John Grisham — Omul care aduce ploaia

OHN 
GRISHAM 


OMUL CARE 
ADUCE PLOAIA 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


JOHN GRISHAM 


OMUL CARE ADUCE PLOAIA 


Titlul original: The Rainmaker, 1995 
Traducere din limba engleză GABRIELA NEDELEA 


- JOHN GRISHAM - 


Avocaţilor americani 


Am fost ajutat să scriu această carte, pas cu pas, de Will 
Denton, un avocat pledant de seamă din Gulfport, 
Mississippi. Timp de douăzeci şi cinci de ani, Will a luptat 
neobosit pentru drepturile consumatorului şi ale oamenilor 
mărunți. Victoriile sale din sala de tribunal sunt legendare 
şi, pe când eram eu însumi avocat, îmi doream să fiu ca 
Will Denton. El mi-a pus la dispoziție dosarele sale vechi, 
mi-a răspuns la întrebări nesfârşite şi mi-a verificat chiar 
manuscrisul. 

Jimmie Harvey e un prieten şi un medic deosebit din 
Birmingham, Alabama. El m-a condus prin labirintul 
impenetrabil al procedurilor medicale. Anumite pasaje din 
cartea aceasta au un înțeles şi sunt la obiect datorită lui. 


Mulţumiri. 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


1 


M-am hotărât definitiv şi irevocabil să devin avocat în 
momentul în care mi-am dat seama că tatăl meu ura 
această profesie. Eram un adolescent greoi, jenat de 
stângăcia mea, frustrat de viaţă, îngrozit de pubertate, la 
un pas să fiu expediat de tatăl meu la o şcoală militară, din 
cauza  neascultării. Fost ofiţer în Marina Militară, el 
considera că băieţii trebuie să trăiască sub ameninţarea 
biciului. Mă cam obrăznicisem şi eram total refractar la 
disciplină, iar el a găsit soluţia să mă trimită, pur şi simplu, 
departe de casă. Şi au trecut mulţi ani înainte ca eu sa îl 
iert. 

Tata era însă şi inginer şi lucra şaptezeci de ore pe 
săptămână la o companie care făcea, printre altele, scări. 
Acestea fiind, prin natura lor, nişte dispozitive periculoase, 
firma cu pricina a devenit adesea ţinta urmăririlor penale. 
Şi cum tata se ocupa de proiectare, era mereu ales să-i 
susţină cauza în procese şi în depoziţii. Nu pot să spun că îi 
găsesc vreo vină în această privinţă, dar eu am ajuns să-i 
admir pe avocaţi tocmai pentru că reuşeau să-i facă viaţa 
amară. Işi petrecea opt ore ciorovăindu-se cu ei, apoi, 
îndată ce intra pe uşă, înşfăca sticla cu Martini. Nu saluta. 
Nu îmbrăţişa pe nimeni. Nu mânca nimic. Cam o oră, nu 
făcea altceva decât să înjure, în timp ce „rădea” patru 
porţii de Martini, după care cădea lat. Unul dintre procese 
durase trei săptămâni şi când s-a terminat cu un verdict 
zdrobitor împotriva companiei, mama a chemat doctorul şi 
l-au ţinut ascuns într-un spital o luna întreagă. 

Mai târziu, firma a dat faliment şi, bineînţeles, întreaga 
vină a fost aruncată asupra avocaţilor. N-am auzit nici 
măcar o dată vreo discuţie în care să se facă şi cea mai 
mică aluzie la faptul că proasta organizare ar fi putut 
contribui, într-un fel sau altul, la dezastru. 

Băutura i-a acaparat viaţa şi a devenit depresiv. Ani de 
zile n-a mai avut un serviciu stabil, ceea ce m-a cam dat 


4 


- JOHN GRISHAM - 


peste cap, pentru că am fost obligat să fac pe chelnerul şi 
să livrez pizza la domiciliu, ca să-mi pot termina colegiul. 
Cred că n-am vorbit cu el mai mult de două ori în timpul 
ultimilor mei ani de studiu, înainte de facultate. In ziua 
când am aflat că am fost admis la drept, m-am întors 
mândru acasă cu vestea cea mare. Mai târziu, mama mi-a 
spus că asta l-a țintuit vreo şapte zile la pat. 

La două săptămâni după vizita mea triumfătoare, tocmai 
când schimba un bec în magazie (jur că ăsta-i adevărul), 
scara de sub el a cedat şi a căzut în cap. A zăcut un an în 
comă, într-o casă de sănătate, până când cineva s-a 
îndurat şi a deconectat aparatele. La câteva zile după 
funeralii, i-am sugerat mamei să deschidem un proces, dar 
ea n-a prea fost încântată de idee. Pe lângă aceasta, am 
avut mereu bănuiala că, atunci când a căzut, tata era uşor 
matolit. Cum nu câştiga nimic, în sistemul nostru mercantil 
viaţa lui avea o valoare economică neînsemnată. 

Mama a primit nici mai mult, nici mai puţin de cincizeci 
de mii de dolari de la asigurări şi s-a recăsătorit aiurea. 
Tatăl meu vitreg e genul de om sărac cu duhu’, un 
funcţionar de poştă, pensionar, din Toledo; cei doi îşi petrec 
mai tot timpul ţopăind dansuri populare şi călătorind într-un 
Winnebago. Eu, unul, păstrez distanţa. Mama nu mi-a dat 
niciun sfanţ din banii pe care i-a primit; a zis că asta-i tot ce 
are ea pentru viitor şi, o dată ce mă dovedisem în stare să 
trăiesc din nimic, îi plăcea să creadă că nici nu mai aveam 
nevoie de ceva. Apoi, mi se oferea o perspectivă frumoasă 
de câştig, pe când ei, nu. Sunt sigur că Hank, noul ei soţ, îi 
împuia capul cu tot felul de sfaturi în materie de bani. 
Drumurile noastre or să se mai încrucişeze într-o bună zi - 
al meu cu al lui Hank. 

Voi termina dreptul în mai, de-acum într-o lună deci; apoi 
îmi voi susţine examenul de intrare în barou, în iulie. Nu voi 
absolvi cu surle şi trâmbiţe, deşi mă aflu undeva în prima 
jumătate a promoţiei mele. Singurul lucru deştept pe care l- 
am făcut în trei ani de drept a fost că mi-am planificat 
cursurile grele, obligatorii, la început, aşa încât puteam să- 

5 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mi fac de cap în ultimul semestru. În primăvara aceasta, 
orele mele sunt o bagatelă - legislaţie sportivă, artistică, 
selecţiuni din „Codul lui Napoleon” şi, ceea ce îmi place mie 
cel mai mult, „Problemele legale ale vârstei a treia”. 

Tocmai această ultimă alegere m-a adus aici, pe un 
scaun şubred, la o masă rabatabilă amărâtă, într-o clădire 
din metal, înăbuşitoare şi umedă, în care mişună tot felul 
de specimene ciudate de „seniori”, cum le place să li se 
spună. Deasupra singurei uşi vizibile, se află o firmă scrisă 
de mână, care specifică măreț că acesta este Sediul 
Cetăţenilor Seniori Grădina cu Chiparoşi, dar, în afară de 
nume, nu vezi nici urmă de flori sau de verdeață. Pereţii 
sunt cafenii şi goi, cu excepţia unei fotografii vechi şi 
decolorate a lui Ronald Reagan, într-un colţ, între două 
steguleţe triste - unul cu stele şi dungi, celalalt aparţinând 
statului Tennessee. Clădirea e mică, întunecată şi 
mohorâtă, construită, desigur, în grabă, din bruma de dolari 
rămaşi vreodată disponibili de la buget. Măzgălesc ceva pe 
o agendă juridică, de teamă să nu mă uit la mulţimea 
aceea de pe scaunele pliante aplecată în faţă. 

Trebuie să fie vreo cincizeci în sală, o amestecătură de 
negri şi de albi, în aceeaşi proporţie, vârsta medie, cel puţin 
şaptezeci şi cinci, câţiva orbi, vreo zece în scaune cu rotile, 
mulţi dintre ei cu aparate auditive. Ni s-a spus că se 
întâlnesc aici în fiecare zi, la prânz, pentru o masă caldă, 
câteva cântece sau cu ocazia vizitei câte unui candidat 
politic disperat. După vreo două ore petrecute în societate, 
vor pleca acasă şi vor începe să numere clipele până vor 
reveni. Profesorul nostru ne-a spus că acesta e momentul 
cel mai luminos al zilei pentru ei. 

Am făcut cumplita greşeală să sosim chiar în timpul 
mesei. Ne-au aşezat pe toţi patru într-un colţ, împreună cu 
îndrumătorul nostru, profesorul Smoot, şi ne-au examinat 
îndeaproape, în timp ce ciuguleam din puiul acela 
conservat în neopren şi mazărea congelată. Jeleul meu era 
galben şi lucrul acesta fu imediat observat de un ţap bătrân 
cu barbă, pe nume Bosco, aşa cum era mâzgălit pe 

6 


- JOHN GRISHAM - 


ecusonul lui înfipt deasupra buzunarului murdar al cămăşii, 
după formula de introducere „Bună, mă cheamă...”. Bosco 
bălmăji ceva despre jeleul galben, iar eu i-l oferii imediat, 
împreună cu puiul, dar domnişoara Birdie Birdsong puse 
mâna pe el şi îl împinse cu brutalitate înapoi, pe scaun. 
Domnişoara Birdsong are vreo optzeci de ani, dar e foarte 
vioaie pentru vârsta ei şi se comportă ca mamă, dictator şi 
gardă de corp a acestei organizaţii. Manipulează mulţimea 
ca un comandant de oşti veteran, îmbrăţişându-se, 
bătându-se amical pe umăr şi maimuţărindu-se cu alte 
doamne micuţe, cu părul albăstrui, râzând strident, fără să 
îl piardă, între timp, din ochi pe Bosco care este, fără 
îndoială, poznaşul clanului. Îi ţinu o teorie pentru că 
jinduise la porţia mea, dar, câteva secunde mai târziu, îi 
puse sub nas un castron plin cu gelatină galbenă, pe care 
el îl goli folosindu-se de degetele lui boante. 

Trecu o oră. Aceste suflete moarte de foame îşi luară 
prânzul, îmbuibându-se cu şapte feluri de mâncare, de 
parcă nu mai aveau nicio speranţă să mai vadă vreodată 
ceva comestibil în faţa ochilor. Işi mişcau furculiţele şi 
lingurile tremurătoare înainte şi-napoi, în sus şi-n jos, ca şi 
cum ar fi fost pline cu nestemate. Timpul nu mai conta 
absolut deloc. Urlau unul la altul, când îi irita vreun cuvânt. 
Scăpară atâta mâncare pe jos, încât n-am mai suportat să-i 
privesc. Mi-am terminat până şi piftia. Bosco îmi urmărea, 
la fel de pofticios, fiecare mişcare. Domnişoara Birdie se 
flutura prin încăpere, ciripind când de una, când de alta. 

Profesorul Smoot, un intelectual nătăfleţ, cu papion 
strâmb, cu pârul vâlvoi şi cozondraci roşii, stătea plin de 
mulţumirea omului care tocmai a terminat de mâncat o 
masă pe cinste şi admira binevoitor scena ce se derula în 
faţa noastră. E o persoană blândă, pe la cincizeci şi ceva de 
ani, dar cu melicuri foarte asemănătoare cu ale lui Bosco şi 
ale prietenilor lui, şi care a predat timp de douăzeci de ani, 
toate drăguţele de cursuri refuzate de ceilalţi profesori şi 
rareori alese de studenţi. „Drepturile copiilor”, „Legislaţia 
infirmilor”, „Seminarul asupra violenţei în familie”, 

7 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


„Problemele bolnavului psihic” şi, desigur „Legislaţia 
babalâcilor”, cum i se spunea acestui curs, atunci când 
Smoot nu era de faţă. Cândva, plănuise o prelegere care să 
se numească „Drepturile fetusului nenăscut”, dar aceasta 
atrăsese după sine atâtea controverse, încât profesorul 
dăduse repede bir cu fugiţii. 

Ne-a explicat din prima zi că scopul cursului era să ne 
prezinte oameni reali, cu reale probleme legale. După 
părerea lui, toţi studenţii intră la drept cu o anumită doză 
de idealism şi cu dorinţa să fie de folos marelui public, dar 
după trei ani de competiţie dură, nu ne mai pasă de nimic, 
afară de o slujbă potrivită, la o firmă adecvată, la care să 
devenim, în şapte ani, parteneri şi să câştigăm parale 
multe. În privinţa asta, are dreptate. 

Materia în cauză nu e prea solicitată, aşa că la început 
am fost unsprezece studenţi. După o lună de prelegeri 
plicticoase şi de pledoarii constante în favoarea dispreţului 
pentru bani şi a muncii gratuite, ne-am împuţinat până la 
patru. E un curs fără nicio valoare, socotit doar la două ore 
şi nu-ţi cere aproape niciun efort. Tocmai de aceea m-a 
atras. Dar dacă s-ar prelungi mai mult de o lună, mă 
îndoiesc, la modul absolut serios, că l-aş mai putea suporta. 
În momentul de faţă, urăsc facultatea de drept. Şi am dubii 
îngrijorătoare, în legătură cu practicarea justiţiei. E prima 
mea confruntare cu clienţi în carne şi oase şi sunt 
înspăimântat. Cu toate că posibilii clienţi din faţa mea sunt 
bătrâni şi infirmi, se holbează la mine de parcă aş fi 
întruchiparea marii înţelepciuni. La urma-urmei, sunt 
aproape avocat, port costum închis la culoare şi am în faţă 
agenda aceasta juridică pe care desenez pătrate şi cercuri, 
iar chipul mi-a încremenit într-o încruntare inteligentă, aşa 
că trebuie să fiu în stare să-i ajut. Lângă mine, la măsuţa 
pliantă, stă Booker Kane, un negru - cel mai bun prieten al 
meu de la facultate. Şi el e la fel de înspăimântat. In faţa 
noastră, pe nişte cartoane îndoite, ne sunt scrise numele, 
cu negru: Booker Kane şi Rudy Baylor. Asta sunt eu. Lângă 
Booker, se află podiumul în spatele căruia chiţăie 

8 


- JOHN GRISHAM - 


domnişoara Birdie, iar dincolo de el, altă masă cu cartonaşe 
de identitate, care atestă prezenţa lui F. Franklin Donaldson 
al Patrulea, un căcăcios cu pretenţii. De trei ani încoace nu 
face altceva decât să îşi tot lipească la iniţiale şi la numere 
înainte sau după numele său. Lângă el, o putoare 
veritabilă, N. Elizabeth Erickson, gagica pe cinste, care se 
îmbracă în costume cu dunguliţe la care îşi asortează 
cravate de mătase şi câte un epolet enorm pe umăr. Mulţi 
dintre noi o suspectăm că poartă şi suspensor. 

Smoot se sprijină de perete, în spatele nostru. 
Domnişoara Birdie face tot felul de anunţuri, rapoarte 
spitaliceşti şi necrologuri. Ţipă la un microfon cu un sistem 
sonor care funcţionează remarcabil. In fiecare colţ al 
încăperii, atârnă câte un difuzor şi vocea ei pătrunzătoare 
bubuie şi trăsneşte din toate direcţiile. Aparatele auditive 
pocnesc şi sunt scoase din urechi. Pentru moment, nu mai 
doarme nimeni. Astăzi se anunţă trei necrologuri, iar când 
domnişoara Birdie termină ce-avea de zis, văd câteva 
lacrimi pe obrajii celor prezenţi. Doamne, te rog nu lăsa să 
mi se întâmple şi mie una ca asta! Te rog, mai dă-mi vreo 
cincizeci de ani de muncă şi de bucurie, după care-o 
moarte fulgerătoare, în somn. g 

În stânga noastră, lângă perete, prinde viață pianista. Îşi 
întinde partiturile pe grătarul de lemn din faţa ei. 
Domnişoara Birdie se crede un fel de analist politic şi chiar 
în clipa când începe să protesteze împotriva unei propuneri 
de creştere a taxelor de vânzare, pianista atacă partitura, 
„Frumoasa Americă”, mi se pare. Se arunca plină de 
savoare, furtunos, asupra transpunerii zăngănitoare a 
refrenului de început şi babalâcii înşfacă iute culegerile de 
imnuri şi aşteaptă să se ajungă la primul vers. Domnişoara 
Birdie nu pierde nicio măsură. Acum, devine dirijorul 
corului. Îşi ridică mâinile, apoi bate din palme, să atragă 
atenţia şi începe să şi le fluture în toate părţile, intonând 
prima nota. Cei care se simt în stare, se ridică, încet, în 
picioare. 

Hăhăiala se stinge dramatic la al doilea vers. Cuvintele 

9 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nu le sunt prea cunoscute şi majoritatea amărâţilor ăstora 
nu-şi văd nici lungul nasului, aşa că partiturile nu le sunt de 
niciun folos. Gura lui Bosco se închide brusc, dar continuă 
să mârâie sonor, cu faţa spre tavan. 

Dintr-o dată, pianul se opreşte, pentru că partiturile cad 
de pe grătarul de lemn şi se împrăştie pe duşumea. 
Sfârşitul cântecului. Toată lumea rămâne cu ochii ţintă la 
pianista care, binecuvântată fie, pocneşte din degete şi 
începe să moşmondească pe la picioare, pe unde i s-a 
adunat toată muzica. 

— Mulţumim! chelălăie domnişoara Birdie la microfon, în 
vreme ce toţi cad la locurile lor. Mulţumim. Muzica e un dar 
minunat. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru muzica 
frumoasă. 

— Amin! răcneşte Bosco. 

— Amin! repeta altă relicvă, tremurând din cap, în rândul 
din spate. 

— Mulţumim, zice domnişoara Birdie. 

Se întoarce şi ne zâmbeşte lui Booker şi mie. Ne sprijinim 
amândoi în coate şi ne mai uităm o dată la mulţime. 

— Şi-acum, zice ea pe un ton dramatic, să ne continuăm 
programul. Suntem foarte fericiţi să-l avem din nou printre 
noi pe profesorul Smoot, împreuna cu unii dintre studenţii 
săi străluciți şi chipeşi. 

Îşi întinde mâinile veştejite spre noi şi îi zâmbeşte lui 
Smoot, arătându-şi dinţii galben-cenuşii. Acesta îşi croieşte 
liniştit drum alături de ea. 

— Nu-i aşa că sunt frumoşi? întreabă ea, arătând spre 
noi. Apoi continuă la microfon: După câte ştiţi, profesorul 
Smoot predă dreptul la Universitatea de Stat din Memphis, 
acolo unde a studiat şi fiul meu mai mic, ştiţi, dar n-a 
terminat; şi, în fiecare an, profesorul ne vizitează aici cu 
unii dintre studenţii dumnealui care vor da ascultare 
problemelor dumneavoastră juridice şi vă vor sfătui de 
bine, aşa cum au făcut-o mereu; şi, trebuie să adaug, fără 
plată. 

Se întoarce şi îl mai învredniceşte pe Smoot cu un surâs 

10 


- JOHN GRISHAM - 


viguros. 

— Domnule profesor Smoot, în numele grupului nostru, 
vă spunem bun venit la Grădina cu Chiparoşi. Vă mulţumim 
că vă aplecaţi asupra problemelor cetăţenilor seniori. Vă 
mulţumim. Vă iubim. 

Se dă jos de pe podium şi începe să bată vajnic din 
palme şi să dea din cap plină de solicitudine către tovarăşii 
ei; dar niciun suflet, nici măcar Bosco nu ridică o mână. 

— E măreț, murmură Booker. 

— Cel puţin, e iubit, îi răspund eu printre dinţi. 

Stau aici de zece minute. Abia au mâncat şi observ deja 
câteva pleoape grele. Până va termina Smoot ce-are de zis, 
toată lumea o să sforăie. 

Profesorul porneşte spre podium, potriveşte microfonul, 
îşi drege glasul şi aşteaptă ca domnişoara Birdie să ia loc în 
rândul din faţă. In timp ce ea se aşază, îi şopteşte furioasă 
unui domn palid de alături: 

— Trebuia să fi aplaudat! 

Dar el nu aude. 

— Mulţumesc, domnişoara Birdie, schelălăie Smoot. E 
totdeauna o plăcere să vin în vizită la Grădina cu Chiparoşi. 

Glasul îi sună sincer şi n-am nicio îndoială că profesorul 
Howard L. Smoot se simte, într-adevăr, privilegiat că e aici, 
în clipa aceasta, în inima acestei clădiri dărăpănate, în faţa 
acestui grupuleţ trist de babalâci, cu numai patru studenţi 
care au rămas, din întâmplare, la cursul lui. Smoot trăieşte 
pentru asta. 

Ne prezintă. Mă ridic repede cu un zâmbet scurt, apoi mă 
întorc la locul meu şi chipul îmi încremeneşte iar într-o 
încruntare inteligentă. Smoot vorbeşte despre îngrijirea 
sănătăţii şi despre reducerile bugetare, despre testamente, 
despre scutirea de taxe de vânzare, despre bătrânii 
agresaţi şi despre plăţi de asigurare. Cei din sală cad ca 
muştele. Fisurile sistemului de asistenţă socială, legislaţia 
aferentă, reglementari în legătură cu îngrijirea la domiciliu, 
planificarea proprietăţii funciare, medicamente miraculoase 
- bate câmpii întruna, aşa cum face şi la clasă. Casc şi 

11 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


moţăi până şi eu. Bosco începe să se uite la ceas din zece 
în zece secunde. 

În sfârşit, Smoot îşi strânge catrafusele, le mulţumeşte 
domnişoarei Birdie şi protejaţilor ei încă o dată, promite că 
va reveni an de an şi ia loc în capul mesei. Domnişoara 
Birdie bate din palme exact de două ori, apoi renunţă. Nu 
mişcă nimeni. Jumătate din cei prezenţi sforăie. 

Domnişoara Birdie ne face semn cu mâna şi se 
adresează turmei sale: 

— lată-i! Sunt buni şi o fac pe gratis! 

Încet şi stângaci, se apropie cu toţii de noi. Bosco e 
primul din rând şi e clar că-mi poartă pică din cauza piftiei 
aceleia galbene, aşa că îmi aruncă o privire fugară, apoi se 
îndreaptă spre celalalt capăt al mesei, unde se aşază pe un 
scaun din faţa onorabilei N. Elizabeth Erickson. Ceva îmi 
spune că nu e singurul dintre posibilii mei clienţi care vor 
căuta, până la urmă, consultaţii juridice în altă parte. Un 
negru mai în vârstă îl alege pe Booker avocat şi se 
conversează amândoi peste masă. Incerc să nu ascult. E 
vorba de-o fostă soţie şi de un divorţ petrecut cu ani în 
urmă, care nu se ştie dacă a fost oficializat sau nu. Booker 
ia notițe ca un avocat adevărat şi ascultă foarte atent, de 
parcă ştie exact ce-i de făcut. 

Booker, măcar, are un client. Timp de cinci minute, mă 
simt pur şi simplu ca un prost, stând acolo, singur, în vreme 
ce colegii mei de an şuşotesc, şi scriu, şi-ascultă plini de 
compasiune, şi dau din cap în semn că participă activ la 
problemele ce li se pun în faţă. 

Singurătatea mea nu trece neobservată. Până la urmă, 
domnişoara Birdie Birdsong se scotoceşte prin poşetă, 
scoate un plic şi se îndreaptă ţanţoş spre capătul meu de 
masa. 

— Eu, de fapt, pe dumneata te voiam, şopteşte ea, 
trăgându-şi un scaun mai aproape de colţul mesei. 

Se apleacă în faţă, iar eu spre stânga şi în clipa aceea, 
când capetele noastre se apropie la câţiva centimetri, îmi 
încep prima consultaţie juridică. Booker îmi aruncă o privire 

12 


- JOHN GRISHAM - 


şi surâde maliţios. 

Prima mea audienţă. Vara trecută, am lucrat ca 
funcţionar pentru o mică firmă din centru, formată din 
doisprezece avocaţi, a căror muncă era strict împărţită pe 
ore. Fără onorarii întâmplătoare. Am învăţat arta învăluirii, 
a cărei primă regulă este că avocatul trebuie să-şi petreacă 
mare parte a timpului său, cât nu doarme, discutând cu 
clienţii, cu avocaţii adverşi, cu judecătorii, cu partenerii, cu 
agenţii de asigurări, cu funcţionarii, cu asistenții - 
conversații în timpul mesei de prânz, la tribunal, la telefon, 
înainte de proces, după proces. Nu rămâne decât să 
numeşti o activitate, ca avocatul să-ţi ţină imediat un 
discurs, în acest sens. 

Domnişoara Birdie aruncă priviri furişe în jur, ceea ce 
reprezintă pentru mine un semnal să-mi păstrez nivelul 
vocii şi al capului cât mai jos posibil, pentru că indiferent ce 
vrea ea să discutăm e teribil de serios. Şi asta îmi convine 
de minune, deoarece nu vreau s-audă nimeni sfatul 
lamentabil şi naiv pe care îl voi da ca răspuns la problema 
ce mi se va pune. 

— Citeşte asta, zice ea, iar eu iau plicul şi îl deschid. 

Aleluia! E un testament! Ultima dorinţa şi testamentul lui 
Colleen Janice Barrow Birdsong. Smoot ne-a spus că mai 
mult de jumătate dintre aceşti clienţi ar dori ca noi să le 
refacem şi, poate, să schimbam datele testamentelor lor; 
lucrul acesta e minunat, din punctul nostru de vedere, 
pentru că anul trecut am fost obligaţi să frecventam un 
curs numit „Testamente şi proprietăţi funciare” şi ne 
simţim, oarecum, în stare să analizăm problema cu 
competenţă. Testamentele sunt documente destul de 
simple şi pot fi concepute fără greş până şi de cel mai 
neexperimentat dintre avocaţi. 

Cel din faţa mea e bătut la maşină şi pare oficial. În 
vreme ce-mi arunc ochii peste el, aflu încă din primele doua 
paragrafe că domnişoara Birdie este văduvă, are doi copii 
şi o liotă de nepoți. Al treilea paragraf mă îngheaţă şi, pe 
măsură ce îl citesc, îi arunc şi ei câte o privire furişă. Apoi, 

13 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


reiau lectura. Ea surâde, stăpână pe sine. Cuvintele îl 
îndrumă pe executor să acorde copiilor ei câte două 
milioane de dolari şi câte un milion pentru fiecare nepot 
prin tutelă. Număr rar: opt nepoți. Asta înseamnă cel puţin 
douăsprezece milioane de dolari. 

— Citeşte mai departe, şopteşte ea, ca şi cum ar auzi 
zgomotul calculatorului din creierul meu. 

Clientul lui Booker, bătrânul negru, plânge acum, se pare 
că din cauza unei iubiri terminate prost cu ani în urmă şi a 
copiilor care l-au neglijat. Incerc să nu ascult, dar e 
imposibil. Booker scrie cu asiduitate, străduindu-se să facă 
abstracţie de lacrimile lui. Bosco râde în hohote, la celălalt 
capăt al mesei. 

Paragraful cinci al testamentului lasă trei milioane de 
dolari unei biserici şi două unui colegiu. După care urmează 
o listă de donaţii, începând cu Asociaţia Diabeticilor, până 
la Grădina Zoologică din Memphis. In dreptul fiecăruia e 
scris un număr de cel puţin cincizeci de mii de dolari. La fel 
de încruntat, fac o socoteală rapidă şi ajung la concluzia că 
domnişoara Birdie are o sumă netă de cel puţin douăzeci 
de milioane. 

Deodată, se ivesc o mulţime de probleme, în legătură cu 
acest testament. Întâi, şi cel mai important, este că nu e 
destul de gros. Domnişoara Birdie e bogată şi oamenii avuţi 
nu-şi fac testamente subţiri şi simple. Ei folosesc teancuri 
întregi de hârţoage, la care ataşază tot felul de dovezi, de 
codicile, de transferuri peste generaţii şi tot felul de 
accesorii şi de scheme concepute şi implementate de 
avocaţii de la marile firme care iau pielea de pe tine. 

— Cine a conceput acest testament? întreb eu. 

Pe plic nu scrie nimic şi nu există nicio indicație în 
legătură cu asta. 

— Fostul meu avocat, care a murit. 

Bine că e mort. Pentru că, în cazul acesta, a dat dovadă 
de incompetenţă. 

Aşadar, aceasta doamnă micuță şi drăguță, cu părul albit 
şi cu dinţi îngălbeniţi, cu voce destul de plăcută, valorează 

14 


- JOHN GRISHAM - 


douăzeci de milioane de dolari. Şi, după câte se vede, nu 
are avocat. li arunc o privire fugară, apoi mă întorc la 
testament. Nu se îmbracă în lucruri scumpe, nu poartă 
diamante sau aur, nu-şi pierde nici timpul, nici banii cu 
făcutul părului. Rochia ei e din bumbac mercerizat, iar 
sacoul roşu e uzat şi s-ar putea să provină de la solduri. Am 
văzut şi eu câteva cucoane bogate la viaţa mea şi, în mod 
normal, sunt uşor de reperat. 

Testamentul are aproape doi ani. 

— Când a murit avocatul dumneavoastră? întreb eu 
acum, cu glasul cel mai dulce posibil. 

Capetele ne sunt tot aplecate şi între nasurile noastre 
nu-i mai mult de câţiva centimetri. 

— Anul trecut. De cancer. 

— Şi-acum, nu aveţi avocat? 

— N-aş sta de vorbă cu dumneata, dacă aş avea, nu-i 
aşa, Rudy? Nu-i nimic complicat, în legătură cu 
testamentul, cred că poţi să te descurci. 

Lăcomia e un lucru bizar. La întâi iulie, încep munca la 
Brodnax şi Speer - o firmă mică, austeră şi sufocantă, cu 
cincisprezece avocați care se ocupă mai mult cu 
reprezentarea societăţilor de asigurări în litigiu decât cu 
alte lucruri. Nu că era slujba visurilor mele, dar pentru că 
Brodnax şi Speer lua amploare, scosese un post, în vreme 
ce alte firme, nu. Plănuiesc să stau acolo vreo câţiva ani, să 
învăţ cum să trag sforile, după care să mă mut undeva, mai 
bine. 

Ce impresionați au să fie tipii de la Brodnax şi Speer, 
când mă voi duce la ei, în prima zi, aducându-le un client 
de cel puţin douăzeci de milioane! Le-aş apărea dintr-o 
dată ca un fel de mag în stare să cheme ploile, un astru 
tânăr, strălucitor, care preface în aur tot ce atinge. Aş 
putea chiar să cer un birou mai mare. 

— Bineînţeles că sunt în stare să mă descurc, zic eu cu 
jumătate de gură. Numai că, ştiţi, e vorba de o sumă mare 
aici, iar eu... 

— Ssstt! sâsâie ea sălbatic şi se apleacă şi mai tare. Nu 

15 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


rosti cuvântul „bani”. 

Aruncă priviri ascuţite în jur, de parcă ar urmări-o hoţii. 

— Refuz să vorbesc despre bani, insistă ea. 

— Bun. Nu mă deranjează. Dar cred că aţi putea să vă 
gândiţi să staţi de vorbă cu un specialist în taxe. 

— Aşa zicea şi bătrânul meu avocat, dar eu nu vreau. În 
ceea ce mă priveşte, consider că avocatul e avocat şi 
testamentul e testament. 

— Aşa e, dar aţi economisi o grămadă de bani din taxe, 
dacă v-aţi planifica avutul. 

Dă din cap, ca şi cum ar spune că sunt complet idiot. 

— N-o să economisesc niciun bănuţ! 

— Păi, iertaţi-mă, dar cred c-aţi putea. 

Işi pune mâinile pistruiate pe încheietura mea şi 
şopteşte: 

— Rudy, dă-mi voie să-ţi explic. Pentru mine, taxele nu 
au nicio importanţa, pentru că, ştii, oricum voi muri. 
Corect? 

— Mda, asta cam aşa e. Dar moştenitorii 
dumneavoastră? 

— De-aia sunt aici. Moştenitorii mei mă calcă pe nervi şi 
vreau să-i scot din testament. Pe ambii copii şi pe unii 
dintre nepoți. Afară cu ei! Nu primesc nimic de la mine, 
înţelegi? Zero! Niciun bănuţ, nicio aşchie din mobila mea! 
Absolut nimic! 

Ochii i-au devenit dintr-o dată de oţel şi ridurile din jurul 
gurii s-au adâncit. Mă strânge de încheietura mâinii, fără 
să-şi dea seama. Pentru o clipă, domnişoara Birdie nu e 
numai supărată, ci şi jignită. 

La capătul celălalt al mesei, izbucneşte o ceartă între 
Bosco şi N. Elizabeth Erickson. El protestează împotriva 
Societăţii de Ajutor Medical şi a Societăţii de Supraveghere 
Medicală şi împotriva republicanilor, în general, iar ea îi 
arată o foaie de hârtie, încercând să-i explice de ce 
anumite reţete medicale nu sunt gratuite. Smoot se ridică 
încet în picioare şi se îndreaptă spre capătul mesei, ca să 
întrebe dacă le poate fi de folos cu ceva. 

16 


- JOHN GRISHAM - 


Clientul lui Booker încearcă cu disperare să-şi revină, dar 
lacrimile îi curg pe obraji, scoţându-l pe avocatul lui din 
pepeni. Îl asigură pe bătrânul domn că el, Booker Kane, vă 
cerceta chestiunea şi va pune lucrurile la punct. Intră în 
funcţiune instalaţia de aer condiţionat şi estompează 
discuţiile. Farfuriile şi ceştile au fost luate de pe mese şi 
încep tot felul de jocuri - table, bridge, dame şi un joc cu 
zaruri. Din fericire, majoritatea oamenilor acestora au venit 
aici să ia prânzul şi să nu fie singuri, nu pentru consultaţii 
juridice. 

— De ce vreţi să-i scoateţi din testament? întreb eu. 

Îmi lasă încheietura şi se freacă la ochi. 

— Ştii, e o chestiune absolut personală şi n-aş vrea sa 
intru în amănunte. 

— Prea bine, atunci. Şi cine va primi banii? întreb eu şi 
mă simt dintr-o dată ameţit de puterea, cu care tocmai am 
fost învestit, de a face, doar prin câteva cuvinte fermecate, 
milionari din oameni obişnuiţi. 

Îi zâmbesc atât de cald şi de fals, încât mi-e teama să nu 
se simtă ofensată. 

— Nu sunt sigură încă, zice ea pe gânduri şi aruncă priviri 
furişe împrejur, de parcă ar fi vorba de un joc. Pur şi simplu, 
încă nu m-am hotărât cui să-i las. 

Păi, ce-ai zice să-mi dai şi mie un milion? M-aştept din zi 
în zi să fiu dat în judecată de Texaco, pentru patru sute de 
dolari. Am întrerupt negocierile cu ei şi aşa mi-a spus 
juristul lor. Proprietarul mă ameninţă mereu că mă dă 
afară, pentru că nu mi-am plătit chiria de două luni. lar eu 
stau aici şi discut cu cea mai bogată persoană pe care am 
cunoscut-o vreodată - o persoană care, probabil, nu mai 
are mult de trăit şi se gândeşte cu oarecare încântare cui şi 
cât să lase moştenire. 

Îmi înmânează o foaie de hârtie cu patru nume scrise 
frumos, cu litere de tipar, pe o coloană îngustă, şi zice: 

— Aceştia sunt nepoţii pe care vreau să-i protejez, cei 
care mă mai iubesc încă. 

Îşi face mâna căuş şi se apropie de urechea mea: 

17 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Să le dai fiecăruia câte un milion de dolari. 

Îmi tremură mâna, când încerc să scriu toate acestea în 
carneţelul meu. Măi să fie! Dintr-o suflare, am creat patru 
milionari! 

— Şi ce facem cu ceilalţi? o întreb eu în şoaptă. 

Se îndreaptă brusc de spate, se semeţeşte şi zice: 

— Niciun sfant! Nu mă sună, nu-mi trimit niciodată 
cadouri sau cărţi poştale. Afară cu ei din testament! 

Dacă aş avea o bunică în valoare de douăzeci de 
milioane, i-aş trimite săptămânal flori, cărţi poştale din 
două-n două zile, ciocolată de câte ori plouă şi şampanie, 
când e timp frumos. Aş suna-o o dată dimineaţa şi de două 
ori înainte de culcare. Aş duce-o la biserică în fiecare 
duminică, aş sta cu ea, mână-n mână, în timpul slujbei, 
după care am ieşi la masă, ne-am duce la o licitaţie sau la o 
piesă de teatru, sau la o expoziţie, sau oriunde-ar vrea 
bunicuţa. Aş avea grijă de ea. 

Şi mă gândesc să fac la fel şi cu domnişoara Birdie. 

— Bun, zic eu solemn, de parcă aş fi făcut lucrul acesta 
de nenumărate ori. Şi pentru cei doi copii ai 
dumneavoastră, nimic? 

— Eu ce ţi-am spus până acum? Absolut nimic! 

— Pot să vă întreb ce v-au făcut? 

Oftează zgomotos, ca şi când întrebarea mea ar amări-o, 
îşi roteşte ochii în jur, semn că nu-i place deloc să-mi 
povestească despre asta, dar apoi se sprijină în coate şi 
catadicseşte totuşi să-mi spună: 

— Păi, şopteşte ea, Randolph, cel mai mare, are aproape 
şaizeci de ani, tocmai s-a însurat, pentru a treia oară, cu o 
curvuliţă care pretinde bani întruna. Orice i-aş lăsa lui o să 
ajungă tot la ea. Prefer să ţi-i dau ţie, Rudy, decât propriului 
meu fiu. Sau profesorului Smoot, sau oricui altcuiva, numai 
lui Randolph, nu. Înţelegi ce vreau să spun? 

Mi se opreşte inima-n loc. Nu sunt decât la un pas să dau 
lovitura cu primul meu client. La naiba cu Brodnax şi Speer 
şi cu toate audienţele acelea care m-aşteaptă; 

— Cum să mi-i lăsaţi mie, domnişoara Birdie? zic eu şi îi 

18 


- JOHN GRISHAM - 


zâmbesc cât pot eu de dulce. 

Ochii, probabil şi buzele, gura, precum şi nasul o imploră 
să zică: „Da! La naiba! Doar sunt banii mei şi îi las cui 
poftesc eu. lar dacă mie mi se năzare să ţi-i las ţie, Rudy, 
atunci, la naiba, ai tăi vor fi!” 

În loc de asta însă, ea spune: 

— Tot ce mai rămâne îi las reverendului Kenneth 
Chandler. Il cunoşti? Apare mereu la televizor, de la Dallas, 
şi face tot felul de lucruri minunate în toată lumea, cu 
donațiile noastre: construieşte case, hrăneşte copii, 
propovăduieşte învăţătura Bibliei. Vreau să-i las lui... 

— Unui evanghelist de la televiziune? 

— O, e mult mai mult decât un evanghelist. E profesor, 
om de stat şi consilier; stă la masă cu conducătorii ţării, ştii 
cum e. Plus că e drăgălaş ca un gândăcel. Are capul acela 
încadrat de cârlionţi grizonaţi prematur, dar nu s-ar vopsi, 
pentru nimic în lume! 

— Bineînţeles că nu, dar... 

— M-a sunat alaltăieri seara. Poţi să crezi una ca asta? La 
televizor are o voce moale ca mătasea, dar la telefon e de- 
a dreptul seducătoare. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, nu-i 
aşa? 

— Da, cred că da. De ce v-a sunat? 

— Păi, luna trecută, când am trimis taxa de abonament 
pe martie, i-am scris şi lui un bileţel, în care i-am explicat 
că vreau să-mi refac testamentul, acum, că fiii mei m-au 
abandonat, şi că m-am gândit să las nişte bani pastorilor 
săi. N-au trecut nici trei zile şi m-a sunat, vorbea plin de 
sine, cu glasul acela vibrant şi plăcut la telefon, şi m-a 
întrebat la cât m-aş gândi să-i las lui şi pastorilor. L-am 
şocat cu o sumă acolo, şi de-atunci, mă sună întruna. A zis 
că ar veni chiar cu avionul personal, un Learjet, să mă 
cunoască, dacă doresc. 

Nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele. Smoot îl ţine pe 
Bosco de braţ şi încearcă să-l liniştească şi să-l aşeze din 
nou în faţa domnişoarei N. Elizabeth Erickson care, pentru 
moment, şi-a pierdut eşarfa de pe umăr, e clar fâstâcită de 

19 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


primul ei client şi îi vine să se bage sub masă. Se uită 
disperată în jur, iar eu îi rânjesc, ca să ştie că mă uit. Lângă 
ea, F. Franklin Donaldson e prins într-o consultaţie cu un 
cuplu mai în vârstă. Stau de vorbă asupra unui document 
care pare a fi un testament. Mă umflu în pene, având 
convingerea că documentul din mâna mea e cu mult mai 
valoros decât cel asupra căruia stă el aplecat cu încruntare. 

Mă hotărăsc să schimb vorba: 

— Domnişoara Birdie, mi-aţi spus că aveţi doi copii. Pe 
Randolph şi pe... 

— Da, şi pe Delbert. Şi-ăsta, la fel. N-am mai auzit nimic 
de el de trei ani. Locuieşte în Florida. Îl tai, înţelegi? ÎI tai 
din testament. 

Trag o linie cu pixul şi Delbert îşi pierde milioanele. 

— Trebuie să am grijă de Bosco, zice ea brusc şi sare în 
picioare. E un biet amărât. Afară de noi, nu mai are nici 
prieteni, nici familie. 

— Păi, n-am terminat, încă, zic eu. 

Se apleacă şi îşi apropie din nou faţa de mine. 

— Ba da, Rudy. Fă cum ţi-am spus. Câte un milion pentru 
cei patru, şi ce rămâne lui Kenneth Chandler. Restul 
testamentului rămâne la fel; executorul, garanţia şi 
administratorii, aceiaşi. E simplu, Rudy. Nu-mi mai schimb 
părerea. Profesorul Smoot zice c-o să veniţi înapoi, aici, 
peste două săptămâni cu toate actele bătute la maşină fain 
frumos. Aşa e? 

— Bănuiesc că da. 

— Bun. Ne vedem atunci, Rudy. 

O porneşte spre capătul mesei şi îl îmbrăţişează pe 
Bosco şi acesta devine pe loc calm şi inocent, ca înainte. 

Studiez testamentul şi iau notițe. E liniştitor să ştii că 
Smoot şi ceilalţi profesori îţi stau la dispoziţie, ca să te 
îndrume şi să te ajute, precum şi că mai am două 
săptămâni să-mi revin şi să mă gândesc ce să fac. Nu sunt 
obligat să mă ocup de asta, îmi spun. Femeia aceasta 
micuță şi încântătoare care posedă douăzeci de milioane 
are nevoie de mai multe sfaturi decât aş putea eu să-i dau. 

20 


- JOHN GRISHAM - 


Nu mă simt prost, ci nepotrivit. După trei ani de studiu al 
legilor, îmi dau seama cât de puţin ştiu. 

Clientul lui Booker se străduieşte cu vitejie să-şi 
stăpânească emoţiile şi avocatul lui a terminat tot ceea ce 
avea să-i spună. Continuă să-şi noteze în carnet, mormăind 
din secundă în secundă câte un da sau nu. Mor de 
nerăbdare să-i povestesc despre domnişoara Birdie şi 
despre averea ei. 

Arunc o privire către mulţimea care se împuţinează şi 
observ în rândul al doilea un cuplu care pare să mă fixeze. 
Pentru moment, sunt singurul avocat disponibil, şi şovăie 
dacă să-şi încerce sau nu norocul cu mine. Femeia ţine în 
mână un teanc voluminos de acte legate cu elastic. 
Şuşoteşte ceva şi soţul ei scutură din cap, ca şi când ar zice 
că mai bine ar aştepta să se elibereze unul din ceilalţi tineri 
vulturi ai legii. 

Se ridică încet-încet şi-şi croiesc drum spre capătul meu 
de masă. În timp ce se apropie, se uită amândoi ţintă la 
mine. Surâd. Bun venit în oficiul meu juridic! 

Ea se aşază pe scaunul pe care a stat domnişoara Birdie. 
El, de partea cealaltă a mesei, păstrând distanţa. 

— Bună, zic eu zâmbind şi întinzând mâna. 

El mi-o strânge stângaci, apoi i-o întind şi ei. 

— Mă cheamă Rudy Baylor. 

— Eu sunt Dot, iar el e Buddy, zice ea, făcând un semn 
cu capul spre soţul ei, fără să-mi ia în seamă mâna întinsă. 

— Dot şi Buddy, repet eu şi încep să-mi notez. Care este 
numele dumneavoastră de familie? întreb cu toata căldura 
de care e în stare un avocat bine cotat. 

— Black. Dot şi Buddy Black. Mai bine zis, Marvarine şi 
Willis Black, dar nouă ne zice toată lumea Dot şi Buddy, pur 
şi simplu. 

Părul lui Dot e pieptănat şi aranjat, cu vârfurile argintii. 
Pare curat. Poartă adidaşi albi, ieftini, şosete maro şi ginşi 
largi. E o femeie subţirică, filiformă chiar, dar tare ascuţită. 

— Adresa? întreb eu. 

— Squire, op'sute şaize'ş'trei, în Granger. 

21 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Sunteţi salariaţi? 

Buddy nici nu catadicseşte să deschidă gura şi am 
impresia că de ani de zile Dot este singura care vorbeşte în 
familie. 

— Eu am un ajutor social, pe motive de boală, zice ea. Nu 
am decât cincizeci şi opt de ani, dar sufăr cu inima. Buddy 
primeşte o amărâtă de pensie. 

Buddy se uită la mine. Poartă nişte ochelari cu lentile 
groase şi rame de plastic. Tijele laterale abia de-i ajung la 
urechi. Are obrajii roşii, bucălaţi şi pârul vâlvoi, cenuşiu, cu 
o nuanţa maronie. Cred că nu l-a mai spălat de-o 
săptămână. E îmbrăcat cu o cămaşă cadrilată, roşu cu 
negru, şi mai murdară decât părul. 

— Câţi ani are domnul Black? o întreb eu, gândindu-mă 
că, daca îl întreb direct, nu-mi va răspunde. 

— Zi-i Buddy, bine? Dot şi Buddy. Nu ne mai domni atâta, 
da'? Are şaizeci şi doi. Pot să-ţi spun ceva? 

Dau repede din cap, aprobator. Buddy îi aruncă o privire 
lui Booker, peste masă. 

— Nu e zdravăn, şopteşte ea, făcând un semn discret cu 
capul înspre soţul ei. 

Mă uit la el. El se uită la noi. 

— A fost rănit în război, zice ea. În Coreea. Ştii 
detectoarele alea de metale, de la aeroport? 

Dau iar din cap. 

— Ei bine, poate să treacă printre ele cu curu' gol şi tot o 
să sune ca la balamuc. 

Cămaşa lui Buddy ţipă pe el, iar nasturii sunt gata-gata 
să sară, în timp ce el caută cu disperare să-şi acopere 
burţile. Are cel puţin trei rânduri. Încerc să mi-l închipui 
păşind gol, pe Aeroportul Internaţional din Memphis, în 
timp ce sună alarma şi gărzile intră în alertă. 

— Are o placă în cap, adaugă ea ca să nu mai lungească 
vorba. 

— E... e-ngrozitor, îi răspund eu tot în şoaptă, apoi scriu 
în carneţel că domnul Buddy Black are o placă în cap. 

Domnul Black se întoarce spre stânga şi se uită la 

22 


- JOHN GRISHAM - 


clientul lui Booker care se află doar la un metru de el. 
Deodată, ea se apleacă în faţă. 

— Mai e ceva... zice Dot. 

Mă aplec şi eu uşor spre ea, aşteptâna: 

— Da? 

— Are probleme cu şnapsu'. 

— Nu mai spune! 

— Toate se trag de la rana aia din război, adaugă ea 
plină de solicitudine. 

Cât ai zice peşte, femeia aceasta pe care am cunoscut-o 
doar acum trei minute îşi reduce soţul la un alcoolic 
imbecil. 

— Te supără dacă fumez? mă întreabă ea, în timp ce 
scotoceşte în geantă. 

— Păi, e voie aici? întreb eu, uitându-mă şi sperând să 
văd un afiş cu „Fumatul interzis”. 

Dar nu exista niciunul. 

— O, bineînţeles! 

Îşi propteşte o ţigară între buzele crăpate şi-o aprinde, 
apoi o scoate şi suflă un nor de fum drept în faţa lui Buddy 
care nici nu clipeşte. 

— Cu ce vă pot fi de folos, oameni buni? întreb eu, 
uitându-mă la teancul de hârtii strânse într-un elastic lat. 
Strecor testamentul domnişoarei Birdie sub carnetul meu 
de însemnări. Prima clientă este multimilionară, iar 
următorii sunt pensionari. Cariera mea care tocmai 
începuse să ia avânt, coboară cu picioarele pe pământ. 

— N-avem prea mulţi bani, zice ea încet, de parcă ar fi 
cine ştie ce secret de care se ruşinează. 

Îi zâmbesc înţelegător. Indiferent cât ar avea, tot sunt 
mai bogaţi decât mine. Şi mă-ndoiesc că i-ar mai da cineva 
în judecată. 

— Şi-avem nevoie de avocat, adaugă ea, în timp ce-şi 
desface actele din elastic. 

— Ce problema aveţi? 

— Păi, ne fac necazuri unii de la o societate de asigurări. 

— Ce fel de poliţă aveţi? întreb eu. 

23 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Îmi aruncă actele, apoi îşi freacă mâinile, de parcă a 
scăpat de ele şi întreaga povară a trecut asupra unui 
făcător de minuni. Deasupra teancului se află o poliţă 
îngălbenită, zdrenţuită şi mototolită. Dot mai dă drumul 
unui norişor de fum şi, o clipă, abia îl mai vad pe Buddy. 

— E o poliţă medicală, zice ea. Am cumpărat-o acum 
cinci ani, „Marele Profit al Vieţii”, pe când băieţii noştri 
aveau şaptesprezece ani. Acu' Donny Ray e pe moarte, de 
leucemie, şi ticăloşii nu vor să plătească pentru tratament. 

— Marele Profit? 

— Exact. 

— N-am auzit niciodată de ei, rostesc eu sigur pe mine, 
în timp ce trec în revistă pagina cu declaraţia de pe poliţă, 
ca şi cum aş fi avut o mulţime de asemenea procese şi 
cunosc personal totul despre fiecare societate de asigurări. 

Sunt trecuţi doi beneficiari: Donny Ray şi Ronny Ray 
Black. Au aceeaşi zi de naştere. 

— lartă-mi expresia, dar nu sunt decât nişte pui de 
căţea! 

— Ca majoritatea societăţilor de asigurări, zic eu gânditor 
şi-o văd, pe loc, zâmbind la remarca mea, semn că i-am 
câştigat încrederea. Aşadar, aţi cumpărat polita aceasta 
acum cinci ani. 

— Cam aşa. Am plătit toate cotizaţiile şi nici n-am folosit 
hârţoaga asta afurisită, până când nu s-a îmbolnăvit Donny 
Ray. 

Sunt doar un student neasigurat. Nici eu, nici viaţa, nici 
sănătatea sau automobilul meu nu sunt apărate de o poliţă. 
Nu-mi pot permite nici măcar un cauciuc nou, stânga, 
spate, pentru micul meu jaf, Toyota. 

— Şi spui că... e pe moarte? 

Aproba dând din cap, cu ţigara între buze. 

— Leucemie acută. A făcut-o acu’ opt luni. Doctorii i-au 
dat un an, dar nu cred c-ajunge, pentru că nu i s-a putut 
face transplantul de măduvă. Probabil că acum e prea 
târziu. 

Pronunţa cuvântul „măduva” în două silabe: mâd'-vă. 

24 


- JOHN GRISHAM - 


— Transplant? zic eu, neînţelegând. 

— Nu ştii nimic despre leucemie? 

— Păi, nu prea. 

Strânge din dinţi şi îşi dă ochii peste cap de parcă aş fi un 
idiot, apoi îşi vâră ţigara în gură şi trage cu sete. După ce 
expiră fumul, rosteşte: 

— Ştii, băieţii mei sunt gemeni monovitelini. Aşa că Ron - 
îi zicem aşa, pentru că nu-i place numele ăsta de Ronny 
Ray - e foarte potrivit ca să-i doneze măd'va lui Donny Ray. 
Aşa au spus doctorii. Chestia e că asta costă vreo sută 
cincizeci de mii de dolari. Şi noi n-avem atâţia bani. 
Societatea de asigurări are datoria să ni-i plătească, fiindcă 
aşa scrie în poliţa. Da’ escrocii spun că nu. Aşa că Donny 
Ray moare din cauza lor. 

Are un fel uimitor de a pune problema. 

Nu l-am băgat în seamă pe Buddy, dar el a ascultat tot 
timpul. Îşi scoate încet ochelarii cu lentile groase şi se 
freacă la ochi cu dosul mâinii lui păroase. Alta acum! Buddy 
plânge. Bosco se smiorcăie la capătul celălalt al mesei. Pe 
clientul lui Booker l-a cuprins din nou remuşcarea, sau 
simţământul vinovăţiei, sau altă durere amară şi-acum 
suspină cu mâinile la ochi. Smoot stă lângă o fereastră şi 
ne urmăreşte, întrebându-se, fără îndoială, ce sfaturi le 
dăm noi clienţilor, de-am reuşit să producem atâta jale. 

— El unde locuieşte? întreb eu, ca să găsesc un prilej să 
scriu răspunsul în agenda mea juridică, fără să iau seama 
la lacrimi. , 

— N-a plecat niciodată de-acasă. Locuieşte cu noi. Asta-i 
încă un motiv de care s-a legat compania aia; au zis că, o 
data ce e om matur, nu mai e asigurat. 

Răsfoiesc prin hârtii şi arunc o privire la scrisorile trimise 
şi primite de la „Mare Profit”. 

— Scrie în poliţă că e valabilă numai până la majorat? 

Clatină din cap şi surâde crispat. 

— Nici vorba. Nu-i nimic scris în poliţă, Rudy. Am citit-o 
de zeci de ori şi n-am văzut aşa ceva. Am citit şi ce-i scris 
cu litere mici. 

25 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Sigur? întreb, uitându-mă iar peste poliţă. 

— Absolut. O tot citesc aproape de-un an. 

— Cine v-a vândut-o? Cum îl cheamă pe agent? 

— Un dobitoc mic şi tâmpit care ne-a bătut la uşă şi ne-a 
convins. Zicea că-l cheamă Ott, sau cam aşa ceva; un pitic 
scârbos care vorbea ca o morişcă. Am încercat să dau de 
el, dar bineînţeles c-a şters-o din oraş. 

lau o scrisoare din teancul acela şi o citesc. E de la un 
inspector-şef din Cleveland, trimisă la câteva luni după 
prima scrisoare la care m-am uitat şi respinge acoperirea 
politei destul de brutal, pe considerentul că leucemia lui 
Donny presupune o situaţie preexistentă şi, prin urmare, nu 
poate fi onorată. Dacă băiatul este bolnav doar de opt luni, 
înseamnă că diagnosticul i s-a pus la patru ani după 
eliberarea poliţei de la Marele Profit. 

— Aici scrie că se refuză plata, din cauza unor condiţii 
preexistente. 

— S-au folosit de tot felul de scuze închipuite, Rudy. la 
numa' şi citeşte toate actele alea cu atenţie. Anulări, 
dispense, condiţii preexistente, convenţii. Au încercat tot ce 
se poate. 

— E vreo clauză care exclude transplantul de măduvă? 

— La naiba, nu! Până şi doctoru' nostru s-a uitat la poliţă 
şi-a zis că Marele Profit trebuie să plătească, pentru că 
transplanturile de măduvă au ajuns lucruri obişnuite în 
zilele noastre. 

Clientul lui Booker îşi şterge faţa cu amândouă mâinile, 
se ridică şi îşi cere scuze. Işi mulţumesc reciproc. Bătrânul 
îşi trage un scaun lângă o masă unde se joacă aprins şah 
chinezesc. In sfârşit, domnişoara Birdie o scapă pe N. 
Elizabeth Erickson de Bosco şi de problemele lui. Smoot se 
plimbă prin spatele nostru. 

Următoarea scrisoare de la Marele Profit e, la prima 
vedere, la fel ca celelalte: concisă, dură şi la obiect: 
„Stimată doamnă Black, Societatea noastră a refuzat, în 
scris, de şapte ori până acum onorarea cererii 
dumneavoastră. Vă aducem la cunoştinţă refuzul nostru, 

26 


- JOHN GRISHAM - 


pentru a opta şi ultima oară. Trag concluzia că sunteţi 
proastă, proastă, proastă!” Scrisoarea e semnată de acelaşi 
inspector-şef; scrijelesc puţin antetul, nevenindu-mi să-mi 
cred ochilor. In toamna trecută, am urmat un curs despre 
„Legea asigurărilor” şi îmi amintesc că am fost şocat de 
comportamentul strigător la cer al anumitor societăţi în 
procesele de rea-credinţă. Lectorul nostru venea din afară 
şi era un comunist care ura societăţile de asigurări şi îşi 
condimentase cursul cu tot felul de cazuri de nedreptate, 
prin care cererile asiguraţilor fuseseră refuzate. Avea 
încredințarea că în toată ţara există zeci de mii de cazuri 
de rea-credinţă, care nu apar niciodată în faţa justiţiei. 
Scrisese cărţi despre asemenea litigii şi avea chiar nişte 
statistici prin care demonstra că mulţi acceptă pur şi simplu 
refuzul ca atare, fără să insiste prea mult. 

Citesc din nou scrisoarea, scrijelind uşor cu degetul 
antetul elegant, cu numele firmei. 

— Şi n-aţi uitat niciodată să plătiţi cotizaţia? o întreb eu 
pe Dot. 

— Nu, dom'le! Niciodată! 

— Am nevoie de fişa medicală a lui Donny. 

— Am aproape toate actele medicale acasă. N-a prea 
fost la doctor, în ultima vreme. Pur şi simplu, nu ne 
permitem. 

— Ştiţi data exactă când i s-a pus diagnosticul de 
leucemie? 

— Nu, dar a fost prin august, anu' trecut. Era în spital, 
pentru primul tratament cu citostatice, când ticăloşii ăştia 
ne-au anunţat că nu mai acoperă nicio cheltuială pentru 
tratament, aşa că cei de la spital ne-au dat afară. Au spus 
că nu-şi pot permite să doneze un transplant de măduva. 
Costă al dracului de mult. N-am cum să-i învinuiesc, crede- 
mă. 

Buddy o cercetează cu privirea pe noua clientă a lui 
Booker - o femeie mică şi firavă, care are şi ea un teanc de 
acte. Dot scotoceşte prin pachetul ei de Salem şi, până la 
urmă, îşi mai vâră o ţigară în gură. 

27 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Dacă Donny suferă, într-adevăr, de leucemie şi dacă o 
are de opt luni, atunci în niciun caz nu poate fi considerată 
o condiţie preexistentă. Dacă nu s-a pus vreo clauză de 
excludere sau de anulare, în caz de leucemie, atunci Marele 
Profit trebuie să plătească, nu-i aşa? E logic, totul e foarte 
clar în mintea mea şi pentru că legea este rareori clară şi 
de foarte puţine ori logică, ştiu că trebuie să existe ceva 
fatal în teancul acesta de hârţoage al lui Dot. 

— Nu prea-nţeleg, zic eu, nedezlipindu-mi ochii de pe 
Scrisoarea Proastă. 

Dot îl învăluie pe soţul ei într-un nor des, albăstrui, şi 
fumul începe, parcă, să-i fiarbă în jurul capului. Cred că nu 
mai plânge, dar nu sunt sigur. Ea plescăie din buzele rujate 
şi zice: 

— E foarte simplu, Rudy. Nu sunt decât o adunătură de 
ticăloşi. Au impresia că suntem doar nişte amărâţi înguşti la 
minte, fără bani, prea slabi ca să le ţinem piept. Am lucrat 
treizeci de ani într-o fabrică de ginşi, am fost în sindicat, ştii 
cum e, şi ne hărţuiam cu compania în fiecare zi. Tot aşa şi- 
aici. Marile corporaţii trec cu tăvălugul peste bieţii oameni 
mărunți. 

Pe lângă că ura avocaţii, tatăl meu îşi scuipa adesea 
veninul şi împotriva sindicatelor. Aşa că am ajuns să fiu un 
apărător fervent al clasei muncitoare. 

— Scrisoarea aceasta e incredibilă, îi spun eu. 

— Care dintre ele? 

— Aceasta, de la domnul Krokit, în care vă face „proastă, 
proasta, proastă”. 

— A, javra aia! Cât aş vrea să-şi mişte curul pân-aici şi să 
mă facă proastă-n faţă! Ticălosul! _ 

Buddy îşi alungă fumul din faţă şi mormăie ceva. li arunc 
o privire, în speranţa că, poate, încearcă să vorbească, dar 
nu catadicseşte. Observ pentru prima oară că partea 
stângă a capului e ceva mai plată decât cea dreaptă şi îmi 
apare din nou în faţa ochilor imaginea lui mergând în vârful 
picioarelor pe aeroport, cu curul gol. Împăturesc la loc 
Scrisoarea Proastă şi o aşez deasupra celorlalte. 

28 


- JOHN GRISHAM - 


— Am nevoie de câteva ore, să studiez tot materialul, zic 
eu. 

— Să ştii că trebuie să te cam grăbeşti. Donny Ray nu 
mai are mult. Nu mai cântăreşte decât cincizeci de 
kilograme, faţă de şaptezeci şi şase, cât avea el înainte. In 
câte-o zi, îi e atât de rău, încât nu e-n stare nici să meargă. 
Aş vrea să-l vezi şi dumneata. 

N-am niciun chef să-l văd pe Donny Ray. 

— Da, poate mai încolo. 

Am să studiez poliţa şi scrisorile, precum şi documentele 
medicale ale lui Donny, apoi am să mă consult cu Smoot şi- 
am să scriu o depeşă frumoasă de vreo două pagini pentru 
familia Black, în care le voi explica înţelept că ar trebui să 
încredinţeze cazul unui avocat adevărat, în plus, specializat 
în urmărirea penală a societăţilor care se fac vinovate de 
rea-credinţă. Şi voi arunca acolo, pe hârtie, câteva nume şi 
numere de telefon; după care, gata cu cursul ăsta inutil, 
gata cu Smoot şi cu pasiunea lui pentru „Legislaţia 
babalâcilor”. 

Mai am doar treizeci şi opt de zile până la examenul de 
diplomă. 

— Am nevoie de toate acestea, îi explic eu lui Dot, 
strângându-i hârţoagele şi prinzându-i-le cu elasticul. Peste 
doua săptămâni, va voi aduce recomandările mele în scris. 

— De ce durează doua săptămâni? 

— Păi... va trebui să fac nişte cercetări, ştiţi, să mă 
consult cu profesorul, să mă documentez. Îmi poţi trimite 
fişele medicale ale lui Donny? 

— Bineînţeles. Dar aş dori să te grăbeşti. 

— Îmi voi da toată silinţa, Dot. 

— Crezi că avem câştig de cauză? 

Deşi nu sunt decât un student la drept, am învăţat deja 
să mă eschivez. 

— În faza aceasta, nu pot să mă pronunţ. Totuşi, pare 
promiţător. Dar trebuie să citesc totul şi să cercetez 
documentele cu atenţie. Tot ce e posibil. 

— Ce naiba vrei să zici? 

29 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Păi, ştii... vreau să zic că aveţi dreptate, dar va trebui 
să studiez şi eu materialul, înainte să va dau un răspuns 
sigur. 

— Ce avocat eşti dumneata? 

— Sunt student la drept. 

Asta pare s-o deconcerteze. Striveşte filtrul alb între buze 
şi se holbează la mine. Buddy geme din nou. Din fericire, 
apare Smoot din spate şi întreabă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Dot se uita mai întâi la papion, apoi la părul lui vâlvoi. 

— Nu, nimic, zic eu. Tocmai terminam. 

— Foarte bine, spune el, de parcă ne presează timpul şi 
mai stau nu ştiu câţi clienţi la coadă. 

Se depărtează. 

— Ne vedem peste două săptămâni, rostesc eu cu 
căldură, zâmbind prefăcut. 

Dot îşi striveşte ţigara într-o scrumieră şi se apleacă din 
nou spre mine. Deodată, buzele încep să-i tremure şi ochii i 
se umezesc. Imi atinge uşor încheietura mâinii şi se uită 
neajutorata la mine. 

— Te rog grăbeşte-te, Rudy. Avem nevoie de ajutor. 
Băiatul meu e pe moarte. 

Ne uităm lung, fără sfârşit parcă, unul în ochii celuilalt. 
Până la urmă, bâigui ceva. Oamenii ăştia amărâţi tocmai şi- 
au încredinţat viaţa fiului lor în mâinile unui student în 
drept de la Universitatea de Stat din Memphis. Ei cred cu 
toată sinceritatea că eu pot să iau teancul ăsta de hârţoage 
pe care mi l-au aruncat în faţă, apoi să ridic receptorul, să 
dau câteva telefoane, să scriu vreo două scrisori, să 
ameninţ pe ici, pe colo şi gata, cât ai bate din palme, 
Marele Profit o să cadă-n genunchi şi-o să azvârle cu bani în 
Donny Ray! Şi se aşteaptă să meargă şi foarte repede. 

Se ridică amândoi şi se depărtează stângaci de masa la 
care stau. Sunt aproape sigur că, undeva, în poliţă, există o 
clauză mică, perfectă ilizibilă şi, cu siguranţă, ininteligibilă, 
plasată acolo de artizani legali îndemânatici care adună 
onorarii şi se distrează de ani de zile, concepând texte 

30 


- JOHN GRISHAM - 


prolixe. 

Târându-l pe Buddy după ea, Dot merge în zigzag printre 
scaunele pliante şi jucătorii serioşi de şah, apoi se opreşte 
lângă cana cu cafea, îşi umple un pahar de hârtie cu cafea 
decofeinizată şi îşi mai aprinde o ţigară. Se ghemuiesc 
acolo, în fundul încăperii, sorbindu-şi cafeaua şi urmărindu- 
mă cu privirea, de la douăzeci de metri. M-apuc să citesc 
cele treizeci de pagini ale poliţei scrise cu litere mici, abia 
lizibile, şi iau notițe. Încerc să fac abstracţie de ei. 

Mulțimea s-a mai rărit, oamenii pleacă pe rând. M-am 
săturat să fac pe avocatul, ajunge pentru o singură zi şi 
sper să nu-mi mai vină niciun client. Ignoranţa mea în 
materie de drept e şocantă şi mă străbate un fior când mă 
gândesc că în câteva luni mă voi afla în sălile de tribunal 
din oraşul acesta, ciondănindu-mă cu alţi avocaţi, în faţa 
judecătorilor şi a juraţilor. Nu sunt pregătit să fiu lăsat liber 
în societate, cu atâta răspundere legislativă. 

Facultatea de drept nu înseamnă altceva decât trei ani 
de stres epuizant. Pierdem o groază de timp trudind să 
acumulăm informaţii de care nu vom avea nevoie nici 
odată. Suntem bombardaţi cu discursuri pe care le uitam 
pe loc. Memorăm situaţii şi regulamente care vor fi, mâine, 
răsturnate şi amendate. Dacă mi-aş fi petrecut cincizeci de 
ore pe săptămână, în ultimii trei ani ucenicind pe lângă un 
avocat bun, aş fi învăţat şi eu meserie ca lumea. În loc de- 
asta, sunt un student timorat, în anul trei, înspăimântat şi 
de cele mai simple probleme juridice şi îngrozit de 
examenul iminent de intrare în barou. 

Simt o mişcare în faţă şi ridic ochii la timp ca să văd un 
bătrânel bucălat, cu un aparat auditiv masiv, bălăbănindu- 
se în direcţia mea. 


31 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


2 


O oră mai târziu, moleşeala pune stăpânire pe jucătorii 
de dame şi de gin rummy şi ultimul dintre babalâci 
părăseşte clădirea. În timp ce Smoot ne strânge în jurul lui 
pentru un raport final, la uşă aşteaptă un portar. Povestim, 
pe rând, în două cuvinte, care sunt problemele noilor noştri 
clienţi. Suntem obosiţi şi abia aşteptăm să plecăm de-aici. 

Smoot ne face câteva sugestii - nimic creator sau 
original - şi ne dă drumul cu promisiunea că vom discuta 
aceste probleme reale de legislaţie a bătrânilor la clasă, 
săptămâna viitoare. Mor de nerăbdare! 

Plec împreuna cu Booker în maşina lui - o vechitură de 
Pontiac, prea mare ca să fie elegant, dar într-o formă mult 
mai bună decât rabla mea de Toyota. Booker are doi copii 
mici şi o nevastă care predă la o şcoală, cu jumătate de 
normă, aşa că pluteşte undeva, puţin deasupra pragului de 
sărăcie. Studiază serios, ia note bune şi, datorită acestui 
lucru, a atras atenţia unei firme prospere de negri din 
centrul oraşului - o unitate destul de selectă, cunoscută 
pentru expertizele sale în litigiile de drept civil. Pentru 
început, salariul lui va fi de patruzeci de mii pe an, ceea ce 
înseamnă cu şase mii mai mult decât mi-au oferit mie 
Brodnax şi Speer. 

— Urăsc facultatea de drept, zic eu în vreme ce părăsim 
parcarea de la sediul cetăţenilor seniori Grădina cu 
Chiparoşi. 

— Eşti un om normal, îmi răspunde Booker. 

Booker nu urăşte nimic şi pe nimeni, nici măcar atunci 
când pretinde că s-a saturat de-atâta studiu. 

— De ce ne dorim să fim avocaţi? 

— Ca să fim de folos oamenilor, să luptăm împotriva 
nedreptăţii, să schimbăm societatea, ştii tu, chestii d-astea. 
Că doar îl asculţi pe profesorul Smoot. 

— Hai la o bere! 

— Încă nu-i ora trei, Rudy. 


32 


- JOHN GRISHAM - 


Booker bea puţin, iar eu nici atât, pentru că e un obicei 
scump şi chiar acum trebuie să economisesc bani pentru 
mâncare. 

— Am glumit, zic eu. 

Conduce în direcţia facultăţii de drept. Astăzi e joi, ceea 
ce înseamnă că mâine voi fi îndopat cu legislaţie sportivă şi 
cu „Codul lui Napoleon” - două cursuri la fel de inutile ca 
legislaţia babalâcilor şi care necesită chiar mai puţină 
muncă. Numai că mă ameninţă un examen de intrare în 
barou şi când mă gândesc la asta, mâinile încep să-mi 
tremure uşor. Dacă pic, tipii aceia drăguţi dar scorţoşi de la 
Brodnax şi Speer îmi vor cere, mai mult ca sigur, să plec, 
ceea ce înseamnă că voi lucra vreo lună, după care am să 
bat străzile. Nici nu vreau să mă gândesc la un eşec - asta 
ar duce la şomaj, sărăcie, dizgrație, foame. Deci n-are 
niciun rost să mă mai frământ atâta. 

— Du-mă la bibliotecă, bine? zic eu. Mă gândesc să 
lucrez la cazurile astea, apoi să mai recapitulez pentru 
examen. 

— Nu-i o idee rea. 

— Nu pot suferi biblioteca. 

— Nimeni n-o poate suferi, Rudy. Biblioteca e făcută să 
fie urâtă. Şi, în special, de studenţii de la drept. Eşti un om 
absolut normal. 

— Mulţumesc. 

— Prima doamnă în vârstă care-a venit la tine, 
domnişoara Birdie, are bani, nu-i aşa? 

— De unde ştii? 

— Am prins ceva din zbor. 

— Da. E blindată. Are nevoie de un testament nou. E 
neglijată de copii şi de nepoți, aşa că e normal să dorească 
să-i taie de pe listă. 

— Cât are? 

— Vreo douăzeci de milioane. 

Booker îmi aruncă o privire plină de neîncredere. 

— Cel puţin aşa spune ea, adaug. 

— Şi cine ia banii? 

33 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Un predicator sexy de la televizor, care posedă şi-un 
Learjet. 

— Nu se poate! 

— Zău că-i aşa. 

Booker rumegă informaţia preţ de vreo două intersecţii, 
în condiţii de circulaţie bară la bară. 

— Uite ce-i, Rudy, nu vreau să te jignesc; ştiu că eşti un 
băiat de ispravă, student bun, inteligent, dar te simţi în 
largul tău să concepi un testament pentru o proprietate în 
valoare atât de mare? 

— Nu. Ce, tu te-ai simţi? 

— Bineînţeles că nu. Aşadar, ce-ai de gând să faci? 

— Poate moare în somn. 

— Nu prea cred. Se ţine bine. Ne-ngroapă şi pe noi. 

— Am să tabăr pe Smoot. Poate-l convinge pe vreunul 
dintre profesorii care predau despre taxe să mă ajute. Sau 
îi spun domnişoarei Birdie că nu pot face nimic pentru ea, 
că are nevoie de un avocat specialist în taxe, căruia o să-i 
plătească cinci bătrâne, ca să i-l conceapă. Nu stau eu în 
loc de-asta. Le am pe-ale mele. 

— Chestia cu Texaco? 

— Mda. Sunt pe urmele mele. Şi proprietarul, la fel. 

— AŞ vrea să te pot ajuta, zice Booker, şi ştiu că o face 
din suflet. 

Dacă ar avea bani, m-ar împrumuta bucuros. 

— N-o să mor eu, până la întâi iulie. Dup-aia, o să fiu 
mare sculă la Brodnax şi Speer şi scap de sărăcie. Dragul 
meu Booker, mă întreb cum naiba o să pot eu cheltui 
treizeci şi patru de mii de dolari pe an? 

— Pare imposibil. Vei fi bogat. 

— Nu-ţi dai seama? Şapte ani n-am trăit decât din 
bacşişuri şi din mărunţiş. Ce-o să fac cu-atâta bănet? 

— O să-ţi cumperi un costum nou. 

— De ce? Doar mai am două. 

— Poate nişte pantofi. 

— Da, asta am să fac. O să-mi cumpăr pantofi, Booker. 
Pantofi şi cravate şi poate mâncare neconservată. De ce nu 

34 


- JOHN GRISHAM - 


şi nişte pantaloni scurţi? 

De trei ani încoace, Booker şi nevastă-sa mă invită de cel 
puţin două ori pe lună la masă. Pe ea o cheamă Charlene şi 
e din Memphis. Cu foarte puţin bani, reuşeşte să facă 
minuni în materie culinară. Îmi sunt prieteni, dar sunt sigur 
că le e milă de mine. Booker surâde, apoi se uită în altă 
parte. S-a săturat de glumele acestea despre lucruri 
neplăcute. 

Trage în parcarea de dincolo de Central Avenue, vizavi 
de facultatea de drept. 

— Am de făcut nişte comisioane, zice el. 

— Bine. Mulţumesc că m-ai adus. 

— Mă-ntorc pe la şase, să ne pregătim pentru examen. 

— Da, sigur. O să fiu la parter. 

Trântesc portiera şi traversez. 


Într-un colţ întunecat şi izolat din subsolul bibliotecii, în 
spatele rafturilor cu tratate juridice vechi şi zdrenţuite, 
ascuns privirii, îmi găsesc locşorul meu preferat de studiu, 
însingurat, aşteptându-mă, aşa cum o face de luni de zile. E 
rezervat oficial pe numele meu. Nu există ferestre şi, 
uneori, e frig şi umezeală, şi din acest motiv puţini se 
aventurează până aici. Mi-am petrecut ore întregi în mica 
mea vizuină, rezumând procese şi studiind pentru 
examene. lar în ultimele săptămâni, am petrecut ceasuri 
întregi, întrebându-mă ce s-a întâmplat cu ea şi unde-am 
greşit. Mare chin pe capul meu. Tăblia plată a biroului e 
înconjurată de trei panouri laterale şi ştiu pe de rost fiecare 
nervură de pe pereţii mici din lemn. Pot să plâng, fără să fiu 
văzut. Pot chiar să înjur, pe un ton scăzut, şi nu m-aude 
nimeni. 

În timpul iubirii noastre fulminante, Sara venea adesea 
aici şi învăţam împreună, ghemuindu-ne unul în altul, pe 
scaunele lipite. Puteam să chicotim şi să râdem, fără să-i 
pese cuiva. Ne sărutam şi ne-atingeam şi nimeni nu vedea. 
Acum, în ghearele deprimării şi-ale tristeţii, aproape că-i 
simt parfumul. 

35 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Chiar c-ar trebui să-mi găsesc alt loc de studiu în 
labirintul acesta fără capăt. Când mă uit la panourile care 
mă înconjoară, îi văd chipul şi îmi amintesc atingerea 
picioarelor ei; mă cuprinde pe loc o durere de inimă 
cumplită care mă paralizează. Cu câteva săptămâni în 
urmă, ea era aici! Acum, altul îi atinge picioarele. 

lau teancul de acte ale soţilor Black şi urc spre sectorul 
destinat materialelor despre asigurări. Mă mişc lent, dar 
ochii mei cercetează repede împrejur. Sara nu mai trece 
prea des pe-aici, totuşi, am văzut-o de câteva ori. 

Inşirui actele lui Dot pe o masă liberă dintre rafturi şi mai 
citesc o data Scrisoarea cea Proastă. E şocantă şi 
meschină, scrisă clar, de cineva convins că Dot şi Buddy n- 
ar arăta-o niciodată unui avocat. O citesc iar şi-mi dau 
seama că m-a mai lăsat durerea aceea de inimă; în ultima 
vreme apare şi dispare şi încep să mă obişnuiesc cu ea. 

Şi Sara Plankmore e studentă în anul trei la drept. E 
singura fată pe care am iubit-o vreodată. Mi-a dat papucii 
pentru un sportiv de la Ivy League, o glorie locală. Mi-a 
spus că sunt prieteni din liceu şi că s-au întâlnit din 
întâmplare, în vacanţa de Crăciun. Au reînceput idila şi ei îi 
pare tare rău că-mi face una ca asta, dar viaţa merge 
înainte. Toată lumea bârfeşte pe-aici că ar fi gravidă. Când 
am auzit prima oară chestia asta, am vomitat pur şi simplu. 

Studiez poliţa soţilor Black de la Marele Profit şi iau 
pagini întregi de notițe. Parcă e scrisă în sanscrită. Clasez 
scrisorile, cererile şi certificatele medicale. Pentru moment, 
Sara a dispărut şi mă afund în lectura documentelor 
acestora controversate, care mi se par din ce în ce mai 
necurate. 

Polita a fost achiziționată pentru optsprezece dolari pe 
săptămână, de la societatea de asigurări pe viaţă Marele 
Profit, din Cleveland, Ohio. Cercetez cartea de debit - un 
mic jurnal pentru înregistrarea plăţilor. Se pare că agentul, 
un oarecare Bobby Ott, i-a vizitat pe soţii Black 
săptămânal. 

Măsuţa mea e plină de teancuri de acte şi citesc absolut 

36 


- JOHN GRISHAM - 


tot ce mi-a dat Dot. Mă tot gândesc la Max Leuberg, 
profesorul acela comunist detaşat la noi, şi la ura lui 
neîmpăcată împotriva societăţilor de asigurări. Ele ne 
guvernează ţara, nu mai contenea el să zică. Controlează 
industria bancară. Deţin proprietăţile funciare. Dacă ele fac 
viroză, Wall Street-ul se îmbolnăveşte o săptămână de 
diaree. Şi când scade rata profitului şi câştigurile lor din 
investiţii se află la strâmtoare, dau fuga la Congres şi cer 
reformă de prejudiciu. Ne omoară procesele, ţipă ei. Toţi 
avocaţii ăştia scârboşi care fac dosare peste dosare aiurea 
şi conving nişte juraţi ignoranţi să împartă prime de 
asigurare imense în stânga şi-n dreapta, şi noi trebuie 
acum să punem capăt situaţiei, ca să nu dăm faliment. 
Leuberg se enerva atât de tare, încât azvârlea cu cărţile-n 
pereţi. Noi îl iubeam. 

Predă şi acum aici. Mi se pare că pleacă înapoi, în 
Wisconsin, la sfârşitul semestrului acestuia şi, dacă voi 
putea să îmi iau inima în dinţi, aş vrea să-l rog să analizeze 
cazul Black contra Marele Profit. Pretinde că a participat la 
multe procese importante de rea-credinţă din Nord, în care 
juriile au dat amenzi uriaşe companiilor de asigurări. 

Mă apuc să scriu un sumar al cazului. Incep cu data 
emiterii poliţei, apoi notez fiecare eveniment semnificativ. 
Marele Profit a respins cererea de acoperire a cheltuielilor 
de opt ori. Bineînţeles, ultima oară, prin Scrisoarea cea 
Proastă. Parcă-l aud pe Max Leuberg fluierând şi râzând, la 
lectura acesteia. Imi miroase-a sânge. 


Sper că şi profesorului Leuberg îi miroase. Dau de 
cabinetul lui înghesuit undeva, între două depozite de la 
etajul al doilea al facultăţii de drept. Uşa e plină de afişe cu 
marşuri pentru drepturile homosexualilor, cu boicoturi şi cu 
pledoarii pentru ocrotirea speciilor pe cale de dispariţie - 
probleme care nu prea trezesc interesul la Memphis. E 
întredeschisă şi îl aud lătrând la telefon. Îmi ţin respiraţia şi 
bat uşor. 

— Intră! ţipă el, iar eu mă strecor încet pe uşă. 

37 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Face un semn spre singurul scaun existent. E plin de 
cărţi, de dosare şi de reviste. Tot cabinetul e un câmp de 
bătălie. O învălmăşeală de ziare şi de sticle. Rafturile de 
cărţi gem înţesate. Pereţii sunt acoperiţi de afişe cu graffiti. 
Pe jos, zac tot felul de hârtii. Timpul şi organizarea nu 
înseamnă nimic pentru Max Leuberg. 

E un bărbat firav, scund, de şaizeci de ani, cu părul des, 
zburlit, de culoarea paiului, cu mâinile veşnic în mişcare. 
Poartă blugi decoloraţi, tricouri provocatoare şi bascheţi 
uzaţi. Uneori, când e frig, îşi mai pune şi şosete. E-atât de 
exaltat, încât mă face să nu mă simt în largul meu. 

Trânteşte receptorul jos. 

— Baker! 

— Baylor. Rudy Baylor. Cursul de asigurări, ultimul 
semestru. _ 

— Aaa, da, da! Imi amintesc. la loc. 

Îmi face semn, din nou, spre scaun. 

— Nu, mulţumesc. 

Începe să scotocească prin nişte hârţoage de pe masă. 

— Aşadar, ce s-a-ntâmplat, Baylor? 

Max e adorat de studenţi, pentru că îşi face totdeauna 
timp să-i asculte. 

— Păi... ştii... poţi să-mi acorzi un minut? 

În mod normal, ar trebui să fiu mai protocolar şi să-i zic 
„dumneavoastră” sau o chestie d-asta, dar lui Max nu-i plac 
deloc formalităţile. Ne-a cerut insistent să-i zicem pe nume. 

— Sigur. Ce doreşti? 

— Păi, urmez un curs cu profesorul Smoot, îi explic eu şi 
îi fac un rezumat al vizitei mele la prânzul babalâcilor, 
vorbindu-i despre Buddy, despre Dot şi despre lupta lor cu 
Marele Profit. Pare că-mi soarbe cuvintele. 

— Ai auzit vreodată de Marele Profit? îl întreb eu. 

— Mda. E o companie mare, care vinde o mulţime de 
polite de asigurare ieftine negrilor şi albilor de la ţară. 
Foarte murdară. 

— Eu n-am auzit niciodată de ei. 

— Nici n-ai fi avut cum. Nu-şi fac reclamă. Agenţii lor bat 

38 


- JOHN GRISHAM - 


pe la uşi şi strâng săptămânal cotizaţia. Avem de-a face cu 
o afacere tenebroasă. la să văd poliţa. 

l-o înmânez şi el începe să răsfoiască paginile. 

— Pe ce bază resping cererea? întreabă, fără să se uite la 
mine. 

— Invocă tot felul de motive. Mai întâi, o resping pur şi 
simplu. Apoi, spun că leucemia nu e prevăzută în clauze. 
După aceea, că leucemia e o condiţie preexistentă. In final, 
au spus că băiatul a devenit adult şi că nu mai poate fi 
asigurat de poliţa părinţilor. Sunt foarte inventivi. 

— Au fost plătite toate cotizaţiile? 

— Da, după câte spune doamna Black. 

— Escrocii! 

Mai răsfoieşte câteva pagini, zâmbind răutăcios. Max e în 
culmea plăcerii. 

— Şi ai studiat tot dosarul? 

— Da. Am citit tot ce mi-a dat clienta mea. 

Aruncă poliţa pe birou. 

— Fără nicio îndoiala, merita să te bagi, zice el. Dar, ţine 
minte: clientul îţi prezintă rareori totul, de la început. 

Îi înmânez Scrisoarea cea Proastă. În timp ce o citeşte, 
începe să surâdă uşor, dezgustat. O mai citeşte o dată, 
apoi se uită la mine. 

— Incredibil. 

— Şi eu am zis la fel, adaug eu, ca un bătrân câine de 
pază, pus să urmărească societăţile de asigurări. 

— Unde-i restul dosarului? întreabă el. 

li pun tot teancul de documente pe birou. 

— Asta-i tot ce mi-a dat doamna Black. Zice că fiul ei e 
pe moarte, fiindcă n-au cu ce-i plăti tratamentul. Nu mai 
are decât cincizeci de kilograme şi n-o mai duce mult. 

Nu-şi mai mişcă mâinile. 

— Escrocii! zice el, ca pentru sine. Escroci împuţiţi! 

Sunt întru totul de acord cu el, dar nu zic nimic. Observ, 
într-un colţ, altă pereche de ghete, nişte Nike foarte vechi. 
Ne-a spus odată că mai demult purta Converse, dar că 
acum boicotează această companie din cauza politicii de 

39 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


reciclare. Îşi alimentează micul lui război personal 
împotriva corporațiilor Americii şi nu mai cumpără nimic, 
dacă fabricantul respectiv l-a iritat cu ceva. Refuză să-şi 
asigure viaţa, sănătatea sau avutul, dar gurile rele spun că 
familia lui e bogată şi că-i dă mâna să trăiască neasigurat. 
Şi eu, pe de altă parte, din motive lesne de-nţeles, trăiesc 
într-o lume a neasiguraţilor. 

Majoritatea profesorilor mei sunt băţoşi şi academici, 
poartă cravate la oră şi predau cu nasturii de la haină 
încheiaţi. Max n-a mai purtat cravata de zeci de ani. lar el 
nu predă. El interpretează. Tare-mi pare rău că pleacă de- 
aici. 

Mâinile îi învie din nou. 

— AŞ vrea să cercetez actele diseară, zice el, fără să se 
uite la mine. 

— Nicio problemă. Pot să trec pe aici mâine dimineaţă? 

— Sigur. Oricând. 

Sună telefonul, iar el se repede la el. Zâmbesc şi mă dau 
înapoi, ies răsuflând uşurat. Mă voi întâlni mâine dimineaţă 
cu el, îi voi asculta sfatul şi apoi voi scrie un raport de două 
pagini, în care voi repeta tot ce-mi va spune. 

Şi-acum, să încerc să găsesc un suflet caritabil care să- 
mi facă treaba pentru domnişoara Birdie. M-am gândit eu la 
vreo doi profesori specialişti în taxe. Poate încerc să-i 
abordez mâine. Cobor scările şi intru în camera de recreere 
a studenţilor, de lângă bibliotecă. E singurul loc din clădire 
unde fumatul este permis, în care pluteşte permanent o 
ceaţă albăstrie pe sub candelabre. lnăuntru există un 
televizor şi tot felul de canapele şi de scaune jerpelite. 
Pereţii sunt împodobiţi cu fotografii de absolvenţi - colecţii 
înrămate de chipuri studioase, de multă vreme intrate în 
slujba legalităţii. Când nu e nimeni în încăpere, mă holbez 
adesea la predecesorii mei şi mă întreb câţi dintre ei au 
fost daţi afară din barou, câţi şi-or fi dorit să nu treacă pe- 
aici niciodată şi câţi - puţini, desigur - simt într-adevăr vreo 
plăcere apărându-i sau acuzându-i pe oameni. Unul dintre 
pereţi e destinat anunţurilor, buletinelor şi cererilor de tot 

40 


- JOHN GRISHAM - 


felul, iar alături, un şir întreg de automate pentru 
răcoritoare şi mâncare. De multe ori mănânc şi eu aici. E 
mai ieftin. 

Într-o parte, îl văd pe onorabilul F. Franklin Donaldson al 
Patrulea bârfind cu trei dintre acoliţii săi - tot genul de 
băgăcioşi care scriu la „Revista de drept” şi care ne privesc 
de sus pe noi, ceilalţi. Mă observă şi pare interesat. Când 
trec pe lângă el, zâmbeşte - lucru neobişnuit, pentru că pe 
chipul lui nu citeşti altceva decât dispreţ suveran. 

— Spune, Rudy, te duci la Brodnax şi Speer, nu-i aşa? 
rosteşte el tare. 

Televizorul e oprit. Acoliţii lui se uită lung la mine. Două 
studente aşezate pe o canapea îşi ridica ochii şi mă privesc. 

— Da. Şi ce-i cu asta? întreb eu. 

F. Franklin al Patrulea are o slujbă la o firmă plină de 
renume, de bani şi de pretenţii, o firmă mult mai acătării 
decât Brodnax şi Speer. Pentru moment, prietenii lui intimi 
sunt W. Harper Wittenson, un mucos arogant, mărunţel, 
care va pleca, din fericire, din Memphis şi va practica 
avocatura la o firmă foarte mare din Dallas; J. Townsend 
Gross, care a acceptat un post la altă companie uriaşă; şi 
James Straybeck, un tip prietenos câteodată, care a reuşit 
să suporte trei ani de drept fără să-şi plaseze vreo iniţială 
înaintea numelui sau vreun număr la coadă. Cu un nume 
atât de scurt, viitorul lui de avocat într-o firmă mare e în 
pericol. Mă îndoiesc c-o să reuşească. 

F. Franklin al Patrulea face un pas în direcţia mea. E tot 
numai zâmbet. 

— Hai, spune-ne şi nouă ce se întâmplă. 

— Ce să se întâmple? întreb eu nedumerit. 

Habar n-am la ce se referă. 

— Păi, ştii, cu fuziunea. Nu schiţez niciun zâmbet. 

— Ce fuziune? 

— N-ai auzit? 

— Ce s-aud? 

F. Franklin le aruncă o privire acoliţilor săi şi par cu toţii 
amuzaţi. Zâmbetul îi cuprinde toată faţa când se uită la 

41 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mine. 

— Las-o moartă, Rudy. Vorbesc de fuziunea dintre 
Brodnax şi Speer şi Tinley Britt. 

Incremenesc şi încerc să mă gândesc la vreo replică 
inteligentă ori spirituală. Dar, pentru moment, nu-mi vin 
cuvintele. E foarte clar: habar n-am de fuziunea aceea, pe 
când căcăciosul ăsta ştie ceva. Brodnax şi Speer e o firmă 
mică - cincisprezece avocaţi - iar eu am fost singurul ales 
din anul meu. Acum doua luni, când am negociat, n-a fost 
vorba de nicio fuziune. 

Pe când Tinley Britt este cea mai mare, cea mai 
gomoasă, cea mai prestigioasă şi mai bogată firmă din 
statul nostru. După ultimele aprecieri, s-au aciuat pe lângă 
ea vreo sută douăzeci de avocaţi. Mulţi provin din şcolile de 
la Ivy League. Mulţi şi-au înnobilat cartea de vizită cu 
ucenicii federale. Este o firmă solidă care reprezintă 
corporaţii bogate şi organisme guvernamentale şi are o 
reprezentantă la Washington, unde colaborează cu elita. E 
un bastion al politicii conservatoare cu greutate. Unul 
dintre parteneri a fost senator al SUA. Asociaţii lui lucrează 
optzeci de ore pe săptămână şi sunt toţi îmbrăcaţi în 
bleumarin şi negru, cu cămăşi albe, încheiate la guler, şi cu 
cravate vărgate. Se tund scurt şi nu li se permite niciun fir 
de păr pe faţă. Poţi repera un avocat de la Tinley Britt după 
mersul semeţ şi după felul în care se îmbracă. Firma 
mişună de filfizoni înţepaţi, toţi de la şcolile potrivite şi din 
organizaţiile adecvate, fapt pentru care restul comunităţii 
juridice din Memphis au botezat-o pentru totdeauna Trent 
& Brent. 

J. Townsend Gross îşi ţine mâinile în buzunare şi rânjeşte 
la mine. E al doilea din anul nostru şi poartă tricouri de polo 
scrobite atât cât trebuie; conduce un BMW, aşa că a fost pe 
loc solicitat de Trent & Brent. 

Mi se moaie genunchii, pentru că ştiu că Trent & Brent 
nu mă va lua niciodată. Dacă Brodnax şi Speer a fuzionat 
cu colosul ăsta, mă tem că m-am cam pierdut pe drum. 

— N-am auzit nimic, rostesc eu pierit. 

42 


- JOHN GRISHAM - 


Fetele de pe canapea se uită la noi cu interes. Tăcere. 

— Vrei să spui că nu te-au pus la curent? mă întreabă F. 
Franklin al Patrulea neîncrezător. Uite, Jack a auzit astăzi, 
pe la prânz, zice el, făcând un semn cu capul spre amicul 
său, J. Townsend Gross. 

— Aşa e, zice acesta. Dar numele firmei a rămas 
neschimbat. Numele firmei, în afară de Trent & Brent, este 
Tinley Britt, Crawford, Mize şi St. John. Cu ani în urmă, 
cineva a optat înţelegător pentru versiunea abreviată. 
Subliniind că denumirea firmei rămâne aceeaşi, J. 
Townsend a informat micul grup prezent aici că Brodnax & 
Speer e atât de neînsemnată şi de nedemnă, încât poate fi 
înghițită cu totul de Tinley Britt, fără ca măcar aceasta să 
râgâie. 

— Aşadar, e tot Trent & Brent? îi spun eu lui J. Townsend, 
care pufneşte la auzul acestei porecle răsuflate. 

— Nu-mi vine să cred că nu te-au anunţat, continuă F. 
Franklin al Patrulea. 

Ridic din umeri, ca şi cum asta n-ar însemna nimic pentru 
mine şi pornesc spre uşă. 

— Cred că-ţi faci cam multe griji în legătura cu asta, 
Frankie. 

Îşi aruncă unul altuia surâsuri condescendente, de parcă 
au împlinit ceea ce-şi propuseseră, iar eu părăsesc 
încăperea. Intru în bibliotecă şi recepţionerul de la intrare 
îmi face un semn. 

— Ai un mesaj, zice el, întinzându-mi o bucăţica de 
hârtie. 

E un bileţel prin care sunt anunţat să îl sun pe Loyd Beck, 
şeful personalului de la Brodnax şi Speer, cel care m-a 
angajat. 

Telefoanele publice se află în sala de recreere, dar n-am 
niciun chef să-l mai văd pe F. Franklin şi pe călăii din banda 
lui. 

— Pot să dau un telefon de-aici? îl întreb eu pe 
receptioner, un student în anul doi care se comporta ca şi 
cum ar fi stăpânul bibliotecii. 

43 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Telefoanele publice sunt în sala de recreere, zice el, 
arătând cu degetul, ca şi cum n-aş fi aflat nici după trei ani 
unde se afla încăperea cu pricina. 

— Abia am ieşit de-acolo. Toată lumea e ocupată. 

Se încruntă şi se uită împrejur. 

— Bine, dar repede. 

Formez numărul de la Brodnax şi Speer. E aproape şase 
şi secretarele pleacă la ora cinci. După ce sună de nouă ori, 
răspunde simplu o voce de bărbat: 

— Alo. 

Mă întorc cu spatele la sală şi încerc să mă ascund între 
rafturile laterale. 

— Alo, sunt Rudy Baylor. Sunt la facultatea de drept şi 
am primit un bileţel, să-l sun pe Loyd Beck. Scrie că e 
urgent. 

Mesajul nu specifica nimic de vreo urgenţă, dar în clipa 
aceasta sunt destul de agitat. 

— Rudy Baylor? În ce context? 

— Sunt cel pe care tocmai l-aţi angajat. Cu cine vorbesc? 

— O, da, Baylor. Carson Bell la telefon. Ştii, Loyd e-ntr-o 
şedinţă şi nu poate fi deranjat, pentru moment. Încearcă 
peste o oră. 

L-am cunoscut pe Carson Bell foarte puţin, când mi-au 
arătat birourile şi îmi amintesc de el ca de un tip speriat de 
bombe, care şi-a ridicat, prietenos, privirea pentru o 
secundă, apoi, înapoi, la lucru. 

— Ştiţi, domnule Bell, cred că trebuie să vorbesc cu 
domnul Beck. 

— Îmi pare rău, dar nu e posibil, pentru moment. 
înţelegi? 

— Am auzit un zvon, cum că aţi fuziona cu Trent... cu 
Tinley Britt. E-adevărat? 

— Uite ce-i, Rudy, sunt ocupat şi nu pot să stau de vorbă 
acum. Revino peste o oră şi Loyd o să te lămurească. 

să mă lămurească? 

— Mai am postul? întreb eu cu teamă şi oarecum 
disperat. 

44 


- JOHN GRISHAM - 


— Sună peste o oră, zice el iritat şi-mi trânteşte 
telefonul. 

Mâzgălesc un mesaj pe o bucăţică de hârtie şi i-l întind 
recepţionerului. 

— ÎI ştii pe Booker Kane? îl întreb. 

— Mda. 

— Bun. O să sosească în câteva minute. Dă-i mesajul 
ăsta. Spune-i că mă întorc cam într-o oră. 

Mărâie, dar ia bileţelul. Plec din bibliotecă, mă strecor pe 
lângă sala de recreere şi mă rog în gând să nu mă vadă 
nimeni, apoi părăsesc clădirea şi alerg în parcare, unde m- 
aşteaptă Toyota mea. Sper să pornească motorul. Unul 
dintre secretele mele cele mai întunecate este că mai sunt 
încă dator aproape trei sute de dolari, la o companie 
financiară, din cauza epavei acesteia jalnice. L-am minţit 
până şi pe Booker. El crede că am plătit-o. 


45 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


3 


Nu e niciun secret că sunt prea mulţi avocaţi în Memphis. 
Ni s-a spus acest lucru încă de când am început cursurile 
facultăţii de drept. S-a subliniat faptul că această 
profesiune este suprapopulată nu numai aici, ci peste tot, 
că unii dintre noi ne vom omori învățând trei ani de zile, 
vom lupta să trecem examenul de admitere în barou şi tot 
nu ne vom putea găsi de lucru. Aşadar, ne-au făcut 
favoarea să ne indice încă din primul an că vor trânti la 
examene cel puţin o treime din noi. Ceea ce au şi făcut. 

Pot să numesc vreo zece persoane care vor absolvi o 
dată cu mine, luna viitoare, şi după aceea vor avea timp 
berechet să se pregătească pentru examenul de intrare în 
barou, pentru că n-au găsit încă de lucru. Şapte ani de 
studii superioare şi să te trezeşti şomer! Mă mai gândesc şi 
la alţi câţiva zeci de colegi de-ai mei care vor lucra ca 
asistenţi de avocaţi, asistenţi de procurori municipali şi ca 
funcţionari prost plătiţi, în slujba unor judecători cu leafa 
mică - posturi despre care ni s-a vorbit când am început 
facultatea de drept. 

Aşa că, din multe puncte de vedere, am fost destul de 
mândru de poziţia mea la Brodnax şi Speer - o firmă 
adevărată de avocaţi. Da, am fost destul de mulţumit faţă 
de alţii mai puţin talentaţi care încă mai bat drumurile şi 
cerşesc interviuri pentru angajare. Această aroganță mi-a 
dispărut dintr-o dată. Simt un nod în stomac, în timp ce 
conduc spre centru. Nu exista loc pentru mine la o firmă ca 
Trent & Brent. Toyota pârâie şi scuipă ca de obicei, dar, cel 
puţin, se mişcă. 

Incerc sa mă gândesc lucid la fuziunea aceea. Acum vreo 
doi ani, Trent & Brent a înghiţit o firmă formată din treizeci 
de oameni - lucru care a făcut multă vâlvă în oraş. Dar nu- 
mi amintesc dacă în acest proces s-au făcut concedieri. De 
ce s-o facă în cazul unei firme cu cincisprezece oameni, aşa 
ca Brodnax şi Speer? Deodată îmi dau seama de cât de 


46 


- JOHN GRISHAM - 


puţin ştiu despre viitorul meu patron. Bătrânul Brodnax a 
murit cu ani în urmă şi chipul lui bovin a fost imortalizat 
printr-un bust hidos de bronz, aşezat lângă uşa din faţă a 
birourilor. Speer e ginerele lui, deşi a divorţat de mult de 
fiica sa. L-am întâlnit pe Speer pentru o secundă şi a fost 
destul de drăguţ. Mi s-a spus încă de la al doilea sau al 
treilea interviu că clienţii lor cei mai importanţi erau două 
companii de asigurări şi că optzeci la sută din activitatea 
lor se axa pe apărarea în cazuri de accidente de automobil. 

Probabil că Trent & Brent are nevoie de o întărire a 
muşchilor la acest capitol. Cine ştie? 

Circulaţia e intensă pe Poplar, dar majoritatea 
autovehiculelor se deplasează în sens opus. Incep să zăresc 
clădirile înalte din centrul oraşului. Nu-mi vine să cred că 
Loyd Beck, Carson Bell şi ceilalţi de la Brodnax şi Speer vor 
fi de acord să mă angajeze, să-şi facă tot felul de 
aranjamente şi de planuri, apoi să-mi taie beregata, de 
dragul banilor. Doar n-au să fuzioneze cu Trent & Brent, 
fără să-şi protejeze propriii lor oameni, nu-i aşa? 

În ultimul an, colegii mei care vor absolvi o dată cu mine 
luna viitoare au scormonit oraşul acesta, căutându-şi de 
lucru. E imposibil să mai fie vreun post liber. Nici măcar o 
posibilitate cât de mică de angajare n-ar fi putut scăpa 
printre degete. 

Deşi parcările se golesc văzând cu ochii şi e destul loc 
liber, opresc ilegal, vizavi de clădirea cu opt niveluri unde 
funcţionează Brodnax şi Speer. La vreo două blocuri, se află 
banca, cea mai înaltă construcţie din centrul oraşului, unde, 
bineînţeles, Trent & Brent a închiriat jumătatea de sus. Din 
înălțimile lor măreţe, îşi permit să se uite în jos cu dispreţ la 
restul oraşului. li urăsc. 

Traversez strada şi pătrund în holul murdar al clădirii 
Powers. În stânga, se află două lifturi, dar în dreapta observ 
un chip cunoscut. E Richard Spain, unul dintre asociaţii de 
la Brodnax şi Speer, un tip tare drăguţ, care m-a invitat la 
masă, când am fost aici prima oară. Stă pe o bancă îngustă 
de marmură, fixând podeaua. 

47 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Richard, zic eu apropiindu-mă. Sunt eu, Rudy Baylor. 

Nu face nicio mişcare. Continuă să se uite în pământ. Mă 
aşez alături de el. Lifturile sunt chiar în faţa noastră, la zece 
metri. 

— Ce s-a întâmplat, Richard? întreb eu. 

Pare ameţit. 

— Richard, te simţi bine? 

Micul hol e gol în momentul acesta şi e linişte. 

Îşi întoarce încet capul spre mine şi abia deschide gura. 

— M-au concediat, zice el liniştit. 

Are ochii roşii de plâns sau de băutură. Inspir adânc. 

— Cine? întreb cu voce joasă, sigur de răspuns. 

— M-au concediat, zice el iar. 

— Richard, te rog, vorbeşte. Ce se întâmplă aici? Cine-a 
fost concediat? 

— Au concediat toţi asociaţii, spune el rar. Beck ne-a 
chemat în sala de şedinţe, a zis că partenerii au căzut de- 
acord să vândă totul firmei Tinley Britt şi că nu mai e loc 
pentru asociaţi. Pur şi simplu. Ne-au dat o oră să ne golim 
birourile şi să părăsim clădirea. 

In timp ce vorbeşte îşi mişcă ciudat capul, de pe un umăr 
pe altul şi se uită ţintă la uşile lifturilor. 

— Aşa, pur şi simplu... zic eu. 

— Bănuiesc că te întrebi ce-i cu postul tău, zice Richard, 
uitându-se tot în gol. 

— Mi-a trecut şi asta prin minte. 

— Ticăloşilor ăstora nu le pasă de tine. Bineînţeles, îmi 
dădusem deja seama de asta. 

— Şi de ce v-ar concedia pe voi? întreb eu abia auzit. 

Ca să fiu sincer, nu-mi pasă mie de ce-i concediază pe 
asociaţi. Dar încerc să par de bună-credinţă. 

— Trent & Brent nu ne-au vrut decât clienţii, zice el. Şi ca 
să-i obţină, a trebuit să cumpere partenerii. Noi, asociaţii, le 
stăm în drum. 

— Imi pare rău, spun eu. 

— Şi mie. A fost menţionat şi numele tău, în timpul 
şedinţei. Cineva a întrebat de tine, pentru că erai singurul 

48 


- JOHN GRISHAM - 


asociat nou. Beck a zis că a încercat să te sune şi să-ţi dea 
vestea cea rea. Şi ţie ţi-au tăiat craca de sub picioare, 
Rudy. Îmi pare rău. 

Îmi cade puţin capul, în timp ce fixez podeaua. Mâinile 
îmi sunt transpirate. 

— Ştii cât am câştigat anul trecut? întreabă el. 

— Cât? 

— Optzeci de mii. Am slugărit aici şase ani, am lucrat 
câte şaptezeci de ore pe săptămână, mi-am neglijat familia, 
mi-am vărsat sângele pentru buna şi bătrâna firmă Brodnax 
şi Speer, ca apoi ticăloşii ăştia să-mi spună că am o oră să- 
mi golesc biroul şi să plec. Au pus până şi un gardian să mă 
supravegheze cât îmi strâng lucrurile. M-au plătit cu optzeci 
de mii şi am avut trecute pe listă două mii cinci sute de ore 
a câte o sută cincizeci fiecare, aşa că i-am îmbuibat cu trei 
sute şaptezeci şi cinci de mii, anul trecut. M-au răsplătit cu 
optzeci de mii, mi-au dat un ceas de aur, mi-au spus că 
sunt grozav şi că, în câţiva ani, poate le voi fi partener - ştii 
cum e: marea familie fericită. Şi vin ăştia de la Trent & 
Brent cu milioanele lor şi mă trezesc fără serviciu. lar tu, la 
fel, amice. Îți dai seama că tocmai ţi-ai pierdut prima 
slujba, chiar înainte s-o începi? 

Nu ştiu ce să-i răspund. 

Îşi lasă uşor capul pe umărul stâng şi nu mă mai bagă în 
seamă. 

— Optzeci de mii. O grămadă de bani, Rudy, nu-i aşa? 

— Da. 

Pentru mine, asta-i o mică avere. 

— În niciun caz n-am cum să mai găsesc un serviciu unde 
să câştig atât, ştii? E imposibil aici, în oraş. Nimeni nu 
angajează. Prea mulţi afurisiţi de avocaţi. 

Fără doar şi poate. 

Îşi şterge ochii cu degetele, apoi se ridică încet în 
picioare. 

— Trebuie să-i spun neveste-mii, murmură el ca pentru 
sine, în timp ce traversează holul cu spatele plecat. 

Dispare pe trotuar. 

49 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


lau liftul la etajul patru şi ies într-un foaier micut. Dincolo 
de nişte uşi duble de sticlă, văd un gardian solid, îmbrăcat 
în uniformă, stând în picioare lângă biroul de recepţie. 
Rânjeşte la mine când intru în sediul firmei Brodnax şi 
Speer. 

— Cu ce vă pot fi de folos? mârâie el. 

— ÎI caut pe Loyd Beck, spun eu, încercând să arunc o 
privire pe lângă el, spre coridorul din spate. 

Se mută puțin, ca să-mi blocheze vederea. 

— Şi cine sunteți? 

— Rudy Baylor. 

Se apleacă şi ia un plic de pe birou. 

— Asta-i pentru dumneavoastră, zice el. 

Numele meu e scris de mână, cu cerneală roşie. 
Despăturesc o scrisoare scurtă. Îmi tremură mâinile când o 
citesc. 

Prin radio, se aude o voce cârâită şi el se depărtează 
încet. 

— Citiţi scrisoarea şi plecaţi, zice, apoi dispare pe hol. 

Scrisoarea nu are decât un paragraf; Loyd Beck către 
mine. Îmi anunţă vestea cu menajamente şi îmi urează 
toate cele bune. Fuziunea a fost „bruscă şi neașteptată”. _ 

Azvârlu foaia pe jos şi mai caut ceva de aruncat. In 
spate, niciun zgomot. Sunt sigur că s-au pitit după uşile 
ferecate, aşteptând ca eu şi alţi inoportuni să ne luăm 
tălpăşiţa. Pe piedestalul de lângă uşă, se află un bust - o 
lucrare proastă de sculptură în bronz reprezentând chipul 
buhăit al bătrânului Brodnax; o scuip când trec pe lângă ea. 
Nu se clinteşte. Aşa că îi dau un brânci, în vreme ce 
deschid uşa. Piedestalul se clatină şi capul cade într-o 
parte. 

— Hei! tună un glas în urma mea, şi când bustul se 
prăbuşeşte, prin uşa de sticlă îl văd pe gardian alergând 
după mine. 

O miime de secundă, îmi trece prin minte să mă opresc 
şi să-mi cer iertare, dar apoi ţâşnesc prin foaier şi deschid 
iute uşa care dă spre scări. Urlă din nou după mine. O iau la 

50 


- JOHN GRISHAM - 


goană în jos, tropăind furios. E prea bătrân şi prea gras, ca 
să mă ajungă. 

Holul e gol, în clipa când intru acolo, pe uşa de lângă 
lifturi. les calm pe trotuar. 


E aproape şapte şi s-a întunecat când mă opresc în faţa 
unui magazin la şase străzi distanţă. O plăcuţă scrisă de 
mână face reclamă la bere slab alcoolizată: trei dolari şase 
cutii. Simt nevoia unui carton de şase cutii de bere ieftină şi 
blondă. 

Loyd Beck m-a angajat acum două luni, a zis că am note 
destul de bune, că scrisul mi-e viguros, interviurile au 
decurs bine, iar cei de la firmă au fost în unanimitate de 
părere că sunt omul potrivit. Totul mergea excelent. Un 
viitor luminos, la buna şi vechea firmă Brodnax şi Speer. 

Apoi Trent & Brent le flutură câţiva dolari pe la nas şi 
partenerii ne trântesc uşa-n nas. Ticăloșii ăştia lacomi fac 
câte trei sute de mii anual şi nu se mai satură. 

Intru şi cumpăr berea. După ce plătesc, mai am în 
buzunar patru dolari şi nişte mărunţiş. Nici contul meu de la 
bancă nu e mai acătării. 

Mă aşez în maşină, lângă o cabină telefonică, şi golesc 
prima cutie. N-am mai mâncat nimic de-acum câteva ore, 
când am luat prânzul acela delicios cu Dot şi Buddy, cu 
Bosco şi cu domnişoara Birdie. Poate era bine să fi mâncat 
încă o porţie de piftie, ca Bosco. Berea rece are un impact 
puternic asupra stomacului meu gol şi urechile încep să-mi 
zbârnâie pe loc. 

Cutiile se golesc rapid. Orele trec una după alta, în 
vreme ce eu dau târcoale pe străzile din Memphis. 


51 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


4 


Apartamentul meu e o speluncă murdară, formată din 
două încăperi, la nivelul al doilea al unei clădiri dărăpănate 
de cărămidă, numita The Hampton; două sute şaptezeci şi 
cinci pe lună, rareori plătiţi la timp. Se află la o stradă 
depărtare de o arteră aglomerată, cam la un kilometru şi 
jumătate de campus. Aceasta a fost casa mea aproape trei 
ani de zile. In ultima vreme, mi-a trecut adesea prin minte 
să o şterg, pur şi simplu, în miez de noapte, apoi să încerc 
să-mi găsesc ceva cu chirie lunară, pentru anul care vine. 
Până acum, aceste planuri au ţinut totdeauna cont şi de 
elementul serviciu şi de salariul de la Brodnax şi Speer. The 
Hampton e plină de studenţi păduchioşi ca mine, şi 
proprietarul e obişnuit să facă scandal din cauza 
restanţelor. 

Puțin înainte de două, când ajung acolo, parcarea e 
întunecată. Trag lângă ruina aceea şi, în timp ce mă strecor 
afară din maşină şi închid portiera, văd că se mişcă ceva 
brusc, în apropiere. Din alt automobil, iese repede un 
bărbat, trânteşte uşa şi se îndreaptă spre mine. Îngheţ 
acolo, pe trotuar. În jur e întuneric şi linişte. 

— Dumneata eşti Rudy Baylor? îmi arunca el drept în 
faţă. 

E un adevărat cowboy - cizme cu vârf ascuţit, blugi 
Levi's mulaţi, cămaşă de cânepă, tuns scurt şi cu barbă. 
Mestecă gumă şi sunt sigur că nu se dă înapoi de la nicio 
încăierare. 

— Dar dumneata cine eşti? întreb eu. 

— Eşti Rudy Baylor? Da sau nu? 

— Da. 

Scoate nişte hârtii din buzunarul de la spate şi mi le vâră 
sub nas. 

— Îmi pare rău, zice el sincer. 

— Ce-s astea? întreb eu. 

— Citaţii. 

52 


- JOHN GRISHAM - 


lau încet hârtiile. E prea întuneric să le citesc, dar mi-e 
foarte clar. 

— Eşti curier juridic, nu-i aşa? bat eu în retragere. 

— Mda. 

— De la Texaco? 

— Mda. Şi de la Hampton. Vei fi evacuat. 

Dacă aş fi treaz, poate aş resimţi un şoc, ştiind că ţin în 
mână o notă de evacuare. Dar am avut destule lovituri într- 
o singură zi. Arunc o privire spre clădirea aceea întunecată 
şi mohorâtă, cu iarba plină de gunoi şi cu buruieni pe 
trotuar şi mă minunez cum de-a putut locul acesta jalnic 
să-mi mănânce cei mai frumoşi ani. 

Se dă un pas înapoi. 

— E scris totul aici, îmi explică el. Data procesului, 
numele avocaţilor etc. Poate rezolvi, dând nişte telefoane. 
Nu-i treaba mea. Nu-mi fac decât datoria. 

Ce mai datorie! Să te strecori prin întuneric, să-i iei prin 
surprindere pe oameni, să le arunci nişte hârtii în faţă, să le 
dai, acolo, nişte sfaturi juridice pe gratis şi-apoi s-o ştergi, 
să terorizezi pe altcineva. 

Pleacă, dar se opreşte o clipă şi zice: 

— O, ascultă. Eu am fost poliţist şi am un aparat de 
emisie-recepţie în maşină. Acu’ vreo câteva ore, am prins o 
discuţie. Un oarecare Rudy Baylor a devastat o firmă de 
avocaţi din centru. Descrierea se potriveşte. Şi modelul 
maşinii. Da' eu nu cred. 

— Şi dacă-i aşa? 

— Nu-i treaba mea, să ştii. Numa’ că te caută poliţia, 
pentru distrugerea avutului privat. 

— Vrei să zici că mă vor aresta? 

— Da. Să fiu în locul tău, m-aş duce să dorm în altă parte 
în noaptea asta. 

Se-aruncă în maşina lui, un BMW. Îl urmăresc cu privirea 
cum se îndepărtează. 


Booker mă întâmpină în pridvorul casei sale frumoase, cu 
etaj. Poartă un halat de mătase pe deasupra pijamalei. N- 
53 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


are papuci, e în picioarele goale. O fi el Booker doar un biet 
student de la drept, care numără zilele până la angajare, 
dar ia moda foarte în serios. N-are multe în dulap, dar 
toaletele lui sunt alese cu grijă. 

— Ce naiba se-ntâmplă? mă întreabă el iritat, cu ochii 
cârpiţi de somn. 

L-am sunat de la un telefon public, de la Junior Food 
Mart, de după colţ. 

— Îmi pare rău, zic eu, în timp ce intram în cameră. 

O vad pe Charlene în bucătărioară, îmbrăcată şi ea într- 
un halat de mătase, cu părul strâns la spate, cu ochii 
somnoroşi, făcând cafea sau aşa ceva. Undeva, în spate, 
aud un copil urlând. E aproape trei dimineaţa şi am trezit 
toată trupa. 

— la loc, zice Booker, luându-mă de braţ şi împingându- 
mă uşor pe canapea. Ai băut. 

— Sunt beat, Booker. 

— Ai avut vreun motiv anume? 

Stă în faţa mea, ca un tata supărat. 

— E o poveste lungă. 

— Ai zis ceva de poliţie. 

Charlene îmi pune o ceaşca cu cafea fierbinte pe măsuţa 
de lângă mine. 

— Te simţi bine, Rudy? mă întreabă ea cu cel mai dulce 
glas posibil. 

— Nemaipomenit, îi răspund ca un cretin sadea. 

— Du-te şi vezi ce fac copiii, îi spune Booker, iar ea 
dispare. 

— Îmi pare rău, spun din nou. 

Booker se-aşază foarte aproape de mine, pe marginea 
măsuţei şi aşteaptă. 

Nici nu m-ating de cafea. Capul îmi zvâcneşte. Mă 
descarc de tot ce mi s-a întâmplat de când ne-am despărţit, 
ieri după-masă, devreme. Mi s-a îngroşat limba, aşa că mă 
opresc din când în când, încercând să mă concentrez 
asupra povestirii. Charlene se aşază într-un scaun din 
apropiere şi ascultă îngrijorată. 

54 


- JOHN GRISHAM - 


— Îmi pare râu, îi şoptesc eu. 

— Nu-i nimic, Rudy. Nu-i nimic. 

Tatăl lui Charlene e pastor, undeva, la ţară, în 
Tennessee, iar ea nu are nicio înţelegere pentru băutură şi 
mojicie. În rarele ocazii când am tras câte un chef cu 
Booker, în timpul facultăţii, am făcut-o pe furiş. 

— Ai băut doua cartoane de bere? mă întreabă el 
neîncrezător. 

Charlene pleacă să vadă de copilul care a început iar să 
orăcăie în spate. Termin povestea despre întâlnirea dintre 
mine şi curierul juridic, cu procesul şi evacuarea. A fost o zi 
infernală. 

— Trebuie să-mi găsesc o slujbă, Booker, zic eu, bând din 
cafea cu sete. 

— Pentru moment, ai probleme mai mari decât asta. 
Trebuie să susţinem examenul de intrare în barou, în trei 
luni de-acu'-ncolo, apoi să trecem prin faţa comitetului de 
selecţie. Dacă te arestează şi te condamnă pentru isprăvile 
tale, eşti ruinat. 

La asta nu m-am gândit. Capul îmi zvâcneşte cu putere, 
să-mi crape. 

— Poţi să-mi dai un sanaviş? 

Mi-e rău. Când am început al doilea carton de bere, am 
mâncat o pungă cu cornuleţe, dar asta-i tot, de la prânzul 
cu Bosco şi cu domnişoara Birdie. 

Charlene aude din bucătărie. 

— N-ai vrea nişte ouă cu şuncă? 

— Ba da, Charlene. Mulţumesc. 

Booker e cufundat în gânduri. 

— Am să-l sun pe Marvin Shankle, peste câteva ore. El îi 
va telefona fratelui său, să tragă sforile pe la poliţie, dac-o 
putea. Trebuie să prevenim arestarea. 

— Mi se pare nemaipomenit. 

Marvin Shankle e cel mai important avocat negru din 
Memphis, viitorul şef al lui Booker. 

— Întreabă-l şi dacă are vreo posibilitate de angajare. 

— Bine. Aşadar, vrei să munceşti la o firmă pentru 

55 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


drepturile civile ale negrilor. 

— İn momentul acesta, aş accepta şi la o firmă coreeană 
specializată în divorţuri. N-am vrut să te jignesc, Booker. 
Dar trebuie să obţin o slujbă. Uită-te ce ruină-i pe capul 
meu. Pot s-apară oricând alţi portărei strecurându-se din 
tufişuri, gata să sară la mine cu somaţii. Nu mai fac faţă. 

Mă las uşor pe canapea. Charlene prăjeşte şunca şi 
mirosul greu se răspândeşte în salonaş. 

— Unde sunt citaţiile? mă întreabă Booker. 

— În maşină. 

Pleacă din cameră şi se întoarce într-o clipă. Se aşază pe 
un scaun din apropiere şi studiază citaţia de la Texaco şi 
nota de evacuare. Charlene se-nvârte prin bucătărie, îmi 
mai aduce cafea şi aspirină. E trei şi jumătate dimineaţa. În 
sfârşit, copiii s-au liniştit. E cald şi bine, mă simt la adăpost, 
mă simt iubit, chiar. 

Capul mi se învârte uşor, în timp ce închid ochii şi adorm. 


56 


- JOHN GRISHAM - 


5 


Mă strecor spre seară în clădirea facultăţii de drept, ca 
un şarpe prin lăstăriş, la câteva ore după cele două cursuri 
pe care le-aveam astăzi: legislaţie sportivă şi selecţiuni din 
„Codul lui Napoleon”. Ce glumă bună! Mă ascund în 
locşorul meu retras, din subsolul bibliotecii. 

Booker m-a trezit, dându-mi vestea încurajatoare că a 
vorbit cu Marvin Shankle şi că rotiţele au început să se- 
nvârtească acolo, în centrul oraşului. Un anume căpitan sau 
aşa ceva fusese contactat, iar domnul Shankle spera că 
problema se va rezolva. Fratele domnului Shankle este 
judecător pe la criminalistica şi dacă acuzaţiile nu vor putea 
fi anulate, se vor trage alte sfori. Dar încă nu aflase nimic în 
legătură cu urmărirea poliţiei. Booker va mai da nişte 
telefoane şi mă va ţine la curent. 

El are deja un birou la firma lui Shankle. Lucrează de doi 
ani acolo, ca funcţionar, cu jumătate de normă şi învaţă 
mai mult decât noi toţi. O sună pe secretară între cursuri, 
lucrează conştiincios, cu agendă, îmi povesteşte despre un 
client sau altul. O să fie un avocat nemaipomenit. 

Imposibil să-ţi aduni gândurile când eşti mahmur. 
Mâzgălesc pe agenda mea juridică tot felul de lucruri 
importante pentru mine, cum ar fi: şi-acum c-am intrat aici, 
fără să fiu reperat, ce-am de făcut? Voi aştepta vreo două 
ore, până se goleşte clădirea. E vineri după-amiază, când 
timpul se scurge cel mai lent din toată săptămâna. Apoi, o 
să mă duc tiptil până la Biroul de orientare profesională, o 
s-o abordez pe directoare şi o să-mi spun păsul. Dacă am 
noroc, poate găsesc vreo agenţie guvernamentală obscură, 
refuzată de ceilalţi absolvenţi, care să aibă de oferit vreo 
douăzeci de mii de dolari pe an unei minţi luminate. Sau, 
poate, vreo companie neînsemnată care s-a trezit deodată 
că are nevoie de alt avocat al casei. In momentul de faţă, 
nu prea mi-a mai rămas de ales. 

Prin Memphis, circulă o legendă vie, pe nume Jonathan 


57 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Lake, absolvent al acestei facultăţi care nici el nu şi-a găsit 
de lucru la firmele mari din centrul oraşului. Asta se 
întâmpla acum douăzeci de ani. Lake a fost înşelat de 
firmele cu autoritate, aşa că a închiriat un spaţiu oarecare, 
şi-a atârnat o tăbliță şi s-a declarat gata să pledeze. A făcut 
foamea câteva luni, apoi s-a buşit cu motocicleta, într-o 
noapte, şi s-a trezit, cu piciorul rupt, la „Sfântul Petru”, 
spitalul săracilor. Nu mult după aceea, patul de lângă el a 
fost ocupat de alt tip care avusese un accident de 
motocicleta. Acesta era zobit şi suferise arsuri grave. 
Prietena lui, mai rău. A şi murit, la câteva zile. Lake s-a 
împrietenit cu tipul acela şi a rezolvat ambele cazuri. Pe 
măsură ce lucrurile evoluau, şoferul Jaguarului care nu 
cedase trecerea şi lovise motocicleta celor doi clienţi de 
care se ocupa Lake s-a dovedit a fi unul dintre partenerii de 
vază ai celei de-a treia firme ca mărime, din centrul 
oraşului. Era acelaşi tip care îi luase un interviu lui Lake, cu 
şase luni în urmă. Şi pe deasupra fusese beat, când n-a 
văzut semnul pe stop. 

Lake şi-a pledat cauza animat de sentimentul răzbunării. 
Partenerul de vază beat poseda mii de asigurări cu care 
compania acestuia a început imediat s-arunce în Lake. Toţi 
voiau să se termine repede. La şase luni după examenul de 
intrare în barou, Jonathan Lake a solicitat pentru cazurile 
sale două milioane şase sute de mii. Bani gheaţă, daţi pe 
loc. În mână. 

Legenda spune că motociclistul i-a promis lui Lake, pe 
când zăceau amândoi în patul de spital, că îi dă jumătate 
din suma pe care o va obţine de la vinovat. Avocatul şi-a 
amintit de promisiune. Motociclistul s-a ţinut de cuvânt. 
Conform legendei, Lake s-a ales cu un milion trei sute de 
mii. Eu unul aş fi plecat în Caraibe cu banii ăştia şi-aş fi 
huzurit pe propriul meu keci, sorbind la punci cu rom. 

Nu însă şi Lake. El şi-a construit un sediu, l-a umplut cu 
secretare şi funcţionari, curieri şi anchetatori şi s-a pus 
serios pe treabă. A lucrat câte optsprezece ore pe zi şi nu s- 
a temut să dea în judecată pe oricine, pentru orice. A 

58 


- JOHN GRISHAM - 


studiat mult, s-a instruit şi-a devenit curând cel mai grozav 
avocat pledant din Tennessee. 

După douăzeci de ani, Jonathan Lake lucrează tot 
optsprezece ore pe zi, e proprietarul unei firme cu 
unsprezece asociaţi, fără parteneri, pledează în mai multe 
cazuri importante decât orice avocat şi face, spune 
legenda, cam trei milioane de dolari pe an. 

li place să-i arunce-n stânga şi-n dreapta. E greu să ţii de 
trei milioane de dolari la Memphis, aşa că Jonathan Lake e 
totdeauna în centrul atenţiei. Şi legenda lui ia amploare. În 
fiecare an, un anumit număr de studenţi vin la drept, 
datorită lui Jonathan Lake. Au în faţă visul. Şi câţiva 
absolvenţi pleacă de-aici fără slujbă, pentru că nu-şi doresc 
decât o cămăruţă în centrul oraşului, cu numele lor pe uşă. 
Vor să moară de foame şi să dea lovitura, exact ca Lake. 

Bănuiesc că merg şi cu motocicleta. Poate asta-i calea 
mea. Poate mai e o speranţă. Eu şi Lake. 


Îl prind pe Max Leuberg într-o pasă proastă. Vorbeşte la 
telefon dând din mâini şi înjurând ca un marinar beat. E 
vorba de un proces din St. Paul, unde trebuie să depună 
mărturie. Mă prefac că mâăzgălesc ceva, privesc în pământ, 
încerc să nu ascult, în vreme ce el se agită în dosul biroului, 
smucind firul telefonului. 

Pune receptorul jos. 

— Le tai rafta, fără nicio problemă, zice el repede, în timp 
ce se întinde după ceva, în mijlocul harababurii de pe birou. 

— Cui? 

— Celor de la Marele Profit. Am citit tot dosarul, aseară. 
Hoţie tipică a debitului de asigurare. 

la un dosar cu şină dintr-un colţ şi se lasă să cadă în 
scaun. 

— Ştii ce-i acela un debit de asigurare? 

Cred că ştiu, dar mi-e teamă să nu-mi ceară amănunte. 

— Nu tocmai. 

— Negrii îi zic „asigurare stradală”. Poliţe ieftine, 
distribuite din uşă în uşă oamenilor cu venituri mici. Agenţii 

59 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


care vând poliţele revin săptămânal, strâng cotizaţiile şi fac 
debitul în carnetul de plata al asiguratului. Îi pradă pe 
neştiutori, iar când se fac solicitări pe baza poliţelor, 
societăţile de asigurări le refuză aproape totdeauna. Ne 
pare rău, nu exista acoperire pentru motivul ăsta sau ăsta. 
Au o capacitate creatoare nelimitată, când e vorba de 
motive. 

— Şi nu sunt daţi în judecată? 

— Nu prea des. Studiile arata că unul din treizeci de 
cazuri de rea-credinţă ajunge la tribunal. Societăţile ştiu 
acest lucru, desigur, şi pe asta mizează şi ele. Nu uita, e 
vorba de oameni simpli, cărora le e frică de avocaţi şi de 
sistemul nostru juridic. 

— Şi ce se întâmpla când sunt daţi în judecată? întreb eu. 

Dă cu mâna după un gândac sau după o muscă şi-i 
zboară două file de pe birou, pe jos. Îşi pocneşte violent 
încheieturile. 

— În general, nu mare lucru, deşi s-a ajuns la nişte 
amenzi frumuşele, în ţară. In două sau trei, am fost şi eu 
implicat. Dar _ juriile sunt refractare la transformarea 
oamenilor simpli, cu poliţe ieftine, în milionari. Să ţii minte 
asta. Un reclamant cere, să zicem, cinci mii de dolari 
pentru acoperirea cheltuielilor medicale, garantate fără 
doar şi poate de polita respectivă. Dar societatea de 
asigurări zice nu. lar aceasta valorează, să zicem, două 
sute de milioane. La proces, avocatul reclamantului solicita 
juriului cinci mii, precum şi câteva milioane pedeapsă 
pentru rea-credinţă. Nu prea ţine, decât foarte rar. Juraţii 
accepta cinci mii, mai aruncă zece ca amendă şi societatea 
câştigă din nou. 

— Dar Donny Ray Black e pe moarte. Şi asta din cauză că 
nu i se poate face transplantul de măduvă la care are 
dreptul prin poliţa aceea. N-am dreptate? 

Leuberg îmi arunca un zâmbet maliţios. 

— Ba da, cum să nu! Asta presupunând că părinţii lui ți- 
au spus totul. Rămâne de văzut. 

— Şi dacă nu mai e nimic, în afară de ce-i aici? îl întreb 

60 


- JOHN GRISHAM - 


eu, arătând spre dosar. 

Dă din umeri şi din cap şi surâde din nou. 

— Atunci, e un caz bun. Nu nemaipomenit, dar bun. 

— Nu înţeleg. 

— Simplu, Rudy. Suntem în Tennessee. Statul verdictelor 
cu cinci cifre. Nimeni nu primeşte amenzi punitive aici. 
Juraţii sunt extern de conservatori. Venitul pe cap de 
locuitor este destul de scăzut, aşa că juraţilor nu le vine să- 
şi îmbogăţească vecinii. Mai ales Memphis e un loc unde 
obţii greu un verdict decent. 

Pun pariu că Jonathan Lake ar putea obţine un verdict 
favorabil lor. Şi poate îmi dă şi mie o feliuţă, dacă-i duc 
cazul. În ciuda mahmurelii, la etaj rotiţele funcţionează 
bine. 

— Aşadar, ce fac? întreb eu. 

— Dă-i în judecată pe ticăloşi. 

— Nu prea sunt licenţiat. 

— Păi, nu tu. Trimite-i pe oamenii tăi la unul dintre 
avocaţii trăsnet din centrul oraşului. Dă câteva telefoane în 
numele lor, stai de vorba cu avocatul. Scrie un raport de 
două pagini pentru Smoot şi-ai rezolvat treaba. 

Sare în picioare, în timp ce sună telefonul şi îmi aruncă 
dosarul. 

— Ai înăuntru o lista cu peste treizeci de cazuri de rea- 
credinţă pe care ar trebui să le citeşti; asta presupunând că 
te interesează problema. 

— Mulţumesc, zic eu. 

Îmi face semn să plec. În vreme ce ies, Max Leuberg 
începe să urle la telefon. 


Facultatea de drept m-a învăţat să detest cercetarea. 
Trăiesc aici de trei ani şi cel puţin jumătate din orele de 
chin le-am petrecut „săpând” prin tratate vechi, căutând 
cazuri antice care vin în sprijinul teoriilor juridice primitive 
la care niciun avocat sănătos la minte nu s-a mai gândit de 
ani de zile. AĂstora de-aici le place să te trimită după cai 
verzi pe pereţi. Profesorii, care s-au apucat aproape toţi să 

61 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


predea pentru că nu sunt în stare să activeze în lumea 
adevărată, au impresia că e un exerciţiu bun pentru noi să 
dăm de urma unor cazuri obscure, apoi să le expunem pe 
scurt, ca să obţinem note bune; ceea ce ne va face să 
intrăm în profesie ca tineri avocaţi bine educați. 

Lucrul acesta e valabil mai ales pentru primii doi ani de 
studiu. Acum nu mai e aşa rău. Cu toată tâmpenia lui, acest 
exerciţiu oferă, poate, o metodă. Am auzit mii de poveşti 
despre mari firme şi despre obiceiul lor de a-i face pur şi 
simplu, pe cei nou recrutaţi, sclavi ai bibliotecii, timp de doi 
ani, ca să scrie rezumate şi dări de seamă ale unor 
procese. 

Când faci cercetare juridică mahmur fiind, ţi se opresc 
toate ceasornicele. Durerea de cap se înrăutăţeşte. Mâinile 
îţi tremură continuu. Booker mă găseşte vineri seara târziu, 
în vizuina mea mică, cu zeci de cărţi deschise, împrăştiate 
pe birou. Lista lui Leuberg cu cazurile care trebuie citite. 

— Cum te simţi? mă întreabă el. 

Booker e la costum şi la cravată şi, cu siguranţă, a fost la 
birou, a vorbit la telefon şi-a folosit dictafonul ca un 
adevărat avocat. 

— Bine. 

Se ghemuieşte lângă mine şi se uită lung la teancul de 
cărţi. 

— Ce-i cu astea? mă întreabă el. 

— Nu-s pentru examenul de intrare în birou. Fac puţina 
cercetare pentru cursul lui Smoot. 

— N-ai făcut niciodată cercetare pentru Smoot. 

— Ştiu. Şi mă simt vinovat. 

Booker se ridică şi se apleacă peste birou. 

— Două lucruri, zice el, aproape în şoaptă. Domnul 
Shankle crede că micul incident de la Brodnax şi Speer s-a 
rezolvat. A dat nişte telefoane şi a fost asigurat că aşa- 
numitele victime nu vor sa facă presiuni. 

— Bun, zic eu. Mulţumesc, Booker. 

— Pentru puţin. Cred că poţi să te aventurezi acum afară. 
Asta, în cazul că te poţi rupe de cercetarea ta. 

62 


- JOHN GRISHAM - 


— Am să-ncerc. 

— Al doilea: am avut o discuţie lungă cu domnul Shankle. 
Vin de la el. Pentru moment, nu are nimic disponibil. A 
angajat trei asociaţi, pe mine şi încă doi de la Washington 
şi nu ştie prea bine unde să-i plaseze nici pe ei. E în căutare 
de spaţiu, pentru birouri. 

— Nu trebuia să faci şi asta, Booker. 

— Nu, dar am vrut eu. Nu-i nicio greutate. Domnul 
Shankle mi-a promis că-şi va pune antenele în funcţiune, 
ştii cum e. Cunoaşte o mulţime de oameni. 

Sunt mişcat până dincolo de cuvinte. Acum douăzeci şi 
patru de ore, aveam o promisiune pentru o slujbă bună, cu 
un salariu frumuşel. lată acum nişte oameni care nici măcar 
nu mă cunosc, apelând la relaţii şi zbătându-se să 
descopere o cale, cât de îngustă, să mă angajez. 

— Mulţumesc, zic eu, muşcându-mi limba şi cercetându- 
mi degetele stingherit. 

Aruncă o privire la ceas. 

— Trebuie să fug. Vrei să-nvăţăm pentru barou, mâine 
dimineaţa? 

— Da, sigur. 

— Am să te sun. 

Mă bate uşor pe umăr şi dispare. 


Exact la cinci fără zece, urc scările la etajul principal şi 
părăsesc biblioteca. Nu mă mai feresc acum de poliţişti, nu 
mă mai tem să dau ochii cu Sara Plankmore şi nici măcar 
de portărei nu-mi mai pasă. Şi, în principiu, nu-mi mai fac 
probleme nici în legătură cu eventualele confruntări 
neplăcute cu unii dintre colegii mei. Au plecat cu toţii. E 
vineri şi facultatea de drept e pustie. 

Biroul de orientare profesională e la etajul principal, în 
partea din faţă a clădirii, unde e şi administraţia. Arunc o 
privire pe afişierul din hol, dar nu mă opresc din mers. De 
obicei, e plin de anunţuri cu oferte potenţiale de muncă - 
firme mari, mici, practicanți solitari, companii private, 
agenţii guvernamentale. O privire fugară îmi confirmă ceea 

63 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


ce ştiam deja: nu e nici măcar un anunţ. În perioada 
aceasta a anului, nu exista o piaţă cu oferte de serviciu. 

Madeline Skinner conduce departamentul de orientare de 
ani de zile. Unii şuşotesc că iese la pensie, alţii îmi spun că 
ameninţă cu asta mereu, ca să-l stoarcă pe decan de tot ce 
vrea ea. Are şaizeci de ani, dar pare de şaptezeci, e o 
femeie slabă, cu părul scurt, cenuşiu, plină de riduri în jurul 
ochilor şi veşnic cu o ţigară aprinsă în scrumiera de pe 
birou. Se zice c-a ajuns la patru pachete pe zi, ceea cee 
cam neobişnuit, pentru că în această încăpere fumatul e 
interzis oficial, dar nimeni nu-şi poate lua inima-n dinţi să-i 
spună asta lui Madeline. Are o influenţă enormă, pentru că 
ea îi atrage pe cei care deţin posturile. Dacă n-ar mai exista 
oferte de serviciu, ar dispărea şi facultatea de drept. 

Şi e foarte bună în ceea ce face. Cunoaşte oamenii 
potriviţi, de la firmele potrivite. Le-a făcut rost de slujbe 
multora care acum vin să recruteze pentru propriile lor 
companii; şi e brutală. Dacă un funcţionar de stat din 
Memphis are sarcina să facă recrutări de personal pentru o 
firmă mare, şi firma respectivă apelează la Ivy League, 
ocolindu-i pe ai noştri, atunci Madeline, se ştie, îl sună 
imediat pe rectorul universităţii şi depune o plângere 
neoficială. lar acesta se duce în centru, la marile firme, ia 
masa cu partenerii şi restabileşte echilibrul. Madeline ştie 
orice posibilă ofertă de serviciu din Memphis şi cunoaşte cu 
precizie cine obţine fiecare poziţie. 

Dar serviciul ei devine tot mai dur. Prea mulţi licenţiaţi în 
drept. Şi noi nu suntem Ivy League. 

Stă lângă instalaţia de răcire a apei, uitându-se spre uşă, 
ca şi cum m-ar aştepta. 

— Bună, Rudy, zice ea cu voce gravă. 

E singură, toţi ceilalţi au plecat. Intr-o mână, ţine o cană 
cu apa, iar în cealaltă, o ţigara ieftină. 

— Bună ziua, zic eu zâmbind, de parcă aş fi cel mai fericit 
om din lume. 

Arată cu cana spre uşa biroului ei. 

— Hai să stăm de vorbă aici, înăuntru. 

64 


- JOHN GRISHAM - 


— Da, sigur, spun şi o urmez. 

Închide uşa şi îmi face semn să mă aşez pe un scaun. Mă 
conformez, iar ea se proţăpeşte pe marginea scaunului din 
spatele biroului. 

— Grea zi, nu-i aşa? rosteşte, de parcă ar şti tot ce mi s-a 
întâmplat în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Las’ c-a fost şi bine. 

— Am stat de vorbă cu Loyd Beck, în dimineaţa aceasta, 
zice ea rar. 

lar eu speram c-a murit! 

— Şi ce-a zis? o întreb încercând să par arogant. 

— Păi, am auzit aseară de fuziune şi-am fost îngrijorată. 
Eşti singurul absolvent pe care l-am plasat la Brodnax şi 
Speer, aşa că am fost foarte curioasă ce s-a întâmplat cu 
tine. 

— Şi? 

— Fuziunea aceea s-a petrecut rapid, o ocazie unică etc., 
etc. 

— Şi mie mi-a aruncat acelaşi praf în ochi. 

— Apoi, l-am întrebat când te-au anunţat prima oară de 
fuziune, iar el a scăldat-o cum că cutare partener a încercat 
să te sune de vreo două ori, dar telefonul era deconectat. 

— Da, a fost deconectat patru zile, nu-i aşa? 

— În orice caz, i-am cerut să-mi trimită prin fax o copie 
cu toata corespondenţa dintre Brodnax şi Speer şi tine, 
Rudy Baylor, privitor la fuziune şi la situaţia ta, după 
realizarea fuziunii. 

— Nu există aşa ceva. 

— Ştiu. Atâta lucru a recunoscut şi el. Concluzia e că n-au 
făcut nimic până după realizarea fuziunii. 

— Aşa e. Nimic. 

E tare plăcut s-o ştii pe Madeline de partea ta. 

— Aşadar, i-am explicat detaliat cum şi-a bătut joc de 
unul dintre absolvenţii noştri şi-am început să ne certăm ca 
chiorii, la telefon. 

Nu m-am putut abţine să zâmbesc. Ştiu sigur cine-a 
câştigat în disputa aceasta. Continuă: 

65 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Beck jură c-au vrut să te păstreze. Nu prea cred, dar i- 
am explicat că trebuia să te-anunţe cu mult înainte. Eşti 
student, aproape absolvent, şi la un pas de a deveni 
asociat. In nici un caz, nu eşti proprietatea cuiva. l-am spus 
că ştiu cum îşi exploatează oamenii, dar s-a terminat cu 
sclavia de mult. Nu are dreptul să te ia ori să te arunce, să 
te transfere ori să te ţină, să te apere ori să-şi bată joc de 
tine, cum vrea el. 

Faină fată! Parcă mi-a citit gândurile. 

— După ce-am terminat cearta, m-am întâlnit cu 
decanul. Acesta l-a chemat pe Donald Hucek, partenerul cu 
conducerea executivă de la Tinley Britt. Au dat nişte 
telefoane şi Hucek a venit cu aceeaşi placă: Beck te vrea, 
dar nu îndeplineşti standardele de angajare de la Tinley 
Britt. Decanul s-a supărat, aşa că Hucek a zis c-o să mai 
arunce o privire asupra rezumatelor şi transcrierilor tale. 

— Nu-i loc pentru mine la Trent & Brent, zic eu ca unul 
care vorbeşte în cunoştinţă de cauza. 

— Şi Hucek simte acelaşi lucru. A zis că Tinley Britt te va 
refuza, fără doar şi poate. 

— Bun, spun eu, pentru că nu mă pot gândi la nimic 
inteligent. Ea ştie mai bine. Ştie că stau aici şi sufăr. 

— Noi avem un dinte împotriva firmei acesteia. N-au 
angajat decât cinci dintre absolvenţii noştri, în ultimii trei 
ani. Au ajuns aşa mari, încât nu te mai poţi baza pe ei. Ca 
să fiu sinceră, eu una nu mi-aş dori să lucrez acolo. 

incearcă să mă consoleze, să mă facă să mă simt ca şi 
cum mi s-ar fi întâmplat ceva minunat. Cine are nevoie de 
Trent & Brent, cu salariul lor de începători de cincizeci de 
mii de dolari pe an? 

— Şi ce-a mai rămas? întreb eu. 

— Nu mare lucru, zice ea repede. De fapt, nimic, adaugă 
uitându-se la nişte hârtii. l-am sunat pe toţi cei pe care îi 
cunosc. Mai era un post de secretar la apărarea publică, cu 
jumătate de normă, douăsprezece mii pe an, dar s-a ocupat 
acum doua zile. L-am plasat pe Hall Pasterini acolo. Il 
cunoşti pe Hall? Amantul de el! Până la urmă, a căpătat şi 

66 


- JOHN GRISHAM - 


el o slujbă. 

Bănuiesc că şi pe mine mă compătimeşte lumea, la ora 
asta. 

— Şi mai sunt două posibilităţi de consilier intern, la nişte 
companii mai mici, dar se cere, în ambele cazuri, examenul 
de intrare în barou. 

Examenul de barou e în iulie. De obicei, firmele îşi aleg 
asociaţii imediat după absolvire, îi plătesc, îi pregătesc 
pentru examen şi aceştia dau bir cu fugiţii după ce îl trec. 

Îşi pune hârtiile pe birou. 

— În orice caz, eu continuu să sap. Poate se iveşte ceva. 

— Şi eu, ce să fac? A 

— Să începi să baţi pe la uşi. In oraşul ăsta, sunt trei mii 
de avocaţi, majoritatea practicieni solitari, sau angrenaţi la 
firme de câte doi-trei oameni. Nu se ocupă de plasamente, 
aşa că nu-i ştim nici noi. Du-te şi caută-i. Eu aş începe cu 
grupurile mai mici, de doi, trei, patru avocaţi şi i-aş 
convinge să-mi dea o slujba. Oferă-te să lucrezi la dosarele- 
peşte, să le faci ordine în hârtii... 

— Dosare-peşte? 

— Da. Fiecare avocat are un teanc de dosare-peşte. Le 
ţine undeva într-un cotlon, şi cu cât stau mai mult cu atât 
se împut mai tare. E vorba de cazurile pe care şi-ar dori să 
nu le fi acceptat niciodată în viaţa lor. 

Acestea sunt lucruri despre care nu afli niciodată din 
facultate. 

— Pot sa întreb ceva? 

— Sigur. Orice. 

— Sfatul acesta pe care mi-l daţi mie, acum, să bat la 
uşile tuturor, de câte ori l-aţi repetat, în ultimele trei luni? 

Surâde scurt, apoi consulta o hârtie. 

— Mai avem încă cincisprezece absolvenţi care-şi caută 
de lucru. 

— Şi care bat străzile, în timp ce noi stăm de vorbă. 

— Probabil. Greu de zis, de fapt. Unii au şi alte planuri pe 
care nu simt nevoia să mi le împărtăşească. 

E trecut de cinci şi ea vrea să plece. 

67 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Mulţumesc, doamna Skinner. Pentru tot. E plăcut să 
ştii că-i pasa cuiva de tine. 

— Am să mai caut, îţi promit. Mai treci pe-aici, 
săptămâna viitoare. 

— Am să trec. Mulţumesc. 

Mă întorc pe neobservate la locşorul meu de studiu. 


68 


- JOHN GRISHAM - 


6 


Casa domnişoarei Birdsong se afla în Midtown, o zonă 
mai veche, cu afluenţă, din oraş, la numai câţiva kilometri 
de facultatea de drept. Strada e străjuită de stejari bătrâni 
şi pare izolată. Unele case sunt destul de arătoase, cu 
pajişti îngrijite şi cu automobile luxoase, strălucind pe alei. 
Dar altele par aproape părăsite şi abia se zăresc prin 
desişul arborilor neîngrijiţi şi al tufişurilor sălbatice. Mai 
sunt însă şi unele de nivel mediu. Casa domnişoarei Birdie 
este în stil victorian, de la începutul secolului, construită din 
piatră albă, cu o terasă ce se prelungeşte până după colţ. 
Ar trebui să fie vopsită, acoperişul să fie schimbat şi 
grădina, îngrijită. Ferestrele sunt murdare şi streşinile pline 
de frunze, dar se vede că locuieşte cineva aici şi încearcă 
să o întreţină. Aleea e străjuită de un gard viu dezordonat. 
Parchez în spatele unui Cadillac murdar, vechi de vreo zece 
ani, probabil. 

Scândurile din pridvor scârţâie, când mă îndrept spre uşa 
din faţă, uitându-mă în toate direcţiile, aşteptând să apară 
vreun câine mare, cu colții ascuţiţi. E târziu, s-a întunecat 
aproape şi nu e nicio lumină aprinsă în pridvor. Uşa masivă 
de lemn e deschisă şi prin plasă văd conturul unui salon 
micuţ. Nu găsesc niciun buton de sonerie, aşa că bat uşor 
în tocul uşii. Abia se-aude. Îmi ţin respiraţia: nu latră niciun 
câine. 

Niciun zgomot, nicio mişcare. Bat un pic mai tare. 

— Cine-i acolo? răsună un glas cunoscut. 

— Domnişoara Birdie? 

In hol se mişcă o siluetă, se aprinde lumina şi iat-o, 
îmbrăcată în aceeaşi rochie de bumbac pe care-o purta şi 
ieri, la Grădina cu Chiparoşi - Casa cetăţenilor seniori. Îşi 
mijeşte ochii spre mine. 

— Sunt eu. Rudy Baylor. Studentul la drept cu care aţi 
stat ieri de vorbă. 

— Rudy! 

69 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


E încântată până la exaltare că mă vede. O clipă, mă 
simt uşor jenat, apoi mă întristez. Locuieşte singură în casa 
aceea monstruoasă şi e convinsă că familia ei a abandonat- 
o. Cea mai mare bucurie a ei e să aibă grijă de bătrânii 
aceia părăsiţi care se strâng să mănânce împreună şi să 
cânte puţin. Domnişoara Birdie Birdsong e o persoană 
foarte singură. 

Descuie în grabă uşa de plasă. 

— Intră, intră, repetă ea, fără să i se citească în glas nici 
cea mai mică urmă de curiozitate în legătură cu venirea 
mea aici. 

Mă ia de cot şi mă conduce prin hol, apoi pe un coridor, 
aprinzând luminile în drum. Pe pereţi atârnă o mulţime de 
portrete vechi de familie. Covoarele sunt pline de praf şi 
rărite pe alocuri. Miroase dulceag a mucegai - casă veche 
în care trebuie să se facă şmotru serios. 

— Ce drăguţ din partea ta că ai trecut pe la mine! zice ea 
cu glas dulce, strângându-mă încă de braţ. Nu-i aşa că te-ai 
distrat ieri cu noi? 

— Ba da, doamnă. 

— Mai vii să ne vizitezi? 

— Abia aştept. 

Mă depune la masa din bucătărie. 

— Cafea sau ceai? întreabă ea, ţopăind spre bufet şi 
aprinzând luminile. 

— Cafea, zic eu, uitându-mă în jur. 

— Instant? 

— Da. 

Nici după trei ani de drept nu-mi dau seama care e cafea 
instant şi care adevărată. 

— Vrei cu frişca sau zahăr? 

— Nu, neagră, simplă. 

Pune apa la fiert, pregăteşte ceştile şi se aşază la masă, 
în faţa mea. Zâmbeşte cu gura până la urechi. l-am umplut 
ziua. 

— Sunt pur şi simplu încântată să te văd, zice ea, pentru 
a treia sau a patra oară. 

70 


- JOHN GRISHAM - 


— Aveţi o casă drăguță, domnişoara Birdie, zic eu, 
inhalând aerul dulceag. 

— O, mulţumesc. Am cumpărat-o împreună cu Thomas, 
acum cincizeci de ani. 

Cratiţele şi tigăile, chiuveta şi robinetele, soba şi aparatul 
de prăjit pâine au cel puţin patruzeci de ani. Frigiderul e, 
probabil, din producţia anilor şaizeci. ` 

— Thomas a murit acum unsprezece ani. In casa aceasta 
ne-am crescut cei doi fii, dar prefer să nu vorbesc despre 
ei. 

Chipul ei radios se întuneca o clipă, dar începe repede să 
surâdă. 

— Da, sigur. 

— Să vorbim mai bine despre tine, zice ea. Aş prefera să 
evit subiectul acela. 

— Sigur. De ce nu? 

Sunt pregătit să-i ascult întrebările. 

— De unde eşti? 

— M-am născut aici, dar am crescut la Knoxville. 

— Ce drăguţ! Şi unde-ai făcut colegiul? 

— La Austin Peay. 

— Austin şi mai cum? 

— Austin Peay. E o şcoală mică, în Clarksville. De stat. 

— Ce drăguţ! Şi de ce-ai ales facultatea de stat din 
Memphis? 

— Pentru că e o şcoală foarte bună şi pentru că îmi place 
la Memphis. 

De fapt, motivele sunt cu totul altele. Aici am fost admis 
şi mi-am putut eu permite să studiez. 

— Ce drăguţ! Când vei absolvi? 

— În câteva săptămâni. 

— Aşadar, vei fi un avocat adevărat. Ce drăguţ! Şi unde 
vei lucra? 

— Păi, nu ştiu sigur. În ultima vreme, mi-a trecut prin 
minte să-mi deschid propriul meu birou de avocatură. Sunt 
genul independent şi nu cred c-aş putea lucra pentru 
cineva. Mi-ar plăcea să practic avocatura aşa cum vreau 

71 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


eu. 

Se uită lung la mine. Nu mai zâmbeşte. Nu-şi mai poate 
dezlipi privirea din ochii mei. E uluită. 

— Asta-i pur şi simplu minunat! zice ea până la urmă, 
apoi sare să pregătească cafeaua. 

Dacă doamna aceasta mititică şi drăguță posedă 
milioane, înseamnă că ştie bine să ascundă acest lucru. 
Studiez încăperea. Masa de care-mi sprijin coatele are 
picioare de aluminiu şi e acoperită cu melamină uzată. 
Fiecare vas, fiecare aparat, ustensilele şi mobila au fost 
achiziţionate cu zeci de ani în urmă. Locuieşte într-o casă 
destul de părăginită şi foloseşte un automobil vechi. După 
toate aparențele, nu are fată în casă sau servitori. Nici 
căţeluşi de rasă. 

— Ce drăguţ! zice ea din nou şi pune cele două ceşti pe 
masă. 

Nu se ridică niciun abur din cafea. A mea e călduţă şi nu 
are niciun gust; e fadă şi sălcie. 

— Ce cafea bună! zic eu, plescăind din buze. 

— Mulţumesc. Şi cum ziceai, ai de gând să-ţi deschizi un 
mic birou de avocatură, nu-i aşa? 

— Aşa mă gândesc. O vreme, o să cam fiu la pământ, 
ştiţi cum e. Dar dacă lucrez intens, mă port cinstit cu 
oamenii, atunci nu mai e o problemă să atrag clienţii. 

Zâmbeşte sincer şi dă uşor din cap. 

— Păi, e minunat, Rudy. Cât curaj! 

Cred că în profesia asta e nevoie de mulţi tineri ca 
dumneata. 

Sunt ultimul lucru de care are nevoie profesia aceasta - 
încă un tânăr corb hoinar pe străzi, căutând prin gunoaiele 
legale, încercând să provoace o întâmplare, ca să stoarcă 
nişte dolari de la clienţii lui pârliţi. 

— Poate vă întrebaţi ce m-a adus aici, zic eu, sorbindu-mi 
cafeaua. 

— Sunt aşa fericită c-ai venit! 

— Da, şi eu mă bucur că vă revăd. Dar voiam să stăm de 
vorbă în legătură cu testamentul. Nici n-am putut dormi 

72 


- JOHN GRISHAM - 


bine, gândindu-mă la averea dumneavoastră. 

| se umplu ochii de lacrimi. E mişcată de mărturisirea 
mea. 

— Sunt câteva lucruri cu cântec, îi explic eu, cu cea mai 
studiată încruntare de avocat. 

Îmi scot un pix din buzunar şi îl ţin în mână, gata de 
acţiune. 

— Mai întâi, şi vă rog să mă iertaţi pentru asta, dar 
trebuie să vă spun că mă deranjează să vă vad pe 
dumneavoastră sau pe orice alt client că ia asemenea 
măsuri drastice împotriva propriei sale familii. Cred c-ar 
trebui să discutam pe-ndelete acest subiect. 

