Diana Gabaldon — [Outlander] 03 Cercul de piatra 01

DIANA 
GABALDON 


- 


SPIATRĀ 


A treia parte din seria OUTLANDER 


NAUTILUS 
fantasy 


DIANA GABALDON 


Seria OUTLANDER 
Volumul 3 


CERCUL DE PIATRĂ 


CARTEA ÎNTÂI 
Original: Voyager (1993) 


Traducere din limba engleză: 
GABRIEL STOIAN 


k4 
virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2017 


VP - 


PROLOG 


Când eram mică, nu voiam niciodată să calc prin băltoace. Nu 
din teama că acolo se aflau râme înecate sau că-mi voi uda 
șosetele; în general, eram un copil murdar, care manifesta un 
dispret plin de veselie față de murdăria de orice fel. 

Pur și simplu nu puteam crede că acea suprafată perfect 
netedă era doar o peliculă subțire de apă deasupra solului solid. 
Îmi Închipuiam că era o deschizătură spre cine știe ce spatiu 
insondabil. Câteodată, văzând vălurelele provocate depășii mei, 
socoteam că băltoaca era nespus de adâncă, o mare fără funa, 
în care stăteau la pândă încolăciri lenevoase de tentacule și 
luciri de solzi, amenințări ale unor trupuri uriașe cu dinti ascutiti 
care pluteau tăcute, duse de apă în adâncimi de neconceput. 

Și apoi, privind reflectarea din apă, îmi vedeam chipul rotund 
și părul ondulat pe o întindere albastră, lipsită de trăsături, și îmi 
imaginam că băltoaca era intrarea spre alt cer. Călcând în ea, 
mă voi scufunda pe neașteptate și voi continua să cad la 
nesfârșit în spațiul albastru. 

Singura dată când îndrăzneam să trec printr-o băltoacă era la 
crepuscul, când începeau să apară stelele. Dacă priveam în apă 
și vedeam un punctișor iluminat, puteam călca și stropi în jur 
fără nicio teamă, pentru că, dacă aș fi căzut prin băltoacă direct 
în spațiu, m-aș fi putut agăța de o stea și aș fi scăpat teafără. 

Chiar și acum, când văd o băltoacă în fața mea, mintea mea 
pare să se oprească pe jumătate - deși picioarele nu îi urmează 
exemplul -, apoi gonește mai departe, lăsând în urmă doar 
ecoul gândului. 

Ce s-ar întâmpla dacă, de data asta, te-ai prăbuși? 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


BĂTĂLIA ȘI IUBIRILE BĂRBAȚILOR 
1. Ospăţul familiei Corbie 


Nenumărate căpetenii Highland au luptat. 
Și mulți bărbați viteji în luptă au căzut. 

Și scump plătită le-a fost viața ce și-au dat 
Pentru al Scoției rege și legea de-nceput. 


- Oare te vei întoarce acasă? 


16 APRILIE 1746 


Era mort. Cu toate acestea, lucru bizar în acele condiţii, 
simţea o durere pulsatilă la nas. Deși avea o încredere 
nețărmurită în înțelegerea și îndurarea Creatorului, păstra în 
sine și urmele de vinovăţie elementară care îi făcea pe toţi 
oamenii să se teamă de iad. Și totuși, lucrurile pe care le auzise 
despre iad îl făceau să creadă că era aproape imposibil ca toate 
chinurile destinate nefericitelor suflete de acolo să se limiteze la 
o durere de nas. _ 

Pe de altă parte, nu ajunsese în rai, din câteva motive. In 
primul rând, nu merita să ajungă acolo. Apoi nu arăta defel a rai. 
Și, în al treilea rând, se îndoia că sufletele binecuvântate 
meritau mai mult decât cele damnate să se aleagă cu nasul 
spart. 

Deși socotise mereu purgatoriul drept un loc destul de 
cenușiu, lumina roșiatică, destul de slabă, care ascundea tot ce 
se afla în jurul lui părea convingătoare. Mintea i se limpezise 
puţin, iar capacitatea de a gândi îi revenea, chiar dacă destul de 
încet. Supărat, se gândea că ar fi trebuit să apară cineva care să 
îi spună care îi era sentinţa, cât va trebui să sufere pentru a fi 


VP - 4 


purificat, pentru ca apoi să intre în Împărăţia Domnului. Nu era 
sigur ce aștepta să vadă: un demon sau un înger. Nu avea habar 
care erau criteriile de personal ale purgatoriului; pedagogul lui 
din vremea școlii nu abordase acel subiect. 

Cât a rămas în așteptare, s-a apucat să analizeze ce alte 
chinuri va trebui să îndure. Avea multe tăieturi, superficiale și 
adânci, dar și vânătăi ici și colo, și era aproape convins că își 
rupsese din nou degetul inelar de la mâna dreaptă - așa cum îi 
ieșea în afară, cu încheietura îngheţată, era greu să îl protejeze. 
Insă nimic din toate acestea nu era prea grav. Ce altceva mai 
era? 

Claire. Numele i-a săgetat inima, pricinuindu-i o durere mai 
chinuitoare decât orice i se ceruse corpului său să suporte 
vreodată. 

Era sigur că, dacă ar mai fi avut corp, acesta i s-ar fi chircit de 
durere. Când o trimisese înapoi la cercul de piatră, știuse că așa 
se va întâmpla. Suferinţa spirituală putea fi considerată drept o 
stare obișnuită în purgatoriu și se așteptase tot timpul ca 
durerea provocată de despărţire să fie pedeapsa lui principală - 
suficient, își spunea el, pentru a ispăși tot ce făptuise până 
atunci: între altele, crime și trădări. 

Nu știa dacă persoanelor din purgatoriu li se îngăduia sau nu 
să se roage, dar a făcut totuși o încercare. Doamne, s-a rugat el, 
fă ca ea să fie în siguranță! Ea şi copilul! Era sigur că ea reușise 
să ajungă la cercul de pietre; însărcinată în două luni, încă era 
iute de picior și se dovedise a fi cea mai încăpăţânată și mai 
hotărâtă femeie pe care o cunoscuse. Insă nu avea cum să știe 
dacă ea reușise acea trecere periculoasă înapoi, spre locul din 
care venise - alunecând precar prin straturile misterioase dintre 
trecut și prezent, neputincioasă în strânsoarea rocii -, iar acest 
gând a fost de ajuns pentru a-l face să uite până și durerea 
chinuitoare de nas. 

A reluat inventarierea suferințelor corporale și, descoperind 
că piciorul stâng părea să fi dispărut, a devenit nespus de 
îndurerat. Senzaţiile se opreau la coapsă, unde avea gâdilături și 
înţepături ca de ace la încheietura genunchiului. Probabil că își 
va reveni cu vremea, fie când va ajunge în rai, ori măcar la Ziua 
Judecăţii de Apoi. Și, la urma urmelor, lan, cumnatul lui, se 
descurca foarte bine cu proteza din lemn pe care o purta în locul 
piciorului lipsă. 


VP-5 


Cu toate acestea, orgoliul lui era tulburat. A, asta trebuia să 
fie; o pedeapsă menită să îl lecuiască de păcatul trufiei. Hotărât 
să accepte cu tărie orice i s-ar fi rezervat, a strâns din dinţi în 
gând, dând dovadă de toată umilința de care era în stare. Cu 
toate astea, nu s-a putut abţine, astfel că a dus o mână (ori 
ceea ce folosea drept mână) mai jos de genunchi pentru a 
vedea unde se sfârșea membrul acum. 

Mâna s-a lovit de ceva dur, iar degetele i s-au încurcat în 
părul ud și zbârlit. S-a ridicat brusc în capul oaselor și, cu puţin 
efort, a crăpat stratul de sânge care îi acoperise pleoapele, 
ținându-le închise. Se înșelase. Acela era jadul. Insă, la urma 
urmelor, James Fraser nu murise. 

e 

Peste el zăcea cadavrul unui bărbat. Greutatea lui de mort îi 
strivise piciorul stâng, ceea ce explica de ce nu și-l simţea. 
Capul, aflat cu faţa în jos și greu ca o ghiulea, îl apăsa pe 
abdomen, iar părul lui împâslit și umed era ca o revărsare 
întunecată pe pânza udă a cămâășii lui. Cuprins brusc de panică, 
a tresărit și s-a ridicat în șezut; capul s-a rostogolit în lateral în 
poala lui, iar un ochi pe jumătate deschis a privit fără să vadă 
dinapoia șuvițelor de păr care îl adăposteau. 

Era Jack Randall, iar tunica lui roșie de căpitan era atât de 
întunecată de umezeală încât părea aproape neagră. Nesigur, 
Jamie a făcut un efort să îndepărteze cadavrul, dar a descoperit 
că era uimitor de slăbit; degetele mâinii s-au răsfirat slabe pe 
umărul lui Randall, iar cotul celuilalt braț s-a curbat brusc în 
momentul în care a încercat să se sprijine în braţ. S-a trezit din 
nou zăcând pe spate, având deasupra cerul cenușiu, care 
cernea lapoviţă, învârtejindu-se ameţitor deasupra lui. La fiecare 
respiraţie chinuită a lui, capul lui Jack Randall se mișca obscen 
în sus și în jos pe abdomen. 

Și-a afundat ambele mâini în pământul mocirlos - rece, apa îi 
trecuse printre degete și îi udase spatele cămășii - și s-a răsucit 
într-o parte. Intre ei se păstrase o oarecare căldură; când 
cadavrul moale și greu a alunecat și l-a eliberat, ploaia rece ca 
gheaţa i-a izbit pielea proaspăt expusă, provocându-i un șoc 
asemenea unei lovituri, așa că, brusc cuprins de frig, a început 
să tremure violent. 

În timp ce se zbătea pe pământ, luptându-se cu pliurile 
mototolite și mânjite de noroi ale straiului din material ecosez, a 


VP-6 


auzit ceva mai puternic decât șuieratul vântului de aprilie; 
strigăte îndepărtate, gemete și vaiete, precum chemarea unor 
fantome în vânt. Și, mai presus de tot, cârâielile răgușite ale 
ciorilor. După cum se auzea, erau zeci și zeci de ciori. 

Ciudat, și-a zis el ca prin vis. Nu era normal ca păsările să 
zboare pe o asemenea furtună. Cu un ultim efort a eliberat 
mantaua de sub el, după care și-a pipăit corpul. Când a vrut să 
își acopere picioarele, a constatat că stângul, precum și kiltul îi 
erau scăldate în sânge. Imaginea nu l-a făcut să dispere; i s-a 
părut oarecum interesantă, petele de un roșu-închis contrastând 
cu verdele-cenușiu al plantelor de landă din jurul lui. Ecourile 
bătăliei s-au stins în urechile lui și a plecat de pe câmpia 
Culloden în ţipetele ciorilor. 

(J 

S-a trezit mult mai târziu, când cineva i-a rostit numele. 

— Fraser! Jamie Fraser! Eşti aici? 

Nu, și-a zis el, cuprins de amețeală. Nu sunt aici. Focul în care 
zăcuse câtă vreme fusese lipsit de cunoștință se dovedise mai 
bun decât cel în care se afla acum. Acum stătea pe spate într-o 
mică adâncitură, pe jumătate plină de apă. Lapoviţa se oprise, 
dar vântul continua să bată; pătrunzător și rece, șuiera peste 
landă. Cerul se întunecase, devenind aproape negru; însemna 
că se apropie înserarea. 

— L-am văzut prăbușindu-se acolo, te asigur. Chiar lângă 
tufișul acela mare și încâlcit. 

Glasul venea de departe, scăzând în intensitate în timp ce 
omul se certa cu cineva. 

A auzit un foșnet în apropiere și, întorcând capul, a văzut o 
cioară. Stătea pe iarbă, la câţiva centimetri de el, iar o pală de 
vânt i-a răsfirat penele negre. S-a uitat la el cu un ochi 
strălucitor, ca o mărgică. Socotind că omul nu reprezenta nicio 
ameninţare, și-a întors gâtul cu o ușurință deosebită și și-a înfipt 
ciocul gros și ascuţit în ochiul lui Jack Randall. 

Scoțând un strigăt de repulsie și zbătându-se, Jamie a sărit în 
sus, făcând cioara să-și ia zborul, cârâind alarmată. 

— Hei! Veniti aici! 

Jamie a auzit plescăit de pași prin mlaștină, apoi un chip și-a 
făcut apariţia în faţa lui, iar el a simţit o mână atingându-l pe 
umăr. 


VP - 7 


— Trăiește! Vino, MacDonald! Dă o mână de ajutor; nu poate 
merge pe propriile picioare. 

Erau patru bărbați care, cu puţin efort, l-au ridicat, astfel că, 
neajutorat, și-a petrecut brațele pe după umerii lui Ewan 
Cameron și ai lui lan MacKinnon. 

Voia să le spună să îl lase acolo; își amintise scopul lui imediat 
după ce se trezise, și anume că dorise să moară. Insă bucuria de 
a-i avea din nou drept camarazi era prea mare pentru a i se 
opune. Odihna îi trezise senzațiile din piciorul amorţit, dar 
cunoștea gravitatea rănii. Oricum va muri curând; slavă Cerului 
că nu va trebui să îndure asta singur, pe întuneric! 

e 

— Apă? 

A simţit apăsarea unei căni peste buze și s-a trezit îndeajuns 
de mult cât să bea, având grijă să nu verse nicio picătură. O 
mână l-a atins fugar pe frunte și s-a retras fără ca persoana care 
o făcuse să spună ceva. 

Avea senzaţia că arde; simțea arșiţa flăcărilor înapoia ochilor 
când îi închidea. Buzele îi erau crăpate și iritate din cauza 
fierbinţelii, dar era mai bine decât fiorii de frig care îl cuprindeau 
din când în când. Când îl biruia febra, măcar putea sta nemișcat; 
tremurul provocat de frisoanele reci îi trezea la viaţă demonii 
din picior. 

Murtagh. Trăia un sentiment groaznic în privința nașului său, 
dar nu avea amintiri care să-i dea o formă. Murtagh murise; știa 
că așa se întâmplase, dar nu știa de ce și nici de unde aflase 
asta. Mai bine de jumătate dintre oamenii armatei Highland 
muriseră, măcelăriți pe landă - măcar atât înțelesese din 
discuţiile bărbaţilor din fermă, însă el nu își amintea defel cum 
se desfășurase bătălia. 

Mai luptase în rândurile altor armate și știa că o astfel de 
pierdere de memorie nu era neobișnuită pentru soldaţi; văzuse, 
dar nu suferise niciodată de așa ceva. Ştia că amintirile revin și 
spera că va muri înainte de a se întâmpla asta. Gândul l-a făcut 
să se cutremure, mișcarea făcând ca durerea să-i săgeteze 
piciorul, de parc-ar fi fost atins cu un fier înroșit, ceea ce l-a silit 
să scoată un geamăt. 

— Jamie, ţi-e mai bine? 

Aflat alături de el, Ewan s-a ridicat într-un cot, iar chipul lui a 
părut palid în lumina zorilor. Avea un bandaj în jurul capului, iar 


VP-s 


pe guler avea pete ruginii, sânge închegat provenit de la o rană 
provocată de un glonţ care îi trecuse razant peste cap. 

— Da, mă simt mai bine. 

A întins o mână și, recunoscător, și-a lăsat-o pe umărul lui 
Ewan, care a atins-o ușor și a așezat-o la loc pe pat. 

Ciorile reveniseră. Negre ca noaptea, plecaseră să clocească 
laolaltă cu întunericul, dar odată cu zorii se întorseseră - păsări 
de război, corbii veniseră să se ospăteze din carnea celor căzuți. 
Era foarte posibil ca ochii să-i fi fost ciuguliţi de păsările crude, a 
gândit el. Simţea forma globilor oculari pe sub pleoape, rotunzi 
și calzi, bucățele gustoase de gelatină care se rostogoleau 
neliniștite încoace și încolo, căutând în zadar uitarea, în vreme 
ce soarele care răsărea dădea pleoapelor lui o nuanţă 
întunecată de roșu-sângeriu. 

Patru dintre bărbaţi se strânseseră în apropierea singurei 
ferestre a casei și discutau cu voce scăzută. 

— Să scăpăm cu fuga? a spus unul dintre ei, făcând un semn 
cu capul spre ceea ce se afla afară. lisuse, omule, cel mai teafăr 
dintre noi abia dacă se mai împleticește, iar șase nu se pot ţine 
pe picioare. 

— Dacă tu poţi merge, du-te, l-a îndemnat un bărbat care 
zăcea întins pe podea, făcând o grimasă spre propriul picior, 
înfășurat în rămășițele unui kilt. Nu mai pierde vremea din 
cauza noastră. 

Duncan MacDonald s-a întors de la fereastră cu un zâmbet 
sumbru și a clătinat din cap. Lumina reflectată de geam îi 
evidenția trăsăturile aspre ale chipului, adâncindu-i ridurile 
provocate de epuizare. 

— Nu, vom rămâne aici, s-a împotrivit el. Pe de o parte, 
englezii au împânzit pământul ca niște păduchi; de la fereastra 
asta îi putem vedea cum viermuiesc. Nimeni nu ar reuși să 
scape acum teafăr din Drumossie. 

— Nici măcar cei care au fugit ieri de pe câmpul de luptă nu 
vor ajunge prea departe, a intervenit cu glas reţinut MacKinnon. 
N-aţi auzit soldaţii englezi trecând în noapte în marș forțat? 
Credeţi că le va fi greu să doboare grupul nostru dezlânat? 

Nimeni nu a putut oferi un răspuns la acea întrebare. Il știau 
cu toţii prea bine. Mulţi dintre scoțieni abia fuseseră capabili să 
stea pe picioare înainte de bătălie, pentru că erau slăbiţi de frig, 
oboseală și foame. 


VP-9 


Jamie s-a întors spre perete, rugându-se ca oamenii lui să fi 
început lupta suficient de devreme. Lallybroch era departe; dacă 
ei se puteau îndepărta suficient de mult de Culloden, era puţin 
probabil să fie prinși. Și totuși Claire îi spusese că trupele lui 
Cumberland vor pustii Highlands, înaintând mult, împinși de 
setea de răzbunare. 

De astă dată, amintirea ei nu a făcut decât să-i stârnească un 
val de dor îngrozitor. Doamne, să o fi avut alături, să îl atingă, 
să îi trateze rănile și să îi țină capul pe genunchi... Însă ea 
plecase - la depărtare de două sute de ani de el - și slavă 
Domnului că o făcuse! Lacrimile s-au prelins încet pe sub 
pleoapele strânse. S-a rostogolit cu greu pe o parte, ca să nu fie 
văzut de ceilalți. 

Doamne, fă să ajungă în siguranță! s-a rugat el. Ea și copilul! 

e 

Pe la mijlocul după-amiezii, în aer s-a simțit brusc miros de 
ars, trecând prin fereastra fără geam. Era mai gros decât cel de 
fum de praf de pușcă, înțepător, aducând o duhoare aproape 
insuportabilă, care amintea de mirosul de carne friptă. 

— Ard morții, a spus MacDonald. 

Aproape că nu se clintise din locul lui de la fereastră de când 
se aflau în casa țărănească. Cu părul negru ca pana corbului și 
plin de praf, dat pe spate de pe fruntea și faţa numai piele și os, 
arăta ca un cap de mort. 

Ici și colo, pe landă răsunau pocnete slabe. Focuri de pușcă. 
Lovituri de graţie, trase de ofițerii englezi cuprinși de 
compasiune, după care nenorocitul îmbrăcat în costum scoțian 
era stivuit pe rug, alături de camarazii lui mai norocoși. Când a 
ridicat privirea, Jamie l-a văzut pe Duncan MacDonald stând încă 
la fereastră, dar cu ochii închiși. 

Alături de el, Ewan Cameron și-a făcut cruce. 

— Măcar să avem parte de tot atâta îndurare, a spus el în 
șoaptă. 

e 

Aşa s-a întâmplat. În a doua zi la fermă, puțin după ora 
amiezii, au auzit pași grei apropiindu-se, după care ușa prinsă în 
chingi din piele s-a deschis larg. 

— lisuse! a exclamat cineva în barbă la vederea celor din 
casă. 


VP - 10 


Curentul stârnit de deschiderea ușii a agitat aerul cu miros 
fetid ce plutea peste bărbaţii murdari, zdrențăroși și mânjiţi de 
sânge, care stăteau întinși sau ghemuiţi pe podeaua plină de 
praf. 

Nici nu fusese vorba despre o rezistenţă armată; oamenii 
aceia nu aveau atâta putere și oricum nu ar fi avut niciun rost să 
se opună. lacobiţii stăteau jos, așteptând ca vizitatorul să facă 
orice dorea cu ei. 

Era un maior, foarte proaspăt și elegant în uniforma fără nicio 
cută și cu cizmele lustruite. După un moment de ezitare, timp în 
care i-a măsurat pe locatari din cap până-n picioare, a pășit 
înăuntru, urmat imediat de locotenentul lui. 

— Sunt lord Melton, s-a prezentat el, uitându-se în jur ca și 
cum l-ar fi căutat din ochi pe liderul acelor oameni, căruia se 
cuvenea să îi adreseze remarcile lui. 

După ce i-a aruncat o privire, Duncan MacDonald s-a ridicat 
încet și a înclinat din cap. 

— Duncan MacDonald, din Glen Richie, a început el. Și ceilalți 
- a făcut un gest cu mâna - foști oameni din armata Maiestăţii 
Sale regele James. 

— Așa am bănuit și eu, a spus sec englezul. 

Era tânăr, puţin trecut de treizeci de ani, dar avea o ţinută 
care evidenția siguranța de sine a unui soldat încercat. Și-a 
trecut privirea în mod deliberat de la un bărbat la altul, apoi a 
băgat o mână sub veston și a scos o foaie de hârtie împăturită. 

— Am aici un ordin al lnălţimii Sale, ducele de Cumberland, a 
spus el. Autorizează executarea neîntârziată a oricărei persoane 
care se dovedește că a participat la rebeliunea trădătoare 
recent înăbușită. Și-a plimbat din nou privirea prin încăperea 
casei de ţară. E cineva care își susține nevinovăția față de 
acuzaţia de trădare? 

Scoțienii au râs discret. Nevinovăţie, când încă aveau pe feţe 
fumul bătăliei, și aici, la marginea câmpului de măcel? 

— Nu, milord, a spus MacDonald, schițând un zâmbet. 

— Toţi suntem trădători. Înseamnă că vom fi spânzurați? 

Faţa lui Melton a tresărit, străbătută de o scurtă grimasă de 
dezgust, apoi a devenit impasibilă. Era un bărbat destul de firav, 
cu oase mici și delicate, dar atitudinea lui trăda autoritatea. 

— Veţi fi împușcați, a răspuns el. Aveţi la dispoziţie o oră în 
care să vă pregătiţi. 


VP - 11 


A șovăit, l-a privit scurt pe locotenent, de parcă s-ar fi temut 
să nu pară mai generos decât era cazul în fața subordonatului 
său, apoi a continuat: 

— Dacă vreunul dintre voi dorește ceva de scris - să 
întocmească o scrisoare, poate secretarul companiei mele vă va 
ajuta. 

L-a salutat din cap pe MacDonald, s-a răsucit pe călcâie și a 
ieșit. 

A urmat o oră sumbră. Câţiva dintre ei au profitat de oferta 
făcută și au primit pene și cerneală, apoi au scris cu tenacitate, 
ținând hârtia lipită de hornul înclinat din lemn, pentru că altă 
suprafață tare nu au găsit. Alţii s-au rugat în tăcere sau au 
rămas pur și simplu nemișcaţi, așteptând. 

MacDonald a cerut îndurare pentru Giles McMartin și Frederick 
Murray, susținând că aceștia abia împliniseră șaptesprezece ani 
și nu trebuiau judecaţi la fel ca restul. Solicitarea i-a fost 
respinsă, iar băieţii, cu chipurile palide și ţinându-se de mână, 
au rămas așezați alături, rezemaţi de perete. 

Jamie regreta profund soarta lor, dar și a celorlalţi camarazi 
devotați și soldaţi viteji. În ceea ce îl privea, se simţea ușurat. 
Nu mai avea griji, nu mai avea nimic de înfăptuit. Făcuse tot ce 
putuse pentru oamenii lui, pentru soţie și pentru copilul lui încă 
nenăscut.  Chinurile trupești se vor sfârși și va pleca 
recunoscător pentru a-și găsi pacea. 

Deși nu simțea nevoia, ci mai degrabă ca să respecte ritualul, 
a închis ochii și a început să rostească în gând Rugăciunea de 
căinţă, în franceză, așa cum făcea întotdeauna. Mon Dieu, je 
regrette!... Şi totuși nu regreta; era mult prea târziu pentru a 
regreta ceva. 

O va găsi pe Claire imediat ce va muri? s-a întrebat el. Ori 
poate, așa cum anticipa, va fi condamnat la despărțire o vreme? 
În orice caz, o va revedea; s-a agăţat de acea convingere cu mai 
multă fermitate decât îmbrăţișa datinile Bisericii. Dumnezeu i-o 
dăduse; tot El i-o va readuce. 

Uitând să se mai roage, a început să îi evoce chipul înapoia 
pleoapelor, curbura obrazului și a tâmplelor, fruntea lată și albă 
care îl îndemna mereu să o sărute, exact acolo, în acel punct 
mic și neted dintre sprâncene, deasupra nasului, între ochii 
limpezi, de culoarea ambrei. Și-a concentrat atenţia asupra 


1 „Doamne, îmi pare rău...” - în Ib. fr. în orig. (n. tr.). 
VP - 12 


formei gurii ei, imaginându-și buzele ei pline și arcuite și gustul, 
senzaţia, dar și bucuria de a o săruta. Sunetele rugăciunilor, 
scârțâitul penelor pe hârtie și suspinele înfundate ale lui Giles 
McMartin i s-au șters din urechi. 

e 

Melton a revenit la mijlocul după-amiezii, de astă dată însoţit 
de șase soldaţi, dar și de locotenent și de secretar. S-a oprit din 
nou o clipă în pragul ușii, dar MacDonald s-a ridicat înainte ca el 
să vorbească. 

— Doresc să fiu primul, a spus el, traversând încăperea. 

Când și-a aplecat capul ca să treacă de ușa scundă, lordul 
Melton a pus o mână pe braţul lui. 

— Sir, vrei să-mi spui numele tău complet? Secretarul meu îl 
va nota. 

MacDonald a aruncat o privire spre secretar, iar în colţul gurii 
i-a apărut un mic surâs amar. 

— O listă de trofee, nu-i așa? Mda, bine, a ridicat el din umeri 
și apoi s-a îndreptat de spate. Duncan William MacLeod 
MacDonald, din Glen Richie, a zis, înclinându-se politicos în faţa 
lui Melton. La dispoziția dumneavoastră... Sir. 

A trecut de ușă și curând, din apropiere, s-a auzit un singur 
foc de pistol. 

Ținându-se strâns de mână când au trecut pragul ușii, 
băieților li s-a îngăduit să meargă împreună. Restul au fost duși 
unul câte unul, fiecăruia cerându-i-se să își spună numele pentru 
ca secretarul să îl noteze. Acesta stătea lângă ușă pe un 
taburet, cu capul aplecat spre hârtiile pe care le ţinea în poală, 
fără să ridice ochii spre cei care treceau prin dreptul lui. 

Când i-a venit rândul lui Ewan, Jamie s-a chinuit să se sprijine 
pe coate și l-a prins de mână pe prietenul lui, strângând-o cât de 
tare a putut. 

— Ne revedem curând, i-a șoptit el. 

Mâna lui Ewan tremura, dar Cameron s-a mulțumit să 
zâmbească. S-a aplecat și l-a sărutat pe Jamie pe gură, apoi s-a 
îndreptat și a plecat. 

Pe cei care nu puteau merge i-au lăsat la urmă. 

— James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser, a rostit el rar, 
pentru a-i permite secretarului să scrie totul corect. Stăpânul de 
la Broch Tuarach. 


VP - 13 


Răbdător, a pronunţat pe litere, apoi a ridicat privirea spre 
Melton. 

— Trebuie să vă cer îngăduinţa, milord, de a mă ajuta să mă 
ridic. 

Melton nu i-a răspuns, ci a coborât ochii spre el, iar expresia 
de dispreț distant s-a transformat într-un amestec de uimire și 
groază. 

— Fraser? a făcut el. De la Broch Tuarach? 

— Eu sunt acela, a spus Jamie răbdător. 

Nu putea să se grăbească puţin? Resemnarea că va fi 
împușcat era una, dar să audă cum prietenul lui era ucis la 
câţiva pași de el era cu totul alta, și acest lucru nu îl liniștea 
câtuși de puţin. Brațele îi tremurau de efortul de a sta pe coate, 
iar măruntaiele, care nu împărtășeau resemnarea din mintea lui, 
îi forfoteau îngrozitor. 

— La naiba! a mormăit englezul. 

S-a aplecat și s-a uitat mai atent la Jamie, care se afla în 
umbra peretelui, apoi s-a întors și i-a făcut semn locotenentului 
să se apropie. 

— Ajută-mă să îl aduc la lumină, a poruncit el. 

Nu l-au ridicat cu blândețe, astfel că Jamie a gemut, pentru că 
mișcarea i-a trimis o durere fulgerătoare din picior până spre 
creștetul capului. Senzaţia l-a făcut să amețească o clipă, așa că 
i-a scăpat ce îi spunea Melton. 

— Eşti iacobitul căruia i se zice „Jamie cel Roșu”? a întrebat el 
din nou, de astă dată impacientat. 

Auzind acestea, Jamie a fost străbătut de un val de spaimă; 
dacă le va spune că e faimosul Jamie cel Roșu, nu îl vor 
împușca. Il vor duce în lanţuri la Londra pentru a fi judecat - o 
adevărată pradă de război. Apoi va vedea ștreangul călăului și 
va zăcea pe jumătate strangulat pe eșafod, în timp ce îi vor 
despica burta și îi vor smulge măruntaiele. Matele i-au chiorăit 
din nou prelung și zgomotos; nici lor nu le surâdea ideea. 

— Nu, a spus el cu toată hotărârea de care era în stare. 
Faceţi-vă treaba, bine? 

Ignorându-i vorbele, Melton s-a lăsat în genunchi și i-a sfâșiat 
gulerul cămâășii. L-a prins apoi de păr pe Jamie și i-a tras capul 
pe spate. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Melton. 


VP - 14 


L-a împuns cu degetul în gât, puţin deasupra claviculei. 
Micuta cicatrice triunghiulară de acolo părea să-l îngrijoreze pe 
anchetator. 

— James Fraser din Broch Tuarach; păr roșcat și o cicatrice în 
trei colțuri pe gât. 

Melton i-a eliberat părul și s-a așezat pe călcâie, după care și- 
a frecat bărbia cu un aer abătut. Apoi și-a revenit și s-a întors 
spre locotenent, făcând semn către cei cinci bărbaţi rămași în 
casă. 

— Luaţi-i pe ceilalţi! a ordonat el. 

Era atât de încruntat, încât sprâncenele lui blonde se uniseră. 
A rămas aplecat deasupra lui Jamie, privindu-l insistent, în timp 
ce restul prizonierilor scoțieni au fost scoși din încăpere. 

— Trebuie să mă gândesc, a murmurat el. Fir-ar să fie, trebuie 
să mă gândesc! 

— Fă-o, a spus Jamie, dacă ești în stare. Eu trebuie să mă 
întind. 

Îl rezemaseră în capul oaselor, lipit de un perete, cu piciorul 
întins în față, dar, după ce stătuse două zile lungit, îi era peste 
putinţă să rămână în acea poziţie; încăperea se legăna de parcă 
ar fi fost beată, iar în faţa ochilor vedea întruna mici scântei 
luminoase. S-a aplecat într-o parte și s-a lăsat cu grijă pe podea, 
îmbrăţișând pământul și ţinând ochii închiși în timp ce aștepta 
să îi treacă starea de ameţeală. 

Melton murmura ceva în barbă, dar Jamie nu a reușit să 
distingă vorbele lui și oricum nu îi păsa prea mult. Stând în șezut 
la lumină, își văzuse limpede piciorul pentru prima oară și era 
convins că nu va apuca să trăiască până va fi spânzurat. 

Roșul intens și furibund al inflamaţiei se întindea în sus pe 
coapsă, mai strălucitor decât petele de sânge uscat. Rana era 
purulentă; cum duhoarea emanată de ceilalți se mai stinsese, 
simţea acum mirosul vag dulceag și neplăcut al supuraţiei. Cu 
toate astea, un glonț în cap părea preferabil durerii și delirului 
provocat de moartea cauzată de infecţie. Ai auzit bubuitura? s-a 
întrebat el și și-a pierdut cunoștința, simțind pământul bătucit și 
rece, neted și liniștitor ca sânul unei mame, sub obrazul 
înfierbântat. 

Nu dormea cu adevărat, ci doar era cuprins de o somnolenţă 
febrilă, dar glasul lui Melton la ureche l-a făcut să tresară și să 
devină atent. 


VP -15 


— Grey, a spus Melton, John William Grey! Îţi este cunoscut 
numele ăsta? 

— Nu, a răspuns el, ameţit de somn și de fierbințeală. Ascultă, 
domnule, ori mă împuști, ori du-te de aici, bine? Sunt bolnav. 

— În apropiere de Carryarrick, a continuat Melton cu glas 
săâcâitor, nerăbdător. Un băiat, un băiat cu părul blond, în jur de 
șaisprezece ani. L-ai întâlnit în pădure. 

Jamie și-a mijit ochii spre cel care îl tortura. Fierbinţeala îi 
tulbura vederea, dar faţa cu oase delicate de deasupra lui, cu 
ochi mari, aproape ca de fată, îi părea oarecum familiară. 

— A, a zis el, surprinzând o singură faţă din noianul de imagini 
care i se învârtejeau nebunește prin cap. Flăcăiașul scund care a 
încercat să mă ucidă. Da, îmi aduc aminte de el. 

A închis din nou ochii. Așa cum se întâmplă de obicei când ai 
febră, o senzaţie părea să se combine cu alta. Îi rupsese braţul 
lui John William Grey; amintirea osului subţire al băiatului în 
mâna lui a devenit osul antebraţului lui Claire, când o smulsese 
din prinsoarea pietrelor. Adierea rece și înceţoșată i-a mângâiat 
faţa cu degetele lui Claire. 

— Trezește-te, blestematule! l-a scuturat Melton, dându-i 
senzația că îi pocnește o vertebră a gâtului. Ascultă-mă! 

Epuizat, Jamie a deschis ochii. 

— Da? 

— John William Grey e fratele meu, a zis Melton. Mi-a povestit 
de întâlnirea cu tine. l-ai cruțat viața, iar el ţi-a făcut o 
promisiune. Este adevărat? 

Cu mare efort, a reușit să își îndrepte mintea înapoi în trecut. 
ÎI întâlnise pe băiat cu două zile înainte de prima bătălie a 
rebeliunii, victoria scoțiană de la Prestonpans. Cele șase luni 
scurse de atunci păreau un hău uriaș; multe se întâmplaseră în 
acel răstimp. 

— Da, ţin minte. A promis că mă va ucide. Dar nu-mi pasă că 
o vei face în locul lui. 

Pleoapele grele îi coborau din nou peste ochi. Oare trebuia să 
fie treaz pentru a fi împușcat? 

— A spus că avea o datorie de onoare față de tine, și încă o 
are. 

Melton s-a ridicat, și-a scuturat praful de pe genunchii 
pantalonilor și s-a întors către locotenentul său, care urmărise 
interogatoriul cu o uimire crescândă. 


VP - 16 


— Suntem într-o situaţie al naibii de delicată, Wallace. Acest... 
iacobit nemernic e renumit. Ai auzit de Jamie cel Roșu? Cel de 
pe afișe? 

Locotenentul a confirmat cu o mișcare din cap și a coborât 
ochii spre silueta zdrențăroasă care zăcea pe pământ la 
picioarele lui. Melton a zâmbit amar. 

— Nu, acum nu pare chiar atât de primejdios, nu-i așa? Dar 
tot Jamie cel Roșu este, iar Luminăţia Sa va fi mai mult decât 
încântată să afle de un prizonier atât de ilustru. Încă nu l-au 
găsit pe Charles Stuart, dar câţiva iacobiţi bine-cunoscuţi le-ar 
oferi la fel de multă satisfacţie mulțimilor strânse la Tower Hill. 

— Să îi transmit vreun mesaj Luminăţiei Sale? 

Locotenentul a dus mâna spre tolba pentru mesaje. 

— Nu! s-a răsucit Melton pentru a privi cu asprime spre 
prizonier. Aici apare dificultatea! În afară de faptul că ar fi o 
pradă deosebită pentru ștreang, acest nenorocit mizer este și 
cel care l-a prins pe fratele meu mai mic în apropiere de Preston 
și, în loc să-l împuște pe flăcău, lucru pe care îl merita din plin, i- 
a cruțat viața și l-a dus înapoi la camarazii lui, impunând așadar 
o mare datorie de onoare asupra familiei mele! a explicat el 
printre dinţii încleștaţi. 

— Vai de mine! a exclamat locotenentul. Prin urmare, nu-l 
puteţi preda Înălțimii Sale. 

— Nu, fir-ar să fie! Nici măcar nu-l pot împușca pe nenorocit 
fără a dezonora jurământul fratelui meu! 

Prizonierul a deschis un ochi. 

— Nu voi dezvălui nimănui că nu respecţi jurământul acela, a 
zis el, după care l-a închis la loc. 

— Ține-ți gura! 

Pierzându-și stăpânirea de sine, Melton l-a lovit cu piciorul pe 
Jamie, care a gemut de durere, dar nu a mai spus nimic. 

— L-aţi putea ucide sub alt nume, a sugerat locotenentul, 
dorind să îi sară în ajutor. 

Lordul Melton i-a aruncat omului său o privire încărcată de 
dispreț suprem, apoi s-a uitat pe fereastră pentru a-și da seama 
cam ce oră era. 

— Peste trei ore se va întuneca. Voi urmări înhumarea 
celorlalţi prizonieri executați. Găseşte o căruţă mică și cere să 
fie încărcată cu fân. Găseşte un căruțaș - alege unul discret, 


VP - 17 


Wallace, adică unul care poate fi mituit - și adu-l aici imediat ce 
se lasă întunericul. . 

— Am înţeles, domnule. Aăă, sir? Ce facem cu prizonierul? 

Locotenentul a făcut semn către bărbatul aflat pe podea. 

— Ce e cu el? a întrebat Melton cu bruscheţe. E prea slăbit ca 
să se poată târî, ca să nu mai vorbim că nu poate nicidecum să 
meargă. Nu are unde să plece - cel puţin până când căruţa 
ajunge aici. 

— Căruţă? 

Prizonierul dădea semne de viaţă. De fapt, stimulat de toată 
agitația din jur, reușise să se ridice într-un cot. Ochii lui albaștri, 
sclipitori și injectaţi s-au dilatat de spaimă pe sub părul 
roșcovan și împâăslit. 

— Unde mă duceţi? 

Ajuns la ușă, Melton s-a întors și i-a aruncat o privire plină de 
dispreţ. 

— Eşti stăpânul de la Broch Tuarach, da? Ei bine, acolo te 
trimit. 

— Dar nu voiam să ajung acasă! Vreau să fiu împușcat. 

Cei doi englezi au schimbat o privire. 

— Aiurează, a conchis locotenentul pe un ton apăsat, iar 
Melton a dat aprobator din cap. 

— Nu cred că va supraviețui acestei călătorii, dar cel puțin 
moartea lui nu îmi va fi pusă în cârcă. 

Ușa s-a închis cu un pocnet în urma celor doi, iar Jamie Fraser 
a rămas singur... și încă în viaţă. 


2. Începe vânătoarea 


INVERNESS 
2 MAI 1968 


— Sigur e mort! 

Glasul lui Claire devenise ascuţit din cauza agitaţiei; răsuna 
puternic în biblioteca pe jumătate goală, creând ecou printre 
rafturile cu cărți răsfoite. Ca un prizonier care așteaptă în fața 
plutonului de execuţie, a rămas în picioare, lipită de peretele 


VP - 18 


acoperit cu plută, privind când la fiica ei, când la Roger 
Wakefield. 

— Nu cred. 

Roger se simţea cumplit de obosit. Și-a trecut o mână peste 
faţă, apoi a luat dosarul de pe birou, cel care cuprindea toate 
rezultatele cercetărilor făcute de el de când Claire și fiica ei 
veniseră prima oară la el, cu trei săptămâni înainte, pentru a-i 
cere ajutorul. 

A deschis dosarul și l-a răsfoit încet. lacobiţii din Culloden. 
Revolta din 45. Curajoșii scoțieni care se strânseseră sub 
stindardul prinţului Charlie cel Frumos și trecuseră prin Scoţia ca 
o sabie înroșită în foc, ajungând să fie distruși și înfrânți în 
confruntarea cu ducele de Cumberland pe câmpia cenușie de la 
Culloden. 

— Uitaţi-vă, a spus el, extrăgând câteva file prinse laolaltă. 
Scrisul arhaic arăta bizar, mai ales astfel fotocopiat în alb și 
negru. Aceasta este lista de apel a regimentului stăpânului 
domeniului Lovat. 

l-a întins mănunchiul subţire de foi lui Claire, însă cea care le- 
a luat a fost Brianna, fiica ei, care s-a apucat să le răsfoiască, 
încruntând ușor din sprâncenele roșcate. 

— Citește pagina de început, a îndemnat-o Roger. Acolo unde 
scrie „Ofiţeri”. 

— Am înțeles. „Ofiţeri”, a citit ea cu voce tare. Simon, stăpân 
al Lovat... 

— Vulpoiul Tânăr, a întrerupt-o Roger. Fiul lui Lovat. Și alte 
cinci nume, adevărat? 

Brianna a ridicat o sprânceană spre el, dar a continuat să 
citească: 

— William Chisholm Fraser, locotenent; George D'Amerd 
Fraser Shaw, căpitan; Duncan Joseph Fraser, locotenent; Bayard 
Murray Fraser, maior. 

A făcut o pauză, înghițind în sec, după care a citit ultimul 
nume: 

— ... James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser, căpitan, a 
lăsat ea foile în jos, ușor palidă. Tatăl meu. 

Claire s-a apropiat imediat de fiica ei și a strâns-o de mână. Și 
ea era un pic lividă. 

— Da, i-a spus lui Roger. Ştiam că s-a dus la Culloden. Când a 
plecat de lângă mine... de acolo, de la cercul de pietre... voia să 


VP - 19 


se întoarcă pe câmpia Culloden, ca să-și salveze oamenii care 
erau cu Charles Stuart. Și știm că așa a procedat - a făcut un 
semn din cap spre dosarul de pe birou, a cărui suprafaţă 
lucioasă era albă și nevinovată în lumina lămpii -, le-ai găsit 
numele. Dar... dar Jamie... 

Numele rostit cu voce tare a părut că o tulbură, așa că a 
strâns ușor din buze. 

Acum venise rândul Briannei să își sprijine mama. 

— Spui că a vrut să se întoarcă, a reluat ea, cu ochii de un 
albastru-închis și încurajatori ațintiți asupra chipului mamei ei. 
Dorea să își îndepărteze oamenii de pe câmp, apoi să se 
întoarcă la luptă. 

Claire a încuviințat din cap, revenindu-și puţin. 

— Știa că nu avea prea multe șanse să plece de acolo; dacă 
englezii îl prindeau... el spunea că ar prefera să moară în luptă. 
Asta voia să facă. 

S-a întors spre Roger și l-a privit cu ochi tulburători, de 
culoarea ambrei. Ochii ei îi aminteau mereu de ai unui șoim, ca 
și cum ea ar fi fost capabilă să vadă mult mai departe decât alţi 
oameni. Nu pot să cred că nu a murit acolo - pentru că mulţi au 
pierit, și el voia asta! 

La Culloden murise aproape jumătate din armata Highland, 
doborâtă de focurile de tunuri și de gloanţe de muschete. Dar 
nu și James Fraser. 

— Nu, a spus Roger cu îndărătnicie. Partea aceea, pe care ți- 
am citit-o din cartea lui Linklater... 

A întins mâna pentru a ridica un volum alb, intitulat Printul din 
Heather. 


După bătălie, a citit el, optsprezece ofițeri iacobiți s-au 
adăpostit într-o fermă din apropierea landei. Acolo au zăcut în 
mari suferințe, cu rănile neîngrijite, vreme de două zile. Apoi au 
fost prinși și împușcați. Un bărbat, pe nume Fraser, din 
regimentul stăpânului de la Lovat, a scăpat de măcel. Restul 
sunt înhumați la marginea parcului local. 


— Ai înţeles? a spus el, lăsând cartea în jos și uitându-se 
serios la cele două femei peste paginile ei. Un ofițer din 
regimentul Stăpânului domeniului Lovat. 

A luat paginile listei de apel. 


VP - 20 


— lată-i! Doar șase. Bun, știm că bărbatul de la fermă nu 
putea fi Simon cel Tânăr, e o figură istorică bine-cunoscută și 
știm prea bine ce i s-a întâmplat. S-a retras de pe câmpul de 
bătălie - fără nicio rană, să nu uităm asta - cu un grup de 
oameni de-ai săi și și-a croit drum spre miazănoapte, reușind să 
ajungă în cele din urmă la castelul Beaufort, în apropiere de 
acest loc. 

A arătat cu mâna spre fereastra foarte lată, prin care se 
vedeau luminile din Inverness licărind în noapte. 

— Și nici bărbatul care a scapat din ferma Leanach nu a fost 
unul dintre ceilalți patru ofiţeri - William, George, Duncan și 
Bayard, a spus Roger. De ce? A smuls o altă filă din teanc și, cu 
un aer aproape triumfător, a fluturat-o deasupra capului. Pentru 
că toți au murit la Culloden! Toţi patru au fost uciși pe câmpul 
de luptă - le-am găsit numele înscrise pe o placă din biserica de 
la Beauly. 

Claire a oftat prelung, apoi s-a lăsat moale pe scaunul rotativ 
îmbrăcat în piele din spatele biroului. 

— Dumnezeule mare! a exclamat ea. 

A închis ochii și s-a aplecat în faţă, sprijinindu-și coatele pe 
birou și prinzându-și capul între mâini, iar părul ei castaniu, des 
și ondulat s-a revărsat, ascunzându-i chipul. Brianna și-a pus o 
mână pe spatele lui Claire, iar pe faţă i s-a întipărit o expresie 
tulburată când s-a aplecat peste mama ei. Era o fată înaltă, cu o 
față cu oase delicate și mari, iar părul ei roșcat și lung lucea în 
lumina caldă a lămpii de birou. 

— Dacă nu a murit, atunci..., a început ea. 

Claire a ridicat capul brusc. 

— Dar este mort! a întrerupt-o ea. Avea chipul încordat și 
riduri fine în jurul ochilor. Pentru numele lui Dumnezeu, au 
trecut două sute de ani, fie că s-a prăpădit sau nu la Culloden, 
acum e mort! 

Vehemenţa mamei a făcut-o pe Brianna să se retragă un pas 
și să își plece capul, astfel că părul roșcat - al tatălui ei - i-a 
acoperit obrajii. 

— Așa cred, a șoptit ea. 

Roger și-a dat seama că ea se chinuia să își rețină lacrimile. Și 
nu era de mirare, și-a zis el. Să descoperi pe neașteptate că, în 
primul rând, bărbatul pe care l-ai iubit și căruia i-ai spus „tată” 
toată viața nu este tatăl tău natural, iar în al doilea rând, că 


VP - 21 


tatăl tău adevărat a fost un scoţian din Highland care a trăit în 
urmă cu două sute de ani și, în al treilea rând, să înţelegi că a 
murit într-un mod oribil, incredibil de departe de soţia și de 
copilul pentru care se sacrificase... toate astea erau suficiente 
ca să tulbure pe oricine, a socotit Roger. 

A traversat încăperea spre Brianna și i-a atins braţul. Ea i-a 
aruncat o privire scurtă, absentă și a încercat să surâdă. El i-a 
cuprins umerii cu brațul și, deși o compătimea pentru suferința 
ei, se gândea că ea îi dădea o senzaţie minunată, de căldură, 
moliciune și totodată de vioiciune. 

Claire rămăsese la birou, nemișcată. Ochii ei gălbui ca de 
șoim căpătaseră o culoare mai caldă, încărcaţi de amintiri. Erau 
aţintiţi asupra peretelui dinspre răsărit al bibliotecii, acoperit 
încă din podea până la tavan cu notițe și obiecte de colecţie ce-i 
aparținuseră reverendului Wakefield, regretatul tată adoptiv al 
lui Roger. 

Uitându-se și el spre perete, Roger a văzut anunţul referitor la 
întrunirea anuală, trimisă de Societatea Trandafirului Alb - niște 
suflete excentrice, entuziaste, care încă susțineau cauza 
independenţei Scoției, care se întâlneau în semn de omagiu 
nostalgic față de Charles Stuart și față de eroii Highland ce îi 
urmaseră. 

Roger și-a dres discret glasul. 

— Hmm... dacă Jamie Fraser nu a murit la Culloden..., a spus 
el. 

— Înseamnă că a murit curând după aceea. Ochii lui Claire i-a 
întâlnit pe ai lui Roger, iar privirea rece a redevenit cafeniu- 
gălbuie. Nu ai idee cum a fost, a spus ea. In Highlands izbucnise 
foametea - înainte de bătălie, niciun om nu mâncase nimic. Ela 
fost rănit - știm asta. Chiar dacă a evadat, nu s-ar fi găsit nimeni 
care să îi poarte de grijă... 

Spunând acestea, vocea ei a devenit nesigură; acum ajunsese 
medic, fusese vindecătoare chiar și pe vremea aceea, în urmă 
cu douăzeci de ani, când pășise printr-un cerc de pietre așezate 
în picioare, și își unise destinul cu James Alexander Malcolm 
MacKenzie Fraser. 

Roger era conștient de prezența amândurora; fata înaltă, care 
tremura, pe care o îmbrăţișase, și femeia de la birou, care 
rămăsese atât de nemișcată și de echilibrată. Ea călătorise prin 
piatră, prin timp; fusese bănuită de spionaj, arestată ca 


VP - 22 


vrăjitoare și smulsă în împrejurări ciudate din braţele primului ei 
soț, Frank Randall. lar trei ani mai apoi, James Fraser, cel de-al 
doilea soț al ei, o trimisese înapoi prin pietre, însărcinată, în 
efortul disperat de a-i salva pe ea și pe copilul nenăscut de 
dezastrul iminent care avea să îl lovească. g 

Desigur, și-a zis el, a trecut prin destule experiențe. Insă 
Roger era istoric. Era animat de o curiozitate amorală, 
insațiabilă, tipică unui savant, prea puternică pentru a fi 
diminuată de simpla compasiune. Mai mult decât atât, în mod 
ciudat, era conştient de prezența celei de-a treia persoane din 
tragedia familiei în care se simţea amestecat - Jamie Fraser. 

— Dacă nu a murit la Culloden, a reluat Roger, cu glas ceva 
mai hotărât, atunci probabil că aș putea descoperi ce s-a 
întâmplat cu el. Vreţi să încerc? 

Ținându-și răsuflarea, a așteptat, simțind prin țesătura 
cămășii respiraţia caldă a Briannei. 

Jamie Fraser trăise și murise. În mod confuz, Roger simţea că 
avea datoria de a afla adevărul, că rudele lui Fraser meritau să 
știe tot ce se putea despre el. Pentru Brianna, asemenea 
cunoștințe aveau să fie tot ce va ști vreodată despre tatăl pe 
care nu îl întâlnise. lar pentru Claire - dincolo de întrebarea pe 
care el i-o pusese, era gândul care nu îi venise ei în minte încă 
din cauza șocului: traversase bariera timpului de două ori până 
acum. Probabil că o putea face încă o dată. lar dacă Jamie 
Fraser nu murise la Culloden... 

A observat înţelegerea licărind în ochii de culoarea ambrei ai 
lui Claire în momentul în care gândul i-a încolţit în minte. De 
obicei, avea pielea palidă; acum, faţa ei devenise albă ca 
fildeșul mânerului de la cuțitul pentru scrisori, aflat în faţa ei pe 
birou. L-a apucat strâns, degetele noduroase ieșindu-i astfel în 
evidență. 

Claire a rămas tăcută multă vreme. Apoi și-a aţintit privirea 
asupra Briannei, a zăbovit un moment, după care a revenit la 
Roger. 

— Da, a șoptit ea atât de încet, încât el abia a auzit-o. Da. Află 
asta pentru mine, te rog. Află. 


VP - 23 


3. Frank și o dezvăluire completă 


INVERNESS 
9 MAI 1968 


Traficul pietonal era intens pe podul de peste râul Ness, căci 
oamenii se îndreptau spre casele lor pentru a-și bea ceaiul. 
Roger mergea în fața mea, iar umerii lui laţi mă fereau de 
ciocnirea cu cei din jur. 

Îmi simţeam inima bătând cu putere sub coperta cărţii pe 
care o strângeam la piept. Așa se întâmpla de fiecare dată când 
mă opream pentru a mă gândi la ce făceam cu adevărat. Nu 
eram sigură care dintre cele două soluţii era mai nepotrivită: să 
aflu că Jamie murise la Culloden sau că nu se întâmplase așa. 

În timp ce ne îndreptam spre casa parohială, scândurile 
podului răsunau a gol sub tălpi. Mă dureau brațele din cauza 
greutăţii cărților pe care le duceam, astfel că transferam povara 
dintr-o parte în alta. 

— Fii atent cum mergi, domnule! a strigat Roger, împingându- 
mă abil într-o parte, în timp ce un lucrător pe bicicletă a trecut 
cu capul plecat prin mulţimea de pe pod, cât pe ce să mă 
trântească de balustradă. 

— Scuze! a strigat biciclistul, după care a făcut un semn cu 
mâna peste umăr, dar și-a continuat drumul sinuos printre două 
grupuri de școlari care se întorceau acasă la ceai. 

Am aruncat o privire spre cealaltă latură a podului ca să văd 
dacă Brianna se afla în urma noastră, dar nu am zărit-o. 

Eu și Roger ne petrecuserăm după-amiaza la Societatea 
pentru Conservarea Antichităţilor. Brianna se dusese la biroul 
Clanurilor Highland, ca să ia fotocopiile unor documente din lista 
pe care o alcătuise Roger. 

— E foarte frumos din partea ta că te străduiești atât, Roger, 
am spus eu, ridicând glasul ca să mă fac auzită în iureșul de pe 
pod și dincolo de vuietul apei râului. 

— Nicio problemă, a zis el, oarecum stângaci, oprindu-se o 
clipă ca să îl pot ajunge din urmă. Sunt curios, a adăugat el, 
schițând un zâmbet. Doar știi cum sunt istoricii - nu au puterea 
să renunţe când e vorba despre rezolvarea unei enigme. 


VP - 24 


A scuturat din cap, încercând să își dea din ochi părul negru, 
răvășit de vânt, fără să se folosească de mâini. 

Ştiam cum sunt istoricii. Doar trăisem alături de unul vreme 
de douăzeci de ani. Nici Frank nu voise să lase acea enigmă 
nerezolvată. Cu toate că nu dorise să găsească o soluţie. Insă 
Frank murise cu doi ani în urmă, iar acum ne venise rândul - 
mie și Briannei. 

— Încă n-ai nicio veste de la doctorul Linklater? am întrebat 
eu, când am ajuns pe pod. 

Deși era spre sfârșitul după-amiezii, soarele se vedea încă sus 
pe cer, chiar dacă ne aflam departe spre nord. Trecând printre 
frunzele lămâilor de pe malul râului, razele lui licăreau rozalii pe 
cenotaful din granit care se înălța sub pod. 

Mijindu-și ochii contra vântului, Roger a clătinat din cap. 

— Nu, dara trecut doar o săptămână de când i-am scris. Dacă 
nu primesc știri până luni, voi încerca să telefonez. Nu-ţi face 
griji - și mi-a zâmbit -, m-am arătat foarte circumspect. l-am 
spus că, având în vedere scopul studiului pe care îl fac, am 
nevoie de o listă - dacă ea există - a ofiţerilor iacobiţi care s-au 
aflat în ferma Leanach după bătălia de la Culloden, iar dacă 
există vreo informaţie privind supraviețuitorul acelei execuţii, să 
îmi recomande sursele originale. 

— ÎI cunoști pe Linklater? l-am întrebat, sprijinindu-mi cărţile 
pe coapsă și relaxându-mi braţul stâng. 

— Nu, dar am trimis o cerere scrisă cu antetul Colegiului 
Balliol și am făcut o referire plină de tact la domnul 
Cheesewright, fostul meu îndrumător, care îl cunoaște pe 
Linklater. 

Roger mi-a făcut cu ochiul încurajator, așa că am izbucnit în 
râs. 

Ochii lui erau de un verde sclipitor și limpede, luminoși în 
contrast cu fața măslinie. Curiozitatea putea fi motivul invocat 
de el pentru a ne ajuta să dezgropăm istoria lui Jamie, dar eu 
eram foarte conștientă că interesul lui mergea ceva mai 
departe, în direcţia Briannei. Pe de altă parte, mi-am dat seama 
că interesul era reciproc. Nu știam însă dacă și Roger înțelegea 
acest lucru. 

Revenită în biblioteca regretatului reverend Wakefield, am 
lăsat ușurată maldărul de cărți pe masă și m-am prăbușit pe 


VP - 25 


fotoliul cu braţe de lângă șemineu, în vreme ce Roger s-a dus să 
aducă un pahar cu limonadă din bucătăria casei parohiale. 

In timp ce am sorbit limonada dulce-acrișoară, respiraţia mea 
s-a liniștit, însă pulsul a rămas mărit, cât am evaluat teancul de 
cărţi pe care îl adusesem acolo. Era Jamie menţionat în vreuna 
dintre ele? lar dacă era... mâinile mi s-au umezit pe sticla rece, 
așa că am alungat acel gând. Nu privi prea departe în viitor, m- 
am avertizat singură. E mult mai bine să aștepți și să vezi ce 
poţi descoperi. 

Roger a măsurat din ochi rafturile din bibliotecă, în căutarea 
altor posibilități. Reverendul Wakefield, fostul lui tată adoptiv, 
fusese un bun istoric amator, dar și un colecționar îngrozitor; 
strânsese scrisori, jurnale, pamflete și afișe, volume vechi, dar și 
contemporane, toate îngrămădite pe rafturile bibliotecii. 

Roger a șovăit, apoi a pus o mână pe un teanc de cărți aflat 
pe o masă din apropiere. Erau cărţile scrise de Frank - o 
realizare impresionantă, atât cât mi-am putut da seama văzând 
elogiile tipărite pe supracoperte. 

— Ai citit cartea asta? m-a întrebat el, ridicând volumul care 
purta titlul /acobitii. 

— Nu, i-am răspuns. Am mai luat o înghiţitură de limonadă ca 
să îmi revin, apoi am tușit. Nu, am repetat. Nu am putut. 

După întoarcere, refuzasem cu încăpățânare să-mi arunc ochii 
pe vreun text despre trecutul Scoției, cu toate că istoria 
secolului al XVIll-lea fusese unul dintre domeniile în care se 
specializase Frank. Știind că Jamie murise și confruntată cu 
necesitatea de a trăi fără el, am evitat orice lucru care mi-ar fi 
putut reaminti de el. Un efort zadarnic - era imposibil să mi-l 
scot din memorie, mai ales că existenţa Briannei îmi aducea 
aminte de el în fiecare zi! Cu toate astea, nu puteam citi cărți 
despre prințul Charlie cel Frumos - acel tânăr îngrozitor, lipsit de 
importanţă - și susținătorii lui. 

— Am înţeles. Mă gândeam că știi dacă acolo există ceva 
folositor. Roger a făcut o pauză, îmbujorându-se și mai tare. 
Hm... soţul tău... la Frank mă refer, s-a grăbit el să adauge. l-ai 
spus că... dă... despre... 

lnecată de jenă, vocea lui s-a stins. 

— Ei bine, sigur că da! am răspuns, cam tăios. Ce, credeai că 
după o absenţă de trei ani o să intru în biroul lui și o să-l întreb: 
„A, bună, iubitule, ce-ai vrea să mănânci la cină în seara asta?” 


VP - 26 


— Nu, bineînţeles că nu, a mormăit Roger. 

S-a întors cu spatele, aţintindu-și ochii spre rafturile cu cărți. 

Ceafa îi era de un roșu-aprins de stânjeneală. 

— lartă-mă, am spus, inspirând adânc. E firesc să mă întrebi. 
Doar că... e totuși puţin cam dur. 

Ceva mai mult, de fapt. Eram deopotrivă surprinsă și îngrozită 
să constat cât de persistentă era acea rană. Am așezat paharul 
pe masă, lângă cotul meu. Dacă o ţineam tot așa, sigur aveam 
nevoie de ceva mai tare decât limonada. 

— Da, am confirmat. l-am spus. Totul despre pietre... și 
despre Jamie. Totul. 

Preţ de un moment, Roger nu a zis nimic. Apoi s-a întors pe 
jumătate, astfel că i-am văzut doar liniile bine conturate ale 
profilului. Nu se uita la mine, ci la teancul de cărți scrise de 
Frank, la fotografia lui de pe ultima copertă, brunet, slab și 
atrăgător, zâmbind pentru posteritate. 

— ŞI te-a crezut? m-a întrebat cu glas scăzut. 

Imi simţeam buzele lipicioase de la limonadă, așa că mi le-am 
umezit înainte de a răspunde. 

— Nu, am zis. Nu de la început. A crezut că înnebunisem, ba 
chiar m-a dus la un psihiatru. 

Am râs scurt, dar amintirea m-a făcut să strâng pumnii cu o 
furie reînnoită. 

— Vasăzică, mai târziu? _ 

Roger s-a întors spre mine. Imbujorarea i se diminuase, 
lăsând locul unui licăr de curiozitate în priviri. Ce părere a avut? 

Am inspirat profund și am închis ochii. 

— Nu știu. 


Micul spital din Inverness avea un miros nefamiliar, amintind 
de dezinfectant carbolic și de apret. i 

Nu puteam gândi și încercam să nu simt nimic. Intoarcerea 
era mai îngrozitoare decât aventura mea în trecut, pentru că 
acolo fusesem învăluită de o ușoară îndoială protectoare cu 
privire la locul în care mă găseam și la ce se întâmpla şi trăisem 
sperând permanent că voi evada. Acum știam prea bine unde 
mă aflu și mai știam că nu există cale de scăpare. Jamie murise. 

Medicii și asistentele încercau să îmi vorbească blând, să mă 
hrănească și să Îmi aducă diverse băuturi, dar în mine nu exista 


VP - 27 


loc decât pentru suferință și groază. Le zisesem cum mă 
cheamă când mă întrebaseră, dar mai mult nu voiam să le spun. 

Stăteam culcată în patul alb și curat, cu degetele strâns 
împletite peste pântecul vulnerabil, și tineam ochii închiși. 
Rememoram la nesfârșit lucrurile pe care le văzusem înainte de 
a trece prin piatră - landa sub ploaie și fata lui Jamie -, știind că, 
dacă priveam prea mult la cele ce mă înconjurau acum, aceste 
imagini se vor șterge, înlocuite de lucruri banale, precum 
asistentele și vaza cu flori de lângă patul meu. Am apăsat 
discret cu degetul mare la baza celuilalt, simțind o usurare de 
neînțeles dată de rana minusculă de acolo, o mică tăietură în 
formă de J. Jamie mi-o făcuse, la cererea mea - ultima lui 
atingere pe pielea mea. 

Am petrecut o vreme în acea stare; câteodată dormeam, 
visând ultimele zile ale Revoltei lacobite - i-am văzut din nou pe 
bărbatul mort din pădure -adormit sub o plapumă de mucegai 
albastru sclipitor, apoi pe Dougal și Mackenzie murind pe 
podeaua podului din Casa Culloden, pe bărbații zdrențăroși ai 
armatei Highland, dormind în șanțuri înnoroite ultimul lor somn 
înainte de măcel. 

Mă trezeam țipând sau gemând, în mirosul de dezinfectant și 
în sunetul cuvintelor liniștitoare, de neînțeles în fata ecourilor 
strigătelor în galică din visele mele, și adormeam la loc, tinându- 
mi palma strâns lipită de inimă. 

Apoi deschideam ochii și îl vedeam pe Frank. Stătea în pragul 
Ușii, netezindu-și părul negru cu o mână, nehotărât - și nici nu 
era de mirare, bietul om! 

Zăceam întinsă pe spate pe perne, doar urmărindu-l, fără să 
vorbesc. Avea înfățișarea strămoșilor lui, Jack și Alex Randall; 
trăsături fine, clare, aristocratice, un cap cu o formă plăcută și 
părul negru și drept. Însă chipul lui avea ceva diferit de al lor, 
dincolo de câteva trăsături discrete. Nu trăda niciun pic de 
teamă sau neindurare; nici spiritualitatea lui Alex, nici aroganta 
glacială a lui Jack. Fața lui uscățivă era inteligentă, blândă şi 
ușor obosită. Era nebărbierit și cu cearcăne sub ochi. Stiam fără 
să mi se spună că, pentru a ajunge acolo, condusese toată 
noaptea. 

— Claire? 

S-a apropiat de pat și mi-a vorbit temător, ca și cum nu ar fi 
fost sigur că eram chiar eu. 


VP - 28 


Nici eu nu eram sigură, dar am dat din cap și am spus: 

— Bună, Frank. 

Glasul meu era aspru și hârâit, neobișnuit cu vorbirea. 

EI m-a luat de mână şi l-am lăsat. 

— Te simţi... bine? a întrebat după o clipă, privindu-mă ușor 
încruntat. 

— Sunt însărcinată. 

In mintea mea tulburată, acela părea subiectul cel mai 
important. Nu mă gândisem ce să îi spun lui Frank dacă îl voi 
reîntâlni, dar în momentul în care l-am văzut în prag vorbele au 
prins contur în mintea mea. Îi voi spune că sunt însărcinată, el 
va pleca, iar eu voi rămâne singură cu ultima imagine a lui Jamie 
și cu atingerea lui arzătoare pe mână. 

Fata lui s-a crispat ușor, dar nu a dat drumul mâinii mele. 

— Știu. Mi-au zis. 

A inspirat adânc, apoi a dat aerul afară. 

— Claire, îmi poți povesti ce s-a întâmplat cu tine? 

O clipă am rămas blocată, apoi am ridicat din umeri. 

— Cred că da, am spus. 

Cu greu, mi-am adunat gândurile; nu voiam să vorbesc 
despre cele întâmplate, dar simțeam că am o obligație față de 
acel bărbat. Nu vinovăție, deocamdată; și totuși, o obligație. 
Fusesem căsătorită cu el. 

— Ei bine, am început, m-am îndrăgostit de altcineva și m-am 
căsătorit cu el. lartă-mă, am adăugat, văzând expresia de uimire 
întipărită pe chipul lui, nu am putut face altfel. 

Nu se așteptase la așa ceva. A deschis gura și a închis-o o 
clipă, apoi m-a strâns de mână, suficient de tare ca să mă facă 
să mă crispez și să mi-o smulg din prinsoare. 

— Ce inseamnă asta? a intrebat el cu voce tăioasă. Claire, 
unde ai fost? 

Brusc, s-a ridicat amenințător deasupra patului. 

— Tii minte că ultima oară când te-am văzut urcam spre 
cercul de piatră de pe Craigh na Dun? 

— Da. 

S-a uitat la mine cu o expresie între furie și suspiciune. 

— Ei bine, am reluat umezindu-mi cu limba buzele, care mi se 
uscaseră, adevărul este că am trecut printr-o deschizătură în 
piatra din acel cerc și am ajuns în anul 1743. 

— Lasă glumele, Claire! 


VP - 29 


— Crezi că glumesc? 

Gândul era atât de absurd, încât chiar am început să râd, deși 
nu eram câtuși de putin amuzată. 

— Încetează! 

M-am oprit din râs. La ușă au apărut ca prin minune două 
asistente; pesemne că pândiseră de pe hol. Frank s-a aplecat și 
m-a prins de mână. 

— Ascultă, a rostit printre dintii încleștați. Să-mi spui unde ai 
fost și ce ai făcut! 

— Dar asta îti spun! Dă-mi drumul! m-am răstit, ridicându-mă 
în capul oaselor și trăgându-mi mâna, ca s-o eliberez din 
strânsoarea lui. Ti-am zis; am pășit prin piatră și m-am întors în 
timp cu două sute de ani. lar acolo l-am cunoscut pe sângerosul 
tău strămoș, Jack Randall! 

Luat prin surprindere, Frank a rămas privindu-mă. 

— Cine? 

— Black Jack Randall. Și ce pervers mizer și ticălos era! 

La fel ca și asistentele, Frank a rămas cu gura căscată. Pe 
coridorul din spatele lor am auzit zgomot de pași și voci 
precipitate. 

— A trebuit să mă căsătoresc cu Jamie Fraser ca să scap de 
Jack Randall, dar apoi... Jamie... Nu am avut încotro, Frank, l-am 
iubit și aș fi rămas cu el dacă aș fi putut, dar el m-a trimis înapoi 
din cauza celor întâmplate la Culloden, a copilului și... 

M-am întrerupt, pentru că un bărbat în uniformă de doctor a 
intrat, trecând pe lângă asistentele de la ușă. 

— Frank, am spus cu glas obosit, iartă-mă. N-am vrut să se 
întâmple așa și am încercat tot ce se putea ca să mă întorc, 
serios, dar nu am reușit. lar acum e prea târziu. 

În ciuda voinței mele, lacrimile au început să îmi izvorască din 
ochi și mi s-au rostogolit pe obraji. Mai mult pentru Jamie, și 
pentru mine, și pentru copilul pe care îl purtam în pântec, dar 
câteva lacrimi erau și pentru Frank. 

— Ascultă, am zis, știu că nu vei mai dori să ai de-a face cu 
mine și nu te acuz defel pentru asta. Mai bine... mai bine pleacă, 
da? 

Expresia chipului i se schimbase. Nu mai părea furios, ci 
îndurerat și puțin nedumerit. S-a așezat lângă pat, ignorându-l 
pe medicul care sosise și îmi căuta pulsul, 


VP - 30 


— Nu plec nicăieri, a spus el cu blândețe, luându-mă din nou 
de mână, deși am încercat să mi-o retrag. Acest Jamie... Cine 
era? 

Am inspirat adânc, suspinând. Încă încercând să-mi măsoare 
pulsul, medicul îmi luase cealaltă mână, și mă simțeam absurd 
de panicată, ca și cum aș fi fost ținută în captivitate de ei. M-am 
străduit totuși să alung acel sentiment și am încercat să vorbesc 
calm: 

— James Alexander Malcolm MacKenzie Fraser, am rostit, 
lăsând pauze între nume, pe un ton oficial, aşa cum le rostise 
Jamie când mi-a spus numele lui complet, în ziua căsătoriei 
noastre. Gândul m-a făcut să mai vărs un rând de lacrimi și mi 
le-am șters cu umărul, pentru că mâinile îmi erau prizoniere. 

— Era un Highlander. A fost ucis la Culloden. 

Nu avea rost, iar plângeam, lacrimile nu erau un calmant al 
suferinței care mă sfâșia, ci singura reactie posibilă fată de 
durerea insuportabilă. M-am aplecat puțin în față, încercând să- 
mi domolesc durerea, chircindu-mă în jurul vieții minuscule, 
imperceptibile din pântecul meu, singura părticică din Jamie 
Fraser pe care o mai aveam. 

Frank și medicul au schimbat o privire pe care abia am 
sesizat-o. Bineînțeles, pentru ei, Culloden era o parte din 
trecutul îndepărtat. Pentru mine, totul se întâmplase cu doar 
două zile în urmă. 

— Ar fi preferabil să o lăsăm pe doamna Randall să se 
odihnească puțin, a sugerat medicul. Pare să fie destul de 
tulburată. 

Frank și-a mutat privirea nesigură de la medic la mine. 

— Da, sigur pare tulburată. Dar tin mult să aflu... ce este ăsta, 
Claire? 

Mângâindu-mi mâna, atinsese inelul din argint de pe cel de-al 
patrulea deget, iar acum s-a aplecat să îl cerceteze. Era cel pe 
care mi-l dăduse Jamie la căsătorie; o bandă lată, cu model 
întrețesut, având zalele gravate cu flori minuscule de scaiete, 
stilizate. 

— Nu! am exclamat îngrozită, când Frank a încercat să-l 
răsucească pentru a mi-l scoate de pe deget. 

Mi-am retras brusc mâna stângă, pe care încă purtam 
verigheta de aur a lui Frank. : 

— Nu, nu-l poti lua, nu ţi-l dau! Asta e inelul meu de căsătorie! 


VP - 31 


— Ascultă, Claire... 

Cuvintele lui Frank au fost întrerupte de doctor, care a trecut 
de cealaltă parte a patului, unde se afla Frank, și s-a aplecat 
pentru a-i șopti ceva la ureche. Am surprins câteva: „Nu-ti 
tulbura soția în aceste momente. Socul... ”, apoi Frank s-a 
ridicat din nou în picioare, îndemnat cu fermitate să se 
îndepărteze, după care, în trecere, doctorul a făcut un semn din 
cap către una dintre infirmiere. 

Prea copleșită de noul val de suferință pentru a lua în seamă 
și altceva, abia dacă am simțit înțepătura acului. Am auzit ca 
prin vis cuvintele de despărțire rostite de Frank: „Bine... Dar, 
Claire, voi afla!” Apoi a coborât binecuvântata beznă și am 
adormit fără să visez multă, multă vreme. 


Roger a înclinat carafa, umplând paharul pe jumătate. Cu un 
zâmbet, i l-a întins lui Claire. 

— Bunica Fionei zicea că whisky-ul alină orice suferinţă. 

— Am cunoscut și leacuri mai rele. 

Claire a luat paharul întorcându-i zâmbetul abia schiţat. 

Roger și-a turnat un pahar, apoi s-a așezat alături de ea șia 
sorbit în tăcere. 

— Ştii, am încercat să-l gonesc, a început ea brusc, 
coborându-și paharul. La Frank mă refer. l-am spus că știam că 
nu mai poate avea aceleași sentimente față de mine, indiferent 
ce ar fi crezut că se întâmplase. Am zis că putem divorța, că 
trebuie să plece și să mă uite, să își reia viaţa pe care a început 
să și-o construiască fără mine. 

— Însă n-a făcut-o, a intervenit Roger. 

Cum soarele apunea, în birou se lăsase răcoare, așa că s-a 
aplecat și a pornit șemineul electric, vechi de când hăul. 

— Pentru că erai însărcinată? a încercat el să ghicească. 

Ea i-a aruncat o privire tăioasă, apoi a zâmbit, deși puţin 
strâmb. 

— Da, asta a fost. A spus că doar o persoană demnă de 
dispreț s-ar gândi să abandoneze o femeie însărcinată care 
practic nu are niciun venit. Mai ales una a cărei percepţie a 
realităţii pare cam firavă, a adăugat ea ironic. Nu eram chiar 
lipsită de venituri - aveam ceva bani lăsaţi de unchiul meu Lamb 
-, dar nici Frank nu era lipsit de scrupule. 


VP - 32 


Și-a mutat privirea spre rafturi. Lucrările de istorie ale soțului 
ei se aflau acolo, una lângă alta, cotoarele strălucind în lumina 
lămpii de birou. 

— A fost un om foarte cuviincios, a șoptit ea, luând încă o 
înghiţitură din băutură și închizând ochii când a simţit aburii 
alcoolului înălțându-se. Apoi... a știut ori a bănuit că nu putea 
avea copii proprii. O mare lovitură pentru el, un om atât de 
pasionat de istorie și de genealogii. Inţelegi? Cât de mult prețuia 
dinastiile... 

— Da, înţeleg, a zis Roger. Dar nu ar fi simţit... cum să spun, 
că e copilul altui bărbat? 

— Posibil, a încuviinţat ea, privindu-l din nou cu ochii ei de 
culoarea ambrei, limpezimea lor fiind umbrită vag de whisky și 
de amintiri. Dar, așa cum stăteau lucrurile, pentru că nu a 
crezut - nu a putut crede nimic din ce i-am povestit despre 
Jamie - tatăl copilului a rămas complet necunoscut. Dacă el nu 
știa cine era bărbatul - și era convins că nici eu nu știam cu 
adevărat, ci doar inventasem acele povești din cauza șocului 
traumatic - ei bine, nu a existat nimeni care să spună că nu era 
copilul lui. În orice caz, nu eu, a adăugat ea, cu o undă de 
amărăciune. 

Claire a luat încă o gură, ceva mai mare, din băutură, ceea ce 
a făcut-o să lăcrimeze puţin, așa că s-a întrerupt o clipă ca să se 
șteargă la ochi. 

— Însă, ca să fie sigur, m-a dus de acolo. La Boston, a urmat 
ea. | se oferise o catedră la Harvard, unde nu ne cunoștea 
nimeni. Acolo s-a născut Brianna. 


Plânsetul agitat m-a făcut să mă trezesc din nou. Mă 
întorsesem în pat la ora șase și jumătate, după ce bebelușul mă 
trezise de cinci ori în cursul nopții. Vitându-mă cu ochi încetosati 
la ceas, am văzut că era ora șapte. Din baie se auzea un cântec 
vesel, iar glasul lui Frank a crescut în intensitate în timp ce 
intona Domnește, Britannia!?, acoperind zgomotul jetului de 
apă. 

Stăteam în pat, cu mâinile și picioarele grele de oboseală, 
întrebându-mă dacă aveam tăria să îndur plânsetul până când 
Frank ieșea de la duș și mi-o aducea pe Brianna. Ca și cum 


2 Cântec patriotic britanic, după poemul lui James Thomson și pus pe muzică de 
Thomas Arne în 1740. (n. tr.). 


VP - 33 


copila ar fi știut ce gândeam, plânsul ei s-a intensificat, 
ajungând un fel de țipăt periodic, punctat de respirații chinuite, 
de parcă nu ar fi avut aer. Am dat deoparte pilota și m-am 
ridicat în picioare, cuprinsă de aceeași panică resimțită în timpul 
raidurilor aeriene din timpul războiului. 

Am înaintat greoi pe holul rece până în camera copilului și am 
găsit-o pe Brianna, care avea trei luni, stând pe spate și urlând 
din toti rărunchii. Eram atât de amețită de nesomn, încât abia 
după câteva momente mi-am dat seama că o lăsasem pe burtă. 

— Scumpa mea! Te-ai răsucit! Singură-singurică! 

Terorizată de fapta ei îndrăzneață și ținându-și ochii strâns 
închiși, Brianna şi-a agitat pumnișorii rozalii și a urlat și mai tare. 

Am ridicat-o imediat, am bătut-o ușor pe spate și am 
murmurat peste creștetul capului ei, acoperit de un puf roșcat: 

— Vai, scumpo! Ce fată isteață ești! 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? a întrebat Frank ieșind din baie cu 
un prosop în jurul taliei și cu altul ștergându-se pe cap. A pățit 
ceva Brianna? 

A venit spre noi cu un aer îngrijorat. Pe măsură ce se 
apropiase sorocul, amândoi fuseserăm neliniștiţi; Frank, irascibil, 
iar eu, îngrozită, pentru că nu aveam idee ce se va întâmpla 
între noi odată cu nașterea copilului care îi va semăna lui Jamie 
Fraser. Însă când asistenta o luase pe Brianna din coșulețul ei și 
i-o întinsese lui Frank, spunând: „Uitaţi, fetița tatii”, el se albise 
la față, apoi, după ce privise chipul minuscul, perfect ca un 
mugur de trandafir, se înmuiase de uimire. După o săptămână, 
era cucerit de ea, trup și suflet. 

Zâmbind, m-am întors spre el. 

— S-a răsucit! Singură! 

— Serios? s-a mirat el, iar fața proaspăt spălată s-a luminat de 
încântare. Nu e prea devreme să facă asta? 

— Ba da. Doctorul Spock zicea că n-o va putea face decât 
peste o lună, cel puțin! 

— Ei, na, ce știe doctorul Spock? Vino, frumusețe mică; dă-i 
tatii un pupic pentru că ești atât de precoce. 

A ridicat trupul micut și moale, înfășurat în costumașul roz de 
dormit și Frank a sărutat-o pe nasul cât un năsturel. Brianna a 
strănutat, lucru care ne-a făcut pe amânaoi să izbucnim în răs. 


VP - 34 


Apoi m-am blocat, dându-mi brusc seama că era prima oară 
când râdeam după aproape un an. Ba, mai mult, era prima oară 
când râdeam impreună cu Frank. 

Și el și-a dat seama de asta, iar ochii lui i-au întâlnit pe ai mei 
peste creștetul Briannei. Ai lui erau migdalati și, în acel moment, 
încărcați de tandrete. l-am zâmbit, destul de nesigur și brusc 
foarte conștientă că el era aproape gol și picături de apă îi 
alunecau pe umerii bine făcuți, strălucind pe pielea netedă și 
bronzată a pieptului. 

Mirosul de ars a ajuns la noi exact atunci, răpindu-ne acea 
clipă de fericire matrimonială. 

— Cafeaua! 

Punându-mi-o neglijent pe Bree în brațe, Frank s-a năpustit 
spre bucătărie, ambele prosoape căzând grămadă la picioarele 
mele. Zâmbind la vederea feselor dezgolite, sclipind caraghios 
de albe în timp ce alerga spre bucătărie, l-am urmat cu pași rari, 
tinând-o pe Bree sprijinită de umăr. 

Stătea dezbrăcat lângă chiuvetă, învăluit de fumul urât 
mirositor care se înălța din ibricul ars. 

— Poate bei ceai, nu? am spus eu, ținând-o expert cu un braț 
pe Brianna pe șold, în timp ce scotoceam prin dulap. Mă tem că 
n-a mai rămas nici măcar o frunză de ceai cu aromă de 
portocale; îmi pare rău, avem doar pliculeţe Lipton. 

Frank s-a strâmbat, englez pursânge, prefera să lingă apă 
dintr-o toaletă decât să bea ceai făcut din pliculeţe. Acestea 
fuseseră lăsate de doamna Grossman, femeia care ne făcea 
curăţenia săptămânală, care socotea că ceaiul din frunze făcea 
mizerie și era dezgustător. 

— Nu, o să beau o ceașcă de cafea în drum spre universitate. 
A, fiindcă veni vorba, sper că n-ai uitat că îi vom avea pe decan 
și pe soția lui invitați la cină în seara asta, da? Doamna 
Hinchcliffe vrea să îi aducă un cadou Briannei. 

— Da, sigur, am spus, lipsită de entuziasm. Îi mai întâlnisem 
pe soții Hinchcliffe și nu tineam foarte mult să repet experiența. 
Cu toate acestea, trebuia să fac un efort. Oftând în sinea mea, 
am mutat copila pe celălalt șold, căutând pe dibuite într-un 
sertar un creion ca să fac o listă de cumpărături. 

Brianna și-a îngropat fața în halatul meu din pluș, icnind slab, 
semnalându-mi astfel că îi era foame. 


VP - 35 


— Nu se poate să-ți fie din nou foame, am spus eu peste 
creștetul capului ei. Ti-am dat să sugi acum două ore. 

Sânii mei începuseră totuși să curgă ca reacţie a dorinței ei, 
astfel că m-am așezat și mi-am desfăcut halatul. 

— Doamna Hinchcliffe zicea că nu trebuie hrănită de fiecare 
dată când plânge, a remarcat Frank. Copiii devin răsfătati dacă 
nu sunt hrăniți conform unui program strict. 

Nu era prima oară când auzeam părerile doamnei Hinchcliffe 
despre creșterea copiilor. 

— Înseamnă că va fi răsfăţată, nu? am spus eu cu răceală, 
fără să mă uit spre el. 

Copila a prins bine sfârcul cu gurita ei rozalie și a inceput să 
sugă cu o poftă nebună. Mai știam că doamna Hinchcliffe 
socotea hrănirea la sân vulgară şi neigienică. Eu, care văzusem 
mulți copii din secolul al XVIII-lea sugând fericiți de la sânul 
mamei lor, nu gândeam la fel. 

Frank a oftat, dar nu a mai zis nimic. După o clipă, a lăsat jos 
ibricul și s-a îndreptat spre ușă. 

— În fine, a spus el cu stângăcie. Ne vedem în jur de şase, 
bine? Trebuie să cumpăr ceva - asta dacă nu cumva ieși tu? 

I-am zâmbit, zicând: 

— Nu, mă descurc eu. 

— A, bine. 

A șovăit un moment, cât eu am așezat-o pe Bree mai comod 
în poală, cu capul rezemat de încheietura brațului, pliindu-se 
perfect pe curbura sânului meu. Am ridicat privirea de la copilă 
și l-am văzut pe Frank urmărindu-mă atent, cu ochii atintiti 
asupra sânului pe jumătate dezgolit. 

Ochii mei au coborât de-a lungul corpului său și am observat 
un început de erectie, așa că mi-am aplecat capul peste copilă, 
ca să îmi ascund fața îmbujorată. 

— La revedere, am mormăit eu peste capul bebelusului. 

EI a rămas neclintit o clipă, apoi s-a aplecat și m-a sărutat 
scurt pe obraz, iar eu am simțit căldura trupului său dezgolit 
tulburător de aproape. 

— La revedere, Claire, a spus el încet. Ne vedem diseară. 

Nu a mai revenit în bucătărie înainte de a pleca, astfel că am 
reușit să termin de hrănit copilul și să-mi domolesc simțămintele 
până aproape de normalitate. 


VP - 36 


De când mă întorsesem, nu îl văzusem pe Frank în pielea 
goală; întotdeauna se îmbrăca în baie sau în altă cameră. Și nici 
nu încercase să mă sărute, înainte de pupicul reținut din acea 
dimineaţă. Sarcina mea fusese de „mare risc", după cum 
spusese obstetricianul meu, și nici nu se pusese problema ca eu 
și Frank să împărțim același pat, chiar dacă eu aș fi fost dispusă 
- Și nu era cazul. 

Ar fi trebuit să anticipez asta, dar nu o făcusem. Concentrată 
în primul rând asupra suferinței, apoi a letargiei legate de starea 
de maternitate, alungasem din minte orice alte lucruri care nu 
țineau de pântecul meu umflat. După ce o născusem pe 
Brianna, trăisem de la o alăptare la alta, căutând momente de 
pace în care să nu reflectez la nimic, când puteam să îi tin trupul 
neștiutor lângă mine, găsindu-mi alinarea în pura plăcere 
senzuală de a o atinge și de a o tine în brațe, departe de 
gânduri și amintiri. 

Si Frank dezmierda copila și obișnuia să se joace cu ea, apoi 
adormea în fotoliul lui mare, ținând-o întinsă peste corpul lui 
deșirat, cu obrazul roz apăsat pe pieptul lui, și amândoi sforăiau 
într-o tovărășie pașnică. Cu toate acestea, eu și Frank nu ne 
atingeam și nici nu discutam nimic altceva în afara problemelor 
casnice - cu excepția Briannei. 

Ne concentram amândoi doar asupra copilului; un punct în 
care ne apropiam imediat, reușind să păstrăm distanța dintre 
noi. Se părea că acum Frank nu mai agrea distanța. 

Puteam să o fac - cel puțin fizic. Cu o săptămână înainte 
mersesem la medic pentru un control și, clipind glumet și 
lovindu-mă ușor cu palma peste fese, acesta m-a asigurat că 
puteam relua oricând „relațiile” cu soțul meu. 

Stiam că Frank nu fusese abstinent după dispariția mea. Chiar 
dacă se apropia de cincizeci de ani, era încă zvelt și musculos, 
brunet și îngrijit, un bărbat foarte atrăgător. La petreceri, 
femeile roiau în jurul lui ca albinele în jurul unui borcan cu 
miere, scoțând zumzete discrete, de agitație sexuală. 

Existase o tânără cu părul castaniu, pe care o observasem la 
o petrecere dată de catedra facultății; stătuse într-un colț și, cu 
paharul în mână, îl privise pe Frank cu ochi îndurerați. Mai apoi, 
înlăcrimată și incapabilă să se mai exprime coerent, se îmbătase 
și fusese condusă acasă de două prietene, care ne aruncaseră 
pe rând priviri încărcate de reproș lui Frank și mie, care stăteam 


VP - 37 


alături de el, burtoasă în rochia de gravidă dintr-un material cu 
motive florale. 

Însă Frank fusese discret. Venea întotdeauna acasă seara și 
avea grijă să nu aibă urme de ruj pe gulerul cămășii. Acum ținea 
să revină în sânul familiei. Am presupus că avea dreptul să se 
aștepte la așa ceva; nu asta era îndatorirea unei soţii, mai ales 
că redevenisem soția lui? 

Insă exista o mică problemă. Nu după Frank tânjeam în toiul 
nopții, când mă trezeam din somn. Nu trupul lui agil și zvelt îmi 
cutreiera visele ca să mă incite, făcându-mă să mă trezesc 
gâfâind și umedă, cu inima bătându-mi din cauza unei atingeri 
pe jumătate rememorate. Însă nu aveam să-l mai ating nicicând 
pe acel bărbat. 

„Jamie”, șopteam eu. „Of, Jamie.” Lacrimile mele sclipeau 
dimineața, împodobind puful roșcat de pe capul Briannei ca 
niște perle și diamante împrăștiate. 

Nu era o zi prea veselă. Brianna avea o iritatie urâtă, 
provocată de scutece, și era năbădăioasă și iritabilă, astfel că 
trebuia să o iau în brațe la tot pasul. Sugea și se foia, oprindu-se 
când și când doar ca să scuipe, pătându-mi toate hainele. Până 
la ora unsprezece dimineața, îmi schimbasem bluza de trei ori. 

Sutienul strâns pe care îl purtam mă rodea la subrat și îmi 
simțeam sfârcurile reci și crăpate. Mă aflam în toiul curățeniei 
laborioase prin casă, când de sub pardoseala din scândură s-au 
auzit un zăngănit și o vâjâială, iar contoarele de aer cald s-au 
oprit cu un suspin pierit. 

— Nu, nu e bine săptămâna viitoare, i-am spus eu la telefon 
angajatului de la atelierul de reparații cazane de încălzire. 
Uitându-mă pe fereastră, am văzut ceata rece de februarie care 
amenința să se furișeze pe sub pervaz și să ne învăluie. În casă 
sunt șase grade și am un copil de trei luni! 

Brianna stătea pe scăunelul ei, înfofolită în toate păturile, 
urlând ca o pisică opărită. Ignorând spusele individului de la 
celălalt capăt al firului, am ținut receptorul preț de câteva 
secunde aproape de gura Briannei. 

— Acum ai auzit? am întrebat, ducând din nou receptorul la 
ureche. 

— Am înțeles, doamnă, a zis omul cu resemnare în glas. O să 
vin în după-amiaza asta, undeva între prânz și ora şase. 


VP - 38 


— Între prânz și șase? Chiar nu poţi veni mai devreme? 
Trebuie să mă duc și până la piață, am protestat eu. 

— Doamnă, nu sunteți singura din oraș căreia i-a murit 
cazanul, a spus omul cu hotărâre, după care a închis. 

Am aruncat o privire la ceas; era unsprezece și jumătate. 
Niciodată nu reușisem să fac cumpărăturile și să mă întorc 
acasă în jumătate de oră. Să mergi la cumpărături cu un copil 
mic după tine era totuna cu o expediție de o oră și jumătate în 
întunecatul Borneo, necesitând nenumărate echipamente și un 
consum enorm de energie. 

Scrâșnind din dinti, am telefonat la o piață scumpă, care livra 
la domiciliu, am comandat strictul necesar pentru masa de 
seară și am ridicat copila, ai cărei obraji căpătaseră deja nuanta 
unei vinete și care mirosea pătrunzător. 

— Știu că te doare, scumpo. O să te simti mai bine dacă 
scăpăm de ea, nu? am spus eu, străduindu-mă să vorbesc pe un 
ton liniștitor cât am curățat mâzga maronie de pe fundul roșu- 
aprins al Briannei. 

Ea și-a arcuit spatele, încercând să scape de cârpa de spălat 
rece și umedă și a scos alte câteva țipete ascuţite. Un strat de 
vaselină și al zecelea scutec pe ziua aceea; mașina care aducea 
scutece venea abia în ziua următoare, iar casa putea a amoniac. 

— Așa, scumpete, gata, gata. 

Am ridicat-o pe umăr, am bătut-o ușor pe spinare, dar 
răcnetele ei păreau să nu se mai sfârșească. Nu îi puteam aduce 
vreo vină; sărmanul ei popou era aproape însângerat. Ideal ar fi 
fost să o las să stea dezbrăcată pe un prosop, dar cum nu 
aveam căldură în casă, era imposibil. Amândouă purtam 
pulovere și haine groase de iarnă, ceea ce făcea ca alăptările 
frecvente să devină mai chinuitoare decât de obicei; câteodată, 
dezvelirea unui sân îmi putea răpi chiar zece minute, timp în 
care copila urla. 

Brianna nu putea dormi mai mult de zece minute odată. Drept 
urmare, nici eu nu dormeam. La ora patru, după ce atipiserăm 
amândouă un sfert de ceas, am fost trezite de sosirea 
intempestivă a mecanicului, care a bătut puternic la ușă, fără a 
se mai deranja să lase din mână cheia franceză. 

Legănând copila pe umăr cu o mână, m-am apucat să gătesc 
cina cu cealaltă, în acompaniamentul țipetelor ei în ureche și al 
bocăniturilor din pivniță. 


VP - 39 


— Doamnă, nu vă promit nimic, dar deocamdată aveti 
căldură. 

Ștergându-și o pată de unsoare de pe fruntea ridată, 
reparatorul de cazane a apărut brusc în fața mea. S-a aplecat ca 
să se uite mai bine la Brianna, care stătea mai mult sau mai 
puțin liniștită pe umărul meu, sugându-și zgomotos degetul 
mare de la o mână. 

— Ce gust are degetul, scumpo? a întrebat-o. Se spune că nu 
e bine să lăsăm copiii să își sugă degetul, știați asta? m-a 
informat el, în timp ce se îndrepta de spate. Le strâmbă dinții și 
vor avea nevoie de proteze. 

— Chiar așa? am întrebat printre dinții încleștați. Cât fti 
datorez? 

Jumătate de oră mai apoi, puiul se afla în tigaie, umplut și 
călit, înconjurat de usturoi zdrobit, mănunchiuri de rozmarin și 
bucăți de coajă de lămâie. Incă un strop de zeamă de lămâie 
peste pielea untoasă și puteam să bag puiul la cuptor, pentru ca 
apoi eu și Brianna să ne îmbrăcăm. Cu ușile de la dulap rămase 
deschise și cu instrumentele de gătit împrăștiate pe fiecare blat 
de mobilă, bucătăria arăta ca jefuită de un hot nepriceput. Am 
închis câteva uși trântindu-le, apoi până și ușa bucătăriei, 
încredințată că asta o va ține departe de mine pe doamna 
Hinchcliffe, chiar dacă bunele maniere nu reușeau. 

Frank adusese un nou costumaș roz pentru Brianna. Era 
frumos, dar eu mă uitam cu suspiciune la straturile de dantelă 
din jurul gâtului. Nu păreau doar iritante, ci și delicate. 

— Ei bine, hai să facem o încercare, i-am spus Briannei. Tatii îi 
va plăcea să arăţi frumos. Să Încercăm să nu o scuipăm şi pe 
asta, bine? 

Drept reacție, Brianna a strâns din pleoape și, încordându-se 
și icnind, a mai făcut putin caca. 

— A, bine lucrat! am exclamat eu, de astă dată cu sinceritate. 

Oricum voiam să îi schimb cearșaful de la pătuț, dar măcar nu 
avea să agraveze iritatia provocată de scutec. După ce am 
curățat-o și i-am pus un scutec nou, am scuturat costumașul roz 
și m-am oprit o clipă ca să-i sterg mucii și saliva de pe față, apoi 
i-am petrecut costumașul peste cap. Ea m-a privit, gângurinad 
ispititor și vânturându-și mânuţele. 

Îndatoritoare, am aplecat capul și am făcut „PffA” în buricul 
ei, ceea ce a determinat-o să se vânzolească și să gângurească 


VP - 40 


de bucurie. Am repetat asta de câteva ori, după care am trecut 
la chinuitoarea treabă de a o vâri în costumașul roz. 

Briannei nu-i plăcea; a început să plângă imediat ce i l-am 
tras peste cap și i-am trecut mânuțele dolofane prin mânecile 
bufante; și-a lăsat capul pe spate și a scos un țipăt sfredelitor. 

— Ce-ai pățit? am întrebat-o eu uimită. 

Îi cunosteam deja tipetele și semnificaţia lor, dar acela era 
nou, încărcat de spaimă și durere. Ce s-a întâmplat, scumpa 
mea? 

Acum urla furioasă, iar pe față i se rostogoleau lacrimi. 
Disperată, am întors-o și am bătut-o pe spate, socotind că poate 
avea o criză de colici, însă ea nu se încovoia de dureri de burtă. 
Totuși, se zbătea violent, iar când am întors-o la loc pentru a o 
ridica în brațe, am văzut linia lungă și roșie de pe partea 
interioară a brațului pe care îl mișca. În costumas rămăsese un 
bold, iar acesta îi sfâșiase carnea când îi trăsesem mâneca în 
sus pe braț. 

— Vai, copila mea! lartă-mă! Mamei îi pare foarte rău! 

Cât am desprins boldul și l-am scos, pe fată mi s-au scurs 
lacrimi. Bătând-o ușor pe spate ca să o liniștesc, am strâns-o în 
brațe, străduindu-mă să îmi domolesc sentimentul de vinovăție 
panicată. Bineinţeles că nu dorisem să îi fac vreun rău, dar ea 
nu avea cum să știe asta. 

— Vai, iubito! am murmurat. Acum s-a terminat. Da, mami te 
iubește, așa că e bine. 

Cum de nu-mi trecuse prin minte să verific dacă nu mai avea 
bolduri? Pe de altă parte, ce dement ar împacheta îmbrăcăminte 
pentru copii folosind bolduri? Între furie şi suferință, am 
îmbrăcat-o din nou pe Brianna în costumas, i-am şters bărbia şi 
am dus-o în dormitor, așezând-o pe patul dublu, după care m- 
am schimbat grăbită, punându-mi o fustă decentă și o bluză 
curată. 

Soneria a sunat tocmai când îmi trăgeam ciorapii. Unul dintre 
ei avea o gaură la călcâi, dar nu mai era timp să fac ceva. Am 
încălțat în pripă pantofii cam strâmți din piele de aligator, am 
înșfăcat-o pe Brianna și m-am dus să deschid ușa. 

Era Frank, încărcat cu prea multe pachete ca să iși poată 
folosi cheia. Cu mâna liberă, am luat câte lucruri am putut din 
brațele lui și le-am așezat pe masa din hol. 


VP - 41 


— E gata cina, draga mea? Am adus o față de masă nouă și 
servetele - mi s-a părut că ale noastre arată puțin uzate. Și vin, 
bineinţeles. 

Zâmbina, a ridicat sticla, după care s-a aplecat ca să se uite 
mai atent la mine și zâmbetul i-a dispărut de pe chip. Mi-a 
studiat dezaprobator părul ciufulit și bluza proaspăt pătată cu 
lapte de Brianna şi a zis: 

— lisuse, Claire! Nu te puteai aranja puțin? Cum să zic, nu ai 
altceva de făcut, stai acasă toată ziua - nu ai reușit să-ți găsești 
câteva minute ca să... 

— Nu, m-am răstit eu. 

I-am pus-o în brațe pe Brianna, care urla din nou, agitată și 
epuizată. 

— Nu, am repetat și i-am luat sticla de vin din mână. NU! am 
răcnit, bătând din picior. 

Am rotit sticla, iar el s-a ferit, dar eu voiam s-o izbesc de tocul 
ușii, astfel că dâre purpurii de vin de Beaujolais au început să 
curgă pe cadru, iar cioburile de sticlă împrăștiate au strălucit în 
lumina de la intrare. 

Am aruncat sticla spartă într-un strat cu azalee și am fugit 
fără palton, învăluită în ceața înghețată. Am ajuns la capătul 
alei am trecut pe lângă soții Hinchcliffe, care sosiseră cu 
jumătate de oră mai devreme, sperând probabil să mă surprindă 
în cine știe ce dificultate casnică. Speram că se vor simti bine la 
cină. 

e 

Am condus fără țintă prin ceață, ținând duzele de încălzire ale 
mașinii îndreptate spre picioare, până când am rămas fără 
benzină. Nu voiam să mă întorc acasă; deocamaată. O cafenea 
care era deschisă toată noaptea? Mi-am dat seama că era vineri 
seara și se apropia de miezul nopții. La urma urmelor, aveam 
unde să mă duc. M-am întors spre suburbia în care locuiam și 
spre biserica Sfântul Finbar. 

La acea oră, capela era încuiată pentru prevenirea actelor de 
vandalism și a furturilor. Pentru credincioșii veniți la o asemenea 
oră exista o încuietoare cu butoane, fixată imediat sub clanța 
ușii. Cinci butoane, cu numere de la unu la cinci. Apăsâna trei 
dintre ele, în combinația potrivită, ușa se descuia, permițând 
intrarea legală. 


VP - 42 


M-am deplasat încet prin spatele capelei până la registrul 
aflat la picioarele statuii Sfântului Finbar, pentru a-mi înregistra 
sosirea. 

— Sfântul Finbar întrebase Frank, cu un aer suspicios. Nu 
există un asemenea sfânt. Nu se poate așa ceva. 

— Ba există, îi răspunsesem eu, cu un aer satisfăcut. E un 
episcop irlandez, din secolul al XII-lea. 

— A, irlandez! exclamase Frank oarecum dispretuitor. Așa se 
explică. Dar ce nu înțeleg, continuase el, ihâm... de ce? 

— Ce anume? 

— De ce adorația asta la miezul nopții? La fel ca mine, nu te- 
ai dovedit din cale-afară de pioasă. Și nici nu te duci la slujbă 
sau altceva; părintele Beggs mă întreabă în fiecare săptămână 
unde ești. 

Clătinasem din cap. 

— Nu-ţi pot răspunde, Frank. E vorba de ceva... ce trebuie să 
fac. Mă uitasem la el, incapabilă să îi explic cum se cuvenea. E... 
acolo e liniște, zisesem într-un târziu. 

EI deschisese gura pentru a mai spune ceva, apoi se întorsese 
clătinând din cap. 

Era liniște. Cu excepția mașinii singurei credincioase de la 
acea oră, parcarea de la poarta bisericii era pustie, iar sub arcul 
de lumini de acolo vehiculul strălucea negru, anonim. Ajunsă 
înăuntru, mi-am trecut numele în registru și am înaintat, tusind 
cu tâlc, pentru a-l anunta pe un alt credincios, care venise la ora 
unsprezece, despre prezența mea, fără să fiu nepoliticoasă 
adresându-mă în mod direct. Am îngenuncheat în spatele lui. 
Era un bărbat masiv, îmbrăcat în hanorac. După un moment, s-a 
ridicat, a făcut o plecăciune în fata altarului, s-a întors și a pornit 
spre ușă, dând din cap când a trecut prin dreptul meu. 

Ușa s-a închis cu un scârțâit și am rămas singură, doar cu 
Sfânta Impărtășanie expusă pe altar, în chivotul auriu. Pe altar 
erau două lumânări aprinse, unele mari. Netede și albe, ardeau 
frumos în aerul neclintit, fără să pâlpâie. Pret de o clipă, am 
închis ochii, ca să mă bucur de liniște. 

Întâmplările de peste zi mi-au năvălit în minte într-un amestec 
confuz de gânduri și simțăminte. Fără palton, tremuram de frig 
după drumul scurt prin parcare, însă, treptat, m-am încălzit din 
nou, iar mâinile încleștate mi s-au relaxat în poală. 


VP - 43 


În cele din urmă, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de 
locuri, am încetat să mai gândesc. Nu îmi dădeam seama dacă 
era vorba despre oprirea timpului în loc în prezența eternității 
sau doar despre oboseala care mă dobora. Totuși, sentimentul 
de vinovăție față de Frank s-a domolit ușor, suferința 
copleșitoare fată de Jamie s-a stins și chiar și presiunea 
maternității asupra emoțiilor mele a scăzut până la nivelul unui 
zgomot de fond, cu nimic mai puternic decât bătăile rare ale 
inimii mele, normale și liniștitoare în pacea întunecată a capelei. 

— Doamne, am soptit, încredințez spre milostivenia Ta 
sufletul slujitorului Tău, James. 

Și al meu, am adăugat în tăcere. Și al meu. 

Am rămas acolo neclintită, urmărind lumina pâlpăitoare a 
flăcărilor lumânărilor, reflectată pe suprafața chivotului până 
când în spatele meu s-a auzit sunetul slab al pașilor altui 
credincios, sfârșind printr-un scâșnet greoi când persoana a 
îngenuncheat. Sfânta Cuminecătură nu se afla niciodată singură. 

Am mai rămas câteva minute, după care m-am strecurat 
afară din bancă, plecând capul către altar. Când mă îndreptam 
spre partea din spate a capelei, am văzut o siluetă în ultimul 
rând de bănci, chiar sub statuia Sfântului Anton. La apropierea 
mea, bărbatul s-a ridicat neliniștit în picioare și a pornit pe 
interval ca să mă întâmpine. 

— Ce cauti aici? am spus eu cu glas șuierător. 

Frank a făcut un semn din cap spre credinciosul nou-venit, 
care îngenunchea deja în semn de adorație, apoi m-a prins de 
cot pentru a mă conduce afară. 

Am așteptat până când ușa capelei s-a închis în urma noastră, 
după care m-am smuls din strânsoarea lui ca să îl înfrunt. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat eu furioasă. De ce ai venit 
după mine? 

