James Oliver Curwood — Taina Ghetarilor

00710) A 


JAMES OLIVER CURWOOD 


TAINA GHETARILOR 


Vala 


www.virtual-project.eu 


GOLHOTID | 


James Oliver Curwood 
The River-s End 
Editura IG HERTZ 


CAPITOLUL 1 


ÎNTRE JANDARMUL CONNISTON şi ucigasul Keith exista o 
asemănare izbitoare. Amândoi observaseră acest amănunt, care-i 
lega în chip misterios. Conniston simţea că e pe cale să facă un pas 
greşit, să calce jurământul de a-şi îndeplini întotdeauna conştiincios 
datoria; era în trista împrejurare de a deveni sperjur. De aproape o 
lună încerca să înăbuşe simtimantul ciudat ce-l lega de Keith. El era 
reprezentantul legii. Era personificarea legii. De doi ani şi mai bine 
urmărea pe Keith şi mereu îi răsuna în urechi ultima frază a 
superiorului său: 

— Nu te înapoia până ce nu-l prinzi. Adu-l viu sau mort... Altfel... 

O tuse chinuitoare îl zgudui, întrerupându-i şirul gândurilor. Se 
ridică în capul oaselor. Câteva picături de sânge îi pătară buzele. La 
auzul strigătului de durere al lui Conniston, Keith veni lângă el şi-l 
sprijini cu braţul său puternic, fără să spuie nimic. După câteva 
secunde bolnavul îşi şterse sângele de pe buze şi încercă să 
zâmbească. Expresia dureroasă din ochii săi nu dispăruse încă. Apucă 
de mână pe Keith, acea mână a cărei încheietură purta încă urmele 
cabrioletelor. La vederea lor, îşi reaminti de cruda realitate. Soarta se 
juca în mod tragic cu viaţa lor. 

— Iti mulţumesc, prietene - zise el - iti mulţumesc. 

Şi cuprinse între degetele lui mâna celuilalt. 

Deasupra acoperişului, viscolul din ţinuturile polare urla năprasnic, 
încercând parca să distrugă micuța colibă, care îndrăznea să-i stea în 
cale, aci, la capătul pământului, la o depărtare de opt sute de mile de 
ţinuturile civilizate. Se auzeau gemete ciudate, sunete ascuţite şi 
stranii, vaiete sfâşietoare, care făceau să te cutremuri. Când, în 
sfârşit, acestui vârtej înfiorător îi urmă o tăcere adâncă, cei doi bărbaţi 
simţiră pământul îngheţat, de sub picioarele lor, cutremurându-se, din 
cauza zguduiturii puternice a blocurilor de gheaţă din golful Hudson, 
sfărâmate în mii de bucăţi. In acelaşi timp, se auziră şi nişte zgomote 
asurzitoare, asemănătoare bubuiturilor de tun. Câteodată acest 
zgomot infernal era întrerupt de un trosnet prelung: un bloc de gheaţă 
era sfărâmat în bucăţi cu o rezonantă ca de pocnet de puşcă. 

— Ar fi mai bine să stai culcat, zise Keith. 

Conniston, însă, se sculă încet şi se apropia de masă. De abia se 
ţinea pe picioare. Se aşeză pe un scaun, iar Keith în faţa lui. Pe masă 
erau împrăştiate nişte cărţi de joc murdare. Conniston se jucă cu ele, 
apoi îşi întoarse ochii spre tovarăşul său de colibă şi râse. 

— Ciudată situaţie... foarte ciudată - zise el - nu-i aşa, Keith? 

Conniston era englez. Ochii lui albaştri aveau o strălucire ironică. 


— Adevarat, caraghioasa situatie! adauga el. 

— Ciudată, nu caraghioasa, îl corectă Keith. 

— Ba chiar caraghioasă, sustinu celălalt. Se împlinesc în curând doi 
ani şi trei luni, de când am fost trimis în urmărirea ta. Mi s-a spus să te 
aduc viu, sau mort... şi după doi ani şi două luni... Ai merita să trăieşti 
o sută de ani ca răsplată pentru îndemânarea ta, Keith, căci m-ai făcut 
să trec prin toate chinurile iadului. Eram să îngheţ, să mor de foame, 
să mă înec. De un an şi jumătate n-am văzut femeie albă. A fost o 
goană îngrozitoare. Dar, în sfârşit, te-am învins. Asta-i, însă, partea 
amuzantă, Keith. Te-am învins şi te-am prins şi dovada se vede şi 
acum: e urma lăsată de cabriolete pe mâinile tale. Am ieşit învingător, 
trebuie să recunoşti lucrul ăsta! Trebuie să fii mărinimos şi sa admiti, 
dragul meu, căci aceasta-i ultima victorie pe care o câştig în viaţă. 

Glasul lui era îndurerat. Keith dădu din cap. 

— Ai câştigat - zise el - victoria ta e completă, căci atunci când 
gerul ţi-a atacat plămânii... 

— N-ai profitat de prilej ca să fugi, îl întrerupse Conniston. Asta-i 
latura ridiculă a întâmplării. Aci începe partea de necrezut. Te aveam 
în mână, legat cobză, gata pentru spânzurătoare, când, deodată, un 
val de frig îmi atacă plămânii şi toată situaţia se schimbă. In loc să te 
porţi cu mine cum aveam eu de gând să mă port cu tine, în loc de a 
mă omori sau de a profita de ocazie că eram lipsit de putere şi să fugi, 
tu m-ai îngrijit ca pe un frate, Keith. Ce ar putea fi mai ridicul? 

Conniston întinse mâna peste masă şi apucă mâna lui Keith. Apoi 
rămase câteva clipe cu capul plecat, în timp ce un acces de tuse îi 
zgudui tot corpul. Keith îşi dădu seamă de durerea lui Conniston, căci 
degetele acestuia îi strângeau mâna cu disperare. Când bolnavul putu 
să ridice capul, tovarăşul său văzu că, din nou, buzele îi erau pătate 
de sânge. 

— Mi-am făcut exact socoteala - continuă Conniston, după ce-şi 
şterse buzele cu o cârpă înroşită de sânge - azi e Joi. Sfârşitul va veni 
Vineri noaptea, sau poate Sâmbătă. Am urmărit de zeci de ori fazele 
acestei boli. Intelegi? Mai am două zile înaintea mea, poate chiar 
numai una. Apoi va trebui să sapi o groapă şi să mă îngropi. După 
aceasta, nu vei mai fi reţinut aici de cuvântul de onoare pe care mi l- 
ai dat, în momentul când ţi-am scos cătuşele. Aş vrea să ştiu: ce ai de 
gând să faci, după ce vei pleca de aci? 

Pe faţa lui Keith erau săpate brazde adânci. Se vedea că omul 
acesta suferise şi că în sufletul lui se ascundea o tragedie. Cu o zi 
înainte vorbiseră de vârsta lor. Keith avea treizeci şi opt de ani, era 
ceva mai tânăr decât omul care-l prinsese şi căruia-i era dat să moară 
tocmai în momentul când ieşise învingător. Până acum nu vorbiseră 
încă deschis despre moarte. Era o chestiune foarte dureroasă şi 
neplăcută pentru Keith, care ar fi preferat să omoare un om, decât să 


spună tovarăşului său ca trebuia să moară. Acum însă, când 
Conniston vorbise cu o linişte demnă de admirat despre sfârşitul său 
atât de apropiat, Keith simţi că-i se ia o greutate de pe piept. Şedeau 
unul în fata celuilalt, cătându-şi ţintă în ochi. De data aceasta Keith fu 
acela care apucă mâna tovarăşului său. In lumina slabă a lămpii, 
păreau doi fraţi. 

— Ce ai de gând să faci! repetă Conniston. 

Fata lui Keith păru că îmbătrâneşte sub privirea stăruitoare a 
muribundului. 

— Cred... că mă voi înapoia, şopti el. 

— Vrei să te întorci la Coronation Gulf? La hoarda aceea de 
eschimoşi nespălaţi? Dacă o faci te-ai condamnat singur: vei innebuni! 

— Ştiu - zise Keith - dar e singurul lucru ce-mi mai rămâne de 
făcut. O ştii tot atât de bine ca şi mine. Ştii mai bine decât oricine cum 
m-au gonit dintr-un loc într-altul. Dacă aş pleca spre Sud... 

De data aceasta, Conniston trebui să-i dea dreptate. 

— Da, aşa e - recunoscu el - eşti urmărit cu înverşunare şi tu te 
străduieşti în deajuns ca să le faci munca aceasta cât mai grea. Dar te 
vor prinde şi acolo şi... îmi pare rău. 

Conniston îşi retrase mâna. Işi umplu pipa şi o aprinse. Keith 
observă că ţinea lumânarea fără ca mâna să-i tremure. Curajul acestui 
om era de admirat. 

— Imi pare rău - reluă el vorba - tu ştii cât tiu la tine, Keith! Aş fi 
vrut ca tu să nu fi ucis un om şi ca noi doi să fi fost fraţi. In noaptea 
când le-am dat drumul câinilor poliţişti ca să te găsească, am simţit că 
înnebunesc. Nu ţi-aş fi povestit toate acestea, dacă n-aş fi atât de 
aproape de moarte. Acum pot să-ţi vorbesc sincer. Nu e uman să 
sileşti un om să se ascundă trei ani aici, să alerge dintr-un loc într- 
altul şi apoi să-l prinzi şi să-l omori. Ştiu că, în cazul tău, n-a fost drept 
că s-a procedat astfel. O simt. Nu mai cred în dreptatea absolută a 
justiţiei. Nu te întreb din simplă curiozitate, ci aş vrea să ştiu... de ce 
ai ucis pe judecătorul Kirkstone? 

Keith îşi strânse pumnii. Conniston văzu în ochii săi albaştri, 
strălucirea unei flăcări sălbatece. O tăcere adâncă se lăsă peste 
colibă. Nu se auzea nimic decât lătratul neîntrerupt al vulpilor albe, 
tipete ascuţite care acopereau pârâitul îndepărtat al sloiurilor de 
gheaţă. 

— Vrei să ştii de ce am ucis pe judecătorul Kirkstone? 

Keith rosti încet aceste cuvinte. Pumnii i se deschiseră, dar în ochii 
lui tot mai ardea aceeaşi flacără sălbatecă. 

— Autorităţile ce spun, Conniston? 

— Că l-ai ucis cu sânge rece şi că poliţia nu va fi liniştită, până ce 
nu vei fi spânzurat. 

— Vorbesc foarte precis! Ce ar fi dacă aş susţine ca nu l-am ucis eu 


pe judecatorul Kirkstone? 

Conniston îşi aplecă bustul înainte; dar făcuse o mişcare prea 
bruscă. O tuse seacă îi zgudui tot corpul şi, când îşi reveni, răsuflarea 
ii era întretăiată, ca şi cum ar fi alergat prea repede. 

— Dumnezeule! Când mă gândesc că nu voi mai trăi până 
Duminecă şi poate chiar, nici până Sâmbătă! exclamă el, răsuflând din 
greu. Mi-e teamă, Keith, că voi muri chiar mâine! 

— Nu, nu; te înşeli, protestă Keith, stăpânindu-şi emoția. Mai bine 
culcă-te la loc! 

Conniston îşi reveni puţin. 

— De ce să mor ca un câine? Spune tu, băiete! Eu sunt pe moarte 
şi nu mă poţi minţi. Este adevărat că ai omorât pe judecătorul 
Kirkstone? 

— Nu ştiu, răspunse Keith, încet, privind neclintit pe Conniston. 
Cred că da şi, totuşi, nu sunt sigur. M-am dus la el în noaptea aceea, 
hotărât să obţin cu orice preţ dreptate, nu să-l omor. Ah! Conniston, 
de ai fi văzut lucrurile cu ochii mei! Dacă l-ai fi cunoscut pe tatăl meu 
ai fi procedat ca şi mine. Mama a murit când eram copil mic şi am 
rămas sub ocrotirea tatălui meu. Trăiam ca nişte camarazi. Nu l-am 
privit niciodată numai ca pe un tată. Taţii sunt toţi la fel. El era însă 
altfel. De la vârsta de zece ani eram nedespartiti. Imi pare că, de abia 
când am împlinit douăzeci de ani mi-a destăinuit duşmănia ce exista 
între el şi Kirkstone dar, până în momentul când Kirkstone, l-a arestat, 
eu n-am dat mare importantă acestei duşmănii, nu m-am gândit că ar 
putea vreodată avea vreo consecinţă. De abia atunci mi-am dat 
seamă ca vulpoiul pândise ani de zile, până ce a găsit prilejul 
favorabil. Tata s-a lăsat prins în cursa ce-i fusese întinsă. Dar chiar 
după aceea el credea că vina o poartă duşmanii săi politici, iar nu 
Kirkstone. In curând, însă, descoperirăm adevărul. Tata fu condamnat 
la zece ani închisoare. Era nevinovat! Şi singura fiinţă care ar fi putut 
să dovedească nevinovăția sa era Kirkstone, omul care se bucura de 
chinurile victimei sale. Conniston, dacă ai fi ştiut toate acestea şi ai fi 
fost în locul meu, ce ai fi făcut oare? 

Conniston aprinse încă o lumânare şi răspunse apoi şovăind: 

— Nu ştiu, dragul meu, dar tu ce-ai făcut? 

— M-am dus la ticălosul acela şi l-am rugat în genunchi să scape pe 
tata - povesti Keith - şi dacă cineva s-a rugat vreodată mai fierbinte 
pentru viaţa altui om, apoi eu am fost acela. L-am rugat să facă 
mărturisirea ce ar fi putut reda tatălui meu libertatea. l-am oferit tot 
ce aveam, până şi viaţa. Dumnezeule, n-o să uit niciodată noaptea 
aceea! Il văd şi acum cum stătea tolănit în fotoliu, o masă de grăsime 
cu două inele mari la degetele lui groase, o broască râioasă, uri 
monstru cu chip de om. Râdea, râdea mereu de bucurie, ca şi cum eu 
nu eram decât un saltimbanc, venit să-l inveseleasca. Simteam ca mi 


se sfasie sufletul de durere. Dupa aceea intra si fiul sau in camera. Era 
un monstru ca şi bătrânul. Radea si el. Eu nu stiusem până atunci ca 
există pe lume atâta ură, că răzbunarea putea procura o bucurie atât 
de diabolică. l-am ascultat râzând pana ce m-am simţit ametit şi am 
plecat. Simteam însă că trebuie să mă înapoiez. Mi se părea că până 
şi frunzele şi vântul îmi şopteau încet că trebuie să fac astfel. Stăpânit 
de gândul acesta, mă hotărâi să mă reintorc. Intrai de-a dreptul în 
casă, fără să mai bat şi mă aflai din nou faţă în faţă cu cei doi ticăloşi. 
De astădată, Conniston, venisem sa obţin dreptate... sau să ucid. Asta 
e tot ce am premeditat, nimic mai mult; mă întorsesem doar 
neînarmat! In broască era o cheie. Incuiai camera. Apoi le-am adresat 
din nou cererea mea. N-am vorbit prea mult... 

Keith se sculă de la masă şi se plimbă; puţin prin cameră. Vântul 
încetase. Se auzea numai lătratul vulpilor albe şi trosnetul înfundat al 
sloiurilor de gheaţă. 

— Cel care a început fuse fiu-său - continuă Keith - sări asupra 
mea. L-am lovit în timp ce noi ne luptam, bestia sări la rându-i asupra 
mea, cu o armă în mână. N-am văzut-o bine. Ştiu numai că era grea. 
Cu prima lovitură aproape că-mi zdrobise umărul. In timpul luptei, i- 
am smuls-o şi am văzut că era o greutate de aramă, care servea drept 
„presse-papier”. In aceeaşi clipă vazui pe băiat apucând un obiect 
asemănător, dar în mişcarea lui bruscă stinse lampa de pe masă. 
Continuarăm lupta pe întunerec. Aveam impresia că mă bat cu nişte 
monştri, nu cu oameni, cu nişte şerpi gigantici. Loveam cu putere. 
Lovea şi fiul. Nu ne puteam vedea. La un moment dat, simtii 
greutatea aceea lovind un corp. Kirkstone căzu grămadă la pământ, 
gemând. Ştii ce a urmat. A doua zi de dimineaţă nu s-a mai găsit, în 
odaie, decât o singură greutate de aramă. Tânărul Kirkstone o 
ascunsese pe cealaltă. Cea care rămăsese era plină de sânge 
închegat. Nu exista nici o scăpare pentru mine. De aceea am şi fugit. 
Şase luni mai târziu, tata a murit în închisoare şi timp de trei ani am 
fost urmărit ca o fiară sălbatecă. Asta-i tot, Conniston. Eu l-am ucis? 
Pe judecătorul Kirkstone? Şi, dacă ar fi aşa, crezi că regret, cu toate că 
mă aşteaptă spânzurătoarea? 

— Stai jos! zise englezul, poruncitor. 

Keith se aşeză pe scaun. Ochii albaştrii ai lui Conniston aveau o 
strălucire stranie. 

— Keith, când un om e sănătos şi viaţa îi surâde, nu-şi dă seamă de 
o grămadă de lucruri. Dar când ştie că-l pândeşte moartea, totul se 
schimbă. Dacă mi-ai fi spus povestea ta acum o lună, te-aş fi dat pe 
mâna poliţiei. Ar fi fost datoria mea să procedez astfel şi mi-aş fi spus 
că minţi. Dar acum nu poţi să mă minţi. Kirkstone şi-a meritat soarta. 
Acum ştiu ce trebuie să faci. Nu trebuie să te întorci la Coronation 
Gulf. Te vei duce spre Sud. Te vei înapoia în ţara noastră. Şi nu te vei 


înapoia ca ucigaşul John Keith, ci drept Conniston. Ai înţeles ce vreau 
Sa spun, Keith? 

Acesta rămase înmărmurit. Englezul îl privea râzând; ochii-i 
străluceau de bucurie. De câtva timp făurise acest plan şi prevăzuse 
ce uimit va rămâne prietenul de azi. N 

— O idee strălucită, nu-i aşa, prietene? Tiu la tine. Iti spun sincer ca 
am părere buna despre tine şi găsesc că poţi fi luat foarte uşor drept 
Conniston. Nu mi se poate aduce nici o obiectiune de ordin moral. 
Nimeni nu-mi va simţi lipsa. Sunt cel mai tânăr dintre fraţi şi sunt 
socotit ca fiul pierdut al familiei. Când a trebuit să aleg între Africa şi 
Canada, am ales Canada. Nimic nu e mai nebunesc şi mai puternic 
decât mândria unui englez. Probabil că toţi ai mei mă cred mort. N-au 
mai auzit de mine de şase-şapte ani. M-au uitat cu siguranţă. Şi mai 
curios decât orice e faptul că noi ne asemănăm cu două picături de 
apă. Asta-i partea cea mai interesantă a planului nostru! N-ai decât 
să-ţi tunzi putin părul şi barba, să-ţi faci o cicatrice deasupra ochiului 
drept şi să te prezinti lui Mc Dowell în persoană. Pun rămăşag că va 
sări de pe scaun, strigând: „Uite-l pe Conniston!” Asta-i tot ce-ţi pot 
lăsa Keith: hainele mele şi numele unui mort. Poimâine nu voi mai 
avea nevoie de ele. N 

— Nu se poate! strigă Keith. Conniston. Iti dai tu seamă ce spui? 

— De sigur, dragul meu. Calculez fiecare cuvânt pe care-l pronunt, 
fiindcă vorbesc cu durerea în suflet. Te rog, nu mă contrazice. E cea 
mai frumoasă farsă pe care am jucat-o vreodată în viata mea. Voi 
muri. Să mă ingropi sub podeaua aceasta, ca vulpile albe să nu mă 
găsească. Dar numele meu va trăi. Tu te vei îmbrăca în hainele mele, 
vei pleca de aici si vei povesti lui Mc Dowell cum l-ai prins pe Keith si 
cum a murit de tuberculoză. Ca dovadă, vei lua cu tine hainele tale si 
alte obiecte mărunte care iti aparţin si ar putea întări spusele tale. Să 
ştii că vei fi înaintat la gradul de sergent. Mc. Dowell mi-a promis-o da. 
Că-l prind pe Keith. Ai înțeles? Mc Dowell nu m-a văzut de doi ani şi 
trei luni, N-ar fi de mirare dacă m-asi fi schimbat putin, căci am trăit 
tot timpul acesta într-un ținut foarte aspru. Partea cea mai amuzantă 
a planului e că ne asemănăm atât de mult. Ideea e minunată. 

Conniston uitase că moartea îl pandeste, nu se mai gândea decât la 
planul ce-l ticluise atât de bine. Dar Keith, a cărui inimă bătea 
nebuneste, îşi dădu seamă dintr-odata de îndrăzneala nesăbuită a 
gândurilor lui Conniston. Simti, totdeodată, greutatea răspunderi, ce o 
lua asupra-si. E drept însă, că nimeni nu va putea recunoaşte in el pe 
John Keith. 

Odinioară avea o fata blândă, umeri slabi si era mai putin voinic. 
Acum semăna cu un animal. Patru ani de luptă cu greutățile vieții îl 
transformaseră. Se compara cu Conniston, Acesta îi semăna atât de 
mult, că păreau frați gemeni. De bună seamă că jandarmul Conniston 


îi citise gândurile, căci ochii-i se nuantara da o expresie de veselie. 

— Cred că ne asemănăm şi din cauza bărbii - zise el - ştii că barba 
poate ascunde o grămadă de defecte şi deosebiri fizice. Purtam barbă 
cu doi ani înainte de a porni în căutarea ta. Deci, ar fi mai bine să porţi 
şi tu barbă. In ceea ce priveşte înfăţişarea ta, poţi fi absolut sigur; nu 
te ameninţă nici un pericol. 

Partea grea e alta. In douăzeci şi patru de ore trebuie să înveţi pe 
dinafară povestea vieţii jandarmului-călăreţ Conniston, începând din 
ziua când a intrat în serviciul poliţiei. Nu ne vom pierde timpul cu ceea 
ce a fost înainte, căci nu te-ar interesa şi trecutul acela e mort pentru 
totdeauna. Pericolul cel mare te ameninţă din partea lui Mc Dowell, 
comandantul diviziei F. Face parte din vechea şcoală. Are ochi foarte 
ageri şi cu greu îi poţi ascunde ceva. Dar are inima bună. Mi-a fost un 
bun prieten, aşa că, odată cu povestea Conniston, va trebui să ţii 
minte pe aceea a lui Mc Dowell. Ah... că multe mai sunt, Dumnezeule! 

Conniston îşi apăsă pieptul cu mâinile. Un acces de tuse îl scutură 
tot corpul. Moartea nemiloasă se apropia de mica lor colibă. Vântul 
urla din nou, acoperind lătratul vulpilor albe şi pârâitul sloiurilor de 
gheaţă. 

Şi, în noaptea aceasta, la lumina turbure a lămpii, Conniston îşi 
începu agonia. 

Doi bărbaţi încercau să-şi schimbe, odată cu numele, toată 
personalitatea. Unul simţea apropierea morţii şi lupta din răsputeri să 
mai smulgă câteva ore de viaţă, celălalt se ruga ca ceasul cel din 
urmă să fie cât mai îndepărtat. 


CAPITOLUL 2 


KEITH nu iubise decât un singur om: pe tatăl său. Acum, în lupta 
aceasta cu moartea, îşi dădu seamă că iubeşte pe Conniston. Într-un 
moment de expansiune, strigă tare că nu Conniston, ci el, Keith, ar fi 
trebuit să moară. 

Muribundul surâse şi întinse mâna tovarăşului său. Keith îi simţi 
mâna acoperită de o sudoare rece. 

In cursul orelor îngrozitoare care urmară, Keith simţi că puterea de 
voinţă şi curajul acestui om în agonie i se transmit şi lui. Conniston 
lupta împotriva morţii cu o îndârjire de neînchipuit. Keith simţi că în 
sufletul său înăsprit de atâtea suferinţe, răsar noii speranţe, o nouă 
viaţă. Era stăpânit de un singur gând: ce trebuia să facă, ca să poată 
semăna cât mai mult cu englezul? Cel mai important punct era să 
cunoască povestea vieţii lui Conniston. Ea începea din momentul când 
cunoscuse pe Mc Dowell. Cu buzele pătate de sânge, Conniston îi 
înşiră amănuntele şi zâmbi uşor, cand îi povesti cum Mc Dowell îi 
ceruse să jure că va sti să păstreze tăcerea. Pe urmă îi incredintase 
amănuntele unui incident, despre care şeful lor ar fi vrut ca nimeni 
dintre subalterni, să nu sufle nici un cuvânt... ca să nu-şi bată joc de 
el. Era un om foarte simpatic, acel Mc Dowell. 

Trecu o oră. Keith stătea în mijlocul camerei, iar Conniston, cu 
coatele pe masă şi corpul tremurând, îi asculta lecţia. Apoi îi dădu 
regulamentul de serviciu, ordonându-i să-l studieze, în timp ce el se 
va odihni. Keith îl ajută să se culce şi încercă un răstimp să citească 
cu atenţie. Dar ochii-i se împăiejenară şi nu putu să se concentreze. 
Răsuflarea grea a muribundului îl săgeta ca o durere fizică. Un fior 
trecu prin corpul lui Keith. Se sculă de la masă şi ieşi din colibă, în 
amurgul cenuşiu şi mohorât. Respiră adânc acrul rece ca gheaţa. Nu i 
se părea, totuşi, că ar fi prea frig. Sosise Kwaske-Hov: vântul de 
primăvară. larna dădea în zadar ultima luptă împotriva primăverii. 

Keith simţea cum pământul parcă se cutremură. Aici, în aer liber, 
putea să audă mai desluşit pârâitul puternic al blocurilor imense de 
gheaţă, duse de curent cu repeziciunea fulgerului până în golful 
Hudson. Cerul avea o nuanţă stranie, nu era chiar negru, dar de un 
albastru-cenuşiu. Tăcerea nopţii era întreruptă de sunete ciudate, de 
vaietul prelung al vântului. Keith simţea că înnebuneşte. Li se părea 
că aude din depărtare plânsetele şi gemetele unor voci necunoscute. 
De nenumărate ori, în decursul acestor luni de chinuri, auzise 
suspinele copilaşilor, plânsul femeilor în agonie, vâjâitul batjocoritor al 
vântului; de nenumărate ori, în aceste luni, văzuse eschimoşi - născuţi 
în iadul acesta si innebuniti de tortura nopţilor nesfârşite - rupându-şi 


hainele de pe corp şi pornind goi în gerul nemilos... ca să moară. 
Conniston nu va şti niciodată, cât de aproape de nebunie era 
tovarăşul său de colibă, în momentul când îl prinsese. Keith nu-i 
spusese nimic în această privinţă. Urmăritorul lui, îl scăpase din 
ghearele nebuniei. Keith nu voise ca să-i cunoască această taină. 

Urletul vântului avea un sunet ciudat... Keith se cutremură când 
vântul trecu, vâjâind, deasupra colibei, vrând parcă s-o ridice în aer. 
Dar pe urmă dădu din umeri, râse şi lătratul vulpilor nu-l mai îngrozi. 
Nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. Nu mai ştia decât atât: se va 
întoarce acasă! In ţara lui! Pădurile verzi şi apele întinse, aurite de 
lumina soarelui... Le uitase aproape. Va vedea iarăşi femei albe! | se 
părea ca aude glasurile cunoscutilor săi, că aude cântecul păsărilor. | 
se părea că simte sub picioare pământul patriei şi că-i respiră aerul 
parfumat de aroma îmbătătoare a florilor. Aproape că uitase toate 
acestea! leri, încă, aceste amintiri nu erau pentru el decât nişte 
schelete lipsite de viaţă, nişte visuri ale creierului său ameninţat de 
nebunie. Dar acum ele erau reale. Toate lucrurile acestea, îl aşteptau 
acolo, acasă şi el se ducea să le întâmpine, întinse braţele şi un strigăt 
izbucni din pieptul său. Era un strigăt de bucurie, de triumf! Trei ani 
de chin nesfârşit... şi totuşi trăise! Trei ani de hartuiala continuă! 
Fusese fugărit ca o fiară sălbatecă. Erau trei ani de când suferea de 
foame, de frig, de această singurătate atât de absolută, încât simţea 
că i se frânge inima... Şi acum se întorcea acasă! 

Intră din nou în colibă. La lumina slabă a lămpii, văzu faţa palidă a 
muribundului. Conniston îşi apăsa pieptul cu mâinile şi zâmbea silit. 
Era miezul nopţii, când începură lecţia iar. 

Mai târziu, Conniston încinse capătul revolverului la flacăra lămpii. 

— Are să te doară, prietene, când o să-ţi fac semnul deasupra 
ochiului. Dar nu se poate altfel. Nu-i aşa! Să-i jucăm o festă bună lui 
Dowell? (Repetă încet ultimele cuvinte, uitându-se zâmbitor în ochii lui 
Keith). li jucăm o festa buna... lui Mc Dowell. 


CAPITOLUL 3 


AMURGUL! Din nou o noapte mohorâtă. Keith se ridică de pe scaun. 
Buzele îi tremurau. Conniston murise. Avusese mintea limpede până 
în ultimul moment. li mai repetă cuvintele spuse de atâtea ori: 

— Nu uita, prietene, partida e câştigată sau pierdută în prima clipă 
când vei da ochi cu Mc Dowell. 

Apoi, cu un suspin uşor, închise ochii pentru totdeauna. Pe Keith îl 
năpădiseră lacrimile. De acum înainte el va fi Conniston. John Keith 
murise. Conniston era cel care trăia. Privind cu atenţie faţa rece şi 
liniştită a curajosului englez, situaţia nu-i mai părea ciudată. Nu va fi 
greu să poarte numele lui Conniston. Greutatea cea mare va fi să se 
poarte în orice împrejurare aşa cum s-ar fi purtat Conniston. 

In noaptea aceasta, se auzea mai clar decât oricând, trosnetul 
sloiurilor de gheaţă, căci nu era vânt. Cerul era senin şi stelele păreau 
nişte ochi galbeni şi strălucitori, care priveau pământul învăluit în 
întunerecul nopţii. Keith, care ieşise din colibă să respire aerul curat 
de afară rămase uimit de frumuseţea nopţii polare. | se părea că 
stelele au şi ele viaţa şi că toate îl privesc numai pe el. Avea impresia 
că vulpile albe se apropiaseră de colibă şi că lătratul lor, căpătase o 
notă diferită şi devenise mai persistent... mai oribil. Conniston 
prevăzuse totul. Keith intră în casă, să-i împlinească ultima dorinţă. La 
apariţia zorilor, Keith terminase. 

O jumătate oră mai târziu, stătea la marginea câmpiei, lângă un 
tufiş, privind pentru ultima oară spre coliba în care îngropase pe 
Conniston. Clădirea stătea mândră în singurătatea ei, ca un 
monument impresionant în amintirea curajului şi a sufletului unui om 
de caracter. Putea să urle vulpile, putea să bată vântul, putea să vie 
noapte după noapte, coliba va sta neclintită până la urmă în amintirea 
Englezului, jandarmul-calaret Conniston. 

Privind încă odată în urmă, Keith îşi descoperi solemn capul şi zise 
încet: 

— Fie-ti ţărâna uşoară, Conniston! 

Apoi, se intoarse si se indrepta spre Sud. 

Avea de parcurs opt sute de mile prin ţinuturi sălbatice, până ce va 
ajunge în oraşul de pe râul Saskacewan, unde se afla Mc Dowell, 
comandantul diviziei de jandarmi călări. Gândul la distanta pe care 
trebuia s-o parcurgă nu-l descuraja. Cei patru ani petrecuţi în regiunea 
polară îl obişnuiseră cu lipsurile şi cu drumurile nesfârşite. In iarna 
aceasta, Conniston îl urmărise mai bine de o mie de mile. Fusese deo 
tenacitate de neintrecut. Numai printr-un miracol nu omorâse pe 
urmăritorul său. De o mie de ori ar fi putut pune capăt acestui joc, 


fără să-şi mânjească mâinile. Eschimosii, care îi erau prieteni, ar fi 
făcut pentru el orice le-ar fi cerut. Dar el nu voise să ucidă pe 
Conniston. 

N-avea nici câini, nici sanie. Câinele lui îşi dăduse de mult sufletul, 
iar acela al lui Conniston fusese furat de un eschimos. Tot ce avea 
asupră-şi, afară de puşcă, aparținuse lui Conniston. li purta la brâu 
chiar ceasul. Bagajul său era uşor. Era compus dintr-un cort, o geantă, 
puţină făină şi câteva obiecte cu care putea dovedi că Keith, ucigaşul, 
murise. In cursul acestei prime zile nu auzea ore întregi decât 
zgomotul monoton al paşilor săi, în zăpadă. Nu se putea gândi la 
nimic. Din când în când, i se părea că ceva îl trage înapoi. Distingea 
atunci glasul lui Conniston şi îi vedea faţa ori încotro s-ar fi îndreptat. 
Trecu pe lângă nişte tufişuri, pe care un capriciu al naturii le lăsase în 
locul acela şi păşi apoi, din nou, pe câmpia întinsă, pradă vântului. 
După-amiază, observă în depărtare un şir de arbori. Erau primii pe 
care îi vedea de un an şi jumătate. 

Cele opt sute de mile nu însemnau nimic pentru el faţă de distanţa 
pe care trebuia s-o parcurgă până la rândul acela de arbori, pe care îi 
vedea la orizont. 

Ajunse, în amurg, la punctul dorit, când lumina zilei făcu loc 
întunerecului nopţii. Keith îşi aşeză cortul într-un colţ mai ferit de 
furtună. Apoi adună lemne şi-şi aprinse focul. Nu mai număra crengile, 
cum făcuse timp de optsprezece luni. Făcea risipă, fără să se mai 
gândească. Parcursese patruzeci de mile în cursul zilei, dar nu se 
simţea obosit. Adunase crengi, până ce făcuse o grămadă mare şi 
limbile de foc se înălţau acum spre cer, iar scânteile zburau deasupra 
capului său. Bău un ceai şi-şi fripse o bucată de carne. Apoi, rezemat 
cu spatele de un arbore, rămase îngândurat, cu privirea atintita spre 
foc. 3 

Flăcările care-i jucau in fata ochilor erau un balsam pentru el. li 
aduseră aminte de lucruri pe care le crezuse îngropate in adâncul 
sufletului său. Chinul celor patru ani de singurătate, care-i păruseră o 
veşnicie, dispăruse. Se simţi despovărat de disperarea grozavă ce 
amenintase să-i ia minţile. Il bucura acest foc scanteietor; în flăcările 
lui vedea căminul, nădejdea şi viaţa, lucruri pe care le crezuse şterse 
din memoria sa. Revedea în imaginaţie apele râului Saskacewan, 
curgând prin câmpiile verzi înconjurate de dealuri, le vedea scăldate 
în lumina aurie a zorilor, revedea oraşul său natal, aşezat pe malul 
râului şi regiunea sălbatică a pădurilor, auzea zgomotul ritmic al 
dragei de aur, ridicând tone de nisip, pentru câteva graunte de metal; 
deasupra capului vedea şiruri albe de nori, auzea voci, paşi, râsete... 
viaţa. Era alt om; se sculă în picioare şi-şi încorda cu putere muşchii. 
Nu, nu-l vor recunoaşte. Râse încet, gândindu-se la John Keith - 
Johnny, cum îi spuneau vecinii şi cei ce-l cunoşteau. 


Îşi amintea fără emotie de trecut. Până si ura dispăruse din sufletul 
său. Se întreba chiar dacă locuinţa din deal, a judecătorului. Kirkstone, 
mai avea acelaşi aspect şi dacă Miriam Kirkstone s-a reîntors, după 
noaptea aceea grozavă, în casa tatălui său. 

Patru ani! Nu era chiar atât de mult, deşi timpul acesta îi păruse o 
veşnicie. Probabil că mai totul rămăsese cum a fost. Poate chiar, totul; 
totul... afără de, vechea-i locuinţă, pe care o clădise împreună cu tatăl 
său. La o mică distantă de oraş, pe malul râului Saskacewan, aproape 
de pădure. Lipsită de stăpân, casa aceea trebuie să fi suferit cu 
siguranţă destule schimbări. N 

Punând mâna în buzunar, atinse ceasul lui Conniston. Îl scoase şi-l 
privi la lumina flăcărilor. Era ora zece. Inauntrul capacului era fixată o 
fotografie veche şi ştearsă. Numai ochii se mai vedeau clar şi, la 
lumina focului, păreau că privesc pe Keith. „Trebuie să fie chipul unei 
fete tinere, al unei eleve de şcoală” îşi spunea Keith. Să fi avut, zece- 
doisprezece ani. Totuşi, ochii o făceau să pară mai mare; se rugau 
parcă şi ruga lor pornea parcă, nu din ochi, ci din adâncul sufletului 
acestei copile. Keith puse ceasul în buzunar. 