Îşi strânge buzele, dar nu rosteşte niciun cuvânt. 

— În al doilea rând, şi vă rog să mă iertaţi din nou, dar n- 
aş fi împăcat cu mine însumi, ca avocat, dacă n-aş aduce şi 
asta în discuţie, mi-e, realmente, greu să concep un 
testament sau orice alt document prin care să transfer un 
cuantum atât de mare dintr-o proprietate unei personalităţi 
de la televiziune. 

— Dar e omul lui Dumnezeu, zice ea emfatic, sărind 
repede în apărarea onoarei reverendului Kenneth Chandler. 

— Ştiu. Bun. Dar de ce să-i daţi lui totul, domnişoară 
Birdie? De ce nu îi daţi douăzeci şi cinci la sută, vreau să 
Zic, ceva rezonabil. 

— Are multe pe cap. Şi avionul ăla s-a învechit. Mi-a 
povestit totul. 

— Bun, dar Domnul nu aşteaptă de la dumneavoastră să- 
i finanţaţi şi pastorii, nu-i aşa? 

— Numai eu ştiu ce-mi spune Domnul mie. Mulţumesc de 
sfat. 

— Sigur că da. Ceea ce vreau eu să zic, şi sunt sigur că 
ştiţi şi dumneavoastră, e că cei mai mulţi dintre tipii ăştia 
au cam călcat pe bec, domnişoară Birdie. Au fost prinşi 
înşelându-şi nevestele. Au fost prinşi cheltuind milioane pe 
articole de lux: case, automobile, vacante, îmbrăcăminte 
fistichie. Mulţi dintre ei sunt nişte ticăloşi. 

— El nu e un ticălos. 

73 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nici n-am spus asta. 

— Ce insinuezi? 

— Nimic, zic eu, sorbind o gură mare de cafea. 

Nu e furioasă, dar nici nu mai are mult. 

— Sunt aici, în calitate de avocat al dumneavoastră, 
domnişoară Birdie, asta-i tot. Mi-aţi cerut să vă concep un 
testament şi e de datoria mea să mă intereseze fiecare 
element al acestuia. Îmi iau responsabilitatea în serios. 

Potopul de riduri din jurul gurii ei se relaxează şi ochii i se 
îmblânzesc din nou. 

— Ce drăguţ! zice ea. 

Bănuiesc că mulţi oameni bogaţi ca domnişoara Birdie, 
mai ales cei care au avut de suferit de pe urma inflaţiei şi 
şi-au câştigat singuri banii caută să-şi protejeze îndâriit 
averile, cu ajutorul contabililor, al avocaţilor şi al 
bancherilor flegmatici. Nu însă şi domnişoara Birdie. Ea e 
naivă şi încrezătoare ca o biată pensionară văduvă. 

— Dar are nevoie de bani, zice ea, sorbind din cafea şi 
fixându-mă cu suspiciune. 

— Am putea vorbi despre bani? 

— De ce vreţi voi, avocaţii, să vorbiţi mereu de bani? 

— Dintr-un motiv foarte simplu, domnişoară Birdie. Dacă 
nu aveţi grijă, guvernul o să pună mâna pe o mare parte 
din averea dumneavoastră. Acum, se pot face anumite 
lucruri cu banii, planificarea atentă a averii, de exemplu, 
evitându-se, astfel, o mulţime de taxe. 

Asta o descurajează. 

— Păi, toate procedurile acelea pompoase... 

— Pentru asta sunt eu, aici, domnişoara Birdie. 

— Bănuiesc că vrei să-ţi vezi şi numele tău undeva, în 
testament, zice ea, copleşita, încă. 

— Bineînţeles că nu, spun eu, încercând să par şocat, dar 
şi să-mi ascund surpriza c-am fost prins cu mâţa-n sac. 

— Avocaţii vor mereu să-şi vadă numele în testamentele 
mele. 

— Îmi pare rău, domnişoara Birdie. Există foarte mulţi 
avocaţi escroci. 

74 


- JOHN GRISHAM - 


— Tot aşa spunea şi reverendul Chandler. 

— Vă cred şi eu. Uitaţi care-i treaba, nu vreau să ştiu în 
amănunt, dar aţi putea să-mi spuneţi dacă banii sunt sub 
formă de proprietăţi funciare, acţiuni, dividende, în 
numerar sau alt fel de investiţii? E foarte important să ştiu 
situaţia banilor, pentru o planificare corectă a averii. 

— Toţi banii sunt într-un singur loc. 

— Bun. Unde? 

— În Atlanta. 

— În Atlanta? 

— Da. E o poveste lungă, Rudy. 

— Ce-ar fi să mi-o spuneţi şi mie? 

Spre deosebire de discuţia noastră de ieri, de la Grădina 
cu Chiparoşi, domnişoara Birdie nu mai e presată de timp. 
Acum nu mai are alte responsabilităţi. Nu e Bosco prin 
preajmă, nu e nevoită să supravegheze strânsul mesei şi 
nici să arbitreze jocurile. Aşa că îşi învârte încet ceaşca de 
cafea şi chibzuieşte îndelung, fără să-şi dezlipească privirile 
de pe masă. 

— Nimeni nu ştie despre asta, zice ea foarte încet. 

Proteza dentară îi clămpăne o dată sau de doua ori. 

— Sau, cel puţin, nimeni din Memphis. 

— De ce nu? întreb eu, puţin cam nerăbdător, poate. 

— Copiii mei nu ştiu. 

— Despre bani? o întreb eu neîncrezător. 

— O, ba da, ştiu de-o parte din ei. Thomas a muncit mult 
şi am economisit foarte mult. Acu' unsprezece ani, când a 
murit, m-a lăsat cu aproape o sută de mii de dolari. Fiii mei 
şi, mai ales, soțiile lor, sunt convinşi că suma s-a înmulţit 
până acum de cinci ori. Dar ei nu ştiu de Atlanta. Mai vrei 
cafea? 

E deja în picioare. 

— Da, sigur. 

Imi ia ceaşca şi se duce la masa de lângă perete, pune 
ceva mai mult de o jumătate de linguriţă de cafea, toarnă 
nişte apă călduţă, apoi se întoarce. Mestec în ea, de parca 
m-aş aştepta la un cappuccino exotic. 

75 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Privirile ni se întâlnesc. Sunt tot numai miere. 

— Uite ce-i, domnişoară Birdie. Dacă e prea dureros, 
putem să trecem peste asta. Nu-mi spuneţi decât aşa, în 
general. 

— E o avere. De ce să fie dureros? 

Păi, aşa gândeam şi eu. 

— Bun. Spuneţi-mi doar cum au fost investiţi banii. Pe 
mine mă interesează proprietatea funciară, în mod special. 

Asta-i adevărul. Banii, ca orice avere lichidă, sunt primii 
care se duc pe taxe. Proprietatea funciară este ultima 
soluţie. Aşa că întrebările mele sunt animate de ceva mai 
mult decât simpla curiozitate. 

— N-am spus niciodată nimănui despre bani, zice ea, tot 
foarte încet. 

— Dar mi-aţi spus ieri că aţi discutat despre asta cu 
Kenneth Chandler. 

Urmează o pauză lungă, timp în care îşi învârte ceaşca 
pe masa melaminată. 

— Da, cred că da. Dar nu sunt aşa sigură că i-am spus 
tot. Poate-oi fi minţit un pic. Şi ştiu exact că nu i-am spus 
de unde provin banii. 

— Bun. De unde provin? 

— De la cel de-al doilea soţ al meu. 

— Al doilea soţ al dumneavoastră? 

— Da, Tony. 

— Thomas şi Tony? 

— Da. Cam la doi ani după moartea lui Thomas, m-am 
căsătorit cu Tony. El era din Atlanta, trecea, nu ştiu de ce, 
prin Memphis, când ne-am cunoscut. Cu intermitențe, am 
trăit împreună cinci ani; ne certam tot timpul. Apoi, el a 
plecat şi s-a dus acasă la el. Era un pârlit care umbla după 
banii mei. 

— Nu mai înţeleg nimic. Aţi spus ca banii sunt de la Tony. 

— Da, dar el n-a ştiut nimic despre ei. E-o poveste lungă. 
Nişte chestii cu moşteniri, despre care nici Tony, nici eu n- 
am ştiut. Avea un frate bogat care era nebun, ca toată 
familia, de altfel, şi chiar înainte ca Tony să moară, a 

76 


- JOHN GRISHAM - 


moştenit o avere de la acesta. Vreau să zic că fratele lui s-a 
prăpădit în Florida, cu două zile înainte ca Tony să dea ortul 
popii. Tony a murit fără testament. N-a rămas în urma lui 
decât o nevastă: eu. Şi astfel, m-au căutat din Atlanta - de 
la o firmă mare - şi mi-au spus că eu, conform legislaţiei 
din Georgia, valorez foarte mulţi bani. 

— Cât? A 

— Cu mult mai mult decât mi-a lăsat Thomas. In orice 
caz, n-am spus nimănui despre asta. Până acum. Să nu mai 
spui la nimeni nici dumneata, Rudy, bine? 

— Domnişoară Birdie, ca avocat al dumneavoastră nu am 
cum să spun cuiva. Am depus un jurământ de discreţie. Se 
numeşte privilegiul avocat-client. 

— Ce drăguţ! 

— De ce nu i-aţi spus ultimului avocat despre bani? 
întreb eu. 

— O! N-am prea avut încredere în el. Nu i-am dezvăluit 
decât sumele pe care voiam să le donez, dar nu i-am spus 
niciodată cât am de fapt. O dată ce şi-a dat seama că sunt 
„blindată”, a vrut să-l trec şi pe el în testament. 

— Dar nu i-aţi spus niciodată totul? 

— Niciodată. 

— Nici cât? 

— Nu. 

Dacă am calculat corect atunci, donațiile din primul 
testament erau de cel puţin douăzeci de milioane. Aşa că 
măcar de ăştia avocatul tot a ştiut, o dată ce i-a făcut 
testamentul. Întrebarea logică ce se pune este cât posedă 
femeia aceasta micuța şi nepreţuită. 

— Aveţi de gând să-mi spuneţi cât? 

— Poate mâine, Rudy. Poate mâine. 

Plecăm din bucătărie şi pornim spre terasa din spate. Are 
o fântână nouă lângă tufele de trandafiri şi vrea să mi-o 
arate. l-o admir cu încântare, 

Mi-e clar acum. Domnişoara Birdie e o femeie bogată, 
dar nu vrea ca cineva să afle acest lucru, mai ales familia 
ei. A dus totdeauna o viaţă confortabilă şi acum nu trezeşte 

77 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nicio suspiciune, în postura unei văduve de optzeci de ani 
care trăieşte din propriile economii. 

Ne aşezăm pe una din băncile de fier ornamentale şi 
sorbim din cafeaua rece, în întuneric, până ce, în sfârşit, 
reuşesc să-mi găsesc destule scuze să mă pot rupe de- 
acolo. 


Ca să pot duce viaţa aceasta a mea, am lucrat în ultimii 
trei ani ca barman şi chelner la Yogi's, o bombă 
studenţească din apropierea campusului. E cunoscut 
pentru burgerii săi gustoşi cu ceapă şi pentru berea verde 
de Sfântul Patrick. E un local zgomotos unde timpul care se 
scurge între masa de prânz şi ora închiderii pare o clipă 
fericită. În timpul emisiunii „Fotbalul de luni seara”, o halbă 
de bere apoasă, blondă costă un dolar; cu ocazia altor 
competiţii o poţi cumpăra cu doi. 

Patronul este Prince Thomas, un cap pătrat cu coadă de 
cal, cu trupul masiv şi cu un orgoliu şi mai şi. Prince este 
unul dintre mahării oraşului, un adevărat întreprinzător, 
căruia îi place să-şi vadă chipul în ziar şi la ştirile de 
noapte. Organizează tot fel de concursuri, cum ar fi târârea 
pe duşumea şi „Cine-şi udă tricoul mai repede”. A făcut 
petiție la primărie să se permită ca bombe ca asta a lui să 
stea deschise toată noaptea. În schimb, cei de-acolo l-au 
dat în judecată pentru diverse alte păcate. Lui îi place asta 
la nebunie. Ajunge să-i dai o idee, că numaidecât 
organizează un grup şi încearcă s-o legalizeze. 

Prince e destul de îngăduitor cu personalul de la Yogi's. 
Noi, angajaţii, ne respectăm orele de serviciu, ne primim 
bacşişurile, fără probleme, ne vedem de treaba, fără prea 
multă supraveghere. Prince preferă să se ocupe de 
protocol. Îi place să le întâmpine pe studente şi să le 
conducă în separeuri. Flirtează cu ele şi se face, în general, 
de râs. Îi place să stea pe lângă televizor când se transmit 
concursuri şi să facă pariuri. E un bărbat masiv, cu braţe 
groase şi, din când în când, se ia la bătaie. 

Există şi o faţă ascunsa a lui Prince. Gurile rele spun că 

78 


- JOHN GRISHAM - 


ar fi implicat în jocuri de noroc. Cluburile topless constituie 
o adevărată industrie în oraşul nostru şi partenerii lui, aşa- 
zişii parteneri de fapt, au cu toţii cazier. A scris şi în ziare. A 
fost dat în judecată de două ori pentru jocuri de noroc, 
fiindcă organiza pariuri, dar de fiecare dată juriile au ajuns, 
fără speranţă, la un punct mort. După trei ani de muncă la 
el, sunt convins de două lucruri: întâi, că Prince şterpeleşte 
cea mai mare parte a venitului lichid de la Yogi's. Bănuiesc 
că asta înseamnă cel puţin doua mii pe săptămână, adică o 
sută de mii pe an. Al doilea, că foloseşte localul ca paravan 
pentru micul lui imperiu corupt. Îşi spală banii prin el şi se 
preface în fiecare an că e în pierdere, ca să nu plătească 
impozite mari. Are un birou fără ferestre, la subsol, destul 
de sigur, unde se întâlneşte cu prietenii lui intimi. 

Dar nu mi-a păsat de nimic. A fost bun cu mine. Câştig 
cinci dolari pe oră şi lucrez vreo douăzeci de ore pe 
săptămână. Clienţii noştri sunt studenţi, aşa că primesc 
bacşişuri puţine. În timpul examenelor, pot să-mi schimb 
programul. Vin cel puţin câte cinci studenţi pe zi aici, să 
caute de lucru, deci mă consider un norocos. 

Indiferent care-ar fi dedesubturile, Yogi's e o cârciumă 
studenţească grozavă. Prince a făcut decoraţiunile, cu ani 
în urmă, în albastru şi gri, culorile statului Memphis, şi pe 
pereţi atârnă fanioanele echipelor şi fotografiile înrămate 
ale vedetelor sportive. Peste tot, numai tigri. Se află la o 
aruncătură de băț de campus şi puştii se strâng buluc aici, 
ca să stea ore întregi de vorbă, să râdă şi să flirteze. 

În seara aceasta, se uită la un meci. Campionatul de 
baseball abia a început, dar Prince e convins deja că 
„Temerarii” ajung în finale. Face pariu pe orice, dar ei 
rămân favoriţii lui. Nu contează unde şi cu cine joacă, cine 
faultează sau cine e faultat. Prince îi consideră pe 
„Temerari” cei mai buni. 

În seara aceasta, servesc la barul cel mare şi sarcina 
mea cea mai importantă este să am grijă ca paharul lui cu 
rom şi apă tonică să nu se golească nicio clipă. Urlă din 
răsputeri, pentru că Dave Justice reuşeşte o lovitură pe 

79 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cinste. Apoi, ia nişte bani de la un tovarăş de-al lui care 
fusese de părere că Barry Bonds va reuşi să marcheze 
primul. L-am văzut pariind şi dacă primul punct marcat de 
jucătorul de bătaie, în runda a treia, va fi minge sau 
lovitură. 

Mă bucur că nu fac pe chelnerul în seara aceasta. Încă 
mă doare capul şi nu mă pot mişca mai deloc. În plus, mai 
pot şterpeli, din când în când câte-o bere bună, în sticle 
verzi, Heineken şi Moosehead, din frigider. Prince ştie că 
barmanii îl mai „ciupesc” câte puţin. 

O să-mi fie dor de slujba asta. Oare? 

Unul dintre separeurile din faţă se umple de studenţi la 
drept, chipuri familiare pe care aş prefera să le ocolesc. 
Sunt colegi de-ai mei de promoţie, din anul trei. Probabil, 
şi-au găsit cu toţii serviciu. 

Câtă vreme eşti student la drept, nu-i rău să fii barman 
sau chelner. De fapt, ai chiar un oarecare prestigiu lucrând 
la Yogi's. Dar autoritatea aceasta se va risipi dintr-o dată, 
peste o lună, când voi termina. Atunci voi deveni ceva mult 
mai rău decât un student care luptă să câştige un ban. Voi 
fi un caz, o cifră statistică, adică un alt student la drept 
care a căzut printre degetele răşchirate ale profesiunii de 
avocat. 


80 


- JOHN GRISHAM - 


7 


Ca să fiu cinstit, nu-mi amintesc criteriile după care m- 
am hotărât să aleg biroul de avocatură al lui Aubrey H. 
Long & Co. ca pe prima mea ţintă de atac, dar cred că m-a 
influenţat felul drăguţ şi, într-o oarecare măsura, demn în 
care îşi fac publicitate. Reclama conţinea şi o fotografie alb- 
negru a domnului Long. Avocaţii sunt mai rău ca acei 
chiromanţi care îşi lipesc mutrele pe unde pot. Părea un tip 
de treabă, la vreo patruzeci de ani, cu un zâmbet amabil, 
total diferit de celelalte feţe de la secţiunea juridică a 
Anuarului. Firma lui e compusă din patru avocați 
specializaţi în accidente de automobil, caută dreptatea pe 
toate bulevardele, preferă cazurile de vătămare corporală 
şi problemele cu asigurările, luptă pentru clienţii săi şi nu 
cere nimic până nu rezolvă ceva. 

Ce naiba, doar trebuie să-ncep de undeva! Găsesc 
adresa căutată în centrul oraşului, într-o clădire de 
cărămida mică, pătrată şi foarte urâtă, alături de care se 
află o parcare gratuită. Menţionaseră acest lucru şi în 
publicitate. În clipa când deschid uşa, sună un clopoțel. Mă 
întâmpină o femeie mărunţică şi durdulie  rânjind 
încruntată. Am întrerupt-o din dactilografiere. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? mă întreabă ea, ridicându-şi 
puţin degetele grăsuţe deasupra tastelor. 

Doamne, ce greu e! Mă forţez să zâmbesc. 

— Păi, aş dori, dacă se poate, să îl văd pe domnul Long. 

— E la tribunalul federal, zice ea, în timp ce atinge 
tastele cu două degete şi scrie un cuvânt scurt. 

Nu orice tribunal, cel federal! Asta înseamnă mari 
confederaţii, aşa că atunci când un avocat pârlit ca Aubrey 
Long are un caz la tribunalul federal, face tot posibilul să 
afle toată lumea. Îi spune secretarei să difuzeze ştirea. 

— Vă pot ajuta cu ceva? repetă ea întrebarea. 

M-am hotărât să fiu cinstit şi direct. Pentru o vreme, pot 
amâna prefăcătoria şi disimularea. 


81 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Da, mă numesc Rudy Baylor, sunt student în anul trei 
la facultatea de drept din Memphis, aproape absolvent şi 
voiam... de fapt, caut de lucru. 

incepe să rânjească din plin. Îşi ridică mâinile de pe 
tastatura maşinii de scris, se roteşte cu scaunul, să se uite 
la mine, apoi începe să dea uşor din cap. 

— Nu facem angajări, zice ea, cu o oarecare satisfacţie, 
parcă-ar fi un maistru de la rafinărie. 

— Mda. Aş putea să las aici o prezentare şi-o scrisoare, 
pentru domnul Long? 

Imi ia hârtiile din mână, de parc-ar fi ude de urină şi le 
arunca pe birou. 

— I le voi da, împreună cu celelalte acte. 

Reuşesc să-mi dreg vocea, surâzând: 

— Vin mulţi ca mine pe-aici? 

— Cam unul pe zi, aş zice. 

— O, păi, iertaţi-mă că v-am deranjat. 

— Nu-i nimic, mormăie ea şi se-ntoarce la maşina de 
scris. 

Incepe să ţăcăne năvalnic, iar eu mă îndrept spre ieşire. 

Am o mulţime de scrisori şi de prezentări. Mi-am pierdut 
o săptămână aranjându-mi hârtiile şi pregătindu-mi planul 
de atac. La ora actuală, sunt în posesia unei strategii cu 
bătaie lungă, dar cu optimismul stau cam prost. Am să 
colind pe la câte două-trei firme mici pe zi, cinci zile pe 
săptămână, timp de o lună, până la absolvire, apoi, 
Dumnezeu cu mila! Booker l-a convins pe Marvin Shankle 
să scotocească pe la toate birourile juridice pentru o slujbă, 
iar Madeline Skinner e, probabil, la ora asta, la telefon şi 
întreabă peste tot dacă mă poate angaja cineva. Poate iese 
ceva. 

Următoarea mea ţintă e o firmă formată din trei 
persoane, la trei străzi distanţă de prima. Mi-am planificat 
totul, ca să mă pot mişca repede de la un refuz la altul. N- 
are rost să pierd timpul. 

Conform Anuarului, Nunley, Ross & Perry este o firmă cu 
specific general, formata din trei persoane la vreo patruzeci 

82 


- JOHN GRISHAM - 


de ani, fără asociaţi şi fără ajutoare. Se pare că se ocupă 
mult de proprietăţi funciare, ceva ce eu nu pot suferi, dar 
nu-i momentul să fac mofturi. Birourile se află la al treilea 
nivel al unei clădiri modeme, din beton. In lift e foarte cald 
şi urcă încet. Recepţia e surprinzător de frumoasă, cu un 
covor oriental, peste pardoseala care imită lemnul masiv. 
Pe o măsuţă de sticlă, zac aruncate mai multe exemplare 
din People şi Us. Secretara pune receptorul jos şi îmi 
zâmbeşte. 

— Bună dimineaţa. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, aş dori să vorbesc cu domnul Nunley. 

Fără să-i piară zâmbetul, se uită la un registru gros de 
programări, din mijlocul biroului ei curat. 

— Aveţi programare? întreabă ea, ştiind foarte bine că n- 
am. 

— Nu. 

— Înţeleg. Domnul Nunley e foarte ocupat, pentru 
moment. 

Vara trecută, am lucrat şi eu într-un birou juridic, aşa că 
ştiam foarte bine că domnul Nunley va fi foarte ocupat. 
Asta-i procedura. Niciun avocat din lumea asta nu va 
recunoaşte vreodată că taie frunză la câini. Şi nici secretara 
lui. 

Putea să fie şi mai rău. Putea să fie la tribunalul federal, 
în dimineaţa aceasta. 

Roderick Nunley este cel mai important partener din 
asociaţie şi, conform Anuarului juridic, a absolvit facultatea 
de stat din Memphis. Am încercat să-mi concep atacul, 
incluzând cât mai multe cunoştinţe comune. 

— Voi aştepta cu plăcere, zic eu, zâmbind. 

Zâmbeşte şi ea. Toţi zâmbim. În holul mic de alături, se 
deschide o uşă şi iese un bărbat fără haină, cu mânecile 
cămăşii suflecate. Se îndreaptă spre noi. Îmi aruncă e) 
privire care mă face să îl simt imediat apropiat. li 
înmânează secretarei un dosar. 

— Bună dimineaţa, zice el. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

Are un glas puternic şi prietenos. 

83 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Secretara vrea să spună ceva, dar i-o iau înainte. 

— Trebuie să stau de vorbă cu domnul Nunley, rostesc 
eu. 

— Eu sunt, zice el, întinzându-mi mâna. Rod Nunley. 

— Sunt Rudy Baylor, zic eu, strângându-i mâna. Sunt 
student în anul trei la facultatea de stat, voi absolvi curând 
şi voiam să stau de vorbă cu dumneavoastră, în legătură cu 
o slujbă. 

Ne strângem în continuare mâinile şi chipul nu i se 
schimbă la auzul doleanţei mele. 

— Mda, face el. O slujbă, nu? 

Îi aruncă o privire secretarei, de parca i-ar spune: „De ce 
n-ai grijă?” 

— Da, domnule. Poate îmi acordaţi zece minute. Ştiu că 
sunteţi foarte ocupat. 

— Da, în câteva minute, am o depoziţie, după care plec 
la tribunal. 

E pe picior de plecare. Se uită la mine, la secretară, apoi 
la ceas. Dar, în esenţă, e genul de om cumsecade, bun la 
suflet. Poate, cândva, a fost în aceeaşi situaţie. Mă uit la el 
cu ochi rugători şi ţin în mână dosarul cu prezentarea şi cu 
scrisoarea pe care i-am adresat-o. 

— Da, bun. Hai la mine în birou. Dar numai câteva 
minute. 

— Vă sun peste zece minute, zice secretara repede, 
încercând să dreagă situaţia. 

Ca toţi avocaţii ocupați, se uită la ceas o clipă, apoi îi 
spune cu voce gravă: 

— Da, maximum zece minute. Şi sun-o pe Blanche, s-o 
anunţi că poate întârzii puţin. 

S-au înţeles destul de frumos, cei doi. Mă fac să mă simt 
bine, dar mi-au şi aranjat plecarea rapidă. 

— Urmează-mă, Rudy, spune el zâmbind. 

Privirile mi se lipesc de spatele lui, în timp ce pornim pe 
hol. 

Cabinetul său e o încăpere pătrată cu peretele din dosul 
biroului plin de rafturi cu cărţi. Pe cel din faţa uşii, văd un 

84 


- JOHN GRISHAM - 


palmares destul de serios: o mulţime de diplome - 
comportament impecabil la Rotary Club, voluntar de seamă 
al Cercetaşilor, avocatul lunii, cel puţin două promovări la 
colegiu, o fotografie de-a lui Rod împreună cu un politician 
cu faţa roşie, membru al Camerei de Comerţ. Tipul ăsta 
înrămează orice. 

Aud tic-tac-ul ceasului mare, când ne aşezăm unul în faţa 
celuilalt, la biroul uriaş, în stil american. 

— lertaţi-mă că am dat buzna aşa, încep eu, dar am 
mare nevoie de o slujbă. 

— Când vei absolvi? întreabă el, sprijinindu-se pe coate. 

— Luna viitoare. Ştiu că vin cam târziu, dar am avut 
motive întemeiate. 

li povestesc tărăşenia cu Brodnax şi Speer. Când ajung la 
episodul cu Tinley Britt, îngroş puţin lucrurile, bazându-mă 
pe speranţa că nu suportă firmele mari. Există o rivalitate 
autentică între tipi mai modeşti, aşa ca Rod - avocaţi 
populari - şi băieţii cu fumuri din clădirile înalte din centrul 
oraşului. Amintesc în treacăt de faptul că cei de la Tinley 
Britt voiseră să stea de vorba cu mine despre o eventuală 
aranjare, dar îmi exprim opinia că n-aş putea lucra pentru o 
firmă mare. Nu-mi stă în fire. Sunt prea independent. Vreau 
să reprezint oameni, nu mari corporaţii. 

Îi spun toate acestea în mai puţin de cinci minute. 

E un ascultător bun, cam agitat, cu atâtea telefoane care 
zbârnâie întruna. Ştie foarte bine că nu mă va angaja, aşa 
că nu aşteaptă decât să treacă cele zece minute pe care mi 
le-a acordat. 

— Ce lovitură urâtă! zice el plin de compasiune, când îmi 
termin povestea. 

— Poate tot răul a fost spre bine, zic eu, precum un miel 
de jertfă. Sunt gata să mă apuc de lucru. Voi termina în 
prima treime a promoţiei mele. Îmi place să mă ocup de 
proprietăţile funciare şi am făcut două cursuri, în acest 
sens. La amândouă, am luat note bune. 

— Noi ne ocupăm foarte mult de proprietăţile funciare, 
zice el emfatic, de parcă asta ar fi cea mai importantă 

85 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


muncă din lume. Şi de litigii, adaugă, şi mai plin de sine. 

E ceva mai mult decât un şoarece de birou, probabil că 
se pricepe foarte bine la ceea ce face şi câştigă frumuşel. 
Dar vrea să mă facă să cred şi că e un pledant talentat, un 
„nebun” al sălilor de tribunal. O spune, pentru că toţi 
avocaţii fac aşa. Nu că am cunoscut eu prea mulţi, dar 
atâţia câţi au fost au încercat să mă facă să cred că sunt 
nişte cocoşi la tribunal. 

Timpul care mi s-a acordat se scurge repede. 

— M-am întreţinut singur în şcoală. Şapte ani de zile. 
Niciun sfanţ din partea familiei. 

— Cu ce te-ai ocupat? 

— Cu orice. In momentul acesta, lucrez la Yogi's; fac pe 
chelnerul, servesc la bar... 

— Eşti barman? 

— Da, domnule. Printre altele. 

Se uită la prezentarea pe care mi-am făcut-o. 

— Eşti necăsătorit? zice el rar. 

Doar e scris negru pe alb. 

— Ai vreo legătura serioasă? 

Nu-i treaba lui, dar n-am încotro. 

— Nu, domnule. 

— Doar nu eşti homo, nu-i aşa? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

O clipă, situaţia devine amuzantă. Aşa, ca între doi albi 
deschişi şi fără prejudecăţi. 

Se lasă pe spate şi chipul îi devine deodată serios, ca şi 
cum lasă gluma la o parte. 

— N-am mai angajat un asociat de ani de zile. Din 
curiozitate, cu cât îi plătesc cei din centru pe noii recruți? 

Intrebarea aceasta e un tâlc. Probabil că ştie foarte bine 
care sunt salariile. Avocaţilor le place bârfa. 

— Tinley Britt plăteşte cel mai mult, aşa cum ştiţi şi 
dumneavoastră. Am auzit că se ajunge până la cincizeci de 
mii. 

Înainte să-mi termin fraza, clatină uşor din cap. 

— Nu mai spune! zice el, mirat. Nu mai spune! 

86 


- JOHN GRISHAM - 


— Eu nu sunt atât de scump, adaug repede. 

M-am hotărât să mă vând ieftin, oricui mă vrea. Nu prea 
am loc de întors şi dacă reuşesc să intru undeva, să lucrez 
câţiva ani, poate mai apare ceva. 

— Şi la cât te gândeşti? mă întreabă el, ca şi cum mica 
lui firmă puternică poate lucra numai cu personalităţi şi 
orice altceva ar fi degradant. 

— Aş accepta şi pe jumătate. Douăzeci şi cinci de mii. Voi 
lucra optzeci de ore pe săptămână, mă voi ocupa de 
dosarele-peşte, voi face toată munca de jos. 
Dumneavoastră, domnul Ross şi domnul Perry puteţi să-mi 
daţi toate dosarele pe care v-aţi dori să nu le fi luat 
vreodată şi le voi rezolva în şase luni. Vă promit. O să-mi 
merit salariul, un an de zile. lar daca veţi constata că nu, 
plec. 

Pur şi simplu, rămâne cu gura căscată şi îi văd dinţii. Îi 
strălucesc ochii la gândul că va scăpa de tot rahatul din 
biroul lui şi că se va ocupa altcineva de el. Se aude un 
zbârnâit puternic şi-apoi vocea secretarei: 

— Domnule Nunley, sunteţi aşteptat pentru depoziţie. 

Arunc o privire la ceas. Opt minute. 

El se uită la al lui. Se încruntă, apoi mi se adresează: 

— E o propunere interesantă. Lasă-mă să mă gândesc la 
ea. Va trebui să stau de vorbă şi cu partenerii mei. Ne 
întâlnim în fiecare joi pentru informare. 

Se ridică în picioare. 

— Am să discut atunci problema cu ei. Să ştii că nici nu 
ne-a trecut prin minte una ca asta. 

Ocoleşte biroul, gata să mă conducă afară. 

— Voi munci, domnule Nunley. Douăzeci şi cinci de mii e 
un chilipir. 

Mă dau înapoi, cu spatele, spre uşa. O clipă, pare uluit. 

— O, păi nu e vorba de bani, zice el, ca şi când el şi 
partenerii lui nici nu s-ar gândi să-mi plătească mai puţin 
decât Tinley Britt. Numai că treaba merge destul de bine 
aşa cum e acum. Câştigăm frumos, ştii. Suntem mulţumiţi. 
Şi nu ne-am gândit să ne extindem. 

87 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Deschide uşa şi aşteaptă să ies. 

— Mai ţinem legătura. 

Mă conduce aproape de ieşire, apoi o pune pe secretară 
să noteze numărul meu de telefon. Imi strânge mâna cu 
căldură, îmi urează noroc, promite să mă caute curând şi, 
după câteva secunde, mă aflu în stradă. 

Un moment stau şi-mi adun gândurile. M-am oferit să-mi 
prostituez educaţia şi pregătirea pentru ceva lipsit de orice 
valoare şi m-am trezit pe trotuar în câteva minute. 

După cum stau lucrurile, scurta întrevedere dintre mine 
şi Roderick Nunley pare să fie unul dintre cele mai eficiente 
demersuri. 

E aproape zece. Peste treizeci de minute, începe cursul 
de selecţiuni din „Codul lui Napoleon”, la care trebuie să 
mă duc, pentru că am lipsit o săptămână de la el. De fapt, 
aş putea să mai lipsesc vreo trei, fără probleme. Nu se dă 
examen final. 

Mă învârt acum nestingherit prin facultatea de drept. Nu- 
mi mai e ruşine să mă arăt pe-acolo. In câteva zile, 
majoritatea studenţilor din anul trei pleacă. Dreptul începe 
cu tăvălug de muncă intensă şi de examene copleşitoare, 
dar se termină cu câteva teste şi lucrări sporadice şi lipsite 
de importanţă. Ne petrecem, cu toţii, mai mult timp cu 
pregătirea intrării în barou decât să ne facem griji din 
pricina cursurilor de absolvire. 

Majoritatea ne gândim acum la locul unde vom lucra. 


Madeline Skinner a preluat cauza mea ca şi când ar fi a 
ei însăşi. Şi suferă aproape la fel de mult ca mine, pentru 
că niciunul din noi n-are noroc. Există un senator din 
Memphis, cu biroul la Nashville, care ar avea nevoie de 
personal legislativ, ca să redacteze legile - cu treizeci de 
mii plus beneficii - dar pretinde licenţa şi doi ani de 
activitate în domeniu. O companie mică vrea un avocat cu 
specializare în contabilitate. Eu am studiat istoria. 

— Departamentul Shelby de Protecţie Districtuală s-ar 
putea să scoată, în august, un post de avocat, la personal. 

88 


- JOHN GRISHAM - 


Îşi răsfoieşte hârtiile de pe birou, încercând cu disperare 
să găsească ceva. 

— Avocat la protecţia socială? zic eu. 

— Pare fascinant, nu-i aşa? 

— Cu ce salariu? 

— Optsprezece mii. 

— Ce fel de muncă? 

— Trebuie să dai de urma taţilor care şi-au abandonat 
familia, să încerci să strângi fonduri. În cele mai multe 
cazuri, e vorba de stabilirea paternităţii. 

— Pare riscant. 

— E un loc de muncă. 

— Şi până-n august, ce fac? 

— Înveţi pentru examenul de intrare în barou. 

— Bun. Şi dacă studiez din răsputeri şi trec examenul, pe 
urmă mă duc să muncesc la Departamentul de Protecţie, 
pentru un salariu de nimic. 

— Uite ce-i, Rudy... 

— lertaţi-mă, am avut o zi proastă. 

Îi promit că voi veni şi mâine, ca să avem, fără nicio 
îndoială, aceeaşi discuţie. 


89 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


8 


Booker a găsit formularele undeva prin cotloanele firmei 
Shankle. Zicea că există un asociat ascuns la subsol, care 
se ocupă ocazional de insolvenţi şi care putea şterpeli 
actele necesare. 

Sunt destul de simple. Pe o pagină e lista averilor - o 
sarcină uşoară, în cazul meu. Pe alta, o listă a obligaţiilor. 
Spaţii pentru informaţii, în legătură cu locurile de muncă, 
litigii etc. E vorba de ceea ce Capitolul 7 numeşte faliment 
clar, în care averile sunt confiscate pentru plata datoriilor, 
care sunt, în felul acesta, anulate. 

Nu mai sunt angajat la Yogi's. Lucrez, dar mă plătesc 
acum cu bani gheaţă, fără acte. Nimic de care să se poată 
cineva lega. Nicio obligaţie să-mi împart amărâtul meu de 
salariu cu cei de la Texaco. Am discutat situaţia grea în 
care mă aflu cu Prince, i-am spus cât de grav stăteau 
lucrurile, am dat vina pe învăţământ şi pe cărţile de credit, 
iar lui i s-a părut încântătoare ideea să mă plătească în 
bani gheaţă, ca să păcălească guvernul. Este un adept 
înflăcărat al economiei fără taxe. 

Prince s-a oferit să mă împrumute şi să scap de 
probleme, dar nu ţine. El crede că în curând voi face bani 
frumoşi, ca tânăr avocat bogat, iar eu n-am avut tăria să-i 
spun că s-ar putea să mai lucrez, o vreme, la el. 

Nu i-am spus nici cât de zdravăn ar trebui să fie 
împrumutul acesta. Texaco m-a dat în judecata pentru 
612,88 $, o sumă care include şi taxa de tribunal şi plata 
avocaţilor. Proprietarul meu, pentru 809 $, la fel, cu taxe şi 
costuri cu tot. Adevăraţii şacali se apropie. Îmi scriu scrisori 
murdare, care ameninţă cu trimiterea avocaţilor peste 
mine. 

Am două cărţi de credit, Visa şi Master Card, emise de 
bănci diferite de aici, din Memphis. Anul trecut, între ziua 
Recunoştinţei şi Crăciun, în timpul unei scurte perioade 
fericite, pe când credeam că mi se va asigura o slujbă 


90 


- JOHN GRISHAM - 


peste câteva luni şi pe când o iubeam zadarnic pe Sara, m- 
am avântat să-i cumpăr vreo două cadouri fermecătoare de 
sărbători. Am vrut să-i iau ceva de calitate, care să dureze. 
Cu cartela, am achiziţionat o brățară din aur cu diamante, 
care a costat o mie şapte sute de dolari, iar cu cartea de 
credit i-am cumpărat preaiubitei mele nişte cercei vechi, de 
argint. Aceştia m-au costat o mie o sută. Cu o zi înainte să- 
mi spună că nu mai vrea să mă vadă în viaţa ei, m-am dus 
la un magazin alimentar select şi-am cumpărat o sticlă de 
Dom Pérignon, un sfert de kilogram de pate de ficat, nişte 
icre negre, nişte brânzeturi fine şi alte bunătăţi pentru 
masa de Crăciun. Am dat pe ele trei sute de dolari, dar, la 
naiba, viaţa-i scurtă! 

Băncile perfide care emiseseră cărţile de credit îmi 
dăduseră mână liberă, în mod inexplicabil, chiar cu câteva 
săptămâni înainte de perioada sărbătorilor. M-am trezit 
deodată că pot să cheltuiesc după dorinţă şi, cu 
perspectiva absolvirii şi a locului de muncă la numai câteva 
luni de-atunci încolo, ştiam că voi putea să mă descurc şi 
să plătesc ratele lunare, până în vară. Aşa că am tot 
cheltuit, visând la o viaţă minunată cu Sara. 

Imi vine să-mi dau în cap acum, dar am pus mâna pe 
creion şi pe hârtie şi-am calculat totul. Mă puteam 
descurca. 

Pateul de ficat s-a stricat când l-am lăsat pe frigider, într- 
o noapte, în timpul unei beţii straşnice cu bere ieftină. De 
Crăciun, la prânz, am mâncat singur, în apartamentul meu 
întunecos, brânza şi-am băut şampania. Nici nu m-am atins 
de icrele negre. M-am aşezat pe canapeaua mea strâmbă şi 
m-am tot uitat la bijuteriile care zăceau pe jos, în faţa mea. 
Mă holbam la darurile de Crăciun pentru draga mea şi 
plângeam, în timp ce ciuguleam din brânză şi sorbeam 
câte-o gură de Dom. 

La un moment dat, între Crăciun şi Anul Nou, m-am 
recules şi-am făcut nişte aranjamente să înapoiez lucrurile 
acelea scumpe magazinelor de unde le cumpărasem. M-am 
răsfăţat cu ideea să le arunc de pe un pod, precum Billy 

91 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Joe, sau să fac altă ispravă dramatică. Luând însă în 
consideraţie starea emoţională în care mă aflam, mi-am zis 
că e înţelept să mă ţin departe de poduri. 

Era chiar la o zi după Anul Nou. M-am întors în 
apartamentul meu după o lungă plimbare şi după un 
jogging şi-am constatat c-am fost jefuit. Uşa fusese forţată. 
Hoţii îmi furaseră vechiul televizor şi casetofonul stereo, un 
borcan cu mărunţiş de pe comodă şi, desigur, bijuteriile 
cumpărate pentru Sara. 

Am chemat poliţia şi-am făcut plângere. Le-am arătat 
chitanţele de la cărţile de credit. Ofiţerul de poliţie a dat din 
cap şi mi-a spus să iau legătura cu societatea mea de 
asigurări. 

Spulberasem trei mii de dolari pe nimic. Sosise timpul să 
cobor cu picioarele pe pământ. 


Mâine urmează să fiu evacuat. 

Codul falimentului are o prevedere minunată, care 
garantează imunitatea legală a unui debitor. Din acest 
motiv, vezi corporaţii mari şi bogate, inclusiv amicul 
Texaco, ajungând la tribunalul pentru falimente, când au 
nevoie de protecţie temporară. Proprietarul meu nu poate 
să se atingă mâine de mine; nu are voie nici măcar să mă 
sune la telefon, să mă facă cu ou şi cu oţet. 

les din lift şi inspir adânc. Holul e înţesat cu avocaţi. 
Există trei judecători permanenţi care se ocupă de 
falimente şi sălile lor de judecată se afla la acest etaj. 
Planifică zeci de înfăţişări pe zi şi fiecare dintre acestea 
presupune o groază de avocaţi; unul pentru debitor şi mai 
mulţi pentru creditori. E o junglă. În timp ce mă fâţâi pe- 
acolo, îmi ajung la ureche tot felul de discuţii importante - 
avocaţi sporovăind despre taxe medicale neplătite sau 
despre valoarea vreunei camionete. Intru în biroul 
funcţionarilor şi aştept zece minute, până când avocaţii din 
faţa mea catadicsesc să-şi înainteze petiţiile. Le cunosc 
foarte bine pe secretare, aşa că flirtează şi sporovăiesc cu 
ele, fără grija. Măi, ce mi-ar mai plăcea şi mie să fiu un 

92 


- JOHN GRISHAM - 


avocat important care se ocupă de falimente, iar fetele de 
aici să-mi zică pe nume. 

Anul trecut, un profesor ne-a spus că domeniul acesta al 
falimentului se va dezvolta mult în viitor, luând în 
consideraţie vremurile nesigure din punct de vedere 
economic, scăderea numărului locurilor de muncă şi 
restrângerea corporațiilor. Informaţia venea de la o 
persoană care nu practicase nici măcar o oră. 

In orice caz, în momentul de faţă pare un domeniu 
profitabil, fără îndoială. In stânga şi-n dreapta se înaintează 
petiţii peste petiţii. Toată lumea se-ndreaptă spre faliment. 

li înmânez actele unei funcţionare hărţuite, o fată 
drăgălaşă, cu gura plină de gumă de mestecat. Se uită la 
petiție şi mă studiază cu atenţie. Sunt îmbrăcat cu o 
cămaşă de doc şi cu pantaloni kaki. 

— Sunteţi avocat? mă întreabă ea tare şi toate privirile 
se îndreaptă spre mine. 

— Nu. 

— Sunteţi debitor? mă întreabă ea şi mai tare, 
mestecând gumă. 

— Da, rostesc eu repede. 

Un debitor care nu are avocat poate să-şi pună singur 
petiția la dosar, deşi nimeni nu face reclamă acestui lucru. 
Dau aprobator din cap şi ea pune timbrele pe petiție. 

— Taxa de înscriere e de optzeci de dolari, vă rog. 

li înmânez patru hârtii de câte douăzeci de dolari. la banii 
şi se uită la ei bănuitor. În petiția mea nu există niciun cont, 
pentru că l-am lichidat ieri, anulând efectiv o „avuţie” de 
11,84 $. Celelalte bunuri ale mele de pe listă sunt: o Toyota 
foarte uzată - 500 $; diverse mobile şi lucruri utile -150 $; 
o colecţie de CD-uri - 200 $; tratate de drept - 125 $; 
îmbrăcăminte - 150 $. Toate aceste bunuri sunt 
considerate personale şi astfel sunt scutite de procedurile 
pe care tocmai le-am început. Pot să le păstrez pe toate, 
dar mi se cere să plătesc, în continuare, pentru Toyota. 

— Bani gheaţă? zice ea, apoi se pregăteşte să-mi facă o 
chitanţă. 

93 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— N-am cont la bancă, aproape că-i strig în faţă, ca să 
audă toţi curioşii aceia numai ochi şi urechi, care vor să 
cunoască toată povestea mea. 

Se holbează la mine şi eu la ea. Apoi se întoarce la 
treabă şi, într-un minut, îmi întinde o copie a petiţiei, 
împreună cu chitanţa. Observ că e trecută data, ora şi sala 
în care voi avea prima audiere. 

Dau să ies pe uşă, când sunt oprit. Un tânăr îndesat, cu o 
faţă transpirata şi cu barba neagră mă ia uşor de braţ. 

— lertaţi-mă, domnule, zice el. 

Mă opresc şi mă uit la el. Imi strecoară o carte de vizită 
oficială. 

— Robby Molk, avocat. Am auzit fără să vreau şi m-am 
gândit că, poate, aveţi nevoie de ajutor, în legătură cu FM- 
ul dumneavoastră. 

FM reprezintă un termen avocăţesc impersonal pentru 
faliment. 

Mă uit la cartea de vizită, apoi la faţa aceea ciupită de 
vărsat. De fapt, am auzit de Molk. l-am văzut reclama în 
ziar. Se ocupă de falimente, pentru o sută cincizeci de 
dolari şi iată-l aici, rotindu-se ca un vultur prin biroul 
funcţionarelor, aşteptând să se arunce asupra vreunui 
ticălos falit care să mai aibă o sută cincizeci de dolari în 
buzunar. 

li iau politicos cartea de vizită şi zic, încercând să fiu 
drăguţ: 

— Nu, mulţumesc. Mă descurc şi singur. 

— Poţi foarte uşor s-o dai în bară, zice el repede şi sunt 
sigur că a rostit aceste cuvinte de-o mie de ori. Capitolul 
ăsta, 7, poate fi foarte problematic. Eu mă ocup deo mie 
de cazuri pe an. Pune două sute jos şi m-apuc imediat de 
treabă. Am un oficiu dotat şi personal specializat. 

Acum a sărit la două sute de dolari. Bănuiesc că dacă ÎI 
soliciţi, îţi mai cere cincizeci, pe deasupra. Bănuiesc că aş 
putea să-i dau peste nas foarte uşor în clipa asta, dar ceva 
îmi spune că Molk e genul pe care nu-l poţi umili nicicum. 

— Nu, mulţumesc, spun şi mă smucesc de lângă el. 

94 


- JOHN GRISHAM - 


Coborârea e lentă şi neplăcută. Liftul e înţesat de 
avocaţi, toţi prost îmbrăcaţi, cu serviete ponosite şi pantofi 
scâlciaţi. Flecăresc şi-acum despre scutirea de taxe, despre 
ce e asigurat şi ce nu. Sporovăială avocăţească nesuferită. 
Discuţii teribil de importante. Parcă nu se mai satură. 

Când să ajungem jos, mă cuprinde ameteala. Habar n-am 
ce voi face peste un an; foarte posibil că şi eu voi urca şi 
voi cobori în liftul acesta şi mă voi angaja în dezbateri 
banale, cu aceiaşi oameni. Şi voi fi exact ca ei, pierdut pe 
străzi, încercând să storc taxe de la cei care pot plăti, 
bântuind pe la tribunal şi căutându-mi de lucru. 

Gândul acesta mă ameţeşte. În lift e foarte cald şi abia 
poţi să respiri. Cred că-mi vine rău. Se opreşte şi dau cu 
toţii năvală într-un hol, apoi se împrăştie, continuând să 
vorbească şi să negocieze. 

Aerul curat îmi limpezeşte capul, în timp ce o pornesc pe 
Mid-America Mall, o alee pentru pietoni cu un tramvai 
fantastic, destinat să-i plimbe de colo-colo pe toţi beţivii. 
Mai demult, se numea Strada Principală şi pentru foarte 
mulţi avocaţi rămâne locul preferat, unde se simt ca acasă. 
Sălile de tribunal se află la numai câteva străzi depărtare. 
Trec pe lângă marile clădiri din centrul oraşului, 
întrebându-mă ce se petrece acolo, sus, în nenumăratele 
firme: asociați care mişună peste tot, lucrând câte 
optsprezece ore pe zi, pentru că cei de lângă ei muncesc 
douăzeci; parteneri tineri discutând strategia firmei, 
parteneri bătrâni, clocind tot felul de idei, în birourile lor 
somptuoase, în timp ce echipe întregi de avocaţi mai tineri 
le aşteaptă instrucţiunile. 

Cinstit, asta îmi doream când am început facultatea de 
drept. Voiam presiunea şi puterea care emană atunci când 
lucrezi cu oameni deştepţi şi profund motivaţi - toţi sub 
stres şi la limită. Firma unde am muncit vara trecuta era 
mică, formată numai din doisprezece avocaţi, dar şi dintr-o 
mulţime de secretare, şi de asistenţi şi, uneori, haosul 
acela mă  înveselea. Nu eram decât o cantitate 
neînsemnată acolo, dar tânjeam să devin, cândva, 

95 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


conducătorul unei astfel de firme. 

Cumpăr o îngheţată de la un vânzător ambulant şi mă 
aşez pe o bancă din scuarul tribunalului. Porumbeii se uită 
la mine. De-aici se vede ca prin ceaţă Prima Clădire 
Federală, cea mai înaltă construcţie din Memphis, sediul 
firmei Trent & Brent. Aş face moarte de om ca să lucrez 
acolo. E uşor pentru mine şi pentru colegii mei să-i înjurăm. 
Îi urâm pentru că nici nu se uită la noi şi nu s-ar obosi 
măcar să ne acorde un interviu. 

Bănuiesc că există un Trent & Brent în fiecare oraş, în 
fiecare domeniu. N-am reuşit să aparţin lumii aceleia, aşa 
că nu fac decât să trec prin viaţă urându-i. 

Pentru că veni vorba de firme, mă gândesc că, o dată ce 
tot sunt în centru, îmi voi petrece câteva ore ciocănind pe 
la uşi. Am o listă de avocaţi care lucrează fie pe cont 
propriu, fie în asociaţii de câte doi-trei. Singurul factor 
încurajator într-un domeniu atât de saturat este că ai atât 
de multe uşi la care poţi să baţi. Există speranţa, îmi spun 
necontenit, ca la un moment dat să dau de un oficiu pe la 
care n-a mai trecut nimeni şi să descopăr un avocat necăjit 
în căutare urgentă de un ageamiu care să-i facă treaba 
mizerabilă. Poate să fie şi femeie. Nu mă interesează. 

Trec pe lângă câteva blocuri şi mă îndrept spre Sterick 
Building, prima clădire înaltă construită la Memphis, acum 
sediul a sute de avocaţi. Pălăvrăgesc cu câteva secretare şi 
le dau biografia mea. Mă uluieşte numărul mare de oficii 
juridice care şi-au angajat funcţionare morocănoase, 
nepoliticoase, chiar. Înainte de a le spune că-mi caut de 
lucru, sunt tratat de cele mai multe ori ca un cerşetor. Vreo 
două mi-au smuls hârtiile din mână şi mi le-au aruncat într- 
un sertar. Sunt tentat să mă dau drept potenţial client, un 
soţ îndurerat al unei tinere femei omorâte de un camion 
asigurat şi paraasigurat. Şi că şoferul era beat. Poate am să 
zic c-a fost un camion de la Exxon. M-ar pufni râsul să le 
văd pe căţelele acestea afurisite sărind de pe scaune, 
surâzând sălbatic şi grăbindu-se să-mi facă o cafea. 

Vizitez oficiu după oficiu, zâmbind, când, de fapt, îmi vine 

96 


- JOHN GRISHAM - 


să urlu, repetând aceeaşi placă în faţa unor femei trase 
parcă la indigo: „Mă numesc Rudy Baylor şi sunt student la 
facultatea de stat din Memphis. Aş dori să stau de vorbă cu 
domnul Cutare, în legătură cu o slujbă”. „O ce?!”, exclamă 
ele adesea. lar eu continuu să zâmbesc, în timp ce le 
înmânez hârtiile şi-mi exprim din nou dorinţa de a-l vedea 
pe domnul Mare Sculă. Dar acesta este totdeauna ocupat, 
aşa că sunt expediat cu promisiunea că voi fi căutat. 


Cartierul Granger din Memphis se află la nord de centru. 
Şirul de case înghesuite, de cărămidă, de pe străzile 
umbrite, stau mărturie incontestabilă a unei suburbii întregi 
aruncate acolo, la sfârşitul Celui de Al Doilea Război 
Mondial, când speculanţii de bursă s-au apucat de 
construcţii. Oamenii şi-au găsit slujbe bune la fabricile din 
apropiere. Şi-au plantat arbori în faţă şi şi-au construit 
terase, în spate. Cu timpul, speculanţii s-au mutat spre 
răsărit şi au ridicat case mai frumoase şi Granger a devenit 
încet-încet un amestec de pensionari, de albi şi de negri de 
condiţie modestă. 

Casa lui Dot şi a lui Buddy Black e la fel ca toate 
celelalte. E situată pe un teren neted, nu mai mare de 
douăzeci şi cinci pe treizeci şi cinci de metri. Nelipsitul 
arbore din faţă a început să se usuce. În garajul cu o 
singură încăpere, se afla un Chevrolet. larba şi tufişurile 
sunt tunse frumos. 

Vecinul din stânga e pe cale să-şi refacă un automobil de 
curse, şi piesele şi cauciucurile sunt împrăştiate peste tot, 
până în stradă. Cel din dreapta, şi-a împrejmuit grădina din 
faţă în care buruienile au crescut de o jumătate de metru. 
Doi dobermani patrulează pe cărarea dinăuntrul gardului. 

Parchez pe aleea lor, în spatele Chevroletului, iar la doi 
metri câinii încep să mârâie la mine. 

Suntem la mijlocul după-amiezei şi temperatura se- 
apropie de treizeci şi opt de grade. Ferestrele şi uşile sunt 
deschise. Arunc o privire prin uşa din faţă şi bat uşor în 
rama plasei de sârmă de la intrare. 

97 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Nu-mi face nicio plăcere să vin aici, pentru că nu vreau 
să-l văd pe Donny Ray Black. Bănuiesc că e bolnav şi 
emaciat, aşa cum mi l-a descris mama lui, iar eu am inima 
slabă. 

Dot vine la uşă, cu nişte alcool mentolat în mână şi se 
uită la mine prin plasa de sârmă. 

— Eu sunt, doamna Black. Rudy Baylor. Ne-am cunoscut 
săptămâna trecută, la Gradina cu Chiparoşi. 

Probabil că în Granger comis-voiajorii au devenit o 
pacoste, pentru că se uită la mine ca la felul paişpe. Mai 
face un pas înainte şi îşi vâră ţigara între buze. 

— Nu-ţi aminteşti? Mă ocup de cazul dumitale cu Marele 
Profit. 

— Credeam că eşti unu' de la Martorii lui lehova. 

— Păi, nu sunt, doamnă Black. 

— Mă cheamă Dot. Parcă ţi-am mai spus o dată. 

— Bine, Dot. 

— Afurisiţii ăştia ne înnebunesc. Ei şi mormonii. Plus 
cercetaşii care vând gogoşi sâmbăta dimineaţa, până-n 
răsăritu' soarelui. Şi ce doreşti? 

— Păi, dacă aveţi o clipa liberă, aş vrea să discutăm 
despre caz. 

— Ce anume? 

— Aş vrea să-mi spuneţi câteva lucruri. 

— Am crezut că ţi-am spus tot ce trebuia. 

— E nevoie să mai ştiu câte ceva. 

Suflă fumul prin plasă şi deschide. Intru într-o cameră 
mică de zi, apoi o urmez în bucătărie. Casa e umedă, 
lipicioasă chiar, şi miroase peste tot a tutun. 

— Ceva de băut? întreabă ea. 

— Nu, mulţumesc. 

Mă aşez la masă. Dot îşi toarnă nişte cola dietetică peste 
câteva cuburi de gheaţă şi se sprijină de masa de la perete. 
Buddy nu se vede pe niciunde. Presupun că Donny Raye 
într-un dormitor. 

— Unde e Buddy? o întreb eu voios, de parcă aş fi prieten 
vechi cu el şi mi-e dor să-l văd. 

98 


- JOHN GRISHAM - 


Dot face semn cu capul spre fereastra care dă în spatele 
casei. 

— Vezi maşina aia veche, de-acolo? 

Intr-un cotlon năpădit de iederă şi de tufişuri, lângă un 
şopron, sub un arțar, se vede un Ford Fairlane vechi. E alb, 
cu două uşi, ambele deschise. Pe capotă doarme o pisică. 

— Stă acolo, în maşina lui, mă lămureşte ea. 

Automobilul e împresurat de buruieni şi pare să nu aibă 
cauciucuri. De zeci de ani nu s-a mai clintit nimic de-acolo. 

— Şi unde se duce? întreb eu, iar ea râde, pur şi simplu. 

Soarbe sonor din paharul cu cola. 

— Buddy? Nu se duce niciunde. Am cumpărat maşina aia 
de nouă, în 1964. Stă acolo tot timpul, de dimineaţa până 
seara. Numai el şi pisicile. 

Există o oarecare logică în preferința lui. Singur, acolo, 
ferit de fumul de tutun care să-l îmbâcsească, departe de 
suferinţele lui Donny Ray. 

— De ce? întreb eu. 

E clar că n-o supără aceasta discuţie. 

— Buddy nu e zdravăn. Ti-am mai spus săptămâna 
trecută, doar. 

Cum să uit una ca asta? 

— Şi Donny Ray ce face? întreb. 

Ridică din umeri şi se aşază pe un scaun de la masa 
şubredă din faţa mea. 

— Are unele zile bune, altele mai rele. Vrei să-l cunoşti? 

— Poate, mai târziu. 

— Stă aproape tot timpul în pat. Dar se mai mişcă, 
uneori. Poate îl fac să se scoale, înainte să pleci. 

— Da, poate. Uite ce-i, am lucrat destul de mult la cazul 
dumitale. Vreau să zic că am stat şi-am citit materialul ore- 
ntregi. Apoi, am studiat câteva zile cărţile de drept, la 
bibliotecă şi, sincer, cred că voi, oameni buni, ar trebui să-i 
daţi în judecata şi să-i spulberaţi pe cei de la Marele Profit. 

— Credeam c-am hotărât de-atunci lucrul asta, zice ea, 
privindu-mă tăios. 

Dot are un chip necruţător, fără îndoială, din cauza vieţii 

99 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


alături de găgăuţă ăla din maşină. 

— Poate, dar trebuia să fac cercetări. Sfatul meu e să-i 
daţi în judecată şi asta cât mai repede. 

— Păi, nu mai pierde vremea, atunci. 

— Să nu vă aşteptaţi însă la o soluţie rapidă. Vă puneţi 
cu o mare corporație. Au o mulţime de avocaţi care pot 
bloca şi întârzia lucrurile. Cu asta-şi câştigă doar pâinea. 

— Şi cât o să ţină toată treaba? 

— Poate să dureze luni, ani chiar. Există posibilitatea să-i 
obligăm să plătească repede, doar prin întocmirea unui 
dosar, dar ei pot să ne forţeze să mergem la proces, apoi, 
la Curtea de Apel. Nu se ştie niciodată cum vor decurge 
lucrurile. 

— Păi, el o să moară în câteva luni. 

— Pot să te-ntreb ceva? 

Ea sufla fumul, dând totodată din cap în perfecta 
concordanţă. 

— Marele Profit a refuzat cererea, prima oară, în august, 
anul trecut, chiar după ce i s-a pus diagnosticul lui Donny 
Ray. De ce-ai aşteptat până acum să consuli un avocat? 

Folosesc termenul de „avocat” într-un sens foarte larg. 

— Am fost o proastă, înţelegi? Am crezut că o să-mi 
plătească, ştii, că o să ia asupra lor cheltuielile cu taxele şi 
tratamentul. Am continuat să le scriu, iar ei mi-au tot 
răspuns. Nu ştiu. Pur şi simplu, am fost o proastă. Ne-am 
plătit cotizaţiile regulat, n-am întârziat niciodată, atâţia ani. 
Mi-am închipuit c-o să ne onoreze polita până la urmă. 
Apoi, n-am avut niciodată avocat. Nici tu divorţ, nici altceva 
de genul ăsta. Numai Dumnezeu ştie, poate-ar fi trebuit s-o 
fac. 

Se întoarce tristă şi se uită pe fereastră, privind lung, în 
direcţia automobilului şi meditând la toata durerea ei. 

— Bea o halbă de gin dimineaţa şi una, după-amiaza. Şi, 
ca să fiu sinceră, nici nu-mi pasă. Treaba asta îl face fericit, 
îl ţine departe de casă. Oricum, nu se poate spune că 
băutura îl împiedică de la cine ştie ce îndatorire; înţelegi ce 
vreau să spun... 

100 


- JOHN GRISHAM - 


Ne uitam amândoi la silueta ghemuită pe scaunul din 
faţă. Buruienile şi arțarul îi ţin umbră. 

— Îi cumperi dumneata băutura? o întreb eu, ca şi cum 
asta ar avea vreo importanţă. 

— O, nu. Plăteşte un puşti din vecini să se ducă să i-o 
cumpere şi să i-o dea pe furiş. Crede că eu nu ştiu. 

Se aude mişcând ceva, în spate. Nu au instalaţie de aer 
condiţionat care să acopere sunetele. Tuşeşte cineva. Încep 
să vorbesc. 

— Uite ce-i, Dot, aş vrea să mă ocup de cazul ăsta pentru 
dumneata. Ştiu că nu sunt decât un ageamiu, un puşti pe 
cale să termine dreptul, dar am pierdut deja ore-ntregi 
studiind dosarul şi îl cunosc mai bine ca oricine. 

Are o privire goală, aproape fără speranţă. Pentru ea, 
orice avocat e la fel. Va avea încredere în mine, aşa cum ar 
avea în oricine, ceea ce nu-nseamnă nimic. Ce ciudat! Deşi 
avocaţii cheltuiesc atâţia bani pe publicitate, pe la 
televiziuni de mâna a doua, pe afişiere jegoase şi prin tot 
felul de broşuri, exista încă oameni ca Dot Black care nu 
pot deosebi un specialist de un student în anul trei la drept. 

Contez pe naivitatea ei. 

— Va trebui, probabil, să mă asociez cu încă un avocat, 
numai ca să-i pun numele pe acte, până când trec 
examenul de intrare în barou. Ştii cum e. 

Nu pare s-o surprindă. 

— Cât mă costă? 

li zâmbesc cu căldură. 

— Niciun sfant. Îţi iau cazul pe credit. Îmi dai o treime din 
ceea ce câştigăm. Daca nu câştigăm nimic, nu-mi plăteşti. 

Cu siguranţă, a mai văzut ea reclame de felul acesta, dar 
pare să n-aibă habar. 

— Cât? 

— Îi dăm în judecată pentru milioane, zic eu dramatic, iar 
ea devine interesată. 

Nu cred că există nici cea mai mica urmă de lăcomie în 
trupul femeii acesteia bătute de soartă. Orice vis pe care l- 
a avut în legătură cu o viaţă mai buna a dispărut de mult, 

101 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nici nu-şi mai aminteşte de asta. Dar îi place ideea să le-o 
facă celor de la Marele Profit. 

— lar dumneata iei o treime? 

— Acum, nu că m-aştept să obţinem neapărat milioane, 
dar indiferent cât, eu iau o treime. Şi asta după ce plăteşti 
îngrijirile medicale ale lui Donny Ray. N-ai nimic de pierdut. 

Izbeşte cu palma stângă în masă. 

— Atunci, fă-o! Nu mă interesează cât obţii, dar fă-o! 
Bine? Mâine! 

Am în buzunar un contract împăturit cu grijă, pentru 
servicii legale, pe care l-am găsit într-un carnet cu 
formulare, din bibliotecă. Aş putea acum s-o pun să 
semneze, dar nu mă simt în stare de una ca asta. Din 
punctul de vedere al eticii, nu pot semna contracte prin 
care să reprezint oamenii înainte să fiu admis în barou şi să 
obţin licenţa de practicare a profesiunii de avocat. Cred că 
Dot se va ţine de cuvânt. 

Încep să arunc priviri la ceas, ca un adevărat om al legii. 

— Şi-acum, la lucru, zic eu. 

— Nu vrei să-l cunoşti pe Donny Ray? 

— Poate data viitoare. 

— Nu te condamn. Nu mai e decât piele şi os. 

— Mă întorc în câteva zile, când voi putea sta mai mult. 
Avem multe de discutat şi va trebui să-i pun şi lui nişte 
întrebări. 

— Bine, grăbeşte-te! 

Mai  sporovăim câteva minute despre Grădina cu 
Chiparoşi şi toate festivitățile de-acolo. Ea cu Buddy se duc 
acolo o dată pe săptămână, dacă reuşeşte să-l împiedice să 
bea până la prânz. E singura dată când pleacă de-acasă 
împreună. 

Ea vrea să stea de vorbă, eu, să plec. Mă conduce afară, 
se uită lung la Toyota mea murdară şi lovită, bombăneşte 
în legătură cu produsele importate, mai ales din Japonia şi 
latră la dobermani. 

În timp ce mă depărtez, mă urmăreşte cu privirea, 
fumând lângă cutia poştală. 

102 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru un proaspăt falit, cheltuiesc la bani în prostie. Dau 
opt dolari pe un ghiveci cu o muşcată şi i-o duc 
domnişoarei Birdie. Îi plac foarte mult florile, zice ea, e 
singură, bineînţeles, şi cred că e un gest frumos. O rază de 
soare în viaţa unei bătrâne. 

Nimeresc bine. O găsesc în patru labe, pe stratul cu flori 
de lângă casă, alături de aleea care duce spre garajul izolat 
din spate. Banda de beton e străjuită de flori, de tufişuri, de 
iederă şi de arbuşti decorativi. Umbra deasă a arborilor, la 
fel de bătrâni ca stăpâna lor, se întinde peste pajişte. Pe o 
porţiune pavată cu cărămidă, se zăresc nişte ghivece cu 
flori viu colorate. 

Pur şi simplu, mă îmbrăţişează, când îi dăruiesc micul 
meu cadou. Îşi scoate mânuşile de grădinărit, le aruncă 
între flori şi mă conduce spre casă. A şi găsit un loc potrivit 
pentru muşcată. O va planta mâine. Mă întreabă dacă 
vreau o cafea. 

— Puţină apă, zic eu. 

Îmi stăruie încă în memorie gustul searbăd al fierturii 
sălcii pe care mi-a dat-o data trecută. Mă aşază pe un 
scaun ornamental de pe terasă şi îşi şterge mâinile pline de 
noroi pe şorţ. 

— Cu gheaţă? întreabă, încântată până peste poate, la 
gândul că mă va servi cu ceva de băut. 

— Da, sigur, zic eu, iar ea se strecoară repede pe uşa 
bucătăriei. 

Vegetaţia are o simetrie ciudată. Grădina din spate se 
întinde pe mai bine de cincizeci de metri, până la un gard 
viu. Printre arbori, zăresc un acoperiş. Din loc în loc, răsar 
mici oaze îngrijite, strătuleţe cu flori de tot felul de care se 
vede clar că se ocupă cineva. Pe o platformă de cărămidă, 
de-a lungul gardului, se vede o fântână ţâşnitoare, fără apă 
însă. Între doi arbori, un hamac care se mişcă uşor în bătaia 
vântului. larba nu e îmburuienată, dar trebuie cosită. 

Îmi atrage atenţia garajul. Are două uşi glisante închise. 
Într-o parte, se afla o magazie cu ferestrele acoperite. 

103 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Deasupra, parcă ar fi un apartament, la care se ajunge pe 
nişte scări de lemn ce dau colţul şi, după toate aparențele, 
urcă până acolo. Cele două ferestre dau înspre casă. Unul 
din geamuri e spart. Pereţii exteriori sunt năpădiţi de iedera 
care pare că-şi croieşte drum prin giurgiuvelele crăpate. 

Priveliştea are un oarecare pitoresc. 

Domnişoara Birdie vine ţopăind, ieşind pe uşa dublă, cu 
geamuri până jos, şi aduce două pahare înalte cu apă cu 
gheaţă. 

— Ce zici de grădina mea? întreabă ea, aşezându-se 
lângă mine. 

— E frumoasă, domnişoară Birdie. Atât de liniştitoare! 

— Asta-i viaţa mea, zice ea, făcând un gest larg cu 
mâinile, stropindu-mă pe pantofi, fără să observe. Aşa-mi 
petrec eu timpul. Şi îmi place foarte mult. 

— E tare frumos! Dumneavoastră faceţi toată treaba? 

— O, aproape toată. Plătesc un puşti cu treizeci de dolari 
să-mi tundă iarba, o dată pe săptămână. Nici nu-ţi vine să 
crezi! Mai demult, nu-mi lua decât cinci. 

Soarbe apa şi plescăie din buze. 

— Acolo, sus, aveţi un apartament micut? întreb, arătând 
cu degetul spre garaj. 

— Da, unul dintre nepoţii mei a locuit, o vreme, acolo. L-a 
reparat, i-am făcut şi-o baie, o bucătărioară. Era tare 
drăguţ. Nepotul meu învăţa la Memphis. 

— Şi cât a locuit acolo? 

— Nu prea mult. Nici nu vreau să vorbesc despre el. 
Probabil că e unul dintre cei tăiaţi de pe listă. 

După ce-ţi petreci atâta vreme bătând pe la uşile oficiilor 
juridice, cerşind de lucru, fiind repezit de nişte afurisite de 
secretare, îţi dispar inhibiţiile. Începi să devii nesimţit. Nu-ţi 
mai e greu să fii respins, pentru că înveţi repede că lucrul 
cel mai rău care ţi se poate întâmpla e să ţi se spună „nu”. 

— Şi, probabil, nu aveţi de gând să-l închiriaţi, nu-i aşa? 
încerc eu marea cu degetul, ezitând un pic, dar fără să-mi 
fie teamă de un eventual refuz. 

Se opreşte cu paharul în aer şi se uită lung spre 

104 


- JOHN GRISHAM - 


apartament, de parcă acum l-ar fi descoperit. 

— Cui să-l închiriez? întreabă ea. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să locuiesc aici. E fermecător 
şi bănuiesc că e multă linişte. 

— De moarte, nu alta. 

— Mă gândeam... pentru o vreme... Ştiţi, până încep să 
lucrez şi să stau pe propriile mele picioare. 

— Tu, Rudy? face ea, neîncrezătoare. 

— Îmi place foarte mult aici, zic eu cu un zâmbet destul 
de sincer. Mi se potriveşte prefect. Sunt singur, liniştit şi 
nu-mi permit o chirie prea mare. E perfect pentru mine. 

— Şi cât poţi plăti? întreabă ea tranşant, transformându- 
se dintr-o dată într-un avocat care-şi perpeleşte clientul 
falit. 

Mă ia pe neaşteptate. 

— O, păi, nu ştiu... Dumneavoastră sunteţi proprietarul. 
La cât vă gândiţi? 

Îşi întoarce capul şi se uita la arbori. 

— Ce-ai zice de patru, ba nu, de trei sute de dolari pe 
lună? 

E clar că domnişoara Birdie n-a mai închiriat până acum. 

Zice şi ea nişte sume care-i vin în minte. Bine că n-a 
început cu opt sute pe lună. 

— Cred c-ar fi bine să-l văd, mai întâi, spun eu, precaut. 

Se ridică în picioare. 

— Ştii, e cam mizerabil. De vreo zece ani, îl folosesc ca 
magazie. Dar putem să facem curăţenie. Bănuiesc că e 
nevoie şi de instalator. 

Mă ia de mână şi traversăm pajiştea. 

— Trebuie să pornim instalaţia de apă. Nu ştiu exact cum 
stăm cu încălzirea şi cu aerul condiţionat. E ceva mobilă 
acolo, dar nu mare lucru; nişte vechituri care nu mi-au mai 
trebuit. 

Se uită în sus, la scările crăpate. 

— Ai nevoie de mobilă? 

— Nu cine ştie ce. 

Balustrada e şubredă şi toată casa se zgâlţâie parcă sub 

105 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
paşii noştri. 


106 


- JOHN GRISHAM - 


9 


În facultatea de drept e imposibil să nu-ți faci duşmani. 
Competiţia e, uneori, malefică. Oamenii învaţă cum să 
trişeze şi să vâre cuțitul în tine pe la spate; un antrenament 
înainte de a fi aruncat în lumea reală. Am asistat, când 
eram în anul întâi, la o încăierare dintre doi studenţi din 
anul trei, care au început să urle unul la altul la un concurs 
de procese simulate. Au fost exmatriculaţi, apoi readmişi. 
Şcoala asta are nevoie de bani pentru întreţinere. 

Sunt destui aici pentru care nu am niciun fel de simpatie 
şi vreo doi pe care îi detest chiar. Incerc însă să nu urăsc pe 
nimeni. 

Dar în clipa de faţă îl urăsc pe gunoiul care mi-a făcut-o. 

În oraşul acesta, se publică un ziar cu toate tranzacţiile 
legale şi financiare. Se numeşte „Raportul zilnic” şi include, 
printre dosarele de divorţ şi de alte chestiuni vitale, o listă 
a activităţilor falimentare din ziua precedentă. Amicul, sau 
grupul în cauză, a crezut de cuviinţă că ar fi drăguţ să-mi 
„culeagă” numele din atâtea necazuri ale zilei de ieri, să 
taie anunţul de sub Capitolul 7, apoi să-l împrăştie prin 
toată facultatea de drept. lată cum sună: „Baylor, Rudy L., 
Student; Averi: 1,125 $ (scutit de impozit); Datorii 
acoperite: 285 $ la Compania financiara Wheels şi Deals; 
Datorii neacoperite: 5.136,88 $; Masuri până la proces: (1) 
Anularea contului sus-amintit de către Texaco; (2) 
Evacuarea din imobilul The Hampton; Loc de muncă: fără; 
Avocat: Pro Se.” 

Pro Se înseamnă că nu-mi pot permite avocat şi că mă 
apăr singur. Studentul de la biroul de primire în bibliotecă 
mi-a dat şi mie un astfel de bileţel, azi-dimineaţă când am 
intrat aici, şi mi-a spus că a văzut o mulţime prin toată 
facultatea; până şi la afişier. A adăugat: 

— Mă întreb ce-i nostim în asta. 

l-am mulţumit şi-am pornit în fugă spre colţişorul meu 
din pivniţă, furişându-mă iar printre rafturi, ca nu cumva să 

107 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dau de vreo faţă cunoscută. Curând se vor termina 
cursurile şi voi scăpa de-aici, de oamenii ăştia pe care nu-i 
pot suporta. 


Am oră de întâlnire cu profesorul Smoot în dimineaţa 
aceasta, dar sosesc cu zece minute întârziere. Nu se 
supără. Cabinetul lui are un fel de dezordine studiată, ca al 
unui învăţat prea inteligent ca să se mai gândească la 
fleacuri. Papionul îi stă strâmb, zâmbetul îi e sincer. 

Stăm mai întâi de vorbă despre familia Black şi despre 
necazul lor cu Marele Profit. Îi înmânez un rezumat de trei 
pagini al cazului, împreună cu concluziile mele ingenioase 
şi cu sugestiile de acţiune. Le citeşte atent, în timp ce eu 
mă uit la ghemotoacele de hârtie de sub birou. E foarte 
impresionat şi nu conteneşte s-o spună. Aproba fără nicio 
reţinere sfatul meu ca Dot şi soţul ei să ia legătura cu un 
avocat bun şi să intenteze Marelui Profit un proces de rea- 
credinţă. E total pe dinafară. 

Tot ce vreau de la el e o notă de trecere, nimic altceva. 
Discutăm apoi despre domnişoara Birdie Birdsong. li spun 
că o duce destul de bine şi că vrea să-şi refacă 
testamentul. Nu-i dau detalii. Îi prezint un document de 
cinci pagini, vechiul testament revizuit, iar el se uită în fugă 
peste rânduri. Zice că e bine, fără să citească însă ceva. 
Cursul de „Probleme legale ale vârstei a treia” nu necesită 
un examen final şi nici lucrări speciale. Nu e nevoie decât 
să te duci la ore, să-i vizitezi pe babalâci şi să faci 
prezentarea unui caz. Smoot îţi dă imediat o nota maximă. 

Profesorul o cunoaşte pe domnişoara Birdie de mai mulţi 
ani. In mod clar, ea e regina Grădinii cu Chiparoşi, pentru 
moment, şi o vede de două ori pe an, când se duce acolo 
cu studenţii. N-a fost niciodată înclinată, până acum, să 
ceară sfaturi juridice pe gratis, zice el, jucându-se cu 
papionul. Adaugă că îl surprinde că e aşa bogată. 

Şi ce l-ar mai surprinde dacă ar şti că e pe cale să-mi 
devină gazdă! 

Cabinetul lui Max Leuberg e după colţ. Mi-a lăsat un 

108 


- JOHN GRISHAM - 


mesaj la intrare, cum că trebuie să mă vadă neapărat. Max 
pleacă la sfârşitul anului şcolar. A fost detaşat doi ani din 
Wisconsin şi i-a sosit sorocul. Probabil că-mi va fi dor de el 
când vom pleca amândoi de-aici, dar, pentru moment, e 
greu să mă imaginez cuprins de vreun sentiment nostalgic 
faţă de oricine sau orice legat de aceasta facultate. 

Cabinetul lui Max e plin de cutii goale de băutură. Îşi 
împachetează lucrurile înainte de plecare. N-am văzut în 
viaţa mea o asemenea harababură. Ne lăsăm, câteva clipe 
jenante, legănaţi de amintiri, făcând un efort disperat să 
găsim ceva atrăgător în facultatea de drept. Nu l-am mai 
văzut atât de abătut niciodată. Pare aproape trist, la modul 
cel mai sincer, că pleacă. Îmi arată un teanc de hârtii 
înghesuite într-o cutie de carton. 

— Astea sunt pentru tine. E vorba de nişte materiale 
recente, pe care le-am folosit în cazuri de rea-credinţă. la- 
le. S-ar putea să-ţi fie de folos. 

Nu le-am terminat nici pe cele pe care mi le-a 
recomandat înainte! 

— Mulţumesc, Max, zic, uitându-mă la curcanul roşu de 
pe cutie. 

— Ai făcut dosarul pentru proces? mă întreabă el. 

— Păi, nu. Nu încă. 

— Trebuie să-l faci. Găseşte un avocat din centru, cu 
palmares la activ. Pe cineva care are experienţă în cazurile 
de rea-credinţă. M-am gândit mult la materialul tău şi-ai să 
vezi că te va acapara până la urmă. Trebuie să inciţi juriul. 
Parcă-i văd cum se vor ambala cu toţii, în dorinţa de a-i 
pedepsi pe cei de la societatea de asigurări. Trebuie să se 
ocupe cineva de cazul ăsta şi să ia taurul de coame. 

Păi, eu ce altă treabă am, decât să iau taurul de coame? 

Sare de la locul lui şi îşi întinde braţele. 

— La ce firmă te angajezi? întreabă el, stând pe vârfuri, 
exersând o figură de yoga de extensie a gambelor. Cazul 
acesta este extrem de important pentru tine. Mă gândeam 
că poate ar trebui să-l iei la firma ta, să-i laşi pe cei în drept 
să-şi pună pecetea şi-apoi, să duci tu greul. Trebuie să fie 

109 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cineva, acolo, cu experienţă în procese. Mă poţi suna, dacă 
vrei. Voi sta toata vara la Detroit şi voi lucra la un caz uriaş, 
împotriva societății Allstate, dar mă interesează şi 
problema ta, înţelegi? Cred că s-ar putea să fie ceva măreț, 
un punct de cotitură. Mi-ar plăcea tare mult să văd cum îi 
mazileşti pe băieţii ăştia. 

— Păi, ce-a făcut Allstate? întreb, schimbând subiectul cu 
firma mea. 

Pe faţă îi apare un rânjet larg, îşi încrucişează mâinile în 
creştetul capului. Nici nu-mi vine să cred! 

— Incredibil! zice el, apoi se lansează într-o peroraţie 
furtunoasă despre cazul său extraordinar. Mai bine nu 
întrebam. 

Din experienţa mea limitată cu avocaţii, mi-am dat 
seama că toţi suferă de aceeaşi boală. Unul dintre cele mai 
nesuferite obiceiuri este acela al „poveştilor vânătoreşti”. 
Dacă au un proces foarte important, ţin cu tot dinadinsul să 
afle şi cei din jur. Dacă sunt în curs de rezolvare a unui caz 
care i-ar putea îmbogăţi, trebuie să-şi împărtăşească 
bucuria şi cu ceilalţi. Max şi-a pierdut somnul, visând cum îi 
va zdrobi pe cei de la Allstate. 

— În orice caz însă, zice el, revenind la realitate, s-ar 
putea să te ajut. Nu mă mai întorc la toamnă, dar ţi-am 
lăsat adresa şi numărul de telefon în cutie. Dacă ai nevoie, 
sună-mă. 

Ridic cutia cu hârţoage. E grea şi cartonul de dedesubt 
se îndoaie. 

— Mulţumesc, rostesc eu, întorcându-mă spre œl. 
Apreciez mult tot ce ai făcut pentru mine. 

— Vreau să te ajut, Rudy. Nu există nimic mai incitant pe 
lumea aceasta decât să pui la zid o societate de asigurări. 
Crede-mă. 

— O să fac tot ce-mi sta în putinţă. Mulţumesc. 

Sună telefonul, iar el se repede să ridice receptorul. Eu 
mă strecor afară din birou, cu pachetul voluminos în braţe. 


Între domnişoara Birdie şi mine se stabileşte o înţelegere 
110 


- JOHN GRISHAM - 


mai puţin obişnuită. Ea nu se prea pricepe la negocieri şi e 
clar că nu are nevoie de bani. Reuşesc să ajung la o sută 
cincizeci de dolari pe lună, inclusiv curentul şi apa. Pe 
deasupra, îmi pune la dispoziţie tot felul de mobile, cu care 
aş putea aranja patru camere. In afară de bani, îi promit că 
o voi ajuta la treburile de pe lângă casă, mai ales la 
întreţinerea gazonului şi a grădinii. Voi cosi iarba, ca să 
economisească treizeci de dolari pe săptămână. Voi tunde 
tufişurile, voi grebla frunzele; şi alte lucruri de felul acesta. 
La un moment dat, a făcut aluzie şi la plivit, dar n-am luat-o 
în serios. 

Pentru mine, e un chilipir şi sunt mândru de abilitatea 
mea în materie de târguială. Apartamentul face cel puţin 
trei sute cincizeci de dolari pe lună, aşa că am economisit 
două sute, bani gheaţă. Cred că pot câştiga atât, muncind 
cinci ore pe săptămână, adică douăzeci pe lună. In 
condiţiile actuale, nu-i deloc o afacere proastă. După trei 
ani de trai în bibliotecă, am nevoie de aer curat şi de 
mişcare. Nimeni n-o să ştie că sunt ajutor de grădinar. In 
plus, voi fi aproape de domnişoara Birdie, clienta mea. 

Înțelegerea se va încheia oral, de la o luna la alta, aşa că, 
dacă nu merge, mă mut în altă parte. 

Nu de mult, am vizitat vreo câteva apartamente drăguţe, 
potrivite pentru un avocat în devenire. Mi-au cerut şapte 
sute de dolari pentru două dormitoare ceva mai mici de o 
sută de metri pătraţi. Abia aşteptam să mă mut acolo. Intre 
timp, multe s-au schimbat. 

Acum mă mulţumesc cu un lăcaş oarecum spartan, 
proiectat de domnişoara Birdie, lăsat apoi în părăsire timp 
de zece ani. E un adăpost modest, cu carpete grosolane 
portocalii şi cu pereţii verde-pal. Apartamentul e compus 
dintr-un dormitor, o chicinetă propriu-zisă, care se continuă 
cu o mică sufragerie. În fiecare încăpere, plafonul e boltit şi 
neregulat, ceea ce îţi cam dă un sentiment de 
claustrofobie, de îndată ce pătrunzi în această mică 
mansardă. 

Mie-mi convine de minune. Atâta vreme cât domnişoara 

111 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Birdie mă lasă în pace, totul va fi perfect. l-am promis, la 
insistenţele ei, că nu voi face chefuri nebune, că nu voi da 
muzica tare, că n-am să aduc femei uşoare, băutură, 
droguri, câini şi pisici. Ea însăşi mi-a făcut curăţenie; a 
frecat podelele, a şters pereţii şi a scos gunoiul, atât cât i-a 
fost posibil. M-a ajutat să-mi car bruma de lucruri în casă. 
Sunt sigur că-i era milă de mine. 

Îndată ce-am urcat ultima cutie, înainte să apuc să 
despachetez ceva, a insistat să bem o cafea pe terasa din 
spate. 

Am stat acolo vreo zece minute, şi nici n-am apucat să- 
mi trag bine sufletul, când a decretat că e timpul să 
„atacăm” straturile de flori. Am smuls la buruieni, până m-a 
luat durerea de şale. În primele clipe, a lucrat cot la cot cu 
mine; apoi, s-a ridicat şi-a început să-mi dea indicaţii. 


Nu reuşesc să scap de corvoada grădinăritului, decât 
atunci când mă retrag la Yogi's. Sunt de serviciu la bar 
până la închidere, adică până după ora unu noaptea. 

În seara aceasta e foarte multă lume şi, spre disperarea 
mea, văd şi nişte colegi de-ai mei, grupaţi în jurul a două 
mese lungi, în colţul din faţă. E vorba de banchetul uneia 
dintre fraternităţile legate în timpul facultăţii şi din care eu 
n-am făcut niciodată parte, nefiind invitat. Se numeşte 
„Pledanţii”, un grup de studenţi care se iau foarte în serios, 
genul de indivizi care fac „Revista de drept”. Se străduiesc 
să aibă o atitudine secretă şi exclusivistă, organizează 
ritualuri cu incantaţii în limba latină şi tot felul de chestii 
de-astea trăsnite. Majoritatea vor lucra fie la firme mari, fie 
în birourile legale federale. Vreo doi au fost acceptaţi chiar 
la catedra de taxe a Universităţii din New York. E o clică 
foarte pompoasă. 

În timp ce eu le tot umplu halbele de bere, ei se îmbată 
rapid. Cel mai gălăgios e unul mititel, ca o veveriţă, pe 
nume Jacob Staples, un tânăr avocat promiţător, care, 
acum trei ani, când a început facultatea de drept, stăpânea 
deja arta tertipurilor murdare. Băiatul acesta a descoperit 

112 


- JOHN GRISHAM - 


mai multe metode de a păcăli pe toata lumea decât oricine- 
a trecut, de-a lungul anilor, prin aceasta facultate. A furat 
la examene, a ascuns tratatele de drept, ne-a şterpelit 
schiţele, i-a minţit pe profesori şi i-a determinat să amâne 
lucrările şi colocviile. Va deveni curând milionar. Il bănuiesc 
că el a tăiat anunţul acela din „Raportul zilnic” şi-a 
răspândit copii peste tot în facultate. E stilul lui. 

Deşi încerc să nu-i bag în seamă, privirile ni se 
încrucişează, câteodată. De câteva ori, îmi ajunge la urechi 
cuvântul „faliment”. 

Dar îmi fac de lucru şi mai sorb câte-o gură de bere, 
dintr-o ceaşcă mică de cafea. Prince se uită la televizor în 
colţul celalalt. Din când în când, le mai aruncă şi el câte-o 
privire reţinută. Urmăreşte cursele de ogari pe o pistă din 
Florida şi pariază de fiecare dată. Tovarăşul lui de joc şi de 
băutură din seara aceasta e propriul său avocat, Bruiser 
Stone, un bărbat imens, foarte gras, cu părul des şi lung, cu 
o barbă ca de tap. Cântăreşte cel puţin o sută şaizeci de 
kilograme şi, împreună, cei doi par nişte urşi care ronţăie 
alune pe-un bolovan. 

Bruiser Stone este un avocat cu o etică extrem de 
îndoielnică. Se cunoaşte cu Prince de mult, din vremea 
când erau prieteni la cataramă în liceu, în sudul 
Memphisului, şi-au făcut multe matrapazlăcuri ascunse 
împreună. Îşi numără banii la adăpost de privirile străine. 
Mituiesc politicieni şi poliţişti. Prince e omul de acţiune, 
Bruiser, creierul. Şi când Prince calcă pe bec, Bruiser apare 
pe prima pagină, strigând în gura mare câte nedreptăţi se 
fac pe lumea asta. E un avocat foarte eficient în sala de 
tribunal, mai ales pentru că se ştie că oferă sume 
importante de bani juraţilor. Prince nu se teme de verdicte. 

Bruiser are patru sau cinci avocaţi în firma lui. Nu ştiu cât 
aş putea fi de disperat, ca să-i cer lui o slujbă. Nu mi se 
pare nimic mai rău pe lumea asta, decât să le spun celor 
din jur că lucrez pentru Bruiser Stone. 

Lui Prince i-ar fi uşor să-mi aranjeze treaba. Adoră să 
facă favoruri, să demonstreze câtă influenţă are. 

113 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Nu-mi vine să cred c-am ajuns să-mi treacă aşa ceva prin 
minte. 


114 


- JOHN GRISHAM - 


10 


La insistenţele noastre, ale celor patru, Smoot cedează şi 
ne dă voie să ne ducem la Grădina cu Chiparoşi singuri, nu 
în grup, ca să nu mai trecem prin chinurile orei de masă. Eu 
şi Booker ne strecurăm acolo într-o zi, în timpul „Frumoasei 
Americi” şi ne aşezăm în spate, în vreme ce domnişoara 
Birdie le vorbeşte cu ardoare despre vitamine şi despre 
gimnastica potrivită vârstei. Ne vede, până la urmă, şi 
insistă să urcăm pe podium, ca să ne prezinte oficial. 

După ce se termină programul, Booker se furişează într- 
un colţ depărtat, unde se întâlneşte cu clienţii lui şi le 
împărtăşeşte lucruri pe care nimeni altcineva nu trebuie să 
le mai audă. Deoarece eu m-am întâlnit deja cu Dot, iar cu 
domnişoara Birdie am petrecut ore-ntregi, ciondănindu-ne 
asupra testamentului, nu prea am ce face aici. Dewayne 
Deweese, cel de-al treilea client al meu achiziţionat în vizita 
trecută, este în spital şi i-am trimis prin poştă o listă total 
inutilă a sugestiilor mele, care să-l ajute în micul lui război 
împotriva Administraţiei Veteranilor. 

Testamentul domnişoarei Birdie nu e terminat şi nici 
semnat. În ultima vreme, e foarte susceptibilă în legătură 
cu asta. Nu sunt prea sigur că mai vrea să-l schimbe. Zice 
că nu mai ştie nimic de reverendul Kenneth Chandler, aşa 
că s-ar putea să nu-i lase lui toată averea. Incerc s-o 
încurajez în acest sens. ă 

Am discutat de câteva ori despre banii ei. li place să 
aştepte până mă îngrop până-n gât în bălegar şi în pământ 
de flori, până începe să îmi curgă sudoarea pe vârful 
nasului înnegrit de mizerie, apoi tabără asupra mea cu 
câte-o întrebare ca nuca-n perete: „Şi dacă nu-i las nimic 
lui Delbert, nevastă-sa poate să conteste testamentul?” 
Sau: „De ce nu pot să-mi împart banii chiar acum?” 

Atunci mă opresc, mă înalţ dintre flori, îmi şterg obrajii şi 
încerc să mă gândesc la un răspuns inteligent. De obicei 
însă, între timp, ea schimbă subiectul şi vrea să ştie de ce 


115 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nu-i cresc azaleele de acolo. 

Încerc să aduc vorba despre testament de câteva ori, în 
timp ce ne bem cafeaua pe terasă, dar devine imediat 
agitată şi neliniştită. Manifestă o suspiciune sănătoasă faţă 
de avocaţi. 

Am avut posibilitatea să verific anumite lucruri. A fost 
într-adevăr căsătorită a doua oară, cu un oarecare domn 
Anthony Murdine. Mariajul lor a ţinut aproape cinci ani, 
până când acesta a murit. Se pare că soţul ei i-a lăsato 
avere frumuşică, după ce s-a prăpădit, care a stârnit multe 
controverse, din cauza că tribunalul din De Kalb County, 
Georgia, a dat ordin ca dosarul să rămână închis. Atât am 
putut afla. Mă gândesc să vorbesc cu unii dintre avocaţii 
implicaţi în proprietatea domnului Murdine. 

Domnişoara Birdie vrea să vorbească, să-şi etaleze 
talentele de orator. Asta o face să se simtă importantă în 
faţa oamenilor ei. Ne aşezăm la o masă de lângă pian, 
departe de ceilalţi şi ne apropiem capetele la câţiva 
centimetri unul de altul. Parcă nu ne-am mai văzut de-o 
lună. 

— Trebuie să ştiu ce fac cu testamentul dumneavoastră, 
domnişoară Birdie, rostesc eu. Şi înainte să mă apuc de el, 
e absolut necesar să aflu câte ceva şi despre bani. 

Îşi aruncă ochii împrejur, să vadă dacă ascultă cineva. 
Majoritatea amărâţilor ăstora nu ne-ar auzi nici dacă am 
urla unul la altul. Coboară vocea, ţinându-şi mâna la gură. 

— Niciun ban nu e sub formă de proprietăţi funciare. 
Piețe financiare, fundaţii reciproce, dividende municipale. 

Mă surprinde că o aud vorbind de acest tip de investiţii 
cu atâta dezinvoltură. Înseamnă că banii există. 

— Cine se ocupă de ei? o întreb. 

Întrebare inutilă de altfel, pentru că nu mă ajuta cu nimic 
la conceperea testamentului, dacă aflu cine îi gospodăreşte 
banii. Dar mă roade curiozitatea. 

— O firmă din Atlanta. 

— O firmă de avocaţi? întreb eu speriat. 

— O, nu. N-aş putea avea încredere în avocaţi, în aceasta 

116 


- JOHN GRISHAM - 


chestiune. E vorba de un trust. Toţi banii sunt investiţi 
acolo. Primesc dobândă până la moarte, apoi se împarte 
averea. Aşa a hotărât judecătorul. 

— Ce venit vă aduc? întreb eu, pierzându-mi total 
controlul. 

— Uite ce-i, asta nu e treaba ta. Înţelegi, Rudy? 

Nu, nu este. Mi s-a dat peste mână, dar încerc sa ies 
basma curată, în cea mai subtilă tradiţie avocăţeasca. 

— Păi, ar putea avea importanţă. În privinţa taxelor, 
ştiţi... 

— Ţi-am cerut eu să te ocupi de taxe? Pentru asta am un 
contabil. Nu ţi-am solicitat decât să-mi  redactezi 
testamentul, dar se pare că te depăşeşte. 

Bosco se foieşte la capătul celălalt al mesei şi ne surâde. 
Nu prea mai are dinţi. Domnişoara Birdie îi cere politicos să 
mai joace Parcheesi vreo câteva minute. E tare drăguță şi 
înţelegătoare cu oamenii ăştia. 

— Am să vă redactez testamentul aşa cum doriţi, 
domnişoara Birdie, zic eu sever. Dar trebuie să vă hotărâți. 

Îşi îndreaptă spatele, oftează extrem de dramatic şi 
strânge din dinţi. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc. 

— Bun. Dar nu uitaţi: exista atâtea lucruri cu care nu 
sunteţi de acord în testamentul dumneavoastră, încât dacă 
vi se întâmplă ceva... 

— Ştiu, ştiu, mă întrerupe ea, dând din mâini. Nu-mi mai 
ţine teorii. În ultimii douăzeci de ani, am făcut cam tot 
atâtea testamente. Ştiu totul despre ele. 

Bosco plânge lângă uşa de la bucătărie, iar ea aleargă 
să-l liniştească. Booker îşi termină consultaţia, răsuflând 
uşurat. Ultimul lui client e bătrânul cu care şi-a petrecut 
atâta vreme în timpul vizitei noastre anterioare. E clar că 
tipul nu e mulţumit de rezolvarea dată de colegul meu, 
pentru că îl aud pe Booker rostind, în timp ce încearcă să 
se depărteze de el: 

— Uite ce-i: consultaţia e gratuită. La ce te-aştepţi? 

Îi prezentam respectele noastre domnişoarei Birdie şi o 

117 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
ştergem repede de-acolo. Prelegerea despre „Problemele 


legale ale vârstei a treia” aparţine de-acum trecutului. În 
câteva zile, cursurile noastre vor lua sfârşit. 

După trei ani în care am urât facultatea asta de drept cu 
înverşunare, ne trezim dintr-o dată eliberaţi. Am auzit, 
cândva, un avocat zicând că-ţi trebuie vreo câţiva ani să 
ştergi din amintire mizeria şi suferinţele petrecute în şcoală 
şi apoi, aşa cum se întâmpla cu aproape toate 
evenimentele din viaţă, începi să ai amintiri frumoase. 
Părea copleşit de melancolie lăsându-se legănat de 
nostalgia zilelor glorioase ale educaţiei sale juridice. 

Eu, unul, nici măcar nu-mi pot închipui momentul acela în 
care, rememorându-mi aceşti trei ani din viaţă, voi fi în 
stare să declar că, până la urmă, au fost frumoşi. Poate, 
într-o zi, voi fi capabil să pun cap la cap câteva amintiri 
despre clipele petrecute alături de prieteni, când 
hoinăream cu Booker, când lucram la Yogi's sau când 
făceam alte lucruri care îmi scapă pentru moment. Şi sunt 
sigur că voi face haz cu Booker de toată chestia asta cu 
bătrânii de la Grădina cu Chiparoşi şi de încrederea lor în 
noi. 

Da, s-ar putea să fie amuzant, cândva. 

Îi sugerez să bem o bere la Yogi's. Fac eu cinste. E ora 
două şi plouă - un moment perfect ca să ne ghemuim la o 
masă şi să pierdem o după-amiază. S-ar putea să fie ultima 
noastră şansă. 

Booker vrea din tot sufletul, dar trebuie să fie la birou, 
într-o oră. Marvin Shankle l-a pus să lucreze la un dosar 
care intră luni pe rol. O să-şi petreacă tot sfârşitul de 
săptămână îngropat în bibliotecă. 

Shankle lucrează şapte zile pe săptămână. Firma lui a 
iniţiat multe dintre litigiile iscate în legătură cu drepturile 
civile la Memphis şi-acum culege roadele. E formată din 
douăzeci şi doi de avocaţi negri, dintre care jumătate sunt 
femei şi încearcă toţi să respecte planificarea 
împovărătoare făcută de Marvin Shankle. Secretarele 
lucrează în schimburi, aşa că îţi stau totdeauna trei dintre 

118 


- JOHN GRISHAM - 


ele la dispoziţie, douăzeci şi patru de ore pe zi. Booker îl 
idolatrizează pe Shankle şi ştiu că în câteva săptămâni va 
lucra şi el duminica. 


Mă simt ca un spărgător de bănci, hoinărind prin 
mahalale, dând crengile la o parte, încercând să aflu care e 
mai uşor de atacat. Dau de firma pe care o caut într-o 
clădire modernă, din piatră şi sticlă, cu patru niveluri. E în 
estul Memphisului, pe o arteră aglomerată care duce spre 
vest, în centru şi până la fluviu. Aici a aterizat flotila albilor. 

Firma are patru avocaţi, toţi trecuţi de treizeci de ani, toţi 
absolvenţi ai facultăţii de stat din Memphis. Am auzit că au 
fost prieteni în studenţie, şi-au găsit de lucru la firme mari 
din oraş, s-au săturat apoi de stres şi s-au strâns aici, ca să 
fie mai liniştiţi. Le-am văzut publicitatea în anuar, pe o 
pagină întreagă. Se spune că îi costă patru mii de dolari pe 
luna. Se ocupă de toate, de la divorţuri la proprietăţi 
funciare şi expertize, dar, bineînţeles, stă scris cu litere 
mari, în anunţ, că sunt specialişti în VĂTĂMARE 
CORPORALĂ. 

Indiferent de ceea ce face sau, cel mai des, de ceea ce 
nu face un avocat, se va da totdeauna expert în vătămare 
corporală. Deoarece pentru marea majoritate a avocaţilor 
care nu au clienţi pe care să-i taxeze la nesfârşit cu ora, 
singura speranţă de bani serioşi o reprezintă oamenii 
agresaţi sau ucişi. E o modalitate uşoară de câştig. Să 
luăm, de exemplu, pe cineva rănit într-un accident de 
maşină din vina altui şofer care are asigurare. Stă o 
săptămână în spital, cu un picior rupt, fără salariu. Dacă 
avocatul ajunge la el înaintea agentului de asigurare, 
atunci îi poate stabili pretenţiile la cincizeci de mii de dolari. 
Avocatul se-apucă să învârtească nişte hârtii, dar probabil 
că nu ajunge nici măcar să intenteze proces. Îşi pierde cel 
mult treizeci de ore lucrând la acest caz şi ia o taxă de vreo 
cincisprezece mii de dolari. Asta înseamnă cinci sute pe 
oră. 

Dacă ajungi să faci asta, ai dat lovitura. De aceea, 

119 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


aproape fiecare avocat care-şi face publicitate în Memphis 
caută victime agresate fizic. Nu se cere experienţă juridică; 
nouăzeci şi nouă la sută din cazuri se rezolvă de la sine. 
Şmecheria e să ajungi la ele. 

Nu mă interesează cum îşi fac ei reclamă. Singura mea 
grijă e să-i determin să mă angajeze. Stau câteva clipe în 
maşină, în timp ce ploaia se izbeşte în parbriz. Aş prefera 
să fiu biciuit ca un animal decât să intru în birou, să-i 
zâmbesc călduros secretarei, să pălăvrăgesc ca un comis- 
voiajor dezvăluindu-mi, într-un târziu, scopul vizitei, în aşa 
fel încât să pot trece de ea şi să intru la unul din şefi. 

Nici nu-mi vine să cred că pot face una ca asta. 


120 


- JOHN GRISHAM - 


11 


Scuza pe care-o găsesc ca să scap de ceremonia de 
absolvire e că am planificate câteva interviuri pe la nişte 
firme juridice. Ceva promiţător, îl asigur eu pe Booker, dar 
el ştie mai bine. Ştie că nu fac decât să bat pe la uşi şi să- 
mi împrăştii biografia prin tot oraşul. 

Booker este singura persoană căreia îi pasă daca port 
tocă şi robă şi dacă iau parte la ceremonie. E dezamăgit că 
nu vin. Mama şi Hank sunt cu cortul undeva, prin Maine, şi 
se uită cum dă frunza. Am vorbit cu ea acum o lună, şi 
habar n-are când îmi termin eu facultatea. 

Am auzit că ceremonia e destul de plictisitoare, 
judecătorii bătrâni, de cursă lungă, ţin tot felul de discursuri 
prin care îi imploră pe absolvenţi să iubească legea, să-şi 
trateze profesia onorabil, să o respecte ca pe o amantă 
geloasă şi să îmbunătăţească imaginea ei, maculată de cei 
care ne-au precedat. Ad nauseum. Prefer să stau la Yogi's 
şi să mă uit cum pariază Prince la cursele de capre. 

Booker va fi acolo cu toata familia. Cu Charlene şi cu 
copiii. Cu părinţii lui, ai ei, mai mulţi bunici, mătuşi, unchi, 
veri. Clanul Kane o să formeze un grup formidabil. Vor fi 
multe lacrimi şi fotografii. E primul din familie care a făcut 
colegiul, iar faptul că mai termină şi facultatea de drept e 
un motiv de mare mândrie. Sunt tentat să mă ascund în 
public, numai să mă uit la părinţii lui, în clipa când îşi 
primeşte diploma. M-aş apuca, probabil, să plâng împreună 
cu ei. 

Nu ştiu dacă familia Sarei Plankmore va lua parte la 
festivități, dar nu vreau să risc. N-aş suporta ideea s-o văd 
zâmbind în faţa camerelor de filmat, îmbrăţişându-se cu 
logodnicul ei, S. Todd Wilcox. Va purta, cu siguranţă, o robă 
largă, aşa că va fi imposibil să-ţi dai seama dacă se vede 
deja că e gravidă. lar eu ar trebui să asist la toate acestea. 
Oricât aş încerca mi-ar fi imposibil să-mi dezlipesc ochii de 
la mijlocul ei. 

121 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Cel mai bine e să nu mă duc acolo. Madeline Skinner mi- 
a mărturisit acum două zile că jumătate din absolvenţi şi-au 
găsit o slujbă oarecare. Alţii s-au mulţumit cu mai puţin 
decât sperau. Cel puţin cincisprezece au pornit-o pe străzi 
pe cont propriu, şi-au deschis mici birouri şi s-au declarat 
gata de treabă. S-au împrumutat de bani pe la părinţi şi pe 
la unchi şi-au închiriat cămăruţe cu mobilă ieftină. Madeline 
a făcut o statistică. Ştie unde se duce fiecare. N-am cum să 
mă proţăpesc acolo, în tocă şi-n robă neagră, alături de cei 
o sută douăzeci de colegi ai mei care ştiu cu toţii că eu, 
Rudy Baylor, sunt singurul amărât fără serviciu din tot anul. 
La fel de bine aş putea să port tocă cu beculeţe şi robă 
rozalie! Nici nu mă gândesc să mă duc. 

Mi-am luat diploma de ieri. 


Ceremonia de absolvire începe la două, chiar în 
momentul în care eu intru în firma lui Jonathan Lake. 
Acesta va fi primul meu bis. Am mai fost aici acum o lună şi 
i-am dat timid hârtiile secretarei. De data aceasta, va fi 
altfel. Acum, mi-am făcut un plan. 

M-am interesat puţin despre firma Lake, atât cât se 
poate. Pentru că domnul Lake nu are de gând să-şi împartă 
averea, e singurul partener. Are doisprezece avocaţi care 
lucrează pentru el. Şapte dintre ei sunt asociaţi specializaţi 
în procese, şi ceilalţi cinci sunt mai tineri şi se ocupă cu 
diverse. Cei şapte sunt avocaţi pledanţi talentaţi. Are 
fiecare câte o secretară, câte un asistent, care la rându-i 
are şi el o secretară. Aceasta structură e cunoscută sub 
numele de unitate pledantă. Fiecare secţiune de felul 
acesta lucrează independent faţa de celelalte. Singurul 
care se mai bagă este Jonathan Lake, care trece, din când 
în când, pe la ei, să-i susţină, îşi ia ce cazuri vrea, ca să se 
ocupe personal de ele, mai ales pe cele în care se întrevede 
un verdict măreț. li place să-i dea în judecată pe 
obstetricieni, în diferite cazuri de naşteri nereuşite şi, 
recent, a făcut avere dintr-un litigiu legat de azbestul 
folosit în construcţii. Fiecare asociat specializat în procese 

122 


- JOHN GRISHAM - 


îşi conduce propriul său personal, are dreptul să angajeze 
şi să concedieze şi poate să-şi aleagă cazurile. Am auzit că 
aproape optzeci la sută din afacere provine de la alţi 
avocaţi, de genul celor care lucrează pe cont propriu sau se 
ocupă de proprietăţi funciare, şi care se întâmplă să dea 
peste câte un client vătămat. Venitul unui asociat pledant e 
determinat de mai mulţi factori, printre care şi de numărul 
de cazuri achiziţionate. 

Barry X. Lancaster e o tânără stea în ascensiune la 
aceasta firmă, proaspăt uns asociat pledant, care a păgubit 
un doctor din Arkansas de vreo două milioane, pe la 
Crăciun. Are treizeci şi patru de ani, e divorţat, locuieşte la 
birou şi a studiat dreptul la Universitatea de Stat din 
Memphis. Îmi ştiu bine lecţia. Acum caută un asistent. Am 
citit în „Raportul zilnic”. Dacă nu pot să încep ca avocat, ce- 
i rău în a fi asistent? Cândva, când voi fi mare şi tare şi voi 
avea propria mea firmă, o să circule o adevărată poveste în 
legătură cu tânărul Rudy care n-a putut să-şi ia o slujbă şi 
şi-a început activitatea în biroul de corespondenţă al lui 
Jonathan Lake. ŞI, ia priviţi ce-a ajuns acum! 

Am întâlnire cu Barry X., la două fix. Recepţionera mă 
primeşte cam în doi peri, dar treacă de la ea. Mă îndoiesc 
că-şi mai aminteşte de mine. De la prima mea vizită, au 
trecut pe-aici cel puţin o mie de persoane. 

Mă aşez pe o canapea de piele, ascunzându-mi chipul 
după o revistă; trag cu ochiul admirativ spre covoarele 
persane şi spre parchetul din lemn masiv. Grinzile de 
deasupra sunt groase de treizeci de centimetri. Birourile 
acestea se află într-un vechi depozit din apropierea 
cartierului mediciniştilor. Lake a plătit trei milioane de 
dolari numai pe renovarea şi pe amenajarea acestui 
monument. Am văzut pozele şi-am citit în două reviste 
despre cum a decurs totul. 

După o aşteptare de câteva minute, sunt condus de o 
secretară printr-un labirint de holuri şi de coridoare spre 
biroul de la etaj. Mai jos, se află o bibliotecă fără pereţi, 
neîngrădită - rafturi peste rafturi cu cărţi. La o masă lungă, 

123 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


stă un studios solitar, înconjurat de tratate, pierdut într-o 
mare de teorii contradictorii. 

Cabinetul lui Barry X. este lung şi îngust, cu pereţii de 
cărămidă şi cu podele scârţâitoare. E decorat cu tot felul de 
antichităţi şi alte accesorii. Ne strângem mâinile şi ne 
aşezăm. Barry X. e un bărbat zvelt, bine făcut; îmi vin în 
minte fotografiile sălii de gimnastică pe care a amenajat-o 
domnul Lake pentru firma sa. Tot în reviste, am văzut că 
mai au o saună şi o baie de aburi. 

Barry e foarte ocupat. Fără îndoială, trebuie să se 
întâlnească cu oamenii lui, să pregătească strategia 
vreunui caz important. Telefonul e astfel plasat, încât văd 
beculeţele licărind furios. Mâinile îi sunt calme, liniştite, dar 
nu se poate abţine să se uite la ceas. 

— Povesteşte-mi despre cazul dumitale, zice el, după un 
scurt moment preliminar. Ceva despre o cerere refuzată de 
o societate de asigurări, nu-i aşa? 

Pare cam neîncrezător, văzându-mă îmbrăcat în veston, 
cu cravată, altfel decât un client obişnuit. 

— Păi, de fapt, am venit să caut o slujbă, zic eu cu 
îndrăzneală. 

Mai mult decât să mă dea pe uşă afară, n-are ce-mi face. 
Ce-am de pierdut? 

Se strâmbă şi dă un bobârnac unei foi de hârtie. Afurisita 
aia de secretară iar a încurcat lucrurile. 

— Am văzut anunţul dumneavoastră, din „Raportul 
zilnic”, prin care căutaţi un asistent. 

— Aşadar, eşti asistent? şuieră el. 

— AŞ putea fi. 

— Ce naiba vrei să zici? 

— Am trei ani de drept. 

Mă studiază vreo cinci secunde, apoi clatină din cap şi 
arunca o privire la ceas. 

— Să ştii că sunt realmente ocupat. Fă cererea şi las-o la 
secretară. 

Sar brusc în picioare şi mă aplec peste birou. 

— Să vedeţi care-i treaba, zic eu dramatic, în timp ce el 

124 


- JOHN GRISHAM - 


mă priveşte uluit. Încep să-mi turui poezia obişnuită cum că 
sunt deştept şi motivat şi că mă situez în prima treime a 
anului meu. Îi spun, apoi, despre slujba de la Brodnax şi 
Speer. Am luat ţeapă. Tinley Britt, ura mea pentru marile 
firme. Mă vând ieftin. Fac orice. Am mare nevoie de o 
slujbă, domnule. 

Turui aşa, fără întrerupere, un minut sau două, apoi mă 
întorc la locul meu. 

Mocneşte câteva clipe; îşi roade o unghie. Nu-mi dau 
seama dacă e furios sau incitat. 

— Ştii ce mă calcă pe mine pe nervi? zice el într-un 
târziu, pe un ton care numai incitat nu se poate numi. 

— Sigur, oamenii ca mine care îi mint pe cei de la poartă, 
ca să poată intra aici, să se lupte pentru o slujbă. Asta-i 
exact ce vă calcă pe nervi. Vă înţeleg. Şi eu m-aş simţi tot 
aşa, dar n-aş da mare importanţă acestui lucru. Mi-aş zice: 
ia te uită, tipul asta e aproape avocat şi, în loc să-l plătesc 
cu patruzeci de bătrâne pe an, pot să-l angajez şi numai 
pentru... să zicem, douăzeci şi patru de mii. 

— Douăzeci şi una. 

— S-a făcut, zic eu. Mâine încep. Pentru douăzeci şi una 
de mii. Şi-am să lucrez un an întreg. Promit că nu voi pleca 
de-aici timp de douăsprezece luni, indiferent că iau sau nu 
examenul de intrare în barou. Am să trudesc şaizeci- 
şaptezeci de ore pe săptămână, un an de zile. Fără 
concediu. Aveţi cuvântul meu. Voi semna un contract. 

— Condiţia noastră de angajare a unui asistent e să aibă 
cinci ani vechime. E muncă, nu glumă, aici. 

— Voi învăţa rapid. Vara trecuta, am fost funcţionar la o 
firmă din centru, care se ocupa de litigii. 

Işi dă seama că ceva nu-i în regula. Am dat buzna aici, cu 
armele încărcate, şi l-am încolţit. E clar că am mai făcut 
asta de nenumărate ori, pentru că prea am replică promptă 
la orice-ar zice el. 

Ca să fiu sincer, nu-i plâng de milă. Are oricând 
posibilitatea să mă dea afară. 

— Am să discut şi cu domnul Lake, zice el, lăsând-o mai 

125 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


moale. Are reguli stricte, în legătură cu personalul. Nu sunt 
în măsură să angajez un asistent care nu îndeplineşte 
condiţiile stabilite de firma. 

— Da, sigur, zic eu, cu tristeţe. 

Aşadar, mă aleg din nou cu un pumn în bot. M-am 
obişnuit să primesc loviturile cu graţie. Mi-am dat seama că 
avocaţii, indiferent cât ar fi ei de ocupați, au o simpatie 
organică faţă de un proaspăt absolvent care nu-şi găseşte 
de lucru. Bineînţeles, fără să exagereze, însă. 

— Poate va fi de acord, şi atunci, slujba e a dumitale. 

Spune asta ca să mă liniştească. 

— Mai e ceva, zic eu, adunându-mi forţele. Am un caz. Şi- 
ncă unul foarte bun. 

Devine extrem de suspicios. 

— Ce fel de caz? întreabă el. 

— Rea-credinţă, din partea unei societăţi de asigurări. 

— Dumneata eşti clientul? 

— Nu. Eu sunt avocatul. Am dat peste el din întâmplare. 

— E valoros? 

li înmânez rezumatul de două pagini în care prezint cazul 
Black. L-am modificat fără ruşine şi l-am scris într-un stil 
senzaţional. Am tot lucrat la acest sinopsis, şlefuindu-l de 
fiecare dată, după ce l-am dat spre lectură câte unui avocat 
care apoi m-a refuzat. 

Barry X. îl citeşte cu atenţie, mult mai concentrat decât 
cei dinaintea lui. Îl mai ia o dată la cercetat. Între timp, eu 
admir pereţii vechi, de cărămidă şi visez să am eu însumi 
un astfel de cabinet. 

— Nu-i rău! zice el după ce termină. 

Ochii îi strălucesc şi cred că e mai incitat decât lasă să se 
vadă. 

— la lasă-mă să ghicesc: vrei o slujba şi puţină acţiune, 
nu-i aşa? 

— Nu. Nu vreau decât o slujbă. Cazul e al 
dumneavoastră. Mi-ar plăcea să lucrez la el şi va trebui să 
mă ocup de clientul meu. Dar onorariul e al 
dumneavoastră. 

126 


- JOHN GRISHAM - 


— O parte. Pentru că domnul Lake ia procentul cel mai 
mare, zice el rânjind. 

Foarte bine. Sincer, nici nu-mi pasă cum îşi împart ei 
banii. Eu, unul, nu vreau decât o slujbă. Gândul că aş putea 
lucra la Jonathan Lake, în clădirea aceasta opulentă, mă 
ameţeşte. 

M-am hotărât ca pe domnişoara Birdie să o păstrez 
pentru mine. Nu prezintă interes ca client, deoarece nu dă 
un ban pe avocaţi. O să trăiască probabil o sută douăzeci 
de ani, aşa că nu merita să fie considerată un atu în 
mânecă. Sunt sigur că exista avocaţi abili care s-ar pricepe 
s-o facă să plătească, dar firma Lake nu se ocupă de aşa 
ceva. Băieţii ăştia ies la luptă. Pe ei nu-i interesează 
testamentele sau confirmarea proprietăţilor. 

Mă ridic din nou. l-am răpit destul timp. 

— Uitaţi, zic eu cu cât mai multă sinceritate posibilă. Ştiu 
că sunteţi ocupat. In ceea ce mă priveşte, sunt în regulă cu 
toate. Puteţi să mă verificaţi la facultate. Sunaţi-o pe 
Madeline Skinner, dacă vreţi. 

— Nebuna de Madeline! Tot acolo e? 

— Da, şi în momentul de faţă e prietena mea cea mai 
bună. Ea vă va da relaţii despre mine. 

— Sigur. Vom lua legătura cât mai curând posibil. 

Cum să nu! 

Mă rătăcesc de două ori, căutând drumul spre ieşire. Nu 
mă urmăreşte nimeni, aşa că nu mă grăbesc. Admir 
cabinetele mari din clădire. La un moment dat, mă opresc 
la marginea bibliotecii şi-mi ridic privirea spre pasajele şi 
promenadele înguste, pe trei niveluri. Niciun birou nu 
seamănă cu altul. Din loc în loc, se află câte-o sală de 
şedinţe. Secretarele, funcţionarii şi oamenii de serviciu 
mişună în linişte peste podelele parchetate. Aş lucra aici şi 
pentru mai puţin de douăzeci şi una de mii. 


Parchez uşor în spatele Cadillacului lung şi ies fără 
zgomot din maşina mea. N-am chef să  replantez 
crizanteme. Mă strecor în linişte pe lângă casa şi văd 

127 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


deodată o grămadă mare de saci albi, uriaşi, de plastic. 
Sunt zeci şi zeci. Gunoi de pădure, cu tona. Fiecare sac 
cântăreşte peste patruzeci de kilograme. Îmi amintesc că 
domnişoara Birdie zicea acum câteva zile că trebuie să 
îngraşe straturile de flori, dar nu ştiam cum se procedează. 

Ţâşnesc pe scările care duc spre apartamentul meu şi 
când s-ajung sus, o aud strigându-mă: 

— Rudy, Rudy dragă, hai să bem o cafea. 

Stă lângă monumentul acela de îngrăşământ, rânjind cu 
gura până la urechi, arătându-şi dinţii galben-cenuşii. E 
sincer fericită că m-am întors acasă. Se întunecă, iar ei îi 
place să-şi soarba cafeaua pe terasa, la apusul soarelui. 

— Bineînţeles, zic eu, aşezându-mi haina pe balustradă şi 
scoţându-mi cravata. 

— Ce mai faci, dragă? zice ea pe un ton cântător, înalt. 

A început chestia cu „dragă” de vreo săptămână. Dragă- 
n sus şi dragă-n jos! 

— Destul de bine. Cam obosit. Mă supără spatele. 

De câteva zile îi tot fac aluzii de felul acesta, dar până 
acum nu s-a prins. 

Imi iau scaunul pe care mă aşez de obicei, în timp ce ea 
amestecă fiertura aceea îngrozitoare în bucătărie. E după- 
amiază târziu, umbrele se alungesc peste pajiştea din 
spate. Număr sacii cu îngrăşământ. Opt pe lungime, patru 
pe lăţime şi opt pe înălţime. Asta înseamnă două sute 
cincizeci şi şase de saci. Dacă fiecare are câte patruzeci şi 
cinci de kilograme, atunci cântăresc în total peste o mie 
două sute de kilograme. De bălegar. Pentru a fi împrăştiat. 
De către mine. 

Ne sorbim cafeaua, eu, cam fără chef, iar ea vrea să ştie 
tot ce-am făcut astăzi. O mint că am stat de vorbă cu nişte 
avocaţi despre nişte procese şi că, apoi, am studiat pentru 
examenul de intrare în barou. Mâine, am acelaşi program. 
Ocupat, tare ocupat, ştiţi cum e, ca avocaţii. Hotărât, n-am 
timp să car o tonă de bălegar! 

Amândoi stăm, oarecum, cu faţa spre sacii albi, dar 
evităm să ne uităm la ei. Evit s-o privesc şi pe ea, în ochi. 

128 


- JOHN GRISHAM - 


— Şi când începi să lucrezi ca avocat? mă întreabă. 

— Nu ştiu sigur, îi răspund, apoi îi explic pentru a zecea 
oară cât de mult voi învăţa în săptămânile care urmează. O 
să stau îngropat în cărţi la bibliotecă şi sper să trec 
examenul de intrare în barou. Nu pot practica, până nu 
trec. 

— Ce drăguţ! zice ea căzând, pentru o clipă, în visare. 
Trebuie neapărat să-ncepem cu îngrăşământul acela, 
adaugă, dând din cap şi holbându-se sălbatic la mormanul 
de saci. 

Pentru moment, nu ştiu ce să-i spun. Până la urmă, zic: 

— E ceva îngrăşământ aici!... 

— O, n-o să fie prea greu. Am să te-ajut. 

Asta înseamnă că o să-mi dea indicaţii şi-o să mă bată la 
cap la nesfârşit. 

— Mda, păi, poate mâine. E târziu şi-am avut o zi dură. 

Reflectează câteva secunde. 

— Speram c-am putea începe treaba în după-amiaza 
aceasta, zice ea. Te-ajut şi eu. 

— Păi, nici n-am mâncat. 

i Îţi fac eu un sandviş, se oferă ea repede. 

In concepţia domnişoarei Birdie, un sandviş înseamnă o 
bucăţică transparentă de carne fiartă de curcan, între două 
feliute subţiri de pâine neunsă cu nimic. Niciun strop de 
muştar sau de maioneză. Nici urmă de salată verde sau de 
brânză. Ai nevoie de vreo patru de-astea, ca să-ncepi să-ţi 
potoleşti foamea. 

Se ridică şi porneşte spre bucătărie, în timp ce sună 
telefonul. Încă nu mi-am pus o linie separată în 
apartamentul meu, deşi ea îmi tot promite de vreo două 
săptămâni c-o să se ocupe de asta. Pentru moment, nu am 
decât o extensie, ceea ce înseamnă că pot fi oricând 
ascultat. Mi-a cerut să-mi limitez convorbirile, pentru că are 
şi ea nevoie de telefonul acesta care sună de fapt foarte 
rar. 

— Pe tine te caută, Rudy, mă striga ea din bucătărie. Un 
avocat. 

129 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


E Barry X. Zice că a stat de vorba cu Jonathan Lake şi că 
ar fi bine să trec pe-acolo. Mă întreabă dacă n-aş putea 
veni chiar acum, pentru că lucrează în noaptea aceasta. Şi 
vrea să-i aduc şi dosarul. Vrea să-l vadă pe tot. 

În timp ce stau de vorbă, o urmăresc pe domnişoara 
Birdie cum îmi prepară grijulie sandvişul cu carne de 
curcan. Tocmai când taie feliile, pun receptorul jos. 

— Sunt nevoit să fug, domnişoară Birdie, zic într-un suflet 
S-a ivit ceva urgent. Trebuie să mă întâlnesc cu un avocat, 
în legătură cu un caz foarte important. 

— Dar... 

— Îmi pare rău. M-apuc mâine de treabă. 

O las acolo, cu câte o felie în fiecare mână, cu faţa 
căzută, ca şi cum pur şi simplu nu i-ar veni să creadă că nu 
vom mai lua masa împreună. 


Barry mă întâmpină la uşa din faţă care e încuiată, deşi 
mai lucrează multă lume înăuntru. Îl urmez în cabinetul său 
cu un pas mai alert ca de obicei. Nu mă pot abţine să admir 
covoarele, rafturile cu cărţi, operele de artă şi să mă 
închipui făcând parte din lumea aceasta. Eu, angajat al 
firmei lui Lake, cel mai mare avocat pledant din zona! 

Îmi oferă o ruladă cu ouă - rămăşiţele lui de la cină. 
Spune că mănâncă trei mese la birou. Îmi amintesc că e 
divorţat şi îmi explic de ce. Mie nu mi-e foame. 

Îşi porneşte dictafonul şi îl aşază pe marginea biroului, 
cât mai aproape de mine. 

— Vom înregistra convorbirea noastră. Mâine, am s-o pun 
pe secretară să o bată la maşină. Ai ceva împotrivă? 

— Nu, deloc, zic eu. 

Sunt în stare să accept orice. 

— Te voi angaja ca asistent, timp de douăsprezece luni. 
Salariul tău va fi de douăzeci şi una de mii pe an şi îţi va fi 
plătit în douăsprezece rate, în ziua a cincisprezecea a 
fiecărei luni. Nu vei beneficia de asigurare medicală sau de 
altele de felul acesta, până nu vei fi împlinit un an de 
muncă. La sfârşitul celor douăsprezece luni, vom evalua 

130 


- JOHN GRISHAM - 


colaborarea noastră şi vom analiza posibilitatea de a te 
angaja ca avocat, nu ca asistent. 

— Da, sigur. E foarte bine. 

— Vei avea biroul tău şi acum îţi căutam o secretară care 
să te ajute. Minimum şaizeci de ore pe săptămână. Incepi la 
opt dimineaţa şi stai până când îţi termini treaba. Niciun 
avocat de la aceasta firmă nu lucrează mai puţin de şaizeci 
de ore pe săptămână. 

— Nicio problemă. 

Voi lucra şi nouăzeci. Asta o să mă scutească de 
domnişoara Birdie şi de bălegarul ei. Se uită atent prin 
hârtii. 

— Şi vom începe să ne ocupăm de cazul... cum ai spus 
că se numeşte? 

— Black. Black contra Marele Profit. 

— Bun. Îi vom reprezenta pe cei din familia Black, contra 
societăţii de asigurări pe viaţă Marele Profit. Vei lucra la 
dosar, dar nu vei beneficia de niciun profit, dacă vom 
obţine vreunul. 

— Foarte bine. 

— Ai vreo întrebare? zice el în microfon. 

— Da. Când încep? 

— Acum. Aş vrea să trecem cazul în revistă chiar în seara 
aceasta, daca ai timp. 

Sigur că da! 

— Altceva? 

Înghit în sec. 

— Am fost dat în judecată pentru faliment, la începutul 
lunii. E o poveste lungă. 

— Nu mai spune! Şapte sau treisprezece! 

— Şapte. _ 

— Atunci, nu-ţi va afecta cecul de plată. In legătura cu 
examenul de intrare în barou, vei studia în timpul liber, 
bine? 

— Da, sigur. i 

Opreşte dictafonul şi îmi oferă din nou o ruladă cu ou. Il 
refuz. Apoi îl urmez pe o scară în spirală, într-o bibliotecă 

131 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mică, de jos. 

— Te rătăceşti uşor pe-aici, zice el. 

— E incredibil, spun eu, minunându-mă de labirintul 
încăperilor şi al coridoarelor. 

Ne aşezăm la o masă pe care aşez actele din dosarul 
Black. E impresionat de câtă organizare dau dovadă. Îmi 
cere anumite documente. Le găsesc într-o clipită. Vrea date 
şi nume. | le spun din memorie. Am câte două copii pentru 
fiecare act - una pentru el, una pentru mine. 

Am totul, în afară de un contract semnat pentru servicii 
legale cu familia Black. Il surprinde, iar eu îi explic cum am 
ajuns la acest caz. 

Trebuie să intrăm în legătură cu ei, zice el de 
nenumărate ori. 


Plec de-acolo după ora zece. Mă surprind zâmbind în 
oglinda retrovizoare, în timp ce traversez oraşul. Primul 
lucru pe care îl voi face mâine dimineaţa, va fi să-l sun pe 
Booker, să-i dau vestea cea bună. Apoi, am să iau nişte 
flori, şi-am să i le duc Madelinei Skinner, cu mulţumiri. 

Poate că e o slujbă inferioară, dar de acum înainte 
drumul meu va fi mereu în ascensiune. Nu-mi trebuie decât 
un an, ca să fac mai mulţi bani decât Sara Plankmore şi S. 
Todd şi N. Elizabeth şi F.Franklin şi decât ceilalţi o sută de 
căcăcioşi de care m-am tot ascuns de-o lună încoace. N-am 
nevoie decât de timp. 

Mă opresc pe la Yogi's şi beau un păhărel, cu Prince. Îi 
comunic veştile minunate, iar el mă gratulează cu o 
îmbrăţişare de beţiv. Zice că-i pare tare rău că plec. Eu îl 
asigur că mi-ar plăcea să mai lucrez la el vreo câteva luni, 
poate la sfârşit de săptămână, până la terminarea 
examenului de intrare în barou. Prince acceptă orice. 

Mă aşez singur într-un separeu din spate, sorbind o bere 
rece şi uitându-mă la lumea împrăştiată prin local. Nu mă 
mai simt jenat. Pentru prima oară, de săptămâni întregi, nu 
mă copleşeşte sentimentul de umilinţă. Acum, sunt gata de 
acţiune, gata să-mi clădesc o carieră. Visez să-l înfrunt, 

132 


- JOHN GRISHAM - 
într-o bună zi, pe Loyd Beck, într-o sală de tribunal. 


133 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


12 


În timp ce dau cu nasul prin materialele pe care mi le-a 
oferit Max Leuberg, nu contenesc să mă minunez de 
grozăviile pe care le fac societăţile de asigurări, ca să 
păcălească oamenii simpli. Nu se sfiesc să se lupte nici 
măcar pentru un dolar. Uzează de orice tertipuri. Mă 
uimeşte şi cât de puţini cetăţeni cu polite de asigurare 
ajung să dea societăţile în judecată. Majoritatea nici măcar 
nu consultă un avocat. Li se atrage atenţia asupra 
diverselor adăugiri şi adende şi sunt convinşi că, de fapt, 
nici n-au fost asiguraţi. Statisticile arată că numai cinci la 
sută dintre cazuri sunt prezentate unui avocat. Cei care 
cumpără poliţele sunt, în general, oameni simpli. Se tem, în 
aceeaşi măsură, şi de avocaţi şi de societăţile de asigurări. 
Numai ideea de a intra într-o sală de tribunal şi de a 
depune mărturie în faţa unui judecător şi-a unui juriu îi 
reduce la tăcere. 

Două zile în întregime, am trudit împreună cu Barry 
Lancaster la dosarul Black. S-a ocupat de-a lungul anilor de 
numeroase cazuri de rea-credinţă, în care a obţinut 
rezultate din cele mai diferite. Repetă întruna că juriile din 
Memphis sunt atât de conservatoare, încât e greu să obţii 
un verdict corect. De trei ani de zile, n-aud decât asta. 
Memphisul e prea dur pentru un oraş sudist. De obicei, 
metropolele sindicaliste sunt favorabile reclamanţilor. Dar, 
din motive care îmi rămân necunoscute, aici se întâmplă 
foarte rar un asemenea lucru. Jonathan Lake a obţinut 
câteva verdicte de milioane de dolari, dar acum preferă să 
se ocupe de cazuri din alte state. 

Încă nu l-am cunoscut pe domnul Lake. E implicat, pentru 
moment, într-un proces cine ştie pe unde şi nu-l 
interesează să se întâlnească cu cel mai nou angajat al său. 

Temporar, biroul meu a fost amenajat într-o mică 
bibliotecă de pe un palier ce dă spre al doilea nivel. 
Mobilierul e compus din trei mese rotunde şi din opt rafturi 


134 


- JOHN GRISHAM - 


cu cărţi care se referă toate la neregulile din practica 
medicală. În timpul primei zile la lucru, Barry mi-a arătat o 
încăpere frumoasă, pe acelaşi hol cu biroul lui şi mi-a spus 
că, peste vreo două săptămâni, va fi a mea. Trebuie 
zugrăvită, iar instalaţia electrică urmează să fie reparată. 
Doar e vorba de un depozit, îmi explică el de câteva ori. 

De fapt, n-am mai cunoscut pe nimeni altcineva de la 
firmă. Sunt sigur că din cauză că sunt doar un amărât de 
asistent. Dacă aş fi avocat... Aşa, nu prezint niciun interes 
deosebit. Asistenţii vin şi pleacă neobservaţi. 

Aici, toţi sunt foarte ocupati şi prieteniile se înfiripă greu. 
Barry vorbeşte puţin despre ceilalţi avocaţi din clădire şi mi 
se confirmă faptul că fiecare unitate pledantă lucrează pe 
cont propriu. De asemenea, am simţământul că a te ocupa 
de un proces sub supravegherea lui Jonathan Lake 
constituie o problemă spinoasă. 

Barry soseşte la birou în fiecare dimineaţa înainte de opt, 
şi sunt hotărât să-l aştept la uşa din faţă, până când oi 
primi şi eu o cheie. Bineînţeles, domnul Lake are mare grijă 
să ştie cine intră în clădire. E o poveste lungă despre cum 
au fost plasate microfoane ascunse în telefoane, cu câţiva 
ani în urmă, în timp ce firma era angajată într-un proces 
dificil cu o societate de asigurări. Barry mi-a relatat toate 
acestea când i-am sugerat să-mi dea şi mie o cheie. A zis 
că s-ar putea să mai treacă vreo câteva săptămâni până 
atunci. Şi-o să dau şi o probă cu detectorul de minciuni. 

M-a plasat în bibliotecă, mi-a dat instrucţiuni şi-a plecat 
în biroul lui. În timpul primelor două zile, m-a controlat cam 
la două ore o dată. Am făcut copii ale întregului dosar 
Black. Fără să ştie, am făcut una şi pentru mine. Am luat-o 
acasă a doua zi şi am vârât-o cu grijă într-o mapă nouă şi 
lucitoare pe care am primit-o cadou de la Prince. 

După indicaţiile lui Barry, am redactat o scrisoare destul 
de severă către Marele Profit, în care am prezentat toate 
faptele relevante şi acuzele care i se aduc. Bătută la 
maşină, avea patru pagini. După ce a făcut tăieturi radicale 
în ea, domnul Barry m-a trimis la locul meu. Lucrează 

135 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


eficient şi e mândru de puterea lui de sinteză. 

În timpul unei pauze, în cea de-a treia zi de lucru, am 
îndrăznit, în sfârşit, s-o întreb pe secretara lui despre actele 
mele de angajare. Era ocupată, dar mi-a promis c-o să se 
uite şi-o să-mi spună. 

În aceeaşi zi, am plecat de acolo împreuna cu Barry, 
puţin după ora nouă. Terminaserăm scrisoarea către Marele 
Profit - o capodoperă de trei pagini - şi urma să fie trimisă 
cu aviz de primire, prin poşta specială. Nu povesteşte nimic 
niciodată despre viaţa lui în afara firmei. l-am sugerat să 
mergem la o bere, să mâncăm un sandviş, dar mi-a 
retezat-o brusc. 

M-am dus la Yogi's să iau o gustare. Localul era înţesat 
de membrii fraternităţilor de tot soiul şi Prince însuşi făcea 
pe barmanul. Nu părea deloc încântat. L-am înlocuit şi i-am 
spus să se ducă să joace popa prostu'. N-a mai putut de 
bucurie. 

S-a aşezat la masa lui preferată unde avocatul său, 
Bruiser Stone, fuma Camel ţigară de la ţigară şi punea 
pariuri la un meci de box. Apăruse, din nou, în dimineaţa 
aceasta, în ziar, negând c-ar şti ceva despre nu-ştiu-cine. 
Cu doi ani în urmă, poliţiştii găsiseră un cadavru fără cap, 
aruncat la gunoi. Mortul era un borfaş local care se ocupa 
de afaceri porno în oraş şi, bineînţeles, voise să intre în 
circuitul traficului de carne vie. Luase legătura cu cine nu 
trebuia şi fusese decapitat. Bruiser n-ar face niciodată una 
ca asta, dar se pare că poliţiştii erau absolut convinşi că 
ştie cine o făcuse. 

Era de multa vreme aici, băuse zdravăn şi şuşotea 
întruna cu Prince. 

Doamne ajută c-am găsit o slujbă adevărată. Era cât pe- 
aci să cedez ispitei şi să-i cer de lucru lui Bruiser. 


Astăzi este vineri, cea de-a patra mea zi de lucru la firma 
lui Lake. Am spus deja câtorva persoane că lucrez acolo şi 
m-am simţit tare bine. Numele firmei îmi sună dulce pe 
limbă. Firma Lake. Nimeni nu pune întrebări, când aduc 

136 


- JOHN GRISHAM - 


vorba de ea. Ajunge să spui numele şi oamenii văd în faţa 
ochilor depozitul vechi impozant despre care ştiu îndată că 
este sediul marelui Jonathan Lake şi al bandei lui de avocaţi 
care nu iartă nimic. 

Lui Booker i-a venit să plângă. A cumpărat cotlete şi o 
sticlă de vin fără alcool. Charlene a gătit şi-am sărbătorit 
până la miezul nopţii. 

În dimineaţa aceasta, mi-am planificat să nu mă scol mai 
devreme de şapte, dar aud zgomot la uşă. E domnişoara 
Birdie care încearcă clanţa şi mă striga: 

— Rudy! Rudy! 

Dau ivărul la o parte şi ea dă buzna înăuntru. 

— Rudy! Te-ai trezit? 

Ne-am oprit amândoi în bucătărioară şi ea se uita la 
mine. Port chiloţi de gimnastică şi tricou. Nimic indecent. 
Abia ţin ochii deschişi şi părul mi-e ciufulit. M-am trezit, dar 
nu de tot. 

Abia a răsărit soarele, dar ea e deja murdară de pământ 
din cap până în picioare. 

— Bună dimineaţa, zic eu, încercând să nu mi se citească 
iritarea în glas. 

Surâde galben-cenuşiu. 

— Te-am trezit cumva? ciripeşte ea. 

— Nu, tocmai mă sculam. 

— Bun. Avem câte ceva de făcut. 

— Păi... 

— Da, Rudy. Te-ai eschivat destul cu îngrăşământul; e 
timpul să ne punem pe treabă. O să putrezească, dacă nu 
ne grăbim. 

Clipesc derutat. 

— Astăzi e vineri, mormăi eu nesigur. 

— Nu. E sâmbătă, şuieră ea. 

Ne uităm câteva secunde unul la celălalt, apoi îmi arunc 
privirea la ceas, obicei pe care mi l-am şi format, după 
numai trei zile de lucru. 

— E vineri, domnişoara Birdie. Vineri. Trebuie să mă duc 
la serviciu. 

137 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— E sâmbătă, repeta ea cu încăpățânare. 

Ne uităm lung unul la altul. Aruncă o privire spre chiloţii 
mei de gimnastică, iar eu îi studiez pantofii plini de noroi. 

— Domnişoara Birdie, spun cu căldură, ştiu sigur că e 
vineri şi sunt aşteptat la birou, peste o oră şi jumătate. O să 
ne ocupăm de îngrăşământ la sfârşit de săptămână. 

Încerc, bineînţeles, s-o îmbunez. Îmi planificasem să-mi 
aranjez biroul, mâine dimineaţă. 

— O să putrezească. 

— Nu, până mâine. 

Oare chiar putrezeşte bălegarul în saci? Nu prea-mi vine 
să cred. 

— Voiam să mă ocup de trandafiri, mâine. 

— Ce-ar fi să vă ocupați astăzi de trandafiri, în timp ce eu 
sunt la birou, apoi, mâine, împrăştiem îngrăşământul. 

Reflectează o clipă şi mi se face, deodată, mila de ea. 
Umerii îi cad şi chipul i se întristează. Parcă e jenată. 

— Promiţi? mă întreabă ea timid. 

— Promit. 

— Ai zis c-ai să te ocupi de grădină, dacă scad chiria. 

— Da, ştiu. 

Cum să uit? Doar mi-a reamintit-o de nenumărate ori. 

— Atunci, bine, zice ea, ca şi cum ar fi obţinut ceea ce 
dorea. Apoi iese şi-o ia în jos, pe scări, bombănind întruna. 
Închid încetişor uşa, întrebându-mă la cât va veni să mă 
înşface mâine dimineaţă. 

Mă îmbrac şi plec la serviciu, unde găsesc deja vreo şase 
maşini parcate. Clădirea e pe jumătate luminată. Nu e nici 
şapte. Aştept până mai vine un automobil şi fac în aşa fel, 
încât să prind din urmă bărbatul între două vârste care a 
coborât chiar în faţa intrării: Are un diplomat şi ţine în 
mână un pahar de carton cu cafea care se clatină gata să 
se verse, în timp ce-şi caută cheile. 

Pare descumpănit la vederea mea. Nu că ar fi vreo zonă 
de mare pericol, dar e totuşi centrul oraşului şi oamenii 
sunt tare fricoşi. 

— Buna dimineaţa, zic eu cu căldură. 

138 


- JOHN GRISHAM - 


— "neaţa, mormăie el. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, domnule. Sunt noul asistent al lui Barry Lancaster 
şi m-am prezentat la muncă. 

— Numele? 

— Rudy Baylor. 

Mâinile îi încremenesc o clipă şi se încruntă rău. Îşi 
ţuguie buzele şi clatină din cap. 

— Nu-mi spune nimic numele dumitale. Eu sunt 
directorul economic. Nu mi-a vorbit nimeni despre 
dumneata. 

— M-au angajat acum patru zile, vă jur. 

Bagă cheia în broască, aruncându-mi priviri furişe şi 
înspăimântate peste umăr. Tipul crede că sunt vreun hoţ 
sau vreun criminal. Port costum cu cravată şi arăt destul de 
bine. 

— lartă-mă, dar domnul Lake are reguli foarte stricte de 
securitate. Nimeni nu intră înainte de program, dacă nu e 
pe statul de plată, zice el, ţâşnind aproape înăuntru. Spune- 
i lui Barry să mă sune în dimineaţa aceasta, adaugă el şi-mi 
trânteşte uşa-n nas. 

N-am de gând să mişun pe la intrare, până îşi face 
apariţia altă persoană trecută pe statele de plata. Mă duc 
într-un local, la câteva blocuri depărtare şi îmi iau un ziar, o 
chiflă şi-o cafea. Îmi omor timpul inhalând fum de tutun şi 
ascultând bârfele din jur, apoi mă întorc în parcarea acum 
plină. Ce automobile frumoase! Maşini nemţeşti, elegante, 
şi tot felul de mărci de import care-ţi iau ochii. Îmi aleg cu 
grijă un loc, lângă un Chevrolet. 

Secretara de la recepţie m-a văzut venind şi plecând de 
câteva ori, dar se preface că nu mă cunoaşte deloc. N-am 
de gând s-o informez că sunt şi eu, la fel ca ea, salariat al 
acestei firme. Il sună pe Barry care îmi permite să intru în 
labirint. 

Trebuie să fie la tribunal la ora nouă, cu nişte moţiuni, 
într-un caz de garanţie a produselor, aşa că e grăbit. Sunt 
hotărât să pun în discuţie consemnarea numelui meu pe 
statul de plată, dar îmi dau seama că nu e momentul. Mai 

139 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


pot aştepta o zi-două. Îşi umple servieta voluminoasă cu 
hârţoage şi o clipă îmi surâde ideea să-l însoțesc la tribunal. 

Dar el are alte planuri. 

— Vreau să te duci la familia Black şi să vii înapoi cu 
semnăturile. Asta chiar acum. 

Accentuează cuvântul „acum”, ca nu cumva să înţeleg 
pe dos. Imi înmânează un dosar subţire. 

— Contractul e înăuntru. L-am pregătit azi-noapte. Uită- 
te peste el. Trebuie semnat de toţi trei: de Dot, Buddy şi de 
Donny Ray Black, o dată ce e major. 

Aprob, dând din cap cu hotărâre, dar prefer să mă bată 
cineva, decât să-mi petrec dimineaţa cu familia Black. În 
sfârşit, am să-l cunosc pe Donny Ray, o ocazie pe care am 
crezut că o pot amâna la nesfârşit. 

— Şi apoi? întreb eu. 

— Voi fi toata ziua la tribunal. Vino să mă cauţi în sala 
judecătorului Anderson. 

Sună telefonul şi îmi face semn că e cazul să plec să-mi 
văd de treaba. 


Nu-mi surâde ideea să-i strâng pe toţi din familia Black în 
jurul mesei de la bucătărie şi să-i pun să semneze. Aş fi silit 
să stau acolo şi să mă uit cum o ia Dot prin curtea din spate 
până la jaful ăla de Fairlane, înjurând la tot pasul, apoi 
linguşindu-l şi ademenindu-l pe Buddy să se rupă de lângă 
ginul şi pisicile lui. Probabil că nu va reuşi să-l scoată afară 
din maşină decât trăgându-l de urechi! Asta ar fi tare 
neplăcut. Apoi, aş fi nevoit să stau acolo ca pe ghimpi, 
până dispare ea în spatele casei, ca să-l pregătească pe 
Donny Ray şi să-mi ţin respiraţia jenat, în timp ce voi fi 
prezentat drept avocatul lui. 

Ca să evit cât mai mult din toate acestea, mă opresc la 
un telefon public dintr-o staţie de benzină Gulf şi o sun pe 
Dot. Ce păcat! Firma Lake are aparatură electronică de cea 
mai bună calitate, iar eu sunt obligat să folosesc un telefon 
public. Din fericire, îmi răspunde chiar Dot. Nu-mi pot 
imagina o convorbire telefonică cu Buddy. Mă îndoiesc c-ar 

140 


- JOHN GRISHAM - 


avea un aparat în rabla lui de maşină. 

Ca de obicei, e suspicioasă, dar acceptă să ne întâlnim 
câteva clipe. Nu-i spun direct că trebuie să strângă tot 
clanul, dar o avertizez că am nevoie de semnăturile tuturor. 
Şi, bineînţeles, îi spun că mă grăbesc foarte mult. Ştii cum 
e, mă duc la tribunal. Mă aşteaptă judecătorii. 

Mă forţez să rânjesc cât mai larg şi îi servesc o gamă 
întreaga de saluturi şi de urări. Ridurile din jurul gurii ei nici 
nu se clintesc. O urmez prin salonul înţesat şi neaerisit, pe 
lângă canapeaua veche, deteriorată, deasupra căreia se 
află o colecţie de portrete de-ale familiei Black, pe când 
erau fericiţi. Pe jos sunt aruncate tot felul de preşuleţe, ca 
să nu se vadă găurile. Ajungem în bucătărie unde nu ne 
aşteaptă nimeni. 

— Cafea? întreabă ea, făcându-mi semn să mă aşez la 
masă. 

— Nu, mulţumesc. Puţină apă, dacă se poate. 

Umple un pahar de plastic cu apă de la robinet şi mi-l 
plasează în faţa. Ne întoarcem amândoi privirile încet spre 
fereastră. 

— Nu-l pot face să vina înăuntru, zice ea, fără nicio urmă 
de nemulţumire. 

Bănuiesc că sunt zile când Buddy vrea şi altele când nu 
vrea să intre în casă. 

— De ce? întreb eu, de parcă s-ar găsi vreo explicaţie 
raţională pentru comportamentul lui Buddy. 

Ea nu face decât să ridice din umeri. 

— Ai nevoie şi de Donny Ray, nu-i aşa? 

— Da. 

Se strecoară afară din bucătărie, lăsându-mă cu paharul 
acela cu apă caldă şi cu priveliştea lui Buddy în faţa ochilor. 
E cam greu să-l vezi, de fapt, pentru că parbrizul n-a mai 
fost spălat de zeci de ani, iar pe capotă ţopăie o adevărată 
hoarda de pisici râioase. Poarta o şapcă, probabil una din 
acelea cu urechi de lână, şi îşi ridică încet sticla la gură. E 
mascată de o pungă maronie de hârtie. Moţăie în voie. 

O aud pe Dot vorbindu-i blând fiului ei. Îşi târşâiesc 

141 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


picioarele prin salon, apoi intră în bucătărie. Mă ridic să-l 
întâmpin pe Donny Ray Black. 

E clar că e la un pas de moarte, oricare-ar fi cauza. E 
înfiorător de scofâlcit şi de emaciat, cu obrajii supţi şi pielea 
albă ca varul. Nu era, oricum, prea înalt când s-a 
îmbolnăvit, dar acum că s-a gârbovit e cât maică-sa. Părul 
şi sprâncenele negre ca pana corbului i se conturează clar 
în contrast cu pielea lividă. Dar surâde şi îmi întinde o 
mână osoasă, pe care i-o strâng cu mare grijă. 

Dot îl sprijină cu braţul în jurul taliei şi îl aşază încetişor 
pe scaun. E îmbrăcat în pantaloni largi şi într-un tricou alb 
simplu, care îi flutură pe pieptul scheletic. 

— Încântat să te cunosc, rostesc eu, încercând să-i evit 
ochii duşi în fundul capului. 

— Mama mi-a spus lucruri frumoase despre dumneata, 
zice el. 

Are o voce slabă şi răguşită, dar pronunţă cuvintele clar. 
N-am crezut niciodată că Dot ar putea spune ceva frumos 
despre mine. Îşi sprijină bărbia cu ambele mâini, de parcă 
nu şi-ar putea ţine altfel capul drept. 

— Zice c-ai să-i dai în judecată pe escrocii ăia de la 
Marele Profit şi c-o să-i faci să plătească. 

Cuvintele îi sunt mai degrabă disperate decât mânioase. 

— Aşa e, zic eu. 

Deschid dosarul şi scot scrisoarea pe care Barry X. a 
trimis-o celor de la Marele Profit. l-o înmânez lui Dot care 
stă în spatele lui Donny Ray. 

— Am pus-o la dosar, îi explic eu, ca un avocat eficient. 

„Pusă la dosar”, în contrast cu „pusă la poştă”. Sună mai 
bine; ca şi cum ne-am fi pus deja pe treabă. 

— Nu ne aşteptăm să răspundă într-o manieră favorabilă, 
aşa că îi vom da în judecată, în câteva zile. Şi le vom cere, 
probabil, un milion. 

Dot se uită fugar la scrisoare, apoi o pune pe masă. Mă 
aşteptasem la un potop de întrebări prin care să fiu tras la 
răspundere că nu am făcut deja procesul. M-am temut că 
ne vom certa. Dar ea îi masează uşor umerii lui Donny Ray 

142 


- JOHN GRISHAM - 


şi rămâne cu privirea pierdută pe fereastră. Se va controla, 
pentru că nu vrea să-l supere. 

Donny Ray se uită în curte. 

— Vine şi tata? întreabă el. 

— Zice că nu, îi răspunde ea. 

Scot contractul din dosar şi i-l dau lui Dot să semneze. 

— Trebuie să semnaţi, înainte de-a intenta procesul. E un 
contract între voi, clienţii, şi firma mea de avocatură. Un 
contract de reprezentare legală. 

Îl ia precaută. Are doar două pagini. 

— Ce scrie aici? 

— O, chestiuni de rutină. Formularea obişnuită. Voi ne 
angajaţi ca avocaţi, noi ne ocupăm de caz, ţinem evidenţa 
cheltuielilor şi obţinem o treime din câştig. 

— Atunci, de ce a fost nevoie de două pagini scrise 
mărunt? mă întreabă ea şi îşi trage o ţigară dintr-un pachet 
de pe masă. 

— N-o aprinde! îi şuieră Donny peste umăr. Apoi se uită 
la mine şi zice: Nici nu mă mir că sunt pe moarte. 

Ea însă îşi vâră fără ezitare ţigara în gură, uitându-se în 
continuare la document. Nu şi-o aprinde. 

— Şi trebuie să semnam toţi trei? 

— Exact. 

— Păi, el mi-a spus clar că nu vrea să vină înăuntru, zice 
ea. 

— Atunci, du-i-o acolo, se răsteşte Donny Ray. la un pix 
şi du-te la el s-o semneze. 

— Nu m-am gândit la asta, zice ea. 

— Doar am mai făcut aşa. 

Donny Ray îşi apleacă fruntea şi se scarpină în cap. 
Cuvintele lui mânioase l-au epuizat. 

— Cred c-aş putea să mă duc, spune ea, ezitant. 

— Atunci, du-te o dată, ce naiba? izbucneşte el, iar Dot 
scotoceşte într-un sertar după pix. 

Donny Ray îşi ridică fruntea şi îşi sprijină din nou bărbia 
în mâini. Încheieturile lui sunt subţiri ca o coadă de mătură. 

— Mă-ntorc imediat, zice Dot, ca şi cum s-ar duce până la 

143 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


colţ, după cumpărături, şi se teme să-şi lase copilul singur 
acasă. 

O porneşte încet peste platforma de cărămidă, apoi o ia 
printre buruieni. Una dintre pisicile de pe capotă o zăreşte 
şi ţâşneşte sub maşină. 

— Acum câteva luni, începe Donny Ray, după care se 
opreşte câteva clipe, respirând greu şi legănându-şi încet 
capul. Acum câteva luni am avut nevoie de specimenul lui 
de semnătura la notariat, dar el a refuzat. Mama a găsit un 
notar amabil care-a vrut să vină acasă, pentru douăzeci de 
dolari. Insă când l-a adus, tata a refuzat să intre în casă. 
Aşa că mama s-a dus cu notarul până acolo, prin buruieni. 
Vezi pisica aceea mare, arămie, de pe capotă? 

— Da... 

— Îi zicem „Gheare”. E un fel de pisică de pază, aici, în 
zonă. |n orice caz, când notarul a vrut să ia actele de la 
Buddy, care, bineînţeles, era matolit şi în semiconştienţă, 
Gheare a sărit de pe maşină şi l-a atacat. Ne-a mai costat 
şaizeci de dolari, pentru doctor. Şi-o pereche de pantaloni 
noi. Ai mai văzut vreodată pe cineva suferind de leucemie 
acută? 

— Nu, până acum, nu. 

— Mai am vreo cincizeci de kilograme. Acum opt luni, 
aveam peste şaptezeci. Boala a fost descoperită în timp 
util, pentru a fi tratată. Oricum, am noroc că am un frate 
geamăn şi mi se potriveşte perfect măduva lui. 
Transplantul mi-ar fi salvat viaţa, însă părinţii mei nu şi-au 
putut permite. Aveam asigurarea. Restul poveştii îl ştii, nu-i 
aşa? 

— Da, îţi cunosc cazul foarte bine, Donny Ray. 

— Bun, zice el uşurat. 

Ne uităm la Dot, cum uşuie pisicile. Gheare se preface că 
doarme pe capotă. N-o vrea pe Dot prin preajmă. Uşile sunt 
deschise, aşa că femeia strecoară contractul înăuntru. Îi 
auzim vocea sonoră. 

— Ştiu că ţi se par nebuni, zice el, citindu-mi, parcă, 
gândurile. Dar sunt oameni buni care au trecut prin nişte 

144 


- JOHN GRISHAM - 


nenorociri. Te rog să ai răbdare cu ei. 