— Mi-am făcut griji pentru tine, a zis, făcându-mi semn spre 
parcarea pustie, în care Buick-ul lui mare părea să ocrotească 
micul meu Ford. E primejdios pentru o femeie singură să iasă 
atât de târziu în noapte în această zonă a orașului. Am venit să 
te conduc acasă. Asta e tot. 

Nu a adus vorba despre soții Hinchcliffe și nici despre cină. 
Iritarea mea s-a mai potolit. 

— Aha, am spus eu. Ce ai făcut cu Brianna? 


VP - 44 


— Am rugat-o pe bătrâna doamnă Munsing, care locuiește 
alături, să tragă cu urechea în caz că va începe să plângă. Însă 
părea să doarmă buștean; m-am gândit că nu se va porni pe 
plâns. Hai să mergem, s-a făcut frig. 

Era adevărat; aerul înghețat venind dinspre golf îşi încolăcea 
cârceii albi în jurul stâlpilor ce susțineau lămpile de iluminat, iar 
eu, care aveam doar o bluză pe mine, tremuram. 

— Ne vedem acasă, am spus eu. 

Căldura din camera copilului m-a învăluit când am intrat să 
văd ce făcea Brianna. Incă dormea, dar agitată, răsucindu-și 
capul cu păr roșcat dintr-o parte în alta, deschizând și închizând 
gura ei mică la fel ca un pește în apă. 

— Incepe să i se facă foame, i-am soptit lui Frank, care mă 
urmase, aplecându-se peste umărul meu și privind iubitor spre 
copilă. Ar fi bine să-i dau să sugă înainte de culcare; așa va 
dormi până mai târziu mâine-dimineață. 

— Iti pregătesc ceva cald de băut, a spus el și a dispărut pe 
ușă, ducându-se spre bucătărie, în timp ce eu am ridicat 
mogâldeața caldă și adormită. 

e 

Golise doar un sân, dar se săturase. Încet, și-a retras de la sân 
gura mânjită de lapte, după care capul i-a căzut greu înapoi pe 
brațul meu. Oricât am scuturat-o ușor și am strigat-o pe nume, 
nu am reușit să o trezesc pentru a suge și din celălalt sân, așa 
că, în cele din urmă, am renunțat și am așezat-o pe pernă, în 
pătuțul ei, bătând-o ușor pe spate până când s-a auzit un râgăit 
slab și satisfăcut, urmat de respirația apăsată a unui copil care 
era cât se putea de sătul. 

— O să doarmă toată noaptea, nu? a spus Frank, învelind-o cu 
pătura decorată cu iepurași galbeni. 

— Da. 

M-am așezat în balansoarul meu, prea extenuată fizic și 
mintal ca să mă mai ridic. Frank a venit în spatele meu și şi-a 
pus ușor o mână pe umărul meu. 

— Deci a murit? m-a întrebat cu glas domol. 

Doar ti-am mai spus, am dat eu să vorbesc. Însă am tăcut, am 
închis gura și m-am multumit să dau afirmativ din cap, 
legănându-mă încet și privind spre pătuțul cufundat în umbre și 
la micuta lui ocupantă. 


VP - 45 


Sânul meu drept era încă umflat și dureros din cauza laptelui 
neconsumat. Indiferent cât de obosită aș fi fost, nu puteam 
adormi decât dacă rezolvam acea problemă. Oftând resemnată, 
am întins mâna după pompa de sân, un obiect din cauciuc, cu 
înfățișare ridicol. Folosirea ei era incomodă și lipsită de 
demnitate, dar preferabilă ideii de a mă trezi după o oră cu 
dureri insuportabile și udă din cauza laptelui care curgea. 

I-am făcut semn lui Frank să plece. 

— Hai, du-te. Nu va dura decât câteva minute, dar trebuie 

Sã... 
În loc să plece sau să îmi răspundă, el mi-a luat pompa din 
mână și a aşezat-o pe masă. Ca și cum ar fi actionat din proprie 
voință, fără să primească vreo comandă, mâna lui s-a ridicat 
încet prin aerul cald și intunecat al camerei copilului și a cuprins 
cu blândeţe între degete sânul meu umflat. 

Și-a plecat capul, lipindu-și buzele cu delicateţe de sfârcul 
meu. Am gemut, simțind gâdilătura aproape dureroasă a 
laptelui care curgea prin canalele minuscule. Am pus o mână pe 
ceafa lui, trăgându-l mai aproape. 

— Mai tare, am șoptit eu. 

Avea buzele moi, blânde în atingerea lor, fără a semăna cu 
strânsoarea neiertătoare a gingiilor dure, lipsite de dinti ale 
sugarilor, care se fixează de sfârcuri ca moartea sumbră, 
solicitând și golind, apoi eliberând fântâna bunătăților imediat 
ce lăcomia lor a fost potolită. 

Frank a îngenuncheat în fața mea, cu gura unuia care se 
roagă. Așa se simțea Dumnezeu, m-am întrebat, văzând 
credincioșii dinaintea Lui - era El plin de tandrete și îndurare? 
Aburul oboselii mă făcea să mă simt ca și cum totul s-ar fi 
petrecut cu încetinitorul, ca și cum ne-am fi aflat sub apă. 
Mâinile lui Frank se mișcau ca niște frunze subacvatice, 
legănându-se în curent, mângâindu-mi carnea cu o atingere la 
fel de blândă ca a frunzelor de varec, ridicându-mă cu forța unui 
val și așezându-mă pe marginea covorului din camera copilei. 
Am Închis ochii și am lăsat mareea să mă poarte mai departe. 


Ușa din față a vechii case parohiale s-a deschis cu un scârţâit 
de balamale ruginite, anunțând întoarcerea Briannei Randall. 
Roger s-a ridicat în picioare și, auzind vocile fetelor, a ajuns 
imediat în hol. 


VP - 46 


— Jumătate de kilogram din untul cel mai bun - așa mi-ai spus 
să cer și așa am făcut, dar m-am tot întrebat dacă există și unt 
de calitatea a doua sau de calitatea cea mai proastă... a zis 
Brianna și i-a întins pachetele Fionei, râzând și vorbind în același 
timp. 

— Păi, dacă ai cumpărat de la pungașul acela bătrân de 
Wicklow, înseamnă că e din cel mai prost, indiferent ce ţi-a spus 
el, a întrerupt-o Fiona. A, grozav, văd că ai luat și scorţișoară! O 
să pregătesc biscuiţi cu scorţișoară; vrei să vezi cum îi fac? 

— Da, dar mai întâi vreau să mănânc de seară. Mor de foame! 
a zis Brianna ridicându-se pe vârful picioarelor și adulmecând 
plină de speranţă în direcția bucătăriei. Ce-ai pregătit - drob de 
oaie? 

— Drob? Dumnezeule, englezoaică nătângă - nu se face drob 
primăvara! Doar toamna, când se sacrifică oile. 

— Sunt englezoaică? 

Brianna părea încântată de asta. 

— Sigur că ești, prostuţo. Dar îmi placi și așa. 

Micuța scoțiană a râs și a ridicat ochii spre Brianna, care era 
mai înaltă decât ea cu aproape treizeci de centimetri. Fiona 
avea nouăsprezece ani și era fermecătoare și puţin dolofană; 
alături de ea, Brianna, cu oasele ei lungi și cu un aer sever, 
arăta ca o sculptură medievală. Cu nasul lung și drept și cu 
părul auriu-roșcat și lung, strălucind sub becul închis în globul 
de sticlă de pe tavan, părea să fi coborât dintr-un manuscris 
înluminat, îndeajuns de vie ca să dureze o mie de ani 
neschimbată. 

Roger și-a dat brusc seama de prezența lui Claire Randall 
alături de el. Claire se uita la fiica ei cu o expresie în care se 
îmbinau iubirea, mândria și încă ceva - poate amintirile? Ușor 
surprins, a înţeles că și James Fraser trebuie să fi fost nu doar 
uimitor de înalt, cu părul roșcat, de viking, pe care îl 
transmisese fiicei lui, ci probabil avusese și aceeași înfățișare 
fizică. 

Era ceva cu adevărat remarcabil, a gândit el. Brianna nu 
făcea și nici nu spunea lucruri ieșite din comun, însă în mod 
incontestabil îi atrăgea pe oameni. Avea un anume farmec, 
aproape magnetic, care atrăgea pe oricine pe orbita ei 
strălucitoare. 


VP - 47 


Și el se simţea atras de ea; Brianna s-a întors și i-a zâmbit și, 
fără să își dea seama că se mișcase, Roger s-a apropiat suficient 
de mult de ea pentru a-i vedea pistruii discreţi de pe pomeți și a 
simţi mirosul delicat de tutun de pipă, captiv în părul ei după 
atâtea expediţii prin magazine. 

— Bună, a spus el zâmbind. Ai avut noroc la biroul Clanurilor 
ori ai fost prea ocupată s-o faci pe fata-bună-la-toate pentru 
Fiona? 

— Fată-bună-la-toate? s-a mirat Brianna, în ochii ei albaștri 
apărând o expresie de amuzament. Întâi sunt englezoaică, iar 
acum am ajuns fată-bună-la-toate. Cum le spuneți voi, scoţienii, 
oamenilor care încearcă să fie amabili? 

— Drrrăguţi, a spus el, prelungind r-ul în mod exagerat și 
făcându-le pe fete să râdă. 

— Parcă ai fi un terier de Aberdeen prost dispus, a remarcat 
Claire. Bree, ai găsit ceva la biblioteca Clanurilor din Highland? 

— O mulţime de chestii, i-a răspuns Brianna, răsfoind teancul 
de fotocopii pe care îl așezase pe masă. Am reușit să citesc 
mare parte dintre ele cât mi-au făcut copiile - și ăsta a fost cel 
mai interesant. 

A extras o filă din teanc și i-a întins-o lui Roger. 

Era un fragment dintr-o carte de legende Highland; un articol 
numit „Saltul butoiului”. 

— Legende? s-a mirat Claire, uitându-se peste umărul lui. De 
asta avem nevoie? 

— S-ar putea. Roger citea pagina, astfel că a răspuns cu un 
aer absent, pentru că avea atenţia împărţită. În ceea ce privește 
Highlandul scoţian, mai toată istoria s-a transmis pe cale orală, 
până pe la mijlocul secolului al XIX-lea sau cam pe-acolo. Ceea 
ce înseamnă că nu s-a făcut o deosebire clară între poveștile 
despre oameni reali, poveștile despre personaje istorice sau cele 
despre făpturi mitice, cum ar fi caii de apă, fantomele și faptele 
oamenilor din vechime. Savanţii care au pus poveștile pe hârtie 
nu au știut întotdeauna cu siguranţă cu ce aveau de-a face - 
câteodată era o combinaţie de realitate și mit, iar alteori îţi 
puteai da seama că era vorba despre un eveniment istoric real. 

— Acesta, de exemplu, pare real, a zis, întinzându-i foaia lui 
Claire. Prezintă povestea care explică numele unei formaţiuni 
stâncoase aparte din Highlands. 


VP - 48 


Claire și-a dat părul după urechi și s-a aplecat ca să citească, 
mijindu-și ochii în lumina slabă a lămpii din tavan. Prea obișnuită 
cu documente prăfuite și frânturi plicticoase de istorie ca să 
manifeste vreun interes, Fiona s-a retras în bucătărie pentru a 
pregăti cina. 


Saltul butoiului, a citit Claire. Această formațiune stâncoasă 
neobișnuită, aflată la o oarecare distanță deasupra unui izvor, 
și-a primit numele după un stăpân iacobit și servitorul lui. 
Stăpânul, unul dintre puținii norocoși care au scăpat din 
dezastrul de la Culloden, și-a croit cu greu drum spre casă, dar a 
fost silit să stea ascuns într-o peșteră de pe proprietatea lui 
vreme de șapte ani, timp în care englezii au scotocit Highlands 
în căutarea fugarilor care îl sprijiniseră pe Charles Stuart. Cei 
care locuiau pe pământurile lui au păstrat secretul și îi aduceau 
în ascunzătoare hrană și alte lucruri trebuincioase. Aveau 
întotdeauna grijă să se refere la fugar doar cu numele de 
Bonetă-Sură pentru a evita orice risc de a-l da de gol față de 
patrulele engleze care traversau deseori districtul. 

Într-o zi, un băiat care căra un butoias de bere pe poteca ce 
ducea spre peștera stăpânului a dat de un grup de dragoni 
englezi. Refuzând să răspundă la întrebările soldaților sau să 
renunțe la povara lui, băiatul a fost atacat de unul dintre ei și a 
scăpat butoiul, care s-a rostogolit în josul pantei abrupte, 
ajungând în izvorul de dedesubt. 


Și-a dezlipit privirea de pe foaie și a ridicat din sprâncene spre 
fiica ei. 

— De ce tocmai ăsta? Știm sau credem că știm - s-a corectat 
ea, făcând un semn din cap spre Roger - că Jamie a scăpat de la 
Culloden, dar mulţi alţii au reușit același lucru. Ce te face să 
crezi că stăpânul acela putea fi Jamie? 

— Din cauza părții cu Bonetă-Sură, bineînţeles, i-a răspuns 
Brianna, surprinsă parcă de întrebarea mamei ei. 

— Poftim? a făcut Roger, privind-o nedumerit. Ce e cu Bonetă- 
Sură? 

Drept răspuns, Brianna a ridicat o șuviţă din părul ei des și 
roșcat și i-a fluturat-o pe sub nas. 

— Bonetă-Sură! a spus ea pierzându-și răbdarea. O bonetă 
simplă, de culoare cenușie, corect? Purta tot timpul ceva pe cap, 


VP - 49 


pentru că putea fi recunoscut din cauza părului. Nu spuneai că 
englezii îl porecliseră „Jamie cel Roșu”? Știau că are părul roșcat 
și trebuia să și-l ascundă! 

Rămas fără glas, Roger s-a uitat uimit la ea. Părul ei cădea 
liber pe umeri, radiind parcă o lumină vie, ca de foc. 

— S-ar putea să ai dreptate, a spus Claire, uitându-se la fiica 
ei cu ochii lucind de emoție. Era ca al tău... Bree, părul lui Jamie 
era exact ca al tău. 

A întins o mână și a mângâiat părul Briannei. Chipul fetei s-a 
înmuiat când și-a privit mama. 

— Știu, a spus ea. M-am gândit la asta cât am citit - încercând 
să-l văd, înţelegi? 

S-a oprit pentru a-și drege glasul, ca și cum i s-ar fi oprit ceva 
în gât. 

— Parcă îl vedeam, în haiducie, ascunzându-se, și razele 
soarelui reflectate de părul lui. Ziceai că a fost proscris; m-am... 
m-am gândit că știa foarte bine cum să se ascundă. Mai ales 
dacă cineva încerca să îl ucidă, a încheiat ea cu glas domol. 

— Exact, a spus Roger scurt, pentru a alunga umbra din ochii 
Briannei. Minunat! Ai bănuit corect; totuși, poate descoperim cu 
certitudine, dar asta presupune un efort în plus. Dacă putem 
găsi Saltul Butoiului pe vreo hartă... 

— Chiar mă crezi proastă? a zis Brianna sfidător. M-am gândit 
la asta, a continuat, umbra de pe faţa ei dispărând, înlocuită 
fiind de o expresie de mulţumire de sine. De aceea am întârziat 
atât; l-am pus pe funcţionar să scoată toate hărţile Highlandului 
pe care le aveau acolo. 

A extras încă o fotocopie din teanc și, triumfătoare, a arătat 
cu degetul către marginea ei superioară. 

— Vedeţi? E un loc atât de mic încât nu apare pe toate hărţile, 
dar pe aceasta figurează. Exact acolo; satul Broch Mordha, 
despre care mama spune că este aproape de domeniul 
Lallybroch, iar acolo... și a mișcat degetul ceva mai mult de 
jumătate de centimetru, arătând spre un rând imprimat cu litere 
microscopice. Vedeţi? a repetat ea. S-a întors la proprietatea lui 
- Lallybroch -, acolo s-a ascuns. 

— Pentru că nu am o lupă la îndemână, te cred pe cuvânt că 
acolo scrie „Saltul Butoiului”, a spus Roger, îndreptându-se de 
spate. Apoi i-a zâmbit Briannei. Atunci, felicitări. Cred că l-ai 
găsit - cel puţin atât. 


VP - 50 


Cu ochii sclipind ciudat, Brianna a zâmbit. 

— Da, a spus ea încet. A atins delicat cele două foi de hârtie 
cu un deget. Tatăl meu. 

Claire și-a strâns fiica de mână. 

— Deși ai părul tatălui tău, mă bucur să constat că ai mintea 
mamei tale, a zis ea zâmbind. Să mergem să sărbătorim 
descoperirea ta la cina pregătită de Fiona. 

— Bună treabă! a lăudat-o Roger pe Brianna, în timp ce o 
urma spre sufragerie. l-a cuprins ușor talia cu mâna. Ar trebui să 
fii mândră de tine. 

— Mulţumesc, a spus ea cu un zâmbet scurt, înlocuit pe dată 
de expresia gânditoare trădată de arcuirea specifică a buzelor. 

— Ce e? a întrebat încet Roger, oprindu-se în hol. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu, nu chiar. S-a întors cu fața spre el, un mic rid ivindu-se 
între sprâncenele roșcate. Doar că - mă gândeam așa, 
încercând să-mi imaginez - cum crezi că s-a simţit? Să trăiești 
șapte ani într-o peșteră? Și ce i s-a întâmplat după aceea? 

Animat de un impuls, Roger s-a aplecat în faţă și a sărutat-o 
între sprâncene. 

— Nu știu, draga mea, a spus el. Dar poate vom afla. 


VP - 51 


PARTEA A DOUA 


LALLYBROCH 


4. Bonetă-Sură 


LALLYBROCH 
NOIEMBRIE 1752 


Cobora spre casă o dată pe lună pentru a se bărbieri, atunci 
când unul dintre băieţi îi aducea vorbă că putea să o facă în 
siguranţă. Intotdeauna noaptea, deplasându-se cu pași ușori, de 
vulpe, prin întuneric. | se părea cumva necesar, un mic gest 
care să-l apropie de ideea de civilizaţie. 

Se strecura ca o umbră pe ușa bucătăriei, unde era 
întâmpinat de zâmbetul lui lan sau de sărutul surorii lui, și apoi 
simțea cum se petrece transformarea. Vasul cu apă fierbinte și 
briciul proaspăt ascuţit erau pregătite pentru el pe masă, alături 
de puţinul săpun rămas. Din când în când, avea parte de săpun 
adevărat, asta dacă vărul Jared trimitea așa ceva din Franţa; de 
cele mai multe ori însă, folosea săpun făcut din grăsime, a cărui 
leșie îi dădea usturimi de ochi. 

Simţea schimbarea începând cu mirosul bucătăriei - puternic 
și bogat, după mirosurile purtate de vânt ale loch-ului, al landei 
și al pădurii -, dar abia după ce încheia ritualul bărbieritului se 
simţea iar cu totul uman. 

Se învățaseră să aștepte primele lui vorbe abia după ce se 
bărbierea; articula cu greu cuvintele după solitudinea de o lună. 
Nu că nu ar fi avut nimic de spus; mai curând, cuvintele i se 
blocau în gâtlej, încăierându-se pentru a-i ieși pe gură în scurtul 
răstimp aflat la dispoziţie. Avea nevoie de câteva minute de 
pregătire grijulie pentru a alege ce și cui să-i spună mai întăi. 


VP - 52 


Existau lucruri de aflat și cu privire la care trebuia să se 
intereseze - despre patrulele britanice din ţinut, despre politică 
sau despre arestările și procesele de la Londra și Edinburgh. 
Însă acelea puteau să mai aștepte. Era mai bine să discute cu 
lan despre pământuri și cu Jane despre copii. Dacă părea sigur, 
copiii erau aduși, pe jumătate adormiţi, să-și salute unchiul și să 
îl îmbrăţișeze, înainte de a se îndrepta împleticindu-se spre 
paturile lor. 

— Va deveni curând bărbat, fuseseră primele lui cuvinte când 
venise, în septembrie, făcând un semn cu capul spre cel mai 
mare copil al lui Jenny, care purta același nume ca el. 

Extrem de conștient de demnitatea de a ocupa temporar 
poziția de bărbat al casei, copilul de zece ani stătea la masă, 
destul de crispat. 

— Da, asta-mi lipsea, încă cineva pentru care să-mi fac griji, i- 
a răspuns sora lui cu acreală, atingându-și însă în trecere fiul pe 
umăr, cu o mândrie care îi contrazicea vorbele. 

— Ai vreo veste de la lan? 

Cumnatul lui fusese arestat pentru a patra oară, în urmă cu 
trei săptămâni, și dus la Inverness sub bănuiala că ar fi 
susținător al iacobiţilor. 

Jenny a clătinat din cap, după care a adus o farfurie pe care i- 
a așezat-o în faţă. Mirosul cald și pronunţat de potârniche s-a 
ridicat de sub crusta crăpată, făcându-l să saliveze atât de 
abundent, încât s-a văzut silit să înghită în sec ca să poată 
vorbi: 

— Nu are motive să fie îngrijorat, a spus Jenny, punându-i o 
felie de plăcintă pe farfurie. 

Avea o voce calmă, dar micuța cută verticală dintre 
sprâncene se adâncise. 

— L-am trimis pe Fergus să le arate titlul de proprietate și 
actul de liberare din regimentul lui. li vor da drumul acasă din 
nou, imediat ce vor vedea că nu el este stăpânul de la 
Lallybroch și că nu au nimic de câștigat dacă îi fac zile fripte, a 
zis ea, aruncându-i o privire fiului ei și întinzând mâna spre 
ulciorul cu bere. Sunt prea puţine șanse să poată dovedi că un 
proprietar minor este trădător. 

Deși sumbră, vocea ei transmitea o notă de satisfacţie la 
gândul că judecătorul tribunalului englez avea să fie derutat. 
Actul de proprietate, pătat de picături de ploaie, care dovedea 


VP - 53 


transferul titlului pentru Lallybroch de la bătrânul James către 
James cel tânăr, mai fusese prezentat în faţa judecătorilor, 
dejucând de fiecare dată încercarea Coroanei de a confisca 
proprietatea ca aparţinând unui trădător iacobit. 

Când va pleca, va simţi că acea pojghiţă subţire de umanitate 
se va topi, dispărând treptat, cu fiecare pas cu care se îndepărta 
de fermă. Câteodată, păstra iluzia de căldură și familie tot 
drumul până la peștera în care se ascundea; alteori, sentimentul 
dispărea aproape imediat, ca smuls de un vânt îngheţat, 
aducând mirosul rânced și acru de ars. 

Dincolo de câmpia înaltă, englezii incendiaseră multe conace. 
Îi smulseseră pe Hugh Kirby și pe Geoff Murray de lângă vatră și 
îi împușcaseră în prag, fără nicio întrebare sau acuzaţie oficială. 
Tânărul Joe Fraser scăpase cu viaţă, pentru că fusese prevenit 
de soție, care îi zărise pe englezi venind, și trăise trei săptămâni 
alături de Jamie în peșteră, până când soldaţii se îndepărtaseră 
de districtul lor, luându-l pe lan cu ei. 

e 

În octombrie, le-a vorbit flăcăilor mai mari; Fergus, băiatul de 
origine franceză, pe care îl scosese dintr-un lupanar parizian, și 
Rabbie MacNab, fiul bucătăresei, cel mai bun prieten al lui 
Fergus. 

Își trecuse briciul în jos pe obraz și pe curbura fălcii, apoi 
ștersese lama plină de spumă de marginea lighenașului. Cu 
colțul ochiului a surprins o privire de invidie fascinată pe chipul 
lui Robin MacNab. Întorcându-se puţin, i-a văzut pe cei trei băieţi 
- Rabbie, Fergus și tânărul Jamie - urmărindu-l cu atenţie, cu 
gurile căscate ușor. 

— N-aţi mai văzut un bărbat bărbierindu-se? i-a întrebat el, 
ridicând o sprânceană. 

Rabbie și Fergus s-au uitat unul la celălalt, dar l-au lăsat pe 
tânărul Jamie să răspundă, în calitate de proprietar al 
domeniului. 

— A, păi... da, unchiule, a zis el roșind. Dar... cum să spun - s- 
a bâlbâit ușor și s-a îmbujorat și mai tare -, tăticu' e mereu 
plecat și nici când e acasă nu-l vedem întotdeauna bărbierindu- 
se, și uite, tu ai atât de mult păr pe faţă, unchiule, după o lună 
întreagă, și suntem atât de bucuroși să te revedem și... 

Brusc, Jamie și-a dat seama că băieţii îl socoteau o figură 
foarte romantică. Trăind singur într-o peșteră, ieșind la 


VP - 54 


vânătoare pe întuneric, apărând din negură noaptea, murdar și 
cu părul vâlvoi, cu barba lui roșcată și ţepoasă - da, la vârsta 
lor, probabil că a fi proscris și a trăi ascuns pe landă, într-o 
peșteră mică și umedă, li se părea o aventură fascinantă. La 
cincisprezece, șaisprezece și respectiv zece ani, nu aveau idee 
ce însemna sentimentul de vinovăţie sau de singurătate 
amarnică ori răspunderea care nu putea fi diminuată prin 
acțiune. 

Intr-un fel, poate că înțelegeau ce înseamnă teama. Teama de 
a fi prins, teama de moarte. Nu teama de singurătate, de 
propria natură, teama de a înnebuni. Nu teama cronică și 
constantă de ceea ce însemna prezenţa lui pentru ei - chiar 
dacă se gândeau cât de cât la acel risc, băieţii îl ignorau, 
socotind că nemurirea era dreptul lor. 

— A, în fine, spusese el, întorcându-se spre oglindă, când 
tânărul Jamie s-a oprit. Bărbaţii sunt născuţi pentru a suferi și a 
deveni păroși. Unul dintre blestemele lui Adam. 

— Blestemul lui Adam? a repetat Fergus sincer nedumerit. 
Ceilalţi doi încercau să pretindă că au habar la ce se referea 
Jamie. Fiind franţuz, nu era de așteptat ca Fergus să știe totul. 

— Da, a zis Jamie, trăgându-și buza de sus peste dinți și 
scărpinându-se cu delicateţe sub nas. La început, când 
Dumnezeu l-a făcut pe om, fața lui Adam era lipsită de păr, la fel 
ca a Evei. lar pielea lor era netedă ca a unui nou-născut, a 
adăugat el, văzând cum tânărul Jamie își îndreaptă brusc 
privirea spre vintrele lui Rabbie. 

Acestuia încă nu-i crescuse barba, dar puful castaniu de pe 
buza de sus vorbea elocvent despre noi tuleie altundeva. 

— Dar când îngerul cu sabia de foc i-a izgonit din paradis, nici 
nu au trecut bine de poarta grădinii, că lui Adam a început să îi 
crească păr, care îi dădea mâncărimi în bărbie, iar de atunci 
încoace, bărbatul a fost blestemat să se bărbierească. 

A încheiat bărbieritul cu o ultimă mișcare elegantă și s-a 
înclinat cu un aer teatral în fața micilor spectatori. 

— Dar cum e cu celălalt păr? a întrebat Rabbie. Acolo nu te-ai 
bărbierit! 

Tânărul Jamie a chicotit gândindu-se la asta și a roșit din nou. 

— Și e al naibii de bine că așa stau lucrurile! a exclamat tizul 
lui mai vârstnic. Ai avea nevoie de o mână foarte sigură. Dar 


VP - 55 


măcar n-ai avea nevoie de oglindă, a adăugat el, provocând un 
cor de chicoteli. 

— Dar doamnele? a întrebat Fergus, pronunţțând cuvântul 
„doamne” cu un glas spart, ca un orăcăit de broscoi, ceea ce i-a 
făcut pe ceilalţi doi să râdă și mai tare. Sigur, /es filles au și ele 
păr acolo, dar nu și-l rad - în orice caz, nu în mod obișnuit, a 
adăugat el, rememorând unele imagini văzute în copilărie, cât 
trăise într-un bordel. 

Jamie a auzit pașii surorii lui care cobora în hol. 

— Ei, acela nu e un blestem, le-a spus el spectatorilor lui 
fascinaţi, luând lighenașul și aruncând cu pricepere conţinutul 
lui pe fereastra deschisă. Dumnezeu i-a dat asta bărbatului 
drept consolare. Domnilor, dacă veţi avea privilegiul de a vedea 
o femeie în pielea goală, a continuat el, privind spre ușă și 
coborând vocea, veţi observa că părul de acolo crește în forma 
unei săgeți, arătând calea, înţelegeţi, pentru ca sărmanul bărbat 
neștiutor să găsească mai ușor drumul spre casă. 

Cu o mișcare maiestuoasă, s-a întors cu spatele spre băieții 
care hohoteau și chicoteau și deodată s-a rușinat văzându-și 
sora intrând în sală cu pașii lenți și legănaţi ai unei femei în 
stare avansată de graviditate. Tinea tava cu mâncarea de seară 
deasupra burţii umflate. Cum putuse să o umilească atât de 
mult și doar pentru a face o glumă grosolană și de dragul de a 
petrece un moment de camaraderie cu băieţii? 

— Potoliţi-vă! s-a răstit el la copii, care s-au oprit brusc din râs 
și l-au privit miraţi. El a înaintat grăbit spre Jenny ca să ia tava și 
să o așeze pe masă. 

Era un fel savuros, făcut din carne de capră și jambon, și a 
văzut mărul lui Adam mișcându-se în gâtlejul lui Fergus când 
acesta a simţit mirosul. Știa că i se păstrase ce era mai bun; nu 
era nevoie decât să privească fețele trase ale băieţilor aflaţi de 
cealaltă parte a mesei. Când venea la conac, aducea orice putea 
- iepuri prinși cu laţul și potârnichi, uneori și câteva ouă de 
fluierar -, dar niciodată nu era de ajuns pentru o casă în care 
ospitalitatea trebuia să se extindă ca să asigure hrana nu doar 
membrilor familiei și servitorilor, ci și familiilor Kirby și Murray, 
ai căror bărbaţi fuseseră uciși. Cel puţin până în primăvară, 
văduvele și copiii lucrătorilor trebuiau să locuiască acolo, iar el 
era nevoit să le asigure hrana pe cât posibil. 


VP - 56 


— Stai lângă mine, i-a spus el lui Jenny, luând-o de braţ și 
invitând-o să ia loc pe bancă. 

Ea a părut surprinsă; avea obiceiul de a-l servi când venea 
acasă, dar acum s-a așezat cu un aer destul de mulțumit. Era 
târziu și Jenny arăta obosită; Jamie i-a văzut cearcănele 
întunecate de sub ochi. 

Cu mișcări ferme, a tăiat o bucată mare de carne și a așezat-o 
pe farfuria din faţa ei. 

— Dar totul era pentru tine! a protestat Jenny. Eu am mâncat. 

— Nu îndeajuns, a spus el. Ai nevoie de mai multă hrană - 
pentru copil, a adăugat el, brusc inspirat. 

Dacă nu voia să mănânce pentru sine, o va face pentru copil. 
Ea a ezitat încă un moment, apoi i-a zâmbit, a luat lingura și s-a 
apucat să mănânce. 

Era noiembrie, iar frigul răzbătea prin cămașa și pantalonii 
subțiri cu care era îmbrăcat. Concentrat asupra drumului spre 
casă, abia dacă băgase de seamă. Pe cer erau nori, dar pânza 
lor era subţire, astfel că luna plină răspândea lumină din belșug. 

Slavă Domnului că nu ploua! l-ar fi fost imposibil să distingă 
alte zgomote prin răpăitul picăturilor de ploaie, iar mireasma 
pătrunzătoare a plantelor ude ar fi acoperit mirosul animalelor. 
După luni și luni de viață sub cerul liber, mirosul îi devenise 
aproape dureros de ascuţit; aromele din casă mai că îl doborau 
când pășea înăuntru. 

Nu putea nici pe departe să simtă mirosul ca de mosc al 
cerbului, dar auzise foșnetul revelator al tresăririi acestuia când 
l-a adulmecat pe e/. Acum rămăsese ca îngheţat, confundându- 
se cu umbrele care se unduiau pe coasta dealului, sub norii ce 
goneau pe cer. 

S-a întors cât de încet a putut către locul în care urechile îi 
spuneau că se afla cerbul. Avea arcul în mână și săgeata era 
pregătită în coardă. Nu avea decât o șansă de a slobozi săgeata 
- probabil - când cerbul va porni în goană. 

Da, acolo! Și-a simţit inima sărindu-i din piept când i-a zărit 
coarnele negre și ascuţite deasupra arbuștilor ţepoși. S-a 
concentrat, a inspirat adânc și apoi a făcut un pas în faţă. 

Zgomotul produs de țâșnetul unui cerb era întotdeauna 
surprinzător de puternic, menit să-l sperie pe urmăritor. Însă 
urmăritorul era pregătit. Nu a tresărit și nici nu a pornit în 
urmărire, ci a rămas nemișcat, ţintind în lungul săgeţii, urmărind 


VP - 57 


direcţia în care pornise animalul, apreciind momentul, reținând 
lovitura, apoi coarda arcului l-a plesnit peste încheietura mâinii 
cu o forţă resimţită ca o arsură. 

Fusese o lovitură reușită, săgeata pătrunzând înapoia 
omoplatului, și asta era bine; se îndoia că ar fi avut puterea să 
alerge după un cerb matur. Căzuse într-un loc liber, în spatele 
unui tufiș ţepos, cu picioarele întinse și ţepene ca niște bețe, în 
modul ciudat de neajutorat al copitatelor muribunde. Luna 
vânătorului îi lumina ochii sticloși, astfel că privirea blândă și 
întunecată era ascunsă, iar misterul morţii lui, acoperit de un 
argintiu mat. 

A scos jungherul de la cingătoare și a îngenuncheat lângă 
animal, rostind în grabă rugăciunea de eviscerare. O învățase de 
la John Murray cel Bătrân, tatăl lui lan. Auzind-o, tatăl lui se 
strâmbase puţin, gest din care el înţelesese că rugăciunea nu 
era înălţată spre același Dumnezeu căruia i se închinau 
duminica la biserică. Însă tatăl lui nu spusese nimic și el, abia 
băgând de seamă ce rostea, a mormăit cuvintele cu emoție 
agitată, parcă simțind mâna bătrânului John așezându-se calm 
peste a lui, și a înfipt pentru prima dată vârful lamei în blana 
păroasă și în carnea aburindă. 

Apoi, cu mișcări sigure, a ridicat brusc cu o mână botul lipicios 
al animalului, iar cu cealaltă i-a despicat gâtul. 

Sângele a ţâșnit fierbinte peste jungher și mână, revărsându- 
se în valuri de două sau trei ori, apoi jetul s-a stins treptat, 
devenind un firicel pe măsură ce corpul s-a golit, în urma 
retezării venelor groase ale gâtului. S-a oprit să se gândească și 
poate că nu ar fi făcut-o, dar foamea, starea de ametţeală, 
răcoarea și prospeţimea nopţii l-au împins să treacă dincolo de 
hotarul gândirii. Și-a întins palmele căuș sub firicelul de sânge și 
l-a adus, cald, la gură. 

Luna arunca o lumină negricioasă pe palmele ţinute căuș, din 
care picurau stropi de sânge, și parcă aspira esenţa cerbului, în 
loc să o bea. Sângele era sărat și sălciu, iar căldura acestuia, la 
fel cu a lui. Când a înghiţit, nu l-a simţit nici fierbinte, nici rece, 
ci doar gustul lui bogat i-a umplut gura. Mirosul metalic încins 
era ameţitor și, pe neașteptate, stomacul i-a ghiorăit și s-a 
crispat, conștient că se apropia ora mesei. 

A închis ochii și a respirat adânc, iar aerul rece și umed a 
revenit, între mirosul fierbinte al cadavrului și simțămintele lui. 


VP - 58 


A înghiţit o dată, după care și-a trecut dosul palmei peste față, 
și-a șters mâinile de iarbă și s-a apucat de tranșat. 

Cu un efort brusc a urnit carcasa grea și inertă, apoi, cuo 
mișcare prelungă, puternică și totodată delicată, a despicat 
pielea dintre picioarele animalului, fără însă a străpunge sacul 
cu măruntaie. Și-a vârât mâinile în corpul animalului, o 
intimitate umedă și caldă și, cu greu, a scos sacul, lipicios și 
strălucitor în lumina lunii. O tăietură deasupra și alta dedesubt și 
masa dinăuntru a alunecat afară, cerbul transformându-se ca 
prin magie în carne. 

Era un cerb mic, deși avea coarne ascuţite. Cu puţin noroc, îl 
putea căra singur în loc să îl lase la mila vulpilor și a bursucilor 
până reușea să aducă ajutoare ca să-l ducă de acolo. A băgatun 
umăr sub un picior și s-a ridicat încet, gemând de efort când și-a 
transferat povara pe spinare. 

În timp ce cobora panta dealului bălăbănindu-se chinuitor, 
luna îi proiecta umbra pe o stâncă, cocoșată și fantastică. 
Coarnele cerbului i se legănau deasupra umerilor, făcând ca 
profilul lui să pară al unui om cornut. Gândindu-se la asta, s-a 
simţit străbătut de un tremur, amintindu-și de sabaturile 
vrăjitoarelor, la care Cel Încornorat venea să bea sângele 
caprelor sau al cocoșilor sacrificați. 

Era puţin îngreţoșat și ceva mai mult decât ameţit. Avea 
senzaţia tot mai puternică de dezorientare, fragmentându-se 
parcă între zi și noapte. Ziua, era o creatură a minţii, când scăpa 
de imobilitatea umedă, retrăgându-se pe drumul gândurilor și al 
meditaţiei, căutând refugiu în paginile cărţilor. Însă, odată cu 
înălţarea lunii pe cer, toate simţurile păreau să îl părăsească și 
ceda imediat senzaţiilor, când ieșea în aerul proaspăt ca o fiară 
părăsindu-și bârlogul și alergând pe dealurile întunecate, 
luminate de stele, pentru ca, mânat de foame, să vâneze, 
îmbătat de sânge și de lumina lunii. 

A rămas cu ochii aţintiți în pământ, cu privirea nocturnă 
suficient de ageră, astfel încât să nu se împiedice, în ciuda 
greutăţii animalului. Cerbul era moale și se răcea, părul lui 
mătăsos și în același timp aspru îi zgâria ceafa, iar propria 
sudoare se răcea în adierea vântului, ca și cum ar fi împărtășit 
soarta prăzii. 

Abia când i-au apărut în față luminile fermei Lallybroch a 
simţit mantia umanităţii coborând asupra lui, iar mintea și trupul 


VP - 59 


s-au contopit, devenind din nou unul și același lucru, așa că s-a 
pregătit să își salute familia. 


5. Căci Prunc s-a născut nouă: 


Trei săptămâni mai târziu, încă nu primise vorbă că lan s-ar fi 
întors. De fapt, nu a primit nicio veste. Fergus nu mai venise la 
peșteră de câteva zile, ceea ce îl făcuse pe Jamie să se 
îngrijoreze în legătură cu felul în care se desfășurau lucrurile 
acasă. In lipsă de altceva, cerbul pe care îl doborâse fusese 
mâncat până acum, pentru că aveau guri în plus de hrănit, iar în 
acea perioadă a anului grădina de legume nu oferea prea multe 
roade. 

Era îndeajuns de îngrijorat ca să riște o vizită ceva mai 
devreme, coborând de pe deal puţin după apusul soarelui, nu 
înainte de a fi verificat capcanele puse. Pentru orice 
eventualitate, a avut grijă să-și tragă pe cap boneta din lână de 
culoare cenușie, care să îi ascundă părul roșcat de orice 
atingere grăitoare a razelor târzii de soare. Doar statura lui 
putea stârni suspiciuni, dar nu și certitudinea, însă el se 
încredea pe deplin în forţa picioarelor care aveau să îl scoată din 
belea dacă ar fi avut ghinionul să întâlnească în cale o patrulă 
englezească. Chiar dacă prindeau de veste, iepurii sălbatici din 
landă nu erau la fel de rapizi ca Jamie. 

Când s-a apropiat, i s-a părut că în casă domnea o tăcere 
ciudată. Nu se auzea larma distinctă a copiilor: cei cinci ai lui 
Jenny și cei șase țânci ai arendașilor, fără a mai vorbi de Fergus 
și de Rabbie MacNab, care nu erau nici ei prea mari ca să nu se 
fugărească în jurul staulelor, țipând ca niște diavoli. 

Când a intrat pe ușa bucătăriei, casa i s-a părut nefiresc de 
pustie. Stătea în holul din spate, având cămara într-o parte, 
spălătoria, în cealaltă, iar în faţă, bucătăria principală. A rămas 
neclintit, activându-și toate simţurile și trăgând cu urechea în 
timp ce inspira mirosurile grele ale casei. Nu, era cineva acolo, 
se auzea sunetul slab de frecare, urmat de un clinchet slab, 
intermitent, care venea dinspre ușa căptușită cu pânză care nu 


3 Isaia, 9:5 (n. tr.). 
VP - 60 


lăsa căldura din bucătărie să se reverse în cămara răcoroasă din 
spate. 

Era un sunet casnic liniștitor, așa că a deschis ușa cu fereală, 
dar fără să se teamă în mod nejustificat. Sora lui, Jenny, singură 
și cu burta la gură, stătea la masă și amesteca ceva într-un bol 
galben. 

— Ce cauţi aici? Unde e doamna Cocker? 

Scoțând un țipăt de spaimă, sora lui a scăpat lingura din 
mână. 

— Jamie! a strigat ea, palidă, apăsându-și o mână peste sâni 
și închizând ochii. Hristoase! M-ai speriat de moarte! a reluat, 
deschizând ochii de un albastru-închis că ai lui și ţintuindu-l cu o 
privire sfredelitoare. Și, pentru numele Sfintei Fecioare, ce cauţi 
aici la ora asta!? Nu te așteptam decât peste cel puţin o 
săptămână. 

— Fergus n-a mai venit pe deal în ultima vreme, așa că m-am 
îngrijorat, a spus el direct. 

— Jamie, ești un dulce. 

Culoarea îi revenea în obraji. l-a zâmbit fratelui ei și s-a 
apropiat să-l îmbrăţișeze, mișcare destul ciudată, pentru că între 
ei se afla copilul, și totuși plăcută. El și-a lipit preţ de o clipă 
obrazul de părul ei negru, inspirând aroma amestecată de ceară 
de lumânări și scorţişoară, săpun de casă și lână. In acea seară 
era un amănunt neobișnuit în ceea ce privea mirosul ei; lui 
Jamie i s-a părut că Jenny miroase a lapte. 

— Unde sunt ceilalţi? a întrebat, dându-i drumul din brațe fără 
să vrea. 

— Păi, doamna Cocker a murit, i-a răspuns ea, iar ridul discret 
dintre sprâncenele ei s-a adâncit. i 

— Da? a șoptit el, apoi și-a făcut cruce. Imi pare rău. 

Doamna Cocker fusese întâi cameristă, apoi menajera 
familiei, încă de la căsătoria părinţilor lui, în urmă cu patruzeci 
de ani. 

— Când? 

— leri, înainte de amiază. S-a întâmplat pe neașteptate, 
sărmana, și a murit în liniște. În propriul ei pat, așa cum își 
dorise, în timp ce părintele McMurtry rostea rugăciuni pentru ea. 

Gânditor, Jamie a aruncat o privire spre ușa care ducea spre 
camerele slujitorilor, de lângă bucătărie. 

— Mai e aici? 


VP - 61 


Sora lui a clătinat din cap. 

— Nu. l-am spus fiului ei că trebuie să ţină priveghiul aici, dar 
familia ei s-a gândit că, după cum stau lucrurile - expresia ei a 
sugerat absenţa lui lan, englezii în tunici roșii, care ședeau la 
pândă, arendașii refugiaţi, lipsa de hrană și prezenţa lui 
neplăcută în peșteră -, este mai bine să facă asta la Broch 
Mordha, la casa surorii ei. Așa că toată lumea a plecat acolo. Le- 
am spus că nu mă simt destul de bine pentru a bate atâta drum, 
a adăugat ea, apoi a zâmbit, ridicând poznaș din sprâncene. Dar 
în realitate voiam câteva ceasuri de liniște și pace, să-i văd 
plecați pe toți. 

— Și uite că am venit eu, ca să-ţi stric pacea, a zis Jamie cu 
tristeţe în glas. Să plec? 

— Nu, nătărăule, a răspuns sora lui cu drăgălășenie. Așază-te 
și-o să pregătesc cina. 

— Ce avem de mâncare? a întrebat el, adulmecând plin de 
speranţă. 

— Depinde de ce ai adus, i-a răspuns sora lui. 

Ea se mișca greoi prin bucătărie, luând diverse lucruri din 
dulap și dintr-o ladă, oprindu-se pentru a amesteca în ceaunul 
atârnat deasupra focului, din care se ridica un abur subţire. 

— Dacă ai adus carne, o vom mânca. Dacă nu, păsat de orz 
cu o bucăţică de carne. 

Auzind vorbele ei, Jamie s-a strâmbat, pentru că nu îl încânta 
ideea de a mânca orz fiert și carne uscată de vită, ultimele 
rămășițe din carcasa pe care o aduseseră în urmă cu două luni. 

— Atunci, bine că am fost norocos, a spus el. 

Și-a ridicat tolba de vânător și a răsturnat pe masă cei trei 
iepuri, care s-au rostogolit moale pe blănurile lor cenușii și cu 
urechile blegite. Și fructe de porumbar, a adăugat el, răsturnând 
conținutul bonetei cenușii, acum mânjită de sucul roșu-închis al 
fructelor. 

Văzându-le, ochii lui Jenny s-au luminat. 

— Plăcintă de iepure, a spus ea cu glas apăsat. Nu avem 
stafide, dar porumbarul va fi și mai bun, și avem suficient unt, 
slavă Cerului! 

Surprinzând o ușoară mișcare în blana cenușie a unui iepure, 
a lovit cu palma în tăblia mesei, aproape ștergând urmele 
micului intrus. 


VP - 62 


— Du-i afară și jupoaie-i, Jamie, altfel se umple bucătăria de 
purici. 

Întorcându-se cu iepurii jupuiţi, a văzut că aluatul de plăcintă 
era gata, iar Jenny avea urme de făină pe rochie. 

— Taie-i bucăţi și sparge oasele, bine, Jamie? l-a rugat ea, 
concentrându-se asupra cărții de Retete ale doamnei McClintock 
pentru gătit și produse de patiserie, care stătea deschisă pe 
masă, lângă tava cu plăcintă. 

— Sunt convins că poţi face plăcintă de iepure fără să arunci 
vreo privire în carte, a comentat el, luând îndatoritor ciocanul 
din lemn pentru strivirea oaselor de la locul lui de pe bufet. 
Simţind greutatea acestuia, a făcut o grimasă. Semăna cu cel 
care îi rupsese mâna dreaptă cu câţiva ani în urmă, într-o 
închisoare britanică, ceea ce i-a adus în minte imaginea clară a 
oaselor dintr-o plăcintă de iepure, sfărâmate și crăpate, al căror 
sânge sărat și măduvă dulce dădeau savoare cărnii. 

— Da, pot, a încuviinţat sora lui, răsfoind paginile oarecum 
absentă. Doar că, atunci când nu am nici jumătate dintre 
lucrurile necesare pentru a face un fel de mâncare, folosesc ce 
am la îndemână, a zis, privind încruntată spre pagina din faţa ei. 
În mod obișnuit, ar trebui să folosesc vin roșu de Bordeaux, dar 
nu avem nicio pictură în casă, în afară de cel din butoaiele duse 
în ascunzătoare“ și nu aș vrea să le deschidem - s-ar putea să 
avem nevoie de el. 

Inutil să-i spună la ce l-ar folosi. Un butoi cu vin roșu putea 
înlesni eliberarea lui lan ori putea plăti în schimbul veștilor 
despre el. Jamie a aruncat o privire furișă spre pântecul umflat 
al lui Jenny. Nu un bărbat trebuia să aprecieze asta, dar, din 
puţina lui experienţă, i se părea că ei i-ar fi sosit sorocul. Cu un 
gest absent, a întins mâna spre ceainic și a clătit lama 
jungherului în apa fierbinte, după care l-a scos și l-a curăţat. 

— De ce ai făcut asta, Jamie? 

El s-a întors și a văzut că Jenny se uita fix la el. Buclele îi 
scăpaseră din strânsoarea șnurului și, zărind licărul alb al unui 
fir de păr printre celelalte negre ca abanosul, Jamie s-a simţit 
străpuns de o durere bruscă. 


4 În original, priest hole, ascunzătoare folosită de preoții catolici în perioada în care au 
fost persecutați în Anglia. (n. tr.). 


VP - 63 


— Ah, a zis el, încropind un răspuns în timp ce a ridicat 
carcasa iepurelui, Claire... ea mi-a spus că ar trebui să speli 
lama unui cuțit în apă fiartă înainte de a atinge mâncarea cu ea. 

Mai mult a simţit decât a văzut-o ridicând din sprâncene. Il 
întrebase despre Claire doar o dată, când el se întorsese acasă 
de la Culloden, pe jumătate conștient și aproape în pragul morții 
din cauza febrei. 

— Claire a plecat, spusese el și se întorsese cu spatele. Să nu- 
mi mai pomenești niciodată numele ei. 

Devotată ca întotdeauna, Jenny nu o mai făcuse, dar nici el. 
Jamie nu ar fi putut preciza de ce vorbise astfel acum; dacă nu 
cumva din pricina viselor. 

Avea deseori diverse vise care îi tulburau ziua următoare, ca 
și cum Claire s-ar fi aflat suficient de aproape să o atingă, 
pentru ca apoi să se retragă din nou. Putea jura că uneori se 
trezea simțind pe piele mirosul ei bogat, ca de mosc, împletit cu 
parfumurile proaspete şi pătrunzătoare ale frunzelor și 
ierburilor. Își împrăștiase sămânţa în somn de mai multe ori în 
timp ce visa, fapt pentru care se rușina puţin și se neliniștea. A 
făcut un semn din cap către burta lui Jenny, ca să schimbe 
subiectul. 

— Cât de aproape e sorocul? a întrebat el, privind încruntat 
spre pântecul ei umflat ca o ciupercă - o atingere și puff! 

Drept ilustrare, și-a fluturat degetele desfăcute larg. 

— A, da? Mi-aș dori eu să fie chiar atât de ușor. 

Jenny şi-a arcuit spinarea, masându-și șalele, astfel 
evidențiindu-și pântecul în mod alarmant. El s-a lipit de perete 
pentru a-i face loc. 

— Cât privește sorocul, poate fi oricând, aș zice. Nu se știe 
sigur. 

A luat cana și a măsurat făina; în sac mai era foarte puţină, a 
observat el cu un aer sumbru. 

— Să trimiţi după mine când va fi cazul, a spus el brusc. O să 
cobor, fără să mă sinchisesc de englezi. 

Jenny s-a oprit din amestecat și l-a privit fix. 

— Tu? De ce? 

— Păi, lan nu e aici, a zis el, ridicând un iepure jupuit. 

Jamie a desfăcut expert încheietura șoldului și a separat-o de 
șira spinării. După trei lovituri cu maiul, carnea albă era gata 
pregătită pentru a fi pusă în plăcintă. 


VP - 64 


— Și ce mare ajutor mi-ar da el, chiar de-ar fi aici, a comentat 
Jenny. El și-a făcut treaba acum nouă luni. 

A strâmbat din nas spre fratele ei și a întins mâna după 
farfuria cu unt. 

— Îhî. 

Jamie s-a așezat pentru a-și continua treaba, ajungând cu 
ochii la nivelul pântecului ei. Treaz și activ, pruncul se foia 
neliniștit, făcându-i șorțul să tresară și să se umfle în timp ce ea 
pregătea amestecul. Jamie nu a putut rezista ispitei de a întinde 
o mână pentru a-i atinge pântecul monstruos de mare și a simţi 
împungerile și loviturile surprinzător de puternice ale locatarului, 
nerăbdător în spaţiul său strâmt. 

— Să-l trimiţi pe Fergus când va fi momentul, a repetat el. 

Ea a coborât ochii și l-a privit exasperată, apoi i-a îndepărtat 
mâna cu lingura. 

— Nu ţi-am spus că n-am nevoie de tine? Pentru numele lui 
Dumnezeu, omule, nu am destule griji, cu casa plină de oameni 
și hrană pe sponci, cu lan în temniţă la Inverness, cu tunicile 
roșii care se furișează la ferestre de fiecare dată când îmi rotesc 
privirea? Trebuie să-mi fac griji că te vor prinde și pe tine? 

— Nu-i nevoie să te îngrijorezi din cauza mea; îmi port eu de 
grijă. 

Nu a ridicat ochii spre ea, ci s-a concentrat asupra unui picior 
de iepure pe care îl desprindea. 

— Bine, atunci, ai grijă și stai cuminte pe deal, i-a zis, 
coborându-și privirea de-a lungul nasului ei drept și uitându-se 
la el peste marginea bolului. Am născut deja cinci copii, nu? Nu 
crezi că sunt în stare să mă descurc și singură? 

— Nu se poate discuta cu tine, așa e? a întrebat el. 

— Nu, i-a răspuns ea imediat. Așa că rămâi acolo. 

— Voi veni. 

Jenny și-a mijit ochii și i-a aruncat o căutătură severă. 

— Cred că ești cel mai încăpățânat nătărău din tot ţinutul 
asta, bine? 

Când Jamie a ridicat privirea, pe fața lui a apărut un zâmbet 
larg. 

— Poate că da, a spus el, întinzând mâna și bătând-o ușor pe 
burta mare. Sau poate că nu. Dar voi veni. Să-l trimiţi pe Fergus 
când va sosi momentul. 


VP - 65 


Trei zile mai târziu, aproape de crăpatul zorilor, Fergus a urcat 
gâfâind panta spre peșteră, după ce se rătăcise pe întuneric, și 
făcând un asemenea zgomot când a trecut prin desișuri, încât 
Jamie l-a auzit venind cu mult înainte ca el să ajungă în luminiș. 

— Milord..., a început el pe nerăsuflate, când și-a făcut 
apariţia la capătul cărării, dar Jamie trecuse deja de băiat, 
trăgându-și mantia peste umeri în vreme ce se îndrepta grăbit 
spre casă. 

— Milord, dar..., a auzit el în spate vocea lui Fergus, care 
gâfâia înspăimântat. Milord, soldaţii... 

— Soldați? a repetat Jamie, oprindu-se brusc și așteptând 
impacientat ca franțuzul să coboare până la el. Ce soldați? a 
întrebat, după ce Fergus a parcurs ultimii metri. 

— Dragoni englezi, milord. Doamna m-a trimis să te anunţ - 
cu niciun preţ să nu ieși din peșteră. Cineva i-a văzut ieri pe 
soldaţii care și-au făcut tabără aproape de Dunmaglas. 

— La naiba! 

— Da, milord. 

Fergus s-a așezat pe un bolovan și a început să-și facă vânt 
cu o mână, în timp ce pieptul lui firav se umfla în încercarea de 
a-și recăpăta suflul. 

Jamie a șovăit. Instinctul îl îndemna să nu se întoarcă în 
peșteră. Sângele i se înfierbântase de valul de emoție provocat 
de apariţia lui Fergus și se revolta la gândul de a se târî cuminte 
în ascunzătoare, ca un gândac care-și caută scăparea 
ascunzându-se sub o piatră. 

— Hmm, a făcut el. 

A aruncat o privire spre Fergus. Lumina schimbătoare începea 
să contureze silueta subţiratică a băiatului pe fundalul întunecat 
al desișurilor, dar faţa îi era o pată palidă, marcată de ochii lui 
ca două pete ceva mai întunecate. În minte i-a înflorit o anumită 
bănuială. De ce îl trimisese sora lui pe Fergus la acea oră 
ciudată? 

Dacă era nevoie să fie avertizat de urgenţă în legătură cu 
dragonii, ar fi fost mai sigur să-l trimită pe băiat în timpul nopţii. 
Dacă nu era nicio urgenţă, de ce nu amânase până noaptea 
următoare? Răspunsul era limpede: probabil că Jenny a socotit 
că nu va putea să-i trimită vorbă în noaptea următoare. 

— Cum se simte sora mea? l-a întrebat el pe Fergus. 

— A, bine, milord, foarte bine! 


VP - 66 


Tonul entuziast al acelor vorbe a confirmat bănuielile lui 
Jamie. 

— Naște, nu? a întrebat el. 

— Nu, milord! Sigur nu! 

Jamie a pus o mână pe umărul lui Fergus și l-a strâns. Oasele 
păreau mici și fragile sub degetele lui, amintindu-i de iepurii pe 
care îi frânsese pentru Jenny. Cu toate astea, l-a strâns și mai 
tare. Fergus s-a zbătut, încercând să scape din strânsoare. 

— Spune-mi adevărul, omule, l-a somat Jamie. 

— Nu, milord! Pe cuvânt! 

Jamie l-a strâns și mai tare. 

— Ţi-a cerut să nu-mi spui? 

Interdicția impusă de Jenny trebuie să fi fost textuală, pentru 
că Fergus i-a răspuns la întrebare cu o ușurare evidentă în glas. 

— Da, milord! 

— Aha. 

A eliberat umărul băiatului, care a sărit în picioare și a început 
să turuie, în timp ce își freca umărul slăbuţ: 

— A zis să nu-ți spun nimic altceva decât despre soldaţi, 
milord, pentru că, dacă o s-o fac, o să-mi taie boașele și o să mi 
le fiarbă ca pe napi și cârnaţi! 

Jamie nu și-a putut reţine un zâmbet la auzul amenințării. 

— Om duce noi lipsă de mâncare, dar nici chiar așa, l-a 
asigurat Jamie pe protejatul lui. 

A aruncat o privire spre orizont, unde în spatele siluetelor 
pinilor negri se contura o linie rozalie, clară și vie. 

— Atunci, hai! Peste jumătate de oră se luminează de-a 
binelea. 

In zori, casa nu părea deloc pustie și tăcută. Oricine își putea 
da seama că ceva era schimbat la Lallybroch; cazanul de spălat 
rufe stătea pe soclul lui din curte, dar sub el focul era stins; 
cazanul era plin cu apă rece și haine înmuiate. Mugete jalnice 
veneau dinspre grajd - de parcă cineva era strangulat -, 
indicând că singura vacă rămasă trebuia mulsă cât mai curând. 
Un behăit supărător dinspre adăpostul caprelor anunţa că și ele 
doreau să li se acorde același gen de atenție. 

Când a ajuns în curte, trei găini au ţâșnit pe lângă el într-un 
vârtej de pene, fugărite de Jehu, terierul. Năpustindu-se înainte, 
a lovit câinele cu piciorul, nimerindu-l puţin sub coaste. Animalul 


VP - 67 


a zburat surprins prin aer, apoi, aterizând cu un icnet, s-a ridicat 
și a șters-o de-acolo. 

l-a găsit pe copii - băieţii mai mari, Mary McNab și cei ai 
menajerei, Sukie - îngrămădiţi cu toţii în salon, sub ochiul 
vigilent al doamnei Kirby, o văduvă severă și costelivă, care le 
citea din Biblie. 

— Și nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a 
făcut călcătoare de poruncă, a citit doamna Kirby. 

De sus a răzbătut un țipăt prelung, care părea că nu mai 
încetează. Doamna Kirby s-a oprit o clipă, pentru a le permite 
tuturor să-l asculte, după care și-a reluat lectura. Ochii ei, de un 
cenușiu-deschis și umezi ca stridiile, s-au îndreptat scurt către 
tavan, apoi au coborât cu satisfacţie asupra chipurilor încordate 
din faţa ei. 

— Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu 
înțelepciune, în credință, în iubire și în sfintenie, a citit ea. 

Kitty a izbucnit în suspine isterice și și-a îngropat fața în 
umărul surorii ei. Pe sub pistrui, Maggie Ellen se îmbujora 
treptat, iar fratele ei mai mare pălise la auzul strigătelor. 

— Doamnă Kirby, a spus Jamie. Stai liniștită, te rog. 

Vorbise destul de politicos, dar probabil că privirea lui 
semănase cu cea pe care i-o aruncase mai devreme lui Jehu, 
înainte de a-l lovi cu piciorul, pentru că doamna Kirby a icnit și a 
scăpat Biblia, care a căzut pe podea cu un bufnet înfundat. 

Jamie s-a aplecat și a ridicat-o, apoi a rânjit către doamna 
Kirby. Evident, gestul nu a reușit să treacă drept zâmbet; totuși, 
a stârnit o reacţie din partea femeii care a pălit și și-a dus o 
mână la pieptul ei uriaș. 

— Cred că ar fi bine să te duci la bucătărie și să faci ceva 
folositor, a zis el cu un semn din cap care a făcut-o pe Sukie, 
bucătăreasa, să iasă din încăpere ca o frunză suflată de vânt. Cu 
un aer ceva mai demn, dar fără să șovăie, doamna Kirby s-a 
ridicat și a urmat-o. 

Încurajat de mica lui victorie, Jamie a scăpat curând de toţi cei 
aflaţi în salon, trimițându-le pe văduva Murray și pe fiicele sale 
să se ocupe de cazanul cu rufe, iar pe copiii mai mici să prindă 
găini sub supravegherea lui Mary MacNab. Ușuraţi, băieţii mai 
mari au plecat să îngrijească animalele. 


> Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, (Timotei), 2:14 (n. tr.). 
$ Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, (Timotei), 2:15 (n. tr.). 
VP - 68 


Când, în cele din urmă, încăperea s-a golit, a rămas locului un 
moment, nehotărât ce să facă în continuare. Simţea cumva că 
trebuie să rămână de veghe în casă, deși era foarte conștient 
că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, așa cum spusese Jenny, nu 
putea fi de niciun folos. În curte era priponit un catâr; probabil 
că moașa se afla la etaj cu Jenny. 

Incapabil să se așeze, umbla neliniștit prin salon, cu Biblia în 
mână și atingând diverse lucruri. Raftul cu cărți al surorii lui, 
lovit și zgâriat cu trei luni în urmă, la ultima incursiune a 
vestoanelor roșii. Vasul de argint din mijlocul mesei era puţin 
ciobit, dar se dovedise prea greu pentru a încăpea în sacul de 
spate al vreunui soldat și astfel scăpase de jaf, ceea ce nu se 
întâmplase cu obiectele mai mici. Insă englezii nu luaseră prea 
multe; puţinele lucrurile cu adevărat valoroase, împreună cu 
mica lor rezervă de aur, fuseseră bine pitite în ascunzătoare, 
laolaltă cu vinul lui Jared. 

Auzind un geamăt prelung venind de deasupra, și-a coborât 
gânditor ochii spre Biblia pe care încă o ţinea în mână. Fără să 
vrea, a lăsat cartea să se deschidă la prima pagină, unde erau 
înregistrate căsătoriile, nașterile și decesele din familie. 

Notaţiile începeau cu căsătoria părinţilor lui. Brian Fraser și 
Ellen Mackenzie. Numele și data erau scrise frumos, cu litere 
rotunjite, de mâna mamei, însoţite de menţiunea făcută 
dedesubt de mâna fermă a tatălui, cu o cerneală mai închisă la 
culoare. Căsătorit din dragoste, notase el - o observaţie 
elocventă, având în vedere următoarele cuvinte, indicând data 
nașterii lui Willie, care se petrecuse la mai puţin de două luni de 
la căsătorie. 

Ca întotdeauna, Jamie a zâmbit văzând acele cuvinte și a 
ridicat privirea spre un tablou care-l înfățișa la vârsta de doi ani, 
stând alături de Willie și de Bran, uriașul câine de vânătoare. 
Atât mai rămăsese din Willie, care murise de vărsat de vânt la 
vârsta de unsprezece ani. Pânza era sfâșiată într-un loc - 
urmare a unei lovituri de baionetă, a presupus el, simțindu-se 
frustrat ca proprietar. 

— Și dacă nu ai fi murit, a spus el spre pictură, ce s-ar fi 
întâmplat? 

Chiar așa, ce s-ar fi întâmplat? 

În timp ce închidea Biblia, a văzut ultima însemnare - Caitlin 
Maisri Murray, născută pe 3 decembrie 1749, decedată pe 3 


VP - 69 


decembrie 1749. Da, dacă. Dacă tunicile roșii nu ar fi venit pe 2 
decembrie, ar mai fi născut Jenny înainte de termen? Dacă 
familia ar fi avut suficientă hrană, astfel ca ea, ca și ceilalţi, să 
nu fie doar piele și os, în afară de burta ei umflată, ar fi fost de 
ajutor? 

— Nu ai cum să știi asta, nu-i așa? a zis el către tablou. 

Mâna pictată a lui Willie se odihnea pe umărul lui; când îl 
avea alături pe Willie, se simţea întotdeauna în siguranţă. 

De la etaj s-a mai auzit un răcnet, iar un fior de teamă l-a 
făcut să strângă mai tare cartea în mâini. 

— Frate, roagă-te pentru noi, a șoptit el și apoi și-a făcut 
cruce, a lăsat jos Biblia și s-a dus la grajd să dea o mână de 
ajutor la îngrijirea animalelor. 

e 

Nu prea avea ce face acolo; împreună, Rabbie și Fergus erau 
mai mult decât capabili să se ocupe de puţinele animale 
rămase, iar la vârsta de zece ani, Jamie cel Tânăr era îndeajuns 
de mare ca să le ofere un ajutor considerabil. Uitându-se în jur și 
căutând ceva de făcut, Jamie a strâns un braț din fânul 
împrăștiat și a pornit cu el în jos, pe pantă, pentru a-l da 
catârului moașei. Când fânul se va termina, vaca va trebui 
sacrificată; spre deosebire de capre, chiar dacă cei mici 
culegeau iarbă și buruieni, nu puteau găsi suficient nutreţ pe 
dealuri în cursul iernii ca să poată trăi. Cu puţin noroc, carnea ei 
sărată le va ajunge celor din casă până la primăvară. 

Când a revenit la grajd, Fergus a ridicat ochii de la furca cu 
care strângea balega. 

— Asta e o moașă adevărată, cu o reputaţie bună? a întrebat 
el, întinzându-și bărbia în față în mod agresiv. E clar că doamna 
nu ar trebui lăsată în grija unei ţărănci! 

— De unde să știu? a spus Jamie arțăgos. Crezi că am ceva 
de-a face cu angajarea moașelor? 

Doamna Martin, bătrâna moașă care asistase la nașterea 
tuturor copiilor familiei Murray, murise - la fel ca mulți alţii - în 
timpul foametei din anul ulterior bătăliei de la Culloden. Doamna 
Innes, noua moașă, era mult mai tânără. Jamie spera că are 
destulă experienţă ca să știe ce face. 

Și Rabbie a părut înclinat să se alăture acelei discuţii. S-a 
strâmbat amarnic la Fergus. 


VP - 70 


— Hei, ce vrei să spui prin „ţăran”? Și tu ești țăran, ori încă n- 
ai băgat de seamă? 

Cu un aer demn și în ciuda faptului că a trebuit să-și dea 
capul puţin pe spate, pentru că era cu câţiva centimetri mai 
scund decât prietenul lui, Fergus s-a uitat spre Rabbie. 

— N-are nicio importanţă dacă sunt sau nu ţăran, i-a răspuns 
cu un aer superior. Dar nu sunt moașă, nu? 

— Nu, tu ești un răsfăţat care trage mâţa de coadă! 

Și Rabbie l-a împins puternic pe prietenul lui. Cu un strigăt de 
surpriză, Fergus a aterizat pe spate, pe podeaua grajdului. Într-o 
fracțiune de secundă s-a și ridicat. S-a repezit la Rabbie, care 
stătea pe marginea ieslei și râdea, însă Jamie l-a prins de guler 
și l-a tras înapoi. 

— Lăsaţi-vă de prostii! i-a dojenit Jamie. Nu vreau să stricăm 
puţinul fân care a mai rămas. L-a ridicat pe Fergus în picioare și, 
pentru a-i distrage atenţia, l-a întrebat: Și oricum, ce știi tu 
despre moașe? 

— Multe, milord, a zis Fergus, scuturându-se de praf cu 
gesturi elegante. Cât am fost acolo, multe dintre doamnele lui 
madame Elise au fost aduse la pat și... 

— Indrăznesc a spune că erau duse, l-a întrerupt Jamie. Ori te 
referi la patul de naștere? 

— Despre asta vorbesc, sigur. Cum altfel, și eu m-am născut 
acolo! 

Franțuzul și-a umflat pieptul cu mândrie. 

— Chiar așa? a zis Jamie țţuguindu-și puţin buzele. Mda, și sunt 
încredințat că ai observat totul la acea vreme, ca să știi cum se 
fac asemenea lucruri? 

Fergus a ignorat sarcasmul lui. 

— Da, bineînţeles, a rostit el cu nonșalanţă, moașa punea un 
cuţit sub pat, ca să taie durerea. 

— Nu sunt prea sigur că așa a procedat asta, a mormăit 
Rabbie. Cel puţin, nu așa pare. 

Țipetele nu se prea auzeau, dar unele răzbăteau chiar și până 
în grajd. 

— Și mai trebuie binecuvântat cu apă un ou, care se pune la 
piciorul patului, pentru ca femeia să aducă ușor copilul pe lume, 
a continuat Fergus, neatent, apoi s-a încruntat. Chiar eu i-am 
dat femeii un ou, dar mi s-a părut că nu știa ce să facă cu el. ÎI 
tineam special pentru asta de o lună, a adăugat cu glas 


VP-71 


plângăreț, pentru că găinile nu mai ouă. Am vrut să fiu sigur că 
voi avea unul la îndemână când va fi nevoie. Acum, după 
naștere, a continuat el, uitând de orice îndoieli în entuziasmul 
discursului, moașa trebuie să facă un ceai din placentă și să i-l 
dea femeii să îl bea, pentru ca laptele ei să vină cu putere. 

Rabbie a scos un sunet slab, ca și cum i-ar fi venit greață. 

— După naștere, vrei să spui? a întrebat el neîncrezător. 
Dumnezeule! 

Și Jamie s-a simțit îngreţoșat în faţa acelei demonstraţii de 
cunoștințe medicale moderne. 

— Mda, în fine, i-a zis el lui Rabbie, străduindu-se să aducă 
discuţia pe un făgaș normal, ele mănâncă broaște, doar știi. Și 
melci. Ținând seama de asta, cred că starea de lehuzie nu e 
chiar atât de ciudată. 

În sinea lui însă, s-a întrebat dacă nu va trece multă vreme 
până când vor mânca și ei broaște și melci, dar și-a păstrat 
gândul doar pentru el. 

Rabbie a imitat în glumă zgomotele specifice unui om care 
varsă. 

— lisuse, cine ar dori să fie franțuz? 

Stând alături de Rabbie, Fergus s-a răsucit și a trimis un pumn 
cu repeziciune. Fergus era scund și subţirel pentru vârsta lui, 
însă puternic, având știință despre punctele slabe ale unui om, 
cunoștințe căpătate ca hoț juvenil de buzunare pe străzile 
Parisului. Lovitura lui l-a surprins pe Rabbie exact când inspira, 
astfel că s-a aplecat, scoțând un sunet ce amintea de bășica 
udului unui porc atunci când este strivită sub picior. 

— Te-aș ruga să vorbeşti respectuos faţă de cei mai mari 
decât tine, a spus Fergus cu un aer de superioritate. 

Rabbie a roșit, deschizând și închizând gura ca un pește pe 
uscat, timp în care s-a zbătut să își recapete suflul. A holbat 
ochii de uimire și arăta atât de ridicol încât, în ciuda îngrijorării 
pentru starea lui Jenny și a iritării generate de cearta dintre 
băieți, Jamie s-a abținut cu greu să nu izbucnească în râs. 

— Prostănacilor, dacă nu vă ţineţi pumnii acasă..., a început 
el, dar a fost întrerupt de strigătul lui Jamie cel Tânăr, care, 
fascinat de discuţie, rămăsese tăcut până atunci. Ce s-a 
întâmplat? a întrebat Jamie, ducând instinctiv mâna spre pistolul 
pe care îl avea întotdeauna asupra lui când părăsea peștera, 


VP - 72 


însă acum, așa cum se așteptase oarecum, nu era nicio patrulă 
englezească în staul. Despre ce naiba e vorba? a repetat el. 

Apoi, urmărind degetul arătător al lui Jamie cel Tânăr, i-a 
văzut. 

Trei puncte negre, care se deplasau peste mormanul cafeniu 
de viță moartă din tarlaua de cartofi. 

— Corbi, a spus el încet și a simţit cum părul i se zbârlește pe 
ceafă. 

Faptul că acele păsări ale războiului și ale măcelurilor se 
apropiau de o casă în timpul unei nașteri reprezenta cel mai 
mare ghinion. În timp ce se uita, una dintre păsările mizere se 
așeza deja pe șarpanta acoperișului. 

Fără să conștientizeze, și-a scos pistolul de la centură și și-a 
trecut ţeava lui peste antebraț, ţintind cu grijă. Era greu să 
nimerească, fiind o distanţă mare de la ușa staulului până la 
șarpanta acoperișului, mai ales că ţintea în sus. Cu toate 
acestea... 

Pistolul i-a smucit în mână, iar corbul a explodat într-un nor de 
pene negre. Cei doi însoțitori ai lui au ţâșnit spre înalt, de parcă 
ar fi fost propulsaţi de aceeași explozie, și au bătut nebunește 
din aripi pentru a se îndepărta, iar ţipetele lor răgușite s-au stins 
cu repeziciune în aerul rece de iarnă. 

— Mon Dieu! a exclamat Fergus. C'est bien, ça!” 

— Da, frumoasă lovitură, domnule. 

Încă îmbujorat și rămas fără suflu, Rabbie își revenise la timp 
ca să vadă rezultatul împușcăturii. Apoi a făcut un semn din cap 
spre casă, zicând: 

— Uitaţi-vă, milord, aceea este moașa? 

Era. Doamna Innes scosese capul pe fereastra de la etaj, iar 
părul ei blond flutura liber când s-a aplecat să se uite în curte. 
Probabil că fusese atrasă de zgomotul împușcăturii, temându-se 
de alte necazuri. Jamie a pătruns în îngrăditura staulului și a 
fluturat o mână spre fereastră ca să o liniștească. 

— Nu e nimic, a strigat el. A fost un simplu accident. 

Nu a vrut să aducă vorba de corbi, pentru ca moașa să nu Îi 
spună lui Jenny despre asta. 

— Veniţi sus! a strigat ea, fără să ia în seamă spusele lui. S-a 
născut copilul, iar sora dumneavoastră vrea să vă vadă! 


7 „Dumnezeule! Ce tare a fost!” - în Ib. fr. în orig. (n.tr.). 
VP - 73 


Jenny a deschis un ochi, albastru și alungit ca și ai lui. 

— Așadar, ai venit, da? 

— M-am gândit că ar trebui să fie aici cineva din familie - fie 
și doar ca să se roage pentru tine, a spus el cu glas asupru. 

Ea a închis ochiul și un zâmbet firav i-a arcuit buzele. Lui i s-a 
părut că ea arăta aidoma unei picturi pe care o văzuse în Franţa 
- una veche, făcută de nu știu ce italian, însă o pictură 
frumoasă, fără discuţie. 

— Eşti un mare nătărău... dar mă bucură asta, a șoptit ea. 

A deschis ochii și a aruncat o privire spre mogâldeaţa înfășată 
pe care o ţinea sprijinită de încheietura braţului. 

— Vrei să-l vezi? 

— A, e băieţel? 

Cu mâini obișnuite de ani și ani să-și ţină nepoţeii, Jamie a 
ridicat mica fiinţă înfășată și a strâns-o ușor la piept, dând 
deoparte colțul de pătură care îi umbrea faţa. 

Nou-născutul ţinea ochii strâns închiși, iar genele nu i se 
vedeau în cuta adâncă a pleoapelor. Chiar și pleoapele stăteau 
într-un unghi ascuţit deasupra rotunjimilor netede ale obrajilor, 
promițând că pruncul ar putea - cel puţin prin acea trăsătură 
recognoscibilă - să semene cu mama lui. 

Avea capul ciudat de lunguleț, părând deformat într-o parte, 
lucru care, din păcate, l-a dus pe Jamie cu gândul la un pepene 
lovit, însă gura mică și plină era relaxată și liniștită; doar buza 
inferioară, rozalie, tremura ușor în ritmului sforăitului ce urmase 
oboselii de a se fi născut. 

— Ai muncit din greu, așa e? l-a întrebat el pe copil, însă doar 
mama i-a răspuns. 

— Da, a muncit, a spus Jenny. Am niște whisky în șifonier; îmi 
aduci și mie un păhărel? 

Avea glasul răgușit, așa că a trebuit să și-l dreagă înainte de 
a-și termina de formulat cererea. 

— Whisky? N-ar trebui să-ţi dau bere cu ouă bătute? a 
întrebat el, reprimându-și cu greu imaginea sugerată de Fergus 
privind alimentaţia potrivită a proaspetelor lăuze. 

— Whisky, a răspuns Jenny cu hotărâre. Când tu zăceai cu 
piciorul zdrobit și cu dureri îngrozitoare, asta ţi-am dat eu ţie, 
bere cu ouă bătute? 

— M-ai hrănit cu lucruri mult mai rele decât atât, dar ai 
dreptate, mi-ai dat și whisky, a spus fratele ei zâmbind, a așezat 


VP - 74 


nou-născutul pe pătură și s-a întors să-i aducă băutura. Are deja 
un nume? a întrebat-o, făcând un semn din cap către copil, în 
timp ce turna cu generozitate lichidul de culoarea ambrei într-o 
căâniță. 

— O să-l numesc lan, după tatăl lui. 

Preţ de o secundă, Jenny și-a lăsat cu blândeţe palma peste 
creștetul rotund al copilului, acoperit deja cu păr cafeniu spre 
auriu. In fontanela din creștet pulsul bătea vizibil; părea 
înspăimântător de fragil, însă moașa îl asigurase că nou- 
născutul era sănătos, chiar deosebit de vioi, iar el a presupus că 
trebuie să o creadă pe cuvânt. Indemnat de impulsul inexplicabil 
de a proteja acea fontanelă, a ridicat din nou copilul în braţe, 
trăgând pătura peste capul lui. 

— Mary McNab mi-a povestit despre cele întâmplate între tine 
și doamna Kirby, a spus Jenny, în timp ce sorbea din pahar. Îmi 
pare rău că nu am asistat la scenă - mi-a zis că bătrâna 
țâfnoasă era cât pe ce să-și înghită limba când i-ai vorbit. 

Drept răspuns, Jamie i-a zâmbit, în timp ce a bătut ușor pe 
spate nou-născutul pe care îl ţinea lipit de umăr. Dormind dus, 
corpul copilului zăcea inert, ca un jambon dezosat, un ghemotoc 
moale și reconfortant. 

— Păcat că nu s-a întâmplat! Cum poţi s-o suporţi pe femeia 
aia și să stai în aceeași casă cu ea? Dacă aș trăi aici zi de zi, aș 
strânge-o de gât. 

Sora lui a pufnit și a închis ochii, lăsându-și puţin capul pe 
spate pentru a permite băuturii să i se scurgă pe gâtlej. 

— A, oamenii te sâcâie atât cât le dai voie; eu nu i-am permis 
prea multe. Cu toate astea, a adăugat ea, deschizând ochii, nu 
mi-ar părea rău dacă aș vedea-o plecată. M-am gândit să i-o 
trimit bătrânului Kettrick, la Broch Mordha. Soţia și fiica lui au 
murit anul trecut și ar avea nevoie de cineva să îl ajute. 

— Da, dar, dacă aș fi în locul lui Samuel Kettrick, aș lua-o pe 
văduva Murray, a remarcat Jamie, nu pe văduva Kirby. 

— Peggy Murray e deja aranjată, l-a asigurat sora lui. În 
primăvară o să se căsătorească cu Duncan Gibbons. 

— Cam repede pentru Duncan, a spus el, puţin surprins, apoi 
prin minte i-a trecut un gând și a zâmbit. Știe vreunul dintre ei 
de aranjamentul ăsta? 


VP - 75 


— Nu, a spus ea, întorcându-i zâmbetul, apoi surâsul a făcut 
loc unei expresii gânditoare. Decât dacă nu te-ai gândit tu la 
Peggy, așa e? 

— Eu? 

Jamie a rămas foarte uimit, ca și cum ea îi sugerase pe 
neașteptate să sară pe fereastra de la etaj. 

— Nu are decât douăș'cinci de ani, a urmat Jenny. E destul de 
tânără ca să aibă copii și e o mamă bună. 

— Cât whisky ai băut până acum? 

Jamie s-a aplecat în faţă și, sprijinind capul copilului cu o 
mână, s-a prefăcut că examinează nivelul lichidului din carafă. 
S-a îndreptat de spate și i-a aruncat surorii lui o privire 
exasperată. 

— Eu trăiesc precum un animal într-o peșteră, și tu îmi 
sugerezi să-mi iau soţie? 

S-a simţit dintr-odată pustiit pe dinăuntru. Pentru ca ea să nu 
vadă că sugestia îl supărase, s-a ridicat și a început să umble 
încoace și-încolo prin cameră, gângurind inutil către pruncul 
înfofolit. 

— De când n-ai mai avut o femeie, Jamie? l-a întrebat sora lui 
pe un ton neutru. 

Șocat, s-a răsucit pe călcâie și s-a uitat ţintă la ea. 

— La naiba, cum poţi pune o asemenea întrebare unui 
bărbat? 

— N-ai avut niciuna dintre fetele nemăritate nici din 
Lallybroch, nici din Broch Mordha, a continuat ea, fără să ia în 
seamă întrebarea lui. Altfel aș fi aflat. Nici vreo vădană, sau mă 
înșel eu? a adăugat, apoi a tăcut cu delicateţe. 

— Ştii prea bine că nu, a spus el scurt, simțind cum obrajii îi 
ard de iritare. 

— De ce nu? l-a întrebat ea fără înconjur. 

— De ce nu? a repetat el, uitându-se la ea cu gura 
întredeschisă. Ţi-ai pierdut minţile? Ce-ţi închipui, că sunt genul 
de bărbat care se furișează din casă-n casă ca să se culce cu 
orice femeie care nu-l gonește cu joarda? 

— Ca și cum ar face asta! Nu, Jamie, ești un bărbat de treabă. 
Jenny a zâmbit, cu ușoară amărăciune. Tu nu ai profita de nicio 
femeie. Ai prefera ca mai întâi să te însori, nu? 

— Nu! a tunat el. 


VP - 76 


Pruncul a tresărit și a scos un sunet somnoros, așa că Jamie l- 
a trecut pe celălalt umăr, l-a bătut ușor pe spate, timp în care 
nu a slăbit-o din ochi pe Jenny. 

— Nu vreau să mă recăsătoresc, așa că renunţă la gândul de 
a fi mijlocitoare, Jenny Murray! Nu vreau, ai auzit? 

— Da, aud, a spus ea, netulburată. 

S-a împins mai sus pe pernă, ca să îl poată privi în ochi. 

— Vrei să trăiești ca un călugăr până la sfârșitul zilelor? l-a 
întrebat. Să ajungi în mormânt fără să ai un fiu care să te 
îngroape sau să-ţi binecuvânteze numele? 

— Vezi-ţi de treburile tale, la naiba! 

Cu inima bătându-i puternic, s-a întors cu spatele și s-a 
îndreptat spre fereastră, unde a rămas cu privirea aţintită spre 
grajd, fără a vedea de fapt nimic. 

— Văd că o jelești pe Claire, s-a auzit moale din spate glasul 
surorii lui. Crezi că eu îl pot uita pe lan, dacă nu se mai întoarce? 
Dar e vremea să mergi mai departe, Jamie. Crezi că ea ar dori 
să trăieşti singur toată viaţa, fără cineva care să-ţi ofere 
mângâiere sau copii? 

El a tăcut îndelung, simțind căldura delicată a capului acoperit 
cu puf, apăsat pe o parte a gâtului. S-a văzut neclar în geamul 
aburit un bărbat înalt și murdar, cu un sugar înfășat în alb lipit 
de faţa lui sumbră, o alăturare nepotrivită. 

— Era însărcinată, a spus el încet, privindu-și reflexia. Când 
ea... când am pierdut-o. 

Cum altfel să se exprime? Nu avea cum să îi spună surorii lui 
unde era Claire - unde spera el să se afle. Că nu se putea gândi 
la altă femeie, sperând că ea încă trăiește și știind că era 
pierdută pentru el pe vecie. 

Jenny a tăcut îndelung, apoi l-a întrebat: 

— De aceea ai venit azi? 

A oftat și s-a întors pe jumătate spre ea, lipindu-și capul de 
sticla rece. Sora lui stătea întinsă, cu părul răsfirat pe pernă, 
privindu-l cu ochi blânzi. 

— Da, poate, a zis el. Nu mi-am putut ajuta soția; pesemne m- 
am gândit că aș putea să te ajut pe tine. Nu că aș fi în stare, a 
adăugat, cu o oarecare amărăciune în glas. Îţi sunt la fel de 
inutil cum am fost pentru ea. 

Copleșită de tristeţe, Jenny a întins o mână spre el. 


VP - 77 


— Jamie, mo chridhe, a spus ea, apoi s-a oprit și a făcut ochii 
mari, alarmată de ţipetele și de zgomotul puternic venit de la 
parter. Doamne sfinte! a exclamat, pălind și mai tare. Englezii! 

— lisuse! 

Era mai mult o rugăciune decât o exclamaţie de surprindere. 
Jamie a aruncat o privire spre fereastră, apoi spre pat, analizând 
posibilităţile de a se ascunde sau de a fugi. Apoi pe scară au 
răsunat bocăniturile cizmelor. 

— În şifonier, Jamie! a șoptit Jenny făcându-i semn agitată. 

Fără să ezite, el a intrat în șifonier și a tras ușa după el. 

O clipă mai târziu, ușa încăperii s-a deschis cu un bubuit, iar 
în cadrul ei a apărut o siluetă cu veston roșu și cu caschetă 
înaltă, ţinând sabia întinsă în față. Căpitanul dragonilor s-a oprit 
o clipă, și-a rotit privirea prin cameră, pentru ca în cele din urmă 
să și-o aţintească asupra micii siluete din pat. 

— Doamna Murray? a spus el. 

Jenny s-a chinuit să se ridice în șezut. 

— Eu sunt. Și ce mama dracului cauţi în casa mea? l-a 
întrebat. 

Avea faţa palidă și lucioasă din cauza transpiraţiei, iar braţele 
îi tremurau, dar a rămas cu fruntea sus și l-a fulgerat cu privirea 
pe soldat. 

— leși afară! 

Ignorând-o, bărbatul a pătruns în încăpere și s-a dus la 
fereastră. Jamie i-a văzut silueta neclară dispărând după colțul 
garderobului, reapărând și oprindu-se cu spatele spre Jenny, 
căreia i-a spus: 

— Una dintre iscoadele mele a raportat că a auzit de curând o 
împușcătură în apropierea acestei case. Unde îţi sunt bărbaţii? 

— Nu e niciunul aici. 

Nu s-a mai putut susţine pe brațele tremurătoare, iar Jamie a 
văzut-o lăsându-se pe spate și prăbușindu-se pe perne. 

— Deja mi-aţi luat soţul; fiul meu cel mai mare nu are nici 
zece ani. 

Nu a adus vorba de Rabbie și de Fergus; băieţii de vârsta lor 
erau destul de mari pentru a fi trataţi - sau maltrataţi, în cazul 
în care îi venea ideea căpitanului - drept bărbaţi. Cu puţin 
noroc, aceștia probabil că o rupseseră la goană de cum îi 
zăriseră pe englezi. 


VP - 78 


Căpitanul era un bărbat de vârstă medie, tenace, deloc 
înclinat să fie credul. 

— Deţinerea de arme în Highlands este o infracţiune gravă, a 
spus el, întorcându-se spre soldatul care intrase în cameră în 
urma lui. Jenkins, percheziţionează casa! 

A trebuit să ridice glasul, pentru că de pe scară răzbăteau 
zgomote și strigăte. Când Jenkins s-a întors pentru a părăsi 
încăperea, doamna Innes, moașa, a trecut în forță pe lângă 
soldat, care a încercat să-i blocheze calea. 

— Daţi-i pace bietei femei! a strigat ea, înfruntându-l pe 
căpitan și ţinându-și pumnii strânși pe lângă corp. 

Glasul moașei tremura, iar părul îi scăpase de sub fileu, dar 
nu voia să cedeze. 

— leșiţi afară, ticăloșilor! Lăsaţi-o în pace! 

— Dar nu o maltratez pe stăpâna ta, a spus căpitanul destul 
de iritat, confundând-o pe doamna Innes cu una dintre 
cameriste. Vreau doar... 

— lar ea a născut de mai puţin de un ceas! Nici nu e politicos 
să o vezi, darămite să... 

— A născut? a întrerupt-o căpitanul cu voce ascuțită și și-a 
mutat privirea de la moașă spre pat. Ai născut, doamnă Murray? 
Unde e pruncul? 

Deranjat de strânsoarea unchiului său îngrozit, nou-născutul a 
început să se foiască în scutece. 

Din adâncul șifonierului, Jamie și-a văzut sora albind și 
încleștând dinţii. 

— Copilul a murit, a spus ea. 

Șocată, moașa a rămas cu gura căscată, dar din fericire 
căpitanul stătea cu ochii aţintiţi la Jenny. 

— Oh..., a spus el încet. A fost... 

— Mamă! 

Țipătul de durere a răsunat în prag, iar Jamie cel Tânăr s-a 
smuls din mâinile soldatului și s-a repezit spre patul mamei lui. 

— Mamă, a murit copilul? Nu, nu! 

Suspinând, s-a aruncat în genunchi și și-a îngropat fața în 
așternuturi. 

Ca și cum ar fi vrut să dezmintă afirmaţia fratelui, micuțul lan 
a ţinut să facă dovada că era viu, lovindu-l viguros cu picioarele 
în coaste pe unchiul lui și scoțând câteva gemete înfundate 
care, din fericire, au rămas neauzite în hărmălaia de afară. 


VP - 79 


Jenny încerca să îl liniștească pe Jamie cel Tânăr, doamna 
Innes se străduia să îl ridice pe băiatul care se agăţase disperat 
de mâneca mamei, căpitanul făcea eforturi zadarnice să se facă 
auzit printre văicărelile îndurerate ale lui Jamie cel Tânăr și la 
toate acestea se adăugau bubuiturile înfundate ale cizmelor și 
strigătele soldaţilor, care făceau casa să vibreze. 

Jamie se întreba ce s-ar fi întâmplat în cazul în care căpitanul 
ar fi vrut să știe unde se afla copilul mort. A strâns sugarul mai 
tare la piept, legănându-l în încercarea de a împiedica orice 
neplăcere care l-ar fi putut face să plângă. A dus cealaltă mână 
spre mânerul jungherului, dar era un gest inutil; fără îndoială că 
ar fi fost de ajutor doar dacă și-ar fi tăiat beregata în cazul în 
care soldaţii ar fi deschis ușa șifonierului. 

Micul lan a scos un sunet care îi trăda iritarea, sugerând că nu 
îi plăcea să fie legănat. Având în minte imagini ale casei în 
flăcări și ale locuitorilor ei măcelăriți, zgomotul i s-a părut lui 
Jamie la fel de asurzitor ca urletele îndurerate ale nepotului său 
mai mare. 

— Tu ai făcut-o! a răcnit Jamie cel Tânăr, ridicându-se în 
picioare cu faţa scăldată în lacrimi și umflată de plâns și de 
furie, apoi a înaintat spre căpitan, plecându-și ca un berbec 
țeasta acoperită de păr negru și cârlionţat. Tu mi-ai ucis 
frăţiorul, da, tu, puțoi de englez ce ești! 

Căpitanul a rămas oarecum surprins de atacul neașteptat și a 
făcut un pas înapoi, cu ochii la copil. 

— Nu, băiete, te înșeli. Uite, eu doar am... 

— Puţălăule! Ticălosule! Fiu de diavol ce ești! 

Pierzându-și cu totul cumpătul, Jamie cel Tânăr îl asalta pe 
căpitan, răcnind toate obscenităţile pe care le auzise vreodată, 
atât în engleză, cât și în galică. 

— Enh, a făcut bebelușul lan în urechea lui Jamie. Enh, enh! 

Aducând foarte mult cu preludiul unui plâns cu urlete și, 
panicat. Jamie a dat drumul jungherului și a vârât degetul mare 
în gurita umedă și moale din care ieșeau sunetele. Gingiile 
lipsite de dinţi ale copilului s-au strâns în jurul degetului cu 
ferocitate, cât pe ce să îl facă să ţipe. 

— leși! Pleacă de aici! leși ori te ucid! striga cu faţa 
schimonosită de furie Jamie cel Tânăr către căpitan. 

Tunica roșie s-a uitat neajutorată spre pat, ca și cum i-ar fi 
cerut lui Jenny să îl domolească pe micul și neîndurătorul 


VP - 80 


dușman, însă ea zăcea pe spate, cu ochii închiși, de parcă ar fi 
murit. 

— O să-mi aștept oamenii jos, a spus căpitanul cu toată 
demnitatea de care era în stare în acele condiţii și s-a retras, 
grăbindu-se să închidă ușa în urma lui. 

Privat de dușmanul lui, Jamie cel Tânăr s-a prăbușit la podea 
și a început să plângă amarnic. 

Prin crăpătura ușii, Jamie a văzut-o pe doamna Innes uitându- 
se la Jenny și deschizând gura pentru a pune o întrebare. Jenny 
a ţâșnit dintre velinţe ca Lazăr din mormânt și a dus un deget la 
buze pentru a le cere tuturor să păstreze tăcerea. Bebelușul lan 
clefăia sălbatic sugând degetul lui Jamie, mârâind pentru că nu 
reușea să primească hrană. 

Jenny s-a așezat pe marginea patului și a rămas în așteptare. 
Zgomotele făcute de soldaţii de la parter se propagau în valuri 
prin toată casa. Tremura de slăbiciune, dar a întins o mână spre 
șifonierul în care se ascundeau fratele și fiul ei. 

Jamie a inspirat adânc și și-a făcut curaj. Trebuia să riște; 
mâna și încheietura îi erau ude de salivă, iar mârâielile de 
nemulțumire creșteau în intensitate. 

Năpădit de sudoare, a ieșit împleticindu-se din șifonier și i-a 
dat sugarul lui Jenny. Dezgolindu-și sânul dintr-o singură 
mișcare, ea a apropiat capul copilului de sfârc și s-a aplecat 
asupra trupului mic, ca și cum ar fi vrut să îl protejeze. Începutul 
de țipăt a fost înăbușit, înlocuit de sunetele înfundate ale 
suptului viguros, iar Jamie s-a așezat brusc pe podea, de parcă 
cineva i-ar fi retezat tendoanele genunchilor cu o sabie. 

Când a văzut ușa șifonierului deschizându-se, Jamie cel Tânăr 
s-a ridicat, dar apoi s-a așezat cu spatele lipit de ușă, mut de 
uimire și mutându-și privirea de la mama la unchiul lui. Doamna 
Innes a îngenuncheat alături de el și i-a șoptit febril ceva la 
ureche, dar pe chipul mic, brăzdat de lacrimi, nu a apărut niciun 
semn care să sugereze că înţelege. 

Când strigătele și scârțâiturile hamurilor de afară au anunţat 
plecarea soldaţilor, lan cel Tânăr se îndestulase deja și dormea 
sforăind ușor în braţele mamei lui. Jamie stătea la fereastră, fără 
să fie văzut, și îi urmărea plecând. 

Cu excepţia sunetului scos de doamna Innes care sorbea 
whisky, în cameră se lăsase liniștea. lan cel Tânăr stătea lipit de 
mamă, cu obrazul apăsat pe umărul ei. Jenny nu ridicase 


VP - 81 


privirea deloc după ce luase pruncul în braţe și încă stătea cu 
capul plecat asupra copilului din poală, iar părul negru îi 
acoperea faţa. 

Jamie s-a apropiat de ea și a atins-o pe umăr. Căldura trupului 
ei l-a șocat, ca și cum spaima rece ar fi fost starea lui firească, 
iar atingerea unei alte persoane i-ar fi fost oarecum străină și 
nefirească. 

— O să mă duc în ascunzătoare, a spus el încet, și plec la 
peșteră când se întunecă. 

Jenny a dat aprobator din cap, dar fără să se uite la el. El a 
văzut câteva fire de păr alb între cele negre, care sclipeau 
argintiu în cărarea de pe mijlocul capului. 

— Cred că... n-ar trebui să mai cobor, a zis el într-un târziu. 
Măcar o vreme. 

Jenny nu a spus nimic, însă a dat încă o dată din cap. 


6. Îndreptați prin sângele Lui: 


După cele întâmplate, a mai coborât o dată până la casă. 
Vreme de două luni, a stat ascuns în peșteră, abia îndrăznind să 
iasă noaptea pentru a vâna, deoarece soldaţii englezi erau încă 
în ţinut, încartiruiți la Comar. Patrule de câte opt sau zece 
oameni ieșeau ziua, cercetau împrejurimile, jefuiau puţinul care 
mai era și distrugeau ce nu puteau folosi. Și toate astea, cu 
binecuvântarea Coroanei engleze. 

O potecă trecea pe lângă poalele dealului în care era ascunsă 
peștera lui. O cărare oarecare fusese la început drumul 
căprioarelor și, în mare, era folosită tot de ele, deși doar un cerb 
nătâng s-ar fi aventurat spre peșteră, pe care o mirosea de la 
distanță. Totuși, când vântul bătea din direcția potrivită, putea 
vedea câte o mică turmă de căprioare roșcate pe potecă ori 
găsea a doua zi urme proaspete în noroiul de pe drumeag. 

Calea era bună și pentru oamenii care aveau treburi pe munte 
- chiar dacă puţini la număr. Vântul bătuse dinspre peșteră și nu 
se așteptase să vadă căprioare. Stătuse întins pe pământul de la 
intrarea în grotă, unde se strecura suficientă lumină prin tavanul 
înalt, alcătuit din tufișurile cu spini și de sorb, ca să poată citi în 


8 Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 5:9 (n. tr.). 
VP - 82 


zilele frumoase. Nu avea prea multe cărți, dar Jared încă reușea 
să aducă unele pe furiș, laolaltă cu darurile lui din Franţa. 


Această ploaie violentă m-a silit să muncesc din nou, adică să 
fac o bortă prin fortificația mea, ceva ca o dolină, pentru a 
permite apei să se scurgă, altfel mi-ar fi inundat peștera. După 
ce am stat o vreme în peșteră și am constatat că nu au mai fost 
replici ale cutremurului, am început să mă mai liniștesc; iar 
acum, ca să îmi îmbunătăţesc starea de spirit, ceea ce îmi 
doream foarte mult, m-am dus la mica mea rezervă și am luat 
acolo o sorbitură de rom, lucru pe care totuși l-am făcut rareori 
și cu zgârcenie, știind că nu voi mai avea de unde procura după 
ce se va termina. 

A continuat să plouă toată noaptea și în cea mai mare parte a 
zilei următoare, astfel că nu am putut ieși; însă, având mintea 
mai liniștită, am început să mă gândesc... 


Umbrele de deasupra paginii s-au mișcat când tufele s-au 
clintit. Cu instinctele mereu vii, a surprins imediat schimbarea 
direcției vântului și, odată cu ea, zgomot de voci. 

A sărit în picioare și a dus mâna la jungherul nelipsit de la 
cingătoare. Abia oprindu-se pentru a pune cartea grijuliu pe o 
lespede, s-a prins de protuberanţa din granit, pe care o folosea 
drept sprijin pentru mâini, și s-a tras în sus, în crevasa abruptă 
și îngustă care reprezenta intrarea în peșteră. 

Fulgerările sclipitoare de roșu și de metal de pe poteca de jos 
l-au izbit cu violenţă, șocându-l și iritându-l. La naiba! Nu se 
temea că vreunul dintre soldați se va abate de la potecă - toți 
erau prea prost echipați pentru a-și croi măcar drum prin 
porțiunile obișnuite, deschise, de turbă și iarbă-ghimpoasă, fără 
a mai vorbi despre un povârniș invadat de vegetaţie și rugi ca 
acela -, dar faptul că ajunseseră atât de aproape însemna că nu 
putea părăsi peștera înainte de căderea întunericului, nici măcar 
pentru a lua apă sau a se ușura. A aruncat o privire scurtă spre 
vasul cu apă, știind dinainte că era aproape gol. 

Un strigăt i-a atras atenţia din nou spre cărarea de dedesubt 
și a fost cât pe ce să scape dintre degete ieșitura de stâncă. 
Soldaţii se strânseseră în jurul unei siluete mărunte, ghemuită 
sub povara unui butoiaș pe care-l ţinea pe umăr. Fergus, urcând 
cu un butoiaș de bere proaspăt fermentată. La naiba și încă o 


VP - 83 


dată la naiba! l-ar fi prins bine berea aceea; trecuseră luni bune 
de când nu mai băuse așa ceva. 

— ldiotule! a șoptit Jamie. Dă-le-o și du-te, prostănac ce ești! 

Un soldat a dat să apuce butoiașul, dar a ratat, pentru că 
silueta scundă, cu părul negru, a făcut un salt agil înapoi. 
Exasperat, Jamie s-a plesnit peste frunte. Fergus nu putea să 
renunţe la atitudinea insolentă când se confrunta cu autoritatea 
- mai ales cea englezească. 

Silueta scundă se retrăgea în salturi, strigând ceva către 
urmăritori. 

— Dobitocule! a exclamat Jamie cu violenţă în glas. Aruncă-l și 
fugi! 

În loc să arunce butoiul sau să o ia la goană, Fergus, părând 
sigur pe iuțeala lui, le-a întors spatele soldaților și și-a mișcat 
fundul în mod insultător spre ei. Îndeajuns de întărâtaţi ca să 
riște a călca prin vegetaţia umedă, câţiva au ieșit de pe potecă 
pentru a-l urmări. 

Jamie l-a văzut pe comandantul lor ridicând un braţ în aer și 
strigând un ordin. Era limpede că se gândise că Fergus ar putea 
fi o momeală care încerca să îi atragă într-o ambuscadă. Insă și 
Fergus răcnea, iar soldaţii înțelegeau cât de cât franceza ca să 
poată interpreta vorbele lui, pentru că, deși unii dintre ei s-au 
oprit auzind strigătul comandantului, patru soldaţi s-au aruncat 
spre băiatul care ţopăia. 

Au urmat o încăierare și alte ţipete când Fergus s-a ferit, 
răsucindu-se ca un ţipar printre soldați. In toată acea agitaţie și 
din pricina vântului care vâjâia, Jamie nu ar fi putut auzi 
scrâșnetul sabiei scoase din teacă, dar de atunci a simţit pentru 
totdeauna că i-a pătruns în urechi, ca și cum fâșâitul slab și 
hârșâitul metalului pe metal ar fi fost primul indiciu privind 
nenorocirea. | s-a părut că-i răsună în minte ori de câte ori și-a 
reamintit scena și a purtat-o în sine multă vreme. 

Probabil că ceva din atitudinea soldaţilor, o stare de iritare s-a 
transmis până în peștera lui. Poate doar senzaţia de sfârșit de 
lume, care îl însoțea încă de la Culloden, de parcă tot ce se afla 
în vecinătatea lui ar fi fost pângărit, în primejdie doar prin 
simpla lui prezenţă în apropiere. Indiferent dacă auzise sau nu 
sunetul făcut de scoaterea sabiei din teacă, trupul lui se 
încordase și sărise în sus înainte de a vedea arcul argintiu al 
lamei rotindu-se prin aer. 


VP - 84 


Lama s-a mișcat aproape lenevos, îndeajuns de încet pentru 
ca în creierul lui să se contureze arcul ei și ținta, și a strigat, fără 
cuvinte: Nu! Sigur s-a mișcat suficient de lent, încât el să fi putut 
să țâșnească până drept în mijlocul soldaților care viermuiau, să 
prindă încheietura mâinii care ţinea sabia, să răsucească lama 
ucigașă de metal, eliberând-o și să o facă să cadă la pământ 
rostogolindu-se. 

Partea conștientă a creierului său i-a spus că totul era o 
nebunie, dar totodată i-a făcut mâinile să îngheţe în jurul 
ieșiturii din granit, ancorându-l împotriva impulsului copleșitor 
de a sări pe pământ și de a se avânta înainte. 

Nu poți, i-a dictat mintea, o șoaptă firavă opunându-se furiei 
și ororii care îl dominau. A făcut-o pentru tine; altfel, gestul lui a 
fost inutil. Nu poți, a spus ea, cu o răceală ca moartea dincolo 
de sentimentul arzător de inutilitate care îl inunda. Nu poți face 
nimic. 

Și nu a făcut nimic, nimic altceva decât să urmărească totul, 
felul în care lama sabiei și-a încheiat rotația, a atins ţinta cu un 
bufnet slab, aproape imperceptibil, iar butoiașul care stârnise 
disputa s-a rostogolit în josul pantei pe care se afla izvorul, 
pentru ca apoi să cadă cu un pleoscăit în susurul vesel al apei 
de dedesubt. 

Strigătele au încetat brusc, lăsând loc unei tăceri șocate. Cu 
greu a auzit când zgomotele au revenit; răsunau ca un vuiet în 
urechile lui. Genunchii i-au cedat și și-a dat seama vag că era pe 
punctul de a leșina. Străbătută de steluțe și dungi luminoase, 
vederea i s-a întunecat, devenind neagră-roșiatică, însă nici 
măcar întunericul nu avea să șteargă imaginea finală a mâinii lui 
Fergus, acea mână iute și abilă de hoţ de buzunare, zăcând 
nemișcată în noroiul de pe cărare, cu palma în sus, de parcă ar 
fi cerșit. 

e 

A așteptat două zile întregi și chinuitoare până când Rabbie 
MacNab a venit și a fluierat pe poteca de la poalele peșterii. 

