Michael Lawson — Cercul interior

MICHAEL LAWSON 


CERCUL 
INTERIOR 


MICHAEL LAWSOM 


CERCUL INTERIOR 


Traducere din limba engleză 
Bogdan Nicolae Marchidanu 


MICHAEL LAWSON The Inside Ring 
© 2005 by Michael Lawson 


© RAO International Publishing Company, 2005 


2005 


Pentru tatăl meu, Bernard Norman 
Lawson 


1924 - 2004 


PROLOG 


Înregistrarea video începe cu preşedintele îndreptându-se 
către un elicopter al marinei. 

În spatele elicopterului se vede şirul de cascade de pe râul 
Chattooga, iar dincolo de râu o pădure deasă de pini, pe solul 
care se înalţă abrupt către o creastă peste râu. Preşedintele 
poartă pantaloni kaki, un tricou albastru şi bocanci de alpinist. 
Peste tricou este îmbrăcat cu o vestă uşoară de pescuit, cu multe 
buzunare pentru momeală. Pare relaxat şi păşeşte fără grabă. 
Zâmbeşte şi face o dată semn cu mâna spre camera de luat 
vederi, apoi o ignoră. Aflat în cel de-al treilea an al primului său 
mandat, se simte bine în postura de deţinător al puterii şi nu e 
deranjat de ochiul omniprezent al mass-mediei. 

Doi agenţi ai Serviciului Secret păşesc în faţa preşedintelui şi 
doi în spatele lui. Toţi patru poartă bluzoane de vânt albastru- 
închis şi ochelari de soare. O pală de vânt descoperă arma 
automată pe care un agent o duce cu el într-o bandulieră sub 
bluzon. 

În dreapta preşedintelui păşeşte scriitorul Philip Montgomery. 
Individul poartă şi el haine de drumeţie, care par însă mai 
confortabile decât ale preşedintelui. In vreme ce merge, 
Montgomery discută cu preşedintele, apoi se uită spre cameră şi 
îşi desface braţele, ca şi cum ar descrie un peşte de dimensiuni 
remarcabile. Preşedintele clatină din cap şi mormăie ceva, cu 
buzele abia mişcându-i-se. Montgomery îşi dă capul pe spate şi 
râde. 

Apropiindu-se de elicopter, grupul de bărbaţi trece prin umbra 
creată de creasta de peste râu. Un agent din faţa preşedintelui, 
cel din dreapta lui, îşi scoate ochelarii. li strânge iute şi încearcă 
să-i bage în bluzon, dar ratează buzunarul şi ochelarii cad pe jos. 
Agentul se apleacă repede de mijloc ca să-i ridice, dar Philip 
Montgomery, care continuă să discute cu preşedintele şi să 
privească în stânga, se izbeşte de şoldul agentului care se 


întinde după ochelari. Agentul este cât p-aci să cadă în nas, iar 
ciocnirea îl dezechilibrează pe Montgomery, care se împiedică de 
preşedinte. 

Reacţia aceasta în lanţ de gafe ar fi stârnit probabil câteva 
zâmbete  prezentatorilor de ştiri, dacă nu s-ar încheia cu 
imaginea capului lui Philip Montgomery explodând pe 
neaşteptate. O fracțiune de secunda mai târziu, din umărul drept 
al preşedintelui ţâşneşte un gheizer de sânge roşu-închis. 

Odată cu al doilea foc de armă, garda preşedintelui 
reacționează. Un agent îl trânteşte brutal la pământ, apoi se 
întinde peste el, acoperindu-i trupul cu propriul corp. Ceilalţi 
agenţi formează un triunghi protector în jurul preşedintelui. 
Agentul care şi-a scăpat ochelarii de soare stă chiar în dreptul 
capului preşedintelui, a cărui faţă se vede printre picioarele lui 
depărtate. In ochii preşedintelui se citesc durerea şi panica. 

Imaginea se răstoarnă: o bucată de cer albastru, o margine 
ceţoasă de pădure verde, palele în mişcare ale elicei de elicopter. 
Când camera se reechilibrează, agenţii au arme în mâini şi 
inspectează disperaţi cu privirea întreaga zonă după o ţintă. Unul 
dintre ei arată brusc în sus, spre creastă, iar arma lui începe să 
scuipe gloanţe în aer. In acelaşi moment, asasinul trage a treia 
oară. Glonţul lui loveşte fruntea agentului întins peste 
preşedinte, ratând faţa preşedintelui cu câţiva centimetri. 

Ulterior, experţii certifică faptul că glonţul a trecut printre 
picioarele agentului care stătea în faţa preşedintelui. 

Ultimele stop-cadre de pe ecran prezintă cadavrul lui 
Montgomery, cu membrele îndoite în unghiuri nefireşti, apoi un 
prim-plan al feţei preşedintelui: o mască stacojie, creată de 
sângele scurs din fruntea agentului care a murit protejându-l. 


WASHINGTON D.C. 


ASASINUL DE LA RÂUL CHATTOOGA 
A FOST GASIT MORT 


Este posibil să se fi sinucis 
de Sharon Mathison 
The Washington Post 


Noaptea trecută, poliţia din Landover, Maryland, a 
descoperit cadavrul bărbatului socotit responsabil de 
tentativa de asasinat împotriva preşedintelui şi de 
moartea scriitorului Philip Montgomery şi a agentului 
din Serviciul Secret Robert James. 

La ora 10.30 p.m. a zilei de 19 iulie, o persoană care 
a sunat la 911 a relatat că a auzit un singur foc de armă 
din casa lui Harold Mark Edwards. Poliţiştii care au sosit 
la faţa locului au pătruns în casă şi au găsit cadavrul 
domnului Edwards. 

Conform purtătoarei de cuvânt a FBI, Marilyn Peters, 
Edwards a decedat în urma unei răni de glonţ pare-se 
autoprovocate, produse de un pistol automat de calibru 
12. Doamna Peters afirmă că, într-un bilet, scris, se 
pare, de mâna lui Edwards, acesta a mărturisit că a 
încercat să-l asasineze pe preşedinte la data de 17 iulie. 
În acelaşi bilet, Edwards afirmă că a acţionat de unul 
singur. 

Edwards era un mecanic şomer care a fost concediat 
cu şaisprezece luni în urmă, când postul lui a fost 
externalizat în Thailanda. Purtătoarea de cuvânt a FBI 
declară că Serviciul Secret deţine două scrisori scrise de 
Edwards anterior în cursul acestui an, unde el îl 
blamează pe preşedinte pentru pierderea locului de 
muncă. Într-una din aceste scrisori, Edwards a proferat 


ameninţări la viaţa preşedintelui. 

In casa lui Edwards au mai fost descoperite două 
puşti. Testele balistice preliminare efectuate de FBI 
indică faptul că una din puşti a fost arma folosită în 
cursul tentativei de asasinat. 

Domnul Edwards a fost anterior militar în rezervă şi a 
fost clasificat drept un ţintaş expert. Vecinii săi declară 
că era un vânător pasionat, afirmând în acelaşi timp că 
ajunsese să fie disperat din pricina imposibilității de a-şi 
găsi de lucru. 

Rămâne deschisă întrebarea cum de a putut penetra 
Edwards dispozitivul de securitate al preşedintelui la 
Chattooga River, Georgia, în dimineaţa de 17 iulie, 
întrebat cum comentează acest amănunt, purtătorul de 
cuvânt al Serviciului Secret Clark Brunson s-a mărginit 
să afirme că Serviciul nu discută procedurile folosite 
pentru protejarea preşedintelui. 


CAPITOLUL 1 


Secretara - o persoană crescută în Boston, la vreo cincizeci şi 
ceva de ani, inteligentă foc şi dură ca oţelul - arcui dispreţuitor 
sprânceana în direcţia lui DeMarco atunci când acesta intră în 
biroul lui Mahoney. 

— Ai întârziat, observă ea. lar astăzi nu prea e binedispus. 

— Atunci, de vreme ce am întârziat, cred că pot intra imediat, 
replică DeMarco. 

Femeia era măritată cu un contabil de succes, un individ tare 
simpatic, zvelt, curăţel şi politicos. În rarele ocazii când făceau 
dragoste, ea se imagina posedată de italieni vânjoşi, muncitori 
pe şantier. Inainte avusese fantezii cu negri masivi cu capetele 
rase, dar în ultimele luni trecuse la indivizi care arătau ca 
DeMarco: bruneţi cu ochi albaştri şi cu o gropiţă à la Travolta în 
bărbie - şi cu braţe şi umeri făcute special pentru maiouri din 
care să se vadă bicepşii. În orice caz, oricât de mult ar fi fost 
DeMarco bărbatul fanteziilor ei sexuale, femeia nu-i aproba deloc 
stilul nonşalant - şi nici superficialitatea. 

— Nu, dar poţi lua un loc, îi spuse ea, aruncându-i un zâmbet 
acru. Peste câteva minute, după ce-mi termin ceaiul, o să-i spun 
că eşti aici. Apoi o să te facă să mai aştepţi douăzeci de minute 
în vreme ce el discută la telefon cu oameni importanți. 

DeMarco ştia că n-avea sens să protesteze. Luă un loc aşa cum 
i se spusese şi trase spre el un exemplar din revista People dintr- 
o stivă aflată pe măsuţa de cafea din faţa lui. Era bolnav după 
bârfele de la Hollywood, dar mai degrabă ar fi murit în chinuri 
decât să admită aşa ceva. 

Treizeci de minute mai târziu intră în biroul lui Mahoney. 
Acesta tocmai termina o conversaţie telefonică. 

— Nu te pune cu mine, fiule, zicea Mahoney în telefon. Pune-te 
tu contra chestiei ăsteia şi anul viitor pe vremea asta o să vezi 
Capitoliul doar dintr-unul dintre autobuzele alea pentru turişti. ŞI 
acum votează cum ţi-am spus io şi scuteşte-mă de vorbăria asta 


despre promisiuni pe care nici măcar n-ar fi trebuit să le faci. 

Mahoney trânti telefonul, mormăi un „cretinule“, apoi îşi aţinti 
ochii de un albastru-apos asupra lui DeMarco. 

— Te-i întâlnit cu Flattery? întrebă el. 

DeMarco scoase un plic alb din buzunarul de la piept al 
costumului şi i-l dădu lui Mahoney. Habar n-avea ce se găsea în 
acel plic; îşi propusese de la început să nu-l intereseze conţinutul 
plicurilor pe care i le aducea lui Mahoney. Acesta deschise plicul 
şi scoase de acolo o foaie de hârtie de mărimea şi forma unui 
cec. Se uită la hârtie, mormăi ceva a iritare sau satisfacţie, apoi 
băgă hârtia în sertarul de la mijloc al biroului său. 

— Şi târfa de Whittacker? întrebă Mahoney. 

— Va depune mărturie la audiere. 

— Ce a trebuit să-i dai? 

— Cuvântul meu că nu-i voi povesti soţului cu cine se culcă ea. 

— Doar atât? 

— A semnat un contract prenuptial. 

— Ah, exclamă Mahoney. Lăcomia - sau oricare altă slăbiciune 
umană - nu-l surprindea niciodată. Deci nemernicii ăia de la 
Stock Options R-Us vor petrece optsprezece luni într-o închisoare 
de ţară, tipii care şi-au pierdut pensiile vor mânca Hamburger 
Helper tot restul vieţii, iar ea îşi va vedea nenorocita de mutră pe 
coperta revistei Time pe post de turnătoarea anului. 
Dumnezeule! 

DeMarco ridică din umeri. Asta era tot ce se putea face. 

— Mai aveţi nevoie de ceva? îl întrebă el pe Mahoney. 

— Mda, vreau să... 

Mahoney se opri, cuprins de o poftă subită. Îşi reaprinse un 
trabuc pe jumătate fumat, apoi întinse mâna după un termos 
mare de pe o măsuţă din spatele biroului. Termosul era lovit, 
ponosit şi acoperit cu tot felul de etichete de la sindicate. 
Mahoney turnă lichid din termos şi mirosul de cafea proaspătă 
amestecată cu bourbon vechi umplu încăperea. 

Cât timp Mahoney îşi sorbi băutura favorită, DeMarco se gândi 
la muntele de contradicții care şedea în faţa lui. Mahoney era un 
alcoolic, dar unul care funcţiona extrem de eficient; foarte puţini 
oameni reuşeau să realizeze, treji fiind, ceea ce reușea el îmbibat 
de alcool. Era un soţ adulter în serie, dar continua să-şi iubească 
profund, de patruzeci de ani, soţia. Manevra legile ca un păpuşar 


şi accepta tributul a tot felul de lobbişti ca pe un drept al său 
personal, şi cu toate astea era cel mai bun prieten pe care îl 
aveau cetăţenii pe Capitol Hill. John Fitzpatrick Mahoney era 
Speaker! al Camerei Reprezentanţilor din Statele Unite; doar 
vicepreşedintele rămânea între el şi Biroul Oval dacă 
preşedintele ar fi dispărut. DeMarco se îndoia că legislativul se 
gândise la Mahoney când scrisese cel de-al douăzeci şi cincilea 
amendament la Constituţie.? 

Speakerul era de statura lui DeMarco, adică înalt de aproape 
doi metri, dar DeMarco se simţea întotdeauna mic stând lângă el. 
Avea un piept masiv şi un abdomen şi mai masiv şi dădea 
impresia unui om perfect echilibrat, care nu putea fi grăbit, 
atacat sau înfuriat. Avea părul alb şi bogat, un ten roşu şi ochi de 
un albastru senin înspicat cu nuanţe roşietice. Trăsăturile lui erau 
toate largi şi regulate: un nas puternic, o bărbie zdravănă, buze 
pline, frunte largă. Era un chip care emana forţă, demnitate şi 
inteligenţă - un chip care făcea ca omul să fie reales în fruntea 
unei instituţii de importanţă naţională la fiecare doi ani. 

Mahoney sorbi din cafeaua lui botezată şi zise: 

— Vreau să te duci până la Andy Banks. 

— Tipul de la Securitatea Naţională? 

— Da. Are nevoie de ajutor într-o chestie. 

— Ce chestie? 

— Nu ştiu. Eram undeva împreună aseară şi mi-a zis că are o 
problemă. Ceva personal. Spune că i-a zis cineva că am un om 
care îşi poate băga nasul prin diverse chestii. 

DeMarco dădu din cap. Asta era el: un tip care îşi băga nasul. 

— Du-te la el în dimineaţa asta. Te aşteaptă. 

— Cum rămâne cu problema aia din Trenton? 

— Poate să aştepte. Du-te la Banks. 


1 Preşedinte (engl., n. red.) 
2 Amendament care specifică situaţiile în care vicepreşedintele SUA poate 
prelua atribuţiile de preşedinte. (n. red.) 


CAPITOLUL 2 


Andrew Banks, şeful Departamentului de Securitate Naţională, 
era amiral în rezervă. Avea cincizeci şi nouă de ani, era înalt şi cu 
abdomenul plat. Costumul maro şi cravata măslinie aminteau de 
uniforma pe care o purtase timp de treizeci şi trei de ani. Avea un 
nas proeminent, păr grizonat tuns periuţă şi o gură care nu se 
vedea decât ca o tăietură deasupra unei bărbii împinse înainte. 
DeMarco observă că ochii lui, uşor măriţi de lentilele ochelarilor, 
aveau culoarea ardeziei. 

In spatele biroului lui Banks, încadrată de două drapele 
americane, atârna o fotografie mare de dinainte de 11 
septembrie a turnurilor World Trade Center. Turnurile gemene 
fuseseră imortalizate de la nivelul solului, aşa că păreau să se 
înalțe, albe şi zvelte, parcă pentru totdeauna până în cerul 
albastru fără niciun nor. Poza stătea acolo ca o amintire vie şi 
tăcută a responsabilităţilor lui Banks. 

DeMarco se aşeză pe unul dintre cele trei scaune aranjate în 
semicerc în faţa biroului lui Banks. Scaunul era atât de 
inconfortabil, încât DeMarco se întrebă dacă nu cumva îşi făcuse 
înainte serviciul într-o cameră de interogatorii din Guantanamo 
Bay. 

— Mi-ai fost recomandat de John Hastings... Congresmanul 
Hastings, rosti Banks. Mi-a zis că a fost şantajat de cineva care 
voia să-i influenţeze votul. Nu mi-a dezvăluit cine sau cum, dar 
mi-a spus că s-a dus la Mahoney după ajutor şi că i-ai rezolvat 
problema rapid. Mi-a spus că eşti un fel de tip bun la toate. 

Banks se opri ca şi cum ar fi aşteptat o replică de la DeMarco, 
dar acesta, asemenea unui martor înţelept, nu auzise nicio 
întrebare, aşa că nu deschise gura. 

— In fine, am o problemă, s-ar putea destul de complicată, 
despre care nu trebuie să ştie prea mulţi. Tocmai mă întrebam ce 
soluţie să adopt, când l-am întâlnit pe Mahoney la o chestie 
aseară. L-am întrebat ce-mi poate spune despre tipul ăsta, 


DeMarco, despre care am auzit. lar Mahoney, vulpoiul naibii, ştii 
ce-mi răspunde? Spune: „Nu cunosc niciun DeMarco, dar o să fie 
la tine mâine-dimineaţă“. Apoi pleacă şi se pune pe vrăjit o tipă 
de două ori mai tânără ca el. 

DeMarco îşi spuse ca tipa era probabil de trei ori mai tânără. 

— Chestia e că nu ştiu nimic despre tine. 

— Sunt avocat, răspunse DeMarco. 

— Avocat? se miră Banks. 

Avocaţii din D.C.5 pe care îi ştia arătau spilcuiţi şi sofisticaţi, 
suficient de abili ca să intre pe fereastră dacă erau daţi afară pe 
uşă. DeMarco ăsta arăta mai degrabă a boxer italian. 

— Dar eşti şi detectiv, nu? întrebă Banks. 

— Mda, uneori, răspunse DeMarco, mişcându-şi fundul pe 
scaunul incomod. Domnule amiral, cât de curând veţi ajunge la 
problema dumneavoastră, ca să-mi dau seama dacă vă pot ajuta 
sau nu? 

Banks zâmbi. Un zâmbet care spunea că i-ar face mare plăcere 
să-l ducă pe DeMarco în parcare şi să-l bată zdravăn cu pumnii şi 
picioarele. 

— Amice, eu încerc să decid dacă te angajez sau nu şi tu nu 
mă ajuţi deloc aşa cum stai acolo şi taci din gură. 

— Domnule amiral, nu am venit aici ca să dau interviu pentru o 
slujbă şi nu dumneavoastră mă angajaţi. Guvernul federal este 
cel care îmi plăteşte salariul. Mă aflu aici pentru că Speakerul mi- 
a cerut să o fac. 

Banks deschise gura ca să-i aplice lui DeMarco o săpuneală 
straşnică în stil cazon, dar îşi aminti că nu avea în faţă un răcan. 
Clătină din cap şi mormăi: 

— Oraşul ăsta nenorocit. 

DeMarco simţi simpatie pentru frustrarea omului. De cele mai 
multe ori nici lui nu-i plăcea oraşul. 

Banks se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră. Se întoarse 
cu spatele la DeMarco, îşi înfipse mâinile în buzunare şi se uită la 
traficul de maşini de pe Nebraska Avenue. Îşi cântări opţiunile 
mai puţin de jumătate de minut - ofiţerii sunt antrenați să ia 
decizii - şi se întoarse cu faţa spre DeMarco. 

— La dracu’, trebuie să merg mai departe cu chestia asta, zise 


3 District of Columbia, stat american a cărui capitală este Washington, capitala 
federală a Statelor Unite. (n.tr.) 


el. Am şi aşa prea multe pe cap şi nu am răgazul necesar să caut 
pe altcineva. Şi apoi te-a recomandat Hastings. Hastings a fost în 
armată, să ştii. 

DeMarco fu cât p-aci să facă o remarcă despre spiritul de 
fraternitate cazonă, dar se abţinu. 

— Nu ştiam, preferă el să spună, foindu-se iarăşi pe scaun. 

Chestia aia blestemată pe care şedea nu părea să aibă niciun 
fel de arcuri, ci doar o cârpă subţire întinsă peste cea mai dură 
placă de lemn imaginabilă. Sau poate că nu era lemn, era metal 
sau chestia aia din care sunt făcute coarnele de rinocer. 

— Bun, rosti Banks, dar trebuie să-mi promiţi ceva. Trebuie să- 
mi promiţi că vei ţine doar pentru tine tot ce am de gând să-ţi 
dezvălui şi că nu vei povesti mai departe nici unei alte persoane. 
Promiţi? 

— Da, domnule, spuse DeMarco. 

Se gândi chiar să ridice palma mâinii drepte când făcu 
promisiunea, dar îşi zise că ar fi mers prea departe cu un 
asemenea gest. 

Banks studie chipul lui DeMarco, căutând indicii minuscule ale 
minciunii, dar DeMarco, ca un mincinos profesionist ce era, nu se 
trăda prin nimic. lar DeMarco minţea. 

— Ar fi bine să spui adevărul, băiete, altfel te bag într-un rahat 
din care n-ai să mai ieşi toată viaţa. 

DeMarco se uită la ceas. Bănuia că problema lui Banks era una 
de natură familială: necazuri cu un copil sau nevastă-sa care 
avea o relaţie cu cineva mai uman. 

— Bine, repetă Banks, trăgând adânc aer în piept cu nasul lui 
imens, ca şi cum s-ar fi pregătit să plonjeze în apă la mare 
adâncime. Vreau să cercetezi un agent al Serviciului Secret pe 
nume Billy Ray Mattis. 

— Un agent? 

— Da. 

Numele părea cunoscut. 

— Cum să-l cercetez? întrebă DeMarco. 

— Vreau să... 

Banks se opri. 

— Da, rosti DeMarco. 

Parcă încerca să dea jos chiloţii unei virgine, aşa de greu era 
să-l facă pe individul ăsta să spună clar ce are în minte. Intr-un 


târziu, barajul cedă. 

— Vreau să afli dacă Mattis a fost complice la tentativa de 
asasinare a preşedintelui. 

— Hopa! exclamă DeMarco, sculându-se de pe scaun. Opriţi- 
vă! Nu mai rostiţi niciun cuvânt. Clătină din cap, nevenindu-i să 
creadă ce tocmai auzise. Oricum, adăugă el, credeam că tipul 
care a tras în preşedinte a acţionat de unul singur. 

— Mda, rosti Banks. Probabil că da. 

„E ridicol“, gândi DeMarco. 

— Uitaţi ce e, domnule general, zise el. Voiaţi să aflaţi câte 
ceva din trecutul meu. Ei bine, vă voi spune. Sunt un avocat care 
se ocupă de nişte treburi ciudate pentru Congres. Asta-i tot. Dacă 
vreun alegător se transformă într-un şantajist, îl fac să se ducă 
singur la colţ. Dacă un congresman crede că puştiul lui se 
droghează, îl opresc înainte să devină o problemă. Dacă un 
politician crede că îl înşală nevasta, mă asigur că nu se regulează 
cu un ziarist. De astfel de chestii mă ocup, domnule amiral. 
Chestii mici. Mărunte. Asasinatele nu intră în competenţa mea. 
Nici pe departe. Dacă dumneavoastră credeţi cu adevărat că 
acest agent a fost implicat în tentativa de asasinat, trebuie să 
discutaţi cu FBI-ul. 

— Nu vreau să fac asta, zise Banks. Cel puţin nu încă. 

— Dar de ce nu? 

Banks nu-i răspunse. Stătea acolo, părând în acelaşi timp 
vinovat, îndărătnic şi iritat. 

În cele patru zile scurse de la tentativa de asasinat, Banks şi 
Patrick Donnely, şeful Serviciului Secret, fuseseră chestionaţi de 
FBI. Ziariştii îşi făcuseră tabără la uşile lor asaltându-i cu 
întrebări, iar Congresul, reacţionând rapid şi la unison, cum 
rareori se întâmpla, adunase repede o comisie indiscretă care îi 
pistonase pe amândoi ore întregi în legătură cu uşurinţa cu care 
fusese străpuns dispozitivul de securitate din jurul preşedintelui. 
Banks avusese numeroase ocazii de a le spune oamenilor că 
bănuia implicarea unui agent al Serviciului Secret în tentativa de 
asasinat - şi totuşi iată-l spunându-i lui DeMarco că nu putea face 
aşa ceva. 

DeMarco ştia că ar fi trebuit să plece. Să-şi ridice fundul de pe 
nenorocitul ăla de scaun, să iasă de acolo şi să nu se mai uite 
înapoi. În acelaşi timp, ştia că, dacă pleca fără să afle despre ce 


era vorba, Mahoney avea să-l jupoaie de viu. 

Înainte ca DeMarco să se hotărască într-un fel sau altul, Banks 
luă o hârtiuţă de pe birou. O ţinu cu mare grijă, de un colţ, ca şi 
cum ar fi fost acoperită cu germeni de antrax, şi i-o înmână lui 
DeMarco. 

— De aici a pornit totul, zise el. Nu este biletul original, dar e 
transcris cuvânt cu cuvânt. Am trimis originalul la... Nu contează. 
Citeşte. 

De Marco citi: „Eagle One în pericol. Anulaţi Chattooga. Cercul 
interior a fost compromis. Nu e nicio glumă“. Nota era semnată: 
„Un agent într-un loc nepotrivit“. 


CAPITOLUL 3 


Speakerul căpătase de puţin timp obiceiul de a face o plimbare 
în pauza de prânz, în tentativa inutila de a preveni infarctul care 
avea cu siguranţă să îl doboare. Îi spusese lui DeMarco să vină la 
amiază la Taft Memorial. DeMarco ajunsese la doisprezece şi un 
sfert, iar acum era doisprezece şi jumătate. 

Monumentul Taft Memorial este o statuie de bronz de trei 
metri a senatorului Robert A. Taft, în spatele căreia se află un 
turn cu clopot din marmură albă de Tennessee, de treizeci de 
metri înălţime. Cele douăzeci şi şapte de clopote din turn au fost 
turnate în Annecy, Franţa, cel mai mare dintre ele cântărind 
şapte tone. Meritele senatorului Taft se şterseseră - cel puţin din 
memoria lui DeMarco -, dar DeMarco era recunoscător pentru 
faptul că monumentul se găsea într-un parc orăşenesc plăcut, 
aproape de Capitoliu. Era un loc potrivit să-şi aştepte şeful. 

DeMarco se aşezase pe o bancă în faţa monumentului şi 
închisese ochii ca să moţăie şi să se bucure de razele soarelui 
care-i cădeau pe faţă, dar fu obligat să renunţe la această 
plăcere nevinovată din pricina a două veveriţe zgomotoase. Una 
din ele o fugărea cu asiduitate pe cealaltă prin iarbă, în jurul 
arbuştilor, în sus şi în jos pe tulpinile copacilor. De câte ori 
urmăritoarea o încolţea pe urmărită, animalul prins în capcană se 
dădea înapoi, mima disperarea, apoi scăpa cu un salt care sfida 
moartea către vreo ramură subţire ce părea imposibil de atins şi 
incapabilă de a-i suporta greutatea. DeMarco habar n-avea dacă 
veveriţele se fugăreau în joacă sau urmau un ritual de 
împerechere, dar ceea ce făceau părea să nu se mai termine. O 
clipă îşi dori ca una din ele să rateze ţinta când sărea, dar 
imaginea unui trup micuţ cu coadă stufoasă, întins lat la pământ, 
cu un fir de sânge curgându-i din bot îl făcu să se răzgândească. 

DeMarco era atât de ocupat imaginându-şi sfârşitul bietelor 
rozătoare, încât fu luat prin surprindere când Mahoney se aşeză 
greoi pe bancă. Fu şi mai surprins văzându-l pe Mahoney în 


ţinută sport: tricou extra larg, pantaloni albaştri de trening cu 
dungă albă şi adidaşi Nike nou-nouţi de mărimea unor lopeţi. 

— M-am văzut cu generalul Banks de dimineaţă, îl informă 
DeMarco. 

— Şi? replică Mahoney, încercând să-şi recapete răsuflarea. 

— Ei bine, domnule, Banks vrea să cercetez recenta tentativă 
de asasinat împotriva preşedintelui. 

— Tu? se miră Mahoney. 

Probabil că reacţia lui Mahoney fusese normală, dar DeMarco 
se simţi uşor ofensat. 

— Da, domnule. Banks bănuieşte că un agent al Serviciului 
Secret a fost amestecat în tentativa de asasinat. 

— Ah, ăsta-i rahat mâncat cu polonicul, riposta Mahoney, după 
care se uită la ceas, deja iritat de tâmpenia lui Banks. Oricum, 
dacă e cu adevărat îngrijorat, ar trebui să discute cu cei de la 
FBI. 

— De acord, asta i-am spus şi eu, dar mi s-a părut interesant 
faptul că Banks şi Patrick Donnelly ascund dovezi faţă de FBI, şi... 

— Donnelly? întrebă Speakerul, întorcându-şi capul ca să-l 
privească pe DeMarco pentru prima dată. 

— Da. 

— Donnelly, rosti iarăşi Speakerul, după care rânji, cu dinţii lui 
galbeni şi puternici, şi lui DeMarco i se păru că vede un urs mare 
şi fioros, care tocmai îşi zărise masa de prânz. 

„Oh, Doamne, se rugă DeMarco în gând, nu lăsa să se întâmple 
aşa ceva.“ 

— Spune-mi ce a zis Banks, Joe, îl îndemnă Mahoney. 
Povesteşte-mi absolut totul. 

DeMarco se conformă, iar când termina, Mahoney rămase 
încremenit locului, cu un zâmbet abia schiţat pe buze şi o 
expresie de mulţumire pe chipul lui mare de irlandez. Încercând 
să prevină dezastrul pe care îl simţea apropiindu-se, DeMarco se 
grăbi să adauge: 

— Domnule, e puţin probabil ca acest agent să fie vinovat - 
până şi Banks recunoaşte asta, dar, în caz că este, ar trebui 
informat FBl-ul - sau presa. 

Mahoney dădu din cap, ca şi cum ar fi fost de acord cu 
DeMarco, dar în ochi avea un licăr ciudat. Era licărul din privirea 
celui care zăreşte o pânză la orizont şi îşi dă seama că e corabia 


lui. 

DeMarco aruncă în joc şi ultima carte. 

— Dacă FBl-ul mă prinde că m-am amestecat în povestea asta, 
ar putea ajunge la dumneavoastră. Nu vreţi ca... 

Speakerul se ridică încet de pe bancă. 

— Ajută-l pe Banks, Joe, rosti el. Fă tot ce vrea. 

Mahoney îl bătu pe DeMarco cu afecţiune pe umăr şi o luă din 
loc cu un pas vioi, care nu putea fi atribuit doar pantofilor lui de 
sport. Făcuse deja câţiva paşi pe alee, când DeMarco îl auzi 
izbucnind în râs şi exclamând: 

— Donnely. Îmi place la nebunie. 


CAPITOLUL 4 


— Îţi place muzica de cameră, Joe? 

— Nu, îmi place rock-and-rollul. Îmi place jazzul. Îmi place Ella 
când cântă... 

— Foarte bine, dragul meu. Un cvartet interpretează Mozart în 
cafeneaua de la National Art Gallery. Vino acolo astăzi la trei. Și 
să nu întârzii. 

— Cunoşti pe cineva din cvartet, Emma? 

Pe fir se lăsă tăcerea 

— Pe violoncelistă, răspunse Emma într-un târziu, după care 
râse. Devin previzibilă, m-am senilizat. Urăsc chestia asta. 

— Nu vei fi niciodată previzibilă, Emma, dar ceea ce am să-ţi 
spun nu poate fi spus de faţă cu o violoncelista. 

— O s-o trimit la cumpărături. Tu fii acolo la timp, Joe. 

* 


Cafeneaua era aglomerată şi mai mulţi spectatori stăteau în 
picioare. Cu toate astea, Emma şedea singură la o masă de patru 
persoane. DeMarco şi-i imagina pe melomani apropiindu-se şi 
întrebând politicoşi dacă pot să ia loc şi pe Emma respingându-i 
cu o privire de gheaţă şi un mărâit, ca o leoaică protejând o halcă 
de carne de un stol de vulturi sperioşi. In acel moment, leoaica 
bea senină un pahar de vin alb şi bătea cu o unghie atent 
îngrijită în tăblia mesei în ritmul muzicii. 

Emma era o femeie înaltă şi zveltă. Avea trăsături de 
patriciană şi un ten fără cusur. Tuns scurt şi la modă, părul ei nu 
era nici cenuşiu, dar nici blond, ci avea o nuanţă misterioasă 
între cele două. Era o femeie frumoasă într-un mod auster, şi cu 
ochii ei albaştri ca gheaţa îi amintea lui DeMarco de actriţa 
Charlotte Rampling. DeMarco bănuia că avea între cincizeci şi 
şaizeci de ani, nu pentru că aceasta şi-ar fi arătat vârsta, ci 
bazându-se pe puţinele lucruri pe care le ştia despre trecutul ei. 

Cuvântul de bază în relaţia cu Emma era de fapt, întotdeauna, 
„bănuia“. Emma refuza cu obstinaţie să discute despre ea însăşi, 


indiferent că era vorba de trecutul sau de prezentul ei. Arunca tot 
felul de sugestii - incitante, dar fără consistenţă -, dar nu explica 
niciodată nimic atunci când era rugată să le clarifice. Recunoştea 
că lucrase pe vremuri pentru guvern, dar refuza să spună în ce 
calitate sau la ce departament. Pretindea că se pensionase, dar 
lipsea adesea din oraş perioade mari de timp şi nu se întorcea 
niciodată bronzată. Trăia pe picior mare şi deţinea o casă în 
McLean, Virginia, o zonă rezidenţială extrem de scumpă, unde o 
proprietate părea imposibil de întreţinut din pensia unui fost 
funcţionar de stat. Era lesbiană, dar ceva ce spusese odată îl 
făcuse pe DeMarco să creadă că fusese măritată şi ar fi putut 
avea un copil. Insă nu era sigur în privinţa asta; DeMarco nu era 
niciodată sigur de nimic. 

Joe ştia că Emma se dovedea uneori enigmatică deoarece aşa 
voia ea să fie, pentru că asta se potrivea naturii ei contradictorii. 
Dar ştia, de asemenea, că uneori era evazivă deoarece aşa 
trebuia să fie. 

Indreptându-se către masa ei, DeMarco aruncă o privire spre 
muzicieni şi observă, aşa cum se şi aşteptase, că fata de la 
violoncel era o frumuseţe: înaltă, subţire, de un blond-nordic - şi 
cu o pereche de picioare superbe, desfăcute într-un mod cât se 
poate de erotic pentru a susţine violoncelul. 

DeMarco trase un scaun ca să ia loc lângă Emma. Aceasta auzi 
scârţâitul scaunului şi zise fără să se uite: 

— Locul ăla e ocupat. La fel celelalte două. 

— Mincinoaso, o contrazise DeMarco. 

— Uite cine vorbeşte, mormăi Emma. 

Arătând cu bărbia spre fata de la violoncel, DeMarco zise: 

— Da’ ştiu că e bună bucăţica. 

— Bucăţica? Doamne, Joe! 

Ascultând cvartetul, DeMarco se întrebă de ce erau toţi 
oamenii ăia acolo. Oare chiar le plăcea muzica sau era ceva ce se 
fortau să îndure, o doză de sofisticare autoprescrisă, echivalentul 
cultural al înghiţirii unui morcov crud pentru întreţinerea 
sănătăţii? 

— Când se termină, Emma? întrebă DeMarco. Mă urc pe pereţi 
dacă mai ţine mult. 

— Stai acolo şi taci, replică femeia. E timpul să înveţi cum să 
apreciezi şi altceva în afară de Dixie Chicks. 


Cvartetul termină în sfârşit bucata muzicală şi fata de la 
violoncel dădu instrumentul ei unui voluntar cu coşuri pe faţă. 
Scutură în direcţia tipului un deget de avertizare ca să aibă mare 
grijă de instrument, apoi se îndreptă către masa Emmei, cu părul 
lung şi blond fluturându-i pe spate ca o mantie şi cu picioarele 
superbe zvâcnind pe sub rochie. Dacă Emma nu ar fi fost 
prietena lui, DeMarco ar fi fost gelos. La naiba, chiar era gelos. 

Zărindu-l pe DeMarco, fata ezită când ajunse în dreptul mesei, 
dar Emma interveni: 

— E-n regulă, Christine. Stai jos. Christine, el e Joe. Joe e omul 
bun la toate al unui politician corupt. 

— Dumnezeule, Emma, făcu DeMarco. 

— Care dintre ei? se interesă frumoasa Christine. 

Din fericire, Emma ignoră întrebarea ei şi zise: 

— Joe, fii omul bun la toate şi adu-i lui Christine un pahar cu 
vin alb. 

— Da, doamnă, se conformă DeMarco. 

DeMarco se întoarse cu vinul fetei şi un Pepsi pentru el. Emma 
o complimenta pe Christine pentru interpretarea ei, explicând 
pasionată cum a treia parte o mişcase aproape până la lacrimi. 
DeMarco căscă ochii auzind asta; Emmei nu i-ar fi dat lacrimile 
nici măcar sub tortură. Spre uşurarea lui, Emma spuse în sfârşit: 

— Draga mea, am nişte afaceri de rezolvat cu Joe. Ceva 
plictisitor. Te deranjează dacă ne vedem în apartamentul tău 
peste o oră? Aduc şi nişte şampanie din aceea care-ţi place ţie. 

— Şi căpşune? ceru Christine. 

— Şi căpşune, promise Emma. 

In vreme ce fata se depărta, Emma clătină din cap şi mormăi: 

— Căpşune şi şampanie. Ce tipic. Intorcându-se spre DeMarco, 
continuă: Deci, Joseph, care-i problema? Să înţeleg că rahatul ăla 
de Mahoney te-a băgat iarăşi la înaintare? 

— Speakerul a participat la o cină ieri-seară, a băut zdravăn şi 
s-a decis să mă împrumute lui Andy Banks. 

— Securitatea Naţională? 

— Da. Aşa că m-am întâlnit cu amiralul Banks de dimineaţă şi 
mi-a spus că are o mică problemă de rezolvat. 

— Joe, mă aşteaptă o prietenă încântătoare. 

— Banks crede că este posibil ca un agent al Serviciului Secret 
să fi fost complice la tentativa de asasinare a preşedintelui, iar 


atât Banks, cât şi Patrick Donnelly ascund dovezi faţă de FBI. 

— Măi! Da' chiar că ştii cum să atragi atenţia unei femei. Apoi 
Emma rosti exact ceea ce-i spusese şi Mahoney: Povesteşte-mi 
ce ţi-a spus Banks, Joe! Nu omite nimic. 


CAPITOLUL 5 


Philip Montgomery şi preşedintele fuseseră colegi de cameră la 
Harvard. Montgomery fusese cavaler de onoare la nunta 
preşedintelui, iar preşedintele îi întorsese favoarea la două dintre 
cele trei căsătorii ale lui Montgomery. Preşedintele fusese 
guvernator al statului său, apoi senator, apoi preşedinte. Era 
inteligent, deşi nu excepţional, şi avea sentimentul că fugea de 
responsabilităţi dacă muncea mai puţin de şaisprezece ore pe zi. 
Opus ca temperament preşedintelui, Montgomery era un geniu 
literar care bea precum Tennessee Williams şi care juca, se bătea 
şi se regula precum Hemingway. Era un maestru al romanelor- 
fluviu de o mie două sute de pagini, care amestecau realitatea şi 
ficţiunea cu atât de multă măiestrie, încât era greu de spus care 
era una şi care cealaltă - nu că asta ar fi contat prea mult pentru 
cititori. 

În fiecare an, de mai bine de douăzeci de ani, preşedintele şi 
Montgomery se întâlneau pentru trei sau patru zile ca să 
petreacă timpul împreună: schiind, vânând, pescuind, practicând 
raftingul - şi bând din greu. Vacanţa lui anuală alături de 
Montgomery, eveniment intens mediatizat, era singura perioadă 
când preşedintele părea să se relaxeze cu adevărat; cât despre 
Montgomery, el era întotdeauna relaxat. După ce fusese ales în 
cea mai înaltă funcţie oficială din stat, preşedintele continuase să 
se bucure de întâlnirile lor şi insistase ca grupul de agenţi ai 
Serviciului Secret care îl însoțea să fie cât mai mic. Asta pentru 
că preşedintele voia să reducă numărul celor care puteau să-l 
vadă pe el şi pe un câştigător al premiului Pulitzer comportându- 
se ca nişte beţivani. Ca atunci când aruncau cu sticle goale de 
whisky în râul Bitterroot şi le făceau fărâme cu arme automate 
împrumutate de la bodyguarzii prezidenţiali - distracţie care, 
desigur, nu trebuia să ajungă la urechile militanţilor pentru 
protecţia mediului sau pentru instaurarea controlului armelor. 

În acest an, Montgomery şi preşedintele deciseseră să meargă 


la pescuit în Georgia, pe râul Chattooga. Durata călătoriei - de pe 
14 până pe 17 iulie - fusese stabilită cu mult timp înainte, pentru 
a se încadra în programul preşedintelui, dar, conform celor spuse 
de Banks, destinaţia fusese decisă abia la sfârşitul lui mai. In 
mod firesc, numărul oamenilor care ştiau de această vacanţă era 
mare şi numărul scurgerilor potenţiale de informaţie era aproape 
infinit. 

Banks primise scrisoarea de avertisment cu patru zile înainte 
de plecarea preşedintelui spre Georgia şi primul lucru pe care îl 
făcuse fusese să-l sune pe Patrick Donnelly, directorul Serviciului 
Secret. Donnely îi spusese lui Banks că era al naibii de improbabil 
ca un agent să fi trimis biletul. De fapt, Donnelly găsise amuzant 
faptul că Banks acordase vreo importanţă acelui bilet - atitudine 
pe care amiralul nu o apreciase. 

Banks îi replicase lui Donnelly că biletul fusese tipărit pe hârtie 
cu antetul Serviciului Secret, îi fusese plasat într-un plic oficial al 
Serviciului Secret şi, mai important, îi fusese livrat lui Banks prin 
curierul departamental. Curierul era un mesager înarmat, care 
transporta documentele secrete între sediul Serviciului Secret de 
pe H Street şi biroul lui Banks de pe Nebraska Avenue. Doar 
personalul din sediul Serviciului Secret, o clădire bine păzită, 
avea acces la sacul poştal, care era livrat direct asistentei lui 
Banks. 

Apoi era jargonul folosit în bilet: „Eagle One“ şi „cercul 
interior“. „Eagle One“ era numele de cod al preşedintelui. „Cercul 
interior“ era format din agenţii cei mai apropiaţi de preşedinte 
atunci când acesta pleca undeva. „Cercul exterior“ cuprindea 
agenţii care păzeau perimetrul: agenţii din mulţime, de pe 
acoperişuri, din punctele strategice de control. Dacă acest cerc 
exterior era penetrat, datoria agenţilor din cercul interior era să 
moară protejându-l pe Marele Om. 

Donnelly continuase să pretindă că biletul era o farsă. Poate că 
fusese într-adevăr trimis de un agent - mulţi dintre oamenii lui nu 
erau mulţumiţi de schimbările efectuate de Banks după 
preluarea şefiei departamentului -, dar asta nu însemna că 
biletul conţinea vreun sâmbure de adevăr. După care Donnelly, 
un maestru al şantajului birocratic, îl provocase pe Banks să îl 
sune pe preşedinte şi să-i ruineze vacanţa mult aşteptată pe 
baza unui bilet nesemnat care pretindea că era pus în pericol de 


propriii bodyguarzi. Banks nu sunase, dar păstrase scrisoarea. 

O săptămână mai târziu, Philip Montgomery şi un agent al 
Serviciului Secret fuseseră ucişi, iar preşedintele rănit. După 
tentativa de asasinat, Banks fusese cuprins de remuşcări, 
îngrozit la gândul că biletul fusese autentic şi că el nu trecuse la 
acţiune. Il sunase pe Donnelly şi-i spusese că-i trimite biletul 
original de avertizare, cu instrucţiunea de a cerceta amprentele 
de pe document şi urmele de ADN din saliva cu care fusese lipit 
plicul şi de a afla cine introdusese acel bilet în sacul poştal. 

Donnelly încercase din răsputeri să-l determine pe Banks să se 
răzgândească în privinţa cercetării biletului. li spusese că, dacă 
trimitea biletul la un laborator şi începea să ancheteze oameni, 
conţinutul biletului avea sa fie aflat de mass-media în decurs de 
câteva ore. Insistase că ultimul lucru de care aveau nevoie era să 
se dea naştere la vreo teorie abracadabrantă cum că Serviciul 
Secret ar fi fost implicat în tentativa de asasinat. Dar Banks 
insistase cu încăpățânare. Donnelly fusese numit de preşedinte, 
dar Banks continua să-i fie şef. 

A doua zi, Donnelly venise să-l vadă pe Banks. Deşi negase 
categoric posibilitatea ca Serviciul Secret să fie implicat în 
tentativa de asasinat, Donnelly adusese totuşi câteva argumente 
serioase ca să-l convingă pe Banks că biletul era o făcătură. Mai 
întâi, îi spusese, toţi agenţii de la râul Chattooga fuseseră supuşi 
testului cu detectorul de minciuni imediat după incident, conform 
procedurii standard a Serviciului Secret în asemenea cazuri. Toţi 
agenţii trecuseră cu bine testul, cum era de aşteptat. lar dacă 
asta nu ajungea, mai erau momentul apariţiei biletului şi 
probabilitatea să fi fost scris de unul dintre oamenii alocaţi 
cercului interior. 

La râul Chattooga, cercul exterior constase din peste şaizeci de 
agenţi. Cabana unde stătuse preşedintele fusese aleasă nu 
numai pentru că se găsea în apropierea câtorva locuri bune de 
pescuit, ci şi pentru că era într-o zonă izolată, relativ greu 
accesibilă. Cu trei zile înainte de sosirea preşedintelui, cei din 
Serviciul Secret trimisese o echipă mare de cercetare în zonă, 
care trăsese un cerc imaginar cu diametrul de opt kilometri în 
jurul cabanei, apoi blocaseră toate drumurile şi potecile din zonă 
şi postaseră agenţi la toate punctele de intrare. Ulterior, oamenii 
cercetaseră zona din interiorul cercului din aer şi pe jos ca să se 


asigure că nu era nimeni acolo. Toţi cei care intraseră în zonă 
înainte de sosirea preşedintelui fuseseră escortaţi până la 
plecare, iar după sosirea preşedintelui nimănui nu i se mai 
permisese accesul. Periodic, pe parcursul întregii şederi a 
preşedintelui, zona fusese inspectată din elicopter. 

Odată perimetrul asigurat şi ca să se respecte indicaţiile 
exprese ale preşedintelui ca numărul de gărzi de la faţa locului 
să fie redus la minimum, cercul interior constase din doar patru 
agenţi: Billy Mattis, Robert James, cel care fusese ucis acoperind 
trupul preşedintelui cu propriul trup, Richard Matthews şi 
Stephen Preston. 

Cercul interior fusese selectat pe data de 5 iulie, iar biletul de 
avertizare fusese trimis cinci zile mai târziu, pe 10 iulie. La 
momentul trimiterii misivei, agenţii Matthews şi Preston nu 
fuseseră încă repartizaţi gărzii prezidenţiale. Alţi doi agenţi 
fuseseră alocaţi iniţial, dar aceştia avuseseră un accident de 
maşină pe şoseaua de centură la data de 12 iulie, în timp ce 
făceau naveta împreună, iar Matthews şi Preston îi înlocuiseră în 
ultimul moment. Aşa că, explica Donnelly, oricine ar fi scris 
biletul nu se putuse referi la Matthews şi Preston. Banks 
argumentase că era posibil ca unul sau amândoi agenţii 
desemnaţi iniţial să fi compromis securitatea preşedintelui 
înainte de accidentul de maşină şi ca accidentul să nu fi fost 
decât o diversiune pentru a evita să fie prezenţi la râul Chattooga 
în ziua asasinatului. Donnelly ripostase că aşa ceva era extrem 
de improbabil, de vreme ce accidentul fusese o ciocnire frontală 
cu o betonieră. 

Cel de-al treilea agent era cel ucis: Robert James. Donnelly îl 
scosese din ecuaţie datorită dosarului său ireproşabil, faptului că 
servise în Serviciul Secret peste douăzeci şi cinci de ani fără 
greşeală şi faptului că murise salvând viaţa preşedintelui. Banks 
contracarase însă logica lui Donnelly, afirmând că era posibil ca 
asasinul să-l fi ucis pe agent ca să-l reducă la tăcere. Donnelly 
ripostase că o astfel de idee era absurdă; din înregistrarea video 
se vedea clar că asasinul îl împuşcase mai întâi pe Montgomery 
din greşeală, apoi cu al doilea foc reuşise să-l rănească pe 
preşedinte fără a-l ucide, iar al treilea glonţ îl îndreptase spre 
preşedinte, dar ratase şi îl nimerise pe agent. Banks fusese 
nevoit să-i dea dreptate. 


Astfel rămânea un singur agent: Billy Ray Mattis. Mattis avea şi 
el un dosar impresionant, dar, pentru că nu fusese ucis, ca 
Robert James, sau repartizat grupului după trimiterea scrisorii de 
avertizare, asemenea celorlalţi doi agenţi, Donnelly nu-l putuse 
elimina definitiv. Dar problema principală cu Mattis, îi spusese 
Banks lui DeMarco, era că agentul arăta suspect pe înregistrarea 
video. Suspect. 

A doua zi, în vreme ce Banks medita încă la ce avea de făcut 
cu biletul de avertizare, fuseseră descoperite cadavrul lui Harold 
Edwards şi biletul în care spunea că acţionase de unul singur. 
Donnelly îl sunase pe Banks la scurt timp după descoperirea 
cadavrului lui Edwards şi spusese că laboratorul nu descoperise 
nimic despre biletul de avertizare: nu fuseseră găsite amprente, 
fragmente textile, salivă, nimic. Afirmase, de asemenea, că 
vorbise personal cu cel care livrase poşta şi că acesta nu-şi 
amintea ca vreun agent să-i fi dat o scrisoare pentru Banks. 

Dar Banks continua să nu fie satisfăcut. 


CAPITOLUL 6 


Cei mai mulţi oameni plecară din bufet imediat ce cvartetul de 
coarde termină de cântat. Acum o echipă de debarasare 
strângea scaunele şi curăța mesele, iar şeful de echipă se uita la 
Emma şi DeMarco, îndemnându-i din priviri să plece şi ei. Emma 
nu-l lua în seamă. 

— Nu pricep, rosti Emma. Ce anume vrea Banks să faci? 

— Spune că vrea să vadă dacă se poate stabili o legătură, 
indiferent cât de îndepărtată, între Mattis şi tentativa de 
asasinat, răspunse DeMarco. Nu e convins că Mattis e vinovat de 
ceva, dar în acelaşi timp nu e convins nici că e nevinovat. Vrea 
să-l verific pe Mattis, ca apoi el să se poată duce la culcare cu 
conştiinţa împăcată. 

— Un politician care vrea să aibă o conştiinţă curată, rosti 
Emma. Seamănă cu povestea lui Sir Percival căutând Graalul. 

— Dincolo de comparaţia cu Evul Mediu, tu ce crezi? 

— Joe, drăguţule, ne aflăm în Washington, D.C. Aici trăiesc 
oamenii aceia drăguţi care ne-au adus Golful Porcilor, Watergate, 
Iran-Contra şi armele invizibile de distrugere în masă. Mi se pare 
posibil ca o agenţie guvernamentală - în special una condusă de 
o vulpe precum Patrick Donnelly - să fie implicată într-o tentativă 
de ucidere a unui preşedinte? Răspunsul este da. Mi se pare 
probabil? Răspunsul este nu. 

Emma luă o gură de vin. 

— Şi motivul pentru care Banks vrea ca tu să-l cercetezi pe 
Mattis este că Mattis arată suspect pe bandă? 

— Cred că da. Banks susţine că are mare încredere în intuiţia 
lui, iar intuiţia îi spune că e ceva în neregulă cu Mattis. Apropo, îl 
ţii minte pe agentul din înregistrare, cel care şi-a scăpat 
ochelarii? E Billy Ray Mattis. 

— De-asta îl suspectează Banks? întrebă Emma. 

— Nu ştiu, dar Mattis a fost, de asemenea, agentul care a stat 
drept în faţa preşedintelui după ce au început împuşcăturile. 


Ultimul glonţ tras de asasin, cel care l-a ucis pe celălalt agent, a 
trecut chiar printre picioarele lui. l-a ratat bărbăţia cu un 
centimetru. 

— O ţintă măruntă, mormăi Emma. Că veni vorba, cine a filmat 
înregistrarea? 

— O staţie de televiziune locală din Gainsville. Preşedintele şi-a 
zis că ar fi o trufanda pentru ei să le ofere imagini în exclusivitate 
cu el şi Montgomery decolând cu elicopterul. Postul de 
televiziune a fost informat doar cu patru ore înainte. 

Un membru al echipei de curăţenie se opri la masa lor. Era un 
hispanic cu un aer demn. O întrebă pe Emma politicos dacă avea 
să plece în curând, astfel ca echipa lui să poată termina 
curăţenia. Emma se uită fix la bietul om până ce acesta se dădu 
înapoi, înclinându-se şi cerându-şi scuze în două limbi. 

— Şi mai e ceva ce-l deranjează pe Banks, zise DeMarco. 

— Da? 

— Da. Patrick Donnelly. Spune că reacţia lui Donnelly la biletul 
de avertizare a fost atipic. Habar n-am de cât timp este Donnelly 
director al Serviciului Secret, dar... 

— De mult timp, replică Emma. 

— ... Dar, conform celor spuse de Banks, Donnelly nu are 
reputaţia unui tip care să se pună într-o situaţie riscantă, mai 
ales pentru agenţii săi. Banks spune că a fost surprins de faptul 
că Donnelly nu a încercat să anuleze excursia la râul Chattooga 
doar ca să-şi apere fundul. Putea măcar schimba agenţii alocaţi 
cercului interior, dar nu a făcut nici asta. 

— Sunt de acord, zise Emma. Aşadar, de ce nu a făcut-o? 

— Banks nu ştie, dar ăsta este doar un alt amănunt care are 
darul de a-l enerva. 

— Îţi spun eu altceva care m-ar enerva în locul lui Banks, zise 
Emma. 

— Ce anume? 

— De ce persoana care a scris biletul nu l-a trimis lui Donnelly, 
tipul care conduce Serviciul Secret, în loc să i-l trimită lui Banks? 

— Nu m-am gândit la asta, recunoscu DeMarco. 

Emma tăcu preţ câteva clipe înainte de a relua: 

— Şi atunci de ce nu sună Banks la FBI ca să le povestească 
despre bilet şi să-i lase pe ei să ancheteze? 

— Spune că nu e dispus să dezlănţuiască un uragan media 


despre implicarea Serviciului Secret în tentativa de asasinat 
bazându-se doar pe instinctele lui. Şi mai ales nu e dispus să facă 
asta acum, după ce s-a găsit biletul de sinucigaş al lui Edwards. 

— Ca atare, vrea ca tu să te ocupi de asta, în locul FBl-ului? 

— Da. Cel puţin eu nu le voi vinde povestea celor de la Post. 
Mă rog, poate că nu. 

— Cred că eşti ceva mai mult decât nimic, murmură Emma. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere, domniţă Emma, dar, 
ca să fiu sincer, sunt de acord cu tine şi asta i-am spus lui 
Mahoney. Imediat însă ce i-am spus că Donnelly se comporta 
bizar în povestea asta, a insistat să mă implic. 

— Ce are Mahoney împotriva lui Donnelly? 

— Habar n-am. Şi mai e un lucru: Banks nu crede că Donnelly a 
dispus ca biletul să fie analizat. 

— Crede că Donnelly l-a minţit? 

— Da. Lui Banks i se pare că nu a trecut timpul necesar pentru 
ca biletul să fie verificat - dacă era vorba de analize ADN, 
interogări de persoane şi chestii de genul ăsta. lar când i-am 
povestit lui Mahoney despre asta, şi-a ciulit urechile alea mari. 

— Din ce am auzit despre Donnelly, zise Emma, presupun că 
orice este posibil. Işi trecu o mână prin părul tuns scurt, 
gândindu-se la tot ce aflase de la DeMarco. Spune-mi ceva, 
Joseph. Biletul spunea că acel cerc interior a fost „compromis“, 
ce naiba o mai fi însemnând şi asta. Cum anume ar fi putut fi 
compromisă securitatea preşedintelui de către vreunul dintre 
agenţii Serviciului Secret? 

— Bună întrebare, Emma. Habar n-am. Cu siguranţă l-au 
protejat în momentul începerii împuşcăturilor, iar data şi locul 
excursiei nu au fost secrete de stat. lar dacă FBl-ul ar fi 
descoperit o greşeală clară în procedurile Serviciului Secret, 
chestia asta s-ar fi aflat de mult la ştiri. Deocamdată nimeni nu 
dă vina pe cei de la Serviciul Secret pentru vreo eroare majoră, 
neglijenţă în serviciu sau altceva. Cel puţin nu încă. 

— Ei bine, zise Emma, luându-şi poşeta, toate astea sunt foarte 
interesante, Joe, dar, aşa cum spuneam mai devreme, mă 
aşteaptă o prietenă încântătoare. Mai doreşti şi altceva? 

— Mda. Ce-ar fi să-ţi rogi amicii să verifice un pic dosarul lui 
Mattis? Să vadă dacă-l cunoştea pe Harold Edwards. Să-i verifice 
finanţele, trecutul, chestii de genul ăsta. 


— Este agent al Serviciului Secret, drăguță. Mă îndoiesc că se 
poate descoperi ceva în bazele de date. 

— Trebuie să cercetam. 

— Să cercetăm? 

DeMarco clătină disperat din cap. 

— De ce naiba vrea Mahoney să mă agit cu aşa ceva, Emma? 
Dacă are chef să-i dea dureri de cap lui Donnelly, nu trebuie 
decât să strecoare rahatul ăsta celor de la Post. 

— Cred că Speakerul mizează pe o carte mare, iubitule. Nu 
cred că el e convins că acest Mattis sau altcineva din Serviciul 
Secret a fost implicat. Insă speră să fie aşa. Şi dacă aşa stau 
lucrurile, atunci îl poate distruge pe Patrick Donnelly - nu doar 
să-l irite cu nişte articole răuvoitoare din presă. 

— Blestematul ăla de Mahoney! exclama DeMarco. 

— Hai, Joe, termină cu scâncetele şi hai să plecăm de aici. Va 
trebui să mă duci undeva unde se vând căpşune proaspete. 


CAPITOLUL 7 


DeMarco trecu pe sub Marea Rotondă a Capitoliului fără să 
arunce o singură privire în sus. Ca să ajungă la scara care ducea 
spre biroul său fu obligat să-şi croiască drum printr-un grup mare 
de turişti, care, cu gâturile arse de soare întoarse în sus, priveau 
admirativ la tavanele pictate de deasupra lor. Turiştii îl iritau. 
Avea deja o stare proastă din pricina poveştii stupide cu Banks. 
Gură-cască ăştia care veneau în pantaloni scurţi ca să-i blocheze 
lui drumul în fiecare zi aveau darul să-i accentueze această stare. 

Cobori două rânduri de trepte. Podelele de marmură se 
transformară în linoleum. Operele de artă de pe tavan fură 
înlocuite de dâre de apă pe faianţă. La etajul lui DeMarco erau 
muncitorii. Aici zumzăiau maşinile de copiat şi imprimat ale 
editurii Congresului, şi chiar vizavi de biroul lui se găsea camera 
generatorului diesel de urgenţă. Motoarele se trezeau periodic la 
viaţă când erau testate, speriindu-l de moarte pe DeMarco de 
fiecare dată. lar la capătul coridorului se găseau atelierele 
ocupate de personalul de întreţinere din Capitoliu. Luând în 
consideraţie ce făcea DeMarco uneori, plasarea biroului său în 
apropierea atelierelor îngrijitorilor părea cum nu se poate mai 
potrivită. 

Literele decolorate de pe geamul mat al uşii biroului lui 
DeMarco formau mesajul: „Consilier temporar pentru probleme 
de legătură, J. DeMarco“. Titlul reprezenta invenţia lui Mahoney şi 
nu avea absolut niciun sens. DeMarco intră în birou, îşi scoase 
haina, îşi lărgi nodul de la cravată şi verifică termostatul ca să se 
asigure că era pus pe temperatură mică. Reglarea termostatului 
era un gest care îi intrase în reflex, îl relaxa; ştia din experienţă 
că răsucirea micuţului robinet nu avea absolut niciun efect 
asupra temperaturii din încăpere. Işi putea chema vecinii, adică 
oamenii de serviciu, ca să se plângă, dar pe lista lor de priorităţi 
el ocupa unul dintre ultimele locuri. Pe cine păcălea? Un tip cu 
biroul la subsol nu avea importanţă. 


În biroul lui se lăfăia o veche masă de lemn din epoca Carter şi 
două scaune desperecheate, unul în spatele mesei şi unul în faţa 
ei, pentru rarele ocazii în care apărea un vizitator. Lângă un 
perete se găsea un dulap de metal, gol, cu excepţia unor cărţi de 
telefon şi a unei sticle de Hennessey pentru situaţii de urgenţă. 
DeMarco nu era adeptul păstrării unor însemnări scrise în dosare. 
Pe masa de scris se găsea o imitație de lampă Tiffany - o sursă 
redundantă de lumină, de vreme ce iluminatul necesar era 
furnizat de lămpi fluorescente reci -, iar pe podeaua din gresie 
alb cu negru se vedea un covor oriental mic, ale cărui culori 
predominante erau maro şi verde. Pe peretele opus biroului se 
odihneau două reproduceri după Degas, cu balerine dansând. 
Fosta lui soţie îi dăduse falsa lampă Tiffany, covorul şi balerinele 
- un efort inutil din partea ei de a „încălzi locul“. DeMarco trăsese 
cu mult timp înainte concluzia că doar un incendiu premeditat ar 
fi oferit ceva căldură biroului său. _ 

DeMarco se duse la scaunul din spatele mesei de lucru. Işi 
puse picioarele pe birou, îşi duse mâinile la ceafă şi închise ochii. 
Ce avea de făcut cu Billy Ray? Se îndoia că agentul avea vreo 
vină. Era aşa cum spusese Emma: Speakerul juca strategic şi se 
folosea de cariera lui DeMarco drept monedă de schimb. 
Mahoney spera că DeMarco va avea noroc şi va descoperi că Billy 
Mattis era vinovat, caz în care eşecul lui Donnelly de a vorbi 
despre biletul de avertizare putea fi folosit pentru a-l pune la zid. 
DeMarco habar n-avea de ce Speakerul îl ura pe Patrick Donnelly, 
dar era evident că nutrea un asemenea sentiment. Ursul voia să-l 
devoreze. 

lar de vreme ce ursul îşi dorea prada cu disperare, DeMarco 
era prins în cursă. Nu putea refuza un ordin direct de la Mahoney 
şi nu putea întreprinde nimic care ar fi atras atenţia Serviciului 
Secret sau a FBl-ului. Dacă se descoperea că el îşi vâra nasul în 
treburile lor, DeMarco avea să fie călcat de toată lumea în 
picioare - iar când asta avea să înceapă, Speakerul avea să 
pretindă imediat că nu auzise niciodată de numele Joe DeMarco. 
Ca atare, trebuia să-l cerceteze pe Billy Ray aşa cum i se 
ordonase, dar cu mare prudenţă. Invizibil. Discret. lar cercetarea 
lui Billy însemna un imens salt logic: trebuia să presupună că 
Mattis era vinovat. Altfel nu i-ar mai fi rămas nimic de făcut. 

DeMarco începu cu biletul de avertizare. Luă hârtiuţa pe care. i- 


o dăduse Banks şi reciti cuvintele. Semnătura era interesantă: 
„Un agent într-un loc nepotrivit“. Ca şi cum autorul ar fi fost 
forţat să facă ceva sau ar fi avut informaţii pe care nu şi le-ar fi 
dorit. Era o semnătură... ezitantă. Deci, dacă biletul era autentic 
şi dacă Serviciul Secret era cumva implicat în tentativa de 
asasinat, poate că Billy Mattis fusese cel care trimisese biletul. 
Ştia că asasinatul urma să se petreacă, nu voia să ia parte la el, 
dar nu putea întreprinde nimic pentru a-l împiedica. 

O a doua posibilitate era aceea ca biletul să se fi referit la 
Mattis şi acesta să-şi fi scăpat intenţionat ochelarii de soare ca să 
ofere câmp liber de tragere asasinului. O a treia posibilitate, mai 
probabilă, era ca biletul să fie o făcătură şi Mattis să n-aibă nici o 
vină. Posibilităţi şi tot felul de „dacă“ şi „s-ar putea“ - DeMarco 
simţea că alunecă pe cărarea de cărămidă galbenă a nonsensului 
într-un Ţinut politic al lui Oz?. 

Banks îi mai dăduse lui DeMarco o copie a dosarului personal 
al lui Mattis, aşa că DeMarco puse deoparte biletul ca să-şi 
antreneze intelectul cu acel document subţire. De acolo avea să 
afle tot ce era de ştiut despre subiectul său; avea să studieze 
trecutul acestui complice. 

Conform dosarului, complicele era american sută la sută. Se 
născuse în Uptonville, Georgia - unde naiba o mai fi fost şi asta - 
şi trăise acolo până la înrolarea în armată, la optsprezece ani. 
Petrecuse paisprezece luni liniştite în Coreea de Sud, iar după 
serviciul militar intrase în rezerva de cadre a armatei şi 
petrecuse câţiva ani la un colegiu public. După colegiu fusese 
angajat în Serviciul Secret şi acum avea şase ani de activitate în 
slujba lor. 

În dosarul lui Billy Ray existau două incidente demne de luat în 
seamă. Unitatea de rezervişti a lui Billy fusese activată timp de 
opt luni în operaţiunile de prindere a lui Saddam, şi Billy făcuse 
un act nespecificat de eroism demn de primirea unei Inimi 
Purpurii şi a unei Stele de Argint. Al doilea incident se petrecuse 
cu doi ani în urmă şi mult mai aproape de casă. 

În vreme ce Billy stătea la un colţ de stradă din Gary, Indiana, 
aşteptând suita preşedintelui să treacă, un jefuitor de bancă 
hotărâse că vizita preşedintelui îi oferea acoperirea perfectă 


4 În Vrăjitorul din Oz, cărarea de cărămidă galbenă este drumul plin de 
peripeții pe care Dorothy şi prietenii ei merg spre castelul vrăjitorului. (n. red.) 


pentru un jaf. Hoţului, care avea probabil coeficientul de 
inteligenţă al unui iepure, nu-i trecuse niciodată prin minte că 
ruta preşedintelui era ticsită de poliţişti, atât în uniformă, cât şi 
deghizați. La ieşirea hoţului din bancă au început să sune 
alarmele. Un poliţist din apropiere s-a răsucit în direcţia 
zgomotului, a scos arma, dar hoţul a tras în el. Multimea s-a 
împrăştiat care încotro, ţipând ca nişte puişori înspăimântați de 
un şoim, iar în acel moment limuzina prezidenţială s-a ivit de 
după colţul străzii. Fiind agentul aflat cel mai aproape de hoţ, 
Billy s-a temut să tragă cu arma ca să nu lovească în vreun civil, 
dar în acelaşi timp trebuia să se asigure că hoţul nu se apuca să 
tragă în direcţia preşedintelui. Aşa că Billy l-a atacat pe hoţ ca un 
taur. Vesta antiglonţ l-a protejat de primul foc al acestuia; al 
doilea glonţ l-a primit în bicepsul stâng, înainte să apuce să sară 
pe hoţ şi să-l dezarmeze. 

Poate că Billy Ray nu era cel mai deştept individ din lume, dar 
era un om curajos. Fusese de două ori rănit în serviciul ţării sale. 
Era agent al Serviciului Secret şi veteran decorat. Se pusese cu 
bună ştiinţa în calea răului la râul Chattooga. Putea exista un 
individ mai puţin dispus să încerce asasinarea unui preşedinte? 

Revăzând dosarul lui Mattis, DeMarco observa că individul nu 
avusese parte, până acum două luni şi jumătate, de niciun fel de 
misiuni spectaculoase. Fusese adesea agent de perimetru la 
Casa Alba sau la Camp David şi de multe ori se numărase printre 
agenţii anonimi care stăteau pe străzi de câte ori preşedintele 
onora ţara cu prezenţa lui, dar nu fusese niciodată desemnat 
drept bodyguard personal al preşedintelui sau al familiei 
acestuia. Din dosar, DeMarco nu îşi putea da seama dacă Billy 
fusese desemnat în garda pretoriană pe data de 15 mai datorita 
actelor lui anterioare de eroism sau dacă ajunsese să aibă 
suficienta vechime în Serviciul Secret ca să primească automat o 
asemenea misiune. Avea nevoie de cineva care să cunoască 
toate dedesubturile, ca să afle mai multe despre promovarea lui 
Billy. Faptul că el fusese alocat recent corpului de pază imediată 
a preşedintelui i se părea ciudat lui DeMarco - în fine, ciudat 
pentru cineva căruia îi plăcea teoria conspirației. 

DeMarco puse dosarul lui Billy şi biletul în sertarul de sus al 
biroului şi îl încuie. leşi din încăpere şi se duse până la atelierul 
de întreţinere. Ciocăni în uşă, aşteptă cu răbdare până auzi o 


voce profundă rostind „Da“ şi deschise uşa. Trei negri îmbrăcaţi 
în salopete albastre stăteau la masă şi jucau pinacle. Un al 
patrulea, îmbrăcat tot în salopetă, meşterea la un aparat de aer 
condiţionat pe bancul de lucru. Când îl văzură pe DeMarco, 
jucătorii de la masă îl întâmpinară cu exclamaţiile obişnuite: „E 
armăsarul 'talian“, „Mămăligarul care nu se mai opreşte“, 
„Hamsterul de interior“. 

— Doamne, rosti DeMarco, chiar trebuie să trecem prin toate 
astea de fiecare dată? 

— Da, rosti omul de la bancul de lucra. Trebuie să trecem prin 
asta de fiecare dată fiindcă ăştia sunt nişte idioţi şi fiindcă tu 
arăţi ca nenorocitu' de Sonny Corleone. 

Apoi omul îşi şterse mâna dreaptă de pantalonul salopetei şi 
veni să-i strânga mâna lui DeMarco. 

— Ce-ţi face băiatul, Curtis? întreba DeMarco. 

Fiul cel mare al lui Curtis Jackson era prinzător în echipa de 
juniori de la Mets”. Cu o săptămână înainte, în timpul unei 
partide, un jucător din echipa adversă intrase în el cu putere. 
Puştiul nu scăpase mingea, dar căzuse la pământ leşinat. 

— E bine. Are capul tare ca al maică-sii. Va intra iar în joc 
săptămână viitoare. 

— Asta-i bine. 

— Hei, Dee-mar-ko, rosti unul dintre jucătorii de la masă. Ai 
observat că eşti singurul tip din clădire cu biroul la subsol? 

— Nu e alb, rosti un al doilea jucător, e italian. E mai negrotei 
ca tine, Clark, când e bronzat. 

— Ar trebui să te alături unui sindicat, DeMarco, zise primul 
jucător. Aşa capeţi vechime şi primeşti un birou la etaj. 

— La naiba, nu, răspunse DeMarco. Dacă aş intra în sindicat, ar 
trebui să ma îmbrac cu salopete d-alea urâte şi să-mi cos numele 
pe buzunar. 

— DeMarco, eşti un prost, zise al doilea jucător. Niciodată nu îţi 
coşi propriul nume pe buzunar. 

— Mda, interveni al treilea jucător. Eu mi-am cusut numele tău 
pe cămăşi, DeMarco, şi într-una din zilele astea o să te 
concedieze, puturosule. 

In vreme ce jucătorii de cărţi chiuiau şi se complimentau 
reciproc, DeMarco îl întreba pe Curtis: 


> Echipă profesionistă de baseball din cartierul Queens din New York (n. red.) 


— Tipii ăştia de ce nu lucrează? 

— Nu că ar fi treaba ta, dar schimbul lor începe abia peste o 
oră. Vin mai devreme ca să joace cărţi şi să mai scape de 
neveste. Ai nevoie de ceva, Joe? 

— Mada. Pot să-ţi iau cu împrumut televizorul şi aparatul video? 

— Desigur, răspunse Curtis. Dar să le aduci înapoi până mâine 
după-amiază. Skins joacă un meci demonstrativ. 

Anunţul stârni o discuţie de cincisprezece minute între 
DeMarco, un fan înrăit Redskins, şi jucătorii de cărţi. Lipsiţi de 
sentimente sau de loialitate geografică, jucătorii criticară 
antrenorul, linia defensivă, linia ofensivă şi un fundaş despre care 
ei susțineau că aleargă precum o femeie grasă. Fură unanimi, în 
orice caz, în aprecierea fetelor din galerie. 

Ajuns înapoi în biroul său, DeMarco introduse în aparatul video 
o copie a benzii cu tentativa de asasinat. Apăsă butonul de 
derulare de pe telecomandă, apoi se lăsă pe spate, cu degetul pe 
butonul de pauză. Era gata să evalueze comportamentul suspect 
al lui Billy Mattis. 

Comentatorii de televiziune şi experţii angajaţi de «i 
discutaseră la nesfârşit despre faptul că Mattis scăpase ochelarii 
înainte de primul foc de armă. Cu toţii ajunseseră la aceeaşi 
concluzie: bâlbâiala lui Mattis reprezenta un indiciu clar că 
Dumnezeu era democrat. Dacă Mattis nu şi-ar fi scăpat ochelarii 
de soare, Montgomery nu s-ar fi ciocnit de fundul lui Mattis şi, 
prin urmare, Montgomery nu s-ar fi lovit de preşedinte - caz în 
care primul glonţ ar fi sfărâmat în două capul preşedintelui. 
Băieţii şi fetele de la FBI nu negaseră o asemenea interpretare a 
evenimentelor, însă nici ei şi nici jurnaliştii nu văzuseră biletul de 
avertizare. 

Urmărind banda de această dată, DeMarco se gândi că Mattis 
era, poate, mai nervos decât ceilalţi agenţi. lar când grupul 
preşedintelui se apropie de elicopter, chiar înainte de primul foc 
de armă, Mattis păru să-şi lase intenţionat căpăţâna jos, ca o 
țestoasă care încearcă să-şi ascundă capul. Cu toate astea, 
DeMarco observă că Mattis se mişcase repede şi fără ezitare ca 
să-l protejeze pe preşedinte şi trăsese cu arma mai repede decât 
ceilalţi agenţi. 

Nu se putea trage nicio concluzie hotărâtoare din film, dar 
DeMarco înţelese acum ce voise să spună Banks. Mattis păruse 


diferit de ceilalţi agenţi, dar era greu de precizat cum anume, şi 
nu exista niciun amănunt concret de care să te poţi lega. Mai 
important, DeMarco era convins că FBl-ul studiase în 
amănunţime banda: o cercetaseră pixel cu pixel, măriseră fiecare 
cadru şi construiseră simulări tridimensionale pe computer. Dacă 
FBl-ul şi legiunea lui de tehnicieni în halate albe nu descoperiseră 
nimic suspect pe bandă, atunci DeMarco n-avea nicio şansă să 
zărească arma crimei cu ochiul liber. După ce urmări 
înregistrarea de cinci ori, DeMarco renunţă; banda prezenta fie 
un agent foarte alert acţionând aşa cum fusese instruit, fie un 
agent extrem de nervos care avea dinainte cunoştinţă despre 
focurile de armă care urmau să se petreacă. 

DeMarco se uită la ceas. Ora patru după-amiază. Soarele 
coborâse spre orizont - cel puţin în zona atlantică -, iar asta era 
suficient pentru DeMarco. O sună pe Alice. 


CAPITOLUL 8 


Monocle era un bar cu rezonanţă istorică pe partea dinspre 
Senat a Capitoliului, la o stradă distanţă de Union Station. Pereţii 
erau acoperiţi cu fotografii ale unor politicieni zâmbind, cu priviri 
sticloase. Poza lui Mahoney era afişată la loc de cinste în spatele 
barului şi îl înfăţişa cu un braţ gros în jurul gâtului unui rival care 
în mod clar nu părea încântat de postură. 

Lui DeMarco îi plăcea locul. Bucătăria servea mâncare 
decentă, la bar se bea un excelent cocktail cu Martini, iar de pe 
scaunul lui favorit DeMarco se putea uita cum tinerele care 
lucrau pe Capitol Hill treceau cu viteză, îmbrăcate cu fuste 
scurte, grăbite să prindă metroul de la Union Station. 

Domnul William, barmanul de după-amiază din Monocle, îi 
aduse lui DeMarco cocktailul cu Martini cu o expresie de 
solemnitate întipărită pe chip, ca şi cum ar fi adus un vin de 
împărtăşanie. Domnul William era trecut de şaizeci de ani, era 
negru, subţirel şi înalt de peste doi metri. Moştenise de la 
strămoşii lui chipul demn şi grav al unui antreprenor de pompe 
funebre - o faţă care ascundea o minte adolescentină perversă. 

— l-ai urmărit pe Birds contra Seattle noaptea trecută, Joe? 
întrebă domnul William. 

— Am mai discutat asta, domnule, rosti DeMarco. Îmi ştiţi 
părerile despre acest subiect. Mă voi uita la Orioles abia când 
Senators se vor întoarce în Washington. 

În 1971, Washington Senators plecaseră din D.C. în Texas, 
unde deveniseră Texas Rangers. Toţi fanii înveteraţi ai 
baseballului din D.C. deplânseseră plecarea clubului ca şi cum le- 
ar fi decedat bunele lor mame. De ani de zile oraşul încerca să 
aducă din nou o echipă de baseball de ligă principală, dar 
proprietarul lui Baltimore Orioles le bloca eforturile, temându-se, 
pe bună dreptate, că o echipă din Washington ar goli locurile de 


pe Camden Yards? de spectatori. Se părea că Washington ar fi 
putut avea câştig de cauză în anul care urma, dar numai făcând 
concesii financiare majore proprietarului echipei Orioles, un om 
pe care DeMarco ajunsese să-l deteste cu o înflăcărare care 
putea fi înţeleasă numai de alţi fanatici ai baseballului. 

— Atunci n-ai văzut lovitura triplă a lui Rodriguez, care s-a 
încheiat cu o alergare la bază cu mingea încă în joc? continuă 
domnul William. 

La naiba. O lovitură triplă sau o astfel de alergare la bază era 
la fel de rară ca ouăle de dinozaur. lar DeMarco le ratase pe 
amândouă. Ai dracului Orioles. Proprietarul lor era un şacal, 
sediul lor - mai sărăcăcios decât birourile unui cămătar, iar 
aruncătorii lor nu erau buni să joace nici într-o echipă de liceu - 
dar îl aveau pe Alonzo Rodriguez, la ora aceea cel mai bun 
jucător din ambele ligi. Cu toate astea, DeMarco era decis să nu 
renunţe la atitudinea lui. Niciodată. 

— La naiba cu Rodriguez şi cu lovitura lui triplă, rosti DeMarco, 
încercând să pară convins. 

— Eşti un om încăpățânat, Joe. 

Aşa era. DeMarco luă o înghiţitură din băutura lui, dădu din cap 
apreciativ şi spuse: 

— Excelent, domnule William. Pot să vă folosesc telefonul, vă 
rog? 

— Nu ai un celular, ca toţi ăilalţi care vin pe aici? 

— Ba da, dar n-am chef să-mi consum minutele. Haide, dă-mi 
telefonul. Doar nu plăteşti tu factura. 

DeMarco formă numărul. 

— Sunt Joe, rosti DeMarco după ce Emma răspunse. 

— Spune că nu-i aşa, Joe’, replică Emma. 

— Pari veselă, Emma. 

— Sunt sănătoasă, bogată şi înţeleaptă - şi, spre deosebire de 
tine, am o viaţă sexuală activă. De ce să nu fiu veselă? Ce vrei? 
Îmi fac unghiile. 

— Aş vrea să împrumut pe unul dintre asociaţii tăi pentru o 
urmărire. 


€ Stadionul echipei Baltimore Orioles. Baltimore şi Washington se află la mică 
distanţă unul de altul. (n. red.) 

7 În original Say it ain't so, Joe, replică faimoasă din istoria baseballului 
american, pe care un tânăr admirator i-ar fi adresat-o jucătorului Joe Jackson, 
învinuit în 1920 de a fi „aranjat“ un meci important. (n. red.) 


— Povestea cu Mattis? 

— Da. 

— Eşti pus pe treabă, nu? 

— Ce înseamnă o investigaţie fără supraveghere, Em? O să-l 
pun pe omul tău coadă după Billy o zi sau două, apoi o să-i 
raportez lui Banks că omul e curat precum zăpada proaspătă. 