— Sunt oameni cumsecade. 

— Ştiu că am pierdut optzeci la sută din şanse. Optzeci la 
sută... Dacă mi s-ar fi făcut transplantul acum şase luni, la 
naiba, aş fi avut nouăzeci la sută şanse să scap. Nouăzeci 
la sută! Ciudat, cum folosesc doctorii cifrele, ca să ne 
spună că vom trăi sau vom muri... Acum e prea târziu. 

Brusc, nu mai are aer, îşi strânge pumnii şi tremură tot. 
Faţa i se colorează uşor, în timp ce se chinuie cu disperare 
să soarbă aerul şi o clipă simt că trebuie să-l ajut. Se bate 
în piept cu amândoi pumnii şi mi se face teama să nu şi-l 
spargă. 

In sfârşit, îşi recapătă răsuflarea şi respiră zgomotos pe 
nas. Acesta este momentul în care am început să-i urăsc pe 
cei de la societatea de asigurări Marele Profit. 

Nu mai am nicio reţinere să mă uit la el. E clientul meu şi 
se bazează pe mine. li iau soarta în mâinile mele, aşa 
amărât cum e. 

Respirația i s-a normalizat pe cât se poate, iar ochii îi 
sunt roşii şi umezi. Nu-mi dau seama dacă plânge sau e din 
cauza efortului. 

— lmi pare rău, şopteşte el. 

Gheare şuieră atât de tare, încât o auzim şi noi. O vedem 
sărind şi aterizând în buruieni. E clar că pisica asta de pază 
s-a arătat prea interesată de contractul meu, iar femeia a 
pocnit-o zdravăn. Dot îi spune ceva urât soţului ei, care s-a 
ghemuit şi mai mult sub volan. Îi smulge hârtiile din mână, 
apoi se îndreaptă furtunos către noi. Pisicile se răspândesc 
pe unde pot. 

— Deci, am pierdut optzeci la sută din şanse, înţelegi? 
zice Donny Ray răguşit. N-o s-o mai duc prea mult. 
Indiferent cât vei reuşi să câştigi din cazul acesta, te rog să 
ai grijă de ei. Au avut o viaţă dură. 

Mă impresionează atât de tare, încât nu pot să-i răspund 
nimic. 

Dot deschide uşa şi aşază contractul pe masă. Prima 
pagină s-a îndoit puţin, iar a doua are o pată. Sper să nu fie 

145 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
pipi de pisică. 

— Poftim, zice ea. 

Misiunea a fost îndeplinită. Buddy a semnat, într-adevăr; 
o măzgălitură ilizibilă. 

Le indic unde să semneze şi ei. Donny Ray şi mama lui se 
conformează şi târgul e gata încheiat. Mai stăm puţin de 
vorbă, apoi încep să mă uit la ceas. 

O las pe Dot alături de fiul ei, mângâindu-l uşor şi 
asigurându-l că totul va fi bine. 


146 


- JOHN GRISHAM - 


13 


Mă pregătisem să-i spun lui Barry X. că nu voi putea 
lucra sâmbătă, din cauza unor treburi presante de-acasă. ŞI 
voiam să-i propun să vin duminica după-amiaza, pentru 
câteva ore, dacă are nevoie de mine. Dar m-am frământat 
degeaba. Barry pleacă din oraş la sfârşit de săptămână şi, 
pentru că nu îndrăznesc să intru la birou fără ajutorul lui, n- 
a mai fost nevoie să-mi iau inima-n dinţi. 

Din motive care-mi rămân necunoscute, domnişoara 
Birdie nu vine să-mi bata în uşă înainte de răsăritul 
soarelui, apucându-se, în schimb, să pregătească uneltele 
în faţa garajului, exact sub fereastra mea. Trânteşte pe jos 
greble şi hârleţe. Curăţă de mizerie o roabă, cu ajutorul 
unui târnăcop greu de mânuit. Ascute două săpăligi boante, 
cântând şi ciripind în tot acest timp. In sfârşit, cobor şi eu, 
după ora şapte, iar ea se preface surprinsă că mă vede. 

— O, bună dimineaţa, Rudy! Cum te simţi? 

— Bine, domnişoara Birdie. Dumneavoastră? 

— Minunat! Nu-i aşa, ce zi frumoasă? 

Ziua abia a început şi e greu să spui în ce măsură va fi 
frumoasă, în orice caz, pentru momentul acesta al 
dimineţii, e cam zăpuşeală. Fierbinţeala insuportabilă a 
verii din Memphis nu poate fi departe. 

Îmi permite să beau o ceaşcă cu cafea solubilă şi să 
mănânc o felie de pâine prăjită, înainte să înceapă dansul 
în jurul sacilor. Pornesc voiniceşte la acţiune, spre 
încântarea domnişoarei Birdie. La indicaţiile sale, arunc 
primul sac în roabă şi o urmez pe după casă, pe alee, apoi 
traversez pajiştea din faţă, spre un strat mic şi amărât, de 
lângă stradă. Îşi ţine cafeaua în mâna înmănuşată, iar cu 
cealaltă îmi indica locul exact unde trebuie să arunc 
îngrăşământul. Am cam ameţit, mergând pe cărăruia 
întortocheată, mai ales pe ultima porţiune, prin iarba udă, 
dar deschid voios sacul şi încep să scot îngrăşământul cu o 
furcă. 


147 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


După cincisprezece minute, când termin primul sac, 
tricoul mi-e ud leoarcă. Pornesc cu roaba şi domnişoara 
Birdie mă urmează în spate, până la marginea terasei, ca 
să luăm o noua încărcătură. Imi arată exact ce sac să iau 
şi-o pornim spre un punct precis, de lângă cutia poştală. 

În prima oră, terminăm de împrăştiat cinci saci. Două 
sute treizeci de kilograme de bălegar, parcă sunt în 
chinurile iadului. Temperatura a atins treizeci şi două de 
grade la ora nouă. Pe la nouă şi jumătate, o conving să 
luăm o pauză, ca să bem apă, iar după zece minute de 
odihnă, mi-e greu să mă mai scol în picioare. După o 
vreme, simt un junghi în spate, dar îmi muşc limba şi nu îmi 
permit decât să mă strâmb puţin de durere. Ea însă nu 
observă. 

Nu sunt un leneş şi, la un moment dat, pe când eram în 
colegiu, nu cu mult timp în urma deci, aveam o condiţie 
fizică excelentă. Alergam şi jucam sporturi de sală, dar apoi 
am ajuns la facultatea de drept şi, în ultimii trei ani, am 
avut foarte puţin timp pentru asemenea activităţi. După 
câteva ore de muncă grea, mă simt ca un amărât firav şi 
moale. 

La prânz, îmi oferă două sandvişuri fade, cu carne de 
curcan, şi un măr. Mănânc foarte încet, pe terasă, răcorit 
de un ventilator. Mă doare spatele, picioarele mi-au 
înţepenit şi mâinile îmi tremură. Ronţăi din pâine ca un 
iepuraş. 

În timp ce aştept să-şi termine treaba în bucătărie, mă 
uit cu ochii pierduţi peste peticul de gazon, dincolo de 
monumentul de bălegar, la apartamentul meu cu aspect 
atât de inocent, de deasupra garajului. M-am simţit tare 
mândru că am reuşit să-l negociez pentru suma derizorie 
de o sută cincizeci de dolari. Dar am fost oare chiar aşa 
deştept? Până la urmă, cine-a avut de câştigat? Imi 
amintesc că m-am simţit uşor ruşinat că profit de femeia 
aceasta dulce şi mititică. Acum îmi vine s-o îndes într-unul 
din sacii goi de bălegar! 

După cum arată termometrul vechi, bătut în cuie pe uşa 

148 


- JOHN GRISHAM - 


garajului, pe la ora unu sunt treizeci şi opt de grade 
Celsius. La două, îmi înţepeneşte, în sfârşit, spatele şi îi 
explic domnişoarei Birdie că trebuie să mă odihnesc. Se 
uită trist la mine, apoi se întoarce şi cercetează cu privirea 
grămada, parcă neatinsă, de saci albi. Abia am făcut o mică 
scobitură în ea. 

— Păi, daca trebuie... 

— Măcar o oră, o implor eu. 

Cedează, dar la trei şi jumătate încep iar să împing roaba 
aceea, cu domnişoara Birdie pe urmele mele. 

După opt ore de muncă încrâncenată, constat că am 
consumat şaptezeci şi nouă de saci cu bălegar, mai puţin 
de o treime din cantitatea pe care şi-a comandat-o ea. 

Nu mult după prânz, îi arunc în treacăt, pentru prima 
oară, că sunt aşteptat la Yogi's, la ora şase. Am minţit, 
desigur. De fapt, am program de la opt, până la închidere. 
Dar ea nu se prinde niciodată, iar eu sunt hotărât să scap 
de bălegar, înainte să se întunece. La cinci, pur şi simplu 
mă opresc. Îi spun că-mi ajunge, că mă doare spatele, că 
trebuie să plec la muncă, şi-mi târşâi picioarele pe scări, 
sub privirile ei triste. Poate să mă şi dea afară, nu-mi pasă. 


Bubuitul măreț al tunetelor mă trezeşte târziu, duminică 
dimineaţa. Zac înţepenit pe cearşafuri, în timp ce ploaia 
grea izbeşte acoperişul. Nu mă doare capul; n-am băut 
aseară decât până când am intrat în tură. Dar restul 
trupului mi-e împietrit; nici nu pot să mă mişc. La cea mai 
uşoară mişcare, simt o durere îngrozitoare. Mă doare şi 
când respir. 

leri, în timpul trudei mele chinuitoare, domnişoara Birdie 
m-a întrebat dacă vreau să asist cu ea la slujbă, în 
dimineaţa aceasta. Mersul la biserică n-a fost o condiţie, 
atunci când am încheiat târgul, dar mi-am zis: de ce nu? 
Dacă bătrânica aceasta singură vrea s-o însoțesc, ce mare 
lucru? Doar n-o să-mi facă niciun râu. 

Apoi, am întrebat-o la ce biserică merge. Chivotul 
Abundenţei, din Dallas, mi-a răspuns ea. In direct, prin 

149 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


satelit, se roagă împreună cu reverendul Kenneth Chandler, 
în propriul ei cămin. 

Am refuzat-o. S-a simţit jignită, dar şi-a revenit repede. 

Când eram copil, cu mult înainte ca tatăl meu să se 
dedea cu totul la băutură şi de a mă trimite la şcoala 
militară, frecventam uneori biserica, împreună cu mama, 
dar el s-a plâns atâta, încât am preferat să-l lăsăm acasă să 
citească ziarul. La bisericuţa metodistă la care mergeam 
era un pastor prietenos, reverendul Howie, care ne spunea 
poveşti amuzante şi ne făcea pe toţi să ne simţim iubiţi. Imi 
amintesc cât era mama de mulţumită, ascultându-i 
slujbele. Şcoala de duminică era frecventată de mulţi copii, 
aşa că nu aveam nimic împotrivă să mă las spălat zdravăn 
şi împopoţonat, ca să merg la biserică. 

O dată, mama a suferit o operaţie minoră şi a stat trei 
zile în spital. Bineînţeles, doamnele din biserică erau la 
curent cu cele mai intime detalii ale intervenţiei 
chirurgicale, aşa că trei zile, casa noastră s-a umplut de 
cratiţe, prăjituri, plăcinte, pâini, borcane şi vase înţesate cu 
atâta mâncare, încât tata şi cu mine n-am fi terminat-o nici 
într-un an. Doamnele s-au organizat, ca să aibă grijă de 
toate, acasă la noi. Făceau cu rândul, găteau, spălau în 
bucătărie şi primeau musafirii care aduceau şi mai multe 
cratiţe. Timp de trei zile, cât a stat mama în spital, şi încă 
pe-atât, când s-a întors, în casa noastră a locuit mereu câte 
o doamnă, cel puţin; mi se părea că păzesc mâncarea pe 
care ne-o aduseseră! 

Taică-meu simţea că-nnebuneşte. Mai întâi, pentru că nu 
putea să se furişeze, să tragă câte-o duşcă. Cum să facă 
una ca asta, cu o casă mişunând de cucoane bisericoase? 
Cred că ele ştiau că-i cam place să tragă la măsea şi, o 
dată ce reuşiseră să pătrundă în casă, erau hotărâte să-l 
prindă asupra faptului. Apoi, i se cerea să fie o gazdă 
primitoare, ceea ce el, pur şi simplu, nu era în stare. După 
primele douăzeci şi patru de ore, stătea mai mult la spital, 
fără să-şi îngrijească însă soţia în suferinţă. Se oprea în 
camera de primire a vizitatorilor şi se uita la televizor, bând 

150 


- JOHN GRISHAM - 


cola „îmbunătăţită”. 

Păstrez amintiri frumoase din această perioadă. 
Niciodată casa noastră n-a avut mai multă căldură şi n-a 
văzut atâta mâncare delicioasă. Cucoanele se purtau cu 
mine cu mănuşi, de parcă maică-mea murise, iareu mă 
lăsam în voia acestui răsfăţ. Ele mi-au fost atunci mătuşile 
şi bunicile pe care nu le cunoscusem niciodată. 

La puţină vreme după ce mama s-a însănătoşit, 
reverendul Howie a fost nevoit să-şi ia tălpăşiţa, din cauza 
unei necuviinţe despre care n-am înţeles mare lucru 
niciodată şi biserica s-a destrămat. Cineva de acolo a 
insultat-o pe mama şi acesta a fost sfârşitul vizitelor 
noastre la biserică. O iubită de-a mea din colegiu m-a luat 
de câteva ori la vecernie, duminica seara, dar eu sunt 
protestant până în măduva oaselor, aşa că nu sunt în stare 
să pricep toate ritualurile acelea. 

Domnişoara Birdie a făcut aluzie timid la posibilitatea de 
a lucra în grădină şi în după-amiaza aceasta, dar i-am 
explicat că e sabatul, ziua sfântă a lui Dumnezeu şi că nu 
concep să muncesc duminica. 

Cu toată străduinţa, n-a putut găsi niciun argument să 
mă contrazică. 


151 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


14 


Ploaia n-a contenit trei zile, împiedicându-mă să-mi mai 
continuu munca de grădinar. Marţi, după lăsarea serii, mă 
ascund în apartamentul meu, să studiez pentru admiterea 
în barou, când sună telefonul. E Dot Black şi îmi dau seama 
că ceva nu-i în regulă. Altfel nu m-ar căuta. 

— Am primit un telefon, zice ea, de la un oarecare domn 
Barry Lancaster. A zis că-i avocatul meu. 

— Aşa e, Dot. E unul dintre avocaţii cu faimă de la firma 
mea. Lucrăm împreună. 

Bănuiesc că Barry vrea să verifice nişte lucruri. 

— Păi, el n-a zis aşa. M-a sunat să vadă dacă n-aş putea 
veni cu Donny Ray, mâine, la el în birou, pentru că are 
nevoie de nişte semnături. L-am întrebat de tine şi mi-a 
spus că nu lucrezi la ei. Vreau să ştiu care-i treaba. 

Şi eu, la fel. Bâigui ceva despre o neînțelegere. Mi se 
pune un nod în gât. 

— E o firmă mare, Dot, iar eu sunt nou, ştii. Poate a uitat, 
pur şi simplu, de existenţa mea. 

— Nu, ştie cine eşti. A zis că ai lucrat la ei, dar ai plecat. 
Nu mai înţeleg nimic. 

Te cred şi eu. Cad în scaun şi încerc să judec limpede. E 
aproape ora nouă. 

— Uite ce-i, Dot, linişteşte-te. Lasă-mă să-l sun pe 
domnul Lancaster şi să-l întreb ce-are de gând. Te sun 
imediat dup-aia. 

— Vreau să ştiu care-i treaba. l-ai dat în judecată pe 
ticăloşii ăia? 

— Te sun în câteva minute, bine? Pe curând. 

Pun receptorul jos, apoi formez repede numărul de la 
firma Lake. Am deodată simţământul că am mai trecut prin 
aşa ceva. 

Telefonista din tura de noapte îmi face legătura cu Barry 
X. Mă hotărăsc să fiu cordial, să mă prefac, ca să văd ce 
spune. 


152 


- JOHN GRISHAM - 


— Barry? Sunt eu, Rudy. Ai văzut materialul meu? 

— Da, pare foarte bun, zice el obosit. Asculta, Rudy, s-ar 
putea să avem o mică problemă, în legătură cu postul tău. 

Simt că nodul îmi urcă în gât. Îmi îngheaţă inima. Abia 
mai pot să respir. 

— O, da? îngaim eu. 

— Da. Veşti proaste. M-am întâlnit în după-amiaza 
aceasta cu Jonathan Lake şi nu vrea să te primească. 

— De ce? 

— Nu-i surâde ideea ca un avocat să ocupe locul de 
asistent. Şi, dacă mă gândesc bine, are dreptate. Domnul 
Lake e de părere, şi sunt de acord cu el, că, în poziţia 
respectivă, un avocat va avea, bineînţeles, tendinţa să 
încerce să-şi forţeze drum spre postul de asociat. lar noi nu 
procedăm astfel. Din punctul nostru de vedere, e o afacere 
proastă. 

Închid ochii şi-mi vine să plâng. 

— Nu înţeleg, rostesc eu. 

— Îmi pare rău. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar 
n-a vrut să cedeze. Conduce firma cu o mână de fier şi îşi 
respectă propriile metode. Ca să fiu sincer, m-a făcut cu ou 
şi cu oţet, numai că mi-a trecut prin minte să te angajez. 

— Vreau să stau de vorbă cu Jonathan Lake, zic eu cu 
toată hotărârea. 

— Nici vorbă! E mult prea ocupat, plus că n-ar accepta 
una ca asta. Şi oricum, nu se va răzgândi. 

— Ticălosule! 

— Uite ce-i, Rudy, noi... 

— Ticălosule! urlu eu în receptor, uşurându-mă. 

— Linişteşte-te, Rudy. 

— Lake e la birou? întreb eu răstit. 

— Probabil că da. Dar n-o să... 

— Vin acolo în cinci minute, strig şi îi trântesc telefonul în 
nas. 

După zece minute, apăs pe frâne şi opresc, în scârţâit de 
cauciucuri, în faţa vechiului depozit. În parcare, mai sunt 
trei automobile, iar clădirea e luminată. Barry nu mă 

153 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


aşteaptă. 

Dau cu pumnii în uşa din faţă, dar nu apare nimeni. Ştiu 
că mă aud, dar sunt prea laşi ca sa iasă. Probabil că vor 
chema poliţia dacă nu mă opresc. 

Dar eu nu mă mai pot opri. Ocolesc clădirea pe la nord şi 
bat în altă uşă, după care repet procedura şi la uşa de 
incendiu. Mă proţăpesc în faţa ferestrei lui Barry şi urlu la 
el. Luminile sunt aprinse, dar nu mă bagă în seamă. Mă 
întorc la uşa din faţă şi-i mai dau câţiva pumni. 

Din umbră, iese un gardian în uniformă şi mă apucă de 
umăr. Mi se moaie genunchii de frică. Îmi ridic privirile spre 
el. E un negru mătăhălos, cu şapcă închisă la culoare. 

— Fiule, trebuie să-ţi iei tălpăşiţa, zice el blând, pe un ton 
scăzut. Pleacă acum, ca să nu chem poliţia. 

Imi smucesc umărul din mâna lui şi plec. 


Stau pe întuneric, pe canapeaua prăpădită pe care mi-a 
împrumutat-o domnişoara Birdie şi încerc să-mi limpezesc 
gândurile. Dar nu reuşesc deloc. Beau două cutii calde de 
bere. injur şi plâng. Imi fac planuri de răzbunare. Mă 
gândesc chiar să-i omor pe Jonathan Lake şi pe Barry X. 
Ticăloşii ăştia josnici au uneltit să pună mâna pe cazul meu. 
Cum să le spun una ca asta soţilor Black? Ce explicaţie să 
le dau? 

Umblu de colo-colo prin încăpere, aşteptând să se facă 
ziuă. M-a apucat, pur şi simplu, râsul, aseară, când m-am 
gândit să-mi reiau lista de firme şi să pornesc din nou din 
uşă-n uşă. Mi-a venit în minte s-o sun pe Madeline Skinner 
şi să-i zic: „Sunt tot eu, Madeline. M-am întors.” 

Până la urmă, am adormit pe canapea. Mă trezeşte 
cineva, după ora nouă. Nu e vorba de domnişoara Birdie, ci 
de doi poliţişti în haine civile. Îşi flutură insignele prin uşa 
deschisă, iar eu îi invit înăuntru. Sunt în chiloţi de 
gimnastică şi în tricou. Mă frec la ochii care parcă îmi ard şi 
încerc să mă lămuresc cum de-am făcut de i-am atras aici, 
aşa, deodată. 

Parcă sunt gemeni, amândoi de vreo treizeci de ani, ceva 

154 


- JOHN GRISHAM - 


mai în vârstă ca mine. Poartă ginşi şi adidaşi, au mustață 
neagră şi joacă teatru ca doi actori de mâna a doua de la 
televiziune. 

— Putem lua loc? întreabă unul din ei, în timp ce-şi trage 
un scaun de sub masă şi se aşază. Partenerul lui face 
acelaşi lucru şi sunt amândoi gata de atac. 

— Bineînţeles, zic eu ca un idiot. Luaţi loc. 

— Aşază-te şi dumneata, zice unul dintre ei. 

— De ce nu? 

În sfârşit, mă aşez între ei. Se apleacă puţin amândoi, 
continuându-şi comedia. 

— Aveţi de gând să-mi spuneţi care-i treaba? întreb eu. 

— Îl cunoşti pe Jonathan Lake? 

— Da. 

— Ştii unde e biroul lui? 

— Da. 

— Ai fost acolo aseară? 

— Da. 

— La ce ora? 

— Intre nouă şi zece. 

— Cu ce scop? 

— E o poveste lungă. 

— Nu ne grăbim. 

— Voiam să stau de vorbă cu Jonathan Lake. 

— Şi-ai stat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că uşile erau încuiate. N-am putut intra în 
clădire. 

— Ai încercat să le spargi? 


— Nu. 

— Te-ai întors acolo, după miezul nopţii? 
— Nu. 

— Eşti sigur? 


— Da. Întrebaţi-l pe gardian. 
Când rostesc aceste cuvinte, se uită semnificativ unul la 
altul. Se pare că am atins un punct sensibil. 
155 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— L-ai văzut pe gardian? 

— Da. El mi-a cerut să plec de-acolo şi m-am conformat. 

— NI-I poţi descrie? 

— Da. 

— Atunci, dă-i drumul. 

— Un negru mătăhălos. Îmbrăcat în uniformă, cu 
caschetă, pistol şi alte chestii de-astea. Intrebaţi-l. O să 
vedeţi c-o să vă spună c-am plecat, la somaţia lui. 

— N-avem cum să-l mai întrebăm. 

Se privesc în ochi semnificativ. 

— De ce? întreb eu. 

Urmează ceva îngrozitor. 

— Pentru că a murit. 

Se uită amândoi la mine, sa vadă cum reacţionez. Sunt 
şocat, ca oricare. Privirile lor mă apasă. 

— Păi... cum a murit? 

— A ars în incendiu. 

— Ce incendiu? 

Amuţesc amândoi ca la un semn, uitându-se fix la tăblia 
mesei, dând neîncrezători din cap. Unul din ei îşi scoate un 
carneţel din buzunar. 

— Maşinuţa aceea de-acolo, Toyota, e a dumitale? 

— Ştiţi bine că-i a mea. Doar aveţi computere. 

— Ai condus-o la birou, aseară? 

— Nu. Am împins-o pân’ acolo. Despre ce incendiu e 
vorba? 

— Nu face pe deşteptu' cu noi, bine? 

— Bine. Promit. Nu fac pe deşteptu', dacă nu faceţi nici 
voi pe deştepţii. 

Intervine şi celălalt. 

— S-ar putea ca maşina dumitale să fi fost văzută prin 
preajma oficiului lui Lake, la două noaptea. 

— Nu, asta nu e posibil. Nu era maşina mea. 

In clipa aceasta, nu-mi dau seama dacă tipii ăştia spun 
adevărul. 

— Despre ce incendiu este vorba? întreb eu din nou. 

— A ars firma Lake, azi-noapte. A fost distrusă complet. 

156 


- JOHN GRISHAM - 


— Rasă de pe faţa pământului, îi sare în ajutor şi celălalt. 

— Şi, voi, băieţi, sunteţi de la brigada de antiincendiatori, 
nu-i aşa? zic eu încă uluit, dar, în acelaşi timp, cătrănit rău, 
pentru că au impresia că sunt amestecat în chestia asta. lar 
Barry Lancaster v-a spus că aş fi un suspect minunat, nu-i 
aşa? 

— Da, ne ocupăm de incendiatori. Dar şi de ucigaşi. 

— Câte persoane au murit? 

— Numai gardianul. Am primit primul telefon la trei 
dimineaţa, aşa că clădirea era goală. Cu siguranţă, 
gardianul n-a mai putut ieşi de acolo, când a căzut 
acoperişul. 

Aproape că-mi doresc să fi fost şi Jonathan Lake cu 
gardianul; apoi însă, mă gândesc la birourile acelea 
frumoase, pline de tablouri şi de covoare. 

— Vă pierdeţi timpul, spun eu şi mai supărat la gândul că 
sunt suspect. 

— Domnul Lancaster a zis că erai foarte supărat, când te- 
ai dus la birou, aseară. 

— Aşa e. Dar nu până-ntr-atât de nebun, încât să 
incendiez clădirea. Băieți, vă pierdeţi vremea. Vă jur. 

— A zis că tocmai fuseseşi concediat şi că voiai să-l iei la 
rost pe domnul Lake. 

— Aşa e, aşa e! Tot ce-aţi spus e adevărat până la un 
punct. Dar asta nu înseamnă că aveam vreun motiv să dau 
foc la clădire. Fiţi realişti. 

— Omorul comis într-o acţiune de incendiere atrage după 
sine pedeapsa cu moartea. 

— Nu mai spune! Sunt absolut de acord. Hai să-l găsim 
atunci pe incendiator şi să-i punem fundu' la frigare! Ştiţi 
ce? Pe mine să nu mă băgaţi în chestia asta. 

Bănuiesc că mânia mea e destul de convingătoare, 
pentru că încep amândoi să bată în retragere. Unul din ei 
scoate o hârtie împăturită din buzunarul de la piept. 

— Am aici un raport, de-acu' două luni, prin care ai fost 
urmărit pentru distrugerea avutului particular. Ceva cu un 
geam spart, la o firmă din centru. 

157 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Vedeţi? Vă merg bine computerele. 

— Un comportament cam ciudat, pentru un avocat. 

— Am văzut şi mai răi. lar eu nu sunt avocat. Sunt 
asistent, sau ceva în genul asta. Abia am terminat 
facultatea de drept. lar urmărirea a fost abandonată, ceea 
ce, sunt sigur, e scris foarte clar acolo, pe hârtie. lar dacă 
voi, băieţi, credeţi că chestia asta cu spartul unui geam în 
aprilie are vreo legătură cu focul de-aseară, atunci 
adevăratul incendiator poate să-şi vadă liniştit de treabă. E 
în siguranţă. Nu va fi prins niciodată. 

La aceste cuvinte sar amândoi de pe scaune. 

— Ar fi bine să stai de vorbă cu un avocat, zice unul din 
ei, arătându-mă cu degetul. In momentul acesta, eşti 
suspectul numărul unu. 

— Da, da. Aşa cum vă spuneam, dacă eu sunt suspectul 
numărul unu, atunci adevăratul ucigaş e un norocos! 
Sunteţi pe de lături, băieţi. 

Trântesc uşa şi dispar. Aştept o oră, apoi urc în maşină. 
Trec pe lângă blocuri şi mă strecor până aproape de 
depozit. Parchez, merg pe jos până trec de încă un cvartal 
şi pătrund într-un magazin. Văd rămăşiţele fumegânde la o 
distanţă de două cvartale. Un singur zid mai stă în picioare. 
O mulţime de oameni forfotesc încolo şi încoace, avocaţii şi 
secretarele explică şi dau indicaţii, iar pompierii tropăie în 
cizmele lor bloncoase. Poliţia împrejmuieşte zona cu banda 
galbenă folosită pentru a marca locul crimei. Mirosul 
înţepător de lemn ars îţi mută nările, iar deasupra pluteşte 
un nor cenuşiu, la mică înălţime. 

Podelele şi tavanele din clădire fuseseră toate din lemn 
şi, cu câteva excepţii, pereţii, la fel. Dacă mai adăugăm la 
asta impresionantul număr de cărţi împrăştiate peste tot şi 
tonele de hârtie depozitate acolo, e uşor de înţeles cum a 
izbucnit incendiul. Curios însă că în toată clădirea exista un 
sistem de conducte anti-incendiu. Vedeai peste tot ţevi 
vopsite, adesea „ţesute” în schema decorativă. 


Din motive lesne de înţeles, Prince nu e o persoană 
158 


- JOHN GRISHAM - 


matinală. De obicei, închide localul pe la două noaptea, 
apoi se aruncă pe locul din spate al Cadillacului său. 
Firestone, şoferul lui de-o viaţă şi aşa-zisa lui gardă de 
corp, îl duce acasă. De vreo două ori, Firestone însuşi s-a 
îmbătat criţă şi n-a mai putut conduce, aşa că i-am dus eu 
acasă pe amândoi. 

Prince vine de obicei la birou pe la unsprezece, pentru că 
la Yogi's nu se servesc decât gustări la prânz. Il găsesc 
acolo la amiază. Stă la biroul lui şi răsfoieşte nişte hârtii, 
luptându-se cu mahmureala lui zilnică. la analgezice cu 
pumnul şi bea apă minerală, până la ora fermecată, cinci, 
când se cufundă în lumea mângâietoare a romului cu apă 
tonică. 

Biroul lui Prince este o încăpere fără ferestre, sub 
bucătărie, foarte dosită, la care ajungi strecurându-te prin 
trei uşi banale, coborând apoi nişte scări ascunse. Camera 
e perfect pătrată, cu pereţii acoperiţi în întregime de 
fotografii de-ale lui Prince, strângând mâna politicienilor 
locali şi a altor tipi fotogenici. Printre ele, zăreşti o mulţime 
de tăieturi din ziare, înrămate, în care e vorba despre cum 
a fost Prince suspectat, acuzat, inculpat, arestat, judecat şi, 
absolut totdeauna, găsit nevinovat. li place să apară în 
presă. 

Ca de obicei, e într-o dispoziţie proastă. De-a lungul 
anilor, am învăţat să-l evit, până când îşi bea al treilea 
pahar, de obicei, pe la şase seara. Aşadar, am sosit cu şase 
ore mai devreme. Îmi face semn să intru şi închid uşa după 
mine. 

— Ce s-a-ntâmplat? mormăie el. 

Are ochii injectaţi. De câte ori îl văd, îmi amintesc de 
Wolfman Jack, cu părul lui negru, cu barba fluturând şi 
cămaşa descheiată, cu gâtul păros. 

— Am nişte mici probleme, zic eu. 

— Alte noutăţi? 

Îi povestesc despre noaptea trecută, despre cum mi-am 
pierdut slujba, despre incendiu şi poliţişti. Absolut tot. 
Accentuez faptul că există un cadavru şi că poliţiştii sunt 

159 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


foarte interesaţi de acest lucru. Chiar aşa! Nici nu-mi vine 
să cred că sunt suspectul numărul unu, dar, se pare, 
poliţiştii asta gândesc. 

— Aşadar, Lake a fost incendiat, reflectează el cu voce 
tare. 

Pare satisfăcut. O incendiere ca la carte este singurul 
lucru care l-ar face pe Prince să se simtă înveselit, să-i 
însenineze dimineaţa. 

— Nu m-am dat niciodată în vânt după el. 

— Păi, n-a murit. Nu va mai funcţiona o vreme, dar se va 
întoarce. 

Asta mă îngrijorează cel mai mult. Jonathan Lake 
cheltuieşte o mulţime de bani cu politicienii. Îşi cultiva 
relaţiile, ca să poată cere favoruri. Dacă e convins că am 
fost implicat în incendiu, sau dacă vrea, pur şi simplu, un 
tap ispăşitor, atunci copoii vor fi puşi pe urmele mele, ca să 
se răzbune. 

— Juri că n-ai făcut-o tu? 

— Asta-i bună, Prince! 

Cântăreşte situaţia, îşi mângâie barba şi îmi dau seama 
imediat că e încântat că s-a trezit aşa, deodată, în mijlocul 
evenimentelor. E vorba de crimă, de moarte, de intrigă, de 
politica - o felie normală de viaţă din lumea interlopă. Dacă 
ar mai avea la dispoziţie nişte dansatoare cu sânii goi şi 
câţiva asasini, Prince ar scoate imediat ceva bun de băut, 
ca să sărbătorească. 

— Ar fi bine să vorbeşti cu un avocat, zice el, mângâindu- 
şi încă perciunii. 

Din nefericire, acesta este motivul pentru care am venit 
aici. M-am gândit să-l sun pe Booker, dar l-am deranjat 
destul. lar el se află în aceeaşi situaţie ca mine; n-am 
trecut, încă, examenul de intrare în barou şi nu suntem 
avocaţi adevăraţi. 

— Nu-mi pot permite să angajez un avocat, zic eu, apoi 
aştept replica din acest scenariu. 

Dacă aş avea alternativă în clipa aceasta, n-aş ezita s-o 
aleg. 

160 


- JOHN GRISHAM - 


— Lasă-mă să mă ocup eu, atunci, zice el. O să-l chem pe 
Bruiser. 

Dau din cap şi spun: 

— Mulţumesc. Crezi c-o să mă ajute? 

Prince rânjeşte şi îşi întinde braţele larg. 

— Bruiser o să facă tot ce-i cer eu, înţelegi? 

— Da, sigur, zic eu pierit. 

Ridică un telefon şi formează numărul. Sunt numai 
urechi, în timp ce trece prin vreo două „vămi” până îl 
obţine pe Bruiser pe fir. Foloseşte expresii prescurtate 
rostite rapid ca omul care ştie că telefoanele sunt 
ascultate. Scuipă următoarele: „Bruiser, sunt Prince. Mda, 
mda. Trebuie să te văd repede... O treb'şoară, în legătură 
cu unul dintre angajaţii mei... Mda, mda. Nu, la tine. 
Treizeci de minute... Sigur”. Şi închide. 

Mi-e milă de bietul operator de la FBI care încearcă să 
selecteze date incriminatorii din această conversaţie. 

Firestone trage Cadillacul la uşa din spate şi sar 
împreună cu Prince pe locurile din spate. Automobilul e 
negru, iar ferestrele sunt foarte închise la culoare. Prince 
trăieşte în întuneric. De trei ani, nu l-am auzit niciodată că 
ar activa în aer liber. Îşi petrece concediile la Las Vegas, în 
cazinouri. 

Ascult povestea care devine curând plictisitoare a 
victoriilor avocăţeşti ale lui Bruiser, care se referă aproape 
toate la Prince. Ciudat, încep să mă liniştesc. Sunt pe mâini 
bune. 

Bruiser a făcut seralul, şi-a terminal şcoala la douăzeci şi 
doi de ani. Prince e de părere că e un adevărat record. De 
copii, au fost cei mai buni prieteni, iar în liceu mai jucau 
câte puţin, beau o grămadă, umblau după fete, se băteau 
cu băieţii. Împrejurimile dure ale Memphisului de sud. Ar 
putea scrie un roman, pe tema asta. Bruiser s-a dus la 
colegiu, Prince şi-a luat un camion de transportat bere. 
Încet-încet, lucrurile au început să se lege. 

Birourile de avocatură îşi au sediul într-un complex 
comercial în formă de lamă, din cărămida roşie. La un 

161 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


capăt, se află un centru de închirieri de casete video, iar la 
celălalt, o curăţătorie. Bruiser investeşte cu cap, explică 
Prince. El e proprietarul întregii clădiri. Vizavi, se află o 
patiserie deschisă toată noaptea, iar lângă ea, Clubul 
Amber, o tavernă dubioasă, cu dansatoare goale până-n 
brâu şi cu neoane stil Las Vegas. E zona industrială a 
oraşului, de lângă aeroport. 

In afară de cuvintele „Birou de avocatură” scrise cu 
negru pe o uşă deschisă din mijlocul blocului, nu mai există 
nimic care să indice ce profesii se mai practică aici. Ne 
întâmpină o secretară dinţoasă, cu ginşi strâmţi şi buze 
roşii, lipicioase, dar nu slăbim pasul. Il urmez pe Prince pe 
uşa din faţă. 

— Fata asta lucra mai de mult vizavi, mormăie el. 

Sper că în patiserie, deşi mă îndoiesc! 

Cabinetul lui Bruiser e uimitor de asemănător cu al lui 
Prince - fără ferestre, nicio rază de soare, mare, pătrat şi 
somptuos, împodobit cu fotografii ale unor oameni 
importanţi, dar necunoscuţi, îmbrăţişându-se cu Bruiser şi 
rânjind la aparat. Unul dintre pereţi e destinat în 
exclusivitate armelor de foc, tot felul de carabine, 
muschete şi premii la concursurile de tir. In spatele 
scaunului masiv de piele al lui Bruiser se află un acvariu 
mare, aşezat pe un stativ înalt, cu ceva ce seamănă cu 
nişte rechini miniaturali care luneca prin apele întunecate. 

Vorbeşte la telefon, aşa ca ne face semn cu mâna să 
luăm loc în faţa biroului său lung şi mare. Ne aşezăm, iar 
Prince mă informează nerăbdător: 

— Aia să ştii că sunt rechini adevăraţi, zice el, arătând cu 
degetul spre peretele de deasupra capului lui Bruiser. 

Rechini vii, în biroul unui avocat. M-am prins. E o glumă. 
Prince chicoteşte. 

Eu îi arunc o privire lui Bruiser, încercând să-i evit ochii. 
Receptorul pare minuscul, faţă de capul lui enorm. Părul 
lung, grizonat îi cade pe umeri în şuviţe zbârnlite. Bărbuţa 
cenuşie e deasă şi lungă şi telefonul se pierde aproape în 
atâta păr. Ochii întunecaţi şi vioi sunt încercănaţi. M-am 

162 


- JOHN GRISHAM - 


gândit totdeauna că are descendență mediteraneană. 

Deşi l-am servit pe Bruiser cu mii de pahare, n-am avut 
niciodată o adevărată conversaţie cu el. Pentru că n-am 
vrut. Şi nici nu vreau, dar n-am de ales. 

Mârâie câteva remarci scurte şi pune receptorul jos. 
Prince face repede prezentările, iar Bruiser ne asigură că 
mă cunoaşte bine. 

— Sigur că da! îl cunosc pe Rudy de multă vreme, zice el. 
Care-i problema? 

Prince se uită la mine, iar eu îi povestesc. 

— Am văzut, la ştirile de dimineaţa, mă întrerupe Bruiser 
când ajung la partea cu incendiul. Am şi primit cinci 
telefoane, în legătură cu asta. Avocaţii se-apucă imediat de 
bârfă. 

Zâmbesc şi dau din cap, pentru că ştiu că se referă şi la 
mine, apoi, ajung la partea cu poliţiştii. Termin, fără să mai 
fiu întrerupt şi aştept cuvintele şi sfatul din partea 
avocatului meu. 

— Asistent? zice el, perplex. 

— Eram disperat. 

— Aşadar, unde lucrezi acum? 

— Nu ştiu. În momentul de faţă, mă preocupă mai mult 
arestarea mea decât slujba. 

Cuvintele acestea îl fac pe Bruiser să zâmbească. 

— Las’ c-am să am eu grijă, zice el plin de sine. 

Prince m-a asigurat de nenumărate ori că Bruiser 
cunoaşte mai mulţi poliţişti decât însuşi primarul. 

— O să telefonez unde trebuie. 

— E bine să se dea la fund, nu-i aşa? întreabă Prince, de 
parcă aş fi un tâlhar evadat. 

— Mda. Dă-te la fund. 

Nu ştiu de ce, am senzaţia că sfatul acesta a fost rostit 
de nenumărate ori în acest birou. 

— Ce ştii despre incendieri? mă întreabă el. 

— Nimic. Nu ne-au învăţat asta la facultatea de drept. 

— Ei bine, m-am ocupat de câteva cazuri de genul 
acesta. Durează zile întregi până să-şi dea seama dacă e 

163 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


vorba de incendiere sau nu. Într-o clădire veche ca aceea, 
putea să se întâmple orice. Dacă e vorba de incendiere, 
câteva zile nu se vor face arestări. 

— Să ştiţi că nu vreau să fiu arestat. Mai ales că sunt 
nevinovat. N-am nevoie de publicitate în presă. 

Rostesc aceste cuvinte, aruncând o privire la peretele 
plin de poveştile lui apărute în presă. 

— Ai perfectă dreptate, zice el sincer. Când îţi dai 
examenul de intrare în barou? 

— În iulie. 

— Şi-apoi? 

— Nu ştiu. O să mai caut. 

Deodată, se baga în vorbă şi amicul Prince. 

— N-ai putea să-l foloseşti pe-aici, Bruiser? La naiba, doar 
ai o liotă de avocaţi. Ce mai contează unul în plus? E 
student foarte bun, munceşte din greu, e deştept. Pun 
mâna în foc pentru el. Băiatul are nevoie de-o slujbă. 

Mă întorc încet şi mă uit la Prince, care îmi zâmbeşte de 
parcă ar fi Moş Crăciun. 

— O să ai un loc de muncă nemaipomenit, zice el 
convins. Vei învăţa ce fac avocaţii adevăraţi. 

Râde şi mă loveşte prieteneşte pe genunchi. Ne uităm 
amândoi la Bruiser. Ochii îi scapără şi îşi frământă mintea 
să găsească o scuză. 

— Păi, sigur... Totdeauna am fost în căutarea talentelor 
în domeniu... 

— Vezi? zice Prince. 

— De fapt, doi dintre asociaţii mei tocmai m-au părăsit, 
să-şi facă propriile lor firme. Aşa că am două birouri goale. 

— Vezi? zice Prince din nou. Ţi-am spus că se rezolvă. 

— Numai că nu e un post salarizat în sensul obişnuit al 
cuvântului, zice Bruiser, luminându-se că i-a venit o 
asemenea idee. Nu, domnule. Eu nu lucrez aşa. Eu le cer 
asociaţilor mei să plătească, să-şi producă singuri 
onorariile. 

Rămân cu gura căscată, fără să mai fiu în stare să 
rostesc niciun cuvânt. N-am discutat cu Prince subiectul 

164 


- JOHN GRISHAM - 


angajării mele. Nu voisem să mă ajute în acest sens. Nu-mi 
surâde ideea să-l am pe Bruiser Stone ca şef. Dar nici nu-l 
pot jigni pe omul acesta, mai ales acum, când îmi dau 
poliţiştii târcoale, aducând vorba, mai mult sau mai puţin 
clar, despre pedeapsa cu moartea. Nu sunt în stare să-mi 
adun puterile şi să-i spun lui Bruiser că e destul de mârşav 
ca să mă reprezinte, dar prea ticălos ca să vreau să mă 
angajeze. 

— Şi cum merge treaba? 

— Păi, e foarte simplu; şi merge bine, cel puţin din 
punctul meu de vedere. Şi, ţine minte, în douăzeci de ani, 
am încercat de toate. Am avut o mulţime de parteneri şi 
zeci de asociaţi. Singurul sistem care ţine e acela prin care 
asociaţii reuşesc să strângă atâtea onorarii, încât să-şi 
acopere propriul lor salariu. Crezi că poţi să faci asta? 

— Pot să încerc, zic eu, plin de îndoieli. 

— Sigur că da, adaugă Prince plin de solicitudine. 

— Primeşti de la mine o mie de dolari pe lună. Îţi păstrezi 
o treime din onorariile pe care reuşeşti să le obţii. Treimea 
ta intră în salariu. Altă treime intră în fondurile oficiului 
meu, prin care se acoperă cheltuielile, secretariatul - 
chestii d-astea. Cealaltă treime îmi revine mie. Dacă nu 
reuşeşti să-ţi acoperi salariul lunar, atunci îmi rămâi dator. 
Ţin contabilitatea, până dai lovitura, într-o lună. Înţelegi? 

Cântăresc schema aceasta ridicolă vreo câteva secunde. 
Singurul lucru mai rău decât lipsa unei slujbe e să ai una 
prin care să pierzi bani şi să ţi se tot adune la datorii în 
fiecare lună. Îmi vin în minte tot felul de întrebări 
înţepătoare şi chiar încep să pun una, dar Prince mă 
întrerupe. 

— Mie mi se pare cinstit. Ăsta da, târg! 

Mă pocneşte din nou peste genunchi. 

— În felul ăsta, faci bani frumoşi. 

— Eu unul aşa lucrez, zice Bruiser pentru a doua sau a 
treia oară. 

— Şi cât reuşesc să câştige asociaţii dumitale? întreb eu, 
fără să mă aştept la adevăr. 

165 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Se încruntă. Gândeşte profund. 

— Depinde de cât realizezi. Anul trecut, unul dintre 
asociaţi a făcut vreo optzeci de mii. Altul, însă, numai 
douăzeci. 

— lar tu ai scos trei sute de mii, zice Prince, râzând în 
hohote. 

— Mi-ar plăcea. ` 

Bruiser se uită atent la mine. Imi oferă singura slujbă 
posibilă din oraş şi pare să ştie că nu mor de nerăbdare să 
o accept. 

— Când aş putea începe? întreb într-o încercare 
nereuşită să par nerăbdător. 

— Chiar acum. 

— Dar examenul de intrare în barou... 

— Nu-ţi face griji. Poţi să-ncepi de azi să faci rost de 
onorarii. Am să-ţi arăt eu cum. 

— O să ai multe de-nvăţat, se amestecă şi Prince, 
aproape să-şi iasă din piele de satisfacţie. 

— iți plătesc astăzi o mie de dolari, zice Bruiser, ca 
ultimul mare nabab. Să te pui pe picioare. lţi voi arăta 
biroul, ca să te obişnuieşti aici. 

— Nemaipomenit! zic eu, forţându-mă să zâmbesc. 

Pentru moment, n-am cale de-ntors. Nici măcar n-ar 
trebui să mă aflu aici, dar mi-e frică şi am nevoie de ajutor. 
Ceea ce n-am discutat, însă, până acum, e cât îi voi datora 
lui Bruiser pentru serviciile sale. Nu e genul de generos bun 
la suflet, care să facă din când în când câte o favoare unui 
om sărac. 

Mi-e cam rău. Probabil, din cauză că n-am dormit, sau că 
am fost trezit de poliţie. Sau, poate, prezenţa mea în acest 
birou, rechinii aceia vii care înoată de colo-colo, faptul că 
m-am lăsat prins la înghesuială de doi dintre cei mai mari 
şarlatani din oraş. 

Până nu demult, eram un student în anul trei, inteligent, 
curat, cu promisiunea că voi lucra la o firmă adevărată, 
nerăbdător să-mi încep profesiunea, să muncesc din greu, 
să devin membru activ în asociaţia baroului local, să-mi 

166 


- JOHN GRISHAM - 


încep cariera, să fac tot ceea ce-ar face prietenii mei. Dar 
acum stau aici, atât de vulnerabil şi de slab, încât sunt de 
acord să mă prostituez pentru o mie de dolari amărâţi, pe 
lună. 

Bruiser primeşte un telefon urgent, probabil de la vreo 
dansatoare cu sânii goi, ajunsă la puşcărie, pe motive de 
„agăţat”, aşa că ne urnim de pe locuri. Îmi şopteşte, 
acoperind receptorul, că vrea să mă întorc în după-amiaza 
aceea. 

Prince e atât de mândru, încât nu mai are mult şi 
plesneşte. Cât ai bate din palme, m-a salvat de la pedeapsa 
cu moartea şi mi-a găsit şi-o slujbă. Oricât aş încerca, nu 
mă pot arăta vesel, în timp ce Firestone se strecoară pe 
străzile aglomerate şi porneşte în viteză spre Yogi's. 


167 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


15 


M-am hotărât să mă ascund la facultate. Îmi petrec acolo 
vreo două ore, furişându-mă printre rafturile de la subsol, 
dezgropând şi studiind tot felul de cazuri de rea-credinţă. 
Îmi omor şi eu timpul. 

Conduc încet în direcţia aeroportului şi ajung la biroul lui 
Bruiser la trei şi jumătate. Împrejurimile sunt mai puţin 
plăcute chiar decât mi s-au părut cu câteva ore în urmă. 
Strada are cinci benzi de circulaţie şi e străjuită de ateliere, 
depozite de mărfuri, baruri şi cluburi întunecoase unde îşi 
desfăşoară activitatea oamenii muncii. E undeva, în zona 
intrării în aeroport, şi deasupra urlă avioanele supersonice. 

Complexul lui Bruiser se numeşte Greenway Plaza şi, 
după ce opresc în parcarea murdară, observ că, în afară de 
curăţătorie şi de închirieri casete video, mai există acolo un 
magazin de băuturi şi o cafenea. Deşi e greu de precizat, 
din cauza ferestrelor întunecate şi a uşilor ferecate, se pare 
că birourile de avocatură ocupă şase sau şapte tronsoane 
în centrul clădirii. Strâng din dinţi şi deschid uşa larg. 

Secretara îmbrăcată în ginşi se află de partea cealaltă a 
unei tejghele înalte cam până la piept. Are părul vopsit şi o 
siluetă remarcabilă. Formele sunt unduitoare şi proporţiile, 
perfecte. 

li explic de ce-am venit. Mă aştept să fiu respins, să mi 
se ceară să plec, dar e civilizată. Îmi spune cu o voce caldă 
şi inteligentă, destul de personală, să completez 
formularele necesare de angajare. Mă uluieşte când aflu că 
această firmă, Biroul de avocatură al lui J. Lyman Stone, 
oferă angajaţilor săi asigurare completă de sănătate. Citesc 
cu atenţie ceea ce e scris cu litere mărunte, pentru că mă 
cam aştept ca Bruiser să strecoare niscaiva clauze prin 
care să-mi înfigă, mai târziu, gheara în gât. Dar nicio 
surpriză. 

O întreb dacă pot să-l văd pe Bruiser şi îmi spune să 
aştept. lau loc pe unul dintre scaunele de plastic din şirul 


168 


- JOHN GRISHAM - 


de lângă perete. Sala de primire e proiectată după modelul 
birourilor de asistenţă socială - podea cu gresie uzată, 
acoperită de un strat de jeg, scaune ieftine, pereţi 
lambrisaţi şubrezi şi un sortiment uluitor de reviste rupte. 
Dru, secretara, bate la maşină şi răspunde, în acelaşi timp, 
la telefon. Sună mereu, iar ea e eficientă. Bate la fel de 
repede în timp ce sporovăieşte cu clienţii. In sfârşit, mă 
trimite să mă întâlnesc cu noul meu şef. Bruiser stă la 
biroul lui, cercetându-mi fişele de angajare, ca un veritabil 
contabil. Mă surprinde interesul cu care studiază detaliile. 
Mă întâmpină, trece în revistă chestiunea financiară a 
contractului nostru, apoi mi-l pune în faţă. E pecetluit cu 
numele meu. Il citesc, apoi îl semnez. Are o clauză prin 
care pot părăsi sau pot fi dat afară după o lună în cazul în 
care unul din noi are obiecţii. li sunt recunoscător pentru 
asta, dar simt că a plasat-o acolo din motive bine 
întemeiate. 

Îi povestesc de falimentul meu recent. Mâine trebuie să 
fiu la tribunal, pentru prima întâlnire cu creditorii. Această 
înfăţişare se numeşte „cercetarea debitorului”, iar avocaţii 
pot să se bage prin toate cotloanele sufletului meu. Virtual, 
pot să-mi pună orice întrebare despre starea financiară şi 
despre viaţa mea aşa, în general. N-o să fie un proces 
important. De fapt, am şansa să nu fie nimeni pe-acolo care 
să mă pună pe jar. 

Din cauza acestei înfăţişări, e în avantajul meu să nu fiu 
angajat vreo câteva zile. Il rog pe Bruiser să ţină 
formularele la el şi să-mi amâne primul salariu până după 
proces. Chestia are o uşoară notă de fraudă, iar lui îi place 
asta. Nicio problemă. 

Mă conduce să-mi arate locul. E aşa cum mi l-am 
închipuit - o mică îngrămădeală de încăperi pe ici, pe colo; 
pe măsură ce firma s-a extins de la un palier la altul, pereţii 
au fost sparţi. Ne cufundam tot mai mult în labirint. Îmi face 
cunoştinţă cu două femei foarte ocupate dintr-o încăpere 
micuță, plină de computere şi de imprimatoare. Mă 
îndoiesc că sunt stilul care dansează pe mese! 

169 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Cred că avem şase fete acum, zice el, când plecăm. 

Secretarele sunt, pur şi simplu, fete. Imi mai face 
cunoştinţă cu doi avocaţi, băieţi simpatici, îmbrăcaţi prost, 
care lucrează în nişte cabinete strâmte. 

— Ne-am restrâns la cinci avocaţi, îmi explică, în timp ce 
pătrundem în bibliotecă. Am avut şapte, dar e prea mare 
bătaie de cap. Prefer să am patru sau cinci. Dacă angajez 
mai mulţi sunt pus în situaţia să fac mereu pe arbitrul. La 
fel şi cu fetele. 

Biblioteca e o încăpere lungă şi îngustă, cu rafturi pline 
de cărţi până în tavan, fără vreo ordine aparentă. Pe o 
masă mare din mijloc, se află tot felul de tratate de drept 
deschise şi teancuri de documente juridice. 

— Unii dintre băieţii ăştia sunt nişte porci! bombăneşte el 
ca pentru sine. Ei, ce zici de micul meu fief? 

— Îmi place, zic eu. 

Şi nu mint. Răsuflu uşurat, văzând că, totuşi, aici se face 
meserie. Da, poate că Bruiser e un ticălos prins în reţeaua 
afacerilor tenebroase şi a investiţiilor necurate, dar rămâne 
avocat. Birourile lui zumzăie de activitate. 

— Nu e aşa elegant ca la băieţii ăia importanţi din centru, 
zice el, fără intenţia de a se scuza. Dar am plătit totul. Am 
cumpărat complexul cu cincisprezece ani în urmă. Biroul 
tău e-aici. 

Îmi arată cu degetul şi părăsim biblioteca. Cu două uşi 
mai departe, lângă un automat de băuturi răcoritoare, se 
află o încăpere bine întreţinută, cu un birou, nişte scaune, 
dulapuri pentru dosare şi poze cu cai pe pereţi. Pe birou, se 
află un telefon, un dictafon şi un teanc de foi. Totul e 
frumos aranjat. Miroase a dezinfectant, de parcă abia s-ar fi 
făcut curăţenie. 

Îmi înmânează un inel cu două chei. 

— Asta-i de la uşa din faţă, şi asta, de la cabinetul tău. 
Poţi veni şi pleca la orice oră. Numai să ai grijă noaptea. 
Asta nu-i cea mai selecta zonă din oraş. 

— Trebuie să stăm de vorbă, spun eu, luând cheile. 

Aruncă o privire la ceas. 

170 


- JOHN GRISHAM - 

— Cât? 

— Dă-mi o jumătate de oră. E ceva urgent. 

El ridică din umeri şi plecam împreuna în biroul lui, unde 
îşi aşază fundul mare pe scaunul de piele. 

— Care-i treaba? mă întreabă el, extrem de oficial, 
scoţându-şi un rotring din buzunar şi luându-şi agenda. 

Începe să mâzgălească ceva, înainte ca eu să spun un 
cuvânt. 

Îi fac un sumar rapid al cazului Black, ceea ce îmi ia zece 
minute. Între timp, îi povestesc şi despre ce-am păţit cu 
firma Lake, cum a vrut Barry Lancaster să mă tragă pe 
sfoara, ca să-mi fure cazul, ceea ce mi-a forţat mâna să 
ajung la Bruiser. 

— Trebuie să punem azi procesul pe rol, îi zic eu cu 
gravitate. Pentru că, practic, Lancaster e stăpân pe cazul 
ăsta şi cred c-o s-o facă el, în curând, dacă nu ne grăbim. 

Bruiser se uita lung la mine cu ochii lui negri. Cred că i- 
am captat atenţia. Îi surâde ideea să-i învingă pe cei de la 
firma Lake, la tribunal. 

— Dar clienţii? întreabă el. Au semnat contractul cu Lake. 

— Da, dar mă duc imediat la ei. O să mă asculte. 

Scot din servieta un teanc de acte la care am lucrat ore 
întregi cu Barry. Bruiser le citeşte cu atenţie. 

Apoi, îi dau scrisoarea pe care am bătut-o la maşină, la 
firma Lake, ca să fie semnata de cei trei, din familia Black. 
O citeşte pe îndelete. 

— Ai făcut o treaba bună, Rudy, zice el, de mă simt ca un 
avocat de mâna a doua. la stai puţin. Faci dosarul pentru 
proces în după-amiaza asta, apoi te duci la familia Black să 
semneze, da? 

— Exact. Nu am nevoie decât de numele şi de semnătura 
dumitale ca să punem procesul pe rol. Voi face toata treaba 
şi te voi ţine la curent. 

— Chestia asta o să-i dea peste cap pe cei de la Lake, 
nu-i aşa? zice el reflectând şi trăgându-se de un perciun. Şi 
cât valorează dosarul ăsta? 

— Probabil că depinde de juriu. Mă îndoiesc că se va 

171 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


rezolva fără să fie nevoie de un proces propriu-zis. 

— Şi ai de gând să faci tu procesul ăsta? 

— S-ar putea să am nevoie de puţin ajutor. Bănuiesc că 
durează un an-doi. 

— Am să-ţi fac cunoştinţa cu Deck Shifflet, unul dintre 
asociaţii mei. El a lucrat pentru o societate mare de 
asigurări şi se ocupă de multe poliţe aici, la mine. 

— Excelent. 

— Cabinetul lui e pe hol, aproape de-al tău. Pune actele 
la punct şi scrie numele meu. Astăzi îl şi înregistrăm. Numai 
să te asiguri că clientul va merge mână-n mână cu noi. 

— Clienţii sunt ai noştri, îl liniştesc eu. 

Imi apare în minte imaginea lui Buddy mângâindu-şi 
pisicile şi alungind muştele în vechiul lui Fairlane, aceea a 
lui Dot fumând în pridvor şi urmărind mereu cutia poştală, 
doar-doar primeşte vreo veste de la Marele Profit. Apoi, îl 
văd în faţa ochilor pe Donny Ray, sprijinindu-şi capul în 
mâini. 

— Şi-acum, să schimbăm puţin subiectul, fac eu, 
dregându-mi glasul uşor. Ai vreo veste de la poliţiştii aceia? 

— Nu-i nicio problemă, zice el cu îngâmfare, de parcă 
maestrul şi-ar fi terminat deja numărul de magie. Am stat 
de vorbă cu nişte tipi pe care îi cunosc şi-au zis că nici 
măcar nu sunt siguri că e vorba de incendiere. O să dureze 
câteva zile, până se lămuresc. 

— Aşadar, n-au cum să mă aresteze la miezul nopţii. 

— Nu. Mi-au promis c-au să mă sune mai întâi pe mine, 
dacă au de gând să te ridice. l-am asigurat că te poţi apăra, 
că te scot pe cauţiune etc., etc. Dar nu se va ajunge până 
acolo, linişteşte-te. 

Asta şi fac. Il cred pe Bruiser Stone în stare să stoarcă 
promisiuni de la poliţişti. 

— Mulţumesc, îi spun. 


Păşesc în biroul de la registratură cu cinci minute înainte 
de închidere şi înregistrez dosarul meu de patru pagini, prin 
care pun pe rol procesul împotriva societăţii de asigurări pe 

172 


- JOHN GRISHAM - 


viaţa Marele Profit şi a lui Bobby Ott, agentul dispărut care 
a vândut poliţa. Clienţii mei, cei trei Black, cer daune reale 
în valoare de două sute de mii de dolari plus zece milioane 
amendă. Habar n-am de valoarea netă a respectivei 
companii şi va mai trece ceva vreme până să aflu. Am pus 
suma de zece milioane aşa, după ureche, pentru că suna 
frumos. Avocaţii pledanţi obişnuiesc să procedeze adesea 
aşa. 

Bineînţeles, numele meu nu e consemnat niciunde. 
Avocatul reclamant care face înregistrarea este J. Lyman 
Stone şi semnătura lui complicată împodobeşte ultima 
pagina, dând întregii pledoarii autoritate legală. Îi înmânez 
funcţionarului un cec pentru taxa de înregistrare şi treaba 
demarează. 

Marele Profit a fost dat oficial în judecată! 

Traversez oraşul rapid până în Granger, unde îmi găsesc 
clienţii aproape la fel cum i-am lăsat cu câteva zile în urmă. 
Buddy e afară. Dot îl cară pe Donny Ray din camera lui. 
Stăm toţi trei la masă, în timp ce ei admiră copia procesului 
lor. Sunt foarte impresionați de asemenea sume. Dot 
rosteşte întruna „zece milioane” de parcă ţine în mână un 
bilet câştigător la loterie. 

Până la urmă, sunt obligat să le explic ce s-a întâmplat 
cu tipii aceia îngrozitori de la firma Lake. Un conflict de 
strategie, zic eu. Nu mi-a convenit ritmul în care se mişcau. 
Lor nu le-a plăcut abordarea mea drastică. Etc., etc. 

De fapt, nu prea-i interesează. Important e că procesul s- 
a pus pe rol. Dovada e în mâinile lor. Pot să-l citească în 
voie. Îi interesează ce urmează şi peste cât timp vor avea 
noutăţi. Sunt şanse pentru un verdict rapid? Întrebările 
acestea îmi scot sufletul. Ştiu că procesul va dura foarte 
mult şi m-aş simţi plin de cruzime să le-o spun. 

Îi îmbrobodesc să semneze o scrisoare către Barry X. 
Lancaster, vechiul lor avocat, prin care e concediat, pur şi 
simplu. Apoi, noul contract cu firma J. Lyman Stone. 
Vorbesc foarte repede, explicându-le despre ce e vorba în 
teancul acela de hârţoage. De pe aceleaşi scaune, la masa 

173 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


din bucătărie, Donny Ray şi cu mine o urmărim pe Dot 
croindu-şi drum printre buruieni, răstindu-se iar la soţul ei, 
să obţină semnătura. 

Îi las într-o dispoziţie mai bună decât i-am găsit. Au o 
mare satisfacţie că au dat în judecată compania pe care o 
urăsc de atâta vreme. În sfârşit, au ripostat: au fost călcaţi 
în picioare şi m-au convins că li s-a făcut o nedreptate. 
Acum, li s-au alăturat şi ei milioanelor de americani care 
intentează procese în fiecare an. Asta îi face să se simtă, 
oarecum, patrioţi. 


Stau în maşinuţa mea fierbinte la o oră de vârf şi mă 
gândesc la nebunia ultimelor douăzeci de ore. Tocmai am 
semnat un contract discutabil de angajare. O mie de dolari 
pe lună e o sumă atât de mizeră şi totuşi mă înspăimântă. 
Nu e vorba de un salariu, ci de un împrumut şi nici nu-mi 
trece prin minte cum de se gândeşte Bruiser că aş putea să 
fac rost imediat de clienţi. Dacă mă bazez pe cazul Black, 
mai am de aşteptat multe luni. 

Voi continua să muncesc la Yogi's, pentru o vreme. 
Prince mă plăteşte tot în numerar - cinci dolari pe oră, plus 
cina şi câteva beri. 

În oraşul acesta, există firme care le cer asociaţilor nou 
angajaţi să poarte zilnic costume frumoase, să conducă 
maşini arătoase, să locuiască în case respectabile, până şi 
să frecventeze cluburile la modă. Bineînţeles, plătesc mult 
mai mult decât îmi dă mie Bruiser, dar sunt şi împovăraţi 
de o mulţime de alte sarcini inutile ce ţin de viaţa 
mondenă. 

Dar eu şi firma mea avem alte concepţii. Pot purta orice, 
pot conduce orice, pot să-mi petrec timpul oriunde şi 
nimeni nu va zice un cuvânt. Mă întreb cum voi reacţiona 
când vreunul dintre colegii mei va dori să treacă strada, să 
facă un dans-două, pe masă! 

Dintr-o dată, sunt propriul meu stăpân. Pe măsură ce 
înaintez câţiva centimetri, mă cuprinde un simţământ 
minunat de independenţă. Sunt în stare să supraviețuiesc! 

174 


- JOHN GRISHAM - 


O să am zile grele la Bruiser; probabil că voi învăţa mult 
mai mult drept decât dacă aş fi lucrat în centrul oraşului. 
Voi îndura disprețul şi sarcasmul şi umilirea din partea 
celorlalţi, pentru că lucrez într-o asemenea speluncă. Dar 
pot face faţă. Treaba asta o să mă călească. Nu cu multă 
vreme în urmă, când mă simţeam în siguranţă, având 
perspectiva de a lucra la bătrânii Brodnax şi Speer, apoi la 
Lake, mi-o cam luasem în cap, aşa că acum voi cobori puţin 
cu picioarele pe pământ. 

Când parchez în Greenway Plaza, e deja întuneric. 
Majoritatea automobilelor au plecat. Pe partea cealaltă a 
străzii, luminile strălucitoare ale Clubului Amber atrag 
mulţimea obişnuită de camionete şi de maşini închiriate. 
Neonul pâlpâie de jur împrejurul acoperişului clădirii şi 
luminează întreaga zonă. 

Afacerile cu carne vie au cunoscut o adevărată explozie 
în Memphis, lucru greu de explicat. Acesta este un oraş 
extrem de conservator, cu multe biserici, inima învăţăturii 
biblice. Cei care caută capital electoral trebuie să 
îmbrăţişeze rapid preceptele morale stricte, atitudinea 
votanţilor fiind în strânsă legătură cu acest lucru. Nu-mi pot 
imagina un candidat cu vederi „blânde”, în ceea ce priveşte 
pornografia, care să mai fie şi ales. 

Mă uit cum ies dintr-o maşină plină nişte oameni de 
afaceri care se îndreaptă şovăielnic spre Clubul Amber. E 
vorba de un american cu patru prieteni japonezi, fără 
îndoială gata să încununeze o zi lungă de negocieri cu 
câteva păhărele şi cu o imagine plăcută a ultimelor 
progrese făcute de siliconul american. 

Muzica se aude deja tare. Parcarea se umple repede. 

Pornesc rapid spre uşa din faţă şi o deschid. Birourile 
sunt goale. La naiba, probabil că toată lumea e vizavi! În 
după-amiaza aceasta, am avut simţământul clar că firma J. 
Lyman Stone nu e un loc pentru cei care se dau în vânt 
după muncă. 

Toate uşile sunt închise şi, presupun, încuiate. Nimeni n- 
are încredere în nimeni. Îmi propun să nu ezit să mi-o încui 

175 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


şi eu pe a mea. Voi sta aici câteva ore. Trebuie să-l sun pe 
Booker şi să îl pun la curent cu ultimele mele aventuri. Am 
neglijat amândoi studiul pentru intrarea în barou. Timp de 
trei ani de zile ne-am putut stimula şi motiva reciproc. 
Examenul de intrare în barou se întrevede la orizont ca o 
dată a prezentării în faţa plutonului de execuţie. 


176 


- JOHN GRISHAM - 


16 


Noaptea trece fără să fiu arestat, dar şi fără să prea 
dorm. La un moment dat, între cinci şi şase, pun capăt 
gândurilor încâlcite care îmi aleargă prin minte şi mă dau 
jos din pat. N-am dormit nici patru ore în ultimele doua zile. 

Găsesc numărul în cartea de telefon şi formez. E ora şase 
fără cinci. Sunt la a doua ceaşcă cu cafea. Sună de zece ori, 
până aud o voce somnoroasa: 

— Alo? 

— Cu Barry Lancaster, vă rog, rostesc eu. 

— La telefon. 

— Barry, sunt eu, Rudy Baylor. 

Îşi drege vocea şi mi-l închipui sculându-se în capul 
oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el, cu un glas mult mai 
tăios. 

— Îmi pare rău că te deranjez atât de devreme, dar aş 
vrea să-ţi spun vreo două lucruri. 

— Adică? 

— Adică, familia Black i-a dat ieri în judecată pe cei de la 
Marele Profit. Vă voi trimite şi vouă, băieţi, o copie a 
dosarului, îndată ce vă veţi muta într-un local nou. Au 
semnat şi o scrisoare prin care renunţă la serviciile voastre, 
aşa că nu mai aveţi treabă. Nu mai e nevoie să vă faceţi 
probleme, în legătura cu ei. 

— Cum să intentezi proces? 

— Asta nu e, în niciun caz, treaba ta. 

— Pe naiba! 

— Am să-ţi trimit o copie a dosarului, ca să te lămureşti. 
Eşti băiat deştept. Aveţi o nouă adresă sau merge să-ţi 
scriu pe cea veche? 

— Căsuţa noastră poştală n-a fost distrusă. 

— Excelent! În orice caz, ţi-aş fi recunoscător, dacă nu m- 
ai băga în treaba cu incendierea. N-am avut niciun amestec 
şi dacă te încăpăţânezi să mă implici, mă văd obligat să te 

177 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dau în judecată. 

— Fac pe mine de frică! 

— Îmi dau seama. Încetează să-mi mai împroşti numele 
cu noroi. 

Închid receptorul, înainte ca el să poată răspunde. Mă uit 
cinci minute la telefon, dar nu mă sună. Ce laş! 

Sunt nerăbdător să văd ce se vorbeşte despre incendiu 
în ziarul de dimineaţă, aşa că fac un duş, mă îmbrac şi plec 
repede, pe întuneric, să nu mă vadă nimeni. Conduc în 
direcţia aeroportului, spre Greenway Plaza, un loc în care 
am început să mă simt ca acasă. E puţină circulaţie pe 
stradă. Parchez în acelaşi loc din care am plecat acum 
şapte ore. Clubul Amber e întunecat şi liniştit, parcarea e 
plină de gunoaie şi de cutii goale de bere. 

Clădirea de lângă cea care îmi adăposteşte cabinetul e 
închiriată de o nemţoaică îndesată, pe nume Trudy, care 
ţine o cafenea ieftină. Am cunoscut-o aseară, când am 
trecut pe-aici, să iau un sandviş. Mi-a spus că deschide la 
şase, şi că serveşte gogoşi şi cafea. 

Când intru, o găsesc pregătind ceştile. Stăm câteva clipe 
de vorbă, în timp ce-mi prăjeşte cornul şi îmi toarnă 
cafeaua. În jurul măsuţelor, stau deja ghemuite vreo 
douăzeci de persoane, iar Trudy fierbe. Omul cu gogoşile a 
întârziat şi nu-i poate servi pe matinalii aceştia. 

lau un ziar şi mă aşez la o masă de lângă fereastra. 
Răsare soarele. Pe prima pagină văd o fotografie mare cu 
depozitul domnului Lake, în flăcări. Într-un articol scurt, e 
prezentat istoricul clădirii, apoi se spune că a fost complet 
distrusă şi că domnul Lake estimează că pierderea e de trei 
milioane de dolari. „Renovarea a durat cinci ani încheiaţi” - 
îl citează ziarul. „Sunt la pământ.” 

Aşa, nu-ţi mai şterge lacrimile, bătrâne! Mă uit repede 
peste text, dar nu văd cuvântul „incendiere”. Apoi o iau de 
la început, pe îndelete. Poliţia nu vorbeşte - chestiunea e 
încă în cercetare, e prea devreme pentru speculaţii; fără 
comentarii. Exprimarea obişnuita a curcanilor. 

Nu că mă aşteptam neapărat să-mi văd numele printre 

178 


- JOHN GRISHAM - 
suspecți, dar totuşi, răsuflu uşurat. 


Stau în cabinetul meu, încercând să fac pe ocupatul şi 
storcându-mi creierii cum naiba să-mi produc o mie de 
dolari din onorarii, în următoarele treizeci de zile, când dă 
buzna şi Bruiser. Îmi pune o foaie de hârtie pe birou. O 
înşfac degrabă. 

— E o copie a unui raport de poliţie, bombăne el şi se 
întoarce să iasă. 

— Despre mine? îl întreb eu, înspăimântat. 

— Ei, la naiba! E vorba de un accident de automobil. S-au 
ciocnit două maşini, la câteva străzi de-aici, pe strada 
Airway, colţ cu Shelby. S-ar putea să fie implicat şi-un şofer 
beat. Se pare c-a trecut pe roşu. 

Tace şi se uita la mine. 

— Reprezentăm unul din... 

— Încă nu! De-aia eşti aici. Du-te şi pune mâna pe cazul 
ăsta. Fă investigaţii. la semnături. Se pare că sunt 
stricăciuni serioase. 

M-am zăpăcit cu totul, iar el mă lasă în aceasta stare de 
confuzie. Trânteşte uşa şi îl aud bombănind, în timp ce se 
depărtează. 

Raportul despre accident e plin de informaţii: numele 
şoferilor şi ale pasagerilor, adresele, numerele de telefon, 
vătămările,  stricăciunile autovehiculelor, declarațiile 
martorilor oculari. Mai e o diagramă în care polițistul a 
desenat modul în care crede el că s-a petrecut accidentul şi 
alta care arată cum a găsit automobilele. Amândoi şoferii 
au fost răniţi şi transportaţi la spital. Cel care a trecut pe 
roşu era, pare-se, beat. 

Interesantă lectură, dar ce fac eu acum? Accidentul s-a 
petrecut aseară, la zece şi zece, şi Bruiser a reuşit să pună 
laba pe el la prima oră. Îl citesc din nou, apoi mă uit lung. 

Tresar, auzind o bătaie în uşă, care mă scoate din starea 
aceasta de confuzie totală. 

— Intră, zic eu. 

Uşa se deschide puţin cu un scârţâit şi văd capul unui 

179 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


omuleţ slăbuţ. 

— Rudy? rosteşte el cu un glas piţigăiat şi neliniştit. 

— Da, intră. 

Se strecoară fără să deschidă uşa mai tare şi se 
furişează, parcă, spre scaunul din faţa biroului meu. 

— Sunt Deck Shifflet, spune el, aşezându-se, fără să-mi 
întindă mâna sau sa surâdă. Bruiser m-a anunţat că ai un 
caz despre care vrei să vorbeşti cu mine. 

Se uită peste umăr, de parcă l-ar fi urmărit cineva până 
aici şi-acum ascultă ce zice. 

— Incântat să te cunosc, rostesc eu. 

Greu de precizat dacă Deck are patruzeci sau cincizeci 
de ani. Părul i-a căzut aproape de tot şi cele câteva şuviţe 
care i-au mai rămas sunt date puternic cu briantină şi lipite 
de scalpul lui mare. Peticele din jurul urechilor sunt 
aproape albe. Poartă ochelari pătraţi, cu ramă metalică, cu 
lentilele groase şi murdare. De asemenea, e greu de 
precizat dacă are capul prea mare, sau trupul nedezvoltat; 
oricum nu se potrivesc deloc unul cu celălalt. Are fruntea 
împărţită în două protuberanţe care se întâlnesc la mijloc 
într-o creastă ce se prelungeşte cu nasul. 

Bietul Deck! E unul dintre cei mai urâţi bărbaţi pe care. i- 
am văzut vreodată. Obrajii poartă urmele acneei 
devastatoare din adolescenţă. Practic, nici nu are bărbie. 
Nasul i se încreţeşte când vorbeşte şi buza de sus i se 
ridică, descoperind patru dinţi mari, toţi la fel. 

Gulerul cămăşii lui albe pătate, cu două buzunare, e ros. 
Poartă o cravata roşie, urâtă, tricotată, cu un nod cât 
pumnul. 

— Da, zic eu, încercând să nu mă uit în ochii aceia uriaşi 
care mă studiază de după ochelari. E vorba de un caz cu 
asigurări. Eşti asociat aici? 

Buza de sus i se lipeşte de nas. Dinţii lucesc scurt. 

— Cam aşa ceva. Nu tocmai. Ştii, eu nu sunt încă avocat. 
Am făcut facultatea de drept, dar n-am trecut examenul de 
intrare în barou. 

Aha, de-al meu! 

180 


- JOHN GRISHAM - 


— Da? zic eu. Când ai terminat facultatea? 

— Acum cinci ani. Ştii, am necazuri cu examenul de 
admitere în barou. L-am dat de şase ori. 

Nu-mi place deloc să aud una ca asta. 

— Oho! mormăi eu. 

Cinstit, habar n-am avut că poţi să dai examenul asta de- 
atâtea ori. 

— Îmi pare rău. 

— Tu, când îl dai? mă întreabă el, aruncându-şi neliniştit 
privirile înjur. 

Stă pe marginea scaunului, de parcă e gata să sară de- 
acolo din moment în moment. Se ciupeşte cu două degete 
de dosul mâinii stângi. 

— În iulie. E dur, nu-i aşa? 

— Mda, dur de tot. Îţi spun sigur. Nu l-am dat de un an şi 
nu ştiu dacă mai încerc vreodată. 

— Unde ai făcut facultatea? îl întreb, pentru că mă calcă 
pe nervi. Nu mai sunt prea sigur că vreau să discutăm 
despre cazul Black. Ce-o fi în capul lui? Ce procent o să-mi 
ceară? 

— În California, zice el şi obrazul îi tresare într-un tic 
violent, cum n-am mai văzut în viaţa mea. Clipeşte, îşi 
mişcă sprâncenele şi buzele îi tremură. La seral. Pe vremea 
aceea, eram căsătorit şi lucram câte cincizeci de ore pe 
săptămână. Nu prea aveam timp să studiez. Mi-au trebuit 
cinci ani, ca să termin. Nevasta m-a părăsit şi m-am mutat 
aici. 

Rosteşte ultimele cuvinte pierit, din ce în ce mai încet, pe 
măsură ce scurtează fraza, lăsându-mă descumpănit vreo 
câteva secunde. 

— Mda, şi de când lucrezi la Bruiser? 

— De-aproape trei ani. Se poartă cu mine la fel ca şi cu 
ceilalţi asociaţi. Îi caut cazuri, le rezolv şi îi dau procentajul. 
Toată lumea - fericită. De obicei, mă pune să mă ocup de 
asigurări. Am lucrat la Ajutorul Mutual Pacific, timp de 
optsprezece ani. Mă săturasem, şi-am început apoi 
facultatea de drept. | se sting iar cuvintele. 

181 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Aştept precaut. 

— Şi ce se întâmpla dacă trebuie să te duci la tribunal? 

Rânjeşte umil, mare guguman. _ 

— Păi, am fost de câteva ori, să ştii. Incă nu m-au prins. 
Cu atâţia avocaţi, e greu să ne mai ţină socoteala şi nouă. 
In general, dacă e vorba de proces, îl trimit pe Bruiser. Sau 
pe unul dintre asociaţi. 

— Bruiser mi-a spus că sunt cinci avocaţi la firma asta. 

— Da. Eu, Bruiser, Nicklass, Toxer şi Ridge. Eu, unul, nu i- 
aş zice firmă. Fiecare lucrează pe cont propriu. Ai să vezi. 
Îţi găseşti singur cazurile şi clienţii şi primeşti o treime din 
câştig. 

Sinceritatea lui mă cucereşte, aşa că îl iscodesc mai 
mult. 

— Şi e o afacere buna pentru asociaţi? 

— Depinde ce vrei, spune el, tresărind şi uitându-se în 
jur, ca şi cum Bruiser s-ar putea să intre din clipă-n clipă: 
Competiţia e mare. Mie-mi convine de minune, pentru că 
fac câte patruzeci de mii pe an, fără să am licenţă. Da' să 
nu spui cuiva. 

Nici nu mi-a trecut prin minte una ca asta! 

— Şi cum o să ne înţelegem, în legătură cu cazul meu? îl 
întreb. 

— O, asta era. Dacă se stabileşte ceva, o să mă 
plătească Bruiser. Il ajut la dosare. Sunt singurul în care are 
încredere. Nimeni, în afară de mine, nu are voie să se 
atingă de dosarele lui. A mai dat afară câţiva avocaţi care 
au încercat să-şi bage nasul. Eu sunt inofensiv. Trebuie să 
stau aici, cel puţin până îmi iau examenul de intrare în 
barou. 

— Ceilalţi avocaţi cum sunt? 

— De treabă. Vin şi pleacă. Ştii, nu angajează absolvenţi 
excepţionali. Adună tipi tineri de pe stradă. Lucrează un an 
sau doi, rezolvă câţiva clienţi şi contracte, apoi îşi deschid 
propriile lor firme. Avocaţii sunt mereu în mişcare. 

Mie-mi spui! 

— Pot să te întreb ceva? mă aventurez eu, fără să judec. 

182 


- JOHN GRISHAM - 


— Sigur că da. 

Îi înmânez raportul despre accident, iar el se uită repede 
peste file. 

— Bruiser ţi l-a dat, nu-i aşa? 

— Da, acum câteva minute. Ce se aşteaptă să fac? 

— Primeşte cazul. Găseşte-l pe tipul care-a fost 
accidentat, fă-l să semneze contractul cu firma J. Lyman 
Stone, apoi ocupă-te de caz. 

— Şi cum dau de el? 

— Păi, se pare că e în spital. De obicei, e locul cel mai 
bun unde-ţi poţi găsi clienţii. 

— Şi tu umbli prin spitale? 

— Bineînţeles. Mereu. Ştii, Bruiser are legături la 
circumscripţia mare de poliţie. Sunt nişte relaţii foarte 
bune, băieţi cu care a copilărit. Ei îi furnizează genul acesta 
de rapoarte, aproape în fiecare dimineaţă. Le aduce la 
birou şi ne pretinde să ne ocupam de cazuri. Nu e mare 
scofală. 

— La ce spital? 

Îşi dă ochii ăia cât cepele peste cap şi clatină din cap 
dezgustat. 

— Ce v-au învăţat ăia, la facultate? 

— Nu mare lucru, dar în niciun caz nu ne-au spus cum să 
„vânăm” ambulante. 

— Atunci, ar fi cazul să cam înveţi. Dacă nu, ai să mori de 
foame. Păi, uite-aici, numărul de telefon al şoferului care-a 
fost lovit. Îl formezi, pur şi simplu, şi îi spui celui care îţi 
răspunde că eşti de la Divizia de Pompieri din Memphis sau 
ceva de genul ăsta şi că trebuie să stai de vorba cu cel 
accidentat. Nu poate fi dat la telefon, pentru că e la spital. 
Corect? La ce spital? Trebuie să ştii, ca să-l treci pe 
computer. Au să-ţi spună. Treaba asta merge totdeauna. 
Foloseşte-ţi fantezia. Oamenii sunt creduli. Mi se face rău. 

— Şi-apoi? 

— Apoi te duci la spital şi vorbeşti cu unul şi cu altul. Uite 
ce-i, îmi dau seama că ai caş la gură. lartă-mă. Am să-ți 
arăt eu cum să faci. Hai să luăm un sanaviş, îl mâncăm în 

183 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


maşină şi mergem la spital să-l facem pe băiatul ăla să 
semneze. 

Nu-mi surâde deloc ideea. Îmi vine să ies de-aici şi să nu 
mă mai întorc niciodată. Dar, pentru moment, n-am încotro. 

— Bine, rostesc eu cu inima îndoită. 

Sare în picioare. 

— Ne-ntâlnim în faţă. Sun eu, să vedem la ce spital e. 


E vorba de Spitalul Filantropic Sfântul Petru - o 
adevărată gradină zoologică, în care sunt aduşi majoritatea 
pacienţilor accidentaţi. Aparține primăriei şi oferă, printre 
multe altele, îngrijire nenumăraţilor săi pacienţi nevoiaşi. 

Deck îl ştie foarte bine. Traversăm oraşul în dubiţa lui 
amărâtă, singurul lucru pe care l-a obţinut după divorţul a 
cărui cauză a fost abuzul de alcool. Acum e vindecat. Face 
parte din Asociaţia Alcoolicilor Anonimi şi s-a lăsat şi de 
fumat. Recunoaşte însă, cu gravitate, că-i place să joace şi 
că îl cam îngrijorează faptul că au apărut atâtea noi 
cazinouri în Mississippi. 

Fosta lui soţie şi cei doi copii sunt încă în California. 

Mi-a dat toate aceste detalii în mai puţin de zece minute, 
în timp ce molfăiam un crenvurşt. Deck conduce cu o 
singură mână; cu cealaltă îşi ţine mâncarea; tresare, se 
strâmbă, zvâcneşte şi sporovăieşte, în timp ce traversăm 
jumătate din oraş. În colţul gurii, i-a rămas o fărâmă din 
salata de pui şi nu suport să mă uit la el. 

Parcăm în perimetrul rezervat doctorilor, pentru că Deck 
are un permis în care scrie că e medic. Gardianul, se pare, 
îl cunoaşte şi ne face semn să trecem. 

Deck mă conduce direct spre biroul de informaţii din 
holul principal, care e plin de oameni. In câteva secunde, 
obţine numărul salonului în care se află Dan Van Landel, 
viitorul nostru client. Deck are picioare scurte şi 
şchiopătează uşor, dar abia apuc să-l urmez, când ţâşneşte 
spre lift. 

— Să nu te comporţi ca un avocat, îmi şopteşte el, în 
vreme ce aşteptăm într-un grup de asistente. 

184 


- JOHN GRISHAM - 


Cine să bănuiască măcar că Deck e avocat? Urcăm fără 
să scoatem o vorbă până la etajul şapte şi ieşim din lift 
împreună cu o mare de oameni. Deck a fâcut acest lucru de 
nenumărate ori. 

In ciuda formei ciudate a capului său mare, a ţinutei 
împopoţonate şi a altor trăsături ieşite din comun, nu ne 
baga nimeni în seamă. Ne strecurăm pe un coridor 
aglomerat până la întretăierea cu un altul, acolo unde e şi 
camera de gardă plină de asistente. Deck ştie exact unde e 
salonul 886. Virăm la stânga, trecem pe lângă câteva 
surori, laboranţi şi un doctor care studiază o fişă. De un 
perete, sunt sprijinite nişte tărgi fără cearşafuri. Gresia e 
tocită şi trebuie spălată. Trecem de patru uşi pe stânga şi 
intrăm, fără să ne ciocnim, într-o rezervă. E semiîntuneric. 
Primul pat e ocupat de un bărbat cu cearşaful tras până la 
bărbie. Urmăreşte un serial, la un televizor micuţ, 
suspendat deasupra patului. 

Ne aruncă o privire plină de spaimă, de parcă am fi venit 
să-i luăm un rinichi, şi-mi vine să intru în pământ că am 
acceptat să vin aici. Nu avem niciun drept să dăm buzna 
atât de brutal în intimitatea acestor oameni. 

Pe de altă parte însă, Deck nu-şi pierde cumpătul. Nici 
nu-mi vine să cred că impostorul acesta neobrăzat e acelaşi 
cu nevăstuica speriată care s-a furişat acum o oră în biroul 
meu. Atunci, îi era frică şi de umbra lui. Acum pare cel mai 
curajos om. 

Facem câţiva paşi şi pătrundem într-o rezervă. Deck 
ezită puţin, să vadă daca stă cineva cu Dan Van Landel. 
Pentru că e singur, prinde curaj. 

— Buna ziua, domnule Van Landel, spune el cu 
sinceritate. 

Van Landel are aproape treizeci de ani, deşi e greu să-i 
stabileşti vârsta, din cauza bandajelor. Un ochi îi e umflat, 
abia îl mai ţine deschis, iar celalalt are pleoapa de jos 
sfâşiată. Are un braţ rupt şi un picior în extensie. 

Nu doarme, aşa că, din fericire, nu e cazul să-l zgâlţâim 
sau să strigăm. Rămân în picioare la capul patului, sperând 

185 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


din tot sufletul să nu ne prindă vreo asistentă, vreun doctor 
sau vreunul dintre membrii familiei. 

Deck se apleacă asupra lui. 

— Mă auziţi, domnule Van Landel? întreabă el, cu glasul 
sugrumat de milă, ca un preot. 

Van Landel e bine legat de pat, aşa că nu se poate 
mişca. Sunt sigur că ar vrea să se ridice în fund sau să se 
întoarcă puţin, dar e țintuit acolo. Imi închipui cât e de 
şocat. Cu o clipă în urmă se uita în tavan, probabil încă 
ameţit de durere şi de analgezice; apoi îi apare în faţă unul 
dintre cele mai pocite chipuri pe care le-a văzut vreodată. 

Clipeşte repede, încercând să distingă imaginea. 

— Cine sunteţi? geme el, cu dinţii încleştaţi, din cauza 
sârmelor. 

Ce situaţie! 

La aceste cuvinte, Deck surâde, arătându-şi cei patru 
dinţi lucitori. 

— Deck Shifflet, de la biroul de avocatură Lyman Stone. 

O spune cu siguranţa, de parcă e de la sine înţeles că 
locul lui e aici. 

— Sper că n-aţi stat de vorbă cu nicio societate de 
asigurări, nu-i aşa? 

Nici una, nici două, Deck a stabilit personajele negative. 
În niciun caz nu suntem noi, ci cei de la asigurări. Face 
eforturi vizibile să-i câştige încrederea. Noi contra ei. 

— Nu, geme Van Landel. 

— Bun. Nici să nu staţi de vorbă cu ei. Nu vor decât să vă 
tragă pe sfoară, spune Deck apropiindu-se şi mai mult de 
el, oferindu-şi deja serviciile. Ne-am uitat peste raportul 
accidentului. E un caz limpede de trecere pe roşu. Peste 
aproximativ o oră, o să ne ducem la faţa locului, adaugă el, 
consultându-şi ceasul cu importanţă, ca să facem fotografii, 
să vorbim cu martorii oculari, ştiţi cum e. Trebuie să ne 
mişcăm repede, înainte să-i abordeze agenţii societăţii de 
asigurări. Se ştie că obişnuiesc să-i mituiască pe martori şi 
să-i facă să depună declaraţii false. Tot felul de josnicii. Da, 
trebuie să ne mişcăm repede, dar avem nevoie şi de 

186 


- JOHN GRISHAM - 


autorizaţia dumneavoastră. Aveţi avocat? 

Mi se opreşte respiraţia. Dacă Van Landel zice că are un 
frate avocat, îmi iau imediat tălpăşiţa. 

— Nu, răspunde el. 

Deck face mişcarea decisivă. 

— Păi, cum vă spuneam, trebuie să acţionăm repede. 
Firma mea se ocupă de accidentele de automobil mai mult 
ca oricare alta din Memphis şi reuşim să obţinem câştiguri 
uriaşe. Societăţile de asigurări se tem de noi. Şi nu luăm 
niciun ban în avans. Pretindem o treime din câştig. 

În timp ce se apropie de punctul final, scoate încet un 
contract din agenda lui juridică. E făcut în grabă, conţine 
doar trei paragrafe pe o pagină, suficient însă să se facă 
tranzacţia. Deck i-l flutură în aşa fel pe la nas, încât Van 
Landel e obligat să-l ia cu mâna sănătoasă. Încearcă chiar 
să-l citească. 

Vai de capul lui! Abia a scăpat de cea mai cumplită 
noapte a vieţii, a dat Dumnezeu să nu moară şi-acum, cu 
ochii umflaţi şi mintea tulbure, i se cere să studieze un 
document legal şi să ia o decizie inteligentă. 

— N-aţi putea aştepta să vină şi soţia mea? întreabă el, 
aproape rugător. 

Vom fi, oare, prinşi cu mâţa-n sac? Mă apuc de bara 
patului şi, din greşeală, ating un cablu care acţionează un 
scripete. Piciorul i se ridică brusc. 

— Auăleu! geme el. 

— lartă-mă! zic eu repede, trăgându-mi brusc mâinile. 

Deck se uită la mine să mă mănânce, dar îşi recapătă 
controlul. 

— Unde e soţia dumneavoastră? îl întreabă. 

— Auăleuuuu! geme amărâtul din nou. 

— lartă-mă! repet, pentru că n-am cum să-l ajut. 

Sunt la capătul puterilor. 

Van Landel se uită fioros la mine. Îmi ţin mâinile adânc în 
buzunare. 

— Se întoarce imediat, spune el, rostind fiecare silabă cu 
greutate. 

187 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Deck are răspuns pentru orice. 

— Am să stau de vorbă cu ea mai târziu, la mine la birou. 
Va trebui să-mi dea o groază de informaţii. 

Pune contractul pe agenda lui juridică, pentru ca omul să 
poată semna mai uşor, şi scoate capacul stiloului. 

Van Landel bombăneşte ceva, apoi îşi scrie numele. Deck 
strecoară contractul în agendă şi îi înmânează noului client 
o carte de vizită, pe care scrie că e asistent la firma lui J. 
Lyman Stone. 

— Şi-acum, încă vreo două lucruri, spune el pe un ton 
autoritar. Să nu stai de vorbă cu nimeni, în afară de 
doctorul dumitale. Cei de la societăţile de asigurări se vor 
prezenta cu siguranţă astăzi şi vor încerca să te tragă de 
limbă, apoi o să te pună să semnezi tot felul de formulare şi 
chestii de-astea. S-ar putea chiar să-ţi propună o 
înţelegere. Sub niciun motiv, nu le spune nimic oamenilor 
astora, indiferent de situaţie. Şi nici să nu semnezi vreun 
document, până nu-l văd eu. Ai numărul meu de telefon. 
Poţi să mă suni. Pe dosul cărţii de vizită, găseşti numărul de 
telefon al lui Rudy Baylor, aici, de faţă, şi poţi să-l suni la 
orice oră. Ne vom ocupa împreuna de caz. Ai vreo 
întrebare? Bun, spune Deck, înainte ca omul să fie în stare 
să geamă sau să mârâie. Dimineaţă, Rudy se va întoarce cu 
nişte documente. Spune-i soţiei să ne caute în după-amiaza 
aceasta. E foarte important să stăm de vorbă cu ea. 

Il bate uşor cu palma pe piciorul sănătos. E timpul s-o 
ştergem, înainte să se răzgândească. 

— O să-ţi facem rost de-o grămadă de bani, îl asigură 
Deck. 

Ne luăm la revedere şi ne retragem în grabă. O dată 
ajunşi în hol, Deck rosteşte cu mândrie: 

— Uite-aşa se face treaba, Rudy. O nimica toată. 

Ne ciocnim de-o femeie într-un scaun cu rotile şi ne 
oprim să treacă nişte brancardieri cu o targă, pe care zace 
un pacient. Pe hol mişună o mulţime de oameni. 

— Şi dacă tipul avea avocat? îl întreb eu, venindu-mi 
inima la loc. 

188 


- JOHN GRISHAM - 


— N-ai nimic de pierdut, Rudy. Să nu uiţi asta niciodată. 
Am venit aici pe gratis. Dacă ne dădea afară, dintr-un motiv 
sau altul, ce mare pagubă? Ce-aveam de pierdut? 

Poate puţină demnitate şi respect de sine. Judecata lui e 
absolut logică. Nu zic nimic. Merg repede, lungind pasul şi 
încerc să nu mă uit cum ţopăie şi se schimonoseşte. 

— Ştii, Rudy, la facultatea de drept nu te-nvaţă ce 
trebuie. Toata ziua, numai cărţi şi teorii şi noţiuni 
pompoase, despre practicarea dreptului ca profesiune, aşa, 
ca între domni, înţelegi? E o meserie onorabilă, guvernată 
de pagini întregi de principii etice. 

— Şi ce e rău în principiile etice? 

— O, nimic. Cel puţin, aşa bănuiesc. Vreau să zic că eu 
am convingerea că un avocat trebuie să se lupte pentru 
clientul său, să se abţină să fure bani, să încerce să nu 
mintă, ştii şi tu, principii de bază. 

Deck şi etica! Am petrecut ore întregi cercetând dilemele 
etice şi morale şi omuleţul acesta reduce, cât ai bate din 
palme, toate canoanele la trei: să lupţi pentru clientul tău, 
să nu furi, să încerci să nu minţi. 

O luăm brusc la stânga şi pătrundem în alt hol. Spitalul 
Sfântul Petru e un labirint de prelungiri şi de anexe. Deck 
are chef de prelegeri. 

— Ceea ce nu vă învaţă acolo, la drept, se poate întoarce 
împotriva voastră. Să-l luam, de exemplu, pe tipul asta, 
Van Landel. Am avut impresia că nu erai tocmai în apele 
tale, acolo, în salon. 

— Da, aşa e. 

— Nu era cazul. 

— Păi, nu e etic să te impui omului. E ca şi cum ai vâna 
ambulante. _ 

— Exact. Şi cui crezi că-i pasa? Care pe care. lţi spun 
sigur că în următoarele douăzeci şi patru de ore va veni alt 
avocat să ia legătura cu Van Landel şi va încerca să-l facă 
să semneze. Cam aşa stau lucrurile, Rudy. E vorba de 
competiţie, de piaţă. Sunt o puzderie de avocaţi în jurul 
nostru. 

189 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Ca şi când eu n-aş şti asta! 

— Crezi că tipul o să rămână cu noi? îl întreb eu. 

— Probabil că da. Până acum, am avut noroc. L-am 
abordat la momentul potrivit. De obicei, când îi cauţi, 
şansele sunt de cincizeci la sută; dar o dată ce i-ai făcut să 
semneze, cresc la optzeci. Va trebui să-l vizitezi în 
următoarele ore, să stai de vorba cu soţia lui, să te oferi că 
vii diseară să discuţi cazul cu ei. 

— Eu? 

— Sigur. E o nimica toată. Am nişte dosare pe care ţi le 
voi da să le citeşti. Nu e cine ştie ce filosofie. 

— Dar nu sunt sigur că... 

— Uite ce-i, Rudy, ia-o uşor. Nu te speria de spital. Acum, 
el este clientul nostru. Ai dreptul să-l vizitezi şi nimeni nu-ţi 
poate face nimic. Nu mai poţi fi dat afară. Linişteşte-te. 


Bem cafea din pahare de plastic într-o cafenea de la 
etajul doi. Deck preferă acest loc, pentru că se afla în 
apropierea secţiei de ortopedie, pentru că a fost de curând 
renovat, şi pentru că puţini avocaţi ştiu de el. Aceştia din 
urmă, îmi explică el şoptit, uitându-se la fiecare pacient din 
jur, se învârt prin cafenelele din spitale unde tabără asupra 
răniților. Spune toate acestea cu un anumit dispreţ pentru 
asemenea comportament. Deck nu are simţul ridicolului. 

Una dintre sarcinile mele, ca nou asociat al firmei lui J. 
Lyman Stone, va fi să mişun prin spitale şi să pasc iarba pe- 
aici. Mai e o cafenea în holul cel mare din spitalul 
Cumberland, la două cvartale distanţă. lar clinica VA are 
trei astfel de localuri. Bineînţeles, Deck ştie unde sunt şi nu 
tine secret. 

Mă sfătuieşte să demarez cu spitalul Sfântul Petru, 
pentru că are cea mai mare secţie de traumatologie. 
Desenează o hartă pe un şerveţel, arătându-mi unde se 
află alte „puncte fierbinţi”, cafeneaua cea mai mare, o 
rotiserie la primul etaj, o cafenea lângă holul de la intrare. 
In timpul nopţii e foarte bine, spune el, uitându-se încă în 
jur după o posibilă prădă, pentru că pacienţii se plictisesc 

190 


- JOHN GRISHAM - 


adesea în saloanele lor şi, dacă sunt în stare, preferă să 
vină în scaunul cu rotile, să ia o gustare. Cu câţiva ani în 
urmă, unul dintre avocaţii lui Bruiser bântuia prin 
cafeneaua mare, la ora unu noaptea, când a pus mâna pe 
un puşti care suferise arsuri. Cazul a fost rezolvat un an 
mai târziu, cu un câştig de două milioane. Numai că puştiul 
l-a concediat pe Bruiser şi şi-a angajat alt avocat. 

— l-a scăpat, pur şi simplu, din mână, spune Deck, ca un 
pescar învins. 


191 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


17 


Domnişoara Birdie se retrage la culcare după filmul de 
noapte, pe la unsprezece. M-a invitat de nenumărate ori să 
stau cu ea după cină şi să mă uit la televizor, dar până 
acum am reuşit să găsesc scuzele necesare. 

Stau jos pe treptele din faţa apartamentului meu şi 
aştept să stingă lumina. Îi văd silueta mişcându-se de la o 
uşă la alta, verificând încuietorile, trăgând jaluzelele. 

Presupun că bătrânii se obişnuiesc cu singurătatea, deşi 
niciunul nu se aşteaptă să-şi petreacă ultimii ani aşa, 
departe de cei dragi. Când era mai tânără, sunt singur că 
se gândea încrezătoare că-şi va petrece aceşti ani 
înconjurată de nepoți. Şi că propriii săi copii vor fi prin 
apropiere, că au să treacă zilnic pe la ea, să vadă ce face 
mama, aducând cu ei flori, prăjituri şi cadouri. Domnişoara 
Birdie nu-şi închipuise că-şi va petrece ultimii ani într-o 
casă bătrânească, cu amintirile ei vagi. 

Vorbeşte foarte rar de copii şi de nepoți. Are câteva 
fotografii la vedere, dar, judecând după îmbrăcăminte, sunt 
destul de vechi. Mă aflu aici de câteva săptămâni şi nu ştiu 
să fi luat legătura cu cineva din familie. 

Mă simt vinovat că nu stau seara cu ea, dar am motive 
întemeiate. Se uită fără încetare la filmele acelea stupide, 
iar eu nu le pot suferi. Ştiu că-i aşa, pentru că numai despre 
asta vorbeşte. În plus, trebuie să studiez pentru examenul 
de admitere în barou. 

Şi mai există un motiv întemeiat pentru care păstrez 
distanţa. Domnişoara Birdie mi-a făcut aluzii destul de 
transparente cum că trebuie zugrăvit şi că după ce termină 
cu bălegarul, va avea timp să se ocupe şi de următorul 
plan. 

Astăzi am conceput şi-am trimis o scrisoare către un 
avocat din Atlanta. Am semnat cu numele meu, specificând 
că sunt asistent la J. Lyman Stone şi i-am cerut câteva 
lămuriri în legătură cu averea numitului Anthony L. 


192 


- JOHN GRISHAM - 


Murdine, ultimul soţ al domnişoarei Birdie. Sap anevoios, 
fără prea mult noroc însă. 

Lumina din dormitorul ei se stinge, iar eu cobor în vârful 
picioarelor, desculţ, pe treptele şubrede, apoi traversez 
pajiştea până la hamacul zdrenţuit care se leagănă precar 
între doi pomişori. M-am culcat în el şi acum vreo două 
nopţi, fără să păţesc ceva. Din hamac, se vede bine, printre 
arbori, luna plină. Mă legăn uşor. Noaptea e caldă. 

Am dus-o tot într-o emoție, de când cu episodul de 
astăzi, cu Van Landel, la spital. Am început facultatea de 
drept, cu mai puţin de trei ani în urmă, cu sufletul plin de 
aspirații nobile, tipice vârstei, că într-o bună zi mă voi folosi 
de poziţia mea ca să îmbunătăţesc cât de cât această 
societate, să mă angajez într-o profesiune onorabilă, 
guvernată de canoane etice pe care, credeam eu, toţi 
avocaţii se străduiesc să le respecte. Credeam realmente în 
asta. Ştiam că nu pot schimba lumea, dar visam să lucrez 
într-un mediu activ, cu oameni inteligenţi care au aderat la 
nişte standarde ridicate. Voiam să muncesc din greu şi să 
mă formez în profesiunea mea şi, astfel, să-mi atrag clienţii 
nu prin publicitate abilă, ci prin reputaţia mea. Şi, cu 
vremea, pe măsură ce aveau să-mi crească priceperea şi 
veniturile, să fiu în măsură să mă ocup de cazuri mai puţin 
atrăgătoare şi de clienţi, fără povara ideii de plată. Visurile 
acestea nu sunt neobişnuite pentru un student care abia 
începe facultatea de drept. 

Am petrecut ore întregi studiind şi dezbătând problemele 
de etică, numai de dragul facultăţii de drept. S-a pus atâta 
accent pe morală, încât am avut impresia că se depun 
toate eforturile ca această profesiune să fie marcată de linii 
directoare imuabile. Acum, adevărul mă deprimă. În ultima 
lună, avocaţii n-au făcut altceva decât să arunce săgeți în 
baloanele mele de săpun. Sunt coborât la condiţia de 
braconier prin bufete de spital, pentru o mie de dolari pe 
lună. Mi-e silă şi sunt deprimat când mă gândesc ce-am 
ajuns şi mă uluieşte viteza cu care mă prăbuşesc. 

Cel mai bun prieten al meu din colegiu a fost Craig 

193 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Balter. Am stat în aceeaşi cameră timp de doi ani. Anul 
trecut, am fost la nunta lui. Craig avea un singur ţel când 
am început colegiul, şi anume, să predea istoria la liceu. 
Era foarte inteligent, iar şcoala i se părea mult prea uşoară. 
Am avut discuţii lungi în legătură cu ce vrem să facem în 
viaţă. Mă gândeam atunci că se subestimează, şi el se 
enerva când făceam comparaţie între viitoarea mea 
profesiune şi a lui. Urmăream câştigul bănesc şi succesul la 
cel mai înalt nivel. El era sortit sălii de clasă unde salariul 
era independent de voinţa lui. 

Craig şi-a luat diploma şi s-a căsătorit cu o educatoare. El 
predă istoria şi ştiinţele sociale la clasa a noua, iar ea e 
gravidă şi are grijă de copii, la grădiniţă. Au o casă 
frumoasă, la ţară, cu câteva pogoane de pământ şi o 
gradină şi sunt cei mai fericiţi oameni pe care-i ştiu. 
Veniturile lor se ridică, probabil, la vreo cincizeci de mii pe 
an. Dar lui Craig nu-i pasă de bani. Face exact ceea ce şi-a 
dorit dintotdeauna. Eu, pe de altă parte, nu am nici cea mai 
mică idee ce fac. Profesiunea lui Craig e plină de satisfacţii, 
pentru că modelează minţile tinere. Are posibilitatea să 
vadă roadele muncii sale. Eu, în schimb, mă voi duce mâine 
la serviciu, cu speranţa că voi pune laba, cu şoşele şi 
momele, pe vreun client credul care se zbate în cine ştie ce 
necaz. Dacă avocaţii ar avea acelaşi salariu ca profesorii, 
cu siguranţă că nouă din zece facultăţi de drept ar da 
faliment. 

Lucrurile trebuie să se îmbunătăţească. Dar înainte de 
asta, mai există alte două nenorociri posibile. Intâi, aş 
putea fi arestat sau, oricum, amestecat în incendiul de la 
firma Lake şi al doilea, un posibil eşec la examenul de 
admitere în barou. 

Gândul la aceste două necazuri mă face să mă legăn în 
hamac până spre dimineaţă. 


Bruiser vine la birou devreme, mahmur, cu ochii injectaţi, 
dar gătit în costumul lui de avocat, scump, din cea mai fină 
lână, cu o cămaşă albă de bumbac, scrobită frumos, şi cu o 

194 


- JOHN GRISHAM - 


cravată de mătase. Coama lui unduitoare pare să fi fost 
proaspăt spălată, în dimineaţa aceasta. Străluceşte de 
curăţenie. 

Se pregăteşte să meargă la tribunal, să conteste nişte 
moţiuni într-o înfăţişare preliminară a unui proces cu trafic 
de droguri şi e tot numai nerv şi acţiune. M-a chemat să-mi 
dea instrucţiuni. 

— Ai lucrat bine cu Van Landel, zice el, fără să-şi scoată 
nasul din hârtii şi din dosare. 

Dru mişună prin spatele lui, la o oarecare distanţă. 
Rechinii o urmăresc înfometați. 

— Am stat de vorbă cu societatea de asigurări, acum 
câteva minute. Sunt blindaţi. Responsabilitatea pare foarte 
clară. Cât e de lovit băiatul ăla? 

Am petrecut o oră care m-a întors pe dos, aseară, la 
spital, cu Dan Van Landel şi cu soţia lui. Mi-au pus o groază 
de întrebări, principala lor grijă fiind cât vor obţine din 
acest proces. Le-am dat câteva răspunsuri solide, dar într- 
un limbaj teatral, avocăţesc. Până acum, se ţin de noi. 

— Are o mână şi-un picior rupt, coastele, la fel, şi o 
mulţime de plăgi. Medicul lui zice c-o să stea zece zile în 
spital. 

La acestea, Bruiser începe să zâmbească. 

— Ţine-te de treaba. Fă investigaţii. Ascultă ce-ţi spune 
Deck. S-ar putea să ai un rezultat remarcabil. 

Toate bune şi frumoase pentru Bruiser, dar n-am nimic 
de câştigat din asta. Cazul nu l-am descoperit eu. 

— Poliţiştii vor o declaraţie de la tine, în legătură cu 
incendiul, îmi aruncă el, întinzându-se după un dosar. Am 
stat cu ei de vorbă, aseară. Au să vină aici, în acest birou, 
şi-au să ţi-o ia în prezenţa mea. 

Îmi spune asta de parcă părerea mea nici nu contează. 

— Şi dacă refuz? întreb eu. 

— Atunci, probabil că te vor chema să te interogheze la 
centru. Daca n-ai nimic de ascuns, îţi sugerez să le dai 
declaraţia. Voi fi aici şi eu. Te poţi consulta cu mine. Stai de 
vorbă cu ei şi după asta au să te lase în pace. 

195 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Deci, au ajuns la concluzia că e vorba de incendiere? 

— Sunt siguri chiar. 

— Şi ce vor de la mine? 

— Unde ai fost, ce-ai fâcut, orele, locurile, chestii de- 
astea. 

— Nu pot să răspund la toate, dar pot să spun adevărul. 

Bruiser zâmbeşte. 

— Atunci, adevărul o să-ţi redea libertatea. 

— Lasă-mă să-mi scriu declaraţia. 

— Hai s-o facem astăzi, la ora două. 

Dau din cap afirmativ, dar nu zic nimic. E ciudat cum, în 
starea aceasta de vulnerabilitate, am încredere absolută în 
Bruiser Stone, un om în care, în alte condiţii, n-aş avea nici 
cea mai vagă urmă de încredere. 

— Am nevoie de câteva ore libere, Bruiser, zic eu. 

Mâinile îi încremenesc în aer şi se holbează la mine. Dru, 
care trebăluieşte printr-un cabinet cu dosare, se opreşte şi 
se uită la noi. Se pare că m-a auzit şi unul dintre rechini. 

— Abia ai început, spune Bruiser. 

— Da, ştiu. Dar nu mai e mult până la examenul meu de 
intrare în barou. Am rămas rău în urmă cu studiul. 

Îşi semeţeşte capul într-o parte şi se mângâie pe barbă. 
Bruiser are ochii aspri şi când bea şi se distrează. Acum, 
par nişte raze laser. 

— De cât timp ai nevoie? 

— Păi, aş vrea să vin în fiecare dimineaţă şi să lucrez 
până la amiază sau cam aşa ceva. Apoi, în funcţie de 
procese şi de schema întâlnirilor, s-o şterg la bibliotecă şi 
să studiez. 

Dorinţa mea de a avea umor cade ca nuca-n perete. 

— Ai putea studia cu Deck, zice Bruiser, luminându-şi 
brusc faţa într-un zâmbet. 

E o glumă, aşa că râd din toata inima. 

— Am să-ţi spun ce-ai să faci, zice el, devenind serios. 
Lucrezi până la prânz, apoi îţi iei cărţile şi te duci la 
cafeneaua de la Sfântul Petru. Studiază până-ţi sar 
capacele, dar ţine ochii deschişi. N-am nimic împotrivă să-ţi 

196 


- JOHN GRISHAM - 


treci examenul, dar, pentru moment, mă interesează să 
obţii cazuri noi. la cu tine un telefon celular, ca să putem 
lua legătura la orice oră. Eşti mulţumit? 

De ce-oi fi făcut-o? Mi-am dat cu stângu-n dreptu’, 
aducând vorba de examenul de admitere în barou. 

— Sigur că da, rostesc eu, încruntându-mă. 

Azi-noapte, în hamac, m-am gândit că, poate, cu puţin 
noroc, voi fi în stare să evit spitalul Sfântul Petru. Acum, am 
ajuns să-mi petrec cea mai mare parte a timpului acolo. 


Aceiaşi poliţişti care m-au căutat acasă se prezintă la 
Bruiser să-i ceară permisiunea să mă interogheze. Stăm 
toţi patru în jurul unei măsuţe rotunde dintr-un colţ al 
cabinetului. În mijloc, se află două magnetofoane, ambele 
pornite. 

Treaba devine curând plictisitoare. Repet aceeaşi 
poveste pe care le-am spus-o acestor doi măscărici când 
ne-am întâlnit prima oară, iar ei irosesc o groază de timp 
repetând fiecare detaliu. Incearcă să mă facă să mă 
contrazic în amănunte nesemnificative - „parcă spuneai că 
erai îmbrăcat într-o cămaşă bleumarin şi-acum zici că era 
albastră” - dar nu le spun decât adevărul gol-goluţ. N-am 
ce ascunde şi după vreo oră se pare că-şi dau seama că nu 
sunt omul lor. Bruiser se enervează şi le tot spune să 
treacă mai departe. Ei se supun o vreme. Cred, fără 
rezerve, că acestor doi poliţişti le e teamă de Bruiser. 

Până la urmă pleacă, iar Bruiser zice că asta a fost tot. 
Nu mai sunt suspectat, încearcă doar şi ei să-şi acopere 
urmele. Va sta de vorbă mâine dimineaţă cu locotenentul 
lor, şi o să-i facă să termine cu mine. 

Îi mulţumesc. Îmi înmânează un telefon miniatural. 

— Ţine-l la tine tot timpul, spune el. Mai ales când 
studiezi pentru examen. S-ar putea să am nevoie urgent de 
tine. 

Aparatul acela minuscul mi se pare deodată mult prea 
greu. Prin el, voi sta la dispoziţia lui Bruiser zi şi noapte. 

Mă expediază în biroul meu. 

197 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Mă întorc la cafeneaua de lângă secţia de ortopedie cu 
hotărârea solemnă să mă ascund într-un colţ, să studiez, să 
ţin la îndemână afurisitul ăsta de telefon celular, dar să-i 
ignor pe cei din jur. 

Mâncarea nu e rea. După şapte ani de cantină, orice mi 
se pare gustos. Mănânc un sandviş cu brânză, ardei iute şi 
cartofi prăjiţi. Îmi etalez cursul meu de recapitulare pentru 
examen pe o masă din colţ şi mă aşez cu spatele la perete. 

Mai întâi îmi devorez sandvişul, în timp ce îi examinez pe 
cei din jurul meu. Majoritatea poară amprenta medicală, 
într-un fel sau altul - doctori în halate scrobite, asistente în 
alb, laboranţi cu jachete speciale. Stau în grupuri mici şi 
discută despre calmante şi despre tratamente de care n- 
am auzit în viaţa mea. Pentru nişte oameni despre care se 
presupune că se ocupă de sănătate şi de alimentaţie 
raţională, aceştia mănâncă cea mai cumplita hrană 
posibilă: cartofi prăjiţi, chiftele, tocană, pizza. Urmăresc un 
grup de medici tineri, aplecaţi asupra farfuriilor lor cu 
mâncare, şi mă întreb ce părere ar avea dacă ar şti că în 
mijlocul lor se află un avocat care studiază pentru 
examenul de admitere în barou şi care ar putea, într-o bună 
zi, să-i dea în judecată. 

Mă îndoiesc că le-ar păsa. Am dreptul să stau aici la fel 
ca ei. 

Nimeni nu mă bagă în seamă. Din când în când, mai intră 
câte un pacient în cârje sau într-un cărucior împins de câte 
un sanitar. Nu mai zăresc alţi avocaţi prin preajmă, gata să 
sară asupra prăzii. 

Plătesc pentru prima mea ceaşcă de cafea, la şase seara 
şi mă cufund curând în recapitularea greoaie a contractelor 
şi a proprietăţilor funciare, două subiecte care îmi readuc în 
minte oroarea primului meu an de la facultatea de drept. 
Trudesc înainte. Am tot amânat până acum şi nu se mai 
poate. Trece o oră. Abia atunci mă duc după încă o cafea. 
Mulțimea s-a rărit şi dau cu ochii de doi accidentaţi care 
stau unul lângă altul în partea cealaltă a încăperii. Amândoi 

198 


- JOHN GRISHAM - 


sunt înfăşuraţi în pansamente şi plini de plasturi. Deck le-ar 
ieşi îndată în faţă. Nu însă şi eu. 

După o vreme, spre surpriza mea, hotărăsc că îmi place 
aici. E linişte şi nu mă cunoaşte nimeni. Un loc ideal pentru 
studiu. Cafeaua nu e rea şi suplimentul e la jumătate de 
preţ. Mă aflu departe de domnişoara Birdie, departe de 
povara muncii fizice. Şeful meu mă vrea aici şi, deşi se 
presupune că-mi caut vânatul, n-o să-şi dea seama 
niciodată ce fac. Doar n-am normă. Nu poate să-mi ceară 
un anumit număr de cazuri pe săptămână. 

Telefonul emite un sunet nesuferit. Bruiser care mă 
verifică. Ai dat de ceva? Nu, zic eu, uitându-mă la cei doi 
răniţi minunaţi care îşi compară rănile din două scaune cu 
rotile. Îmi spune că a vorbit cu locotenentul şi că lucrurile 
par să meargă bine. E convins că poliţia va urma altă pistă, 
va lua în consideraţie alţi suspecți. Vânătoare plăcuta! Imi 
urează el râzând şi închide; fără îndoială că se duce la 
Yogi's să bea una mică. 

Mai studiez o oră, apoi mă duc la etajul şapte, să văd ce 
mai face Dan Van Landel. Are dureri, dar vrea să stea de 
vorbă. Îi dau vestea bună cum că am luat legătura cu 
societatea de asigurări a celuilalt şofer şi că ne aşteaptă o 
poliţă frumuşică. Cazul lui le are pe toate, îi explic eu, 
repetând cuvintele pe care mi le-a spus Deck mai devreme: 
claritate (doar e vorba de un şofer beat!), o grămadă de 
polite de asigurare şi vătămare corporală serioasă. Asta 
înseamnă câteva oase frânte care ar putea conduce la 
magnifica situaţie de vătămare permanentă. 

Dan reuşeşte să surâdă plăcut impresionat. Işi şi numără 
banii în gând. Mai are de negociat cu Bruiser, atunci când 
se va-mpărţi plăcinta. 

Îmi iau rămas-bun şi îi promit că voi trece şi mâine pe la 
el. O dată ce am fost pus de serviciu la spital, voi putea să- 
mi vizitez toţi clienţii, pentru că veni vorba de slujbă! 


Cafeneaua e din nou plină, când mă întorc şi îmi reiau 
locul în colţ. Mi-am lăsat cărţile pe masă şi pe una scrie 
199 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


limpede „Recapitulare pentru examenul de barou - Elton”. 
Acest lucru a captat atenţia unui grup de medici tineri de la 
masa vecină şi când mă aşez, trag cu coada ochiului 
suspicioşi spre mine. Tac dintr-o dată, aşa că-mi dau seama 
că au vorbit despre cursurile mele. Curând, se ridică şi 
pleacă. Îmi mai iau nişte cafea şi mă cufund în minunile 
procedurilor de judecata federală. 

Mulțimea se răreşte, până nu mai rămâne decât o mână 
de oameni. Acum beau cafea decofeinizată şi nu încetez să 
mă minunez de cât material am reuşit să parcurg în 
ultimele patru ore. Bruiser mă sună din nou la zece fără un 
sfert. Se pare că e undeva, într-un bar. Vrea să vin mâine 
dimineaţă, la ora nouă, la el în birou, să discutăm un articol 
de lege pe care îl vrea conspectat şi prezentat pe scurt, 
pentru procesul cu drogurile, care va avea loc luna aceasta. 
li spun că voi fi acolo. 

Nu mi-ar plăcea să ştiu că avocatul meu a rezolvat 
problema teoriilor legale pe care le va folosi în apărarea 
mea, în vreme ce trage la măsea, într-un bar unde se 
dansează cu sânii goi. 

Dar Bruiser e avocatul meu. 

La zece, nu mai sunt decât eu în cafenea. E deschis toată 
noaptea, aşa că fata de la casă nu-mi dă nicio atenţie. Sunt 
cufundat în limbajele înfăţişărilor preliminare, când aud 
strănutul delicat al unei femei. Ridic privirile şi văd, la două 
mese mai încolo, o pacientă într-un scaun cu rotile - 
singura persoană care-a mai rămas în ospătărie, în afară de 
mine. Piciorul drept îi e în ghips de la genunchi până în 
vârful degetelor. Pare să fie proaspăt, din câte ştiu eu, în 
faza actuală a carierei mele, despre asemenea lucruri. 

E foarte tânără şi extrem de drăguță. Nu mă pot abţine 
să nu mă holbez la ea câteva secunde, înainte să-mi reiau 
studiul. Apoi, îmi ridic din nou privirile spre ea. Are părul 
negru şi strâns la spate. Ochii îi sunt căprui închis şi par 
umezi. Are trăsături bine conturate, care îţi atrag atenţia, în 
ciuda unei contuzii vizibile de pe maxilarul stâng. E o 
vânătaie urâtă, de genul celor lăsate de loviturile de pumn. 

200 


- JOHN GRISHAM - 


Poartă un halat alb, de spital, şi pare fragilă. Un bărbat mai 
în vârstă, cu jachetă roz, unul dintre acele nenumărate 
suflete caritabile care vin să lucreze ca voluntari la spitalul 
Sfântul Petru, îi pune uşor în faţă un pahar de plastic cu suc 
de portocale. 

— Poftim, Kelly, zice el ca un bunic perfect. 

— Mulţumesc, îi surâde ea. 

— O jumătate de oră, da? o întreabă el. 

Ea dă din cap şi îşi muşcă buza de jos. 

— Da, o jumătate de oră. 

— Pot să mai fac ceva pentru tine? 

— Nu, mulţumesc. 

O bate uşor pe umăr şi iese. 

Am rămas singuri. Încerc să-mi dezlipesc ochii de la ea, 
dar mi-e imposibil. Mă uit ce mă uit în hărtii, apoi îmi ridic 
ochii încet. Nu e chiar în faţa mea; priveşte în gol. Ridică 
paharul şi observ că încheieturile mâinilor îi sunt bandajate. 
Nu cred că m-a văzut. De fapt, îmi dau seama că n-ar 
observa pe nimeni din jur, chiar dacă încăperea ar fi plină 
de lume. Kelly trăieşte într-o mică lume numai a ei. 

Se pare că are glezna ruptă. Vânătaia de pe obraz l-ar 
satisface în mod sigur pe Deck care ar trece-o în categoria 
vătămărilor multiple, deşi nu pare să aibă răni deschise. 
Încheieturile pansate sunt însă derutante. Oricât ar fi ea de 
drăguță, tot nu sunt tentat să-mi practic talentele de 
avocat. Pare foarte tristă şi nu vreau să-i adâncesc durerea. 
Poartă o verighetă subţire pe inelarul de la mâna stângă. 
Nu cred să aibă mai mult de optsprezece ani. 

Încerc să mă concentrez asupra legilor, fără să mă 
întrerup măcar cinci minute, dar o văd că-şi tamponează 
ochii cu un şerveţel. Işi apleacă uşor capul într-o parte, în 
timp ce lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Suspină încetişor. 

Îmi dau repede seama că nu plânge din cauza durerii 
fizice. 

Fantezia mea dezlânată de avocat lucrează cu febrilitate. 
Poate a suferit un accident de automobil, soţul ei a murit şi 
ea a fost rănită. E prea tânără ca să aibă copii, familia e 

201 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


departe şi ea stă singură aici şi îşi jeleşte bărbatul. Ar fi un 
caz pe cinste. 

Alung gândurile acestea îngrozitoare şi încerc să mă 
concentrez asupra cărţilor din faţa mea. Ea suspină şi 
plânge încetişor în continuare. Câţiva clienţi vin şi pleacă, 
fără însă să se aşeze la masa mea sau a lui Kelly. Beau şi 
ultima picătură din ceaşca de cafea şi mă scol încet de pe 
scaun. Trec chiar prin faţa ei, îndreptându-mă spre tejghea. 
Îi arunc o privire, ea se uită la mine şi ochii ni se întâlnesc o 
secundă ce mi se pare nesfârşită. 

Gata-gata să mă lovesc de un scaun metalic! Când 
plătesc cafeaua, mâinile îmi tremură uşor. Trag aer în piept 
şi mă opresc la masa ei. ă 

Îşi ridică încet ochii aceia frumoşi şi umezi. Înghit în sec 
şi zic: 

— Ştii, nu sunt un băgăcios, dar poate te ajut cu ceva. Ai 
dureri? 

La aceste cuvinte, fac un semn cu capul spre ghipsul ei. 

— Nu, zice ea cu voce stinsă, apoi surâde slab şi 
neaşteptat. Oricum, mulţumesc. 

— Cu plăcere, zic eu şi mă uit spre masa mea care se 
află la vreo cinci metri de-aici. Eu stau acolo. Studiez 
pentru examenul de intrare în barou. Daca ai nevoie de 
ceva, spune-mi. 

Ridic din umeri, ca şi cum n-aş şti ce să fac, dar sunt un 
om săritor, iar dacă am dat buzna, îmi cer scuze. In 
realitate însă, sunt îngrijorat. Şi sunt gata să fac orice. 

— Mulţumesc, repetă ea. 

Mă las în scaunul meu. Am clarificat situaţia: sunt o 
persoană legală, într-o oarecare măsură, care studiază 
tratate voluminoase, în speranţa că va intra în curând într-o 
profesiune nobilă. Cu siguranţă că am impresionat-o, 
întrucâtva. Mă cufund în studiu, uitând de suferinţele ei. 

Minutele trec. Dau foaia şi-i arunc totodată o privire. Și 
ea se uită la mine şi îmi simt inima bătând mai tare. Nuo 
mai bag în seamă, cât pot eu de mult, apoi îmi ridic ochii. E 
din nou în ghearele suferinţei. Strânge şerveţelul în mână. 

202 


- JOHN GRISHAM - 


Lacrimile îi curg pe obraji. 

Mi se rupe inima când o văd suferind aşa. Mi-aş dori din 
tot sufletul să mă aşez lângă ea, s-o cuprind pe după umeri 
chiar şi să discutăm. Dacă e căsătorită, unde naiba e soţul 
ei? Se uită spre mine, dar nu cred că mă vede. 

Exact la zece şi jumătate, îi soseşte escorta în jachetă 
roz, iar ea încearcă repede să-şi revină. El o mângâie pe 
creştet, îi spune un cuvânt de alinare pe care însă nu-l aud, 
apoi împinge cu blândeţe scaunul cu rotile. In timp ce 
pleacă, ea se uită clar la mine. Şi îmi zâmbeşte înlăcrimat. 

Îmi vine să o urmăresc de la distanţă, să văd la ce 
cameră stă, dar mă stăpânesc. Mai târziu, mă gândesc să 
dau de tipul în roz, ca să-i cer amănunte. Dar n-o fac. 
Încerc s-o uit. Nu e decât un copil. 


Seara următoare, sosesc în cafenea şi pun stăpânire pe 
aceeaşi masă. Ascult aceleaşi conversații dintre aceiaşi 
oameni grăbiţi. Îi vizitez pe cei doi Van Landel şi răspund la 
întrebările lor interminabile. Mă uit după alţi rechini care ar 
putea să se hrănească în aceste ape murdare şi nu bag în 
seamă câţiva posibili clienţi, aşteptând să-mi cadă pară 
mălăiaţă. Studiez ore întregi. Mă concentrez puternic şi 
parcă n-am avut niciodată o motivaţie mai intensă. 

Şi mă uit la ceas. Pe măsură ce se apropie ora zece, îmi 
pierd cumpătul şi încep să-mi arunc ochii împrejur. Incerc 
să fiu calm şi studios, dar mă trezesc tresărind de câte ori 
intră un nou client în local. La o masă, mănâncă două 
asistente, la alta, un laborant citeşte o carte. 

Intră la zece şi cinci, în căruciorul împins de acelaşi 
bărbat în vârstă. O duce cu grijă unde vrea ea. Alege 
aceeaşi masă ca aseară şi îmi zâmbeşte, în timp ce 
bătrânul îi aranjează scaunul. 

— Suc de portocale, spune ea. 

Părul îi e tot strâns la spate, dar, dacă nu mă înşel, şi-a 
dat cu rimel şi şi-a conturat ochii. Buzele îi sunt rujate cu 
roz şi efectul e uluitor. Aseară nu mi-am dat seama că nu 
era fardată deloc. Acum, cu numai puţin machiaj, e uluitor 

203 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


de frumoasă. Ochii îi sunt senini, radioşi, lipsiţi de tristeţe. 

Bătrânul îi pune paharul cu suc pe masă şi rosteşte 
aceleaşi cuvinte ca seara trecută. 

— Poftim, Kelly. O jumătate de oră, da? 

— Mai bine patruzeci şi cinci de minute, spune ea. 

— Cum doreşti, zice el şi se depărtează. 

Îşi soarbe sucul şi se uită absentă în jos, la masă. Am 
pierdut multă vreme astăzi, gândindu-mă la Kelly şi, după 
lungi reflecţii, mi-am făcut un plan de acţiune. Aştept 
câteva minute, prefăcându-mă că n-o văd şi studiind cu 
importanţă, apoi mă ridic încet, ca şi cum aş lua o pauză de 
cafea. 

Mă opresc la masa ei şi zic: 

— Astă-seară pari mult mai liniştită. 

Se aştepta la cuvintele mele. 

— Mă simt mult mai bine, rosteşte ea, surâzând şi 
arătându-şi dinţii perfecţi. 

În ciuda vânătăii de pe obraz, are un chip superb. 

— Să-ţi aduc ceva? 

— Aş vrea o cola. Sucul ăsta e amar. 

— Da, sigur, spun eu şi mă depărtez în culmea fericirii. 

lau două pahare mari cu cola de la automat, plătesc şi le 
pun pe masa ei. Mă uit încurcat la scaunul din faţa ei. 

— Te rog, ia loc, mă îmbie ea. 

— Eşti sigura că nu deranjez? 

— Te rog. M-am săturat de discuţiile cu asistentele. 

lau loc şi mă sprijin în coate. 

— Mă numesc Rudy Baylor, încep eu. lar tu eşti Kelly... 

— Kelly Riker. Mă bucur că te cunosc. 

— Şi eu. 

E frumoasă şi de la depărtare, dar acum, că o pot privi 
fără jenă de la un metru, mi-e imposibil să nu rămân cu 
gura căscată. Are ochii blânzi, căprui, cu o licărire şireată. E 
foarte fină. 

— lartă-mă dacă te-am deranjat aseară, rostesc eu 
nerăbdător să stăm de vorbă. 

Vreau să ştiu atâtea despre ea! 

204 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu m-ai deranjat. Îmi pare rău că m-am dat în 
spectacol. 

— Cum de vii aici? o întreb, de parcă ar fi o străină, iar eu 
sunt de-al casei. 

— Ca să mai ies şi eu din camera. Dar tu? 

— Păi, învăţ pentru examenul de intrare în barou şi aici e 
linişte. 

— Aşadar, vei fi avocat. 

— Da. Am absolvit facultatea de drept acum câteva 
săptămâni şi mi-am găsit de lucru la o firmă. După ce trec 
examenul acesta, plec. 

Bea cu paiul şi se strâmbă uşor de durere, la orice 
mişcare. 

— Urâtă ruptură, nu-i aşa? o întreb eu, făcând un semn 
cu capul spre piciorul ei. 

— Da, la gleznă. Mi-au pus tijă. 

— Cum s-a întâmplat? 

Era logic că asta urmează, iar răspunsul va fi uşor pentru 
ea. 

Dar nu-i aşa. Ezită şi ochii i se umplu, dintr-o dată, de 
lacrimi. 

— Un accident în casă, zice ea, o replică vagă, pe carea 
repetat-o de mai multe ori. 

Ce vrea să-nsemne una ca asta? Un accident în casă! A 
căzut de pe scări? 

— O! fac eu, ca şi când lucrurile ar fi extrem de clare. 

Mă interesează însă încheieturile de la mâini, pentru că 
sunt pansate, nu puse în ghips. Nu par a fi rupte şi nici 
sucite. Rănite, probabil. 

— E o poveste lungă, murmură ea, sorbind din cola şi 
întorcându-şi privirile. 

— De când eşti aici? o întreb. 

— De două zile. Medicul aşteaptă să vadă dacă tija 
rămâne dreaptă. Altfel, trebuie s-o mai pună o dată. 

Tace şi se joacă cu paiul. 

— Nu-i un loc cam ciudat pentru studiu? 

— Nu tocmai. Aici e linişte. Au cafea la discreţie şi e 

205 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


deschis toată noaptea. Porţi verighetă... 

Chestia asta mă deranjează mai mult ca orice. 

Se uită la deget, ca şi cum nu mai era sigură că o are. 

— Mda, oftează ea, apoi rămâne cu ochii pironiţi la paiul 
din pahar. 

Verigheta e simplă, fără diamante. 

— Şi unde e soţul tău? 

— Îmi pui cam multe întrebări. 

— Păi, sunt avocat sau, mă rog, aproape. Aşa suntem noi 
obişnuiţi. 

— De ce te interesează? 

— Pentru că mi se pare ciudat că eşti singură aici, la 
spital, rănită, iar el nu stă cu tine. 

— A fost pe la mine mai devreme. 

— Acum e acasă, cu copiii? 

— N-avem copii. Tu? 

— Nu. N-am nici nevastă, nici copii. 

— Câţi ani ai? 

— Îmi pui cam multe întrebări, spun eu zâmbind, şi-i văd 
lucirea din ochi. Douăzeci şi cinci. Dar tu? 

Se gândeşte o clipă şi zice: 

— Nouăsprezece. 

— Te-ai măritat îngrozitor de tânără. 

— N-am avut de ales. 

— O, îmi pare rău. 

— Tu n-ai nicio vină. Am rămas gravidă când abia 
împlinisem optsprezece ani, m-am măritat la puţină vreme, 
am pierdut copilul la o săptămână de la nunta, şi de atunci 
viaţa mea e un calvar. Ei, ţi-am satisfăcut curiozitatea? 

— Nu. Ba da. lartă-mă. Despre ce-ai vrea să vorbim? 

— Despre colegiu. Unde-ai învăţat? 

— La Austin Peay. Apoi, la Universitatea de Stat din 
Memphis. 

— Mi-am dorit totdeauna să fac colegiul, dar n-a mers. 
Eşti din Memphis? 

— Aici m-am născut, dar am crescut la Knoxville. Dar tu? 

— Într-un orăşel, la o oră depărtare. Am plecat de acolo 

206 


- JOHN GRISHAM - 


când am rămas gravidă. Familia mea s-a simţit jignită. Ai lui 
sunt nişte prăpădiţi. Trebuia să plecam. 

Sunt nişte chestiuni urâte, de familie, în toată povestea 
asta şi cred că ar fi bine să nu mă amestec. A pomenit de 
două ori că a fost gravidă, deşi putea să evite subiectul. 
Dar e singură şi simte nevoia să vorbească. 

— Aşadar, v-aţi mutat la Memphis. 

— Am fugit la Memphis. Ne-a căsătorit un judecător de 
pace, a fost o ceremonie pe cinste, apoi, am pierdut copilul. 

— Şi cu ce se ocupă soţul tău? 

— Lucrează pe un electrostivuitor. Bea foarte mult şi e un 
ratat care visează încă să joace în marile echipe de base- 
ball. 

Nu i-am cerut atâtea amănunte. Înţeleg că el era elev la 
un liceu sportiv, iar ea, cea mai drăguță puicuţă - perechea 
americană perfectă - domnul şi domnişoara, cei mai 
frumoşi, cei mai chipeşi, cei mai atletici, gata să le 
reuşească totul, până când au călcat, într-o noapte, pe bec 
şi-au uitat de prezervativ. Şi-astfel, s-a abătut nenorocirea 
asupra lor. Din motive necunoscute mie, nu s-a pus 
problema unui chiuretaj. Nici nu ştiu dacă au terminat 
liceul. Căzuţi în dizgrație, au fugit din târguşorul Cutare 
într-un oraş mare, în care să li se piardă urma. După avort, 
povestea de dragoste ia sfârşit, iar ei se trezesc la 
realitatea crudă a vieţii. 

El mai visează încă la faima şi la bogăţia pe care i le-ar 
aduce marile cluburi sportive. Ea tânjeşte după anii lipsiţi 
de griji şi se gândeşte suspinând la colegiu, unde nu va mai 
ajunge niciodată. 

— lartă-mă, spune ea. Nu trebuia să-ţi povestesc toate 
acestea. 

— Eşti destul de tânără, ca să mergi şi la colegiu, îi spun 
eu. 

Pufneşte, văzând atâta optimism din partea mea, ca şi 
cum visul acesta a murit de mult. 

— N-am terminat liceul. 

Şi-acum, ce să-i mai spun? Poate să-i bălmăjesc ceva 

207 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


despre seral, când vrei, faci orice. 

— Lucrezi undeva? 

— Când şi când. Ce fel de avocat vrei să devii? 

— Mi-ar plăcea să pledez, să-mi clădesc o carieră în sala 
de tribunal. 

— Şi să-i aperi pe criminali? 

— Poate. Au şi ei dreptul să fie judecaţi şi apăraţi. 

— Ucigaşii? 

— Da, dar majoritatea nu-şi pot permite un avocat. 

— Violatorii şi cei care molestează copiii? 

Mă încrunt şi nu spun nimic, o secundă. 

— Nu. 

— Bărbaţii care-şi bat nevestele? 

— Nu, niciodată! 

Devin foarte serios şi încep să mă gândesc la loviturile ei. 
E de acord cu preferinţele mele în materie de clienţi. 

— Procesele penale sunt rare, îi explic eu. Probabil că mă 
voi ocupa mai mult de litigiile civile. 

— Dosare şi chestii de-astea, nu? 

— Da. Litigii civile. 

— Divorţuri? 

— Aş prefera să le evit. E o treabă cam urâtă. 

Se străduieşte să conversăm despre mine, ca să nu mai 
aducă vorba de trecutul şi de prezentul ei. Mie-mi convine. 
În orice clipă ar putea izbucni în plâns şi nu vreau să ne 
strice discuţia. Aş dori să ţină cât mai mult. 

O interesează perioada pe care am petrecut-o la colegiu 
- învăţătura, petrecerile, fraternităţile, viaţa în cămin, 
examenele, profesorii, excursiile. A văzut o mulţime de 
filme şi are o imagine romantică despre cei patru ani 
minunaţi, într-un campus fantastic, toamna, când 
îngălbenesc frunzele, despre studenţii în treninguri care 
joacă fotbal şi despre noile prietenii care vor dura o viaţă 
întreagă. Copila asta amărâtă a plecat din târguşorul ei, dar 
nu şi-a pierdut visurile minunate. Vorbeşte foarte corect 
gramatical şi are un vocabular mai bogat ca al meu. Îmi 
mărturiseşte cu modestie că, dacă n-ar fi fost idila aceea cu 

208 


- JOHN GRISHAM - 


Cliff Riker, ar fi absolvit prima sau a doua din clasă. 

Fără prea mare efort, îi povestesc tot felul de nimicuri 
despre zilele glorioase din vremea studiilor mele, trecând 
peste lucruri esenţiale, cum ar fi faptul că lucram patruzeci 
de ore pe săptămână, livrând pizza la domiciliu, ca să mă 
pot menţine în şcoală. Vrea să ştie amănunte despre firma 
mea şi tocmai când îi prezint o imagine incredibilă a lui J. 
Lyman şi a birourilor sale, aud telefonul sunând pe masa 
mea. Imi cer scuze şi-i spun că mă caută şeful meu. 

E Bruiser, beat, la Yogi's, împreună cu Prince. Îi amuză 
ideea că eu stau unde stau, iar ei beau şi pariază la cine 
ştie ce jocuri de la televizor. Pe fundal, se aude, parcă o 
încăierare. 

— Cum merge vânătoarea? îmi urlă Bruiser în receptor. 

Îi surâd lui Kelly care e, desigur, impresionată de 
telefonul acesta, şi îi explic cât mai încet posibil că stau 
chiar în momentul acesta de vorbă cu un posibil client. 
Bruiser se sparge de râs, apoi îi înmânează receptorul lui 
Prince, care e şi mai beat ca el. Îmi spune un banc cu 
avocaţi, fără nicio poantă, ceva despre urmărirea 
ambulanţelor. După care se lansează într-o sporovăială 
cum că „ţi-am spus eu”, cum o să fiu cucerit de Bruiser şi 
cât de multe voi învăţa de la el. Nici cincizeci de profesori 
nu ştiu atâta carte ca prietenul lui. Convorbirea aceasta 
durează ceva, aşa că nu trece mult şi îl văd pe voluntarul 
lui Kelly venind după ea. Fac câţiva paşi spre masa ei, 
acopăr microfonul cu palma şi zic: 

— Mă bucur că te-am cunoscut. 

Ea surâde şi-mi răspunde: 

— Mulţumesc pentru cola şi pentru discuţii. 

— Mâine seară? o întreb eu, în timp ce Prince îmi urlă în 
ureche. 

— Poate. 

Imi face cu ochiul şi mi se moaie genunchii. 

Bineînţeles, bătrânul care o escortează e de multă vreme 
pe aici, ca să recunoască un racolator. Se încruntă la mine 
şi pleacă cu ea. Sunt singur că se va întoarce. 

209 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Apăs pe un buton şi îl întrerup pe Prince chiar în mijlocul 
frazei. Daca revin cu telefonul, nu mai răspund. Mai târziu, 
dacă îşi vor mai aminti, ceea ce mă îndoiesc, am să dau 
vina pe firma Sony. 


210 


- JOHN GRISHAM - 


18 


Lui Deck îi plac provocările, mai ales când e vorba să-l 
pui să culeagă informaţii prin telefoane secrete, de la 
turnători necunoscuţi. Îi dau câteva detalii despre Kelly şi 
despre Cliff Riker şi, în mai puţin de o oră, se strecoară în 
cabinetul meu rânjind mândru. 

Îmi citeşte din agenda lui, pe care şi-a luat notițe: 

— Kelly Riker a fost primită la Sfântul Petru acum trei 
zile, la miezul nopţii, cu tot felul de vătămări corporale. 
Nişte vecini care nu şi-au dezvăluit identitatea au chemat 
poliţia la ea acasă, pentru că au auzit nişte bătăi groaznice. 
Curcanii au găsit-o zăcând pe canapeaua din salon. Cliff 
Riker era beat criţă, foarte agitat şi, la început, a vrut să-i 
servească şi pe poliţişti cu aceleaşi scatoalce ca şi pe soţia 
lui. Învârtea în mână o crosă de aluminiu, arma lui 
preferată, după toate aparențele. Au pus repede mâna pe 
el, l-au arestat, l-au acuzat de atac la persoană şi l-au 
ridicat. Ea a fost dusă la spital cu salvarea. A dat o scurtă 
declaraţie la poliţie, cum că el a venit beat acasă după nu 
ştiu ce meci, au început să se certe prosteşte, s-au bătut şi 
el a ieşit învingător. A zis că a lovit-o de două ori în gleznă 
cu crosa şi i-a dat doi pumni în faţă. 

De două nopţi, n-am mai putut dormi, gândindu-mă la 
Kelly Riker şi la ochii ei căprui, la picioarele ei bronzate, iar 
gândul că a fost molestată în felul acesta îmi provoacă o 
stare de rău îngrozitoare. Deck îmi urmăreşte reacţiile, aşa 
că încerc să-mi păstrez cumpătul. 

— E bandajată la încheieturile mâinilor, spun eu, iar el dă 
pagina, surâzând plin de sine. 

Mai are un raport, din altă sursă, mult mai secretă, 
îngropată adânc prin dosarele echipei de salvare, 
Departamentul Pompierilor din Memphis. 

— E vorba de un fel de zgârieturi la încheieturile mâinilor. 
La un moment dat, în timpul luptei, el i-a țintuit mâinile la 
podea şi a încercat s-o oblige să aibă raporturi sexuale. 


211 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Evident, n-a fost în stare, probabil pentru că băuse prea 
multă bere. Poliţiştii au găsit-o în pielea goală, acoperită 
doar cu o pătură. N-a putut să fugă, pentru că avea glezna 
ruptă. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— A petrecut o noapte la poliţie, apoi a fost scos pe 
cauţiune de familia lui. Trebuie să se prezinte peste o 
săptămână la tribunal, dar nu i se va întâmpla nimic. 

— De ce? 

— Ciudăţenia e că ea va renunţa la plângere, se vor 
săruta şi se vor împăca, apoi îşi va mai trage sufletul, până 
când el o s-o bată iar. 

— De unde ştii? 

— Pentru că s-a mai întâmplat. Acum opt luni, s-a primit 
un telefon asemănător la poliţie. Tot aşa, s-au bătut, numai 
că atunci ea a avut mai mult noroc. S-a ales numai cu nişte 
vânătăi. În mod cert, n-a avut crosa aceea la îndemână. 
Poliţiştii i-au despărţit, i-au muştruluit acolo, pe loc, sunt 
doar nişte copii abia căsătoriţi, aşa că să se sărute şi să se 
împace. Apoi, acum trei luni, a intrat în joc şi crosa cu 
pricina şi i-a rupt nişte coaste. A stat o săptămână la 
Sfântul Petru. De data aceasta, chestiunea a ajuns la Secţia 
de Abuzuri Familiale de la Primăria din Memphis. Cei de 
acolo, au insistat să se aplice o pedeapsă severă. Dar ea îl 
iubeşte pe tipul ăla şi refuză să depună mărturie împotriva 
lui. Deci, a căzut toată treaba. Aşa se întâmplă mereu. 

Îmi trebuie câteva momente să-mi revin. Am bănuit eu 
ceva necazuri în familie, dar nu în halul ăsta. Cum poate un 
bărbat să ia o crosă de aluminiu şi să-şi bată nevasta cu 
ea? Cum de-i vine lui Cliff Riker să lovească cu pumnul un 
chip atât de frumos? 

— Aşa se întâmplă mereu, repetă Dick ca pentru sine, 
citindu-mi gândurile. 

— Altceva? îl întreb eu. 

— Nimic. Doar că te sfătuiesc să nu te bagi prea mult. 

— Mulţumesc, rostesc eu ameţit şi vlăguit. Mulţumesc. 

Deck se ridică. 

212 


- JOHN GRISHAM - 
— Pentru puţin. 


Nu e nicio surpriză că Booker a învăţat pentru examenul 
de admitere în barou mai mult ca mine. Şi, ca de obicei, îşi 
face griji în privinţa mea. A organizat o recapitulare 
maraton în sala de şedinţe de la firma Shankle. 

Sosesc, la instrucţiunile lui, exact la amiază. Cabinetele 
sunt moderne şi aglomerate. Lucrul cel mai bizar de aici e 
că toţi sunt negri. Am văzut o groază de oficii juridice în 
ultima lună şi nu îmi aduc aminte decât de o secretară 
negresă, dar de niciun avocat de culoare. Aici însă, nu vezi 
o faţă albă. 

Booker mă poartă repede peste tot. Cu toate că e ora 
prânzului, forfota e-n toi. Computere, copiatoare, faxuri, 
telefoane, glasuri - o larmă continuă. Secretarele mănâncă 
grăbite la birourile lor pline de teancuri mari de dosare. 
Avocaţii şi asistenții sunt cumsecade, dar se grăbesc să-şi 
vadă de treabă. Şi ţinuta este strictă pentru toată lumea: 
bărbaţii în costume de culoare închisă şi cămăşi albe, iar 
femeile în rochii simple. Fără culori vii, fără ginşi. 

Fac comparaţie cu firma lui J. Lyman Stone, dar renunţ 
repede la asta. 

Booker îmi spune că Marvin Shankle conduce firma cu 
mână de fier. Se îmbracă simplu, la patru ace, se comportă 
cu un profesionalism exemplar din toate punctele de 
vedere şi programul de lucru e absolut cumplit. Nu acceptă 
abateri de la regulă din partea partenerilor şi a angajaţilor. 

Sala de şedinţe se află într-un colţ liniştit al clădirii. E 
rândul meu să aduc mâncarea de prânz şi despachetez 
nişte sandvişuri pe care le-am luat de la Yogi's. Pe gratis. 
Stăm de vorbă vreo cinci minute, mai ales despre familie şi 
despre prietenii de la facultatea de drept. Imi pune câteva 
întrebări despre slujba mea, dar ştie să rămână discret. |- 
am spus deja totul. Aproape tot. Prefer să nu ştie despre 
noua mea misiune de la Spitalul Sfântul Petru. 

Booker a devenit un adevărat avocat. Se uită la ceas, 
după ce şi-a permis câteva minute de pălăvrăgeală, apoi se 

213 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


lansează în după-amiaza splendidă pe care şi-a planificat-o 
pentru amândoi. Vom lucra şase ore continuu, cu scurte 
pauze pentru cafea şi toaletă, iar la ora şase fix plecăm, 
pentru că încăperea a fost solicitată de altcineva. 

De la douăsprezece şi un sfert până la unu şi jumătate 
recapitulăm taxele pe venituri federale. Booker vorbeşte 
cel mai mult, pentru că s-a priceput totdeauna la acest 
subiect. Ne ghidăm după materialele recapitulative 
speciale pentru acest examen, dar secţiunea despre taxe e 
la fel de voluminoasă ca tratatul pe care l-am studiat 
toamna trecută. 

La unu şi jumătate, mă lasă să mă duc la toaletă şi aduce 
cafea. Apoi, până la două şi jumătate, e rândul meu şi 
vorbesc despre regulile federale ale probelor juridice, o 
chestiune „incitantă”. Energia colosală a lui Booker e 
contagioasă, aşa că reuşim să parcurgem rapid nişte 
materiale plictisitoare. 

Eşecul la examenul de admitere în barou e un coşmar 
pentru orice asociat tânăr, dar simt că pentru Booker ar fi 
un dezastru. Ca să fiu sincer, pentru mine n-ar fi sfârşitul 
lumii. M-aş simţi lovit în orgoliul meu, dar aş merge mai 
departe. Aş studia şi l-aş da din nou după şase luni. Lui 
Bruiser nu i-ar păsa de asta, dacă i-aş mai racola vreo doi 
clienţi în fiecare lună. Dacă pun mâna pe un caz gras, nici 
nu l-ar mai interesa să dau vreodată acest examen. 

Dar Booker ar putea avea necazuri. Bănuiesc că domnul 
Marvin Shankle i-ar face viaţa un iad, dacă pică la prima 
încercare. lar dacă se întâmplă să cadă şi a doua oară, nu 
mai are ce căuta aici. 

Exact la două şi jumătate, Marvin Shankle intră în sala de 
şedinţe, iar Booker mă prezintă. E un bărbat abia trecut de 
cincizeci de ani, foarte bine făcut şi dichisit. Părul îi e uşor 
grizonat la tâmple. Are un glas blând, dar ochii îi sunt 
pătrunzători. Am simţământul că vede şi după colţ. E o 
adevărată legendă prin cercurile juridice din zona de sud şi 
mă simt onorat să-l cunosc. 

Booker l-a rugat să ne ţină o prelegere. Ascultăm cu 

214 


- JOHN GRISHAM - 


atenţie, timp de aproape o oră, cum Shankle ne lămureşte 
cu privire la principiile de bază ale litigiilor pe tema 
drepturilor civile şi a discriminărilor de angajare. Luăm 
notițe, punem câteva întrebări, dar, în cea mai mare parte 
a timpului, ascultăm. 

Apoi pleacă la o şedinţă, iar noi ne petrecem următoarea 
jumătate de oră singuri, trecând în revistă legea antitrust şi 
monopolurile. La patru, altă prelegere. 

Noul nostru conferenţiar este Tyrone Kipler, unul dintre 
parteneri, care a studiat la Harvard. Specialitatea lui este 
Constituţia. Începe domol şi se mai ambalează puţin când 
Booker îl „condimentează” cu nişte întrebări. Mă închipui 
ascuns între tufişuri, noaptea, sărind apoi cu o crosă de 
base-ball uriaşă şi bătându-l măr pe Cliff Riker. Ca să nu 
adorm, mă plimb în jurul mesei, îngurgitând la cafea şi 
încercând să mă concentrez. 

Spre sfârşitul orei, Kipler e animat şi întărâtat, iar noi îl 
bombardăm cu întrebări. Deodată, se opreşte la mijlocul 
frazei, se uită la ceas agitat şi ne spune că trebuie să plece. 
Îl aşteaptă un judecător pe undeva. Îi mulţumim că şi-a 
pierdut vremea cu noi şi se retrage. 

— Mai avem o oră, spune Booker. E cinci şi cinci. Ce 
facem? 

— Hai să bem o bere. 

— Îmi pare rău. Facem legea proprietăţii funciare sau 
etică. 

Am nevoie de etică, dar sunt obosit şi n-am niciun chef 
să mi se reamintească acum cât sunt de păcătos. 

— Hai să ne ocupăm de proprietate. 

Booker dă fuga şi aduce tratatele necesare. 


E aproape ora opt când bâjbâi prin labirintul de coridoare 
care duc în inima spitalului Sfântul Petru şi găsesc masa 
mea preferată ocupată de un doctor şi de o asistentă. Imi 
iau cafeaua şi mă aşez alături. Asistenta e foarte drăguță şi 
cam nebunatică. judecând după şoaptele pe care şi le 
adresează, aş zice că treaba e pe bune. El are vreo şaizeci 

215 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


de ani, transplant de păr şi operaţie estetică la bărbie. Ea 
are vreo treizeci şi în mod clar nu aspiră la statutul de 
soţie. Doar amantă şi atât. Şoaptele par serioase. 

N-am niciun chef de învăţat. Mi-ajunge pentru o zi, dar 
mă susţine faptul că-l ştiu pe Booker încă la birou, studiind 
pentru examen. 

Cei doi îndrăgostiţi părăsesc brusc încăperea, după 
câteva minute. Ea plânge. El e rece şi fără inimă. Mă fac 
comod pe scaunul de la masa mea şi îmi întind notițele, 
încercând să învăţ. 

Şi aştept. 

Kelly soseşte la zece şi câteva minute, dar scaunul ei e 
împins de altcineva. Îmi aruncă o privire rece şi arată spre 
o masă din centrul încăperii. O lasă acolo. Mă uit la el şi el 
se uită la mine. 

Bănuiesc că e Cliff. E cam de înălţimea mea, bine făcut şi 
are un început de burtă, ca băutorii de bere. Are umeri 
largi, puternici şi i se văd bicepşii printr-un tricou mult prea 
mulat şi menit să-i pună în valoare braţele vânjoase. Poarta 
blugi strâmţi. Părul negru e prea lung şi cârlionţat, ca să 
poată fi considerat îngrijit. O mulţime de cicatrice pe braţe 
şi pe faţă. Cliff e genul de băiat care s-a ras din clasa a 
opta. 

Are ochi verzi şi o faţă frumoasă, dar care nu pare doar 
de nouăsprezece ani. Ocoleşte glezna aceea pe care a 
frânt-o cu o crosă de base-ball şi se duce la tejghea, să 
cumpere ceva de băut. Ea ştie că o privesc. Se uită 
nonşalant prin sală, apoi, în ultima clipă, îmi face repede cu 
ochiul. Gata-gata să-mi vărs cafeaua. 

Nu-ţi trebuie cine ştie ce fantezie să intuieşti discuţiile 
recente dintre cei doi. Ameninţări, scuze, implorări, alte 
ameninţări. Se pare că s-au dondănit mult în seara aceasta. 
Amândoi au chipuri severe. Îşi sorb în linişte paharele. Din 
când în când, mai rosteşte unul câte un cuvânt, dar parcă 
sunt doi căţeluşi în călduri, la ora de mârâială săptămânală. 
Câte o propoziţie scurtă, apoi replica şi mai concisă. Se uită 
unul la altul numai când e absolut necesar, în rest, fixează 

216 


- JOHN GRISHAM - 


podeaua şi pereţii. Mă ascund în dosul unei cărţi. 