— Cum se simte? a întrebat el fără alte cuvinte inutile. 

— Doamna Jenny zice că se va face bine, i-a răspuns Rabbie. 
Faţa lui tânără era palidă și trasă, se vedea limpede că încă nu 
își revenise din șoc după accidentul prietenului său. Spune că nu 
are fierbinţeli și nu există urme de putreziciune în - și-a înghiţit 
sonor nodul din gât - în... ciot. 


VP - 85 


— Așadar, soldaţii l-au dus la conac? 

Fără să mai aștepte răspuns, a pornit deja în josul dealului. 

— Da, toţi erau afectaţi din cauza asta - așa mi s-a părut... 

Rabbie s-a oprit o clipă ca să își desprindă cămașa din ghimpii 
unui măceș, apoi a trebuit să iuțească pașii ca să îl ajungă din 
urmă pe stăpânul lui. 

— Cred că le-a părut rău de tot. Cel puţin așa a zis căpitanul. 
Și i-a dat doamnei Jenny un sovereign de aur... pentru Fergus. 

— Chiar așa? s-a mirat Jamie. Foarte generos. 

După care nu a mai scos nicio vorbă până în momentul în 
care au ajuns la conac. 

e 

Letargic, Fergus stătea întins în camera copiilor, așezat într- 
un pat de lângă fereastră. Avea ochii închiși când Jamie a intrat 
în încăpere, iar genele lungi îi cădeau moale peste obrajii slabi. 
Văzută fără mimica obișnuită, fără gama extinsă de grimase și 
expresii, faţa lui arăta cu totul altfel. Nasul ușor acvilin deasupra 
gurii largi și mobile îi conferea un aer ușor aristocratic, iar 
oasele tot mai puternice ale feţei ofereau promisiunea că într-o 
bună zi farmecul băieţesc va fi înlocuit de frumusețea 
masculină. 

Jamie s-a îndreptat spre pat, iar copilul a deschis imediat 
ochii. 

— Milord, a spus Fergus și zâmbetul regăsit a redat imediat 
chipului său contururile familiare. Sunteţi în siguranţă aici? 

— O, Doamne, flăcăule, îmi pare rău. 

Jamie s-a lăsat în genunchi lângă pat. Abia suporta să 
privească antebraţul subțire, întins peste pătură, încheietura 
fragilă și bandajată sfârșind brusc, dar s-a forţat să îl prindă pe 
Fergus de umăr în semn de salut, pentru ca apoi să își plimbe 
palma delicat peste smocul de păr negru de pe fruntea lui. 

— Te doare rău? a întrebat el. 

— Nu, milord, i-a răspuns Fergus. 

Apoi o undă trădătoare de durere i-a schimonosit chipul, după 
care băiatul a surâs rușinat. 

— Ei, nu prea tare. Și doamna a fost foarte generoasă cu 
whisky-ul. 

Pe o măsuţă de lângă pat se afla un pahar mare, plin, din care 
nu băuse decât un degetar. Crescut cu vinuri franțuzești, Fergus 
nu agrea cu adevărat gustul de whisky. 


VP - 86 


— Îmi pare rău, a repetat Jamie. 

Altceva nu avea de spus. Simţind un nod în gâtlej, nu putea 
spune mai multe. A coborât imediat privirea, știind că Fergus ar 
fi fost tulburat dacă l-ar fi văzut plângând. 

— Vai, milord, nu vă mai faceţi griji. În glasul lui Fergus s-a 
simțit o undă din șăgălnicia lui dinainte. Am avut noroc. 

Jamie și-a înghiţit cu greu nodul din gât, după care i-a 
răspuns: 

— Da, ești în viaţă și-i mulțumesc Domnului pentru asta! 

— A, mai e ceva, milord! 

Jamie a ridicat privirea și l-a văzut pe Fergus zâmbind, deși 
foarte palid. Nu vă mai aduceți aminte de înţelegerea noastră? 

— Înţelegere? 

— Da, la Paris, când m-aţi luat în slujba dumneavoastră. Mi-aţi 
spus că, dacă voi fi arestat și executat, veți rosti rugi pentru 
sufletul meu vreme de un an. A întins ciotul mâinii spre medalia 
verzuie și deformată care îi atârna la gât, reprezentându-l pe 
Sfântul Dismas, patronul hoţilor. Dar dacă-mi voi pierde o 
ureche sau o mână cât vă voi sluji... 

— Te voi întreţine pentru tot restul vieţii. 

Jamie nu știa dacă era cazul să râdă sau să plângă, astfel că 
s-a mulțumit să-l bată ușor cu palma peste mâna care acum 
stătea nemișcată pe velinţe. 

— Da, îmi aduc aminte. Poţi fi încredinţat că-mi voi respecta 
cuvântul. 

— A, eu am avut întotdeauna încredere în dumneavoastră, 
milord, l-a asigurat Fergus. 

Se vedea limpede că tânărul obosise; obrajii palizi erau mai 
livizi decât mai devreme, iar smocul de păr negru i-a căzut 
înapoi pe pernă. 

— Așadar, sunt norocos, a murmurat el, încă zâmbind. Pentru 
că, dintr-o lovitură, am devenit un domn fără griji, non? 

e 

Când a ieșit din camera lui Fergus, Jenny îl aștepta. 

— Vino la ascunzătoare cu mine, a spus el, luând-o de cot. 
Trebuie să stăm de vorbă puțin și nu este cazul să stau prea 
mult la vedere. 

Fără să comenteze, ea l-a urmat pe holul din spate, pardosit 
cu piatră, care separa bucătăria de cămară. În dalele podelei 
exista un panou mare din lemn, cu găuri, aparent fixat cu 


VP - 87 


mortar în dale. În teorie, panoul asigura ventilaţia în pivniţa cu 
rădăcinoase de dedesubt și în realitate - dacă vreo persoană 
bănuitoare dorea să investigheze - cămara pentru legume, în 
care se intra printr-o ușă scundă din afara conacului, chiar avea 
un asemenea panou instalat pe tavan. 

Ceea ce nu se vedea era că panoul asigura aer și lumină unei 
mici ascunzători construite imediat înapoia cămării pentru 
legume, unde se putea ajunge ridicând panoul, cu tot cu cadrul 
din mortar, care dădea la iveală o scară ce cobora spre 
încăperea minusculă. 

Ascunzătoarea nu avea decât patru metri pătraţi și, în ceea ce 
privea mobilierul, înăuntru nu se găsea altceva decât o bancă 
rudimentară, o pătură și o oală de noapte. Un vas mare cu apă 
și o cutie mică, plină cu pesmetți, completau dotările încăperii. 
Fusese adăugată casei în ultimii ani, astfel că nu era o 
ascunzătoare adevărată, pentru că în ea nu stătuse niciodată un 
preot, și nici nu era probabil să se întâmple așa ceva. De fapt, 
era doar o groapă oarecare. 

Doi oameni puteau ocupa acea groapă doar stând alături pe 
bancă, astfel că Jamie s-a așezat lângă sora lui imediat ce a pus 
la loc panoul de deasupra și a coborât pe scară. A rămas 
nemișcat un moment, după care a inspirat adânc și a zis: 

— Nu mai suport. 

A rostit vorbele atât de încet, încât Jenny s-a văzut silită să își 
aplece capul pentru a-l auzi, ca un preot care ascultă 
confesiunea unui păcătos. 

— Nu mai pot. Trebuie să plec de aici. 

Stăteau atât de aproape încât putea simţi ridicarea și 
coborârea pieptului ei în timp ce respira. Apoi ea a întins mâna, 
a apucat-o pe a lui și a strâns-o. 

— Asta înseamnă că încerci din nou să ajungi în Franţa? 

Jamie mai încercase de două ori să fugă în Franța, fiind 
împiedicat de fiecare dată de supravegherea strictă pe care 
englezii o exercitau în toate porturile. Pentru un bărbat de 
statura și cu un păr ca al lui, care săreau în ochi imediat, orice 
deghizare era insuficientă. 

— Jamie! 

In starea ei de agitaţie, Jenny și-a îngăduit să ridice glasul preţ 
de o clipă, după care l-a coborât drept reacţie la strânsoarea 
degetelor lui în semn de avertizare. 


VP - 88 


— Jamie, nu se poate să ne faci așa ceva! a spus ea, cu glas 
ceva mai potolit. Hristoase, o să te spânzure! 

El și-a ţinut capul plecat, ca și cum ar fi rămas pe gânduri, dar 
l-a clătinat, fără să ezite. 

— Nu cred. 

A aruncat o privire spre sora lui, apoi și-a mutat ochii în altă 
parte. 

— Claire - ea avea Viziune. 

La fel de bună ca orice altă explicaţie, a gândit el, dacă nu 
cumva era chiar adevărul gol-goluţ. 

— Ea a văzut ce se va întâmpla la Culloden - știa dinainte. Și 
mi-a mai spus ce se va întâmpla apoi. 

— Aha, a zis Jenny încet. Chiar mă întrebam. Deci de aceea 
m-a îndemnat să plantez cartofi și a construit conacul ăsta. 

— Da, a zis el, strângând-o ușor de mână, apoi i-a dat drumul 
și s-a întors puţin pe banca îngustă pentru a o privi în faţă. Ea 
mi-a spus că englezii vor continua să îi vâneze o vreme pe 
trădătorii iacobiţi și așa s-a întâmplat, a adăugat el cu un surâs 
strâmb. Dar că, după primii ani, nu îi vor mai executa pe cei 
capturați, ci doar îi vor întemnița. 

— Doar! a repetat sora lui. Jamie, dacă ţii cu orice preţ să 
pleci, du-te în landă, dar să te duci de bunăvoie într-o închisoare 
englezească, unde poți fi spânzurat sau nu... 

— Stai puţin, a intervenit el, strângând-o de mână și făcând-o 
să tacă. Încă nu ţi-am spus totul. Nu vreau să mă duc la englezi 
și să mă predau. Există un preţ mare pe capul meu, nu? Ar fi 
păcat să scăpăm ocazia asta, nu crezi? 

A încercat să dea un ton glumeţ glasului său; ea a simţit asta 
și a ridicat imediat privirea spre el. 

— Sfântă Fecioară! a spus ea în șoaptă. Înţeleg că vrei ca 
vreun om să te trădeze? 

— Cam așa, da. 

Își făcuse deja planul când se afla singur în peşteră, dar până 
atunci nu i se păruse real. 

— Mă gândeam că poate Joe Fraser ar fi cel mai potrivit 
pentru asta. 

Jenny și-a frecat pumnul de buze. Era isteaţă; el știa că Jenny 
înţelesese planul imediat, dar și toate implicaţiile. 


VP - 89 


— Bine, Jamie, dar..., a șoptit ea. Chiar dacă nu te vor 
spânzura imediat - și ăsta e un mare risc pentru tine -, ai putea 
fi ucis când te vor ridica! 

Sub povara suferinţei și a extenuării, umerii lui s-au gârbovit 
brusc. 

— Dumnezeule! a exclamat el. Jenny, chiar crezi că-mi pasă? 

A urmat o tăcere lungă, după care ea a răspuns: 

— Nu. Și nici nu cred că-ți pot aduce vreo vină. 

A tăcut un moment pentru a-și controla glasul, apoi a 
continuat: 

— Insă mie îmi pasă, a zis, atingându-i cu degetele ceafa și 
mângâindu-l pe păr. Așa că poartă-ţi de grijă, bine, 
încăpăţânatule? 

Panoul de ventilaţie de deasupra capului s-a întunecat vreme 
de o clipă și s-a auzit un zgomot slab de pași. Una dintre 
slujnicele de la bucătărie, probabil în drum spre cămară. Apoi 
lumina slabă a revenit și a putut să-i vadă din nou ochii lui 
Jenny. 

— Bine, a șoptit el într-un târziu. Voi avea grijă. 

e 

A fost nevoie de mai bine de două luni pentru încheierea 
pregătirilor. Când a primit vorbă, venise deja primăvara. 

Stătea pe bolovanul lui preferat, în apropierea intrării în 
peșteră, urmărind apariţia stelelor de seară. Chiar și în cel mai 
nefericit an de după Culloden, întotdeauna reușise să își 
găsească un moment de liniște în acea perioadă a zilei. Pe 
măsură ce noaptea se instala, se părea că obiectele radiau o 
lumină slabă din interior, astfel că erau conturate pe fundalul 
cerului sau al pământului, perfecte și clare în toate amănuntele 
lor. Putea vedea forma unui fluture, invizibilă în lumină, însă 
acum desenată în amurg, cu un triunghi de umbră mai închisă, 
care îl făcea să iasă în evidenţă pe trunchiul de copac pe care se 
ascundea. Peste un moment avea să își ia zborul. 

A privit dincolo de vale, mijindu-și ochii pentru a vedea până 
la pinii întunecaţi care mărgineau faleza îndepărtată. Și-a mutat 
apoi privirea spre stele. Orion, înaintând solemn peste orizont. 
Și Pleiadele, abia vizibile pe cerul care se întuneca. Probabil că, 
pentru o vreme, era ultima oară că putea vedea cerul și ţinea să 
se bucure de priveliște. S-a gândit la temniţă și gratii, la 
încuietori și ziduri groase și și-a adus aminte de Fortul William. 


VP - 90 


De închisoarea Wentworth. De Bastilia. Ziduri din piatră, groase 
de peste un metru, care blocau tot aerul și lumina. Mizerie, 
duhori, foame, îngropăciune... 

A alungat acele gânduri. El își alesese calea și era mulțumit 
de hotărârea luată. Cu toate astea, a cercetat cerul, căutând din 
ochi constelația Taurus. Nu era cea mai frumoasă, dar era a lui. 
Născut sub semnul taurului, încăpățânat și puternic. Indeajuns 
de puternic pentru a face ceea ce intenţiona. 

Printre sunetele tot mai intense ale nopţii, a auzit un fluierat 
ascuţit. Putea fi cântecul de noapte al unei găinușe-de-baltă de 
pe loch, însă a recunoscut semnalul. Pe potecă urca o persoană 
- un prieten. 

Era Mary MacNab, care, după moartea soţului ei, devenise 
bucătăreasă la Lallybroch. De obicei, fiul ei Rabbie ori Fergus 
erau cei care îi aduceau hrană și vești, dar și ea venise acolo de 
câteva ori. 

Îi adusese un coș neobișnuit de plin, cu o potârniche friptă, 
pâine proaspătă, câteva fire de ceapă verde, niște cireșe 
timpurii și o sticlă cu bere. Jamie a examinat acel dar, apoi, cu 
un zâmbet larg, a ridicat privirea spre femeie. 

— Ospăţul meu de rămas-bun, nu? 

Tăcută, ea a dat din cap. Era o femeie scundă, cu părul negru 
presărat din plin cu fire cărunte, iar faţa ridată trăda greutăţile 
prin care trecuse. Cu toate acestea, avea ochii căprui și blânzi, 
iar buzele încă pline și frumos arcuite. 

Și-a dat seama că se holba la gura ei și, grăbit, a revenit la 
COȘ. 

— Dumnezeule, o să mă ghiftuiesc atât de tare, că n-osă mă 
mai pot mișca. la te uită, până și o prăjitură! Doamnelor, cum aţi 
reușit asta? 

Ea a ridicat din umeri - Mary MacNab nu era prea vorbăreaţă 
- și, luând coșul de la el, s-a apucat să așeze mâncarea pe un 
blat din lemn, pus pe câteva pietre. A aranjat totul pentru două 
persoane. Nu era ieșit din comun; ea mai cinase cu el, pentru a-i 
oferi ultimele știri din ţinut cât mâncau. Totuși, dacă aceea era 
ultima lui masă înainte de plecarea de la Lallybroch, a rămas 
surprins că nici sora, nici băieţii nu veniseră să împartă 
mâncarea cu el. Probabil că la fermă veniseră vizitatori care îi 
împiedicau să plece fără a fi văzuţi. 


VP - 91 


A făcut un gest politicos, invitând-o să se așeze prima, apoi și- 
a ocupat locul, cu picioarele încrucișate pe podeaua din pământ 
bătucit. 

— Ai vorbit cu Joe Fraser? Unde va fi locul? a întrebat-o el, 
luând o îmbucătură din potârnichea rece. 

Ea i-a povestit planul în amănunt; înainte de revărsatul zorilor 
i se va aduce un cal și el va ieși călare din valea îngustă prin 
trecătoare. Apoi va coti, va traversa poalele stâncoase ale 
dealurilor și va cobori din nou în vale prin pârâul lui Feesyhant, 
ca și cum s-ar întoarce acasă. Englezii îl vor întâmpina undeva 
între Struy și Eskadale, cel mai probabil la Midmains; era un loc 
potrivit pentru o ambuscadă, căci acolo valea avea pereţii 
abrupți și o mică porţiune împădurită în care se puteau ascunde 
câţiva oameni. 

După ce au cinat, ea a aranjat totul în coș, lăsându-i suficientă 
mâncare pentru un mic dejun înainte de plecarea în zori. Apoi 
Jamie s-a așteptat ca ea să plece, dar Mary a rămas. A căutat în 
crăpătura în care el își ţinea lucrurile de dormit, le-a întins pe 
podea, a dat deoparte păturile și a îngenuncheat alături de patul 
improvizat, cu mâinile împreunate în poală. 

El s-a rezemat de peretele peșterii cu brațele încrucișate la 
piept. Se uita exasperat spre creștetul capului ei plecat. 

— A, așa deci? a întrebat el. A cui a fost ideea? Ata saua 
surorii mele? 

— Ce contează? 

Ea a rămas liniștită, cu mâinile neclintite în poală și părul 
negru netezit sub fileu. 

Jamie a clătinat din cap și s-a aplecat să o ridice în picioare. 

— Nu, n-are importanţă, pentru că n-o să se întâmple. Îți 
apreciez bunăvoința, dar... 

Vorbele i-au fost întrerupte de sărutul ei. Buzele ei erau la fel 
de moi precum arătau. Jamie a prins-o ferm de încheieturile 
mâinilor și a îndepărtat-o de el. 

— Nu! a zis. Nu e necesar și nu vreau s-o fac. 

jenat, și-a dat seama că trupul lui nu-i aproba defel 
afirmaţiile, dar și mai jenat a înţeles că pantalonii lui, prea 
strâmţi și subţiaţi de atâta purtat, făceau ca proporțiile 
dezacordului să fie evidente pentru oricine s-ar fi deranjat să îl 
privească atent. Zâmbetul delicat care a arcuit buzele pline și 
dulci ale lui Mary sugera că ea îl privește. 


VP - 92 


El a întors-o spre ieșire și a împins-o ușor, gest la care ea a 
reacționat trăgându-se în lateral și ducând o mână la spate 
pentru a desface cordonul fustei. 

— Nu face asta! a exclamat el. 

— Și cum ai de gând să mă oprești? l-a întrebat ea eliberându- 
se de fustă și punând-o împăturită frumos pe singurul scaun din 
peșteră. Degetele ei subţiri au desfăcut apoi șireturile 
corsetului. 

— Dacă nu pleci, o să plec eu, i-a răspuns el cu hotărâre în 
glas. 

S-a răsucit pe călcâie și a pornit spre intrarea în peșteră, 
moment în care a auzit vocea ei. 

— Milord! 

S-a oprit, dar nu s-a întors. 

— Nu e potrivit să mi te adresezi astfel, a zis el. 

— Lallybroch e al tău, a spus Mary. Și va rămâne al tău cât vei 
trăi. Dacă ești stăpânul moșiei, așa o să-ţi vorbesc. 

— Nu e a mea. Moșia îi aparţine lui Jamie cel Tânăr. 

— Dar Jamie cel Tânăr nu face ce faci tu, i-a răspuns ea ferm. 
Și nu sora ta m-a rugat să fac asta. Intoarce-te. 

Impotriva voinţei lui, Jamie s-a întors. Ea era desculţă și purta 
doar o cămășuţă subţire, iar părul îi atârna despletit peste 
umeri. Era zveltă, așa cum erau toți în acele zile, dar sânii ei 
erau mai mari decât crezuse, iar sfârcurile se vedeau 
proeminente prin țesătura subţire. Cămășuţa era la fel de uzată 
ca și celelalte straie ale ei, zdrenţuită la tiv și umeri, iar în unele 
locuri aproape transparentă. Jamie a închis ochii. 

A simţit o atingere ușoară pe braţ și și-a impus să rămână 
nemișcat. 

— Știu prea bine ce gândești, a spus ea. Pentru că am văzut-o 
pe doamna ta și știu ce exista între voi. Eu n-am avut parte de 
așa ceva, a adăugat cu voce mai slabă, cu niciunul dintre 
bărbaţii cu care am fost măritată. Dar știu ce înseamnă 
dragostea adevărată și nu vreau nicidecum să te fac să simţi că 
ai trădat iubirea. 

Mâna ei, ușoară ca fulgul, a urcat spre obrazul lui, iar degetul 
mare, aspru de muncă, a desenat adâncitura dintre nas și gură. 

— Ce vreau eu, a adăugat încet, e să îţi ofer altceva. Ceva 
mai puţin, probabil, dar ceva care să îţi fie de folos, să te 
menţină întreg. Sora ta și copiii nu-ţi pot oferi asta, însă eu pot. 


VP - 93 


A auzit-o inspirând adânc și i-a simţit degetele retrăgându-se 
de pe faţă. 

— Mi-ai oferit un cămin, viaţa și pe fiul meu. De ce nu vrei să- 
ți ofer și eu ceva neînsemnat în schimb? 

Jamie a simţit arsura lacrimilor pe sub pleoape. Atingerea 
diafană a revenit pe faţa lui, ștergându-i ochii umezi și 
netezindu-i părul aspru. El și-a ridicat brațele încet și le-a întins 
înainte. Ea s-a lăsat îmbrăţișată, la fel de simplu și discret 
precum aranjase masa și patul. 

— Păi... n-am mai făcut asta de multă vreme, a spus el, dintr- 
odată sfios. 

— Nici eu, a zis ea cu un zâmbet discret. Dar ne vom aminti 
cum e. 


VP - 94 


PARTEA A TREIA 


CÂND SUNT CAPTIVUL TĂU: 
7. Credinţa în documente 


INVERNESS 
25 MAI 1968 


Plicul de la Linklater a sosit cu poșta de dimineaţă. 

— Uite cât de gros e! a exclamat Brianna. Ne-au trimis ceva! 

Vârful nasului ei era roz de emoție. 

— Așa se pare, a spus Roger. 

În aparență, era calm, dar îi vedeam sângele pulsând în vena 
din adâncitura gâtului. A ridicat plicul gros de culoare cafenie și 
l-a ţinut un moment în mână, cântărindu-l. Apoi i-a sfâșiat clapa 
cu degetul mare și a scos un teanc de pagini fotocopiate. 

Scrisoarea însoţitoare, pe hârtie cu antetul universităţii, a 
căzut fluturând. Am ridicat-o de pe podea și am citit-o cu voce 
tare, ușor tremurătoare. 


Stimate doctor Wakefield, am început eu. Prezenta vine ca 
urmare a solicitării dumneavoastră privind executarea ofiterilor 
iacobiți de către trupele ducelui de Cumberland după Bătălia de 
la Culloden. Principala sursă a citatului din cartea mea, la care 
faceți referire, a fost jurnalul personal al unui anume lord 
Melton, comandant al unui regiment de infanterie sub 
Cumberland, la data luptei de la Culloden. Am anexat fotocopii 
ale paginilor relevante din jurnal; după cum veti constata, 
povestea supraviețuitorului, un anume James Fraser, este 
ciudată și impresionantă. Fraser nu este un personaj istoric 
important și nu se încadrează în subiectul principal al lucrării 


? John Milton, Paradisul pierdut, cântul 4 (n. tr.). 
VP - 95 


mele, dar m-am gândit deseori să investighez mai atent, 
sperând să stabilesc ce soartă a avut. In cazul în care a 
supraviețuit călătoriei către moșia lui, aș fi încântat dacă m-ati 
informa. Am sperat mereu că a reușit, deși situaţia, așa cum a 
fost descrisă de Melton, face ca această posibilitate să fie 
improbabilă. Cu sinceritate, Erik Linklater. 


Foaia tremura în mâna mea, și am așezat-o cu grijă pe birou. 

— Improbabil, nu? a spus Brianna. Ha! Sigur a reușit să se 
întoarcă. Știm asta! 

— Așa credem noi, a corectat-o Roger, cu precauţie 
controlată; zâmbetul lui era la fel de larg ca al Briannei. 

— Vreţi ceai sau cacao la gustare? a întrebat Fiona, vârând 
capul cu păr cârlionțat pe ușa bibliotecii și întrerupând starea de 
entuziasm. Am biscuiţi cu ghimbir, abia scoși din cuptor. 

Mirosul de ghimbir a pătruns ademenitor în bibliotecă odată 
cu ea, imprimat în șorțul ei. 

— Ceai, te rog, a cerut Roger, iar în același timp Brianna a 
spus: 

— Oho, cacao sună grozav! 

Cu o expresie îngâmfată, Fiona a împins în cameră căruciorul 
pe care se aflau deopotrivă ceai și un vas cu cacao, dar și un 
platou cu biscuiţi proaspeți. 

Am acceptat o ceașcă de ceai și m-am așezat pe un fotoliu cu 
filele din jurnalul lui Melton în mână. Scrisul înflorit al secolului al 
XVIII-lea era uimitor de limpede, în ciuda ortografiei arhaice și, 
după câteva minute, am fost transportată în ferma de la 
Leanach, imaginându-mi băzâitul muștelor, tremurul trupurilor 
îngrămădite strâns și mirosul aspru de sânge care îmbiba 
podeaua din pământ bătucit. 


.. dând satisfacție datoriei de onoare a fratelui meu, nu am 
putut decât să crut viata lui Fraser. Drept urmare, am omis 
numele lui din lista trădătorilor executați la fermă și i-am aranjat 
transportul până la moșia lui. Luând această hotărâre, nu mă 
pot simti întrutotul compătimitor fată de Fraser și nici întrutotul 
culpabil față de duce, întrucât starea lui Fraser, care avea o rană 
mare la un picior, infectată și purulentă, face putin probabil 
faptul că va supraviețui călătoriei spre casă. Totuși, onoarea mă 
împiedică să acționez în altfel și voi mărturisi că am simţit o 


VP - 96 


ușurare pentru că acest om a fost dus, încă în viată, de pe 
câmp, în timp ce eu mi-am dedicat atenția neplăcutei sarcini de 
a îngropa cadavrele camarazilor lui. Masacrul din aceste ultime 
două zile mă apasă, se încheia confesiunea simplă a lui Melton. 


Am lăsat paginile pe genunchi și mi-am înghiţit cu greu nodul 
din gât. O rană mare... infectată și purulentă... Spre deosebire 
de Roger și Brianna, știam prea bine cât de gravă putea fi o 
asemenea rană, fără antibiotice și fără un tratament medical 
adecvat; nici măcar cataplasmele din ierburi folosite de vracii 
din Highlands din acele vremuri nu erau suficiente. Cât i-ar fi 
luat să ajungă de la Culloden la Broch Tuarach într-o căruţă? 
Două zile? Trei? Cum ar fi putut supravieţui în acea stare, după 
ce fusese neglijat atâta vreme? 

— Și totuși a supravieţuit. 

Glasul Briannei mi-a întrerupt șirul gândurilor, răspunzând la o 
idee similară, exprimată de Roger. A vorbit cu o siguranță 
normală, ca și cum ar fi văzut toate evenimentele descrise în 
jurnalul lui Melton și era convinsă de urmări. 

— S-a întors. El a fost Bonetă-Sură, știu asta. 

— Bonetă-Sură? a repetat Fiona pe deasupra ceștii mele 
neatinse și, surprinsă, s-a uitat peste umăr. Aţi auzit de Bonetă- 
Sură, nu? 

— Dar tu? a întrebat-o Roger cu uimire pe tânăra menajeră. 

Ea a confirmat cu o mișcare din cap și a vărsat ceaiul în 
ghiveciul cu lăcrămioare asiatice de lângă cămin, apoi mi-a 
turnat în ceașcă altul proaspăt și aburind. 

— A, sigur. Bunica mea mi-a spus povestea de multe, multe 
ori. 

— Ne-o spui și nouă? a zis Brianna, aplecându-se în față 
hotărâtă, ținându-și cana între palme. Te rog, Fiona! Cum sună 
povestea? 

Văzându-se dintr-odată în centrul atenţiei, Fiona a părut 
oarecum surprinsă, dar a ridicat din umeri cu bunăvoință. 

— O, e povestea unuia dintre susţinătorii prinţului Charlie. 
După marea înfrângere de la Culloden, unde foarte mulți oameni 
au fost uciși, câțiva dintre ei au scăpat. Unul a fugit de pe 
câmpul de luptă și a traversat râul înot ca să scape, dar tunicile 
roșii l-au urmărit. În drumul său, a ajuns la o biserică unde se 
ținea o slujbă, iar el s-a năpustit înăuntru cerșind îndurare din 


VP - 97 


partea preotului. Preotului și enoriașilor dinăuntru li s-a făcut 
milă de el și l-au îmbrăcat în straiele preotului, iar câteva minute 
mai apoi, când tunicile roșii au năvălit în biserică, el stătea în 
amvon și ţinea predica, în timp ce din barbă și din haine picura 
apă, formând o băltoacă la picioarele lui. Tunicile roșii au crezut 
că se înșelaseră și și-au văzut de drum, și astfel bărbatul a 
scăpat - iar toţi cei din biserică au zis că fusese cea mai bună 
predică pe care o ascultaseră vreodată! 

Fiona a râs din inimă, în vreme ce Brianna s-a încruntat, iar 
Roger a părut nedumerit. 

— Acela a fost Bonetă-Sură? a întrebat el. Eu credeam că... 

— A, nu! l-a asigurat ea. Nu acela a fost Bonetă-Sură - numai 
că Bonetă-Sură a fost încă unul care a scăpat viu de la Culloden. 
S-a întors la moșia lui, dar pentru că englezii îi vânau pe bărbaţi 
prin tot Highlands, a stat ascuns acolo într-o peșteră vreme de 
șapte ani. 

Auzind acestea, Brianna s-a lăsat pe speteaza scaunului cu un 
oftat de ușurare. 

— lar oamenii lui îi spuneau Bonetă-Sură ca să nu-i rostească 
numele și să-l trădeze, a murmurat ea. 

— Ştii povestea? a întrebat-o Fiona cu uimire. Da, așa e. 

— Și ce spunea bunica ta că s-a întâmplat cu el după aceea? a 
îndemnat-o Roger. 

— A, da! a zis Fiona cu ochii mari cât niște caramele rotunde. 
Asta-i partea cea mai frumoasă a poveștii. Vedeţi 'mneavoastră, 
după lupta de la Culloden a urmat o mare foamete; oamenii 
mureau de foame în văi, goniţi iarna din casele lor, bărbaţii erau 
împușcați și locuinţele, incendiate. Arendașii lui Bonetă-Sură au 
dus-o mai bine decât majoritatea, dar și așa, a venit o zi în care 
li s-au terminat proviziile și burțile lor au început să chiorăie din 
zori și până la căderea întunericului - în păduri nu era vânat, nici 
grâne pe câmpuri, iar copiii înţărcaţi mureau în braţele mamelor 
pentru că ele nu aveau lapte ca să îi hrănească. 

Un val îngheţat m-a cuprins la auzul acelor vorbe. Am revăzut 
chipurile celor de la Lallybroch - oameni pe care îi cunoscusem 
și îi iubisem - slăbiți de ger și de foame. Nu m-am simţit 
cuprinsă doar de oroare, ci și de vinovăţie. Eu trăisem în 
siguranţă, la căldură și bine hrănită, în loc să împărtășesc soarta 
lor - pentru că procedasem așa cum voise Jamie și îi părăsisem. 
M-am uitat la Brianna, care stătea cu capul cu păr roșcat 


VP - 98 


aplecat, cufundată în gânduri, iar senzaţia de strânsoare din 
piept s-a mai stins puţin. Și ea trăise în siguranţă în acești ultimi 
ani, la căldură, bine hrănită și iubită - pentru că făcusem așa 
cum dorise Jamie. 

— Prin urmare el a întocmit un plan îndrăzneţ, așa a făcut 
Bonetă-Sură, continua Fiona să povestească, fața ei rotundă 
fiind iluminată de drama istorisirii ei. A aranjat ca unul dintre 
arendașii lui să se ducă la englezi și să îl trădeze. Se pusese un 
preţ mare pe capul lui, pentru că fusese războinic în slujba 
prințului. Omul trebuia să primească aurul drept recompensă - 
pentru a-l folosi în numele oamenilor de pe moșie, desigur - și 
să le spună englezilor unde ar putea fi prins Bonetă-Sură. 

Auzind acestea, am strâns ceașca atât de tare în mâini, încât 
toarta delicată s-a rupt. 

— Să fie prins? am hârâit eu, pentru că vocea îmi era răgușită 
de șoc. L-au spânzurat? 

Surprinsă, Fiona m-a privit nedumerită. 

— A, nu, a spus ea. Așa au vrut, zicea bunica mea, și l-au dus 
să îl judece pentru trădare, însă, în cele din urmă, l-au 
întemnițat, dar aurul le-a revenit arendașilor lui care au 
supraviețuit foametei, a încheiat ea bine dispusă, considerând 
asta drept un final fericit. 

— lisuse Hristoase! a zis Roger pe nerăsuflate. 

Și-a așezat cana pe birou și a rămas cu privirea pierdută, 
parcă încremenit. 

— Lași impresia că asta a fost bine, a protestat Brianna. 

Colţurile gurii ei erau încordate de întristare, iar ochii îi 
străluceau nefiresc. 

— Da, este, a spus Roger, observând suferința ei. Nu au 
existat prea multe închisori în care englezii să îi ţină pe 
trădătorii iacobiţi, și toate au păstrat evidențe oficiale. Nu 
înțelegeţi? a întrebat el, mutându-și ochii de la expresia de 
uimire a Fionei la strâmbătura Briannei, apoi uitându-se la mine 
în speranţa că eu pricepeam. Dacă a fost întemnițat, îl pot găsi. 

S-a întors apoi pentru a contempla rafturile înalte, pline cu 
cărţi, aliniate de-a lungul a trei pereţi ai bibliotecii, care 
conţineau colecţia de documente iacobite ale regretatului 
reverend Wakefield. 

— Trebuie să fie pe aici, a spus încet Roger. Pe lista de 
deţinuţi a vreunei închisori. Într-un document - o dovadă reală! 


VP - 99 


Nu  înţelegeţi? a întrebat el, întorcându-se spre mine. 
Întemniţarea l-a făcut să devină din nou o parte a istoriei scrise! 
Și undeva, în documentele astea, îl vom găsi! 

— Și ce s-a întâmplat cu el după aceea? a întrebat Brianna pe 
nerăsuflate. Când a fost eliberat. 

Roger a strâns din buze, pentru a alunga alternativa care îi 
apăruse brusc în minte, la fel ca și mie - „ori a murit”. 

— Da, exact, a spus el, luând-o de mână pe Brianna. Ochii lui 
verde-închis i-au întâlnit pe ai mei. 

— Când a fost eliberat. 

e 

O săptămână mai târziu, încrederea lui Roger în documente 
rămăsese nezdruncinată. Nu la fel se putea spune și despre 
masa din biblioteca din secolul al XVIII-lea a reverendului 
Wakefield, ale cărei picioare subţiri se legănau și scârțâiau 
alarmant sub o povară cum nu mai cunoscuse niciodată. 

În mod firesc, masa nu trebuia să susțină mai mult de o lampă 
și o colecţie de artefacte mici ale reverendului; acum, era silită 
să suporte greutăţi mari pentru că orice suprafaţă plană din 
bibliotecă gemea sub apăsarea documentelor și a jurnalelor, a 
cărţilor și a plicurilor cafenii umflate, sosite de la societăţi de 
anticari, universităţi și biblioteci de cercetare din toată Anglia, 
Scoţia și Irlanda. 

— Dacă mai pui o pagină pe masa aceea, se va prăbuși, a 
remarcat Claire, văzându-l pe Roger întinzând mâna și dorind să 
lase pe ea dosarul pe care îl ţinea. 

— Da. Ai dreptate. 

Și-a schimbat direcția din mers, s-a uitat pierdut în căutarea 
altui loc în care să așeze dosarul și în cele din urmă a hotărât să 
îl pună pe podea, la picioarele lui. 

— Tocmai am terminat cu Wentworth, a spus Claire, făcând 
semn cu vârful piciorului spre teancul de pe podea. Avem 
evidenţele de la Berwick? . 

— Da, au sosit în dimineața asta. Insă unde le-am pus? 

Roger s-a uitat roată prin camera care semăna foarte mult cu 
Biblioteca din Alexandria, jefuită chiar înainte de aprinderea 
primei făclii. Și-a frecat fruntea, încercând să se concentreze. 
După o săptămână în care, vreme de zece ore pe zi, răsfoise 
registrele scrise de mână ale închisorilor engleze, dar și 
scrisorile, ziarele și jurnalele personale ale guvernatorilor lor, în 


VP - 100 


căutarea unei menţiuni oficiale privitoare la Jamie Fraser, Roger 
începuse să simtă că avea nisip în ochi. 

— Era albastru, a spus el în cele din urmă. Tin sigur minte că 
era albastru. Am primit documentele acelea de la McAllister, 
lector de istorie la Trinity, Cambridge, și Colegiul Trinity 
folosește plicuri mari, de culoare albastru-deschis, cu blazonul 
colegiului pe frontispiciu. Poate l-a văzut Fiona. Fiona! 

A ieșit pe ușa bibliotecii și a strigat pe hol, spre bucătărie. În 
ciuda orei înaintate, încă era lumină, iar aroma îmbătătoare de 
cacao și de tort cu migdale încă zăbovea în aer. Fiona nu-și 
părăsea locul niciodată cât exista cea mai slabă posibilitate ca 
vreo persoană din apropierea ei să aibă nevoie de mâncare. 

— Da, ce s-a întâmplat? a spus ea, scoțând capul pe ușa 
bucătăriei. Imediat sunt gata și prăjiturile cu cacao, l-a asigurat 
ea. Mai am de așteptat până scot aluatul din cuptor. 

Roger i-a zâmbit cu o afecţiune profundă. Fiona nu avea nicio 
legătură cu istoria - nu citea niciodată altceva decât revista My 
Weekly!" -, dar nu punea niciodată întrebări privind activitatea 
lui, mulţumindu-se să desprăfuiască zilnic mormanele de cărți și 
de documente, fără a se sinchisi de conţinutul lor. 

— Mulţumesc, Fiona, a spus el. Mă întrebam, totuși, dacă nu 
cumva ai vazut un plic mare, albastru, unul gros, cam așa. 

l-a arătat dimensiunile lui cu degetele și a continuat: 

— A venit cu poșta de dimineaţă, dar nu știu unde l-am pus. 

— L-aţi lăsat în baia de sus, a răspuns ea imediat. Tot acolo e 
și cartea aceea groasă, cu litere aurii și cu fotografia prinţului 
Charlie cel Frumos pe copertă, și trei scrisori pe care abia le-aţi 
deschis, și mai e și nota de plată pentru gaze, de care ar fi bine 
să nu uitaţi, pentru că trebuie plătită până pe paișpe ale lunii. 
Le-am pus pe toate pe boiler, ca să nu vă stea în cale. 

Un ding! discret dinspre ceasul cuptorului a făcut-o să își 
retragă brusc capul cu o exclamaţie reţinută. 

Roger s-a întors și, zâmbind, a urcat treptele câte două. Dacă 
ar fi avut alte înclinații, memoria ar fi ajutat-o pe Fiona să 
ajungă savant. Insă chiar și așa, nu era o referentă de lepădat. 
Atâta vreme cât un document anume sau vreun tom putea fi 
descris în funcţie de înfățișare, în loc de titlu sau conţinut, Fiona 
știa cu siguranță unde se afla. 


10 Revistă scoțiană destinată femeilor de peste 45 de ani, care conţine povestiri, 
sfaturi privind broderiile și știri despre celebrități. (n. tr.). 
VP - 101 


— A, pentru nimic, l-a asigurat ea pe Roger cu un aer degajat, 
în momentul în care el a încercat să se scuze mai devreme 
pentru dezordinea pe care o crea în casă. Cu atâtea hârtii 
împrăștiate peste tot, ai crede că reverendul e încă în viață. E ca 
odinioară, nu? 

Coborând ceva mai domol, cu plicul albastru în mână, Roger 
s-a întrebat ce părere ar fi avut tatăl adoptiv despre actuala lui 
cercetare. 

„Sunt implicat în ea până peste cap, și nu e de mirare”, a 
murmurat el pentru sine. Și l-a reamintit clar pe reverend, cu 
capul chel sclipind sub demodată lampă în formă de bol, care 
atârna din tavanul holului, în timp ce mergea dinspre bibliotecă 
spre bucătărie, unde bătrâna doamnă Graham, bunica Fionei, 
stătea lângă sobă, îngrijindu-se de necesitățile trupești ale 
bătrânului în timpul cercetărilor pe care le făcea la miez de 
noapte, așa cum proceda acum și Fiona. 

Intrând în bibliotecă, s-a gândit că asta ar fi făcut pe oricine 
să își pună întrebări. Pe vremuri, când fiul urma de obicei 
profesiunea tatălui, era doar o chestiune care ţinea de tradiţie - 
dorind să se păstreze meseria în cadrul familiei - ori era vorba 
despre o predispoziţie pentru un anumit fel de activitate? Oare 
oamenii erau făcuţi pentru a deveni fierari sau negustori ori 
bucătari - născuți cu acea înclinaţie și pricepere, dar și profitând 
de oportunitate? 

Cu siguranţă, nu era valabil în cazul fiecăruia; întotdeauna 
existau oameni care își părăseau căminele, hoinăreau, încercau 
să facă lucruri până atunci necunoscute în cadrul familiilor lor. 
Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, nu ar fi existat inventatori și nici 
exploratori; cu toate astea, se părea că există o anumită 
afinitate privind carierele în unele familii, chiar în aceste timpuri 
moderne și neliniștite, de educaţie foarte diversă, când se putea 
călători cu ușurință. 

A gândit în sinea lui că de fapt îl preocupa Brianna. A urmărit- 
o pe Claire, al cărei cap, încadrat de bucle cu nuanțe aurii, era 
aplecat deasupra biroului, și s-a trezit întrebându-se cât de mult 
îi va semăna Brianna ei și cât de mult acelui enigmatic scoţian - 
războinic, fermier, curtean, moșier - care îi fusese tată? 

Gândurile lui încă urmăreau să descâlcească acea problemă 
un sfert de oră mai târziu, când Claire a închis ultimul dosar din 
teancul pe care și-l pusese în faţă și s-a lăsat pe spate, oftând. 


VP - 102 


— Aș vrea să știu ce părere ai, a spus ea, întinzând mâna 
după cană. 

— Nu prea limpede, i-a răspuns Roger zâmbind, ieșind din 
reverie. Mă întrebam doar cum se face că oamenii ajung să fie 
ceea ce sunt. De pildă, cum de-ai ajuns medic? 

— Cum am ajuns medic? 

Claire a inspirat aburul ce se înălța din cana de cacao, a 
socotit că era prea fierbinte ca să bea din ea și a pus-o înapoi pe 
birou, între numeroasele cărți, jurnale și foi de hârtie scrise cu 
creionul. l-a zâmbit discret lui Roger, apoi și-a frecat mâinile, 
răspândind căldura căpătată de la cana cu băutură. 

— Dar tu cum ai ajuns istoric? 

— Mai mult sau mai puţin din onestitate, a raspuns el, 
lăsându-se pe spate în fotoliul reverendului și făcând un semn 
către nenumăratele hârtii și lucruri mărunte din jurul acestora. A 
lovit ușor cu palma un mic ceas aurit de călătorie de pe birou, o 
piesă elegantă de mare măiestrie a secolului al XVIII-lea, care 
emitea sunete discrete pentru a marca ora, jumătăţile și 
sferturile de oră. 

— Am crescut printre toate astea; am scotocit peste tot prin 
Highlands, în căutare de artefacte, împreună cu tatăl meu încă 
de pe vremea când abia învăţam să citesc. Cred că mi s-a părut 
firesc să fac același lucru. Dar tu? 

Ea a dat din cap și s-a întins, pentru a alunga încordarea din 
umeri după orele îndelungi cât stătuse aplecată peste birou. 
Nereușind să rămână trează, Brianna renunţase și se dusese la 
culcare, însă Claire și Roger continuaseră să cerceteze 
evidenţele administrative ale închisorilor britanice. 

— Ei bine, cum mine s-a întâmplat așa, a spus ea. Nu 
neapărat că mi-am dat brusc seama că vreau să devin medic, ci 
pentru că într-o zi am înţeles că fusesem medic multă vreme, iar 
la acea dată nu eram și am simțit că pierdusem ceva. 

Și-a desfăcut braţele pe birou și, pentru a-și le dezmorți, și-a 
mișcat degetele lungi și suple, cu unghii ovale, curate și 


sclipitoare. 
— Exista un cântec vechi din Primul Război Mondial, a spus 
ea, gânditoare. Il ascultam uneori când vechii prieteni din 


armată ai unchiului Lamb se adunau la noi și stăteau până târziu 


VP - 103 


ca să bea. Suna cam așa: „Cum să îi ţii la fermă, după ce-au 
văzut Parisul?” 

A cântat primul vers, apoi, cu un surâs strâmb, s-a oprit. 

— Am văzut Parisul, a spus ea încet. 

Alertă și vioaie, dar cu amintirile încă proaspete în minte, a 
ridicat privirea de la mâini și s-a uitat la Roger cu limpezimea 
unei a doua viziuni. 

— Și multe alte lucruri. Caen, Amiens, Preston și Falkirk, 
Hôpital des Anges și așa-zisa sală de chirurgie de la Leoch. Am 
fost medic în toate felurile posibile - am fost moașă, am fixat 
oase la locul lor, am prins multe răni în copci, am tratat stări 
febrile... 

Vocea i s-a stins, apoi a ridicat din umeri. 

— Erau multe lucruri pe care nu le știam, bineînțeles. Mi-am 
dat seama câte puteam învăţa - și de aceea am făcut medicina. 
Dar asta nu a avut vreo importanţă, înţelegi? Și-a afundat 
degetul în spuma care plutea peste cacao și l-a lins. Deţin 
diplomă de medic, dar am fost doctor cu mult timp înainte de a 
călca în facultatea de medicină. 

— Imposibil să-ţi fi fost chiar atât de ușor cum vrei să pară, a 
zis Roger, suflând în propria cană cu cacao, timp în care o 
examina pe Claire cu un interes fățiș. Pe vremea aceea nu 
existau multe femei care să se priceapă la medicină - și, fiindcă 
a venit vorba, nici acum nu sunt chiar atât de multe femei în 
domeniu -, iar în plus tu ai avut o familie. 

— Nu, n-aş putea spune că a fost ușor, a răspuns Claire, 
uitându-se la el amuzată. Am așteptat până când Brianna a 
început școala, bineînțeles, iar noi am avut destui bani ca să ne 
permitem să angajăm pe cineva care să gătească și să deretice, 
dar... 

A ridicat din umeri și a zâmbit ironic. 

— Câţiva ani n-am dormit. Asta a fost oarecum de folos. Și, 
lucru destul de ciudat, m-a ajutat și Frank. 

Roger și-a pipăit cana și a socotit că se răcise îndeajuns 
pentru a bea din ea. A ţinut-o între mâini, apreciind căldura 
porţelanului alb și gros care se furișa în palmele lui. Deși iunie 


11 Compus de Walter Donaldson pe versurile lui Joe Young și Sam M. Lewis în 1919, 
cântecul exprimă îngrijorarea că soldaţii americani proveniți din mediul rural nu vor 
mai dori să se întoarcă la ferme după ce au văzut Parisul. (n. tr.). 


VP - 104 


începuse deja, nopţile rămâneau destul de răcoroase, astfel că 
șemineul electric era încă o necesitate. 

— Serios? a întrebat el curios. judecând doar după ce mi-ai 
povestit despre el, n-aș fi crezut că i-ar fi plăcut ideea ca tu să 
urmezi o școală medicală sau să devii doctor. 

— Nu i-a plăcut. 

A strâns din buze; gestul i-a sugerat lui Roger mai multe 
decât cuvintele: amintirea disputelor, discuţii pe jumătate 
încheiate și abandonate, o opoziţie din încăpățânare și piedicile 
duplicitare în locul unei dezaprobări făţișe. 

Ce chip expresiv avea, și-a zis el studiind-o. S-a întrebat dacă 
și faţa lui era la fel de ușor de ghicit. Gândul era atât de 
supărător, încât și-a coborât capul spre cană și a sorbit din 
cacao, deși era încă destul de fierbinte. 

Și-a ridicat capul și a constatat că era privit puţin sardonic. 

— De ce? a întrebat el imediat, ca să îi distragă atenţia. Ce l-a 
făcut să se răzgândească? 

— Bree, i-a răspuns ea și faţa i s-a relaxat, așa cum se 
întâmpla întotdeauna când aducea vorba despre fiica ei. Bree 
era singurul lucru cu adevărat important pentru Frank. 


Așa cum spusesem, așteptasem până când Brianna începuse 
școala și după aceea urmasem facultatea de medicină. Insă și 
așa, exista un mare decalaj între programul meu și al ei, ore 
care erau umplute la întâmplare cu o serie de menajere și bone 
mai mult sau mai putin pricepute; unele mai bune, dar 
majoritatea nu. 

Gândurile mele s-au îndreptat spre înspăimântătoarea zi în 
care primisem un telefon de la spital și fusesem anunțată că 
Brianna era rănită. Plecasem valvârtej, fără să mai am răgazul 
de a-mi schimba uniforma verde și scrobită pe care o purtam, 
gonisem până acasă, ignorând toate restricțiile de viteză și 
găsisem o mașină de poliție și o ambulanță, ale căror lumini 
pulsau sângeriu în noapte, și un grup mic de vecini curioși care 
se adunaseră pe stradă. 

După cum am pus laolaltă amănuntele mai târziu, se 
întâmplase că ultima bonă temporară, iritată că întârziam din 
nou, îşi îmbrăcase pardesiul la finalul programului și plecase, 
lăsând-o pe Brianna, care avea șapte ani, cu instrucțiunea de a 
o aștepta pe „mami'. Ascultătoare, fetița făcuse asta vreme de 


VP - 105 


o oră sau cam așa ceva. Însă începuse să se întunece și se 
speriase stând singură în casă, așa că se hotărâse să plece să 
mă găsească. Traversase una dintre străzile aglomerate din 
apropierea casei noastre, unde fusese lovită de o mașină care 
vira. 

Slavă Cerului că nu era rănită grav! Mașina nu avusese viteză, 
iar ea fusese doar șocată și ușor rănită în urma experienței 
trăite. Fiindcă veni vorba, nu era chiar atât de şocată ca mine. Și 
nici la fel de traumatizată, când am intrat în camera de zi și am 
găsit-o întinsă pe canapea, iar ea m-a privit, în timp ce lacrimile 
începeau să-i curgă din nou pe obrajii mânjiți de praf, și mi-a 
spus: „Mami! Unde ai fost? Nu te-am găsit”. 

Făcusem uz de toate rezervele de stăpânire de sine 
profesională ca să o linistesc, să o examinez, să-i îngrijesc 
tăieturile și zgărieturile, să le mulțumesc salvatorilor - care, 
după cum judeca mintea mea febrilă, se uitau acuzator la mine 
- și am culcat-o cu ursuletul ei, pe care l-a strâns tare în brate. 
Apoi m-am așezat la masa din bucătărie și am plâns pe 
săturate. 

Murmurând, Frank m-a bătut ușor pe spate cu stângăcie, dar 
a renunțat și, ceva mai practic, a pus de ceai. 

— M-am hotărât, am spus eu fără nicio inflexiune în glas, când 
el a așezat ceașca aburindă în fața mea și mi-am simţit mintea 
goală și blocată. Mă retrag. O s-o fac mâine. 

— Te retragi? a zis Frank cu voce ascuțită de uimire. Din 
facultate? De ce? 

— Nu mai suport. 

Niciodată nu puneam frişcă sau zahăr în ceai. Acum însă am 
pus și una, și alta, amestecând și urmărind dăârele lăptoase 
răsucindu-se pe suprafata lichidului. 

— Nu suport să o las singură pe Bree și să nu știu dacă e bine 
îngrijită și conștientă fiind că nu e fericită. Doar știi că nu i-a 
plăcut niciuna dintre bonele pe care le-am încercat. 

— Da, stiu asta. 

S-a așezat fată în față cu mine și a amestecat ceaiul din cana 
lui. După o vreme, mi-a spus: 

— Nu cred că trebuie să te retragi. 

Era ultimul lucru la care m-aș fi așteptat; crezusem că va 
primi hotărârea mea cu aplauze. L-am privit uimită, apoi mi-am 
suflat nasul încă odată cu șervețelul din buzunar. 


VP - 106 


— Așa crezi? 

— Vai, Claire, a zis el impacientat, dar cu o nuanță de 
afecțiune. Ai știut mereu cine ești. lti dai seama cât de 
neobișnuit este să știi asta? 

— Nu. Mi-am suflat nasul cu șervețelul zdrențuit, mânuindu-l 
cu grijă ca să nu se destrame. 

Frank s-a rezemat de spătarul scaunului și a clătinat din cap 
uitându-se la mine. 

— Nu, cred că nu, a spus. 

A rămas tăcut o clipă şi și-a privit mâinile împreunate. Avea 
degete lungi și subțiri, cu pielea netedă și lipsită de păr, ca a 
unei fetițe. Mâini elegante, făcute pentru gesturi nonșalante și 
pentru accentuarea discursului. Le-a întins pe masă și le-a privit 
de parcă nu și le mai văzuse până atunci. 

— Eu nu am calitatea asta, a zis el încet în cele din urmă. 
Sunt bun, de acord. La ceea ce fac - la predat, scris... Uneori o 
fac splendid. Și îmi și place puțin, îmi place ceea ce fac. 
Problema este că... 

A ezitat, apoi s-a uitat drept la mine cu ochi sinceri. 

— As putea face și altceva și să fiu la fel de bun. Ceva de care 
să-mi pese la fel de mult sau la fel de puțin. N-am convingerea 
absolută că există ceva în viață pentru care sunt menit - pe 
când tu ești. 

— Și asta e bine? 

Nările îmi erau iritate, iar ochii mi se umflaseră de plâns. 

El a râs scurt. 

— Claire, e al naibii de greu. Pentru mine și pentru tine, dar și 
pentru Bree, pentru toti trei. Dar, Dumnezeule, chiar că te 
invidiez uneori. 

A întins mâna și mi-a luat-o pe a mea, iar după o ezitare de-o 
clipă, l-am lăsat să mi-o strângă. 

— Să dovedești o asemenea pasiune pentru orice - și un 
rictus i-a apărut în colțul gurii - sau oricine altcineva. E un lucru 
minunat, Claire, și extrem de rar. 

M-a strâns de mână ușor și mi-a eliberat-o, apoi s-a întors 
după una dintre cărțile de pe raftul de lângă masă. 

Era una dintre cărțile lui de referință. Patrioţii de Woodhill. O 
serie de profiluri ale Părinților Fondatori ai Americii. 

Și-a lăsat mâna pe coperta cărții, delicat, ca și cum nu ar fi 
voit să tulbure odihna vieților celor îngropați în ea. 


VP - 107 


— Ei au fost de asemenea oameni. Cei cărora le păsa extrem 
de mult - suficient ca să riște totul, suficient pentru a schimba și 
a face lucruri. Știi bine că majoritatea oamenilor nu sunt așa. Nu 
se poate spune că sunt nepăsători, dar nu le pasă chiar atât de 
mult. 

Mi-a luat din nou mâna, însă de astă dată a întors-o cu palma 
în sus. Cu un deget, a trasat liniile care îmi brăzdau palma, 
gâdilându-mă. 

— Mă întreb dacă există, a spus el zâmbind vag. Există unii 
oameni meniti să aibă o soartă măreață sau să facă lucruri 
mărețe? Ori doar se nasc cu acea mare pasiune - iar dacă 
circumstanțele le sunt favorabile, se întâmplă unele lucruri? 
Studiind istoria, îti pui astfel de întrebări... dar de fapt nu ai cum 
să afli asta. Știm doar ce au realizat. Insă, Claire... a continuat, 
iar în ochi i-a apărut o expresie de avertisment, timp în care a 
bătut cu palma în coperta cărții. Ei au plătit pentru asta. 

— Știu. 

În acel moment m-am simţit foarte distantă, ca și cum aș fi 
privit spre noi de la depărtare; vedeam totul foarte limpede cu 
ochiul mintii Frank, atrăgător și zvelt și puțin obosit, încărunțit 
frumos la tâmple. Eu, murdară în uniforma de chirurg, cu 
poalele bluzei boțite și umede de lacrimile Briannei. 

Am rămas câtva timp în tăcere; mâna mea încă se odihnea în 
a lui Frank. Vedeam liniile și adânciturile misterioase, clare ca o 
hartă rutieră - dar un drum care ducea spre ce destinaţie? 

Cu ani în urmă, o bătrână doamnă scoțiană, pe nume Graham 
- de fapt, bunica Fionei -, îmi citise în palmă. Liniile din palma ta 
se schimbă așa cum te schimbi și tu, spusese ea. Nu e vorba de 
ceva cu care te-ai născut, ci de ceea ce faci din tine. 

Si ce făcusem din mine, ce făceam? Un haos, asta făceam. 
Nici mamă bună, nici soție bună, nici doctor bun. O harababură. 
Crezusem cândva că eram deplină - mi se păruse că sunt 
capabilă să iubesc un bărbat, să am un copil, să îi vindec pe cei 
bolnavi - și știu că aceste lucruri erau aspecte firești ale mele, 
fragmente tulburate în care se dezintegrase viața mea. Dar asta 
fusese în trecut, bărbatul pe care îl iubisem fusese Jamie și, o 
vreme, făcusem parte din ceva mai măreț decât mine. 

— O iau pe Bree. 

Mă cufundasem atât de mult în gânduri amare, încât, pret de 
o clipă, nu am înteles cuvintele lui Frank și l-am privit prosteste. 


VP - 108 


— Ce ai spus? 

— Am spus că o voi lua pe Bree, a repetat el. Poate veni de la 
școală până la universitate și să se joace în biroul meu până vin 
acasă. 

M-am frecat la nas. 

— Parcă spuneai că nu ti se pare normal ca personalul să-și 
aducă copiii la locul de muncă. 

O criticase pe doamna Clancy, una dintre secretare, care își 
adusese nepotul la serviciu vreme de o lună, cât fusese bolnavă 
mama lui. 

Frank a ridicat din umeri, stânjenit. 

— Ei bine, circumstanțele schimbă situația. Și Brianna nu e 
copilul care să alerge pe holuri și să răstoarne călimări ca Bart 
Clancy. 

— N-aș băga mâna în foc, am spus eu cu ironie în glas. Dar ai 
face tu asta? 

In stomacul meu încordat creștea o mică senzație, un 
sentiment precaut, neincrezător, de ușurare. Chiar dacă nu 
credeam că Frank îmi era fidel - știam bine că nu -, aveam 
încredere deplină că îi va purta de grijă lui Bree. 

Brusc, îngrijorarea a dispărut. Nu mai trebuia să alerg spre 
casă de la spital, plină de spaimă că întârziam, detestâna 
gândul de a o găsi pe Brianna ghemuită în camera ei, 
bosumflată pentru că nu-i plăcea bona. Îl iubea pe Frank; știam 
că va fi încântată la gândul că va merge în fiecare zi la biroul lui. 

— De ce? am întrebat direct. Doar n-o faci pentru că tii mortis 
să devin doctor, știu asta. 

— Nu, a spus el gânditor. Nu pentru asta. Dar cred că nu 
există nicio moaalitate de a te opri - probabil că cel mai bun 
lucru este să te ajut, astfel încât Brianna să sufere cât mai putin. 

Trăsăturile lui s-au schimbat ușor și s-a întors cu spatele. 


— Atâta vreme cât a considerat că are un destin - ceva ce era 
menit să facă - a simţit că acela era legat de Brianna, a spus 
Claire, apoi, gânditoare, a amestecat în cacao. De ce-ţi pasă, 
Roger? De ce mă întrebi? 

Lui i-a trebuit un moment ca să-i răspundă și a sorbit din 
cacao. Era groasă și întunecată, cu frișca proaspătă și un praf de 
zahăr brun. Întotdeauna realistă, Fiona aruncase o privire spre 
Brianna și renunţase la încercarea de a-l ispiti pe Roger să se 


VP - 109 


căsătorească prin intermediul stomacului, dar ea era 
bucătăreasă, așa cum Claire era medic; născută cu pricepere și 
incapabilă să nu o folosească. 

— Pentru că sunt istoric, așa cred, i-a răspuns el într-un 
sfârșit, privind-o peste buza cănii. Trebuie să aflu. Ce au făcut 
oamenii și de ce. 

— Și crezi că îţi pot spune asta? a zis ea, aruncându-i o privire 
critică. Ori că știu? 

Sorbind, el a dat afirmativ din cap. 

— Ştii mai bine decât cei mai mulți oameni. Cele mai multe 
dintre sursele unui istoric nu au - a făcut o pauză și i-a zâmbit - 
perspectiva ta unică, putem spune așa? 

Brusc, încordarea s-a stins. Claire a râs și și-a ridicat cana de 
pe birou. 

— Putem, l-a aprobat ea. 

— Pe de altă parte, a continuat el, urmărind-o atent, tu ești 
onestă. Nu cred că ai fi în stare să minţi, chiar dacă ai vrea. 

Ea i-a aruncat o privire ascuţită și a râs sec. 

— Oricine poate minţi, Roger, dacă are motiv. Chiar și eu. 
Doar că acelora dintre noi care au fețe ca de sticlă le este mai 
greu; trebuie să gândim minciunile cu mult timp înainte. 

Și-a aplecat capul și a răsfoit hârtiile din faţa ei, întorcând 
paginile încet, una câte una. Erau liste de nume, liste de 
deţinuţi, copiate din registrele închisorilor britanice. Sarcina era 
complicată din cauză că nu toate închisorile fuseseră bine 
administrate. 

Unii guvernatori nu ţinuseră liste oficiale ale deținuților sau îi 
trecuseră la întâmplare în jurnalele lor, printre notițe privind 
cheltuielile zilnice și de întreținere, fără a face vreo distincţie 
între moartea unui deţinut și sacrificarea a doi tauri sau sărarea 
cărnii lor. 

Roger a avut impresia că renunţase la discuţie, dar o clipă 
mai târziu Claire a ridicat privirea. 

— Ai totuși dreptate, a spus ea. Sunt onestă - din născare, 
mai mult decât orice. Nu-mi vine ușor să nu spun ce gândesc. 
Îmi închipui că înţelegi asta, pentru că și tu ești la fel. 

— Sunt? 

Roger s-a simţit absurd de încântat, ca și cum i s-ar fi dat un 
cadou neașteptat. 


VP - 110 


Claire a dat din cap și, cât l-a urmărit, pe buze i-a apărut un 
zâmbet. 

— Da, da. Indubitabil, să știi. Nu sunt mulţi astfel de oameni - 
care să spună adevărul despre ei înșiși și despre orice altceva. 
Am întâlnit doar trei astfel de oameni, iar acum pe al patrulea, 
așa cred, a spus ea și zâmbetul ei s-a lăţit. 

— A fost Jamie, desigur, a zis, odihnindu-și degetele lungi pe 
teancul de hârtii. Master Raymond, farmacistul pe care l-am 
cunoscut la Paris. Și un prieten pe care mi l-am făcut la 
facultatea de medicină - Joe Abernathy. lar acum, tu. Așa cred. 

A înclinat cana ca să soarbă și ultimele picături din lichidul 
savuros. A lăsa-o apoi pe birou și s-a uitat direct la Roger. 

— Intr-un fel, Frank a avut dreptate. Nu îţi este neapărat ușor 
dacă știi ce ești menit să faci, dar măcar nu pierzi timpul 
întrebându-te sau îndoindu-te. Deși presupun că, dacă ești 
cinstit cu tine însuţi și știi cine ești, e mai puţin probabil să simţi 
că ţi-ai irosit viața, făcând altceva decât ceea ce trebuia. 

A dat deoparte teancul de hârtii și a tras în faţă altul - un set 
de dosare cu antetul caracteristic al British Museum pe coperte. 

— Jamie avea asta, a spus ea încet, ca și cum ar fi vorbit către 
sine. Nu era omul care să evite ceva ce socotea de datoria lui să 
facă. Primejdios sau nu. Și cred că nu a simţit că și-a irosit viaţa 
- indiferent ce i s-a întâmplat. 

A recăzut în tăcere, apoi, absorbită de scrisul complicat al 
unui scriitor mort de mult, a căutat pasajul care i-ar fi putut 
spune ce fusese și ce făcuse Jamie Fraser și dacă viaţa lui fusese 
irosită într-o celulă de închisoare ori sfârșise într-o temniță 
singuratică. 

Ceasul de pe birou a bătut de miezul nopții, iar sunetele 
scoase de ei au fost surprinzător de melodioase pentru un lucru 
atât de mărunt. După aceea ceasul a bătut sfertul de oră, apoi 
jumătatea de oră, punctând foșnetul monoton al paginilor. 
Roger a lăsat pe birou teancul fragil de hârtii pe care le răsfoise 
și a căscat adânc, fără a se deranja să ducă mâna la gură. 

— Sunt atât de obosit că văd dublu, a spus el. Putem să 
continuăm mâine-dimineaţă? 

Claire nu i-a răspuns imediat; cu o expresie de distanţare greu 
de descris, se uita la barele înroșite ale șemineului electric. 
Roger a repetat întrebarea și, treptat, ea a revenit la realitate. 


VP - 111 


— Nu, a spus ea, întinzând mana după un alt dosar, 

gânditoare. Tu du-te, Roger. Eu o să mai stau puţin. 
e 

Când, în cele din urmă, am găsit pasajul, fusesem cât pe ce 
să trec de el. Nu citisem numele cu atenție, ci doar îmi 
plimbasem ochii pe paginile scrisorii. „J. John, Joseph, Jacques, 
James”. Erau James Edward, James Alan, James Walter, la infinit. 
„Jms. MacKenzie Fraser, din Brock Turak”. 

Am așezat pagina cu grijă pe birou, am închis ochii o clipă, 
apoi m-am uitat din nou. Era încă acolo. 

— Jamie! am spus cu voce tare. Inima îmi bătea puternic. 
Jamie, am rostit iar, de data asta mai încet. 

Era aproape trei dimineaţa. Toată lumea dormea, dar casa, 
așa cum se întâmplă cu cele vechi, era încă trează în jurul meu, 
scârțâind și oftând, ţinându-mi tovărășie. În mod straniu, nu mi- 
a venit să sar în sus de emoție și să-i trezesc pe Brianna și pe 
Roger, ca să le dau vestea. Am vrut să păstrez totul pentru mine 
o vreme, ca și cum aș fi rămas singură cu Jamie în camera 
iluminată de lampă. 

Am urmărit cu degetul dâra de cerneală. Persoana care 
scrisese acel rând îl văzuse pe Jamie - probabil că scrisese 
cuvântul avându-l pe Jamie în faţă. Data din partea de sus a 
paginii era 16 mai 1753. Însemna că fusese cam în aceeași 
perioadă din an în care ne găseam. Mi-am imaginat cum fusese 
aerul, răcoros și proaspăt, cu raze sărăcăcioase de soare de 
primăvară căzând pe umerii lui și făcându-i părul să scânteieze. 

Cum purta părul atunci - scurt sau lung? Preferase să-l aibă 
lung, împletit sau legat în coadă la spate. Mi-am amintit gestul 
firesc cu care își ridica părul de pe gât ca să se răcorească în 
arșița efortului. 

Sigur nu purta kilt - materialele ecosez fuseseră scoase în 
afara legii după lupta de la Culloden. Inseamnă că purta 
pantaloni, probabil, și o cămașă din pânză. Cususem asemenea 
cămăși pentru el; încă simţeam moliciunea ţesăturii, bucata 
unduitoare, lungă de un metru, de care era nevoie pentru a face 
una, poalele lungi și mânecile pline care le permiteau bărbaţilor 
din Highland să își scoată pantalonii și să lupte sau să doarmă 
având acea cămașă drept singurul veșmânt. Mi-am imaginat 
umerii lui largi pe dedesubtul pânzei ţesute simplu, pielea lui 
caldă, mâinile atinse de frigul primăverii scoțiene. 


VP - 112 


Mai fusese întemnițat. Cum o fi arătat în faţa unui funcţionar 
de închisoare englez, știind prea bine ce îl aștepta? Sumbru ca 
naiba, mi-am zis, privind cu ochii reci, albastru-închis - 
întunecați și severi ca și apele lacului Loch Ness. 

Am deschis ochii și mi-am dat seama că stăteam pe marginea 
scaunului, ținând strâns la piept dosarul cu pagini fotocopiate, 
atât de captivată de rememorarea trecutului, încât nici măcar 
nu acordasem atenţie numelui închisorii de la care proveneau 
acele registre. 

Existau trei închisori mari pe care englezii le folosiseră cu 
regularitate în secolul al XVIII-lea și alte câteva, de mai mică 
importanță. Să fi fost Berwick, în apropiere de graniță? Sau 
temuta Tolbooth din Edinburgh? Ori una dintre închisorile din 
Sud, Castelul Leeds sau chiar Turnul Londrei? 

„Ardsmuir”, scria pe biletul anexat pe coperta dosarului. 

— Ardsmuir? am spus eu nedumerită. Unde naiba e asta? 


8. Prizonierul onoarei 


ARDSMUIR, SCOȚIA 
15 FEBRUARIE 1755 


— Ardsmuir e buboiul din fundul lui Dumnezeu, a spus 
colonelul Harry Quarry, ridicând paharul cu un surâs sardonic 
spre tânărul de la fereastră. Mă aflu aici de un an, și asta 
înseamnă unsprezece luni și douăzeci și nouă de zile prea mult. 
Fie să te bucuri de noua ta funcţie, milord! 

Maiorul John William Grey s-a întors de la fereastra care 
dădea spre curte, de unde tocmai își admirase noul domeniu. 

— Pare cam neplăcut aici, a spus el sec, ridicându-și paharul. 
Plouă chiar tot timpul? 

— Bineînţeles. E Scoţia și, fiindcă veni vorba, chiar în coloana 
vertebrală a nenorocitei ăsteia de ţări. 

Quarry a luat o gură sănătoasă de whisky, a tușit și a suflat 
zgomotos în pahar. 

— Băutura este singura mângâiere, a zis el, puţin răgușit. Să-i 
vizitezi pe negustorii de băutură îmbrăcat cu cea mai elegantă 

VP - 113 


uniformă pe care o ai, iar ei îţi vor oferi un preț rezonabil. E 
uimitor de ieftină, asta fără taxe. Ti-am lăsat un bilet cu cele 
mai bune distilerii. 

A făcut semn către biroul masiv din lemn de stejar, așezat 
chiar în centru, pe insula sa de covor, ca o mică fortăreață care 
înfrunta încăperea altfel lipsită de mobilier. Iluzia de fortificaţii 
era sporită de stindardele de regimente și naţiune care atârnau 
pe peretele din piatră dinapoia lui. 

— Lista gardienilor e aici, a spus Quarry, ridicându-se și 
cotrobăind într-un sertar al biroului. A lovit cu palma un dosar 
jerpelit din piele pe care l-a pus pe tăblie și a adăugat încă unul 
deasupra lui. Și lista deţinuţilor. Acum sunt o sută nouăzeci și 
șase; numărul lor se ridică de obicei la două sute, mai mult sau 
mai puțin, având în vedere decesele cauzate de boli sau 
braconierii prinși la ţară. 

— Două sute! a repetat Grey. Și câţi gardieni sunt? 

— Optzeci și doi, potrivit cifrelor. Poţi folosi doar jumătate 
dintre ei. 

Quarry a băgat din nou mâna în sertar și a scos o sticlă de 
culoare cafenie, cu dop. A scuturat-o, a auzit zgomotul produs 
de lichid și a surâs dispreţuitor. 

— Comandantul nu este singurul care se consolează cu 
băutură. Jumătate dintre tâmpiţii de acolo abia se ţin pe picioare 
la apel. Las asta în seama ta, bine? Vei avea nevoie. 

A pus sticla înapoi în sertar, apoi l-a tras pe cel mai de jos. 

— Rechiziţiile și copiile sunt aici; hârțogăraia reprezintă 
partea cea mai neplăcută a slujbei. În realitate, nu ai multe de 
făcut, dacă ai un om cât de cât priceput. Dar nu ai, deocamdată; 
am avut un caporal care scria frumușel, dar a murit acum două 
săptămâni. Instruiește altul și nu vei avea nimic de făcut, decât 
să vânezi potârnichi scoțiene și Aurul Francezului. 

A râs la propria glumă; în acel colț al Scoției circulau multe 
zvonuri legate de aurul care se părea că fusese trimis de 
Ludovic al Franţei vărului său, Charles Stuart. 

— Deţinuţii sunt greu de stăpânit? a întrebat Grey. 
Înţelesesem că mai toţi sunt scoțieni iacobiţi. 

— Adevărat. Dar sunt destul de docili. 

Quarry a făcut o pauză și a privit pe fereastră. Un șir scurt de 
bărbaţi zdrenţăroși tocmai ieșeau pe o ușă aflată în zidul 
impunător din faţa lui. 


VP - 114 


— Nu mai au curaj după cele întâmplate la Culloden, a spus el 
nepăsător. Billy Măcelarul a avut grijă de asta. Și îi istovim 
suficient cu munca, așa că nu mai au putere să creeze necazuri. 

Grey a dat din cap. Fortăreaţa Ardsmuir era în curs de 
renovare, folosind, în mod ironic, forța de muncă a scoțţienilor 
încarceraţi acolo. S-a ridicat de pe scaun și s-a dus lângă 
Quarry, la fereastră. 

— Aceea care pleacă este o echipă de muncă; se duce să 
extragă turbă, a spus Quarry, făcând semn cu capul spre grupul 
din curte. 

Doisprezece bărbați bărboși, zdrenţăroși ca niște sperietori, 
alcătuiau un șir aproximativ în fața unui soldat cu veston roșu, 
care mergea de colo până colo, inspectându-i. Satisfăcut, a 
răcnit un ordin și a făcut un semn smucit spre poarta de ieșire. 

Grupul de deţinuţi era însoţit de șase soldați înarmaţi, care s- 
au desfășurat în faţa și în spatele lor, ţinându-și muschetele în 
poziție de marș, înfățișarea lor strălucitoare contrastând evident 
cu scoțienii zdrenţăroși. Deţinuţii mergeau încet, fără să ia în 
seamă ploaia care le îmbiba hainele. O căruţă trasă de un catâr 
scârțâia înapoia lor, iar în ea sticleau slab câteva unelte pentru 
tăiat turba. 

Numărând deţinuţii, Quarry s-a încruntat. 

— Unii sunt bolnavi; o echipă de muncă trebuie să aibă 
optsprezece oameni - trei deţinuţi pentru fiecare gardian, din 
cauza cuțitelor pentru turbă. Deși uimitor de puţini dintre ei 
încearcă să evadeze, a adăugat el, întorcându-se de la 
fereastră. Presupun că nu au unde să se ducă. 

S-a îndepărtat de birou, izbind cu piciorul un coș mare, 
împletit, care se afla pe vatră, plin cu bucăţi dintr-o substanţă 
cafeniu-închis. 

— Să ţii fereastra deschisă, chiar dacă plouă, l-a sfătuit el pe 
Grey. Altfel, fumul de turbă te va asfixia, a zis, inspirând adânc 
demonstrativ și apoi expirând exploziv. Doamne, ce fericit sunt 
să mă întorc la Londra! 

— Nu voi avea șanse mari în societatea locală, din câte 
înţeleg, a spus Grey sec. 

— Societate? Dragul meu! În afara câtorva prostituate 
acceptabile din sat, „societatea” ta va fi reprezentată de 
discuţiile cu ofiţerii din subordine - trei sau patru, dintre care 


VP - 115 


doar unul este capabil să vorbească fără să înjure -, ordonanța 
ta, plus un deținut. 

— Un deţinut? 

Grey și-a înălţat privirea de pe unul dintre registrele pe care 
le consulta și a ridicat o sprânceană întrebător. 

— A, da. 

Quarry pășea neliniștit prin birou, dornic să plece cât mai 
departe. Trăsura lui aștepta; rămăsese doar pentru a-și informa 
înlocuitorul și a face transmiterea oficială a comenzii. De astă 
dată s-a oprit și i-a aruncat o privire lui Grey. A ridicat un colţ al 
gurii, bucurându-se de o glumă doar de el știută. 

— Ai auzit de Jamie Fraser cel Roșu, cred, da? 

Grey s-a crispat auzind acel nume, dar și-a păstrat trăsăturile 
cât de imobile a putut. 

— Imi închipui că foarte mulţi au auzit de el, a răspuns cu 
răceală. Omul s-a bucurat de notorietate în timpul Revoltei. 

Așadar, Quarry auzise povestea, lua-l-ar naiba! Pe toată sau 
doar prima parte? 

Buzele lui Quarry au tresărit slab, dar s-a mulţumit să dea 
aprobator din cap. 

— Sigur. Ei bine, și el e deținut. Este singurul ofiţer superior 
iacobit de aici; deţinuţii scoțieni îl tratează drept șef. Prin 
urmare, dacă apar probleme legate de ei - și vor apărea, te 
asigur -, el va acţiona ca purtătorul lor de cuvânt. 

Quarry era în ciorapi; s-a așezat și s-a apucat să-și tragă 
cizmele, pregătindu-se pentru noroiul din curte. 

— Seumas, mac an fhear dhuibh, așa îi spun deţinuţii, ori doar 
Mac Dubh”. Nu vorbești galică, nu? Nici eu - doar Grimson; el 
spune că înseamnă „James, Fiul celui Negru”. Jumătate dintre 
gardieni se tem de el - cei care au luptat alături de Cope la 
Prestonpans. Ei spun că este însuși diavolul. Sărmanul diavol, în 
situaţia de acum! 

Quarry a pufnit scurt, vârându-și cu forța piciorul în cizmă. A 
bătut cu piciorul în podea, pentru ca laba piciorului să i se așeze 
mai bine, apoi s-a ridicat. 

— Deţinuţii îi dau ascultare fără să crâcnească, însă dă ordine 
fără să își pună sigiliul pe ele, iar tu ai putea la fel de bine să le 
vorbești pietrelor din curte fără să fii auzit. Ai avut mult de-a 


12 Cel Negru (n. tr.). 
VP - 116 


face cu scoțţienii? A, sigur, ai luptat la Culloden, în regimentul 
comandat de fratele tău, nu? 

Quarry s-a lovit peste frunte pentru pretinsa uituceală. Să-l ia 
naiba pe acel om! Auzise totul despre el. 

— Inseamnă că îţi poţi face o idee. Incăpăţânarea e un cuvânt 
prea slab pentru a descrie situaţia. 

A fluturat o mână, ca și cum ar fi vrut să alunge un întreg 
contingent de scoțieni recalcitranţi. 

— Asta înseamnă, a spus Quarry, oprindu-se o clipă și 
bucurându-se de ea, că vei avea nevoie de bunăvoința lui Fraser 
sau măcar de cooperarea lui. Eu l-am invitat la cină o dată pe 
săptămână, ca să discutăm, și am constatat că lucrurile au mers 
foarte bine. Ai putea încerca același lucru. 

— Cred că da. 

Grey i-a răspuns pe un ton glacial, însă și-a ţinut mâinile 
strânse pumn pe lângă corp. Probabil că va lua cina cu James 
Fraser când vor apărea ţurțuri în iad. 

— E un bărbat educat, a continuat Quarry, fixându-l pe Grey 
cu ochi în care i se citea răutatea. E mult mai interesant să stai 
de vorbă cu el decât cu ofițerii. Joacă șah. Joci și tu din când în 
când, nu? 

— Când și când. 

Mușchii abdomenului îi erau atât de încordaţi, încât îi venea 
greu să respire. Prostănacul acela cu capul ca un glonţ nu avea 
de gând să termine de vorbit și să plece? 

— Ei bine, te las cu toate astea pe cap. 

Ca și când ar fi auzit dorința lui Grey, Quarry și-a așezat mai 
bine peruca, după care și-a luat mantia din cuierul de lângă ușă 
și a răsucit-o șmecherește pentru a și-o așeza pe umeri. Cu 
pălăria în mână, s-a întors spre ușă, apoi a revenit. 

— A, încă ceva. Dacă iei cina singur cu Fraser, să nu te întorci 
niciodată cu spatele la el. 

Expresia glumeaţă și jignitoare dispăruse de pe faţa lui 
Quarry; Grey s-a uitat atent la el, dar nu a reușit să descopere 
niciun indiciu că avertismentul era menit drept glumă. 

— Vorbesc serios, a spus Quarry, devenit brusc grav. E legat 
în fiare, dar e ușor să sugrumi un om cu ele. Și Fraser ăsta e un 
tip masiv. 

— Știu. 


VP - 117 


Spre furia lui, Grey a simţit că sângele i se urca în obraji. 
Pentru a-și ascunde starea, s-a răsucit, lăsând aerul rece care 
pătrundea pe fereastra întredeschisă să îi mângâie faţa. 

— Desigur, a mai spus el, privind pietrele ude de pavaj de jos, 
dacă e așa de inteligent precum spui, nu va fi atât de neghiob 
încât să mă atace în locuinţa mea, chiar în mijlocul închisorii, 
nu? Ce rost ar avea? 

Quarry nu i-a răspuns. După un moment, Grey s-a întors și a 
descoperit că celălalt ofiţer se uita la el gânditor, iar de pe faţa 
lui lată și asprită de vreme dispăruse orice urmă de umor. 

— E inteligent, a spus Quarry rar. Și apoi mai sunt și alte 
lucruri. Dar probabil că ești prea tânăr ca să fi văzut ura și 
disperarea de aproape. Asta e starea de spirit în Scoţia, în acești 
ultimi zece ani. 

Și-a înclinat capul și l-a măsurat din ochi pe noul comandant 
al închisorii Ardsmuir din poziţia lui, de om cu experiența a 
cincisprezece ani în spate. 

La douăzeci și șase de ani, maiorul Grey era tânăr, iar tenul 
lui alb și genele ca de fată îl făceau să arate și mai tânăr. Pentru 
a complica problema, era cu doi sau cu patru centimetri mai 
scund decât media ofițerilor, dar avea și oasele fine. S-a 
îndreptat de spate. 

— Sunt conștient de toate aceste probleme, domnule colonel, 
a spus el cu glas controlat. 

Ca și el, Quarry era mezinul unei familii bune, însă îi era 
superior ca grad; trebuia să își păstreze cumpătul. 

Gânditori, ochii migdalaţi și strălucitori ai lui Quarry s-au oprit 
asupra lui. 

— Indrăznesc a spera asta. 

Cu o mișcare bruscă, și-a pus pălăria pe cap. A dus o mână la 
un obraz, unde linia ceva mai întunecată a unei cicatrice îi 
brăzda pielea aspră; o amintire a unui duel scandalos care îl 
trimisese în exil la Ardsmuir. 

— Doar Dumnezeu știe ce ai făcut ca să fii trimis aici, 
domnule Grey, a spus el, clătinând din cap. Dar de dragul tău 
sper că ai meritat asta! Îţi doresc noroc! 

Apoi, întorcându-se și făcând mantia să se înfoaie, Quarry a 
ieșit pe ușă. 


VP - 118 


— Mai bun e diavolul pe care-l cunoşti decât cel pe care nu-l 
știi, a spus Murdo Lindsay, clătinând din cap cu un aer lugubru. 
Harry cel Frumos nu a fost nici pe departe atât de rău! 

— Ai dreptate, nu a fost, l-a aprobat Kenny Lesley. Dar erai 
aici când a sosit, nu? Era mult mai bun decât căcăciosul de 
Bogle, adevărat? 

— Da, a spus Murdo, cu o expresie indescifrabilă pe chip. Dar 
ce vrei să spui, omule? 

— Păi, dacă Frumosul a fost mai bun decât Bogle, i-a explicat 
răbdător Lesley, înseamnă că Frumosul a fost diavolul pe care 
nu l-am cunoscut, iar Bogle, cel pe care l-am cunoscut - dar 
Frumosul a fost mai de treabă, așa că te înșeli, omule. 

— Eu? 

Derutat fără speranţă de acel exemplu de logică, Murdo l-a 
fulgerat cu privirea pe Lesley. 

— Nu. Nu mă-nșel deloc! 

— Ba da, a spus Lesley, pierzându-și răbdarea. Mereu te 
înșeli, Murdo! De ce protestezi, dacă niciodată nu ai dreptate? 

— Eu nu mă cert cu nimeni, a susținut Murdo cu vehemență. 
Îmi servești doar excepţia, nu invers. 

— Fac asta doar pentru că te înșeli, omule! a spus Lesley. 
Dacă ai avea dreptate, nu aș scoate nicio vorbuliţă. 

— Nu greşesc! Cel puţin așa cred, a bombănit Murdo, 
nereușind să își aducă precis aminte ce spusese, apoi s-a întors, 
apelând la ajutorul siluetei masive care stătea așezată într-un 
colț. Mac Dubh, m-am înșelat eu? 

Bărbatul înalt s-a întins cât era de lung, iar lanţul fiarelor lui a 
scos un clinchet slab când s-a mișcat și a izbucnit în râs. 

— Nu, Murdo, nu te înșeli. Dar o să-ţi spunem peste o vreme 
dacă ai dreptate. După ce vedem cum arată noul diavol, bine? 

Observând sprâncenele lui Lesley împreunându-se, gata 
pentru o nouă confruntare, a ridicat glasul, adresându-se celor 
din încăpere: 

— L-a văzut cineva pe noul guvernator? Johnson? MacTavish? 

— L-am văzut eu, a spus Hayes, împingându-se bucuros în 
față, ca să-și încălzească mâinile la foc. 

În celula spațioasă exista doar o vatră, în jurul căreia nu 
încăpeau decât șase oameni odată. Ceilalţi patruzeci rămâneau 
în frigul amarnic, ghemuiţi laolaltă în grupuri mici ca să se 
încălzească. 


VP - 119 


Drept urmare, înţelegerea era că aceia care aveau o poveste 
de spus sau vreun cântec de cântat puteau primi un loc în 
apropierea vetrei, dar numai atâta timp cât vorbeau. Mac Dubh 
spusese că acela era dreptul bardului, pentru că atunci când un 
bard sosea la vechile castele, i se oferea un loc cald și multă 
mâncare și băutură, pentru a onora ospitalitatea castelanului. În 
cazul de faţă nu se făcea risipă de mâncare sau de băutură, dar 
locul acela sigur era cald. 

Cu ochii închiși și cu un zâmbet fericit când și-a întins mâinile 
spre căldura focului, Hayes s-a liniștit. Avertizat însă de 
mișcarea agitată a celor din stânga și din dreapta lui, a deschis 
ochii și a început să povestească. 

— L-am văzut când a coborât din caleașcă și apoi din nou, 
când am adus un platou cu dulciuri de la bucătărie, în timp ce el 
și Frumosul flecăreau. 

Incruntându-se, Hayes s-a concentrat pentru a-și aminti mai 
bine. 

— E blond, cu bucle gălbui legate cu panglici albastre. Și mai 
are ochi mari și gene lungi, ca de fată. 

Hayes a rânjit spre ascultătorii lui, clipind des din genele lui 
scurte, imitând un flirt. 

incurajat de râsul celor din jur, el a continuat să descrie 
îmbrăcămintea noului guvernator - „haine frumoase ca ale unui 
moșier” - echipajul și servitorul lui - „un englezoi care vorbește 
de parcă și-a fript limba” - și ce a auzit din spusele individului. 

— Vorbește scurt și repede, ca și cum ar ști ce spune, a zis 
Hayes, clătinând din cap a îndoială. Dar e foarte tânăr, 
nenorocitul, parcă abia a fost înțărcat, deși cred că e mai în 
vârstă decât arată. 

— Da, e un tip mărunţel, mai scund decât Angus al nostru, a 
intervenit Baird, făcând un semn din cap către Angus 
MacKenzie, care s-a măsurat din ochi cu uimire. Angus avusese 
doisprezece ani când luptase alături de tatăl lui la Culloden. Își 
petrecuse aproape jumătate din viaţă la Ardsmuir și, din cauza 
hranei sărăcăcioase din închisoare, nu mai crescuse. 

— Da, l-a aprobat Hayes, dar se ţine tare; stă cu umerii 
înălţaţi, de parcă ar avea un par înfipt în fund. 

Asta a dat naștere unor hohote de râs și unor comentarii 
deocheate, după care Hayes i-a lăsat locul lui Ogilvie, care știa o 
poveste lungă și obscenă despre moșierul de la Donibristle și 


VP - 120 


fiica porcarului. Hayes s-a îndepărtat de vatră fără niciun 
resentiment și, cum era obiceiul, s-a dus să se așeze lângă Mac 
Dubh. 

Mac Dubh nu își ocupa niciodată locul cuvenit lângă vatră, 
chiar dacă le spunea istorii lungi din cărţile pe care le citise - 
Aventurile lui Roderick Random, Tom Jones, istoria unui copil 
găsit sau, preferata tuturor, Robinson Crusoe”. Pretinzând că 
avea nevoie de spațiu pentru a-și întinde picioarele lungi, Mac 
Dubh stătea întotdeauna în același loc din colț, de unde îl 
puteau auzi toți. Insă cei care plecau de lângă foc veneau, unul 
după altul, ca să se așeze pe banca de lângă el, pentru a-i ceda 
din căldura păstrată de straiele lor. 

— Ce părere ai, Mac Dubh, o să stăm de vorbă mâine cu noul 
guvernator? a întrebat Hayes, în timp ce se așeza. L-am întâlnit 
pe Billy Malcolm, când s-a întors de la tăiat de turbă, și mi-a zis 
că șobolanii au devenit din cale-afară de îndrăzneţi în celula lor. 
Săptămâna asta au fost mușcaţi șase oameni în timp ce 
dormeau, iar doi dintre ei au acum răni care supurează. 

Mac Dubh a clătinat din cap și și-a frecat bărbia. Inainte de 
audiențele săptămânale cu Harry Quarry, i se îngăduise să 
folosească un brici, dar trecuseră cinci zile de atunci, iar bărbia 
îi era invadată de păr roșcat. 

— Nu știu, Gavin, a zis el. Quarry a spus că îi va vorbi noului 
guvernator despre înțelegerea noastră, dar s-ar putea ca el să 
aibă propriile obiceiuri, nu? Dacă mă cheamă să vorbesc cu el, o 
să-i spun totuși despre șobolani. Malcolm l-a chemat pe 
Morrison să se uite la rănile lui? 

Inchisoarea nu avea doctor; Morrison, care se pricepea să 
lecuiască, avea permisiunea temnicerilor să meargă din celulă 
în celulă pentru a-i îngriji pe cei bolnavi sau răniţi, asta, la 
cererea lui Mac Dubh. 

— Mai bine îl trimit pe Morrison, a hotărât Mac Dubh. EI îl 
poate întreba pe Billy dacă există ceva în neregulă acolo. 

Existau patru celule principale în care deţinuţii erau ţinuţi în 
grupuri mari; știrile se transmiteau între ele prin intermediul 
vizitelor lui Morrison și a amestecului de deţinuţi din echipele 


15 Romane scrise de autori englezi: Aventurile lui Roderick Random de Tobias Smollet, 
publicat în 1748; Tom Jones de Henry Fielding, publicat în 1749 și, respectiv, Robinson 
Crusoe de Daniel Defoe, publicat în 1719. (n. tr.). 


VP - 121 


care plecau să muncească zilnic pentru a aduce piatră sau turbă 
de pe landa din apropiere. 

Când a fost chemat, Morrison a apărut imediat, având în 
buzunar patru dintre craniile de șobolani care fuseseră sculptate 
și cu care deţinuţii improvizau jocuri de dame. Mac Dubh a 
pipăit sub banca lui și a scos săculeţul din pânză pe care îl purta 
în spinare când ieșea pe landă. 

— A, nu mai vreau să văd blestemaţii ăia de scaieţi, a 
protestat Morrison când a văzut strâmbătura lui Mac Dubh, care 
scotocea prin sacul lui. Nu-i pot face să mănânce chestiile alea; 
așa-mi spun toţi: îi cred oameni sau porci? 

Mac Dubh a așezat jos cu grijă o mână de tulpini ofilite, apoi 
și-a supt degetele înțepate. 

— Sunt încăpăţțânaţi ca porcii, asta-i limpede, a remarcat el. E 
doar suc de scaiete. Morrison, de câte ori trebuie să-ți spun? Tai 
capetele scaieţilor și pe urmă zdrobești bine frunzele și tulpinile, 
iar dacă sunt prea înțepătoare pentru a fi mâncate pe o bucată 
de pâine, fă ceai din ele și pune-i să-l bea. Spune-le că vreau să 
văd porci bând ceai. 

Faţa ridată a lui Morrison s-a destins într-un zâmbet. Bărbat 
între două vârste, știa destul de bine cum să se poarte cu 
pacienţii recalcitranţi; îi plăcea să se plângă doar ca să se 
amuze. 

— Da, în fine, vreau să întreb și eu: au văzut vreodată vacă 
fără dinţi? a spus el, pe un ton resemnat, în timp ce, cu grijă, a 
strâns ierburile pălite în sac. Dar cu siguranţă că o să râniiţi la 
Joel McCullough, când îl mai vedeţi. E cel mai rău dintre ei, 
fiindcă nu crede că verdeţurile îi ajută pe cei care suferă de 
scorbut. 

— Așa o să-i spun când o să-l mușc de cur dacă audcănua 
mâncat scaieţii mei, a promis Mac Dubh, arătându-și dantura 
perfectă. 

Morrison a scos un zgomot amuzat, care trecea drept râs 
înfundat în ceea ce îl privea, după care s-a dus să strângă 
unsorile și puţinele ierburi pe care le avea drept medicamente. 

Mac Dubh s-a liniștit o clipă și a aruncat o privire prin celulă, 
ca să fie sigur că nu se pregătea nicio revoltă. In acele momente 
existau neînţelegeri mari; cu o săptămână în urmă îi împăcase 
pe Bobby Sinclair și pe Edwin Murray și, deși acum nu erau 
prieteni, se ţineau la distanţă unul de celălalt. 


VP - 122 


A închis ochii. Era obosit; cărase piatră toată ziua. Masa de 
seară avea să le fie adusă peste câteva minute - un cazan cu 
terci și niște pâine, care trebuiau împărţite, și puţină supă, dacă 
aveau noroc -, după care probabil că cei mai mulţi vor adormi 
imediat, lăsându-i câteva minute de pace și oarecare intimitate, 
în care nu era silit să asculte pe nimeni și nici să simtă că 
trebuia să intervină. 

Deocamdată nu își găsise timp să-și pună întrebări în legătură 
cu noul guvernator al închisorii, chiar dacă acesta prezenta 
importanţă pentru vieţile tuturor. Tânăr, spusese Hayes, ceea ce 
putea fi bine, dar și rău. 

Bărbaţii mai vârstnici care luptaseră la Revoltă erau deseori 
prejudiciați faţă de scoțieni - Bogle, care îl pusese în lanțuri, 
luptase alături de Cope. Însă un soldat tânăr și speriat, care 
încerca să se pună la curent cu o treabă ce nu îi era familiară, 
putea fi mai rigid și mai tiranic decât vechii colonei. Mda, și nu 
se putea face nimic în afară de a aștepta și a vedea ce se 
întâmplă. 

A oftat și și-a schimbat poziţia, fiindcă se simţea incomodat - 
pentru a zecea mia oară - de cătușe. S-a foit iritat, lovind cu o 
încheietură de marginea băncii. Era îndeajuns de solid pentru ca 
greutatea fiarelor să nu îl deranjeze din cale-afară, însă îl rodeau 
mult când muncea. Cel mai rău era că nu-și putea întinde 
brațele nici măcar jumătate de metru; asta îi dădea crampe și o 
senzaţie chinuitoare, adânc în mușchii pieptului și ai spatelui, 
care îl lăsau doar când dormea. 

— Mac Dubh, s-a auzit o voce moale de lângă el. Pot să-ți 
strecor o vorbă la ureche, dacă-mi dai voie? 

A deschis ochii și l-a văzut pe Ronnie Sutherland cocoţat 
lângă el, cu fața ascuţită și foarte hotărâtă, amintind de a unei 
vulpi, în lumina slabă a focului. 

— Da, Ronnie, bineînțeles. 

Sprijinindu-se în palme, s-a ridicat și a alungat din minte atât 
fiarele, cât și gândul legat de noul guvernator al închisorii. 

e 

Mai târziu în acea seară, John Grey a scris: Scumpa mea 

mamă. 


Am sosit cu bine la noul post și mi se pare comod. Colonelul 
Quarry, predecesorul meu - este nepotul ducelui de Clarence, 


VP - 123 


poate îti amintești? -, m-a întâmpinat și m-a familiarizat cu 
sarcinile pe care la voi avea. Mi s-a pus la dispoziție un servitor 
excelent și, deși este posibil ca la început multe lucruri legate 
de Scoția să mi separă ciudate, am convingerea că experiența 
aceasta va fi interesantă. La cină mi s-a servit ceva despre care 
servitorul mi-a spus că se numește „drob”. Interesându-mă, am 
aflat că este vorba despre organul intern al oii, care se umple cu 
un amestec de ovăz și o cantitate neprecizată de carne gătită. 
Deși mi s-au dat asigurări că locuitorii Scoției prețuiesc acest fel 
de mâncare drept o delicatesă, l-am trimis înapoi la bucătărie și 
am cerut în locul lui o ruladă de oaie fiartă. După ce am luat aici 
prima mea masă - umilă! - și fiind destul de obosit după 
călătoria lungă - detaliile ti la voi comunica într-o altă scrisoare 
-, cred că acum mă voi retrage la culcare, lăsând pe altă dată 
descrierea lucrurilor care mă înconjoară - cu care nu m-am 
familiarizat deocamdată, căci s-a întunecat. 


A făcut o pauză și a bătut ușor cu pana pe foaia de sugativă. 
Vârful ei a lăsat mici puncte de cerneală și, cu un aer absent, a 
trasat linii care au unit punctele, rezultând un obiect zimțat. 

Să îndrăznească să întrebe despre George? Nu o întrebare 
directă, nu se cuvenea, dar să facă o referire la familie, vrând să 
știe dacă mama lui o mai întâlnise în ultima vreme pe lady 
Everett și dacă și-a adus aminte să o întrebe de fiul ei. 

A oftat și a mai făcut un punct pe obiectul desenat. Nu. Mama 
lui, văduvă, nu cunoștea situaţia, dar soţul lui lady Everett se 
învârtea prin cercurile militare. Influenţa fratelui lui va reduce 
bârfele la minimum, dar lordul Everett ar putea mirosi ceva și nu 
îi va fi greu să pună lucrurile cap la cap. O singură vorbă 
nepotrivită spusă soției lui despre George, iar ea va ajunge la 
urechile mamei lui... Contesa Melton, bogata văduvă, nu era 
deloc proastă. 

Ea știa prea bine că el căzuse în dizgrație; ofițerii tineri și 
promiţători care se aflau în grațiile superiorilor nu erau trimiși în 
fundul Scoției pentru a supraveghea renovarea unor fortărețe- 
închisoare mici și lipsite de importanţă. Însă Harold, fratele lui, îi 
spusese mamei că necazul pornise de la o nefericită legătură 
amoroasă, sugerându-i că era vorba despre o lipsă de delicateţe 
pentru a o convinge să nu îl descoasă mai mult. Probabil că ea 


VP - 124 


și-a închipuit că el fusese surprins cu soția colonelului ori că 
ținuse o târfă în apartamentul lui. 

O nefericită legătură amoroasă! A surâs sumbru și a înmuiat 
pana în cerneală. De vreme ce descrisese situaţia în acei 
termeni, probabil că Hal dăduse dovadă de mai multă 
sensibilitate decât își închipuise el. În sfârșit, toate legăturile lui 
amoroase fuseseră nefericite după moartea lui Hector la 
Culloden. 

Gândindu-se la Culloden, în minte i-a apărut Fraser; ceva ce 
evitase toată ziua. A ridicat privirea de la sugativă la registrul în 
care erau menţionate numele tuturor deţinuţilor și și-a mușcat 
buzele. S-a simţit ispitit să îl deschidă și să vadă dacă numele lui 
era acolo, dar ce rost avea? Poate că în Highlands existau zeci 
de oameni cu același nume, însă numai unul era cunoscut drept 
Jamie cel Roșu. 

S-a simţit cuprins de un val de căldură, dar nu din cauză că 
stătea prea aproape de foc. Cu toate acestea, s-a ridicat și s-a 
dus spre fereastră, unde a respirat adânc de câteva ori, ca și 
cum aerul rece ar fi putut să îl elibereze de amintiri. 

— lertare, sir, dar vreţi cumva să vă încălzesc patul? 

Vorbele acelea, rostite cu accent scoţian, l-au luat prin 
surprindere și, răsucindu-se pe călcâie, a văzut capul cu păr 
ciufulit al deţinutului numit să se ocupe de cazarea lui vârât pe 
ușa întredeschisă care ducea spre încăperile sale. 

— A! Hm, da. Multumesc... MacDonell? a ezitat el. 

— MacKay, milord, l-a corectat bărbatul, aparent fără 
resentimente, apoi și-a retras capul. 

Grey a oftat. În noaptea aceea nu putea face nimic. S-a întors 
la birou și a strâns registrul și dosarele pentru a le pune la locul 
lor. Obiectul zimţat pe care îl desenase pe foaia de sugativă 
arăta ca una dintre ghioagele cu țepușe cu care cavalerii din 
vechime zdrobeau capetele dușmanilor. Se simțea ca și cum ar 
fi înghiţit așa ceva, deși probabil că nu era vorba decât despre o 
indigestie provocată de carnea de berbec gătită doar pe 
jumătate. 

A clătinat din cap, a tras scrisoarea mai aproape și a semnat-o 
în grabă. 

Cu toată afecțiunea, prea supusul tău fiu, John Wm. Grey. A 
presărat nisip peste semnătură, a sigilat misiva cu inelul și a 
pus-o deoparte pentru a fi expediată în dimineaţa următoare. 


VP - 125 


S-a ridicat și a rămas nehotărât, privind spre colţurile umbrite 
ale biroului. Era o încăpere spațioasă, rece și pustie, lipsită de 
mobilier, cu excepția biroului uriaș și a doua scaune. A început 
să tremure, strălucirea ștearsă a bucăţilor de turbă din vatră nu 
prea reușea să încălzească spaţiul vast, mai ales că pe fereastra 
deschisă pătrundea un aer îngheţat. 

A aruncat încă o privire spre registrul cu numele deţinuţilor. 
Apoi s-a aplecat, a deschis sertarul de jos al biroului și a scos 
sticla de culoare cafenie. A stins lumânarea strângând mucul cu 
degetele și a plecat la culcare în lumina pierită a vetrei. 

a 

Efectul combinat al epuizării şi al băuturii ar fi trebuit să-l 
adoarmă imediat, dar somnul întârzia să vină, plutind pe 
deasupra patului ca un liliac, însă fără să se instaleze. De fiecare 
dată când simțea că se cufundă în vis, înaintea ochilor îi apărea 
pădurea de la Carryarrick și se trezea din nou, transpirat și cu 
bătăile inimii răsunându-i în urechi. 

Atunci avea șaisprezece ani și era emoţionat peste măsură de 
participarea la prima lui campanie. La acea dată nu fusese 
investit ca ofițer, dar fratele lui, Hal, îl luase în regimentul lui, ca 
să vadă ce înseamnă viaţa de soldat. 

In drum spre Prestonpans, locul de joncțiune cu forţele 
generalului Cope, în tabăra de noapte instalată în apropierea 
unei păduri scoțiene întunecate, John fusese prea agitat ca să 
adoarmă. Cum va fi bătălia? Cope era un general renumit, așa 
spuseseră toţi prietenii lui Hal, însă soldaţii adunaţi în jurul 
focului spuneau povești  înspăimântătoare despre  fioroșii 
scoțieni și despre sângeroasele lor săbii late. Va avea curajul să 
înfrunte șarja îngrozitorilor scoțieni? 

Nu a putut să-și mărturisească teama nici măcar față de 
Hector. Acesta îl iubea, dar avea douăzeci de ani, era înalt, 
musculos și neînfricat, deținând gradul de locotenent, și putea 
spune povești despre bătăliile pe care le purtase în Franţa. 

Nici acum nu ştia dacă dorise să-l imite pe Hector sau doar să- 
| impresioneze. În orice caz, când îl văzuse pe scoţian în pădure 
și îl recunoscuse după afișe ca fiind faimosul Jamie Fraser cel 
Roșu, hotărâse să îl ucidă sau să îl captureze. 

li trecuse prin minte să revină în tabără pentru a cere ajutor, 
dar bărbatul era singur - cel puţin așa crezuse el - și ședea pe 
un buștean mâncând pâine, evident nepregătit. 


VP - 126 


Prin urmare, își scosese pumnalul de la centură și se furișase 
în tăcere prin pădure către individul roșcat, simțind că mânerul 
îi alunecă dintre degete, în timp ce prin minte i se perindau 
viziuni de glorie, precum și laude din partea lui Hector. 