— Zăpada proaspătă a cules poluarea din aer, Joe. Oricum, tu 
ce vei face în vreme ce omul meu stă după fundul lui Billy? 

DeMarco îi spuse. 

— Bine. Cred că Mike e liber. O să-l pun să te sune. 

— E acelaşi Mike pe care mi l-ai împrumutat în februarie? 

— Da. 

— Bine. E bun. Apropo, Emma, care e trecutul lui? 

DeMarco înălţă privirea în tavan când puse întrebarea, ştiind 
că îşi irosea timpul, dar, aşa cum observase domnul William, era 
un om încăpățânat. 

— Oh, ca de obicei, răspunse Emma. Trupe speciale ale 
marinei, licenţiat în omoruri, chestii de genul ăsta. 

Femeia închise. 

Adevărul era că Mike putea fi expert în asasinate. De-a lungul 
anilor de când o cunoştea pe Emma, DeMarco descoperise că ea 
avea acces la o mare varietate de oameni talentaţi: foşti copoi, 
foşti soldaţi şi, bănuia el, foşti criminali. Cunoştea experţi în 
plantare de microfoane, măsluitori de documente şi hackeri. Erau 
cu toţii competenţi şi, din motive pe care DeMarco era convins că 
nu le va afla niciodată, total loiali Emmei. 

DeMarco o cunoscuse pe Emma făcând din întâmplare pe 
şoferul pentru ea. Tocmai îşi lăsase un prieten la Reagan 
National. Stătea la ieşire şi verifica traficul dinspre stânga, gata 
să plece de pe loc, când portiera din dreapta se deschise şi în 
maşină se urcă o femeie. Era atrăgătoare, de vârstă medie şi 
îmbrăcată cu un costum alb elegant, şifonat din pricina călătoriei 
de până atunci. Femeia gâfâia şi părea că nu pusese geană pe 
geană de ceva vreme. Ducea cu ea doar o poşetă. 

— Hei, ce... izbucnise DeMarco. 

— Cam peste zece secunde doi bărbaţi vor ieşi din terminal, i-o 
retezase femeia. Sunt înarmaţi şi vor încerca să mă omoare. 
Probabil că te vor ucide şi pe tine pentru că eşti cu mine. Şi-acum 


8 Aeroport naţional din Washington (n. red.) 


pleacă. Te rog. 

Femeia era disperată, dar nu şi panicată. 

— Hei, ascultă... 

— Acum ai mai puţin de cinci secunde. Lucrez pentru guvern şi 
nu te mint. 

DeMarco voise să zică: „Am mai auzit replica asta“, dar se 
abţinuse. Începea să i se facă frică. Se uitase fix la femeie. Putea 
fi cineva care fugea de poliţie sau transporta droguri. Insă ceva îi 
spunea că adevărul era altul. Femeia nu avea un chip tocmai 
plăcut, dar părea să-i inspire încredere. 

DeMarco se uitase în oglinda retrovizoare şi zărise doi indivizi 
cu tenul închis la culoare ieşind în goană din terminal. Tipii se 
uitaseră înnebuniţi în stânga şi în dreapta, apoi unul din ei 
arătase spre maşina lui DeMarco. 

— La dracu’, exclamase el, după care apăsase pedala de 
acceleraţie şi intrase în trafic. De ce naiba nu ai luat un taxi? o 
întrebase el pe femeie. 

— N-ai văzut ce coadă era acolo? răspunsese ea, uitându-se în 
spate. La naiba, îi aştepta o maşină! 

DeMarco verifică oglinda retrovizoare. Cei doi indivizi se urcau 
într-un Mercedes negru. 

— Ce se petre... 

— Du-mă la Pentagon, i-o retezase din nou femeia. Şi nu te 
opri dacă încearcă să te reţină vreun poliţist. 

— Stai... 

— N-ai face decât să-l omori. Şi acum dă-i bice! 

Femeia cercetase maşinile din spatele lor. Mercedes-ul se 
apropia. Scoase un telefon celular din poşetă. 

— Eu sunt, rostise ea în receptor. Tocmai am ajuns de la Cairo. 
Am mostra, dar mă aşteptau la bagaje. Chestia asta nu trebuia 
să se întâmple, idiotule! Tăcu o clipă. Nu, nu am armă. Cum 
dracu' să iau o armă în avion? Asculta... Taci şi ascultă! Sunt cu 
un civil. Suntem într-un Volvo... 

Se uitase la DeMarco. 

— Model 1994, explicase acesta. 

— Model 1994, de culoare maro. Tocmai am plecat de la 
National şi ne îndreptăm spre autostrada George Washington. li 
vei da seama că suntem noi pentru că mergem cu o sută 
şaptezeci la oră şi avem un Mercedes pe urme. Şi-acum pune pe 


cineva în mişcare. Repede! 

Închisese telefonul. 

— Cum te cheamă? îl întrebase ea pe DeMarco. 

— Joe. 

— Ei bine, Joe, apasă pe pedală până la fund. Ultimul lucru care 
trebuie să te preocupe este că îţi faci maşina zob. 

Mercedes-ul ajunsese chiar în spatele lor, dar nu încerca să-i 
depăşească sau să le taie calea. 

Femeia aruncă o privire spre cealaltă maşină. 

— Vor aştepta până ajungi pe autostradă, apoi cred că unul din 
tipi va scoate o armă automată şi va trage în cauciucuri. 

— Dumnezeule! exclamase DeMarco. De ce naiba nu le arunci 
pe geam ce vor? 

Femeia izbucnise în râs, părând să nu-şi dea seama că 
DeMarco nu glumea. 

DeMarco intrase pe autostrada George Washington cu 
Mercedes-ul la cincizeci de metri în spate. Curând mergea cu o 
sută cincizeci la oră, mulţumind în gând că traficul era lejer. Se 
uitase în oglinda retrovizoare şi îl zărise pe unul dintre indivizii 
din Mercedes ieşit pe jumătate în afara maşinii, pe geam. Apoi 
zărise lumini portocalii ţâşnind de la capătul braţului individului - 
fără să audă zgomote de împuşcătură - şi văzuse mai multe 
scântei zburând din asfalt lângă Volvo. 

— Ticălosul! rulase el. 

Îşi înfipsese şi mai tare piciorul în pedala de acceleraţie, dar 
aceasta refuzase să se mai deplaseze. Maşina pur şi simplu îşi 
atinsese limita de viteză. 

Apoi totul se terminase. 

Un elicopter mare şi negru se ivise pe neaşteptate deasupra 
Mercedes-ului, aruncând o lumină strălucitoare peste maşină. 
DeMarco zărise un tip în elicopter cu o puşcă în mână. Habar n- 
avea de unde apăruse elicopterul. Mercedes-ul încetinise uşor, 
părând că vrea să apuce o ieşire sau să întoarcă. DeMarco 
continuase să ţină pedala lipită de podea. Un minut mai târziu 
zărise luminile albastre şi roşii de la cinci sau şase maşini de 
poliţie licărind în oglinda retrovizoare şi înconjurând Mercedes-ul. 

— Acum poţi trage pe dreapta, îi spusese femeia. 

DeMarco îşi continuase drumul. 

— E-n regulă, zisese însoţitoarea lui. Calmează-te. Trage pe 


dreapta. 

DeMarco se conformase şi, după ce maşina se oprise, îşi lăsase 
capul pe volan câteva clipe şi închisese ochii. Fără să-şi ridice 
capul, rostise: 

— Vrei să-mi spui... 

— Scuze, Joe, dar nu pot. 

Blestemata de femeie nu-l lăsa să încheie nicio propoziţie. 

In spatele Volvo-ului trăsese deja o dubiţă albă cu număr 
oficial. Femeia coborâse, dar, înainte de a închide portiera, 
zisese: 

— Apropo, pe mine mă cheamă Emma. Îţi mulţumesc. 

După care se urcase în dubiţă şi dispăruse. 

A doua zi DeMarco şedea în biroul lui, frunzărind ziarul ca să 
vadă dacă incidentul din noaptea precedenta ajunsese în presă. 
Nu. Dintr-odată se auzise o ciocănitură în uşă, care îl luase prin 
surprindere, căci oamenii rareori veneau la el în birou. 
Deschisese uşa. Era Emma. 

— Cum ai... 

DeMarco voise să întrebe: „Cum ai dat de mine“, dar îşi 
dăduse seama că ar fi fost o întrebare complet idioată. 

— Voiam doar să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ceea ce 
ai făcut noaptea trecută, explicase Emma. Intrase în biroul lui 
DeMarco fără să fie invitata, ridicase din sprâncene văzând 
decorul şi apoi îi dăduse un plic lui DeMarco. Două locuri la 
Wizards mâine seară, chiar în spatele băncii jucătorilor. Am auzit 
ca îţi place sportul. 

— Hei, mersi, rostise DeMarco. Probabil că biletele costaseră 
vreo cinci sute de dolari. Apreciez ideea cu biletele, dar tot aş 
vrea să ştiu ce s-a întâmplat noaptea trecuta. 

— Îmi pare râu, Joe, dar nu pot să-ţi spun. Însă aşa cum se 
spune în benzile desenate, primeşte mulţumirile naţiunii 
recunoscătoare. Şi, Joe, uite numărul meu de telefon. 

li dăduse lui DeMarco o carte de vizită care nu conţinea nimic 
altceva decât un număr de telefon cu prefixul 703. 

— Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor, de orice fel, sună- 
mă. 

— Păi, rostise DeMarco, gândindu-se la misiunea primita de la 
Mahoney, nu cumva ştii din întâmplare un tip care poate sparge 
un seif? 


Acesta fusese începutul unei relaţii de lunga durată, uneori 
bizară, pe care DeMarco nu o regretase niciun moment. . 

DeMarco ştia totuşi un mic amănunt despre Emma. Il rugase 
pe Speaker să efectueze o investigaţie discretă asupra ei la scurt 
timp după ce o cunoscuse. DeMarco bănuia că Emma făcuse 
parte din CIA, un lucru pe care Mahoney l-ar fi putut confirma cu 
uşurinţă. Sau cel puţin aşa credea DeMarco. 

Când revenise cu răspunsul, Speakerul păruse mai nervos ca 
niciodată. 

— A făcut parte din DIA, îi spusese Mahoney. 

Defense Intelligence Agency? fusese înfiinţată de secretarul 
apărării Robert McNamara după dezastrul de la Golful Porcilor din 
1961. Unii spuneau că era ceea ce CIA voise să fie la maturitate. 

Nu numai că era o organizaţie atât de competentă încât 
despre ea nu se scria mai niciodată în ziare, dar era implicată în 
operaţiuni atât de delicate şi atât de vitale, că până şi politicienii 
de rang înalt evitau să se ia de ea. 

— Când am cerut relaţii despre ea, amicul meu mi-a spus că 
mă va căuta el. La care m-am trezit în birou cu doi indivizi atât 
de fioroşi că aproape m-am scăpat pe mine. Voiau să ştie de 
unde îi cunosc numele şi de ce mă interesam eu de ea. Eu. 
Speakerul. In fine, după ce m-am eschivat şi am fentat de parcă 
dansam pe sârmă, mi-au spus în cele din urmă că a lucrat în DIA 
- iar eu cred că partea cu „a lucrat“ era probabil o minciună 
sfruntată. 

„Nu zău“, rostise DeMarco în gând. 

— Dar asta e tot ce mi-au spus, Joe. E clar că vor să ţină 
ascuns ceea ce a făcut ea pentru ei cel puţin până ce seacă 
Potomacul. 

Lui DeMarco explicaţia îi fusese de ajuns: ceea ce aflase 
despre Emma era suficient ca el să înţeleagă de ce Emma nu 
explica nimic niciodată. 

Un zgomot de basculanta descărcată pe tejgheaua barului 
lângă cotul drept al lui DeMarco îl scoase din starea de reverie. 
Imediat se dovedi că nu era o basculantă, ci poşeta lui Alice, o 
jumătate de metru cub de imitație de piele plină, se părea, cu 
toată averea ei. 

Fără să-l salute pe DeMarco, Alice îi făcu semn domnului 


? Agenţia de Contrainformaţii a Armatei (n.tr.) 


William. Acesta se apropie ezitând. Domnul William era o 
persoană gregară, căruia îi plăcea de clienţi; Alice era o excepţie 
rară. 

— Black Jack cu gheaţă, cu pai, şi repede, comandă Alice. 

— Da, doamnă, rosti domnul William. 

Unui individ de peste doi metri îi vine extrem de greu să se 
mişte cu repeziciune, dar domnul William reuşi să o facă. 

— Auzi, zise Alice în direcţia lui DeMarco, de vreme ce ştiai că 
vin şi ştiai şi ce beau, puteai să mă aştepţi cu băutură pregătită. 

— De parcă ficatul tău s-ar fi ofuscat dacă îţi primeai doza de 
seară cu o întârziere de cinci minute. 

— Nu face pe deşteptul! 

Domnul William îi aduse băutura, apoi se îndepărtă cu paşi de 
Michael Jackson în plin dans. 

— Hei, strigă Alice la el. Fără alune? Fără biscuiţei? 

— Vă aduc imediat, doamnă, rosti domnul William, cu chipul 
împietrit, dar cu ochii precum două flăcări vii, care avertizau că o 
crimă avea să se petreacă în curând. 

Alice avea cincizeci de ani, era o blondă vopsita cu părul lung, 
mult prea machiată şi mai grasă cu zece kilograme decât ar fi 
trebuit. Avea un soţ pe care îl califica drept „ticălosul ăla“ şi un 
fiu pe care îl numea „nemernic mic“. Alice trăia cu un singur 
scop: jocurile de noroc din Atlantic City, un soi de Mecca 
personală către care pleca în fiecare weekend. Lucra pentru 
AT&T”. 

Alice înghiți jumătate din băutură, apoi începu să scotocească 
prin poşeta ei imensă. 

— Uite, zise ea, aruncând şase pagini boţite de hârtie pe 
tejghea în fața lui DeMarco. Înregistrările convorbirilor telefonice 
ale lui Mattis pe ultimele trei luni. 

Presupunând că Billy era implicat în tentativa de asasinat, era 
evident că avea cel puţin un complice - tipul care apăsase pe 
trăgaci. lar DeMarco se gândea că, dacă exista un complice, 
atunci cei doi comunicaseră cumva. De aceea, facturile telefonice 
deveneau relevante pentru ceea ce făcuse Billy în ultima vreme. 

DeMarco îşi dădea seama că, dacă Billy Ray era un asasin 
profesionist sau un agent sub acoperire pentru vreun guvern 
străin, metodele lui de comunicare ar fi fost mai sofisticate decât 


10 Companie americană de telefoane (n. red.) 


telefonul de acasă. Dar, studiind dosarul lui Billy Ray, DeMarco se 
convinsese că omul nu era o cârtiţă pe care ruşii să o fi antrenat 
din fragedă pruncie, apoi să o fi paraşutat în Georgia rurală ca 
să-şi croiască drum către elita Americii. 

— Am muncit mult ca să obţin înregistrările astea, îi zise Alice 
lui DeMarco în vreme ce îşi băga hulpavă alune în gură. 

Apoi, strigând către domnul William: Hei, cocostârcule! Dacă 
nu te deranjez prea mult, mai adu-mi un pahar. 

— Alice, pe cine vrei să păcăleşti? rosti DeMarco. Ca să obţii 
chestiile astea ai apăsat poate de trei ori pe taste. 

— De unde ştii tu? ripostă Alice. Şi tu lucrezi pentru o 
companie de telefoane, Domnule-Deştept? Oricum, luna asta am 
cam rămas fără bani. 

Alice cam rămânea fără bani în fiecare lună. DeMarco bănuia 
că stipendia pe care i-o plătea el lunar era singurul lucru care o 
ferea de colții şacalilor-cămătari. 

În vreme ce Alice se apucă să bată câmpii despre starea 
economiei în general şi a finanţelor ei personale în particular, 
DeMarco răsfoi înregistrările cu convorbirile telefonice ale lui Billy 
Mattis. Computerul lui Alice furnizase numele şi adresele 
oamenilor şi companiilor pe care Billy le apelase de la numărul 
de fix sau folosind o cartelă telefonică. DeMarco îi putea pune pe 
oamenii Emmei să verifice numele de acolo ca să vadă dacă 
descoperă ceva interesant, dar lui personal nimic nu i se păru 
relevant: nicio companie care să fabrice lunete sau puşti - şi, mai 
important, niciun apel către răposatul Harold Edwards. 

Singurul lucru cu adevărat ciudat era că în iunie Billy sunase o 
femeie pe nume Jillian Mattis de douăzeci de ori într-o perioadă 
de două săptămâni. Din dosarul personal al lui Billy DeMarco îşi 
amintea că Jillian Mattis era mama lui. Se uită la factura lunii 
precedente şi văzu că atunci Billy îşi sunase mama doar de patru 
ori. Numărul mare de apeluri începuse la două săptămâni după 
ce Billy fusese numit în garda personală a preşedintelui. DeMarco 
îşi dădea seama că frecvenţa apelurilor lui Billy către mama lui în 
acea perioadă putea avea tot felul de explicaţii banale. Poate că 
ea se îmbolnăvise în acea perioadă şi el voia să verifice cum se 
mai simte. Sau poate că Billy plănuia să o viziteze şi îşi finaliza 
planurile. Sau poate că Billy era în realitate băiatul de sub fusta 
mamei. 


— Ei, rosti Alice. 

— Ei ce? întrebă DeMarco. 

Nu auzise nimic din ce spusese femeia în ultimele cinci minute. 

— Îmi poţi da un avans? 

— Mda, consimţi DeMarco. 

Era mai uşor să cedezi în faţa lui Alice decât să te cerţi cu ea. 
lar banii aveau să fie folosiţi cu siguranţă de Donald Trump.” 


11 Omul de afaceri american Donald J. Trump deţine mai multe hoteluri şi 
restaurante. (n. red.) 


CAPITOLUL 9 


Middleburg, Virginia, se găsea la 80 de kilometri vest de 
capitală. Era un orăşel ca de ilustrată poştală, înconjurat de o 
succesiune de dealuri înverzite, odinioară terenuri de bătălie în 
timpul Războiului Civil. Câmpurile de bătălie erau acum pajişti 
înconjurate cu garduri albe, unde zburdau cai de rasă. Locuitorii 
bogaţi ai  Washingtonului îşi cumpăraseră pământ lângă 
Middleburg, iar în weekenduri veneau acolo, pretinzând că sunt 
moşieri de ţară. 

Frank Engles nu era un moşier; deţinea un motel. Proprietatea 
lui era o clădire multietajată în stil victorian, cu ferestre vitraliate 
cu plumb şi cu lucarne, romantică precum un buchet de 
trandafiri. Era genul de loc pe care DeMarco l-ar fi ales ca să 
petreacă acolo un weekend de toamnă cu o prietenă - dacă ar fi 
avut o prietenă. 

DeMarco îi spusese amiralului Banks că trebuia să discute cu 
cineva care îl cunoştea pe Billy şi înţelegea practicile de 
promovare din Serviciul Secret. Banks îşi pusese oamenii să 
contacteze Departamentul de resurse umane al Serviciului Secret 
şi aceştia îi dăduseră numele lui Frank Engles. Partea cea mai 
bună era că Engles îl supervizase pe Billy chiar înainte de a se 
pensiona. 

La uşă răspunse o femeie îndesată, cu părul alb, purtând un 
şorţ plin de pete de făină. Femeia îi spuse lui DeMarco că Engles 
putea fi găsit în spatele casei, unde făcea diverse treburi 
gospodăreşti. DeMarco înconjură casa, aşa cum i se spusese, şi 
văzu un bărbat care tăia lemne. Omul stătea cu spatele la 
DeMarco. Lângă el, un câine zăcea întins pe pământ. 

Lui DeMarco îi plăceau doar câinii jucăuşi care îi ajungeau până 
la genunchi. Animalul la care se uita el acum era un ciobănesc 
german de dimensiunile unui ponei de Shetland şi la fel de jucăuş 
precum un urs polar. Capul bestiei se roti către DeMarco precum 
turela unui tun, după care animalul scoase doar un mârâit şi sări 


la atac. La rândul lui, DeMarco făcu ceea ce făcea întotdeauna 
când se confrunta cu un exemplar canin de peste şaizeci de 
kilograme care venea înspre el cu colții la vedere: rămase 
complet nemişcat, încercă să pară inofensiv şi îşi dori din tot 
sufletul să fi fost înarmat. 

Engles observă în sfârşit scena care se desfăşura în spatele lui: 
DeMarco încremenit pe loc, încercând să nu tremure ca gelatina, 
şi monstrul lui pe patru picioare într-o poziţie gata de salt. Fostul 
agent veni repede spre DeMarco şi cu un mic chicotit spuse ceea 
ce spun întotdeauna proprietarii de câini: g 

— Hei, nu vă speriaţi de bătrânul Bullet. Incearcă doar să fie 
prietenos. 

Engles avea şaizeci şi ceva de ani. Purta blugi prespălaţi şi un 
tricou galben cu sloganul de tipul „I love Virginia“ pe piept. Avea 
ochi cenuşii, iscoditori şi un nas care părea să fi fost rupt de mai 
multe ori. Pe partea din spate a capului avea o chelie care arăta 
precum o tunsură de călugăr. Combinată cu nasul rupt, chelia îi 
oferea omului aspectul unui preot care nu obişnuia să întoarcă şi 
celălalt obraz. 

De vreme ce DeMarco avea nevoie de cooperarea lui Engles, 
nu-i replică omului că ar fi trebuit să-şi țină lupul de pază în lanţ 
şi cu botniţă. În schimb, rosti: 

— Mda, pare a fi un adevărat tip de treabă. 

Dulăul ajunsese acum să adulmece pântecul lui DeMarco. 

— Domnule Engles, continuă DeMarco, încercând să ignore 
blestematul de câine. Mă numesc Joe DeMarco. Lucrez pentru 
Congres. 

DeMarco deschise un portofel de piele şi îi arătă gazdei 
legitimaţia de acces în Congres. 

— Congres? se miră Engles, privind legitimaţia musafirului, 
apoi uitându-se iarăşi la chipul lui. 

DeMarco putea să parieze că Engles reţinuse fiecare cuvânt 
înscris pe legitimatie. 

— Da, domnule, răspunse el. Mă aflu aici în legătură cu recenta 
tentativă de asasinare a preşedintelui. Aşa cum poate aţi auzit, s- 
a înfiinţat o comisie care studiază problema securităţii 
preşedintelui. Aş vrea să vă pun câteva întrebări. 

— Mie mi se pare că ăia din Congres ar trebui să-şi facă naibii 
treaba lor, mormăi Engles, şi să lase experţii să se preocupe de 


securitate. 

DeMarco schiţă un zâmbet pe jumătate stânjenit şi zise: 

— În mod confidenţial vă mărturisesc că sunt de acord cu 
dumneavoastră, dar, când şefii mei îmi spun să călăresc, eu 
trebuie să sar imediat în şa. 

Schema cu omul-care-doar-îndeplineşte-ordine funcţiona. 

— Mda, aşa e, acceptă Engles. Hai în casă. Îţi ofer o ceaşcă de 
cafea şi îmi poţi pune întrebările. Bullet, dă-te jos de pe costumul 
omului. Câinele ăsta e atât de prietenos, că ar linge un hoţ până 
l-ar omori. 

Altă chestie pe care proprietarii de câini o spun întotdeauna. 

Engles îl duse pe DeMarco într-o bucătărie care mirosea a 
mere şi a scorţişoară şi care dispunea de un cămin imens. Era o 
încăpere confortabilă şi veselă, iar DeMarco îşi putea uşor 
imagina generaţii întregi de nepoți lingând linguriţele de 
îngheţată. Engles turnă cafea în două căni mari şi cei doi se 
aşezară la o masă din lemn nefinisat. Bătrânul Bullet se încovrigă 
pe podea lângă scaunul lui Engles. 

— Aşadar, cu ce-ţi pot fi de folos? întrebă Engles, după ce îşi 
puse frişcă în cafea. Sunt pensionar, să ştii. 

— Cercetăm procedurile de selectare a agenţilor, domnule 
Engles. Ne interesează în particular cum este ales cercul interior. 
Ştiţi dumneavoastră: criterii de experienţa, de calificare, chestii 
de genul ăsta. 

Acel „ne“ fusese rostit în beneficiul lui Engles. DeMarco spera 
astfel ca omul să-şi imagineze o armată de birocraţi cenuşii - 
aparatul imens şi greoi al guvernului din spatele acţiunii lui. 

— Ce se petrece aici? întrebă Engles. Poţi obţine toate 
informaţiile astea chiar de la Departamentul de personal al 
Serviciului. Au tot felul de însemnări despre programe de 
instruire, ghiduri de selecţie, criterii de calificare, toate porcăriile 
astea. Nu ai venit tu până aici doar pentru aşa ceva. De ce 
atunci? 

Gata cu aparatul greoi al guvernului. 

— Mda, aveţi dreptate, recunoscu DeMarco, simțindu-se prins 
cu mâţa în sac. Ne interesează un agent care a fost la râul 
Chattooga. Un om pe care l-aţi supervizat înainte de pensionare. 

— Cine? întrebă scurt Engles. 

— Billy Ray Mattis. 


— Credeţi că Mattis nu ar fi trebuit repartizat în cercul interior? 
Despre asta e vorba? 

— Nu neapărat, dar el era cel mai tânăr şi mai lipsit de 
experienţă agent din acea dimineaţă. 

DeMarco ştia că Billy era cel mai tânăr agent pe baza benzii 
video, dar bănuia doar că era şi cel mai lipsit de experienţă. 

— Ştiţi că Mattis a încasat un glonţ pentru preşedinte în 
Indiana? întrebă Engles. 

— Da, i-am văzut dosarul. De-asta l-aţi selectat, din pricina 
poveştii din Indiana? 

Engles nu răspunse. Mâinile îi trădau nervozitatea din modul 
cum strângeau cana cu cafea. Bătrânul Bullet sesiză schimbarea 
de dispoziţie a stăpânului. Privirea dulăului fixă jugulara lui 
DeMarco şi din gâtul lui ieşi un mârâit jos, ameninţător. Engles se 
aplecă şi mângâie blana de pe ceafa groasă a animalului, 
calmându-l, în vreme ce se gândea la întrebarea lui DeMarco. 

Văzând că Engles continuă să tacă, DeMarco zise: 

— Uitaţi ce e, nu încerc să îl învinovăţesc pe Billy Mattis. Vreau 
doar să aflu de ce a fost selectat pentru cel mai delicat tip de 
misiune din cadrul Serviciului. 

— Poate că, de fapt, încerci să mă învinovăţeşti pe mine, 
răspunse Engles. 

— Domnule Engles, v-aţi pensionat înainte de tentativa de 
asasinat. In niciun caz nu puteţi fi făcut responsabil de ceva. 

— Mda, corect, replică omul. 

Cu vocea mimând falsa sinceritate, DeMarco continuă: 

— Tot ce vrem, domnule, este să ne asigurăm că preşedintele 
va continua să beneficieze de cea mai bună pază din lume - 
genul de pază şi protecţie pe care oameni ca dumneavoastră le- 
au furnizat întotdeauna. 

DeMarco spera ca Bătrânul Bullet să nu adulmece mirosul 
puturos al minciunii din aer. 

Engles se uită la DeMarco, apoi în altă parte, şi înapoi la 
oaspete. Îşi drese glasul. 

— Nu eu l-am selectat pe Mattis, răspunse el. Pe toţi ceilalţi 
oameni care au lucrat cu mine i-am ales personal. Dar cu Mattis 
ăsta s-a întâmplat ca într-o bună zi să fiu anunţat că este 
transferat în unitatea mea. Când am întrebat din ce cauză, mi s-a 
răspuns să nu fac valuri. Cineva făcea o favoare cuiva. Se 


întâmplă mereu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că Serviciul Secret este la fel ca oricare altă 
mare companie. Rotaţie de cadre. Şefii cad la învoială cu alţi şefi 
ca să-şi ajute protejaţii. Sau un tip are probleme într-o divizie, 
aşa că e mutat altundeva ca să vadă dacă se va descurca mai 
bine. 

— Şi asta s-a întâmplat şi în acest caz? 

Engles ridica din umeri. 

— Nu ştiu. 

— Aşadar, cine l-a mutat în unitatea dumneavoastră? 

Engles ezită. 

— Păi am auzit că Micuţul Pat în persoană s-a îngrijit de asta. 
Nu ştiu sigur chestia asta, dar aşa am auzit. 

— Patrick Donnelly l-a mutat personal în unitatea 
dumneavoastră? 

DeMarco nu-şi putea ascunde surpriza din voce. 

— Cum am mai spus, aşa umbla vorba. 

— De ce ar fi fost interesat directorul Serviciului Secret de 
cariera lui Billy Mattis? 

— La naiba, chiar că nu ştiu. Şi nici nu văd ce mare scofală e în 
chestia asta. Mattis a trecut toate testele de calificare şi, după ce 
l-am cunoscut mai bine, mi-a plăcut. Un tip liniştit. Serios. Cu 
mintea mereu axată pe treabă. Nu era unul dintre băieţii ăia care 
se plictisesc şi încep să se uite după fuste prin mulţime. 

— Deci nu v-aţi plâns în legătură cu numirea lui? 

— Nu. Am fost iritat pentru că nu am avut niciun cuvânt de 
spus, dar nu am avut niciun motiv să fac mare scandal. Dacă ar fi 
fost un ratat, aş fi făcut-o, dar nu era. Clătinând din cap, adăugă: 
Bietul Reynolds. 

— Reynolds? 

— Tipul care m-a înlocuit. Probabil că acum trece prin chinurile 
iadului din pricină că l-a lăsat pe Edwards să ajungă pe poziţie în 
dimineaţa aia. L-am văzut alaltăieri plecând de acasă şi 
nemernicii ăia de gazetari înfigându-i tot felul de microfoane în 
gură. 

— Mda, încuviinţă DeMarco, mimând compasiunea pentru 
bietul Reynolds. Dar Mattis? Prin ce chinuri credeţi că trece el 
acum? 


— Pentru ce? se miră Engles. 

— Probabil că aţi văzut înregistrarea video a tentativei. Cum 
Mattis şi-a scăpat ochelarii de soare chiar înainte de primul foc 
de armă. 

— Asta e buba? se repezi Engles cu ochii aruncând flăcări. 
Ascultă, orice om din acea unitate putea scăpa ceva, sau se 
putea împiedica, sau putea face o mişcare greşită. Faptul că 
Mattis a făcut asta nu are absolut nicio legătură cu experienţa 
lui, cu procedurile de selecţie, cu cine l-a numit sau cu orice 
altceva. 

— Mda, probabil că aveţi dreptate, acceptă DeMarco, nepărând 
convins. Dar spuneţi-mi, cum aţi apreciat activitatea lui Mattis 
când lucra pentru dumneavoastră, domnule Engles? 

Continuând să fumege de iritare, Engles trase adânc aer în 
piept ca să-şi recapete calmul. 

— Dă-mi voie să reformulez altfel, răspunse el. Am avut două 
feluri de oameni buni care au lucrat pentru mine. Am mai avut 
parte şi de câţiva neghiobi de-a lungul anilor, dar nu ne vom irosi 
vremea discutând despre ăştia. Primul gen de oameni, cei care în 
cele din urmă avansează în grad, sunt cei care iau lucrurile pe 
cont propriu. Nu execută întotdeauna ce le spui, dar fac ceea ce 
în realitate vrei să facă. Înţelegi ce spun eu aici? 

DeMarco încuviinţă cu un gest al capului. 

— Cel de-al doilea gen bun, continuă Engles, era Billy Mattis. El 
urma ordinele. Orice organizaţie are nevoie de oameni ca el, 
oameni pe care te poţi baza să execute ce li s-a cerut, dar Billy 
este un ostaş, un tip din prima linie, şi întotdeauna va fi aşa. 

— Şi personalitatea lui? 

— Ţi-am spus deja: discret, deschis. Crescut cum se cuvine, 
învăţat să-şi respecte mama şi să-şi iubească ţara. Nu avea 
prieteni apropiaţi în unitate, dar se înţelegea cu toată lumea. Era 
un tip plăcut. Mie îmi plăcea. 

— Dar preferinţele lui politice? 

— Să mă trăsnească Dumnezeu dacă îmi amintesc să-şi fi 
exprimat vreo opinie politică despre ceva. Habar n-am dacă îi 
vota pe democrați sau pe republicani sau dacă vota în general. 

Engles se încruntă. 

— De ce mă întrebi de preferinţele politice ale lui Mattis? Voi 
chiar credeţi că a avut vreo legătură cu tentativa? 


„Hopa!“ 

— Bineînţeles că nu, minţi DeMarco. 

— Păi chiar sper că nu. Băiatul ăla a fost implicat în chestia 
asta la fel cum s-a făcut bătrânul Bullet de aici pisică. Nu-i aşa, 
Bullet? zise Engles, mângâind zgarda câinelui. 

DeMarco avu impresia că vede animalul rânjind, dar era posibil 
ca acesta doar să se fi înecat cu ceva. 

Mai trăncăni cu Frank Engles vreo cincisprezece minute, 
încercând să-l facă să-şi amintească vreo chestie urâtă despre 
Billy Mattis. Nimic. Billy Ray era un sfânt, Domnul Bună-credinţă 
în persoană, tot numai zahăr. Probabil chiar aşa era. 

În vreme ce se îndrepta înapoi spre Washington, curăţându-se 
de părul de câine de pe pantaloni, DeMarco primi un apel pe 
telefonul celular. Era Banks. 

— Să fii la mine în birou la ora unu, îi ordonă amiralul. FBl-ul 
are noutăţi privind tentativa de asasinat şi trimit pe cineva să mă 
pună şi pe mine la curent. 


CAPITOLUL 10 


Echipa FBl-ului constă dintr-un singur agent echipat cu un 
carneţel legat cu o spirală de plastic. DeMarco îşi dădu seama că 
Banks era dezamăgit. Amiralul în rezervă se aşteptase în mod 
evident la o prezentare în Power Point pe computer, cu hărţi 
colorate prezentând hărţi, unghiuri de tragere şi copii mărite ale 
rapoartelor de laborator. 

Agentul, un oarecare Gregory Prudom, era un om de înălţime 
medie, cu trăsături regulate. Avea părul castaniu tuns scurt. 
Costumul albastru, cămaşa albă şi cravata în dungi roşii şi aurii 
reprezentau un camuflaj birocratic. Era un individ atât de şters, 
încât nici propria mamă nu l-ar fi identificat dintr-un şir de 
oameni. În acelaşi timp, avea aerul unui om care se putea ţine pe 
poziţie dacă i se ordona asta, fără a ceda niciun centimetru dacă 
nu i se cerea să se retragă. Oamenii precum agentul Prudom 
păreau scoşi pe bandă din Quantico!? într-o matriţă de titan. 

Prudom începu informarea uitându-se la DeMarco şi spunând: 

— Domnule amiral, mi s-a spus să vă fac favoarea de a vă 
prezenta un raport privind progresele în acest caz, dar am înţeles 
că veţi fi singur. Pot să vă întreb cine este acest domn? 

— Favoare pe dracu’, îl repezi Banks. Eu conduc 
Departamentul de Securitate Naţională. Am nevoie să ştiu. 

— Dumneavoastră da, domnule, dar acest gentleman? 

— Şi el. Este unul dintre asistenții mei. 

Răsucindu-se către DeMarco, Prudom rosti: 

— Pot să văd o legitimaţie, domnule? 

DeMarco îi zâmbi, dar nu-şi duse mâna la portofel. Prudom îşi 
zicea că nemernicul ăsta nu arăta ca asistentul cuiva, ci ca băieţii 
pe care îi urmărea pentru diverse delicte. 

— Nu e nevoie să-i vedeţi legitimaţia, domnule Prudom, rosti 
Banks. Aveţi cuvântul meu că are autorizarea necesară şi are şi 


12 Orăşel în Virginia, unde se află Academia FBI. (n. red.) 


el voie să afle. Şi acum daţi-i drumul! 

Prudom rămase o secundă pe gânduri cântărindu-şi opţiunile şi 
privindu-l pe Banks drept în ochi. Nu era intimidat şi încerca doar 
să calculeze dacă nesocotindu-l pe Banks era în interesul FBI- 
ului. 

— Da, domnule, acceptă el în cele din urmă, deschizându-şi 
carnetul. Răsfoi până la o pagină cu câteva însemnări pe ea şi 
spuse: Am descoperit în sfârşit cum a lucrat Edwards. 

— Minunat, rosti Banks, cu o expresie care lui DeMarco i se 
păru mai degrabă neliniştită. 

— In ziua în care preşedintele a fost împuşcat, reluă Prudom, 
agenţii nu l-au văzut pe cel care a tras; nici măcar nu erau siguri 
de unde a tras. 

— Atunci în ce naiba trăgeau? întrebă Banks. 

— In creasta de deasupra râului, răspunse Prudom. Era 
singurul loc care conferea un oarecare adăpost, aşa că au tras în 
prostie cu gloanţe într-acolo, în încercarea de a împiedica 
asasinul să tragă din nou. După cum ştiţi, nu au avut succes, 
deoarece asasinul a trimis un al treilea glonţ după ce agenţii au 
deschis focul, ucigându-l pe agentul James, cel care stătea peste 
preşedinte. 

După cel de-al treilea foc, împuşcăturile au încetat, dar nimeni 
nu a putut ajunge imediat pe creastă ca să se ducă după asasin. 
Agenţii rămaşi au trebuit să-l ducă pe preşedinte la elicopter, ca 
să fie transportat la cel mai apropiat spital, şi doi dintre ei l-au 
însoţit pe preşedinte. Cel de-al treilea agent a rămas la faţa 
locului şi... 

— Cine a rămas pe loc? se interesă Banks. 

Prudom îşi consultă iarăşi însemnările. 

— Agentul Preston. Oricum, imediat după decolarea 
elicopterului, Preston a chemat agenţii care păzeau perimetrul de 
opt kilometri din jurul cabanei şi le-a cerut să se deplaseze spre 
locul de unde se trăsese. După aceea s-a urcat el însuşi pe 
creastă după asasin. l-a luat o jumătate de oră ca să se caţere în 
vârf, dar, când a ajuns acolo, asasinul dispăruse. Sau aşa a 
crezut el. 

— Şi ce are... începu să protesteze Banks, dar Prudom ridică 
un deget şi îl reduse la tăcere. 

— Specialiştii noştri au ajuns la locul scenei la patru ore după 


împuşcături, dar n-au găsit nimic: niciun fel de resturi, niciun fel 
de urme, nicio zonă unde iarba să fi fost călcată în picioare. 
Toată lumea şi-a imaginat că Edwards trebuia să fi tras de pe 
creastă - era varianta cea mai logică. Dar Serviciul Secret afirmă 
că este imposibil ca individul să nu fi fost depistat înainte. Agenţii 
patrulaseră creasta până la plecarea preşedintelui, iar elicopterul 
care trebuia să-l ducă pe preşedinte înapoi spre Washington 
zburase deasupra crestei până cu foarte puţin timp înainte. Toată 
lumea şi-a închipuit că Edwards a reuşit o adevărată victorie în 
arta camuflajului ca să nu fie văzut pe vârful acelei creste înainte 
de împuşcături. Sau că a fost blestematul de Om-Invizibil. 
Scuzaţi-mă, domnule, adăugă Prudom ca justificare pentru 
limbajul lui colorat. 

— Spune mai departe, îi ceru Banks. 

— Incă de la început, reluă Prudom, unul dintre oamenii noştri 
de la laborator a spus că unghiurile de tragere nu aveau sens. 
Omul a efectuat o grămadă de simulări pe computer şi a susţinut 
că, pentru ca unghiurile să capete sens, asasinul ar fi trebuit să 
se afle la circa un metru sub vârful crestei. Toată lumea l-a luat 
pe individ în derâdere, crezând că toate calculele lui au fost 
eronate. leri, tipul a primit permisiunea de a zbura până în 
Georgia şi a găsit o gaură pe partea /atera/ă a crestei, la un 
metru sub vârf. 

Vedeţi dumneavoastră, continuă Prudom, de-acum de-a 
dreptul entuziasmat, asasinul a săpat această gaură - lungă cam 
de doi metri şi având cam un metru în diametru - cu ceva timp 
înainte de sosirea preşedintelui la râul Chattooga. A camuflat 
deschizătura ca să nu poată fi văzută decât de la foarte mică 
distanţă şi doar privind drept spre ea. 

— Dumnezeule! exclamă Banks. 

— Mda, rosti Prudom, renunțând la orice formalism. 
Nemernicul ăsta a coborât peste marginea crestei, probabil 
suspendat de o frânghie, şi a săpat o gaură de şobolan în deal. 
Având în vedere durata călătoriei preşedintelui, momentul sosirii 
echipei de cercetaşi a Serviciului Secret la râul Chattooga pentru 
securizarea zonei şi ţinând cont de patrulările efectuate în vreme 
ce preşedintele se afla acolo, noi credem că a săpat adăpostul cu 
cel puţin o săptămână înainte de sosirea preşedintelui, a intrat în 
adăpost chiar înainte de sosirea lui, apoi a stat ascuns acolo cele 


două zile cât preşedintele a pescuit pe râu cu Montgomery. Pe 
urmă - şi asta este chestia cu adevărat uluitoare - a rămas în 
blestemata aia de gaură cel puţin o zi după tentativă. S-a 
strecurat afară a doua noapte, după ce toţi anchetatorii 
plecaseră acasă, chiar pe lângă agenţii noştri trimişi la faţa 
locului. E singurul mod în care ar fi putut părăsi creasta. 

— Am văzut poze cu tipul ăsta, Edwards, în Post, interveni 
DeMarco. Nu arăta deloc ca un atlet. Ştiţi, genul cam grăsuţ. 

Era prima dată când DeMarco vorbea şi Banks îi aruncă o 
privire care spunea clar că asistenții ar trebui să fie văzuţi, nu şi 
auziţi. DeMarco pretinse că nu pricepe. 

Prudom ridică din umeri. 

— Era suficient de scund ca să se potrivească în gaură. Am 
măsurat totul. lar dacă eşti mai plinuţ nu înseamnă neapărat că 
nu mai eşti în formă. Unde mai punem că individul ăsta era 
vânător şi făcea parte dintre rezervişti, ceea mă conduce la 
următorul punct de pe agendă, răspunse Prudom. Arma folosită a 
fost un Remington 700 cu o lunetă tactică Leupold Mark 4. După 
serie am depistat că a fost furat din depozitul de armament al 
unităţii de rezervă a armatei, cu o lună înainte de tentativa de 
asasinat. 

Banks se uită la DeMarco. Billy Ray Mattis era rezervist al 
armatei. 

— Din care unitate de rezervă a fost furată? întrebă DeMarco. 

— Cea din Fort Meade, din Maryland, răspunse Prudom. Fosta 
unitate a lui Edwards. 

DeMarco îşi amintea din dosarul lui Billy că unitatea lui de 
rezervişti se găsea în Richmond, Virginia. 

— Credeam că Edwards era vânător, zise DeMarco. De ce nu a 
folosit una dintre armele lui personale? 

— Le-a amanetat, răspunse Prudom, deoarece era şomer de 
atâta vreme. Tot ce avea în casă era o pereche de carabine. 

— Şi bănuiesc că FBl-ul investighează furtul din depozit? 
continuă DeMarco. 

Prudom dădu nerăbdător din cap. 

— Bineînţeles, împreună cu Serviciul de Contrainformaţii al 
armatei, dar încă n-am descoperit nimic legat direct de Edwards, 
în afară de faptul că toate armele furate se găseau în blestemata 
lui de casă. Arma de calibru 45 cu care s-a sinucis? Provenea din 


depozit. 

— Puşca este singura dovadă pe care o aveţi? întrebă Banks. 

— Adică dacă mai e ceva în afară de armă şi de biletul de 
sinucigaş? 

— Maa, făcu Banks. 

— Ei bine, am descoperit o chitanţă în maşina lui de la o staţie 
de benzină aflată cam la o sută de kilometri de râul Chattooga. 
Dar tipul nu a lăsat nimic în adăpost, iar dacă te gândeşti mai 
bine, chestia asta este iarăşi uluitoare. A stat în gaura aia 
săpând, mâncând, făcându-şi nevoile şi trăgând cu arma - şi 
totuşi a reuşit să nu lase nicio urmă. A luat tot gunoiul cu el când 
a plecat, iar cât a stat acolo trebuie să fi fost acoperit din cap 
până în picioare de ceva, deoarece nu a lăsat niciun fir de păr 
sau fragment de piele sau altceva din care să extragem vreun 
fragment de ADN. Apropo, în casa lui nu a fost descoperit niciun 
fel de costum special. 

Prudom îşi închise carnetul. 

— Vestea bună, domnule general, este că povestea asta 
foloseşte Serviciului Secret. Adică, înseamnă că procedurile lor 
nu au fost prost aplicate sau că agenţii şi-au încălcat misiunea. 
Tipul ăsta, Edwards, o fi fost el un ratat - dar era bun. Foarte 
bun. 

— Dar cum a plănuit toată chestia asta? întrebă DeMarco. 

Banks aproape că îşi suci gâtul când capul i se întoarse spre 
DeMarco. 

— Cum adică? se miră Prudom. 

— Spuneaţi că Edwards s-a dus în Georgia cu o săptămână 
înainte ca prima echipa a Serviciului Secret să ajungă la râul 
Chattooga, şi ca atunci şi-a săpat gaura unde s-a ascuns. De 
unde ştia când să plece la drum? 

— Nu ştim sigur, dar chestia asta pe care preşedintele o făcea 
cu Montgomery în fiecare an se bucura de fiecare dată de o 
atenţie specială din partea presei. Şi este clar că mulţi oameni 
din Washington ştiau când pleacă preşedintele şi unde se duce. 
In plus, am aflat alaltăieri că Montgomery a avut recent o lansare 
de carte, unde a spus că pleacă în Georgia cu preşedintele la o 
partidă de pescuit. Am aflat de patronul editurii unde a fost 
publicată cartea. Ca atare, ca să vă răspund la întrebare, nu ştim 
exact cum a aflat Edwards de programul preşedintelui, dar ştim 


că planificarea călătoriei nu a fost un secret de stat. 

După plecarea lui Prudom, Banks şi DeMarco râmaseră tăcuţi 
câteva clipe, gândindu-se la cele aflate. 

— Ştii, zise Banks, fiindcă Mattis era rezervist, la fel ca 
Edwards, trebuie să cercetezi şi pista spargerii depozitului. 

— Mă îndoiesc că pot reuşi eu acolo unde FBl-ul nu găseşte 
nimic. 

— Mda, dar tot trebuie să verifici. 

— Desigur, acceptă DeMarco. 

Evident, n-avea nici cea mai mică intenţie să verifice ceva. 


CAPITOLUL 11 


Bărbatul care aştepta în staţia de autobuz vizavi de sediul 
Serviciului Secret purta un tricou albastru, pantaloni de in şi 
sandale cu ciorapi albi. Avea cam şaizeci de ani, părul sur şi un 
chip pe care DeMarco îl vedea, din cine ştie ce motiv, în spatele 
unei căşti de poliţist cu ecran protector din plastic. Era Mike, 
omul Emmei, cu numele de familie necunoscut. 

— Salut, rosti DeMarco aşezându-se alături de Mike pe bancă. 

— Hei, Joe, răspunse Mike, fără a se uita însă la DeMarco. 

Privirea lui continua să inspecteze clădirea din cealaltă parte a 
străzii, deplasându-se de la o ieşire la alta, şi din când în când 
către o parcare din apropiere. Era clar că orice tip furnizat de 
Emma era un profesionist. 

— Cum merge? întrebă DeMarco. 

— Ca şi cum m-aş uita cum creşte iarba, replică Mike. Omul 
pleacă de acasă la şase jumate şi ajunge aici la opt. Autostrada 
395 a fost a dracului de plină în dimineaţa asta. Intră direct în 
clădirea aia unde stă toată dimineaţa. Nu ştiu ce face acolo. La 
doişpe iese afară, ia un burrito de la o gheretă, face o plimbare în 
jurul National Mail, apoi se duce înapoi în clădire. 

— Te-a văzut? 

Acum Mike se uită la DeMarco; privirea lui îi răspunse singură 
la întrebare. 

— Şi cred că nimeni nu s-a apropiat de el în timpul plimbării de 
prânz. 

— Crezi bine, replică Mike. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, Mike urmărind clădirea, iar DeMarco 
urmărind femeile care treceau pe lângă ei. DeMarco se gândi la 
şedinţa de informare ţinută de agentul FBI. Era fascinat de cele 
comise de Edwards. Nu-şi putea imagina un om stând câteva zile 
într-un spaţiu întunecat, închis, aşteptând momentul potrivit 
pentru a trage şi apoi având curajul să rămână în adăpostul acela 
în vreme ce poliţiştii răscoleau creasta de deasupra lui după 


dovezi. 

Ceea ce îl făcea pe DeMarco să se gândească la altceva: de ce 
asasinul preferase varianta aceasta? l-ar fi fost mai uşor să tragă 
în vreme ce preşedintele pescuia. În loc de asta, asasinul 
aşteptase până în ziua plecării preşedintelui, când acesta era 
înconjurat de gărzi. În acel moment DeMarco îşi aminti că 
Prudom spusese că, în vreme ce preşedintele pescuia pe râu, 
agenţii secreţi patrulaseră creasta, aşa că poate asta Îl 
împiedicase pe Edwards să tragă mai devreme. 

Apoi mai era vorba şi de măiestria necesară pentru a se furişa 
în şi din zonă. Înainte de tentativă, Edwards fusese nevoit să 
treacă de un cordon de agenţi ai Serviciului Secret ca să ajungă 
în ascunzişul săpat dinainte. După ce oamenii FBl-ului sosiseră la 
faţa locului, Prudom afirmase că aceştia lucraseră câte 
şaisprezece ore pe zi, iar când ei nu erau acolo, zona fusese 
patrulată de agenţi de pază care să împiedice pătrunderea 
curioşilor şi să protejeze locul crimei. Cu toate astea asasinul 
părăsise adăpostul, probabil la o zi după tentativă, îl mascase 
iarăşi, apoi fie se căţărase pe culme, fie coborâse creasta până la 
râu, ducându-şi murdăria şi echipamentul cu el. După care 
trecuse frumuşel pe lângă toţi acei agenţi care păzeau locul. 

Şi puşca îl intriga pe DeMarco. De ce dusese Edwards arma 
asasinatului înapoi acasă? De ce nu o abandonase cu prima 
ocazie? Aproape ca şi cum... 

— Ai văzut vreodată poze cu Mickey Mantle}, Joe? întrebă 
Mike. Nu dinaintea morţii, când suferea de cancer, ci din epoca 
lui de glorie, când încă juca. 

— Bineînţeles, răspunse DeMarco. 

— Ei bine, aşa arată puştiul ăsta. Arată ca Mick, bătrânul 
număr 7. De ce urmăresc un tip care lucrează pentru Serviciul 
Secret şi arată ca Mickey Mantie, Joe? 

DeMarco se ridică de pe bancă. 

— Ne vedem din nou mâine, Mike. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Desigur, Joe, replică Mike, dar dacă mai trebuie să petrec o 
zi stând în soare pe o bancă de beton, o să mă ţăcănesc. lar când 
o s-o iau razna, tu o să fii prima persoană pe care o găuresc cu 


un glonţ. 
* 


13 Faimos jucător de baseball (n. red.) 


DeMarco locuia într-o căsuţă mică în Georgetown, pe P Street. 
Căsuţa, o copie fidelă a altora învecinate, era o clădire îngustă cu 
două niveluri, din cărămidă vopsită în alb. Ferestrele erau 
protejate de grilaje din fier forjat. Pereţii erau acoperiţi cu iederă. 
Primăvara, azaleele umpleau cu flori răzoarele. Era un loc drăguţ, 
iar DeMarco şi vecinii lui preferau să creadă că barele negre 
răsucite în chip artistic pe ferestrele de la nivelul inferior fuseseră 
instalate acolo din considerente estetice. DeMarco achiziţionase 
casa în anul în care se însurase. 

Interiorul casei arăta ca şi cum nişte hoţi parcaseră duba în 
faţa uşii de la intrare şi scoseseră dinăuntru tot ce era de valoare 
- ceea ce, de fapt, chiar se întâmplase. O casă odinioară plină cu 
mobilier de comandă, covoare orientale şi lucrări valoroase de 
artă conţinea acum doar câteva mobile desperecheate, pe care 
DeMarco le cumpărase de la solduri într-o sâmbătă dimineaţa. 
Combina video-muzicală din livingul casei fusese înlocuită cu un 
televizor cu diagonală modestă, postat pe un rastel ieftin de 
metal. Un recamier desfundat se afla la câţiva paşi de televizor, 
iar pe podea, lângă recamier, se găsea un casetofon portabil care 
servea drept radio şi loc unde DeMarco să-şi pună paharul cu 
băutură în vreme ce citea sau se uita la televizor. 

DeMarco îşi aruncă haina de la costum pe recamier - cuierul 
elegant din stejar, care stătuse lângă uşă, dispăruse - şi se duse 
în bucătărie. Fiecare pas pe care îl făcea pe duşumeaua goală 
răsuna în întreaga casă precum un semn de punctuație într-un 
sonet al singurătăţii. 

La despărţire, nevasta lui DeMarco hotărâse să nu ia şi casa. 
lubitul ei avea casă. Însă ei nu-i plăcea mobila amantului, aşa că 
avocatul încheiase o înţelegere cu Joe: dacă el nu contesta 
divorţul, scăpa de plata pensiei alimentare şi îşi păstra casa 
ipotecată din greu, iar nevasta lui lua toată mobila şi obiectele 
decorative - şi toţi banii din contul lor comun de economii, 
echivalentul bănesc al poliţelor de asigurare şi maşina cea mai 
bună. 

Cina lui DeMarco constă din două felii de pizza rece mâncate în 
picioare în faţa frigiderului. Cina din seara precedentă fusese 
aceeaşi pizza, doar că fierbinte, din cutie. DeMarco era un bun 
bucătar şi îi plăcea să gătească - dar nu-i plăcea să gătească 
pentru o singură persoană. 


După cina frugală se simţi agitat şi avu senzaţia că bucăţile de 
pizza îi stau ca un bolovan în stomac. Se schimbă într-o pereche 
de pantaloni scurţi, un tricou fără mâneci cu emblema Redskins! 
şi o pereche de tenişi jerpeliţi, după care urcă alene scările către 
etajul casei. Pentru o scurtă perioadă de timp, fosta consoartă a 
lui DeMarco folosise unul din cele două dormitoare de la etaj ca 
atelier de lucru, ruinând zeci de metri de pânză şi plângându-se 
că ferestrele nu lăsau să intre lumina dinspre nord. Acest hobby, 
ca şi multe altele care îi urmaseră, durase foarte puţin, după care 
ea revenise la acele activităţi în care excela: cumpărăturile şi 
adulterul. 

Acum dormitoarele erau goale şi singurul lucru care se mai 
găsea la etajul casei era un sac de box - un sac de douăzeci şi 
cinci de kilograme care atârna negru şi umflat, prins de un cârlig 
în tavan, ca un omuleţ scund şi gras care se spânzurase. Intrebat 
de ce îşi montase sacul acela, DeMarco se mulțumea să ridice din 
umeri şi să răspundă că îl folosea la exerciţii aerobice, dar 
adevărul era că îi plăcea mult să lovească din răsputeri un obiect 
neînsufleţit când îl apucau pandaliile. 

DeMarco îşi puse mănuşile de box, se încălzi cu nişte lovituri în 
aer, apoi atacă sacul. Prima runda de lovituri fu mai uşoară, dar 
la a doua DeMarco era deja scăldat în sudoare şi izbea pielea 
sacului cu o ură cumplită, imaginându-şi că la fiecare lovitura sub 
forţa pumnului său crapă câte o coastă a fostei sale neveste. 
Amantul ei era vărul lui. Imaginaţia i-o luase atât de mult razna, 
că DeMarco aproape nu auzi soneria de la uşă. 

Pe verandă stătea un bărbat bine legat de treizeci şi ceva de 
ani, îmbrăcat cu un costum gri. DeMarco îi acordă străinului 
întreaga atenţie abia când îi observă pistolul ascuns în toc sub 
haina costumului. În spatele individului se vedea o limuzină 
neagră cu număr oficial, parcată în curbă. 

— Sunteţi Joseph DeMarco? întrebă omul. 

— Da, răspunse DeMarco, gâfâind. Cu ce vă pot ajuta? 

DeMarco îşi zise că e mai bine să fie prudent cu un individ 
înarmat. 

— Patrick Donnelly, directorul Serviciului Secret, ar vrea să vă 
vorbească, domnule. Vreţi să mă însoţiţi până la maşina sa? 

„Ah, la dracu’, îşi zise DeMarco. La dracu’, la dracu’, la dracu'.“ 


14 Echipa de fotbal american din Washington (n. red.) 


Se ocupa de caz de mai puţin de două zile şi Serviciul Secret ştia 
deja de implicarea lui. Se gândi să-i trântească agentului uşa în 
nas şi să fugă să se ascundă sub pat. 

— Vă rog, domnule, sunteţi amabil să veniţi cu mine, insistă 
individul. 

Demnitatea învinse în faţa laşităţii. 

— După dumneavoastră, zise DeMarco, cu o voce mult mai 
sigură decât se simţea el în realitate. 

Şoferul lui Donnelly deschise uşa din spate a limuzinei. 
Simţindu-se cam prost în chiloţi de box şi tricou, DeMarco păşi în 
maşină şi îşi ocupă locul indicat, în faţa lui Patrick Donnelly. 
Şoferul înarmat închise portiera după DeMarco, apoi rămase în 
picioare în afara limuzinei, la câţiva paşi depărtare; probabil 
domnul Donnelly nu voia ca omul lui să asculte conversaţia. 

Micuţul Pat Donnelly îl măsură pe DeMarco cu o privire în care 
se observa lesne ostilitatea. Era un individ subţire, trecut bine de 
şaizeci de ani, nu mai înalt de un metru şaptezeci şi cinci. Pârul îi 
era vopsit în negru-lucios şi pieptănat cu cărare pe partea stângă 
cu mare precizie. Individul avea faţa mică, urechile lipite de 
ţeastă şi ochi negri înguşti, cu pleoape căzute. Gura îi era doar o 
tăietură crudă pe chip, iar faţa îi era acoperită de o umbră de 
barbă. DeMarco îşi zise că Donnelly arăta ca un scrimer, subţire, 
sârmos şi răutăcios - genul de om care s-ar fi duelat cu săbii 
adevărate dacă asta ar fi fost permis. 

DeMarco ignoră privirea ostilă a lui Donnelly şi privi senin prin 
interiorul limuzinei, către tapiţeria din piele, către televizorul mic 
şi către barul din spatele scaunului şoferului. Canapeaua 
limuzinei pe care şedea era mult mai confortabilă decât 
recamierul folosit de el, şi DeMarco putea pune pariu că 
imaginea la televizorul acela mic era mai bună decât la 
televizorul lui din casă. 

— Mă tem că vă pătez tapiţeria cu sudoare, îi zise el lui 
Donnelly. Făceam puţină mişcare. 

„Gunoiule“, adăugă el în minte. 

— Taci, îl repezi Donnelly. Ai fost astăzi în Middleburg, unde ai 
interogat un pensionar al Serviciului Secret. Ce mama naibii te 
face să crezi că ai dreptul s-o faci? 

DeMarco îi puse lui Donnelly aceeaşi placă pe care i-o servise 
lui Engles. 


— Congresul este îngrijorat cu privire la securitatea 
preşedintelui, domnule Donnelly, şi... 

— Congresul pe dracu', replică Donnelly. Ai vorbit cu Frank 
Engles deoarece Banks ţi-a băgat în căpăţână ideea aia de rahat 
despre Billy Mattis. 

DeMarco nu lăsă să i se vadă nimic pe chip, dar în interior 
simţea un mic animal înnebunit, care i se agăța cu ghearele de 
mucoasa stomacului. Ştia cum aflase Donnelly de el: încă loial 
fostului său loc de muncă, Engles sunase un amic şi îi povestise 
despre DeMarco şi întrebările lui. Apelul fusese imediat transmis 
mai sus, până la Donnelly. Acesta ştia, chiar dacă nimeni 
altcineva nu avea habar, de preocuparea lui Banks pentru de 
Mattis. Şi poate că Donnelly pusese pe cineva să verifice 
calendarul de întâlniri al lui Banks şi descoperise că DeMarco 
avusese o întâlnire cu el. DeMarco ar fi trebuit să folosească un 
nume fals cu Engles. 

— Ce s-a petrecut la râul Chattooga esta treaba FBl-ului şi a 
Serviciului Secret, domnule, iar dumneata vei înceta să-ţi mai 
bagi nasul. Înţelegi? Nu numai că tipul care a comis crima a fost 
găsit, dar tentativa este investigată de trei sute de blestemaţi de 
agenţi FBI! Şi chiar dacă ai fi avut autoritatea necesară, de ce 
mama dracului crezi că poţi face tu ceva ce FBl-ul şi oamenii mei 
să nu fi făcut deja? Inainte ca DeMarco să poată răspunde, 
Donnelly continuă: Eu conduc Serviciul Secret, idiotule, ceea ce 
înseamnă că pot afla orice despre oricine. Ştiu, de exemplu, că 
eşti băiatul bun la toate al lui John Mahoney. Când e vorba de 
ceva uşor, cum ar fi să convingă pe cineva să voteze vreo lege 
de căcat, Mahoney îşi trimite şeful de personal, pe tipul ăla gras 
care poartă bretele. Insă atunci când nu vrea să convingă, ci să 
bage pe careva la apă, te trimite pe tine. 

— Nu lucrez pentru Speaker, replică DeMarco. Sunt un consilier 
indepen... 

— Pe dracu'! Nu apari pe nicio schemă de personal pentru 
Mahoney, dar Mahoney ţi-a înfiinţat postul. Consilier temporar. 
Ce idioţenie! Lucrezi pentru Mahoney, şi eu ştiu asta. 

„Dar o poţi dovedi?“ întrebă DeMarco în gând. 

— Şi mai ştiu de ce Mahoney nu-şi doreşte nicio conexiune 
oficială cu tine. Tatăl tău a fost Gino DeMarco, un asasin de doi 
bani care a lucrat pentru Carmine Taliaferro. Acum cincisprezece 


ani, tatăl tău a lichidat trei rivali ai lui Taliaferro înainte ca un al 
patrulea să aibă noroc şi să-i facă el felul. Corect? 

DeMarco nu răspunse nimic, dar simţi că ar fi vrut să-i smulgă 
lui Donnelly urechiuşele alea pentru că îl făcuse pe tatăl lui 
asasin de doi bani. 

— Chestia uluitoare, continuă Donnelly, este că Mahoney te-a 
angajat imediat după ce ai absolvit dreptul. Nu ştiu de ce te-a 
angajat - ăsta e un mister pe care încă nu l-am dezlegat -, dar 
ştiu că a făcut-o. Şi mai ştiu că tatăl tău este motivul pentru care 
Mahoney te ţine în subsol. Nu are chef să explice prezenţa ta 
nimănui. Donnelly se aplecă înainte, apropiindu-se de DeMarco, 
şi continuă: Aşa că lasă-mă să te întreb ceva, băieţaş. Ştiind că 
Mahoney e un nemernic egoist, cât timp crezi că îţi vei păstra 
slujba dacă presa află despre tine şi tatăl tău şi despre treburile 
pe care le faci pentru Speaker? 

— Dumneavoastră personal l-aţi numit pe Billy Mattis în cercul 
interior al preşedintelui, domnule Donnelly? replică DeMarco. 

— Măi... Donnelly inspiră adânc. Ascultă-mă bine, dar bine de 
tot: agenţii mei sunt curati. Cu toţii au dosare excelente, mai ales 
Mattis, şi cu toţii au trecut testul cu detectorul de minciuni. Banks 
e un idiot dacă are impresia că Serviciul Secret a avut vreun 
amestec în toată porcăria asta. 

— Şi atunci de ce nu aţi dispus analiza biletului de avertizare? 

— Nenorocit impertinent!  explodă Donnelly, făcându-se 
stacojiu la faţă. 

„Asta e, îşi zise DeMarco. Dă în apoplexie, dobitocule.“ 

Donnelly deschise gura să spună altceva, dar reuşi să-şi ţină 
furia sub control. Îşi înfipse degetul arătător în direcţia casei lui 
DeMarco. 

— Ţi-aş sugera să scoţi chestia aia la vânzare, zise el. Nu o să 
mai faci prea mulţi purici în oraşul ăsta. 

— Nu zău, comentă DeMarco. 

Donnelly rânji. Avea dinţi ascuţiţi şi mici. 

— Slujba ta necesită un permis de securitate, deşteptule. la 
ghici ce agenţie face verificările de rutină pentru furnizarea 
acestui permis? Şi-acum şterge-o! 

DeMarco ieşi din limuzină şi închise încet portiera. Urmărind 
cum luminile din spate ale maşinii dispar încet, rămase tăcut în 
mijlocul străzii, simțind cum sudoarea i se face de gheaţă pe 


braţe şi picioare. 
Aşadar Donnelly ştia de tatăl lui. 


CAPITOLUL 12 


La telefonul Emmei răspunse o altă femeie; semăna cu vocea 
Emmei, la fel de joasă, cu aceleaşi inflexiuni, dar nu era Emma. 
Femeia îi dădu receptorul Emmei, care zise: 

— Dacă eşti un agent de telemarketing, o să te găsesc, o să-ţi 
ard casa şi o să-ţi ucid câinele. 

Părea cât se poate de serioasă. 

— Emma, sunt Joe. Şi n-ar fi mai simplu să te treci pe listele 
alea de numere care nu pot fi apelate? 

— Listele alea nu sunt constituţionale. 

— Şi incendierea caselor şi uciderea câinilor sunt? 

— De ce mă suni la o oră atât de criminală? 

— Emma, e abia nouă. 

— Oh. Spune ce vrei. 

— Tocmai mi-a făcut o vizita Patrick Donnelly, care m-a 
ameninţat.  Alaltăieri, când o ascultam pe prietena ta, 
violoncelista, păreai să ştii câte ceva despre Donnelly. Aş vrea să 
aflu şi eu ce ştii tu. 

— A venit acasă la tine? 

— Da. 

Emma ezită, apoi spuse: 

— Bine. Vino încoace. 

Vocea ei suna bizar. Părea... îngrijorată. DeMarco nu o mai 
auzise niciodată pe Emma îngrijorată de ceva. 

Emma răspunse la uşă îmbrăcată în blugi, un tricou alb şi un 
şorţ albastru pătat cu vopsea. DeMarco habar n-avea că Emma 
picta; încă un mister pe care nu-l cunoştea. Il duse pe DeMarco 
într-un living care ar fi putut apărea oricând pe coperta revistei 
House Beautiful şi turnă whisky în două pahare. Pe al ei îl dădu 
imediat peste cap şi îşi mai turnă un rând. 

Înainte ca DeMarco să apuce să rostească vreo vorbă, o femeie 
tânără intră în living. DeMarco fu imediat uimit de asemănarea ei 
cu Emma. Era înaltă şi zveltă la fel ca Emma, şi avea nasul şi 


bărbia Emmei, dar părul îi era negru şi ochii căprui. Tânăra se 
uită la el cu o privire îngrijorată. 

— Julie, el este Joe DeMarco. Un prieten de-al meu. 

Fără ironii deştepte în seara asta, ca de pildă că DeMarco e un 
băiat bun la toate. În mod clar Emma nu era în apele ei. 

Tânăra îl salută din cap pe Joe, apoi se întoarse către Emma. 

— Sunt obosită. Cred ca din cauza diferenţei de fus orar. Mă 
duc la culcare, zise Julie. 

„Sunt obosită, mamă. “ Aşa îi sunase lui DeMarco. Era convins 
că tânăra era fiica Emmei. 

— Bună idee, iubi, replică Emma. Vom lămuri totul mâine- 
dimineaţă. 

DeMarco îşi spuse ca Emma suna incredibil de maternă. lar o 
Emma maternă i se părea mai bizara lui DeMarco decât un şarpe 
pus pe joacă. 

După ce Julie părăsi încăperea, DeMarco o întrebă: 

— E totul în regulă, Emma? 

Emma clatină din cap, ignorând întrebarea lui DeMarco. 

— Povesteşte-mi ce ţi-a spus Donnelly, rosti ea. 

DeMarco îi relată pe scurt discuţia avută cu Donnelly. 

— Ştiam de tatăl tău, zise Emma. 

DeMarco dădu din cap, deloc surprins. 

— Ştiu că o să ţi se pară ciudat, rosti el, dar tata nu era un tip 
rău. 

Emma nu răspunse, dar ochii i se măriră o clipă, uimiţi. 

— Da, ştiu la ce te gândeşti: era un asasin. Cum să nu fi fost 
un om rău? însă din perspectiva mea de fiu, tipul era în regulă. 
Era un individ liniştit, nu genul ăla de mafiot cu gura mare care 
încearcă mereu să dovedească cât de dur e. lar când tata nu, ăă, 
lucra, luam cina împreună ca multe alte familii şi cea mai mare 
parte a conversaţiei se concentra asupra mea, singurul lui copil. 
Ce făceam la şcoală cum mă descurcam la sport, de ce notele 
mele nu erau mai bune. Chestii de genul ăsta. Era bun cu mama 
şi era bun cu mine. Obişnuiam să mergem să-i vedem pe 
Yankees! în fiecare sâmbătă când jucau acasă, iar duminica 
întotdeauna el prepara micul dejun - clătite şi cârnaţi. 

DeMarco rămase tăcut o clipă, amintindu-şi de tatăl lui, cum 
stătea alături de el pe scaunele de pe Yankee Stadium, cu o 


15 Echipă profesionistă de baseball din cartierul Bronx din New York (n. red.) 


şapcă veche pe cap, cu un trabuc neaprins în gură, fără să se 
entuziasmeze prea tare, mai mult urmărind cum se distrează fiul 
lui. Şi şi-o amintea pe maică-sa când ajungeau acasă de la meci 
cum se răţoia la tatăl lui pentru că îi dăduse băiatului să 
mănânce tot felul de porcării şi cum tatăl lui stătea acolo, un tip 
mare cu braţe care puteau îndoi bare, cu capul plecat a căinţă, în 
vreme ce şapca îi ascundea satisfacția din ochi. Un lucru ştia cu 
siguranţă: mama lui nu se temuse niciodată de tatăl său. 

— Nu am aflat cu ce se ocupa decât în jurul vârstei de 
cincisprezece ani, continuă DeMarco. Chiar şi atunci cu greu am 
crezut. Nu mi-l puteam imagina ducând vreun amărât în vreo 
mlaştină din Jersey şi băgându-i un glonţ în ceafă. 

— Ai vorbit vreodată cu el despre slujba lui? se interesă Emma, 
cu voce moale. 

— Am încercat o dată, când aveam şaisprezece ani. l-am pus o 
întrebare nepotrivită de genul: „Este adevărat, tată, că lucrezi 
pentru domnul Taliaferro?“ El ştia la ce mă refer. Dar atunci când 
venea vorba de chestiuni personale, tata nu prea vorbea. 

— Îmi aminteşte de un cunoscut de al meu, zise Emma, 
referindu-se în mod evident la DeMarco. 

— În fine, tot ce mi-a răspuns a fost ceva de genul: un om nu-şi 
poate alege întotdeauna viaţa, apoi a schimbat subiectul. N-am 
mai discutat niciodată pe tema asta. 

— Familii, spuse Emma, gândindu-se poate la familia ei. 

DeMarco luă o gură de whisky, cu mintea pierdută în trecut. 

— El a fost cel care m-a convins să urmez dreptul, rosti 
DeMarco, zâmbind. Probabil şi-a imaginat că aş putea să-mi 
croiesc un trai bun apărându-i colegii de breaslă. 

— Şi atunci de ce te-a angajat Mahoney după ce ai terminat 
şcoala? întrebă Emma. 

DeMarco râse. 

— Am o naşă, Connie, o prietenă a mamei, căreia îi spun 
„mătuşă“. Locuieşte în Albany şi lucrează pentru un sindicat, dar 
când era tânără, a lucrat în Washington. Astăzi mătuşa Connie s- 
a cam lăţit în şolduri, are un pic de mustață şi o faţă ca de iapă 
tristă. Dar când era tânără arăta ca Sophia Loren. Era năucitoare. 

— Ah, cred că intuiesc ce s-a întâmplat, exclamă Emma. 

— Pun pariu că intuieşti bine. În fine, mătuşa Connie - care nu 
s-a măritat niciodată - are un fiu, un tip de succes care lucrează 


pentru o bancă foarte mare. lar mătuşa Connie e italiancă, aşa 
cum cred că am sugerat deja, dar fiul ei seamănă izbitor de bine 
cu un irlandez masiv pe care îl cunosc. 

— Chiar aşa, făcu Emma. 

— Mi-am obţinut diploma în drept cam în perioada când a fost 
ucis tata. Mulțumită mamei, şi chiar şi tatei, n-am avut niciodată 
de-a face cu Mafia. N-am fost niciodată arestat, darămite 
condamnat pentru vreo infracţiune, dar din cauza tatei nu mi-am 
putut găsi o slujbă normală. Nicio firmă de avocatură din 
emisfera vestică nu-l voia pe băiatul lui Gino DeMarco pe statul ei 
de plată. Mama i s-a plâns mătuşii Connie şi cred că buna mătuşă 
Connie a discutat cu ştii-tu-cine. Probabil l-a ameninţat cu testul 
de paternitate în legătură cu un anumit individ care lucrează la o 
bancă. Şi mai cred că ştii-tu-cine - cu o căsătorie fericită şi tatăl a 
trei copii legitimi - a cedat în faţa mătuşii mele şi i-a oferit 
bietului ei fin o slujbă. 

— L-a şantajat. 

— Poate că da, poate că nu. Poate că Mahoney a simţit că îi 
este dator din pricina puştiului sau poate că mai ţinea încă destul 
la ea ca să mă ajute. Nu ştiu. Oricum, nici ea şi nici Mahoney nu 
au confirmat vreodată ce ţi-am spus acum. Tot ce ştiu e că am 
primit un telefon din senin de la Speaker şi mi s-a oferit o slujbă. 

— O slujbă din care ar trebui să demisionezi. 

— Şi să fac ce, Emma? 

Mai avuseseră această discuţie. 

— Oh, las-o baltă. Ce va face Mahoney când îi vei povesti că 
Donnelly plănuieşte să povestească presei despre tatăl tău? 

— Nu ştiu, răspunse DeMarco. O să discut cu el mâine. Şi-acum 
povesteşte-mi despre Donnelly! 

— Micul Pat este un nemernic, rosti Emma. 

Conform Emmei, Donnelly era în Serviciul Secret de patruzeci 
şi unu de ani şi conducea destinele Serviciului de cincisprezece. 
Reputația lui era similară cu cea a lui J. Edgar Hoover: conducea 
Serviciul cu mână de fier, stabilind reguli de comportament 
pentru agenţi după cum îi trăsnea, ca un stăpân. În plus, tot ca în 
cazul lui Hoover, se zvonea că se folosea puterea pe care i-o 
oferea postul ca să-şi vâre nasul în vieţile private ale cetăţenilor. 

— După tentativa de asasinare a lui Reagan din optzeci şi unu, 
continuă Emma, au încercat să-l dea jos. Pe atunci era director 


adjunct şi deja îşi arăta adevărata faţă, dar Donnelly a făcut nişte 
cercetări, s-a opus şi a lansat zvonul că, dacă era concediat, avea 
să le povestească ziariştilor adevărul despre tentativă. A 
supravieţuit mandatului lui Reagan, dar acum, cu incidentul de 
pe râul Chattooga, oamenii îi cer iarăşi capul. 

— Cine îi cere capul şi de ce? întrebă DeMarco. 

— Toţi cei care sunt de mult în instituţie. Donnelly este un mic 
ticălos intrigant, care şantajează politicienii ca să obţină ce vrea. 

— Şi ce vrea? Bani? 

— Nu. Am înţeles că e destul de bogat. Vrea putere. Putere 
asupra politicienilor, putere pentru a extinde aria de acţiune a 
agenţiei sale, putere ca să rămână director până la moarte. 

— Dacă e bogat, de ce nu se retrage pur şi simplu? se miră 
DeMarco. 

Nu-şi putea imagina pe cineva continuând să muncească 
pentru guvern câtă vreme se putea pensiona. 

— Ti-am spus. li place meseria. Serviciul Secret reprezintă 
armata lui particulară, şi el se comportă precum un dictator al 
unei republici bananiere. lar dacă zvonurile care circulă sunt 
corecte, cum că îi are la mână pe toţi cei de aici, din Oraşul 
Puterii, atunci e posibil să nu plece niciodată. 

— Cum şi-a făcut banii? 

Emma se încrunta auzind întrebarea. 

— Nu ştiu, răspunse ea, pârând uimită că nu ştie. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi se sculă de pe canapea, se 
duse la telefon şi formă un număr. 

— George, aici e Emma. Mulţumesc, bine. Tu ce faci? 

Ea şi George - oricine era acel George - sporovăiră vreo cinci 
minute înainte ca Emma să treacă la subiect. Îl întrebă pe George 
ce ştie despre finanţele lui Patrick Donnelly şi apoi ce auzi 
DeMarco fu o serie de interjecţii: „a-ha“, „hm?“, „chiar aşa?“ 
înainte de a închide, Emma îi spuse lui George că ar fi încântată 
să ia prânzul împreună cândva. 

— George spune... 

— Cine-i George? întrebă DeMarco. 

— George spune că nu ştie de unde are Donnelly banii, iar 
dacă el nu ştie, atunci habar n-am cine ar putea şti. Ştie însă că 
Donnelly a crescut în sărăcie în Pennsylvania, aşa că probabil nu 
a avut parte de moşteniri. Nu s-a însurat niciodată, aşa că nu i-a 


obţinut nici pe această cale. Şi nici n-a lucrat vreodată în sectorul 
privat. Mâine o să-l sun pe un cunoscut de-al meu, un cercetător. 

DeMarco bănuia că termenul „cercetător“ era doar un 
eufemism pentru hacker, dar nu se obosi să lămurească acest 
aspect. 

Emma îşi termină băutura şi se duse înapoi la dulapul cu 
alcool. DeMarco nu o mai văzuse niciodată îngurgitând atâta 
alcool. Emma îşi mai turnă un pahar şi se întoarse pe canapea. 

— Donnelly nu se comportă raţional, zise ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Donnelly este un bun birocrat, şi bunii birocraţi nu riscă. E 
exact cum a spus Banks: când a primit biletul de avertizare, 
Donnelly ar fi trebuit să înlocuiască imediat cercul interior. lar lui 
Donnelly nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin dacă ar fi stricat vacanţa 
preşedintelui cu Montgomery. Şi atunci de ce nu a făcut-o? 

— Poate... zise DeMarco. 

— Şi de ce naiba a venit personal să te vadă? Oamenii de 
rangul lui nu fac ameninţări directe. Nu numai că arată un interes 
personal pentru Billy Mattis, dar se şi expune prin asta. Ce dracu' 
îl determină să se comporte astfel? Şi care naiba poate fi 
legătura dintre un amărât de agent şi directorul Serviciului 
Secret, un om aflat în slujbă de la facerea lumii? Donnelly se 
comportă ca un om care... 

Înainte ca Emma să-şi termine gândul, dintr-una dintre 
camerele din spate ale casei se auzi un țipăt înăbuşit. Ca şi cum 
Julie ar fi strigat în somn. 

Emma se ridică, cu o expresie de îngrijorare pe chip. 

— Trebuie să pleci acum, Joe. Trebuie să am grijă de... de 
ceva. 

— Ce se petrece cu Julie, Emma? Ştii că, dacă pot să te ajut cu 
ceva, o fac. 

Emma - întotdeauna atât de stăpână pe sine, atât de dură. Dar 
nu şi în seara asta. În seara asta arăta ca un animal încolţit. Un 
animal foarte periculos, încolţit. 

— Mersi, Joe, dar... Noapte bună. 


CAPITOLUL 13 


— Aţi auzit ce-am spus, domnule? Donnelly ştie că lucrez 
pentru dumneavoastră şi ştie despre tata. Ameninţă că dezvăluie 
totul presei. _ 

Mahoney continuă să tacă. Intreaga lui atenţie era concentrată 
asupra pieptului impresionant al unei chelneriţe din apropiere. 
DeMarco ştia că Mahoney se apropia de şaptezeci de ani, dar cu 
toate astea individul era mai preocupat de sex decât un 
adolescent obişnuit. Probabil că îl inclusese deja pe inventatorul 
Viagrei în testamentul lui. 

— O fi ştiind cine a fost tatăl tău, catadicsi Mahoney să 
rostească după ce chelneriţa dispăru din raza lui vizuală, dar nu 
poate dovedi că lucrezi pentru mine. 