S-a aşezat în aşa fel, încât să se poată uita la mine, fără 
să fie prinsă. El e aproape cu spatele. Se tot uită în jurul lui, 
dar se mişcă lent. Am timp să mă prefac că mă scarpin în 
cap sau că studiez intens înainte să-şi pună ochii pe mine. 

După vreo zece minute de semităcere, ea spune ceva la 
care el reacţionează puternic. Cât aş vrea să aud şi eu! El 
începe deodată să tremure şi să mărâie la ea. Kelly îi 
răspunde prompt. Incep să vorbească tot mai tare şi disting 
repede că se refera la posibilitatea ca ea să depună 
mărturie la tribunal. Se pare că nu s-a hotărât încă dacă da 
sau nu. Şi asta îl cam supără pe Cliff. O clipă, nu se mai 
poate controla, absolut normal pentru un mitocan ca el, iar 
ea îi spune să nu tipe. El se uită împrejur şi încearcă să 
coboare glasul. Nu mai aud ce zice. 

După ce l-a provocat, tot ea îl calmează, deşi e încă tare 
supărată. El fierbe, se lasă o scurtă tăcere şi nu se mai uită 
unul la altul. 

Apoi, ea începe iar. Murmură ceva, iar el îşi încordează 
spatele. Mâinile îi tremură, şi foloseşte un limbaj 
mitocănesc. Se ceartă cât se ceartă, până când ea tace şi 
nu îl mai bagă în seama. Cliff nu suportă să nu i se dea 
atenţie, aşa că începe să vorbească iar tare. Ea îi spune să 
se liniştească, pentru că sunt în public. Dar el strigă şi mai 
tare. li spune ce-o să facă dacă nu renunţă la plângere şi 
cum nici nu-i pasă că va fi băgat la puşcărie etc., etc. 

Ea zice ceva ce eu nu aud, iar el aruncă deodată cu cana 
de plastic şi sare în picioare. Băutura efervescentă se 
împrăştie peste tot, pe mesele din jur şi pe duşumea. O udă 
din cap până-n picioare. Kelly geme, închide ochii şi începe 
să plângă. El se depărtează, înjurând şi călcând apăsat pe 
hol. 

Sar instinctiv de la loc, dar ea dă repede din cap. Mă 
aşez la loc. Casiera a văzut tot ce s-a întâmplat şi vine cu 
un prosop. l-I dă lui Kelly care începe să se şteargă de cola 
pe faţă şi pe braţe. 

— Imi pare rău, îi spune ea casierei. 

217 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Halatul îi e ud leoarcă. Se chinuieşte să nu izbucnească 
în plâns, în timp ce-şi şterge ghipsul şi picioarele. Sunt în 
apropiere, dar nu pot s-o ajut. Presupun că se teme ca nu 
cumva să se întoarcă el şi să dea de noi. 

Există multe locuri în spitalul acesta unde poţi sta de 
vorbă la un pahar de cola sau la o cafea, dar l-a adus aici 
pentru că a vrut să mi-l arate. Sunt aproape sigur că l-a 
provocat, ca să fiu martor la ieşirea lui. 

Ne uitam lung unul la altul, în timp ce ea îşi şterge faţa şi 
braţele cu grijă. Lacrimile îi curg şuvoi pe obraji. Şi le 
tamponează uşor. Posedă acea capacitate specific feminină 
de a lacrima fără să pară că plânge. Nu suspină şi nu 
sughiţă. Buzele nu-i tremură. Mâinile îi sunt liniştite. Stă 
acolo, pe altă lume, uitându-se la mine cu ochi înceţoşaţi, 
tamponându-şi pielea cu un prosop alb. 

Timpul trece fără să-mi dau seama. Soseşte un sanitar 
şchiop care se învârte în jurul ei. Dau buzna şi trei asistente 
râzând şi vorbind tare, până când o văd şi se liniştesc dintr- 
o dată. O privesc, şuşotesc ceva, şi din când în când se uită 
şi la mine. 

A trecut destulă vreme de la plecarea lui Cliff, aşa că nu 
mai exista posibilitatea să se întoarcă. Imi surâde ideea să 
mă port ca un domn. Asistentele ies, iar Kelly îmi face semn 
cu degetul. Acum pot să mă apropii. 

— Imi pare rău, zice ea, când mă ghemuiesc alături de 
ea. 

— Nu-i nimic. 

Şi rosteşte nişte cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. 

— Vrei să mă duci la mine în cameră? 

În alte împrejurări, aceste vorbe ar putea avea 
semnificaţii profunde şi, o clipă, mintea mi-o ia razna. Îmi 
apare în faţă imaginea unei plaje exotice unde doi tineri 
îndrăgostiţi s-au hotărât să se retragă. 

Camera ei trebuie să fie o semirezervă cu o uşă care 
poate fi deschisă de foarte multă lume. Inclusiv avocaţii pot 
da buzna. 

O conduc pe Kelly în scaunul ei cu rotile pe după mese, 

218 


- JOHN GRISHAM - 


apoi în hol. 

— Etajul patru, îmi spune ea peste umăr. 

Nu mă grăbesc. Sunt foarte mândru că mă port atât de 
cavalereşte. Imi place că bărbaţii se uită la ea, în timp ce 
străbatem coridorul. 

Rămânem singuri în lift, preţ de câteva secunde. Mă las 
jos, alături de ea. 

— Te simţi bine? o întreb. 

Acum nu mai plânge. Are ochii încă umezi şi uşor înroşiţi, 
dar şi-a revenit. Dă repede din cap şi zice: 

— Mulţumesc. 

Apoi îmi ia mâna şi mi-o strânge tare. 

— iți mulţumesc din suflet. 

Liftul se smuceşte uşor şi se opreşte. Intră un doctor şi 
ea îmi lasă repede mâna. Stau în picioare în spatele 
scaunului cu rotile, ca un soţ devotat. Vreau să ne ţinem 
iarăşi de mână. 

E aproape unsprezece, după cum arată ceasul de pe 
peretele de la al patrulea etaj. Cu excepţia câtorva 
asistente şi a femeilor de serviciu, pe hol nu mai e nimeni. 
E linişte. Când trecem pe lângă camera de gardă, o 
asistentă mă măsoară din cap până în picioare. Doamna 
Riker a plecat cu un bărbat şi se întoarce cu altul. 

Cotim la stânga şi ea îmi arată o uşă. Spre surpriza şi 
încântarea mea, încăperea e numai a ei. Are şi baie şi 
fereastră. Luminile sunt aprinse. 

Nu ştiu cât se poate mişca, dar în momentul acesta e 
complet neputincioasă. 

— Trebuie să mă ajuţi, spune Kelly. 

Şi nu e nevoie să zică de două ori. Mă aplec cu grijă 
asupra ei şi îmi încolăceşte gâtul cu braţele. Mă strânge 
mai mult decât e cazul, dar nu mă plâng. Halatul îi e pătat 
de cola, însă nu-mi fac prea multe griji. E o povară dulce, 
aşa lipită de pieptul meu şi simt că nu poartă sutien. O 
strâng şi mai tare. 

O ridic uşor din scaun. E foarte simplu, pentru că nu 
cântăreşte mai mult de cincizeci de kilograme, cu tot cu 

219 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


ghips. Nu ne grăbim, lungind clipa cât se poate, apoi o pun 
în pat cu cea mai mare grijă. Ne dezlipim cu greu unul de 
celălalt. Feţele noastre sunt la doar câţiva centimetri când 
dă buzna aceeaşi asistentă de la camera de gardă. Pantofii 
cu talpa de cauciuc se aud scârţâind pe gresia de jos. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă ea, arătând spre halatul 
pătat al lui Kelly. 

Suntem încă îmbrăţişaţi şi încercăm să ne desprindem. 

— O, doar un accident, îi explica ea. 

Asistenta se mişcă întruna. Se duce la un sertar de sub 
televizor şi scoate un halat împăturit. 

— Păi, trebuie să te schimbi, spune ea, aruncându-l pe 
pat, lângă Kelly. Şi trebuie să te speli cu buretele. 

Apoi se opreşte o secundă, arată cu capul spre mine şi 
zice: 

— Pune-l să te ajute. 

Inspir adânc şi simt că leşin. 

— Mă descurc eu, zice Kelly, punând halatul pe masa de 
lângă pat. 

— Orele de vizită s-au terminat, drăguță, îmi spune 
asistenta. Luaţi-vă rămas bun, copilaşi. 

Apoi, iese din cameră. Inchid uşa şi mă întorc pe 
marginea patului. Ne studiem reciproc. 

— Unde-i buretele? întreb eu şi amândoi izbucnim în 
hohote. 

Când râde, face gropiţe adânci la colţurile gurii. 

— Stai aici, zice ea, bătând uşor cu palma pe marginea 
patului. 

Mă aşez alături de ea, cu picioarele atârnând. Nu ne 
atingem. 

Işi trage un cearşaf alb până la piept, ca şi cum ar vrea 
să-şi ascundă petele. 

Ştiu foarte bine cum stă treaba. O nevastă bătută 
rămâne măritată până la divorţ. Sau până îl ucide pe 
ticălos. 

— Aşadar, ce părere ai de Cliff? mă întreabă ea. 

— Ai vrut să mi-l arăţi, nu-i aşa? 

220 


- JOHN GRISHAM - 


— Cred că da. 

— Ar trebui împuşcat. 

— E o pedeapsă cam severă pentru un acces de furie, nu 
crezi? 

Tac o clipă şi mă uit în altă parte. Am hotărât să nu fac 
fite cu ea. Dacă tot stăm de vorbă, să fim cinstiţi. Ce caut 
eu aici? 

— Nu, Kelly, nu e prea severă. Orice bărbat care îşi bate 
soţia cu o crosă de aluminiu trebuie împuşcat. 

O urmăresc atent când rostesc aceste cuvinte, iar ea nici 
nu clipeşte. 

— De unde ştii? mă întreabă. 

— Din răsfoirea hârtiilor. Rapoartele de la poliţie, de la 
salvare, fişele de la spital. Ai de gând să aştepţi până-ţi dă 
în cap? S-ar putea să mori. Două lovituri zdravene în craniu 
şi... 

— Încetează! Nu-mi povesti mie ce-nseamnă asta! 

Se uită pe pereţi, iar când îşi întoarce ochii spre mine 
sunt plini de lacrimi. 

— Nici nu ştii ce vorbeşti. 

— Atunci, spune-mi tu. 

— Dacă voiam să discutăm despre asta, aduceam eu 
vorba. N-ai niciun drept să-mi scormoneşti viaţa. 

— Întocmesc dosarul de divorţ. Mâine aduc actele. Fă-o 
acum, cât eşti în spital. Ce dovadă mai concludentă vrei? O 
să meargă uşor. În trei luni, eşti o femeie liberă. 

Scutură din cap, de parcă aş fi complet nebun. Şi poate 
că sunt. 

— Nu înţelegi. 

— Sunt sigur că nu. Dar prevăd ce se va întâmpla. Dacă 
nu scapi de derbedeul asta, nu ştiu cât o mai duci. Am 
numele şi telefoanele de la trei organizaţii care sprijină 
femeile de care se abuzează. 

— Ce tot spui? 

— Da, de abuz e vorba, Kelly. Nu ştiai? Semnele acelea 
de la încheieturile mâinilor înseamnă abuz. Vânătăile de pe 
obraz sunt dovada că soţul tău te bate. Poţi fi ajutată. 

221 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Intentează divorţ şi vei fi sprijinită. 

Se gândeşte o secundă la ce i-am spus. În încăpere e 
linişte. 

— Nu merge cu divorţul. Am încercat deja. 

— Când? 

— Cu câteva luni în urmă. Nu ştiai? Sunt sigură că e 
înregistrat la tribunal. Cum rămâne cu urmărirea hârtiilor? 

— Şi ce s-a întâmplat cu divorţul? 

— L-am anulat. 

— De ce? 

— Pentru că mă săturasem să tot fiu pocnită. Avea de 
gând să mă omoare, dacă nu-l anulam. Zice că mă iubeşte. 

— Se vede! Pot să te-ntreb ceva? Ai tată sau vreun frate? 

— De ce? 

— Pentru că dacă fiica mea ar fi bătută de soţul ei în 
halul ăsta, i-aş rupe gâtul. 

— Tata nu ştie. Părinţii mei încă mocnesc, din cauză că 
am rămas gravidă. Nu pot să uite. L-au disprețuit pe Cliff de 
când a pus prima oară piciorul în casa noastră, iar în clipa 
în care a izbucnit scandalul, s-au închis în ei. N-am mai stat 
de vorbă de când am plecat de acasă. 

— Nu ai fraţi? 

— Nu. Nu se interesează nimeni de mine. Cel puţin, 
deocamdată. 

Asta îmi cade greu şi trece ceva timp până înţeleg. 

— Voi face ce vrei tu, îi spun. Dar trebuie să bagi divorţ. 

Işi şterge lacrimile cu degetele şi eu îi dau nişte 
pansament de pe masă. 

— Nu pot intenta divorţ. 

— De ce nu? 

— O să mă omoare. Aşa îmi spune mereu. Ştii, prima 
dată când am încercat, am avut un avocat ticălos. L-am 
găsit în anuar. Mi-am închipuit că sunt toţi la fel. S-a gândit 
că n-ar fi rău să-i înmâneze citaţia de divorţ lui Cliff la lucru, 
de faţă cu amicii lui de băutură şi din echipa de base-ball. 
Cliff, bineînţeles, s-a simţit umilit. Atunci am intrat eu prima 
oară în spital. Peste o săptămână, am anulat divorţul, iar el 

222 


- JOHN GRISHAM - 


continuă să mă amenințe. O să mă omoare. 

Spaima şi teroarea i se citesc pe chip. Se mişcă puţin şi 
se încruntă. Cred că o doare glezna cumplit. Geme şi zice: 

— Poţi să-mi pui o pernă sub picior? 

Sar de pe pat. 

— Sigur că da. 

Imi arată două perniţe groase de pe scaun. 

— Adu-mi una de-acolo, spune ea. 

Asta înseamnă, bineînţeles, că va trebui să dăm 
cearşaful la o parte. O voi ajuta. 

Se opreşte o secundă, se uita în jur şi zice: 

— Dă-mi şi halatul. 

Pornesc repede spre masă şi îi aduc halatul curat. 

— Vrei să te ajut? 

— Nu, întoarce-te. 

Incepe să-şi tragă halatul pătat peste cap. Mă întorc 
foarte încet. 

Nu se grăbeşte. Şi ca să-i pună capac, îl aruncă chiar la 
picioarele mele. E în spatele meu, la mai puţin de un metru 
şi jumătate, doar în chiloţi şi cu ghipsul pe picior. Cred că 
nu s-ar supăra, dacă m-aş întoarce şi m-aş uita la ea. 
Ameţesc, numai gândindu-mă la asta. 

Inchid ochii şi mă-ntreb ce caut eu aici. 

— Rudy, vrei să-mi aduci un burete? ciripeşte ea. E în 
baie. Udă-l puţin. Şi un prosop, te rog. 

Mă întorc. Stă în fund, în mijlocul patului, strângându-şi 
cearşaful subţire în jurul pieptului. Nu s-a atins încă de 
halatul curat. 

Nu pot sa mă abţin s-o privesc. 

— Acolo, îmi arată ea cu capul. Ş 

Intru în baia aceea mică, unde găsesc un burete. În timp 
ce îl ud, mă uit la ea în oglinda de deasupra chiuvetei. li 
văd spatele prin uşa întredeschisă. În întregime. Pielea îi e 
netedă şi bronzată, dar are o vânătaie oribilă între 
omoplaţi. 

Mă hotărăsc să o spăl eu. Sunt sigur că vrea asta. E 
lovită şi vulnerabilă. Îi place să flirteze şi vrea să-i văd 

223 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


trupul. Tremur tot. 

Apoi, se aud voci. S-a întors asistenta. Când ies din baie, 
ea se fâţâie de colo-colo prin cameră. Se opreşte şi îmi 
rânjeşte, de parcă ne-a prins. 

— Gata, zice ea. E aproape unsprezece şi jumătate. Aici 
nu e hotel. 

Îmi smulge buretele din mână. 

— Mă ocup eu de asta. Şi-acum, afară. 

Rămân aşa şi-i zâmbesc lui Kelly, visând că-i ating 
picioarele. Asistenta mă apucă zdravăn de cot şi mă trage 
spre uşa. 

— leşi, bombăneşte ea, prefăcându-se supărată. 

La trei noaptea mă strecor în hamac şi mă legăn absent 
în întunericul liniştit, uitându-mă la stele printre crengi şi 
frunze, amintindu-mi de mişcările ei încântătoare, auzindu-i 
vocea tulburată şi visându-i picioarele. 

Mie îmi revine sarcina să o apăr, n-are pe altcineva. 
Aşteaptă s-o salvez, apoi s-o readuc la viaţă. E clar pentru 
amândoi ce se va întâmpla pe urmă. 

O simt încolăcindu-mi gâtul, lipindu-se de mine în clipele 
acelea minunate. E uşoară ca fulgul în braţele mele. 

Vrea s-o privesc, să-i mângâi carnea cu buretele acela 
cald. Ştiu că-i aşa. Şi diseară, aşa voi face. 

Mă uit printre arbori cum răsare soarele, apoi adorm, 
numărând orele până o voi vedea din nou. 


224 


- JOHN GRISHAM - 


19 


Stau în biroul meu şi studiez pentru examen, pentru că 
n-am altceva mai bun de făcut. Imi dau seama că nu mi se 
prea dă de lucru, din cauză că nu sunt încă avocat. Şi nici 
nu voi fi, până nu intru în barou. 

Mi-e greu să mă concentrez. Cum de m-am îndrăgostit de 
o femeie măritată, tocmai cu câteva zile înainte de 
examen? În perioada aceasta, ar trebui să am mintea cât 
mai clară, să nu mă distragă nimic, să mă concentrez 
asupra unui singur ţel. 

E o păguboasă, încerc eu să mă conving. O fată bătută 
de soartă, plină de cicatrice. Multe dintre ele nu i se vor 
vindeca niciodată. lar el e periculos. Numai gândul că alt 
bărbat i-ar putea atinge funduleţul ei cel drăgălaş l-ar 
scoate din minţi. 

Meditez la toate acestea cu picioarele pe birou şi cu 
ceafa sprijinită în mâini, privind visător ca prin ceaţă. 
Deodată, uşa se dă în lături şi Bruiser dă buzna. 

— Ce faci? latră el. 

— Studiez, îi răspund, sărind şi luându-mi o poziţie 
decentă. 

— Credeam că înveţi după-amiază. Acum e zece şi 
jumătate. 

Se plimbă nervos prin faţa biroului meu. 

— Uite ce-i, Bruiser, astăzi e vineri. Miercurea viitoare 
începe examenul. Mi-e frică. 

— Atunci, du-te şi studiază la spital. Şi fă rost de-un caz. 
De trei zile n-ai venit cu nimic nou. 

— E greu să înveţi şi să stai la pândă în acelaşi timp. 

— Deck poate. 

— Da, Deck, eternul învățăcel. 

— Am primit mai adineauri, un telefon de la Leo F. 
Drummond. lţi spune ceva numele ăsta? 

— Nu. De ce? Ar trebui? 

— E unul dintre partenerii principali de la Tinley Britt. 


225 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Pledează extraordinar şi e specializat în litigii comerciale. 
Pierde foarte rar. Mare avocat! La fel ca firma lui. 

— Ştiu totul despre Trent & Brent. 

— Ei, afla că vei şti şi mai multe. Îi reprezintă pe cei de la 
Marele Profit. Drummond e consilierul principal. 

Bănuiam că sunt cel puţin o sută de firme în oraşul 
acesta care se ocupa de miile de societăţi de asigurări. 
Cum se face că Marele Profit şi Trent & Brent - două 
societăţi pe care le urăsc din tot sufletul - au ajuns să 
coalizeze? 

Ciudat, reacţionez destul de bine. De fapt, nu sunt 
tocmai surprins. 

Observ deodată că Bruiser se plimbă de colo-colo şi 
vorbeşte precipitat. E clar că e îngrijorat. Din cauza mea, a 
intentat un proces de zece milioane împotriva unei societăţi 
reprezentate de un avocat care îl intimidează. Asta mă 
amuză. Nici n-am visat vreodată că Bruiser Stone se teme 
de ceva pe lumea asta. 

— Şi ce-a zis? 

— Mai nimic. Mi-a spus că de acest caz se ocupa Harvey 
Hale, un ticălos, care i-a fost coleg de cameră la Yale, acum 
treizeci de ani, când erau la facultate, şi care, dacă nu ştiai, 
a fost un avocat extraordinar, specializat în apărarea 
societăţilor de asigurări, înainte să facă un infarct şi să-şi 
schimbe cariera, la recomandarea medicului. Aşa a ajuns 
judecător. Cu siguranţă, nu va admite în numele nici unei 
pledoarii din lume, mai mult de zece mii de dolari 
penalizare. 

— Cine m-a pus să-ţi mai cer amănunte? 

— Aşadar, îl avem pe Leo F. Drummond cu personalul lui 
grozav, plus pe judecătorul acela. Te-ai dus pe copcă! 

— Eu? Păi, tu ce cusur ai avea? 

— O, eu o să te-ajut. Dar e felia ta. Au să te sufoce cu 
hârţoagele, zice el şi se îndreaptă spre uşă. Nu uita că sunt 
plătiţi cu ora. Cu cât fac mai multe acte, cu atât primesc 
mai mulţi bani. 

Îmi râde în nas şi trânteşte uşa, fericit parcă la gândul că 

226 


- JOHN GRISHAM - 


am căzut în ghearele lupului. 
Sunt pierdut. La Trent & Brent sunt peste o sută de 
avocaţi. Dintr-o dată mă simt tare singur. 


Mănânc o farfurie de supă la Trudy, împreună cu Deck. 
Puţinii clienţi care îşi iau prânzul sunt toţi muncitori 
necalificaţi. Miroase a untură, a sudoare şi a carne friptă. 
Aici îi place lui Deck cel mai mult să mănânce, pentru că a 
reuşit să pună mâna pe nişte cazuri de accidente de 
muncă. Unul s-a soldat chiar cu treizeci de mii de dolari. A 
primit atunci o treime din douăzeci şi cinci la sută, adică 
două mii cinci sute. 

Îmi mai mărturiseşte, cu nasul în farfurie, că mai 
frecventează şi câteva baruri din zonă. Işi scoate cravata, 
încearcă să pară un băiat oarecare şi pierde vremea la un 
pahar de cola. Stă şi ascultă muncitorii care îşi ung gâtlejul 
după muncă. Ar putea să-mi spună şi mie unde sunt 
barurile bune, „păşunile grase”, cum îi place lui să le 
numească. Deck e o comoară de sfaturi în ceea ce priveşte 
vânarea de cazuri şi de clienţi. 

Da, bineînţeles, se duce, din când în când, şi în cluburile 
mai deocheate, dar numai cu scopul să-şi găsească 
clientelă. Îmi repetă întruna că trebuie doar să te mişti. Lui 
îi plac cazinourile din inima statului, deşi sunt considerate 
neatrăgătoare, din cauză că sunt frecventate de oameni 
săraci care îşi pun la bătaie doar banii de coşniţă. Dar 
tocmai acolo dai de câte ceva gras. Criminalitatea e în 
creştere. La fel, divorţurile şi falimentul. Toate acestea, 
pentru că tot mai multă lume e atrasă de jocurile de noroc. 
Şi ăştia au nevoie de avocaţi. În principiu, există multă 
suferinţă acolo, şi el e vigilent. A dat de un fir. 

O să mă ţină la curent. 


Seara mănânc la spital, în cafeneaua „diafană”, după 
cum i-au zis un grup de interni. Salată de paste făinoase, 
într-un castron de plastic. Învăţ puţin şi mă tot uit la ceas. 

La zece, soseşte domnul mai în vârstă, cu jacheta roz. E 

227 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


singur însă. Se opreşte, se uită în jurul lui, mă vede şi se 
îndreaptă spre mine cu chipul sever, fără nicio plăcere. 

— Sunteţi domnul Baylor? mă întreabă el politicos. 

Ţine un plic în mână, pe care mi-l pune în faţă, când dau 
afirmativ din cap. 

— E de la doamna Riker, zice, aplecându-se uşor din 
talie, apoi pleacă. 

Plicul e alb, obişnuit îl deschid şi scot un cartonaş pe care 
scrie: 


Dragă Rudy, 


Doctorul mi-a dat drumul din spital în dimineaţa aceasta, 
aşa că acum sunt acasă. Iti mulțumesc pentru tot. Roagă-te 
pentru noi. Eşti un băiat minunat. 


Semnătura, apoi, un post scriptum: 


Te rog, nu-mi telefona şi nici nu-mi scrie. Nu încerca să 
mă vezi. Ne-ar aduce numai necazuri. Iti mulțumesc din 
nou. 


Ştia că voi fi aici şi că o voi aştepta credincios. Cu atâtea 
gânduri şi dorinţe care m-au sfâşiat în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, nici nu mi-a trecut prin minte că ar mai putea 
să şi plece. Eram absolut sigur că ne vom întâlni în seara 
aceasta. 

Pornesc fără niciun ţel pe coridoarele nesfârşite, 
încercând să-mi revin. Sunt hotărât s-o văd. Are nevoie de 
mine, pentru că nu exista nimeni care s-o ajute. 

Găsesc o carte de telefon, într-o cabină, unde e trecut şi 
Cliff Riker. Formez numărul, dar robotul mă informează că 
linia a fost deconectată. 


228 


- JOHN GRISHAM - 


20 


Sosim la mezaninul hotelului, miercuri dimineata, 
devreme, şi suntem dirijaţi cu mână sigură spre o sală de 
bal mai mare ca un stadion. Suntem înregistraţi şi 
catalogaţi, cu taxele plătite dinainte. Toată lumea discută 
nervos, fără prea multă căldură însă. Suntem cu toţii morţi 
de frică. 

Dintre cei aproximativ două sute de candidaţi care dau 
examenul de intrare în barou în această sesiune, cel puţin 
jumătate au terminat Universitatea de Stat din Memphis, 
luna trecută. Sunt prietenii şi duşmanii mei. Booker se 
aşază la o masă departe de mine. Am hotărât să nu stăm 
împreună. Sara Plankmore Wilcox şi S. Todd stau într-un 
colţ din partea cealaltă a sălii. S-au căsătorit sâmbăta 
trecută. Casă de piatră! El e un tip bine, ferchezuit şi cu 
aere de prinţ. Sper să pice. Şi Sara, la fel. 

Simt cum pluteşte în aer spiritul competitiv, la fel ca în 
primele săptămâni de facultate, când mă interesa grozav 
cât a progresat fiecare. Dau din cap în semn de salut spre 
nişte cunoştinţe, sperând din toată inima să pice, pentru că 
şi ei îmi doresc în sinea lor acelaşi lucru. Asta prin natura 
profesiei. 

O dată aşezaţi cum trebuie la mesele pliante, depărtate 
bine una de alta, ni se citesc timp de vreo zece minute 
instrucţiunile. Subiectele ne sunt împărţite la ora opt fix. 

Examenul începe cu o secţiune numită Multi-Stat, nişte 
teste-grilă derutante, interminabile, care se referă la corpul 
de legi comune tuturor statelor. Mi-e imposibil să spun cât 
sunt de bine pregătit. Dimineaţa se scurge încet. lau masa 
de prânz într-un bufet liniştit din hotel, împreună cu Booker, 
fără să vorbim despre examen. 

La cină, mănânc un sandviş cu carne de curcan, 
împreună cu domnişoara Birdie. La nouă, sunt în pat. 


Examenul se termină vineri, la ora cinci după-amiază, cu 
229 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


un geamăt general. Suntem prea vlăguiţi, ca să sărbătorim 
evenimentul. Ne sunt strânse lucrările pentru ultima oară şi 
ni se spune că putem pleca. Cineva face propunerea să 
bem ceva rece undeva, în amintirea zilelor trecute, aşa că 
şase dintre noi ne strângem la Yogi's. In seara aceasta, 
Prince e plecat şi nici urmă de Bruise, ceea ce mă face să 
răsuflu uşurat, pentru că nu mi-ar plăcea deloc să fiu văzut 
de prieteni în prezenţa şefului meu. Ar începe să-mi pună 
tot felul de întrebări, în legătură cu ceea ce fac. N-am 
nevoie decât de un an, ca să găsesc o slujbă mai bună. 

Încă după primul semestru de facultate, am învăţat că nu 
e bine să discuţi despre examene. Dacă te verifici, te oftici 
al naibii când vezi că ţi-a scăpat ceva. 

Mâncăm pizza, bem vreo două beri, dar suntem prea 
obosiţi să facem vreo prostie. În drum spre casă, Booker 
îmi spune că examenul acesta l-a îmbolnăvit fizic. E sigur 
că l-a picat. 


Dorm douăsprezece ore. l-am promis domnişoarei Birdie 
că astăzi mă pun pe treabă, dacă nu plouă. Când mă 
trezesc, în sfârşit, încăperea e scăldată de razele soarelui. E 
cumplit de cald, pâclă şi umezeală, aşa cum e în iulie, la 
Memphis. După trei zile în care mi-am stors imaginaţia şi 
memoria şi mi-am obosit ochii într-o sală fără ferestre, abia 
aştept să mă umplu de sudoare şi de pământ. O şterg de- 
acasă pe furiş şi în douăzeci de minute parchez pe aleea 
familiei Black. 

Donny Ray aşteaptă în pridvorul din faţă. E îmbrăcat în 
blugi, cu adidaşi, şosete negre şi un tricou alb. Pe cap, 
poartă o şapcă obişnuită de base-ball care pare prea mare 
pentru faţa lui emaciată. Merge în baston, dar e nevoie de 
un braţ puternic, ca să se poată ţine pe picioare. Il târăsc 
împreuna cu Dot pe trotuar şi îl aşezăm cu grijă pe locul din 
faţă al maşinii mele. Răsuflă uşurată. Donny Ray n-a mai 
ieşit din casă de luni de zile, îmi spune ea. De data asta 
rămâne ea acasă doar cu Buddy şi cu pisicile. 

În timp ce traversăm oraşul, Donny Ray îşi sprijină bărbia 

230 


- JOHN GRISHAM - 


de bastonul pe care îl ţine între picioare. În afară de faptul 
că-mi mulţumeşte o dată, nu prea mai zice nimic. 

A terminat liceul la vârsta de nouăsprezece ani. Fratele 
lui geamăn, Ron, a absolvit cu un an înaintea lui. N-a 
încercat să dea la colegiu. A lucrat doi ani ca funcţionar 
într-un magazin, dar a plecat de acolo, după un jaf. Imi 
spune în două cuvinte despre perioada cât a fost angajat. 
N-a plecat niciodată de-acasă. Din documentele pe care le- 
am studiat până acum, am aflat că Donny Ray n-a depăşit 
niciodată salariul minim. 

Ron, pe de altă parte, şi-a croit drumul prin şcoli, şi acum 
face studii superioare la Houston. Nici el nu s-a căsătorit şi 
vine rareori prin Memphis. Băieţii n-au fost niciodată 
apropiaţi, după spusele lui Dot. Donny Ray stătea mai mult 
în casă, citea şi construia aeromodele. Ron mergea cu 
bicicleta şi o dată a intrat chiar într-o bandă de puşti 
vagabonzi. Amândoi au fost băieţi buni, m-a asigurat ea. 
Din dosar reiese foarte clar că măduva osoasă a lui Ron s- 
ar potrivi perfect pentru transplantul lui Donny Ray. 

Maşinuţa mea prăpădită ne hurducă pe străzi. El stă cu 
ochii ţintă înainte, cu cozorocul şepcii căzut pe frunte, şi 
vorbeşte numai când e întrebat. Parcăm alături de 
Cadillacul domnişoarei Birdie şi îi spun că locuiesc în căsuţa 
aceasta veche şi drăguță, dintr-o zonă atât de selectă. Mă 
îndoiesc că l-am impresionat. Il conduc pe lângă grămada 
de saci cu îngrăşământ, până la un loc umbros de pe 
terasa. 

Domnişoara Birdie ştie că îl aduc să ne viziteze şi ne 
aşteaptă nerăbdătoare cu limonadă proaspătă. Nici n-apuc 
bine să fac prezentările, că preia imediat comanda. 
Prăjitură? Zahăr candel? Ceva de citit? Îi propteşte întruna 
la perniţe pe lângă el, ciripind fericită tot timpul. Are o 
inimă de aur. l-am explicat că i-am cunoscut pe părinţii lui 
Donny Ray la Grădina cu Chiparoşi, aşa că se simte foarte 
apropiată de băiat. Aparține turmei ei. 

De îndată de Donny Ray a fost instalat la adăpost de 
orice rază de soare care i-ar putea băşica pielea ca varul, 

231 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


domnişoara Birdie îmi declară că e timpul să ne apucăm de 
treabă. Se opreşte dramatic şi cercetează curtea din spate, 
îşi scarpină bărbia, de parcă ar cădea pe gânduri, apoi îşi 
lasă molcom privirile să coboare asupra mormanului de 
bălegar. Dă câteva comenzi, de ochii lui Donny Ray şi eu 
mă reped la saci. 

Curând, sunt lac de sudoare, dar de data aceasta mă 
bucur de fiecare clipă de muncă. La început, domnişoara 
Birdie se plânge de umiditate, apoi se hotărăşte să-şi facă 
de lucru cu florile din jurul terasei, unde e mai răcoare. O 
aud vorbind întruna cu Donny Ray care nu prea deschide 
gura, dar se bucură de aerul curat. La un moment dat, 
trecând cu roaba prin faţa lor, observ că cei doi joacă 
dame. La al doilea transport, o găsesc pe ea aşezată 
confortabil alături de el şi arătându-i nişte poze dintr-o 
carte. 

M-am frământat mult, dacă s-o rog pe domnişoara Birdie 
să-l ajute pe Donny Ray. Cred din tot sufletul că femeia 
aceasta bună ar completa un cec pentru transplantul lui 
Donny Ray, dacă are într-adevăr bani. Dar n-am făcut-o, din 
două motive. Mai întâi, pentru că e deja prea târziu să se 
mai facă transplantul. lar apoi, fiindcă domnişoara Birdie s- 
ar simţi umilită, dacă n-ar avea bani. Şi-aşa m-a suspectat 
că mă interesează prea mult averea ei. N-am cum să-i cer 
aşa ceva. 

Indată ce s-a pus diagnosticul de leucemie acută, s-a 
încercat vag colectarea unor fonduri pentru tratament. Dot 
a luat legătura cu câţiva prieteni care au pus poza lui 
Donny Ray prin cafenelele şi magazinele din partea de nord 
a Memphisului. N-au obţinut mare lucru, după spusele ei. 
Au închiriat un restaurant local şi-au dat o petrecere mare, 
au servit oaspeţii cu somn şi cu alge. Au invitat până şi un 
disc jokey. Au ieşit în pierdere cu douăzeci şi opt de dolari. 

Prima şedinţa de citostatice a costat patru mii de dolari, 
dintre care Spitalul Sfântul Petru a suportat două treimi. 
Restul l-au adunat ei, cum au putut. Peste cinci luni, boala 
a izbucnit cu şi mai mare intensitate. 

232 


- JOHN GRISHAM - 


În timp ce dau cu lopata, car şi transpir, îmi analizez 
toate energiile mentale în ura faţă de Marele Profit. Nu că 
mi-ar fi greu, dar am nevoie de foarte multă forţă, ca să 
prind curaj acum că am început războiul împotriva unei 
firme ca Tinley Britt. 

Masa de prânz constituie o surpriză plăcută. Domnişoara 
Birdie a făcut supa de pui - e drept că nu asta mi-aş fi dorit 
eu într-o zi atât de fierbinte, dar, oricum, e o schimbare 
faţă de sandvişurile cu carne de curcan. Donny Ray 
mănâncă o jumătate de farfurie, apoi zice că trebuie să se 
odihnească. l-ar plăcea să se întindă în hamac. Il conducem 
prin iarbă şi îl culcăm acolo. Deşi temperatura a depăşit 
treizeci şi două de grade, ne cere o pătură. 


Stăm jos la umbră, mai sorbim nişte limonadă şi vorbim 
despre tristeţea băiatului. li povestesc puţin că i-am dat în 
judecată pe cei de la Marele Profit, accentuând asupra 
sumei de zece milioane pe care am cerut-o ca daune. Imi 
pune câteva întrebări generale despre examenul de intrare 
în barou, apoi se duce în casă. 

Când se întoarce, îmi înmânează un plic de la un avocat 
din Atlanta. Recunosc numele şi adresa. 

— Poţi să-mi dai o explicaţie? mă întreabă, stând în faţa 
mea cu mâinile în şolduri. 

Avocatul i-a scris domnişoarei Birdie, ataşând şi o copie a 
scrisorii mele, unde spuneam că o reprezint pe ea, că mi s- 
a cerut să refac testamentul şi că, din acest motiv, am 
nevoie de informaţii în legătură cu averea lăsată de soţul ei 
decedat. In scrisoarea pe care i-a trimis-o o întreabă doar 
dacă poate să-mi dezvăluie ceva din toate acestea. Tonul e 
neutru, ca şi cum s-ar conforma unor ordine. 

— Păi e foarte simplu, zic eu. Sunt avocatul 
dumneavoastră şi încerc să strâng informaţii. 

— Dar nu mi-ai spus că ai de gând să faci săpături în 
Atlanta. 

— Ce-i rău în asta? Ce se ascunde în spatele acestei 
afaceri, domnişoară Birdie? De ce atâtea secrete? 

233 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Judecătorul a închis dosarul, zice ea ridicând din 
umeri, ca şi când cu asta pune capăt discuţiei. 

— Ce e în dosarul acesta? 

— Tot felul de nimicuri. 

— Care vă privesc pe dumneavoastră? 

— Doamne fereşte! 

— Bun. Atunci, pe cine? 

— E vorba de familia lui Tony. Ştii, fratele lui a fost 
putred de bogat, acolo, în Florida. A avut mai multe 
neveste şi copii. Toţi din familie au fost cam ţicniţi. S-au 
certat pentru testamentele lui, patru la număr, mi se pare. 
Nu prea ştiu mare lucru, dar am auzit că o dată, după ce s- 
a terminat toată tărăşenia, i-au plătit pe avocaţi cu şase 
milioane. O parte din bani i-au revenit lui Tony care a mai 
trăit destul, ca să-i moştenească, conform legislaţiei din 
Florida. El însă, murind, n-a mai apucat să vadă banii. În 
urma lui, n-am mai rămas decât eu. Asta-i tot ce ştiu. 

N-are importanţă cum a obţinut banii. Dar mi-ar plăcea 
să ştiu cât a moştenit. 

— Vreţi să discutam despre testament? 

— Nu. Mai târziu, zice ea, luându-şi mănuşile de 
grădinărit. Hai la muncă. 


După câteva ore, stau cu Dot şi cu Donny Ray pe terasa 
năpădită de buruieni din faţa bucătăriei lor. Din fericire, 
Buddy s-a dus la culcare. Donny Ray e epuizat, după ziua 
petrecută la domnişoara Birdie. 

E sâmbătă seara şi pâcla care pluteşte prin mahala se 
amestecă cu mirosul de cărbune şi de carne la grătar. 
Glasurile bucătarilor ad-hoc din grădinile din spatele 
caselor trec peste gardurile de lemn şi peste tufişuri până 
la noi. 

E mai comod să stai şi să asculţi decât să conversezi. Dot 
preferă să fumeze şi să-şi bea cafeaua decofeinizată, 
furnizându-ne, din când în când, câte o bârfă despre vecini. 
Sau despre câinii lor. Săptămâna trecută, pensionarul care 
locuieşte alături şi-a tăiat un deget la circular. Îmi spune 

234 


- JOHN GRISHAM - 


treaba asta de cel puţin trei ori. 

Dar nu-mi pasă. Aş putea să stau acolo şi să ascult ce 
zice ore întregi. Sunt încă ameţit după examen. Mă amuză 
orice. Şi când reuşesc să nu mă gândesc la barou, mă simt 
bântuit de Kelly. Nu se poate să nu găsesc o cale mai puţin 
periculoasă, ca să iau legătura cu ea. Timpul le rezolvă pe 
toate. 


235 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


21 


Centrul Shelby de Justiţie Districtuală e o clădire 
modernă, cu douăsprezece niveluri, din mijlocul oraşului şi 
e conceput ca un fel de dispecerat unic al legii. Are o 
mulţime de săli de tribunal şi de cabinete pentru funcţionari 
şi administratori. Tot aici îşi au sediul procuratura şi şeriful. 
Au până şi un arest. 

Tribunalul destinat proceselor penale are zece secţiuni, 
zece judecători, fiecare cu cazurile lui, care intră pe rol în 
săli diferite. Etajele de la mijloc mişună de avocaţi, de 
poliţişti şi de acuzaţi, dar Deck cunoaşte drumul. A dat 
înainte câteva telefoane. 

Îmi arată uşa de la secţiunea a patra şi îmi spune că ne 
întâlnim acolo într-o oră. Intru şi mă aşez pe o bancă din 
spate. Sala e mochetată, şi mobilierul e deprimant de 
modern. In faţă, roiesc avocaţii ca albinele. Intr-o boxă din 
dreapta, sunt vreo doisprezece arestaţi care îşi aşteaptă 
rândul să apară în faţa judecătorului. Un procuror oarecare 
răsfoieşte nişte hârtii, căutând numele acuzatului care 
urmează să fie audiat. 

In rândul al doilea din faţă, îl văd pe Cliff Riker. Şuşoteşte 
cu avocatul său şi se uită peste nişte acte. Soţia lui nu e în 
sală. 

Când apare judecătorul, toata lumea se ridică în picioare. 
Se abordează câteva cazuri cu privire la reducerea sau 
renunţarea la cauţiune, se discută despre termene stabilite 
deja. Avocaţii se sfătuiesc scurt, apoi dau din cap şi îi 
şoptesc câte ceva judecătorului. 

Aprodul strigă numele lui Cliff şi acesta se îndreaptă 
semet spre podiumul din faţa băncilor. Lângă el, vine şi 
avocatul, cu un teanc de acte în mână. Procuroarea anunţă 
că s-a renunţat la acuzaţii, din lipsă de probe. 

— Unde este victima? îl întrerupe judecătorul. 

— A preferat să nu vină aici, răspunde procuroarea. 

— De ce? întreabă judecătorul. 


236 


- JOHN GRISHAM - 


Pentru că e într-un scaun cu rotile, îmi vine mie să strig. 

Procuroarea ridică din umeri, în semn că nu ştie sau chiar 
că nu-i pasă. Ridică şi avocatul lui Cliff din umeri, de parcă 
l-ar mira că micuța doamna n-a venit aici să-şi etaleze 
rănile. 

Procuroarea e o persoană ocupată. Are de rezolvat zeci 
de cazuri până la prânz. Recită repede cele ce s-au 
petrecut, arestarea, lipsa de probe, din cauză că victima nu 
vrea să depună mărturie. 

— Asta-i a doua oară, zice judecătorul, fixându-l pe Cliff. 
De ce nu divorţezi, înainte s-o omori? 

— Încercăm să ne acomodam, domnule judecător, zice 
Cliff pe un ton umil, prefăcut. 

— Să vă grăbiţi. Dacă mai văd asemenea acuzaţii, nu le 
mai anulez. Ai înţeles? 

— Da, domnule, răspunde Cliff, căindu-se, chipurile, că e 
aşa o pacoste. 

Avocatul prezintă actele, iar judecătorul le semnează, 
clătinând din cap. Acuzaţiile sunt anulate. 

Incă o dată, glasul victimei nu a fost auzit. Ea e acasă, cu 
glezna frântă, dar nu asta a făcut-o să nu se prezinte. Se 
ascunde, pentru că se teme să nu fie bătută din nou. Mă 
întreb cu ce preţ a renunţat la acuzaţii. 

Cliff dă mâna cu avocatul şi trece printre bănci, pe lângă 
mine. E liber să facă ce pofteşte, păstrându-şi imunitatea, 
numai pentru că pe ea nu o ajută nimeni. 

Există o logică păguboasă a acestei benzi rulante 
justiţiare. La doi paşi, sunt siluitorii, ucigaşii şi traficanţii de 
droguri, îmbrăcaţi în salopete portocalii, cu cătuşe la mâini. 
Abia au timp să-i treacă în revistă pe ticăloşii aceştia şi să 
le aplice nişte măsuri legale oarecare. Cum să se mai 
îngrijească acest sistem de drepturile unei neveste 
molestate? 

Deck a dat nişte telefoane, săptămâna trecută, în timp 
ce eram la examenul de intrare în barou. A aflat, astfel, 
noua adresă şi numărul de telefon ale familiei Riker. S-au 
mutat de curând într-un complex mare de apartamente, din 

237 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


sud-estul oraşului. Patru sute de dolari chirie pentru un 
apartament cu un singur dormitor. Cliff lucrează la o 
companie de mărfuri, nu departe de birourile firmei 
noastre, într-o gară. Nu au sindicat. Deck bănuieşte că 
primeşte vreo şapte dolari pe oră. Avocatul lui e un târâie- 
brâu, ca sutele de mii din acest oraş. 

l-am spus lui Deck adevărul despre Kelly. Mi-a declarat 
că, după părerea lui, e bine că l-am informat, pentru că 
atunci când Cliff îmi va zbura creierii cu un pistol, el o să fie 
prin preajmă şi o să povestească cum s-a întâmplat. 

A adăugat să nu mă mai gândesc la ea. N-o să-mi aducă 
decât necazuri. 


Găsesc un bileţel pe biroul meu, prin care sunt chemat 
urgent la Bruiser. E singur în spatele biroului său imens şi 
vorbeşte la telefonul din dreapta. Mai are un aparat în 
partea stângă şi încă vreo trei la mijloc, iar în maşină şi în 
servietă, câte unul celular. Plus cel pe care mi l-a dat mie, 
ca să poată da de mine la orice oră din zi sau din noapte. 
Imi face semn să iau loc, îşi dă ochii negri, înroşiţi, peste 
cap, ca şi cum ar conversa cu cine ştie ce nebun, apoi 
mârâie un răspuns afirmativ în receptor. Rechinii dorm ori 
s-au ascuns după pietre. Filtrul din acvariu bâzâie şi scoate 
bule de aer. 

Deck mi-a şoptit că Bruiser face între trei sute şi cinci 
sute de mii de dolari pe an numai din avocatură. Greu de 
crezut, dacă te uiţi la încăperea aceasta dezordonată. Patru 
dintre asociaţii lui bat maidanele în căutare de cazuri de 
vătămare corporală. (Şi-acum, mă are şi pe mine.) Deck a 
reuşit să pună mâna pe cinci cazuri anul trecut, ceea ce i-a 
adus lui Bruiser un venit de o sută cincizeci de mii de 
dolari. Se mai ocupă şi de cazurile traficanţilor de droguri, 
ceea ce i-a adus reputaţia, în lumea interlopă, că ar fi un 
avocat de încredere. Dar, după spusele lui Deck, veniturile 
reale ale lui Bruiser Stone provin din investiţii. E amestecat 
până peste cap în afacerile cu baruri deocheate din 
Memphis şi din Nashville. Administraţia federală se 

238 


- JOHN GRISHAM - 


străduieşte zadarnic să afle ce venituri are din acestea. 
Fiind însă o afacere ce se bazează pe bani lichizi, nimeni nu 
poate şti adevărul. 

A divorţat de trei ori, mi-a povestit Deck, în timp ce 
molfăia un sandviş plin de grăsime, la Trudy, şi are trei 
copii adolescenţi care, nici nu mă miră, locuiesc cu mamele 
lor naturale. Lui îi place compania tinerelor care dansează 
pe mese, bea şi joacă extrem de mult şi nu va avea 
niciodată destui bani ca să fie mulţumit, indiferent cât ar 
câştiga. 

Cu şapte ani în urmă, a fost arestat fiind acuzat de 
Curtea Federală pentru nişte afaceri cu gangsteri, dar 
autorităţile n-au avut nicio şansă să dovedească ceva. 
Acuzaţiile au fost anulate, după un an. Deck mi-a destăinuit 
că se cam teme de investigaţiile curente ale FBl-ului în 
lumea interlopă din Memphis, în care apăreau mereu 
numele lui Bruiser Stone şi al lui Prince Thomas. Tot el mi-a 
spus că Bruiser se comportă în ultima vreme cam ciudat - 
bea prea mult, se enervează repede şi umblă tunând şi 
fulgerând prin clădire, mai rău ca oricând. 

In ceea ce priveşte telefoanele, Deck e sigur că FBl-ul a 
pus microfoane ascunse în fiecare aparat, inclusiv într-al 
meu. Crede acelaşi lucru şi despre pereţi. Au mai făcut-o şi 
înainte, mi-a spus el pe un ton grav. Şi mi-a atras atenţia să 
am grijă, că la Yogi's e la fel. 

Mi-a băgat în cap aceste gânduri „reconfortante” ieri, 
după-amiază. Dacă trec examenul de intrare în barou, plec 
de-aici chiar fără un ban în buzunar. 

Bruiser pune, în sfârşit, receptorul jos şi îşi şterge ochii 
obosiţi. 

— Vită-te puţin prin astea, îmi spune el, aruncându-mi un 
teanc gros de hârtii. 

— Despre ce e vorba? 

— Răspunsul de la Marele Profit. Ai să afli acum de ce e 
dificil să dai în judecată marile corporaţii. Au o grămadă de 
bani, ca să angajeze o mulţime de avocaţi care, la rândul 
lor, se-apucă de scris în neştire. Probabil că Leo F. 

239 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Drummond îi taxează pe cei de la Marele Profit cu câte 
două sute cincizeci pe oră. 

E vorba de o moţiune prin care se anulează cazul Black, 
pe baza unei scrisori de şaizeci şi trei de pagini. Mai e şi o 
notiţă prin care suntem anunţaţi că argumentele vor fi 
prezentate în cadrul unei audieri în faţa Onorabilului 
Harvey Hale. 

Bruiser mă urmăreşte cu calm. 

— Bun venit pe câmpul de bătaie. 

Mi s-a pus un nod zdravăn în gât. Mi-ar trebui zile-n şir să 
reacţionez la o asemenea urare. 

— Impresionant, bâigui eu, cu gura căscată. Nici nu ştiu 
de unde să încep. 

— Citeşte regulile cu atenţie. Dă un răspuns acestei 
moţiuni. Scrie şi tu o expunere, din punctul tău de vedere. 
Acţionează rapid. Nu-i chiar aşa rău cum pare. 

— Nu? 

— Nu, Rudy. Nu-i decât hârţogăraie. Ai să te obişnuieşti. 
Ticăloşii ăştia vor înainta orice moţiune posibilă şi vor mai 
inventa câteva, pe deasupra. Şi toate vor fi susţinute de 
expuneri impresionante. Au să ceară Curţii să planifice o 
audiere pentru fiecare drăgălaşă de moţiune. Nu le pasă 
dacă pierd sau câştigă. Oricum, fac o grămadă de bani. Și- 
apoi, în felul acesta întârzie procesul. S-au perfecţionat 
până la artă şi clienţii lor plătesc. Scopul e să te jupoaie, 
până la proces. 

— M-am săturat deja. 

— E o porcărie. Drummond nu face decât să pocnească 
din degete şi să spună: „Vreau o moţiune de anulare”, şi 
trei asociaţi se „îngroapă” îndată în bibliotecă, iar doi 
asistenţi le pun pe computere expuneri din procese mai 
vechi. Şi cu asta, basta! In câteva clipe, apare un rezumat 
al argumentelor lor, profund documentat. Apoi, Drummond 
îl va citi de nenumărate ori, îl va studia pentru două sute 
cincizeci pe oră, poate îşi mai pune şi vreun partener mai 
tânăr să-l analizeze. După care, n-are decât să-l editeze, 
să-l scurteze şi să-l modifice pe ici, pe colo, aşa că asociaţii 

240 


- JOHN GRISHAM - 


se pot întoarce liniştiţi la bibliotecă, iar asistenții la 
computerele lor. E o pierdere de vreme, dar Marele Profit 
are destui bani şi nu se dă înapoi să plătească firme ca 
Tinley Britt. _ 

Mă simt ca şi cum m-aş pune cu o armată. Incep să sune 
două telefoane deodată, iar Bruiser îl înşfacă pe cel mai 
apropiat. 

— Apucă-te de treabă, îmi aruncă el, apoi rosteşte în 
receptor: Da... 

Car teancul de hârtii la mine în cabinet, cu amândouă 
mâinile. Închid uşa şi citesc moţiunea de anulare, cu 
expunerea de motive frumos prezentată şi bătută perfect. 
Îmi dau repede seama că vin cu argumente convingătoare 
pentru aproape fiecare acuzaţie din acţiunea mea. Limbajul 
e ales şi clar, plin de termeni juridici, ca orice expunere de 
motive; redactarea e fără cusur. Argumentele prezentate 
sunt întărite de o multitudine de dovezi ce par la obiect. Pe 
majoritatea paginilor, se află tot felul de note de subsol 
sofisticate. Au ataşat până şi o tablă de materii, un indice şi 
o bibliografie. 

Nu lipseşte decât un ordin prin care să se confirme tot ce 
doreşte Marele Profit şi care să fie semnat de judecător. 

După ce îl citesc a treia oară, încerc să mă adun şi încep 
să iau notițe. Trebuie să găsesc un capăt de fir de care să 
mă leg. Primul şoc provocat de spaimă mi se risipeşte. Mă 
străduiesc să-mi reactualizez antipatia profundă faţă de 
Marele Profit şi faţă de ceea ce i-a făcut clientului meu, apoi 
îmi suflec mânecile. 

Poate să fie domnul Leo F. Drummond şi vrăjitor în ale 
litigiilor, poate să aibă mii de sclavi la îndemână, dar eu, 
Rudy Baylor, nu am altceva de făcut. Sunt inteligent şi sunt 
în stare să muncesc. Vrea să înceapă un război al hârtiilor 
cu mine? Foarte bine! Am să-l sufoc şi eu. 

Deck a mai trecut prin examenul de admitere în barou de 
şase ori, până acum. La a treia încercare, era gata-gata să-l 
ia, în California; i-au lipsit doar două puncte per total. L-a 
mai dat de trei ori în Tennessee, fără să se mai apropie 

241 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


măcar de punctajul cerut, mi-a relatat el cu o candoare 
dezarmantă. Nu sunt sigur că Deck îşi doreşte să treacă 
acest examen. Câştigă patruzeci de mii pe an, vânând 
clienţi pentru Bruiser şi nu se simte împovărat de principii 
etice. (Nu că pe Bruiser l-ar chinui aspectul moral!) Deck nu 
e obligat să plătească cotizaţii pentru barou, nici să-şi 
împrospăteze continuu cultura legală, să frecventeze 
seminarii, să apară în faţa judecătorilor, să aibă remuşcări 
pentru pro bono, ca să nu vorbim de suprasolicitare. 

Deck e o lipitoare. Atâta vreme cât are un avocat de 
numele căruia să se folosească şi un birou unde să lucreze, 
el n-are treaba! 

Ştie că nu sunt prea ocupat, aşa că şi-a făcut un obicei să 
treacă pe la mine, pe la unsprezece. Vreo jumătate de oră, 
stăm de bârfă, apoi ne plimbăm pe jos până la Trudy, ca să 
mâncăm un prânz ieftin. Acum, m-am obişnuit cu el. Deck e 
Deck, un omuleţ lipsit de pretenţii care vrea să fim prieteni. 

Stăm şi mâncăm într-un colţ, printre hamali şi 
manipulanţi, la ospătăria lui Trudy, şi Deck vorbeşte pe un 
ton atât de scăzut, încât abia-l aud. Uneori, mai ales în 
sălile de aşteptare ale spitalelor, poate să fie atât de 
îndrăzneţ, încât situaţia devine jenantă; alteori însă, e timid 
ca un şoricel. Mormăie ceva ce eu artrebui să aud, în timp 
ce aruncă priviri furişe împrejur, peste umăr, de parcă se 
aşteaptă să fie atacat dintr-o clipă într-alta. 

— La noi, la firmă, a lucrat un tip, pe nume David Roy, 
care s-a apropiat mult de Bruiser. Îşi numărau banii 
împreună, ca nişte hoţi. Roy a fost dat afară din barou, pe 
motiv că şi-a vârât mâna în nişte fonduri, aşa că nu mai 
poate profesa ca avocat. 

Deck se şterge de maioneză pe buze, cu degetele. 

— Asta nu-i nimic. Roy vine aici, trece strada şi-şi 
deschide un club cu dansatoare goale, care ia foc. Deschide 
altul. Arde şi-ăsta. Apoi, altul. Atunci a izbucnit războiul în 
treaba cu ţâţele goale. Bruiser e prea deştept să se bage la 
mijloc, dar e tot timpul pe muchie de cuţit. La fel ca amicul 
tău, Prince Thomas. Războiul durează de vreo doi ani. 

242 


- JOHN GRISHAM - 


Destul de des mai iese la iveală şi câte un cadavru. Tot mai 
multe incendii. Roy şi Bruiser au tot scăpat basma curată. 
Anul trecut însă, băieţii de la FBI l-au înhăţat pe Roy şi se 
zvoneşte că o să ciripească. Inţelegi ce vreau să zic? 

Dau din cap, aplecat la fel ca Deck. Nu ne-aude nimeni, 
dar am surprins câteva priviri, tocmai din cauză că stăm 
aşa, cu nasu-n farfurie. 

— Ei bine, ieri, David Roy a depus mărturie în faţa 
marelui juriu. Se pare că au încheiat un târg. 

La aceste cuvinte care reprezintă punctul culminant al 
relatării sale, Deck îşi îndreaptă spatele brusc şi se uită în 
jos, ca şi cum e capabil acum să aibă o imagine de 
ansamblu asupra lucrurilor. 

— Aşadar? fac eu, tot pe un ton scăzut. 

Se încruntă, se uită în jur precaut, apoi se apleacă. 

— Există o mare probabilitate să ciripească despre 
Bruiser. Sau despre Prince Thomas. Am auzit chiar că s-a 
pus un preţ mare pe capul lui. 

— Ca să fie omorât? 

— Da. Mai încet. 

— De către cine? 

Nu poate fi vorba de patronul meu! 

— la ghiceşte tu! 

— Doar nu vrei să spui că Bruiser... 

Catadicseşte să-mi ofere un surâs timid cu buzele 
strânse, fugar, apoi spune: 

— N-ar fi prima oară. 

După care muşcă o îmbucătură mare din sandviş şi 
mestecă încet, dând din cap. Aştept să înghită. 

— Şi ce încerci să-mi spui? îl întreb. 

— Să-ţi analizezi opţiunile. 

— Păi, eu n-am de ales. 

— S-ar putea să fii nevoit să te muţi. 

— Păi, abia am venit. 

— Lucrurile se pot precipita. 

— Dar tu? îl întreb. 

— S-ar putea să fiu şi eu nevoit să mă mut. 

243 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Dar ceilalţi? 

— Nu-ţi face tu griji în legătură cu ei, pentru că nici lor nu 
le pasă de tine. Eu sunt singurul tău prieten. 

Cuvintele acestea mă urmăresc ore întregi. Deck ştie mai 
multe decât lasă să se înţeleagă, dar după câteva prânzuri 
luate împreună voi fi la curent cu toate. Am simţământul 
clar că e în căutarea unui nou liman, în cazul în care se 
produce dezastrul. l-am cunoscut şi pe ceilalţi avocaţi de la 
firmă - pe Nicklass, Toxer şi pe Ridge - dar sunt rezervaţi şi 
vorbesc puţin. Işi ţin totdeauna uşile încuiate. Lui Deck nu-i 
place de ei şi presupun care sunt simţămintele lor faţă de 
el. După spusele lui Deck, cei trei sunt prieteni şi există 
posibilitatea ca, în curând, să-şi deschidă o firmă mică. 
Nicklass e alcoolic şi e cam terminat. 

Lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla lui Bruiser e 
să fie acuzat, arestat şi dat în judecată. Procesul acela ar 
dura cel puţin un an. In acest timp, ar putea încă să 
muncească şi să-şi ţină firma. Cel puţin, aşa cred. Nu au 
cum să-l scoată din barou, până nu e condamnat. 

„Linişteşte-te”, îmi spun eu întruna. 

Şi chiar dacă voi fi aruncat în stradă, nu-i mare lucru. 
Doar mi s-a mai întâmplat. Şi-am reuşit să cad tot în 
picioare. 


Pornesc spre domnişoara Birdie şi trec pe lângă un parc 
din oraş, unde se joacă cel puţin trei partide de base-ball, la 
lumina becurilor. 

Mă opresc la un telefon public de lângă o spălătorie de 
automobile şi formez numărul. Îmi răspunde după al treilea 
apel. 

— Alo. 

Glasul ei îmi străbate tot trupul. 

— Cliff e acasă? spun eu cu o octavă mai jos. 

Dacă zice că da, închid pur şi simplu. 

— Nu. Cine întreabă? 

— Rudy, zic eu cu vocea mea normală. 

Imi ţin respiraţia, aşteptându-mă să aud cum îmi închide 

244 


- JOHN GRISHAM - 


şi cum îmi vine tonul; dar, pe de altă parte, poate îmi 
vorbeşte, cu vocea aceea dulce. La naiba, nici nu ştiu la ce 
să mă aştept! 

Urmează o pauză, dar nu-mi închide. 

— Ţi-am spus să nu mă suni, zice ea, fără mânie sau 
nemulţumire. 

— Îmi pare rău. Nu m-am putut abţine. Mă gândesc mult 
la tine! 

— Nu putem să facem una ca asta. 

— Adică ce să facem? 

— La revedere. 

Îmi închide şi îmi vine tonul. 

Mi-a trebuit mult curaj să sun, iar acum regret că am 
făcut-o. Unii oameni au mai mult curaj decât creier. Ştiu că 
soţul ei e un exaltat dement, dar nu ştiu până unde poate 
să meargă. Dacă e genul de bărbat gelos, şi sunt sigur că e 
aşa, pentru că nu e decât un mitocan idiot, de 
nouăsprezece ani, care s-a însurat cu o fată frumoasă, 
atunci bănuiesc că-i suspectează fiecare mişcare. Dar, 
oare, ar merge până acolo, încât să pună microfoane la 
telefon? 

Puțin probabil. Şi totuşi, gândul acesta nu mă lasă să 
dorm. 


Nici n-am apucat bine să dorm o oră, că sună telefonul. E 
aproape patru dimineaţa, după cum arată ceasul meu 
electronic. Bâjbâi pe întuneric să iau receptorul. 

E Deck, foarte agitat. Vorbeşte repede, de la telefonul lui 
din maşină. E în drum spre mine, la o distanţă de trei 
cvartale. S-a întâmplat ceva măreț, ceva urgent, un 
dezastru minunat.  Grăbeşte-te!  Imbracă-te! Imi dă 
instrucţiuni să ne întâlnim imediat la colţ. 

Mă aşteaptă în dubiţa lui rablagită. Sar înăuntru şi 
porneşte brusc, lăsând urme pe asfalt. Nici n-am apucat să 
mă spăl pe dinţi. 

— Ce naiba faci? îl întreb. 

— E un mare naufragiu pe fluviu, mă anunţa el solemn, 

245 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


ca şi cum treaba asta l-ar întrista dintr-o dată. 

Incă o zi de lucru, deci. 

— Chiar după ora unsprezece, azi-noapte, s-a desprins 
de remorcher o barjă cu petrol şi a început să plutească pe 
fluviu în jos, până când s-a ciocnit de un vaporaş unde se 
afla o promoţie întreaga de liceeni. E vorba de vreo trei 
sute de copii la bord. Vaporaşul se scufundă pe lângă insula 
Mud. 

— Îngrozitor, Deck. Dar ce naiba putem face noi? 

— Să vedem care-i treaba. Bruiser a primit un telefon. El 
m-a sunat pe mine. Asta e. E un dezastru uriaş, poate cel 
mai mare din Memphis. 

— Şi ăsta-i un motiv de mândrie? 

— Nu înţelegi. Lui Bruiser nu-i poate scăpa una ca asta. 

— Foarte bine. Lasă-l să-şi vâre fundul ăla mare într-un 
costum de scafandru şi să se-apuce de căutat cadavre. 

— E o mină de aur. 

Deck conduce rapid, traversând oraşul. Nu ne mai 
spunem niciun cuvânt, când ajungem în centru. Pe lângă 
noi, trece o ambulanţă şi pulsul începe să-mi crească. Altă 
ambulanţă ne taie calea. 

Aleea de lângă fluviu e blocată de zeci de maşini de 
poliţie, toate cu farurile aprinse. Maşinile de pompieri şi 
ambulanţele sunt parcate bară la bară. În josul fluviului, se 
aude huruitul unui elicopter. Unii oameni stau nemişcaţi, 
alţii se agită, strigă şi arată cu degetul. În apropierea 
malului, se vede braţul unei macarale. 

Ocolim repede banda galbenă de avertisment şi ne 
alăturăm mulţimii de gură-casă de la marginea apei. Scena 
durează de câteva ore şi panica s-a mai potolit. Acum, 
toată lumea aşteaptă. Mulţi s-au strâns în grupuri mici 
înspăimântați şi stau pe dig plângând, în timp ce scafandrii 
şi sanitarii caută cadavrele. Pastorii îngenunchează şi se 
roagă cu familiile disperate. Zeci de puşti îmbrăcaţi în 
smoching sau în rochii de sărbătoare sfâşiate, stau unul 
lângă altul şi se ţin de mână, cu ochii pironiţi la fluviu. Din 
vaporaş nu se mai văd decât vreo trei metri, iar salvatorii, 

246 


- JOHN GRISHAM - 


mulţi dintre ei îmbrăcaţi în costume impermeabile negre şi 
albastre, precum şi o cabină de scufundare se învârtesc în 
jurul lui. Alţii lucrează pe trei bărci de salvare legate între 
ele. 

La început, nu înţeleg, dar îmi dau seama după o clipă că 
se făptuieşte un ritual. Un locotenent de poliţie păşeşte 
încet de-a lungul unei estacade dinspre un debarcader 
plutitor şi ajunge pe dig. Mulțimea deja copleşită se 
linişteşte brusc. El se îndreaptă spre o maşină militară, în 
timp ce reporterii îl înconjoară. Cei mai mulţi oameni rămân 
la locurile lor, înfăşurându-se în paturi şi plecându-şi 
frunţile în rugăciune. Sunt părinţi, rude, prieteni. 
Locotenentul rosteşte: 

— Îmi pare rău, am identificat cadavrul Melaniei Dobbins. 

Cuvintele lui răsună în această linişte  sfâşiată 
instantaneu şi de gemetele şi de hohotele familiei fetei. Se 
strâng şi se prăbuşesc cu toţii. Prietenii îngenunchează şi 
se îmbrăţişează, apoi se aude ţipatul unei femei. 

Ceilalţi se întorc şi privesc, răsuflând uşuraţi. Nu că s-ar 
aştepta la veşti mai bune, dar cel puţin momentul a fost 
amânat cu câteva clipe. Mai au o speranţă. Am aflat mai 
târziu că douăzeci şi unu de copii au supravieţuit, fiindcă 
nimeriseră într-o bulă de aer. 

Locotenentul de poliţie pleacă spre debarcaderul plutitor, 
unde a mai fost scos un cadavru din apă. 

Apoi are loc alt ritual, nu atât de tragic, dar mult mai 
dezgustător. Nişte bărbaţi cu chipuri mohorâte încearcă să 
se strecoare lângă familiile îndurerate. Ţin în mâini cărţi de 
vizită albe pe care vor să le dea rudelor sau prietenilor 
victimelor. Se apropie tot mai mult, în întuneric, trăgând cu 
coada ochiului unul la celălalt. Ar face moarte de om, să 
pună mâna pe cazul acesta. Nu vor decât o treime din 
câştig. 

Deck îşi dă seama de asta cu mult înainte ca eu să 
observ ce se întâmplă. Îmi face semn cu capul spre un loc 
liber din preajma familiilor, dar refuz să mă mişc. Se 
strecoară prin mulţime şi dispare repede în întuneric, gata 

247 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


să treacă la „extragerea aurului”. 
Mă întorc cu spatele spre fluviu şi mă trezesc curând 
alergând pe străzile din centrul Memphisului. 


248 


- JOHN GRISHAM - 


22 


Comisia trimite prin poştă rezultatele de la examenul de 
admitere în barou. În timpul facultăţii, am auzit tot felul de 
poveşti despre candidaţii care aşteaptă, apoi leşină lângă 
cutia poştala. Sau aleargă înnebuniţi pe străzi cu scrisoarea 
în mână, ca nişte idioţi. Poveştile acestea mi se păreau 
amuzante atunci. Acum însă, şi-au pierdut orice urmă de 
umor. 

Au trecut treizeci de zile, dar n-am primit încă nimic. Le- 
am dat adresa de acasă, ca să mă asigur că scrisoarea nu- 
mi va fi deschisa de careva de la firma lui Bruiser. 

Ziua a treizeci şi una cade într-o sâmbătă, când pot şi eu 
dormi până la nouă. Dar îmi bate la uşă, cu o bidinea, 
doamna şi stăpâna mea. Dintr-o dată, domnişoara Birdie a 
hotărât că garajul de dedesubtul apartamentului meu 
trebuie zugrăvit, deşi mie mi se pare destul de curat. Mă 
ademeneşte să ies din pat cu vestea că mi-a pregătit deja 
ouăle cu şuncă şi-mi spune să mă grăbesc, că altfel se 
răcesc. 

Treaba merge bine. Vopsitul pereţilor îţi dă o satisfacţie 
imediată. Văd rezultatul muncii mele fără întârziere. 
Soarele e acoperit de nori la mare înălţime, iar eu nu mă 
grăbesc prea tare. La ora şase, mă anunţă că e timpul să 
termin, că am lucrat destul şi că are veşti minunate pentru 
cină: o să prepare o pizza vegetariana! 

Azi-noapte, am lucrat la Yogi's până la unu, şi n-am 
niciun chef să mă mai duc acum acolo. Deci, ca de obicei, 
nu am nimic de făcut în seara aceasta de sâmbătă. Mai trist 
e că nici nu mi-a trecut prin minte să-mi fac vreun program 
şi că ideea de a mânca o pizza vegetariana cu o bătrână de 
optzeci de ani chiar îmi surâde. 

Fac un duş şi îmi iau pantalonii kaki şi nişte pantofi sport. 
Când intru în casă, simt un miros ciudat, venind din 
bucătăria în care se agită domnişoara Birdie. Îmi spune că 
n-a mai făcut niciodată pizza până acum, ca şi cum asta ar 


249 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


trebui să mă bucure. 

Nu e rea. Ardeiul e cam crud, dar a pus multă brânză de 
capră şi ciuperci, iar eu mor de foame. Mâncăm în salon şi 
ne uităm la un film cu Cary Grant şi cu Audrey Hepburn. 
Domnişoara Birdie plânge aproape la fiecare scenă. 

Al doilea film e cu Bogart şi Bacall şi încep să simt febra 
musculară. Mi se face somn. Domnişoara Birdie stă pe 
marginea canapelei şi soarbe fiecare cuvânt dintr-un film 
pe care l-a tot văzut de cincizeci de ani încoace. 

Deodată, sare în picioare. 

— Am uitat ceva! exclamă ea şi se repede în bucătărie, 
unde o aud cum scotoceşte prin nişte hârtii. Se repede în 
salonaş cu o foaie în mână şi se opreşte teatral în faţa mea, 
apoi zice solemn: 

— Rudy! Ai trecut examenul de intrare în barou. 

Ţine în mână o foaie de hârtie albă. Mă întind s-o iau. E 
din partea Comisiei de examinare din Tennessee, îmi e 
adresată mie, bineînţeles, iar în mijlocul ei scrie cu litere 
mari cuvintele magice: „Felicitări. Ai trecut examenul de 
intrare în barou”. 

Mă răsucesc pe călcâie şi mă uit la domnişoara Birdie. 
Pentru o zecime de secundă, îmi vine să-i trag o palmă, 
pentru că şi-a băgat nasul în chestiunile mele personale. 
Putea să-mi spună mai devreme. N-avea niciun drept să-mi 
deschidă scrisoarea. Dar îi văd absolut toţi dinţii aceia 
galbeni şi cenuşii. Are lacrimi în ochi, îşi ţine mâinile pe 
obraji şi e aproape la fel de emoţionată ca şi mine. Mânia 
mea se transformă pe loc în exaltare. 

— Când a venit? o întreb eu. 

— Astăzi, în timp ce lucrai în garaj. Mi-a bătut poştaşul la 
uşă, a întrebat de tine, dar i-am spus că eşti ocupat, aşa că 
am semnat eu pentru ea. 

Să semnezi e una, s-o deschizi e alta! 

— Nu trebuia s-o deschideţi, spun eu, fără mânie însă. 

Cum să mai fi furios, într-un asemenea moment? 

— lartă-mă, dar am crezut că vrei şi tu s-o deschid eu. 
Spune, nu e nemaipomenit? 

250 


- JOHN GRISHAM - 


Cum să nu! Plutesc până în bucătărie, rânjind ca un idiot 
caraghios şi inspirând adânc. Totul e minunat. Ce lume 
mirifică! 

— Hai să sărbătorim, zice ea, cu un surâs pişicher. 

— Facem ce vreţi dumneavoastră, zic eu. 

Imi vine să alerg prin grădiniţa din spate şi să urlu la 
stele. Ea scotoceşte prin fundul unui bufet, zâmbeşte, apoi 
scoate încet o sticlă cu o formă ciudată. 

— Am păstrat-o pentru ocazii speciale. 

— Ce-i asta? spun, luându-i sticla din mână. N-am văzut 
niciodată la Yogi's aşa ceva. 

— Rachiu de pepene. E cam tare, să ştii. 

Chicoteşte. In clipa asta, aş bea orice. Găseşte două cești 
de cafea la fel - niciodată nu se servesc băuturi în casa 
asta - şi le umple până la jumătate. Lichidul e vâscos şi 
cleios. Aroma îmi aminteşte de dentist. 

Toastăm în cinstea norocului meu, ciocnim ceştile şi 
sorbim câte o înghiţitură. Are un gust de sirop de tuse şi 
arde ca votca. Domnişoara Birdie plescăie din buze. 

— Hai să stăm jos, zice ea. 

După câteva înghiţituri, domnişoara Birdie începe să 
sforăie pe canapea. Dau televizorul încet şi îmi mai torn o 
ceaşcă. E o băutură tare şi după primele înghiţituri gustul 
nu mi se mai pare atât de neplăcut. Beau pe terasă, sub 
lună, şi surâd cu chipul spre cer, recunoscător pentru 
vestea aceasta divină. 


Efectul rachiului de pepene durează şi după răsăritul 
soarelui. Fac un duş, ies şi mă strecor în maşinuţa mea, 
apoi gonesc pe alee, cu spatele, până în stradă. 

Intru într-o cafenea, să-mi iau micul dejun. Cumpăr ziarul 
voluminos de dimineaţă şi îl întind pe o masă din spate. 
Multe articole se referă la lucruri care îmi sunt familiare. 

Pentru a patra zi, pagina întâi e dedicată în întregime 
dezastrului cu naufragiul. Au murit patruzeci şi unu de 
copii. Avocaţii au şi început să pregătească dosarele. 

A doua chestiune se află în paginile despre infracţiuni şi 

251 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


se referă la ultimele noutăţi dintr-o serie de investigaţii în 
legătura cu anumite cazuri de poliţişti corupți, mai exact, la 
relaţia dintre afacerile porno şi lege. Numele lui Bruiser e 
menţionat de câteva ori, ca apărător al unui mahăr local, 
Willie McSwane, precum şi al lui Bennie Thomas, cunoscut 
sub numele de Prince, proprietar de taverne şi recidivist. 
De asemenea, Bruiser constituie, după cât se pare, ţinta 
investigaţiilor federale şi pentru propriile sale fapte. 

Simt că deznodământul nu e departe. De o lună întreagă, 
marele juriu federal se întruneşte zilnic. Ziarul acesta 
publică tot felul de poveşti. Deck e din ce în ce mai 
neliniştit. 

A treia chestiune reprezintă o surpriză totală pentru 
mine. Pe ultima pagină a secţiunii economice, sunt scrise 
câteva rânduri cu titlul „Examenul de intrare în barou a fost 
trecut de 161 de candidaţi.” E un anunţ de trei fraze din 
partea comisiei de examinatori, apoi lista alfabetică, cu 
litere minuscule, a celor admişi. 

Trag ziarul în faţă şi mă apuc să citesc febril. lată-mă! E- 
adevărat. N-a fost nicio greşeală. Am trecut examenul de 
admitere în barou! Îmi arunc privirile rapid peste nume şi 
recunosc multe cunoştinţe. 

Mă uit după Booker Kane, dar nu-l găsesc. Verific şi 
răsverific şi mă pleoştesc. Pun ziarul pe masă şi încep să 
citesc fiecare nume cu voce tare. Nici urma de Booker 
Kane. 

Era gata-gata să-l sun aseară, după ce i-a revenit 
memoria domnişoarei Birdie şi mi-a înmânat hârtia cu 
vestea minunată, dar pur şi simplu n-am fost în stare. O 
dată ce am trecut, m-am gândit să aştept şi să-l las pe 
Booker să mă sune el pe mine. Mi-am zis că dacă nu-mi 
telefonează în câteva zile, înseamnă că nu l-a luat. 

Acum nu mai ştiu cum să procedez. Parcă-l văd cum o 
ajută pe Charlene să îmbrace copiii pentru biserică, 
străduindu-se să zâmbească şi să pară bine dispus, 
încercând să-i convingă că nu e decât o chestiune 
temporară şi că data viitoare îi va face praf. Dar eu ştiu că 

252 


- JOHN GRISHAM - 


e întors pe dos. Îl doare şi îi e ciudă pe el însuşi că a picat 
se teme de reacţia lui Marvin Shankle, se gândeşte cu 
groază la ziua de mâine, când va trebui să se ducă la birou. 

Booker e un bărbat foarte mândru care crede că poate să 
realizeze orice. Aş vrea din tot sufletul să mă duc la el şi să 
suferim împreună, dar ştiu că nu ţine. 

Mă va suna mâine şi mă va felicita. Se va comporta 
impecabil, la suprafaţă, şi va jura că data viitoare va fi mai 
bine. 

Citesc lista din nou şi îmi dau seama dintr-o data că nu e 
trecută nici Sara Plankmore. Domnul S. Todd Wilcox a 
promovat examenul, dar proaspăta lui soţie, nu. 

Izbucnesc în râs. Sunt meschin, copilăros, răzbunător, 
demn de tot disprețul, plin de ură, chiar. Dar, pur şi simplu, 
nu mă pot abţine. A rămas gravidă ca să se mărite şi 
bănuiesc că asta a copleşit-o. A ieşit din ritm, în ultimele 
trei luni, gândindu-se numai la nuntă şi la aranjarea 
camerei copilului. Cu siguranţă că şi-a neglijat învăţătura. 

Ha! Ha! Ha! Cine râde la urmă râde mai bine! 


Beţivul care l-a lovit pe Dan Van Landel are asigurare 
pentru o sumă-limită de o sută de mii de dolari. Deck l-a 
convins pe agentul acestuia că pretenţiile lui Van Landel se 
ridică la mult mai mult de atât. Şi are dreptate. Agentul a 
fost de acord să depăşească suma-limită. Bruiser a fost 
amestecat doar în ultimul moment, ca să amenințe cu 
procesul şi alte chestii de-astea. Deck a făcut optzeci la 
sută din toată treaba. Eu, cel mult cincisprezece la sută. 
Acceptăm tacit că Bruiser a făcut restul. Dar schema care 
funcţionează la firmă nu prevede ca Deck şi cu mine să 
avem vreun profit. Van Landel e cazul patronului, pentru că 
el a auzit întâi de el. Noi doi ne-am dus la spital şi-am luat 
semnătura, dar asta intră în sarcinile noastre, ca angajaţi ai 
lui Bruiser. Dacă am fi semnalat noi cazul şi-apoi am fi 
obţinut semnătura, atunci ne-am fi putut aştepta la ceva. 

Bruiser ne cheamă pe amândoi în birou şi închide uşa. 
Mă felicită pentru că am trecut examenul. Şi el l-a luat din 

253 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


prima încercare şi sunt sigur că asta îl face pe Deck să se 
simtă şi mai prost. Dar nu se vede nimic pe chipul lui. Stă 
şi-şi linge buzele, cu gâtul semeţit într-o parte. Bruiser 
vorbeşte pentru moment despre aranjamentul cu Van 
Landel. A primit cecul de o sută de mii de dolari în 
dimineaţa aceasta şi cei doi vor veni aici după-amiază, 
pentru încheierea socotelilor. Presimte, de asemenea, că 
vom primi şi noi doi câte ceva. 

Deck şi cu mine schimbăm câteva priviri neliniştite. 

Bruiser zice că a avut deja un an destul de bun, a 
câştigat mai mulţi bani ca până acum şi vrea ca şi oamenii 
lui să fie fericiţi. În plus, ne-am mişcat foarte repede. El, 
personal, n-a lucrat mai mult de şase ore. 

Ne întrebam ce-o fi putut el să facă în aceste şase ore. 

Şi astfel, vrea să ne răsplătească, din generozitate. 
Partea lui e de treizeci şi trei de mii de dolari, dar n-o să şi- 
o ia pe toată. O va împărţi cu noi. 

— Vă voi da o treime din ce primesc eu, băieţi. 

Socotim în linişte cât ne revine. O treime din treizeci şi 
trei de mii înseamnă unsprezece mii de dolari. Jumătate, 
cinci mii cinci sute. 

Reuşesc să rămân impasibil: 

— Mulţumesc, Bruiser. Eşti foarte generos. 

— Pentru puţin, zice el, ca şi cum asemenea favoruri sunt 
ceva obişnuit. la-o ca pe un cadou, pentru că ai trecut 
examenul. 

— Mulţumesc. 

— Da, mulţumesc, zice şi Deck. 

Suntem amândoi uluiţi, deşi ne gândim că lui îi rămân 
douăzeci şi două de mii, pentru numai şase ore de lucru. 
Asta înseamnă vreo trei mii cinci sute pe oră. 

Dar cum nu mă aşteptam să primesc ceva, mă simt 
dintr-o dată bogat. 

— Aţi făcut treabă bună, băieţi. Şi-acum, să trecem la 
muncă. 

Dăm din cap amândoi. Îmi fac socoteala cum am să-mi 
cheltuiesc mica mea avere. Fără îndoială, Deck face acelaşi 

254 


- JOHN GRISHAM - 


lucru. 

— Suntem gata pentru mâine? mă întreabă Bruiser. 

Dimineaţa la nouă, va trebui să respingem moţiunea de 
anulare trimisă de Marele Profit, în faţa judecătorului 
Harvey Hale. Bruiser a avut deja o convorbire neplăcută cu 
el, în legătură cu aceasta moţiune şi nu suntem prea 
nerăbdători să ne prezentăm în faţa instanţei. 

— Cred că da, îi răspund eu, cu o zvâcnire nervoasă. 

Am pregătit şi-am pus la dosar o replică de respingere de 
treizeci de pagini, apoi Drummond şi acoliţii săi mi-au şi 
trimis o contra-replică. Bruiser l-a sunat pe Hale, ca să 
protesteze, dar convorbirea lor a mers prost. 

— S-ar putea să te las pe tine să susţii unele argumente, 
aşa că fii gata, zice Bruiser. 

Înghit în sec. Am intrat în panică. 

— La muncă! adaugă el. Ar fi jenant să pierzi cazul încă 
de la moţiunea de anulare. 

— Lucrez şi eu la asta, zice Deck plin de solicitudine. 

— Bun. Vom merge toţi trei la tribunal. Mare lucru ca ei 
să aibă vreo douăzeci de persoane acolo. 


Abundenţa neaşteptată te face să-ţi doreşti lucruri mai 
bune în viaţă. Am hotărât împreună cu Deck să nu ne mai 
ducem să mâncăm supă la Trudy, ci să luăm cina la un 
restaurant. Comandăm costiţă de cea mai bună calitate. 

— N-a mai aruncat niciodată cu banii aşa ca acum, zice 
Deck, strâmbându-se şi sărind întruna pe scaun. 

Stăm într-un separeu din spatele unei săli întunecate. Nu 
ne poate auzi nimeni, totuşi lui îi este teamă. 

— Ceva se întâmpla, Rudy. Sunt absolut sigur de asta. 
Toxer şi Ridge sunt pe picior de plecare. Federalii sunt 
călare pe Bruiser. El a început să dea cu banii în dreapta şi- 
n stânga. Sunt neliniştit. Tare neliniştit. 

— Bun, dar de ce? Pe noi n-au de ce să ne aresteze. 

— Nu mă îngrijorează c-au să mă aresteze. Dar rămân 
fără slujbă. 

— Nu te înţeleg. Dacă Bruiser e acuzat de ceva şi 

255 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


arestat, o să iasă pe cauţiune, într-o clipă. Firma o să 
meargă înainte. 

Asta îl scoate din sărite. 

— la ascultă! Ce zici dacă vin cu citaţii şi cu aprobări de 
confiscare? Ştii foarte bine că pot s-o facă. Celor de la FBI 
le place să dea iama în birourile de avocatură, să înşface 
dosarele şi să confişte computerele. N-ar fi prima dată. 
Mereu procedează aşa, când e vorba de gangsteri. Nu le 
pasă lor de mine sau detine. 

Ca să fiu sincer, la asta nu mă gândisem. Presupun că 
am rămas cu gura căscată. 

— Îl pot scoate din afaceri, fără doar şi poate, continuă 
el, pătimaş. Şi asta cu cea mai mare plăcere. Noi doi o să 
fim prinşi la mijloc şi nimănui, dar absolut nimănui n-o să-i 
pese. 

— Deci, ce propui? 

— Să ne luăm tălpăşiţa! 

Îmi stă pe limbă să-l întreb ce vrea să zică cu asta, dare 
la mintea cocoşului. Deck e acum prietenul meu, însă vrea 
ceva mai mult. Eu am trecut examenul de intrare în barou, 
aşa că se poate ataşa de mine. Deck vrea un partener! 
Înainte să zic ceva, porneşte atacul. 

— Câţi bani ai? mă întreabă el. 

— Păi, cinci mii cinci sute. 

— Eu, la fel. Asta înseamnă unsprezece mii. Dacă punem 
fiecare câte două mii, înseamnă patru. Putem închiria un 
mic local, cu cinci sute pe lună. Telefonul şi celelalte 
acareturi ne mai costă cinci sute. Luăm nişe mobilier ieftin. 
Operăm pe sume mici vreo şase luni şi vedem dacă merge 
treaba. Eu pun mâna pe cazuri, tu apari la tribunal şi 
împărţim fifti-fifti. Absolut totul - cheltuieli, taxe, profit - 
facem juma-juma. 

Sunt derutat, dar gândesc rapid. 

— Nu ne trebuie şi secretară? 

— N-avem nevoie, zice el repede. 

Se pare că s-a gândit la toate. 

— Cel puţin, nu pentru moment. Putem amândoi să 

256 


- JOHN GRISHAM - 


răspundem la telefon şi să folosim un robot. Eu ştiu să bat 
la maşină. Şi tu, la fel. O să meargă. După ce facem rost de 
ceva bani, angajam şi-o fată. 

— Şi la cât o să se ridice întreţinerea? 

— Mai puţin de două mii. Chiria, telefonul, instalaţii, 
copiatoare şi alte o mie de mărunţişuri. Putem să trecem 
peste anumite lucruri şi să lucrăm mai ieftin. Ne 
restrângem cu cheltuielile şi punem mai mulţi bani la 
teşcherea. E foarte simplu. 

Mă cercetează, în timp ce-şi soarbe ceaiul cu gheaţa, 
apoi se apleacă din nou spre mine. 

— Uite ce-i, Rudy; cum văd eu lucrurile: tocmai am lăsat 
douăzeci şi două de mii pe masă. Am fi putut pleca cu toată 
suma, care ne-ar fi acoperit cheltuielile de întreţinere pe un 
an întreg. Hai să luăm treaba în propriile noastre mâini şi să 
ne rămână nouă tot câştigul. 

Există o interdicţie etică împotriva parteneriatului cu 
persoane care nu au statutul de avocat. Vreau să-i spun 
asta lui Deck, dar îmi dau seama că nu am nicio şansă. Va 
găsi o mulţime de soluţii şi pentru asta. 

— Chiria mi se pare mică, zic eu, ca să mă aflu în treaba, 
dar şi să văd până unde a mers cu căutările. 

Se strâmbă şi surâde, arătându-şi dinţii aceia de castor. 

— Am şi pus ochii pe ceva. E vorba de o clădire veche, pe 
Madison, chiar deasupra unui magazin de antichităţi. Patru 
încăperi, o toaletă, exact la jumătatea drumului între 
închisoarea oraşului şi Spitalul Sfântul Petru. 

Poziţia perfecta! Visul oricărui avocat! 

— E o zonă dură, zic eu. 

— Păi, de ce crezi că e chiria aşa de mică? 

— Arată bine? 

— Da, destul. Va trebui să zugrăvim. 

— M-am perfecţionat în asta. 

Ne sosesc salatele şi îmi umplu gura cu lăptuci. Deck îşi 
ia farfuria, dar mănâncă puţin. Gândurile îl frământă prea 
mult, ca să se mai poată concentra şi asupra mâncării. 

— Trebuie să fac o mişcare, Rudy. Sunt anumite lucruri 

257 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


pe care le ştiu şi nu pot să le spun. Crede-mă, te rog, când 
îţi spun că Bruiser e la un pas de cădere. Singura lui şansă 
e să-şi ia tălpăşiţa. 

Se opreşte o clipă şi ia o nucă. 

— Dacă nu vrei să mergi pe mâna mea, atunci am să 
stau de vorba cu Nicklass în după-amiaza aceasta. 

Nicklass e singurul care-a mai rămas, după Toxer şi 
Ridge, şi ştiu că Deck nu-l place deloc. De asemenea, 
presupun că Deck spune adevărul, în legătură cu Bruiser. 
Nu trebuie decât să-ţi arunci ochii prin ziare de două ori pe 
săptămână, ca să-ţi dai seama că omul a intrat serios la 
apa. Deck a fost angajatul lui cel mai fidel în ultimii ani şi 
faptul că e gata să-l părăsească mă sperie. 

Mâncăm încet, în linişte, gândindu-ne amândoi la 
următoarea mişcare. Acum patru luni, ideea de a practica 
dreptul alături de unul ca Deck mi s-ar fi părut absurdă, 
hilară chiar, şi totuşi, iată-mă incapabil acum să găsesc 
scuze credibile, ca să scap de el, ca partener. 

— Nu mă vrei ca partener, nu-i aşa? zice el, cu un glas 
înduioşător. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc, Deck. Acordă-mi un 
minut. Mi-ai dat în cap cu chestia asta. 

— Imi pare rău, dar trebuie să ne mişcăm rapid. 

— Cât de mult ştii despre căderea lui Bruiser? 

— Destul cât să fiu convins. Nu-mi mai pune întrebări. 

— Lasă-mă să mă gândesc câteva ore. Noaptea e un 
sfetnic bun. 

— Bun. Mergem amândoi mâine dimineaţă la tribunal, 
aşa c-o să ne întâlnim devreme. La Trudy. Nu putem sta de 
vorbă la birou. Te gândeşti bine şi îmi spui dimineaţă. 

— S-a făcut. 

Mă gândesc puţin. Am un dosar zdravăn cu cazul Black, 
unul mai subţirel cu testamentul domnişoarei Birdie şi o 
cerere de compensație inutilă cu care m-a pricopsit Bruiser 
săptămâna trecută. 

— Trei. 

— la-le de la birou. Du-le acasă. 

258 


- JOHN GRISHAM - 


— Acum? 

— Acum. În după-amiaza asta. Şi dacă mai vrei ceva de- 
acolo, ar fi bine să le şuteşti repede. Dar ai grijă să nu te 
prindă cineva, bine? 

— Ne urmăreşte cineva? 

Tresare şi se uită în jur, apoi dă afirmativ din cap, 
rostogolindu-şi ochii sălbatic în dosul ochelarilor rotunzi. 

— Cine? 

— Cred că băieţii de la FBI. Clădirea firmei e sub 
supraveghere. 


259 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


23 


Faptul că Bruiser s-a dat cu graţie la o parte şi s-ar putea 
să mă lase să-mi susţin singur unele argumente la prima 
înfăţişare din cazul Black mă frământă toată noaptea. Nu 
ştiu dacă nu cumva e doar procedeul înţelept al oricărui 
mentor, dar treaba asta mă îngrijorează mai mult decât 
gândul că voi intra în afacere cu Deck. Când sosesc la 
Trudy, e încă întuneric. Sunt primul ei client. Cafeaua 
clocoteşte, iar gogoşile sunt fierbinţi. Pălăvrăgim un pic, 
dar Trudy are treabă. 

Şi eu, la fel. Nu mă interesează ziarele şi mă îngrop în 
hârtiile mele. Din când în când, îmi arunc ochii pe fereastră 
în parcarea goală şi mă căznesc să văd agenţi ascunşi în 
automobile fără număr, fumând ţigări cu filtru, bând cafele 
reci, la fel ca în filme. Uneori, îl cred pe Deck, alteori mi se 
pare că bate câmpii. | 

Vine şi el repede. Işi ia cafeaua pe la şapte şi câteva 
minute şi se aşază în faţa mea. Acum, s-a umplut cam o 
jumătate din sală. 

— Ei? e primul cuvânt pe care îl rosteşte. 

— Hai să facem o încercare, timp de un an de zile, spun 
eu. M-am hotărât să semnăm o înţelegere pe un an, care să 
includă şi o clauză; dacă unul din noi e nemulţumit, poate 
strica aceasta convenţie după treizeci de zile de la 
semnarea ei. _ 

Dinţii îi strălucesc şi nu-şi poate stăpâni exaltarea. Imi 
întinde mâna dreaptă peste masă, ca să i-o strâng. E un 
moment mare pentru Deck. Ce bine ar fi să simt şi eu 
acelaşi lucru! 

M-am hotărât să-l mai strunesc un pic, să-l fac să se 
ruşineze că se repede cum aude de un dezastru. Putem să 
ne creăm o viaţă prosperă muncind din greu şi servindu-i 
cum trebuie pe clienţii noştri. Îl voi încuraja pe Deck să 
înveţe pentru examenul de intrare în barou, să obţină 
licenţa şi să-şi abordeze profesiunea cu mai mare respect. 


260 


- JOHN GRISHAM - 


Le voi face, bineînţeles, pe toate la timpul lor. 

Şi nu sunt un naiv. Ştiu că a-l ţine pe Deck departe de 
spitale ar fi cam acelaşi lucru cu a-i interzice unui beţiv să 
intre în baruri. Totuşi, voi încerca. 

— Ţi-ai scos dosarele de-acolo? şopteşte el, uitându-se la 
uşa pe care tocmai au intrat doi şoferi de camion. 

— Da. Tu? 

— Eu car la lucruri de vreo săptămână. 

Mai bine să nu-mi mai spună nimic. Schimb vorba şi aduc 
în discuţie cazul Black, dar Deck revine la noua noastră 
alianţă. La opt, pornim pe jos la birou. Amicul meu aruncă 
priviri furişe spre toate maşinile din parcare, de parcă ar fi 
pline de poliţişti. 

Bruiser n-a sosit şi e deja opt şi un sfert. Noi doi discutăm 
argumentele din expunerea lui Drummond. Aici, unde 
pereţii şi telefoanele ascund microfoane secrete, nu vorbim 
decât chestiuni de serviciu. 

S-a făcut opt şi jumătate şi nici urmă de Bruiser. A spus 
foarte clar că va fi aici la opt fix, să vorbim puţin despre 
dosar. Tribunalul la care lucrează judecătorul Hale se află în 
centru, cam la douăzeci de minute de mers cu maşina, în 
condiţii de trafic imprevizibil. Deck îl sună fără nicio tragere 
de inimă pe Bruiser acasă, dar nu răspunde nimeni. Dru 
zice că îl aştepta la opt. Încearcă numărul de telefon din 
maşina lui, dar nici de acolo nu primeşte răspuns. Poate ne 
aşteaptă la tribunal, zice ea. 

Punem dosarul la mine în servietă şi plecăm de la birou 
la nouă fără un sfert. Ştie drumul cel mai scurt, se laudă el, 
şi porneşte în timp ce eu transpir de emoție. Mâinile îmi 
sunt lipicioase, şi gâtul mi s-a uscat. Dacă Bruiser îmi face 
figura la înfăţişarea asta, n-am să i-o iert niciodată. Am să-l 
urăsc toată viaţa. 

— Linişteşte-te, spune Deck, cocoşat asupra volanului, 
depăşind maşinile în zigzag şi trecând pe roşu. 

Până şi el îşi dă seama cât sunt de înspăimântat. 

— Sunt sigur că Bruiser e-acolo, zice el, fără convingere. 
Şi dacă nu e, ai să te descurci foarte bine. Nu e decât o 

261 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


moţiune. Vreau să zic, nu te confrunţi cu juriul. 

— Mai tacă-ţi gura şi dă-i înainte, Deck. Ai înţeles? Şi fă 
cumva să nu ne omori pe amândoi. 

— Eşti cam irascibil astăzi... 

Suntem în centrul oraşului, iar circulaţia e infernală. Mă 
uit la ceas cu groază. E nouă fix. Deck îi obligă pe doi 
trecători să se dea la o parte de pe stradă, apoi o ia în 
zigzag spre o parcare mică. 

— Vezi uşa aia de-acolo? întreabă el, arătându-mi colţul 
clădirii tribunalului. 


— Mda. 

— Intră pe-acolo, urci un şir de scări, apoi a treia uşă, pe 
dreapta. 

— Crezi că Bruiser e acolo? îl întreb eu, cu o voce destul 
de pierită. 


— Sigur că da, mă minte el. 

Apasă pe frâne, taie curba şi eu sar afară, bălăbănindu- 
mă. 

— Vin şi eu acolo, după ce parchez, strigă el. 

Urc nişte scări de beton, intru, mai urc câteva trepte şi 
mă trezesc deodată pe holurile justiţiei. 

Tribunalul Districtual Shelby e vechi, impunător şi foarte 
bine păstrat. Podeaua şi pereţii sunt din marmură, uşile 
duble sunt furniruite cu mahon. Holul e larg, întunecat, 
liniştit şi plin de bănci aliniate pe lângă pereţii de care 
atârnă portretele unor distinşi jurişti. 

Încetinesc pasul, apoi mă opresc la uşa sălii de şedinţă a 
Onorabilului Harvey Hale. Curtea Teritorială, divizia a opta, 
după cum specifica plăcuţa de alamă. 

Nici urma de Bruiser acolo. Deschid încetişor uşa şi mă 
uit înăuntru. Nu văd însă trupul lui masiv. E clar: nu e nici 
aici. 

Dar sala nu e goală. Privirea mi se scurge peste culoarul 
cu carpetă roşie, şi peste rândurile de bănci tapisate şi 
lustruite, până la uşiţa batantă şi văd că sunt aşteptat de 
câteva persoane. Sus, în robă neagră, pe un jilţ mare, de 
piele, privind ameninţător, stă un bărbat antipatic. 

262 


- JOHN GRISHAM - 


Bănuiesc că e judecătorul Harvey Hale. Ceasul de pe 
peretele din spatele lui arată nouă şi douăsprezece minute. 
Cu o mână îşi sprijină bărbia, iar cu cealaltă bate 
nerăbdător în masă. 

În stânga, dincolo de bara care separă zona publicului de 
podium, de boxa juraţilor şi de mesele de consiliu, văd un 
grup de bărbaţi, care mă aşteaptă nerăbdători. Spre 
uimirea mea, sunt îmbrăcaţi şi ferchezuiţi cu toţii la fel: au 
părul tuns scurt, costume închise la culoare, cămăşi albe, 
cravate în dungi, chipuri severe, şi li se citeşte disprețul pe 
figuri. 

În încăpere domneşte liniştea. Mă simt ca un intrus. Până 
şi aprodul şi grefiera par să aibă personalitate aici. 

Mă îndrept spre portiţa de la bară, fără nicio speranţă. 
Îmi simt picioarele ca de plumb, iar genunchii mi s-au muiat 
de tot. Gâtlejul mi s-a uscat, iar cuvintele abia îmi ies din 
gură. 

— lertaţi-mă, domnule, m-am prezentat aici, în legătură 
cu audierea cazului Black. 

Expresia de pe chipul judecătorului rămâne neschimbată. 
Continuă să bată cu degetele în masă. 

— Şi cine eşti dumneata? 

— Mă numesc Rudy Baylor. Lucrez la firma lui Bruiser 
Stone. 

— Unde e domnul Stone? 

— Nu ştiu exact. Trebuia să ne întâlnim aici. 

Aud cum grupul de avocaţi din stânga mea începe să se 
foiască, dar nu mă uit. Judecătorul Hale nu mai bate 
darabana, îşi ridica bărbia şi clatină dezamăgit din cap. 

— Nici nu mă surprinde, rosteşte el la microfon. 

O dată ce Deck şi cu mine dăm bir cu fugiţii de la firmă, 
sunt hotărât să-mi iau şi cazul acesta. Doar e al meu! Nu 
mi-l poate lua nimeni. Judecătorul Hale nu are de unde să 
ştie în acest moment că eu sunt avocatul acuzării, nu 
Bruiser. Oricât aş fi de speriat, hotărăsc repede că e 
momentul în care trebuie să-mi definesc statutul. 

— Presupun că vrei să ceri o amânare, spune el. 

263 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nu, domnule. Sunt pregătit să resping moţiunea, zic 
eu cât pot de tare. 

Mă strecor prin portiţă şi pun dosarul pe masă, în dreapta 
mea. 

— Eşti avocat? mă întreabă el. 

— Păi, tocmai am trecut examenul de intrare în barou. 

— Dar nu ţi-ai luat încă licenţa, nu-i aşa? 

Nu înţeleg de ce nu m-am gândit până acum. Cred că 
prea m-am umflat în pene, ca să mai ţin seama de fleacuri. 
Afară de asta, Bruiser e cel care trebuia să vorbească 
astăzi aici. 

— Nu, domnule. Depunem jurământul săptămâna 
viitoare. 

Unul dintre duşmanii mei îşi drege glasul şi judecătorul 
se uită la el. Mă întorc şi văd un domn distins, în costum 
bleumarin, ridicându-se teatral de pe scaun. 

— Cer permisiunea instanţei, zice el degajat. Pentru 
conformitate, numele meu este Leo E Drummond, de la 
Tinley Britt, apărătorul societăţii de asigurare pe viaţă 
Marele Profit. 

Rosteşte sobru aceste cuvinte, adresându-i-se prietenului 
său de-o viaţă şi colegului de cameră de la Yale. Grefiera se 
apucă să-şi pilească unghiile. 

— Şi ne opunem ca tânărul acesta să apară în cazul de 
faţă. 

Se roteşte spre mine cu braţul întins, pronunţând 
cuvintele rar şi apăsat. Îl urăsc deja. 

— Aceasta, pentru că nu are licenţa. 

Îl urăsc pentru tonul acesta îngâmfat şi pentru că despică 
firul în patru, prosteşte. E vorba doar de o moţiune, nu de 
un proces. 

— Domnule judecător, voi avea licenţa săptămâna 
viitoare, rostesc eu. 

Vocea îmi tremură de mânie. 

— Acesta nu-i un argument, domnule judecător, spune 
Drummond, cu braţele deschise larg, ca şi cum aş fi zis 
ceva ridicol. 

264 


- JOHN GRISHAM - 


Ce tupeu! 

— Dar am trecut examenul de admitere în barou, 
domnule judecător. 

— Mare scofală! şuieră Drummond. 

Mă uit în ochii lui. Stă în picioare la o masă la care sunt 
aşezate încă trei persoane. Cu toţii au agendele juridice în 
faţă. Al patrulea stă jos, în spatele lor. Am o privire de 
ansamblu asupra întregului grup. 

— E mare scofală, domnule Drummond. Dacă nu mă 
credeţi, întrebaţi-l pe Shell Boykin, zic eu. 

Chipul lui Drummond devine rigid. Observ, totuşi, o 
zvâcnire uşoară. De fapt, e o tresărire colectivă la masa 
apărării. 

E un atac de două parale, dar nu m-am putut abţine. 
Shell Boykin este unul din cei doi studenţi din anul nostru 
destul de bine cotaţi ca să fie angajaţi de Trent & Brent. 
Ne-am tot disprețuit timp de trei ani şi am dat împreună 
examenul, luna trecută. Duminică, nu i-am găsit numele pe 
lista din ziar. Sunt sigur că marea firmă e uşor jenată că 
unul dintre tinerii străluciți angajaţi de ea fost trântit la 
examenul de intrare în barou. : 

Drummond devine şi mai băţos, iar eu îi zâmbesc. In cele 
câteva secunde în care ne privim intens, învăţ o lecție 
extrem de valoroasă. Nu e decât un om. Poate să fie un 
avocat faimos, cu tot felul de aşi în mânecă, dar tot o ființa 
umană rămâne. Să nu îndrăznească să vină spre mine să 
mă plesnească, pentru că-l pocnesc de nu se vede. Nu 
poate să-mi facă nimic. Şi nici snobii ăia care-l însoțesc nu 
mă pot răni. 

Sălile de tribunal sunt aceleaşi şi pentru apărători şi 
pentru acuzatori. Masa mea e la fel de mare ca a lui. 

— Luaţi loc! bombăne onorata instanţa la microfon. 
Amândoi! 

Caut un scaun şi mă aşez. 

— O întrebare, domnule Baylor. Cine se va ocupa de 
cazul acesta, în numele firmei dumneavoastră? 

— Eu, domnule judecător. 

265 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Şi domnul Stone? 

— Nu ştiu ce să vă spun. Dar e cazul meu, şi aceştia sunt 
clienţii mei. Domnul Stone a pus procesul pe rol, pe numele 
sau, până la terminarea examenului de admitere în barou. 

— Foarte bine. Să îndeplinim procedura. Consemnaţi, vă 
rog, rosteşte el, uitându-se la grefiera care s-a şi apucat să 
bată la maşină. Este vorba de o moţiune de anulare. 
Aşadar, primul care va lua cuvântul este domnul 
Drummond. Fiecare parte are cincisprezece minute la 
dispoziţie, pentru a-şi argumenta punctul de vedere, apoi 
voi examina situaţia. Nu doresc să stau aici toata 
dimineaţa. De acord? 

Dăm cu toţii din cap. Masa apărării pare un şir de răţuşte 
de lemn ca la jocurile acelea de tras la ţintă, din bâlciuri. 
Dau din cap la unison. Leo Drummond se îndreaptă agale 
spre un podium mobil din mijlocul sălii şi îşi începe 
argumentaţia. Vorbeşte rar, meticulos şi devine plictisitor, 
numai după câteva minute. Face un rezumat al punctelor 
principale consemnate deja în expunerea lungă, în temeiul 
cărora Marele Profit este pe nedrept dat în judecată, având 
în vedere că poliţa nu se referă şi la transplanturile de 
măduvă. Apoi, Donny Ray Black n-ar mai trebui să 
beneficieze de acoperirea acestei poliţe, deoarece acum e 
adult şi nu mai face obiectul ei. 

Ca să fiu sincer, mă aşteptam la mai mult. Mă gândeam 
că voi asista la un adevărat exerciţiu de magie din partea 
marelui Leo F. Drummond. Alaltăieri, m-am trezit la un 
moment dat aşteptând cu interes aceasta hăituială iniţială. 
Abia aşteptam să asist la încăierarea straşnică dintre 
Drummond, avocatul sofisticat, şi Bruiser, mahalagiul 
tribunalelor. _ 

Dacă n-aş fi atât de speriat, m-ar apuca somnul. Işi 
consumă cele cincisprezece minute fără să se oprească. 
Judecătorul Hale ţine ochii în jos şi citeşte ceva, probabil o 
revistă. Douăzeci de minute. Deck mi-a spus că a auzit că 
Drummond ia o taxă de două sute cincizeci de dolari pe 
oră, pentru munca la birou şi trei sute cincizeci, la tribunal. 

266 


- JOHN GRISHAM - 


Asta înseamnă mult mai puţin decât la New York sau la 
Washington, dar pentru Memphis e enorm. Are motive 
întemeiate să vorbească rar şi să se repete. Merită să faci 
totul pe îndelete, să tragi chiar de timp, când eşti astfel 
plătit. 

Cei trei asociaţi ai săi scriu frenetic în agendele lor 
juridice, încercând să scrie fiecare cuvinţel pe care îl 
rosteşte şeful lor. Situaţia e aproape comică şi în alte 
împrejurări ar putea chiar să mă apuce râsul. Întâi, au făcut 
cercetarea, apoi au scris expunerea de motive, pe care au 
rescris-o de mai multe ori. În sfârşit, mi-au răspuns la 
expunerea mea, iar acum consemnează argumentele lui 
Drummond care sunt luate direct din ceea ce-au conceput 
ei înşişi. Numai că pentru asta sunt plătiţi. Deck îşi 
închipuie că firma îi plăteşte pe asociaţi cu vreo sută 
cincizeci pentru munca la birou şi, probabil, ceva mai mult, 
pentru procese. Dacă Deck are dreptate, atunci mutanţii 
ăştia tinerei mâăzgălesc în neştire pentru vreo două sute de 
dolari pe oră, fiecare. Şase sute de dolari. Plus, trei sute 
cincizeci, pentru Drummond. Asta înseamnă aproape o mie 
de dolari pentru ce fac ei acum, în faţa mea. 

Cel de-al patrulea bărbat, care stă în spatele lor, e mai 
bătrân, cam de vârsta lui Drummond. Nu scrie nimic, aşa 
că nu poate fi avocat. E probabil reprezentantul Marelui 
Profit, unul dintre juriştii lor. 

Nu-mi aduc aminte de Deck, decât când mă bate pe 
umăr cu agenda lui juridică. E în spatele meu şi se întinde 
peste bară. Vrea să corespondăm. Mi-a scris pe agendă: 
„Tipul ăsta te plictiseşte de moarte. Nu trebuie decât să 
spui ce-ai scris în expunere. Nu depăşi zece minute. Bruiser 
a dat vreun semn de viaţă?” 

Dau din cap, fără să mă întorc. Ca şi cum Bruiser ar 
putea fi în sală, fără să-l vezi! 

Drummond îşi termină monologul după treizeci şi unu de 
minute. Ochelarii de citit i-au căzut pe vârful nasului. E 
stilul de profesor care ţine discursuri în faţa elevilor. Se 
întoarce la masa lui, cu o satisfacţie imensă pentru logica 

267 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


lui impecabilă şi marea lui capacitate de sinteză. Mutanţii 
lui se scarpină în vârful capului şi laudă în şoaptă 
prezentarea lui minunată. Ce gloată de pupincurişti! Nu-i de 
mirare că are un ego atât de deformat. 

Îmi plasez agenda pe podium şi îmi ridic privirile spre 
judecătorul Hale care, pentru moment, pare extrem de 
interesat de ceea ce am de gând să spun. Mor de frică, dar 
n-am încotro. Trebuie să merg înainte. 

E vorba de un caz simplu. Refuzul Marelui Profit l-a privat 
ilegal pe clientul meu de singurul tratament medical care i- 
ar fi putut salva viaţa. Comportamentul acesta al societăţii 
de asigurări îl va ucide pe Donny Ray Black. Noi avem 
dreptate, ei nu. Imaginea chipului sau emaciat şi a trupului 
gârbovit îmi dă puteri să-mi susţin punctul de vedere şi mă 
înfurie. 

Apărătorii Marelui Profit vor primi o grămadă de bani, ca 
să încurce lucrurile, să le încetinească, cu scopul de a-l 
sufoca pe judecător, iar mai târziu de a-i îmbrobodi pe 
juraţi. Asta le e meseria. Din acest motiv, Drummond a 
bătut câmpii timp de treizeci şi unu de minute, fără să 
spună nimic. 

Prezentarea mea privind faptele şi articolele de lege va fi 
totdeauna mai scurtă. Expunerile şi argumentele vor 
rămâne clare şi la obiect. Cu siguranţă, se va găsi cineva, 
în decursul procesului, care să aprecieze acest lucru. 

Încep agitat cu câteva generalităţi în legătura cu 
moţiunile de anulare şi judecătorul Hale se uită în jos 
neîncrezător parcă aş fi cel mai mare prost pe care l-a 
ascultat vreodată. Se strâmbă sceptic, dar, cel puţin, tace. 
Încerc să-i evit privirile. 

Moţiunile de anulare sunt rareori acceptate în cazurile 
când există un conflict limpede între părţi. Poate sunt, într- 
adevăr, agitat şi timorat, dar am încredere că vom trece cu 
bine prin această încercare. 

Îmi croiesc drum printre notele mele, fără să aduc nicio 
noutate. Onorabilul se plictiseşte repede de mine, la fel ca 
şi antevorbitorul meu şi se întoarce la lecturile sale. După 

268 


- JOHN GRISHAM - 


ce termin, Drummond cere permisiunea să-mi combată 
spusele, timp de cinci minute, aşa că prietenul lui îi face 
semn să urce pe podium. 

Incepe să turuie încă unsprezece minute preţioase, îşi 
descarcă tot ce are pe inimă, dar fără să clarifice nimic, 
apoi se aşază. 

— Aş dori să văd părţile la mine în birou, spune Hale, 
sculându-se şi dispărând în spate. 

Cum nu ştiu unde este biroul lui, mă ridic şi aştept ca 
domnul Drummond să-mi lumineze drumul. Când trec pe 
lângă el, îmi spune politicos că am făcut treabă bună şi mă 
bate uşor pe umăr. 

Când intrăm la judecător, acesta şi-a scos deja roba. Stă 
în picioare în spatele biroului şi ne face semn să ne 
aşezăm. 

— Vă rog, intraţi şi luaţi loc. 

Incăperea e întunecată, din cauza decorului: ferestrele 
sunt acoperite cu draperii grele, covorul vişiniu acoperă 
toată duşumeaua, iar rafturile de cărţi se ridică până în 
tavan. 

Ne aşezăm. Judecătorul reflectează. Apoi, rosteşte: 

— Procesul acesta mă irită, domnule Baylor. N-aş zice că 
e frivol, dar nici nu mă impresionează prin argumente, ca 
să fiu sincer. M-am săturat de genul acesta de litigii. 

Se opreşte şi se uită la mine, ca şi cum aşteaptă o 
reacţie. Dar eu sunt complet pierdut. 

— Sunt înclinat să dau câştig de cauză acestei motiuni, 
spune el, trăgând un sertar din care scoate câteva sticluţe 
cu medicamente. 

Le aliniază grijuliu pe birou, în timp ce noi îl privim. Se 
opreşte şi se uită la mine: 

— Poate îl pui pe rol la Curtea Federală. Du-l în altă 
parte. N-am poftă să-mi încarc registrul de procese. 

Işi numără tabletele. Scoate cel puţin vreo douăsprezece 
din flacoanele de plastic. 

— Scuzaţi-mă, mă duc până la toaletă, spune el şi 
porneşte spre o uşiţă din dreapta lui, pe care o închide 

269 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


zgomotos. 

Rămân  ameţit, uitându-mă la  flacoanele de 
medicamente. Sper să-i stea în gât! Drummond nu rosteşte 
niciun cuvânt, dar se ridică brusc şi îşi proţăpeşte fundul pe 
colţul biroului. Se uită la mine de sus şi îmi zâmbeşte, tot 
numai miere. 

— Uite ce-i, Rudy, eu sunt un avocat foarte scump, de la 
o firmă extrem de importantă, începe el cu o voce sigură şi 
profundă, ca şi cum mi-ar divulga nişte informaţii secrete. 
Când acceptăm un caz ca acesta, ne facem mai întâi 
calculele şi estimam costul apărării. Le prezentam apoi 
clientului. Asta înainte să ridicăm un deget. M-am ocupat 
de multe asemenea cazuri şi ştiu cum să nimeresc la ţintă. 

Işi schimbă uşor poziţia, pregătindu-se să-mi aplice 
lovitura. 

— Le-am spus celor de la Marele Profit că întregul proces 
îi va costa între cincizeci şi şaptezeci şi cinci de mii de 
dolari. 

Aşteaptă să-mi vadă reacţia uluită, dar nu fac decât să 
mă uit lung la cravata lui. In depărtare, se aude apa trasă 
la toaletă. 

— Aşa că Marele Profit m-a autorizat să-ţi ofer ţie şi 
clienţilor tăi şaptezeci şi cinci de mii, ca să încheiem 
afacerea. 

Oftez greu. Gândurile îmi umblă prin cap frenetic. Îmi 
apare în faţa ochilor numărul acesta imens, de şaptezeci şi 
cinci de mii. Onorariul meu! Îl văd foarte clar! 

la stai puţin! Dacă amicul Harvey are de gând să-mi 
respingă cazul, de ce îmi oferă tipul acesta atâţia bani? 

In clipa aceea, îmi dau seama: e vorba de metoda „una 
caldă, una rece”. Harvey îmi taie macaroana şi mă sperie 
cât poate, apoi Leo vine cu cioara vopsită. Nu mă pot 
abţine să mă întreb de câte ori or fi umblat ei cu fofârlica, 
în biroul ăsta. 

— Cred că ţi-ai dat seama că nu mai revenim asupra 
hotărârii, spune el. E vorba de o ofertă unică, valabilă timp 
de patruzeci şi opt de ore. Trebuie să te hotărăşti acum, cât 

270 


- JOHN GRISHAM - 


e pe masă. Dacă zici nu, începe al treilea război mondial. 

— De ce? 

— Chestiuni simple, de contabilitate. În felul acesta, 
Marele Profit economiseşte nişte bani, plus că evită riscurile 
unui verdict idiot. Nu le place să fie daţi în judecată, 
înţelegi? Salariaţilor lor de la executiv nu le convine să-şi 
piardă vremea cu depoziţii şi cu şedinţe de tribunal. Sunt 
discreţi. Incearcă să evite genul acesta de publicitate. 
Asigurările sunt o afacere riscantă şi nu vor să lase 
concurenţa să se lege de un fleac ca acesta. Au multe 
motive pentru care preferă să stea liniştiţi. Clienţii, la fel. Ar 
fi bine să-şi ia banii şi să dispară. Unde mai pui că nu 
trebuie să plătească niciun impozit, înţelegi? 

E numai miere. Aş putea să aduc argumente în favoarea 
acestui caz şi să-i spun cât e de ticălos clientul lui, dar el 
surâde întruna şi încearcă să mi se bage sub piele. Să 
ştergem totul cu buretele. In clipa aceasta, Leo Drummond 
vrea să-i iau banii. Nu l-ar deranja nici dacă m-aş apuca să-i 
bârfesc nevasta. 

Uşa se deschide şi onorata instanţă iese din toaleta lui 
micuță. De data aceasta, Leo e cel care simte că se scapă 
pe el şi se scuză. Şi-a făcut numărul. Duetul continuă. 

— Tensiune mare, zice Hale ca pentru sine, în timp ce se 
aşază la birou şi îşi strânge flacoanele. 

Nu destul de mare, îmi vine să-i spun. 

— Mă tem că nu-i cine ştie ce scofală, procesul ăsta, 
puştiule. Poate îl conving pe Leo să-ţi facă o ofertă, ca să 
vă înţelegeţi. E de datoria mea să procedez astfel. Alţi 
judecători abordează problema altfel. Eu însă, nu. Îmi place 
să mediez înţelegerea, încă din prima zi. Se clarifică, astfel, 
totul. Tipii aceia şi-ar putea permite să cheltuiască nişte 
bani cu dumneata, ca să nu-i mai plătească lui Leo o mie 
de dolari pe minut. 

Râde ca de o glumă bună. Faţa i se înroşeşte şi tuşeşte. 

Parcă-l văd pe Leo la toaletă, ascultând cu urechea lipită 
de uşă. Nu m-ar surprinde să aflu că au chiar şi un microfon 
acolo. Mă uit cum se screme, până la lacrimi. Când îi trece 

271 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


tusea, rostesc: 

— Păi, mi-a oferit acum câteva momente suma pe care 
ar primi-o ca onorariu. . 

Hale e un actor prost. Incearcă să pară surprins. 

— Cât? 

— Şaptezeci şi cinci de mii. 

Rămâne cu gura căscată. 

— Nu mai spune! Uite ce-i, băiete, eşti nebun dacă refuzi 
o asemenea ofertă. 

— Credeţi? întreb eu, intrând în joc. 

— Şaptezeci şi cinci de mii! Măi să fie! Păi, ăsta-i bănet, 
nu glumă! Nu-mi vine să cred că Leo a făcut una ca asta! 

— E un tip grozav. 

— la banii, fiule. Eu am experienţă, aşa că trebuie să m- 
asculţi. 

Uşa se deschide şi Leo ni se alătură. Onorata instanţă se 
uită la el şi rosteşte: 

— Şaptezeci şi cinci de mii! 

De parcă banii provin din bugetul instituţiei lui. 

— Atât mi-a permis clientul meu să ofer, îi explică Leo. 

Are mâinile legate, săracul! E fără nicio putere. 

Îşi aruncă încă vreo câteva clipe mingea de la unul altul. 
Nu sunt în stare să gândesc raţional, aşa că vorbesc puţin. 
Părăsesc încăperea, cu Leo ţinându-mă pe după umeri. 

Îl găsesc pe Deck la telefon, pe hol, aşa că mă aşezpeo 
bancă şi încerc să-mi adun gândurile. Se aşteptau să-l 
întâlnească pe Bruiser. Oare, l-ar fi abordat în aceeaşi 
manieră? Nu, nu cred. Cum de şi-au făcut planul să mă 
atace atât de repede? Pentru el aveau, pesemne, cu totul 
alt gând. 

Sunt convins de două lucruri: întâi, Hale a vorbit serios în 
legătură cu anularea procesului. E bătrân şi bolnav, e de 
multă vreme la tribunal şi a devenit imun la orice presiune. 
Nu-i pasă deloc dacă are sau nu dreptate. Şi s-ar putea să 
fie foarte dificil să-mi mut procesul la alt tribunal. Acţiunea 
mea e ameninţată serios. În al doilea rând, Drummond e 
prea nerăbdător să ne înţelegem. E speriat, pentru că 

272 


- JOHN GRISHAM - 


clientul lui a fost prins în flagrant delict, într-o situaţie 
foarte dezavantajoasă. 


În ultimele douăzeci de minute, Deck a dat douăzeci de 
telefoane, dar nici urmă de Bruiser. În timp ce gonim spre 
firma noastră, îi reproduc scena bizară din biroul lui Hale. 
Deck, maestru al schimbărilor rapide, vrea să punem mâna 
pe bani şi s-o lăsăm baltă. Imi aduce, în acest sens, 
argumentul perfect adevărat că nicio sumă din lume nu-i va 
mai putea salva viaţa lui Donny Ray, în stadiul în care se 
află, aşa că nu ne rămâne decât să luam banii şi să le 
uşurăm astfel viaţa lui Dot şi lui Buddy. 

Deck pretinde că a auzit o mulţime de poveşti sordide, în 
legătură cu matrapazlâcurile care se petrec în sala de 
judecată a lui Hale. Pentru un judecător e neobişnuit de 
vehement când e vorba să-şi susţină deciziile greşite. Nu-i 
suportă pe reclamanţi, îmi spune Deck de nenumărate ori. 
E greu să obţii, în acest caz, un proces corect. Aşa că hai să 
luam banii şi să terminăm treaba, adaugă el. 

Când intrăm, o găsim pe Dru plângând în hol. Şi-a 
pierdut cumpătul, pentru că toată lumea îl caută pe 
Bruiser. Înjură şi plânge, în timp ce rimelul îi curge pe 
obraji. Nu e deloc stilul lui, repetă ea întruna. S-a întâmplat 
ceva rău, cu siguranţă. 

Fiind el însuşi un gangster, Bruiser se înhăitează cu tot 
felul de indivizi dubioşi şi periculoşi. Nu m-ar surprinde 
deloc, dacă i s-ar găsi cadavrul grăsan în portbagajul 
vreunei maşini pe la aeroport, iar Deck îmi dă dreptate. ŞI 
gangsterii îl caută. 

Eu, la fel. Sun la Yogi's să stau de vorbă cu Prince. El 
trebuie să ştie unde e Bruiser. Imi răspunde Billy, 
administratorul, un tip pe care îl cunosc bine, şi aflu în 
câteva minute că, se pare, şi Prince s-a făcut nevăzut. L-au 
căutat peste tot, fără nicio şansă. Billy e neliniştit şi 
îngrijorat. Tipii de la FBI tocmai au plecat de-acolo. Ce se 
întâmplă? 

Deck intră din birou în birou şi strânge trupele. Ne 

273 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


întâlnim în sala de şedinţe - eu, Deck, Toxer şi Ridge, patru 
secretare şi doi ţângăi pe care nu i-am mai văzut niciodată 
pe-aici. Nicklass, celălalt avocat, e plecat din oraş. Toţi îşi 
compară notițele luate când au vorbit ultima oară cu 
Bruiser. Ceva suspect? Ce trebuia să facă astăzi? Cu cine 
avea întâlnire? Cine a stat ultima oară de vorbă cu el? În 
încăpere pluteşte o atmosferă de panica şi de confuzie. 
Smiorcăiala continuă a lui Dru nu face decât să 
înrăutăţească lucrurile. Repetă întruna că ştie sigur că s-a 
întâmplat ceva rău. 

întrunirea ia sfârşit, iar noi ne întoarcem tăcuţi în 
birourile noastre şi încuiem uşile. Bineînţeles, Deck mă 
urmează. Sporovăim o vreme, având grijă să nu spunem 
ceva secret, de teama microfoanelor ascunse. La 
unsprezece şi jumătate, o ştergem printr-o uşă din spate şi 
ne ducem la masă. 

Nu vom mai pune piciorul aici niciodată. 


274 


- JOHN GRISHAM - 


24 


Mă îndoiesc că voi afla vreodată dacă Deck ştia într- 
adevăr ce avea să se întâmple, sau a avut doar un fler 
formidabil. Nu e o persoană complicată, ascunsă; îi citeşti 
aproape totdeauna gândurile pe faţă. Totuşi, există ceva 
ciudat, dincolo de aparenţe, ceva ascuns şi secret. Am 
simţământul din ce în ce mai clar că el şi Bruiser erau mult 
mai apropiaţi decât bănuiam noi, ceilalţi, şi că aranjamentul 
acela generos în legătură cu banii primiţi de la Van Landel 
a fost pus la cale de Deck. Bruiser ne-a dat astfel un semn 
că are să dispară. 

In orice caz, la trei şi douăzeci noaptea, când sună 
telefonul, parcă nu mai sunt chiar atât de surprins. Deck 
mă anunţă că FBl-ul a percheziţionat birourile firmei după 
miezul nopţii şi că Bruiser a şters-o din oraş. Mai mult, 
birourile noastre au fost sigilate din ordinul tribunalului şi 
federalii vor sta, probabil, de vorbă cu fiecare dintre noi. 
Ceea ce e şi mai surprinzător, Prince Thomas a dispărut o 
dată cu prietenul şi avocatul său. 

— Inchipuieţi-i, chicoteşte Deck la telefon, pe mistreţii 
ăia doi, cu părul lung şi cărunt, cu obrajii bucălaţi, 
încercând să se furişeze incognito prin aeroporturi. 

Vor fi emise şi nişte mandate de arestare astăzi, după 
răsăritul soarelui. Deck îmi sugerează să ne întâlnim la noul 
nostru sediu pe la amiază şi cum nu am nimic mai bun de 
făcut, sunt de acord. 

Mă uit în tavanul întunecat vreo jumătate de oră, apoi 
mă dau bătut. Pornesc cu picioarele goale prin iarba udă şi 
răcoroasă şi mă arunc în hamac. Despre un personaj cum e 
Prince se aud multe bârfe. lubeşte banii lichizi şi, în prima 
mea zi de lucru la Yogi's, mi-a spus o chelneriţă că n-a 
raportat mai mult de douăzeci la sută din câştig. Angajaţilor 
le plăcea să bârfească despre sumele mari pe care putea 
să le sustragă fără impozit. 

Mai avea şi alte surse. Cu vreo doi ani în urmă, un martor 

275 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


a declarat într-un proces cu gangsteri că nouăzeci la sută 
din veniturile dintr-un bar cu dansatoare goale erau sub 
formă de bani lichizi şi că, din aceştia, şaizeci la sută n-au 
fost niciodată declaraţi. Dacă, într-adevăr, Prince şi Bruiser 
aveau asemenea localuri, înseamnă că erau putred de 
bogaţi. 

Se şuşotea că Prince are o casă în Mexico, conturi la 
bancă în Caraibe, o amantă negresă în Jamaica, o fermă în 
Argentina şi alte poveşti de genul acesta pe care nu mi le 
mai amintesc. În biroul lui există o uşă misterioasă, în 
spatele căreia se află o încăpere mică, plină cu lăzi de 
bancnote de douăzeci şi de o sută de dolari. 7 

Dacă a fugit într-adevăr, sper să fie în siguranţă. li doresc 
din toată inima să fi plecat cu sume mari din preţioasa lui 
avere lichidă şi să nu fie prins niciodată. Nu mă interesează 
ce matrapazlăcuri o fi făcut. E prietenul meu. 


Dot mă aşază la aceeaşi masă din bucătărie, pe acelaşi 
scaun, şi mă serveşte cu cafea instant, din aceeaşi ceaşcă. 
E devreme şi aerul din încăperea dezordonată miroase încă 
puternic a untură prăjită. Buddy e-afară, acolo, îmi face ea 
semn cu mâna. Nici nu mă uit. 

— Donny Ray se stinge repede, adaugă ea, în ultimele 
două zile nu s-a mai sculat din pat. 

— leri am compărut prima oară la tribunal, îi povestesc 
eu. 

— Deja? 

— N-a fost tocmai un proces. Numai o moţiune 
preliminară. Societatea de asigurări încearcă să anuleze 
cazul şi ne-am luptat puternic pe chestia asta. 

Încerc să mă exprim cât mai simplu, dar nu sunt sigur că 
înţelege ceva. Se uită pe fereastra murdară în grădină, în 
niciun caz însă nu la automobilul acela vechi. Nu-i mai 
pasă, parcă, de nimic. 

Atitudinea aceasta a ei, ciudat, mă linişteşte. Dacă 
judecătorul Hale va face ceea ce cred eu că are de gând, şi 
dacă nu vom putea depune dosarul la alt tribunal, atunci s- 

276 


- JOHN GRISHAM - 


a terminat cu cazul ăsta. Probabil că toata familia a 
renunţat. Poate că n-au să urle la mine, când vom fi 
respinşi. 

In timp ce veneam aici, m-am hotărât să nu-i povestesc 
despre judecătorul Hale şi despre amenințările lui. N-ar 
face decât să complice situaţia şi discuţiile noastre. Avem 
destul timp să vorbim şi despre asta, mai târziu, când vom 
fi epuizat toate subiectele. 

— Societatea de asigurări a făcut o ofertă, ca să ne 
înţelegem cu ei. 

— Ce fel de oferta? 

— Nişte bani. 

— Cât? 

— Şaptezeci şi cinci de mii de dolari. Atât au calculat ei 
că-i costă avocatul apărării, aşa că ne fac aceasta ofertă, să 
renunţăm la proces. 

Devine stacojie şi scrâşneşte din dinţi. 

— Ticăloşii, au impresia că ne pot cumpăra acum, nu-i 
aşa? 

— Da, aşa cred. 

— Donny Ray n-are nevoi de bani. Anul trecut îi trebuia 
un transplant de măd'vă. Acu' e prea târziu. 

— De-acord. 

Işi ia pachetul de ţigări de pe masă şi îşi aprinde una. Are 
ochii înroşiţi şi plini de lacrimi. M-am înşelat. Această mamă 
nu s-a dat bătută. Vrea răzbunare. 

— Şi ce să facem noi cu şaptezeci şi cinci de mii de 
dolari? Donny Ray o să moară şi n-o să rămânem decât noi 
doi - zice ea, arătând cu capul în direcţia automobilului din 
curte. Ticăloşi prăpădiţi! mai exclama ea. 

— Ai dreptate. 

— Bănuiesc că ai acceptat, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. Nu pot să fac nicio înţelegere, fără 
acordul tău. Ni s-a dat timp până mâine dimineaţă, să ne 
hotărâm. 

Apare din nou în discuţie chestiunea anulării procesului. 
Vom avea dreptul la apel, dacă judecătorul Hale ia vreo 

277 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


decizie împotriva noastră. Ar putea dura în jur de un an, dar 
avem o şansă să luptam. Nici despre asta nu vreau să 
discut acum cu ea. 

Stăm o vreme fără să scoatem un cuvânt, mulţumindu- 
ne amândoi să reflectam şi să aşteptăm. Incerc să-mi adun 
gândurile. Dumnezeu ştie ce-o fi în capul ei. Biata femeie! 

Îşi striveşte ţigara într-o scrumieră şi zice: 

— Hai să stăm de vorbă cu Donny Ray. 

O urmez prin salonaşul întunecos, până într-un hol mic. 
Uşa camerei lui Donny Ray e închisă. Pe ea e un anunţ cu 
FUMATUL INTERZIS. Bate uşor şi intrăm. Incăperea e 
ordonată şi curată. Miroase a medicamente. Într-un colţ, se 
învârte un ventilator. Fereastra cu plasa de sârmă e 
deschisă. La picioarele patului, se află un televizor şi lângă 
el, aproape de pernă, o măsuţă plină de flaconaşe cu 
picături şi cu tablete. 

Donny Ray zace ţeapăn ca o scândură, cu un cearşaf 
înfăşurat strâns pe lângă trupul lui firav. Surâde larg când 
mă vede şi îmi face semn să mă aşez lângă el. li urmez 
invitaţia. Dot se aşază pe partea cealaltă. 

Încearcă să-şi menţină surâsul pe buze, străduindu-se să 
mă convingă că se simte bine, că astăzi starea lui s-a 
ameliorat. E doar puţin obosit. Glasul îi e scăzut şi chinuit, 
abia i se aud cuvintele. Ascultă cu atenţie, când îi 
povestesc despre audierea de ieri şi despre oferta 
respectivă. Dot îşi ridică mâna dreapta. 

— Şi-o să-şi mărească oferta? mă întreabă el. 

E o chestiune pe care am dezbătut-o ieri, cu Deck, în 
timpul mesei de prânz. Marele Profit a făcut un salt 
remarcabil de la zero, la şaptezeci şi cinci de mii de dolari. 
Amândoi am ajuns la concluzia că ar fi dispuşi să ajungă 
chiar la o sută de mii, dar n-aş îndrăzni să mă arăt atât de 
optimist în faţa clienţilor mei. 

— Mă îndoiesc, rostesc eu. Dar am putea încerca. Ce- 
avem de pierdut? Eventual, au să ne refuze, şi-atât. 

— Şi ţie cât îţi revine? 

Îi explic că ne-am învoit pentru o treime. Se uită la mama 

278 


- JOHN GRISHAM - 
lui şi zice: 

— Asta înseamnă cincizeci de mii pentru tine şi tata. 

— Şi ce să facem noi cu cincizeci de mii de dolari? îl 
întreabă ea. 

— Să plătiţi toate ratele la casă. Să vă cumpăraţi o 
maşină nouă. Să puneţi deoparte, pentru bătrâneţe. 

— N-am nevoie de banii lor afurisiţi. 

Donny Ray închide ochii şi aţipeşte puţin. Rămân cu 
privirile pironite la flacoanele cu medicamente. Când se 
trezeşte, mă ia de braţ şi încearcă să mă strângă, apoi îmi 
spune: 

— Vrei să te-nţelegi cu ei, Rudy? O parte din bani sunt ai 
tăi. 

— Nu, nu vreau să mă-nţeleg cu ei, spun eu hotărât. 

Mă uit la el, apoi la ea. Amândoi mă ascultă cu atenţie. 

— Nu ne-ar oferi banii ăştia, dacă n-ar fi îngrijoraţi. Vreau 
să dau în vileag toate matrapazlâcurile lor. 

Avocatul are datoria să-i dea clientului său sfatul cel mai 
bun, indiferent de situaţia sa financiara. Nu mă îndoiesc că 
i-aş fi putut convinge pe cei din familia Black să accepte 
înţelegerea. Cu puţin efort, i-aş lămuri că judecătorul Hale e 
gata-gata să ne tragă preşul de sub picioare, că banii sunt 
ca şi primiţi, dar daca nu ne hotărâm, îi pierdem. Le-aş 
putea zugravi o imagine apocaliptică şi oamenii aceştia 
atât de încercaţi m-ar crede cu uşurinţă. 

Ar fi uşor. Şi m-aş trezi cu douăzeci şi cinci de mii de 
dolari, un onorariu la care nici nu visam. Dar îmi înfrâng 
tentaţia. M-am luptat cu ea în dimineaţa aceasta, în hamac, 
şi m-am împăcat cu mine însumi. 

În situaţia de faţă, îmi vine să dau naibii profesia asta a 
mea. Decât să-mi vând clienţii, mai bine renunţ. 

Îi las pe amândoi în camera băiatului, sperând din tot 
sufletul că mâine nu voi veni cu vestea că procesul a fost 
respins. 


În apropierea spitalului Sfântul Petru, mai sunt încă patru 
unităţi de acest gen. Apoi o facultate de medicină, una de 
279 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


stomatologie şi nenumărate cabinete medicale. 
Comunitatea doctorilor din Memphis s-a strâns aici, în vreo 
şase blocuri, între bulevardele Union şi Madison. Pe acesta 
din urmă, se ridică o clădire cu opt niveluri, chiar în faţa 
spitalului Sfântul Petru, cunoscută sub numele de Policlinica 
Peabody. Între această clădire şi Spitalul Sfântul Petru 
există un tunel suspendat pe deasupra străzii, astfel încât 
doctorii să poată alerga acolo când e nevoie. În interior, nu 
sunt decât medici şi unul dintre ei se numeşte Dr. Eric 
Craggdale, chirurg ortoped. Cabinetul lui e la etajul doi. 

leri, am dat o serie de telefoane anonime la cabinetul 
său şi am aflat ce voiam. Acum aştept în holul uriaş de la 
etajul întâi, şi urmăresc parcarea din jurul policlinicii. La 
unsprezece fără douăzeci, zăresc un Volkswagen broscuţă 
vechi, venind dinspre bulevardul Madison şi parcând în 
mulţimea de automobile. Din el, coboară Kelly. 

E singură, aşa cum mă şi aşteptam. L-am sunat pe soţul 
ei la lucru, acum o oră, l-am cerut la telefon şi când a venit, 
i-am închis. Abia îi vad creştetul capului, când se chinuie să 
iasă din maşină. E în cârje şi începe să ţopăie printre 
automobile, îndreptându-se spre policlinică. 

Urc un etaj cu liftul şi traversez bulevardul Madison prin 
tubul de sticlă de deasupra. Sunt agitat, dar nu mă 
grăbesc. 

Sala de aşteptare e aglomerată. Ea stă cu spatele la 
perete, răsfoind o revistă. l-au schimbat ghipsul, ca să 
poată merge. Scaunul din dreapta ei e liber şi mă aşez, 
înainte ca ea să-şi dea seama că sunt eu. 

Intâi rămâne uluită, apoi însă, îmi surâde, fericită că mă 
vede. Îşi roteşte privirile împrejur. Nu se uită nimeni la noi. 

— Prefă-te că-ţi citeşti revista, îi şoptesc eu, în timp ce 
răsfoiesc un număr din National Geographic. 

Ea ridică revista Vogue, acoperindu-şi faţa şi mă 
întreabă: 

— Ce cauţi aici? 

— Mă supără spatele. 

Clatină din cap şi se uită în jur. Doamna de lângă ea ar 

280 


- JOHN GRISHAM - 


dori să se uite la noi, dar nu poate, pentru că are gâtul în 
ghips. Nici eu, nici ea nu cunoaştem pe nimeni de-aici, aşa 
că de ce să ne facem griji? 

— Şi la ce doctor te tratezi? mă întreabă ea. 

— La Craggdale, îi răspund. 

— Foarte ciudat. 

Kelly Riker era frumoasă şi în spital, când purta halatul 
acela simplu, şi avea obrazul învineţit. Acum, mi-e imposibil 
să-mi iau ochii de la ea. Poartă o cămaşă albă de bumbac, 
uşor scrobită, genul acela pe care fetele le împrumută de la 
prietenii lor, de dragul de a le purta, şi pantaloni scurţi, 
kaki. Părul negru îi acoperă umerii. 

— E bun? o întreb eu. 

— E şi el un doctor. 

— L-ai mai văzut până acum? 

— Incetează, Rudy. N-am chef să discut despre asta. 
Cred c-ar trebui să pleci. 

Vocea îi e calmă, dar fermă. 

— Ştii, m-am gândit mult la tine şi la ceea ce-ar trebui să 
fac eu. 

Mă opresc, pentru că pe lângă noi trece un bărbat într-un 
cărucior cu rotile. 

— Şi? 

— Şi încă nu ştiu. 

— Cred că ar fi bine să pleci. 

— Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? 

— Ba da. 

— Nu, nu-i adevărat. Vrei să-ţi fiu în preajmă, să iau 
legătura cu tine, să te sun din când în când, aşa încât data 
viitoare când o să-ţi mai rupă oasele, să ai pe cineva care 
să fie alături de tine. Asta vrei. 

— N-o să mai fie aşa. 

— De unde ştii? _ 

— Pentru că s-a schimbat. Incearcă să se lase de 
băutura. Mi-a promis că n-o să mai dea în mine. 

— Şi tu îl crezi? 

— Da, îl cred. 

281 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Ţi-a mai promis şi înainte. A 

— De ce nu pleci? Şi nu mă mai suna, bine? Imi 
îngreunezi situaţia. 

— De ce crezi asta? 

Şovăie o clipă, apoi pune revista în poală şi se uită la 
mine. 

— Pentru că am reuşit să mă gândesc mai puţin la tine, 
pe măsură ce trece timpul. 

Îmi place s-aud că s-a gândit la mine. Îmi vâr mâna în 
buzunar şi scot o carte de vizită cu vechea mea adresă pe 
ea, de care se interesează atâta guvernul Statelor Unite. li 
scriu numărul de telefon pe spate şi i-o dau. 

— Facem o înţelegere. Nu te mai caut. Dacă ai nevoie de 
mine, mă suni acasă. Dacă-ţi mai face vreun rău, anunță- 
mă. 

la cartea de vizită. O sărut repede pe obraz, apoi 
părăsesc sala de aşteptare. 


La etajul cinci din aceeaşi clădire e o secţie mare de 
oncologie. Doctorul Walter Kord e medicul curant al lui 
Donny Ray, adică în această fază a bolii îi dă câteva pastile 
şi alte medicamente şi aşteaptă să moară. Kord este cel 
care i-a prescris primul tratament cu citostatice şi a făcut 
analizele prin care a stabilit că Ron Black e un donator 
perfect pentru transplantul de măduvă al fratelui său 
geamăn. El va fi unul dintre martorii-cheie la proces, 
presupunând că ajungem cu cazul până acolo. 

Îi las o scrisoare de trei pagini la secretară. Aş dori să 
stau de vorbă cu el când mă poate primi şi, preferabil, fără 
să mă taxeze. De regulă, doctorii nu suportă avocaţii şi de 
câte ori accepta să stea de vorbă cu noi, ne costă scump. 
Dar Kord şi cu mine suntem de aceeaşi parte a baricadei şi 
n-am nimic de pierdut, încercând să deschid dialogul cu el. 


Trec cu inima cât un purice pe strada aceasta din zona 
dură a oraşului, neatent la circulaţie şi încercând zadarnic 
să citesc numerele decolorate şi cojite de deasupra uşilor. 

282 


- JOHN GRISHAM - 


Clădirile arată de parcă ar fi fost cândva părăsite, iar acum 
sunt din nou repopulate. Au două sau trei niveluri, se 
prelungesc mult în spate, iar fațadele sunt din cărămidă şi 
sticlă. Majoritatea sunt lipite unele de altele, câteva sunt 
despărțite prin nişte alei înguste. Multe dintre ele au 
scânduri la ferestre şi vreo două au ars în întregime cu ani 
în urmă. Trec pe lângă două restaurante, unul din ele cu 
mese pe trotuar, dar fără clienţi, apoi pe lângă o 
curăţătorie şi-o florărie. 

Magazinul de antichităţi, Comoara din Adâncuri, se află la 
un colţ şi e o clădire curăţică din cărămidă vopsită în 
cenuşiu-închis, cu tende roşii deasupra ferestrelor. Are 
două niveluri. Îmi ridic ochii şi presupun că mi-am găsit 
noua mea casă. 

Pentru că nu dau de altă uşă, intru în magazinul de 
antichităţi, în holul micuţ, văd un şir de scări cu o luminiţă 
la capătul lor. 

Deck mă aşteaptă mândru. 

— Ei, ce părere ai? se repede el, înainte să apuc să mă 
uit la ceva. Patru încăperi, aproximativ trei sute de metri 
pătraţi, plus toaleta. Nu-i rău deloc! zice el, bătându-mă 
uşor pe umăr. 

Apoi ţopăie, se răsuceşte şi deschide braţele larg: 

— M-am gândit că aici va fi recepţia, poate o folosim 
pentru secretară când om angaja una. Nu-i nevoie decât să 
dăm o dată cu vopsea. Peste tot sunt duşumele, rosteşte 
el, tropăind din picioare, ca şi cum nu le-aş vedea. Pereţii 
au patru metri, sunt tencuiți şi uşor de vopsit. 

Imi face semn să-l urmez. Intrăm pe o uşă deschisă, într- 
un hol scurt. 

— Câte o încăpere, de-o parte şi de alta. Asta de-aici e 
mai mare, aşa că m-am gândit c-o vrei tu. 

Intru în noul meu birou şi sunt plăcut surprins. E mare, 
cinci pe cinci, cu o fereastră care dă în stradă. E gol şi 
curat, cu duşumele frumoase. 

— lată şi a treia încăpere. M-am gândit s-o folosim ca 
sală de şedinţe. Eu voi lucra aici, dar promit să nu te 

283 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


deranjez. 

Se străduieşte cât poate să-mi fie pe plac şi aproape că 
mi se face milă de el. 

— Linişteşte-te, Deck, îmi plac birourile. Ai făcut treabă 
bună. 

— Şi-acolo, e toaleta. Va trebui să facem curăţenie şi să 
vopsim; poate e nevoie şi de un instalator, zice el, dându-se 
înapoi spre ieşire. Ce părere ai? 

— O să fie bine, Deck. Cine-i proprietarul? 

— Negustorul ăla de boarfe, de jos. El şi nevastă-sa. Că 
veni vorba, au nişte chestii de care s-ar putea să avem 
nevoie: mese, scaune, lămpi, până şi fişete, pentru dosare. 
Nu sunt scumpe, arată bine şi se potrivesc cu schema 
decorativă de-aici. În plus, ne lasă să le plătim lunar. Sunt 
fericiţi că mai au pe cineva în clădire. Cred c-au fost jefuiţi 
de vreo două ori. 

— Sună încurajator. 

— Mda. Trebuie să avem mare grija pe-aici. 

Îmi înmânează nişte mostre de vopsele de la Sherwin- 
Williams. 

— Cred c-ar fi bine să alegem culoarea albă. E mai uşor 
de aplicat şi nici nu ne costă prea mult. Mâine vin şi cei de 
la telefoane. Cu electricitatea s-a rezolvat. la uită-te la asta. 

Lângă fereastră, e o masă de plăci aglomerate pe care se 
află nişte hârtii împrăştiate şi un mic televizor alb-negru, la 
mijloc. 

Deck a fost deja la tipografie. Îmi înmânează tot felul de 
pliante cu firma noastră. Pe fiecare, e scris numele meu la 
mijloc, cu litere mari, şi-al lui, într-un colţ. 

— Le-am făcut la un atelier tipografic de pe strada asta. 
La un preţ foarte convenabil. Durează cam două zile până 
le tipăresc pe toate. Aş face comandă pentru cinci sute de 
bucăţi, plus plicurile, îţi place vreuna dintre ele? 

— Am să le studiez diseară. 

— Când vrei să zugrăvim? 

— Păi, cred c-am putea... 

— După părerea mea, dacă tragem tare, terminăm într-o 

284 


- JOHN GRISHAM - 


zi; şi dacă dăm numai o dată. Am să procur vopselele şi tot 
ce mai trebuie în după-amiaza aceasta şi încerc să-ncep 
treaba. Mâine mă poţi ajuta? 

— Sigur că da. 

— Trebuie să mai stabilim câte ceva. Ce-ai zice să ne 
luăm un fax? Ti-am spus, mâine vine băiatul de la 
telefoane. Copiatorul îl luăm mai târziu. Pentru moment, 
mă duc eu o dată pe zi şi fac copii. Dar vom avea nevoie de 
un robot care să răspundă la apelurile telefonice şi unul 
bun costă optzeci de dolari. Daca vrei, mă ocup eu de asta. 
Şi mai trebuie să ne deschidem un cont la bancă. Cunosc 
un director de la First Trust, care zice că ne dă treizeci de 
cecuri gratuit în fiecare lună, plus doi la sută dobândă, la 
banii noştri. Nici că se putea mai bine. Avem nevoie de 
cecuri, pentru că trebuie să plătim nişte taxe, înţelegi? 

Se uită brusc la ceas. 

— Hei, aproape că uitam! 

Apasă pe un buton al televizorului. 

— Au fost emise mandatele de arestare acum o oră, 
evocându-se o sută şi ceva de capete de acuzare împotriva 
lui Bruiser, Bennie „Prince” Thomas, Willie McSwane şi alţii. 

Ştirile de la amiază sunt în plină desfăşurare şi prima 
imagine pe care o vedem este cea a fostelor noastre 
birouri. Uşile din faţă sunt păzite de poliţişti. Nu sunt încă 
sigilate. Reporterul explică cum că angajaţii firmei pot să 
intre şi să iasă, dar nu au voie să scoată nimic de-acolo. 
Următoarele imagini sunt de la Vixens, un club topless 
descoperit tot de agenţii federali. 

— Mandatul de arestare precizează că Bruiser şi Thomas 
au fost implicaţi în trei asemenea localuri, zice Deck. 

Reporterul vine ca un ecou, să confirme acest lucru. Apoi 
sunt prezentate nişte imagini de arhivă cu fostul nostru şef, 
fâţâindu-se pe un coridor de tribunal, în timpul unui proces 
mai vechi. Au fost emise mandatele de arestare, dar nici 
urmă de domnul Stone sau de domnul Thomas. | se ia un 
interviu agentului care se ocupă de investigaţie. Acesta e 
de părere că au plecat din zonă. Se face o cercetare 

285 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


minuțioasă. 

— Fugi, Bruiser, fugi! zice Deck. 

Povestea e savuroasă pentru că sunt implicaţi o serie de 
mahări locali, un avocat fulminant, mai mulţi poliţişti din 
Memphis şi afacerile porno. Mai e condimentată serios de 
fuga celor doi. E clar că Prince şi Bruiser şi-au luat tălpăşiţa 
şi asta-i înnebuneşte pe reporteri. Urmează nişte imagini cu 
arestarea poliţiştilor, cu alt club deocheat, de data aceasta 
cu dansatoare de strip-tease filmate de la coapse în jos, 
apoi procurorul general al Statelor Unite care se adresează 
ţării prin mass-media, prezentând capetele de acuzare. 

Una dintre imagini îmi frânge inima. Au închis localul 
Yogi's, au ferecat clanţele uşilor cu lanţuri şi şi-au postat 
gardieni la intrare. Spun că acesta a fost cartierul general 
al lui Prince Thomas, omul-cheie, şi agenţii federali au 
rămas surprinşi că n-au găsit bani lichizi, când au pătruns 
azi-noapte, cu forţa, în local. 

— Fugi, Prince, fugi! îmi zic eu. 

Relatările acestea ocupă aproape tot timpul rezervat 
ştirilor de la amiază. 

— Mă întreb unde-or fi, zice Deck, oprind televizorul. 

Ne gândim în linişte la asta vreo câteva secunde. 

— Ce-i acolo? îl întreb eu, arătând spre o cutie de lângă 
masa de la perete. 

— Dosarele mele. 

— Ceva interesant? 

— Destul ca să ne plătim taxele două luni de zile. Câteva 
accidente minore de maşină. Litigii între muncitori şi 
patron. Mai am şi un caz de omor, pe care l-am luat de la 
Bruiser. De fapt, nu i l-am luat, mi l-a dat el săptămână 
trecută şi mi-a spus să verific nişte poliţe de asigurare. A 
rămas la mine în birou şi-acum e-aici. 

Bănuiesc că mai sunt ceva dosare pe care Deck le-a 
sustras din biroul lui Bruiser, dar nu voi pune întrebări. 

— Crezi că agenţii federali o să dorească să stea de 
vorbă cu noi? întreb eu. 

— M-am gândit şi eu la asta. Noi nu ştim nimic şi nici n- 

286 


- JOHN GRISHAM - 


am scos vreun dosar care i-ar putea interesa pe ei. Aşa că 
de ce să ne facem griji? 

— Mi-e cam teamă. 

— Şi mie. 


287 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


25 


Ştiu că Deck s-a străduit din greu să-şi controleze 
entuziasmul zilele acestea. Ideea de a avea propriul său 
birou şi de a-şi păstra jumătate din venituri fără licenţă e 
teribil de incitantă. Dacă nu-i stau în cale, într-o săptămână 
va aranja birourile cum nu se poate mai bine. N-am văzut în 
viaţa mea atâta energie. Poate e cam precipitat, dar îl las 
în pace. 

Totuşi, când sună telefonul înainte de răsăritul soarelui şi 
îi aud vocea mi-e greu, o secundă, să fiu drăguţ cu el. 

— Ai văzut ziarele? mă întreabă vioi. 

— Dormeam 

— Îmi pare rău. Nici n-o să-ţi vină să crezi. Bruiser şi 
Prince sunt pe prima pagină. 

— Nu mai puteai aştepta vreo oră să-mi dai vestea? îl 
întreb. 

Sunt absolut hotărât să-l fac să renunţe la obiceiul acesta 
atât de barbar. 

— Dacă ai chef să te trezeşti la patru, n-am nimic 
împotriva. Dar să nu mă mai suni înainte de şapte. Ba nu, 
înainte de opt. 

— lartă-mă, dar mai e ceva. 

— Ce? 

— Ghici, cine-a murit azi-noapte? 

Acu' alta! De unde să ştiu eu cine-a murit în tot 
Memphisul asta mare? 

— Mă dau bătut, spun eu tăios. 

— Harvey Hale. 

— Harvey Hale? 

— Exact. A dat ortu' popii. A făcut atac de cord şi-a căzut 
lângă piscină. 

— Judecătorul Hale? 

— Chiar el. Amicul tău. 

Stau pe marginea patului şi încerc să-mi limpezesc 
creierul. 


288 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu-mi vine să cred. 

— Da, îmi dau seama cât eşti de uluit. Scrie frumos pe 
prima pagină. Are o poză grozavă, în robă neagră. Foarte 
distins. Ce imbecil! 

— Câţi ani avea? îl întreb eu, ca şi cum ar avea vreo 
importanţă. 

— Şaizeci şi doi. E judecător de unsprezece ani. Are ceva 
activitate. Scrie tot în ziar. Trebuie să-l vezi. 

— Da, o să mă uit, Deck. Pe curând. 


În dimineaţa aceasta, ziarul pare ceva mai greu şi sunt 
sigur că jumătate din el e dedicat isprăvilor lui Bruiser 
Stone şi Prince Thomas. Articole peste articole. N-au fost 
văzuţi de nimeni. 

Răsfoiesc repede prima parte şi caut la „Anunţuri”, unde 
mă întâmpină fotografia mai veche a judecătorului Harvey 
Hale. Citesc cuvintele triste ale colegilor, inclusiv ale 
vechiului său prieten şi coleg de cameră, Leo F. 
Drummond. 