Insă lovitura trecuse razant când pumnalul ţâșnise în jos, apoi 
îl prinsese strâns de gât pe scoţian pentru a-l sugruma, după 
care... Căzuseră în spate, rostogolindu-se pe covorul din frunze 
de stejar, uscate și foșnitoare, și el încercase să-și recupereze 
pumnalul, zbătându-se și luptând - pentru viaţa lui, așa crezuse. 

Lordul John Grey se răsuci în pat, rememorând evenimentele. 

La început, scoţianul se aflase dedesubtul lui, apoi, răsucindu- 
se, ajunsese deasupra. Cândva atinsese un șarpe mare, un piton 
pe care un prieten de-al unchiul său îl adusese din Indii, și exact 
așa fusese atingerea lui Fraser, agilă, lină și oribil de puternică, 
mișcându-se ca inelele musculoase, nefiind nicio clipă acolo 
unde ar fi trebuit să fie. 

Fusese azvârlit în mod umilitor cu fața în frunze și cu braţul 
răsucit dureros la spate. Într-o explozie frenetică de groază, 
convins că avea să fie ucis, trăsese cu toată puterea de brațul 
captiv, iar osul plesnise, însoţit de o durere cumplită care îl 
făcuse să își piardă cunoștința preţ de-o clipă. 

Își revenise câteva momente mai târziu, prăbușit lângă un 
copac, faţă în față cu un cerc de scoțieni fioroși, îmbrăcaţi cu 
toţii în haine din material ecosez. În mijlocul lor stătea Jamie 
Fraser cel Roșu și femeia. 

Grey a strâns din dinţi. Blestemată fie femeia aceea! Dacă nu 
ar fi fost ea - ei bine, doar Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat. Și 
se întâmplase ca ea să vorbească. Era englezoaică, o lady, 
judecând după felul în care se exprimase, iar el - ce idiot fusese! 
- trăsese imediat concluzia că ea era ostatică a violenţilor 
scoțieni, fără îndoială răpită pentru a fi violată. Se spunea că 
scoţienii își făceau poftele cu orice prilej și că le plăcea nespus 
să dezonoreze englezoaicele; de unde să știe el cum stăteau de 
fapt lucrurile? 

lar lordul John William Grey, în vârstă de șaisprezece ani și 
convins până peste cap de ideile militare privind galanteria și 
scopurile nobile, acum plin de vânătăi, doborât și chinuindu-se 
să uite durerea din braţul rupt, încercase să negocieze, să o 
salveze pe femeie de soarta crudă ce o aștepta. Inalt și 
disprețuitor, Fraser îl jucase pe degete, dezbrăcând-o pe 


VP - 127 


jumătate pe femeie pentru a-l stoarce de informaţii privind 
poziţia și efectivul regimentului condus de fratele său. Apoi, 
după ce spusese tot ce știa, Fraser îi dezvăluise râzând că 
femeia era soţia lui. Toţi cei din jur râseseră; chiar și acum îi 
răsunau în urechi glasurile obscene al scoţienilor. 

Grey s-a rostogolit, frământându-se iritat pe salteaua cu care 
nu era obișnuit. Și, pentru a agrava lucrurile, Fraser nici măcar 
nu avusese bunul-simţ de a-l ucide, ci îl legase de un copac, 
unde avea să fie găsit a doua zi de prietenii lui. Timp în care 
oamenii lui Fraser făcuseră o incursiune în tabără și - folosindu- 
se de informaţiile date chiar de e/! - puseseră stăpânire pe tunul 
pe care îl duceau generalului Cope. 

Desigur, toți aflaseră ce se întâmplase și, deși invocaseră 
drept scuză vârsta lui și faptul că încă nu fusese numit ofiţer, 
Grey devenise un proscris și o ţintă a disprețului. Cu excepția 
fratelui său - și a lui Hector nimeni nu voia să îi vorbească. 
Fidelul Hector. 

Frecându-și obrazul de pernă, a suspinat. Cu ochii minţii, 
parcă îl vedea pe Hector. Cu părul negru și ochii albaștri, cu 
gura blândă, întotdeauna zâmbitoare. Trecuseră zece ani de 
când Hector murise la Culloden, ciopârțit de sabia lată a unui 
scoţian, iar John încă se trezea uneori în zori, cu trupul arcuit 
într-un spasm, simțind atingerea lui Hector. 

lar acum, situaţia asta. Se temuse de numire, să fie înconjurat 
de scoțieni, de vocile lor hărâite, copleșit de amintirea a ce îi 
făcuseră ei lui Hector. Insă niciodată, nici măcar în momentele 
cele mai jalnice de presimţire, nu crezuse că îl va reîntâlni pe 
James Fraser. 

Focul de turbă din vatră a murit treptat, transformându-se în 
cenușă, apoi s-a răcit și aceasta, după care s-a făcut frig, iar 
fereastra, dintr-un negru adânc, a devenit cenușie în zorii cu 
ploaie scoțiană. Și totuși, John Grey stătea întins fără să doarmă, 
cu ochii arzând aţintiţi asupra grinzilor înnegrite de fum de 
deasupra capului. 

e 

Grey s-a ridicat din pat neodihnit, dar hotărât. Se afla acolo. 
Tot acolo era și Fraser. Și niciunul dintre ei nu putea pleca în 
viitorul apropiat. Asta era. Trebuia să-l vadă când și când pe 
acel om - peste o oră li se va adresa deținuților strânși laolaltă, 
apoi trebuia să îi inspecteze cu regularitate -, dar nu îl va întâlni 


VP - 128 


între patru ochi. Dacă păstra distanţa faţă de Fraser, probabil că 
va ţine în frâu amintirile pe care acesta i le stârnea. Dar și 
sentimentele. 

Pentru că, deși ceea ce îl ţinuse treaz era amintirea furiei și 
sentimentul de umilinţă din trecut, ceea ce îl împiedicase să 
adoarmă spre zori fusese cealaltă latură a situaţiei actuale. 
Înţelesese treptat că Fraser era acum prizonierul /u;, nu mai era 
persecutorul lui, ci prizonier, la fel ca și ceilalţi, aflat la mila lui. 

A sunat din clopoțel pentru a-și chema servitorul și s-a 
apropiat de fereastră ca să vadă cum era vremea, crispându-se 
la contactul cu podeaua rece din piatră de sub tălpile goale. 

Deloc surprinzător, ploua. În curte, uzi până la piele, deţinuţii 
formau deja echipele de muncă. Tremurând pe sub cămașă, 
Grey și-a retras capul de la fereastră, pe care a închis-o pe 
jumătate; un frumos compromis între moartea prin sufocare și 
cea produsă de friguri. 

Dorinţa de răzbunare îl făcuse să se agite în pat când 
fereastra se luminase, iar picăturile de ploaie răpăiau pe pervaz; 
se gândea la Fraser, închis într-o celulă minusculă, din piatră 
rece ca gheaţa, gol în nopţile de iarnă, hrănit cu lături, despuiat 
și  biciuit în curtea închisorii. Acea putere arogantă, 
îngenuncheată, redusă la o suferinţă umilitoare, depinzând 
exclusiv de ordinul lui pentru a avea parte de o ușurare de-o 
clipă. 

Da, se gândise la toate acele lucruri, și le imaginase în cel mai 
mic detaliu, intens, se desfătase cu ele. L-a auzit pe Fraser 
cerșind îndurare, s-a imaginat dispreţuitor și dominator. Gândise 
toate acele lucruri, iar obiectul cu ţepușe i s-a răsucit în 
măruntaie, străpungându-l și umplându-l cu dezgust faţă de el 
însuși. 

Indiferent ce ar fi reprezentat pentru Grey, acum era un 
dușman înfrânt, un prizonier de război și un supus al Coroanei. 
În realitate, era supusul lui Grey; responsabilitatea și totodată 
datoria lui de onoare. 

Servitorul îi adusese apă fierbinte pentru ras. Și-a umezit 
obrajii, simțind cum căldura îl alină, făcând să se potolească 
închipuirile chinuitoare ale nopţii. Atât erau, și-a dat el seama - 
plăsmuliri, iar înțelegerea acestui lucru i-a oferit o oarecare 
ușurare. 


VP - 129 


L-ar fi putut înfrunta pe Fraser în luptă, iar atunci ar fi simţit 
plăcerea adevărată și sălbatică de a-l ucide sau a-l mutila. Însă 
adevărul ineluctabil era că, atâta vreme cât îi era prizonier, 
onoarea îl împiedica să-i facă vreun rău lui Fraser. Cât s-a 
bărbierit și s-a îmbrăcat, cu ajutorul unui servitor, și-a revenit 
îndeajuns pentru a atribui situației un umor sumbru. 

Comportarea lui neghioabă de la Carryarrick îi salvase viața 
lui Fraser la Culloden. Acum, când datoria fusese achitată, iar 
Fraser se afla în puterea lui, neajutorarea lui evidentă ca deținut 
îl făcea să fie cu totul inofensiv. Pentru că, din prostie sau 
înțelepciune, din naivitate ori experiență, toți bărbaţii din familia 
Grey erau oameni de onoare. 

Simţindu-se întrucâtva mai bine, și-a întâlnit propria privire în 
oglindă, și-a îndreptat peruca și a plecat să ia micul dejun 
înainte de a se adresa deţinuţilor. 

e 

— Vreți să vă servesc masa în camera de zi sau aici, sir? 

Nepieptănat ca întotdeauna, MacKay a vârât capul în birou. 

— Hm? a murmurat Grey, absorbit de hârtiile împrăștiate pe 
birou. A, a spus el, ridicând privirea. Aici, te rog. 

A indicat vag un colţ al biroului uriaș și s-a întors la treabă, 
abia ridicând ochii mai târziu, când i s-a adus tava cu mâncare. 

Quarry nu glumise în legătură cu hârțogăraia. Până și 
cantitatea de alimente necesare impunea nesfârșite ordine și 
rechiziţii - toate ordinele trebuind să fie trimise în duplicat la 
Londra, dacă avea el chef! - , fără a mai vorbi despre sutele de 
alte lucruri indispensabile prizonierilor, gărzilor, bărbaţilor și 
femeilor din sat care veneau să deretice cazarma și să 
muncească la bucătărie. Toată ziua nu făcuse altceva decât să 
scrie și să semneze ordine de rechiziţie. Trebuia să găsească un 
scrib cât mai curând, altfel va muri de plictiseală. 

O sută de kilograme de făină de grâu, a scris el, pentru uzul 
deținuților. Șase butoaie!" de bere pentru cazarmă. Scrisul lui, 
de obicei elegant, degenerase, ajungând un soi de mâăzgăleală 
funcțională, iar semnătura lui înflorită devenise brusc J. Grey. 

Cu un oftat, a așezat pana pe masă și a închis ochii, masându- 
și punctul dureros dintre sprâncene. De la sosirea lui, soarele nu 
catadicsise să își arate fața, așa că, lucrând toată ziua în 
încăperea plină de fum, la lumina lumânării, ochii îl ardeau ca 


14 în original hogshead, butoi cu capacitatea între 238 și 530 de litri. (n. tr.). 
VP - 130 


niște bucăţi de cărbune. În ziua precedentă îi sosiseră cărţile, 
dar nu avusese timp nici măcar să le despacheteze, deoarece 
era prea obosit spre căderea nopţii ca să facă altceva decât să 
își clătească ochii cu apă rece și să se culce. 

A auzit un zgomot slab, discret și s-a ridicat brusc, deschizând 
ochii mari. Pe colțul biroului se afla un șobolan mare, cafeniu, 
care s-a mulțumit să se uite gânditor la el, mișcând din mustăţi. 

— Ei na, fir-ar să fie! a exclamat Grey plin de uimire. Hei, 
ticălosule! Aceea e cina mea! 

Cu ochii sclipitori îndreptaţi spre maior, șobolanul ronțăia 
liniștit din prăjitura cu prune. 

— Pleacă de-acolo! 

Furios, Grey a înșfăcat cel mai apropiat obiect și l-a aruncat 
cu forță spre şobolan. Călimara, căci acela fusese obiectul aflat 
la îndemână, s-a făcut ţăndări pe podeaua de piatră, 
împrăștiindu-și conţinutul negru în toate părțile, iar șobolanul 
speriat a sărit de pe birou și a fugit precipitat, ţâșnind printre 
picioarele lui MacKay, care apăruse în pragul ușii ca să vadă ce 
anume provocase gălăgia. 

— Închisoarea nu are o pisică? a întrebat Grey, azvârlind 
conținutul tăvii cu mâncare în coșul de gunoi de lângă birou. 

— Ba da, sir, avem pisici în magazii, a spus MacKay, târându- 
se în patru labe ca să șteargă urmele negre lăsate de șobolanul 
care trecuse în goană prin băltoaca de cerneală. 

— Ei bine, să aduci una și aici, te rog, MacKay, i-a poruncit 
Grey. Imediat! 

Amintindu-și de coada cu aspect obscen, lipsită de păr, întinsă 
nepăsător peste farfuria lui, a mormăit. Sigur, văzuse adeseori 
șobolani pe câmpul de luptă, dar era deosebit de supărător să-și 
vadă cina distrusă chiar în fața ochilor. 

A pășit spre fereastră și a rămas acolo, încercând să își 
limpezească gândurile în timp ce inspira aerul proaspăt, cât 
MacKay a terminat de curăţat podeaua. Amurgul cobora, 
populând curtea interioară cu umbre violacee. Pietrele aripii în 
care se aflau celulele păreau chiar mai reci și mai sumbre decât 
de obicei. 

Gardienii veneau prin ploaie dinspre aripa în care era 
bucătăria; o procesiune de cărucioare mici, încărcate cu hrană 
pentru deţinuţi; cazane uriașe cu terci de ovăz și coșuri cu 
pâine, acoperite cu pânză pentru a fi ferite de ploaie. Măcar 


VP - 131 


sărmanii oameni aveau parte de o cină caldă după ce trudiseră 
toată ziua în cariera de piatră. 

Întorcându-se de la fereastră, i-a venit o idee. 

— În celule sunt mulţi șobolani? l-a întrebat pe MacKay. 

— Da, sir, foarte mulţi, i-a răspuns deţinutul, după care a 
terminat de șters pragul ușii. O să-i spun bucătarului să vă 
pregătească altă tavă, e bine, sir? 

— Chiar te rog, a zis Grey. Și dacă ești bun, MacKay, te rog să 
te îngrijești ca în fiecare celulă să fie câte o pisică. 

MacKay a părut ușor descumpănit. Grey s-a oprit o clipă din 
strângerea hârtiilor împrăștiate pe birou. 

— S-a întâmplat ceva, MacKay? 

— Nu, sir, i-a răspuns prizonierul cu glas tărăgănat. Numa’ că 
fiarele astea cenușii se hrănesc cu cărăbuși. Și, cu tot respectul 
cuvenit, sir, nu cred că oamenii ar voi ca pisicile să le ia toţi 
șobolanii. 

— Cum, deţinuţii mănâncă șobolani? a întrebat el, aducându- 
și aminte de animalul cu dinţi îngălbeniţi care rodea din plăcinta 
lui cu prune. 

— Doar când au norocul de a prinde vreunul, sir, a răspuns 
MacKay. La urma urmei, poate că pisicile le-ar fi de ceva ajutor. 
Asta e tot pentru seara asta, sir? 


9. Rătăcitorul 


Hotărârea lui Grey în ceea ce îl privea pe James Fraser a ţinut 
două săptămâni. Apoi a sosit mesagerul din satul Ardsmuir cu o 
știre care a schimbat totul. 

— Mai trăiește? l-a întrebat pe om pe un ton tăios. 

Mesagerul, unul dintre locuitorii satului care lucra pentru 
închisoare, a încuviinţat din cap. 

— L-am văzut cu ochii mei, sir, când l-au adus înăuntru. Acum 
e la Lime Treet, unde i se poartă de grijă, dar nu mi s-a părut că 
i-ar păsa prea mult, sir, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 

A ridicat o sprânceană în mod semnificativ. 

— Am înţeles, a răspuns Grey scurt. Mulţumesc, domnule... 


15 „Teiul” (n. tr.). 
VP - 132 


— Allison, sir. Rufus Allison. La dispoziţia dumneavoastră, 
domnule. 

Bărbatul a primit apoi șilingul oferit, a făcut o plecăciune 
ținându-și boneta sub braț și a plecat. 

Grey s-a așezat la birou și a privit cerul plumburiu. De la 
sosirea lui acolo, soarele strălucise doar o zi. Uitând că strica 
vârful ascuţit, a bătut în tăblia biroului cu capătul penei cu care 
scria. 

Orice om, dar mai ales el, ar fi ciulit urechile auzind vorbindu- 
se despre aur. 

In acea dimineaţă fusese descoperit un bărbat rătăcind prin 
ceața de pe landă, în apropierea satului. Hainele nu-i erau doar 
umede, ci și îmbibate cu apă de mare și, din cauza fierbinţelii, 
delira. 

De când fusese găsit, vorbise neîncetat, bolborosind în mare 
parte, însă salvatorii lui nu reușiseră să înțeleagă mare lucru din 
bălmăjelile lui fără sens. Omul părea a fi scoţian, dar vorbea 
într-un amestec incoerent de galică și franceză, strecurând ici și 
colo și câte un cuvânt în engleză. lar unul dintre acele cuvinte 
fusese „aur”. 

Combinația de scoțieni, aur și cuvinte franțuzești, folosită în 
acea zonă a ţării, nu le putea readuce în minte decât un singur 
lucru celor care luptaseră până în ultimele zile în răscoala 
iacobită. Aurul Francezului. Comoara în aur pe care Ludovic al 
Franţei i-o trimisese în secret - după cum se zvonea - vărului 
său, Charles Stuart. Insă ea ajunsese prea târziu. 

Unii povesteau că aurul francez fusese ascuns de armata 
scoțiană în timpul ultimei retrageri direct spre nord, înainte de 
dezastrul final de la Culloden. Alţii susțineau că aurul nu 
ajunsese la Charles Stuart, ci fusese ascuns în siguranță într-o 
peșteră din apropierea locului în care ajunsese la țărm, undeva 
pe coasta de nord-vest. 

Unii ziceau că secretul ascunzătorii se pierduse, pentru că 
paznicul ei murise la Culloden. Alţii credeau că ascunzătoarea 
era cunoscută și în prezent, dar secretul ei se păstra cu 
strășnicie, în rândurile unei singure familii din Highlands. 
Indiferent care ar fi fost adevărul, aurul nu fusese descoperit. 
Deocamdată. 

Franceză și galică. Ca urmare a câtorva ani petrecuţi în 
străinătate ca luptător, Grey vorbea destul de bine franceza, dar 


VP - 133 


nici el, niciunul dintre ofiţerii lui nu puteau vorbi barbara limbă 
galică, cu excepţia câtorva cuvinte pe care sergentul Grissom le 
învățase de mic de la doica scoțiană. 

Nu se putea încrede într-un om din sat; mai ales dacă acea 
poveste avea vreun înțeles. Aurul Francezului! Dincolo de 
valoarea lui - care, în orice caz, ar fi aparținut Coroanei -, aurul 
avea o valoare considerabilă și personală pentru John William 
Grey. Descoperirea acelei comori aproape mitice ar fi 
reprezentat pașaportul lui de plecare de la Ardsmuir - revenirea 
la Londra și la civilizaţie. Cea mai întunecată dizgrație ar fi 
instantaneu ștearsă de strălucirea aurului. 

A mușcat capătul penei tăiate și a simţit cilindrul crăpând 
între dinți. 

La naiba! Nu, nu putea apela la un sătean și nici la vreunul 
dintre ofiţerii lui. Atunci, la un deţinut. Da, putea folosi un 
deținut fără niciun risc, căci acesta nu ar fi putut să folosească 
informaţiile în interes personal. 

Încă o dată, la naiba. Toţi deţinuţii vorbeau galica, iar mulţi 
dintre ei chiar și engleza, dar niciunul nu știa franceză. E un om 
educat, i-a răsunat în memorie glasul lui Quarry. 

— La naiba, la naiba, /a naiba! a mormăit Grey. 

N-avea ce face. Allison spusese că rătăcitorul era foarte 
bolnav; nu avea timp să caute altă soluţie. A scuipat o fărâmă 
din pană. 

— Brame! a strigat el. 

Speriat, caporalul și-a băgat capul pe ușă. 

— Da, sir! 

— Adu-mi-l pe deținutul numit James Fraser. Neîntârziat. 

(J 

Guvernatorul stătea la biroul său, proptindu-se de el ca și cum 
uriaşa tăblie din lemn de stejar ar fi fost un zid de apărare. 
Mâinile îi asudau pe lemnul lustruit, iar gulerul alb al uniformei 
părea că îl strânge de gât. 

Inima i-a tresărit puternic atunci când ușa s-a deschis. 
Scoţianul a intrat, cu lanţurile zornăind încet în urma lui, și a 
rămas în picioare în faţa biroului. Toate lumânările din încăpere 
erau aprinse, iar biroul era luminat ca în toiul zilei, deși afară 
începuse să se întunece. 

Îl văzuse pe Fraser de câteva ori, desigur, stând în curte cu 
ceilalți deţinuţi, cu creștetul roșcat și cu umerii mult deasupra 


VP - 134 


celorlalţi, dar niciodată nu se aflase suficient de aproape pentru 
a-i vedea limpede chipul. 

Arăta altfel. Asta venea ca un șoc, dar și ca o ușurare; multă 
vreme, păstrase în amintire fața bărbierită, întunecată ca o 
ameninţare sau iluminată de râs. Individul avea barba tunsă 
scurt, iar faţa îi era calmă și precaută și, deși neschimbaţi, ochii 
albaștri nu dădeau niciun semn de recunoaștere. Bărbatul a 
rămas în așteptare în fața biroului. 

Grey și-a dres glasul. Inima încă îi bătea prea repede, dar 
măcar putea vorbi calm. 

— Domnule Fraser, a spus el. Vă mulţumesc că aţi venit. 

Scoţianul și-a plecat capul curtenitor, dar nu a spus că nu 
avusese de ales; ochii lui exprimau clar acest lucru. 

— Fără îndoială că v-aţi întrebat de ce am cerut să fiți 
chemat, a spus Grey, iar vorbele lui au sunat insuportabil de 
pompos până și pentru urechile lui, dar nu avea încotro. Am 
constatat că a apărut o situaţie în care am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Despre ce este vorba, domnule maior? 

Glasul rămăsese la fel - profund și precis, marcat de o ușoară 
vibraţie a oamenilor din Highlands. 

Grey a respirat adânc și s-a ridicat de la birou. Ar fi preferat 
să facă orice decât să ceară ajutorul acelui bărbat, însă nu avea 
de ales. Fraser reprezenta singura posibilitate. 

— In apropierea coastei a fost găsit un om rătăcit, a spus el 
cu fereală. Se pare că este grav bolnav, iar vorbirea i-a fost 
afectată. Cu toate acestea, anumite... chestiuni la care face 
referire par să fie... importante pentru Coroană. Vă cer să 
discutaţi cu el și să descoperiţi cât de multe posibil despre 
identitatea lui, dar și chestiunile despre care vorbește. 

A făcut o pauză, însă Fraser a rămas drept, în așteptare. 

— Din păcate, a mai spus Grey, inspirând încă o dată adânc, 
omul cu pricina a fost auzit vorbind un amestec de galică și 
franceză, și doar un cuvânt sau două în engleză. 

Una dintre sprâncenele groase ale scoţianului s-a clintit. 
Trăsăturile feţei nu s-au schimbat considerabil, dar era evident 
că înţelesese implicaţiile situației. 

— Am înțeles, domnule maior. Vocea slabă a scoţianului era 
încărcată de ironie. Și doriţi sprijinul meu pentru a interpreta 
ceea ce ar avea de spus acel om. 


VP - 135 


În loc de răspuns, Grey s-a mulţumit să aprobe cu un semn 
din cap. 

— Mă tem că trebuie să refuz, domnule maior. 

Fraser i s-a adresat cu respect, dar cu o sclipire în ochi care 
nu arăta nicidecum așa ceva. Fără să-și dea seama, Grey a 
strâns puternic cuțitul de scrisori din alamă aflat pe sugativă. 

— Refuzaţi? a întrebat el, strângând și mai tare degetele în 
jurul mânerului pentru a-și păstra vocea calmă. Domnule Fraser, 
aș putea întreba de ce? 

— Domnule maior, eu sunt deţinut, a spus scoţianul pe un ton 
politicos. Nu interpret. 

— Sprijinul dumneavoastră va fi... apreciat, a intervenit Grey, 
străduindu-se să confere cuvântului o anumită semnificaţie, fără 
a-l mitui de-a dreptul. În caz contrar, a continuat el pe un ton 
mai aspru, refuzul de a oferi sprijinul legitim... 

— Nu e legitim să mă siliți să vă slujesc și nici să mă 
ameninţaţi, domnule maior. 

Vocea lui Fraser fusese mult mai dură decât a lui Grey. 

— Dar nu v-am ameninţat! 

Lama cuţitului de deschis scrisori îi pătrundea în palmă, așa 
că a fost silit să slăbească strânsoarea. 

— Nu? Ei bine, sunt încântat să aud asta, a zis Fraser 
întorcându-se să plece. Domnule maior, în acest caz, vă urez 
noapte bună. 

Grey ar fi dat orice să îl vadă plecat. Din păcate, datoria îi 
cerea să îl facă să rămână. 

— Domnule Fraser! 

Scoţianul s-a oprit la câţiva centimetri de ușă, dar nu s-a 
întors. Grey a inspirat adânc, pentru a căpăta curaj. 

— Dacă veţi face ce vă cer, voi pune să vi se scoată fiarele de 
la mâini, a promis el. 

Fraser a rămas neclintit. Chiar dacă era tânăr și 
neexperimentat, lui Grey nu îi lipsea simţul observaţiei. Şi se 
pricepea să judece oamenii. Grey a observat cum Fraser își 
înalţă capul și își încordează umerii și a simţit slăbindu-i temerile 
care îl cuprinseseră de când primise știrea despre bărbatul 
rătăcitor. 

— Domnule Fraser? a spus el. 

Foarte încet, scoţianul s-a întors spre el. Chipul îi era absolut 
inexpresiv. 


VP - 136 


— Domnule maior, accept târgul, a spus el încet. 
e 

Trecuse de miezul nopții când au sosit în satul Ardsmuir. Nicio 
lumină nu lucea în ferestrele căsuțelor de țară prin dreptul 
cărora treceau, iar Grey s-a trezit întrebându-se ce gândeau 
sătenii auzind zgomotul de copite și zornăitul armelor pe la 
geamuri atât de târziu în noapte, un ecou slab al trupelor 
engleze care măturaseră Highlands în urmă cu zece ani. 

Rătăcitorul fusese dus la Lime Tree, un han numit astfel 
deoarece, vreme de mulţi ani, se mândrise cu un tei uriaș chiar 
în curte; singurul copac mare pe o rază de patruzeci și cinci de 
kilometri. Acum, din el nu mai rămăsese decât un ciot lat - 
copacul, la fel ca multe alte lucruri, pierise după lupta de la 
Culloden, folosit ca lemn de foc de soldații lui Cumberland -, 
însă numele lui dăinuise. 

Ajuns la ușă, Grey s-a oprit o clipă și s-a întors spre Fraser. 

— Mai ţineţi minte condiţiile înţelegerii noastre? 

— Da, a răspuns Fraser scurt, apoi a trecut pe lângă el. 

În schimbul scoaterii fiarelor de la mâini, Grey îi mai ceruse 
trei lucruri: în primul rând, Fraser nu va încerca să evadeze în 
cursul călătoriei spre sat și nici la înapoiere. În al doilea rând, 
Fraser va prezenta o relatare completă și sinceră a spuselor 
străinului. Și, în al treilea rând, Fraser trebuia să își dea cuvântul 
de gentleman că nu va dezvălui nimănui altcuiva cele aflate, cu 
excepţia lui Grey. 

Dinăuntru s-a auzit un murmur de voci care vorbeau în galică; 
o exclamaţie de uimire a hangiului la vederea lui Fraser și 
reținere când l-a zărit pe bărbatul cu tunică roșie din spatele lui. 
Hangița se afla pe scară, ţinând în mână un felinar care făcea ca 
umbrele să danseze în jurul ei. 

Alarmat, Grey și-a lăsat mâna pe braţul hangiului. 

— Cine e omul acela? 

Pe scară apăruse o altă siluetă, fantomatică, înveșmântată în 
negru. _ 

— E preotul, a spus încet Fraser, aflat alături de el. inseamnă 
că omul va muri curând. 

Încercând să se pregătească pentru ceea ce ar putea urma, 
Grey a inspirat adânc. 

— Înseamnă că nu trebuie să mai pierdem timpul, a spus el cu 
fermitate, punând un picior pe scară. Să trecem la treabă. 


VP - 137 


Ținându-i cu o mână pe Fraser și cu cealaltă pe preot, 
bărbatul a murit înainte de ivirea zorilor. În timp ce preotul se 
apleca asupra patului murmurând în galică și latină, făcând 
semne ca un papă deasupra cadavrului, Fraser stătea cu ochii 
închiși pe un taburet, încă ţinând mâna mică și fragilă într-a lui. 

Scoţianul masiv stătuse alături de acel om toată noaptea, 
ascultându-l, încurajându-l, liniștindu-l. Grey rămăsese lângă 
ușă, nedorind să îl sperie pe muribund cu uniforma lui, și se 
arătase deopotrivă surprins și ciudat de mișcat de blândeţea lui 
Fraser. 

Acum, Fraser a așezat cu delicateţe mâna subţire și uscată 
peste pieptul încremenit și a făcut același semn ca și preotul, 
atingându-și fruntea, inima și ambii umeri pe rând, în semnul 
crucii. A deschis ochii și s-a ridicat, cât pe ce să atingă grinzile 
joase cu creștetul. l-a făcut un semn scurt din cap lui Grey și l-a 
urmat pe scara îngustă. 

— Aici. 

Grey a indicat încăperea în care se serveau băuturi, pustie la 
acea oră. O servitoare cu ochi adormiţi le-a făcut focul și le-a 
adus pâine și bere, după care a plecat, lăsându-i singuri. 

Grey a așteptat ca Fraser să bea puţină bere înainte de a-l lua 
la întrebări. 

— Ei bine, domnule Fraser? 

Scoţianul a așezat pe masă stacana de bere din cositor și apoi 
și-a trecut o mână peste gură. Deja bărbos, cu părul lung 
împletit frumos, nu părea deloc răvășit după îndelungata veghe, 
însă avea cearcăne de oboseală sub ochi. 

— In regulă, a spus el. Domnule maior, nu se leagă prea 
multe, a adăugat el prevenitor, dar iată ce a zis omul. 

Vorbea cu grijă, oprindu-se când și când ca să-și amintească 
vreun cuvânt, apoi din nou, ca să explice unele cuvinte din 
galică. Grey asculta cu o dezamăgire crescândă; Fraser avusese 
dreptate - nimic nu se lega. 

— Vrăjitoarea albă? l-a întrerupt Grey la un moment dat. A 
vorbit despre o vrăjitoare albă? Și despre sigilii? 

Amănuntul nu i se păruse cu nimic mai tras de păr decât 
restul, dar tonul vocii îi trăda neîncrederea. 

— Da, a vorbit. 


VP - 138 


— Mai povestiţi-mi o dată, i-a cerut Grey pe un ton poruncitor. 
Cât de bine vă amintiţi. Vă rog, a adăugat el. 

Oarecum surprins, Grey și-a dat seama că se simţea foarte în 
largul lui alături de Fraser. Sentimentul era parţial cauzat de 
oboseală, desigur, toate reacţiile și senzațiile lui fiind amorțite 
după noaptea lungă și încordarea de a vedea un om murind 
dintr-o clipă în alta. 

Noaptea i se păruse ireală lui Grey; iar încheierea ei era și mai 
ciudată, mai ales că se trezise stând într-o tavernă de ţară, în 
lumina slabă a zorilor, și bând o stacană de bere alături de Jamie 
Fraser cel Roșu. 

Fraser i-a ascultat ordinul, vorbind rar și oprindu-se din când 
în când. Omiţând câte un cuvânt ici și colo, relatarea lui a fost la 
fel cu prima, iar acele porțiuni pe care Grey le înțelesese singur 
au fost redate cu fidelitate. 

Descurajat, a clătinat din cap. Bolboroseli. Exact asta fuseseră 
aiurelile bărbatului - deliruri. Dacă omul văzuse vreodată aur - 
și la un moment dat lăsase această impresie -, din amestecul de 
vorbe provocate de halucinaţii și din delirul cauzat de febră, nu 
se putea preciza unde sau când se întâmplase asta. 

— Ești absolut sigur că asta e tot ce a spus? a întrebat Grey, 
agăţându-se de slaba speranţă că Fraser ar fi putut omite o 
mică propoziţie, o afirmaţie care ar fi putut oferi un indiciu 
pentru descoperirea acelei comori pierdute. 

Când Frser a ridicat stacana, mâneca straiului i-a alunecat 
spre cot; Grey a văzut atunci carnea iritată din jurul încheieturii, 
întunecată în lumina cenușie a zorilor care pătrundea în 
încăpere. Fraser l-a surprins privind-o și a așezat stacana pe 
masă, punând astfel capăt fragilei iluzii de camaraderie. 

— Domnule maior, eu respect înţelegerea făcută, a spus 
Jamie cu un aer glacial, apoi s-a ridicat în picioare. Acum ne 
putem întoarce? 

O vreme, au călărit în tăcere. Fraser era pierdut în propriile 
gânduri, iar Grey era doborât de oboseală și dezamăgire. S-au 
oprit la un mic izvor pentru a se împrospăta, tocmai când 
soarele trecea peste dealurile scunde dinspre nord. 

Grey a băut din apa rece, apoi s-a stropit pe faţă, simțindu-se 
înviorat de răceala ei pentru moment. Nu mai dormise de mai 
bine de douăzeci și patru de ore, iar acum se simțea prost și 
lent. 


VP - 139 


Fraser stătuse treaz tot atâta timp, dar nu dădea niciun semn 
că asta l-ar fi deranjat în vreun fel. Mergea de-a bușilea pe lângă 
izvor, culegând atent un fel de bălării din apă. 

— Ce faci, domnule Fraser? l-a întrebat Grey, oarecum 
nedumerit. 

Ușor surprins, dar nicidecum jenat, Jamie a ridicat privirea 
spre el. 

— Culeg năsturași, domnule maior. 

— Văd asta, a spus Grey impacientat. De ce? 

— Ca să-i mănânc, domnule maior, i-a răspuns Fraser pe un 
ton firesc. 

A luat sacul pătat din pânză de la brâu și a lăsat să cadă în el 
masa verde și umedă. 

— Chiar așa? Nu primești suficientă hrană? a întrebat Grey, 
absent. Nu am auzit până acum ca oamenii să mănânce frunze 
de năsturaș. 

— Domnule maior, dar e ceva verde. 

În starea lui de oboseală, maiorul trăia bănuiala că era luat 
peste picior. 

— Pentru numele Domnului, ce altă culoare ar trebui să aibă o 
pălărie? a întrebat el. 

Fraser a strâmbat ușor din buze, lăsând impresia că discută 
ceva cu sine. În cele din urmă, a ridicat vag din umeri, 
ștergându-și mâinile ude de pantaloni. 

— Domnule maior, voiam să spun doar că, dacă mâncăm 
plante verzi, nu vom mai suferi de scorbut și nu ne vor mai 
cădea dinţii. Oamenii mei mănâncă toate verdețurile pe care le 
aduc, iar frunzele de năsturaș au cel mai bun gust dintre toate 
plantele pe care le pot culege de pe landă. 

Grey a făcut ochii mari de uimire. 

— Plantele verzi împiedică apariţia scorbutului? a exclamat el. 
De unde ţi-a venit ideea asta? 

— De la soţia mea! s-a răstit Fraser. 

Apoi s-a întors brusc cu spatele, s-a ridicat și a legat sacul cu 
mișcări rapide și rigide. 

Grey nu s-a putut abţine, astfel că a întrebat: 

— Soţia dumneavoastră, domnule, unde este? 

Răspunsul a fost o flacără bruscă de un albastru-închis care l- 
a fulgerat până în măduva oaselor, atât de șocantă a fost 
intensitatea ei. 


VP - 140 


Probabil că ești prea tânăr ca să cunoști puterea urii și a 
disperării. Vorbele lui Quarry au răsunat în mintea lui Grey. Nu 
era prea tânăr; le-a recunoscut imediat pe amândouă în 
adâncimile ochilor lui Fraser. Însă doar o clipă; apoi, vălul de 
politeţe glacială a revenit în glasul lui Fraser. 

— Soţia mea a dispărut, a spus Jamie și s-a întors din nou cu 
spatele, atât de brusc, încât gestul ar fi putut trece drept 
impoliteţe. 

Grey a fost străbătut de un sentiment neașteptat. În parte, se 
simţea ușurat. Femeia care provocase și participase la umilirea 
lui era moartă. Pe de altă parte, îi părea rău. 

În cursul călătoriei de înapoiere spre Ardsmuir, niciunul dintre 
ei nu a mai rostit nicio vorbă. 

e 

Trei zile mai târziu, Jamie Fraser a evadat. Niciodată nu le 
fusese greu deţinuţilor de la Ardsmuir să evadeze, însă niciunul 
dintre ei nu făcuse asta, pur și simplu pentru că nu avea unde 
să se ducă. La cinci kilometri de închisoare, coasta Scoției se 
prăbușea în ocean printr-o faleză de granit sfărâmicios. Pe 
celelalte trei laturi, nu exista nimic în afara landei pustii, care se 
întindea pe kilometri întregi. 

Cândva, un bărbat putea porni pe landă, bizuindu-se pe clanul 
lui și pe rude pentru a fi sprijinit și protejat. Însă clanurile 
fuseseră strivite, neamurile muriseră, iar deţinuţii scoțieni 
fuseseră duși departe de pământurile propriilor clanuri. Moartea 
prin înfometare pe landa pustie era doar ceva mai bună decât 
aceea dintr-o celulă de închisoare. Evadarea nu era o opţiune - 
pentru nimeni, în afară de Jamie Fraser, care avusese un motiv 
clar în minte. 

e 

Caii dragonilor ţineau drumul. Landa înconjurătoare arăta 
netedă ca o cuvertură din catifea, iar florile violacee ale ierbii- 
negre alcătuiau un strat subţire, răspândit înșelător peste 
treizeci de centimetri sau mai mult de mușchi de turbă, 
spongios și ud. Nici măcar căprioarele nu se aventurau la 
întâmplare prin acea masă mlăștinoasă - Grey a văzut trei sau 
patru animale, ca niște siluete, la peste un kilometru și jumătate 
depărtare, iar poteca făcută de ele printre tufișurile de iarbă- 
neagră nu părea mai largă decât un fir. 


VP - 141 


Desigur, Fraser nu avea cal. Însemna că deţinutul evadat 
putea fi oriunde pe landă, liber să urmeze potecile căprioarelor. 

Datoria lui John Grey era să urmărească fugarul și să încerce 
capturarea lui. Pentru el era ceva mai mult decât o îndatorire, 
de aceea pornise în căutarea lui împreună cu soldaţii din 
garnizoană, mânându-i înainte și aprobând doar opriri foarte 
scurte pentru odihnă și hrană. Datoria, da, și dorinţa arzătoare 
de a descoperi aurul francez, de a recâștiga respectul 
superiorilor lui, precum și de a scăpa de exilul în acel peisaj 
dezolant din Scoţia. Insă era vorba și despre furie, și despre un 
sentiment ciudat de trădare personală. 

Grey nu era sigur dacă era mai furios pe Fraser, care își 
încălcase cuvântul, ori pe sine, pentru că fusese suficient de 
neghiob să creadă că un scoţian - gentleman sau nu -, avea un 
sentiment de onoare egal cu al lui. Dar era furios și, la nevoie, 
hotărât să scotocească orice potecă de pe landă pentru a-l 
prinde pe James Fraser. 

După o zi istovitoare în care cercetaseră landa, în următoarea 
seară, mult după căderea întunericului, au ajuns pe coastă. 
Ceaţa se subţiase deasupra stâncilor, purtată de vântul din larg, 
iar marea se întindea dinaintea lor, mărginită de faleze și 
presărată cu insulițe pustii. 

John Grey a rămas alături de calul lui pe stânci, privind spre 
marea întunecată și agitată. Slavă Domnului, era o noapte 
senină pe coastă, iar luna era pe jumătate; lumina ei picta 
stâncile udate de spargerea valurilor, făcându-le să iasă în 
evidenţă și strălucind ca niște lingouri de argint pe fundalul 
umbrelor negre ca de catifea. 

Nu mai văzuse un peisaj atât de dezolant, deși avea un soi de 
frumuseţe înfiorătoare care îi făcea sângele să îngheţe în vine. 
Nici urmă de James Fraser. Niciun semn de viață. 

Brusc, unul dintre soldaţi și-a scos pistolul, exclamând 
surprins: 

— Acolo! Pe stânci! 

— Stai potolit, nătărăule, i-a spus alt soldat, prinzându-l de 
mână, apoi fără niciun efort de a-și ascunde disprețul, a 
continuat: N-ai văzut niciodată foci? 

— A... nu, a răspuns primul, foarte rușinat. 

Și-a coborât pistolul și a rămas cu privirea aţintită la formele 
mici și întunecate de pe stâncile care se înălţau din apă. 


VP - 142 


Nici Grey nu mai văzuse foci, așa că le-a urmărit fascinat. De 
la distanţă, arătau ca niște limacși negri, iar lumina lunii, 
reflectată de blana lor umedă, părea să se rostogolească și să 
se unduiască nesigur când animalele se deplasau cu stângăcie 
pe uscat. 

Când era copil, mama lui avusese o mantie din blană de focă. 
| se îngăduise să o atingă o dată și îl uimise netezimea ei, 
întunecată și caldă ca o noapte de vară fără lună. Era uimitor că 
o blană atât de moale și deasă provenea de la acele creaturi 
alunecoase și ude. 

— Scoţienii le numesc mătăsoase, a spus soldatul care le 
recunoscuse. 

A făcut semn din cap către foci, cu aerul unui cunoscător. 

— Mătăsoase? 

Asta îi reţinuse atenţia lui Grey, care l-a privit pe soldat cu 
interes. 

— Ce altceva mai știi despre ele, Sykes? 

Bucurându-se de scurta atenţie ce i se acorda, soldatul a 
ridicat din umeri. 

— Nu mare lucru, sir. Oamenii de pe aici au tot felul de 
povești despre ele; se spune că uneori una dintre ele vine pe 
mal și își leapădă blana, iar în ea este o femeie frumoasă. Dacă 
un bărbat găsește blana și o ascunde, pentru ca ea să nu se 
poată întoarce în apă, atunci e silită să rămână și să-i devină 
soţie. Mi s-a spus că devin soţii bune. 

— Măcar sunt tot timpul umede, a murmurat primul soldat, iar 
ceilalți au izbucnit în hohote de râs strident ca ţipătul păsărilor 
de mare, căpătând ecou între stânci. 

— De ajuns! 

Grey a fost silit să ridice glasul pentru a fi auzit în vacarmul 
de râsete și comentarii grosolane. 

— Desfășurarea! le-a ordonat el. Cercetaţi falezele în ambele 
direcţii și staţi cu ochii în patru ca să nu vă scape vreo 
ambarcaţiune; s-ar putea ca înapoia acelor insule să existe 
suficient loc pentru a ascunde un barcaz cu velă. 

Rușinaţi, soldaţii au plecat fără să mai comenteze. Au revenit 
o oră mai târziu, udaţi de valuri și răvășiţi de efortul de a urca 
faleza, dar fără să fi văzut vreo urmă de evadat sau de Aurul 
Francezului. 


VP - 143 


În zori, când lumina a colorat stâncile alunecoase în roșu și în 
auriu, mici grupuri de dragoni au fost trimise să cerceteze faleza 
în ambele direcţii, coborând cu atenţie prin crăpăturile dintre 
stânci și peste movilele de pietre. 

Nu au găsit nimic. Grey a rămas lângă focul de pe culmea 
falezei și a urmărit cum se desfășura căutarea. Era înfășurat în 
mantaua grea, pentru a se feri de vântul mușcător, și bea din 
când în când câte o cafea fierbinte făcută de servitorul lui, 
pentru a prinde puteri. 

Omul de la hanul Lime Tree venise dinspre mare, pentru că 
straiele lui erau îmbibate cu apă de mare. Dacă Fraser aflase din 
vorbele bărbatului ceva ce nu-i declarase ori dacă hotărâse să 
riște să cerceteze de unul singur, cu certitudine că s-ar fi 
îndreptat spre mare. Și totuși nu descoperiseră nici urmă de el, 
nicăieri pe acea porţiune de coastă. Lucru și mai neplăcut, nici 
urmă de aur. 

— Domnule maior, dacă a ajuns în zona asta de faleză, cred 
că până aici i-a fost, a spus sergentul Grissom de lângă el, 
privind tălăzuirea și învărtejirea apei printre stâncile ascuţite. 

A făcut semn către marea furioasă, continuând: 

— Locul ăsta este numit Cazanul Diavolului, pentru că apa 
pare să fiarbă tot timpul. Pescarii care se îneacă în largul coastei 
de aici sunt rareori găsiţi; de vină sunt curenţii înșelători, 
desigur, dar oamenii spun că diavolul îi prinde și-i trage în 
adânc. 

— Așa se spune? a întrebat Grey cu tristețe, privind în jos, 
spre apa înspumată și agitată, aflată la doisprezece metri 
dedesubtul lui. Nici nu mă îndoiesc, sergent, a continuat, apoi s- 
a întors spre focul de tabără. Sergent, să dai ordin de cercetare 
până la căderea întunericului. Dacă nu găsiţi nimic, vom porni 
înapoi mâine-dimineaţă. 

e 

Grey și-a ridicat privirea de la gâtul calului și a mijit ochii în 
lumina difuză a zorilor. Avea pleoapele umflate din cauza 
fumului de turbă și a lipsei de somn, iar oasele îl dureau după 
cele câteva nopţi dormite pe pământul jilav. 

Drumul de întoarcere la Ardsmuir nu va dura mai mult de o zi. 
Gândul că va avea parte de un pat moale și de o cină caldă era 
încântător, însă apoi va trebui să scrie un mesaj către Londra, să 


VP - 144 


mărturisească evadarea lui Fraser, să precizeze motivul și 
eșecul lui rușinos în încercarea de a-l prinde. 

Senzaţia de deprimare provocată de acea perspectivă era 
accentuată de niște crampe puternice în partea de jos a 
abdomenului. A ridicat un braţ, cerându-le soldaţilor să se 
oprească și a coborât greoi de pe cal. 

— Aşteptaţi aici! le-a ordonat el. 

La câteva zeci de metri era un delușor; îi va oferi destulă 
intimitate ca să găsească ușurarea de care avea mare nevoie; 
intestinele lui, neobișnuite cu terci și turte din ovăz, se 
revoltaseră în faţa solicitărilor impuse de dieta de campanie. 

In tufișurile de iarbă-neagră, păsările cântau. Departe de 
zgomotul de copite și de harnașamente, se auzeau toate 
sunetele mărunte ale landei care se trezea. Vântul se schimbase 
după ivirea zorilor, iar parfumul mării se îndrepta acum spre 
uscat, șoptind printre firele de iarbă. Un animal mărunt se foia 
printr-un tufiș din apropiere. Totul era foarte pașnic. 

Îndreptându-se de spate din postura pe care, cu întârziere, a 
socotit-o extrem de nedemnă, Grey a ridicat capul și s-a trezit 
față în faţă cu James Fraser. 

Acesta se afla la mai puţin de doi metri de el. Stătea nemișcat 
ca o căprioară, iar vântul landei îi mângâia chipul și razele 
soarelui se încurcau în părul lui. 

Privindu-se fix, au rămas ca îngheţaţi. În aer se simţea mirosul 
delicat al mării, purtat de vânt. În afara brizei și a cântecului 
unor privighetori, nu se auzea niciun alt sunet. Atunci Grey s-a 
ridicat, înghițind cu greu pentru a-și reveni din sperietură. 

— Imi pare rău, dar m-ai prins într-o poziţie dezavantajoasă, 
domnule Fraser, a spus el cu răceală, ridicându-și pantalonii cu 
toată stăpânirea de sine de care era în stare. 

Scoţianul a rămas imobil, urmărindu-l pe Grey cum se ridică. 
Apoi a privit peste umăr către cei șase soldaţi care stăteau cu 
muschetele îndreptate către el. Ochii lui albaștri-închis i-au 
întâlnit pe ai lui Grey ca într-o confruntare. În cele din urmă, un 
colţ al gurii lui Fraser s-a mișcat: 

— Cred că m-aţi prins în aceeași situaţie, domnule maior. 


VP - 145 


10. Blestemul vrăjitoarei albe 


Tremurând, strângându-și genunchii la piept și străduindu-se 
să se încălzească, Jamie Fraser stătea pe podeaua din piatră a 
magaziei. Credea că nu-i va mai fi niciodată cald. Răceala mării i 
se furișase în oase și încă simţea, adânc în pântec, frământarea 
brizanţilor clocotitori. 

Simţea lipsa celorlalţi deţinuţi - Morrison, Hayes, Sinclair, 
Sutherland. Nu doar pentru tovărășie, ci și pentru căldura 
corpurilor lor. În nopţile amarnic de friguroase, bărbaţii se 
ghemuiau laolaltă ca să se încălzească, simţindu-și respiraţiile 
stătute, îndurând ghionturile și loviturile camarazilor de dragul 
căldurii. 

Însă acum era singur. Probabil că nu îl vor mai trimite în 
celula mare, alături de ceilalţi, decât după ce îi vor fi aplicat 
pedeapsa cuvenită pentru evadare. Suspinând, s-a lipit de zid, 
conștient de oasele șirei spinării presate de piatră și de 
fragilitatea cărnii care le acoperea. 

Se temea foarte mult că va fi biciuit, și totuși spera ca aceea 
să-i fie pedeapsa. Va fi oribil, dar se va încheia repede și era 
infinit mai suportabil decât să fie pus din nou în lanţuri. Simţea 
în carne lovitura barosului mânuit de fierar, răsunând cu ecou 
prin oasele braţului când acesta punea cătușele la loc, ţinându-i 
încheietura nemișcată pe nicovală. 

Degetele lui au căutat rozariul de la gât. l-I dăduse sora lui 
când plecase de la Lallybroch; englezii îi îngăduiseră să îl 
păstreze, pentru că mărgelele din lemn de fag nu aveau nicio 
valoare. 

— Sfântă Maria, plină de graţie dumnezeiască, binecuvântată 
fii între toate femeile! a murmurat el. 

Nu avea mari speranţe. Diavolul acela scund și blond de 
maior văzuse - blestemat să-i fie sufletul - și știa cât de 
îngrozitoare fuseseră pentru el cătușele. 

— Binecuvântat fie rodul pântecului tău, lisus! Sfântă Maria, 
Mama Domnului, roagă-te pentru noi, păcătoșii... 

Micutul maior îi propusese un târg și el îl respectase. Dar 
maiorul sigur nu gândea la fel. 

Își ţinuse jurământul, făcuse ce promisese. Redase cuvintele 
pe care le auzise, fără a omite nimic, așa cum le auzise din gura 


VP - 146 


rătăcitorului. Nu făcea parte din înţelegere să îi spună englezului 
că îl cunoștea pe acel bărbat și nici ce concluzie trăsese din 
bolboroselile lui. 

ÎI recunoscuse imediat pe Duncan Kerr, deși era schimbat de 
trecerea timpului și de boala ucigătoare. Inainte de Culloden, 
fusese arendaș al lui Colum MacKenzie, unchiul lui Jamie. După 
aceea, fugise în Franţa, ca să-și ducă traiul chinuit. 

— Stai liniștit, a charaid, bi sâmhach, îi şoptise el în galică, 
îngenunchind lângă patul pe care zăcea bolnavul. 

Duncan era vârstnic, avea chipul topit de boală și de 
oboseală, iar ochii îi sticleau de febră. La început crezuse că 
Duncan era prea dărâmat ca să îl recunoască, însă acesta îl 
prinsese de mână cu o forţă surprinzătoare și repetase printre 
gâfâieli „mo charaid”. Neam al meu. 

Privind de lângă ușă, peste umărul maiorului Grey, hangiul 
urmărea totul. Jamie își aplecase capul și îi șoptise la ureche lui 
Duncan: 

— Tot ce rostești îi va fi spus englezului. Să vorbești cu 
fereală. 

Hangiul mijise ochii, dar distanţa dintre ei era prea mare; 
Jamie fusese sigur că acesta nu auzise. Apoi maiorul se 
întorsese și îi poruncise hangiului să plece, iar el se simţise în 
sfârșit în siguranţă. 

Nu ar fi putut spune dacă fusese efectul avertismentului sau 
doar tulburarea provocată de fierbinţeală, dar vorbirea lui 
Duncan rătăcea odată cu mintea lui, devenind deseori 
incoerentă, imaginile din trecut suprapunându-se peste cele din 
prezent. Câteodată, îl numea Dougal pe Jamie, numele fratelui 
său, celălalt unchi al lui Jamie. Alteori se cufunda în poezie, 
pentru ca apoi să delireze. lar între aiurelile și cuvintele fără 
noimă, câteodată apărea un grăunte de înţeles ori mai mult 
decât atât. 

— E blestemat, șoptise Duncan. Aurul e blestemat. Bagă de 
seamă, flăcăule. A fost dat de vrăjitoarea albă, pentru fiul 
regelui. Dar cauza este pierdută, fiul regelui a fugit, iar ea nu va 
îngădui ca aurul să fie dat unui laş. 

— Cine este ea? întrebase Jamie. 

Inima fusese cât pe ce să-i sară din piept și îl făcuse să se 
înece auzind vorbele rostite de Duncan, după care începuse să îi 
bată nebunește când îl întrebase din nou: 


VP - 147 


— Vrăjitoarea albă - cine este ea? 

— Caută un bărbat curajos. Un MacKenzie, aurul este pentru 
el. MacKenzie. E al lor, așa spune ea, de dragul celui care a 
murit. 

— Cine e vrăjitoarea? întrebase Jamie din nou. 

Cuvântul folosit de Duncan fusese bandruidh - o vrăjitoare, o 
prezicătoare, o femeie albă. 

Așa se vorbise cândva despre soţia lui. Claire - doamna lui 
cea albă. Îl strânsese puternic de mână pe Duncan, încercând 
din răsputeri să-și păstreze cumpătul. 

— Cine? întrebase el din nou. Cine e vrăjitoarea? 

— Vrăjitoarea, a mormăit Duncan, cu ochii închiși. Vrăjitoarea. 
E mâncătoare de suflete. E moartea. El e mort, acel MacKenzie e 
mort. 

— Cine e mort? Colum MacKenzie? 

— Toţi, toţi. Toţi morţi! a strigat bolnavul, strângându-l de 
mână pe Jamie. Și Colum, și Dougal, și Ellen. 

A deschis brusc ochii, aţintindu-i spre Jamie. Din cauza 
fierbinţelii, pupilele i se dilataseră, astfel că privirea lui părea un 
ocean adânc și negru. 

— Oamenii povestesc, a spus el, cu o limpezime 
surprinzătoare, cum Ellen MacKenzie și-a părăsit fraţii și căminul 
și s-a dus să se mărite cu o sirenă din mare. Le-a auzit, da? 

Duncan zâmbise cu un aer visător, iar privirea lui întunecată 
rememorase viziunea îndepărtată. 

A auzit sirenele cântând, acolo, pe stânci, una, două, trei, și a 
văzut din turn, una, două, trei, și atunci a coborât și a intrat 
adânc în mare, să trăiască alături de ele. Da? Nu așa a făcut? 

— Așa spun oamenii, îi răspunsese Jamie, simţindu-și gura 
uscată. 

Ellen fusese numele mamei lui. Şi așa vorbiseră oamenii când 
își părăsise căminul și fugise cu Brian Dubh Fraser, un bărbat cu 
părul negru și lucios, ca al unei foci. Bărbatul de dragul căruia 
acum el era numit Mac Dubh - fiul lui Brian cel Negru. 

Maiorul Grey stătea aproape, de cealaltă parte a patului, cu 
sprâncenele ridicate în timp ce se uita concentrat la faţa lui 
Duncan. Englezul nu vorbea galică, dar Jamie putea băga mâna 
în foc că știe cuvântul care însemna aur. A surprins privirea 
maiorului și a dat din cap, aplecându-se apoi și zicându-i 
muribundului în franceză, suficient de tare ca să audă și Grey: 


VP - 148 


— Aurul, omule. Unde este aurul? 

L-a strâns de mână pe Duncan cât de tare a putut, sperând ca 
astfel să-l avertizeze. 

Duncan a închis ochii și a mișcat capul neajutorat încoace și 
încolo pe pernă. A mormăit ceva, dar prea încet ca vorbele lui să 
poată fi auzite. 

— Ce a spus? a întrebat maiorul brusc. Ce? 

— Nu știu, a zis Jamie, bătându-l ușor pe Duncan peste mână 
pentru a-l trezi. Vorbește-mi, omule, mai spune o dată. 

În afara câtorva bolboroseli, nu a primit niciun răspuns. 
Duncan dăduse ochii peste cap, astfel că printre pleoapele ofilite 
se vedea doar o dungă albă, sclipitoare. Impacientat, maiorul s- 
a aplecat și l-a scuturat de umăr. 

— Trezește-te! i-a zis. Vorbește! 

Dintr-odată, Duncan Kerr a deschis ochii. A privit în sus, 
dincolo de cele două chipuri aplecate asupra lui, parcă văzând 
ceva în depărtare. 

— Ea vă va spune, a zis el în galică. Va veni după tine. 

Preţ de o clipă, atenţia lui a părut să revină asupra încăperii în 
care zăcea, iar ochii lui s-a concentrat asupra bărbaţilor aflați în 
încăpere. 

— După voi doi, a spus el limpede. 

Apoi a închis ochii și nu a mai scos nicio vorbă, dar l-a strâns 
și mai tare de mână pe Jamie. După o vreme, strânsoarea a 
slăbit și totul s-a încheiat. Paznicul aurului își dăduse sufletul. 

Și astfel, Jamie Fraser își respectase cuvântul față de englez, 
dar și faţă de conaţionali. Îi spusese maiorului tot ce rostise 
Duncan, iar asta nu îi fusese de niciun folos! lar când i se oferise 
prilejul de a evada, profitase de el - plecase spre zona cu 
tufișuri de iarbă-neagră și cercetase marea, și făcuse tot ce 
putuse cu testamentul lui Duncan Kerr. lar acum trebuia să 
plătească prețul faptelor lui, indiferent care ar fi fost acela. 

A auzit zvon de pași dinspre coridor. Și-a strâns și mai mult 
genunchii, încercând să își stăvilească tremurul. Măcar avea să 
se hotărască acum, orice ar fi fost. 

— ... roagă-te pentru noi, păcătoșii, și în clipa morţii! Amin! 

Ușa s-a deschis, lăsând înăuntru o rază de lumină care l-a 
făcut să clipească des. Pe coridor era întuneric, însă gardianul 
avea o făclie. 


VP - 149 


— În picioare! i-a ordonat el apucându-l și trăgându-l în sus, în 
ciuda amorțelii care se instalase în încheieturile lui Jamie, după 
care l-a împins spre ușă, făcându-l să se împleticească. Ești 
chemat sus. 

— Sus? Unde? 

A rămas descumpănit - forja fierarului se afla la un nivel mai 
jos decât celula în care stătea el, undeva în afara curții. Și nu 
aveau să îl biciuiască la acea oră târzie de seară. 

Fioroasă și aspră în lumina făcliei, fața omului s-a 
schimonosit. 

— În camerele maiorului, i-a răspuns gardianul rânjind. Și fie 
ca Dumnezeu să se milostivească de sufletul tău, Mac Dubh! 

e 

— Nu, domnule, nu vă spun unde am fost. 

A repetat acest lucru cu fermitate, străduindu-se să nu 
clănțănească din dinţi. Nu fusese dus în biroul lui Grey, ci în 
sufrageria lui. În vatră ardea focul, dar Grey stătea în faţa ei, 
blocând mai toată căldura. 

— Nici de ce aţi preferat să evadați? 

Glasul lui Grey suna oficial și glacial. 

Chipul lui Jamie s-a crispat. Fusese așezat lângă raftul cu 
cărţi, unde lumina unui sfeșnic cu trei lumânări cădea exact 
peste faţa lui; Grey era doar o siluetă întunecată pe fundalul 
strălucirii slabe a focului. 

— E ceva personal, a spus el. 

— Ceva personal? a repetat Grey neîncrezător. Aţi spus că a 
fost vorba de ceva personal? 

— Exact. 

Maiorul a inspirat puternic pe nas. 

— E probabil cel mai revoltător lucru pe care l-am auzit în 
viața mea! 

— Viaţa dumneavoastră a fost destul de scurtă, domnule 
maior, a comentat Fraser. Dacă mă iertaţi că vă vorbesc astfel. 

Nu avea niciun rost să tărăgăneze lucrurile în încercarea de a- 
| împăca pe maior. Era preferabil să-l facă să ia o hotărâre și să 
termine cu totul. 

Cu certitudine provocase ceva; Grey a strâns pumnii pe lângă 
corp și a făcut un pas spre el, îndepărtându-se de foc. 

— Ai idee ce ţi-aș putea face pentru asta? l-a întrebat Grey cu 
glas scăzut și foarte bine controlat. 


VP - 150 


— Da, am, domnule maior. 

Avea mai mult decât o idee. Din experienţă, știa ce i-ar putea 
face și nu aștepta cu nerăbdare așa ceva. Cu toate acestea, nu 
avea de ales. 

Grey a respirat profund câteva momente, apoi și-a ridicat 
capul brusc. 

— Veniţi aici, domnule Fraser! i-a poruncit el. 

Nedumaerit, Jamie l-a privit lung. 

— Aici! a spus el încă o dată, dictatorial, arătând spre un 
punct dinaintea lui, pe covorul din faţa vetrei. Rămâneți aici, sir! 

— Domnule maior, nu sunt câine! s-a răstit Jamie. Puteţi face 
tot ce vreţi cu mine, dar nu voi executa comenzile 
dumneavoastră ca un patruped ascultător! 

Luat prin surprindere, Grey a scăpat fără să vrea un scurt 
hohot de râs. 

— Vă cer iertare, domnule Fraser, a spus el sec. Nu am vrut 
să vă jignesc prin vorbele mele. Voiam doar să vă apropiaţi. 
Veniţi, vă rog. 

S-a dat deoparte și a făcut o plecăciune elegantă, arătând 
spre vatră. 

Jamie a șovăit, apoi a pășit cu precauţie pe covorul cu model. 
Cu nările fremătând, Grey s-a apropiat de el. Atât de mult, încât 
oasele delicate și pielea albă a feţei îl făceau să arate ca o fată. 
Maiorul și-a lăsat o mână pe mâneca lui, iar ochii lui cu gene 
lungi s-au căscat de uimire. 

— Sunteţi ud! 

— Da, sunt ud, a întărit Jamie, cu un aer răbdător. 

Pe de altă parte, era pe jumătate îngheţat. Chiar și în 
apropierea focului, era străbătut de un tremur slab, continuu. 

— De ce? 

— De ce? a repetat Jamie, uimit. Nu le-aţi ordonat gardienilor 
să mă stropească cu apă înainte de a mă arunca într-o celulă 
rece ca gheaţa? 

— Nu, nu am făcut asta. 

Era destul de limpede că maiorul spunea adevărul; era palid 
în lumina roșiatică a focului și părea furios. Buzele lui s-au 
subţiat, devenind o linie fină. 

— Imi cer scuze pentru asta, domnule Fraser. 

— Le accept, domnule maior. 


VP - 151 


Mici firicele de aburi începuseră să se ridice din straiele lui, 
însă căldura se împrăștia prin țesătura umedă. Îl dureau mușchii 
din cauza tremuratului și își dorea să se poată întinde pe covor, 
chiar dacă nu era câine. 

— Evadarea dumneavoastră a avut vreo legătură cu cele 
aflate la Hanul Lime Tree? 

Jamie a rămas mut. Capetele firelor lui de păr se uscau, iar 
firișoare de abur i se înălţau pe lângă faţă. 

— Juraţi că evadarea nu a avut nimic de-a face cu acea 
chestiune? 

Jamie a rămas tăcut. Deocamdată se părea că nu avea niciun 
rost să spună ceva. 

Micutul maior a început să umble de colo până colo prin faţa 
focului, cu mâinile împreunate la spate. Când și când, ridica 
privirea spre Jamie, după care își relua mersul. 

În cele din urmă, s-a oprit în faţa lui. 

— Domnule Fraser, a spus el pe un ton oficial. Vă întreb încă o 
dată - de ce aţi evadat din închisoare? 

Jamie a oftat. Nu va apuca să mai stea multă vreme în 
apropierea focului. 

— Domnule maior, nu vă pot spune. 

— Nu puteţi sau nu vreţi? l-a întrebat Grey, tăios. 

— Nu mi se pare o deosebire utilă, domnule maior, pentru că 
oricum nu veţi auzi nimic de la mine. 

Încercând să înmagazineze cât de multă căldură putea înainte 
de a fi scos din încăpere, a închis ochii și a așteptat. 

Grey s-a trezit fără replică, atât ca vorbe, cât și ca acţiune. 
Încăpățânarea e un cuvânt care nu-l poate descrie întrutotul, 
așa spusese Quarry. Exact așa stăteau lucrurile. 

A inspirat adânc, întrebându-se ce să facă. Se simţea jenat de 
cruzimea meschină a gardienilor; cu atât mai mult cu cât era 
prima pedeapsă la care se gândise când auzise că Fraser era 
prizonierul lui. 

Acum avea tot dreptul să pună ca omul să fie biciuit ori 
aruncat din nou în lanțuri. Condamnat la detenţie solitară și la 
reducerea raţiei de hrană. Putea de fapt să ordone oricare dintre 
cele aproape douăsprezece pedepse prevăzute de regulament. 
lar dacă o făcea, șansele de a descoperi vreodată Aurul 
Francezului deveneau din ce în ce mai reduse. 


VP - 152 


Aurul exista. Ori măcar exista o oarecare probabilitate. Doar 
simpla credință în acel aur l-ar fi îndemnat pe Fraser să 
acţioneze așa cum o făcuse. 

L-a măsurat pe Jamie. Acesta stătea cu buzele strânse și cu 
ochii închiși. Avea o gură puternică, lată, a cărei expresie 
sumbră era câteodată ușor contrazisă de buzele sensibile, moi și 
expuse în cuibul cârlionţat al bărbii roșiatice. 

Încercând să străpungă zidul de sfidare al bărbatului, Grey a 
tăcut câteva momente. Folosirea forței ar fi fost mai mult decât 
inutilă; în plus, după iniţiativa gardienilor, i-ar fi fost rușine să 
ordone așa ceva, ba chiar să suporte o asemenea brutalitate. 

Ceasul de pe cămin a bătut de ora zece. Era târziu; cu 
excepţia pașilor unei santinele în curtea interioară, în fortăreață 
domnea o liniște deplină. 

Era limpede că nici forţa, nici amenințările nu vor duce la 
aflarea adevărului. Fără să vrea, Grey și-a dat seama că nu-i mai 
rămânea decât o singură soluţie dacă dorea să pună mâna pe 
aur. Trebuia să lase deoparte sentimentele proprii legate de 
acest om și să urmeze sfatul lui Quarry. Să stabilească o relaţie 
în care ar putea stoarce de la el vreun indiciu care să îl conducă 
spre comoara ascunsă. 

Dacă ea exista, și-a repetat el în minte, apoi s-a întors către 
deţinut și a inspirat adânc. 

— Domnule Fraser, a spus el cu răceală, îmi faceţi onoarea de 
a cina împreună mâine, în apartamentul meu? 

S-a bucurat un moment de satisfacția de a-l fi șocat pe 
ticălosul de scoţian. Fraser a făcut ochii mari, după care și-a 
recâștigat stăpânirea de sine. A tăcut câteva clipe, apoi s-a 
înclinat cu eleganţă, ca și cum ar fi purtat kilt și o vestă ecosez, 
iar nu haine zdrenţuite de închisoare. 

— Voi fi încântat să fiu alături de dumneavoastră, domnule 
maior, a zis Jamie. 


7 MARTIE 1755 


Fraser a fost adus de gardian și lăsat să aștepte în sufragerie, 
unde se pregătise masa. Câteva momente mai târziu, când Grey 


VP - 153 


a apărut pe ușa dinspre dormitor, musafirul lui stătea lângă 
raftul cu cărţi, citind atent din romanul /u/ia sau Noua Eloiză!€. 

— Vă interesează romanele franțuzești? a exclamat el, dându- 
și seama prea târziu cât de ridicol sunase întrebarea lui. 

Tresărind, Fraser a ridicat privirea și a închis cartea cu un 
pocnet. Atent, a pus-o înapoi pe raft. 

— Știu să citesc, domnule maior, a spus el. 

Se bărbierise; pe pomeţi avea o ușoară roșeaţă. 

— Păi... da, sigur că nu la asta m-am referit... ci doar... 

Obrajii lui Grey erau mai îmbujoraţi decât ai lui Fraser. 
Adevărul era că, în subconștient, crezuse că Fraser nu știe să 
citească, în ciuda educaţiei lui evidente, iar asta doar din cauza 
accentului scoţian și a îmbrăcăminţii sărăcăcioase. 

Deși veșmintele îi erau jalnice, manierele lui Fraser erau 
impecabile. A ignorat scuzele bălmăjite de Grey și s-a întors 
spre raftul cu carți. 

— Le-am spus oamenilor mei povestea acestor îndrăgostiţi, 
dar a trecut ceva vreme de când am citit-o; mă gândeam că ar 
merita să-mi reîmprospătez memoria privind sfârșitul ei. 

— Am înţeles. 

Apoi, exact în momentul potrivit, Grey și-a reprimat urmarea, 
care suna: „Și au înțeles?” 

Bineînţeles că Fraser a citit pe fața lui întrebarea nerostită, 
pentru că a spus sec: 

— Toţi copiii scoțieni știu să citească, domnule maior. Pe de 
altă parte, avem o tradiţie îndelungată în ceea ce privește 
poveștile. 

— Aha. Da. Am înțeles. 

Apariţia slujitorului cu cina l-a scutit de alte stângăcii, iar 
masa a decurs fără evenimente, deși conversaţia a fost foarte 
firavă, mărginindu-se la bunul mers al închisorii. 

e 

Data următoare, așezase tabla de șah în fața focului și îl 
invitase pe Fraser să joace o partidă înainte de servirea cinei. In 
ochii albaștri-închis ai deţinutului a apărut o sclipire de uimire, 
urmată de o înclinare a capului, în semn de aprobare. 

Fusese o mică lovitură genială, a gândit Grey în retrospectivă. 
Despovăraţi de necesitatea conversaţiei sau a amabilităţilor 


16 Autoarea comite un anacronism, deoarece romanul epistolar scris de Jean-Jacques 
Rouseau a apărut în 1761. (n. tr.). 


VP - 154 


firești, s-au obișnuit unul cu altul cât au stat aplecaţi asupra 
tablei din fildeș și lemn de abanos, studiindu-se reciproc în 
tăcere prin mișcarea pieselor. 

În cele din urmă, când s-au așezat să cineze, nu mai erau 
chiar străini unul faţă de celălalt, iar discuţia, deși foarte 
precaută și oficială, a fost reală, iar nu stângace, ca până atunci. 
Au discutat probleme legate de închisoare, despre cărți și s-au 
despărţit destul de rece, dar în condiţii amicale. Grey nu 
adusese vorba despre aur. 

e 

Și astfel s-a înstăpânit obiceiul de a lua masa împreună o dată 
pe săptămână. Grey se străduia să-și facă oaspetele să se simtă 
în largul lui, sperând că acesta ar putea scăpa vreo aluzie la 
soarta Aurului Francezului. În ciuda iscodelilor ggrijulii, nu 
ajunsese chiar atât de departe. Orice aluzie privind întâmplările 
din timpul celor trei zile de absenţă a lui Fraser de la Ardsmuir 
era întâmpinată cu tăcere. 

În timp ce mâncau carne de berbec și cartofi fierți, Grey și-a 
dat silința să-și atragă oaspetele într-o discuţie despre Franţa și 
politica acesteia, pentru ca astfel să descopere dacă ar putea 
exista vreo legătură între Fraser și o posibilă sursă de aur 
provenind de la Curtea Franceză. 

Spre marea lui uimire, a aflat că, înainte de rebeliunea 
organizată de Stuart, Fraser petrecuse doi ani în Franţa, angajat 
într-o afacere cu vinuri. 

O undă de umor rece din privirea lui Fraser i-a arătat că omul 
era foarte conștient de motivele care stăteau la baza 
întrebărilor. În același timp, se purta cu suficientă graţie în 
timpul discuţiei, deși avea mereu grijă să abată întrebările 
despre viaţa lui personală, îndreptând discuţia spre chestiuni 
mai generale, precum arta și societatea. 

Grey petrecuse câtva timp la Paris și, în ciuda încercărilor de 
a-l descoase pe Fraser în privinţa legăturilor lui cu francezii, s-a 
trezit că devenea tot mai interesat de discuţie de dragul 
conversației. 

— Domnule Fraser, spuneți-mi, vă rog, dacă în timpul șederii 
dumneavoastră la Paris aţi avut prilejul de a cunoaște lucrările 
dramatice ale lui monsieur Voltaire? 

Fraser a zâmbit. 


VP - 155 


— A, desigur, domnule maior. De fapt, am avut privilegiul de a 
mă întreţine cu monsieur Arouet - Voltaire fiind numele lui de 
scriitor, nu? - la masa mea, în mai multe ocazii. 

— Serios? a ridicat Grey o sprânceană, vădit interesat. Și este 
tot atât de spiritual cum e ca scriitor? 

— N-aș putea spune, i-a răspuns Fraser, luând cu furculița o 
bucată de carne de berbec. Nu spunea mai nimic, fără a mai 
pomeni de ceva de geniu. Se mulțumea să stea ghemuit pe 
scaun, urmărind pe toată lumea pe rând. Nu aș fi deloc surprins 
să aud că lucrurile rostite la masa mea au apărut mai apoi pe 
scenă, deși, din păcate, nu am recunoscut încă o parodie a 
persoanei mele în niciuna dintre operele lui. 

Mestecând carnea, a închis ochii, concentrându-se vreme de 
câteva clipe. 

— Carnea e pe gustul dumneavoastră, domnule Fraser? l-a 
întrebat Grey pe un ton politicos. 

Pentru el, era plină de zgârciuri, tare și cu greu comestibilă. 
Pe de altă parte, poate că ar fi gândit altfel dacă ar fi mâncat 
doar terci, verdețuri și, câteodată, carne de șobolan. 

— Da, este, domnule maior, vă mulțumesc. 

Fraser a adunat ultimele picături de sos de vin și le-a dus la 
gură, fără a se sinchisi să-și abandoneze farfuria când Grey i-a 
făcut semn lui MacKay să ia platoul de pe masă. 

— Regret, dar domnul Arouet nu ar aprecia o masă atât de 
bună, a spus Fraser, clătinând din cap, în timp ce se servea cu 
încă o bucată de friptură. 

— E de așteptat ca un om atât de respectat în societatea 
franceză să aibă gusturi ceva mai alese, i-a răspuns Grey pe un 
ton sec. 

Jumătate din mâncarea lui rămăsese pe farfurie, destinată 
mesei de seară a motanului Augustus. 

Fraser a râs. 

— Nu tocmai, domnule maior, l-a asigurat el pe Grey. Nu l-am 
văzut niciodată pe monsieur Arouet consumând altceva decât 
un pahar cu apă și un pesmet, indiferent cât de bogată ar fi fost 
masa. E un bărbat slab ca o așchie, să știți, și un martir al 
indigestiilor. 

— Chiar așa? s-a arătat Grey fascinat. Probabil că asta explică 
cinismul sentimentelor exprimate în piesele lui. Ori nu credeți că 


VP - 156 


personalitatea unui autor este evidenţiată de alcătuirea operei 
sale? 

— Domnule maior, ţinând seama de personajele pe care le- 
am văzut apărând în piese și romane, mi s-ar părea că autorul 
ar fi oarecum depravat dacă le-ar extrage întrutotul din 
persoana sa, nu credeți? 

— Cred că așa stau lucrurile, i-a răspuns Grey, zâmbind la 
gândul altor personaje fictive extreme cu care era familiarizat. 
Totuși, dacă autorul creează aceste personaje aparte din viața 
reală, iar nu din profunzimea imaginaţiei lui, este limpede că se 
bucură de cunoștințe foarte diferite! 

Fraser a dat aprobator din cap, după care, slujindu-se de un 
șervet, a îndepărtat firimiturile căzute în poală. 

— Nu domnul Arouet, ci o colegă a sa - o romancieră - mi-a 
spus cândva că scrierea de romane e arta unui canibal, în care 
autorul amestecă adesea frânturi din vieţile prietenilor și ale 
dușmanilor, la care adaugă puţină imaginaţie, permiţând apoi ca 
totul să fiarbă laolaltă și să devină un amestec savuros. 

Grey a râs auzind acea descriere și i-a făcut semn lui MacKay 
să ia farfuriile și să aducă apoi carafele cu vin de Porto și de 
Xeres. 

— O descriere încântătoare, chiar așa! Fiindcă am adus vorba 
de canibalism, aţi avut prilejul să citiţi Robinson Crusoe de 
domnul Defoe? E preferata mea încă din copilărie. 

Apoi conversaţia a avut drept subiect romanele de amor și 
atracţia pe care o exercitau țările tropicale. Se făcuse foarte 
târziu când Fraser a revenit în celula lui, după ce îl făcuse pe 
maiorul Grey să se simtă bine, dar fără să fi aflat nimic privitor 
la sursa sau la ascunzătoarea aurului rătăcitorului. 


2 APRILIE 1755 


John Grey a desfăcut pachetul cu pene pe care mama lui i-l 
trimisese de la Londra. Pene de lebădă, mai fine și mai 
rezistente decât cele obișnuite, de gâscă. Văzându-le, a surâs 
vag; era o aluzie lipsită de subtilitate că rămăsese dator în 
privinţa corespondenţei. 

Cu toate acestea, mama va trebui să aștepte până a doua zi. 
A scos un briceag mic cu monogramă pe care îl avea tot timpul 


VP - 157 


asupra lui și, încet, a tăiat o pană pe placul lui, compunând în 
gând ce dorea să scrie. Până a înmuiat pana în cerneală, 
cuvintele îi erau limpezi în minte, așa că a scris repede, oprindu- 
se doar arareori. 


2 aprilie 1755 
Lui Harold, lord Melton, conte de Moray 


Dragul meu Hal, a început el, fti scriu pentru a te informa în 
legătură cu o întâmplare care mi-a reținut atenţia. S-ar putea ca 
până la urmă să nu atârne prea greu, dar, dacă ar exista ceva 
adevăr în această chestiune, ar prezenta o importanță 
deosebită. 


Au urmat imediat amănunte privind înfățișarea rătăcitorului și 
relatarea delirurilor lui, dar a descoperit că mâna i se mișcă mai 
încet când a povestit despre evadarea și prinderea lui Fraser. 


Faptul că Fraser a dispărut din închisoare atât de curând după 
aceste evenimente sugerează cu tărie că în vorbele rătăcitorului 
a existat un grăunte de adevăr. 

Dacă așa ar sta lucrurile totuși, nu pot înțelege acțiunile 
ulterioare ale lui Fraser. A fost prins la trei zile după evadare, la 
cel mult un kilometru și jumătate de coastă. Cu excepția satului 
Ardsmuir, zona din jurul închisorii este pustie pe mulţi kilometri 
și probabilitatea ca el să se fi întâlnit cu vreun camarad căruia 
să îi transmită știrea despre comoară este redusă. Am 
percheziționat toate casele din sat, la fel ca și pe Fraser, și nu s- 
a descoperit nici urmă de aur. Este un tinut îndepărtat și sunt 
aproape sigur că înainte de evadare nu a comunicat cu nimeni 
din afara închisorii - sunt convins că nu a făcut-o nici de atunci 
încoace, deoarece este supravegheat îndeaproape. 


Văzând în minte silueta bătută de vânt a lui James Fraser, 
sălbatică precum a unui cerb, și simțindu-se în largul lui pe 
landă ca și acel animal, Grey s-a oprit din scris. 

Nu avea nici cea mai mică îndoială că, dacă ar fi vrut, Fraser 
ar fi putut să se ascundă de dragoni cu ușurință, dar nu o 
făcuse. Se lăsase prins în mod deliberat. De ce? A continuat să 
scrie, dar mult mai încet. 


VP - 158 


Desigur, s-ar putea ca Fraser să nu fi descoperit comoara sau 
ca o asemenea comoară să nu existe. Mă simt oarecum înclinat 
să cred asta, pentru că, dacă ar fi intrat în posesia unei sume 
mari, cu siguranță că ar fi plecat imediat din district. E un bărbat 
puternic, obișnuit cu traiul în conditii grele și întrutotul capabil, 
cred eu, să își croiască drum până la un punct de pe coastă de 
unde să fugă pe mare. 


Grey a mușcat delicat capătul penei, simțind gustul cernelii. 
Amăreala l-a făcut să se strâmbe, așa că s-a ridicat și a scuipat 
pe fereastră. A rămas acolo o clipă, privind în răceala nopţii de 
primăvară și, cu un aer absent, s-a șters la gură. 

In cele din urmă se gândise să întrebe; nu întrebarea pe care 
o pusese mereu, ci una mai importantă. O făcuse la capătul unei 
partide de șah pe care o câștigase Fraser. Gardianul stătea la 
ușă, pregătit să îl escorteze înapoi în celulă; când deținutul se 
ridicase de pe scaun, Grey procedase la fel. 

— Nu vă întreb din nou de ce aţi părăsit închisoarea, spusese 
el calm, aproape amical. Dar vă întreb - de ce aţi revenit? 

Tresărind, Fraser înghețase un moment. S-a întors și l-a privit 
pe Grey drept în ochi. Apoi colțurile gurii i s-au arcuit într-un 
zâmbet. 

— Cred că apreciez compania, domnule maior; vă asigur că 
nu mâncarea m-a adus înapoi. 

Amintindu-și acele vorbe, Grey a pufnit. Incapabil de o reacţie 
pe măsură, îi permisese lui Fraser să plece. Abia mai târziu în 
acea noapte, găsise cu greu un răspuns, având, în cele din 
urmă, intuiţia să își pună întrebări lui însuși, nu lui Fraser. Ce ar 
fi făcut el, Grey, dacă Fraser nu s-ar fi întors? 

Răspunsul era că următorul pas ar fi fost o anchetă privind 
legăturile de familie ale lui Fraser, în caz că el ar fi încercat să 
găsească adăpost la vreuna dintre rude. 

Și acum era foarte sigur că acela era răspunsul. Grey nu 
participase la subjugarea Highlands - fusese la post în Italia și în 
Franța -, dar auzise mai multe decât și-ar fi dorit despre acea 
campanie. Cât călătorise spre Ardsmuir, văzuse pietrele 
înnegrite ale prea multor case carbonizate înălțându-se ca niște 
tumuli în mijlocul câmpurilor distruse. 


VP - 159 


Fidelitatea aprigă dintre scoţienii din Highlands era legendară. 
Un Highlander care văzuse acele căsuțe în flăcări prefera să 
sufere în închisoare, înlănţuit sau chiar biciuit, pentru a-și salva 
familia de o incursiune a soldaţilor englezi. 

Grey s-a așezat și a luat din nou pana în mână și a înmuiat-o 
în cerneală. Cred că știi tăria de caracter a scoțienilor, a scris el. 
Mai ales tăria, a gândit el cu ironie. 


Este improbabil ca folosirea forței sau a amenințărilor să-l 
facă pe Fraser să dezvăluie ascunzătoarea aurului - dacă el 
există, iar dacă nu există, mă pot aștepta și mai putin ca 
amenințarea să aibă efect! În schimb, am preferat să iniţiez o 
apropiere formală de Fraser, în calitatea lui de căpetenie a 
deținuților scoțieni, sperând să surprind vreun indiciu în 
discuțiile cu el. Deocamdată, nu am avut succes. Se conturează 
însă altă cale de abordare. 


Din motive evidente, a continuat el, scriind încet în timp ce își 
formula gândurile, nu doresc să fac chestiunea cunoscută în 
mod oficial. Era periculos să atragă atenţia asupra unei comori 
care se putea dovedi himerică; riscul de a dezamăgi era prea 
mare. Dacă se găsea aurul, avea timp suficient să își informeze 
superiorii și să primească recompensa meritată - plecarea de la 
Ardsmuir și numirea în alt post, undeva în inima civilizaţiei. 


Prin urmare, dragă frate, te abordez și te rog să mă ajuti să 
obținem cât de multe amănunte posibil despre familia Fraser. Te 
implor, nu alarma pe nimeni în legătură cu investigația ta; dacă 
există asemenea legături de familie, prefer ca rudele să nu știe 
despre interesul pe care îl manifest în prezent față de ele. Cele 
mai profunde mulțumiri pentru eforturile pe care le vei face în 
numele meu și socotește-mă mereu. 


A înmuiat pana încă o dată în cerneală și a semnat cu o 
înfloritură elegantă. 


Al tău umil servitor și iubitor frate. 


John William Grey 


VP - 160 


15 MAI, 1775 


— Cum se simt oamenii bolnavi de grippe? Cum o mai duc? a 
întrebat Grey. 

Cina se încheiase și, odată cu ea, și conversaţia despre cărți. 
Sosise momentul să treacă la treabă. 

Fraser a privit încruntat pe deasupra paharului cu brandy, 
singurul pe care îl acceptase ca băutură. Incă nu gustase din el, 
deși terminaseră cina de câtva timp. 

— Nu prea bine. Am mai mult de șaizeci de oameni bolnavi, 
treisprezece dintre ei sunt foarte rău. Aș putea cere...? a zis el 
după o clipă de ezitare. 

— Domnule Fraser, nu vă pot promite nimic, dar întrebaţi, i-a 
răspuns Grey pe un ton oficial. 

Abia dacă luase o gură din băutura lui, tot astfel cum abia 
gustase și cina; anticipând ceva, toată ziua simţise un nod în 
stomac. 

Jamie a tăcut încă un moment, calculându-și șansele. Nu va 
primi tot; trebuia să încerce doar cu ce era mai important, 
lăsându-i totuși lui Grey posibilitatea de a respinge unele cereri. 

— Domnule maior, avem nevoie de mai multe pături, de mai 
mult foc și de mai multă hrană. Și de medicamente. 

Grey a amestecat băutura, urmărind în lumina focului vârtejul 
creat în pahar. Chestiunile cotidiene mai întâi, și-a reamintit 
singur. Pentru celelalte va fi timp mai târziu. 

— Nu avem în magazie decât douăzeci de pături, a răspuns 
el, dar le puteţi primi pentru a-i îngriji pe cei în stare mai gravă. 
Regret, dar nu pot mări raţia de hrană; distrugerile provocate de 
șobolani au fost considerabile, iar acum două luni am pierdut 
multă făină când s-a prăbușit magazia. Avem resurse limitate 
și... 

— Problema nu e că am vrea mai mult, s-a grăbit Fraser să 
intervină. Mă refer la genul de mâncare. Cei în stare mai gravă 
nu pot digera ușor pâinea și terciul. N-ar fi posibilă o înlocuire a 
hranei pentru ei? 

Potrivit legii, fiecărui om i se dădeau un quart?” de terci din 
ovăz și o pâine mică din făină de grâu pe zi. O zeamă subţire de 
ovăz se oferea ca supliment de două ori pe săptămână, la care 


17 Unitate de volum egală cu aproximativ un litru. (n. tr.). 
VP - 161 


se adăuga un quart de ghiveci cu carne duminica, pentru a 
asigura necesităţile oamenilor care munceau câte douăsprezece 
sau șaisprezece ore pe zi. 

Grey a ridicat o sprânceană. 

— Domnule Fraser, ce sugeraţi? 

— Presupun că închisoarea are unele fonduri pentru 
achiziţionarea de carne sărată de vită, napi și ceapă pentru 
ghiveciul de duminică. 

— Da, dar aceste fonduri trebuie să asigure proviziile pentru 
trimestrul următor. 

— Atunci, aș sugera să folosiţi banii acum, pentru a asigura 
supă și ghiveci pentru cei bolnavi, domnule maior. Cei sănătoși 
vor renunţa de bunăvoie la porţia de carne în acel trimestru. 

Grey s-a încruntat. 

— Dar nu vor slăbi deţinuţii dacă nu vor primi carne? Vor mai 
putea munci? 

— Cei care vor muri de gripă sigur nu vor mai munci, a spus 
Fraser cu cerbicie. 

Grey a pufnit scurt. 

— Adevărat. Dar voi, cei sănătoși, nu veți mai fi așa multă 
vreme dacă renunţați la rația de carne. Nu, domnule Fraser, nu 
cred că e bine așa, a zis el clătinând din cap. Mai bine-i lăsăm pe 
bolnavi să se descurce cum pot decât să riscăm îmbolnăvirea 
altora. 

Fraser era un bărbat încăpățânat. Și-a plecat capul un 
moment, apoi a ridicat privirea și a mai făcut o încercare: 

— In cazul în care Coroana nu ne poate da hrană 
corespunzătoare, atunci v-aș cere permisiunea să vânăm, 
domnule maior. 

— Să vânaţi? a repetat Grey, ridicând uimit din sprâncenele 
blonde. Să vă dăm arme și permisiunea de a vâna pe landă? Pe 
dinții Domnului, domnule Fraser! 

— Nu cred că Dumnezeu suferă de scorbut, domnule maior, a 
spus sec Jamie. Dinţii Lui nu sunt în primejdie. 

A observat tresărirea buzelor lui Grey și s-a relaxat puţin. 
Grey încerca mereu să își ţină în frâu simţul umorului, 
considerându-l neîndoielnic în dezavantajul lui. lar în relaţiile cu 
Jamie Fraser, așa se întâmpla. 

Incurajat de tresărirea elocventă, Jamie a insistat: 


VP - 162 


— Nu avem nevoie de arme. Și nu e nevoie să ne deplasăm 
mult. Ne permiteţi totuși să punem capcane pe landă când 
tăiem turbă? Și să păstrăm carnea pe care o obţinem astfel? 

Când și când, deţinuţii reușeau să pună câte un laţ, dar de 
cele mai multe ori prada le era confiscată de gardieni. 

Rămas pe gânduri, Grey a inspirat adânc și a expirat încet. 

— Capcane? Dar nu veţi avea nevoie de materiale pentru a le 
face, domnule Fraser? 

— Doar de sfoară, domnule maior, l-a asigurat Jamie. O duzină 
de gheme, nimic altceva, din orice fel de sfoară sau frânghie, și 
lăsaţi restul în seama noastră. 

Gândindu-se, Grey s-a frecat pe obraz, apoi a dat aprobator 
din cap. 

— Prea bine, a încuviinţat maiorul, întorcându-se spre masa 
de scris, unde a luat pana din călimară și și-a notat. Voi da ordin 
în acest sens mâine. Acum, în ce privește restul solicitărilor... 

Un sfert de ceas mai târziu, totul era stabilit. În cele din urmă, 
oftând, Jamie și-a lipit spatele de spătar și a sorbit din brandy. 
Socotea că îl merita. 

Obţinuse aprobare nu doar pentru capcane, ci și ca tăietorii 
de turbă să muncească suplimentar jumătate de oră pentru a 
asigura focurile din celule. Nu se puteau obţine medicamente, 
dar primise îngăduinţa ca Sutherland să transmită un mesaj 
către o vară de-a lui din Ullapool, al cărei soț era farmacist. 
Dacă el era dispus să trimită medicamente, deţinuţii le puteau 
folosi. 

O treabă bună pentru acea seară, a gândit Jamie. A mai luat o 
înghiţitură din pahar și a închis ochii, savurând căldura focului 
pe obraz. 

Pe sub pleoapele coborâte pe jumătate, Grey l-a urmărit pe 
musafir și a văzut că umerii lui laţi se lasă puţin, pentru că, după 
ce își încheiase misiunea, încordarea lui scăzuse. Foarte bine, a 
gândit Grey. Da, bea-ţi brandy-ul și relaxează-te. Vreau să te 
prind total nepregătit. 

S-a aplecat în față pentru a lua carafa și a simţit foșnetul 
scrisorii lui Hal în buzunarul de la piept. Inima a început să îi 
bată mai tare. 

— Nu mai vreţi o picătură, domnule Fraser? Și spuneţi-mi - 
cum se descurcă sora dumneavoastră în prezent? 


VP - 163 


A văzut că Fraser a deschis brusc ochii, pălind din cauza 
șocului. 

— Cum merg lucrurile acolo la... Lallybroch, parcă așa se 
cheamă, nu? 

Grey a împins deoparte carafa, rămânând cu privirea aţintită 
asupra musafirului. 

— N-aș putea spune, domnule maior. 

Glasul lui Fraser a rămas reţinut, dar strânsese din pleoape. 

— Nu? Dar îndrăznesc a spune că o duc foarte bine acum, 
având în vedere aurul pe care l-aţi dus acolo. 

Umerii lați ai lui Fraser s-au încordat pe neașteptate, 
umflându-se pe sub îmbrăcămintea sărăcăcioasă. Grey a ridicat 
o piesă de șah de pe tabla de joc și a început să o arunce 
nepăsător dintr-o palmă în cealaltă. 

— Și presupun că lan - pe cumnatul dumneavoastră îl cheamă 
lan, dacă nu mă înșel, da? - va ști cum să îl folosească. 

Fraser își recăpătase stăpânirea de sine. Ochii lui albaștri i-au 
întâlnit pe ai lui Grey. 

— Domnule maior, întrucât sunteți atât de bine informat în 
legătură cu rudele mele, a spus el fără nicio intonaţie în glas, 
presupun că știți că acest conac al meu se află la mai bine deo 
sută șaizeci de kilometri de Ardsmuir. Poate îmi explicaţi cum aș 
fi putut străbate această distanţă de două ori în trei zile? 

Grey a rămas cu ochii la piesa de șah, rostogolind-o lenevos 
dintr-o palmă în cealaltă. Era un pion, un mic războinic cu capul 
ca un con, cu o față fioroasă și sculptat dintr-un colț de morsă. 

— Puteaţi întâlni pe cineva pe landă care să ducă mesajul 
despre aur sau chiar să care aurul până la familia 
dumneavoastră. 

Fraser a pufnit scurt. 

— In Ardsmuir? Cât de probabil este, domnule maior, să 
întâlnesc în landă, pe neașteptate, o persoană cunoscută, căreia 
să îi încredinţez un mesaj, așa cum sugeraţi? Și-a așezat paharul 
pe masă cu un gest hotărât. Nu m-am întâlnit cu nimeni pe 
landă, domnule maior. 

— Și trebuie să vă cred în acest sens, domnule Fraser? 

Grey și-a strecurat în glas o undă considerabilă de scepticism. 
Cu sprâncenele arcuite, a ridicat privirea. 

Pomeţii lui Fraser s-au îmbujorat discret. 


VP - 164 


— Nimeni n-a avut vreodată motiv să se îndoiască de 
cuvântul meu, domnule maior, a spus el înțepat. 

— Chiar așa? 

Grey nu mima cu totul furia. 

— Ţin minte că mi-aţi dat cuvântul, atunci când am ordonat să 
vi se scoată lanţurile! 

— Și mi l-am respectat! 

— Serios? 

Cei doi s-au ridicat în același timp, înfruntându-se din priviri 
peste masă. 

— Domnule maior, mi-ați cerut trei lucruri și mi-am respectat 
partea de învoială, în fiecare privinţă! 

Grey a pufnit cu dispreţ. 

— Nu mai spuneţi, domnule Fraser! Și dacă lucrurile stau 
astfel, ziceţi-mi, vă rog, ce v-a făcut să disprețuiţi dintr-odată 
compania amicilor dumneavoastră și să căutați tovărășia 
iepurilor de pe landă? Întrucât mă asiguraţi că nu v-aţi întâlnit 
cu nimeni, daţi-mi cuvântul de onoare că așa se prezintă 
situaţia. 

Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o strâmbătură care l-a 
făcut pe Fraser să roșească. Și-a strâns pumn una din mâinile lui 
mari. 

— Da, domnule maior, a spus el încet. Vă dau cuvântul de 
onoare că așa stau lucrurile. 

Atunci a părut să-și dea seama că își ţinea pumnul strâns. 
Foarte încet, și-a desfăcut degetele, așezându-și palma pe 
masă. 

— Şi în ce privește evadarea dumneavoastră? 

— In ce privește evadarea mea, domnule maior, v-am spus că 
nu voi declara nimic. 

Fraser a expirat încet și s-a așezat la loc pe scaun, privindu-l 
pe Grey pe sub sprâncenele groase și roșcate. 

Grey a tăcut o clipă, apoi s-a rezemat și el de spătarul 
scaunului și a așezat piesa de șah pe masă. 

— Permiteţi-mi să vorbesc limpede, domnule Fraser. Vă fac 
onoarea de a presupune că sunteţi un bărbat rezonabil. 

— Sunt profund recunoscător pentru această onoare, 
domnule maior, vă asigur. 

Grey a perceput ironia, dar nu a reacţionat; acum era în 
avantaj. 


VP - 165 


— Domnule Fraser, în realitate, nu are nicio importanţă dacă 
ați comunicat cu familia în legătură cu aurul. S-ar putea să o fi 
făcut. Această posibilitate este suficientă să mă îndreptăţească 
să trimit o trupă de dragoni să percheziţioneze proprietatea de 
la Lallybroch - dar deplin - și să-i aresteze și să-i interogheze pe 
membrii familiei dumneavoastră. 

A vârât mâna într-un buzunar de la piept și a scos o foaie de 
hârtie. Despăturind-o, a citit o listă cu nume. 

— lan Murray - cumnatul, din câte am înțeles, da? Soţia lui, 
Janet. Ea e sora dumneavoastră, firește. Copiii lor, James, numit 
după unchiul lui, corect? - a ridicat ochii scurt, îndeajuns de 
mult ca să surprindă expresia de pe chipul lui Fraser, apoi a 
revenit la listă -, Margaret, Katherine, Janet, Michael și lan. Un 
adevărat neam, a subliniat pe un ton disprețuitor prin care îi 
compara pe copiii Murray cu o turmă de purceluși. 

Apoi a așezat lista pe masă, alături de piesa de șah. 

— Cei trei copii mai mari au vârsta la care pot fi arestați și 
interogați alături de părinţi, știți asta. Asemenea interogatorii nu 
sunt întotdeauna blânde, domnule Fraser. 

De astă dată, nu spunea decât adevărul, iar Fraser o știa. De 
pe fața deţinutului dispăruse orice culoare, evidenţiindu-i astfel 
oasele puternice pe sub piele. A închis ochii câteva clipe, apoi i- 
a deschis din nou. 

Grey și-a adus aminte brusc de vocea lui Quarry care 
spusese: Dacă iei cina singur cu Fraser, să nu te întorci 
niciodată cu spatele la el. Părul i s-a zbârlit pe ceafă, dar s-a 
controlat și și-a îndreptat privirea spre ochii albaștri ai lui Fraser. 

— Ce vreţi de la mine? 

Glasul lui Fraser era scăzut și răgușit de furie, dar scoţianul 
rămăsese neclintit, o siluetă parcă cioplită în cinabru, aurită de 
lumina focului. 

Grey a inspirat adânc. 

— Vreau adevărul, a spus el încet. 

În afara pocnetelor și a fâsâiturilor scoase de turba din vatră, 
în cameră nu se auzea niciun alt sunet. A urmat o mișcare abia 
perceptibilă a lui Fraser, doar o tresărire a degetelor pe coapsă, 
apoi, nimic. Scoţianul stătea cu capul întors și privea spre foc de 
parcă ar fi căutat acolo răspunsul. _ 

Tăcut, Grey a rămas în așteptare. Își permitea asta. În cele din 
urmă, Fraser a revenit cu faţa spre el. 


VP - 166 


— Așadar, adevărul. 

A respirat apăsat; Grey a văzut pieptul cămășii lui umflându- 
se - Fraser nu purta vestă. 

— Domnule maior, mi-am respectat cuvântul. V-am redat cu 
credinţă tot ce mi-a spus omul în noaptea aceea. Nu v-am zis 
însă că unele lucruri pe care le-a rostit aveau înțeles doar pentru 
mine. 

— Cum spuneţi. Grey s-a silit să rămână nemișcat, abia 
îndrăznind să se clintească. Și despre ce înțeles este vorba? 

Fraser a strâns din buze, care au devenit o linie subţire. 

— Păi... v-am vorbit despre soţia mea, a spus el, rostind 
cuvintele forțat, ca și cum i-ar fi provocat o suferinţă. 

— Da, mi-aţi spus că a murit. 

— Domnule maior, am spus că a dispărut, l-a corectat Fraser 
cu delicateţe, cu ochii aţintiţi la pion. Ar putea fi moartă, dar... 

S-a oprit și a înghiţit în sec, după care a continuat cu glas mai 
ferm: 

— Soţia mea era vindecătoare. Ceea ce noi numim, în 
Highlands, o fermecătoare, dar mai mult decât atât. Era o 
doamnă albă - o femeie înţeleaptă, a zis, apoi a ridicat privirea o 
clipă. Cuvântul din galică este ban-druiah, mai înseamnă și 
vrăjitoare. 

— A, vrăjitoarea albă. 

Și Grey a rostit încet cuvintele, însă emoția îi făcea sângele să 
vibreze. 

— Așadar, vorbele lui se refereau la soţia dumneavoastră? 

— Așa am socotit. Și dacă era adevărat... 

Umerii lui laţi s-au mișcat, ridicându-se puţin. 

— A trebuit să mă duc acolo, a spus el cu glas firesc. Să văd. 

— De unde aţi știut unde să vă duceţi? Aţi mai înțeles și 
altceva din vorbele acelui vagabond? 

Curios, Grey s-a aplecat puţin în faţă. Fraser a dat din cap 
afirmativ, dar a rămas cu ochii aţintiţi asupra piesei de șah din 
os. 

— Există un loc pe care îl cunosc, nu departe de aici, unde se 
află un altar închinat Sfintei Bride. Ea a fost numită și „Doamna 
Albă”, a explicat el, ridicând privirea. Deși altarul e acolo de 
foarte multă vreme - dinainte ca Sfânta Bride să fi ajuns în 
Scoţia. 


VP - 167 


— Am înţeles. Și aţi presupus că vorbele bărbatului s-au 
referit la acel loc, dar și la soția dumneavoastră? 

A urmat o nouă ridicare din umeri. 

— Nu am știut, a repetat Fraser. Nu mi-am dat seama dacă se 
referea la soţia mea sau doar la „vrăjitoarea albă” Sfânta Bride - 
referirea voia să mă îndrepte spre acel loc sau poate spre 
nicăieri. Dar am simţit că trebuie să ajung acolo. 

A descris locul respectiv și, la insistențele lui Grey, a precizat 
cum putea fi găsit. 

— Altarul în sine este o piatră mică, în forma unei cruci vechi, 
atât de roasă de vreme, încât semnele nu se mai disting pe ea. 
Se găsește deasupra unui mic iaz, pe jumătate îngropat în 
tufișurile de iarbă-neagră. În apă puteţi găsi mici pietre albe, 
încâlcite între rădăcinile ierbii-negre care crește pe mal. 
Domnule maior, se crede că pietrele acelea au o mare putere, a 
explicat el când a văzut privirea neîncrezătoare a celuilalt. Insă 
doar când sunt folosite de o doamnă albă. 

— Am înţeles. Și soția dumneavoastră? 

Grey s-a oprit cu delicateţe. 

Fraser a clătinat scurt din cap. 

— Nimic de acolo nu avea legătură cu ea, a spus el încet. 
Chiar a dispărut... 

Vorbea cu glas scăzut și stăpânit, dar Grey a perceput o 
nuanță de disperare. 

De obicei, chipul lui Fraser era calm și insondabil; nu și-a 
schimbat expresia nici acum, însă semnele de suferință erau 
limpezi, întipărite în ridurile din jurul gurii și al ochilor, 
întunecate de licăririle focului. Părea o încălcare a oricăror reguli 
să scotocească într-un sentiment atât de profund, chiar dacă nu 
era declarat, însă Grey trebuia să își facă datoria. 

— lar aurul, domnule Fraser? a întrebat el încet. Ce s-a 
întâmplat cu el? 

Fraser a oftat adânc. 

— Era acolo, a spus el, pe un ton nepăsător. 

— Poftim? a sărit Grey în scaun și s-a uitat atent la scoţian. L- 
ai găsit? 

Fraser a ridicat privirea spre el, iar buzele i s-au arcuit în mod 
ironic. 

— L-am găsit. 


VP - 168 


— Și era chiar aurul francez, pe care Ludovic i l-a trimis lui 
Charles Stuart? 

Emoţia făcea ca sângele să gonească mai repede prin venele 
lui Grey, care se și vedea predându-le lăzi de ludovici de aur 
superiorilor lui de la Londra. 

— Ludovic nu le-a trimis aur stuarţilor, a spus Fraser cu 
convingere. Nu, domnule maior, ceea ce am descoperit la iazul 
sfintei era aur, dar nu monede franțuzești. 

Găsise doar o cutie mică, în care se aflau câteva monede din 
aur și argint, plus o pungă din piele, plină cu bijuterii. 

— Bijuterii? a îngăimat Grey. De unde naiba au apărut? 

Ușor exasperat, Fraser i-a aruncat o privire. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, domnule maior, a spus el. 
De unde să știu? 