— Dar dacă ar putea, dumneavoastră aveţi legături cu 
sindicatele, iar sindicatele au legături cu Mafia, iar Mafia are 
legătură cu mine. O posibilă concluzie ar fi că Mafia vă are la 
degetul mic, iar eu sunt omul lor care vă ţine sub supraveghere. 

Speakerul îl cântări din priviri pe DeMarco - părând că 
estimează beneficiile continuării lucrului alături de el. După 
cincisprezece ani de făcut tot felul de treburi murdare pentru 
John Mahoney, treburi care de obicei nu aveau nimic de-a face cu 
practica avocăţească, DeMarco ştia că şi-ar li găsit mult mai greu 
de lucru decât acea chelneriţă pieptoasă - care în acel moment 
se opri la masa lor. 

— Mai vreţi cafea, domnule Speaker? întrebă ea. 

— Draga mea, eşti o rază de soare în ziua întunecată a unui 
bătrân, replică Mahoney. 

— Oh, dar nu sunteţi aşa de bătrân, domnule Speaker, chicoti 
„draga lui“, ştiind că bacşişul primit depinde mai mult de zâmbet 
şi de decolteu decât de calitatea serviciului prestat. 

Mahoney aşteptă ca femeia să plece, apoi scoase o sticlă plată 
din buzunarul interior al hainei. Îşi turnă un deget de alcool tare 
în cafea, sorbi cu poftă, apoi zise: 


— Donnelly nu va face nimic. Ştie că, dacă încearcă acum 
ceva, voi povesti mass-mediei chestia aia cu biletul de 
avertizare. 

— A mai sugerat că ar putea să-mi anuleze legitimaţia de 
acces. 

— Mda, asta cred că o poate face. Băieţii lui te pot face să 
apari ca un mic Osama dacă îşi pun mintea la contribuţie. 

— Minunat, zise DeMarco. Şi dacă o face? 

Mahoney ignoră întrebarea lui DeMarco. Işi aprinse un rest de 
trabuc care se odihnea rece în scrumiera de lângă el, suflă fumul 
în sus şi studie rotocoalele. Nimeni de la mesele alăturate nu-i 
aminti Speakerului că în restaurant nu se fuma. 

— Aşadar, ce se întâmplă cu tipul ăsta, Mattis? întrebă el. 

DeMarco îi povesti ce făcuse până atunci: verificările financiare 
în desfăşurare, supravegherea lui Mattis, discuţia lui cu Frank 
Engles în Middleburg. Mahoney fu intrigat de zvonul că Donnelly 
îl numise personal pe Mattis în garda imediată a preşedintelui, 
dar altfel se dovedi prea puţin impresionat de efortul lui 
DeMarco. 

— Vreo legătură între Mattis şi tipul ăsta, Edwards? întrebă 
Mahoney. 

— Deocamdată nimic, dar mai aştept veşti de la unul dintre 
prietenii Emmei.. 

Mahoney trase un nou fum din trabuc şi mormăi ceva, punând 
în mişcare rotiţele minţii lui machiavelice. 

— Donnelly e tare îngrijorat de ceva, zise Mahoney. Vizita pe 
care ţi-a făcut-o nu era necesară şi a fost un act disperat. 

Exact concluzia la care ajunsese şi Emma. 

Mahoney zâmbi şi făcu semn înspre un angajat al Casei Albe 
care trecea pe acolo. Mormăi un „nemernic mic“, apoi îi zise lui 
DeMarco: 

— Fă presiuni asupra acestui agent, Joe. Da-i-o la bot, cum 
spun puştii. 

— Cum? întrebă DeMarco. 

— Nu ştiu. Găseşte o soluţie. 


CAPITOLUL 14 


DeMarco îşi simţea pleoapele tapetate pe dinăuntru cu un strat 
de nisip. Bănuia că doar celulele nervoase cu număr impar din 
creier îi mai funcționau. Era ora cinci şi jumătate dimineaţa. 
Stătea cu Emma într-o maşină închiriată, un model potrivit 
pentru o agenţie guvernamentală serioasă. Il aşteptau pe Billy 
Mattis să plece la muncă. Stând acolo, cu ochii închişi, cu tâmpla 
sprijinită incomod de geamul din faţă dreapta, DeMarco se 
gândea că doar ciobanii, lăptăresele şi alţi lucrători agricoli ar fi 
trebuit să fie treji la o asemenea oră îngrozitoare. 

Emma şedea impasibilă în spatele volanului, cufundată în 
propriile gânduri. Obişnuitul ei aer ironic la adresa altor fiinţe 
umane lipsea din nou. Poate că de vină era şi ora, dar DeMarco 
bănuia că Emma continua să fie preocupată de necazurile fiicei 
ei. 

Era surprins că Emma se găsea acolo. De obicei, considera 
munca de urmărire mai prejos de ea. Când DeMarco o întrebase 
de ce venise ea însăşi în dimineaţa asta în loc să îl trimită pe 
Mike, Emma răspunsese: 

— Oh, eram doar curioasă în privinţa lui Billy, bănuiesc. 

Şi era posibil să spună adevărul. Poate că Emma îi era datoare 
lui DeMarco pentru că acesta îi salvase viaţa, dar el bănuia că 
principalul motiv pentru care Emma îl ajuta uneori în cazurile lui 
era plictiseala mai degrabă decât obligaţia. li plăcea fiorul 
vânătorii, deşi vânătoarea la care participa acum DeMarco era o 
joacă de copil în comparaţie cu ceea ce Emma trebuia să fi vânat 
în tinereţea ei. Mai era şi faptul că misiunile lui DeMarco furnizau 
adesea informaţii savuroase despre elita oraşului, informaţii pe 
care membrii acestei elite sperau să nu le vadă niciodată în 
ziarele de dimineaţă. Emma nu doar împărtăşea plăcerea de a 
bârfi a lui DeMarco, dar el bănuia că Emma oferea astfel unele 
ponturi foştilor ei angajatori, spiriduşii misterioşi de la DIA. Insă 
adevăratul motiv pentru care ea se găsea acolo în acea 


dimineaţă îl putea constitui nu curiozitatea, plictiseala sau 
dorinţa de a bârfi, ci patriotismul. Emma se considera cel mai 
mare cinic al naţiunii, dar dacă Mattis sau oricine altcineva 
încercase să-l asasineze pe preşedinte şi dacă ea putea da o 
mână de ajutor la zădărnicirea unei noi tentative, atunci se 
simţea obligată să o facă. 

Oricare i-ar fi fost motivul, DeMarco se bucura să o aibă alături 
şi îşi spunea că arăta perfect pentru rolul ei. Corpul ei subţire era 
îmbrăcat într-un costum negru comod, sub care se vedea o bluză 
albă deschisă la gât, în vreme ce picioarele îi erau încălţate cu 
pantofi buni şi de mers, şi de alergat. Ca tacâmul să fie complet, 
Emma căra o armă - un revolver imens - într-un toc pe şold. 
Avea un aer oficial, eficient şi fatal. 

DeMarco îşi zisese că arma purtată de ea era deja prea mult şi 
îşi făcuse cunoscut gândul cu glas tare. Ea îi răspunsese: 

— Îmi place să dispun cel puţin de acelaşi armament ca 
persoana pe care o urmăresc, mai ales când este un potenţial 
complice la crimă. 

DeMarco nu-şi schimbase încă părerea că Billy Mattis nu era 
complice la nimic, dar era mult prea devreme ca să aibă o 
dispută cu Emma. L-ar fi biciuit fără milă cu sarcasmul ei. Sau l-ar 
fi putut împuşca. 

DeMarco deschise un ochi şi se uită la casa lui Billy. Aşteptau 
vizavi de clădire, fără a încerca să se ascundă. Când avea să 
plece la lucru, Billy urma să vadă un cuplu îndrăgostit de 
comando într-o maşină guvernamentală parcată în faţa casei lui. 
lar când avea să demareze, ei doi îl vor urmări îndeaproape, 
practic bară la bară. 

Obiectivul lui DeMarco era să îndeplinească ordinul 
Speakerului de a exercita presiuni asupra lui Billy şi de a vedea 
ce se întâmplă. Dacă nu avea nimic de ascuns, Billy avea să-i 
întrebe la un moment dat ce naiba aveau de gând. In acest caz ei 
aveau să-i răspundă că făcea o confuzie, că ei doi erau doar un 
cuplu care, din întâmplare, aveau acelaşi traseu ca el întreaga zi. 
Ca plan, îşi dădu seama DeMarco, acesta era lipsit de precizie. 

La şase şi un sfert un blond zvelt şi înalt, tuns scurt ieşi din 
casa lui Mattis. Omul purta ochelari de soare şi era îmbrăcat cu 
un costum albastru, o cămaşă albă cu mâneci scurte şi o cravată 
albastră lată. Purta haina costumului pe braţ. Zărindu-i pe 


DeMarco şi Emma la pândă pe stradă în faţa casei sale, se opri şi 
se uită fix la ei. Poate se gândea că sunt ziarişti, dar probabil că 
renunţă repede la idee, deoarece ziariştii ar fi traversat strada în 
fugă ca să-l ia la întrebări. 

Mattis rămase pe loc încă un minut, în mod clar gândindu-se să 
traverseze strada ca să le vorbească, apoi se răzgândi şi 
deschise portiera maşinii. După ce ieşi cu spatele de pe aleea de 
acces către casă, se mai uită o dată la Emma şi la DeMarco 
înainte de a se îndepărta; urmăritorii priviră amândoi înainte, 
ignorându-l cu bună ştiinţă. 

Emma rămase la maximum două lungimi de maşină în spatele 
lui Billy pe tot drumul din Annandale către Washington. Când 
ajunse la locul lui de parcare, Emma se opri cu maşina într-un loc 
unde Billy îi putea zări uşor în vreme ce se îndrepta către 
intrarea în clădire. Billy privi din nou spre ei în trecere şi din nou 
ezită, încă nehotărât dacă să-i abordeze sau nu. 

Billy intră în clădire şi Emma îl dirija pe DeMarco spre un loc de 
unde putea supraveghea cele două ieşiri din clădire. Lucrând cu 
Emma, DeMarco observase că ea îşi asuma imediat rolul de şef. 
Emma îşi luă în primire postul ei din cealaltă parte a clădirii, ca 
să poată urmări alte ieşiri. In decursul următoarelor trei ore şi 
jumătate, lui DeMarco i se ceru mărunţiş de cinci ori, ţigări de 
două ori şi îndrumări o dată. Descoperi că îi venea greu să 
deosebească turiştii de vagabonzi. 

Billy ieşi din clădire cu câteva minute înainte de amiază. 
Rămase pe trepte, cercetă zona şi îl depista imediat pe DeMarco. 

Acesta se uită fix spre Billy, scoase un telefon celular din 
buzunar şi o sună pe Emma. 

Billy cobori treptele şi porni în direcţia în care se afla National 
Mall. DeMarco îl urmă, iar Emma i se alătură la colţul următor, 
mergând în spatele lui. 

Când ajunse pe Constitution Avenue, strada care mergea 
paralel cu National Mall pe partea dinspre nord, Billy coti la 
stânga, în direcţia Capitoliului. Intoarse capul o dată, privind 
peste umăr la bărbatul şi femeia din spate, dar din acel moment 
îşi menţinu privirea rigid îndreptată în direcţia în care înainta. 

DeMarco locuia în D.C. de mai bine de un deceniu, dar 
continua să fie impresionat de panorama oferită de mall ca un 
turist care-l vedea pentru prima oară. Mall-ul era un spaţiu mare, 


unde se purtaseră bătălii şi se scrisese istoria. Întinderea vastă 
de iarbă dintre Capitoliu şi Lincoln Memorial - lungă de aproape 
trei kilometri şi lată de vreo opt sute de metri, ca un brâu întins 
între două structuri, a cărui uniformitate era întreruptă doar de 
simplitatea obeliscului dedicat lui Washington - fusese ani de zile 
scena mulțimilor umane care se strângeau ca nişte armate ca să 
protesteze împotriva războaielor, ca să apere drepturile civile, ca 
să îşi strige nemulţumirea faţa de indiferența clasei 
conducătoare. Pe ambele laturi ale mall-ului se găseau clădirile 
mari ale guvernului şi ale Institutului Smithsonian - bastioane 
inflexibile de granit ale puterii alături de sanctuare din marmură 
ale artei şi istoriei. Din nefericire, vecinătatea artei şi istoriei nu 
prea exercita vreo influenţă asupra celor care guvernează, de 
unde şi protestele mulțimilor. 

Billy parcurse cam patru sute de metri înainte de a se opri la o 
gheretă stradală din faţa Galeriei Naţionale de Artă Modernă. 
Comandă un hotdog, privind iarăşi spre Emma şi DeMarco în 
vreme ce aştepta restul. 

Aripa de est a galeriei fusese proiectată de I.M. Pei şi părea 
nelalocul ei printre structurile mai tradiţionaliste care înconjurau 
mall-ul. Pereţii construcţiei se uneau în unghiuri imposibil de 
ascuţite, mai ales pe faţada sudică, cea care îl făcea mereu pe 
DeMarco să se gândească la prova unui vas de piatră navigând 
pe o mare de beton şi asfalt urban. 

În atriul muzeului, suspendată de tavan, se găsea o sculptură 
mobilă mare semnată Alexander Calder. Sculptura era din oţel şi 
aluminiu şi vopsita în negru, albastru şi roşu. Avea o deschidere 
de treizeci de metri şi cântărea aproape cinci sute de kilograme. 
Pe sol, sculptura ar fi părut la fel de aerodinamică precum o 
nicovală; suspendată, devenea un obiect aerian, născut pentru 
zbor, pe care cel mai slab curent de aer îl făcea să se răsucească 
şi să tremure. DeMarco văzu sculptura răsucindu-se încet în 
vreme ce Billy îşi lua hotdogul de la vânzătorul stradal. 

În vreme ce Billy îşi ungea cârnatul cu muştar, Emma ocupă o 
poziţie sub un copac din apropiere, uitându-se cu ochii ei albaştri 
drept în spatele lat al lui Billy. Cu un gest imperial al capului, îl 
îndruma pe DeMarco înspre un alt copac, aflat cam la şase metri 
depărtare. Strategia Emmei era să-l domine pe Billy cel puţin din 
punct de vedere psihic, dacă nu şi fizic. 


Billy termină să-şi condimenteze hotdogul. Făcu câţiva paşi, 
aruncă ambalajul cârnatului într-un coş de gunoi din apropiere şi 
se aşeză pe o bancă aflată la câţiva paşi depărtare. De pe bancă, 
îşi răsuci capul mai întâi către Emma, apoi spre DeMarco. Muşca 
nehotărât din cârnat şi mestecă încet. DeMarco se uită cum i se 
mişca mărul lui Adam; omul era atât de nervos, că abia dacă mai 
putea să înghită. 

Emma făcu atunci o mişcare pe care DeMarco o socoti 
inspirată şi ridicolă. Se duse la vânzătorul de hotdog, luă un sac 
de hârtie de la el şi se duse până la coşul de gunoi în care Billy 
aruncase ambalajul cârnatului. Băgă mâna în coşul de gunoi şi 
prinse cu delicateţe hârtia cerată folosindu-se doar de două 
degete, apoi se uită drept în ochii lui Billy când depuse ambalajul 
în sac, ca şi cum ar fi strâns dovezi de la locul unei crime. 

Billy se holbă la Emma câteva clipe, apoi încercă să îşi 
continue prânzul. Ridică hotdogul spre gură ca să ia o noua 
înghiţitură, dar se opri la câţiva milimetri de buze. Brusc, aruncă 
mâncarea cu agresivitate pe asfalt şi porni bătăios către Emma. 
DeMarco se mişcă repede ca să se alăture partenerei sale. 

— De ce mă urmăriţi? întrebă Billy. 

Corpul i se încordase tot de mânie, iar pumnii erau încleştaţi. 
DeMarco auzi accentul sudic în vocea lui şi îşi dădu seama că 
tonul lui Billy era în mod normal coborât şi blând. Dincolo de 
afişarea unei mânii îndreptăţite, DeMarco sesiza şi frica. 

DeMarco îl văzuse pe Mattis pe caseta video şi văzuse 
fotografii cu el în ziare, dar nu era pregătit pentru impresia pe 
care omul i-o făcu de aproape, pe viu. Arăta într-adevăr ca 
Mickey Mantie, cum spusese Mike, şi asemănarea era nu doar 
fizică: avea aceeaşi inocenţă de flăcău provincial american pe 
care o radiase şi Mantley la începutul carierei sale. Chipul lui 
Billy, vocea lui, ochii lui de un albastru-senin, toate sugerau exact 
ceea ce se presupunea că este Billy: un fiu simplu, dar onest şi 
credincios al naţiunii, un supus credincios al stăpânilor ţării. Arăta 
exact ca un om gata să încaseze un glonţ pentru un politician. 

Adresându-se Emmei, Billy repeta: 

— Doamnă, v-am întrebat o dată, de ce mă urmăriţi? 

Din cine ştie ce motiv, Billy presupunea că Emma era la 
comanda operaţiunii, o chestiune minoră care îl irita pe DeMarco. 

În mod atipic, Emma se uita la DeMarco ca să vadă cum voia 


acesta să joace scena. DeMarco se gândi să-l ia pe Billy cu 
versiunea iniţială: să-i spună că nu-l urmăreau, în acelaşi timp 
arătând clar prin gestica faptul că minte. Dar n-o făcu. 

Habar n-avea ce anume îl îndemnă să spună ceea ce spuse. l- 
ar fi plăcut să pretindă că fusese izbit de o intuiţie 
nemaipomenită, dar lucrurile nu stătuseră aşa. Primul lucru care 
ieşi de pe buzele lui DeMarco fu totalmente nefiltrat de creier. 

— Ai fost doar un agent într-un loc nepotrivit, nu-i aşa, Billy? 

Când DeMarco cita din biletul de avertizare, Billy, care se 
uitase războinic la Emma, închise ochii. Îşi menţinu ochii închişi 
câteva bătăi de inimă, sperând ca „agenţii“ să fi dispărut atunci 
când avea să-i deschidă, apoi îşi răsuci încet capul spre DeMarco. 

— Ce... ce mama dracului mai înseamnă şi asta? rosti el. 

— Cred că ştii, Billy, replică DeMarco. 

— La naiba, cine sunteţi voi? FBI? 

— Billy, interveni Emma, ai trimis un bilet amiralului Banks în 
care îi spuneai să anuleze călătoria preşedintelui de pe râul 
Chattooga. De unde ştiai ce avea să se întâmple în acea zi? 

— Habar n-am despre ce vorbiţi. 

Spre deosebire de Patrick Donnelly - şi chiar de Joe DeMarco -, 
Billy Mattis nu era un mincinos de profesie. Clipea din ochi cu 
atâta repeziciune, că pleoapele lui păreau nişte fluturi încercând 
să evadeze dintr-o capcana. 

— Billy, rosti DeMarco cu blândeţe, cred că ai fost atras într-o 
poveste foarte urâtă. Poate reuşim să te ajutăm. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, repetă Billy. Uite ce e, vreau să vă 
văd legitimaţiile. 

— De ce te-ai aplecat, Billy? 

— Să mă aplec? 

— La râu, în dimineaţa aceea. Ţi-ai scăpat ochelarii de soare ca 
să oferi câmp liber de tragere asasinului. Te-ai aplecat chiar 
înainte de primul foc de armă. Se vede tot pe bandă. 

Billy deveni stacojiu la faţă. Făcu un pas agresiv către DeMarco 
şi îi înfipse acestuia degetul arătător cu duritate în piept. 

— Asta-i o minciună sfruntată, protestă el. 

Mânia lui era autentică şi pentru prima dată DeMarco detectă 
adevărul în vocea agentului şi pe chipul lui. 

— Se vede în film, Billy, insista DeMarco. Erai nervos ca o 
pisică pe sârmă în vreme ce te îndreptai spre elicopter în acea 


dimineaţă. Privirea ţi se plimba peste tot în jur. Tu... 

— Privirea mi se plimba, la dracu’, pentru că inspectam zona, 
cum trebuia de altfel să o fac. 

— Nu cred, Billy. Cred că ştiai ce urma să se petreacă şi la 
momentul oportun ţi-ai scăpat ochelarii. l-ai dat lui Harold 
Edwards itinerarul preşedintelui? 

Pe fruntea lui Billy apărură broboane de sudoare, iar DeMarco 
vedea cum transpiraţia i se adună şi la subraţ. Billy deschise gura 
să spună ceva, apoi o închise, buzele formând o barieră dură în 
faţa limbii în care nu se mai putea încrede. În cele din urmă rosti: 

— Am spus că vreau să văd nişte legitimaţii. Acum! 

Ignorând iarăşi cererea agentului, DeMarco zise: 

— Cum ai trecut de detectorul de minciuni, Billy? 

Mattis păru nedumerit. 

— Ce detector? Nimeni nu mi-a administrat un asemenea test. 

Acum era rândul lui DeMarco să ezite, deoarece se părea că 
Billy spune din nou adevărul. Apoi DeMarco îşi aminti că Patrick 
Donnelly le spusese lui Banks, FBl-ului şi lui DeMarco că Billy 
fusese supus la un asemenea test. 

— Atunci să discutăm despre modul în care ai fost numit în 
garda imediată a preşedintelui, Billy. 

Clătinând cu încăpățânare din cap, Billy replică: 

— Nu. Nu mai discutăm despre nimic altceva. Nu vă mai spun 
nimic. 

Vru să plece, dar se opri şi se întoarse. În colţul ochilor lui 
albaştri se vedeau lacrimi, care îi transformau pupilele în 
adevărate safire strălucitoare. 

— În ziua aia mi-am făcut datoria. Am făcut totul ca să-l 
protejez. Vocea lui se înălţă când adăugă: Aş fi murit bucuros în 
locul lui. 

lar DeMarco îl crezu. 

În vreme ce Billy se îndepărta, DeMarco privi din nou către 
sculptura din atriu, cum se răsucea încet pe loc. Sculptura lui 
Calder: un obiect greu şi totuşi aflat într-un echilibru atât de 
fragil încât curentul de aer generat de deschiderea unei singure 
uşi îl putea pune în mişcare. 

La fel ca Billy Ray Mattis - un simplu ghiont şi era gata să se 
învârtă ca un titirez. 


CAPITOLUL 15 


— Măi să fie, rosti moale Emma. 

— Ticălosul, exclamă DeMarco în acelaşi timp. 

— Când ai citat din biletul ăla, Joe, am crezut că băieţelul o să 
se înece cu prânzul. 

— Mda, în mod clar avea habar de bilet. Nu-i nicio îndoială în 
privinţa asta. Dar când l-am acuzat că s-a ferit din calea 
gloanţelor, aproape că voia să-mi taie capul. A spus adevărul 
când a afirmat că şi-ar fi dat viaţa pentru preşedinte. 

— Da, confirma Emma, dar este implicat în toată tărăşenia şi 
cu siguranţă aş vrea să aflu în ce mod. Să-ţi mai spun ceva, Joe: 
nu cred că FBl-ul sau altcineva l-a presat prea tare pe amicul 
nostru cu întrebările. Cred că Donnelly l-a protejat cumva de 
interogatoriul celor de la FBI. 

— Nemernicul ăla de Donnelly. Mă voi duce la Banks. Chiar 
acum. ÎI voi convinge pe căposul ăla să se ducă la FBI. 

Emma se uită surprinsă la DeMarco. 

— Credeam că Speakerul ţi-a spus să aştepţi ca să vezi ce face 
Donnelly. 

— Dă-l dracului pe Speaker, zise DeMarco cu mai multă 
convingere decât simţea în suflet. 

Emma zâmbi. Era primul semn de bună dispoziţie din partea ei 
în acea zi. 

— Aşadar, ce-ai vrea să fac eu, drăguță, în vreme ce tu discuţi 
cu bunul şef al Securităţii Naţionale? 

— Poţi sta pe urmele lui Billy? 

— Nu, dar o să chem pe cineva. 

* 


Aşa cum era de aşteptat, şeful Departamentului de Securitate 
Naţională nu stătea la birou, trosnindu-şi degetele, aşteptându-l 
pe Joe DeMarco să-i facă o vizită. DeMarco stătu în sala de 
aşteptare a lui Banks două ore şi jumătate, urmărind diverşi 
oameni importanţi intrând şi ieşind. În acest timp observă că toţi 


cei care intrau în birou erau mai fericiţi la sosire decât la plecare. 
Pe la ora cinci, DeMarco devenise destul de nefericit el însuşi: 
ratase prânzul şi stomacul lui începuse să protesteze. 

La ora cinci şi jumătate i se permise în sfârşit să intre la Banks. 
Pe pereţii biroului erau lipite grafice ale structurii organizatorice a 
instituţiei şi Banks se deplasa de la grafic la grafic cu un marker 
cu vârf roşu, desenând X-uri mari pe  dreptunghiurile 
reprezentând divizii sau departamente. De fiecare dată când tăia 
un dreptunghi, scotea un „Te-am prins!“, ca un individ care 
zdrobea o muscă. DeMarco înţelegea acum de ce oamenii care îl 
vizitaseră nu plecaseră zâmbind de acolo. 

În vreme ce continua să studieze planşele, Banks îi spuse lui 
DeMarco: 

— Când s-a înfiinţat Departamentul de Securitate Naţională au 
fost comasate douăzeci şi două de agenţii diferite, o suta optzeci 
de mii de persoane, şi fiecare agenţie dispunea deja de propria 
structură organizatorică. Ştii tu, şefi, personal financiar, 
administrativ, secţii de resurse umane, chestii de genul ăsta. Dar 
crezi cumva că indivizii care conduc aceste agenţii s-ar oferi 
voluntar să comaseze unele dintre funcţii ca să reducem 
costurile? La naiba, nu, nu ei. Blestematele astea de castroane cu 
orez costă... 

— Trebuie să povestiţi FBl-ului ce ştiţi. 

Banks se opri din studierea planşelor şi îl fixă pe DeMarco cu o 
privire dură. 

— Ai descoperit ceva, nu? zise el. 

Nu era o întrebare. 

— Poate, răspunse DeMarco, după care îi povesti lui Banks 
cum îl abordase pe Billy Mattis şi cum reacţionase agentul când i 
se citase din bilet. 

Banks aruncă markerul spre perete. 

— Fir-al al dracului, DeMarco! ţipă el. Nu ţi-am spus să-l iei pe 
individ la întrebări. Eşti la fel de discret ca un mădular de elefant! 

DeMarco nu-i putea spune lui Banks de ordinul Speakerului, 
aşa că se mulţumi să rostească: 

— Îmi iroseam timpul, domnule amiral. Mi-am zis că cel mai 
bun lucru era să exercit ceva presiune asupra lui Billy şi să văd 
cum reacţionează - şi am avut parte de o reacţie pe cinste. Dacă 
aţi fi fost acolo, aţi înţelege ce vă spun. Inainte ca Banks să poată 


da dispoziţie ca DeMarco să fie biciuit pentru insubordonare, 
acesta se grăbi să adauge: lar a doua chestie este că Billy a 
negat că ar fi fost supus unui test cu detectorul de minciuni. 
Donnelly ar putea minţi şi în privinţa asta, aşa cum v-a minţit şi 
în privinţa biletului de avertizare. _ 

Banks vru să riposteze, dar se abţinu. Işi dădu seama că era 
posibil ca cel mai negru coşmar al lui să se fi dovedit adevărat, 
biletul să fi fost autentic şi el să nu fi acţionat. 

— Este momentul să sunaţi la FBI, domnule amiral. Trebuie să-l 
verifice pe Mattis. 

Banks îl ignoră pe DeMarco şi se aplecă să ia de jos markerul 
pe care îl aruncase, apoi se duse la fereastră şi privi spre 
ambuteiajul de pe stradă. DeMarco ar fi vrut să-i spună că acel 
trafic infernal era generat de oameni care îşi terminaseră lucrul 
în acea zi şi se duceau acasă să mănânce. 

— Nu, rosti Banks în cele din urmă. Tot ce avem în acest 
moment este o intuiţie a ta - iar asta nu-i mai de folos decât 
intuiţia mea. Mai aşteaptă vreo două zile şi vezi dacă obţii ceva 
dovezi solide. 

— Domnule amiral, replică DeMarco, şansele ca eu să 
descopăr vreo legătură substanţială între Mattis şi tentativa de 
asasinat sunt aproape nule. Aş zice chiar zero barat. Cu cât 
aşteptaţi mai mult ca să discutaţi cu FBl-ul, cu atât urmele se vor 
răci mai tare şi cu atât mai şifonat veţi ieşi la final. 

Banks clătină din cap. 

— Nu încă, amice, nu încă. 

DeMarco se mai certă cu Banks vreo zece minute, dar nu-l 
putu clinti de pe poziţie. Întorcându-se ca să plece din biroul lui, 
auzi scârţâitul markerului şi pe Banks exclamând: 

— Te-am prins! 


CAPITOLUL 16 


— l-ai povestit Speakerului despre reacţia lui Billy ieri? întrebă 
Emma. 

Ea şi DeMarco mergeau pe banda din mijloc a autostrăzii 1-395, 
la trei maşini în spatele lui Billy Mattis. Era ora şase treizeci a 
dimineţii de a doua zi. 

— Nu. Uiţi că singurul interes al Speakerului în acest caz este 
Patrick Donnelly, răspunse DeMarco. Dacă m-aş fi dus la el, mi-ar 
fi spus acelaşi lucru ca Banks: să continui supravegherea încă 
vreo două zile şi să văd ce se mai întâmplă. Viaţa mea este 
dominată de ticăloşi. 

Autostrada era neobişnuit de aglomerată, iar şoferii se 
întreceau pentru o poziţie mai bună precum piloţii într-o cursă 
NASCAR. Ajunseră la cinci maşini în spatele lui Billy. Apropiindu- 
se de ultima ieşire din Virginia, chiar înainte de a trece podul 
peste Fourteenth Street ca să intre în D.C., Billy viră brusc la 
dreapta, aproape lovind bara de protecţie din faţă a unei 
camionete de pe banda alăturată. Apoi traversă o a doua bandă, 
forțând o altă maşină să frâneze, şi intră pe banda de ieşire. 
Dacă fusese luată prin surprindere, Emma nu lăsă nicicum să se 
vadă. Urmări cu calm cum Billy se face nevăzut. 

— La naiba, exclamă DeMarco, izbind cu pumnul în bordul 
maşinii. Ce dracu' face? 

— Vrea să-şi piardă urma, răspunse Emma, zâmbind. 

— Şi ce este atât de amuzant? întrebă iritat DeMarco. 

— Pe noi ne-a pierdut, dar nu l-a pierdut pe Sammy. 

— Sammy? 

— Un vechi prieten, răspunse simplu Emma. 

Emma şi prietenii ei. 

— Şi ce face Sammy? întrebă el. 

— Joe, ţi-am mai spus, în trafic intens o maşină nu poate 
urmări altă maşină, mai ales când tipul ştie că eşti pe urmele lui. 
Îţi trebuie cel puţin două maşini, şi cel mai bine este să ai patru. 


Mike nu era disponibil astăzi, aşa că l-am sunat aseară pe 
Sammy şi i-am spus că avem nevoie de acoperire. Mergea pe 
banda de ieşire încă de când am intrat pe autostradă şi l-a urmat 
pe Billy. 

— Foarte drăguţ să mă informezi astfel că Sammy este şi el pe 
statul meu de plată, mormăi DeMarco. 

— Oh, nu mai fi atât de morocănos. 

DeMarco mormăi iarăşi ca răspuns. Orice mormăială era mai 
bună decât să admită că Emma avea dreptate. Ca de obicei. 

— Sper că nu i-ai spus lui Sammy de ce îl urmărim pe Mattis. 

Emma ridică din sprânceană auzind impertinenta lui DeMarco. 

— Nu i-am spus nimic altceva decât să-l urmărească pe Billy 
dacă acesta scapă de noi şi să vadă dacă discută cu cineva. 

DeMarco mârâi iarăşi. Merseră în tăcere câteva minute, apoi el 
spuse: 

— Poate că ar trebui să virăm la următoarea ieşire şi să vedem 
dacă îl putem localiza. 

— Ar fi o prostie, replică Emma. Mergem să luăm o cafea, apoi 
ne ducem la biroul lui Billy. In cele din urmă va ajunge şi el acolo, 
şi Sammy va fi în spatele lui. 

La ora opt şi jumătate Billy sosi într-adevăr în parcare, încuie 
maşina şi se îndreptă încet către clădirea Serviciului Secret. 
Mergea cu privirea în jos. La un moment dat, clătină din cap, ca 
şi cum ar fi avut o conversaţie cu sine însuşi. Nu-i văzu pe Emma 
şi pe DeMarco în capătul îndepărtat al parcării, din simplul motiv 
că pentru asta ar fi trebuit să-şi înalțe capul. După ce Billy intră în 
clădire, Emma şi DeMarco ieşiră din maşina lor. 

— Unde-i amicul tău Sammy? întrebă DeMarco. 

Emma nu-i luă întrebarea în seamă şi continuă să cerceteze 
parcarea. După câteva minute, nevăzându-l pe Sammy, zise: 

— Mă întreb dacă Billy nu s-a întâlnit cu cineva şi Sammy nu s- 
a luat după cealaltă persoană. 

— Da, sigur, replică DeMarco. 

Antrenatul Mattis probabil scăpase de Sammy la cinci minute 
după ieşirea de pe autostradă. 

Douăzeci de minute mai târziu, Emma ridică braţul şi făcu 
semn unui omuleţ care se îndrepta spre ei. 

Sammy Wix cântărea cam cincizeci de kilograme şi era 
suficient de scund ca să fie fratele unui jocheu. Faţa lui plată şi 


împodobită cu un nas mare era ridată, bronzată şi 
pergamentoasă; omul arăta ca un spiriduş adorator al soarelui. 
Mai avea şi o strângere de mână care îl făcu pe DeMarco să se 
strâmbe de durere. 

— Ce a mai pus la cale Billy al nostru, Sammy? întrebă Emma. 

Sammy vorbea într-un dialect newyorkez, măcelărind engleza 
cu limba lui nervoasă. 

— Merge vreo două străzi după ce iesă dă pă şosea, Em, apoi 
se învârte niţel ca şi cum încearcă să fie sigur că nimeni nu se ia 
după el. Apoi se opreşte la 7-Eleven să folosească telefonul. 
Chestia are două cabine alăturate şi cum el nu ştie cine-s io, mă 
duc în cabina ailaltă şi-l ascult cum trăncăneşte. 

Individul se opri şi zâmbi. Era un zâmbet abia schiţat, doar o 
contorsionare a buzelor. Genul de zâmbet care spunea că 
oamenii îl subestimau mereu pe Sammy Wix, iar lui îi plăcea 
când se întâmpla asta. 

— Apasă o mulţime de butoane, ca şi cum sună în alt stat şi 
foloseşte o cartelă. 

— Ai luat numărul cabinei din care a sunat? întrebă DeMarco. 

Sammy se uită pentru prima dată la DeMarco şi schiţă iarăşi 
zâmbetul lui contorsionat. 

— Sigur, zise el, şi ora apelului. 

Ochii i se opriră pentru câteva secunde asupra lui DeMarco, ca 
şi cum acesta nu îi inspira prea multă încredere. DeMarco se 
gândi dacă nu cumva chipul lui îi amintea lui Sammy de tipii care 
îl pândeau pe drumul de la şcoală acasă, când era puşti. 

— În fine, continuă Sammy, adresându-i-se iarăşi Emmei, 
părea tare emoţionat. Spune: „Unchiu' Max, se petrece ceva 
ciudat“. Apoi, înainte de a mai zice ceva, tipul dă la cel'lalt capăt, 
unchiul Max ăsta, începe să urle la el. Imi dau seama, pen'că 
puştiu' ţine telefonul la distanţă dă ureche. Apoi zice: „Scuze, 
unchiule Max“ dă mai multe ori şi apoi zice: „Nu, sun dă lao 
cabină“, apoi zice: „Îl sun pă Dale“, apoi zice iarăşi că-i pare rău, 
dă mai multe ori. Apoi închide. 

Sammy se opri, ca şi cum îşi încheiase relatarea. 

— Şi unde s-a dus după apelul telefonic? întrebă DeMarco. A 
întârziat aproape o oră la lucru. 

— Tocma' voiam să vă spun. Un mic rânjet de „te-am prins“. 
După aia închide şi sună la alt număr. Răspunde cineva. Billy îi 


spune Dale şi îi zice că tre' să vorbească. Cel'lalt tip, Dale ăsta, 
pălăvrăgeşte o vreme, apoi Billy închide din nou. Făcu iarăşi o 
pauză, ca şi cum ar fi terminat, dar de această dată DeMarco 
aşteptă. Invăţase lecţia. Apoi să urcă în maşină şi intră în D.C. pă 
lângă Universitatea George Wachington, parchează şi aşteaptă 
lângă maşină. Câteva minute mai târziu, apare tipu' ăstălalt, 
arătând ca şi cum abia s-ar fi dat jos din pat. Să duce la Billy, şi 
Billy începe să bată câmpii, emoţionat şi dând din mâini. Nu aud 
ce spun că tre’ să stau în maşină, că l-am blocat pă unu’. E 
imposibil să găseşti un loc în oraşul ăsta nenorocit. În fine, cel'lalt 
tip îl plesneşte. 

— II plesneşte? se miră DeMarco. 

— Inî. O palmă, nu un pumn. Genul dă palmă ca să-şi vină în 
fire. Apoi cel'lalt tip îi vorbeşte o vreme lui Billy, îşi pune braţul în 
jurul umărului lui, ca şi cum ar vrea să-l facă să se simtă mai 
bine, să-l calmeze. Billy dă din cap dă mai multe ori, îşi suflă 
nasul, ca şi cum ar plânge, apoi să bagă în maşină şi pleacă. 

— Mă întreb cine era cel'lalt... adică cealaltă persoană? rosti 
DeMarco către Emma. 

Emma se uită la Sammy. 

Sammy schiţă iarăşi un rânjet. 

— Imediat ce Billy pleacă, mă strecor în parcare şi o iau pe jos 
după tipul cu care vorbea Billy. Să duce înapoi la un apartament 
chiar după colţ, o clădire maro la intersecţia dintre Nineteenth şi 
G. Mă uit la numele chiriaşilor dă pă cutiile poştale. Un singur 
nume cu prima literă D. Un oarecare D. Estep. 


CAPITOLUL 17 


DeMarco o sună pe Alice la compania de telefonie, îi dădu 
numărul de telefon al cabinei folosite de Billy şi îi ceru să înceapă 
imediat căutarea. Voia să afle cine era unchiul Max. 

Alice, cam aiurită, îi spuse că va dura vreo două ore până va 
reuşi să obţină informaţia cerută de DeMarco. 

— Alice, rosti DeMarco, ştiu că îţi ia doar zece blestemate de 
minute ca să depistezi un număr. Am nevoie de chestia asta 
repede. 

— Când ai sunat, tocmai plecam la doctor. În ultima vreme mă 
cam doare pieptul. Cred că am ceva la inimă. 

— Alice, nu ai nimic la inimă. Este doar o indigestie. Du-te la 
doctor mâine. 

— Nu voi risca un infarct pentru tine! ripostă Alice, enervată de 
atitudinea lui DeMarco. 

— Alice, ştii ce e mai râu decât un infarct? întrebă DeMarco. 

Femeia aia avea cu adevărat darul de a-l înfuria. 

— Ce? 

— Să mori de foame - ceea ce sigur ţi se va întâmpla ţie de 
vreme ce îţi dai toţi banii pe jocurile de noroc. Ai nevoie de cecul 
ăla pe care ţi-l trimit, Alice. Eşti plătită în avans - ca un avocat -, 
dar dacă nu-mi furnizezi serviciul pentru care ţi se dau bani, nu 
mai primeşti nimic de la mine, caz în care până la sfârşitul 
acestei luni vei ajunge să mănânci mâncare de cantină. 

— Ascultă-mă bine, nemernic fără inimă, şuieră Alice. Mă duc 
la doctor. Mă întorc în două ore dacă nu cumva el decide să mă 
interneze, iar când mă întorc îţi fac nenorocita aia de treabă. 

Alice închise fără să-şi ia rămas-bun. 

x 


D. Estep locuia într-un bloc cu două etaje care adăpostea o 
duzină de chiriaşi. DeMarco apăsă pe butonul sub care scria 
„Administrator” şi fu întâmpinat de un râgâit, urmat de un „Da?“ 

— Sunteţi administratorul? 


— Da. 

— Vreau să vă vorbesc. Lăsaţi-mă să intru, vă rog. 

— Dacă eşti comis-voiajor, poţi să te duci dracului. 

— Nu sunt comis-voiajor. Sunt anchetator guvernamental şi, 
dacă nu-mi daţi drumul, o să vă fac viaţa mizerabila. 

Şi o să-ţi fac, şi o să-ţi dreg, şi o să... 

— Viaţa mea este deja  mizerabilă, dobitocule, rosti 
administratorul clădirii. 

Înainte ca DeMarco să completeze refrenul spunând că îi va 
face viaţa şi mai mizerabilă, auzi clinchetul broaştei descuiate. 

Administratorul era una dintre acele creaturi hidoase 
binecuvântate cu un pântec enorm, dar nu cu fund. Purta o 
cămaşă verde prea strânsă pe corp şi blugi ponosiţi. Din faţă 
aveai  priveliştea încântătoare a unei gogoşi de grăsime 
revărsându-se peste curea, iar din spate - a unei crăpături în dos. 

Administratorul se aşeză pe un şezlong, apoi luă o cutie de 
Budweiser de pe o masă alăturată. Pe podea, lângă şezlong, se 
vedeau trei cutii de bere goale. In timp ce dădu o duşcă, privirea 
i se îndreptă spre televizorul care transmitea o telenovelă, 
părând să uite că DeMarco era acolo. In apartamentul mizerabil 
era cumplit de cald şi mirosea a fum, bere stătuta şi gaze 
intestinale. 

DeMarco se duse la televizor şi îl stinse. 

— Hei! De ce ai făcut asta? Mă uitam la chestia aia. 

DeMarco căută în jur ceva pe care să se aşeze şi trase 
concluzia că factura de la spălătorie avea să-l coste mai puţin 
dacă stătea în picioare. 

— Vreau să discut cu tine şi am nevoie de întreaga ta atenţie, 
zise DeMarco. 

— Păi vorbeşte, dar fă-o iute. E emisiunea mea favorită. 

— Aveţi un chiriaş în apartamentul 2B pe nume D. Estep. 
Vreau amănunte despre el. 

— Pentru ce? 

— Pentru că îl cercetez. 

— Mda, dar nu cumva asta este încălcare a intimităţii sau 
violare a drepturilor lui cetăţeneşti sau chestii de genul ăsta? 

— Acum îi încalc doar /u; intimitatea. Ţi-ar plăcea să ţi-o încalc 
pe-a ta? De exemplu, pun pariu că primeşti ceva bacşişuri de 
Crăciun sau poate că ai altă slujbă, unde eşti plătit cu bani 


gheaţă. Pun pariu că nu raportezi toate veniturile la fisc. Am 
dreptate? 

— Bine, bine, am priceput. Ce vrei să ştii? Oricum nu mi-a 
plăcut niciodată de ţărănoiul ăla nenorocit. 

— Ţărănoi? 

— Vine tocmai din Sud. Vorbeşte ca un sudist tembel. 

— Ai un dosar al lui? Trebuie să fi completat ceva hârtii când a 
închiriat apartamentul. 

— Mda, lasă-mă să-l caut. 

Cu un mormăit, se ridică de pe şezlong, pretinse inutil că îşi 
îndreaptă pantalonii şi se duse alene către un dulăpior ponosit 
verde-măsliniu. Scotoci prin dulăpior câteva momente şi în cele 
din urmă scoase de acolo o foaie de hârtie boţită. 

DeMarco luă hârtia. Era un contract standard de închiriere prin 
care ocupantul apartamentului 2B era identificat ca fiind Dale 
Estep, fără iniţială de mijloc, cu o adresă anterioară în Folkston, 
Georgia. DeMarco habar n-avea unde era Folkston. Copie adresa 
şi numărul asigurării sociale al lui Estep pe o foaie de hârtie. 
Spaţiul dedicat persoanelor apropiate era gol. Termenii închirierii 
vorbeau de o chirie plătită în avans pe trei luni şi un depozit de 
cinci sute de dolari în caz de daune. 

— Nu e neobişnuită o chirie pe doar trei luni? întrebă DeMarco. 

— Ba da, dar mi-a spus că pot păstra garanţia pentru daune 
după plecarea lui. 

— Cu ce se ocupă de are nevoie de o locuinţă cu chirie doar 
pentru trei luni? 

— Habar n-am. Când l-am întrebat, încercând doar să fiu 
amabil, mi-a replicat să îmi văd de treburile mele. 

— Tu cu ce crezi că se ocupă? 

Administratorul înălţă din umeri; tricoul i se ridică pe burtă. 

— Nu ştiu, răspunse el. Vine şi pleacă la ore ciudate, uneori nu 
e aici trei-patru zile la rând. 

— Locuieşte singur? 

— Mda. Au mai venit pe aici ceva puicuţe, alta de fiecare dată. 
Cele mai multe arătau ca nişte curve. 

— A primit şi bărbaţi? 

— Adică dacă tipul e pe invers? 

— Nu. Vreau să spun că există vreun vizitator, bărbat sau 
femeie, care să vină la el periodic? 


Omul îşi încruntă sprâncenele ca şi cum DeMarco i-ar fi cerut 
să definească forţa gravitaţională. In cele din urmă spuse: 

— E un tip pe care l-am văzut poate de trei ori. Nu-i ştiu 
numele. Un tip blond. Păr scurt, ca militarii. Tânăr. Curăţel. 

— Estep îşi ţine o maşină aici? 

— Mda. Un Corvette roşu. Are numere de Georgia, cu numere 
d-alea fiţoase. P-a lui scrie „GATOR“16. 

* 


DeMarco îl ameninţă pe administrator cu consecinţe directe la 
nivel federal dacă îi povesteşte ceva lui Estep, apoi plecă la 
birou. Pe robot îl aştepta un mesaj de la Alice: „A sunat pe un 
oarecare Maxwell Taylor din Folkston, Georgia“. Alice îi lăsase lui 
DeMarco şi adresa acestui Taylor. Apoi făcuse o pauză înainte de 
a continua: „Sunt sigură că nu-ţi pasă deloc, dar doctorul mi-a zis 
că n-am nimic la inimă“. 

În mod clar o indigestie, aşa cum pănuise DeMarco. 

Apoi DeMarco o sună pe Emma. li dădu adresele din Georgia 
ale lui Maxwell Taylor şi Dale Estep, numărul de asigurări sociale 
al lui Estep, numărul de înmatriculare al maşinii şi o rugă să vadă 
ce puteau şti relaţiile ei despre aceşti indivizi. 

— Trebuie să aflăm cine sunt tipii ăştia, Emma, zise DeMarco. 
Au apărut din senin. În mod clar au legătură cu Billy, dar trebuie 
să aflăm dacă au cumva vreo legătură cu Harold Edwards. 
Chestia asta s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu tentativa de 
asasinat. 

DeMarco îşi petrecu restul dimineţii încercând să vadă în felul 
său cine e Maxwell Taylor. Sammy Wix spusese că Billy îl numise 
unchiul Max, dar o simplă privire aruncată în dosarul lui Billy îi 
dovedise că nicăieri nu se menţiona vreo rudă pe nume Taylor. 
Dosarul nu era însă concludent, de vreme ce singurele rude care 
trebuie înscrise în fişele personale ale angajaţilor guvernamentali 
erau cele de gradul unu şi cele angajate în posturi publice - 
metoda americană de control al nepotismului. 

Revăzând dosarul lui Billy, DeMarco observă acum ceva ce-i 
scăpase înainte: omul nu avea tată. In locul unde ar fi trebuit să 
apară numele tatălui, dosarul lui Billy conţinea literele 
misterioase NA. Dacă nu cumva era vorba de vreo imaculată 
concepţie, DeMarco nu vedea cum s-ar fi putut aplica aici, „Not 


16 Prescurtare de la aligator (n.tr.) 


Applicable“!'. DeMarco ştia că Serviciul Secret efectua cercetări 
amănunțite asupra trecutului angajaţilor proprii şi lipsa 
informaţiilor despre tată ar fi trebuit să ridice măcar un semn de 
întrebare. În definitiv însă, ăsta era guvernul - o instituţie 
arareori lăudată pentru acuratețe. 

Cum dosarul personal al lui Billy nu îl ajuta, DeMarco sună la 
liceul unde fusese înscris Billy. Liceul era trecut în dosar, chiar 
dacă foaia matricolă a lui Billy, nu. Vorbi cu directoarea adjunctă, 
o doamnă care semăna la voce cu sora lui Andy Griffith. DeMarco 
imită un accent sudic blând şi pretinse că e reporter din Atlanta. 
Îi spuse cucoanei că revista sa aflase că un fiu al bătrânei Georgii 
îl păzise pe preşedinte în ziua în care un yancheu voise să-l 
omoare, iar acum se întreba dacă mai exista cineva prin liceu 
care să-şi aducă aminte de băiat. 

Directoarea se dovedi încântată să-i povestească lui DeMarco 
că îl cunoaşte personal pe Billy, căci lucra la liceu de când scrisul 
şi cititul deveniseră materii obligatorii în Georgia. Il lăsă pe 
DeMarco să aştepte la telefon în vreme ce căută un anuar al 
liceului, apoi îi recită dintr-o listă de realizări ale lui Billy, care 
constau mai ales din succese în toate sporturile care se jucau cu 
o minge. Nu menţiona nimic despre realizările şcolare. 

DeMarco reuşi în cele din urmă să îndrepte conversaţia către 
familia lui Billy şi o întrebă pe directoare ce-i putea povesti 
despre rudele băiatului. Urmă o pauză destul de lungă, iar când 
reveni, ceva din amabilitatea cucoanei dispăruse în mod clar. 
Femeia îi sugeră să discute direct cu Billy dacă voia să afle ceva 
despre mami şi tati. Folosi chiar aceste cuvinte: „mami“ şi „tati“. 

Din tonul femeii şi din pauzele dintre cuvinte, lui DeMarco îi 
era clar că individa ştia mai multe, dar voia să le ţină pentru sine. 
La ultima întrebare a lui DeMarco - despre unchiul favorit al lui 
Billy, Max Taylor -, tonul directoarei deveni glacial. Fu informat 
cu răceală că politica şcolii nu permitea oferirea de informaţii 
despre foşti elevi, iar orice altă întrebare trebuia trimisă în scris 
către consiliul de administraţie al liceului. 

DeMarco lăsă încet receptorul în furcă. Era clar că atinsese un 
punct sensibil întrebând despre familia lui Billy, dar nu-şi putea 


da seama de ce anume. 
* 


1 Nu este cazul (n.tr.) 


Clyde's era un restaurant din Georgetown, fondat, aşa cum 
scria pe placa din apropierea intrării, cu mai bine de patruzeci de 
ani în urmă, dar cu toate astea părea un loc aflat încă în căutarea 
unei identități proprii. Deasupra câtorva mese atârnau modele de 
avioane, deasupra altora - frunze de palmier; meniul varia de la 
chili la bucătărie franţuzească; postere vechi cu nave cu aburi 
intrau în competiţie cu fotografii de motociclete, biciclete şi 
torsuri de atleți din vremuri revolute. Pe un perete, lângă barul 
din faţă, se vedea un tablou mare cu ultima bătălie a generalului 
Custer!*. Tabloul ar fi fost mai potrivit într-un saloon din Montana. 
Oricum, era unul dintre locurile favorite ale lui DeMarco. 

DeMarco luă loc la o masă şchioapă de lângă bar, ca să o 
aştepte pe Emma. O chelneriţă tânără şi drăguță, dată cu prea 
mult fard de pleoape albastru, îl întrebă ce vrea să bea. DeMarco 
ezită. Şi-ar fi dorit cu adevărat ceva dulce, o piña colada! de 
exemplu, dar şi-o imagina pe chelneriţă râzând la el în vreme ce 
plasa comanda. Aşa că se hotărî la ceva masculin şi comandă un 
martini cu votcă, iar când sosi băutura cu gust de benzină rece, 
lui DeMarco îi trecu prin minte că un bărbat putea plăti uneori un 
preţ prea mare pentru masculinitatea lui. 

DeMarco îşi verifică ceasul; Emma întârzia, ceea ce era 
neobişnuit. Îşi sorbi băutura şi se strâmbă din nou. Poate că, 
după ce Emma sosea, avea s-o convingă să ceară o piña colada 
şi apoi să schimbe băuturile. 

DeMarco privi spre uşă şi observă o femeie aşezată la bar. Era 
brunetă, cu un ten măsliniu şi o siluetă foarte, foarte atrăgătoare. 
Femeia şi DeMarco se priviră unul pe celălalt şi ea zâmbi uşor. 
DeMarco nu îl socoti un zâmbet de vino-ncoace, ci mai degrabă 
un zâmbet prietenos, de tipul „salut-străine“. Sau poate că era 
un zâmbet de vino-ncoace. 

Sosi şi Emma. Se îndreptă ca o regină spre masa lui DeMarco, 
apoi aşteptă ca el să se ridice şi să-i ţină scaunul. Uneori îi plăcea 
să se comporte aşa. 

Chelneriţă o întrebă pe Emma: 

— Vreţi să vă aduc ceva, doamnă? 

— Oh, nu ştiu, răspunse Emma, părând pierduta. Apoi, înainte 


18 Comandant de cavalerie în timpul Războiului Civil, ucis în bătălia de la Little 
Bighorn, în Montana. (n. red.) 
19 Cocktail dulce cu suc de ananas (n. red.) 


ca DeMarco să o poată opri, arătă spre paharul lui DeMarco şi 
zise: Adu-mi ce bea şi el. 

După ce-i veni băutura, Emma zise: 

— Tipul ăsta, Estep, este poliţist. 

DeMarco nu o auzi; se uita la bruneta de la bar. Emma îi 
urmări privirea şi buzele i se strânseră de iritare. 

— Joe, m-ai auzit? Estep este angajat al Administraţiei 
Parcurilor şi Rezervaţiilor. 

— Parcurilor? 

— Da. Are în grijă o mlaştină din Georgia. Mlaştina 
Okefenokee. 

— Okefenokee? 

— Trebuie să repet fiecare lucru pe care îl spun în seara asta? 

— Scuze. Şi de ce naiba l-ar pocni un supraveghetor de 
mlaştină pe Billy? 

DeMarco se uită iarăşi la bar. O altă femeie, încărcată cu 
pachete în urma unui maraton de cumpărături, se alăturase 
brunetei de la bar. Cele două femei se îmbrăţişară ca nişte 
prietene bune. „La naiba“, înjură DeMarco în gând; sperase ca 
bruneta să fie singură. 

— Nu ştiu, răspunse Emma, dar domnul Estep nu este un 
obişnuit admirator al naturii. Este un veteran din Vietnam cu 
două citări pentru curaj, dar care a fost lăsat la vatră cu o 
menţiune de conduită necorespunzătoare, când avea douăzeci 
de ani. 

— De ce? 

— Habar n-am. DEA” are un dosar cu el pentru înlesnirea 
trecerii unui camion cu marijuana dintr-un stat în altul la 
începutul anilor optzeci. | s-a dat o sentinţă cu suspendare 
datorită dosarului său militar. 

— Dar spuneai că a fost lăsat neonorabil la vatră. 

— Nu, am spus că a fost lăsat cu o menţiune de conduită 
necorespunzătoare şi că a primit medalii. Poate că judecătorul s- 
a simţit vinovat că se eschivase el însuşi de la încorporare şi s-a 
purtat cu blândeţe cu el. Nu ştiu. Tot ce ştiu este ceea ce amicul 
meu din DEA avea stocat în computer. 

— Şi asta-i tot ce avea despre el? 

— Da. Doar arestarea de acum mai bine de douăzeci de ani şi 


20 Drug Enforcement Administration - Agenţia Naţională Antidrog (n. red.) 


nimic altceva. 

— Şi Max Taylor? întreba DeMarco. 

— Nimic. Niciun fel de cazier. Amicul meu continuă să caute 
legături între el sau Estep şi Edwards. 

DeMarco o urmări pe brunetă spunându-i ceva însoţitoarei ei, 
apoi ambele femei se uitară la DeMarco şi bruneta îi zâmbi din 
nou. DeMarco îşi zise că acum fusese un zâmbet clar de vino- 
ncoace. Nu mai încăpea nicio îndoială. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Joe, rosti Emma. De ce nu 
te duci să-i spui: „Bună, mă numesc Joe DeMarco şi sunt vrăjit 
pentru că arăţi exact ca fosta mea soţie. Eşti cumva şi tu o 
curvă?“ 

— Nu arată ca... 

— Ba arată. Acelaşi ten italian, acelaşi curişor drăguţ - şi 
aceleaşi ţâţe mari. Când naiba ai să scapi de femeia aia? 

DeMarco ridică din umeri. 

— Cu câte femei ţi-am făcut cunoştinţă, Joe? 

„O luăm de la capăt“, oftă DeMarco în sinea lui, dar fără să 
răspundă la întrebare. 

— Cu trei, continuă Emma. Şi toate trei erau încântătoare. Şi 
toate posedau însuşiri pe care fosta ta nevastă nu le avea, chestii 
mărunte precum simţul umorului, compasiune şi inteligenţă. Şi 
toate te-au plăcut, Dumnezeu ştie de ce. lar tu n-ai mai sunat-o 
pe niciuna dintre ele. 

DeMarco ştia că Emma avea dreptate. Nevasta lui fusese 
superficială, plină de răutate şi nu chiar inteligentă - şi îl înşelase 
cu vărul lui, un amărât care lucra pentru fosta firmă a tatălui său 
ca agent de pariuri. Nevastă-sa obişnuia să-i spună că se duce la 
New York ca să-şi vadă mama, după care ea şi vărul lui 
petreceau weekendul în Atlantic City. Însă tot ea fusese cea mai 
senzuală femeie din viaţa lui DeMarco. În plus, la mijloc fusese 
mai mult decât sexul; el se îndrăgostise de ea când avea 
şaisprezece ani, iar ea paisprezece. Nevastă-sa fusese prima din 
multe puncte de vedere: prima fată cu care se ţinuse de mână, 
prima fată pe care o sărutase, prima femeie cu care făcuse 
dragoste. Ar fi vrut să-i explice Emmei că dragostea era ilogică, 
dar mai avuseseră această discuţie şi înainte. lar în dispoziţia în 
care era în seara asta, Emma ar fi fost în stare să-l facă pe 
DeMarco bucăţi. 


— Trebuie să-ţi vezi de viaţa ta, pentru numele lui Dumnezeu, 
reluă Emma. Cumpără naibii nişte mobilă, fă-ţi o prietenă şi 
revino în rândurile rasei umane. 

— Bine, bine, rosti DeMarco. În plus, acum îşi dădea seama că 
bruneta chiar arăta ca fosta lui nevastă. Şi tu ce zici c-ar trebui 
să fac, Emma? 

— Vorbim de viaţa ta socială sau de caz? 

— De caz. 

— Nu ştiu. 

Emma rareori spunea „nu ştiu“. Rămase pe loc o vreme, 
cufundată în propriile gânduri, mângâind cu o unghie lungă 
marginea paharului. 

— La noapte plec din oraş, Joe. Mă întorc mâine sau poimâine. 
Sună-l pe Mike dacă ai nevoie de ceva. 

Doamne, fusese atât de absorbit de libidoul său atrofiat că 
uitase complet de problema Emmei. Se simţi ca un nemernic 
egoist. 

— În legătură cu tânăra pe care am cunoscut-o acasă la tine? 
Julie? 

— Da. 

— Este fata ta, Emma? 

Emma ezită. 

— Da, recunoscu ea într-un târziu. 

DeMarco n-avea de gând cu niciun chip să întrebe cum se 
făcea că Emma avea o fată. În loc de asta, zise: 

— Ce pot face ca să te ajut, Emma? Spune-mi! 

Emma comandă o nouă băutură şi îl studie pe DeMarco peste 
marginea paharului. 

— Fata mea este o tânără sclipitoare care are nişte gusturi 
oribile la bărbaţi. S-a cuplat acum doi ani cu un tip însurat. Şi-a 
venit în sfârşit în fire şi i-a spus individului că nu mai vrea să-l 
vadă, dar ăsta nu vrea să-i dea drumul. Este obsedat de ea. De 
şase luni o persecută fără încetare. Mesaje prin e-mail. Telefoane 
la miezul nopţii. A pus oameni să o urmărească. l-a pus telefonul 
sub observaţie. l-a deschis poşta. Acum o lună a speriat de 
moarte un tip cu care ea se vedea şi săptămâna trecută, motiv 
pentru care ea a şi venit acasă, a făcut-o să-şi piardă slujba. li 
distruge viaţa. 

— Păi povesteşte-i nevestei lui totul. 


— A făcut-o Julie. Nevastă-sa e o păpuşă de cârpă care i-a 
tolerat porcăriile ani de zile. Probabil că a fost abuzată de 
monstrul ăsta şi acum e îngrozită. 

— Şi poliţia nu vrea s-o ajute? 

— El este poliţia. De fapt este procuror districtual într-un mare 
oraş din Vest. E foarte bogat, foarte puternic şi are foarte multe 
relaţii. Guvernatorul este prieten bun cu el; un senator american 
îi este unchi. 

— Şi ce ai de gând să faci? întreba DeMarco. 

Emma se uită fix în ochii lui. Avea o privire de gheaţă. 

— S-ar putea să-l ucid, răspunse ea. 


CAPITOLUL 18 


Colonelul american în rezervă Byron Moore avea un metru 
şaptezeci înălţime, era subţire! şi purta ochelari negri cu ramă de 
os. Era brunet, cu părul tuns scurt în părţile laterale, pieptănat în 
faţă dinspre creştet ca să compenseze un început de chelie 
frontală. Era puţin cocoşat şi mergea cu un uşor şchiopătat, 
ambele deficienţe fiind provocate de răni căpătate în Vietnam. 
DeMarco se gândea mereu la personajul Richard al Ill-lea creat 
de Shakespeare când îl vedea. 

DeMarco îl cunoscuse pe Moore cu cinci ani în urmă. Speakerul 
aflase că un secretar al unui politician rival folosea o conexiune 
militară de la Pentagon ca să obţină informaţii confidenţiale 
despre contractele pentru produse militare. Omul de la Pentagon 
afla ce companie urma să primească următoarea infuzie de 
capital pentru producerea de echipament militar, congresmanul 
se repezea să cumpere acţiuni ale câştigătorului pentru sine şi 
pentru acoliţii lui. Speakerul fusese probabil gelos că nu se 
gândise la o asemenea schemă el însuşi. 

În cursul investigaţiei, DeMarco făcuse greşeala de a trage 
concluzia că Byron Moore era legătura de la Pentagon. Intr-o 
noapte, în timp ce îl urmărea pe Moore, acesta îl păcălise, se 
repezise la el şi îl trântise pe spate cu un soi de mişcare de judo, 
promiţându-i că îi rupe clavicula cu un singur deget. Moore 
zâmbise când aruncase ameninţarea. Cu toate că DeMarco era 
cu zece centimetri mai înalt şi cu douăzeci şi cinci de kilograme 
mai greu decât colonelul, nu avusese nici cea mai mică îndoială 
că Moore era capabil să-şi ţină promisiunea. 

În cele din urmă, Moore îl informase pe DeMarco de faptul că 
lucra la acelaşi caz din partea armatei. li mai spusese lui 
DeMarco şi că acesta se înşela groaznic în privinţa cazului, că 
înţelesese totul pe dos şi apoi îi dezvăluise cine era adevăratul 
făptaş. Prima lui întâlnire cu Byron Moore fusese, una peste alta, 
o experienţă umilitoare. 


DeMarco descoperise că Moore fusese un soldat dat naibii: 
Beretele Verzi, trei misiuni în Vietnam, expert în luptă corp la 
corp şi în demolări. Fusese obligat să se pensioneze în urmă cu 
doi ani, când i se refuzase înaintarea la gradul de general. Când 
DeMarco îl întrebase de ce nu fusese promovat, Moore îi zâmbise 
trist şi îi spusese că explicaţia era destul de simplă: armata nu 
făcea generali din cocoşaţi - nu dădea bine la imagine. 

Moore locuia singur într-un mic apartament care dădea spre 
Cimitirul Naţional Arlington. Şirurile nesfârşite de pietre funerare 
albe aveau o frumuseţe aparte, de netăgăduit, dar nu era genul 
de privelişte pe care DeMarco şi-ar fi dorit să o vadă zilnic. 
Apartamentul fostului colonel era plin de fotografii ale prietenilor 
în uniformă şi de relatări despre campanii pe care Pentagonul le 
uitase de mult. Pe o masă laterală, aproape ascunsă sub un 
maldăr de alte poze, se odihnea fotografia unui Byron Moore 
tânăr: bronzat şi cu bustul gol, cu corpul drept şi plin de muşchi. 
Ţinea în mână un M-16 şi-şi mijea ochii în soarele crud al Asiei. 
Tot acolo exista o poză cu Moore la ceremonia de retragere. Era 
îmbrăcat în uniformă de gală, cu bluzonul plin de decoraţii şi cu o 
sabie de ceremonie la centură. Zâmbetul amar de pe buze era la 
fel de dureros ca şira îndoită a spinării sale. 

Armata fusese viaţa şi dragostea lui, iar lui Byron Moore îi era 
dor de ea. Acum, în vreme ce vorbea cu DeMarco, Moore se uită 
pe fereastra la pietrele albe şi DeMarco şi-l imagină singur - ceea 
ce se întâmpla mai tot timpul -, anticipând ziua când numele lui 
avea să fie gravat pe una dintre aceste pietre. 

— Sper că nu ai de gând să întreprinzi ceva care să-l 
înnebunească pe Estep ăsta, Joe, zise Moore. 

— Nu încă, replică DeMarco. De ce? E un tip periculos? 

— Este un psihopat. A venit în armată după liceu - s-a oferit 
voluntar, nu prin recrutare. Era un ţintaş extraordinar şi din 
cauza asta a fost folosit mai ales în misiuni de recunoaştere pe 
distanţe lungi. Il trimiteau singur în misiuni de trei-patru zile, iar 
el cerceta teritoriul. Dacă vedea ceva care putea fi ucis, ucidea. 

— Asta-i partea de psihopat? 

— Nu, asta era misiunea lui. Insă îi plăcea cam prea mult să 
ucidă. Ai auzit de ţipi care îşi confecţionau acolo lănţişoare din 
urechi tăiate? 

DeMarco încuviinţă tăcut. 


— Ei bine, Estep era un adevărat colecţionar. 

— De-asta a fost lăsat la vatră pentru comportament 
necorespunzător? 

Moore clătină din cap. 

— Ca să pleci singur în recunoaştere trebuie sa fii un tip mai 
aparte. Şi când găseşti pe cineva dispus să facă asta, îi treci cu 
vederea câteva excentricităţi. 

Moore făcu o scurtă pauză. DeMarco sesiză că Moore se 
gândea la el, nu la Dale Estep şi se întrebă ce excentricităţi avea 
colonelul. 

Moore se duse la birou şi apucă o grenadă de mână pe care o 
folosea drept prespapier. DeMarco ştiu instinctiv ca grenada era 
încă funcţională şi nu doar un suvenir inofensiv. Mângâind 
grenada ca şi cum ar fi fost un obiect de mare preţ, Moore zise: 

— Intr-o bună zi Estep s-a dus în patrulare cu o grupă şi au 
ajuns la un câmp de orez. Şapte vietnamezi, dintre care trei 
femei, îngrijeau plantele. Cel de-al doilea trupete la comandă 
vrea să traverseze câmpul, dar nu-şi dă seama dacă vietnamezii 
sunt amici sau fac parte din Cong. Le spune colegilor să se 
împrăştie, să se ascundă şi să urmărească pentru o vreme cum 
stau lucrurile. 

Ei bine, tipul ăsta bătrân se opreşte din lucru şi se depărtează 
puţin de ceilalţi ca să-şi facă nevoile. Se aşază pe vine deasupra 
unui şanţ, când se aude o împuşcătură. Bătrânul se ridică urlând 
şi se uită spre locul unde îi stătuseră cu o clipă înainte boaşele. 

DeMarco tresări involuntar. 

— Estep îi lichidează pe toţi înainte să apuce să se 
adăpostească. Nu ratează pe niciunul. Şapte gloanţe, şapte 
cadavre; mai repede decât ai clipi. Locotenentul o ia razna. 
Incepe să urle „Opreşte focul“ ca şi cum ar fi fost ucişi maică-sa 
şi taică-său. Bineînţeles că locotenentul nu dă doi bani pe 
gălbejiţi - el se gândeşte la My Lai?!. Işi vede cariera ducându-se 
dracului de fiecare dată când cade câte un cadavru. Ulterior, 
Estep spune că n-a auzit ordinul de încetare a focului, dar a auzit 
ordinul de începere a lui, ordin pe care nimeni altcineva nu l-a 
mai auzit. 

— Şi asta l-a trimis la vatră. 


21 Sat vietnamez, locul unui masacru asupra populaţiei civile în timpul 
Războiului din Vietnam (n. red.) 


— Mda, dar în acte s-a trecut că a fost eliminat pentru 
„insubordonări repetate“. Nu există nicio înregistrare despre 
ceea ce s-a întâmplat în acea zi pe câmpul de orez. Colonelul 
aruncă grenada în aer şi o prinse cu mâna stângă. Făcându-i cu 
ochiul lui DeMarco, adăugă: Astăzi locotenentul ăla are două 
stele. 

— Dacă nu există nicio înregistrare a incidentului, cum aţi aflat 
de el? întrebă DeMarco. 

Moore se uită fix la el. Stupidă întrebare. 

— Un tip care l-a cunoscut pe Estep acolo, răspunse Moore, 
zicea că era cel mai bun lunetist din câţi a văzut în viaţa lui. Mi-a 
mai spus că Estep murea de poftă să omoare. Oameni, maimute, 
păsări, orice fiinţă vie. Îi plăcea să tragă şi să omoare mai mult 
decât baseballul şi masturbatul. 

Gândindu-se la ascunzătoarea asasinului, DeMarco întrebă: 

— Crezi că un tip cu instruirea lui ar şti să se ascundă bine? 
Adică vreo câteva zile într-un loc cu oameni în jur? 

Moore râse. 

__— Să se ascundă bine! Să-ţi povestesc o istorioară, Joe. 
Inaintea primei mele misiuni efectuam un exerciţiu de instrucţie 
împotriva altei grupe. Grupa asta era instruită la fel cum era 
Estep, pentru recunoaştere pe distanţe mari, iar misiunea lor era 
să se ascundă de noi într-un câmp deschis, în vreme ce misiunea 
noastră era să-i găsim înainte ca ei să ne ucidă cu bile colorate. 
Câmpul avea vreo trei kilometri lungime, 800 de metri lăţime şi 
nu dispunea de prea multe ascunzişuri. Oamenii mei erau destul 
de buni. Am găsit trei „inamici“. În vreme ce stăteam acolo 
căutând al patrulea tip, am fost loviți, cu toţii, în ceafă cu bile 
colorate. lţi spun eu că doare ca naiba. Cât despre al patrulea tip, 
probabil că trecusem chiar peste el. Când m-am întors ca să văd 
unde e, tot nu l-am văzut, apoi ca din senin pământul se 
deschide şi apare puştiul ăsta. Ne zâmbeşte cu gura până la 
urechi, deşi o jumătate a feţei îi este desfigurată de vânătăi, iar 
un ochi îi este umflat şi complet închis. Câtă vreme îl căutasem, 
vreo gânganie îl ciupise în ultimul hal, dar tipul ăsta nu se 
mişcase din loc. Moore aruncă iarăşi grenada în aer. Dacă Estep 
s-ar fi putut ascunde pentru câteva zile? La naiba, Joe, un tip ca 
el s-ar putea ascunde în veceul tău o săptămână fără ca tu să-ţi 
dai seama. 


CAPITOLUL 19 


Emma văzuse poza lui Eric Mason pe un site Web. Era convinsă 
că el era omul care se îndrepta spre Lexus-ul negru. Era un tip 
arătos de aproape un metru optzeci, brunet, bronzat ca un 
jucător de golf şi cu nişte ochi care scânteiau când zâmbea. Purta 
un costum gri la două rânduri de nasturi, o cămaşă albastră cu 
guler alb şi o cravată maro. Fluiera în vreme ce mergea, dând din 
cheile maşinii în ritmul paşilor. Părea extrem de satisfăcut de 
lume şi de locul lui în ea. 

Emma purta o perucă roşcată cu păr scurt şi ochelari mari de 
soare. Era îmbrăcată cu blugi, un tricou cu Universitatea Nevada 
pe el şi bocanci de alpinist. Se îndreptă spre Mason, potrivindu-şi 
pasul ca să îl întâlnească exact lângă Lexus. 

— Scuzaţi-mă, zise Emma. Nu sunteţi Eric Mason, procurorul 
districtual? 

Mason îi zâmbi femeii, arătându-şi dinţii albi şi perfect îngrijiţi. 

— Da, eu sunt, răspunse el. 

Abia aştepta să se ducă la club, unde se întâlnea cu brokerul 
lui la un pahar, dar nu strica niciodată să fie drăguţ cu potenţialii 
alegători. lar femeia era atrăgătoare, deşi, uitându-se mai bine, 
era prea bătrână pentru el. 

— Voiam doar să fiu sigură, rosti Emma, după care ridică 
ciomagul pe care îl ţinea de-a lungul piciorului şi sparse nasul 
perfect al lui Mason. 

Individul se răsuci pe loc din pricina forţei loviturii şi Emma 
ridică iarăşi bâta, izbindu-l la baza craniului. Mason se prăbuşi 
inconştient la pământ şi Emma îi luă cheile de la maşină de pe 
asfaltul pe care căzuseră. Când deschise portbagajul maşinii lui 
Mason, o altă femeie apăru lângă ea şi o ajută să-l pună pe 
Mason înăuntru. 

* 

Mason îşi reveni treptat în simţiri. Zăcea întins pe spate; nu era 

legat, dar avea un spaţiu infim de mişcare. Incercă să se ridice şi 


simţi o suprafaţă dură şi netedă deasupra lui, la doar zece 
centimetri de faţă. Era închis într-un soi de container, iar aerul 
era umed, mirosind a... pământ. In acea clipă îşi dădu seama că 
se găsea într-un sicriu, sub pământ. Începu să urle şi să bată cu 
mâinile în capacul sicriului. 

In vreme ce urla i se păru că aude o voce în urechi. Vocea Îi 
spunea să tacă. Se opri din urlat, abia stăpânindu-şi panica, şi îşi 
dădu seama că avea o cască în urechea stângă şi pe acolo se 
auzea vocea. 

— Aşa e mai bine, rosti vocea. 

Recunoscu glasul femeii cu păr roşu care îl lovise în parcare. 

— Ce dracu' faci? strigă Mason. Cine eşti? Dă-mi drumul de 
aici! 

— Ce s-a întâmplat, domnule Mason? Suferi de claustrofobie? 

Emma ştia că da; îl cercetase cu mare atenţie. 

— La dracu’, dă-mi naibii drumul de aici! 

— Domnule Mason, aerul pe care îl respiri acum vine printr-un 
tub cu diametrul de doi centimetri şi jumătate, aflat exact 
deasupra capului tău. Uită-te în sus, domnule Mason. Voi aprinde 
o lumină şi vei vedea. 

Emma aprinse o lanternă mică la capătul tubului de respirat. 
Vedea ochii lui Mason; erau enormi, gata să iasă din orbite. 

— Tubul de respirat este destupat acum, domnule Mason, dar, 
de vreme ce te porţi grosolan, o să-l astup. 

— Nu! ţipă Mason. 

— Rezerva ta de aer se va termina peste exact un sfert de oră. 
Vorbim din nou peste şaisprezece minute. 

— Nu, urlă Mason, urmărind îngrozit cum dispare lumina. 

Auzi cum tubul e obturat. Următoarele câteva minute urlă şi 
bătu în capacul sicriului cu mâinile şi picioarele. 

Vocea din ureche îi spuse: 

— ţi foloseşti oxigenul mult prea repede, domnule Mason. Nu 
cred că va dura cincisprezece minute, aşa cum am afirmat mai 
devreme. Poate doar treisprezece sau paisprezece minute, îţi 
poţi ţine respiraţia trei minute, domnule Mason? Nu fumezi, nu-i 
aşa? 

Emma ştia că fuma. 

In vreme ce Mason zăcea acolo în întuneric, încercând să nu 
respire şi să nu intre în panică, Emma îl urmări. Deasupra capului 


lui Mason se găsea o cameră minuscula de luat vederi cu un 
diametru de sub un centimetru, conectată la un monitor, închise 
microfonul pe care îl folosea ca să comunice cu Mason şi îi spuse 
prietenei sale: 

— Ai făcut o treabă bună, Sam. 

Emma şi Samantha şedeau pe nişte scaune de plastic. Se 
găseau într-un garaj închiriat, la trei kilometri depărtare de biroul 
lui Mason. Sicriul stătea la picioarele lor pe podea; mirosul 
reavăn simţit mai devreme de Mason după trezire provenea de la 
o movilă mică de pământ de flori pusă lângă tubul de respirat. 
Samantha dotase sicriul cu tubul de respirat, camera de luat 
vederi şi sistemul de comunicaţie. 

— A fost destul de simplu, răspunse Samantha. Aveam tot ce- 
mi trebuia în magazin; nu a trebuit să cumpăr nimic în afara 
coşciugului. 

Deşi în mod oficial se retrăsese din serviciul guvernamental, 
Samantha ajuta uneori anumite agenţii - şi vechi prieteni - cu 
nevoi speciale de supraveghere. 

— Îţi mulţumesc mult, replică Emma. Cafea? întrebă ea, 
aplecându-se după termosul de la picioare. 

— Cu plăcere, răspunse Samantha. 

Erau doar două prietene care se bucurau să petreacă un timp 
împreună. Plăcerea le era întreruptă numai din când în când de 
zgomote înfundate venind din sicriu. 

— Ce mai face Richard? întrebă Emma. 

Richard era soţul Samanthei. 

— Acum e înnebunit după pescuit. Îl ştii pe Richard. Devine 
obsedat de hobby-urile lui, aşa că am petrecut fiecare weekend 
din ultimele două luni pe vreun râu, sau lac, sau iaz cu broaşte. 

— Bărbaţii pot avea pasiuni mai proaste decât pescuitul, 
comentă Emma. 

— Da, ca nemernicul ăsta, zise Samantha, uitându-se la sicriu. 

Emma se uită la ceas. Încă zece minute. Îl verifică pe Mason 
prin camera de luat vederi. Spera să nu facă un infarct. 

— Şi nepoata ta ce mai face? întrebă ea. 

Samantha fusese foarte exactă în calcularea volumului de aer 
din sicriu şi, când Emma îl verifică pe Mason zece minute mai 
târziu, individul respira ca un peşte pe uscat şi îşi zdrobea 
unghiile atent îngrijite de capacul sicriului. 


Emma scoase dopul din tub şi fixă lanterna chiar în ochii lui 
Mason. 

— Eşti gata să asculţi acum, domnule Mason? 

— Da, da, se grăbi să îngaime omul. Spune-mi ce vrei. E vorba 
de vreunul dintre cazurile mele? 

— Nu, domnule Mason. Este vorba de o tânără pe nume Julie 
Fredericks, pe care o hărţuieşti fără încetare de şase luni. Nu mai 
poate dormi, a slăbit îngrozitor şi ia antidepresive. Este în pragul 
unei căderi nervoase - şi toate pentru că dumneata nu accepţi un 
răspuns negativ. 

— Julie? rosti Mason, părând extrem de nedumerit. 

— Da, Julie, replică Emma. Eşti un egomaniac fără conştiinţă, 
domnule Mason. Şi nu te temi de nimic, pentru că ştii că legea nu 
te poate atinge. Dacă o mai hărţuieşti pe copila asta, fie se va 
sinucide, fie te va omori pe dumneata. lar crima i-ar distruge 
viaţa. 

— Mă voi opri, promise Mason. Jur pe Dumnezeu că o voi face. 

— Nu ţi-a trecut prin minte că s-ar putea să existe cineva care 
să ignore legea şi să te atace fizic, nu? Asta e genul de lucru pe 
care îl fac găştile. Nu ai visat niciodată că se poate întâmpla unui 
om puternic ca tine, şi cu siguranţă nu pentru ceva atât de banal 
precum hărţuirea unei tinere femei. 

— Te rog, promit... 

— Şi a fost aşa de uşor. Te-am scos din parcarea clădirii unde 
lucrezi, o clădire mişunând de personal de pază. Te mai simţi 
invincibil, domnule Mason? 

— Cine eşti? 

— Revin la tema asta peste şaisprezece minute, domnule 
Mason. Nu, de data asta să prelungim la şaptesprezece minute. 

Emma puse iarăşi dopul la tub, retezând urletul lui Mason. 