Trosnetul unei crengi care se aprinse îl deşteptă din visurile sale. 
Era sigur că, timp de câteva minute, în ochii care îl priviseră de pe 
fotografie recunoscuse ochii lui Conniston, Emotionat, se dădu înapoi 
cu un pas, căutând să vadă din nou figura lui Conniston. Acum de abia 
îşi dădu seamă de starea nervoasă în care se afla. Nu-i era somn. 
Totuşi, se pregăti de culcare. Isi făcu un culcuş de crengi în cert şi se 
culcă. Dar, nici după aceea, nu putu să adoarma. Inchise ochii, însă 
nu-i putea ţine mult timp închişi. Auzea lămurit toate zgomotele de 
afară... trosnetul focului, şoaptele arborilor şi tic-tac-ul ceasornicului 
lui Conniston. Afară, în câmpie, vântul sufla rece, în singurătatea fără 
margini. Cu toate că lupta să se stăpânească, i se păru din nou că 
aude prin vuietul vântului vocea lui Conniston. La un moment dat se 
întrebă: Ce înseamnă asta? Ce uitase Conniston să-i spuie? Ce 
încercase oare cu atâta insistentă să-i comunice în ziua în care-şi 
dăduse sufletul? li cerea oare să se întoarcă? 

Incerca să scape de acest gând chinuitor. Si, totuşi, era sigur că, în 
ultimele clipe, înainte ca moartea să-i fi închis pe veci ochii, Conniston 
ar fi vrut să-i spună ceva. Dar nu mai avusese puterea să vorbească. 
Lui Keith i se părea că mai aude şi acum ultimele cuvinte pline de 
curaj pe care i le spusese Conniston: 

— Nu uita, prietene, partida e câştigată sau pierdută în prima clipă 
în care vei da ochi cu Mc Dowell. 

In ultimele momente ale muribundului, când buzele nu mai aveau 
puterea să rostească nici un cuvânt, Keith putuse să cunoască 
deodată, toată mărinimia acelui suflet, să-şi dea seamă că jandarmul- 
călăreț Conniston, lupta din răsputeri să mai spună ceva. Dar era prea 


târziu. Ascultand vâjâitul vântului si trosnetul vreascurilor, Keith se 
întreba mereu: „Ce vroia să-mi mai spuna?”. Ceasul lui Conniston 
bătea regulat şi aceste bătăi se asemănau cu bătăile inimii. Tic-tacul îi 
răsuna în urechi ca un răspuns: 

— Vino înapoi, vino înapoi, vino înapoi! 

Cu un strigăt de enervare, Keith aruncă ceasul cât colo. Bătăile 
ceasornicului încetară. In sfârşit, Keith se culcă şi căzu într-un somn 
adânc, liniştitor. 

Când mijiră zorile, ieşi din cort şi atata focul. Mai găsi câţiva taciuni 
stinşi numai pe jumătate, dădu cenuşa la o parte şi suflă până ce-i 
aprinse din nou. Nu putea uita cu uşurinţă chinurile pe care le suferise 
în ultima noapte, dar nu mai era apăsat de povara amintirilor. Râse 
singur de nebunia lui şi se întrebă ce idee şi-ar fi făcut Conniston de 
sensibilitatea lui bolnăvicioasă. 

Acum, după trecerea atâtor ani, îşi aminti de timpul îndepărtat, 
când era în liceu. Se distinsese mai cu seamă la psihologie. Crezuse 
că e un cunoscător profund al sufletului omenesc. Mai târziu, profitase 
adeseori de această înţelegere deplină a oamenilor şi faptul că o 
simplă slăbire a facultăţilor sale mintale îl dezechilibrase atât de mult 
noaptea trecută, îl făcu să râdă. Explicaţia era lesne de găsit. Mintea 
lui încercase să-şi revie, după un dezechilibru de patru ani. Acum se 
simţea însă mai bine. Judecata-i era mai limpede. Asculta tic-tac-ul 
ceasului şi nu mai găsea nimic nefiresc. 

Isi prepară mâncarea, fluierând. După aceea, îşi strânse lucrurile şi- 
şi continuă drumul spre Sud. Se întreba dacă Conniston cunoscuse 
vreodată atât de bine regulamentul, cum îl cunoştea el acum. După o 
săptămână îl ştia pe dinafară. Se oprea de nenumărate ori, privind 
pomii din jurul său; apoi vorbea cu glas tare. Făcea exerciţii! Mc 
Dowell nu-şi va da niciodată seamă ca nu vorbeşte cu Conniston! 

— Sunt Conniston, îşi zicea el. John Keith a murit, l-am înmormântat 
sub podeaua colibei, clădită de sergentul Trossy şi patrula lui în anul 
1908. Mă numesc Conniston... Conniston. 

In anii de chin şi singurătate se obişnuise să vorbească tare... să 
vorbească cu el însuşi, ca să-şi mentie curajul şi să nu înnebunească. 

— Keith, dragul meu, trebuie să ai răbdare, să rezişti! îşi spunea el. 

Acum se schimbase formula: 

— Dragul meu Conniston, vei câştiga sau vei pieri! 

După trei zile de drum, nu mai vorbea de John Keith, decât ca de un 
om care a murit; şi de care-şi mai amintea câteodată. 

— John Keith a murit fără frică - continuă el, vorbind parcă cu Mc 
Dowell - a fost sufletul cel mai ales, pe care i-am întâlnit vreodată. 

In ziua a şasea, se întâmplă un lucru minunat. Pentru prima oară, 
după luni de zile, se ivi soarele. Până atunci nu zărise decât o lumină 
slabă, luptând să învingă ceața deasă, dar în ziua a şasea, văzu 


soarele în toată splendoarea lui, răsărind cu adevărat deasupra 
acestui ţinut nordic. 

In fiecare zi soarele era mai aproape si mai cald, norii şi ceața 
rămâneau tot mai mult în urmă. Abia după ce trecu cu totul de negura 
ghețarilor, Keith se îndreptă spre Vest. Nu se grăbea, căci acum, când 
scăpase de închisoarea sa, îi trebuia timp ca să se obişnuiască cu 
libertatea. Dar mai important era să se pregătească cu îngrijire pentru 
marea luptă ce-l aştepta. 

Acum, când soarele şi cerul albastru îl ajutaseră să se liniştească, 
începuse să vadă mai clar toate greşelile pe care le-ar fi putut face, 
căzând în nenumăratele curse pe care i le-ar fi întins cei de la poliţie, 
dacă ar fi avut cea mai uşoară bănuială. In cazul acesta, îl aştepta 
spânzurătoarea. In fiecare zi, îl putea ameninţa un alt pericol. 
Niciodată nu va fi absolut sigur că viaţa nu-i e primejduită. Zi şi 
noapte va trebui să fie atent şi să-şi supravegheze mişcările, vorbele 
şi gândurile. Niciodată nu va putea avea siguranţa că poliţia nu va 
descoperi adevărul, cu toată grija, lui de a se preface. Avea momente 
când se simţea înfricoşat şi încerca să găsească o altă cale de 
scăpare. Dar totdeauna auzea parcă glasul sigur al lui Conniston şi 
atunci curajul îi revenea şi o pornea mai departe. 

Conniston, el era! li era însă imposibil sa dezlege un mister: ce fel 
de viata dusese Conniston, în intimitate? Incercă să-şi amintească 
cele mai mici amănunte din timpul scurt petrecut împreună, dar 
totdeauna ajungea la un rezultat nul. Un englez, mort de mult pentru 
familia sa, dacă bineînţeles mai avea familie, un om care se 
expatriase, un proscris... Cel mai nobil, cel mai curajos bărbat pe care- 
| întâlnise vreodată. 

Care era însă misterul acestei vieţi? 

Această întrebare nu-i dădea pace şi-l frământa într-un fel cu totul 
necunoscut până acum. Englezul îşi păstrase secretul cu înverşunare 
si... îl luase cu el în mormânt. Lui John Keith, care era acum Conniston, 
nu îi lăsase ca moştenire decât acest mister de nepătruns şi bine 
înţeles şi libertatea de a căuta să descopere cine fusese adevăratul 
Conniston şi de unde venise. Când se uita la fotografia necunoscutei, 
în ochii ei vedea o expresie care se asemăna cu aceea pe care o 
avusese Conniston în ultimele clipe ale vieţii sale. Fără îndoială că 
această copilă era acum femeie. 

Zilele deveniră săptămâni şi Keith nu mai păşea acum pe zăpadă, ci 
pe pământul moale, liberat de povara gheții. 

Era începutul lunii Mai. Se afla la o depărtare de trei sute de mile de 
Barren, în ţinutul lacului Reindeer. Timp de o săptămână se odihni în 
coliba unui vânător; pe urmă o porni mai departe. După zece zile, pe 
la apusul soarelui, îşi instală cortul pe malul fluviului Saskacewan. 

Fluviul acesta pe care-l iubise din copilărie, îi reîmprospătă toate 


cantecele minunate, pe care timpul si necazurile le acoperisera sub 
cenusa uitarii. Odata cu rasaritul lunii, se produse o adiere calda care 
venea din Sud. Keith îşi aprinse pipa. Şezu mult timp nemişcat, 
ascultând susurul blând al apei. Pentru el, fluviul acesta fusese 
întotdeauna mai mult decât o simplă apă curgătoare. Crescuse pe 
malul lui, i se părea că face parte din fiinţa sa; îi legănase visurile 
copilăriei, fusese prietenul, camaradul său şi, i se părea că în 
murmurul apei din noaptea aceasta aude cuvinte de bucurie şi de 
fericire. Privi valurile argintii, mângâiate de razele lunii şi un şir lung 
de amintiri se deşteptă în sufletul său. 

Erau treizeci de ani de atunci... i se părea că nu e un timp 
îndelungat - mama lui, o femeie tânără şi frumoasă, îi povestea 
basme, când, după apusul soarelui, venea timpul de culcare. In 
mintea lui reînviară poveştile minunate despre Kistachiwun, fluviul 
care izvora departe de oameni, din munţii din Vest şi cobora apoi din 
munţi spre deal, de-acolo în câmpie, devenind tot mai adânc, mai larg 
şi mai puternic şi, în sfârşit, trecea pe lângă casa lui părintească, 
aducând cu el grăunte mici de aur. 

Tatăl său îi povestise despre indieni şi despre vremea când nu 
veniseră încă prin partea locului oamenii albi. Fluviul acesta îi fusese 
un prieten scump, sursa nesecată a basmelor copilăriei sale. Multă 
vreme, nu mai ştiuse nimic de el. In noaptea aceasta însă, îl regăsise. 
Era singurul lui prieten, singurul camarad căruia putea să-i vorbească 
fără teamă că-l va trăda. Odată cu durerea pentru atâtea lucruri care 
trăiseră odinioară şi care acum erau moarte, îi mai răsărise în suflet şi 
o nouă speranţă, ca şi cum spiritul fluviului ar fi încercat să-l 
consoleze. 

Keith întinse braţele şi strigă: 

— Dragul meu, eu sunt... eu, Johnny Keith! Bun venit înapoi. 

Şi valurile păreau că-i răspund: 

— E Johnny Keith. A revenit! 


CAPITOLUL 4 


O SĂPTĂMÂNĂ ÎNTREAGA John Keith merse tot de-a lungul malului 
fluviului Saskacewan. De la golful Hudson până la oraşul Prinţul Albert, 
era o distanţă de 140 mile, socotind în linie dreapta. Dar Keith nu luă 
drumul cel mai scurt. Rareori mergea pe o cărare. Urmând cursul 
fluviului, drumul lui era mai lung cu vreo şaizeci de mile. Acum, când 
se apropia momentul hotărâtor, simţea nevoia să fie cât mai aproape 
de acest prieten puternic, care jucase un rol atât de mare în copilăria 
lui. Raul îi inspira curaj şi încredere în sine. In tovărăşia lui putea să 
judece mai limpede. Noaptea se culca numai pe malul lui. In ziua a 
şaptea percepu un sunet pe care nu-l auzise încă până acum, în tot 
decursul drumului. Era fluieratul unui tren din gara Prinţul Albert. 

La auzul acestui sunet un fior îi trecu prin tot corpul. Era primul glas 
care îi ura „bun venit”. Acum ştia unde se află. Ştia exact ce va vedea 
când va trece de prima cotitură a fluviului. Câteva minute mai târziu, 
auzi zgomotul vechei drage de la Mc Coffin Bend. Era cu siguranţă tot 
vechea maşină - Betty M - cu bătrânul Andy Dugan. Bătrânul Andy cu 
pipa în gură, căutând mereu aur, ca acum 20 de ani! Il vedea şezând 
la locul lui obişnuit, învăluit într-un nor de fum. Era un bărbat înalt şi 
voinic, cu barbă roşie. Prietenii îl numeau în glumă „piratul fluviului”. 
Toată viaţa lui, Andy nu făcuse altceva decât să caute aur în munţi 
sau pe malul fluviului. Isi aminti, zâmbind, ce mult îi plăcea bătrânului 
slănina afumată. 

Keith părăsi acum malul fluviului şi o apucă pe şosea. Cu toate că 
luptase atât timp pentru ceea ce Conniston numise „momentul 
suprem”, simţea o enervare din ce în ce mai puternică. In sfârşit, 
sosise clipa hotărâtoare. Peste câteva ore îşi va juca ultima cartă. 
Dacă va câştiga, îl aştepta o viaţa nouă - dacă pierdea... moartea. 
Vechea întrebare, pe care încercase s-o înăbușe, îl chinuia din nou. Să 
rişte sau nu? Oare nu fusese decât o clipă de nebunie, atunci când el 
şi Conniston ticluiseră planul acestei aventuri? Oare ieşise cu adevărat 
din pădure? Şi-acum, nu se mai putea întoarce?... O clipă simţi un 
imbold puternic să renunţe la acest joc periculos. 

La o cotitură de drum, văzu vechea dragă pe malul fluviului şi lângă 
ea pe Andy Dugan. Inainta câţiva paşi mai departe şi-i făcu semn cu 
mâna. 

In momentul când Dugan se apropia, simţi că inima i se strânge. Ce 
ar fi fost ca bătrânul său prieten să nu-l mai recunoască? Uitase că 
poartă barbă şi că cei patru ani de suferinţă îl schimbaseră cu totul. 
Nu-şi aminti decât că Dugan îi era prieten, că amândoi petrecuseră de 
nenumărate ori împreună, în serile lungi şi liniştite şi-şi povestiseră 


basmele despre fluviul Saskacewan pe care amândoi îl iubeau tot atât 
de mult. 

Cei patru ani nu-l schimbaseră aproape de loc pe Dugan. Numai 
barba părea mai roşie şi mai sălbatecă şi părul mai aspru decât 
înainte. Dugan se apropia de el. Keith simţi o dorinţă aprigă să-i 
întindă mâna şi să-i zi, că: 

— Sunt John Keith. Nu mă mai recunosti, Dugan? 

Dar îşi înăbuşi această dorinţă şi spuse numai: 

— Frumoasă zi! 

Dugan dădu din cap. Se vedea lămurit că nu-l recunoscuse şi era 
mirat că un străin îi vorbeşte. 

— Aici, pe malul fluviului e întotdeauna frumos, cine nu-şi dă 
seama, e un dobitoc! 

Rămăsese acelaş om gata să se certe cu oricine, care n-ar fi 
admirat fluviul. Keith ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. Se mărgini însă, să-şi 
schimbe doar bagajul dintr-o mână într-alta şi spuse: 

— Am mers de-a lungul malului timp de o săptămână, numai ca să-l 
pot vedea mereu. Vin din spre Cumberland House. Ce bine este când 
te întorci acasă! 

Şi se uită în ochii lui Dugan. 

— Nu cumva ştii dacă Mc Dowell e la cazarmă! întrebă el. 

— Da, e acolo, răspunse Dugan. 

Asta fuse tot. Bătrânul îl privea pe Keith cu atenţie. Acesta îşi retinu 
răsuflarea. Ar fi dat mult să ştie la ce se gândeşte Dugan în clipa 
aceea. Glasul lui avusese o notă aspră, care-l pusese pe gânduri pe 
Keith. La auzul numelui lui Mc Dowell, în ochii bătrânului, strălucise o 
flacără amenințătoare. 

— II găseşti acolo cu siguranţă... 

Şi fără să mai spună un cuvânt, trecu pe lângă Keith şi dispăru în 
dosul tufişurilor. 

Dugan se schimbase totuşi; nu mai era bătrânul vesel de altădată. 

Keith porni mai departe. După câtva timp se opri şi mai privi odată 
în urmă. Dugan stătea în mijlocul şoselei, cu mâinile în buzunare şi se 
uita după necunoscutul care-i vorbise. Keith îi făcu un semn cu mâna, 
dar Dugan nu răspunse. Stătea nemişcat. Barba lui roşie strălucea în 
lumina soarelui. Şi tot aşa rămase pe loc până când străinul dispăru la 
orizont. 

Încercarea lui Keith de a afla dacă e recunoscut sau nu, dăduse 
greş. Faptul acesta făcu să se nască în el o nouă teamă. Într-adevăr, 
Dugan nu-l recunoscuse, dar nici nu-l luase drept jandarmul-calaret 
Conniston. Şi Dugan nu era omul care să uite pe cineva după trei, 
patru ani. 

Deodată îşi dădu seamă că mai exista o posibilitate la care nu se 
gândise încă. Daca Mc Dowell nu va vedea în el decât tot un străin? 


Ultimele cuvinte ale muribundului fi răsunară din nou în urechi: 

— Nu uita, prietene, partida e câştigată sau pierdută, în prima clipă 
când vei da ochi cu Mc Dowell. 

Aceste cuvinte aveau acum un înţeles nou. Pentru prima dată 
pricepu tot ce voise să spună Conniston. Nu-l mai ameninţa numai 
pericolul de a fi recunoscut, mai exista şi acela de a nu fi luat drept 
jandarmul-calaret Conniston. 

Aştepta acum cu nerăbdare momentul când va da ochi cu Mc 
Dowell. Abia atunci va începe lupta adevărată. Pentru prima oară îi 
trecu prin minte gândul că englezul greşise... nu primul moment va fi 
hotărâtor. Era posibil să piardă partida chiar în clipa când Mc Dowell, 
ai cărui ochi ageri erau renumiţi, avea să-l vadă pentru prima oară. 
Dar nici în cazul când ar fi ieşit învingător, din prima întâlnire, lupta nu 
era încă definitiv câştigată. Trebuia, deci, să fie mereu cu atenţia 
încordată. 

Keith nu se considerase niciodată un ucigaş. Omorându-l pe 
Kirkstone, omorâse un şarpe, care merita să piară. De nenumărate ori 
îşi spusese că pentru binele omenirii ar fi fost preferabil ca şi fiul să fi 
fost ucis. Scăpase pe oameni de o fiară care nu merita să trăiască şi, 
drept mulţumire, aceiaşi oameni vroiau acum să-l ucidă pe el. De 
aceea bărbaţii şi femeile din acest oraş, toţi acei pe care-i iubise şi îi 
iubea încă, erau duşmanii lui şi ca să fie bine privit, era silit să se 
întoarcă sub o mască, sub un nume străin. 

Isi aminti că există un drum scurt care ducea la o mică frizerie, 
situată la capătul unei străzi lăturalnice şi liniştite. Trebuia să se ducă 
în primul rând la un bărbier. Era mulţumit că, fiind devreme, nu putea 
întâlni prea multă lume. 

Aspectul străzii se schimbase foarte mult. Locurile virane 
dispăruseră, o grămadă de case noii se ridicaseră. 

Keith se întrebă dacă venise timpul de prosperitate aşteptat de 
toată lumea. 

Când i se înfăţişă însă comicul situaţiei surâse amar. Tatăl lui 
cumpărase o grămadă de terenuri, situate la marginea oraşului. Dacă 
oraşul se mărise între timp, aceste terenuri trebuiau să se afle acum 
în apropiere de centru. Valoarea lor se urcase, deci, foarte mult. Si 
iată cum, mai înainte de a ajunge la frizerie, putu să-şi dea seama că 
timpul de prosperitate sosise şi oraşul se mărise. Populaţia era mult 
mai numeroasă. 

Acum era aşadar un om bogat! Dar în clipa când îşi dădu seama de 
aceasta, îşi aduse aminte că John Keith era mort, din momentul când 
actualul Conniston avea să i se infatiseze lui Mc Dowell. 

Ce fericire pentru moştenitorii lui John Keith! 

Vechea frizerie se afla în aceeaşi casă din colţ. Dar nu mai găsi pe 
fostul patron. Afară de Keith nu mai era nici un client acolo. li explică 


amănunţit frizerului, cum vroia să-i fie tunsă barba si îi arătă 
fotografia lui Conniston, din carnetul de legitimatie. Barba şi mustata 
trebuiau să fie tunse întocmai ca pe fotografie, foarte exact, 
milităreşte: părul tuns, nu prea scurt, dat peste cap. Când bărbierul îşi 
isprăvi lucrul, Keith se uită în oglindă. Era mulţumit. Pielea îi era 
bronzată de soare ca a unui indian şi părea un om voinic, fiindcă 
muşchii i se întăriseră în decursul celor patru ani petrecuţi în 
singurătate. 

Privindu-se în oglindă începu să surâdă. 

Făcea comparatia între John Keith, aşa cum fusese odată... şi 
actualul Conniston. 

O apucă pe drumul cel mai scurt spre cazarmă. Keith se silea să nu 
se tot oprească în drum ori de câte ori vedea o femeie. Până acum, 
ele nu-l preocupaseră prea mult. In drumul spre cazarmă însă, pe 
toate pe care le întâlnise ar fi vrut să le admire. Nu fusese niciodată 
îndrăgostit. Le admira doară. Le socotea tovarăşe necesare oricărui 
bărbat. Işi adorase mama, era adevărat, dar nu suferise niciodată din 
cauza dragostei, nici nu trecuse prin clipele de neuitat petrecute lângă 
femeia iubită. Acum însă, îşi simţea sufletul plin de admiraţie pentru 
toate aceste femei. Unele erau slabe, altele grase, două sau trei, 
dragute; dar lui Keith i se păreau toate atrăgătoare. Erau femei albe şi 
toate îi încântau privirea. Ar fi vrut să tipe de bucurie. Patru ani!... Dar 
acum era din nou acasă. O clipă îl uitase pe Mc Dowell. 

Când ajunse la cazarmă era ca ameţit. Viaţa era totuşi frumoasă! 
Merită să lupti ca să poţi trăi... Şi va lupta! 

Se duse de-a dreptul la biroul lui Mc Dowell. Bătu în uşă şi aşteptă. 
După câteva clipe apăru secretarul inspectorului. f 

— DI. inspector e ocupat - răspunse el la întrebarea lui Keith. li voi 
spune... 

— Spune-i că am să-i vorbesc într-o chestiune foarte importantă. 
Mă va primi cu siguranță, aflând că-i aduc veşti despre John Keith. 

Secretarul plecă. După câteva clipe reveni. 

— Domnul inspector vă roagă să intrați. 

Keith respiră adânc, inima îi bătea cu putere. 

Cu tot curajul lui, avu impresia că simte o mână de gheată care 
încerca să-l retie. Şi iarăşi parcă auzi glasul muribundului, soptindu-i: 

— Nu uita, prietene, partida e câştigată sau pierdută, în momentul 
cand vei da ochi pentru prima oară cu Mc Dowell. 

Avea dreptate Conniston? Oricare ar fi rezultatul, el va trebui să-şi 
joace rolul până la capăt. Şi cu paşi siguri, Keith intră în biroul lui Mc 
Dowell, cel mai dibaci poliţist din Canada. 


CAPITOLUL 5 


PRIMA FIINŢA PE CARE O ZARI nu fu inspectorul, ci o fată. Sedea în 
fata lui si razele soarelui îi luminau fata şi părul. Era de o frumuseţe 
izbitoare. Lumina soarelui care umplea camera, o învăluia ca într-o 
haină aurie şi dădea părului ei o strălucire stranie. Ochii ei albaştri, 
foarte limpezi, îl priveau cu atenţie. Faţa ei exprima o emoție adâncă. 
Toate acestea Keith le văzuse cu o singură privire, care îl făcuse să se 
oprească în loc numai o secundă; apoi se îndreptă hotărât spre Mc 
Dowell. 

Inspectorul şedea la o masă plină de documente şi dosare. Keith 
observă imediat că privirea acestui om era neobişnuit de 
pătrunzătoare. O clipă, simţi teama care-l cuprinde pe orice acuzat în 
faţa reprezentanţilor justiţiei. Ochii lui Mc Dowell erau într-adevăr aşa 
cum îi descrisese Conniston: ochi pentru care nu există nici un secret. 
De o culoare închisă, ascunşi sub sprâncene dese, ochii aceştia 
păreau că te străpung când te privesc. 

Keith observă muşchii puternici pe care-i avea acest om, părul 
cărunt, fata liniştită, de nepătruns. 

Mai făcu câţiva paşi şi se opri. Simti că sângele îi îngheaţă în vine. 
Nimic nu-i arăta că fusese recunoscut. Expresia feţei lui Mc Dowell 
rămase aceeaşi; nici o mişcare de bucurie, nici un semn că-l cunoştea 
pe omul din faţa lui. Dar deodată, în timp ce soarele aurea părul 
necunoscutei, o emoție adâncă se ivi pe fata inspectorului şi Keith 
putu să-şi dea seamă de ce Conniston putuse fi prieten cu Mc Dowell. 
Nu mai avea în faţa lui un om aspru şi morocănos. Inspectorul se 
ridică de pe scaun şi exclamă plin de mirare şi bucurie: 

— Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă. Tocmai vorbeam de tine, 
Conniston. 

Câteva clipe Keith nu mai văzu nimic înaintea ochilor. leşise 
învingător! Inima încetă parcă să-i bată. Era atât de ametit, încât nu 
ştia ce să spună. Văzu că Mc Dowell îi întinde mana, îi auzi glasul... Si 
i se paru că vede o aratare: era fata triumfătoare a lui Conniston. 
Keith stătea în fata lui Mc Dowell, îl privea surâzând, dar nu-şi 
revenise încă din ameteala. Mc Dowell îi tinea încă mâna, pe urmă îl 
apucă de umeri şi-l privi surâzând. Fata se sculase în picioare şi-l 
privea atât de uimita, ca şi cum ar fi văzut un om înviat din morți. 

— Conniston - răsună acum glasul puternic al inspectorului - îţi 
prezint pe domnişoara Miriam Kirkstone, fiica judecătorului Kirkstone. 

Keith se înclină şi tinu o clipă în mâna lui, aceea a fetei, pe al cărei 
tată îl ucisese el. Mâna ei era rece, lipsită de viaţă. 

Buzele ei se mişcară încet; îi pronunţă numele. Keith nu spuse 


nimic. Mc Dowell începu să vorbească despre legi si suveranitatea 
justiţiei. Dar, deodată, se întrerupse şi întrebă: 

— Conniston, l-ai prins pe Keith? 

Această întrebare readuse pe Keith la realitate. El înclină putin 
capul şi spuse: 

— Vă anunţ că John Keith a murit. 

La aceste cuvinte Miriam Kirkstone se cutremură ca şi cum ar fi 
primit o lovitură. Ea încercă să-şi ascundă emoția. Intorcandu-se încet 
spre Mc Dowell, spuse: 

— Iti mulţumesc pentru bunavointa dumitale, domnule inspector. 
Sper ca voi putea vorbi in curând cu domnul Conniston despre John 
Keith. 

După aceste cuvinte, ea salută şi plecă. Inspectorul o urmări cu o 
privire plină de nedumirire. 

— Aşa a fost mereu în ultimele şase luni - îi spuse lui Keith - se 
interesa într-un fel exagerat de soarta acestui Keith. Nu cred ca 
cineva să te fi aşteptat cu mai multă nerăbdare decât ea, Conniston. 
Mai curios e însă că până acum şase luni nu se interesa de acest 
Keith. Câteodată mă gândeam, că moartea tatălui ei i-ar fi zdruncinat 
putin mintea. O fată foarte drăguță, Conniston! O fată foarte drăguță! 
Fratele ei e un netrebnic. Iti mai amintesti de el, desigur. 

Mc Dowell trase un scaun lângă scaunul său şi spuse lui Keith să se 
aşeze. 

— Eşti schimbat, Conniston! 

Cuvintele acestea căzură pe neaşteptate. Keith se cutremură, toţi 
nervii îi erau încordaţi. Intelesese îndată ceea ce voia să spună Mc 
Dowell. 

Keith îşi dădu seamă că nu seamănă întocmai cu englezul. N-avea 
mişcările lui sigure de sportiv, felul lui de a vorbi, rece şi puţin ironic. 
Se uită drept în ochii inspectorului şi-l văzu în gând pe Conniston, 
stând în fata lui Mc Dowell, surâzând nepăsător ca si cum ar fi lipsit 
numai de douăzeci şi patru de ore. Aceasta era schimbarea pe care o 
observase Mc Dowell. Nu recunoştea pe prietenul său, Conniston, care 
putea să se uite foarte liniştit în ochii inspectorului-şef şi să spună, 
fără să ţie seamă de gradul celui cu care vorbea: 

— Frumoasă vreme-i azi. Nu-i aşa? 

Dar nici Keith nu era lipsit de umor. 

Ce furios ar fi fost englezul, dacă s-ar fi aflat în momentul acesta 
aici şi l-ar fi văzut atât de zăpăcit. Zâmbi amar şi dădu din umeri. 

— Ai fost vreodată singur prin ţinuturile acelea, unde domneşte 
noaptea veşnică! întrebă Mc Dowell. 

— Am trăit acolo şase luni de chin nesfârşit, nevăzând decât 
stelele, neauzind decât lătratul vulpilor albe. Am luptat zi cu zi cu 
mine însumi ca să nu înnebunesc. Am trecut de două ori prin toate 


aceste chinuri ca să prind pe Keith. A; dreptate, sunt schimbat Nu cred 
că voi mai fi vreodată aşa cum am fost. Ceva e schimbat în mine. N-aş 
putea spune ce, dar simt că aşa e. Mi se pare că o parte din sufletul 
meu a murit, cam în acelaş timp când a murit John Keith. Situaţie cam 
neplăcută, nu-i aşa? 

Isi dădu îndată seamă că reuşise; găsise tonul lui Conniston. Mc 
Dowell trase un sertar, scoase o cutie cu ţigări şi o puse pe masă. 

— Linisteste-te, Derry, linişteşte-te si povesteste-mi cum s-au 
petrecut lucrurile. Ascultă-mă pe mine, te înşeli dacă crezi că a murit 
o parte a sufletului tău. După o săptămână vei fi iar ca mai înainte. 

Mc Dowell aprinse un chibrit şi i-l întinse. 

O oră întreagă îi trebui lui Keith ca să povestească tot ce se 
întâmplase. Era propria sa poveste. In timp ce vorbea, avea impresia 
că Conniston stă lângă el. Uitase că se află în faţa inspectorului, care-l 
asculta interesat, retrăia lunile şi anii nesfârşiţi ai acestei lupte 
înverşunate, anii în care suferise de foame şi de frig, în care fusese 
urmărit ca o fiară sălbatecă. Revedea nopţile nesfârşite şi resimțea 
parcă din nou disperarea şi nebunia acelor ore îngrozitoare. 

Totuşi, reuşi să-şi stăpânească emoția. Acum vorbea Conniston! 
Englezul povestea ce îngrozitor fusese pedepsit John Keith şi când 
ajunse la ultimele zile petrecute în micuța colibă din ţinuturile polare, 
sfârşi spunând cu glas tremurător: 

— Astfel muri John Keith, cel mai ales suflet pe care l-am întâlnit 
vreodată. In timp ce vorbea, îl vedea parcă pe fostul său tovarăş, cu 
surâsul lui şi cu liniştea lui adâncă din ultimele clipe. 

Mc Dowell îl asculta povestind şi i se părea că vede totul ca şi cum 
ar fi fost de faţă. La un moment dat îşi acoperi obrajii cu mâna şi 
câteva minute după ce-şi terminase Keith! Povestirea, rămase cu 
spatele întors spre omul pe care-l lua drept Conniston, privind pe 
fereastră valea frumoasă a fluviului Saskacewan. Când se întoarse, 
fata lui era rece şi de nepătruns, ca întotdeauna. Era parcă 
personificarea legii. 

— După un astfel de trai care a durat doi ani şi jumătate nu e de 
mirare că un ucigaş ti s-a părut un sfânt, Conniston. Ţi-ai făcut datoria 
într-un mod strălucit. Voi raporta totul autorităţilor superioare şi, poţi 
fi sigur că vei fi răsplătit. Regret, însă, că John Keith n-a trăit ca să fie 
spânzurat. 

— Şi-a plătit scump păcatul făptuit într-un moment de nebunie - 
spuse Keith încet. 

— Nu şi l-a plătit îndeajuns. A murit ca oricine. Trebuia să moară 
spânzurat. Crima lui a fost îngrozitoare, a fost răzbunarea unui 
duşman neîmpăcat. Numele lui ar trebui şters din amintirea tuturor. 
Nu pot uita că n-a murit aşa cum ar fi meritat. Aş da un an din viaţa 
mea dacă ar fi acum aici. Ce glorie pentru noi, daca am fi izbutit să-l 


prindem după o urmărire de patru ani! 

Mc Dowell îşi freca mâinile şi-l privea pe Keith zâmbind. Ochii lui 
străluceau. Justiţia! Reprezentantul ei, lipsit de milă şi de înţelegere 
stătea în fata lui Keith şi regreta că un om scăpase de o moarte 
îngrozitoare. Keith simţi o adâncă repulsiune şi inima, i se strânse de 
durere. 

Se auzi o bătaie în uşă şi imediat apăru tânărul Cruze, secretarul lui 
Mc Dowell. 

— Shan-Tung vrea sa va vorbeasca, spuse el. 

Un fior de gheaţă trecu prin corpul lui Keith. Se întoarse spre 
fereastră, ca să nu i se vadă fata. Shan-Tung! Acum ştia ce-l retinuse 
mereu... ştia de ce faţa îngrijorată a lui Conniston îi apărea mereu 
înaintea ochilor ca şi cum ar fi vrut să-l anunţe că trebuie să se 
păzească, ştia în sfârşit ceea ce ar fi vrut să-i spună Conniston în 
ultima clipă, când moartea îi închisese ochii pe veci. Il uitase pe 
chinezul Shan-Tung! 


CAPITOLUL 6 


SHAN-TUNG aştepta într-o cameră mica situată în fata biroului. 
După cum Mc Dowell încarna legea, Shan-Tung era încarnarea 
misticismului specific rasei sale. Faţa lui era rece şi liniştită, lipsită de 
pasiune şi de orice expresie. Nimeni nu putea şti ce gândeşte Shan- 
Tung. Era un secret pentru toată lumea. Mc Dowell încetase să-l 
analizeze şi nu mai încerca să-l înţeleagă. Chinezul era privit ca un 
mecanism curios, de neînțeles, mai curând ca un obiect decât ca un 
om, un obiect care poseda puteri diabolice. Avea memoria admirabilă 
a orientalilor. O faţă odată văzută nu era niciodată uitată de Shan- 
Tung. Păstra parcă fotografia exactă a tuturor persoanelor pe care le 
zărise vreodată. Nimic nu-l putea face să uite; nici timpul care trecea, 
nici schimbarea oamenilor. Poliţia îl utiliza pentru cercetările ei. 

Mc Dowell îl descrisese astfel superiorilor săi: 

— Shan-Tung e sau un print exilat, sau dracul rasei galbene. Nu i se 
cunoaşte vârsta, nici trecutul. A apărut în oraşul nostru în 1908; era 
posesorul unor diamante mari. Era un străin şi acelaş străin a rămas. 
E proprietarul cafenelei „Shan-Tung”. Pare un om cu educaţie. 
Vorbeşte foarte blând, dar e singurul om de care mi-ar putea fi teamă 
în lume. Mă servesc de el, dar n-am încredere în el. Il supraveghez 
mereu. În anumite situaţii mi-ar fi frică să fiu împreună cu el. După 
câte am putut stabili e un om inofensiv. In orice caz, un astfel de 
individ nu poate avea un trecut curat. 

Acesta era omul pe care îl uitase Conniston şi de care se îngrozea 
acum Keith. 

Shan-Tung aştepta. Privea pe fereastră. Un surâs uşor îi juca pe 
faţă. Nimeni nu-l văzuse vreodată pe Shan-Tung râzând din toată 
inima. Părul lui era negru, pieptănat cu îngrijire. Purta un costum 
ireproşabil. 

Când aparu Cruze pentru a-l anunţa că Mc Dowell îl aşteaptă. Shan- 
Tung mai stătea încă la fereastră. | se părea că o mai vede pe Miriam 
Kirkstone, aşa cum o văzuse acum câteva minute, când razele 
soarelui o învăluiseră într-o lumină aurie. Stătea nemişcat. Numai 
degetele lui băteau nervos tactul pe geam. In momentul când auzi 
paşii secretarului, mâinile îi rămaseră imobile; şi surâsul de pe faţa lui 
dispăru. i 

Shan-Tung se întoarse încet. Cruze nu spuse nimic. li făcu numai un 
semn şi chinezul îl urmă. Păşea fără zgomot. Nu se auzi decât 
scartaitul uşii, când intră Shan-Tung în biroul lui Mc Dowell. Nimeni 
afară de el nu putea să intre într-o cameră fără să facă cel mai slab 
zgomot. Un fior trecu prin corpul lui Cruze. Se cutremura întotdeauna 
când trecea chinezul pe lângă el şi pretindea că aerul în jurul acestui 


om e otravit. 