— Da, nu ai cum să știi, a spus Grey, tușind pentru a-și 
ascunde jena. Desigur. Insă această comoară... unde se află 
acum? 

— Am aruncat-o în mare. 

Grey s-a holbat la el. 

— Ce... ce ai făcut? 

— Am aruncat totul în mare, a repetat răbdător Fraser, ochii 
lui întâlnindu-i pe ai lui Grey. Poate aţi auzit de un loc numit 
Cazanul Diavolului, am dreptate? Nu e decât la opt sute de 
metri de iazul sfintei. 

— De ce? De ce ați făcut asta? a întrebat Grey. Nu e logic, 
domnule! 

— În acele momente nu mă interesa logica, domnule maior, a 
spus Fraser încet. Mă dusesem acolo sperând - și cum acea 
speranţă se năruise, comoara nu mi s-a părut decât o cutiuţă cu 
pietre preţioase și bucățele de metal ruginit. Nu aveam ce face 
cu ele. Și-a înălțat privirea, cu o sprânceană ridicată ironic. Dar 
nu am văzut niciun „rost” să i-o dau regelui Geordie. Așa că am 
aruncat-o în mare. 

Grey s-a rezemat de spătar și, cu mișcări mecanice, și-a 
turnat un nou pahar de brandy, fără să-și dea seama ce făcea. 
Gândurile i se învălmășeau în minte. 

Cu capul întors într-o parte și cu bărbia sprijinită într-un 
pumn, Fraser a rămas așezat și a contemplat focul, iar chipul lui 
și-a recăpătat expresia impasibilă obișnuită. Lumina venea din 


VP - 169 


spatele lui, evidenţiindu-i nasul lung și drept, dar și arcuirea 
moale a buzelor, umbrindu-i falca și fruntea. 

Grey a luat o gură zdravănă din băutură și s-a așezat mai 
bine. 

— Este o poveste mișcătoare, domnule Fraser, a spus el cu un 
aer nepăsător. Foarte dramatică. Și totuși, nu avem dovada că 
reprezintă adevărul. 

Fraser a întors capul pentru a se uita la Grey. A mijit ochii cu o 
expresie ce putea trece drept amuzată. 

— Da, așa e, domnule maior. 

A dus mâna la betelia pantalonilor jerpeliţi, a scotocit puţin și 
a întins-o apoi peste masă, așteptând. 

Instinctiv, Grey a întins și el mâna, iar în palma lui desfăcută a 
căzut un obiect mic. 

Era un safir, albastru-închis ca și ochii lui Fraser, și încă unul 
destul de mare. 

Grey a deschis gura, dar, mut de uimire, nu a spus nimic. 

— Domnule maior, iată dovada existenţei comorii. 

Fraser a făcut semn din cap către piatra prețioasă din mâna 
lui Grey. Ochii lui i-au întâlnit pe ai maiorului peste masă. 

— În ce privește restul - regret să o spun, dar trebuie să mă 
credeți pe cuvânt. 

— Dar... dar aţi spus... 

— Adevărat, a zis Fraser calm, de parcă ar fi discutat despre 
ploaia de afară. Am păstrat doar această pietricică, socotind că 
mi-ar fi de folos în cazul că aș fi eliberat ori că aș găsi vreun 
prilej să o trimit familiei mele. Pentru că vă daţi seama, domnule 
maior - și în ochii lui albaștri a apărut o sclipire ironică -, că 
familia mea nu s-ar fi putut folosi de o asemenea comoară fără 
să atragă multă atenţie nedorită. De o piatră, poate, dar nu atât 
de multe. 

Grey aproape că nu știa ce să creadă. Era adevărat ce 
spusese Fraser; un fermier scoţian precum cumnatul lui nu ar fi 
avut cum să transforme în bani o asemenea comoară fără să 
stârnească tot felul de bârfe care i-ar fi adus imediat pe oamenii 
regelui la Lallybroch. lar Fraser putea rămâne închis tot restul 
vieţii. Și totuși, să arunci cu atâta ușurință o comoară! Insă 
privindu-l pe scoţian, putea crede asta. Dacă existase vreodată 
un om a cărui judecată să nu se lase pervertită de lăcomie, 
acela era James Fraser. Și cu toate astea... 


VP - 170 


— Și cum aţi păstrat piatra? l-a întrebat brusc Grey. Doar aţi 
fost percheziționat când aţi fost adus înapoi. 

Colţurile gurii mari s-au arcuit în primul zâmbet adevărat pe 
care îl văzuse Grey până atunci. 

— Am înghiţit-o, a spus Fraser. 

Degetele lui Grey s-au strâns convulsiv în jurul pietrei 
preţioase. A desfăcut pumnul și a așezat cu grijă safirul pe 
masă, lângă piesa de șah. 

— Am înţeles, a zis el. 

— Sunt convins, domnule maior, a spus Fraser cu o gravitate 
care i-a accentuat sclipirea amuzată din ochi. Din când în când, 
dieta cu terci simplu prezintă și avantaje. 

Frecându-și buzele cu un deget, Grey și-a reprimat impulsul 
brusc de a râde. 

— Sunt convins, domnule Fraser. 

A rămas un moment nemișcat, contemplând piatra albastră, 
apoi a ridicat privirea. 

— Domnule Fraser, sunteţi papistaș? 

Deja știa răspunsul; puţini dintre susţinătorii catolicului Stuart 
aveau altă religie. Fără să mai aștepte răspuns, s-a ridicat și s-a 
apropiat de raftul cu cărți din colţul biroului. l-a luat doar o clipă 
ca să găsească ce căuta; un dar de la mama lui; nu făcea parte 
dintre lecturile lui obișnuite. 

A așezat pe masă Biblia îmbrăcată în piele, alături de piatra 
prețioasă. 

— Sunt dispus să accept cuvântul dumneavoastră de onoare, 
domnule Fraser, a spus el. Dar sper că înţelegeţi că trebuie să 
îmi fac datoria. 

Fraser a privit îndelung Biblia, apoi, cu o expresie 
impenetrabilă, a ridicat ochii spre Grey. 

— Da, o cunosc bine, domnule maior, a spus el încet. 

Fără să ezite, și-a lăsat palma mare pe Biblie. 

— Jur în numele atotputernicului Dumnezeu și pe Cuvântul Lui 
sfânt, a spus apăsat. Comoara este acolo unde v-am spus. 

Întunecaţi și insondabili, ochii lui au lucit în lumina focului. 

— Și jur pe speranţa de a ajunge în rai, a adăugat încet, că ea 
se odihnește acum în mare. 


VP - 171 


11. Gambitul Torremolinos 


După ce întrebarea legată de aurul francez își găsise 
răspunsul, cei doi au revenit la ceea ce devenise deja rutină; o 
scurtă perioadă de negociere privind problemele deținuților, 
urmată de discuţii pe alte teme și, câteodată, o partidă de șah. 
În acea seară, veniseră de la masă încă discutând imensul 
roman Pamela de Samuel Richardson. 

— Credeţi că dimensiunile romanului sunt justificate de 
complexitatea poveștii? l-a întrebat Grey, aplecându-se în faţă 
pentru a-și aprinde un trabuc de la flacăra lumânării de pe 
comodă. La urma urmelor, o carte de o asemenea lungime 
reprezintă o cheltuială mare pentru editor, dar solicită și un 
efort considerabil din partea cititorului. 

Fraser a zâmbit. Nu fuma, dar preferase să bea porto în acea 
seară, susținând că era singura băutură al cărei gust nu va fi 
afectat de duhoarea de tutun. 

— Cât are - parcă o mie două sute de pagini, nu? Da, așa 
cred. La o adică, e greu de rezumat complicațiile unei vieţi într- 
un spaţiu mic și să speri că vei realiza o relatare precisă. 

— Adevărat. Am auzit totuși că priceperea unui romancier se 
vede din alegerea atentă a amănuntelor. Nu credeţi că o carte 
atât de mare poate indica lipsa de disciplină în această selecţie, 
și de aici lipsa de pricepere? 

Fraser a rămas pe gânduri și a sorbit încet din lichidul rubiniu. 

— Am citit cărți în care așa stau lucrurile, desigur, a spus el. 
Prin prezentarea unei avalanșe de amănunte, autorul încearcă 
să își copleșească cititorul și să-l facă să creadă povestea. In 
cazul de faţă, totuși cred că nu este așa. Fiecare personaj e 
gândit cu grijă și toate întâmplările alese par necesare în 
poveste. Nu, cred că este adevărat că unele povești impun un 
spaţiu mai mare pentru a fi relatate. 

A mai luat o gură de vin și a râs. 

— Desigur, recunosc că sunt părtinitor în privinţa asta, 
domnule maior. Având în vedere condiţiile în care am citit 
Pamela, aș fi fost încântat dacă romanul ar fi fost de două ori 
mai lung. 

— Și care au fost acele condiţii? 


VP - 172 


Grey și-a ţuguiat buzele și a suflat un cerc de fum care s-a 
ridicat spre tavan. 

— Am stat într-o peșteră din Highlands vreme de câţiva ani, 
domnule maior, a spus Fraser ironic. Rareori am avut mai mult 
de trei cărţi la mine, iar ele trebuiau să mă ţină câteodată și 
câteva luni. Da, prefer cărţile lungi, dar trebuie să recunosc că 
nu întotdeauna. 

— Da, adevărat, l-a aprobat Grey. 

A mijit ochii și a urmărit dâra lăsată de primul cerc de fum, 
apoi a suflat încă unul. Nereușind la fel de bine, fumul s-a 
deplasat într-o parte. 

— Ţin minte că, a continuat el, trăgând cu nesat din trabuc, 
încurajându-l să ardă mai bine, o prietenă de-a mamei a văzut 
cartea - în salonul mamei... 

A tras încă un fum și a mai făcut un rotocol, scoțând un sunet 
de satisfacţie când acesta l-a atins pe precedentul, dispersându- 
se într-un nor minuscul. 

— Era lady Hensley. A ridicat cartea, s-a uitat la ea cu 
expresia nefericită pe care o arborează multe femei și a spus: 
„Vai, contesă! Ești foarte curajoasă dacă citești o carte de 
asemenea dimensiuni înspăimântătoare. Regret, dar eu n-aș 
îndrăzni să încep a citi o carte atât de lungă”. 

Grey și-a dres și și-a coborât glasul, renunțând la falsetul 
folosit pentru a o imita pe afectata lady Hensley. 

— La care mama i-a răspuns, a continuat el cu voce normală: 
„Nu-ţi face absolut nicio grijă, draga mea; oricum nu ai înțelege- 
o”. 

Fraser a râs, apoi a tușit, alungând rămășițele unui alt inel de 
fum. 

Grey s-a grăbit să stingă trabucul și s-a ridicat de pe scaun. 

— Veniţi, mai avem vreme să facem o partidă scurtă. 

Nu erau egali; Fraser juca mult mai bine, dar Grey reușea din 
când în când să salveze câte o partidă jucând foarte avântat. 

În acea seară a încercat gambitul Torremolinos!. Era o 
deschidere riscantă, cu calul reginei. Lansat cu succes, acest 
lucru a pregătit calea pentru o combinaţie neobișnuită a turnului 
cu nebunul, bizuindu-se pe reușită cu o mișcare înșelătoare a 
calului regelui și a pionului din faţa nebunului. Grey folosea 


18 Gambit al reginei: deschidere de partidă în care un jucător sacrifică un pion sau altă 
piesă pentru a avea o poziţie favorabilă. (n. tr.). 


VP - 173 


deseori acea deschidere, deoarece era un truc care nu dădea 
rezultate împotriva unui jucător mediocru, îndeajuns de atent ca 
să-și dea seama de ameninţarea pe care o reprezenta calul sau 
de posibilităţile pe care le oferea el. Era un gambit folosit 
împotriva cuiva cu o minte subtilă și șireată, iar după aproape 
trei luni de partide săptămânale, Grey știa foarte bine cu cine se 
confrunta pe careurile liniate cu fildeș. 

S-a silit să nu își ţină respiraţia când a făcut mișcarea aproape 
finală a combinației. A simţit ochii lui Fraser privindu-l scurt, dar 
nu i-a întâlnit, de teamă că își va da de gol emoția. In schimb, a 
întins mâna spre comoda pe care se afla carafa și și-a umplut 
paharul cu vin dulce de Porto, având grijă să își ţină ochii 
îndreptaţi asupra lichidului al cărui nivel se ridica. 

Va fi pionul ori calul? Contemplând situaţia, Fraser își ținea 
capul aplecat asupra tablei de joc, iar când s-a mișcat puţin, 
părul lui roșcat a strălucit. Calul, și totul era bine; va fi prea 
târziu. Pionul, și probabil că jocul avea să fie pierdut. 

În așteptare, Grey își simţea inima bătând puternic sub stern. 
Mâna lui Fraser a zăbovit deasupra tablei, apoi a hotărât subit, a 
coborât și a atins piesa. Calul. 

Probabil că expirase prea zgomotos, pentru că Fraser a ridicat 
brusc privirea spre el, dar era prea târziu. Atent să nu îi apară 
pe chip o expresie clară de triumf, Grey a făcut rocada. 

Încruntându-se, Fraser a privit îndelung spre tabla de joc, iar 
ochii i-au trecut de la o piesă la alta, evaluând posibilităţile de 
mutare. Apoi, făcând ochii mari și înțelegând, a tresărit discret și 
a ridicat privirea. 

— A, micut șiret și ticălos! a exclamat el, pe un ton de respect 
și surprindere. De unde naiba ați învățat stratagema asta? 

— Fratele meu mai mare m-a învăţat, a răspuns Grey, 
abandonând aerul prevăzător obișnuit, brusc încântat de 
succesul mișcărilor făcute. În mod normal, îl învingea pe Fraser 
de cel mult trei ori în zece partide, iar victoria îl bucura nespus. 

Fraser a râs scurt și, întinzându-și arătătorul foarte lung, și-a 
răsturnat propriul rege. 

— Trebuia să mă aştept la așa ceva din partea unuia ca lordul 
Melton, a remarcat el cu glas degajat. 

Grey a înţepenit pe scaun. Fraser a perceput acest lucru și a 
ridicat o sprânceană întrebător. 


VP - 174 


— vă referiţi la lordul Melton, nu? a spus el. Ori mai aveţi un 
frate? 

— Nu, a spus Grey, simțind cum îi amorţesc buzele, deși 
probabil că din cauza trabucului. Nu, am doar un frate. 

Inima începuse să îi bubuie din nou în piept, dar, de astă dată, 
surd și greu. Ticălosul de scoțian știuse tot timpul cine era el? 
___— Întâlnirea noastră a fost foarte scurtă, a spus sec scoţianul. 
Insă memorabilă, a adăugat el, apoi a ridicat paharul și a luat o 
gură din băutură, urmărindu-l pe Grey pe deasupra marginii din 
cristal. Probabil că nu știaţi că l-am cunoscut pe lordul Melton pe 
câmpul de bătălie de la Culloden. 

— Știam. Am luptat și eu acolo. 

Toată plăcerea lui Grey în urma victoriei se năruise. Până și el 
se simţea ușor îngreţoșat din cauza fumului. 

— Nu credeam că vă veţi aduce aminte de el sau că veţi afla 
despre rudenia noastră. 

— Întrucât acea întâlnire mi-a salvat viaţa, nu voi uita cu 
ușurință respectiva întâmplare, a spus Fraser sec. 

— Înţeleg că nu aţi fost chiar atât de îndatoritor când l-aţi 
întâlnit pe Hal la Culloden, a zis Grey, ridicând privirea. 

Buzele lui Jamie s-au crispat ușor, apoi s-au relaxat. 

— Nu, a spus el încet. Apoi a zâmbit amuzat. Fratele 
dumneavoastră a refuzat să mă împuște. In acele momente, nu 
m-am simţit defel înclinat să îi fiu recunoscător pentru asta. 

— Doreaţi să fiți împușcat? a întrebat Grey, ridicând mirat din 
sprâncene. 

Privirea scoţianului era absentă, aţintită asupra tablei de șah, 
dar văzând sigur altceva. 

— Am socotit că aveam un motiv, a spus el cu glas moale. La 
acea dată. 

— Ce motiv? a întrebat Grey, apoi a surprins o privire 
sfredelitoare și s-a grăbit să adauge: Nu vreau ca întrebarea 
mea să pară impertinentă. Doar că, în acele momente, și eu... 
m-am simţit la fel. Din câte mi-aţi povestit despre Stuarți, nu pot 
crede că pierderea cauzei lor v-ar fi făcut să fiți atât de disperat. 

Gura lui Fraser a tresărit ușor, mult prea firav pentru a trece 
drept zâmbet. A înclinat din cap drept încuviinţare. 

— Au fost unii care au luptat din iubire față de Charles Stuart 
- ori din fidelitate faţă de dreptul tatălui său de a fi rege. Dar 
aveți dreptate; nu m-am numărat printre ei. 


VP - 175 


Nu a dat alte explicaţii. Grey a inspirat adânc, cu ochii aţintiţi 
asupra tablei de joc. 

— V-am zis că atunci m-am simţit la fel ca dumneavoastră. La 
Culloden, am pierdut un prieten foarte bun, a explicat el. 

Pe de o parte, s-a întrebat de ce trebuia să îi vorbească 
despre Hector tocmai acestui om, un războinic scoţian care își 
croise drum cu sabia pe acel câmp al morţii, a cărui armă putea 
fi chiar aceea care... Pe de altă parte, îi era imposibil să nu 
vorbească; nu exista nimeni căruia să îi poată povesti despre 
Hector, cu excepţia acestui bărbat, deţinutul care nu avea cum 
să spună asta altcuiva, ale cărui cuvinte nu îi puteau afecta 
imaginea. 

— M-a silit să mă uit la cadavru - Hal, fratele meu, a spus 
brusc Grey. 

Și-a privit o mână, pe care albastrul pătrunzător al safirului 
dat de Hector îi ardea pielea, o versiune mai mică a celui pe 
care Fraser i-l dăduse cu mari rezerve. 

— Mi-a spus că trebuie, că, dacă nu îl voi vedea mort, nu voi 
crede. Că dacă nu știam cu adevărat că Hector - prietenul meu 
- murise cu adevărat, voi suferi până la sfârșitul vieţii. Dacă îl 
vedeam și știam asta, voi suferi, iar apoi mă voi lecui - și voi 
uita, a mai zis, ridicând privirea și încercând cu greu să 
zâmbească. În general, Hal are dreptate, dar nu întotdeauna. 

Probabil că se lecuise, dar nu avea să uite nicicând. Cu 
siguranţă că nu avea să uite cum îl văzuse ultima oară pe 
Hector, cu fața ca din ceară, zăcând în lumina zorilor, cu genele 
lungi și negre coborâte delicat peste ochi ca atunci când 
dormea. Și rana căscată care aproape că îi despărţise capul de 
trup, lăsând traheea și vasele mari de sânge ale gâtului expuse 
măcelului. 

O clipă au rămas muţi. Fraser nu a spus nimic, ci a ridicat 
paharul și l-a golit. Fără să întrebe, Grey a umplut paharele 
pentru a treia oară. Apoi s-a rezemat de spătar și s-a uitat curios 
la musafirul lui. 

— Domnule Fraser, vi se pare viaţa din cale-afară de 
apăsătoare? 

Scoţianul a ridicat capul și i-a întâlnit privirea neclintită. 
Evident, în afară de curiozitate, Fraser nu a lăsat să i se citească 
nimic pe chip, dar umerii lui laţi de dincolo de tabla de șah s-au 
destins întrucâtva, iar expresia sumbră a gurii lui mari s-a stins 


VP - 176 


treptat. Scoţianul s-a rezemat de spătar, apoi și-a mișcat încet 
mâna dreaptă, desfăcând și strângând degetele pentru a-și 
întinde mușchii. Grey a observat rana veche de la mâna lui; în 
lumina focului, se vedeau câteva cicatrice și cele două degete 
rigide. 

— Nu tocmai, i-a răspuns scoţianul rar, privindu-l relaxat. Cred 
că o mai mare povară este să le porţi de grijă celor pe care nu Îi 
poţi ajuta. 

— Mai mare decât să nu ai cui să-i porți de grijă? 

Înainte de a răspunde, Fraser a tăcut un moment, probabil că 
analiza poziţia pieselor de pe tabla de joc. 

— Asta înseamnă pustietatea, a spus el încet, în cele din 
urmă. Însă nu e o povară foarte mare. 

Se făcuse târziu; dinspre fortăreață nu se auzea niciun sunet 
cu excepţia pașilor răzleţi ai vreunei santinele din curtea 
interioară. 

— Soţia dumneavoastră... a fost vindecătoare, așa spuneați? 

— Adevărat. Ea... se numea Claire. 

Fraser a înghiţit în sec, apoi și-a ridicat cupa și a băut, ca și 
cum ar fi încercat să scape de ceva ce-i rămăsese blocat în 
gâtlej. 

— Aţi ţinut foarte mult la ea sau mă înșel? a spus Grey încet. 

A recunoscut la scoțian aceeași dorinţă puternică pe care o 
simţise chiar el cu câteva momente mai devreme - nevoia de a 
rosti un nume tăinuit, pentru a readuce la lumină, preţ de o 
clipă, fantoma unei iubiri. 

— Am vrut să vă mulțumesc odată, domnule maior, a zis 
scoţianul cu glas pierit. 

Grey a tresărit. 

— Să-mi mulțumiți? Pentru ce? 

Cu ochi întunecaţi după încheierea partidei de șah, scoţianul a 
ridicat privirea. 

— Pentru noaptea aceea de la Carryarrick, când ne-am întâlnit 
prima oară. A rămas cu ochii aţintiţi asupra lui Grey. Pentru ce 
aţi făcut pentru soţia mea. 

— Deci v-aţi adus aminte, a spus Grey, răgușit. 

— Nu uitasem, a răspuns Fraser. 

Grey și-a făcut curaj pentru a se uita peste masă, însă ochii 
albaștri nu trădau nici cea mai mică intenţie de zâmbet. 

Fraser a dat din cap, glacial. 


VP - 177 


— Domnule maior, aţi fost un dușman demn de respect; nu 
voi uita asta. 

John Grey a râs cu amărăciune, lucru destul de ciudat, se 
simțea mai puţin iritat decât își închipuise, pentru că i se 
reamintise atât de limpede acea întâmplare rușinoasă. 

— Domnule Fraser, dacă aţi socotit drept dușman demn un 
tânăr de șaisprezece ani, care s-a scăpat pe el de spaimă, 
înseamnă că nu trebuie să mă mire că armata scoțiană a fost 
înfrântă! 

Fraser a surâs vag. 

— Domnule maior, un om care nu face pe el când simte 
pistolul la tâmplă, ori nu are măruntaiele bune, ori nu are creier. 

Fără să vrea, Grey a izbucnit în râs. Un colț al gurii lui Fraser 
s-a ridicat ușor. 

— Nu ai vorbi astfel ca să îţi salvezi propria viaţă, în schimb ai 
face-o ca să salvezi onoarea unei doamne. Onoarea doamnei 
mele, a spus încet Fraser. Aceasta nu mi se pare o dovadă de 
lașitate. 

Adevărul sunase prea convingător în tonul scoţianului pentru 
a fi ignorat sau înțeles greșit. 

— Nu am făcut nimic pentru soţia dumneavoastră, a spus 
Grey cu o oarecare amărăciune în glas. La urma urmelor, nu era 
în primejdie! 

— Nu știaţi asta, da? a spus apăsat Fraser. V-aţi închipuit că îi 
salvaţi viaţa și virtutea cu riscul vieţii dumneavoastră. Astfel i-ați 
fi apărat onoarea - și m-am tot gândit la asta de când... de când 
am pierdut-o. 

În glasul lui Fraser s-a simţit o ușoară ezitare; doar încordarea 
mușchilor gâtului îi trăda emoția. 

— Am înţeles, a zis Grey, inspirând profund, apoi expirând 
încet, îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o, a mai 
adăugat pe un ton oficial. 

Copleșiți de amintiri, amândoi au rămas tăcuţi. Apoi Fraser a 
ridicat privirea și a respirat adânc. 

— Domnule maior, fratele dumneavoastră a avut dreptate. Vă 
mulțumesc și vă urez noapte bună! 

S-a ridicat de pe scaun, și-a lăsat cupa pe masă și a ieșit din 
încăpere. 

Într-un fel, asta i-a amintit de anii petrecuţi în peșteră și de 
vizitele acasă, acele oaze de viaţă și căldură într-un deșert de 


VP - 178 


singurătate. Aici era exact pe dos, ajungând din mizeria, 
aglomeraţia și frigul celulei în apartamentul sclipitor al 
maiorului, unde, vreme de câteva ore, se putea destinde atât 
trupește, cât și mintal, relaxându-se la căldură, discutând și 
mâncând pe săturate. 

Situaţia îi dădea însă și o senzaţie ciudată de dislocare; 
sentimentul că pierde ceva preţios din sine, care nu ar putea 
supravieţui revenirii la viaţa de zi cu zi. De fiecare dată, trecerea 
devenea tot mai dificilă. 

A rămas în pasajul în care era curent, așteptând ca temnicerul 
să descuie ușa celulei. Auzea sunetele scoase de oamenii care 
dormeau ca un bâzâit în urechi, iar mirosul lor a ajuns până la el 
când s-a deschis ușa, înțepător ca un pârt. 

Inspirând profund, și-a umplut plămânii cu aer, a plecat capul 
și a intrat. 

Când a pășit în celulă, trupurile de pe podea s-au mișcat, iar 
umbra lui a căzut întunecată peste siluetele ghemuite. Ușa s-a 
închis în urma lui, lăsând celula în beznă, însă înăuntru s-a 
stârnit un val de recunoaștere, pentru că oamenii simţiseră 
revenirea lui. 

— Ai venit cam târziu, Mac Dubh, a spus Murdo Lindsay, cu 
glas răgușit și somnoros. O să fii frânt mâine. 

— Mă descurc eu, Murdo, a șoptit el, pășind peste camarazii 
lui. 

Și-a scos haina și a așezat-o cu grijă pe bancă, apoi și-a luat 
pătura aspră, după care și-a căutat locul pe podea, iar umbra lui 
lungă a licărit pe fundalul ferestrei cu gratii, luminate slab de 
lună. 

Ronnie Sinclair s-a răsucit când Mac Dubh s-a întins lângă el. 
A clipit somnoros, iar genele ca nisipul au rămas aproape 
invizibile în lumina lunii. 

— Te-a ospătat bine Micutul Auriu, Mac Dubh? 

— Da, Ronnie, mulţumesc. 

S-a foit pe podeaua din piatră, căutând o poziţie mai comodă. 

— Ne povestești și nouă mâine? 

În mod bizar, deţinuţii se desfătau ascultând ce i se servise la 
cină, socotind o onoare faptul că șeful lor trebuie să fie bine 
hrănit. 

— Da, o să vă povestesc, Ronnie, i-a promis Mac Dubh. Dar 
acum trebuie să dorm, bine? 


VP - 179 


— Somn ușor, Mac Dubh, s-a auzit o șoaptă din colţul în care 
Hayes era chircit, aproape de MacLeod, Innes și Keith, cărora le 
plăcea să doarmă la căldură; cei patru aminteau de un set de 
lingurițe strânse laolaltă. 

— Somn ușor, Gavin, a șoptit Mac Dubh și, treptat, în celulă s- 
a reînstăpânit liniștea. 

e 

În noaptea aceea a visat-o pe Claire. Stătea în brațele lui, cu 
mâinile și picioarele grele și înmiresmate. Era însărcinată; 
pântecul îi era rotunjit și neted ca un cantalup, sânii mari și plini, 
sfârcurile întunecate ca vinul, îndemnându-l să le guste. 

Ea și-a făcut o mână căuș între picioarele lui, iar el a întins 
mâna să îi întoarcă favorul, iar mica ei moliciune umflată i-a 
umplut palma când ea s-a lipit mai strâns de el. Cu fața 
încadrată de păr, Claire s-a ridicat zâmbind deasupra lui și și-a 
trecut un picior peste el. 

— Dă-mi gura ta, a șoptit el, neștiind dacă voia să o sărute 
sau să fie dezmierdat de buzele ei, conștient doar că trebuia să 
o aibă cumva. 

— Dă-mi-o tu pe ata, a spus ea. 

A râs și s-a aplecat peste el, cu mâinile pe umerii lui, iar părul 
ei i-a mângâiat faţa cu miros de mușchi și lumină de soare, și el 
a simţit înțepăturile frunzelor uscate și și-a dat seama că se 
aflau în valea de lângă Lallybroch, iar ea avea culoarea arămie a 
fagilor din jur; frunze și lemn de fag, ochi aurii și piele albă, 
presărate de umbre. 

Apoi un sân l-a apăsat pe gură, iar el l-a primit recunoscător, 
trăgându-i trupul mai aproape când a început să sugă. Laptele ei 
era fierbinte și dulce, cu un gust slab de argint, ca sângele de 
căprioară. 

— Mai tare, i-a șoptit ea, băgându-și o mână sub capul lui, 
strângându-l de ceafă și apăsându-l peste sân. Mai tare. 

Claire s-a întins peste el, iar el a apucat-o strâns de carnea 
dulce a feselor, simțind greutatea mică a copilului peste propriul 
abdomen, ca și cum în acele momente îl împărțeau, apărând 
mica fiinţă între trupurile lor. 

Și-a înfășurat strâns brațele în jurul ei, iar ea l-a ţinut la fel de 
strâns în timp ce el tresărea și se cutremura, cu părul ei peste 
față, cu mâinile ei în părul lui și copilul între ei, neștiind unde 
începea și unde se sfârșea fiecare. 


VP - 180 


S-a trezit brusc, gâfâind și asudat, pe jumătate ghemuit pe o 
parte, sub una dintre băncile din celulă. Încă nu se luminase 
bine, dar vedea siluetele tovarășilor să-i adormiţi în apropiere și 
spera că nu strigase. A închis imediat ochii, dar visul dispăruse. 
A rămas nemișcat, în timp ce inima își domolea bătăile, și a 
așteptat zorile. 


18 IUNIE 1755 


John Grey se îmbrăcase cu grijă în acea seară, cu lenjerie 
curată și ciorapi din mătase. Fără perucă, cu părul împletit 
simplu, dat cu un tonic din lămâie și verbină. Ezitase un moment 
în legătură cu inelul lui Hector, dar în cele din urmă și-l pusese 
pe deget. Cina fusese bună; un fazan împușcat chiar de el și o 
salată de verdețuri, din respect pentru gusturile ciudate ale lui 
Fraser faţă de asemenea lucruri. Acum stăteau cu tabla de șah 
în faţă, lăsând deoparte subiectele banale de conversaţie pentru 
că erau concentrați la mijloc de partidă. 

— Vreţi niște brandv? 

A mutat nebunul, apoi s-a rezemat de spătar și s-a întins. 

Absorbit de noua poziţie, Fraser a încuviinţat cu o mișcare din 
cap. 

— Mulţumesc. 

Grey s-a ridicat și a traversat camera, lăsându-l pe Fraser 
lângă foc. A băgat mâna în dulap după sticlă și a simţit un firicel 
de sudoare coborându-i de-a lungul coastelor. Nu din cauza 
focului, care ardea în cealaltă parte a camerei, ci din pricina 
stării de agitaţie. 

A adus sticla la masă, ţinând cupele în cealaltă mână; cristal 
de Waterford trimis de mama lui. Lichidul a curs susurând în 
pahare, aruncând sclipiri ca de ambră, rozalii în lumina focului. 
Fraser stătea cu ochii aţintiţi la cupă, urmărind cum se ridica 
nivelul băuturii, dar privirea pierdută arăta că era cufundat în 
gânduri. Ochii albaștri erau întredeschiși. Grey s-a întrebat la ce 
se gândea; nu la joc - deznodământul era sigur. 

Grey a întins o mână și a deplasat nebunul reginei. Nu era 
decât o mutare de tărăgănare, știa; totuși, amenințase regina lui 
Fraser și probabil avea să forțeze schimbul cu un turn. 


VP - 181 


Grey s-a ridicat să mai pună un calup de turbă pe foc. S-a 
întins și s-a dus în spatele adversarului pentru a vedea poziţia 
din unghiul lui. 

Lumina focului a strălucit când scoțianul masiv s-a aplecat în 
faţă ca să studieze tabla de joc, împrumutând tonurile roșiatice 
ale părului lui Fraser, ca un ecou al luminii din băutura cristalină. 

Fraser își prinsese părul la spate cu un șnur subţire și negru, 
legat cu fundă. Cu o mișcare slabă și-l putea elibera foarte ușor. 
John Grey și-a imaginat că vâră mâna pe sub părul bogat pentru 
a atinge ceafa netedă și caldă de dedesubt. Să atingă... 

A strâns palma brusc, imaginându-și senzaţia. 

— E mutarea dumneavoastră, domnule maior. 

Glasul blând al scoțianului l-a readus la realitate, astfel că și-a 
reluat locul, uitându-se la tabla de șah cu ochi incapabili să mai 
vadă. 

Fără să-l privească, a perceput cu intensitate mișcările 
celuilalt, prezența lui. În jurul lui Fraser aerul parcă se învolbura; 
îi era imposibil să nu se uite la el. Ca să-și ascundă căutătura, a 
ridicat paharul cu băutură și a sorbit din el, abia observând 
gustul de aur lichid. 

Fraser stătea imobil ca o statuie din cinabru, doar ochii 
albaștri i se mișcau în timp ce examina situaţia de pe tabla de 
șah. Focul se mai potolise, iar conturul corpului său era zugrăvit 
în umbre. Mâna lui, aurie și întunecată în lumina focului, a 
rămas pe tablă, nemișcată și minunată ca și pionul capturat de 
alături. 

Piatra albastră de la inelul lui Grey a sclipit când a întins mâna 
spre nebunul reginei. E păcat, Hector? a gândit el. Să iubesc un 
bărbat care probabil te-a ucis? Ori asta era, în cele din urmă, 
modalitatea de a îndrepta lucrările, de a vindeca rănile 
amândurora de la Culloden? 

Nebunul a scos un zgomot înfundat când l-a așezat precis pe 
baza acoperită cu pâslă. Apoi a ridicat mâna imediat, ca și cum 
s-ar fi mișcat fără voia lui. Mâna s-a întins ușor, parcă știind 
precis ce dorește, și a poposit peste mâna lui Fraser, simțind o 
gâdilătură, cu degetele îndoite într-un gest de implorare. 

Mâna lui Fraser era caldă - foarte caldă -, dar aspră și 
încremenită ca și cum ar fi fost din marmură. Pe tablă nu se 
clintea nimic în afara licăririi de flacără din băutura aflată în 
pahare. A ridicat ochii și i-a întâlnit pe ai lui Fraser. 


VP - 182 


— Luaţi-vă mâna de pe mine, a spus Fraser foarte, foarte 
încet. Altfel vă voi ucide. 

Mâna de sub cea a lui Grey nu s-a mișcat, așa cum și chipul a 
rămas impasibil, dar a simţit fiorul de repulsie, un spasm de ură 
și dezgust care se înălța din străfundul fiinţei acelui bărbat, 
radiind prin carnea lui. 

Pe neașteptate, a rememorat avertismentul lui Quarry, la fel 
de clar cum Fraser îi vorbise în acel moment la ureche. 

Dacă iei cina singur cu Fraser, să nu te întorci niciodată cu 
spatele la el. 

Nu exista nicio șansă să se întâmple asta; nu se putea 
întoarce. Nu a reușit nici să își mute privirea sau să clipească, 
pentru a înfrânge privirea din ochii albaștri care îl făcuse să 
îngheţe. Mișcându-se încet, ca și cum s-ar fi aflat deasupra unei 
mine neexplodate, și-a retras mâna. 

A urmat un moment de tăcere, întreruptă doar de răpăitul 
ploii și de sfărâitul focului de turbă, când niciunul dintre ei nu a 
părut să mai respire. Apoi, fără niciun sunet, Fraser s-a ridicat și 
a ieșit din cameră. 


12. Sacrificiul 


Ploaia de noiembrie răpăia pe pietrele curții interioare, căzând 
peste șirurile de oameni morocănoși, ghemuiţi sub apăsarea 
aversei. Nici tunicile roșii care asigurau paza nu păreau mai 
fericite decât deţinuţi uzi leoarcă. 

Maiorul Grey stătea sub o streașină și aștepta. Nu era vremea 
cea mai potrivită pentru a desfășura o percheziţie și a curăța 
celulele deținuților, dar în acea perioadă a anului era inutil să 
aștepte o zi senină. Și cum la Ardsmuir se aflau mai bine de 
două sute de prizonieri, era necesar să se curețe celulele cel 
puţin o dată pe lună pentru a împiedica izbucnirea vreunei 
epidemii. 

Ușile blocului principal de celule s-au deschis și pe ele a ieșit 
un șir mic de deţinuţi: oamenii de încredere care făceau 
curățenie, supravegheați îndeaproape de gardieni. In coada 
șirului a apărut și caporalul Dunstable, cu brațele pline de mici 


VP - 183 


obiecte de contrabandă pe care le scotea de obicei la iveală acel 
gen de percheziții. 

— Gunoaiele obișnuite, sir, a raportat el, aruncând jalnica 
adunătură de relicve și obiecte anonime pe capacul unui butoi 
de lângă maior. Doar asta, poate observați. 

Era o bucată de pânză verde, de aproximativ cincisprezece pe 
zece centimetri, cu un model de tartan. Dunstable a aruncat o 
privire scurtă spre șirurile de deținuți, ca și cum ar fi vrut să 
surprindă pe cineva făcând o mișcare elocventă. 

Grey a oftat, apoi și-a îndreptat umerii. 

— Da, cred că da. 

Deţinerea de tartan scoţian era strict interzisă prin legea 
privind desființarea kiltului în baza căreia scoţienii fuseseră 
dezarmaţi și li se anulase dreptul de a purta îmbrăcăminte 
tradițională. A pășit în fața șirurilor de oameni, în vreme ce 
caporalul Dunstable a scos un strigăt tăios pentru a le atrage 
atenția. 

— A cui este pânza? 

Caporalul a ridicat în aer peticul de pânză odată cu vocea. 
Grey și-a mutat privirea de la pânza viu colorată spre șirul de 
deţinuţi, eliminând în minte numele lor, încercând să îi asocieze 
cu cunoștințele lui imperfecte privind tartanele. Modelele 
difereau atât de mult chiar și în sânul aceluiași clan, încât nu le 
puteai atribui cu certitudine, însă existau tipare generale de 
culoare și model. 

MacAlester, Hayes, Innes, Graham, MacMurtry, MacKenzie, 
MacDonald... stai. MacKenzie. Acela. Era vorba mai mult despre 
felul în care un ofițer își cunoștea oamenii decât despre 
identificarea ţesăturii cu un anume clan care l-a făcut să fie 
sigur. MacKenzie era un deținut tânăr, iar chipul lui era prea 
controlat, prea inexpresiv. 

— Al tău este, MacKenzie. Adevărat? l-a întrebat Grey. 

A înșfăcat fragmentul de pânză de la caporal și l-a vârât sub 
nasul tânărului. Pe sub petele de murdărie, faţa prizonierului era 
albă ca hârtia. Își ţinea fălcile încleștate și respira greu pe nas, 
scoțând un șuierat slab. 

Grey l-a țintuit pe tânăr cu o privire dură și triumfătoare. 
Tânărul scoţian avea masca de ură implacabilă ca toţi ceilalți, 
dar nu reușise să ridice zidul de opoziţie stoică pentru a și-o 


VP - 184 


ascunde. Grey a simţit teama crescândă a flăcăului; încă o 
secundă și avea să cedeze. 

— E al meu. 

Glasul era calm, aproape plictisit, și sugera o indiferenţă atât 
de clară încât MacKenzie și Grey nu au înţeles pe dată. Au 
rămas cu privirile încleștate până când o mână mare s-a întins 
peste umărul lui Angus MacKenzie și a luat bucata de pânză din 
mâna ofițerului. 

John Grey a făcut un pas înapoi, simțind acele vorbe ca pe o 
lovitură în stomac. Uitând de MacKenzie, a ridicat ochii câţiva 
centimetri, suficient ca să-l privească pe Fraser drept în față. 

— Nu este tartan, Fraser, a spus el, scoțând cu forţa cuvintele 
printre buzele ca de lemn. 

Își simţea amorțită întreaga faţă, lucru pentru care era vag 
recunoscător; măcar expresia nu îl putea da de gol în faţa 
deţinuţilor care îl urmăreau. 

Fraser a deschis gura mai mult. Grey și-a menţinut privirea pe 
chipul lui, temându-se să înfrunte ochii albaștri-închis. 

— Nu, nu este, a recunoscut Fraser. E MacKenzie. Clanul 
mamei mele. 

Într-un colţișor al minţii, Grey a reţinut încă o fărâmă de 
informaţie, alături de micuța comoară de lucruri păstrate în 
cufărul încrustat cu pietre preţioase etichetat „Jamie” - mama 
lui fusese o MacKenzie. Ştia că e adevărat, tot astfel cum știa că 
tartanul nu îi aparţinea lui Fraser. 

Și-a auzit propria voce, rece și netulburată, spunând: 

— Posesia de tartane de clan este ilegală. Știţi pedeapsa, da? 

— Da, a răspuns Jamie, zâmbind cu un colţ al gurii. 

În rândul deţinuţilor s-a produs o mișcare însoţită de 
murmure, dar Grey a simţit că alinierea se schimba, ca și cum 
de fapt oamenii se retrăgeau spre Fraser, înconjurându-l, 
îmbrăţișându-l. Cercul se rupsese și se regrupase, iar el se afla 
singur în afara lui. Jamie Fraser se întorsese spre neamul lui. 

Cu un efort de voinţă, Grey și-a smuls ochii de la buzele lui 
netede și moi, ușor crăpate de expunerea la soare și la vânt. 
Privirea lui îi provoca teamă; nici spaimă, nici furie, doar 
indiferență. 

A făcut semn către gardieni. 

— Luaţi-l. 


VP - 185 


Maiorul John William Grey și-a plecat capul deasupra hârtiilor 
de pe birou, semnând rechiziţii fără să le mai citească. Rareori 
lucra până atât de târziu în noapte, dar în timpul zilei nu 
avusese vreme, iar hârțogăraia se acumula. Ordinele de 
rechiziţie trebuiau trimise la Londra în acea săptămână. 

O sută de kilograme de făină de grâu, a scris el, chinuindu-se 
să se concentreze asupra literelor negre de sub pană. Necazul 
cu acea activitate de rutină era că ea îi menținea ocupată doar 
atenția, nu și mintea, îngăduind amintirilor de peste zi să se 
furișeze, luându-l pe nepregătite. 

Sase butoaie de bere pentru uzul soldatilor. A lăsat jos pana și 
și-a frecat energic palmele. Încă simţea frigul care îi intrase în 
oase cât stătuse de dimineaţă în curtea interioară. În vatră 
ardea un foc puternic, dar nu părea să îl ajute defel. Nu s-a 
apropiat de el; încercase o dată și rămăsese ca hipnotizat, 
revăzând în flăcările lui imaginile din acea dimineaţă, 
îndepărtându-se de el doar când stofa pantalonilor începuse să 
se încingă peste măsură. 

A ridicat pana și a încercat din nou să-și alunge din minte 
acele imagini. 

Era preferabil să nu amâne executarea pedepselor de acel fel; 
în așteptare, deţinuţii deveneau neliniștiţi și agitaţi și era 
deosebit de greu să fie ţinuţi sub control. Executată imediat, 
disciplinarea avea deseori un efect salutar, demonstrându-le 
deținuților că pedeapsa va veni rapid și neiertător, sporind 
respectul lor faţă de cei care îi supravegheau. Într-un fel, John 
Grey a bănuit că acea ocazie aparte nu sporise nicidecum 
respectul deţinuţilor - cel puţin faţă de el. 

Simţind ceva asemănător unui firicel de apă strecurându-i-se 
prin vene, dăduse ordine, iute și stăpân pe sine, iar ei se 
supuseseră cu o exactitate similară. 

Deținuţii fuseseră așezați pe mai multe rânduri pe cele patru 
laturi ale careului curţii, faţă în față cu șirurile mai puțin 
numeroase de gardieni cu baionetele pregătite, gata de 
intervenţie, pentru a preveni orice încercare de revoltă care era 
nelalocul ei. 

Insă nu se produsese nicio revoltă, nici nelalocul ei, nici altfel. 
Deţinuţii așteptaseră într-o muţenie înghețată în ploaia slabă 
care crea un soi de negură peste pietrele curții, scoțând puţine 
sunete, doar tușind când și când sau dregându-și glasurile, lucru 


VP - 186 


care se întâmplă în orice adunare de oameni. Era început de 
iarnă, iar guturaiul era o calamitate care apărea atât în 
cazarmă, cât și în celulele mucede. 

Rămăsese în picioare, cu mâinile împreunate la spate și 
urmărind cu un aer impasibil cum deţinutul era condus pe 
platformă. Privea, simțind picăturile de ploaie strecurându-se 
prin umerii hainei și prelingându-i-se în șiroaie minuscule pe 
lângă gulerul cămășii, în timp ce Jamie Fraser a rămas pe 
platformă, la un metru depărtare, și s-a dezbrăcat până la brâu, 
fără grabă sau șovăială, ca și cum era ceva familiar, o sarcină cu 
care se obișnuise, practic lipsită de importanţă. 

Le făcuse semn din cap celor doi soldaţi care îi apucaseră 
braţele  deţinutului ce nu opusese nicio rezistență și le 
ridicaseră, legându-le de stâlpul de biciuire. l-au pus căluș la 
gură, iar Fraser a rămas drept, în vreme ce picăturile de ploaie îi 
curgeau pe braţe și pe adâncitura șirei spinării, îmbibând pânza 
subţire a pantalonilor. 

Încă un semn din cap, de astă dată către sergentul care ţinea 
în mână documentul conţinând acuzaţia, și un mic val de iritare 
când gestul a făcut apa acumulată în borul pălăriei să se reverse 
ca o cascadă. Şi-a îndreptat pălăria și peruca udă și și-a reluat la 
vreme postura de autoritate pentru a asculta citirea acuzaţiei și 
sentința. 

— ... încălcând prevederile legii privind desfiinţarea kiltului, 
aprobată de Parlamentul Maiestăţii Sale, infracţiune pentru care 
se vor administra șaizeci de lovituri de bici. 

Cu o detașare profesională, Grey a aruncat o privire către 
sergentul-fierar desemnat să administreze pedeapsa: nu era 
prima pentru niciunul dintre ei. De astă dată, nu a mai 
încuviinţat din cap; ploaia continua. În schimb, a închis pe 
jumătate ochii și a rostit cuvintele obișnuite: 

— Domnule Fraser, veţi primi pedeapsa. 

Și a rămas neclintit, cu privirea îndreptată în faţă, urmărind și 
auzind pocnetul biciului pe piele și icnetele deţinutului, care 
treceau prin căluș la fiecare lovitură. 

Mușchii deţinutului s-au încordat ca să reziste durerii. Mereu 
și mereu, până când fiecare dintre ei a rămas întărit pe sub 
piele. De încordare, până și pe Grey îl dureau mușchii și se muta 
ușor de pe un picior pe celălalt, în timp ce brutala biciuire 
continua. De-a lungul șirei spinării deţinutului curgeau firicele 


VP - 187 


roșiatice, sânge amestecat cu apă, pătând pânza pantalonilor 
lui. 

Grey i-a simţit pe oamenii dinapoia lui, deopotrivă soldaţi și 
deținuți, cu privirile aţintite spre platformă și spre silueta aflată 
în mijlocul ei. Până și accesele de tuse încetaseră. 

Și, peste toate acestea, precum un strai lipicios care izola 
simțămintele lui Grey, exista un ușor dezgust faţă de sine când 
și-a dat seama că ochii lui erau aţintiţi asupra scenei nu din 
îndatorire, ci din incapacitatea de a-și desprinde privirea de la 
pelicula de apă amestecată cu sânge care lucea pe mușchii 
încordațţi în suferinţă într-o curbură de o frumuseţe răpitoare. 

Sergentul-fierar făcea doar câte o pauză scurtă între lovituri. 
Grăbea ușor procesul; cu toţii doreau să se termine ca să poată 
să se adăpostească de ploaie. Grisson număra fiecare lovitură 
cu voce tare, notând-o totodată pe foia lui. Fierarul verifica 
biciul, trecând printre degete firele cu noduri dure, cernite, 
pentru a îndepărta sângele și fragmentele de carne, apoi ridica 
pisica cu nouă cozi încă o dată, o rotea de două ori pe deasupra 
capului și lovea din nou. 

— Treizeci! a spus sergentul. 

Maiorul Grey a tras sertarul de jos al biroului și a fost cât pe 
ce să verse peste teancul de documente de rechiziţie. 


Degetele îi erau îngropate adânc în palme, dar tremurul nu 
voia să se oprească. Pătrunsese adânc în oasele lui, la fel ca 
frigul iernii. 

— Puneti o pătură peste el, îl voi îngriji imediat. 

Glasul doctorului englez părea îndepărtat; nu a simțit nicio 
legătură între voce și mâinile care l-au prins cu fermitate de 
ambele brațe. A tipat când l-au mutat din loc, rotirea sfâșiind 
rănile de pe spate, acolo unde sângele abia se închegase. 
Firicelul de sânge cald care se scurgea de-a lungul spinării 
intensifica tremuratul, în ciuda păturii care i se pusese pe 
spinare. 

A prins între degete marginile băncii pe care zăcea întins, cu 
obrazul apăsat pe lemn, cu ochii închiși și chinuindu-se să nu 
mai tremure. Undeva în încăpere a simţit o agitație și un târsâit 
de picioare, dar nu a putut observa altceva, nu a izbutit să-și 
desprindă atenția de la încleștarea dinților și de la încheieturile 
încordate. 


VP - 188 


Ușa s-a închis, iar în încăpere s-a făcut liniste. Îl lăsaseră 
singur? 

Nu, a auzit zvon de pași în apropierea capului, iar pătura care 
îl acoperea a fost ridicată și coborâtă spre talie. 

— Mm. Te-au făcut praf, nu-i așa, băiete? 

El nu a răspuns; în situația dată, nici nu era nevoie de un 
răspuns. Doctorul s-a întors cu spatele o clipă; apoi Jamie a 
simţit o mână care i-a ridicat capul. Un prosop i-a fost strecurat 
sub obraz, închipuind un soi de pernă care să îl ferească de 
duritatea lemnului. 

— Acum o să-ți curăt rănile, a spus bărbatul, cu o voce 
impersonală, dar nu neprietenoasă. 

A tras aer printre dinţi, timp în care a simţit atingerea unei 
mâini pe spinare. A auzit un scâncet ciudat. Și-a dat seama că el 
ÎI scosese și s-a simţit rușinat. 

— Băiete, câţi ani ai? 

— Nouăsprezece. 

Abia a reușit să rostească acel cuvânt, după care s-a trezit 
scoțând un geamăt. 

Doctorul i-a atins spinarea cu blândeţe ici și colo, apoi s-a 
ridicat. Jamie a auzit zgomotul zăvorului tras, apoi pașii 
doctorului care se întorcea. 

— Acum nu va mai intra nimeni, l-a informat el pe un ton 
amabil. Poti plânge în voie. 


— Hei, spunea vocea. Trezește-te, domnule! 

Și-a revenit treptat, duritatea lemnului de sub obraz a 
împreunat visul și starea de trezie și nu a putut să-și amintească 
unde se afla. Din întuneric a apărut o mână care l-a atins delicat 
pe obraz. 

— Domnule, salutai pe cineva în somn, a spus omul în șoaptă. 
Te doare rău? 

— Puțin. 

Și-a dat seama care era cealaltă legătură între vis și starea de 
trezie când a încercat să se ridice, iar durerea i-a străbătut 
spinarea ca un fulger. A expirat puternic în timp ce, fără să vrea, 
a icnit și s-a prăbușit înapoi pe bancă. 

Avusese noroc; îl alesese pe Dawes, un soldat masiv, de 
vârstă mijlocie, căruia de fapt nu îi plăcea să biciuiască deţinuţi, 
ci o făcea doar pentru că se număra printre sarcinile lui. Cu 


VP - 189 


toate acestea, șaizeci de lovituri de bici provocau răni, chiar 
dacă erau aplicate fără entuziasm. 

— Nu, uite, asta e mult prea fierbinte. la zi, vrei să îl opărim? 

Era vocea dojenitoare a lui Morrison. Sigur era vocea lui. 

Ciudat, a gândit el, ca prin vis. Felul în care, ori de câte ori 
exista un grup de oameni, aceștia păreau să își găsească 
propria menire, indiferent dacă era sau nu ceva ce mai făcuseră 
până atunci. La fel ca majoritatea dintre ei, Morrison fusese 
arendaș. Probabil că se pricepea la animale, dar nu se gândea 
prea mult la asta. Acum devenise un lecuitor de oameni, la care 
apelau toți când îi durea burta sau aveau vreun deget rupt. 
Morrison știa ceva mai multe lucruri decât restul oamenilor, dar 
aceștia apelau la el când se răneau, așa cum se duceau la 
Seumus Mac Dubh pentru încurajări și îndrumări. Și pentru a le 
face dreptate. 

Pânza aburindă i-a fost așezată pe spinare, iar el a icnit din 
cauza înțepăturilor, astfel că a strâns din buze ca să nu ţipe. A 
simţit palma mică a lui Morrison, așezată ușor pe centrul 
spatelui. 

— Rabdă, domnule, până trece căldura. 

Pe măsură ce coșmarul se stingea, a clipit un moment, 
încercând să distingă și să recunoască vocile din apropiere. Se 
afla într-o celulă mare, în ungherul umbrit de lângă cotul 
hornului. Din foc se înălțau aburi; probabil că era un cazan în 
care fierbea apă. L-a văzut pe Walter MacLeod scufundând un 
braţ de zdrenţe în apă, timp în care focul îi lumina roșiatic barba 
și sprâncenele. Apoi, pe măsură ce cârpele încălzite de pe 
spatele lui s-au răcit, devenind calmante și suportabile, a închis 
ochii și a recăzut într-un soi de motăială, legănată de 
conversaţia domoală a oamenilor din jur. 

Acea stare de detaşare visătoare îi era familiară. Se simţise 
cam la fel din momentul în care întinsese mâna peste umărul 
tânărului Angus și își strânsese degetele în jurul peticului de 
tartan. Ca și cum, prin acea alegere, un soi de cortină coborâse 
între el și oamenii din jurul lui; ca și cum s-ar fi aflat singur într- 
un loc liniștit, nespus de îndepărtat. 

Il urmase pe gardianul care îl luase, se dezbrăcase când i se 
ceruse, dar totul fără să simtă ca și cum s-ar fi trezit cu 
adevărat. Iși ocupase locul pe platformă și ascultase vorbele 
incriminatoare și sentința, fără să le audă cu adevărat. Nici 


VP - 190 


măcar mușcătura nemiloasă a frânghiei cu care fusese legat de 
încheieturi, nici ploaia rece căzând peste spatele dezgolit nu îl 
treziseră. Toate păreau să se mai fi întâmplat până atunci; nimic 
din ce ar fi spus sau făcut nu ar fi putut schimba ceva; așa 
fusese sortit. 

Cât despre biciuire, o suportase. În acele momente nu putuse 
gândi sau regreta și nici nu găsise loc pentru altceva în afara 
luptei disperate și înverșunate pe care o impunea insulta adusă 
trupului. 

— Stai nemișcat, stai. 

Morrison și-a apăsat mâna pe gâtul lui pentru a-l împiedica să 
se miște în timp ce îndepărta cârpele ude și aplica o nouă 
compresă fierbinte, care a trezit la viaţă preţ de un moment toți 
nervii somnolenți. 

Din pricina ciudatei stări de spirit în care se afla, toate 
senzațiile i se păreau la fel de intense. Dacă încerca, putea să 
simtă fiecare lovitură peste spate, să o vadă cu ochiul minţii ca 
o dungă vie de culoare peste întunericul imaginaţiei. Însă 
durerea tăieturii adânci care se întindea de la coaste până la 
umeri nu avea mai mare greutate sau consecință decât senzaţia 
aproape plăcută de greutate din picioare, decât durerea din 
braţe sau decât atingerea moale și gădilătoare a părului care i 
se revărsa peste obraz. 

Pulsul îi bătea slab și regulat în urechi; pieptul i se ridica și 
cobora în timp ce respira, iar printre respiraţii scotea când și 
când câte un geamăt. Exista doar ca o adunătură de fragmente, 
fiecare părticică din el având propriile senzaţii, și niciuna dintre 
ele nu reprezenta o preocupare deosebită pentru înţelegerea 
esenţială a lucrurilor. 

— Uite, Mac Dubh, a spus Morrison, vorbindu-i la ureche. 
Ridică-ţi capul și bea asta. 

Mirosul puternic de whisky l-a surprins, așa că a încercat să își 
îndepărteze capul de cană. 

— Nu am nevoie de el, a spus. 

— Ba da, l-a contrazis Morrison, cu convingerea fermă a 
tuturor vracilor, ca și cum ar fi știut întotdeauna mai bine decât 
pacientul cum se simte acesta și de ce are nevoie. Lipsit de tăria 
sau de voinţa de a intra într-o dispută, a deschis gura și a sorbit 
băutura, simţindu-și mușchii gâtului tremurând de efortul de a-și 
înălța capul. 


VP - 191 


Whisky-ul a adăugat propria contribuţie la multitudinea de 
senzaţii care îl cutreierau. O scurtă arsură în gâtlej și pântec, o 
gâdilătură bruscă pe nas și un soi de vârtej în cap, care îi 
spuneau că băuse prea mult și prea repede. 

— Încă puţin, hai, așa, a spus Morrison încurajator. Bravo, 
domnule! Da, așa e mai bine, nu? 

Corpul masiv al lui Morrison s-a deplasat, blocându-i vederea 
în camera întunecoasă. Dinspre fereastra de sus a venit un 
curent, dar în jurul lui era o agitație mai mare decât cea produsă 
de vânt. 

— Ascultă, cum îţi simţi spatele? Mâine o să te simţi ţeapăn ca 
o căpiţă de porumb, dar poate n-o să fie chiar atât de rău. Uite, 
domnule, mai bea ceva. 

Buza unei câni i-a fost apăsată cu insistenţă de buze. 

Morrison a continuat să vorbească, tare, fără să se refere la 
ceva anume. Însemna că e grav. Morrison nu era un om 
vorbăreţ. Se întâmplase ceva, însă el nu putea să vadă nimic. Și- 
a ridicat capul, să descopere ce era în neregulă, însă Morrison i 
l-a împins la loc pe bancă. 

— Nu te mai chinui, Mac Dubh, a spus el încet. Nu ai cum să îi 
împiedici. 

Sunete neașteptate veneau dinspre colțul îndepărtat al 
celulei, sunete pe care Morrison se străduise să le mascheze 
vorbind tare. Zgomote produse de frecare, murmure scurte și 
bufnituri. Apoi, lovituri înfundate, rare și repetate, și un gâfâit 
greu de spaimă și durere, punctat de câte un sunet scâncet de 
respiraţie întreruptă. 

ÎI băteau pe Angus MacKenzie. Și-a pus mâinile sub piept, dar 
efortul a făcut ca vederea să i se întunece și să ameţească. 
Morrison l-a apăsat din nou cu mâna, silindu-l să rămână întins. 

— Stai nemișcat, Mac Dubh! 

În vocea lui se amestecaseră autoritatea și resemnarea. 

S-a simţit cuprins de un val de ameţeală, iar mâinile i-au 
alunecat de pe bancă. Și-a dat seama că Morrison avea 
dreptate. Nu îi putea împiedica. 

Cu ochii închiși, a rămas neclintit sub apăsarea mâinii lui 
Morrison și a așteptat ca sunetele să înceteze. Deși nu dorea 
asta, s-a întrebat cine era cel care administra dreptatea oarbă 
pe întuneric. Sinclair. Mintea lui i-a dat răspunsul fără șovăială. 
Și, fără îndoială, avându-i ca ajutoare pe Hayes și Lindsay. 


VP - 192 


N-aveau încotro, așa cum nici el, nici Morrison n-aveau ce 
face. Oamenii acționau cum le era scris încă de la naștere. Unul 
era vindecător, iar altul, brută. 

In afara unui suspin înfundat, zgomotele se stinseseră. Umerii 
i s-au relaxat și nu s-a mișcat când Morrison a îndepărtat ultima 
compresă și l-a șters cu mișcări blânde, uscându-l, iar curentul 
dinspre fereastră l-a făcut să tremure, învăluindu-l brusc în aerul 
rece. Ca să nu scoată niciun sunet, a strâns din buze. In acea 
după-amiază i se pusese căluș la gură și se bucura că 
procedaseră astfel; cu ani în urmă, când fusese biciuit, își 
mușcase buza de jos, cât pe ce să și-o taie cu dinţii. 

Cana cu whisky i-a fost din nou apăsată peste buze, însă a 
întors capul într-o parte, astfel că ea a dispărut fără alte 
comentarii, ajungând într-un loc în care avea să fie primită mai 
cordial. Probabil de Milligan, irlandezul. 

Un om cu o slăbiciune faţă de băutură, altul care o detesta. 
Un bărbat, iubitor de femei, iar altul... 

A suspinat și s-a mișcat puţin pe patul dur din scândură. 
Morrison îl acoperise cu o pătură și se îndepărtase. S-a simţit 
golit și epuizat, încă făcut bucăţi, dar cu mintea limpede, 
departe de restul ființei lui. 

Morrison luase cu sine și lumânarea; ardea în capătul 
îndepărtat al celulei, unde ceilalți deţinuţi stăteau ghemuiţi 
laolaltă, iar lumina îi transforma în siluete întunecate, care nu 
puteau fi deosebite una de alta, încadrate de o aură 
strălucitoare, precum feţele sfinţilor din vechile cărţi de 
rugăciuni. 

S-a întrebat de unde veneau acele daruri care alcătuiau 
natura umană. De la Dumnezeu? 

Era ca pogorârea Sfântului Duh și ca limbile de foc ce 
ajungeau să se așeze peste apostoli? Și-a amintit imaginea din 
Biblia aflată în salonul mamei lui, toți apostolii încoronați cu 
flăcări și parcă fermecaţi de șoc, stând ca un grup de lumânări 
din ceară, aprinse pentru o petrecere. 

Amintindu-și, a zâmbit în sinea lui și a închis ochii. Umbrele 
aruncate de lumânare au tremurat roșiatic peste pleoapele lui. 

Claire, Claire a lui - cine știe cine i-o trimisese, o aruncase 
într-o viaţă pentru care sigur nu fusese născută? Și totuși, ea 
știuse ce să facă, ce menire avea. Nu oricine avea norocul să își 
cunoască darurile. 


VP - 193 


În întuneric, a auzit un târșâit de pași în preajmă. A deschis 
ochii și nu a văzut decât o siluetă, dar și-a dat seama cine era. 

— Cum te simţi, Angus? a întrebat el încet în galică. 

Tânărul a îngenuncheat stângaci lângă el și i-a luat o mână. 

— Sunt... sunt bine. Dar dumneavoastră, sir, vreau să zic... 
îmi cer iertare. 

Să fi fost experienţa sau instinctul ceea ce l-a făcut să-i 
strângă mâna pentru a-l liniști? 

— Și eu sunt bine, a spus el. Întinde-te, micuţule Angus, și 
odihnește-te. 

Tânărul și-a plecat capul într-un gest ciudat de oficial și i-a 
sărutat apăsat dosul mâinii. 

— Pot... pot să stau lângă dumneavoastră, sir? 

Mâna părea să cântărească o tonă, dar a ridicat-o și a lăsat-o 
pe creștetul lui. Apoi a alunecat, dar a simţit că încordarea lui 
Angus se stinge, pentru că atingerea îi adusese mângâierea. 

Se născuse lider, apoi fusese modelat și educat să 
îndeplinească un asemenea destin. Dar ce se întâmpla cu un 
bărbat care nu se născuse pentru rolul pe care trebuia să joace? 
De pildă, John Grey. Pe de altă parte, Charles Stuart. 

De la depărtare, pentru prima oară în ultimii zece ani, putea 
găsi în sine capacitatea de a-l ierta pe acel bărbat vulnerabil 
care îi fusese cândva prieten. Cum trebuise să plătească atât de 
des prețul cerut de propriul lui dar, putea în cele din urmă să 
vadă nenorocirea cumplită de a se fi născut rege, fără a avea 
înzestrarea necesară a regalității. 

Angus MacKenzie s-a rezemat moale de zidul de lângă el, cu 
capul plecat pe genunchi și pătura petrecută peste umeri. Un 
sforăit ușor venea dinspre silueta ghemuită. Jamie a simţit că îl 
cuprinde somnul, care avea să adune laolaltă părțile împrăștiate 
și sfărâmate din sine, și și-a dat seama că a doua zi se va trezi 
întreg, chiar dacă îndurerat. 

S-a simţit dintr-odată eliberat de multe lucruri. De povara 
răspunderii imediate, de necesitatea de a lua hotărâri. Ispita 
dispăruse, împreună cu posibilitatea ei. Și mai important încă, 
povara furiei se risipise; probabil că dispăruse pentru totdeauna. 

Așadar, a gândit el prin negura care se îndesea, John Grey îi 
redase destinul. 

Aproape că îi era recunoscător. 


VP - 194 


13. Mijloc de partidă 


INVERNESS 
2 IUNIE 1968 


A doua zi dimineaţă, Roger a găsit-o ghemuită pe canapeaua 
din bibliotecă, sub carpeta din faţa șemineului, cu multe file 
desprinse dintr-un dosar și împrăștiate neglijent în jurul ei, pe 
podea. 

Lumina care pătrundea pe fereastra cât peretele inunda 
biblioteca, dar spătarul înalt al canapelei umbrise faţa lui Claire 
și împiedicase zorii să o trezească. Lumina se strecura peste 
catifeaua canapelei abia acum, făcându-i șuviţele de păr să 
lucească. 

Un chip de sticlă în mai multe sensuri, și-a spus Roger privind- 
o. Avea pielea atât de albă, încât venele albăstrui îi erau vizibile 
la tâmple și pe gât, iar oasele i se reliefau clar sub piele, ca și 
cum Claire ar fi fost dăltuită din fildeș. 

Covorul alunecase parțial de pe ea, expunându-i umerii. Un 
braţ stătea relaxat peste piept, strângând între degete o singură 
filă mototolită. Roger i-a ridicat brațul cu grijă pentru a elibera 
foaia fără să o trezească. Era moleșită de somn și i-a simţit 
pielea surprinzător de caldă și de netedă în strânsoarea lui 
slabă. 

A observat imediat numele; știuse că ea îl găsise. 

— James MacKenzie Fraser, a murmurat el. 

A ridicat privirea de la foaie și s-a uitat la femeia care dormea 
pe canapea. Lumina tocmai îi atinsese conturul urechii; ea s-a 
foit o clipă și a întors capul, apoi s-a adâncit din nou în somn. 

— Nu știu cine ai fost, amice, a șoptit el către nevăzutul 
scoțian, dar trebuie să fi reprezentat ceva ca să o meriţi. 

Foarte delicat, a așezat carpeta peste umerii lui Claire, apoi a 
coborât storul de la fereastra din spatele ei. S-a lăsat pe vine și 
a strâns filele împrăștiate din dosarul Ardsmuir. Ardsmuir. Asta 
era tot ce avea nevoie acum; chiar dacă soarta lui Jamie Fraser 
nu era cuprinsă în paginile din mâinile lui, trebuia să existe 
undeva în istoria închisorii Ardsmuir. Probabil că se impunea 
încă o incursiune în arhivele scoțiene sau chiar o călătorie la 

VP - 195 


Londra, dar pasul următor al căutării fusese făcut; calea era 
limpede. 
e 

În timp ce închidea cu o grijă deosebită uşa bibliotecii, 
Brianna cobora scara. Fata și-a arcuit o sprânceană întrebător, 
iar el, zâmbind, a ridicat dosarul în aer și a șoptit: 

— L-a găsit. 

Brianna nu a scos nicio vorbă, dar, drept răspuns, pe faţă i-a 
apărut un zâmbet larg, sclipitor ca soarele care se înălța pe cer. 


VP - 196 


PARTEA A PATRA 


DISTRICTUL LACURILOR 


14. Geneva 


HELWATER 
SEPTEMBRIE 1756 


— Cred că ar fi cazul să vă gândiţi la schimbarea numelui. 

Nu aștepta un răspuns; în timpul celor patru zile de călătorie, 
Fraser nu îi adresase nicio vorbă, reușind chiar stânjenitoarea 
performanţă de a împărți o cameră de han fără să comunice 
direct. Grey ridicase din umeri și ocupase patul, în vreme ce 
Fraser, fără să facă vreun gest sau să-i arunce vreo privire, se 
învelise cu mantia subţire și jerpelită și se întinsese pe podea, 
dinaintea focului. Scărpinându-și pielea pișcată de purici și 
păduchi, Grey a socotit că Fraser făcuse o alegere multă mai 
bună în privinţa locului de dormit. 

— Noua dumneavoastră gazdă nu îi agreează defel pe Charles 
Stuart și pe susținătorii lui, deoarece și-a pierdut singurul fiu la 
Prestonpans, a continuat el, adresându-se profilului parcă turnat 
în fier de lângă el. 

Gordon Dunsany, tânăr căpitan în regimentul comandat de 
Bolton, fusese cu doar câţiva ani mai în vârstă decât el. Puteau 
muri amândoi pe acel câmp de bătălie - dacă nu ar fi fost acea 
întâlnire în pădurea din apropiere de Carryarrick. 

— Nu veţi putea ascunde faptul că sunteţi scoţian, și pe 
deasupra din Highlands. Dacă veți catadicsi să analizaţi un sfat 
bine intenţionat, ar fi preferabil să nu folosiți un nume care să 
fie ușor recunoscut ca fiind al dumneavoastră. 

Expresia împietrită de pe fața lui Fraser nu s-a schimbat 
câtuși de puţin. Lovind ușor cu un călcâi în flancul calului, l-a 


VP - 197 


îndemnat înaintea murgului pe care călărea Grey, căutând 
urmele drumului recent măturat de o inundație. 

Spre sfârșitul după-amiezii au traversat arcul podului Ashness 
și au pornit în josul versantului, spre Watendlath Tarn. Districtul 
lacurilor din Anglia nu semăna defel cu Scoţia, dar măcar avea 
munţi. Plaţi, cu coastele rotunjite, visători, nu ameninţători și 
stâncoși ca aceia din Highlands, dar tot munţi se chemau. 

În vântul începutului de toamnă, Watendlath Tarn era 
întunecat și agitat, mărginit de stuf des și iarbă de mlaștină. 
Ploile din cursul verii fuseseră mai bogate decât de obicei în acel 
loc umed, iar vârfurile tufișurilor se ițeau moi și zdrențuite 
deasupra apei care trecuse dincolo de maluri. 

Pe culmea următorului deal, drumul se despărţea în două. 
Aflat la oarece distanță în faţă, Fraser, cu părul fluturând în 
vânt, și-a oprit calul și a așteptat instrucţiuni. În acea dimineaţă 
nu și-l împletise, așa că-i cădea liber, șuvițele dansându-i 
nebunește în jurul capului. 

Urcând terenul îmbibat de apă care clefăia sub copitele 
calului, John William Grey a ridicat ochii spre bărbatul aflat mai 
sus, ca o statuie din bronz ecvestră, mai puţin coama care i se 
unduia în vânt. Răsuflarea i s-a oprit în gâtlej și și-a umezit 
buzele. 

— Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al 
dimineţii”, a murmurat către sine, dar s-a ferit să continue 
citatul. 

e 

Pentru Jamie, călătoria de patru zile călare până la Helwater 
însemnase o tortură. Iluzia neașteptată a libertăţii, îmbinată cu 
certitudinea pierderii ei iminente, i-a stârnit un sentiment 
îngrozitor privind destinaţia necunoscută. 

Acest lucru, la care se adăuga tristețea provocată de 
despărţirea de oamenii lui, proaspătă în memorie, pierderea 
brutală reprezentată de părăsirea ținutului Highlands, știind că 
acea despărţire ar putea fi permanentă, și momentele de trezie, 
pătrunse de durerea fizică resimţită de mușchii feselor, îndelung 
nefolosiţi, au fost de ajuns să îl facă să sufere pe toată durata 
călătoriei. Doar faptul că își dăduse cuvântul de onoare îl 
împiedica să îl tragă jos de pe cal pe maiorul John William Grey 
și să îl stranguleze pe vreun drum pustiu. 


19 Isaia, 14:12 (n. tr.). 
VP - 198 


Pe jumătate acoperite de zbaterea furioasă a sângelui, 
cuvintele lui Grey i-au răsunat din nou în urechi. 

— Cum renovarea fortăreței s-a încheiat în mare măsură, cu 
sprijinul şi priceperea dumneavoastră și a oamenilor 
dumneavoastră - Grey își îngăduise să strecoare o undă de 
ironie în glas -, deţinuţii urmează să fie transferați în alt loc, iar 
în fortăreaţa Ardsmuir își vor stabili garnizoana soldaţii 
Maiestăţii Sale din regimentul 12 de dragoni. Prizonierii de 
război de origine scoțiană urmează a fi transportaţi în coloniile 
americane, a continuat el. Vor fi vânduți cu înțelegeri 
contractuale oficiale, pe durata a șapte ani. 

Jamie avusese grijă să nu afișeze nicio expresie, însă auzind 
știrea, simţise că faţa și mâinile îi amorțesc de șoc. 

— Contract? Asta înseamnă sclavie, a spus el, fără să acorde 
prea mare atenţie cuvintelor pe care le rostise. 

America! Un tărâm neîmblânzit și populat de sălbatici, unde 
se ajungea doar străbătând patru mii opt sute de kilometri pe 
marea pustie și agitată! Ca pedeapsă, acel acord cu America era 
totuna cu exilul permanent din Scoţia. 

— Un contract pe un anumit termen nu înseamnă sclavie, l-a 
asigurat Grey, însă maiorul știa la fel de bine ca și Fraser că 
deosebirea era doar ceva ce ţinea de legalitate și valabilă doar 
în măsura în care cei ce ajungeau într-o asemenea situaţie - 


dacă supraviețuiau - își recâștigau libertatea la o dată 
prestabilită. 

Un asemenea slujitor era din toate punctele de vedere sclavul 
stăpânului sau al stăpânei lui - putea fi umilit, biciuit sau 


însemnat cu fierul roșu, după voinţa acestora, interzicându-i-se 
să părăsească proprietatea fără aprobarea lui sau a ei. 

Așa cum și lui Fraser urma să-i fie interzis acum. 

— Nu veţi fi trimis laolaltă cu ceilalţi, i-a zis Grey fără să-l 
privească. Nu sunteţi doar prizonier de război, ci și trădător 
condamnat. Drept urmare, veți fi întemnițat după bunul plac al 
Maiestăţii Sale; sentința nu poate fi comutată la transport în 
America fără aprobarea regelui. lar Maiestatea Sa nu a socotit 
cu cale să dea această aprobare. 

Jamie a simţit crescând în el o paletă de emoţii; dincolo de 
mânia de moment era teama pentru soarta oamenilor lui, 
amestecată cu un licăr de ușurare umilitoare că, indiferent care 


VP - 199 


i-ar fi fost soarta, ea nu va însemna să se încredinţeze mării. 
Rușinat de acel sentiment, s-a uitat glacial spre Grey. 

— Aurul, a spus el fără nicio inflexiune în glas. Asta e, da? 

Atâta vreme cât mai exista o cât de mică șansă ca el să 
dezvăluie ce știa despre comoara aproape mitică, Coroana 
engleză nu va risca să îl piardă în favoarea demonilor mării sau 
a sălbaticilor din colonii. 

Cu toate acestea, maiorul nu s-a uitat spre el, ci s-a mulțumit 
să ridice ușor din umeri, ceea ce era totuna cu o confirmare. 

— Unde trebuie să ajung? 

Glasul propriu îi suna parcă ruginit în urechi, ușor răgușit 
după ce își revenise puţin din șocul provocat de veștile primite. 

Grey își făcea de lucru aranjându-și evidenţele. Era început de 
septembrie, iar prin fereastra întredeschisă venea o briză 
călduță, făcând hârtiile să fluture. 

— Se numește Helwater. În Districtul Lacurilor din Anglia. Veţi 
rămâne cu lordul Dunsany, pentru a sluji în calitatea pe care 
acesta o va socoti necesară. 

Grey își ridicase privirea, dar expresia din ochii lui albaștri 
spălăciţi rămăsese de nepătruns. 

— Vă voi vizita acolo trimestrial, ca să mă asigur că vă simţiţi 
bine. 

e 

În timp ce călăreau unul în spatele celuilalt pe drumul îngust, 
a măsurat spinarea maiorului cu veston roșu, căutând un 
refugiu faţă de toate suferințele și imaginându-și ochii aceia, 
larg căscaţi, injectaţi și sărindu-i din orbite de uimire când 
mâinile lui Jamie s-ar strânge în jurul gâtului firav, degetele mari 
afundându-se în carnea înroșită de soare, până când corpul 
scund și musculos al maiorului s-ar înmuia în strânsoarea lui 
precum trupul unui iepure ucis. 

După bunul plac al Maiestăţii Sale, da? Nu s-a lăsat amăgit. 
Asta fusese stratagema lui Grey, iar aurul reprezenta doar o 
scuză. Avea să fie vândut ca slujitor și ţinut într-un loc pe care 
Grey îl putea vizita, ca să exulte. Aceasta era răzbunarea 
maiorului. 

Se întinsese în fiecare noapte în faţa vetrei din camera unui 
han, simțind dureri de mâini și de picioare, conștient de fiecare 
tresărire, freamăt și respiraţie a bărbatului din patul dinapoia 
lui, și avusese resentimente profunde pentru că era atât de 


VP - 200 


conștient de toate. Când apărea prima geană de lumină, era 
pregătit din nou să se înfurie, dorindu-și ca bărbatul să se ridice 
din pat și să facă vreun gest dizgraţios spre el, astfel încât să își 
dezlănțuie mânia într-un gest ucigaș. Insă Grey nu făcuse decât 
să sforăie. 

Au traversat podul Helvellyn și au trecut pe lângă un iezer 
înconjurat de ierburi ciudate, timp în care frunzele roșiatice și 
îngălbenite ale arţarilor și ale zadelor se rostogoleau spre sol ca 
niște stropi de ploaie torențială pe lângă flancurile transpirate 
ale calului său, lovindu-l peste faţă și plutind pe lângă el ca o 
hârtie, cu o mângâiere șoptitoare. 

În faţa lui, Grey s-a oprit și s-a întors în șa, așteptându-l. 
Așadar, ajunseseră. Terenul cobora abrupt în vale, unde se afla 
un conac pe jumătate ascuns de o mulţime de copaci sclipind în 
culorile toamnei. 

Helwater se întindea înaintea lui și, odată cu el, perspectiva 
unei vieţi înjositoare de servitute. Și-a încordat spatele și a dat 
călcâie calului, mai tare decât voise. 

e 

Grey a fost primit în salonul mare, iar lordul Dunsany s-a 
arătat ușor dezgustat de hainele lui în neorânduială și de 
cizmele murdare, însă lady Dunsany, o femeie scundă și 
rotofeie, cu păr blond șters, s-a dovedit foarte ospitalieră. 

— Ceva de băut, Johnny, trebuie să bei un păhărel. Louisa, 
draga mea, ar trebui să aduci fetele jos ca să îl salute pe 
oaspetele nostru. 

Cât lady Dunsany s-a întors să dea ordine unui lacheu, lordul 
s-a aplecat asupra paharului pentru a murmura spre Grey. 

— Deţinutul scoţian - l-ai adus cu tine? 

— Da, a răspuns Grey. 

Antrenată într-o discuţie animată cu majordomul despre 
așezarea diferită a mesei pentru cină, lady Dunsany nu avea 
cum să audă, totuși lordului i se păruse că era mai bine să 
coboare glasul. 

— L-am lăsat în holul din față - nu știam sigur ce vreţi să 
faceţi cu el. 

— Ziceai că omul se pricepe la cai, nu? Cel mai bine ar fi să-l 
fac rândaș, așa cum ați sugerat. 

Lordul Dunsany a aruncat o privire spre soţia lui și s-a întors 
cu spinarea slabă spre ea, vorbind în continuare cu fereală: 


VP - 201 


— Nu i-am spus Louisei cine este acest om, a mormăit 
baronetul. După atâtea temeri în legătură cu scoţienii în timpul 
revoltei, cred că ţara a fost paralizată de spaimă, înţelegeţi? lar 
ea nu și-a revenit după moartea lui Gordon. 

— Inţeleg prea bine. 

Grey l-a bătut ușor pe braţ pe bărbatul în vârstă. Era convins 
că nici Dunsany nu își revenise după moartea fiului, deși se 
arătase curajos de dragul soţiei și a fiicelor lui. 

— Îi voi spune că omul este un servitor pe care mi l-aţi 
recomandat. Hm... nu prezintă vreun pericol, sper. Cum să 
spun? În fine, fetele... 

Lordul Dunsany a aruncat o privire neliniștită spre soţia sa. 

— În niciun caz, și-a asigurat Grey gazda. E un om de onoare 
și și-a dat cuvântul. Nu va intra în casă și nici nu va trece 
dincolo de limitele domeniului decât cu permisiunea 
dumneavoastră expresă. 

Din câte ştia, domeniul Helwater deținea peste două sute 
patruzeci de hectare. Asta însemna un drum lung până la 
dobândirea libertăţii, dar și până în Scoția, însă probabil că era 
ceva mai bine aici decât pe stâncile de la Ardsmuir sau decât să 
îndure chinurile exilului în îndepărtatele colonii. 

Un zgomot venit dinspre ușă l-a făcut pe Dunsany să se 
întoarcă alarmat, după care a surâs jovial când și-a văzut cele 
două fiice. 

— Johnny, ţi-o amintești pe Geneva, da? a întrebat el, 
împingându-și oaspetele în faţă. Ultima oară când ai fost aici, 
Isobel era copilă - cum mai zboară timpul, nu? 

Apoi a clătinat din cap, ușor disperat. 

Isobel avea paisprezece ani și era, ca și mama ei, scundă, 
rotunjoară, vioaie și blondă. În realitate, Grey nu și-o amintea pe 
Geneva ori mai curând și-a adus aminte de ea, însă școlărița din 
trecut semăna prea puţin cu graţioasa fată de șaptesprezece ani 
care îi întindea mâna acum. Dacă Isobel semăna cu mama ei, 
Geneva mergea pe urmele tatălui, cel puţin în ceea ce privea 
înălțimea și zveltețea. Se părea că părul grizonant al lordului 
Dunsany fusese cândva castaniu strălucitor, în plus fata avea 
ochii lui căprui și limpezi. 

Tinerele l-au salutat politicos pe oaspete, dar păreau mult mai 
interesate de altceva. 


VP - 202 


— Tati, a spus Isobel, trăgându-l de mânecă. În hol e un 
bărbat uriaș! Ne-a urmărit cât am coborât scara! Arată 
înspăimântător! 

— Cine e, tată? a întrebat Geneva. 

Ea era mai rezervată decât sora ei, dar evident interesată de 
musafir. 

— Hm... păi, trebuie să fie noul grăjdar pe care ni l-a adus 
John, a zis lordul Dunsany, evident jenat. O să pun un lacheu să 
îl ducă... 

Baronetul a fost întrerupt de apariţia bruscă a unui lacheu în 
pragul ușii. 

— Sir, a spus el, din cale afară de uimit de vestea pe care o 
anunţa, în hol e un scoţian! 

Pentru ca afirmaţia lui să fie crezută, s-a răsucit pe călcâie și 
a făcut un gest larg spre silueta înaltă, tăcută și înveșmântată în 
mantie, care se afla în spatele lui. 

Auzind acestea, străinul a făcut un pas înainte și, zărindu-l pe 
lordul Dunsany, și-a înclinat capul politicos. 

— Mă numesc Alex MacKenzie, s-a prezentat el, cu un ușor 
accent din Highlands și a făcut o plecăciune spre lordul 
Dunsany, fără nicio sugestie de bătaie de joc în acel gest. 
Slujitorul dumneavoastră, milord. 

e 

Pentru cineva învăţat cu viaţa aspră de la o fermă din 
Highlands sau cu munca silnică dintr-o închisoare, treaba unui 
grăjdar de la o fermă de cai din Districtul Lacurilor nu 
reprezenta niciun efort. Pentru cineva ţinut într-o celulă vreme 
de două luni - deoarece restul fuseseră trimiși în colonii - munca 
era foarte chinuitoare. In prima săptămână, cât mușchii i s-au 
obișnuit din nou cu cerinţele mișcării permanente, Jamie Fraser 
se prăbușea în fiecare seară pe patul lui din paie, prea obosit ca 
să mai viseze. 

Sosise la Helwater într-o asemenea stare de epuizare fizică și 
de tulburare mintală, încât la început văzuse totul drept un nou 
soi de închisoare - una în care trebuia să își ispășească 
pedeapsa printre necunoscuţi, departe de Highlands. Acum, 
stabilit aici, întemnițat de cuvântul de onoare, ca de gratii, 
descoperise că, odată cu scurgerea zilelor, trupul și mintea îi 
funcționau mai ușor. Trupul i se întărise, simțămintele i se 


VP - 203 


liniștiseră în tovărășia tăcută a cailor și, treptat, descoperise că 
era din nou posibil să gândească logic. 

Chiar dacă nu era cu adevărat liber, măcar avea aer curat, 
lumină, spațiu suficient ca să își întindă brațele și picioarele, dar 
și priveliștea munţilor și a cailor frumoși pe care îi creștea 
Dunsany. Lucru lesne de înțeles, ceilalți grăjdari și slujitori se 
arătau suspicioși față de el, dar se simțeau înclinați să îl lase în 
pace, din respect pentru statura și atitudinea lui autoritară. Era 
o viaţă solitară, însă acceptase de multă vreme acea situaţie și 
nu nutrea speranțe că ea ar putea fi vreodată altfel. 

Ninsorile slabe de la Helwater și chiar vizita oficială a lui Grey 
de Crăciun - un eveniment marcat de încordare și stângăcie - 
au trecut fără a-i tulbura sentimentul de mulțumire crescândă. 

Foarte discret, a reușit să stabilească legăturile necesare 
pentru a putea să comunice cu Jenny și lan, aflaţi în Highlands. 
În afara scrisorilor sporadice care îi parveneau prin mijloace 
indirecte și pe care le distrugea ca să fie în siguranţă, unica lui 
amintire de acasă era rozariul cu mărgele din lemn de fag pe 
care îl purta la gât, ascuns pe sub cămașă. 

Atingea de cel puţin zece ori pe zi crucea mică aflată în 
dreptul inimii, invocând de fiecare dată chipul cuiva drag și 
rostind câteva cuvinte de rugăciune - pentru Jenny, sora lui, 
pentru lan și copii - pentru tizul lui -, tânărul Jamie -, Maggie și 
Katherine Mary, pentru gemenii Michael și Janet și pentru 
pruncul lan. Pentru arendașii de la Lallybroch, pentru oamenii de 
la Ardsmuir. Și, întotdeauna, prima lui rugăciune dimineaţa, dar 
și ultima, seara - și multe altele între - erau pentru Claire. 
Doamne, fă ca ea să fie în siguranță. Ea și copilul. 

După ce zăpada s-a topit, iar anul s-a luminat spre primăvară, 
Jamie Fraser a fost conștient doar de singura alinare din 
existenţa lui de zi cu zi: prezența domnișoarei Geneva Dunsany. 

Atrăgătoare, răsfăţată și autoritară, lady Geneva se învățase 
să obțină ce dorea și când dorea și lăsa deoparte orice 
convenienţe când cineva îi stătea în cale. Era o bună călăreaţă - 
Jamie trebuia să recunoască asta -, dar atât de slobodă la gură 
și de capricioasă, încât rândașii ajunseseră să tragă la sorți 
pentru a stabili cine va avea ghinionul de a o însoţi în plimbarea 
ei zilnică. 

În ultima vreme totuși lady Geneva își alegea chiar ea 
însoţitorul în persoana lui Alex MacKenzie. 


VP - 204 


— Prostii, a spus ea, când el a pretextat întâi discreția, apoi o 
indispoziţie trecătoare, pentru a evita să o însoţească în 
negurile îndepărtate de la poalele dealurilor de deasupra fermei 
Helwater; un loc în care i se interzisese să călărească, din cauza 
terenului nesigur și a negurilor primejdioase. 

— Nu fi nătâng. Nu ne va vedea nimeni. Hai! 

Și, lovind cu brutalitate cu pintenii în coastele iepei, a pornit 
înainte ca el să o poată opri, iar ea a râs privindu-l peste umăr. 

Preferința ei faţă de el devenise destul de vădită, astfel încât 
ceilalți grăjdari surâdeau din colţul gurii și făceau tot soiul de 
remarci în surdină atunci când ea intra în grajd. Aflat în 
compania ei, Fraser simţea un puternic îndemn de a o pune la 
punct la momentul potrivit, însă deocamdată se mulțumise să 
păstreze o tăcere deplină, răspunzând la toate propunerile ei cu 
mormăieli neclare. 

Era încredinţat că, mai devreme sau mai târziu, ea se va 
sătura de purtarea lui taciturnă și își va îndrepta atenţia 
supărătoare către alt grăjdar. Ori - slavă Cerului! - se va 
căsători și va ajunge cât mai departe de Helwater și de el. 

e 

Era o zi însorită, lucru rar pentru Districtul Lacurilor, unde, în 
ceea ce privea umiditatea, deosebirea dintre nori și sol era 
deseori imperceptibilă. Dar în acea după-amiază de mai era 
cald, suficient ca Jamie să-și dorească să-și scoată cămașa. Era 
destul de ferit acolo, pe câmpia înaltă, fără probabilitatea de a 
avea altă tovărășie decât a lui Bess și Blossom, cei doi cai de 
povară indiferenți, care trăgeau ruloul compresor. 

Se afla pe un câmp întins, iar caii erau bătrâni și bine pregătiţi 
pentru acea treabă, care le plăcea; nu avea nevoie decât să 
tragă de hăţuri din când în când, pentru a-i face să ridice 
capetele și să meargă drept înainte. Ruloul era făcut din lemn, 
nu din piatră sau din metal, ca de obicei, și avea câte o 
despicătură la fiecare capăt pentru ca interiorul să fie umplut cu 
îngrășământ de grajd bine maturat, care era presărat într-un 
ritm constant în vreme ce el se rotea, devenind mai ușor pe 
măsură ce se golea. 

Jamie aprecia întrutotul acea inovaţie. Trebuia să îi spună lui 
lan despre ea și să o și deseneze. Curând aveau să sosească 
tiganii; fetele de la bucătărie și grăjdarii vorbeau despre asta. 
Probabil că va avea timp să adauge ceva la scrisoarea pe care 


VP - 205 


deja o întocmise, trimițând paginile scrise ori de câte ori vreun 
grup de cârpaci rătăcitori sau de ţigani ajungea la fermă. 
Predarea mesajelor putea întârzia o lună sau trei, sau chiar 
șase, însă, în cele din urmă, pachetul își găsea drumul până în 
Highlands, trecut din mână în mână, până la sora lui din 
Lallybroch, care plătea un onorariu generos pentru primirea lui. 

Răspunsurile de la Lallybroch îi soseau pe aceeași cale 
anonimă pentru că, fiind deținut al Coroanei, orice trimitea sau 
primea trebuia verificat de lordul Dunsany. S-a entuziasmat un 
moment la gândul unei scrisori, însă s-a străduit să își reprime 
sentimentul; poate se agita degeaba. 

— Prrr! a strigat el, mai mult de formă decât de nevoie. 

Bess și Blossom văzuseră la fel de bine ca și el că se 
apropiaseră de gardul din piatră și știau că acela era locul din 
care trebuiau să se întoarcă. Bess și-a mișcat o ureche și a 
fornăit, iar el a surâs. 

— Da, știu, i-a spus el iepei, trăgând slab de frâu. Dar sunt 
plătit să spun asta. 

Apoi caii au pornit pe noua fâșie de pământ, astfel că nu avea 
nimic altceva de făcut până când ei ajungeau la căruţa de la 
capătul ogorului, plină vârf cu gunoi de grajd, pentru a umple 
din nou ruloul. Soarele îi bătea acum direct în față, așa că a 
închis ochii, bucurându-se de căldura razelor lui pe pieptul și 
umerii dezgoliţi. 

Zgomotul produs de nechezatul ascuţit al unui cal l-a făcut să 
se trezească din somnolenţa în care se aflase în ultimul sfert de 
ceas. Deschizând ochii, a văzut un călăreț venind pe drumul de 
la padocul de jos, încadrat între urechile iepei Blossom. 
Precipitat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a tras cămașa pe el. 

— Nu e nevoie să te îmbraci decent din cauza mea, 
MacKenzie. 

Glasul Genevei Dunsany era ascuțit și ușor gâfâit când și-a 
mânat iapa la pas spre rulou. 

— Hmm, a făcut el. 

Tânăra purta cea mai bună ţinută, a observat el, cu o broșă 
dintr-o piatră albastră la gât, și era mai aprinsă la faţă decât ar 
fi fost normal pentru acea parte a zilei. 

— Ce faci? l-a întrebat ea, după ce se învârtiseră câțiva pași în 
cerc în tăcere. 


VP - 206 


— Lady, împrăștii gunoi de grajd, a răspuns el pe dată, fără să 
se uite spre ea. 

— Aha. 

Geneva a călărit cam o jumătate de tură, după care s-a întors 
și a reînceput conversaţia. 

— Știai că urmează să mă căsătoresc? 

Ştia; toţi slujitorii știau asta de o lună, pentru că Richards, 
majordomul casei se aflase în bibliotecă, pentru a-i servi pe 
oaspeți, când avocatul venise de la Derwentwater pentru a 
întocmi contractul de căsătorie. Lady Geneva fusese înștiințată 
de acest lucru cu doar două zile în urmă. Potrivit cameristei ei, 
Betty, știrea nu fusese primită cu încântare. 

S-a mulțumit să mormăie ceva fără înţeles. 

— Cu Ellesmere, a spus ea. 

A strâns buzele și roșeaţa din obraji i s-a accentuat. 

— Lady, vă doresc toată fericirea din lume. 

Apoi Jamie a tras scurt de frâie, pentru că ajunsese cu caii la 
capătul ogorului. A coborât din șa înainte ca Bess să-și schimbe 
poziţia; nu dorea nicidecum să mai zabovească la discuţii cu 
lady Geneva, care părea a fi într-o dispoziţie de-a dreptul 
primejdioasă. 

— Fericire! a strigat ea, străfulgerându-l cu privirea, după 
care s-a lovit cu cravașa peste coapsă. Fericire? Să mă 
căsătoresc cu un bărbat îndeajuns de bătrân ca să-mi fie bunic? 

Jamie s-a abținut să spună că bănuia că perspectivele de 
fericire ale contelui de Ellesmere erau ceva mai reduse decât 
ale ei. În schimb, a zis: 

— Lady, vă cer iertare, a zis el și s-a dus să desfacă ruloul. 

Ea a descălecat și l-a urmat. 

— E un târg murdar între tata și acest Ellesmere! Mă vinde, 
asta face. Tatălui meu nu îi pasă deloc de mine, altfel nu ar fi 
găsit niciodată o asemenea partidă! Nu crezi că sunt folosită în 
mod nefiresc? 

Dimpotrivă; Jamie socotea că lordul Dunsany, un părinte 
extrem de devotat, găsise perechea cea mai potrivită pentru 
fiica lui cea mare, foarte răsfăţată. Contele de Ellesmere chiar 
era bătrân. Existau toate șansele ca, după câţiva ani, Geneva să 
devină o văduvă tânără, extrem de bogată, dar și având titlul de 
contesă. Pe de altă parte, astfel de considerații probabil că nu 
cântăreau prea mult pentru o domnişoară hotărâtă - o 


VP - 207 


femeiușcă încăpăţânată și răsfăţată, s-a corectat el în gând, 
văzând expresia irascibilă care se citea pe chipul și buzele ei - 
de doar șaptesprezece ani. 

— Am convingerea că tatăl vostru acționează întotdeauna 
spre binele dumneavoastră, lady, a răspuns el cu glas sec. 

Oare micuța diavoliță nu avea de gând să se îndepărteze de 
el? 

Nu, nu avea. Arborând o expresie mai cuceritoare, ea s-a 
apropiat de Jamie și s-a oprit alături de el, împiedicându-l să 
deschidă ușița de încărcare a ruloului. 

— Cum adică, măritișul cu un bătrân uscat? a spus ea. Mi se 
pare lipsit de inimă din partea tatii să mă arunce în brațele unei 
asemenea creaturi, a zis, apoi s-a ridicat pe vârful degetelor, 
uitându-se la Jamie. MacKenzie, câţi ani ai? 

Inima lui a încetat să bată preț de o clipă. 

— Sunt mult mai în vârstă decât dumneavoastră, lady, a spus 
el cu fermitate. Vă cer iertare, doamna mea. 

S-a strecurat pe lângă ea fără să o atingă și a sărit în căruța 
cu gunoi de grajd, fiind sigur că ea nu îl va urmări până acolo. 

— Dar încă nu ești pregătit de moarte, așa e, MacKenzie? 

Acum ajunsese în faţa lui, punându-și mâna streașină la ochi 
când s-a uitat în sus spre el. Se stârnise o adiere de vânt, iar 
părul castaniu îi flutura peste față. 

— MacKenzie, ai fost căsătorit vreodată? 

Era copleșit de impulsul de a-i turna o lopată de gunoi de 
grajd în părul castaniu, dar a scrâșnit din dinţi, și-a reprimat 
pornirea și a înfipt unealta în morman spunând: „Da, am fost”, 
pe un ton care nu admitea alte întrebări. 

Însă lady Geneva nu se sinchisea de sensibilităţile altora. 

— Bun, a zis ea cu un aer satisfăcut. Înseamnă că știi ce să 
faci. 

— Să fac? 

S-a oprit brusc din răscolit gunoiul, rămânând cu un picior pe 
lama lopeţii. 

— În pat, a spus ea calm. Vreau să vii la mine în pat. 

Șocat, i-a trecut prin minte viziunea grotescă a elegantei lady 
Geneva, cu fustele ridicate până la gât, întinsă pe mormanul 
mirositor din căruţă. 

A scăpat lopata din mână. 

— Aici? a întrebat el cu glas răgușit. 


VP - 208 


— Nu, nătărăule, a răspuns ea impacientată. În pat, într-un 
pat adevărat. In iatacul meu. 

— V-aţi pierdut minţile, a zis Jamie cu răceală, pentru că 
starea de șoc îi mai trecuse. Deși cred că asta s-a întâmplat, 
dacă aţi avut minte până acum. 

Chipul ei s-a împurpurat și l-a privit cu ochi mijiți. 

— Cum îndrăznești să-mi vorbești astfel? 

— Dar dumneavoastră cum îndrăzniţi să îmi vorbiţi astfel? i-a 
răspuns Jamie, înfierbântat. O fată atât de tânără și bine- 
crescută să îi facă propuneri indecente unui bărbat care are de 
două ori vârsta ei? Și care e grăjdar la casa tatălui ei? a adăugat 
el, amintindu-și cine era. 

Și-a înghiţit alte remarci pe care voia să le facă, amintindu-și 
că acea fată îngrozitoare era lady Geneva și că el era grăjdarul 
tatălui ei. 

— Milady, vă cer iertare, a spus el, stăpânindu-și cu greu 
furia. Soarele e foarte puternic astăzi și fără îndoială că v-a 
afectat puţin buna judecată. Cred că ar trebui să vă întoarceţi 
neîntârziat acasă și să-i cereți cameristei să vă pună o compresă 
rece pe frunte. 

Lady Geneva a bătut în pământ cu piciorul încălţat în condur 
din marochin. 

— Judecata nu mi-e afectată defel! 

Ridicându-și bărbia, l-a fulgerat cu privirea. Avea bărbia mică 
și ascuţită, la fel ca și dinţii, și, cu acea expresie de hotărâre pe 
față, Jamie s-a gândit că semăna foarte mult cu o vulpe 
încăpăţânată, ceea ce era adevărat. 

— Ascultă-mă, a spus ea. Nu pot împiedica această căsătorie 
blestemată. Dar să... - a ezitat, apoi a continuat cu fermitate - 
să mă ia naiba dacă-mi voi da fecioria unui monstru bătrân, 
depravat și dezgustător ca Ellesmere! 

Jamie a dus o mână la gură. Fără să vrea, a simţit puţină milă 
faţă de ea. Dar să fie blestemat dacă va îngădui ca acea 
maniacă să îl amestece în necazurile ei. 

— Mă simt foarte onorat, milady, a spus el într-un târziu, cu o 
ironie evidentă, dar chiar nu pot. 

— Ba da, poţi. Ochii ei s-au oprit asupra părții din faţă a 
pantalonilor lui murdari. Așa zice Betty. 


VP - 209 


El a făcut un efort să vorbească, reușind să scoată doar 
câteva sunete aproape incoerente. In cele din urmă, a inspirat 
adânc și a spus cu toată tăria de care era în stare: 

— Betty nu are nici cel mai mic motiv să tragă o asemenea 
concluzie privind capacitatea mea. Nu am atins-o pe fata aceea! 

Geneva a râs încântată. 

— Așadar, nu ai dus-o în patul tău? Ea a spus că nu, dar mi- 
am închipuit că a vorbit astfel ca să scape de bătaie. Asta e 
bine; nu aș fi putut împărți un bărbat cu o cameristă. 

El a respirat greoi. Din păcate, era exclus să o lovească peste 
cap cu lopata sau să o sugrume. lritarea i-a trecut treptat. Oricât 
de hotărâtă ar fi fost să ducă până la capăt scandaloasa 
propunere, Geneva era practic neputincioasă. Nu îl putea sili să 
sară în patul ei. 

— Vă doresc o zi bună, milady, a spus el, cât se poate de 
politicos. 

l-a întors apoi spatele și a început să pună gunoi de grajd în 
rulou. 

— Dacă n-o vei face, a spus ea cu glas mieros, îi voi spune 
tatii că mi-ai făcut avansuri necuviincioase. O să pună să ţi se 
jupoaie pielea de pe spate cu biciul. 

Fără să vrea, Jamie și-a încordat umerii. Imposibil ca ea să 
știe. De când ajunsese acolo, avusese grijă să nu-și scoată 
cămașa în faţa nimănui. 

S-a întors cu fereală și a coborât ochii spre ea. Ea însă aveao 
privire triumfătoare. 

— S-ar putea ca tatăl dumneavoastră să nu mă cunoască 
bine, a spus el, dar vă știe de când v-aţi născut. Spuneţi-i și 
duceţi-vă naibii! 

Geneva s-a umflat ca un curcan, iar chipul i s-a îmbujorat tot 
mai mult de furie. 

— Așa deci? a strigat ea. Ei bine, atunci uită-te la asta, și să te 
ia naiba pe tine! 

A dus mâna la corsajul rochiei și a scos din sân o scrisoare 
groasă, pe care i-a fluturat-o pe sub nas. Scrisul ferm al surorii 
lui îi era atât de familiar, încât o aruncătură de ochi i-a fost de- 
ajuns. 

— Dă-mi-o! 

Într-o clipă, a coborât din căruţă și s-a apropiat, dar ea a fost 
mai iute. A urcat în șa înainte de a o putea prinde, trăgând cu o 


VP - 210 


mână de hăţuri pentru ca iapa să meargă înapoi și a fluturat 
disprețuitoare scrisoarea ţinută în cealaltă mână. 

— O vrei, nu? 

— Da, o vreau! Vă rog să mi-o daţi! 

Era atât de furios încât ar fi bruscat-o, asta dacă putea pune 
mâna pe ea. Din nefericire, iapa murgă i-a simţit starea de spirit 
și s-a retras, fornăind și lovind neliniștită cu o copită în pământ. 

— Nu prea cred, a zis și l-a măsurat cu un aer cochet, iar 
roșeaţa i-a dispărut treptat din obraji. La urma urmelor, am 
datoria să îi dau asta tatii, nu? Se cuvine ca el să știe că slujitorii 
lor poartă corespondenţă clandestină, corect? Jenny e iubita ta? 

— Mi-ai citit scrisoarea? Târfă mizerabilă ce ești! 

— Vai, ce limbaj! a exclamat ea, fluturând scrisoarea cu un 
aer de reproș. E de datoria mea să îmi ajut părinţii și să-i 
înștiințez ce lucruri groaznice pun la cale slujitorii lor, nu? lar eu 
sunt o fată ascultătoare, chiar așa, dacă mă supun acelei 
căsătorii fără să crâcnesc, am dreptate? 

S-a aplecat în faţă peste oblânc și a zâmbit dispreţuitoare, iar 
Jamie, străbătut de un nou val de furie, și-a dat seama că ei îi 
făcea mare plăcere acel joc. 

— Presupun că tata va socoti foarte agreabilă o asemenea 
lectură, a zis ea. Mai ales partea despre aurul ce trebuie să fie 
trimis la Lochiel, în Franța. Ajutarea dușmanilor regelui nu mai 
este considerată trădare? Vai, vai! a făcut ea, plescăind maliţios 
din limbă. Ce urât... 

De groază, Jamie a crezut că i se va face rău pe loc. Avea 
acea fată o cât de vagă idee câte vieţi erau în primejdie din 
cauza scrisorii pe care o ţinea în mâna albă, cu degete și unghii 
îngrijite? Sora lui, lan, cei șase copii ai lor, toți arendașii și 
familiile lor de la Lallybroch - probabil chiar vieţile celor care 
duceau mesaje și bani între Scoţia și Franţa, pentru ca exilaţii 
iacobiţi de acolo să își ducă viaţa de pe o zi pe alta. 