— Ce mai face Audrey? întrebă Samantha. 

— S-a mutat la New York. 

— Oh, îmi pare atât de rău, Emma. 

— A primit o ofertă de slujbă pe care n-o putea refuza, ceva 
ce-şi dorea de multă vreme. 

— Nu te puteai duce cu ea? 

— Mă cunoşti, Sam. Am deja stilul meu de viaţă. Şi... în fine, 
poate că e mai bine aşa. 

De această dată Emma aşteptă ca Mason să leşine, apoi 


scoase dopul din tub. Pentru câteva zeci de secunde se temu ca 
nu cumva să fie obligată să deschidă sicriul ca să-l resusciteze pe 
individ, dar acesta îşi veni în cele din urmă în simţiri. 

— Mă auzi, domnule Mason? întreba Emma. 

Mason răspunse absorbind cu zgomot cât de mult aer putu. 

— Şi acum să-ţi răspund la întrebare: Cine sunt eu? Ei bine, 
aparţin unei societăţi care a fost creată ca să ajute femeile 
precum Julie Fredericks, femei abuzate şi terorizate de bărbaţi. 
Femei care nu primesc protecţie din partea legii, deoarece legea 
este aplicata de indivizi ca dumneata. Este o societate a femeilor 
pentru femei, domnule Mason. O societate care salvează femeile 
precum Julie Fredericks de animale de pradă ca tine. 

Emma se uită la Samantha şi făcu o grimasă. | se părea că 
sună ca o eroină îmbrăcată în haine de piele dintr-o carte de 
benzi desenate. Samantha îi răspunse cu o grimasă similară şi îi 
spuse din vârful buzelor: 

— Dă-i înainte. 

— Promit că o las în pace, rosti Mason. 

— Nu te cred, domnule Mason. 

Emma înfipse dopul la loc în tub şi Mason începu să răcnească. 
Combinația dintre claustrofobie, gândul că va fi îngropat de viu şi 
senzaţia cât se poate de reală de sufocare era suficientă să-l facă 
să cedeze şi pe un om curajos - iar Emma ştia că Paul Mason nu 
era un om curajos. 

Şaisprezece minute mai târziu, Emma trase dopul din tub. 
Strâmbă din nas; Paul Mason îşi dăduse drumul pe hainele lui 
scumpe. Trecură câteva minute până se calmă suficient ca 
Emma să poată vorbi cu el. 

— Domnule Mason, zise ea, ne crezi că putem ajunge la tine 
când avem chef? 

— Da! 

— Crezi că o femeie drăguță care arată a bunică se poate 
strecura în spatele tău cu o armă cu amortizor într-o sacoşă ca 
să-ţi înfigă un glonţ în şira spinării? 

— Da! 

— Crezi că o tânără care arată a secretară poate intra în 
clădirea dumitale ca să pună otravă în cafetieră chiar în faţa 
biroului dumitale? 

— Da! 


— Crezi că o tânără mamă, foarte demnă de încredere, te 
poate călca întâmplător cu maşina în timp ce faci jogging, 
spunând apoi că te-ai împiedicat şi ai căzut sub roţile maşinii? 
Crezi că astfel de lucruri ţi se pot întâmpla, domnule Mason? 

— Da, la naiba, da. Te cred, ţipă Mason. 

— Sper că da, domnule Mason, deoarece unul dintre lucrurile 
astea ţi se va întâmpla dacă o mai deranjezi vreodată pe Julie 
Fredericks. Înţelegi? 

— Da, jur pe Dumnezeu că niciodată... 

— Peste zece minute, domnule Mason, vei auzi soneria unui 
ceas cu alarmă. Când auzi alarma, împinge capacul sicriului. 
Dacă împingi capacul înainte de pornirea alarmei, o să-ţi sară 
mâinile în aer. 

Samantha îşi apăsă mâinile pe gură ca să se abţină să nu 
izbucnească în râs. 

— Maşina dumitale este parcată în afara clădirii în care te afli 
acum, domnule Mason. Cheile sunt sub preşul din dreptul locului 
pasagerului. Şi, domnule Mason, după ce îţi vei schimba 
pantalonii mânjiţi de rahat şi după ce vei fi petrecut câteva zile în 
biroul dumitale cu lingăii spunându-ţi ce tip tare eşti, şi după ce 
nasul ţi se va vindeca şi te vei uita în oglindă şi vei fi iarăşi 
încântat de ceea ce vezi, să nu începi să gândeşti că experienţa 
prin care tocmai ai trecut este un coşmar, că nu s-a petrecut în 
realitate. Dacă o mai cauţi vreodată pe Julie Fredericks, domnule 
Mason, ne vom întoarce. 


CAPITOLUL 20 


— Bună, Emma. 

— Neil, rosti Emma, dând din cap. 

— Nu mi-ai spus că o să vii cu un prieten, Emma, zise Neil, 
îndreptându-şi bărbia - sau mai exact cele trei bărbii - către 
DeMarco. 

Neil era un bărbat enorm de gras, de cincizeci şi ceva de ani, 
cu părul gălbui-cenuşiu prins într-o coadă de cal la ceafă, deşi 
capul începuse să-i chelească precum coada unui animal râios. 
Era îmbrăcat cu cămaşă înflorată, şort şi sandale. Gleznele lui 
aveau aproape aceeaşi circumferință ca pulpele lui DeMarco. 

Camera mare pe care o ocupa era plină de computere, 
echipamente de înregistrare şi multe alte dispozitive electronice 
pe care DeMarco nu le putea identifica. Singura lumină era 
furnizată de monitoarele computerelor. Neil şedea pe un scaun 
pe rotiţe, cu fesele revărsându-i-se mult în afară. Scaunul îi 
permitea să se mişte repede şi fără efort printre jucăriile lui. 
Când nu vorbea, Neil sugea dintr-o acadea verde. 

— E-n regulă, Neil, replică Emma. Nu numai că Joe mi-e 
prieten, dar el este clientul. 

DeMarco îşi zise că Emma arăta obosită, dar părea să fi revenit 
la dispoziţia ei obişnuită. Poate că discutase cu individul care îi 
deranjase fata. DeMarco ştia că Emma putea fi extrem de 
convingătoare. 

— Ah, clientul, rosti Neil. Deci el plăteşte nota? 

— Nimeni nu plăteşte, Neil. Tel Aviv. Îţi aminteşti? 

— Emma, eu şi oamenii mei... 

— Oamenii tăi? 

Neil îşi înălţă capul în direcţia unui negru tânăr care purta un 
tricou cu emblema echipei Washington Wizards. Nici Emma şi nici 
DeMarco nu îl observaseră pe tânăr când intraseră în camera 
prost luminată. Se găsea într-un colţ, aproape invizibil, în spatele 
unui ecran de laptop. Pe umerii individului atârnau şuviţe de păr 


ca nişte funii de culoarea ruginei; corpul i se mişca în ritmul 
sunetului care ieşea prin căştile de pe capul lui. Era atât de 
absorbit de munca şi de muzica lui, că nu părea să-şi fi dat 
seama că Neil are vizitatori. 

— Oamenii nu sunt buni, Neil, rosti Emma. 

— După cum nu e bună nici aducerea de prieteni neanunţaţi, 
Emma. 

Emma făcu un gest din cap prin care recunoştea argumentul 
lui Neil. 

— Aşa cum spuneam, Emma, eu şi oamenii mei am petrecut 
peste treizeci de ore la acest proiect. Treizeci de ore pe care le- 
aş fi putut dedica unor clienţi care plătesc. 

— Considerăm Tel Aviv-ul plătit complet, Neil. Bine? 

Neil tăcu o clipa, apoi pe chip i se lăţi un rânjet larg, care îi 
expuse dinţii ciudat formaţi. 

— În acest caz, Emma, să mergem în biroul meu, unde ne vom 
simţi mai confortabil. 

Emma şi DeMarco se luară după spatele imens al lui Neil şi 
ieşiră printr-o uşă metalică din camera cu computere, intrând 
într-o încăpere care părea un teren de joacă pentru adulţi. Pe 
rafturi erau depozitate toate jocurile de calculator imaginabile. 
Echipamente Nintendo şi Sega erau conectate la patruzeci şi 
cinci de ecrane de televiziune cu plasmă cu diagonala de peste 
un metru, care atârnau de pereţi ca nişte exponate de artă 
modernă. Peisajul era întregit de o masă de biliard, o altă masă 
cu o imitație de joc de fotbal şi o maşină de pimball?, toate 
înşirate pe un rând. 

Neil le făcu semn Emmei şi lui DeMarco spre două fotolii din 
faţa biroului său supraaglomerat, apoi se aşeză în spatele 
biroului pe un scaun care probabil fusese special construit pentru 
dimensiunile lui impresionante. 

— Vă aduc ceva ţie şi prietenului tău, Emma? Acadele, 
caramele, îngheţată? 

— Oh, Doamne. Să trecem la afaceri, Neil! 

Neil luă un laptop de pe podea, din spatele biroului. Îl deschise 
şi apăsă câteva taste. 

— Ah, am ajuns unde trebuie, exclamă el. În primul rând, nu 


22 joc mecanic în care jucătorul trebuie să ghideze o minge printre o serie 
întreagă de obstacole. (n. red.) 


găsesc nicio legătură între răposatul Harold Edwards şi ceilalţi 
jucători ai acestei drame sudiste. Mattis nu l-a contactat 
niciodată prin telefon sau e-mail. El şi Edwards n-au fost 
niciodată colegi în aceeaşi unitate militară de rezervişti şi nici n- 
au aparţinut aceloraşi biserici, cluburi sau alte instituţii sociale. 
Edwards era cu zece ani mai bătrân decât Mattis şi a trăit 
exclusiv deasupra liniei Mason-Dixon3%, ceea ce reduce şansele 
ca cei doi să se fi cunoscut cândva în cursul vieţii. 

Din dosarul medical al lui Edwards, am observat că era puţin 
peste greutatea ideală... 

DeMarco aproape că izbucni în râs auzind asta. Neil considera 
pe oricine cu o greutate mai mică de cincizeci de kilograme peste 
normal ca având „puţin“ peste greutatea ideală. 

— ... Dar altfel era în formă fizică bună, iar din dosarele penale 
am observat că a avut parte de două condamnări pentru 
conducere sub influenţa alcoolului în ultimele treizeci şi şase de 
luni. 

Neil mai linse o dată acadeaua, apoi reluă: 

— Şi acum William Reynolds Mattis. Tipul e un GS-11% şi 
nevastă-sa e o coafeză care câştigă cam cinci dolari pe oră. Neil 
îşi ridică privirea de pe ecran spre Emma şi clătină întristat din 
capul lui mare. Chiar că ar trebui să fixăm un salariu minim 
decent în ţara asta. 

— Mergi mai departe, Neil, rosti Emma. 

— William şi soţia lui trăiesc din banii lor şi au un stil de viaţă 
corespunzător veniturilor. Casa lor este ipotecată şi nu va fi 
plătită până în mileniul următor. În contul lor comun de economii 
au mai puţin de cinci mii de dolari; deţin două maşini, amândouă 
cu mai mult de o sută de mii de kilometri la bord. Slavă Domnului 
pentru pensia lui William de pe urma serviciului civil, altfel, după 
pensionare, oamenii ăştia ar mânca răbdări prăjite de trei ori pe 
zi. Pe scurt: dacă tipul este un asasin-ucenic, munca asta nu e 
prea rentabilă la început. J 

Şi acum domnul paznic de mlaştină, domnul Estep. Asta e 
interesant. La fel ca William, este funcţionar public de nivel 


23 Granița dintre statele Maryland şi Pennsylvania, considerată, înainte de 
Războiul Civil, graniţa dintre Nord şi Sud (statele care desfiinţaseră sclavia şi 
cele care o perpetuau). (n. red.) 

24 Grad specific personalului militar american (n. red.) 


mediu. Spre deosebire de William, nu dispune de conturi de 
economii. l-am văzut declaraţia de venituri. Nu are instrumente 
financiare purtătoare de dobândă, dar nici nu plăteşte vreo 
dobândă. Asta înseamnă că nu are împrumuturi neplătite. Iniţial 
am tras concluzia că Estep îşi ia salariul, trăieşte din el şi probabil 
şi-a moştenit casa. Dar apoi am fost inspirat să mai fac ceva - 
motiv pentru care alţi oameni decât Emma mă plătesc atât de 
bine, Joe: i-am verificat poliţele de asigurări. 

Tipul ăsta, Estep, deţine toate jucăriile unui bărbat macho. Are 
un Corvette 1999, cumpărat de nou la momentul respectiv şi cu 
toate dotările. Casa lui, pe care nu are nicio ipotecă, este 
evaluată la o sută douăzeci de mii de dolari. Dacă ar fi trăit într- 
un loc mai civilizat, cum ar fi Arlington, de pildă, aceeaşi casă ar 
fi valorat jumătate de milion. Deţine un Jeep din 2000, o 
camionetă Ford cu tracţiune integrală din 2003, o barcă în 
valoare de treizeci de mii de dolari şi o alta de cincisprezece mii. 
Colecţia lui de arme este asigurată pentru treizeci de mii. Ce 
credeţi despre toate trufandalele astea, Emma şi domnule 
prieten? 

— La fel ca tine, Neil, zise Emma. Omul dispune de o sursă 
invizibilă de venituri - servicii plătite în bani gheaţă, şi plătite 
foarte bine. 

— Poţi să-l „caponezi“ pe individ dacă vrei, Emma. Ca să-l faci 
să vorbească, adică. 

— Să-l „caponez“? se miră Emma. 

DeMarco interveni pentru prima oară: 

— Al Capone a fost trimis la puşcărie pentru evaziune fiscală şi 
nu pentru că era un gangster. 

— Ştiu asta, replică Emma. Doar că nu am auzit cuvântul 
„Capone“ folosit până acum pe post de verb. 

„Pun pariu că nu ştiai“, gândi DeMarco. Emma nu se simţea 
deloc bine când nu se dovedea cea mai deşteaptă persoană din 
încăpere. 

Neil supse cu zgomot din acadeaua lui şi înghiţi şi ultimele 
rămăşiţe de pe băț. 

— Şi acum personajele cu adevărat interesante, reluă el. 
Taylor şi Donnelly. Aştia doi au renăscut financiar în 1964. 

— Asta ce mai înseamnă? întrebă DeMarco. 

— Înainte de 1964, atât Donnelly, cât şi Taylor aveau venituri 


tipice pentru clasa de mijloc, aşa cum era de aşteptat dacă avem 
în vedere profesiunile lor. Donnelly era un agent proaspăt 
angajat al Serviciului Secret şi avea un salariu de GS-5% în 1963, 
adică aproximativ cinci mii de dolari pe an. Domnul Taylor s-a 
înrolat în armată, s-a ridicat până la remarcabilul grad de 
sergent-major, apoi a fost lăsat la vatră şi a lucrat pentru poliţia 
statului Texas. În 1963 câştiga mai puţin ca Donnelly. Cei doi 
tineri - Donnelly avea douăzeci şi cinci de ani pe atunci, iar 
Taylor douăzeci şi şapte - nu aveau niciun fel de economii, aşa 
cum era de aşteptat, şi nici nu posedau case. Niciunul nu era 
însurat. 

Mi-am lăsat mâinile să-şi facă treaba, continuă Neil, dând din 
degetele lui grăsane. Amândoi au crescut în sărăcie, Taylor sub 
nivelul minim de subzistență în Georgia rurală, iar Donnelly nu cu 
mult mai bine în Pennsylvania, unde tatăl lui era oţelar. 

— Aşadar, ce s-a întâmplat în 1964? întrebă Emma. 

— Nu ştiu, Emma dragă. Şi de aceea eu şi oamenii mei am 
pierdut atâta timp cu cererea asta a ta. Ai idee ce greu este să 
obţii informaţii de acum patruzeci de ani, înainte de naşterea 
maşinilor gânditoare? 

— Ce ai găsit, Neil? Jur că, dacă te mai lungeşti mult, o să 
încep să-ţi fac trupul bucăţi. 

— Mereu ai fost atât de violentă, Emma, zise Neil. 

— Din fericire pentru tine, la Tel Aviv, mormăi Emma. 

Neil se înfioră amintindu-şi. 

— O să începem cu Donnelly, rosti Neil. În 1964 a plătit impozit 
pe venit pentru o moştenire de aproape două milioane de dolari. 

— De la cine era moştenirea? întrebă Emma. 

— Nu ştiu. Aşa cum am spus, asta se întâmpla în 1964, înainte 
ca vieţile noastre să fie reduse la şiruri de unu şi zero. Dar ştiu că 
nu putea moşteni ceva de la rudele lui lipsite de orice resurse 
financiare. E posibil ca Donnelly să fi avut o mătuşă bogată care 
trăia în Singapore şi el să fi fost nepotul ei favorit. Pur şi simplu 
nu ştiu. Tot ce ştiu este că Donnelly a raportat această bogăţie 
nou apărută la fisc şi, de tâmpit ce-a fost, a plătit un impozit 
uluitor de mare pentru sinceritatea lui. 

Din acel moment s-a comportat financiar de o manieră atât de 
conservatoare, că mi se face silă. Dacă mi-ar fi dat cineva două 


25 Grad inferior (n. red.) 


milioane, aş avea acum cazinouri lângă Trump în Atlantic City. 
Dar Donnelly şi-a băgat banii din moştenire şi salariul pe care îl 
încasează în serviciul guvernului în conturi de economii, 
certificate de depozit, obligaţiuni, fonduri mutuale, chestii de 
genul ăsta. Absolut fără imaginaţie şi fără să-şi asume niciun risc. 
Astăzi tipul valorează cam şase milioane, dacă includem şi casa. 

O avere netă de şase milioane suna foarte bine în urechile lui 
DeMarco, dar Neil vorbea în mod clar dispreţuitor. 

— M-am uitat şi la poliţele de asigurări ale lui Donnelly, după 
ce informaţiile despre domnul Estep s-au dovedit atât de 
relevante. Ele au dezvăluit faptul că Donnelly este un modest 
colecţionar de artă orientală. Işi cumpără o sabie sau un vas de 
orez la fiecare doi ani. Colecţia lui este asigurată pentru două 
sute de mii, dar abilitatea lui de a achiziţiona zorzoane orientale 
este mult sub venitul lui. 

— Dar nu ştii de unde a venit mălaiul iniţial, zise Emma. 

— Nu, Emma, ţi-o spun pentru a treia oară, şi mă simt foarte 
prost din cauza asta. Pot să continui? 

Emma încuviinţă în tăcere. 

— Şi acum domnul Taylor. Tipul ăsta este exact opusul lui 
Donnelly, adică un geniu financiar. Îmi scot pălăria în faţa lui. În 
1964 Taylor a părăsit poliţia din Texas, s-a întors acasă la mama 
Georgia şi a început să cumpere totul. Este un mister total de 
unde a avut bani pentru primele achiziţii; echivalentul financiar al 
combustiei spontane. Asta în parte pentru că, în acelaşi timp cu 
începutul achiziţiei de lucruri, a continuat să se folosească de 
serviciile celei mai bune firme de consultanţă financiară din 
Atlanta. 

Acum, Emma, după cum ştii, sunt destul de bun la 
adulmecarea urmelor, dar băieţii ăştia din Atlanta sunt nişte 
vrăjitori absoluţi în materie de finanţe. Declaraţiile de venituri ale 
lui Taylor arată donaţii neimpozabile către toate organizaţiile 
posibile cu excepţia Klanului, pierderi enorme din afaceri, tot 
felul de subterfugii ca să plătească mai puţin. Bănuiesc că averea 
netă actuală a lui Taylor este de peste o sută de milioane, dar s- 
ar putea să mă înşel cu o eroare de patru sute la sută. 

— Dar şi el a început totul în 1964, la fel ca Donnelly? întrebă 
Emma. 

— Oui, dar habar n-am cu cât a pornit şi de unde a avut 


biştarii. lar chestia asta mă oftică rău de tot. 

— L-ai putea „capona“ pe Taylor? întrebă DeMarco. 

— În niciun caz. Din cauza băieţilor din Atlanta pe care i-am 
menţionat. lar teoretic averea lui Taylor ar putea fi complet 
legitimă. Să spunem, de exemplu, că a câştigat nouă sute de mii 
la un meci de poker în 1963 şi a folosit banii ca să cumpere 
acţiuni IBM. Suma lui se dublează. Apoi cumpără nişte pământ, 
pe care îl vinde, şi banii se împătresc. Şi aşa mai departe. Poate 
că aşa s-a întâmplat şi nimic nefiresc nu s-a petrecut în 1964. Pur 
şi simplu nu ştiu, Emma. 

— Cei doi s-au întâlnit vreodată? întrebă DeMarco. 

— Nu mi-am dat seama. În 1963 Donnelly se găsea în Los 
Angeles, iar Taylor, cum am mai spus, era în Texas. După 1964, 
Donnelly a fost numit în New York timp de doi ani, iar din 1966 
până acum a stat în D.C. Taylor a plecat din Texas în decembrie 
1963 înapoi în oraşul lui natal din Georgia. Locuieşte în aceeaşi 
casă din 1965. 

Emma se ridică de pe fotoliul ei. Vru să-i strângă mâna lui Neil, 
dar observă pata verzuie de la ultima acadea de pe degetele 
individului. Aşa că îşi băgă mâna în buzunar după cheile de la 
maşină. 

— Mulţumesc, Neil, zise ea. 

— Oricând pentru tine, Emma, răspunse acesta. 


CAPITOLUL 21 


— Ei bine, Joe, zise senatorul Maddox, aş vrea să te fi putut 
ajuta, da' nu ştiu prea multe despre bâtrânu' Max, că el stă colo 
la mlaştină, atât de departe de lume. E doar un băiat bun care 
sprijină partidu', Dumnezeu să-l binecuvânteze, şi asta-i tot ce 
ştiu despre el. 

— Domnule senator, rosti DeMarco, fără a se mai deranja să-şi 
mascheze neîncrederea. Maxwell Taylor e suficient de bogat ca 
să-şi cumpere o mlaştină pentru el singur. Dacă eu ştiu asta, 
atunci sunt sigur că dumneavoastră ştiţi mult mai multe. Pentru 
mine este foarte important să obţin amănunte despre acest om, 
domnule. 

— Îmi pare rău, Joe, dar... 

— Ce mai face doamna Maddox, domnule senator? schimbă 
DeMarco subiectul. 

Amândoi bărbaţii se întoarseră ca să se uite la fotografia de pe 
colţul biroului lui Maddox: soţia senatorului, o frumuseţe sudistă 
devenită o matroană nesuferită. 

J.D. Maddox era cel mai în vârstă senator de Georgia şi era 
implicat în politică de când purta pantaloni scurţi. J.D. era 
prescurtarea de la Jefferson Davis, dar, cam din perioada când 
negrilor li se recunoscuse dreptul la vot în Georgia, el începuse 
să-şi folosească inițialele în loc de numele de botez. Avea un 
accent gros ca o şuncă de Alabama, păr alb ca zăpada şi o 
mustață à la Mark Twain. Aceste trăsături mai atrăgătoare se 
întregeau cu o faţă roşie de prea multe licori şi un stomac 
lăbărţat de prea multe prânzuri pe gratis. La peste şaptezeci de 
ani, posibil pentru că asta fusese intenţia lui, Maddox devenise o 
caricatura de politician sudist. 

Cu doi ani înainte, Maddox - bărbat însurat, tata, bunic şi 
duşman înverşunat al tuturor păcatelor - simţise nevoia să îşi 
revigoreze bărbăţia zbârcită de timp în compania unei asistente 
din personalul lui, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani. Un 


asistent al altui politician prinsese de veste de mica escapadă a 
lui Maddox. Asistentul descoperise că, ori de câte ori avea nevoie 
de votul senatorului, tot ce trebuia era să îi facă discret cu ochiul 
şi să emită o remarcă despre dulceaţa tinerelor piersici de 
Georgia. 

Speakerul aflase de problemele lui Maddox şi în mod firesc îşi 
arătase compasiunea. DeMarco fusese trimis să-l scape pe 
onorabilul senator de căpuşa care îl parazita, iar acesta se 
achitase de misiune descoperind că asistentul avea o slăbiciune 
pentru târfele de pe Fourteenth Street. Senatorul îi fusese atât de 
recunoscător lui DeMarco, încât îi promisese recunoştinţă veşnică 
- veşnicie care se părea că în cazul lui durase fix doi ani. 

Maddox şedea acum în spatele unui birou de mărimea unei 
punți de zbor a unui avion transatlantic de marfă şi îşi răsucea 
mustaţa cu o mână pe pielea căreia care se vedeau pete maronii. 
Omul încerca să găsească o cale amabilă de a-i spune lui 
DeMarco să se ducă la dracu'. Poate că Maddox îi datora o 
favoare lui DeMarco, dar Max Taylor era membru al 
circumscripţiei lui electorale. Pe de altă parte, referinţa lui 
DeMarco la soţia senatorului constituia o ameninţare subtilă. Ca 
politician experimentat ce era, Maddox alese pragmatismul în 
dauna principiului. 

— Max Taylor este o enigmă, Joe. Are mai mulţi bani ca Midas, 
dar pun pariu că dincolo de graniţele statului Georgia nu sunt 
zece oameni care să-i cunoască numele. Dar în Charlton County, 
fiecare bărbat, fiecare femeie şi fiecare dulău îl cunoaşte pe Max 
Taylor pentru simplul motiv ca omul este proprietarul întregului 
ţinut. 

— Unde-i Charlton County, domnule senator? Care este cel mai 
apropiat oraş mare? 

— Nu e aproape de vreun oraş mare, fiule. Este aproape de 
mlaştina Okefenokee. Ridicându-se din fotoliu cu oarecare 
dificultate, senatorul continua: Vino încoace, yankeule, o să-ţi 
arăt pe hartă. 

DeMarco veni lângă Maddox, alături de o hartă a statului 
Georgia care ocupa cea mai mare parte a unui perete. 

— Vezi aici? zise Maddox. Pătratul ăsta în colţul de sud-est, 
chiar alături de Florida? Asta este Charlton County, Georgia. 
Toate liniuţele alea verzi haşurate pe care le vezi ocupând vestul 


ținutului sunt mlaştina - marea Okefenokee. Chiar aici, de-a 
lungul marginii estice a mlaştinii, mergând în lungul autostrăzii 
23, sunt toate orăşelele astea mărunte precum Racepond, 
Uptonville şi St. George. Cel mai mare este Folkston, reşedinţa 
ținutului şi căminul lui Maxwell Taylor. 

DeMarco îşi aminti din dosarul lui Billy Mattis ca el crescuse în 
Uptonville. Conform hărţii senatorului, oraşul natal al lui Billy se 
afla la mai puţin de un pătrat de hartă depărtare de Folkston, 
unde locuiau atât Estep, cât şi Taylor. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule senator, când afirmaţi că este 
proprietarul ținutului? întreba DeMarco. 

— Ah, vorbesc la propriu, fiule. Max Taylor deţine trei sferturi 
din pământurile din ţinut şi aproape toate afacerile mai mari ca o 
benzinărie. Le cumpără de patruzeci de ani. Este regatul lui 
personal. 

Chestia asta putea explica situaţia financiară curentă a lui 
Taylor, dar nu şi modul cum începuse. 

— Domnule senator, cum şi-a făcut individul primii bani? 

Maddox ignoră întrebarea lui DeMarco şi se întoarse la fotoliul 
lui. Arcurile acestuia protestară aflând de sosirea lui. Individul 
zâmbi viclean, mişcă din sprâncene ca un Groucho sudist şi 
spuse: 

— Asta-i una dintre chestiile care fac din Max o enigmă. 

— Cum adică, domnule? insista DeMarco. 

Doamne, parcă scotea cu cleştele vorbele din gura omului. 

— Adică nimeni nu ştie cum a obţinut banii. Max a crescut într- 
un bordei fără canalizare şi apă. Taică-său era uneori miner, 
alteori tăietor de lemne şi întotdeauna beat. Îşi bătea nevasta şi 
îşi bătea copiii. lar Max are două surori, între care sunt cam 
cincisprezece ani diferenţă. Am auzit zvonul că aia mai bătrână e 
mama ăleia mai tinere, iar tatăl e tatăl lui Max. Înţelegi ce spun? 

DeMarco încuviinţă. 

— În fine, era genul ăla de familie şi Max a plecat de acasă la 
şaisprezece ani. A petrecut câţiva ani în armată, apoi şi-a luat o 
slujbă la poliţia din Texas, dar în 1964 sau aşa ceva se întoarce 
acasă şi începe să cumpere lucruri. Dar de unde au venit banii - 
ei bine, habar n-am, Joe, şi jur că-ţi spun adevărul. Dacă ar trebui 
să ghicesc, aş spune că Max avea mai mulţi bani în 1964 decât 
se poate explica prin simpla economisire. 


Senatorul se opri ca să-şi sufle nasul cu zgomot într-o batistă 
mare roşie. 

In vreme ce Maddox inspecta conţinutul batistei, DeMarco 
întrebă: 

— Aţi auzit vreodată zvonuri că ar fi fost implicat în ceva ilegal, 
domnule senator? 

— Nu, Joe, nu pot afirma aşa ceva. Dar Max mi-a făcut 
întotdeauna impresia unui om prudent. Dacă a decis să comită 
ceva în afara legii, mă îndoiesc că ar fi lăsat vreodată sa se afle. 

— Ce-mi puteţi spune despre implicarea lui politică, domnule 
senator? 

Senatorul îşi arătă dantura albă ca porţelanul cel mai fin. 

— Să-ţi spun o poveste despre politica lui Max. Cu o luna 
înainte de alegeri, Max m-a sunat o dată la birou - ţine minte că 
asta se petrecea cu ani în urmă - şi mi-a comunicat imensa lui 
insatisfacţie cauzată de poziţia mea în legătură cu o lege care 
avea efect asupra uneia dintre investiţiile lui. 

— Ce fel de investiţie, domnule senator? Vă amintiţi? 

— Oh, îmi amintesc foarte bine. Petrol marin. Max aparţinea 
unui grup care voia să înfigă nişte sonde într-un soi de sanctuar 
al păsărilor la mică distanţă de coastă. Cei trei funcţionari din 
consiliu au votat blocarea forajelor, iar eu am votat cu ei, contra 
unui contract militar pe care îl doream pentru o firmă din 
Savannah. Lui Max nu-i păsa deloc de păsările alea, îţi spun eu. 

Senatorul râse amintindu-şi întâmplarea, şi râsul se transformă 
într-un acces de tuse care îi schimbă culoarea feţei din roşu în 
violaceu. Când se opri, Maddox continuă: 

— Şi acum să-ţi spun ce a făcut, Joe. Max m-a sunat şi mi-a 
comunicat că districtul lui - repet, districtul /u; - avea să voteze 
contra mea la alegerile următoare. Îţi poţi imagina ce ego tre' să 
ai ca să faci o asemenea declaraţie? Evident că am crezut că 
îndrugă prostii, căci districtul votase mereu pentru partid în 
trecut, aşa că i-am râs în nas. Dar vine ziua alegerilor, Joe, şi 
aproape toţi votanţii înregistraţi din acel district votează cu 
adversarul meu. Nouăzeci şi opt la sută dintre ei. 

Dacă te gândeşti mai bine la o asemenea poveste, Joe, ajungi 
să te sperii. Ori Max le-a spus oamenilor ălora cum să voteze, iar 
ei s-au supus ca nişte oi, ori a controlat urnele de vot şi le-a 
schimbat opţiunile. Mie mi se pare că, oricum ar fi, e ceva 


înspăimântător. Mi-am menţinut locul de politician la mustață, 
Joe. 

Senatorul se opri ca să bea dintr-o cană de cafea de pe birou. 
Lui DeMarco i se păru că emană miros de bourbon. 

Senatorul îi zâmbi lui DeMarco. 

— Din fericire, acum mă bazez mai mult pe oamenii din oraşe 
decât pe ţărănoii care trăiesc în Okefenokee, aşa că nu mă mai 
deranjează aşa de tare când Max e ofticat. Dar îţi spun că atunci 
aproape că m-a adus în pragul infarctului. 

DeMarco rămase tăcut câteva clipe, încercând să-şi dea seama 
cum să pună următoarea întrebare. Nu găsea o cale subtilă de a 
o face. 

— Care sunt sentimentele lui Taylor despre actuala 
administraţie, mai ales despre preşedinte? 

— Preşedintele? Păi cred că îl place. l-a donat cincizeci de 
miare în ultima campanie. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Ei bine, aşa cum ştii, preşedintele crede cu tărie în reforma 
sistemului de taxe - iar bătrânul Max plăteşte o groază de taxe. 

— A sunat în ultima vreme ca să se plângă de vreo acţiune a 
preşedintelui? 

— Nu. De ce mă tot întrebi despre Max şi preşedinte, fiule? 


CAPITOLUL 22 


DeMarco ezită, apoi ridică pumnul şi ciocâni la uşa lui Billy 
Mattis. li deschise o femeie drăguță, care se apropia de treizeci 
de ani. Avea păr blond-cenuşiu, lung până la umeri şi aranjat în 
stilul demodat al lui Farah Fawcett, şi o siluetă plăcută. Era 
îmbrăcată cu pantaloni scurţi şi cu o bustieră. DeMarco avu 
imediat impresia unei fiinţe cam împrăştiate, dar plăcute şi 
amabile, şi îşi zise că de poalele pantalonilor femeia ar fi trebuit 
să aibă agăţaţi vreo doi plozi. 

— Bună, rosti ea cu un zâmbet. Ce doreşti? 

DeMarco îşi scoase portofelul cu legitimaţia, îl deschise şi îl 
închise înainte ca ea să apuce să citească. 

— Guvernul federal, doamnă, rosti el. Trebuie să vorbesc cu 
domnul Mattis. 

— Aă, desigur, zise ea, pe moment tulburată de seriozitatea lui 
DeMarco, după care se însenină din nou şi adăugă: Eu sunt 
Darcy, soţia lui Billy. Intraţi. 

Era mândră să fie soţia lui Billy; DeMarco îşi dădea seama de 
asta doar din felul în care pronunţa cuvintele. În timp ce o urma 
în casă, ea zise: 

— Lucraţi cu Billy? 

— Nu, doamnă. Trebuie doar să vorbesc cu el. 

— Păi atunci luaţi un loc şi eu mă duc să-l chem. Părăsi 
încăperea strigându-şi soţul veselă: lubitule, a venit un tip să te 
vadă. 

DeMarco se uită prin casa lui Mattis. Ştia din relatarea grasului 
de Neil că soţii n-aveau prea mulţi bani, dar vedea acum că 
fiecare obiect din casă fusese ales cu grijă de un ochi priceput. 
Locul era intim, confortabil şi plăcut. Mai că-şi dorea să o fi putut 
ruga pe Darcy Mattis să îl ajute la decorarea casei lui pustii. 

Billy intră în încăpere. Avea părul umed, ca şi cum abia ar fi 
ieşit de sub duş. Purta blugi şi un tricou alb. În picioare nu avea 
nimic. Părea un băiat desculţ şi bronzat. Când îl zări pe DeMarco 


în living, Billy tresări de surprindere şi DeMarco aproape că văzu 
cum i se strânge stomacul de teamă. 

— Ce naiba cauţi aici? întrebă Billy. 

DeMarco o văzu pe Darcy Mattis făcând ochii mari. Erau 
oameni politicoşi, decenţi, şi mitocănia neaşteptată a soţului ei o 
şocase. 

Când văzu că DeMarco nu răspunde imediat şi că Billy continuă 
să se uite urât la el, Darcy Mattis privi spre DeMarco cu 
îngrijorare şi neîncredere. Credinţa în soţul ei îi era nestrămutată, 
loialitatea neţărmurită. Dacă Billy nu-l plăcea pe DeMarco, atunci 
nu-l plăcea nici ea. 

— Ce se petrece, Billy? întrebă ea. Cine e omul ăsta? 

— Trebuie să vorbim, Billy, zise DeMarco. Ar fi cel mai bine 
dacă am discuta între patru ochi. 

Billy se uită la nevastă-sa, apoi iarăşi la DeMarco. 

— Nu. Nu avem ce discuta. leşi afară din casa mea! 

— Billy, mă aflu aici ca să te ajut. Orice s-ar fi petrecut la râul 
Chattooga, orice ai fi făcut, ştiu că ai fost obligat. 

— Billy, ce spune omul ăsta? întrebă Darcy Mattis. 

Auzind clopoţelul de alarmă din vocea soţiei sale, Billy o luă de 
mână şi îi spuse cu blândeţe: 

— Nu spune nimic, iubi. Accentul lui sudic era menit să îi 
alunge ei temerile, dar de această dată nu funcţionă. Privind 
înapoi spre DeMarco, adăugă: In plus, tocmai pleacă. Acum. 

— Billy, nu fi prost, insistă DeMarco. Ştiu de Taylor şi Estep. 

Billy se albi la faţă. 

— Oh, Doamne, exclamă el. 

Cuvintele îi ieşiră de pe buze fără voie. 

— Billy, nu e prea târziu, accentuă DeMarco. Fii sincer cu mine! 

Billy clătină din cap. DeMarco îşi dădea seama că el continua 
să se gândească la Taylor şi Estep. Părea atât de şocat, încât îi 
amintea lui DeMarco de un pacient cu cancer căruia tocmai i se 
comunicase că mai are doar câteva luni de trăit. 

— Billy, interveni Darcy Mattis. Chestia asta mă sperie. Ce se 
întâmplă? 

Billy o mângâie iarăşi pe soţia sa pe mână şi zise: 

— Taci, iubi. Totul e-n regulă. _ 

lubirea dintre aceşti doi oameni putea fi simțită fizic. In sinea 
lui, DeMarco se strâmbă gândindu-se cât ar fi fost Darcy Mattis 


de afectată dacă soţul ei ar fi păţit ceva. Se întrebă totodată cum 
era să fii iubit cu o asemenea intensitate. 

— Nu este în regulă, Billy, rosti DeMarco, şi o ştii prea bine. 

— leşi naibii de aici, la dracu’, sau o să te rânesc! 

„Nu, n-ai s-o faci“, îşi spuse DeMarco. Billy era un tip care 
proteja, nu care provoca durere. 

— Bine, Billy. Plec, dar te rog să mă suni dacă te răzgândeşti. 

Îi dădu lui Billy o carte de vizită cu numerele lui de telefon, iar 
când Billy refuză să o ia, o lăsă pe o măsuţă din apropiere. 

Uitându-se spre Darcy Mattis, DeMarco zise: 

— Vedeţi dacă îi puteţi băga minţile în cap soţului 
dumneavoastră, doamnă Mattis. 

— Lasă-mi soţia în pace, izbucni Billy, făcând un pas către 
DeMarco, cu pumnii strânşi. Billy era în stare să facă rău ca să-şi 
protejeze soţia. Şi-acum ieşi dracului din casa mea! 

DeMarco se întoarse la maşina lui şi rămase acolo în întuneric 
o oră întreaga, fără să facă nimic. Voia să vadă dacă Billy avea să 
dea fuga la Estep. Nu o făcu. La zece şi jumătate luminile se 
stinseră. DeMarco se îndoia că Billy avea să doarmă buştean. 

Îl sună pe Mike, omul Emmei, pe celular. Îi spuse că a doua zi 
de dimineaţă voia ca Sammy să-l urmărească pe Billy, iar Mike să 
se lipească de Estep. 

— Şi tu ce ai să faci? întrebă Mike. 

— Am să vă coordonez eforturile, răspunse DeMarco. 


CAPITOLUL 23 


Unele zile merg rău. Încep rău şi se sfârşesc rău, iar între 
început şi sfârşit nu se petrece nimic bun. Pentru DeMarco, 
primul indiciu că va avea o zi proastă fu faptul că se trezi târziu. 
Sări direct în maşină - cu părul ud, nepieptănat, cu cămaşa 
neîncheiată, cu cravata desfăcută - şi porni în trombă pe alee, 
răsturnând conţinutul pubelei pe peluza atent îngrijită a 
vecinului. Când termină de strâns gunoiul, era plin de sos de roşii 
pe mâini. 

Asta ar fi trebuit să ajungă pentru o dimineaţă, dar un zeu pus 
pe şotii decise că nu era. Conducând pe banda de mijloc a şoselei 
de centură, maşina lui DeMarco hotărî de capul ei că a sosit 
momentul să îşi pună transmisia la odihnă pe vecie. Cea mai 
mare parte a şoferilor prinşi în urma lui până ce DeMarco reuşi 
să-şi tragă maşina în lateral, bărbaţi şi femei deopotrivă, îi 
arătară degetul mijlociu ridicat când trecură pe lângă el. Cele 
două ore pe care le petrecu până la sosirea unui utilaj de 
remorcare îi dădură suficient răgaz să-şi plângă singur de milă şi 
să se gândească la faptul că ziua nu avea cum să devină mai rea. 

DeMarco ajunse în sala de aşteptare a unui garaj extrem de 
scump din Georgetown - genul de loc unde ţi se oferă o cafea 
Starbucks drept compensație pentru cei nouăzeci de dolari taxă 
pentru ora de lucru -, şi acolo primi un telefon de la Mike. 

— Billy s-a dus iarăşi la Estep, zise Mike. De dimineaţă, când a 
plecat la lucru, s-a plimbat o vreme fără sens ca să se asigure că 
nu era urmărit, dar Sammy nu l-a pierdut din ochi. Sammy e un 
păduche pe roţi. In cele din urmă s-a oprit la cafeneaua de pe K 
Street, nu prea departe de apartamentul lui Estep. Asta era la 
cafenea când a ajuns Billy acolo. L-am urmărit. 

Mike îi povesti că Estep vorbise cea mai mare parte din timp, 
în vreme ce Billy stătea acolo, „arătând pleoştit“. 

— Sammy a intrat şi a încercat să audă ce se discuta acolo, 
dar nu s-a putut apropia suficient. Estep îl ţinea pe Billy de braţ şi 


îi şoptea ceva. „Cam agitat“, aşa spune Sammy că se comporta 
individul, ca şi cum încerca să-l convingă pe Billy de ceva. După 
ce au discutat, Billy s-a dus la birou, cu Sammy pe urmele lui. 

— Ce a făcut Estep după plecarea lui Billy? întrebă DeMarco. 

— A mai stat în restaurant vreo jumătate de oră, fumând şi 
bând cafea. Cred că se gândea. Apoi s-a ridicat şi a dat un 
telefon rapid. S-a aşezat înapoi la loc şi circa zece minute mai 
târziu a sunat telefonul din restaurant. A vorbit o vreme, apoi a 
dat un alt telefon care a durat cam zece minute. 

— Dă-mi numărul de telefon, rosti DeMarco, ca să o sun pe 
Alice. 

— Am făcut-o eu deja. Alice e furioasă rău pe tine. Spune că 
nu-ţi pasă dacă moare sau trăieşte. 

— Nu-mi pasă. Aşadar, ce a descoperit Alice? 

— Nimic. E posibil ca primul apel să fi fost un semnal. Ştii tu, 
apelezi, laşi telefonul să sune o dată, apoi închizi, iar persoana 
apelată se duce la o cabină telefonică şi îl sună înapoi pe Estep la 
cafenea. 

— Cum rămâne cu al doilea apel, care a durat zece minute? 

— A fost pe numărul unui bar din Waycross, Georgia. 

— Deci nu ştim pe cine a sunat? 

— Deja ţi-am spus asta. 

Incapabil să se mai gândească la ceva, DeMarco spuse: 

— Atunci rămâi lipit de Estep. 

— O voi face, replică Mike. 

Doamne, morocănos mai era azi. 

— Sammy are numărul meu de celular, nu? întrebă DeMarco. 

— Mda, şi sunt sigur că te va suna când va avea nevoie de 
ajutorul tău. 

Mike închise fără să-şi ia rămas-bun. 

Moralul angajaţilor părea într-o groapă adâncă. DeMarco îşi 
zise că poate sosise timpul să organizeze o petrecere pentru 
toată lumea. 

* 

DeMarco luă un taxi ca să ajungă la întâlnirea de la Marriott; în 
acel moment era în întârziere cu cinci ore. Omul cu care se 
întâlnea, George Morris, directorul financiar al unei fabrici de foi 
de tablă din districtul Speakerului, nu era un individ fericit. 
Probabil că ar fi fost la fel de nefericit dacă DeMarco ar fi ajuns la 


timp. 

— Trebuie să reducem beneficiile pensionarilor, Joe. Din 
curtoazie îi dăm de ştire şi lui Mahoney despre asta. Nu îi cerem 
permisiunea. 

— Mahoney zice nu, declară DeMarco. 

Faptul că Speakerul îl pusese pe DeMarco să-l ajute pe amiralul 
Banks nu îl împiedica să îi dea şi alte misiuni. 

— Hei, fie facem chestia asta, fie începem concedierile. 

— Nu veţi concedia pe nimeni. In cele două contracte cu 
armata pe care le-aţi primit scrie negru pe alb că veţi suferi 
penalităţi pentru întârzieri la livrare. În ziua în care veţi înmâna 
preavizele cineva de la Pentagon va începe să citească aceste 
contracte. 

— La dracu’, Joe, suntem pe moarte! Competiţia externalizează 
totul şi costurile au crescut vertiginos. Trebuie să facem ceva. 

— George, spune-mi un lucru. Dacă sunteţi pe moarte, cum se 
face că directorul vostru a primit de la consiliul de administraţie o 
primă de trei milioane de dolari anul acesta? Asta se adaugă la 
salariul de douăsprezece milioane. 

— Cum ai aflat... 

— lar tu ai primit unu virgulă şase milioane, inclusiv opţiuni în 
acţiuni. 

— Am meritat fiecare bănuţ din pri... 

— Nu vei tăia beneficiile pensionarilor şi nu vei face concedieri. 

Morris rămase o clipă spumegând de mânie, apoi zise: 

— De ce naiba am contribuit cu jumătate de milion la 
campania lui blestemată? Spune-mi, DeMarco! 

— Aţi contribuit cu jumătate de milion ca să primiţi două 
contracte cu armata, în valoare de şase sute de milioane, care 
menţin o mie două sute de oameni angajaţi. 

— Dar rata noastră de profit... 

In acea clipă sună celularul lui DeMarco. 

Vocea nazală a lui Sammy Wix îi umplu urechile: 

— Tipul ăsta, Mattis. Stă într-un bar, ca şi cum aşteaptă pe 
cineva. 

— Minunat, replică DeMarco. Sună-mă când apare cineva. 

— Aă, şefu', tre’ să plec pân’ la şase. l-am spus lu' Emma, când 
m-a angajat pentru chestia asta, că pot lucra în fiecare zi 
săptămâna asta, mai puţin diseară. E ziua nepotului meu. Emma 


mi-a zis că nu e nicio problemă. 

„La naiba.“ 

— Bine, Sammy, înţeleg. Unde eşti? 

Sammy îi spuse. 

— Trebuie să plec, George. Să nu cumva să i te opui lui 
Mahoney. 

Apoi DeMarco îşi aminti că maşina lui continua să fie pe butuci. 

Acum înţelese cu adevărat ce însemna o zi proastă. 


CAPITOLUL 24 


Taxiul îl lăsă pe DeMarco în faţa unui restaurant grecesc. 
Sammy Wix şedea înăuntru, la o masă de lângă fereastră. 

— E în barul ăla de colo, rosti Sammy, arătând în cealaltă parte 
a străzii cu bărbia lui îngustă. Cred că avea nevoie de ceva 
alcool. 

— Şi eu cred asta, Sammy, îl aprobă DeMarco. Se gândi o 
secundă. Sammy, cât de curând trebuie să pleci? 

— Mai pot sta o oră. 

— Bun. Ce-ar fi să te duci acolo şi să-ţi iei ceva de băut? Vezi 
dacă Mattis vorbeşte cu cineva. 

Limba lui Sammy se ivi din gură ca un şarpe încercând să 
prindă o picătură de ploaie. 

— Sigur, pot face asta, acceptă el. 

DeMarco ocupă locul lui Sammy în restaurant. Treizeci de 
minute mai târziu, Sammy se ivi cu un zâmbet pe chip. DeMarco 
îşi zise că ticălosul luase una mică. 

— Stă acolo de unu’ singur, şefu', zise Sammy. Bea bere, 
foarte încet. Poate că nu se întâlneşte cu nimeni. Poate că vrea 
să se îmbete sau nu are chef să se ducă direct acasă la cucoană. 

DeMarco înţelegea că un bărbat cu problemele lui Billy putea 
simţi nevoia câtorva pahare, dar Billy nu părea un băutor. 

— Barul are ieşire de serviciu, Sammy? 

— Mda, da' are o chestie d'alea pentru alarme de pompieri pe 
ea. Sammy se mută de pe un picior pe altul. În cele din urmă îşi 
drese glasul şi zise: Aă, şefu', tre' să plec. Nu vreau să întârzii la 
petrecerea lu' nepotu. E favoritu' meu, ticălosu' ăla mic. 

— Înţeleg, Sammy. Şterge-o! 

Sammy ajunsese deja la câţiva paşi distanţă, când DeMarco îşi 
aminti de maşina lui. 

— Stai un pic, Sammy, îl strigă el din urmă. Nu am maşină. E la 
reparat. Dacă tipul o şterge de acolo, o să rămân de căruţă. Poţi 
lua un taxi şi să-mi împrumuţi mie maşina ta? lţi plătesc eu 


taxiul. 

— Nicio problemă, şefu'. Şi o să iau metroul. Opreşte chiar 
acasă la fiică-mea. Uite cheile de la maşină. 

Sammy arătă înspre locul unde îi era parcată maşina. 

— Şi, şefu', continuă Sammy, coborându-şi vocea, în caz că ai 
nevoie, ai un puşcoci sub scaun. Un treişopt. E încărcat şi piedica 
e trasă. 

— Sammy, zise DeMarco, dacă mă voi trezi într-o situaţie care 
necesită folosirea armei, o să chem un poliţist. 

Comentariul îl surprinse pe Sammy. DeMarco arăta a tip căruia 
îi place să aibă un arsenal propriu. 

DeMarco spera că Billy va continua să bea suficient ca el să 
apuce să mănânce de seară. Comandă ceva de mâncare şi o 
bere şi se aşeză pe un scaun liber de la bar ca să aştepte. 
Aşteptarea se dovedi lungă. Incercă să schimbe câteva cuvinte 
cu proprietarul localului ca să mai treacă timpul, dar bariera 
lingvistică se dovedi insurmontabilă. Proprietarului nu-i plăcea 
baseballul, iar DeMarco habar n-avea de gestiunea unui 
restaurant. Până la ora opt, DeMarco îngurgitase alte două beri, 
iar proprietarul se pregătea să închidă localul. Când începu să 
şteargă pe jos chiar sub scaunul lui, DeMarco pricepu aluzia şi 
plecă să piardă vremea într-un magazin de computere alăturat. 

Mattis ieşi în sfârşit din bar pe la ora opt şi jumătate. DeMarco 
îl urmări cum se duce la o maşină parcată şi descuie portiera. 
Pentru un individ care băuse de la ora cinci, Billy părea 
surprinzător de stabil pe picioare. Rămânea o enigmă de ce 
Mattis îşi petrecuse patru ore singur într-un bar, rămânând treaz. 
DeMarco se întrebă dacă nu cumva aşteptase pe cineva care nu 
mai apăruse la întâlnire. Pe măsură ce lumina zilei dispărea cu 
rapiditate, o nouă posibilitate îi trecu prin minte - poate că Billy 
aşteptase lăsarea întunericului ca să meargă să întâlnească pe 
cineva. 

Maşina lui Sammy era un Plymouth din 1986, mai lung decât o 
limuzină. DeMarco fu îngrijorat că nu va putea să ţină pasul cu 
Mattis până ce răsuci cheia în contact. Poate că maşina aparţinea 
de drept unui muzeu auto, dar motorul torcea ca la o cursă de 
maşini. Mai rămânea să găsească maneta minune cu care să dea 
scaunul înapoi, pentru ca genunchii lui să nu fie definitiv distruși. 

DeMarco se aştepta ca Billy să pornească spre şoseaua de 


centură şi înapoi către Annandale, unde locuia, dar individul se 
îndreptă în direcţie opusă. DeMarco deveni tot mai nedumerit pe 
măsură ce îl urmărea. In loc să apuce pe oricare dintre arterele 
care ieşeau din oraş, Billy se îndrepta direct spre cartierul sud- 
estic al oraşului. 

Southeast D.C. este o zonă de război civil, un experiment 
social eşuat în mod lamentabil. Este un cartier al împuşcăturilor 
din maşină, al violenţelor între bande şi al haosului generat de 
droguri. Cine conduce pe acolo îşi ţine geamurile maşinii ridicate 
şi se roagă să nu rămână fără combustibil. DeMarco nu-şi putea 
imagina de ce Billy alesese să se îndrepte spre acest loc rău 
famat din oraş. 

Mattis traversă podul John Philip Sousa şi se opri lângă 
Minnesota Avenue. Pe un colţ era o bancă, în peretele căreia era 
încastrat un bancomat, iar pe celălalt colţ se afla o farmacie Rite 
Aid. Farmacia tocmai se închisese şi proprietarul cobora un grilaj 
de fier peste ferestre. Spre deosebire de DeMarco şi de vecinii 
acestuia din Georgetown, negustorii din acest cartier nu aveau 
pretenţii estetice în privinţa grilajelor care le acopereau şi 
protejau vitrinele. 

DeMarco trecu de Mattis şi parcă la o jumătate de cvartal mai 
încolo, pe aceeaşi parte a străzii. Nu îl vedea pe Billy, dar, dacă 
acesta ieşea din maşină, avea să-l zărească în oglinda 
retrovizoare. 

Exact la ora zece, Mattis ieşi din maşina lui, privi atent în jur şi 
se duse la bancomat. In vreme ce îşi tasta codul personal în 
maşinărie, doi adolescenţi negri dădură colţul pe cealaltă parte a 
străzii. 

— Hei, bogătaşule, strigă unul din ei, dacă scoţi ceva verzişori, 
scoate câţiva şi pentru mine. 

Capul lui Mattis tresări în direcţia celor doi adolescenţi şi 
DeMarco văzu că era mai tensionat decât o coardă de chitară. 
Mattis îşi dădu repede seama că băieţii nu reprezentau o 
ameninţare şi se întoarse spre bancomat. Numără banii eliberaţi 
de maşinărie, dar nu-i introduse imediat în portofel. O privelişte 
periculoasă într-un asemenea cartier, în opinia lui DeMarco. 

Atenţia lui DeMarco fu atrasă pe moment de cei doi puşti. Ca 
să celebreze reacţia lui Mattis la vorbele lor de duh, cei doi îşi 
strânseră mâinile conform unui adevărat ritual, atât de complicat 


încât putea fi calificat drept coreografie. Adolescenţii continuară 
să meargă pe stradă în direcţia lui DeMarco, glumind unul cu 
celălalt. Ajunseră chiar vizavi de locul unde era DeMarco, când 
un automobil de culoare închisă veni în trombă de după colţ şi se 
opri lângă bancomat. 

Maşina rămase între Billy şi bărbatul care cobori din ea. Acesta 
îi spuse ceva lui Mattis, care încuviinţă şi îi arătă bancnotele din 
palmă. Individul zâmbi - apoi ridică o armă pe care o ţinea de-a 
lungul piciorului drept şi îl împuşcă pe Billy în piept. 

Billy Mattis se dădu în spate până când se lovi de zid. Rămase 
o secunda privind uluit în jos spre pieptul care îi sângera, apoi se 
prelinse în poziţie şezândă la baza bancomatului. Prăbuşindu-se, 
mâinile i se aşezară frumos în poală. Asasinul alergă spre Billy, 
luă banii din mâna victimei, apoi alergă înapoi spre maşină. Porni 
motorul şi veni în trombă spre DeMarco. 

DeMarco nu mai stătu să analizeze situaţia. Pur şi simplu 

acţionă. Reacţiona instinctiv, fără să se gândească la consecinţe. 
Porni motorul automobilului lui Sammy şi ieşi cu maşina chiar în 
calea automobilului care se apropia în trombă. Impactul îl trimise 
pe DeMarco pe locul pasagerului şi capul i se izbi violent de 
geamul portierei. 
__ DeMarco se scutură şi privi spre maşina asasinului. 
Incremenise pe loc şi şoferul părea inconştient. Capul îi căzuse 
pe claxonul aflat pe volan şi DeMarco găsi sunetul strident ciudat 
de reconfortant. 

Creierul lui DeMarco intră în sfârşit în ritm cu reflexele. Scotoci 
după arma lui Sammy, cea despre care grasul îi spusese că e 
ascunsă sub scaunul şoferului. Mâna cercetă locul cu febrilitate, 
încercând să găsească arma, şi lui DeMarco i se păru că trece o 
eternitate până ce atinse metalul dur. Cu revolverul în mână, 
DeMarco se furişă pe portiera din dreptul locului pasagerului şi se 
ghemui în spatele barei de protecţie a maşinii. Sammy spusese 
că piedica armei era ridicată, ceea ce era un lucra bun, de vreme 
ce DeMarco habar n-avea unde se găsea siguranţa. 

Văzu că asasinul începea să-şi vină în fire. Individul se ridică 
încet, ameţit şi dezorientat. Pe partea stângă a feţei îi curgea un 
firicel de sânge de la o tăietură la sprânceana dreaptă. Privirea 
lui DeMarco fu atrasă de o mişcare pe partea cealaltă a străzii. 
Erau cei doi băieţi, care se ascundeau în spatele unui tomberon. 


Strigă spre băieţi: 

— Sunaţi la 911! Plecaţi naibii de aici şi aduceţi poliţiştii. 

Niciunul din ei nu se mişcă. Ai naibii puşti! 

Asasinul deschise portiera şi ieşi încet din maşină. Se clătină şi 
aproape căzu, dar îşi reveni. Era un tip cu o faţă îngustă, cam de 
înălţimea lui DeMarco, îmbrăcat cu un costum bej de vară şi o 
cămaşă albă desfăcută la gât. Avea părul negru ca tăciunele, 
pieptănat cu creastă, uns bine cu gel şi dat pe spate, lăsând să 
se vadă obrajii supţi şi cicatrice de la acnee. O aluniţă mare, în 
formă de lacrimă, păta chipul omului lângă ochiul drept. 

Aluniţa se vedea bine şi DeMarco îşi dădu seama că îl cunoştea 
pe individ. Se numea John Palmeri şi tatăl lui fusese un asociat al 
tatălui lui DeMarco. Spre deosebire de DeMarco, John Palmeri îşi 
urmase tatăl în afacerile familiei. La vârsta de şaisprezece sau 
şaptesprezece ani, ultima dată când îl văzuse DeMarco, Palmeri 
se îndrepta spre o şcoală de corecție pentru delincvenţi juvenili 
pentru că furase o maşină. lar acum, aproape douăzeci de ani 
mai târziu, se afla în Southeast D.C., ucigând un agent al 
Serviciului Secret. Ce naiba se întâmpla? 

DeMarco văzu că Palmeri era nesigur pe picioare şi părea că va 
leşina curând din pricina loviturii la cap. Urmări cu o fascinaţie 
morbidă cum o picătură de sânge se scurse încet pe obrazul lui 
Palmeri şi căzu pe cămaşă, făcând o pată mică în dreptul inimii. 
Pe piciorul drept al lui Palmeri se bălăngănea un revolver care 
părea lung de cel puţin o jumătate de metru. 

DeMarco zise: 

— John, aruncă arma. Te rog. 

DeMarco simţea adrenalina cum îi aleargă prin vene. Se simţea 
de parcă întregul corp îi era străbătut de curent electric. 

Palmeri nu păru să-l audă pe DeMarco şi continuă să stea în 
picioare, clătinându-se uşor. Poate că Palmeri nu-şi dădea seama 
că era înarmat, deoarece stătea ghemuit în spatele maşinii lui 
Sammy. Ca să-i atragă atenţia, DeMarco se ridică în picioare şi 
îndrepta arma lui Sammy către Palmeri, ca şi cum ştia prea bine 
ce face. 

În vreme ce se ridica, Palmeri privi în direcţia lui. Niciun semn 
de recunoaştere. Clipi de câteva ori, ca şi cum încerca să-şi 
limpezească privirea şi să-l prindă bine pe DeMarco în raza 
vizuală, apoi începu să ridice arma. DeMarco era convins că 


Palmeri nu-şi dădea seama cât de încet se mişca. 

— John, aruncă arma, la naiba! ţipă DeMarco. 

Palmeri se uită la el, cu ochi sticloşi, şi continuă să ridice arma. 

De ce naibii nu arunca revolverul? 

Nu-l arunca. DeMarco crezu că în acel moment ţipase din nou, 
dar ulterior nu mai fu chiar sigur, căci în acea clipă Palmeri trase 
şi un glonţ ricoşă din bara de protecţie a maşinii lui Sammy. Dacă 
maşina nu ar fi fost acolo, glonţul l-ar fi lovit pe DeMarco în 
stomac sau în vintre. 

DeMarco ripostă imediat. Nu încercase să-l omoare pe Palmeri. 
Trase de cocoşul armei lui Sammy din pură teamă când glonţul 
asasinului ricoşă din maşina lui Sammy. 

DeMarco îl împuşcă pe Palmeri drept în inimă, absolut 
întâmplător. 

Râmase acolo, îngrozit de ceea ce tocmai se petrecuse. 
Aşteptă o clipă ca să vadă dacă Palmeri se va ridica, ştiind că n-o 
va face, apoi se duse încet spre el, continuând să aţintească 
arma lui Sammy către trupul căzut al individului. Mâna în care 
ţinea arma îi tremura ca şi cum ar fi avut parkinson. 

Palmeri stătea cu ochii larg deschişi, privind spre cer către un 
Dumnezeu care deja îl uitase. Cămaşa albă absorbea sângele ca 
un burete. Pata se împrăştia geometric, generând un cerc perfect 
prin care să-i iasă sufletul. 

Cu coada ochiului, DeMarco percepu o mişcare. Adolescenţii 
ieşiseră din spatele tomberonului. 

— Chemaţi poliţia, strigă el spre ei, dar cu o voce destul de 
jalnică. 

În loc de asta, băieţii traversară strada în direcţia lui. 
Instinctele lor de supravieţuire în jungla urbană trăseseră deja 
concluzia că DeMarco nu reprezenta o ameninţare. 

— Omule, l-ai împuşcat, zise unul din ei. 

Continuând să se uite la cadavru, DeMarco repetă moale: 

— Chemaţi poliţia. 

Nu ştia ce-ar putea face cu arma din mână. Voia să o arunce, 
dar se temea ca arma să nu se descarce involuntar şi să-i 
găurească piciorul. În cele din urmă, o puse pe capota maşinii lui 
Sammy. 

— A murit nemernicul? întreba acelaşi puşti. 

DeMarco încuviinţă tăcut şi se uită la băieţi. Păreau să aibă 


cam paisprezece ani. Cel care vorbise avea un aer prietenos, cu 
un zâmbet larg. Purta o şapcă cu însemnele echipei de baschet 
Chicago Bulls, pusă invers, un tricou fără mâneci cu Michael 
Jordan şi pantaloni scurţi care îi ajungeau până la genunchi. |n 
picioare avea pantofi de tenis cu talpă înaltă, proiectaţi parcă 
pentru marşuri pe Lună. Celălalt puşti era îmbrăcat aproape 
identic, cu excepţia faptului că echipa lui favorită era New York 
Knicks. 

DeMarco îşi scoase celularul din buzunar, i-l pasă puştiului cu 
şapca de la Bulls şi îi spuse: 

— Cheamă poliţia. 

Cei doi tineri se priviră nesiguri. Nu aveau niciun chef să 
cheme poliţia. 

— De ce nu-i suni tu? întrebă admiratorul echipei Knicks. 

— Fiindcă trebuie să-l verific pe tipul de la bancomat, răspunse 
DeMarco, pornind spre Billy. Nu mergea repede. Ştia deja că 
Mattis nu mai putea fi ajutat. Şi să nu atingeţi nimic, le strigă el 
băieţilor peste umăr. 

— Ştim asta, albule, rosti fanul echipei Knicks. Pe pariu că am 
văzut mai multe crime ca tine. 

DeMarco era convins de asta. 

Ajunse la Billy şi se uită la el. Spre deosebire de Palmeri, ochii 
lui Billy erau închişi. Mattis părea ciudat de împăcat. Dacă n-ar fi 
existat gaura mică şi roşie din piept, ar fi părut un om care şi-a 
ales un loc bizar ca să tragă un pui de somn. 

Deşi convins că murise, DeMarco îngenunche şi-i verifică 
pulsul. Cu inima bătându-i nebuneşte, DeMarco nu era sigur că ar 
fi putut sesiza pulsul slab al lui Billy. „Amărâtul de tine, gândi el. 
Cum poate sfârşi aşa un tip care arata ca Mickey Mantle? “ 

DeMarco refuză să se gândească la ceea ce avea sa însemne 
moartea lui Billy pentru soţia lui. 

Întorcându-se la maşina lui Sammy, îi întrebă pe băieţi dacă 
chemaseră poliţia. 

— Mda, rosti admiratorul celor de la Bulls. Cinci-zero vine 
încoa'. 

Îi dădu lui DeMarco telefonul înapoi. DeMarco aproape că îl 
scapă din mână. 

— Nu pot aştepta ca sticleţii să vină aici, zise admiratorul celor 
de la Knicks. N-o să le vină să creadă, doi albi morţi şi încă unul 


scoțând fum pe ţeava armei. 

— Probabil că n-o să le vină să creadă, Ritchie, zise celălalt 
puşti, îngrijorat. Probabil că ne vor aresta şi pe noi. 

— Nu vă vor aresta, replică DeMarco. Rămân aici. O să le 
povestesc ce s-a întâmplat. 

Ce naiba avea să le spună? 

Se sprijini de bara de protecţie a maşinii lui Sammy, acum 
destul de şifonată, şi îşi aprinse o ţigară. Admiratorul celor de la 
Bulls, puştiul pe nume Ritchie, luă şi el o ţigară. Celălalt puşti 
păru nehotărât, apoi ceru şi el una. DeMarco se gândi să le ţină o 
predică despre efectele dezastruoase ale tutunului asupra 
trupurilor lor tinere, dar îşi dădu seama cât de absurd ar fi sunat 
discursul lui în situaţia dată. ÎI întrebă pe celălalt puşti cum îl 
cheamă. Puştiul răspunse că Jamal. 

DeMarco ştia că acţionase în legitimă apărare, dar nu era 
convins că poliţia îl va crede. Se putea trezi cu necazuri mari pe 
cap - învinuirea de crimă, închisoare şi bani aruncaţi pe avocaţi 
-, iar chestia asta îl deranja mult mai mult decât moartea 
banditului care îl ucisese pe Billy Mattis. În acel moment îi trecu 
prin minte că avea nevoie de Ritchie şi de Jamal ca martori în 
favoarea lui, aşa că le mai dădu câte o ţigară. 

Mai ştia că putea da peste cu totul alt gen de necaz, ceva mult 
mai serios decât această problemă cu poliţia. Fostul lui coleg de 
şcoală trecuse de furturile de maşini şi urcase pe scara 
criminalităţii. Doamne, oare să fi fost implicată Mafia în tentativa 
de asasinat asupra preşedintelui? 

Poliţiştii nu ajunseră mai devreme de douăzeci de minute, 
confirmând plângerile rezidenţilor din zonă despre reacţiile 
întârziate ale autorităţilor în cartierele ocupate de minorităţi. 
Când ajunseră, nu părură extrem de iritaţi să descopere două 
cadavre pe stradă, dar, aşa cum spusese Richie, fură surprinşi să 
constate că victimele erau albi. Lipsa unor emoţii vizibile pe 
chipurile poliţiştilor sau ale adolescenților îl făcu pe DeMarco să- 
şi amintească o replică din romanul Lonesome Dove al lui Larry 
McMurtry”: „Doamne, viaţa e tare ieftină aici... la canadieni“. 

Privind retrospectiv, fusese un lucru bun că poliţia îşi întârziase 
apariţia, dându-i timp lui DeMarco să-şi pună la punct minciunile 


26 Autor care a primit în 1985 Premiul Pulitzer pentru romanul său istoric. (n. 
red.) 


pe care plănuia să le spună. 


CAPITOLUL 25 


— Îi cunoşteai pe domnul Mattis sau pe domnul Robinson? îl 
întrebă detectivul. 

Individul avea mare nevoie de un bărbierit, şi sub ochii căprui i 
se lăţeau nişte cearcăne negre. Parcă era un portret pe două 
picioare al unui om care munceşte neîncetat în zone de foc 
continuu. 

— Pe cine? întrebă DeMarco. 

„Cine naiba mai e şi Robinson?“ 

Observând nedumerirea de pe chipul lui DeMarco, detectivul îl 
lămuri sarcastic: 

— Mattis e tipul ucis lângă bancomat. Robinson e cel pe care l- 
ai ucis dumneata, cowboy. Ai lichidat un oarecare domn David 
Robinson din Waycross, Georgia. Cunoşteai pe vreuna din 
victime? 

DeMarco fu surprins că detectivul nu menţionă faptul că Mattis 
era agent al Serviciului Secret. Poate că Mattis nu avusese 
legitimaţia asupra lui, iar detectivul, evident obosit, nu realizase 
conexiunea dintre mortul prăbuşit la baza bancomatului şi 
agentul din înregistrarea video a tentativei de asasinat. 

— Nu, răspunse DeMarco. 

Când părăsi secţia de poliţie, se făcuse ora două dimineaţa. 
Dacă nu ar fi fost Ritchie şi Jamal, poliţiştii l-ar fi ţinut acolo cine 
ştie cât. Băieţii fuseseră nişte martori excelenți. Nici unul nu 
dăduse dovadă de confuzie sau isterie, şi amândoi fuseseră 
capabili să spună corect aceeaşi poveste. Când cei doi îşi 
terminaseră relatarea, detectivul era convins că domnul 
Robinson din Waycross, Georgia, îl împuşcase într-adevăr cu 
sânge rece pe Billy Mattis şi îi furase banii, că DeMarco îşi pusese 
maşina în calea maşinii lui Robinson ca să-l împiedice să fugă, şi 
ca DeMarco trăsese doar în legitima apărare după ce se trăsese 
asupra lui. 

Poliţiştii ar fi trebuit să-l trateze ca pe un erou - dar n-o făcură. 


Nasurile lor cinice şi sensibile adulmecaseră minciuna când 
DeMarco le explicase cum el, un tip semi-înstărit din 
Georgetown, se întâmplase să parcheze maşina în Southeast 
D.C. În vreme ce Billy era împuşcat. 

Încă de la început DeMarco decisese să nu le mărturisească 
faptul că îl urmărea pe Billy. Povestea pe care le-o spuse era 
mult mai simplă şi cu siguranţă părea chiar mai credibilă decât 
adevărul. 

Le spuse că era evident că Billy fusese ucis pentru banii scoşi 
din bancomat şi faptul că el se găsise acolo fusese doar o 
coincidenţă. Băuse (adevărat - câteva beri la restaurantul 
grecesc), ajunsese în acel cartier din greşeală deoarece nu 
cunoştea zona (pe jumătate adevărat) şi se oprise ca să sune o 
prietenă şi să-i spună că va întârzia la întâlnirea cu ea (complet 
neadevărat, dar un adevăr şi jumătate din trei nu era deloc rău). 

Detectivul ştia că minţea, dar nu putu dovedi, iar graţie lui 
Ritchie şi lui Jamal nu putu pune faptele la îndoială. In plus, 
DeMarco era avocat. Le spuse că avea să-i dea în judecata dacă 
nu încetau să-l hărţuiască. În cele din urmă reţinură arma lui 
Sammy Wix şi îi dădură lui DeMarco un avertisment pe un ton de 
gheaţă să nu plece din oraş. 

x 

În vreme ce trăgea de bara de protecție lovită a maşinii lui 
Sammy, îndepărtând-o de roată, DeMarco îşi dădu seama că, în 
ciuda orei înaintate, ar fi vrut să discute cu cineva. Tocmai 
ucisese un om. Se simţea obligat să retrăiască cu voce tare 
experienţa şi să justifice tot ceea ce făcuse. Voia să înţeleagă 
lipsa emoţiilor pe care o resimțea după ce-l omorâse pe John 
Palmeri. Luase viaţa altui om şi ştia că ar fi trebuit să simtă ceva 
- remuşcări, regrete, tristeţe, ceva. Dar nu simţea nimic. In 
centrul fiinţei lui se găsea un loc amorţit, iar DeMarco ar fi vrut să 
înfigă cineva un ac acolo ca să vadă dacă sufletul îi tresare de 
durere. 

Ştia că până şi Emma trebuia să doarmă la ora aceea, dar, 
când ea îi deschise uşa la ora trei dimineaţa, nu părea abia 
sculată din pat. Purta o bluză fără mâneci şi pantaloni de piele 
care îi stăteau chiar foarte bine. În spatele ei, în hol, DeMarco 
văzu o cutie de violoncel, iar pe partea dorsală a mâinii Emmei se 
putea zări o pată de cerneală, de genul celor care ţi se 


ştampilează pe mână după ce plăteşti taxa de intrare într-un 
club. Emma şi prietena ei cu violoncelul fuseseră în club. 

Emma deschise gura ca să spună ceva caustic, dar, înainte de 
a apuca să rostească ceva, DeMarco zise: 

— În seara asta am ucis un om. 

Emma reacţiona ridicând o sprânceană. 

— Cred că ar fi mai bine să intri, îl pofti ea. 

Îi spuse lui DeMarco să se ducă în living, în vreme ce ea 
dispăru în spatele casei câteva clipe. Când se întoarse, îi turnă lui 
DeMarco trei degete de bourbon cu gheaţă, apoi ascultă fără să 
întrerupă ceea ce se petrecuse. DeMarco nu se bărbierise din 
ziua precedentă şi Emma nu se putu abţine să nu îşi spună că 
asta îi dădea un aer de brută. Dacă ar fi aţintit o armă asupra ei 
deasupra capotei unei maşini, ea una nu i-ar fi rezistat. In fine, 
poate că i-ar fi rezistat, dar cei mai mulţi oameni ar fi cedat. 

Când DeMarco termină, Emma întrebă: 

— Cine era asasinul? 

DeMarco îi spuse. 

— Folosea numele de David Robinson. Permisul lui de 
conducere spunea că e din Waycross, Georgia. Poate că de 
dimineaţă vei fi în stare să dai sfară în ţară şi să afli ceva despre 
el. 

— Desigur, replica Emma. 

Râmaseră tăcuţi o vreme, apoi Emma zise: 

— Îţi dai, bineînţeles, seama că Billy nu a fost victima unui jaf 
întâmplător. Cele două telefoane pe care Estep le-a dat de 
dimineaţă? Cred că unul a fost legat de primirea acceptului de a-l 
scoate pe Billy din circuit şi celălalt a fost legat de angajarea 
tipului ăstuia, Robinson. 

— Mda, confirmă DeMarco. Cineva l-a plătit pe Palmeri ca să-i 
facă felul lui Billy. Estep şi cine mai e implicat în chestia asta - 
poate că tipul ăsta, Taylor - au decis că Billy a devenit o verigă 
slaba. Începuse să miroasă ceva. Mica scenă de la restaurant de 
dimineaţă. Aşa că Estep i-a spus lui Billy să se ducă la un 
bancomat de la intersecţia străzii cutare cu strada cutare, să se 
întâlnească cu tipul ăsta după lăsarea întunericului şi, când 
ajunge acolo, să-i dea nişte bani. 

— Ce motiv putea să-i ofere lui Billy ca să se ducă să-l 
întâlnească pe asasin? întrebă Emma. 


— La naiba, nu ştiu. Estep a găsit o minciună plauzibilă, şi Billy, 
ca un inocent prost ce era, a înghiţit-o. Ar fi fost un scenariu 
curat şi bun dacă n-aş fi fost şi eu acolo. L-ar fi descoperit pe Billy 
pe caldarâm într-un cartier rău famat, lângă un bancomat, cu 
chitanţa înfiptă în mână şi cu banii dispăruţi. O crimă uşor de 
explicat. In D.C. şansele să se întâmple aşa ceva sunt mai mari 
decât şansele de a fi lovit de un autobuz. 

— Şi tu le-ai făcut o favoare când l-ai eliminat pe asasin, 
adăugă Emma. 

Stând cu spatele la Emma, DeMarco îşi turnă iarăşi whisky în 
pahar, apoi zise cu voce moale: 

— Eu l-am ucis pe Billy, Emma. 

— Ce vrei să spui? 

DeMarco se întoarse cu faţa spre ea. 

— L-am presat aşa cum a vrut Speakerul, şi el a cedat. Asta l-a 
ucis. 

— Se poate, Joe, dar Billy a fost ucis pentru că s-a amestecat în 
ceva rău. 

— Mda, dar ştim amândoi prea bine că a fost cumva târât în 
chestia asta. Billy Mattis era un braţ de încredere pe care cineva 
l-a aţintit într-o direcţie greşită. Biata nevastă-sa! Acum cred că a 
aflat, şi plânge, şi niciodată nu se va opri din plâns. Trebuie să fie 
ceva pe care aş fi putut să-l fac altfel. 

— Billy ar fi trebuit să ne povestească totul atunci când a avut 
ocazia, zise Emma. 

Sfârşitul discuţiei. Pentru Emma, lucrurile erau întotdeauna în 
alb şi negru - zonele cenuşii erau rezervate muritorilor de rang 
inferior. 

— Mda, cred că da, acceptă DeMarco. Ce s-a petrecut cu Billy 
explică şi ce avea de gând Estep în seara asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Cât îi aşteptam pe copoi în noaptea asta, l-am sunat pe 
Mike. Il urmărea pe Estep. Mi-a spus că Estep s-a dus la un bar pe 
K Street, cam cu o oră înainte ca Billy să fie ucis. Estep s-a făcut 
complet de râs acolo. Certăreţ, scandalagiu, beţivan, legându-se 
de toate femeile, chiar şi de cele care aveau partener. La un 
moment dat a făcut cinste tuturor şi zece minute mai târziu s-a 
luat la bătaie cu un tip. Pe la miezul nopţii barmanul l-a aruncat 
afară. 


— Aha, exclamă Emma. Şi-a făcut rost de un alibi cu douăzeci 
de martori. 

DeMarco încuviinţă. 

— Mike a mai spus că, în vreme ce se afla în bar, Estep a 
afirmat că mâine, adică azi, vrea să plece naibii din D.C. şi să se 
întoarcă în Georgia. De-asta a făcut cinste tuturor, ca să 
sărbătorească plecarea. 

— Vrei ca Mike să-l urmărească până acolo? întrebă Emma. 

— În niciun caz. Oamenii ăştia sunt nişte ucigaşi. O să-l 
determin pe Banks să se ducă la FBI şi, dacă n-o face, am să 
dezvălui porcăria asta presei. 

— Mă îndoiesc că va merge aşa de uşor, Joe. 

— Ba va merge, replică DeMarco. Îşi goli paharul şi îl lăsă jos. E 
târziu. Mai bine... te-aş lăsa să dormi niţel. 

— Te mai supără ceva, Joe? 

DeMarco ezită. 

— Emma, câţi oameni ai ucis? 

— Fii serios, Joe. Doar nu te aştepţi să-ţi răspund, nu? 

— Nu, cred că nu. Dar cum te-ai simţit? Te-a deranjat când ai 
omorât pe cineva? 

Răspunsul ei îl surprinse: 

— Întotdeauna m-a deranjat. 

Poate că, la urma urmei, existau şi nuanţe de gri în viaţa 
Emmei. 

— Atunci de ce nu mă simt mai rău? se miră DeMarco. În 
noaptea asta am luat viaţa unui om, a unei fiinţe pe care o 
cunoşteam de mic copil. Ar trebui să simt nişte remuşcări. Dar nu 
simt nimic. Obişnuiam să mă întreb cum se descurcă tata, cum 
poate trăi împăcat cu el însuşi după ce ucide pe cineva. Poate că 
nici el nu simţea nimic. 

Emma clătină din cap. 

— Joe, eşti obosit şi în stare de şoc. Nu eşti un sociopat. Nu eşti 
tatăl tău. 

— Trebuie să plec, zise DeMarco şi se ridică. 

— Rămâi aici în noaptea asta. E târziu şi ai băut. 

— Nu pot. Trebuie să prind prima cursă de dimineaţă către 
New York. 

— New York? Pentru ce? 


CAPITOLUL 26 


Bătrânul auzi soneria. Se ridică de pe fotoliu cu un mormăit şi 
se îndreptă încet spre uşă. Prin geamul uşii zări un bărbat stând 
pe veranda casei, dar soarele din spatele musafirului îl împiedica 
să-i zărească trăsăturile în mod clar. Bătrânul îşi zise că era 
vreun nenorocit de comis-voiajor, vreun băgăreţ care ignorase 
semnul cu: „Nu primim vânzători ambulanți“ de pe uşă. Ajunse la 
câţiva paşi de uşă, când încremeni locului, cu gura căscată din 
pricina şocului. Bătrânul fu cât p-aci să-şi facă cruce, dar mândria 
îi împiedică mâna să se mişte în gestul specific. 