Îmi trezeşte în mod special interesul speculaţia cu privire 
la cel care îl va înlocui. Guvernatorul va numi un succesor 
interimar, până la următoarele alegeri. Ţinutul e jumătate 
alb, jumătate negru, dar numai nouăsprezece dintre 
judecătorii teritoriali sunt oameni de culoare. Unii sunt 
nemulţumiţi de aceasta proporţie. Anul trecut, când s-a 
pensionat un judecător bătrân, s-au făcut eforturi mari ca 
să fie înlocuit de un negru. Dar nu s-a întâmplat aşa. 

Demn de reţinut e faptul că principalul candidat de anul 
trecut a fost noua mea cunoştinţă, Tyrone Kipler, 
partenerul de la firma lui Booker care şi-a făcut studiile la 
Harvard, cel care ne-a ţinut prelegerea de drept 
constituţional când ne pregăteam pentru examenul de 
admitere în barou. Deşi judecătorul Hale n-a murit de 
douăsprezece ore, balanţa înclină, spune articolul, spre 
Kipler ca interimar. Sunt citate şi cuvintele primarului din 
Memphis, un negru vorbăreţ, care spune că atât el, cât şi 
alţi mahări vor lupta din răsputeri să-l numească pe Kipler. 

289 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Guvernatorul n-a fost în oraş, aşa că nu i s-au putut lua 
interviuri, dar e democrat şi îşi doreşte să fie reales, anul 
viitor. De data aceasta o să se conformeze părerii generale. 


La nouă fix, sunt la Registratura generală, răsfoind 
dosarul Black contra Marele Profit. Răsuflu uşurat. Onorata 
instanţă, Hale, n-a semnat, înainte de moartea sa 
neaşteptată, un ordin prin care să-mi anuleze cazul. Am 
rămas în joc. 

Pe uşa sălii lui de judecată, se află o coroniţă. Ce 
impresionant! 

Sun la Tinley Britt de la un telefon public, îl cer pe Leo F. 
Drummond şi, spre surpriza mea, îi aud glasul după câteva 
minute. Îmi exprim compasiunea pentru pierderea 
prietenului său şi îi spun că clienţii mei nu îi acceptă oferta. 
Pare surprins, dar nu se lansează în discuţii. Din fericire, 
are multe pe cap în momentul acesta. 

— Cred că e greşeală, Rudy, spune el liniştit, ca şi cum ar 
fi realmente de partea mea. 

— S-ar putea, dar aşa au hotărât clienţii mei. Eu n-am 
niciun amestec. 

— O, foarte bine. Atunci, va fi război - zice el monoton şi 
trist. 

Nu se avântă să-mi ofere o sumă mai mare. 


Am vorbit de două ori la telefon cu Booker, de când am 
primit rezultatele la examenul de admitere în barou. Aşa 
cum mă aşteptam, se preface că pentru el nu e decâto 
amânare minoră. La fel, că e foarte fericit pentru mine. 

Mă aşteaptă deja la o masă din spatele bufetului unde 
ne-am dat întâlnire. Ne salutăm, de parca nu ne-am fi văzut 
de luni de zile. Comandăm ceai şi gumbo, fără să ne uitam 
la meniu. Copiii sunt bine. Charlene, la fel. 

Se îmbărbătează că, oricum, s-ar putea să treacă 
examenul data viitoare. N-am observat că fusese şi acum 
foarte aproape? Nu i-a lipsit decât un punct. A făcut 
contestaţie şi comisia îi recorectează acum lucrările. 

290 


- JOHN GRISHAM - 


Marvin Shankle a primit vestea destul de dur. Dacă nu 
trece data viitoare, îl înlocuieşte. Booker nu-şi poate 
ascunde panica, când vorbeşte de Shankle. 

— Ce mai face Tyrone Kipler? îl întreb eu. 

După părerea lui Booker, numirea lui în postul de 
judecător e ca şi făcută. Kipler a stat în dimineaţa aceasta 
de vorbă cu guvernatorul şi totul a decurs bine. Singurul 
impediment ar fi de ordin financiar. Ca partener la firma lui 
Shankle, câştigă între o sută douăzeci şi cinci şi o sută 
cincizeci de mii de dolari pe an. Salariul de judecător e 
numai de nouăzeci de mii. Kipler are nevastă şi copii, dar 
Shankle îl vrea în postul de judecător. 

Booker îşi aminteşte de cazul Black. De fapt, şi-i 
aminteşte pe Dot şi pe Buddy de la prima noastră întâlnire 
la Grădina cu Chiparoşi. Îl pun la curent cu ceea ce s-a mai 
întâmplat. Începe să râdă, când îi spun că dosarul e la 
Curtea Teritorială numărul opt şi că aşteaptă doar 
confirmarea judecătorului ca să intre pe rol. Îi povestesc lui 
Booker prima mea experienţa din biroul răposatului Hale, 
de acum trei zile, şi despre cum m-au „jucat” el şi fostul lui 
coleg de cameră de la Yale, Drummond. Booker ascultă 
atent când îi spun de Donny Ray, de fratele lui geamăn şi 
de transplantul care nu s-a mai putut face, din cauza 
Marelui Profit. 

Ascultă zâmbind. 

— Nicio problemă, zice el de câteva ori. Dacă Tyrone 
obţine numirea, va şti totul despre cazul Black. 

— Aşadar, poţi să stai de vorba cu el? 

— Să stau de vorbă? Pai, o să-i ţin o adevărată predică. 
Oricum, nu-i poate înghiţi pe cei de la Trent & Brent şi 
urăşte societăţile de asigurare. Le dă mereu în judecată. De 
unde îşi aleg ei, de obicei, prada? Cumva din rândul clasei 
albe de mijloc? 

— De peste tot. 

— Aşa e, ai dreptate. O să-mi facă plăcere să stau de 
vorbă cu Tyrone despre asta. lar el mă va asculta. 

Ne sosesc supele şi ne punem puţin Tabasco. Booker îşi 

291 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


toarnă ceva mai mult ca mine. Îi povestesc de noile birouri, 
dar nu şi de partenerul meu. Îmi pune o mulţime de 
întrebări, în legătură cu vechea firmă la care am lucrat. Tot 
oraşul vuieşte de Bruiser şi de Prince. 


Îi spun tot ce ştiu, înfrumuseţând situaţia pe ici, pe colo. 


292 


- JOHN GRISHAM - 


26 


În epoca aceasta, când sălile de tribunal gem de lume şi 
judecătorii nu-şi mai văd capul de treaba, răposatul Harvey 
Hale a lăsat în urma sa o situaţie extrem de clară şi bine 
organizată. Există anumite motive întemeiate, în acest 
sens. Mai întâi, era o persoană leneşă şi prefera să joace 
golf. In al doilea rând, se grăbea totdeauna să anuleze 
dosarele reclamanţilor, dacă acestea îi încălcau principiile 
prin care îşi dovedea ataşamentul faţă de societăţile de 
asigurări şi de marile corporaţii. Din acest motiv, 
majoritatea avocaţilor reclamanţi îl evitau. 

Există unele căi prin care se poate face şi asta. Mici 
şmecherii folosite de avocaţii unşi cu toate alifiile care sunt 
în relaţii bune cu funcţionarii de la registratură. N-am să 
înţeleg niciodată cum se face că Bruiser, un avocat cu 
peste douăzeci de ani vechime, care ştia toate 
mişmaşurile, m-a lăsat să înregistrez dosarul, fără să ridice 
un deget, ca să nu ajungă la Harvey Hale. Aceasta e încă o 
chestiune pe care vreau s-o discut cu el, dacă mai vine 
vreodată acasă. 

Dar Hale s-a dus şi viaţa se arată iar cinstită cu mine. 
Tyron Kipler va moşteni curând o seamă de dosare care-şi 
aşteaptă rezolvarea. 

Ca urmare a criticilor aduse atât de nespecialişti, cât şi 
de avocaţi, de curând au fost schimbate regulile de 
procedură, cu scopul de a grăbi luarea deciziilor în justiţie. 
Au crescut sancțiunile pentru  urmăririle penale 
neîntemeiate. Au fost impuse termene obligatorii pentru 
acţiunile dinaintea proceselor propriu-zise. Judecătorii au 
fost învestiţi cu mai multă autoritate în cazul litigiilor dificile 
şi au fost încurajați să negocieze mai mult, pentru 
împăcarea părţilor. Au fost implementate o mulţime de legi 
şi de regulamente, toate în efortul de a simplifica sistemul 
în legislaţia civilă. 

In această masă de reguli noi, exista o procedură 

293 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cunoscută sub numele de „făgaşul rapid”, menită să pună 
pe rol anumite procese înaintea altora. Termenul de 
„făgaşul rapid” a intrat imediat în jargonul nostru legal. 
Părţile implicate pot cere ca dosarul lor să fie pus pe 
făgaşul rapid, dar nu li se aprobă decât foarte rar. Ce 
acuzat îşi doreşte să ajungă cât mai repede la tribunal? 
Aşadar, judecătorul are autoritatea să uzeze de aceasta 
procedură după propria voinţă. Se recurge de obicei la asta 
când lucrurile sunt clare şi bine definite, dar disputate 
aprins, şi nu se aşteaptă decât decizia juraţilor. 

O dată ce B/ack contra Marele Profit este singurul meu 
caz adevărat, aş vrea să urmeze făgaşul rapid. Îi explic 
toate acestea şi lui Booker, într-o dimineaţă, când ne luăm 
cafeaua împreună. El îi spune apoi lui Kipler. Aşa merg 
lucrurile în justiţie. 


La o zi după ce guvernatorul îl numeşte pe Tyrone Kipler, 
acesta mă cheamă la biroul lui - acelaşi pe care l-am vizitat 
nu cu mult timp în urmă, pe când era ocupat de Harvey 
Hale. Acum, arată altfel. Cărţile şi însemnările lui Hale 
urmează să fie împachetate. Rafturile prăfuite sunt goale. 
Draperiile sunt date la o parte. Au scos până şi biroul 
fostului judecător. Aşa că stăm de vorbă aşezaţi pe scaune 
pliante. 

Kipler are sub patruzeci de ani, vorbeşte blând şi nu 
clipeşte niciodată. E incredibil de inteligent şi toată lumea e 
convinsă că va ajunge judecător federal cine ştie pe unde. 
li mulţumesc că m-a ajutat să trec examenul de admitere în 
barou. 

Stăm de vorbă de una, de alta. Spune lucruri frumoase 
despre judecătorul Harvey Hale, dar îl uimeşte puţinătatea 
dosarelor puse pe rol. A trecut deja în revistă fiecare caz şi 
a ales câteva pentru rezolvare rapidă. E gata de acţiune. 

— Şi eşti de părere că dosarul Black ar trebui să treacă 
pe făgaşul rapid? zice el rar, alegându-şi cuvintele cu grijă. 

— Da, domnule judecător. Lucrurile sunt clare. Nu 
implică mulţi martori. 

294 


- JOHN GRISHAM - 


— Câte depoziţii? 

Încă nu am depus-o nici pe prima. 

— Nu ştiu exact. Mai puţin de zece. 

— Vei avea necazuri cu documentaţia, spune el. Aşa se 
întâmplă cu societăţile de asigurări. Am dat câteva în 
judecată şi nu prezintă niciodată toate documentele. O să 
treacă ceva timp, până ne vor pune la dispoziţie toate 
actele pe care noi avem dreptul să le vedem. 

Îmi place cum spune „noi”. Şi nu-i nimic ilegal în asta. 
Printre alte roluri ale sale, judecătorul îl are şi pe acela de 
sprijinitor. E datoria lui să ajute părţile în cursul obţinerii 
dovezilor, înainte de proces. Kipler pare să fie uşor de 
partea noastră. Presupun însă că nici asta nu e ilegal - 
Drummond şi Hale au mers mână în mână ani de zile. 

— Înaintează o moţiune prin care să ceri trecerea cazului 
pe făgaşul rapid, spune el, notându-şi ceva în agenda 
juridică. Pârâtul va refuza. Şi-atunci, programăm o 
înfăţişare. Dacă partea adversă nu spune ceva foarte 
convingător, voi aproba moţiunea. Voi acorda patru luni de 
cercetare; e destul pentru toate depoziţiile, procurarea 
documentelor, a interogatoriilor scrise etc., etc. După ce se 
termină, pornim procesul. 

Inspir adânc şi înghit în sec. Mi se pare cumplit de 
repede. Mă înspăimântă ideea că voi da ochi atât de curând 
cu Leo E Drummond şi acoliţii lui în sala de judecată, în faţa 
unui juriu. 

— Vom fi gata, rostesc eu, fără măcar să ştiu ce-am de 
făcut. 

Sper că vorbele mele au fost mai hotărâte decât ceea ce 
simt. ` 

Mai stăm puţin de vorbă, apoi plec. Imi spune să-l sun, 
dacă am ceva de întrebat. 


Sunt gata-gata să-i telefonez, după numai o oră. 
Întorcându-mă la birou, găsesc un plic voluminos de la 
Tinley Britt. Leo F. Drummond nu şi-a pierdut vremea cu 
jelitul prietenului său. Maşina de fabricat moţiuni lucrează 

295 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


din plin. 

A înaintat o moţiune, privitor la siguranţa plaţilor - o 
palmă uşoară pe care mi-o dă mie şi clienţilor mei. Fiind 
săraci, Drummond pretinde că e îngrijorat în legătura cu 
posibilităţile noastre de a plăti. Acest lucru s-ar putea 
întâmpla într-o bună zi, dacă, până la urmă, pierdem 
procesul şi judecătorul hotărăşte să acoperim cheltuielile 
de judecată. A mai înaintat o moţiune, în care i se cere 
judecătorului să ne sancţioneze pe mine şi pe clienţii mei 
că am înregistrat un proces atât de inutil. 

Prima moţiune nu e decât poză. A doua e răutăcioasă. 
Amândouă sunt însoţite de expuneri lungi, frumos scrise şi 
adnotate cu trimiteri la bibliografia de rigoare. 

In timp ce le citesc cu atenţie pentru a doua oară, îmi 
dau seama clar că Drummond le-a emis ca să demonstreze 
ceva. Nu reiese mai nimic din niciuna din ele şi cred că 
scopul lor este să-mi arate câte acte pot emite cei de la 
Trent & Brent cu armata lor de oameni, într-un timp atât de 
scurt, şi asta fără să fie vorba de procesul propriu-zis. O 
dată ce fiecare parte e obligată să răspundă moţiunilor şi 
cum n-am acceptat înţelegerea, Drummond vrea să-mi 
spună că mă va îneca în hârtii. 

Telefoanele nu au fost încă puse în funcţiune. Deck e 
undeva, în centru. Nici nu-mi vine să mă gândesc pe unde 
mişună. Am destul timp să mă joc de-a moţiunile. Sunt 
motivat de gândul la bietul meu client şi la felul în care a 
fost tras pe sfoară. Sunt singurul avocat pe care îl are 
Donny Ray şi nu mă pot opri nici cu o mare de hârtii. 


Mi-am luat obiceiul să îl sun pe Donny Ray în fiecare 
după-amiază, pe la cinci. Acum câteva săptămâni, când i- 
am telefonat prima dată, Dot mi-a spus ce mult s-a 
bucurat, aşa că de atunci am încercat s-o fac zilnic. 
Discutăm despre tot felul de lucruri, niciodată însă despre 
boala lui sau despre proces. Incerc să ţin minte câte ceva 
amuzant din ziua respectivă şi să-i povestesc şi lui. Ştiu că 
aceste convorbiri au devenit o parte importantă a vieţii lui 

296 


- JOHN GRISHAM - 


ce se stinge. 

În după-amiaza aceasta pare puternic. Îmi spune că s-a 
dat jos din pat şi a stat în pridvor, că i-ar plăcea să meargă 
undeva vreo câteva ore, să scape de casă şi de părinţii lui. 

La şapte, mă duc după el. Luăm cina la o rotiserie din 
împrejurimi. Unii se uită lung la el, dar pare să nu bage în 
seamă. Discutăm despre copilăria lui, poveşti amuzante de 
pe vremea când străzile din Granger erau pline de bande 
de puşti. Râdem puţin, probabil el o face pentru prima oară 
de luni de zile. Dar conversaţia îl oboseşte. Abia se atinge 
de mâncare. 

Indată ce se întunecă, ne ducem într-un parc de lângă 
bâlci unde se joacă două partide de base-ball pe două 
terenuri apropiate. Mă uit cu atenţie, în timp ce mă îndrept 
spre parcare. Caut o echipă cu tricouri galbene. 

Parcăm pe un dâmb cu iarbă, sub un arbore, în dreapta, 
la o oarecare depărtare de linia unuia din terenuri. Nu e 
nimeni prin apropiere. Scot două scaune pliante din 
portbagaj, pe care le-am luat cu împrumut din garajul 
domnişoarei Birdie şi îl ajut pe Donny Ray să se aşeze. 
Poate să meargă singur şi e hotărât să se descurce cu cât 
mai puţin sprijin posibil. E sfârşitul verii, iar temperatura 
după lăsarea întunericului oscilează încă în jurul valorii de 
treizeci şi două de grade. Aproape că văd umiditatea din 
aer. Cămaşa mi s-a lipit de spate. Fanionul din centrul 
terenului nu flutură niciun pic. 

Stadionul e frumos şi nivelat, iar gazonul din jur e des şi 
proaspăt tuns. Terenul nu e acoperit cu iarbă. Peste tot, 
răcoritoare, peluze, arbitri, o tabelă de scor luminată şi un 
chioşc între cele doua terenuri. E campionatul de grupa A, 
iar echipele sunt formate din jucători foarte buni. Cel puţin, 
asta e părerea lor. 

Partida se joacă între PFX Freight, cu tricouri galbene, şi 
Army Surplus, în tricouri verzi, pe care scrie Puşcaşii, după 
cum sunt porecliţi membrii acestui club. Şi e o treabă 
serioasă. Vorbesc, se împing ca nebunii, se încurajează unii 
pe alţii urlând şi din când în când se aruncă asupra 

297 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


jucătorilor adverşi. Plonjează, se-aruncă cu capul înainte, se 
ceartă cu arbitrii, îşi azvârle crosele, când fac câte-un out. 

Am jucat şi eu în colegiu, dar n-am avut niciodată vreo 
atracţie deosebită pentru sport. Se pare că singurul ţel e să 
arunci mingea peste gard, prin orice mijloace. Nimic 
altceva nu contează. Din când în când, se mai întâmplă şi 
asta şi eroul se umflă în pene, de nu-i mai ajungi cu prăjina 
la nas. Aproape toţi jucătorii abia au împlinit douăzeci de 
ani, sunt în formă destul de bună, extrem de ţanţoşi şi 
împopoţonaţi peste măsura; mânuşi şi cotiere, benzi late la 
încheieturi, tuş de pleoape întins pe obraji. _ 

Majoritatea acestor tineri aşteaptă să fie descoperiţi. Incă 
mai visează. 

Sunt şi câţiva jucători mai în vârstă, cu burtă, şi mai 
puţin iuți. Par ridicoli când încearcă să ţopăie şi să se 
avânte după minge. Aproape auzi cum le pocnesc muşchii, 
încordându-se. Dar aceştia sunt şi mai îndârijiţi decât cei 
tineri. Au ceva de demonstrat. 

Eu şi Donny Ray nu vorbim prea mult. Îi cumpăr floricele 
de porumb şi sifon de la chioşcul dintre cele două terenuri. 
Imi mulţumeşte întruna că l-am adus aici. 

Atenţia mea e concentrată asupra unuia dintre jucătorii 
de la PFX. E rapid şi bine făcut, se mişcă uşor, cu pasiune şi 
îi tot înjură pe adversari. Repriza s-a terminat şi îl văd cum 
se duce spre lojă şi îi spune ceva fetei lui. Kelly surâde, îi 
văd gropiţele şi dinţii de-aici, iar Cliff izbucnește în hohote. 
O sărută rapid pe gură şi porneşte în fugă spre echipa lui, 
care se pregăteşte să lovească. 

Parcă sunt doi porumbei îndrăgostiţi. El o iubeşte la 
nebunie şi vrea ca partenerii lui să vadă când o sărută. 
Parcă nu se mai satură unul de altul. 

Ea se apleacă peste gard, cu cârjele alături. Ghipsul de la 
gleznă i s-a micşorat şi mai mult. E singură, departe de 
mulţimea de gură-cască şi de fani. Nu are cum să mă vadă 
aici, unde stau, pe partea cealaltă a terenului. Port şi o 
şapcă, pentru orice eventualitate. 

Mă întreb cum ar reacţiona, dacă m-ar recunoaşte. 

298 


- JOHN GRISHAM - 


Probabil că nu m-ar băga în seamă. 

Ar trebui să mă bucur că pare fericită, sănătoasă şi că se 
înţelege cu soţul ei. Se pare că n-a mai luat bătaie şi-mi 
pare bine. Mi se face rău când mă gândesc cum a lovit-o cu 
crosa. Paradoxal însă, ea nu va fi a mea atâta timp cât el e 
la locul lui. 

Mă urăsc pentru un asemenea gând. Cliff trebuie să 
arunce mingea. Îi reuşeşte o lovitură atât de bună, încât 
începe să sară în sus de bucurie şi îi strigă ceva lui Kelly. E 
un atlet înnăscut, mai bun decât oricare dintre cei de pe 
teren. Nici nu-mi vine să mă gândesc ce-aş face dacă s-ar 
repezi cu crosa la mine. 

Poate s-a lăsat de băutură şi, în felul acesta, nu va mai fi 
violent. Poate e timpul să bat în retragere. 

După vreo oră, Donny Ray vrea să se culce. Pornim spre 
casă şi discutăm despre depoziţia lui. Am înaintat astăzi o 
moţiune prin care cer să mi se aprobe interogatoriul care 
va fi folosit la proces, cât mai curând posibil. Clientul meu 
nu va mai rezista multă vreme la o şedinţa de două ore, cu 
nişte avocaţi pisălogi, aşa că trebuie să accelerăm lucrurile. 

— Cred că e cazul să ne cam grăbim, spune el blând, 
când intrăm pe aleea casei lui. 


299 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


27 


Scena ar putea fi de-a dreptul comică, dacă n-aş fi atât 
de neliniştit. Sunt convins că un observator neutru ar gusta 
umorul, dar nimeni nu zâmbeşte acum în sala de judecată. 
Mai ales eu. 

Sunt singur la masa mea de consiliu, cu teancul de 
moţiuni şi de expuneri aranjate frumos în faţa mea. Notele 
şi referinţele urgente sunt aşezate pe două agende juridice, 
la îndemână, plasate acolo strategic. Deck stă jos în spatele 
meu, nu la masă, unde mi-ar putea fi de ajutor, ci pe un 
scaun aşezat dincolo de bară, la cel puţin un metru 
depărtare, aşa că cei din jur au impresia că sunt singur. 

Mă simt foarte izolat. 

Dincolo de culoarul din mijloc, masa apărării e destul de 
aglomerată. Leo F. Drummond stă în centru, desigur, cu 
faţa la instanţă. Lângă el, asociaţii, câte doi de-o parte şi de 
alta. Drummond are şaizeci de ani, absolvent al Facultăţii 
de Drept din Yale, cu o experienţă de treizeci şi şase de ani 
în procese. T. Pierce Morehouse are treizeci şi nouă de ani, 
facultatea tot la Yale, unul dintre partenerii de la Trent & 
Brent şi paisprezece ani experienţă. B. Dewey Clay Hill al 
Treilea are treizeci şi unu de ani, a terminat la 
Universitatea din Columbia, nu e încă partener, şase ani 
experienţă. M. Alec Plunk Junior, douăzeci şi opt de ani, doi 
ani de practică şi face prima lui incursiune în cazul acesta 
pentru că, sunt sigur, a terminat facultatea la Harvard. 
Judecătorul Tyrone Kipler, care prezidează întrunirea, a 
studiat tot la Harvard. Kipler e negru. Şi Plunk la fel. 
Avocaţii negri educați la Harvard sunt foarte rari la 
Memphis. Din întâmplare, Trent & Brent are unul dintre ei şi 
iată-l aici, cu siguranţă să încerce să facă un aranjament cu 
onorata instanţă. Şi dacă lucrurile vor decurge aşa cum mă 
aştept, într-o bună zi vom avea şi un juriu lângă ei. 
Jumătate din cei înscrişi pe listele electorale în ţinutul 
acesta sunt negri, aşa că presupun că juriul va fi jumi-juma. 


300 


- JOHN GRISHAM - 


M. Alec Plunk Junior va fi de folos, speră ei, să trezească un 
sentiment de armonie şi încredere în inima unora dintre 
juraţi. 

Dacă din juriu ar face parte, din întâmplare, o 
cambodgiancă, n-am nicio îndoiala că Trent & Brent ar 
scotoci până-n străfunduri să găsească şi ei una, pe care ar 
aduce-o la proces. 

Al cincilea membru al echipei care reprezintă Marele 
Profit este Brandon Fuller Grone, din păcate pentru el, şi în 
mod cu totul inexplicabil, fără numere şi fără iniţiale. Nu 
înţeleg de ce nu-şi zice B. Fuller Grone, ca orice avocat de 
firmă mare. Are douăzeci şi şapte de ani, a terminat 
Universitatea de Stat din Memphis, acum doi ani, ca şef de 
promoţie şi a lăsat amintiri puternice. Era deja o legendă 
când am început eu studiile şi m-am îndopat cu cursurile 
lui, la examenele din anul întâi. 

Fără să punem la socoteală cei doi ani ai lui M. Alec Plunk 
Junior pe care i-a petrecut ucenicind la un judecător 
federal, în jurul mesei apărării s-au strâns cincizeci şi opt 
de ani de experienţă. 

Eu mi-am primit licenţa cu mai puţin de o lună în urmă. 
Personalul meu a picat examenul de admitere în barou de 
şase ori. 

Am făcut toate aceste socoteli azi-noapte, târziu, în timp 
ce scotoceam prin biblioteca de la facultatea din Memphis, 
un loc de care, se pare, nu mă pot despărţi. Firma de 
avocatură a lui Rudy Baylor deţine impresionantul număr 
de şaptesprezece cărţi de drept total inutile, rămase din 
şcoală. 

In spatele avocaţilor stau doi tipi cu înfăţişare anemică. 
Presupun că sunt funcţionari executivi de la Marele Profit. 
Unul mi-e cunoscut. Mi se pare că a fost aici şi data trecută, 
când cu moţiunea de anulare. Atunci nu i-am dat prea mare 
atenţie şi nici acum tipii aceştia nu mă prea interesează. 
Am şi-aşa destule pe cap. 

Sunt destul de tensionat, dar dacă ar sta în faţa mea 
judecătorul Harvey Hale, aş fi la pământ. De fapt, poate nici 

301 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
n-aş mai fi aici. 

Dar situaţia e alta. Cel care prezidează şedinţa e 
Onorabilul Tyrone Kipler. Mi-a spus ieri, la telefon, într-una 
dintre numeroasele noastre convorbiri din ultima vreme, că 
aceasta va fi prima lui zi în funcţia de judecător. A semnat 
câteva dispoziţii, a mai făcut nişte treburi de rutină, dar 
aceasta este prima confruntare pe care o arbitrează. 

După o zi de la jurământul său, Drummond a înaintat o 
moţiune, ca acest caz să fie mutat la Curtea Federală. 
Susţine că Bobby Ott, agentul care a vândut poliţa familiei 
Black, a fost inclus pe lista acuzaților, pe motive total 
greşite. Noi credem că Ott locuieşte încă în Tennessee. El 
este  pârâtul. Familia Black, locuitori în Tennessee, 
reprezintă reclamantul. Trebuie să existe o diversitate 
completă de cetăţenie, ca să fie aplicata jurisdicţia 
federală. Ott contrazice diversitatea pentru că, pretindem 
noi, el locuieşte aici şi, numai şi numai din acest motiv, 
cazul nu poate fi federal. Drummond a înaintat o expunere 
imensă, ca să-şi susţină argumentaţia cum că Ott nu 
trebuie să fie acuzat. 

Câtă vreme aici s-a aflat Harvey Hale, Curtea Teritorială 
a fost locul perfect pentru căutarea dreptăţii. Îndată însă ce 
cazul a fost preluat de Kipler, adevărul şi justiţia nu mai pot 
fi găsite decât la Curtea Federală. Lucrul cel mai uimitor în 
legătura cu moţiunea lui Drummond a fost timpul de 
expunere a ei. Kipler a luat-o ca pe un afront personal. l-am 
dat dreptate, în acest sens, pentru că era în favoarea mea. 

Suntem cu toţii gata să argumentăm moţiunile. În afară 
de cererea de mutare a cazului, Drummond mai are şi 
moţiunea de siguranţă a costurilor şi pe cea cu sancţiunile. 
Aceasta din urmă m-a înfierbântat puternic, aşa că am 
conceput şi eu o moţiune de sancţionare, pretinzând că 
moţiunea lui e frivolă şi dovedeşte rea-voinţă. Bătălia dintre 
motiuni devine o chestiune separată, în majoritatea 
proceselor, după părerea lui Deck, şi mai bine n-o începi. 
Sunt destul de precaut cu sfaturile juridice ale partenerului 
meu. Işi cunoaşte limitele şi el. li place să spună adesea: 

302 


- JOHN GRISHAM - 


„Oricine poate să frigă un păstrăv. Arta e să fii în stare să 
prinzi afurisitul ăsta de peşte”. 

Drummond se îndreaptă hotărât spre podium şi îşi 
prezintă moţiunea de siguranţă a plăţii, o chestiune minoră. 
Estimează că taxa va putea ajunge până la o mie de dolari, 
dacă se ajunge la proces şi, ei bine, la naiba, el e pur şi 
simplu îngrijorat că nici eu, nici clienţii mei nu vom fi 
capabili să ne descurcam, în cazul în care pierdem şi 
suntem puşi la plată. 

— Daţi-mi voie să vă întrerup o clipă, domnule 
Drummond, zice judecătorul Kipler gânditor. 

Îşi măsoară cuvintele şi continuă: 

— Am citit moţiunea dumneavoastră şi expunerea de 
motive. 

Le ridică din faţa lui şi le flutură spre Drummond: 

— Vorbiţi de patru minute şi-mi spuneţi exact ce scrie 
aici, negru pe alb. Aveţi ceva nou de adăugat? 

— Ştiţi, onorată instanţă, am dreptul să... 

— Da sau nu, domnule Drummond? Ştiu să citesc foarte 
bine şi pe deasupra mai şi înţeleg. lar dumneavoastră, 
trebuie să adaug, scrieţi excelent. Dar dacă nu aveţi nimic 
de adăugat, atunci de ce ne aflăm aici? 

Sunt sigur că niciodată nu i s-a mai întâmplat una ca asta 
marelui Leo Drummond, dar se comportă ca şi cum ar fi 
obişnuit. 

— Pur şi simplu, am vrut să vin în ajutorul instanţei, 
domnule judecător, zice el zâmbind. 

— Se respinge, rosteşte Kipler egal. Mai departe. 

Drummond merge mai departe, fără să piardă niciun 
amănunt: 

— Prea bine. Următoarea noastră moţiune se referă la 
sancţiuni. Susţinem că... 

— Se respinge, zice Kipler. 

— N-am înţeles, vă rog. 

— Se respinge. 

Deck forfoteşte în spatele meu. Toate cele patru capete 
de la masa de vizavi se pleacă la unison, în timp ce se 

303 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


consemnează amar aceasta întâmplare. Presupun că toţi 
au scris cu litere mari SE RESPINGE. 

— Fiecare parte a cerut sancţiuni. Resping ambele 
moţiuni, zice Kipler uitându-se drept în ochii lui Drummond. 

Mi s-a dat astfel şi mie puţin peste nas. 

E o treabă serioasă să-i tai macaroana în timpul 
dezbaterilor unui avocat care vorbeşte pentru trei sute 
cincizeci de dolari pe oră. Drummond se uită chiorâş la 
Kipler, care pare deosebit de satisfăcut. 

Dar Drummond are pielea groasă. Nu va lăsa niciodată 
să se vadă că îl irită un amărât de judecător teritorial. 

— Prea bine, atunci. Să trecem mai departe. Aş dori să 
vă prezint cererea noastră de mutare a acestui caz la 
Tribunalul federal. 

— Să ne lămurim, zice Kipler. Mai întâi, de ce n-aţi 
încercat acest lucru la audierea preliminară, cu judecătorul 
Hale? 

Drummond e pregătit pentru aceasta întrebare: 

— Onorata instanţă, cazul era nou şi noi investigam, 
încă, în ce măsură era implicat Bobby Ott în această 
problemă. Acum că am avut mai mult timp, suntem de 
părere că Ott a fost acuzat numai ca să se evite jurisdicţia 
federală. 

— Aşadar, dumneavoastră aţi vrut de la început ca acest 
caz să fie judecat la Tribunalul federal? 

— Da, domnule judecător. 

— Chiar şi pe vremea lui Harvey Hale? 

— Exact, onorată instanţă, spune Drummond cu 
sinceritate. 

Pe chipul lui Kipler se citeşte clar că nu crede o iotă. Și 
nici ceilalţi din sală nu par mai convinşi. Acesta este însă un 
detaliu minor şi Kipler şi-a exprimat părerea. 

Drummond îi dă înainte cu pledoaria lui dezlânată. A 
trecut prin faţa a sute de judecători şi nu se teme de ei. O 
să mai curgă multă apă pe fluviu, până când nu mă voi mai 
simţi intimidat de tipii aceia în robe negre. 

Avocatul vorbeşte vreo zece minute şi, în timp ce 

304 


- JOHN GRISHAM - 


încearcă să atingă anumite puncte deja prezentate în 
expunere, Kipler îl întrerupe: 

— Domnule Drummond, iertaţi-mă, dar vă aduceţi 
aminte că v-am întrebat numai cu câteva minute în urmă, 
dacă aveţi ceva nou? 

Drummond încremeneşte cu gura deschisă, holbându-se 
la judecător. 

— Vă amintiţi? întreabă Kipler. Nu sunt nici cincisprezece 
minute de atunci. 

— Am crezut că suntem aici ca să ne argumentăm 
moţiunile, zice Drummond tranşant. 

Vocea lui calmă începe să scârţâie. 

— O, sigur că da. Dacă aveţi ceva nou de adăugat sau de 
clarificat vreo chestiune, atunci aş fi fericit să vă ascult. Dar 
dumneavoastră nu faceţi decât să repetati ceea ce ţin eu în 
mână. 

Arunc o privire în stânga mea şi surprind imaginea 
câtorva chipuri îngrozitor de grave. Eroul lor e la pământ. 
Nu-i deloc plăcut. 

Mă şochează că băieţii ăştia din partea cealaltă a 
culoarului iau această problemă mult mai în serios decât ar 
fi normal. Am stat în preajma multor avocaţi, vara trecută, 
când am ucenicit la firma aceea de litigii şi cazurile 
semănau mult între ele. Munceşti din greu, încasezi un 
onorariu serios, dar obţii rezultatele din mers. Te-aşteaptă 
mereu încă vreo zece cazuri pe care trebuie să le rezolvi. 

Simt că prin sufletele celor din stânga trece o adiere de 
panică, evident, nu din cauza mea. În litigiile cu societăţile 
de asigurări, e o procedură obişnuită ca firma acuzată să 
angajeze doi avocaţi. Se prezintă totdeauna amândoi la 
proces. Şi asta, indiferent de caz, de fapte, de rezultat, de 
muncă. 

Dar cinci? Asta mi se pare peste puterile mele. Ceva se 
întâmplă. Tipii sunt speriaţi. 

— Se respinge cererea dumneavoastră de mutare a 
cazului la Curtea Federală, domnule Drummond. Procesul 
va fi judecat aici, spune Kipler ferm, semnând deja. 

305 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Cuvintele lui nu sunt primite cu entuziasm de cealaltă 
parte a culoarului, deşi încearcă cu toţii să ascundă acest 
lucru. 

— Altceva? întreabă Kipler. 

— Nu, onorată instanţă. 

Drummond îşi strânge documentele şi coboară de pe 
podium. Îl privesc cu coada ochiului. Se îndreaptă spre 
masa apărării şi se uită o clipă la cei doi funcţionari de la 
asigurări. În ochi i se citeşte, fără niciun dubiu, frica. Mi se 
face pielea de găină. 

Kipler schimba macazul: 

— Acum, acuzarea mai are două moţiuni. Prima se referă 
la trecerea cazului pe făgaş rapid, a doua, la grăbirea 
interogatoriului lui Donny Ray Black. Cele două sunt, într-un 
fel, legate, aşa că ar fi bine să mi le prezinţi deodată. 

Sar în picioare. 

— Sigur, onorată instanţă. 

Ca şi cum eu aş fi sugerat altceva! 

— Vă puteţi limita la zece minute? 

Luând în consideraţie carnagiul la care tocmai am fost 
martor, adopt imediat o altă strategie. 

— Onorată instanţă, expunerile mele cuprind tot ce-am 
avut de zis. Nu cred că am să vă spun vreo noutate. 

Kipler îmi zâmbeşte cald. Ce avocat tânăr şi deştept! 
Apoi, porneşte îndată să atace apărarea: 

— Domnule Drummond, aţi obiectat în legătură cu 
trecerea cazului pe făgaşul rapid. Din ce motive? 

Masa apărării se animează dintr-o dată. In sfârşit, se 
ridică T. Pierce Morehouse, aranjându-şi cravata. 

— Onorată instanţă, permiteţi-mi să-mi exprim părerea 
că acest caz necesită o oarecare perioadă de pregătire. 
După părerea noastră, trecerea lui pe făgaşul rapid va 
împovăra ambele părţi. 

Morehouse vorbeşte rar, alegându-şi cuvintele cu 
precauţie. 

— Prostii! zice Kipler, uitându-se lung la el. 

— Poftim? 

306 


- JOHN GRISHAM - 


— Am spus, prostii. Să vă întreb ceva, domnule 
Morehouse. Aţi acceptat vreodată trecerea vreunui caz pe 
făgaşul rapid, ca avocat al apărării? 

Morehouse ezită şi se mută de pe un picior pe altul. 

— Păi... sigur, onorată instanţă. 

— Prea bine. Daţi-mi numele cazului şi tribunalul la care 
s-a judecat. 

Morehouse se uită disperat la B. Dewey Clay Hill al 
Treilea care, la rândul lui, îşi întoarce privirile spre M. Alec 
Plunk Junior. Domnul Drummond refuză să-şi ridice ochii, 
preferând să şi-i fixeze pe filele unui dosar important. 

— Onorată instanţă, cred că va trebui să vă caut mai 
târziu, în aceasta chestiune. 

— Sunaţi-mă pe la trei, după-masă. Dacă nu daţi niciun 
semn, vă telefonez eu. Sunt foarte nerăbdător să aflu 
despre cazul acela pe care l-aţi trecut pe făgaşul rapid. 

T. Pierce se îndoaie din talie şi expiră de parcă ar fi fost 
lovit în plex. Parcă aud zumzetul computerelor de la Trent 
& Brent în miez de noapte, căutând zadarnic cazul cu 
pricina. 

— Da, onorată instanţă, zice el slab. 

— Trecerea pe făgaşul rapid e la discreţia mea, în 
exclusivitate, după cum ştiţi. Această moţiune a acuzării se 
admite. Apărarea trebuie să dea răspuns în şapte zile. Apoi, 
va începe cercetarea, care va dura o sută douăzeci de zile, 
începând cu ziua de azi. 

Aceste cuvinte animă puternic masa apărării. Hârtiile 
trec dintr-o mână în alta. Drummond şi ai lui şuşotesc şi se 
încruntă unul la altul. Cei doi de la asigurări se chircesc şi 
se apleacă dincolo de bară. Situaţia devine aproape 
comică. 

T. Pierce Morehouse se ghemuieşte pe scaunul de piele 
şi îşi încrucişează braţele, în aşteptarea următoarei 
moţiuni. 

— Ultima moţiune se referă la expedierea depoziţiei lui 
Donny Ray Black, zice judecătorul, uitându-se fix la masa 
apărării. Doar nu vă veţi opune, adaugă el. Care dintre 

307 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dumneavoastră, domnilor, doriţi să răspundeţi? 

La această moţiune, am inclus şi un raport de două 
pagini semnat de doctorul Walter Kord, în care acesta 
spune în termeni foarte clari că Donny Ray nu mai are mult 
de trăit. Răspunsul lui Drummond a fost o seamă de 
mişmaşuri aiurite, din care reiese clar că a fost prea ocupat 
ca să se mai gândească şi la asta. T. Pierce îşi desface încet 
braţele, vrea să zică ceva, dar intervine Kipler. 

— Să nu-mi spuneţi că ştiţi mai bine în ce stare se afla 
băiatul, decât doctorul lui. 

— Nu, domnule, zice T. Pierce. 

— De asemenea, nu-mi spuneţi că vă opuneţi realmente 
acestei moţiuni. 

E evident felul în care onorata instanţă are de gând să 
pună problema, aşa că T. Pierce începe s-o scalde. 

— Nu e decât o chestiune de planificare, domnule 
judecător. N-am apucat nici măcar să ne redactăm 
răspunsul. 

— Ştiu exact care va fi răspunsul dumneavoastră. Nicio 
surpriză, în această privinţă. Aţi avut destul timp să 
redactaţi multe altele. Acum, fixaţi-mi o dată. 

Îşi întoarce brusc privirile spre mine. 

— Domnule Baylor? 

— Oricând, onorată instanţă. În orice zi, zic eu zâmbind. 
Ce bine e să nu mai ai alta treabă! 

Cei cinci avocaţi de la masa apărării îşi răsfoiesc 
agendele negre, de parcă vor să se pună de acord asupra 
unei zile când vor fi liberi cu toţii. 

— Agenda mea de lucru e completă, onorata instanţă, 
zice Drummond, fără să se ridice. 

Viaţa unui avocat important gravitează în jurul unui 
singur lucru: calendarul proceselor. Drummond nu face 
decât să-i spună judecătorului şi mie, cu aroganță, că în 
viitorul apropiat va fi prea ocupat să-şi facă griji din pricina 
unei depoziţii. 

Cei patru lachei ai săi se încrunta cu toţii, dau din cap şi 
îşi scarpină bărbiile la unison, pentru că şi programul lor e 

308 


- JOHN GRISHAM - 


foarte încărcat şi nu pot fi liberi cu toţii în acelaşi timp. 
— Aveţi o copie a raportului doctorului Kord? întreabă 


Kipler. 
— Da, răspunde Drummond. 
— L-aţi citit? 


— Da, l-am citit. 

— Puneti la îndoială validitatea acestuia? 

— Păi, ştiţi... 

— Vă rog să răspundeţi prin da sau nu, domnule 
Drummond.  Puneţi la îndoială valabilitatea acestui 
document? 

— Nu. 

— Aşadar acest tânăr va muri curând. Sunteţi de acord 
că avem nevoie de mărturia lui, aşa încât, într-o bună zi, 
juriul să vadă şi să audă ce are el de zis? 

— Bineînţeles, onorată instanţă. Numai că, pentru 
moment, programul meu... 

— Ce spuneţi de joia viitoare? îl întrerupe Kipler. 

La masa apărării se lasă o linişte mormântală. 

— Pentru mine, e perfect, onorată instanţă, dau eu cu 
gura. 

Nimeni nu mă bagă în seamă. 

— De azi într-o săptămână, spune Kipler urmărindu-i cu 
suspiciune. 

În sfârşit, Drummond găseşte ce căuta în dosar şi 
studiază hârtia din mâinile lui. 

— Luni încep un proces la Curtea Federală, onorată 
instanţă. Aceasta este dispoziția pentru audierea 
preliminară, dacă vreţi să-l vedeţi. Estimez că va dura două 
săptămâni. 

— Unde? 

— Aici, în Memphis. 

— Sunt şanse să vă înţelegeţi? 

— Foarte puţin probabil. 

Kipler se uita o clipă la programul lui: 

— Ce părere aveţi de sâmbăta viitoare? 

— Mie-mi convine, adaug eu din nou. 

309 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Nici acum nu mă bagă nimeni în seamă. 

— Sâmbătă? 

— Da, pe douăzeci şi nouă. 

Drummond se uită la T. Pierce şi e clar că următoarea 
scuză îi aparţine. Acesta se ridică încet, cu agenda lui 
neagră în mână, de parcă ar fi de aur şi zice: 

— Îmi pare rău, onorata instanţă. Plec din oraş, la 
sfârşitul acela de săptămână. 

— De ce? 

— La nuntă. 

— Nunta dumneavoastră? 

— Nu, a surorii mele. 

Din punct de vedere strategic, e în avantajul lor să 
amâne depoziţia până când moare Donny Ray, ca juriul să 
nu-i vadă chipul emaciat şi să nu-i audă glasul chinuit. ŞI 
am sentimentul că cei cinci îşi vor găsi scuze să nu fie liberi 
cu toţii, nici până mor eu de bătrâneţe. 

Judecătorul Kipler îşi dă seama foarte bine. 

— Depoziţia se stabileşte pentru sâmbătă, douăzeci şi 
nouă, spune el. Îmi pare rău că deranjează apărarea, dar 
sunteţi destui, ca să vă puteţi descurca. Nu contează dacă 
lipseşte unul sau doi dintre dumneavoastră. 

Închide o carte, se apleacă şi se sprijină în coate, 
rânjeşte spre avocaţii Marelui Profit şi zice: 

— Ei, mai e ceva? 

Felul în care mârâie la ei e aproape sadic, deşi elnueo 
persoană meschină. Le-a respins cinci dintre cele şase 
moţiuni prezentate, dar argumentele lui au fost solide. 
Tipul mi se pare perfect. Şi ştiu că mai sunt zile de la 
Dumnezeu pe care le voi petrece în sala aceasta, voi 
asculta alte moţiuni şi depoziţii şi sunt sigur că mi se va da 
şi mie peste nas. 

Drummond se ridică în picioare, dă din umeri, uitându-se 
la foile împrăştiate pe masă. Sunt sigur că-i vine să spună: 
„N-am de ce să vă mulţumesc, domnule judecător” sau „De 
ce nu-i daţi acum reclamantului un milion de dolari?”. Dar, 
ca de obicei, se comportă reţinut, ca un avocat cu 

310 


- JOHN GRISHAM - 


experienţă ce este. 

— Nu, onorată instanţă. Asta-i tot, pentru moment, zice 
el, ca şi cum Kipler l-ar fi ajutat imens. 

— Domnule Baylor? mă întreabă şi pe mine. 

— Nu, domnule judecător, îi răspund eu zâmbind. 

Pentru o zi, ajunge. l-am făcut praf pe barosanii ăştia la 
prima mea încăierare legală şi nu vreau să-mi forţez 
norocul. lmpreună cu Tyrone aici de faţă le-am cam tras 
şuturi. 

— Prea bine, atunci, zice el, lovind uşor cu ciocănelul în 
masă. Şedinţa ia sfârşit. Şi dumneavoastră, domnule 
Morehouse, nu uitaţi să mă sunaţi, ca să-mi spuneţi despre 
cazul acela mai vechi când aţi cerut trecerea pe făgaşul 
rapid. 

T. Pierce mârâie încurcat. 


311 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


28 


Prima luna de afaceri cu Deck s-a soldat cu nişte 
rezultate uimitoare. Am strâns o mie două sute de dolari 
din onorarii - patru sute de la Jimmy Monk, un hoţ de 
magazine pe care Deck l-a adus repede în faţa Tribunalului 
municipal, două sute dintr-un caz dubios de care partenerul 
meu a făcut rost prin nu ştiu ce metode obscure şi cinci 
sute în urma rezolvării dosarului cu compensaţia pentru un 
muncitor, pe care Deck l-a subtilizat din biroul lui Bruiser, în 
ziua când ne-am luat tălpăşiţa. Diferenţa de o sută de 
dolari i-am luat din redactarea unui testament pentru o 
pereche de vârstă mijlocie care a nimerit întâmplător în 
biroul nostru. Voiau să cumpere antichităţi şi au luat-o 
greşit pe scări. M-au găsit moţăind la biroul meu. A fost o 
vizită plăcută. Din vorbă-n vorbă, am ajuns să le fac 
testamentul. Mi-au plătit în numerar, ceea ce eu i-am 
raportat neîntârziat lui Deck, contabilul nostru. Primul meu 
onorariu a fost obţinut în mod cinstit. 

Am cheltuit cinci sute pe chirie, patru sute pe rechizite şi 
pe cărţi de vizită, vreo cinci sute cincizeci pe racorduri şi 
izolaţii, opt sute pe instalarea sistemului telefonic împreună 
cu prima taxă lunară, trei sute prima rată pentru birouri şi 
alt mobilier procurat de la proprietar, două sute la barou, 
trei sute pe tot felul de mărunţişuri greu de precizat, şapte 
sute cincizeci pe un fax, patru sute pentru montare şi 
pentru prima taxă lunară a unui computer ieftin şi cincizeci 
de dolari pentru o reclamă într-un restaurant local. 

Am cheltuit în total patru mii două sute de dolari. Din 
fericire, cea mai mare parte a acestei sume s-a dus pe 
obiecte pe care nu vom mai da bani de acum înainte. Deck 
a calculat totul la centimă. Prevede că luna viitoare vom 
avea de plată nouă sute de dolari. Se preface că e extrem 
de mulţumit de cum ne merg treburile. 

E greu să nu fii contaminat de entuziasmul lui. Pur şi 
simplu, locuieşte la birou. E necăsătorit, departe de copii şi 


312 


- JOHN GRISHAM - 


trăieşte într-un oraş străin. Nu mi-l pot imagina distrându- 
se prea mult. Singura lui plăcere, de care mi-a vorbit în 
treacăt, sunt cazinourile din Mississippi. 

Vine la muncă cam cu o oră după mine şi îşi petrece 
dimineaţa la birou, la telefon, sunând pe cine ştie cine. 
Sunt sigur că cerşeşte cazuri, caută rapoarte despre 
accidente sau urzeşte câte ceva cu oamenii lui. Mă întreabă 
mereu dacă n-am ceva de bătut la maşină. Ne-am dat 
seama că e cel mai bun dactilograf dintre noi doi şi e gata 
oricând să-mi scrie scrisorile sau actele. Se repede să 
răspundă la telefon, se duce după cafea, mătură, are grijă 
să facă copiile la tipografie. Deck n-are orgolii şi vrea să mă 
facă fericit. 

Nu studiază pentru examenul de admitere în barou. Am 
adus o dată vorba, dar el a schimbat imediat subiectul. 

Spre sfârşitul dimineţii, de obicei plănuieşte să plece pe 
undeva să se ocupe de vreo afacere misterioasă. Sunt sigur 
că are tot felul de surse, probabil falimente sau ceva pe la 
Tribunalul municipal, unde găseşte persoane care au 
nevoie de avocaţi. Nu discutam despre aceste lucruri. Spre 
seară, îşi face rondul prin spitale. 

Nu ne-au trebuit decât câteva zile până când ne-am 
separat fiecare în biroul său şi ne-am stabilit îndatoririle. 
Deck e de părere că ar trebui să-mi petrec cea mai mare 
parte a zilei hoinărind prin nenumăratele săli de tribunal, 
căutând clienţi. Simt că e dezamăgit, din cauză că m-am 
liniştit. S-a saturat de întrebările pe care i le pun cu privire 
la etică şi la strategie. Lumea în care se învârte el e dură, 
plină de o mulţime de avocaţi înfometați care ştiu cum să 
lupte pentru existenţă. Dacă nu-ţi mişti fundul din birou 
toată ziua, vei muri de foame. Nu-ţi poţi atrage cazurile 
bune rugându-te să vină ele la tine. 

Pe de altă parte, Deck are nevoie de mine. Eu am licenţă 
şi pot practica dreptul. Impărţim noi banii în mod egal, dar 
nu e un parteneriat cinstit. Îşi dă seama că nu e de 
neînlocuit, din acest motiv face toată corvoada cu dragă 
inimă. Pe Deck nu-l deranjează deloc să alerge după 

313 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


ambulante, să bântuie prin tribunalele federale sau să se 
ascundă prin spitale, la urgenţă, pentru că îi convine un 
aranjament prin care ia cincizeci la sută. Oricum, n-ar putea 
găsi un aranjament mai bun nicăieri. 

Nu trebuie decât să pui mâna pe ceva baban. Cuvintele 
acestea le auzi adesea în meseria noastră. Un caz măreț şi 
poţi să ieşi din afaceri. Acesta e unul dintre motivele pentru 
care avocaţii se dau atâta peste cap, de aceea publică 
reclame colorate prin ziare şi pe afişiere, pe autobuze şi 
dau telefoane cerşind clienţi. Te ţii de nas, nu ţii cont de 
duhoarea faptelor tale, te faci că nu vezi disprețul şi 
snobismul avocaţilor de la firmele mari. Pentru că nu e 
nevoie decât să pui mâna pe un singur caz. 

Deck e hotărât să găsească aşa ceva, pentru mica 
noastră firmă. 

In timp ce el umblă de colo-colo prin Memphis, eu 
reuşesc să fac câte ceva. In jurul Memphisului, exista cinci 
aşezări urbane mai mici şi fiecare dintre ele are câte un 
tribunal municipal, unde se obişnuieşte să fie numiţi 
avocaţi tineri care să-i reprezinte pe acuzaţi în procesele 
penale. Judecătorii şi procurorii sunt tot tineri şi lucrează cu 
jumătate de normă. Majoritatea au absolvit Universitatea 
de Stat din Memphis, majoritatea lucrează pentru mai puţin 
de cinci sute de dolari pe lună. Au birouri de avocatură prin 
mahalale şi îşi petrec câteva ore pe săptămână împărțind 
dreptatea printre răufăcători. Am trecut pe la aceşti colegi, 
le-am zâmbit şi le-am captat bunăvoința, le-am spus că am 
nevoie de lucru la tribunalele lor şi rezultatul a fost destul 
de indecis. Am fost numit să reprezint şase amărâţi, acuzaţi 
de tot felul de delicte, de la deţinere de droguri la furturi 
minore şi la perturbarea liniştii publice. Voi fi plătit cu 
maximum o sută de dolari pentru fiecare caz şi toate 
trebuie să fie rezolvate în timp de două luni. Voi pierde cam 
patru ore pentru fiecare caz, în discuţiile cu clienţii, cu 
negocierile cu procurorii şi cu drumurile la tribunal. Aceasta 
înseamnă douăzeci şi cinci de dolari pe oră, fără a mai 
pune la socoteală taxele. 

314 


- JOHN GRISHAM - 


Dar cel puţin am o preocupare şi un oarecare câştig. 
Întâlnesc oameni, împart cărţi de vizită şi le spun noilor mei 
clienţi să le povestească prietenilor lor că eu, Rudy Baylor, 
pot să le rezolv problemele juridice. Mă cutremur când mă 
gândesc ce probleme ar putea avea amicii lor. Numai 
mizerie: divorţuri, insolvabilitate şi alte delicte penale. 
Viaţă de avocat. 

Deck vrea să ne facem publicitate când ne vom putea 
permite. E de părere că ar trebui să ne declaram specialişti 
în vătămare corporală şi să apărem la televiziunea prin 
cablu, unde să ne prezentam spoturile dimineaţa devreme, 
ca să prindem clasa muncitoare la micul dejun, înainte să 
fie mutilaţi. A mai depistat şi un post al negrilor cu muzica 
rap, nu că s-ar da în vânt după aşa ceva, dar este foarte 
popular şi, să nu-ţi vină să crezi, încă nu s-a băgat niciun 
avocat cu asemenea reclame. Ce mai găselniţă: avocaţi 
rapperi! 

să ne-ajute Dumnezeu! 


Îmi place să pierd vremea pe la Registratura generală, să 
flirtez cu funcţionarele, tatonând în dreapta şi-n stânga. 
Dosarele juridice sunt publice şi indicele lor sunt 
computerizate. ĮIndată ce am învăţat să lucrez cu 
computerul, am depistat vechile cazuri de care s-a ocupat 
Leo F. Drummond. Ultimul datează de acum optsprezece 
luni, iar cel mai vechi, de opt ani. N-a mai reprezentat 
niciodată Marele Profit, dar a apărat tot felul de societăţi de 
asigurări. De fiecare dată a ajuns la proces şi a obţinut 
verdicte favorabile clienţilor lui. 

În ultimele trei săptămâni, mi-am petrecut multe ore 
studiind aceste dosare, scriind pagini întregi de notițe şi 
făcând sute de copii. Tot de aici mi-am pregătit o listă 
lungă de interogatorii, întrebări scrise pe care şi le trimit 
reciproc cele două părţi în conflict, aşteptând răspunsul tot 
în scris şi sub jurământ. Există nenumărate moduri de a 
aborda aceste chestionare şi m-am trezit că mi-l concep pe 
al meu după modelul lui. Am mai făcut, tot ca în dosarele 

315 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


acelea, o listă de documente pe care să le solicit Marelui 
Profit. În câteva cazuri, adversarii lui Drummond au fost 
foarte buni, în altele însă, destul de jalnici. Indiferent de 
situaţie, el a reuşit să iasă totdeauna deasupra. 

li studiez pledoariile, expunerile, moţiunile, rezultatele 
cercetărilor scrise şi răspunsurile primite de la reclamanţi. Îi 
citesc depoziţiile, noaptea, în pat. Învăţ pe de rost cererile 
lui preliminare proceselor. Îi studiez până şi scrisorile 
adresate tribunalului. 


După o lună de şoşele şi momele, reuşesc până la urmă 
să-l conving pe Deck să facă o călătorie rapidă în Atlanta. A 
stat două zile acolo băgându-şi nasul peste tot. A dormit 
două nopţi prin moteluri ieftine. Excursia a avut un caracter 
strict profesional. 

Astăzi s-a întors cu vestea pe care o aşteptam. Averea 
domnişoarei Birdie depăşeşte puţin patruzeci şi două de mii 
de dolari. Cel de-al doilea soţ al său l-a moştenit, într- 
adevăr, pe un frate de-al lui nebun, din Florida, dar partea 
lui a fost de mai puţin de un milion de dolari. Înainte să se 
căsătorească cu domnişoara Birdie, Anthony Murdine a mai 
avut două neveste care i-au făcut şase copii. Aceştia, 
împreună cu avocaţii şi cu fiscul i-au devorat aproape 
întreaga avere. Domnişoara Birdie a primit patruzeci de mii 
şi, din motive necunoscute, i-a lăsat în păstrare la o bancă 
mare din Georgia. După cinci ani de investiţii curajoase, 
suma i-a crescut cu aproximativ două mii de dolari. 

Numai o parte a dosarului a fost pus la secret, aşa că 
Deck a putut să-şi bage nasul şi să tragă de limbă destule 
persoane, ca să afle ce voia. 

— |lmi pare rău, zice el, după ce-mi prezintă descoperirile 
făcute şi îmi dă câteva copii de-ale hotărârilor 
judecătoreşti. 

Sunt dezamăgit, dar nu surprins. 


Iniţial, s-a stabilit ca depoziţia lui Donny Ray să aibă loc 
la noul nostru sediu, ceea ce mi-a creat o stare de 
316 


- JOHN GRISHAM - 


puternică emoție. Nu că eu şi Deck am lucra în mizerie, dar 
birourile sunt mici şi practic goale. Nu avem nici perdele la 
ferestre. Apa de la toaletă nu funcţionează decât din când 
în când. 

Nu mi-e ruşine de biroul meu. De fapt, e chiar pitoresc. 
Un birou modest, de început, pentru un tânăr vultur al legii 
în ascensiune. Numai că băieţii de la Trent & Brent au să 
strâmbe din nas. Sunt obişnuiţi cu luxul şi mă gândesc cu 
groază că va trebui să le suport snobismul, când vor poposi 
aici, în mahala. Nu avem scaune suficiente, ca să le 
înghesuim în jurul mesei de şedinţe. 

Vineri, cu o zi înainte de depoziţie, Dot îmi spune că 
Donny Ray nu se mai poate scula din pat, aşa că nu are 
cum să mai plece de acasă. Şi-a făcut prea multe griji în 
legătură cu declaraţia lui şi asta l-a epuizat. Dacă Donny 
Ray nu mai poate părăsi casa, atunci e clar unde va fi dată 
depoziţia. Îl sun pe Drummond care îmi spune că nu poate 
fi de acord să luăm declaraţia acasă la clientul meu. Zice că 
legea e lege, aşa că va trebui să amânăm totul şi să-i anunţ 
şi pe ceilalţi. Îi pare extrem de rău că s-a întâmplat aşa. 
Sigur, lui i-ar plăcea să amânăm depoziţia până după 
funeralii. Îi închid telefonul şi îl sun pe judecătorul Kipler. 
După câteva minute, acesta îl caută pe Drummond şi după 
câteva schimburi de replici se stabileşte că depoziţia va 
avea loc acasă la Dot şi Buddy Black. Ciudat, Kipler 
plănuieşte să fie şi el de faţă. E un lucru extrem de 
neobişnuit, dar are motivele lui. Donny Ray e grav bolnav şi 
asta s-ar putea să fie ultima noastră şansă să-l mai audiem. 
Din acest motiv, timpul reprezintă ceva hotărâtor acum. In 
timpul depoziţiilor, se întâmplă să izbucnească scandaluri 
uriaşe şi atunci e căutat judecătorul la telefon, ca să 
tempereze spiritele. În asemenea situaţii, dacă judecătorul 
nu e găsit şi dacă disputa nu se clarifică atunci întâlnirea se 
amână şi se  reprogramează. Kipler bănuieşte că 
Drummond et Co. vor încerca să întrerupă procedura, 
începând o dispută fără rost, apoi vor pleca de-acolo în 
trombă. 

317 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Dar dacă Kipler e de faţă, depoziţia se va desfăşura fără 
incidente. Va admite sau va respinge obiecțiile şi nu-l va 
lăsa pe Drummond să mişte. În plus, zice el, e sâmbătă şi 
nu are altceva de făcut. 

De asemenea, cred că se teme şi pentru mine, fiindcă 
sunt la prima mea depoziţie. Are motive serioase să fie 
îngrijorat. 

Vineri noaptea, n-am închis un ochi, încercând să-mi 
imaginez cum am putea lua depoziţia acasă la familia 
Black. Acolo e întuneric, umezeală şi lumina foarte proastă, 
ceea ce e problematic, pentru că mărturia lui Donny Ray va 
fi trasă pe bandă video. Juriul trebuie să vadă cât de jalnic 
arată. In casă nu există instalaţie de aer condiţionat şi 
temperatura se ridică până la treizeci şi cinci de grade. Mi-e 
greu să-mi imaginez cinci sau şase avocaţi şi un judecător, 
împreună cu o grefieră şi un operator la Donny Ray, aşezaţi 
undeva, cât de cât confortabil. 

Am avut coşmaruri cu Dot înăbuşindu-ne în nori de fum 
albăstrui şi cu Buddy aruncând la sticle goale de gin în 
fereastră. N-am dormit nici trei ore. 

Sosesc la familia Black cu o oră înainte de depoziţie. 
Casa pare mai mică şi mai încinsă ca de obicei. Donny Ray 
stă în pat. Are moralul ceva mai ridicat şi pretinde că e gata 
de confruntare. Am discutat ore întregi despre momentul 
acesta, iar cu o săptămână în urmă i-am dat o listă 
completă a întrebărilor mele şi alta cu cele pe care cred că 
i le va pune Drummond. Spune că e pregătit şi îl simt 
nerăbdător şi uşor agitat. Dot fierbe cafea şi spală pereţii. 
Trebuie să vină un grup de avocaţi şi un judecător la ea, în 
vizită. Donny Ray îmi spune că a făcut toată noaptea 
curăţenie. Buddy trece şi el prin salon, tocmai când mut o 
canapea. E spălat şi curat. Cămaşa imaculată nu-i atârnă 
din pantaloni. Nu-mi dau seama cât o fi trebuit Dot să-l 
înjure şi să tipe ca să obţină un asemenea efect. 

Clienţii mei încearcă să fie prezentabili. Sunt mândru de 
ei. 

Deck soseşte cu tot felul de echipamente. A împrumutat 

318 


- JOHN GRISHAM - 


o cameră video veche de la un prieten. E de cel puţin trei 
ori mai mare decât modelele actuale. Mă asigură însă că va 
funcţiona cum trebuie. E prima oară când îi întâlneşte pe 
soţii Black. Se uită cu toţii neîncrezători la el, mai ales 
Buddy care are sarcina să şteargă praful de pe o măsuţă de 
cafea. Deck inspectează salonaşul, camera de zi şi 
bucătăria şi îmi şopteşte că nu e destul loc. Aduce un 
trepied în salonaş, se împiedică de o etajeră cu reviste, 
ceea ce-l face pe Buddy să se uite urât la el. 

In cameră au fost înghesuite măsuţe şi taburete şi alte 
mobile de pe la începutul anilor şaizeci, pline de tot felul de 
bibelouri ieftine. E din ce în ce mai cald. 

Soseşte judecătorul Kipler, face cunoştinţă cu toţi, începe 
să transpire şi după un minut rosteşte: 

— Hai să mergem puţin afară. 

leşim pe uşa de la bucătărie pe terasa pavată cu 
cărămidă. Lângă gardul din spate, în partea opusă 
automobilului lui Buddy, se află un stejar plantat probabil 
când a fost terminată casa. E tare plăcut să stai la umbra 
lui. Eu şi Deck îl urmăm pe Kipler prin iarba proaspăt cosită, 
dar negreblată. Când trece prin faţa Fairlane-ului lui Buddy 
cu pisicile pe parbriz, judecătorul se uită la automobil. 

— Ce-ar fi să stăm aici? mă întreabă el, în momentul în 
care ajungem sub copac. 

De-a lungul gardului e un rând de tufe atât de des, încât 
nu te poate zări nimeni de pe lotul vecin. În centrul acestui 
desiş sălbatic cresc patru pini înalţi care blochează 
dimineaţa pătrunderea razelor solare dinspre răsărit, ceea 
ce face din zona aceasta de sub stejar un loc plăcut. Cel 
puţin deocamdată. E destulă lumină. 

— Mie-mi place, spun eu, deşi, în experienţa mea extrem 
de limitată, n-am auzit niciodată de vreo depoziţie în aer 
liber. 

Rostesc repede în gând o rugăciune, mulţumind pentru 
prezenţa judecătorului Kipler aici. 

— Avem cablu destul? întreabă el. 

— Da. Am adus cablu de rezervă, spune Deck, 

319 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


învârtindu-se deja prin iarbă. Are treizeci de metri. 

Întregul lot are mai puţin de douăzeci şi cinci de metri 
lăţime şi aproximativ treizeci de metri lungime. Grădina din 
faţă e mai mare decât cea din spate, aşa că terasa nu e 
prea departe. Şi nici automobilul. E chiar foarte aproape. 
Gheare, pisica de pază, stă cocoţată maiestuos pe capotă, 
urmărindu-ne precaută. 

— Hai să aducem nişte scaune, spune Kipler, preluând 
comanda. 

Îşi suflecă mânecile. Dot, judecătorul şi cu mine aducem 
cele patru scaune din bucătărie, în timp ce Deck se luptă cu 
cablul de rezervă şi cu echipamentul. Buddy a dispărut. Dot 
ne permite să-i folosim mobilierul de pe terasă, apoi 
găseşte într-o magazie trei scaune de grădină pătate şi 
mucegăite. 

Din cauza efortului, în câteva minute atât Kipler cât şi eu 
suntem leoarcă de sudoare. Pe lângă asta, am şi atras 
atenţia. Câţiva vecini şi-au făcut apariţia din bârlogul lor şi 
ne cercetează curioşi. Ce caută bărbatul acela negru în 
ginşi, care cară scaune sub stejarul familiei Black? Dar 
creatura aceea mică, cu cap mare, care se luptă cu un 
cablu electric, şi se tot împiedică în el? Ce se întâmplă aici? 

Cu câteva minute înainte de ora nouă, sosesc două 
grefiere. Din nefericire, le deschide Buddy. Sunt gata-gata 
să plece. Noroc că le salvează Dot şi le conduce prin casă 
spre gradina din spate. Bine că poartă pantaloni şi nu fustă. 
Încep să discute cu Deck despre echipament şi despre 
alimentarea electrică. 

Drummond soseşte împreună cu echipa lui la nouă fix. N- 
a adus decât doi avocaţi cu el, pe B. Dewey Clay Hill al 
Treilea şi pe Brandon Fuller Grone, care sunt îmbrăcaţi ca 
doi gemeni: sacouri bleumarin, cămăşi albe de bumbac, 
pantaloni kaki scrobiţi, pantofi sport. Numai cravatele nu le 
sunt la fel. Drummond nici nu şi-a pus cravată. Ă 

Ne găsesc în grădina din spate şi par uimiţi de peisaj. In 
momentul acesta, Kipler şi cu mine suntem uzi leoarcă şi 
murim de căldură, dar nu ne pasă ce gândesc ei despre noi. 

320 


- JOHN GRISHAM - 


— Numai trei? întreb eu, numărându-i. 

Dar echipa apărării nu pare amuzată. 

— Aşezaţi-vă aici, zice Onorabilul, arătând spre trei 
scaune de bucătărie. Aveţi grijă la cabluri. 

Deck şi-a înşirat sârmele în jurul stejarului, iar Grone 
pare cel mai înfricoşat de posibilitatea electrocutării. 

Dot şi cu mine îl cărăm pe Donny Ray din pat, prin casă, 
până în gradină. E extrem de slăbit şi încearcă din răsputeri 
să se ţină pe picioare. Când ne apropiem de stejar, mă uit 
atent la Leo Drummond care îl vede pe Donny Ray pentru 
prima oară. Chipul lui îngâmfat rămâne imobil şi-mi vine să- 
i arunc în faţă ceva de genul: „Uită-te bine, Drummond. Ca 
să vezi ce-au făcut clienţii tăi.” Dar nu e vina lui 
Drummond. Hotărârea de a respinge cererea a fost luată de 
cineva încă necunoscut, de la Marele Profit, cu mult înainte 
ca Drummond să afle de asta. Numai că el este persoana 
cea mai la îndemână, asupra căreia pot să-mi revărs toată 
ura. 

Îl aşezăm pe Donny Ray într-un balansoar plin de perne. 
Dot le aranjează şi le potriveşte, fără să se grăbească, ca 
să fie sigură că fiul ei stă cât mai confortabil cu putinţă. 
Băiatul respiră greu şi faţa îi e plină de transpiraţie. Arată 
mai rău ca oricând. 

Îl prezint politicos celor de faţă: judecătorului Kipler, 
celor două grefiere, lui Deck, lui Drummond şi celor doi de 
la Trent & Brent. E prea slăbit ca să le întindă mâna, aşa că 
nu face decât să dea din cap şi se străduieşte să surâdă. 

Îndreptăm camera de luat vederi spre chipul lui. 
Obiectivul e la aproape un metru şi jumătate depărtare. 
Deck încearcă să focalizeze imaginea. Una din grefiere a 
studiat operatoria şi caută să-l dea la o parte pe Deck, să 
se ocupe ea de filmare. Nu va fi înregistrat decât Donny 
Ray. Se vor auzi şi vocile celorlalţi, dar juriul nu va vedea 
decât chipul lui. 

Kipler mă pune în dreapta băiatului, iar pe Drummond, în 
stânga. Judecătorul însuşi se aşază lângă mine. Luăm loc cu 
toţii şi ne îndreptam scaunele spre martor. Dot stă în 

321 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


picioare, la vreo doi metri în spatele camerei video, 
urmărind fiecare mişcare a fiului ei. Vecinii mor de 
curiozitate şi se apleacă peste gardul de lanţuri de la nici 
şase metri depărtare. De la un radio de pe stradă se 
revarsă glasul puternic al lui Conway Twitty, dar, 
deocamdată, nu deranjează. E sâmbătă dimineaţa şi prin 
împrejurimi răsună ecoul maşinilor de tuns iarba şi 
tufişurile. 

Donny Ray ia o gură de apă şi încearcă să nu-i bage în 
seamă pe cei patru avocaţi şi pe judecătorul care îl fixează 
cu privirea. Scopul acestei depoziţii este foarte clar: trebuie 
ca juriul s-o audă chiar din gura lui; iar în momentul în care 
va începe procesul, el nu va mai fi. Trebuie să le trezească 
mila. Nu cu mulţi ani în urmă, depoziţia lui ar fi fost 
prezentată într-o manieră normală. Întrebările şi 
răspunsurile ar fi fost înregistrate de o grefieră care le-ar fi 
bătut apoi frumos la maşină, iar la proces le-am fi citit 
juriului. Dar şi-a făcut apariţia tehnologia. Acum, multe 
depoziţii, mai ales cele ale martorilor muribunzi, sunt 
înregistrate pe bandă video. La sugestia lui Kipler, depoziţia 
lui Donny Ray va fi şi stenografiată, după procedura 
standard. Lucrul acesta va permite ambelor părţi, precum 
şi judecătorului, să se refere repede la ea, fără să fie nevoie 
să se mai uite la toată banda video. 

Costul acestei  depoziţii depinde de mărimea ei. 
Grefierele stabilesc suma în funcţie de numărul de pagini, 
aşa că Deck m-a sfătuit să-mi pun întrebările cu eficienţă. 
Noi suntem cei care am cerut înregistrarea, prin urmare, 
vom şi plăti. După părerea lui, va trebui să dăm vreo patru 
sute de dolari. Orice litigiu te costă. 

Kipler îl întreabă pe Donny Ray daca e gata să răspundă, 
apoi le instruieşte pe grefiere cum să-l pună să jure. El 
promite să spună adevărul. O dată ce e martorul meu, iar 
înregistrarea se va constitui în probă, situaţia va fi de cu 
totul altă natură decât în cazul expedițiilor deşucheate în 
căutare de clienţi. Examinarea mea directă trebuie să se 
conformeze preceptelor unei mărturii. Sunt într-o stare de 

322 


- JOHN GRISHAM - 


nervi cumplită, dar mă linişteşte mult prezenţa lui Kipler. 

Îl întreb pe Donny Ray numele, adresa, data naşterii, 
câteva lucruri despre părinţii şi familia lui. Chestiuni de 
bază, uşoare şi pentru el şi pentru mine. Răspunde rar, 
uitându-se la aparatul de filmat, exact cum l-am instruit. 
Cunoaşte fiecare întrebare pe care i-o voi pune eu, precum 
şi mare parte dintre cele pe care s-ar putea să i le adreseze 
Drummond. Stă cu spatele la trunchiul stejarului - un 
fundal frumos. Din când în când, îşi tamponează fruntea cu 
o batistă şi nu ia în seamă privirile curioase ale micului 
nostru grup. 

Deşi nu i-am spus să încerce să pară cât mai bolnav şi 
mai slăbit, aceasta este, cert, impresia generală. Sau, 
poate, Donny Ray nu mai are decât câteva zile de trăit. 

Drummond, Grone şi Hill îşi ţin agendele juridice pe 
genunchi, la numai câţiva centimetri în faţa mea, încercând 
să nu piardă niciun cuvânt rostit de băiat. Mă întreb ce 
onorariu or cere pentru depoziţiile luate sâmbăta. Nu trece 
mult, şi vestoanele bleumarin sunt scoase, iar cravatele 
desfăcute. 

Deodată, în timpul unei pauze mai lungi, uşa din spate se 
deschide şi pe terasă apare Buddy, clătinându-se. Şi-a 
schimbat cămaşa, acum poartă un pulover de casă roşu, 
pătat, şi ţine în mână o pungă sinistră, de hârtie. Încerc să 
mă concentrez asupra martorului, dar nu mă pot abţine să-l 
urmăresc pe Buddy cu coada ochiului cum traversează 
curtea, aruncându-ne priviri suspicioase. Ştiu exact unde se 
duce. 

Portiera din faţă a Fairlane-ului este deschisă, iar el se 
aşază pe locul şoferului, în timp ce pisicile sar dinăuntru pe 
toate ferestrele. Chipul lui Dot se crispează şi se uită 
neliniştită la mine. Dau repede din cap, ca şi cum i-aş zice: 
„Lasă-l în pace. E inofensiv”. Îi vine să-l omoare. 

Vorbesc cu Donny Ray despre anii de şcoală, despre 
serviciu, despre faptul că nu a plecat niciodată de acasă, că 
nu a figurat pe listele electorale ca votant, că nu a avut 
necazuri cu legea. Nu e nici pe departe atât de dificil pe cât 

323 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


îmi imaginam azi-noapte, pe când mă legănam în hamac. 
Vorbesc ca un adevărat avocat. 

li pun o serie de întrebări pe care le-am pregătit îndelung 
cu el despre boală şi despre tratamentul ce i-a fost refuzat. 
O fac cu mare atenţie, pentru că nu e în stare să repete 
nimic din ceea ce i-a spus doctorul şi nici să speculeze sau 
să-şi exprime vreo idee în aceasta privinţă. Ar suna a 
improvizație. Partea aceasta va fi completată de alţi 
martori, la proces. Cel puţin, aşa sper. Ochii lui Drummond 
scapără. Soarbe fiecare răspuns, îl analizează repede, apoi 
aşteaptă ceea ce urmează. E absolut imperturbabil. 

Puterile fizice şi mentale ale lui Donny Ray au şi ele o 
limită. Apoi mai depinde şi de cât vrea juriul să vadă. 
Termin în douăzeci de minute, fără ca partea adversă să-mi 
adreseze vreo obiecţiune. Deck îmi face cu ochiul cum că 
aş fi cel mai grozav. 

Se prezintă apoi Leo Drummond, pentru înregistrare, şi 
explică pe cine reprezintă şi cât de mult regretă că se află 
aici. Nu i se adresează lui Donny Ray, ci, mai degrabă, 
juriului. Are un glas dulce şi condescendent, ca un om 
copleşit de milă. _ 

Doar câteva chestiuni. Il întreabă pe Donny Ray cu 
blândeţe dacă a părăsit vreodată domiciliul, fie şi numai 
pentru o săptămână sau o lună, ca să locuiască în altă 
parte. O dată ce a trecut de optsprezece ani, le-ar plăcea 
să audă că a plecat de acasă. In felul acesta, poliţa 
părinţilor lui n-ar mai fi valabilă şi pentru el. 

Donny Ray răspunde invariabil, politicos şi chinuit: „Nu, 
domnule”. 

Drummond face referiri scurte la alte feluri de acoperiri, 
cum ar fi polite medicale achiziţionate personal sau prin 
contract de angajare la vreo companie oarecare. Donny 
Ray răspunde la fel: „Nu, domnule”. 

Situaţia e cam ciudată, dar Drummond a trecut prin 
multe. Nu încape nicio îndoiala că a luat mii de depoziţii la 
viaţa lui şi ştie să fie atent la ceea ce spune. Juraţii vor 
percepe şi cea mai mică urmă de duritate în atitudinea sa 

324 


- JOHN GRISHAM - 


faţă de tânărul acesta muribund. De fapt, e o ocazie 
minunată ca Drummond să intre puţin pe sub pielea 
juriului, dovedind că se simte realmente impresionat de 
bietul Donny Ray. În plus, ştie că nu are de aflat cine ştie ce 
informaţii importante. Şi-atunci, de ce să-l chinuiască? 
Drummond termină în mai puţin de zece minute. Eu nu 
mai am nicio întrebare. Depoziţia s-a terminat. Aşa zice 
Kipler. Dot îi şterge repede faţa fiului său cu o cârpă 
umedă. Acesta se uita interogativ la mine, iar eu îi fac un 
semn cum că a ieşit excelent. Avocaţii apărării îşi strâng în 
linişte sacourile şi servietele şi se scuză. Abia aşteaptă să 
plece. Eu, la fel. judecătorul Kipler începe să care scaunele 
în casă, uitându-se la Buddy, în timp ce trece pe lângă 
automobil. Gheare s-a cocoţat în mijlocul capotei, gata de 
atac. Sper că nu fie vărsare de sânge. Dot şi cu mine îl 
conducem pe Donny Ray spre casă. Când să trecem pragul, 
mă uit în stânga. Deck îi lămureşte pe cei de lângă gard, le 
împarte cărţile mele de vizită, ca un băiat de gaşcă ce e. 


325 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


29 


Deschid uşa apartamentului meu şi dau peste o femeie 
care răsfoieşte o revistă. Când mă vede, tresare puternic şi 
o scapă din mână. Rămâne cu gura căscată. 

— Cine eşti? aproape că urlă ea. 

Nu pare să fie o hoaţă. 

— Eu locuiesc aici. Cine naiba eşti dumneata? 

— O, Doamne! zice ea, gâfâind exagerat şi ducându-şi 
mâna la inimă. 

— Ce cauţi aici? întreb eu din nou, furios de-a dreptul. 

— Sunt soţia lui Delbert. 

— Cine naiba e Delbert? Şi cum ai intrat aici? 

— Da' dumneata cine eşti? 

— Sunt Rudy. Şi locuiesc aici. E reşedinţa mea. 

Işi roteşte ochii în jur, de parcă ar spune: „Grozavă 
reşedinţă, n-am ce zice!” 

— Birdie mi-a dat cheia şi mi-a permis s-arunc o privire. 

— Nu-i adevărat! 

— Ba da! 

Scoate repede o cheie din buzunarul pantalonilor ei 
strâmţi şi mi-o flutură pe la nas. Închid ochii şi-mi vine s-o 
strâng de gât pe domnişoara Birdie. 

— Mă cheamă Vera şi sunt din Florida. Am venit în vizită 
pe la Birdie doar câteva zile. 

Acum îmi amintesc. Delbert este fiul cel mic al 
domnişoarei Birdsong, cel pe care nu l-a mai văzut de trei 
ani, nu sună şi nu scrie niciodată. Nu-mi amintesc daca 
Vera e cea despre care domnişoara Birdie spune că eo 
târfă, dar termenul i se potriveşte de minune. Are în jur de 
cincizeci de ani şi pielea tăbăcită, de bronz, a celor care 
adoră soarele Floridei; buze portocalii, strălucitoare, pe un 
chip arămiu, îngust; braţele ofilite. Pantaloni scurţi, strânşi 
peste nişte picioare lungi, subţiri şi fleşcăite, generos 
bronzate. Sandale galbene, oribile. 

— N-ai niciun drept să intri aici, rostesc eu, încercând să- 


326 


- JOHN GRISHAM - 


mi păstrez cumpătul. 

— Hai sictir! 

Când trece pe lângă mine, mă izbeşte un miros de 
parfum ieftin, amestecat cu ulei de nucă de cocos. 

— Birdie vrea să vorbească cu dumneata, pufneşte ea şi 
iese. 

O aud cum tropăie cu sandalele pe scări. 

Domnişoara Birdie stă pe canapea cu brațele încrucișate, 
holbându-se la altă vechitură idioată, fără să-i bage în 
seamă pe cei din jur. Vera scotoceşte prin frigider. La masa 
din bucătărie, stă altă creatură întunecată, un bărbat cu 
părul făcut permanent, prost vopsit, cu favoriţi la Elvis. 
Poartă ochelari cu ramă de aur. La ambele încheieturi, 
brățări din acelaşi metal. Un filfizon tipic. 

— Dumneata trebuie să fii avocatul, zice el, în timp ce 
închid uşa. 

În faţa lui, pe masă, se află nişte hârtii pe care, se pare, 
le-a studiat până acum. 

— Mă numesc Rudy Baylor, zic eu, stând în picioare la 
celalalt capăt al mesei. 

— Eu sunt Delbert Birdsong, mezinul lui Birdie. 

Are spre şaizeci de ani şi încearcă cu disperare să pară 
de patruzeci. 

— Încântat de cunoştinţă. 

— Da, într-adevăr, e o mare plăcere. 

Îmi face semn spre un scaun. 

— la loc. 

— De ce? 

Oamenii aceştia sunt aici de câteva ore. Atmosfera din 
încăpere e foarte încărcată. De unde mă aflu, văd ceafa 
domnişoarei Birdie. Nu-mi dau seama dacă ne ascultă pe 
noi sau e atentă la televizorul dat încet. 

— Pur şi simplu, încerc să fiu amabil, zice Delbert, ca şi 
cum el ar fi stăpânul casei. 

Vera nu găseşte nimic în frigider, aşa că se hotărăşte să 
ni se alăture. 

— A urlat la mine, miorlăie ea. A zis să ies din 

327 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


apartamentu' ăla al lui. Ca un mitocan. 

— Aşa e? mă întreabă Delbert. 

— La naiba! Bineînţeles că-i aşa. E reşedinţa mea şi vă 
rog pe amândoi să nu mai intraţi la mine. 

Îşi smuceşte umerii, în semn că ştie el cum e cu legea. 

— E a mamei mele, zice el. 

— Întâmplător, e şi proprietăreasa mea. Plătesc o chirie 
lunară. 

— Cât? 

— Asta nu-i treaba dumitale, domnule! Nu-mi amintesc 
să-ţi fi văzut numele în cartea de imobil. 

— După părerea mea, merită vreo patru-cinci sute de 
dolari pe lună. 

— Bun. Alte păreri? 

— Da, eşti un şmecheraş! 

— Altceva? Soţia dumitale mi-a spus că domnişoara 
Birdie vrea să mă vadă. 

Rostesc aceste cuvinte suficient de tare, ca să fiu auzit 
de domnişoara Birdie, dar ea nici nu se clinteşte. 

Vera se aşază pe un scaun pe care şi-l trage brusc alături 
de Delbert. Se uită semnificativ unul la altul. Rupe colţul 
unei foi de hârtie, apoi el îşi potriveşte ochelarii. Ridică 
ochii spre mine şi zice: 

— Ţi-ai băgat nasul în testamentul maică-mii, nu-i aşa? 

— Asta mă interesează pe mine şi pe domnişoara Birdie. 

Mă uit pe masă şi recunosc testamentul. Mi se pare că e 
cel pregătit de avocatul ei dinainte. Asta mă dă peste cap, 
pentru că domnişoara Birdie a susţinut totdeauna că 
niciunul din fiii ei nu ştie de bani. lar din testament reiese 
clar că e vorba de vreo douăzeci de milioane de dolari. 
Acum, Delbert a aflat totul. Citeşte documentul acesta de 
câteva ore. După câte îmi amintesc, la paragraful trei scrie 
că lui îi revin două milioane. 

Ceea ce mă îngrijorează însă şi mai mult e modalitatea 
prin care Delbert a pus mâna pe acest testament. 
Domnişoara Birdie nu i l-ar fi dat niciodată de bunăvoie. 

— Eşti, într-adevăr, un şmecheraş, zice el. Te mai miri de 

328 


- JOHN GRISHAM - 


ce oamenii urăsc avocaţii. Trec şi eu pe-acasă, să văd ce 
mai face mama şi mă trezesc că stă cu un pârlit de avocat. 
Cum să nu intru la bănuieli? 

Tot ce se poate! 

— Eu locuiesc în apartamentul acela, îi răspund. E 
reşedinţa mea şi aţi găsit-o încuiată. Dacă mai intraţi, chem 
poliţia. 

Deodată îmi amintesc că am şi eu o copie a 
testamentului domnişoarei Birdie, într-un dosar de sub pat. 
N-aveau cum să dea de el. Mi se face rău la gândul că aş fi 
vinovat că s-a descoperit documentul acela confidenţial. 
Nici nu-i de mirare că domnişoara Birdie nu-mi acordă nicio 
atenţie. 

Habar n-am ce-a scris ea în testamentele anterioare, ca 
să-mi dau seama dacă Delbert şi Vera sunt fericiţi la gândul 
că vor fi milionari, sau dacă îi supără că nu primesc mai 
mult. lar eu n-am cum, pentru nimic în lume, să le spun 
adevărul. Ca să fiu sincer, nici nu vreau. 

La ameninţarea mea cu poliţia, Delbert pufneşte 
dispreţuitor. 

— Te întreb din nou, zice el, încercând fără succes să ÎI 
imite pe Brando în Naşul, ai pregătit alt testament pentru 
mama? 

— E mama dumitale. Întreab-o. 

— Nu vrea să ne spună nimic, se amesteca şi Vera. 

— Foarte bine. Atunci, nici eu nu am nimic de zis. E vorba 
de ceva strict confidenţial. 

Delbert nu prea înţelege ce vreau să zic şi nu îl duce 
mintea să pună problema altfel. Nu pricepe decât că s-ar 
putea să încalce legea. 

— Băiete, sper să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, 
zice el cât mai fioros posibil. 

Mă pregătesc să plec. 

— Domnişoară Birdie! strig eu. 

O clipă, nici nu mişcă. Apoi, se ridică încet şi dă 
televizorul mai tare. 

Foarte bine! întind degetul spre cei doi: 

329 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Dacă vă mai apropiaţi de apartamentul meu, chem 
poliţia. Aţi înţeles? 

Delbert râde forţat, după care începe şi Vera să 
chicotească. les trântind uşa. 

Nu ştiu dacă mi-au cotrobăit prin dosarele de sub pat. 
Testamentul domnişoarei Birdie e acolo, aşa cum l-am 
lăsat, cred. Nu m-am uitat la el de câteva săptămâni. Totul 
pare în ordine. 

Încui uşa şi sprijin un scaun sub clanţă. 

Mi-am luat obiceiul să mă duc devreme la birou, pe la 
şapte şi jumătate; nu că aş avea cine ştie cât de lucru sau 
că m-ar copleşi procesele şi audienţele, ci pentru că îmi 
place să-mi savurez cafeaua în linişte şi singurătate. Lucrez 
cel puţin o oră pe zi la cazul Black. Eu şi Deck încercăm să 
ne evităm cât mai mult la birou, dar uneori e greu. Pe 
măsură ce trece vremea, telefonul sună tot mai des. 

Îmi place tihna acestui loc înainte să înceapă activitatea 
zilnică. 

Luni, Deck soseşte târziu, aproape de zece. Sporovăim 
vreo câteva minute. Vrea să luăm prânzul devreme. Spune 
că e vorba de ceva important. 

Plecăm pe la unsprezece. O luăm pe jos, spre un local 
vegetarian, la câteva străzi depărtare. In fundul încăperii se 
vede o tejghea mică. Comandăm pizza şi ceai de portocale. 
Deck e foarte agitat. Muşchii feţei îi zvâcnesc mai tare ca 
de obicei şi tresare, uitându-se în jur, la cel mai mic 
zgomot. 

— Trebuie să-ţi spun neapărat ceva, zice el, aproape 
şoptit. 

Stăm într-un separeu. La celelalte şase mese, nu mai e 
niciun client. 

— Nu ne-aude nimeni, Deck, zic eu, încercând să-l 
liniştesc. Care-i treaba? 

— Sâmbătă, am plecat din oraş, imediat după depoziţie. 
Am luat avionul la Dallas, apoi la Las Vegas, unde am tras 
la hotelul Pacific. 

Nemaipomenit! lar a făcut-o lată cu jocurile şi cu 

330 


- JOHN GRISHAM - 


băutura. E lefter. 

— leri dimineaţă, m-am sculat, am vorbit cu Bruiser la 
telefon şi mi-a spus să plec, pentru că m-au urmărit băieţii 
de la FBI. Am fost filat tot drumul. M-a pus să-ţi spun că nu 
te scapă nici pe tine din ochi pentru că eşti singurul care a 
lucrat şi pentru Bruiser şi pentru Prince. 

lau o înghiţitură de ceai, să-mi ud gura uscată. 

— Tu ştii... unde e Bruiser? rostesc eu mai tare decât îmi 
propusesem. 

Oricum, nu e nimeni în local. 

— Nu, nu ştiu, zice el, rotindu-şi ochii prin încăpere. 

— Păi, e la Vegas? 

— Mă îndoiesc. Cred că m-a trimis la Las Vegas, ca să-i 
deruteze pe poliţişti. Bruiser n-ar face imprudenţa să stea 
acolo. A 

Rămân cu privirea pierdută. Mintea mi-o ia razna. Imi vin 
pe limbă o mie de întrebări, dar nu le pot rosti pe toate 
deodată. Aş dori să aflu multe. Pe de altă parte, nici nu 
vreau să ştiu anumite lucruri. Ne uităm, o clipă, unul la 
altul. 

Cinstit, credeam că Bruiser şi Prince sunt la Singapore 
sau în Australia şi că o să li se piardă urma. 

— De ce a luat legătura cu tine? îl întreb eu precaut. 

Îşi muşcă buzele şi e gata să izbucnească în plâns. Îi văd 
vârfurile celor patru dinţi de castor. Se scarpină în cap 
minute în şir. Timpul a încremenit, parcă. 

— Păi, zice el şi mai încet, se pare că le-au rămas aici 
nişte bani. Şi vor să-i ia. 

— Vor? 

— După toate aparențele, au rămas împreună, nu-i aşa? 

— Cam aşa. Şi vor să le faci tu acest serviciu? 

— Ei, n-am intrat în amânunte. Dar se pare că vor ca noi 
doi să-i ajutam pe ei să-şi recupereze banii. 

— Noi doi? 

— Da. 

— Tu şi cu mine? 

— Da. 

331 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— De câţi bani e vorba? 

— Nu mi-a spus, dar trebuie să-ţi imaginezi că e vorba de 
foarte mulţi. Altfel, nu şi-ar mai face ei probleme. 

— Şi unde sunt banii? 

— N-a specificat. Mi-a spus doar că sunt bani lichizi, 
ascunşi undeva, în siguranţă. 

— Şi vrea ca noi să-i luăm de-acolo? 

— Exact. Uite ce cred eu: banii se află undeva, în oraş, 
probabil foarte aproape de noi. FBl-ul nu i-a descoperit încă 
şi nici nu cred c-o să dea vreodată de ei. Bruiser şi Prince 
au încredere în noi. În plus, acum ne aflăm, oarecum, în 
legalitate, avem o firmă adevărată, nu suntem doi tâlhari la 
drumul mare care să pună laba pe banii lor. Vor să 
încărcăm „marfa” într-un camion, s-o ducem la ei şi cu 
asta, basta! Toată lumea e fericită. 

Mi-e imposibil să-mi dau seama din ceea ce-mi 
povesteşte Deck cât e speculație şi cât i-a spus Bruiser. Nici 
nu vreau să ştiu. Şi totuşi, sunt curios. 

— Şi ce iese la afacerea asta? 

— N-am ajuns chiar aşa departe. Bănuiesc însă că destul 
de mult. Oameni ne facem! 

Şi-a şi făcut planul! 

— Nici nu mă gândesc, Deck. Las-o baltă! 

— Da, ştiu, zice el trist, predând armele la prima 
somaţie. 

— E prea riscant. 

— Mda, asta cam aşa e. 

— Acum, pare grozav, dar putem intra la puşcărie. 

— Sigur că da. Dar trebuia să-ţi spun, face el, fluturându- 
şi mâna, ca şi cum nici lui nu i-ar fi trecut prin minte să facă 
una ca asta. 

Chelnerul ne pune în faţă o farfurie cu un terci negricios 
de fulgi de porumb. Aşteptăm să se depărteze. 

Fără îndoiala, m-am gândit că sunt singura persoana 
care a lucrat pentru amândoi fugarii, dar, ca să fiu sincer, 
nici n-am visat vreodată că mă urmăresc cei de la FBI. Mi-a 
trecut orice poftă de mâncare şi îmi simt gura iască. Tresar 

332 


- JOHN GRISHAM - 


la orice zgomot. 

Cădem amândoi pe gânduri şi rămânem cu ochii pironiţi 

la câte un obiect de pe masă. Nu scoatem un cuvânt până 
ni se aduce pizza şi mâncăm în linişte. Aş vrea să cunosc 
amănunte. Cum a luat Bruiser legătura cu Deck? Cine i-a 
plătit călătoria la Las Vegas? E prima oară când stau de 
vorbă, de la plecarea celor doi? Vor mai lua legătura 
vreodată? Ce-l mai interesează pe Bruiser de mine? 
__ În învălmăşeala aceasta, îmi încolţesc două gânduri. 
Intâi, dacă Bruiser a fost ajutat să ştie fiecare mişcare a lui 
Deck la Las Vegas şi să afle că a fost urmărit tot timpul de 
poliţişti, atunci nu-i o problemă pentru el să-şi angajeze 
oameni, ca să-i aducă banii de la Memphis. De ce să se mai 
încurce cu noi? Pentru că puţin îi pasă dacă suntem prinşi. 
Asta e! Al doilea, băieţii de la FBI nu s-au ostenit să mă 
interogheze, pentru că nu vor să intru în alertă. A fost mai 
simplu să mă urmărească aşa, pentru că nu mi-am dat 
seama. i 

Şi încă ceva. In mod sigur, omuleţul acesta din faţa mea 
a vrut să deschidă discuţia despre bani, la modul cel mai 
serios. Deck ştie mai mult decât mi-a spus şi când a început 
povestea asta, a făcut-o cu un scop. 

Nu sunt chiar aşa prost, încât să-mi închipui că renunţă el 
Uşor. 


Am ajuns să-mi fie frică să mai citesc corespondenţa. Ca 
de obicei, Deck se duce s-o ia după masa de prânz şi o 
aduce la birou. E şi un plic voluminos de la băieţii ăia buni, 
de la Tinley Britt. II deschid, ţinându-mi răsuflarea. E vorba 
de schiţa de cercetare preliminară a lui Drummond, un set 
de interogatorii, o serie de documente pe care mi le 
solicită, precum şi alte acte de care are nevoie. 

Acestea din urmă obligă, într-un mod desăvârşit, partea 
adversă să admită sau să nege anumite fapte prezentate în 
scris, în răstimp de trei zile. Dacă nu le resping acum, toate 
aceste acte vor rămâne valabile până la sfârşit. Scrisoarea 
mai conţine şi o notă prin care mi se cere să le iau depoziţii 

333 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


lui Dot şi lui Buddy la mine, la birou, în două săptămâni. În 
mod normal, avocaţii stabilesc la telefon, de comun acord, 
locul, data şi ora întâlnirii. Aceasta se cheamă curtoazie 
profesională, nu-ţi ia mai mult de cinci minute şi simplifică 
lucrurile. Evident, Drummond fie că a uitat de bunele 
maniere, fie că a adoptat o strategie dură. Indiferent ce-ar 
fi, sunt hotărât să schimb data şi locul. Nu că aş avea 
realmente ceva împotriva, dar aşa, din principiu. 

Remarcabil, plicul nu conţine nicio moţiune! Să vedem 
ce-o să fie mâine. 

La cercetările scrise, se răspunde în treizeci de zile, timp 
în care se pot depune materialele la dosar. Eu mi-am 
terminat aproape toate documentele, aşa că plicul acesta 
de la Drummond mă face să mă pun iar pe treabă. Sunt 
hotărât să-i demonstrez domnului Mare-Sculă că sunt în 
stare să mă joc de-a hârtiile. Există două posibilităţi: fie să-l 
impresionez, fie să-i confirm că se ia la întrecere cu un 
avocat care nu are nimic altceva de făcut. 

S-a întunecat binişor, când trag pe alee. Lângă Cadillacul 
domnişoarei Birdie, mai sunt două automobile străine, 
Pontiac, cu eticheta societăţii de închiriere Avis lipită de 
barele din spate. Ocolesc casa în vârful picioarelor şi aud 
nişte voci. Sper să ajung la mine în apartament fără să fiu 
zărit. 

Am stat până târziu la birou, mai ales pentru ca am vrut 
să-i evit pe Delbert şi pe Vera. Poate am noroc. Sunt 
amândoi pe terasă cu domnişoara Birdie şi beau ceai. Şi 
mai e cineva cu ei. 

— Uite c-a venit, zice Delbert tare, îndată ce mă vede. 

Mă opresc şi îmi îndrept ochii spre terasă. 

— Hai încoa', Rudy! 

E mai degrabă un ordin, decât o invitaţie. 

Se ridică încet, în timp ce mă apropii, şi bărbatul străin 
face acelaşi lucru. Delbert mi-l arată cu degetul: 

— Rudy, el e fratele meu, Randolph. 

Ne strângem mâinile. 

— Soţia mea, June, zice el, făcând un semn spre altă 

334 


- JOHN GRISHAM - 


uscătura de genul Verei, aceasta însă cu părul decolorat. 

Dau din cap. Ea îmi aruncă o privire languroasă. 

— Bună seara, domnişoara Birdie, rostesc eu politicos, 
făcând un semn spre proprietăreasa mea. 

— Bună, Rudy, zice ea dulce. 

Stă lângă Delbert pe canapeaua de nuiele. 

— la loc, face Randolph, arătându-mi un scaun liber. 

— Nu, mulţumesc, îi răspund eu. Vreau să mă duc la 
mine în apartament, să văd dacă şi-a mai băgat nasul 
cineva. 

În timp ce rostesc acestea, mă uit la Vera. Sta jos în 
spatele canapelei, departe de ceilalţi, probabil că nu-i place 
să fie în preajma cumnatei sale. 

June are patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Soţul ei, dacă 
mi-aduc bine aminte, are şaizeci. Acum ştiu că ei îi zicea 
„târfă” domnişoara Birdie. E a treia soţie a lui Randolph, 
cea care cere bani întruna. 

— N-am fost la tine în apartament, zice Delbert 
morocănos. 

Spre deosebire de fratele lui, filfizonul, Randolph 
îmbătrâneşte cu demnitate. Nu e gras, nu şi-a făcut părul 
permanent, nu şi l-a vopsit şi nici nu e încărcat de aur. 
Poartă o cămaşă sport, bermude, şosete şi tenişi albi. La fel 
ca toţi ceilalţi, e bronzat. Poate trece uşor drept un director 
de firmă mare, ieşit la pensie, care s-a pricopsit cu o 
nevestică de plastic. 

— Cât vei sta aici, Rudy? mă întreabă el. 

— N-am ştiut că s-ar pune problema să plec. 

— Nici n-am spus asta. Sunt doar curios. Mama zice că n- 
aţi făcut contract de închiriere, aşa că întreb şi eu. 

— De ce? 

Lucrurile iau o întorsătură rapidă. Până acum, 
domnişoara Birdie n-a pus problema contractului de 
închiriere. 

— Pentru că, de acum încolo, o ajut eu pe mama să-şi 
conducă treburile. Chiria e foarte mică. 

— Asta fără doar şi poate, adaugă June. 

335 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nu v-aţi plâns până acum, domnişoara Birdie. Nu-i 
aşa? o întreb eu. 

— Păi, nu, zice ea, ezitând, de parcă ar fi avut de gând s- 
o facă, dar nu şi-a găsit timp. 

Aş putea aduce în discuţie chestiunea îngrăşământului, 
văruitul şi plivitul, dar sunt hotărât să nu mă cert cu idioţii 
ăştia. 

— Ei, vedeţi? zic eu. Dacă proprietăreasa e mulţumită, de 
ce vă faceţi probleme? 

— Nu vrem să profite nimeni de mama, zice Delbert. 

— Ei, şi tu, Delbert... zice Randolph. 

— Cine profită de ea? întreb eu. 

— Păi, nimeni, dar... 

— Ceea ce încearcă fratele meu să zică, intervine 
Randolph, este că acum s-au schimbat lucrurile. Suntem 
aici, ca s-o ajutăm pe mama şi ne interesează treburile ei. 
Asta-i tot. 

În timp ce Randolph vorbeşte, eu o urmăresc pe 
domnişoara Birdie. Are faţa radioasă. Fiii ei sunt aici, îşi fac 
griji pentru ea, pun întrebări, dau ordine, ca să-şi protejeze 
mama. Deşi le dispreţuieşte, fără îndoială, pe nurorile sale, 
domnişoara Birdie e o femeie foarte mulţumită în 
momentul de faţă. 

— Bun, zic eu. Nu vreau decât să mă lăsaţi în pace. Şi să 
nu mai intraţi la mine în casă. 

Fac stânga-mprejur şi plec repede, lăsându-i cu toate 
întrebările pe care şi le plănuiseră în aer. Mă încui, mănânc 
un sandviş şi îi ascult pe întuneric cum vorbesc în 
depărtare. 

Incerc în câteva minute să-mi explic această reuniune de 
familie. leri, la un moment dat, au sosit Delbert şi Vera din 
Florida, probabil că nu voi afla niciodată de ce. Intr-un fel 
sau altul, au găsit ultimul testament al domnişoarei Birdie, 
au văzut că are de lăsat în jur de douăzeci de milioane şi au 
devenit dintr-o dată interesaţi de bunăstarea ei. Au aflat că 
locuieşte cu un avocat şi lucrul acesta i-a pus pe gânduri. 
Delbert l-a chemat pe Randolph care locuieşte tot în 

336 


- JOHN GRISHAM - 
Florida, acesta s-a grăbit să vina, târând-o după el şi pe 
nevestica lui. Au frecat-o toată ziua pe mama lor cu o mie 
şi una de probleme posibile şi au ajuns acum la concluzia 
că sunt protectorii ei. 

Ca să fiu sincer, nu-mi pasă. Nu mă pot abţine să nu râd 
de toată adunătura aceea. Mă întreb cât o să le ia ca să 
afle adevărul. 

Pentru moment, domnişoara Birdie e fericită. lar eu mă 
bucur pentru ea. 


337 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


30 


Sosesc devreme la întâlnirea pe care mi-am fixat-o, la 
ora nouă, cu doctorul Walter Kord. Nu-mi face nicio plăcere. 
Aştept o oră, citind fişele medicale ale lui Donny Ray, pe 
care le ştiu deja pe de rost. Sala de aşteptare se umple de 
pacienţi canceroşi. Încerc să mă uit la ei. La zece, vine să 
mă ia o asistentă. O urmez printr-un labirint nesfârşit, până 
într-o încăpere fără ferestre. Cum poate, oare, să-şi aleagă 
un doctor tocmai oncologia, dintre atâtea specialităţi 
medicale? Bănuiesc că cineva trebuie să se ocupe şi de 
asta. 

La urma urmei, de ce-şi aleg atâţia să facă dreptul? 

Mă aşez pe un scaun cu dosarul în braţe şi mai aştept un 
sfert de oră. Aud voci pe hol, apoi se deschide uşa. Intră 
repede un bărbat tânăr de vreo treizeci şi cinci de ani. 

— Domnul Baylor? zice el, întinzându-mi mâna. 

l-o strâng, în timp ce mă ridic în picioare. 

— Da. 

— Walter Kord. Sunt tare ocupat. Putem să rezolvăm 
totul în cinci minute? 

— Cred că da. 

— Să ne grăbim, dacă e posibil. Am foarte mulţi pacienţi, 
zice el, reuşind să schiţeze un zâmbet. 

Îmi dau foarte bine seama cât de mult îi urăsc doctorii pe 
avocaţi. Din anumite motive, nici nu-i condamn. 

— Vă mulţumesc pentru raport. A mers foarte bine. l-am 
luat deja depoziţia lui Donny Ray. 

— Minunat. 

E cu vreo zece centimetri mai înalt şi se uită la mine de 
sus, ca la un prost. 

Scrâşnesc din dinţi şi zic: 

— Avem nevoie de mărturia dumneavoastră. 

Reacționează tipic. Ca toţi doctorii, nu suportă sălile de 
tribunal. Ca să le evite, sunt uneori de acord să dea 
mărturii scrise care să fie folosite în locul audierii directe. 


338 


- JOHN GRISHAM - 


Nici nu concep să vină personal la tribunal. Şi când nu se 
prezintă, avocaţii sunt obligaţi să recurgă la procedee mai 
puţin plăcute - citaţiile. Oamenii legii au autoritatea de a 
convoca pe oricine, inclusiv pe doctori. Din punctul acesta 
de vedere, avocaţii sunt mai puternici decât medicii. Ceea 
ce întăreşte şi mai abitir ura celor din urmă. 

— Sunt foarte ocupat, zice el. 

— Ştiu. N-o faceţi pentru mine, ci pentru Donny Ray. 

Se încruntă şi suflă greu, ca şi cum l-ar copleşi o povară 
fizică. 

— Cer cinci sute de dolari pe oră. 

Nu mă şochează. Mă aşteptam la asta. În timpul 
facultăţii, am auzit tot felul de poveşti despre medici care 
pretindeau chiar mai mult. Dar eu am venit aici ca să 
cerşesc. 

— Nu-mi pot permite atât, domnule doctor. Mi-am 
deschis biroul de avocatură numai cu şase săptămâni în 
urmă şi abia am ce mânca. E singurul meu caz serios. 

Uluitor cât de mult poate face adevărul. Tipul ăsta 
câştigă, probabil, un milion pe an şi l-am dezarmat pe loc 
cu candoarea mea. Îi citesc compasiunea în priviri. Ezită o 
secundă, poate se gândeşte la Donny Ray şi e frustrat că 
nu l-a putut ajuta; sau, poate, îi e milă de mine. Cine ştie? 

— Am să vă trimit o notă de plată, bine? Îmi daţi banii 
când puteţi. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. 

— Luaţi legătura cu secretara mea şi stabiliţi o întâlnire. 
Am putea s-o facem aici? 

— Bineînţeles. 

— Bun. Trebuie să fug. 


Când mă întorc la firmă, îl găsesc pe Deck în biroul lui, cu 

o clientă. E o femeie între două vârste, solidă, îmbrăcată 

frumos. El îmi face semn cu mâna, când trec prin faţa uşii. 

Mă prezintă doamnei Madge Dresser care vrea să 

divorţeze. Se vede că a plâns, iar când mă aplec peste 

birou, Deck îmi strecoară o agendă juridică deschisă, în 
339 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


care scrie: „Are bani”. 

Petrecem o oră cu Madge. Povestea ei e sordidă. 
Băutură, bătăi, alte femei, jocuri de noroc, copii răi, iar ea 
n-a greşit cu nimic. A intentat divorţ cu doi ani în urmă şi 
soţul ei a tras un glonţ în fereastra avocatului care o 
reprezenta. Tipul se joacă cu armele de foc şi e periculos. 
În timp ce ne povesteşte toate acestea, îi arunc câte o 
privire lui Deck. Dar el nici nu se gândeşte să se uite la 
mine. 

Ne plăteşte şase sute de dolari bani gheaţă şi promite să 
ne mai dea. Mâine vom înregistra dosarul de divorţ. A 
nimerit pe mâini bune, la firma lui Rudy Baylor, o asigură 
Deck. 

La câteva clipe după plecarea ei, sună telefonul. Mă 
caută un bărbat, iar eu mă prezint. 

— Da, Rudy, sunt Roger Rice, avocat. Nu cred că ne-am 
cunoscut până acum. 

Când îmi căutam de lucru, i-am întâlnit pe aproape toţi 
avocaţii din Memphis, dar nu-mi amintesc de Roger Rice. 

— Nu, nici eu nu cred. Sunt nou. 

— Da. Da, am fost nevoit să întreb de numărul dumitale 
de telefon la informaţii. Ascultă, sunt în plină şedinţă cu doi 
fraţi, Randolph şi Delbert Birdsong şi cu mama lor, Birdie. 
Înţeleg că-i cunoşti. 

Parcă o văd pe domnişoara Birdie stând acolo, între fiii ei, 
rânjind tâmp şi zicând întruna: „Ce drăguţ!” 

— Sigur că da. O cunosc pe domnişoara Birdie foarte 
bine, zic eu, ca şi cum aş fi aşteptat telefonul lui toată ziua. 

— De fapt, ei sunt în încăperea alăturată. M-am strecurat 
puţin în sala de şedinţe, ca să putem sta de vorbă. Lucrez 
la testamentul ei şi, cum să-ţi spun, e vorba de o grămadă 
de bani. Mi-au spus că ai încercat şi dumneata să i-l faci. 

— Aşa e. l-am prezentat o versiune schiţată acum câteva 
luni, dar, ca să fiu sincer, n-a prea mai avut chef s-o 
semneze. 

— De ce? 

E destul de prietenos, îşi face meseria şi nu-i vina lui că 

340 


- JOHN GRISHAM - 


au apelat la el. 

Aşa că-i prezint repede dorinţa domnişoarei Birdie de a-şi 
lăsa întreaga avere reverendului Kenneth Chandler. 

— Are, într-adevăr, banii aceştia? mă întreabă el. 

Pur şi simplu, nu pot să-i spun adevărul. Ar fi un gest 
total lipsit de etică să divulg informaţii despre domnişoara 
Birdie, fără consimţământul ei prealabil. lar ceea ce vrea 
Rice să ştie eu am aflat prin mijloace dubioase, deşi nu le- 
aş numi ilegale. Sunt cu mâinile legate. 

— Ea ce ţi-a spus? 

— Nu mare lucru. Ceva despre o avere din Atlanta, nişte 
bani lăsaţi de cel de-al doilea soţ, dar când încerc să-i cer 
amănunte, dă din colţ în colţ. 

Cunosc stilul! 

— De ce vrea un testament nou? întreb eu. 

— Ca să lase tot ce are celor din familie - copii şi nepoți. 
Nu vreau să ştiu decât dacă are, într-adevăr, banii aceştia. 

— Nu pot să-ţi spun cu siguranţă. Exista un dosar 
autentificat, în Atlanta, care a fost închis. Atât am putut 
afla. 

Nu e satisfăcut şi eu nu mai am ce-i spune. Îi promit că-i 
voi trimite prin fax numele avocatului din Atlanta şi 
numărul lui de telefon. 


După ora nouă, când ajung acasă, zăresc pe alee şi mai 
multe maşini închiriate. Sunt obligat să parchez în stradă şi 
asta chiar că mă scoate din sărite. Mă strecor prin întuneric 
şi trec neobservat pe lângă petrecerea care are loc pe 
terasă. 

Trebuie să fie nepoţii. Stau, fără să aprind lumina, la 
fereastra salonaşului meu, mănânc plăcinta cu carne de pui 
şi ascult. Disting glasurile lui Delbert şi al lui Randolph. Din 
când în când, pâcla e sfâşiată de cotcodăcitul domnişoarei 
Birdie. Celelalte voci sunt mai tinere. 

Probabil că telefonul a sunat ca la poliţie. Vino urgent! E 
blindată! Ne gândeam noi că păsărica asta bătrână are 
ceva mălai, dar nu ne aşteptam chiar la o avere. S-au sunat 

341 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


unii pe alţii şi astfel s-a adunat tot familionul. Vino iute! Ţi-a 
trecut numele în testament şi în dreptul lui scrie „un 
milion”. Se gândeşte să şi-l refacă, aşa că trebuie să 
schimbăm macazul. E timpul s-o iubim pe bunicuţa. 


342 


- JOHN GRISHAM - 


31 


Urmând sfatul judecătorului Kipler şi sub oblăduirea lui 
directă, ne strângem în sala lui de tribunal, pentru 
depoziţia lui Dot. După ce Drummond a decis să aibă loc în 
biroul meu, fără să mă consulte, am refuzat şi data şi locul 
propus de el. A intervenit Kipler, l-a sunat pe Drummond şi 
chestiunea s-a rezolvat în câteva secunde. 

Când l-am audiat pe Donny Ray, toţi l-au văzut foarte 
bine pe Buddy cum stă în automobilul acela. Le-am explicat 
atât lui Kipler, cât şi lui Drummond, că nu cred să-l putem 
face să ne dea vreo depoziţie. Nu e zdravăn, ca s-o citez pe 
Dot. Bietul om e inofensiv şi habar n-are de porcăria cu 
asigurările. În dosar, nu există nicio atestare cum că Buddy 
ar fi implicat, fie şi pe departe. Nu l-am auzit niciodată 
rostind o frază de la cap la coadă. Nu mi-l pot închipui 
rezistând la stresul unei depoziţii mai lungi. S-ar putea să-şi 
iasă din fire şi să stâlcească în bătaie vreo câţiva avocaţi. 

Dot îl lasă acasă. leri mi-am petrecut câteva ore cu ea, 
pregătind-o pentru întrebările lui Drummond. Va veni şi la 
proces, aşa că depoziţia aceasta nu se va constitui în 
mărturie. Va fi doar un act din perioada cercetării 
preliminare. Întâi o va aborda Drummond, îi va pune, în 
principiu, orice întrebare şi va avea mână liberă să intre în 
orice amănunte. Va dura ore întregi. 

Kipler vrea să asiste şi acum. Ne strângem în jurul unei 
mese din faţa barei. El îi dirijează pe operatorul video şi pe 
grefieră. E fieful lui şi procedează cum îi place. 

Cred cinstit că se teme ca nu cumva Drummond să mă 
calce în picioare, dacă mă lasă singur. Frecuşurile dintre ei 
doi sunt atât de profunde, încât abia se pot uita unul la 
altul. Din punctul meu de vedere, e minunat. 

În timp ce se aşază singură în capul mesei, bietei Dot îi 
tremură mâinile. Sunt alături de ea şi probabil asta o 
nelinişteşte şi mai mult. S-a îmbrăcat cu cea mai bună 
bluză a ei de bumbac şi cu blugii cei noi. l-am spus că nu 


343 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


trebuie să se gătească, pentru că banda video nu va fi 
arătată juriului. Totuşi, la proces, va fi important pentru ea 
să poarte rochie. Dumnezeu ştie ce-o să facem cu Buddy. 

Kipler stă de aceeaşi parte a mesei cu mine, dar cât mai 
departe posibil, lângă camera video. In faţă se află 
Drummond şi doar trei dintre asistenții săi - B. Dewey Clay 
Hill al Treilea, M. Alec Plunk Junior şi Brandon Fuller Grone. 

Deck e undeva, pe hol, încercând să vâneze niscaiva 
clienţi naivi. A zis că s-ar putea să treacă pe-aici mai târziu. 

Aşadar, pe Dot o fixează cinci avocaţi şi un judecător, în 
clipa când ridică braţul drept şi jură să spună adevărul. Şi 
mie mi-ar tremura mâinile. Drummond  zâmbeşte, 
arătându-şi dinţii strălucitori, se prezintă - asta pentru 
înregistrare - şi se pierde, în primele cinci minute, într-o 
explicaţie călduroasă a scopului acestei depoziţii. Căutăm 
adevărul. Nu va încerca s-o încurce sau s-o zăpăcească. E 
liberă să se consulte cu avocatul ei minunat etc., etc. Nu se 
grăbeşte. Timpul se scurge în ticăitul ceasului de pe perete. 

Prima oră e dedicată trecutului familial. Ca de obicei, 
Drummond e pregătit fără cusur. Trece încet de la un 
subiect la altul - studii, angajări, domicilii, pasiuni - şi pune 
nişte întrebări la care nici n-am visat. Majoritatea sunt nişte 
nimicuri inofensive, dar aşa procedează avocaţii buni la 
depoziţiile din cercetările preliminare. Întrebi, scotoceşti, 
ciuguleşti, mai faci săpături; cine ştie, poate descoperi 
ceva. Bineînţeles, poţi să descoperi un amănunt savuros, 
cum ar fi, de exemplu, că persoana respectivă a rămas 
gravidă în adolescenţă, informaţie de care nu te poţi folosi 
la proces, fiind nerelevantă. Dar regulamentul permite tot 
felul de absurdităţi, iar clientul îl plăteşte pe avocat cu o 
grămadă de bani, ca să scormonească în negurile 
trecutului. 

Kipler anunţă o pauză, iar Dot o şterge rapid pe hol. Nici 
n-apucă bine să iasă pe uşă, că-şi şi propteşte o ţigară în 
gură. Ne ghemuim amândoi lângă o ţâşnitoare. 

— Te descurci bine, îi spun, fără să exagerez. 

— Ticălosul ăla are de gând să mă-ntrebe şi de viaţa mea 

344 


- JOHN GRISHAM - 


sexuală? mârâie ea. 

— Tot ce e posibil. 

O clipă, îmi apare în minte imaginea lui Dot, făcând 
dragoste cu soţul ei în pat şi-aproape că-mi vine să-mi cer 
scuze. Pufăie rapid, de parcă ar fi ultima ţigară. 

— Nu poţi să-l opreşti? 

— Dacă întrece măsura, am s-o fac. Dar are dreptul să te 
întrebe aproape orice. 

— Lichea iscoditoare! 

A doua oră trece la fel de anevoie ca prima. Drummond 
intră în domeniul financiar al familiei Black şi aflăm despre 
cum şi-au cumpărat casa, automobilele, inclusiv pe cel din 
curte, precum şi obiectele mai valoroase din gospodărie. 
Kipler se satură de subiectul acesta şi îl îndeamnă pe 
Drummond să treacă la altceva. Aflăm astfel o mulţime de 
lucruri despre Buddy, despre rănile din război, despre 
slujbele şi pensia lui. Apoi, despre pasiunile pe care le are 
şi despre felul cum îşi petrece zilele. 

Kipler îi atrage tăios atenţia lui Drummond să încerce să 
afle ceva relevant. 

Dot ne informează că trebuie să meargă la toaletă. l-am 
spus să procedeze astfel ori de câte ori se simte obosită. 
Trage trei ţigări pe hol, una după alta, în timp ce 
sporovăim, iar eu mă tot feresc de fumul pe care mi-l suflă 
în faţă. 

Pe la mijlocul celei de-a treia ore, ajungem, în sfârşit, la 
reclamaţia noastră. Mi-am pregătit copii ale fiecărui 
document din dosar, inclusiv ale fişelor medicale. Le-am 
aranjat frumos, teanc, pe masă. Kipler le-a văzut deja. Ne 
aflăm în situaţia rară şi de invidiat de a avea documente 
foarte bune. Nu vrem să ascundem nimic. Drummond le 
poate vedea pe toate. 

După spusele lui Kipler şi ale lui Deck, nu e neobişnuit, în 
astfel de cazuri, ca reprezentanţii societăţilor de asigurări 
să le ascundă câte ceva propriilor lor avocaţi. De fapt, eo 
procedură destul de comună, mai ales când respectivele 
instituţii au rufe mult prea murdare, pe care ar prefera să le 

345 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


ardă. 

În timpul cursului de procedură penală de anul trecut, am 
studiat uluiţi cazuri peste cazuri în care numeroase 
societăţi aflate în culpă au fost puse la zid numai pentru că 
au încercat să ascundă documente faţă de propriii avocaţi. 

Pe măsură ce ne apropiem de capitolul acte, devin tot 
mai nerăbdător. Kipler, la fel. Drummond mi-a cerut deja 
aceste documente când şi-a pus programul de cercetare la 
dosar, dar mai am o săptămână până la termen. Vreau să-i 
urmăresc reacţiile, când o să vadă Scrisoarea cea Proastă. 
Kipler, la fel. 

Presupun că el a citit deja aproape tot, dacă nu chiar tot, 
din ceea ce se află pe masă, în faţa lui Dot. El şi-a procurat 
documentele de la clientul său, eu pe ale mele, de la 
familia Black. Bănuim însă că multe sunt la fel. De fapt, am 
pus şi eu o cerere scrisă la dosar prin care îi solicit aceleaşi 
acte. Când îmi va da răspuns, îmi va trimite copiile a ceea 
ce eu am deja de trei luni. Procesiunea hârtiilor. 

Mai târziu, dacă lucrurile vor merge aşa cum am plănuit, 
voi intra în posesia unui teanc proaspăt de acte, de la 
birourile centrale din Cleveland. 

Incepem cu cererea şi cu polita de asigurare. Dot i le 
înmânează lui Drummond care se uită repede peste ele, 
apoi i le dă lui Hill; acesta i le pasează lui Plunk şi ajunge, în 
sfârşit, la Grone. Durează ceva până când măscăricii ăştia 
răsfoiesc fiecare pagină. Sunt în posesia cererii şi a 
afurisitei aceleia de polite, de luni de zile. Dar timpul 
înseamnă bani. 

Când termină, grefiera le pune ca probă la depoziţia lui 
Dot. 

Următorul document e prima scrisoare de refuz care 
trece şi ea pe la toată lumea. La fel se întâmplă şi cu 
celelalte. 

Incerc cu disperare să nu adorm. 

Urmează Scrisoarea cea Proastă. Am instruit-o pe Dot să 
i-o înmâneze pur şi simplu lui Drummond, fără să 
comenteze conţinutul. Nu vreau să-l pregătesc dinainte, în 

346 


- JOHN GRISHAM - 


cazul în care n-o ştie. Pentru Dot, e un moment dificil, 
pentru că scrisoarea te face să ţi se urce sângele la cap. 
Drummond o ia şi o citeşte: 


Stimată doamnă Black, 


Compania noastră a refuzat, în scris, de şapte ori 
până acum onorarea pretenţiei dumneavoastră. Vă 
aducem la cunoştinţă refuzul nostru pentru a opta şi 
ultima oară. Trag concluzia că sunteţi proastă, proastă, 
proastă! 


Deoarece şi-a petrecut ultimii treizeci de ani prin 
tribunale, Drummond este un actor superb. Îmi dau seama 
pe loc că n-a văzut niciodată această scrisoare. Clientul lui 
n-a inclus-o în dosar. Are un şoc puternic. Maxilarul îi cade 
abia perceptibil şi rămâne uşor cu gura căscată. Trei riduri 
adânci de pe frunte i se unesc instantaneu. Ochii îi scapără 
sălbatic. O mai citeşte o dată. 

Apoi, face ceva ce va regreta mai târziu. Îşi ridica ochii 
de pe scrisoare şi se uită la mine. Eu, bineînţeles, îl fixez cu 
genul acela de privire zeflemitoare care parcă spune: „Te- 
am prins, barosane!” 

De parcă n-ar fi fost de ajuns, îşi adânceşte chinul, 
uitându-se la Kipler. Onorata instanţă îi urmăreşte fiecare 
mişcare a muşchilor feţei, fiecare clipire şi reuşeşte să-i 
surprindă reacţia. Drummond e uluit. 

Îşi revine frumos, dar răul s-a produs. Îi dă scrisoarea lui 
Hill care moţăie şi nu ştie că şeful lui îi înmânează o bomba. 
Ne uităm şi la el câteva secunde, până când explodează. 

— Hai să întrerupem înregistrarea, zice Kipler. 

Stenografa se opreşte, iar operatorul îşi închide camera 
de luat vederi. 

— Domnule Drummond, mi-e foarte clar că n-aţi mai 
văzut până acum această scrisoare. Şi am presimţirea că 
nu e nici primul, nici ultimul document pe care clientul 
dumneavoastră încearcă să-l ascundă. Am dat în judecată 

347 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


destule societăţi de asigurări, ca să ştiu că asemenea acte 
se fac pierdute. 

Kipler se apleacă în faţă şi întinde degetul spre 
Drummond. 

— Dacă vă mai prind pe dumneavoastră sau pe clientul 
dumneavoastră că ascundeţi documentele reclamantului, 
vă sancţionez. Voi impune penalizări severe care vor 
include costuri şi onorarii defalcate pe ore, ce se vor ridica 
până la suma pe care o solicitaţi dumneavoastră clientului. 
Inţelegeţi ce vă spun? 

Numai pe calea aceasta a sancţiunilor voi câştiga şi eu 
vreodată două sute cincizeci de dolari pe oră. 

Drummond şi echipa lui sunt încă ameţiţi. Îmi imaginez 
cum va fi primită această scrisoare de membrii juriului. 
Sunt sigur că şi ei se gândesc la acelaşi lucru. 

— Mă acuzaţi că ascund documente, domnule judecător? 

— Incă nu, zice Kipler, în continuare cu degetul îndreptat 
spre el. Deocamdată, vă atrag doar atenţia. 

— Cred că ar trebui să vă retrageţi din acest caz, 
domnule judecător. 

— E o moţiune? 

— Da, domnule. 

— Se respinge. Altceva? 

Drummond îşi răsfoieşte hârtiile şi mai omoară câteva 
secunde. Tensiunea devine apăsătoare. Biata Dot a rămas 
stană de piatră. Probabil crede că ea a provocat asemenea 
scântei. Eu însumi am cam încremenit. 

— Revenim la înregistrare, zice Kipler, fără să-l slăbească 
pe Drummond din ochi. 

Se mai pun vreo două întrebări la care Dot răspunde pe 
dată, se mai trec câteva documente din mână în mână, ca 
pe bandă rulantă. Luăm o pauză de masă la douăsprezece 
şi jumătate şi ne întoarcem după o oră. Dot e epuizată. 

Kipler îl instruieşte destul de sever pe Drummond să 
grăbească lucrurile. Acesta îşi dă toată silinţa, dar e dificil. 
Face asta de-atâta timp şi-a câştigat atâţia bani, încât ar 
putea, literalmente, să pună întrebări la nesfârşit. Clienta 

348 


- JOHN GRISHAM - 


mea adoptă o strategie adorabilă. Le explică tuturor, fără 
să se consemneze, că are probleme cu vezica, nu ceva 
serios, ştiţi, dar, la naiba, are aproape şaizeci de ani. In 
orice caz, pe măsură ce trece timpul, trebuie să se ducă tot 
mai des la toaletă. Bineînţeles, Drummond îi pune vreo 
douăzeci de întrebări în legătură cu vezica, dar, până la 
urmă, Kipler i-o retează. Aşadar, din sfert în sfert de oră, 
Dot se scuză şi iese din sală. Nu se grăbeşte. 

Sunt sigur că nu are nimic cu vezica şi că se ascunde prin 
vreun cotlon, unde fumează ca un turc. Aceasta strategie îi 
permite să-şi mai tragă sufletul şi să-l scoată din sărite pe 
Drummond. 

La trei şi jumătate, după mai bine de şase ore de când 
am început, Kipler declară depoziţia terminată. 


Pentru prima oară în mai bine de două săptămâni, toate 
maşinile închiriate au dispărut. Cadillacul domnişoarei 
Birdie a rămas singur. Parchez în spatele lui, pe vechiul 
meu loc şi ocolesc casa. Nu dau de nimeni. 

În sfârşit, au plecat cu toţii. N-am mai vorbit cu 
domnişoara Birdie din ziua în care a venit Delbert şi avem 
multe să ne spunem. Nu sunt supărat, pur şi simplu, vreau 
să stăm puţin de vorbă. 

Ajung la scara ce duce la apartamentul meu, când aud o 
voce. Nu e domnişoara Birdie. 

— Rudy, ai o clipa liberă? 

E Randolph care se ridică dintr-un balansoar de pe 
terasă. Îmi pun servieta şi haina pe trepte şi mă îndrept 
spre el. 

— la loc, zice Randolph. Trebuie să stăm de vorbă. 

Pare să fie într-o dispoziţie minunată. 

— Unde e domnişoara Birdie? întreb eu. 

În casă, luminile sunt stinse. 

— Păi... a plecat, pentru un timp. Vrea să stea puţin cu 
noi, în Florida. A luat avionul azi-dimineaţă. 

— Şi când se întoarce? întreb. 

Bineînţeles, nu-i treaba mea, dar nu mă pot abtine. 

349 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nu ştiu. S-ar putea să nu se mai întoarcă. Uite ce-i, eu 
şi Delbert ne vom ocupa de-acum încolo de treburile ei. Am 
cam neglijat-o în ultima vreme, dar acum vrem să ne 
îngrijim noi de toate. Şi am dori să rămâi aici. De fapt, îţi 
propunem un târg. Stai aici, ai grijă de casă, te ocupi de 
cele necesare şi nu mai plăteşti nicio chirie. 

— Adică, ce înseamnă să mă ocup de cele necesare? 

— Întreţinere generală, nimic dificil. Mama zice că ai fost 
un grădinar excelent în vara asta. Faci acelaşi lucru ca 
până acum. Am aranjat să ne fie reexpediată toată 
corespondenţa, aşa că nu-i nicio problemă. Dacă intervine 
ceva serios, sună-mă. E un târg minunat, Rudy. 

Asta cam aşa e. 

— Sunt de acord, zic eu. 

— Bun. Mamei îi place mult de tine. Zice că eşti un tânăr 
cumsecade în care poţi să ai încredere. Chiar dacă eşti 
avocat. Ha, ha, ha! 

— Şi maşina ei? 

— Mâine plec cu ea în Florida. 

Îmi înmânează un plic mare. 

— Ai aici cheile casei, numărul de telefon al agentului de 
asigurare etc., etc. Plus adresa şi telefonul meu. 

— Unde va sta? 

— Cu noi, lângă Tampa. Avem o căsuţă frumoasă, cu o 
cameră pentru musafiri. Vom avea grijă de ea. Doi dintre 
copiii mei locuiesc în apropiere, aşa că n-o să fie singură. 

Parcă-i văd dându-se peste cap care mai de care, să-i fie 
bunicuţei de folos. Au s-o răsfeţe din tot sufletul o vreme, 
pentru că speră să nu trăiască prea mult. Abia aşteaptă să 
moară, ca să fie bogaţi. Mi-e greu să nu rânjesc. 

— Bun, zic eu. S-a simţit tare singură, până acum. 

— Ţine mult la tine, Rudy. Ai fost bun cu ea. 

Glasul îi e blând şi sincer şi mă cuprinde tristeţea. 

Ne strângem mâinile călduros şi ne luăm la revedere. 


Mă legăn în hamac, vânez țânțari şi mă uit la lună. Mă 
îndoiesc serios c-am s-o mai văd vreodată pe domnişoara 
350 


- JOHN GRISHAM - 


Birdie şi mă simt ciudat de singur, ca atunci când pierzi un 
prieten. Oamenii ăştia au să ţină laba pe ea până moare, 
asigurându-se că nu mai poate să se tot joace de-a 
testamentul. Am o uşoară remuşcare că ştiu adevărul în 
legătura cu averea ei, dar e un secret pe care nu îl pot 
împărtăşi nimănui. 

În acelaşi timp, surâd, gândindu-mă la soarta ei. A plecat 
din casa aceasta veche, singuratică şi acum e înconjurată 
de familie. Domnişoara Birdie a devenit dintr-o dată centrul 
atenţiei, o poziţie care îi convine de minune. Mă gândesc la 
atitudinea ei de la Grădina cu Chiparoşi, la felul în care 
manevra mulţimea, dirija cântecele, îşi ţinea discursurile, îi 
cocolea pe Bosco şi pe alţi babalâci. Are o inimă de aur, dar 
e moartă să i se dea atenţie. 

Sper ca soarele să-i facă bine. Mă rog să fie fericită, şi 
mă întreb cine îi va lua locul la Grădina cu Chiparoşi. 


351 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


32 


Bănuiesc că Booker are veşti bune, o dată ce a ales 
restaurantul acesta de lux. Masa e plină de argintărie. 
Şerveţelele sunt din pânză de in. Probabil că plata o 
suportă vreun client. 

Soseşte cu un sfert de oră întârziere, ceea ce nu-l 
caracterizează deloc, dar e foarte ocupat în ultima vreme. 
Primele cuvinte pe care le rosteşte sunt: 

— L-am luat! 

Bem apă minerală, în timp ce el îmi relatează animat 
despre contestaţia depusă la comisia de examinare. 
Lucrările lui au fost notate din nou, i-au fost acordate încă 
trei puncte, iar acum a devenit un avocat în carne şi oase. 
Nu l-am văzut niciodată zâmbind atât. Doar încă doi colegi 
de-ai noştri au mai reuşit o asemenea performanţă. Sara 
Plankmore n-a fost printre ei. Booker a auzit un zvon cum 
că a avut un punctaj mizerabil şi că slujba ei de la 
Procuratura Generală a SUA ar putea fi în pericol. 

Comand o sticlă de şampanie, împotriva voinţei lui, şi îi 
spun chelnerului să-mi dea mie nota de plată pentru ea. N- 
ai cum să fii strâns la pungă în asemenea situaţii. 

Ni se aduce mâncarea. Feliile de somon sunt incredibil de 
subţiri, dar atât de frumos aranjate, încât înainte să ne 
apucăm de mâncat, le privim cu admiraţie. În ultima 
vreme, Shankle l-a pus pe Booker să alerge în toate părţile, 
câte cincisprezece ore pe zi, dar Charlene este o femeie 
extrem de răbdătoare. Işi dă seama că trebuie să facă 
sacrificii acum, la început, ca să culeagă roadele mai târziu. 
Pentru moment, îmi pare bine că n-am soţie şi copii. 

Discutăm despre Kipler care a stat puţin de vorbă cu 
Shankle şi astfel a mai transpirat câte ceva. Avocaţilor le e 
foarte greu să ţină un secret. Shankle i-a aruncat lui Booker 
în treacăt că i-a spus Kipler cum că puştiul, adică eu, are un 
caz care ar putea valora milioane. E clar, judecătorul e 
convins că am reuşit să-i încolţesc pe cei de la Marele Profit 


352 


- JOHN GRISHAM - 


şi nu trebuie decât să aştept hotărârea juriului cu privire la 
despăgubire. Kipler e hotărât să mă ţină pe picioare până 
atunci. 

Bârfa aceasta mă unge la suflet. 

Booker mă întreabă ce cazuri mai am. Se pare că Kipler 
şi-a dat seama că nu prea am mare lucru de făcut. 

In timp ce mâncăm plăcintă cu brânză, Booker zice că 
are nişte dosare peste care ar vrea să mă uit. Îmi dă 
amănunte: al doilea mare furnizor de mobilă din Memphis, 
firma Ruffin, patronată de oameni de culoare, are puncte 
de desfacere în tot oraşul. Lumea ştie de ea de la televizor. 
Seara târziu îşi face publicitate cu fel de fel de oferte 
pentru care nu trebuie să pui banii jos de la început. Booker 
zice că au un venit de opt milioane pe an, iar Marvin 
Shankle îi reprezintă ca firmă de avocatură. Şi-au mărit 
creditele şi au o mulţime de rău-platnici. E normal, în astfel 
de afaceri. Firma Shankle e copleşită de numărul mare de 
dosare prin care se solicită plata de la cei care au întârziat. 
Booker mă întreabă dacă nu vreau să mă ocup de câteva 
dintre ele. 

Încasarea datoriilor nu e marele vis al studenţilor 
inteligenţi care se înghesuie la drept. Pârâţii sunt oameni 
amărâţi, care şi-au cumpărat pentru început mobilă ieftină. 
Clientul nu-şi vrea marfa înapoi, ci banii. În majoritatea 
cazurilor, pârâtul nu dă un răspuns oficial şi nici nu apare la 
tribunal. Aşa că avocatul trebuie să-i atace avutul personal 
sau salariul. Lucrul acesta poate fi periculos. Cu trei ani în 
urmă, un avocat din Memphis a fost rănit de un tânăr furios 
căruia i se făcuseră reţineri din salariu. 

Ca să meargă treaba, trebuie să ai o grămadă de dosare, 
pentru că fiecare caz luat în parte nu valorează mai mult de 
câteva sute de dolari. Legea permite recuperarea 
cheltuielilor. 

E o treabă murdară, dar Booker îmi oferă aceasta 
posibilitate, pentru că se pot stoarce ceva onorarii. 
Modeste, e drept, dar dacă ai mai multe dosare, îţi ajunge 
să-ţi completezi veniturile şi să ai bani de coşniţă. 

353 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Îţi pot trimite vreo cincizeci, zice el, împreună cu 
formularele necesare. Şi te pot ajuta să pui prima tranşă la 
registratura. Există un sistem special. 

— Şi care e taxa, aşa, în medie? 

— Greu de precizat, pentru că în unele cazuri nu obţii 
nimic. Unii au plecat din oraş, alţii sunt insolvabili. În medie 
însă, vreo sută de dolari de dosar. 

O sută ori cincizeci înseamnă cinci mii de dolari. 

— Rezolvarea unei tranşe de dosare durează patru luni, 
îmi explică el. Şi, dacă vrei, îţi trimit câte douăzeci pe lună. 
Înregistrează-le pe toate la acelaşi tribunal, la acelaşi 
judecător şi astfel nu apari decât o dată în faţa instanţei. 
Nouăzeci la sută e birocraţie. 

— Bine. O fac, îi răspund. Mai aveţi ceva de care vreţi să 
scăpaţi? 

— Poate. Mai caut. 

Ne soseşte cafeaua şi discuţia alunecă spre subiectul 
preferat al avocaţilor: bârfa despre confraţi. Noi îi forfecăm 
pe colegii de facultate, despre cum au pornit-o la drum, în 
lumea reală. 

Booker a revenit la viaţă. 


Deck se poate strecura printr-o uşă abia întredeschisă, 
fără să facă nici cel mai mic zgomot. Mereu procedează 
aşa. Stau la birou adâncit în gânduri sau cufundat într-unul 
dintre puţinele mele dosare, când mă trezesc cu Deck. Aş 
prefera să bată la uşă, dar nu-mi vine să-i dau peste nas. 

Acum, la fel, îmi apare brusc în faţă, cu un teanc de 
corespondenţă în braţe. Observă imediat grămada de 
dosare noi de pe birou. 

— Ce-s astea? mă întreabă. 

— Muncă. 

la un dosar. 

— Ruffin? 

— Da, domnule. Am devenit reprezentanţii legali ai celui 
de-al doilea furnizor de mobilă din Memphis. 

— Sunt dosare de încasări, rosteşte el dezgustat, de 

354 


- JOHN GRISHAM - 
parcă s-ar fi murdărit pe mâini. 

Şi asta vine din partea unui om care nu visează decât noi 
catastrofe fluviale! 

— E muncă cinstită, Deck. 

— ţi baţi cuie-n talpă. 

— Atunci, du-te şi vânează ambulanţe. 

Imi lasă corespondenţa pe birou şi dispare la fel cum a 
venit. Inspir adânc şi desfac un plic mare, de la Trent & 
Brent. Scot un teanc de acte, gros de cel puţin cinci 
centimetri. Drummond îmi răspunde la interogatorii, îmi 
respinge cererile de confirmare şi îmi pune la dispoziţie 
copiile solicitate. Am nevoie de ore întregi să le cercetez pe 
toate şi-apoi să-mi dau seama de ceea ce nu mi-a trimis. 

De mare importanţă sunt răspunsurile la interogatoriile 
mele. Îmi trebuie depoziţia unui purtător de cuvânt al 
pârâtului şi el îmi indică un domn pe nume Jack Underhall, 
de la sediul corporației din Cleveland. Am mai cerut titlurile 
oficiale şi adresele mai multor angajaţi de la Marele Profit 
ale căror nume le-am întâlnit în mod repetat în actele lui 
Dot. 

Mă folosesc de un formular pus la dispoziţie de 
judecătorul Kipler şi pregătesc o notă prin care solicit 
depoziţiile a şase persoane. Fixez data peste o săptămână, 
ştiind sigur că Drummond se va opune. Tot astfel mi-a făcut 
şi cu depoziţia lui Dot. Asta-i jocul! O să dea fuga la Kipler, 
care îl va primi cu multă răceală. 

Am de gând să-mi petrec vreo două zile la Cleveland, la 
sediul general al corporației. Nu că mi-ar face cine ştie ce 
plăcere, dar n-am de ales. O să mă cam coste - e vorba de 
drum, de cazare, de mâncare şi de plata grefierilor. Încă n- 
am discutat chestiunea cu Deck. Ca să fiu sincer, am 
aşteptat să-şi termine un caz cu un accident de automobil. 

Am început al treilea dosar cu acte în cazul Black. Ţin 
toată documentaţia într-o cutie de carton de lângă birou. 
Mă uit la hârtii de câteva ori pe zi şi mă tot întreb dacă ştiu 
la ce m-am înhămat. Cine sunt eu, ca să visez la o victorie 
uriaşă şi să-l umilesc pe marele Leo F. Drummond? N-am 

355 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


deschis niciodată gura până acum în faţa unui juriu. 

Acum o oră, Donny Ray s-a simţit prea slăbit, ca să poată 
vorbi la telefon, aşa că pornesc spre locuinţa lor din 
Granger. Suntem la sfârşitul lui septembrie şi nu-mi 
amintesc data exactă, dar diagnosticul de leucemie a fost 
pus cu mai bine de un an în urmă. Dot îmi deschide cu ochii 
înroşiţi. 

— Cred că nu mai are mult, îmi spune ea printre suspine. 

Nu-mi închipuiam că e posibil să arate mai rău decât îl 
ştiam. Dar chipul îi e şi mai palid, iar trupul mai fragil. 
Doarme cu lumina stinsă. Soarele a coborât mult spre apus 
şi umbrele se întind în forme geometrice pe cearşaful şi 
patul lui îngust. Televizorul e oprit. În încăpere domneşte 
liniştea. 

— Astăzi n-a pus nimic în gură, îmi şopteşte ea, uitându- 
se în jos spre chipul lui. 

— Dureri? 

— Nu prea. l-am făcut două injecții. 

— Am să stau şi eu un pic aici, şoptesc, aşezându-mă pe 
un scaun pliant. 

Dot iese din cameră. O aud suspinând pe hol. 

Poate a şi murit. Îmi concentrez privirile asupra pieptului 
lui, încercând zadarnic să detectez o mişcare. În încăpere 
se lasă întunericul. Aprind o veioză de pe noptieră şi el se 
mişcă uşor. Deschide o clipă ochii, apoi îi închide la loc. 

Aşa mor cei neasiguraţi. E strigător la cer că într-o 
societate plină de medici bogaţi, de spitale strălucitoare, de 
aparatură sofisticată şi de câştigători ai premiului Nobel, 
Donny Ray Black este lăsat să moară ca un câine, fără săi 
se acorde îngrijire. 

Putea să fie salvat. Prin lege, se afla la adăpostul, găunos 
cum era, oferit de Marele Profit care trebuia să intre în 
acţiune îndată ce boala aceasta teribilă se declanşase. 
Când s-a stabilit diagnosticul, era acoperit de o poliţă 
pentru care părinţii lui au plătit bani grei. Prin lege deci, 
Marele Profit avea obligaţia contractuală să-i acorde 
tratament medical. 


356 


- JOHN GRISHAM - 


Într-o bună zi, curând, sper eu, mă voi întâlni cu 
persoana vinovată de această moarte. S-ar putea să fie 
vreun mototol care a îndeplinit nişte ordine; vreun 
vicepreşedinte care s-a supus indicaţiilor venite de sus. Ce 
n-aş da să-i fac acum o fotografie lui Donny Ray, şi-apoi să 
i-o arăt persoanei respective, când ne vom întâlni. 

Tuşeşte, se mişcă puţin şi cred că vrea să-mi arate că n-a 
murit. Sting lumina şi stau aşa, pe întuneric. 

Sunt singur şi neputincios, mi-e teamă, nu ştiu ce să fac, 
dar dreptatea e de partea mea. Dacă familia Black nu iese 
învingătoare în procesul acesta, atunci sistemul nostru nu 
are nimic comun cu justiţia. 

Undeva, în depărtare, se aprinde o lumină pe stradă şi pe 
fereastră pătrunde o rază piezişă până pe pieptul lui Donny 
Ray, care acum se mişcă uşor. Cred că încearcă să se 
trezească. 

Nu prea o să mai am ocazia să stau în încăperea aceasta. 
Mă uit lung la silueta lui osoasă, abia conturată prin 
cearşafuri şi jur să mă răzbun. 


357 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


33 


Judecătorul se aşază mânios în jilţul lui, fluturându-şi 
roba neagră. E Ziua Moţiunilor, rezervată expunerilor şi 
ciondănelilor nesfârşite. 

Noi intrăm primii, pentru că judecătorul Kipler e întors pe 
dos. Am depus o notă la dosar prin care cer ca prezentarea 
depoziţiilor celor şase angajaţi de la Marele Profit să 
înceapă lunea viitoare, la Cleveland. Drummond s-a opus, 
pentru că, bineînţeles, nu e disponibil. Are un program 
imuabil. Nu numai el, dar şi respectivii deponenţi sunt mult 
prea ocupați ca să fie deranjaţi. Absolut toţi! 

Kipler a aranjat o teleconferinţă cu Drummond şi cu mine 
şi lucrurile au mers prost. Cel puţin, din punctul de vedere 
al apărării. Drummond are obligaţii la tribunal şi, ca să 
demonstreze, a trimis prin fax citaţiile respective. Ceea ce 
l-a scos pe judecător din sărite a fost afirmaţia lui cum că 
nu poate să-şi piardă trei zile la Cleveland decât peste două 
luni. Mai mult, cei şase angajaţi sunt nişte persoane foarte 
ocupate şi vor fi necesare chiar câteva luni de zile, până 
când se vor putea aduna cu toţii în acelaşi loc. 

Kipler a fost cel care a pus la cale această audiere, aşa 
că nu-i e greu să-l facă praf pe Drummond. Unde mai pui că 
totul va fi înregistrat. În ultimele patru zile, am tot stat de 
vorba cu judecătorul, aşa că ştiu precis ce se va întâmpla. 
O să fie urât de tot. Eu nu voi avea mare lucru de zis. 

— Consemnaţi, îi spune Kipler scurt grefierei, iar mutanţii 
de dincolo de bară se precipită, aplecându-se asupra 
agendelor lor juridice. 

Astăzi sunt prezenţi patru. 

— La dosarul numărul 214668, Black contra Marele 
Profit, reclamantul a propus ca depoziţiile reprezentantului 
corporației şi ale altor cinci angajaţi ai pârâtului să fie luate 
lunea viitoare, pe cinci octombrie, la sediul din Cleveland, 
Ohio. Consiliul apărării, nici nu mă mir, s-a opus, pe motivul 
că se produce o suprapunere în programul pe care îl au 

358 


- JOHN GRISHAM - 


deja Aşa e, domnule Drummond? 

Acesta se ridică agale. 

— Da, domnule. Am pus deja la dispoziţia curţii o copie a 
citaţiei la o audiere preliminară, la tribunalul federal, pentru 
luni. Conduc apărarea şi în cazul acela. 

Drummond şi Kipler au avut deja două altercaţii 
furtunoase în aceasta problemă, dar acum important e să 
se consemneze ceea ce spun. 

— Ştiţi, onorată instanţă, sunt extrem de prins în 
probleme. S-ar putea... 

— Mi se pare că aţi propus termenul peste două luni. Aşa 
este? întreabă Kipler şocat, vrând să spună că niciun 
avocat nu poate fi atât de ocupat. 

— Da, domnule. Două luni. 

— Până atunci, aveţi procese? 

— Procese, depoziţii, moţiuni, apeluri. Vă voi pune 
programul meu la dispoziţie, cu multă plăcere. 

— Cred că ar fi ultimul lucru pe care mi l-aş dori, 
domnule Drummond, zice Kipler. lată ce vom face, şi vă rog 
să ascultați cu atenţie, pentru că voi emite un ordin scris, în 
aceasta privinţă. Vă amintesc, domnule, că acest caz a fost 
pus pe făgaşul rapid, iar în tribunalul meu aceasta 
înseamnă fără întârziere. Aşadar, depoziţiile vor fi luate 
lunea viitoare, la prima oră, în Cleveland. 

Drummond se cufundă în scaunul lui şi începe să 
mâzgălească ceva în agendă. 

— lar daca nu veţi putea participa, îmi pare rău. În ultimă 
instanţă, mai aveţi patru avocaţi - Morehouse, Plunk, Hill şi 
Grone - cu mult mai multă experienţă decât domnul Baylor 
care, mi se pare, şi-a luat licenţa în vara aceasta. Îmi dau 
seama că nu vreţi să trimiteţi numai un om la Cleveland. 
Sunt sigur că puteţi aranja să disponibilizaţi destui avocaţi 
care să vă reprezinte clientul în mod onorabil. 

Cuvintele lui străpung atmosfera. Avocaţii din spatele 
meu nu mişcă. Cred că mulţi dintre ei aşteaptă de ani de 
zile clipa aceasta. 

— In plus, cei şase angajaţi puşi pe listă vor sta la 

359 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dispoziţia domnului Baylor cât hotărăşte el. Aceasta 
corporație a cerut permisiunea să facă afaceri în 
Tennessee. Prin urmare, cazul în speţă se află sub 
jurisdicţia mea şi le solicit oficial celor şase să-şi dea tot 
concursul. 

Drummond şi acoliţii lui se cufundă mai mult în scaunele 
lor şi scriu tot mai precipitat. 

— Încă ceva, reclamantul a solicitat anumite dosare şi 
documente, continuă Kipler, apoi se opreşte o clipă cu ochii 
la masa apărării. Ascultaţi-mă bine, domnule Drummond. 
Vă rog, fără aranjamente, când e vorba de acte. Insist 
asupra unei deschideri şi a unei colaborări totale. Luni şi 
marţi voi sta numai lângă telefon, iar dacă domnul Baylor 
mă sună şi-mi spune că nu primeşte documentele la care 
are dreptul, atunci voi interveni şi mă voi asigura că le va 
obţine. Aţi înţeles? 

— Da, domnule, zice Drummond. 

— Îl puteţi lămuri pe clientul dumneavoastră să se 
conformeze? 

— Cred că da. . 

Kipler se mai înseninează puţin şi îşi trage sufletul. In 
continuare, în sală nu mişcă nimeni. 

— Gândindu-mă mai bine, domnule Drummond, cred că 
aş vrea să vă văd programul de care vorbeaţi. Bineînţeles, 
dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Drummond s-a oferit să i-l prezinte cu numai câteva 
minute înainte, aşa că nu are cum să mai dea înapoi. 
Caietul cu pricina e gros, legat în piele şi reprezintă jurnalul 
unui om foarte ocupat. Are un caracter personal şi bănuiesc 
că Drummond nu s-a gândit serios să i-l arate judecătorului. 

ÎI duce băţos la bară, i-l oferă lui Kipler şi aşteaptă. 
Acesta răsfoieşte rapid foile, fără să citească. Caută zilele 
libere. Drummond se foieşte pe lângă podiumul din mijlocul 
sălii. 

— Observ că nu v-aţi planificat nimic pentru săptămâna 
care începe pe opt februarie. 

Drummond se apropie şi se uită în caietul său, în timp ce 

360 


- JOHN GRISHAM - 


Kipler îl întoarce spre el. Dă din cap afirmativ, fără să zică 
nimic. Judecătorul îi înmânează jurnalul, iar avocatul se 
întoarce la locul lui. 

— S-a hotărât, astfel, ca judecarea acestui caz să aibă loc 
pe data de opt februarie, declară domnul judecător. 

Inghit în sec, inspir adânc şi încerc să-mi păstrez 
cumpătul. Patru luni pare mult, e destulă vreme până 
atunci, dar nu şi pentru cineva care n-a pledat nici măcar 
într-un proces de mâna a şaptea. Am citit dosarul de zeci 
de ori. Am învăţat pe de rost regulile de procedură şi de 
probatoriu. Am studiat cărţi fără număr despre cum se face 
cercetarea preliminară, despre cum se abordează juriul, 
cum se interoghează martorii şi cum se câştigă procesele, 
dar nu-mi pot imagina niciun pic cum vor decurge lucrurile, 
pe opt februarie, în sala aceasta de tribunal. 

Kipler ne permite să plecăm, iar eu îmi strâng repede 
hârţoagele şi ies, sub privirile insistente ale galeriei de 
avocaţi care îşi aşteaptă rândul. Cine-o fi puştiul ăsta? 


Deşi nu mi-a mărturisit-o niciodată, ştiu că amicii cei mai 
apropiaţi ai lui Deck sunt doi detectivi particulari pe care i-a 
cunoscut pe când lucra pentru Bruiser. Unul din ei, Butch, e 
fost poliţist şi împărtăşeşte pasiunea lui Deck pentru 
cazinouri. Se duc o dată sau de două ori pe săptămână la 
Tunica, să facă un pocher sau un vingt-et-un. 

Dumnezeu ştie cum, Butch a dat de Bobby Ott, agentul 
care a vândut polita familiei Black. L-a descoperit în 
închisoarea  Corecţională a Comitatului Shelby, unde 
ispăşeşte zece luni pentru greşeli contabile. La o cercetare 
mai profundă, s-a dovedit că Ott a divorţat de curând şi că 
e insolvabil. 

Deck şi-a exprimat dezamăgirea că a pierdut o 
asemenea pleaşcă. Ott are nişte probleme cu legea cum nu 
se poate mai atrăgătoare. Ce-ar mai fi câştigat el din asta! 


După ce sunt controlat minuţios de un gardian solid, mă 
ia în primire un tânăr oarecare, salariat al închisorii 
361 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


corecţionale, şi mă conduce într-o încăpere pătrată, de la 
intrarea în clădire. Sus, în fiecare colţ, se văd camerele de 
luat vederi. În mijloc, un perete despărțitor. Vom sta, deci, 
de vorbă printr-un paravan, lucru care nu mă deranjează. 
Sper să fie o vizită foarte scurtă. După cinci minute, apare 
şi Ott, de partea cealaltă. Are în jur de patruzeci de ani, e 
uşor supraponderal, poartă ochelari cu ramă metalică 
subţire, e tuns marinăreşte şi îmbrăcat în salopetă 
bleumarin de puşcăriaş. Se uită cercetător la mine, în timp 
ce se aşază dincolo de paravan. Gardianul pleacă şi 
rămânem singuri. 