A înghiţit în sec o dată, apoi încă o dată, după care a vorbit: 

— Bine. 

Pe chipul ei a apărut un zâmbet mai firesc, iar Jamie și-a dat 
seama cât de tânără era. Da, în fine, și mușcătura unei vipere 
tinere era la fel de ucigătoare ca a uneia bătrâne. 

— Nu voi spune nimănui, l-a asigurat ea, aparent sinceră. Îţi 
voi înapoia scrisoarea după aceea și nu voi povesti nimănui ce 
era în ea. Promit. 


VP - 211 


— Mulţumesc. 

A încercat să își adune gândurile atât cât să alcătuiască un 
plan de bun-simt. De bun-simt? Să pătrundă în casa stăpânului 
său pentru a face amor cu fiica lui fecioară - la cererea ei? Nu 
auzise niciodată o idee mai lipsită de bun-simț. 

— Bine, a spus el din nou. Dar trebuie să fim prevăzători. 

Traversat de un val de groază, s-a simţit atras în rolul de 
conspirator alături de ea. 

— Da. Nu te îngrijora, o pot trimite undeva pe cameristă, iar 
lacheul are obiceiul să bea; întotdeauna adoarme înainte de ora 
zece. 

— Aranjaţi dumneavoastră, atunci, a spus el, simțind un ghem 
în stomac. Să aveţi grijă să alegeți o zi sigură. 

— O zi sigură? a repetat ea, uitându-se nelămurită la el. 

— Cândva în săptămâna după ce v-au trecut sângerările, a 
spus el direct. Așa riscați mai puţin să rămâneţi gravidă. 

— A, a spus ea, roșind discret, dar s-a uitat la el cu un interes 
sporit. 

S-au privit îndelung în tăcere, brusc legaţi de perspectiva 
viitorului. 

— O să-ţi trimit vorbă, a zis ea în cele din urmă, apoi și-a făcut 
calul să se rotească și a pornit la galop peste câmp; copitele 
iepei azvârleau în aer bucăţi din gunoiul de grajd proaspăt 
împrăștiat. 

e 

Blestemând încet și cursiv, s-a strecurat sub șirul de zade. 
Luna nu lumina foarte mult, ceea ce venea ca o binecuvântare. 
După șase metri de peluză expusă traversaţi în goană, a ajuns 
apoi în stratul de căldărușe și dumbetț. 

A ridicat ochii spre acea latură a conacului, masivitatea lui 
dominându-l și apăsându-l. Da, la fereastră ardea o lumânare, 
așa cum spusese ea. Cu toate acestea, a numărat atent 
ferestrele, ca să verifice. Să-l ferească Dumnezeu dacă nimerea 
în altă încăpere, a gândit el sumbru și s-a prins ferm de 
trunchiul iederii uriașe care acoperea acea latură a casei. 

Frunzele au foșnit ca un uragan, iar tulpinile, deși groase, au 
scrâșnit și s-au îndoit alarmant sub greutatea lui. Nu avea ce să 
facă, trebuia să urce cât de repede posibil și să fie pregătit să se 
azvârle în întuneric dacă vreuna dintre ferestre s-ar fi deschis pe 
neașteptate. 


VP - 212 


A ajuns la micul balcon gâfâind, cu inima bătând nebunește și 
transpirat, în ciuda răcorii nopţii. Rămas singur sub stelele 
palide ale primăverii, s-a oprit un moment ca să își tragă 
sufletul. A folosit acel răstimp pentru a o blestema încă o dată 
pe Geneva Dunsany, apoi a împins ușa. 

Ea îl aștepta și sigur auzise zgomotul făcut de el cât urcase pe 
iederă. S-a ridicat de pe jeţul pe care stătuse până atunci și s-a 
apropiat de el cu bărbia ridicată și cu părul castaniu lăsat liber 
peste umeri. 

Purta o cămașă de noapte albă, dintr-un material aproape 
transparent, legată la gât cu o fundă din mătase. Straiul acela 
nu arăta ca îmbrăcămintea de noapte a unei tinere lady decente 
și atunci și-a dat seama că era vorba despre cămașa pregătită 
pentru noaptea nunţii. 

— Așadar, ai venit. 

A perceput o notă de triumf în glasul ei, dar și un ușor tremur. 
Prin urmare nu fusese sigură? 

— Nu am prea avut de ales, a spus el scurt și s-a întors ca să 
închidă ușile înalte din spatele lui. 

— Vrei niște vin? 

Străduindu-se să fie graţioasă, s-a apropiat de masa pe care 
se aflau o carafă și două pahare. Cum de reușise asta? s-a 
întrebat el. Totuși, un pahar de băutură nu strica în situația 
aceea. A aprobat din cap și a luat paharul plin din mâna ei. 

În timp ce a sorbit, a privit-o fără fereală. Cămașa de noapte 
nu reușea defel să îi ascundă trupul și, pe măsură ce bătăile 
inimii i s-au potolit după spaima simțită în timpul urcușului, a 
descoperit o primă teamă - că nu va fi în stare să respecte 
partea lui de înţelegere -, calmată fără niciun efort conștient. 
Geneva avea trupul micuţ, cu coapse zvelte și sâni mici, dar 
sigur arăta a femeie. 

Terminând de băut, a lăsat paharul pe masă. Nu avea niciun 
rost să mai amâne. 

— Scrisoarea? a spus el brusc. 

— După aceea, a zis ea, strângând din buze. 

— Acum. Altfel, plec. 

Și s-a răsucit spre ușă, ca și cum ar fi fost gata să pună în 
aplicare ameninţarea. 

— Stai! 

El s-a întors, dar a măsurat-o cu o nerăbdare prost ascunsă. 


VP - 213 


— Nu ai încredere în mine? a întrebat ea, încercând să pară 
cuceritoare și fermecătoare. 

— Nu, a spus el fără înconjur. 

Ea a părut furioasă auzind asta și, irascibilă, și-a răsfrânt buza 
de jos, însă el s-a mulțumit să o privească împietrit peste umăr, 
rămânând cu faţa spre ușă. 

— Ei bine, poftim, a spus ea în cele din urmă, ridicând din 
umeri. 

Scotocind sub un strat de broderii dintr-o cutie de cusut, a dat 
la iveală scrisoarea și a aruncat-o pe lavoarul de lângă el. 

El a înșfăcat-o și a despăturit foile, ca să fie sigur că 
scrisoarea rămăsese întreagă. A simţit un val de furie 
amestecată cu ușurare la vederea sigiliului rupt, dar și a 
scrisului familiar, ordonat și precis, al lui Jenny. 

— Ei bine? i-a întrerupt lectura, arătându-se nerăbdătoare. 
Las-o jos, Jamie, și vino aici. Sunt pregătită. 

S-a așezat pe pat cu brațele încolăcite în jurul genunchilor. 

El a rămas ca de piatră și, peste paginile din mâini, a întors 
ochii albaștri și reci spre ea. 

— Să nu mai folosiţi acest nume, a spus el. 

Ea și-a înălțat bărbia ascuţită, apoi și-a arcuit sprâncenele 
pensate. 

— De ce nu? Doar e numele tău. Așa îţi spune sora ta. 

El a șovăit o clipă, apoi a lăsat scrisoarea deoparte și și-a 
plecat capul spre șireturile pantalonilor. 

— Vă voi sluji cu credinţă, a spus el, privind spre degetele 
care desfăceau șireturile, ca să păstrez onoarea mea de bărbat 
și a dumneavoastră, ca femeie. Însă - și a ridicat capul, iar ochii 
albaștri, umbriţi, au străpuns-o pe Geneva -, pentru că m-ați 
adus în patul dumneavoastră prin mijlocirea amenințărilor la 
adresa familiei mele, ţin foarte mult să nu mai folosiți numele pe 
care membrii ei îl folosesc în ce mă privește. 

A rămas nemișcat, ţinându-și ochii aţintiţi spre ea. În cele din 
urmă, ea a dat vag din cap, apoi a coborât ochii spre cuvertură 
și a urmărit modelul acesteia cu un deget. 

— Cum trebuie să-ţi spun? l-a întrebat într-un târziu, cu glas 
pierit. Nu pot să îţi vorbesc cu MacKenzie! 

Când s-a uitat la ea, colţurile gurii i s-au ridicat ușor. Părea 
foarte fragilă, ghemuită astfel, cu braţele încrucișate în jurul 
genunchilor și ţinându-și capul aplecat. El a oftat. 


VP - 214 


— Atunci, spune-mi Alex. Acesta îmi este numele. 

Fără sa spună nimic, ea a confirmat cu o mișcare din cap. 
Părul i-a căzut în șuviţe peste față, dar Jamie a văzut strălucirea 
ochilor ei privind dinapoia acelui văl. 

— E în regulă, a spus el cu glas răgușit. Mă poţi privi. 

Și-a lăsat pantalonii pe podea, rulându-și ciorapii odată cu ei. 
I-a scuturat și i-a împăturit frumos pe speteaza unui scaun, după 
care s-a apucat să își descheie cămașa, conștient de privirea ei, 
încă timidă, dar deja directă. Simţind nevoia de a nu o șoca prea 
mult când i-ar fi văzut spinarea, s-a întors cu fața spre ea. 

— Vai! 

Exclamaţia fusese slabă, dar îndeajuns pentru a-l face să se 
oprească. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat el. 

— A, nu... voiam să spun că nu mă aşteptam să... 

Părul i-a recăzut peste față, dar nu înainte ca Jamie să vadă 
roșeaţa elocventă de pe obrajii ei. 

— N-ai mai văzut un bărbat gol? a spus el bănuitor. 

Ea a dat din cap. 

— Nuu, a răspuns ea cu îndoială în glas. Da, numai că... nu 
era... 

— Ei bine, de obicei nu e așa, a zis el pe un ton degajat, 
așezându-se pe pat alături de ea. Dar dacă bărbatul se 
pregătește să facă amor, așa trebuie să fie, înţelegi? 

— Am înţeles, a spus ea, dar părând la fel de neconvinsă. 

El a încercat să îi zâmbească pentru a o liniști. 

— Nu te teme. Mai mare nu se face. Și nici nu va face ceva 
ciudat dacă o atingi. 

Cel puţin spera că nu se va întâmpla asta. Să se afle gol atât 
de aproape de o fată pe jumătate îmbrăcată, îi solicita extrem 
de mult autocontrolul. Anatomia lui trădătoare nu se sinchisea 
nicidecum de faptul că ea era o mică târfă egoistă și șantajistă. 
Poate, din fericire, ea îi respingea oferta, strângându-se lângă 
perete, însă ochii ei au rămas ațintiţi asupra lui. Jamie și-a frecat 
bărbia, nesigur. 

— Cât de multe știi... cum să spun, ai idee cum se face asta? 

Privirea ei era limpede și nevinovată, deși obrajii îi deveniseră 
înflăcărați. 

— Păi, e ca la cai, presupun. 


VP - 215 


El a încuviințat cu o mișcare ușoară din cap, amintindu-și 
noaptea nunţii lui, când și el se așteptase ca totul să se 
petreacă la fel ca la cai. 

— Ceva de felul acesta, a spus el, dregându-și glasul. Dar mai 
încet. Cu mai multă blândeţe, a adăugat, văzând privirea 
aproape speriată a fetei. 

— Aha. Atunci e bine. Doica și cameristele spuneau tot felul 
de povești despre... bărbaţi, hm, despre căsătorie și toate 
astea... mi s-a părut ceva înfiorător. Și-a înghiţit nodul din gât. 
Mă va durea rău? Brusc, și-a ridicat capul și l-a privit în ochi. Nu- 
mi pasă dacă doare, a spus ea cu bravură, doar că aș vrea să 
știu la ce să mă aştept. 

Pe neașteptate, Jamie a simţit o ușoară simpatie faţă de ea. 
Chiar dacă era egoistă, răsfăţată și nechibzuită, măcar avea un 
anumit caracter. Pentru el, curajul nu era o virtute oarecare. 

— Cred că nu, a spus el. Dacă nu mă grăbesc și te pregătesc 
pentru asta (dacă putea zăbovi, l-a corectat mintea). Probabil că 
nu va durea mai mult decât o pișcătură. 

A întins o mână și a prins între degete un pliu de piele de pe 
braţul ei. Ea a tresărit și și-a frecat locul, dar a zâmbit. 

— Pot suporta asta. 

— Doar prima oară e așa, a asigurat-o el. Data viitoare va fi 
mai bine. 

Ea a dat din cap, apoi, după ce a șovăit un moment, s-a 
apropiat de el treptat, întinzând temătoare un deget. 

— Te pot atinge? 

De astă dată, el chiar a izbucnit în râs, deși și-a reprimat 
aproape imediat ieșirea. 

— Lady, cred că va trebui, dacă vreţi să fac ceea ce mi-aţi 
cerut. 

Ea și-a plimbat mâna în josul braţului său, atât de delicat, 
încât atingerea ei l-a gâdilat, iar pielea lui a tresărit drept 
răspuns. Căpătând încredere, ea și-a lăsat mâna să-i cuprindă 
antebraţul, simţindu-i grosimea. 

— Eşti cam... masiv. 

El a zâmbit, dar a rămas nemișcat, lăsând-o să îi exploreze 
trupul, atât de departe cât dorea. Și-a simţit mușchii 
abdomenului încordându-se când ea l-a mângâiat pe o coapsă și 
s-a aventurat pe după rotunjimea unei fese. Degetele ei s-au 


VP - 216 


apropiat de linia înnodată și răsucită a cicatricei care traversa 
coapsa lui stângă, dar s-a oprit brusc. 

— Nu e nimic, a asigurat-o el. Nu mă mai doare. 

Ea nu i-a răspuns, dar și-a plimbat încet degetele de-a lungul 
cicatricei, fără să apese. 

Devenind mai îndrăzneţe, mâinile întrebătoare au alunecat 
peste rotunjimile umerilor lui largi, coborând pe spatele lui și au 
încremenit. El a închis ochii și a așteptat, urmărind mișcările ei 
după deplasarea greutăţii de pe saltea. Ea a ajuns în spatele lui 
și a rămas tăcută. A urmat un suspin tremurător, iar mâna ei l-a 
atins din nou ușor pe spinarea distrusă. 

— Și nu te-ai temut când te-am ameninţat că voi pune să fii 
biciuit? 

Glasul ei era ciudat de răgușit, însă el a rămas nemișcat, cu 
ochii închiși. 

— Nu, a spus el. Nu mă mai tem de nimic. 

In realitate, se temea că nu va reuși să-și dezlipească mâinile 
de pe trupul ei sau să o trateze cu blândeţea necesară când va 
sosi momentul. Boașele îl dureau de dorinţă și și-a simţit bătăile 
inimii răsunându-i în tâmple. 

Ea a coborât din pat și s-a așezat în faţa lui. Jamie s-a ridicat 
brusc, speriind-o atât de tare încât ea s-a retras un pas, însă ela 
întins braţele și le-a lăsat pe umerii ei. 

— Pot să vă ating, milady? 

Cuvintele sunaseră ispititor, dar atingerea a spus altceva. 
Prea emoţionată ca să vorbească, ea a dat aprobator din cap, 
iar el a îmbrățișat-o. 

A strâns-o la piept, mișcându-se doar după ce a simţit că 
respiraţia ei se domolise. Era conștient de amestecul de 
simțăminte. Niciodată nu luase în braţe vreo femeie fără să 
simtă că o iubea cât de cât, însă acea confruntare nu era 
nicidecum iubire și, spre binele ei, nici nu putea fi vorba despre 
așa ceva. Simţea o oarecare tandreţe pentru tinereţea ei și milă 
față de situaţia în care se afla ea. Furie pentru felul în care 
fusese manevrat și spaimă când s-a gândit la nelegiuirea pe 
care era pe cale să o comită. Insă, una peste alta, era o dorinţă 
sălbatică, o necesitate care îl scormonea până în străfunduri și îl 
făcea să se rușineze de bărbăţia lui, chiar dacă el îi recunoștea 
forța. Detestându-se, și-a plecat capul și i-a cuprins faţa între 
palme. 


VP - 217 


A sărutat-o ușor, scurt, apoi ceva mai lung. Lipită de el 
Geneva a început să tremure când ei a desfăcut funda cămășii 
de noapte și i-a coborât-o de pe umeri. Apoi a ridicat-o și a 
așezat-o pe pat. 

S-a întins alături de ea, ocrotind-o cu un braţ, în timp ce, cu 
celălalt, îi mângăia sânii, pe rând, cuprinzându-l pe fiecare astfel 
că ea a simţit greutatea și căldura lor, la fel ca și el. 

— Un bărbat ar trebui să vă respecte trupul, a spus el încet, 
înălțând fiecare sfârc cu mișcări slabe, circulare. Pentru că 
sunteti frumoasă și acesta este dreptul dumneavoastră. 

Ea respira sacadat, apoi, sub atingerea lui, s-a liniștit. Jamie 
nu s-a grăbit, mișcându-se cât de încet a putut, mângâind-o și 
sărutând-o, atingând-o pe tot corpul. Nu îi plăcea acea fată, nu 
voia să se afle acolo, nu voia să facă asta, dar trecuseră mai 
bine de trei ani de când nu mai atinsese un trup de femeie. 

A încercat să ghicească momentul în care ea era cel mai bine 
pregătită, dar cum naiba să își dea seama? Geneva era înfiorată 
și gâfâia, dar stătea întinsă pur și simplu, ca o piesă din porțelan 
expusă spre vedere. Blestemată fie fata asta, nu îi putea sugera 
ceva? 

Și-a trecut mâna tremurătoare prin păr, străduindu-se să 
potolească valul de emoţii neclare care îl străbătea odată cu 
fiecare bătaie de inimă. Era furios, speriat și, mai presus de 
toate, excitat, senzaţii care nu îi erau de niciun folos în acele 
clipe. A închis ochii și a respirat adânc, străduindu-se să 
găsească un moment de calm și blândețe. 

Nu, era limpede că ea nu îi putea transmite vreun semnal. 
Fata nu mai atinsese niciodată un bărbat. Prin faptul că îl silise 
să ajungă acolo, manifestând o încredere condamnabilă, 
nedorită, nefirească, ea lăsase desfășurarea acelei confruntări 
exclusiv în seama lui! 

Cu delicateţe, a atins-o, mângâind-o între coapse. Ea nu le-a 
desfăcut pentru a-l primi, dar nici nu s-a opus. Era ușor umedă. 
să fi fost momentul potrivit? 

— Bine, i-a șoptit el. Stai liniștită, mo chridhe”. 

Continuând astfel, cu cuvinte despre care spera că sună a 
alinare, s-a urcat ușor peste ea, folosindu-și genunchii pentru a-i 
desface picioarele. A simţit o ușoară cutremurare când căldura 
corpului său a acoperit-o, la atingerea mădularului și, 


20 Inima mea” în Ib. galeză în orig. (n. tr.). 
VP - 218 


continuând să mormăie în galică, și-a înfundat mâinile în părul ei 
ca să o calmeze. 

Ca prin vis, s-a gândit că era bine că îi vorbea în galică, 
pentru că deja nu mai acorda nicio atenţie vorbelor pe care le 
rostea. Sânii ei micuţi și tari i-au împuns pieptul. 

— Mo nighean?!, a murmurat el. 

— Stai puţin, a spus Geneva. Cred că ar trebui probabil... 

Efortul de a se controla l-a ameţit, însă a făcut-o încet, 
pătrunzând-o mai puţin de doi centimetri. 

— Oo! a spus Geneva. 

A făcut ochii mari. 

— Uuf, a făcut el, și a împins ceva mai departe. 

— Incetează! E prea lungă! Scoate-o! 

Cuprinsă de panică, Geneva s-a zbătut sub el. Striviţi sub 
pieptul lui, sânii ei se agitau, astfel că sfârcurile lui s-au întărit 
din cauza senzaţiei. 

Zbaterile ei înfăptuiau cu forța ceea ce el se luptase să facă 
mai devreme cu blândeţe. Pe jumătate ametit, Jamie s-a chinuit 
să o ţină sub el, în timp ce se gândea cu disperare ce să îi spună 
pentru a o calma. 

— Bine, dar..., a zis el. 

— Încetează! 

— Dar eu... 

— Scoate-o! a strigat ea. 

El i-a acoperit gura cu mâna și i-a șoptit lucrurile coerente 
care i-au venit în minte. 

— Nu, s-a opus el în final și a împins. 

Ceea ce ar fi putut fi un răcnet a răsunat printre degetele lui 
drept un „Aa!” slab. Ochii Genevei erau uriași și rotunzi, dar 
uscați. 

Unde merge mia, merge și suta. Zicătoarea i-a răsunat în mod 
absurd în minte, nelăsând nimic în urma ei în afara unui 
amestec de alarme incoerente și a unui sentiment evident de 
precipitare între ei. In acele momente nu era capabil decât de 
un singur lucru, pe care l-a și făcut, corpul lui, nemilos, pierzând 
orice control în timp ce se mișca în ritmul bucuriei păgâne, de 
nestăvilit. 

Nu a fost nevoie decât de câteva mișcări până când valul a 
coborât asupra lui, fierbând de-a lungul șirei spinării și 


na 
| 


21 „Fata mea” în Ib. galeză în orig. (n. tr.). 


VP - 219 


explodând ca un brizant care se izbește de stânci, măturând 
până și ultimele fărâme de gândire conștientă care, ca niște 
scoici, se agăţaseră de ceea ce îi mai rămăsese din minte. 

O clipă mai apoi, și-a revenit și a rămas întins pe-o parte, 
simţindu-și bătăile inimii în urechi. A deschis o pleoapă pe 
jumătate și a văzut licărul pielii rozalii în lumina lămpii. Trebuia 
să afle dacă o făcuse să sufere mult, dar, Doamne, nu în acel 
moment. A închis ochiul și s-a mulțumit să respire. 

— Ce... la ce te gândești? 

Glasul ei a sunat șovăitor și puţin tremurător, dar nu isteric. 

Prea zdrobit ca să bage în seamă absurditatea întrebării, el i-a 
spus adevărul: 

— Mă întrebam de ce, pentru numele lui Dumnezeu, și-ar dori 
bărbaţii să posede fecioare. 

A urmat un moment lung de tăcere, după care s-a auzit o 
inspiraţie tremurătoare. 

— Imi pare rău, a spus ea cu glas slab. Nu am știut că te va 
durea și pe tine. 

De uimire, el a deschis ochii larg și s-a ridicat într-un cot, 
descoperind că ea se uita la el ca o căprioară speriată. Palidă, 
ea și-a umezit buzele uscate. 

— Dacă m-ai făcut să mă doară? a spus el uimit peste 
măsură. Nu eu am avut dureri. 

— Bine, dar - și ea s-a încruntat, timp în care ochii ei au 
coborât peste corpul lui - am crezut că așa trebuia. Ai avut un 
chip îngrozitor, ca și cum ai fi suferit teribil și ai... ai gemut ca 
un... 

— A, da, s-a grăbit el să o întrerupă, înainte ca ea să apuce să 
dezvăluie și alte lucruri legate de comportamentul lui. Nu am 
vrut... cum să spun, așa reacționează bărbaţii când... când fac 
asta, a încheiat el pe un ton umil. 

Starea ei de șoc se stingea, transformându-se în curiozitate. 

— Toţi bărbaţii se poartă așa când... fac asta? 

— De unde să știu? a început el iritat, apoi s-a înfrânat cu un 
fior, dându-și seama că de fapt știa răspunsul la întrebare. 

— Da, așa, a spus el scurt. 

S-a împins până a ajuns în poziţie șezând și și-a dat peste cap 
părul căzut pe frunte. 

— Bărbaţii sunt niște fiare oribile și dezgustătoare, așa cum v- 
a spus doica. V-am făcut să suferiți mult? 


VP - 220 


— Nu cred, a spus ea nesigură. Și-a mișcat picioarele pentru a 
verifica. A durut, însă doar o clipă, așa cum ai spus, dar acum nu 
mai e chiar atât de rău. 

El a scos un oftat de ușurare când a văzut că ea sângerase, 
dar pata de pe prosop era mică și ea părea să nu aibă dureri. Ea 
a dus mâna între coapse și pe faţă i-a apărut o expresie de 
dezgust. 

— Oo! a exclamat ea. E foarte neplăcută și lipicioasă! 

Intr-un amestec de revoltă și jenă, sângele a urcat în obrajii 
lui. 

— Uite, a spus el, și a întins mâna spre o cârpă aflată pe un 
stativ. 

Ea nu a luat-o, ci, desfăcându-și picioarele și arcuindu-se 
puţin pe spate, s-a așteptat ca el să se ocupe de asta. El a simţit 
un puternic imbold de a-i vâri cârpa pe gât, însă privirea pe care 
o aruncase spre locul în care se afla scrisoarea lui l-a făcut să se 
oprească. La urma urmelor, fusese o înțelegere, iar ea își 
respectase cuvântul. 

Cu un aer sumbru, a umezit cârpa și a început să o curețe, 
dar a descoperit că încrederea cu care ea i se arăta era ciudat 
de mișcătoare. Apoi a continuat treaba cu mișcări delicate și, la 
sfârșit, s-a trezit că îi sărută ușor panta netedă a pântecului. 

— Gata. 

— lţi mulţumesc, a spus ea. 

Și-a mișcat temătoare coapsele și a întins o mână pentru a-l 
atinge. 

El nu s-a mișcat, lăsând degetele ei să îi coboare pe piept și 
să se joace cu adâncitura buricului. Atingerea ușoară a coborât 
ezitant mai jos. 

— Ziceai că... a doua oară va fi mai bine, a șoptit ea. 

El a închis ochii și a respirat profund. Mai era mult până în 
zori. 

— Cred că da, a zis și s-a întins din nou alături de ea. 

e 

— A... Alex? 

El se simțea de parcă ar fi fost drogat și a fost nevoie de ceva 
efort ca să îi răspundă. 

— Da, milady. 

Ea și-a încolăcit braţele în jurul gâtului lui și și-a așezat capul 
în adâncitura claviculei, iar el i-a simţit respiraţia caldă pe piept. 


VP - 221 


— Alex, te iubesc. 

Greu, s-a ridicat cât să o îndepărteze de el, ţinând-o de umeri 
și privind direct în ochii ei cenușii, blânzi că ai unei căprioare. 

— Ba nu, a spus el, dar cu grijă, clătinând din cap. Aceasta ea 
treia regulă. Nu puteţi cere mai mult decât o noapte. Nu aveţi 
dreptul să îmi spuneţi pe numele mic. Și nu aveţi dreptul de a 
mă iubi. 

Ochii ei cenușii s-au umezit ușor. 

— Dar dacă nu mă pot abţine? 

— Acum nu simţiţi iubire. 

Spera să aibă dreptate, pentru binele lui, dar și alei. 

— E doar senzaţia pe care am stârnit-o în trupul 
dumneavoastră. E puternică și plăcută, dar nu e același lucru ca 
iubirea. 

— Și care este deosebirea? 

El și-a trecut palmele apăsat peste faţă. Fata aceea ar fi 
trebuit să fie filosof, a gândit el cu ironie. 

— Ei bine, iubirea se manifestă faţă de o singură persoană. 
Ceea ce am făcut și simţiţi din partea mea puteţi obţine din 
partea oricărui bărbat, nu e ceva deosebit. 

Doar o persoană. Hotărât, a alungat gândul de la Claire și, 
ostenit, a reînceput efortul. 

A aterizat greoi pe stratul de flori, fără a se sinchisi că strivise 
câteva plante delicate. A început să tremure, la acea oră 
dinaintea zorilor, nu numai că era cel mai dens întuneric, ci și 
cel mai frig, iar trupul lui a protestat cu tărie pentru că i se 
ceruse să se ridice dintr-un cuib cald și moale, pentru a se 
aventura în bezna îngheţată, protejat de aerul rece doar de 
cămașa subţire și de pantaloni. 

Și-a amintit rotunjimea rozalie și caldă a obrazului spre care 
se aplecase pentru a-l săruta înainte de plecare. Formele ei i-au 
zăbovit, calde încă în palme, făcându-i degetele să se îndoaie la 
amintirea lor, chiar și în timp ce pipăia prin beznă în căutarea 
zidului din piatră al grajdului. Așa epuizat cum se simțea, a făcut 
un efort uriaș ca să se salte și să treacă peste zid, pentru că nu 
putea risca să deschidă porta, al cărei scârțâit l-ar fi trezit pe 
Hughes, grăjdarul-șef. 

A înaintat pe dibuite prin curtea interioară, plină de căruțe și 
baloturi de fân, pregătite pentru călătoria lui lady Geneva spre 
căminul noului ei stăpân, după căsătoria care urma să aibă loc 


VP - 222 


în joia următoare. În cele din urmă, a deschis o ușă a grajdului și 
și-a găsit drumul pe scara care ducea spre fânar. S-a așezat pe 
paiele reci și a tras peste el singura pătură pe care o avea, 
simțindu-se golit de orice. 


15. Urmarea unui accident 


HELWATER 
IANUARIE 1758 


Ca un făcut, când știrea a ajuns la Helwater, vremea era 
întunecată și furtunoasă. Ora de călărie de după-amiază fusese 
anulată din cauza ploii torențiale, iar caii stăteau liniștiți în 
boxele lor de dedesubt. Sunete simple, pașnice, plescăituri și 
fornăieli urcau până în podul grajdului, unde Jamie Fraser stătea 
comod într-un cuib făcut din fân, cu o carte deschisă rezemată 
pe piept. 

Era una dintre cele împrumutate de la domnul Grieves, 
administratorul domeniului, și i se părea captivantă, în ciuda 
greutății cu care citea în lumina sărăcăcioasă ce venea pe niște 
fante de sub streșini. 


Buzele mele, pe care le-am pus în calea lui, ca să nu poată 
scăpa nesărutate, l-au țintuit, înflăcărat și încurajat: iar acum, 
aruncându-mi ochii spre acea parte a straiului care acoperea 
obiectul esențial al plăcerilor, am perceput semne clare de 
mișcare și agitație și cum mersesem prea departe ca să mă 
opresc, și nici nu mai eram capabilă să mă înfrânez ori să aștept 
derularea mai lentă a sfielii lui feciorelnice, mi-am furișat mâna 
spre coapsele lui, de-a lungul uneia văzând și pipăind un organ 
tare și rigid, încorsetat de pantalonii lui, ceva al cărui capăt 
degetele mele nu l-au descoperit. 


— A, da? a mormăit Jamie cu scepticism. 

Și-a ridicat sprâncenele și s-a așezat mai comod în fân. Știuse 
că existau și asemenea cărți, desigur, dar - cum Jenny comanda 
ceea ce se citea la Lallybroch - nu mai dăduse niciodată peste 


VP - 223 


așa ceva. Genul de concentrare mintală pe care îl solicita acel 
text se deosebea oarecum de cel impus de operele domnilor 
Defoe și Fielding, totuși el nu respingea diversitatea. 


Mărimea m-a făcut să mă crispez; însă nu am putut, fără 
plăcere, să mă uit și chiar m-am aventurat să pipăi o asemenea 
lungime, o asemenea lățime de fildeș animat! modelat perfect, 
a cărui tărie întinsese pielea, al cărei luciu și moliciune ca de 
catifea rivalizează cu aceea a celui mai delicat sex al nostru și a 
cărei albeață minunată era evidențiată de un smoc de păr negru 
și cârlionțat în jurul rădăcinii, apoi carnea lată şi albăstruie a 
capului și serpentinele albastre ale venelor, alcătuind cea mai 
uimitoare țesătură de figuri și culori din natură. Pe scurt, era un 
obiect de groază și delectare! 


Jamie a coborât ochii spre vintre și apoi a pufnit scurt, dar a 
întors pagina, fără să acorde atenţie mai mult de o frântură de 
secundă unui tunet. Era atât de absorbit de lectură, încât la 
început nu a auzit zgomotele de jos, pentru că vocile erau 
acoperite de rafalele picăturilor de ploaie care cădeau pe 
acoperișul de scândură aflat la un metru deasupra capului. 

— MacKenzie! 

Repetat, răcnetul răsunător a reușit să îl trezească, astfel că 
s-a ridicat grăbit în picioare, și-a aranjat rapid straiele și a pornit 
spre scară. 

— Da! 

Și-a aplecat capul peste marginea podului și l-a văzut pe 
Hughes, care tocmai căsca gura pentru a mai slobozi un răcnet. 

— A, acolo erai? 

Hughes a închis gura și i-a făcut semn cu mâna noduroasă, 
crispându-se de durere. Pe vreme umedă, Hughes suferea foarte 
rău din cauza reumatismului; se adăpostise de ploaie în 
cămăruța de lângă sala harnașamentelor, unde avea un pat și 
un clondir cu alcool distilat chiar de el. Aroma acestuia era 
perceptibilă din pod și a sporit în intensitate când Jamie a 
coborât scara. 

— Tre’ s-ajuţi la pregătirea caleștii, pentru a-i duce pe lordul 
Dunsady și lady Isobel la Ellesmere, i-a spus Hughes imediat ce 
a pus piciorul pe dalele podelei grajdului. 

Bătrânul se bălăbănea alarmant și sughiţa slab. 


VP - 224 


— Acum? Ai înnebunit, omule? Ori ești doar beat? 

A aruncat o privire spre ușa întredeschisă din spatele lui 
Hughes și a văzut perdeaua aproape solidă a ploii torențiale. În 
clipa în care a privit, cerul s-a iluminat brusc din cauza unui 
fulger orbitor care a făcut să se vadă foarte limpede muntele din 
apropiere. Lumina fulgerului a dispărut la fel de brusc, lăsându-i 
imaginea imprimată pe retină. A scuturat din cap pentru a o 
alunga și l-a văzut pe Jeffries, vizitiul, traversând curtea cu capul 
plecat pentru a învinge forţa vântului și a rafalelor de ploaie, 
ținându-și mantia strânsă în jurul corpului. Așadar, nu era doar o 
fantazare a lui Hughes, stârnită de băutură. 

— Jeffries are nevoie de ajutor cu caii! 

Hughes s-a văzut silit să se aplece în faţă și să strige pentru a 
se face auzit în vuietul furtunii. De la mică distanţă, mirosul 
alcoolului brut era ametitor. 

— Da, da' de ce? De ce trebuie lordul Dunsany să... uf, la 
dracu'! 

Ochii grăjdarului-șef erau tiviti cu roșu și lăcrimoși; era 
limpede că nu se putea aștepta la vreo replică pornită din 
judecată. Dezgustat, Jamie a trecut pe lângă el și a urcat 
treptele două câte două. 

Un moment ca să-și pună mantia, încă unul pentru a vâri sub 
fân cartea din care citise - flăcăii de la grajduri nu prea știau ce 
era acela drept de proprietate -, apoi a alunecat în josul scării și 
a ieșit în vuietul vijeliei. 

e 

A avut parte de o călătorie de iad. Vântul urla prin trecătoare, 
izbind caleașca masivă și amenințând să o răstoarne dintr-o 
clipă în alta. Cocoţat pe capră alături de Jeffries, mantaua nu îl 
apăra aproape deloc de ploaia îndârjită; cu atât mai puţin îl 
apăra când se vedea silit să coboare - lucru pe care îl făcea la 
fiecare câteva minute, așa avea impresia - și să pună umărul la 
vreo roată pentru a urni nenorocitul vehicul din strânsoarea 
lipicioasă a unei gropi pline de noroi. 

Cu toate acestea, abia dacă lua în seamă neplăcerile 
călătoriei, frământat fiind de posibilele motive ale acelei 
aventuri. Nu puteau exista multe lucruri care să impună o 
asemenea grabă și să-l silească pe un bătrân ca lordul Dunsany 
să iasă pe o vreme ca aceea, fără a mai vorbi de drumul 
desfundat până la Ellesmere. Venise vreo veste de la Ellesmere, 


VP - 225 


iar ea nu putea avea legătură decât cu lady Geneva sau cu 
copilul. 

Aflând din bârfele slugilor că lady Geneva urma să nască în 
ianuarie, făcuse în minte socoteală, o blestemase încă o dată pe 
Geneva Dunsany, iar apoi înălţase o scurtă rugăciune pentru o 
naștere ușoară. De atunci încoace se străduise să nu se mai 
gândească la asta. Fusese cu ea cu doar trei zile înainte de 
nuntă; nu avea cum să fie sigur. 

Cu o săptămână în urmă, lady Dunsany plecase la Ellesmere 
ca să fie alături de fiica ei. De atunci, trimisese zilnic mesaje 
către casă, pentru a i se aduce zeci de lucruri pe care uitase să 
le ia și de care avea urgentă nevoie și, de fiecare dată, la 
sosirea la Helwater, se anunţase: „Încă nu sunt vești”. Acum 
existau vești și sigur erau rele. 

Întorcându-se către partea din faţă a caleștii după ultima 
bătălie cu noroiul, a văzut faţa lui lady Isobel ițindu-se pe sub 
pânza îmbibată cu ulei de pește care acoperea geamul. 

— A, MacKenzie, a spus ea, cu chipul schimonosit de spaimă 
și de durere. Te rog, mai avem mult de mers? 

El s-a aplecat să îi strige la ureche, ca să acopere gâlgâitul și 
ropotul apei care curgea vijelios prin șanțurile ce mărgineau 
drumul de o parte și de alta. 

— Jeffries zice că mai avem șase kilometri și jumătate, 
milady! Probabil două ore. 

Asta, dacă blestemata și nesuferita caleașcă nu se răsturna 
împreună cu nefericiții ei pasageri de pe podul Ashness drept în 
râul Watendlath Tarn, a adăugat în sinea lui. 

Isobel a dat din cap drept mulţumire și a închis geamul, dar 
nu înainte ca el să apuce să vadă că umezeala de pe obrajii ei 
era cauzată deopotrivă de lacrimi și ploaie. Șarpele neliniștii, 
încolăcit în jurul inimii, s-a furișat mai jos, ca să se răsucească în 
măruntaiele lui. 

După aproape trei ore, caleașca a pătruns în cele din urmă în 
curtea de la Ellesmere. Lordul Dunsany a sărit hotărât din 
vehicul și, fără a se opri pentru a-i oferi brațul fiicei mai mici, s-a 
grăbit să intre în casă. 

Le-a luat încă o oră ca să deshame caii, să îi bușumeze, să 
spele noroiul strâns pe roţile caleștii și să pună totul în ordine în 
grajdurile de la Ellesmere. Amorţiţi de frig, de oboseală și de 


VP - 226 


foame, Jamie și Jeffries și-au căutat adăpost și ceva de mâncare 
în bucătăriile de la Ellesmere. 

— Sărmanii de voi, v-aţi învinețit de frig, a remarcat 
bucătăreasa. Ședeţi icea și-o să vă dau ceva cald să vă ospătaţi. 

Silueta ei cu trăsături ascuţite și cu aspect plăpând 
contrazicea priceperea ei, căci, după câteva minute, în faţă li s- 
au pus o omletă savuroasă, garnisită cu multă pâine și unt, și un 
borcănel cu gem. 

— Bun, foarte bun, a afirmat Jeffries, aruncând o privire de 
apreciere către cele așezate pe masă și făcându-i cu ochiul 
bucătăresei. Da' astea n-ar merge mai bine cu o picătură de 
ceva ca să alunece mai ușor pe gâtlej? Pari a fi genul de femeie 
care se milostivește de doi oameni pe jumate îngheţaţi, nu-i așa, 
scumpo? 

Vorbele lui au avut efectul dorit, fie pentru că irlandezul avea 
darul convingerii, fie datorită înfățișării lor, cu hainele șiroind de 
apă și scoțând aburi, căci o sticlă de brandy și-a făcut apariţia 
alături de râșniţa de piper. Jeffries și-a turnat un pahar mărișor 
și l-a golit fără să șovăie, apoi a plescăit din buze. 

— A, aşa mai merge! la, băiete. 

l-a întins sticla lui Jamie, s-a așezat mai comod să mănânce 
omleta fierbinte și să flecărească apoi cu slujnicele. 

— Așadar, ce se întâmplă aici? S-a născut copilul? 

— A, da, noaptea trecută, a spus o slujnică săritoare. Am stat 
treze toată noaptea, fincă a venit doctorul și a trebuit să 
pregătim cearșafuri și prosoape curate și toată casa a fost 
întoarsă cu fundu-n sus. Dar nașterea copilului nu înseamnă mai 
nimic! 

— la ascultați, a intervenit bucătăreasa, încruntându-se ca un 
cenzor. Avem prea multă treabă de făcut ca să stăm la bârfe. 
Mișcă, Mary Ann, du-te în bibliotecă și vezi dacă Domnia Sa 
lordul nu dorește să se servească și altceva. 

Ștergându-și farfuria cu o felie de pâine, Jamie a observat că 
slujnica, departe de a se simţi stingherită de acea dojană, a 
plecat fără chef, ceea ce l-a făcut să presupună că probabil în 
bibliotecă se întâmpla ceva de mare interes. 

Cum atrăsese atenţia deplină a celor doi, făcând doar o 
încercare firavă de a obiecta, bucătăreasa și-a îngăduit să se 
lase convinsă să le dezvăluie ultimele bârfe. 


VP - 227 


— Păi, totul a început acum câteva luni, când lady Geneva a 
început să se umfle, sărmana de ea. Domnia Sa lordul se 
purtase cât se poate de dulce cu ea, încă de când s-au căsătorit, 
a făcut orice pentru ea, orice dorea să se comande la Lunnon, 
întrebând-o mereu dacă îi era suficient de cald, ce voia să 
mănânce - tare bun a fost lordul. Însă mai apoi, când a aflat că 
e gravidă...! 

Bucătăreasa a tăcut o clipă, iar pe faţa ei a apărut o expresie 
rău prevestitoare. 

Jamie voia cu disperare să afle despre copil; ce era și cum se 
simţea? Însă femeia părea să nu aibă niciun motiv de grabă, 
prin urmare, cu o expresie de vădit interes, s-a aplecat în față, 
încurajând-o să spună mai multe. 

— Păi, să fi auzit ţipete și certuri! a povestit bucătăreasa, 
aruncându-și braţele în aer ca să-și ilustreze mai elocvent 
consternarea. El striga, iar ea bocea și amândoi băteau din 
picior și trânteau ușile, iar el îi arunca niște vorbe pe care nu le 
auzi nici la grajduri - așa i-am spus lui Mary Ann când mi-a 
povestit... 

— Domnia Sa lordul nu a fost încântat să aibă un copil? a 
întrerupt-o Jamie. 

Omleta îi rămăsese ca un bolovan undeva sub stern. Sperând 
să o disloce, a mai luato gură de brandy. 

Bucătăreasa a întors spre el un ochi sclipitor ca al unei păsări 
și a ridicat din sprânceană în semn de apreciere a deșteptăciunii 
lui. 

— Ei bine, ai crede că așa ar fi trebuit, nu? Dar el, nu și nu! 
Departe de așa ceva, a adăugat ea cu glas apăsat. 

— De ce nu? a întrebat Jeffries, cu un interes moderat. 

— Zicea că nu e copilul lui, a răspuns bucătăreasa, 
coborându-și vocea, îngrozită de revoltătoarea informaţie. 

Umplându-și din nou paharul, amuzat, Jeffries a pufnit 
dispreţuitor. 

— Un tap bătrân și o iepșoară tânără, nu? Aș crede că e de- 
ajuns, dar de unde știe Domnia Sa cu siguranţă a cui sămânță 
e? Putea fi a lui ca a oricărui altul, nu? Pentru că trebuie să ne 
luăm după ce zice doamna, nu-i așa? 

Buzele bucătăresei s-au lăţit într-un zâmbet sclipitor și 
răutăcios. 


VP - 228 


— Ei, eu nu spun că știe al cui a fost, dar există o singură cale 
de a ști că nu-i al lui, bine? 

Lăsându-se pe spate cu scaunul, Jeffries a privit-o cu luare- 
aminte pe bucătăreasă. 

— Poftim? a făcut el. Vrei să spui că Domnia Sa lordul e 
incapabil? 

Pe faţa lui asprită de vreme a apărut un surâs larg la auzul 
unei vești atât de picante. Jamie a simţit că omleta îi urcă pe gât 
și s-a grăbit să mai ia o gură de brandy. 

— Păi, eu n-am cum să știu sigur. 

Bucătăreasa a strâns din buze, apoi a deschis gura pentru a 
adăuga: 

— Deși camerista a spus că cearșafurile pe care le-a scos de 
pe patul de nuntă erau la fel de albe ca și atunci când le 
întinsese, asta e sigur. 

Asta era prea mult. Întrerupând chicotitul de încântare al lui 
Jeffries, Jamie și-a lăsat paharul pe masă cu un bufnet și a 
întrebat sec: 

— Și copilul trăieşte? 

Bucătăreasa și Jeffries au căscat ochii de uimire, dar, după un 
moment, bucătăreasa a încuviinţat din cap. 

— A, da, sigur. Un flăcău frumos și sănătos, cel puţin așa am 
auzit io. Credeam că știți deja. Mama lui a murit. 

Afirmația rostită fără menajamente a făcut ca în bucătărie să 
se lase tăcerea. Parcă trezit de vestea primită, până și Jeffries a 
ramas neclintit un moment. Apoi și-a făcut cruce grăbit: 

— Dumnezeu să îi odihnească sufletul! a mormăit el și a 
înghiţit restul de brandy. 

Jamie și-a simţit gâtlejul arzând, deși nu ar fi putut preciza 
dacă din cauza băuturii sau a lacrimilor. Șocul și suferinţa l-au 
făcut să se înece, de parcă în gâtlej i-ar fi rămas blocat un ghem 
de lână; abia a reușit să întrebe cu glas răgușit: 

— Când? 

— În dimineaţa asta, a spus bucătăreasa, dând din cap cu 
tristeţe. Înainte de amiază, sărmana fată. O vreme au crezut că 
n-are nimic, după ce a adus copilul pe lume; Mary Ann a spus că 
stătea în capul oaselor, ținând bebelușul în braţe și râdea, a 
explicat ea și a oftat apăsat amintind toate acestea. Insă spre 
dimineaţă, a început să sângereze din nou, da' rău. Au chemat 
doctorul, care a venit cât a putut de repede, numai că... 


VP - 229 


Trântirea ușii a făcut-o să își întrerupă șirul vorbelor. Era Mary 
Ann, cu ochii dilataţi pe sub bonetă, gâfâind de emoție și de 
efort. 

— Vă cheamă stăpânul vostru! a spus ea pe nerăsuflate, 
trecându-și ochii de la Jamie la vizitiu. Pe amândoi, imediat și, 
vai, domnule - a înghiţit în sec făcând semn către Jeffries -, 
spune că, pentru numele Domnului, să aduci pistoalele! 

Vizitiul a schimbat o privire consternată cu Jamie, apoi a sărit 
în picioare și a țâșnit afară din bucătărie, pornind în direcţia 
grajdurilor. Ca mulţi alţi vizitii, ţinea două pistoale încărcate sub 
banchetă, pentru a se apăra în caz că erau atacați de tâlhari. 

Lui Jeffries îi trebuiau câteva minute să găsească armele, ba 
chiar mai mult în caz că voia să verifice dacă praful de pușcă 
mai era bun după ce stătuse atâta vreme în aerul umed. Jamie 
s-a ridicat în picioare și a prins-o de mână pe slujnică. 

— Du-mă în bibliotecă, i-a cerut el. Imediat! 

Hărmălaia produsă de vocile ridicate l-ar fi îndrumat oricum 
într-acolo după ce ar fi ajuns în capul scării. Trecând înaintea lui 
Mary Ann fără să o mai bage în seamă, s-a oprit o clipă în faţa 
ușii, nesigur dacă trebuia să intre imediat sau să îl aștepte pe 
Jeffries. 

— Cum de ai îndrăzneala și lipsa de inimă să arunci asemenea 
acuzaţii, spunea Dunsany, cu vocea tremurându-i de furie și de 
durere. lar mielușica mea zace acum rece în pat! Mârșavule, 
poltronule! Nu voi lăsa copilul să mai stea nicio noapte sub 
acoperișul tău! 

— Micuţul bastard rămâne aici! a spus cu glas răgușit 
Ellesmere. 

Până și un observator mai puţin experimentat ar fi remarcat 
că Domnia Sa era lovit rău de băutură. 

— Chiar dacă e un bastard, tot moștenitorul meu se cheamă 
și rămâne la mine! L-am cumpărat și am plătit pentru el, iar 
dacă această demoazelă a fost o târfă, măcar mi-a oferit un 
băiat. 

— Să te ia naiba! 

Glasul lui Dunsany devenise atât de strident, încât era 
aproape un țipăt, dar revolta lui era de netăgăduit. 

— Cumpărat? Cum? Indrăznești să sugerezi că... 

— Nu sugerez, a zis Ellesmere încă răgușit, dar cu glas ceva 
mai controlat. Mi-ai vândut fiica - și ai făcut-o cu bună știință, aș 


VP - 230 


putea adăuga, a mai zis el pe un ton sarcastic. Am plătit treizeci 
de mii de lire pentru o fecioară cu nume bun. Prima condiţie nu 
a fost respectată și îmi iau libertatea de a pune la îndoială și a 
doua condiție. 

Prin ușă s-a auzit apoi sunetul de lichid care era turnat în 
ceva, urmat de zgomotul hârâit produs de un pahar împins pe o 
masă din lemn. 

— Aş zice că băutura îţi împovărează deja excesiv buna 
judecată, sir, a spus Dunsany, cu glas tremurător din cauza 
efortului evident de a-și stăpâni propriile emoţii. Pot pune pe 
seama ameţelii evidente mizeriile dezgustătoare pe care le 
azvârli asupra purității fiicei mele. Așa stând lucrurile, îmi voi lua 
nepotul și voi pleca. 

— A, nepotul tău, așa spui. 

Ellesmere vorbea tărăgănat și disprețuitor. 

— Pari al naibii de convins de „puritatea” fiicei tale. 

— Eşti sigur că micuțul bastard nu e al tău? Ea zicea că... 

Cu un țipăt de uimire, însoţit de un zgomot puternic dinspre 
ușă, Ellesmere și-a întrerupt fraza. Cum nu mai putuse să 
aștepte, Jamie se năpustise înăuntru, găsindu-i pe Ellesmere și 
pe lordul Dunsany încleștaţi pe covorașul din fața șemineului, 
legănându-se încoace și-ncolo într-o învălmășeală de vestoane 
și brațe, fără ca vreunul dintre ei să bage de seamă flăcările 
focului din spatele lor. 

l-a luat un moment ca să evalueze situaţia, apoi, profitând de 
o situație prielnică, a intervenit și l-a smuls pe stăpânul lui din 
încăierare, ridicându-l în picioare. 

— Staţi liniștit, milord, a mormăit el în urechea lui Dunsany, 
îndepărtându-l târâș de Ellesmere, care gâfâia, apoi a adăugat, 
cu glas șuierat, în timp ce Dunsany se zbătea ca un dement să 
își lovească adversarul: Incetaţi, neghiobi bătrâni! 

Ellesmere era aproape la fel de bătrân ca Dunsany, dar cu o 
constituție mai puternică și evident mai sănătos, în ciuda beţiei. 

Bălăbănindu-se, contele s-a ridicat în picioare, cu părul rar 
ciufulit, iar ochii injectaţi l-au țintuit pe Dunsany. Și-a șters 
saliva de la gură cu dosul mâinii și și-a îndreptat umerii largi. 

— Gunoiule! a spus el, pe un ton neutru. Să pui mâna pe 
mine... cum de-ai îndrăznit? 

Încă străduindu-se să își recapete suflul, s-a repezit spre 
șnurul clopoțelului. 


VP - 231 


Jamie nu avea nicio certitudine că lordul Dunsany va putea 
rămâne în picioare, însă nu era momentul să își facă griji pentru 
asta. l-a dat drumul stăpânului său și s-a repezit spre mâna lui 
Ellesmere, care bâjbâia după cordon. 

— Nu, milord, a spus el cât a putut de respectuos. Ținându-l 
pe Ellesmere într-o strânsoare brutală, ca de urs, l-a silit să 
traverseze încăperea. Cred că ar fi... lipsit de înțelepciune să... 
amestecați slujitorii în treaba asta. 

Gemând, l-a făcut pe Ellesmere să se așeze pe un scaun. 

— Faceţi bine și rămâneţi acolo, milord. 

Jeffries, cu câte un pistol în fiecare mână, a înaintat precaut în 
cameră, privind când spre Ellesmere, care se zbătea să se ridice 
din scaunul moale, când spre lordul Dunsany, care se ţinea 
precar de marginea mesei, având faţa îmbătrânită și albă ca 
varul. 

Jeffrey s-a uitat spre Dunsany, așteptând instrucţiuni și, cum 
acesta nu a reacţionat în niciun fel, l-a privit instinctiv pe Jamie, 
care era iritat la culme; de ce trebuia să se ocupe chiar el de 
acea încurcătură? Însă era important ca oamenii de la Helwater 
să părăsească domeniul cât mai curând posibil. A făcut un pas 
în faţă și l-a prins pe Dunsany de braţ. 

— Să mergem, milord, a spus el. 

L-a luat de lângă masă pe Dunsany, care nu mai avea nici pic 
de vlagă, și a încercat să îl conducă spre ușă. 

În clipa în care încercau să scape, ușa încăperii a fost blocată 
de doamna Dunsany. 

— William! 

La vederea scenei din bibliotecă, pe chipul lui lady Dunsany, 
marcat de urmele suferințelor recente, a apărut o ușoară 
expresie de uimire. Tinea în braţe ceva ce semăna cu o legătură 
mare de rufe cocoloșite care trebuiau duse la spălat. Cu un gest 
iscoditor, ea a ridicat în aer legătura. 

— Camerista a spus că vrei să aduc copilul. Ce... 

Ellesmere a întrerupt-o cu un răcnet. Fără să ia în seamă 
pistoalele îndreptate spre el, contele a ţâșnit de pe scaun și l-a 
îmbrâncit pe Jeffries, care îi stătea în cale. 

— E al meu! 

Împingând-o cu brutalitate pe lady Dunsany spre peretele 
lambrisat, Ellesmere a smuls legătura din brațele ei. Contele a 


VP - 232 


strâns pruncul la piept, s-a retras spre fereastră și, gâfâind ca o 
fiară încolţită, s-a uitat cu ură la Dunsany. 

— E al meu, ai înţeles? 

Din scutece, s-a auzit un țipăt, ca și cum pruncul ar fi 
protestat față de acea apropiere, iar Dunsany, trezit din șoc la 
vederea nepotului în brațele lui Ellesmere, a pornit spre el, cu 
faţa schimonosită de furie. 

— Dă-mi-l! 

— Du-te dracului, neisprăvit fără boașe! 

Cu o agilitate neașteptată, Ellesmere l-a ocolit pe Dunsany. A 
tras în lături draperiile și a deschis fereastra cu o mână, ţinându- 
| cu cealaltă pe copilul care urla. 

— leșiți... ieșiți din casa mea! a spus el gâfâind tot mai tare cu 
fiecare mișcare de deschidere a ferestrei. Plecaţi! Imediat, altfel 
îi dau drumul în gol micului bastard, vă jur că așa voi face! 

Pentru a-și întări spusele, a împins legătura din care se 
auzeau plânsete spre pervaz, care dădea în curtea întunecată, 
pavată cu pietre umede, aflate la zece metri mai jos. 

Fără să fie conștient de consecinţe, Jamie Fraser a acţionat 
instinctiv, lucru care îl salvase în peste zece bătălii. A înșfăcat 
un pistol de la Jeffries, care rămăsese împietrit, s-a răsucit pe 
călcâie și a tras. 

Bubuitura împușcăturii i-a făcut pe toţi să amuţească. Până și 
copilul a încetat să mai ţipe. Ellesmere s-a albit la față și a 
ridicat întrebător din sprâncenele groase. Apoi s-a bălăbănit pe 
picioare, iar Jamie a făcut un salt înainte, observând cu un soi de 
limpezime detașată gaura mică din stofa în care era înfășurat 
copilul, acolo pe unde trecuse glonțul. 

A rămas ca înrădăcinat pe covorașul din faţa șemineului, fără 
să se sinchisească de focul ce îi pârjolea pulpele, avându-l la 
picioare pe Ellesmere care răsufla greu, auzind ţipetele isterice 
și ritmice ale lui lady Dunsany, sfredelitoare ca ale unui păun. 
Tremurând ca varga, cu ochii închiși și incapabil să se miște sau 
să gândească, s-a ridicat ţinând strâns în braţe ghemotocul 
acela fără formă și mișcător, în care se afla fiul lui. 

e 

— Vreau să stau de vorbă cu MacKenzie. Între patru ochi. 

Lady Dunsany arăta clar nelalocul ei în grajd. Scundă, plinuţă 
și îmbrăcată în haine negre, impecabile, părea ca un ornament 
din porțelan, scos din locul său perfect și sigur de pe etajera de 


VP - 233 


deasupra șemineului, și aflat în primejdie permanentă și 
iminentă de a se sparge acolo, în acea lume populată de 
animale nemiloase și de bărbaţi nebărbieriți. 

Aruncând o privire uimită spre stăpâna lui, Hayes a făcut o 
plecăciune și s-a tras de motul din frunte, după care s-a dus în 
bârlogul lui, aflat în camera hamurilor, lăsându-l pe MacKenzie 
față în faţă cu ea. 

De aproape, impresia de fragilitate era sporită de paloarea 
chipului ei, atins ușor de punctișoare roz în colțurile nasului și 
ale ochilor. Arăta ca un iepure foarte mic și demn, îmbrăcat în 
straie de doliu. Jamie simţea că trebuie să o invite să se așeze, 
dar nu avea unde, în afară de o grămăjoară de fân sau de un 
cărucior răsturnat cu roţile în sus. 

— MacKenzie, tribunalul coronerului s-a întrunit în această 
dimineaţă, a spus ea. 

— Am înţeles, milady. 

Știuse asta - de fapt, știuseră toți, inclusiv ceilalți grăjdari, 
care se ţinuseră departe de el în acea dimineaţă. Nu din 
respect, ci de teamă că vreunul dintre ei ar putea contracta vreo 
boală ucigătoare. Jeffries știa ce se întâmplase în sufrageria de 
la Ellesmere, iar asta însemna că toţi slujitorii aflaseră. Însă 
nimeni nu scosese vreo vorbă despre asta. 

— Verdictul curții a fost că domnul conte de Ellesmere a murit 
în urma unui accident. Teoria coronerului a fost că Domnia Sa s- 
a dovedit... extrem de zdruncinat - și a făcut o vagă grimasă de 
dispreţ - din cauza morții fiicei mele. 

Glasul ei a tremurat puţin, dar nu s-a frânt. Fragila lady 
Dunsany făcuse faţă mult mai bine tragediei decât soţul ei; din 
zvonurile răspândite de slujitori, de la întoarcerea de la 
Ellesmere, Domnia Sa nu se mai ridicase din pat. 

— Am înţeles, milady. _ 

Jeffries fusese chemat să depună mărturie. MacKenzie, nu. In 
ceea ce privea curtea coronerului, grăjdarul MacKenzie nici nu 
călcase vreodată la Ellesmere. 

Lady Dunsany l-a privit fățiș, cu ochii ei albaștri-verzui, ca și ai 
fiicei sale, Isobel, însă părul blond și strălucitor al fetei nu era 
egalat de al mamei, ceva mai spălăcit, înțesat de fire albe, 
strălucind argintiu în razele soarelui care pătrundeau pe ușa 
deschisă a grajdului. 

— MacKenzie, îţi rămânem recunoscători, a spus ea încet. 


VP - 234 


— Vă mulțumesc, milady. 

— Foarte recunoscători, a repetat ea, continuând să îl 
privească insistent. MacKenzie nu e numele tău adevărat, așa e? 
a spus ea brusc. 

— Nu, milady. 

În josul spinării a simţit o răceală de gheaţă, în ciuda căldurii 
pe care soarele după-amiezii o revărsa pe umerii lui. Cât de 
multe îi spusese lady Geneva mamei ei înainte de a muri? 

Ea a lăsat impresia că a simţit crisparea lui, pentru că un colţ 
al gurii ei s-a înălțat într-o expresie pe care el a considerat-o 
drept un zâmbet liniștitor. 

— Cred că încă nu este cazul să te întreb, a spus ea. Dar aș 
vrea să știu ceva. MacKenzie, vrei să te întorci acasă? 

— Acasă? a repetat el cuvântul fără să-și dea seama ce 
însemna el cu adevărat. 

— În Scoţia, a explicat lady Dunsany, uitându-se la el cu ochi 
pătrunzători. Știu cine ești, a spus ea. Nu-ţi cunosc numele, dar 
ai fost unul dintre deţinuţii iacobiţi ai lui John. Soţul meu mi-a 
povestit. 

Jamie a privit-o precaut, însă ea nu părea tulburată; nu mai 
mult decât ar fi fost firesc pentru o femeie care abia își pierduse 
o fiică și câștigase măcar un nepot. 

— Milady, sper că îmi veţi ierta minciuna, a spus el. Domnia 
Sa... 

— A ţinut să mă scutească de durere, a încheiat lady Dunsany 
propoziţia în locul lui. William își face prea multe griji. 

Cu toate acestea, ridul adânc dintre sprâncenele ei s-a relaxat 
puţin la gândul îngrijorării soțului ei. Imaginea, care sugera 
devoţiunea  maritală, i-a provocat o suferință ușoară și 
neașteptată. 

— Nu suntem bogaţi - ţi-ai dat seama de asta din remarcile lui 
Ellesmere, a urmat lady Dunsany. Helwater are datorii destul de 
mari. Cu toate acestea, nepotul meu este posesorul unuia dintre 
cele mai mari domenii din ţară. 

Nu erau multe de spus, decât: „Chiar așa, milady?”, ceea ce l- 
a făcut să se simtă ca papagalul din salonul principal. 

Îl văzuse cu o zi în urmă, la apusul soarelui, când se furișase 
prin straturile de flori și profitase de șansa de a se apropia de 
casă în timp ce membrii familiei se îmbrăcau pentru cină, pentru 
a încerca să-l zărească pe fereastră pe noul conte de Ellesmere. 


VP - 235 


— Noi suntem foarte retrași aici, a urmat ea. Mergem rareori 
la Londra, iar soţul meu are puţină influenţă în cercurile înalte. 
Însă... 

— Da, milady?! 

Cam bănuia deja încotro bătea înalta doamnă prin acea 
conversație ocolitoare, aşa că senzația unei emoții neaşteptate 
a făcut ca pieptul să i se umfle. 

— John - lordul John Grey, mai precis - provine dintr-o familie 
cu o influență deosebită. Tatăl lui vitreg este... în fine, nu are 
importanță. 

A ridicat din umeri, iar mişcarea umerilor acoperiți de stofa 
neagră a ascuns detaliile. 

— Ideea e că ar fi posibil să se exercite suficientă influență în 
numele tău pentru a fi scutit de clauzele eliberării condiționate, 
astfel că te-ai putea întoarce în Scoţia. Prin urmare, am venit să 
te întreb: vrei să te întorci acasă, MacKenzie? 

El a rămas aproape fără suflare, ca și cum cineva l-ar fi lovit 
cu putere în stomac. 

Scoţia. Insemna să părăsească acea zonă ploioasă, umedă ca 
un burete, să pună piciorul pe un drum interzis și să meargă pe 
el liber, cu pași mari, prin gropi și de-a lungul potecilor făcute de 
căprioare, să simtă aerul limpezindu-se și devenind ameţitor cu 
mirosul arbuștilor și al ierbii-negre! Să ajungă acasă! 

Să nu mai fie un necunoscut. Să se îndepărteze de ostilitate și 
singurătate, să ajungă la Lallybroch și să privească faţa surorii 
lui luminându-se de bucurie la vederea lui, să îi simtă brațele 
ținându-l de talie, îmbrăţișarea lui lan în jurul umerilor și copiii 
lovindu-l ușor și, de asemenea, trăgându-l de haine. 

Să plece, fără să-l mai vadă sau să mai audă vreodată de 
copilul lui. Cu o expresie impenetrabilă s-a uitat la lady 
Dunsany, astfel ca ea să nu își dea seama de furtuna pe care 
oferta ei o dezlănţuise în sufletul lui. 

Cu doar o zi în urmă descoperise unde se afla băiatul, 
dormind într-un coș de lângă fereastra de la etaj a camerei 
copiilor. Cocoţat nesigur pe o creangă a uriașului molid 
norvegian, își încordase vederea pentru zări ceva prin scutul de 
ace care îl ţinea ascuns. 

Fața copilului fusese vizibilă doar din profil; stătea cu un obraz 
rezemat de umăr. Boneţica i se strâmbase, astfel că a reușit să 


VP - 236 


îi vadă conturul arcuit și neted al capului, presărat discret cu un 
puf auriu. 

„Slavă Cerului că nu e roșcat!” fusese primul lui gând, după 
care își făcuse cruce în semn de recunoștință. 

„Doamne, ce mic este!” fusese cel de-al doilea gând, urmat 
de îndemnul de a trece dincolo de fereastră pentru a-și lua 
băiatul în braţe. Capul, neted și cu o formă frumoasă, s-ar fi 
putut odihni în palma lui. lar el ar fi păstrat amintirea trupului 
micut și fremătător, pe care îl ţinuse atât de puţin în brațe, 
aproape de inimă. 

— Eşti un flăcău puternic, șoptise el. Tare, frumos și sănătos. 
Dar, Dumnezeule, ce mic ești! 

Lady Dunsany aștepta răbdătoare. El și-a plecat capul 
respectuos spre ea, neștiind dacă făcea o greșeală cumplită, 
însă nefiind în stare să procedeze altfel. 

— Milady, vă mulţumesc, dar... cred că nu voi pleca... cel 
puţin, nu deocamdată. 

Sprâncenele ei decolorate au tresărit discret, însă a înclinat 
din cap cu o eleganţă egală cu a lui. 

— Cum dorești, MacKenzie. Nu va fi nevoie decât să ceri. 

S-a răsucit ca figurina minusculă a unui ceas și a plecat, 
întorcându-se în lumea domeniului Helwater, care devenise 
pentru el o închisoare de o mie de ori mai cumplită decât până 
atunci. 


16. Willie 


Spre marea lui surprindere, exceptând perioada în care 
fusese căsătorit, următorii câţiva ani au fost, în multe privinţe, 
printre cei mai fericiţi din viaţa lui Jamie Fraser. 

Scutit de răspunderile faţă de arendași sau faţă de altcineva 
în afară de propria persoană sau de caii pe care îi îngrijea, viaţa 
lui a fost destul de simplă. Deși curtea coronerului nu îl băgase 
în seamă, lui Jeffries îi scăpaseră suficient de multe lucruri 
despre moartea lui Ellesmere, astfel că ceilalţi slujitori îl tratau 
cu un respect distant, dar nu se fereau de compania lui. 


VP - 237 


Avea suficientă hrană, suficiente haine ca să-i fie cald și să 
arate omenește, iar scrisorile pe care le primea când și când din 
Highlands îl asigurau că viaţa era cam la fel și acolo. 

Un avantaj neașteptat al vieții liniștite de la Helwater era că 
reluase ciudata prietenie cu lordul John Grey. Așa cum 
promisese, maiorul apărea o dată pe trimestru, rămânând de 
fiecare dată câteva zile în compania familiei Dunsany. Nu făcuse 
însă nicio încercare să exulte și nici să discute cu Jamie decât pe 
cele mai banale teme. 

Treptat, Jamie a înțeles ce sugerase lady Dunsany prin oferta 
ei de a-l vedea eliberat. „Lordul John provine dintr-o familie cu o 
influenţă considerabilă. Tatăl lui vitreg însă - ei bine, nu are 
nicio importanţă”, spusese ea. Cu toate acestea, avusese 
importanță. Nu mărinimia Majestății Sale fusese cea care îl 
trimisese acolo, în loc să traverseze oceanul plin de primejdii 
pentru a deveni sclav în America; fusese vorba despre influența 
exercitată de John Grey. 

Și nu o făcuse din răzbunare ori din motive indecente, pentru 
că niciodată nu exultase în prezenţa lui, nici nu îi făcuse 
avansuri; niciodată nu îi adresase decât cele mai nevinovate 
amabilităţi. Nu, îl adusese pe Jamie acolo fiindcă era cel mai bun 
lucru pe care putuse să îl facă; nereușind să îl elibereze pur și 
simplu, Grey făcuse tot posibilul pentru a ușura condiţiile 
captivității lui, oferindu-i aer curat, lumină și cai. 

Îi ceruse un oarecare efort, dar reușise. Odată, în cursul vizitei 
lui trimestriale, când Grey apăruse în curtea grajdurilor, Jamie a 
așteptat până când maiorul a rămas singur, admirând formele 
unui roib castrat. Apoi s-a apropiat de Grey, care se rezemase 
de gard. Vreme de câteva minute au urmărit calul în tăcere. 

— Pionul regelui la E4, a spus Jamie într-un târziu, fără să se 
uite la bărbatul de alături. 

L-a simţit pe Grey tresărind surprins și privindu-l intens, însă 
nu a întors capul. Apoi a perceput scârţăitul lemnului sub 
antebraț când Grey s-a întors la loc, rezemându-se din nou de 
gard. 

— Calul reginei la C6, i-a răspuns Grey, ceva mai răgușit 
decât de obicei. 

De atunci, Grey venea la grajduri în timpul fiecărei vizite 
pentru a petrece o seară cocoțat pe scaunul grosolan al lui 
Jamie și a sta de vorbă. Nu aveau tablă de șah și rareori jucau 


VP - 238 


verbal, dar conversațiile continuau până târziu în noapte - 
acestea reprezentând singura legătură cu lumea aflată dincolo 
de Helwater și o mică plăcere pe care o așteptau amândoi cu 
nerăbdare o dată pe trimestru. 

Mai presus de toate, îl avea pe Willie. Helwater era dedicat 
cailor; chiar înainte de a sta bine în picioare, bunicul lui îl 
așezase pe Willie pe un ponei pentru a se plimba în jurul 
padocului. Înainte de a împlini trei ani, călărea singur, sub 
supravegherea lui MacKenzie, grăjdarul. 

Willie era un copil curajos, puternic și sănătos. Avea un 
zâmbet orbitor și, dacă ar fi vrut, ar fi putut să hipnotizeze 
păsările din copaci. Pe de altă parte, era deosebit de răsfăţat. 
Ca al nouălea conte de Ellesmere și singurul moștenitor al 
domeniilor Ellesmere și Helwater, neavând mamă sau tată care 
să îl ţină în frâu, nesocotea orice vorbe ale bunicilor iubitori, ale 
tinerei lui mătuși și ale oricărui slujitor de pe domeniu, cu 
excepţia celor adresate de MacKenzie. 

lar asta nu se întâmpla întotdeauna. Deocamdată, 
amenințările că nu îi va îngădui să îl ajute la îngrijirea cailor 
fuseseră suficiente pentru a potoli cele mai mari obrăznicii, însă 
mai devreme ori mai târziu, simplele ameninţări nu aveau să 
mai fie de ajuns, iar MacKenzie, grăjdarul, se întreba ce se va 
întâmpla când, în cele din urmă, nu se va mai putea stăpâni și îi 
va arde micuţului diavol câteva palme peste fund. 

Când era mic, Jamie ar fi primit o bătaie soră cu moartea de la 
orice rudă aflată în preajmă dacă ar fi îndrăznit să se adreseze 
unei femei așa cum îl auzise pe Willie vorbindu-le mătușii lui sau 
cameristelor, așa că se simţea din ce în ce mai des tentat să-l 
ducă pe copil într-o boxă liberă și să-i administreze o corecție 
pentru a-l face să-și schimbe purtarea. 

Însă, de cele mai multe ori, copilul îl umplea de bucurie. 
Băiatul îl adora pe MacKenzie și, când a mai crescut, își petrecea 
ore în șir în compania lui, călărind uriașii cai de povară care 
trăgeau ruloul greu pe câmp, iar vara stătea cocoţat nesigur pe 
fânul din căruţă când coborau de pe pășunile de pe culmi. 

Exista însă și o ameninţare la adresa existenţei lui pașnice, 
care creștea lună de lună. Ca o ironie, ameninţarea venea chiar 
din partea lui Willie, și el nu avea nicio vină. 

— Ce flăcăiaș atrăgător, chiar așa! Și ce călăreț adorabil! 


VP - 239 


Așa spusese lady Grozier, aflată pe verandă cu lady Dunsany, 
în timp ce îl admirau pe Willie care se plimba călare pe poneiul 
lui la marginea peluzei. 

Privindu-l iubitor pe băiat, bunica lui Willie a râs. 

— A, da. Își iubește poneiul. Ne chinuim cumplit să îl aducem 
în casă pentru a mânca. Și ţine chiar mai mult la grăjdar. 
Câteodată glumim spunând că își petrece atât de mult timp cu 
MacKenzie, încât începe să semene cu el! 

Desigur, lady Grozier, care nu îi acordase atenţie grăjdarului, 
s-a uitat acum în direcţia lui MacKenzie. 

— Da, ai dreptate! a exclamat ea, foarte amuzată. Privește; 
Willie își ţine capul aproape la fel și are aceeași conformaţie a 
umerilor. Ce ciudat! 

Jamie a făcut o plecăciune spre doamne, dar a simţit o 
sudoare rece apărându-i pe faţă. 

Se așteptase la asta, însă nu voia să creadă că asemănarea 
era suficient de pronunţată pentru a fi observată de altcineva în 
afară de el. Când era bebeluș, Willie fusese grăsuţ și avusese 
fața dolofană, astfel că nu semănase cu nimeni. Pe măsură ce 
crescuse, trăsăturile durdulii dispăruseră din obrajii și bărbia lui 
și, deși nasul lui era îndesat ca al tuturor copiilor, sugestia de 
pomeţi mari și înalţi era evidentă, iar ochii albaștri de bebeluș 
deveniseră de un albastru-închis și limpezi, tiviţi cu gene negre 
și părând puţin înclinați. 

După ce doamnele s-au retras în casă, iar el s-a convins că nu 
îl vedea nimeni, pe furiș, Jamie și-a trecut o palmă peste față. Să 
fi fost asemănarea chiar atât de mare? Părul lui Willie era 
castaniu și moale, moștenind o nuanță amintind de castaniul 
strălucitor al mamei lui. Și urechile mari, translucide - cu 
siguranţă că ale lui nu erau așa? 

Necazul era că nu se mai privise în oglindă de mulţi ani. 
Grăjdarii nu aveau oglinzi, iar el evitase cu încăpățânare 
tovărășia cameristelor, care i-ar fi putut da așa ceva. 
Apropiindu-se de troaca de adăpat caii, s-a aplecat cu un gest 
firesc peste ea, ca și cum ar fi examinat păianjenii care patinau 
pe luciul apei. Pe suprafaţa unduitoare, presărată cu fragmente 
plutitoare de fân și traversată încoace și-ncolo de acele insecte 
care învălurau apa, și-a văzut faţa. 

A înghiţit nodul din gât și în reflexie a văzut mișcarea mărului 
lui Adam. Nu semănau întrutotul, dar aduceau unul cu celălalt. 


VP - 240 


Mai ales în ţinuta și forma capului și a umerilor, așa cum 
remarcase lady Grozier - dar sigur și a ochilor. Ochii neamului 
Fraser; tatăl lui, Brian, așa arătaseră și el, dar și sora lui. Când 
oasele băiatului se vor evidenția sub piele, când nasul cârn de 
copil va crește lung și drept, iar pomeţii vor deveni mai laţi, 
oricine va putea vedea asemănarea. 

Reflexia din apă a dispărut când s-a îndreptat de spate și a 
privit orbește spre grajdul care îi fusese cămin în ultimii ani. Era 
iulie, iar soarele ardea, dar nu reușea să alunge frigul care îi 
făcea degetele să amorţească și îi trimitea fiori pe șira spinării. 

Era momentul să stea de vorbă cu lady Dunsany. 

e 

Spre sfârșitul lunii septembrie, totul fusese aranjat. Se 
obținuse amnistia, John Grey o adusese cu o zi în urmă. Jamie 
economisise o mică sumă de bani, suficientă pentru a-și asigura 
cheltuielile de călătorie, iar lady Dunsany și dăduse un cal destul 
de bun. Singurul lucru care mai rămăsese de făcut era să-și ia 
rămas-bun de la cunoștințele de la Helwater și de la Willie. 

— Voi pleca mâine. 

Jamie a rostit cuvintele cu glas reţinut, fără să-și dezlipească 
ochii de la chișiţa iepei murge. Formaţiunea cornoasă pe care o 
pilea se desprinsese, lăsând un strat subţire de așchii negre pe 
podeaua grajdului. 

— Unde pleci? La Derwentwater? Pot să merg cu tine? 

William, viconte de Dunsany și conte de Ellesmere, a sărit jos 
de pe parapetul boxei cu un bufnet care a făcut iapa murgă să 
tresară și să fornăie. 

— Să nu mai faci așa ceva, l-a dojenit Jamie din reflex. Nu ți- 
am spus să te miști încet pe lângă Milly? E sperioasă. 

— De ce? 

— Și tu ai fi sperios dacă te-aș strânge de genunchi. 

A întins o mână brusc și l-a pișcat puţin deasupra 
genunchiului. Willie a scos un țipăt și s-a retras chiotind. 

— Mac, după ce termini, pot să o călăresc pe Millyflower? 

— Nu, i-a răspuns el răbdător, pentru cel puţin a zecea oară în 
acea zi. Ți-am explicat de o mie de ori, deocamdată e prea mare 
pentru tine. 

— Dar eu vreau să o călăresc! 

Jamie a oftat, dar nu i-a răspuns, în schimb a ocolit iapa 
numită Milles Fleurs și i-a ridicat copita piciorului stâng. 


VP - 241 


— Am zis că vreau să o călăresc pe Milly! 

— Te-am auzit. 

— Atunci, pune-i șaua! Imediat. 

Cel de-al nouălea conte de Ellesmere și-a împins bărbia în față 
cât de mult a putut, însă privirea sfidătoare din ochii lui a fost 
domolită de o anumită îndoială când a surprins uitătura rece a 
lui Jamie. Aceasta a așezat încet copita iepei pe podea și, la fel 
de încet, s-a ridicat în picioare, și-a pus mâinile în șolduri, a 
coborât privirea spre conte, care avea doar un metru și cinci 
centimetri, și a spus foarte încet: 

— Nu. 

— Ba da! a bătut Willie cu piciorul în podeaua acoperită cu 
fân. Trebuie să faci ce îţi zic eu! 

— Banu. 

— Ba da! 

— Nu, eu... 

Clătinându-și capul destul de tare și făcând părul roșcat să îi 
fluture prin dreptul urechilor, Jamie a strâns din buze, apoi s-a 
așezat pe vine în faţa băiatului. 

— Ascultă-mă, a spus el, nu trebuie să fac ce vrei tu, pentru 
că n-o să mai fiu grăjdar aici. Ţi-am spus doar, mâine plec. 

Chipul lui Willie a pălit din cauza șocului, iar pistruii de pe nas 
au ieșit în evidenţă pe pielea delicată. 

— Nu se poate! a exclamat el. Nu poţi să pleci! 

— Trebuie. 

— Banul 

Micul conte a strâns din fălci, lucru care l-a făcut să semene 
izbitor de mult cu străbunicul lui. Jamie a mulţumit Cerului că 
nimeni de la Helwater nu îl văzuse vreodată pe Simon Fraser, 
stăpânul de la Lovat. 

— Nute las! 

— De data asta, milord, nu ai niciun cuvânt de spus, i-a 
răspuns Jamie cu fermitate, iar suferința lui, provocată de ideea 
plecării, a fost oarecum alinată de faptul că, în sfârșit, îi putea 
spune băiatului ceea ce gândea. 

— Dacă pleci..., Willie a privit neajutorat în jur, căutând o 
amenințare și a văzut una la îndemână. Dacă pleci, a spus el 
mai sigur pe sine, o să țip, o să urlu și o să sperii toți caii, să știi! 

— Dacă scoţi vreun sunet, diavol mic ce ești, o să-ți dau eu de 
cheltuială! 


VP - 242 


Eliberat de obișnuita reţinere și alarmat la gândul că acel ţânc 
răsfăţat ar putea speria caii încordați și foarte preţioși, Jamie s-a 
uitat cu severitate la băiat. 

Micul conte a holbat ochii de furie și chipul i s-a îmbujorat. A 
inspirat adânc, apoi s-a răsucit și a pornit în fugă de-a lungul 
grajdului, răcnind și fluturându-și mâinile. 

Milles Fleurs, deja agitată după ce i se piliseră copitele, s-a 
cabrat și a nechezat puternic. Suferinţa ei a avut ca ecou lovituri 
de copită și nechezaturi stridente din boxele alăturate, unde 
Willie răcnea toate cuvintele urâte pe care le știa - și nu erau 
puţine - și lovea cu picioarele în ușile boxelor. 

Jamie a reușit să prindă frânghia cu care era legată Milles 
Fleurs și, cu un efort considerabil, a reușit să o scoată de acolo 
în siguranţă, fără ca vreunul dintre ei să pățească ceva. A legat- 
o de gardul padocului și s-a întors în grajd ca să se ocupe de 
Willie. 

— La dracu’, la naiba, la naiba! ţipa contele. Rahat! Pizdă! 
Căcat! Futai! 

Fără să scoată vreo vorbă, Jamie l-a prins pe băiat de guler, l- 
a ridicat în aer și l-a dus, așa cum se zbătea și dădea din 
picioare, până la scaunul potcovarului pe care îl folosise mai 
devreme. S-a așezat, l-a pus pe conte pe genunchi și l-a lovit 
tare cu palma peste fund de cinci sau șase ori. Apoi l-a ridicat în 
picioare. 

— Te urăsc! 

Faţa înlăcrimată a vicontelui parcă luase foc, iar pumnii îi 
tremurau de furie. 

— Ei bine, nici eu nu te iubesc din cale-afară, bastard mic ce 
ești! s-a răstit Jamie. 

Cu chipul împurpurat și cu pumnii strânși, Willie și-a îndreptat 
umerii, urlând: 

— Nu sunt bastard! Nu sunt, nu sunt! Retrage-ţi cuvintele! 
Nimeni nu are dreptul să-mi spună așa! Retrage-ţi cuvintele, îți 
ordon! 

Șocat, Jamie s-a uitat lung la copil. Deci se vorbise, iar Willie 
auzise bârfele. Işi prelungise prea mult șederea acolo. 

A inspirat adânc, apoi încă o dată și a sperat că glasul nu-i va 
tremura. 

— Îmi retrag cuvintele, a șoptit el. Milord, nu ar fi trebuit să 
folosesc acel cuvânt. 


VP - 243 


Îi venea să îngenuncheze și să îl îmbrăţișeze pe băiat ori să îl 
aline, ţinându-l la piept, dar nu era un gest pe care un grăjdar și 
l-ar fi putut permite cu un conte, chiar dacă era copil. Își simţea 
palma stângă arzând, așa că și-a strâns degetele după singura 
mângâiere părintească pe care avea să i-o acorde fiului său. 

Willie știa cum trebuie să se comporte un conte; a făcut un 
efort măiestrit de a-și reţine lacrimile, pufnind cu ferocitate și 
ștergându-și faţa cu o mânecă. 

— Dă-mi voie, milord. 

Jamie a îngenuncheat și, folosindu-se de batista lui aspră, a 
șters cu delicateţe obrajii băiatului. Cu ochi înroșiți și trişti, Willie 
s-a uitat la el peste pliurile pânzei din bumbac. 

— Chiar trebuie să pleci, Mac? a întrebat copilul cu glas pierit. 

— Da, trebuie. 

S-a uitat în ochii lui albaștri, sfâșietor de asemănători cu ai lui 
și, brusc, și-a zis că nu îi pasă deloc de ce e corect sau dacă e 
văzut de cineva. L-a tras pe băiat fără menajamente spre el, 
strângându-l la piept, ţinându-i faţa aproape de umăr, astfel 
încât copilul să nu vadă lacrimile care se rostogoleau peste 
părul lui des și moale. 

Willie și-a petrecut braţele pe după gâtul lui și l-a strâns. 
Jamie i-a simţit trupul micut și viguros tremurând puternic din 
cauză că băiatul își reprima suspinele. L-a bătut ușor pe spinare 
și i-a aranjat părul, după care, în galică, a șoptit câteva cuvinte 
pe care a sperat că el nu le va înţelege. 

În cele din urmă, a desprins braţele băiatului din jurul gâtului 
său și l-a îndepărtat de el. 

— Willie, vino până în camera mea; vreau să-ţi dau ceva să 
păstrezi amintire de la mine. 

Se mutase de multă vreme din pod, preluând ascunzătoarea 
lui Hughes, de lângă camera harnașamentelor, când bătrânul 
grăjdar-șef renunţase la slujbă. Era mică și mobilată foarte 
simplu, însă prezenta două calităţi: era călduroasă și intimă. 

În afară de pat, taburet și oala de noapte, mai avea o măsută, 
pe care se aflau câteva cărţi ale lui, o lumânare groasă, înfiptă 
într-un sfeșnic din ceramică, masiv și jos, așezat lângă o mică 
statuie a Fecioarei. Era o sculptură în lemn, ieftină, pe care i-o 
trimisese Jenny, dar care fusese făcută în Franţa, și nu chiar fără 
har artistic. 


VP - 244 


— La ce slujește lumânarea aceea? l-a întrebat Willie. Bunica 
spune că doar nenorociţii de papistași ard lumânări în faţa 
imaginilor păgâne. 

— S-ar putea să fiu un papistaș nenorocit, a spus Jamie, cu un 
surâs ironic. Nu e o imagine păgână, ci o statuetă a Sfintei 
Fecioare. 

— Serios? Era evident că acea revelaţie nu făcuse decât să îl 
fascineze și mai mult pe băiat. Atunci, de ce aprind papistașii 
lumânări în faţa statuilor? 

Jamie și-a trecut o mână prin păr. 

— Mda, în fine. E... poate că e un fel de a te ruga... și de a-ți 
aduce aminte. Aprinzi o lumânare și spui o rugăciune și te 
gândești la oamenii la care ţii. Şi, cât arde, flacăra ti-i readuce în 
minte. 

— Și tu de cine îţi aduci aminte? 

Willie a ridicat ochii spre el. După agitația de mai devreme, 
părul îi stătea vâlvoi, însă ochii lui albaștri și limpezi erau plini 
de interes. 

— A, de foarte mulți oameni. De familia mea din Highlands - 
de sora mea și de familia ei. Prietenii. Soţia mea. 

Și, câteodată, lumânarea ardea în amintirea unei fete 
nechibzuite, pe nume Geneva, dar nu i-a mărturisit asta. 

Willie s-a încruntat. 

— Dar tu nu ai soţie. 

— Așa e. Nu mai am. Dar îmi amintesc tot timpul de ea. 

Willie a dus degetul arătător, scurt și dolofan, spre statuetă și 
a atins-o precaut. Mâinile ei erau întinse în faţă în semn de 
binecuvântare, iar pe chipul frumos avea întipărită o expresie de 
blândeţe maternă. 

— Vreau să fiu și eu un papistaș împuţit, a spus Willie cu 
hotărâre în glas. 

— Nu se poate! a exclamat Jamie, pe jumătate amuzat și pe 
jumătate mișcat de acea idee. Bunica și mătușa ta ar înnebuni 
dacă ar auzi. 

— Ar face spume la gură, la fel ca vulpea pe care ai ucis-o? a 
întrebat Willie, înseninându-se la față. 

— Nu m-ar mira să se întâmple asta, a spus Jamie bine dispus. 

— Vreau să fac asta! Trăsăturile lui mici, dar bine conturate îi 
trădau hotărârea. N-o să-i spun bunicii și nici mătușii Isobel; n-o 


VP - 245 


să spun nimănui. Te rog, Mac! Te rog să-mi dai voie! Vreau să 
fiu ca tine! 

Jamie a șovăit, mișcat de sinceritatea copilului și dorind pe 
neașteptate să îi lase fiului său ceva mai mult decât calul din 
lemn, sculptat chiar de el, drept cadou de despărțire. A încercat 
să își aducă aminte ce îi învățase părintele McMurtry la școală 
despre botez. Orice persoană putea face asta, și-a zis el, cu 
condiția ca situaţia să fie una de urgenţă, când nu exista niciun 
preot în preajmă. 

Probabil că forţa lucrurile socotind situaţia de faţă drept 
urgentă, dar... un impuls apărut ca de nicăieri l-a îndemnat să 
întindă mâna spre vasul cu apă pe care îl ţinea pe pervazul 
ferestrei. 

Cu ochi mari și solemni că ai lui, copilul l-a urmărit când Jamie 
i-a ridicat părul castaniu de pe fruntea înaltă. A vârât trei degete 
în apă și, cu grijă, a trasat o cruce pe fruntea lui Willie. 

— Te botez William James, a spus el încet, în numele Tatălui, 
al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! 

Uitându-se cruciș când o picătură de apă i s-a rostogolit pe 
nas, Willie a clipit. A scos limba ca să o prindă și, fără să vrea, 
Jamie a pufnit în râs. 

— De ce m-ai numit William James? a întrebat curios Willie. 
Celelalte nume ale mele sunt Clarence Henry George. 

Apoi s-a strâmbat: Clarence nu i se părea un nume potrivit. 

Jamie și-a reţinut zâmbetul. 

— Când ești botezat, capeți alt nume; James este numele tău 
special ca papistaș. Așa mă cheamă și pe mine. 

— Chiar așa? Willie a părut încântat. Acum sunt un papistaș, 
ca și tine? 

— Da, măcar atât cât pot fi eu. 

l-a zâmbit lui Willie, apoi, dintr-un alt impuls, a vârât mâna pe 
sub cămașă. 

— Uite. Să păstrezi asta, ca să-ţi aduci aminte de mine. 

Cu mișcări delicate, a trecut rozariul din lemn de fag peste 
capul copilului. 

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu spui nimănui că ești 
papistaș. 

— Așa voi face, i-a promis Willie. Nimănui. 

A ascuns rozariul pe sub cămașă, atingându-l ușor pentru a se 
convinge că era ascuns cum trebuie. 


VP - 246 


— Bine. Jamie a întins o mână și i-a răvășit părul în semn de 
rămas-bun. A cam venit vremea ceaiului; fă bine și du-te acum 
în casă. 

Willie a pornit spre ușă, dar, din nou întristat, s-a oprit la 
jumătatea drumului, cu o mână apăsată pe piept. 

— Ai spus să păstrez asta ca să te ţin minte. Dar eu nu am 
nimic să-ţi dau care să-ţi amintească de mine. 

Jamie a surâs slab. Își simţea inima atât de strânsă, încât a 
crezut că nu va reuși să mai răsufle pentru a vorbi, dar a reușit 
în cele din urmă să spună: 

— Nu te îngrijora. Eu nu te voi uita. 


17. Monștri 


LOCH NESS 
AUGUST 1968 


Dându-și peste cap o șuviţă de păr bătută de vânt, Brianna a 
clipit. 

— Aproape că uitasem cum e la soare, a spus ea, mijindu-și 
ochii spre obiectul despre care discutau și care lucea cu o 
ferocitate neobișnuită pe apele întunecate ale Loch Nessului. 

Mama ei s-a întins lenevos, bucurându-se de vântul slab. 

— Fără a mai vorbi de aerul curat de aici. Mă simt ca o 
broască râioasă, care a crescut în beznă săptămâni la rând - 
palidă și moale. 

— Voi două aţi putea deveni oameni de știință, a spus Roger, 
zâmbind. 

Erau într-o foarte bună dispoziție. După extenuanta căutare 
prin arhivele închisorilor pentru a afla ce se petrecuse la 
Ardsmuir, norocul le surâsese. Evidenţele de la Ardsmuir erau 
complete, precise și - în comparaţie cu cele mai multe - 
incredibil de clare.  Ardsmuir fusese închisoare doar 
cincisprezece ani; după renovarea ei prin munca silnică a 
iacobiților, fusese transformată în garnizoană, iar deținuții, 
dispersaţi - cei mai mulți ajungând în coloniile americane. 


VP - 247 


— Tot nu-mi dau seama de ce Fraser nu a fost trimis cu 
ceilalți în America, a comentat Roger. 

Trăise un moment de panică atunci când văzuse lista 
deţinuţilor transportaţi de la Ardsmuir, verificând numele unul 
după altul, literă cu literă, fără să fi găsit niciun Fraser. Fusese 
convins că acesta murise în închisoare și se simţise cotropit de o 
sudoare rece la gândul că va trebui să le-o mărturisească celor 
două doamne Randall - asta până când, întorcând o pagină, a 
văzut că Fraser fusese eliberat condiționat și trimis într-un loc 
numit Helwater. 

— Nu știu, a spus Claire, dar e al naibii de bine că nu a ajuns 
în America. Suferă - adică suferea - s-a corectat ea imediat, dar 
nu îndeajuns de repede pentru a-l împiedica pe Roger să 
observe greșeala - cumplit de rău de mare. A făcut un semn 
către lacul din faţa lor, pe care se formaseră valuri minuscule. 
Chiar și dacă ar fi navigat pe un asemenea lac s-ar fi îngălbenit 
la faţă în doar câteva minute. 

Mirat, Roger a aruncat o privire spre Brianna. 

— Tu suferi de rău de mare? 

Ea a clătinat din cap, iar părul strălucitor a fluturat în vânt. 

— N-am nicio treabă. S-a bătut apoi calmă peste stomac. Sunt 
tare ca piatra. 

Roger a râs. 

— Atunci, vrei să ieșim cu barca? La urma urmelor, ești în 
vacanţă. 

— Serios? Se poate? Se poate pescui? 

Brianna și-a dus mâna streașină la ochi și a privit cu interes 
apa întunecată. 

— Desigur. Am prins somon și ţipari în Loch Ness de multe ori, 
a asigurat-o Roger. Hai! O să închiriem o bărcuţă de la 
debarcaderul din Drumnadrochit. 

e 

Drumul cu mașina până la Drumnadrochit a fost o încântare. 
Era una dintre acele zile senine de vară care îi făceau pe turiștii 
din Sud să dea năvală în Scoţia cu sutele în lunile septembrie și 
octombrie. După ce mâncase un dejun generos pregătit de 
Fiona și pusese în portbagajul mașinii un coș cu alte provizii 
pregătite tot de ea, și având-o alături pe Brianna Randall, cu 
părul lung fluturând în vânt, Roger era foarte dispus să 
considere că lumea e frumoasă. 


VP - 248 


Și-a îngăduit să analizeze cu satisfacţie rezultatele 
cercetărilor lor. Asta însemna că trebuise să își ia un concediu 
suplimentar de la colegiu pe durata semestrului de vară, dar 
meritase. 

După ce găsiseră indiciul privind eliberarea condiţionată a lui 
James Fraser, mai avuseseră nevoie de încă două săptămâni de 
cercetare trudnică - ba chiar și de o deplasare a lui Roger și a lui 
Bree în Districtul Lacurilor, în cursul unui weekend, și alta a 
tuturor până la Londra iar apoi ceva o făcuse pe Brianna să 
chiuie în mijlocul sacrosanctei Săli de Lectură de la British 
Museum, provocând plecarea lor precipitată și valuri de 
dezaprobare glacială. Găsiseră Decretul Regal de lertare, având 
sigiliul lui George al Ill-lea, Rex Angleterre, datat 1764, purtând 
numele „James Alex“! M'Kensie Frazier”. 

— Ne apropiem, spusese Roger, exultând la vederea 
fotocopiei Decretului de lertare. Al naibii de mult. 

— Ne apropiem? repetase Brianna, însă apoi atenţia îi fusese 
distrasă de sosirea autobuzului lor, astfel că nu mai continuase 
subiectul. 

Roger surprinsese însă privirea lui Claire; ea știa prea bine ce 
voise să spună el. 

Desigur, probabil că ea se gândise la sat; s-a întrebat dacă și 
Briannei îi venise în minte acea idee. Claire dispăruse în trecut 
în 1945, trecând printr-un cerc de pietre așezate în picioare pe 
Craigh na Dun și reapăruse în 1743. Trăise alături de James 
Fraser aproximativ trei ani, apoi revenise prin pietre. Și se 
întorsese în aprilie 1948, la aproape trei ani de la data 
dispariţiei. 

lar asta însemna - probabil - că, dacă ar fi fost dispusă să 
repete călătoria prin pietre, probabil va ajunge în trecut la 
douăzeci de ani după ce plecase - în 1766. Și 1766 era la doi ani 
distanţă de ultima dată cunoscută la care James Fraser fusese 
localizat, viu și nevătamat. Dacă ar mai fi supravieţuit doi ani și 
dacă Roger l-ar fi putut găsi. 

— Uitaţi! a spus brusc Brianna. „Închiriere bărci”. 

A făcut semn spre afișul din vitrina bodegii de lângă 
debarcader, iar Roger a tras mașina în parcarea de lângă ea, 
fără să se mai gândească la James Fraser. 


VP - 249 


— Mă întreb, de ce bărbaţilor scunzi le plac deseori femeile 
foarte înalte? 

Glasul lui Claire exprima gândurile lui Roger cu o exactitate 
neobișnuită - și asta nu se întâmpla pentru prima oară. 

— Să fie vorba de sindromul fluturilor atrași de flacără? a 
sugerat Roger, încruntându-se spre barmanul scund, evident 
fascinat de Brianna. 

El și Claire stăteau la ghișeul închirieri, așteptând ca 
funcționara să scrie chitanţa, în vreme ce Brianna cumpăra 
sticle de coca-cola și bere brună pentru completarea mesei de 
prânz. 

Tânărul barman, care îi venea Briannei cam până la 
subsuoară, se agita de colo până colo, oferindu-i ouă murate și 
bucăţi de limbă afumată, cu ochii plini de venerație ridicaţi spre 
zeița blondă din fața lui. judecând după râsul ei, Brianna părea 
să îl găsească „simpatic”. 

— Mereu am sfătuit-o pe Bree să nu se încurce cu bărbați 
scunzi, a remarcat Claire, urmărind scena. 

— Serios? a întrebat Roger sec. Nu-mi închipuiam că ţii atât 
de mult să dai sfaturi materne. 

Ignorând acreala lui de moment, Claire a râs. 

— Ei bine, nu ţin chiar atât de mult. Când observi un principiu 
important ca ăsta însă, mi se pare că am datoria de mamă să îl 
transmit mai departe. 

— E ceva în neregulă cu bărbaţii scunzi? a întrebat-o Roger. 

— Au tendința să devină răi dacă nu obţin ce-și doresc, i-a 
răspuns Claire. Seamănă cu câinii mici și zgomotoși. Drăgutți și 
pufoși, dar, dacă-i superi, există toate șansele să te trezești 
mușcat de picior. 

Roger a râs. 

— Observaţia asta e urmarea multor ani de experienţă, din 
câte înțeleg. 

— Da, sigur, a zis ea, dând din cap și ridicând privirea spre el. 
N-am văzut niciun dirijor care să aibă mai mult de un metru 
cincizeci. Practic, toţi sunt niște exemplare cumplite. Insă 
bărbaţii înalţi - și colțurile gurii ei s-a arcuit puţin uitându-se la 
Roger, care avea aproape un metru nouăzeci -, bărbaţii înalţi 
sunt întotdeauna foarte dulci și blânzi. 

— Dulci, da? a făcut Roger, aruncând o privire cinică spre 
barman, care tăia felii de ţipar în aspic pentru Brianna. 


VP - 250 


Pe fața ei a apărut o expresie de dezgust precaut, dar s-a 
aplecat în față, strâmbând din nas în timp ce a luat o felie 
oferită într-o furculiță. 

— Cu femeile, a continuat Claire să dezvolte subiectul, am 
socotit întotdeauna că ei nu trebuie să dovedească nimic; când 
este foarte clar că ei pot face orice vor, fie că le ceri asta, fie că 
nu, pentru că ei nu ţin să dovedească nimic. 

— În vreme ce un bărbat scund..., a îndemnat-o Roger să 
continue. 

— În vreme ce un bărbat scund știe că nu poate face orice 
decât dacă îi permiţi și faptul ăsta îl enervează, așa că încearcă 
întotdeauna câte ceva, doar ca să arate că poate. 

— Hm. 

Roger a scos un zgomot din gâtlej, prin care a vrut să 
transmită aprecierea faţă de acuitatea observaţiei lui Claire, dar 
și bănuiala generală privind ceea ce ar fi dorit barmanul să îi 
dovedească Briannei. 

— Multumesc, i-a spus el funcţionarei care i-a întins chitanta. 
Gata, Bree? a întrebat el. 

e 

Cu soarele de august, care își trimitea razele calde pe 
spinarea lor, și simțind aromele de zmeură și de pin venind 
dinspre mal, lacul fiind calm, pescuitul mergea încet, dar se 
simțeau bine pe apă. Sătui, au fost toropiţi de somn și, foarte 
curând, Brianna s-a ghemuit la prova și a adormit cu capul pe 
haina împăturită a lui Roger, folosind-o drept pernă. Claire a 
rămas la pupa, încă trează. 

— Dar ce părere ai despre femeile scunde și bărbații înalți? a 
întrebat-o Roger, reluând discuţia de mai devreme, în timp ce 
vâslea încet de-a latul lacului. A aruncat o privire peste umăr 
spre picioarele uimitor de lungi ale Briannei, strânse incomod 
sub ea. Același lucru? Micuţele sunt rele? 

Gânditoare, Claire a clătinat din cap, buclele scăpându-i de 
sub cleme. 

— Nu, nu cred. Se pare că nu are nimic de-a face cu statura. 
Cred că ele îi consideră pe bărbaţi inamici ori îi percep strict ca 
bărbaţi și, în mare, îi plac pentru asta. 

— A, are legătură cu mișcarea de eliberare a femeilor, da? 

— Nu, nicidecum, l-a contrazis Claire. Am constatat același tip 
de comportament între bărbați și femei în 1743 ca și acum. 


VP - 251 


Existau unele deosebiri de comportament, dar nu atât de mari în 
felul în care se poartă unul cu altul. 

Ducându-și mâna streașină la ochi, se uită peste apele 
întunecate ale lacului. Poate căuta vidre și bușteni plutitori, dar 
Roger a avut impresia că privirea ei mergea ceva mai departe 
decât faleza de pe malul celălalt. 

— Îți plac bărbaţii, nu-i așa? a întrebat el încet. Bărbaţii înalţi? 

Fără să se uite la el, ea a zâmbit discret. 

— Unul, a spus ea încet. 

— Înseamnă că vei pleca - dacă reușesc să-l găsesc? 

El a rezemat vâslele un moment și i-a urmărit reacția. 

Înainte de a răspunde, Claire a respirat adânc. Vântul îi 
îmbujora obrajii și modela țesătura bluzei sale albe, scoțându-i 
în evidență sânii ridicaţi și talia zveltă. Prea tânără să fie 
văduvă, prea atrăgătoare ca să își irosească viaţa. 

— Nu știu, a spus ea cu glas ușor tremurător. Gândul ori mai 
curând gândurile legate de asta! Pe de altă parte, să îl găsesc 
pe Jamie, apoi, pe de alta, să... trec din nou. 

Simţind un fior, a închis ochii. 

— Nu se poate descrie, înţelegi? a zis ea, ţinând în continuare 
ochii închiși, ca și cum și-ar fi imaginat chiar atunci inelul de 
pietre de pe Craigh na Dun. Oribil, dar diferit de alte lucruri 
oribile, așa că nu ai cum să povestești. 

A deschis ochii și i-a zâmbit confuz. 

— E cam ca atunci când îi spui unui bărbat cum te simţi când 
ești însărcinată; poate înțelege că e dureros, dar nu poate să 
priceapă exact ce senzaţii ai. 

Amuzat, Roger și-a dres glasul. 

— A, da? Ei bine, e o oarecare deosebire, știi? Am auzit de 
fapt despre acele pietre. 

S-a cutremurat fără să vrea. Amintirea nopţii din urmă cu trei 
luni, când Gillian Edgars trecuse prin pietre, nu era una pe care 
să dorească să și-o reamintească din proprie voinţă; îi revenise 
însă de câteva ori în coşmaruri. Încercând să alunge acea 
amintire, a tras cu forţă la rame. 

— E ca și cum ai fi sfâșiat, nu? a spus el, privind-o ţintă. Ceva 
care te trage, sfâșiind și târându-te, și nu doar pe dinafară, ci și 
lăuntric, astfel că ai impresia că și capul ţi se va face bucăţi 
dintr-un moment în altul. 

S-a cutremurat din nou. Claire pălise puţin. 


VP - 252 


— Nu am știut că le poţi auzi, a spus ea. Nu mi-ai zis asta. 

— Nu mi s-a părut important. A studiat-o un moment, în timp 
ce trăgea la rame, apoi a adăugat încet: Și Bree le-a auzit. 

— Înţeleg. 

A întors din nou privirea spre apele lacului, unde siajul micii 
ambarcațiuni își desfăcea aripile în formă de V. Departe, în 
urmă, valurile stârnite de trecerea unei bărci mai mari ricoșau 
din faleză și se alăturau din nou în mijlocul lacului, făcând o 
formă lungă și cocoșată de apă lucioasă - un val care rămânea 
îndelung, fenomen tipic pentru lac și care fusese luat drept 
apariție a monstrului. 

— Există acolo, să știi, a spus ea brusc, făcând semn cu capul 
spre apa întunecată, încărcată de turbă. 

El a deschis gura pentru a o întreba ce voia să spună, dar și-a 
dat seama că știa. Locuise mai toată viața în apropiere de Loch 
Ness, pescuise ţipari și somoni în apele lui și auzise toate 
poveștile - și râsese de ele - legate de „înspăimântătoarea 
fiară” care se spuneau în tavernele din Drumnadrochit și din 
Fort Augustus. 