— Gino? Tu eşti? întrebă bătrânul, ruşinat de tremurul din 
vocea lui. 

— Nu, domnule Taliaferro, nu e Gino. Sunt fiul lui. Joe. 

Bătrânul scoase un soi de lătrat în chip de râs. 

— La naiba! M-ai speriat de moarte. Credeam că e o 
blestemată de fantomă. Ce bine că sufăr de cancer şi nu de 
probleme cu inima. 

— Pot să intru, domnule Taliaferro? întrebă DeMarco. 

— Să intri? se miră Carmine Taliaferro, încă şocat de apariţia 
unui mort pe veranda casei sale. Da, sigur. Poţi intra. li descuie 
uşa. Intră, intră. 

Bătrânul şef mafiot slăbise enorm de când DeMarco îl văzuse 
ultima dată, la înmormântarea tatălui său. Carmine Taliaferro pe 
care şi-l amintea el fusese întotdeauna masiv - din pricina prea 
multor paste bune gătite de nevastă-sa, cum glumea el -, dar 
omul care stătea acum în faţa lui era de-a dreptul scheletic. Ochii 
lui Carmine erau însă aceiaşi: pe chipul bucălat şi vesel al 
individului stătuseră întotdeauna cei mai reci ochi pe care tânărul 
Joe DeMarco îi văzuse vreodată. Cancerul nu-i schimbase ochii: 
aceştia aparținuseră mereu unui cadavru. 

Taliaferro purta o cămaşă albastră cu mâneci scurte, deschisă 
la gât, şi o pereche de pantaloni albaştri de la un costum vechi. 
Pantalonii străluceau de uzură şi manşetele se târau pe podea. În 


picioare avea papuci maro. Şuviţele subţiri de păr argintiu care îi 
rămăseseră pe craniul plin de pete stăteau ridicate, ca şi cum ar 
fi fost încărcate cu electricitate statică. Era greu de crezut că 
acest individ fusese odinioară cel mai temut om din Queens. 

— Să ştii că m-am retras din afaceri, zise Taliaferro în timp ce 
DeMarco îl urma de-a lungul unui hol prost luminat. 

— Mi-am dat seama, răspunse DeMarco, atunci când nu am 
văzut bodyguarzii. 

Taliaferro râse. 

— Mda. Nimeni nu mai iroseşte un glonţ pe mine acum. Nu 
trebuie decât să mai aştepte câteva luni. 

Intrară într-un living plin cu mobilă demodată, grea şi închisă la 
culoare. Tăblia căminului şi măsuţele de la capete erau pline cu 
poze alb-negru ale familiei numeroase a mafiotului. In colţ se 
odihnea un televizor Sony de mici dimensiuni, iar covorul pe 
vremuri bej ajunsese pe alocuri la urzeală. DeMarco observă o 
mică gaură în canapeaua unde i se indică să ia loc. 

Casa în care locuia Taliaferro era o modestă clădire cu trei 
dormitoare dintr-un cartier al clasei mijlocii; vecinii mafiotului 
făceau parte din clasa muncitoare. Taliaferro locuia în acea casă 
de cincizeci de ani şi, precum cei mai mulţi oameni în vârstă, nu 
vedea niciun rost să mai schimbe ceva în ea în acel moment al 
vieţii sale. DeMarco ştia însă că omul valora milioane. 

Taliaferro se aşeză cu greutate pe un fotoliu din piele maro. 
Lângă fotoliu se vedea un tub verde cu oxigen. 

— Ţi-aş oferi o cafea, zise el, dar nevastă-mea e la biserică. 
Aprinde nişte amărâte de lumânări pentru mine, ca şi cum 
Dumnezeu n-ar putea vedea în întuneric. 

— E-n regulă, domnule Taliaferro. Nu vreau cafea. 

Taliaferro studie chipul lui DeMarco. 

— Nu, dar ceva vrei tu. După atâta amar de vreme ştiu că nu 
eşti aici pentru că te îngrijorează sănătatea mea. Aşadar, ce vrei, 
băiatul lui Gino? 

DeMarco încuviinţă, bucuros că ticălosul bătrân hotărâse să 
sară peste amintiri. 

— Vreau să ştiu... 

— Te-am urmărit, să ştii, îl întrerupse mafiotul. Ştiu că lucrezi 
pentru Congres, dar nu eşti nimic anume. Măcelarul meu câştigă 
mai bine ca tine. Ai fi putut avea o viaţă bună, dacă voiai, dar n- 


ai avut chef să ai de-a face cu noi, nu? 

— Nu, şi nici acum nu vreau. 

Taliaferro izbucni iarăşi în râsul lui lătrat. 

— La fel ca taică-tău. Nu ceda un milimetru, chiar şi atunci 
când venea să-ţi ceară o favoare. 

— S-ar putea să vă fac eu o favoare, zise DeMarco, sperând să 
nu se înşele. 

— Asta ar fi culmea. Ce vrei? 

— Vreau să aflu mai multe despre John Palmeri. 

— Palmeri! Trădătorul ăla împuţit! De ce vrei să afli despre el? 

Vehemenţa lui Taliaferro îl surprinse pe DeMarco. Era clar că 
Palmeri nu era în grațiile bătrânului. lar ăsta era un semn bun. 

— Vreau să ştiu pentru cine lucrează acum, continuă DeMarco. 

— Dacă aş şti asta, n-ar mai lucra, răspunse Taliaferro. Palmeri 
a furnizat dovezi copoilor cu şase sau şapte ani în urmă. Mi-a 
băgat trei oameni la pârnaie. Ti-l aminteşti pe Schmidt, 
nemţălăul ăla slăbănog care îmi ţinea registrele? 

DeMarco dădu din cap. 

— El şi alţi doi. Schmidt a murit la răcoare. Aş fi intrat şi eu 
acolo, dar Palmeri nu ştia destule despre mine. Nemernicul! L-au 
făcut pe ticălos să dispară. 

— Cine? 

— Ştii tu, federalii. L-au băgat în programul de protecţie a 
martorilor şi i-au făcut un bine imens cu asta. Dacă n-ar fi făcut- 
o, ei bine... 

Taliaferro nu termină fraza. Chiar şi aflat în pragul morţii, nu 
avea de gând să dezvăluie nimic din ce l-ar fi putut incrimina. 

— Palmeri folosea numele David Robinson, zise DeMarco. Şi 
locuia în Waycross, Georgia. 

— Georgia? Acolo a stat în tot acest timp? 

— Habar n-am cât a stat acolo. Speram să-mi spuneţi 
dumneavoastră. 

— Georgia. Nu-i de mirare că nu l-am găsit. E ca şi cum ar fi 
trăit pe Lună, zise Taliaferro. Şi de ce vrei să afli despre Palmeri? 

DeMarco ezită. Faptul că Palmeri îl ucisese pe Billy Mattis 
putea însemna multe lucruri, iar unul dintre acestea era că Mafia 
fusese cumva implicată în tentativa de asasinat. Dacă ăsta era 
adevărul, şi se afla că DeMarco îşi vâra coada în afacere, atunci 
era posibil ca el să devină următoarea victimă după Billy Mattis. 


Dar DeMarco mai ştia ceva. Indivizii precum Carmine Taliaferro 
nu omorau nici măcar poliţişti, darămite preşedinţi. Familiile 
mafiote erau atât de strâmtorate în vremurile de azi, că n-ar fi 
comis niciodată o faptă atât de stupidă - sau de importantă. 
Mafia nu gândea în stil mare. Mafioţii erau preocupaţi de 
cămătărie, prostituție şi jafuri. Şi droguri, bineînţeles. Dar toate 
operaţiunile lor erau mărunte, nimic la scară mare; abia adunate 
laolaltă începeau să aibă ceva pondere. Însă asasinarea unui 
preşedinte, oricâte probleme ar fi provocat Casa Albă Mafiei, nu 
era genul lor. Cel puţin aşa gândea DeMarco; Dumnezeu să-l 
ajute dacă se înşela. 

— Palmeri a ucis un agent al Serviciului Secret din Washington, 
un om pe care îl cunoşteam, zise DeMarco. Încerc să aflu de ce. 

— Serviciul Secret? Ce idiot. Şi tu încerci să-l găseşti pe 
Palmeri deoarece acest agent ţi-era prieten sau ceva de genul 
ăsta? 

— Nu, nu încerc să-l găsesc, domnule Taliaferro. Palmeri e 
mort. DeMarco făcu o pauză. Eu l-am ucis. 

Nu ar fi avut chef să-i mărturisească aşa ceva lui Taliaferro, 
dar ştia că bătrânul va afla oricum. 

— Tu! Domnul slujbaş al statului! Tu l-ai ucis pe Johnny 
Palmeri? Dacă n-ar fi atât de devreme, aş turna ceva de băut 
pentru amândoi. DeMarco nu comentă. Şi de ce l-ai ucis? întrebă 
Taliaferro, în timp ce buna dispoziţie îi dispărea treptat din ochi. 

— N-am avut de ales, zise DeMarco. 

Ştia prea bine că Taliaferro avea să obţină o copie a raportului 
poliţiei, ba chiar ar fi putut pune pe cineva să discute cu poliţiştii 
care îl interogaseră, dar nimeni nu avea să afle mai multe decât 
ceea ce DeMarco spusese deja poliţiei. 

— N-ai avut de ales, repetă el. Nu mai spune. 

DeMarco ignoră neîncrederea din tonul lui Taliaferro. 

— Mă ajutaţi sau nu? întrebă el. 

— Cum să te ajut? Ţi-am spus că ne-a dat în gât. DeMarco nu 
spuse nimic; se mulţumi să se uite fix la bătrân. Şi, oricum, de ce 
te-aş ajuta? Din pricina tuturor favorurilor pe care mi le-ai făcut 
în decursul timpului? Fiindcă ai tu impresia că-ţi datorez ceva 
pentru tatăl tău? 

— Nu, nu pentru că îmi datoraţi ceva, replică DeMarco. Ci 
pentru că asta trebuie să faceţi. 


Taliaferro râse. Asta trebuie să facă. Ce rahat! Stătu câteva 
clipe studiind chipul lui DeMarco, aşteptând ca acesta să-l 
implore şi totodată ştiind că n-o va face. 

— Bine, o să dau nişte telefoane. Lasă-mi un număr unde te 
pot contacta. 

În vreme ce DeMarco pleca, bătrânul râse iarăşi şi zise în 
spatele lui: 

— Aşadar puştiul lui Gino şi-a trecut în sfârşit botezul. 


CAPITOLUL 27 


Pe drumul înapoi către D.C., DeMarco citi un exemplar din 
Washington Post ca să vadă dacă moartea lui Billy Mattis 
ajunsese în ziare. Răsfoi ziarul, convins că subiectul era demn de 
pagina întâi, dar constată surprins că nu vede nimic. Descoperi 
un material cu dispariţia lui Billy abia pe pagina a doua a 
secţiunii metropolitane. Ziarul afirma numai că un om fusese ucis 
lângă un bancomat de către un hoţ şi un „martor“ intervenise şi-l 
împuşcase pe asasin. Numele victimei nu era publicat, din 
respect pentru rude. 

DeMarco înţelese ce se întâmplase. Billy fusese ucis în jurul 
orei zece noaptea şi detectivii îi anchetaseră pe DeMarco şi pe 
cei doi puşti cam până la ora două dimineaţa. Probabil că soţia 
lui Billy fusese înştiinţată şi adusă ca să identifice cadavrul abia 
dimineaţa devreme sau poate chiar mai târziu. 

Cândva în cursul acelei zile însă, numele lui Billy avea să fie 
făcut public şi ziariştii întreprinzători aveau să facă legătura între 
numele mortului şi agentul Serviciului Secret care îl păzise pe 
preşedinte la râul Chattooga. Trecuseră unsprezece zile de la 
descoperirea cadavrului lui Harold Edwards şi între timp presa 
ajunsese să accepte poziţia luată de FBI - că Edwards lucrase de 
unul singur. Însă, odată cu moartea lui Billy Mattis, DeMarco era 
convins că hoardele de ziarişti aveau să se repeadă în Hoover 
Building?” ca să întrebe dacă moartea lui Billy era legată de 
tentativa de asasinat. Probabil că FBl-ul avea să nege - dar 
teoriile conspiraţioniste aveau să înflorească precum ciupercile 
după ploaie. 

După tonul articolului, DeMarco era destul de sigur că n-avea 
să mai fie căutat vreodată de poliţie. Până în acel moment alte 
şase crime se petrecuseră deja în Southeast D.C. şi poliţiştii n- 
aveau timp de pierdut cu un martor inocent, chiar dacă 


27 Sediul FBI din Washington, (n. red.) 


misterios. 
* 

Ledul robotului telefonic clipea când DeMarco intră în casă. 
Patru dintre cele cinci mesaje erau de la amiralul Banks, toate 
transmițând acelaşi mesaj implicit: „Mişcă-ţi fundul la mine şi 
spune-mi ce s-a întâmplat cu Mattis.“ DeMarco se gândi să-l sune 
pe Banks, dar decise să n-o facă. Îl mai lăsa să fiarbă un pic; din 
vina lui DeMarco era amestecat în porcăria asta. 

Cel de-al cincilea mesaj era de la Carmine Taliaferro. DeMarco 
îşi verifică ceasul: trecuseră doar patru ore de când discutase cu 
mafiotul muribund. Mesajul lui Taliaferro era scurt: „Am 
informaţiile pe care le voiai, nerecunoscătorule“. 

* 

— Palmeri lucra pentru un idiot din Waycross, zise Taliaferro. 
Un tip mare şi gras, care îşi spune Junior Custis. Custis 
controlează un procent din Mafia de acolo - chestii obişnuite, 
jocuri ilegale, curve, chestii de genul ăsta. Mărunţişuri. Oricum, 
amicul meu spune că acest Custis l-a folosit pe Palmeri pentru 
chestii serioase. 

— Cum ar fi? întrebă DeMarco. 

— Ce să fac, să-ţi descriu în amănunt? 

— Vreţi să-mi spuneţi că Departamentul de Justiţie a băgat un 
asasin mafiot în programul de protecție a martorilor şi apoi l-a 
lăsat să continue să omoare? 

Taliaferro râse. 

— La naiba, era singurul lucru pe care omul ştia să-l facă. ŞI 
poate că Justiţia nu a ştiut ce are el de gând. Palmeri s-a însurat 
cu o fată de acolo care ţine un bar. Mereu a trăit pe seama 
vreunei târfe, chiar şi când lucra pentru noi. Oricum, o ajuta la 
bar, aşa că avea o sursă de venituri la vedere. 

— Dar poliţiştii locali trebuie să fi ştiut de legătura dintre 
Palmeri şi Custis. 

— Poate, dar, dacă ar fi vrut să-i verifice trecutul, s-ar fi izbit 
de un zid de netrecut. Cei de la Justiţie nu le spun ălora de la FBI 
pe cine au băgat în program - căci FBl-ul are prea multe scurgeri 
- şi mai mult ca sigur că nu le spun poliţiştilor locali. Câtă vreme 
Palmeri nu a fost arestat pentru nimic şi dacă a fost prudent, 
ceea ce amicul meu spune că a fost, atunci, ca de obicei, stânga 
Unchiului Sam nu ştie ce face dreapta. 


— Amicul dumneavoastră are vreo idee de ce ar fi ucis Palmeri 
un agent al Serviciului Secret? 

— Nu. N-are habar. Agentul ăsta lucra acolo? Poate încerca să 
dea peste cap operaţiunile lui Custis? 

— Nu, răspunse DeMarco. Nu era genul ăsta de agent. 

— Ei bine, amicul meu mi-a mai spus că Palmeri nu lucra 
exclusiv pentru Custis. Colabora şi cu alţii. 

— Adică atunci când l-a ucis pe agent era posibil să nu fi lucrat 
pentru Custis? 

— Amicul meu spune că în niciun caz nu lucra pentru Custis. 
Altcineva l-a angajat să-l termine pe băiatul tău. 

„Amicul meu, băiatul tău, îşi zise DeMarco. Dumnezeule.“ 

— Puteţi afla cine? 

— Am încercat. Amicul meu zice că Palmeri era întotdeauna 
prudent când aranja ceva. Chestia amuzantă este că părăsea 
rareori zona şi, când o făcea, nu se ducea niciodată în nord şi nici 
în oraşe mari. Se temea probabil că va fi recunoscut. Oricând 
avea o misiune afară din Waycross era întotdeauna undeva în 
sud - Mississippi, Texas, locuri de rahat ca astea. Nimeni nu-şi 
poate închipui ce căuta nemernicul în D.C. 

„Asta însemna că cineva îl plătise bine de tot“, îşi zise 
DeMarco. 

— Mulţumesc pentru ajutor, domnule Taliaferro. Vă sunt 
recunoscător. 

— Poate că o să-mi întorci favoarea într-o bună zi. 

— Nu vă bazaţi pe asta. 

Taliaferro râse. 

— Aş vrea să mai fi trăit destul ca să văd ce mai faci. Sângele 
apă nu se face, băiat al lui Gino. 

* 

La uşă răspunse o femeie scundă şi îndesată, cu părul cărunt, 
pe al cărei chip cu trăsături în mod normal plăcute se putea citi 
îngrijorarea. DeMarco afişă legitimaţia lui care îi asigura accesul 
oriunde, declară pompos că venea „din partea guvernului“ şi 
spuse că trebuia să schimbe câteva cuvinte cu doamna Mattis. 

Exista o mică şansă ca Billy să îi fi mărturisit ceva nevestei 
sale. Darcy Mattis era singură acum, fără nicio protecţie. În locul 
inimii probabil că acum avea o imensă gaură. Mintea trebuia să-i 
fie amorţită, zicându-şi că, dacă nu se mai gândeşte la nimic, 


dacă pur şi simplu nu accepta vestea primită, atunci totul va 
dispărea şi chipeşul ei Billy se va întoarce acasă. lar DeMarco, 
ticălos cum era, avea de gând s-o interogheze într-o asemenea 
stare. 

Femeia se uită la legitimaţia lui DeMarco, apoi la chipul lui dur. 

— Oh, nu puteţi reveni? Vă rog. E într-o stare cumplită. 

— Şi dumneavoastră cine sunteţi, doamnă? întreba DeMarco. 

Trebuia să se asigure că femeia nu era o asistentă medicală 
trimisă de cei de la Serviciul Secret. 

— Sunt vecina de alături. Dottie Parker. Când a venit poliţia de 
dimineaţă, adică la ora două noaptea, mai întâi au ajuns la mine. 
M-au întrebat dacă sunt o prietenă bună şi dacă nu mă 
deranjează să stau cu ea după ce îi dau vestea. Am încuviinţat, 
dar... 

Ştiind acum că femeia era doar un cetăţean decent, şi ca atare 
o persoană peste care putea trece cu uşurinţă, DeMarco zise: 

— Doamnă, trebuie să vorbesc cu ea imediat. Este important. 
O chestiune guvernamentală. 

Copleşită, Dottie Parker - decentă şi plină de compasiune 
Dottie Parker - replică: 

— Oh, desigur, desigur. Îmi cer scuze. Este în spate, pe 
verandă. Am încercat să o aduc înăuntru să bea nişte ceai, dar 
nu vrea nici în ruptul capului. 

DeMarco o găsi pe Darcy Mattis şezând pe un scaun pliant din 
aluminiu, îmbrăcată cu blugi şi un pulover maro peste un tricou 
alb. Părul blond îi stătea strâns pe spate în coadă de cal. 
Puloverul era cu două măsuri mai mare decât i-ar fi trebuit. Afară 
era înnorat şi un pic cam rece pentru o zi de sfârşit de iulie, dar 
nu într-atât de rece încât să te îmbraci în pulover. DeMarco 
presupuse că haina era a bărbatului ei, ceva care reţinuse 
căldura şi mirosul lui, ceva larg în care să se înfăşoare în lipsa 
braţelor lui. 

DeMarco nu se putu abţine să nu-şi amintească de felul în care 
ea şi Billy arătaseră ultima dată când îi văzuse împreună. li 
amintiseră de Hansel şi Gretel, îmbrăţişându-se în mlaştina fetidă 
a Departamentului de Stat şi căutând fărâmele de pâine înghiţite 
de monştri. lar acum monștrii îl înghiţiseră pe Billy. 

Fără a aştepta vreo invitaţie, DeMarco trase un scaun lângă 
femeie şi se aşeză. Ea nu-şi întoarse capul în direcţia lui decât 


atunci când scaunul scoase un scârţâit pe terasa de beton. Avea 
ochii îndureraţi şi roşii. 

— Doamnă Mattis, vă amintiţi de mine? o întrebă încetişor 
DeMarco. 

Ea dădu uşor din cap. 

— Aţi fost aici alaltăieri seară. L-aţi scos din pepeni pe Billy. 

— Îmi pare foarte râu pentru ceea ce s-a întâmplat cu soţul 
dumneavoastră, doamnă Mattis. Era un om bun. Nu m-aş găsi 
aici, într-un asemenea moment de durere, dacă nu ar fi vorba de 
ceva important. 

Părând să nu-l audă, femeia zise: 

— Ştiţi că nemernicul ăla l-a ucis pentru o sută de dolari? 

— Nu, răspunse DeMarco. 

Nu avea nicio intenţie de a-i dezvălui faptul că îl văzuse pe 
soţul ei murind. 

— Nu a folosit niciodată cardul ăla la bancomat. Niciodată. 
Avea doar unul pentru urgenţe, de exemplu când călătorea şi 
avea nevoie să ia ceva ce uitasem eu să-i împachetez, dar aici nu 
l-a folosit niciodată. De ce, Dumnezeule, s-a oprit la bancomatul 
ăla noaptea trecuta? 

— Nu ştiu, doamnă Mattis, rosti DeMarco. 

— S-a luptat în război şi nu a murit. Dar a murit scoțând bani 
de la un bancomat. Lui Dumnezeu îi place să ne joace farse. 

Din colţurile ochilor îi izbucniră lacrimi, care se rostogoliră pe 
conturai chipului ei frumos. 

— Doamnă Mattis, trebuie să vă pun câteva întrebări. Se referă 
la... 

— Crezi că Billy ştia ceva despre ceea ce s-a întâmplat la râul 
Chattooga, în ziua în care a fost împuşcat preşedintele. 

— Corect, zise DeMarco. Nu cred că Billy a comis ceva greşit, 
minţi el, dar cred că ştia ceva şi se temea să vorbească despre 
asta. 

— Billy nu se temea de nimic! ripostă Darcy Mattis. 

În ochii ei albaştri se ivi o scânteie de mânie, care se stinse 
însă repede, şi femeia se întoarse la expresia de contemplare 
pierdută a unor amintiri pe care doar ea le putea zări. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Dale Estep? întrebă DeMarco. 

— Nu. 

— Dar un oarecare Maxwell Taylor din Folkston, Georgia? 


— Nu. Billy nu discuta niciodată despre cei de acasă de la el, 
cu excepţia maică-sii. Lui Billy nu-i plăcea localitatea unde se 
născuse. Cât am fost căsătoriţi, m-a dus o singură dată acolo. 

Se retrase în sinea ei, gândindu-se la toate lucrurile pe care n- 
avea să le mai facă niciodată cu soţul ei. 

— S-au schimbat obiceiurile lui Billy în ultimele două luni? 
continuă DeMarco. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi. 

— A făcut recent ceva care vi s-a părut neobişnuit sau anormal 
din partea lui? S-a schimbat în vreun fel comportamentul lui 
obişnuit? 

In câte moduri putea pune această întrebare? 

Femeia dădu din cap. 

— În iunie s-a întors de multe ori târziu acasă. Înainte, când 
era în oraş stătea rareori peste program. 

— V-a spus ce făcea? 

— Tot ce mi-a spus a fost că folosea computerul la lucru. Îmi 
spunea că seara pot fi folosite cel mai bine. Mai puţini oameni în 
sistem. 

— V-a povestit la ce anume folosea computerul? 

— Nu. Asta-i tot ce mi-a spus - că foloseşte computerul -, şi a 
făcut-o doar pentru că mă înfuriasem rău de tot pentru că stătea 
aşa de târziu la muncă. Nu pricepeam. Eu şi Billy ne povesteam 
mereu totul. Nu-mi ascundea niciodată nimic, dar în ultimele luni 
a fost aşa de... retras în sine. Înăbuşindu-şi un oftat, adăugă: 
Dumnezeu să mă ierte, începusem să cred că are o aventură. 

— Dar nu v-a spus ce îl deranja? 

— Nu. 

— Când au început stările astea? 

— Nu ştiu exact. 

— Cam în perioada când a fost desemnat în garda personală a 
preşedintelui? 

Ea se uită surprinsă la DeMarco. 

— Mda, cred că da. Mi-am zis că va fi de-a dreptul fericit cu 
noua misiune, şi la început aşa a fost, apoi a început să se 
comporte ca şi cum ar fi fost un blestem. Mi-am imaginat că sunt 
doar responsabilităţile noii misiuni. 

— Dar tot nu v-a povestit ce îl deranjează? 

— Nu, v-am spus. Oricum, de ce îmi tot puneţi întrebările 


astea? Ce credeţi voi, ticăloşilor, că a făcut Billy? 

DeMarco ignoră întrebarea ei şi zise: 

— Doamnă Mattis, dacă el nu v-a dezvăluit nimic, există cumva 
o altă persoană cu care putea să discute despre problemele lui? 

— Nu, răspunse ea, ezitând totuşi. In fine, poate că mama lui. 
Billy şi mama lui erau foarte apropiaţi. 

DeMarco îşi aminti desfăşurătorul de convorbiri telefonice ale 
lui Mattis şi numărul mare de apeluri către mama lui în iunie. 

— Billy avea încredere în domnul Donnelly? întrebă DeMarco. 

— În cine? 

— Patrick Donnelly, şeful Serviciului Secret. 

— Nu. Mă îndoiesc că acesta ştia măcar cine e Billy. 

— Mi s-a spus că domnul Donnelly personal a aranjat ca Billy 
să fie numit în echipa de securitate personală a preşedintelui. 

Femeia ridică din umeri. 

— Poate că aşa e. Billy a fost cu adevărat surprins că a primit 
misiunea. Şi-a imaginat că s-a întâmplat din pricina dosarului lui, 
dar a spus că puteau fi aleşi mulţi alţi oameni cu vechime mai 
mare. Habar n-am de ce a fost ales, dar ştiu că nu era prieten cu 
domnul Donnelly. DeMarco încerca să se gândească la altă 
întrebare, când ea spuse: Ne gândeam să adoptăm un copilaş. Eu 
nu puteam avea copii şi Billy voia un băieţel. Voia un băieţel cu 
care să meargă la pescuit. 

Se înconjură cu braţele şi lacrimile se iviră din nou, 
rostogolindu-se încet pe obraji şi căzând ca nişte rugăciuni fără 
răspuns în poală. DeMarco nu mai putea continua. Se ridică şi o 
îmbărbătă stângaci pe femeie apucând-o uşor de umăr, apoi 
spuse: A 

— Îmi pare rău, doamnă Mattis. Îmi pare aşa de rău. 

O lăsă stând acolo, ghemuită în puloverul bărbatului ei, ştiind 
că nimic nu o va mai încălzi vreodată. 


CAPITOLUL 28 


— Ce dracu' s-a întâmplat cu Mattis? Ce ai făcut? se repezi 
Banks în clipa în care DeMarco păşi în biroul lui. 

DeMarco îi povesti totul. Aduse în discuţie ciudata legătură 
dintre Dale Estep şi Billy Mattis, dosarul militar al lui Estep şi 
talentul lui de a mânui o puşcă, precum şi legătura dubioasă cu 
un individ bogat din Georgia. Vorbi despre modul în care Estep 
aranjase asasinarea lui Mattis şi despre cum Mattis fusese ucis 
de John Palmeri. 

— Tipul ăsta, Estep, rosti Banks, dând din cap. Un fost militar a 
fost primul lucru la care m-am gândit când FBl-ul a spus că 
asasinul s-a ascuns în gaura aia timp de două zile. Dar care e 
legătura lui cu Edwards? L-a ajutat? 

— Nu ştiu, răspunse DeMarco. 

DeMarco se ridică de pe scaun şi se duse la o fereastră. În 
depărtare vedea Casa Albă. Ziarele spuneau că preşedintele se 
întorsese la lucru, cu jumătate de normă, fiind încă în 
convalescenţa. DeMarco se întoarse cu faţa către Banks, care 
părea să digere cele aflate. 

— Domnule amiral, este posibil ca Harold Edwards să nu aibă 
nicio legătură cu tentativa de asasinat. 

— Ce tot spui acolo? 

— Domnule amiral, faptul că s-a ivit un oarecare Edwards cu 
un bileţel pe băț care spune: „Eu am făcut-o“ nu înseamnă că 
trebuie să uităm toate celelalte pe care le ştim. Noi ştim de 
biletul de avertizare - FBl-ul nu. Noi ştim că Billy Mattis avea 
habar de bilet - că probabil el l-a scris şi era în mod clar vinovat 
de ceva. Mai ştim că moartea lui nu a constituit un act de 
violenţă întâmplătoare. 

— Şi? zise Banks. 

— Înainte de a veni aici am vorbit cu soţia lui Mattis. Mi-a spus 
că înainte de tentativa de asasinat soţul ei stătea târziu la lucru 
folosind computerele Serviciului. Pe moment amănuntul nu mi-a 


spus nimic, dar acum îmi spune. Cred că Billy încerca să 
găsească - sau era forţat să găsească - pe cineva ca Harold 
Edwards. Cineva identificat deja în fişierele Serviciului Secret ca 
fiind o ameninţare la adresa preşedintelui. Cred că este posibil ca 
Billy să fi descoperit candidatul perfect, că Estep a furat armele 
din acel depozit de armament tocmai pentru că Edwards avea 
legătură cu locul şi că Estep a fost asasinul. După tentativa de 
asasinat, l-au ucis pe Edwards - poate Estep sau poate tipul care 
l-a lichidat pe Billy - şi apoi a plantat toate acele dovezi în casa 
lui. 

— Sunt cam multe „poate“ aici, zise Banks. 

— Da, domnule, aşa e, răspunse DeMarco. Şi de aceea trebuie 
să discutaţi cu FBl-ul. Au nevoie de toate faptele. Trebuie să li se 
spună despre bilet, despre Estep şi despre acest individ, Taylor. 
Dacă Edwards nu avea nimic de-a face cu împuşcăturile, există 
şansa ca oamenii care au încercat cu adevărat să-l asasineze pe 
preşedinte să încerce din nou. 

Banks nu zise nimic. Îşi scoase ochelarii şi îşi şterse lentilele. 
DeMarco îşi spuse că fără ochelari omul părea ciudat de 
vulnerabil. Ca un vultur bătrân cu privirea slăbită. 

Banks îi ceruse lui DeMarco să-l cerceteze pe Billy Mattis doar 
pentru că se simţea vinovat că nu acţionase pe baza biletului de 
avertizare, aşa cum ar fi trebuit să facă. Nu fusese niciodată 
convins că Mattis era implicat în tentativa de asasinat şi, în ciuda 
tuturor descoperirilor lui DeMarco, ezita în continuare să 
dezvăluie faptul că ascunsese biletul de FBI. Să recunoască acum 
ar fi putut fi mai mult decât stânjenitor pentru Banks - i-ar fi 
putut fi fatal din punct de vedere politic. 

Îşi puse ochelarii iarăşi la loc, se uită la DeMarco, apoi îşi roti 
uşor scaunul şi se uită la fotografia World Trade Center din 
spatele biroului său. 

— La dracu”, fir-ar să fie, ai dreptate, rosti el. Hai să terminăm 
cu porcăria asta! 


CAPITOLUL 29 


Când îl văzu pe Patrick Donnelly stând la masa de conferinţe 
din biroul lui Simon Wall, DeMarco ştiu că el şi Banks aveau s-o 
încaseze. Nu Banks îl invitase pe Donnelly la această întâlnire cu 
procurorul general, ceea ce însemna că acesta o făcuse. lar 
DeMarco îşi dădu seama că Donnelly, Simon Wall şi cel de-al 
treilea om din încăpere, directorul FBI Kevin Collier, erau prieteni 
buni. Când DeMarco şi Banks intrară în biroul lui Wall, auziră 
sfârşitul unei conversații pretenţioase despre costurile de a fi 
membru al diverselor cluburi. Se părea că Breton Woods? 
crescuse taxele la terenuri, coborând în acelaşi timp standardele. 
Povara albilor era cu adevărat grea. 

Imediat ce îl zări pe Donnelly, Banks zise: 

— Ce căutaţi aici, domnule Donnelly? 

Simon Wall interveni înainte ca Donnelly să răspundă: 

— Eu l-am invitat, domnule amiral. Vocea lui Wall avea tonul 
liniştitor al unui negociator de ostatici. Când aţi sunat şi mi-aţi 
spus că vreţi să discutaţi despre tentativa de asasinat, mi-am zis 
că putem beneficia de... experienţa lui Pat. 

Simon Wall avea păr castaniu rar şi ochelari cu ramă neagră 
supradimensionaţi, care îi măreau ochii căprui şi luminoşi. Inainte 
de a deveni procuror general fusese şeful echipei de strângere 
de fonduri pentru partid şi deja se răspândise zvonul despre 
potenţiala lui candidatură la postul de vicepreşedinte în 
următoarea legislatură. Wall era un hibrid politic care se 
adaptase la supraviețuirea în orice mediu - ca un animal cu 
plămâni şi branhii care putea trăi la fel de bine pe uscat şi în apă 
şi care, dacă rezerva de aer i se tăia brusc, îşi putea ţine 
respiraţia mai mult decât oricare altă specie. 

— O întrebare mai bună este: „Ce caută el aici?“ zise Donnelly, 
arătând spre DeMarco. 


28 Stațiune turistică în nord-estul SUA (n. red.) 


Acesta fu iarăşi izbit de dizarmonia trăsăturilor crude de pe 
chipul lui Donnelly. Individul arăta ca o păpuşă căreia cineva îi 
înfipsese un cap greşit. 

Banks se răsuci iute către Donnelly. 

— Eu sunt cel care a cerut această întâlnire, domnule, şi nu 
trebuie să explic pe cine am invitat sau de ce. 

Intrând în rolul lui de împăciuitor, procurorul general vorbi din 
nou: 

— Pat, sunt convins că generalul a avut un motiv serios ca să-l 
aducă pe domnul DeMarco la această conferinţa. Uitându-se 
către DeMarco, adăugă: După cum sunt la fel de sigur că se 
poate avea încredere că domnul DeMarco va ţine doar pentru 
sine orice va auzi aici. Nu-i aşa, domnule DeMarco? 

— Da, domnule, răspunse DeMarco. 

_ Da, da, desigur. Îl deranja faptul că Wall îl ştia după nume. 
Incercase să-l convingă pe Banks că nu era nevoie de el la 
această întâlnire, dar amiralul insistase să vină. DeMarco îşi 
asuma un mare risc. Ar fi trebuit să vorbească cu Speakerul 
înainte de a discuta cu Banks şi cu siguranţă ar fi trebuit să-i 
dezvăluie lui Mahoney această întâlnire din biroul lui Wall. Un 
vechi dicton nescris al funcţionarilor publici spune că mai bine 
ceri întâi permisiunea decât să implori ulterior iertarea. DeMarco 
violase un principiu fundamental al birocraţiei şi spera să nu 
trebuiască să plătească pentru asta cu slujba. 

DeMarco şi Banks se alăturară celorlalţi bărbaţi de la masa 
rotundă. 

— Ce-ar fi să începeţi, domnule amiral, rosti Simon Wall. Când 
aţi sunat, aţi spus că este posibil ca FBl-ul să fi trecut cu vederea 
nişte informaţii importante şi că doreaţi să fiţi sigur că eu şi Kevin 
vom... beneficia de dezvăluirile dumneavoastră. 

— Este posibil să mă înşel, rosti Banks, dar cred că există o 
şansa ca Edwards să nu fi fost asasinul sau, dacă a fost, să nu fi 
acţionat de unul singur. 

Kevin Collier era un individ îndesat de cincizeci şi ceva de ani. 
Avea ochii bulbucaţi şi o faţă puhavă, amintindu-i lui DeMarco de 
câinii aceia răutăcioşi de talie mică cu nasuri ca de boxer. Collier 
nu era atât de şiret politic precum Simon Wall, dar era suficient 
de inteligent ca să ştie că lista arestărilor făcute de FBI era mai 
puţin importantă decât persoanele cu care juca el golf. 


— Domnule amiral, iertaţi-mă, dar dovezile fizice împotriva lui 
Edwards sunt pur şi simplu copleşitoare, zise Collier. 
Dumnezeule, omul chiar a lăsat un bilet scris de mână prin care 
îşi mărturisea fapta. Cu un chicotit fals, Collier adăugă: Ce aţi 
vrea să mai fi făcut, domnule? Să învie din morţi şi să 
mărturisească? 

Banks ignoră comentariul sarcastic al lui Collier şi rosti 
îmbufnat spre DeMarco: 

— Spune-le ce avem! 

Lui DeMarco nu-i plăcea să fie aruncat în gura lupului, dar îşi 
drese glasul şi se conformă ordinului: 

— Inainte de tentativă, domnul amiral a primit un bilet care 
putea să fi fost scris doar de un agent al Serviciului Secret. 
Biletul avea antetul Serviciului Secret şi a venit cu curierul 
departamental. In el scria... 

— O luăm de la capăt, mormăi Donnelly, uitându-se sugestiv la 
Kevin Collier. 

Se părea că Donnelly discutase deja despre biletul de 
avertizare cu Wall şi cu Collier, iar DeMarco îşi putea uşor 
imagina tonul discuţiei. Şi amiralul Banks îşi imagina acelaşi 
lucru. 

Banks întoarse iute capul spre Donnelly. Ochii îi aruncau văpăi. 

— Aveţi ceva de spus, domnule Donnelly? 

— Nu, răspunse Donnelly, clătinând din cap într-un semn de 
renunțare. Dacă vreţi să credeţi în continuare că acel bilet avea 
vreo urmă de adevăr în el, nu pot face nimic ca să vă opresc. 

Inainte ca Banks să poată replica, procurorul general interveni: 

— Domnule amiral, ce-ar fi să-l lăsăm pe domnul DeMarco să-şi 
continue, ăă, informarea? 

DeMarco se conformă. Totul merse bine până ce comise 
greşeala de a afirma că atât el, cât şi amiralul credeau că Mattis 
părea nervos pe înregistrarea video. 

— Ce-ar fi să discutăm puţin pe tema asta, domnule amiral, 
propuse Kevin Collier. Deoarece Mattis şi-a scăpat ochelarii chiar 
înainte de primul foc, tehnicienii mei s-au uitat cu mare atenţie la 
el când au examinat înregistrarea. De exemplu, au cronometrat 
cât de repede s-a mişcat ca să se posteze în faţa trupului 
preşedintelui şi au descoperit că s-a mişcat mai repede decât 
oricare alt agent din dispozitiv. Tot el a fost primul agent care a 


tras înspre creastă ca să abată atenţia asasinului. Nu există 
niciun fel de dovadă ştiinţifică că Mattis a acţionat sau a 
reacţionat în vreun fel discutabil. 

— Domnule Collier, interveni Banks. Eu n-am urmărit mişcările 
lui Mattis cu un cronometru, dar mă pricep la oameni - şi ştiu că 
Mattis părea diferit de ceilalţi oameni din dispozitiv. Acest om era 
neobişnuit de nervos în acea dimineaţă înainte de tragerea 
primului foc. 

— Este posibil, domnule amiral, replică acesta, dar, în plus faţă 
de lipsa oricăror dovezi de pe caseta video, domnul Donnelly mi- 
a spus că s-au administrat teste cu detectorul de minciuni tuturor 
agenţilor, inclusiv lui Mattis. 

— Billy Mattis a negat că ar fi făcut un test cu poligraful, 
interveni DeMarco. 

— Ai discutat cu Mattis? rosti Donnelly, surprins. Cine dracu’ ți- 
a dat dreptul să faci asta? 

Înainte ca DeMarco să poată răspunde, Banks interveni: 

— Eu i-am dat acest drept. Mergi mai departe, DeMarco. 

Ulterior DeMarco îşi dădu seama că Donnelly - mai abil decât 
DeMarco sau Banks - reuşise de fapt să devieze discuţia de la 
întrebarea dacă îl testase sau nu pe Mattis cu detectorul de 
minciuni. 

DeMarco explică mai departe cum îl interogase pe Mattis în 
privinţa împuşcăturilor, mai întâi în faţă la Washington Mall, apoi 
acasă la el. 

— Părea vinovat, zise DeMarco. Era clar că ştia de biletul de 
avertizare şi era cumva implicat în tentativa de asasinat. 

Donnelly râse. Mai exact chicoti dispreţuitor. 

— Părea vinovat! Asta e ideea ta de dovadă. Părea vinovat! 

DeMarco îngăimă ceva în sensul în care Donnelly ar fi trebuit 
să fie acolo ca să vadă cu propriii ochi. Argumentaţia i se părea 
chiar şi lui jalnică. 

Donnelly pufni şi zise: 

— Dacă ai fi prezentat aşa un caz în instanţă, te-ar fi exclus din 
barou. 

Înainte ca DeMarco să poată replica, Banks zise: 

— Donnelly, te rog să te abţii să mai întrerupi şedinţa. lar ăsta 
este un ordin, la naiba! 

Un ordin direct de la un superior însemna ceva pentru un om 


care servise toată viaţa sub uniformă; unui birocrat de talia lui 
Donnelly nu-i spunea nimic. 

Wall interveni din nou ca să-l calmeze pe Banks. 

— Trebuie să fiu de acord cu domnul amiral, Pat. Să-l lăsăm pe 
domnul DeMarco să termine. 

Dar când DeMarco vorbi despre modul în care dăduse peste 
Dale Estep şi Maxwell Taylor urmărindu-l pe Billy şi ascultându-i 
conversaţia telefonică, Donnelly nu se mai putu abţine: 

— Vrei să ne spui, DeMarco, cum ai obţinut aceste numere de 
telefon fără un mandat? 

— Nu, răspunse DeMarco. 

Lucrurile nu se îmbunătăţiră nici în continuare. DeMarco 
descrise cum îl urmărise pe Billy Mattis şi îl văzuse murind, apoi 
cum fusese obligat să-l ucidă pe asasinul lui Billy. 

— Când am aflat că l-ai lichidat pe tipul ăla, Robinson, zise 
Donnelly, primul meu gând a fost acela că aşchia nu sare departe 
de trunchi. 

— Asta ce dracu’ mai înseamnă? se repezi Banks, neînţelegând 
referirea la tatăl lui DeMarco. 

Înainte ca Donnelly să poată răspunde, Wall interveni: 

— Să revenim unde eram, domnilor. Nu văd ce are de-a face 
moartea lui Mattis cu... 

— Are întru totul de-a face cu asta, domnule Wall, rosti 
DeMarco. 

Spuse că în opinia lui era evident că Billy îl aşteptase pe asasin 
în dreptul bancomatului şi că Estep aranjase întâlnirea. Ba chiar 
le menţionă faptul că soţia lui Billy mărturisise că Billy nu-şi 
folosise niciodată cardul în Washington. Şi încheie, spunând: 

— De ce ar fi stat Mattis într-un bar până la lăsarea 
întunericului, ca să se ducă apoi la un bancomat pe care nu l-a 
mai folosit niciodată, într-o zonă a oraşului unde nu avea niciun 
motiv să se afle? 

— Să ştiţi că ăsta este exact genul de gândire haotică şi 
periculoasă care dă naştere la teoria conspirației, rosti Collier. 
Dacă nu aş şti, aş zice că lucrezi pentru blestemata de revista 
Enquirer, DeMarco. Faptele spun că Billy Mattis s-a dus la un 
bancomat şi un om l-a jefuit şi l-a ucis. Este un eveniment 
nefericit, dar destul de comun. Pot exista mai multe motive 
pentru care Mattis s-a dus la acel bancomat anume. Poate că se 


ducea la un prieten care locuia în acea parte a oraşului şi a decis 
să se oprească acolo deoarece îi convenea acel bancomat. 
Oricare ar fi motivul, nu dispunem de dovezi care să sprijine sau 
chiar să sugereze ideea că Mattis a fost ucis deoarece a jucat un 
rol în tentativa de asasinat. lar a sugera aşa ceva, domnule, este 
pură iresponsabilitate! 

DeMarco simţi că îi iau foc obrajii. Începea să se sature de 
Collier. 

— Omul care l-a ucis pe Billy Mattis venea din Waycross, 
Georgia, insistă DeMarco, iar în dimineaţa asasinatului, Estep a 
dat un telefon în Waycross. 

— Tot ce-mi spune mie asta este că domnul Estep i-a telefonat 
unui interlocutor necunoscut din statul său natal, rosti Collier. Cu 
un chicotit condescendent, adăugă: Agenţii mei tineri fac asta tot 
timpul, domnule amiral. Trag rapid concluzii nefondate deoarece 
în mintea lor ei au rezolvat deja crima. Eu îi învăţ că trebuie să 
lase ca faptele să le formeze opiniile şi nu să lase opiniile 
personale să organizeze faptele. 

— Unul dintre aceste fapte, domnule Collier, continuă 
DeMarco, este ca asasinul lui Billy Mattis nu avea obiceiul să 
jefuiască oamenii în faţa bancomatelor pentru o amărâtă de sută 
de dolari. Era un asasin al Mafiei pe numele lui John Palmeri, nu 
David Robinson, şi se găsea în programul de protecţie a 
martorilor al Departamentului de Justiţie. 

După schimbul de priviri dintre Collier şi Simon Wall, DeMarco 
îşi dădu seama că amândoi ştiau exact cine fusese David 
Robinson şi speraseră ca acest fapt să nu iasă la iveală. De aceea 
Wall îl întrerupsese mai devreme pe Donnelly când acesta făcuse 
remarca legată de aşchia care nu sare departe de trunchi. Chiar 
dacă moartea lui Mattis nu avea nicio legătură cu tentativa de 
asasinat, ultimul lucru pe care Wall şi-l dorea era dezvăluirea 
faptului că acei criminali puşi sub protecţie continuau să fie 
criminali. 

— De unde aţi obţinut această informaţie? întrebă Simon Wall, 
cu o voce brusc de gheaţă. 

— Ce mai contează? replică DeMarco. Ideea este că John 
Palmeri nu era un bandit local. Era un asasin plătit şi a fost 
angajat de cineva ca să-l elimine pe Billy Mattis. 

Nici Collier şi nici Wall nu spuseră nimic preţ de câteva clipe. 


Apoi Wall zise: 

— Este clar că vom afla ce căuta acest Palmeri aici, dar încă nu 
văd nimic care să-l lege de evenimentul de pe râul Chattooga 
înainte ca DeMarco să răspundă că moartea lui Billy Mattis îl lega 
pe asasin de evenimentele de pe râul Chattooga, Collier 
interveni: 

— lar dumneata crezi că omul care l-a angajat pe Palmeri a 
fost Dale Estep? 

— Da, răspunse DeMarco. 

— Paznicii de rezervaţii nu fac parte chiar din aceeaşi tagmă 
cu poştaşii nemulţumiţi, Kevin, dar am înţeles că sunt o piază 
rea, zise Donnelly înspre Collier. 

În vreme ce Collier râse la această glumă, DeMarco îl văzu pe 
Banks strângând marginea mesei cu palmele. Părea pe punctul 
de a sări peste masă ca să-l gâtuie pe Donnelly, dar apoi inspiră 
adânc şi se lăsă la loc pe spătarul scaunului. 

DeMarco continuă: 

— Estep nu e un tip oarecare. Individul este un fost lunetist din 
Vietnam, care a fost lăsat la vatră pentru comportament 
necorespunzător, pentru că era un nebun. 

— Ai mai spus că a fost un cetăţean model în ultimii douăzeci 
de ani, replică Collier. 

DeMarco se uită la Banks căutând ajutor. Chipul amiralului era 
încremenit. Omul se uita de la Donnelly la Wall şi la Collier. 
DeMarco avea impresia că mintea organizată milităreşte a lui 
Banks acceptase deja faptul că poziţia lui fusese cucerită; deja 
plănuia următoarea campanie. 

Dar asaltul continuă. 

— Şi individul ăsta, Taylor, rosti Donnelly. Ai spus că singurul 
lucru pe care îl ştii despre el este că e bogat şi sprijină financiar 
campania preşedintelui. Crezi că poţi face lumină aici în privinţa 
motivelor, DeMarco? 

— Nu am avut ocazia să-l investighez amănunţit pe Taylor, 
recunoscu DeMarco. Am crezut că asta trebuie lăsat în sarcina 
FBl-ului. 

— La dracu', dar ai crezut că ai calificarea necesară să îi 
investighezi pe toţi ceilalţi, inclusiv pe unul dintre agenţii mei, 
izbucni Donnelly. De ce nu şi pe Taylor? De ce nu l-ai adus pe 
individul ăsta din Georgia aici în cătuşe şi mânat de la spate cu 


un bici? 

— Mai bine să vorbim despre suspectul dumneavoastră, 
Edwards, ripostă DeMarco, adresându-i-se lui Collier, tipul despre 
care oamenii dumneavoastră cred că şi-a săpat o ascunzătoare 
în coasta unui munte şi s-a furişat pe lângă un pluton de agenţi 
FBI şi ai Serviciului Secret. Era un ratat supraponderal, un şomer 
incurabil, care bea peste măsură. 

— Era un ţintaş expert, un vânător, şi îl învinuise oficial pe 
preşedinte pentru că îşi pierduse locul de muncă. Astea sunt din 
nou fapte, domnule DeMarco, îl întrerupse Collier. 

— Atunci să vă mai ofer un fapt, ripostă DeMarco. Soţia lui Billy 
mi-a spus că în luna dinaintea tentativei Mattis întârzia la lucru 
deoarece avea de lucru pe calculatoarele Serviciului. Eu cred că 
e posibil să fi cercetat prin dosare ca să găsească ţapul ispăşitor 
perfect. 

— Prostii, replică Donnelly. 

— Ai dovezi pentru asta? întrebă Collier. 

— Nu, răspunse DeMarco, dar poate că tehnicienii de la 
Serviciul Secret ne pot spune pentru ce folosea el computerele. 
Poate că există o înregistrare a activităţilor lui. 

Când se uită la Donnelly ca să vadă confirmarea că aşa ceva 
era posibil, îşi dădu seama că făcuse o altă greşeală. Dacă 
DeMarco avea dreptate, maniacii în computere ai lui Donnelly 
aveau să şteargă orice urmă a căutărilor lui Billy Mattis. 

— De dragul discuţiei, îi zise Collier lui DeMarco, haideţi să 
urmăm logica dumitale până la capăt. Să presupunem că Billy 
Mattis, din cine ştie ce motiv, încerca... 

— Cred că a fost şantajat sau forţat cumva de Estep şi Taylor, 
zise DeMarco. 

— „„Incerca să găsească pe cineva precum Harold Edwards în 
fişierele Serviciului Secret. Cum explică asta armele descoperite 
în casa lui Edwards - arme furate din aceeaşi unitate de 
rezervişti căreia îi aparţinea Edwards? 

— Estep putea fura armele din unitate. Fiind rezervist, Billy 
Mattis l-ar fi putut ajuta sau i-ar fi putut dezvălui procedurile de 
acces în unitatea de la Fort Meade. 

— Dar nu aveţi dovezi în acest sens, nu? întrebă Collier. 

— Corect, răspunse DeMarco. 

Obosise al naibii de tare să tot spună asta. 


— Bun, admise Collier, ca şi cum se adresa unui retardat. Să 
uităm deocamdată de lipsa de dovezi şi să mergem mai departe. 
Să spunem că Estep a dat o spargere şi a furat armele din rastel, 
a folosit una dintre armele furate ca să tragă în preşedinte, apoi 
a plasat armele în casa lui Edwards. Am priceput bine, domnule 
DeMarco? 

DeMarco dădu din cap, fără a mai scoate vreo vorbă. 

— Atunci spuneţi-mi ceva, DeMarco. Unde se afla Harold 
Edwards cât timp s-au petrecut toate astea? Unde era el când a 
fost săpată ascunzătoarea şi cât timp a stat preşedintele la râul 
Chattooga? Niciunul dintre vecini nu l-a zărit în tot acest timp. 

— M-am gândit şi la asta, recunoscu DeMarco. Poate mă înşel, 
dar este posibil ca Estep, probabil cu ajutorul lui Palmeri, să-l fi 
răpit şi să-l fi pus bine undeva, în vreme ce Estep îndeplinea 
misiunea. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Donnelly. 

— Este absolut fascinant, zise Collier. Şi apoi ce s-a mai 
întâmplat, DeMarco? Estep îl face pe Edwards să scrie un bilet de 
adio, apoi îl omoară astfel încât să pară sinucidere? Asta vrei să 
spui? 

— Corect, zise DeMarco. Lucrurile se puteau petrece exact aşa 

Şi-ar fi dorit să aibă măcar o singură dovadă care să susţină 
afirmaţiile lui. 

— Şi atunci cum explici dovezile fizice, domnule DeMarco? 
întrebă Collier. Cum ar fi chitanţa din maşina lui Edwards care îl 
situează în apropiere de râul Chattooga cu puţin timp înainte de 
tentativa de asasinat? 

— Oricine îi putea introduce acea chitanţă în maşină. 

— Şi biletul de adio, scris, concludent de altfel, de mâna lui 
Edwards? 

— Estep i-a ţinut o armă la tâmplă ca să scrie acel bilet, 
răspunse DeMarco. 

— Şi praful de puşcă de pe mâinile lui Edwards, concludente 
pentru o rană mortală de sinucigaş? 

— Nu ştiu, recunoscu DeMarco. Poate că... 

— Corect! ţipă Collier. Nu ştii! Nu ştii nimic şi n-ai nici măcar o 
dovadă pentru ceea ce susţii! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ţipă şi DeMarco, nu credeţi că 
lucrurile v-au ieşit un pic prea bine, domnule Collier? Cel puţin 


Oswald?” s-a ascuns într-un nenorocit de teatru. Cineva chiar a 
trebuit să-l vâneze! Edwards v-a fost /ivrat pe tavă, domnilor. 

— Cel puţin opiniile noastre se bazează pe dovezi, DeMarco, şi 
nu pe convingerea fermă că cineva părea vinovat, ripostă Collier. 

„La dracu'“, îşi zise DeMarco, complet frustrat. Poate că ar fi 
fost mai bine să repete povestea în faţa oglinzii înainte de a veni 
acolo. Înainte ca el să mai poată găsi ceva de spus, Banks se 
ridică. 

— Mi-a ajuns, izbucni el. Wall, admit faptul că aveţi dovezi 
puternice împotriva lui Harold Edwards. Pare deja un caz 
rezolvat. lar când presa vă va lua la întrebări cu privire la 
moartea lui Mattis, le veţi da toate răspunsurile idioate pe care 
le-a aruncat Collier aici. Dar, domnilor, daţi-mi voie să vă spun 
ceva: nu sunt un prost, aţi face al naibii de bine să mă luaţi în 
serios şi să vă uitaţi cu mai multă atenţie la Billy Mattis şi la Dale 
Estep. Nu am făcut ce trebuia la începutul acestei poveşti, dar nu 
faceţi şi voi aceeaşi greşeală. 

— Staţi o secundă, domnule amiral, rosti Simon Wall. 
Bineînţeles că vă luăm... 

Dar Banks nu încheiase. 

— Şi încă un lucru, reluă el, arătând cu degetul spre Patrick 
Donnelly. Cred că nemernicul ăsta obstrucţionează ancheta. 

Banks ieşi din biroul lui Simon Wall, lăsându-l pe DeMarco 
singur, cu privirea aţintită în ochii adumbriţi ai lui Patrick 
Donnelly. 

* 

DeMarco îl prinse pe Banks chiar în clipa când limuzina 
amiralului era pe punctul de a pleca. Încă plini de furie şi de 
ruşine, ochii lui Banks îl măsurară pe DeMarco. Poate că era mai 
furios pe Simon Wall decât pe Joe DeMarco, dar ultimul era o 
ţintă mai la îndemână. 

Se mai uită câteva secunde la DeMarco, clătină din cap a 
dezgust, apoi spuse: 

— Nenorociţii ăştia de politicieni din D.C. În Vietnam am avut 
mai puţini duşmani. Ciocănind cu degetul în geamul care îl 
separa de şofer, adăugă: Jimmy, ştiu că ai o sticluţă în torpedou. 
Dă-o încoace! 

— Desigur, şefu', zise Jimmy, cu o voce melodioasă. 


29 H.L. Oswald, asasinul preşedintelui J.F. Kennedy (n. red.) 


Banks luă un gât zdravăn din sticlă, apoi îi spuse lui DeMarco: 

— lar asta e ultima dată când mai accept vreun nenorocit de 
sfat de la tine, amice. Ticăloşii ăia m-au făcut de cacao. 

— Ne-au făcut pe amândoi, domnule amiral. Donnelly ne-a luat 
prin învăluire. 

— Ştiu ce a făcut şi jur că înainte de a pleca din oraşul ăsta am 
să provoc concedierea nemernicului. Încă nu ştiu cum, dar, la 
naiba, jur că am s-o fac. 

Mai luă un gât zdravăn, ezită, apoi îi dădu sticla lui DeMarco. 
DeMarco bău. Alcoolul îi încălzi gâtlejul, făcându-l să se simtă 
brusc mai bine. 

— Şi acum ce facem,  deşteptule? întrebă Banks, 
contrazicându-se singur. Mai ai idei măreţe? 

— Poate... începu DeMarco, după care se opri şi clătină simplu 
din cap. 

— Asta credeam şi eu, zise Banks. Jimmy, opreşte blestemata 
asta de maşină. Apoi, către DeMarco: Coboară naibii din limuzina 
mea. Trebuia să-mi dau seama că pot primi doar astfel de 
ajutoare din partea unuia asociat cu ticălosul ăla de Mahoney. 


CAPITOLUL 30 


Speakerul stătea lângă DeMarco şi se uita în ochii de piatră ai 
lui Robert Taft. Se găseau iarăşi la Taft Memorial, aflat la mijlocul 
traseului lui Mahoney din pauza de prânz. Astăzi pantalonii de 
trening ai lui Mahoney erau albi, ceea ce îl făcea pe DeMarco să 
se gândească la balena lui Melville. 

DeMarco îi povesti lui Mahoney întreaga istorie a investigaţiei, 
tot ce se întâmplase de la ultima lor întâlnire. Credea că 
Mahoney ascultă, dar era greu de spus. DeMarco bănuia de ceva 
vreme că Speakerul era precum un blestemat de cal - unul mare, 
cu un dos imens, ca un cal de tracţiune -, în stare să doarmă cu 
ochii larg deschişi. 

Când îi povesti cum fusese obligat să-l ucidă pe John Palmeri, 
se aştepta la o reacţie de la Mahoney, dar acesta se mulţumi să 
dea din cap. Ca şi cum Mahoney ar fi ştiut dintotdeauna că omul 
cu aspect dur pe care îl angajase era capabil de aşa ceva. lar 
chestia asta îl deranja pe DeMarco. 

Auzind de întâlnirea din biroul lui Simon Wall, Mahoney 
mormăi: 

— Nemernicii ăia. 

DeMarco nu îşi dădu seama dacă o asemenea opinie avea de-a 
face cu felul în care Wall, Collier şi Donnelly îi trataseră pe el şi 
pe Banks sau dacă era doar părerea lui Mahoney despre acel trio 
în general. 

DeMarco se pregăti să-şi încheie relatarea spunând: 

— Sunt destul de convins că Mattis şi Estep erau implicaţi în 
tentativă, sunt aproape sigur că Estep l-a angajat pe Palmeri şi 
mai cred că Edwards este doar o diversiune. 

Mahoney rămase tăcut cam un minut, apoi oftă. 

— Doamne Dumnezeule, Joe. Eşti destu/ de convins, aproape 
sigur şi crezi că... 

Ignorând sarcasmul Speakerului, DeMarco merse mai departe: 

— Da, domnule, şi de-asta FBl-ul trebuie determinat să treacă 


la treabă. Trebuie să-i ia la întrebări pe Estep şi pe Taylor, să 
obţină mandate de percheziţie pentru blestematele lor de case, 
să verifice unde era Estep la momentul... 

— Dar chiar dacă descoperă ceva, odată cu moartea agentului 
nu se mai poate face legătura cu Donnelly. 

— Presupun că aşa e, recunoscu DeMarco. 

Mahoney era obsedat de Patrick Donnelly şi Mattis era legătura 
sa cu acesta. Ce-i făcuse Donnelly? 

— Ce crezi că va face Banks? întrebă Mahoney, scărpinându-se 
în dreptul şliţului. 

— Nu ştiu, dar bănuiesc că nu va mai face nimic în acest 
moment. A plecat ofticat de la întâlnire, dar cred că în principal 
din pricina modului în care l-a tratat Wall. În fond el şi-a îndeplinit 
rolul: a depus toate informaţiile în mâinile celor de la FBI şi a 
lăsat povestea pe capul lor. 

— Rahat, mormăi Mahoney. 

— Domnule, trebuie să vă implicaţi în povestea asta, zise 
DeMarco. Discutaţi personal cu Simon Wall şi cu Collier. Dacă nici 
asta nu merge, vorbiţi cu preşedintele. El este ameninţat aici. 

Ochii lui Mahoney se măriră de falsă surpriză. 

— Eu nu sunt implicat în chestia asta; de ce aş vorbi cu 
cineva? 

„Dumnezeule“, îşi spuse DeMarco. Descoperirea biletului de 
adio al lui Harold Edwards şi dovezile din casa lui îi conferiseră lui 
Donnelly un avantaj - şi Mahoney luase asta deja în calculele sale 
politice. _ 

— Atunci lăsaţi-mă să trimit povestea /n Post, propuse 
DeMarco. Presa se va arunca imediat pe subiect, iar FBl-ul va fi 
obligat să înceapă ancheta, în vreme ce Donnelly o va încasa 
pentru că nu a luat în seamă acel blestemat de bilet. 

Speakerul clătină iarăşi din cap. 

— Dacă te duci cu aşa ceva la presă acum, Andy Banks şi 
întregul Serviciu Secret o vor încasa şi ei. Ar fi o chestie dacă ai 
putea dovedi ce afirmi, dar nu poţi. Tot ce ai tu, Joe, sunt dovezi 
conjuncturale. Şi, fie că îţi place, fie ca nu, nemernicul ăla de 
Collier ar putea avea dreptate: este posibil ca Edwards să fi 
comis totul de unul singur şi Mattis să n-aibă nicio legătură cu 
asta. 

— Mda, dar trebuie să întreprindem ceva, zise DeMarco. Dacă 


am dreptate, tipii ăştia, Estep şi Taylor, au încercat să-l ucidă pe 
preşedinte şi e posibil să încerce din nou. 

Mahoney oftă. 

— Joe, rosti el, nu faptul că a încercat cineva să-l asasineze pe 
preşedinte e problema. 

— Ce? se miră DeMarco. 

— Cineva încearcă să ucidă fiecare preşedinte de la apariţia lui 
Lincoln în sala aia de teatru. La naiba, s-a încercat chiar şi 
asasinarea lui Gerry Ford, muierea aia chiţăitoare, îţi aminteşti? 
Ce naiba făcuse Gerry Ford? 

„L-a iertat pe Nixon“, îi răspunse DeMarco în gând. 

— Nu, problema nu este tentativa de asasinat, sau în orice caz 
asta nu e principala problema, continuă Mahoney, ambalându-se 
la auzul propriei retorici. Adevărata problemă este că tipul care 
ar trebui să-l protejeze pe preşedinte este un nemernic corupt 
care e posibil să-i fi ajutat pe asasini. Asta e problema. 

— Atunci puneţi FBl-ul... 

— FBl-ul nu se va lua de Pat Donnelly, cel puţin nu doar pe 
baza celor descoperite de tine. 

DeMarco râmase fără cuvinte. Incerca totuşi cu disperare să se 
gândească la ceva prin care să-l determine pe Mahoney să-şi 
folosească influenţa ca să oblige FBl-ul să-i ancheteze pe Estep şi 
pe Taylor, când Speakerul zise: 

— Poate că ar trebui să pleci în Georgia şi să-l verifici tu însuţi 
pe tipul ăsta, Taylor. Şi pe şeriful ăla. Trebuie să existe o legătură 
cu Donnelly. 

„Eşti nebun de legat!“ ţipă DeMarco în sinea lui. 

— Nu sunt sigur la ce ar folosi asta, răspunse el cu glas tare, 
încercând să pară calm. 

— Nici eu, recunoscu Mahoney. Dar e mai bine decât să nu 
facem nimic, şi oricum nu ai alte treburi mai presante. Am 
dreptate? 

— Mda, admise DeMarco. Dar... 

— Bine, murmură Speakerul, întorcându-se ca să plece. 

— Staţi aşa! îl opri DeMarco. Sunt băgat până peste cap în 
chestia asta şi ştiţi prea bine. Nu sunt poliţist, iar tipii ăştia ar 
putea fi nişte criminali. 

Speakerul se uită cu seriozitate la DeMarco şi dădu cu 


3 Preşedintele american Gerald Ford (1973-1974) (n. red.) 


gravitate din cap. DeMarco ştia ce avea să urmeze. Mai văzuse 
scena: el nu era decât carne de tun şi Speakerul era bunul 
general care trebuia să-şi trimită aghiotantul credincios în calea 
duşmanului. Cu chipul abordând o falsă expresie de îngrijorare 
pentru binele lui DeMarco, Mahoney îşi lăsă o labă cărnoasă pe 
umărul lui şi zise: 

— Ai mare grijă acolo, fiule. 


CAPITOLUL 31 


DeMarco ieşi de pe autostrada 23 şi se uită înspre mlaştina 
Okefenokee, spre vegetaţia ciudată şi spre chiparoşii strâmbi 
îmbrăcaţi în perdele de muşchi albastru. Nu-i plăcea ce vedea şi 
un al şaselea simţ, de obicei latent într-un orăşean ca el, îl 
avertiza din răsputeri asupra unor pericole cu gheare şi fălci care 
pândeau din apele negre şi aproape nemişcate. 

În acea dimineaţă, îşi împachetase ezitant o valiză şi prinsese 
un zbor către Jacksonville, Florida. La aeroportul din Jacksonville 
închiriase un Ford Mustang decapotabil, lăsase capota jos şi 
condusese printr-o perdea aproape impenetrabilă de căldură 
către Folkston. Odată ajuns acolo, găsise un motel, unde fu cazat 
de o fată cu ochi strălucitori, cu cercel în nas şi părul vopsit în 
purpuriu, care contrazise total ideile preconcepute ale lui 
DeMarco despre tineretul sudist. 

Odată intrat în cameră, DeMarco se trântise pe pat şi răsfoise 
printr-o stivă de pliante care îi spuseră mai multe decât voise el 
vreodată să afle despre sud-estul Georgiei. Broşurile motelului îl 
informau că în ţinutul Charlton trăiau zece mii de suflete 
nefericite şi că venitul mediu pe cap de locuitor ajungea cam la 
unsprezece mii de dolari anual. O sursă majoră a acestei bogății 
o constituia lemnul. În tot ţinutul se găseau nenumărate fabrici 
de cherestea, producători de mobilă şi tot felul de alţi 
întreprinzători care scoteau profit de pe urma unui copac. 
DeMarco îşi aminti că Taylor raportase la fisc un venit de peste 
trei sute de mii de dolari, de zece ori mai mult decât scoteau 
verişorii lui din ţinut cu joagărele lor. 

Îşi petrecu după-amiaza făcând un tur al regiunii din jurul 
Folkstonului, vizitând inclusiv oraşul Uptonville, localitatea natală 
a lui Billy Mattis. În vreme ce se plimba cu maşina, ajunse fără să 
vrea la concluzia că ţinutul Charlton nu era chiar lipsit de farmec. 
Recunoaşterea acestui lucru fu întărită de faptul că a doua 
industrie importantă din zonă era turismul. Unul dintre pliantele 


motelului spunea că peste patru sute de mii de oameni vizitau 
anual marea mlaştină ca să se uite la păsări şi să traverseze 
apele invadate de aligatori. 

Plimbându-se prin ţinut, DeMarco îşi spuse că începea să 
descopere savoarea locului, să recunoască terenul inamicului, 
dar realitatea era că se găsea în impas. În cele din urmă 
ajunsese la marginea mlaştinii, unde parcase, gândindu-se la 
soarta lui şi înjurându-l pe Speaker: se găsea într-o zonă despre 
care nu ştia nimic, unde nu avea niciun fel de relaţii şi nici 
autoritate şi unde se presupunea că va investiga doi oameni care 
era posibil să fi încercat să-l asasineze pe preşedintele Statelor 
Unite. lar unul din aceşti doi indivizi era un lunetist cu pregătire 
militară şi un posibil psihopat. 

DeMarco dispunea de opţiuni limitate. Nu putea obţine nicicum 
dovezi clare care să îi lege pe Estep sau pe Taylor de tentativa 
de asasinat, aşa că această opţiune căzuse. Poate că reuşea să 
dovedească faptul că în timpul tentativei Estep nu se aflase acolo 
unde ar fi trebuit să fie, dar nici varianta asta nu părea probabilă. 
Aşa că îi rămânea doar să descopere legătura dintre Taylor, 
Estep, Mattis şi Donnelly. Ceva îi lega pe aceşti patru indivizi; 
problema era descoperirea conexiunii. Neil, omul Emmei cu 
computerele şi cutiile negre magice, nu reuşise să descopere o 
legătură, aşadar ce şansă avea DeMarco? Tot ce putea face era 
să discute cu oamenii şi să verifice dosarele publice. 

Şi apoi mai era motivul. Până în acel moment nu descoperise 
niciun motiv pentru care Taylor şi Estep ar fi vrut să-l asasineze 
pe preşedinte. Poate că dădea peste un motiv aici, în Georgia, 
asta dacă Estep nu-l omora cumva pe el. Îşi aminti de povestea 
colonelului Moore despre soldatul care se ridicase din pământ, cu 
chipul desfigurat de înţepăturile insectelor. 

DeMarco tresări alarmat când un stol de păsări care stătuseră 
într-un copac din apropiere se ridicară brusc în zbor, ţipând 
îngrozite, stârnite de un prădător invizibil. 

* 

După o noapte proastă de somn în camera supraîncălzită de 
motel, DeMarco se duse la un local ca să ia micul dejun. Cei mai 
mulţi comeseni purtau blugi, cămăşi de lucru şi şepci de 
baseball. Un individ de acolo părea mai domn şi purta o pălărie 
de paie albă cu o panglică în roşu, alb şi albastru. Asortat la 


pălărie, singurul exponent al modei din Folkston purta un costum 
alb, o cămaşă albă cu guler desfăcut şi bretele roşii. DeMarco îşi 
spuse că omul era probabil primarul localităţii. El unul nu mai 
văzuse pe cineva cu o pălărie de paie de la o repunere în scenă a 
spectacolului The Music Man la Central Kennedy, cu trei ani în 
urmă. 

DeMarco era îmbrăcat lejer, nu numai din cauza căldurii, ci şi 
din pricină că îşi dăduse seama că nu se găsea într-o zonă unde 
să pice bine costumele lui negre şi gulerele scrobite ale 
cămăşilor. Ca atare, era îmbrăcat cu un tricou alb, pantaloni kaki 
de doc şi sandale fără ciorapi - genul de îmbrăcăminte pe care ar 
fi purtat-o în Geogetown într-o dimineaţă însorită de sâmbătă. 
Privind în jurul lui prin încăpere la şepcile de baseball cu însemne 
John Deere and Caterpillar Co., îşi dori să fi purtat ciorapi. Bănuia 
că oamenii de acolo erau genul de indivizi care nu-şi scoteau 
ciorapii din picioare atunci când făceau dragoste; cu siguranţă nu 
îi scoteau nici atunci când purtau pantofi. 

O chelneriţă veselă - o tânără de douăzeci şi ceva de ani, cu o 
claie de păr blond şi cu rădăcini brunete, purtând o uniformă roz 
suficient de scurtă ca să-i arate în întregime picioarele bine 
făcute de provincială - veni la locul unde şedea DeMarco la 
tejghea şi îi spuse: 

— 'Neaţa, bombi. Vrei cafea? 

Bombi? Aha, bomboană. li plăcea asta. Da, asta îşi dorea şi el: 
o femeie care să-i spună „bombi“. lar când avea să fie bătrân, 
gras şi impotent, să-i spună „tataie“ şi să-l înşele cu unul cu păr 
unsuros cu o şapcă John Deere pe cap. 

— Te rog, răspunse el, zâmbindu-i chelneriţei. 

— Măi, dar tare haios e, rosti ea, clătinând din degetul arătător 
spre pieptul lui, în vreme ce turna cafeaua. 

— Ce? se miră DeMarco. 

Haios nu reprezenta un cuvânt care să i se potrivească, în mod 
normal. 

— Aligatorul ăla mic de pe tricou. L-ai luat de la un magazin 
pentru turişti de la mlaştină? 

— Ah, nu, răspunse DeMarco. 

— Zău că-i haios, repetă ea. Se răsuci pe călcâie şi strigă spre 
o chelneriţă din cealaltă parte a restaurantului: Hei, Patty May, 
vino-ncoa' să te uiţi la aligatoru' ăsta haios cusut pe tricoul 


tipului. 

DeMarco simţi că se înroşeşte de stânjeneală când oamenii se 
întoarseră să se uite la el. Se dusese naibii încercarea lui de a nu 
atrage atenţia. Privi de-a lungul tejghelei în formă de U şi îi zări 
pe Emma şi pe individul cu pălărie de paie zâmbindu-şi unul 
altuia, amuzaţi amândoi de situaţia în care fusese pus DeMarco. 

Emma era îmbrăcată cu o rochie albă şi purta un şirag de 
perle. Singurele lucruri care lipseau din aranjamentul ei de 
doamnă sudistă erau o pălărie înflorată şi o umbrelă de soare pe 
măsură. Emmei îi plăcea să se îmbrace aşa cum îi cerea 
misiunea, iar DeMarco îşi dădea seama că bărbatul cu bretele 
roşii era destul de prins în mrejele ei. 

Cum excursia în Georgia era periculoasă, DeMarco hotărâse să 
nu o facă de unul singur. Emma deţinea o armă şi ştia foarte bine 
cum să o folosească; DeMarco se simţea mult mai liniştit 
cunoscând acest fapt. Zburaseră împreună, dar conveniseră 
după aterizarea în Waycross să se comporte ca nişte străini, 
pentru că era un posibil avantaj să ai pe cineva necunoscut 
inamicului care să-ţi apere spatele - un concept operaţional pe 
care Emma i-l explicase mai de mult lui DeMarco. 

Tânăra chelneriţă îi aduse în cele din urmă micul dejun lui 
DeMarco. Amabilitatea făcea parte din serviciu - graba nu. 
DeMarco ceruse şuncă şi ouă, iar pe farfuria lui se găseau într- 
adevăr şuncă şi ouă - împreună cu ceva alb şi alunecos care 
părea un soi de caş cu o bucată de unt în vârf. 

— Ce-i asta? se interesă DeMarco, arătând spre chestia albă. 

Chelneriţă îi zâmbi cu toţi dinţii. 

— Păi budincă de cereale, diavol yancheu ce eşti. 

Cereale. Ar fi trebuit să-şi dea seama. N-o să le mănânce. 

Chelneriţă îşi cobori genele lungi şi false peste ochii cenuşii şi 
seducători. 

— Stai mult prin oraş, dragule? întrebă ea. 

Lui DeMarco „dragule“ îi plăcu aproape la fel de mult ca 
„bombi“. 

— Stau puţin, răspunse el. 

— Şi ce cauţi încoa'? 

Sosise vremea să treacă la treabă. 

DeMarco trebuia să găsească un motiv ca să pună întrebări şi 
să chestioneze oamenii. Se gândi să spună adevărul, că era un 


anchetator al Congresului, dar nu credea că era cea mai bună 
cale de a deschide gura oamenilor. Povestea lui de acoperire, 
deşi cusută cu aţă albă, era că venise, în calitate de scriitor care 
colabora la diverse reviste, să facă nişte cercetări despre Billy 
Mattis, flăcău din partea locului, soldat şi erou al Serviciului 
Secret. Işi dorea să fi avut răbdarea să obţină nişte autorizaţii 
care să-i susţină povestea. 

li povesti chelneriţei despre misiunea lui închipuită. După ce 
femeia se minună ce misiune interesantă avea el, DeMarco o 
întrebă dacă îl cunoştea pe Billy. 

— Mda, rosti ea, dar nu foarte bine, că era mai mare cu vreo 
câţiva ani ca mine. 

li spuse că Billy trebuia să fi fost un om tare bun, cu tot 
Serviciul Secret şi toate celelalte. Ce păcat că o mierlise. Şi ce-i 
putea spune de mama lui Billy, pe ea o cunoştea? Mda, oarecum. 
Ştia că locuia undeva spre Uptonville, era chelneriţă acolo. Dar 
despre tatăl lui Billy? Pentru prima dată noua prietenă cu picioare 
lungi a lui DeMarco deveni evazivă. Işi ceru scuze ca să se ducă 
la o comandă, dar DeMarco îşi zise că o făcuse ca să câştige timp 
de gândire. 

DeMarco se uită după chelneriţă cum se îndepărtează, 
admirându-i picioarele, apoi aruncă o privire înspre Emma. 
Aceasta continua să discute cu tipul cu pălărie de paie. DeMarco 
viu să-şi mute privirea, dar chiar în acea clipă, un bărbat care 
şedea singur la o masă de la fereastră din spatele Emmei se 
întoarse şi îl privi fix pe DeMarco. 

DeMarco nu putu defini exact natura privirii individului. Era 
intimidantă, fiind în acelaşi timp de o indiferenţă rece. Apoi 
DeMarco îşi dădu seama că semăna cu privirea pe care un boxer 
profesionist o aruncă adversarului său atunci când îşi ating 
mânuşile înainte de începerea luptei, o privire neclintită care 
promite o bătaie pe cinste, şi totuşi lipsită de emoţii. 

Pielea individului avea culoarea mahonului ars. Chipul îi era 
dominat de un nas ascuţit ca o lamă de paloş. Părul des şi negru 
îi era strâns la spate într-o coadă scurtă de cal. DeMarco îşi zise 
că omul era poate hispanic, deşi părea mai degrabă indian. Pe 
partea stângă a chipului se vedea o cicatrice albă şi subţire care 
cobora în zigzag de la sprânceana stângă până la colţul gurii. 

Omul se uită alte câteva secunde impasibil la DeMarco, apoi 


ochii lui negri clipiră încet, o singură dată, iar el îşi întoarse capul 
şi ridică o ceaşcă de cafea la buze. Antebraţul şi încheietura 
mâinii care ţineau ceaşca erau încordate la maximum. 

Chelneriţa se întoarse la tejghea şi se apropie de DeMarco, 
ajungând suficient de aproape ca el să-i simtă parfumul cu aromă 
de flori şi mirosul de şuncă prăjită din păr. Femeia îi spuse cu 
voce şăgalnică că auzise unele zvonuri despre cine era tatăl lui 
Billy, dar ea nu era genul care să răspândească bârfa. „Pe dracu' 
nu eşti genul“, gândi DeMarco. Nu o presă, dar era nedumerit de 
reticenţa ei. Îşi aminti cum se izbise de un zid asemănător când o 
întrebase pe directoarea adjunctă a liceului despre tatăl lui Billy. 

DeMarco mai sporovăi cu chelneriţă o vreme, îi lăsă un bacşiş 
exagerat de mare, apoi se ridică să plece, când ea îi spuse: 

— Hei, bombonel, ţi-ai uitat chitanţa. 

— Nu am nevoie de chitanţă, răspunse el. 

— Ba da, ai, insistă ea şi îi făcu cu ochiul în vreme ce îi 
strecura un bileţel în palmă. 

DeMarco furişă o privire spre masa unde stătuse individul cu 
coada de cal şi văzu că masa era goală. Se uită la chitanţa din 
palmă, citi numele „Cindy“, punctul de pe i făcut sub formă de 
inimioară, un număr de telefon şi cuvintele: „Dacă răspunde un 
bărbat, închide“. 

Locul ăsta era tare, tare periculos. DeMarco voia să se întoarcă 
acasă. 

* 

DeMarco îşi parcă maşina într-un loc de unde avea o vedere 
clară asupra clădirii administraţiei de la mlaştina Okefenokee. La 
ora cinci şi jumătate după-amiază, din clădire ieşiră trei angajaţi. 
DeMarco primise o descriere a lui Estep de la omul Emmei, Mike, 
dar niciunul dintre cei trei nu se potrivea descrierii. Doi dintre ei 
intrară într-un Ford Explorer împroşcat cu noroi, iar cel de-al 
treilea într-o berlină japoneză. Berlina se luă după vehiculul de 
teren afară din parcare şi DeMarco se luă după berlină. Cinci 
minute mai târziu, mica lor caravană se opri, aşa cum sperase 
DeMarco, la o cârciumă. 