Îi strecor printr-o fantă cartea mea de vizită. 

— Mă numesc Rudy Baylor şi sunt avocat. 

Oare de ce cuvintele mele sună atât de ameninţător? 

Mă întâmpină bine, se străduieşte chiar să zâmbească. 
Bărbatul acesta şi-a câştigat pâinea bătând din uşă în uşă 
şi vânzând poliţe de asigurare săracilor, aşa că, în ciuda 
ghinionului său, e genul de om prietenos care ştie cum să- 
şi croiască drum spre inimile celor din jur. 

— Incântat de cunoştinţă, rosteşte el din obişnuinţă. Ce 
te aduce la mine? 

— Asta, zic eu, scoțând o copie a acţiunii de judecată şi 
strecurându-i-o prin fanta din paravan. E vorba de un 
proces intentat în numele unor foşti clienţi de-ai dumitale. 

— Care dintre ei? întreabă Ott, luând acţiunea şi uitându- 
se pe prima foaie unde e scrisă somaţia. 

— Dot şi Buddy Black, împreună cu fiul lor, Donny Ray. 

— Marele Profit, nu-i aşa? zice el. 

Deck mi-a explicat că mulţi din aceşti agenţi reprezintă 
diverse companii. 

— Pot să citesc? 

— Bineînţeles. Eşti unul dintre pârâţi. Te rog. 

Glasul şi mişcările îi sunt chibzuite. Fără niciun gest în 
plus. Citeşte foarte rar, întorcând paginile cu mare reţinere. 
Bietul om! A trecut printr-un divorţ, şi-a pierdut avutul, stă 
la închisoare pentru delicte de drept comun şi-am apărut şi 
eu cu acţiunea aceasta, să-i pun în cârcă încă zece 

362 


- JOHN GRISHAM - 


milioane. 

Dar nu pare să-şi dea seama. Termină de citit şi pune 
hârtiile pe masă, în faţa lui. 

— Ştii că sunt sub protecţia tribunalului datornicilor, nu-i 
aşa? rosteşte el. 

— Da, ştiu. 

Nu-i chiar aşa. Conform documentelor, a fost declarat 
insolvabil în martie, deci cu două luni înaintea mea, aşa că 
acum a ieşit de sub protecţie. Nu totdeauna îţi păstrezi 
statutul acesta, mai ales când a trecut o anumită perioadă 
de timp, dar o las baltă. Tipul e la blană, ca un refugiat. Nu 
mai are nimic de pierdut. 

— Am fost obligaţi să te includem printre pârâţi, pentru 
că dumneata ai vândut poliţa. 

— O, ştiu. Îţi faci datoria. 

— Aşa e. Când ieşi de-aici? 

— Peste optsprezece zile. De ce? 

— S-ar putea să am nevoie de depoziţia dumitale. 

— Mi-o iei aici? 

— Poate. 

— De ce atâta grabă? Lasă-mă să ies şi ţi-o dau pe urmă. 

— Să mă mai gândesc. 

Vizita aceasta e un fel de scurtă vacanţă pentru el, aşa 
că nu moare de nerăbdare să plec. Sporovăim vreo câteva 
minute despre viaţa în închisoare. Incep să-mi îndrept 
privirile către uşă. 


N-am urcat până acum la etajul casei domnişoarei Birdie 
şi constat că e la fel de prăfuit şi de mucegăit ca parterul. 
Deschid uşa fiecărei încăperi, aprind lumina, mă uit repede 
în jur, apoi sting becul şi închid. Duşumeaua de pe hol 
scârţâie sub paşii mei. Văd un şir de scări care duc la etajul 
doi, dar mi-e cam frică să urc. 

Casa e mult mai mare decât credeam. Şi mult mai 
solitară. Cum o fi putut trăi singură aici? Mă cuprinde 
remuşcarea că n-am stat mai mult împreună, că n-am 
urmărit alături de ea melodramele şi slujbele la televizor, 

363 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


că n-am mâncat mai multe sandvişuri cu carne de curcan şi 
n-am băut mai multă cafea solubilă preparată de ea. 

Nici la parter nu dau de vreun hoţ, aşa că încui uşa care 
dă spre terasă. Acum, că a plecat, îi simt lipsa. Nu-mi 
amintesc să mă fi simţit grozav în prezenţa ei, dar era bine 
când o ştiam acolo, în casa mare, gata să mă servească. 
Acum sunt singur. 

În bucătărie, mă uit lung la telefon. E un model vechi, cu 
disc, şi-abia mă abţin să n-o sun pe Kelly. Dacă răspunde 
ea, găsesc eu ceva să-i spun. Dacă răspunde el, închid. 
Apelul poate fi depistat, dar eu nu locuiesc în casa aceasta. 

Mă gândesc la ea din ce în ce mai mult. Simt nevoia 
acută s-o văd. 


364 


- JOHN GRISHAM - 


34 


Sunt cu Deck în dubita lui şi ne îndreptăm spre autogară. 
E duminică dimineaţa devreme. E senin şi frumos. Toamna 
îşi arată primele semne în aer. Din fericire, câteva luni vom 
scăpa de pâclă. Memphisul e un oraş tare plăcut în 
octombrie. 

Un bilet de avion dus-întors la Cleveland costă aproape 
şapte sute de dolari. Ne-am făcut socoteala că o cameră la 
un motel ieftin, dar în care să te simţi cât de cât în 
siguranţă, costă în jur de patruzeci de dolari pe noapte. Pe 
mâncare, nu voi cheltui mare lucru. Noi suntem cei care 
cerem depoziţiile, aşa că noi plătim. Cea mai ieftină 
grefieră cu care am aranjat în Cleveland îmi cere o sută de 
dolari, afară de taxa de doi dolari pe pagina dactilografiată. 
lar astfel de depoziţii pot depăşi o sută de foi, dacă nu şi 
mai mult. Ne-ar plăcea să le înregistrăm şi pe video, dar 
nici nu poate fi vorba. 

La fel şi călătoria cu avionul. Biroul de avocatură al lui 
Rudy Baylor nu-şi poate permite una ca asta. N-aş risca, în 
niciun caz, să pornesc cu Toyota la drum. Daca mă lasă 
cine ştie pe unde, trebuie să amân depoziţiile. Deck s-a 
oferit să-mi dea dubiţa, dar nu m-aş baza nici pe ea la un 
drum de peste o mie cinci sute de kilometri. 

Cu cursa Greyhound e ceva mai sigur, deşi cumplit de 
plictisitor. Într-un târziu, ajungi şi la destinaţie. Nu prea m-a 
încântat ideea, dar ce să fac? Nu sunt, oricum, foarte 
grăbit. Mai pot şi eu admira peisajul. Apoi, economisim bani 
frumoşi. Sunt o mulţime de motive care pledează în 
favoarea alegerii mele. 

Deck conduce şi vorbeşte puţin. Cred că se cam jenează 
că nu ne putem permite mai mult. Şi ştie că ar fi fost bine 
să vină şi el. Mă voi confrunta cu nişte martori ostili şi cu o 
mulţime de documente necunoscute pe care va trebui să le 
conspectez rapid. Ar fi fost bine să mai am pe cineva 
alături. 


365 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Ne luăm rămas-bun în parcarea de lângă staţie. Îmi 
promite că va avea grija de birou şi că se va ocupa de 
treburi. Nici nu mă îndoiesc că-şi va da toată silinţa. Pleacă 
în direcţia Spitalului Sfântul Petru. 

N-am mai călătorit niciodată cu Greyhound. Autogara e 
mică, dar curată, plină de călători duminicali. Majoritatea 
sunt bătrâni sau negri. Descopăr ghişeul potrivit şi-mi iau 
biletul rezervat dinainte. Firma mea a plătit o sută treizeci 
şi nouă de dolari pentru el. 

Autobuzul pleacă la timp, la opt fix, şi se îndreaptă spre 
Arkansas, în vest, apoi spre Saint Louis, în nord. Din 
fericire, reuşesc să stau singur şi să scap de cicăleala 
vreunui vecin. 

Autobuzul e aproape plin. Au rămas doar două-trei locuri 
libere. Ajungem la Saint Louis în şase ore, la Indianapolis, 
pe la şapte seara, iar la Cleveland, la unsprezece. Asta 
înseamnă cincisprezece ore în autobuz. Depoziţiile încep 
mâine dimineaţa, la nouă. 

Sunt sigur că adversarii mei de la Trent & Brent mai 
dorm încă. Se vor trezi şi li se va servi un mic dejun 
delicios, apoi îşi vor citi ziarul pe terasă, cu soțiile lor. Vreo 
doi se vor duce, poate, la biserică. In jur de ora cinci, soțiile 
îi vor duce la aeroport unde îi vor săruta de rămas-bun, iar 
ei îşi vor ocupa locurile la clasa întâi. După o oră, vor 
ateriza în Cleveland şi vor fi întâmpinați de cine ştie ce 
mahăr de la Marele Profit care îi va conduce, fără îndoială, 
la cel mai luxos hotel din oraş. După o cină savuroasă cu 
vin şi cu alte băuturi fine, se vor strânge într-o sală de 
şedinţe numai pluş, în care vor complota împotriva mea 
până seara târziu. La ora când eu mă voi caza la Motelul 6, 
ei se vor retrage în camere, plini de prospeţime, gata de 
luptă. 


Sediul Marele Profit se află într-o suburbie populată a 
Clevelandului. Îi spun şoferului că vreau să trag la un motel 
ieftin din apropiere, iar el ştie exact unde să mă ducă. 
Opreşte în faţă la Plaza Inn. Lângă el e un local McDonald, 

366 


- JOHN GRISHAM - 


iar peste strada, unul aparţinând firmei Blockbuster Video. 
Numai mărunţişuri - dughene, baruri, reclame luminoase, 
centre comerciale, moteluri ieftine. Cu siguranţă, prin 
apropiere se află şi o promenadă. Pare o zonă sigură. 

Camere sunt cu duiumul. Plătesc treizeci şi doi de dolari 
pentru o noapte. Cer chitanţa, după cum m-a instruit Deck. 

Mă bag în pat la două minute după miezul nopţii şi 
rămân cu ochii în tavan. Printre altele, îmi dau seama că, 
afară de funcţionarul de la recepţie, nu mai ştie nimeni pe 
lume unde mă aflu. 

Bineînţeles, nu pot adormi. 


Încă din clipa în care am început să urăsc Marele Profit, 
mi-am făcut o imagine mentală a sediului lor. Parcă 
vedeam o clădire modernă, înaltă, cu ferestre lucitoare, cu 
o fântână arteziană în faţă, cu pavilioane pentru drapele şi 
numele firmei, în bronz, la intrare. 

Dar nu e chiar aşa. Găsesc uşor clădirea, pentru că 
adresa e scrisă cu litere mari pe faţada de beton: Baker 
Gap Road 5550. Dar numele de Marele Profit nu se vede 
niciunde. Nu tu fântâni arteziene, nu tu drapele, doar un 
grup de clădiri de câte cinci etaje, înghesuite una într-alta. 
Totul e foarte modern şi incredibil de urât. Fațada e din 
ciment alb, iar ferestrele sunt negre. 

Din fericire, văd firma pe uşă şi intru într-un holişor în 
care se află câteva plante în ghivece de plastic înşirate de- 
a lungul unui perete, iar în faţă, o recepţioneră drăguță. Are 
o cască şic care îi înconjoară maxilarul şi se termina cu un 
microfon. Pe peretele din spatele ei, sunt scrise numele a 
trei companii: Grupul PinnConn, Baza de agrement nautic 
Lacurile verzi şi Asigurări pe viaţă Marele Profit. Care cui 
aparţine? Fiecare îşi are siglele sale gravate în bronz. 

— Mă numesc Rudy Baylor şi am întâlnire cu un domn 
Paul Moyer, zic eu politicos. 

— Un moment, vă rog. 

Apasă pe un buton, aşteaptă, apoi zice zâmbind în 
continuare: 

367 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Domnule Moyer, vă caută un domn, Baylor. 

Se pare că biroul lui nu e departe, pentru că nu trece 
niciun minut şi îl văd venind numai miere, cu mâinile 
întinse. Îl urmez după colţ, până la lift. E aproape la fel de 
tânăr ca mine, vorbeşte întruna, fără să spună ceva. leşim 
la etajul al treilea şi mă simt de pe acum pierdut în oroarea 
aceasta arhitectonică. Podelele sunt carpetate, luminile 
slabe, iar pe pereţi atârnă tablouri. Moyer sporovăieşte 
neîntrerupt, în timp ce păşim pe coridor. Deschide o uşă 
masivă şi mă conduce înăuntru, la locul meu. 

Bun venit la Fortuna 500! E o sală spațioasă, cu o masă 
oblongă strălucitoare în mijloc, în jurul căreia se afla cel 
puţin cincizeci de scaune din piele. La vreun metru de 
centrul mesei, atârnă un candelabru sclipitor. In stânga, 
într-un colţ, un bar. În dreapta, un platou cu fursecuri şi 
cornuri, înconjurat de vreo opt conspiratori în costume 
închise la culoare, cu cămăşi albe, cravate în dungi şi 
pantofi negri. Opt la unu. Tremurul nervos pe care îl 
simţeam în măruntaie s-a transformat într-un adevărat 
cutremur. Unde-i acum Tyrone Kipler? Am atâta nevoie de 
el! În clipa aceasta, şi prezenţa lui Deck ar fi încurajatoare. 

Patru dintre ei sunt amicii mei de la Trent & Brent. Unul 
dintre ceilalţi mi-e cunoscut de la audierile din Memphis; pe 
trei însă, îi văd pentru prima oară. În clipa în care îmi dau 
seama că am intrat, îşi ridică privirile cu toţii. Pentru 
moment, încetează orice activitate. Nimeni nu mai bea, nu 
mai mănâncă şi nu mai spune nimic. Stau şi se holbează 
pur şi simplu la mine. Am întrerupt o conversaţie foarte 
serioasă. 

Primul care îşi revine e T. Pierce Morehouse. 

— Rudy, pofteşte înăuntru, zice el, fără tragere de inimă 
însă. 

Dau din cap în semn de salut către M. Alec Plunk Junior şi 
către Brandon Fuller Grone, apoi întind mâna spre ceilalţi 
patru, în timp ce Morehouse le scuipă numele printre dinţi. 
Le uit de cum le-aud. Cel pe care l-am întâlnit la hărţuielile 
din sala de judecată a lui Kipler este Jack Underhall, unul 

368 


- JOHN GRISHAM - 


dintre juriştii de la Marele Profit care a fost de asemenea 
desemnat ca purtător de cuvânt al corporației. 

Adversarii mei par odihniţi, proaspeţi. Au dormit bine, 
după un zbor rapid şi-o cină plăcută. Sunt dichisiţi şi 
hainele lor par scoase acum din dulap, nu dintr-un 
geamantan. Eu am ochii înroşiţi şi obosiţi, iar cămaşa mi-e 
şifonată. Dar am lucruri mai importante la care să mă 
gândesc. 

Soseşte grefiera şi T. Pierce ne conduce în capul mesei. 
După o scurtă chibzuială, ne indică unde să ne aşezam, 
lăsând ultimul scaun liber pentru martori. Mă aşez cuminte 
la locul meu şi încerc să trag scaunul mai aproape de masă. 
Fac un adevărat efort, pentru că e greu ca plumbul. In faţa 
mea, la cel puţin trei metri, cei patru băieţi de la Trent & 
Brent îşi deschid servietele cu cât mai mult zgomot. Se aud 
pocnete, clicuri, fâşâituri. În câteva secunde, masa se 
umple de teancuri de hârtii. 

Cei patru reprezentanţi ai corporației se foiesc în spatele 
grefierei, fără să ştie exact ce au de făcut în clipa 
următoare şi aşteaptă un semn de la T. Pierce. După ce-şi 
aranjează hârtiile, acesta zice: 

— Rudy, ne-am gândit să începem cu purtătorul de 
cuvânt al corporației, Jack Underhall. 

Anticipam acest lucru şi m-am hotărât să mă opun: 

— Nu, nu cred că e bine aşa, zic eu cam precipitat. 

Încerc cu disperare să par imperturbabil, în ciuda faptului 
că mă aflu pe teren străin şi sunt înconjurat de duşmani. 
Am mai multe motive pentru care să nu începem cu 
purtătorul de cuvânt al corporației şi unul dintre ele este, 
fără îndoială, că nu vreau să le fac pe plac. Sunt depoziţiile 
mele, îmi repet eu întruna. 

— Poftim? face Pierce. 

— Ai auzit foarte bine. Eu vreau să începem cu Jackie 
Lemancyzk,  funcţionara care se ocupă de cererile 
asiguraţilor, înainte însă, vreau dosarul. 

Miezul oricărui caz de rea-credinţă este dosarul cu cereri 
- o colecţie de scrisori şi de documente păstrate de un 

369 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


responsabil, la sediul companiei. Acest dosar reprezintă o 
uluitoare relatare istorică a celor traşi pe sfoară. Am 
dreptul să-l văd. De altfel, trebuia să-l fi primit deja de zece 
zile. Drummond şi-a declinat răspunderea, zicând că 
clientul său e vinovat de întârziere. Kipler a emis un ordin 
expres prin care acest dosar trebuie să-mi fie prezentat 
astăzi, la prima oră. 

— Cred că cel mai bine ar fi să începem cu domnul 
Underhall, zice Pierce, cu jumătate de gură. 

— Nu mă interesează ce crezi dumneata, zic eu iritat şi 
indignat. Cred şi eu că-mi dă mâna, o dată ce Kipler e de 
partea mea. Să-l sunăm pe judecător? întreb eu 
batjocoritor, ca un cocoş înfumurat. 

Deşi Kipler nu e aici, prezenţa lui domină şi acum. 
Ordinul lui sună clar cum că toţi cei şase martori pe care i- 
am cerut trebuie să se prezinte la mine astăzi, la ora nouă. 
Ordinea rămâne la alegerea mea. Îmi vor sta la dispoziţie, 
până când le spun eu. Ordinul menţionează şi faptul că pot 
cere depoziţii suplimentare, daca voi considera necesar, în 
urma eventualelor descoperiri pe care le voi face. Abia 
aşteptam să-i ameninţ cu telefonul acesta. 

— Păi... ştii... avem o problema cu Jackie Lemancyzk, 
zice T. Pierce, uitându-se neliniştit la cei patru pârâţi care 
se tot dau înapoi spre uşă. Se uita cu toţii în pământ, 
foindu-se şi tresărind. T. Pierce stă la masă în faţa mea, 
frământându-se. 

— Ce problema? întreb eu. 

— Nu mai lucrează aici. 

Rămân cu gura căscată. Sunt realmente uluit şi o 
secundă nu ştiu ce să zic. Mă uit lung la el şi încerc să-mi 
adun gândurile. 

— Când a plecat? 

— Săptămâna trecută. 

— Mai exact, în ce zi? Joi ne-am întâlnit la tribunal. Atunci 
ştiai? 

— Nu. A plecat sâmbătă. 

— A fost data afară? 

370 


- JOHN GRISHAM - 


— Şi-a dat demisia. 

— Unde e acum? 

— Nu mai e salariata acestei firme, înţelegi? N-o putem 
chema ca martor. 

Îmi studiez o clipă hârtiile, să mai găsesc un nume. 

— Bun. Atunci să-l chemăm pe Tony Krick, tot de la 
petiţii. 

Altă frământare, alte tresăriri. 

— Şi el a plecat, zice T. Pierce. A fost dat afară. 

Încă o lovitură în plex. Sunt ameţit de-atâtea gânduri şi 
nu ştiu ce să fac mai întâi. 

Marele Profit şi-a concediat oamenii, numai ca să nu stea 
de vorba cu mine. 

— Ce coincidenţa! zic eu, la pământ. 

Plunk, Hill şi Grone refuză să-şi ridice ochii din agendele 
lor. Nu-mi pot imagina ce scriu ei acolo. 

— Clientul nostru face reduceri periodice de personal, 
zice T. Pierce, reuşind să rămână serios. 

— Dar Richard Pellrod, expert în examinarea cererilor? 
Nu-i aşa că a fost concediat şi el? 

— Nu. E aici. 

— Şi Russell Krokit? 

— Domnul Krokit ne-a părăsit pentru o altă firmă. 

— Aşadar, n-a fost concediat. 

— Nu. 

— Şi-a dat demisia, la fel ca Jackie Lemancyzk. 

— Corect. 

Russell Krokit era inspector şef la serviciul care se ocupa 
de examinarea cererilor de la persoanele asigurate pe 
vremea când a redactat Scrisoarea cea Proastă. Cu toată 
neliniştea şi spaima cu care am pornit în aceasta călătorie, 
abia aşteptam depoziţia lui. 

— Dar Everett Lufkin, vicepreşedinte la acelaşi serviciu? 
A fost şi el redus? 

— Nu. E aici. 

Se lasă o linişte incredibil de lungă, în timp ce fiecare îşi 
face de lucru. Acţiunea mea a provocat un adevărat măcel. 

371 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Scriu atent în agendă, înşiruind lucrurile pe care le mai am 
de făcut. 

— Unde este dosarul? întreb eu. 

T. Pierce se întinde în spate şi ia un teanc de hârtii. Mi le 
împinge peste masă. Sunt copiate frumos şi prinse în benzi 
elastice late. 

— Sunt puse în ordine cronologică? întreb. 

Aşa a ordonat Kipler. 

— Cred că da, zice T. Pierce, uitându-se ocrotitor la cei 
patru pârâţi. 

Dosarul are peste zece centimetri grosime. Fără să mă 
ating de benzile elastice, rostesc: 

— Am nevoie de oră. Apoi, continuam. 

— Sigur că da, spune T. Pierce. E alături o sală mică de 
şedinţe. _ 

Se ridica şi întinde mâna spre peretele din spatele meu. li 
urmez pe el şi pe Jack Pârâtul, într-o încăpere alăturată. Se 
retrag repede şi mă lasă singur. Mă aşez la masă şi încep 
imediat să umblu prin hârtii. 


După o oră, intru din nou în sala de consiliu. Sunt cu toţii 
la cafea şi lâncezesc în discuţii mărunte. 

— Trebuie să-l sunăm pe judecător, zic eu şi T. Pierce 
devine atent. De-acolo, adaug, arătând spre mica încăpere 
de alături. 

Formez numărul de la biroul lui Kipler. T. Pierce ascultă 
de la alt receptor. Judecătorul răspunde imediat. Ne 
prezentăm şi îl salutăm. 

— Am întâmpinat nişte dificultăţi, domnule judecător, zic 
eu, dornic să încep conversaţia pe un ton potrivit. 

— Ce fel de dificultăţi? mă întreabă el. 

T. Pierce ascultă şi priveşte în jos, fără nicio expresie. 

— Păi, dintre cei şase martori specificaţi în nota mea, şi 
la ordinul dumneavoastră, trei s-au făcut nevăzuţi, aşa, pe 
neaşteptate. Fie şi-au dat demisia, fie au fost daţi afară. In 
orice caz, nu mai sunt aici. Aceasta s-a întâmplat la 
sfârşitul săptămânii. 

372 


- JOHN GRISHAM - 


— Care dintre ei? 

Sunt sigur că are dosarul în faţă şi se uită la nume. 

— Jackie Lemancyzk, Tony Krick şi Rusell Krokit. Pellrod, 
Lufkin şi Underhall, purtătorul de cuvânt, au supravieţuit în 
mod miraculos acestui carnagiu. 

— Dar dosarul? 

— L-am primit şi m-am uitat prin el. 

— Şi? 

— Cel puţin unul dintre documente lipseşte, zic eu, 
uitându-mă atent la T. Pierce. 

Acesta se încruntă la mine, de parcă nu-i vine să creadă. 

— Care anume? întreabă Kipler. 

— Scrisoarea cea Proastă. Nu e în dosar. N-am avut însă 
timp să mă uit prin toate. 

Avocaţii Marelui Profit au văzut Scrisoarea cea Proastă 
pentru prima oară săptămâna trecută. Exemplarul pe care i 
l-a înmânat Dot lui Drummond în timpul depoziţiei sale era 
marcat de trei ori cu specificaţia „COPIE”. Am făcut-o 
intenţionat, astfel încât, dacă apare mai târziu, să ştim şi 
noi de unde. Originalul este păstrat sub cheie, în siguranţă, 
în dosarele mele. Ar fi fost prea riscant pentru Drummond 
şi acoliţii săi să expediez copia lor marcată Marelui Profit, 
ca să fie pusa mai târziu în dosar. 

— E-adevărat, Pierce? întreabă Kipler răstit. 

— Imi pare rău, domnule judecător, dar nu ştiu. M-am 
uitat şi eu prin dosar, dar ştiţi... tot ce e posibil. N-am 
controlat chiar tot. 

— Sunteţi amândoi în aceeaşi încăpere? întreabă Kipler. 

— Da, domnule, răspundem noi la unison. 

— Bun. Pierce, părăseşte încăperea. Rudy, rămâi la 
telefon. 

T. Pierce vrea să zică ceva, dar se răzgândeşte. Pune 
receptorul jos, complet zăpăcit şi pleacă. 

— Da, domnule judecător. Acum sunt singur, spun eu. 

— Cum e atmosfera? mă întreabă. 

— Destul de tensionată. 

— Nici nu mă mir. lată ce am de gând să fac; prin faptul 

373 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


că înlătură martorii şi ascund documente mi-au oferit 
posibilitatea să dau ordin ca toate depoziţiile să fie luate 
aici. Am puteri depline în această privinţă şi ei îşi merită 
pedeapsa. Sunt de părere să nu mai iei nicio depoziţie, 
afară de cea a lui Underhall. Pune-i toate întrebările 
posibile, dar încearcă să-l încolţeşti, în legătură cu 
dispariţia martorilor. Aruncă toată vina pe el. După ce 
termini, întoarce-te acasă. Voi da dispoziţie să facem o 
audiere la sfârşitul săptămânii, ca să lămurim lucrurile. la şi 
dosarul cu garanţie de emisiune. 

Îmi notez totul, cu viteză. 

— Dă-mi-l acum pe Pierce, zice el. Şi fă-l praf! 


Jack Underhall e un bărbat scund şi bine legat, cu vorba 
şi mustaţa scurte. Mă lămureşte asupra companiei. Marele 
Profit este proprietatea corporației PinnConn care are nişte 
patroni puternici. Îl întreb pe larg despre afilierile şi 
conexiunile dintre cele trei companii care îşi au sediul aici 
şi totul devine confuz. Discutăm o oră despre structura 
corporației, despre produse, vânzări, pieţe, secţiuni, 
personal - toate interesante până la un punct, dar inutile, în 
cea mai mare parte. Imi arată două cereri de demisie ale 
martorilor care lipsesc şi mă asigură că plecarea lor nu are 
absolut nimic comun cu cazul acesta. 

Il perpelesc vreo trei ore, apoi mă las păgubaş. Mă 
consolasem cu gândul că voi petrece cel puţin trei zile la 
Cleveland, închis într-o încăpere cu băieţii de la Trent & 
Brent, trecând de la un martor ostil la altul şi înotând 
noaptea printr-o mare de documente. 

Dar plec de aici înainte de ora două, ca să nu mă mai 
întorc niciodată, încărcat de documentaţia pe care i-o voi 
da lui Deck să mi-o pună în ordine, şi sigur pe mine acum, 
când ştiu că aceşti ticăloşi vor fi nevoiţi să vină pe 
domeniul meu, să-şi prezinte depoziţiile în sala mea de 
judecată, în prezenţa judecătorului meu. 

Călătoria cu autobuzul înapoi, la Memphis, îmi pare mult 
mai rapidă. 

374 


- JOHN GRISHAM - 


35 


Deck are o carte de vizită pe care scrie că e paraavocat, 
o specie cu totul nouă pentru mine. Bântuie pe coridoarele 
din Tribunalul municipal şi vânează răufăcători mărunți 
care aşteaptă să apară pentru prima dată în faţa 
judecătorului. Abordează un tip speriat, cu o hârtie în mână 
şi îşi face numărul. Deck numeşte această activitate „atac 
vulturesc în două faze” - un aranjament minor practicat de 
mulţi dintre avocaţii străzii care mişună pe la Tribunalul 
municipal. Mi-a făcut şi mie o dată invitaţia să vin cu el, dar 
l-am refuzat. 


Iniţial, Derrick Dogan a fost ţinta „atacului vulturesc în 
două faze”, dar toată treaba a căzut când acesta l-a 
întrebat pe Deck, „Ce naiba mai e şi paraavocatul?”, la care 
asociatul meu nu a răspuns, pare-se, mulţumitor, aşa că a 
fost nevoit să-şi ia tălpăşiţa. Dar Dogan a păstrat cartea de 
vizită. Ceva mai târziu, a doua zi, a fost accidentat de un 
adolescent care conducea cu viteză. După douăzeci şi patru 
de ore de când Dogan l-a respins pe Deck la Tribunalul 
municipal, l-a sunat din salonul său de la Sfântul Petru. In 
momentul acela, eram la birou, unde triam o încrengătură 
stufoasă de documente. După câteva minute, goneam spre 
spital. Dogan voia să stea de vorba cu un avocat adevărat, 
nu cu un paraavocat. 


Aceasta este o vizită oarecum legitimă, la spital. În cazul 
meu, prima de acest fel. Îl găsim pe Dogan singur, cu 
piciorul, coastele şi încheietura mâinii rupte. Şi plin de 
tăieturi pe faţă. E tânăr, în jur de douăzeci de ani şi nu 
poartă verighetă. Îmi iau sarcina în serios, ca un adevărat 
avocat, îi debitez refrenul binecunoscut, cum că să nu ia 
legătura cu societăţile de asigurări şi să nu stea de vorbă 
cu nimeni. E o chestiune numai între noi, şi firma noastră 
se ocupă de cele mai multe accidente de automobil din 


375 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


oraş. Deck surâde. Am învăţat bine lecţia. 

Dogan semnează contractul şi o autorizaţie medicală 
care ne va permite să-i studiem fişa. Are dureri serioase, 
aşa că nu stăm prea mult. Avem numele lui pe contract. Ne 
luăm rămas bun şi îi promitem că revenim a doua zi. 

Până la amiază, Deck a stat deja de vorbă cu tatăl 
tânărului şi a făcut o copie a raportului accidentului. Sunt 
asiguraţi la State Farm. Fără prea mult entuziasm, tatăl îi 
oferă lui Deck informaţia că poliţa respectivă nu oferă mai 
mult de douăzeci şi cinci de mii de dolari. Şi el şi fiul său 
regretă mult acest lucru. Nicio problemă, zice Deck, foarte 
mulţumit că accidentul acesta a avut loc. 

O treime din douăzeci şi cinci de mii de dolari înseamnă 
opt mii şi ceva. Luăm masa de prânz la un local pe nume 
Dux, un restaurant minunat din Peabody. Eu beau vin, iar 
Deck mănâncă ceva dulce. E momentul cel mai măreț din 
istoria firmei noastre. Ne număram şi ne cheltuim banii aici 
timp de trei ore. 


În joia din aceeaşi săptămână cu vizita mea la Cleveland, 
intrăm în sala de judecată a lui Kipler la cinci şi jumătate 
după-amiaza. Domnul judecător şi-a ales momentul în aşa 
fel, încât marele Leo F. Drummond să poată alerga încoace, 
după o zi lungă petrecută la tribunal, şi să mai primească o 
şmotruială bună. Toată echipa apărării e prezentă. Sunt cu 
toţii foarte importanţi, deşi lumea ştie că sunt în găleată. 
Juristul Marelui Profit, Jack Underhall, e şi el prezent. Ceilalţi 
reprezentanţi ai societăţii au preferat însă să stea acasă, la 
Cleveland. Îi înţeleg foarte bine. 

— V-am atras atenţia asupra documentelor, domnule 
Drummond, îl ceartă domnul judecător de la înălţimea 
scaunului de judecată. 

Nici n-au trecut bine cinci minute de când ne-a convocat 
aici, că Drummond a şi început să sângereze. 

— Credeam că am fost destul de clar. V-am şi scris, în 
acest sens. Şi acum, ce s-a întâmplat? 

Probabil că Drummond nu are nicio vină. Clientul lui îi 

376 


- JOHN GRISHAM - 


joacă feste şi presupun că i-a muştruluit deja pe cei din 
Cleveland. Leo Drummond e un orgolios aşa că nu poate să 
se lase umilit. Aproape că mi-e milă de el. În momentul de 
faţă are un proces de milioane de dolari la curtea federală, 
probabil că nu doarme mai mult de trei ore pe noapte, iar 
acum se vede obligat să apere acţiunile supărătoare ale 
clientului sau capricios. 

Chiar că e gata-gata să-mi fie milă de el. 

— Nu există nicio scuză, domnule judecător, zice el cu o 
sinceritate convingătoare. 

— Când aţi aflat că cei trei martori nu mai lucrează 
pentru clientul dumneavoastră? 

— Duminică după-amiază. 

— Aţi încercat să-l anunţaţi pe avocatul acuzării? 

— Da. Dar n-am putut da de el. Am sunat până şi la 
companiile aeriene, dar fără niciun rezultat. 

Trebuia să sune la Greyhound! Kipler dă din cap şi pare 
dezgustat. O face teatral şi exagerat. 

— Luaţi loc, domnule Drummond, zice el. 

Eu n-am rostit încă niciun cuvânt. 

— lată cum vom proceda, domnilor, spune judecătorul. 
De luni într-o săptămână, ne vom strânge aici, pentru 
depoziţii. Se vor prezenta următorii, la dispoziţia 
reclamantului: Richard  Pellrod, expert superior în 
rezolvarea cererilor de asigurare; Everett Lufkin, 
vicepreşedinte la acelaşi departament; Kermit Aldy, 
vicepreşedinte la secţiunea de garanţie de emisiune; 
Bradford Barnes, vicepreşedinte administrativ şi M. Wilfred 
Keely, funcţionar superior. 

Kipler mi-a cerut o listă a celor pe care vreau să-i 
chestionez. 

Parcă tot aerul din încăpere trece prin plămânii celor de 
la masa apărării. 

— Nu admit scuze, întârzieri sau amânări. Vor veni aici 
bineînţeles pe cheltuiala lor. Vor sta la dispoziţia 
reclamantului până când va hotărî acesta. Toate 
cheltuielile, inclusiv taxele de stenografiere şi de copiere 

377 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


vor fi suportate tot de Marele Profit. Hai să acordăm trei zile 
pentru aceste depoziţii. În plus, reclamantul va trebui să 
primească toate copiile documentelor până cel târziu 
miercurea viitoare, cu cinci zile înainte de luarea 
depoziţiilor. Acestea vor fi scrise ordonat şi puse în ordine 
cronologică. Nerespectarea acestor indicaţii va atrage după 
sine sancţiuni grave. Şi fiindcă a venit vorba de sancţiuni! 
Dispun ca pârâtul să-i plătească domnului Baylor costul 
călătoriei la Cleveland. Domnule Baylor, cât costă un bilet 
de avion dus-întors la Cleveland. 

— Şapte sute de dolari, răspund eu sincer. 

— La clasa întâi sau a doua? 

— La clasa a doua. 

— Domnule Drummond, firma dumneavoastră a trimis 
patru avocaţi la Cleveland. Au călătorit cu clasa întâi sau cu 
a doua? 

Drummond îi arunca o privire lui T. Pierce, care se 
ghemuieşte ca un copil prins cu ocaua mică, apoi zice: 

— Cu clasa întâi. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Cât costă un bilet la clasa 
întâi? 

— O mie trei sute. 

— Şi cât aţi cheltuit pe masă şi casă, domnule Baylor? 

Adevărul e că nu mai mult de patruzeci de dolari. Dar ar 
fi cumplit de jenant să recunosc acest lucru în public. Ce 
rău îmi pare că n-am stat într-un apartament de lux! 

— Vreo şaizeci de dolari, zic eu exagerând puţin, fără să 
devin însă lacom. 

Sunt sigur că ei au stat în camere de o sută cincizeci de 
dolari pe noapte. 

Kipler scrie sumele cât se poate de teatral. 

— Şi cât timp aţi pierdut cu călătoria? Câte două ore la 
dus şi la întors? 

— Cam aşa, zic eu. 

— La două sute pe oră, aceasta înseamnă opt sute de 
dolari. Alte cheltuieli? 

— Două sute cincizeci de dolari grefierei. 

378 


- JOHN GRISHAM - 


Scrie şi această sumă, calculează, verifică şi zice: 

— Solicit pârâtului să plătească domnului Baylor suma de 
două mii patru sute zece dolari drept sancţiuni, în termen 
de cinci zile. Dacă domnul Baylor nu primeşte aceşti bani în 
timpul cuvenit, suma se va dubla în fiecare zi, până când 
va fi primit cecul respectiv. Aţi înţeles, domnule 
Drummond? 

Nu mă pot abtine şi zâmbesc. 

Drummond se ridica încet, se apleacă uşor din talie şi 
întinde braţele. 

— Mă opun, rosteşte el. 

Fierbe, dar se controlează. 

— Să se consemneze. Clientul dumneavoastră are cinci 
zile la dispoziţie. 

— Nu exista dovezi că domnul Baylor a călătorit la clasa 
întâi. 

Avocatul apărării trebuie să se opună totdeauna. 
Cârcoteala e trăsătura lui caracteristică. Uneori, e chiar 
indicată. Dar pentru clientul lui banii aceştia sunt o nimica 
toată, aşa că Drummond ar trebui să-şi dea seama că nu 
ajunge niciunde cu atitudinea lui. 

— În mod clar, călătoria dus-întors la Cleveland valorează 
o mie trei sute de dolari, domnule Drummond. Din acest 
motiv îl pun pe clientul dumneavoastră să plătească atât. 

— Domnul Baylor nu e plătit cu ora, zice el, în replică. 

— Vreţi să insinuaţi că timpul domniei sale nu are nicio 
valoare? 

— Nu. 

Ceea ce vrea el să spună e că nu sunt decât un pierde- 
vară, un avocat al străzii, şi că timpul meu nu are valoare 
aşa ca în cazul acoliţilor săi. 

— Atunci, îi veţi plăti două sute pe oră. Consideraţi-vă 
norocoşi. Mă gândeam să vă taxez pentru fiecare oră 
petrecută la Cleveland. 

Şi cu asta, discuţiile sunt încheiate. 

Drummond îşi flutură braţele neputincios şi se aşază. 
Kipler se uită în jos. După numai câteva luni în aceasta 

379 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


poziţie, a devenit spaima marilor firme. A dat rapid tot felul 
de sancţiuni şi bârfele şi-au făcut îndată apariţia prin 
cercurile legale. Nici nu-i greu! 

— Altceva? mârâie el în direcţia lor. 

— Nu, domnule, zic eu tare, ca să nu uite lumea că mai 
sunt şi eu pe aici. 

Toţi cei din grupul de la masa apărării dau din cap 
nemulţumiţi, iar Kipler bate cu ciocănelul în masă. Eu îmi 
strâng repede hârtiile şi părăsesc sala de tribunal. 


La cină, mănânc un sandviş cu slănină împreuna cu Dot. 
Soarele coboară încet în grădina lor din spate, dincolo de 
automobilul în care stă Buddy şi refuză să vină să 
mănânce. Dot îmi spune că îşi petrece tot mai mult timp 
acolo, din cauza lui Donny Ray. Acesta mai are de trăit doar 
câteva zile, iar Buddy şi-a găsit refugiul în automobilul 
acela şi în băutură. In fiecare dimineaţă stă câteva minute 
cu fiul lui, apoi părăseşte încăperea cu ochii în lacrimi şi 
încearcă să evite pe toata lumea. 

In plus, dacă e cineva pe la el, refuză să intre în casă. 
Mie îmi convine. Şi lui Dot, la fel. Vorbim despre proces, 
despre acţiunile Marelui Profit şi despre cinstea incredibilă 
a judecătorului Tyrone Kipler, dar ea şi-a pierdut interesul. 
Femeia energică pe care am întâlnit-o acum şase luni la 
Grădina cu Chiparoşi a cam renunţat la luptă. Atunci, 
credea cinstit că orice avocat i-ar fi putut obliga pe cei de la 
Marele Profit să plătească. Mai era timp pentru un miracol. 
Acum, i-a pierit orice speranţă. 

Dot îşi va reproşa mereu moartea lui Donny Ray. Mi-a 
spus de nenumărate ori că trebuia să se fi dus la un avocat, 
imediat după primul refuz al societăţii de asigurări. În loc să 
procedeze astfel, a preferat să-şi scrie singură scrisorile. 
Am convingerea că Marele Profit s-ar fi conformat rapid, 
dacă ar fi fost ameninţată cu procesul, şi i-ar fi trimis banii 
de tratament. Cred acest lucru din două motive: întâi, 
pentru că n-au avut dreptate şi ei ştiu acest lucru. ŞI, în al 
doilea rând, s-au oferit să plătească şaptezeci şi cinci de 

380 


- JOHN GRISHAM - 


mii de dolari, ca să închidă dosarul, la puţina vreme după 
ce i-am dat în judecată, deşi nu sunt decât un novice. Sunt 
speriaţi. La fel şi avocaţii lor. Da, sigur, băieţii din Cleveland 
sunt tare speriaţi. 

Dot mă serveşte cu o ceaşcă de cafea decofeinizată, apoi 
pleacă să vadă ce face soţul ei. Îmi iau ceaşca şi pornesc 
spre camera lui Donny Ray. Doarme sub cearşafuri, 
ghemuit pe partea dreaptă. Incăperea e luminată doar de o 
veioză dintr-un colţ. Mă aşez acolo, cu spatele la fereastra 
deschisă, şi simt un vânt uşor, răcoros. De afară nu se aude 
niciun zgomot, iar camera pare încremenită. 

Testamentul său e un document simplu, care constă doar 
din două paragrafe. Lasă tot ce are mamei sale. | l-am scris 
acum o săptămână. Nu datorează şi nu posedă nimic, iar 
testamentul e ceva inutil. Dar asta l-a făcut să se simtă mai 
bine. Şi-a exprimat dorinţa şi în legătura cu funeraliile sale. 
Dot a făcut toate aranjamentele. Vrea ca eu să fiu unul 
dintre cei care îi poartă sicriul. 

lau aceeaşi carte pe care o citesc, cu intermitențe, de 
două luni. În ea sunt patru romane condensate. E veche de 
vreo treizeci de ani şi e printre puţinele cărţi din casa 
aceasta. O las mereu în acelaşi loc şi citesc câteva pasaje 
de câte ori vin aici. 

Geme şi tresare uşor. Mă întreb ce-o să facă Dot când, 
într-o dimineaţă, o să intre, iar el nu se va mai trezi. 

Când vin să stau cu Donny Ray, ne lasă singuri. O aud 
cum spală vasele. Cred că acum Buddy e în casă. Citesc o 
oră, aruncând din când în când câte o privire spre Donny 
Ray. Dacă se trezeşte, poate stăm de vorba puţin sau 
aprind televizorul. Depinde ce vrea el. 

Aud o voce străină în salon, apoi bate cineva la uşa care 
se deschide încetişor. Îmi trebuie vreo câteva secunde să-l 
recunosc pe tânărul care intră. E doctorul Kord şi face o 
vizită la domiciliu. Îmi strânge mâna şi vorbeşte blând la 
picioarele patului, apoi face trei paşi spre fereastră. 

— Am avut drum prin apropiere, zice el în şoaptă, de 
parcă ar trece prin zonă tot timpul. 

381 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Luaţi loc, zic eu, arătându-i singurul scaun liber din 
încăpere. 

Stăm cu spatele la fereastră şi genunchii ni se ating, în 
timp ce ne uităm la băiatul acesta muribund. 

— De când eşti aici? mă întreabă el. 

— De vreo două ore. Am luat cina cu Dot. 

— S-a trezit vreun pic? 

— Nu. 

Stăm în semiintuneric şi simţim o briză uşoară 
mângâindu-ne ceafa. Viaţa noastră se derulează sub 
semnul ceasornicelor, dar în clipa de faţă timpul nu mai are 
niciun sens. i 

— M-am tot gândit, zice doctorul Kord, abia auzit. In 
legătură cu procesul. Ştii cumva când o să aibă loc? 

— Pe opt februarie. 

— S-a stabilit sigur? 

— Aşa se pare. 

— Nu crezi că ar fi mai util dacă aş veni să depun 
mărturie în carne şi oase decât să dau o depoziţie 
înregistrată video? 

— Cum să nu. 

Kord îşi practică meseria de câţiva ani. Ştie cum decurg 
lucrurile la tribunal. Se apleacă, sprijinindu-se cu coatele pe 
genunchi. 

— Atunci, să renunţam la depoziţie. Am să vin personal şi 
fără plata. 

— Sunteţi foarte generos. 

— Nicio problemă. Măcar atât să fac şi eu. 

Cădem amândoi pe gânduri. In afară de faptul că se aude 
un zgomot uşor din bucătărie, casa e cufundată în linişte. 
Kord nu e genul de om pe care să-l deranjeze lipsa de 
conversaţie. 

— Ştii ce fac eu? întreabă el într-un târziu. 

— Ce? 

— Le pun oamenilor diagnosticul, apoi îi pregătesc să 
moară. 

— De ce v-aţi ales oncologia? 

382 


- JOHN GRISHAM - 


— Vrei să-ţi spun adevărul? 

— Da, sigur. 

— E nevoie de oncologi. Înţelegi, nu-i aşa? E mai puţină 
înghesuială decât la alte specialităţi. 

— Cred că cineva trebuie s-o facă şi pe-asta. 

— De fapt, nu-i chiar aşa de rău. Îmi iubesc meseria, zice 
el, apoi se opreşte o clipă şi se uită la pacientul lui. E o 
situaţie cumplită. Să te uiţi la un pacient cum se 
prăpădeşte, fără să fie tratat. Dacă transplantul de măduvă 
n-ar fi atât de scump, poate am fi putut face ceva. Eu m-am 
arătat dispus să-mi pun la dispoziţie timpul şi energia, dar 
procedura costă încă două sute de mii de dolari. Niciun 
spital, nicio clinică din ţară nu-şi poate permite să piardă 
atâţia bani. 

— Asta vă face să urâţi societăţile de asigurări, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. 

După o pauză lungă, rosteşte: 

— Hai să-i facem praf. 

— Încerc. 

— Eşti căsătorit? mă întreabă el, îndreptându-şi spatele 
şi uitându-se la ceas. 

— Nu. Dumneavoastră? 

— Nu. Sunt divorţat. Hai la o bere. 

— Hai. Unde? 

— Ştii barul La Stridia lui Murphy? 

— Cum să nu! 

— Ne întâlnim acolo. 

Trecem în vârful picioarelor pe lângă Donny Ray, ne luăm 
rămas bun de la Dot care se leagănă în balansoarul din 
pridvor şi fumează. 


Întâmplător, dormeam la trei şi douăzeci noaptea, când 
sună telefonul. Fie că Donny Ray a murit, fie că s-a prăbuşit 
vreun avion şi Deck se grăbeşte să se prezinte la faţa 
locului. Cine m-ar mai putea suna la o asemenea oră? 

— Rudy! ţâşneşte un glas cunoscut, de la celălalt capăt 
al firului. 

383 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Domnişoara Birdie! exclam eu, ridicându-mă în capul 
oaselor şi bâjbâind să aprind lumina. 

— lartă-mă că te sun la o asemenea oră. 

— Nu-i nimic. Ce mai faceţi? 

— Păi, sunt tare răi cu mine. 

Închid ochii, inspir adânc şi mă întind pe spate. Nu mă 
surprinde deloc. 

— Cine e rău? întreb eu, aşa, ca să mă aflu în treabă. 

In clipa de faţă, nu ştiu ce-aş putea spune. 

— June e cea mai rea, zice ea, de parcă ar fi făcut un 
clasament. Nu mă vrea în casa ei. 

— Staţi cu Randolph şi cu June? 

— Da. Şi e îngrozitor. Mi-e frică să şi mănânc. 

— De ce? 

— Pentru că mi-ar putea pune otravă. 

— Fiţi serioasă, domnişoară Birdie. 

— Vorbesc serios. Aşteaptă cu toţii să mor, să ştii. Am 
semnat un testament nou la Memphis, prin care le las tot 
ce vor ei. Când am venit aici, la Tampa, vreo câteva zile s- 
au purtat foarte frumos. Nepoţii m-au vizitat mereu. Mi-au 
adus flori şi ciocolată. Apoi, Delbert m-a dus la doctor, 
pentru un control. Le-a spus că sunt sănătoasă tun. Cred că 
se aşteptau la altceva. Se pare că au rămas tare 
dezamăgiţi de ceea ce le-a spus medicul, că s-au schimbat 
peste noapte. June s-a transformat iar într-o târfuliţă, iar 
Randolph şi-a reluat jocul de golf şi nu mai trece pe-acasă. 
Delbert e cu cursele de ogari. Vera n-o înghite pe June şi 
viceversa. Nepoţii care nu au serviciu şi-au pus coada pe 
spinare şi s-au făcut nevăzuţi. 

— Şi de ce mă sunati la ora asta, domnişoara Birdie? 

— Pentru că, ştii, sunt nevoită să mă ascund, ca să pot 
telefona. leri, June mi-a interzis să mă mai ating de el. M- 
am dus apoi la Randolph şi el a zis că pot să telefonez de 
două ori pe zi. Mi-e dor de casa mea, Rudy. Înţelegi? 

— Da, domnişoara Birdie. 

— Nu mai pot sta mult pe-aici. M-au îngrămădit într-o 
cămăruţă din spate, cu o baie mică de tot. Eu sunt 

384 


- JOHN GRISHAM - 


obişnuită să am spaţiu, Rudy. 

— Da, domnişoară Birdie. 

Aşteaptă să-i propun să vin după ea, dar n-am acum timp 
pentru aşa ceva. Nu-i nicio lună de când a plecat. Aşa-i 
trebuie! 

— Şi Randolph mă bate la cap să-i dau procura mea să se 
ocupe de tot, în numele meu. Ce părere ai? 

— Eu unul nu sfătuiesc pe nimeni să semneze aşa ceva, 
domnişoara Birdie. Nu e o idee prea bună. 

N-am avut niciodată vreun client cu asemenea probleme, 
dar în cazul ei ar fi un dezastru. 

Bietul Randolph! Se face praf să pună laba pe cele 
douăzeci de milioane de dolari. Ce-ar face, dacă ar şti 
adevărul? Domnişoarei Birdie i se pare că situaţia de acum 
e albastră. Dar când or afla totul? 

— Păi, nu ştiu... zice ea şi glasul i se stinge. 

— Nu semnaţi, domnişoara Birdie. 

— Încă ceva. leri, Delbert... stai că vine cineva. Trebuie 
să plec. 

Îmi trânteşte telefonul în nas. Parcă o văd pe June cum o 
biciuieşte pe domnişoara Birdie cu o curea, că vorbeşte la 
telefon fără încuviințarea ei! 

Conversaţia aceasta nu face parte dintre evenimentele 
importante. Mi se pare chiar comică. Dacă domnişoara 
Birdie vrea să se întoarcă acasă, atunci am să mă duc după 
ea. 

Până la urmă, reuşesc să adorm din nou. 


385 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


36 


Formez numărul de la închisoarea corecţionala şi o cer 
pe aceeaşi doamnă cu care am vorbit când l-am vizitat 
prima dată pe Ott. Regulamentul cere ca toate vizitele să 
fie aranjate prin ea. Vreau să mai stau o dată de vorbă cu 
el, înainte să-i luăm depoziţia. 

O aud ridicând receptorul. 

— Bobby Ott nu mai e la noi, zice ea. 

— Poftim?! 

— A fost eliberat acum trei zile. 

— Păi, mi-a spus acum o săptămână că mai are de stat 
optsprezece zile. 

— Îmi pare rău, dar a plecat. 

— Unde? întreb eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. 

— Cred că glumiţi! zice ea şi-mi închide. 

Ott s-a făcut nevăzut. M-a minţit. Am avut noroc că l-am 
găsit prima dată, iar acum se ascunde din nou. 


Primesc telefonul de care mă temeam atât, într-o 
sâmbătă dimineaţa, în timp ce stau pe terasa domnişoarei 
Birdie, de parcă eu aş fi stăpânul, şi îmi sorb cafeaua, citind 
ziarul. E o zi frumoasă. Dot îmi spune că l-a găsit acum o 
oră. S-a culcat aseară şi nu s-a mai trezit. In cuvintele ei, se 
simte o uşoară urmă de uşurare. 

— Acum îi e mai bine, acolo, spune ea de câteva ori. 

Îmi exprim durerea şi îi promit că voi veni după-amiază 
pe la ea. 

Traversez curtea din spate, spre hamac, unde mă sprijin 
de un stejar şi îmi şterg lacrimile de pe obraji. Mă aşez pe 
marginea hamacului, îmi plec fruntea şi spun ultima 
rugăciune dintre multele pe care le-am rostit pentru Donny 
Ray. 


ÎI sun pe judecătorul Kipler acasă, ca să-i anunţ moartea 
clientului meu. Funeraliile vor avea loc mâine, la ora două, 


386 


- JOHN GRISHAM - 


ceea ce constituie o problemă. Dimineaţa încep depoziţiile, 
la ora nouă, şi vor ţine aproape o săptămână. Sunt sigur că 
suita din Cleveland e deja aici. S-au strâns, probabil, cu toţii 
în biroul lui Drummond şi fac repetiţie cum să se comporte 
în faţa camerelor de luat vederi. Doar ştiu cât e de 
meticulos adversarul meu. 

Kipler îmi cere să fiu oricum la tribunal, la ora nouă, că 
va rezolva treaba la faţa locului. Îi spun că sunt pregătit. 
Nici nu s-ar putea altfel. Mi-am bătut la maşină toate 
întrebările posibile pe care să le pun martorilor, iar 
judecătorul mi-a făcut şi el câteva sugestii. S-a uitat şi Deck 
peste ele. 

Kipler îmi dă să înţeleg că s-ar putea să amâne 
depoziţiile de mâine, pentru că mai are încă două audieri 
importante. 

Fie ce-o fi. Acum nu-mi mai pasă de nimic. 


Când ajung la familia Black, văd că toţi vecinii au venit 
să-l jelească pe Donny Ray. Maşinile stau parcate bară la 
bară pe stradă şi pe alee. Grădiniţa din faţă şi pridvorul 
sunt pline de bătrâni. Zâmbesc şi dau din cap, făcându-mi 
loc prin mulţime. Intru şi o găsesc pe Dot lângă frigider. 
Casa e înţesată de oameni. Pe mesele din bucătărie, se afla 
platouri cu plăcintă şi cu pui fripţi. 

Ne îmbrăţişăm duios. Imi exprim părerea de rău, iar ea 
îmi mulţumeşte că am venit. Are ochii roşii, dar simt că nu 
mai poate plânge. Face un semn cu mâna spre mâncare şi 
îmi spune să mă servesc. O înconjoară un grup de vecine. 

Mi se face dintr-o dată foame. Imi umplu o farfurie de 
carton cu pui, cu fasole la cuptor şi cu salată de varză, apoi 
ies pe terasa micuță, să mănânc în linişte. Din fericire, 
Buddy nu e în maşina lui. Probabil că Dot l-a încuiat la el în 
dormitor ca să nu o mai deranjeze. Mănânc încet, ascultând 
sporovăielile şoptite care străbat prin fereastra de la 
bucătărie. După ce termin, mă duc şi-mi umplu iar farfuria, 
după care mă ascund din nou pe terasă. 

Curând, se apropie de mine un tânăr care îmi pare foarte 

387 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cunoscut. 

— Sunt Ron Black, zice el, aşezându-se pe un scaun 
lângă mine. Geamănul. 

E suplu, nu prea înalt, dar bine făcut. 

— Îmi pare bine, zic eu. 

— Aşadar, dumneata eşti avocatul. 

Ţine în mână o cutie de cola. _ 

— Da, eu sunt. Rudy Baylor. Imi pare tare rău de fratele 
tău. 

— Mulţumesc. 

Acum îmi dau seama de cât de puţin mi-au vorbit Dot şi 
Donny Ray despre Ron. A plecat de acasă imediat după 
terminarea liceului, s-a stabilit departe şi a păstrat distanţa. 
Intr-o oarecare măsură, îl înţeleg. 

Nu prea are chef de vorbă. Îi scoţi cuvintele cu cleştele 
din gură, dar ajungem şi la subiectul transplantului. Îmi 
confirma ceea ce ştiam deja, anume că a fost gata să-i 
doneze măduvă fratelui său, ca să-l salveze. Doctorul Kord 
i-a spus că e perfect compatibil. Va fi necesar să spună 
lucrul acesta şi în faţa juriului, peste câteva luni, iar el se 
arată dornic s-o facă. Îmi pune câteva întrebări în legătura 
cu procesul, dar nu pare curios în privinţa banilor. 

Sunt sigur că e îndurerat, dar reuşeşte să-şi ţină 
cumpătul. Aduc vorba despre copilăria lor, în speranţa că 
voi auzi câteva poveşti duioase, amintiri despre şotiile şi 
farsele pe care şi le-au jucat cei doi gemeni unul altuia. Nici 
vorbă de-aşa ceva. A crescut în casa aceasta şi e clar că nu 
are cine ştie ce amintiri plăcute din trecut. 

Funeraliile sunt programate pentru mâine, la ora două, şi 
sunt sigur că, pe la cinci, Ron va fi deja în avion spre 
Huston. 

Lumea vine şi pleacă, dar mâncarea pare neatinsă. 
Mănânc două prăjituri cu ciocolată, în timp ce Ron bea suc. 
După două ore, mă simt epuizat, aşa că mă scuz şi plec. 


Luni, în jurul lui Drummond, s-au adunat un grup de 
bărbaţi cu feţe severe, îmbrăcaţi în costume de culoare 
388 


- JOHN GRISHAM - 
închisă. 

Sunt pregătit. Tremur, mi se înmoaie genunchii şi simt că 
leşin, dar am scris întrebările şi aştept să le pun. Chiar şi în 
condiţiile acestea voi fi în stare să citesc şi să-i fac să-mi 
răspundă. 

E amuzant să-i văd pe mahării ăştia cum le tremură 
izmenele de frică. Îmi închipui cum s-au burzuluit şi ne-au 
înjurat, atât pe Drummond, cât şi pe mine şi pe Kipler, 
auzind că trebuie să se prezinte aici, în masă. Şi nu numai 
să depună mărturie, ci să mai şi aştepte ore şi zile întregi, 
ca să fie interogaţi de mine! 

Kipler ia loc în jilţul lui şi ne strigă primii. Depoziţiile vor fi 
scrise într-o sală alăturată, care e liberă săptămâna 
aceasta. Astfel domnul judecător poate să bage capul din 
când în când, ca să-l pună pe Drummond la punct. Ne 
cheamă în faţă pe amândoi, pentru că are să ne comunice 
ceva. 

Eu iau loc în dreapta, iar patru dintre băieţii de la Trent & 
Brent se aşază în stânga. 

— Nu e nevoie să consemnați, îi spune Kipler grefierei. 
Audienţa aceasta nu intra în plan. 

— Domnule Drummond, aţi aflat că Donny Ray a murit 
ieri dimineaţa? 

— Nu, domnule, răspunde Drummond cu gravitate. Îmi 
pare rău. 

— Funeraliile au loc în după-amiaza aceasta, aşa că sunt 
unele probleme. Domnul Baylor aici, de faţă, e unul dintre 
cei care poartă sicriul. De fapt, şi acum ar trebui să fie 
alături de familia îndoliată. 

Drummond se ridică şi se uită la mine, apoi la Kipler. 

— Aşa că vom amâna depoziţiile. Chemaţi-i, vă rog, pe 
oamenii dumneavoastră, lunea viitoare, la aceeaşi oră şi în 
acelaşi loc. 

Kipler se uita la Drummond, aşteptând să se opună. 

Cei cinci bărbaţi importanţi de la Marele Profit vor fi 
obligaţi să-şi refacă programul şi să vină înapoi, la 
Memphis, săptămâna viitoare. 

389 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— De ce nu începem mâine? întreabă Drummond, pe 
bună dreptate uimit. 

— Eu conduc acest tribunal, domnule Drummond. Mă 
ocup de bunul mers al perioadei de cercetare şi sunt 
hotărât să controlez şi procesul. 

— Dar, domnule judecător, dacă nu vă supăraţi, nu că 
vreau să intrăm în polemică, însă prezenţa dumneavoastră 
nu este absolut necesară la depoziţii. Aceşti cinci domni au 
făcut sacrificii enorme, ca să vină aici. S-ar putea ca 
săptămâna viitoare să nu mai fie în măsură s-o facă. 

Este exact ceea ce voia Kipler să audă. 

— O, nu vă faceţi griji, domnule Drummond. Vor fi aici, 
lunea viitoare, la prima oră. 

— Cu tot respectul, vă spun că nu e cinstit. 

— Nu e cinstit? Aceste depoziţii ar fi putut fi luate la 
Cleveland, acum două săptămâni, domnule Drummond. 
Dar clientul dumneavoastră s-a apucat să umble cu tot felul 
de dedesubturi. 

In asemenea situaţii, un judecător are puteri nelimitate, 
aşa că nu se poate face apel. Kipler îi pedepseşte pe 
Drummond şi pe cei de la Marele Profit şi, după părerea 
mea, cam sare peste cal. Nu mai sunt decât câteva luni 
până la proces, iar judecătorul arată deja de partea cui e. li 
şi spune avocatului acestuia celebru că el va fi cel care va 
prezida procesul. 

Mie îmi convine de minune. 


Donny Ray îşi găseşte locul de odihnă într-un cimitir din 
spatele unei bisericuțe de ţară. Pentru că fac parte dintre 
cei opt purtători de sicriu, mi se spune să stau în picioare, 
în spatele scaunelor pe care s-au aşezat cei din familie. 
Afară e răcoare şi înnorat, o zi potrivită pentru funeralii. 

Ultima înmormântare la care am participat a fost cea a 
tatălui meu, şi încerc cu disperare să nu mă gândesc la ea. 

Mulțimea se înghesuie încet sub bolta vişinie, în timp ce 
tânărul pastor citeşte versete din Biblie. Privirile mi s-au 
lipit parcă de sicriul cenuşiu, acoperit cu flori. O aud pe Dot 

390 


- JOHN GRISHAM - 


plângând uşor. Îl văd pe Buddy lângă Ron. Îmi întorc 
privirile, încercând să evadez cu gândul din locul acesta şi 
să visez la ceva mai plăcut. 


Deck e un pachet de nervi, în clipa când mă întorc la 
serviciu. Pe o masă, stă amicul lui, Butch, detectivul 
particular, arătându-şi bicepşii imenşi prin jerseul mulat. E 
genul de bărbat pietros, cu obraji roşii şi cizme cu vârful 
ascuţit, căruia îi place băutura. Deck ne face cunoştinţă, se 
preface că e un client, apoi îmi întinde o hârtie pe carea 
mâzgălit următorul mesaj: „Nu spune nimic important!” 

— Cum a fost înmormântarea? mă întreabă Deck, 
luându-mă de braţ şi conducându-mă până la masa pe care 
stă Butch. 

— Ca toate înmormântările, răspund eu, uitându-mă 
absent la cei doi bărbaţi. 

— Cei din familie ce fac? mă întreabă Deck. 

— Cred că bine. 

Butch desface repede carcasa receptorului şi îmi face 
semn să mă uit înăuntru. 

— Cred că-i mai bine pentru băiat, nu-i aşa? zice Deck, în 
timp ce eu mă uit în receptor. 

Butch îmi arată un dispozitiv mic şi negru, lipit în interior. 
Stau şi mă uit, fără să-mi vină a crede. 

— Nu eşti de părere că pentru băiat a fost o uşurare? 
insistă Deck tare şi îmi dă un ghiont. 

— Da, sigur. A scăpat de necazuri. Şi totuşi, e foarte trist. 

Ne uităm cum Butch montează telefonul la loc cu 
îndemânare, apoi ridică din umeri, ca şi cum ar spune că de 
acum încolo ştim ce avem de făcut. 

— Hai să coborâm, să luam nişte cafea, zice Deck. 

— Da, e o idee bună, zic eu, cu un nod în gât. 

Când ajungem pe trotuar, mă opresc şi mă uit la ei: 

— Ce naiba se-ntâmplă? 

— Hai s-o luam pe aici, spune Deck, arătând în josul 
străzii. 

La două străzi depărtare, se află o cafenea drăguță. Ne 

391 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


îndreptăm într-acolo, fără să rostim un cuvânt. Ne pitim 
într-un colţ, de parcă am fi urmăriţi de cine ştie ce tâlhari. 

Deck îşi dă drumul. El şi cu mine am fost îngrijoraţi că 
suntem urmăriţi de băieţii de la biroul federal, încă de la 
dispariţia lui Bruiser şi a lui Prince. Ne-am aşteptat să ne 
pună măcar câteva întrebări. Am discutat adesea despre 
FBI, dar n-am ştiut că i-a mărturisit totul şi lui Butch. Eu, 
unul, n-aş avea atâta încredere în el. 

Butch a trecut acum o oră pe la biroul nostru şi Deck l-a 
rugat să ne controleze telefoanele. Detectivul mărturiseşte 
că nu e expert în microfoane ascunse, dar că a mai văzut şi 
el câte ceva. E uşor să le detectezi. A găsit microfoane 
identice în toate trei telefoanele. Au fost gata-gata să mai 
caute, dar au aşteptat să vin eu. 

— Mai sunt şi altele? întreb. 

— Da, mai pot fi microfoane mici, plasate prin încăperi, 
ca să detecteze tot ce nu pot surprinde cele din telefoane, 
zice Butcher. Nu-i prea greu. Avem nevoie de o oglindă 
care măreşte imaginea. 

Lui Deck îi tremură mâinile puternic. Mă întreb dacă nu 
cumva a stat de vorba cu Bruiser de la aceste telefoane. 

— Şi dacă găsim mai multe? întreb eu. 

Nici nu ne-am atins de cafea. 

— Din punct de vedere legal, ai voie să le scoţi din 
funcţiune, îmi explică Butch. Sau va trebui să fiţi atenţi la 
ce spuneţi. Vedeţi şi voi cum vă exprimaţi. 

— Şi dacă le scoatem de-acolo? 

— Atunci cei de la FBI au să-şi dea seama că le-aţi 
descoperit. Au să vă bănuiască şi mai mult şi se vor folosi 
de alte mijloace de supraveghere. După părerea mea, cel 
mai bine e să vă comportaţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Uşor de zis! 

Deck îşi şterge fruntea şi refuză să mă privească în ochi. 
Mă nelinişteşte. 

— Îl cunoşti pe Bruiser Stone? îl întreb eu pe Butch. 

— Bineînţeles. Am lucrat cu el, în câteva cazuri. Nu mă 

392 


- JOHN GRISHAM - 


surprinde deloc. 

— Bun, zic eu şi mă uit la Deck. Ai vorbit la telefon cu 
Bruiser de la noi, de la birou? 

— Nu, zice el. N-am vorbit cu el de când a dispărut. 

Cu minciuna aceasta, mă face atent să nu mă dau de gol 
în faţa lui Butch. 

— AŞ vrea să ştiu dacă mai sunt şi alte microfoane 
ascunse, rostesc eu. Sunt curios cât ne pot asculta. 

— Va trebui să „periem” toate încăperile. 

— Atunci, la treabă. 

— De acord. Vom începe cu mesele, cu birourile şi cu 
scaunele. Ne uităm prin coşurile de gunoi, prin cărţi, prin 
ceasuri şi perforatoare - peste tot. Microfoanele acestea 
pot fi mai mici decât o stafidă. 

— Îşi vor da seama că scotocim? întreabă Deck speriat 
de moarte. 

— Nu. Voi o să staţi de vorbă despre diverse chestiuni 
de-ale voastre. Eu n-am să zic nimic, aşa că nu-şi vor da 
seama că sunt acolo. Dacă descoperiţi ceva, faceţi un semn 
cu mâna. 

Luam cafeaua cu noi la birou - un loc care a devenit 
dintr-o dată bântuit parcă de stafii. Deck şi cu mine 
începem o conversaţie banală despre cazul lui Derrick 
Dogan, în timp ce răsturnăm mesele şi scaunele. Orice 
persoană care e în stare să gândească îşi va da seama că 
vorbim ca să ne aflăm în treabă şi să ascundem ceva. 

Mişunăm peste tot, în patru labe. Răsturnăm coşurile de 
hârtii şi cercetăm dosarele. Examinăm gurile de aerisire şi 
încălzirea şi ne uităm prin crăpăturile podelei. E prima dată 
când sunt fericit că avem atât de puţin mobilier. 

Scotocim patru ore şi nu găsim nimic. Numai telefoanele 
ne-au fost violate. Îl invităm pe Butch la o porţie de 
spaghete, la un bistro de pe strada noastră. 


E miezul nopţii şi stau întins în pat, fără nicio speranţă că 
aş mai putea adormi. Citesc ziarul de dimineaţă şi mă uit 
din când în când la telefon. N-aveau cum - îmi zic eu deo 

393 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mie de ori - să-mi bage şi aici microfoane. Toată după- 
amiaza şi toată seara mi s-a părut că văd umbre şi-aud 
voci. Am tresărit la orice zgomot. Mi s-a făcut de câteva ori 
pielea de găină. Nu pot nici să mănânc. Ştiu că sunt 
urmărit, dar mă întreb cât de mult. 

Şi până unde vor să ajungă. 

Citesc tot ce scrie în ziar, cu excepţia listei de studenţi 
admişi la facultate. Sara Plankmore Wilcox a născut ieri o 
fetiţă de trei kilograme o sută şaizeci de grame. Bravo ei! 
Eu n-o mai urăsc. De când a murit Donny Ray, am devenit 
mai îngăduitor cu toată lumea. Bineînţeles, cu excepţia lui 
Drummond şi a clientului său scârbos. PFX Freight e 
neînvinsă în acest tur la Campionatului. 

Mă întreb dacă o duce şi pe ea la toate meciurile. 

Mă uit în fiecare zi la rubrica „Procese”. Dau mare atenţie 
anunţurilor de divorţ, deşi mi-am cam pierdut optimismul. 
Studiez şi pagina de arestări, să văd dacă Cliff Riker n-a 
fost din nou ridicat de poliţie, pentru că şi-a bătut nevasta. 


394 


- JOHN GRISHAM - 


37 


Documentele acoperă patru mese pliante împrumutate, 
puse una lângă alta, în sala de primire, din faţa birourilor 
noastre. Sunt puse teanc, ordonat, în ordine cronologică, 
marcate, numerotate, indexate şi chiar computerizate. 

Şi memorate. Am studiat aceste foi de hârtie atât de 
mult, încât ştiu ce scrie pe fiecare dintre ele. Documentele 
pe care mi le-a dat Dot au în total 221 de pagini. De 
exemplu, polita va fi singurul act luat în consideraţie la 
proces, dar are treizeci de pagini. Documentele puse la 
dispoziţie de Marele Profit au un total de şapte sute 
patruzeci şi opt de pagini, unele reprezentând duplicate ale 
celor deţinute de familia Black. 

Şi Deck şi-a petrecut nenumărate ore cu hârţogăraia. A 
scris o analiză detaliată a dosarului de cereri. Şi munca la 
computer a căzut, în cea mai mare parte, tot în spinarea 
lui. Mă va asista la depoziţii. Treaba lui e să ţină 
documentele în ordine şi să mi le găsească repede pe cele 
de care am nevoie. 

Nu se omoară după munca aceasta, dar e dornic să-mi 
facă pe plac. E convins că i-am prins pe cei de la Marele 
Profit cu mâţa-n sac, dar consideră că acest caz nu 
valorează atâta efort. Mă tem că nu prea are încredere în 
talentul meu de avocat. Ştie că orice jurat dintre cei 
doisprezece care vor fi aleşi va considera suma de cincizeci 
de mii de dolari o adevărată avere. 

Duminică seara târziu, beau o bere în biroul meu şi trec 
în revistă de nenumărate ori documentele de pe mese. 
Ceva lipseşte. Deck e sigur că Jackie Lemancyzk, 
funcţionara de la petiţii, nu avea autoritatea să respingă o 
cerere. Şi-a făcut treaba, apoi a trimis dosarul pentru a fi 
aprobat. Există un oarecare drum de la cerere la semnarea 
ei. Un circuit al hârtiilor. În acest fel, se pierde orice urmă. 

Trebuie să fi existat o schemă prin care s-a refuzat 
aprobarea cererii lui Donny Ray şi, probabil, a altora. Or, 


395 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
tocmai acest lucru trebuie să-l descoperim. 


După îndelungi deliberări şi discuţii cu membrii firmei 
mele, m-am hotărât să începem audierea depoziţiilor cu M. 
Wilfred Keeley. M-am gândit s-o iau de sus în jos. E un tip 
de vreo cincizeci de ani, genul de om plăcut şi binevoitor 
care îmi zâmbeşte cald până şi mie. Ba chiar îmi 
mulţumeşte că i-am permis să fie primul. Trebuie neapărat 
să se întoarcă acasă, la birou. 

O oră, mă învârt în jurul cozii. Stau la masa mea, 
îmbrăcat în ginşi, pulover, pantofi sport şi şosete albe. M- 
am gândit că ar fi un contrast plăcut cu umbrele întunecate 
şi severe atât de impunătoare, de pe partea cealaltă a 
mesei. Deck a fost de părere că sunt lipsit de respect. 

În a doua oră, Keeley îmi înmânează o dare de seamă 
financiară, aşa că o vreme discutăm despre bani. Deck 
caută repede întrebările şi mi le dă să le citesc. Drummond 
face un schimb de hârtii cu trei dintre acoliţii lui, dar par cu 
toţii foarte plictisiţi. În sala alăturată, Kipler conduce o nouă 
Zi a Moţiunilor. 

Keeley cunoaşte amănunte în legătură cu alte procese 
ale Marelui Profit, din toată ţara. Mai vorbim şi despre ele 
puţin: nume, tribunale, alţi avocaţi, situaţii asemănătoare. 
N-a fost obligat să dea depoziţii în niciunul dintre ele. Abia 
aştept să stau de vorba şi cu alţi avocaţi care au dat 
societatea Marele Profit în judecată. Vom putea face 
comparaţie între documente şi strategii. 

Partea cea mai interesantă din activitatea la o societate 
de asigurări nu o reprezintă vânzarea poliţelor şi rezolvarea 
cererilor, ci primele de asigurare şi investiţiile. Keeley ştie 
mai multe despre investiţii, zice că de acolo a început şi şi- 
a croit drumul până sus. Nu prea poate să-mi dea 
amănunte despre cereri. 

O dată ce nu plătesc aceste depoziţii, nici nu mă 
grăbesc. Pun o mie de întrebări inutile, tatonând şi trăgând 
la întâmplare. Drummond pare plictisit şi câteodată chiar 
frustrat, dar el a scris o carte despre cum se iau depoziţiile 

396 


- JOHN GRISHAM - 


şi timpul se scurge şi pentru el. Din când în când, ar vrea să 
obiecteze, dar ştie că voi da imediat fuga în sala de alături, 
că judecătorul Kipler va fi de partea mea şi îl va 
admonesta. 

După ora douăsprezece, îi mai pun o mie de întrebări, şi 
când în sfârşit, la cinci şi jumătate, pun punct întâlnirii din 
acea zi, mă simt şi eu epuizat. Zâmbetul lui Keeley a 
dispărut îndată după prânz, dar era hotărât să-mi răspundă 
atâta timp cât întreb. Îmi mulţumeşte din nou că l-am luat 
primul şi că îl las să plece, fără să-i mai pun întrebări. Se 
întoarce imediat la Cleveland. 


Lucrurile încep să treneze puţin marți, în parte pentru că 
m-am cam săturat să-mi pierd vremea, dar şi pentru că 
martorii nu ştiu sau nu îşi amintesc mare lucru. Încep cu 
Everett Lufkin, vicepreşedinte la petiţii, un bărbat care n-ar 
scoate o vorbă în plus faţă de ceea ce îl întreb. Il pun să se 
uite la nişte documente şi recunoaşte, pe la mijlocul 
dimineţii, că politica companiei sale recurge la ceea ce se 
numeşte „post-aprobare a cererii”, o practică odioasă, dar 
nu ilegală. Când o persoană asigurată pune o cerere la 
dosar, primul funcţionar care se ocupa de ea solicită toate 
fişele medicale din ultimii cinci ani. În cazul nostru, Marele 
Profit a obţinut de la medicul familiei Black fişa prin care se 
dovedea că Donny Ray suferise de o banală gripă în ultimii 
cinci ani. Dot nu trecuse această răceală pe cerere. Gripa 
nu avea nimic de-a face cu leucemia, dar Marele Profit şi-a 
bazat unul dintre refuzurile iniţiale pe faptul că aceasta 
constituia o condiţie preexistentă. 

În clipa aceasta, îmi vine să-i înfig un cuţit în inimă şi nici 
n-ar fi greu. Dar nu e înţelept. Lufkin va depune mărturie la 
proces şi e bine să-mi păstrez forţele până atunci. Sunt 
avocaţi cărora le place să-şi epuizeze repertoriul la 
depoziţii, dar eu ştiu, din vasta mea experienţă, că e bine 
să păstrezi partea cea mai bună pentru juriu. De fapt, am 
citit într-o carte. Plus că aceasta este strategia adoptată de 
Jonathan Lake. 

397 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Kermit Aldy, vicepreşedinte al departamentului de 
garantare a poliţelor, e la fel de închis şi de necomunicativ 
ca Lufkin. Funcţionarii din acest sector preiau şi revizuiesc 
cererea de la agentul de asigurări şi iau decizia în legătură 
cu aprobarea sau respingerea ei. Chiar pentru sume mici, 
se pun în mişcare o mulţime de hârtii, iar Aldy pare omul 
ideal pentru o asemenea muncă. Îl termin în mai puţin de 
două ore, aparent fără să las urme adânci. 

Bradford Barnes este vicepreşedinte la administraţie şi 
am nevoie de o oră ca să-mi dau seama cu ce se ocupă 
exact. E miercuri şi e încă devreme. M-am săturat de 
oamenii ăştia. Mi se face greață când îi văd pe băieţii de la 
Trent & Brent stând acolo, la masa apărării, îmbrăcaţi în 
aceleaşi costume închise la culoare, cu aceeaşi expresie 
importantă afişată de atâtea luni de zile. O dispreţuiesc 
până şi pe grefieră. Barnes nu ştie nimic. Oricât aş încerca, 
nu-l pot atinge. Nu va depune mărturie la proces, pentru că 
habar n-are pe ce lume se află. 

Miercuri după-amiază, convoc ultimul martor, pe Richard 
Pellrod, funcţionar superior la petiţii, care a scris cel puţin 
două scrisori de răspuns familiei Black. Stă pe hol de luni, 
aşa că mă urăşte. Latră la mine când îmi răspunde la 
primele întrebări, aşa că mă înviorează. Îi arăt propriile 
scrisori de refuz şi începe să dea din colţ în colţ. Îmi spune 
că transplanturile de măduvă sunt încă ceva experimental, 
aşa că nu te poţi baza pe ele, ca metodă serioasă de 
tratament. Numai că el a respins o dată cererea pe motivul 
că Donny Ray ar fi ascuns o condiţie preexistentă. Dă vina 
pe altcineva. Minte ca un ticălos şi mă hotărăsc să-l fac să 
sufere. Îmi iau un teanc de documente şi le trec în revistă 
unul câte unul. Îl pun să mi-l explice pe fiecare şi îl acuz 
întruna. La urma-urmei, el avea sarcina s-o supravegheze 
pe Jackie Lemancyzk care „nu mai lucrează la noi”. Zice că 
bănuieşte că s-a mutat în oraşul ei natal, undeva, în Indiana 
de Sud. Din când în când, îl biciuiesc cu întrebări legate de 
plecarea ei şi asta îl irită puternic. Tot mai multe 
documente. Schimbări de situaţie. Sunt neobosit. Pot să 

398 


- JOHN GRISHAM - 


întreb orice oricând, fără să-şi dea seama ce am de gând. 
După patru ore de interogatoriu nonstop, solicită o pauză. 


ÎI terminăm pe Pellrod miercuri seara la şapte şi cu el 
încheiem seria depoziţiilor reprezentanţilor societăţii de 
asigurări. Trei zile, şaptesprezece ore şi, probabil, o mie de 
pagini de mărturii. Aceste depoziţii, la fel ca orice 
document, vor fi citite de zeci de ori. 

În timp ce băieţii lui îşi pregătesc servietele, Drummond 
mă trage într-o parte: 

— Frumoasa treaba, Rudy, zice el pe un ton scăzut, ca şi 
cum ar fi realmente impresionat de performanţa mea, dar 
nu vrea să se audă. 

— Mulţumesc. 

Inspiră adânc. Am obosit să ne tot uităm unul la altul. 

— Aşadar, cine ne-a rămas? mă întreabă el. 

— Eu am terminat, zic, fără să mă mai pot gândi la 
cineva care ar mai putea fi chemat. 

— Dar doctorul Kord? 

— Elo să depună mărturie la proces. 

Aceasta îl surprinde. Mă studiază atent, întrebându-se, 
fără îndoială, cum de-mi permit să chem un doctor să 
depună personal mărturie în faţa juriului. 

— Şi ce va spune? 

— Că Ron Black era un donator perfect pentru fratele lui 
geamăn. Transplantul de măduvă a devenit un tratament 
de rutină. Băiatul putea fi salvat. Clientul dumneavoastră |- 
a omorât. 

Primeşte lovitura cu demnitate şi e clar că vorbele mele 
nu îl surprind. 

— Probabil că îi vom lua şi noi o depoziţie, spune el. 

— Cinci sute pe oră. 

— Da, ştiu. Uite ce-i, Rudy. Vrei să mergem să bem ceva? 
Aş avea ceva de discutat cu tine. 

— Ce? 

În clipa aceasta, nu mă pot gândi la ceva mai rău decât 
să beau un păhărel cu Drummond. 

399 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Afaceri. Posibilităţi de înţelegere, aranjamente. Ai 
putea da o fugă, la mine, la birou, să zicem, într-un sfert de 
oră? E după colţ, ştii? 

Cuvântul „aranjamente” nu suna rău. Plus că mi-am dorit 
totdeauna să le vad birourile. 

— Dar nu pot să stau decât foarte puţin, zic eu, de parcă 
m-ar aştepta cine ştie ce femei frumoase. 

— Bineînţeles. Hai să mergem. 

Îi spun lui Deck să mă aştepte la colţ şi plec pe jos 
împreună cu Drummond spre cea mai înaltă clădire din 
Memphis, care se află la numai trei străzi depărtare. În timp 
ce urcăm la etajul treizeci şi nouă, discutăm despre vreme. 
Încăperile sunt numai alamă şi marmură, pline de oameni, 
de parcă am fi în miezul zilei. E o întreprindere perfect pusă 
la punct. Mă uit după vechiul meu „prieten”, Loyd Beck, 
gangsterul de la Brodnax şi Speer, sperând din tot sufletul 
să nu-mi apară în cale. 

Biroul lui Drummond e frumos aranjat, dar nu foarte 
mare. Chiria în această clădire e cea mai mare din oraş şi 
spaţiul se foloseşte cu eficienţă. 

— Ce bei? mă întreabă el, aruncându-şi servieta şi sacoul 
pe birou. 

Nu mă dau în vânt după băuturile tari, iar acum sunt atât 
de obosit, încât mă tem că m-ar dobori chiar şi un păhărel. 

— Numai o cola, zic eu, dezamăgindu-l o clipă. 

Işi pune nişte whisky cu apă dintr-un băruleţ din colţul 
încăperii. 

Se aude o bătaie în uşă şi, spre marea mea surpriză, îşi 
face apariţia domnul M. Wilfred Keeley. Nu ne-am văzut de 
când l-am perpelit luni, opt ore. Se preface că e încântat să 
mă vadă din nou. Ne strângem mâinile şi ne salutăm ca 
nişte vechi prieteni. Se duce la bar şi îşi pregăteşte singur o 
băutură. 

Stăm cu toţii la o măsuţă rotundă dintr-un colţ şi ei doi 
mai sorb câte o gură de whisky. Dacă Keeley s-a întors aici 
atât de repede, înseamnă că sunt hotărâți să facă o 
înţelegere cu mine. Sunt numai urechi. 

400 


- JOHN GRISHAM - 


Luna trecută, am câştigat şase sute de dolari din cazurile 
mele. Drummond face cel puţin un milion pe an. Keeley 
conduce o întreprindere cu venituri anuale de miliarde şi 
are probabil un salariu mai mare ca avocatul său. Şi ei vor 
să discute afaceri cu mine. 

— Judecătorul Kipler mă îngrijorează foarte mult, zice 
Drummond brutal. 

— N-am văzut în viaţa mea aşa ceva, adaugă repede 
Keeley. 

Drummond e recunoscut pentru preparativele sale 
impecabile şi sunt sigur că micul duet a fost repetat bine 
înainte. 

— Ca să fiu sincer, Rudy, mi-e teamă de ce-o să facă la 
proces, spune Drummond. 

— Suntem luaţi pe sus, pur şi simplu, zice Keeley, 
clătinând neîncrezător din cap. 

Kipler constituie un motiv serios de îngrijorare pentru ei, 
dar e clar că le ţâţâie fundul c-au fost prinşi cu mâţa-n sac. 
Au ucis un tânăr şi crima aceasta a lor e pe cale să fie 
demascată. Îmi propun să mă port frumos, să văd ce vor de 
fapt. Sorb câte o înghiţitură la unison, apoi Drummond zice: 

—Am vrea să încheiem povestea asta, Rudy. Cu 
apărarea stăm bine, crede-mă. Daca jocul e arbitrat cinstit, 
suntem gata şi mâine. N-am pierdut niciun proces, în 
unsprezece ani. Îmi place lupta la tribunal. Dar judecătorul 
acesta e atât de paradoxal, încât mi se face frică. 

— Cât? i-o retez eu. 

Încep să se foiască de parcă i-ar fi apucat dintr-o dată, 
pe amândoi, durerile hemoroidale. După ce trece momentul 
penibil, Drummond rosteşte: 

— Dublăm suma. O sută cincizeci de mii de dolari. Tu 
primeşti cincizeci de mii, iar clientul tău... 

— Ştiu şi eu să fac socoteala, i-o retez eu. 

E treaba mea ce onorariu am cerut. Ştie că sunt lefter şi 
că cincizeci de mii înseamnă o avere pentru mine. Cincizeci 
de mii de dolari! 

— Şi ce să fac eu cu oferta asta a dumneavoastră? 

401 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


întreb. 

Schimbă priviri uluite. 

— Clientul meu a murit. Mama lui l-a îngropat săptămâna 
trecută şi acum aşteptaţi de la mine să-i spun că e rost de 
ceva mai mulţi bani? 

— Din punct de vedere etic, eşti obligat să-i spui... 

— Nu mă învaţă dumneata pe mine ce e etica, Leo. Am 
să-i spun. Îi voi transmite oferta dumitale şi pun pariu că va 
refuza. 

— Ne pare tare rău de moartea băiatului, zice Keeley 
trist. 

— Da, văd că sunteţi zdrobit, domnule Keeley. Am să 
transmit condoleanţele dumneavoastră familiei. 

— Uite ce-i, Rudy, noi ne dăm toata silinţa să aranjăm 
lucrurile, zice Drummond. 

— Aţi ales un moment foarte nepotrivit. 

Se lasă tăcerea, şi sorbim cu toţii din pahare. Drummond 
e primul care începe să zâmbească. 

— Şi ce-ar vrea doamna aceea? Spune-mi, Rudy, ce-ar 
putea s-o facă fericita? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Nu mai aveţi ce face. Băiatul a murit şi n-aveţi nicio 
putere, în aceasta privinţă. 

— Păi, atunci de ce mai facem procesul? 

— Ca să se afle ce-aţi făcut. 

Cei doi se foiesc din nou, cu chipurile chinuite, apoi mai 
beau câte o gură de whisky. 

— Vrea să vă dea de gol şi-apoi să vă zdrobească, zic eu. 

— Suntem prea mari, zice Keeley cu îngâmfare. 

— Om trăi şi-om vedea, zic eu, luându-mi servieta. Nu e 
nevoie să mă conduceţi, mă descurc, adaug şi îi las acolo, 
la masă. 


402 


- JOHN GRISHAM - 


38 


Încet-încet, în birourile noastre se acumulează dovezi ale 
activităţii noastre, oricât ar fi ea de neînsemnată şi de puţin 
lucrativă. Din loc în loc, aşteaptă teancuri de dosare subţiri, 
aşezate cât mai ostentativ, ca să fie văzute de eventualii 
clienţi. Mai am şi vreo zece cazuri penale, toate delicte 
serioase de tâlhărie. Deck pretinde că are treizeci de 
dosare în curs, deşi numărul acesta pare un pic cam mare. 

Acum telefonul sună şi mai mult. Îți trebuie multă 
stăpânire să vorbeşti când ştii că se află un microfon în 
receptor şi mă lupt cu asta în fiecare zi. Mă obsedează 
gândul că, înainte ca telefoanele noastre să fie ascultate, a 
fost nevoie de un ordin de la procuratura care să permită 
un astfel de abuz. Cu siguranţă că şi-a dat acordul un 
judecător, aşa că există un element de legitimitate în toată 
afacerea. 

Camera de primire din faţă e încă plină de mese 
închiriate, acoperite de documentele cazului Black şi 
prezenţa lor dă impresia unei activităţi cu adevărat 
monumentale în curs de desfăşurare. 

Măcar aici totul dă impresia de activitate. Pentru că după 
mai multe luni, venitul nostru nu depăşeşte suma mizeră 
de o mie şase sute de dolari pe lună. Brut e de trei mii două 
sute, dar Deck şi cu mine împărţim cheltuielile care ajung 
până la o mie cinci sute de dolari, fără taxe şi întreţinere. 

De bine, de rău, supravieţuim. Cel mai bun client al 
nostru este Derrick Dogan, şi dacă putem să-i rezolvăm 
cazul pentru douăzeci şi cinci de mii de dolari - limita 
poliţei prin care a fost asigurat - atunci vom răsufla şi noi 
mai uşuraţi. Sperăm s-o facem înainte de Crăciun, deşi nu 
prea văd de ce. Nici Deck, nici eu nu avem pe nimeni cu 
care să ne cheltuim banii. 

Îmi voi petrece sărbătorile lucrând la cazul Black. Până în 
februarie nu mai e mult. 


403 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Corespondenţa de astăzi nu conţine nimic deosebit, cu 
două excepţii. În primul rând, cei de la Trent & Brent nu mi- 
au trimis niciun plic. Asta se întâmplă atât de rar, încât 
poate fi considerat un eveniment. A doua surpriză mă 
şochează până într-atât, încât trebuie să fac câţiva paşi 
prin încăpere, ca să-mi adun gândurile. 

Plicul e mare, pătrat, cu numele şi adresa mea scrise de 
mână. Înăuntru se află o invitaţie tipărită, pentru a 
participa la o uluitoare vânzare de lănţişoare, brățări şi 
coliere de aur, într-un magazin de bijuterii local, înainte de 
Crăciun. E genul de corespondenţă la care nici nu mă uit 
înainte de a o arunca la coş. Dar acest plic are adresa mea 
scrisa de mână, aşa că nu procedez ca de obicei. 

Jos, sub orarul magazinului, e scris caligrafic un nume: 
Kelly Riker. Niciun mesaj. Nimic. Doar un nume. 


Mă plimb pe străduţa respectivă vreo oră şi mă uit la 
copiii care patinează pe un patinoar acoperit. Grupuri de 
adolescenţi alunecă de la un capăt la altul al terenului. 
Cumpăr un platou cu mâncare chinezească fierbinte şi 
mănânc pe promenada de lângă patinoar. 

Magazinul de bijuterii este unul dintre multele aflate sub 
acest acoperiş. Am văzut-o de cum am trecut prin faţă. 

Intru în urma a doi tineri şi mă apropii de tejgheaua 
lungă, cu vitrină, unde Kelly Riker serveşte un cumpărător. 
Ridică ochii, mă vede şi surâde. Mă depărtez degajat câţiva 
paşi şi mă sprijin cu coatele de tejghea, uitându-mă la 
lanţurile strălucitoare de aur, groase de un deget. 
Magazinul e aglomerat. Vreo şase angajaţi sporovăiesc şi 
scot tot felul de articole din nişte cutii. 

— Doriţi ceva, domnule? zice ea, la numai jumătate de 
metru de mine. 

O privesc şi mi se înmoaie genunchii. Ne zâmbim cât să 
nu bată la ochi. 

— Deocamdată, mă uit, spun, sperând că nu se uită 
nimeni la noi. Ce mai faci? 

— Bine. Tu? 

404 


- JOHN GRISHAM - 


— Excelent. 

— Vreţi să vă arăt ceva? Acestea sunt de vânzare. 

Întinde degetul spre nişte lanţuri numai bune pentru 
filfizoni. 

— Frumos, exclam eu, apoi cobor vocea. Putem sta de 
vorbă? 

— Nu aici, îmi spune ea, aplecându-se mai aproape de 
mine. 

Mă mângâie o boare de parfum. Ea descuie caseta şi 
scoate un lanţ de vreo douăzeci de centimetri. Il ţine în 
mână, ca şi cum mi l-ar arăta şi zice: 

— La capătul complexului, e un cinematograf. Cumpără 
un bilet la filmul cu Eddie Murphy. Aşază-te la mijlocul 
rândului din spate. Sunt acolo, în treizeci de minute. 

— Eddie Murphy? întreb eu, luând lanţul şi admirându-l. 

— Frumos, nu-i aşa? 

— E tot ce mi-aş putea dori. Foarte frumos. Dar aş vrea 
să mă mai uit. 

Îmi ia lănţişorul şi zice ca o vânzătoare perfectă: 

— Mai poftiţi pe la noi. 

Îmi simt genunchii topiti, în timp ce plutesc prin complex. 
Ştia că voi veni şi şi-a făcut planul - cinematograful, filmul, 
locul şi rândul. Beau o cafea lângă un Moş Crăciun ocupat şi 
încerc să-mi imaginez ce-mi va spune, ce gânduri are. 
Cumpăr biletul în ultimul moment, ca să amân cât mai mult 
calvarul de a mă uita la film. 

Nu sunt nici cincizeci de persoane în sală. În faţă, stau 
nişte puşti prea mici pentru un astfel de film, care chicotesc 
la fiecare obscenitate. Şi încă vreo câteva suflete triste 
răsfirate în întuneric. Rândul din spate e gol. 

Soseşte cu câteva minute întârziere şi se aşază lângă 
mine. Stă picior peste picior şi fusta i s-a ridicat vreo câţiva 
centimetri deasupra genunchilor. Nu pot să nu mă uit. 

— Vii des pe-aici? zice ea, făcându-mă să râd. 

Nu pare neliniştită. Eu tremur tot. 

— Nu e periculos? întreb. 

— In ce sens? 

405 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Mă refer la soţul tău. 

— În seara asta a ieşit cu băieţii. 

— Bea din nou? 

— Da. 

Asta are nişte implicaţii enorme. 

— Dar nu prea mult, zice ea, după o clipă de gândire. 

— Deci, nu te-a mai... 

— Nu. Hai să vorbim despre altceva. 

— lartă-mă, dar mi-e teamă pentru tine. 

— De ce ţi-e teamă pentru mine? 

— Pentru că mă gândesc tot timpul la tine. Tu, nu? 

Ne uităm la ecran, fără să vedem nimic. 

— Tot timpul, zice ea şi simt că mi se opreşte inima. 

Pe ecran, o fată şi un băiat îşi scot precipitaţii hainele de 
pe ei. Se aruncă în pat, pernele şi cearşafurile zboară prin 
aer, se îmbrăţişează cu foc şi se iubesc. In timpul acesta, 
Kelly se strânge lângă mine şi îşi strecoară braţul pe 
spatele meu. Până se schimbă scena, nu mai scoate niciun 
cuvânt. Apoi încep şi eu să respir din nou. 

— Când ai început să lucrezi? o întreb. 

— Acum două săptămâni. Avem nevoie de ceva bani în 
plus pentru Crăciun. 

Probabil că va câştiga mai mult ca mine, în această 
perioadă. 

— Îți dă voie să lucrezi? 

— Aş prefera să nu vorbesc despre el. 

— Şi despre ce ai vrea să vorbim? 

— Cum merge cu avocatura? 

— Sunt tare ocupat. Am un proces mare, în februarie. 

— Deci, îţi merge bine, nu-i aşa? 

— Am de luptat, dar încet-încet mă pun pe picioare. La 
început, avocaţii mor de foame, însă dacă au noroc, se 
umplu de bani. 

— Şi dacă n-au noroc? 

— Mor, în continuare, de foame. Aş prefera să nu 
discutăm despre avocaţi. 

— Bun. Cliff vrea să avem un copil. 

406 


- JOHN GRISHAM - 


— Şi asta o să rezolve ceva? 

— Nu ştiu. 

— N-o face, Kelly, zic eu cu o patimă care mă sperie. 

Ne uităm unul la altul şi ne strângem mâinile. 

Cum de mă aflu eu aici, într-o sală întunecată, 
giugiulindu-mă cu o femeie măritata? Asta-i întrebarea zilei. 
Şi ce se va întâmpla, dacă apare deodată Cliff şi mă prinde 
cu nevastă-sa? Pe care din noi îl omoară întâi? 

— Mi-a spus să nu mai iau anticoncepţionale. 

— Şi l-ai ascultat? 

— Nu. Dar mi-e teamă de ceea ce se va întâmpla, când o 
să vadă că nu rămân gravidă. Doar ştie că s-a mai 
întâmplat, ştii şi tu când. Şi încă foarte repede. 

— E trupul tău. 

— Şi mi-l doreşte întruna. Îl obsedează sexul. 

— Uite ce-i... ştii, aş prefera să vorbim despre altceva, 
bine? 

— Bine. Am cam luat-o razna. 

— Da, cam aşa e. 

Ne lăsăm mâinile şi ne uităm la film câteva momente. Se 
întoarce puţin şi se sprijină în cot. Aproape că ni se ating 
obrajii. 

— N-am vrut decât să te văd, Rudy, zice ea şoptit. 

— Eşti fericită? o întreb, atingându-i obrazul cu dosul 
palmei. 

Cum să fie? 

Clătina din cap. 

— Nu. Nu tocmai. 

— Şi ce-aş putea eu să fac? 

— Nimic. 

Işi muşcă buzele şi cred că i s-au umezit ochii. 

— Trebuie să iei o hotărâre, îi spun. 

— Da? 

— Fie să mă uiţi, fie să dai divorţ. 

— Credeam că eşti prietenul meu. 

— Şi eu, la fel. Dar nu-i aşa. E mai mult decât prietenie 
şi-o ştim amândoi. 

407 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Ne mai uităm câteva clipe la film. 

— Trebuie să plec, zice ea. Pauza mea e pe sfârşite. 
lartă-mă că te-am deranjat. 

— Nu m-ai deranjat, Kelly. Sunt fericit că te văd. Dar n- 
am de gând să mă fofilez aşa. Dai divorţ sau mă uiţi. 

— Nu pot să te uit. 

— Atunci, hai să facem dosarul de divorţ. Putem şi 
mâine. Te-ajut să scapi de idiotul ăla şi-apoi suntem fericiţi. 

Se apleacă, mă sărută pe obraz şi pleacă. 


Fără să mă consulte în prealabil, Deck îşi scoate telefonul 
din biroul lui şi i-l duce lui Butch, apoi pleacă amândoi la o 
cunoştinţă de-a lor care a lucrat, cândva, în armată. După 
părerea acestui tip, microfonul ascuns în telefon nu 
seamănă deloc cu cele folosite de FBI sau de alte agenţii 
similare. Acesta are o calitate îndoielnică, e fabricat în 
Cehoslovacia şi are o rază scurtă de acţiune. Se ascultă, 
deci, de undeva din apropiere. E aproape sigur că n-a fost 
implantat de poliţişti. 

II ascult, în timp ce îmi beau cafeaua, cu o săptămână 
înainte de Ziua Recunoștinței. 

— Altcineva ne ascultă, zice Deck precipitat. 

Sunt atât de uluit, încât nici nu pot reacţiona. 

— Cine ar putea fi? întreabă Butch. 

— De unde naiba să ştiu? rostesc eu tăios. 

Tipul ăsta n-are niciun drept să-mi pună astfel de 
întrebări. După ce va pleca, am să-l iau pe Deck la rost că l- 
a lăsat să-şi bage nasul atâta. Mă uit la partenerul meu 
care însă evită să mă privească şi tresare, aşteptând să ne 
atace cineva. 

— Oricum, n-au fost cei de la FBI, conchide Butch sigur 
pe el. 

— Mulţumesc. 

Plătim cafeaua şi ne întoarcem la birou. Butch mai 
controlează o dată telefoanele. Microfoanele sunt la locul 
lor. Întrebarea este cine ne ascultă. 

Mă duc în biroul meu, mă încui şi-mi fac de lucru, 

408 


- JOHN GRISHAM - 


aşteptând să plece Butch. Poate reuşesc să concep vreun 
plan strălucit. În sfârşit, Deck îmi bate puternic în uşă, ca 
să-l aud. 

Discutăm despre micul meu plan. Deck pleacă în centru, 
la tribunal. După o jumătate de oră, mă sună şi mă anunţa 
că a făcut rost de câţiva clienţi. Fictivi, bineînţeles. Îmi 
spune că a sunat doar aşa, să vadă ce se mai întâmpla pe 
la birou şi mă întreabă dacă n-am nevoie de ceva din oraş. 
Mai stăm puţin de vorbă, apoi zic: 

— la ghiceşte, cine vrea să se înţeleagă cu noi? 

— Cine? 

— Dot Black. 

— Dot Black? întreabă el, făcând pe neîncrezătorul. 

Deck are ceva talent actoricesc. 

— Da, am trecut pe la ea în dimineaţa aceasta, i-am dus 
o tartă cu fructe şi mi-a spus că nu crede că mai are putere 
să treacă printr-un proces, aşa că ar fi bine să ne 
înţelegem. 

— Cât vrea? 

— A zis o sută şaizeci de mii. S-a gândit bine şi, o dată ce 
oferta lor e de o sută cincizeci de mii de dolari, crede că 
pentru ea va fi o mică victorie, dacă îi plătesc mai mult 
decât vor ei. Are impresia că se pricepe la negocieri. Am 
încercat să-i explic anumite lucruri, dar ştii cât e de 
încăpăţânată. 

— Nu face una ca asta, Rudy. Cazul acesta valorează o 
avere. 

— Ştiu. Kipler crede că vom obţine o sumă foarte mare, 
dar ştii cum e, din punct de vedere etic, trebuie să iau 
legătura cu Drummond şi să încerc să ne înţelegem. Aşa 
vrea clienta mea. 

— Nu face una ca asta. O sută şaizeci e o nimica toată. 

Deck vorbeşte foarte convingător şi mă trezesc rânjind. 
Simt cum socoteşte ce parte i s-ar cuveni din o sută şaizeci 
de mii. 

— Şi crezi că vor accepta să plătească o sută şaizeci de 
mii? întreabă el. 

409 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nu ştiu. Am avut impresia că o sută cincizeci e suma 
cea mai mare pe care ne-o oferă. Dar nu m-am gândit 
serios. 

Dacă Marele Profit vrea să plătească o sută cincizeci de 
mii, atunci mai aruncă ei încă zece mii, fără probleme. 

— Stăm de vorbă când vin, spune el. 

— Bun. 

Închide şi peste treizeci de minute se aşază în faţa mea, 
la birou. 


A doua zi dimineaţa, la noua fără cinci, sună telefonul. 
Deck înşfacă receptorul la el în birou, apoi aleargă la mine. 

— E Drummond, spune el. 

Mica noastră firmă a încropit patruzeci de dolari şi a 
cumpărat un aparat de înregistrare de la Radio Shack. E 
conectat la telefonul meu. Sperăm din tot sufletul să nu 
afecteze microfonul dinăuntru. Butch e de părere că nu-i 
nicio problemă. 

— Alo, zic eu, încercând să mă stăpânesc. 

— Rudy, sunt Leo Drummond, îmi spune el cu căldură. 
Ce mai faci? 

Din punct de vedere etic, ar trebui să-i spun că această 
convorbire va fi înregistrată, ca să-i dau o şansă. Dar, din 
motive lesne de înţeles, am hotărât împreuna cu Deck să n- 
o fac. N-are niciun rost. Ce mai contează etica între 
parteneri? 

— Bine, domnule Drummond. Dumneata? 

— Bine şi eu. Ascultă, va trebui să ne punem de acord, în 
legătură cu depoziţia doctorului Kord. Am discutat cu 
secretara lui. Ce-ai zice de douăsprezece decembrie? La 
zece, la el la cabinet. 

Cred că depoziţia lui Kord va fi ultima, numai dacă 
Drummond nu se mai gândeşte la altcineva care să aibă 
vreo legătură cât de depărtată cu acest caz. E ciudat că mă 
sună el pe mine să stabilim data şi, pe deasupra, să mă mai 
întrebe şi daca îmi convine. 

— Îmi convine, zic eu. 

410 


- JOHN GRISHAM - 


Deck se foieşte pe lângă biroul meu nerăbdător. 

— Bun. Nu va dura prea mult. Cel puţin, aşa sper eu. E 
de-a dreptul scandalos cât cere. 

Acum suntem colegi, nu-i aşa? Avocaţi împotriva 
doctorilor! 

— Într-adevăr, scandalos. 

— Da, asta e. Ştii, Rudy, de fapt ce vrea clientul meu? 

— Ce? 

— Păi, nu vor să-şi piardă o săptămână întreagă în 
Memphis, cu procesul. Oamenii aceştia sunt persoane 
importante, cu funcţii, şi nu le convine din niciun punct de 
vedere. Au orgoliu şi cariere de apărat. Vor o înţelegere şi 
mi-au spus să-ţi transmit acest lucru. E vorba să negociem, 
nu să impunem nişte condiţii, înţelegi? 

— Da, zic eu şi-i fac cu ochiul lui Deck. 

— Expertul tău spune că un transplant de măduvă costă 
între o suta cincizeci de mii şi două sute de mii de dolari, 
iar noi nu avem nimic împotrivă, în legătură cu suma. Asta 
presupunând că clientul meu ar fi de vină. Hai să zicem, 
prin absurd, că-i aşa. In acest caz, clientul meu ar fi dispus 
să plătească în jur de o sută şaptezeci şi cinci de mii. 

— Dacă zici dumneata... 

— Ei, atunci noi atât oferim, dacă ne înţelegem pe loc. O 
sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari! Şi terminăm cu 
depoziţiile. Îţi trimit un cec într-o săptămână. 

— Nu cred că-mi convine. 

— Uite ce-i, Rudy. Băiatul acela nu mai poate fi readus la 
viaţa nici cu miliarde de dolari. Trebuie să-l faci pe clientul 
tău să priceapă. Cred că şi ea vrea să ne înţelegem. Vine o 
vreme când avocatul trebuie să se comporte ca atare şi să 
preia sarcinile care-i revin. Amărâta aia bătrână nici nu ştie 
ce-o aşteaptă la proces. 

— Am să stau de vorbă cu ea. 

— Sun-o chiar acum. Mai stau o oră la birou. Sun-o. 

Ce şarlă! Probabil că mă poate asculta direct de la 
telefonul lui. Ce i-ar mai plăcea să tragă cu urechea! 

— Vă caut eu, domnule Drummond. Vă doresc o zi bună. 

411 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Pun receptorul jos, dau banda de la capăt şi o ascult tare. 
Deck se tolăneşte într-un scaun cu gura căscată, arătându- 
şi cei patru dinţi lucitori. 

— Ei ne-au pus microfoane la telefon, zice el sincer uluit, 
după ce se termină banda. 

Ne uităm lung la casetofon, ca şi cum ar fi foarte clar. 
Câteva minute nici nu pot să mă mişc, atât sunt de şocat. 
Nimic nu se mişcă. Nimic nu merge. Deodată, sună 
telefonul, dar niciunul din noi nu îndrăzneşte să se atingă 
de el. Aparatul acesta ne umple de spaimă. 

— Cred c-ar trebui să-i spunem lui Kipler, zic eu într-un 
târziu, rostind cuvintele cu multă greutate. 

— Nu cred, spune Deck, scoţându-şi ochelarii şi 
ştergându-şi ochii. 

— De ce nu? 

— la să ne gândim puţin. Ştim că Drummond şi/sau 
clientul lui ne-au pus telefonul, sub observaţie. Oricum, 
Drummond ştie, pentru că l-am prins. Dar e imposibil să fim 
absolut siguri, să-l prindem în flagrant. 

— O să nege până-n pânzele albe. 

— Exact. Aşa că ce-o să facă Kipler? Să-l acuze fără 
dovezi solide? Să-l mai perpelească? 

— S-a obişnuit şi cu asta deja. 

— Şi n-o să aibă nicio influenţă asupra procesului. N-ai 
cum să le spui juraţilor că domnul Drummond şi clientul lui 
au jucat necinstit în timpul cercetării preliminare. 

Ne uităm la casetofon, rumegând totul în linişte şi 
încercând să găsim o cale în ceaţă. Anul trecut, am aflat la 
cursul de etică cum a fost pedepsit un avocat, numai 
pentru că a înregistrat convorbirea cu un confrate. Sunt 
vinovat, dar păcatul meu pare minuscul, în comparaţie cu 
fapta josnică a lui Drummond. Necazul e că aş putea fi pus 
la zid, dacă s-ar afla de banda asta. Drummond n-ar fi 
niciodată acuzat, pentru că nu se poate demonstra nimic. 
În ce măsură e şi el implicat? O fi fost ideea lui să ni se 
asculte telefoanele? Sau se foloseşte, pur şi simplu, de 
informaţiile furate de clientul lui? 

412 


- JOHN GRISHAM - 


Nici asta n-o s-o ştim niciodată. Şi, într-un fel, nici nu are 
vreo importanţă. lar el ştie foarte bine. 

— Putem să folosim totul în avantajul nostru, zic eu. 

— La asta mă gândeam şi eu. 

— Dar trebuie să avem mare grijă, să nu se prindă. 

— Da, să ne folosim de chestia asta la proces. Trebuie să 
aşteptăm momentul potrivit, când să-i lovim pe ticăloşii 
ăştia. 

Incepem să rânjim amândoi deodată. După două zile, îl 
sun pe Drummond şi îi comunic vestea trista că clienta mea 
nu are nevoie de banii lui scârboşi. Îi mărturisesc că se 
comportă cam ciudat în ultima vreme. Ba se teme să mai 
apară la tribunal, ba abia aşteaptă procesul. În perioada 
aceasta, vrea să lupte. 

Nu bănuieşte absolut nimic. Revine la vechea tehnică 
dură, ameninţându-mă că oferta nu va mai fi repetată şi că 
procesul va fi o treabă murdară, cu un sfârşit amar. 
Bineînţeles, cei care trag cu urechea la Cleveland sunt 
mulţumiţi de comportamentul lui. Mă întreb în cât timp 
ajunge banda la ei. 

Banii ar trebui acceptaţi. Lui Dot şi lui Buddy le vor 
reveni peste o sută de mii de dolari - o sumă pe care nici 
nu vor fi în stare s-o cheltuiască. Avocatul lor va primi vreo 
şaizeci de mii - o adevărată pleaşcă. Dar banii nu înseamnă 
nimic pentru familia Black. N-au avut niciodată şi nici nu 
mai visează să se îmbogăţească acum. Dot nu vrea decât 
să se afle oficial ce i-a făcut Marele Profit fiului ei. Vrea o 
judecată care să-i dea dreptate, să se spună clar că Donny 
Ray a murit din cauza societăţii de asigurări. 

In ceea ce mă priveşte, mă surprinde cât de indiferent 
sunt la bani. Da, mă tentează, dar nu mă fac praf. Oricum, 
nu mor de foame. Sunt tânăr şi voi mai avea şi alte cazuri. 

Şi sunt sigur de un lucru: daca Marele Profit e atât de 
speriat încât să-mi pună telefoanele sub ascultare, 
înseamnă că are de ascuns secrete cumplite. Oricât de 
tracasat aş fi, mă trezesc visând la proces. 


413 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Booker şi Charlene mă invită să-mi petrec Ziua 
Recunoştinţei împreună cu clanul Kane. Bunica lui locuieşte 
într-o căsuţa din sudul Memphisului şi e clar că face 
mâncare de o săptămână. Afară e frig şi umezeală, aşa că 
suntem obligaţi să rămânem în casa toată după-amiaza. 
Sunt cel puţin cincizeci de persoane între şase luni şi 
optzeci de ani, eu fiind singura faţă albă printre ei. Mâncăm 
ore întregi. Bărbaţii se înghesuie în salon, să se uite la tot 
felul de meciuri la televizor. Booker şi cu mine mâncăm 
plăcintă cu pecan şi bem cafea, sprijiniți de capota unui 
automobil, în garaj, tremurând de frig şi sporovăind. Mă 
întreabă de viaţa mea amoroasă şi îl asigur că, pentru 
moment, e inexistentă. Afacerile îmi merg bine. El îmi 
spune că munceşte douăzeci şi patru de ore pe zi. Charlene 
mai vrea un copil, dar e greu să mai rămână gravidă, când 
el e mereu plecat. 

Viaţă de avocat hăituit. 


414 


- JOHN GRISHAM - 


39 


Ştiam că-i vom primi prin poştă şi pasul greu al lui Deck 
îmi confirmă vestea cea mare. Intră în biroul meu, fluturând 
un plic: 

— l-am primit! l-am primit! Suntem bogaţi! 

Desface plicul, scoate cu grijă cecul dinăuntru şi mi-l 
pune uşor pe birou. Îl admirăm amândoi. Douăzeci şi cinci 
de mii de dolari, de la State Farm! E Crăciunul! 

Pentru că Derrick Dogan mai e încă în cârje, ne grăbim 
să ajungem la el acasă, să perfectăm hârtiile. Semnează 
unde îi spunem şi împărţim banii. El obţine 16.667 de 
dolari, iar noi, 8.333. Deck a vrut să-l mai taxeze pentru 
diverse cheltuieli - copii, taxe poştale, telefoane şi alte 
mărunţişuri pe care le pun avocaţii în cârca clientului, dar 
eu am zis nu. 

Ne luăm rămas-bun de la el, îi dorim însănătoşire 
grabnică şi încercăm să ne arătăm regretul pentru ceea ce i 
s-a întâmplat, dar e destul de greu. 

Ne hotărâm să luăm fiecare câte trei mii de dolari, iar 
restul să lăsam la firmă, având în vedere lunile „subţiri” 
care ne aşteaptă. Tot pe cheltuiala firmei, luăm masa la un 
restaurant de lux din estul oraşului. Avem acum o carte de 
credit emisă de o bancă oarecare, impresionată de statutul 
meu de avocat. Ca să evităm insolvabilitatea, am hotărât 
împreuna cu Deck să nu ne folosim de cartea de credit, 
decât în situaţii deosebite şi cu acordul amândurora. 

Îmi ridic cei trei mii de dolari şi îmi cumpăr o maşină. Nu 
e nouă, dar am visat la ea încă de când am făcut 
înţelegerea cu Dogan. E un Volvo DL din 1984, albastru, cu 
patru viteze şi supraalimentare, într-o stare foarte bună, cu 
numai două sute de mii de kilometri la bord. Pentru un 
Volvo asta nu înseamnă prea mult. Primul şi ultimul 
proprietar a fost un bancher care s-a declarat foarte 
mulţumit de performanţele acestui automobil. 

Am cochetat cu ideea de a-mi cumpăra o maşină nouă, 


415 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dar nu suport ideea să intru în datorii. 

E primul meu automobil cumpărat de când sunt avocat. 
Vând Toyota pe trei sute de dolari şi de banii aceştia îmi 
cumpăr un telefon de maşină. Încet-încet, Rudy Baylor se 
pune pe picioare. 


Încă de câteva săptămâni, m-am hotărât să nu-mi petrec 
Crăciunul în oraş. Amintirile de anul trecut încă mă dor. Voi 
fi singur, aşa că-mi va fi mai uşor dacă plec. Deck mi-a 
propus vag să petrecem împreună, dar nu mi-a dat detalii. 
l-am spus că mă voi duce, probabil, la mama. 

Când nu călătoresc în rulota lor, mama şi Hank îşi 
parchează jucăria în spatele căsuţei lui din Toledo. N-am 
văzut niciodată nici casa, nici maşina şi nu-mi voi petrece 
Crăciunul cu Hank. Mama m-a sunat după Ziua 
Recunoştinţei şi m-a invitat cu jumătate de gură să vin să- 
mi petrec sărbătorile cu ei. Am refuzat, spunându-i că sunt 
prea ocupat. Le voi trimite o felicitare. 

Mama nu mi-e nesuferită, dar pur şi simplu am încetat să 
mai stăm de vorbă. Ruptura s-a produs treptat, nu ca în 
cazul certurilor furtunoase şi greu de uitat. 

După câte îmi spune Deck, tribunalul ia vacanţă din 15 
decembrie, până după Anul Nou. Nu se planifică, în această 
perioadă, nici procese, nici audieri. Avocaţii şi firmele lor se 
ţin numai de petreceri la birou şi de dejunuri cu angajaţii. 
Un moment minunat pentru mine să plec din oraş. 

Pun documentaţia cazului Black în portbagajul maşinuţei 
mele lucitoare, împreună cu câteva haine, şi-o pornesc la 
drum. Hoinăresc fără niciun ţel pe şosele cu două benzi, 
înspre nord-vest, până dau de zăpadă, în Kansas şi 
Nebraska. Dorm în moteluri ieftine, mănânc gustări şi admir 
toate peisajele posibile. Câmpiile din nord au fost bântuite 
de viscol. Drumurile sunt străjuite de troiene înalte. Preriile 
albe par nişte grămezi de nori cumulus căzuţi pe pământ. 

Singurătatea şoselelor mă înviorează. 


Ajung, în sfârşit, la Madison, Wisconsin, pe 23 decembrie. 
416 


- JOHN GRISHAM - 


Găsesc un hotel mic, cu un bufet plăcut, în care se servesc 
mâncăruri calde, şi pornesc pe străzile din centru, intrând 
din magazin în magazin, ca tot omul. Sunt anumite lucruri 
la care nu pot renunţa de Crăciun. 

Stau pe o bancă îngheţată dintr-un parc, cu zăpada sub 
picioare şi ascult un cor viguros de colindători. În momentul 
acesta, nimeni pe lume nu ştie unde mă aflu. Nici în ce 
oraş, nici în ce stat. Libertatea aceasta îmi dă aripi. 

După ce-mi iau cina şi beau câteva paharele la barul 
hotelului, îl sun pe Max Leuberg. Şi-a reluat postul lui de 
profesor de drept la universitatea de aici şi îl sun cam o 
dată pe lună, ca să-i cer câte-un sfat. l-am trimis copii după 
toate documentele relevante, împreună cu cererile, 
cercetările şi majoritatea depoziţiilor. Pachetul pe care i l- 
am pus la poştă cântărea aproape şapte kilograme şi 
expedierea lui m-a costat treizeci de dolari. Deck a fost de 
acord. 

Max pare sincer fericit că sunt la Madison. Pentru că e 
evreu, Crăciunul nu prea contează pentru el. Alaltăieri, mi-a 
spus la telefon că e o perioadă excelentă pentru muncă. 
Imi dă indicaţii unde îl pot găsi. 

A doua zi dimineaţa, la ora nouă, temperatura e de 
minus unsprezece grade, iar eu mă îndrept spre facultatea 
de drept. E deschisă, dar peste tot e pustiu. Leuberg mă 
aşteaptă în biroul său cu o cafea fierbinte. Vorbim vreo oră 
despre Memphis şi de lucrurile care i-au plăcut acolo. 
Printre ele, în niciun caz facultatea de drept. Biroul lui de 
aici seamănă foarte bine cu cel de la Memphis, dezordonat, 
fără rafturi, cu afişe politice provocatoare lipite pe pereţi. El 
e cum îl ştiu: părul des zbârlit, îmbrăcat în ginşi şi cu 
pantofi sport albi în picioare. Poartă şosete, asta numai 
pentru că zăpada e de treizeci de centimetri. E expansiv şi 
plin de energie. 

Il urmez pe coridor, până la o sală mică de seminar, cu o 
masă lungă la mijloc. Are cheia de la această încăpere. 
Dosarul pe care i l-am trimis e întins pe masă. Stăm pe 
scaune, unul în faţa celuilalt, iar el mai toarnă nişte cafea 

417 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


dintr-un termos. Ştie că până la proces nu mai sunt decât 
şase săptămâni. 

— Ai avut oferte de înţelegere? 

— Da, mai multe. Au ajuns la o sută şaptezeci şi cinci de 
mii, dar clienta mea nu e de acord. 

— Cam neobişnuit, dar nu mă surprinde. 

— Cum de nu te surprinde? 

— Pentru că i-ai încolţit. Sunt foarte descoperiţi, Rudy. 
Este unul dintre cazurile de rea-credinţă cele mai grozave 
din câte cunosc. Şi, crede-mă, am văzut mii. 

— Şi mai e ceva. 

Îi povestesc despre cum am descoperit că Drummond 
mi-a pus telefonul sub observaţie. 

— Am mai auzit aşa ceva, zice el, într-un caz din Florida; 
dar avocatul reclamantului nu şi-a controlat telefonul, până 
după proces. A devenit bănuitor, pentru că apărarea părea 
că ştie tot ce face şi ce gândeşte. Dar în cazul tău, e 
altceva! 

— Cred că sunt morţi de frică, zic eu. 

— Sunt înspăimântați, dar să nu ne ambalăm prea tare. 
Sunt pe teren prielnic acolo. În districtul vostru, lumea nu 
prea dă doi bani pe daune punitive. 

— Aşadar, ce propui? 

— la banii şi fugi. 

— Nu pot. Şi nu vreau. Nici clienta mea nu e dispusă să 
facă una ca asta. 

— Bun. E timpul să-i aducem pe oamenii ăia în secolul 
douăzeci. Unde ţi-e casetofonul? 

Sare de pe scaun şi începe să ţopăie prin încăpere. Se 
apropie de o tablă şi profesorul din el e gata să ţină o 
prelegere. Scot un casetofon din servietă şi îl pun pe masă. 
Stau cu pixul în mână, gata de scris. 

Max îşi dă drumul şi timp de o oră mâzgălesc hârtiile plin 
de zel şi îi pun întrebări. Îmi vorbeşte despre martorii mei 
şi-ai lor, despre documente şi diverse strategii. Max a 
studiat tot ce i-am trimis. Jubilează la gândul că-i voi face 
praf pe ticăloşii aceia. 

418 


- JOHN GRISHAM - 


— Păstrează ce-i mai bun la urmă, zice profesorul. Pune 
banda cu mărturia bietului băiat muribund. Bănuiesc că 
arată jalnic. 

— Cum nu se poate mai rău. 

— Excelent! E imaginea cea mai puternică cu care 
trebuie să rămână juriul. După asta, în trei zile ai terminat. 


— Şi-apoi? 

— Apoi, dă-te la o parte şi urmăreşte-i să vezi cum se 
explică. : 

Se opreşte brusc şi ia ceva de pe masă. Imi dă hârtia. 

— Ce-i asta? 


— E o nouă poliţă emisă luna trecută de Marele Profit, 
pentru unul dintre studenţii mei. l-am plătit-o eu şi o vom 
anula în ianuarie. Am vrut doar să văd cum se exprimă 
acum. Ghiceşte ce-au exclus de pe listă. 

— Transplanturile de măduva osoasă. 

— Toate transplanturile, inclusiv pe cele de măduvă 
osoasă. Păstreaz-o şi foloseşte-o la proces. Cred că ar fi 
bine să-i întrebi de ce şi-au schimbat poliţele la câteva luni 
după ce li s-a intentat acest proces. Şi de ce exclud 
transplantul de măduvă. Şi dacă asta nu era prevăzut în 
poliţa familiei Black, de ce n-au plătit când li s-a cerut? 
Frumoasă treabă, Rudy. La naiba, trebuie să vin şi eu la 
procesul ăsta! 

— Te rog. 

Ce bine m-aş simţi să mai am un prieten lângă mine, în 
afară de Deck, ca să mă consult cu el. 

Max mai are nişte probleme în legătură cu dosarul nostru 
de cereri, aşa că ne pierdem curând printre hârtii. Imi car 
cele patru cutii cu acte din portbagaj până în sala de 
seminar şi pe la amiază încăperea arată ca un câmp de 
bătălie. 

Energia lui e contagioasă. În timpul mesei de prânz, îmi 
ţine o prelegere despre contabilitatea în societăţile de 
asigurări. O dată ce nu sunt obligaţi să se supună legilor 
federale antitrust, şi-au format propriile lor metode. Practic, 
nicio gardă financiară nu înţelege ce se întâmplă pe terenul 

419 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


financiar al unei societăţi de asigurări. Nici nu trebuie 
înţeleşi, pentru că nu vor ca restul lumii să ştie ce fac ei. 
Dar Max are nişte informaţii. 

Marele Profit valorează între patru sute şi cinci sute de 
milioane de dolari, din care jumătate ascunşi în rezerve şi 
surplusuri. Acest lucru trebuie explicat juriului. 

Nu îndrăznesc să-i propun o grozăvie ca aceea să lucram 
în ziua de Crăciun, dar Max e crai pe plai. Soţia lui a plecat 
în vizită la rude, la New York. Nu are nimic altceva de făcut 
şi vrea din tot sufletul să terminăm şi celelalte două cutii cu 
acte. 

Umplu trei agende juridice cu notițe şi vreo şase casete 
în care îşi dă cu părerea în diverse probleme. Când îmi 
spune, în sfârşit, că am terminat, mă simt epuizat. E 
douăzeci şi cinci decembrie, seara târziu. Mă ajută să-mi 
împachetez hârtiile şi să car cutiile la maşina. Ninge iar, cu 
fulgi grei. 

Ne luăm rămas bun în faţa facultăţii de drept. N-am 
cuvinte să-i mulţumesc. Imi doreşte succes, mă pune să-i 
promit că îl voi suna cel puţin o dată pe săptămână până la 
proces şi în fiecare zi, în timpul acestuia. Îmi spune din nou 
că s-ar putea să dea o fugă, să asiste şi el. 

Îi fac semn cu mâna printre fulgii de zăpadă. 


Îmi ia trei zile să-mi croiesc drum până la Spartanburg, 
Carolina de Sud. Automobilul meu se descurcă minunat pe 
drum, mai ales pe gheaţa şi zăpada din Midwest. Il sun la 
un moment dat pe Deck de la telefonul meu din maşină. La 
birou, e linişte, îmi spune el. Nu m-a căutat nimeni. 

Mi-am petrecut ultimii trei ani şi jumătate studiind să-mi 
iau diploma de avocat, lucrând, din când în când, la Yogi's. 
Am avut foarte puţin timp liber. Călătoria aceasta pe bani 
puţini prin ţară le-ar putea părea unora plictisitoare, dar 
pentru mine e o vacanţă de lux. Îmi limpezeşte creierul şi 
sufletul şi îmi permite să mă gândesc şi la altceva, decât la 
avocatură. Am scăpat de nişte poveri, una dintre ele fiind 
Sara Plunkmore. Am alungat orice ranchiună. Viaţa e prea 

420 


- JOHN GRISHAM - 


scurtă, ca să mă apuc să dispreţuiesc oamenii, numai 
pentru că nu s-au comportat altfel. Păcatele strigătoare la 
cer ale lui Loyd Beck şi Barry X. Lancaster le iert undeva 
prin vestul Virginiei. Jur să nu mă mai gândesc şi să nu-mi 
mai fac griji în legătură cu domnişoara Birdie şi cu familia ei 
mizerabilă. Îşi pot rezolva problemele şi fără mine. 

Parcurg kilometri întregi gândindu-mă la Kelly Riker, la 
dinţii aceia perfecţi, la picioarele ei bronzate şi la vocea 
dulce. 

Când mă întorc la problemele de drept, mă concentrez la 
procesul care se conturează tot mai clar. In biroul meu, nu 
există decât un dosar care merită să se apropie de tribunal, 
aşa că şi eu mă gândesc numai la el. Exersez felul în care 
voi începe să mă adresez juriului. li perpelesc pe ticăloşii de 
la Marele Profit. Aproape că mă apucă plânsul, în timp ce 
îmi spun pledoaria finală. 

Şoferii care trec pe lângă mine îmi aruncă priviri 
curioase, dar ce-mi pasă mie? Nu mă cunoaşte nimeni. 

Am stat de vorbă cu patru avocaţi care au avut procese 
sau sunt în curs să dea în judecată Marele Profit. Primii trei 
nu m-au ajutat cu nimic. Al patrulea avocat e din 
Spartanburg. Îl cheamă Cooper Jackson şi cazul lui are ceva 
ciudat. N-a putut să-mi spună la telefon (vorbea de acasă). 
Dar mi-a spus că pot să trec pe la el, pe la birou, ca să-mi 
pună dosarul la dispoziţie. 

Îl găsesc în clădirea unei bănci din centrul oraşului - o 
firmă cu şase avocaţi, în cabinete moderne. L-am sunat 
ieri, din maşină, pe când eram prin Carolina de Nord şi mi-a 
spus că astăzi e disponibil. Lucrurile se mişcă mai încet în 
preajma Crăciunului, mi-a spus el. 

E un bărbat solid, cu pieptul lat şi picioare groase. Are 
barba neagră şi ochii ca antracitul, strălucitori şi expresivi. 
Are patruzeci şi şase de ani şi îmi spune că lucrează pe 
sistem cota litis. Înainte să-mi povestească tărăşenia cu 
societatea de asigurări, se duce să verifice dacă uşa e bine 
închisă. 

Nu are voie să-mi spună ceea ce s-a întâmplat. A încheiat 

421 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


o înţelegere cu Marele Profit şi a semnat, atât el, cât şi 
clientul lui un pact secret prin care se prevăd sancţiuni 
severe, în cazul în care se descoperă termenii acestui 
contract. Nu-i plac lucrurile de genul acesta, dar nu sunt 
neobişnuite. A făcut acum un an dosarul de urmărire 
penală pentru o doamnă care avea nevoie de o operaţie de 
sinus. Marele Profit i-a refuzat cererea pe motivul că mai 
avusese o intervenţie chirurgicală de chist ovarian, cu cinci 
ani înainte de cumpărarea poliţei. Chistul acela constituia o 
condiţie preexistentă, după cum era scris în scrisoarea de 
refuz. Solicitarea era de unsprezece mii de dolari. Doamna 
a mai trimis câteva cereri care i-au fost, la rându-le, 
refuzate, aşa că l-a angajat pe Cooper Jackson. Acesta s-a 
dus de patru ori la Cleveland cu avionul personal şi a luat 
opt depoziţii. 

— Sunt cei mai opaci şi mai lunecoşi tipi pe care i-am 
întâlnit în viaţa mea, zice el, referindu-se la salariaţii 
societăţii de asigurări. 

Lui Jackson îi plac procesele grele şi se pretează la orice 
joc, fără limite. Aşa a făcut şi în cazul acesta, până când, 
dintr-o dată, Marele Profit a cerut să ajungă la o înţelegere. 

— Şi-aici urmează partea confidențială, îmi spune el, 
simțind o adevărată plăcere la gândul că violează 
înţelegerea cu ticăloşii aceia şi că-şi varsă tot focul. 

Pun pariu că a mai povestit asta de o sută de ori. 

— Ne-au plătit unsprezece mii, plus două sute de mii de 
dolari, ca să-i lăsăm în pace. 

Clipeşte, aşteptând să reacţionez. Asta da, înţelegere! 
Marele Profit a plătit cu vârf şi îndesat. Nici nu-i de mirare 
că a cerut atâta discreţie. 

— Uluitor! zic eu. 

— Da, într-adevăr. Eu, unul, n-am vrut să închei 
înţelegerea aceea, dar biata mea clientă avea nevoie de 
bani. Sunt sigur că am fi obţinut un verdict pe cinste. 

Îmi mai spune nişte poveşti vânătoreşti, ca să mă asigure 
că a făcut bani frumoşi la viaţa lui, apoi îl urmez într-o 
încăpere mică, fără ferestre, plină de rafturi, pe care se află 

422 


- JOHN GRISHAM - 


nişte cutii de carton identice. Îmi arată trei dintre ele, apoi 
se întinde cu trupul lui masiv spre rafturi. 

— Uite aici toată schema solicitărilor, zice el, atingând 
una dintre cutii ca şi cum înăuntru s-ar afla cine ştie ce 
mister. Cererea de despăgubire ajunge în mâinile unui 
funcţionar mărunt. Lucrătorii din acest compartiment sunt 
cel mai puţin pregătiţi în domeniu şi cel mai prost plătiţi. 
Aşa e în toate societăţile de asigurări. Crema lucrează în 
compartimentul de investiţii, nu la cereri sau garanţii. 

Aşadar, acest funcţionar mărunt face un rezumat al 
cererii şi începe procesul de garantare ulterioară a cererii. 
Trimite între timp o scrisoare de refuz solicitantului. Sunt 
sigur că şi tu eşti în posesia unui astfel de document. După 
aceea, funcţionarul solicită fişele medicale pe cinci ani, pe 
care le trece în revistă. Asiguratul primeşte atunci altă 
scrisoare de genul: „Cererea se refuza, până la noi 
cercetări”. Şi de-aici începe comedia. Funcţionarul trimite 
dosarul la secţiunea de solicitări de garanţie, iar cei de- 
acolo dau un răspuns de genul: „Nu onoraţi această cerere, 
până nu aprobăm noi”. Corespondenţa între cele două 
departamente continuă, începe să se strângă un munte de 
hârtii, memorii, clauze, sub-clauze. Departamentele cu 
pricina intră într-un adevărat război. Vreau să reţii faptul 
că, deşi cele două compartimente aparţin aceleiaşi 
companii, salariaţii nici nu se cunosc între ei. Şi nu ştiu 
nimic din ceea ce fac ceilalţi. Bineînţeles că toată treaba e 
intenţionată. Între timp, clientul e bombardat cu scrisori, 
când de la unii, când de la ceilalţi. Până la urmă, renunţă, 
făcându-le astfel pe plac celor de la asigurări. Statistic, 
doar unul din douăzeci şi cinci apelează la serviciul unui 
avocat. 

Imi readuc în minte documente şi fragmente de depoziţii, 
în timp ce îl ascult şi-mi cade fisa. 

— Cum poţi demonstra asta? îl întreb eu. 

Loveşte uşor cu palma una din cutii. 

— Totul e-aici. Majoritatea documentelor nu-ţi sunt de 
niciun folos. Dar am manualele. 

423 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Pai, le am şi eu. 

— Poţi să cercetezi toate materialele. Sunt aranjate 
perfect. Am un asistent extraordinar; de fapt, am doi. 

O fi, dar eu, Rudy Baylor, am un paraavocat! 

Mă lasă acolo cu materialele şi eu mă reped la manuale. 
Unul se referă la solicitări, celălalt, la garanţii. La prima 
vedere, par identice cu cele pe care le-am primit şi eu, 
pentru cercetare. Procedurile sunt aranjate pe secţiuni. 
Încep cu o tablă de materii şi se termină cu un glosar. Nu 
sunt decât nişte instrucţiuni pentru conţopişti. 

Deodată, observ ceva diferit. La sfârşitul manualului 
pentru solicitări, există o secţiune U, care lipseşte din 
exemplarul meu. Citesc cu atenţie şi încep să înţeleg. Şi în 
manualul pentru garanţii se află o secţiune U. E cealaltă 
jumătate a schemei, aşa cum mi-a povestit Cooper Jackson. 
Dacă le citeşti pe amândouă, observi că cele două secţiuni 
se îndrumă una pe cealaltă să respingă solicitarea, pe 
motiv că e necesară o mai amplă studiere a problemei. Işi 
plimbă dosarul de la unul la altul, cu instrucţiuni precise să 
nu dea curs cererii asiguratului, până la instrucţiuni 
ulterioare. 

Acestea însă nu se mai trimit niciodată. Niciunul din cele 
două compartimente nu poate plăti poliţa, fără avizul 
celuilalt. 

Ambele secţiuni U dau indicaţii precise despre fiecare 
mişcare a documentelor, mai ales pentru o eventuală 
prezentare a lor, dacă într-o bună zi se solicită acest lucru. 
Atunci vor demonstra cât de mult au muncit şi-au cercetat, 
până să refuze respectiva cerere. 

Niciunul din volumele mele nu conţine secţiunea U. A fost 
scoasa cu bună-ştiinţă, înainte de a-mi fi trimise. Ei - 
escrocii din Cleveland şi, probabil, avocaţii lor din Memphis 
- mi-au ascuns deliberat acest capitol. Asta înseamnă, ca 
să mă exprim eufemistic, o cercetare într-un picior! 

Îmi revin repede din uluială şi mă trezesc râzând la 
gândul că voi flutura cele două secţiuni pe sub nasul 
juriului, la proces. 

424 


- JOHN GRISHAM - 


Mă uit ore întregi şi prin celelalte hârtii, dar nu-mi pot lua 
ochii de la manuale. 

Lui Cooper îi place să bea votcă la el în birou, dar numai 
după ora şase după-amiază. Mă invită şi pe mine la un 
păhărel, îşi scoate sticla dintr-un frigider mic dintr-o debara 
ce ţine loc de bar. Bea fără apă sau gheaţă. Sorb şi euo 
înghiţitură şi simt cum mă arde până în măruntaie. 

După ce-şi termină primul pahar dintr-o duşcă, zice: 

— Sunt sigur că ai copii după investigaţiile care s-au 
făcut în legătură cu Marele Profit. 

Habar n-am de-aşa ceva şi nu-i ascund. 

— Nu, nu tocmai. 

— Trebuie să le studiezi şi pe acestea. Am trimis un 
raport la Procuratura Generală din Carolina de Sud, la un 
fost coleg de-al meu, şi în momentul de faţă se fac 
investigaţii. La fel, şi în Georgia. Însărcinatul cu probleme 
de asigurări din Florida a pornit o anchetă oficială. Se pare 
că au fost respinse un număr considerabil de cereri într-o 
perioadă scurtă de timp. 

Cu luni în urmă, pe când mai eram încă student la 
facultatea de drept, Max Leuberg a zis ceva despre un 
dosar înaintat la Departamentul General al Asigurărilor. Mi- 
a spus şi că nu are mari sorţi de izbândă, pentru că 
respectiva instituţie lucrează mână în mână cu societăţile 
de asigurări. ` 

Nu ştiu de ce, simt că-mi scapă ceva. In fond, e primul 
meu caz de rea-credinţă. 

— Se vorbeşte despre o acţiune de clasă, ştiai? zice el cu 
ochii strălucitori şi clipind la mine neîncrezător. 

Ştie foarte bine că habar n-am de nicio acţiune de clasă. 

— Unde? 

— E vorba de nişte avocaţi din Raleigh. Au vreo câteva 
reclamaţii în cazuri mărunte de rea-credinţă împotriva 
Marelui Profit, dar deocamdată aşteaptă. Compania aceasta 
mai trebuie să primească vreo câteva lovituri. Bănuiesc că 
uneltesc ceva. 

— Câte poliţe exista? 

425 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Am pus această întrebare şi în cursul cercetării, dar n-am 
primit încă niciun răspuns. 

— Ceva mai puţin de o sută de mii. Dacă presupunem că 
în zece la sută pe an din acestea se fac solicitări de zece la 
sută, înseamnă zece mii. Să zicem că resping jumătate. 
Deci, cinci mii. Solicitarea medie e de zece mii. Dacă 
înmulţim zece mii cu cinci mii, iese cincizeci de milioane de 
dolari. Să presupunem că ei cheltuiesc zece milioane, ca să 
aranjeze diverse înţelegeri, în puţinele procese care li se 
intentează. Prin acest mic tertip, pun mâna pe patruzeci de 
milioane, după care, în anul următor, onorează eventual 
toate cererile. Apoi, trec iar la metoda respingerii. Clocesc 
altă schemă. Au un venit atât de mare, încât îşi permit să-şi 
bată joc de toată lumea. 

Mă uit lung la el şi zic: 

— Poţi demonstra acest lucru? 

— Nu. E doar o bănuiala. Şi probabil că e imposibil de 
demonstrat, pentru că asta i-ar incrimina serios. Societatea 
aceasta face o mulţime de prostii, dar nu sunt atât de 
tâmpiţi, încât să lase urme scrise. 

Sunt gata-gata să-i spun despre Scrisoarea cea Proastă, 
dar mă răzgândesc. E şi el prins în jocul acesta, aşa că are 
nevoie de orice informaţie. 

— Faci parte din vreun grup de avocaţi pledanţi? mă 
întreabă el. 

— Nu. Abia am început practica acum câteva luni. 

— Eu sunt implicat destul de mult. Suntem o reţea de 
avocaţi cărora le place să dea în judecata societăţile de 
asigurări. Ţinem mereu legătura unii cu alţii. Bârfim mult. 
Tot auzim că Marele Profit a făcut ba una, ba alta. Cred că 
au cam exagerat cu respingerea cererilor. Toată lumea 
aşteaptă un mare proces, ca să-i demaşte. Un verdict 
măreț înseamnă începutul sfârşitului pentru ei. 

— Nu pot spune nimic sigur în legătură cu verdictul, dar 
îţi garantez că procesul va avea loc. 

Îmi spune că ar putea să-şi convoace tovarăşii, să adune 
şi să compare datele, să pună zvonurile cap la cap şi să 

426 


- JOHN GRISHAM - 


vadă ce se mai întâmplă prin ţară. Şi că, probabil, va veni şi 
el la Memphis, în februarie, ca să asiste la proces. Un 
verdict mare, zice el, va rupe barajul. 


Îmi petrec jumătate din ziua următoare cercetând 
dosarele lui Jackson, apoi îi mulţumesc şi plec. Insistă să 
ţinem legătura. Are presimţirea că vor veni să asiste la 
proces o mulţime de avocaţi. 

Oare de ce mă sperie acest lucru? ; 

Reuşesc să ajung la Memphis în douăsprezece ore. In 
timp ce-mi scot bagajele din automobil în spatele casei 
întunecate a domnişoarei Birdie, începe să ningă uşor. 
Mâine e Anul Nou. 


427 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


40 


La mijlocul lunii ianuarie, are loc înfăţişarea preliminară, 
în sala de judecată a lui Kipler. Ne aranjează în jurul mesei 
apărării şi îşi postează un aprod la uşă, ca să interzică 
intrarea şi ieşirea diverşilor avocaţi. Stă la un capăt, fără 
robă, încadrat de secretară şi de grefieră. Eu mă aflu în 
dreapta lui, cu spatele la sală, iar în faţa mea s-a aşezat 
întreaga apărare. E prima oară când îl întâlnesc pe 
Drummond, după depoziţia lui Kord, din 12 decembrie şi 
fac eforturi serioase să mă comport civilizat. De fiecare 
dată când ridic receptorul telefonului de la birou, îmi apare 
în faţa ochilor imaginea grangurelui acestuia bine îmbrăcat, 
manierat şi foarte respectat,  ascultându-mi toate 
conversațiile. 

Ambele părţi au trimis citaţii înainte de proces, aşa că 
astăzi vom descâlci itele. Ultima citaţie va fi un fel de plan 
al procesului. 

Pe Kipler l-a surprins foarte puţin când a văzut manualele 
împrumutate de la Cooper Jackson. Le-a confruntat atent cu 
cele pe care mi le-a pus Drummond la dispoziţie. După 
părerea lui, nu e indicat să-l pun acum în gardă pe 
Drummond că ştiu de tăinuirea acestor documente. Nu 
încalc niciun regulament, dacă aştept până la proces, când 
pot să dezvălui totul în faţa juriului. 

Ar trebui să fie o lovitură. Îl las în pielea goală în faţa 
juriului şi îl urmăresc cum încearcă să se acopere. 

Abordăm chestiunea martorilor. Am pus pe listă aproape 
toate numele care au vreo legătură cu acest caz. 

— Jackie Lemancyzk nu mai lucrează pentru clientul 
meu, zice Drummond. 

— Ştiţi unde e acum? mă întreabă Kipler pe mine. 

— Nu. 

Spun adevărul. Am sunat la Cleveland de o sută de ori şi 
n-am dat de nicio urmă. L-am lămurit până şi pe Butch să 
încerce s-o găsească la telefon, fără mai mult succes, însă. 


428 


- JOHN GRISHAM - 


— Dumneavoastră? îl întreabă judecătorul pe 
Drummond. 

— Nu. 

— Aşadar, acest martor e sub semnul întrebării. 

— Da. 


Lui Drummond şi lui T. Pierce Morehouse situaţia li se 
pare amuzantă pentru că rânjesc unul la altul. Le-arăt eu, 
dacă reuşesc s-o găsesc şi s-o aduc să depună mărturie. 
Dar mai bine să nu-mi fac visuri. 

— Dar Bobby Ott? întreabă Kipler. 

— Alt semn de întrebare, zic eu. 

Ambele părţi pot să facă lista celor la care se aşteaptă să 
vină la proces. Ott nu pare sigur, dar am dreptul să-l chem 
ca martor. L-am pus pe Butch şi pe urmele lui. 

Punem în discuţie experţii. Eu nu am decât doi: pe 
doctorul Kord şi pe Randall Gaskin, administratorul clinicii 
de oncologie. Drummond a pus numai unul pe listă, un 
oarecare doctor Milton Jiffy din Syracuse. Am hotărât să nu- 
i iau depoziţie, din două motive. Mai întâi, ar fi prea scump 
să călătoresc până acolo şi, mai ales, pentru că ştiu ce-ar 
spune. Va da mărturie că transplanturile de măduvă sunt o 
chestiune experimentală, aşa că nu constituie o metodă 
rezonabilă. Walter Kord ştie de el şi mă va ajuta să-mi 
pregătesc interogatoriul. 

Kipler se îndoieşte că Jiffy va veni să depună mărturie. 

Discutăm despre documente vreo oră. Drummond îl 
asigură pe judecător că nu au ascuns nimic. Pare foarte 
convingător, dar eu ştiu că minte. Şi Kipler, la fel. 

— Dar cum rămâne cu cererea pe care v-a făcut-o 
reclamantul, în legătura cu numărul total de poliţe din 
ultimii doi ani, cu numărul de solicitări înregistrate în 
această perioadă şi cu numărul cererilor respinse? 

Drummond inspiră adânc şi se uită în jos uimit. 

— Lucrăm şi la acestea, domnule judecător, vă rog să mă 
credeţi. Dar trebuie să culegem informaţii de pe la oficii 
răspândite în toată ţara. Clientul meu are treizeci şi una de 
filiale statale, şaptesprezece districtuale, cinci regionale şi 

429 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


e foarte greu să... 

— Dar clientul dumneavoastră n-are computere? îl 
întrerupe Kipler. 

Nemulţumire totală. 

— Bineînţeles că are, dar nu-i aşa de simplu, să apeşi pe 
o tastă şi gata, apare rezultatul. 

— Procesul începe în trei săptămâni, domnule 
Drummond. Vreau informaţiile cât mai curând. 

— Încercăm, domnule judecător. Îi spun acest lucru 
clientului meu în fiecare zi. 

— Faceţi totul să obţineţi aceste informaţii! insistă Kipler, 
îndreptându-şi chiar degetul spre marele Leo F. Drummond. 

Morehouse, Hill, Plunk şi Grone se fac mici cu toţii, dar 
continuă să scrie cu înverşunare. 

Abordăm chestiuni mai delicate. Cădem de acord să 
rezervăm acestui proces două săptămâni, deşi Kipler mi-a 
mărturisit că va face tot posibilul să se termine în cinci zile. 
Sfârşim discuţia în două ore. 

— Şi-acum, domnilor, ce-mi puteţi spune despre 
negocierile în vederea înţelegerii părţilor? 

Bineînţeles, i-am spus că ultima lor oferta a fost de o 
sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari. Mai ştie şi că lui Dot 
Black nici nu-i pasă de asta. Nu vrea niciun ban. Vrea 
sânge. 

— Care a fost oferta dumneavoastră cea mai mare, 
domnule Drummond? 

Cei cinci schimba priviri satisfăcute, de parcă ar urma 
ceva dramatic. 

— Păi, domnule judecător, am fost autorizat de clientul 
meu în dimineaţa aceasta să oferim două sute de mii de 
dolari, rosteşte Drummond, făcând un efort nereuşit să 
joace teatru. 

— Domnule Baylor? 

— Îmi pare rău. Clienta mea mi-a dat instrucţiuni să nu 
accept nicio înţelegere. 

— Indiferent de sumă? 

— Exact. Vrea să vadă juraţii în boxa aceea şi vrea să 

430 


- JOHN GRISHAM - 


arate lumii întregi ce s-a întâmplat fiului ei. 

Stupoare şi uluire de partea cealaltă a mesei. N-am văzut 
în viaţa mea atâtea capete clătinându-se. Până şi 
judecătorul se preface a fi uimit. 

N-am prea stat de vorbă cu Dot de la funeralii. Scurtele 
dialoguri pe care le-am încercat n-au decurs prea bine. E 
îndurerată şi furioasă, lucru absolut de înţeles. Invinuieşte 
Marele Profit, sistemul, doctorii, avocaţii, uneori şi pe mine, 
de moartea lui Donny Ray. lar eu o înţeleg şi din acest 
punct de vedere. N-are nevoie de banii lor. Vrea dreptate. 
Aşa cum mi-a spus din verandă, la ultima vizita pe care i- 
am făcut-o: „Vreau să-i văd pe escrocii ăia pe brânci!” 

— E strigător la cer, zice Drummond dramatic. 

— O să fie proces, Leo. Pregătiţi-vă. 

Kipler indică un dosar şi secretara i-l dă imediat. Ne 
întinde câte o listă, lui Drummond şi mie. 

— Acestea sunt numele şi adresele potenţialilor juraţi. 
Nouăzeci şi doi, mi se pare, deşi sunt sigur că vreo câţiva s- 
au mutat. 

lau lista înfrigurat şi încep să citesc numele. Sunt un 
milion de oameni în districtul acesta. Chiar m-oi fi aşteptat 
să cunosc vreunul? Numai necunoscuţi. 

— Vom alege juriul cu o săptămână înainte de proces, 
aşa că să fiţi pregătiţi pentru întâi februarie. Puteţi să vă 
interesaţi de trecutul fiecăruia, dar, bineînţeles, orice 
contact direct reprezintă o încălcare a legii. 

— Unde sunt fişele cu chestionarele? întreabă 
Drummond. 

Fiecare jurat posibil completează o fişă, cu date de bază, 
cum ar fi vârsta, rasa, sexul, locul de muncă, funcţia şi 
nivelul studiilor. De cele mai multe ori, acestea sunt 
singurele informaţii pe care le are un avocat despre 
respectivul jurat, în momentul în care începe selecţia. 

— Acum lucrăm la ele. Mâine vor fi trimise prin poştă. 
Altceva? 

— Nimic, domnule, zic eu. 

Drummond clatină din cap. 

431 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Vreau informaţiile acelea în legătură cu poliţele şi cu 
solicitările, cât mai curând, domnule Drummond. 

— Încercăm, domnule judecător. 

Mănânc singur la prânz, la o ospătărie de lângă birourile 
noastre. Fasole neagră, pilaf şi ceai de plante. De câte ori 
vin aici, mă simt mai sănătos. Mănânc încet, mestecând 
fasolea pe îndelete, cu ochii la cele nouăzeci şi două de 
nume de pe listă. Drummond care are resurse nelimitate se 
va folosi de o întreagă echipă de investigatori. Vor afla totul 
despre oamenii aceştia. Le vor fotografia în taină casele şi 
automobilele, vor afla dacă au avut necazuri cu legea, vor 
obţine rapoarte despre conturile lor la bancă şi despre 
locurile lor de muncă. Vor scotoci prin mizeria unor posibile 
divorţuri, cazuri de insolvabilitate sau a unor acuzaţii 
penale. Vor afla până şi cât au plătit pentru casele lor. 
Singura interdicţie constă în abordarea directă sau prin 
intermediar. 

În clipa când ne vom strânge cu toţii la tribunal să-i 
alegem pe cei doisprezece, Drummond şi acoliţii săi vor 
avea dosarul complet al fiecăruia. Documentaţia nu va fi 
analizată numai de el şi de tovarăşii săi, ci şi de o echipă de 
consilieri; profesionişti în probleme de juraţi. Această 
specie este ceva relativ nou în istoria jurisprudenţei 
americane. E vorba de avocaţi cu oarecare talent şi 
experienţă în studierea naturii umane. Mai sunt însă şi 
psihiatri şi psihologi. Bântuie prin tribunale şi îşi vând 
îngrozitor de scump talentele celor care îşi permit să le 
cumpere. 

Când eram la facultate, am auzit că Jonathan Lake şi-a 
angajat un astfel de consilier cu opt mii de dolari. Decizia 
juriului i-a adus un profit de câteva milioane, aşa că suma 
plătită expertului respectiv a fost o bagatelă. 

Consilierii în probleme de juraţi ai lui Drummond se vor 
afla în sală în momentul în care se va face alegerea. li vor 
studia pe oamenii aceia cu discreţie, se vor uita la chipurile 
şi la îmbrăcămintea lor, le vor urmări mişcările şi gesturile 
şi Dumnezeu mai ştie ce. 

432 


- JOHN GRISHAM - 


Eu, pe de altă parte, îl am pe Deck, care are felul lui de a 
caracteriza oamenii. Le vom da câte o listă lui Butch şi lui 
Booker şi oricui altcuiva care ar putea recunoaşte un nume 
de pe listă. Vom da nişte telefoane, poate vom mai căuta şi 
nişte adrese, dar treaba noastră e mult mai grea. In cele 
mai multe cazuri, ne vom lua după înfăţişare. 


433 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


41 


Mă duc la complex de cel puțin trei ori pe săptămână, în 
ultimul timp, de obicei, pe la vremea cinei. Îmi am propria 
masă pe promenadă, lângă balustrada patinoarului, unde 
mănânc specialităţi chinezeşti de pui şi mă uit la copiii care 
patinează jos. E un loc foarte bun şi pentru că sunt ferit de 
privirile trecătorilor, aşa că nu voi fi descoperit. Ea n-a 
trecut decât o dată prin apropiere, singură, şi, după cum mi 
s-a părut, fără o ţintă precisă. Atunci mi-am dorit cu 
disperare să mă strecor alături de ea, s-o iau de mână şi să 
intrăm într-un magazin drăguţ unde să ne putem ascunde 
printre rafturi, să stăm de vorba. 

Acesta este cel mai mare complex din zonă. Uneori e 
destul de aglomerat. Mă uit la oamenii care se înghesuie 
unul într-altul şi mă întreb dacă printre ei se află şi vreun 
membru al juriului. Cum să găsesc nouăzeci şi doi de 
oameni dintr-un milion? 

Imposibil. Am să scot tot ce se poate din ceea ce-mi stă 
la îndemână. Deck şi cu mine am făcut nişte cartonaşe cu 
însemnări de pe chestionarele juriului, pe care le ţin tot 
timpul la mine. 

În seara aceasta stau aici, pe promenadă, uitându-mă din 
când în când la oamenii care se plimba pe alee. Scot un 
cartonaş din teancul meu: R. C. Badley, scris cu litere mari. 
Vârsta, patruzeci şi şapte, bărbat alb, instalator, are liceul, 
locuieşte în suburbia de sud-est a Memphisului. Mă uit la 
cartonaş să-mi verific memoria. Merge. Am citit fişele 
acestea de-atâtea ori, încât m-am săturat de oamenii ăştia. 
Le-am pus numele pe un perete din biroul meu, în faţa 
căruia stau cam o oră pe zi studiindu-le, deşi le-am învăţat 
pe de rost. Următorul cartonaş: Lionel Barton, vârsta, 
douăzeci şi patru, bărbat negru, student la fără frecvenţă, 
vânzător într-un magazin de piese auto, locuieşte într-un 
apartament din sudul Memphisului. 