Keith se uita pe fereastră şi aştepta. În momentul când se deschise 
uşa, simţi prezenţa lui Shan-Tung. Toţi nervii îi erau incordati. Gândul 
că-şi pierde stăpânirea de sine din cauza acestui chinez îl înnebunea. 
Trebuia totuşi să se întoarcă spre Shan-Tung; să se ferească de el ar fi 
fost o imposibilitate. 

Se întoarse, răsucindu-şi mustata cu o mişcare de nepăsare, cum 
obişnuia Conniston şi se uită ţintă în ochii lui Shan-Tung. Ramase 
mirat însă când văzu că acesta nu-l băga aproape de loc în seamă. 
Nu-i aruncase decât o privire şi începuse să vorbească cu glas subţire, 
ca de femeie: 

— Am văzut persoana de care mi-a ti vorbit, d-le Mc Dowell. E 
Larsen. S-a schimbat în aceşti opt ani de când lipseşte din oraş. Poartă 
acum barbă. Părul i s-a albit şi a pierdut un ochi. Dar l-am recunoscut: 
e Larsen. 

Siguranţa absolută şi liniştea cu care vorbea îl făcură pe Keith să se 
cutremure. Şi tânărul secretar simţi un fior de gheaţă. Mc Dowell 
părea foarte mulţumit. 

— Nu cumva o fi bănuit ceva? 

— Nu! Absolut nimic. Va fi încă acolo... 

Şi Shan-Tung se întoarse încet spre Keith adaogand: 

— Când domnul Conniston se va duce să-l aresteze. 

Apoi făcu o plecăciune şi se îndreptă spre uşă. Privirea lui îl fixa pe 
Keith care avea impresia că ochii aceştia galbeni au o strălucire 
sinistră. Ultimele cuvinte pe care le spusese Shan-Tung avuseseră un 
ecou ciudat şi degetele lui se mişcaseră iarăşi, dar nu aşa ca în 
momentul când se uitase pe fereastră la Miriam Kirkstone. 

Deodată însă, ochii chinezului se închiseră aproape complet. Păreau 
acum nişte linii oblice. Pupilele erau ca nişte puncte mici, 
strălucitoare. Keith nu mai vedea decât aceşti ochi. 

Se părea că au puterea misterioasă de a-i strânge inima ca într-un 
cleşte. In cele din urmă Shan-Tung ieşi. 

— Parcă e dracul în persoană - zise Mc Dowell - după ce pleacă, mi 
se pare întotdeauna că un şarpe veninos a părăsit camera. Te urăşte 
şi acum. Nu a uitat în aceşti trei ani. Are o ură de moarte contra ta. 
Cred că te-ar omori dacă nu i-ar fi teamă de închisoare. Şi tu îţi 
răsuceai mustata şi-l priveai surâzând! Eu, în locul tău, n-aş fi avut 
curajul să mă port astfel. 

Keith se întreba de ce îl ura oare Shan-Tung pe Conniston. Dar Mc 
Dowell nu spuse nici un cuvânt din care ar fi putut să înţeleagă 
motivul. Aduna numai hârtiile de pe masă şi surâdea satisfăcut. 

— Dacă spune Shan-Tung că omul acela e Larsen, putem fi siguri că 
e el - continuă Mc Dowell. 

Apoi ca şi cum această chestiune l-ar fi preocupat adaoga: 


— Te angajezi din nou, nu-i asa, Conniston? 

— Mai am inca vreo luna si ceva pana ce-mi expira termenul. 
Cred... cred ca ma voi angaja din nou. 

— Foarte bine! aprobă inspectorul. Voi avea grijă ca cel mult într-o 
lună să ai gradul de sergent. Până atunci nu ai nimic de făcut şi te poţi 
odihni. Il cunoşti pe Brady, reprezentantul Societăţii? E plecat pentru 
mai mult timp din oraş. lată cheia locuinţei lui. Imi închipui că ai fi 
mulţumit să stai iar într-o casă ca lumea şi Brady nu va fi supărat 
dacă va încasa o chirie de 30 de dolari pe lună. Desigur că ai putea 
dormi chiar aici, la cazarmă, dar cred ca ti-ar fi mai plăcut să-ţi petreci 
concediul în altă parte. Găseşti acolo tot ce-ţi trebuie. Apropos... 
cunosc un japonez care tocmai caută un serviciu, ca bucătar. Ce zici 
de ideea mea? 

— E admirabilă! strigă Keith. Mă duc imediat acolo şi dacă mi l-ai 
putea trimete pe japonezul acela, ti-as fi foarte recunoscător. Si 
spune-i s-aducă şi ceva de mâncare, pentru prânz - adăogă el. 

Mc Dowell îi dădu cheia. Câteva minute după aceea, Keith se 
îndrepta cu paşi repezi spre căsuţa lui Brady. 

Nu-şi jucase rolul tocmai ireproşabil, dar nici nu făcuse vreo 
greşeală. Andy Dugan nu-l recunoscuse, cu toate că fusese unul din 
prietenii lui cei mai buni. Mc Dowell nu-l suspectase câtuşi de putin, 
iar chinezul... 

Chiar în momentele când era fericit la gândul că învinsese, Keith 
nu-l putea uita pe Shan-Tung. Acest gând îl apăsa. Nu putea uita felul 
în care chinezul părăsise biroul, fixându-l necontenit cu ochii lui mici şi 
strălucitori. Ochii aceia nu exprimau ură. Keith era absolut sigur că nu 
se înşela. N-ar fi putut spune ce oglindeau. li păreau ochii unui 
monstru mecanic, ochi care aveau puterea să ghicească gândurile 
cele mai ascunse ale omului. li aminteau de puterea de pătrundere a 
razelor X. Dar Shan-Tung era un om, un om inteligent? Vorbele lui 
precise şi liniştite enervau. 

Keith încerca să scape de apăsarea acestui sentiment ciudat, de 
teama că Shan-Tung ghicise adevărul. Ca să-i treacă timpul îşi aprinse 
una din ţigările pe care i le dase Mc Dowell. Când simţi în gură gustul 
tutunului - avu o plăcere nespusă. Se opri o clipă din fumat şi privi în 
jurul său. Aproape îl uitase pe Shan-Tung şi pe Mc Dowell; tot aşa 
uitase chiar că e asasinul John Keith. Simţea numai liniştea adâncă 
dimprejurul lui. Se găsea în fata casei lui Brady. Inaintă încet spre uşă; 
ochii i se împăiejenară şi câteva minute nu putu să vadă nimic. 

In casă era întuneric, căci transperantele erau lăsate în jos. 
Deschise ferestrele şi soarele pătrunse înăuntru. Brady lăsase toate în 
ordine. Keith simţea că liniştea din jurul lui îi face bine. Era în camera 
de lucru. Într-un colt se afla un cămin în care erau pregătite surcele şi 
lemne. N-avea decât să le dea foc. In apropiere se afla biroul şi un 


fotoliu; pantofii de casă erau pe un scaunel. Masa era plină de pipe, 
cutii cu tutun, cărţi şi reviste. In mijlocul acestor lucruri zări şi o sticlă 
cu vin. Prin uşa deschisă văzu sufrageria şi bucătăria, apoi baia. Keith 
râse de fericire. Se decise să doarmă în camera de culcare a lui Brady. 
Şi aici găsi o grămadă de pipe, de cutii cu tutun, cărţi şi reviste. Langa 
pat era o noptieră cu o lampă. In cele din urmă, descoperi în birou si 
un telefon. 

Soarele apusese. Din spre Vest veneau nori negri. Keith deschise o 
uşă prin care putea vedea fluviul. Vântul începuse să sufle şi-i răcorea 
fata înfierbântată. Lui Keith i se părea că-i aduce aerul răcoros al 
munţilor îndepărtați şi parfumul câmpiilor nesfârşite. Întotdeauna 
furtuna care venea din spre Vest îi aducea aminte de fluviul mult iubit 
şi îi redeştepta dorul după ţinuturile unde copilărise. 

Norii deveneau tot mai amenintatori. Fulgere orbitoare brazdau 
aerul. Keith simţi că sângele îi curge mai repede prin vine; inima îi 
bătea mai cu putere. 

De ce nu s-ar înfunda în ţinuturile acelea, departe în munţi? Venise 
momentul... De ce nu s-ar duce chiar acum? De ce să joace aici acest 
rol periculos, când toţi cei care îi fuseseră dragi erau morţi, când nu 
mai avea nici casă, nici prieteni? De ce să nu se întoarcă în ţara 
visurilor sale? 

Keith întinse braţele. Un strigăt puternic de bucurie izbucni din 
pieptul său. Nu era încă totul pierdut, totul mort! Va pleca în ţinuturile 
spre care îl atrăgea o forţă irezistibilă, spre regiunile îndepărtate de la 
capătul fluviului Saskacewan. Va pleca! Mâine... azi... în noaptea 
aceasta, va începe să-şi facă planurile... 

In clipa aceea izbucni furtuna. Vântul sufla cu putere şi Keith trebui 
să lupte ca să poată intra în casă. În sfârşit, izbuti să închidă uşa. 

In casă era întunerec, ca şi cum ar fi venit noaptea. Aprinse 
lemnele din cămin. După câteva minute focul începu să ardă şi 
flăcările să lumineze camera. Işi scoase pipa şi o umplu cu tutunul lui 
Brady. Era un tutun englezesc, fin şi aromat. Focul răspândea o 
căldură plăcută şi fumul tutunului umpluse camera cu un parfum fin. 
Se aşeză într-un fotoliu şi respiră adânc. Gândurile lui zburau spre 
ţinuturile îndepărtate unde izvorăşte fluviul Saskacewan. Acolo îşi va 
clădi o căsuţă întocmai ca asta şi după câţiva ani nu va mai nimeni că 
trăise odată un om cu numele John Keith. 

Deodată sări în picioare. Suna telefonul. După cei patru ani 
petrecuţi în singurătate, acest sunet îl făcu să tresară. Il chema 
desigur Mc Dowell care vroia să-i spună ceva în privinţa bucătarului, 
sau să-l întrebe dacă-i place locuinţa. Când atinse, însă, telefonul, o 
putere misterioasă îl îndemna să nu vorbească. O voce îi şoptea parcă 
să nu răspundă, să plece acum în furtună, să se înapoieze în 
singurătatea ținuturilor îndepărtate, ascunse în munţi. 


Cu o mişcare bruscă întinse mâna şi ridică receptorul. Nu era Mc. 
Dowell la aparat, dar nici Shan-Tung. Keith rămase înmărmurit: când 
auzi un glas de femeie... Era Miriam. 


CAPITOLUL 7 


DE CE ÎL CHEMA MIRIAN KIRKSTONE acum când vântul vâjâia 
nebuneşte şi tunete asurzitoare acopereau toate celelalte sunete? 
Intrebarea aceasta îl chinuia în timp ce asculta cuvintele tinerei fete. 
Vorbea cu glas tare, ascuţit, ca şi cum i-ar fi fost teamă că urletul 
vântului i-ar acoperi glasul. Il spuse că-l chemase întâi la biroul lui Mc 
Dowell, dar nu-l mai găsise. Il ruga să nu se supere că-l deranjează 
atât de curând, dar era sigură că-i va înţelege nerăbdarea. In sfârşit, îl 
rugă să vie la ea, la ora 8 seara. Era vorba de ceva important... pentru 
dânsa. 

Keith, fără să piardă o singură clipă ca să se gândească ce trebuie 
să facă, îi răspunse că va veni. Miriam Kirkstone îi mulţumi. Keith 
rămăsese nemişcat. Nu putuse pronunţa decât, câteva cuvinte. Se 
întrebă de ce Miriam nu aşteptase să treacă mai întâi furtuna şi pe 
urmă să vorbească cu el? _ 

Un zgomot la uşă îi întrerupse gândurile. Descuia. In fata lui stătea 
un om, ud până la piele şi totuşi zâmbitor. Era japonezul Walli. Părea 
un băiat de 16 ani. Apa îi curgea şiroaie din păr, de-a lungul corpului. 
Buzunarele hainei îi erau pline de pachete, pe care încercase astfel să 
le ferească de ploaie. 

Lui Keith îi plăcu din primul moment, omuletul acesta surâzător, 
care venise fără să-i pese de furtună. Il zâmbi binevoitor şi îl duse în 
bucătărie. Apoi îl ajută să scoată pachetele din buzunare. Intre timp 
japonezul îi povesti că-i place ploaia, că se numeşte Walli, că-i cerea 
un salariu de 5 dolari pe săptămână şi că ştie să gătească... 
dumnezeieste. Keith rase cu poftă şi Walli fu încântat de tot ce vedea. 
Keith abia îl lăsă singur în bucătărie şi un miros plăcut de mâncare se 
şi imprastie în casă vestind că Walli nu pierdea timpul în zadar. 

Fiindcă japonezul îi amintise de Mc Dowell, se gândi să-l cheme la 
telefon. Vroia să mai audă odată vocea inspectorului ca să se 
liniştească. Il era frică de Shan-Tung. De altfel spera că Mc Dowell îi va 
putea explica de ce Miriam Kirkstone dorea să-i vorbească atât de 
curând. Furtuna se mai liniştise. Acum ploua încet. 

Keith îl chemă pe Mc Dowell la telefon. 

Cand îi auzi glasul, se mai linişti putin. Era tot atât de prietenos ca 
şi înainte. Acum avea dovada că Shan-Tung nu-i vorbise, chiar dacă 
avusese vreo bănuială. 

Keith rămase surprins, când Mc Dowell începu să vorbească de 
Miriam Kirkstone fără ca el să-i fi spus încă, un cuvânt despre 
convorbirea lui cu tânăra fată. 

— Părea foarte grăbită să-ţi vorbească, spuse Mc Dowell. Sunt 


foarte îngrijat într-o anumită privinţă, Conniston. Aş vrea să vorbesc 
cu tine înainte de pleci. 

— Mâncarea e gata peste o jumătate de oră. Vino să mănânci la 
mine - zise Keith - şi vom sta de vorbă. 

— Vin imediat, răspunse Mc Dowell. 

Un sfert de ceas după aceea, bătu la uşa casutii lui Brady. Keith 
crezuse ca Mc Dowell va lăuda căldura plăcută din casa si aroma 
apetisantă a mâncării. Dar inspectorul tăcu. Se rezemă de sobă şi-şi 
umplu pipa cu tutun. Părea foarte preocupat. Zări telefonul şi, 
arătându-l printr-o mişcare a capului Il spuse lui Keith: 

— Părea foarte grăbită să-ţi vorbească. Nu-i aşa, Conniston? 
Vorbesc de domnişoara Kirkstone. 

— Da. 

Mc Dowell se aşeză şi-şi aprinse pipa. 

— Părea de altfel cam nervoasă - adaoga el - ca si cum s-ar fi 
întâmplat ceva... Sau ar fi pe cale să se întâmple. Nu te superi ca-ti 
pun aceste chestiuni... Nu-i aşa, Derry? 

— De loc! răspunse Keith. Credeam că ai putea să-mi explici... 

In ochii lui Mc Dowell apăru o strălucire stranie. 

— Ti s-a părut ciudat că te-a chemat atât de repede. Nu-i asa? 
Credea că te va găsi la mine, la birou. A fost probabil preocupată de o 
chestiune foarte importantă. 

— Poate... Nu ghicesc... N 

Mc Dowell rămase câtva timp tăcut. IL privea pe Keith cu atenție. 

— Iti voi vorbi foarte deschis. Soarta domnisoarei Kirkstone ma 
interesează foarte mult. Tu nu ai cunoscut-o pe vremea când a fost 
ucis tatăl ei. Era la scoala şi când s-a întors tu erai plecat în urmărirea 
lui John Keith. Nu m-au interesat femeile niciodată, Conniston. Iti pot 
spune însă, că Miriam Kirkstone a fost una din cele mai frumoase fete 
pe care le-am văzut vreodată. Dar de 6-8 luni e cu totul alta. Aş da 
mult să ştiu ziua exactă când s-a schimbat. Caut să fac legătura dintre 
această schimbare şi un fapt care a survenit acum şase luni. Atunci a 
început să se intereseze de soarta lui John Keith. Atunci am observat 
că s-a schimbat şi am început să fiu îngrijorat. N-am înţeles de ce şi n- 
am putut afla nimic. Dar slăbeşte din zi în zi tot mai mult. Nu mai este 
aşa cum a fost înainte. Sunt sigur că nu e bolnavă trupeşte; e bolnavă 
sufleteşte. Eu am o bănuială. Dar, e ceva prea îngrozitor... Nu poate fi 
posibil! Te vei duce diseară la ea... vei fi singur cu ea, veţi vorbi, vei 
afla poate multe... Sunt atât de chinuit, cum nu-ţi poţi închipui. Vrei 
să-mi ajuţi să descopăr secretul care o ucide? 

Si Mc Dowell se plecă spre Keith. Nu mai era omul rece, cu fata de 
nepătruns. Ochii lui exprimau acum o durere profundă. 

— Nimanui afară de tine nu i-aş încredința acest secret - spuse el 
încet. Am nevoie însă de un suflet ales - de un om care ar putea uita 


ce i-am spus, daca m-aş fi înşelat şi care ar putea să tacă fata de 
oricine, dacă s-ar dovedi că am dreptate. E o chestiune foarte 
delicată. Stau şi acum la îndoială dacă trebuie să vorbesc. Şi totuşi... 
aştept, Conniston. E nevoie să-ţi cer cuvântul tău de onoare că vei şti 
să-mi păstrezi secretul? 

Keith îi întinse mâna şi Mc Dowell i-o strânse cu putere. 

— E vorba de Shan-Tung, spuse el şi vocea lui avea un sunet 
ciudat. E vorba de Shan-Tung şi de Miriam Kirkstone. M-ai înţeles, 
Conniston? Iti dai seama de grozăvia acestor cuvinte? Crezi ca ar fi 
posibil? S-ar putea ca un lucru atât de îngrozitor să fie adevărat? Crezi 
că nu sunt nebun spunându-ţi toate acestea? Shan-Tung... Miriam 
Kirkstone! Ea stă acum pe marginea unei prăpăstii. 

Keith simţi că sângele îi îngheaţă în vine; văzu că faţa inspectorului 
exprimă o bănuială, pe care acesta nu îndrăznea s-o mărturisească cu 
glas tare. Se cutremura şi-şi retrase mâna din aceea a lui Mc Dowell. 

— Nu se poate! strigă el. Asta ar fi o nebunie! ... Ceea ce crezi e 
imposibil. 

— Şi totuşi este foarte posibil. 

Faţa lui era acum rece şi de nepătruns, ca întotdeauna. Mâinile lui 
se încleştaseră pe speteaza scaunului. Il privea pe Keith, fără să-l 
vadă. Vorbea încet, cântărind orice cuvânt. 

— Nu sunt superstitios. Nu cred în lucruri supranaturale, atât timp 
cât nu le-am văzut cu ochii mei. Dar Shan-Tung e o excepţie. Nu l-am 
privit niciodată ca pe un om cum suntem noi, ci ca pe un fel de fiinţă 
diabolică, cu puteri supranaturale, care pot provoca şi moartea unui 
om. Mă înţelegi acum? Cred că a uzat de toată puterea lui pentrua o 
influenta pe Miriam Kirkstone... şi ea face acum tot ce-i comandă el. 
lată ce cred eu. Şi totuşi nu sunt încă sigur. 

— De când ai această bănuială? 

— Abia de o lună. Nimeni nu cunoaşte viaţa particulară a lui Shan- 
Tung. Nimeni nu a pătruns încă în locuinţa lui. Cred că poţi să intri în 
apartamentul lui prin cafenea, sau urcând nişte scări dosnice. La o oră 
foarte înaintată am văzut-o pe Miriam coborând aceste scări. În luna 
trecută l-a vizitat pe Shan-Tung de două ori, noaptea târziu. De două 
ori am văzut-o numai eu... poate însă că a fost şi mai des. Dar asta 
nu-i încă tot. 

Keith observa cum se umflau vinele de pe mâinile lui Mc Dowell si 
îşi dădu seama cât de adâncă era emoția acestui om. 

— Am supravegheat casa lui Miriam. De trei ori a fost Shan-Tung la 
ea. A treia oară am intrat şi eu în casă, prefăcându-mă că am să 
comunic ceva lui Miriam. Am rămas acolo o oră întreagă. În tot timpul 
acesta nu l-am văzut şi nici nu l-am văzut pe Shan-Tung. Se 
ascunsese... sau plecase fără ştirea mea. 

Keith o revăzu în minte pe Miriam Kirkstone aşa cum o văzuse în 


biroul inspectorului, îşi reaminti frumuseţea ei, ochii ei albaştri- 
cenuşii, părul ei aurit de razele soarelui... şi apoi îl revăzu pe Shan- 
Tung cu mâinile lui veşnic în mişcare şi ochii pe jumătate închişi. 
Bănuiala îngrozitoare a lui Mc Dowell îi păru deodată posibilă. 

— De ce nu-i ceri domnişoarei Kirkstone o explicaţie? 

— Am vorbit cu ea, dar neagă totul cu înverşunare. Admite numai 
că Shan-Tung a fost odată la ea ca să vorbească cu fratele ei. Pretinde 
că ea n-a fost niciodată în casa chinezului. 

— Crezi că minte? 

— Da! Am văzut-o doar chiar eu. Ca să-ţi spun drept, Conniston, mi 
se pare că minte ca să ascundă un secret pe care ar dori să nu-l afle 
nimeni. 

Keith se sculă brusc. 

— Şi ce amestec ar putea avea John Keith în toate acestea! întrebă 
el. 

Ce legătură poate fi între interesul ei pentru acel Keith şi bănuiala 
ta? De ce ai început s-o bănuieşti din momentul când ea s-a interesat 
de acel om? 

— Poate că nu se interesa atât de soarta lui John Keith cât de a ta, 
Conniston - spuse Mc Dowell - poate că în seara aceasta vei vedea 
dacă am dreptate. E o situaţie interesantă, dar, care ascunde şi multe 
posibilităţi tragice. Daca vei observa că bănuielile mele sunt 
justificate, vom discuta cu Shan-Tung. Dar mi se pare că ne cheamă 
Walli la masă. Mâncarea va fi cu siguranţă admirabilă. 

Japonezul deschisese usa care ducea spre sufragerie. Masa era 
pusă pentru două persoane. 

Keith surâse când se aşeză lângă omul care l-ar fi trimis la 
spânzurătoare, dacă ar fi ştiut adevărul. 

Nu era decât un pas de la comedie la tragedie şi, în momentul 
acesta Keith se gândi, cu un zâmbet amar, la situaţia lui atât de 
periculoasă şi neobişnuită. 


CAPITOLUL 8 


FURTUNA SE MAI LINISTI PUTIN pe la ora 2, când plecă Mc Dowell. 
Keith îl urmări cu privirea, pana ce silueta inspectorului se pierdu în 
depărtare. O emoție adâncă îl stăpânea. Până în momentul când 
sosise Mc Dowell, crezuse că soarta lui era decisă: va pleca departe 
de aci, în munţi. Acolo îşi va petrece concediul; pe urmă îi va scrie lui 
Mc Dowell că nu se va mai angaja. Va pleca apoi mai departe, în 
Munţii Columbiei, înainte de a primi vreun răspuns la scrisoarea sa. 
Acum însă, nu mai ştia ce să facă. Aştepta cu nerăbdare întrevederea 
cu Miriam Kirkstone deşi nu-i mai era teamă de Shan-Tung. Chiar Mc 
Dowell îi dăduse noii arme împotriva chinezului. Îl însărcinase neoficial 
să-l supravegheze. II încredinţase secretul care o apăsa pe Miriam. 
Simtea că există o legătură misterioasă între el - John Keith - si 
această fată. lată pentru ce îl interesa desfăşurarea acestei aventuri. 

Aştepta cu nerăbdare să vie seara. Il trimise pe Walli să-i aducă 
nişte haine care îi aparținuseră lui Conniston şi la ora 8 şi un sfert 
porni spre locuinţa lui Miriam. 

Cu toate că nu era târziu, domnea o tăcere adâncă. Noaptea era 
întunecoasă şi o ceată deasă se lăsase deasupra oraşului. Nu mai 
putea să vadă valea Saskacewanului. 

Dar iată-l în fine ajuns şi la casa lui Miriam Kirkstone. Printr-o poartă 
de fier intră într-o curte mare, plantată cu pomi. Deasupra uşii de 
intrare ardea un bec. Perdelele erau trase la ferestre, dar în casă 
lumina era aprinsă. 

Era sigur că Miriam îi auzise paşii, căci, abia atinse butonul soneriei 
şi uşa fu deschisă. Era Miriam. Şi mâna lui, prinse din nou pentru o 
clipă mâna ei. 

Dar acum nu mai era rece ca în biroul lui Mc Dowell. Ardea ca focul; 
şi în ochii ei larg deschişi strălucea o flacără ciudată. Keith crezu că ea 
se speriase, văzându-l apărând, deodată, din întunerec. Dar nu era 
aşa. Era preocupată de ceva ce se întâmplase mai înainte de sosirea 
sa. Lui Keith i se păru că aude o uşă în depărtare, o uşă închisă de o 
persoană care venea... sau pleca. In aer se degaja un parfum fin. Un 
fum uşor umplea încăperea; era fumul unei ţigări. Keith se dezbrăcă 
încet; încercă să-şi amintească unde mai întâlnise acest parfum. 
Deodată îşi aminti. Un fior îi străbătu corpul. Îl simtise în biroul lui Mc 
Dowell după plecarea lui Shan-Tung. 

Miriam îi surâse şi se scuză încă odată că-l deranjase la o astfel de 
oră. 

— Am fost foarte nepoliticoasă. Dar am fost sigură ca mă vei 
înţelege, domnule Conniston. Cred că nu m-am înşelat. Mi-era frica de 


furtună... dar vroiam sa vorbesc cu d-ta. Nu puteam s-astept până 
mâine, trebuiam sa ştiu ce s-a întâmplat acolo. Curiozitatea mea nu-ți 
pare inexplicabilă - nu-i aşa? 

El îi răspunse prin câteva cuvinte banale. Trecură apoi în camera pe 
care n-o putuse uita niciodată. Văzu aceeaşi uşă pe care o încuiase în 
noaptea aceea, fatală, când se luptase cu judecătorul Kirkstone şi cu 
fiul său. 

Miriam şedea acum în faţa lui Keith şi lumina lămpii îi aurea părul. 
„Seamănă probabil cu mama ei” se gândi Keith. Privi apoi în jurul său. 
Nimic nu era schimbat. Isi reamintea de cel mai mic amănunt din 
noaptea aceea. lată fotoliul de piele în care şezuse atunci judecătorul 
Kirkstone, aceeaşi masă la locul ei, aceleaşi bibelouri şi acum pe 
vechea etajeră. Intre cele două ferestre atârna acelaş tablou: o 
madonă grasă. Fiul lui Kirkstone care semăna leit cu tatăl său stătuse 
întors cu spatele la chipul madonei şi braţele ei groase păreau că vor 
să-l cuprindă. Nu uitase nici acest amănunt. 

Miriam îl privi cu atenţie. Keith se uită în jurul său, fără să ascundă 
că examinează camera. Miriam, care respira greu, şedea în faţa 
mesei, pe care se găsea atunci acea greutate de aramă, cu care 
fusese ucis tatăl ei. Ea îi făcu semn să se aşeze în faţa ei. N 

Keith nu văzuse niciodată ochi atât de frumoşi si de curati. Isi aduse 
aminte de Mc Dowell şi de bănuiala sa. Şi in camera aceasta simți 
acelaş parfum subtil. Intr-o scrumiera de argint văzu nişte mucuri de 
ţigări. 

— Iti amintesti de camera aceasta? 

El privi cu oarecare atentie: 

— Da, era o noapte ca si asta, cand am fost aici. A doua zi am 
plecat în căutarea lui John Keith. 

Miriam se plecă spre el. Mâinile ei tremurau. 

— Imi vei spune adevărul despre John Keith? întrebă ea încet. Juri 
că-mi vei spune adevărul? 

— Iti voi spune tot ce i-am spus inspectorului Mc Dowell - răspunse 
el, încercând să se uite drept în ochii ei - cred ca-ti voi spune chiar 
mai mult. 

— Dar, inspectorului Mc Dowell, i-ai spus adevărul? John Keith e 
mort? 

Keith se întrebă dacă Shan-Tung putea să se uite în ochii ei, fără 
să-şi plece privirea? Era posibil s-o privească şi s-o domine, aşa cum 
presupunea Mc Dowell? Faţă de Mc Dowell îi fusese uşor sa mintă. 
Acum, însă... N 

Fără să-i lase timpul necesar ca sa se prepare ea Il pusese 
întrebarea cu care nimerise drept la țintă. Era vorba de viața lui! O 
clipă, nu putu să găsească nici un răspuns. Isi dădu seama că 
întrebarea aceasta ascundea o bănuială. Nu era aruncată la 


întâmplare. Această lovitură neaşteptată îl ameti, dar se stăpâni 
îndată şi-şi recăpătă cu totul sângele rece. 

— Ai vrea să ştii dacă e într-adevăr mort şi cum a murit! întrebă el. 

— Da, trebuie să ştiu. 

El observă că mâinile ei erau încleştate. 

Degetele ei subţiri tremurau. 

— Eşti emotionata, fiindcă ţi-am promis ca-ti voi povesti chiar mai 
mult decât lui Mc Dowell - urmă el - povestirea mea nu prea este 
plăcută. E vorba de asasinul tatălui dumitale. Nu-l poţi privi pe John 
Keith cu simpatie. Şi mai ales nu-ţi va face plăcere că am ţinut la omul 
acesta şi că-mi pare rău că a murit. 

— Spune-mi, te rog, tot ceea ce ştii despre dânsul. 

Faţa ei îşi pierduse parcă strălucirea. Se părea că avusese o 
speranţă şi această speranţă murise. Era posibil oare ca ea să fi dorit 
ca John Keith să trăiască? 

— L-ai cunoscut pe acest John Keith! o întrebă el. 

Ea clătină uşor din cap. 

— Nu. Am fost mulţi ani plecată de aici. Eram la şcoală. Nu-mi 
amintesc de el. 

— Dar el te-a cunoscut, adică te-a văzut - spuse Keith - îmi vorbea 
de dumneata în zilele acelea, când era bolnav şi îl pândea moartea. 
Imi spunea că-i părea rău de dumneata şi că numai din cauza 
dumitale regretă fapta lui, care a fost o faptă dreaptă. Iti repet 
cuvintele lui: spunea că a făcut o faptă dreaptă. Niciodată n-a spus 
altfel. Probabil că n-ai auzit niciodată povestea lui? 

— Nu. 

Ea nu pronunţă decât acest singur cuvânt. În schimb aştepta să afle 
ceva mai mult şi ochii ei, îl fixau pe Keith cu nerăbdare. 

Keith nu-i povesti totul întocmai ca lui Mc Dowell. Erau aceleaşi 
fapte, dar de data asta erau înfăţişate cu tot focul convingerii. Povesti 
totul numai din punctul de vedere al lui personal. Fata lui Mariam era 
palidă, mâinile ei tremurau iarăşi. Auzea pentru prima oară povestea 
tragică a lui John Keith, a faptei îngrozitoare petrecute în camera unde 
şedeau acum. II descrise viata pe care o dusese în ţinuturile 
îngheţate, patria eschimoşilor şi în momentul acesta el nu mai era 
Keith, ci chiar Conniston, care povestea viata lui Keith. Il vorbi despre 
săptămânile şi lunile fără soare, când mintea e cuprinsă parcă de 
nebunie. Pe măsură ce-l asculta, în ochii fetei se aprindea o flacără 
întunecată. Când ajunse în sfârşit la micuța colibă în care murise 
Conniston, povestitorul era din nou Keith. N-ar fi putut să vorbească 
despre persoana lui, cu dragostea cu care vorbea despre Conniston. 
Când îi povesti cum îl înmormântase sub podea, auzi deodată un 
suspin adânc. Dar nu văzu nici o lacrimă în ochii fetei. Lacrimile ar fi 
ascuns poate disperarea pe care o putea citi acum pe faţa ei. Ea 


încercă să se stăpânească şi, după câteva secunde Îl spuse: 

— Şi acesta... a fost John Keith! 

El plecă uşor capul şi, gândindu-se la Conniston, zise: A 

— A fost sufletul cel mai ales pe care l-am întâlnit vreodată. Imi 
pare rău că acestoma murit. 

— Şi mie îmi pare rău. 

Miriam întinse încet mâna peste masă, Keith o privi uimit. 

— E adevărat ca-ti pare rau? 

— Da. 

El îi luă mâna şi, o clipă, mâna ei i-o strânse pe a lui. Deodată, însă, 
expresia fetii ei se schimbă. Ea privea peste umărul lui. Ochii ei erau 
larg deschişi; pupilele se dilatară şi tot corpul Il tremura. Cu o mişcare 
bruscă a omului care e mereu urmărit, Keith se întoarse. Nu zări însă 
pe nimeni la spatele lui. Văzu numai o fereastră. Picăturile de ploaie 
se scurgeau de-a lungul geamului. Observă că perdelele nu erau trase 
ca la celelalte ferestre. Işi dădu seama ca Miriam văzuse ceva ce o 
speriase o clipă. Nu-i puse, însă, nici o întrebare. Ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, îi ceru voie să-şi aprindă o ţigară. 

— Văd că în casa dumitale se fumează - se scuză el, arătând 
mucurile de ţigări. 

O privi cu atenţie, dar în clipa următoare regretă cuvintele sale. O 
prinsese. Fratele ei nu fusese în oraş. Şi fumul care mai umplea şi 
acum încă odaia, avea un parfum cu totul străin. Văzu cum i se urcă 
sângele în obraji şi îi păru rău că o pusese într-o situaţie neplăcută. 


Nu mai încăpea îndoială. Mc Dowell avea dreptate: Shan-Tung 
fusese aici. El fusese acela care părăsise holul în momentul când 
intrase Keith. Miriam îl văzuse probabil pe Shan-Tung, la fereastră. 
Glasul fetei, însă, întrerupse şirul gândurilor lui Keith. 

— Da, am obiceiul de a fuma şi ştiu că nu e bine. Dar am căpătat 
acest obicei în timpul când am fost plecată de aici. 

Keith ar fi vrut să-i spună: 

— Mincinoasă mică. Aş putea să-ţi dovedesc că minţi, dar nu o fac, 
fiindcă îmi pare rău de tine. 

Scutură scrumul tigarii şi zise: 

— În Anglia femeile fumează mult. Eu, însă, mai am încă vechea 
prejudecată: nu-mi place când o femeie fumează. Nu găsesc totuşi că 
e păcat, în special când fumătoarea pare a fi o cunoscătoare atât de 
bună a ţigărilor orientale. 

Nu se mai putu stăpâni. O privi surâzând şi adăugă: 

— Nu te cred că fumezi! 

Şi se sculă... Il surâdea ca un frate mai mare care aştepta o 
mărturisire. Miriam nu se sperie văzând că el ghicise adevărul. Nu mai 
era încurcată. Îl privea liniştită şi dorinţa puternică, de a scăpa de 


toate chinurile pe care le suferise pana acum, de a avea încredere în 
acest om, se deşteptă în sufletul ei. Keith văzu că tot corpul tinerei 
fete tremura şi o milă adâncă îl cuprinse. II fu milă de fiica omului pe 
care-l ucisese! Dar nu-i spuse nimic. El mersese destul de departe. 
Acum era rândul ei să vorbească. 

Când ajunseră la uşă, ea îi dădu mâna şi îi spuse noapte bună. 
Părea atât de nenorocită, atât de singură! Keith se gândi că ar trebui 
să fie cineva lângă ea, care s-o apere. 

— Vei mai veni, nu-i aşa! şopti ea. 

— Da, voi veni, răspunse el. Noapte bună. Miriam suspină adânc. 
Uşa se închise fără zgomot. 


CAPITOLUL 9 


KEITH MERGEA PE STRADA cufundată în întunerec. Tinea revolverul 
în mână. Nu vedea nimic înaintea ochilor. Simtea că Shan-Tung 
trebuie să fie prin apropiere şi era curios să ştie ce se va întâmpla. 

Işi dădea seama că-l ameninţă un pericol. Mergea încet şi căuta să- 
şi explice ultimele întâmplări. Cu câteva ore înainte, când stătuse în 
uşa casutei, privind cerul înnorat, era sigur că soarta lui e hotărâtă: va 
pleca în munţi. Acum însă totul se schimbase. Nu putea să plece după 
cum crezuse. Mc. Dowell îi dăduse o însărcinare. Il retinea Miriam 
Kirkstone şi Shan-Tung. Avea senzaţia omului care mergea pe gheaţă 
şi ştie că, din clipă în clipă, pojghiţa subţire, de sub picioare, se poate 
sparge. 