Toţi trei bărbaţii erau trecuţi de cincizeci de ani şi aveau burţi 
de băutori de bere şi funduri late. DeMarco fusese în Parcul 
Naţional Yellowstone o dată şi tipii pe care îi vedea acum nu 
semănau deloc cu cei de acolo. Nu păreau să-şi fi petrecut ore 


întregi prin păduri, adulmecând urme şi stingând incendii. Nu 
erau bărbieriţi şi nu aveau un aer de oameni care trăiau pe afară; 
fumau Marlboro trecându-şi ţigara de la unul la altul, beau bere 
într-un ritm alarmant şi făceau tot felul de remarci obscene 
despre fundul barmaniţei. Se potriveau imaginii pe care DeMarco 
o avea despre poliţiştii corupți din New York: cu ochii mici, puşi 
pe furat şi pe luat şpagă, gata de bătaie, ca aceia pe care 
DeMarco şi-i amintea plimbându-se alene pe străzile din Queens 
şi balansându-şi bulanele. Trase concluzia că în cazul îngrijitorilor 
de mlaştini criteriile de angajare nu erau deloc aceleaşi ca în 
cazul Parcului Naţional Yellowstone. 

DeMarco ocupă un loc la bar, de unde putea trage cu urechea 
la discuţiile poliţiştilor, şi comandă o bere. Spera să găsească 
ocazia potrivită pentru a-i atrage într-o conversaţie, astfel încât 
să poată muta discuţia în cele din urmă asupra lui Estep şi să afle 
ce căuta Estep în Washington în ultimele două luni. În vreme ce 
stătea şi-i asculta pe poliţişti, se gândi la ziua pe care tocmai şi-o 
irosise. 

După micul dejun vizitase clădirea în care se găseau registrele 
de populaţie din ţinutul Charlton şi verificase certificatul de 
naştere al lui Billy Mattis, căutând informaţii despre tatăl lui. Nu 
era menţionat niciun fel de tată. De acolo se duse la registrele de 
proprietate şi afaceri şi căută legături între Taylor, Estep, 
Donnelly şi Mattis. După trei ore avu confirmarea că Taylor 
deţinea cam totul în regiune, aşa cum îi spusese senatorul 
Maddox, dar ceilalţi trei oameni nu erau listaţi ca parteneri, 
finanţatori sau angajaţi. 

Îşi petrecuse după-amiaza la ziarul local, Charlton County 
Herald. Spre surprinderea lui, descoperise că editorul ziarului era 
individul cu pălărie de paie pe care îl văzuse în acea dimineaţă 
conversând cu Emma. Îi oferi editorului aceeaşi minciună pe care 
o spusese chelneriţei, despre scrierea unui articol cu subiectul 
Billy Mattis, iar acesta îi permise amabil lui DeMarco să 
folosească aparatul lui de citire a microfişelor pentru a explora 
arhiva ziarului. Cercetarea lui îi revelă surprinzătorul fapt că 
Maxwell Taylor apărea rareori în ziar. Înainte de 1970 existau 
menţiuni ocazionale despre Taylor privind achiziţionarea unei 
parcele de pământ sau preluarea unei afaceri, dar după 1970 
numele lui nu mai era deloc pomenit. lar acest amănunt părea 


extrem de neobişnuit, având în vedere bogăţia şi lăcomia 
individului. DeMarco observase că editorul ziarului se schimbase 
în 1969 şi nu se putuse abţine să nu se întrebe dacă primul 
amendament“! nu fusese la rândul lui amendat în districtul 
Carlton, în privinţa lui Dale Estep, tot ce aflase fusese că Estep 
câştigase toate competiţiile care implicau o armă de foc şi era 
deţinătorul actual al recordului local la pescuitul bibanului. 

DeMarco îşi întoarse din nou atenţia către cei trei băutori de 
bere. Acum îşi bârfeau nevestele, toţi trei părând însuraţi cu nişte 
harpii din partea locului, cu limbi ascuţite şi răuvoitoare. Tocmai 
voia să se ridice de pe scaun ca să le pună o întrebare 
nevinovată - „Hei, voi lucraţi la mlaştina aia mare de acolo?“ - 
dar, înainte de a o face, în bar intră un alt individ îmbrăcat în 
acelaşi tip de uniformă. 

Individul era şi el trecut de cincizeci de ani, dar, spre deosebire 
de colegii lui, nu avea burtă şi se mişca cu graţia unui tigru. Avea 
pomeţi ridicaţi şi tari şi riduri adânci de fiecare parte a gurii. 
Nasul era lung şi drept, iar părul era negru cu o buclă lungă 
atârnându-i pe frunte. Îi amintea lui DeMarco de actorul şi 
dramaturgul acela căsătorit cu actriţa Jessica Lange?. 

DeMarco era sigur că omul era Estep şi opinia lui fu confirmată 
când unul dintre poliţiştii de la masă zise: 

— Hei, Dale, vino să tragi un gât cu ajutoarele tale. 

DeMarco se răsuci pe scaun astfel ca Estep să nu-i vadă faţa. 

Estep îl ignoră pe omul care vorbise şi rosti către altul: 

— Charlie nu ţi-am spus să baricadezi accesul pe drumul din 
nord astăzi? 

— Ba da, Dale, dar... 

— Niciun dar. Ţi-am spus că vreau treaba executată astăzi, că 
la noapte vine o echipă şi n-am chef ca turiştii să se înghesuie pe 
acolo mâine-dimineaţă. 

— Dale, plănuiam să o fac astăzi, dar am avut problema aia cu 
scurgerile. Pur şi simplu n-am ajuns. 

— Aşadar, cu alte cuvinte, ai plecat la ora cinci ca întotdeauna 
şi ai venit aici să tragi la măsea. 

— Păi, cred că da, dar... 

DeMarco studie chipul lui Estep reflectat în oglindă în vreme ce 


31 Amendament care garantează, între altele, libertatea presei. (n. red.) 
32 E vorba de Sam Shepard. (n. red.) 


individul se răţoia la Charlie. Când îl descrisese pe Estep, Mike se 
referise la el ca având „ochi de vânător“. DeMarco nu înţelesese 
semnificaţia acelui termen, dar acum o înţelegea. Ochii negri ai 
lui Estep păreau permanent în mişcare, ca şi cum ar fi căutat 
prada pretutindeni, aşteptând doar ca vreo vietate să intre în 
panică şi să o ia chelălăind la fugă din ascunzătoare. Dale Estep 
avea ceva vizibil periculos în fiinţa lui. 

— Charlie, rosti Estep, ridică-ţi fundul ăla mare de pe scaun. ŞI 
tu, Harv. Voi doi tâmpiţilor veniţi cu mine. Am barierele şi 
indicatoarele de ocolire în camionetă. O să le punem chiar acum. 

— Ah, Dale, nu poate aştepta până mâine? Mă scol devreme 
şi... 

— Charlie, refuzi să te supui unui ordin direct? 

— Nu, Dale, spun doar... 

— Ce-ai face, Charlie, tu şi grasa aia de nevastă-ta şi graşii ăia 
de copii ai tăi, dacă chiar ar trebui să munceşti ca să îţi câştigi 
existenţa? Vrei să afli? 

Estep se uită fix la Charlie până când acesta îşi cobori privirea 
ca un căţeluş plesnit peste bot, apoi continuă: 

— Să mergem. Voi doi amândoi cu mine! 

Cei doi se ridicară şi se luară după Estep, când al treilea poliţist 
zise: 

— Hei, Charlie, cum să ajung acasă? Tu conduci astăzi. 

Înainte ca Charlie să răspundă, Estep interveni: 

— Stai aici şi îmbată-te, Junior - aşa cum faci în fiecare seară. 
ŢIi-l aduc pe Charlie înapoi în două ore, după ce terminăm treaba. 

După ce Estep ieşi din bar însoţit de cele două ajutoare, 
individul pe nume Junior rămase o vreme bând singur, apoi se 
duse la o masă de biliard şi începu să dea în bile. DeMarco îl lăsă 
să dea câteva lovituri, apoi îl întrebă dacă ar vrea să facă un joc. 

Junior se uită la DeMarco, măsurându-i accentul de nordist, şi 
zise: 

— Nu eşti vreun yancheu maniac al biliardului, nu? 

— Nuu, răspunse DeMarco. Sunt doar un tip căruia îi place să 
joace din când în când. 

De fapt, DeMarco era un practicant destul de priceput al 
biliardului, dar hotărâse deja să-l lase pe bunul Junior să câştige 
câteva jocuri. 

— Păi, în acest caz, hai să îl facem interesant, zise Junior. Să 


zicem doi dolari pe joc? 

Se dovedi că DeMarco nu trebuia să-l lase pe Junior să câştige; 
ticălosul juca la fel de bine ca Minnesota Fats*?. În vreme ce 
Junior ajunsese deja la bila opt, DeMarco zise: 

— Mi s-a părut că tipul ăla nu prea era mulţumit de prietenul 
tău, Charlie. 

— Tâmpitul de Dale, exclamă Junior. A fost la Washington timp 
de două luni nenorocite, unde a stat cu burta la soare, după care 
vine aici şi vrea să scoată untul din noi. 

— Chiar aşa? se miră DeMarco. Eu sunt din D.C. Ce căuta 
acolo? 

— Bila nouă, gaura din colţ. Oh, la nişte cursuri organizate de 
Departamentul de Interne. Rahaturi de mediu, gestiunea 
terenurilor, porcării d-astea. Bila cinci, gaura laterală. 

— Sună interesant. Presupun că voi mergeţi mereu la şcoală ca 
să fiţi la curent cu reglementările de mediu şi chestii de genul 
asta. 

— Da, sigur. Niciunul dintre noi nu face vreo blestemată de 
şcoală, iar acu' e pentru prima dată că Dale merge la aşa ceva. 
La naiba, Dale nu s-a dus la şcoală nici când era puşti. Tot ce 
făcea era să vâneze. Până şi antreprenorii de construcţii din 
Florida au mai mare grijă de mediu decât el. Ce a făcut el acolo 
în nord a fost să stea toată ziua cu burta la soare şi să vâneze 
păsărici toată noaptea. Nici măcar nu s-a întors cu vreo 
nenorocită de carte. Fă-le stivă, orăşeanule. Îmi datorezi opt 
dolari. 

În vreme ce pregătea jocul următor, DeMarco zise: 

— Spuneai că e vânător. Ce se poate vâna pe aici? 

— Eu nu vânez nimic, da' Dale ar ucide orice are blană sau 
pene. Nemernicului îi place pur şi simplu să ucidă fiinţe. 

— Cu ce vânează? Cu arcul şi săgeata? Cu puşca? 

— Cu puşca. Şi ştie să tragă al naibii de bine! 

— Nu zău, se prefăcu DeMarco mirat. 

— Mda, odată a trebuit să mergem ca să vânăm o vulpe 
turbată şi, în vreme ce urmăream vulpea, am văzut o veveriţă 
zburătoare sărind dintr-un copac. Imi plac animăluţele astea. 
Ticăloasele pot zbura şi o sută de metri. În fine, am zis: „Hei, 
Dale, ia uite la ticăloasa aia mică“, iar blestematul de Dale îşi 


33 Pseudonim al lui Rudolph Wanderone Jr., faimos jucător de biliard (n. red.) 


ridică puşca, abia se uită şi veverita zboară de pe cer. 
Nemernicul ăsta poate nimeri ochiul unui gândac de la trei sute 
de metri. Dar, la naiba, de ce să ucizi o amărâtă de veveriţă 
zburătoare? Un nebun. 

DeMarco îşi dădu seama că, mergând pe această linie de 
întrebări, chiar dacă oarecum interesantă, nu ajungea nicăieri. 
Colonelul Moore confirmase deja că Estep era un ticălos psihopat 
care putea trage cu arma. DeMarco se gândi să vadă dacă Junior 
îl cunoscuse pe Billy Mattis şi poate să afle de la el cine erau 
rudele lui Billy. Încercă să se gândească la o cale de a îndrepta 
conversaţia în această direcţie, când observă camioneta cu Dale 
şi ceilalţi doi poliţişti trăgând în parcarea din faţa localului. La 
naiba! Estep spusese că vor fi plecaţi două ore. 

DeMarco se uită la ceas şi rosti: 

— Oh, fir-ar să fie, uite cât s-a făcut ceasul. 

După care scoase o bancnotă de zece dolari şi o lăsă pe masa 
de biliard. Îi strânse mâna lui Junior şi vru să plece, dar Junior îl 
opri: 

— Hei, stai aşa. Trebuie să-ţi dau restul. 

— E-n regulă. Trebuie să plec, zise DeMarco. 

— Ntt, stai aşa, insistă Junior. Am ceva mărunţiş în portofel. 

La naiba! înainte ca DeMarco să poată pleca, Estep intră în 
local. DeMarco îşi luă restul de la Junior, îi strânse iarăşi mâna şi 
îi spuse ce plăcere fusese să o încaseze în patru partide la rând. 

Privirea lui Estep îl urmări în vreme ce DeMarco ieşi din local. 


CAPITOLUL 32 


DeMarco stătea întins pe patul lui de motel, cu un prosop încă 
umed după duş înfăşurat în jurul mijlocului. Aerul condiţionat, 
funcţionând exact când avea mai puţină nevoie de el, îl înfiora, 
dar DeMarco era prea leneş ca să se scoale de pe pat şi să-l 
oprească. 

Vorbea la telefon cu o doamnă drăguță pe nume Becky 
Townsend care lucra la Departamentul de Interne. DeMarco se 
întâlnise cu Becky de câteva ori după divorţ, dar femeia îşi 
dăduse seama că sufletul lui nu era pregătit pentru astfel de 
întâlniri. Cu toate astea, îl plăcea şi nutrea speranţa că el se va 
vindeca într-o bună zi. Era mai mult decât bucuroasă să-i facă o 
favoare. 

DeMarco o rugă pe Becky să-i afle dacă Dale Estep se 
înregistrase cu adevărat pentru vreun curs al Departamentului 
de Interne. Îi spuse că mai voia să afle dacă individul participase 
cu adevărat la cursuri, şi mai ales dacă era la curs în ziua când se 
trăsese asupra preşedintelui. Nu rosti explicit „în ziua când s-a 
tras asupra preşedintelui“, dar îi dădu data. Când Becky îl întrebă 
de ce voia să ştie toate acestea, DeMarco îi răspunse că îl bănuia 
pe Estep de folosire eronată a fondurilor guvernamentale şi că, 
de fapt, nu participase la niciun curs. 

— Delicte de doi bani, Becks, zise el. Cred că ţărănoiul ăsta şi-a 
bătut joc de Unchiuleţul Sam. 

— Hopa, exclamă Becky. Afacerea Chiuleala. 

— Tu râzi acolo, dar să ştii că subsemnatul munceşte să 
eradicheze corupţia din guvern. 

Închise, promiţându-i un cadou din sudul ţării - poate o statuie 
de plastic a lui George Wallace într-un cărucior“. Becky nu găsi 
ideea amuzantă. 


34 Politician american, guvernator al statului Alabama şi candidat de patru ori 
la preşedinţia SUA, cunoscut pentru vederile sale segregaţioniste. A rămas 
paralizat după o tentativă de asasinat asupra sa. (n. red.) 


DeMarco îşi puse pantaloni scurţi, un tricou şi şlapi şi se duse 
până la camera Emmei. Cum planul lor era să nu fie văzuţi 
împreună, DeMarco privi în jur cu grijă, simțindu-se ca un şcolar, 
ca să se asigure că nu-l vede nimeni când ciocăneşte în uşa 
partenerei lui. În vreme ce DeMarco inspecta tot felul de arhive, 
misiunea Emmei era să arunce o privire asupra proprietăţilor 
imobiliare din zonă. DeMarco credea că o astfel de activitate 
putea furniza unele indicii despre Maxwell Taylor, de vreme ce el 
deţinea aproape toate terenurile din zonă. 

Emma răspunse cu greu la uşă. După ce intră, DeMarco 
observă că se mişca încet şi decis către singurul scaun din 
încăpere. Cum nu se putea aşeza altundeva, DeMarco se trânti 
pe pat. 

La televizor se juca un meci de baseball. Era ciudat, căci Emma 
declarase de mai multe ori că ideea ei despre iad era să fie 
legată de un scaun şi să fie condamnată să urmărească ceva fără 
niciun pic de suspans pe vecie. 

— Cine câştigă, Emma? întrebă DeMarco. 

Atlanta Braves jucau împotriva celor de la Dodgers. DeMarco îl 
dispreţuia pe Ted Turner* - era bucuros că Jane Fonda îl părăsise 
- Şi spera ca echipa din Los Angeles să scoată untul din cei de la 
Atlanta Braves. 

— Habar n-am, răspunse Emma, vorbind la fel cum se mişcase 
mai devreme: încet, cu precizie şi intenţionat. 

Căută telecomanda televizorului, apăsă un buton şi schimbă 
canalul; apăsă alt buton şi mări volumul la un nivel asurzitor; în 
cele din urmă apăsă pe butonul de închidere a televizorului. 

DeMarco îşi dădu seama că era beată. Dusă, matolită, beată. 
Nu o văzuse niciodată pe Emma nici măcar ameţită, iar acum era 
făcută zob şi încerca să-i ascundă asta lui DeMarco. 

— Cum a fost ziua ta? întrebă DeMarco. 

— Interesantă, răspunse ea după câteva clipe. 

— Ai de gând să-mi spui ce-ai aflat? 

Emma stătu câteva clipe, râgâi şi zise: 

— Scuze. Am aflat ce ştiam deja: că Taylor deţine totul în ţinut. 
M-am oprit la trei sau patru agenţii imobiliare ca să văd ce era de 
vânzare şi toată lumea mi-a spus acelaşi lucru: dacă vreau să 
cumpăr terenuri, trebuie să discut cu Max Taylor. Dar despre 


35 Om de afaceri american, proprietarul echipei Atlanta Braves (n. red.) 


Taylor n-au vrut să-mi spună absolut nimic. Se pare că îi sperie 
pe oameni de moarte din cine ştie ce motiv. 

— Vreo legătură cu vreunul dintre ceilalţi? 

— N-am descoperit nimic. 

— Deci ziua a fost complet irosită. 

— Nu chiar, replică ea. 

Întinse mâna după un pahar cu apă de pe o măsuţă de lângă 
scaun şi îl răsturnă. 

— Oops, făcu ea. 

Se ridică într-un final, cu oarecare dificultate, şi se duse cu 
picioarele ţepene către baie ca să umple paharul, lovindu-se cu 
un umăr de canatul uşii. 

DeMarco nu mai putea suporta. Izbucni în râs şi zise: 

— Emma, eşti beată turtă! Cât ai băut? 

— Mult. Sunt atât de beată, că te văd dublu şi Dumnezeu ştie 
că unul singur mi-e mai mult decât suficient. 

Emma se întoarse la scaun, se prăbuşi pe el şi zise: 

— Stăteam în faţa unui magazin îmbrăcată în costumul meu de 
mare cucoană de prin partea locului, sporovăind cu nişte 
localnici, când din magazin iese o tipă cam de vârsta mea şi 
găseşte un tichet de amendă pe parbrizul maşinii ei. In clipa aia o 
văd că o apucă pandaliile. Începe să înjure ca la uşa cortului, 
rupe tichetul de pe parbriz şi îl aruncă în canal. Apoi se apucă să 
urle înspre magazin, către cineva: „Spune-i nemernicului de 
Taylor că o să plătesc biletul ăla în ziua în care o să mă pupe în 
fund“. După care se urcă la volan şi pleacă. 

Aşa că i-am întrebat pe localnici cine e cucoana, şi ei mi-au 
spus că e Hattie McCormack, o femeie dată naibii. M-au avertizat 
să stau departe de bătrâna vrăjitoare. Am aflat că deţine cinci 
acri de pământ la periferia orăşelului ăstuia nenorocit şi îşi creşte 
propriul tutun, aşa că am luat-o într-acolo, păstrându-mi masca 
de cumpărătoare. Ei bine, Hattie m-a plăcut, aşa fermecătoare 
cum sunt. M-a invitat înăuntru şi mi-a oferit cel mai bun lichior de 
casă pe care l-am băut vreodată, pe Dumnezeul meu. Joe, 
chestia aia trebuie să fi avut vreo două sute de grade. E posibil 
ca mâine să mor din pricina mahmurelii. În fine, am stat pe 
verandă, bând din alcoolul ei şi vorbind. E o americancă pe 
cinste, originală. M-am simţit de minune discutând cu ea. 

— Asta e limpede, zise DeMarco. Când o să-mi spui de partea 


cu Taylor? 

— A, da, Taylor. După cum spune ea, domnul Taylor nu numai 
că deţine tot pământul de pe aici, dar şi autorităţile. 

— Autorităţile? 

— Da. Şeriful, judecătorii, consilierii locali. Pe toţi. Femeia 
pretinde că el primeşte chiar şi o parte din taxe. De aceea a scos- 
o din minţi acel tichet; spunea că Taylor a dispus instalarea 
acelor aparate deoarece primeşte o parte din taxe şi amenzi. 

— De ce nu se teme şi ea de Taylor ca toată lumea de pe aici? 

— Am întrebat-o, şi mi-a răspuns că e o fiinţă mult prea rea ca 
să se teamă de cineva. Dar mi-a mai spus că, dacă Taylor ar afla 
că a vorbit cu mine, l-ar trimite pe Injun să-i facă o vizită. 

— Injun? 

— Bănuiesc că e un tip care lucrează pentru Taylor. 

DeMarco ştia că în zonă erau mai mulţi indieni, dar imediat îşi 
dădu seama că Injun era individul cu coadă de cal pe care îl 
zărise la micul dejun. 

— In fine, reluă Emma, Taylor ăsta e o figură. Hattie spune că 
omul îşi petrece cea mai mare parte a timpului vizitând ţinutul. 
Hălăduieşte ca să verifice diverse lucruri, ca un general în 
inspecţie. Le spune oamenilor să curețe mizeria, verifică tot 
timpul ce se difuzează în cinematografe şi ce fel de cărţi se vând 
în librării. 

— Cărţi? 

— Da. Domnul Taylor nu aprobă revistele cu fete sau filmele 
deocheate sau orice consideră el pornografie. Tipul e o figură. 

Verifică şi ce se predă prin şcoli. Dacă vede ceva ce nu-i place, 
profesorul în cauză se poate trezi imediat dat afară. 

— Pare un dictator autentic, zise DeMarco. 

— Intr-adevăr, dar Hattie a recunoscut că nu totul e negru. Nu 
e nicio crimă aici, deoarece judecătorii lui Taylor se fac că nu văd 
dacă se petrece aşa ceva. lar Taylor a donat o groază de bani 
pentru diverse chestii: terenuri de sport, echipamente sportive, 
un ring pentru rolleri, lucruri de genul ăsta. Ba a înfiinţat chiar şi 
o bursă pentru cei defavorizaţi. 

— Deci este un despot luminat. 

DeMarco se gândi la ceea ce spusese Emma şi trase concluzia 
că, deşi Hattie McCormick putea avea dreptate în privinţa lui 
Taylor, informaţia nu aducea nimic nou în privinţa tentativei de 


asasinat sau a vreunei conexiuni cu Patrick Donnelly. Nu era 
nimic senzaţional în faptul că cetăţeanul cel mai bogat dintr-o 
mică zonă rurală avea o influenţă covârşitoare asupra acelei 
zone şi a oficialităților locale - bogaţii îi aveau pe politicieni la 
degetul cel mic de secole. Ideea că Taylor primea o parte din 
taxe părea destul de nerealistă, dar, chiar dacă era adevărat, cu 
ce schimba asta situaţia? 

DeMarco observă că Emma îşi lăsase capul să-i cadă şi bărbia 
ei aristocratică ajunsese să i se odihnească în piept. Era pe 
punctul de a adormi. DeMarco se ridică de pe patul pe care 
stătea tolănit, îşi strecură un braţ sub braţul ei şi o ajută să 
treacă de pe scaun pe pat 

— Ce faci? mormăi Emma, însă fără a opune rezistenţă. 

DeMarco o lăsă încetişor pe pat, îi scoase pantofii şi îi puse o 
pernă sub cap. 

În vreme ce DeMarco deschidea uşa ca să plece, Emma zise: 

— Oh, am uitat să-ţi spun. Hattie a zis că în aprilie sau mai un 
individ care nu era de prin partea locului i-a pus tot felul de 
întrebări despre Taylor. 

— Cine era? 

— Nu-şi amintea numele lui - era la fel de beată ca mine -, dar 
mi-a spus că era un nemernic chipeş, cu vorba dulce. 

După care Emma începu imediat să sforăie. 


CAPITOLUL 33 


Casa lui Jillian Mattis se găsea la periferia oraşului Uptonville, 
aflat la câţiva kilometri nord de Folkston. Era o clădire pătrată, cu 
un singur etaj, având mare nevoie de un acoperiş nou şi deo 
zugrăveală. Pe o latură a casei se găsea o mică grădină de 
legume, unde principala recoltă o constituia o iarbă scurtă, plină 
de flori. In spatele casei se vedea un şopron cu un acoperiş lăsat 
pe spate, pereţi din chirpici şi un grajd pentru cai, deşi DeMarco 
nu zărea niciun indiciu cum că acolo artrăi animale. 

Femeia care veni să-i răspundă la uşă era înaltă, bine 
proporţionată şi chipeşă. Avea nişte ochi albaştri pătrunzători, 
care se îngustară când se uită prin grilajul uşii la DeMarco, 
încercând să se adapteze la contrastul dintre lumina strălucitoare 
de afară şi întunericul dinăuntrul casei. Femeia purta o rochie de 
casă de un gri-decolorat, care, cu vreun milion de spălări înainte, 
conţinuse şi un model floral colorat în mov. Părul castaniu şi des 
îi era înspicat cu şuviţe albe, iar ochii ei purtau durerea unei vieţi 
pline de dorinţe neîmplinite. Dacă şi-ar fi vopsit şuviţele albe şi ar 
fi aplicat un pic de machiaj pe faţă, ar fi fost fascinantă, dar 
DeMarco sesiză că femeia trecuse de mult de vremea în care să-i 
mai pese cum arată. 

Femeia lăsă grilajul uşii închis şi întrebă: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Vorbea cu un ton monoton. 

— O caut pe Jillian Mattis, rosti DeMarco. 

— Eu sunt Jillian. Cu ce vă pot fi de folos? 

DeMarco era surprins. Femeia părea să aibă doar patruzeci şi 
ceva de ani, iar Billy avea treizeci şi doi când murise. Probabil că 
îl născuse când era încă adolescentă. 

— Mă numesc Joe DeMarco, doamnă Mattis, rosti DeMarco. 
Lucrez pentru Congresul Statelor Unite. 

DeMarco decisese pe loc să nu se folosească de identitatea 
confecţionată. Instinctul îi spusese că femeia ar fi respins orice 


scrib mercenar care ar fi încercat să scoată un ban din tragedia 
fiului ei. 

— Congresul? 

— Imi pare rău pentru ceea ce a păţit fiul dumneavoastră, 
doamnă. Primiţi, vă rog, cele mai profunde condoleanţe. 

— Mulţumesc, zise ea. 

Se uita la el, dar nu-l vedea. 

— Ştiu că sunteţi în doliu, doamnă Mattis, dar mă întrebam 
dacă nu cumva vreţi să discutaţi cu mine despre Billy... 

DeMarco îşi dădea seama că femeia era aproape paralizată de 
durere şi abia putea purta o conversaţie, dar trebuia să afle de ce 
fiul ei o sunase de atâtea ori în luna dinaintea tentativei de 
asasinat. Mai voia să afle cine era tatăl lui Billy. Ajunsese să 
bănuiască faptul că acel tată putea fi Dale Estep. Estep era cu 
doar câţiva ani mai în vârstă decât Jillian şi, cum era un psihopat, 
DeMarco ajunsese să înţeleagă şi de ce localnicii ezitau să 
discute despre părintele lui Billy. În cazul în care Dale era tatăl lui 
Billy, se explicau şi alte lucruri - cum ar fi fost acela al motivului 
pentru care Billy ar fi putut coopera cu el în cadrul tentativei de 
asasinat. Punctul slab al acestei teorii era acela că, dacă toate 
celelalte supoziţii ale lui DeMarco se dovedeau corecte, atunci 
Estep aranjase asasinarea propriului copil. 

— De ce vreţi să vorbiţi despre Billy? 

— Aşa cum probabil ştiţi, doamnă, fiul dumneavoastră îl păzea 
pe preşedinte în ziua în care cineva a încercat să-l asasineze. 
Tentativa de asasinat încă nu a putut fi desluşită până la capăt. 

— Credeam... Credeam că un om a mărturisit deja că a tras în 
preşedinte. 

— Da, doamnă. Harold Edwards. Dar mai există şi alte aspecte 
importante. 

— Cum ar fi? 

— Doamnă Mattis, cunoaşteţi un om pe nume Patrick 
Donnelly? În acest moment ea ar fi trebuit să exclame: „Da, 
bineînţeles!“ 

_ Era mentorul lui Billy, amicul, naşul lui sau ceva de genul ăsta. 
In loc de asta, femeia nu scoase niciun sunet. Se uita dincolo de 
DeMarco. Acesta se întoarse ca să vadă încotro privea ea şi văzu 
un leagăn din cauciuc atârnând de o ramură a unui ulm pe 
moarte. Femeia vedea un Billy Mattis mic, cu părul blond 


fluturând, cu un zâmbet pe faţă, încercând să se înalțe până la 
Lună. 

— Doamnă Mattis, reluă DeMarco, cunoaşteţi un om pe nume 
Patrick Donnelly? 

— Îmi cer scuze, rosti Jillian Mattis, revenind din reveria ei. Nu, 
nu-l cunosc. Cine e? 

— Este directorul Serviciului Secret, şeful lui Billy. 

— Oh, exclamă ea. 

— Dar pe Maxwell Taylor, doamnă Mattis? Care e relaţia dintre 
el şi Billy? 

Jillian Mattis îi acordă brusc întreaga atenţie lui DeMarco, 
uitând pe moment de moartea fiului ei. 

— Max? se miră ea. 

— Da, doamnă. 

— Trebuie să plecaţi chiar acum. 

Femeia părea speriată de moarte. 

— Doamnă Mattis, este o chestiune importantă, insistă 
DeMarco. Lăsaţi-mă să intru ca să discutăm. Vă rog. 

Jillian Mattis clătină din cap. 

— Dar despre Dale Estep, doamnă Mattis? Este el... 

— Trebuie să plecaţi, repetă Jillian Mattis. Scosese vorbele ca 
un şuierat, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzită. Fiul meu e 
mort şi nu se mai întoarce, iar eu nu mai am nevoie de altă 
durere în viaţa mea. 

Şi îi trânti lui DeMarco uşa în nas. 

x 

„Nenorocitul de Mahoney“, îşi zise DeMarco, în vreme ce 
conducea înapoi spre motelul lui din Folkston. Era ruşinat că o 
încolţise în aşa hal pe Jillian Mattis. Nenorociţii ăia de la FBI - cu 
insignele lor, cu legitimaţiile lor şi cu tehnicienii lor în halate albe 
-, ei ar fi trebuit să fie aici şi să hărţuiască oamenii, nu el. ` 

Conducând mai departe, DeMarco continuă să fumege. Işi 
pierdea timpul şi o ştia. Nu avea să găsească vreo legătură între 
Donnelly, Taylor şi Billy Mattis în arhiva unui ziar de ţară. Şi cum 
l-ar fi putut îndruma mama lui Billy către dovezi clare că Estep şi 
Taylor încercaseră să-l ucidă pe preşedinte? 

DeMarco ştia ce să facă mai departe - dar nu voia să o facă. 
Dacă ar fi fost o misiune normală, ceva despre un politician de pe 
dealul Capitoliului, în acel moment s-ar fi apucat să agite oala şi 


sa vadă ce iese la suprafaţă. Ar fi interogat toţi oamenii implicaţi 
şi s-ar fi asigurat că toată lumea ştie că e chestionată. Ar fi 
sugerat că unul dintre vorbitori discuta cu autorităţile şi îi turna 
pe ceilalţi. Ar fi strâmbat din nas, ar fi minţit în privinţa dovezilor 
care nu existau şi ar fi pretins că o arestare era iminentă. Cu alte 
cuvinte, ar fi făcut tot ce ar fi fost nevoie ca să provoace o 
reacţie precipitată. 

Da, dacă ar fi fost vorba de vreun om de încredere de-al 
vreunui politician care furniza pe şest informaţii sau despre 
poznele vreunui birocrat îndărătnic, atunci exact asta ar fi făcut. 
Şi ar fi ştiut exact cum ar fi reacţionat inamicii. Ar fi încercat să-l 
intimideze umflându-şi piepturile şi lăudându-se cu relaţiile lor de 
putere. Ar fi încercat să-l înspăimânte cu poveşti despre forţa lor 
teribilă. Poate chiar ar fi încercat să-l mituiască, dar cu siguranţă 
l-ar fi ameninţat cu pierderea locului de muncă. Cea mai rea 
ameninţare, pe care ar fi lăsat-o special la urmă, ar fi fost că îşi 
vor chema armata de avocaţi şi îl vor târî prin tribunale până ce 
va rămâne sărac lipit pământului. 

Dar Estep şi Taylor, dacă erau implicaţi - întotdeauna trebuia 
să adauge acel „dacă erau implicaţi“ -, nu l-ar fi mituit, 
ameninţat sau dat în judecată. L-ar fi ucis pur şi simplu. 

Da, DeMarco ştia ce ar fi trebuit să facă - dar nu voia asta. 

Ajuns înapoi la motel, o sună pe Emma în camera ei, dar nu 
primi niciun răspuns. De dimineaţă, prietena lui profund afectată 
de mahmureală îi spusese că se întoarce la ferma de tutun şi 
alcool a lui Hattie McCormack. Voia s-o mai întrebe câte ceva pe 
Hattie, de această dată fără alcool. DeMarco era nedumerit că 
Emma nu se întorsese încă; ar fi trebuit să ajungă înapoi până la 
acea ora. 

DeMarco se uită pe fereastra camerei la mica piscină de afară. 
Nu voia să discute cu Taylor până nu vorbea cu Emma - sau, ca 
să formuleze altfel situaţia, Emma îi furnizase o scuză ca să 
amâne întâlnirea cu Taylor. Aşa că, de vreme ce nu se putea 
gândi la altceva mai bun de făcut, hotărî să se ducă la piscină, să 
bea câteva beri şi să se comporte ca un turist. La naiba, chiar era 
un turist. 

Ajungând la piscina, cu o bere într-o mână şi cu prosopul de 
baie în cealaltă, descoperi doi băieţi care se jucau. Aveau nouă 
sau zece ani şi purtau costume de baie imprimate cu personaje 


din desene animate. Alergau de jur împrejurul piscinei, trăgând 
unul în celălalt cu pistoale cu apă şi lipind din fundul plămânilor. 

Lui DeMarco nu-i displăceau copiii, dar nu ştia prea bine cum 

să se comporte în preajma lor. Faptul că arătau ca nişte adulţi în 
miniatură nu însemna că erau nişte adulţi. O omidă poate fi un 
fluture în devenire, dar nu este încă un fluture. 
_ DeMarco rămase la depărtare de piscină şi-i studie pe băieţi. 
Incruntându-se, încercă să ghicească distanţa la care un puşti de 
treizeci de kilograme făcut minge poate împroşca apa. Când fu 
sigur de calculele lui, puse şezlongul luat de la motel la o 
distanţă dublă de piscină. Incercă să se relaxeze, dar în acea 
clipă unul din puşti începu să urle, pentru că celălalt încerca să-l 
bage cu capul sub apă. Urmări scena cu iritare puţină vreme, 
dându-şi în cele din urmă seama - cumva spre dezamăgirea lui - 
că niciunul din băieţi nu dispunea de forţa necesară ca să 
menţină capul alunecos al celuilalt sub apă cât ar fi fost nevoie. 

DeMarco îşi scoase tricoul, îşi desfăcu berea şi se întinse pe 
şezlong. Luă câteva guri de bere, apoi închise ochii. Era hotărât 
să se relaxeze şi să nu se mai gândească la inutilitatea misiunii 
lui curente. Stătu acolo doar un minut, când simţi pe cineva 
uitându-se fix la el, apoi îşi dădu seama că nu-i mai auzea pe 
băieţi. Deschizând un ochi, îi văzu pe băieţi stând la un pas de 
şezlongul lui. Pistoalele cu apă atârnau amenințătoare de-a 
lungul trupurilor lor. 

Aveau amândoi pieptul scofâlcit, ochi albaştri porcini şi o 
puzderie de pistrui pe nasurile lor îndesate şi pline de mucozităţi. 
Erau fraţi. O femeie fusese blestemată de două ori. 

— Şefule, rosti unul dintre ei, ai văzut vreodată un aligator? 

— Mda, rosti DeMarco. „Plecaţi de aici, mucoşilor“. Am văzut 
odată unul la grădina zoologică. 

— Noi am văzut unul în m/aştină. Unul mare. Avea gura 
deschisă şi o mulţime de dinţi. 

Puştiul îşi deschise gura şi îi arătă dinţii lui DeMarco. Fratele lui 
dădu repede din cap a încuviinţare. 

— Măi să fie, făcu DeMarco. 

— Da, da, rosti puştiul cu o expresie foarte serioasă pe chip. 
Şefule, crezi că aligatorii din mlaştină pot ajunge până aici la 
motel ca să se târască în bazinul ăla? 

DeMarco se trezi în faţa unei mari dileme morale. Să le spună 


băieţilor că existau cu adevărat şanse mari ca un aligator de trei 
metri să stea încovrigat, ca un cameleon, pe fundul piscinei? Asta 
îi putea face să plece de acolo, dar pe de altă parte le putea 
provoca coşmaruri cu pipi în pat, despre reptile imense care se 
furişau pe sub uşa camerei lor de motel. DeMarco se întrebă ce 
voiau cu adevărat puştii - fiorul pericolului apropiat, o bestie 
imaginară pe care s-o vâneze cu pistoalele lor cu apă sau o 
asigurare de la un adult drăguţ că erau în siguranţă? 

DeMarco deschise gura să le răspundă, dar, înainte de a 
scoate vreo vorbă, se auzi o voce de femeie: 

— Bobby. Randy. De ce îl necăjiţi pe domnul? 

— Nu-l necăjim, răspunseră la unison cei doi băieţi. 

Nişte mici mincinoşi. 

DeMarco se întoarse în direcţia vocii şi văzu o femeie care 
arăta absolut delicios, apropiindu-se de el purtând doar o 
pereche de bikini minusculi verzi. Avea părul castaniu-deschis, 
decolorat de soare, ochii la fel de limpezi şi de albaştri ca apa din 
piscină şi, la fel ca băieţii, nasul în vânt plin de pistrui. Era tare 
apetisantă. 

— V-au deranjat monstruleţii ăştia doi? îl întrebă ea pe 
DeMarco, mângâind creştetul umed al unuia din băieţi. 

Avea un zâmbet încântător. 

— Deloc, răspunse DeMarco, zâmbind la rândul lui. Minciuna 
era contagioasă. Mă întrebau despre aligatori. 

— Ca şi cum n-aş şti, zise ea, mimând exasperarea. De ieri, de 
când ne-am plimbat cu barca prin mlaştină, m-au înnebunit cu 
aligatori şi şerpi. Luând fiecare copil de câte o mână, continuă: 
Haideţi, împieliţaţilor! Aţi stat destul la soare. Să mergem 
înăuntru ca să vă spălaţi! 

Îi zâmbi iarăşi lui DeMarco. Când zâmbea, nasul i se încreţea 
într-un mod delicios. 

— Vă lăsăm să vă bucuraţi în linişte de piscină, zise ea. La 
revedere. 

În vreme ce se îndepărta, DeMarco urmări admirativ formele 
trupului ei unduindu-se grațios în costumul minuscul de baie, 
părul mişcându-se ritmic pe spatele ei cu fiecare pas. Singura 
pată neplăcută în toată această scenă încântătoare erau cei doi 
plozi înarmaţi care o strângeau de mâini. 

* 


Probabil că adormise, căci următorul lucru de care îşi dădu 
seama DeMarco era că cineva zgâlţâia şezlongul. Se uită în soare 
şi văzu un bărbat într-o uniformă bleumarin, cu şapcă pe cap şi 
ochelari de soare cu lentile cu reflexie. Soarele se reflecta în 
insigna de pe pieptul omului. Din poziţia în care stătea DeMarco, 
individul părea imens, cu o burtă uriaşa şi nişte baroşi plini de 
pistrui pe post de braţe. 

— Te numeşti DeMarco? tună individul. 

DeMarco se ridică în capul oaselor, încercând să se scuture de 
ultimele rămăşiţe ale somnului. 

— Da, răspunse el. Cu ce vă pot ajuta? 

— Domnul Taylor vrea să discute cu tine. 

In fine. Se părea că stârnise cuibul cu viespi fără ca măcar să 
încerce. DeMarco se ridică, iritat de polițistul care stătea 
ameninţător deasupra lui. Odată ajuns în picioare, îşi dădu 
seama că individul nu era atât de înalt precum crezuse el, dar 
continua să fie o persoană cu care nu s-ar fi luat bucuros la 
trântă. 

DeMarco se zgâi la insigna de pe pieptul omului: „Biroul 
Şerifului din districtul Charlton“. 

— Domnul Taylor vrea să mă vadă, şerifule, aşa că te-a trimis 
până aici ca să mă arestezi? 

— Adjunct, răspunse individul. Adjunct de şerif Pat Haskell. 

— Mă bucur să te cunosc, domnule adjunct de şerif, dar de ce 
te-a trimis domnul Taylor? 

Gura poliţistului se crispă de iritare. Era obişnuit cu mai mult 
respect decât oferea DeMarco. 

— Şeriful îi face un serviciu domnului Taylor. Domnul Taylor a 
zis că vrea să discute cu tine, aşa că şeful meu m-a pus să-ţi dau 
de urmă. 

Minunat. Taylor avea suficientă forţă ca să-l folosească pe 
şeriful ținutului pe post de curier. 

— Şi dacă eu nu vreau să discut cu domnul Taylor, domnule 
adjunct? 

— Să ştii că eşti cam mândru, amice. Eu doar transmit un 
mesaj. Dacă vrei să mă urmezi, te conduc până la reşedinţa lui 
Taylor. Dacă nu vrei, te priveşte. 

DeMarco se uită în ochelarii de soare ai adjunctului. 

— Lasă-mă un minut ca să mă schimb. Ne întâlnim în parcare. 


CAPITOLUL 34 


DeMarco urmări maşina adjunctului de-a lungul unei alei cu 
pietriş şi parcă la umbra unei sălcii plângătoare, alături de două 
camionete ultimul răcnet. Luând în consideraţie ce ştia despre 
venitul lui Taylor şi influenţa lui în regiune, casa individului 
constituia o surpriză. DeMarco se aşteptase la o vilă, dar casa lui 
Taylor era o simplă clădire cu două etaje, cu jaluzele şi jgheaburi 
verzi. Era încăpătoare, arătoasă şi bine făcută, dar nu mai mare 
decât alte clădiri pe care le văzuse în zonă. 

Pe veranda mare din faţă scârţâia un balansoar şi grilajul de la 
intrarea principală se legăna uşor, acţionat de o briză blândă, 
mai mult decât bine-venită. Adjunctul bătu uşor în grilaj. Imediat 
apăru o negresă grasă, îmbrăcată cu un şorţ alb peste o rochie 
neagră de casă. 

— Ei, ce mai faci, adjunct Pat? întrebă ea. Eşti aici ca să-l vezi 
pe domnul Taylor? 

— Nu eu, Tilly. Tipul ăsta. Domnul Taylor m-a rugat să-l aduc 
aici. 

Tilly dădu din cap înspre DeMarco. 

— Aşteaptă aici un minut, domnule. Mă duc să-i spun lu’ 
domnul Taylor că eşti aici. Cum te cheamă? 

— Joe DeMarco. 

— Mă întorc imediat, domnule DeMarco. 

După plecarea femeii, adjunctul îl salută cu şapca pe DeMarco. 

— Ne mai vedem pe aici, amice, zise el. 

Suna ca o ameninţare. 

DeMarco se plimbă pe verandă până la întoarcerea femeii. Nu 
era deloc sigur cum să-l abordeze pe Taylor: să îl ia tare sau să o 
ia pe ocolite. Negresa se întoarse la uşă înainte ca el să se 
hotărască. 

— Mergi pe hol până la prima uşă pe dreapta, îl îndrumă ea. 
Domnul Taylor e acolo, în birou. 

Intrând în încăpere, DeMarco văzu o tânără şi un bărbat mai în 


vârstă, pe care îl socoti a fi Taylor, stând împreună alături de un 
glob mare de lemn pictat manual. Globul avea un metru în 
diametru şi se odihnea pe un soclu din mahon. Cu o mână, 
bărbatul arăta spre glob şi spunea: 

— Vezi tu, dulceaţă, de acolo vin toate. 

Cealaltă mână se odihnea uşor pe şoldul femeii. 

Voluptuoasă. Era primul cuvânt care îi veni lui DeMarco în 
minte. Era cea mai voluptuoasă femeie pe care o văzuse 
vreodată. Era în picioarele goale şi purta o rochie subţire de 
bumbac care mai degrabă dezvelea decât acoperea. Materialul 
abia reuşea să-i prindă sânii plini şi şoldurile ample, iar prin el i 
se vedeau sfârcurile mari şi negre şi forma coapselor puternice. 
Primii trei nasturi de sus ai rochiei erau desfăcuţi, dezvăluind un 
decolteu care nu avea nevoie de sutien pentru accentuare sau 
sprijin. Braţele şi picioarele îi erau bronzate în nuanţa perfectă de 
auriu promisă în reclame, iar pe umeri îi atârnau şuviţe lungi de 
păr blond. Părul încadra un chip fără prihană, cu trăsături 
perfecte, dar absolut lipsit de orice semn de inteligenţă. Era 
Daisy Mae, o adevărată femelă din Sud - şi n-avea mai mult de 
cincisprezece ani. 

DeMarco reuşi în fine să-şi ia privirea de la ea şi descoperi cu 
stinghereala că Taylor îl studia. Îşi dădu seama că acesta era 
amuzat de reacţia lui la vederea fetei. 

Taylor trecuse de şaizeci de ani. Era înalt, în jur de doi metri, 
cu un trup musculos şi mare. Purta cizme de lucru noi, blugi şi o 
cămaşă cu mânecile suflecate. Era tras la faţă, cu riduri adânci 
de ambele părţi ale gurii. Avea păr des şi alb, iar sub sprâncenele 
albe şi stufoase i se vedeau ochii negri care străluceau cu 
intensitatea unui posedat. Stând alături de fetiţa-femeie blondă, 
Taylor nu mai avea nevoie decât de o barbă de un alb-coliliu ca 
să semene cu un Dumnezeu aspru care îl alungase pe Adam din 
rai, păstrând-o pentru sine pe Eva. 

Taylor o lăsa pe fată cu globul şi se duse către un birou mare 
confecţionat din acelaşi material ca soclul globului. Fata se uită 
scurt la DeMarco, apoi îl ignoră şi începu să rotească globul ca şi 
cum ar fi fost o jucărie de mari dimensiuni. Părea vrăjită de 
culorile care se amestecau în vreme ce lumea se învârtea sub 
degetele ei subţiri. 

— la loc, rosti Taylor, arătându-i lui DeMarco un fotoliu din faţa 


biroului. Era un ordin, nu o invitaţie politicoasă. Fetei îi spuse: 
Dulceaţă, fii drăguță şi du-te să-l aduci pe Morgan. 

Fata se comportă ca şi cum nu l-ar fi auzit şi continuă să 
învârtă globul. 

— Cu tine vorbesc, dulceaţă, zise Taylor. 

Fără a se uita la el, fata rosti: 

— Nu-mi place Morgan, unchiule Max. 

„Unchiul Max? E nepoata lui?“ 

Taylor schiţă un zâmbet, fie amuzat de toana ei copilărească, 
fie de atitudinea ei faţă de acest Morgan. 

— Morgan nu te va deranja, dulceaţă. Şi acum du-te după el. 

Vorbea încet, dar începea să i se vadă iritarea. Taylor era un 
om obişnuit ca ordinele lui să fie îndeplinite fără comentarii. 

Fata se mai uită o dată la globul care se învârtea şi se 
îndepărtă ezitând de el. Privirea lui Taylor o urmări, bucurându- 
se de mişcarea şoldurilor ei ample şi de jocul muşchilor de pe 
gleznele goale ale fetei. Pofta lui era evidentă şi, luând în 
consideraţie vârsta fetei, bolnăvicioasă. 

Orice gânduri plăcute ar fi avut în minte, ele îi dispărură când 
se uită la DeMarco. 

— Bob Storch de la ziar spune că ai întrebat de mine. Mi-am zis 
că e mai bine să văd personal ce vrei. 

DeMarco nu făcuse decât să-l întrebe pe editorul ziarului dacă 
îl cunoştea pe Taylor - editorul îi spusese că nu -, dar acea unică 
întrebare părea să fi constituit un motiv suficient ca editorul să-l 
alerteze pe Taylor. Individul avea un sistem de alertare timpurie 
mai bun decât armata. 

— Sunt scriitor, domnule Taylor. Colaborez cu diverse reviste. 
Am citit despre Billy Mattis, cum şi-a trăit viaţa, cum a murit, şi 
mi-am zis că e un subiect bun pentru un articol. Mă aflu aici ca să 
fac cercetări. 

— Ai vreo legitimaţie? cem să afle Taylor. 

La naiba. DeMarco scoase permisul de conducere şi i-l dădu lui 
Taylor. Acesta se uită la el, apoi luă un creion de pe birou şi îşi 
notă informaţiile despre DeMarco din permis. 

— Zi-i mai departe, rosti Taylor. 

— Asta-i tot. Sunt doar un tip care face nişte cercetări pentru 
un articol. 

Taylor continua să ţină permisul lui DeMarco. Se uită fix la el, 


bătând uşor cu bucata de plastic în suprafaţa biroului. 

— Şi de ce întrebai de mine? 

— İl cunoşteaţi pe Billy Mattis, domnule Taylor? 

În ochii lui Taylor apăru iritarea. Omul deschise gura ca să dea 
o replică dură; DeMarco punea întrebări în loc să răspundă la ele. 
Taylor reuşi totuşi să se abţină şi buzele i se contorsionară într- 
un rânjet. 

— Evident că îl cunoşteam. Am trăit aici toată viaţa şi cunosc 
pe toată lumea din ţinut. Billy a fost un exemplu pentru liceul din 
partea locului. Probabil că s-ar fi putut duce la colegiu cu o bursă, 
dar el a decis să intre în armată. Şi-acum răspunde-mi la 
întrebarea pe care ţi-am pus-o. De ce întrebi de mine? 

DeMarco ridică din umeri. 

— Numele dumneavoastră a apărut pur şi simplu. Cineva mi-a 
spus că avea impresia că Billy avea o legătură cu 
dumneavoastră. 

— Cine ţi-a spus asta? se repezi Taylor, cu ochii aruncând 
flăcări. 

— Zău că nu-mi amintesc, domnule Taylor. Se poate să fi fost 
soţia lui Billy. 

— Ai discutat cu nevasta lui Billy? 

— Desigur, răspunse DeMarco. Deci e adevărat că 
dumneavoastră şi el sunteţi înrudiţi? 

— Nu, nu e adevărat şi nu apreciez faptul că pui întrebări 
despre mine pe la spatele meu, domnule. 

— Domnule Taylor, nu ştiu ce vă supără în halul ăsta. Eu încerc 
doar să scriu un articol bun despre un erou local. Aş zice... 

— Nu dau doi bani pe ce zici tu. Din experienţa mea, voi, 
blestemaţii de ziarişti, n-aveţi niciodată ceva bun de spus despre 
cineva. Dar deviem de la subiect. Nu-mi place ca străinii să pună 
întrebări despre mine. N-o să mă las eu... 

Taylor se opri brusc şi privi peste capul lui DeMarco. În acelaşi 
timp, DeMarco auzi sunetul unei cizme care se freacă de 
podeaua din spatele lui. Se întoarse ca să vadă cine era acolo şi 
se trezi cu omul de la micul dejun, cel cu coadă de cal şi cu o 
cicatrice pe obraz. Purta cizme ponosite de cowboy, blugi negri şi 
un tricou gri fără mâneci care îi scotea în evidenţă bicepşii de 
halterofil. Omul se uită la DeMarco la fel cum o făcuse în local - 
cu un chip lipsit de expresie, cu o privire nemişcată şi 


intimidantă. 

DeMarco făcuse exerciţii fizice, era într-o formă relativ bună şi 
omul din spatele lui era doar cu puţin mai înalt ca el şi cu cel 
mult zece kilograme mai greu. Cu toate astea, DeMarco avu 
acelaşi sentiment pe care îl încercase când dăduse odată mâna 
cu un mijlocaş de la Washington Redskins. Mijlocaşul nu era nici 
el cu mult mai înalt şi mai greu decât DeMarco, şi totuşi DeMarco 
ştiuse imediat că sportivul aparţinea unei specii umane mai 
puternice, mai violente, una care ar fi stăpânit planeta dacă se 
ajungea la luptă corp la corp. 

DeMarco se uită înapoi la Taylor. Acesta îşi dădu seama că lui 
DeMarco nu îi plăcea să-l simtă pe Morgan în spatele lui şi buzele 
i se curbară într-un zâmbet subţire, plin de căldura unei nopţi de 
iarnă. 

— Morgan, tipul ăsta e din Washington, D.C., rosti Taylor, 
adresându-i-se lui Morgan, dar uitându-se către DeMarco. Spune 
că e scriitor. Crede că asta îi dă dreptul să pună întrebări despre 
oameni prin spatele... 

— Domnule Taylor, nu... 

— Taci, îl repezi Taylor. Să nu mă întrerupi când vorbesc! 

Aroganţa lui Taylor era de-a dreptul palpabilă. Era genul de 
aroganță pe care DeMarco o observase adesea la politicienii 
puternici: oameni atât de obişnuiţi să fie ascultați, atât de 
încrezători în autoritatea lor, atât de obişnuiţi cu supunerea 
necondiționată, că ajungeau să creadă că sunt de neatins. 

— Trebuie să înţelegi ceva, domnule, continuă Taylor. Aici nu 
eşti în blestematul de Washington, şi eu nu tolerez ca tu să îţi 
faci mendrele în această comunitate. 

DeMarco bănuia că un adevărat ziarist ar fi apelat la primul 
amendament în acest moment, explicând că avea dreptul să facă 
ce voia el. 

— Nu toleraţi? se miră DeMarco. 

— Corect. Nu tolerez. De fapt, cred că ar fi bine să pleci de aici 
mâine. Ar fi cel mai deştept lucru din partea ta. 

— Mă ameninţaţi, domnule Taylor? zise DeMarco. 

Ce întrebare idioată. 

Taylor îi zâmbi: dinţii lui semănau cu nişte mici pumnale. 

— Îmi daţi permisul înapoi? întrebă DeMarco. 

Taylor i-l aruncă. 


DeMarco se ridică de pe fotoliu şi se întoarse ca să plece din 
cameră, dar Morgan îi blocă ieşirea. Nici nu se clinti când 
DeMarco îi spuse: 

— Scuză-mă. 

Rămase acolo, neclintit, uitându-se impasibil în ochii lui 
DeMarco, la fel cum se uitase la el în local. DeMarco părea să nu 
poată pleca până când Taylor nu-i cerea acest lucru. 

DeMarco nu se speria uşor, dar Morgan... îi ridica părul de pe 
ceafă. DeMarco sesiză că în interiorul omului nu era nimic. 

Se întoarse cu faţa spre Taylor. Ochii acestuia sclipeau de 
satisfacţie. Se făcuse înţeles. DeMarco se găsea pe terenul lui şi 
juca după regulile lui. Biroul şerifului reprezenta un serviciu de 
curierat care îi aducea oamenii la scară. Era clar că aici nu era, 
după cum spusese el, blestematul de Washington. 

— Vreau să dispari din districtul Charlton mâine, zise Taylor. Ai 
priceput? 

DeMarco încuviinţa. 

— Lasă-l să treacă, Morgan, zise Taylor, şi Morgan se dădu 
puţin în dreapta lui, ca un luptător care dă târcoale adversarului, 
cu privirea aţintită asupra lui DeMarco. 

* 


DeMarco îşi scoase Mustang-ul închiriat de pe aleea lui Taylor 
şi apoi se opri pe marginea drumului. Cerul avea un aspect 
amenințător şi DeMarco decise să lase capota jos în cazul că 
avea să plouă. Vru să pornească maşina iarăşi, când privi spre 
casa lui Taylor şi o văzu pe fată, dulceața. Tocmai ieşise pe uşa 
din faţă şi se aşeza pe balansoarul de pe verandă. 

Işi puse picioarele pe balustrada verandei şi, datorită rochiei 
scurte pe care o purta, picioarele bronzate i se dezveliră până la 
capătul coapselor. DeMarco se holbă un minut într-acolo, apoi 
clătină din cap, dezgustat de sine însuşi. Era o adolescentă; 
undeva trebuia trasă o linie. Incepu să rotească cheia în contact, 
când îl văzu pe Morgan ivindu-se de după colţul casei. Morgan o 
văzu şi el pe fata de pe verandă. 

Se duse încet către ea, păşind cu mare grijă ca să nu facă 
zgomot. li amintea lui DeMarco de o panteră mare care se 
apropia de pradă. Morgan se opri la mai puţin de un metru de ea, 
cu trupul ascuns de un tufiş mare de rododendron, apoi rămase 
acolo, nemişcat ca o statuie, şi se holbă la creatura din faţa lui. 


Rămaseră aşa minute întregi - DeMarco urmărindu-l pe Morgan, 
Morgan urmărind-o pe fată -, apoi fata îşi dădu seama de 
prezenţa lui Morgan. Sări de pe balansoar, îndreptă un deget 
acuzator spre Morgan şi alergă în casă. Morgan nu se mişcă după 
plecarea fetei, ci continuă să stea nemişcat, aproape invizibil în 
umbra şi frunzărişul din jurul verandei. 

Continua să stea nemişcat şi când DeMarco o luă din loc. 


CAPITOLUL 35 


Emma nu era în camera ei, nu răspundea la celular şi nu-i 
lăsase niciun mesaj lui DeMarco. Ar fi trebuit să se întoarcă de la 
Hattie McCormack cu ore bune în urmă. Unde naiba era? 

Cum Emma nu era disponibilă ca să discute cu ea următorii 
paşi strategici, DeMarco o sună pe Becky, prietena lui de la 
Departamentul de Interne, ca să vadă dacă măcar ea îşi făcuse 
tema pentru acasă. Şi-o făcuse. li confirmă ceea ce DeMarco 
bănuia deja: că Estep se înregistrase la o serie de cursuri oferite 
de Departamentul de Interne, dar prezenţa lui la cursuri fusese 
sporadică în cel mai bun caz. Oricum, de vreme ce un asemenea 
program educaţional pentru adulţi era voluntar, nimeni nu ţinuse 
o condică de prezenţă sau vreo evidenţă a zilelor în care el 
lipsise. Privitor la ziua care îl interesa în cel mai înalt grad pe 
DeMarco, Becky nu fusese în stare să-i confirme dacă Estep 
fusese sau nu în clasă. larăşi lipsă de date concrete. Doar dovezi 
circumstanţiale care să indice faptul că Estep ar fi putut să fie 
implicat în tentativă, aşa cum suspecta DeMarco. 

Becky termină să-i povestească ceea ce descoperise despre 
Estep, apoi se lansă într-o relatare pe nerăsuflate a bătăliilor 
duse de ea cu ticăloşii de pe dealul Capitoliului. DeMarco îi 
invidia optimismul. Oarecum mânat de autocompătimire, se 
întrebă ce se întâmplase cu propriul optimism. Nu voia să 
sfârşească acea convorbire, dar nu peste mult timp ea îl anunţă 
că avea un nou apel de preluat pe o altă linie. 

Până la ora şase după-amiaza, iritarea lui DeMarco legată de 
absenţa Emmei se transformă în îngrijorare. Sună centralista ca 
să obţină numărul de telefon şi adresa lui Hattie McCormack. 
Femeia nu era trecută în cartea de telefon. Apoi sună la spitalul 
din localitate ca să vadă dacă nu cumva cineva cu trăsăturile 
Emmei fusese adus acolo şi din fericire primi un răspuns negativ. 

Neştiind ce să mai facă, DeMarco decise să iasă ca să 
mănânce ceva. Părăsi motelul şi se plimbă cu maşina prin 


împrejurimile Folkstonului, până descoperi un restaurant aproape 
pustiu. Avea chef să mediteze şi nu voia să fie înconjurat de 
oameni. Intră în restaurant şi se aşeză la barul din hol. 

Înainte ca fundul să-i atingă scaunul, barmanul se şi ivi ca să-l 
servească. 

— Ce vă aduc, domnule? întrebă barmanul. 

Era un bătrânel sfrijit, care ţopăia prin spatele barului ca o 
maimuţă, dezvelindu-şi dinţii în mod obscen, în dorinţa de a fi pe 
plac. Purta o cămaşă alba cu cravată şi blugi - „echivalentul din 
Georgia al costumului de barman din nord“, gândi cu acreală 
DeMarco. 

— O bere la halbă şi un cheeseburger, vă rog. 

— Imediat. 

Aşteptând cina, DeMarco se folosi de celular ca să sune la 
motel. Emma încă nu se întorsese. Se gândi câteva clipe şi sună 
un tip despre care ştia că lucra pentru fisc. Tipul avea o datorie la 
el. DeMarco îl rugă, îl imploră şi în cele din urmă trebui să-i 
promită o ladă de bere canadiană pentru ca acesta să fie de 
acord să se întoarcă la birou şi să caute adresa lui Hattie 
McCormack pe declaraţia de venituri. DeMarco nu era sigur că o 
femeie care îşi făcea singură băutura în casă plătea impozite, dar 
era unica modalitate care îi trecea prin minte de a afla adresa ei. 

Barmanul îi aduse berea. În vreme ce o bea încet, DeMarco se 
gândi la întâlnirea lui cu Taylor. Taylor l-ar fi putut ameti, s-ar fi 
putut dovedi drăguţ şi prietenos şi i-ar fi putut răspunde la 
întrebări cu minciuni sfruntate. Să fi fost înrudit cu Billy? Nu, 
trebuia să fie doar un vechi prieten de familie. Taylor nu avea 
nici un motiv să se fi comportat aşa de dur cu el. DeMarco trase 
concluzia că Taylor nici măcar nu se putea preface umil, chiar 
dacă era în interesul lui să o facă. 

Barmanul îl întrebă dacă mai voia o halbă. 

DeMarco ştia că nimeni nu va discuta cu el despre Taylor, dar 
poate că reuşea să afle ceva despre Morgan sau Estep. 

— Bineînţeles, răspunse DeMarco. Şi toarnă-ţi şi tu una. Ştii ce 
se spune: dacă ajungi să bei singur, trebuie să te duci la 
dezalcoolizare. 

Cu toate că nu era nimeni altcineva în bar, barmanul privi în 
jur, ca să se asigure că nu e prins în timp ce trage o duşcă la 
serviciu. 


— Am să iau una mică, să nu zici că-s neprietenos. 

Îşi turnă trei degete de Jack Daniels. 

— Am văzut un tip astăzi, rosti DeMarco. Părea indian. Avea o 
coadă de cal şi o cicatrice. 

DeMarco desenă o cicatrice cu degetul de la ochiul stâng până 
la gură. 

— Ai idee cine ar putea fi? 

— De ce întrebi? se interesă barmanul, brusc cu mai puţină 
amabilitate. 

— Mi se părea cunoscut. După statură, mi se pare că a jucat 
fotbal american sau ceva de genul ăsta. 

Barmanul îşi arătă dinţii. 

— Fotbal, hai că asta-i bună! 

— Deci îl cunoşti? 

— Oh, da. Se numeşte Morgan, dar dacă a jucat vreodată 
fotbal a făcut-o doar în închisoare. 

— Închisoare? 

— Da, a stat ceva vreme acolo. Cred că s-ar putea spune că a 
fost prost crescut. 

— Chiar aşa? se miră DeMarco. 

— Nu ştiu cine-i tac-su, dar maică-sa era nebună sadea. 

— De ce spui asta? 

— Păi chiar era, locuia la marginea mlaştinii într-o baracă, fără 
curent. Mai venea din când în când în oraş ca să ia provizii şi 
mergea pe stradă mormăind pentru ea şi uitându-se ciudat la 
oameni. Era înfricoşătoare. Îl aducea pe Morgan cu ea când era 
mic, şi copilul era întotdeauna murdar. Îl trata ca pe un animal. 

— Nu s-a dus la şcoală? 

— Nu, până în adolescenţă. Într-o zi a venit singur în Folkston. 
Cineva l-a întrebat unde-i maică-sa şi el a spus că a dispărut. 
Atâta tot, că a dispărut. Şeriful s-a dus unde locuiau ca s-o caute, 
dar dispăruse, aşa cum zisese Morgan. Nimeni nu ştie ce a păţit. 

Barmanul îşi aprinse o ţigară şi luă o gură de alcool. 

— În fine, şeriful l-a făcut pe reverend să-l ia la el şi acesta l-a 
dus la şcoală ca să vadă dacă poate fi învăţat să citească şi să 
scrie. Am înţeles că s-a dus pentru o vreme, dar apoi l-au trimis 
mai în nordul statului, la o şcoală de corecție. Le necăjea pe fete. 

— Cum le necăjea? întrebă DeMarco. 

Barmanul ridică din umeri. 


— Nu ştiu. Pe atunci lucram în Florida, aşa că nu eram aici 
când s-a petrecut. Dar trebuie să fi făcut el mai multe decât să le 
tragă de cozi. 

DeMarco şi-l aminti pe Morgan, ascuns în spatele 
rododendronului, spionând-o pe fata de pe verandă. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? se interesă DeMarco. 

— Oh, când a ieşit de la închisoare era deja adult şi avea 
cicatricea aia pe faţă. Şi mai ridicase şi ceva greutăţi în celulă, că 
a ieşit de acolo cu muşchi mai tari ca un fierar. 

— Şi acum ce face pe aici? 

Barmanul îşi termină băutura într-o singură înghiţitură. 

— Hei, mersi de băutură, dom'ne, zise el. Trebuie să văd dacă 
ţi-e gata masa. 

In vreme ce DeMarco mânca, îi sună telefonul celular. Era 
amicul lui de la fisc, care îi dădu adresa lui Hattie McCormack. 
DeMarco primi instrucţiuni de la barman, apoi sună pentru ultima 
dată la motel ca să vadă dacă Emma se întorsese. Nu o făcuse. 

* 

DeMarco abia se depărtase de restaurant, mergând în direcția 
fermei lui Hattie McCormack, când, uitându-se în oglinda 
retrovizoare, zări o camionetă roşie apropiindu-se cu viteză de el. 
Camioneta trecu, viră pe neaşteptate în fața lui şi se opri brusc. 
DeMarco fu obligat să apese frâna până la podea ca să evite o 
ciocnire; se opri cu bara de protecție la câțiva milimetri de bara 
de protecție din spate a camionetei. 

Se deschise imediat portiera din dreptul şoferului. Era Morgan. 

Acesta porni încet către maşina lui DeMarco. Pe chipul lui 
întunecat nu se citea nimic. DeMarco deschise portiera, dar, 
înainte de a reuşi să iasă complet din Mustang, Morgan se aplecă 
în faţă, reuşi să îl prindă de cămaşă şi îl trase din vehicul. Apoi 
Morgan îl răsuci pe loc, îl apucă de încheietura mâinii stângi şi îi 
forţă braţul la spate, astfel ca mâna să-i ajungă între omoplaţi. 
DeMarco simţi fulgerător o durere sfâşietoare în umărul stâng. 
Morgan executase mişcarea atât de repede, că DeMarco nu 
avusese timp să reacționeze. 

Cu braţul țintuit la spate, Morgan îl împinse pe DeMarco spre 
geamul portierei pasagerului din camionetă. Înăuntru se afla 
Taylor, stând la geamul coborât al portierei. Era îmbrăcat la fel ca 
mai devreme în acea zi, cu o cămaşă de lucru şi blugi, însă acum 


avea pe cap o şapcă roşie de baseball. Faţa lui de ascet era lividă 
de mânie. 

Când ajunseră lângă camionetă, Morgan îi dădu drumul lui 
DeMarco, dar acesta era furios şi se răsuci ca să-l confrunte pe 
Morgan. Inainte de a putea completa mişcarea, Morgan îl pocni în 
spate cu latul palmei, împingându-l în camionetă. Doamne, 
individul avea reacţii cu adevărat rapide. 

— Ce joc blestemat faci, domnule? izbucni Taylor. 

— Ce dracu' spui acolo? ripostă DeMarco. 

Morgan îşi luă mâna de pe spatele lui DeMarco, permițându-i 
acestuia să se depărteze de camionetă. Acum stătea oarecum în 
spatele lui DeMarco, pe partea lui dreapta. Individul respira 
normal şi avea chipul lipsit de orice expresie. Era relaxat ca un 
om care aşteaptă un autobuz. 

— Am sunat la Washington, nemernicule, continua Taylor. Nu 
eşti scriitor. Eşti un nenorocit de avocat care lucrează pentru 
Congres. Acum vreau să ştiu ce dracu' cauţi aici şi de ce pui 
întrebări despre mine. 

DeMarco se întrebă cu cine discutase. Cu Donnelly? Cu 
Maddox? Cu nevasta lui Billy? Trebuia să fi fost Donnelly. Dar 
câte îi spusese oare Donnelly? 

— Ce caut eu aici este o chestiune confidențială, Taylor. ŞI 
acum... 

— La dracu', să nu îndrăzneşti să te joci cu mine! ţipă Taylor. 
Morgan, fă-l pe idiotul ăsta să priceapă că vorbesc serios. 

Morgan apucă umărul drept al lui DeMarco, îl răsuci parţial şi îl 
plesni în plexul solar. Lovitura fu atât de dură, încât DeMarco avu 
senzaţia că burta i se lipeşte de spate. DeMarco se ghemui, se 
apucă cu mâinile de stomac şi încercă să nu vomite, forţându-se 
simultan să respire. 

— Aveţi vreo problemă, domnule Taylor? auzi DeMarco o voce. 
Tipul ăsta v-a lovit camionul? 

DeMarco ridică privirea. Slavă Domnului. Spre uşurarea lui, zări 
un autovehicul de teren al şerifului din districtul Charlton şi un 
tânăr poliţist stând aproape de capota camionetei lui Taylor. 
Polițistul vedea în ce stare era DeMarco: ghemuit, ţinându-se de 
stomac, cu faţa contorsionată de durere. 

Taylor nu-l zărise pe poliţist apropiindu-se. Acum se uită cu 
iritare la el şi zise: 


— Nu, n-a lovit nimic. Şterge-o, Gary. Chestia asta nu te 
priveşte. 

Polițistul ezită. Se uită la DeMarco şi zise: 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule Taylor. Voiam doar 
să mă asigur că totul este în regulă. 

„Dumnezeule, îşi spuse DeMarco. Ce naiba era în neregulă cu 
oamenii ăştia?“ 

— Este. Şi-acum şterge-o, rosti Taylor. 

Polițistul îi aruncă lui DeMarco o altă privire vinovată şi se 
îndepărtă. 

DeMarco continua să stea ghemuit din pricina loviturii lui 
Morgan. Se gândi să sară la testiculele individului şi să-l lovească 
dur în boaşe. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile sau şi-ar fi dat 
seama de subtila schimbare de poziţie a lui DeMarco, Morgan se 
dădu un pas înapoi. Era pregătit pentru DeMarco, balansându-se 
uşor pe picioare, cu palmele răsucite uşor în faţă. DeMarco ştia 
că n-avea să ajungă la Morgan în timp util; aşa că decise să-l 
amenințe pe Taylor. 

— Taylor, rosti el, gâfâind, dacă dobitocul ăsta mă mai loveşte 
o dată, mai bine mă omoară, căci am să aduc poliţiştii federali 
aici şi am să vă arestez pe amândoi. 

Taylor îi răspunse cu un zâmbet arogant. 

— Vreau s-o văd şi pe asta, zise el, apoi se uită peste umărul 
lui DeMarco şi îi făcu semn lui Morgan. 

Morgan întinse mâna dreaptă şi încercui gâtul lui DeMarco de 
la spate, apoi îşi înfipse degetele în carnea victimei. DeMarco 
încercă să se elibereze, dar Morgan se mulţumi să tragă de gâtul 
lui, cu o mână, dezechilibrându-l. DeMarco întinse ambele mâini 
ca să forţeze desprinderea mâinilor lui Morgan de pe gâtul lui, 
gest care îi oferi lui Morgan şansa de a-i apuca încheietura mâinii 
stângi şi de a-i trage din nou braţul stâng la spate. Doar cu mâna 
dreaptă, DeMarco era incapabil să se elibereze de degetele lui 
Morgan de pe gât, degete care păreau deja ca nişte cleşti înfipţi 
în pielea lui. 

Morgan îşi intensifică presiunea asupra gâtului lui DeMarco şi 
apăsarea pe braţul stâng, până ce DeMarco înceta să mai lupte. 

— Şi acum am să aflu ce cauţi aici, rosti Taylor. Şi o voi face 
chiar dacă Morgan va trebui să-ţi smulgă braţul din umăr pentru 
asta. 


Morgan slăbi uşor strânsoarea de pe gâtul lui DeMarco, ca 
acesta să poată vorbi - şi să respire. 

— Taylor, nu discut cu tine până ce bruta asta nu-mi dă 
drumul, rosti DeMarco, cu voce gâtuită, abia suportând durerea 
din umăr. 

Habar n-avea ce să-i spună lui Taylor dacă Morgan îi dădea 
drumul, dar trebuia să iasă din acea strânsoare ca să aibă o 
şansă de apărare. 

Taylor se uită în ochii lui DeMarco: vedea durere şi mânie, dar 
nu frica pe care o căuta. 

— Îmi dau seama că nu mă înţelegi, băiete. Morgan, rupe-i 
blestematul de braţ. 

La dracu'! DeMarco încercă iarăşi să îndepărteze degetele lui 
Morgan de pe gâtul lui şi să se elibereze, dar era imposibil. 
Morgan era prea puternic şi DeMarco îşi simţea țesuturile moi din 
umăr - muşchii, tendoanele şi ligamentele - începând să cedeze 
şi să iasă din articulaţie. 

— Max, ai avut un accident? Te pot ajuta? 

Morgan reduse presiunea pe braţul şi gâtul lui DeMarco, dar 
continuă să-l ţină bine. DeMarco se uită şi zări o femeie de vârstă 
mijlocie într-un Cadillac. | se adresa lui Taylor în vreme ce se uita 
la DeMarco, eu o privire de îngrijorare pe faţa ei plinuţă. 

— Fir-ar să fie, mormăi Taylor, oraşul ăsta devine mai 
aglomerat decât Atlanta. Către femeie zise: Mulţumesc, Ellen, dar 
totul e în regulă aici. Tu vezi-ţi de treaba ta. 

— Sună poliţia sta... îngăimă DeMarco. 

Degetele lui Morgan strânseră din nou; DeMarco simţi că 
traheea îi e zdrobită. 

Femeia se uită nervoasă la Taylor. 

— Eşti convins că totul e-n regulă, Max? Dacă te pot ajuta, ştii 
că o fac bucuroasă. 

Răbdarea lui Taylor se epuiza. 

— Fir-ar să fie, Ellen! Am spus că totul e-n regulă. Acum 
şterge-o naibii de aici! 

Femeia se făcu roşie de ruşine. 

— Scuze, Max, scuze, murmură ea, după care plecă din loc 
atât de vijelios, că se auzi scrâşnet de cauciucuri. 

Taylor se uită la DeMarco, apoi întoarse capul şi se uită în 
lungul şoselei. O altă maşină se îndrepta către ei. 


— Rahat, mormăi Taylor. Hai, Morgan, urcă în maşină. 

Strânsoarea lui Morgan slăbi instantaneu şi DeMarco se 
prăbuşi în genunchi. În vreme ce trecu pe lângă el, Morgan îl 
privi. Nu-i spuse nimic şi pe chip îşi păstra lipsa de expresie, dar 
DeMarco putea citi în ochii indianului că se amuza de starea lui şi 
îi dispreţuia slăbiciunea. 

De la geamul camionetei, Taylor îndreptă un deget către 
DeMarco şi buzele i se despărţiră ca să vorbească, dar apoi mâna 
îi căzu şi el se încruntă către Morgan. 

— Porneşte! 

În vreme ce camioneta roşie se îndepărta, DeMarco se ridică 
încet şi incert în picioare, cu respiraţia încă neregulată din pricina 
apăsării degetelor lui Morgan pe gâtul lui. Se strâmbă de durere 
când îşi roti cu blândeţe braţul stâng. Il durea, dar din fericire 
umărul nu-i fusese dislocat. Însă nici nu mai avea mult până 
acolo. 

Avusese noroc că Morgan nu îl ucisese în vreme ce bunii 
cetăţeni din Folkston îşi vedeau de treburile lor. 

* 


Lui DeMarco îi luă peste o oră ca să găsească ferma lui Hattie 
McCormack. Între timp se lăsase întunericul. Îi luase atâta timp în 
parte pentru că multe drumuri nu erau marcate şi fusese obligat 
să dea înapoi de câteva ori ca să depisteze indiciile furnizate de 
barman. Celălalt motiv era că DeMarco devenise extrem de atent 
să observe dacă e urmărit. 

Ajunse în cele din urmă la o cutie poştală pe care scria: „H. 
McCormack“ cu litere inegale, vopsite cu mâna. Porni pe drumul 
de acces, neasfaltat, şi văzu maşina închiriată de Emma parcată 
în faţa unei căbănuţe. 

DeMarco îşi parcă Mustang-ul lângă maşina Emmei, o luă pe 
jos şi ciocăni în uşa cabanei. Înăuntru nu se vedeau lumini şi 
nimeni nu-i răspunse. Înconjură cabana şi privi prin toate 
ferestrele, după care trase repede concluzia că locul era pustiu. 

Emma plecase probabil undeva cu Hattie. Spusese că prima 
dată când o văzuse pe Hattie, aceasta rupea un tichet de pe 
parbrizul maşinii. Nu se vedea nicio altă maşină lângă casă sau 
vreun garaj care să poată adăposti o maşină. 

DeMarco se uită la ceas: nouă şi jumătate. Stătu în maşina lui 
până începu să-l doară spatele. Părăsi maşina ca să se aşeze pe 


unul din cele două şezlonguri de pe veranda casei lui Hattie, dar 
câteva minute mai târziu reveni la maşină din pricina ţânţarilor 
care se năpustiseră asupra lui. Inchise geamurile portierelor ca 
să ţină ţânţarii afară, dar nu putu da drumul la aerul condiţionat 
deoarece risca să rămână fără benzină. În câteva minute, maşina 
deveni o saună şi spatele lui DeMarco începu iarăşi să-l doară. 
Doamne, cât se săturase de locul ăsta! 

Il durea şi umărul. Era ruşinat de cât de uşor îl răsucise 
Morgan, deşi logica îi spunea că n-avea de ce să fie ruşinat. 
Morgan era doar mai iute şi mai puternic decât el - şi mai puţin 
uman. Insă continua să se simtă ruşinat. Joe DeMarco, un puşti 
dur crescut pe cele mai rele străzi din New York, fiul lui Gino 
DeMarco, fusese pus la colţ ca un nevolnic handicapat. 

Fapt care îl determină să-şi dea seama că Morgan n-ar fi reuşit 
niciodată să-l trateze pe tatăl lui în felul acesta. Gino DeMarco i- 
ar fi înfipt ţeava pistolului între ochii lui negri în clipa în care 
individul s-ar fi apropiat de el - şi l-ar fi ucis în secunda în care ar 
fi sesizat cea mai mică ameninţare. 

Gata cu asta. Nu era tatăl lui. Nu voia să fie şi nu avea să fie. 
Dar nu se putu abţine să nu se întrebe ce ar fi făcut dacă ar fi 
fost înarmat. 

La ora zece seara răbdarea lui luă sfârşit. Habar n-avea când 
avea să se întoarcă Emma şi n-avea niciun sens să-şi petreacă 
noaptea în maşină aşteptând-o. Avea să se întoarcă la motel, 
unde avea să doarmă câteva ore, apoi urma să se scoale dis-de- 
dimineaţă şi să se întoarcă acolo. Dacă Emma continua să nu 
apară, atunci avea să alerteze poliţia statului şi să-i pună să 
caute camioneta lui Hattie. Nu avea de gând să cheme 
autorităţile districtului Charlton; din ce văzuse mai înainte, era 
evident ca n-aveau să-l ajute dacă Taylor era implicat în 
dispariţia Emmei. 