Poate era vorba despre neverosimilul situației - stând în barcă 
acolo și discutând dacă femeia de lângă el își va asuma 
inimaginabilul risc de a se catapulta într-un trecut necunoscut. 
Oricare ar fi fost cauza certitudinii lui, i s-a părut brusc, nu doar 
posibil, ci și sigur, că apa întunecată a lacului ascundea mistere 
necunoscute, dar și ale cărnii. 

— Ce crezi că este? a întrebat-o el, pe de o parte pentru a 
permite senzaţiei de tulburare să se stingă, pe de alta, din 
curiozitate. 

Claire s-a aplecat peste copastia bărcii și a urmărit cu atenţie 
un buștean care plutea în apropiere. 

— Cel pe care l-am văzut era probabil un plesiozaur, a spus ea 
în cele din urmă. Nu s-a uitat la Roger, dar a rămas cu privirea 
spre pupa. Deși nu am luat notițe la acea dată. 

Buzele i s-au arcuit în ceva care nu era tocmai zâmbet. 

— Câte cercuri de piatră există? a întrebat ea pe neașteptate. 
În Marea Britanie, în Europa? Știi? 

— Nu cu exactitate. Câteva sute totuși, a răspuns el precaut. 
Crezi că toate sunt...? 

— De unde să știu? l-a întrerupt ea nerăbdătoare. Problema e 
că ar putea fi. Au fost așezate pentru a marca ceva, ceea ce 


VP - 253 


înseamnă că probabil există nenumărate locuri în care s-a 
întâmplat acel lucru. 

Și-a înclinat capul într-o parte, îndepărtându-și de pe față 
părul suflat de vânt, și i-a zâmbit strâmb. 

— Asta ar explica, să știi. 

— Ce să explice? 

Roger s-a simţit derutat de rapiditatea cu care se schimbase 
subiectul discuţiei. 

— Monstrul, a zis, arătând spre apă. Dacă există unul dintre 
acele locuri sub lac? 

— Un coridor al timpului - un pasaj - ceva de genul ăsta? 

Copleșit de idee, Roger s-a uitat la siajul bărcii. 

— Asta ar explica multe. 

În colţul gurii ei, înapoia vălului format de părul suflat de vânt, 
se ascundea un zâmbet. Roger nu a putut să-și dea seama dacă 
ea vorbea serios sau nu. Cei mai posibili candidați la titlul de 
monstru sunt fiinţele care au dispărut de sute de mii de ani. 
Dacă există un coridor al timpului sub lac, această mică 
problemă s-ar rezolva. 

— Ar explica de ce informaţiile sunt câteodată diferite, a spus 
Roger, intrigat de idee. Dacă sunt creaturi diferite care trec prin 
el. 

— Și ar explica de ce creatura sau creaturile nu au fost prinse 
și nu sunt văzute prea des. Probabil că se întorc dincolo, astfel 
că nu stau tot timpul în lac. 

— Ce idee minunată! a exclamat Roger. 

Și-au zâmbit. 

— Ştii ceva? a spus ea. Pun rămășag că așa ceva nu va 
ajunge pe lista teoriilor agreate. 

Prinzând un crab, Roger a râs, iar câteva picături de apă au 
stropit-o pe Brianna. Ea a pufnit, s-a ridicat clipind în capul 
oaselor, apoi s-a lăsat la loc, cu faţa cotropită de somn și a 
reînceput să respire apăsat după câteva secunde. 

— A stat până târziu noaptea trecută, ca să mă ajute să pun 
în cutii ultimele documente pe care să le înapoiez Universităţii 
Leeds, a zis Roger, ca să o apere. 

Urmaărindu-și fiica, Claire a dat din cap cu un aer absent. 

— Jamie era în stare de asta, a spus ea încet. Se întindea și 
adormea oriunde. 


VP - 254 


A tăcut. Roger vâslea voinicește spre locul în care, printre 
pini, se înălțau ruinele masive ale castelului Urquhart. 

— Problema e că devine tot mai greu, a spus Claire într-un 
târziu. Prima trecere a fost cel mai groaznic lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. Revenirea a fost de o mie de ori mai grea. 

Apoi a rămas cu ochii aţintiţi la castelul impunător. 

— Nu știu dacă a fost pentru că nu m-am întors în ziua 
potrivită - era de Beltane? când am plecat și m-am întors cu 
două săptămâni înainte de sărbătoare. 

— Geilie - Gillian, vreau să zic - și ea a plecat de Beltane. 

În ciuda căldurii, Roger a fost străbătut de un fior rece, 
revăzând silueta femeii care îi fusese atât strămoș, cât și 
contemporană, stând în lumina focului de sărbătoare, neclintită 
un moment, înainte de a dispărea pentru totdeauna în crăpătura 
pietrelor așezate în picioare. 

— Așa a scris în carnețelul ei - că ușa se deschide de 
Sărbătorile Soarelui și ale Focului. Probabil că în apropierea 
acelor date este parțial deschisă. Ori s-a înșelat ea; la urma 
urmelor, a crezut că trebuie făcut un sacrificiu uman pentru ca 
poarta să se deschidă. 

Claire a înghiţit în sec. Rămășițele îmbibate cu benzină ale lui 
Greg Edgars, soțul lui Gillian, fuseseră recuperate din cercul de 
piatră de poliţie, în ziua de 1 mai. Raportul concluzionase despre 
soţia lui doar atât: „Fugară, adresă necunoscută”. 

Claire s-a aplecat peste copastie și a băgat o mână în apă, 
lăsând o dâră în urmă. Un nor mic a acoperit soarele, lacul 
devenind brusc cenușiu, iar pe luciul apei au apărut zeci de 
valuri mărunte, stârnite de vântul slab ce sporise în intensitate. 
Dedesubtul bărcii, în siajul ei, apa era întunecată și 
impenetrabilă. Lacul avea adâncimea de 210 metri, iar apa era 
cumplit de rece. Ce ar fi putut trăi într-un asemenea loc? 

— Ai cobori, Roger? a întrebat ea pierit. Să sari peste bord, să 
te scufunzi și să treci prin acea beznă până ţi-ar exploda 
plămânii, fără să știi dacă acolo te așteaptă fiare cu colți și 
corpuri mari și grele? 

Roger a simţit că i se zbârlește părul de pe braţe, și nu doar 
din cauza vântului care, brusc, devenise rece. 

— Dar nu asta e întrebarea, a continuat ea, fără să-și ridice 
ochii de la apa misterioasă, opacă. Te-ai duce dacă Brianna ar fi 


22 Sărbătoare galică celebrată de obicei pe 1 mai. (n. tr.). 
VP - 255 


acolo? S-a îndreptat de spate și s-a întors cu faţa spre el. Ai 
face-o? 

Ochii de culoarea ambrei au rămas neclintiţi asupra lui, că ai 
unui $oim. 

El și-a umezit buzele crăpate și uscate de vânt și a aruncat 
iute o privire peste umăr, spre Brianna, care dormea. S-a întors 
apoi spre Claire. 

— Da, cred că aș face-o. 

Ea l-a privit îndelung și, fără să zâmbească, a dat din cap. 

— Și eu. 


VP - 256 


PARTEA A CINCEA 


FĂRĂ PUTINȚĂ DE ÎNTOARCERE 
18. Rădăcini 


SEPTEMBRIE 1968 


Femeia așezată lângă mine cântărea probabil o sută și 
cincizeci de kilograme. Dormea șuierând, iar plămânii trudeau 
din greu ca să ridice povara sânilor ei masivi pentru a doua suta 
mia oară. Șoldul și coapsa ei, dar și braţul plin stăteau strâns 
lipite pe mine, neplăcut de calde și de umede. 

Nu aveam scăpare; eram ţintuită de cealaltă parte a curbei 
fuzelajului avionului. Mi-am eliberat un braţ și am aprins lumina 
de deasupra capul ca să mă pot uita la ceas. Zece și jumătate 
după ora Londrei; mai erau cel puţin șase ore până când 
aterizarea la New York îmi promitea salvarea. 

Avionul răsuna de suspinele și de sforăiturile pasagerilor care 
dormeau care cum puteau. Pentru mine, somnul era exclus. Cu 
un oftat de resemnare, am băgat mâna în buzunarul scaunului 
din faţă după romanul sentimental citit pe jumătate pe care îl 
îndesasem acolo. Povestea era scrisă de una dintre autoarele 
mele preferate, dar am descoperit că atenţia îmi era distrasă de 
la carte - fie de Roger și de Brianna, pe care îi lăsasem la 
Edinburgh, pentru a continua vânătoarea, fie spre viitor și ce mă 
aștepta la Boston. 

Nu știam sigur ce anume mă aștepta, și asta era o parte a 
problemei. Fusesem obligată să mă întorc, fie și temporar; îmi 
epuizasem de mult concediul, îmi luasem și câteva zile în plus. 
Trebuia să rezolv multe probleme la spital, facturi care 
necesitau să fie plătite, întreţinerea casei și curtea care avea 
nevoie de îngrijire - m-am cutremurat gândindu-mă cât de mare 
crescuse iarba pe gazonul în curtea din spatele casei -, prieteni 
pe care trebuia să-i sun... 

VP - 257 


Mai ales unul. Joseph Abernathy fusese cel mai apropiat 
prieten al meu încă din facultatea de medicină. Înainte de a lua 
vreo hotărâre definitivă - și probabil irevocabilă voiam să stau 
de vorbă cu el. Am închis cartea pe care o ţineam în poală și, 
zâmbind discret, am urmărit cu degetul buclele și volutele 
extravagante ale titlului. Între altele, prinsesem gustul pentru 
povești romantice datorită lui. 

e 

ÎI cunoscusem pe Joe încă de când îmi începusem studiile 
medicale. El se remarcase între ceilalți stagiari de la Boston 
General, la fel ca și mine. Eram singura femeie între medicii în 
devenire; Joe era singurul stagiar de culoare. 

Individualitatea noastră l-a făcut pe fiecare dintre noi să 
capete o percepţie clară față de celălalt; amândoi o simţeam, 
dar niciunul dintre noi nu a vorbit vreodată despre asta. Am 
conlucrat foarte bine, însă amândoi ne-am arătat rezervaţi - din 
motive întemeiate - în a ne afișa, iar legătura durabilă dintre 
noi, mult prea neclară pentru a fi numită prietenie, a rămas 
nerecunoscută până aproape de încheierea stagiaturii. 

In acea zi, efectuasem prima mea operaţie chirurgicală - o 
apendicectomie lipsită de complicaţii, realizată pe un pacient 
adolescent, altfel sănătos. Totul decursese bine și nu aveam 
niciun motiv să cred că vor apărea complicaţii postoperatorii. Cu 
toate acestea, simţeam un soi de posesiune faţă de acel tânăr și 
nu voiam să plec acasă decât după ce se trezea la reanimare, 
chiar dacă tura mea se terminase. Mi-am schimbat hainele și m- 
am dus în salonul medicilor de la etajul trei pentru a aștepta. 

Salonul nu era pustiu. Joseph Abernathy stătea într-unul 
dintre fotoliile tapiţate, aparent absorbit de lectura unui 
exemplar din US News & World Report. Când am intrat, a ridicat 
privirea și m-a salutat scurt, după care și-a reluat lectura. 

Salonul era dotat cu un teanc de reviste - aduse din sălile de 
așteptare - și cu o serie de cărţi necartonate, abandonate de 
pacienţii externați din spital. Căutând ceva care să îmi distragă 
atenţia de la problemele care mă frământau, am răsfoit un 
exemplar vechi de șase luni al revistei Studii de 
gastroenterologie, altul din revista Time și un teanc ordonat de 
broșuri editate de Watchtower”. În cele din urmă, punând mâna 
pe una dintre cărţi, m-am așezat să citesc. 


23 Broșuri editate de secta Martorii lui lehova. (n. tr.). 
VP - 258 


Nu avea copertă, însă pe pagina de titlu scria Piratu/ 
impetuos. „O poveste de iubire palpitantă, senzuală, la fel de 
necuprinsă ca Imperiul Spaniol!” apărea scris imediat sub titlu. 
Așadar, teritoriile spaniole? Dacă doream să găsesc o scăpare, 
nu puteam alege mai bine, am gândit eu și am deschis cartea la 
întâmplare. S-a deschis automat la pagina 42. 


Ridicându-și disprețuitoare nasul, Tessa și-a azvârlit bogatele 
suvite blonde de păr pe spate, fără să tină seama că acest lucru 
îi făceau sânii voluptuoși și mai proeminenți pe sub rochia cu 
decolteu generos. Văzând acestea, ochii lui Valdez s-au dilatat, 
însă el nu a dat niciun semn privind efectul pe care o asemenea 
frumusețe o exercitase asupra lui. 

— Mă gândeam că ne-am putea cunoaște mai bine, 
domnişoară, a sugerat el, cu glas scăzut și răgușit, care a stârnit 
mici fiori de așteptare de-a lungul spinării Tessei. 

— Nu am nicio intenție să mă împrietenesc cu un... un... pirat 
de mâna a doua, respingător și murdar! a spus ea. 

Zâmbindu-i, Valdez și-a etalat dinții sclipitori, iar mâna lui a 
mângâiat mânerul pumnaltdui de la brâu. Fusese impresionat 
de cutezanța ei. era extrem de îndrăzneață, impetuoasă... și 
frumoasă. 


Am ridicat o sprânceană, dar, fascinată, am continuat să 
citesc. 


Cu un gest posesiv de neînfrânt, Valdez și-a petrecut un braț 
pe după talia Tessei. 

— Señorita, uiti că ești o pradă de război, a murmurat el și 
vorbele lui i-au gâdilat lobul urechii, foarte sensibil, iar căpitanul 
unei corăbii de pirați are drept de primă alegere a prăzii! 

Tessa s-a zbătut în brațele lui puternice în timp ce el a dus-o 
în calină și a așezat-o ușor pe un covoraș presărat cu pietre 
prețioase. Ea s-a chinuit să îşi recapete suflul, urmărind cu 
groază cum el se dezbrăca, lăsându-și deoparte haina din 
catifea de culoare azurie, apoi cămașa albă și boțită. Pieptul lui 
era magnific, o suprafată netedă de piele bronzată, sclipitoare. 
Degetele ei doreau să atingă acea piele, chiar dacă inima îi 
bătea asurzitor în urechi când el a dus mâinile spre betelia 
pantalonilor. 


VP - 259 


— Dar nu, a spus el, oprindu-se. Mi se pare nedrept să nu tin 
seama de dorința ta. Permite-mi. 

Cu un zâmbet irezistibil, s-a aplecat și, cu delicateţe, a luat 
între mâinile lui înfierbântate și aspre sânii Tessei, bucurându-se 
de greutatea lor voluptuoasă prin țesătura subțire din mătase. 
Scoțând un mic strigăt, Tessa s-a ferit de atingerea lui, lipindu- 
se de perna din fulgi, înfățată în dantelă brodată. 

— Mi te opui? E mare păcat să stricăm straie atât de 
frumoase, señorita... 

A prins cu fermitate corsajul ei din mătase de culoarea jadului 
și a tras cu forță, făcând ca sânii frumoși ai Tessei să scape din 
ascunzătoarea lor, ca o pereche de potârnichi grase care-și iau 
Zborul. 


Am scos un sunet care l-a făcut pe doctorul Abernathy să 
ridice brusc ochii peste revista US New & World Report. 
Grăbindu-mă să adopt o atitudine demnă și absorbită de lectură, 
am întors pagina. 


Buclele dese ale părului lui Valdez i-au măturat pieptul, în 
timp ce buzele lui fierbinți s-au lipit de sfârcurile rozalii ale 
Tessei, răspândind valuri de dorință dureroasă prin trupul ei. 
Simtindu-se slăbită de senzatiile neobișnuite pe care ardoarea 
lui le stârnea în ea, nu a reușit să se miște când, pe furiș, mâna 
lui a căutat tivul rochiei, iar atingerea lui arzătoare a stârnit 
valuri de senzații de-a lungul coapselor ei subțiri. 

— O, mi amor, a gemut el. Atât de frumoasă și de pură. Mă 
înnebunești de dorință, mi amor. Te-am dorit din prima clipă în 
care te-am zărit, atât de mândră și de rece pe puntea corăbiei 
tatălui tău. Însă nu mai ești chiar atât de rece, adevărat, draga 
mea? 

In realitate, sărutările lui Valdez produceau ravagii asupra 
simțămintelor Tessei. Cum, cum de putea avea asemenea 
simțăminte fată de acel bărbat, care scufundase cu sânge rece 
corabia tatălui ei și ucisese o sută de oameni cu mâna lui? Ar fi 
trebuit să se cutremure de groază, însă ea s-a trezit respirând 
gâfâit, desfăcând buzele pentru a primi sărutările lui fierbinți, 
arcuindu-și trupul într-o cedare involuntară sub apăsarea 
copleșitoare a bărbăției lui înfloritoare. 


VP - 260 


— Ah, mi amor! a spus el gâfâind. Nu mai pot aștepta. Dar... 
n-as vrea să te fac să suferi. Cu blândețe, mi amor, blând. 

Tessa a icnit când a simţit apăsarea crescândă a dorinței lui 
făcându-și prezența cunoscută între picioarele ei. 

— O, a făcut ea. O, te rog! Nu se poate! Nu vreau! 

(Potrivit moment să mai protestezi, am gândit eu.) 

— Nu te teme, mi amor. Ai încredere în mine. 

Treptat, puțin câte puțin, ea s-a liniștit sub mângâăierile lui 
fascinante, simțind căldura din stomac sporind și răspândindu- 
se. Buzele lui i-au atins sânul, iar răsuflarea lui fierbinte. și 
murmurele de alinare au făcut-o să nu mai opună nicio 
rezistență. In timp ce se liniștea, coapsele i s-au desfăcut fără 
voia ei. Mișcându-se cu o încetineală infinită, mădularul lui 
umflat a dat deoparte vălul nevinovăției ei... 


Am scos un hohot și am scăpat cartea din mână, care mi-a 
alunecat din poală și a căzut cu un bufnet la picioarele 
doctorului Abernathy. 

— lartă-mă, am murmurat eu și, cu obrajii arzând, m-am 
aplecat să o recuperez. Când am luat Piratu/ impetuos între 
degetele transpirate, am văzut că, departe de a-și păstra 
atitudinea de obicei austeră, doctorul Abernathy zâmbea cu 
gura până la urechi. 

— Dă-mi voie să ghicesc, a spus el. Valdez tocmai a dat 
deoparte vălul inocenţei ei? 

— Da, i-am răspuns chicotind din nou fără să mă pot opri. De 
unde ai știut? 

— Păi, nu ai ajuns prea departe cu lectura, a spus el, luându- 
mi cartea din mână. Priceput, a răsfoit cartea cu degete scurte 
și boante. Pasajul acela trebuia să fie poate cel de la pagina 73, 
unde el îi spală sânii rozalii cu limba flămândă. 

— Poftim? 

— Convinge-te. 

Mi-a vârât cartea în mână, indicând un paragraf de la 
jumătatea paginii. 

Da, bineînţeles... ridicând acoperământul, el și-a aplecat capul 
cu păr negru precum cărbunele și i-a spălat sânii rozalii cu limba 
lui flămândă. Tessa a gemut și... 

Am izbucnit în râs strident. 


VP - 261 


— Chiar ai citit asta? l-am întrebat, făcându-l să ridice ochii de 
pe pagină. 

— A, da, a spus el, zâmbind larg. Avea un dinte de aur în 
partea din spate a maxilarului. De două sau de trei ori. Nu e cea 
mai bună carte, dar nici rea nu e. 

— Cea mai bună? Mai există și a/tele ca asta? 

— Sigur. Să vedem... S-a ridicat și s-a apucat să scotocească 
prin maldărul de cărți ieftine de pe masă. Trebuie alese cele fără 
coperte, a explicat el. Sunt cele mai bune. 

— Și eu, care am crezut că nu citești nimic altceva în afară de 
Lancet și Journal of the AMA?, am comentat eu. 

— Păi, după ce vreme de treizeci și șase de ore am scotocit 
până la coate prin măruntaiele oamenilor, crezi că vreau să vin 
aici ca să citesc „Progrese în rezecția colecistului?” La naiba - 
prefer să călătoresc spre teritoriile spaniole cu Valdez. M-a privit 
cu un oarecare interes, iar zâmbetul a persistat pe fața lui. Nici 
eu n-am crezut că citeşti doar The New England Journal of 
Medicine, lady Jane, a spus el. Aparenţele sunt înșelătoare, nu? 

— Așa e, am spus eu sec. Ce e cu această „Lady Jane”? 

— A, Hoechstein a inventat-o, a spus el rezemându-se de 
spătar și ţinându-și degetele împreunate peste un genunchi. E 
vorba de voce, de accentul acela care sugerează că tocmai ai 
luat ceaiul cu regina. Asta te caracterizează și îi face pe bărbaţi 
să nu fie mai răi decât sunt în realitate. Vezi tu, vorbești ca 
Winston Churchill - dacă Winston Churchill ar fi fost femeie, 
adică - și asta îi cam sperie. Totuși, mai ai ceva - m-a măsurat 
gânditor, legănându-se înainte și înapoi pe scaun. Ai un fel de a 
vorbi de parcă te-ai aștepta să obţii ce-ţi dorești, iar dacă nu, știi 
motivul. Unde ai învățat asta? 

— În război, am spus, zâmbind la auzul descrierii lui. 

A ridicat sprâncenele. 

— In Coreea? 

— Nu, am fost asistentă pe front, în Al Doilea Război Mondial, 
în Franța. Am văzut o mulţime de asistente-șefe care, cu o 
singură privire, îi făceau pe medicii stagiari și pe infirmieri să li 
se înmoaie picioarele. 

Apoi căpătasem multă experiență, iar aerul de autoritate 
neclintit - chiar dacă poate fusese mimat - îmi fusese de mare 


24 Reviste medicale, prima înfiinţată în 1823, cu apariţie săptămânală și în prezent, și 
a doua, Journal of the American Medical Association, înfiinţată în 1883. (n. tr.). 


VP - 262 


ajutor în relaţiile cu oamenii care aveau o putere mult mai mare 
decât personalul medical și stagiarii de la Boston General 
Hospital. 

Absorbit de explicaţia mea, el a dat aprobator din cap. 

— Da, e logic. Și eu m-am folosit de Walter Cronkite. 

— Walter Cronkite?” am exclamat eu și am făcut ochii mari. 

El a zâmbit din nou, arătându-și dintele de aur. 

— Poţi găsi un exemplu mai bun? Pe de altă parte, am ajuns 
să îl ascult la radio și să-l văd la televizor în fiecare seară. 
Obișnuiam să o distrez pe mama - ea voia să mă fac predicator. 
A zâmbit, pe jumătate trist. Dacă aș fi vorbit ca Walter Cronkite 
acolo unde locuiam pe vremea aceea, nu aș mai fi trăit ca să 
ajung la facultatea de medicină. 

Imi plăcea Joe Abernathy tot mai mult. 

— Sper că mama ta nu a fost dezamăgită că ai devenit doctor 
în loc de predicator. 

— Sincer să fiu, nu sunt sigur, a zis el, încă zâmbind. Când i- 
am spus, m-a privit lung o clipă, apoi a oftat adânc și a zis: 
„Bine, măcar îmi poţi procura doctorii pentru reumatism ceva 
mai ieftin”. 

Am râs ironic. 

— Eu nu am stârnit atât de mult entuziasm când i-am spus 
soțului meu că voi deveni medic. M-a privit și, într-un târziu, a 
spus că, dacă mă plictiseam, de ce nu mă ofeream voluntar ca 
să scriu scrisori pentru cei internaţi într-un azil de bătrâni. 

Ochii lui Joe erau căprui-aurii și blânzi ca niște caramele 
rotunde. Când m-a fixat cu privirea, am observat o sclipire 
amuzată în ei. 

— Da, oamenii încă își închipuie că e bine să-ţi spună în față 
că nu poţi face ceea ce faci. „Hei, micuță doamnă, de ce ești aici 
și nu acasă, ca să te ocupi de bărbat și de copil?” a mimat el. 

A zâmbit ironic și m-a bătut ușor pe mână. 

— Nu-ţi face griji, mai devreme sau mai târziu vor renunţa. 
Bine că pe mine nu mă mai întreabă direct de ce nu spăl 
closete, așa cum mă menise Dumnezeu. 

Apoi venise o asistentă care mă anunţase că pacientul operat 
de apendicită se trezise și plecasem, dar prietenia începută la 
pagina 42 înflorise, iar Joe Abernathy devenise unul dintre cei 


25 Walter Cronkite (1916-2009), jurnalist și prezentator de televiziune american. (n. 
tr.). 


VP - 263 


mai buni prieteni ai mei; probabil, singura persoană din preajmă 
care înţelegea cu adevărat ce făceam și de ce. 
(J 

Am surâs și am pipăit netezimea titlului în relief de pe 
copertă. Apoi m-am aplecat în față și am introdus cartea în 
buzunarul scaunului. Probabil că în acele momente nu voiam să 
evadez. 

Afară, un plafon de nori iluminați de lună ne-a izolat de 
pământ. Acolo sus, totul era liniștit, frumos și senin, într-un 
contrast izbitor cu vâltoarea vieții de la sol. 

Trăiam ciudata senzaţie că eram suspendată, nemișcată, ca 
într-un cocon de solitudine, și că până și respiraţia grea a femeii 
de alături era doar o părticică din zgomotul alb care alcătuiește 
tăcerea, una cu susurul sălciu al aerului condiţionat și foșnetul 
stârnit pe mochetă de pantofii însoţitoarelor de zbor. In același 
timp, mi-am dat seama că ne deplasam inexorabil prin aer, 
lansați cu sute de kilometri pe oră spre un scop - iar dacă acel 
lucru oferea siguranță, puteam doar spera. 

Suspendând în minte toată agitația, am închis ochii. Aflaţi în 
Scoţia, Roger și Bree îl vânau pe Jamie. In Boston, slujba mea și 
Joe așteptau. Dar Jamie? Am încercat să alung acel gând, 
hotărâtă să nu mă mai gândesc la el decât după ce voi fi luato 
hotărâre. 

Am simțit o ușoară răvășire a părului, iar o buclă m-a 
mângâiat pe obraz, ca atingerea ușoară a unui amant. Insă 
bineînţeles că nu era decât curentul de aer al duzei de aer 
condiționat de deasupra capului, și imaginaţia mea că mirosurile 
de parfum și fum de ţigară au fost brusc acoperite de izuri de 
lână și de iarbă-neagră. 


19. Trecerea în uitare 


În sfârșit, acasă, pe Furey Street, unde locuisem cu Frank și 
Brianna vreme de douăzeci de ani. Azaleele de lângă ușă nu 
muriseră cu totul, dar frunzele lor atârnau moi în mănunchiuri 
sărăcăcioase, iar pe pământul uscat iască de dedesubt se 
așternuse un strat gros de frunze moarte. Era o vară caniculară 


VP - 264 


în Boston - nici nu putea fi altfel acolo -, iar ploile de august nu 
sosiseră, cu toate că era deja jumătatea lunii septembrie. 

Mi-am lăsat bagajele în faţa ușii și m-am dus să pornesc 
furtunul. Stătuse în soare; șarpele verde din cauciuc s-a dovedit 
suficient de încins ca să îmi frigă mâna, așa că l-am trecut 
grăbită dintr-o palmă în alta până când șuvoiul de apă l-a făcut 
să învie brusc și l-a răcit, împroșcând cu stropi. 

Nu-mi plăceau prea mult azaleele. Le-aș fi smuls de acolo de 
mult, dar, de dragul Briannei, nu voisem să modific vreun 
amănunt al casei după moartea lui Frank. Fusese un șoc, am 
gândit eu, să începi cursurile universitare și să-ţi moară tatăl 
într-un an, pe nepusă masă. Ignorasem casa multă vreme; 
puteam continua astfel. 

— Gata! le-am spus azaleelor pe un ton supărat și am oprit 
apa. Sper că sunteţi fericite, pentru că mai mult nu căpătaţi. 
Vreau și eu să beau ceva. Și să fac baie, am adăugat, văzând 
frunzele lor prăfuite. 

e 

Am rămas pe marginea căzii mari și îngropate, în halat de 
baie, urmărind apa curgând tunător, învolburând spumantul în 
nori parfumaţi de spumă de mare. De pe suprafaţa agitată se 
înălţau aburi; apa era prea fierbinte. 

Am oprit-o - o răsucire rapidă și simplă a manetei - și m-am 
așezat un moment, simțind casa neclintită în jurul meu, cu 
excepţia sunetului discret produs de spargerea balonașelor de 
spumă, discret ca zgomotul unei bătălii îndepărtate. Mi-am dat 
seama perfect de bine ce făceam. Făcusem asta de când 
pășisem la bordul Scoţianului Zburător la Inverness și simţisem 
uruitul șinelor înviind sub tălpi. Mă puneam la încercare. 

Observasem cu atenţie mașinăriile - toate obiectele vieții 
moderne de zi cu zi - și, lucru și mai important, îmi studiasem 
reacţia faţă de ele. Trenul spre Edinburgh, avionul spre Boston, 
taxiul de la aeroport și zecile de invenţii mecanice care ne 
slujesc - automate de vânzări, lumini stradale, toaleta avionului 
aflată la o mie șase sute de metri înălțime, cu jetul ei de 
dezinfectant verde-albăstrui și neplăcut, azvârlind resturile și 
germenii prin apăsarea unui singur buton. Restaurante cu 
certificate de funcţionare din partea Ministerului Sănătăţii, 
garantând cel puţin șansa de a evita toxiinfecţiile alimentare 


VP - 265 


când mâncăm acolo. În casa mea chiar, omniprezentele butoane 
care furnizau lumină, căldură, apă și hrană gătită. 

Întrebarea era - îmi păsa? Mi-am înmuiat o mână în apa din 
care se ridicau aburi și am vânturat-o încoace și încolo, 
urmărind umbrele vârtejului dansând în adâncimile din 
marmură. Puteam trăi fără acele „utilităţi” mari și mici, cu care 
eram învățată? 

La fiecare răsucire de buton, la fiecare uruit de motor, mă 
întrebasem asta și eram foarte sigură că răspunsul era „da”. La 
urma urmelor, timpul nu conta atât de mult; puteam traversa 
orașul și găsi oameni care trăiau fără multe dintre acele utilităţi 
- în străinătate, existau ţări în care oamenii trăiau destul de 
mulțumiți și fără să fi cunoscut energia electrică. 

În ce mă privea, niciodată nu mă sinchisisem. După ce-mi 
muriseră părinţii, de la cinci ani, locuisem la unchiul Lamb, un 
eminent arheolog. Drept urmare, crescusem în condiţii care, cu 
unele rezerve, puteau fi numite „primitive”, deoarece îl 
însoțeam în toate expedițiile pe care le făcea pe teren. Da, băile 
calde și becurile erau bune, dar trăisem fără ele în câteva 
perioade din viaţă - în timpul războiului, de pildă - și niciodată 
nu resimţisem acut lipsa lor. 

Apa se răcise suficient pentru a fi suportabilă. Am dat drumul 
halatului pe podea și am pășit în cadă, simțind un fior plăcut 
când căldura de la picioare mi-a făcut, ca prin contrast, pielea 
de găină pe umeri. 

M-am cufundat în cadă și m-am relaxat, întinzându-mi 
picioarele. Băile elegante din secolul al XVIII-lea erau doar niște 
butoaie mari; oamenii se spălau pe segmente, introducându-și 
întâi mijlocul corpului în apă, ţinându-și picioarele atârnate 
afară, apoi se ridicau și își spălau partea superioară a torsului, 
timp în care își udau labele picioarelor. De cele mai multe ori, se 
spălau cu apa dintr-un urcior și un soi de lighean, cu ajutorul 
unei cârpe. 

Nu, utilităţile și confortul se reduceau la atât. Nimic esenţial, 
nimic de care să nu mă pot lipsi. 

Nu că facilităţile reprezentau singura problemă, nici pe 
departe. Trecutul era un teritoriu periculos. Insă nici măcar 
progresele așa-zisei civilizații nu garantau siguranţa. Trăisem în 
perioada a două mari războaie „moderne” - de fapt lucrasem pe 


VP - 266 


câmpul de bătălie într-unul dintre ele - și în fiecare seară 
vedeam la televizor încă unul care căpăta contur. 

Bătăliile „civilizate” erau mai oribile decât versiunile lor mai 
vechi. Poate că viaţa de zi cu zi era mai lipsită de primejdii, dar 
numai dacă îţi alegeai atent locurile în care te aflai. Unele zone 
din Roxbury erau acum la fel de primejdioase ca orice alee pe 
care mersesem în Paris în urmă cu două sute de ani. 

Am oftat și am tras dopul căzii cu degetele de la picioare. Nu 
avea rost să fac speculaţii despre lucruri impersonale precum 
căzi de baie, bombe și violatori. Instalaţiile sanitare erau doar o 
diversiune neînsemnată. Adevărata problemă o reprezentau 
oamenii implicaţi și așa se întâmplase mereu. Eu, Brianna și 
Jamie. 

Apa s-a scurs din cadă. Puțin ameţită, m-am ridicat și am 
șters ultimele urme de spumant. Oglinda mare se aburise, dar 
era suficient de clară pentru a mă vedea de la genunchi în sus, 
rozalie ca un crevete opărit. 

Lăsând prosopul să cadă, m-am privit atent. Mi-am îndoit 
braţele, le-am ridicat deasupra capului, căutând pungi de 
grăsime. Niciuna; bicepșii și tricepșii, bine conturați, deltoizii 
aproape rotunjiţi și coborând în curbura înaltă a pectoralilor 
mari. M-am întors puţin într-o parte, încordându-mi și relaxându- 
mi mușchii abdominali - oblici, cu un tonus decent, mușchiul 
drept al abdomenului aplatizându-se, devenind aproape concav. 

— Bine că membrii familiei nu manifestă tendințe de 
îngrășare, am murmurat. 

Unchiul Lamb rămăsese zvelt și în formă până în ziua morţii, 
la șaptezeci și cinci de ani. Am presupus că și tatăl meu - fratele 
unchiului Lamb - fusese la fel și, pe neașteptate, m-am întrebat 
cum arăta spinarea mamei mele. La urma urmelor, femeile 
trebuie să facă față unui ţesut adipos excesiv. 

M-am întors și m-am privit peste umăr în oglindă. Mușchii 
lungi ai coloanei mele vertebrale au lucit umezi când m-am 
răsucit; încă aveam talie, și chiar subţire bine. 

În ceea ce privea spinarea mea - „În fine, nu văd cute”, am 
spus cu voce tare. M-am întors și mi-am văzut din nou imaginea 
reflectată în oglindă. 

— Ar putea fi mult mai rău, am spus. 


VP - 267 


Oarecum înveselită, am îmbrăcat cămașa de noapte și m-am 
apucat să pregătesc casa pentru noapte. Nu aveam pisică 
pentru a o da afară, nici câine de hrănit - Bozo, ultimul dintre 
câinii noștri, murise de bătrânețe cu un an în urmă și nu voisem 
să luăm altul, mai ales că Brianna terminase școala, iar eu 
lucram până tărziu la spital și aveam un program neregulat. 

Am reglat termostatul, am verificat încuietorile ferestrelor și 
ale ușilor, m-am asigurat că ochiurile aragazului nu ardeau. 
Vreme de optsprezece ani, patrula de noapte inclusese și o 
oprire în camera Briannei, dar, după ce terminase facultatea, nu 
mai era cazul. 

Mânată de un amestec de obiceiuri și obligaţii, am deschis 
ușa camerei ei și am aprins lumina. Unii oameni ţin la anumite 
obiecte, alţii nu. Bree ţinea, abia dacă rămăseseră câţiva 
centimetri pătraţi liberi din cauza afișelor și a fotografiilor, a 
florilor uscate și a ţesăturilor vopsite, a certificatelor înrămate și 
a altor lucruri ce puteau fi agăţate. 

Unii oameni obișnuiesc să aranjeze într-un fel aparte totul în 
jurul lor, astfel că obiectele nu capătă doar propriul înțeles și 
stabilesc o relaţie cu celelalte lucruri etalate, ci și ceva în plus - 
o aură imposibil de definit care aparţine atât posesorului lor 
invizibil, cât și obiectelor în sine. Mă aflu aici pentru că așa m-a 
așezat Brianna, păreau a spune lucrurile din cameră. Mă aflu 
aici pentru că ea este ceea ce este. 

Era ciudat că ea avea acea calitate, am gândit eu. Și Frank o 
avusese; după ce murise, când mă dusesem să îi golesc biroul 
de la universitate, mi se păruse ca împrăștierea unui animal 
dispărut; cărţi, documente și resturi care păstraseră forma, 
textura și greutatea dispărută a minţii care ocupase acel spațiu. 

Intre Brianna și unele dintre obiectele ei, relaţia era evidentă 
- fotografii cu mine, Frank sau Bozo sau ale unor prieteni sau 
prietene. Fâșiile de pânză erau cele pe care le făcea singură, 
modele alese de ea, în culorile preferate - un turcoaz sclipitor, 
un indigo-închis, magenta și un galben limpede. Însă alte lucruri 
- de ce cochiliile de melci de apă dulce de pe biroul ei mi-ar 
sugera doar „Brianna”? Sau acea bucată de piatră ponce, 
rotunjită, culeasă de pe plaja de la Truro, la fel ca mii de altele 
asemănătoare - cu excepţia faptului că fusese aleasă de ea? 

Pe mine nu mă caracterizau obiectele. Nu mă mâna impulsul 
de a dobândi lucruri sau de a face decorațiuni - Frank se 


VP - 268 


plânsese deseori de mobilarea spartană a casei, înainte ca 
Brianna să devină destul de mare pentru a prelua iniţiativa. Fie 
din cauza vieţii mele de nomadă sau a felului meu de a fi, am 
trăit mai tot timpul în propria piele, fără a simţi imboldul de a 
schimba ceea ce mă înconjura pentru a reflecta imaginea mea. 

Jamie era la fel ca mine. Avusese puţine lucruri, pe care le 
căra cu sine în sacul de spate pentru diverse întrebuinţări sau 
drept talismane și, în afară de ele, nu posedase și nici nu se 
sinchisise de obiecte. Nici chiar în scurta perioadă cât locuisem 
în lux la Paris și în perioada mai lungă de liniște de la Lallybroch, 
el nu dovedise niciun îndemn de a acumula obiecte. 

În ceea ce îl privea, probabil că fusese vorba despre 
împrejurările în care ajunsese la bărbăţie, când trăise ca un 
animal hăituit și nu deținuse nimic altceva decât armele de care 
depindea pentru a supraviețui. Însă probabil că acel lucru, 
izolarea de lumea obiectelor, senzaţia că propria ființă era 
suficientă pentru supravieţuire fuseseră firești pentru el - unul 
dintre lucrurile care ne făcuseră să căutăm împlinirea unul prin 
celălalt. 

În același timp, era ciudat că Brianna semăna atât de mult cu 
ambii ei taţi, care se deosebeau foarte mult. Am rostit un 
noapte bună mut către fantoma fiicei mele absente și apoi am 
stins lumina. 

Gândul la Frank m-a însoţit până în dormitor. Imaginea patului 
dublu, neted și neatins sub cuvertura albastru-închis din satin, 
mi l-a evocat brusc și pregnant în minte într-un fel în care nu mă 
gândisem la el de luni de zile. 

Am presupus că mă gândeam la el din cauza posibilităţii 
plecării mele iminente. Încăperea - acel pat, de fapt - era locul 
în care îmi luasem rămas-bun de la el ultima oară. 


— Chiar nu poți veni în pat, Claire? E trecut de miezul nopții. 

Frank a ridicat privirea spre mine peste marginea cărții. Era 
deja în pat, citind, tinând cartea proptită pe genunchi. Cercul de 
lumină plăcută al lămpii de pat îl făcea să arate ca și cum ar fi 
plutit într-o bulă caldă, izolată cu seninătate de răceala din 
restul încăperii. Era la începutul lunii ianuarie și, în ciuda 
eforturilor eroice ale cazanului, noaptea, singurul loc cald din 
casă era patul, și doar sub pături groase. 


VP - 269 


I-am zâmbit și m-am ridicat de pe scaun, lăsând halatul gros 
din lână să-mi alunece de pe umeri. 

— Te-am făcut să aștepți? Îmi cer iertare. Tocmai retrăiam 
operațiile pe care le-am făcut azi-dimineață. 

— Da, știu, a spus el sec. Mi-am dat seama doar uitându-mă 
la tine. Ti s-au împăienjenit ochii și ai rămas cu gura deschisă. 

— lartă-mă, am zis din nou, folosind același ton ca al lui. Când 
mă gândesc, nu-mi mai pot controla expresia feţei. 

— Dar la ce bun să te gândești la asta? m-a întrebat el, 
vârând un semn de carte între file. Ai făcut tot ce puteai - dacă 
te ingrijorezi acum, nu vei schimba nimic... ei, în fie, a zis, 
ridicând iritat din umeri și a închis cartea. Dar ti-am mai spus 
asta. 

— Așa e, am zis eu scurt. 

Tremurând puțin, m-am urcat în pat și mi-am înfășurat 
picioarele cu halatul. Frank s-a răsucit automat spre mine, iar eu 
m-am strecurat sub cearșaf alături de el, ghemuindu-ne strâns 
unul în celălalt pentru a ne încălzi. 

— O, stai puțin, trebuie să mut telefonul. 

Am dat deoparte păturile și am coborât ca să iau telefonul din 
partea de pat a lui Frank și să-l aduc pe partea mea. Lui îi 
plăcea să stea în pat la începutul serii pentru a discuta cu 
studenți și colegi, în vreme ce eu citeam sau luam notițe legate 
de intervenții chirurgicale, dar îi displăcea să fie trezit de 
apelurile târzii de la spital, destinate mie. Îl irita destul de mult, 
astfel că aranjasem să fiu sunată doar pentru urgente sau când 
lăsam instrucțiuni să fiu informată în legătură cu evoluția unui 
anumit pacient. În acea seară lăsasem asemenea instructiuni; 
era vorba despre o rezecţie de organe foarte problematică. 
Dacă lucrurile evoluau rău, probabil că trebuia să plec în grabă 
la spital. 

Frank a gemut când am stins lumina și m-am strecurat din 
nou în pat, dar după un moment s-a rostogolit spre mine și și-a 
petrecut un brat pe după mijlocul meu. M-am așezat pe o parte 
și m-am lipit de el, relaxându-mă treptat pe măsură ce degetele 
picioarelor s-au dezmorțit. 

Am reluat în minte detaliile operației, simțindu-mi încă o dată 
picioarele înghețate din cauza instalaţiei de aer conditionat din 
sala de operații și a senzatiei inițiale, tulburătoare, de căldură 
din pântecul pacientului când degetele mele înmănușate au 


VP - 270 


pătruns în el. Organul bolnav, încolăcit ca o viperă, era presărat 
cu pete violacee de echimoze și de pierderi lente de sânge 
sclipitor prin rupturile minuscule. 

— Mă gândeam la ceva. 

Gasul lui Frank a răsunat în întuneric excesiv de degajat. 

— Hm? am făcut, încă absorbită de imaginea operației, dar m- 
am străduit să revin în prezent. În legătură cu ce? 

— Concediul meu sabatic. _ 

Urma ca peste o lună să își ia concediu. Işi propusese să facă 
o serie de călătorii scurte în nord-estul Statelor Unite, să adune 
material, apoi să plece în Anglia timp de șase luni și să revină la 
Boston pentru a petrece trei săptămâni de concediu sabatic 
scriind o lucrare. 

— Mă gândeam să plec imediat în Anglia, a spus el cu grijă. 

— Da, de ce nu? Vremea va fi groaznică, dar cum iţi vei 
petrece mai tot timpul în biblioteci... 

— Vreau să o iau pe Brianna cu mine. 

Am încremenit, iar frigul din dormitor s-a transformat brusc 
într-un mic ghem de suspiciune în capul stomacului. 

— Nu poate pleca acum; mai are un semestru până la 
absolvire. Nu poți aștepta până la vară, când putem veni și noi? 
Am cerut concediu în perioada aceea și probabil că... 

— Plec acum. Pentru totdeauna. Fără tine. 

M-am retras și m-am ridicat în capul oaselor, apoi am aprins 
lumina. Cu părul negru în dezordine, Frank m-a privit îndelung. 
Încărunţise la tâmple, ceea ce îi dădea un aer de distincţie care 
părea să aibă un efect alarmant asupra studentelor lui mai slabe 
de înger. Eram uimitor de calmă. 

— De ce acum, dintr-odată? Ultima ta cucerire te presează, 
da? 

Privirea alarmată care a apărut fulgerător în ochii lui a fost 
atât de clară, încât mi s-a părut comică. Am râs amar. 

— Chiar credeai că nu știu? Dumnezeule, Frank! Eşti bărbatul 
cel mai... uituc din lume. 

Frank s-a ridicat în capul oaselor, cu fălcile încleștate. 

— Credeam că am fost cât se poate de discret. 

— Posibil, am spus pe un ton sardonic. Am numărat șase doar 
în ultimii zece ani - dacă a existat o duzină inseamnă că ai fost 
un model de discreție. 


VP - 271 


Chipul lui rareori îi trăda emoțiile puternice, dar de astă dată 
paloarea de la colturile gurii mi-a spus că era foarte furios. 

— Ultima trebuie să fie deosebită, am zis, încrucișându-mi 
brațele la piept și rezemându-mă de tăblia patului cu un aer 
nepăsător. Totuși, ce e cu graba asta de a pleca acum în Anglia 
și de ce să o iei pe Bree? 

— Poate merge la o școală cu internat în ultimul semestru, a 
spus el scurt. Ar reprezenta o nouă experiență pentru ea. 

— Nu cred că ar dori asta, am zis. Nu va voi să-și părăsească 
prietenele, mai ales înainte de absolvire. Și în niciun caz ca să 
meargă la un internat englezesc! 

Gândul m-a făcut să mă cutremur. Fusesem cât pe ce să mă 
trezesc închisă într-o astfel de școală când eram mică; mirosul 
cantinei de spital îmi evoca uneori amintiri, la care se adăugau 
valurile de deznădejde resimtite când unchiul Lamb mă dusese 
să vizitez o asemenea școală. : 

— Putină disciplină nu strică nimănui, a motivat Frank. lsi 
recăpătase calmul, însă ridurile de pe fată îi trădau încordarea. 
Ti-ar fi prins bine. A făcut un semn cu o mână, abandonând 
subiectul. Fie și așa. Cu toate astea, am hotărât să mă întorc 
pentru totdeauna în Anglia. Mi s-a oferit un post bun la 
Cambridge și tin să îl ocup. Tu nu vrei să părăsești spitalul, 
desigur. Dar n-aș vrea să o las aici pe fiica mea. 

— Fiica ta? 

Pe moment m-am simţit incapabilă să mai scot vreo vorbă. 
Așadar, Își asigurase o nouă slujbă și avea o amantă care îl va 
însoți. Însemna că plănuise totul de câtva timp. O viață cu totul 
nouă, dar nu fără Brianna. 

— Fiica mea, a repetat calm. Poti veni în vizită oricând 
dorești, bineînțeles. 

— Ticălos nenorocit! am zis eu. 

— Claire, fii raţională. S-a uitat în lungul nasului, 
administrându-mi Tratamentul A, răbdare dureroasă, rezervată 
studenților care se milogeau să primească o notă de trecere. Tu 
lipsești aproape tot timpul de acasă. Dacă plec, nu va exista 
nimeni care să-i poarte de grijă Briannei. 

— Vorbești de parcă ar avea opt ani, nu aproape optsprezece! 
Pentru numele lui Dumnezeu, e aproape adultă! 


VP - 272 


— Cu atât mai mult va avea nevoie de supraveghere, s-a 
răstit el. Dacă ai fi văzut ce am văzut eu la universitate - betii, 
droguri și... 

— Am văzut, l-am asigurat printre dinți. Și încă de aproape, în 
sala de urgente. Dar nu e plauzibil ca... 

— Ba este! Fetele nu au bun-simt la vârsta asta - va merge cu 
primul individ care... 

— Nu fi ridicol! Bree are foarte mult bun-simt. Pe de altă 
parte, toti tinerii experimentează, așa învață. Dar nu o poți tine 
înfofolită în scutece toată viața. 

— Mai bine infofolită decât să se culce cu vreun negru! a 
strigat el. Pe pomeții lui a apărut câte o pată de roșeață. Cum e 
mama va fi și fiica, nu? Dar asta nu se va întâmpla, la naiba, 
dacă am și eu un cuvânt de spus aici)! 

M-am dat jos din pat și m-am ridicat în picioare, 
străpungându-l cu privirea. 

— Nu ai nici un singur lucru împutit și murdar de zis în 
legătură cu Bree sau cu orice altceva, am explodat eu. 
Tremuram de furie și a trebuit să îmi apăs pumnii pe coapse ca 
să nu-l lovesc. Ai îndrăzneala nemăsurată și de neiertat să-mi 
spui că pleci cu ultima dintr-o succesiune de amante, apoi 
sugerezi că aș avea o aventură cu Joe Abernathy? Asta vrei să 
insinuezi, da? 

A avut bunul-simţ să își plece ușor ochii. 

— Toată lumea crede asta, a mormăit el. Iti petreci tot timpul 
cu el. E același lucru pentru Bree. Să o târăști în... situații în care 
este expusă pericolului și... la acel gen de bărbați... 

— Oameni de culoare, presupun, da? 

— Exact. La naiba! a zis el uitându-se la mine cu ochii lucina. 
Și-așa e destul de grav că îl aduci mereu pe Abernathy la 
petreceri, deși omul este educat. Dar persoana aia obeză pe 
care am cunoscut-o acasă la ei, cu tatuaje tribale și cu noroi în 
păr? $Șopârla aceea respingătoare cu glas unsuros? Și tânărul 
Abernathy a început să-și petreacă zilele și nopțile cu Bree și o 
duce la marșuri, orgii și localuri rău famate... 

— Nu cred că există localuri bine famate, am spus eu, 
reținându-mi un îndemn de a râde de evaluarea nepoliticoasă, 
dar precisă a doi dintre prietenii mai outré?” ai lui Leonard 


26 Excentric”, „trăsnit” - în Ib. fr. în orig. (n. tr.). 
VP - 273 


Abernathy. Știai că Lenny a început să-și spună Muhammad 
Ishmael Shabazz? 

— Da, mi-a spus și mie, a afirmat el scurt, și nu vreau să-mi 
asum riscul ca fiica mea să devină doamna Shabazz. 

— Nu cred că Bree are asemenea sentimente fată de Lenny, l- 
am asigurat eu, făcând eforturi de a-mi stăpâni iritarea. 

— Și nici nu se va întâmpla așa ceva. Merge cu mine în Anglia. 

— Nu și dacă nu va dori asta, m-am opus cu multă hotărâre. 

Simtind fără îndoială că poziția aceea îl dezavantaja, Frank a 
coborât din pat și a pipăit în căutarea papucilor. 

— Nu am nevoie de aprobarea ta ca să-mi iau fiica în Anglia, a 
spus el. Și Bree este încă minoră; va merge unde-i spun eu. Ti- 
aș fi recunoscător dacă i-ai găsi fișa medicală; noua școală va 
avea nevoie de ea. 

— Fiica ta? am repetat eu. Am resimțit vag răcoarea din 
cameră, dar eram atât de infuriată, încât mă înfierbântasem. 
Bree e fiica mea și nu o vei lua nicăieri! 

— Nu mă poti împiedica, a insistat ei, cu un calm agasant, 
ridicându-și halatul de la picioarele patului. 

— Cum dracu' să nu pot? am spus. Vrei să divortăm? Foarte 
bine. Folosește orice motive - cu excepția adulterului, lucru pe 
care nu-l poți dovedi, pentru că el nu există. Dar dacă încerci să 
o iei pe Bree cu tine, voi avea câte ceva de spus despre adulter. 
Vrei să știi câte dintre amantele cărora le-ai dat papucii au venit 
la mine ca să-mi ceară să renunt la tine? 

De șoc, el a rămas cu gura căscată. 

— Le-am asigurat că aș renunța la tine într-o clipită, am spus 
eu, dacă mi-ai cere-o tu. Mi-am încrucișat brațele la piept și mi- 
am cuibărit mâinile la subsuori. Începeam să resimt din nou 
frigul. Chiar le-am întrebat de ce nu ai cerut asta, dar am 
presupus că era din cauza Briannei. 

Sângele îi dispăruse din obrajii, iar în lumina slabă din cealaltă 
parte a patului devenise alb ca un craniu. 

— Ei bine, a spus el, făcând o încercare nereușită de a-și 
păstra stăpânirea de sine, nu m-aș fi gândit că îti păsa. Dar nu ai 
făcut nicio încercare de a mă opri. 

Luată prin surprindere, l-am privit fix. 

— Să te opresc? am făcut eu. De ce aș fi făcut așa ceva? Să-ţi 
deschid scrisorile la aburi și să-ți flutur textele pe sub nas? Să 


VP - 274 


fac vreo scenă la vreo petrecere de Crăciun de la facultate. Să 
mă plâng decanului? 

A strâns un moment din buze, apoi s-a relaxat. 

— Ai fi putut să te porți ca și cum ar fi avut importanță, a zis 
el încet. 

— A avut. 

Vorbele au sunat ca sugrumate. 

Încă privindu-mă cu ochi negri în lumina lămpii, Frank a 
clătinat din cap. 

— Nu a fost de-ajuns. 

A tăcut o clipă, iar fața lui palidă a părut că plutește în aer 
deasupra halatului de culoare închisă, apoi a ocolit patul și a 
venit lângă mine. 

— M-am întrebat uneori dacă aș fi avut dreptate acuzându-te, 
a spus el, gânditor. El arăta ca Bree, adevărat? Semăna cu ea? 

— Da. 

A respirat greu, parcă fornăit. 

— Se citea pe fața ta - când te uitai la ea, gândul te purta la 
el. Să te ia naiba, Claire Beauchamp! a spus el, foarte încet. Să 
te ia naiba cu fața ta care nu poate ascunde nimic din ce 
gândești sau simți. 

După aceea s-a lăsat tăcerea, o tăcere care te face să auzi 
toate zgomotele  inaudibile, precum  scârțâitul lemnului și 
respirația caselor - doar într-un efort de a te preface că nu ai 
auzit ceea ce s-a rostit. 

— Te-am iubit, am spus încet într-un târziu. Cândva. 

— Cândva, a repetat el. Să-ţi fiu recunoscător pentru asta? 

Incepusem să-mi simt din nou buzele amorțite. 

— Ti-am spus, am zis eu. Apoi, când nu ai vrut să mergi... 
Frank, am încercat. 

Indiferent ce a distins în vocea mea, a rămas neclintit o clipă. 

— Am încercat, am spus cu glas pierit. 

S-a întors și s-a apropiat de toaleta mea, unde a atins câteva 
lucruri cu  febrilitate, ridicându-le și punându-le înapoi la 
întâmplare. 

— La început, nu te puteam părăsi - însărcinată, singură. Doar 
un nemernic ar fi procedat așa. lar apoi Bree... 

A privit cu ochi goi rujul pe care îl ținea într-o mână, apoi l-a 
așezat delicat pe blatul din sticlă al măsuţei. 

— Nu am putut renunța la ea, a soptit. 


VP - 275 


S-a întors să mă privească, iar ochii lui au părut niște găuri 
negre pe fața mohorâtă. 

— Stiai că nu pot zămisli copii? M-am testat, în urmă cu câtiva 
ani. Sunt steril. Știai? 

Temându-mă să vorbesc, am clătinat din cap. 

— Bree e a mea, fiica mea, a spus el mai mult către sine. 
Singurul copil pe care îl voi avea vreodată. Nu aș putea renunța 
la ea. N-aș putea renunța la ea, dar tu n-ai putea să o vezi fără 
să te gândești la el, nu-i așa? Fără acea amintire permanentă, 
mă întreb, I-ai fi uitat cu vremea? 

— Nu. 

Rostit în șoaptă, cuvântul a părut să îl străbată ca un șoc 
electric. A rămas nemișcat un moment, apoi s-a răsucit brusc 
spre dulap și a început să îmbrace haine peste pijamale. Am stat 
pe loc, cu brațele înfășurate în jurul corpului, urmărindu-l cum 
îmbracă paltonul și iese din cameră cu pași apăsați, fără să se 
uite la mine. Gulerul pijamalei albastre din mătase îi ieșea de 
sub gulerul de astrahan al paltonului. 

Un moment mai apoi, am auzit ușa casei închizându-se - 
avusese suficientă prezență de spirit să nu o trântească -, iar 
după aceea, zgomotul motorului rece care a pornit cu greu. 
Lumina farurilor a măturat tavanul dormitorului când mașina a 
ieșit cu spatele pe alee, apoi a dispărut, lăsându-mă tremurând 
lângă patul răvășit. 

e 

Frank nu s-a întors. Am încercat să dorm, dar am rămas 
întinsă și nemișcată în patul rece, rememorând cearta, trăgând 
cu urechea să aud scrâșnetul pneurilor pe alee. In cele din 
urmă, m-am sculat și m-am îmbrăcat, am lăsat un bilet pentru 
Bree și am ieșit din casă. 

Cei de la spital nu sunaseră, dar puteam oricum să mă duc 
acolo să consult pacientul; era mai bine decât să mă întorc de 
pe o parte pe alta fără să adorm. Și, ca să fiu cinstită, nu m-ar fi 
deranjat ca Frank să se întoarcă și să descopere că plecasem. 

Străzile erau alunecoase ca untul, iar gheata întunecată 
sclipea în luminile stradale. Globurile  galben-fosforescent 
iluminau fulgii de zăpadă care cădeau; peste o oră, gheața care 
acoperea străzile avea să fie ascunsă sub stratul proaspăt 
așternut, făcând mersul pe jos de două ori mai primejdios. 
Singura mea consolare era că la ora patru dimineața nu se 


VP - 276 


zărea nimeni pe străzi pentru a fi în primejdie. Nimeni în afară 
de mine, mai precis. 

În spital, mirosul închis caracteristic și căldura obişnuită m-au 
învăluit ca o pătură de familiaritate, lăsând afară noaptea 
întunecoasă și zăpada. 

— E bine, mi-a spus asistentul încet, ca și cum glasul ridicat l- 
ar fi putut deranja pe bărbatul adormit. Toate funcțiile vitale 
sunt stabile și pulsul e în regulă. Nu sângerează. 

M-am încredințat singură; pacientul avea fața palidă, dar cu o 
ușoară nuanță de roz, ca vinele unei petale de trandafir alb, iar 
la scobitura gâtului pulsul era puternic și regulat. 

Am expirat profund, dându-mi seama că până atunci îmi 
tinusem respirația. 

— E bine, am spus. Foarte bine. 

Asistentul mi-a zâmbit călduros și eu a trebuit să-mi reprim 
impulsul de a mă rezema de el și de a mă dizolva. Mediul 
spitalicesc mi s-a părut brusc singurul meu refugiu. 

Nu avea niciun rost să mă întorc acasă. l-am verificat scurt pe 
ceilalți pacienţi şi am coborât în cantină. Încă mirosea a școală 
cu internat, dar m-am așezat cu o ceașcă de cafea în față și am 
sorbit alene din ea, întrebându-mă ce să îi spun lui Bree. 

Cred că trecuse jumătate de oră când una dintre asistentele 
de la Urgente a trecut grăbită prin ușile batante și, văzându-mă, 
s-a oprit brusc. Apoi a venit spre mine, foarte încet. 

Mi-am dat seama pe dată; văzusem prea des medici și 
asistente dându-le membrilor familiei vestea mortii ca să mă 
înșele semnalele. Foarte calmă, fără să simt absolut nimic, am 
pus jos ceașca aproape plină, dându-mi seama că voi ține minte 
toată viața marginea ei ciobită și „B”-ul auriu, aproape şters de 
pe exteriorul ei. 

— Mi s-a spus că sunteți aici. Actele în portofel... poliția a zis... 
zăpadă pe gheață, derapaj... Mort la sosirea în spital... 
bolborosea asistenta, în timp ce înaintam pe holurile iluminate 
orbitor, fără să o privesc, văzând fețele asistentelor de la secția 
Urgente întorcându-se spre mine cu încetinitorul, neștiind, dar 
înțelegând, dintr-o simplă privire că se petrecuse ceva 
iremediabil. 

Frank zăcea întins pe o targă cu rotile într-unul dintre 
separeurile de la Urgente; un spațiu liber, anonim. Afară era o 
ambulanță-probabil cea care îl adusese acolo. Ușile duble de la 


VP - 277 


capătul coridorului erau deschise spre zorii înghetati. Luminile 
roșii ale ambulanței pulsau ca o arteră, scăldând coridorul în 
sânge. 

L-am atins scurt pe Frank. Carnea lui avea textura plastică, 
inertă a celor morți de puțină vreme, foarte diferită de 
înfățișarea ei obișnuită. Nu se vedeau răni; plăgile erau ascunse 
sub pătura care îl acoperea. Gâtul îi era neted și cafeniu; în 
adâncitura gâtului nu se vedea pulsul. 

Am rămas acolo, cu mâna pe pieptul nemișcat, uitându-mă la 
el așa cum nu o făcusem de ceva vreme. Un profil delicat și 
puternic, buze sensibile, iar nasul și falca bine dăltuite. Un 
bărbat atrăgător, în pofida ridurilor adânci din jurul gurii, riduri 
de dezamăgire și de furie nerostită, riduri care nici măcar în 
relaxarea mortii nu se șterseseră. 

Am rămas neclintită, ascultând. Se auzeau vaierul altei 
ambulante apropiindu-se și voci pe coridor. Scârtâitul tărgilor pe 
rotile, parazitii unui radio de poliție și zumzetul slab al unui 
droser de tub fluorescent undeva. Tresărind, mi-am dat seama 
că trăgeam cu urechea spre Frank, așteptându-mă... la ce? Ca 
fantoma lui să plutească încă în apropiere, dornică să continue 
discuția noastră neiîncheiată? 

Am închis ochii ca să alung imaginea tulburătoare a profilului 
nemișcat, înroșindu-se și albindu-se rând pe rând în vreme ce 
lumina pulsa prin ușile deschise. 

— Frank, am soptit, în aerul înghețat și agitat, dacă mai ești 
suficient de aproape ca să mă auzi - chiar te-am iubit. Cânava. 
Serios. 

Apoi a apărut Joe, îngrijorat, în uniforma verde de chirurg, 
croindu-și grăbit loc pe coridorul aglomerat. Venea direct din 
sala de operații, pentru că avea câteva picături de sânge pe 
lentilele ochelarilor și o pată roșiatică pe piept. 

— Claire, a exclamat el, Dumnezeule, Claire! 

Atunci am început să tremur. Vreme de zece ani, Joe nu mi se 
adresase decât cu „Jane” sau „L.J.” Dacă imi folosea numele 
însemna că era adevărat. Mâna mea părea uimitor de albă în 
strânsoarea mâinii lui negre, apoi a devenit roșie în lumina 
pulsândă, după care m-am întors către el, așa cum era, solid ca 
un copac, mi-am rezemat capul pe umărul lui și pentru prima 
oară am plâns pentru Frank. 


VP - 278 


Mi-am lipit fața de fereastra dormitorului din locuinţa de pe 
Furey Street. Era fierbinte și umedă în acea seară albastră de 
septembrie, plină de ţârâiturile greierilor și de susurul 
aspersoarelor. Totuși, eu vedeam negrul și albul fără compromis 
al acelei nopţi din urmă cu doi ani - gheaţa întunecată și albul 
așternuturilor de spital, apoi estomparea tuturor judecăților în 
zorii de un gri spălăcit. 

Acum, când mi-am amintit de agitația anonimă de pe coridor 
și luminile pulsând ale ambulanței care răzbăteau roșii ca 
sângele în separeul tăcut, ochii mi s-au împăienjenit și am plâns 
pentru Frank. 

Acum l-am plâns pentru ultima oară, conștientă în timp ce 
lacrimile mi se scurgeau pe obraji că ne despărţiserăm o dată 
pentru totdeauna în urmă cu douăzeci de ani, pe creasta unui 
deal înverzit din Scoţia. 

După ce am încheiat cu plânsul, m-am ridicat și am pus o 
mână pe pătura albastră și netedă, rotunjită puţin peste perna 
din partea stângă a patului - unde dormea Frank. 

— Adio, dragul meu, am șoptit și m-am dus să mă culc la 
parter, departe de fantome. 

e 

Soneria m-a ridicat a doua zi dimineață din patul meu 
improvizat pe canapea. 

— O telegramă, doamnă, a spus poștașul, străduindu-se să nu 
se uite spre cămaşa mea de noapte. 

Micile plicuri galbene se fac răspunzătoare pentru mai multe 
atacuri de cord decât orice altceva, în afară de șunca grasă de 
la micul dejun. Inima mi s-a strâns ca un pumn, apoi și-a reluat 
bătăile, supărător și greoi. 

l-am dat poștașului un bacșiș și am pornit cu telegrama pe 
hol. Mi s-a părut important să nu o deschid decât după ce 
ajungeam în siguranța relativă a băii, ca și cum ar fi fost un 
dispozitiv exploziv care trebuia dezactivat sub apă. 

Stând pe marginea căzii, cu spatele rezemat de peretele 
placat cu faianţă ca să simt un sprijin, degetele mi-au tremurat 
când am deschis plicul. 

Era un mesaj scurt, desigur, scoţienii sunt zgârciți la vorbă, 
mi-am zis eu în mod absurd. 

L-AM GĂSIT PUNCT TE POȚI ÎNTOARCE QUERY ROGER. 


VP - 279 


Am împăturit telegrama și am vârât-o înapoi în plic. Am rămas 
locului și am privit-o îndelung. Apoi m-am ridicat și m-am dus să 
mă îmbrac. 


20. Diagnosticul 


Joe Abernathy stătea la biroul lui, încruntându-se spre un mic 
dreptunghi de carton de culoare deschisă pe care îl ţinea între 
mâini. 

— Ce ai acolo? am întrebat eu, așezându-mă nepoliticoasă pe 
marginea biroului. 

— O carte de vizită. 

Mi-a întins-o, deopotrivă amuzat și iritat. 

Era o carte de vizită pe o hârtie striată, gri-deschis; imprimată 
atent cu litere elegante. Muhammad Ishmael Shabazz III, scria 
pe rândul din mijloc, cu adresa și numărul de telefon dedesubt. 

— Lenny? am întrebat eu râzând. Muhammad Ishmael 
Shabazz al Treilea? 

— Înâm. 

Starea de amuzament părea să predomine. Dintele din aur i-a 
sclipit o clipă când a primit cartea de vizită înapoi. 

— Zice că nu vrea să ia un nume de alb, unul de sclav. Ține să 
își reclame moștenirea africană, a spus el pe un ton sardonic. 
Bine, am zis eu; și l-am întrebat dacă mai apoi își va trece un os 
prin nas. Parcă n-ar fi de ajuns că și-a lăsat părul să crească 
până aici - și a făcut un gest, fluturându-și palmele pe lângă 
capul cu tunsoare scurtă - și poartă niște straie până la 
genunchi, croite parcă de sora lui la ora de lucru economic. Nu, 
Lenny - pardon, Muhammad -, el trebuie să fie african din cap 
până în picioare. 

Din poziţia privilegiată a biroului său cu vedere spre parc, Joe 
a fluturat o mână pe fereastră. 

— l-am spus, uită-te în jur, domnule. Vezi vreun leu? Asta ţi se 
pare a fi Africa? 

Joe s-a lăsat pe spătarul fotoliului tapisat și și-a întins 
picioarele. Resemnat, a clătinat din cap. 

— Nu ai cum să discuţi cu un om la o asemenea vârstă. 

— Adevărat, am spus. Dar ce înseamnă acel „al treilea”? 


VP - 280 


Sticlirea dintelui de aur mi-a dat răspunsul. 

— Ei bine, a tot vorbit despre „tradiţia pierdută” și despre 
„istoria pierdută”, dar și despre alte lucruri. Mi-a zis: „Cum să 
rămân cu capul sus, faţă în faţă cu tipii pe care îi întâlnesc la 
Yale, care se numesc Cadwallader al IV-lea și Sewell Lodge 
Junior, când eu nici măcar nu cunosc numele bunicului meu și 
nu știu de unde vin?” Joe a pufnit. l-am spus: „Dacă vrei să știi 
de unde vii, uită-te în oglindă, băiete. Nu ai ajuns aici cu corabia 
Mayflower, adevărat?” 

Cu un surâs reținut, a ridicat din nou cartea de vizită. 

— De aceea zice că, dacă își recâștigă moștenirea, de ce să 
nu o recâștige cu totul? Dacă bunicul lui nu i-a dat un nume, îi 
va da el lui unul. Și singura belea în privinţa asta, a spus el, 
ridicând privirea spre mine pe sub sprâncenele înălțate, este că 
îl lasă pe băiat undeva la mijloc. Acum trebuie să fiu Muhammad 
Ishmael Shabazz Junior, pentru ca Lenny să poată fi un afro- 
american mândru. 

Ținându-și bărbia lipită de piept, s-a ridicat brusc de la birou și 
s-a uitat îndurerat spre cartea de vizită de culoare cenușiu- 
deschis. 

— L.J., ești norocoasă, a zis. Cel puţin, Bree nu te întristează 
în legătură cu bunicul ei. Nu trebuie să-ţi faci griji decât să nu se 
apuce de droguri și să nu rămână gravidă cu cine știe ce 
șmecher care o șterge în Canada. 

Am râs mai mult decât ironic. 

— Asta s-o crezi tu, i-am spus. 

— Da? a ridicat o sprânceană spre mine, apoi și-a scos 
ochelarii cu rame din aur și i-a șters cu capătul cravatei. Și, cum 
a fost în Scoţia? a întrebat el, măsurându-mă. l-a plăcut lui 
Bree? 

— Incă e acolo, i-am răspuns. Căutându-și propria istorie. 

Joe tocmai deschidea gura pentru a spune ceva când o 
ciocănitură ezitantă în ușă l-a făcut să se întrerupă. 

— Doctor Abernathy? 

Uitându-se nedumerit, în birou a intrat un tânăr plinuț, 
îmbrăcat cu un tricou polo, aplecat deasupra unei cutii din 
carton pe care o strângea pe burta proeminentă. 

— Spune-mi Ishmael, a zis Joe bine dispus. 


VP - 281 


— Poftim? Tânărul a întredeschis gura și mi-a aruncat o privire 
în care uimirea era amestecată cu speranţa. Sunteţi doctor 
Abernathy? 

— Nu, am spus eu, el este, dar când face un efort. M-am 
ridicat de la birou și mi-am aranjat netezit fusta. Joe, te las cu 
domnul, dar dacă ai timp mai târziu... 

— Nu, mai stai puţin, L.J., m-a întrerupt el, ridicându-se. A luat 
cutia de la tânăr, apoi i-a strâns mâna cu un aer oficial. Ești 
domnul Thompson? John Wicklow mi-a telefonat spunându-mi că 
vei veni. Încântat să te cunosc! 

— Horace Thompson, da, a încuviințat tânărul, clipind ușor. V- 
am adus un... un specimen... 

A făcut un semn vag către cutia din carton. 

— Da, ai dreptate. Voi fi încântat să mă uit la el, dar cred că și 
doctorul Randall, aici de faţă, ne-ar putea fi de ajutor. M-a privit 
scurt, cu o expresie jucăușă. Vreau să văd ce îi poţi face unui 
mort, L.J. 

— Ce să-i fac unui mort..., am început eu, când el a vârât 
mâna în cutie și a ridicat cu grijă un craniu. 

— A, drăguţ, a exclamat el încântat, întorcând craniul într-o 
parte și în alta. 

„Drăguţ” nu a fost primul adjectiv care m-a șocat; craniul era 
pătat și foarte decolorat, osul căpătând o nuanţă cafenie cu 
dungi. Joe l-a dus spre fereastră și l-a ţinut în lumină, timp în 
care a mângâiat cu delicateţe marginile osoase ale orbitelor. 

— Frumoasă doamnă, a spus el încet, adresându-se 
deopotrivă craniului și lui Thompson. Matură. Probabil până în 
patruzeci de ani, dacă nu chiar aproape de cincizeci. Ai și 
picioarele? a întrebat el, întorcându-se brusc spre tânărul 
grăsuț. 

— Da, chiar aici, l-a asigurat Horace Thompson și a băgat o 
mână în cutie. De fapt, avem tot scheletul. 

Horace Thompson era probabil de la secţia de medicină 
legală, am bănuit eu. Câteodată, cei de acolo îi aduceau lui Joe 
cadavre grav deteriorate descoperite în zona rurală, pentru a-și 
expune părerea privind cauza decesului. Acesta arăta foarte 
rău. 

— Uite, doctore Randall, a zis Joe aplecându-se spre mine și 
așezându-mi cu grijă craniul în mâini. Cât eu mă uit la picioare, 


VP - 282 


spune-mi dacă această doamnă era într-o stare bună de 
sănătate. 

— Eu? Dar nu sunt medic legist. 

Cu toate acestea, am coborât instinctiv privirea spre craniu. 
Era fie un specimen vechi, fie fusese foarte afectat de condiţiile 
meteorologice; osul era neted și cu un luciu pe care cele noi nu 
îl au niciodată, pătat și decolorat de pigmenţii din sol. 

— A, bine. 

Am rotit craniul încet între mâini, urmărind oasele și numindu- 
le pe fiecare în minte. Arcada netedă a oaselor parietale, unite 
cu declivitatea osului temporal, cu proeminența unde se aflau 
mușchii maxilarului, proiecția care se îmbina cu maxilarul în 
curbura graţioasă a arcadei scuamoase. Avusese pomeții 
atrăgători, înalţi și laţi. Falca superioară avea mai toţi dinţii - 
drepţi și albi. 

Ochi adânciţi în orbite. Osul scobit din partea interioară a 
orbitelor era umbrit; chiar și înclinând craniul într-o parte, tot nu 
am reușit să iluminez toată cavitatea. Craniul părea ușor în 
mâinile mele, osul era fragil. Am mângâiat fruntea și mâna mi-a 
alunecat în sus și în jos în spatele occiputului, degetele mele 
căutând gaura întunecată de la bază, orificiul mare, pe unde 
trec toate mesajele sistemului nervos spre creier și spre corp. 

Apoi, închizând ochii, l-am ţinut lipit de stomac și am simţit 
tristeţea trecătoare care umplea cavitatea craniului ca o apă 
curgând. Și un sentiment ciudat - de surpriză? 

— A fost ucisă, am spus eu. Nu a vrut să moară. Am deschis 
ochii și am văzut că Horace Thompson mă privea fix, cu ochi 
dilatati și rotunzi, cu faţa palidă. Foarte delicat, i-am întins 
craniul. Unde aţi găsit-o? am întrebat. 

Domnul Thompson a schimbat o privire cu Joe, apoi s-a uitat 
din nou la mine cu sprâncenele ridicate. 

— Intr-o peșteră din Caraibi, mi-a răspuns el. Avea alături o 
sumedenie de obiecte. Credem că are o vechime de o sută 
cincizeci sau două sute de ani. 

— Poftim? 

Plăcându-i gluma, Joe a zâmbit larg. 

— Prietenul nostru, domnul Thompson, lucrează la Catedra de 
antropologie de la Harvard. Prietenul lui, Wicklow, mă cunoaște; 
m-a rugat să arunc o privire la schelet și să le spun ce pot 
despre el. 


VP - 283 


— Ce îndrăzneală din partea ta! am spus eu indignată. 
Credeam că e un cadavru neidentificat pe care ţi l-a trimis 
Departamentul de medicină legală. 

— Păi, e neidentificată, a precizat Joe. Și probabil că așa va 
rămâne. 

A scotocit în cutie ca un câine terier. Pe capac scria PICT- 
PORUMB DULCE. 

— Ce avem noi aici? a zis el și, atent, a scos un sac din plastic 
în care se aflau vertebre amestecate. 

— Era făcută bucăţi când am primit-o, a explicat Horace. 

— O, osul capului legat de... osul gâtului, a murmurat Joe, 
așezând  vertebrele pe marginea biroului. Degetele lui 
butucănoase s-au deplasat cu pricepere de-a lungul oaselor, 
aliniindu-le. Osul gâtului legat de... coloana vertebrală... 

— Nu-l băga în seamă, i-am spus lui Horace. Nu faci decât să-l 
încurajezi. 

— l-auzi... cuvântul... Domnului! a încheiat el triumfător. 
lisuse Hristoase, L.J., ai devenit altcineva! Uite aici. 

Eu și Horace Thompson ne-am aplecat ascultători deasupra 
șirului de vertebre. Corpul lat al epistrofeului avea o gaură 
mare; apofiza articulară a vertebrei fusese despicată, iar planul 
fracturii trecea prin centrul osului. 

— Și-a rupt gâtul? a întrebat Thompson, privind cu interes. 

— Da, dar cred că e mai mult de-atât. Joe și-a plimbat un 
deget pe deasupra liniei planului de fractură. Vedeţi aici? Osul 
nu e doar crăpat, ci și tăiat. Cineva a încercat să îi taie capul 
acestei doamne. Cu o lamă boantă, a încheiat el cu încântare. 

Horace Thompson s-a uitat la mine cu un aer ciudat. 

— De unde ai știut că a fost ucisă, doctore Randall? m-a 
întrebat el. 

Am simţit sângele invadându-mi fața. 

— Nu știu, am zis. Așa am... așa lăsa ea impresia, asta-i tot. 

— Serios? a clipit el de câteva ori, dar nu a mai insistat. 
Ciudat. 

— Așa i se întâmplă mereu, l-a informat Joe, privind printre 
gene femurul pe care l-a măsurat cu un șubler. Însă cu 
precădere în cazul celor vii. E cel mai bun diagnostician pe care 


27 Frânturi din versurile unui cântec din genul spiritual, compus de omul de culoare 
James Weldon Johnson în 1928, pe versuri inspirate din /ezechie/, 37:1-14. (n. tr.). 


VP - 284 


l-am cunoscut. A lăsat instrumentul deoparte și a luat o riglă 
mică, din plastic. O peșteră, ai spus? 

— Credem că a fost un... hm, un loc secret pentru înhumarea 
sclavilor, a explicat domnul Thompson roșind și mi-am dat brusc 
seama de ce păruse atât de rușinat când a înţeles care dintre 
noi era doctorul Abernathy. 

Joe i-a aruncat o uitătură bruscă și tăioasă, apoi s-a aplecat 
asupra scheletului. A continuat să fredoneze „Oase uscate” mai 
mult pentru sine în timp ce a măsurat partea superioară a 
bazinului, după care a revenit la picioare, de astă dată 
concentrându-se asupra tibiei. În cele din urmă, s-a îndreptat de 
spate și a clătinat din cap. 

— Nu a fost sclavă, a spus el. 

Horace a clipit nedumerit. 

— Dar așa ar fi trebuit, a zis el. Lucrurile pe care le-am găsit 
alături de ea... dovedesc o influenţă africană... 

— Nu, a spus Joe sec. A atins ușor femurul lung de pe birou. 
Unghia lui a scos un sunet ușor la atingerea osului. Nu a fost 
negresă. 

— Poţi fi atât de sigur? După oase? a zis Horace Thompson, 
vizibil agitat. Dar am crezut... lucrarea aceea a lui Jensen, vreau 
să zic... teoriile privind diferenţele fizice între rase... au explodat 
în mare măsură... 

Incapabil să încheie fraza, a roșit. 

— Da, ele există, a încuviinţat Joe, foarte sec. Dacă vrei să 
crezi că negrii și albii sunt la fel pe sub piele, nu ai decât, dar 
din punct de vedere științific, lucrurile nu stau așa. 

S-a întors și a luat o carte de pe raftul din spatele lui. Pe 
coperta ei scria Tabele de variație scheletală. 

— Aruncă o privire, l-a invitat Joe. Poţi vedea diferențele 
multor oase, dar mai ales ale picioarelor. Negrii prezintă un 
raport cu totul diferit între femur și tibie. Și doamna asta - a 
arătat cu degetul spre scheletul de pe birou - a fost albă. 
Caucaziană. Nu încape nicio îndoială. 

— Aha, a murmurat Horace Thompson. Da. Va trebui să mă 
gândesc - adică - aţi fost foarte amabil că ați examinat-o. 
Mulţumesc, a adăugat el, cu o plecăciune discretă și stângace. 

L-am urmărit în tăcere cum strânge oasele în cutie, după care 
a plecat, oprindu-se o clipă la ușă, înclinându-și capul în direcţia 
noastră. 


VP - 285 


După ce a închis ușa, Joe a râs scurt. 

— Pariem că va duce scheletul la Rutgers pentru a cere o a 
doua părere? 

— Profesorii nu renunţă chiar atât de ușor la teorii, am spus 
eu ridicând din umeri. Am trăit cu unul îndeajuns de mult ca să 
știu asta. 

Joe a pufnit din nou. 

— Deci așa. Ei bine, acum, că am rezolvat cu domnul 
Thompson și cu doamna lui albă, cu ce te pot ajuta, L.].? 

Am respirat adânc și m-am întors spre el. 

— Am nevoie de o părere sinceră din partea cuiva despre care 
sunt sigură că este obiectiv. Ba nu, m-am corectat, retrag cele 
spuse. Am nevoie de o părere, apoi - în funcţie de ea - probabil 
și de o favoare. 

— Nicio problemă, m-a asigurat Joe. Mai ales că e vorba 
despre o părere. Sunt specialist în asta. S-a legănat pe scaun, și- 
a desfăcut ochelarii cu ramă din aur și i-a așezat pe vârful 
nasului lat. Apoi și-a încrucișat mâinile la piept, unindu-și 
degetele și a făcut un semn din cap. Să auzim. 

— Sunt atrăgătoare din punct de vedere sexual? am întrebat. 

Ochii lui îmi aminteau mereu de două caramele din cauza 
culorii căprui-aurii și a căldurii lor. Acum ei s-au rotunjit perfect, 
astfel că asemănarea cu caramelele era și mai pregnantă. 

Apoi ochii i s-au îngustat, dar nu mi-a răspuns imediat. M-a 
măsurat atent din cap până în picioare. 

— E o întrebare-capcană, corect? a zis el. Dacă-ţi răspund, s- 
ar putea ca vreo activistă pentru drepturile femeilor să sară de 
după ușă, strigând: „Porc sexist!” și să mă lovească în cap cu 
vreo pancartă cu inscripția: „Castraţi masculii șovini!” Ce zici? 

— Nu, l-am asigurat. În esenţă, vreau răspunsul unui mascul 
șovin și sexist. 

— A, în regulă. Atâta vreme cât nu suntem homo. 

Și-a reluat evaluarea, privindu-mă printre gene în timp ce eu 
am rămas dreaptă. 

— Damă albă și slabă, cu prea mult păr, dar cu un fund 
grozav, a spus el în cele din urmă. Și sâni grozavi, a adăugat. 
Asta voiai să afli? 

— Da, am spus eu, abandonându-mi postura rigidă. Exact 
asta voiam să aflu. Nu e genul de întrebare pe care să o 
adresezi oricui. 


VP - 286 


Și-a țuguiat buzele într-un fluierat mut, apoi și-a lăsat capul 
pe spate și a hohotit plin de încântare. 

— Lady Jane! Ţi-ai găsit un bărbat! 

Am simţit sângele năvălindu-mi în obraji, dar am încercat să 
păstrez un aer demn. 

— Nu știu. Probabil. S-ar putea. 

— Poate, pe naiba! lisus Hristos pe o felie de pâine prăjită, 
L.J., cam era și momentul! 

— Încetează cu chicotitul, l-am dojenit eu, așezându-mă pe 
scaunul rezervat vizitatorilor. Nu se cuvine din partea unui 
bărbat de vârsta și poziţia ta. 

— Vârsta mea? Oho, a spus el, uitându-se răutăcios la mine 
prin lentilele ochelarilor. E mai tânăr decât tine? Asta te 
îngrijorează? 

— Nu cu mult, am spus, în timp ce roșeaţa din obraji îmi 
dispărea treptat. Dar nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. Ești 
singura persoană care mă cunoaște de multă vreme; m-am 
schimbat mult de când ne-am cunoscut? 

L-am privit direct în ochi, cerându-i astfel să fie sincer. 

S-a uitat la mine, și-a scos ochelarii, a mijit ochii, după care și 
i-a pus la loc. 

— Nu, a spus el. Nu te-ai schimbat, decât dacă n-ai mai pus 
câteva kilograme. 

— Nu m-am schimbat? 

— Nu. Ai fost vreodată la revederea cu colegii de liceu? 

— Nu am urmat liceul. 

A ridicat brusc din sprâncene. 

— Nu? Ei bine, eu am fost. Și, să-ţi spun ceva, L.J.: îi întâlnești 
pe toţi cei pe care nu i-ai văzut de douăzeci de ani și într-o 
fracțiune de secundă observi pe cineva cunoscut și te gândești: 
„Dumnezeule, s-a schimbat!”, apoi brusc nu s-a schimbat - e ca 
și cum cei douăzeci de ani nici nu s-au scurs. Cum să zic - s-a 
scărpinat în cap cu vigoare, în căutarea cuvintelor potrivite -, 
vezi că unii au încărunţit puţin și au și câteva riduri și poate că 
nu mai sunt așa cum erau, dar la două clipe după primul șoc, nu 
mai vezi schimbarea. Sunt aceiași oameni și trebuie să te retragi 
în timp ca să vezi că nu mai au optsprezece ani. Ei, dacă se 
îngrașă, a spus el gânditor, oamenii se schimbă puţin. E mai 
greu să-i recunoști, pentru că li se schimbă trăsăturile feţei. Insă 


VP - 287 


tu - și m-a privit din nou printre gene - n-o să te îngrași 
niciodată; nu ai genele potrivite pentru așa ceva. 

— Cred că nu, am spus. 

Am coborât ochii spre mâinile împreunate în poală. Încheieturi 
fine; cel puţin încă nu eram grasă. Inelele mele sclipeau în 
razele soarelui tomnatic. 

— El este tatăl lui Bree? a întrebat Joe încet. 

Am ridicat capul pe dată și l-am privit fix. 

— De unde naiba știi asta? l-am întrebat. 

A zâmbit discret. 

— De când o știu pe Bree? De cel puţin zece ani. A clătinat din 
cap. L.J., are multe de la tine, dar n-am văzut nimic din Frank. 
Tăticul ei e roșcat, nu? Și e un tip masiv ori tot ce am învăţat la 
cursul de genetică a fost o minciună nenorocită. 

— Da, am spus și recunoașterea mi-a stârnit un soi de emoție 
delirantă. 

Până la data la care le-am spus lui Bree și lui Roger despre 
Jamie, douăzeci de ani nu scosesem o vorbă despre el. Bucuria 
de a putea vorbi nestingherită despre el era îmbătătoare. 

— Da, e masiv și cu părul roșcat și e scoţian, am spus, 
făcându-l pe Joe să caște din nou ochii de uimire. 

— Și Bree e acum în Scoţia? 

Am confirmat cu o mișcare din cap. 

— Bree se află acolo de unde vine favoarea. 

Două ore mai târziu, am părăsit spitalul pentru ultima oară, 
lăsând în urmă o cerere de demisie adresată Consiliului, toate 
documentele necesare pentru administrarea proprietăţii mele 
până când Brianna va ajunge la majorat și încă unul, care să fie 
pus în execuţie atunci, prin care cedam totul în favoarea ei. 
Când am ieșit cu mașina din parcare, am trăit un sentiment 
amestecat de panică, regret și entuziasm. Porneam la drum. 


21. Q.E.D.» 


INVERNESS 
5 OCTOMBRIE 1968 


28 Quod erat demonstrandum („Ceea ce era de demonstrat”) în Ib. lat. în orig. (n.tr.). 
VP - 288 


— Am găsit actul privind proprietatea. 

Chipul lui Roger era îmbujorat de emoție. Abia reușise să se 
abțină, așteptând cu evidentă nerăbdare în gara din Inverness, 
în vreme ce Brianna m-a îmbrățișat și bagajele mele erau 
coborâte din tren. Cu greu a izbutit să ne îngrămădească în 
minusculul lui Morris, iar motorul a pornit înainte ca el să îmi 
dea vestea. 

— Cum, pentru Lallybroch? 

M-am aplecat peste spătarul scaunului dintre el și Brianna, ca 
să-l pot auzi, pentru că motorul făcea mult zgomot. 

— Da, cel pe care l-a scris Jamie - Jamie al tău - și prin care 
ceda proprietatea nepotului său, Jamie cel Tânăr. 

— Se află pe proprietatea preotului. Ne-am temut să îl 
aducem cu noi; Roger a trebuit să-și semneze numele cu sânge 
pentru a-l scoate din colecţia SAP. 

Pielea ei gălbuie se îmbujorase de emoție și de răcoarea zilei 
și avea picături de ploaie în păr. Intotdeauna aveam un șoc când 
o revedeam după o absenţă mai îndelungată - mamele își 
socotesc frumoși copiii, dar Bree chiar era frumoasă. 

l-am zâmbit, radiind de afecțiune, dar panicată. Oare chiar mă 
gândeam cu adevărat să o părăsesc? interpretând zâmbetul 
meu drept unul de plăcere la auzul știrii, ea a continuat, 
strângând între degete spătarul scaunului de emoție. 

— Și nici nu-ţi închipui ce am mai descoperit noi! 

— Ce ai descoperit tu! a corectat-o Roger, strângând-o de 
genunchi în timp ce conducea micuța mașină printr-un sens 
giratoriu. 

Ea i-a aruncat o privire scurtă și l-a atins cu un aer de 
intimitate care a declanșat imediat sistemele mele de alarmă 
maternă. Deja atât de apropiaţi, oare? 

Am avut impresia că simt umbra lui Frank și privirea lui 
acuzatoare peste umăr. Ei bine, măcar Roger nu era negru. Am 
tușit și am spus: 

— Serios? Ce anume? 

Au schimbat o privire și și-au zâmbit larg. 

— Mamă, așteaptă și vei vedea, a zis Bree cu o îngâmfare 
enervantă. 

e 

— Vezi? mi-a spus ea douăzeci de minute mai târziu, când m- 

am aplecat peste biroul din biblioteca reședinței parohiale. Pe 


VP - 289 


blatul biroului afectat de patina timpului al regretatului reverend 
Wakefield se afla un teanc de documente îngălbenite, cu 
colțurile îndoite și maronii pe margini. Acum erau puse în folii de 
plastic, dar se vedea clar că fuseseră folosite neglijent cândva; 
aveau marginile zdrenţuite, o filă era ruptă brutal pe mijloc și 
toate foile prezentau note și adnotaţii pe laturi și inserate în 
text. Era evident ciorna cuiva - a ceva. 

— E textul unui articol, mi-a spus Roger, răsfoind prin 
mormanul de volume folio? uriașe aflate pe canapea. A fost 
publicat într-un fel de ziar numit Forrester's, scos de un tipograf 
pe nume Alexander Malcolm, la Edinburgh, în 1765. 

Mi-am înghiţit nodul din gât și am simţit dintr-odată că bluza 
până în talie era prea strâmtă la subraţ; 1765 se afla la aproape 
douăzeci de ani de la data când îl părăsisem pe Jamie. 

M-am uitat atent la literele scrijelite, devenite maronii din 
cauza trecerii timpului. Erau scrise de cineva care avea 
probleme cu condeiul, literele fiind ici îngrămădite, colo 
lăbărțate, cu bucle exagerate la „g” și „y”. Probabil scrisul cuiva 
stângaci, care avea probleme cu mâna dreaptă. 

— Uite, aici e versiunea publicată. Roger a adus volumul și l-a 
așezat în fața mea, pe birou. Vezi data? 1765, și se potrivește 
aproape perfect cu manuscrisul; doar câteva dintre notele 
marginale nu au fost incluse. 

— Da, am spus. Și actul de proprietate... 

— Uite-l aici. 

Brianna a scotocit grăbită prin sertarul de sus și a scos o filă 
mult mai mototolită, vârâtă și ea într-o folie de plastic. Protecţia 
venise mult mai târziu după săvârșirea actului decât în cazul 
manuscrisului; hârtia prezenta urme de picături de ploaie, era 
murdară și ruptă, iar multe dintre cuvinte erau șterse, dincolo 
de a mai putea fi citite. Insă cele trei semnături din partea de jos 
a paginii erau suficient de clare. 

De mâna mea, scria pe partea dificil de descifrat a 
documentului, executată acolo cu o asemenea grijă încât doar 
bucla exagerată a literei e demonstra legătura lui cu 
manuscrisul scris neglijent, James Alexander Malcolm MacKenzie 
Fraser. Și, dedesubt, cele două linii pe care semnaseră martorii. 
Cu un scris subţire și delicat, Murtagh FitzGibbons Fraser, iar și 


29 volum cu pagini având dimensiuni aproximative de 30x45 cm. (n. tr.). 
VP - 290 


mai jos, cu scrisul meu mare și rotunjit, Claire Beauchamp 
Fraser. 

M-am așezat brusc, punând instinctiv mâna peste document, 
ca și cum aș fi vrut să neg autenticitatea. 

— Asta e, nu? a spus Roger încet. 

Atitudinea îi era contrazisă de mâini, care au tremurat ușor 
când a ridicat teancul de pagini de manuscris pentru a le așeza 
alături de actul de cedare. 

— Tu ai semnat aici. Dovada e clară - dacă am avea nevoie 
de ea, a adăugat el, uitându-se scurt la Bree. 

Ea a clătinat din cap, apoi și-a lăsat părul să îi cadă peste 
faţă, pentru a și-o ascunde. Niciunul dintre ei nu avea nevoie de 
vreo altă dovadă. Dispariţia lui Geilie Duncan prin pietre în urmă 
cu cinci luni fusese dovada clară necesară oricui pentru a 
confirma povestea mea. 

Era copleșitor să văd totul negru pe alb. Mi-am retras mâna și 
m-am uitat încă o dată la documentul de cedare, apoi la 
manuscris. 

— E același scris, mamă? a întrebat Bree aplecându-se atentă 
peste pagini, iar părul ei mi-a măturat mâna. Articolul acela nu a 
fost semnat ori a fost, dar cu un pseudonim. A zâmbit în treacăt. 
Autorul s-a semnat „Q.E.D.” Ni s-a părut la fel, dar niciunul 
dintre noi nu este grafolog, însă nu am vrut să le dăm unui 
expert decât după ce le vezi tu. 

— Așa cred. 

— Am simţit că rămân fără suflu, dar în același timp eram cât 
se poate de sigură și am perceput o undă crescândă de bucurie 
sceptică. Da. Sunt aproape sigură. Jamie a scris asta. 

Q.E.D., chiar așa! Simţeam un imbold absurd să smulg 
paginile manuscrisului din apărătorile lor de plastic și să le 
strâng între degete, pentru a simţi cerneala și hârtia pe care le 
atinsese el; dovada clară că supravieţuise. 

— Mai e ceva. Dovezi interne. Glasul trăda mândria lui Roger. 
Vezi aici? E un articol împotriva Legii Accizelor din 1764, 
recomandând anularea restricţiilor de export la produsele 
alcoolice din Highlands către Anglia. Uite aici - și degetul lui s-a 
oprit brusc pe o frază - „pentru că se cunoaște din secolele 
trecute, «Libertatea și Whisky-ul stau laolaltă»”. Remarcați că a 
pus expresia scoțiană între ghilimele. A luat-o din altă parte. 


VP - 291 


— De la mine, am spus eu încet. l-am spus-o când plănuia să 
fure vinul de Porto al prinţului Charles. Mi-am amintit. 

Roger a încuviinţat din cap, cu ochii sclipind de emotie. 

— Dar e un citat din Burns, am spus eu încruntându-mă brusc. 
Probabil că scriitorul l-a auzit de acolo - Burns trăia pe vremea 
aceea? 

— Da, a spus Bree cu un aer satisfăcut, luând-o înaintea lui 
Roger. Insă Robert Burns avea șase ani în 1765. 

— lar Jamie, patruzeci și patru. 

Brusc, totul mi s-a părut real. Trăia - trăise, m-am corectat eu, 
încercând să îmi ţin emoţiile în frâu. Mi-am trecut degetele 
tremurânde peste paginile manuscriptului. 

— Și dacă..., am spus eu, dara trebuit să mă opresc pentru a- 
mi înghiţi nodul din gât. 

— Dacă timpul merge în paralel, așa cum credem noi... 

Roger s-a oprit și s-a uitat la mine. Apoi ochii lui s-au mutat 
spre Brianna. 

Ea pălise, însă buzele și ochii nu se clinteau, iar degetele ei mi 
s-au părut calde când mi-au atins mâna. 

— Inseamnă că te poţi întoarce acolo, mamă, a spus ea cu 
delicateţe. Îl poţi găsi. 

e 

Umerașele din plastic se ciocneau zgomotos de bara din oțel 
a suportului în timp ce priveam rochiile, încercând să aleg ceva 
potrivit. 

— Domnişoară, vă pot ajuta cu ceva? 

Vânzătoarea s-a uitat spre mine ca un câine pechinez săritor, 
cu ochii conturați de rimel albastru, care abia se vedeau printre 
zulufii care îi ajungeau până pe vârful nasului. 

— Aveţi și alte rochii de modă veche de genul acesta? 

Am arătat spre cadrul din față, înţesat de modele ultimul 
racnet - rochii lungi, din țesătură cadrilată din bumbac și 
catifea, cu corsaje din dantelă. 

Vânzătoarea avea gura atât de rujată, încât am crezut că rujul 
alb va crăpa când mi-a zâmbit, dar nu s-a întâmplat asta. 

— A, da, mi-a răspuns. Chiar astăzi am primit un lot nou de la 
Jessica Gutenburg, Nu credeţi că rochiile astea de modă veche 
sunt cele mai grozave? 


VP - 292 


Și-a plimbat admirativ un deget peste mâneca din catifea 
cafenie, după care s-a răsucit pe pantofii fără tocuri și a arătat 
spre centrul magazinului. 

— Acolo e. Unde vedeți reclama. 

În partea superioară a reclamei prinse de un suport circular 
scria cu litere mari și albe: PĂSTRAŢI FARMECUL SECOLULUI AL 
XVIII-LEA. Mai jos, cu un scris învolt, apărea semnătura 
creatoarei, Jessica Gutenburg. 

Gândindu-mă la improbabilitatea ca vreo femeie să se 
numească Jessica Gutenburg, am scotocit printre rochiile de pe 
suport, oprindu-mă o clipă la una uimitoare, din catifea crem, cu 
inserţii de satin și foarte multă dantelă. 

— Asta ar arăta minunat pe dumneavoastră cu siguranţă. 

Pechineza revenise, iar nasul ei cârn adulmeca în speranţa 
unei vânzări. 

— Tot ce se poate, am spus eu, dar nu este prea practică. S- 
ar murdări imediat ce ai ieși din magazin. 

Am împins rochia aproape albă înapoi, trecând cu oarece 
regret la următorul suport cu rochii pe măsura mea. 

— A, ador rochiile acelea roșii! 

Fata și-a împreunat mâinile în extaz văzând țesătura 
sclipitoare de culoarea granatului. 

— Și eu, am murmurat, dar nu vrem să părem prea ţipătoare. 
Nu face să fii luată drept prostituată, așa e? 

Pechineza mi-a aruncat o privire șocată printre buclele de păr 
de pe frunte, apoi a socotit că glumeam și a chicotit apreciativ. 

— A, uitaţi-o pe aceea, a spus ea cu hotărâre, trecând 
înaintea mea, asta e perfectă, serios. E culoarea care vi se 
potrivește perfect, serios. 

În realitate, chiar era aproape perfectă. Lungă până la podea, 
cu mâneci trei sferturi, tivite cu dantelă auriu-roșiatică, lucrată 
din mătase grea, cu licăriri de cafeniu, ambră și roșu de Xeres. 

Am luat-o cu grijă de pe suport și am ridicat-o pentru ao 
examina. Cam fantezistă, dar probabil mergea. Cusăturile 
păreau cel puţin decente; nu existau fire libere și nici tivuri 
destrămate. Dantela de pe corsaj, realizată la mașină, era doar 
însăilată, dar nu avea să îmi fie greu să o întăresc. 

— Vreţi să o probati? Cabinele de probă sunt acolo. 

încurajată de interesul meu, pechineza se agita pe lângă 
mine. Aruncând o privire la eticheta cu preţul, mi-am dat seama 


VP - 293 


de ce se agita; probabil că lucra contra unui comision. Am 
respirat profund văzând prețul, care ar fi asigurat costul unei 
chirii pentru un apartament din Londra, dar am ridicat din umeri. 
La urma urmelor, la ce îmi mai trebuiau bani? 

Cu toate acestea, am șovăit. 

— Nu-mi dau seama..., am spus, cu îndoială, e frumoasă. 
Însă... 

— A, nu vă faceți griji că pare prea tinerească pentru 
dumneavoastră, m-a asigurat ea cu onestitate. Nu arătați cu 
nicio zi peste douăzeci și cinci de ani! In fine, peste treizeci, a 
încheiat ea fără convingere, după o scurtă privire îndreptată 
spre chipul meu. 

— Îţi mulţumesc, am spus eu sec. Nu asta mă îngrijora. 
Presupun că nu aveţi nicio rochie fără fermoar, adevărat? 

— Fără fermoar? Pe sub machiaj, faţa ei s-a albit. Hm... nu. Nu 
cred că avem așa ceva. 

— În fine, nu-ți face griji, am spus, luând rochia și pornind 
spre cabina de probă. 

Dacă treceam dincolo așa cum arătam, fermoarele 
reprezentau cea mai mică problemă. 


22. Sărbătoarea de Halloween 


— Două guinee, șase sovereigni, treizeci și trei de șilingi, 
optsprezece penny și... douăsprezece centime. 

Roger a dat drumul și ultimei monede în grămadă, apoi a 
băgat mâna în buzunarul cămășii, cu chipul ușor absorbit în 
timp ce căuta. 

— Ah, uite! a zis, scoțând o pungă mică din plastic și, cu 
atenţie, a răsturnat o mână de monede minuscule din cupru 
într-o grămăjoară lângă ceilalți bani. Doits, a explicat el. Moneda 
cu valoarea cea mai mică în circulaţie în Scoţia la acea vreme. 
Am procurat cât de multe am putut, pentru că e posibil ca pe 
acestea să le utilizezi mai tot timpul. Nu le vei folosi pe cele cu 
valoare mare decât dacă va trebui să-ţi cumperi un cal sau ceva 
similar. 

— Știu. 


VP - 294 


Am ridicat două monede de un sovereign și le-am învârtit în 
palmă, făcându-le să zornăie. Erau grele - monede din aur, cu 
diametrul de aproape doi centimetri și jumătate. Roger și 
Brianna umblaseră patru zile prin Londra de la un negustor de 
monede rare la altul, pentru a aduna comoara ce strălucea în 
lumina lămpii din faţa mea. 

— Știţi ceva, e ciudat; monedele astea valorează mult mai 
mult acum decât la origine, am spus, dar având în vedere ce pot 
cumpăra cu ele, valoarea lor este cam la fel acolo. Reprezintă 
venitul unui mic fermier pe șase luni. 

— Uitasem că știi deja ce valoare aveau lucrurile acolo și la 
preț se vindeau, a zis Roger. 

— E lesne să uiţi, am zis eu, cu ochii la bani. 

Cu coada ochiului am văzut-o pe Bree apropiindu-se brusc de 
Roger, iar el a întins din reflex mâna spre ea. 

Am respirat adânc și am ridicat privirea de la micile mormane 
minuscule de aur și argint. 

— Ei bine, asta e. Mergem să cinăm? 

a 

Cina - la unul dintre barurile de pe River Street - s-a 
desfășurat în mare măsură în tăcere. Claire și Brianna au stat 
alături pe o banchetă, cu Roger în fața lor. Cât au mâncat abia 
dacă s-au privit, dar Roger le-a văzut atingându-se ușor tot 
timpul ori înghiontindu-se discret cu umărul sau șoldul. 

Cum s-ar descurca el? s-a întrebat. Dacă ar fi avut el de ales. 
Ori părintele lui? Despărţiri aveau loc în toate familiile, dar de 
cele mai multe ori erau provocate de decese, care retezau 
legăturile dintre părinte și copil. În acest caz, alegerea îngreuna 
lucrurile - nu că ar fi vreodată ușor, a gândit el, ducând la gură 
o bucată de carne din tocăniţa de vită. 

Când s-au ridicat să plece, Roger și-a lăsat o mână pe braţul 
lui Claire. 

— Doar de dragul artei, a spus el, vrei să încerci ceva? 

— Cred că da, a spus ea zâmbind. Despre ce e vorba? 

El a făcut un semn cu capul spre ușă. 

— Închide ochii și ieși pe ușă. Când ajungi afară, deschide-i. 
Apoi te întorci și îmi spui care a fost primul lucru pe care l-ai 
văzut. 

Claire a zâmbit amuzată. 


VP - 295 


— Bine. Să sperăm că nu voi vedea un poliţist, altfel va trebui 
să mă scoţi din închisoare pentru ebrietate și comportament 
indecent. 

— Atâta vreme cât nu e o rață. 

Claire i-a aruncat o privire ciudată, dar, ascultătoare, s-a 
întors spre ușa barului și a închis ochii. Brianna a urmărit-o pe 
mama ei dispărând pe ușă, cu o mână întinsă spre lambriurile 
de la intrare pentru a se orienta. S-a întors spre Roger, uitându- 
se la el cu ochi arămii. 

— Ce-ai pus la cale, Roger? Rate? 

— Nimic, i-a răspuns el, cu ochii aţintiţi spre intrarea în bar. E 
un vechi obicei. Samhain - Halloween, înţelegi? O sărbătoare în 
care se obișnuia ca lumea să încerce să-și ghicească viitorul. lar 
o modalitate de a-l ghici era să mergi până la capătul casei, dar 
să ieși cu ochii închiși. Primul lucru pe care îl vedeai când 
deschideai ochii era un semn privind viitorul. 