— Sunt nebun, îşi spuse el. De ce să fiu atât de preocupat de 
chinezul acesta afurisit? De ce să mă neliniştească atât soarta lui 
Miriam Kirkstone? Dacă n-ar fi vorba de Mc Dowell... 

Dar aici se opri. Luptase cu toate greutăţile vieţii şi era obişnuit să 
vadă limpede. Işi dădea seama că ceea ce îl retinea, era soartă lui 
John Keith, omul acela mort pentru toată lunea şi totuşi amestecat în 
misterul care înconjura pe Miriam Kirkstone şi pe chinezul Shan-Tung. 
Dar el nu mai era acum John Keith, ci jandarmul-calaret Conniston. 
Acest mister nu avea deci nimic interesant pentru el. Putea să plece 
dar, oricând ar fi vrut. Putea să-i trimeată o scrisoare lui Mc. Dowell. 
Putea s-o uite pe Miriam Kirkstone şi să scape de pericolul care-l 
ameninţa din partea lui Shan-Tung. John Keith era mort pentru toată 
lumea şi fiind mort, nici poliţia nu se mai interesa de el. 

Gândurile acestea nu-l mai părăseau. Il părea rău de Miriam. 
Misterul care o înconjura îl fascina şi îl cuprinse o dorinţă arzătoare de 
a lupta cu Shan-Tung. 

Dar nici el, nici chiar Conniston nu prevăzuse toate acestea. Nu se 
gândise decât la calea de a salva viaţa lui John Keith şi în seara 
aceasta, uitase de pericolul care-l ameninţa, dacă s-ar afla adevărul. 
Deodată, însă, îşi aduse aminte de toate chinurile prin care trecuse şi 
cum era singur, din nou îl cuprinse dorul arzător de a pleca departe, în 
munţi. 

Străzile erau pustii. Ici colo, prin ceața deasă patrundea strălucirea 
unei lumini. 

Câteodată se deschidea o uşă. Din depărtare se auzea lătratul unui 
câine. Nimeni nu-l mai cunoştea pe John Keith. Nimeni nu-l mai poftea 
să intre în casă, nimeni nu-i mai spunea: 

— Bună seara, Keith. Imi pare bine că ai venit. Stai putin de vorbă 
şi cu noi. 


Nu putea să se ducă măcar la Dugan, bătrânul lui amic. Pe vechii 
lui prieteni trebuia să-i evite, căci fata de ei nu s-ar fi putut stăpâni. El 
nu mai putea avea prieteni. Oraşul era pentru el un deşert fără nici o 
oază. O amărăciune adâncă îl cuprinse. Cunoscutii lui îi erau acum 
duşmanii cei mai aprigi. In clipele acestea de durere uitase că el este 
jandarmul-călăreţ Conniston; el nu mai simţea decât disperarea lui 
John Keith. 

Intră într-o tutungerie, să cumpere nişte ţigări. Afară de tutungiu nu 
mai era nimeni acolo. Văzând un telefon, îşi aduse aminte să-i 
telefoneze lui Walli să aibă grijă de foc. In camera bine încălzită se va 
odihni şi va chibzui ce trebuie să-i comunice lui Mc Dowell. 

Dar nu îi răspunse Walli. Keith crezu că i se dăduse un număr 
greşit. Deodată, însă, auzi: 

— Tu esti, Conniston? 

Era Mc Dowell. Keith rămase înmărmurit. Ce căuta Mc Dowell în 
căsuţa lui Brady, când ştia că el, Keith, nu-i acasă? | se paru că glasul 
inspectorului e schimbat. Mc Dowell părea nerăbdător şi îi ascundea 
parcă ceva. 

— Da, eu sunt - răspunse Keith - am intrat într-o tutungerie, să-mi 
cumpăr nişte ţigări. Ce vrei să-mi spui? 

— Nu mai întreba, vino repede acasă - îi răspunse Mc Dowell - te 
aşteaptă o surpriză pe care nici n-o visezi. 

Se auzi un zgomot sec. Receptorul fusese pus la loc. 

Ce se întâmplase oare? De ce era Mc Dowell atât de agitat? Keith 
rămăsese inmarmurit. Noroc că nu era prea grăbit să ajungă acasă. 

Era teamă. Il puteau aştepta atâtea surprize neplăcute! 

Niciodată, nici în momentele cele mai grele, nu-şi pierduse sângele 
rece. Keith zâmbi, dându-şi seamă că situaţia sa avea şi o latură 
comică. 

Când se apropiă de casă, văzu ferestrele luminate; perdelele erau 
trase. Se întrebă dacă Mc Dowell nu voise cumva să se ferească de 
vreo privire indiscretă. Prevăzător, trecu cutia de ţigări din mâna 
dreaptă în cea stângă, pentru ca, în caz de nevoie, să se poată apăra. 

Se părea că aude din nou glasul lui Conniston: „Bagă de seamă să 
nu ţi se întindă o cursă! Dacă te ameninţă un pericol, luptă!” 

Brusc, i se opri respiraţia. Era aproape de uşă... Auzi un glas. Nu 
era nici al lui Walli, nici a lui Mc Dowell. Vorbea o femeie! 

Intră în casă şi urcă încet cele câteva trepte ce duceau din vestibul 
în prima cameră. Nu-l auzise nimeni venind. Dintr-o privire, Keith, 
cuprinse întregul tablou. În cămin ardeau nişte buturugi mari. Mc 
Dowell şedea în fotoliu fumând liniştit o ţigară. In fata sa, pe un 
scăunel, şedea o fată tânără. Işi sprijinea bărbia în palme, privind 
gânditoare flăcările focului. In prima clipă, lui Keith i se păru că vede 
un copil frumos, cu ochii mari, puţin speriaţi şi cu buclele castanii, 


ude, inca, de ploaie. 

Isi scoase pălăria şi-şi şterse ochii, umezi din cauza cetii. Mc Dowell 
rămase nemişcat. 

Tânăra fată se sculă de pe scaun. Abia atunci putu Keith să-şi dea 
seamă că în fata sa nu stătea un copil, ci o fată de vreo 18 ani. Era 
înaltă, subţire şi foarte atrăgătoare. Se îndreptă spre el. Un zâmbet 
dulce îi flutură pe buze. Keith nu ştia ce să spună. 

Deodată fu cuprins de o emoție puternică, inexplicabilă. Ochii ei 
mari îi vesteau parca un pericol apropiat. Tânăra fată îi întinse braţele, 
strigându-i pe jumătate râzând, pe jumătate plângând: 

— Derry, nu mă mai recunosti? 

Keith rămase  înmărmurit. Vedea fata-i albă, ochii-i mari, 
strălucitori, bratele-i întinse spre el... şi nu ştia cine putea să fie. 

— Derry, nu mă mai recunosti? 

Era un strigăt de disperare. Mc Dowell se ridică de pe scaun. Manat 
de o putere tainică, Keith întinse braţele şi necunoscuta se aruncă la 
pieptul său. Plângea şi râdea în acelaş timp. Părul ei mătăsos îi 
mângâia fata. Simti bratele-i albe inlantuindu-i gâtul. Buzele-i cautara 
gura. Il saruta de nenumarate ori, fara sa-i pese de Mc Dowell. Keith o 
strangea cu căldură în braţele sale. Il auzi pe Mc Dowell spunând că 
pleaca acum si ca va veni maine. 

Usa se deschise incet, apoi se inchise. Mc Dowell plecase. 

Tânăra fata se ghemuise la pieptul lui Keith şi plângea ca un copil. 
El încercă s-o mângâie. O fericire nespusă îl cuprinse. Un fior îi 
străbătu corpul. Deodată, însă, bucuria-i se stinse. Inima i se strânse 
de durere. Realitatea îi apăru în toată cruzimea ei. Auzi un zgomot 
uşor în bucătărie. Vedea iarăşi flăcările focului, căminul, fotoliul în 
care sezuse Mc Dowell. Keith lăsă braţele în jos. Fata îi căută privirea, 
cuprinzându-i fata în mâinile ei micute. Atunci, de abia, o recunoscu. 
Era copila al cărei chip il văzuse pe fotografia ştearsă din ceasornicul 
lui Conniston. 

— Sărută-mă, Derry! 

Nu putea să n-o asculte. Ea îi întinse buzele. Mangaierea lor era 
dulce, plină de dragoste! Dar ea începu din nou să plângă, îl imbratisa 
şi-şi ascunse capul la pieptul său. Keith o ridică în braţe, ca pe un copil 
şi o aşeză în fotoliul din faţa căminului. Stătea lângă ea şi încerca să 
zâmbească. Părul ei se despletise; atârna în bucle lungi de-a lungul 
obrajilor. Acum, mai mult decât oricând, părea un copil. Îl privea cu 
ochii plini de dragoste, încercând să zâmbească şi ştergându-şi 
lacrimile cu o batistă mică şi mototolită. 

— Nu pari prea mulţumit că mă vezi, Derry. 

— Sunt încă buimăcit, îi explică el. 

— Vezi... A fost o surpriză la care nici nu te-ai gândit. Am vrut să fie 
ceva neaşteptat. De ani de zile mă gândesc la momentul acesta. 


Scoate-ti, te rog, haina - e udă de tot - si aşează-te pe scaunelul de 
langa mine. 

Keith o asculta. 

— Iti pare bine ca ma vezi, nu-i asa, Derry? 

Ea se plecă spre el şi-i mângâie părul. Această atingere uşoară era 
nespus de liniştitoare. Niciodată până acum, Keith nu simţise o astfel 
de plăcere. Fără voie, îşi sprijini capul de umărul ei. 

— Iti pare bine că am venit, nu-i aşa, Derry? Spune ,,da!” 

— Da! sopti el. 

Rămăsese cu capul rezemat de umărul ei. 

— Nu mă mai întorc niciodată la ei - zise ea, vorbind încet şi 
apăsat... Niciodată! Rămân pentru totdeauna lângă tine, Derry! 

Apoi îi şopti misterios la ureche: 

— Ei nu ştiu unde sunt. Poate cred că am murit. Numai colonelul 
Reppington ştie. l-am spus că te voi căuta, până ce te voi găsi. Mi-a 
promis că nu va spune nimănui unde am plecat şi mi-a dat câteva 
scrisori de recomandare către nişte prieteni de ai lui, care locuiesc pe 
aici. Am sosit de şase luni. Când ţi-am văzut numele într-una din 
revistele editate de poliţie, am căzut în genunchi şi am mulţumit 
bunului Dumnezeu. Am fost sigură că te voi găsi cândva. N-am închis 
ochii de când am plecat din Montreal. Mi se pare că l-am speriat rău 
de tot pe Mc Dowell, când am intrat brusc în biroul său, zicandu-i: 
„Sunt domnişoara Mary Josephine Conniston şi caut pe fratele meu”. A 
rămas înmărmurit. Apoi mi-a zis: „Dumnezeule, n-am ştiut că are o 
soră!” 

Inima lui Keith bătea cu putere. Această fată drăgălaşă era deci 
sora lui Conniston. N 

Căutase şi credea acum ca el, Keith, II era frate! 

— Mc Dowell îmi place foarte mult. S-a purtat atât de amabil cu 
mine - urmă ea - încercă să mă liniştească de parcă ar fi fost un copil. 
Sunt sigură ca nu si-a dat scama ca am optsprezece ani! Mi-a dat o 
manta de ploaie si m-a însoțit până aci. Ah Derry, Derry... de ce ai 
facut asta? De ce nu mi-ai spus nimic? N-ai vrut să viu si eu aici, să fiu 
lângă tine? 

Keith o asculta vorbind, dar gândurile sale erau departe, la coliba 
aceea micuță in care era îngropat Conniston. | se părea ca aude iarăşi 
urletul vântului ca in noaptea când murise englezul si vedea parcă 
privirea-i îndurerată. Acum ştia de ce chipul lui Conniston îi apărea 
mereu înaintea ochilor, de ce simţea mereu prezenta-i misterioasă. O 
voce cunoscută în soptea: „Ea e a ta, e a ta!” 

O cuprinse pe Marry Josephine în brațe si-i zise: 

— Da, am mare nevoie de tine! 


CAPITOLUL 10 


KEITH RĂMASE O CLIPĂ NEMISCAT. Bratele tinerei fete Îl înconjurau 

gâtul. Simţea obrazul ei fin lipit de părul său. Crima pe care o făcuse îi 
apăsa sufletul şi, totuşi, strigase: „Am nevoie de tine! Am nevoie de 
tine!” Chiar acum, când îşi dădea limpede seamă că o minte şi îşi 
muşca buzele ca să nu vorbească, era cuprins de dorul de ao ţine 
mereu lângă el. Această fiinţă micuță şi frumoasă venise dintr-o lume 
căreia el nu-i aparţinea. Mângâierea buzelor şi mâinilor ei îl înfiora. 
Fără voie se lăsă purtat de torentul năvalnic al dragostei, cu toate că 
nu putea să prevadă ce se va întâmpla. 
_ Mary Josephine se dusese la Mc Dowell să-l întrebe unde-i e fratele. 
In fata inspectorului o acceptase ca soră. Işi jucase rolul fara nici o 
greşeală, aşa cum dorise. Dar acest succes nu-l mai bucura acum. 
Simtea imboldul să spună adevărul, să spună acestei fete care-l 
mangaia că el nu este fratele ei, Conniston, ci ucigaşul John Keith. Dar 
o forţă mai puternică, mai adâncă îl retinu; era instinctul conservării. 

Keith se îndepărtă puţin de tânăra fată. Ea-i zâmbea şi, fără voie îi 
zâmbi şi el. 

— Trebuie să te culci acum, Mary Josephine. Mâine vom sta mai 
mult de vorbă - zise el - eşti atât de obosită, încât ţi se închid ochii de 
somn. 

Ea îşi increti putin fruntea. Acest obicei de a se încrunta când nu-i 
convenea ceva, îi plăcuse lui Keith, din primul moment. 

— Mi se pare că te-ai schimbat cam mult, Derry. Înainte îmi spuneai 
„Juddy”. Acum, cand sunt mare, îmi place mai mult să-mi spui Mary 
Josephine. Totuşi, n-ar trebui să-mi pronunti numele cu atâta 
severitate. Derry, spune-mi drept: ţi-e teamă de mine? 

— Teamă de tine? 

— Da, fiindcă nu mai sunt copil. Mai ţii la mine ca acum şapte ani? 
Dacă toate ar fi ca înainte nu m-ai trimite la culcare, câteva minute 
după ce am venit. Nu m-ai văzut doar de atâta, atâta... Derry, îmi vine 
să plâng! Acum încep să plâng! 

— Nu. Nu... - o rugă el - te rog, nu plânge. 

Nu ştia cum s-o liniştească. Dar Mary Josephine îl scăpă din situaţia 
asta neplăcută. Se sculă şi-i se aşeză pe genunchi. 

— Ne putem culca peste două ore, zise el. Uitându-se la ceas. Avem 
o grămadă de vorbit şi sunt chestiuni care nu pot fi amânate pe 
mâine, Derry. Cred că înţelegi ce vreau să spun. Nu pot să dorm până 
ce nu-mi povesteşti tot. Trebuie să-mi spui adevărul. Dragostea mea 
va rămâne aceeaşi, orice mi-ai spune. Derry, Derry. De ce ai făcut 
asta? 


— Ce-am făcut! întrebă el, uimit. 

Ea îşi retrase mâinile de pe umerii săi şi rămase nemişcată. Keith 
nu ştia ce să spună. Privea deznădăjduit jocul flăcărilor. Simtea ca 
tânăra fată aştepta o explicaţie. Dar el nu intelesese întrebarea. Mary 
Josephine făcea fără îndoială aluzie la întâmplări pe care el nu le 
aflase de la Conniston. In sfârşit, Keith ridică privirea spre tânăra fată. 
Chipul ei îşi pierduse strălucirea bucuriei. Mary Josephine era tristă. 

— Mi se pare că ai fi preferat să nu viu, Derry - zise ea, încercând 
să-şi retie lacrimile - dacă vrei, plec. N-am putut să uit promisiunea ce 
mi-ai făcut-o că, odată, vei trimite pe cineva să m-aducă la tine, sau 
că vei veni tu însuti să mă iei. De ce nu vrei să-mi răspunzi? De ce te- 
ai ascuns de mine tot timpul, de ce m-ai lăsat printre oamenii aceia, 
care mă urau şi pe mine tot atât de mult ca şi pe tine? Fiindcă nu-ți 
păsa de mine? Sau, poate fiindcă... fiindcă ti-era frică de mine! zise 
ea, plecându-şi privirea. 

— Frică! repetă el încet, privind din nou jocul flăcărilor. Frică! Şi vru 
să adaoge: De ce? Dar se opri. 

Keith avea iarăşi impresia că Conniston este lângă el. | se părea că- 
i vede fata, că-l aude vorbind. Avea acum siguranţa că englezul îl va 
călăuzi şi că orice va spune, va fi întocmai ceea ce ar fi spus 
Conniston, dacă ar fi fost în locul său. 

Mary Josephine aştepta răspunsul. Buzele-i tremurau. Şovăiala şi 
răceala lui Keith, dorinta-i vădită de a nu vorbi despre chestiunea 
aceea misterioasă ce avea o însemnătate atât de mare pentru ea, o 
îndurerau. Ochii ei aveau expresia chinuită a fiinţelor care şuieră o 
durere fizică. 

Keith întinse mâna şi, cu o mişcare lină, îi mângâie părul. Se plecă 
spre ea şi, privind-o drept în ochi, o întrebă: 

— Micuta mea, vrei să-mi spui adevărul? Derry al tau mai este sau 
nu mai este acelasi om care a fost mai inainte? Raspunde-mi, te rog! 

Mary Josephine se însenină, văzându-l atât de drăgăstos. Numai 
vocea-i tremura încă putin, când II răspunse: 

— Nu!... Te-ai schimbat. 

— Da, ai dreptate. M-am schimbat. O parte din sufletul lui 
Conniston a murit acum şapte ani şi a rămas moartă până în 
momentul când te-am văzut în noaptea asta. Acum a reînviat. A înviat 
încet de tot... Tot ce murise în mine, revine acum la viaţa... Şi încep 
să-mi reamintesc. Vezi acest semn, micuța mea Mary Josephine - zise 
el, arătându-i cicatricea de pe frunte - îl am de şapte ani. De atunci de 
când a murit o parte din sufletul jandarmului-călăreţ Conniston, acea 
parte care ar fi trebuit să trăiască. Mă înţelegi? Până în noaptea asta... 
_ Keith se speria, când văzu groaza întipărită pe fata tinerei fete. 
Intelesese. Il fu greu s-o mai mintă. 

— Săptămâni întregi am fost ca mort, n-am ştiut nimic de mine. Si 


cand mi-am revenit, uitasem multe. imi stiam numele, stiam cine 
sunt, dar despre tot ce se petrecuse mai înainte, nu-mi mai aminteam 
decât foarte vag... ca prin vis. Nu te uitasem de tot. Erai parcă mereu 
în jurul meu... dar ca o fiinţă neprecisă, fantastică. Acum mi se pare 
că tot timpul am căutat faţa şi vocea pe care le-am iubit mai presus 
de orice în lume, care erau totdeauna lângă mine şi, totuşi, atât de 
departe. Pe tine te căutam, Mary Josephine, pe tine! 

Keith simţi iarăşi puterea aceea misterioasă ce-l călăuzea, ce-l 
învăţa parcă în ce fel să procedeze. Tot ce spusese tinerei fete nu mai 
era minciună, ci purul adevăr. Nu dorise el, din toată inima, o fiinţă 
apropiată, care să-l înţeleagă? EI, John Keith şi nu Conniston, se 
întorsese printre oameni fără să găsească un prieten. Lui îi trimisese 
Dumnezeu pe Mary Josephine, tocmai într-un moment când 
disperarea îl copleşise. Acum nu mai minţea. Acum lupta. Lupta din 
răsputeri ca să-şi asigure dragostea acestei fete, venită dintr-o ţară 
unde, nu mai avea nici casă, nici prieteni şi să-şi păstreze încrederea 
a, cestei copile care-i era mai scumpă decât orice pe lume. Când 
mâinile-i atinseră fata şi buzele îi pronunţară numele, uită tot ce-l 
chinuise până atunci. O cuprinse în braţe şi-i sărută ochii, gura, părul, 
îi repeta de nenumărate ori că, acum, când o găsise, nu o va mai 
părăsi niciodată. Ea se ghemui la pieptul său. Stăteau amândoi 
imbratisati ca doi copii care se revăd după o despărţire îndelungată. 

Keith ştia acum ca Conniston o iubise mult pe micuța lui soră, Cu o 
singură minciună salvase doi oameni: pe Conniston şi pe sine însuşi. 
Nu avusese timp să descopere tot motivul pentru care englezul o 
uitase pe Mary Josephine, fiinţa care-l iubea atât de mult încât trecuse 
oceanul pentru a-l regăsi. Deocamdată era mulţumit că trece drept 
Conniston şi că are drept la întreaga dragoste a tinerei fete. Se uită la 
fata-i udă de lacrimi şi, totuşi, strălucitoare de bucurie. Ea-i atinse 
uşor cicatricea cu un deget. Privirea ei era plină de milă, de dragoste 
şi de înţelegere. Cu o mişcare lină îi mângâie fruntea. O mulţumire 
adâncă îi umplu sufletul. Vechile dureri dispăruseră. Nu mai simţea 
decât fericirea de a avea lângă el o fiinţă iubită, care-i dădea puterea 
şi curajul să-şi continue viaţa bazată pe minciună. Mary Josephine 
avea încredere în el. Nici cea mai uşoară bănuială nu-i turbura 
sufletul. 

— Mâine îmi vei ajuta să-mi reamintesc totul - zise el - acum 
trebuie să te culci. 

Mary Josephine îi privea cicatricea de pe frunte. 

— Ani de zile eu n-am ştiut nimic - şopti ca - mi-au spus că ai murit, 
dar am simţit că mă mint. Colonelul Reppington mi-a spus... - dar, 
expresia de pe fata lui Keith o făcu să tacă - ... Derry, nu-ţi aminteşti? 

— O să-mi amintesc mâine! Astă-noapte nu pot să mă gândesc la 
nimic decât la tine. Mâine... 


Ea-i sărută cicatricea, făcută de Conniston cu ţeava încălzită a 
revolverului. 

— Da, da, ai dreptate. Trebuie să ne culcăm acum, Derry. 

— Nu te chinui prea mult. Gândeşte-te numai la mine. Mâine, totul 
va fi bine. Acum poţi să mă trimiţi la culcare. Îţi aduci aminte? 

Se întrerupse şi-şi muşcă buzele ca să nu-i mai scape nici un 
cuvânt. 

— Ce ai vrut să-mi spui! întrebă el. Ce să-mi amintesc? 

— Iti amintesti cum intrai în casă şi-mi spuneai să mă culc, Derry? 
Mai vorbeam puţin pe întunerec, apoi mă sărutai şi mă duceam la 
culcare. 

Keith o privi. 

— Da, îmi amintesc, zise el. 

O conduse în camera cea mică, aprinse lumina şi-i aduse 
geamantanele. Era o odaita simplă, dar Mary Josephine o privi 
încântată. 

— Sunt acasă, Derry, sunt acasă la mine, şopti ea. 

Keith nu-i spusese că locuinţa aceea nu era a lui, că era prima 
noapte când el însuşi dormea acolo. Putea să-i dea şi mâine aceste 
amănunte. Il arătă camera de baie, apoi îi spuse lui Walli că sora lui va 
conduce de acum înainte casa şi că va trebui să asculte de ordinele ei. 

In sfârşit, acum ştia cum trebuia să procedeze. O sărută pe Mary 
Josephine şi îi spuse noapte bună. O sărută încă odată. Mary Josephine 
îl îmbrăţişă cu dragoste. 

Keith se înapoia în hol şi se aşeză în fotoliul din faţa căminului. 
Pentru prima dată, de când plecase de la Miriam Kirkstone, avea timp 
să se gândească. Minţise într-una. Totuşi nu regreta nimic. Izbutise 
astfel să salveze doi oameni: pe Conniston şi pe sine însuşi. O ferise 
pe sora prietenului său de o durere adâncă. Acum nu mai era singură 
şi el avea dreptul s-o iubească, să aibă grijă de ea. Nu mintise decât 
spre binele tuturor. Dacă ar fi spus adevărul şi-ar fi iscălit el însuşi 
sentinţa de moarte, ar fi înşelat pe Conniston, care-i dăduse tot ce 
poseda şi ar fi nenorocit şi pe această tânără fată, care era acum mai 
fericită ca oricând. Lui Keith nu-i era ruşine de minciuna sa. Nu simţea 
nici un regret. Nu se gândea decât la lupta continuă care-l aştepta. 
Trebuia să fie întocmai ca Conniston şi să joace rolul fără greşeală. 
Dar dorul de a pleca departe, în munţi, îl cuprinse din nou. Se va duce 
la capătul fluviului Saskacewan, aşa cum plănuise înainte ca Mc 
Dowell să-i fi vorbit de Shan-Tung şi de Miriam Kirkstone. Dar nu va 
pleca singur. Mary Josephine îl va întovărăşi. 

Cand batu miezul nopţii, se îndreptă spre camera sa. Uşa era 
închisă. O deschise încet şi intră. In timp ce pipăia peretele ca să 
găsească butonul electric, simţi deodată un parfum cunoscut. Era 
acelaş pe care-l simtise şi în casa lui Miriam, acelaş ca în biroul lui Mc 


Dowell. 

Keith se uită cercetător în juru-i aşteptând parcă să vadă pe Shan- 
Tung. Nu se afla, însă nimeni în cameră. Privi spre cele două ferestre. 
Una era întredeschisă. Keith o închise. Tinea revolverul în mână şi se 
apropiă de birou. Nimic nu părea schimbat. Văzu aceleaşi obiecte: 
lampa, pipele lui Brady, tutunul, revistele. Intr-o scrumieră zări un 
muc de ţigară care fumega încă. Shan-Tung intrase pe ascuns, dar nu 
voise ca prezenta-i să rămână neobservată. 

Abia acum zări Keith un obiect, care, înainte, nu fusese acolo. Era o 
cutie mică, dreptunghiulară, asemănătoare aceleia cu care se jucase 
Miriam, în timp ce vorbise cu el. Amândouă erau dintr-un lemn negru, 
lustruit şi împodobite cu gravuri orientale. Deodată, îi trecu prin minte 
gândul că această cutie era aceeaşi pe care o văzuse în casa lui 
Miriam. Poate că i-o trimisese chiar ea prin Shan-Tung. Pe cutie era o 
foaie albă. Când se întoarse văzu câteva cuvinte scrise cu litere mici şi 
fine: „Cu salutări din partea lui Shan-Tung”. 

Keith deschise repede cutia. Inăuntru nu era decât o foaie, pe care 
era scris un singur rând... Dar în clipa când citi mesagiul Chinezului, 
inima încetă să-i bată, iar sângele Il ingheta în vine: „Ce s-a întâmplat 
cu Derwent Conniston? L-ai omorât?” 


CAPITOLUL 11 


KEITH RAMASE ÎNMĂRMURIT. Secretul său fusese descoperit. În 
momentul acela nu se mai putea gândi la nimic, decât la grozăvia 
situaţiei în care se afla. Adevărul ieşise la iveală tocmai în clipa când 
fusese sigur că triumfase, când porţile fericirii şi ale speranţei i se 
deschideau largi şi când viaţa, după patru ani de chin, îi surâdea din 
nou. Dacă ar fi primit această lovitură cu câteva ore înainte, ar fi fost 
cu totul altceva. Atunci era pregătit. Când intrase pentru prima oară în 
biroul lui Mc Dowell, se asteptase la orice. Ştia că în fiecare clipă îl 
pândeşte moartea. Dar nu-i fusese frică, fiindcă nu avea nimic de 
pierdut, decât o viata lipsită de bucurii şi de speranţă. Acum însă, era 
cu totul altceva. Acum o avea pe Mary Josephine. În câteva ore, totul 
se schimbase. Ea îi adusese dragostea şi fericirea. Suferindele de 
până acum dispăruseră ca prin farmec. | se părea că-i simte încă 
braţele înconjurându-i gâtul, iar pe buze sărutările-i drăgăstoase. 

Mary Josephine era în camera alăturată. De sigur că nu dormea 
încă şi se gândea la el. Poate că îngenunchease şi se ruga pentru 
fratele ei, chiar în clipa în care el citea biletul lui Shan-Tung. 

In primul moment, Keith se gândi la fugă. Instinctul de conservare îl 
îndemna să dispară din oraş, cât mai era vreme. Fiind noapte el putea 
pleca fără să fie văzut. Totuşi Keith renunţă la acest plan. Ar fi 
însemnat să trădeze pe Mary Josephine. Incerca să-şi recapete liniştea 
sufletească pentru a-şi putea salva existenţa. 

De ce-i scrisese Shan-Tung? De ce nu se dusese de-a dreptul la 
inspectorul Mc Dowell, anunţe că omul pe care-l credea jandarmul- 
călăreț Conniston nu era altul decât John Keith, ucigaşul judecătorului 
Kirkstone? 

Citi încă odată biletul. Cele câteva cuvinte erau clare. Ele nu 
dădeau loc la nici o îndoială. Shan-Tung cunoştea adevărul. Era 
absolut sigur. Ştia că el nu e Conniston, ci John Keith şi bănuia că-l 
ucisese pe englez ca să se servească de numele său. Cu toate acestea 
nu se dusese la Mc Dowell! Keith cerceta din nou biletul. „Cu salutari 
din partea lui Shan-Tung.” 

Ce însemnau aceste cuvinte? Voia, poate, să-i dea a înţelege că 
totuşi mai există o cale de scăpare? 

Keith se mai linişti puţin. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai sigur 
că Shan-Tung nu e omul care să scrie astfel de cuvinte fără ca ele să 
aibă vreo însemnătate. Nu putu găsi decât o singură explicaţie: 
Chinezul avea un interes ascuns. Uzase de această cale pentru a-l 
instiinta că ar fi bine să plece cât mai are timp. Era limpede că voise 
să evite o discuţie. Aceasta fu prima explicaţie care-i trecu prin gând 


lui Keith. 

Se îndreptă spre fereastră şi o cerceta cu atenţie. Nu mai încăpea 
îndoială că Shan-Tung intrase pe acolo. Perdelele şi podeaua erau 
pătate cu apă şi noroi. De data aceasta chinezul nu avusese grijă să-şi 
şteargă picioarele. Lângă uşa care ducea în hol erau urme de paşi. 
Stătuse probabil acolo şi ascultase ce vorbiseră Mc Dowell şi Mary 
Josephine, în timpul cât îl aşteptaseră pe Keith. Privirea-i se opri pe o 
inscripţie de pe uşă. Shan-Tung scrisese cu creionul ora când fusese 
acolo: „Unsprezece fără un sfert”. Keith scoase un strigăt de uimire. 
Se uită la ceas. Era douăsprezece şi un sfert. Se întorsese acasă 
înainte de zece. Şiretul Shan-Tung îl înştiinţa în felul acesta ingenios 
că stătuse mai mult de trei sferturi de oră acolo că să asculte 
conversaţia avută cu Mary Josephine. Probabil că se uitase şi pe gaura 
cheii. 

Dacă un om simplu ca Wally ar fi făcut aceasta, Keith ar fi simţit 
dorinţa să-i tragă o bătaie zdravana. Se miră ca nu era jignit de 
mărturisirea sinceră a chinezului. Işi dădea seamă că tot ce observase 
până acum în cameră avea un rost. Ştia că Shan-Tung nu făcuse nimic 
pentru simpla plăcere de a-l înfrunta. Totul era aranjat în vederea unui 
anume, scop. 

Keith încercă să judece limpede situaţia. Aşa cum avusese 
siguranţa că trebuie s-o mintă pe Mary Josephine pentru binele lui şi ai 
ei, tot aşa era acum convins că această înştiinţare a chinezului avea o 
însemnătate deosebită, atât pentru el, cât şi pentru Shan-Tung. 

Keith se aşeză, îşi aprinse luleaua şi-şi concentra toate gândurile 
asupra ultimelor întâmplări. Incerca să analizeze personalitatea şi 
interesele chinezului fără să facă vreo legătură cu faptele petrecute în 
noaptea aceea. Patru sentimente puteau împiedica pe Keith să judece 
nepărtinitor: frica, neîncrederea, ura şi duşmănia personală. Spre 
mirarea sa, îşi dădu imediat seamă că nimic din toate acestea nu-i 
tulbură judecata. 

Din primul moment când zărise pe Shan-Tung în biroul lui Mc 
Dowell, îl privise ca pe un duşman personal, singurul pericol ce-l 
ameninţa. Acum nu simţea nici ură, nici duşmănie împotrivă-i. Frica şi 
neîncrederea rămăseseră însă. li era teamă de chinez şi simţea 
neîncrederea omului care supraveghează într-o luptă pe un rival 
inteligent. 

Părerea sa despre Shan-Tung se schimbase. Ştia acum că biletul 
trebuia altfel interpretat. Diavolul acela galben nu-l îndemnase să 
fugă. Era sigur că John Keith îl va înţelege: In primul rând voia să-l 
instiinteze că şi el avea ceva de ascuns, probabil anumite planuri 
misterioase, în care John Keith juca un rol important. 

Il arătase că ştia totul: era sigur că nu Conniston se întorsese din 
ţinuturile polare. Bănuia că Keith îl omorâse pe englez, o idee care nu 


era deloc fantastică, având în vedere asemănarea izbitoare dintre cei 
doi foşti tovarăşi de suferinţă din ţinuturile polare. Salutările din bilet 
erau un semn de politeţă. Voia parca să ceară astfel iertare pentru 
purtarea sa. Prin indicarea orei când fusese în cameră, îi arăta într-un 
fel foarte politicos şi precis că-i cunoştea situaţia dificilă, deoarece 
auzise şi văzuse ce se petrecuse între el şi Mary Josephine. Fereastra 
întredeschisă, noroiul şi apa de pe podea, mucurile de ţigară, toate 
acestea trebuiau să atragă atenţia lui Keith, asupra cutiei de pe birou. 

Simţi o adâncă admiraţie pentru iscusinţa chinezului. Două 
chestiuni rămăseseră, însă, nelămurite. Ce interes avea Shan-Tung? 
Ce-i cerea el? 

Deodată îi trecu prin minte că apariţia neaşteptată a chinezului era 
în legătură cu Miriam. Işi aminti de întrebarea ei de astă-seară, daca 
mai trăieşte John Keith. Se dusese la ea la ora opt. Shan-Tung venise, 
probabil, aici după ce-l zărise Miriam la fereastră. 

Incet, încet, i se lămurea totul, înţelegea acum purtarea chinezului. 
Dacă nu ar fi existat Miriam Kirkstone, ticălosul l-ar fi denunţat si ar fi 
fost imediat arestat. 

Inspectorul avusese dreptate. Miriam nu-şi apăra viaţa, lupta 
pentru ceva mai înalt. La gândul acesta Keith îşi strânse pumnii de 
furie. Shan-Tung triumfase, dar putea fi încă sigur de victoria sa. Mai 
exista ceva ce nu-i aparţinea şi pentru cucerirea acestui lucru 
misterios, luptau Shan-Tung şi... frumoasa Miriam Kirkstone! Işi 
dădea seamă că avea un rol important în acest joc ascuns. Nu ştia ce 
aşteptau de la el; dar de ceva era sigur: In schimbul serviciului ce i-l 
va face, Shan-Tung îi cerea viaţa şi libertatea. Chinezul îi aştepta 
răspunsul. 

Era ora unu, când Keith se uită din nou la ceas. Cu douăzeci de ore 
în urmă, aprinsese pentru ultima oară focul în câmp. Nu erau decât 
optsprezece ore de când zărise pe Dugan şi mai puţin încă de când 
ieşise din mica frizerie, întrebându-se ce va spune Mc Dowell. | se 
părea imposibil să fi trecut numai atât de puţin timp de atunci. 

Privind în jurul său, zări patul cu pernele albe şi moi. Il îmbia parca 
să se culce. Se mai uită odată la ceas: era unu şi jumătate. Se hotărî 
să doarmă numai patru ore, căci voia să se scoale foarte de vreme. 


CAPITOLUL 12 


NRVOIA ÎNVĂȚASE PE KEITH să se orienteze fără ceasornic. Un an 
după fuga sa, îl pierduse. In primele zile, i se părea că-i lipseşte o 
parte din trup, că i-a dispărut un prieten scump. Cu timpul se obişnui, 
însă, să se orienteze tot atât de bine, ca şi cum ar fi avut mereu un 
deşteptător cu sine. 