Dar exista cineva care îl putea ajuta. DeMarco tastă câteva 
cifre pe telefonul lui mobil. 

— Mary Pat, aici Joe DeMarco. E acolo? 

— Joey! Ce bine e să-ţi aud vocea. Ce mai faci? 

DeMarco o iubea pe soţia lui Mahoney. Nu credea că exista o 
persoană mai blândă şi mai cumsecade pe faţa acestui pământ 
crud. In plus, fiind căsătorită cu Mahoney, se califica pentru 
statutul de sfântă. 


— Bine, Mary Pat. Dar trebuie să vorbesc cu el. Este impor... 

— Ai sunat-o pe domniţa aia drăguţa al cărui număr ţi l-am dat, 
Joe? Bridgett, de la biroul senatorului Remmick? 

— Ăă, am încercat, Mary Pat. N-a mers. 

— Eşti un mincinos prost, Joseph. Cred că ar fi timpul să te mai 
gândeşti pentru cine lucrezi. Stai o clipă. Ţi-l dau imediat. 

— Era şi timpul să suni, mormăi Mahoney. Ce se petrece? 

— Emma a dispărut şi un nemernic care lucrează pentru Taylor 
m-a bătut de m-a lăsat lat. 

— Eşti grav rănit? 

— Doar mândria mi-e rănită. 

— Mândria se vindecă. 

„Nu chiar“, îi răspunse DeMarco în gând. 

— Ce se întâmplă? întrebă Mahoney, deja uitând de vânătăile 
lui DeMarco. 

Acesta îi povesti. 

— În afară de faptul că Taylor e un soi de gangster de orăşel, 
ceea ce ştiai înainte de a te duce acolo, n-ai aflat nimic care să-l 
lege de tentativa de asasinat, sau de Donnelly, sau de orice 
altceva. 

— Am aflat că e paranoic şi al naibii de periculos. Şi sunt 
aproape sigur că îl ştie pe Donnelly. A sunat la D.C. astăzi ca să 
afle mai multe despre mine şi doar cu Donnelly putea vorbi 
despre asta. 

— Mda, dar de ce să-l fi ajutat Donnelly? Şi care să fie motivul 
pentru care să fi vrut să-l omoare pe preşedinte? 

— Nu ştiu. 

— La dracu', Joe, trebuie să te descurci mai bine. 

— Acum trebuie să o găsesc pe Emma. 

— Emma poate avea grijă de sine. Pun pariu că tipul lui Taylor 
n-ar fi reuşit să o bată. 

Remarca îl duru pe DeMarco. 

— Dar este încă dispărută şi, dacă Taylor este implicat în asta, 
n-o să obţin niciun ajutor de la localnici ca s-o găsesc. S-ar putea 
să am nevoie să sunaţi pe cineva de aici, pe guvernator sau pe 
procurorul statului. 

Mahoney nu-i răspunse. 

— Şi încă un lucru, zise DeMarco. Dacă nu vă sun mâine, în 
mod clar trebuie să sunaţi pe cineva. 


— Ah, n-o să păţeşti nimic. Vorbim mâine. 
Mahoney. Ce scumpete de om. 
pd 


DeMarco se apropie de uşa camerei lui de motel cu un 
sentiment de uşurare şi imediat prin minte îi trecu imaginea unui 
şoricel care se întoarce în gaura lui după ce s-a aventurat în 
noaptea întunecată şi plină de păsări de pradă. Evident, camera 
aia nu putea fi denumită cămin, dar, în comparaţie cu ferma de 
tutun infestata de țânțari şi complet lipsita de lumină, motelul 
reprezenta paradisul. 

Deschise uşa, căutând comutatorul de lumină. Avu senzaţia 
degetului care atinge butonul, avu impresia că îl răsuceşte în sus, 
dar într-o fracțiune de secunda, înainte de a se face lumină, 
lumea din jurul lui dispăru într-un fulger dureros. 


CAPITOLUL 36 


DeMarco habar n-avea unde era şi, din cine ştie ce motiv, ochii 
lui refuzau să se deschidă ca să afle. Ştia doar că stătea întins pe 
spate pe ceva dur, iar chestia aia dură se mişca şi mişcarea îi 
făcea rău. Clătină din cap ca să se scuture de pânza de păianjen 
de pe ochi. Mare greşeală. Simţi un junghi îngrozitor în ceafă. Cu 
ochii închişi, întinse mâna la spate, atinse locul de unde emana 
durerea şi simţi o umflătura moale. 

O voce zise: 

— Nu poate durea prea tare, amice. Te-am pocnit aproape 
perfect; nici măcar n-am rupt pielea. 

DeMarco simţi un fior de adrenalină ca un şoc electric şi 
deschise ochii alarmat. Dale Estep se uita zâmbind la el. 

Estep era îmbrăcat în costum de camuflaj şi purta o pălărie 
fără formă, de un verde tot de camuflaj. Braţele i se mişcau 
ciudat. În cele din urmă, creierul lui DeMarco funcţionă. Estep 
trăgea la padele şi suprafaţa dură pe care stătea el era fundul 
unei bărci. Capul lui DeMarco se odihnea pe locul de la prova. 

DeMarco vru să se ridice în capul oaselor, dar Estep luă padela 
şi îl plesni în piept. In acel moment, DeMarco observă pistolul în 
tocul de pe coapsa dreaptă a lui Estep şi un cuţit lung de 
vânătoare prins de gleznă. 

— Stai liniştit, amice, zise Estep. N-am chef sa clatini barca. 

DeMarco verifică limbile fosforescente ale ceasului de la mână: 
era ora unu noaptea. Stătuse inconştient mai bine de o oră. Privi 
peste marginea bărcii la împrejurimi: era o noapte fără lună, dar 
DeMarco putea zări siluetele câtorva chiparoşi şi perdele 
nedesluşite de muşchi atârnând de ramurile mai joase. Se aflau 
în blestemata de mlaştină! 

— Ce dracu' crezi că faci, Estep? întrebă DeMarco. 

O fi fost el speriat, dar era şi furios. Obosise să fie luat în 
batjocură de nenorociţii ăştia. 

— Aşadar mă cunoşti, rosti Estep. 


„Am dat-o iarăşi în bară“, gândi DeMarco. Încercă altă 
întrebare: 

— Unde mergem? 

— Spre vest, amice, chiar în mijlocul mlaştinii mele favorite. 

— De ce? 

— Păi îmi place Okefen noaptea. Noaptea lucrurile se ucid una 
pe alta. Lucrurile puternice ucid lucrurile slabe; cele rapide le 
ucid pe cele lente. Auzi ţipete tot timpul pe aici noaptea. Incă o 
chestie care ţipă nu va însemna nimic deosebit. 

— Ce naiba spui acolo? întrebă DeMarco, temându-se că ştia 
deja răspunsul. 

— Unchiul Max mi-a cerut să am o mică discuţie cu tine, amice. 
A spus că vrea să afle ce ai de gând. Mi-am zis să te duc undeva 
unde putem sta în linişte, fără să fim deranjaţi. Unchiul Max zice 
că atunci când a vorbit cu tine mai devreme s-au băgat tot felul 
de indivizi. Unde mergem noi nu se poate întâmpla aşa ceva. 

De ce îi tot spunea Estep lui Taylor „unchiul Max“? Şi Billy îi 
spusese unchiul Max. La fel şi dulceaţa, fata pe care DeMarco o 
văzuse acasă la Taylor. 

— Tu şi Taylor sunteţi nebuni, zise DeMarco. Sunt din 
Washington, Estep. Lucrez pentru Guvernul Statelor Unite. 
Oamenii de acolo ştiu că sunt aici. 

— Păi ăsta e unul dintre lucrurile despre care vom discuta: cine 
ştie că eşti aici şi ce anume ştie. 

— Estep, reveni DeMarco, lucrez cu FBl-ul. Se ştie că sunt aici 
şi, dacă dispar, tu eşti primul om la care vor veni. 

Estep se opri din vâslit şi îi zâmbi lui DeMarco, apoi lovi cu 
padela în direcţia capului acestuia. DeMarco reuşi să-şi ridice 
braţele la timp ca să pareze lovitura, dar pârâitul lemnului 
izbindu-se de antebraţul lui stâng însoţi o durere a naibii de 
intensă. 

— La dracu', rosti DeMarco, frecându-şi braţul. 

— Nu-i frumos să mă minţi, amice. Vezi tu, ştiu deja că nu 
lucrezi cu FBl-ul - cei de la FBI cred ca eşti un zăpăcit. Singurul 
cu care ai lucrat în ultima vreme e un şef pe nume Banks. Tu şi 
tipul ăsta, Banks, credeţi că eu şi vărul Billy am încercat să-l 
ucidem pe preşedinte. 

DeMarco nu mai avea acum nicio îndoială că Taylor discutase 
cu Donnelly. Nemernicul. 


— Estep, rosti DeMarco, dacă ai avea creier în cap, ai întoarce 
barca asta şi m-ai duce înapoi la Folkston. 

Comportându-se ca şi cum DeMarco nici n-ar fi vorbit, Estep 
zise: 

— Vezi tu, amice, unchiul Max crede că ştie cum ne-ai legat pe 
mine şi pe el de Billy. A aflat totul despre cum îl supravegheai pe 
Billy şi îi ascultai telefoanele. Să-ţi fie ruşine! 

Blestematul ăla de Donnelly probabil că îi povestise lui Taylor 
tot ce spusese DeMarco în cursul şedinţei din cabinetul 
procurorului general. 

— lar acum unchiu' Max vrea să ştie, continuă Estep cu vocea 
lui tărăgănată, numele tuturor celor cu care ai vorbit despre asta, 
ce le-ai spus şi ce te-a făcut să vii până aici, în Georgia. Estep 
zâmbi, cu dinţi luminoşi în noapte. Aşa că s-ar putea să discutăm 
o vreme. 

Dacă nu întreprindea ceva repede, DeMarco era un om mort. 
Psihopatul ăla intenţiona să-l ducă în mlaştină, să-l tortureze şi 
apoi să-l omoare. 

DeMarco îşi studie răpitorul. Estep avea cam vreo cincizeci şi 
ceva de ani, dar era şi veteran de luptă şi era înarmat. Cel puţin 
nu arăta la fel de puternic precum Morgan; dacă ar fi prins 
ocazia, DeMarco avea o şansă să-l pună jos şi să-i ia blestemata 
de armă. Problema era poziţia în care se afla: întins pe spate, în 
acea canoe lipsită de stabilitate. Până ar fi reuşit să ajungă în 
poziţie şezândă şi să sară către spatele bărcii, Estep ar fi avut 
suficient timp să scoată arma şi să tragă în el sau doar să 
procedeze ca mai înainte şi să-l pocnească. 

In stânga bărcii se auzi ceva greu plesnind apa şi DeMarco 
tresări involuntar. 

Estep izbucni în râs. 

— E un aligator mare acolo, amice. Al naibii de mare. Pun pariu 
că bebeluşul avea trei metri lungime. Tocma' a halit ceva de la 
suprafaţă. Pun pariu că vreun şobolan. Crezi că eşti mai rapid ca 
un şobolan, amice? 

DeMarco nu-i răspunse. O clipă mai târziu barca trecu printr-o 
perdea de licheni. Când lichenii trecură peste capul şi braţele lui, 
DeMarco scoase un icnet fără voie. Era atât de încordat, că 
simţea că plesneşte. Asta nu era mediul lui. 

Estep râse din nou şi zise: 


— Nasoală senzaţie, nu? Uneori şerpii îşi fac cuib în chestiile 
alea. 

DeMarco îşi dădu seama că Estep rotise intenţionat barca 
înspre licheni ca să-l sperie şi mai tare, şi acţiunea îi reuşise. 
DeMarco trebuia să se stăpânească mai bine. 

— De ce ai încercat să-l ucizi pe preşedinte, Estep? întrebă 
DeMarco. 

Estep zâmbi. 

— Chestia asta e insulta curată, să spui aşa ceva. O să te fac 
să guiți pentru asta, băiete. Estep dădu din padelă de câteva ori. 
Se face târziu, fiule, aşa că ar fi bine să începem. Hai s-o luăm cu 
începutul. Să o luăm cu ce ţi-a spus tipul ăla, Banks, ca să te iei 
de vărul Billy. 

DeMarco se întrebă la ce naiba se referise când spusese că a 
fost insultat. Pe de o parte, Estep părea să-i spună că nu era 
implicat în tentativa de asasinat, iar în acelaşi timp admitea că el 
şi Billy lucraseră împreună. Să fi fost el şi Billy implicaţi în ceva 
cu totul diferit de tentativa de asasinat? Şi de ce se tot referea la 
Billy ca la vărul lui? 

— Aştept, rosti Estep. Şi trebuie să recunosc că nu sunt un om 
răbdător. 

DeMarco încercă să gândească. Nu-i putea spune lui Estep 
nimic din ce nu ştia deja, dar trebuia să-i dezvăluie ceva doar ca 
să tragă de timp. 

DeMarco întârzie prea mult cu răspunsul. 

— Ei bine, cred că ţi-am atras atenţia, amice, zise Estep, 
clătinând din cap ca şi cum ar fi fost dezamăgit. Imi aminteşti de 
gălbejiţii ăia pe care îi interogam în 'Nam; niciodată nu-şi dădeau 
seama cât de groasă e treaba până ce nu tăiai o bucată din ei. 

Să tai o bucată din ei! DeMarco încercă să se ridice iarăşi, dar 
Estep îl pocni dur în piept cu vâsla. 

— Mda, continuă Estep, pus pe conversaţie, cred că ne-am 
depărtat destul. 

Întinse mâna sub locul lui şi scoase o pungă de plastic verde 
pentru gunoi. Uitându-se în ochii lui DeMarco, scoase cuțitul de 
vânătoare de la gleznă şi tăie o deschizătură în pungă. Dinăuntru 
ţâşni o miasmă de carne putrezită. Observând expresia de 
dezgust de pe chipul lui DeMarco, Estep râse şi spuse: 

— Delicios, nu-i aşa? 


Estep îşi înfipse cuțitul în pungă şi trase de acolo ceea ce 
părea un picior de oaie, pe care îl aruncă apoi în apă, cam la trei 
metri depărtare de canoe. Se aplecă din nou, înfipse cuțitul în 
altă bucată de carne şi o aruncă în apă. DeMarco urmări carnea 
scufundându-se în apa neagră, apoi se uită la Estep, întrebându- 
se ce naiba avea acesta de gând. 

Estep îi zâmbi. 

— Vreau să sari în apă, amice. 

— Ce?? făcu DeMarco. 

— Am spus că vreau să sari în apă. E timpul să înoţi puţin cu 
prietenii mei. 

— Du-te dracului, rosti DeMarco. 

— Ştiam eu că ai să spui aşa ceva, zise Estep. Bătu uşor tocul 
revolverului de pe şold şi continuă: Şi-acum, prietene, nu prea 
mai ai de ales. Te pot împuşca de mai multe ori, în locuri din 
cauza cărora nu mori imediat, apoi te pot arunca plin de sânge în 
apă. Sau sari în apă de bunăvoie, sperând ca aligatorii să se 
repeadă la carnea aia delicioasă înainte de a veni după tine. Nu 
ştiu dacă ai şi o a treia alternativă. 

Vezi tu, amice, chestia asta funcţionează aşa: dacă vorbeşti 
repede de tot şi răspunzi imediat la toate întrebările mele, atunci 
o să ţin aligatorii la distanţă aruncându-le mortăciunile astea în 
apă. Le place mult mai mult carnea putrezită decât cea 
proaspătă. De obicei. Am o pungă întreagă de mortăciuni aici, 
dar cred că n-ai chef să o vezi cum se termină. Şi acum sari! 

DeMarco citise că majoritatea aligatorilor nu mâncau oameni şi 
îşi imagina că şi Dale ştia asta. Cu toate astea, DeMarco n-avea 
de gând să se dea jos din barca aia pentru nimic în lume. 

— Ascultă, Estep, o să... 

— Prea târziu pentru asta, amice, îl întrerupse Estep, după 
care îl înjunghie în fluierul piciorului cu cuțitul. 

DeMarco urlă de durere - doar un alt urlet în noapte, aşa cum 
spusese şi Estep. Cuţitul pătrunsese cam şase centimetri şi rana 
începu imediat să sângereze masiv. 

— Şi acum, dacă nu vrei să repet gestul, ţi-aş sugera să sari 
aşa cum ţi-am spus. Sper din toată inima ca sângele să nu atragă 
aligatorii. 

Estep zâmbi şi aruncă o altă bucată de carne putredă în apă. 

DeMarco se ridică încet în poziţie şezândă. În timpul ăsta, 


Estep lăsă cuțitul deoparte şi scoase revolverul din toc. Legănând 
arma spre DeMarco, zise: 

— Cu prudenţă, fiule. Ridică-te încet, foarte încet. Dacă 
balansezi barca, te împuşc în boaşe. Jur pe Dumnezeu. 

DeMarco se luptă să ajungă în genunchi şi se ridică lent în 
picioare. Rămase cu picioarele depărtate, mişcându-şi încet 
braţele ca să-şi menţină echilibrul şi să se rostogolească din 
barcă. Se uită la mlaştină; era înconjurat de întuneric. În apa de 
lângă barcă nu vedea nimic, dar habar n-avea ce se găsea sub 
suprafaţă. Apoi se uită în ochii lui Estep. Ochii vânătorului. 

— Dă-i drumul, fiule, zise Estep încetişor. Sari. Apa-i caldă. 

Următorul lucru pe care îl făcu DeMarco nu reprezenta un act 
de curaj, ci unul de simplă răzbunare. Estep avea să-l ucidă şi el 
o ştia. Urma să-l împuşte sau să-l înjunghie, sau să lase aligatorii 
să-l sfâşie. DeMarco decise că n-avea să sufere singur. Sări şi se 
agăţă cât putu de tare de partea din dreapta a bărcii, răsturnând- 
O. 

Estep fu luat prin surprindere. Trase un foc de armă, dar, în 
ciuda experienţei lui în mânuirea armelor, individul era deja 
serios dezechilibrat şi în cădere când trase. Glonţul trecu prin 
cămaşa lui DeMarco, dar nu-l atinse. 

Imediat ce atinse apa, DeMarco se scufundă şi se îndepărtă cât 
putu de repede de Estep - şi de sacul cu mortăciuni care îşi vărsa 
acum întregul conţinut în apă. La un moment dat, ceva dur şi 
solzos îi şterse piciorul, cel care sângera din pricina rănii. 
DeMarco deschise fără să vrea gura ca să ţipe, dar aceasta i se 
umplu imediat cu apă infectă din mlaştină. Ajunse la suprafaţă, 
tuşind. Estep îl auzi tuşind şi trase un foc în direcţia lui. Glonţul 
plesni apa chiar alături de capul lui. 

DeMarco trase aer în piept, se scufundă şi înotă, dând puternic 
din picioare. Nu vedea încotro se îndreaptă şi fu surprins când 
mâna dreaptă lovi ceva dur şi alunecos. Mâna stângă, apoi capul 
loviră obiecte similare. DeMarco îşi dădu imediat seama că se 
agăţase în rădăcinile unui copac. Erau cel puţin o duzină de 
rădăcini, fiecare groasă cam de cinci centimetri, care se 
întindeau în apă, iar el se găsea la marginea exterioară a tulpinii 
bulboase din care izvorau rădăcinile. 

Se opri din înotat, forţându-se să rămână calm, apucă 
rădăcinile şi începu să se tragă în sus. Trase de rădăcinile parţial 


scufundate până ce capul îi ajunse deasupra apei şi ajunse să 
simtă tulpina copacului solid. Imbrăţişa tulpina cu ambele braţe 
şi se trase în sus, luptându-se cu picioarele ca să se agaţe de 
rădăcini, în vreme ce urca, un pantof îi ieşi din picior, ceea ce ÎI 
ajută să alunece mai bine, aşa că îl scoase şi pe celălalt. 
Continuă să se tragă în sus până ce ajunse să stea pe rădăcinile 
expuse ale copacului, ţinându-se strâns de tulpină. Se roti în jurul 
tulpinei astfel ca lemnul să fie între el şi ultima poziţie a lui Estep, 
apoi privi înapoi către locul unde avea senzaţia că se găsea barca 
răsturnată. Nu-l vedea pe Estep în beznă, dar îl auzea. Estep 
râdea. 

— M-ai prins de data asta, băiete. Credeam că eşti un 
pămpălău şi m-ai luat prin surprindere. Uite ce se întâmplă când 
ai prea multă încredere în tine. Dar aligatorii te vor prinde, 
amice. Pot mirosi sângele ăla care îţi curge din picior. O să-ţi 
mestece boaşele cât ai clipi. 

DeMarco încercă să se ridice mai sus pe copac, dar tulpina era 
prea alunecoasă. Nu-i plăcea să stea cu picioarele în apă, pe 
tulpină, cu sângele curgându-i, dar nu avea de ales. lar acolo 
unde era, se simţea mai în siguranţă decât în apă, înotând. 

DeMarco nu ştia ce să facă mai departe. In cele din urmă Estep 
avea să îndrepte barca, apoi nu-i mai rămânea decât să aştepte 
lumina zilei ca să-l găsească. DeMarco îşi dori să fi putut vedea 
ce era lângă el. Se putea afla doar câţiva metri de pământ, unde 
să dea peste arbuşti în care să se ascundă. Insă nu prea avea 
chef să sară înapoi în apă şi să înoate iarăşi în beznă. 

Exact la momentul potrivit, Estep zise: 

— O să pun laba pe tine, fiule. Eu pot supravieţui în mlaştina 
asta, dar tu habar n-ai ce să faci. Şi, când pun laba pe tine, o să 
te fac să suferi, ca pe cel mai mare duşman al lui Dumnezeu. 

Sunetul se propaga ciudat în mlaştină. DeMarco nu ştia cât de 
departe este de Estep, dar se îndoia că între ei erau mai mult de 
treizeci sau patruzeci de metri. In acel moment Estep scoase o 
înjurătură înfundată. DeMarco avu impresia că individul se lupta 
ca să întoarcă barca. Următorul lucru pe care îl auzi fu un icnet, 
dar nu genul de icnet scos de cineva care se opinteşte să mişte 
ceva. Suna mai degrabă ca şi cum Estep ar fi fost lovit în pântec 
şi rămăsese fără aer. 

Apoi îl auzi pe Estep urlând. 


Fu cel mai îngrozitor sunet pe care DeMarco îl auzise vreodată 
scos de o altă fiinţă umană: sunetul unei dureri insuportabile, 
combinate cu o groază năucitoare. DeMarco se gândi la ce 
spusese Estep despre mlaştină, despre lucrurile puternice care le 
omoară pe cele slabe, despre lucrurile rapide care le mănâncă pe 
cele lente. Despre lucrurile care urlau în noapte. 

Estep urlă din nou, dar nu la fel de tare ca prima dată, apoi 
DeMarco nu mai auzi decât apa agitându-se, în vreme ce 
aligatorii îl rupeau în bucăţi. 

Apoi se lăsă tăcerea. 

* 

DeMarco rămase pe tulpină, strângând lemnul, vreo patru ore. 
De fiecare dată când îl atingea ceva - o picătură de umezeală, o 
frunză căzătoare, un val mic de apă la picioare - trebuia să-şi 
muşte buza inferioară ca să nu urle. DeMarco era băiat de oraş şi 
ăsta nu era mediul lui natural. Imaginaţia lui abunda în imagini 
ale şerpilor de apă târându-se pe copac în jos spre el, ale 
insectelor veninoase  înţepându-l, ale  lipitorilor sugându-i 
sângele. Cel mai mult îl îngrijora gândul că un aligator se putea 
ivi în orice moment ca să-i înşface piciorul sângerând în fălcile lui 
şi să-l tragă în apă. 

În timpul acestor patru ore, când nu se imagina muşcat, 
înţepat sau mâncat, se gândea la rana de la picior. Işi aminti că, 
exact înainte să-l înjunghie, Estep îşi înfipsese cuțitul în carnea 
putredă. DeMarco se întrebă ce microorganisme cu nume 
complicate înotau acum prin fluxul lui sanguin către organele 
vitale. 

Singura lui consolare era aceea că rana făcută de cuţit 
încetase să mai sângereze; Estep atinsese muşchiul, dar nu şi 
vreo arteră importantă. Rana îi zvâcnea şi el avea sentimentul că 
piciorul începe să i se umfle, dar cel puţin sângele nu-i mai 
curgea în apă. 

În timp ce se ţinea de copac în beznă, DeMarco ajunse chiar să 
se roage. Încetase de multă vreme să se mai ducă la biserică şi, 
când era întrebat care e religia lui, glumea că e un catolic 
pensionat. Acum însă implora ajutorul divin. Cum nu fusese 
credincios şi era conştient că Dumnezeu ştia asta, nu ceru prea 
multe. Nu-i ceru lui Dumnezeu să-l salveze - să-l transporte în 
chip miraculos pe teren uscat sau să elimine aligatorii din jur -, ci 


se mulţumi să-i ceară apariţia soarelui. Îşi imagina că nu cerea 
deloc mult. Doar ceva ce EL făcea în fiecare zi a anului. 

Nu-şi dorise niciodată atât de mult în viaţa lui să vadă un 
răsărit de soare. 

Zorile se iviră în sfârşit şi în primele raze rozalii ale dimineţii 
DeMarco observă cel mai minunat lucru: barca răsturnată se 
găsea la doar câţiva metri de copacul unde stătea el. Intinse 
mâna şi îşi scoase ciorapul ud din piciorul drept, apoi se mişcă cu 
mare atenţie în jurul tulpinii copacului până ajunse cât putu de 
aproape de barcă. Întinse piciorul gol până atinse barca şi, atent 
să nu cumva să o îndepărteze de el, o trase către copac cu 
degetele. 

Când aceasta ajunse suficient de aproape, se lăsă în jos pe 
tulpină şi vru să-şi bage mâna în apă ca să întoarcă barca la loc. 
Ezită, imaginându-şi un aligator ascuns care avea să-l transforme 
în Căpitanul Hook?®, apoi, dându-şi seama că nu avea de ales, 
băgă mâna sub apă, apucă marginea bărcii şi o întoarse. După 
care se lăsă încet în canoe, simțindu-se pentru prima dată după 
multe ore în siguranţă. 

Acum, că avea o canoe, îi trebuia o padelă. Privi în jur, dar în 
lumina palidă nu zări padela pe care o folosise Estep. Trebuia să 
plutească undeva în apropiere. Nu existau curenţi şi în cursul 
nopţii nu bătuse vântul. Hotări să aştepte până se lumina mai 
bine ca să vadă dacă putea localiza padela. Era şi aşa destul de 
greu să iasă din mlaştină cu o singură vâslă; fără niciuna îi era 
imposibil. 

O jumătate de oră mai târziu se lumină complet. Zări padela la 
vreo şase metri depărtare, prinsă în rădăcinile altui copac. 
Cineva acolo sus iubea nebunii. Forţându-se să nu se gândească 
la aligatorii din apă, DeMarco îşi folosi mâinile ca să îndrepte 
barca spre padelă şi o luă de unde se afla. 

Privi în jur după vreo rămăşiţă de-a lui Estep, dar nu văzu 
nimic pe sau în apă. Nici măcar şapca de camuflaj a lui Estep nu 
plutea la suprafaţă. DeMarco spera ca nemernicul să fi ajuns deja 
în iad, în bucățele mici. 

Rămase în canoe un minut, cu padela pe genunchi, fără să 
facă ceva anume. Vâslise într-o canoe pe vremuri - pe fluviul 


36 Aluzie la celebra carte Peter Pan, unde personajul Căpitanul Cook avea un 
cârlig în loc de mână, rezultat al unei lupte cu un crocodil. (n.tr.) 


Potomac exista un loc de unde se puteau închiria astfel de 
ambarcaţiuni - şi era sigur că va reuşi să iasă din mlaştină. 
Problema era că nu ştia încotro era acea ieşire. 

Apoi îşi aminti că în cursul nopţii Estep spusese că se îndreptau 
spre vest. DeMarco nu era cercetaş, dar ştia că soarele răsărea în 
est - opusul vestului. Orienta barca în acea direcţie, mijind ochii 
în lumina strălucitoare, şi începu să vâslească. 

* 


În momentele lui cele mai bune, DeMarco nu s-ar fi descris ca 
un fanatic al sălbăticiei; ideea lui de „viaţă în mijlocul naturii“ se 
rezuma la o cabană pe plajă, cu room service. Cu durerea surdă 
care-i persista în picior de la rana de cuţit şi bâzâitul constant al 
insectelor în urechi, DeMarco ar fi plasat mlaştina Okefenokee 
chiar lângă Valea Morţii pe lista locurilor lui cele mai puţin 
favorite. 

Cu toate astea, viaţa sălbatică de acolo era interesantă. Zări 
câţiva cocostârci şi o pasăre ca o barză albastră, stând într-un 
singur picior subţire, arătând ca şi cum ar fi pozat pentru o 
revistă. La un moment dat, în dreapta bărcii apăru carapacea 
unei broaşte țestoase şi DeMarco o stropi cu apă până ce 
broasca se scufundă. Nu avea chef de joacă; pur şi simplu nu 
avea nevoie de niciun animal în apropierea lui care să atragă 
aligatorii către instabila canoe. 

Prima jumătate de oră o petrecu într-un braţ larg de apă 
înconjurat de ierburi mlăştinoase şi flori sălbatice. După ce citise 
broşurile pentru turişti din motel, DeMarco ştia că ierburile alea 
creşteau pe plauri - sau poate chiar erau plaurii. La naiba, cui îi 
păsa? Mai ştia şi că Okefenokee însemna „pământ tremurător“, 
deoarece, când cineva mergea pe un plaur - Dumnezeu ştie de 
ce ar fi vrut s-o facă -, acesta se mişca sub picioare. 

Se simţea relativ confortabil în spaţiu deschis, dar în faţa lui 
vedea braţul îngustându-se, cu copaci mari de fiecare parte. Nu 
ar fi vrut să pătrundă în acel pasaj flancat de copaci, dar trebuia 
să continue să se îndrepte spre est, iar estul însemna către gura 
pasajului. Curând nu se mai putu deplasa în linie dreaptă, căci 
era obligat să ocolească trunchiurile de copaci. 

Sentimentul de claustrofobie se accentua din pricina umidității 
sufocante şi a senzaţiei apăsătoare de vegetaţie deasă care se 
închide peste el. De ramurile chiparoşilor atârnau lichenii ca nişte 


pânze groase de păianjen, intensificându-i sentimentul că intra 
într-un soi de cocon. Plantele din această parte a mlaştinii aveau 
un aspect extraterestru şi DeMarco ştia din ce citise că acele 
plante aveau nume bizare precum „băşica purpurie“ sau „teaca 
urcătoare“. 

Sțifoşii stupureau sporili, şi muimele zglaveci.“” Locul acesta 
blestemat îi dădea fiori. DeMarco se auzi respirând mai iute. 
începu să vâslească mai repede, în acelaşi timp îndemnându-se 
să nu intre în panică, să nu mai acţioneze ca un puşti înfricoşat 
de întuneric.  „Calmează-te, calmează-te“, îşi spuse «el, 
murmurând cuvintele ca pe o incantaţie. 

Se simţi uşurat când barca ieşi în sfârşit din tunelul de 
chiparoşi şi intră într-o altă zonă deschisă. Însă uşurarea se 
transformă curând iarăşi în panică. Vâslea de aproape trei ore. 
Din desfăşurarea evenimentelor nopţii precedente ştia că ar fi 
trebuit să se afle la mai puţin de o oră de uscat. Credea că se 
îndrepta tot spre est, dar cumva trebuia să se fi învârtit în cerc, 
rătăcindu-se printre chiparoşi. Îşi dădu seama mai târziu că urma 
soarele, iar pe măsură ce soarele călătorea de la est la vest, 
traversa un arc. Ar fi trebuit să se alăture cercetaşilor când 
avusese ocazia. 

Nu ştia ce să mai facă. Se rătăcise şi se afunda în pierzanie. 
Ştia că mlaştina Okefenokee acoperea aproape 1500 de kilometri 
pătraţi şi din această pricina putea vâsli în cerc până avea să 
moara de epuizare şi de foame. În acel moment, în ajutorul lui 
sări iarăşi o zeitate - dintre multele pe care DeMarco începuse 
brusc să le venereze. 

leşi din spatele unui mic pâlc de magnolii şi zări, la o sută de 
metri de el, o bărcuţă cu fundul plat şi doi puşti pescuind. 
Niciodată nu-i fusese mai dragă vederea unor copii ca în acel 
moment. 

— Hei, voi! ţipă el. Băieți! 

Copiii se uitară speriaţi la DeMarco. Probabil că nu aveau voie 
să pescuiască în mlaştină. 

— Da, rosti unul din ei, cu voce gâtuită, probabil întrebându-se 
dacă el şi prietenul lui l-ar fi întrecut pe DeMarco într-o cursă cu 
bărcile. 


37 Versuri din poezia absurda Bizdibocul de Lewis Caroll (în traducerea Ninei 
Cassian) (n. red.) 


— Hei, hei, zise DeMarco. Sunt un turist. M-am rătăcit. În ce 
parte este şoseaua care duce la Folkston? 

Băieţii se uitară la DeMarco ca şi cum ar fi fost un lunatic, apoi 
unul din ei zise: 

— Încolo. Cam la un vreo 400 de metri. 

Arătă într-o direcţie aflată la nouăzeci de grade faţă de direcţia 
în care se deplasa DeMarco. 

Când ajunse la şosea, DeMarco împinse barca la fundul apei ca 
să se scufunde - nu avea chef s-o descopere cineva prea curând 
-, apoi porni pe jos către şoseaua principală. Îşi dădu seama că 
arăta ca naiba. Hainele îi erau murdare şi şifonate, părul îi stătea 
lipit de ţeastă, iar pantalonii erau sfâşiaţi în locul unde îl 
înjunghiase Estep. În plus, era descult. 

Habar n-avea în ce direcţie era Folkston, aşa că dădu cu banul 
în gând şi porni la drum. O maşină trecu pe lângă el şi DeMarco 
făcu semn cu mâna. Firesc, de vreme ce arăta a ucigaş în serie, 
şoferul nu opri. Făcu semn altor două maşini înainte ca un bărbat 
care conducea o Toyota ponosită să oprească. 

În vreme ce se urca în maşină, DeMarco observă că omul se 
uita bănuitor la picioarele lui goale. 

— He, he, făcu DeMarco, cu o expresie de sfioşenie pe chip. 
Am întâlnit o fată azi-noapte şi m-a dus la ea. Nu mi-a spus că 
era măritată. Noroc că mi-am pierdut doar pantofii. 

Şoferul zâmbi cu toată gura şi zise: 

— Da, am păţit-o şi eu. Un’ te duc? 


CAPITOLUL 37 


Când se întoarse la motel, DeMarco constată că Emma 
continua să lipsească. 

Voia să plece din districtul Charlton, acum. Nu putea trece 
mult timp până ce Max Taylor avea să se întrebe de ce nu primea 
nicio veste de la Dale Estep şi atunci Taylor şi prietenul lui 
Morgan aveau să-l caute pe DeMarco. lar DeMarco n-avea niciun 
chef să fie găsit într-o cameră fără ieşire de rezervă. Se schimbă 
de haine - slavă Domnului că avusese prevederea de a-şi lua cu 
el o a doua pereche de pantofi -, aruncă valiza în portbagajul 
Mustang-ului şi plecă din parcarea motelului. 

Deoarece ştia drumul, avu nevoie doar de o jumătate de oră ca 
să ajungă acasă la Hattie McCormack. Maşina Emmei continua să 
stea parcată în faţa casei lui Hattie, iar casa era tot pustie. 
DeMarco ştia că trebuie să o găsească pe Emma, dar a rătăci prin 
ţinut în căutarea ei părea un gest complet inutil. În plus, nu putea 
cere ajutor de la şeriful districtului Charlton; nu numai că oamenii 
de acolo se aflau sub controlul lui Taylor, dar era posibil chiar ca 
Taylor să le ceară să-l caute pe DeMarco. Avea să meargă până 
în Waycross, să discute iarăşi cu Speakerul şi să obţină 
implicarea autorităţilor statale sau federale. lar Mahoney ar face 
bine să-l ajute de data asta. 

DeMarco scoase o bucată de hârtie din buzunar şi scrise: 
„Emma, sper din tot sufletul ca mesajul ăsta să ajungă la tine. 
Aproape că am fost omorât azi-noapte. Mă opresc acasă la Jillian 
Mattis ca să-i pun câteva întrebări, apoi plec din districtul acesta 
cât pot de repede ca să aduc ajutoare. Sună-mă pe celular dacă 
citeşti acest bilet“. Puse biletul sub ştergătorul de parbriz al 
maşinii Emmei. 

DeMarco îşi spuse că Emma trebuia să fie în viaţă. Era prea 
dură şi prea inteligentă ca să se lase ucisă, şi era convins că ea 
se aflase în situaţii mai periculoase decât asta de-a lungul 
carierei. O gaşcă de ţărani din Georgia nu avea nicio şansă 


împotriva ei - sau cel puţin aşa spera el. 
* 


Era seara devreme şi lumina începea să se estompeze când 
DeMarco ajunse la casa lui Jillian Mattis din Uptonville. Uptonville 
se găsea pe drumul către Waycross şi DeMarco avea de gând să 
încerce pentru ultima dată să descopere legătura dintre Taylor, 
Donnelly şi Billy Mattis. Jillian Mattis era singura speranţă care-i 
mai rămăsese. 

Ciocăni în uşa grilajului, dar nu-i răspunse nimeni. Uşa 
interioară era deschisă şi prin plasa grilajului DeMarco o putu 
vedea pe Jillian stând pe o canapea într-o cameră întunecată. 
DeMarco intră, se duse până la canapea şi zise: 

— Doamnă Mattis, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 

Jillian ţinea un pahar în mână şi DeMarco observă o sticlă pe 
jumătate goală de bourbon pe măsuţa de lângă canapea. 
Trăsăturile fine ale femeii erau urâţite de alcool şi de durere. 
Părul castaniu şi des era nepieptănat şi femeia era îmbrăcată cu 
aceeaşi rochie lălâie şi cenuşie pe care o purtase în ziua în care o 
cunoscuse DeMarco. 

Jillian nu dădu semne că ar fi conştientizat prezenţa lui 
DeMarco, deşi el stătea chiar în faţa ei. Luă o gură din paharul cu 
alcool, apoi întinse mâna şi începu absentă să îşi răsucească o 
şuviţă de păr în jurul degetului. DeMarco îi atinse umărul cu 
blândeţe ca să-i atragă atenţia şi zise: 

— Îmi pare râu pentru Billy, doamnă Mattis, dar trebuie să 
discut cu dumneavoastră. 

Fără a se uita la el, Jillian rosti fără nicio intonaţie: 

— Eşti tipul ăla care a fost aici alaltăieri. Cum te numeşti? 

— Joe DeMarco, doamnă Mattis. Sunt un anchetator care 
lucrează pentru Congres. Investighez tentativa de asasinare a 
preşedintelui - şi moartea fiului dumneavoastră. 

Jillian dădu din cap, dar DeMarco nu fu deloc convins ca 
înţelesese ce-i spusese. 

Femeia ofta şi zise: 

— Ei bine, va trebui să-mi scuzi manierele, domnule DeMarco. 

— Poftim? se miră el. 

— Că nu-ți ofer ceva de băut. Mă tem că am să am nevoie de 
tot ce e în sticla aia ca să rezist la noapte. Şi zău că nu-mi pasă 
pentru cine lucrezi; ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai pleca. Nu am 


chef să vorbesc. Vreau să mă îmbăt, să urlu şi să-mi plâng 
copilaşul. 

DeMarco dădu înţelegător din cap, dar nu plecă. Trase un 
scaun aproape de canapea şi se aşeză cu faţa la ea, cu genunchii 
aproape atingând genunchii ei. 

— Imi cer scuze, doamnă Mattis, dar trebuie să vorbim. 

Aşteptă ca Jillian Mattis să priceapă declaraţia lui, dar ea nu 
dădu semn că ar fi făcut-o. Rămase uitându-se pierdută într-un 
loc unde era plecată cu mintea, răsucind cu degetele o şuviţă de 
păr. 

— Doamnă Mattis, rosti DeMarco, cred că Max Taylor este 
responsabil de moartea fiului dumneavoastră. 

Jillian Mattis se uită în ochii lui DeMarco pentru prima dată de 
când acesta intrase în casă. Pe chipul ei se vedea o expresie de 
şoc combinată cu nedumerire, ca la victima unui accident la 
câteva clipe după ciocnirea fatală. 

— Ce ai spus? întrebă ea. 

— Am spus că eu cred că Taylor e vinovat de moartea fiului 
dumneavoastră, doamnă. Îmi pare rău să vă comunic asta, dar 
cred că Taylor şi Dale Estep... 

— Dale e un şarpe râios, îl întrerupse Jillian. 

— Da. lar el şi Taylor l-au forţat pe Billy să-i ajute la 
planificarea tentativei de asasinare a preşedintelui. Fiul 
dumneavoastră le-a dat informaţii despre programul 
preşedintelui şi aranjamentele de securitate. Billy a folosit 
dosarele Serviciului Secret ca să găsească un ţap ispăşitor pe 
care să se dea ulterior vina. 

Jillian clătină violent din cap. 

— Eşti un mincinos ordinar, izbucni ea. Billy n-ar face niciodată 
aşa ceva, şi dumneata eşti un ticălos că spui asta. 

— Vă spun adevărul, doamnă Mattis, insistă DeMarco. 

li spuse repede toată povestea: despre biletul de avertizare, 
despre modul în care el şi Emma îl urmăriseră pe Billy şi îl 
luaseră la întrebări, despre reacţia lui Billy, care îl sunase pe 
Taylor şi fugise la Estep. La început Jillian se mulţumi să clatine 
din cap, subliniind refuzul ei de a accepta ce auzea de la 
DeMarco, dar, atunci când el termină, râmase cu ochii închişi, cu 
capul în piept, impresionată de puterea de convingere a lui 
DeMarco. 


— Doamnă Mattis, trebuie să-mi spuneţi orice ştiţi despre asta. 
Este important şi trebuie să înţelegeţi. Este posibil ca Taylor să 
încerce din nou să-l asasineze pe preşedinte. 

Jillian răspunse cu o voce moale, o voce aproape muzicală, ca 
o litanie şoptită: 

— Billy al meu era atât de frumos... Ar fi trebuit să-l vezi, 
domnule, când era mic. Cel mai dulce copil creat de Dumnezeu. 
Păr blond cârlionţat, moale ca blana unui pisoi. Şi un zâmbet de 
înger. Nu avea nici urmă de răutate în el. 

— Sunt sigur că nu avea, doamnă Mattis. Ştiu că era un om 
bun şi un erou autentic. Nu voia să-i ajute, dar Taylor şi Estep l- 
au obligat. 

DeMarco nu ştia asta ca pe un fapt cert, dar era singurul lucru 
care avea sens. 

Jillian încercă să spună ceva, dar nu putu scoate niciun cuvânt. 
Apoi chipul i se contorsiona într-o mască a durerii. Deschise gura 
să urle, dar nu scoase niciun sunet. In schimb, două lacrimi i se 
prelinseră din ochi, lăsând urme paralele pe obrajii ei brusc ridaţi 
de suferinţă. Ca să-şi recâştige controlul, îşi duse braţele la piept 
şi începu să-şi legene uşor partea de sus a trupului înainte şi 
înapoi. 

— Doamne, cum îl urăsc, rosti ea. 

— Pe cine, doamnă Mattis? 

— Pe nemernicul ăla, Max. Mi-a ruinat viaţa, apoi i-a ruinat 
viaţa lui Billy. 

DeMarco habar n-avea la ce se referea. 

— Am văzut înregistrările apelurilor telefonice ale lui Billy, 
doamnă Mattis. Cu o lună înainte de tentativa de asasinat v-a 
sunat de mai bine de zece ori. Despre ce aţi discutat? De ce a 
sunat de atâtea ori? 

Continuând să se legene, ea răspunse: 

— Încerca să mă determine să mă mut în nord, în Virginia, ca 
să locuiesc cu el şi cu Darcy. Spunea că e îngrijorat pentru mine 
şi că vrea să plec de aici. l-am explicat că nu pot. l-am spus că nu 
voiam să locuiesc într-un oraş mare şi să fiu o povară pentru el şi 
soţia lui. Dar Billy ins/sta să mă facă să plec. De-asta a sunat de 
atâtea ori; încerca să mă determine să-mi schimb decizia. Nu 
puteam înţelege de ce era atât de insistent, dar acum cred că 
pricep. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Max probabil că i-a spus lui Billy că... că îmi va face râu dacă 
nu execută ce-i cere el. Singurul mod în care Billy putea fi forţat 
să se conformeze era dacă Max mă ameninţa pe mine sau pe 
soţia lui. Billy nu se temea pentru sine. Probabil că s-a gândit că 
mă poate proteja dacă mă duc să locuiesc cu el. 

Era bine să afle motivul lui Billy, dar asta nu îl ajuta prea mult 
pe DeMarco. Incă nu pricepea legăturile dintre actorii acestui joc 
bizar. 

— Data trecută când am fost aici am menţionat numele unui 
om, Patrick Donnelly. Spuneaţi că nu îl cunoaşteţi. 

— Corect. N-am auzit niciodată acest nume. Vreţi să-mi 
repetaţi cine e? 

— Şeful Serviciului Secret. Şeful lui Billy. Cumva este şi el 
implicat în toată povestea asta. 

Jillian ridică din umeri şi zise: 

— Ei bine, nu-l cunosc. 

— Cum a obţinut Billy o slujbă în cadrul Serviciului Secret? 
întreba DeMarco, căutând altă abordare. 

— L-a ajutat taică-său. Nemernicul. 

— Taică-său? Vă referiţi la Estep? 

— Dale? Nu, nu mă refer la Dale. Mă refer la Max. Max este 
tatăl lui Billy, domnule. 

DeMarco se lăsă pe spătarul scaunului din pricina şocului. Îi 
venea greu să creadă că Taylor era tatăl lui Billy, dar şi mai greu 
de crezut era că el pusese la cale uciderea propriului fiu - însă 
Jillian Mattis nu încheiase cu dezvăluirile. 

— Ele şi tatăl lui Dale, zise ea. 

— Ce? Adică Taylor... 

— Adică Max Taylor este un soi de despot pe aici! izbucni ea, 
aproape ţipând. Deţine totul. Totul! Şi dacă vede ceva ce vrea, se 
duce şi-l ia. Şi ştiţi ce vrea Max cel mai mult? Fetiţe tinere şi 
drăguţe, asta vrea. 

Femeia nu părea foarte ameţită din pricina băuturii, dar ce 
spunea era ilogic. 

— Doamnă Mattis, vreţi să spuneţi... 

— Şi dacă ea e tânără şi săracă, aşa cum am fost eu, atunci nu 
poate pleca de aici când Max începe s-o adulmece. lar dacă fata 
are un iubit sau un bărbat, Dumnezeu să-l ajute, atunci Max îl 


trimite pur şi simplu pe Morgan să-i facă felul amărâtului. 

— Taylor v-a violat, doamnă Mattis? întrebă DeMarco. Asta 
vreţi să spuneţi? 

Ochii lui Jillian Mattis scânteiară ca o măciulie de chibrit 
aprinsă, apoi deveniră la fel de repede imobili ca înainte. 

— Aveam cincisprezece ani când Max a devenit interesat de 
mine. Pe atunci avea aproape patruzeci de ani. Aţi numi asta un 
viol? 

— Nu a încercat nimeni să îl oprească? 

Jillian Mattis clătină din cap din pricina tâmpeniei rostite de 
DeMarco. 

— Tatăl meu i-a spus domnului Taylor că i-ar fi recunoscător 
dacă nu s-ar apropia de mine, eu fiind atât de mică, şi aşa mai 
departe. Şi tata a fost cât se poate de ferm dacă ţineţi cont că 
vorbea cu omul care îi plătea salariul. Ei bine, Max nu-l avea pe 
Morgan pe atunci, dar avea un individ pe nume Cooper, care era 
la fel ca Morgan. Cooper a omorât câinele tatei ca să se facă bine 
înţeles. Jillian izbucni într-un râs strepezit. Adevărul e că tata a 
fost mai supărat din cauza câinelui decât a mea. Aveam 
şaisprezece ani când l-am născut pe Billy şi, când am împlinit 
şaptesprezece, Max se plictisise deja de mine. M-a plantat în 
căsuţa asta drăguță şi de atunci stau aici. 

Buzele i se strâmbară într-un zâmbet amar. 

— Prin patul meu au trecut o mulţime de şoferi de camion, 
continuă ea, bărbaţi în trecere, deoarece nimeni de pe aici nu 
voia să aibă de-a face cu mine. Max nu mă mai dorea, dar nici nu 
avea chef ca altcineva să mă aibă. 

DeMarco abia începea să îşi dea seama de imensitatea 
pustiului din viaţa lui Jillian Mattis: o viaţă care luase efectiv 
sfârşit când ea avea cincisprezece ani, prinsă pe vecie în 
capcana acestor ţinuturi mlăştinoase înapoiate, folosită şi 
abandonată de un individ atât de puternic încât altor pretendenți 
le fusese frică să se apropie de ea. 

— Billy ştia că Max Taylor e tatăl lui? 

— Da. La fel ca toată lumea din ţinutul ăsta blestemat. Dar 
Billy nu avea voie să discute despre asta. Max era mândru de 
copiii pe care îi procrease, ca un nenorocit de taur comunal, dar 
nu voia să emită cineva pretenţii de paternitate. Îl lăsa pe Billy 
să-i spună unchiul Max, dar mai mult de atât n-a vrut să facă 


pentru a-şi recunoaşte fiul. 

— Şi mama lui Dale Estep a fost luată împotriva voinţei ei? 

— Nu ştiu. Max era tânăr când s-a născut Dale; pe atunci nu 
era bogat şi puternic. Dar ştiu că Dale a ajuns exact la fel ca 
taică-său. Era destul de rău ca băieţel, dar când s-a întors din 
război era nebun sadea - şi mai răutăcios ca diavolul însuşi. Dale 
este moştenitorul tronului lui Max Taylor. 

DeMarco nu se obosi să-i povestească faptul că singurul lucru 
pe care Dale Estep avea să-l moştenească era o jumătate de 
acru mlăştinos de iad. 

— Au mai fost şi alte femei, doamnă Mattis? Adică fete tinere, 
aşa cum eraţi dumneavoastră la acel moment? 

— Vrei să termini cu doamnă Mattis! spuse femeia. Nu există 
nicio doamnă Mattis. Numele meu este Jillian. 

— Ce-mi poţi spune despre celelalte femei, Jillian? 

— L-ai cunoscut pe Max. Tu ce crezi? 

— Alaltăieri am văzut o tânără fată acasă la Taylor. El îi spunea 
„Dulceaţă“. Ai idee cine poate fi? 

— Max ne spunea la toate aşa. Dar da. O cunosc pe biata 
copilă. Numele ei este Cissy Parks. Max va arde în iad pentru 
ceea ce-i face fetei ăsteia. 

— Şi pentru ce ţi-a făcut ţie, Jillian. 

— Nu, nu înţelegi. Cissy este fata lui. 

— Ah, Dumnezeule, exclamă DeMarco, simțind cum i se 
strânge stomacul de repulsie. 

— Max a pus ochii pe mama lui Cissy acum cincisprezece- 
şaisprezece ani şi a lăsat-o gravidă. Când Cissy a ajuns la aceeaşi 
vârstă, s-a luat de ea. Nici măcar Max nu a coborât atât de jos 
până acum. Cu cât îmbătrâneşte, cu atât devine mai nebun. 
Nebun şi rău. Şi, cum am mai spus, copila e neprihănită. Mă 
îndoiesc că îşi dă seama ce i se întâmplă. 

DeMarco putea folosi asemenea informaţii. Taylor comisese 
violuri şi incesturi în mod repetat. Poate că DeMarco putea aduce 
pe cineva care nu era din partea locului ca să ancheteze cazul. 
Dacă Jillian ar fi acceptat să depună mărturie şi dacă mai existau 
şi alte femei ca ea, atunci nemernicul putea fi închis în spatele 
gratiilor până la moarte. 

DeMarco îşi dădu seama că fusese deviat de la subiect de 
vestea că Taylor era tatăl lui Billy. 


— Jillian, spuneai că Taylor i-a aranjat lui Billy slujba de la 
Serviciul Secret. Cum a reuşit asta? 

— Când Billy a terminat armata, i-a intrat în cap că vrea să se 
alăture FBl-ului. Voia şi să plece de aici. Ei bine, nu-i cerusem lui 
Max niciun fel de favoare înainte, dar pentru Billy m-am dus la el. 
L-am rugat, fiind atât de bogat, să facă ceva ca să-l ajute pe Billy 
să obţină o slujbă în FBI. 

Jillian se uită la o fotografie cu Billy de pe televizor. Băiatul 
purta uniformă de armată, pieptul îi era plin de medalii de 
onoare, iar el părea să nu aibă mai mult de doisprezece ani. 
DeMarco fu din nou izbit de frumuseţea pură a lui Billy Mattis - 
un Lancelot în costum de culoare oliv. N-ar fi trebuit să fie 
niciodată atras în toată această porcărie. 

— Max a zis că nu ştie pe nimeni în FBI, dar cunoaşte un tip la 
Serviciul Secret. l-a spus lui Billy să trimită o cerere şi câteva 
săptămâni mai târziu a primit slujba. Habar n-am cu cine a 
discutat Max. 

DeMarco avea habar, dar tot nu pricepea natura relaţiei 
speciale dintre Taylor şi Donnelly. 

Se uită la ceas. Trebuia să plece; cu cât stătea mai mult, cu 
atât creşteau şansele ca Max Taylor sau poliţiştii lui să-l 
găsească. Dar mai trebuia să afle ceva. 

— Nu pot crede că nimeni nu a încercat niciodată să-l 
oprească, Jillian. Nu pot accepta faptul că oamenii de aici îi 
permit să atragă o fată tânără în pat ca şi cum ar fi un soi de lord 
din Evul Mediu. 

Jillian se uită la DeMarco cu dezgust. 

— Tu nu vrei să pricepi. N-am spus că nimeni nu a încercat să-l 
oprească. Tata a făcut-o, şi s-a ales cu câinele mort şi cu mesajul 
că putea fi el în locul câinelui. Un alt tip, pe nume John Chism, a 
încercat să atragă atenţia procurorului statal. Au trimis un avocat 
din capitala statului. Ei bine, Max l-a mituit pe avocat şi, după ce 
acesta a plecat, Morgan l-a bătut pe John atât de rău, încât 
acesta a ajuns în scaun cu rotile. Era un bărbat chipeş. Acum i se 
prelinge saliva pe bărbie în vreme ce stă ca o legumă în scaunul 
ăla. 

Altă dată, continuă ea, un tânăr pe nume Tom Hendricks a tras 
în Max cu un pistol pen' că Max se dădea la nevasta lui Tommy. 
Copiii erau căsătoriţi doar de un an. Niciunul nu împlinise 


şaptesprezece ani. 

— Ce s-a întâmplat cu Tommy Hendricks, Jillian? 

— Şeriful lui Max l-a arestat şi judecătorul lui Max l-a 
condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare pentru 
tentativă de asasinat. E la pârnaie de... doisprezece ani. Nevasta 
a divorţat de el şi a plecat de aici după ce Max a terminat cu ea. 
Acum începi să pricepi, domnule? 

DeMarco dădu din cap. O ultimă întrebare şi avea să plece. 

— Jillian, îl cunoşti pe Taylor la fel ca toată lumea. Ai idee de ce 
ar vrea să-l asasineze pe preşedinte? 

Femeia ridică din umeri. 

— Poate fi orice. 

— Cum adică? 

— Familia lui Max era atât de săracă, încât el n-a avut 
încălţăminte până la cinci sau şase ani, iar oamenii de aici îi 
tratau ca pe nişte gunoaie albe ce erau. Dar Max avea mândrie. 
Ura pe toată lumea din acest ţinut când a plecat în armată. Ei 
bine, când s-a întors din Texas, sau unde o fi fost, avea bani. O 
mulţime. A început să cumpere lucruri şi să se îmbogăţească tot 
mai mult, dar el nu-şi dorea atât de mult sa fie bogat, cât să se 
răzbune pe toată lumea pentru modul cum fusese tratat când era 
mic. 

Voia să-i facă pe toţi să se aplece şi să-i lingă tălpile. Voia să 
controleze totul, şi în cele din urmă a reuşit. Când deţii 
asemenea putere asupra oamenilor, domnule, şi tot ce vrei se 
rezolvă aşa cum vrei, după o vreme începi să te gândeşti că ţi-e 
dat de la Dumnezeu să ai totul după pofta ta. Dacă cineva de aici 
face ceva care îl enervează pe Max, atunci Max îl concediază sau 
pune poliţia să îl aresteze şi, dacă nici asta nu merge, îl are pe 
Morgan în rezervă. 

În orice caz, e posibil ca preşedintele să fi făcut ceva, 
Dumnezeu ştie ce, care l-a iritat pe Max. Poate că a mărit 
impozitele sau a spus ceva într-un discurs. La naiba, cine să ştie? 
lar Max e atât de înnebunit de putere şi mândrie, că i-o fi intrat în 
căpăţână să-l omoare. Crede că e, e... oh, fir-ar, care e cuvântul? 

— Invincibil, o ajută DeMarco. 

— Mda, ăsta e. Crede că nu poate fi atins de nimic. El este 
regele districtului Charlton. 

DeMarco se gândi la cele spuse de Jillian, dar ceva nu se 


potrivea. Oricât ar fi fost Taylor de arogant, DeMarco tot nu şi-l 
imagina încercând să-l omoare pe preşedinte doar pentru 
creşterea impozitelor sau pentru vreo pagubă provocată uneia 
dintre investiţiile lui Taylor. Trebuia să mai fie ceva. 

Rămaseră în tăcere în camera întunecată alte câteva minute, 
Jillian sorbind încet din pahar, în vreme ce degetul se apucă 
iarăşi să răsucească şuviţa de păr. DeMarco încerca să se 
gândească la ceva de spus, ceva liniştitor pentru ea, înainte de a 
pleca, când femeia rosti: 

— Crezi că poţi pune mâna pe Max pentru ce i-a făcut lui Billy 
al meu? 

— Da, Jillian, promise el. O să-l înhaţ. 

— Ei bine, dacă n-o faci tu, o s-o fac eu. O să iau o puşcă şi o 
să-i zbor blestemaţii ăia de creieri. 

— Ce chestie urâtă ai spus, dulceaţă. Nu-i aşa, Morgan? 

DeMarco închise ochii o clipă, sperând că visează, apoi se uită 
şi-i văzu pe Taylor şi pe Morgan stând în cadrul uşii lui Jillian 
Mattis. 


CAPITOLUL 38 


Jillian sări de pe canapea, răsturnând paharul cu băutură în 
poală. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, exclamă ea când îi văzu pe cei 
doi. 

Morgan stătea în uşă în spatele lui Taylor, cu corpul blocând 
lumina slabă a serii care venea de afară. Individul nu scotea nicio 
vorbă, iar chipul îi era la fel de imobil ca întotdeauna, dar 
prezenţa lui umplea încăperea cu un iz de mortăciune. 

— Dulceaţă, ştii că nu se întâmplă nimic pe aici fără ca eu să 
aflu, îi spuse Taylor lui Jillian. Când mi-a spus Morgan că maşina 
tipului ăstuia e parcată acasă la tine... Ei bine, dulceaţă, nu-ţi pot 
spune cât sunt de dezamăgit. 

Jillian rămase încremenită locului, prea înfricoşată ca să 
răspundă, cu ambele mâini apăsate pe buze, ca şi cum ar fi 
încercat să îşi retragă cuvintele pe care Taylor le auzise. 

Îndreptând un deget către DeMarco, Taylor zise: 

— Şi tu. Ce s-a întâmplat cu Dale? 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele Dale, răspunse DeMarco. 

— M-am săturat să mă tot minţi, domnule, zise Taylor. O să 
aflu eu tot ce ştii şi, după ce aflu, s-ar putea să dispari. 

DeMarco rămase pe scaun şi îşi încrucişă picioarele într-o 
tentativă de a părea relaxat. 

— După ce băiatul tău m-a tăbăcit, Taylor, am dat câteva 
telefoane, rosti el. Guvernatorul ştie că sunt aici şi la fel cei de la 
biroul şerifului federal din Savannah... Dacă mi se întâmplă ceva, 
vor veni după tine. 

Taylor zâmbi şi spuse: 

— Cred că joci la cacealma, domnule. Oricum nu contează, 
pentru că eu cred că vei avea un accident nefericit - cu o 
grămadă de martori care să spună clar cât de accident a fost. 
Pun pariu că pot aranja asta. Pe ce vrei să pariezi? Dar deviem de 
la subiect acum. Acum trebuie să aud ce ai aflat. 


— Nu i-am spus nimic, Max, rosti Jillian. Jur. 

DeMarco vedea că tot corpul femeii tremură, atât era de 
înspăimântată de Taylor. 

— Dulceaţă, zise Taylor, omul ăsta are o influenţă proastă 
asupra ta. Ar trebui să ştii că nu e bine să mă minţi. Chestia asta 
mă înfurie nespus de tare. 

— Te rog, Max... începu Jillian. 

Taylor se duse la Jillian şi îi apucă bărbia cu blândeţe în palmă, 
apoi îi ridică faţa ca să i se uite în ochi. Vorbind rar şi încet, ca şi 
cum ar fi încercat să se înţeleagă cu un copil neastâmpărat, zise: 

— Dulceaţă, sunt atât de supărat pe tine acum, că mă gândesc 
să te dau lui Morgan. 

— Oh, Doamne, nu, Max. Promit... 

— Mda, o întrerupse Taylor. Mă gândeam eu că nu ti-ar plăcea 
aşa ceva. Ai cam îmbătrânit, dar lui Morgan nu-i pasă. Lui Morgan 
nu-i pasă dacă o femeie e tânără sau bătrână, grasă sau slabă. 
La naiba, nu-i pasă dacă e cheală sau fără dinţi, câtă vreme e 
femeie. Toate-s la fel pentru bătrânul Morgan. 

DeMarco se uită la Morgan. Chipul îi era la fel de impasibil, dar 
în ochi îi lucea o privire pofticioasă şi bolnăvicioasă. 

DeMarco se ridică în picioare. _ 

— Lasă femeia în pace, Taylor, zise el. iți spun eu despre ce 
am vorbit. Nu trebuie să te răzbuni pe ea. 

Continuând să se uite în ochii îngroziţi ai lui Jillian, Taylor zise: 

— Morgan, vreau să vorbesc cu femeia fără să mă întrerupă 
boul ăsta. Dă-i o mică dovadă de dragoste, ca să nu trebuiască 
să-l mai ascult până nu sunt gata. 

La dracu'! DeMarco se întoarse către Morgan, dar individul se 
mişcă atât de repede, încât DeMarco nu zări decât o ceaţă în 
obscuritatea din încăpere. În vreme ce Morgan îndreptă pumnul 
spre capul lui, DeMarco îşi ridică braţele şi bloca parţial lovitura - 
dar parţial nu fu îndeajuns. Nu simţi impactul pumnului lui 
Morgan; universul pur şi simplu îl înghiţi în întregime. 

* 


DeMarco îşi veni în simţiri în hambarul micut din spatele casei 
lui Jillian Mattis. Singura lumină din încăpere provenea de la un 
lămpaş Coleman atârnat de un stâlp. DeMarco văzu două staule 
unde puteau fi ţinuţi caii iarna, iar pe peretele de lângă uşile 
duble se găsea o adevărată colecţie de hamuri şi o şa ponosită. 


Uneltele - două lopeţi, un hârleţ şi o furcă ruginită - atârnau de 
cârlige lângă uşi. Pereţii clădirii erau înclinați şi între scânduri se 
găseau spaţii mari prin care pătrundeau înăuntru aerul nopţii şi 
mirosul dulceag al unei plante din partea locului. 

DeMarco zăcea cu faţa în jos pe o podea de pământ acoperită 
cu paie, iar în jurul gâtului avea o zgardă metalică sudată de un 
lanţ greu. Lanţul era lung de doi metri şi ceva şi era ataşat de o 
țepuşă metalică adânc înfiptă în podea. 

Tot în hambar se găsea şi Morgan, în picioare, sprijinit lejer cu 
umărul de peretele cu uşile duble. Ochii îi erau umbriţi de 
cozorocul unei şepci de baseball. Şezând pe podea, la câţiva paşi 
de el, se afla Jillian Mattis. Avea un ochi umflat şi buza inferioară 
tăiata şi plină de sânge. Gulerul rochiei îi fusese rupt, dezvăluind 
un umăr palid şi două răni proaspete, roşii şi circulare, pe pielea 
claviculei. Rănile arătau a arsuri de ţigară. Femeia părea în stare 
de şoc, cu ochii larg deschişi, dar fără să vadă ceva. Se ascundea 
într-un loc închis din mintea ei. 

DeMarco încercă să se ridice - de fapt nu făcu decât să-şi 
mişte capul - şi prin ţeastă îi trecu un junghi înfiorător de durere. 
Ţipă şi imediat se prăbuşi la loc pe pământul amestecat cu paie. 
Morgan îi rupsese ceva cu „dovada lui de dragoste“. DeMarco nu 
ştia termenul medical pentru starea lui - suferea de o contuzie, o 
fractura craniană sau o combinaţie a celor două -, dar, oricare ar 
fi fost denumirea exactă, era o chestie serioasă. 

Probabil că leşină din nou, pentru că următoarea dată când 
deschise ochii, Morgan se zgâia la el aşezat pe vine alături. 
DeMarco vedea chipul lui Morgan ca printr-o ceaţă întunecată, 
aproape orbit de durerea din cap. Omul lui Taylor stătu acolo o 
vreme în tăcere, urmărindu-l pe DeMarco, fără să clipească sau 
să dea vreun semn de compasiune. Brusc întinse mâna şi îl ridică 
pe DeMarco în poziţie şezândă, proptindu-l de cel mai apropiat 
perete. Mişcarea brutală aproape că îl făcu pe DeMarco să 
vomite şi durerea din ţeastă deveni un baros care încerca să-i 
spargă oasele fragile ale craniului. 

Morgan se ridică, se uită în jos la DeMarco şi dădu satisfăcut 
din cap, din motive doar de el ştiute. Se duse acolo unde şedea 
Jillian Mattis, o apucă de un braţ şi o trase alături de DeMarco, 
oprindu-se cam la cincizeci de centimetri de el. Se asigură că 
DeMarco era treaz şi atent, uitându-se pentru o fracțiune de 


secundă drept în ochii lui. Ochii lui Morgan păreau emisarii lui 
Lucifer. 

Morgan o trase pe Jillian Mattis în sus până când aceasta 
ajunse în genunchi, îi apucă părul cu o mână şi îşi deschise 
fermoarul de la pantaloni cu cealaltă. DeMarco încercă să 
vorbească, să protesteze cumva, dar îşi simţea gura atât de 
uscată, că niciun sunet nu-i ieşea din gât. Ştia că trebuia să îi 
sară cumva în ajutor. Nu putea sta pur şi simplu acolo, indiferent 
de starea în care era, ca să privească un asemenea act. Ignorând 
durerea din cap, se luptă să se ridice în picioare - habar n-avea 
pentru ce anume -, dar, înainte de a ajunge la jumătatea 
drumului, Morgan întinse piciorul şi vârful cizmei lui de cowboy îl 
pocni pe DeMarco drept în bărbie. Acesta căzu într-o parte, 
vomită pe pământ şi leşină. 

DeMarco rămase inconştient doar vreo două sau trei minute. 
Când îşi recăpătă cunoştinţa, o auzi pe Jillian înnecându-se, apoi 
auzi un geamăt de satisfacţie din partea lui Morgan. Se uită la cei 
doi şi imediat închise ochii de ruşine. Nu ştia ce ar fi fost posibil 
să facă, dar era conştient că prezenţa lui accentuase degradarea 
suferită de femeie. 

Morgan o aruncă pe Jillian cu brutalitate într-o parte, după care 
îşi aranja hainele. Femeia rămase unde aterizase, cu faţa în paie, 
gemând încetişor. Morgan se uită scurt la ea, cu un chip de pe 
care lipsea orice urmă de emoție. 

Individul se uită apoi la DeMarco, după care cercetă podeaua 
hambarului cu privirea. Zărind ce căuta, se duse într-acolo şi 
culese un obiect care zăcea în paie. Se întoarse încet către locul 
unde zăcea DeMarco, se aplecă şi apucă lanţul de care era legat 
DeMarco, acolo unde era sudat de zgardă. Cu o mână, îl ridică 
din nou cu brutalitate pe DeMarco în poziţie şezândă şi îl sprijini 
cu spatele de peretele hambarului. 

După care Morgan se ghemui în faţa lui DeMarco. Ţinea în 
mâna dreaptă obiectul pe care îl culesese de pe podea: un băţ 
mic, lung de vreo cincizeci de centimetri şi gros de trei. Rămase 
ghemuit câteva secunde, studiindu-l pe DeMarco, apoi începu să- 
şi lovească palma mâinii stângi cu băţul. 

Brusc veni cu mâna dreaptă către faţa lui DeMarco şi băţul lovi 
fruntea acestuia exact în locul unde pumnul lui Morgan izbise mai 
înainte. Nu era o lovitură dură, dar DeMarco ţipă înfiorător. 


Morgan se mai abţinu câteva secunde de la vreun alt gest, 
preferând să îl studieze pe DeMarco cu răbdare, ca un copil sadic 
care încearcă să decidă ce aripă să smulgă unei muşte. 

Mâna se năpusti iarăşi şi băţul lovi din nou zona dureroasă din 
partea tâmplei stângi a lui DeMarco. Acesta încercă să blocheze 
lovitura cu mâinile, dar reacţiile lui erau ridicol de lente, iar 
Morgan se mulţumi să-i dea mâinile la o parte. Apoi călăul se 
apucă să bată cu băţul tâmpla lui DeMarco cu regularitatea 
neobosită a unui metronom, câte o lovitură uşoară la fiecare trei 
sau patru secunde. Poc. Poc. Poc. În vreme ce îl lovea, strângea 
bine mâinile lui DeMarco într-una din mâinile lui puternice, ca 
victima sa nu se poată proteja. 

Printr-o ceaţă dureroasă, DeMarco auzi un sunet pe care la 
început nu îl recunoscu, dar apoi îşi dădu seama că el însuşi 
scotea acel sunet. Scâncea. Când fusese mic, având cam şapte 
sau opt ani, văzuse un căţeluş peste care dăduse maşina. Partea 
din spate a animalului fusese zdrobită sub roţi şi căţeluşul se târa 
pe asfalt încercând să se îndepărteze de propria moarte, în 
acelaşi timp scâncind jalnic, exact aşa cum scâncea DeMarco 
acum. 

— La dracu', Morgan, ce naiba faci? îl auzi DeMarco pe Maxwell 
Taylor ţipând. 

Morgan încetă să mai lovească şi se ridică în picioare. Taylor îi 
luă locul şi se apucă să-l studieze pe DeMarco. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Morgan, ţi-am spus să-l atingi 
uşor pe tâmpitul ăsta. Uită-te la el! Aproape că i-ai făcut o gaură 
în cap. În starea asta, nemernicul nu-mi foloseşte la nimic. 

Taylor îl mai studie pe DeMarco preţ de câteva minute, apoi 
spuse: 

— Dulceaţă, du-te în casă şi adu o carafă cu apă şi o sticluţă cu 
aspirine. Hai, ridică-te. Nu ţi-e chiar atât de rău. 

Jillian se ridică încet în picioare şi porni spre casa ei cu un soi 
de mers împiedicat, pe jumătate ameţit. 

— Mergi mai repede, mă auzi? strigă Taylor după ea. O să-ți 
pară rău dacă voi fi obligat să-l trimit pe Morgan să te aducă. 

Scoţând o batistă din buzunar, Taylor şterse cu grijă faţa lui 
DeMarco. 

— Te voi lăsa să dormi la noapte, fiule, şi sper că n-ai de gând 
să intri în comă. Poate te întrebi de ce mă îngrijorează atât de 


mult sănătatea ta. Ei bine, adevărul e că trebuie să îţi pun câteva 
întrebări şi mă tem că pun întrebări cam dure. |n starea ta 
actuală s-ar putea să mori înainte de a obţine toate răspunsurile 
pe care le doresc. 

Jillian reapăru cu apa şi aspirina. Taylor apucă cu blândeţe 
capul lui DeMarco în mână, îi băgă două aspirine în gură, apoi îi 
tinu carafa cu apă la buze ca DeMarco să poată bea. Când văzu 
că victima se îneacă cu aspirinele, Taylor scoase câteva 
plescăituri de îngrijorare cu limba. 

După care se ridică, se întinse şi căscă. 

— Morgan, zise el, nu mă simt în stare să conduc până în 
Folkston în noaptea asta. O să mă duc în casă şi o să mă uit un 
pic la televizor, apoi o să dorm în patul din casă. Tu şi femeia 
rămâneţi aici în hambar şi supravegheaţi-l pe idiotul ăsta. Să 
sperăm că va fi în stare să vorbească mâine-dimineaţă. 

DeMarco încercă să rămână treaz după plecarea lui Taylor, dar 
nu-şi putea menţine ochii deschişi. Era dezgustat de propria 
neajutorare. Ar fi vrut să se ghemuiască în poziţie fetală şi să 
doarmă până când avea să se vindece - ceea ce şi făcu. 

Se deşteptă o dată în cursul nopţii, cu capul încă zvâcnind, dar 
nu la aceeaşi intensitate ca mai devreme. Işi mişcă mâna în 
întuneric până ce simţi carafa cu apă şi sticluţa cu aspirine, şi 
mai luă câteva pilule. 

Avu impresia că se mai scoală o dată înainte de zori, deşi nu fu 
deloc sigur că nu era un vis. Îşi aminti vag că văzuse o formă 
mişcându-se ritmic într-una dintre boxe şi auzise mormăitul unei 
bestii, precum şi geamătul unei creaturi mai mici îndurerate. 


CAPITOLUL 39 


DeMarco zări primele raze de lumină ale dimineţii prin 
spărturile din pereţii şopronului. Capul continua să-l doară, dar 
durerea orbitoare din seara precedentă dispăruse. Mai luă trei 
aspirine şi goli restul de apă din carafă. 

Încercând să-şi obişnuiască ochii cu lumina zorilor, îl văzu pe 
Morgan stând cu spatele la uşile duble ale hambarului, cu corpul 
nemişcat şi cu braţele încrucişate pe piept, ca un călău în repaus. 
Ochii îi erau deschişi şi se uitau la DeMarco. Acesta îşi luă 
privirea de la Morgan şi o căută pe Jillian Mattis. Femeia zăcea la 
câţiva paşi de Morgan, pe o parte, într-una dintre boxele pentru 
cai. Părea să doarmă; cel puţin DeMarco aşa spera. 

DeMarco simţea nevoia să se uşureze. Îndurase destule 
suferinţe în ultimele ore şi nu avea chef să adauge o umilinţă în 
plus făcând pipi în pantaloni. Se ridică încet, sprijinindu-se cu o 
mână de peretele hambarului pentru a-şi menţine echilibrul. Se 
aştepta ca durerea să-l readucă în genunchi, dar se părea că 
aspirina şi cele câteva ore de somn îl refăcuseră. Merse până la 
capătul lanţului, cât de departe putu faţă de locul unde zăcuse, şi 
urină. După ce termină, se duse încet înapoi, se aşeză la loc pe 
podea şi se sprijini cu spatele de perete. 

Pentru prima dată îşi evaluă la rece situaţia. Lanţul ataşat 
zgardei de la gât era ruginit, dar zalele erau solide şi grele. Era 
nevoie de flacăra unui aparat de sudură ca să le separe. Putea 
simţi încuietoarea care îi ţinea gâtul prins, dar n-o putea vedea. 
Îşi verifică buzunarele cât putu de lent, dar nu găsi niciun obiect 
pe care să-l poată folosi pe post de şperaclu. Telefonul mobil îi 
dispăruse şi singura ieşire pe care o putea vedea erau uşile de 
care se sprijinea Morgan. 

De fapt, Morgan era adevărata problemă. Chiar dacă găsea o 
cale de a se elibera de lanţ şi de zgardă, ştia că n-ar fi fost în 
stare să treacă de Morgan dacă nu găsea o armă - ceva cu care 
să-l bată pe nemernic până ce avea să-l lase lat. 


DeMarco se uită iarăşi înspre Morgan şi Morgan îl privi ţintă. 
Cicatricea albă de pe faţa lui semăna cu o dâră de zăpadă pe o 
piatră funerară neagră. Inima începu să-i bată cu putere când 
observă că Morgan avea un băț mic în mână, probabil acelaşi pe 
care îl folosise în noaptea trecută. Individul îşi bătea coapsa cu 
băţul şi DeMarco ştia că, în starea lui actuală, dacă Morgan 
hotăra să-l chinuiască din nou, singurul lucru pe care îl putea 
face era să îndure. Spre uşurarea lui, Morgan rămase pe loc, apoi 
închise ochii şi păru să cadă într-un soi de somn iepuresc. 

DeMarco se gândi puţin la Mahoney. Trecuseră aproape 
treizeci şi şase de ore de când DeMarco îl sunase de la ferma lui 
Hattie McCormack. Se întrebă dacă Mahoney devenise suficient 
de îngrijorat ca să cheme cavaleria grea în ajutor. Se îndoia de 
aşa ceva, dar, chiar dacă ar fi fost adevărat, unde aveau să-l 
caute acei oameni? 

O oră mai târziu soarele răsări complet deasupra orizontului. 
DeMarco o văzu pe Jillian Mattis agitându-se, apoi ridicându-se în 
capul oaselor, confuză. Rochia sfâşiată îi expunea umărul stâng, 
şi urmele de arsură din ziua precedentă deveniseră pete sângerii 
pe pielea ei. Partea stângă a feţei îi era umflată, dându-i capului 
un aspect bizar, iar vânătaia de pe obraz devenise un cerc urât 
gălbui-purpuriu. Părul castaniu pe care DeMarco îl admirase cu 
numai o zi înainte stătea acum lipit de ţeastă şi atârna în şuviţe 
murdare şi încâlcite pe umeri. Fiecare centimetru din pielea ei 
expusă purta semnele târârii corpului pe podeaua acoperită cu 
paie. DeMarco socotise că Jillian avea cam patruzeci şi şapte de 
ani, dar o noapte cu Morgan o îmbătrânise cu douăzeci. 

Jillian se trezi complet în acel moment şi, când îl zări pe 
Morgan, îşi aminti brusc unde era. Se dădu imediat înapoi în boxă 
până ce se lipi cu spatele de peretele hambarului. Işi duse 
genunchii la piept şi începu să scâncească încet, ca un animal cu 
laba prinsă în capcană. DeMarco îşi aminti imediat de visul pe 
care îl avusese în cursul nopţii, cu bestia ţintuindu-şi în beznă 
prada la sol. 

Uşile hambarului se deschiseră. Taylor arăta odihnit şi în 
formă, ca şi cum abia ar fi ieşit de sub duş. In părul lui alb 
sclipeau picături de apă. Veni imediat la DeMarco, se uită la el şi 
zâmbi. Zâmbetul emana căldura căptuşelii unui sicriu. 

— Ce mai faci într-o asemenea dimineaţă minunată, domnule 


DeMarco? întrebă el voios. Văzând că DeMarco nu-i răspunde, 
continuă: Ei, mie mi se pare că arăţi destul de bine, fiule. Un pic 
de somn face minuni pentru corp, nu-i aşa? 

Îndreptând degetul mare în direcţia lui Jillian, zise: 

— Mă tem că ea arată ca naiba. li va trebui mai mult de o 
noapte de somn ca să îşi revină complet. Inţelegi durerea pe care 
i-ai pricinuit-o acestei biete femei? 

DeMarco ştia că Taylor avea dreptate. Jillian Mattis suferise 
enorm din pricina vizitei lui. El stricase totul. Emma era 
dispărută, poate chiar moartă, iar Jillian Mattis fusese torturată şi 
violată. Cât despre sine, era legat cu lanţul de un par înfipt în 
pământ şi avea să moară în curând. Şi totul în zadar. 

Ghemuindu-se în faţa lui, Taylor apucă lanţul ruginit legat de 
zgarda de la gâtul lui DeMarco. 

— Ştii ce e ăsta? întrebă el. Este o bucată din istoria judiciară a 
Georgiei. Când locuiam în Texas, am primit lanţul şi zgarda de la 
un amic care lucrase la penitenciarul din Huntsville prin anii 
cincizeci. Pe atunci ştiau cum să se poarte cu criminalii. lar azi, o 
jumătate de secol mai târziu, lanţul ăsta încă serveşte unui scop 
util. Nu prea poţi spune acelaşi lucru despre multe dintre lucrurile 
din jurul tău, nu? 