Idealul meu de jurat este tânăr, negru, care să aibă cel 


434 


- JOHN GRISHAM - 


puţin liceul. Se ştie că genul acesta de oameni e favorabil 
reclamanţilor. E alături de cei umili şi nu are încredere în 
corporaţiile albe ale Americii. Are dreptate. 

Am păreri contradictorii în ceea ce priveşte bărbaţii şi 
femeile. La prima vedere, femeile sunt mai strânse la 
pungă, pentru că ele lucrează direct cu bugetul familiei. Nu 
se avântă să acorde sume mari de bani, ştiind că nu vor fi 
înscrise pe cecurile lor personale. Dar Max Leuberg înclină 
să prefere femeile în acest caz, pentru că sunt mame. 
Toate înţeleg durerea pierderii unui copil. Se vor pune în 
pielea lui Dot şi dacă îmi fac bine datoria să le influenţez 
cum trebuie, vor încerca să-i zdrobească pe cei de la 
Marele Profit. Cred că Leuberg are dreptate. 

Prin urmare, dacă ar fi după mine, aş alege 
douăsprezece femei negre, de preferinţă toate cu copii. 

Bineînţeles, Deck are altă părere. El se teme de negri, 
pentru că Memphisul e atât de polarizat, din punct de 
vedere rasial. Reclamant alb, pârât alb, toată lumea 
implicată e albă, cu excepţia judecătorului. Ce treabă au 
negrii cu noi? 

Clasificarea juraţilor după rasă, clasă, educaţie şi vârstă 
e un exemplu de gândire eronată. Realitatea este că 
nimeni nu poate prevedea ce se va întâmpla la deliberările 
juriului. Am citit toate cărţile din bibliotecă despre alegerea 
juriului şi sunt la fel de derutat ca înainte. 

Un singur gen de jurat trebuie neapărat evitat: bărbatul 
alb, cu funcţie executivă în marile corporaţii. Tipii aceştia 
sunt catastrofali în stabilirea daunelor punitive a celor 
nedreptăţiţi. Au tendinţa să ceară bani pentru timpul pe 
care îl pierd la deliberări. Sunt educați, puternici, organizaţi 
şi puţin le pasă de avocaţi. Din fericire, sunt prea ocupați 
să accepte sarcina de jurat. Pe lista mea, n-am găsit decât 
cinci şi sunt sigur că vor inventa o mie de scuze ca să 
scape. Pe de altă parte, Kipler le-ar face greutăţi. Sunt ferm 
convins că nici judecătorul nu-şi doreşte asemenea 
persoane. Am simţământul că şi el vrea cât mai multe 
chipuri negre în loja juriului. 

435 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Cu siguranţă, dacă voi continua să-mi practic meseria, 
într-o bună zi, am să descopăr vreun truc murdar, dar în 
momentul de faţă mi-e greu să-mi imaginez ceva mai 
compromiţător. Săptămâni întregi m-am gândit la lucrul 
acesta şi, până la urmă, acum câteva zile, i-am spus şi lui 
Deck, care şi-a ieşit din minţi. 

Dacă Drummond şi banda lui vor să-mi asculte telefonul, 
atunci hai să le umplem urechile. Aşteptam până spre 
seară. Sunt la birou. Deck s-a dus după colţ, la un telefon 
public. Mă sună. Am repetat scena de nenumărate ori. Am 
scris, chiar, replicile. 

— Rudy, sunt Deck. În sfârşit l-am găsit pe Dean 
Goodlow. 

Goodlow e un bărbat alb, de treizeci şi nouă de ani, are 
colegiul şi e proprietarul unei curăţătorii de covoare. L-am 
notat cu zero pe lista noastră - un jurat pe care în niciun 
caz nu ni-l dorim. Drummond ar muri de plăcere să fie ales. 

— Unde? îl întreb eu. 

— L-am prins la birou. A fost plecat din oraş o 
săptămână. E un tip grozav. Ne-am înşelat amarnic în ceea 
ce-l priveşte. Nu iubeşte deloc societăţile de asigurări, zice 
că se ceartă tot timpul cu ei şi că ar trebui puşi la punct. l- 
am povestit despre cazul nostru şi să-l fi văzut ce s-a 
enervat! O să fie un jurat excelent! 

Informaţia lui Deck e cam trasă de păr, dar pentru un 
neavizat pare reală. Cred că citeşte ce are de spus. 

— Ce surpriză! zic eu sigur pe mine, rostind clar fiecare 
silabă. 

Vreau că Drummond să înţeleagă foarte bine. 

Ideea cu abordarea juraţilor înainte de a fi aleşi, de către 
avocaţi e incredibilă, aproape fantastică. Ne-am cam făcut 
griji ca nu cumva Drummond să-şi dea seama de trucul 
acesta grosolan. Dar cui să-i treacă prin minte că avocatul 
advers ar putea trage cu urechea la telefonul celuilalt? Ne- 
am gândit că Drummond va cădea în capcană şi pentru că 
se gândeşte că sunt un începător neexperimentat, iar Deck 

436 


- JOHN GRISHAM - 


nu-i decât un umil paraavocat. Atât ne duce pe noi mintea! 

— A fost greu să-l abordezi? întreb eu. 

— Puțin. l-am vorbit la fel ca celorlalţi. l-am spus că nu 
sunt decât un tip care face investigaţii, nu avocat. Şi dacă 
nu vor mărturisi nimănui despre discuţia noastră, atunci nu- 
i nicio problemă. 

— Bun. Deci, eşti de părere că Goodlow e de partea 
noastră. 

— Fără doar şi poate. Trebuie să punem mâna pe el. 

Foşnesc nişte hârtii lângă receptor. 

— Cine a mai rămas pe lista ta? întreb eu tare. 

— la să văd. 

Îl aud şi pe el foşnindu-şi hârtiile, la celălalt capăt al 
firului. Suntem o adevărată echipa! 

— Am stat de vorbă cu Dermont King, Jan Decell, 
Lawrence Perotti, Hilda Hinds şi RaTilda Browning. 

Cu excepţia RaTildei Browning, toţi ceilalţi sunt albi pe 
care nu-i vrem în juriu. Dacă le întinăm numele cum 
trebuie, atunci Drummond va face tot ce-i stă în putinţă să 
scape de ei. 

— Ce zici de Dermont King? întreb. 

— Bun. A aruncat o dată pe uşă un agent de asigurări. l- 
aş da nota nouă, pe lista noastră. 

— Dar Perotti? 

— Un tip pe cinste. Nu-i venea să creadă că o societate 
de asigurări a ucis un om. E cu noi. 

— Jan DecCell? 

Îşi foşneşte din nou hârtiile. 

— Să vedem. O doamnă foarte drăguță, nu prea 
vorbăreaţă. Cred că s-a cam temut că nu e corect ce facem 
sau ceva de genul asta. Am discutat despre societăţile de 
asigurări şi i-am spus că Marele Profit valorează patru sute 
de milioane. Cred că va fi alături de noi. Dă-i un cinci. 

Abia mă abţin să nu izbucnesc în râs. Strâng receptorul 
tare în mână. 

— Dar despre RaTilda Browning, ce-ai aflat? 

— O negresă radicală. Nu ţine cu albii. M-a dat pe uşă 

437 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


afară. Lucrează la o bancă de negri. N-o să ne dea o para 
chioară. 

Urmează o pauză lungă, în care Deck îşi foşneşte hârtiile. 

— Tu ce-ai aflat? mă întreabă într-un târziu. 

— Am găsit-o pe Esther Samuelson acasă, acum vreo 
oră. O doamnă tare plăcută, de vreo şaizeci de ani. Am stat 
mult de vorbă despre Dot şi cât de îngrozitor este să-ţi 
pierzi un copil. E cu noi. 

Răposatul soţ al lui Esther Samuelson a fost funcţionar 
superior la Camera de Comerţ ani întregi. Mi-a spus Marvin 
Shankle. Nu cred că ar fi bună în niciun proces. Drummond 
o să facă din ea ce vrea. 

— După aceea, l-am găsit pe Nathan Butts la el, la birou. 
A rămas cam surprins că sunt avocat în cazul acesta, dar s- 
a abținut. Urăşte societăţile de asigurări. 

Cred că lui Drummond i s-a oprit respiraţia. Numai 
gândul că eu, avocatul, şi nu trimisul meu, mă apuc să 
mişun pe la potenţialii juraţi, ajunge ca să-i provoace un 
stop cardiac. Dar şi-a dat seama că e cu mâinile legate. 
Orice reacţie din partea lui l-ar da de gol că îmi ascultă 
telefonul. Ar zbura imediat din barou. Probabil că ar fi chiar 
condamnat. 

Singura lui soluţie este să rămână liniştit şi să încerce să- 
i evite pe oamenii ăştia despre care vorbesc. 

— Mai avem câţiva, spun eu. Hai să-i abordăm până la 
zece, după care ne întâlnim aici. 

— Bine, zice Deck obosit. 

Acum îşi joacă rolul ceva mai bine. Terminăm 
convorbirea şi după vreo cincisprezece minute, sună 
telefonul. 

— Cu Rudy Baylor, vă rog. 

— La telefon. 

— Sunt Billy Porter. Aţi trecut astăzi pe la magazin. 

Billy Porter e un bărbat alb, poarta cravată şi la serviciu 
şi conduce un atelier auto din vestul oraşului. Nu l-am cotat 
prea bine pe lista noastră. Nu-l vrem în juriu. 

— Da, domnule Porter. Vă mulţumesc că m-aţi sunat. 

438 


- JOHN GRISHAM - 


De fapt, e Butch. A fost de acord să ne ajute în farsa 
noastră. E împreună cu Deck, înghesuindu-se, probabil, 
într-o cabină telefonică, încercând să-şi ţină râsul. Butch s-a 
dus la atelierul auto, ca să fie mai convingător, şi a vorbit 
cu Porter despre un set de cauciucuri. |Incearcă din 
răsputeri să-i imite vocea. Oricum, nu se vor mai întâlni 
vreodată. 

— Ce doriţi? întreabă hotărât Bill/Butch. 

l-am spus să pară respingător, apoi să-şi revină. 

— Da, e vorba de proces, ştiţi, cel pentru care aţi primit 
citaţie. Eu sunt unul dintre avocaţi. 

— E legal să stăm de vorbă? 

— Bineînţeles, dar să nu spuneţi nimănui despre asta. 
Ştiţi, eu o reprezint pe doamna aceea al cărui fiu a fost ucis 
de o societate de asigurări, care se numeşte Marele Profit. 

— Ucis? 

— Da. Băiatul avea nevoie de o operaţie, dar societatea 
respectivă i-a făcut o porcărie şi nu i-a plătit tratamentul. A 
murit acum aproape trei luni, de leucemie. De aceea i-am 
dat în judecată. Avem mare nevoie de ajutorul 
dumneavoastră, domnule Porter. 

— Îngrozitor! 

— E cazul cel mai cumplit pe care l-am întâlnit vreodată 
şi, credeţi-mă, am văzut o groază în viaţa mea. Şi sunt 
vinovaţi ca dracu’, domnule Porter, vă rog să mă iertaţi că 
mă exprim aşa. Ne-au oferit deja două sute de mii de 
dolari, ca să ne înţelegem, dar noi cerem cu mult mai mult. 
Noi vrem o despăgubire punitivă, aşa că avem nevoie de 
ajutor. 

— Şi voi fi ales? Ştiţi, nu prea pot lipsi de la lucru. 

— Voi alege doisprezece oameni din şaptezeci, asta-i tot 
ce vă pot spune. Vă rog să încercaţi să ne ajutaţi. 

— Bine, voi face tot posibilul. Dar aş prefera să nu 
particip, înţelegeţi? 

— Da, domnule. Vă mulţumesc. 


Deck vine la birou, unde mâncăm câte un sandviş. Pleacă 
439 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


de două ori în seara aceasta şi mă sună de fiecare dată. 
Mai vehiculăm vreo câteva nume ale unor oameni asupra 
cărora am convenit dinainte şi care abia aşteaptă să-i 
pedepsească pe cei de la Marele Profit. Dăm impresia că 
umblăm amândoi pe străzi, încâlcind nişte principii etice 
pentru care am putea zbura pentru totdeauna din barou. ŞI 
toată tărăşenia aceasta lunecoasă are loc chiar cu o seară 
înainte de întrunirea pentru alegerea juriului! 

Dintre toţi acei oameni necunoscuţi care se vor prezenta 
la examinare, noi am reuşit să „aranjăm” o treime. Şi i-am 
ales cu grijă, pe cei de care ne temem cel mai mult. 

Pun pariu că Leo Drummond nu pune geană pe geană în 
noaptea asta. 


440 


- JOHN GRISHAM - 


42 


Primele impresii sunt hotărâtoare. Juraţii sosesc între opt 
şi jumătate şi nouă. Intră nervoşi pe uşile acelea duble de 
lemn, apoi o iau pe culoarul dintre bănci, uitându-se lung, 
holbându-se chiar împrejur. Pentru mulţi, e prima vizită pe 
care o fac într-un tribunal. Stau împreună cu Dot la un 
capăt al mesei noastre, uitându-ne cum se umplu lojele cu 
juraţi. Stăm cu spatele la bară. Nu am în faţă decât o 
agendă juridică. Deck stă pe un scaun de lângă boxa 
juriului, departe de noi. Dot şi cu mine vorbim în şoaptă, 
încercând să zâmbim. În stomacul meu se zbat mii de 
fluturi înnebuniţi. 

Prin contrast, dincolo de culoar, masa apărării e 
înconjurată de cinci bărbaţi serioşi în costume negre, cu 
teancuri întregi de hârtii în faţă. 

Mă gândesc la lupta dintre David şi Goliath care începe 
acum. Primul lucru pe care îl vede juriul la mine este că 
sunt singur, neînarmat şi neajutorat. Biata mea clientă e 
pirpirie şi amărâtă. Nu suntem potriviţi cu bogătaşii din 
partea cealaltă. 

Acum, după terminarea cercetărilor, observ ce inutil e să 
ai cinci avocaţi în apărare. Şi încă ce avocaţi! Mă uimeşte 
că Drummond nu-şi dă seama cât de ameninţători arată în 
faţa juriului. Imediat se poate bănui că clientul său e 
vinovat de ceva. Altfel, de ce să folosească cinci avocaţi, 
împotriva unui debutant? 

În dimineaţa aceasta au refuzat să stea de vorbă cu 
mine. Păstrăm distanţa, dar rânjetele şi pufniturile 
dispreţuitoare îmi dovedesc că au aflat de „contactul” meu 
direct cu juraţii. Sunt şocaţi şi dezgustaţi şi nu ştiu ce 
atitudine să ia. Cu excepţia furtului de bani de la un client, 
abordarea potenţialilor juraţi reprezintă, probabil, cel mai 
grav păcat pe care îl poate comite un avocat. Are aceeaşi 
gravitate cu aceea a punerii sub observaţie a telefonului 
adversarului. Arată ca nişte proşti în încercarea lor de a 


441 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


părea indignaţi. 

Un funcţionar îi îndrumă şi îi aşază la întâmplare în faţa 
noastră. Din nouăzeci şi doi de oameni câţi au fost înscrişi 
pe listă, s-au prezentat numai şaizeci şi unu. Pe unii poate 
nu i-au găsit. Doi au murit. Câţiva pretind că sunt bolnavi. 
Trei s-au scuzat pe motive de vârstă. Kipler i-a mai absolvit 
pe câţiva din considerente personale. În timp ce aprodul le 
strigă numele, eu iau notite. Mă simt de parcă i-aş 
cunoaşte pe oamenii aceştia de luni de zile. Numărul şase e 
Billy Porter, directorul de la atelierul auto, care m-a sunat, 
chipurile, aseară. Sunt curios să văd ce-o să-i facă 
Drummond. 

Din partea Marelui Profit s-au prezentat Jack Underhall şi 
Kermit Aldy. S-au aşezat în spatele lui Drummond şi a 
echipei sale. În ochii juraţilor se oglindesc şapte chipuri 
severe. Invioraţi-vă, băieţi! Eu îmi păstrez o expresie senină 
pe faţă. 

Intră Kipler şi se ridică toată lumea. Declară şedinţa 
deschisă. Le urează bun venit posibililor juraţi şi le ţine un 
scurt discurs asupra sarcinilor care le revin şi asupra 
importanţei de a fi un bun cetăţean. Apoi îi întreabă dacă 
vrea să fie cineva absolvit de sarcină pe motive serioase şi 
se ridică vreo câteva mâini. li instruieşte să se apropie pe 
rând de bară şi să-şi rostească scuzele cu voce scăzută. 
Patru dintre cei cinci înalţi funcţionari din corporaţii îi spun 
judecătorului păsul în şoaptă. Nu mă surprinde deloc că le 
aprobă să plece. 

Operaţiunea aceasta durează, dar ni se dă astfel 
posibilitatea să studiem grupul din faţa noastră. După cum 
s-au aşezat, probabil că nu vom trece de rândul al treilea, 
adică de treizeci şi şase de oameni. lar noi avem nevoie 
numai de doisprezece juraţi, plus două rezerve. 

In bănci, chiar în spatele mesei apărării, observ două 
persoane străine bine îmbrăcate. Presupun că sunt 
consilieri în materie de juraţi. Nu-i pierd din ochi pe oamenii 
din faţa noastră. Mă întreb ce impact a avut micul nostru 
complot asupra studiului lor psihologic. Ha, ha, ha! N-au 

442 


- JOHN GRISHAM - 


mai avut în viaţa lor de-a face cu doi ticăloşi care cu o 
seară înainte de alegerea juriului, umblau să încerce să-i 
influenţeze pe posibilii membri. 

Domnul judecător mai scuză vreo şase, aşa că au rămas 
cincizeci. După aceea, face o scurtă prezentare a cazului 
nostru şi a celor două părţi în conflict. Buddy nu e în sală. 
Buddy e în Fairlane, acasă la el. i 

Kipler începe apoi să pună întrebări serioase. li somează 
pe juraţi să ridice mâna, dacă au ceva de răspuns. 
Cunoaşte cineva vreuna din părţi, pe avocaţi, sau pe 
martori? Au polite de la Marele Profit? Sunt implicaţi în 
vreun conflict legal? Au dat vreodată în judecată o 
societate de asigurări? 

Câţiva răspund. Ridică mâna, apoi se ridică ei înşişi şi îi 
vorbesc judecătorului. Sunt emoţionaţi, dar după ce iau 
cuvântul câţiva, gheaţa e spartă. Cineva face o remarcă 
hazlie şi toată lumea se înviorează. Din când în când, îmi 
spun că locul meu este aici, că sunt avocat şi sunt în stare 
să mă descurc. Bineînţeles, nu-mi rămâne decât să deschid 
gura. 

Kipler mi-a dat o listă a întrebărilor sale şi va afla orice 
doresc eu să ştiu. Nu-i nimic ilegal în asta. l-a dat aceeaşi 
lista şi lui Drummond. 

Îmi fac notite, mă uit la oameni, ascult cu atenţie tot ce 
se spune. Deck face acelaşi lucru. Nu e frumos, dar îmi 
pare foarte bine că juraţii nu ştiu că el e cu mine. 

Partea cu întrebările e plictisitoare. După două ore, Kipler 
termină. Mi se pune iar un nod în gât. E timpul ca Rudy 
Baylor să-şi spună primul cuvânt într-un proces adevărat. 
Va fi o înfăţişare scurtă. 

Mă ridic, mă duc la bară, le surâd cald şi rostesc 
cuvintele pe care le-am repetat de o mie de ori: 

— Bună dimineaţa. Mă numesc Rudy Baylor şi reprezint 
familia Black. 

Până aici e bine. După două ore de pisălogeală, oamenii 
aşteaptă şi altceva. Îi privesc cald, cu sinceritate. 

— Până acum, domnul judecător Kipler v-a pus o mulţime 

443 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


de întrebări importante. A abordat toate aspectele care mă 
interesau şi pe mine, aşa că nu voi pierde vremea. De fapt, 
nu am decât o singură întrebare. Se gândeşte cineva dintre 
dumneavoastră că ar avea vreun motiv pentru care nu ar 
putea face parte din acest juriu, în cazul de faţă? 

Nici nu mă aşteptam sa mi se răspundă. Se tot uită la 
mine de două ore şi eu nu vreau decât să-i salut, să le mai 
zâmbesc puţin şi s-o scurtez cât pot de mult. Puţine lucruri 
sunt mai rele pe lumea asta decât un avocat vorbă-lungă. 
În plus, am simţământul că Drummond îi va plictisi destul. 

— Vă mulţumesc, zic eu surâzând, apoi mă întorc spre 
bară şi rostesc cu voce puternică: Efectivul de juraţi mi se 
pare foarte bun, domnule judecător. 

Mă întorc apoi la locul meu şi o bat uşor pe umăr pe Dot, 
în timp ce mă aşez. N 

Drummond se ridică repede în picioare. Incearcă să pară 
calm şi afabil, dar clocoteşte. Se prezintă şi începe să 
vorbească despre clientul său şi de faptul că Marele Profit 
este o companie mare cu un bilanţ financiar pozitiv. Acesta 
nu este un motiv pentru care să fie pedepsită, nu-i aşa? Va 
influenţa lucrul acesta pe vreunul dintre dumneavoastră? 
Se apucă să argumenteze motivele pentru care susţine 
inutilitatea acestui caz. Riscă să fie oprit. Nu ştiu sigur dacă 
n-ar trebui să mă opun. Mi-am jurat să n-o fac decât atunci 
când sunt sigur că am dreptate. Şirul acesta de întrebări e 
foarte eficient. Dulceaţa glasului său cerşeşte încrederea. 
Părul grizonat inspiră înţelepciune şi experienţă. 

Se mai ocupă de încă două chestiuni, fără vreo reacţie 
din partea juriului. Pregăteşte terenul. Deodată, porneşte la 
atac. 

— Vă voi pune acum cea mai importantă întrebare din 
ziua de astăzi, zice el cu gravitate. Vă rog să mă ascultați 
cu multă atenţie. Este absolut hotărâtor ceea ce vă întreb. 

Urmează o pauză lungă, teatrală. Inspiră adânc. 

— A fost cineva dintre dumneavoastră contactat în 
legătură cu acest caz? 

Cei prezenţi rămân perfect nemişcaţi, în vreme ce 

444 


- JOHN GRISHAM - 


cuvintele lui plutesc prin sală şi ajung la urechile oamenilor. 
Sună mai degrabă a acuzaţie decât a întrebare. Arunc o 
privire spre masa apărării. Hill şi Plunk se uită lung la mine. 
Morehouse şi Grone îi urmăresc pe jurati. 

Drummond rămâne stană de piatră vreo câteva secunde, 
gata să se repeadă la prima persoană care va avea destul 
curaj să ridice mâna şi să zică: „Da, avocatul reclamantului 
a trecut aseară pe la mine!” Drummond ştie că asta 
urmează, e foarte sigur! Va descoperi adevărul, ne va da 
de gol, pe mine şi pe partenerul meu paraavocat, va cere 
să fiu admonestat, sancţionat şi, în ultima instanţă, dat 
afară din barou. Cazul va fi amânat ani întregi. Asta se va 
întâmpla acum! a 

Dar curând îi cad umerii. Oftează adânc. Aştia nu sunt 
decât o gloată de mincinoşi prăpădiţi! 

— Este un lucru foarte important, zice el. Trebuie să ştim. 

În glas îi tremură disperarea. 

Nimic. Nicio mişcare. Dar toţi se uita fix la Drummond, iar 
el îi face să se simtă jenaţi. Aşa, mai departe, barosane! 

— Sa vă întreb altfel, zice el cu glas îngheţat. A avut 
cineva dintre dumneavoastră vreo discuţie cu domnul 
Baylor sau cu domnul Deck aici, de faţă? 

Mă ridic în picioare. 

— Mă opun, domnule judecător! E o absurditate! 

Kipler e gata-gata să sară peste bară. 

— Se aprobă. Ce faceţi dumneavoastră aici, domnule 
Drummond? 

Kipler urlă direct în microfon de se zguduie pereţii. 

Drummond se întoarce spre bară. 

— Domnule judecător, avem motive să credem că acest 
efectiv de juraţi a fost abordat. 

— Da, şi mă acuzaţi pe mine! zic eu mânios. 

— Nu înţeleg ce vreţi să faceţi, domnule Drummond, zice 
Kipler. 

— Poate ar fi bine să discutăm în birou, zice Drummond, 
fixându-mă cu privirea. 

— Să mergem, atunci, i-o retez eu, arătându-mă gata de 

445 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


luptă. 
— O scurtă pauză, îi spune Kipler aprodului sau. 


Mă aşez împreună cu Drummond în faţa judecătorului. 
Ceilalţi avocaţi de la Trent & Brent stau în spatele nostru. 
Kipler e foarte contrariat. 

— Aţi face bine să-mi expuneţi motivele, îi spune el lui 
Drummond. 

— Acest efectiv de juraţi a fost corupt, zice avocatul. 

— De unde ştiţi? 

— Nu pot să vă spun. Dar ştiu foarte sigur. 

— Nu vă jucaţi cu mine. Vreau dovezi. 

— Nu pot să spun, domnule judecător, pentru că sunt 
informaţii confidenţiale. 

— Prostii! Spuneţi-mi! 

— E-adevărat, domnule judecător! 

— Mă acuzaţi pe mine? îl întreb eu. 

— Da. 

— Cred că nu sunteţi în toate minţile! 

— Aveţi un comportament cam ciudat, domnule 
Drummond, zice judecătorul. 

— Cred că pot dovedi totul, zice el băţos. 

— Cum? 

— Lăsaţi-mă să interoghez efectivul. Adevărul va ieşi la 
lumină. 

— Până acum, nici n-au mişcat. 

— Păi, abia am început. 

Kipler reflectează un moment. După ce se termină 
procesul, am să-i povestesc tot. 

— Aş dori să vorbesc cu fiecare jurat în parte, zice 
Drummond. 

Lucrul acesta nu se face, de obicei, dar e la discreţia 
judecătorului. 

— Ce zici de asta, Rudy? 

— N-am nimic împotrivă. 

Personal, abia aştept să-l văd pe Drummond cum îi pune 
la frigare pe cei aşa-zis compromişi. 

446 


- JOHN GRISHAM - 


— N-am nimic de ascuns. 

Vreo doi rahaţi din spatele nostru tuşesc semnificativ. 

— Foarte bine. E cazul dumneavoastră. Numai să nu 
săriţi peste cal. 


— Ce naiba aţi făcut acolo? mă întreabă Dot când mă 
întorc lângă ea, la masă. 

— Chestiuni avocăţeşti, îi şoptesc eu. 

Drummond se apropie de bară. Juraţii îl privesc cu foarte 
multă suspiciune. 

— Aşa cum vă spuneam, e foarte important să spuneţi 
dacă aţi fost contactaţi de cineva şi dacă aţi vorbit despre 
cazul acesta. Vă rog să ridicaţi mâna, dacă s-a întâmplat 
aşa ceva. 

Parcă e un învăţător la clasa întâi. Nu ridică nimeni 
mâna. 

— E o chestiune foarte serioasă, atunci când un juriu este 
contactat de un avocat implicat în cazul respectiv, direct 
sau prin intermediari. De fapt, repercusiunile pot fi deosebit 
de severe, atât pentru cel care a făcut-o, cât şi pentru 
juratul respectiv, daca nu raportează. 

Tonul este deosebit de ameninţător. Nu se ridică nicio 
mână. Nu mişcă nimeni. Nu sunt decât nişte oameni care 
nu mai au mult până se vor enerva puternic. 

Se mişcă de pe un picior pe altul, îşi freacă bărbia şi se 
repede la Billy Porter. 

— Domnule Porter, zice el, cu voce gravă, făcându-l pe 
Billy să încremenească. 

Omul se ridică, dă din cap şi obrajii i se fac roşii ca focul. 

— Domnule Porter, vă voi pune o întrebare directă. V-aş 
fi recunoscător dacă mi-aţi răspunde sincer. 

— Dacă îmi veţi pune o întrebare cinstită, vă voi 
răspunde la fel, zice Porter mânios. 

E genul de om care se enervează repede. După mine, l- 
aş lăsa în plata Domnului. 

Drummond se opreşte o clipă, apoi atacă mai departe: 

— Da, domnule Porter. Aţi avut sau nu o conversaţie 

447 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


telefonică, aseară, cu domnul Rudy Baylor? 

Mă ridic, îmi desfac braţele, mă uit fără nicio expresie la 
Drummond de parcă aş fi complet nevinovat, iar el şi-a ieşit 
din minţi. Dar nu rostesc niciun cuvânt. 

— La naiba! Bineînţeles că nu! zice Porter şi obrajii i se 
îmbujorează şi mai tare. 

Drummond se apleacă peste balustradă, strângând 
puternic bara groasă de mahon cu mâinile. Se uită fix la 
Billy Porter, care stă în rândul din faţă, la niciun metru şi 
jumătate de el. 

— Sunteţi sigur, domnule Porter? îl somează el. 

— La naiba! Sunt foarte sigur! 

— Eu cred că aţi stat de vorbă, zice Drummond, 
pierzându-şi controlul. 

Înainte să apuc să mă opun şi Kipler să-l pună la punct, 
domnul Porter ţâşneşte de pe locul său şi se aruncă asupra 
marelui Leo E Drummond. 

— Pe mine să nu mă faci mincinos, licheaua naibii! strigă 
Porter, apucându-l pe Drummond de beregată. 

Drummond cade peste balustradă şi îi văd pantofii 
zburând prin aer. Femeile încep să ţipe. Juraţii sar de la 
locurile lor. Porter l-a încălecat pe Drummond care se 
zbate, dă din picioare şi încearcă să tragă şi el un pumn. 

T. Pierce Morehouse şi M. Alec Plunk Junior ţâşnesc de pe 
scaunele lor şi ajung primii la locul încăierării. Ceilalţi îi 
urmează. Aprodul apare şi el repede. Doi dintre bărbaţii din 
juriu încearcă să-i despartă. 

Rămân la locul meu, desfătându-mă cât pot cu scena din 
faţa ochilor. Kipler ajunge şi el acolo, chiar în momentul în 
care Porter e luat pe sus, iar Drummond se ridică în 
picioare. Cei doi bătăuşi au fost despărțiți şi nu mai există 
niciun pericol. Cineva îi găseşte pantoful lui Drummond sub 
o bancă şi i-l înapoiază. Leo îşi scutura hainele, uitându-se 
cu teamă la Porter. Acesta e pus la punct şi aşezat la locul 
lui. 

Consilierii în materie de juraţi sunt şocaţi. Modelele lor 
psihologice computerizate au sărit în aer. Toate teoriile 

448 


- JOHN GRISHAM - 


sofisticate s-au dus naibii. În acest moment, au devenit 
total inutili. 


După o scurtă pauză, Drummond depune o moţiune 
formală, ca să se renunţe la întregul efectiv de juraţi. Kipler 
refuză. 

Domnul Billy Porter e eliberat din juriu şi pleacă precum 
o furtună. Cred că nu s-a răcorit destul cu Drummond. Sper 
că îl aşteaptă la ieşire ca să termine ce-a început. 


Ne petrecem începutul  după-amiezii în biroul 
judecătorului discutând componenţa juriului. Drummond şi 
banda lui îi refuză categoric pe toţi cei pe care i-am numit 
în seara trecută la telefon. Sunt convinşi că am ajuns într- 
un fel sau altul la oamenii aceştia şi i-am convins să nu 
sufle o vorbă. Sunt atât de plini de fiere, încât nici nu se 
uită la mine. 

Rezultatul e juriul viselor mele. Şase negrese, toate 
mame. Doi negri, unul absolvent de colegiu, celălalt fost 
şofer de camion, acum şomer. Trei bărbaţi albi, dintre care 
doi sindicalişti. Celălalt locuieşte la numai patru străzi de 
familia Black. O femeie albă, soţia unui important agent de 
vânzări imobiliare. N-am putut s-o evit, dar nu mă 
îngrijorează. Pentru obţinerea unui verdict, e nevoie de 
nouă din doisprezece. 

Kipler îi convoacă la patru după-amiaza şi îi pune să jure. 
Le spune că procesul va începe peste o săptămână. Nu au 
voie să vorbească despre caz cu nimeni. Apoi face ceva 
care mă umple de spaimă, dar după o secundă găsesc 
ideea formidabilă. Ne cere atât mie, cât şi lui Drummond, 
să facem câteva comentarii, daca vrem, în faţa juriului, fără 
a fi consemnate, absolut neoficiale. Să le prezentăm cazul 
pe scurt. Nimic deosebit. 

Eu, unul, nu mă aşteptam la una ca asta, mai ales pentru 
că n-am mai auzit aşa ceva. În fine, mă scutur de toată 
frica, şi mă prezint în faţa lojei juriului. Le povestesc puţin 
despre Donny Ray, despre poliţă şi le explic de ce credem 

449 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


noi că Marele Profit a greşit. Termin în cinci minute. 

Drummond se apropie de lojă şi până şi un orb ar 
observa neîncrederea pe care a sădit-o în inima celor de- 
acolo. Îşi cere scuze pentru incidentul de adineauri, dar dă 
vina prosteşte pe Porter. Ce tupeu! Işi prezintă versiunea 
lui în legătură cu faptele, zice că-i pare rău de moartea lui 
Donny Ray, dar a sugera că clientul lui e vinovat pentru 
asta e o aberaţie. 

Îi urmăresc pe băieţii de la Trent & Brent şi văd cât sunt 
de speriaţi. Toate faptele îi incriminează. Juriul e al 
reclamantului. Judecătorul le e duşman. lar steaua lor nu 
numai că şi-a pierdut orice credibilitate în faţa juriului, dar 
a şi încasat-o zdravăn. 

Kipler ne dă drumul şi juraţii pleacă acasă. 


450 


- JOHN GRISHAM - 


43 


La şase zile după alegerea juriului şi cu patru înainte de 
începerea procesului, Deck primeşte un telefon la birou de 
la un avocat din Cleveland, care vrea să discute cu mine. 
Intru imediat la bănuieli, pentru că nu cunosc nici măcar un 
avocat din Cleveland şi nu stau de vorbă cu tipul decât 
până îi aflu numele. Asta îmi ia vreo zece secunde, apoi 
întrerup convorbirea chiar în mijlocul frazei şi încep să 
boscorodesc cum că am fi fost deconectaţi. Mereu se 
întâmplă aşa, în ultima vreme, îi spun eu lui Deck, destul de 
tare, ca să se audă în receptor. Scoatem din priză toate 
cele trei telefoane din birou şi alerg în stradă spre maşină. 
Butch mi-a controlat telefonul din maşina şi n-a găsit niciun 
microfon. Sun la informaţii, apoi îl caut pe avocatul din 
Cleveland. 

Se dovedeşte a fi o conversaţie extrem de importantă. 

Se numeşte Peter Corsa. Specialitatea lui este legislaţia 
muncii şi discriminările de angajare de toate felurile şi o 
reprezintă pe o tânăra doamna, Jackie Lemancyzk. A ajuns 
la biroul lui după ce a fost concediata de la Marele Profit 
fără vreun motiv aparent, şi încearcă acum să obţină o 
despăgubire. Contrar celor aflate de mine, doamna 
Lemancyzk nu a plecat din Cleveland. Stă într-un 
apartament nou, iar telefonul ei e dat la secret. 

Îi povestesc lui Corsa că am dat zeci de telefoane la 
Cleveland, dar n-am reuşit s-o găsim pe Jackie Lemancyzk. 
Richard Pellrod, unul dintre băieţii de-acolo, mi-a spus că s- 
a întors la ea acasă, undeva, în Indiana de sud. 

— Nu-i adevărat, zice Corsa. N-a părăsit niciodată 
Clevelandul, deşi s-a tot ascuns. 

Începe să-mi povestească o istorie scandaloasă, iar Corsa 
nu sare peste niciun amănunt. 

Clienta lui a avut legături sexuale cu mai mulţi dintre 
şefii ei de la Marele Profit. Mă asigură că e foarte drăguță. 
Promovarea şi salariul ei depindeau de cât de dispusă se 


451 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


arăta să cadă la aşternut. La un moment dat, a ajuns 
expert principal la departamentul de cereri, singura femeie 
care a atins această poziţie, dar a fost retrogradată când a 
rupt relaţiile cu vicepreşedintele respectivului 
compartiment, Everett Lufkin. Acesta s-a dovedit a nu fi 
decât o nevăstuică cu înclinații spre perversiuni sexuale. 

Sunt de acord că tipul nu e decât o nevăstuică. L-am 
tinut pentru depoziţie patru ore şi săptămâna viitoare am 
să-l încolţesc în boxa martorilor. 

Procesul lor va avea ca obiect hărţuirea sexuală şi alte 
practici legate de asta, dar ea ştie şi o mulţime de lucruri 
despre rufele murdare de la departamentul cereri. S-a 
culcat cu vicepreşedintele de acolo! Corsa prevede că se 
vor intenta o mulţime de procese. 

În final, arunc marea întrebare: 

— Vrea să vină la procesul meu? 

Nu ştie. Poate. Numai că e tare speriată. Oamenii aceia 
au bani. Acum e sub îngrijire medicală. Se simte extrem de 
deprimată. 

E de acord să vorbesc cu ea la telefon şi stabilim o 
convorbire pentru diseară târziu, de la mine de-acasă. li 
spun că nu e bine să mă mai sune la birou. 


Mi-e imposibil să mă mai gândesc la altceva decât la 
proces. Când Deck nu e la birou, mă plimb încolo şi-ncoace 
vorbind singur, spunându-le juraţilor cât de ticăloşi sunt cei 
de la Marele Profit, interogându-le oamenii, punându-le 
întrebări blânde lui Dot şi lui Ron şi doctorului Kord, 
susţinându-mi pledoaria finală, încă mi-e greu să cer juriului 
un verdict de zece milioane daune punitive. Poate dacă aş 
avea cincizeci de ani, aş fi judecat sute de cazuri şi-aş şti ce 
naiba fac, atunci poate aş avea dreptul să cer juriului atâta 
bănet. Dar pentru un novice care a terminat facultatea 
doar de nouă luni, aşa ceva pare ridicol. 

Cu toate acestea, am s-o fac. Am să cer aceşti bani la 
mine în birou, în maşina şi mai ales acasă, la două noaptea, 
când nu pot să dorm. Le vorbesc acestor doisprezece 

452 


- JOHN GRISHAM - 


oameni, acestor douăsprezece chipuri cărora le pot atribui 
acum şi un nume, iar oamenii aceştia minunat de cinstiţi 
mă ascultă, dau din cap şi abia aşteaptă să ajungă în sala 
de judecată, să-mi facă dreptate. 

Sunt foarte aproape de adevăr, gata să-i distrug pe cei 
de la Marele Profit la tribunal şi fac eforturi mari să-mi 
controlez aceste gânduri. Fir-ar să fie, mi-e cumplit de 
greu! Faptele, juriul, judecătorul şi, pe de altă parte, 
adversarii. E vorba de o mulţime de bani. 

N-are cum să meargă totul ca pe roate. 


Vorbesc cu Jackie Lemancyzk o oră. Are momente când e 
puternică şi plină de forţă, altele când abia îşi poate aduna 
gândurile. N-a vrut să se culce cu toţi bărbaţii aceia, îmi 
spune ea mereu, dar a fost singura cale prin care putea să 
avanseze. E divorțată şi are doi copii. E de acord să vina la 
Memphis. Mă ofer să-i plătesc avionul şi celelalte cheltuieli. 
Reuşesc să-i spun toate acestea calm, sigur pe mine, de 
parcă firma mea ar fi plină de bani. Mă face să-i promit că, 
dacă depune mărturie, cei de la Marele Profit să nu ştie 
nimic, până în momentul apariţiei sale. 

E speriată de moarte. Cred că o surpriză ca asta ar fi 
minunată. 


La sfârşit de săptămână, ne mutam efectiv la birou. Nu 
ne ducem acasă decât să tragem câte un pui de somn, 
după care ne întoarcem la firmă să mai lucrăm. 

Rarele mele momente de relaxare se datorează lui 
Tyrone Kipler. li mulţumesc în gând de o mie de ori că a 
ales juriul cu o săptămână înainte de proces şi că mi-a 
permis să le adresez câteva remarci fără pregătire. Pentru 
mine, juriul constituia marea necunoscută, un element de 
care mă temeam foarte mult. Acum le ştiu numele şi 
chipurile şi-am stat de vorbă cu ei, fără agenda juridică în 
mână. Le sunt simpatic. Şi nu-l pot înghiţi pe adversarul 
meu. 

Oricât de experimentat aş fi, cred din toată inima că 

453 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


judecătorul Kipler mă va salva de mine însumi. 

Pe la miezul nopţii, duminică, îmi iau la revedere de la 
Deck. Când ies de la birou, începe să ningă uşor. La 
Memphis, o ninsoare uşoara înseamnă închiderea şcolilor şi 
a firmelor de stat pentru o săptămână. Primăria nu dispune 
de pluguri de zăpadă. In secret, îmi doresc să ningă. Poate 
se amână înfăţişarea de mâine. Pe de altă parte însă, vreau 
să se termine odată. 

Când ajung acasă, zăpada s-a oprit. Beau două beri calde 
şi mă rog să adorm. 


— Aveţi probleme preliminare? ne întreabă Kipler. 

Stau alături de Drummond. Ne uităm amândoi la domnul 
judecător. Am ochii înroşiţi după o noapte albă, mă doare 
capul şi mă gândesc la o mie de lucruri deodată. 

Mă surprinde când îl văd pe Drummond la fel de obosit. 
Pentru un tip care îşi petrece viaţa prin tribunale, arată 
îngrozitor de prăbuşit. Foarte bine. Sper că a lucrat şi el 
toată duminica. 

— Nu mă pot gândi la nimic, zic eu. 

Nu-i nicio surpriză. La micile şedinţe de genul acesta, 
rareori am de adăugat ceva. 

Drummond dă şi el din cap, în semn că nu. 

— Am putea să cădem de acord asupra costului unui 
transplant de măduvă? ne întreabă Kipler. Dacă da, îl 
putem elimina pe Gaskin ca martor. Se pare că suma este 
de o sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari. 

— N-am nimic împotrivă, zic eu. 

Avocaţii apărării câştigă mai mult, dacă se fixează o 
sumă mai mică, dar Drummond n-are niciun interes, în 
acest caz. 

— Mi se pare rezonabil, rosteşte el indiferent. 

— Aceasta înseamnă da? întreabă Kipler tăios. 

— Da. 

— Mulţumesc. Şi ce părere aveţi despre celelalte costuri? 
Ar mai fi vorba de douăzeci şi cinci de mii de dolari. Am 
putea cădea de acord că solicitarea s-a ridicat la o sumă 

454 


- JOHN GRISHAM - 


aproximativa de două sute de mii? Ce ziceţi? 

Nu-l slăbeşte pe Drummond din ochi. 

— N-am nimic împotrivă, zic eu şi sunt sigur că asta Îl 
scoate din sărite pe adversarul meu. 

— Da, spune Drummond. 

Kipler scrie ceva în agenda lui juridică. 

— Vă mulţumesc. Mai aveţi ceva de adăugat, înainte să 
începem? Poate vă gândiţi la o înţelegere. 

— Domnule judecător, zic eu cu fermitate. În numele 
clientei mele, accept o înţelegere pentru un milion două 
sute de mii de dolari. 

Am plănuit acest lucru cu mult înainte. 

Avocaţii apărării se prefac că sunt şocaţi şi uimiţi oricare 
ar fi propunerea adversarilor, aşa că toţi cei prezenţi încep 
să clatine din cap şi să tuşească. Aud chiar nişte chicote din 
spate. 

— Asta-i treaba ta, zice Drummond acru. 

Fără nicio îndoiala, Leo nu se mai poate stăpâni. La 
începutul acestui caz, era un adevărat domn, care se 
comporta ca atare, atât la tribunal, cât şi în viaţa de zi cu 
zi. Acum se comportă ca un boboc din anul întâi. 

— Aveţi vreo contrapropunere, domnule Drummond? 
întreabă Kipler. 

— Oferta noastră rămâne de două sute de mii de dolari. 

— Foarte bine. Hai să ne punem pe treabă. Aveţi 
cincisprezece minute, ca să vă faceți pledoaria 
introductivă. Bineînţeles, puteţi să vă limitați la şi mai 
puţin. 

Mi-am planificat pledoaria aceasta de zeci de ori, la şase 
minute şi jumătate. 

Sunt poftiţi juraţii, onorata instanţă le urează bun venit, 
le dă câteva instrucţiuni, apoi mă invită să iau cuvântul. 

Dacă sunt pus des în astfel de situaţii, am să-mi dezvolt 
un adevărat talent actoricesc. Dar să lăsăm asta. In clipa 
de faţă, trebuie să mă descurc cu pledoaria. Ţin în mână o 
agendă juridică, mă uit din când în când la notițe şi 
povestesc juriului despre cazul meu. Stau în picioare lângă 

455 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


podium, sperând că arăt ca un adevărat avocat în costumul 
meu nou, cenuşiu. Situaţia îmi e atât de favorabilă, încât nu 
consider necesar să înfloresc faptele. E vorba de o poliţă, 
rata a fost plătită săptămânal, Donny Ray era asigurat, s-a 
îmbolnăvit, după care a fost tras pe sfoară. Motivele morții 
lui sunt clare. Dumneavoastră, juraţii, va trebui să faceţi 
cunoştinţa cu Donny Ray, dar asta numai prin intermediul 
casetei video, pentru că băiatul a murit. Scopul acestui 
proces nu este numai să obţinem de la Marele Profit suma 
pe care o datorează clientului meu, ci şi să-i pedepsim 
pentru răul pe care l-au făcut. E vorba de o corporație 
foarte bogată care îşi scoate banii din rate, dar refuză să 
plătească atunci când i se cere. După depoziţiile martorilor, 
mă voi întoarce, ca să vă rog pe dumneavoastră, juraţii, să 
aprobaţi plata unei sume mari de bani prin care să-i 
pedepsim pe cei de la Marele Profit. 

E foarte important să plantez aceste seminţe în sufletul 
lor încă de la început. Vreau să ştie că vizăm o sumă mare 
şi că Marele Profit merită să fie pedepsită. 

Pledoaria se derulează bine. Nu mă bâlbăâi, nu tremur şi 
nici nu sunt întrerupt de Drummond. Prevăd că Leo n-o să- 
şi mişte fundul de pe scaun cât va ţine procesul, de teama 
admonestărilor lui Kipler în faţa juriului. 

Îmi reiau locul alături de Dot. Suntem absolut singuri la 
masa noastră lungă. 

Drummond se îndreaptă încrezător spre juriu, ţinând în 
mână o copie a poliţei. Rosteşte dramatic: 

— lată polita cumpărată de domnul şi doamna Black. 

La aceste cuvinte, o ridică, să fie văzută de toată lumea. 

— Niciunde în aceasta polita nu scrie că Marele Profit 
trebuie să plătească pentru un transplant. 

Face o pauză mai lungă, ca lumea să perceapă clar ceea 
ce-a spus. Juriul nu îl simpatizează, dar cuvintele lui atrag 
atenţia. 

— Aceasta poliţă costă optsprezece dolari pe săptămână, 
nu se refera la transplantul de măduvă şi, cu toate acestea, 
reclamantul solicită clientului meu două sute de mii de 

456 


- JOHN GRISHAM - 


dolari, probabil că vă daţi seama de ce. Clientul meu a 
refuzat, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva lui Donny 
Ray Black. Nu a fost o chestiune de viaţă şi de moarte, ci 
de ceea ce e scris în poliţă. 

Flutură teatral documentele. 

— Şi nu numai că vor două sute de mii de dolari, dar l-a 
dat în judecată pe clientul meu, cerând despăgubiri 
punitive în valoare de zece milioane. Ei le numesc 
despăgubiri punitive. Eu le-aş zice ridicole. Aceasta e 
lăcomie, pur şi simplu. F 

Şi-a ales o cale cam riscantă. In poliţă sunt excluse 
transplanturile de organe, dar nu se specifică cel de 
măduvă. Cei care au conceput-o, l-au omis, din greşeală. 
Noua poliţă pe care mi-a dat-o Max Leuberg exclude şi 
transplantul de măduvă. _ 

Strategia apărării începe să se contureze. In loc să 
pedaleze cu grijă pe faptul că nişte incompetenţi oarecare 
de la respectiva companie au făcut o greşeală, Drummond 
nu acceptă nimic. Va pretinde că transplanturile de măduvă 
nu sunt lucruri serioase, că reprezintă medicină populară, 
în niciun caz un tratament de rutină pentru vindecarea 
leucemiei acute. 

Vorbeşte ca un doctor despre greutatea de a găsi un 
donator - unul la un milion, în unele cazuri - şi-apoi, despre 
faptul că succesul operaţiei e problematic. La fiecare două 
fraze, repeta: „Nu e trecut în poliţă”. 

Se hotărăşte să-mi forţeze mâna. A doua oară când 
foloseşte cuvântul „lăcomie”, sar în picioare şi mă opun. 
Pledoariile de la începutul proceselor nu se argumentează. 
Acest lucru este lăsat la final. Are voie să spună juriului 
numai despre lucrurile care vor fi demonstrate prin probe 
clare. 

Dragul de Kipler rosteşte: 

— Se admite. 

Primul punct e al meu. 

— Îmi pare rău, onorată instanţă, zice Drummond cu 
sinceritate. 

457 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Începe să vorbească despre martorii săi, cine sunt şi ce 
vor spune. |şi pierde suflul şi-ar face bine să termine în 
zece minute. Dar nu se lasă până când judecătorul îl 
anunţă că sfertul de oră a expirat. Atunci mulţumeşte 
juriului. 

— Să poftească primul martor al domnului Baylor, zice 
Kipler. 

Nici n-am timp să-mi dau seama că mi-e frică. 

Dot Black se îndreaptă emoţionată spre boxa martorilor, 
jură şi se aşază, apoi se uită la jurati. E îmbrăcată într-o 
rochie de bumbac, uzată, dar curată. 

Am scris toată mărturia. l-am dat-o cu o săptămână în 
urmă şi am trecut-o în revistă de zece ori. Eu îi pun 
întrebarea; ea îmi răspunde. E moartă de frică, iar vorbele 
ei sună ca învăţate pe de rost. l-am spus că e normal să fie 
emoţionată. La urma urmei, să ţină seama că juraţii sunt şi 
ei oameni. 

Numele, soţul, familia, locuri de muncă, poliţa, viaţa cu 
Donny Ray înainte de boala, în timpul bolii, până la moarte. 
Se şterge de câteva ori la ochi, dar reuşeşte să-şi păstreze 
cumpătul. l-am spus că ar fi bine să nu plângă. Toată lumea 
poate să-şi închipuie durerea pe care o încearcă. 

Le povesteşte juraţilor despre frustrarea ei, ca mamă, în 
momentul în care şi-a dat seama că nu-i poate oferi fiului ei 
îngrijirea medicală corespunzătoare. Le-a scris şi le-a 
telefonat celor de la Marele Profit de nenumărate ori. Le-a 
scris primarului, senatorilor şi membrilor Congresului, fără 
speranţă, însă. l-a cicălit pe cei de pe la spitale să-i acorde 
asistenţă medicală gratuită. Şi-a organizat prietenii şi 
cunoştinţele să încerce să facă rost de bani, dar totul a 
eşuat lamentabil.  Confirmă  poliţa şi cererea de 
despăgubire, îmi răspunde la întrebări, despre cum a 
cumpărat-o şi despre vizitele săptămânale ale lui Bobby Ott 
care venea să încaseze ratele. 

Ajungem apoi la partea frumoasă. Îi înmânez primele 
şapte scrisori de refuz şi Dot le citeşte juriului. Sună mai 
rău decât îmi închipuiam. Refuz categoric, fără nicio 

458 


- JOHN GRISHAM - 


explicaţie. Departamentul cereri respinge solicitarea pe 
motivul că trebuie confirmarea celor de la garanţii. ŞI 
viceversa. Refuz, invocându-se condiţiile preexistente, tot 
de la cereri. Refuz de la garanţii, pe motivul că Donny Ray 
nu mai era în întreţinerea părinţilor. Refuz de la cereri, pe 
motivul că transplanturile de măduvă nu sunt trecute în 
poliţă şi că, oricum, o asemenea practică e la stadiul de 
experiment, aşa că nu reprezintă o metodă acceptabilă de 
tratament. 

Juraţii îi sorb cuvintele. Toată treaba începe să pută. 

Apoi, Scrisoarea cea Proastă. In timp ce Dot o citeşte, mă 
uit intens la chipurile juraţilor. Mulţi rămân stană de piatră. 
Alţii clipesc fără să le vina să creadă. Câţiva îşi îndreaptă 
privirile spre masa apărării, unde, ciudat, toţi avocaţii se 
uită preocupaţi în jos, meditând. 

După ce termină, în sală se lasă o linişte grea. 

— Te rog s-o mai citeşti o dată, zic eu. 

— Mă opun, zice Drummond, care sare repede în 
picioare. 

— Se respinge, i-o retează Kipler. 

Dot o mai citeşte o dată, acum cu mai multă convingere. 
Aici consider eu să-mi întrerup şirul întrebărilor. Urmează 
Drummond. Ar fi o mare greşeală din partea lui să se 
poarte dur cu ea, chiar m-ar surprinde, dacă ar face-o. 

Începe vag cu întrebări despre posibile asigurări 
anterioare şi la cum a ajuns să cumpere această poliţă. La 
ce s-a gândit când a achiziţionat-o. Dot nu şi-a dorit decât 
să-şi pună familia la adăpost. Atât. Şi tot asta i-a făgăduit şi 
agentul. l-a promis, cumva, că i se va asigura şi vreun 
transplant? 

— Nu m-am gândit la transplant, zice ea. N-am avut 
niciodată nevoie de aşa ceva. 

Câţiva juraţi zâmbesc, fără însă să râdă cineva cu 
adevărat. 

Drummond încearcă s-o încolţească, întrebând-o dacă nu 
s-a gândit la transplantul de măduvă. Ea îi spune întruna că 
nici nu auzise, pe vremea aceea, de aşa ceva. 

459 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Aşadar, nu aţi cerut o poliţă specială pentru asta, nu-i 
aşa? 

— Nu m-am gândit la aceste lucruri când am achiziţionat 
poliţa. Nu voiam decât o asigurare completă. 

Drummond consideră că a câştigat un punct aici, dar 
sunt sigur că juriul va uita curând. 

— Şi de ce aţi dat Marele Profit în judecată pentru zece 
milioane de dolari? o întreabă el. 

O asemenea întrebare pusă la începutul procesului poate 
fi un dezastru, pentru că reclamantul riscă să fie considerat 
lacom. Despăgubirile sunt de obicei nişte sume alese din 
burtă de avocaţi, fără amestecul clientului. În orice caz, eu 
n-am întrebat-o niciodată pe Dot ce daune vrea să cerem. 

Dar mă aşteptam la o asemenea întrebare, pentru că am 
studiat vechile procese ale lui Drummond. Dot e pregătită. 

— Zece milioane, rosteşte ea. 

— Exact, doamnă Black. L-aţi dat în judecată pe clientul 
meu pentru zece milioane de dolari. 

— Numai pentru atât? întreabă ea. 

— Poftim? 

— Am crezut că pentru mai mult. 

— Chiar aşa? 

— Da. Clientul dumneavoastră deţine un miliard de dolari 
şi tot el l-a ucis pe fiul meu. Eu una am avut de gând să-l 
dau în judecată pentru mult mai mult. 

Lui Drummond i se moaie genunchii şi începe să se mute 
de pe un picior pe altul. Continuă totuşi să zâmbească. Ce 
talent! În loc să se ascundă în dosul unei întrebări inocente 
sau să se aşeze la locul lui, face greşeala şi zice: 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu banii, dacă juriul va vota 
verdictul? 

Imaginaţi-vă că trebuie să răspundeţi repede la o 
asemenea întrebare, într-o sala de judecată. Dar Dot e 
pregătită: 

— Am să-i donez Societăţii Americane de Luptă împotriva 
Leucemiei. Până la ultima para. N-am nevoie de banii voştri 
împuţiţi! 

460 


- JOHN GRISHAM - 


— Mulţumesc, zice Drummond şi se aşază repede la 
masa lui. 

În timp ce Dot pleacă din boxa martorilor spre locul ei, 
vreo doi juraţi încep să chicotească. Drummond păleşte. 

— Cum m-am descurcat? şopteşte Dot. 

— l-ai lovit unde-i doare, îi răspund eu, tot în şoaptă. 

— Trebuie să fumez. 

— Ai răbdare, luăm imediat o pauză. 

ÎI poftesc pe Ron Black. Şi el şi-a pregătit un scenariu, iar 
mărturia lui nu durează mai mult de treizeci de minute. Nu 
ne interesează de la el decât că i s-au făcut testele şi că s-a 
constatat că e un donator perfect. A fost gata de operaţie 
oricând. Drummond nu are nicio întrebare. S-a făcut 
aproape unsprezece şi Kipler dă o pauză de zece minute. 

Dot se refugiază într-o toaletă, ca să fumeze. l-am atras 
atenţia să nu fumeze în faţa juraţilor. Deck şi cu mine stăm 
ghemuiţi la masa noastră şi comparăm notele. S-a aşezat în 
spatele meu şi a urmărit reacţia juraţilor. Refuzurile 
companiei de asigurări le-a captat atenţia. Scrisoarea cea 
Proastă i-a înfuriat. 

— Menţine-i în starea asta, îmi spune el. O asemenea 
sumă nu se obţine decât de la un juriu înfuriat. 

Doctorul Walter Kord şochează când se apropie de boxa 
martorilor. Poartă un sacou sport cadrilat, pantaloni negri, 
cravată roşie şi arată ca un tânăr medic prosper. S-a născut 
la Memphis, a studiat, la început, în oraş, apoi s-a dus la 
colegiul din Vanderbilt şi la facultatea de medicină din 
Duke. Recomandări impecabile. Nu e greu să fie considerat 
expert în oncologie. Îi înmânez fişele medicale ale lui 
Donny Ray şi el prezintă juriului un rezumat al 
tratamentului pe care i l-a făcut. Kord se exprimă cât mai 
simplu posibil şi, acolo unde e cazul, explică termenii 
medicali. E doctor şi urăşte sălile de tribunal, dar se simte 
sigur pe el şi nu îl deranjează prezenţa juriului. 

— Puteţi să explicaţi juriului câte ceva despre această 
boală, domnule doctor? întreb eu. 

— Bineînţeles. Leucemia mieloidă acută, sau LMA, este o 

461 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


boală care vizează două grupe de vârstă, prima fiind 
formată din tineri între douăzeci şi treizeci de ani, a doua, 
din oameni bătrâni, de obicei trecuţi de şaptezeci de ani. 
Rasa albă e mai predispusă la LMA, decât celelalte şi, din 
motive necunoscute, evreii o fac cel mai uşor. Bărbaţii, mai 
mult decât femeile. În cea mai mare parte, cauza bolii este 
necunoscută. 

Organismul îşi produce sângele în măduva osoasă. Acolo 
apare leucemia. Globulele albe, care îndeobşte au menirea 
de-a combate infecțiile, devin maligne şi numărul lor creşte 
de o sută de ori faţă de normal. Intr-un asemenea caz, 
globulele roşii sunt suprimate, iar pacientul capătă o 
paloare deosebită, e slăbit şi anemic. Pe măsură ce 
globulele albe se înmulţesc haotic, influenţează şi producţia 
normală a trombocitelor, al treilea tip de celule fabricate de 
măduva osoasă. Din acest motiv, apar hematoame, 
sângerări la cea mai uşoară lovitură, precum şi dureri de 
cap. Când Donny Ray s-a prezentat prima oară la mine, se 
plângea de ameteli, de insuficienţă respiratorie, oboseală, 
febră şi alte simptome, ca de gripă. 

Când am repetat mărturia, săptămâna trecută, cu 
doctorul Kord, i-am spus să-i zică Donny Ray, nu domnul 
Black sau pacientul. 

— Şi ce-aţi făcut? întreb. 

Îmi spun că asta e uşor pentru el. 

— Am făcut un test de rutină, cunoscut sub numele de 
aspirație de măduvă osoasă. 

— Puteţi da nişte explicaţii juriului? 

— Sigur. În cazul lui Donny Ray, proba s-a recoltat din 
osul şoldului. L-am culcat pe burtă, i-am anesteziat o mică 
zonă de pe piele, i-am crestat-o puţin şi am inserat un ac 
mare. Acest ac e format de fapt din două părţi - cea 
exterioară este un tub gol, iar cea interioară, unul solid. 
După ce acul a ajuns în măduvă, acest tub solid a fost scos 
şi s-a ataşat o sondă de aspirație. 

Dispozitivul acesta acţionează ca o seringă. Am extras o 
cantitate mică de măduvă lichidă. După această operaţie, 

462 


- JOHN GRISHAM - 


am făcut analizele de rutină, adică măsurarea cantităţii de 
globule albe şi roşii. Diagnosticul a fost clar de leucemie 
acută. 

— Cât costă un asemenea test? întreb eu. 

— In jur de o mie de dolari. 

— Şi cum v-a plătit Donny Ray? 

— Când a venit prima oară la cabinet, a completat 
formularele standard şi a scris că e acoperit de o poliţă 
medicală emisă de Marele Profit. Subalternii mei au 
verificat şi au constatat că o asemenea poliţă există. Aşa că 
am început tratamentul. 

Îi înmânez copii ale documentelor respective, iar el le 
confirmă. 

— Aţi fost plătit de Marele Profit? 

— Nu. Societatea de asigurare ne-a anunţat că 
solicitarea respectivă a fost respinsă din diverse motive. 
După şase luni, ne-am oprit. Doamna Black plăteşte de 
atunci cincizeci de dolari pe lună. 

— Ce tratament i-aţi făcut lui Donny Ray? 

— l-am aplicat o terapie numită de inducţie. S-a internat 
în spital şi i-am plasat un cateter într-o venă mare, de sub 
claviculă. Prima inducţie de citostatice a fost cu ara-C, timp 
de o săptămână; substanţa rămâne în organism douăzeci şi 
patru de ore. În primele trei zile, i-am administrat 
idarubicin. Se mai numeşte şi „moartea roşie”, pentru că e 
roşu la culoare şi distruge globulele din măduvă. | s-a mai 
administrat allopurinol, un agent antigută, pentru că atunci 
când sunt distruse multe celule sanguine, bolnavul riscă să 
se îmbolnăvească de gută. | s-au făcut perfuzii masive, 
pentru spălarea rinichilor. | s-au administrat antibiotice şi 
tratamente antifungice, ca să se evite infecțiile. A luat şi 
amphotericin B, împotriva micozelor. Acesta este un 
medicament foarte toxic, aşa că temperatura i-a crescut 
până la 40°. Cauzează şi tremurături necontrolabile, din 
acest motiv, amphotericina B mai este cunoscută şi sub 
numele de „scutură şi te coace”. În ciuda acestui lucru, s-a 
comportat bine, având o atitudine extrem de pozitivă 

463 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


pentru un bolnav în stare atât de gravă. 

Teoria care stă la baza terapiei de inducţie se referă la 
distrugerea tuturor celulelor din măduva osoasă, ca să se 
creeze un mediu în care celulele normale să se dezvolte 
mai repede decât cele leucemice. 

— Şi acest lucru s-a întâmplat? 

— Pentru o scurtă perioada de timp. Dar noi tratăm 
fiecare pacient, ştiind că leucemia va reapărea, cu excepţia 
cazurilor când pacienţilor li se face un transplant de 
măduvă. 

— Puteţi explica juriului, domnule doctor, cum se face un 
transplant de măduvă? 

— Bineînţeles. Nu este o procedură teribil de complicată. 
După ce pacientul trece prin chimioterapia pe care tocmai 
am descris-o, şi dacă are norocul să găsească un donator 
cu care să se potrivească din punct de vedere genetic, 
atunci extragem măduvă de la persoana respectivă şi o 
transfuzăm printr-o sondă respectivului receptor. Ideea 
este să se transfere de la un pacient la altul o populaţie 
întreagă de celule de măduvă. 

— Ron Black ar fi fost un donator potrivit pentru Donny 
Ray? 

— Absolut sigur. E geamăn monovitelin şi acesta este 
cazul cel mai fericit posibil. Le-am făcut analize 
amândurora şi transplantul ar fi fost foarte uşor. Ar fi reuşit 
cu siguranţă. 

Drummond ţâşneşte în picioare. 

— Mă opun. Sunt speculaţii. Doctorul nu poate garanta 
reuşita transplantului. 

— Se respinge. Păstraţi-vă pentru interogatoriu. 

Mai pun câteva întrebări în legătură cu procedura şi, în 
timp ce Kord răspunde, mă uit la juraţi. Ascultă cu atenţie, 
dar cred că e momentul să termin. 

— Vă mai amintiţi, aproximativ, momentul când eraţi 
gata să faceţi transplantul? 

Se uită prin notele sale, deşi ştie răspunsul. 

— Prin august, '91. Acum un an şi jumătate. 

464 


- JOHN GRISHAM - 


— Un astfel de transplant măreşte şansele de 
supravieţuire în cazul leucemiei acute? 

— Bineînţeles. 

— Cu cât? 

— Cu optzeci până la nouăzeci la sută. 

— Şi care sunt şansele de supravieţuire fără transplant? 

— Nule. 

Mulţumesc martorului. E trecut de douăsprezece şi e 
timpul să plecăm la masă. Kipler ne amână pentru ora unu 
şi jumătate. Deck se oferă să ne aducă nişte sandvişuri, iar 
Kord şi cu mine ne pregătim pentru următoarea rundă. 
Doctorul abia aşteaptă să se ia de piept cu Drummond. 


Nu voi şti niciodată câți consultanţi medicali şi-a angajat 
Drummond, ca să se pună la punct pentru proces. Nu e 
obligat să ne dezvăluie. Nu are decât un singur expert ca 
potenţial martor. Doctorul Kord m-a asigurat de 
nenumărate ori că transplantul de măduvă este ceva atât 
de larg acceptat ca metodă de tratament, încât numai un 
vraci ar mai susține contrariul. Mi-a dat zeci de articole şi 
de cărţi ca să-şi motiveze afirmaţia şi poziţia cum că ar fi 
cea mai bună cale de a trata leucemia. 

Evident, Drummond a descoperit şi el acest lucru. Nefiind 
medic, nu se ia prea tare de Kord. Confruntarea e scurtă. 
Principalul lui argument este că prea puţini pacienţi 
beneficiază de transplantul de măduvă, comparativ cu cei 
cărora nu li se aplică. Mai puţin de cinci la sută, zice 
doctorul Kord, dar asta numai pentru că e foarte dificil să 
găseşti un donator. Pe plan naţional, au loc aproximativ 
şapte mii de transplanturi de măduvă pe an. 

Cei norocoşi, care găsesc un donator, au mai multe 
şanse să supravieţuiască. Şi Donny Ray a fost printre ei. El 
a avut un donator. 

Kord pare uşor dezamăgit, când vede că Drummond 
renunţă după câteva întrebări. Cum nu mai am nici eu 
nimic de comentat, martorului i se permite să plece. 

Atmosfera devine foarte încărcată, pentru că sunt pe 

465 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cale să-mi poftesc următorul martor de la corporație. 
Drummond m-a întrebat în dimineaţa aceasta, dar i-am 
răspuns că nu m-am hotărât încă cine să fie primul. | s-a 
plâns lui Kipler, care i-a explicat că nu sunt obligat să 
dezvălui acest lucru, până nu sunt gata cu toate. Martorii 
sunt sechestraţi într-o încăpere specială şi aşteaptă 
neliniştiţi. 

— Domnul Everett Lufkin, anunţ eu. 

În timp ce unul dintre aprozi iese să-l aducă, cei de la 
masa apărării încep să lucreze intens, în mare parte 
absolut degeaba, după părerea mea. Nu fac decât să 
mâzgălească şi să schimbe hârtii între ei. 

Lufkin intră în sala de judecată, se uită fioros împrejur, 
de parcă ar fi fost trezit din hibernare şi îşi îndreaptă 
cravata. Când trece pe lângă grupul apărării se uită 
neliniştit la ei, după care îşi continua drumul spre boxa 
martorilor. 

Se ştie că Drummond îşi antrenează martorii, 
supunându-i la un interogatoriu brutal, folosindu-se uneori 
de câte patru-cinci avocaţi de-ai săi, ca să-l pună la 
încercare pe respectivul. Totul se înregistrează pe bandă 
video. Apoi analizează filmul ore întregi împreună cu 
martorul, lucrând la tehnica şi pregătindu-l pentru 
momentul acesta. 

Ştiu că personalul corporației va fi pregătit impecabil. 

Lufkin se uită la mine, apoi la juriu, încearcă să fie calm, 
dar ştie că nu poate răspunde la toate întrebările care 
urmează. Are vreo cincizeci şi cinci de ani, părul grizonat, 
fruntea îngustă, trăsături plăcute, vocea blândă. Pare un 
mieluşel. Jackie Lemancyzk mi-a povestit cum a încercat s- 
o lege, în timpul relaţiilor lor sexuale. 

Habar n-au că ea va depune mărturie. 

Discutăm despre departamentul cereri şi despre rolul 
acestuia în schema de activitate de la Marele Profit. 
Lucrează la aceasta companie de opt ani şi e 
vicepreşedinte de şase, a condus departamentul cu mână 
de fier, ca un adevărat director serios. Vrea să pară 

466 


- JOHN GRISHAM - 


important în faţa juriului şi în câteva minute stabilim că 
trebuie să se ocupe de toate aspectele solicitărilor. Nu 
studiază chiar toate cererile, dar are responsabilitatea să 
se ocupe de bunul mers al activităţii în acest sector. Il 
conduc abil într-o discuţie plictisitoare despre nimic altceva 
decât birocraţie, apoi, deodată, îl întreb: 

— Cine este Jackie Lemancyzk? 

Tresare abia perceptibil. 

— O fostă funcţionară de la departamentul nostru. 

— Aşadar, a lucrat cu dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi când a încetat să mai lucreze la Marele Profit? 

Ridică din umeri, ca şi cum nu şi-ar mai aminti data 
exactă. 

— Nu cumva până pe trei octombrie, anul trecut? 

— Cam aşa cred. 

— Asta înseamnă cu două zile înainte să fie chemată să 
depună mărturie în acest caz, nu-i aşa? 

— Realmente, nu-mi amintesc. 

li împrospătez memoria, arătându-i două documente; 
primul este scrisoarea ei de demisie, datată trei octombrie, 
al doilea, nota prin care am convocat-o să depună mărturie 
în ziua de cinci octombrie. Acum îşi aminteşte. Admite fără 
niciun chef că a plecat de la Marele Profit cu două zile 
înainte de programarea depoziţiei. 

— Şi ea era persoana care se ocupa de cereri, la 
compania dumneavoastră? 

— Aşa e. 

— Şi-aţi concediat-o? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci, cum aţi scăpat de ea? 

— Şi-a dat demisia. Scrie aici, în cererea ei. 

— Şi de ce şi-a dat demisia? 

Trage cererea mai aproape ca un şmecheraş şi citeşte în 
faţa juriului: 

— „Prin aceasta, demisionez din motive personale.” 

— Aşadar, a fost ideea ei să-şi părăsească slujba? 

467 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Aşa scrie aici. 

— Câtă vreme a lucrat sub îndrumarea dumneavoastră? 

— Am foarte mulţi subalterni. Nu-mi amintesc toate 
aceste detalii. 

— Deci, nu ştiţi? 

— Nu sunt sigur. Câţiva ani. 

— Aţi cunoscut-o bine? 

— Nu tocmai; era doar o funcţionară de la cereri, una 
dintre multele. 

Mâine, ea va depune mărturie că legătura lor murdară a 
durat trei ani. 

— Şi sunteţi căsătorit, domnule Lufkin? 

— Da, şi am o căsnicie fericită. 

— Aveţi copii? 

— Da. Doi copii mari. 

Îl las acolo un minut şi mă duc la masa mea să iau un 
teanc de acte. E vorba de dosarul cu solicitări al familiei 
Black şi i-l dau lui Lufkin. Se uită prin el fără să se 
grăbească, apoi zice că i se pare complet. Il mai întreb o 
dată daca nu lipseşte ceva. 

Ca juriul să înţeleagă mai bine, îl supun unui şir de 
întrebări aride, la care îmi răspunde scurt, despre cum se 
mânuiesc hârtiile. Bineînţeles, din asta reiese că Marele 
Profit face totul perfect. ` 

Apoi ajungem la partea murdară. Il pun să citească tare, 
la microfon, primele şapte scrisori de refuz, punându-l să 
dea explicaţii pentru fiecare: cine a scris-o, de ce, dacă a 
urmat indicaţiile din manual şi la ce capitol din acesta s-a 
referit, precum şi dacă a văzut personal scrisoarea. 

Apoi îl pun să citească juriului cererile lui Dot. Toate 
strigă după ajutor. Fiul ei e pe moarte. N-o aude nimeni? Și 
îl perpelesc la fiecare scrisoare: pe aceasta, cine a primit-o, 
ce s-a întâmplat cu ea, manualul ce zice, a văzut-o personal 
etc. 

Juriul pare nerăbdător să ajungă la Scrisoarea cea 
Proastă, dar, cu siguranţa, Lufkin a fost pregătit şi pentru 
ea. O citeşte juraţilor, apoi explică monoton, fără nicio 

468 


- JOHN GRISHAM - 


urmă de remuşcare, că această scrisoare a fost redactată 
de o persoana care a părăsit compania. Recunoaşte şi îşi 
cere scuze acum, în faţa tuturor, că atât omul acela, cât şi 
compania au greşit. 

Îl las să pălăvrăgească. Îi las destulă sfoară, ca să se 
încurce singur în ea. 

— Nu credeţi că e cam târziu pentru scuze? îl întrerup eu 
într-un târziu. 

— Poate. 

— Băiatul a murit, nu? 

— Da. 

— Şi compania nu şi-a cerut scuze în scris, nu-i aşa, 
domnule Lufkin? 

— Nu, după câte ştiu. 

— Până acum, nimic, corect? 

— Corect. 

— După umilele dumneavoastră cunoştinţe, Marele Profit 
şi-a cerut vreodată scuze pentru ceva? 

— Mă opun, zice Drummond. 

— Se admite. Treceţi mai departe, domnule Baylor. 

Lufkin e în boxa martorilor de aproape două ore. Probabil 
că juriul s-a săturat de el. Eu unul, da. E timpul să devin 
câinos. 

În mod intenţionat, am făcut mare caz de manual, 
referindu-mă la el, ca la o cartă inviolabilă a companiei. li 
înmânez lui Lufkin exemplarul pe care l-am primit în timpul 
cercetărilor. Îi pun o serie de întrebări la care îmi răspunde 
prompt, iar la sfârşit afirmă că acestea sunt toate 
indicaţiile, în cazul mânuirii cererilor. Manualul respectiv a 
fost îmbunătăţit, modificat în favoarea clienţilor, dar 
aceasta este forma finală. 

— Aşadar, domnule Lufkin, ziceţi că acesta este manualul 
complet? 

Îl mai răsfoieşte o dată repede, ca şi cum ar cunoaşte 
fiecare secţiune, fiecare cuvinţel. 

— Da. 

— Sunteţi sigur? 

469 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Da. 

— Şi vi s-a cerut să mi-l puneţi la dispoziţie în timpul 
cercetării? 

— Corect. 

— Aşadar, la cererea mea, juriştii mi-au furnizat acest 
manual, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dumneavoastră personal aţi ales acest exemplar? 

— Da. 

Inspir adânc şi mă îndrept spre masa mea, sub care se 
află o cutie mică de carton, plină de hârtii şi de dosare. 
Scotocesc puţin prin ea, apoi mă ridic cu mâinile goale şi 
zic: 

— Vreţi să luaţi manualul şi să-l deschideţi la secţiunea 
U? 

Rostind aceste cuvinte, mă uit direct la Jack Underhall, 
juristul companiei, care stă în spatele lui Drummond. 
Închide ochii şi lasă capul în jos, apoi se sprijină în coate, 
privind în podea. Alături de el, Kermit Aldy pare să nu mai 
aibă aer. 

Drummond habar n-are. 

— Poftim? întreabă Lufkin cu o octavă mai sus. 

În timp ce toată lumea se uită la mine, scot exemplarul 
de la Cooper Jackson şi îl pun pe masă. Ochii tuturor se 
aţintesc asupra acestuia. Arunc o privire spre Kipler care nu 
mai poate de bucurie. 

— Vorbeam de secţiunea U, domnule Lufkin. Răsfoiţi 
manualul şi găsiţi-o. Aş vrea să discutăm despre ea. 

la cartea şi o răsfoieşte. In clipa aceasta, sunt sigur că şi- 
ar vinde şi copiii, numai să se întâmple un miracol şi să 
apară secţiunea U. 

Dar minunea nu are loc. 

— Nu există nicio secţiune U, zice el trist, aproape 
incoerent. 

— Poftim? zic eu tare. Nu v-am auzit. 

— Păi... exemplarul acesta nu are secţiunea U. 

A încremenit, pur şi simplu, nu atât din cauza lipsei 

470 


- JOHN GRISHAM - 


respectivei secţiuni, cât pentru că a fost prins cu ocaua 
mică. Se uită disperat la Drummond şi la Underhall, ca şi 
cum aceştia ar putea face ceva, cum ar fi să ceară o scurtă 
pauză! 

Leo Drummond habar n-are ce i-a făcut clientul. Au 
măsluit manualul fără să-i spună şi lui. Îi şopteşte ceva lui 
Morehouse. Ce naiba se întâmplă? 

Fac un adevărat teatru, când mă apropii de martor cu 
celălalt manual. În aparenţă, e la fel ca acela pe care îl ţine 
în mână. Prima pagină are aceeaşi dată, unde scrie ediţie 
revizuită: 1 ianuarie 1991. Sunt identice, cu excepţia 
faptului că unul din exemplare conţine secţiunea U, iar 
celălalt nu. 

— Îl  recunoaşteţi, domnule Lufkin? îl întreb eu, 
înmânându-i copia bună şi luând-i-o pe cealaltă. 

— Da. 

— Ei bine, despre ce e vorba? 

— E un exemplar al manualului de cereri. 

— Conţine şi secţiunea U? 

Răsfoieşte paginile şi dă din cap. 

— Vă rog să spuneţi, domnule Lufkin. Grefiera nu poate 
consemna că daţi din cap. 

— Da, are şi secţiunea U. 

— vă mulţumesc. Acum vă rog să-mi spuneţi: aţi scos 
dumneavoastră personal aceasta secţiune sau aţi dat ordin 
s-o facă altcineva? 

Aşază manualul pe zidul care înconjoară boxa martorilor 
şi îşi încrucişează braţele la piept ostentativ. Se uită fix în 
podea şi aşteaptă. Cred că nu mai ştie de el. Secundele se 
scurg şi toata lumea vrea un răspuns. 

— Răspundeţi la întrebare! latră Kipler, de la înălţimea 
poziţiei sale. 

— Nu ştiu cine-a făcut-o. 

— Dar a făcut-o, nu-i aşa? zic eu. 

— Evident. 

— Aşadar, recunoaşteţi că Marele Profit a sustras 
documente? 

471 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Nu recunosc nimic. Sunt sigur că a fost o greşeală. 

— O greşeală? Vă rog să fiți serios, domnule Lufkin. 
Recunoaşteţi că cineva de la Marele Profit a sustras 
secţiunea U din exemplarul meu? 

— Nu ştiu... S-a întâmplat, pur şi simplu. Ştiţi cum e... 

Mă întorc la masa mea şi-mi fac de lucru. Vreau să-l mai 
ţin puţin aici, ca juriul să se umple de ură. El se uită absent 
în podea, biciuit, înfrânt, dorindu-şi să fie oriunde, numai 
aici, nu. 

Pornesc încrezător spre masa apărării şi îi dau lui 
Drummond o copie a secţiunii U. Rânjesc şi îi înmânez una 
şi lui Morehouse. După care îi întind şi lui Kipler un 
exemplar. În tot acest timp, nu mă grăbesc, ca juriul să se 
dezmeticească şi să aştepte cu nerăbdare deznodământul. 

— Ei bine, domnule Lufkin, să discutăm despre secţiunea 
U. Să le explicăm şi juraţilor. Vreţi să vă uitaţi puţin, vă rog? 

la manualul şi răsfoieşte. 

— A intrat în vigoare pe întâi ianuarie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dumneavoastră l-aţi conceput? 

— Nu. 

Eram sigur! 

— Bun. Atunci cine? 

Altă pauză, timp în care se străduieşte să găsească o 
minciună potrivită. 

— Nu ştiu sigur. 

— Nu ştiţi sigur? Parcă  ziceaţi  adineauri că 
dumneavoastră v-aţi ocupat direct de asta. 

Se uita din nou în pământ, sperând să mă depărtez. 

— Bun, zic eu. Să trecem peste primele două paragrafe şi 
să-l citim pe-al treilea. 

Acest paragraf îl îndrumă pe funcţionarul de la cereri să 
respingă orice solicitare în timp de trei zile de la primire. 
Fără excepţie. Paragraful patru permite luarea în discuţie a 
unora dintre solicitările primite şi recomandă întocmirea 
unor acte care să prevadă sume mici. Paragraful cinci 
indică expedierea cererilor care depăşesc cinci mii de dolari 

472 


- JOHN GRISHAM - 


la departamentul de garanţii, precum şi a unei scrisori de 
refuz către solicitant, cu menţiunea că urmează ca 
solicitarea să fie analizată de acest al doilea departament 
al companiei. _ 

Şi aşa mai departe. Il pun pe Lufkin să citească, apoi îl 
frec cu întrebări la care nu poate răspunde. Folosesc des 
cuvântul „schemă”, mai ales după ce Drummond se opune, 
iar Kipler îl respinge. Paragraful unsprezece e un glosar 
serios al unor termeni cifraţi, prin care funcţionarii 
semnalează o reacţie hotărâtă a clientului. Se vede clar că 
„schema” e concepută astfel încât să se muşamalizeze 
totul. Daca vreun asigurat ameninţă că va lua legătura cu 
un avocat şi va intenta proces, dosarul trebuie revizuit 
imediat. Dacă reclamantul nu e periculos, refuzul rămâne 
definitiv. 

La paragraful optsprezece b, se cere ca funcţionarul să 
completeze un cec în valoarea cerută, pe care să-l trimită 
la garanţii, cu instrucţiuni să nu se acţioneze în niciun fel, 
până la noi dispoziţii. Bineînţeles, aceste dispoziţii nu mai 
sosesc niciodată. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu cecul respectiv? îl întreb eu 
pe Lufkin. 

Nu ştie. 

Cealaltă jumătate a schemei se referă la departamentul 
de garanţii, şi am de gând s-o discut cu alt vicepreşedinte, 
mâine. 

Dar nici nu mai contează. Chiar dacă ne-am opri acum, 
juriul ar face tot ce-aş vrea eu. Şi încă nu l-au văzut pe 
Donny Ray. 

Facem o scurtă pauză la patru şi jumătate. L-am perpelit 
pe Lufkin două ore şi jumătate şi e timpul să termin cu el. 
In vreme ce mă duc spre toaletă, îl văd pe Drummond 
invitându-i supărat pe Lufkin şi pe Underhall să intre într-o 
încăpere. Ce n-aş da să aud şi eu cum îi muştruluieşte! 

După douăzeci de minute, Lufkin se prezintă din nou în 
boxă. Am terminat cu manualele şi le-am pus la dispoziţia 
juriului, să le citească atunci când vor. 

473 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Încă vreo două întrebări rapide, zic eu surâzător şi 
înviorat. In 1991, câte solicitări de asistenţă medicală au 
fost admise de Marele Profit? 

Domnul nevăstuică se uită din nou neputincios la 
avocatul său. Eu am primit aceste informaţii cu trei 
săptămâni în urmă. 

— Nu sunt sigur. 

— Atunci, câte cereri aţi avut în total, în 1991? 

— Nu sunt sigur. 

— Sunteţi vicepreşedinte la cereri şi nu ştiţi? 

— E o societate mare. 

— Câte cereri aţi respins în 1991? 

— Nu ştiu. 

In acest moment, în perfectă cunoştinţă de cauză, 
judecătorul Kipler rosteşte: 

— Pentru astăzi, martorul e liber. Ne vom opri aici, astfel 
încât juriul să poată pleca acasă. 

Işi ia rămas bun de la juraţi, le mulţumeşte din nou, şi le 
dă nişte instrucţiuni. Când trec pe lângă masa noastră, 
câţiva îmi zâmbesc. Aşteptăm să plece, apoi Kipler zice: 

— Şi-acum, să se consemneze, domnule Drummond. Atât 
dumneavoastră, cât şi clientul dumneavoastră pe care îl 
reprezentaţi, aţi sfidat curtea. Am insistat ca aceste 
informaţii să-i fie furnizate reclamantului cu câteva 
săptămâni în urmă. Şi n-aţi făcut-o, cu toate că e vorba de 
ceva foarte relevant şi pertinent. Sunteţi pregătit, împreună 
cu clientul, să fiţi reţinuţi până la primirea acestor 
informaţii? 

Leo se ridică din nou, obosit peste măsură, îmbătrânit 
dintr-o dată. 

— Onorată instanţă, am încercat să obţin aceste 
informaţii. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. 

Bietul Leo! Încearcă din răsputeri să înţeleagă ce-i cu 
secţiunea U. Şi în clipa de faţă e foarte sincer. Clientul lui a 
demonstrat tuturor că ascunde documentele şi faţă de el. 

— Domnul Keeley e prin apropiere? întreabă domnul 
judecător. 

474 


- JOHN GRISHAM - 


— E în camera martorilor, zice Drummond. 

— Duceţi-vă să-l chemaţi! 

In câteva secunde, aprodul îl pofteşte în sală. 

Dot s-a săturat. Vrea să facă pipi şi să fumeze. 

Kipler arată spre boxa martorilor. Il pune el însuşi pe 
Keeley să jure şi îl întreabă dacă firma lui a avut un motiv 
special pentru care a ascuns aceste informaţii. 

Se bâlbâie, ocoleşte răspunsul şi dă toată vina pe 
funcţionarii mărunți şi pe oficiile zonale. 

— Inţelegeţi conceptul de sfidare a curţii? întreabă Kipler. 

— Da, poate... Nu chiar. 

— E foarte simplu. Compania dumneavoastră a sfidat 
curtea, domnule Keeley. Am de ales, fie să amendez 
compania, fie să vă trimit la arest. Ce preferaţi? 

Sunt sigur că au mai păţit-o şi alţi colegi de-ai lui, dar 
Keeley ştie că arestul de aici înseamnă compania unor 
vagabonzi de ultima speţă. 

— Nu vreau să fiu arestat, domnule judecător. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Din acest motiv, amendez 
compania Marele Profit cu suma de zece mii de dolari, pe 
care va trebui să-i plătiţi reclamantului până mâine după- 
amiază, la ora cinci. Sunaţi la birou şi cereţi să vi se trimită 
un cec special, aţi înţeles? 

Keeley dă din cap fără să zică nimic. 

— Mai mult, dacă informaţiile cerute nu vor fi trimise prin 
fax până mâine dimineaţă la ora nouă, veţi fi băgat la 
arest, în închisoarea din Memphis, până vă veţi conforma 
cerinţelor. Şi câtă vreme veţi sta acolo, compania 
dumneavoastră va plăti o amenda de cinci mii de dolari pe 
zi. 

Kipler se întoarce şi arată cu degetul spre Drummond. 

— V-am atras atenţia în mod repetat asupra acestor 
documente, domnule Drummond. Un asemenea 
comportament este absolut inacceptabil. 

Judecătorul loveşte puternic cu ciocănelul în masă şi 
iese. 


475 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


44 


În condiţii normale, m-aş simţi prost să port o şapcă gri 
cu albastru, cu un tigru pe ea, îmbrăcat în costum, sprijinit 
de un perete al sălii de aşteptare A, din aeroportul din 
Memphis. Dar astăzi, lucrul acesta este absolut normal. E 
târziu, şi mor de oboseală, dar adrenalina lucrează intens. 
Nici că se putea o primă zi de proces mai bună. 

Avionul de la Chicago soseşte la timp şi sunt reperat 
imediat după şapcă. Se apropie de mine o femeie cu 
ochelari mari de soare, care mă măsoară din cap până în 
picioare şi zice: 

— Domnul Baylor? 

— Eu sunt. 

Dau mâna cu Jackie Lemancyzk şi cu bărbatul care o 
însoţeşte. Se prezintă cu numele de Carl. Duce un 
geamantan cu rotile şi amândoi sunt nerăbdători s-o ia din 
loc. Nu se simt deloc bine în pielea lor. 

Discutăm în drum spre hotelul din centrul oraşului, la 
numai şase străzi depărtare de tribunal. Ea stă în faţă, cu 
mine. Carl se ghemuieşte în spate, fără să spună nimic, dar 
păzind-o cu devotament. Trec în revistă tot ce s-a întâmplat 
la tribunal. Nu, categoric, ceilalţi nu ştiu de venirea lui 
Jackie. Îi tremură mâinile. E speriată şi vulnerabilă şi se 
teme până şi de umbra ei. În afară de dorinţa de răzbunare, 
nu văd ce-ar fi făcut-o să vină aici. 

La cererea ei, am făcut rezervarea la hotel pe numele 
meu. Stăm toţi trei în jurul unei măsuţe din camera ei de la 
etajul cincisprezece şi recapitulăm întrebările pe care i le 
voi pune. Le-am scris în ordine. 

Dacă şi femeia din faţa mea mai e frumoasă, atunci ştie 
să mascheze bine lucrul acesta. Şi-a ciopârţit părul şi l-a 
vopsit prost, în roşcat închis. Avocatul ei mi-a spus că e sub 
tratament şi n-am de gând să fiu prea iscoditor. Are ochii 
injectaţi şi trişti şi e complet nefardată. E divorțată, are 
treizeci şi unu de ani şi doi copii mici şi, după cum arată, e 

476 


- JOHN GRISHAM - 


greu să-ţi imaginezi că şi-a petrecut timpul în aşternutul 
celor de la Marele Profit. 

Carl e grijuliu. O mângâie uşor pe braţ şi îşi mai dă din 
când în când cu părerea. Vrea să depună mărturie cât mai 
repede mâine dimineaţă, apoi să părăsească imediat 
oraşul. 

Îi las pe la miezul nopţii. 


Marţi dimineaţa, la ora nouă, judecătorul ne cheamă la 
ordine, dar îi dă instrucţiuni aprodului să nu cheme încă 
juriul. II întreabă pe Drummond dacă au fost primite 
informaţiile cerute. La cinci mii de dolari pe zi, aproape că- 
mi doresc să nu le fi trimis! 

— Au sosit cu aproape o oră în urmă, domnule judecător, 
zice el, uşurat. Ne dă, mie şi lui Kipler, câte un teanc de 
documente, gros de peste doi centimetri, schiţând chiar un 
zâmbet. 

— Domnule Baylor, aveţi nevoie de timp, nu-i aşa? mă 
întreabă judecătorul. 

— Daţi-mi treizeci de minute, îi răspund eu. 

— Bun. Voi pofti juriul la nouă şi jumătate. 

O şterg repede împreună cu Deck într-o sală mică de 
şedinţe de pe hol şi ne apucăm să răsfoim documentele. 
Aşa cum mă aşteptam, totul e atât de încifrat, încât pare 
scris în chinezeşte. O să-şi ceara scuze, desigur. 

La nouă şi jumătate, intră juriul. Judecătorul Kipler îi 
salută cu căldură. Raportul nu conţine nimic deosebit. 
Niciunul dintre ei nu a fost deranjat în timpul nopţii de 
cineva care să aibă vreo legătură cu cazul nostru. 

— Martorul dumneavoastră, domnule Baylor, zice 
judecătorul Kipler şi astfel începe a doua zi de proces. 

— Am dori să continuăm cu domnul Lufkin, zic eu. 

Acesta e condus în sală şi se duce în boxa martorilor. 
După eşecul de ieri cu secţiunea U, n-o să mai creadă 
nimeni nimic din ceea ce va spune. Sunt singur că 
Drummond l-a pisălogit până la miezul nopţii. Pare destul 
de dărâmat. Îi înmânez informaţiile primite şi îl întreb daca 

477 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


recunoaşte documentele. 

— E un exemplar imprimat la computer cu diferite 
informaţii în legătură cu solicitările celor asiguraţi. 

— Computerul de la Marele Profit? 

— Da. 

— Când? 

— leri după-amiază şi azi-noapte. 

— Sub supravegherea directă a vicepreşedintelui? 

— Să zicem. 

— Bun. Atunci, domnule Lufkin, vă rog să spuneţi juriului 
câte cereri pentru acoperire medicală au fost făcute în 
1991? 

Ezită, apoi începe să se joace cu foaia. Aşteptăm să 
caute. În sală nu se mai aude decât foşnetul foilor din poala 
lui Lufkin. 

Dumpingul cu documente este tactica preferată a 
companiilor de asigurare şi a avocaţilor lor. Le place să 
aştepte până în ultima clipă, dacă se poate, până cu o zi 
înainte de începerea procesului. Abia atunci trimit tone 
întregi de hârţoage adversarului. Am reuşit să scap de una 
ca asta, datorita lui Tyrone Kipler. 

lată un mic exemplu. S-au gândit că vor intra aici, în 
dimineaţa aceasta, şi îmi vor pune în braţe un teanc de 
hârţoage, pline de tot felul de fleacuri şi că au să-mi închidă 
astfel gura. 

— E foarte greu de spus, zice el abia auzit. Dacă mi s-ar 
da puţin timp... 

— Aţi avut două luni la dispoziţie, zice Kipler tare, în 
microfonul care funcţionează perfect. 

Tonul şi volumul glasului său te îngheaţă. 

— Acum răspundeţi la întrebare. 

Cei de la masa apărării încep să se foiască. 

— Vreau să ştiu trei lucruri, domnule Lufkin, spun eu. 
Numărul total de poliţe, numărul de solicitări şi numărul 
cererilor refuzate. Mă refer la anul 1991. Vă rog. 

Răsfoieşte paginile din nou. 

— Dacă îmi amintesc bine, am avut vreo nouăzeci şi 

478 


- JOHN GRISHAM - 


şapte de mii de poliţe. 

— Nu vă puteţi uita mai bine acolo şi să ne spuneţi un 
număr exact? 

E clar că nu are cum. Se preface că e atât de cufundat în 
date, încât nu-mi poate răspunde la întrebare. 

— Şi ziceţi că sunteţi vicepreşedinte la cereri? spun eu 
insinuant. 

— Da! îmi răspunde el. 

— Să vă întreb ceva, domnule Lufkin. După cunoştinţele 
dumneavoastră, informaţia pe care o vreau eu se află sau 
nu în foile acestea? 

— Da. 

— Atunci, nu-i decât o chestiune de timp să daţi de ea. 

— Daca vă ţineţi gura măcar o secundă, am s-o găsesc. 

Îmi mârâie aceste cuvinte ca un animal rănit. Atitudinea 
lui nu-i face niciun serviciu. 

— Nu mi se cere să-mi ţin gura, domnule Lufkin! 

Drummond se ridică şi întinde mâinile rugător. 

— Domnule judecător, în numele dreptăţii, martorul nu 
încearcă decât să găsească informaţia respectivă. 

— Domnule Drummond, martorul a avut două luni la 
dispoziţie ca să culeagă aceste informaţii. E vicepreşedinte 
şi ştie să citească nişte numere. Intervenţia dumneavoastră 
se respinge. _ 

— Lăsaţi o clipă foile acelea, domnule Lufkin, zic eu. Intr- 
un an normal, ce procent din poliţele existente ajunge la 
departamentul cereri? 

— În medie, opt până la zece procente. 

— Şi dintre acestea, câte refuzaţi? 

— În jur de zece la sută dintre solicitări sunt respinse, 
spune el. 

Deşi îmi răspunde prompt, se vede clar că nu-i face nicio 
plăcere. 

— Şi câţi dolari sunt solicitaţi, în medie, pe cerere? 

Urmează o pauză lungă. Se gândeşte. Cred că cedează. 
Nu vrea decât să scape de aici, să plece din Memphis. 

— În medie, cinci mii de dolari pe cerere. 

479 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Unele valorează mai mult de câteva sute de dolari, nu- 
i aşa? 

— Da. 

— lar altele, zeci de mii? 

— Da. 

— Aşa că e greu de spus care e media, nu-i aşa? 

— Da. 

— Acum, cifrele pe care mi le-aţi oferit sunt tipice pentru 
industria asigurărilor, sau numai pentru Marele Profit? 

— Nu pot să spun nimic despre alte societăţi de 
asigurări. 

— Deci, nu ştiţi? 

— N-am zis asta. 

— Atunci, ştiţi! Vă rog să răspundeţi la întrebare. 

Umerii îi zvâcnesc uşor. Omul nu mai vrea decât să 
scape din sala asta. 

— Aş zice că asta-i media în industria asigurărilor. 

— Mulţumesc. 

Fac o pauza teatrală, mă uit prin notele mele o secundă 
şi schimb tactica, făcându-i cu ochiul lui Deck, care 
părăseşte sala. 

— Încă vreo două întrebări, domnule Lufkin. l-aţi sugerat, 
cumva, doamnei Jackie Lemancyzk să demisioneze? 


— Nu. 
— Cum aţi califica serviciile pe care le-a adus companiei? 
— Aşa şi-aşa. 


— Ştiţi de ce a fost retrogradată din funcţia de funcţionar 
superior la cereri? 

— După câte îmi amintesc, a fost ceva în legătură cu 
felul în care se purta cu oamenii. 

— A primit vreo recompensă finală, când a demisionat? 

— Nu. Doar şi-a depus demisia. 

— Niciun fel de recompensă? 

— Nu. 

— Vă mulţumesc. Domnule judecător, eu am terminat cu 
martorul acesta. 

Drummond poate să-l interogheze pe Lufkin acum sau să 

480 


- JOHN GRISHAM - 


îl cheme altă dată. Ştie că şi una şi alta sunt inutile acum, 
aşa că îl va scoate de-aici cât mai repede posibil. 

— Domnule judecător, îl vom păstra pe domnul Lufkin 
pentru mai târziu, zice Drummond. 

Nicio surpriză. Juriul nu va mai da ochii cu el niciodată. 

— Foarte bine. Chemaţi-vă următorul martor, domnule 
Baylor. 

Rostesc cât pot de tare: 

— Reclamantul cheamă martora Jackie Lemancyzk. 

Mă întorc repede, să văd reacţia lui Underhall şi a lui 
Aldy. Tocmai voiau să-şi spună ceva în şoaptă. Incremenesc 
când aud numele ei. Ochii le ies din orbite şi cască gurile. 

Bietul Lufkin e pe la jumătatea drumului spre uşă, în 
momentul în care aude noutatea. Inţepeneşte, îşi roteşte 
ochii sălbatic spre masa apărării, apoi o ia şi mai repede 
din loc spre ieşire. 

În timp ce băieţii lui Drummond mişună în jurul lui, 
acesta se ridica în picioare. 

— Domnule judecător, putem să venim puţin în faţă? 

Kipler ne face semn să ne apropiem şi dă microfonul la o 
parte. Adversarul meu se preface a fi calm. Sunt sigur că e 
surprins, dar nu are voie să urle. E gata-gata să 
izbucnească. 

— Domnule judecător, e o surpriză absolută, şuiera el. 

Nu vrea ca juriul să-i audă cuvintele sau să-i vadă 
expresia feţei. 

— De ce? întreb eu obraznic. E trecută ca potenţial 
martor, pe lista preliminară. 

— Avem dreptul să fim avertizaţi. Când ai găsit-o? 

— Nu ştiam că s-a pierdut. 

— Domnule Baylor, întrebarea e justificată, zice 
judecătorul, încruntându-se la mine, pentru prima oară în 
istorie. 

Mă uit nevinovat la amândoi, ca şi cum aş zice: „Hei, nu 
sunt decât un boboc. Mai lăsaţi-mă în pace.” 

— E trecută pe lista preliminară, insist eu şi, ca să fiu 
sincer, ştim toţi trei că va fi primită ca martor. 

481 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Poate trebuia să fi informat Curtea, ieri, că femeia a venit 
în oraş, dar, ce naiba, e primul meu proces! 

Jackie intră după Deck în sala de judecată. Underhall şi 
Aldy refuză să se uite la ea. Cei cinci căţei de la Trent & 
Brent îi urmăresc fiecare pas. Arată mult mai curăţică decât 
ieri. Are o rochie largă, albastră, până la genunchi şi trupul 
subţire. Chipul îi e complet diferit. E mult mai drăguță. Jură, 
se aşază pe scaunul martorilor, le aruncă o privire încărcată 
de ură băieţilor de la Marele Profit şi e gata să depună 
mărturie. Mă întreb dacă s-a culcat cu Underhall sau cu 
Aldy. Aseară l-a amintit pe Lufkin şi pe încă unul, dar sunt 
singur că nu mi-a spus întreaga poveste. 

Terminăm repede introducerea, apoi pornim la atac. 

— Cât aţi lucrat pentru Marele Profit? 

— Şase ani. 

— Şi când a încetat angajamentul dumneavoastră? 

— Pe trei octombrie. 

— Cum? 

— Am fost data afară. 

— Nu v-aţi dat demisia? 

— Nu. Am fost dată afară. 

— Cine v-a dat afară? 

— A fost o conspirație. Everett Lufkin, Kermit Aldy, Jack 
Underhall şi mulţi alţii. 

Face un semn cu capul spre pârâţi, şi ca la comandă 
toate capetele se întorc spre băieţii de la Marele Profit. 

Mă apropii de martoră şi îi înmânez cererea de demisie. 

— O recunoaşteţi? 

— Da, eu am bătut-o la maşină şi am semnat-o, spune 
ea. 

— Scrie că demisionaţi din motive personale. 

— E o minciună. Am fost dată afară, pentru că eram 
implicată în chestiunea cu Donny Ray Black şi pentru că 
trebuia să depun mărturie în cinci octombrie. Am fost dată 
afară, ca să poată spune că nu mai lucrez la ei. 

— Cine v-a spus să scrieţi cererea aceasta? 

— Aceiaşi. A fost o conspirație. 

482 


- JOHN GRISHAM - 


— Ne puteţi explica mai bine? 

Se uită pentru prima oară la juraţi şi ei o privesc intens. 

Înghite în sec şi începe să vorbească. 

— În sâmbăta dinaintea datei la care trebuia să se 
susţină depoziţia, am fost chemată la serviciu, unde m-am 
întâlnit cu Jack Underhall, bărbatul de-acolo, în costum gri. 
E unul dintre juriştii companiei. Mi-a spus să plec imediat şi 
că am de ales: fie să mă consider data afară şi o să plec 
fără nimic, fie să scriu o cerere de demisie şi, în cazul 
acesta, firma o să-mi ofere zece mii de dolari, bani gheaţă, 
numai să-mi ţin gura. Şi-am fost somată să mă decid acolo, 
pe loc. 

Aseară, mi-a vorbit destul de degajat despre acest lucru; 
acum însă, în sala de judecată, lucrurile s-au schimbat. Işi 
muşcă buzele, se frământă o clipă, apoi îşi revine şi 
continuă: 

— Sunt singură, am doi copii şi o mulţime de taxe de 
plătit. N-aveam de ales. M-am trezit deodată dată afară de 
la serviciu. Mi-am scris cererea de demisie, am luat banii şi 
am semnat un angajament că nu voi discuta niciodată cu 
nimeni despre solicitările asiguraţilor. 

— Nici despre cea a lui Black? 

— Mai ales. 

— Păi, dacă aţi luat banii şi aţi semnat o înţelegere, de 
ce-aţi venit aici? 

— După ce mi-am revenit din şoc, am stat de vorbă cu un 
avocat. Cu unul foarte bun. M-a asigurat că înţelegerea pe 
care am semnat-o nu e legală. 

— Aveţi o copie a acelei înţelegeri? 

— Nu. Domnul Underhall nu mi-a dat niciuna. Dar puteţi 
să-l întrebaţi pe el. Sunt sigură că are originalul. 

Mă întorc încet şi mă uit lung la Jack Underhall, la fel ca 
toţi cei din sală. Dar, se pare, şireturile au devenit 
obiectivul lui principal în viaţă, şi se joacă cu ele, parcă nici 
n-a auzit. 

Mă uit la Leo Drummond şi pentru prima oară îl văd 
complet învins. Clientul lui, desigur, nu i-a povestit de 

483 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mituirea aceasta şi nici despre înţelegerea semnată sub 
presiune. 

— De ce v-aţi dus la un avocat? 

— Pentru că aveam nevoie de un sfat. Mi se făcuse o 
nedreptate. Dar, înainte de asta, am fost tratată 
discriminatoriu, fiind femeie. Am fost hărţuită sexual de 
diverşi şefi de la Marele Profit. 

— Cineva dintre cei pe care îi cunoaştem? 

— Mă opun, domnule judecător, zice Drummond. Poate e 
amuzant să auzim poveştile acestea, dar nu au nicio 
legătură cu procesul nostru. 

— Trebuie să vedem până unde s-a putut ajunge. Pentru 
moment, se respinge. Vă rog să răspundeţi la întrebare, 
doamnă Lemancyzk. 

Inspiră adânc şi zice: 

— Am avut relaţii sexuale cu Everett Lufkin timp de trei 
ani. Câtă vreme m-am arătat dispusă să fac ce voia el, mi-a 
crescut salariul şi am fost promovată. Când n-am mai 
putut, am fost retrogradată de la funcţionar superior, la 
simplu mânuitor de cereri. Salariul mi-a fost micşorat cu 
douăzeci la sută. Apoi, Rusell Krokit, care era pe atunci şef 
la cereri, dar a fost dat afară o dată cu mine, s-a hotărât şi 
el să aibă o legătură. M-a obligat, pur şi simplu, spunându- 
mi că dacă nu accept rămân fără serviciu. Trebuia să aleg 
între aşternut şi şomaj. 

— Cei doi bărbaţi sunt căsătoriţi? 

— Da, au familie. Erau cunoscuţi că se încurcau cu fetele 
tinere de la cereri. Aş putea să vă dau o mulţime de nume. 
Şi aceştia nu erau singurii mahări care te promovau în 
schimbul amorului. 

Din nou, toate privirile se îndreaptă spre Underhall şi 
spre Aldy. 

Mă opresc puţin, ca să caut ceva. Am lăsat-o să-şi spună 
povestea, ca să dau savoare mărturiei. 

Mă uit la Jackie şi ea îşi şterge ochii cu o batistă. 
Pleoapele îi sunt roşii. Juriul e cu ea, ar face moarte de om 
pentru biata femeie! 

484 


- JOHN GRISHAM - 


— Să vorbim despre dosarul Black, zic eu. V-a fost 
repartizat. 

— Aşa e. Prima cerere de la doamna Black mi-a fost 
repartizată mie. Conform politicii companiei din perioada 
aceea, i-am trimis o scrisoare de refuz. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că toate solicitările erau la început 
respinse; cel puţin, aşa se întâmpla în 1991. 

— Toate solicitările? 

— Da. Aceasta era politica noastră; întâi, refuzam orice 
cerere, apoi le studiam pe cele mai mici care păreau să fie 
întemeiate. Până la urmă, plăteam unele dintre ele. Dar 
solicitările mari nu erau niciodată onorate, decât în cazurile 
în care intervenea vreun avocat. 

— De când datează această politică? 

— De la întâi ianuarie 1991. A fost un experiment, un fel 
de schemă. 

Dau din cap, ca şi cum aş spune: „Dă-i înainte, fetiţo!” 

— Compania a hotărât să refuze orice solicitare de peste 
o mie de dolari, timp de douăsprezece luni. N-avea 
importanţă cât de îndreptăţită sau nu era, trebuia refuzată. 
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu foarte multe dintre 
solicitările mai mici, dacă se putea găsi un argument cât de 
cât solid. Foarte puţine dintre solicitările mari au fost plătite 
şi, repet, numai dacă era implicat vreun avocat care să 
înceapă cu amenințările. 

— Câtă vreme a funcţionat această politică? 

— Douăsprezece luni. A fost un experiment de un an de 
zile. Nu s-a mai făcut aşa ceva în asigurări niciodată, iar 
conducerea a găsit ideea minunată. Refuzi un an, aduni 
banii câştigaţi, scazi din ei plata pentru diverse înţelegeri la 
tribunal şi-ţi rămâne o avere. 

— Cât de mare? 

— Schema a adus un venit net de patruzeci de milioane 
de dolari. 

— De unde ştiţi asta? 

— Când stai mai multă vreme în pat cu bărbaţii ăştia 

485 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


mizerabili, auzi tot felul de rahaturi. Îţi spun de toate. 
Vorbesc despre neveste, despre munca lor. Nu sunt 
mândră deloc, înţelegeţi? N-am avut nici măcar o clipă de 
plăcere. N-am fost decât o victimă. 

| se înroşesc ochii din nou şi vocea îi tremură uşor. Mai 
fac o pauză, timp în care îmi revizuiesc notițele. 

— Şi cum a fost tratată cererea familiei Black? 

— La început, a fost refuzată, ca toate celelalte. Dar era 
vorba de o solicitare mare, aşa că avea un cod diferit. Când 
au citit cuvintele „leucemie acută”, toată activitatea mea a 
început să fie coordonată de Russell Krokit. La un moment 
dat, au observat că poliţa nu excludea transplantul de 
măduvă. A devenit un dosar serios, din două motive. Mai 
întâi, valora o grămadă de bani. lar compania nu avea de 
gând să-i plătească. Şi în al doilea, asiguratul avea o boală 
mortală. 

— Aşadar, cei de la departamental de cereri ştiau că 
Donny Ray avea să moară. _ 

— Bineînţeles. Fişele lui medicale erau foarte clare. Imi 
aduc aminte că raportul medicului său spunea că lucrurile 
merg bine cu chimioterapia, dar că leucemia va reveni 
probabil într-un an şi, până la urmă, îi va fi fatală, dacă nu 
se face transplantul de măduvă. 

— Aţi arătat cuiva acest raport? 

— | l-am arătat lui Russell Krokit. El i l-a dus şefului său, 
Everett Lufkin. Undeva, sus, s-a luat decizia ca solicitarea 
să fie refuzată în continuare. 

— Dar dumneavoastră ştiaţi ca poliţa trebuia onorată, 
nu-i aşa? 

— Toţi ştiau asta, dar compania plusa. 

— Vreţi să fiţi mai explicită? 

— Miza pe faptul că asiguratul nu va consulta un avocat. 

— Dumneavoastră ştiaţi care era jocul? 

— S-a constatat că numai unul din douăzeci şi cinci 
consultă un avocat. Acesta-i singurul motiv pentru care au 
început acest experiment. Ştiau că aveau de câştigat. Işi 
vând poliţele unor oameni simpli şi contează pe ignoranţa 

486 


- JOHN GRISHAM - 


acestora. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi primit o scrisoare de la 
un avocat? 

— Atunci, situaţia s-ar fi schimbat cu totul. Dacă 
solicitarea ar fi fost de sub cinci mii de dolari şi bine 
argumentată, i-am fi plătit imediat, împreună cu o scrisoare 
de scuze. Am fi zis că a fost o eroare, cunoaşteţi 
dumneavoastră genul acesta de scrisoare. Când solicitarea 
depăşeşte cinci mii de dolari, trece în mâinile unui şef. Cred 
însă că în asemenea cazuri, s-a plătit totdeauna. Dacă 
avocatul respectiv intentase deja proces sau era pe cale s-o 
facă, compania aranja o negociere confidențială. 

— Cât de des se întâmplă aşa ceva? 

— Nu ştiu sigur. 

Mă depărtez de podium şi îi mulţumesc martorei. Apoi 
mă întorc spre Drummond şi îi spun zâmbind: 

— E-a dumneavoastră. 

Mă aşez lângă Dot care suspină mut, cu obrajii şiroind de 
lacrimi. Mereu şi-a reproşat că nu şi-a căutat mai repede un 
avocat, iar mărturia aceasta e cumplit de dureroasă. 
Indiferent de rezultatul acestui proces, nu şi-o va ierta 
niciodată. 

Din fericire, o văd plângând şi juraţii. 

Bietul Leo păşeşte încet, fără să se apropie prea mult de 
juriu. Nu-mi pot imagina ce-o să întrebe, dar sunt sigur că e 
făcut praf. 

Se prezintă cordial, îi spune lui Jackie că nu s-au 
cunoscut până acum. Face un efort să le arate astfel 
juraţilor că habar n-a avut de venirea ei. Ea îi aruncă o 
privire ucigătoare. Nu-i urăşte numai pe cei de la Marele 
Profit, ci şi pe avocaţii care-i reprezintă. 

— Este adevărat, doamnă Lemancyzk, că, recent, aţi fost 
trimisă la o anumita instituţie, pentru nişte probleme? 

Îi adresează această întrebare cu foarte multă grijă. Într- 
un proces, nu pui niciodată întrebări, dacă nu ştii sigur 
răspunsul, dar Leo habar n-are ce urmează. A tras şi el cu 
urechea la nişte şoapte disperate, în ultimele cincisprezece 

487 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


minute. 

— Nu! Nu-i adevărat! se zbârleşte ea. 

— Vă rog să mă iertaţi. Aţi făcut vreun tratament? 

— Dar nu m-a trimis nimeni! M-am dus din proprie 
iniţiativă într-o clinică şi mi-am văzut de sănătate, timp de 
două săptămâni. Puteam să plec oricând. Tratamentul 
trebuia să-mi fie plătit de cei de la Marele Profit, încă 
douăsprezece luni de la plecarea mea. Bineînţeles, mi-au 
refuzat solicitarea. 

Drummond îşi roade o unghie, nu-şi dezlipeşte ochii de 
pe agendă şi pare să nu o audă. Mai departe, Leo! 

— Şi din acest motiv v-aţi prezentat aici? Pentru că 
sunteţi supărata pe Marele Profit? 

— Îi urăsc pe majoritatea celor care lucrează la Marele 
Profit. Sunteţi mulţumit de răspuns? 

— Mărturia dumneavoastră de astăzi e determinată de 
aceasta ură? 

— Nu. Am venit aici pentru că ştiu adevărul despre cum 
au fost traşi pe sfoara mii de oameni. Lumea trebuie să 
afle. 

Mai bine las-o baltă, Leo! 

— Pentru ce aţi făcut tratament? r 

— Încerc să scap de alcoolism şi de depresie. În 
momentul de faţă, sunt bine. Dar săptămâna viitoare, nu 
mai ştiu. Şase ani de zile am fost tratată ca un obiect de 
clienţii dumneavoastră. S-au aruncat asupra mea, pentru 
că n-aveam bani şi eram singură şi cu doi copii. Am trecut 
din birou în birou, ca o cutie de bomboane, numai pentru 
că aveam un poponeţ frumos. M-au făcut să-mi pierd orice 
urmă de respect pentru propria persoana. Acum îmi iau 
revanşa, domnule Drummond, încerc să mă salvez şi dacă 
trebuie să mă tratez, am s-o fac fără ezitare. Dar vreau ca 
clientul dumneavoastră să plătească pentru tot! 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă. 

Drummond se precipită spre masa lui. O conduc pe 
Jackie până aproape de uşă. Îi mulţumesc de nenumărate 
ori şi îi promit că îl voi suna pe avocatul ei. Deck pleacă cu 

488 


- JOHN GRISHAM - 


ea la aeroport. 

E aproape unsprezece şi jumătate. Vreau ca juraţii să 
reflecteze asupra mărturiei lui Jackie în timpul mesei de 
prânz, aşa că îl rog pe judecătorul Kipler să ne dea pauză 
mai devreme. Pun pretextul că trebuie să mai studiez nişte 
date la computer, înainte să chem alţi martori. 

Amenda de zece mii de dolari a ajuns aici în timp ce ne 
aflam în sala de judecată. Drummond i-a dat în custodie, 
împreună cu o moţiune şi o explicaţie de douăzeci de 
pagini. Se gândeşte să facă apel împotriva sancţiunii, aşa 
că banii rămân neatinşi, într-un cont de la tribunal. Dar pe 
mine mă frământă alte lucruri acum. 


489 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


45 


Câţiva juraţi îmi surâd, în timp ce îşi reiau locurile, după 
masa de prânz. Nu au voie să discute despre caz, până 
când nu le va fi prezentat oficial, dar toată lumea ştie că 
şuşotesc despre el, de fiecare dată când părăsesc sala de 
tribunal. Cu câţiva ani în urmă, doi juraţi s-au luat la pumni 
în legătură cu credibilitatea unui martor oarecare. Acesta 
urma să fie a doua persoană care depunea mărturie. 
Judecătorul a anulat atunci procesul şi totul a fost luat de la 
capăt. 

Juraţii au avut la dispoziţie două ore că să digere 
mărturia lui Jackie. E timpul să le arăt cum pot fi reparate 
aceste nedreptăţi şi să aduc în discuţie problema banilor. 

— Onorata instanţă, reclamantul cheamă la bară pe 
domnul Wilfred Keeley. 

Acesta intră imediat, ţopăind, nerăbdător să depună 
mărturia. Pare sigur pe el şi prietenos, total diferit de 
Lufkin, în ciuda tuturor minciunilor sfruntate care s-au spus 
despre compania lui până acum. E clar că vrea să-i facă pe 
juraţi să creadă că e o persoană responsabilă şi de 
încredere. 

Îi pun câteva întrebări generale, arătând că e mahărul 
numărul unu de la Marele Profit. E de acord din toată inima 
cu tot ce spun. Apoi îi înmânez o copie a ultimei situaţii 
financiare de la compania sa. Se comportă ca şi cum o ştie 
pe de rost. 

— Puteţi să sugeraţi juriului ce valoare are compania 
dumneavoastră? 

— Ce înţelegeţi prin valoare? 

— Mă refer la valoarea netă. 

— Acesta nu este un concept prea clar. 

— Ba da, este. Uitaţi-vă la situaţia pe care o aveţi în faţă, 
adunaţi veniturile şi scădeţi datoriile. Apoi spuneţi juriului 
cât vă rămâne. Asta înseamnă valoarea netă. 

— Nu e chiar atât de simplu. 


490 


- JOHN GRISHAM - 


Clatin din cap neîncrezător. 

— Sunteţi de acord că firma dumneavoastră are o 
valoare netă de aproximativ patru sute cincizeci de 
milioane de dolari? 

Atunci când unul dintre martori a fost prins cu minciuna, 
cei care urmează trebuie să fie absolut sinceri. Sunt sigur 
că Drummond l-a bătut destul la cap pe Keeley în acest 
sens, deşi nu i-a fost uşor. 

— E o estimare corectă. Sunt de acord. 

— Vă mulţumesc. Spuneţi-mi acum de câţi bani lichizi 
dispune compania dumneavoastră. 

Se pare că nu se aşteaptă la aceasta întrebare. 
Drummond se ridică şi se opune, dar Kipler respinge. 

— Păi, e greu de spus, zice el pierit. 

— Nu se poate, domnule Keeley, doar sunteţi directorul. 
Lucraţi la aceasta companie de optsprezece ani. Şi aţi 
studiat finanţele. Câţi bani lichizi aţi obţinut? 

Răsfoieşte paginile înnebunit, iar eu aştept răbdător. În 
sfârşit, îmi aruncă o sumă şi în clipa aceasta îi sunt 
recunoscător lui Max Leuberg. lau un document şi îl pun să- 
mi explice ce e cu un anume cont de rezervă. Când i-am 
dat în judecată pentru zece milioane de dolari, au făcut 
abstracţie de aceasta sumă, pretinzând că e rezerva prin 
care plătesc solicitările. Aşa procedează de fiecare dată, 
când sunt chemaţi la tribunal. Sunt banii lor, îi pot investi 
sau folosi, dar i-au trecut la datorii. Companiile de asigurare 
procedează totdeauna aşa, atunci când sunt urmărite în 
judecată pentru sume mari, ca să-şi păstreze aceşti bani şi 
să se declare, totodată, faliţi. 

Şi e perfect în spiritul legii. Îşi au propriile metode 
murdare după care se conduc. 

Keeley începe să folosească tot felul de termeni 
financiari pe care nu-i înţelege nimeni. În loc să spună 
adevărul, îi zăpăceşte de tot pe juraţi. 

Il mai necăjesc cu încă un cont de rezervă, după care 
trec la surplusuri. Cele restrictive. Apoi, cele nerestrictive. Îl 
perpelesc bine şi fac impresie bună. Folosindu-mă de 

491 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


materialele primite de la Leuberg, îl întreb pe Keeley dacă 
e adevărat că firma lui dispune de o sumă lichidă de patru 
sute optzeci şi cinci de milioane de dolari. 

— Aş vrea eu! rosteşte el, râzând. 

Toată lumea îşi dă seama că râsul lui e cam acru. 

— Atunci, câţi bani lichizi aveţi, domnule Keeley? 

— O, nu ştiu. Aş zice că vreo sută de milioane. 

Pentru moment, ajunge. Când îmi voi ţine pledoaria 
finală, am să scriu toate sumele pe tablă şi voi explica unde 
sunt banii. 

Îi înmânez o situaţie cu datele exacte de la 
departamentul cereri şi pare surprins. În timpul prânzului, 
am luat hotărârea să-l încolţesc pe el şi să nu îl mai chem 
pe Lufkin la raport. Se uită disperat la Drummond, după 
ajutor, fără speranţă, însă. Domnul Keeley, aici de faţă, 
este directorul general şi ne poate ajuta cu siguranţă să 
descoperim adevărul. Bănuiesc că ei au impresia că îl voi 
chema pe Lufkin ca să-mi ofere aceste informaţii. Oricât de 
mult mi-ar plăcea mie de el, am hotărât să renunţ. Nu-i voi 
da satisfacția să nege ceea ce a declarat Jackie Lemancyzk. 

— Recunoaşteţi aceste situații, domnule Keeley? 
Compania dumneavoastră mi le-a pus la dispoziţie în 
dimineaţa aceasta. 

— Sigur. 

— Bun. Puteţi spune juriului câte polite de asigurare 
medicale aveaţi în 1991? 

— Păi... nu ştiu. Staţi să văd. 

Răsfoieşte prin hârtii, scoate una, apoi încă una. 

— Numărul de nouăzeci şi opt de mii vi se pare corect? 
Aşa, aproximativ. 

— Poate. Da, sigur, cred că e corect. 

— Şi câte dintre aceste polite au fost solicitate la 
răscumpărare în 1991? 

Răsfoieşte iar printre hârtii, calculează murmurând. 
Situaţia devine aproape jenantă. Minutele trec şi într-un 
târziu, rostesc: 

— Numărul de unsprezece mii patru sute vi se pare 

492 


- JOHN GRISHAM - 


corect? Tot aproximativ. 

— Cam aşa ceva, dar trebuie să verific şi eu. 

— Cum veţi verifica? 

— Păi, trebuie să mai studiez problema. 

— Deci, aveţi informaţiile, da? 

— Cred că da. 

— Puteţi să spuneţi juriului câte dintre aceste solicitări au 
fost refuzate? 

— Păi, şi asta mai trebuie studiat, zice ridicând foile cu 
amândouă mâinile. 

— Aşadar, aveţi şi aceste informaţii în documentele 
dumneavoastră. 

— Poate. Da, cred că da. 

— Foarte bine. Uitaţi-vă la paginile unsprezece, 
optsprezece, treizeci şi trei şi patruzeci şi unu. 

Se conformează imediat. Ar face orice, numai să scape. 
Se aude răsfoitul paginilor. 

— Numărul de nouă mii o sută vi se pare corect? 
Aproximativ. 

Rămâne pur şi simplu şocat la o asemenea grozăvie. 

— Bineînţeles că nu! E absurd! 

— Dar nu ştiţi sigur? 

— Ştiu că numărul nu poate fi atât de mare. 

— Mulţumesc. 

Mă apropii de martor, îi iau documentele şi îi înmânez 
poliţa de la Leuberg. 

— O recunoaşteţi? 

— Sigur că da, zice el plin de solicitudine, bucuros că a 
scăpat de situaţia cu solicitările. 

— Ce este? 

— E o poliţă medicală, eliberată de compania mea. 

— Când a fost eliberata? 

Se uita puţin peste ea. 

— În septembrie 1992. Acum cinci luni. 

— Vă rog să vă uitaţi la pagina unsprezece, secţiunea F, 
paragraful patru, subparagraful c, clauza treisprezece. Aţi 
găsit? 

493 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Scrisul e atât de mărunt, încât trebuie să-şi apropie poliţa 
de nas. Tuşesc uşor şi mă uit la juriu, plin de umor. 

— Am găsit, zice el într-un târziu. 

— Bun. Acum, vă rog să citiţi. 

Citeşte, strâmbându-se şi încruntându-se plictisit. După 
ce termină, se forţează să zâmbească: 

— Am citit. 

— Cu ce scop aţi introdus aceasta clauză? 

— Pentru a exclude anumite practici chirurgicale. 

— Adică? 

— Adică orice fel de transplant. 

— Aţi specificat şi transplantul de măduvă? 

— Da. 

Mă apropii de martor şi îi înmânez o copie a poliţei 
familiei Black. Îl pun să citească o anumita secţiune. Scrisul 
mărunt îi dă de furcă, dar merge înainte voiniceşte. 

— Ce transplanturi sunt excluse din aceasta poliţă? 

— Toate organele majore: rinichi, ficat, inimă, ochi. 

— Dar transplantul de măduvă? 

— Nu e pe listă. 

— Aşadar, nu se specifica excluderea acestuia, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. 

— Când aţi fost daţi în judecată pentru această poliţa, 
domnule Keeley? vă mai amintiţi? 

li arunca o privire lui Drummond care, bineînţeles, nu-i 
poate fi de niciun ajutor în momentul de faţă. 

— Pe la mijlocul verii trecute, daca-mi aduc bine aminte. 
să fi fost prin iunie? 

— Da, domnule, zic eu. A fost în iunie. Ştiţi când a fost 
transformat textul poliţei, ca să nu mai acopere transplante 
de măduvă? 

— Nu. Nu ştiu. Nu mă ocup de scrierea poliţelor. 

— Cine vă scrie poliţele? Cine le tipăreşte atât de 
mărunt? 

— Lucrul acesta se face la departamental juridic. 

— Aha! Mai trebuie să subliniem că aceasta clauză a 
apărut după ce aţi fost daţi în judecată? 

494 


- JOHN GRISHAM - 


Mă studiază o clipă, apoi zice: 

— Nu. S-ar putea să fi fost schimbată înainte de asta. 

— Nu cumva poliţa a fost schimbată în august 1991, 
după ce aţi fost daţi în judecata? 

— Nu ştiu. 

Răspunde destul de plictisit. Fie că nu-i pasă ce se 
întâmplă cu compania lui, fie că minte. Dar pe mine nu mă 
interesează acest lucru. Am obţinut ce-am vrut. Pot să 
argumentez în faţa juriului că noua formulare e o dovadă 
concludentă a faptului că transplantul de măduva nu era 
exclus din polita familiei Black. Îi incriminează propriul lor 
limbaj. 

Nu mai am decât o singură chestiune cu Keeley: 

— Aveţi vreo copie a înţelegerii care s-a făcut cu Jackie 
Lemancyzk în ziua când a fost concediată? 

— Nu. 

— Aţi văzut acea înţelegere? 

— Nu. 

— Aţi aprobat să i se plătească zece mii de dolari, în 
numerar? 

— Nu. Minte. 

— Minte? 

— Da, aşa am spus. 

— Dar Everett Lufkin? Şi el a minţit în faţa juriului, în 
legătură cu manualul de la cereri? 

Keeley începe să zică ceva, apoi se abţine. Niciun 
răspuns pe care l-ar da nu l-ar pune într-o lumină 
favorabilă. Juraţii ştiu foarte bine că Lufkin i-a minţit, aşa că 
nu mai poate nega nimic. Cum să recunoască el că unul 
dintre vicepreşedinţii săi a ascuns adevărul? 

Nu-mi planificasem întrebarea aceasta dinainte. Mi-a 
venit aşa, la moment. 

— V-am pus o întrebare, domnule Keeley. A minţit 
Everett Lufkin în faţa juriului, în legătură cu manualul? 

— Nu cred că trebuie să răspund la o astfel de întrebare. 

— Răspundeţi! zice Kipler sever. 

Urmează o pauză jenantă, în care Keeley mă fixează cu 

495 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


privirea. Sala e cufundată în linişte. Toţi juraţii se uită la el 
şi aşteaptă. Adevărul e clar, aşa că mă hotărăsc să fac pe 
băiatul cumsecade. 

— Nu puteţi să răspundeţi la o astfel de întrebare, pentru 
că n-aveţi cum să recunoaşteţi că unul dintre 
vicepreşedinţii dumneavoastră a minţit, nu-i aşa? 

— Mă opun. 

— Se admite. 

— Nu mai am nimic de întrebat. 

— Nici eu, domnule judecător, zice Drummond. 

E clar că vrea să se aştearnă uitarea, până când îi va 
chema din nou pe tipii aceştia să depună mărturie în 
apărare. În clipa de faţă, Drummond îşi doreşte să treacă 
un timp şi să creeze o oarecare distanţă între Jackie 
Lemancyzk şi juriu. 


Kermit Aldy, vicepreşedintele de la garanţii, este 
următorul şi ultimul meu martor. Acum nu am nevoie de 
depoziţia lui, ci de timp. E două şi jumătate, a doua zi de 
proces, şi voi termina lejer în după-amiaza aceasta. Vreau 
ca juriul să plece acasă cu gândul la două persoane: Jackie 
Lemancyzk şi Donny Ray Black. 

Aldy e speriat şi îşi măsoară cuvintele, de teamă să nu 
spună mai mult decât e absolut necesar. Nu ştiu dacă s-a 
culcat cu Jackie Lemancyzk, dar acum toţi cei de la Marele 
Profit sunt suspecți. Simt că şi juriul gândeşte la fel. 

Am săpat destul. Partea de garanţii e atât de 
plictisitoare, încât sunt hotărât să nu mai abordez decât 
punctele principale, pentru juriu. Aldy e şi el plictisitor, aşa 
că trebuie să mă grăbesc. Nu vreau să pierd încrederea 
juriului. 

Urmează partea hazlie. Îi înmânez manualul de la 
garanţii care mi-a fost trimis în perioada de cercetare. Are 
copertele verzi şi seamănă cu cel de la cereri. Nici Aldy, nici 
Drummond nu ştiu dacă eu mai am şi alt exemplar, cu 
secţiunea U. 

Martorul se uită la el, ca şi cum nu l-ar mai fi văzut în 

496 


- JOHN GRISHAM - 


viaţa lui. Toată lumea ştie ce întrebare urmează. 

— Manualul acesta e complet? 

Răsfoieşte încet, nu se grăbeşte. E clar că a învăţat ceva 
din experienţa lui Lufkin. Dacă zice că nu lipseşte nimic, iar 
eu scot exemplarul primit de la Cooper Jackson, atunci e un 
om mort. Dacă recunoaşte că nu e complet, va plăti. Pun 
pariu că Drummond a optat pentru a doua variantă. 

— Păi, să vedem. Pare complet... dar, nu, staţi puţin. 
Lipseşte o secţiune de la sfârşit. 

— Ar putea fi secţiunea U? întreb eu neîncrezător. 

— Da, aşa cred. 

Mă prefac uimit. 

— De ce să vrea cineva să înlăture secţiunea U din acest 
manual? 

— Nu ştiu. 

— Ştiţi cine a făcut-o, atunci? 

— Nu. 

— Nici nu mă-ndoiesc. Cine a ales copia aceasta, ca să- 
mi fie trimisă? 

— Să ştiţi că nu-mi amintesc. 

— Numai că e clar, nu-i aşa, că secţiunea U a fost scoasă, 
înainte ca manualul să-mi fie trimis. 

— Daca asta vreţi să spuneţi, într-adevăr, nu se găseşte 
aici. 

— Eu sunt în căutarea adevărului, domnule Aldy. Vă rog 
să mă ajutaţi. S-a scos sau nu secţiunea U din acest 
manual, înainte să-mi fie trimis? 

— Aşa se pare. 

— Asta înseamnă da? 

— Da. A fost scoasă. 

— Sunteţi de-acord că manualul acesta este foarte 
important pentru bunul mers în departamentul 
dumneavoastră? 

— Desigur. 

— inseamnă că îl cunoaşteţi foarte bine, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, vă e uşor să faceţi un rezumat, pentru juriu, 

497 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nu-i aşa? 
— O, nu ştiu. A trecut ceva vreme de când nu m-am mai 
uitat prin el. 


Încă nu ştie dacă am sau nu o copie a acestui manual. 

— De ce nu încercaţi? Spuneţi-le juraţilor ce conţine 
secţiunea U. 

Se gândeşte un moment, apoi explică. Secţiunea cu 
pricina se ocupă de balanţa dintre cereri şi garanţii. Ambele 
departamente trebuie să monitorizeze anumite cereri. Se 
fac o mulţime de acte, până când se constată dacă o 
solicitare e corectă. Se învârte în jurul cozii, am impresia că 
începe să creadă că eu nu deţin niciun exemplar cu 
secţiunea U. 

— Aşadar, secţiunea U garantează că fiecare solicitare 
este tratată aşa cum se cuvine... 

— Da. 

Caut sub masă, scot un manual şi mă apropii de martor. 

— Atunci, haideţi să le explicăm juraţilor, zic eu, 
înmânându-i-l. 

El se face mic. Drummond încearcă să-şi păstreze 
cumpătul, dar îi este imposibil. 

Secţiunea U de la garanţii este la fel de murdară, ca şi 
cea de la cereri. E vremea să mă opresc. Schema a fost 
descoperită în faţa juriului şi acum pot reflecta cu toţii 
asupra ei. 

Drummond nu are întrebări. Kipler ne permite să ne 
retragem pentru cincisprezece minute, aşa încât Deck şi cu 
mine să ne putem aranja aparatele. 

Ultimul nostru martor este Donny Ray Black. Aprodul 
stinge luminile din sală, iar juraţii se apleacă în faţă, 
nerăbdători să-i vadă chipul pe ecranul de cincizeci de 
centimetri din faţa lor. Depoziţia lui durează treizeci şi unu 
de minute. Juraţii îi sorb fiecare cuvânt. În loc să mă uit a 
suta oară la film, mă aşez lângă Dot şi examinez chipurile 
celor din boxa juriului. Văd multă milă în ochii lor. Dot îşi 
şterge ochii cu dosul palmelor. Spre sfârşit, simt un nod în 
gât. 

498 


- JOHN GRISHAM - 


Sala de judecată e cufundată în linişte. Ecranul se 
albeşte şi aprodul se duce să aprindă luminile. In 
semiintuneric, răsună plânsul sfâşietor de mamă. 

Am pus în faţa juriului toate relele posibile. Am câştigat 
cazul. Nici nu se mai pune problema să pierdem. 

Se aprind luminile, iar eu anunţ solemn: 

— Onorată instanţă, reclamantul nu mai are nimic de 
adăugat. 


Juriul s-a retras de mult, iar eu sunt cu Dot în sala goală 
şi discutăm despre mărturiile remarcabile la care am 
asistat în ultimele două zile. S-a demonstrat clar că ea a 
avut dreptate, că ei sunt cei care au greşit, dar satisfacția 
noastră nu mai prea există. Nu-şi va putea ierta până intră 
în mormânt că n-a luptat mai mult atunci când trebuia. 

Îmi spune că nu-i mai pasă ce se va întâmpla de acum 
înainte. l-a ajuns cât a stat la tribunal. Acum vrea să se 
ducă acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată aici. Îi explic 
că una ca asta nu e posibil. Abia am parcurs jumătate din 
drum. Nu mai durează decât câteva zile. 


499 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


46 


Sunt fascinat să aflu ce va încerca Drummond în apărare. 
Riscă să cadă şi mai rău, dacă mai solicită şi alţi martori 
decât ai casei, pentru că le va fi demascată schema şi mai 
mult. Ştie că pot oricând să scot secţiunea U de sub masă 
şi să încep cu tot felul de întrebări nedorite. Din câte îmi 
dau seama, mai sunt multe lucruri murdare de scos la 
iveală. Singura cale de a le descoperi este prin 
interogatorii. 

Are optsprezece persoane pe lista posibililor martori. Nu- 
mi trece prin minte pe cine va chema întâi. Când am fost 
eu la conducere, am avut avantajul să ştiu ce se va 
întâmpla în clipa următoare, să ştiu cine va depune 
mărturie sau ce document va fi analizat. Acum, situaţia s-a 
schimbat. Va trebui să reacţionez foarte repede. 

Târziu, îl sun pe Max Leuberg în Wisconsin şi îi relatez cu 
plăcere evenimentele petrecute în ultimele două zile. Îmi 
dă câteva sfaturi şi câteva idei, în legătură cu ceea ce s-ar 
putea întâmpla mai departe. Se entuziasmează teribil şi îmi 
spune că s-ar putea să mai prindă avionul încoace. 

Mă plimb prin cameră până la trei noaptea, vorbind 
singur şi încercând să-mi imaginez cum va acţiona 
Drummond mai departe. 

Sunt plăcut surprins să-l văd pe Cooper Jackson stând în 
sală la opt şi jumătate, când sosesc şi eu. Imi face 
cunoştinţă cu încă doi avocaţi din Raleigh, Carolina de 
Nord. Au venit aici să asiste la procesul meu. Mă întreabă 
cum merge treaba. Unul dintre ei a fost şi luni aici şi a 
asistat la tragedia cu secţiunea U. Toţi trei au câte douăzeci 
de cazuri împotriva Marelui Profit. Îşi fac reclamă în ziare şi 
îşi găsesc astfel de lucru. Au în plan să depună dosarele 
foarte curând. 

Cooper îmi înmânează un jurnal şi mă întreabă dacă l-am 
văzut. E vorba de The Wall Street Journal, numărul de ieri, 
şi pe prima pagină e scrisă povestea cu Marele Profit. Le 


500 


- JOHN GRISHAM - 
spun că n-am mai citit nimic de-o săptămână şi că nu ştiu 
nici măcar în ce zi suntem. Mă înţeleg. 

Citesc repede articolul. Se concentrează asupra 
numărului mare de plângeri împotriva Marelui Profit şi 
asupra refuzurilor nejustificate. Se fac investigaţii în multe 
state. Se înregistrează o mulţime de dosare. În paragraful 
următor, scrie că un anumit proces mărunt din Memphis e 
urmărit cu interes, pentru că, se pare, va atrage după sine 
primul mare verdict împotriva Marelui Profit. E 

Îi arăt articolul lui Kipler în biroul său şi nu-şi face griji. Îi 
va întreba pe juraţi dacă l-au citit. Li s-a spus că n-au voie 
să se atingă de ziare, în această perioadă. Ne îndoim că 
articolul cu pricina ar fi prea cunoscut în rândul echipei 
noastre. 


Apărarea îl pofteşte mai întâi pe Andre Weeks, şef la 
Comisariatul Asigurărilor din statul Tennessee. E un 
funcţionar superior în departamentul respectiv pe care 
Drummond l-a mai folosit. Sarcina lui este să aducă 
guvernul de partea pârâtului. 

E un bărbat foarte frumos, de vreo patruzeci de ani, 
surâzător şi cu o expresie cinstită, îmbrăcat într-un costum 
elegant. În plus, în momentul de faţă are marele avantaj că 
nu lucrează la compania incriminată. Drummond îi pune tot 
felul de întrebări banale, în legătură cu treburile de la 
oficiul său, încercând să creeze impresia că băieţii aceştia 
ţin în frâu întreaga industrie a asigurărilor. O dată ce 
Marele Profit e bine cotat în statul nostru, înseamnă că nu li 
se poate reproşa nimic. Altfel, Andre, aici de faţă, precum şi 
haita lui de câini de pază ar fi fost imediat alertaţi. 

Drummond are nevoie de timp. Are nevoie de un mic 
munte de mărturii în care să-i îngroape pe jurati, doar-doar 
or uita prăpăstiile pe care tocmai le-au auzit. Nu se 
grăbeşte. Vorbeşte rar, se mişcă agale, ca un profesor 
îmbătrânit. Şi e foarte bun. Dacă ar fi fost pus într-o situaţie 
diferită, ar fi fost mortal. 

Îi înmânează lui Weeks poliţa familiei Black şi pierd o 

501 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


jumătate de oră ca să convingă juriul că fiecare tip de 
poliţă, dar absolut fiecare, trebuie să fie aprobată de 
departamentul lor. Se pune accent deosebit pe cuvântul 
„aprobat”. 

Pentru că stau comod pe scaun şi nu în picioare, pot să 
privesc mai uşor în jurul meu. Studiez juriul. Câţiva din grup 
mă privesc în ochi. Sunt de partea mea. Observ că au 
apărut câţiva străini în sală, tineri în costum pe care nu i- 
am mai văzut până acum. Cooper Jackson şi amicii lui sunt 
în rândul din spate, lângă uşă. Sunt mai puţin de cincizeci 
de spectatori în sală. Cine să-şi dorească să asiste la un 
proces civil? 

După o oră şi jumătate de mărturie minuțioasă despre 
mecanismele şi reglementările generale ale sistemului de 
asigurări, juraţii nu mai sunt atenţi. Dar lui Drummond nu-i 
pasă. Vrea cu disperare să prelungească procesul până 
săptămâna viitoare. În final, îl eliberează pe martorul său, 
înainte de unsprezece, încercând pur şi simplu să omoare 
dimineaţa. Ne retragem pentru un sfert de oră şi e rândul 
meu să bâjbâi. 

Weeks a zis că sunt peste şase sute de societăţi de 
asigurări în statul nostru, că instituţia sa are patruzeci şi 
unu de angajaţi, dintre care numai optsprezece se ocupă 
de revizuirea poliţelor. Estimează că fiecare dintre cele 
şase sute de companii are cel puţin zece tipuri diferite de 
polite în vigoare, aşa că ei au aproximativ şase mii 
înregistrate.  Confirmă că aceste polite sunt mereu 
modificate şi amendate. 

Mai facem nişte calcule şi îmi dau seama că e imposibil 
pentru un birou să manevreze oceanul de paragrafe scrise 
mărunt din industria asigurărilor. Îi înmânez polita familiei 
Black. Pretinde că a citit-o şi recunoaşte că a făcut-o numai 
cu ocazia acestui proces. Îl întreb despre cazurile bolnavilor 
trataţi ambulatoriu. Dintr-o dată, poliţa i se pare prea grea 
şi întoarce repede paginile, sperând să găsească filele 
respective şi să-mi arunce un răspuns. Dar nu poate. 
Răsfoieşte, se încruntă, se strâmbă, până la urmă zice că a 

502 


- JOHN GRISHAM - 


găsit. Răspunde destul de corect, aşa că trec mai departe. 
Îl întreb despre metoda potrivită de schimbare a 
beneficiarilor acoperiţi de o anumită poliţă şi parcă mi se 
face milă de el. Se apucă să studieze polita timp 
îndelungat, în timp ce lumea aşteaptă. Juraţii par amuzaţi. 
Kipler surâde afectat, Drummond fierbe, dar nu poate să 
facă nimic. 

Ne răspunde ceva, n-are importanţă cât de corect. Am 
reuşit să demonstrez ceea ce mi-am propus. Îmi pun cele 
două manuale verzi pe masă, ca şi cum aş avea de gând să 
trec din nou prin ele, împreună cu Weeks. Toată lumea e 
atentă. Le iau în mână şi îl întreb dacă verifică periodic 
metodele interne de lucru cu cererile, de la companiile de 
asigurări pe care le coordonează cu atâta zel. Ar vrea să 
spună da, dar, evident, a auzit despre secţiunea U. Aşa că 
zice nu, ceea ce mă şochează vizibil. II bombardez cu 
câteva întrebări sarcastice, apoi îi dau drumul din cârlig. 
Răul a fost făcut şi interogatoriul s-a înregistrat. 

ÎI întreb dacă ştie că în Florida, Comisariatul Asigurărilor 
investighează Marele Profit. Nu ştie. Dar de cei din Carolina 
de Sud? Neagă din nou că ar fi la curent. Dar despre cei din 
Carolina de Nord? Despre asta a auzit el ceva, dar n-a citit 
cu ochii lui. Kentucky? Georgia? Nu, şi nici nu-l interesează 
ce se întâmplă în alte state. Îi mulţumesc şi termin. 


Următorul martor al lui Drummond este alt personaj care 
nu are mare tangenţă cu Marele Profit. Se numeşte Payton 
Reisky şi posedă titlul de director executiv şi preşedinte al 
Alianţei Naţionale a Asigurărilor. Arată şi se comportă ca o 
persoană foarte importantă. Aflăm repede că face parte 
dintr-o organizaţie politică din Washington, fondată de 
societăţile de asigurări, care să le reprezinte la Casa Aibă. 
O adunătură de snobi căptuşiţi cu parale. Ni se spune că 
fac o mulţime de lucruri minunate, numai cu scopul de a 
promova o activitate corectă în domeniul asigurărilor. 

Introducerea aceasta se întinde. Începe la unu şi 
jumătate şi pe la două suntem convinşi că ANA e pe cale să 

503 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


salveze omenirea. Ce băieţi extraordinari! 

Reisky şi-a petrecut treizeci de ani în domeniu şi ne 
împărtăşeşte din biografia şi din realizările lui. Drummond 
vrea să fie calificat drept expert în domeniul practicilor şi 
procedeelor de rezolvare a cererilor. Eu nu am nimic 
împotrivă. l-am studiat mărturia dintr-un alt proces şi cred 
că îl pot manevra uşor. Ar fi nevoie de un vrăjitor care să 
poată prezenta secţiunea U ca pe un lucru minunat. 

Fără nicio influenţă din partea lui Drummond, ne explică 
felul în care ar trebui mânuită o astfel de poliţă. Avocatul 
apărării aprobă, dând din cap cu gravitate, de parcă asta ar 
face praf pe cineva. Ei, ce să mai vorbim? Marele Profit a 
încurcat puţin lucrurile în acest caz. Poate că a făcut câteva 
greşeli minore, doar e o companie mare, cu o mulţime de 
cereri. Dar n-a greşit fundamental. 

Esenţa spuselor lui Reisky este că Marele Profit avea tot 
dreptul să refuze o asemenea solicitare, având în vedere 
valoarea ei. Le explică juraţilor foarte serios că nu e posibil 
ca o poliţă care costă optsprezece dolari pe săptămână să 
plătească un transplant, care costă două sute de mii de 
dolari. Scopul debitării unei polite este să acopere doar 
cheltuielile de bază, nu toate fleacurile. 

Drummond aduce în discuţie problema manualelor şi a 
secţiunilor lipsă. După părerea lui Reisky, nu e bine ce s-a 
întâmplat, dar nici importanţă mare nu are! Manualele se 
schimbă şi, de obicei, nici nu sunt băgate în seamă de cei 
care se ocupă de solicitări, pentru că ştiu şi singuri ce au de 
făcut. Dar dacă tot s-a făcut atâta tapaj pe tema asta, 
atunci hai să discutam problema. la plin de solicitudine 
manualele şi se apuca să dea explicaţii. Totul e scris negru 
pe alb. Totul funcţionează impecabil. 

De la manuale, trec la numere. Drummond întreabă dacă 
a avut vreodată şansa să verifice informaţiile privitor la 
poliţe, solicitări şi refuzuri. Reisky dă serios din cap, apoi ia 
listele de la Drummond. 

Într-adevăr, Marele Profit a avut o proporţie cam mare de 
refuzuri în 1991, dar poate au existat şi motive. Nu e un 

504 


- JOHN GRISHAM - 


lucru nemaiauzit în industria asigurărilor. Şi nu te poţi lua 
totdeauna după cifre. De fapt, dacă te uiţi la ultimii zece 
ani, rata medie a refuzurilor este uşor sub douăsprezece 
procente, ceea ce nu depăşeşte media generală. Ne dă 
cifre peste cifre, până nu mai înţelegem nimic, ceea ce 
urmăreşte şi Drummond. 

Reisky coboară din boxa martorilor şi începe să indice ici 
şi colo, pe o hartă multicoloră. Vorbeşte juriului ca un lector 
avizat şi mă întreb cât de des face acest lucru. Cifrele se 
încadrează foarte bine în media generală. 

Din fericire, Kipler ne dă o pauză la trei şi jumătate. Ne 
strângem pe hol, împreuna cu Cooper Jackson şi cu amicii 
lui. Sunt cu toţii vechi pledanţi şi se grăbesc să-mi dea 
sfaturi. Cădem de acord că Drummond abia aşteaptă să 
vină sfârşitul de săptămână. 

Nu rostesc niciun cuvânt în timpul sesiunii de după- 
amiază. Reisky depune mărturie până târziu, încununându- 
şi expunerea cu cuvinte de laudă, în ceea ce priveşte felul 
în care cei de la Marele Profit şi-au făcut datoria. judecând 
după feţele juraţilor, sunt cu toţii fericiţi că s-a terminat. Mă 
bucur de câteva ore, ca să-mi pregătesc interogatoriul. 


Deck şi cu mine mâncăm împreună cu Cooper şi cu încă 
trei avocaţi la un vechi restaurant italian, pe nume Grisanti. 
Marele John Grisanti, proprietarul său excentric, ne duce 
într-un separeu, aşa-zisul salon al presei. Ne aduce un vin 
minunat pe care nu l-am comandat şi ne spune exact ce-ar 
trebui să mâncăm. 

Vinul e ca un balsam şi pentru prima oară după zile 
întregi reuşesc să mă relaxez. Poate voi dormi şi eu bine la 
noapte. 

Nota de plată e peste patru sute de dolari şi e înşfăcată 
repede de Cooper Jackson. Doamne ajută! Firma lui Rudy 
Baylor o fi ea gata-gata să se îmbogăţească, dar pentru 
moment e încă la pământ. 


505 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


47 


Joi dimineaţa, la numai câteva secunde după ce Payton 
Reisky se urcă plin de strălucire în boxa martorilor, îi 
înmânez o copie a Scrisorii celei Proaste şi îl pun s-o 
citească. Apoi, rostesc: 

— Acum, vă întreb pe dumneavoastră, ca expert în 
materie, vi se pare un răspuns cinstit şi rezonabil din 
partea Marelui Profit? 

A fost avertizat, oricum. 

— Bineînţeles că nu. E oribil. 

— E şocant, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. Şi înţeleg că autorul scrisorii nu mai 
lucrează la Marele Profit. 

— Cine v-a spus acest lucru? întreb eu bănuitor. 

— Păi, nu sunt sigur. Cineva de la companie. 

— Şi persoana aceea necunoscută v-a spus cumva şi de 
ce nu mai lucrează acolo? 

— Nu sunt sigur. Probabil că din cauza acestei scrisori. 

— Probabil? Sunteţi sigur sau faceţi speculaţii? 

— Nu sunt sigur. 

— Vă mulţumesc. Persoana aceea necunoscută v-a spus 
cumva că domnul Krokit a părăsit compania cu două zile 
înainte de data când era planificat să dea o depoziţie în 
acest caz? 

— Nu. 

— Nu ştiţi de ce a plecat, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Bun. Credeam că vreţi să convingeţi juriul că a plecat 
din cauza acestei scrisori. N-aţi încercat să faceţi una ca 
asta, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Mulţumesc. 

Aseară am hotărât cu toţii că nu are niciun rost să-i dăm 
lui Reisky în cap cu manualele acelea, şi asta din mai multe 
motive. Mai întâi, juriul s-a convins de adevăr, în această 


506 


- JOHN GRISHAM - 


privinţă. În al doilea rând, prima oară când am prezentat 
problema, am făcut-o la modul cel mai dramatic cu putinţă, 
adică l-am prins pe Lufkin cu mâţa-n sac. În al treilea rând, 
Reisky e iute şi va fi greu de pus la zid. În al patrulea, a 
avut destul timp să se pregătească împotriva atacului şi să 
pareze frumos. În al cincilea, va găsi un bun prilej să 
zăpăcească juriul şi mai rău. Şi, ceea ce e şi mai important, 
va pierde timpul. Ar fi simplu pentru el să irosească toată 
ziua cu manualele şi cu tot felul de date statistice. Aş omori 
o zi şi n-aş avea nimic de câştigat în proces. 

— Cine vă plăteşte salariul, domnule Reisky? 

— Patronul meu. Alianţa Naţională a Asigurărilor. 

— Cine a fondat ANA? 

— Industria asigurărilor. 

— Contribuie şi Marele Profit la ANA? 

— Da. 

— Cu cât? 

Se uită la Drummond care a şi sărit în picioare. 

— Mă opun, onorată instanţă. Nu e relevant. 

— Se respinge. Eu cred că e foarte relevant. 

— Cât, domnule Reisky? repet eu plin de solicitudine. 

E clar că nu vrea să spună şi pare încurcat. 

— Zece mii de dolari pe an. 

— Deci, vă plătesc cu mai mult decât i-au dat lui Donny 
Ray. 

— Mă opun! 

— Se admite. 

— Îmi cer iertare, onorată instanţă. Îmi retrag cuvintele. 

— Vă rog să cereţi să fie ştearsă înregistrarea, domnule 
judecător, zice Drummond mânios. 

— Aşa să fie! 

Ne mai tragem sufletul în timp ce se liniştesc spiritele. 

— Îmi pare rău, domnule Reisky, zic eu umil, cu o figură 
spăşită. Toţi banii dumneavoastră provin de la societăţile 
de asigurări? 

— Nu avem alte fonduri. 

— Câte societăţi de asigurări contribuie la ANA? 

507 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Două sute douăzeci. 

— Şi care a fost contribuţia totală anul trecut? 

— Şase milioane de dolari. 

— Şi folosiţi aceşti bani pentru interesele respectivelor 
companii? 

— Da, facem şi asta. 

— Sunteţi plătit pentru că depuneţi mărturie la acest 
proces? 

— Nu. 

— Atunci, de ce-aţi venit? 

— Pentru că am fost contactat de Marele Profit. Am fost 
rugat să vin şi să depun mărturie. 

Mă întorc încet şi arăt spre Dot Black. 

— Şi dumneavoastră, domnule Reisky, puteţi să vă uitaţi 
la doamna Black, în ochii ei, şi să-i spuneţi că solicitarea 
fiului său a fost tratată cinstit şi competent de Marele 
Profit? 

Ezită o secundă sau două, ca să se uite la Dot, dar n-are 
încotro. Dă din cap şi rosteşte: 

— Da. S-a procedat aşa cum trebuie. 

Fără îndoială, prevedeam răspunsul. Am vrut să termin 
mărturia lui Reisky într-un mod cât mai dramatic, dar nu 
mă aşteptam ca efectul să fie plin de umor. Doamna 
Beverdee Hardaway, o negresă solidă de cincizeci şi unu de 
ani, care are numărul trei în ordinea juraţilor şi stă la 
mijlocul rândului întâi, izbucneşte pur şi simplu în râs, 
auzind răspunsul absurd al lui Reisky. Se vede clar că 
hohotul ei a fost spontan, pentru că şi-l înăbuşă rapid. 
Scrâşneşte din dinţi, îşi încleştează maxilarele şi se uită 
speriată în jur, să vadă daca n-a făcut rău. Trupul îi tresaltă 
însă uşor, fără să se poată stăpâni. 

Spre ghinionul doamnei Hardaway şi spre norocul nostru, 
gestul ei e contagios. Pe domnul Ranson Pelk care stă chiar 
în spatele ei îl gâdilă ceva. La fel se întâmplă şi cu doamna 
Ella Faye Salter care stă alături de doamna Hardaway. În 
câteva secunde după izbucnirea ei, întreaga lojă a juriului e 
scuturată de râs. Unii se uită la doamna Hardaway, ca şi 

508 


- JOHN GRISHAM - 


cum ea ar fi sursa acestui incident. Alţii îl privesc pe Reisky 
direct în faţă şi clatină din cap cu o uimire amuzată. 

Reisky o ia în serios şi are impresia că toată lumea râde 
de el. Se uită în podea. Drummond se preface că nu 
observă nimic, deşi trebuie să fie foarte jenant. Nu mai poţi 
vedea niciun chip din grupul vajnicilor vulturi de la masa 
apărării. Şi-au băgat cu toţii nasurile în dosare şi în tratate. 
Aldy şi Underhall îşi studiază încălţările. 