Patul bun al lui Brady fusese de vină că John Keith nu se sculă de 
vreme. A doua zi după vizita lui Shan-Tung. Se deşteptă, abia când 
soarele inundase camera cu razele-i strălucitoare. Lumina aurie îi 
încălzea fata. Işi dada seamă că e târziu. Se gândi că trebuie să fie 
opt. Se uită la ceas. Era opt şi un sfert. Keith se sculă liniştit; mintea-i 
era preocupată de ultimele întâmplări. Făcu câteva exerciţii 
gimnastice, apoi se duse la fereastră şi respiră adânc aerul curat al 
dimineţii. Era pregătit să lupte cu Shan-Tung... sau cu Mc Dowell. Dar, 
pe lângă acest gând îl mai stăpânea un altul. Cu bucurie şi cu teamă, 
simţea că-i era dor de Mary Josephine. Se întrebă dacă micuța lui sora 
mai dormea încă la acea oră. Probabil că nu se va scula înainte de ora 
prânzului. Era doar atât de obosită! Şi începu să zâmbească cu 
oarecare dragoste, gândindu-se la ea. In clipa aceea auzi nişte glasuri 
în camera alăturată. Curios, se apropia de uşă. Două persoane 
vorbeau pe şoptite. Inima începu să-i bată cu putere. Recunoscuse 
glasul lui Walli si pe al micutei Marg Josephine. 

Keith rase el însuşi de grija cu care se îmbrăcă. Era o senzaţie cu 
totul nouă. Walli îi pregătise apă de spălat; hainele lui Conniston, 
curățate şi călcate, erau atârnate în cuier. Odată cu garderoba 
englezului îi aduse de la cazarmă şi un cufăraş. Keith nu-l observase 
până atunci. Era încuiat. Deasupra lacătului era fixată o tăbliță de 
metal, pe care era gravat numele lui Conniston. Privind acest cufăraş 
misterios, Keith căzu pe gânduri. Era solid lucrat, ca şi ar fi fost făcut 
pentru a ascunde o comoară, sau o taină prețioasă. 

In coliba mică din ţinuturile polare, Conniston îi spusese odată, în 
treacăt, lui Keith: „Printre lucrurile mele poate vei găsi ceva, ce ti-ar 
putea fi de folos”. Işi aminti acum de cuvintele acelea. Se gândise 
oare englezul la conţinutul acestui cufăr? 

Poate că deschizându-l ar putea afla amănunte despre Mary 
Josephine. Avu siguranţa absolută că va găsi ce-i trebuie. Examină 
lacătul cu atenţie. N-avea cheie, dar putea fi spart. 

Keith se îmbrăcă şi-şi pieptănă barba, care îl enerva, cu toate că-i 
dădea un aspect distins şi milităresc. Ar fi vrut s-o radă căci i se părea 
că-l îmbătrâneşte. Se gândi la Mary Josephine. Când o săruta îi zgâria 
de sigur obrazul cu barba sa tepoasa. 


Deodată, îşi aminti iar de situaţia sa. „Am intrat in horă, trebuie sa 
joc”, îşi zise el. Se uită în oglindă. Nu era urât şi constatarea aceasta îl 
bucură. Keith deschise uşa încet. Mary Josephine nu-l auzi intrând. 
Stătea cu spatele spre el şi orânduia ceva pe masă. Era îmbrăcată 
într-o rochie drăguță şi părul ei castaniu era pieptănat cu îngrijire. 
Parcă nu mai putea să-şi ia ochii de la ea. Mary Josephine avea 
picioarele mici, aristocratice, un corp zvelt şi o faţă atrăgătoare. Lui 
Keith Îl se păru că e cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise 
vreodată. 

Ea se întoarse şi-l zări. Acum putea s-o vadă mai bine. Nu mai 
părea un copil. Cu un strigăt de bucurie alergă spre el, îl imbratisa şi-i 
întinse gura. El şovăi numai o clipă. Apoi o imbratisa şi o sărută. Simti 
din nou pe obraz, mângâierea părului ei mătăsos. O sărută încă odată. 
Ea îi mângâie obrazul. Keith îi zări din nou ochii intelegatori şi plini de 
dragoste cersindu-i parcă simpatia; dar privirea-i exprima şi o 
întrebare dureroasă. Nu se putu stăpâni şi o sărută iar. 

Dacă în seara trecută mai rămăsese încă o umbră de îndoială în 
sufletul ei, orice urmă dispăruse acum. O roseata uşoară îi îmbujoră 
obrajii. Ochii-i străluciră de bucurie, o fericire adâncă o cuprinse. 

— O, Derry, strigă ea. Acum eşti iar cel de odinioară! 

Apucă de mână şi-l trase spre masă. Walli îşi vâri capul pe uşă şi 
zâmbi; Mary Josephine îi aruncă o privire veselă şi-i făcu semn să 
plece. Keith avu prilejul să observe că japonezul nu-i mai cerea lui 
instrucţiuni ci se adresa de-a dreptul tinerei fete, căreia îi era cu totul 
devotat. 

Mary Josephine se aşeză şi începu să-i povestească, râzând, 
fericită, că razele calde ale soarelui o deşteptaseră din somn şi că-i 
ajutase lui Walli să pregătească dejunul. El o privi, plin de admiraţie. Il 
povesti apoi cum se culcase după miezul nopţii şi cum din cauza 
aceasta nu se putuse scula de vreme. Ea se încruntă şi-l certă. 
Sufletul lui Keith fu cuprins de o bucurie nemărginită. Niciodată nu se 
îngrijise cineva atât de mult de el. 

Avusese de gând să joace rolul unui om care şi-a pierdut memoria. 
Dar renunţă la planurile sale. Vorbea şi râdea fără să se gândească la 
pericolul de a fi demascat. 

Tânăra fată se bucura că norii dintre ea şi fratele ei dispăruseră. Se 
străduia să evite orice cuvânt ce ar fi putut provoca continuarea 
conversaţiei neplăcute din seara trecută. Keith observa acest 
amănunt; grija ei, de a-i evita un moment dureros, i se păru atât de 
demnă de admirat, încât ar fi vrut să-i cadă în genunchi şi să-i 
mărturisească adevărul. 

In acest moment ea văzu că expresia feţei sale era schimbată şi 
înţelese că amintire serii trecute îl chinuia, că era apăsat de o povară 
grea şi că orice licărire de speranţă dispăruse din sufletul său... Keith 


simţea ca ea nu va cunoaşte niciodată adevărata cauză a suferinţei 
sale. 

In clipa următoare, el râdea iar ca mai înainte. Dar Mary Josephine 
ghicise că era chinuit. Se uita la cicatricea-i de pe frunte şi crezu că 
înţelege durerea „fratelui” ei. 

Keith îi surprinse privirea. Era sigur că încrederea ce o avea in el 
era nemărginita. Inima îi bătea cu putere. Mary Josephine credea că el 
e fratele ei... şi el era un strain care o mintea! Dar era silit să 
procedeze astfel, pentru binele amândurora. 

— M-a chemat la telefon. Când l-am rugat să aştepte putin fiindcă 
dormi, a înjurat. Cel puţin aşa mi s-a părut; n-am putut s-aud bine. 
După aceea mi-a zis să te scol şi să-ţi spun ca nici nu meriti sa ai o 
soră atât de drăguță ca mine... Am râs amândoi. 

— Vorbesti de Mc Dowell, nu-i asa? 

— Desigur ca de el. l-am răspuns că cicatricea te doare şi sunt 
mulţumită că te odihneşti. Cred că are o părere foarte bună despre 
tine, Derry! M-a întrebat de care cicatrice vorbesc şi i-am răspuns că 
de cea de la frunte. Ce voia să spună? Mai ai şi altele, Derry? 

Keith respiră adânc. i 

— Asta n-are nici o importanță, zise el. Iti voi spune acum ceva ce 
te va surprinde, Mary Josephine. Noaptea aceasta e prima oară după 
trei ani de zile, când am dormit într-un pat. 

Fără să-i mai aştepte întrebările, începu să-i povestească viata lui 
John Keith, în ținuturile polare. Cătând țintă în ochii-i mari plini de 
înţelegere şi durere, îi povesti totul, altfel decât lui Mc Dowell sau 
chiar lui Miriam Kirkstone. Faptele erau aceleaşi. Vorbea acum despre 
viaţa lui John Keith şi nu se gândea că el e Conniston, că toate aceste 
întâmplări ar fi trebuit să-l lase mai rece. Uitară amândoi să mănânce. 
Walli aruncă o privire în odaie şi păru foarte necăjit, văzând că nimeni 
nu se atinsese de mâncare. 

Mary Josephine asculta atentă, fără să-l întrerupă măcar odată. 
Keith vorbi despre singurătatea nopţilor negre, nesfârşite, despre 
foame şi ger, despre goana nebună prin câmpiile îngheţate, despre 
lupta care se sfârşi prin prinderea lui John Keith. In timp ce înşira toate 
acele întâmplări ce-i erau atât de bine cunoscute, el le vedea parcă 
reflectate în ochii mari ai tinerei fete. Uneori erau întunecaţi de 
teamă, alteori străluceau de bucurie sau erau plini de mândrie si 
dragoste pentru el, pe care-l credea fratele ei. Retrăiau amândoi viaţa 
din micuța colibă. li povesti despre zilele şi nopţile de disperare 
nemărginită, despre tuşea nemiloasă şi orele de agonie, despre 
prietenia ce se legase între urmăritor şi urmărit. Abia când descifră 
privirea ei înţelegătoare pentru toate suferinţele sale şi ale 
adversarului Conniston, îşi putu da seama cât de adâncă şi nespus de 
dulce, era dragostea ce i-o dezvăluiau ochii lui Mary Josephine. Din 


clipa aceea o adoră. 

— Şi din iadul acela te-ai înapoiat tocmai în ziua când am sosit eu? 
întrebă ea cu glas slab. 

Keith îşi aminti că trebuie să-şi joace rolul până la capăt. 

— Da, m-am întors după trei ani. Dacă mi-aş putea reaminti numai 
pe jumătate atât de bine tot ce s-a întâmplat înainte de... 

Işi duse mâna la cicatricea de pe frunte. 

— O să-ţi aduci aminte, sopti ea cu blandete. Sunt sigură că în 
curând, Derry... 

Walli intră să-i întrebe, dacă nu vor altă cafea mai caldă. 

Keith se simţi mai liniştit. Ziua începuse bine. În timp ce-şi bea 
cafeaua îi povesti lui Mary Josephine despre mâncărurile din ţinuturile 
polare. Falca de morsă, avea un gust destul de bun. Carnea de focă 
nu era proastă, dar ţi se ura de ea dacă o mâncai prea des. Numai 
eschimoşii sunt de altă părere. Şunca de urs polar e hranitoare, dar e 
cam tare. Il plăcuse carnea de balenă. Foarte bună era şi untura de 
peşte fiartă şi apoi mâncată rece. Dar nu prea aveau foc pe acolo; 
numai cine poseda o maşină de spirt îşi putea pregăti mâncarea 
aceasta. Cea mai mare trufanda erau ouăle de pasăre strânse vara şi 
putrezite înainte de sosirea gerului. Se mâncau iarna, când erau 
îngheţate. Timp de trei săptămâni nu se hrănise decât cu aceste ouă; 
le ţinea în gură până ce se topeau şi apoi le mânca. 

Mary Josephine ascultă îndurerată; râse, însă, cu poftă când Keith îi 
povesti în ce fel petrec eschimoşii de sărbători: se culcă pe spate şi 
femeile le bagă bucăţi de carne în gura deschisă, până ce li se umflă 
stomacul şi nu mai pot înghiţi nimic. 

Râdeau şi glumeau acum amândoi. Keith izbutise să-şi câştige 
încrederea tinerei fete. 

Când se sculară de la masă, îi ceru lui Walli o daltă şi un ciocan. 
Mary Josephine îl privi mirată. 

— Am pierdut cheia cufărului şi trebuie să sparg lacătul, o lămuri el. 

— Credeam că ai de gând să spargi câteva ouă îngheţate şi să le 
mănânci. 

Vorbind, ea îl luă de braţ, îşi rezemă capul pe umărul său şi aşa, 
trecură amândoi în camera alăturată. 

Mary Josephine făcea fel de fel de planuri şi-i promitea că-l va însoţi 
întotdeauna, oriunde s-ar duce. Apoi, îi arătă un cufăr, mare, care 
sosise în timp ce el dormea încă. Acolo erau lucrurile ei. Se va îmbrăca 
repede şi se vor duce împreună la plimbare. Il întrebă dacă era bine 
pieptănată, căci se grăbise dimineaţa. 

— Eşti foarte frumoasă, Mary, îi răspunse el. 

Ea rosi, apoi îi zise râzând: 

— O Derry, dacă nu mi-ai fi frate, aş putea crede că te-ai îndrăgostit 
de mine! Ai vorbit ca şi cum m-ai admira. 


Keith o privi o clipă. Inima-i se strânse de durere. 

— Desigur că te admir. Esti foarte drăguță. 

Ea se inalta în vârful picioarelor, îl sărută şi, râzând, fugi în camera 
ei, strigandu-i: 

— Grăbeşte-te, altfel mă supăr. 


CAPITOLUL 13 


KEITH INTRA IN ODAIA SA si incuia usa cu inima stransa de durere. 

„Dacă nu mi-ai fi frate!” 

Se părea că-i aude încă glasul. „Frate!” îşi strânse pumnii şi-şi 
înfipse unghiile adânc în carne. Nu se gândise la această întorsătură a 
lucrurilor. 

Abia acum, începuse să vadă limpede. Dacă nu-şi juca bine rolul, îl 
aştepta moartea. Dar, dacă va ieşi învingător din această încercare!... 
Ea îi va fi soră pentru totdeauna! Nu-i va mai fi niciodată altceva 
decât soră. 

Işi dădea foarte bine seamă ca nu ca un frate îi admira părul, ochii, 
faţa şi corpul, ci ca un îndrăgostit. Soarta fusese nemiloasă. El era 
Conniston şi ea-i era soră. 

Ar fi vrut să se răzvrătească, să lupte împotriva fatalitatii oarbe. 
Orice încercare de rezistentă era zadarnică. Trebuia să se supună 
destinului. Se rugă lui Dumnezeu să-i dea o rază cât de slabă de 
speranţă, că odată şi odată totul s-ar putea schimba, că va putea 
duce o luptă bărbătească, sinceră, care să-l scape din această 
situaţie. 

In disperarea sa , i se părea că nu există nici o cale de scăpare. O 
amărăciune adâncă îl cuprinse. Din ziua când îl ucisese pe Kirkstone, 
soarta îi era pecetluită pentru totdeauna. Orice ar face, oricât ar lupta, 
va ieşi învins. 

El era acum Conniston şi Mary Josephine sora sa! O auzea cântând 
în camera ei. Ca prin minune se linişti. Pumnii i se descleştară, fata-i 
se lumină. Il revăzu deodată pe Conniston, zâmbind curajos, ca în 
zilele petrecute împreună în colibă. 

| se părea că-l aude spunându-i: „E o situaţie ciudată, prietene... şi 
caraghioasă”. 

Da, avea dreptate. Situaţia în care se afla era o glumă a sorții. Mary 
Josephine... sora lui! 

Vedea parcă pe Englez râzând vesel şi-l auzea zicând: „E caraghios, 
prietene...” Dar şi mai neplăcută va fi situaţia când Mary Josephine se 
va căsători. 

Şi va trebui să zâmbească şi s-o lase să plece cu un altul... fiindcă 
el îi era frate. 

Mary Josephine bătu la uşă. 

— Derry - îi strigă ea, supărată - o domnişoară te-a chemat la 
telefon. Ce să-i spun? 

— Spune-i că eşti sora mea şi, dacă e domnisoara Kirkstone, fii 
drăguță cu ea. Să mă scuze că nu-i pot vorbi acum, dar ne vom duce 
azi amândoi la ea. 


— Bine! 

— Trebuie sa-ti explic: aceasta domnisoara... 

Dar Mary Josephine plecase. 

Keith rase. Era din nou bine dispus. Se simtea multumit ca ea era 
lângă el, că-l iubea, că-i aparţinea şi că avea dreptul s-o apere de griji 
şi de dureri. 

Dacă ar trăi amândoi departe în munţi, cine ştie unde... poate că 
într-o zi... N 

Apucă dalta şi ciocanul şi se îndreptă spre cufăr. Il trase mai la 
lumină şi-l deschise. Rămase dezamăgit. In primul moment nu putu să 
înţeleagă de ce-l tinuse Conniston încuiat. 

Cufărul era aproape gol. II vedea fundul. Primul lucru pe care-l zări, 
fu un ciorap vechi şi rupt. Mai era acolo o căciulă de blană, un lanţ şi o 
zgardă de câine, un revolver mic, unul mare şi aproximativ o sută de 
cartuşe de diferite calibre, împrăştiate în tot cufărul. Găsi apoi nişte 
pantaloni de călărie şi dedesubt o pereche de pantofi albi cu talpă de 
asbest. Toate acestea erau aruncate la întâmplare, claie peste 
grămadă. Revolverul cel mare era stricat, cel mic era absolut 
inofensiv, n-ai fi putut omori nici măcar o muscă cu el. La urmă, sub o 
cămaşă de sport, dădu de o cutie de carton. O deschise: era plină de 
hârtii. 

Descoperirea aceasta părea interesantă. Puse cutia pe masă, apoi 
se aşeză şi el pe scaun şi începu să examineze conţinutul. Găsi câteva 
permise de vânătoare, câteva hărţi şi mai multe acte. La fund era un 
pachet de scrisori şi câteva notițe vechi tăiate de prin ziare. Acestea 
din urmă îi atraseră în deosebi atenţia. Când citi primele rânduri 
rămase inmarmurit. Informaţiile erau scurte şi foarte precise, toate 
tăiate din ziare englezeşti. Erau şase la număr. Keith le parcurse într-o 
clipă cu privirea. Toate aveau acelaşi conţinut. „/Jandarmul Conniston 
din Darlington e căutat pentru furt prin efractie. Până în momentul de 
fata n-a putut fi prins”. Keith scoase un strigăt de mirare. Citi încă 
odată. Nu se înşelase, aceleaşi fraze reci îi spuneau că prietenul său 
fusese un hoţ. 

Conniston, acest om de valoare, al cărui curaj şi a cărui cinste îi 
păruseră neintrecute... un hot! Era imposibil, o absurditate să crezi ca 
ar putea fi adevărat. Dacă ar fi fost acuzat de asasinat, de trădare, de 
o crimă pasională sau politică, s-ar fi putut găsi o explicaţie. Dar furtul 
prin efractie, cea mai murdară hotie, atât de josnică încât nu putea 
avea ca scuză nici un motiv curat... nu putea fi pusă în sarcina lui 
Conniston. Era cu neputinţă de crezut. 

Keith citi din nou cele câteva rânduri, de astădată cu glas tare. Era 
o minciună. Conniston ar fi putut fi în groaznica situaţie de a omori, 
dar niciodată n-ar fi spart o casă de fier. Oricine-i aducea această 
învinuire, mintea cu neruşinare. 


Keith desfacu pachetul cu scrisori. Purtau stampila oficiului postal 
Darlington, Anglia. Mana-i tremura, cand apuca primul plic. Dupa cum 
prevazuse, toate scrisorile erau de la Mary Josephine. Erau noua la 
număr. Le aranjă după data. Văzu că erau trimese în decursul a 
unsprezece luni; erau opt ani de atunci. Le citi pe toate la rând şi era 
atât de adâncit în lectura sa, încât uită că timpul trece şi că Mary 
Josephine îl aşteaptă. 

Aceste scrisori îi arătau cu totul altceva decât informaţiile din ziare; 
încetul cu încetul, prin fraze care îl uimiră şi altele care îi aduseră un 
zâmbet duios pe buze, află întregul adevăr. O bucurie nemărginită îl 
cuprinse. 

Apoi luă scrisoarea a noua, ultima. Era foarte scurtă, scrisă de 
altcineva; citind-o, inima-i se strânse de durere. Se sculă de la masă şi 
fără să-şi dea scamă, repetă cuvintele lui Conniston: „E o situaţie 
foarte ciudată, prietene.” 

Vocea-i era tăioasă. Il revedea pe Conniston în micuta colibă 
ascunsă în ţinuturile polare. Luă tăieturile din ziare, le dădu foc şi se 
uită gânditor la hârtiile cuprinse de flăcări. Ce murdară era viaţa, ce 
nedrepte legile, ce minciună justiţia omenească! Repetă din nou 
cuvintele englezului: 

„Ce situaţie ciudată, prietene!” 


CAPITOLUL 14 


CÂTEVA MINUTE MAI TÂRZIU, plecă cu Mary Josephine spre ţărmul 
fluviului  Saskacewan. De acolo pornea drumul spre ţinuturile 
îndepărtate, muntoase... Ţara visurilor sale. leşiseră din oraş şi Keith 
era fericit. Voia să uite şi pe Mc Dowell şi pe Shan-Tung şi pe Miriam 
Kirkstone, să nu se gândească decât la viaţa fericită ce-l aştepta în 
munţii îndepărtați. Voia să fie singur cu Mary Josephine, să se 
convingă că era a lui, că de acum înainte avea dreptul s-o apere. Ştia 
că îl aşteptau clipe grele. Ştia că azi va trebui să dea ochi cu Shan- 
Tung, că din nou va întâlni pe Mc Dowell şi că va trebui să fie cu 
atenţia încordată spre a observa dacă nu-i întinde unul din ei vreo 
cursă. Azi era o zi grea; îl aşteptau discuţii importante. Prima, cu Mary 
Josephine. 

Se opriră puţin în drum, să se odihnească Keith se dădu un pas 
înapoi şi o privi pe tânăra fată fără ca ea să observe. Il admiră părul, 
ar fi vrut să întindă mâna şi să-i mângâie buclele aurite de soare. Se 
uită în ochii-i plini de veselie. Privea fericită splendida panoramă ce se 
desfăşura înainte-i. Aerul era proaspăt, pământul încă umed de ploaie 
şi soarele învăluia totul în razele sale luminoase. Nicicând nu i se 
paruse fluviul atât de frumos. 

Deodată auzi glasul plin de bucurie al Maryei Josephine. 

— O, Derry! 

Inima incepuse sa-i bata mai repede; era fericit. Si ea privea cu 
dragoste fluviul şi munţii din depărtare! Mary Josephine îi strânse 
mâna cu putere. Keith începu să-i descrie frumuseţea tinuturilor 
îndepărtate, a lacurilor si a munţilor. De acolo izvora fluviul 
Saskacewan. 

Mary Josephine ridică privirea spre el: ochii-i străluceau de voioşie. 
__—E minunat! Şi totuşi oamenii mai trăiesc în oraşe! strigă ea. 
Intotdeauna am visat acest ţinut, dar niciodată nu mi l-am închipuit 
atât de frumos. Si tu ai trăit atâta vreme aici, în timp ce eu... O, Derry! 

Din nou inima-i se umplu de bucurie, căci cuvintele ei erau pline de 
dragoste, de o uşoară mustrare că nu o luase mai de mult la el. Ea 
dorea, ca şi el, ţinuturile îndepărtate. 

Keith era pe cale să uite că acum el era Conniston. 

Incepu să-i povestească lui Mary Josephine visul său... să-i spună 
că, cu o zi înainte de venirea ei se hotărâse să plece. Venise la timp. 

Dacă ar fi întârziat cu douăzeci şi patru de ore, nu l-ar mai fi găsit. 
Acum vor pleca împreună. Liniştiţi, nestiuti de nimeni, vor dispare fara 
să spuie cuiva vreun cuvânt. Avea un motiv serios ca nimeni să nu 
afle ceva, nici chiar Mc Dowell. Era un secret, mai târziu i-l va 


destainui. 

Auzindu-l făcând planuri, ca un copil fără griji, inima ei batu mai 
repede, de fericire. 

Se vor pregăti cât mai curând de drum. Ar putea să plece mâine... 
oricând ar voi. Ce viata fericită || aştepta! Vor fi împreună în munţii 
aceia, de care le era dor. 

— Vom fi camarazi, Mary Josephine - zise el - noi doi singuri, căci 
nu mai avem pe nimeni pe lume. 

Pentru prima oară făcea aluzie la ceea ce aflase din scrisori. Mary 
Josephine îl privi atent. El îi răspunse printr-un zâmbet. Intelese 
întrebarea din ochii ei şi îi strânse mâna cu putere. Păşeau agale mai 
departe. 

— Astă noapte mi-am adus aminte de o grămadă de întâmplări. — îi 
explică el. E ciudat ce urmări nemăsurate poate avea un fapt 
neînsemnat. Un grăunte mic de praf opreşte mecanismul unui 
ceasornic. lată un alt exemplu - şi zâmbind duse mâna la cicatricea de 
pe frunte - dar se mai întâmplă minuni. Acum îmi amintesc totul. Mi 
se pare că nu sunt opt ani de când nu mai ştiu de ceea ce a fost 
înainte, ci numai o zi. De altfel, mai există încă o explicaţie a purtării 
mele. Mă vei înţelege îndată. 

Nici Conniston în persoană nu ar fi putut vorbi mai firesc, mai 
sincer. Acum nu mai şovăia, căci nu-l mai retineau nici conştiinţa, nici 
ruşinea de a minţi. Vorbea cu căldură, din toată inima. Se mira că 
Mary Josephine avea încredere atât de mare în el, încât nici o clipă 
măcar nu bănuia că ar putea s-o mintă. 

Il povesti ce-şi „amintea”, adică tot ce aflase prin acele scrisori si 
prin informaţiile din ziare. Nu-i părea ceva neobişnuit că-i repeta toate 
acestea. Trecuse prin prea multe momente tragice în ultimii patru ani 
pentru ca actuala sa situaţie să-i mai pară dramatică. 

Probabil că mai înainte cu zece ani, Conniston nu fusese un om atât 
de chibzuit cum îşi închipuise Mary Josephine. Avea pe atunci 
douăzeci de ani. Trăia împreună cu fratele şi sora sa la unchiul său, 
Conniston din Darlington, un armator bogat. Dar unchiul şi nepoţii nu 
se prea înțelegeau bine. Toate acestea, Keith le aflase din scrisori. 
Unele amănunte şi le inchipuise. Intelesese că avea un frate mai mic, 
schilod, care era un pierde-vară. In scrisorile ei, Mary Josephine îl 
numea mereu „sărmanul Egbert”, plângându-l în loc să-l condamne, 
cu toate ca el purta vina celor ce se întâmplaseră. Intr-o noapte 
spărsese casa de fier şi fusese surprins de unchiul său, care în 
întunerec nu-l recunoscuse. Crezuse că e Derry. După o luptă 
înverşunată izbuti să scape din mâinile bătrânului. Derry, căruia 
Egbert îi mărturisise totul, fugise în America pentru a scăpa pe fratele 
său. Inainte de plecare îi promise lui Mary Josephine că o va chema 
îndată ce-i va fi posibil. Unchiul său jură că dacă-l va prinde, îl va 


preda poliţiei. Scurt timp după aceea, Egbert fu găsit mort în patul 
său. Keith era sigur că băiatul acela nu fusese normal. 

— Voiam să-ţi scriu că te aştept, zise Keith. Când aranjasem totul şi 
voiam să trimit pe cineva să te aducă, am primit acest bilet. 

El se opri şi-i întinse ultima scrisoare din pachetul găsit în cufăr. 
Mary Josephine citi şi rămase îngrozită. _ 

Erau numai câteva rânduri, scrise de unchiul ei. II instiinta pe Derry 
că sora sa murise şi dacă va îndrăzni să se întoarcă în Anglia va fi dat 
pe mâna poliţiei. 

Mary Josephine scoase un strigăt de uimire. 

— Din cauza asta nu mi-ai mai scris? 

— Da... şi din pricina rănii de la frunte - zise el, aducându-şi aminte 
că trebuie să-şi joace rolul mai departe - ambele evenimente au 
survenit cam în acelaş timp şi astfel se explică de ce am uitat tot 
trecutul meu. 

Il era greu s-o mai mintă. Tânăra fata cu fata palidă şi ochii 
indurerati, nu dădea atenţie cuvintelor sale şi parca nici nu le auzea. 

— Acum înţeleg - zise ea, încet - am fost aproape un an de zile 
bolnavă, Derry. Credeam că am să mor. Probabil că atunci ţi-a scris. A 
pus mâna pe scrisorile ce ţi le trimiteam în timpul acela şi când mi-a 
fost mai bine, mi-a spus că ai murit. Atunci am încetat să-ţi mai scriu. 
Aş fi vrut să mor şi eu. Acum un an, colonelul Reppington a venit să- 
mi spună că e aproape sigur că eşti încă în viaţă. Vocea-i tremura de 
emoție. Un prieten al său se întorsese din Columbia şi povestise că, la 
o vânătoare, făcuse cunoştinţa unui englez, Conniston. Am scris 
nenumărate scrisori până ce am dat de omul care te cunoştea şi care 
te recomandase prietenului lui Reppington. De la el am aflat că 
trăieşti. Dar n-am putut să-ţi dau de urmă, aşa că m-am hotărât să 
trec oceanul ca să te caut - şi... şi te-am găsit - termina ea, 
triumfătoare. 

Se alipi de el, Keith îi înconjură mijlocul cu braţul şi, astfel inlantuiti, 
porniră mai departe. 

Ea îi povesti cum sosise la Halifax. Colonelul Reppington îi dăduse 
nişte scrisori către prietenii săi din Montreal şi Winnipeg. Intr-o zi citi 
numele fratelui ei într-un ziar. Astfel aflase unde este şi venise 
repede, fără să-l instiinteze, ca să-i facă o surpriză. 

Când Mary Josephine termină povestirea, Keith arătă cu mâna spre 
munţii din depărtare şi zise: 

— Acolo vom începe o viaţă nouă. Să uităm trecutul. Vrei, Mary 
Josephine? 

— Da, murmură ea şi mâna ei caldă, i-o strânse pe a lui, cu 
dragoste. 


CAPITOLUL 15 


INCET, INCET AJUNSERA LA MALUL FLUVIULUI. Orasul era departe. 
Nu se auzea nici un zgomot. Keith îi vorbi despre aurul ascuns în 
nisipul Saskacewanului. Nimeni nu descoperise încă locul misterios, 
departe în munţi, de unde izvora acest fluviu. Acolo se găseau, cu 
siguranţă, cantităţi mari de aur. Fluviul aducea numai câteva graunte. 
Visul lui Keith fusese întotdeauna să descopere locul aurului din 
munţi. Acum vor pleca împreună să-l caute. 

Continuându-şi drumul se îndreptară spre păduricea, unde se afla 
casa lui John Keith. Când se apropiară, inima îi bătea cu putere. In cei 
patru ani cât lipsise, arborii crescuseră. Mary Josephine observă casa 
abia când fura aproape de tot. Se opri uimită. Locuinta era părăsită si 
atât de ruinată încât ţi se strângea inima de durere. Observă îndată că 
nimeni nu locuia acolo şi, totuşi, avea impresia că, din moment în 
moment trebuie să apară cineva. La ferestre erau perdele, pe verandă 
trei scaune. Dar, două geamuri erau sparte şi scaunele erau putrede. 
Totul părea mort. 

Mary Josephine se uită la Keith. Acesta îşi muşcă buzele. Faţa îi era 
galbenă ca ceara. Ea II strânse mâna şi întrebă: 

— A cui e casa asta? 

— A lui John Keith. E exact în starea în care a lăsat-o acum patru 
ani, răspunse el. 

Glasul lui emoţionat o făcu să-şi îndrepte privirea spre el. Ghici că o 
durere adâncă îl stăpâneşte. 

— A lui John Keith? şopti ea. 

— Da. 

Mary Josephine îşi culcă capul pe umărul său. 

— Cred că ai avut o părere foarte bună despre el, Derry. 

Keith îşi strânse pumnii. Faţa lui albă şi privirea fixă a ochilor săi o 
înspăimântară. El scoase o cheie din buzunar. A 

— l-am promis, când era pe moarte, ca voi veni să-i văd locuinţa. Isi 
iubea mult casa părintească. Vrei să intri? 

Mary Josephine respiră adânc, inima-i bătea cu putere. 

— Da, răspunse apoi. j 

El deschise uşa care dădea pe veranda. In casă era un aer închis si 
rece. Keith aruncă o privire în jurul lui. Nimic nu era schimbat. Totul 
rămăsese ca În noaptea aceea când se dusese la judecătorul 
Kirkstone ca să-i ceară eliberarea tatălui sau. Pe masa plină de praf 
era o cana şi o lingură. Işi amintea foarte bine ce mâncase atunci: 
lapte şi pâine. Acest amănunt fără importanţă îl mişcă adânc. După 
patru ani, regăsise cana şi lingura, întocmai cum le lăsase. Şi în acel 


moment uită că toate lucrurile din casă rămăseseră în acelaş loc. Îi 
părea o minune că vede totul pe masă ca şi cum n-ar fi trecut decât o 
zi de atunci. Era atât de înduioşat, încât îşi stăpâni cu greu lacrimile. 

— John Keith mi-a povestit despre cana şi lingura de pe masă, zise 
el, arătându-le tinerei fete. Mi-a vorbit de tot ce voi găsi aici. Tinea 
foarte mult la casa sa şi la toate lucrurile de aici. Nu uitase nimic, nici 
chiar obiectele cele mai mărunte... g 

După ce vorbise, se simţi mai liniştit. In timp ce trecea dintr-o 
cameră într-alta, îşi amintea de fel de fel de întâmplări şi le povestea 
Maryei Josephine. John Keith trăia parcă din nou în casa sa, acelaşi 
John Keith pe care Derwent Conniston îl urmărise în ţinuturile polare. 
Mary Josephine se cutremură. O ingrozea gândul că fratele ei purta o 
astfel de vină. 

— Nu-i aşa că nu din cauza ta a murit! zise ea încet. 

— Nu. A murit tuberculoză. Aş fi dat ani din viata mea ca să-l scap 
de la moarte. Mc Dowell nu trebuie să ştie nici un cuvânt din cele ce 
ti-am spus acum. Să nu vorbeşti niciodată despre John Keith, în fata 
sa. 

— Înţeleg, Derry. 

— Si nu trebuie sa stie nici ca noi am fost aci. Pentru el, John Keith 
a fost un ucigas, care merita sa fie spanzurat. 

Mary Josephine îl privi îndelung. Keith nu văzuse până atunci o 
privire atât de serioasă şi de cercetătoare, în ochii tinerei fete. 

— Derry! şopti ea. 

— Da? 

— Derry, mai trăieşte John Keith? 

El se cutremură. Faţa-i exprima groază. Se stăpâni, dar era prea 
târziu. Mary Josephine văzuse. Ea-i acoperi gura cu mâna şi murmura: 

— Nu, nu... Nu-mi răspunde nimic, Derry! Taci! Ştiu, am înţeles... 
sunt atât de fericită! Keith trăieşte şi tu, fratele meu drag, de care 
sunt mândră, tu i-ai redat viaţa şi libertatea. Toată lumea crede că a 
murit. Dar nu-mi răspunde, Derry, nu-mi spune nimic! 

Tot trupu-i tremura. Keith o strânse în braţe şi rămaseră astfel timp 
îndelungat. Il sărută buzele şi părul, simţi bratele-i inlantuindu-i gâtul. 

— Înţeleg totul, şopti ea şi ochii-i străluciră de bucurie. 

— Trebuie să-ţi răspund, zise el. Lui datorez asta fiindcă te iubesc şi 
fiindcă trebuie să cunoşti tot adevărul. Da, John Keith trăieşte... 


CAPITOLUL 16 


O ORA MAI TÂRZIU, Keith se îndreptă spre biroul inspectorului Mc 
Dowell. Era gata de luptă. Inima-i sălta de bucurie. De când 
deschisese cufărul lui Conniston, multe întâmplări învăluite până 
atunci în mister, se lămuriseră. Adevărata cauză a fericirii sale era 
Mary Josephine. Ea era decisă să meargă cu el oriunde s-ar duce, 
oricât ar sta. Auzind că angajamentul său expirase şi dacă l-ar reînnoi 
ar trebui să rămâie mult timp singură, îl rugă să renunţe la această 
intenţie. Nu-i puse nici o întrebare când el îi spuse că vor fi nevoiţi să 
plece curând, fără ca să instiinteze pe nimeni de hotărârea lor. 
Intelesese că toate acestea erau într-un fel oarecare în legătură cu 
asasinul judecătorului Kirkstone, căci Keith îi dăduse să înţeleagă că, 
în momentul când Mc Dowell ar afla de călcarea jurământului său, ar fi 
aspru pedepsit. Justiţia nu iartă ca un om al legii să dăruiască viaţa 
unui asasin ordinar. Va fi condamnat la câţiva ani închisoare şi deci va 
fi iarăşi despărţit de ea. O teamă adâncă o stăpânea acum şi, din 
cauza aceasta, îşi pusese în gând să plece cât mai curând împreună 
cu el în muriti. 

Dar pe Keith îl mai bucura încă ceva. Nu mai era mincinosul de 
până acum. O întâmplare fericită îi permisese să spună Maryei 
Josephine că John Keith trăia. li incredintase un secret important asa 
ca gratie acestei marturisiri, tanara fata se simtea legata mai puternic 
de el, gata oricând să-l apere sau să fugă împreună cu singura fiinţă 
pe care o iubea. 