Taylor trase uşor de lanţ, apropiind capul lui DeMarco de el. 

— Dar deviez de la problemă. Avem nişte chestii de făcut în 
dimineaţa asta, fiule. Ce avem de făcut este să aflăm ce ştii şi 
cine mai ştie ce ştii tu. Dulceaţa mi-a spus ce ştia azi-noapte şi, 
după cum vezi, mărturisirea a epuizat-o. 

— De ce au încercat fiii tăi să-l asasineze pe preşedinte? 
întrebă DeMarco. 

Vocea îi era slabă şi cuvintele bolborosite, amintindu-i de 
modul cum vorbeau oamenii după un atac de apoplexie. 

Taylor clătină din cap şi chicoti; ochii lui întunecaţi sclipiră. 

— Să-l asasinez pe preşedinte! Eu sunt un american cu frica lui 
Dumnezeu, domnule, nu vreun ţăcănit fanatic. 

— Ştiu că Estep şi Billy au fost implicaţi, insistă DeMarco. 

Taylor vru să răspundă, apoi îndreptă jucăuş un deget către 
DeMarco. _ 

— Să-ţi fie ruşine. Incerci să mă abaţi de la treburile mele. 

Ridicându-se în picioare, Taylor îşi frecă mâinile una de alta, 
scuturându-se de rugina care se luase de pe lanţ pe palmele lui. 


— Şi-acum, domnule, zise el, ceea ce vreau să ştiu e foarte 
simplu. Ridică un deget pentru fiecare întrebare. Unu, vreau să 
ştiu exact cui i-ai mai spus povestea asta prostească a ta în afara 
femeii ăsteia şi, doi, vreau să aflu ce dovezi ai în sprijinul acestei 
teorii. Ai înţeles aceste două întrebări? Ei bine, dacă nu, nu-i 
nimic, căci le voi repeta de câteva ori până terminăm. 

DeMarco ştia că Taylor avea să-l omoare indiferent că 
răspundea la întrebări sau nu. Trebuia să inventeze ceva pentru 
urechile lui, ceva ce Taylor trebuia să verifice şi să-l ţină pe 
DeMarco în viaţă cât timp efectua verificările. Trebuia să iasă 
repede cu ceva la lumină ca să câştige nişte timp. Trebuia. 

Taylor îi făcu cu ochiul şi zise: 

— Văd cum se învârt rotiţele creierului ăluia deştept de yankeu 
din tine, fiule. Nu-ţi va folosi la nimic. Voi afla adevărul. 

Taylor se duse la un scaun folosit pentru mulgerea laptelui, 
aflat la câţiva paşi de DeMarco, şi se aşeză. Se opri ca pentru a-şi 
aduna gândurile, ca un profesor pe cale de a se adresa unei clase 
care se rezuma la un singur elev. 

— Probabil că ai crezut azi-noapte că mori de durere din 
pricina căpăţânii, nu? Aia n-a fost durere adevărată, fiule. Vezi tu, 
trupul uman este ca o ceapă - şi cu fiecare strat pe care îl 
decojeşti durerea se intensifică, până ajungi la miez, acel loc 
dulce din mijloc unde fiecare terminaţie nervoasă este extrem de 
delicată şi de sensibilă. Durerea aia de cap de azi-noapte a fost 
stratul exterior al cepei, fiule. Doar stratul exterior. 

DeMarco îşi dădu seama că îşi ţinuse respiraţia tot timpul cât 
Taylor vorbise, iar când expiră fu în stare să adulmece miasma 
acră a propriei frici. Ştia că lui Taylor nu-i trebuia mult ca să-l 
reducă la starea animalică a lui Jillian Mattis. Morgan îi dovedise 
asta în cursul nopţii cu ajutorul băţului. 

Pârând mult mai stăpân pe sine decât era în realitate, DeMarco 
rosti: 

— Taylor, îţi voi spune cu plăcere tot ce ştiu. Şi atunci îţi vei da 
seama că uciderea mea ar însemna cea mai mare greşeală pe 
care ai putea să o faci. 

Taylor clătină din cap, ca şi cum DeMarco ar fi fost un biet elev 
care dădea mereu răspunsul greşit. Chiar şi o clasă cu un singur 
elev putea avea o oaie neagră. 

— Mă îndoiesc de asta, fiule, zise Taylor. Vezi tu, îmi dau 


întotdeauna seama de adevăr când îl aud, şi în vocea ta nu l-am 
auzit. Nici nu l-am văzut în ochii tăi. Îţi spun eu, băiete, sunt un 
adevărat detector uman de minciuni! Taylor îi zâmbi lui DeMarco, 
în ochi îi sclipea aroganţa. Trebuie să ştii că un om bogat ca 
mine, un om cu prieteni puternici şi sus-puşi poate evita 
necazurile dacă este avertizat la timp. De fapt, uneori cred că nu 
există nimic ce să nu pot face când îmi pun mintea. 

DeMarco îşi dădu seama că Taylor era un psihopat, obsedat de 
a controla totul, un individ care cumpăra un întreg district ca să- 
şi domine mediul. Nu capcanele ascunse ale bogăției materiale 
constituiau dorinţa lui; el îşi dorea puterea neţărmurită pe care 
bogăţia o putea aduce când se concentra într-o zonă rurală mică 
şi înapoiată. Controla vieţile câtorva mii de amărâţi şi era în stare 
să îşi îndeplinească orice poftă. Era regele districtului Charlton, 
aşa cum spusese Jillian, şi credea că va trăi o veşnicie. 

DeMarco încă nu ştia de ce Taylor încercase să-l asasineze pe 
preşedinte, dar bănuia că era aşa cum spusese Jillian. 
Preşedintele îl iritase cumva pe Taylor sau îi pusese în pericol 
stilul de viaţă, iar Taylor răspunsese prin conceperea unui plan 
de eliminare a sursei iritării, fără să se lase intimidat de puterea 
primului om din ţară. 

Taylor îi făcu cu ochiul lui DeMarco. 

— Ei bine, domnule, zise el, a venit vremea să începem. A 
venit vremea să îndepărtăm un strat de pe ceapa aia. 
Întorcându-se către Morgan, spuse: Morgan, vrei să te duci la 
camionetă? în cutia cu scule găseşti o pereche de cleşti pentru 
bolţari; adu-o aici. Ah, la naiba, adu întreaga cutie. 

„Doamne, ajută-mă“, se rugă DeMarco în gând. 

Morgan părăsi hambarul fără să scoată o vorbă. DeMarco se 
întrebă dacă nemernicul ăla vorbea vreodată. Incă nu-i auzise 
vocea. 

— Şi-acum spune-mi, fiule, a mai venit cineva cu tine aici? 
întrebă Taylor. 

În acel moment, DeMarco o văzu pe Jillian Mattis ieşind din 
boxa unde stătuse în vreme ce Taylor îi ţinea predica lui 
DeMarco. Se uită la uşile duble prin care ieşise Morgan, apoi la 
Taylor şi la DeMarco. Taylor stătea cu spatele la ea. 

— Ascultă-mă, Taylor, rosti DeMarco. 

Trebuia să menţină atenţia lui Taylor asupra lui. 


Jillian se  furişă repede către peretele de lângă uşile 
hambarului, fără a scoate vreun zgomot cu tălpile sale goale, şi 
apucă furca ruginită care atârna pe perete. Se uită iarăşi la uşile 
duble, apoi, cu un urlet care exprima durerea oricărei mame care 
îşi pierduse vreodată un fiu, îl atacă pe Taylor. Ţinând furca 
ridicată deasupra capului cu ambele mâini arăta ca fiica lui 
Neptun, cu paiele atârnându-i în păr precum nişte alge uscate, cu 
furca precum un trident al răzbunării. 

Taylor se răsuci auzind zgomotul, dar, înainte de a se putea 
feri de ea, Jillian înfipse cei patru dinţi ascuţiţi ai furcii în pieptul 
lui cu toată puterea de care era în stare. Preţ de un minut 
amândoi rămaseră încremeniţi - Jillian apăsând furca în pieptul 
lui Taylor, cu chipul contorsionat de furie, iar Taylor cu ochii mari 
de durere şi uluială, şocat că această creatură jalnică de care 
abuzase atâta vreme se răzbuna în sfârşit. 

Taylor căzu într-un târziu pe spate, la doar câţiva centimetri de 
DeMarco. În cădere, furca scăpă din mâinile lui Jillian şi rămase 
înfiptă în pieptul lui. Individul îşi răsuci capul spre DeMarco, cu 
gura deschisă într-un urlet mut, cu o privire din care dispăruse 
aroganţa şi care acum cerea ajutor. DeMarco nu se mişcă; 
rămase pironit locului, ascultând aerul cum iese din rana lui 
Taylor cu un sunet lichid, ca de bolboroseală. Apoi sunetul încetă 
şi Taylor râmase nemişcat. 

DeMarco îşi ridică privirea spre Jillian Mattis, care continua să 
stea acolo unde stătuse când înfipsese furca în pieptul lui Taylor. 
Pe chipul ei se vedea un început de zâmbet. 

— Jillian, şuieră DeMarco, fugi şi baricadează uşile! 

Morgan mai mult ca sigur că o auzise ţipând. 

Jillian rămase pironita locului, cu începutul ei de zâmbet pe 
buze, dar şi cu un aer de rătăcire pe chip. 

— Jillian! şuieră DeMarco iarăşi. 

Dar femeia nu se mişcă. 

DeMarco se uită la cadavrul lui Taylor. Individul purta o jachetă 
ca să-l păzească de răcoarea dimineţii. Jacheta se deschisese şi 
DeMarco văzu că Taylor avea un pistol într-o teacă prinsă de 
şold. Slavă Domnului pentru al doilea amendament. DeMarco 
încercă să ajungă la armă, dar îi mai lipseau vreo treizeci de 


38 Amendament cară garantează dreptul cetăţenilor de a purta şi a se folosi de 
arme. (n. red.) 


centimetri din pricina lanţului. Apucă mâneca jachetei, la care 
putea ajunge, şi începu să tragă, încercând să aducă acel 
cadavru mai aproape de el. Arma continua să fie la câţiva 
centimetri de degetele întinse ale lui DeMarco când Morgan dădu 
buzna prin uşile hambarului. 

DeMarco trase cu disperare de braţul lui Taylor. Manevră 
cadavrul suficient de aproape ca în sfârşit să atingă arma cu 
buricele degetelor, dar, înainte de a putea scoate pistolul din 
teacă, Morgan observă ce avea de gând. Individul făcu trei paşi 
mari în hambar şi, trăgând de piciorul lui Taylor, târî cadavrul în 
afara razei de acţiune a lui DeMarco. DeMarco fu iarăşi surprins 
de viteza de reacţie a individului. 

Morgan se uită la Taylor şi o expresie - prima şi singura pe 
care DeMarco o văzu vreodată - i se întipări pe chip. Pielea i se 
agită ca şi cum ceva viu se mişca pe sub ea şi pentru o clipă 
DeMarco zări furia şi durerea pe care individul le resimțea la 
pierderea singurei persoane căreia îi păsase vreodată de el. Apoi, 
la fel de repede precum apăruse, expresia dispăru şi trăsăturile 
lui Morgan încremeniră la loc într-o mască inumană a lipsei de 
milă. 

Morgan se întoarse către Jillian Mattis. Îşi dădu seama că ea îl 
înjunghiase pe Taylor cu furca. Femeia îi răspunse la privire 
uitându-se sfidătoare la el. Intreaga ei viaţă suferise umilinţe şi 
ruşine, dar pentru o secundă era întruchiparea mândriei - cam 
şifonată şi dezordonată, dar în cele din urmă triumfătoare. 

Morgan se duse încet la ea. Jillian nu se dădu înapoi, ci se 
menţinu ferm pe poziţie, continuând să se uite fix în ochii lipsiţi 
de viaţă ai lui Morgan. Acesta se opri în faţa ei, apoi întinse 
mâinile încet, aproape cu gingăşie, şi apucă chipul lui Jillian între 
ele. Făcu o scurtă pauză, dădu din cap înspre ea, ca şi cum i-ar fi 
recunoscut curajul, apoi îşi răsuci mâinile cu forţă. Trosnetul 
gâtului ei care se rupse răsună ca un foc de armă în pustietatea 
hambarului. 

Moartea lui Jillian îl puse pe DeMarco în mişcare. Se duse până 
la limita lanţului şi încercă să atingă corpul lui Taylor ca să ia 
arma. Zgarda metalica i se înfipse dureros în gât. N-avea nicio 
şansă; cadavrul se găsea la cel puţin cincizeci de centimetri 
dincolo de limita lui de acţiune. Morgan urmări amuzat cum 
DeMarco se zbătea întins pe jos, ca un peşte pe uscat, să scape 


de zgarda de la gât. a 

DeMarco se ridică iute şi se dădu înapoi. In timp ce se deplasa, 
privirea îi cercetă cu disperare zona după o armă oarecare, însă 
ştia că în raza de acţiune a lanţului nu se găseau decât paie. 

Cu spatele la peretele hambarului şi cu pumnii încleştaţi, îl 
aşteptă pe Morgan să vină şi să-l ucidă. 

Buzele lui Morgan se strâmbară într-o imitație de zâmbet. 
Individul începu să se apropie de DeMarco. 

În acel moment, în hambar intră Emma. Aceasta evalua iute 
situaţia dinăuntru: Taylor mort, cu furca înfiptă în piept; Jillian 
Mattis, plină de vânătăi, moartă, cu gâtul şi membrele răsucite în 
unghiuri nefireşti. În fine, îl zări pe DeMarco, legat de lanţ ca un 
animal, cu spatele lipit de perete, aşteptându-l pe Morgan. 

Emma scoase un revolver dintr-un toc de la umăr, îl îndreptă 
spre Morgan şi spuse: 

— Opreşte-te acolo unde eşti. 

Morgan privi peste umăr la Emma, apoi îi surprinse atât pe 
DeMarco, cât şi pe Emma. În loc să se oprească, aşa cum ar fi 
procedat orice persoană în toate minţile, o ignoră pe Emma şi 
arma din mâna ei şi sări spre DeMarco. Îl prinse şi îl răsuci, astfel 
ca trupul lui DeMarco să-i devină scut. Apoi îşi puse palmele pe 
obrajii lui DeMarco. 

— Lasă arma jos, îi ordonă Morgan Emmei. Altfel îi rup gâtul. 

Era pentru prima dată că DeMarco îl auzea pe Morgan, 
vorbind; avea o voce profundă de bariton, dură şi răguşită de 
tăcere. 

Emma zâmbi ca răspuns la ameninţarea lui Morgan. DeMarco 
nu mai văzuse niciodată ceva atât de diavolesc de frumos ca acel 
zâmbet. 

— Lasă arma jos, repetă Morgan, sau îl ucid ca pe târfa aia. 

— Nu lăsa arma, Emma, ţipă DeMarco. E puternic şi mai iute ca 
fulgerul. Ne va ucide pe amândoi. 

DeMarco se temea să se mişte, ştiind că Morgan îi putea 
frânge gâtul la fel de uşor ca lui Jillian. Mai ştia şi ce anume 
gândea Morgan: cu viteza lui, îl putea ucide pe DeMarco, o putea 
distrage pe Emma aruncând cadavrul lui DeMarco în direcţia ei, 
apoi o putea ataca, sperând că Emma va rata ţinta. Cu viteza lui, 
ar fi putut să reuşească, iar Emmei i-ar fi trebuit mai mult de un 
singur glonţ ca să-l oprească. 


Uitându-se în ochii lui Morgan, Emma îi zise lui DeMarco: 

— Ai încredere în mine, Joe? 

După care începu să coboare revolverul. 

— Nu! ţipă DeMarco. 

În vreme ce Emma cobora arma, mâinile lui Morgan începură 
să-şi intensifice presiunea asupra chipului lui DeMarco. Morgan 
urma să-i frângă gâtul în câteva secunde. 

— Nu lăsa arma, Emma! strigă DeMarco. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Emma, apoi ridică arma cu o 
singură mişcare fluidă şi trase. 

Pentru câteva fracțiuni de secundă nu se întâmplă nimic, apoi 
DeMarco simţi mâinile de pe chipul lui relaxându-se şi ceva cald 
şi umed revărsându-i-se pe ceafă. Şi Morgan căzu. Greutatea lui 
îl trase pe DeMarco la sol. Morgan căzu peste el. 

Emma veni repede la DeMarco şi îl trase pe Morgan cu un 
icnet. 

— Doamne, da' greu mai e, zise ea. 

DeMarco se ridică şi îşi şterse sângele de pe ceafă, apoi se 
întoarse ca să se uite la Morgan. Glonţul tras de Emma îi trecuse 
prin ochiul drept. 

— Isuse Hristoase! exclamă DeMarco. Puteai să mă omori. 

— Nu fi prostuţ. A fost o ţintă uşoară. 

— Uşoară, pe naiba! Puteai să-mi faci capul ţăndări! 

— Cu plăcere, Joe, ripostă Emma. 

DeMarco inspiră adânc. 

— Mda, scuze. Mersi. Şi acum scoate-mi blestemata asta de 
zgardă de la gât! 


CAPITOLUL 40 


— Unde dracu ai fost? izbucni DeMarco. 

Emma ignoră întrebarea. Încerca să desfacă zgarda lui 
DeMarco cu uneltele găsite în cutia adusă de Morgan. Se opinti şi 
încuietoarea cedă. După asta, răspunse: 

— În închisoare. 

— Nemernicul naibii, zise DeMarco în vreme ce îşi îndepărta 
zgarda de la gât şi o izbea violent de peretele hambarului. Cum 
ai ajuns în închisoare? 

— Păi... 

— Nu contează; îmi povesteşti mai târziu. Acum trebuie să 
plecăm din ţinutul ăsta. 

DeMarco privi prin hambar. Furca continua să stea înfiptă în 
pieptul lui Taylor. Ochii mortului erau larg deschişi, cu aceeaşi 
expresie de uluială, privind către genunea iadului. Morgan zăcea 
ca o statuie, cu o gaură sângerie acolo unde-i fusese ochiul. lar 
Jillian Mattis - cu gâtul frânt, cu membrele contorsionate - îl 
făcea să se gândească la o păpuşă murdară şi ruptă părăsită de 
un copil neglijent. 

DeMarco refuză să se gândească la rolul lui în moartea lui 
Jillian. Timpul remuşcării avea să sosească mai târziu cu 
siguranţă. 

— Dacă-l sunăm pe şerif ca să-l informăm despre chestia asta, 
n-o să plecăm niciodată de aici, zise DeMarco. 

— După ce am păţit eu, înclin să îţi dau dreptate, rosti Emma, 
părând să se refere la recenta ei încarcerare. 

Fuga de la locul unei crime nu reprezenta o decizie pe care 
DeMarco să o ia uşor, dar nu vedea o alternativă. Discută cu 
Emma şi hotărâră amândoi să aranjeze locul ca să arate ca şi 
cum Taylor şi Morgan se omorâseră unul pe celălalt. DeMarco 
scoase furca din pieptul lui Taylor, şterse amprentele lui Jillian de 
pe ele şi puse furca în mâna lui Morgan. Emma luă pistolul lui 
Taylor şi trase un glonţ într-o căpiţă de fin, apoi puse arma în 


mâna lui Taylor. Cu toate că gloanţele nu erau de acelaşi fel, 
arma lui Taylor avea calibrul 11, la fel ca revolverul Emmei. 

DeMarco îşi imagină poliţiştii locali intrând în hambar şi 
trăgând concluzia corectă că Morgan - nemernicul psihopat pe 
care îl cunoştea toată lumea - o violase pe Jillian Mattis şi îi 
frânsese gâtul. Pe baza modului în care DeMarco şi Emma 
aranjaseră dovezile, poliţiştii aveau apoi să presupună, în mod 
greşit, că onorabilul Maxwell Taylor, patriarhul ținutului şi fostul 
iubit al lui Jillian Mattis, încercase să o răzbune. Din nefericire, 
Morgan îl înjunghiase pe Taylor cu furca, iar Taylor, cu o ultimă 
zvâcnire înaintea morţii, îl împuşcase pe Morgan în cap. 

Dacă şeriful dispunea de un medic legist de primă mână, 
atunci minciuna lor avea să fie uşor descoperită, dar DeMarco îşi 
spuse că ei doi aveau un avantaj: lipsa de popularitate a lui 
Taylor şi absenţa unui succesor imediat la tronul lui. Oamenii din 
ţinut aveau să fie uşuraţi de dispariţia despotului şi, în lipsa cuiva 
cu autoritate care să preseze autorităţile locale să rezolve cazul, 
DeMarco putea să pună pariu că investigația avea să fie 
superficială. Cel puţin aşa spera. 

Cea mai mare îngrijorare a lui era legată de posibilitatea ca 
altcineva în afara lui Morgan să-i fi văzut maşina parcată în faţa 
casei lui Jillian Mattis, dar în privinţa asta nu putea schimba 
nimic. Niciun plan nu e lipsit de scăpări; nicio crimă nu e 
perfectă. 

Emma şi DeMarco verificară din nou aranjamentul din hambar, 
apoi DeMarco intră în casa lui Jillian şi îşi şterse amprentele din 
interior. In ultima clipă îşi aminti că uitase să-şi şteargă 
amprentele de pe zgarda de sclav, aşa că se întoarse în hambar 
ca să încheie treaba. leşind de acolo, se uită pentru ultima dată 
la Jillian Mattis şi în tăcere o rugă să-l ierte. 

În vreme ce se îndreptau spre maşini, DeMarco se împiedică şi 
aproape căzu. 

— Ai păţit ceva, Joe? întrebă Emma. 

— Nu. 

— Şchiopătezi. 

DeMarco dădu din cap. Rana de cuţit din picior începea să-i 
pulseze. DeMarco vru să-şi ridice manşeta pantalonului ca să se 
uite, dar se temu de ceea ce ar fi putut descoperi. 

Emma îl prinse pe DeMarco de braţ şi îl întoarse spre ea, ca să 


i se uite în ochi. Îi cercetă pupilele ca şi cum ar fi ştiut ce face şi îi 
atinse cu blândeţe cucuiul. 

— Mai bine am merge la un spital ca să vedem ce e cu capul 
tău, rosti ea. 

— Nu, trebuie să plecăm de aici înainte ca şeriful să ne vadă 
maşinile parcate. Voi găsi un spital în Waycross dacă voi avea 
nevoie de unul. 

— Bine, dar încearcă să nu leşini la volan până acolo, îl 
avertiză Emma. 

DeMarco îşi spuse că aşa ceva nu se putea întâmpla. Se temea 
ca morţii să nu-i invadeze visele dacă adormea: un Dale Estep 
zâmbitor, învelit într-un linţoliu de licheni; Taylor zâmbind cu 
arogantă, în vreme ce aerul îi ieşea şuierând din piept; şi Morgan, 
vărul diavolului, cu sângele curgându-i fierbinte din găvana 
ochiului. Însă DeMarco ştia că nu aceste spectre aveau să-l ţină 
treaz în nopţile care urmau, ci morţii fără vină: Billy Mattis şi 
mama lui. Avea să audă trosnetul gâtului frânt al lui Jillian până 
când avea să închidă el însuşi ochii pe vecie. 

* 


Doctorul de la spitalul din Waycross îl întrebă ce anume îi 
provocase rana din picior. DeMarco răspunse că se tăiase într-o 
bucată de metal ruginit. 

— Făceam treburi prin jurul casei, înţelegeţi? Am aruncat toate 
vechiturile într-o stivă, apoi am călcat pe ele. 

Doctorul examină din ochi starea hainelor lui DeMarco şi 
vânătaia de pe cap, apoi îi aruncă o privire care spunea clar că 
nu putea fi luat drept prost. Din fericire - cel puțin din 
perspectiva lui DeMarco -, două Salvări care aduceau rămăşiţele 
unui accident macabru în care fuseseră implicate trei maşini 
distrăseseră atenția doctorului şi, fără a mai face vreun 
comentariu, acesta îi făcu lui DeMarco o injecție contra 
tetanosului şi îi dădu o reţetă de calmante. 

DeMarco o descoperi pe Emma în sala de aşteptare de la 
Urgenţe, citind o revistă despre grădinărit. Nu şi-o putea imagina 
interesată de o activitate care nu se lăsa din când în când cu 
vărsare de sânge. 

Conduseră maşinile lor închiriate până la o farmacie, pentru ca 
DeMarco să-şi ia pastilele, apoi la o băcănie, pentru un bax de 
bere, contrar ordinelor medicului. DeMarco duse berea în maşina 


Emmei, desfăcu rapid capacul unei cutii şi bău. Era un simplu 
Budweiser la cutie - dar DeMarco nu mai gustase niciodată ceva 
atât de minunat. 

— Mai bine ai avea grijă cu băutura, îl sfătui Emma, cu chestia 
aia de la cap şi cu pastilele. _ 

DeMarco ignoră sfatul ei şi luă o nouă înghiţitură. li povesti 
despre noaptea petrecută în mlaştina Okefenokee. 

— Ce mod de a da ortu' popii, se mulţumi Emma să comenteze 
moartea lui Estep. 

— Vrei să-mi spui acum de ce stăteai într-o celulă la pârnaie, în 
vreme ce Estep şi Taylor încercau să mă omoare? întrebă 
DeMarco. 

Emma luă cutia de bere din mâna lui DeMarco, trase un gât, 
apoi îi dădu cutia înapoi. 

— M-am dus din nou la Hattie, după cum ştii. Printre altele, 
Hattie mi-a povestit cum folosea Taylor mlaştina Okefenokee ca 
pe rezervaţia lui privată: vâna aligatorii pentru genţi, tăia copacii 
pentru cherestea, îi ducea pe bogaţi la vânătoare de reptile. 
Chestii de genul ăsta. 

— Interesant, dar ce are asta de-a face cu arestarea ta? 

— Ajung şi la asta. 

DeMarco dădu din cap. 

— Estep îl ajuta pe Taylor? 

— Bineînţeles, răspunse Emma. 

DeMarco aprinse o ţigară şi mai luă o gură de bere. Doamne, 
ce bine era să se simtă viu şi să se bucure de toate viciile care îi 
scurtau viaţa! 

— Cum naiba au reuşit Taylor şi Estep să nu fie prinşi? întrebă 
el. 

— Păi în primul rând toată lumea care muncea în mlaştină 
lucra în realitate pentru Taylor şi... 

— Ştiam eu că îngrijitorii mlaştinii nu erau admiratori ai 
bufniţelor. 

— ... Şi Hattie crede că Taylor mituia pe cineva de la 
Washington, responsabil de mlaştină. Poate de la Departamentul 
de Interne. Şi altă chestie pe care o făcea era să modifice graniţa 
mlaştinei. 

— Să modifice graniţa? 

— Gândeşte-te puțin. Deţine toate terenurile care 


împrejmuiesc mlaştina. Cum naiba îşi poate da cineva seama 
unde se opreşte terenul public şi unde începe terenul privat? 
Estep schimba indicatorii de graniţă la fiecare câţiva ani, aducea 
echipele să recolteze lemn de cherestea sau altceva, apoi muta 
graniţa la loc şi repeta operaţiunea în altă parte. Conform celor 
spuse de Hattie, Taylor făcea chestia asta de aproape treizeci de 
ani. Dispunea de proprietatea asta imensă, scutita de taxe, şi 
folosea banii statului sau fondurile federale ca să replanteze 
copaci sau să curețe dezastrele pe care le provoca. O schemă a 
naibii de ingenioasă. 

DeMarco clătină uimit din cap. 

— Dar nu aşa făcea el banii adevărați, continuă Emma. 
Conform celor spuse de Hattie, blestemata aia de mlaştină 
atrage mii de turişti în fiecare an. 

— Cam patru sute de mii. Am văzut cifra într-una dintre 
broşurile de la motel. . 

— Ce deştept eşti. In fine, Taylor obținea fonduri imense de la 
turişti. Nu numai că obținea un procent legal din afacerile lui 
comerciale cu turiştii - apropo, tot el deţinea motelul din Folkston 
unde am stat noi -, dar mai lua şi o felie din taxa de acces în 
mlaştină. 

— O felie din taxă? 

— Da. Să zicem că zece indivizi plătesc taxa de intrare; tipul ia 
banii de la trei dintre ei şi în registre se trec doar şapte. Acelaşi 
lucru cu porcăriile care se vând în magazinele de suvenire. 

— Putem dovedi ceva din toate astea? 

— Imi imaginez că da. Un contabil expert ar putea arunca o 
privire peste registre şi ar putea pune lucrurile cap la cap. În 
plus, sunt convinsă că, dacă sunt strânşi ca lumea cu uşa, 
poliţiştii lui Estep vor vorbi. 

— Şi cum ai ajuns la pârnaie? 

— Hattie a vrut să-mi arate unde era graniţa înainte şi câteva 
locuri unde Taylor avea acum echipe la lucru pe teren. Am mers 
până la un indicator pe care scria: „Trecerea interzisă“, iar Hattie 
m-a convins să trec împreună cu ea pe sub gard. Ca o idioată, 
am făcut-o. Ne-au văzut câţiva tăietori, ne-au avertizat să plecăm 
de acolo, dar Hattie s-a apucat să-i înjure. Tăietorii au sunat la 
biroul şerifului, iar Hattie i-a luat la refec şi pe poliţişti. Aşa că ne- 
au dus la pârnaie. 


— De ce naiba nu m-ai sunat ca să te scot pe cauţiune? 

— Nu mi-au dat voie. Drepturile deţinuţilor nu sunt o prioritate 
pe aici. Au decis să-i dea lui Hattie o lecţie ca să-i închidă gura - 
le mai făcuse probleme şi înainte -, aşa că ne-au lăsat să 
putrezim în celulă două zile. Am avut noroc că nu am fost făcută 
poştă. Oricum, când am ieşit, ţi-am văzut biletul şi m-am dus 
drept la Jillian Mattis. 

DeMarco îi povesti Emmei ce aflase de la Jillian Mattis, mai ales 
povestea tristă a femeilor cărora Taylor le spunea „dulceaţă“. 

— Doamne, ce poveste de groază, rosti Emma. 

Chiar era. Taylor dominase ţinutul de la sfârşitul anilor 1960. 
Folosise banii pe care îi obținuse în mod misterios în 1964 ca să 
obţină controlul asupra economiei, apoi îşi folosise influenţa ca să 
pună laba pe sistemul legal şi mass-media. lar odată cu puterea 
venise şi abuzul de putere - o relaţie simbiotică pe care DeMarco 
o observase prea adesea în capitala naţiunii. Taylor îşi satisfăcea 
pofta de carne tânără şi, când întâmpina vreo rezistenţă pe care 
nu o putea înlătura prin ameninţări sau presiuni economice, 
apela la Morgan sau Estep pentru ajutor. 

DeMarco se gândi şi la devastarea sistematică a mlaştinii 
Okefenokee şi îşi spuse că pentru acesta banii nu erau probabil 
atât de importanţi ca posibilitatea de a se folosi de mlaştină ca 
de o proprietate personală. Era mlaştina /u;, nu a guvernului. Era 
şanţul de apă care înconjura castelul Regelui Max. 

— Mai avem trei mistere de rezolvat, Emma, zise DeMarco. 

— Doar trei? 

— Unu: de unde şi-au luat Taylor şi Donnelly banii în 1964? 
Doi: care e blestemata de legătură dintre Taylor şi Donnelly? ŞI 
trei: de ce naiba a încercat Taylor să-l ucidă pe preşedinte? 

— Dar nu a vrut să-l omoare pe preşedinte, Joe. Incă nu ţi-ai 
dat seama de asta? 

— Ce? exclamă DeMarco. 

— Iţi aminteşti că Hattie spunea ceva despre un individ care i-a 
pus întrebări, un nemernic chipeş, cu limba dulce? 

DeMarco rămase pe gânduri o clipă. 

— Oh, la naiba, şopti el. 


CAPITOLUL 41 


Pe DeMarco îl durea capul - de fapt, îl durea întregul corp -, iar 
vocea scâncitoare şi piţigăiată a fiicei lui Philip Montgomery îi 
trecea prin ţeastă ca un sfredel. Şedea alături de femeie în 
bucătăria proprietăţii din Atlanta a scriitorului. Dincolo de 
fereastra bucătăriei se vedea o grădină de trandafiri unde o 
ţâşnitoare se rotea, împrăştiind apă şi generând mici curcubee 
când soarele de după-amiază târzie se reflecta în particulele de 
apă. 

Înainte de a zbura din Waycross în Atlanta, DeMarco îl sunase 
pe Mahoney. li lăsase un mesaj scurt, spunându-i şefului său că 
Emma nu păţise nimic, că Taylor nu mai constituia o problemă şi 
că el dezlegase câteva enigme. Se bucurase că Mahoney nu 
fusese în stare să vorbească cu el; avea să-l lase pe nemernicul 
ăla fără inimă să-şi stoarcă creierii în privinţa înţelesului 
mesajului, până când avea să se întoarcă în Washington. 

Janice Montgomery era o femeie morocănoasă de treizeci şi 
ceva de ani, îmbrăcată cu nişte blugi ponosiţi şi un tricou negru. 
Avea părul de nuanţa şobolanului tuns scurt, faţa puhavă lipsită 
de orice machiaj şi buzele subţiri încleştate într-o expresie de 
perpetuă dezaprobare. lar unul dintre multele lucruri pe care le 
dezaproba era tatăl ei. 

— Tata a fost un nemernic de primă mână, zise ea. A înşelat-o 
pe mama tot timpul cât au fost căsătoriţi. lar când fratele meu s- 
a sinucis, ticălosul a scris cel mai mişcător epitaf pe care l-a auzit 
vreodată lumea. Şi acum văd citate din el în reviste. Adevărul 
este că abia îşi cunoştea fiul şi habar n-avea cât de deprimat era 
Peter tot timpul, trăind mereu în umbra marelui om şi incapabil 
să se ridice la reputaţia numelui. Philip Montgomery îşi petrecea 
mai mult timp cu agentul lui literar decât cu familia. 

Tirada plină de amărăciune începuse când DeMarco îi spusese 
lui Janice Montgomery cât îi părea de râu de moartea tatălui ei şi 
cât de mult îi admirase munca. Incercase doar să fie amabil şi să 


stabilească o relaţie cu fata lui Montgomery, dar era adevărat că 
admirase scrierile individului. 

Montgomery scria ficţiune, dar o ficţiune bazată pe realităţi 
aspre şi creată prin identificarea totală cu subiectul. Locuise în 
India aproape un an înainte de a scrie un roman de nouă sute de 
pagini similar cu Shogun-ul lui James Clavell. Pusese în 
perspectivă istorică şi socială sistemul indian al castelor şi 
descrisese o sărăcie atât de mare, încât depăşea puterea de 
înţelegere a americanului de rând. 

Pentru altă carte petrecuse patru luni în Cambodgia cu un grup 
de ţărani care supravieţuiseră câmpurilor ucigaşe şi care erau 
atât de traumatizaţi emoţional, că ajunseseră să semene cu nişte 
morţi vii. Din această experienţă se născuse Țipete mute, un 
roman pe care nici cei mai apatici oameni nu îl puteau citi fără să 
simtă furie pentru suferinţele unui popor abandonat de restul 
lumii. Pentru o scurtă perioadă de timp după publicarea 
romanului, donațiile în scop caritabil către acea parte a lumii se 
triplaseră. 

Lui Montgomery îi plăcea să călătorească - poate ca să plece 
de lângă familia lui - şi aproape toate poveştile sale erau plasate 
în ţări străine, ceea ce conferea romanelor lui un aer exotic de 
care subiecte mai domestice le-ar fi lipsit. Pasiunea aparentă a 
lui Montgomery pentru năpăstuiţi, precum şi geniul lui literar îl 
făcuseră unul dintre cei mai populari scriitori americani ai 
secolului XXI. Însă fata lui în mod clar nu se număra printre 
admiratori. 

DeMarco ajunsese la casa lui Montgomery cu jumătate de oră 
înainte şi se prezentase drept un membru al Congresului care 
efectua o investigaţie legată de tentativa de asasinat. Spusese 
că, într-o procedură de rutină, „noi“ aveam nevoie să ştim la ce 
lucra Montgomery înainte de moarte. Prima reacţie a fiicei fusese 
să-i trântească uşa în nas. 

— Din acest moment eu beneficiez de toate drepturile lui şi, 
dacă pot vinde drepturile pe ceea ce scria înainte de moarte, o 
să fac şi asta. Nu vă arăt nimic. 

DeMarco îi explicase că nu avea nici cea mai mică intenţie de a 
lua ceva de acolo şi nici măcar de a face copii, dar fata se 
dovedise încăpăţânată. lIncercă să se poarte cu blândete, 
gândindu-se că era încă în doliu după tatăl ei, dar abandonase 


abordarea plină de compasiune când văzuse că nu o putea 
impresiona. 

Ameninţând-o cu un mandat de percheziţie, apoi afirmând că 
tot ce e în casă constituie o dovadă - practic garantându-i că nu 
va mai putea să vândă drepturile asupra ultimei capodopere a lui 
Montgomery timp de un deceniu -, DeMarco reuşi în cele din 
urmă să intre în casă şi să ajungă în bucătărie. Nu ştia cum să 
interpreteze sentimentele femeii faţă de tatăl ei, şi nici că-i păsa, 
din pricina capului care îl durea îngrozitor. 

— Îmi pare rău să aud că a fost atât de... nesimţitor faţă de 
dumneavoastră domnişoară Montgomery, dar credeţi că aţi 
putea... 

— Şi porcăria asta cu preşedintele, îl întrerupse ea. Faimoasele 
lor reuniuni. Poate că abia după ce amicul de beţie al tatei a 
ajuns preşedinte să se fi îndreptat lucrurile un pic. Dar când erau 
mai tineri, le spuneau soțiilor că mergeau la vânătoare şi 
petreceau o săptămână făcând tot ce le trecea prin minte şi 
încercând să reguleze tot ce purta fustă. Erau doar doi şobolani 
cu părul sur ajunşi la bătrâneţe. Îmi provocau silă. 

— Aă, domnişoară Montgomery, rosti DeMarco. Credeţi că aş 
putea vedea hârtiile tatălui dumneavoastră acum sau orice aveţi 
care să ne ofere o idee despre ceea ce a făcut el în ultimele luni 
de viaţă? 

Obosise să asculte plângerile femeii. 

— Nu există niciun fel de hârtii, nu în sensul la care probabil vă 
referiţi. Nu există o schiţă sau un proiect. Când tata efectua 
cercetări pentru cărţile lui, îşi nota fapte într-un carneţel legat cu 
spirală, de genul celor folosite de copii la şcoală. Avea o memorie 
incredibilă. După ce îşi termina cercetarea, făcea săptămâni de 
zile plimbări lungi, amestecând tot ce aflase în mintea lui. Apoi se 
aşeza şi îşi scria cărţile. Era un nemernic, dar şi un geniu. 

— Aş putea vedea acel carneţel, vă rog? întrebă DeMarco. 

— Mda, acceptă ea, ridicându-se de pe scaunul de bucătărie cu 
un oftat pe care l-ai fi aşteptat de la o femeie de două ori mai 
bătrână ca ea. 

În vreme ce se îndreptau spre biroul tatălui ei, DeMarco 
întrebă: 

— Aveţi vreo idee la ce anume lucra? 

— Eu? se miră ea, apoi râse amar. Tata nu mi se confesa. Mă 


folosea ca pe mama. Eram bucătăreasa şi spălătoreasa lui 
gratuită când el era în oraş. 

„Şi atunci de ce dracu’ locuiai cu el?“ vru să întrebe DeMarco, 
dar se abţinu. 

— Tot ce ştiu, continuă ea, este că lucra la un subiect de aici, 
din State, ceea ce m-a surprins. In aprilie se pregătea de o 
călătorie şi, când l-am întrebat unde se duce, mi-a răspuns doar: 
„În curtea din spate a fermei mele, draga mea“, cu accentul lui 
tâmpit. Mi-a zis că, la doar câţiva kilometri depărtare, se găseşte 
o „grămadă delicioasă de rahat“, dar nu mi-a explicat la ce se 
referă. Niciodată nu i-a trecut prin minte să mă implice în munca 
lui; eu eram doar fata lui. 

Intrară în biroul lui Philip Montgomery şi DeMarco stătu o clipă 
ca să parcurgă cu privirea pozele şi plachetele care descriau o 
viaţă de realizări incredibile. În vreme ce se uita la o poză cu 
Montgomery acceptând premiul Pulitzer, fata lui se duse la un 
dulap vechi şi scoase un carnet spiralat cu o copertă roşie, pe 
care i-l dădu. 

— Trebuie să schimb apa în grădină, zise ea. Mă întorc în 
câteva clipe. O să mă încred în cuvântul dumneavoastră că nu 
veţi lua nimic de aici. 

DeMarco dădu din cap, dar fără a o mai asculta. Montgomery 
se jucase pe coperta carneţelului roşu, desenând spirale, stele şi 
figuri geometrice, dar într-un colţ se vedea o schiţă de desen cu 
un castel şi un om purtând o coroană. DeMarco se aşeză la biroul 
lui Montgomery şi răsfoi carneţelul. Singurul lucru scris pe prima 
pagină, cu litere mari şi subliniate era: „REGELE MLAŞTINII“. 
DeMarco fu surprins să vadă doar vreo douăzeci de pagini pline 
de notițe, în general fraze eliptice, nume şi numere. Nu existau 
secţiuni narative lungi. Oricum, ceea ce se găsea acolo era 
îndeajuns ca să confirme bănuielile exprimate de Emma. 

Philip Montgomery prinsese cumva de veste de situaţia din 
districtul Charlton. DeMarco îşi închipui că cineva de acolo îi 
scrisese o scrisoare lui Montgomery, în care îi spunea că nu 
trebuie să se ducă până în Asia ca să descopere o poveste 
despre despotism, tragedie şi represiune. DeMarco şi-l mai putea 
imagina pe Montgomery, probabil iniţial neîncrezător, dar 
intrigat, făcând o călătorie în sud-estul Georgiei pentru cercetări. 
Din însemnările lui Montgomery nu-şi dădea seama dacă omul 


avea să scrie un documentar sau un roman, ca de obicei. 
DeMarco bănuia că un roman. Cu un roman, Montgomery ar fi 
avut un public mai larg şi, graţie talentului său, adevărul ascuns 
sub forma ficţiunii ar fi fost mai eficient decât o simplă relatare. 

Dacă Montgomery şi-ar fi publicat cartea, Taylor ar fi fost 
terminat. 

DeMarco trase, de asemenea, concluzia că Montgomery era un 
cercetător mai bun ca el. Insemnările lui conţineau amănunte pe 
care DeMarco nici nu le suspectase. Unele dintre cifre sugerau că 
Montgomery fusese în stare să calculeze cât scotea Taylor din 
impozite şi folosirea ilegală a mlaştinii Okefenokee. În comparaţie 
cu infracțiunile economice şi scandalurile de pe Wall Street, 
cifrele nu însemnau cine ştie ce - doar câteva sute de mii de 
dolari pe an -, dar nici Max Taylor nu avea nevoie de cine ştie cât 
ca să îşi menţină stilul rural de viaţă. Una dintre însemnările din 
carneţel îi păru  ininteligibilă lui DeMarco: „$$$$-Guerrero- 
Dallas????*“ 

Fraze simple spuneau totul: „Lord feudal“, „poliţie de 
buzunar“, „forţe armate puternice“. Pe un rând se putea citi: 
„Dulceţile, Dumnezeu să le ajute“. Era menţionat numele lui 
Estep, ca şi al lui Hattie McCormack, şi o duzină de alte nume pe 
care DeMarco nu le cunoştea. Din nefericire, nu se făcea nicio 
menţiune despre Patrick Donnelly şi nu exista niciun indiciu că 
Montgomery îşi dăduse seama care fusese sursa iniţială a 
venitului lui Taylor. 

DeMarco nu se gândise niciodată - şi nici altcineva - că 
adevărata ţintă a tentativei de asasinat fusese Philip 
Montgomery. Succesiunea focurilor de armă din timpul tentativei 
lăsase clar să se înţeleagă că victima trebuia să fie preşedintele: 
după ce îl ucisese pe Montgomery cu primul foc, Estep trăsese 
alte două focuri, părând că vrea să-l ucidă pe preşedinte. 

DeMarco îşi dădea acum seama că rănirea preşedintelui fusese 
intenţionată. Estep se pricepea prea bine să mânuiască o armă 
ca să-l fi ratat pe preşedinte de trei ori. Ultimul foc - cel care 
trecuse printre picioarele lui Mattis şi îl lovise pe agentul întins 
peste preşedinte - reprezenta genul de joacă psihopată preferată 
de nebun. În acea noapte din mlaştină, Estep îi demonstrase lui 
DeMarco cât de pus pe joacă putea fi. 

Probabil că Taylor aflase - aşa cum aflase şi în cazul lui 


DeMarco - despre cercetările întreprinse de Montgomery în 
districtul Charlton, despre dominaţia lui despotică asupra 
regiunii. Taylor se temea de Montgomery. Autorităţile statale şi 
federale puteau ignora plângerile locuitorilor săraci ai ținutului, 
iar dacă se apucau de investigaţii puteau fi mituite sau 
amenințate - dar nimeni nu avea să-l mituiască sau să-l 
amenințe pe Philip Montgomery, cel mai bine vândut scriitor şi 
confidentul preşedintelui. 

Taylor mai ştia şi că, ucigând-l pur şi simplu pe Montgomery, 
poliţia s-ar fi putut întreba dacă motivul crimei nu era legat de 
ceea ce scria Montgomery. Aşa că Taylor comisese o viclenie 
incredibilă: făcuse ca totul să pară ca şi cum Montgomery fusese 
accidental ucis în timpul unei tentative de asasinare a 
preşedintelui. 

Marele avantaj al lui Taylor în ducerea la bun sfârşit a 
asasinatului, lăsând la o parte măiestria lui Estep, se numise Billy 
Mattis. Taylor îl putuse manipula pe Billy ca acesta să-i ofere 
datele privind mecanismul de securitate al preşedintelui; în plus, 
Billy era şi persoana care putea găsi un ţap ispăşitor perfect. 
DeMarco se întreba acum cât anume din puterea lui Taylor 
asupra lui Billy se datora amenințării de a-i face râu mamei 
băiatului şi cât faptului că Taylor era tatăl lui. 

Acum DeMarco ştia totul, cu excepţia legăturii lui Taylor cu 
Patrick Donnelly. 


CAPITOLUL 42 


— Ai avut dreptate, rosti DeMarco în receptor. Montgomery 
ştia tot ce avea de gând Taylor să facă. Omul era un cercetător 
pe cinste. 

— Dar nimic din însemnările lui nu-l leagă pe Taylor de 
Donnelly? întrebă Emma. 

— Nu. Era acolo o chestie ciudată... Stai aşa, Em. Emma, 
tocmai se anunţă zborul meu. Trebuie să închid. 

— Ai început să spui ceva, zise Emma. Despre o chestie 
ciudată. 

— A, da, rosti DeMarco. Una dintre însemnările din carneţel nu 
părea să se potrivească nicăieri. Erau mai multe semne de dolari, 
urmate de numele Guerrero, apoi de Dallas, apoi de mai multe 
semne de întrebare. In orice caz, nu mi-am putut da seama cum 
se lega asta de ceea ce făcea Taylor. Emma, chiar trebuie să 
plec. Nu vreau să pierd acest zbor. 

— Dallas? se miră Emma Urmă o pauză, apoi zise: Oh, 
Doamne! 

— Ce e? întrebă iritat DeMarco. 

La naiba, dacă pierdea acel zbor, următorul spre Washington 
avea să fie abia peste trei ore. 

— Joe, când s-au îmbogăţit Taylor şi Donnelly? 

— La începutul lui 1964. Ce are asta de-a face cu... 

— Şi ce s-a întâmplat cu un an înainte? Mai exact în noiembrie 
1963? 

DeMarco se gândi câteva secunde, apoi spuse: 

— Fii serioasă, Emma. Kennedy? Glumeşti. 

— Schimbă-ţi rezervarea, Joe. Ne vedem cu Neil în Dallas. 


CAPITOLUL 43 


Mahoney avea o migrenă şi, ca atare, draperiile erau trase şi 
luminile stinse în biroul lui. În holul de afară era o lampă aprinsă, 
oferind suficientă lumină ca DeMarco să zărească silueta lui 
Mahoney, dar nu şi expresia de pe chipul acestuia. De fapt, nu 
trebuia să-i vadă expresia ca să ştie că şeful lui era nefericit. 

— Aşadar, nu l-au vrut niciodată pe preşedinte? întrebă 
Speakerul. 

— Nu, răspunse DeMarco. 

— Dar nu dispui de dovezi că voiau să-l omoare pe 
Montgomery altele decât dispuneai atunci când erai convins că 
au încercat să-l ucidă pe preşedinte? 

— Nu, domnule, răspunse DeMarco. Dar totul se potriveşte şi 
am găsit un motiv al naibii de bun. 

— Hm, pufni Mahoney. Şi toată lumea implicată a murit, ha? 
Estep, Mattis, Taylor, toţi. 

Şi Harold Edwards, şi John Palmeri, şi Morgan, şi Jillian Mattis. O 
mulţime de oameni morţi şi DeMarco ucisese doi dintre ei. 

— Mda, confirmă DeMarco. Toţi cu excepţia lui Donnelly, şi nu 
cred... 

— Şi legătura dintre Taylor şi Donnelly, nici pe asta n-o poţi 
dovedi? 

— Nu, răspunse DeMarco. Doar două rapoarte legate de o 
crimă veche de patruzeci de ani. 

— Dar dacă Donnelly şi Taylor chiar au făcut ce crezi tu, să 
acopere chestia aia... Doamne. 

— Nu avem nicio dovadă. Sunt doar potriveala în timp şi 
intuiţia Emmei. 

— Şi a lui Montgomery. 

DeMarco clătină din cap. 

— Texasul este o fundătură, şefu'. 

— La naiba cu toate! exclamă Mahoney. 

Îşi lăsă jos punga cu gheaţă pe care o ţinea pe frunte şi mâna 


lui ieşi din umbră şi apucă sticla de pe birou. Nu-i trecuse 
niciodată prin minte că alcoolul putea contribui la durerile de 
cap; iar dacă îi trecuse, oricum ar fi continuat să bea. 

— Îmi pare foarte rău de Mattis, rosti DeMarco în vreme ce 
Mahoney îşi turna de băut. A fost de la început doar o victimă în 
toată afacerea asta. 

— Dă-l dracului, rosti Mahoney, cu voce răguşită. Slujba lui era 
să-l protejeze pe preşedinte şi nu şi-a îndeplinit-o. 

Stând în întuneric cu Mahoney, DeMarco avea senzaţia că 
vorbeşte cu un urs în peştera lui. Un urs rănit. 

— Dar preşedintele nu a fost niciodată ţinta, insistă DeMarco. 
Şi Billy se temea pentru mama lui. Dacă l-aţi fi văzut pe Morgan 
ăsta, aţi fi înţeles de ce. 

— Dă-l dracului oricum! 

Mahoney rămase posomorit câteva clipe, apoi reluă: 

— Ştii de ce voiam să pun laba pe el, Joe? Mă refer la Donnelly. 

DeMarco ridică din umeri. 

— Am presupus că vă are cu ceva la mână. 

— Nţţ. Ţi-o aminteşti pe Marge Carter, ce i s-a întâmplat cu 
cinci ani în urmă? 

— Mda, zise DeMarco. 

Margaret Carter fusese o reprezentantă a republicanilor din 
Mississippi. Chiar dacă făcea parte din opoziţie, Mahoney o 
plăcuse şi descoperise că poate lucra cu ea. Cu cinci ani în urmă 
apăruse un articol într-un ziar de scandal, plin cu poze luate de la 
mare distanţă. Pozele o arătau pe Carter, care era măritată, în 
poziţii compromiţătoare cu amantul ei - un domn de culoare. 
Femeia îşi pierduse locul de parlamentar şi mariajul. lar soţul ei, 
care, conform opiniei generale, era un nemernic fără pereche, 
câştigase custodia celor doi copii ai lor. 

— Pozele care au apărut în acel scandal au fost luate de agenţi 
care lucrau pentru Donnelly. Ştiu sigur asta. Era supărat pe 
Marge deoarece ea a fost cea care i-a tăiat din buget în comitet. 
Nemernicul ăla a ruinat o femeie pentru că era furios din pricina 
unor fonduri şi a folosit agenţia pe care o conduce pentru asta. 

lar în tot acest timp DeMarco crezuse că animozitatea 
Speakerului faţă de Donnelly se datora unor motive personale. 
Omul continua să-l surprindă. 

— Încă putem merge la presă cu povestea asta, zise DeMarco. 


Am material mai mult decât suficient ca să umplu o emisiune 
precum 60 Minutes”, iar la sfârşitul emisiunilor FBl-ul va fi 
obligat să-l ancheteze pe Donnelly. 

DeMarco văzu că Mahoney clatină din cap. 

— Dacă facem publică povestea acum, va fi rău pentru ţară, 
rosti Mahoney. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă apari la 60 Minutes cu chestia asta, Mike Wallace sau 
Morley“, oricare o fi, îl face pe Donnelly să pară vinovat ca naiba, 
dar... 

— Este vinovat. Poate că n-a fost direct implicat în tentativa de 
asasinat, dar a făcut tot ce-i stătea în puteri ca să obstrucţioneze 
investigația. 

— Ştiu, dar ce avem nu e destul ca să-l trimitem la închisoare, 
aşa că, după ce se termină 60 Minutes, Congresul va fi obligat să 
ţină o grămadă de audieri. Chestia asta se va întinde pe durata 
următorilor doi ani. lar Serviciul Secret, FBl-ul şi Internele o vor 
lua pe coajă. Vor... 

— Merită să o ia pe coajă. 

— Nu, nu merită, Joe. Nu funcţionarii publici civili, nu agenţii, 
nu bărbaţii şi femeile care-şi fac treaba. Nemernici precum 
Donnelly, Simon Wall şi Kevin Collier, ei sunt cei care merită, dar 
nu şi agenţii. 

Mahoney, apărătorul omului mărunt. Uneori lui DeMarco nu-i 
venea să creadă. 

— Mda, continuă Mahoney. Dacă toată tărăşenia devine 
publică, porcăria asta incredibilă cu agenţi ai Serviciului Secret 
ajutând asasinii, cu Donnelly încercând să acopere urmele, cu 
FBl-ul punând mâna pe alt om decât vinovatul... adică... la naiba, 
Joe, Donnelly şi-ar pierde slujba, categoric, dar noi am irosi mult 
prea mult timp refăcând imaginea Serviciului Secret. Nu, fără 
presă. Dacă nu-l pot băga pe Donnelly la pârnaie, atunci mă 
mulţumesc cu concedierea lui. Deci asta am să-i spun 
preşedintelui să facă. 

— Credeţi că o va face? 

— Oh, da. Îi voi explica. Voi vorbi rar. Oricum, nici preşedintele 


33 Cea mai populară emisiune de reportaje din actualitate în SU A, realizată de 
canalul de televiziune CBS (n. red.) 
* Mike Wallace şi Morley Safer, reporteri ai emisiunii (n. red.) 


nu ar vrea ca povestea asta să devină publică. 

— De ce nu? l-au ucis cel mai bun prieten. 

A urmări cărările întortocheate ale raţionamentului lui John 
Mahoney era ca şi cum ai fi condus noaptea pe o şosea plină de 
serpentine, cu farurile stinse. 

— Joe, gândeşte-te, rosti Mahoney. Tipul de la Casa Albă şi-a 
scos înzecit pârleala din povestea asta. Pentru un tip care s-a 
eschivat de la încorporare, a fi împuşcat aşa cum a fost este 
echivalent cu a se alege cu o rană în război. La naiba, omul încă 
poartă o bandulieră, deşi doctorul mi-a spus că acum are nevoie 
doar de un bandaj! Nu, preşedintele nu va vrea să se afle că nu 
el a fost ţinta. A urcat cu douăzeci de procente în sondaje. 

Mahoney îşi frecă mâinile - un păianjen gras cu părul alb, care 
îşi întindea pânza. 

— Da, preşedintele îl va concedia pe Donnelly şi atunci vor 
începe adevăratele necazuri. 

— Adică? 

— Fără poziţia care să-l apere, fără acces la avocaţii 
guvernamentali, micuțul Pat va începe să aibă tot felul de 
probleme legale. | se vor întâmpla tot felul de accidente. Se va 
trezi dat în judecată de foşti agenţi pentru discriminare, hărţuire 
sexuală şi tot felul de lucruri. Nenorocitul îşi va petrece restul 
vieţii în săli de judecata şi va cheltui toţi bănuţii pe care i-a strâns 
până acum. John Mahoney nu era un individ pe care să ţi-l doreşti 
ca duşman. Dar nimic nu va fi atât de rău pentru el ca pierderea 
slujbei. Fără slujbă, nemernicul ăla e un nimic. Slujba îl defineşte; 
este viaţa lui. De-asta nu s-a pensionat niciodată, indiferent câţi 
bani ar fi avut în cont. Îi place să se afişeze cu agenţii lui, să aibă 
întâlniri cu preşedintele, să i se pupe mâna la secţia de poliţie 
locală când ajunge în câte un oraş. lar după 11 septembrie a 
căpătat un nou scop în viaţă, anchetându-i pe toţi amărâţii din 
ţara asta cu un nume arab. Mda, dacă îşi pierde slujba, va fi doar 
un bătrânel obişnuit care-şi aşteaptă rândul la farmacie. Cine 
ştie, continuă Mahoney, întotdeauna optimist, poate chiar se va 
sinucide. Mahoney aprinse lampa de pe birou. Arăta groaznic. Îşi 
arăta vârsta. Aşa că du-te la el astăzi, Joe. Spune-i tot ce ai 
împotriva lui. Bate câmpii cât vrei de mult. Fă-l să înţeleagă că e 
băgat în rahat până la gât. 

— Poate că o să demisioneze după ce discut cu el. 


— Nu, nu va face asta. Dar, după ce-l mai înmoi puţin, când va 
primi telefonul de la preşedinte, va pleca fără să mai scoată o 
vorbă. 

— Sunteţi sigur? 

— E un om slab, Joe. A dovedit asta în Texas în 1963. lar 
acţiunile lui dinainte şi după tentativa de asasinat o dovedesc din 
nou. Explică-i totul şi lasă-l să fiarbă în suc propriu - iar când va 
primi telefonul, va pleca. Mahoney deschise un sertar în dulap şi 
căută înăuntru cu mâna lui groasă. La naiba, am rămas fără 
trabucuri. Nu e de mirare că mă doare aşa de tare capul. 


CAPITOLUL 44 


DeMarco şedea alături de Emma în barul Four Seasons din 
Georgetown, sorbind dintr-un pahar de cocktail albastru precum 
cobaltul. Se găseau acolo deoarece Emmei îi plăcea de pianist, 
un tip despre care ea pretindea că suna ca Tony Bennett“, cu 
toate că DeMarco nu îl auzise niciodată cântând. 

— Eşti sigură că vrei să fii aici la această întâlnire, Emma? 
întrebă DeMarco. Dacă tipul ăsta află cine eşti, ţi-ar putea face 
viaţa mizerabilă. 

— Să mi-o facă, replică Emma. Nu am nimic de ascuns. Apoi 
spuse ceva ce îl făcu pe DeMarco să se înece cu băutura: Viaţa 
mea e ca o carte deschisă. 

In acel moment sosi Donnelly, acompaniat de patru din agenţii 
lui, toţi nişte plăvani de doi metri care se uitau de sus la şeful lor. 
DeMarco îşi dădu seama că lui Donnelly îi plăcea la nebunie să 
călătorească însoţit de un contingent de bodyguarzi, ca şi cum ar 
fi fost o veche vedetă rock şi ar li avut nevoie de paznici care să-i 
îndepărteze pe doritorii de autografe. 

Donnelly îi zări pe Emma şi pe DeMarco şi le arătă agenţilor 
masa cu pricina. Agenţii se uitară urât la cei doi, apoi se 
răspândiră, ocupând poziţii în jurul încăperii. Râmaseră ca nişte 
cactuşi într-o pădure, fără să bea ceva, cu expresii sumbre pe 
chipuri şi cu omniprezentele căşti miniaturale în urechi. 

Donnelly se apropie de DeMarco ca o furtună. 

— Cine e? se repezi el, arătând spre Emma. 

— E... 

— Sunt Emma, zise ea, zâmbind cu veselie. Şi acum stai jos, 
jigodie ce eşti! 

— Cucoană, nu ştiu cine dracu’ crezi că eşti, dar eu conduc 
Serviciul Secret. Pot să... 

— Scuzaţi-mă, rosti Emma. 


1 Apreciat cântăreţ american de jazz şi country (n. red.) 


Se ridică şi se duse la pianist, vorbi ceva cu el, apoi depuse o 
bancnotă mare în vasul lui pentru bacşişuri. Nedumerit şi neştiind 
ce altceva să facă, Donnelly luă un loc. În vreme ce Emma se 
întorcea la masa lor, pianistul începu să cânte As Time Goes By. 

— lubesc cântecul ăsta, zise Emma, revenind la locul ei. Şi 
acum să discutăm despre tine, omuleţule. 

— Vreau să-ţi văd o legitimaţie, ticăloaso, rosti Donnelly. 
Chiar... 

— İn 1963 aveai douăzeci şi cinci de ani şi lucrai pentru biroul 
Serviciului Secret din Los Angeles. Pe data de 23 noiembrie ai 
fost trimis la Dallas ca să ajuţi la investigarea asasinării lui 
Kennedy. Nu ai luat avionul - am aflat că nu-ţi place să zbori - şi 
ai condus de la L.A. la Dallas o maşină a instituţiei. 

— Şi ce dacă? se repezi Donnelly. 

Individul continua să fie furios, dar în tonul lui apăruse o notă 
de nesiguranţă. 

— Maşina te-a lăsat baltă în Odessa şi ai chemat patrula de 
poliţie din Texas, cărora le-ai cerut să trimită o maşină după tine. 
Polițistul care te-a luat cu el până la Dallas era un tânăr pe nume 
Maxwell Taylor. 

Donnelly inspira scurt. Vru să spună ceva, dar Emma i-o luă 
înainte: 

— Pe autostrada 20, la 50 de kilometri vest de Abeline şi la 
250 de Dallas, tu şi polițistul Maxwell Taylor aţi dat peste un 
accident de maşină. Se răsturnase o maşină condusă de un 
anume lvan Antonio Guerrero. Botul maşinii era distrus, pe 
marginea drumului zăcea o căprioară moartă, iar domnul 
Guerrero murise, îţi aminteşti acest eveniment, domnule 
Donnelly? 

— Ce naiba are asta de a face cu... 

— Tu şi Maxwell Taylor aţi devenit brusc şi misterios bogaţi în 
iarna lui 1964. Taylor şi-a dat demisia din slujba lui la trei 
săptămâni după ce voi doi, ca nişte buni samariteni, aţi avut grijă 
de acel accident. 

— Am moştenit... începu Donnelly. 

— Ivan Antonio Guerrero era un cubanez, continuă Emma, şi 
nu există nicio explicaţie documentată a prezenţei lui în Texas în 
noiembrie 1963. Dar nu mă pot abtine să nu mă întreb ce 


concluzie ar fi tras Comisia Warren“? dacă ar fi ştiut că în maşina 
domnului Guerrero se găseau patra milioane de dolari bani 
gheaţă. 

— Patru milioane? făcu Donnelly pe miratul. Ce dracu’ spui 
acolo? 

incerca să se comporte ca şi cum îl surprindea complet 
povestea Emmei, dar era prea nervos ca să-i reuşească 
minciuna. 

— Corect. Patru milioane. În 1964 te-ai născut din nou din 
punct de vedere financiar, domnule Donnelly. În acel an ai plătit 
taxe pe două milioane de dolari, pretinzând că ai moştenit banii. 
Cred că ai simţit nevoia să vii cu o poveste pentru a explica 
bogăţia ta neaşteptată. Ca printr-o coincidenţă, Maxwell Taylor a 
început cam în acelaşi timp cu presupusa dumitale moştenire să 
cumpere parcele mari de teren, dar, spre deosebire de tine, el n- 
a dat nicio socoteală pentru sursa banilor. Aşa că am făcut 
calculele, domnule Donnelly. Am multiplicat cele două milioane 
pretins moştenite ale dumitale cu doi şi am dedus că suma de 
bani găsită în maşina lui Guerrero a fost de patru milioane, 
presupunând că voi doi aţi făcut banii jumi-juma. 

Grasul de Neil spusese anterior că nu exista nicio legătură 
între Donnelly şi Taylor, dar descoperise că Taylor fusese poliţist 
de autostradă în Texas în 1963. Auzind de însemnarea ciudată 
din carneţelul lui Montgomery, Emma îşi dăduse seama că era 
posibil ca un agent alocat oficiului Serviciului Secret din Los 
Angeles din 1963 să fi fost trimis la Dallas după asasinarea lui 
Kennedy, ca să ajute la investigaţie. 

Emma, Neil şi DeMarco petrecuseră patru zile în Texas căutând 
prin cutii cu arhive de documente. Mituiseră şi minţiseră o 
grămadă de oameni ca să aibă acces la ele. În cele din urmă 
găsiseră ce căutau: o legătură documentată între Taylor şi 
Donnelly. La data de 23 noiembrie 1963, polițistul de autostradă 
Maxwell Taylor îl dusese cu maşina pe tânărul agent al Serviciului 
Secret Patrick Donnelly de la Odessa la Dallas. Acest fapt simplu 
nu ar fi ieşit niciodată la suprafaţă dacă Taylor nu ar fi raportat 
accidentul lui Guerrero. Nu era clar de ce raportase acel 
accident. 


+2 Comisie însărcinată cu investigarea asasinării lui J.F. Kennedy condusă de 
şeful Curţii Supreme, Earl Warren. (n. red.) 


În însemnările lui Montgomery nu exista nicio menţiune despre 
Patrick Donnelly, dar Emma presupunea că Montgomery 
încercase să descopere sursa bogăției lui Taylor şi urmărise 
cariera individului până în Texas în 1963. Aflase, fie din aceleaşi 
documente găsite de Emma şi Neil, fie din alte surse - 
cunoştinţele pe care Taylor şi le făcuse în cursul şederii lui în 
Texas - că Taylor demisionase din slujba lui de poliţist la trei 
săptămâni după ce se confruntase cu un accident de maşină în 
care fusese implicat un cubanez. Dacă ar fi dat peste acelaşi 
raport, cel care menţiona că un agent al Serviciului Secret îl 
însoțea pe Taylor la momentul descoperirii cadavrului lui 
Guerrero, probabil că Montgomery ar fi presupus acelaşi lucru ca 
Emma: că agentul Serviciului Secret se găsea în Texas în acel 
moment din cauza asasinării lui Kennedy. 

Constituia pură speculație faptul că Guerrero avusese bani 
gheaţă asupra lui şi că Taylor şi Donnelly, doi tineri sărântoci, 
deciseseră pe loc, văzând un cadavru însângerat pe o autostradă 
pustie din Texas, să împartă banii şi să nu spună nimănui despre 
fapta lor. Dar totul avea sens pentru Emma, aşa cum ar fi avut 
sens probabil şi pentru Philip Montgomery. 

— Cine era Ivan Guerrero, cubanezul cu o mulţime de bani în 
maşină? îl întrebă Emma pe Donnelly. Un al doilea asasin care 
fugea cu banii primiţi drept plată? Sau poate era doar un cărăuş, 
iar banii din maşină erau pentru Oswald sau pentru cel care îl 
ajutase pe acesta? Sau poate că nu aveau nicio legătură cu 
Kennedy? 

— Oswald a acţionat singur, mormăi Donnelly. 

II părăsise orice dorinţă de a se război, ca un cauciuc care se 
dezumfla din pricina unei pene. 

— Ei bine, cred că nu vom şti niciodată, domnule Donnelly. 
Graţie lăcomiei tale. 

— Eu plec, zise acesta. Toate astea sunt nişte tâmpenii şi nu 
poţi dovedi nimic din ce ai spus. 

Pentru urechile lui DeMarco, afirmaţia suna mai degrabă a 
întrebare. Observă că Donnelly nu făcu nici cel mai mic efort de a 
se ridica de pe scaun. 

— Pot dovedi că dispuneai de un venit considerabil şi de 
neexplicat în 1964, domnule Donnelly, rosti Emma. 

— Am moştenit acei bani, la naiba. 


— De la cine, domnule Donnelly? Nu contează, o să lăsăm FBI- 
ul să-ţi pună această întrebare. 

— FBl-ul nu mă va întreba nimic, zise Donnelly. Eu conduc... 

— Dar cel mai important lucru pe care îl pot demonstra, pe 
baza unui raport întocmit în Texas în 1963, este acela că tu şi 
Max Taylor vă cunoşteaţi. Emma se aplecă peste măsuţă până ce 
aproape atinse cu faţa chipul lui Donnelly. Pot dovedi asta, 
nemernicule. 

— Ne-am întâlnit o dată. Asta nu înseamnă... 

— L-ai alocat pe Mattis gărzii personale a preşedintelui când ți- 
a ordonat Taylor să o faci. Poate că nu ştiai că plănuia să-l ucidă 
pe preşedinte, dar după tentativa de asasinat ai făcut tot ce ţi-a 
stat în puteri ca să obstrucţionezi ancheta. Şi pentru ce? 
Deoarece Taylor te ameninţa - pe tine, şeful Serviciului Secret - 
cu dezvăluirea a ceea ce aţi comis împreună în noiembrie 1963. 
lar ultimul lucru din lume pe care ţi-l doreşti descoperit este 
legătura ta cu Maxwell Taylor. 

— Nu poţi dovedi nimic din toate astea, insistă Donnelly, 
pentru a treia oară. 

Avea dreptate. Nu puteau dovedi. Nu exista nicio înregistrare a 
vreunei comunicaţii între Taylor şi Donnelly, ambii fiind prea 
grijulii la detalii. Le era imposibil să dovedească faptul că 
Donnelly şi Taylor găsiseră o mare sumă de bani în maşina lui 
Guerrero. Nici măcar nu puteau folosi fiscul ca să-l strângă pe 
Donnelly cu uşa; individul îşi plătise regulat taxele, indiferent de 
sursa banilor. Dar asta nu mai conta. 

— Dovezile sunt pentru judecători, domnule Donnelly, zise 
Emma. Însă ziariştii nu au nevoie de dovezi ca să-ţi facă viaţa un 
iad. Dispunem de un lanţ de coincidenţe şi de dovezi 
circumstanţiale puternice care vor fi mai mult decât suficiente 
pentru ca Stone Philips să realizeze un reportaj pentru Dateline”? 
şi să te facă să pari complice la jaf, crimă şi conspirație, în 
acelaşi timp susţinând sus şi tare că oficial nu eşti suspect. lar 
FBI-ul va fi obligat să sape mai adânc. Cine ştie ce ar putea 
descoperi acasă la Taylor care să vă lege pe voi doi? lar prietenii 
tăi din Congres, nu că ai avea vreunul, te vor chema la audieri 
televizate. Va trebui să explici de ce ai minţit în privinţa testelor 


483 Emisiune populară de reportaje şi comentarii de actualitate de pe canalul 
NBC. Stone Philips este unul dintre realizatori. (n. red.) 


cu detectorul de minciuni administrate agenţilor tăi şi nu ai 
anchetat legătura dintre Dale Estep şi Billy Mattis. Vei fi întrebat 
în mod repetat, pentru tot restul vieţii, despre legăturile tale cu 
un psihopat din Georgia şi despre rolul tău în tentativa de 
asasinare a omului pe care ai jurat să-l protejezi. 

Mahoney îi ceruse lui DeMarco să nu-i spună lui Donnelly că 
Montgomery fusese adevărata ţintă. Una este să conspiri la 
uciderea unui scriitor; cu totul altceva este o conspirație pentru 
uciderea unui preşedinte. 

Faţa lui Donnelly se făcuse cenuşie, iar fruntea îi era plină de 
broboane de sudoare. Probabil că mai avea puţin şi făcea un atac 
de cord. 

— Nu, rosti el. Se ridică de pe scaun cu picioare tremurânde. 
Nu, rosti el, de această dată mai tare. Nu veţi ajunge la mine. 
Nimeni nu poate ajunge la mine. Eu conduc Serviciul Secret. 

Apoi plecă de la masă, la început încet, încercând să-şi 
menţină o urmă de demnitate, apoi fugi din bar cât de repede îl 
puteau duce picioarele lui scurte, cu bodyguarzii repezindu-se să- 
| ajungă din urmă. 

— Ei bine, a fost distractiv, trase Emma concluzia. 


CAPITOLUL 45 


Speakerul necăjea un porumbel. 

El şi DeMarco şedeau unul lângă celălalt pe treptele 
Capitoliului, privind spre est, către monumentul lui Washington. 
Cerul nu avea niciun nor şi bătea un vânt suficient de tare ca 
steagurile din jurul monumentului să fluture ca într-o fotografie 
perfectă. 

După ce cumpărase o pungă cu alune decojite de la o tarabă 
de pe stradă, Mahoney lăsase o alună pe sol la doar câţiva 
centimetri de piciorul lui supradimensionat. La câţiva metri 
depărtare stătea un porumbel a cărui coadă arăta ca şi cum ar fi 
fost prinsă într-o maşină de tuns iarba. Porumbelul ţopăi spre 
alună, apoi ţopăi înapoi, apoi iarăşi spre alună. Pasărea părea 
încăpăţânată în nehotărârea ei, creierul ei mic încercând să 
determine dacă o singură alună merita apropierea riscantă de 
imensul animal cu păr alb care puţea a cereale fermentate. 

— Chiar v-aţi dus la ceremonia lui de pensionare? întrebă 
DeMarco. 

— La naiba, da. Şi l-am luat pe Andy Banks cu mine. 

— Banks a mers cu dumneavoastră? 

— Da. A trebuit să-i explic câteva lucruri, să mă asigur că 
înţelege de ce facem ce facem şi de ce este nevoie să păstrăm 
discreţia. La început nu i-a plăcut, ca un războinic direct ce este, 
dar şi-a dat seama destul de repede că am dreptate şi că e mai 
bine să ne aibă pe mine şi pe preşedinte de partea lui decât 
împotrivă. De fapt, e un tip ca lumea. Mă bucur că e pe poziţia 
aia. 

Oricum, am avut o satisfacţie la blestemata aia de ceremonie. 
N-aş fi lipsit de la ea pentru nimic în lume. Dobitocul e atât de 
popular, că n-au fost decât vreo douăzeci de oameni acolo; 
probabil că şefii şi-au trimis secretarele în locul lor. Chestia 
drăguță a fost că s-a ţinut într-o sală pentru trei sute de 
persoane, iar asta a fost un aranjament drăguţ din partea cuiva. 


— Dacă a fost concediat, de ce s-a ţinut o ceremonie de 
pensionare? 

— Ar fi fost caraghios dacă nu s-ar fi ţinut. Presa s-ar fi putut 
interesa de ce unui tip de importanţa lui nu i s-a organizat 
retragerea. 

Mahoney lăsă o altă alună chiar lângă piciorul lui, dublând 
miza pentru porumbel. Pasărea dădu înnebunită din aripi, 
protestând în felul ei faţă de cruzimea lui Mahoney. 

— Preşedintele s-a ridicat şi a rostit cam trei propoziţii, apoi i-a 
dat lui Donnelly un ac de cravată şi un ceas ieftin şi genul ăla de 
plăcuţă care li se dă poştaşilor pentru merite deosebite în 
livrarea scrisorilor şi a coletelor. 

Din palma lui Mahoney scăpă o a treia alună. Porumbelul 
ajunse de-a dreptul scos din fire, ţopăind înainte şi înapoi pe 
picioruşele lui mici - către alune, înapoi, iarăşi către alune. 
Mahoney nici nu observase iritarea pasării. 

— Banks s-a mulţumit să se uite urât la Donnelly, tot timpul 
cât a stat acolo, ca şi cum ar fi încercat să-i jupoaie nemernicului 
pielea cu privirea. Eu nu. M-am dus la el când oamenii mâncau 
porcăria aia de tort care i-a fost luată drept cadou. Stătea acolo 
de unul singur, aproape catatonic. In fine, m-am aplecat şi i-am 
zis; „Asta a fost pentru Marge Carter, dobitoc ce eşti“. Şi ştii ce 
mi-a răspuns? M-a întrebat: „Pentru cine?“ Aproape că l-am 
plesnit, Joe. 

Porumbelul se deplasa acum în lateral către mica stivă de 
alune, ca un crab cu pene, părând să creadă că această manevră 
avea să-l facă invizibil. Pătrunse în umbra creată de trupul 
animalului mare de pe bancă, cu alunele la doar câţiva centimetri 
depărtare. 

— Dar chiar la sfârşit, când toată lumea era gata de plecare, 
vine o femeie şi se apucă să urle la el, chiar în faţa ziariştilor. „O 
să le spun ce ai făcut, nemernicule“, ţipă ea. Evident, Donnelly 
habar n-avea ce dracu' voia tipa. Nici n-avea de unde, pentru că 
nu o mai întâlnise niciodată. Dar ziariştii au înconjurat-o imediat. 

— Cine era femeia? se interesă DeMarco. 

— Debutul problemelor lui Mahoney cu legea, răspunse 
Mahoney, clipind. 

După care Mahoney râse şi îşi plesni genunchiul cu palma ca 
să-şi sublinieze bucuria - trimițând porumbelul înspre cer ca o 


rachetă. Penele lui ciufulite aproape că atinseră bărbia lui 
Mahoney. 

— Doamne! izbucni Mahoney. Pasăre nebună. Ce-ai păţit, mă? 

— Aşa că amantul ăla de Edwards va intra în istorie ca un 
asasin şi nimeni nu va şti vreodată de legătura care e posibil să fi 
existat între Kennedy şi un cubanez mort, zise DeMarco. 

Mahoney dădu din mână, ca şi cum ar fi eliminat acest mic 
obstacol. 

— Nu, azi-noapte am scris un memoriu. O să-l depun la Arhivă, 
ca să nu fie deschis timp de cincizeci sau şaizeci de ani. Îţi dai 
seama ce va stârni când îl vor citi? Mi-aş dori să mai trăiesc 
atunci ca să văd scandalul stârnit. 

„Cu norocul lui, probabil că o să mai trăiască“, îşi zise 
DeMarco. 

Mahoney se ridică în picioare şi îşi netezi pantalonii. 

— Tre' să plec. Azi e aniversarea căsătoriei mele, ştiai? 

— Nu, răspunse DeMarco. 

— Da, eu şi Mary Pat suntem căsătoriţi de aproape patruzeci 
de ani. Îţi vine să crezi? 

DeMarco se hotărî să nu răspundă. 

— Cum rămâne cu tine, Joe? Ce planuri are un tânăr chipeş ca 
tine pentru a petrece perfect o seară de vineri? 

— Mă întâlnesc cu o femeie pe care o cunosc. Lucrează la 
Interne. 

— Mă bucur pentru tine. Era şi timpul să reintri în circulaţie. 
Pune-te pe regulat, îmbată-te, distrează-te! 

— De fapt, mă ajută să-mi aleg nişte mobilă, zise DeMarco. 


SFÂRŞIT 


MULȚUNMIRI 


Sunt profund îndatorat mai multor oameni pentru ajutorul pe 
care mi l-au dat la publicarea acestui roman. 

De la Gernert Company, îi mulţumesc lui Matt Williams pentru 
munca depusă în legătură cu toate contractele, lui Tracy Howell 
pentru priceperea ei deosebită în domeniul drepturilor de autor şi 
lui Karen Rudnicki pentru ajutorul şi răbdarea cu care mi-a 
întâmpinat telefoanele şi întrebările. 

Vreau să le mulţumesc lui Abner Stein, Andrew Nurnberg şi 
asociaţilor lor pentru că au reuşit să publice romanul în atât de 
multe ţări. lată-i pe aliaţii noştri europeni! Sper ca într-o zi să vă 
întâlnesc personal pe toţi, ca să vă pot mulţumi cum se cuvine. 

De la Doubleday, îi mulţumesc editorului meu, Stacy Creamer, 
pentru îmbunătățirile aduse manuscrisului, mai ales la final. Tot 
de la Doubleday, le mulţumesc Karlei Eoff, pentru munca imensă 
depusă în găsirea tuturor greşelilor gramaticale din text, şi lui 
Tracy Zupancis, pentru asistenţa acordată unui începător ca 
mine. 

Persoana căreia îi sunt cel mai recunoscător este agentul meu, 
David Gernert, pentru că a fost de acord să reprezinte un autor 
nou, pentru entuziasmul lui debordant, pentru timpul dedicat 
îmbunătăţirii manuscrisului şi pentru abilitatea lui fenomenală de 
a-i convinge pe alţii că este o carte care merită publicată. David, 
graţie ţie, acum fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.