Şi lui Kipler îi vine să râdă. Tolerează toată comedia 
câteva clipe şi, în vreme ce începe să-şi dea drumul, 
loveşte cu ciocănelul în masă, ca şi cum ar oficializa faptul 
că juriul a râs pur şi simplu de mărturia lui Payton Reisky. 

Totul se petrece rapid. Răspunsul ridicol, hohotul de râs, 
chicotele şi clătinările din cap nu durează mai mult de 
câteva secunde. Observ, totuşi, câteva expresii forţate 
printre juraţi. Vor să râdă, să-şi exprime neîncrederea, să le 
arate exact ce părere au despre ceea ce s-a spus. 

Pe scurt, momentul este superb. Le zâmbesc. Şi ei îmi 
zâmbesc mie. Au crezut absolut tot ce-au spus martorii mei 
şi nimic din cele relatate de ai lui Drummond. 

— Nu mai am nimic de întrebat, onorată instanţă, rostesc 
eu dezgustat, ca şi cum m-aş fi săturat de ticălosul acesta 
mincinos. 

Drummond e evident surprins. A crezut că am să-i bat la 
cap pe Reisky cu manualele şi cu statistica. Caută prin 
hârtii, îi şopteşte ceva lui T. Prince, apoi se ridică şi zice: 

— Următorul nostru martor este Richard Pellrod. 

Pellrod a fost funcţionar superior la cereri, şeful lui Jackie 
LemancyzKk. În timpul depoziţiei, a făcut pe nebunul, dar nu 
mă surprinde că l-au chemat şi acum. Vor să arunce cu 
noroi în Jackie. 

Are patruzeci şi şase de ani, e de statură mijlocie, cu 
burtă de băutor de bere, păr puţin, trăsături urâte, tenul 
pătat şi poarta ochelari de tâmpit. Amărâtul ăsta nu are 
nimic atrăgător, dar nici nu-i pasă. Dacă zice că Jackie 
Lemancyzk n-a fost decât o târfă care s-a dat la el, pun 
pariu că juriul va începe din nouă să râdă. 

509 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Pellrod e irascibil, cum e de aşteptat din partea unei 
persoane care a lucrat la cereri timp de douăzeci de ani. Cu 
atitudinea lui foarte apropiată de aceea a unui portărel, nu 
are cum să-i fie juriului pe plac. E un şobolan de-al 
corporației de cea mai joasă speţă, care nu şi-a părăsit 
vizuina de când se ştie. 

Şi ăsta-i cel mai bun lucru pe care îl au! Nu-i mai pot 
aduce pe Lufkin, pe Aldy sau pe Keeley, pentru că şi-au 
pierdut credibilitatea în faţa juriului. Drummond mai are 
vreo şase martori de la companie pe lista lui, dar mă 
îndoiesc că îi va chema pe toţi. Ce să mai spună? Că nu 
exista manualele? Că firma lor nu minte şi nu ascunde 
documentele? 

Drummond şi Pellrod joacă vreo jumătate de oră după un 
scenariu bine pregătit, din care reiese că la cereri se 
munceşte pe brânci, că Marele Profit se dă peste cap să-şi 
mulţumească clienţii. Juraţii cască pe rupte. 

Judecătorul  Kipler se hotărăşte să rupă aceasta 
plictiseală şi zice: 

— Domnule avocat, n-am putea merge mai departe? 

Drummond pare şocat şi jignit: 

— Dar, onorată instanţă, n-am dreptul să conduc 
mărturia, aşa încât să ajungem la adevăr? 

— Cum să nu! Dar aproape tot ce discutaţi se ştie deja. 
Vă repetaţi. 

Drummond e perplex. Se preface că nu-i vine să creadă, 
fără mare succes însă, că judecătorul îl bruiază. 

— Nu-mi amintesc că i-aţi spus vreodată reclamantului 
că nu se grăbeşte. 

Mai bine tăcea! Nu şi-a găsit omul! 

— Asta pentru că domnul Baylor a reuşit să ţină juriul 
treaz, domnule Drummond. Şi-acum, vă rog, treceţi mai 
departe. 

Izbucnirea doamnei Hardaway şi veselia care a urmat i-a 
mai destins pe juraţi. Acum sunt mai animați, gata să râdă 
pe socoteala apărării. Drummond se uită la Kipler de parcă 
i-ar spune că-l aranjează el mai târziu. Dar să ne întoarcem 

510 


- JOHN GRISHAM - 


la Pellrod care stă ca un lingău, cu ochii aproape închişi şi 
capul dat într-o parte. Da, s-au făcut nişte greşeli, dar nu 
de importanţa majoră, zice el cu greutate. Şi fie că ne vine 
sau nu să credem, majoritatea se pot pune pe seama lui 
Jackie Lemancyzk, o tânără foarte dificilă. 

Revenind la cazul Black, Pellrod începe să bată câmpii cu 
documentele, lansându-se într-o peroraţie plictisitoare. 

— Domnule Drummond, îl întrerupe Kipler cu severitate. 
V-am cerut să treceţi mai departe. Documentele acestea 
sunt puse la dispoziţia juriului, pentru a fi examinate. Tot ce 
s-a spus până acum, am aflat deja din alte mărturii. Vă rog 
să mergeţi mai departe. 

Drummond e rănit în amorul propriu. E mereu hărțuit de 
judecătorul acesta părtinitor. Vrea să se reculeagă. Dar nu 
reuşeşte să joace teatru prea bine. 

incearcă să abordeze o nouă strategie, în ceea ce 
priveşte manualele. Pellrod zice că nu sunt decât nişte 
cărţi. Nici mai mult, nici mai puţin. El, personal, nu s-a mai 
uitat prin ele de ani de zile. Se schimbă atât de des, încât 
funcţionarii mai vechi nu le mai consultă deloc. Drummond 
îi arată secţiunea U şi borfaşul ăsta afirmă că n-a văzut-o 
niciodată! Şi că pentru el nu are nicio semnificaţie. Şi nici 
pentru colegii lui. Personal, nu ştie nici măcar un funcţionar 
de la cereri care să consulte manualul. 

Atunci, cum se lucrează cu solicitările? Pellrod ne 
lămureşte, bineînţeles după indicaţiile lui Drummond. la 
exemplul ipotetic al unei cereri şi ne trece prin toate 
canalele pe care le urmează aceasta. Pas cu pas, formular 
cu formular, memoriu cu memoriu. Pellrod vorbeşte 
monoton, plictisindu-i pe juraţi de moarte. Lester Days, 
juratul numărul opt, care stă în ultimul rând, moţăie. Mulţi 
cască, pleoapele sunt grele şi toata lumea face eforturi să 
nu adoarmă. 

Desigur, situaţia aceasta nu poate trece neobservată. 

Chiar dacă Pellrod e conştient de somnolenţa juriului, el 
nu-şi schimba timbrul şi nici modul de a vorbi. Îşi termină 
mărturia cu informaţia alarmantă despre Jackie Lemancyzk 

511 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


care, zice el, avea probleme cu băutura şi, de multe ori, 
venea la serviciu duhnind. Lipsea de la birou mai mult ca 
oricine. Se comporta din ce în ce mai rău, aşa că era 
inevitabil să fie dată afară. Cum rămâne cu escapadele ei 
sexuale? 

În aceasta privinţă, Pellrod şi Marele Profit trebuie să fie 
foarte precauţi, pentru că lucrurile vor fi discutate altă 
dată, într-un proces separat. Tot ceea ce se spune aici va fi 
înregistrat şi păstrat pentru viitor. Aşa că, în loc s-o facă 
târfă, gata să se culce cu oricine, Drummond are 
înţelepciunea să adopte o altă strategie. 

— Vă rog să mă credeţi, nu ştiu nimic despre ce-a zis 
femeia aceasta, zice Pellrod, câştigând, în felul acesta, 
puţin în faţa juriului. 

Mai omoară timpul până spre prânz, când mi se permite 
să-l abordez eu. Kipler vrea să ne dea pauză de masă, dar îl 
asigur că nu va dura prea mult. Acceptă, fără niciun chef. 

Încep prin a-i înmâna lui Pellrod o copie a scrisorii de 
refuz concepută de el. A fost al patrulea refuz şi spune că 
solicitarea lui Donny Ray se respinge, pentru că leucemia 
lui a avut antecedente. Îl pun să o citească juriului şi să 
spună că îi aparţine. Îi permit să explice de ce a trimis-o, 
dar, bineînţeles, nu poate. Scrisoarea a fost o chestiune 
particulară, între el şi Dot; nu trebuia văzută de nimeni 
altcineva, mai ales de persoanele aici, de faţă. Vorbeşte de 
un formular completat greşit de Jackie Lemancyzk şi despre 
neînţelegerea cu domnul Krokit. Într-un cuvânt, toată 
treaba n-a fost decât o greşeală. Şi îi pare rău de tot. 

— E puţin cam târziu pentru păreri de rău, nu-i aşa? îl 
întreb eu. 

— Da, aşa e. 

— Când aţi trimis această scrisoare, nu ştiaţi că vor mai 
urma încă patru refuzuri? 

— Nu. 

— Aşadar, aceasta trebuia să fie scrisoarea de refuz 
finală. 

— Cred că da. 

512 


- JOHN GRISHAM - 


— Care a fost cauza morţii lui Donny Ray Black? 

Dă din umeri: 

— Leucemia. 

— Şi în solicitarea lui ce scria? 

— Leucemie. 

— La ce condiţie preexistentă v-aţi referit în scrisoarea 
dumneavoastră? 

— La gripă. 

— Şi când a avut gripa? 

— Nu ştiu sigur. 

— Putem lua dosarul, daca vreţi să-l răsfoim împreună. 

— Nu, nu e nevoie, zice el, încercând să facă totul, numai 
să nu revenim la dosar. Cred că pe la cincisprezece- 
şaisprezece ani. 

— Aşadar, a avut gripă pe la cincisprezece-şaisprezece 
ani, înainte de emiterea poliţei respective şi lucrul acesta 
nu a fost menţionat în cerere. 

— Aşa este. 

— Acum, domnule Pellrod, spuneţi-mi, cu experienţa 
dumneavoastră vastă, aţi avut vreodată un caz în care 
gripa să aibă legătură, într-un fel sau altul, cu o leucemie 
acută, apărută cinci ani mai târziu? 

Nu există decât un răspuns, dar pur şi simplu nu-l poate 
rosti. 

— Nu cred. 

— Aceasta înseamnă nu? 

— Da, asta înseamnă, nu. 

— Aşadar, gripa n-a avut nicio legătură cu leucemia, nu-i 
aşa? 

— Nu. 

— Deci, aţi minţit în scrisoarea dumneavoastră, nu-i aşa? 

Sigur că da! Şi-acum, va minţi din nou, dacă va afirma că 
n-a minţit atunci! Juriul îşi va da seama. E încolţit, dar 
Drummond a avut timp să lucreze cu el. 

— Scrisoarea a fost o greşeală, zice Pellrod. 

— O minciună, sau o greşeală? 

— O greşeală. 

513 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— O greşeală care l-a ajutat pe Donny Ray să moară. 

— Mă opun! mârâie Drummond fără să se ridice. 

Kipler se gândeşte o secundă. Mă aşteptam la opoziţia 
adversarului meu precum şi la o aprobare din partea 
judecătorului. Dar, spre surprinderea mea, Kipler rosteşte: 

— Se respinge! Răspundeţi la întrebare. 

— Solicit permisiunea să mă opun la orice întrebare de 
genul acesta, zice Drummond supărat. 

— Am notat. Vă rog să răspundeţi la întrebare, domnule 
Pellrod. 

— A fost o greşeală. Asta-i tot ce pot spune. 

— Nu o minciună? 

— Nu. 

— Dar mărturia dumneavoastră în faţa acestui juriu? E o 
minciună sau o greşeală? 

— Niciuna, nici alta. 

Mă întind şi arăt spre Dot Black, apoi mă uit la martor: 

— Domnule Pellrod, ca expert în cereri din partea 
asiguraţilor, puteţi să vă uitaţi în ochii doamnei Black şi să 
afirmaţi că solicitarea ei a fost tratată corect şi competent 
în serviciul dumneavoastră? Puteţi să faceţi asta? 

Se foieşte, se încruntă şi şovăie, uitându-se la 
Drummond, după ajutor. Îşi drege glasul şi încearcă să pară 
ofensat, apoi zice: 

— Nu cred că mă puteţi obliga să fac asta. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. 

Termin în mai puţin de cinci minute şi apărarea fierbe. 
Credeau că după ce am pierdut o zi cu Reisky, vom pierde 
încă una cu Pellrod. Dar n-am de gând să mă lălâi cu 
măscăricii ăştia. Vreau să ajung cât mai repede la juriu. 

Kipler ne dă două ore libere pentru prânz. Il trag pe Leo 
de-o parte şi îi înmânez o listă de încă şase martori. 

— Ce naiba e asta? 

— Şase doctori, toţi de aici, gata să vină să depună 
mărturie împotriva vraciului dumitale! 

— Nu e vraci! 

— Ştii foarte bine că e. E un şarlatan din New York sau 

514 


- JOHN GRISHAM - 


mai ştiu eu de pe unde. Eu mi-am chemat şase băieţi de la 
noi. Pune-l să spună ce vrea. O să fie amuzant. 

— Aceşti martori nu sunt trecuţi pe lista preliminară. Mi- 
ai făcut o surpriză neplăcută. 

— Sunt martori de replică. Du-te şi  plânge-te 
judecătorului, bine? 

II las în picioare, uitându-se lung la lista pe care i-am dat- 
O. 

După prânz, înainte ca judecătorul să ne cheme la 
ordine, stau de vorbă lângă masa mea cu doctorul Walter 
Kord şi cu doi parteneri de-ai lui. În primul rând din spatele 
mesei apărării, stă singur domnul Milton Jiffy, vraciul lui 
Drummond. In vreme ce avocaţii se pregătesc pentru 
sesiunea de după-amiază, îl chem pe adversarul meu, ca 
să-i fac cunoştinţă cu partenerii lui Kord. E un moment 
jenant. Drummond e vizibil iritat de prezenţa lor. Toţi trei 
se aşază pe primul rând din spatele meu. Cei cinci băieţi, 
de la Trent & Brent privesc neputincioşi. 

E introdus juriul, iar Drummond îl pofteşte pe Jack 
Underhall. jură, se aşază şi rânjeşte ca un idiot la jurati. 
Aceştia s-au tot uitat la el de trei zile încoace şi nu înţeleg 
cum de Drummond îşi închipuie că va fi crezut de cineva. 

Scopul devine clar în câteva momente. E vorba de Jackie 
Lemancyzk, care a minţit când a spus că a primit zece mii 
de dolari şi că a făcut o înţelegere. A minţit şi că a avut 
legături sexuale cu şefii săi. Chiar şi când a afirmat că firma 
lor i-ar fi respins solicitarea, a minţit. Underhall începe pe 
un ton blând şi până la urmă devine biciuitor şi răzbunător. 
E imposibil să spui lucruri oribile cu zâmbetul pe buze, dar 
el îşi doreşte din tot sufletul s-o discrediteze. 

E o manevră îndrăzneață şi riscantă. Faptul că gangsterii 
ăştia de la corporație acuză pe toată lumea de minciună 
devine hilar. Au ajuns la concluzia că procesul acesta este 
mai important decât orice acţiune ulterioară din partea lui 
Jackie. Drummond preferă să-şi piardă orice credibilitate în 
faţa juriului, numai ca să tulbure apele. Crede, probabil, că 
n-are mare lucru de pierdut, dacă discreditează o femeie 

515 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


tânără care nici măcar nu e de faţă, să se apere. 

Activitatea lui Jackie la serviciu lăsa foarte mult de dorit, 
ne spune Underhall. Obişnuia să bea şi avea dificultăţi cu 
colegii. Trebuia să se facă ceva. l-au propus să 
demisioneze, ca să nu-i strice referinţele. Asta nu a avut 
nicio legătură cu depoziţia care urma s-o dea în cazul 
Black. 

Mărturia lui e remarcabil de scurtă. Au sperat că-l pot 
folosi ca martor fără să le aducă vreun prejudiciu. Nu prea 
pot să fac mare lucru, dar cred că juraţii îl dispreţuiesc la 
fel de mult ca mine. La urma urmei, e avocat, nu o 
persoană cu care să mă iau la pumni. 


— Domnule  Underhall, compania dumneavoastră 
păstrează dosarele personale ale salariaţilor? întreb eu 
politicos. 

— Da. 

— L-aţi păstrat şi pe al doamnei Jackie Lemancyzk? 

— Da. 

— Unde e? 


— Bănuiesc că la firmă. 

— În Cleveland? 

— Da, la birou. 

— Aşadar, nu-l putem consulta. 

— Păi, nu-l am cu mine. Şi nici nu mi s-a spus să-l aduc. 

— E consemnată acolo şi evaluarea muncii sale? 

— Da. 

— Atunci când un salariat primeşte preaviz, sau cere 
transferul, sau e dat afară, se consemnează şi acest lucru? 

— Da. 

— Şi în dosarul lui Jackie s-a consemnat asta? 

— Bănuiesc că da. 

— În dosar există şi o copie a scrisorii ei de demisie? 

— Da. 

— Numai că trebuie să vă credem pe cuvânt, nu-i aşa? 

— Nu mi s-a spus să-l aduc aici, domnule Baylor. 

Mă uit prin notele mele, apoi îmi dreg glasul. 

— Domnule  Underhall, aveţi o copie a înţelegerii 

516 


- JOHN GRISHAM - 


semnate de Jackie atunci când i-aţi dat banii şi ea a promis 
că nu va spune nimănui? 

— Am impresia că nu auziţi prea bine. 

— Poftim? 

— Tocmai am declarat că n-a existat o astfel de 
înţelegere. 

— Vreţi să ziceţi că-i o aiureală? 

Scutură emfatic din cap. 

— Nici n-a existat vreodată. Femeia minte. 

Mă prefac surprins, apoi pornesc spre masa mea plină de 
hârtii. O găsesc pe cea de care am nevoie, mă uit peste ea 
cu atenţie, în timp ce toată lumea mă priveşte, apoi mă 
întorc spre martor. Underhall devine ţeapăn şi se uita 
sălbatic la Drummond care nu-şi mai poate dezlipi ochii de 
la hârtia din mâna mea. Nu se aşteptaseră la secţiunea U. 
Şi Baylor le-o face din nou! A mai descoperit vreun 
document ascuns şi iar începe circul! 

— Dar Jackie Lemancyzk a spus foarte clar ce-a semnat. 
Vă amintiţi mărturia ei? 

Îi flutur hârtia în faţă. 

— Da, am auzit mărturia, zice el pe un ton ceva mai 
ridicat, rostind cuvintele. 

— A zis că i-aţi înmânat zece mii de dolari bani lichizi şi 
că aţi pus-o să semneze o înţelegere. Vă amintiţi? 

Mă uit la hârtia mea, ca şi cum aş citi din ea. Jackie mi-a 
spus că suma a fost menţionată în primul paragraf al 
înţelegerii. 

— Am auzit-o, zice el, uitându-se la Drummond. 

Underhall ştie că nu pot avea nicio copie a înţelegerii lor, 
pentru că a ars originalul. Dar nu poate fi sigur. Se întâmplă 
lucruri ciudate. Cum de-am putut eu găsi secţiunea U? 

Nu poate să recunoască. Dar nici nu poate nega. Dacă o 
face, iar eu scot vreo copie de cine ştie unde, atunci 
impresia juriului nu mai poate fi schimbată până la verdict. 
Se foieşte, se frământă şi fruntea începe să-i transpire. 

— Şi ziceţi că nu aveţi nicio copie a înţelegerii 
dumneavoastră, ca să o arătaţi juriului, nu-i aşa? spun eu, 

517 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
jucându-mă cu hârtia. 

— Nu, n-am. Pentru că nu există. 

— Sunteţi sigur? întreb eu, fluturând foaia din nou. 

— Da, sunt sigur. 

Mă uit lung la el câteva secunde, savurându-i suferinţa. 
Juraţii sunt atenţi. Nici vorbă să-i apuce somnul. Aşteaptă 
căderea ghilotinei. Vor să le arăt înţelegerea aceea şi să-l 
vadă la pământ. 

Dar n-am cum să fac una ca asta. Hârtia mea nu are 
nicio valoare, aşa că o arunc pe masă. 

— Nu mai am nicio întrebare, zic eu. 

Underhall răsuflă extrem de uşurat. Era gata-gata să facă 
infarct. Sare de pe podium şi iese repede din sală. 

Drummond cere o pauză de cinci minute. Kipler 
hotărăşte că juriul are nevoie de mai mult şi ne expediază 
pentru un sfert de oră. 


Strategia apărării de tărăgănare a mărturiilor ca să 
zăpăcească juriul nu merge deloc. Oamenii au râs de 
Reisky şi-au adormit la Pellrod. Underhall era gata-gata să 
facă o prostie, numai pentru că Drummond a fost terorizat 
de ideea că eu aş putea avea o copie a documentului 
despre care fusese asigurat că nu mai există. 

Drummond s-a cam săturat. Va încerca să ţină o 
pledoarie finală tare, să facă ceva de care e sigur. După 
pauză, anunţă că apărarea nu mai are niciun martor de 
audiat. 

Procesul e pe terminate. Kipler planifica pledoariile finale 
pentru vineri, la ora noua dimineaţa. Le promite juraţilor că 
se vor ocupa de verdict la ora unsprezece. 


518 


- JOHN GRISHAM - 


48 


La multă vreme de la plecarea juriului şi după ce 
Drummond cu echipa lui s-au grăbit să ajungă în birourile 
lor ca să facă, fără îndoială, o analiză a celor petrecute 
astăzi la tribunal, noi, ceilalţi, stăm în jurul mesei şi 
discutăm despre ziua de mâine. Cooper Jackson şi cei doi 
avocaţi din Raleigh, Hurley şi Grunfeld, au grijă să nu facă 
exces de zel cu sfaturile, dar nu mă deranjează să le aflu 
părerile. Toţi ştiu că e primul meu proces. Par uimiţi de 
ceea ce-am făcut. Eu, unul, sunt obosit, destul de neliniştit 
şi realist în ceea ce priveşte procesul. Am fost favorizat de 
o mulţime de factori: un pârât josnic, dar bogat, un 
judecător incredibil de binevoitor şi tot felul de întâmplări 
favorabile în timpul înfăţişărilor. Pe lângă aceasta, juriul 
este superb. Mai sunt însă multe de făcut. 

După părerea lor, continuarea litigiului nu mi-ar fi 
favorabilă. Se gândesc că verdictul va viza o sumă de şapte 
cifre. Jackson era avocat de doisprezece ani, când a obţinut 
primul verdict de un milion. 

Imi povestesc din experienţa lor, ca să-mi întărească 
încrederea. E un mod plăcut de a petrece după-amiaza. Eu 
şi Deck vom lucra toată noaptea, dar în clipa aceasta mă 
bucur de atmosfera destinsă creată de băieţii aceştia care 
vor din tot sufletul să-i pun la zid pe cei de la Marele Profit. 

Jackson e oarecum consternat de veştile primite din 
Florida. Un avocat de-acolo a sărit peste cal şi a intentat 
patru procese împotriva Marelui Profit, în dimineaţa 
aceasta. Ei credeau că tipul li se va alătura, dar se pare că 
s-a lăcomit şi-a pornit singur la drum. Până astăzi, cei trei 
au nouăsprezece reclamaţii împotriva Marelui Profit şi 
plănuiesc să pornească acţiunea la începutul săptămânii 
viitoare. 

Vor să mă reţină, să ne invite pe Deck şi pe mine la cină, 
dar noi avem treabă de făcut. Ultimul lucru de care am 
nevoie în seara asta e să mă îndop cu mâncăruri grele şi cu 


519 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 
tot felul de băuturi. 


Aşa că mâncăm la birou nişte sandvişuri şi bem cola. ÎI 
aşez pe Deck pe un scaun şi îmi repet pledoaria finală. Am 
învăţat pe de rost atâtea versiuni, încât mi se amestecă 
toate în cap. Scriu cu creta, pe o tablă mică, toate cifrele 
importante. Fac apel la spiritul de dreptate şi, cu toate 
acestea, cer despăgubiri scandalos de mari. Deck mă tot 
întrerupe şi ne certăm ca nişte copii. 

Niciunul din noi n-a mai ţinut o pledoarie finală în faţa 
unui juriu, dar el a asistat la mai multe ca mine, aşa că el 
este expertul. Sunt momente când mă simt invincibil până 
la aroganță, pentru că mi-a mers totul atât de bine până 
acum. Deck le observă şi are grijă să-mi dea peste picioare. 
Îmi reaminteşte întruna că acest caz poate tot atât de bine 
să fie câştigat sau pierdut mâine dimineaţă. 

În cea mai mare parte a timpului însă, sunt speriat pur şi 
simplu. Îmi pot controla frica, dar o simt permanent. Îmi dă 
avânt şi mă inspiră, dar mă face să merg înainte. Voi fi însă 
foarte fericit când am să scap de ea. 

La zece, stingem luminile şi plecăm acasă. Beau o bere 
în loc de un somnifer uşor şi văd că merge. După 
unsprezece, adorm cu tot felul de viziuni aiurite în cap. 


După mai puţin de-o oră, suna telefonul. E o voce tânără 
de femeie speriată, pe care însă n-o cunosc. 

— Nu mă cunoşti, dar sunt o prietena de-a lui Kelly, zice 
ea aproape în şoaptă. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu trezindu-mă repede. 

— Kelly are necazuri. Are nevoie de ajutorul dumitale. 

— De ce? 

— A bătut-o din nou. A venit iar beat acasă, ca de obicei. 

— Când? 

Mă ridic în picioare lângă pat şi încerc să găsesc 
întrerupătorul. 

— Aseară. Are nevoie de ajutorul dumitale, domnule 
Baylor. 

520 


- JOHN GRISHAM - 


— Unde e? 

— E-aici, cu mine. După ce poliţia l-a ridicat pe Cliff, s-a 
dus la o clinică de urgenţă. Din fericire, nu i-a mai rupt 
nimic. Am adus-o de-acolo şi-acum se ascunde la mine. 

— E tare lovită? 

— Destul de tare, dar nu i-a rupt niciun os. Doar tăieturi 
şi vânătăi. 

O întreb numele şi adresa, închid telefonul şi mă îmbrac 
în grabă. Fata stă într-un mare complex cu apartamente de 
lângă Kelly. Fac câteva ocoluri, până să găsesc clădirea 
care trebuie. 

Robin, prietena lui Kelly, crapă uşa, fără să scoată lanţul, 
şi trebuie să mă identific serios, până îmi dă drumul. Imi 
mulţumeşte că am venit. Şi Robin e doar o copilă, probabil 
divorțată, şi nu cred să câştige mult peste salariul minim. 
Intru în camera de zi, o încăpere mică, cu mobilă de 
închiriat. Kelly stă pe canapea cu punga de gheaţă la cap. 

Sau cel puţin cred că e Kelly. Ochiul stâng e umflat şi 
închis, şi pielea fină din jur a căpătat deja o nuanţă 
violacee. Deasupra ochiului, are un plasture pătat de 
sânge. Obrajii îi sunt tumefiaţi. Buza de jos i s-a umflat 
grotesc. Poartă un tricou lung fără nimic altceva şi coapsele 
îi sunt pline de vânătăi. 

Mă aplec şi o sărut pe frunte, apoi mă aşez pe un taburet 
în faţa ei. Îi şi apare o lacrimă pe obrazul drept. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, murmură ea, abia inteligibil, 
din cauza obrajilor umflaţi şi a buzei rănite. 

O bat foarte uşor pe genunchi, iar ea mă mângâie pe 
mână. În clipa aceasta l-aş omorî. Robin se aşază lângă ea 
şi spune: 

— Nu are voie să vorbească, înţelegi? Doctorul a zis să se 
mişte cât mai puţin. De data aceasta a luat-o la pumni, 
pentru că nu şi-a găsit crosa. 

— Cum s-a întâmplat? o întreb eu pe Robin, fără să-mi 
iau ochii de la Kelly. 

— S-au certat din cauza unei cărţi de credit. Au rămas 
datori după cheltuielile de Crăciun. Apoi, el a băut mult. In 

521 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


rest... 

Îmi povesteşte fără ezitări şi bănuiesc că Robin a fost de 
faţă. Nu poartă verighetă. 

— S-au luat la bătaie. Ca de obicei, el a învins, iar vecinii 
au chemat poliţia. Pe el l-au arestat, ea s-a dus la spital. 
Vrei o cola sau altceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Am adus-o aseară aici şi în dimineaţa asta am fost cu 
ea la un centru care se ocupă de abuzuri familiale. A stat 
de vorbă cu un consilier care i-a spus ce să facă şi i-a dat 
nişte broşuri. Uite-le acolo, dacă vrei să le citeşti. Intr-un 
cuvânt, trebuie să bage divorţ şi s-o ia la sănătoasa cât 
poate de repede. 

— Ţi-au făcut fotografii? o întreb eu, mângâind-o în 
continuare pe genunchi. 

Lacrimile încep acum să-i curgă pe ambii obraji. 

— Da, i-au făcut o grămadă. Ai ce vedea. Arată-i, Kelly, 
ce ţi-a mai făcut nebunul ala. Doar e avocatul tău şi trebuie 
să vadă. 

Kelly se ridică cu ajutorul lui Robin, se întoarce cu 
spatele şi îşi trage tricoul mai sus de talie. N-are nimic pe 
dedesubt, nimic în afară de vânătăi. Îşi ridică tricoul şi mai 
sus. Tot spatele îi e albastru. Işi lasă tricoul jos şi se aşază 
cu grijă pe canapea. 

— A bătut-o cu cureaua, îmi explică Robin. A pus-o pe 
genunchi şi i-a tras de-a ieşit untul din ea. 

— Ai o batistă? o întreb eu pe Robin în timp ce îi şterg 
uşor lacrimile de pe obraz lui Kelly. 

— Da, cum să nu! 

Imi dă o cutie mare cu şerveţele de hârtie şi încep să 
tamponez obrajii lui Kelly cu mare grijă. 

— Ce-ai de gând să faci, Kelly? o întreb eu. 

— Ce întrebare! exclamă Robin. Trebuie să dea divorț. 
Dacă n-o face, o omoară. 

— Aşa e, Kelly? Vrei să dai divorţ? 

Dă din cap şi zice: 

— Da. Cât mai repede posibil. 

522 


- JOHN GRISHAM - 


— Atunci, mă ocup eu, mâine. 

Mă strânge uşor de mână şi închide ochiul drept. 

— Ceea ce aduce în discuţie încă o problemă, zice Robin. 
Nu poate sta aici. Cliff a ieşit de la arest în dimineaţa 
aceasta şi a început s-o caute pe la prietene. Astăzi nu m- 
am dus la lucru, ceea ce nu mai pot face şi mâine. M-a 
sunat pe la prânz. l-am spus că nu ştiu nimic. Peste o oră 
mi-a telefonat din nou şi m-a ameninţat. Biata Kelly n-are 
multe prietene şi n-o să treacă mult până s-o găsească. 
Plus că am o colegă de cameră. 

— Nu pot sta aici, zice Kelly încet şi timid. 

— Şi unde te duci? o întreb eu. 

Robin s-a gândit şi la asta. 

— Păi, consilierul cu care am stat de vorbă azi-dimineaţă 
a zis că există un fel de adăpost pentru femeile bătute de 
bărbaţi, o casă secretă unde se poate ascunde. Acolo te afli 
în siguranţa, pentru că nu te poate găsi nimeni. Problema e 
că te costă o sută de dolari pe zi şi nu poţi sta mai mult de 
o săptămână. Eu nu câştig o sută de dolari pe zi. 

— Vrei să mergi acolo? o întreb eu pe Kelly. 

Ea aprobă îndurerată. 

— Bun. Vin să te iau mâine. 

Robin răsuflă uşurată. Dispare în bucătărie şi vine cu 
adresa respectivei case. 

— la să-ţi văd dinţii, îi spun eu lui Kelly. 

Îşi deschide gura cât poate de mult şi îi văd dinţii din 
faţă. 

— Nu s-au rupt? o întreb. 

Clatină din cap. Îi ating plasturele de deasupra ochiului 
închis. 

— Câte copci ai? 

— Şase. 

Mă apropii mai mult şi îi strâng mâinile. 

— Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, înţelegi? 

Ea dă din cap şi zice: 

— Îmi promiţi? 

— Îţi promit. 

523 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Robin se aşază pe canapea şi îmi dă bileţelul cu adresa. 
Mai are să-mi dea un sfat: 

— Uite ce-i, domnule Baylor. Dumneata nu-l cunoşti pe 
Cliff, eu însă da. E nebun, crud şi sălbatic atunci când e 
beat. Trebuie să fii precaut. 

— Nu-ţi face griji. 

— Să ştii că e posibil ca acum să stea afară şi să 
pândească. 

— Nu mi-e teamă. 

Mă ridic şi o sărut din nou pe Kelly pe frunte. 

— Am să înregistrez divorţul mâine dimineaţă, apoi vin 
să te iau. Am un proces foarte greu, dar le rezolv eu pe 
toate. 

Robin mă conduce până la uşă şi ne mulţumim reciproc. 
Închide şi aud cum pune lanţul şi încuie cu şapte lacăte. 

E aproape unu noaptea. Aerul e curat şi foarte rece. Nu 
văd pe nimeni strecurându-se din umbră. 

Nici vorbă să mai pot dormi acum, aşa că pornesc spre 
birou. Parchez în curbă, chiar sub fereastra mea şi alerg 
spre uşa din faţă. După ce se întunecă, zona aceasta nu e 
prea sigură. 

Încui uşile după mine şi urc în birou. Oricât de cumplite 
ar fi lucrurile, un divorţ este ceva foarte simplu, cel puţin 
din punct de vedere juridic. Încep să bat la maşină, lucru la 
care nu mă prea pricep, dar nu mi se pare un efort, 
gândindu-mă la scopul pe care îl am. In acest caz, cred din 
toată inima că sunt pe cale să salvez o viaţă. 


Deck soseşte la şapte şi mă trezeşte. După ora patru, am 
adormit în scaun. Îmi spune că arăt răvăşit şi obosit. Mă 
întreabă de ce nu m-am odihnit. 

Îi povestesc ce s-a întâmplat şi reacţionează urât. 

— Ai pierdut noaptea pentru un divorţ nenorocit? Nu mai 
ai nici două ore până la pledoaria finală. 

— Linişteşte-te, Deck. O să fie bine. 

— Şi ce zâmbeşti aşa încrezător? 

— O să-i facem praf, Deck. Marele Profit se prăbuşeşte. 

524 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu, nu-i asta! O s-o ai, în sfârşit, pe fata asta, de-aia 
zâmbeşti. 

— Prostii! Unde mi-e cafeaua? 

Deck se strâmbă şi tresare întruna. E neliniştit rău. 

— Mă duc acum, zice el şi pleacă din birou. 

Acţiunea de divorţ se află pe masa mea, gata să fie 
înregistrată. Voi trimite un curier cu citaţia la Cliff la 
serviciu, ca să fiu sigur că o primeşte. Trebuie să scriu şi o 
clauză restrictivă, prin care să-i interzic să se mai apropie 
de ea. 


525 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


49 


Unul dintre marile avantaje atunci când eşti începător, 
este că toată lumea te crede speriat şi neliniştit. Juriul ştie 
că nu sunt decât un ţânc fără experienţă. Aşa că nu se 
aşteaptă nimeni la prea mult din partea mea. Nu mi-am 
dezvoltat încă nici talentul şi nici nu sunt obişnuit să ţin 
mari pledoarii. 

Ar fi o greşeală să încerc să par ceea ce nu sunt. Poate 
mai târziu, când îmi va mai albi părul şi vocea îmi va deveni 
mai mieroasă; atunci când voi avea sute de procese la 
activ, voi fi şi eu în stare să stau în faţa unui juriu, să ţin o 
pledoarie splendidă. Astăzi însă, nu. Astăzi nu sunt decât 
Rudy Baylor, un puşti neliniştit care cere ajutor prietenilor 
lui din juriu. 

Stau în faţa lor crispat şi înfricoşat, încercând să mă 
liniştesc. Ştiu ce am de spus, pentru că am exersat de o 
sută de ori. Dar e foarte important să nu pară că mi-am 
învăţat pledoaria pe de rost. Incep prin a spune că aceasta 
este o zi foarte importantă pentru mine şi pentru clienţii 
mei, pentru că e singura lor şansă să li se facă dreptate în 
conflictul cu Marele Profit. Pentru ei, nu există mâine, nu 
există o altă şansă să mai apară la tribunal şi nici alt juriu 
care să-i ajute. Îi rog să ia în consideraţie situaţia lui Dot şi 
prin ce a trecut ea. Vorbesc puţin şi despre Donny Ray, fără 
însă să devin patetic peste măsură. Le cer juraţilor să-şi 
imagineze cum e să mori lent şi în dureri, ştiind că ar trebui 
să ţi se aplice un tratament la care ai dreptul. Rostesc 
cuvintele rar şi măsurat, cu multă sinceritate. Tonul mi-e 
relaxat şi mă uit direct la cei doisprezece oameni care îmi 
sorb cuvintele. 

Prezint poliţa în linii generale, apoi le spun despre 
transplanturile de măduvă. Scot în evidenţă faptul că 
apărarea n-a adus dovezi care să contrazică cele 
mărturisite de doctorul Kord. Această procedură medicală 
nu este nicidecum experimentală şi este foarte probabil că, 


526 


- JOHN GRISHAM - 


dacă i s-ar fi aplicat, Donny Ray ar fi avut mari şanse să fie 
salvat. 

Vocea mi se mai înviorează, când ajung la partea mai 
hazlie. Trec repede peste documentele ascunse şi peste 
minciunile celor de la Marele Profit. Ar fi o greşeală să insist 
acum asupra acestui aspect, când ceea ce s-a întâmplat în 
cele patru zile mai e încă proaspăt în minţile juraţilor. Mă 
folosesc de mărturia lui Jackie Lemancyzk şi de datele 
statistice primite de la Marele Profit şi scriu pe tablă nişte 
cifre: numărul poliţelor din 1991, numărul de solicitări şi, 
ceea ce este cel mai important, numărul cererilor respinse. 
Fac totul repede şi atât de clar, încât până şi un copil de 
clasa a cincea ar putea reţine ceea ce le prezint. Mesajul e 
concret şi nu poate fi combătut. Forţele obscure care 
controlează activitatea de la Marele Profit au conceput o 
schemă prin care să respingă orice solicitare legitimă, timp 
de douăsprezece luni. Aşa cum s-a exprimat Jackie, a fost 
un experiment, cu scopul de a vedea câţi bani se strâng 
într-un an. A fost o decizie lipsită de inimă, la baza căreia a 
stat lăcomia. Nu s-a gândit nimeni niciun pic la oameni ca 
Donny Ray. 

Vorbind despre bani, iau darea de seamă financiară şi 
explic juriului că o citesc de patru luni şi tot nu înţeleg 
nimic. Asigurările îşi au propria lor contabilitate, pe care o 
practică într-un mod ciudat. Dar folosindu-mă de cifrele 
oferite de companie, constat că e vorba de o mulţime de 
bani. Adun pe tablă sumele pe care mi le-au pus la 
dispoziţie cu stocul şi surplusurile nedistribuite şi ajung la 
un total de patru sute şaptezeci şi cinci de milioane de 
dolari. Valoarea netă recunoscută de ei este de patru sute 
cincizeci de milioane. 

În cel fel ai putea să pedepseşti o societate atât de 
bogata? Când pun această întrebare, ochii tuturor încep să 
strălucească. Abia aşteaptă! 

Mă folosesc de un exemplu arhicunoscut de ani de zile. 
Avocaţii fac apel la el adesea şi-am citit nenumărate 
versiuni în acest sens. Tocmai pentru că e atât de simplu, 

527 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


are un efect considerabil. Spun juriului că nu sunt decât un 
tânăr avocat care a intrat în luptă de pe băncile facultăţii, 
că mă chinui să-mi plătesc taxele ca orice începător. Ce se 
va întâmpla dacă muncesc din greu şi nu mă întind prea 
mult cu cheltuielile, economisesc bani şi reuşesc să strâng 
în doi ani zece mii de dolari la bancă? Pentru că am trudit 
atât, voi dori să-mi pun banii la adăpost. Şi dacă se 
întâmplă ceva, să zicem că-mi pierd cumpătul şi pocnesc 
pe cineva, rupându-i nasul? Bineînţeles, va trebui să 
plătesc daunele solicitate de victimă, dar voi fi şi pedepsit, 
ca să nu repet fapta aceasta abominabilă. lar eu nu am 
decât zece mii de dolari. Cât îmi vor cere, ca să simt? Unu 
la sută ar însemna o sută de dolari. Asta nu prea m-ar 
afecta cine ştie cât. Dar cinci la sută? Oare o amendă de 
cinci sute de dolari ar fi de ajuns pentru că am rupt nasul 
cuiva? Voi suferi destul atunci când completez cecul? Poate 
da, poate nu. Dar zece la sută? Pun pariu că dacă sunt 
obligat să plătesc o mie de dolari, se vor întâmpla două 
lucruri: unu, îmi va părea realmente rău; doi, îmi voi 
schimba comportamentul. 

Cum îi veţi pedepsi pe cei de la Marele Profit? La fel cum 
m-aţi pedepsi pe mine sau pe oricare altul. Vă uitaţi la 
situaţia bancară, vedeţi de cât dispun şi stabiliţi o amendă 
care să-i doară, dar să nu-i falimenteze. Atitudinea va fi 
aceeaşi şi pentru o corporație bogată. La urma urmei, nici 
ei nu au alt statut decât noi, ceilalţi. 

Spun juriului că cel mai bun lucru este să decidă singur. 
Eu am cerut zece milioane, dar nu mă cramponez de 
această sumă. Juraţii pot hotărî cât vor şi nu sunt eu în 
măsura să sugerez mărimea amenzii. 

Le mulţumesc cu un zâmbet că m-au ascultat, apoi le 
spun că dacă nu-i opresc pe cei de la Marele Profit, 
următoarea victimă ar putea fi unul dintre ei înşişi. Câţiva 
dau din cap, alţii zâmbesc. Vreo doi studiază numerele de 
pe tablă. 

Mă duc la masa mea. Deck rânjeşte cu gura până la 
urechi. Cooper Jackson îmi face un semn de încurajare din 

528 


- JOHN GRISHAM - 


ultimul rând. Mă aşez lângă Dot şi aştept cu nerăbdare să 
văd daca marele Leo F. Drummond reuşeşte să transforme 
înfrângerea într-o victorie. 

Incepe cu o scuză stupida în legătură cu ieşirea lui în ziua 
când a fost ales juriul. Zice că a pornit-o cu stângul şi vrea 
acum să schimbe impresia şi să fie crezut. Continuă să se 
scuze şi când începe să vorbească despre clientul lui - una 
dintre cele mai vechi şi mai serioase societăţi de asigurări 
din America. Cu toate acestea, a făcut o greşeală în acest 
caz. Şi încă una foarte serioasă. Scrisorile acelea de refuz 
au fost îngrozitor de lipsite de sensibilitate, de-a dreptul 
abuzive. Clientul său e de neiertat. Dar societatea are 
peste şase mii de salariaţi şi e greu să controlezi faptele 
tuturor acestor oameni şi să verifici toata corespondenţa. 
Cu toate acestea, nu exista nicio justificare. S-au făcut 
greşeli. 

Face variaţiuni pe această temă vreo câteva minute şi 
reuşeşte să demonstreze că acţiunile clientului său au fost 
pur şi simplu accidentale, nicidecum deliberate. Şi 
mişmaşurile de la compartimentul cereri, şi manualele, şi 
documentele ascunse, şi minciunile. Faptele acestea sunt 
ca un câmp minat pentru Drummond şi vrea să îndrepte 
discuţia spre alte domenii. 

Recunoaşte sincer că solicitarea trebuia onorată, cu toţi 
cei două sute de mii de dolari. E o treabă serioasă şi juraţii 
îi sorb cuvintele. Încearcă să-i mai îmblânzească şi 
reuşeşte. Acum, în ceea ce priveşte daunele, e uluit că eu 
cer ca Dot să fie despăgubită cu un procent din valoarea 
netă a Marelui Profit. E de-a dreptul şocant! La ce bun? Din 
moment ce greşeala a fost recunoscută. Cei care s-au făcut 
vinovaţi de aceasta nedreptate au fost daţi afară. Marele 
Profit şi-a răscumpărat greşeala. 

Aşa că la ce-ar duce un verdict de proporţii? La nimic, la 
absolut nimic. 

Drummond se lansează cu grijă într-o argumentaţie 
despre îmbogățirea nejustificată. Trebuie să se ferească s-o 
rănească pe Dot, pentru că, impliciţi va ofensa juriul. 

529 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Prezintă câteva fapte, în legătură cu familia Black: unde 
locuiesc, de când, zona în care stau etc., etc. Prin asta îi 
prezintă ca pe nişte oameni de condiţie medie, cu o viaţă 
simplă, dar fericită. E foarte generos! Nici Norman Rockwell 
n-ar picta un tablou mai bun! Parcă văd străzile umbroase 
şi vânzătorii de ziare prietenoşi. Cadrul pe care ni-l prezintă 
e perfect şi juraţii îl ascultă. Vorbeşte ba despre cum 
trăiesc, ba despre cum şi-ar dori să trăiască. 

De ce-aţi vrea dumneavoastră, juraţii, să luaţi bani de la 
Marele Profit, ca să-i daţi familiei Black? Asta ar strica 
tabloul minunat zugrăvit de el. Le-ar da vieţile peste cap. Ar 
crea o prăpastie între ei şi vecinii lor. Într-un cuvânt, i-ar 
distruge. Şi, oare, are cineva dreptul să pretindă suma de 
bani pe care eu, Rudy Baylor, am propus-o? Bineînţeles că 
nu! E nedrept şi necinstit să iei bani de la o companie 
numai pentru că are de unde să-i dea. 

Se duce şi scrie pe tablă suma de 746 $, spunând juriului 
că acesta este venitul lunar al familiei Black. Alături, pune 
suma de 200.000 $ şi socoteşte şase la sută din ei, adică 
12.000 $. Apoi le spune juraţilor ce vrea el de fapt, adică să 
dubleze venitul lunar al familiei Black. Oare nu ne-ar fi 
tuturor de-ajuns? E uşor. Îi recompensăm cu 200.000 $ cât 
ar fi costat transplantul şi dacă îi investesc în bonuri cu 
dobândă de şase la sută, vor primi 1.000 lunar, fără 
impozit. Marele Profit se angajează chiar să se ocupe de 
tot. 

Ce târg! 

A demonstrat destul, ca să meargă. Argumentaţia este 
foarte convingătoare şi observ pe feţele juraţilor că se 
gândesc la ea. Toţi studiază sumele scrise pe tablă. Pare un 
compromis frumos. 

În acest moment, mă rog şi sper din toata inima să-şi 
amintească toată lumea despre dorinţa lui Dot de a lăsa 
totul Societăţii Americane de Luptă împotriva Leucemiei. 

Drummond termină cu un apel la logică şi rațiune. Glasul 
îi devine profund şi rosteşte cuvintele rar. E tot numai 
sinceritate. Vă rog să luaţi o hotărâre dreapta, le cere el, 

530 


- JOHN GRISHAM - 


apoi se aşază. 

O data ce sunt reclamantul, eu sunt cel care ia ultimul 
cuvântul. Mi-am păstrat zece minute din jumătatea de oră 
la care am dreptul, pentru replică, şi, în timp ce pornesc 
spre juriu, surâd. Le spun că sper să fiu şi eu în stare, într-o 
bună zi, să vorbesc aşa cum a făcut-o domnul Drummond. 
Îl laud, subliniind că e un pledant talentat, unul dintre cei 
mai buni din ţară. Ce băiat bun sunt eu! 

Am însă de făcut vreo doua comentarii. Mai întâi, Marele 
Profit recunoaşte acum că a greşit şi oferă, în schimb, două 
sute de mii de dolari, ca să facă pace. De ce? Pentru că în 
momentul de faţă îşi rod unghiile, dorindu-şi să scape doar 
cu atât. Apoi, a recunoscut oare domnul Drummond aceste 
greşeli şi a oferit el aceşti bani, atunci când s-a adresat 
juriului, luni dimineaţa? Nu, n-a făcut-o. Şi atunci ştia tot ce 
ştie acum. De ce n-a recunoscut atunci că a fost o 
greşeală? De ce? Pentru că în momentul acela sperau că 
juraţii nu vor afla adevărul. Şi-acum, că s-a aflat totul, au 
devenit dintr-o data umili, închei, provocând juriul. Zic: 

— Daca tot ce puteţi face este să stabiliţi o amendă de 
doua sute de mii de dolari, atunci, mai bine lipsă. N-avem 
nevoie de ei. E suma necesară unei operaţii care nu se va 
mai face niciodată. Dacă nu sunteţi de părere că Marele 
Profit merită să fie pedepsită, atunci păstraţi-vă cei două 
sute de mii de dolari şi ne retragem cu toţii. 

Când trec pe lângă loja juraţilor, mă uit în ochii fiecăruia 
în parte. N-au să-mi înşele aşteptările. 

— Vă mulţumesc, rostesc eu şi mă aşez. 

În timp ce judecătorul Kipler le dă ultimele instrucţiuni, 
sunt cuprins de un sentiment îmbătător de uşurare. Mă 
relaxez cum n-am făcut-o niciodată. Am scăpat de martori, 
de documente, moţiuni şi expuneri, am scăpat de audieri, 
de termene şi de grijile cu alegerea juriului. Inspir adânc şi 
mă cufund în scaun. Mă simt în stare să dorm zile întregi. 

Starea aceasta durează câteva minute, până când juriul 
se retrage pentru deliberări. E aproape zece şi jumătate. 

Începe aşteptarea. 

531 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Urc împreuna cu Deck la etajul doi al tribunalului şi 
înregistrez divorţul lui Riker, apoi ne ducem drept în biroul 
lui Kipler. Judecătorul mă felicită pentru performanţa 
reuşită, iar eu îi mulţumesc pentru a suta oară. Eu însă am 
acum cu totul altceva în minte şi îi arăt o copie a acţiunii de 
divorţ. Îi povestesc repede despre Kelly, despre bătăi şi 
despre soţul ei nebun şi îl rog să emită o hotărâre de 
urgenţă, prin care să i se interzică domnului Riker să se 
apropie de soţia lui. Kipler nu poate suporta divorţurile, dar 
nu mă poate refuza. Această hotărâre este absolut 
obişnuită în cazurile de abuz în familie. Are încredere în 
mine şi semnează. Nu se aude nimic din partea juriului. S- 
au retras de un sfert de oră. 

Ne întâlnim pe hol cu Butch şi îi dăm o copie a acţiunii de 
divorţ şi a hotărârii semnate de Kipler doar cu câteva clipe 
înainte. Acceptă să-i ducă citaţiile lui Cliff Riker, la serviciu. 
Îi repet să facă în aşa fel, încât să-l pună pe tip într-o 
situaţie jenantă. 

Aşteptăm o oră în sală. Drummond şi banda lui şuşotesc 
alături. Eu, Deck, Cooper Jackson, Hurley şi Grunfeld, în 
cealaltă. Mă amuză când îi văd pe cei de la Marele Profit 
păstrând distanţa între ei şi avocaţii lor, sau viceversa. 
Underhall, Aldy şi Lufkin stau în rândul din spate, cu 
chipurile mohorâte. Parcă aşteaptă plutonul de execuţie. 

La amiază, li se trimite mâncare juraţilor şi Kipler ne dă 
liber, până la unu şi jumătate. N-aş putea mânca nicio 
îmbucătură, atât de tare mi s-a contractat stomacul. O sun 
pe Kelly de la telefonul din maşină, în timp ce mă îndrept 
spre apartamentul lui Robin. E singură. E îmbrăcată şi 
încălţată din împrumuturi. Nu are nici haine, nici articole de 
toaletă cu ea. Face un efort să meargă mai repede. O ajut 
să intre în maşină. Strânge din dinţi, dar nu se plânge. 
Vânătăile de pe faţă şi de pe gât sunt acum mai închise la 
culoare, în lumina soarelui. 

În timp ce ne depărtăm de bloc, ea se uită speriată în jur, 
ca şi cum s-ar aştepta să-l vadă pe Cliff sărind din vreun 

532 


- JOHN GRISHAM - 


tufiş. 

— Am înregistrat divorţul, îi spun eu, înmânându-i o copie 
a acţiunii. 

O citeşte în vreme ce ne deplasăm pe străzile 
aglomerate. 

— Şi când o s-o primească? mă întreabă ea. 

— Cred că acum. 

— O să înnebunească. 

— Oricum e nebun. 

— Te va căuta. 

— Sper. Dar nu cred, pentru că e un laş. Bărbaţii care îşi 
bat soțiile sunt cea mai josnică specie de laşi. Nu-ţi face 
griji. Am pistol. 


Casa e veche, fără număr şi nu se deosebeşte prin nimic 
de celelalte de pe strada aceasta. Pajiştea din faţă e mare 
şi umbrită. Vecinii trebuie să facă un efort, ca să vadă ce se 
petrece acolo. Opresc la capătul aleii, în spatele a două 
automobile. O las pe Kelly în maşină şi bat la o uşă laterală. 
O voce din interfon îmi cere să mă identific. Paza e 
esenţială într-un loc ca acesta. Ferestrele sunt complet 
acoperite cu jaluzele. Curtea din spate e împrejmuită cu un 
gard de cel puţin doi metri şi jumătate. 

Uşa se întredeschide şi apare o femeie tânără şi voinică. 
N-am niciun chef de discuţii. După cinci zile încordate de 
proces, sunt foarte iritabil. 

— O caut pe Betty Norvelle, zic eu. 

— Eu sunt. Unde e Kelly? 

Fac semn spre maşină. 

— Ad-o înăuntru. 

Nu mi-ar fi greu s-o iau în braţe, dar carnea o doare, aşa 
că preferă să meargă. Ne târâm pe alee, apoi urcăm în 
pridvor. Am simţământul că escortez o bunicuţă de 
nouăzeci de ani. Betty îi zâmbeşte şi ne conduce într-o 
încăpere mică. E un fel de birou. Ne aşezăm unul lângă 
altul la o masă, în faţa lui Betty. Am stat de vorbă cu ea în 
dimineaţa aceasta şi mi-a cerut o copie de pe acţiunea de 

533 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


divorţ. Se uită repede peste acte. Eu şi Kelly ne ţinem de 
mână. 

— Aşadar, dumneata eşti avocatul ei, zice ea, observând 
intimitatea noastră. 

— Da. Şi prieten, totodată. 

— Şi când trebuie să mergi din nou la doctor? 

— Peste o săptămână. 

— Aşadar, nu e nevoie de îngrijire medicală. 

— Nu. 

— Medicamente? 

— Doar nişte analgezice. 

Actele par în regulă. Am scris un cec de două sute de 
dolari, plus taxa pentru prima zi. 

— Nu suntem o instituţie oficială, ne explică Betty. E 
vorba de un refugiu pentru femeile bătute, a căror viaţă se 
află în pericol. Patronul este o persoană particulară, ea 
însăşi o femeie de care s-a abuzat şi mai sunt câteva de 
felul acesta în zonă. Nimeni nu ştie de existenţa noastră. Și- 
am dori nici să nu se afle. Sunteţi amândoi de acord să 
păstraţi secretul? 

— Sigur că da. 

Aprobam amândoi şi Betty scoate un formular pe care îl 
completăm şi semnăm. 

— Nu e ceva ilegal, nu-i aşa? întreabă Kelly. 

E o întrebare legitimă, având în vedere zona dubioasă. 

— Nu chiar. Singurul lucru pe care ni l-ar putea face e să 
ne închidă casa. În cazul acesta, ne-am muta în altă parte. 
Suntem aici de patru ani şi n-a zis nimeni nimic. Ştiţi că se 
poate sta numai şapte zile? 

Îi spunem că da. 

— Trebuie să vă gândiţi la următorul adăpost. 

Mi-ar plăcea s-o duc în apartamentul meu, dar n-am 
discutat încă despre asta. 

— Câte femei sunt aici? întreb eu. 

— Astăzi, sunt cinci. Kelly, vei avea propria ta cameră cu 
baie. Mâncarea e bună, se serveşte de trei ori pe zi. Poţi 
mânca la tine sau împreună cu ceilalţi. Nu asigurăm 

534 


- JOHN GRISHAM - 


îngrijire medicală şi nici sfaturi juridice. Nu ţinem şedinţe 
sau întruniri. Tot ce-ţi putem oferi este dragoste şi 
protecţie. Vei fi în siguranţa aici. N-o să te găsească nimeni. 
Şi casa e păzită de un gardian înarmat. 

— El poate să vină în vizita? întreabă Kelly, făcând un 
semn spre mine. 

— Nu poţi fi vizitată de mai mult de o persoană o dată. Şi 
asta, cu aprobare. Sună înainte şi asigură-te că nu eşti 
urmărit. Îmi pare rău, dar nu poţi să stai pe timpul nopţii. 

— E foarte bine, spun eu. 

— Mai aveţi vreo întrebare? Dacă nu, o voi conduce pe 
Kelly să vadă casa. Te aşteptăm diseară. 

Am înţeles aluzia. Îmi iau rămas-bun de la Kelly şi îi 
promit că voi veni diseară, târziu. Imi spune să-i aduc o 
pizza. La urma urmei, e vineri seara. 

Când mă depărtez, am sentimentul că am ascuns-o sub 
pământ. 


Sunt acostat pe holul tribunalului de un reporter din 
Cleveland care vrea să stăm de vorbă despre Marele Profit. 
Mă întreabă dacă ştiam că Procuratura Generală din Ohio 
investighează compania. Nu-i spun nimic. Mă urmează în 
sală. Nici urmă de Kipler. Toată lumea aşteaptă. 

Când s-a dus la masă, Butch a trecut şi pe la Cliff să-i dea 
citaţiile. Riker l-a înjurat. Butch a protestat, dar i-a propus 
să se ia la bătaie cu el. Cliff a plecat în grabă. Numele meu 
e scris pe citaţii, aşa că trebuie să mă feresc. 

Mai intră câteva persoane. Se apropie de ora două. 
Apare şi Booker şi se aşază lângă noi. După o masă 
copioasă, se întorc şi Cooper Jackson cu Hurley şi Grunfeld. 
Au cam tras la măsea. Reporterul s-a aşezat în rândul din 
spate. Nimeni nu vrea să stea de vorbă cu el. 

Există multe teorii în legătură cu deliberările juriului. Un 
verdict rapid se spune că înseamnă favorizarea 
reclamantului. Când trece prea mult timp, înseamnă că 
juraţii sunt în impas. Ascult toate speculaţiile acestea şi mă 
frământ. les să beau puţină apă, mă duc la toaletă, apoi la 

535 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


bufet. Mai bine să mă mişc puţin, decât să stau şi să aştept 
în sală. Stomacul îmi fierbe sălbatic şi inima a luat-o razna. 

Booker mă cunoaşte mai bine ca oricine şi mă însoţeşte. 
Şi el e neliniştit. Ne plimbăm de colo-colo pe hol, omorâm 
timpul. Şi aşteptăm. La greu, e bine să fii alături de 
prieteni. Îi mulţumesc că a venit. Zice că n-ar fi pierdut un 
astfel de proces pentru nimic în lume. 

Pe la trei şi jumătate, sunt convins că am pierdut. 
Trebuia să se ia o decizie rapidă, să nu dureze decât până 
calculau procentajul respectiv. Poate am fost prea 
încrezător. Îmi vin în minte poveştile despre verdictele 
modeste care s-au dat în zona noastră. Sunt pe cale să 
intru în statistici, să fiu un bun exemplu pentru avocaţi că 
la noi e mai bine să accepti înţelegerea cu partea adversă. 
Timpul trece îngrozitor de încet. 

Îmi aud numele strigat de departe. E Deck care îmi face 
semne disperate din uşa sălii. 

— Doamne! zic eu. 

— Linişteşte-te, spune Booker. 

Amândoi o luăm la fugă spre sala de judecată. Inspir 
adânc, spun repede o rugăciune şi intru. Drummond şi 
ceilalţi patru sunt la locurile lor. Dot stă singură la masă 
Juriul pătrunde în loja lui. Eu mă aşez lângă clienta mea. 
Feţele juraţilor nu exprimă nimic. După ce se aşază toată 
lumea, judecătorul întreabă: 

— A ajuns juriul la un verdict? 

Ben Charnes, tânărul negru licenţiat care este şi 
conducătorul lor zice: 

— Da, onorată instanţă. 

— L-aţi scris pe hârtie, aşa cum v-am instruit? 

— Da, domnule. 

— Vă rog să vă ridicaţi şi să îl citiţi. 

Charnes se ridică încet. Ţine o foaie de hârtie în mâna 
care îi tremură vizibil. Dar, oricum, nu atât de tare ca 
mâinile mele. Abia mai respir. Sunt atât de ametit, încât mi- 
e teamă că leşin. Dot însă e foarte calmă. Ea şi-a câştigat 
bătălia cu Marele Profit. Au recunoscut în faţa curţii că au 

536 


- JOHN GRISHAM - 


greşit. Nimic nu mai contează pentru ea. 

Indiferent care ar fi verdictul, sunt hotărât să nu mă 
manifest. Aşa am fost sfătuit. Mâzgălesc ceva în agendă. 
Arunc o privire spre stânga şi observ că avocaţii apărării au 
adoptat aceeaşi atitudine. 

Charnes îşi drege glasul şi citeşte: 

— Noi, juriul, am hotărât despăgubirea reclamantului cu 
suma de două sute de mii de dolari, pentru daunele 
suferite. 

Face o pauză. Toate privirile sunt aţintite asupra foii de 
hârtie. Până aici, nicio surpriză. Îşi drege glasul din nou şi 
continua: 

— Şi tot noi, juriul, am hotărât ca reclamantul să 
primească o sumă de cincizeci de milioane de dolari daune 
morale. 

În spatele meu se aude un geamăt şi toţi cei de la masa 
apărării înţepenesc. Câteva secunde, nu mişcă nimeni. 
Bomba a căzut, a explodat, şi-acum toată lumea se caută 
să vadă dacă are vreo rană mortală. Dacă nu, e bine! 

Scriu pur şi simplu aceste sume la mine în agendă, dar 
nu se înţelege nimic. Mă încăpăţânez să nu zâmbesc, deşi 
pentru asta trebuie să-mi muşc zdravăn buza de jos. Imi 
vine să fac o mie de lucruri deodată. Mi-ar plăcea să sar pe 
masă şi să urlu ca un microbist nebun pe stadion. Aş vrea 
să dau buzna în loja juriului, să le pup picioarele. Imi vine 
să ţopăi în jurul mesei apărării şi să le fac sâc, să sar peste 
bară şi să-l îmbrăţişez pe Tyrone Kipler. 

Dar îmi păstrez cumpătul şi o felicit în şoaptă pe clienta 
mea. Ea nu zice nimic. Mă uit spre bară şi îl văd pe 
judecător cum citeşte verdictul scris pe care i l-a înmânat 
grefiera. Apoi întorc privirile spre juriu. Majoritatea se uită 
la mine. Mi-e imposibil acum să nu zâmbesc. Dau din cap şi 
le mulţumesc fără cuvinte. 

Desenez o cruce pe agenda mea juridică şi dedesubt 
scriu Donny Ray Black. Închid ochii şi-mi readuc în minte 
imaginile mele preferate cu el; îl văd stând pe scaunul 
pliant în timpul jocului de softball şi mâncând floricele de 

537 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


porumb. E fericit numai pentru că se află acolo. Mi se pune 
un nod în gât şi ochii mi se umplu de lacrimi. Nu trebuia să 
moară. 

— Verdictul pare în ordine, zice Kipler. 

Chiar foarte, aş zice eu. Acum, se adresează juriului, le 
mulţumeşte pentru serviciul civic pe care şi l-au îndeplinit, 
le spune că-şi vor primi cecurile săptămâna viitoare, le cere 
să nu vorbească cu nimeni despre cazul acesta, apoi le dă 
drumul. Pornesc spre uşă. les din această sală pentru 
ultima oară. Nu-i voi mai vedea niciodată. In clipa aceasta, 
i-aş da fiecăruia câte un milion. 

Kipler se străduieşte să fie serios. 

— Vom discuta moţiunile de după proces peste vreo 
săptămână. Veţi fi anunţaţi în scris de secretara mea. Mai 
sunt probleme? 

Dau doar din cap. Ce-aş mai putea cere? Fără să se ridice 
în picioare, Leo zice încet: 

— Nimic, domnule judecător. 

Echipa lui se pune repede pe strâns hârtiile de pe masă, 
le înghesuie prin serviete şi cutii. Abia aşteaptă să iasă de 
aici. E de departe cel mai mare verdict dat vreodată în 
Tennessee şi vor rămâne pentru totdeauna avocaţii care au 
luat leapşa. Dacă n-aş fi atât de obosit şi de uluit, m-aş 
duce să dau mâna cu ei. Aşa ar fi civilizat din partea mea, 
dar pur şi simplu nu sunt în stare s-o fac. Mi-e mult mai 
uşor să stau aici, lângă Dot şi să mă uit la numele lui Donny 
Ray scris pe agendă. 

Nu sunt încă bogat. Apelul va mai dura un an-doi. lar 
verdictul e atât de mare, încât va fi atacat cu vehemenţă. 
Aşa că mai e de lucru. 

În momentul acesta însă, m-am săturat de muncă. Vreau 
să urc într-un avion şi să aterizez pe o plajă. 

Kipler loveşte cu ciocănelul în masă şi astfel procesul ia 
sfârşit în mod oficial. Mă uit la Dot şi îi văd lacrimile pe 
obraji. O întreb cum se simte. Deck se repede la noi să ne 
felicite. E palid, dar surâde, arătându-şi cei patru dinţi 
strălucitori. Dar toată atenţia mea se concentrează asupra 

538 


- JOHN GRISHAM - 


lui Dot. E o femeie dură, care plânge greu, dar acum nu se 
mai poate abţine. O bat uşor pe braţ şi îi dau un şerveţel. 

Booker mă strânge de ceafă şi-mi spune că mă va căuta 
săptămâna viitoare. Cooper Jackson, Hurley şi Grunfeld se 
opresc lângă masa mea radiind şi nu mai contenesc cu 
laudele. Trebuie să prindă avionul. Vom sta luni de vorbă. 
Se apropie şi reporterul, dar îi fac semn să se depărteze. 
Nu-i bag în seamă pe oamenii aceştia, pentru că sunt 
îngrijorat din pricina clientei mele. l-au cedat nervii şi 
suspină din ce în ce mai tare. 

Îi ignor şi pe Drummond şi pe băieţii lui. Se grupează ca 
oile, şi ies repede din sală. Nu ne adresăm niciun cuvânt. 
Aş vrea să mă fac o muscă, şi să aud ce se discută în clipa 
aceasta între pereţii de la Trent & Brent. 

Grefiera, funcţionarul şi aprodul îşi strâng lucrurile şi 
pleacă. N-a mai rămas nimeni în sală, afară de mine, de 
Dot şi de Deck. Simt nevoia să mă duc la Kipler să-i 
mulţumesc pentru că mi-a întins o mână şi mi-a uşurat 
munca. O voi face mai târziu. Acum o ţin pe Dot de mână, 
în timp ce ea îşi varsă tot focul. Deck stă lângă noi şi nu 
zice nimic. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mă doare 
inima. Ei nici nu-i pasă de bani. Nu-şi vrea decât băiatul 
înapoi. 

Cineva, probabil aprodul, stinge lumina şi sala rămâne în 
semiîntuneric. Nu mişcă niciunul dintre noi. Dot se mai 
linişteşte, îşi şterge obrajii cu şerveţelul şi cu degetele. 

— lartă-mă, zice ea răguşit. 

Vrea să plece acum, aşa că ne ridicăm. 

O mângâi uşor pe braţ şi Deck înghesuie toate 
materialele noastre în trei serviete. 

Părăsim sala întunecată şi păşim pe holul de marmură. E 
vineri după-amiaza, aproape ora cinci, aşa că nu e prea 
mare activitate pe-aici. Niciun aparat de filmat, niciun 
reporter şi nici mulţimi care aşteaptă un cuvânt de la 
avocatul momentului. 

De fapt, nu ne bagă nimeni în seamă. 


539 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


50 


În niciun caz, n-am chef să mă duc la birou. Sunt prea 
obosit şi prea amorţit, ca să-mi sărbătoresc victoria în 
vreun bar oarecare; în plus, singurul meu companion 
pentru moment e Deck, care nu bea. Oricum, după două 
păhărele aş intra sigur în comă, aşa că mă abţin. Cred că ar 
fi trebuit să aranjez o petrecere pe cinste, dar când ai de-a 
face cu un juriu, e greu să-ţi mai planifici ceva. Poate 
mâine. Sunt sigur că până mâine îmi trece şocul şi voi fi 
capabil de o reacţie întârziată la acest verdict. Până atunci, 
am să cobor cu picioarele pe pământ. Mâine vom sărbători. 

Îmi iau rămas-bun de la Deck în faţa tribunalului, îi spun 
că sunt mort şi îi promit să ne întâlnim mai târziu. Suntem 
amândoi încă sub influenţa şocului şi-avem nevoie de timp 
de gândire, în singurătate. Pornesc spre casa doamnei 
Birdie şi mă apuc să controlez fiecare încăpere, ca în 
fiecare zi. Ce mare lucru s-a întâmplat? O zi ca oricare alta. 
Stau pe terasă, mă uit spre apartamentul meu şi pentru 
prima oară încep să mă gândesc la bani. Cât va mai trece 
până când îmi voi cumpăra sau îmi voi construi prima casă 
frumoasă? Ce automobil nou îmi voi alege? Incerc să alung 
asemenea gânduri, dar mi-e imposibil. Ce poţi face cu 
şaisprezece milioane şi jumătate? Incă nu înţeleg 
semnificaţia sumei. Ştiu că se pot întâmpla o mulţime de 
lucruri: cazul poate fi rejudecat, verdictul poate fi schimbat 
şi să rămân cu nimic; amenda poate fi redusă drastic de o 
curte de apel sau anulată cu totul. Ştiu că toate aceste 
lucruri îngrozitoare se pot întâmpla, dar pentru moment, 
banii sunt ai mei. 

Visez, în timp ce apune soarele. Aerul e curat, dar foarte 
răcoros. Poate mâine voi înţelege lucrul colosal pe care l- 
am făcut. Pentru moment mă încălzeşte gândul că mi-am 
vărsat veninul din suflet. Aproape un an de zile, am trăit cu 
o ură arzătoare împotriva misterioasei entităţi care este 
Marele Profit. Am ţinut în mine otrava amară împotriva unor 


540 


- JOHN GRISHAM - 


oameni care au pus în mişcare un şir de evenimente ce-au 
dus până la urma la moartea unui nevinovat. Sper ca 
Donny Ray să se odihnească în pace. Cu siguranţă un înger 
îi va spune ce s-a întâmplat astăzi. 

Cei de Marele Profit au fost demascaţi şi li s-a dovedit 
vinovăția. Acum nu-i mai urăsc. 


Kelly îşi taie pizza cu o furculiţă şi mănâncă bucățele mici 
din ea. Buzele îi sunt încă umflate şi-o dor maxilarele şi 
obrajii. Stăm pe patul ei îngust, sprijiniți de perete, cu 
picioarele întinse şi cu cutia de pizza între noi. Ne uităm la 
un western cu John Wayne, la un televizor Sony aşezat pe o 
comodă din partea cealaltă a camerei. 

Are aceiaşi pantaloni gri cu care era îmbrăcată când am 
adus-o aici, dar nu e încălţată. | se vede cicatricea de la 
gleznă, acolo unde i-a rupt-o vara trecută. S-a spălat pe cap 
şi şi-a strâns părul într-o coadă de cal. Şi-a făcut unghiile cu 
roşu închis. Incearcă să fie veselă, dar e apăsată de durere 
şi îi e greu să se prefacă. Nu prea vorbim. N-am fost 
niciodată bătut măr, aşa că mi-e greu să-mi închipui cum e 
după aşa ceva. Durerile fizice îmi imaginez cum sunt, dar 
oroarea mentală, nu. Mă întreb în ce moment s-a hotărât s- 
o lase în pace şi să-şi admire opera. 

Mai bine să nu mă gândesc la asta. N-am discutat cu ea 
despre acest subiect şi nici nu vreau să-l aduc în discuţie. 
Nicio veste de la Cliff, de când i s-au înmânat citaţiile. 

A întâlnit aici o doamnă între două vârste cu trei copii, 
care e atât de traumatizată, încât nu e în stare să termine o 
frază. Stă în camera de alături. În clădire domneşte o linişte 
mormântală. Kelly nu şi-a părăsit încăperea decât o singură 
dată, ca să stea pe terasa din spate şi să respire puţin aer 
curat. A încercat să citească, dar e greu. Incă nu-şi poate 
deschide ochiul stâng, iar dreptul i se mai tulbură din când 
în când. Doctorul a zis că nu e nimic grav. 

A început de câteva ori să plângă, dar îi promit întruna că 
e ultima oară când i se mai poate întâmpla aşa ceva. Chiar 
de-ar fi să-l omor pe ticălosul ăla cu mâna mea. Şi nu 

541 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


glumesc deloc. Dacă se mai apropie de ea, mă simt în stare 
să-i zbor creierii. 

să mă aresteze. Să mă acuze. Să mă dea în judecată. Şi 
să mă aducă în faţa unui juriu. Ştiu eu ce să fac. 

Nu-i povestesc de verdictul de astăzi. Mi se pare că sunt 
la depărtare de zile întregi de tribunalul lui Kipler, aici, 
lângă ea, uitându-mă la westernul acesta cu John Wayne. Şi 
nici nu-mi doresc să fiu în altă parte. 

Ne terminăm pizza şi ne strângem mai aproape. Ne 
tinem de mână ca doi adolescenţi. Totuşi, trebuie să fiu 
atent, pentru că e bătută din cap până-n picioare. 

Se termină filmul şi urmează ştirile de la ora zece. Dintr-o 
dată, devin curios să văd dacă vor da ceva despre cazul 
Black. După obişnuitele omoruri, violuri şi reclame, 
comentatorul anunţă cu gravitate: „Astăzi a avut loc un 
eveniment istoric într-un tribunal din Memphis. Un juriu a 
cerut despăgubiri punitive de cincizeci de milioane de 
dolari, într-un proces civil, intentat societăţii de asigurări pe 
viaţă Marele Profit, din Cleveland, Ohio. Dăm legătura lui 
Rodney Frate”. 

Nu mă pot abţine şi zâmbesc. Îndată apare Rodney Frate 
în picioare în faţa tribunalului districtual care, bineînţeles, e 
pustiu de câteva ore. „Arnie, am stat de vorbă cu Pauline 
MacGregor, funcţionarul principal, cam cu o oră în urmă şi 
ea mi-a confirmat că, în după-amiaza aceasta, pe la patru, 
un juriu din Secţiunea a opta, a judecătorului Tyrone Kipler, 
a dat un verdict de două sute de mii de dolari daune şi 
cincizeci de milioane amendă. Am stat de vorbă şi cu 
judecătorul Kipler care a refuzat să dea un interviu în faţa 
camerelor de luat vederi, declarând doar că a fost vorba de 
un proces de rea-credinţă intentat Marelui Profit. Cam atât 
a consimţit să declare. A adăugat că e de departe cel mai 
mare verdict dat vreodată în Tennessee. Am vorbit cu mai 
mulţi avocaţi din oraş şi mi-au declarat cu toţii că n-au mai 
avut aşa ceva până acum. Leo F. Drummond, avocatul 
apărării, a refuzat să comenteze. Pe Rudy Baylor, 
reprezentantul reclamantului, nu l-am putut contacta. 

542 


- JOHN GRISHAM - 


Arnie, poţi să preiei.” 

Arnie trece repede la un accident de camion de pe 
autostrada 55. 

— Ai câştigat? mă întreabă ea. 

Nu e uimită, dar nu-i vine să creadă. 

— Am câştigat. 

— Cincizeci de milioane de dolari? 

— Da. Dar banii nu sunt încă la bancă. 

— Rudy! 

Ridic din umeri, ca şi cum ar fi fost o zi normală de lucru. 

— Am avut noroc, zic. 

— Dar abia ai terminat facultatea. 

Ce pot să-i spun? 

— N-a fost chiar aşa greu. Am avut un juriu 
nemaipomenit şi lucrurile au mers ca pe roate. 

— Da, vorbeşti de parcă asta s-ar întâmpla în fiecare zi. 

— AŞ vrea eu. 

la telecomanda şi întrerupe sonorul. Vrea să discutăm. 

— Modestia asta a ta e prefăcută. 

— Ai dreptate. La ora actuală, sunt cel mai mare avocat 
din lume. 

— Aşa parcă mai merge, zice ea, încercând să 
zâmbească. 

Aproape că m-am obişnuit cu chipul ei învineţit. Nu mă 
mai uit lung la rănile ei ca în după-amiaza de azi. Aştept o 
săptămână şi-o să fie iar superbă. 

Jur că sunt în stare să-l omor. 

— Şi cât primeşti tu din toţi banii ăştia? mă întreabă ea. 

— Ca să nu mai ocolim subiectul, nu-i aşa? 

— Sunt curioasă, zice ea cu o voce aproape copilăroasă, 
ca şi cum între doi iubiţi merge să ne răsfăţăm şi să 
chicotim. 

— O treime, dar mai e de aşteptat. 

Se răsuceşte spre mine, dar e sfâşiată de durere şi 
geme. O ajut să se aşeze pe burtă. Se chinuie să nu plângă 
şi trupul i se crispează. Nu poate dormi pe spate din cauza 
contuziilor. 

543 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


O mângâi pe pâr şi îi şoptesc la ureche, până când mă 
întrerupe interfonul. Mă cheamă Betty Norvelle, de jos. 
Timpul meu a expirat. 

Kelly mă strânge de mână în timp ce-i sărut obrazul 
umflat şi îi promit că voi reveni mâine. Mă imploră să nu 
plec. 


Avantajele pe care le voi avea din câştigarea unui astfel 
de verdict la primul meu proces sunt evidente. Singurul 
inconvenient ar fi că drumul meu nu mai poate fi decât în 
jos. Orice client va aştepta de-acum înainte de la mine 
aceeaşi minune. Dar mă voi gândi la asta mai târziu. 

Stau singur la birou, sâmbătă dimineaţă, aşteptând un 
reporter şi pe fotograful lui, când sună telefonul. 

— Sunt Cliff Riker, se aude o voce tăioasă, iar eu apăs 
imediat pe înregistrare. 

— Ce doreşti? 

— Unde e soţia mea? 

— Ai noroc că nu e la morgă. 

— Am să te buşesc bine, bă, Mare Sculă! 

— Zi-i mai departe, bătrâne. Înregistrez tot ce spui. 

Îmi închide repede, iar eu rămân cu ochii la telefon. E 
unul nou, ieftin, pe care l-am cumpărat, ca să putem vorbi, 
din când în când, în timpul procesului, fără să fim ascultați 
de Drummond. 

ÎI sun pe Butch acasă şi-i spun despre scurta mea 
convorbire cu domnul Riker. Butch vrea să-şi ia revanşa de 
la puştiul ăsta în urma confruntării pe care a avut-o ieri, 
când i-a dus citaţiile. Cliff l-a făcut în toate felurile, s-a legat 
până şi de mama sa. Faptul că prin apropiere erau doi 
colegi de muncă de-ai tânărului l-a împiedicat pe Butch să-l 
umple de sânge. Aşa că mi-a spus aseară să-l anunţ dacă 
mă ameninţă, pentru că vrea să se implice şi el. Mi-a mai 
povestit de un prieten de-al lui, pe nume Rocky, care face 
pe gorila cu jumătate de normă. Impreună sunt o forţă. Il 
pun să-mi promită că nu-l va lovi prea rău, ci doar să-l 
sperie. Butch îmi spune că vrea să-l găsească undeva 

544 


- JOHN GRISHAM - 


singur pe Cliff, să-i zică de telefon şi să-l anunţe că ei doi 
sunt gărzile mele de corp. Dacă mai îndrăzneşte să mă 
ameninte o dată, se lasă cu necazuri. Abia aştept. Nu vreau 
să trăiesc în spaimă. 

Asta numeşte Butch distracţie. 

Reporterul de la Memphis Press soseşte la unsprezece. 
Stăm de vorbă, în timp ce fotograful consumă un film 
întreg. Vrea să ştie tot despre proces, iar eu îi împuiez 
capul. Acum o să ştie toată lumea. Spun lucruri frumoase 
despre Drummond, minunate despre Kipler şi extraordinare 
despre juriu. 

Îmi promite că va apărea o poveste mare în ziarul de 
duminică. 


Mă foiesc prin birou, citind corespondenţa şi uitându-mă 
la câteva mesaje care mi-au fost transmise prin telefon 
săptămâna aceasta. Mi-e imposibil să lucrez şi mă tot 
gândesc la cât de puţini clienţi am în momentul de faţă. Imi 
petrec jumătate din timp rememorând procesul şi cealaltă 
jumătate gândindu-mă la viitorul meu alături de Kelly. Ce 
noroc mai mare să-mi doresc? 

ÎI sun pe Max Leuberg şi îi dau amănunte. Aeroportul 
O'Hare a fost închis din cauza ceţii, aşa că n-a putut ajunge 
la timp în Memphis, ca să asiste la proces. Stăm de vorbă 
vreo oră. 


Întâlnirea noastră de sâmbătă e foarte asemănătoare cu 
cea de vineri. Doar mâncarea şi filmul sunt diferite. Ei îi 
place mâncarea chinezească, aşa că i-am adus o pungă 
întreagă. Ne uităm la o comedie, stând în aceeaşi poziţie ca 
aseară şi râdem din când în când. 

Cu toate acestea, nu ne plictisim deloc. Încet-încet iese 
din coşmarul ei. Rănile fizice încep să se vindece. Râde 
ceva mai uşor şi mişcările îi sunt mai iuți. Ne atingem, fără 
să exagerăm însă. Din păcate. 

Nu mai suportă să stea îmbrăcată în salopeta asta. l-au 
spălat-o în fiecare zi, dar s-a săturat de ea. Tânjeşte să fie 

545 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


iar frumoasă şi îşi vrea hainele. Aranjăm să ne strecurăm la 
ea acasă şi să luăm lucrurile care îi aparţin. 
Despre viitor însă, nu spunem nimic. 


546 


- JOHN GRISHAM - 


51 


Luni dimineaţa. Acum, că sunt un om bogat şi tihnit, 
dorm până la nouă, mă îmbrac lejer în pantaloni kaki, cu 
pantofi sport, fără cravată, şi ajung pe la zece la birou. 
Partenerul meu se ocupă de finalizarea cazului Black şi de 
scoaterea meselor pliante care ne blochează de câteva luni 
biroul din faţă. Amândoi rânjim cu gura până la urechi de 
orice. Nu mai suntem tensionaţi. Ne-am odihnit şi acum nu 
mai putem de bucurie. Fuge după cafea, apoi ne aşezăm 
amândoi la biroul meu şi ne savurăm cea mai frumoasă oră 
împreună. 

Deck mi-a decupat povestea care a apărut ieri în 
Memphis Press, în cazul că am nevoie de încă un exemplar. 
Îi mulţumesc şi îi spun că s-ar putea să am nevoie de el, 
deşi mai am vreo zece acasă. Am ocupat pagina întâi de la 
secţiunea juridică cu un articol lung, bine scris, despre 
triumful meu, însoţit de o fotografie mare cu mine, stând la 
birou. Nu mi-am putut dezlipi ochii de la ea ieri toată ziua. 
Ziarul acesta a intrat în trei sute de mii de case. O 
asemenea publicitate nu poate fi plătită în bani. 

Primesc şi nişte faxuri. Vreo doi foşti colegi mă felicită şi 
îmi cer, în glumă, bani cu împrumut. Madeline Skinner îmi 
transmite un mesaj cald, de la facultatea de drept. Şi Max 
Leuberg îmi trimite un articol scurt apărut la Chicago 
despre verdictul pe care l-am obţinut, şi altul mai lung, 
dintr-un ziar din Cleveland. Aici e prezentat cazul Black pe 
larg, apoi se vorbeşte despre necazurile tot mai mari ale 
Marelui Profit. Cel puţin şapte state investighează acum 
compania şi se aşteaptă chiar mai mult. Verdictul acesta 
din Memphis va atrage după sine o mulţime de litigii. 

Ha, ha, ha! Ne bucurăm de mizeria pe care am stârnit-o. 
Râdem când ni-l imaginăm pe M. Wilfred Keeley uitându-se 
la situaţiile financiare şi încercând să găsească mai mulţi 
bani. Trebuie să fie ascunşi pe undeva, pe-acolo! 

Soseşte un băiat de la florărie cu un aranjament floral 


547 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


superb, un dar de felicitare din partea lui Booker şi a 
băieţilor de la firma lui Marvin Shankle. Mă aşteptasem ca 
telefonul să sune nebuneşte, să fiu căutat de clienţi dornici 
de o reprezentare legală solidă. Dar încă nu se întâmpla 
una ca asta. Deck zice că telefonul a sunat de două ori, o 
dată a fost greşeală. Nu-mi fac însă nicio grijă. 

Kipler sună la unsprezece şi trec pe telefonul cel nou, ca 
nu cumva Drummond să ne asculte în continuare. Îmi 
spune o poveste interesantă, în care aş putea fi implicat şi 
eu. Luni, înainte de începerea procesului, când ne-am 
adunat cu toţii în biroul lui, i-am propus lui Drummond să 
ne înţelegem pentru un milion două sute de mii. El însă m-a 
respins cu înfumurare, aşa că ne-am prezentat la proces. 
Evident, Drummond a omis să-i spună clientului despre 
această întâmplare, iar acum, acesta din urmă pretinde că 
mi-ar fi luat în serios propunerea şi-ar fi plătit. Nu se ştie 
dacă, în acel moment, compania ar fi acceptat cu adevărat, 
dar în clipa de faţă un milion două sute de mii pare un fleac 
faţă de cincizeci. In orice caz, Marele Profit pretinde că ar fi 
fost de acord şi îl acuză pe avocatul lor, adică pe marele 
Leo F. Drummond, că a comis o eroare gravă, 
neanunţându-le oferta mea. 

Underhall, juristul companiei, a vorbit toată dimineaţa la 
telefon cu Drummond şi cu Kipler. Cei de la Marele Profit 
sunt furioşi, se simt umiliţi şi jigniţi şi e clar că acum caută 
un tap ispăşitor. La început, Drummond a negat respectiva 
întâmplare, dar Kipler i-a retezat-o fără drept de apel. În 
acest punct, începe să fie vorba şi despre mine. S-ar putea 
să aibă nevoie de o declaraţie din partea mea, în care să 
relatez faptele aşa cum mi le amintesc. Cu plăcere, zic. 
Scriu chiar acum. 

Marele Profit i-a concediat deja pe cei de la Trent & Brent 
şi lucrurile ar putea să meargă şi mai rău. Underhall a 
declarat chiar că se gândesc să acuze firma de lipsă de 
profesionalism. Implicaţiile sunt enorme. Ca toate firmele 
de avocatură, Trent & Brent are asigurare şi pentru 
asemenea situaţii, dar are şi asta o limită. N-a mai auzit 

548 


- JOHN GRISHAM - 


nimeni de vreo poliţă de cincizeci de milioane de dolari. O 
greşeală atât de mare din partea lui Drummond ar afecta 
sever finanţele firmei. 

La o asemenea veste, nu pot decât să zâmbesc. După ce 
pun receptorul jos, îi povestesc şi lui Deck. Ideea că Trent & 
Brent e dată în judecată de o societate de asigurări e 
hilară. 

Următorul telefon e de la Jackson Cooper care îmi spune 
că el şi amicii lui au înregistrat procesul la Curtea Federală 
din Charlotte. Reprezintă peste douăzeci de asiguraţi 
păcăliţi de Marele Profit în 1991, anul cu schema 
respectivă. Îmi spune că vrea să vină la mine, la birou, să 
consulte dosarul, când îmi convine mie. Oricând, zic eu, 
oricând. 

Mănânc de prânz împreuna cu Deck, la Moe, un vechi 
restaurant din centrul oraşului, aproape de tribunal, unde 
se strâng avocaţii şi judecătorii. Surprind câteva priviri, unii 
îmi strâng mâna, iar un fost coleg de grupă mă bate 
prieteneşte pe spate. Ar fi cazul să mănânc mai des aici. 


E luni şi ne-am hotărât să pornim la acţiune în seara 
aceasta, pentru că solul e uscat şi temperatura e de vreo 
cinci grade. Ultimele trei jocuri au fost anulate, din cauza 
vremii. Ce ţicniţi mai joacă softball în timpul iernii? Kelly nu- 
mi răspunde. E foarte clar cu ce ţicnit avem de-a face. E 
sigură că vor juca în seara aceasta, pentru că e foarte 
important pentru ei. Au suferit doua săptămâni fără să 
joace, fără să facă chefuri cu bere după aceea şi fără să se 
mai poată împăuna cu succesele lor. Cliff n-o să 
îndrăznească să piardă meciul. 

Începe la şapte şi, ca să fim siguri, trecem pe la stadion. 
Într-adevăr, îi vedem pe teren pe jucătorii de la PFX Freight. 
Pornesc în goană. N-am mai făcut ceva asemănător până 
acum şi sunt destul de agitat. Nu prea vorbim. Suntem 
amândoi cam speriaţi. Cu cât ne apropiem mai mult de 
apartament, cu atât conduc mai repede. Am un pistol 
calibrul 38 sub scaun şi îmi propun să nu mă despart de el. 

549 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Dacă n-a schimbat broasca, putem termina treaba în 
zece minute, zice Kelly. Vrea să-şi ia hainele şi încă vreo 
două mărunţişuri. Vom sta maximum zece minute, pentru 
că s-ar putea să ne vadă vecinii. Cine ştie dacă nu-l anunţa 
pe Cliff? 

Au trecut cinci zile de când a bătut-o şi n-o mai doare 
chiar aşa rău. Poate să meargă fără să mai sufere. Zice că 
e în stare să-şi împacheteze câteva lucruri şi să se mişte 
repede. De fapt, am s-o ajut şi eu. 

Complexul se află cam la un sfert de oră de stadion. Sunt 
vreo şase blocuri pe trei niveluri, în jurul unui lac artificial şi 
a două terenuri de tenis. După cum scrie pe indicator, sunt 
patruzeci şi opt de apartamente. Din fericire, al ei se află la 
parter. Nu pot parca lângă uşă, aşa că hotărâm să intrăm 
mai întâi în apartament, strângem lucrurile în linişte, apoi 
trag maşina în iarbă, le punem în portbagaj şi pe-aci ţi-e 
drumul! 

Parchez şi inspir adânc. 

— Ţi-e teamă? mă întreabă ea. 

— Da. 

Bag mâna sub scaun şi iau pistolul. 

— Linişteşte-te. E pe teren. N-ar lipsi pentru nimic în 
lume. 

— Dacă zici tu... Hai! 

Ne strecurăm în întuneric, fără să ne întâlnim cu nimeni. 
Cheia ei se potriveşte, deschidem şi intrăm. Luminile de pe 
hol şi din bucătărie sunt aprinse, aşa că e suficient. 
Aruncăm hainele pe două scaune din salon. Mesele sunt 
pline de pungi goale de fulgi de porumb şi de cutii de bere. 
Unele sunt aruncate pe jos. Burlacul Cliff e cam îngălat. 
Kelly se opreşte o clipă, se uită în jur şi zice: 

— Îmi pare rău. 

— Grăbeşte-te, Kelly! o zoresc eu. 

Îmi pun pistolul pe un băruleţ îngust care desparte 
bucătăria de salon. Intrăm în dormitor, unde aprind o 
veioză. Patul n-a mai fost făcut de zile-ntregi. Alte cutii de 
bere şi un ambalaj de pizza. O revistă Playboy. Imi arată un 

550 


- JOHN GRISHAM - 


sertar de la un scrin de proastă calitate. 

— Acolo sunt lucrurile mele, îmi spune. 

Vorbim în şoaptă. 

Scot feţele de pernă şi încep să le umplu cu lenjerie, cu 
şosete şi pijamale. Kelly îşi scoate hainele din debara. lau 
un braţ de rochii şi de bluze şi le arunc pe un scaun din 
salon. Apoi, mă întorc în dormitor. 

— Nu poţi să iei chiar totul, zic eu, uitându-mă la 
debaraua înţesată. 

Ea nu spune nimic. Îmi mai pune în braţe nişte haine, iar 
eu le duc în salon. Lucrăm repede, pe tăcute. 

Mă simt ca un hoţ. Parcă fiecare mişcare face zgomot. 
Inima îmi sparge pieptul, alergând de colo-colo, din 
dormitor în salon şi invers. 

— Ajunge, zic eu până la urmă. 

Ea cară o faţă de pernă plină, iar eu câteva umeraşe cu 
rochii. leşim în salon. 

— Hai să ieşim de-aici, spun eu neliniştit. 

__ Se aude un zgomot uşor la uşă. Cineva încearcă să intre. 
Incremenim şi ne uitam unul la altul. Ea face un pas spre 
uşă, când aceasta se deschide brusc, izbindu-se de perete. 
În încăpere, dă buzna Cliff Riker. 

— Kelly! Am venit, urlă el, văzând-o cum se prăbuşeşte 
pe un scaun. 

Stau chiar în faţa lui, la nici trei metri, iar el se mişcă 
rapid, ca un vârtej, tot ce mai văd e tricoul galben al 
echipei, ochii roşii şi arma lui preferată. De spaimă 
încremenesc, în vreme ce el îşi ridica crosa de aluminiu 
spre capul meu. 

— Pui de căţea! răcneşte el, rotindu-şi crosa spre mine. 

Aşa încremenit cum sunt, ţâşnesc în lături într-o miime 
de secundă. Aud şuierul crosei prin aer. Îi simt forţa. Face 
ţăndări un stâlp amărât de lemn de la marginea barului 
care cade peste nişte vase nespălate. Kelly începe să ţipe. 
A vrut să-mi crape ţeasta cu crosa şi acum trupul lui se 
învârte, continuând mişcarea de rotaţie, astfel încât în 
momentul acesta e cu spatele la mine. Mă arunc ca un 

551 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


nebun şi împing scaunul plin de rochii. Kelly ţipă iar 
undeva, în spatele nostru. 

— la pistolul! urlu eu. 

Cliff e iute şi puternic şi reuşeşte să se pună pe picioare, 
înainte ca eu să mă echilibrez. 

— Am să te omor! răcneşte el, răsucindu-se şi lovind din 
nou. 

Nu nimereşte nici de data aceasta. Abia reuşesc însă să 
mă feresc. Lovitura şuieră prin aer, fără să mai distrugă 
ceva. 

— Pui de căţea! grohăie el, rotindu-şi crosa în aer. 

N-am să-i mai ofer şi-a treia şansă, mă hotărăsc eu 
repede. Înainte să-şi ridice crosa, îi aplic un croşeu de 
dreapta în maxilar. Până să se dezmeticească, îl lovesc sub 
plex cu piciorul. Aud pocnetul testiculelor, apoi Cliff ţipă 
sfâşietor. Lasă crosa jos, iar eu o apuc repede. Il lovesc cu 
putere drept în urechea stângă şi zgomotul aproape că-mi 
face greață. Se aud oasele pârâind. Cade în patru labe şi îşi 
clatină capul vreo câteva secunde, apoi se uită la mine. Işi 
saltă fruntea şi încearcă să se ridice. Ridic crosa spre tavan 
şi lovesc din nou cu sete. Îl nimeresc în moalele capului cu 
toată forţa pe care ţi-o dă ura şi spaima. 

Ridic din nou crosa, dar Kelly mă opreşte: 

— Ajunge, Rudy! 

Mă opresc şi mă uit la ea, apoi la Cliff. Zace pe burtă 
tresărind şi gemând. ÎI privim amândoi înlemniţi. Mişcările 
devin tot mai slabe. Abia mai zvâcneşte din când în când; 
apoi, vrea să zică ceva, dar nu poate scoate decât un sunet 
gutural. Încearcă să-şi mişte capul care sângerează 
îngrozitor. 

— Am să-l omor pe ticălosul asta, Kelly, zic eu respirând 
greu, încă înspăimântat, încă turbat. 

— Nu. 

— Ba da. A vrut să ne omoare. 

— Dă-mi crosa, zice ea. 

— Poftim? 

— Dă-mi crosa şi pleacă. 

552 


- JOHN GRISHAM - 


Calmul ei mă uluieşte. Ştie exact ce trebuie făcut. 

— Poftim? 

Încerc să vorbesc. Mă uit la ea, apoi la el. Îmi ia crosa din 
mână. 

— Eu am mai trecut prin astea. Pleacă. Ascunde-te. N-ai 
fost aici în seara aceasta. Te sun eu mai târziu. 

Nu sunt în stare să fac nimic altceva, decât să mă uit la 
bărbatul muribund de pe podea. 

— Te rog, Rudy, zice ea blând, împingându-mă spre uşa. 
Te sun mai târziu. 

— Bine, bine. 

Intru în bucătărie, îmi iau pistolul şi vin iar în cameră. 

Ne uităm unul la altul, apoi îmi cobor din nou privirea 
spre podea. les. Închid uşa încet în urma mea. Niciun vecin 
curios. Din apartament nu se aude niciun zgomot. Şovăi. 
Mi-e greață. Mă strecor afară în întuneric şi îmi simt brusc 
trupul năpădit de sudoare. 


Prima maşină a poliţiei soseşte după zece minute. Nu 
după mult timp vine şi-a doua. Apoi, o ambulanţă. Stau pitit 
în automobilul meu din parcarea aglomerată, urmărind 
totul. Infirmierii se precipită să ajungă în apartament. Incă 
o maşină a poliţiei, întunericul e sfâşiat de lumini roşii şi 
albastre care atrag mulţimea. Trec câteva minute. Nici 
urmă de Cliff. Apare un infirmier care se duce şi ia ceva din 
ambulanţă. Nu se grăbeşte. 

Kelly e singură înăuntru, speriată şi răspunde la sute de 
întrebări în legătura cu ceea ce s-a întâmplat, în timp ce eu 
stau aici ca un laş şi mă ascund în dosul volanului, sperând 
că nu mă vede nimeni. De ce-oi fi lăsat-o singură? Oare n- 
ar fi bine să mă duc s-o salvez? Capul îmi vâjâie sălbatic, mi 
se înceţoşează privirea, iar pâlpâitul luminilor roşii-albastre 
mă orbeşte. 

Nu se poate să fi murit. De rănit, l-am rănit, dar nu l-am 
omorât. 

Cred c-am să mă întorc acolo. 

les din şoc şi mă cuprinde spaima. Aş vrea să văd că-l 

553 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


scot repede pe Cliff pe o targă şi se grăbesc să ajungă la 
spital, să-i dea primul ajutor. Dintr-o dată vreau să-l ştiu în 
viaţă. Aşa nebun cum e, prefer să am de-a face cu el viu. 
Hai, Cliff! Hai, bătrâne! Ridică-te şi ieşi de-acolo pe 
picioarele tale! 

Doar n-am omorât un om! 

Mulțimea se îmbulzeşte tot mai numeroasă. Un poliţist îi 
dă înapoi. 

Am pierdut noţiunea timpului. Soseşte o dubă funerară şi 
toţi gură-casă începe să comenteze. Cliff nu va pleca cu 
ambulanta. Cliff va fu dus la morgă. 

Crăp puţin portiera şi vomit cât pot de încet pe maşina 
de-alături. Nu m-aude nimeni. Apoi mă şterg la gură şi 
pătrund în mulţime. 

— Până la urmă, tot a omorât-o, zice cineva. 

Poliţiştii intră şi ies din apartament. Mă aflu la vreo 
cincisprezece metri depărtare, pierdut într-o mare de 
chipuri. Un poliţist înconjoară capătul clădirii cu bandă 
galbenă. Pe geam licăreşte din când în când un bliţ. 

Aşteptăm. Trebuie s-o văd, dar nu pot face nimic. Alt 
zvon străbate mulţimea, de data aceasta corect. Cliff e 
mort. Şi ei cred că ea l-a ucis. Ascult cu atenţie tot ce se 
vorbeşte împrejur, pentru că vreau să ştiu dacă a văzut 
cineva vreun străin ieşind din casă, după ce s-au auzit 
urletele şi ţipetele. Mă mişc prin mulţime să nu pierd nicio 
vorbă. Dar nimeni nu zice nimic, în acest sens. Mă retrag 
din nou pentru câteva secunde şi vomit în spatele unor 
tufe. 

La uşa din faţă se mişcă ceva. lese un infirmier cu 
spatele, trăgând o targa. Cadavrul e într-un sac argintiu. Îl 
cară cu grijă pe trotuar, până la dubită, apoi pleacă. După 
câteva minute, iese şi Kelly încadrată de doi poliţişti. Pare 
atât de neajutorată, mică şi speriată. Din fericire nu i-au 
pus cătuşe. A reuşit să se schimbe. E îmbrăcată în blugi şi 
într-o jachetă. 

O aşază pe locul din spate al unei maşini de poliţie şi 
pleacă. Mă duc repede spre Volvo şi pornesc spre secţia de 

554 


- JOHN GRISHAM - 
poliţie. 


ÎI informez pe ofiţerul de serviciu că sunt avocat, că am 
fost anunţat de arestarea clientei mele şi că insist să-i fiu 
alături în timpul interogatoriului. Vorbesc hotărât, iar el 
sună undeva. Vine după mine alt poliţist şi mă duce la etaj, 
unde Kelly sta singură într-un birou de interogatorii. Un 
detectiv pe nume Smotherton se uită la ea printr-un ecran 
de sticlă care nu are vizibilitate decât într-un singur sens. Îi 
înmânez o carte de vizită. Nu vrea să dea mâna cu mine. 

— Da’ ştiu că vă deplasaţi repede, voi, ăştia, zice el cu un 
dispreţ absolut. 

— M-a sunat imediat după ce a chemat poliţia. Ce-aţi 
găsit? 

Ne uităm amândoi la ea. Stă la capătul unei mese lungi şi 
îşi şterge ochii. 

Smotherton mârâie, gândindu-se cât să-mi spună din 
ceea ce s-a întâmplat. 

— L-am găsit pe bărbatu-său mort pe podea, cu fracturi 
de craniu. Se pare că l-a lovit cu crosa. Nu ne-a spus prea 
multe, doar că sunt în divorţ, că s-a dus pe furiş acasă să-şi 
ia hainele, el a dat peste ea şi s-au bătut. Tipu' era beat 
criţă, ea a pus mâna pe crosă şi-acum el a ajuns la morgă. 
Dumneata te ocupi de divorţ? 

— Da. Am să-ţi aduc o copie. Săptămâna trecută 
judecătorul a emis un ordin prin care îi interzice să se 
apropie de ea. O bate de ani de zile. 

— Am văzut vânătăile. Nu vreau decât să-i pun câteva 
întrebări, bine? 

— Sigur. 

Intrăm împreună în încăpere. Kelly e surprinsă când mă 
vede, dar reuşeşte să-şi păstreze cumpătul. Mă apropii şi o 
îmbrăţişez ca de la avocat la client. Mai vine un detectiv, 
ofiţerul Hamlet, în haine civile, cu un casetofon. N-am nimic 
împotrivă. După ce-i dă drumul, iau iniţiativa: 

— Pentru înregistrare, sunt Rudy Baylor, avocatul lui 
Kelly Riker. Astăzi e luni, cincisprezece februarie, 1993. 

555 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Suntem la sediul poliţiei centrale din Memphis. Am venit 
aici, pentru că am fost sunat de clienta mea, pe la opt fără 
un sfert, în seara aceasta. Mi-a spus că a chemat poliţia şi 
că are impresia că soţul ei e mort. 

li fac semn lui Smotherton că poate să înceapă, iar el se 
uită la mine de parcă m-ar mânca. Poliţiştii îi urăsc pe 
avocaţii apărării, dar în clipa aceasta, puţin îmi pasă. 

Smotherton începe cu câteva întrebări despre Kelly şi 
Cliff - chestiuni de bază, cum ar fi data naşterii, căsătorie, 
slujbe, copii şi-aşa mai departe. Ea răspunde răbdătoare, 
detaşată. Faţa nu îi mai e umflată, dar e vânătă la ochi şi 
sprânceana îi e tot bandajată. E speriată de moarte. 

Povesteşte cum a fost chinuită atât de amănunţit, încât 
ne face pe toţi trei să ne înfioram. Smotherton îl trimite pe 
Hamlet să aducă fişele celor trei arestări ale lui Cliff pentru 
bătaie. Vorbeşte despre brutalităţi de care nu ştia nimeni, 
despre crosa de softball şi despre glezna ruptă. l-a tras 
pumni de multe ori, atunci când nu voia chiar să-i rupă 
oasele. Ajunge la ultima bătaie şi la hotărârea ei să se 
ascundă şi să divorţeze. E perfect credibilă, pentru că 
spune adevărul. Ceea ce mă îngrijorează sunt minciunile 
care urmează. 

— De ce te-ai dus în seara aceasta acasă? o întreabă 
Smotherton. 

— Ca să-mi iau hainele. Eram sigură că nu e acasă. 

— Unde ai stat în ultimele zile? 

— Într-un refugiu pentru femeile brutalizate. 

— Cum se numeşte? 

— Nu pot să vă spun. 

— E-aici în Memphis? 

— Da. 

— Şi cum ai ajuns în seara aceasta acasă? 

Imi sare inima din loc când aud aceasta întrebare, dar ea 
s-a gândit la toate. 

— Cu maşina mea. 

— Şi ce maşina ai? 

— Un Volkswagen Rabbit. 

556 


- JOHN GRISHAM - 


— Unde e acum? 

— În parcarea din faţa blocului. 

— Putem să ne uităm la el? 

— Nu, până nu îl văd eu mai întâi, zic eu, amintindu-mi 
dintr-o dată că sunt avocat şi nu complice. 

Smotherton dă din cap. Dacă privirile ar putea ucide... 

— Cum ai intrat în apartament? 

— Am descuiat cu cheia mea. 

— Ce-ai făcut când ai intrat? 

— M-am dus în dormitor şi-am început să-mi împachetez 
lucrurile. Am umplut trei sau patru feţe de pernă şi le-am 
cărat în camera de zi. 

— De cât timp erai acolo când a venit domnul Riker? 

— De vreo zece minute. 

— Şi ce s-a întâmplat apoi? 

În momentul acesta, îl întrerup. 

— Nu va răspunde până când nu voi sta eu de vorbă cu 
ea despre aceasta chestiune. Interogatoriul s-a terminat. 

Întind mâna şi apăs pe butonul roşu de înregistrare. 
Smotherton fierbe câteva momente, timp în care îşi 
revizuieşte notițele. Soseşte Hamlet cu copiile şi le studiază 
împreună. Eu şi Kelly nu ne băgăm în seamă. Totuşi, 
picioarele ni se ating pe sub masă. 

Smotherton scrie ceva pe o hârtie şi mi-o dă. 

—E un caz de omucidere, dar îl voi transfera la 
departamentul Abuzuri Familiale. Numele procuroarei e 
Morgan Wilson. Se va ocupa ea de toate. 

— Dar o reţineţi? 

— N-avem încotro. Nu pot să-i dau drumul. 

— Sub ce motiv? 

— Omucidere. 

— Poţi să-i dai drumul în custodia mea. 

— Nu, nu pot, răspunde el nervos. Ce fel de avocat mai 
eşti şi dumneata? 

— Atunci daţi-i drumul pentru lipsă de probe. 

— Nu ţine, zice el, zâmbindu-i lui Hamlet stingherit. E 
vorba de un cadavru. Judecătorul trebuie să stabilească o 

557 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


cauţiune. Cere-i o audienţă şi e liberă să plece. Eu nu sunt 
decât un umil detectiv. 

— Mă duc la puşcărie? întreabă Kelly. 

— N-avem ce face, coniţă, zice Smotherton, devenind 
deodată mult mai drăguţ ca până acum. Dacă avocatul 
dumitale aici, de faţă, e bun de ceva, atunci o să te 
elibereze mâine. Asta, dacă îţi poţi permite să depui 
cauţiunea. Dar nu pot să te eliberez când vreau. 

Mă întind şi-o iau de mână. 

— Stai liniştită, Kelly. Te scot mâine, cât mai repede 
posibil. 

Dă repede din cap, scrâşneşte din dinţi şi încearcă să-şi 
ţină firea. 

— Puteţi s-o puneţi singură în celulă? întreb eu. 

— Uite ce-i, şmecheraşule, nu sunt eu şefu-nchisorii, 
înţelegi? Şi cred că ai ceva mai bun de făcut acum decât să 
stai de vorbă cu ăia de la puşcărie. Le plac şi ălora avocaţii 
de nu mai pot! 

Nu mă provoca, amice! Am mai crăpat o ţeastă în seara 
asta. Ne aruncăm priviri pline de ură. 

— Mulţumesc, zic eu. 

— Pentru puţin. 

Se ridică împreună cu Hamlet şi-o iau greoi spre uşă. 

— Ai cinci minute la dispoziţie, îmi aruncă el peste umăr, 
apoi iese trântind uşa. 

— Nu face nicio mişcare, şoptesc eu abia auzit. Se uită la 
noi pe geamul acela. Şi probabil că încăperea e plină de 
microfoane ascunse, aşa că ai grijă ce spui. 

Dar ea nu zice nimic. 

Continuu pe un ton avocăţesc: 

— Îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat, spun eu sec. 

— Ce înseamnă omor prin imprudenţă? 

— Înseamnă mai multe, dar în esenţă e o crimă fără 
intenţie. 

— Cât aş putea lua pentru asta? 

— Mai întâi, trebuie să fii condamnată, ceea ce nu se va 
întâmpla. 

558 


- JOHN GRISHAM - 


— Promiţi? 

— Promit. Ţi-e teamă? 

Îşi şterge ochii încet, apoi cade o vreme pe gânduri. 

— Are o familie numeroasă. Şi sunt toţi ca el. Toţi nişte 
beţivi violenţi. Mi-e frică de mor de ei. 

Nu ştiu ce să-i spun în legătură cu asta. Şi mie mi-e frică 
de ei. 

— N-au cum să mă oblige să mă duc la înmormântare, 
nu-i aşa? 

— Nu. 

— Bun. 

Vin s-o ridice peste câteva minute. De data aceasta, îi 
pun cătuşe. Mă uit după ea pe coridor. Se opresc în faţa 
unui lift şi Kelly se uită pe după unul din poliţişti, să mă 
vadă. Îi fac semn cu mâna, apoi dispare. 


559 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


52 


Când comiţi o crimă, faci douăzeci şi cinci de greşeli. 
Dacă îţi descoperi zece dintre ele, eşti un geniu. Cel puţin 
aşa am auzit eu odată, într-un film. De fapt, n-a fost chiar o 
crimă, ci un act de autoapărare. Cu toate acestea greşelile 
încep să iasă la iveală. 

Fac paşi în jurul biroului meu de la firmă, care e plin de 
foi de hârtie frumos aranjate. Am făcut schiţa 
apartamentului, a cadavrului, a hainelor, pistolul, crosa, 
cutiile de bere - tot ce-mi pot aminti. Am trecut şi poziţia 
maşinii mele, a ei şi a camionetei lui, în parcare. Am scris 
pagini întregi, reconstituindu-mi fiecare pas şi fiecare 
mişcare de-aseară. Presupun că n-am stat în apartamentul 
acela mai mult de-un sfert de oră, dar pus pe hârtie, mi-a 
ieşit un mic roman. Câte ţipete şi urlete s-au putut auzi de- 
afară? Cred că nu mai mult de patru. Şi câţi vecini or fi 
văzut un străin strecurându-se afară, după toată harmalaia 
aceea? Cine poate şti? 

Asta a fost, cred, greşeala numărul unu. Nu trebuia să ies 
atât de repede. Era mai bine dacă mai aşteptam vreo zece 
minute, ca să-mi dau seama dacă vecinii au auzit ceva. 
Abia atunci ar fi trebuit să ies în noapte. 

Sau poate trebuia să fi chemat poliţia, să le spun 
adevărul. Aveam tot dreptul să fiu acolo, cu Kelly. E clar ca 
a stat la pândă prin apropiere, deşi se presupunea că e în 
altă parte. Am fost în legitimă apărare, când l-am dezarmat 
şi l-am lovit cu propria lui armă. Având în vedere firea lui 
violentă şi antecedentele, nici un juriu din lume nu m-ar fi 
condamnat. În plus, martora ar fi sigur de partea mea. 

Aşa că de ce n-am rămas acolo? Cine mai poate gândi 
raţional când într-un interval de cincisprezece secunde 
devine din victimă criminal? 

Greşeala numărul doi a fost minciuna cu maşina ei. După 
ce-am plecat de la poliţie, m-am dus în parcare şi-am găsit 
Volkswagenul ei şi camioneta lui. Minciuna aceasta o să 

560 


- JOHN GRISHAM - 


ţină, numai dacă nu le spune nimeni poliţiştilor că maşina 
ei n-a fost mişcată de-acolo de zile întregi. 

Dar dacă Cliff şi prietenii lui i-au stricat Volkswagenul, în 
timp ce ea se ascundea în refugiul acela, iar după câteva 
ore vin şi declară adevărul? Imaginaţia mea o ia razna. 

Cea mai prosteasca greşeală, care mă frământă de 
câteva ore însă, este cea despre telefonul pe care mi l-a 
dat Kelly, chipurile, după ce a sunat la 911. Aceasta a fost 
scuza mea că am ajuns atât de repede la poliţie. E o 
minciună incredibil de tâmpită, pentru că nu există nicio 
înregistrare a  convorbirii. Dacă poliţiştii controlează 
convorbirile telefonice, am încurcat-o. 

Pe măsură ce trece noaptea, tot mai multe greşeli îmi vin 
în minte. Din fericire, ele sunt rodul unei minţi întunecate 
de spaimă, pentru că, dacă mă gândesc bine, majoritatea 
se dovedesc neîntemeiate la o analiză lucidă. 

Il las pe Deck să doarmă până la cinci înainte de a-l trezi. 
După o oră, soseşte şi aduce cafeaua. li prezint versiunea 
mea a celor întâmplate şi prima lui reacţie e minunată. 

— Niciun juriu din lume n-o s-o condamne, zice el 
convins. 

— Procesul e una, zic eu, şi eliberarea din închisoare, 
alta. 

Ne facem un plan. Am nevoie de documente - copii după 
rapoartele de arestare, dosare penale, fişe medicale şi o 
copie a primei acţiuni de divorţ. Deck abia aşteaptă să 
adune mizeria. La şapte, Deck iese să aducă ziarul şi alte 
cafele. 

Ştirea e publicată în secţiunea juridică, un articol de trei 
paragrafe, fără fotografia decedatului. Asta pentru că s-a 
întâmplat prea târziu, seara trecută. SOŢIE ARESTATA 
PENTRU OMORÂREA SOŢULUI, aşa sună titlul, dar în 
Memphis se întâmplă astfel de lucruri de trei ori pe lună. 
Daca nu mă uitam în mod special, nici nu l-aş fi văzut. 

ÎI sun pe Butch şi îl trezesc din morţi. E un tip nocturn, 
rămas singur după trei divorţuri şi îi place să stea la bar 
până la închidere. Îi spun că amicul lui, Cliff Riker, a întâlnit 

561 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


moartea pentru prima oară şi, întâmplător, pe a lui însuşi. 
Vine la birou, imediat după opt. li spun că vreau să 
cerceteze prin zona apartamentului şi să afle dacă cineva a 
auzit ceva. Numai să aibă grijă ca nu cumva poliţiştii să 
facă şi ei aceleaşi lucruri. Butch mi-o retează şi-mi spune că 
el e cel care investighează. Ştie el ce să facă. 

II sun pe Booker la birou şi îi spun că o clientă de-a mea 
cu un divorţ şi-a ucis soţul aseară. E o fată dulce şi vreau s- 
o scot de la arest. Am nevoie de ajutorul lui. Fratele lui 
Marvin Shankle e judecător specializat în procese penale şi 
vreau să emită un ordin de eliberare cu obligaţia de a se 
prezenta la proces, sau să-i stabilească o cauţiune ridicol 
de mică. 

— Ai scăzut de la un verdict de cincizeci de milioane, la 
un divorţ amărât? întreabă Booker în glumă. 

Reuşesc să râd. Dac-ar şti el! 

Marvin Shankle e plecat din oraş, dar Booker îmi promite 
că va începe să dea telefoane. 

Plec de la birou la opt şi jumătate şi pornesc repede spre 
centru. Toată noaptea m-am străduit să nu mi-o închipui pe 
Kelly la puşcărie. 


Intru în Complexul Juridic al ținutului Shelby şi mă duc 
drept la biroul lui Lonnie Shankle. Mi se spune că 
judecătorul, la fel ca fratele lui, nu e în oraş şi nu se va 
întoarce până spre seară. Dau nişte telefoane şi încerc să 
găsesc actele lui Kelly. Aseară a fost arestată împreună cu 
încă şase persoane şi sunt sigur că dosarul ei e tot la 
poliţie. i 

Mă întâlnesc cu Deck pe hol, la nouă şi jumătate. Imi 
aduce copiile arestărilor lui Cliff. II trimit la poliţie să dea de 
dosarul ei. 

Biroul procuraturii ținutului Shelby e la etajul al doilea al 
complexului. Aici sunt peste şaptezeci de procurori, 
împărţiţi pe cinci secţiuni. La Abuzuri Familiale sunt doi: 
Morgan Wilson şi încă o femeie. Din fericire, Morgan Wilson 
e la serviciu şi trebuie să se întoarcă la birou destul de 

562 


- JOHN GRISHAM - 


repede. Flirtez cu secretara vreo treizeci de minute şi, spre 
surprinderea mea, ţine. 

Morgan Wilson e o femeie superbă de vreo patruzeci de 
ani. Îmi strânge mâna puternic şi are un zâmbet care parcă 
spune: „Sunt ocupată de nu-mi vad capul. Spune repede 
ce-ai de zis.” Biroul ei e îngrozitor de plin de dosare, dar e 
foarte curat şi ordonat. M-apucă oboseala numai când mă 
uit la cât are de făcut. Ne aşezăm, când îi cade fisa. 

— Tipul cu cincizeci de milioane? zice ea, cu un zâmbet 
schimbat acum. 

— Eu sunt ăla. 

Ridic din umeri. Nu mi-am făcut decât datoria, ca-n orice 
zi! 

— Felicitări! 

E vizibil impresionată. Ce-nseamnă gloria! Bănuiesc că 
face şi ea ca orice avocat: calculează în gând o treime din 
cincizeci de milioane. 

Câştigă cel mult patruzeci de mii pe an, aşa că vrea să 
discutăm despre norocul meu. li povestesc pe scurt despre 
proces şi cum m-am simţit când am auzit verdictul. Termin 
repede şi-i spun de ce-am venit. _ 

E o bună ascultătoare şi îşi ia multe notițe. li dau copiile 
acţiunilor de divorţ şi ale rapoartelor de arestare ale lui 
Cliff, pentru că şi-a bătut soţia. Îi promit că-i voi aduce şi 
fişele medicale ale lui Kelly, până la sfârşitul zilei. li descriu 
rănile şi rupturile de oase de la cele mai cumplite bătăi. 

Presupun că toate aceste dosare din jurul meu se referă 
la bărbaţi care îşi bat nevestele, copiii sau iubitele, aşa că 
nu e greu de presupus de partea cui va fi Morgan Wilson. 

— Vai de mine! zice ea şi nu se referă la Cliff, sunt sigur. 
Cât e de înaltă? 

— Aproape un metru şaizeci. Şi nu cântăreşte mai mult 
de patruzeci şi şapte de kilograme, cu haine cu tot. 

— Cum de l-a bătut de l-a omorât? 

În tonul ei nu se citeşte neîncrederea, ci admiraţia. 

— Era înspăimântată. El venise beat. A reuşit să pună 
mâna pe crosă. 

563 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Bine-a făcut! zice ea şi mi se face pielea de găină pe 
picioare. Şi femeia asta e procuror! 

— AŞ vrea s-o scot de la arest, zic eu. 

— Am nevoie de dosar. Trebuie să mă uit peste el. Am 
să-l sun pe funcţionarul de la cauţiuni şi-am să-i spun să 
fixeze o sumă mică. Unde locuieşte? 

— Intr-o casă de refugiu, una dintre acelea secrete şi 
anonime. 

— Le ştiu, sunt foarte bune. 

— E în siguranţă acolo, dar deocamdată e la puşcărie, 
sărăcuţa, şi nici nu i-au trecut bine vânătăile de la ultima 
bătaie. 

Morgan face un semn spre dosarele care ne înconjoară. 

— Asta-i viaţa mea. 

Stabilim să ne întâlnim dimineaţă la ora nouă. 


Mă întâlnesc cu Butch şi cu Deck la birou, ca să mâncăm 
un sandviş şi să ne facem planul pentru a doua zi. Butch a 
bătut la uşa fiecărui apartament de lângă cel al familiei 
Riker şi n-a găsit decât o singură persoană căreia i s-a 
părut că a auzit ceva. Femeia locuieşte deasupra şi mă 
îndoiesc că m-a văzut. Bănuiesc că l-a auzit pe băieţel 
făcând ţăndări stâlpul acela de lemn, când a izbit prima 
dată cu crosa. Poliţiştii n-au stat de vorba cu ea. Butch a 
stat pe-acolo vreo trei ore şi n-a văzut nici urmă de poliţişti. 
Apartamentul a fost încuiat şi sigilat. Se pare că atrage 
foarte multă lume. La un moment dat, doi bărbaţi solizi 
care păreau a fi rude cu Cliff au sosit cu o camionetă plină 
de colegi de muncă de-ai lui, au oprit acolo fără să 
îndrăznească să treacă de banda galbenă a poliţiei, şi s-au 
uitat lung la geamul apartamentului, înjurând şi jurând 
răzbunare. Butch mă asigură că erau duri de tot. 

A luat legătura şi cu un prieten de-al lui de la cauţiuni, 
care ne va face o favoare şi va fixa o sumă de numai cinci 
la sută, faţă de zece cât se stabileşte de obicei. In felul 
acesta, am să economisesc şi eu nişte bani. 

Deck şi-a petrecut toată dimineaţa la secţia de poliţie 

564 


- JOHN GRISHAM - 


adunând la documente în legătura cu arestările lui Cliff şi 
căutând actele lui Kelly. Se înţelege bine cu Smotherton, 
mai ales pentru că Deck nu-i suportă, la rându-i, pe avocaţi. 
Acum nu mai e decât un investigator, în niciun caz un 
paraavocat. Smotherton i-a spus că spre prânz au primit 
nişte ameninţări cu moartea la adresa lui Kelly. 

Mă hotărăsc să mă duc la închisoare să văd ce face. 
Deck va găsi un judecător, ca să-i semneze cauţiunea. Până 
atunci, Butch va aranja cu prietenul lui. Când să ieşim din 
birou, sună telefonul. Deck se repede la el şi mi-l pasează 
apoi. 

E Peter Corsa, avocatul lui Jackie Lemancyzk din 
Cleveland. Am vorbit ultima oară cu el după mărturia ei, 
când i-am mulţumit din toată inima. Atunci mi-a spus că şi 
el vrea să-i dea în judecată peste câteva zile. 

Corsa mă felicita pentru verdictul obţinut şi-mi spune că 
e ştirea zilei la ei, în ziarul de duminică. Faima mea se 
răspândeşte tot mai mult. Apoi mă anunţă că se întâmplă 
lucruri ciudate cu Marele Profit: FBl-ul împreună cu 
Procuratura Generală din Ohio şi cu Departamentul de Stat 
al Asigurărilor au făcut o percheziţie în dimineaţa aceasta 
pe la birourile lor şi-au început să le ia documentele. În 
afară de analiştii de la contabilitate, toţi salariaţii au fost 
trimişi acasă şi li s-a spus să nu vina pe-acolo două zile. 
După cum scriu ziarele, PinnConn, compania-mamă, a dat 
în bară cu nişte acţiuni şi a concediat o mulţime de 
salariaţi. 

Nu prea pot să spun mare lucru. Acum optsprezece ore, 
am omorât un om şi mi-e greu să mă concentrez la altceva. 
Mai stăm puţin de vorbă, apoi îi mulţumesc. Îmi promite să 
mă ţină la curent. 


Îmi ia o oră şi jumătate să dau de Kelly în labirintul acela 
şi s-o aduc în sala de vizită. Stăm de-o parte şi de alta a 
unui paravan de sticlă şi vorbim la telefon. Îmi spune că par 
obosit. Eu, că e minunată. E singură în celulă, în siguranţă, 
dar e prea mult zgomot, ca să poată dormi. Abia aşteaptă 

565 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


să iasă. Îi spun că fac tot ce pot. Îi povestesc de vizita pe 
care i-am făcut-o lui Morgan Wilson. li explic cum e treaba 
cu cauţiunea. Dar nu-i spun nimic de amenințările cu 
moartea. 

Avem atâtea să ne spunem, dar nu aici. 

După ce ne luăm rămas-bun, în timp ce părăsesc 
încăperea, mă strigă un gardian pe nume. Mă întreabă 
dacă sunt avocatul lui Kelly Riker, apoi îmi înmânează o 
foaie. 

— Sunt înregistrări de la telefonul nostru. Am primit 
patru apeluri în legătură cu fata, în ultimele două ore. 

Nu reuşesc să citesc foaia imprimată. 

— Ce fel de apeluri? 

— Ameninţări cu moartea. De la nişte nebuni. 


Judecătorul Lonnie Shankle soseşte la birou la trei şi 
jumătate. Deck şi cu mine îl aşteptăm. Are o mie de lucruri 
de făcut, dar Booker i-a telefonat şi-a aranjat cu secretara, 
aşa că roţile sunt unse. li dau judecătorului un teanc de 
hârtii, îi spun toată povestea pe scurt şi termin cu 
rugămintea să-mi fixeze o cauţiune mică, pentru că eu, 
avocatul, trebuie s-o plătesc. Shankle fixează suma la zece 
mii de dolari. Îi mulţumim şi plecăm. 

După o jumătate de oră, suntem cu toţii la închisoare. 
Ştiu că Butch are un pistol prins într-un ham sub braţ şi 
bănuiesc că şi prietenul lui de la cauţiuni pe care îl cheamă 
Rick e înarmat. Ne aşteptăm la orice. 

Îi scriu lui Rick un cec de cinci sute de dolari pentru 
cauţiune şi semnez toate actele. Dacă acuzaţiile împotriva 
ei nu sunt anulate şi dacă ea nu se va prezenta la vreuna 
dintre înfăţişări, atunci Rick poate fie să ne ceară restul de 
nouă mii cinci sute de dolari, fie s-o găsească pe Kelly şi s-o 
bage din nou la puşcărie. L-am lămurit însă că acuzaţiile 
vor fi anulate. 

Mie mi se pare că aşteptăm un veac, până când o văd 
venind spre noi fără cătuşe, numai zâmbet. O escortăm 
repede la maşina mea. Le-am spus lui Butch şi lui Deck să 

566 


- JOHN GRISHAM - 


ne însoţească puţin, ca să fim siguri. 

Îi povestesc lui Kelly despre amenințările cu moartea. 
Bănuim că e vorba de nebunii din familia lui, şi de mitocanii 
de la el de la serviciu. Nu vorbim mare lucru. Ne îndreptam 
spre casa de refugiu. Nu vreau să discutam despre ceea ce 
s-a întâmplat aseară şi nici ea nu e pregătită pentru asta. 


Marţi, la cinci după-amiaza, avocaţii de la Marele Profit se 
adresează Curţii Federale din Cleveland cu o cerere pentru 
protecţie conform codului falimentului. Peter Corsa sună la 
birou în timp ce eu mă ocup de Kelly şi Deck preia 
noutăţile. Când mă întorc la numai câteva minute, 
partenerul meu arată ca naiba. 

Stăm amândoi cu picioarele pe biroul meu fără să 
scoatem un cuvânt. Liniştea e perfectă. Niciun cuvânt. 
Niciun telefon. Niciun zgomot de maşini pe-afară. 

Am tot amânat discuţia despre cât aveam de gând să-i 
dau din procesul cu Marele Profit, aşa că nu-şi poate face 
socoteala cât a pierdut. Dar ştim amândoi că am trecut 
brusc de la statutul de milionari pe hârtie la cel de sărăcie, 
aproape insolvabilitate. Visurile noastre deşucheate de ieri 
ni se par acum prosteşti. 

Mai există însă o rază de speranţă. Nu mai departe de 
săptămâna trecută documentele contabile de la Marele 
Profit demonstrau juriului că îşi pot permite să cheltuiască 
cincizeci de milioane de dolari. M. Wilfred Keeley estima că 
firma are o sută de milioane bani lichizi. Trebuie să existe o 
urmă de adevăr în asta. Îmi amintesc avertismentele lui 
Max Leuberg: nu te încrede niciodată într-o societate de 
asigurări; îşi au propriile lor legi contabile. 

Dar trebuie să existe undeva un milion şi pentru noi. 

Ca să fiu sincer, nu prea cred asta. Şi nici Deck. 

Corsa a lăsat numărul lui de telefon de-acasă şi până la 
urmă îmi adun puterile şi îl sun. Se scuză că mi-a dat o 
veste rea şi zice că autorităţile legale şi financiare de la ei 
sunt în alertă. E prea devreme să se ştie adevărul, dar se 
pare că cei de la PinnConn au calculat greşit în comerţul cu 

567 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


valută străina şi-au apelat la sume mari de bani de la filiale, 
printre care şi Marele Profit. Lucrurile s-au înrăutățit şi 
PinnConn şi-a trimis banii în Europa. Acţiunile companiei 
sunt controlate de un grup de pirați americani din 
Singapore. Se pare că toata lumea asta are ceva cu mine! 

Toată treaba a degenerat într-o porcărie nemaiauzită. S- 
ar putea să dureze luni de zile până la clarificarea 
lucrurilor, dar procuratura a spus la televiziune că vinovaţii 
vor fi urmăriţi în judecată. Ca şi cum asta ne-ar încălzi pe 
noi! 

Corsa mă va suna mâine dimineaţă. 

li transmit toate acestea lui Deck, dar ştim amândoi că 
nu sunt speranţe. Tâlharii care-au pus mâna pe bani sunt 
prea unşi cu toate alifiile, ca să fie prinşi. Mii de persoane 
asigurate care au fost trase pe sfoară şi nu li s-au onorat 
poliţele vor fi acum păcălite din nou. Ca mine şi ca Deck, de 
altfel. Ca Dot şi Buddy. Donny Ray a fost ultimul păcălit. 
Drummond o să rămână şi el cu buzele umflate când o 
trimite nota de plată pentru servicii legale. Îi spun şi lui 
Deck, dar nu prea ne vine să râdem. 

Agenţii şi ceilalţi angajaţi de la Marele Profit vor rămâne 
cu buza umflată. La fel şi cei ca Jackie Lemancyzk. 

Societatea a dat faliment, dar, din anumite motive, simt 
că eu sunt cel care a pierdut cel mai mult. Şi faptul că mai 
suferă şi duşmanii mei nu mă încălzeşte cu nimic. 

Mă gândesc din nou la Donny Ray. Imi apare în faţa 
ochilor acolo, sub stejar, încercând să fie tare în timpul 
opoziţiei. El a plătit ultimul tribut pentru hoţiile Marelui 
Profit. 

Mi-am irosit ultimele şase luni mai ales cu acest caz. 
Firma noastră a avut un profit mediu de o mie de dolari pe 
lună, dar ne-am amăgit cu visul comorii pe care o vom 
scoate din cazul Black. Cu onorariile pe care le vom primi 
pentru dosarele existente nu rezistăm nici două luni, iar eu 
n-am de gând să vânez clienţi. Deck a pus mâna pe un 
accident serios de maşină, care însă nu va aduce niciun 
venit până la ieşirea victimei de sub îngrijire medicală, 

568 


- JOHN GRISHAM - 


ceea ce înseamnă peste vreo şase luni. În cel mai bun caz, 
vom câştigă douăzeci de mii de dolari. 

Sună telefonul. Deck răspunde, ascultă, apoi pune 
repede receptorul jos. 

— Un tip te ameninţă cu moartea, zice el degajat. 

— Ăsta nu-i cel mai neplăcut dintre telefoanele pe ziua 
de azi. 

— Mie unuia nu mi-ar părea rău nici dacă m-ar împuşca 
acum, zice el. 


La vederea lui Kelly, îmi mai creşte inima. Mâncăm iar 
mâncare chinezească la ea în cameră, cu uşa încuiată şi cu 
pistolul pe scaun, sub haină. 

Am atâtea griji pe cap, încât nu prea sunt în stare să port 
o conversaţie. Îi povestesc despre Marele Profit, iar ei îi 
pare rău numai că mă vede atât de dezamăgit. Banii nu 
înseamnă mare lucru pentru ea. 

Ba râdem, ba suntem pe punctul să izbucnim în plâns. Ea 
e îngrijorată când se gândeşte la ziua de mâine, la ceea ce- 
ar putea descoperi poliţia. E înspăimântată de clanul Riker. 
Oamenii ăştia învăţă să vâneze de la cinci ani. Armele fac 
parte din viaţa lor. E înspăimântată la gândul că se va 
întoarce la puşcărie, cu toate că îi promit că una ca asta nu 
se va mai întâmpla. Dacă poliţiştii şi procurorii nu cedează, 
mă predau. Aduc vorba despre noaptea trecută şi ea 
începe să plângă. 

Descui uşa şi bâjbâi prin casa întunecată până când o 
găsesc pe Betty Norvelle, uitându-se singură la televizor în 
salon. Ştie tot ce s-a întâmplat noaptea trecuta. li spun că 
Kelly e prea tulburată ca să fie lăsată singură. Trebuie să 
stau cu ea, chiar de-ar fi să dorm pe jos. Dispoziţiile sunt 
foarte clare. Niciun bărbat nu are voie să-şi petreacă 
noaptea în aceasta casă. Dar în cazul de faţă, Betty face o 
excepţie. 

Ne întindem amândoi pe patul îngust, peste cearşafuri şi 
pături şi ne strângem în braţe. Noaptea trecuta n-am 
dormit deloc. După-amiaza, am aţipit puţin, dar mă simt ca 

569 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


şi cum n-aş fi dormit de-o săptămână. Nu pot s-o strâng 
prea tare, pentru că mi-e teamă să n-o doară. Mă fură 
somnul. 


570 


- JOHN GRISHAM - 


53 


Căderea Marelui Profit e, desigur, o bombă la Cleveland. 
Dar celor din Memphis nu prea le pasă. In ziarul de 
miercuri, nu scrie nimic. Doar o scurtă notiţă despre Cliff 
Riker. La autopsie, s-a descoperit că a murit din cauza unor 
plăgi multiple, provocate de un obiect contondent. Văduva 
lui a fost arestată, apoi i s-a dat drumul. Familia lui cere 
dreptate. Funeraliile vor avea loc mâine, în orăşelul din 
care au fugit el şi Kelly. 

În timp ce studiez jurnalul împreună cu Deck, soseşte un 
fax de la firma lui Peter Corsa. E vorba de o copie a unui 
articol de pe prima pagină din ziarul de Cleveland despre 
ultimele cercetări în scandalul cu PinnConn. Au intrat în 
scenă cel puţin două mari jurii. Sunt întocmite procese cu 
carul împotriva companiei respective şi a filialelor, mai ales 
a Marelui Profit al cărui faliment merită un articol separat. 
Avocaţii mişună peste tot. 

M. Wilfred Keeley a fost reţinut ieri după-amiază pe 
aeroport unde aştepta să se îmbarce într-o cursă spre 
Londra. Era împreună cu soţia lui şi pretind că voiau să 
plece într-o scurtă vacanţă. N-au putut însă să numească 
niciun hotel din Europa, la care urmau să se ducă şi unde 
îşi rezervaseră locuri. 

Se pare că în ultimele două luni companiile acestea au 
fost prădate pur şi simplu. Mai întâi, banii au fost folosiţi 
pentru acoperirea golurilor lăsate de nişte investiţii 
neinspirate. Restul a fost trimis prin poştă în toată lumea. 
Oricum, s-au dus. _ 

Primul telefon pe ziua de azi e de la Leo Drummond. Imi 
povesteşte despre Marele Profit, ca şi cum n-aş şti nimic. 
Vorbim scurt şi e greu de precizat care din noi e mai 
deprimat. Niciunul nu va fi plătit pentru războiul pe care 
tocmai l-a purtat. Nu zice nimic despre disputa pe care a 
avut-o cu fostul lui client, în legătură cu oferta mea de 
înţelegere. O lasă moartă. Marele Profit nu mai e în stare să 


571 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


facă un proces de incompetenţă. Verdictul dat în cazul 
Black nici nu mai contează, aşa că nu-l mai poate acuza 
nimeni pe Drummond că nu şi-a făcut datoria. Trent & 
Brent a scăpat dintr-o mare belea. 

Al doilea telefon e de la Roger Rice, noul avocat al 
domnişoarei Birdie. Mă felicită pentru verdictul obţinut. De- 
ar şti el! Îmi spune că s-a tot gândit la mine, de când mi-a 
văzut poza în ziarul de duminică. Domnişoara Birdie 
încearcă să-şi schimbe iar testamentul şi s-au săturat de ea 
în Florida. Până la urma, Delbert şi Randolph au reuşit s-o 
facă să semneze un document neoficial pe care l-au dus 
avocatului din Atlanta şi i-au cerut să le prezinte situaţia 
adevărată a averii mamei lor. Avocaţii le-au pus tot felul de 
obstacole, dar fraţii i-au asaltat vreo două zile. Unul dintre 
avocaţi l-a sunat pe Roger Rice şi adevărul a ieşit la iveală. 
Delbert şi Randolph l-au somat să le spună dacă mama lor 
poseda sau nu douăzeci de milioane de dolari. Avocatul nu 
s-a putut abţine şi a izbucnit în râs, ceea ce i-a supărat pe 
băieţi. Până la urmă, au ajuns la concluzia că domnişoara 
Birdie i-a dus de nas şi s-au întors în Florida. 

Luni noaptea târziu, domnişoara Birdie l-a sunat acasă pe 
Roger Rice şi i-a spus că pleacă spre Memphis. A încercat 
să-mi telefoneze şi mie, dar se pare că sunt foarte ocupat. 
Domnul Rice i-a spus despre procesul meu şi despre 
verdictul de cincizeci de milioane, ceea ce a entuziasmat-o. 
„Ce drăguţ, a exclamat ea, nu-i rău pentru un ajutor de 
grădinar.” Pare foarte încântată că mă ştie bogat. 

În orice caz, Rice vrea să mă avertizeze că poate sosi din 
clipă în clipa. li mulţumesc. 


Morgan Wilson a parcurs dosarul Riker în întregime şi nu 
e înclinată să-l trimită în judecată. Totuşi, şeful ei, Al Vance, 
e cam indecis. Mă duc împreună cu ea la el în birou. Vance 
a fost ales procuror districtual cu mulţi ani în urmă şi va 
rămâne fără probleme în postul acesta şi de-acum înainte. 
Are vreo cincizeci de ani. Cândva, şi-a făcut visuri mari să 
urce în ierarhia politică. Dar nu s-a ivit ocazia, aşa că s-a 

572 


- JOHN GRISHAM - 


mulţumit să stea pe postul acesta. Are o calitate rară 
printre procurori: nu-i place publicitatea. 

Mă felicită pentru verdict. Ocolesc subiectul cu graţie. N- 
am niciun chef să vorbesc acum despre asta, din motive 
bine întemeiate. Bănuiesc că în douăzeci şi patru de ore se 
va afla totul despre Marele Profit şi aici, în Memphis, şi- 
atunci toată adulaţia de care mă bucur acum se va duce pe 
copcă. 

— Oamenii aceştia sunt nebuni, zice el, aruncând dosarul 
pe birou. Au sunat de două ori în dimineaţa asta. Secretara 
mea a stat de vorba şi cu tatăl şi cu fratele lui Riker. 

— Ce vor? întreb eu. 

— Moarte pentru clienta dumitale. Să nu se mai facă 
niciun proces şi s-o ducem chiar acum pe scaunul electric. 
A ieşit din arest? 

— Da. 

— Se ascunde? 

— Da. 

— Bun. Auzi ce prostie! S-o amenințe! Habar n-au că e 
împotriva legii. Nu sunt sănătoşi. 

Suntem toţi trei de acord că cei din familia Riker sunt 
proşti şi foarte periculoşi. 

— Morgan nu vrea să trimită dosarul în judecată, 
continuă Vance. 

Morgan aprobă, dând din cap. 

— E foarte simplu, domnule Vance, zic eu. Puteţi s-o 
aduceţi în faţa marelui juriu şi, cu puţin noroc, să fie 
inculpată. Dar dacă ajunge la proces, pierdeţi cu siguranţă. 
Am să le flutur juraţilor pe la nas crosa aceea afurisită și- 
am să aduc o mie de experţi în abuzuri familiale. Voi face 
din ea un simbol şi veţi arăta jalnic, în dorinţa 
dumneavoastră de-a o condamna. Nu veţi obţine nici măcar 
un vot din cele douăsprezece. 

Nu mă interesează ce vrea familia lui să facă. Dar dacă 
vă influenţează să faceţi proces, o să vă pară rău. Ticăloşii 
ăştia au să vă urască şi mai mult, când o să vadă că 
pierdeţi şi noi ieşim basma curată. 

573 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


— Are dreptate, Al, zice Morgan. E imposibil să fie 
condamnată. 

Al voia oricum să cedeze, încă înainte de-a veni noi la el, 
dar a vrut să ne ştie punctul de vedere. Acceptă să se 
anuleze orice acuzaţie. Morgan îmi promite să-mi trimită 
hotărârea prin fax, ceva mai târziu, înainte de prânz. 

Le mulţumesc şi plec repede. Dispoziţia mi se schimbă 
rapid. Sunt singur în lift şi nu mă pot abţine să nu rânjesc 
uitându-mă în luciul plăcuței de alamă cu butoane pentru 
etaje. Toate acuzaţiile vor fi anulate! Pentru totdeauna! 

Alerg, pur şi simplu, spre maşina mea din parcare. 


Glonţul a fost tras din stradă, a străpuns fereastra din 
faţă a biroului, lăsând o gaură perfectă de un centimetru, a 
trecut apoi printr-un raft şi s-a înfipt în perete. Întâmplător, 
Deck era în biroul din faţă, când s-a auzit împuşcătura. 
Glonţul a trecut pe la trei metri de el, dar destul ca să-l 
înspăimânte. N-a fost în stare să se ducă imediat la geam. 
S-a ascuns sub birou şi-a aşteptat câteva minute. Apoi a 
încuiat uşa şi a aşteptat să vină cineva. Dar n-a venit 
nimeni. S-a întâmplat pe la zece şi jumătate, pe când eu 
eram la Al Vance. După toate aparențele, nimeni n-a văzut 
persoana care a tras. Nu vom şti niciodată dacă a mai auzit 
cineva împuşcătura. Oricum, în zona aceasta nu constituie 
ceva neobişnuit. 

Primul telefon pe care l-a dat Deck a fost la Butch, care 
dormea. În douăzeci de minute, a venit la el, înarmat până- 
n dinţi, şi s-a străduit să-l calmeze pe Deck. 

Când sosesc eu, îi găsesc examinând orificiul din 
fereastră. Deck îmi povesteşte ce s-a întâmplat. Partenerul 
meu tresare şi-n somn, darămite acum! Ne spune că n-are 
nimic, dar abia mai poate vorbi. Butch zice c-o să stea sub 
fereastră şi-o să-i prindă, dacă mai vin. Are două pistoale şi 
un AK-47 în maşină. Să-i ferească Dumnezeu pe Rikeri, 
dacă mai îndrăznesc să se apropie! 

Nu reuşesc să dau de Booker la telefon. E plecat din oraş 
împreună cu Marvin Shankle, să ia nişte depoziţii, aşa că-i 

574 


- JOHN GRISHAM - 


las un mesaj scurt în care-i spun că voi suna mai târziu. 

Eu şi Deck hotărâm să mâncăm de prânz numai noi doi, 
departe de toţi gură-cască şi de gloanţele duşmanilor. 
Cumpărăm sandvişuri şi ne instalăm la masa din bucătăria 
domnişoarei Birdie. Butch stă în maşina lui parcată pe alee, 
în spatele automobilului meu. Dacă nu va avea astăzi 
ocazia să tragă cu automatul, e distrus! 

leri s-a făcut curăţenia generala săptămânală, deci casa 
e proaspătă şi, pentru moment, nu mai miroase a mucegai. 
E pregătită pentru domnişoara Birdie. 

Târgul pe care îl încheiem noi doi e simplu şi convenabil. 
Deck îşi ia dosarele care-i convin, iar eu iau două mii de 
dolari, plătibili în timp de nouăzeci de zile. Dacă trebuie, se 
va asocia cu alt avocat. Poate să renunţe la unele dosare, 
dacă n-are chef să se ocupe de ele. Pe cele cu firma Ruffin 
le voi trimite înapoi, lui Booker. N-o să-i placă, dar o să-i 
treacă lui. 

Sortarea dosarelor e o treabă uşoară. Observ cu tristeţe 
că în şase luni n-am avut decât puţine cazuri şi foarte puţini 
clienţi. 

Firma are treizeci şi patru de mii de dolari la bancă şi 
câteva taxe serioase de plătit. 

Ne punem de acord asupra amănuntelor în timp ce 
mâncăm. Separarea e uşoară, din punctul de vedere 
tehnic. Dar nu şi din cel uman. Deck n-are niciun viitor. Nu 
e în stare să treacă examenul de admitere în barou şi nici 
n-are unde să se ducă. Câteva săptămâni, se va ocupa să- 
mi rezolve dosarele, dar fără un Bruiser sau un Rudy, n-are 
cum să iasă în faţă. Amândoi cunoaştem aceste amănunte, 
dar preferăm să nu le discutăm. 

Îmi mărturiseşte că e lefter. 

— Ai jucat? îl întreb eu. 

— Da. Cazinourile. Nu pot sta departe de ele. 

Acum s-a liniştit, e aproape apatic. Muşcă zdravăn dintr-o 
murătură şi ronţăie zgomotos. 

Vara trecută, când am început afacerea, tocmai 
primisem câte o parte din cazul Van Landel. Ne-au revenit 

575 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


atunci câte cinci mii cinci sute de dolari şi-am pus amândoi 
câte două mii pentru firmă. Am fost obligat să mai bag 
mâna în economii de vreo două ori, dar mi-au mai rămas 
două mii opt sute la bancă, bani pe care i-am putut păstra 
mâncând pe apucate şi strângând cureaua. Nici Deck nu i-a 
cheltuit. l-a spulberat la masa de joc. 

— Aseară am stat de vorbă cu Bruiser, zice el şi nu mă 
surprinde deloc. 

— Unde e? 

— În Bahamas. 

— Prince e cu el? 

— Da. 

Mă simt uşurat la o asemenea veste bună. Sunt sigur că 
Deck o ştie mai demult. 

— Aşadar, s-au descurcat, zic eu cu ochii pe fereastră, 
încercând să mi-i imaginez pe cei doi cu pălării de pai şi 
ochelari de soare. Aici au trăit amândoi în întuneric. 

— Da, dar nu ştiu cum. Sunt întrebări pe care nu le poţi 
pune. 

Deck e cufundat în gânduri. 

— Banii sunt încă aici, ştii... 

— Cât? 

— Patru milioane. Bani gheaţă. Atât au pus deoparte din 
afacerea cu barurile. 

— Patru milioane? 

— Da. Într-un singur loc. Încuiați în pivniţa unui depozit. 
Aici, în Memphis. 

— Şi cât îţi dau ţie pentru asta? 

— Zece la sută. Dacă reuşesc să-i duc la Miami, Bruiser 
zice că se descurcă el de-acolo. 

— Nu te băga, Deck. 

— Nu-i niciun pericol. 

— O să te prindă şi-o să te bage la puşcărie. 

— Mă îndoiesc. Băieţii de la Biroul Federal nu ne mai 
urmăresc. Habar n-au de banii ăştia. Toată lumea 
presupune că Bruiser şi-a luat destul cu el şi nu mai are 
nevoie de bani. 

576 


- JOHN GRISHAM - 


— Păi, crezi că are? 

— Nu ştiu. Dar îi vrea pe ăştia cu orice preţ. 

— Nu te băga, Deck. 

— E o bagatelă. Banii încap într-o dubiţă. Bruiser mi-a 
spus că n-o să-mi ia mai mult de două ore, ca să-i încarc. 
Apoi mă duc cu dubiţa la Miami şi-aştept să-mi dea 
instrucţiuni. In două zile, sunt un om bogat. 

Glasul i se stinge. N-am nicio îndoială că Deck va încerca 
să rezolve aceasta problemă. A făcut deja planul cu Bruiser. 
Cred că n-are rost să-mi mai răcesc gura. Oricum, nu mă 
ascultă. 

leşim din casa domnişoarei Birdie şi ne ducem la mine în 
apartament. Deck mă ajută să-mi car nişte haine în maşină. 
Umplu portbagajul şi mai pun şi pe locul din spate. Nu mă 
mai întorc la birou, aşa că ne luam rămas-bun lângă garaj. 

— Te înţeleg foarte bine că pleci, zice el. 

— Ai mare grijă, Deck. 

Ne îmbrăţişăm timp de vreo câteva secunde jenante şi 
mi se pune un nod în gât. 

— Ai intrat în istorie, Rudy, să ştii. 

— Împreună cu tine. 

— Da, şi cu ce ne-am ales? 

— Ne putem da mari. 

Ne strângem mâinile. Lui Deck i s-au umezit ochii. Mă uit 
după el cum pleacă tresărind pe alee şi intră în maşină cu 
Butch. Apoi pleacă. 

Îi scriu o epistola lungă domnişoarei Birdie şi îi promit că 
o voi suna mai târziu. O las pe masa din bucătărie, pentru 
că ştiu că va fi curând acasă. Mai controlez încăperile o 
dată, apoi îmi iau rămas-bun de la apartamentul meu. Mă 
duc la o bancă şi îmi lichidez economiile. Teancul de două 
mii opt sute de dolari mă face să mă simt bine. Îi pun sub 
covoraşul din maşină. 

E aproape seară, când mă duc să bat la uşa familiei 
Black. Imi deschide Dot şi aproape că surâde văzând că 
sunt eu. 

Casa e întunecată şi tăcută, 

577 


A 


ncă îndoliată. Mă îndoiesc 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


că va mai fi vreodată altfel. Buddy zace la pat cu gripă. 

În timp ce bem o cafea, îi povestesc că Marele Profit şi-a 
dat sufletul şi că, astfel, ea a mai fost păcălită o dată. Dacă 
nu se întâmplă un miracol în acest dezastru, n-o să vedem 
o para chioară. Reacţia ei mă surprinde. 

La baza căderii Marelui Profit stau o mulţime de factori, 
dar în momentul acesta important este că ea a fost cea 
care a apăsat pe trăgaci. Ochii îi strălucesc şi pe faţă i se 
aşterne o mulţumire deplină când aude noutăţile. l-a scos 
din circuit. O femeie micuță, simplă, dar hotărâtă din 
Memphis, Tennessee, i-a adus pe puii aceia de căţea la 
sapă de lemn. 

Mâine se va duce la mormântul lui Donny Ray şi îi va 
povesti totul. 


Kelly aşteaptă nerăbdătoare în salon cu Betty Norvelle. 
Ţine strâns în mână un geamantan mic de piele pe care l- 
am cumpărat ieri. Şi-a băgat în el câteva articole de toaletă 
şi nişte haine primite din partea casei de refugiu. Asta-i 
toată averea ei. 

Semnăm actele şi îi mulţumim lui Betty pentru tot. 
Pornim repede spre automobilul meu, ţinându-ne de mâna. 
După ce urcăm, răsuflu uşurat şi pornesc. 

Pistolul e la locul lui, sub scaun, dar nu-mi mai e frică. 

— Încotro o luăm, draga mea? o întreb eu când ajungem 
pe şoseaua de centură. 

Începem să râdem amândoi, pentru că totul e absolut 
minunat. N-are nicio importanţă unde ne ducem! 

— Mi-ar plăcea să văd munţii, zice ea. 

— Şi mie. O luăm spre răsărit sau spre apus? 

— Vreau să fie nişte munţi înalţi. 

— Atunci, spre apus. 

— Vreau să văd zăpada. 

— Cred că găsim şi din asta! 

Se ghemuieşte mai aproape de mine şi îşi culcă tâmpla 
pe umărul meu. Eu o mângâi pe picioare. 

Traversam fluviul şi intrăm în Arkansas. Memphisul se 

578 


- JOHN GRISHAM - 


pierde la orizont, în spatele nostru. Uluitor cât de puţin ne- 
am pregătit pentru plecarea aceasta. Până azi-dimineaţă, 
nici nu ştiam că are voie să părăsească oraşul. Dar 
acuzaţiile au fost anulate şi am, în acest sens, un document 
semnat de însuşi procurorul districtual. Şi cauţiunea i-a fost 
prescrisă în după-amiaza aceasta, la trei. 

Ne vom stabili undeva, unde să nu ne găsească nimeni. 
Nu-mi mai e teamă că sunt urmărit, dar vreau să mă lase 
toata lumea în pace. Nici nu vreau să aud de Deck şi de 
Bruiser. Şi nici despre prăbuşirea Marelui Profit. N-am 
niciun chef să mă mai sune domnişoara Birdie, ca să-mi 
ceară sfaturi juridice. Nu vreau să mă mai gândesc la 
moartea lui Cliff şi nici la toate necazurile legate de asta. 
Într-o bună zi, voi sta de vorbă şi despre asta cu Kelly. În 
niciun caz însă, prea curând. 

Vom alege un orăşel care să aibă şi colegiu, pentru că ea 
vrea să înveţe. Nu are decât douăzeci de ani. Nici eu nu 
sunt decât un puşti. Am lăsat în urma câteva poveri 
serioase şi e timpul să ne distrăm. Mi-ar plăcea să predau 
istoria într-un liceu. Nu cred că-mi va fi greu. La urma- 
urmei, am şapte ani de facultate. 

Sub niciun motiv, indiferent care ar fi acela, nu voi mai 
avea vreodată de-a face cu legea. N-am să-mi reînnoiesc 
licenţa când va expira. Nu mă voi înscrie pe listele de 
votare, aşa că nu mă vor putea înhăţa în niciun juriu. Nu voi 
mai pune în viaţa mea piciorul într-un tribunal, dacă nu voi 
fi nevoit. 

Râdem şi chicotim în timp ce relieful devine tot mai plat 
şi circulaţia se răreşte. Memphisul a rămas la peste treizeci 
de kilometri în urma noastră. Jur să nu mă mai întorc 
niciodată acolo. 


579 


- OMUL CARE ADUCE PLOAIA - 


Cînd Rudy Baylor, proaspăt absolvent al Facultăţii de 
Drept, acceptă să-i reprezinte într-un proces pe părinţii 
unui tînăr de 22 de ani, condamnat să moară deoarece 
asigurările refuză să-i plătească tratamentul medical 
costisitor, el se vede, de fapt, înfruntînd una dintre cele 
mai mari şi profitabile „industrii“ ale Americii — cea a 
asigurărilor -, dezvăluind o fraudă de multe miliarde și 
pledind în unul dintre cele mai importante cazuri din 
istoria dreptului civil american. Dar ceea ce contează 
poate chiar mai mult decât acțiunea sînt destinele, per- 
sonajele, întimplările ce duc spre marele deznodămînt. 


ISBN 973-576-787-2 


LU 


www.rao.ro 
www raobooks.com