Nici o clipă măcar nu regretase că fratele ei dăruise lui John Keith 
libertatea. Era mulţumită că omul acela trăia. Şi acest gând îl bucura 
pe Keith. 

Acum când cunoştea povestea casei din pădure şi a celui care 
trăise acolo, Mary Josephine era nerabdatoare s-o cunoască pe Miriam 
Kirkstone. Keith îi promisese că se vor duce după prânz la ea. Dar nu 
era sigur că se va putea ţine de cuvânt. Multe erau de făcut până 
atunci şi mai multe încă se puteau întâmpla. Nu prea era de aşteptat 
că va avea timp de vizite. Ziua aceea era o zi mare. Nu putea şti ce-i 
va aduce, până nu-l întâlnea pe Shan-Tung. Lupta hotărâtoare se 
putea dezlantui din clipă în clipă. 

Când intră în holul din faţa biroului lui Mc Dowell, văzu pe Cruze, 
plimbându-se încet în sus şi în jos. Tânărul secretar părea necăjit şi 
enervat. Fuma o ţigară. Zărindu-l pe Keith, se inveseli putin. 

— Nu ştiu ce are inspectorul, de azi dimineaţă, zise el, arătând uşa 
biroului. Am ordin să nu las pe nimeni să intre, afară de dumneata. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Keith, prudent. 


Cruze ridică din umeri, scutură scrumul tigarii şi zise, făcând o 
strâmbătură de dezgust: 

— Shan-Tung. 

— Shan-Tung! repetă Keith încet. 

Tot corpul i se încordă la auzul acestui nume; un moment avu 
impresia că se trădase. Chinezul venise de dimineaţă. Mc. Dowell 
aştepta acum pe Conniston şi dăduse ordin ca nimeni altul să nu intre. 
Dacă Shan-Tung îl trădase, de ce inspectorul nu trimisese jandarmii 
după el? Aceasta fu prima întrebare ce şi-o puse. Răspunsul fu uşor de 
găsit. Nu trimisese pe nimeni după el, fiindcă, urând pe chinez, nu-l 
crezuse. Dar aştepta. Voia să controleze în persoană dacă spusele 
acestuia erau adevărate. Un fior trecu prin corpul lui Keith. 

Cruze îl privi atent. 

— E ceva în legătură cu Shan-Tung - zise el. Ceva ce l-a enervat 
până şi pe Mc Dowell. Te aşteaptă cu foarte multă nerăbdare, 
domnule Conniston. Te-am chemat de câteva ori la telefon. 

Aruncă ţigara şi se îndreptă repede spre birou ca să-l anunţe. Keith 
ar fi vrut să-l cheme înapoi, să-l retie cu forţa ca să nu intre. Dar nu se 
mişcă şi nici nu scoase vreun cuvânt. Uşa se deschise, îl auzi pe Cruze 
pronuntand câteva cuvinte şi, îndată după aceasta, Mc Dowell apăru 
în prag. 

— Intră, Conniston! zise el, liniştit. 

Glasu-i era schimbat; avea un timbru ciudat. Era vocea unui om 
care vorbeşte încet ca să ascundă focul ce-i arde în suflet. Keith se 
simţea condamnat. În clipa când intră, se gândea ce trebuie să facă în 
momentul când Mc Dowell îl va acuza. Se va repezi la el, îl va lega şi-i 
va astupa gura, apoi va sări afară pe fereastră şi va fugi cu Marg 
Josephine în pădurile îndepărtate de unde izvora Saskacewanul. 

Dar rămase mut de uimire. Mc Dowell închise usa, îi strânse mâna 
cu putere şi se arătă plin de bucurie că-l vede. 

— Sper că nu eşti supărat, zise el. A fost o greşeală din partea mea 
s-o plictisesc pe soră-ta, la o oră atât de nepotrivită. A refuzat 
categoric să te scoale. Văzând-o atât de îndârjită n-am mai stăruit şi 
am însărcinat pe Cruze să-ţi telefoneze. Şezi Conniston! 

Mc Dowell se aşeză în fotoliu. In ochii săi ardea o flacără 
întunecată. Keith aştepta. Vedea că omul din faţa sa era gata să se 
repeadă ca un animal, că pândea cu nerăbdare prilejul de a da frâu 
liber nervilor săi incordati. 

— Ce s-a întâmplat seara trecută! întrebă el. 

Keith îşi dădu îndată seamă de situaţie, întrebarea pusă de Mc 
Dowell îi dădea posibilitatea să-l atace el întâi pe Shan-Tung. 

— Ceva ce mă face să cred că voi întâlni azi pe Shan-Tung, 
răspunse el. 

Observa ca Mc Dowell îşi încleştase degetele pe braţul fotoliului. 


— Asadar... am avut dreptate? 

— Am toate motivele sa cred ca da... pana la un anumit punct. Voi 
şti totul însă, numai după întâlnirea mea cu chinezul. 

Inspectorul respiră adânc. 

— Dacă vei avea cu el un schimb de cuvinte mai violent - zise el, 
privind în gol, ca şi cum ar fi aruncat numai în treacăt aceste cuvinte - 
dacă te va ataca... 

— Poate că aş fi nevoit să-l omor pentru a-mi apăra viata, termină 
Keith fraza începută de celălalt. 

Mc Dowell nu se trădă prin nimic că auzise. Keith era totuşi sigur că 
şi el avusese acelaş gând. II povesti pe scurt ce se întâmplase seara 
trecută în casa lui Miriam Kirkstone. Tot sângele i se urcă lui Mc 
Dowell în obraz, când auzi că Shan-Tung fusese acolo; făcu un efort 
supraomenesc să se stăpânească. 

— Eram sigur! exclamă el, înăbuşindu-şi mânia. Ştiam ca a fost 
acolo. Şi azi dimineaţă, amândoi au negat... amândoi, Conniston! Ea 
m-a minţit, privindu-mă drept în ochi. Şi el tot aşa. Mi-a pufnit în fata. 
N-am auzit niciodată până acum un astfel de râs. După toate astea 
mi-a mai povestit ceva ce nu-mi vine să cred... A! Nu! Aşa ceva. Este 
imposibil! 

Sări în sus şi începu să se plimbe prin odaie cu pumnii încleştaţi si 
cu vinele de la tâmple umflate. Deodată, se opri în faţa lui Keith. 

— Dar, pentru Dumnezeu! De ce nu l-ai adus pe Keith cu tine?... 
Sau cel puţin o declaraţie scrisă şi iscălită de el? 

Intrebarea aceasta fu o lovitură neaşteptată pentru Keith. 

— Ce... Ce amestec are Keith în toate acestea? bâigui el. 

— Mai mult decât îţi pot spune, Conniston. Dar de ce n-ai adus o 
declaraţie semnată de el? Când un om e pe moarte, obişnuieşte să-şi 
recunoască vina. 

— Dacă e vinovat, da, aprobă Keith. Dar n-a fost cazul cu dânsul. N- 
a regretat că l-a ucis pe judecătorul Kirkstone. Nu se considera 
criminal. Işi făcuse singur dreptate si de aceea, nici pe patul de 
moarte n-a vrut să iscălească o declaraţie prin care şi-ar fi recunoscut 
vina. 

Mc Dowell se aşeză din nou. 

— Ceea ce mă innebuneste e faptul că nu pot acuza pe Shan-Tung 
de nimic - zise el printre dinţi - absolut de nimic. Miriam Kirkstone 
poate să facă ce vrea şi, din punct de vedere legal, el e tot atât de 
nevinovat ca şi mine. Dacă vrea să se dea pe mâinile acestui diavol, 
asta n-o priveşte decât pe ea... aşa spune legea. E dreptul ei. Din 
punct de vedere moral, însă... 

Se opri. Il privi pe Keith drept în ochi. 

— Are o ură de moarte împotriva ta. E posibil ca, având prilejul... 

Se opri din nou, aşteptând ca celălalt să-i înţeleagă gândul. Keith, 


imitând pe Conniston, ridică nepăsător din umeri şi se sculă în 
picioare, zâmbind cu răceală. De data aceasta îl imitase bine pe 
englez. 

— Astăzi va avea prilejul, zise el. Mi se pare că ar fi mai bine să plec 
chiar acum. Aş vrea să întâlnesc pe Shan-Tung, încă înainte de masă. 

Mc Dowell îl conduse până la uşă. Expresia feţei sale se schimbase: 
era nerăbdător; aştepta parcă o veste bună. Strânse cu putere mâna 
lui Keith şi mai înainte de a-i deschide uşa îi zise: 

— Dacă s-ar întâmpla ceva, ar fi mai bine să nu fie la el acasă. 

Keith plecă. Era ca ametit de convorbirea avută cu Mc Dowell. 


CAPITOLUL 17 


NU PIERDU TIMPUL CAUTAND PE SHAN-TUNG. Era cu un jucator de 
sah, toate miscarile erau socotite dinainte, absolut precis. Fiecare 
miscare aducea cu sine noii probleme neasteptate. De la Mc Dowell 
invatase metoda cea mai bună si mai sigură de a ieşi învingător. Acest 
om de fier, pentru care legea era ceva sfânt, îi dăduse a înţelege că, 
pentru toată lumea, ar fi mai bine dacă Shan-Tung ar dispare. 
Bărbatul acela, care niciodată nu găsise o scuză pentru un asasin, îl 
îndrepta el însuşi spre crimă. 

Keith era buimăcit de noua întorsătură a lucrurilor. 

„Dacă s-ar întâmpla ceva, ar fi mai bine să nu fie la el acasă”, îl 
sfătuise Mc Dowell. 

Aceasta dovedea că el prevăzuse ceva. Dacă l-ar omori pe chinez 
trebuia să dovedească că fusese în legitimă apărare. Keith intelesese 
toată însemnătatea acestui fapt. Descoperise nu numai puterea 
sentimentului ce nutrea Mc Dowell pentru Miriam Kirkstone, dar şi o 
armă puternică de care putea face uz, dacă s-ar fi ivit într-o zi prilejul. 

În caz că nu i-ar mai rămâne nimic de făcut pentru a-şi salva viaţa, 
va trebui să-l ucidă pe Shan-Tung... şi Mc Dowell va fi la spatele său, 
al lui Keith, pentru a-l apăra. 

Se duse de-a dreptul la cafeneaua chinezului. Intră. Multe se 
schimbaseră de când nu mai fusese pe acolo. In vestibul, fu izbit de 
atmosfera orientală, liniştită şi misterioasă ce domnea acum în 
încăperile acelea. Astfel de localuri se găsesc de obicei numai în 
oraşele mari. Totul era de o bogăţie rafinată; nimic de prost gust. 
Mesele erau din lemn fin, sculptat; feţele de masă şi argintăria de o 
curăţenie exemplară. Paravane împodobite cu broderii scumpe erau 
astfel aranjate, încât nu puteai cuprinde dintr-o privire întreaga 
încăpere. 

Era devreme; nu se auzeau decât câteva voci răzlețe. Keith nu putu 
să vadă pe nimeni, căci mesele erau ascunse în dosul paravanelor. 
Doi chinezi mergeau de la un client la altul cu paşi catifelati de pisică. 
Un al treilea stătea mai în fund, rezemat de masă şi, fumând o ţigară, 
Il supraveghea pe ceilalţi. Era Li-King, mâna dreaptă a lui Shan-Tung. 

Keith se apropiă de el. Când fu lângă Li-King, acesta făcu o uşoară 
plecăciune şi aruncă ţigara. Fără să spună ceva, chinezul îl privi 
întrebător. 

Keith ştia că orientalii au obiceiul de a părea nemiscati, 
observându-te în acest timp cu foarte multă atenţie. Nu se îndoia că 
Li-King fusese informat de stăpânul său şi că-l aştepta. Convins că nu 
se înşală, îi dădu o cartă de vizită a lui Conniston şi-i zise: 


— Shan-Tung ma asteapta. Anunta-ma! 

Li-King se uita cateva clipe la cartonul alb, apoi dadu din cap. 

— Shan Tung nu acasa. Plecat. 

Asta fu tot. Keith nu putu să afle de la el unde se dusese stăpânul 
său şi când se va întoarce. Chinezul pretindea că nu ştie nimic sfară 
de simplul fapt că Shan-Tung plecase. Keith simţea un imbold puternic 
să-l apuce de guler pe acest oriental prefăcut şi să-l scuture până ce 
va afla de la el întreg adevărul, dar ştia că Li-King îl observa atent şi 
că-i va raporta lui Shan-Tung orice mişcare. 

Se uită deci liniştit la ceas, cumpără o ţigară şi plecă după ce 
comunică pe un ton nepăsător, că va reveni. 

Se hotărî să acţioneze repede. Nu era timp de pierdut. Trebuia să 
găsească pe Shan-Tung şi cât mai curând! Era sigur că Miriam 
Kirkstone i-ar putea spune unde se afla chinezul. Indreptandu-se spre 
casa ei, plănuia în ce fel s-o întrebe. Dar fu din nou dezamăgit. Miriam 
nu era acasă. Poate că se înşelase, dar nu-i răspunsese nimeni când 
bătuse în uşă. 

Se duse la gară. Shan-Tung nu fusese văzut; nu plecase decât un 
singur tren în ziua aceea. Casierul îi spuse că nu-i vânduse chinezului 
nici un bilet. Era deci prin apropiere. Keith avu o bănuială. Vedea 
parcă pe chinez împreună cu Miriam Kirkstone şi îi fu scârbă de 
amândoi. În dispoziţia aceasta se întoarse la biroul lui Mc Dowell. Se 
aşeză pe un fotoliu în faţa sa şi-l privi drept în ochi. 

— Ca să vorbesc sincer, legătura lor nu-i priveşte decât pe ei - zise 
Keith - dacă el e galben şi ea albă nu înseamnă că avem dreptul să ne 
amestecăm. Am primit o lovitură. Şi într-un astfel de caz, am obiceiul 
să-mi schimb părerea, în special când sunt bine lovit. Şi, de data 
aceasta, am fost pocnit drept în frunte. Unde-i Bursucul, fratele ei mai 
mare? 

Mc Dowell şovăi puţin, înainte de a vorbi. 

— Nu e o legătură - încercă el să explice - numai din partea lui. 
Totul porneşte numai de la el... e o crimă împotriva... 

— Unde e fratele ei? 

La fiecare cuvânt, Keith lovea cu pumnul în masă. 

— Unde e Bursucul, netrebnicul acela? 

Mc Dowell era adânc turburat, Keith îi observă neliniştea şi aşteptă. 

Urmă o clipă de tăcere. Inspectorul se sculă, se duse la fereastră şi 
se uită afară. Apoi se înapoie la locul său, căutând să-şi stăpânească 
emoția. 

— Dragă Conniston, ai un fel ciudat de a descoperi situaţii 
neplăcute. Câteodată lucrurile mărunte, pot deveni foarte apăsătoare. 

— Aşa este, dar uneori pot avea foarte multă importantă - adăugă 
Keith - de exemplu, am impresia că ar trebui să ştii unde se află Peter 
Kirkstone şi de ce nu e aici s-o apere pe sora sa. Unde e? 


— Nu ştiu. Acum o lună a dispărut din oraş. Miriam spune că e în 
Columbia Engleză şi că se ocupă de nişte mine, pe care le au acolo. 
Nu ştie exact unde se află. 

— Şi tu crezi? 

Cei doi bărbaţi se priviră drept în ochi. Nu mai era nevoie să-şi 
ascundă gândurile. Amândoi intelesera. 

Mc Dowell zâmbi uşor. 

— Nu. Cred că Miriam e cea mai adorabilă mincinoasă de pe 
pământ. Şi sunt sigur că minte cu un scop precis. Ţi-l închipui pe Peter 
Kirkstone, pe acest om de nimic, ocupându-se de nişte mine părăsite 
sau de orice altă meserie, care ar cere o muncă, fie ea cât de mică?! 
Şi încă ceva de necrezut: Miriam îl adoră pe fratele acesta disprețuit 
de toată lumea. Am încercat să-l găsesc în Columbia. Bineînţeles că n- 
am izbutit. lată o altă dovadă că acea legătură dintre Miriam şi Shan- 
Tung nu este ceea ce ti sa părut un moment. Ea minte. Nu spune 
decât minciuni. Dacă ar mărturisi adevărul... 

— Există unele adevăruri pe care nu le poţi spune niciodată, îl 
întrerupse Keith. 

— Trebuie descoperite... altfel rămân înmormântate. După amiază 
voi dezlega misterul care înconjoară pe Shan-Tung. Cred ca-ti voi 
putea aduce veşti interesante diseară. 

Keith plecă. In drum spre casă, se gândi la planul pe care trebuia 
să-l urmeze. Vedea limpede ce avea de făcut. Se va duce după masă 
la Miriam şi o va întreba unde-i e fretele. Apoi se va întoarce la Mc 
Dowell, îi va spune că este necesar ca Peter Kirkstone să fie găsit, că 
e un fapt de o importanţă foarte mare şi e în interesul cauzei să fie 
urmărit. După aceea va pleca în Columbia Engleză. O va lua pe Mary 
Josephine cu sine şi va sta acolo până ce-i va expira angajamentul; îi 
va scrie apoi lui Mc Dowell că nu mai vrea să rămână în serviciul 
poliţiei şi că are de gând să-şi încerce norocul în Australia. Inainte ca 
Mc Dowell să fi primit, scrisoarea, ei vor fi în drum spre munţi. Avea 
prilejul să plece fără să atragă atenţia cuiva. Beat de fericire, nu se 
mai gândea de loc la soarta lui Miriam. Ea nu mai era pentru el decât 
un pretext ce-i permitea să plece, să-şi recâştige liniştea. Acum el era 
John Keith, luptând pentru propria-i viaţă... şi pentru cucerirea surorii 
lui Derwent Conniston. 

Mary Josephine fu prima care-i sfărâmă visurile. Ea tocmai îl 
aştepta. Îndată ce-i văzu, îi ieşi înainte, fişa cum era de prevăzut, îl 
certă că o lăsase atât timp singură. El îi cuprinse mijlocul cu braţul si- 
aşa inlantuiti, se îndepărtară amândoi spre casă. Keith observa că ea 
se încruntase puţin. 

— Derry, aici e obiceiul ca domnişoarele să-şi viziteze prietenii la ei 
acasă! întrebă ea deodată. 

— Depinde. Vrei să spui că... 


— Da, Derry! E draguta si nu-ţi pot aduce nici o vină... dar nu-mi 
place că sunteţi prieteni! 

Keith Il strânse mijlocul cu atâta putere, încât ea nu mai putu să 
respire. 

— Derry - zise ea dojenitor - dacă mă mai strângi încă odată aşa, 
mă frangi! 

— Nu m-am putut stăpâni, se scuză el. lartă-mă, draga mea. Dar 
felul în care mi-ai spus că nu-ţi place această prietenie mi-a plăcut 
atât de mult, încât mi-am pierdut cumpătul. Nu pot iubi decât pe o 
singură fată. Te iubesc pe tine şi te voi iubi cât voi trăi. 

— Nu sunt geloasă - protestă ea, roşind - dar te-a chemat de două 
ori la telefon şi pe urmă a venit la noi. E foarte drăguță. 

— Cine? Domnişoara Kirkstone? 

— Da. Tinea foarte mult să-ţi vorbească, Derry. 

— Ce impresie ti-a facut? 

Mary Josephine il privi ganditoare. 

— Domnisoara Kirkstone imi place. E foarte frumoasa si simpatica; 
m-am îndrăgostit de părul ei. Azi-dimineaţă părea foarte turburata. 
Am observat neliniştea-i cu toate că ea căuta s-o ascundă faţă de 
mine. 

— Vrei să spui că era nervoasă, palidă şi că părea înfricoşată? Nu-i 
aşa? 

— Da. 

El îşi clătină uşor capul. Se părea că norocu-i surâde. Toate veneau 
în ajutorul planului său, chiar vizita neaşteptată a lui Miriam. Nu se 
întreba de ce-l căutase, căci era preocupat de propria-i soartă, de 
calea ce trebuia s-o apuce ca să scape pentru totdeauna de 
nesiguranța în care se zbătea. Toate gândurile Il erau îndreptate în 
direcţia aceea. Venise momentul să discute mai multe cu Mary 
Josephine. Trebuia s-o pregătească. 

Sus, pe dealul unde-şi clădise Brady căsuţa, era o pădurice de 
mesteacăni. Keith şi Mary Josephine se aşezară pe o bancă la umbra 
arborilor. Timp îndelungat, el îi vorbi despre planul său. Ea-l asculta 
atentă. Obrajii îi erau îmbujoraţi, iar ochii-i străluceau de fericire; îi 
povesti ce viaţă frumoasă vor duce în munţii din depărtare, unde era 
ascuns aurul la care visa atâta lume. li dădu să înţeleagă destul de 
limpede că libertatea şi întreaga lui fericire depindea de plecarea lor 
grabnică. Nimeni nu trebuia să afle unde se vor duce; trebuia ca 
intenţiile lor să rămână ascunse. Erau ca nişte conspiratori şi tot aşa 
trebuiau să şi acţioneze: nestiuti de cineva. 

Numai atât ar fi trebuit să-i spună. Dar cum îi ţinea mâna mică în 
mâinile lui, se încântă de privirea drăgăstoasă a ochilor ci şi o dorinţă 
nemărginită îl îmbia să-i mărturisească totul şi să-i destăinuiască şi 
calea ce le dădea posibilitatea de a pleca. Nu simţea nici o mustrare 


de cuget gândindu-se la Miriam Kirkstone. După cum îi spusese lui Mc 
Dowell destinul ei era în propriile ei mâini. Ea n-are decât s-aleagă. De 
altfel avea un apărător care era oricând gata să lupte pentru dânsa. 
Fără teamă de ceea ce ar putea urma, îi povesti lui Mary Josephine de 
legătura misterioasă dintre Miriam şi Shan-Tung, de bănuiala lui Mc 
Dowell, de propriile sale păreri... şi de faptul că mulţumită acestei 
situaţii, puteau pleca nestingheriti. 

In momentul acela observă că expresia ochilor ei se schimbase. 
Abia când îşi isprăvise povestirea, îşi dădu seamă că orice urmă de 
bucurie îi dispăruse de pe faţă şi că-l privea înfricoşată. Vedea că ea 
reacţiona altfel şi că privea situaţia lui Miriam cu alti ochi. El îi arătase 
că trebuiau să calce peste durerea unei fiinţe pentru ca ei să-şi 
făurească o viaţa liniştită. Sufletul ei de femeie nu putea, însă, urma o 
astfel de cale. Lui Keith îi fu ruşine; încercă să se convingă că avea 
totuşi dreptate. Era doar vorba de viaţa sa. Dar, Mary Josephine n- 
avea de unde să ştie asta. 

Ea-i strângea mâna cu putere, privirea-i plutea în gol. Era palidă de 
tot, dar o flacără. Ciudată ardea în ochii ei mari. 

— Din pricina asta avea Miriam o privire atât de neliniştită - şopti 
Mary Josephine - din cauza acelui chinez îngrozitor... Shan-Tung... 
Fiindcă e în puterea sa după cum spui tu... fiindcă... 

Brusc, îşi retrase mâna. In ochii ei atât de blânzi până acum câteva 
minute, ardea o flacără amenințătoare. 

— Derry, dacă nu împiedici tu pe diavolul acela să-şi ducă planurile 
la îndeplinire... o voi face eu! 

Stătea în faţa lui Keith. Nu mai era o fetiţă frumoasă şi blândă... ci o 
femeie hotărâtă să lupte din răsputeri împotriva unei nedreptati. Nici 
lui nu-i mai era frică... o fericire adâncă îl covârşi. Mary Josephine era 
sora lui Conniston, avea un suflet ales ca şi fratele ei. Renunta cu 
inima uşoară la planul său; întinse braţele şi tânăra fata îl îmbrăţişă cu 
dragoste. 

— Poţi să fii sigură că nu vom pleca înainte de a scăpa pe Miriam 
de Shan-Tung, o asigură el. Poţi să fii absolut sigură... iubita mea. 


CAPITOLUL 18 


WALLI, VĂZÂND CĂ MÂNCARE SE RACESTE îşi căută stăpânii pe 
care îi găsi pe banca din pădurice şi-i rugă să vie la masă. Fu un prânz 
minunat. După ce mâncară, discutară ce aveau de făcut. Keith 
promise că va căuta să dea de Shan-Tung, cât mai curând, poate azi 
încă. Sub privirea mândră a tinerei fete, simţea că nimic nu i-ar fi prea 
greu. Aştepta cu nerăbdare momentul hotărâtor. In timp ce-şi fuma 
ţigara, Mary Josephine se aşeză lângă el şi-l mângâie. Keith nu mai 
avea de loc dorinţa să place în căutarea lui Shan-Tung; ar fi vrut ca 
timpul să se oprească în loc. Tânăra fată se plecă spre el şi-l sărută 
uşor pe frunte. O fericire fără margini îl cuprinse. A 

Mary Josephine îi aduse aminte de promisiunea sa. Inainte de 
plecare, ea se înălţă în vârful picioarelor, îi puse mâinile pe umeri şi-i 
întinse buzele. 

Nimic nu i-ar fi dat lui Keith mai mult curaj, decât această sărutare. 
Era iarăşi sigur de sine; ştia ce trebuie să facă. Se duse de-a dreptul la 
casa lui Miriam Kirkstone. 

Dar înainte încă de a ajunge acolo, o văzu. Ea stătea în grădină; era 
fără pălărie şi soarele îi aurea părul blond. Ea-l zări îndată şi veni 
repede spre el. Părea mulţumită că nu mai era singură. 

— Imi pare rau că nu m-ai găsit acasă, domnişoară Kirkstone - zise 
el - probabil că m-ai căutat ca să-mi comunici ceva în legătură cu 
Shan Tung. 

Vorbise dinadins fără înconjur. Glasu-i era sigur. Keith o văzu 
cutremurându-se; îl fixa speriată ca şi cum s-ar fi temut că i-a ghicit 
toate gândurile despre chinez. 

— Cred că nu m-am înşelat, domnişoară Kirkstone. 

Ea clatină capul, dar nu spuse nimic. 

— Shan Tung - repetă el - domnişoară Kirkstone, spune-mi, te rog, 
ce-ţi apasă sufletul? De ce nu ai încredere în Mc Dowell, în mine, în... 

Voia să spuie „fratele dumitale”; dar ea-l apucă brusc de braţ, 
întrerupându-l. 

— Shan-Tung a fost la Mc Dowell! întrebă ea repede. A fost azi la 
el? l-a spus poate că... 

Se opri; respiră greu. Speriată, apucase mâna lui Keith şi i-o 
strângea cu putere. 

— Nu ştiu ce au vorbit - zise el - ştiu numai că Mc Dowell e foarte 
îngrijat de soarta dumitale; de altfel şi eu; să fim sinceri, domnişoară 
Kirkstone. Nu se poate să nu fie un pericol când există o legătură între 
o fiinţă ca Shan-Tung şi o fată ca dumneata. Şi că există această 
legătură nu poţi nega. Ai fost noaptea târziu la el. Chinezul era în casa 


dumitale, în seara cand te-am vizitat. Mai mult încă... e şi acum aici. 

Ea se dădu un pas înapoi ca şi cum ar fi primit o palmă. 

— Nu, nu! strigă ea. Nu-i aici. Iti spun că nu-i aici! 

— Cum te-aş putea crede! întrebă Keith. L-ai minţit pe Mc Dowell. 
Lupti din răsputeri să ascunzi adevărul. De ce? Ştim ca Shan-Tung e 
de vină. Sunt gata să te ajut, să te apăr. Tot aşa şi Mc Dowell. De 
aceea trebuie să ştim totul, domnişoară Kirkstone. IL iubeşti poate pe 
Shan-Tung? 

Ştia că această întrebare era o insultă. Prevăzuse răspunsul. Tânăra 
fată îl privi îngrozită; obrajii îi erau roşii ca focul, ochii-i înotau în 
lacrimi. Se dădu câţiva paşi înapoi. Fără a rosti un cuvânt, privindu-l 
ţintă, îi arătă un strat de flori din apropierea lor. El se uită într-acolo. 
Văzu un şarpe mori. 

— İl urăsc şi mi-e scârbă de el, ca de un şarpe! zise ea. 

Keith o privi. 

— Atunci, dintr-un motiv cunoscut numai de dumneata şi de Shan- 
Tung te-ai vândut sau ai de gând să te vinzi lui! 

Nu era o întrebare; cuvintele acestea însemnau o ameninţare. 
Miriam îngălbeni; întoarse capul şi zise încet: 

— Da, am de gând să mă vând. : 

Marturisirea aceasta neasteptata buimaci pe Keith. Intre timp, 
Miriam îşi recăpătase stăpânirea de sine. Dar ceea ce zise acum fu 
ceva şi mai neaşteptat. 

— Ţi-am destăinuit ce am de gând să fac, fiindcă sunt absolut 
sigură că nu mă vei trăda. Te-am căutat azi dimineaţă, ca să mă 
sfătuieşti ce să-i spun lui Mc Dowell. Nu vreau să ştie adevărul. Ai 
afirmat că vrei să ma ajuţi. Eşti într-adevăr gata la orice? 

El nu-i răspunse nimic şi ea continuă: 

— Socotesc ca da. Mc Dowell mă banuieste, dar vreau să nu afle 
nimic. Te rog să mă sprijini, două, trei săptămâni. Poate că până 
atunci se va întâmpla ceva. Trebuie să aibă din nou încredere în mine. 
intelegi? 

— In parte - zise Keith - imi ceri sa te ascult orbeste, fara sa cunosc 
ce te îndeamnă sa procedezi astfel, fără explicaţii, afară de una 
singură: că, pentru un motiv necunoscut mie, absolut misterios, ai de 
gând să te vinzi lui Shan-Tung. Imi ceri să ascund, să apăr chiar 
această legătură monstruoasă, înşelând pe omul care ar putea-o 
împiedica. Eşti într-o stare de nervi îngrijorătoare; numai aşa se 
explică faptul că nu-ţi dai seamă de ridiculul, de absurditatea cererii 
dumitale. Situaţia în care te afli e tragică. Totuşi, îmi pretinzi ceva 
imposibil. Spune-mi, de ce vrei să te vinzi lui Shan-Tung? 

Faţa lui Miriam era palidă, dar liniştită. Mâinile-i tremurau. Keith 
observă că încerca să ascundă neliniştea ce o rodea şi-i fu milă de ea. 

— În cazul acesta nu te voi mai tulbura cu rugăminţile mele, căci 


nici la ultima dumitale întrebare nu pot răspunde, zise ea. 

— Pot să fiu sigură că nu vei spune nimănui ce ţi-am încredinţat? 
Poate că am avut prea multă încredere în dumneata... pentru că ai 
fost împreună cu John Keith. Afară de dumneata, numai el mi-ar mai fi 
putut ajuta. N 

— De ce tocmai John Keith? In ce fel ti-ar fi putut el fi de folos? 

Miriam clătină capul. 

— Daca ti-as răspunde, ar trebui să-ți spun ceea ce nu vreau să se 
ştie. 

Keith îşi dădu seamă că orice încercare de a afla adevărul ar fi 
zadarnică; nu exista nici o cale de a o convinge să vorbească. _ 

Deodată, îi trecu prin minte un gând. Scopul scuză mijloacele. Isi 
încleştă pumnii şi o privi pe Miriam, încruntat şi amenintator. 

— Ascultă! strigă el. Dumneata ai o socoteală cu Shan-Tung şi eu 
tot aşa. Poate că suntem amândoi egoişti, căutându-ne interesul fără 
să ne preocupam de celălalt. Vrei să mă ajuţi daca-ti dau şi eu o mana 
de ajutor? 

li fu din nou milă de ea când văzu cât de disperată se agăța de 
această nouă speranţă de scăpare. 

— Da - zise ea, respirând adânc - da, vreau să te ajut. 

Keith era galben ca ceara. Cu pumnii încleştaţi, făcu un pas înainte 
şi întrebă: 

— Atunci, spune-mi: ţi-ar părea rău dacă i s-ar întâmpla ceva lui 
Shan-Tung? Ai regreta dacă ar muri, dacă ar fi ucis? 

Ea respiră adânc; tot sângele-i se urcase în obraji. 

— Ai regreta! repetă el. 

— Nu, nu, deloc. Merită să moară. 

— Atunci, spune-mi unde e Shan-Tung? Trebuie să mă socotesc cu 
el. Va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte. Din cauza aceasta mă 
interesează soarta dumitale; fiindcă sunt egoist şi pentru că am 
propria-mi socoteală cu el... deoarece poţi să-mi fii de folos. Nu-ţi voi 
mai pune nici o întrebare. Nu te voi trăda şi voi convinge pe Mc Dowell 
să aibă încredere în dumneata; în schimb, trebuie să mă ajuţi şi să nu 
spui nimănui un cuvânt despre socoteala mea cu Shan-Tung. Acum, 
spune-mi, unde e? 

Ea şovăi numai o clipă, apoi zise: 

— E plecat din oraş. Vine abia după zece zile. 

— Dar n-a cumpărat nici un bilet de tren. Nimeni nu l-a văzut 
plecând. 

— Nici n-a plecat cu trenul. Sa dus la Winnipeg cu maşina. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi spun. 

Keith ridică din umeri. 

— Nici n-aş fi avut nevoie să te întreb. Cunosc motivul: vrea să 


vorbeasca cu fratele dumitale. 

Putu să observe ca nu se inselase. Miriam îl privi speriată. Totuşi, 
se stăpâni şi zise: 

— N-a plecat pentru asta. 

El îi strânse mâna. 

— Domnişoară Kirkstone, îmi tin promisiunea. Mă duc la Mc Dowell 
şi-i voi spune că poate avea încredere în dumneata. Dar cer şi eu ceva 
în schimb. Jură-mi că îndată ce chinezul se va fi întors, mă vei anunţa. 

işi strânseră mâna cu încredere, ca doi tovarăşi. Privind-o cu 
atenţie, Keith putu să vadă că nu numai el suferea. Şi Miriam îşi apăra 
viaţa la fel cu el. Inainte de a pleca, Keith îi zise: 

— Curaj! Cat timp trăim, trebuie să sperăm. Luptând pentru mine, 
lupt şi pentru dumneata. Sunt sigur că voi ieşi învingător. Incă zece 
zile, Shan-Tung şi apoi... i 

Keith plecă cu un zâmbet pe buze. Miriam îl urmări cu privirea. In 
ochii-i mari, strălucea acum o rază de speranţă. In momentul cand se 
închise portita grădinii, un plâns înăbuşit o zgudui. Intinse mâinile ca 
şi cum ar fi vrut să-l recheme, să-i mai spună ceva; ştia că numai 
acest om îi putea reda libertatea. 

Cu vocea întretăiată de suspine, şopti uşor: 

— Zece zile... zece zile... şi pe urmă? 


CAPITOLUL 19 


ERA ÎN PRIMELE ZILE ALE LUNII IUNIE. Venise vara. Viaţa părea mai 
uşoară. Grădinile erau pline de flori. Pădurile înverziseră din nou, cerul 
era parcă mai albastru şi sângele curgea mai repede prin vine. Râsul 
şi voia bună domneau pretutindeni. 

Keith trăia ca într-un vis. Cei patru ani petrecuţi în regiunile polare 
îl învăţaseră să preţuiască frumuseţea verii pe malul fluviului 
Saskacewan. Pentru Mary Josephine, totul era nou şi minunat. 
Niciodată acest anotimp nu îi păruse atât de frumos. 

Keith nu-şi uitase cuvântul dat. Nu-i fusese greu să înăbuşe în Mc 
Dowell orice urmă de îndoială, căci acesta nu aştepta decât cea mai 
slabă dovadă ca s-o creadă pe Miriam nevinovată. Când îi spusese că 
tânăra fată era într-o stare de nervi îngrijorătoare fiindcă fratele ei 
avea anumite neplăceri din partea lui Shan-Tung şi că totul se va 
aranja la întoarcerea chinezului din Winnipeg, Mc Dowell îi strânse 
mâinile cu căldură. 

— Dar de ce nu mi-a încredinţat mie grijile ei, Conniston! Se plânse 
el. De ce n-a avut încredere în mine? 

Era foarte dezamăgit şi necajit. 

Keith se aşteptase la întrebarea aceasta. 

— Pentru că... - şi el se opri o clipă, ca şi cum s-ar fi codit să-i 
vorbească - Mc Dowell, sunt într-o situaţie delicată. Trebuie să mă 
înţelegi fără să-ţi dau prea multe explicaţii. Domnisoara Kirkstone n-ar 
vrea ca tocmai tu să-i cunoşti grijile înainte ca totul să se fi aranjat. 
Delicateţe feminină! Dorinţa de a ascunde o stare neplăcută, pentru 
ca omul pe care-l stimează mai presus de orice să nu bănuiască nici 
măcar o clipă că ar putea exista o legătură între ea şi Shan-Tung. Eu 
în locul tău, aş fi foarte mândru de purtarea ei. 

Mc Dowell tăcu. Se duse la fereastră şi rămase un timp nemiscat, 
numai mâinile-i tremurau. 

— Derwent, se poate ca tu să fi ghicit, să fi înţeles totul, zise el 
după un răstimp, fără să se întoarcă. De sigur că nu va afla niciodată 
ce mi-ai povestit. Sunt prea bătrân, aş putea aproape să-i fiu tată. Dar 
am dreptul s-o apăr şi dacă ar îndrăzni cineva... - şi îşi încleştă 
pumnii. 

Keith zise încet: 

— L-ai lovi aşa cum a lovit şi John Keith pe omul care a nenorocit pe 
tatăl său. Si, totuşi, nu-i deajuns să ai dreptate. E foarte posibil ca 
Shan-Tung să reacționeze într-un fel neplăcut. Până când nu va veni 
ea singură să-ţi spună ce a apăsat-o pe suflet, până atunci trebuie să 
te porţi cu ea ca şi cum n-ai fi văzut şi n-ai fi bănuit nimic. Fă cum te- 


am invatat eu si sunt sigur ca n-are sa-ti para rau. 

Keith pleca. Mc Dowell nu-i raspunsese nimic, ramasese nemiscat 
la fereastră. Keith nu putea, însă, întrebuința fata de Mary Josephine 
aceleaşi metode ca faţă de Mc Dowell. Il preocupa în primul rând, 
propria ei fericire. Ştia foarte bine că, aşteptând pe Shan-Tung, se 
expunea unui pericol foarte mare. Spera că refuzul lui Miriam de a-i 
spune adevărul, precum şi faptul că nu voise să-i dea nici un 
amănunt, vor schimba simpatia ce i-o purta Mary Josephine, în 
indiferentă sau poate chiar în necaz. Râmase totuşi dezamăgit. 

Mary Josephine insistă s-o invite pe Miriam a doua zi la masă. După 
această întâlnire, se legă între cele două fete o prietenie puternică, 
împotriva căreia n-ar fi putut lupta nimeni. Keith se supuse deci sorții. 
Il aştepta pe Shan-Tung. 

— Dacă nu mi-ai fi promis că nu te vei îndrăgosti, mi-ar fi teamă - îi 
zise Mary Josephine, după plecarea lui Miriam - e foarte drăguță. Are 
un păr admirabil şi ştiu că asta te atrage. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi făgăduit că nu mă voi îndrăgosti. Sunt 
foarte îndrăgostit... dar de tine, Mary Josephine. lar în ceea ce priveşte 
pe domnişoara Kirkstone, n-aş da un fir din părul tău, pentru toate 
buclele ei. 

La auzul acestei declaraţii, Mary Josephine râse veselă. 

— Câteodată îmi trece un gând ciudat prin minte, Derry - sopti ea - 
dacă nu ne-am fi iubit de mici copii atât de mult, dacă nu mi-ai fi 
admirat întotdeauna părul şi nu m-ai fi sărutat şi acasă la noi, 
spunându-mi că sunt frumoasă, aş putea să cred că nu-mi eşti frate! 

El râse; îi păru bine că fiind intunerec ea nu-i putea vedea mai bine 
faţa. 

În afară de orele de serviciu, Keith şi Mary Josephine erau 
nedespartiti. Zilele de vară, atât de minunate, le petreceau 
plimbându-se şi vorbind. In tot timpul acesta, el făcea fel de fel de 
pregătiri. Proprietăţile pe care le poseda John Keith erau evaluate la 
cel putin o sută mii de dolari şi de la Mc Dowell află că după un scurt 
timp, prevăzut de lege, vor fi moştenite de rudele sale. Keith ştia că 
înainte de acel moment, soarta-i va fi pecetluită într-un fel sau într- 
altul. Deoarece acum avea pe Mary Josephine, făcu un testament, 
numind-o singura-i mostenitoare. Semnă cu numele său adevărat, 
John Keith. Puse testamentul într-un plic, pe care-l cusu în interiorul 
hainei sale. Ca Derwent Conniston, încasă 1260 de dolari, salariul ce 
nu fusese ridicat trei ani şi jumătate, adică de când plecase Conniston 
în căutarea lui Keith. 200 de dolari, îi puse în buzunarul hainei. Restul 
sumei o preschimbă în hârtii de o sută. Banii aceştia îi puse în alt plic. 
II sigilă şi-l dădu lui Mary Josephine. 

— E mai bine să-i tii tu, îi explică el. Poartă-i întotdeauna la tine. E 
toată averea pe care o avem. 


Mary Josephine accepta aceasta comoara cu teama si placerea 
omului pe ai cărui umeri slabi apasă o mare răspundere. 

Cele zece zile fură pline de bucurie şi de durere pentru Keith. Chiar 
în orele cele mai senine îşi simţea inima grea. Cu cât trecea timpul, cu 
atât soarta-i părea mai neînduplecată. Intr-o noapte visa pe 
Conniston; Il se păru că-l deşteaptă din somn ca să-i spună că, dându-i 
pe Mary Josephine ca soră, va fi blestemat pe veci să n-o poată lua în 
căsătorie. Se deşteptă îngrozit; ştia că aceasta Íl era soarta: oricât ar 
lupta, ea nu-i va puteai fi niciodată soţie. Ea Il era sora şi el n-o iubea 
ca un frate! 

A doua zi se plimbară iarăşi prin păduricea în care se afla casa lui 
John Keith. Intrară şi trecură din nou prin toate camerele. Deodată, el 
avu siguranţa că va veni ziua când se va numi iar John Keith şi atunci 
Mary Josephine va fi a sa! 

O bucurie adâncă îl cuprinse, căci ştia că presimtirile nu-l înşelaseră 
niciodată. Mână în mână se plimbară apoi prin pădure, pe ţărmul 
fluviului Saskacewan, visând şi plănuind în ce fel îşi vor făuri viitorul. 

Lui Keith îi se păru că această săptămână îi adusese mai multă 
fericire decât un an întreg. Căci, pentru el, prietenia cu Mary 
Josephine era ceva cu totul nou. Ea, însă, privea legătura lor altfel. 
Fusese timp îndelungat despărțită de fratele ei. Timpul cât nu 
fuseseră împreună, lăsase urme adânci, de neuitat, dar nu putuse să 
slăbească dragostea ce-i unea. Pentru ea, prietenia lor era mai 
desăvârşită ca oricând, chiar decât în timpul copilăriei, căci acum erau 
singuri într-o ţară străină şi nu trăiau decât unul pentru altul. 

Keith avea remuşcări că o lăsa în credinţa că el e fratele ei şi că se 
bucură, pe nedrept, de iubirea ei. Ştia că sentimentele tinerei fete 
erau curate şi netulburate de nici un gând ascuns. 

Seara, Mary Josephine se ghemuia lângă el în fotoliu şi-i mângâia 
fata. Isi rezema capul de umărul său şi vorbeau amândoi despre viata 
fericită ce-i aştepta în munţi. In fiecare dimineaţă îl primea cu 
sărutări; seara îi spunea noapte bună, sărutându-l din nou. Ba chiar în 
cursul plimbărilor lor, îi întindea buzele. 

Keith avea ore de fericire şi altele de disperare, noaptea mai ales, 
când era singur. Atunci îşi dădea seamă de josnicia purtării lui 
mincinoase şi prefăcute. 

Cu cât suferea mai mult şi simţea mai adânc chinul remuscarilor, cu 
atât se ducea mai des la vechea sa locuinţă. Mary Josephine era 
întotdeauna cu el. Nimeni nu ştia de vizitele lor la casa lui John Keith. 
Vorbea despre el şi în ochii ei apărea o expresie de duioşie şi tristeţe; 
înţelegea tot chinul prin care trecuse omul acela. Tinea la el fiindcă 
fratele ei îl iubise. 

După orele senine însă, urmau nopţile, când adevărul îi se arăta în 
toată cruzimea lui; şi atunci Keith îşi dădea seamă ce şubredă-i era 


fericirea. Singura lui mângâiere era ca Mary Josephine cunoştea 
măcar o parte a adevărului. Orice s-ar fi întâmplat, ea ştia cine fusese 
John Keith, căci chiar el în persoană îi spusese tot chinul său din cei 
patru ani petrecuţi în ţinuturile polare. Nu o mintise deci, cu totul. 

Zilele treceau. El observă că o strălucire nouă se ivise în ochii lui 
Miriam. Nu era numai speranţa, ci şi siguranţa că totul se va îndrepta. 
Avea încredere în promisiunea ce-i făcuse că va ieşi învingător. 
Prietena ei o întărea în această credinţă, căci Mary Josephine avea o 
încredere oarbă în fratele ei. Chiar Mc Dowell, care la început voise să 
lupte singur împotriva lui Shan-Tung, lăsa acum totul în grija lui Keith. 
Stima de care era înconjurat îl deprima mai mult încă; ştia că victoria 
lui era bazată pe minciună şi înşelătorie. 

Pentru prima oară o văzu pe Miriam râzând. Se plimba cu Mary 
Josephine prin grădină. Fata ei frumoasă avea o strălucire pe care n-o 
observase încă până atunci. Când se îndreptă spre cele două fete, ele 
Il zâmbiră şi, în clipa în care le întinse mâna, inima lui se strânse de 
durere. Ele îl credeau un om de onoare şi el era un înşelător. 

In ziua a noua, tocmai când isprăvise masa, sună telefonul. Se duse 
la aparat. Il chemase Miriam. 

— S-a întors, zise ea. 

Asta fu tot. Glasul ei tremurase. El îi răspunse câteva cuvinte si 
agăța receptorul la loc. Cand se înapoie la locul său, expresia fetii sale 
era schimbată. Incerca din răsputeri să pară liniştit. Tânăra fată, însă, 
ghici că se întâmplase ceva neplăcut şi-l privi întrebător. Mângâindu-i 
uşor părul, el îi spuse că Shan-Tung sosise şi că va pleca îndată să 
vorbească cu el. N 

Se duse in camera sa şi-şi luă revolverul. In uşă, gata de plecare, se 
opri. Mary Josephine veni la el şi-i puse mâinile-i mici pe umeri. O 
neliniste adâncă se citea in ochii ei albaştri, o întrebare pe care nu 
îndrăznea s-o pună. 

Lui Keith i se păru că n-o va mai vedea niciodată. Oricum s-ar 
desfăşura evenimentele, noaptea aceasta va fi hotărâtoare. 

O cuprinse in brațe, o strânse la pieptul lui si cătându-i adânc în 
ochi, o întrebă încet: 

— Mă iubeşti? 

— Mai mult decât pe oricine în lume, sopti ea. 

— Sărută-mă, Mary Josephine. 

Ea îşi lipi buzele de ale sale. Keith îşi lăsă braţele în jos; o mai privi 
odată şi apoi plecă. 

Mary Josephine rămase în uşă, uitându-se după el, până ce dispăru 
în întunerec. Mai strigă odată „la revedere”, apoi intră în casă. Uşa se 
închise. 

Şi el cobori strada în timp ce o presimtire tristă îi apăsa sufletul. 


CAPITOLUL 20 


MIRIAM KIRKSTONE stătea în fata lui Keith; era albă ca varul si în 
ochii ei mari, era întipărită o expresie de groază nemărginită. 

— A fost aici... mimai câteva minute, zise ea. 

Vocea ei părea lipsită de viaţă. 

— Mi-a spus că... Dacă nu vei ieşi învingător... 

Era atât de înspăimântată, încât nu putu vorbi. 

— Dacă nu voi ieşi învingător! repetă el încet cuvintele ei, privind-o 
atent. 

— Atunci nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut. Mă... mă 
înţelegi? 

— Da, înţeleg. De aceea nu voi fi învins. 

li dădu mana şi se îndreptă spre uşă. Simti o milă adâncă pentru 
tânăra fată. 

— Nu vei fi învins - repetă el - când te voi chema la telefon, vei fi 
acasă? 

— Da, răspunse ea cu glas înăbuşit. 

Keith plecă. Strada era scăldată în razele argintii ale lunii. Stelele 
străluceau pe cer. Era o noapte frumoasă, una din acele nopţi 
minunate pe care le poţi vedea numai pe malul fluviului Saskacewan. 
Oraşul era luminat şi plin de viaţă. Se auzeau diferite zgomote, 
glasuri, strigăte. Keith o apucă pe strada principală; trecu pe lângă 
oameni care râdeau şi vorbeau. De undeva îi ajungeau la urechi 
sunetele unei muzici. Lume multă se adunase în jurul unui fachir, 
făcător de minuni. Merse liniştit mai departe... Auzea... vedea tot... 
dar nimic nu-i atrăgea atenţia. | se părea că întregul oraş: râdea şi se 
bucura de viaţă. Sufletul lui era apăsat de o povară grea. Ştia că un 
pericol mare îl pândea şi, totuşi, nu-i era teamă. Nu mai era stăpânit 
de visuri, nu mai simţea chinurile remuşcării. Vedea faţa palidă şi 
îngrozită a lui Miriam Kirkstone. 

Ajunse în sfârşit la cafeneaua lui Shan-Tung. Ferestrele erau 
luminate. Intra. Il izbi murmurul glasurilor, fumul ţigărilor, parfumul 
slab al mirodeniilor. In acelaşi loc, ca şi cu nouă zile înainte, stătea Li- 
King. Fuma liniştit o ţigară; părea nemişcat şi supraveghea întreaga 
sală. 

Keith se îndreptă spre el. De dala aceasta, Li-King îl primi cu un 
zâmbet uşor. Cum îl zări făcu o plecăciune. Nu mai făcea pe prostul. 

— Aş vrea să vorbesc cu Shan-Tung, zise Keith. 

Se aşteptase să nu fie primit. In acest caz avea de gând să uzeze 
de dreptul său de poliţist ca să intre. Dar Li-King nu-i răspunse nimic; 
făcea doar numeroase plecăciuni. Keith înţelese ca Shan-Tung îl 


astepta. 

Trecura în dosul unui paravan, apoi după încă unul şi încă unul. 
Keith era ametit. In sfârşit se opriră în fata unei uşi tapetate şi Li-King 
apăsă pe clanta. Usa se deschise. Inauntru era întuneric. 

Chinezul aprinse lumina. Trecură printr-un coridor, apoi printr-o altă 
uşă. Servitorul o deschise şi şopti, zâmbind uşor: 

— Acolo sus, apoi dispăru. 

Keith urcă mai multe trepte. Usa se închise încet după el. Sus era o 
altă uşă; o deschise cu precauţie. Trecu iarăşi după câteva paravane 
şi apoi i se arătă un tablou straniu. 

Se afla într-o odaie foarte mare, mobilată cu un lux rafinat. Pe jos 
erau covoare groase, pereţii aveau tapete scumpe, împodobite cu aur; 
camera era plină de măsuţe încrustate cu sidef, de divane moi şi de 
scaune joase, orientale. La capătul cellalt al încăperii era un altar, în 
faţa căruia era îngenunchiat un om. Părea nemişcat. Totul era învăluit 
în lumina misterioasă a lumânărilor. Omul din faţa altarului rămase 
nemişcat. De-a lungul pereţilor erau înşirate o grămadă de arămuri 
vechi, aerul era plin de parfumul greu al tămâiei. Keith se întrebă 
dacă fiinţa dinaintea altarului nu era vreun zeu sculptat în lemn. 
Deodată, omul din faţa sa întinse încet braţele, le încrucişă şi apoi le 
mai întinse încă odată. 

Sprinten ca o pisică, sări apoi în picioare. Se întoarse cu faţa spre 
noul venit, zâmbi şi-i întinse mâna. 

— Bună seara, John Keith! 

Cel ce rostise aceste cuvinte era Shan-Tung. 

Purta costumul naţional chinez, un fel de haină lungă şi roşie, 
împodobită cu păuni mari, brodati în mătase. Imbracamintea îi cădea 
în falduri largi de-a lungul corpului. Chinezul se apropiă de Keith. Nu i 
se auzeau paşii pe covorul gros. 

— Bună seara, John Keith! 

Stătea lângă el, zâmbea şi-i întindea mâna; glasu-i era prietenos. 
Totuşi, Shan-Tung părea o pisică ce-şi pândeşte prada. Ochii lui mici 
aveau o strălucire diabolică de triumf. N 

Keith nu-i strânse mâna. Se prefăcu că n-o vede. II privi drept în 
ochi. Era oare posibil ca un chinez să vorbească atât de prietenos? 

Se părea că Shan-Tung fi citise gândurile, căci zâmbi amuzat si 
zise, făcând o plecăciune: 

— Sunt într-adevăr Shan-Tung - glasul lui avea o nuanţă de ironie - 
dar aici, la mine acasă sunt altfel. Nu mă recunosti? 

Cu un gest uşor îl invită să se aşeze. Shan Tung luă loc pe un scaun 
lângă o masuta. 

Citise iarăşi gândul lui Keith, căci îi ghici dorinţa de a-l ucide. 
Chinezul bătu uşor din palme, odată... de două ori... 

— Vrei să iei un ceai! întrebă el. 


Abia pronuntase aceasta fraza si deodata urechea lui fina percepu 
zgomote slabe în jurul lor. Tapetele se mişcară. Keith observa acum 
ca mai existau si alte usi decat aceea prin care intrase el. Se auzira 
clinchete argintii, paşi uşori, fâşâit de haine mătăsoase. Printr-o usa 
apăru un chinez cu o fata de mare, servete şi farfurii de porțelan fin. 
După el veni un altul cu un ceainic şi ceşti. Ca o fantomă, răsări subit 
un al treilea. Incă mai răsunau zgomote, paşi în dosul tapetelor şi 
Keith îşi dădu seamă că mai erau şi alţi servitori de ai lui Shan-Tung în 
apropiere. Rămase totuşi liniştit şi se uită zâmbind la el. Cât ai clipi 
din ochi, masa era pusă şi chinezii dispărură ca prin farmec. 

— Serviciu prompt - recunoscu Keith - foarte prompt, dar eu pot 
lucra şi mai repede! 

Shan-Tung se aplecă spre el. 

— John Keith, eşti nebun dacă te gândeşti că ai să mă ucizi - zise el 
- să fim prieteni! E mai bine aşa. Să fim prieteni! 


CAPITOLUL 21 


INTR-O CLIPA, expresia din ochii lui Shan-Tung se schimbase, parca 
lepadase masca de pe fata. Keith, desi pregatit pentru orice fel de 
lupta, ramase totusi surprins. Chinezul devenise serios. In ochii-i mici 
se citea o uşoară teamă, nădejdea neascunsă, că John Keith îl va 
înţelege. De data aceasta nu mai întinse el, cel dintâi, mâna, pentru 
pecetluirea înțelegerii dintre ei. Simtea parcă prăpastia ce-i 
despartea, îşi dădea seamă de disprețul adversarului său pentru el... 
chinezul! 

Un val de sânge năvăli în obrajii lui Shan-Tung. 

— Un moment! zise el încet. 

Se îndreptă spre un dulăpior de lemn fin, sculptat, se înapoie îndată 
cu un sul de pergament în mână şi se aşeză pe sofa. O clipă se uită în 
ochii lui Keith. 

— Suntem amândoi bărbaţi, zise el. 

Vocea lui era blândă şi calmă. Mângâie hârtia cu degetele lungi si 
fine. Apoi desfăcu sulul şi-l întinse duşmanului său. 

Era o diplomă de licenţă. Keith o privi uimit. Văzu un nume ciudat: 
Kao Lung, print de Santung. 

Keith se uită întrebător la Shan-Tung. Acesta-i răspunse printr-un 
zâmbet de mândrie. Ştia că prin cultura sa era egalul oamenilor albi. 

— Sunt prinţul Kao - zise el - aceasta-i diploma mea. Sunt licenţiat 
al Universităţii Yale. 

Keith încercă să spună ceva, dar nu găsi nici un cuvânt. 

Kao strânse pergamentul. Uitând de ceaiul care se răcea, continuă 
conversaţia. In ochii lui oblici ardea iar flacăra diabolică, imaginea 
sufletului său. Glasul Il era rece şi liniştit. 

— Te-am recunoscut de cum te-am zărit în biroul lui Mc Dowell. Am 
ştiut îndată că nu eşti Conniston. Mi-a fost foarte uşor să ghicesc 
restul. Poate că l-ai ucis. Nu te întreb, căci îl uram. Dacă s-ar fi 
înapoiat l-aş fi ucis eu însumi într-o bună zi. John Keith, din clipa în 
care ne-am întâlnit atunci, ai fost un om pierdut. Mă vei întreba de ce 
nu te-am dat pe mâna poliţiei? De ce te-am prevenit într-un fel ce-mi 
dădea siguranţa absolută că vei veni la mine? De ce ţi-am dăruit 
viaţa? Nu ghiceşti? 

— In parte - răspunse Keith - dar continuă! Aştept. 

O clipă măcar, nu se gândi să nege că e John Keith. Ar fi fost o 
nebunie, o pierdere de timp fără rost şi ştia că tocmai acum nu 
trebuia să risipească nici un minut. 

Mintea ageră a lui Kao II prinse numaidecat tactica. Chinezul clătină 
uşor capul. 


— Foarte bine, John Keith, e lesne de ghicit. Viata ta imi apartine. Iti 
pot reda libertatea; te pot, insa si distruge daca vreau. Depinde de 
tine ca sa-mi fi de folos. Daca ma ajuti, te crut. E cea mai buna solutie 
atat pentru tine cat si pentru mine. Vom fi amandoi fericiti, caci tu o 
vei avea pe sora lui Derwent Conniston, iar eu... eu o voi avea pe 
zeiţa mea cu părul auriu, pe Miriam Kirkstone. 

— Asta o ghicisem - zise Keith - spune mai departe! 

O clipă, Kao şovăi. Părea că vrea să pătrundă gândurile ascunse ale 
omului din faţa sa. 

— O iubeşti pe sora lui Conniston - urmă el cu glas şi mai blând - 
iar eu, eu o iubesc pe zeiţa mea cu părul de aur. Priveşte! Acolo, pe 
altarul în fata căruia ingenunchez, am tabloul ei şi o suvita din păru-i 
blond. 

Keith simţi un fior de gheaţă străbătându-i corpul. Se uită la Kao şi 
văzu flacăra patimii arzând în ochii-i mici şi vicleni. Fu înspăimântat. 
Sentimentul chinezului pentru Miriam era îngrozitor, nu putea fi numit 
iubire. Era o nebunie. Dar Kao nu era nebun, era un monstru. Cu ochii 
lui strălucitori de diavol se uita la altar. 

— Ştiu ce te frământă, ştiu ce crezi, zise el cu acelaşi glas blajin. Te 
gândeşti ca sunt din rasa galbenă. Ti se pare că nu sunt egalul vostru, 
al oamenilor albi. 

Şi, după ce zâmbi, glasul lui deveni aproape mângâietor. 

— Ascultă, John Keith: în Pe-Chi-Li se află marele oraş Peking şi Pe- 
Chi-Li e cea mai mare provincie din China. A doua e Shan-Tung, 
situată lângă Pe-Chi-Li. Shan-Tung a fost reşedinţa împăraţilor noştri, 
secole mai multe decât numărul anilor care au trecut de când te-ai 
născut tu. Strămoşii mei au domnit atâta vreme, încât nimeni nu-şi 
mai poate aminti cum s-a numit primul. Bunicul meu a fost mandarin 
de gradul al optulea, tatăl meu de al nouălea; e rangul cel mai înalt. 
Palatul său se află la Tsi-Nan, pe ţărmul Lacului Galben. Eu, prinţul 
Kao, cel mai mare dintre fiii săi, am venit în America să învăţ legile şi 
obiceiurile voastre. După ce le-am studiat m-am întors acasă şi am 
răsturnat guvernul. Un timp am avut puterea în mâini, apoi norocul se 
întoarse împotriva mea şi fusei silit să fug. Dar, încă mai curge în 
vinele mele sângele domnesc. Iti povestesc toate acestea, fiindcă nu 
vei îndrăzni să mă trădezi, să spui cine sunt. De altfel, nu mi-ar fi 
teamă; în nici un caz nu mi se poate face nimic. Totuşi, prefer să fiu 
cunoscut sub numele de Shan-Tung. Numai tu şi Miriam Kirkstone îmi 
cunoaşteţi adevărata identitate. 

Keith simţi că sângele îi curge prin vine, fierbinte ca focul; glasul lui 
însă, era, liniştit şi rece. 

— Mai departe! 

De data aceasta nu mai era nici o îndoială. Faţa lui Keith era 
pământie, în ochi îi ardea o flacără amenințătoare. Kao înţelese. 


Închise ochii pe jumătate. Un val de sânge îi năvăli în obraji. 

— Ţi-am povestit toate acestea, fiindcă credeam ca vom lucra 
împreună, ca doi prieteni - strigă el - dar văd că m-am înşelat. Tu, ca 
şi Miriam, ma urasti! Mă dispretuiesti, fiindcă sunt de rasă galbenă! 
Crezi că am o inimă de piatră. Şi ea mă uraste şi are aceeaşi părere 
despre mine... totuşi, va fi a mea... a mea! 

Sări brusc în picioare şi întinse braţele. 

— lată ce am pregătit pentru ea! Va veni aici, unde va trăi până ce 
va pleca cu mine. Acolo, pe altarul acela, îmi va da sufletul şi trupul ei 
frumos... şi tu nu vei putea să împiedici nimic, nici ea... şi nimeni din 
lumea întreagă... Ea va veni la mine astă noapte. 

— Astă noapte! bâigui Keith. 

Şi sări şi el în picioare. Faţa lui era lividă. Kao, îmbrăcat într-o haină 
lungă de mătase, stătea însă nemişcat, cu braţele întinse. 

— Priveşte! Lumânările sunt aprinse. O aşteaptă. La noapte, când 
întreg oraşul va fi cufundat în somn, ea va veni! Şi, tu însuti o vei 
hotărî să vie! 

Keith se uită la omul ce stătea în fata-i. Părea un monstru lipsit de 
inimă. g 

— Da, tu imi vei da sufletul si trupul ei, repetă Kao. Vino! Iti voi 
arăta in ce fel si de ce! 

Se indrepta spre altar; atinse un buton ascuns. O usa se deschise 
fără zgomot. Kao îi făcu un semn să-l urmeze. 

Keith respiră adânc; era pregătit pentru orice. Fără să şovăie urmă 
pe chinez. 


CAPITOLUL 22 


TRECURA PRINTR-UN CORIDOR ÎNGUST si intrară într-o încăpere 
mică, slab luminată. Camera era aproape pătrată, joasă şi nu avea 
decât o singură uşă. Keith nu văzuse pe nimeni, căci în primul 
moment îl izbi un fum des de ţigară. Apoi, zări o fată teribilă, buhăită 
şi roşie, cu ochii adânciţi în orbite. Se uită uimit la omul acela gras, 
care abia încăpea într-un fotoliu. 

Kao făcu o plecăciune şi zise, întinzând braţul: 

— John Keith, dă-mi voie să-ţi prezint pe Peter Kirkstone. 

Keith scoase un strigăt de mirare. Făcu un pas înainte şi se uită cu 
atenţie la matahala din faţa sa. Da, acest om era Peter Kirkstone, 
fratele Miriamei! 

— Peter Kirkstone, cred că ştii de ce ţi-am aduse pe omul acesta. 
Ştii că nu e Derwent Conniston, ci John Keith, ucigaşul tatălui tău. Nu-i 
aşa? 

Peter Kirkstone răspunse cu glasul răguşit: 

— Da. 

— El nu crede ce-i spun. L-am adus ca s-audă adevărul din gura ta. 
E adevărat că vrei ca sora ta, Miriam, să vie astă-noapte la mine, 
prinţul Kao? 

Buzele groase ale omului din faţa lui, se mişcară din nou. Se vedea 
că matahala făcea un efort ca să vorbească. Keith se cutremura. Isi 
dădea seamă că întrebările şi răspunsurile acestea fuseseră pregătite 
dinainte. Fratele Miriamei era în puterea chinezului. 

— Da, răsună iar un glas tremurător. 

— De ce? 

Faţa buhavă a lui Peter Kirkstone se schimonosi. Privi spre Kao, ai 
cărui ochi aveau o strălucire diabolică. 

— Pentru că... Astfel voi fi salvat. 

— Ce pericol te ameninţă? 

— Am ucis un om. 

Kao zâmbi, făcu o plecăciune şi se întoarse spre uşă. 

— Asta-i tot ce am vrut să ştii, Keith. Noapte bună! John Keith, 
acum putem pleca. 

Fără să pronunţe un singur cuvânt, acesta îl urmă prin coridorul 
întunecat până în camera misterioasă, în care se afla altarul pregătit 
pentru Miriam. O sudoare rece îi acoperea trupul. Kao se aşeză în faţa 
sa. 

— Acum înţelegi de ce Miriam va fi a mea. Fratele ei e un ucigaş. 
Numai sora sa şi cu mine, prinţul Kao, cunoaştem această taină. Ca 
să-l scape de la moarte, Miriam va consimti să-mi aparţină. Va veni 


astă-noapte, John Keith. Sunt absolut sigur. Am pregătit lumânările, 
altarul nuptial şi masa de nuntă. Dacă s-ar răzgândi, Peter Kirkstone si 
John Keith vor fi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore în mâinile 
poliţiei. 

Cu toată groaza ce-l stăpânea, Keith rămase liniştit. Vedea limpede: 
nimic nu putea fi schimbat prin rugaminti; scăparea era imposibilă. 
Kao era sigur de victoria sa. Keith înţelese că nu-i rămâne decât două 
căi: fuga fără Mary Josephine sau trădarea Miriamei. Nu putea ghici în 
ce fel îşi închipui Kao această faptă odioasă. Glasu-i avu o intonatie 
ciudată când răspunse chinezului. Keith se uită la altarul înconjurat de 
lumânări şi acoperit de mătăsuri scumpe. Acolo va zace peste câteva 
ore corpul gingaş al frumoasei Miriam. 

— Înţeleg! Îmi propui o afacere. Îmi dăruieşti viaţa, în schimbul 
Miriamei. 

— Mai mult încă. Partea mea de câştig e mai mică. Totuşi, sunt 
mulţumit, căci o voi avea pe zeiţa mea cu părul de aur. Este ea oare 
mai de preţ pentru mine decât sora lui Conniston pentru tine, John 
Keith? Da! Eu îţi dăruiesc viaţa şi pe Mary Josephine şi-l scap pe Peter 
Kirkstone de la moarte... In schimb nu am decât o singură dorinţă. 

— Una singură! zise Keith. 

— Da, una singură. 

— Şi eu trebuie să te ajut s-o împlineşti într-un fel ce mi-e încă 
necunoscut. 

— Da. 

— Dar dacă te-aş omori acum... înainte de a avea vreme să te 
mişti? 

Kao ridică din umeri şi râse încet. 

— E totul pregătit dinainte, totul scris. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, 
oamenii mei ar înmâna îndată poliţiei, testamentul meu. Făcându-mi 
mie vreun rău, te-ai condamna tu însuţi. De altfel, n-ai putea să 
părăseşti această casă; ai fi ucis. După cum vezi, n-am nici un motiv 
să-mi fie teamă. 

— In ce fel vrei să te ajut? 

Cu un zâmbet pe buze, Kao îşi plecă bustul înainte. 

— In sfârşit, ai pus întrebarea ce o aşteptam din parte-ti, John 
Keith! Vad că vom fi prieteni buni, căci ai mintea ageră. Ceea ce-ţi cer 
este atât de uşor, încât te vei mira că-ţi dau în schimb viata si 
libertatea. Acum zece zile, Miriam era gata să-mi plătească preţul 
cerut. Dar tocmai atunci ai venit tu. Din momentul în care te-a zărit în 
biroul lui Mc Dowell s-a schimbat. Nu ştiu de ce. Poate că din cauza 
unui anumit instinct, ce o îndemna să aibă încredere în tine. Poate 
fiindcă ştia că eşti omul care ai prins pe ucigaşul tatălui ei. Am vorbit 
cu ea în după amiaza zilei când ai vizitat-o prima dată. Atunci mi-am 
putut da seama că o speranţă fără rost începuse să încolţească în 


sufletul ei. De aceea mi-am luat anumite măsuri de precauţie. Ti-am 
lăsat biletul acela pe birou. Ştiind ca în câteva zile va avea încredere 
desăvârşită în tine, că va face tot ce-i vei spune, am plecat din oraş. 
V-am dat timp să vă împrieteniţi în voie căci ştiam că la sfârşit tot prin 
tine o voi avea. Acum a sosit momentul hotărâtor, când trebuie să 
vorbeşti pentru mine. Te vei duce la ea şi-i vei spune că nu mai este 
nici o nădejde. Trebuie s-o convingi că nimeni nu ar putea-o scăpa, că 
o aştept s-o fac prinţesă, că mâine va fi prea târziu. Inca în noaptea 
asta trebuie încheiată înţelegerea dintre Miriam şi mine. Sunt sigur că 
va veni. Va salva pe fratele ei, iar tu, John Keith, vei fi liber şi o vei 
avea pe sora lui Conniston. Recunoaste că-ţi ofer mult pentru putinul 
ce-ţi cer. 

Keith îl privi drept în ochi şi zâmbi. Dar faţa lui rămase tot atât de 
palidă ca şi până acum. 

— Kao, eşti diavolul în persoană. Presupun că pentru tine, această 
apreciere a noastră este un compliment. Eşti un şarpe galben, o fiinţă 
lipsită de suflet. Am venit la tine deoarece credeam că aş mai găsi 
astfel un mijloc de scăpare. Aveam de gând să te ucid, dacă nu s-ar fi 
putut altfel. Dar acum m-am răzgândit. Am găsit altă cale. Peste 
câteva minute voi fi la Mc Dowell şi-ţi voi strica toate planurile, 
mărturisindu-i că nu sunt Derwent Conniston, ci John Keith. II voi 
spune toata povestea lui Miriam Kirkstone, de la inceput pana la 
sfârşit. Il voi povesti despre altarul pe care l-ai ridicat şi unde voiai ca 
Miriam să-ţi sacrifice trupu-i tânăr. Mâine, întreg oraşul va veni aici şi 
vei fi ucis ca un şobolan în gaura-i murdară. lată răspunsul meu, şarpe 
veninos. Voi muri şi eu şi Peter Kirkstone, dar Miriam nu-ţi va aparţine 
niciodată! 

După aceste cuvinte se ridică în picioare. Se miră el însuşi de 
liniştea sa şi că putea să judece limpede într-o astfel de situaţie. Kao 
rămase înmărmurit. Nu înţelegea ca un om să se predea de bună voie 
poliţiei. Nu se aşteptase la o asemenea lovitură. Fusese învins chiar în 
clipa, când era sigur de victorie. Isi văzu toate planurile distruse, nu 
mai avea nici o putere, viaţa lui era în pericol. Citi limpede în ochii lui 
Keith: nu era o simplă ameninţare, avea într-adevăr de gând să se 
ducă la Mc Dowell. li va spune adevărul. Omul acesta, care riscase 
atât pentru a-şi păstra viaţa şi libertatea, se va sacrifica acum pentru 
a salva o fată! Nu-l înţelegea şi, totuşi era sigur că nu se înşală. Căci 
hotărârea de a face acest gest nebunesc era întipărită pe faţa lui 
Keith, lividă, nemişcată ca a zeilor de piatră din patria Chinezului. 

Când pronunţă cuvintele care aveau să sfărâme toate planurile lui 
Kao, ochii mici ai acelui diavol galben. Isi schimbară brusc expresia. O 
clipă se uită la Keith uimit şi înfuriat, apoi îl măsură cu o privire plină 
de ură. Părea un şarpe veninos, pregătindu-se de luptă. Sări repede în 
picioare, aruncă haina-i de mătase de o parte şi cu iuteala fulgerului 


scoase un revolver din brâul lui de mătase. În aceeaşi clipă strigă 
câteva cuvinte în limba chineză. 

Keith se dădu în lături. Privirea lui Kao îl pregătise. Fără să-şi piardă 
cumpătul, scoase şi el revolverul. Dar strigătul fusese auzit. 
Paravanele fură împinse deoparte, uşile se deschiseră şi servitorii 
chinezi se aruncară asupra lui Keith. Nu avu timp să-şi dea măcar 
seamă câţi erau, căci toată atenţia lui era îndreptată asupra lui Kao. 
Văzu pe acesta ridicând arma asupra sa, dar i-o luă înainte: ochi şi 
trase. Kao se clătină şi căzu. Ca fulgerul, Keith se întoarse spre 
agresorii săi şi, cu revolverul întins spre ei, căută să se retragă spre 
uşă. Deodată îl atacă cineva pe la spate; simţi o lovitură în cap şi 
căzu. Revolverul îi scăpă din mână. Chinezii se aruncară asupră-i şi-l 
strânseră de gât. Keith îşi pierdu aproape cunoştinţa. Auzea în juru-i 
strigăte surde. O furie nemărginită îl cuprinse, o groază necunoscută 
încă. Nu lupta împotriva unor oameni. Adversarii săi erau parcă nişte 
monştri lipsiţi de suflet. Apucă o mână ce încerca să-l gâtuie şi o 
răsuci, dădu un pumn în fata unui chinez, plecat asupra-i; lovi în 
dreapta şi în stânga, până ce se eliberă şi, plin de sânge, se repezi la 
uşă. Când o deschise, mai aruncă o privire în urmă; avu impresia că 
numai doi dintre cei ce-l atacaseră, încercau să se scoale de jos. 

O clipă se opri, şovăind, în coridor. Pe scară ardea lumina jos era 
lume. In starea în care se afla, plin de sânge, cu hainele rupte, nu 
putea să treacă prin cafenea. La capătul celălalt al sălii zări o perdea 
care ascundea de sigur o fereastră. Din câţiva paşi fu acolo, rupse 
perdeaua şi, dintr-o lovitură sparse geamul, aerul proaspăt al nopţii îi 
răcori fruntea. Nimeni nu-l urmase. Sări pe fereastră şi văzu că se afla 
în alt coridor; în fata sa era o altă scară ce ducea în stradă. Se opri o 
clipă să se convingă că nu e urmărit, apoi cobori. leşise învingător! 

Se opri din nou. O adiere uşoară îi mângâia obrajii infierbantati. 
Abia atunci se simţi liberat de groaza ce-l stăpânise în lupta cu 
chinezii. Era iarăşi liniştit, ca în clipele când discutase cu prinţul Kao. 
Chinezul murise. Era sigur că nu se înşela. Nu mai avea un minut de 
pierdut. 

Asta-i fusese soarta: să învingă şi, totuşi să fie învins! Nu-i mai 
rămânea decât o singură datorie. Una, pe care şi Conniston în locu-i ar 
fi îndeplinit-o. Nu era nevoie să se predea poliţiei, căci Kao murise şi 
Miriam era salvată. De acum încolo avea dreptul să lupte pentru 
propria-i libertate şi viaţă. Mai întâi, trebuia să mărturisească, însă, 
totul lui Mary Josephine. Aceasta era singura cale dreaptă. 

Nimeni nu-l văzu când străbătu străzile oraşului. După câteva 
minute ajunse acasă. Ferestrele erau luminate şi perdelele trase 
deoparte. Mary Josephine îl aştepta. Keith era liniştit ca întotdeauna în 
clipele hotărâtoare. Incercase să-şi şteargă sângele de pe obraz, dat 
când apăru în faţa tinerei fete, era încă însângerat. Unghiile lungi ale 


Chinezilor Îl făcuseră răni adânci. Nu avea pălărie, păru-i era valvoi, 
hainele-i erau rupte şi pieptul dezgolit. Mary Josephine îl privi 
îngrozită; fără să spună un cuvânt, ea-i întinse braţele, Dar el se dădu 
un pas înapoi şi zise: 

— Aşteaptă, te rog, puţin! 

Ea se opri; glasul lui ciudat, faţa lui rece, pătată de sânge şi 
întreaga lui purtare, atât de străină şi de neinteleasa o zăpăciră. Keith 
se repezi spre telefon. Mary Josephine încercă să-i vorbească, dar nu 
putu. li fu imposibil să scoată măcar un cuvânt. Il văzuse mâinile 
însângerate. El ceru numărul telefonului lui Miriam. Se auzi murmurul 
unui glas; cineva îi răspunse. Apoi răsună vocea lui Keith: 

— Shan-Tung a murit. 

Asta fu tot. Atârnă receptorul la loc şi se întoarse spre Mary 
Josephine. Cu un strigăt slab, ea-i întinse braţele: 

— Derry! Derry! 

Dar el îi arătă fotoliul din faţa căminului şi zise: 

— Şezi, te rog, Mary Josephine. 

Ea îl ascultă, fata îi era lividă. El îi povesti totul, de la început pana 
la sfârşit. Mary Josephine nu-l întrerupse. Se ghemuise în fotoliu şi 
părea iar o fetiţă mică şi înspăimântată. El îi mărturisi toată viata-i 
mincinoasă, din clipa când Conniston îi dăduse numele său. Keith era 
sigur că niciodată nu va putea uita faţa lui Mary Josephine, palidă ca a 
unei moarte, ochii ei mari, larg deschişi, corpul ei fin ce tremura ca 
scuturat de friguri. Fără să spună un cuvânt, ca ascultă povestea 
tristă a minciunii şi a dragostei sale. Dar ea nu zise nimic, nici după ce 
Keith tăcu. El se duse în camera sa, închise uşa, aprinse lumina şi îşi 
strânse repede lucrurile. După ce isprăvi, scrise câteva rânduri. 


iti spun de o mie de ori: „te iubesc” Dacă poti, iartă-mă. Dacă nu, 
povesteşte-i totul lui Mc Dowell şi poliția mă va găsi acolo unde visam 

să trăi fericiți... în munţii de unde izvorăşte fluviul Saskacewan. 
John Keith. 


Biletul acesta îl lăsă pe masă, pentru Mary Josephine. 

O clipă ascultă la uşă. Nu auzi nici o mişcare. Totul era cufundat în 
tăcere. Deschise fereastra prin care intrase Shan-Tung şi sări afară. 

Din depărtare răsunau râsetele şi strigătele oamenilor fericiţi. Keith 
o apucă spre nord. Călăuzit de lumina lunii, sa îndreptă iar spre 
regiunile paduroase, adăpostul celor napastuiti de soartă şi lipsiţi de 
noroc. 


CAPITOLUL 23 


TOATĂ NOAPTEA el îşi continuă drumul fără întrerupere. Trecu prin 
câmpii necultivate şi pădurici tinere, umblă pe poteci şerpuite, ici colo 
zări câte o colibă adâncită în întunerec şi lipsită parcă de viaţă. De 
câteva ori îl lătră un câine, odată auzi din depărtare strigătul unui om. 
Apoi, drumul deveni mai anevoios. Dădu de o mlaştină mare. O 
cunoştea. Inainte de a intra în apă, aprinse un chibrit. Se uită la ceas 
şi se orienta după busolă. li trebuiră două ore ca să străbată baltoaca. 
De partea cealaltă începea pădurea. Keith răsuflă uşurat: arborii erau 
iarăşi singurii săi prieteni. 

Nu se odihni. Nervii lui incordati îl goneau mereu mai departe. Dar 
nu-i era teamă de ceea ce lăsase în urma-i, fiindcă nu mai ştia ce e 
frica. Acest sentiment murise parcă în el. Intreaga lui energie era 
îndreptată într-o singură direcţie: să-şi salveze viaţa. Era parcă o 
datorie faţă de sine însuşi. Vedea limpede ce făcuse şi ce-l aştepta. 
Ucisese doi oameni şi de fiecare dată scăpase lumea de câte o brută. 
Omorand pe chinez nu făptuise nici un păcat; chiar Mc Dowell trebuia 
s-o recunoască, iar Miriam Kirkstone va mulţumi lui Dumnezeu, de mii 
de ori, să murise Shan-Tung. Nimeni, nici chiar sora lui Conniston nu-şi 
va putea da vreodată seamă cât sacrificase pentru a salva pe fiica 
omului, care a fost cauza nenorocirii tatălui său. Marg Josephine nu va 
putea şti niciodată cât de mult o iubea! 

Se minună el însuşi, văzând cât de repede se obişnuise iarăşi să 
vorbească singur, cât de liniştit se supusese sorții care-l condamna să 
continue viata-i grea de om hulit. Cele câteva săptămâni petrecute în 
oraş îi păreau acum un vis. Nu ştia că această linişte era mai 
îngrozitoare decât o disperare manifestată prin tipete şi vorbe multe. 

— Nu mă vor prinde - se încurajă el - ea nu le va spune unde m-am 
ascuns. Nu o va face! 

De nenumărate ori repeta aceste cuvinte. 

Mary Josephine nu-l va trăda. Işi spunea mereu frazele acestea, nu 
fiindcă era atât de sigur, ci fiindcă încerca astfel să înăbuşe un gând 
dureros. Câteodată, însă, lupta zadarnic; o voce îi striga: 

— Te urăşte şi va spune unde te-ai ascuns. 

Il era tot mai greu să nu dea crezare acestei ameninţări, tot mai 
dese erau clipele, când glasul necunoscut îi şoptea acele cuvinte. Nu 
frica de a fi denunţat îl chinuia, ci motivul care o îndemna pe Mary 
Josephine să-l trădeze, acea ura ce o simţea acum pentru el. incerca 
s-o uite, dar îi se arăta mereu, aşa cum o văzuse ultima oară, 
ghemuită în fotoliul din fata căminului, ruşinată, îngrozită... 
Nemaiprivindu-l ca pe un frate iubit, ci ca pe un mincinos, un criminal 


pe care-l putea chiar bănui că-i ucisese fratele, pentru a-i fura numele. 
Era logic să-l urască. 

— Totuşi, nu se va duce la Mc Dowell - îşi zise Keith - nu mă va 
trăda. 

Acestea erau gândurile ce-l chinuiau. Ştia că dacă le-ar putea 
înăbuşi, dacă ar avea siguranţa că Mary Josephine îl iertase, ar fi 
fericit. Chipul ei şi nu al lui Conniston îl întovărăşea acum. ÎI auzea, 
parcă, glasul, şoptindu-i vorbe dulci, îi vedea faţa albă şi îndurerată. 
Ea rămăsese pentru el aceeaşi Mary Josephine iubitoare, din zilele 
fericite când nu cunoscuse încă adevărul. Incerca să înăbuşe glasul 
misterios ce căuta să-i strecoare îndoiala în suflet. Lupta cu disperare, 
căci nu putea trăi decât cu speranţa ca ea-l iertase. 

In sfârşit, se iviră zorile. Keith mergea neobosit mai departe. Nu 
simţea dorinţa să se odihnească. Când răsări soarele, era la o 
depărtare de treizeci de mile de oraşul Prinţul Albert şi de fluviul 
Saskacewan. 

Se opri pe malul unui lac mic şi, pentru prima dată de când plecase, 
îşi odihni trupul istovit. Era mulţumit că-şi pregătise toate din vreme; 
cu gândul că vor pleca în curând, îşi strânsese toate lucrurile, ajutat 
fiind chiar de Marg Josephine. 

— Nu o să ne strice să avem totul gata, zisese el, râzând vesel. 

Chiar ea îl îndemnase să ia mai multă slănină, fiindcă-i plăcea 
foarte mult. Cu sufletul îndurerat, scoase mâncarea, stăpânindu-şi cu 
greu lacrimile. Mâncă, se odihni câteva ore şi o porni din nou la drum. 

Mergea acum mai puţin grăbit şi, când veni noaptea, se culcă pe 
câmp. i 

Trecusera astfel zece zile. Inaintand tot mereu, avea grijă să 
ocolească oamenii. Când zărea o colibă, făcea un inconjur, ca să nu fie 
văzut de nimeni. Işi rase barba, îndeplinind astfel o veche dorință a lui 
Marg Josephine. Il stătea mai bine asa; dar acum nu mai semăna atât 
de mult cu Conniston. 

După trecerea altor zece zile, Keith ajunse la malul lacului Turtle, în 
apropiere de fortul Pitt. Nu mai trebuia să se ascundă cu atâta grijă. 
Cumpără noi provizii de la nişte indieni. Apoi merse mai departe si 
trecu Saskacewanul. Dadu de nişte crescătorii de vite si-si cumpără 
un cal care să-i ducă lucrurile. La Buffalo Lake luă ce-i era necesar 
pentru viața în munți. După câteva zile zări în depărtare stâncile 
muntilor. 

Şase săptămâni după lupta cu Shan-Tung, dădui iarăşi de fluviul 
Saskacewan. Acum, însă, nu se mai grăbea. Era aproape de ţinutul 
visurilor sale. Dar nu se simțea fericit. Timp de două săptămâni îşi 
continuă drumul fără să vorbească cu un om. Orice bucurie murise în 
sufletul său. Se simţea singur. Dar nu lipsa unui tovarăş îl chinuia. 
Dacă ar fi vrut, ar fi putut să găsească destui oameni. De două ori 


văzu nişte corturi, dar le ocoli. Nu voia să întâlnească pe nimeni, nici 
să vorbească cu necunoscuţi. Zi şi noapte nu se gândea decât la Mary 
Josephine şi, în disperarea lui adâncă, blestema pe cei ce i-o luaseră. 
Trecea printr-o criză sufletească. Luptase din răsputeri, până ce 
învinsese. Dar fata-i slăbită purta semnele acestei victorii scump 
plătite. Avea impresia că o fiinţă dragă murise; dar dacă i-ar fi răpit-o 
moartea, n-ar fi suferit atât de mult, căci într-un anumit Sens i-ar fi 
aparţinut totuşi. Amintirea ei netulburată de nici un gând dureros ar fi 
fost mângâierea orelor sale de singurătate. Dar ea trăia şi îl ura 
desigur. Keith suferea, căci ştia, că nu mai avea dreptul s-o iubească. 
Avea parcă o rană în suflet. După o luptă îndârjită ieşise învingător; 
dar era ca un om scăpat de o boală grea ce-i lăsase urme adânci 
pentru toată viaţa. 

După trecerea altor trei săptămâni, ştiu că triumfase, aşa ca şi în 
alte împrejurări, când voinţa lui de fier învinsese toate piedicile. 

Se va ascunde în munţi, cum plănuise de mult şi-şi va duce viaţa 
fără să mai dorească imposibilul. lar dacă poliţia va veni după el... va 
începe din nou lupta. 

Intr-o zi văzu în depărtare un călăreț; se îndrepta parca spre el. 
Străinul era probabil la o depărtare de o milă când îl zări. Keith se 
miră observând că nu avea bagaje; omul nu cobora din munţi. Venise 
probabil şi el să-şi facă un rost şi era de neînțeles, că nu avea cu sine 
decât o puşcă. Dar Keith nu avea dorinţa să-l întâlnească şi, fără să se 
ascundă o coti la dreapta şi începu să urce în munţi. Străinul, însă, îl 
urmări; se părea că vrea să-i iasă în cale. Keith se enervă. Urcă tot 
mai sus, ca şi cum ar fi vrut să meargă mai departe, dar la un moment 
dat se ascunse repede într-o văgăună, ca să dispară din ochii 
necunoscutului. Aşteptă câtva timp, apoi îşi continuă drumul. Era 
mulţumit că izbutise sa fie iar singur. Călărețul necunoscut era acum 
înaintea lui şi urca încet. 

— De ce naiba se învârteşte omul acesta pe aici! se întrebă el. 

După câteva minute, străinul îl zări din nou. Se întoarse şi se 
îndreptă repede spre Keith. Acesta apucă revolverul şi avu grijă să-şi 
ascundă corpul, în dosul bagajelor sale, ca să fie mai ferit în caz de 
atac. Staruinta aceasta a necunoscutului de a-l urmări, îl făcu să 
creadă ca Mary Josephine îi spusese totul lui Mc Dowell şi că poliţia 
era pe urmele sale. 

Cand călăreţul fu mai aproape, Keith văzu, însă, că nu era un 
poliţist. Venea în goană. 

Pălăria prinsă cu o curea îngustă îi alunecase pe spate, păru-i zbura 
în vânt. 

— Ho! strigă Keith. p 

Inima-i încetă să bată o clipă. Il zărise barba mare, rosie, părul 
cărunt... 


Strainul se opri langa Keith, sari jos si zise: 
— Ce naiba!... 

— Duggan! 

— Johnny... Johnny Keith! 


CAPITOLUL 24 


UN MOMENT, cei doi bărbaţi se privira fără să rostească un cuvânt. 
Keith era buimăcit. Andy Duggan se uita la el, zâmbind vesel. 

— Andy... Andy Duggan M-ai recunoscut... Ştii cine sunt Duggan îi 
răspunse printr-un zâmbet, îl apucă de umeri şi-l privi cu atenţie. Apoi 
Il zise: 

— Ai trecut atunci pe lângă mine şi eu nu te-am recunoscut... nu te- 
am recunoscut, Johnny! Credeam ca eşti blestematul cela de 
Conniston! Auzi! Credeam că eşti Conniston! 

Se dădu un pas înapoi, îl privi cu dragoste şi zise: 

— Johnny... Johnny Keith! 

— Andy, prietene! îşi strânseră mâinile cu putere şi în ochii lui 
Keith strălucea iar dorul de viaţă. 

— Simt în aer miros de slănină afumată, zise deodată bătrânul 
Duggan. 

— Lasă asta acum, Andy! Spune-mi mai bine ce cauţi prin locurile 
acestea? 

— Te aşteptam pe tine, răspunse Duggan, liniştit. Ştiam că vei 
trece pe aici. Te pândesc de şase săptămâni. 

Keith îi apucă braţul şi-l strânse cu putere. 

— Cine ţi-a spus unde mă poţi găsi! întrebă el. Cine? 

— Totul s-a aflat a doua zi după plecarea ta. Frumoasă treabă! 
Chinezul mort, John Keith în viaţa şi locuind împreună cu sora lui 
Conniston. Nimeni nu ştia unde ai fugit. M-am gândit că domnişoara 
Conniston trebuia să cunoască locul unde te-ai ascuns. M-am dus la 
ea şi i-am spus că sunt prietenul tău. Astfel am aflat unde te pot găsi. 
Ei i-am spus însă, că nu se poate să te fi refugiat aici, că ai scris biletul 
numai ca să induci pe toţi în eroare. 

— Dumnezeule - murmură Keith - nu mintisem! 

— Ştiu, Johnny. Dar nu voiam ca ea să cunoască adevărul. Dacă ai 
fi văzut-o... cu pumnii încleştaţi, cu ochii injectati de furie... era ca o 
fiară gata să ucidă. Atunci am mintit-o! l-am spus că dacă-mi promite 
că nu va anunţa poliţia, te voi urmări şi-i voi aduce capul tău, aşa cum 
era obiceiul în timpurile vechi. M-a crezut. Da, mi-a zis: 

„Dacă-mi dai cuvântul dumitale că-l vei ucide, nu voi spune nimic 
poliţiei!” Şi acum, iată-mă! Dacă aş vrea să-mi ţin promisiunea, ar 
trebui să te omor. 

Keith întoarse capul. Duggan îl apucă de umeri, îl trase spre el şi-l 
privi uimit: 

— Johnny! 

— Nu poţi să înţelegi, Andy - murmură Keith - mă doare că mă 


priveste astfel... 

Duggan tacu oclipa. Apoi striga suparat: 

— Te doare! De ce naiba te doare, Johnny? Te-ai purtat bine cu ea 
si i-ai lasat aproape toti banii lui Conniston. Nu i-ai facut nici un rau, n- 
are nici un motiv sa fie atât de duşmănoasă. Nu te mai gândi la ea. E 
adevărat că-i drăguță şi atrăgătoare... dar, din moment ce te urăşte, 
ai fi nebun daca ti-ar mai pasa de ea. Ai mintit-o... Ei şi ce-i cu asta? S- 
au spus minciuni mai mari pe lumea aceasta, Johnny; ascultă-mă pe 
mine, nu mai fi necăjit. Te aştept de şase săptămâni; am aranjat totul 
între timp, am făcut planul unde să căutăm aur şi am clădit o căsuţă 
pentru noi doi. Uită tot ce te-a apăsat până acum şi fii vesel! 

Keith încercă să zâmbească. Duggan nu putea şti ce-l chinuieşte. 
Nu putea înţelege ce însemnase pentru el micuța Mary Josephine. 
Bătrânul prieten nu ghicise nimic. Keith se hotărî să nu-i vorbească 
niciodată de această rană a sufletului său. Işi va înăbuşi durerea si va 
încerca să fie vesel. Duggan, prietenul său era acum aici. Nu mai era 
singur. Bătrânul Duggan era acum lângă el. Keith zâmbi şi privi plin de 
speranţă spre munţii care se vedeau în zare. Acolo, la o depărtare de 
câteva mile, era râul Little Fork, pe malul căruia îl aştepta căsuţa 
clădită de Duggan. Va începe o viaţă nouă, veselă, plină de aventuri şi 
va avea alături de el un tovarăş vechi şi credincios. Îl întinse mâna. 

— Iti mulţumesc, Andy - strigă el - eşti un suflet bun şi sincer. 

Merseră câtva timp tacuti mai departe. Deodată, Duggan întinse 
braţul zicând: 

— Acolo e o pădurice. E trecut de ora prânzului şi dacă ai slănină la 
tine, am putea mânca. j 

Duggan avea o poftă de mâncare sănătoasă, ca întotdeauna. li ceru 
lui Keith să-i povestească tot ce se întâmplase din noaptea când 
ucisese pe judecătorul Kirkstone. _ 

Era trecut de două, când o porniră mai departe. In sfârşit, dădură 
de râul Little Fork şi, până la şapte, merseră de-a lungul țărmului. 
Ajunseseră sus în munţi, când se hotărâră să se oprească pentru ca s- 
aprindă focul de noapte. După ce mâncară, Duggan îşi aprinse 
luleaua. Se aşeză şi, rezemându-şi spatele de un arbore, începu să 
vorbească. 

— Bine că am dat de tine, Johnny. Te-am aşteptat zece zile în valea 
aceea şi mi s-au isprăvit aproape toate merindele. Aveam de gând să 
mă duc la căsuţa noastră, ca să-mi iau de ale mâncării şi să mă 
înapoiez pe urmă iar ca să te aştept. Ce frumoasă-i viaţa! O să găsim 
aur, Johnny, ascultă-mă pe mine, sunt sigur că o să găsim. 

— Avem timp o viaţa întreagă să căutăm, răspunse Keith. 

Duggan fuma tăcut. Nori groşi de fum îl învăluiau. 

— Dumnezeule, ce drac impelitat mai era şi sora aceea a lui 
Conniston! exclamă el deodată. Johnny, sunt sigur că dacă ar da acum 


de tine, ar fi in stare să te omoare. Nu înţeleg de ce te urăşte atât de 
mult, fiindcă ai încercat să-ţi salvezi viaţa. l-ai spus probabil multe 
minciuni, dar n-aveai încotr-o. Ei; şi ce-i dacă nu spui întotdeauna 
adevărul? Câte minciuni n-am spus eu în viaţa mea şi nu i-a trecut 
nimănui prin minte să mă omoare pentru asta! De Mc Dowell nu mi-e 
frică. Toată lumea spune că ai făcut bine că ai fugit. Mă gândesc însă 
la sora lui Conniston. N-o să fie liniştită până ce nu te va şti prins. Dar 
nu-ţi fie teamă! O s-o ducem noi de nas! Am eu grijă... Ştiu eu ce 
trebuie să facem! 

— Ar fi mai bine să vorbim despre ceva mai vesel - zise Keith - am 
cumpărat treizeci de curse. Iti amintesti de câte ori vorbeam amândoi 
că iarna vom merge la vânătoare şi vom prinde animale în capcană, 
iar vara vom căuta aur? 

Duggan îşi frecă vesel mâinile; începu să vorbească de vulpi, de 
jderi şi de multe alte animale. li povesti că găsise puţin aur în diferite 
locuri din apropierea râului Little Fork; era sigur că vor da de mai mult 
încă. 

— Dacă nu e destul pe-aici, vom pleca vara viitoare mai departe, 
zise el. 

Nu mai vorbea decât de aurul pe care-l visase o viaţă întreagă. 

In cele din urmă se culcară. Inainte de a adormi se întoarse 
încăodată spre Keith şi-i spuse: 

— Johnny, nu te mai gândi la sora lui Conniston. Am uitat să-ţi spun 
că acum două săptămâni i-am scris că nu te-am găsit la locul indicat 
de tine, dar că am aflat unde eşti şi ca sunt pe cale de a te prinde. 
Deci, nu mai fii îngrijat, poţi să dormi liniştit. 

— Nu mi-e frică, răspunse Keith. 

Câteva minute mai târziu, auzi pe Duggan sforăind. Fără să facă 
zgomot, Keith se sculă. Focul mai ardea încă; era o noapte înstelată, 
ca atunci când fugise din oraş. Luna învăluia totul în razele-i argintii. 

Se opriseră într-o mica vale, la marginea unui lac. In fata lor se 
ridicau munţii. Fără să scoale pe Duggan, se apropiă de apa liniştită. 
Privi stâncile luminate de razele lunii. Arborii şi tufişurile se vedeau 
limpede, lacul părea de argint topit. Aerul era minunat. O clipă, Keith 
avu impresia că Mary Josephine stă lângă el, că admiră împreună 
aceste frumuseți nebănuite ale naturii, bucurându-se că visul lor s-a 
împlinit. Nu mai avu puterea să se stăpânească; o durere ascuţită îi 
săgetă inima, ochii-i se umplură de lacrimi. 

Deşi atât de frumoasă, noaptea aceasta fu îngrozitoare pentru 
Keith... cea mai dureroasă din viaţa sa. Nu crezuse niciodată că Mary 
Josephine l-ar putea trăda. Ştia ca era pierdută pentru el şi că-l 
dispretuia, dar nu se gândise că l-ar putea uri, că ar voi să se răzbune. 
Avea oare Duggan dreptate? Era Mary Josephine lipsită de suflet? 
Trebuia oare s-o uite, să distrugă dragostea adâncă ce-l lega de ea? 


Fără voie, izbucni într-un râs amar. Ştia că lucrul acesta e imposibil. În 
ciuda purtării ei, el o va iubi întotdeauna. 

Keith nu putu adormi toată noaptea. Se trânti de câteva ori pe 
cuvertura întinsă pe jos, dar nu putu să stea culcat. La ora patru 
dimineaţa aprinse focul şi-l sculă pe Duggan. Acesta sări în picioare, 
vioi ca un tânăr de douăzeci de ani, cobori în lac, se spălă şi se 
înapoie râzând vesel. După ce mâncară, o porniră mai departe; ore 
întregi, merseră de-a lungul râului Little Fork. Drumurile deveniră mai 
anevoioase, caii înaintau încet. Din când în când, Duggan se oprea ca 
să se orienteze. Odată, când stătură puţin în loc, îi zise lui Keith: 

— Noaptea trecută am avut o dovadă ca nu ne ameninţă nici un 
pericol din partea ei. Am visat ceva şi visurile nu se împlinesc 
niciodată; în realitate, se întâmplă tocmai de-a-ndoaselea. Se părea că 
diavolul acela mic venea la tine în timp ce dormeai şi-ţi tăie capul cu o 
secure mare. Văzui apoi cum o ridică, sângele curgea într-una... şi ea 
râdea. 

— Taci! strigă Keith. 

In ochii-i ardea o flacără ciudată, fata-i avea o expresie 
înfricoşătoare. 

Duggan dădu din umeri, bombăni ceva şi merse mai departe. 

O oră după aceea, o apucară pe o potecă îngustă, care dădea, spre 
mirarea lui Keith, într-o vale largă, frumoasă, cu arbori şi iarbă, Abia 
intrară şi Duggan scoase nişte strigăte vesele, apoi trase câteva focuri 
de puşcă. 

— Am ajuns acasă - îi explică el tovarăşului său de drum, zâmbind 
vesel - căsuţa e puţin mai departe. Peste zece minute suntem acolo. 

Keith o zări, însă, curând. Era construită din trunchiuri puternice de 
lemn cojit. Părea mult mai mare decât şi-o închipuise el... mult mai 
spațioasă. 

— Cum ai putut s-o cladesti singur! exclamă el cu admirație. E de 
necrezut, Andy. O familie întreagă ar avea loc aici. 

— Am dat de câțiva indieni si i-am plătit să-mi ajute - explică 
Duggan - m-am gândit că n-ar fi rău s-o fac mai încăpătoare. E mai 
bine aşa; eu sforăi uneori destul de tare. 

— Văd că iese fum pe cos! strigă Keith. 

— Am angajat o indiană - zise Duggan - găteşte bine şi e foarte 
drăguță, Johnny! Barbatu-sau a murit iarna trecută; a fost fericită ca 
şi-a găsit o slujbă. Se mulţumeşte cu putin. Nu-i aşa că bătrânul Andy 
a avut o idee bună? 

In apropiere era un râuleţ. Duggan se opri ca să-şi adape calul şi-i 
făcu semn lui Keith s-o ia înainte. 

— Du-te, uite-te cum e înăuntru, Johnny. Vezi daca-ti place căsuţa 
noastră. Sunt foarte mândru de ea. 

Keith lăsă calul în grija bătrânului şi se îndreptă spre casă. Uşa era 


deschisa; intra. Dintr-o aruncatura de ochi vazu ca Duggan avea 
dreptul să fie mândru. Prima încăpere îi amintea de cea din casa lui 
Brady. Lângă aceasta era încă una; acolo auzi pârâitul unui foc cineva 
umbla prin odaie In depărtare, Duggan, care până atunci fluierase, 
începu deodată să cânte. Keith rămăsese pe loc şi asculta. Era acelaş 
cântec de acum douăzeci de ani. Deodată auzi pe cineva fredonând 
aceeaşi melodie. Aşa dar şi Indiana era fericită. 

Şi apoi... Dumnezeule!... Uşa dintre cele două camere se deschise 
brusc şi, în prag, Stătea cu braţele întinse şi cu ochii plini de dragoste 
şi fericire... Mary Josephine. 

Keith se clătină pe picioare; cauta să se sprijine de ceva... Lacrimile 
îl orbiseră... Plângea cu hohote. Intr-o clipă, Mary Josephine se lipise 
de pieptul său si îl imbratisa soptind printre râsete şi suspine: 

— De ce nu te-ai înapoiat atunci? De ce ai fugit?... De ce ai sărit pe 
fereastră? Te-am aşteptat... Aş fi plecat cu tine. 

Deodată răsună glasul triumfător al lui Duggan. 

— Johnny, nu ţi-am spus eu, că există minciuni mai mari decât cele 
spuse de tine? Nu ţi-am spus eu? 


CAPITOLUL 25 


TRECU MULT TIMP pana ce Keith se hotari sa o lase pe Mary 
Josephine din braţe ca s-o admire în voie. Nu-i venea să creadă 
ochilor, că erau iarăşi împreună. Ea îl privea cu ochii ei mari şi plini de 
dragoste. Faţa ei fină căpătase o strălucire pe care Keith n-o văzuse 
încă până atunci. Sub privirea lui iubitoare, ea roşi şi-şi ascunse 
obrazul la pieptul său. 

Beat de fericire, el nu putu să spună nimic, Repeta doar mereu: 

— Mary Josephine... Mary Josephine! 

Duggan plecă fiindcă cei doi îndrăgostiţi nu-i dăduseră nici o 
atenţie. Bătrânul se duse să îngrijească de cai. Lăsă să treacă o 
jumătate de oră, până ce se înapoie. O văzu pe Mary Josephine, în 
uşă; păru-i frumos era despletit şi soarele îl învăluia în razele-i aurii. 
Lângă ea stătea Keith. Când îl zări pe Duggan, tânăra fată alergă spre 
el, îi mângâie barba roşie şi-l sărută pe obraz. 

Bătrânul nu ştia ce să spună. Keith îl apucă de mână. 

— Andy, mincinos neruşinat, dacă nu ai fi mult mai în vârstă decât 
mine, aş fi în stare să te iau la bătaie... de bucurie - strigă el vesel - 
nu ştii cât de fericit sunt! Ziua aceasta e cea mai... cea mai... 

— Cea mai frumoasă din viaţa mea - termină Mary Josephine fraza 
- nu-i aşa... John? 

Pentru prima oară îi pronuntase numele şi, ruşinată de îndrăzneala- 
i îşi ascunse capul la pieptul său. Sub privirea părintească a lui 
Duggan, Keith o sărută. 

Câteva ore mai târziu, când noaptea coborâse iar pe pământ şi luna 
răsărise, Keith şi Mary Josephine şedeau singuri pe o bancă, sub cerul 
înstelat. Aerul era încărcat de un parfum subtil; nu se auzea decât 
murmurul lin al apei şi foşnetul frunzelor. 

— Valea fericirii noastre - zise Mary Josephine cu vocea tremurând 
de emotie - în sfârşit, s-a împlinit visul nostru! 

— E adevărat că ai fi fugit cu mine! întrebă Keith. M-ai fi întovărăşit 
într-adevăr? 

— Da. Dar eu nici nu te-am auzit plecând. Te-am aşteptat câtva 
timp, apoi m-am dus la uşa ta şi am ascultat. Am bătut de mai multe 
ori şi când am văzut că nu-mi răspunzi, am intrat. 

— Dumnezeule! exclamă Keith. După toate câte s-au întâmplat, ai fi 
plecat cu mine, cu toate că eram plin de sânge... Un... Un asasin... un 
om urmărit de poliţie... N 

— John, iubitul meu! Mary Josephine Il strânse mâna cu dragoste. 
John, mai trebuie să-ți povestesc ceva. 

El rămase tăcut. 


Mary Josephine se alipi de el cu dragoste si continua: 

— Primele momente după plecarea ta au fost îngrozitoare. Stateam 
la fereastră şi priveam afară; deodată observai că cerul era roşu: 
ardea cafeneaua lui Shan-Tung. Eram atât de îndurerată, încât nu mă 
mişcai. Nu trecu mult timp şi uşa se deschise brusc. In faţa mea apăru 
Miriam, urmată de Mc Dowell. Când auzi că ai plecat, acesta nu mai 
putu de furie; Miriam se aruncă la picioarele mele şi-şi ascunse capul 
în poala mea. Inspectorul se plimbă de la un capăt la celălalt al odăii; 
deodată se întoarse spre mine, mă privi ca şi cum ar fi vrut să mă 
omoare şi strigă: 

— Ştiu că nebunul acela nici nu l-a ucis pe judecătorul Kirkstone. 

Keith o privi buimăcit. Mary Josephine însă povesti mai departe, 
liniştită ca şi cum i-ar spus ceva fără importanţă: 

— Din cele ce mi-ai spus tu despre John Keith, intelesesem că nu 
era un asasin ordinar. Mă invatasesi să-l preţuiesc. Când mi-ai spus 
adevărul, nu asta m-a înspăimântat, ci faptul că te crezusem fratele 
meu. În lupta ce ai avut cu judecătorul Kirkstone, acesta a fost numai 
buimăcit de lovitura primită. Peter se certa întotdeauna cu tatăl său, 
căci îi cerea mereu bani şi bătrânul era nemulţumit că avea un fiu atât 
de risipitor. Ceea ce urmă după plecarea ta din casa lui Kirkstone e de 
necrezut. Şi totuşi e adevărat. Peter îşi ucise tatăl, pentru a-l mosteni 
mai curând. El era ucigasul... 

— Dumnezeule! sopti Keith. Mary... Mary Josephine, de unde stii? 

— Cu prilejul incendiului, Peter Kirkstone a fost găsit în casa lui 
Shan-Tung, cu corpul acoperit de arsuri. A murit chiar in noaptea 
aceea, dar înainte de a închide ochii pe veci, mărturisi totul. Shan- 
Tung cunoscuse adevărul; acesta era secretul puterii sale. Miriam 
trebuia să i se dea, pentru a scăpa pe fratele ei de la moarte. 

— Acum înţeleg de ce o interesa atât de mult soarta mea, murmură 
Keith. 

Privirea i se pierdu în zare. Amândoi rămaseră tacuti, mână în 
mână. Trecutul era mort pentru totdeauna... O viaţă nouă, de 
dragoste şi fericire, îl aştepta! 


— SFÂRŞIT — 

CUPRINS 
CAPITOLUL eee es ae ee A RR CINIC RPR PERC SCENE 3 
CAPITOLO L 2. aroa ist Bu tt 3 A i 11 
CAPT VOLE e AAA ARN N A i PV eat 13 
(O A DI IO LAU) Îsi aaa i oul aaa aaa O caz 20 


CAPITOLUL 5 ces 00 oo oo ou ane a Cu cata a ao bl 25 


CAPITOLUL Oronoco mere Perrone: oo A EEE TE E SENERE 39 
(API OU De ceia o at 2 ana a ein at aia oenar ei 44 
CAPITOLUL TO ini nalt ct a ar ci ag la lee ar 49 
CAPITOL [ily cacao sepale td oaie e atei dai tea 55 
CAPITOLUL 17 sait oana oa tei at a at a 59 
API TOU Ula TAr taia ala e ns ore ep aaa al 67 
CAPITOLUL 1S eat eo pe taiem ni a ta a aa 71 
CAPITOLUL ED ne oii eat oii iai pu anda Ea eva 74 
CAPITOLUL E 7 east da pipi la i alei alla 78 
CAPITOLUL LO sea ana nel 9 e nr asa i a ltd at 84 
CAPITOLUL T9 speta etate pă oil ai taca iad oala Sea 88 
CAPITOLUL 20 cica ina ama ce Botea lat i i al ca bees 93 
CAPITOLUL 2T cei in nel acne aa ta ca a au 96 
CAPITOLUL 2 tea aia atei e planta ee ta 99 
CAPITOLUL: 29 posi eat e Bai noted a iul a 105 
CAPITOLUL 27 e să Soia aaa cat aa ta ua Ba 109 
CAPITOLUL 2 aaa aaa ia at ăi ri ia a pia 115 


CU RN Sia contina e sne io o ia da nt lt i re 117