— Și rațele sunt semn rău? 

— Depinde ce fac, a spus el cu un aer absent și încă privind 
spre ușă. Dacă își țin capetele sub aripi, asta înseamnă moarte. 
De ce întârzie atât? 

— Mai bine mergem să vedem unde e, a spus agitată Brianna. 
Nu cred că sunt multe rațe adormite în centrul orașului 
Inverness, dar cum râul e atât de aproape... 

Când au ajuns lângă ușă, geamul cu vitralii s-a întunecat și 
Claire a pătruns în bar, oarecum tulburată. 

— N-o să vă vină să credeţi ce am văzut, a spus ea, râzând. 

— Nu o rață cu capul sub aripă? a întrebat Brianna, neliniștită. 

— Nu, a spus mama ei, aruncându-i o privire nedumerită. Un 
poliţist. M-am întors spre dreapta și m-am ciocnit de el. 

— Deci, venea spre tine? a întrebat Roger, cu un aer ușurat în 
mod inexplicabil. 

— Păi, da, până m-am ciocnit de el, a răspuns Claire. Apoi am 
dansat împreună pe trotuar, ţinându-ne în brațe. A râs, s-a 
îmbujorat, iar ochii căprui au sclipit în lumina de culoarea 
ambrei din bar. De ce? 

— Asta înseamnă noroc, a spus Roger, zâmbind. Dacă vezi un 
bărbat venind spre tine pe Samhain înseamnă că vei găsi ceea 
ce cauti. 


VP - 296 


— Serios? Claire s-a uitat întrebător în ochii lui Roger, apoi 
faţa ei s-a luminat într-un zâmbet. Minunat! Să mergem acasă și 
să sărbătorim, bine? 

Reţinerea neliniștită care îi cuprinsese în timpul cinei s-a 
risipit brusc, fiind înlocuită de o emoție agitată, și au râs și au 
glumit în drum spre casa parohială, unde au băut și au toastat 
pentru trecut și viitor - scotch Loch Minneaig pentru Claire și 
Roger - și coca-cola pentru Brianna - și au discutat cu 
înflăcărare despre planurile pentru a doua zi. Brianna a insistat 
să facă un felinar dintr-un dovleac, reușind să cioplească o 
figură cu un zâmbet binevoitor, apoi l-a așezat pe o comodă. 

— Acum ai și bani, a zis Roger pentru a zecea oară. 

— Și mantie, a intervenit Brianna. 

— Da, da, da, a încuviințat Claire cu un aer nerăbdător. Tot 
ce-mi trebuie sau măcar tot ce pot lua cu mine, s-a corectat ea. 

A tăcut, apoi s-a întins impulsiv și i-a luat de mână pe Bree și 
pe Roger. 

— Vă mulțumesc amândurora, a spus ea, strângându-le 
mâinile. Ochii îi luceau umed, iar vocea i-a răgușit brusc. Vă 
mulțumesc! Nu vă pot spune ce simt. Nu pot. Dar, dragii mei, o 
să vă duc dorul! 

Apoi ea și Bree s-au îmbrățișat, Claire și-a lăsat capul în 
scobitura gâtului fiicei și amândouă s-au strâns una pe cealaltă, 
ca și cum forţa brută ar fi putut exprima profunzimea 
sentimentelor dintre ele. 

Apoi, cu ochii înlăcrimați, s-au despărțit, iar Claire și-a așezat 
o mână pe obrazul fiicei ei. 

— Eu mă duc la culcare, a șoptit ea. Mai sunt lucruri de 
pregătit. Ne vedem mâine-dimineaţă, scumpo. 

Claire s-a ridicat pe vârfurile picioarele și a sărutat-o pe Bree 
pe nas, după care s-a întors și a ieșit precipitată din încăpere. 

După plecarea mamei ei, Brianna s-a așezat cu paharul de 
cola și a oftat adânc. Nu a scos nicio vorbă, ci a rămas cu 
privirea aţintită spre foc, învârtind încet paharul între mâini. 

Roger și-a făcut de lucru, aranjând încăperea pentru noapte, 
închizând ferestrele, făcând ordine pe birou, strângând cărţile 
de specialitate pe care le folosise pentru a o ajuta pe Claire să 
se pregătească de călătorie. S-a oprit o clipă lângă felinar, dar 
acesta arăta atât de frumos cu lumina lumânării care răzbătea 


VP - 297 


prin ochii înclinați și gura zimţată a figurii, încât nu s-a îndurat 
să îl stingă. 

— Nu cred că va produce un incendiu, a remarcat el. Îl lăsăm 
aprins? 

Ea nu a răspuns. Când s-a uitat la Brianna, a văzut că ea 
rămăsese ca o stană de piatră, cu ochii aţintiţi la vatră. Nu-l 
auzise. S-a așezat alături de ea și a luat-o de mână. 

— S-ar putea să se întoarcă, a spus el calm. Nu avem de unde 
să știm. 

Fără să-și dezlipească ochii de la flăcările săltăreţe, Brianna a 
clătinat rar din cap. 

— Nu cred, a spus ea încet. Ti-a spus cum a fost. S-ar putea 
să nici nu reușească trecerea. 

Bătea neîncetat darabana pe coapsă cu degetele ei lungi. 

Roger a aruncat o privire spre ușă, pentru a se asigura că 
mama ei era sus, apoi s-a așezat pe canapea, alături de Brianna. 

— Locul ei este lângă el, Bree, a spus el. Nu înţelegi? Când 
vorbește despre el? 

— Înţeleg. Știu că are nevoie de el. Buza de jos i-a tremurat 
slab. Dar... și eu am nevoie de ea! 

Brusc, Brianna și-a încleștat mâinile de genunchi și s-a aplecat 
în faţă, ca și cum ar fi încercat să își reprime o durere. 

Roger a mângâiat-o pe păr, mirându-se de moliciunea 
șuvițelor strălucitoare care îi alunecau printre degete. A dorit să 
o strângă în braţe, atât pentru a o simţi aproape, cât și pentru a- 
i oferi consolare, însă ea era rigidă și nereceptivă. 

— Bree, ai crescut, a șoptit el. Acum vei trăi pe cont propriu, 
nu? Chiar dacă o iubești, nu mai ai nevoie de ea așa cum aveai 
când erai mică. Ea nu are dreptul la propria bucurie? 

— Da. Dar... Roger, nu înţelegi! 

Și-a strâns buzele și a înghiţit cu greu nodul din gât, apoi s-a 
întors spre el, cu ochii întunecaţi de suferinţă. 

— Ea e tot ce mi-a rămas, Roger! Singura care mă cunoaște 
cu adevărat. Ea și tata - Frank - s-a corectat ea - au fost singurii 
care m-au cunoscut de la început, cei care m-au văzut învățând 
să merg și s-au mândrit cu mine când am avut reușite la școală 
și care... 

S-a întrerupt, iar lacrimile au năpădit-o, lăsând dâre 
strălucitoare pe obrajii iluminaţi de foc. 


VP - 298 


— Sună prostește, a spus ea cu glas exploziv. De-a dreptul 
prosteste! Însă e... neajutorată, și-a căutat cuvintele, apoi a 
sărit în picioare, incapabilă să mai stea nemișcată. E... există o 
mulțime de lucruri pe care nu le știu! a continuat ea, plimbându- 
se furioasă de colo până colo. Crezi că eu mai ţin minte cum 
arătam, când învăţam să merg sau care a fost primul cuvânt pe 
care l-am rostit? Nu, dar mama știe! Și de asta e ridicol, fiindcă 
ce importanţă are, nu are niciuna, dar e important, contează 
pentru că ea a socotit că da și... vai, Roger, dacă pleacă, nu va 
mai exista nimeni pe lume care să se sinchisească de felul în 
care sunt sau să mă considere deosebită, nu pentru ceva 
anume, ci doar pentru că sunt eu! Ea este singura persoană din 
lume căreia îi pasă că m-am născut, iar dacă ea dispare... 

A rămas nemișcată pe covorașul din faţa focului, cu mâinile 
încleștate pe lângă corp, cu gura schimonosită de efortul de a se 
controla și cu lacrimi pe obraji. Apoi umerii i-au căzut și 
încordarea a dispărut din silueta ei înaltă. 

— Și asta e prostesc și egoist, a spus ea pe un ton raţional. Și 
tu nu întelegi și mă socotești groaznică. 

— Ba nu, a contrazis-o Roger cu delicatețe. Cred că nu. 

S-a ridicat și a venit în spatele ei, și-a petrecut braţele pe 
după talia ei, îndemnând-o să se încline pe spate, spre el. La 
început, ea s-a opus, rămânând rigidă în braţele lui, apoi a cedat 
nevoii de alinare fizică și s-a relaxat, lăsându-l pe Roger să își 
așeze bărbia pe umărul ei, ţinând capul înclinat ca să i-l atingă 
pe alei. 

— Nu mi-am dat seama niciodată, a spus el. Până acum. Mai 
ţii minte toate cutiile acelea din garaj? 

— Care? a întrebat ea, schițând un zâmbet. Sunt sute. 

— Cele pe care scrie „Roger”. A strâns-o puţin și și-a ridicat 
braţele, apoi le-a încrucișat peste pieptul ei, ţinând-o lipită de ei. 

— Sunt pline cu diverse lucruri vechi ale părinţilor mei, a 
continuat el. Fotografii, scrisori, haine de copii, cărţi și multe 
nimicuri. Reverendul le-a împachetat când m-a adus să locuiesc 
la el. Le-a tratat ca și cum ar fi fost cele mai preţioase 
documente istorice ale lui - le-a pus în câte două cutii, 
adăugând substanţe împotriva moliilor și așa mai departe. 

A legănat-o încet în faţă și în spate, apoi într-o parte și în alta, 
ducând-o cu el în timp ce a urmărit focul peste umărul ei. 


VP - 299 


— L-am întrebat cândva de ce s-a deranjat să le păstreze - nu 
aveam nevoie de nimic de acolo, nu-mi păsa. Insă el a zis că 
trebuiau totuși păstrate; erau istoria mea și fiecare are nevoie 
de istoria lui. 

Brianna a suspinat, iar trupul ei a părut că se relaxează și mai 
mult,  alăturându-i-se în legănarea ritmică, pe jumătate 
instinctivă. 

— Te-ai uitat vreodată în ele? 

El a clătinat din cap. 

— Nu contează ce este în ele, a spus el. Doar că există acolo. 

Apoi i-a dat drumul și s-a retras, așa că ea s-a întors spre el. 
Brianna avea chipul înroșit, iar nasul ei lung și elegant era puţin 
umflat. 

— Să știi că greșești, a șoptit el și i-a întins o mână. Nu doar 
mamei tale îi pasă. 

e 

Brianna se culcase de multă vreme, dar Roger a rămas în 
bibliotecă, urmărind flăcările stingându-se în vatră. Halloween i 
se păruse mereu o noapte neliniștită, încărcată de spirite care 
se trezeau la viaţă. În acea noapte era chiar mai mult decât 
atât, știind ce avea să se întâmple a doua zi dimineaţă. Parcă 
așteptând asta, felinarul de pe birou zâmbea, umplând aerul cu 
aroma plăcută a unei plăcinte proaspăt ieșite din cuptor. 

Sunetul unor pași pe scară l-a trezit din visare. Credea că e 
Brianna, care nu reușise să adoarmă, însă vizitatoarea era 
Claire. 

— Mă gândeam eu că te prind încă treaz, a spus ea. 

Era în cămașă de noapte, o licărire palidă de satin alb profilat 
pe holul întunecat. 

El a zâmbit și a întins o mână, invitând-o înăuntru. 

— Nu. Niciodată n-am putut dormi în noaptea Tuturor Sfinţilor. 
Mai ales după toate poveștile spuse de tata; mereu mi s-a părut 
că aud fantome vorbind în fața ferestrei camerei mele. 

Ea a zâmbit și s-a apropiat de foc. 

— Și ce vorbeau? 

— „Vezi tu capul acela mare, cu păr cărunt și cu fălci 
descăârnate?” a citat Roger. Ştii povestea? Micuţul croitor care și- 
a petrecut noaptea într-o biserică bântuită și a întâlnit o 
fantomă flămândă? 


VP - 300 


— Da. Cred că, dacă aș fi auzit asta în faţa ferestrei mele, mi- 
aș fi petrecut restul nopţii ascunzându-mă sub pătură. 

— A, așa făceam și eu de obicei, a asigurat-o Roger. Deși 
odată, când aveam vreo șapte ani, mi-am făcut curaj, m-am 
ridicat în picioare și am făcut pipi pe pervaz - reverendul îmi 
spusese că, dacă faci asta pe stâlpii ușilor, alungi fantomele, 
care nu mai pătrund în casă. 

Claire a râs încântată, iar lumina focului a dansat în ochii ei. 

— Și a mers? 

— Păi, ar fi mers mai bine dacă fereastra ar fi fost deschisă, a 
spus Roger, dar fantomele nu au venit înăuntru, nu. 

Au râs amândoi, apoi între ei s-a lăsat una dintre tăcerile 
stângace care marcaseră seara, faptul că își dăduseră seama 
brusc de hăul care se căsca sub frânghia subţire a conversației. 
Urmărind focul și mișcându-și mâinile neliniștită printre faldurile 
cămășii de noapte, Claire s-a așezat alături de el. Lumina sclipea 
din inelele de căsătorie, argint și aur, cu scântei de foc. 

— O să-i port de grijă, să știi, a spus Roger încet, în cele din 
urmă. Să fii convinsă de asta, bine? 

Fără să se uite la el, Claire a dat din cap. 

— Știu, a spus slab. 

El i-a văzut lacrimile, a surprins tremurul de la capătul genelor 
lucind în lumina focului. Ea a scotocit în buzunarul cămășii de 
noapte și a scos un plic alb, lung. _ 

— O să mă consideri lașă, a spus ea, și așa sunt. Insă eu... nu 
cred că voi reuși... să îmi iau rămas-bun de la Bree, asta vreau 
să zic. 

A tăcut, pentru a-și controla din nou glasul, apoi i-a întins 
scrisoarea. 

— Am scris totul pentru ea - tot ce am putut. Vrei să...? 

Roger a luat plicul. După ce stătuse lipit de corpul ei, era cald. 
Trăind sentimentul obscur că plicul nu trebuia să se răcească 
înainte de a ajunge la fiica ei, l-a băgat în buzunarul de la piept, 
simțind foșnetul lui când s-a îndoit. 

— Da, a spus el, percepându-și vocea tot mai îngroșată. 
Înseamnă că vei pleca... i 

— Devreme, a spus ea, respirând adânc. Inainte de crăpatul 
zorilor. Am aranjat să fiu luată de o maşină. Mâinile ei 
împreunate se frământau în poală. Dacă eu... Și-a mușcat buza 
de jos, apoi s-a uitat rugător la Roger. Nu știu, înţelegi? a 


VP - 301 


adăugat. Nu știu dacă voi reuși. Mă tem foarte mult. Mă tem să 
plec. Mă tem dacă n-o voi face. Pur și simplu, mi-e teamă. 

— Și mie mi-ar fi. 

Roger i-a întins mâna și ea a acceptat-o. El i-a ţinut-o 
îndelung, simțind pulsul de la încheietură, delicat și iute, în 
degete. 

După o vreme, ea i-a strâns ușor mâna și i-a dat drumul. 

— iți mulţumesc, Roger, a spus Claire. Pentru tot. 

S-a aplecat spre el și l-a sărutat ușor pe buze. Apoi s-a ridicat 
și a ieșit, o fantomă albă în întunericul holului, purtată de vântul 
Halloween-ului. 

Roger a rămas îndelung singur, încă simțind căldura atingerii 
ei pe piele. Lumânarea din felinarul făcut din dovleac era pe 
sfârșite. Mirosul de ceară se înălțase destul de pregnant în aerul 
neclintit, iar zeii păgâni au privit spre exterior pentru ultima 
oară prin ochii flăcării care se stingea. 


23. Craigh na Dun 


Aerul dimineţii era rece și înceţoșat, astfel că m-am bucurat 
că aveam mantie. Trecuseră douăzeci de ani de când nu mai 
purtasem așa ceva, însă așa cum erau hainele pe care le purtau 
oamenii în prezent, croitorului din Inverness, care mi-o făcuse, 
nu i se păruse deloc ciudată comanda pentru o mantie din lână 
cu glugă. 

Mi-am aţintit ochii spre potecă. Când mașina m-a lăsat pe 
drumul de dedesubt, creasta dealului rămăsese nevăzută, 
înveșmântată în negură. 

— Aici? a întrebat șoferul, uitându-se cu un aer dubios prin 
parbriz spre peisajul rural pustiu. Sigur, doamnă? 

— Da, am spus, pe jumătate sugrumată de groază. Acesta 
este locul. 

— Da? S-a uitat la mine plin de îndoială, în ciuda bancnotei pe 
care i-o dădusem. Doamnă, vreţi să vă aștept? Ori să vin mai 
târziu, ca să vă aduc înapoi? 

Mă simţeam ispitită să spun da. La urma urmelor, ce se 
întâmpla dacă îmi pierdeam curajul? Pe moment, mi-a fost greu 
să stăpânesc acea senzaţie. 


VP - 302 


— Nu, i-am răspuns, înghițind în sec. Nu, nu va fi nevoie. 

Dacă nu reușeam, puteam să mă întorc pe jos până la 
Inverness și gata. Ori poate veneau Roger și Brianna până acolo; 
m-am gândit că asta ar fi fost mai rău, pentru că aș fi fost 
recuperată în mod rușinos. Ori ar fi fost o ușurare? 

Pietrele din granit s-au rostogolit sub tălpile mele, iar o 
porţiune de pământ, dislocată de pașii mei, s-a prăbușit ca un 
pârâu năvalnic. Nu era posibil să fac așa ceva, îmi ziceam. 
Monedele grele din buzunarul întărit mi se loveau de coapsă, 
certitudinea solidă a aurului și argintului devenind un semn al 
realităţii. Făceam încercarea. 

Îmi era greu. Gândurile îmi zburau spre Bree, așa cum o 
văzusem târziu în noaptea precedentă, dormind liniștită în pat. 
Când am început să percep apropierea pietrelor, dinspre culmea 
dealului parcă s-au întins spre mine niște firicele de groază, 
pline de amintiri. Urlete, haos, senzaţia de a fi sfâșiată în bucăţi. 
Nu puteam. 

Deși nu mă simţeam în stare, am continuat să urc, cu palmele 
asudate, cu picioarele mișcându-se de parcă mi-ar fi scăpat de 
sub control. 

Când am ajuns pe culmea dealului, se iviseră deja zorii. 
Negura rămăsese jos, iar pietrele se profilau întunecate pe cerul 
cristalin. Imaginea lor m-a făcut să-mi simt palmele umede de 
teamă, dar am continuat să înaintez și am pășit în cerc. 

Stăteau în picioare pe iarbă în faţa pietrei despicate, faţă în 
față. Brianna mi-a auzit sunetul pașilor și s-a răsucit spre mine. 

Rămasă fără grai de uimire, am privit-o fix. Purta o rochie 
Jessica Gutenburg, foarte asemănătoare cu cea pe care o 
purtam eu, doar că a ei era de un verde viu, cu aplicaţii din 
plastic imitând pietrele preţioase cusute pe piept. 

— E o culoare total nepotrivită pentru tine, am spus eu. 

— Era singura din care aveau măsura 48, mi-a răspuns ea 
calm. 

— Și, pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi aici, am întrebat- 
o, redevenind coerentă. 

— Am venit să te conducem, a spus ea, iar pe buze i-a înflorit 
un zâmbet. 

M-am uitat la Roger, care a ridicat ușor din umeri și a surâs 
pieziș. 

— A. Da. Bine, am spus eu. 


VP - 303 


Piatra se afla în spatele Briannei, de două ori mai înaltă decât 
un stat de om. Am privit prin crăpătura lată de treizeci de 
centimetri și am văzut razele slabe ale soarelui de dimineaţă 
strălucind pe iarba din afara cercului. 

— Ori pleci tu, a spus ea cu fermitate, ori plec eu. 

— Hei! Ţi-ai pierdut minţile? 

— Nu. 

Brianna a aruncat o privire spre piatra despicată și a înghiţit 
în sec. Probabil că rochia verde-deschis îi făcea chipul să pară 
alb precum hârtia. 

— Pot să o fac... să trec dincolo, vreau să zic. Știu că pot. 
Când Geilie Duncan a trecut prin pietre, le-am auzit. Și Roger le- 
a auzit. 

l-a aruncat o privire, ca și cum ar fi avut nevoie de o 
încurajare, apoi și-a aţintit ochii cu fermitate asupra mea. 

— Nu știu dacă îl voi găsi pe Jamie Fraser; poate doar tu poţi 
reuși. Dar, dacă tu nu vrei să încerci, atunci o voi face eu, a spus 
Brianna. 

Am deschis gura, dar nu am găsit cuvintele potrivite. 

— Mamă, nu înţelegi? El trebuie să afle - trebuie să știe că a 
făcut ce trebuia pentru noi. Buzele îi tremurau și le-a strâns preţ 
de o clipă. Mamă, îi datorăm asta, a continuat ea încet. Trebuie 
să îl găsească cineva și să-i spună. Mi-a atins delicat fața cu 
mâna. Spune-i că m-am născut. 

— Vai, Bree! am exclamat eu, cu glas atât de strangulat, încât 
abia am putut vorbi. Vai, Bree! 

Ea mă ţinea de mâini, strângându-mă cu putere. 

— El m-a dat ţie, a spus ea atât de încet, încât cu greu am 
auzit-o. Acum trebuie să i te dai lui, mamă. 

Și-a coborât spre mine ochii împăienjeniţi de lacrimi, care 
semănau foarte mult cu ai lui Jamie. 

— Dacă îl găsești, mi-a șoptit Brianna, când îl găsești pe tatăl 
meu... dă-i asta. 

Apoi s-a aplecat și m-a sărutat cu fervoare, dar blând; s-a 
îndreptat de spate și m-a răsucit spre piatră. 

— Du-te, mamă, a spus ea pe nerăsuflate. Te iubesc. Du-te! 

Cu coada ochiului l-am văzut pe Roger apropiindu-se de ea. 
Am făcut un pas, apoi încă unul. Am auzit un sunet, un muget 
slab. Am făcut ultimul pas și lumea a dispărut. 


VP - 304 


PARTEA A ȘASEA 


EDINBURGH 
24. A. Malcolm, tipograf 


Primul meu gând coerent a fost: „Plouă. Înseamnă că am 
ajuns în Scoţia”. Următorul meu gând a fost că nu vedeam nicio 
schimbare față de imaginile aleatorii care mi se învălmășeau 
prin minte, ciocnindu-se unele de altele și declanșând mici 
explozii sinaptice lipsite de relevanţă. 

Cu o oarecare dificultate, am deschis ochii. Pleoapele îmi erau 
lipite și îmi simțeam fața rece și umflată ca a unui cadavru 
scufundat în apă. M-am cutremurat la un asemenea gând, iar 
mișcarea firavă m-a făcut să devin conștientă de țesătura 
umedă de pe mine. 

Sigur ploua - un ropot constant de ploaie, care acoperea 
landa înverzită cu o negură slabă de picături. M-am ridicat în 
picioare, simţindu-mă ca un hipopotam care iese dintr-o 
mlaștină și imediat am căzut pe spate. _ 

Am clipit și am închis ochii ca să-i feresc de aversă. Incet- 
încet mi-am dat seama cine eram și unde mă aflam. Bree. 
Chipul ei mi-a revenit brusc în memorie, cu o tresărire care m-a 
făcut să icnesc de parcă aș fi primit o lovitură puternică în 
stomac. Eram năpădită de imagini fragmentare de pierdere și de 
separare, un ecou difuz al haosului din timpul trecerii printre 
pietre. 

Jamie. Era acolo; ancora de care mă agăţasem, singura mea 
legătură cu starea de sănătate mintală. Am respirat rar și adânc, 
cu mâinile împreunate peste inima care bătea nebunește, 
evocând chipul lui Jamie. O clipă am crezut că îl pierdusem, apoi 
a revenit clar și pregnant în ochiul minţii mele. 

M-am chinuit încă o dată să mă ridic și de astă dată am reușit 
să rămân dreaptă, proptindu-mă în mâinile întinse. Da, sigur era 
Scoţia. Putea fi oricare loc, desigur, dar semăna cu Scoția din 


VP - 305 


trecut. Am sperat că era măcar în trecut. În orice caz, nu era 
Scoţia pe care o părăsisem. Copacii și tufișurile crescuseră în alt 
fel de tipar; dedesubtul meu exista acum un pâlc de arţari mici, 
care nu fusese acolo când urcasem dealul - dar când asta? In 
acea dimineaţă? Cu două zile în urmă? 

Nu aveam habar cât timp se scursese de când trecusem 
printre pietrele în picioare sau cât de mult zăcusem lipsită de 
cunoștință pe panta dealului de sub cerc. Multă vreme, judecând 
după starea de umezeală a hainelor mele; eram udă până la 
piele, iar firișoare reci mi se scurgeau în josul taliei pe sub 
rochie. 

Am început să simt furnicături în obrazul amorţit; ducând 
mâna spre el, am pipăit câteva umflături incizate. Am coborât 
ochii și am văzut un strat de fructe de scorușe-de-munte 
sclipind roșiatic și negru printre firele de iarbă. Oarecum 
amuzată, am gândit că era foarte potrivit. Căzusem sub un 
arbust de scoruș-de-munte, care îi protejează pe scoțieni de 
vrăjitorie și de farmece. 

M-am prins de trunchiul neted al unui arbore de scorușe-de- 
munte și m-am ridicat cu greu în picioare. Incă sprijinindu-mă de 
copac, am privit spre nord-est. Ploaia estompase orizontul 
devenit cenușiu și invizibil, dar știam că Inverness se afla într- 
acolo. Ceea ce, pe drumuri modernizate, însemna o călătorie de 
cel mult o oră. 

Drumul exista; am observat conturul vag al unui drumeag 
care se întindea la poalele dealului, o linie argintie, întunecată, 
în umezeala sclipitoare și verzuie a plantelor de pe landă. Cu 
toate acestea, cei peste șaizeci de kilometri de străbătut pe jos 
reprezentau o mare diferenţă față de călătoria cu mașina care 
mă adusese până acolo. 

Începeam să mă simt ceva mai bine după ce mă ridicasem în 
picioare. Slăbiciunea din membre se stingea, împreună cu 
senzaţia de haos și tulburare din mintea mea. Trecerea fusese la 
fel de rea cum mă temusem; poate chiar mai neplăcută. 
Simţeam prezenţa îngrozitoare a pietrelor deasupra mea așa că 
m-am cutremurat, iar din cauza frigului mi s-a făcut pielea de 
găină. 

Și totuși, eram în viață. Vie și cu un vag sentiment de 
certitudine, ca un mic soare care strălucea pe sub coastele 
mele. £/ era acolo. Acum știam sigur, deși nu avusesem nicio 


VP - 306 


idee despre asta când mă avântasem printre pietre; fusese un 
salt pornit din credinţă. Insă renunțasem la gândul că Jamie 
reprezenta frânghia de salvare azvârlită într-un torent turbat - 
iar acea frânghie se întinsese în strânsoarea mea și mă 
eliberase. 

Eram udă, înfrigurată și mă simţeam ca bătută, ca și cum aș fi 
fost purtată de brizanţii care goneau spre un țărm stâncos. Însă 
ajunsesem acolo. lar undeva, în acel tărâm ciudat al trecutului, 
exista bărbatul pe care venisem să îl găsesc. Când mi-am dat 
seama că zarurile fuseseră aruncate, amintirea suferinţei și a 
groazei s-a stins. Nu mă puteam întoarce; călătoria de revenire 
va fi aproape sigur fatală. Pe măsură ce am înţeles că probabil 
mă aflam acolo pentru totdeauna, orice ezitare și spaimă au fost 
înlocuite de o stare ciudată de calm, aproape exultare. Nu mă 
puteam întoarce. Nu puteam decât să merg înainte și să-l 
găsesc. 

Blestemându-mă pentru neglijenţa de a nu mă fi gândit să îi 
cer croitorului să plaseze un strat impermeabil între țesătura și 
căptușeala mantiei, mi-am strâns-o mai bine pe corp. Chiar și 
udă, lâna menținea căldura. Dacă începeam să mă mișc, aveam 
să mă încălzesc. Pipăindu-mi buzunarul, m-am asigurat că 
pachetul cu sandvișuri făcuse călătoria cu mine. Asta era bine; 
gândul de a merge pe jos șaizeci și cinci de kilometri cu burta 
goală era cumplit. 

Cu puţin noroc, poate nu va trebui să merg doar pe jos. S-ar 
putea să dau de vreun sat sau de vreo casă de unde să cumpăr 
un cal. Dar dacă nu aveam acea șansă, eram pregătită. Planul 
meu era să ajung la Inverness - indiferent prin ce mijloace -, iar 
de acolo să iau o diligenţă până la Edinburgh. 

Nu aveam cum să știu unde se afla Jamie în acele momente. 
Putea fi la Edinburgh, unde i se publicase articolul, dar la fel de 
bine putea fi în orice alt loc. Puteam merge la Lallybroch, 
locuința lui. Membrii familiei lui sigur știau unde este - dacă mai 
rămăsese vreunul în viaţă. Gândul m-a făcut să îngheţ brusc și 
am început să tremur. 

Mi-am adus aminte de o mică librărie prin dreptul căreia 
treceam în fiecare dimineaţă în drumul de la parcare spre spital. 
Aveau afișe la reducere; văzusem etalarea de exemple 
psihedelice când plecasem ultima oară din biroul lui Joe. 


VP - 307 


„Astazi este prima zi din restul vieţii tale”, scria pe un afiș, 
deasupra imaginii unui pui de găină cu o înfățișare prostească, 
scoțându-și capul dintr-o coajă de ou. În cealaltă vitrină, un alt 
afiș înfățișa o omidă urcând pe tulpina unei flori. Deasupra tijei 
plutea un fluture în culori minunate, iar dedesubt era mottoul: 
„O călătorie de o mie de kilometri începe cu un singur pas”. 

Cel mai iritant lucru în privinţa clișeelor, am socotit eu, era că 
de cele mai multe ori ele se dovedeau adevărate. M-am 
desprins de scorușul-de-munte și am pornit pe deal în jos, spre 
viitorul meu. 

e 

De la Inverness la Edinburgh am avut parte de o călătorie 
lungă și plină de hârtoape, claie peste grămadă într-o diligență 
mare, alături de alte două doamne, copilul mic și scâncit al 
uneia dintre ele și patru gentlemani cu staturi și caractere 
diferite. 

Domnul Graham, un gentleman scund și vioi, înaintat în 
vârstă, care stătea lângă mine, purta la gât un săculeț cu 
camfor și balega-diavolului*, astfel că restul călătorilor din 
diligență aveau ochii înlăcrimaţi din cauza mirosului. 

— E esenţial pentru a alunga umorile rele ale gripei, mi-a 
explicat el, fluturându-mi săculețul ușor pe sub nas, de parcă ar 
fi fost o cădelniţă. Îl port în fiecare zi în lunile de toamnă și iarnă 
și de treizeci de ani n-am fost bolnav nici măcar o zi. 

— Uimitor! am spus eu, străduindu-mă să îmi ţin respiraţia. 

Nu mă îndoiam de spusele lui; probabil că duhoarea îi ţinea 
pe purtătorii de germeni la mare distanţă. 

Efectul mirosului nu părea să fie binefăcător nici pentru 
băieţel. După o serie de remarci vocale și nechibzuite despre 
mirosul din diligență, micul Georgie fusese înfofolit la pieptul 
mamei lui, de unde privea palid printre gene. Am rămas cu ochii 
la el, dar și la oala de noapte de sub bancheta din faţa mea, 
pentru cazul în care ar fi fost nevoie de ea. 

Am înţeles că oala de noapte se folosea pe vreme proastă sau 
în cazul unei urgenţe, deoarece, în mod normal, decenta cerea 
ca diligența să oprească din oră în oră pentru doamne, moment 
în care pasagerii se împrăștiau printre copacii și arbuștii de pe 
marginea drumului ca un stol de prepelițe, chiar și cei care nu 


30 în orig., asfoetida, o plantă care, după cum arată și numele, are un miros fetid. (n. 
tr.). 


VP - 308 


aveau nevoie să se ușureze, dar căutau să scape de duhoarea 
degajată de săculețul domnului Graham. 

După unul sau două schimburi de cai, domnul Graham a 
constatat că locul de lângă mine fusese ocupat de domnul 
Wallace, un avocat tânăr și plinuţ, care se întorcea la Edinburgh 
după ce se ocupase de dispoziţiile testamentare legate de 
proprietatea unei rude în vârstă din Inverness, după cum mi-a 
explicat el. 

Amănuntele privitoare la meseria lui nu mi s-au părut la fel de 
fascinante cum le socotea el, dar în acele condiţii, faptul că era 
atras de mine a fost destul de liniștitor, pentru că am petrecut 
câteva ore jucând șah cu el, folosind un set mic pe care l-a scos 
dintr-un buzunar și l-a ţinut pe genunchi. 

Atenţia mi-a fost distrasă de la disconfortul călătoriei și de la 
complexitatea partidelor de șah de sentimentul de anticipație 
despre ce aveam să descopăr la Edinburgh. A. Malcolm. Numele 
îmi gonea prin minte ca un imn al speranței. Trebuia să fie 
Jamie, pur și simplu așa trebuia! James Alexander Malcom 
MacKenzie Fraser. 

„Având în vedere modul în care fuseseră trataţi rebelii din 
Highland după Culloden, ar fi fost foarte probabil ca el să 
folosească un nume fals într-un loc precum Edinburgh”, îmi 
explicase Roger Wakefield. „Mai ales el - la urma urmelor, a fost 
un trădător condamnat. Se pare că și-a făcut un obicei din asta”, 
adăugase el cu un aer critic, cercetând manuscrisul diatribei 
antitaxe. „Pentru acele vremuri, textul ăsta este aproape 
sinonim cu răzvrătirea”. 

„Da, cam așa s-ar exprima Jamie”, spusesem eu, dar inima 
îmi sărise din piept văzând scrisul acela distinct, dezordonat, 
cuvintele cutezătoare prin care își expunea sentimentele. Jamie 
al meu. Am atins dreptunghiul mic și tare din buzunarul fustei, 
întrebându-mă când vom ajunge la Edinburgh. 

Vremea a rămas neobișnuit de bună pentru acel anotimp, 
astfel că drumul ne-a fost încetinit doar de câte o burniţă 
trecătoare și am încheiat călătoria în mai puţin de două zile, 
oprind de patru ori pentru schimbarea cailor și pentru a ne 
împrospăta la tavernele de la staţiile de poștă. 

Diligenţa a oprit într-o curte din spatele tavernei Boyd's 
Whitehorse, din apropierea străduțelor care alcătuiesc Royal 
Mile din Edinburgh. Dezobișnuiţi să se miște, pasagerii au 


VP - 309 


coborât în razele de soare palide ca niște crisalide abia eclozate, 
cu aripile mototolite și cu mișcări dezordonate. După 
semiîntunericul din diligenţă, până și cerul cenușiu și înnorat 
părea orbitor. 

Stătusem atâta vreme nemișcată, că am simţit furnicături în 
labele picioarelor, dar m-am grăbit, sperând să scap din curte în 
timp ce foștii mei tovarăși de călătorie erau ocupați cu 
recuperarea bagajelor. N-am avut noroc însă; domnul Wallace 
m-a ajuns din urmă când ieșeam pe stradă. 

— Doamnă Fraser! a spus el. Pot avea plăcerea de a vă însoţi 
până la destinaţia dumneavoastră? Sigur veți avea nevoie de 
ajutor ca să transportaţi bagajele. 

S-a uitat peste umăr către diligenţă, unde rândașii cărau 
bagaje și cufere de călătorie de-a valma spre mulţime, 
însoțindu-și eforturile cu gemete și strigăte. 

— Aă... am zis. Vă mulţumesc, dar eu... hm, îmi las bagajul în 
grija patronului tavernei. Cum să... m-am bâlbâit eu disperată. 
Servitorul soțului meu va veni să-l ia mai târziu. 

Pe fața lui bucălată a apărut o expresie de dezamăgire când a 
auzit cuvântul „soţ”, dar s-a descurcat cu galanterie, luându-mi 
mâna și făcând o plecăciune adâncă spre ea. 

— Am înţeles. Atunci, permiteţi-mi să îmi exprim profunda 
apreciere pentru plăcerea de a vă fi avut tovarășă de călătorie, 
doamnă Fraser. Și probabil că ne vom revedea. S-a îndreptat de 
spate, urmărindu-i pe cei care treceau pe lângă noi. Nu vă 
așteaptă soțul? Aș fi încântat să îl cunosc. 

Deși interesul domnului Wallace față de mine era foarte 
măgulitor, situaţia devenea jenantă. 

— Nu, îl voi întâlni mai târziu, am spus eu. Mă bucur că v-am 
cunoscut, domnule Wallace, sper să ne revedem cândva. 

l-am strâns mâna cu entuziasm, lucru care l-a deconcertat 
îndeajuns ca să mă strecor apoi printre pasageri, rândași și 
vânzători de mâncare. 

Nu am îndrăznit să mă opresc lângă staţia de diligențe de 
teamă că Wallace va veni după mine. M-am întors și am ţâșnit în 
sus pe panta de la Royal Mile, mișcându-mă cât de repede îmi 
permitea fusta voluminoasă, croindu-mi drum și ciocnindu-mă 
de oamenii din mulţime. Avusesem noroc; sosisem într-o zi de 
târg, astfel că m-am făcut curând nevăzută dinspre stație, 


VP - 310 


pierzându-mă printre dughenele și vânzătorii de stridii de pe 
stradă. 

Gâfâind ca un hoţ de buzunare care scapă cu fuga, la 
jumătatea dealului m-am oprit să-mi trag sufletul. Acolo era o 
fântână publică și m-am așezat pe marginea ei ca să-mi revin. 

Ajunsesem acolo. Da, acolo. Edinburghul se întindea în sus pe 
panta din spatele meu, spre înălțimile amenințătoare ale 
castelului Edinburgh, și în jos, înaintea mea, spre maiestuosul și 
graţiosul palat Holyrood, de la poalele orașului. 

Ultima oară stătusem lângă acea fântână când prinţul Charlie 
cel Frumos se adresase cetățenilor din Edinburgh, încurajându-i 
cu prezenţa lui regală. Sărise plin de exuberanţă de pe 
marginea ei spre fleuronul sculptat din centru, stând cu un picior 
în apă și agăţându-se de unul dintre capetele-ţâșnitoare și 
strigând: „Înainte, spre Anglia!” Mulțimea ovaţionase, încântată 
de acea demonstraţie de spirit avântat și tineresc și de 
abilităţile lui atletice. Aș fi fost și eu mai impresionată dacă nu 
aș fi observat că apa fântânii fusese oprită, anticipându-se 
gestul lui. 

M-am întrebat unde se afla acum Charlie. După Culloden, se 
întorsese în ltalia, am presupus, pentru a trăi cum putea ca 
membru al familiei regale în exil permanent. Nu știam și nici nu 
mă interesa ce făcea. leșise din paginile istoriei, dar și din viaţa 
mea, lăsând în urma lui distrugeri și ruină. Rămânea de văzut ce 
se mai putea salva. 

Eram foarte înfometată. Nu mâncasem nimic în acea zi, în 
afara unui dejun pe fugă, alcătuit din terci și carne fiartă de 
oaie, gătite în zori la o staţie de poștă din Dundaff. Mai aveam în 
buzunar un ultim sandviș, dar mă abţinusem să îl mănânc în 
diligenţă, sub ochii curioși ai tovarășilor de călătorie. 

L-am scos și l-am despachetat cu grijă. Pâinea albă cu unt de 
arahide și gem arăta cam strivită, pentru că zeama gemului 
roșiatic pătase felia de pâine înmuiată și totul arăta ca un 
ghemotoc aplatizat. Dar a fost delicios. 

L-am mâncat încet, bucurându-mă de gustul uleios și gras al 
untului de arahide. În câte dimineţi pusesem unt de arahide pe 
felii de pâine, făcând sandvișuri pentru gustările de la școală ale 
Briannei? Alungând hotărâtă acel gând, i-am măsurat pe 
trecători ca să observ și alte lucruri. Arătau ușor diferiţi de 
semenii lor moderni; atât bărbaţii, cât și femeile erau mai 


VP - 311 


scunzi, iar consecințele hranei sărăcăcioase erau evidente. Cu 
toate acestea, îi simţeam foarte familiari - aceștia erau oamenii 
pe care îi cunoșteam, scoțieni și englezi, în cea mai mare 
măsură și, după ce ascultasem atâţia ani tonurile nazale și plate 
ale locuitorilor din Boston, auzind glasurile guturale ale 
oamenilor de pe stradă, am trăit sentimentul extraordinar că mă 
întorsesem acasă. 

Am înghiţit ultima îmbucătură dulce și grasă din vechea mea 
viaţă și am mototolit ambalajul între degete. M-am uitat în jur, 
dar nimeni nu se uita la mine. Am desfăcut pumnul și, pe 
ascuns, am dat drumul la pământ micuţei folii din plastic. Făcută 
ghemotoc, s-a rostogolit câţiva centimetri pe pietrele de pavaj, 
foșnind și desfăcându-se ca și cum ar fi fost vie. Adierea ușoară 
a prins-o, iar micuța folie transparentă a căpătat brusc aripi, 
trecând peste pietrele cenușii ca o frunză. 

Curentul stârnit de niște roţi în trecere a făcut-o să fie 
aspirată sub o căruţă; a sclipit o clipă, reflectând lumina, și a 
dispărut fără să fie observată de trecători. M-am întrebat dacă 
prezența mea anacronică urma să provoace tot atât de puţin 
deranj. 

— Tragi de timp, Beauchamp, mi-am zis. E vremea să pornești 
la treabă. 

Am respirat adânc și m-am ridicat. 

— Scuză-mă, am spus eu, trăgându-l de mânecă pe un băiat 
de brutărie care trecea pe lângă mine. Caut un tipograf - un 
anume domn Malcolm. Alexander Malcolm. 

M-am simţit străbătută de un sentiment amestecat de groază 
și emoție. Ce mă făceam dacă în Edinburgh nu exista nicio 
tipografie deţinută de Alexander Malcolm? 

Însă ea exista; gândindu-se, băiatul s-a încruntat, apoi 
trăsăturile feței lui s-au relaxat. 

— A, da, doamnă... înainte și undeva pe stânga. La Carfax 
Close. 

Apoi, prinzând mai bine pâinile sub braț, a dat din cap drept 
salut și a reintrat în mulţimea care umplea strada. 

Carfax Close. M-am strecurat din nou în mulţime, ținându-mă 
aproape de zidurile clădirilor pentru a mă feri de zoaiele 
aruncate când și când de la ferestrele de la etaj. În Edinburgh 
trăiau câteva zeci de mii de oameni, iar zoaiele și resturile 
tuturor curgeau de-a lungul rigolelor străzii pietruite, depinzând 


VP - 312 


de forța de gravitație și de ploile frecvente pentru a face orașul 
locuibil. 

Deschizătura joasă, întunecată de la Carfax Close se căsca în 
față, dincolo de întinderea zonei Royal Mile. Uitându-mă la ea, 
m-am oprit brusc, iar dacă cineva ar fi tras cu urechea, mi-ar fi 
putut auzi bătăile puternice ale inimii. 

Nu ploua, dar nici nu mai era mult până acolo, iar umezeala 
din aer mi-a făcut părul să se încrețească. Mi l-am îndepărtat de 
pe frunte, aranjându-l cât am putut de bine fără să mă folosesc 
de oglindă. Apoi am zărit în faţă o vitrină mare din sticlă și m-am 
grăbit să ajung lângă ea. 

Geamul era înceţoșat din cauza condensului, dar tot îmi 
oferea o reflexie slabă, în care fața mea apărea îmbujorată, cu 
ochi larg deschiși, dar altfel prezentabilă. Cu toate acestea, 
părul meu profitase de ocazie pentru a se ondula nebunește în 
toate direcțiile și se zbătea să scape din agrafe ca buclele 
Meduzei. Agitată, am scos agrafele și m-am apucat să îmi 
răsucesc în sus buclele. 

În dugheană era o femeie care stătea aplecată peste tejghea. 
În jurul ei se aflau trei copii mici și am urmărit cu jumătate de 
ochi cum ea s-a întors de la treaba ei ca să li se adreseze 
impacientată, lovindu-l cu geanta pe cel mijlociu, un băiat care 
își făcea de lucru cu câteva tulpini de anason dintr-o găleată cu 
apă de pe podea. 

Era un magazin care vindea doctorii; ridicând privirea, am 
văzut numele „Haugh” scris deasupra ușii și am avut senzația 
că recunosc ceva. În scurtul răstimp în care trăisem în 
Edinburgh, cumpărasem ierburi de acolo. De atunci încoace, 
aspectul vitrinei se îmbunătăţise prin adăugarea unui borcan 
mare cu apă colorată, în care plutea ceva care arăta vaga 
umanoid. Un făt de porc ori probabil un pui de babuin; avea 
trăsăturile plate și rânjite care stăteau presate de curbura 
borcanului într-un mod deconcertant. 

— Ei bine, cel puţin arăt mai bine decât tine! am mormăit eu, 
vârându-mi în păr o agrafă îndărătnică. 

Mi s-a părut că arătam mai bine și decât femeia din 
dugheană. După ce și-a terminat cumpărăturile, le-a îndesat în 
geantă, iar pe faţa ei slabă au apărut semne de încruntare. Avea 
înfățișarea decolorată a unui orășean, iar pielea ei era puternic 


VP - 313 


ridată, prezentând cute evidente care îi coborau dinspre nas 
spre gură și riduri adânci pe frunte. 

— Să te ia dracii, hoţ mic ce ești! tocmai îi spunea ea 
supărată băieţelului în timp ce ieșeau cu toții din dugheană. Nu 
ţi-am spus mereu să-ți ţii ghearele în buzunare? 

— lertaţi-mă, am spus eu, pășind în faţa ei, întrerupând-o, dar 
mânată de o curiozitate căreia nu i-am putut rezista. 

— Da? 

Uitând de dojenile materne, m-a privit nedumerită. Colţurile 
gurii îi erau strânse, iar buzele, căzute spre interior - fără 
îndoială din cauza dinţilor lipsă. 

— Mi-a fost imposibil să nu vă observ copiii, am spus eu 
prefăcându-mă cât am putut de mult că îi admiram. Le-am 
zâmbit cu bunătate. Ce copii frumoși! Spuneţi-mi, ce vârste au? 

Femeia a rămas cu gura căscată, ceea ce a confirmat 
bănuiala mea că îi lipseau câţiva dinţi. A clipit spre mine, apoi a 
spus: 

— A! Păi, sunteți tare amabilă, madame. Aha. Maisri, asta de 
aci are zece ani, a spus ea, făcând semn din cap către fata cea 
mare, care tocmai se ștergea la nas cu mâneca hainei, Joey are 
opt ani - scoate-ţi degetul din nas, diavol murdar ce ești! a spus 
ea șuierat, apoi s-a întors și a atins-o pe creștet cu mândrie pe 
cea mai mică din grup. Și micuța Polly, care a făcut șase ani 
anu' ăsta în mai. 

— Chiar așa? M-am uitat la femeie mimând uimirea. Nu 
arătaţi ca și cum aţi avea copii de asemenea vârste. Cred că 
sigur v-aţi măritat foarte tânără. 

Ea s-a înfoiat ușor și a zâmbit. 

— A, nuuu! Nu chiar așa de tânără; păi, aveam nouășpe ani 
când am născut-o pe Maisri. 

— Uimitor, am spus eu, vorbind serios. 

Am vârât mâna în buzunar și am oferit fiecărui copil câte un 
penny, pe care ei l-au primit făcând plecăciuni sfioase de 
mulțumire. 

— Vă doresc o zi bună tuturor și felicitări pentru admirabila 
dumneavoastră familie! i-am spus femeii, după care m-am 
îndepărtat făcându-le cu mâna și zâmbind. 

Nouăsprezece ani când îl născuse pe cel mai mare, iar Maisri 
avea acum zece ani. Deci avea douăzeci și nouă de ani. lar eu, 
graţie bunei nutriţii, igienei și tratamentelor stomatologice, fără 


VP - 314 


să fiu uzată de multiple nașteri și de muncă fizică grea, arătam 
cu mult mai bine decât ea. Am respirat adânc, mi-am tras părul 
pe spate și am pătruns în umbrele din Carfax Close. 
e 

Era un pasaj destul de lung și întortocheat, la capătul căruia 
se afla tipografia. De o parte și de alta se găseau ateliere și 
clădiri bine întreţinute, dar nu aveam ochi decât pentru firma 
albă și elegantă care atârna deasupra ușii. 


A. MALCOLM . 
TIPOGRAF ȘI VÂNZĂTOR DE CĂRȚI 


Așa scria pe ea, iar dedesubt, Cărţi, cărți de vizită, pamflete, 
foi volante, scrisori etc. 

Am întins mâna și am atins literele negre cu care era scris 
numele. A. Malcolm. Alexander Malcolm. James Alexander 
Malcolm MacKenzie Fraser. Probabil. 

Încă o clipă și mi-aș fi pierdut curajul. Am deschis ușa și am 
intrat în atelier. 

In partea din față a încăperii era o tejghea lungă, având o 
clapă deschisă și un raft într-o parte, pe care se aflau câteva 
tăvi cu litere de tipar. Pe peretele opus, prinse în bolduri, am 
văzut afișe și anunţuri de tot felul; mostre, neîndoielnic. 

Ușa care dădea în spatele atelierului stătea deschisă, astfel că 
am putut vedea cadrul masiv al unei tiparnițe. Cu spatele spre 
mine și aplecat peste ea, era Jamie. 

— Tu ești, Geordie? a întrebat el, fără să se întoarcă. Purta o 
cămașă și pantaloni și avea în mână o sculă, cu care meșterea 
în măruntaiele mașinii. Ţi-a luat cam mult. Ai adus... 

— Nu e Geordie, am spus eu. Glasul meu a sunat mai ascuţit 
decât de obicei. Sunt eu, Claire. 

S-a îndreptat de spate foarte încet. Purta părul lung; o coadă 
groasă de un castaniu-închis și bogat, presărat de arămiu. Am 
apucat să văd că șnurul curat care îi lega părul la spate era de 
culoare verde și abia după aceea s-a întors. 

M-a privit lung, fără să scoată o vorbă. Gâtul musculos i-a 
tremurat ușor când a înghiţit în sec și totuși nu a spus nimic. 

Avea aceeași față lată, exprimând buna dispoziţie, cu ochi 
albaștri, oblici, pometți plaţi de viking, gură largă, arcuită spre 
capete, ca și cum ar fi fost întotdeauna pregătit să zâmbească. 


VP - 315 


Ridurile din jurul ochilor și al gurii se adânciseră, desigur. Nasul 
părea oarecum schimbat. Culmea lui, ascuţită ca un cuţit, era 
îngroșată puţin în apropiere de rădăcină din cauza unei fracturi 
vechi, vindecate. Îl făcea să arate mai fioros, așa am socotit, dar 
reducea aerul de reţinere superioară și îi dădea o înfățișare 
nouă, un farmec aspru. 

Am trecut de clapa din tejghea, fără să văd altceva decât 
ochii lui, care nu au clipit. Mi-am dres glasul. 

— Când ţi-ai spart nasul? 

Colțurile gurii lui s-au înălțat puţin. 

— La vreo trei clipe după ce te-am văzut ultima oară... 
englezoaico. _ 

O ezitare, aproape o întrebare. Intre noi nu mai erau decât 
doi-trei centimetri. Am întins o mână temătoare și am atins linia 
minusculă a fracturii, unde osul presa, făcând ca o porţiune a 
pielii bronzate să fie mai albă. 

El s-a tras înapoi, ca și cum între noi s-ar fi declanșat scânteia 
unui arc electric, iar expresia de calm s-a spulberat. 

— Ești adevărată, a șoptit el. 

Și așa mi se păruse destul de palid. Acum orice urmă de 
culoare a dispărut de pe chipul lui. Și-a rostogolit ochii și s-a 
lăsat moale spre podea, trăgând după sine o ploaie de coli și 
alte lucruri care stătuseră pe tiparniţă; căzuse foarte grațios 
pentru un bărbat atât de masiv, am gândit eu cu un aer distras. 

Doar leșinase; pleoapele lui au început să se miște când am 
îngenuncheat alături de el și i-am desfăcut legătura de la gât. 
Acum nu mai aveam nicio îndoială, cu toate acestea am privit 
instinctiv când am îndepărtat pânza groasă de la gâtul lui. Era 
acolo, desigur, micuța cicatrice triunghiulară deasupra 
claviculei, lăsată de lama cuţitului folosit de căpitanul Jonathan 
Randall din regimentul al optulea al Maiestăţii Sale. 

Culoarea lui normală și sănătoasă revenea treptat. Am rămas 
cu picioarele încrucișate pe podea și i-am ridicat capul pe o 
coapsă. l-am simţit părul des și moale între mâini. Apoi a 
deschis ochii. 

— Chiar așa de rău a fost? am întrebat eu, zâmbindu-i și 
adresându-i aceleași cuvinte pe care le rostise în ziua căsătoriei 
noastre, ținându-mi capul în poală, în urmă cu douăzeci de ani. 

— La fel de rău, ba chiar mai rău, englezoaico, mi-a răspuns 
el, iar buzele lui s-au arcuit într-un zâmbet. 


VP - 316 


Apoi s-a ridicat brusc în capul oaselor și s-a uitat fix la mine. 

— Doamne Dumnezeule, chiar ești reală! 

— La fel și tu. Mi-am înălţat capul ca să îl pot privi. Am... am 
crezut că ai murit. 

Voisem să vorbesc încet, dar glasul ridicat m-a trădat. 
Lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji, scurgându-se pe țesătura 
aspră a cămășii lui când m-a tras aproape de el. 

M-am cutremurat, astfel că a trecut ceva timp până să-mi dau 
seama că și el tremura din același motiv. Nu știu cât am stat așa 
acolo, pe podeaua prăfuită, plângând unul în braţele celuilalt, 
după un dor de douăzeci de ani, care făcea ca feţele noastre să 
se inunde de lacrimi. 

Degetele lui s-au prins în părul meu, făcându-l să mi se 
reverse în josul gâtului. Agrafele dislocate au căzut ca o cascadă 
peste umerii mei, răpăind precum grindina. Degetele mele se 
strânseseră în jurul antebraţului lui, adâncindu-se în țesătură de 
parcă m-aș fi temut că el va dispărea dacă nu era reţinut cu 
forţa. 

Ca și cum ar fi fost cuprins de aceeași teamă, Jamie m-a 
apucat brusc de umeri și m-a îndepărtat de el, privindu-mi 
chipul cu disperare. Și-a dus palma spre obrazul meu, trecându- 
și degetele în mod repetat peste oasele feței mele, fără să ia în 
seamă lacrimile și faptul că îmi curgea abundent nasul. 

Mi-am tras nasul cu putere, ceea ce a părut să îl aducă la 
realitate, pentru că mi-a dat drumul și s-a scotocit grăbit în 
mânecă după o batistă, pe care a folosit-o cu stângăcie pentru 
a-mi șterge faţa, după care și-a șters-o și pe a lui. 

— Dă-mi-o. Am prins între degete bucata de pânză și mi-am 
suflat nasul cu putere. Acum e rândul tău. 

l-am întins peticul de pânză și l-am urmărit cum își suflă 
nasul, scoțând un sunet ca al unei gâște sugrumate. Copleșită 
de emoție, am chicotit. 

A zâmbit și el, îndepărtându-și lacrimile cu dosul mâinilor, 
incapabil să își dezlipească privirea de la mine. 

Pe neașteptate, nu am mai suportat să nu îl ating. M-am 
repezit spre el, iar el și-a ridicat brațele ca să mă prindă. L-am 
strâns până când mi s-a părut că-i aud coastele plesnind și am 
simţit mâinile lui mângâindu-mă aspru pe spate și rostind 
numele meu la nesfârșit. 


VP - 317 


În cele din urmă, i-am dat drumul și m-am lăsat puţin pe 
spate. El a aruncat o privire spre podea, între picioare, și s-a 
încruntat. 

— Ai pierdut ceva? l-am întrebat surprinsă. 

El a ridicat privirea oarecum timid. 

— M-am temut că m-am pierdut cu totul și m-am scăpat pe 
mine, dar nu e nimic. M-am așezat pe o cană cu bere. 

Bineînţeles, sub el se răspândea încet o băltoacă de lichid 
cafeniu și aromat. Cu un strigăt slab, alarmat, m-am ridicat și |- 
am ajutat și pe el. După ce a încercat zadarnic să evalueze 
daunele, a ridicat din umeri și și-a desfăcut cheutorile 
pantalonilor. A tras pânza aspră și strânsă în josul picioarelor, 
apoi s-a oprit și s-a uitat la mine, roșind ușor. 

— Nu e nicio problemă, am spus eu, simțind căldura 
îmbujorării din obraji. Suntem căsătoriţi. Cu toate astea, mi-am 
lăsat ochii în jos, aproape ţinându-mi răsuflarea. Măcar 
presupun că așa stau lucrurile. 

El m-a privit îndelung, apoi colţurile gurii i s-au arcuit într-un 
zâmbet. 

— Da, suntem, a spus el. 

leșind din pantalonii pătaţi de bere, a pășit spre mine. 

Am întins o mână spre el, deopotrivă pentru a-l opri, dar și 
pentru a-l întâmpina. Mai mult decât orice, dorind să îl ating din 
nou, însă m-am dovedit inexplicabil de sfioasă. După atâta 
vreme, cum aveam să reîncepem? 

Și el a simţit reținerea, un amestec de sfiiciune și intimitate. 
Oprindu-se la câţiva centimetri de mine, m-a prins de mână. A 
ezitat o clipă, apoi și-a aplecat capul asupra ei, iar buzele lui 
abia dacă mi-au atins încheieturile degetelor. Apoi degetele lui 
au atins inelul din argint și s-au oprit acolo, strângând cerculețul 
din metal între degetul mare și arătător. 

— Nu mi l-am scos niciodată, am spus eu pe nerăsuflate. 

Mi s-a părut important ca el să știe asta. M-a strâns ușor de 
mână, dar nu mi-a eliberat-o. 

— Vreau să... 

S-a oprit și, încă ţinându-mă de mână, și-a înghiţit nodul din 
gât. Degetele lui au căutat și au atins încă o dată inelul de pe 
degetul meu. _ 

— Vreau foarte mult să te sărut, a spus el. Imi dai voie? 


VP - 318 


Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Altele îmi umpleau ochii și 
se revărsau; le-am lăsat să se scurgă, pline și rotunde, să mi se 
rostogolească pe obraji. 

— Da, am șoptit eu. 

El m-a tras aproape. 

— N-am mai făcut asta de multă vreme, a spus el. 

Am văzut speranţa și teama întunecată în albastrul ochilor lui. 
Am primit darul și i l-am înapoiat. 

— Nici eu, am spus încet. 

Mi-a cuprins faţa cu o gentilețe extraordinară, apoi mi-a 
acoperit gura cu a lui. 

Nu știam defel la ce să mă aștept. O revenire a furiei nebune 
care însoţise despărțirea noastră definitivă? Imi amintisem acea 
scenă atât de des, o retrăisem în memorie, incapabilă să schimb 
finalul. Orele nesfârșite, pe jumătate aspre, de posesie reciprocă 
în întunericul patului nostru marital? Tânjisem după clipa aceea, 
trezindu-mă deseori transpirată și tremurând când îmi aduceam 
aminte de ea. 

Însă acum eram ca niște străini, abia atingându-ne, fiecare 
căutând calea spre împreunare, lent, ca o încercare, dorind și 
acordând aprobarea nespusă de buzele noastre tăcute. Țineam 
ochii închiși, știind că și ai lui Jamie erau la fel. Pur și simplu, ne 
temeam să ne privim direct. 

Fără să-și ridice capul, a început să mă mângâie ușor, 
simţindu-mi oasele prin haine, familiarizându-se din nou cu 
anatomia trupului meu. În cele din urmă, mâna lui a coborât pe 
braţul meu până a regăsit inelul și l-a prins între degete, pipăind 
modelul Highlands, aproape șters de atâta purtat, dar încă 
perceptibil. 

Buzele lui s-au îndepărtat de ale mele, trecând peste obrajii și 
ochii mei. L-am mângâiat cu blândeţe pe spate, simțind prin 
țesătură semne pe care nu le vedeam, rămășițe ale unor 
cicatrice vechi, precum inelul meu, uzate, dar distincte. 

— Te-am văzut de multe ori, mi-a șoptit cald la ureche. Ai 
venit la mine foarte des. Câteodată, când visam. Când aveam 
fierbinţeli. Când eram înspăimântat și singur și știam că trebuie 
să mor. Când aveam nevoie de tine, te vedeam, zâmbind, cu 
părul căzând în bucle peste faţă. Dar nu mi-ai vorbit niciodată. 
Și nu m-ai atins niciodată. 

— Acum pot. 


VP - 319 


Am întins mâna și l-am mângâiat cu delicateţe pe tâmplă, 
ureche, pe obraz și maxilar. Am dus mâna la ceafa lui, sub părul 
arămiu, iar el a ridicat capul în cele din urmă și mi-a prins fața 
între palme, iar în ochii lui albaștri a strălucit iubirea. 

— Nu te teme, a spus el încet. Acum suntem împreună. 

e 

Am fi rămas acolo, privindu-ne, o veșnicie, dacă nu s-ar fi 
auzit clopotelul de la ușa atelierului. M-am desprins de Jamie și 
am privit brusc în jur; am văzut un bărbat scund și robust, cu 
părul în dezordine, care stătea la ușă cu gura căscată, ţinând în 
mână un pachețel. 

— A, ai venit și tu, Geordie! Ce-a durat atât? a întrebat Jamie. 

Geordie nu a spus nimic, dar și-a plimbat bănuitor privirea de 
la patronul lui, care stătea desculț și în cămașă în mijlocul 
atelierului, spre pantalonii, pantofii și șosetele lepădate pe 
podea, apoi la mine, care mă aflam în braţele lui, cu rochia 
boțită și părul răvășit. Geordie s-a încruntat critic. 

— Eu plec, a spus el pe un ton care i-a trădat originea; vestul 
zonei Highlands. lo te înțeleg, să nu crezi altceva - dar eu merg 
la Biserica Liberă, la fel ca tata și ca bunicul meu. Să muncesc 
pentru un papistaș e una - bănuţii papei sunt la fel de buni ca 
oricare, nu? Dar să muncesc pentru un papistaș păcătos e alta. 
Fă ce vrei cu sufletul tău, domnule, dar dacă ai ajuns să faci 
orgii în atelier înseamnă că mergi prea departe, io așa zic. Plec! 

A așezat pachetul exact în mijlocul tejghelei, s-a răsucit pe 
călcâie și a pornit spre ușă. Afară, ceasul orașului de pe 
Tolbooth a început să bată. Ajuns în prag, Geordie s-a întors și s- 
a holbat acuzator la noi. 

— Și nici măcar nu s-a făcut de amiază! a adăugat el. 

Ușa atelierul s-a trântit în urma lui. 

Jamie s-a uitat după el o clipă, apoi s-a lăsat la loc pe podea, 
râzând atât de nestăvilit, încât i-au dat lacrimile. 

— Și nici măcar nu s-a făcut de amiază! a repetat el, 
ștergându-și lacrimile de pe obraji. Of, Doamne, Geordie! 

S-a legănat înainte și înapoi, ţinându-se de genunchi cu 
ambele mâini. 

Nu m-am putut abţine și am izbucnit și eu în râs, deși eram 
destul de îngrijorată. 

— N-am vrut să-ţi fac necazuri, am zis. Ce părere ai, o să se 
întoarcă? 


VP - 320 


El a inspirat și și-a șters fața neglijent cu poalele cămâășii. 

— A, sigur. Locuiește peste drum, în Wickham Wynd. O să mă 
duc la el curând și... o să-i explic, a spus el. S-a uitat la mine 
gânditor și a adăugat: Dumnezeu știe cum! 

O clipă am crezut că va izbucni din nou în râs, dar și-a 
stăpânit impulsul și s-a ridicat în picioare. 

— N-ai altă pereche de pantaloni? l-am întrebat, ridicându-i pe 
cei lepădaţi și întinzându-i la uscat pe tejghea. 

— Da, am - sus. Însă așteaptă puţin. 

Și-a vârât braţul lung în dulapul de după tejghea și a scos un 
anunţ scris cu litere elegante, care spunea: SUNT PLECAT. După 
ce l-a agăţat pe exteriorul ușii și a tras zăvorul cu o mișcare 
hotărâtă, s-a întors către mine. 

— Vii cu mine la etaj? a zis și mi-a întins un braţ în semn de 
invitaţie, iar ochii i-au strălucit. Dacă nu socotești că e imoral. 

— De ce nu? am spus. Tentaţia de a râde era foarte mare, 
eram la fel de exuberantă ca bulele dintr-un pahar de șampanie. 
Doar suntem căsătoriți, nu? 

Etajul era împărțit în două camere, câte una de fiecare parte 
a palierului, și o toaletă mică în capătul holului. Camera din 
spate era clar rezervată pentru depozitarea obiectelor de 
tipografie; ușa era deschisă și se vedeau lăzi din lemn pline cu 
cărţi, teancuri înalte de pamflete legate frumos cu sfoară, 
butoaie cu alcool, cerneală pudră și un vălmășag de lucruri cu 
aspect ciudat despre care am presupus că erau piese de schimb 
pentru presa de tipar. 

Camera din față era mobilată simplu, ca a unui călugăr. Un 
dulap cu un sfeșnic din ceramică, un lavoar, un scaun și un pat 
îngust, ceva mai lat decât unul de campanie. La vederea lui, am 
respirat ușurată, dându-mi seama că până atunci îmi ţinusem 
răsuflarea. Dormea singur. 

O privire rapidă prin cameră mi-a confirmat că nu exista 
niciun semn al vreunei prezențe feminine, iar bătăile inimii au 
început să mi se domolească. Era limpede că acolo nu locuia 
decât Jamie; trăsese deoparte draperia care masca un colţ al 
încăperii și pe cuierul de acolo se aflau doar două cămăși, o 
haină și un palton de un gri sobru; o mantie cenușie din lână și 
perechea de pantaloni după care venise. 

A rămas cu spatele spre mine cât și-a băgat cămașa în 
pantaloni, dar i-am simţit stinghereala din linia încordată a 


VP - 321 


umerilor lui. Am perceput o încordare asemănătoare și în gâtul 
meu. După ce ne reveniserăm din șocul revederii, amândoi 
eram acum copleșiți de sfială. l-am văzut umerii îndreptându-se, 
apoi Jamie s-a întors spre mine. Hohotele isterice de râs 
încetaseră, la fel și lacrimile, deși pe faţa lui se vedeau semnele 
unui sentiment născut brusc și mi-am dat seama că și faţa mea 
arăta la fel. 

— E foarte plăcut să te văd, Claire, a spus el încet. N-am 
crezut niciodată că... în fine. 

A ridicat ușor din umeri ca și cum ar fi vrut să scape de 
strânsoarea cămășii de pânză. A înghiţit în sec, apoi m-a privit 
drept în ochi. 

— Copilul? a întrebat el. 

Tot ce simţea se citea pe faţa lui, speranța, teama disperată 
și efortul de a le stăpâni pe amândouă. 

l-am zâmbit și am întins mâna spre el. 

— Vino aici. 

Mă gândisem îndelung și intens ce aș putea aduce cu mine în 
caz că reușeam călătoria prin pietre. Având în vedere că 
fusesem acuzată de vrăjitorie, fusesem foarte prevăzătoare. 
Însă exista un lucru pe care trebuia să-l aduc, indiferent care ar 
fi fost consecințele dacă l-ar fi văzut cineva. 

L-am tras lângă mine pe pat și am scos din buzunar 
pachetțelul dreptunghiular pe care îl pregătisem cu mare grijă în 
Boston. Am desfăcut învelișul impermeabil și i-am vârât 
conținutul între mâini. 

— Uite, am spus. 

Le-a luat cu fereală, de parcă ar fi manevrat vreo substanţă 
necunoscută și posibil primejdioasă. Palmele lui mari au încadrat 
fotografiile preț de o clipă, ţinându-le ascunse. Faţa rotundă, de 
nou-născut, a Briannei era nepăsătoare între degetele lui, cu 
pumnii minusculi strânși deasupra păturii, cu ochii înclinați 
închiși în noua oboseală a existenţei, și cu gura ușor 
întredeschisă în somn. 

Am ridicat ochii spre faţa lui, inexpresivă din cauza șocului. A 
strâns fotografiile la piept, fără să se miște, cu ochii dilatați și 
imobili, încremeniţi de parcă o săgeată de arbaletă îi 
străpunsese inima - așa am presupus că arăta. 

— Fiica ta îţi trimite asta, am spus. 


VP - 322 


Apoi l-am întors spre mine și l-am sărutat delicat pe buze. 
Gestul meu a rupt vraja; a clipit, iar faţa lui a căpătat din nou 
viaţă. 

— Fii... ea... Avea glasul răgușit de șoc. Fiică. Fiica mea. Ea... 
știe? 

— Știe. Uită-te și la celelalte. 

Am extras prima fotografie din strânsoarea lui, lăsând la 
vedere un instantaneu cu Brianna, mânjită scandalos cu glazura 
primului ei tort aniversar, cu un zâmbet care evidenția patru 
dinţi și cu o expresie de triumf diavolesc pe chip în timp ce 
flutura deasupra capului un iepuraș din pluș. 

Jamie a scos un sunet slab, neinteligibil, iar degetele i s-a 
destins. l-am luat teancul de fotografii din mână și i le-am întins 
una câte una. 

Brianna la doi ani, bondoacă, în costum de iarnă, cu obrajii 
rotunzi și îmbujoraţi ca niște mere și cu părul delicat ieșindu-i de 
sub glugă. 

Bree la patru ani, cu părul neted și strălucitor în formă de 
clopot, stând cu glezna așezată pe piciorul celălalt și zâmbindu-i 
fotografului, cuminte și echilibrată în șorţuleţul alb. 

La cinci ani, mândră posesoare a unei cutii pentru sandvișuri, 
așteptând să urce în autobuzul de grădiniţă. 

— Nu voia să o însoțesc; ţinea să meargă singură. E foarte 
curajoasă, nu se teme de nimic... 

M-am simţit pe jumătate sufocată în timp ce i-am explicat, 
arătat, evidenţiat imaginile schimbătoare care i-au căzut din 
mâini și au alunecat pe podea; apoi Jamie a început să smulgă 
fiecare nouă fotografie. 

— O, Doamne! a exclamat el văzând-o pe Bree la zece ani, 
stând pe podeaua din bucătărie cu braţele petrecute în jurul lui 
Smoky, un Newfoundland masiv. Era o fotografie color, iar părul 
ei strălucea orbitor, contrastând cu blana neagră și lucioasă a 
câinelui. 

Mâinile îi tremurau atât de mult, încât nu putea ţine 
fotografiile; a trebuit să i le pun chiar eu în faţă pe ultimele - 
Bree, matură, râzând în faţa unui șirag de pești prinși de ea; 
stând la o fereastră într-o atitudine contemplativă și secretoasă; 
îmbujorată și cu părul răvășit, rezemându-se de securea pe care 
o folosise pentru a sparge lemne. Fotografiile o surprinseseră în 
toate stările posibile, evidenţiindu-i întotdeauna fața, cu nasul 


VP - 323 


lung și gura largă, cu pometi înalți și laţi de viking și ochi 
alungiţi - o versiune mai delicată, cu oase mai fine a tatălui ei, 
bărbatul care stătea pe pat alături de mine, mișcându-și buzele 
fără să articuleze nicio vorbă și pe obrajii căruia curgeau lacrimi. 

Și-a întins o mână peste fotografii, fără să le atingă cu 
degetele tremurătoare, apoi s-a întors și s-a rezemat de mine, 
încet, cu graţia nesigură a unui copac mare care se prăbușește. 
Și-a îngropat faţa în umărul meu și a tăcut, părând întrutotul 
doborât. 

L-am ţinut la piept, cu braţele pe după umerii lați și 
tremurători, iar lacrimile mele i-au căzut pe păr, lăsând mici 
pete întunecate în buclele roșcate. Mi-am apăsat obrazul de 
creștetul capului său și am murmurat cuvinte mărunte și 
incoerente, de parcă aș fi fost cu Brianna. M-am gândit că era ca 
o intervenţie chirurgicală - chiar și atunci când este efectuată 
pentru a repara daune existente, vindecarea tot dureroasă este. 

— Numele ei? a ridicat în cele din urmă capul, ștergându-și 
nasul cu dosul palmei. A ridicat din nou fotografiile, cu 
delicateţe, ca și cum ele s-ar fi putut dezintegra la atingerea lui. 
Cum ai botezat-o? 

— Brianna, am spus eu mândră. 

— Brianna, a făcut el, privind încruntat pozele. Ce nume oribil 
pentru o fată frumoasă! 

M-am uitat la el de parcă aș fi fost trăsnită. 

— Nu e oribil! m-am răstit. E un nume frumos și, în plus, tu 
mi-ai spus să o numesc așa! Cum adică e un nume groaznic? 

— Eu ţi-am spus să o botezi așa? a clipit el mirat. 

— Chiar tu! Când... când am... când ne-am văzut ultima oară. 

Am strâns din buze ca să nu izbucnesc din nou în plâns. După 
un moment, am reușit să-mi stăpânesc sentimentele îndeajuns 
ca să adaug: A 

— Mi-am zis să dau copilului numele tatălui tău. IIl chema 
Brian, nu? 

— Da, așa e. Un zâmbet a părut să capete contur în dauna 
celorlalte emoţii de pe chipul lui. Da, a recunoscut. Da, ai 
dreptate, așa ţi-am spus. Numai că... ei bine, am crezut că va fi 
băiat, atâta tot. 

— Și-ţi pare rău că nu este? 

M-am uitat apoi mustrător la el și am început să adun 
fotografiile împrăștiate. 


VP - 324 


Mâinile lui m-au prins de brațe și m-au oprit. 

— Nu, a spus el. Nu, nu-mi pare rău. Sigur că nu! Dar nu pot 
să neg că e al naibii de șocantă, englezoaico. La fel ca tine. 

Am rămas nemișcată o clipă și l-am privit. Mă pregătisem luni 
întregi pentru asta și totuși îmi simțeam genunchii moi și aveam 
un nod în stomac. Jamie fusese luat complet pe nepregătite de 
apariţia mea; nici nu era de mirare că era puţin șocat. 

— Cred că da. Îţi pare rău că am venit? am întrebat. Vrei... 
vrei să plec? 

Mi-a strâns braţele atât de tare, încât am ţipat ușor. Dându-și 
seama că mă durea, a slăbit strânsoarea, dar m-a reţinut ferm. 
Când sugerasem plecarea, chipul lui a pălit. A inspirat adânc și a 
expirat. 

— Nu, a răspuns cu un calm aproximativ. Nu. Eu... S-a 
întrerupt brusc și și-a încleștat fălcile. Nu, a repetat, foarte 
convins. 

A lăsat mâna în jos după a mea și cu cealaltă a ridicat 
fotografiile de pe podea. Le-a așezat pe genunchi, uitându-se la 
ele cu capul plecat, ca să nu-i văd faţa. 

— Brianna, a spus el încet. Englezoaico, îl pronunţi greșit. 
Numele ei e Brianna. 

A pronunţat numele cu o ciudată inflexiune scoțiană, astfel că 
prima silabă a primit accent, iar a doua abia s-a auzit. Breeanah. 

— Breeanah? am repetat eu, amuzată. 

El a confirmat din cap, dar a rămas cu ochii ațintiți la 
fotografii. 

— Brianna, a întărit el. E un nume frumos. 

— Mă bucur că-ți place. 

Apoi a ridicat capul și m-a privit în ochi, cu un zâmbet ascuns 
în colțul gurii. 

— Povestește-mi despre ea. Cu arătătorul a urmărit trăsăturile 
plinuţe ale copilei în costumaș de iarnă. Cum a fost ca fetiță? 
Care a fost primul cuvânt pe care l-a pronunţat când a început 
să vorbească? 

Cu o mână m-a tras mai aproape, iar eu m-am cuibărit lângă 
el. Era masiv și mirosea a rufe curate și cerneluri, având un 
parfum masculin cald care m-a emoţionat pentru că îmi era 
familiar. 

— „Câine”, am spus. Acesta a fost primul cuvânt rostit. Al 
doilea a fost: „Nu!” 


VP - 325 


Zâmbetul i s-a lăţit pe chip. 

— Da, toţi copiii îl învaţă repede. Deci îi plac câinii? a întrebat, 
așezând fotografiile ca pe niște cărți de joc, în căutarea celei cu 
Smoky. Drăguţ câinele de lângă ea. Ce rasă e? 

— Newfoundland, am zis  aplecându-mă și  răsfirând 
fotografiile. Mai e una aici, cu un căţel pe care i l-a dăruit o 
prietenă de-a mea. 

Lumina cenușie și estompată a zilei începuse să se stingă, iar 
ploaia răpăia pe acoperiș de ceva timp, după care discuţia 
noastră a fost întreruptă de un ghiorțăit venit de sub corsajul 
decorat cu dantelă, creat de Jessica Gutenburg. Trecuse multă 
vreme de când mâncasem sandvișul cu unt de arahide. 

— Ţi-e foame, englezoaico? m-a întrebat Jamie, fără să fie 
necesar, am socotit eu. 

— Ei bine, da, dacă tot ai adus vorba. Mai ţii mâncare în 
sertarul de sus? 

Când ne-am căsătorit, îmi făcusem obiceiul de a păstra 
mâncare la îndemână, pentru a-i domoli pofta constantă, iar 
sertarul de sus al oricărei comode era în general ticsit de chifle, 
prăjiturele și cașcaval. 

A râs și a întins mâna. 

— Da, ţin. Acum însă nu am mare lucru, doar două pâinișoare 
de grâu, cam uscate. Mai bine te duc la tavernă și... 

Expresia de fericire stârnită de vederea fotografiilor cu 
Brianna s-a stins, fiind înlocuită de una de alarmă. A aruncat 
iute o privire pe fereastră, unde o culoare violacee delicată 
începea să înlocuiască cenușiul, și expresia de alarmă s-a 
accentuat. 

— Taverna! lisuse! Am uitat de domnul Willoughby! 

S-a ridicat brusc în picioare și a cotrobăit prin dulap după 
niște șosete curate, înainte ca eu să apuc să spun ceva. Venind 
cu ciorapii într-o mână și cu pâinișoarele în cealaltă, mi le-a pus 
în poală și s-a așezat pe taburet, trăgându-și ciorapii. 

— Cine e domnul Willoughby? 

Am mușcat dintr-o pâine, împrăștiind firimituri. 

— La naiba! a exclamat el, mai mult către sine decât spre 
mine. Am promis că mă duc după el la amiază, dar mi-a ieșit cu 
totul din minte! Cred că acum e ora patru! 

— Este. Am auzit ceasul bătând acum câtva timp. 

— La naiba! a repetat el. 


VP - 326 


Încălţând o pereche de pantofi cu catarame din cositor, s-a 
ridicat, și-a înșfăcat haina din cuier și s-a oprit la ușă. 

— Vii cu mine? m-am întrebat neliniștit. 

Mi-am lins degetele și m-am ridicat, strângându-mi mantia în 
jurul corpului. 

— Nici caii sălbatici nu m-ar putea opri, l-am asigurat. 


25. Casa bucuriei 


— Cine e domnul Willoughby, am întrebat când ne-am oprit 
sub arcada de la Carfax Close pentru a privi spre strada 
pietruită. 

— AG... un asociat de-al meu, mi-a răspuns Jamie, uitându-se 
precaut spre mine. Ridică-ţi gluga, plouă tare. 

De fapt, ploua foarte tare; perdeaua de apă cădea de pe 
arcada de deasupra și gâlgâia în josul rigolelor, curăţând străzile 
de gunoaie și resturi. Am respirat adânc aerul umed și curat, 
entuziasmată de sălbăticia serii și de apropierea lui Jamie, înalt 
și puternic alături de mine. Îl găsisem. Îl găsisem și, indiferent 
câte necunoscute îmi rezerva viaţa, ele nu păreau să conteze. 
Mă simţeam imprudentă și indestructibilă. 

L-am luat de mână și i-am strâns-o; el a coborât privirea și mi- 
a zâmbind, răspunzând la strânsoarea mea. 

— Unde mergem? 

— La World's End. 

Mugetul apei făcea dificilă conversaţia. Fără să mai spună 
ceva, Jamie m-a prins de cot ca să mă ajute să trec peste pietre 
și am pornit pe panta abruptă spre Royal Mile. 

Din fericire, taverna World's End nu era decât la o sută de 
metri depărtare; în ciuda ploii torențiale, umerii mantiei mele 
erau aproape uscați când am trecut pragul ușii joase și am ajuns 
în holul îngust de la intrare. 

Sala mare era aglomerată, caldă și plină de fum, dar era un 
refugiu plăcut după furtuna de afară. Am văzut câteva femei pe 
băncile așezate de-a lungul pereţilor, dar majoritatea clienţilor 
erau bărbaţi. Ici și colo am văzut câte un bărbat îmbrăcat 
elegant, semn că era negustor, dar la acea oră cei mai mulţi 
bărbaţi care aveau o casă unde să meargă se aflau acolo; 


VP - 327 


taverna găzduia un amestec de soldați, salahori din port, 
lucrători și calfe, iar ici și colo, câte un bărbat beat, pentru 
diversitate. 

La apariţia noastră mulţi au ridicat capetele și am auzit 
strigăte de salut și o agitaţie generală pentru a ne face loc la 
una dintre mesele lungi. Se vedea limpede că Jamie era 
cunoscut la World's End. Câţiva oameni s-au uitat curioși în 
direcția mea, dar nimeni nu a spus nimic. Mi-am ţinut mantia 
strânsă pe corp și l-am urmat pe Jamie prin aglomeraţia din 
tavernă. 

— Nu, domnișoară, nu o să stăm, i-a spus Jamie tinerei 
servitoare care s-a grăbit să îl întâmpine cu un zâmbet 
îndatoritor. Am venit doar pentru el. 

Fata și-a dat ochii peste cap. 

— A, da, și nu tocmai la vreme! Mither l-o dus jos. 

— Știu, am întârziat, s-a scuzat Jamie. Am avut... afaceri care 
m-au reţinut. 

Fata s-a uitat curioasă la mine, apoi a ridicat din umeri și i-a 
surâs lui Jamie. 

— A, nu-i niciun necaz, domnule. Harry i-o dus jos o cană cu 
brandy și de-atunci n-am mai auzit de el. 

— Brandy, zici? Jamie a părut resemnat. Și mai e treaz? 

A vârât mâna într-un buzunar al hainei și a scos o pungă mică 
din piele, din care a luat câteva monede, pe care le-a lăsat să 
cadă în palma întinsă a fetei. 

— Așa cred, a spus ea bine dispusă, băgând banii în buzunar. 
Pe la o vreme, l-am auzit cântând. Multam, domnule! 

Dând din cap, Jamie s-a aplecat să treacă de ușa din spatele 
sălii, făcându-mi semn să îl urmez. În fundul încăperii se afla o 
bucătărie minusculă, cu tavanul din lemn, unde, într-un cazan 
uriaș așezat pe vatră, fierbea ceva ce părea a fi ghiveci de 
stridii. Mirosea delicios și m-am trezit că salivez. Speram că vom 
rezolva problema noastră cu domnul Willoughby la cină. 

Lângă vatră era o femeie grasă, cu o rochie murdară, care 
băga bucăţi de lemn în foc. A aruncat o privire spre Jamie și l-a 
salutat cu o mișcare din cap, dar nu s-a sinchisit să se ridice. 

El a ridicat o mână drept răspuns la salut și s-a îndreptat spre 
o ușiţă din lemn aflată într-un colț. A ridicat ivărul și a deschis-o, 
lăsând la vedere o scară întunecată care cobora, parcă spre 
măruntaiele pământului. Undeva jos licărea o lumină, ca și cum 


VP - 328 


niște spiriduși ar fi săpat în căutare de diamante dedesubtul 
tavernei. 

Umerii lui Jamie au umplut scara îngustă, împiedicându-mă să 
văd ce se afla sub noi. Când a ajuns în spaţiul deschis de jos, am 
văzut căpriori groși din stejar și un șir de butoaie uriașe 
depozitate pe o scândură lungă așezată pe grătare, lângă 
peretele din piatră. 

La baza scării ardea doar o făclie. Pivniţa era cufundată în 
umbră, iar adâncimile ei ca de peșteră păreau pustii. Am ciulit 
urechile, dar nu am auzit decât zgomotul înăbușit al oamenilor 
din taverna de deasupra. În orice caz, nimeni nu cânta acolo. 

— Ești convins că e aici? M-am aplecat să mă uit sub șirul de 
butoaie,  întrebându-mă dacă nu cumva beţivul domn 
Willoughby fusese doborât de prea mult brandy și își găsise 
vreun loc ferit ca să doarmă. 

— A, sigur. Glasul lui era sumbru, dar resemnat. Micul ticălos 
s-a ascuns, cred. Ştie că nu-mi place să-l văd bând. 

Auzind acestea am ridicat o sprânceană, dar el a pătruns între 
umbre, mormăind ceva în barbă. Pivniţa era lungă și l-am auzit 
pășind prevăzător prin întuneric încă mult timp după ce l-am 
pierdut din ochi. Rămasă lângă scară, în cercul de lumină al 
făcliei, am privit în jur cu interes. 

In afara șirului de butoaie, am văzut câteva lăzi din lemn 
stivuite aproape de centrul camerei, lipite de un fragment ciudat 
de zid de sine stătător, ridicându-se cam un metru și jumătate 
din podeaua pivniţei și înaintând în întuneric. 

Auzisem de acea trăsătură a tavernei în urmă cu douăzeci de 
ani, când stătusem în Edinburgh cu Înălţimea Sa prinţul Charles, 
dar având multe alte treburi, nu văzusem acel zid. Erau 
rămășițele unui zid construit de întemeietorii orașului Edinburgh 
după dezastruoasa Bătălie de pe Câmpia Flodden din 1513. 
Trăgând concluzia - oarecum îndreptăţită - că asocierea cu 
englezii din Sud nu va duce la nimic bun, ei construiseră un zid, 
trasând astfel graniţele orașului, dar și granița lumii civilizate a 
Scoției. De aici, „World's End”, iar numele fusese păstrat de cele 
câteva versiuni ale tavernei, care fuseseră construite deasupra 
rămășițelor dorințelor deșarte ale scoţienilor. 

— Să-l ia naiba pe micul ticălos! Jamie a ieșit din umbră, 
încruntat și cu pânze de păianjen în păr. Trebuie să fie înapoia 
zidului. 


VP - 329 


Întorcându-se, a dus mâinile pâlnie la gură și a strigat. Mi s-a 
părut ceva de neînțeles - nu vorbise în galică. Nedumerită, mi- 
am vârât un deget într-o ureche, întrebându-mă dacă trecerea 
mea prin pietre nu cumva îmi afectase auzul. 

Cu coada ochiului am surprins o mișcare bruscă, care m-a 
făcut să ridic privirea și să văd un ghem de un albastru sclipitor 
zburând de pe coama zidului antic și lovind-l pe Jamie drept 
între omoplați. 

Jamie a căzut pe podea cu un bufnet înfiorător, iar eu m-am 
repezit spre el. 

— Jamie! Ai pățit ceva? 

El a făcut câteva remarci grosolane în galică și s-a ridicat 
încet în șezut, frecându-și fruntea, cu care lovise razant 
podeaua din piatră. Ghemul albastru s-a materializat într-o 
siluetă de chinez foarte scund care, cu faţa rotundă și gălbuie, 
strălucind de veselie și de brandy, chicotea cu o încântare 
dezlanţuită. 

— Domnul Willoughby, nu? i-am spus apariţiei fantomatice, cu 
ochii în patru pentru a mă feri de alte năzbâtii. 

A părut să-și recunoască numele, fiindcă a zâmbit și a dat 
nebunește din cap către mine, mijindu-și ochii sclipitori. A făcut 
un semn către sine, a spus ceva în chineză, apoi a sărit în aer și 
a executat câteva salturi înapoi într-o succesiune rapidă, 
ridicându-se în picioare triumfător și numai un zâmbet. 

— Purice nenorocit! 

Jamie s-a ridicat, ștergându-și cu grijă palmele jupuite de 
haină. Întinzând mâna brusc, l-a prins pe chinez de guler și l-a 
ridicat în aer. 

— Hai, a spus apoi, așezându-l pe omuleţ pe scară și 
împungându-l ferm în spinare. Trebuie să plecăm, și încă 
repede. Drept reacţie, silueta mică, îmbrăcată în albastru, s-a 
lăsat moale, arătând ca un sac cu rufe de spălat care zăcea pe o 
treaptă. 

— Treaz, e băiat de treabă, mi-a explicat Jamie drept scuză, în 
timp ce l-a ridicat pe chinez și l-a așezat pe un umăr. Dar nu ar 
trebui să bea brandy. E un nătărău fără pereche. 

— Văd și eu asta. Dar de unde Dumnezeu te-ai ales cu el? 

Fascinată, l-am urmat pe Jamie pe scară, urmărind coada de 
cal a domnului Willoughby legănându-se într-o parte și în alta ca 


VP - 330 


tija pendulului unui metronom peste mantia din lână cenușie a 
lui Jamie. 

— Din port. 

Însă, până să-mi dea alte explicaţii, ușa de deasupra s-a 
deschis și am ajuns din nou în bucătăria tavernei. 

Proprietăreasa solidă ne-a văzut ieșind și a venit spre noi, iar 
pe obrajii ei umflați a apărut o expresie de dezaprobare. 

— Uitaţi ce e, domnule Malcolm, a început ea, încruntându-se, 
știți prea bine că sunteţi binevenit aici și mai știți că nu sunt o 
femeie pretențioasă. Pen' că nu așa îi stă bine unei femei care 
ține o tavernă. Da’ v-am mai spus și altă dată că omulețul ăst 
galbin nu e un... 

— Da, mi-aţi mai spus-o, doamnă Patterson, a întrerupt-o 
Jamie. 

A vârât mâna în buzunar și a scos o monedă pe care i-a întins- 
o mătăhăloasei cârciumărese cu o plecăciune. 

— Și apreciez răbdarea dumneavoastră. Sper să nu se mai 
întâmple așa ceva, a adăugat el pe nerăsuflate. 

Și-a aranjat boneta pe cap, a mai făcut o plecăciune către 
doamna Patterson și s-a aplecat ca să iasă pe ușă, pătrunzând 
în tavernă. 

Revenirea noastră a stârnit o nouă agitaţie, dar de astă dată 
de dezaprobare. Am înţeles astfel că domnul Willoughby nu era 
cel mai agreat client al localului. 

Jamie și-a croit drum printre clienţi, care s-au dat deoparte 
destul de  reticenţi. L-am urmat cât de bine am putut, 
străduindu-mă să nu privesc pe nimeni în ochi și să nu respir. 
Neobișnuită cu duhorile cauzate de lipsa de igienă din secolul al 
XVIII-lea, mirosurile trupurilor nespălate dintr-un spaţiu închis 
erau sufocante. 

Aproape de ușă, însă, am dat de belea, în persoana unei 
tinere pieptoase, a cărei rochie era un ton mai deschisă decât 
cenușiul mohorât al celor pe care le purtau patroana și fiica ei. 
Decolteul ei era mai generos, astfel că nu mi-a venit greu să îi 
ghicesc ocupaţia. Absorbită într-o discuţie cu două tinere calfe 
când noi am ieșit din bucătărie, a ridicat ochii când am trecut pe 
lângă ea și, scoțând un țipăt străpungător, a sărit în picioare, 
răsturnând o stacană de bere. 

— El este! a strigat ea cu glas ascuţit, arătând cu degetul 
tremurător spre Jamie. El este diavolul mizer! 


VP - 331 


Am avut impresia că întâmpina dificultăţi în a-și concentra 
privirea; mi-am dat seama că nu era prima stacană de bere pe 
care o răsturnase până atunci, deși abia se înserase. 

Camarazii ei s-au holbat cu interes la Jamie, cu atât mai mult 
cu cât tânăra femeie a înaintat, împungând cu degetul prin aer 
ca un dirijor de cor. 

— El e! Omul scund de care vă spuneam. El mi-a făcut acel 
lucru dezgustător! 

Ca și ceilalţi oameni din tavernă, m-am uitat atentă la Jamie, 
dar mi-am dat seama, ca și restul, că tânăra nu vorbea despre 
el, ci mai curând despre povara pe care o avea pe umăr. 

— Căcat de nimic! a răcnit ea, îndreptându-și remarcile către 
turul pantalonilor domnului Willoughby. Nenorocitule! Melc fără 
casă! 

Acest spectacol declanșat de domnișoara în suferință a stârnit 
sentimentele tovarășilor ei; unul dintre ei, un flăcău înalt și 
masiv, s-a ridicat cu pumnii strânși și s-a aplecat peste masă, cu 
ochii sticlind de bere și de iritare. 

— El este, da? Maggie, să ţi-l jumulesc puţin, ce zici? 

— Băiete, să nu încerci, l-a sfătuit Jamie imediat, mutând 
povara pentru a se echilibra mai bine. Bea-ţi berea liniștit și noi 
plecăm. 

— Așa deci? Și tot tu ești codoșul fetei de colo, da? Tânărul a 
rânjit răutăcios, întorcându-și faţa îmbujorată spre mine. Măcar 
cealaltă târfă a ta nu e galbenă - uitaţi-vă la ea. 

A întins o mână spre mine și m-a prins de marginea mantiei, 
dezvăluind decolteul adânc al creatoarei Jessica Gutenburg. 

— Mie mi se pare destul de roz, a comentat amicul lui, pe un 
ton aprobator. E la fel peste tot? 

Înainte de a reuși să fac vreo mișcare, el s-a agăţat cu 
degetele de corsajul rochiei, smucind marginea dantelei. Cum 
nu era gândită pentru rigorile vieţii din secolul al XVIII-lea, 
țesătura ușoară s-a sfâșiat pe jumătate într-o parte, dând la 
iveală multă piele roz. 

— Termină, fiu de cățea! 

Cu ochi înflăcăraţi și cu pumnii strânși ameninţător, Jamie s-a 
răsucit pe călcâie. 

— Cu cine vorbești tu așa, scoțian nenorocit? 

Primul dintre tineri, care nu a putut ieși de după masă, a sărit 
pe tăblia ei și s-a azvârlit asupra lui Jamie, care s-a mișcat cu 


VP - 332 


eleganţă într-o parte, ceea ce a făcut ca individul să se izbească 
cu faţa de zid. 

Jamie a făcut apoi un pas uriaș spre masă, l-a lovit cu pumnul 
în cap pe celălalt individ, făcându-l să rămână cu gura căscată, 
apoi m-a prins de mână și m-a târât spre ușă. 

— Hai! a spus el, gemând când a aranjat silueta alunecoasă a 
chinezului mai bine pe umăr. Vor porni după noi peste câteva 
clipe. 

Chiar așa s-a întâmplat; am auzit răcnete când cei mai 
gălăgioși și mai violenţi dintre oameni au descins din tavernă 
pornind pe urmele noastre. Jamie a ales prima cotitură care 
ieșea din Royal Mile și am ajuns într-o alee întunecoasă și 
îngustă, am trecut prin noroi și o sumedenie de gunoaie, ne-am 
ghemuit pe sub o arcadă joasă, apoi am coborât pe o altă alee 
întortocheată care părea să ducă spre măruntaiele orașului 
Edinburgh. Pe lângă noi se perindau ziduri întunecate, dar și uși 
din lemn, spintecate, după care am cotit, ajungând într-o curte 
mică, unde ne-am oprit pentru a ne trage sufletul. 

— Ce... ce Dumnezeu a făcut? am întrebat eu gâfâind. 

Nu-mi imaginam ce i-ar fi putut face micul chinez unei tinere 
corpolente precum acea Maggie. După toate aparențele, ea l-ar 
fi putut strivi ca pe o muscă. 

— Ei bine, e vorba de picioare, înţelegi? a explicat Jamie, 
aruncând o privire iritată, dar resemnată, spre domnul 
Willoughby. 

— Picioare? 

Fără să vreau, am aruncat o privire spre labele picioarelor 
micuţului chinez, care erau încălțate cu pantofi negri din satin, 
cu tălpi din pâslă. 

— Nu picioarele lui, a spus Jamie, surprinzându-mi privirea. 
Picioarele femeilor. 

— Care femei? am întrebat eu. 

— Păi, până acum a fost vorba doar de târfe, a zis el, 
aruncând o privire prin arcadă pentru a-i descoperi pe 
urmăritori, dar nu se știe ce ar putea încerca. Nu am cum să 
știu, mi-a explicat el pe scurt. E păgân. 

— Am înţeles, am spus eu, deși nu pricepusem nimic. Ce...? 

— Uite-i acolo! 

Un strigăt venind din capătul îndepărtat al aleii m-a făcut să 
îmi întrerup întrebarea. 


VP - 333 


— La dracu'... Credeam că au renunţat. Vino pe aici! 

Am pornit din nou de-a lungul unei alei, înapoi spre Royal 
Mile, făcând câţiva pași în josul dealului și înapoi într-un intrând. 
Am auzit ţipete și strigăte în urma noastră pe strada mare, însă 
Jamie m-a strâns de mână și m-a tras brusc după el printr-o 
poartă și am ajuns într-o curte plină de butoaie, maldăre de paie 
și lăzi din lemn. S-a uitat disperat în jur, după care l-a azvârlit pe 
domnul Willoughby într-un butoi mare, plin cu gunoaie. Oprindu- 
se cât să arunce o bucată de pânză peste capul chinezului, 
pentru a-l ascunde, m-a dus înapoia unei căruţe încărcate cu lăzi 
și m-a tras la pământ, alături de el. 

După efortul cu care nu eram obișnuită, gâfâiam, iar inima îmi 
bătea nebunește din cauza adrenalinei pornite din spaimă. 
Jamie se îmbujorase de frig și de efort, avea părul răvășit, dar 
nu respira nicidecum cu greutate. 

— Faci asta mereu? l-am întrebat eu, apăsându-mi o mână 
peste piept, încercând inutil să-mi domolesc bătăile inimii. 

— Nu tocmai, a spus el, uitându-se peste marginea căruţei 
după eventualii urmăritori. 

Ecoul pașilor apăsaţi s-a auzit slab, apoi a încetat și s-a lăsat 
liniștea, mai puţin răpăitul picăturilor de ploaie peste lăzile de 
deasupra noastră. 

— Ne-au depășit. Dar am face bine să mai rămânem aici 
puţin. 

A coborât o ladă ca să mă așez pe ea, a luat una și pentru el 
și s-a așezat oftând, îndepărtându-și părul lung de pe faţă cu 
mâna. 

Mi-a aruncat un zâmbet pieziș. 

— Îmi pare rău, englezoaico. Nu credeam că va fi chiar atât 
de... 

— Aventuros? am încheiat eu în locul lui, întorcându-i 
zâmbetul și scoțând o batistă ca să-mi șterg apa de pe nas. Nu-i 
nimic. Am privit spre butoiul mare, din care se auzeau foșnete, 
care sugerau că domnul Willoughby își recăpăta oarecum 
cunoștința. Hm... de unde știi despre picioare? 

— El mi-a spus; îi place să bea, înţelegi? a explicat el, 
aruncând o privire spre butoiul în care era ascuns colegul lui. lar 
când depășește măsura, începe să vorbească despre picioarele 
femeilor și despre lucrurile oribile pe care vrea să le facă cu ele. 


VP - 334 


— Ce lucruri oribile ar putea face cu un picior? Eram fascinată. 
Posibilităţile sunt limitate, desigur. 

— Ba nu sunt, m-a contrazis Jamie pe un ton sumbru. Dar nu 
vreau să vorbesc pe stradă despre asta. 

Din butoiul aflat în spatele nostru a răzbătut un cântecel slab. 
Între inflexiunile firești ale limbii era greu de spus, dar mi s-a 
părut că domnul Willoughby întreba ceva. 

— Ține-ţi gura, vierme! l-a repezit Jamie. Dacă mai scoţi vreo 
vorbă, o să te calc pe mutră; să vedem dacă-ţi place. 

A urmat un chicotit ascuţit, după care s-a lăsat liniștea. 

— Vrea să fie călcat pe faţă? am întrebat eu. 

— Da. Şi s-o faci tu, a spus el scurt, ridicând din umeri în 
semn de scuză și îmbujorându-se puternic. N-am avut timp să-i 
spun cine ești. 

— Vorbește englezește? 

— Da, într-un fel, dar nimeni nu înțelege ce spune. Vorbesc cu 
el mai mult în chineză. 

L-am privit mirată. 

— Vorbești chineză? 

A dat din umeri, înclinând din cap și zâmbind vag. 

— Ei, vorbesc chineza la fel de bine cum domnul Willoughby 
vorbește engleza, dar nu prea are cu cine conversa, așa că 
trebuie să se mulțumească doar cu mine. 

Inima mea părea că bate normal și m-am rezemat de 
platforma căruţei apoi mi-am coborât gluga mai mult pe frunte 
ca să-mi feresc fața de burniță. 

— Și de unde Dumnezeu s-a ales cu numele Willoughby? am 
întrebat. 

Deși eram curioasă în privinţa chinezului, eram și mai 
curioasă să aflu ce făcea cu el un tipograf respectabil din 
Edinburgh, dar ezitam să-l iscodesc pe Jamie despre viaţa lui. 
Abia întoarsă din morţi, ca să zic așa, nu prea puteam să-i cer 
să-mi povestească imediat toate amănuntele existenţei lui. 

Jamie s-a frecat la nas cu o mână. 

— Da, în fine. Numele lui adevărat e Yi Tien Cho. Spune că 
înseamnă „rezemat de cer”. 

— Și e prea greu de pronunţat de scoțieni? 

Cunoscând caracterul insular al mai tuturor scoțienilor, nu mă 
surprindea că nu manifestau dorinţa de a se aventura în ape 


VP - 335 


lingvistice ciudate. Cu talentul lui de a învăța limbi străine, 
Jamie era o anomalie genetică. 

A zâmbit, iar dinţii albi i-au strălucit în întunericul care se 
îndesea. 

— Ei bine, nu e vorba de asta. Doar că, dacă îi pronunți 
numele puţin schimbat, aduce foarte mult cu o înjurătură în 
galică. Am crezut că numele de Willoughby ar fi mai potrivit. 

— Am înţeles. 

Am considerat că în acele condiţii nu se cuvenea să întreb 
care era acel cuvânt injurios în galică. Am privit peste umăr, dar 
urmăritorii dispăruseră. 

Jamie a observat gestul meu și, cu un semn din cap, s-a 
ridicat. 

— Da, acum putem pleca; probabil că flăcăii aceia s-au întors 
deja la tavernă. 

— Nu va trebui să trecem prin dreptul ei ca să ne întoarcem la 
tipografie? am întrebat eu temătoare. Ori există și un drum prin 
spate? 

Se întunecase deplin și gândul de a ne împletici printre movile 
de gunoaie și noroi nu-mi prea plăcea. 

— A... nu. Nu mergem la atelier. 

Nu i-am văzut faţa, dar mi s-a părut că simt o anumită 
reținere în purtarea lui. Avea o locuinţă în alt loc din oraș? 
Perspectiva mi-a dat senzaţia unui gol lăuntric, camera de 
deasupra atelierului tipografic arăta sigur ca o chilie de călugăr; 
exista totuși o casă în care locuia familia lui? Nu avusesem 
vreme să schimbăm decât câteva informaţii esenţiale. De unde 
să știu ce făcuse în ultimii douăzeci de ani ori ce făcea în 
prezent? 

Cu toate acestea, Jamie se arătase foarte încântat - cel puţin 
să mă revadă, iar expresia gânditoare, însoţită de o încruntare, 
de pe fața lui putea prea bine să aibă legătură cu asociatul lui 
beat, iar nu cu mine. 

S-a aplecat spre butoi și a spus ceva în chineză, cu accent 
scoţian. Au fost cele mai ciudate sunete pe care le auzisem 
vreodată; semănau cu ţiuiturile unui cimpoi care e acordat de 
cineva, așa am avut impresia, susținută mult de realizarea lui. 

Indiferent ce îi spusese, domnul Willoughby i-a răspuns 
volubil, întrerupându-se pentru a pufni și a chicoti. În cele din 
urmă, chinezul bondoc a ieșit din butoi, iar silueta lui măruntă s- 


VP - 336 


a profilat în lumina radiată de un felinar din depărtare. A sărit 
din butoi cu o agilitate deosebită și imediat s-a prosternat în fața 
mea. 

Ținând minte ce îmi spusese Jamie despre labele picioarelor, 
am făcut rapid un pas înapoi, dar Jamie mi-a pus mâna pe braţ 
meu pentru a mă calma. 

— Nu, e-n regulă, englezoaico, a spus el. Îşi cere iertare 
pentru lipsa de respect de care a dat dovadă faţă de tine mai 
devreme. 

— Aha. Bine. 

M-am uitat cu suspiciune la domnul Willoughby, care mormăia 
ceva spre pământul din fața lui. Neștiind cum să reacţionez, m- 
am aplecat și l-am atins ușor pe cap. Se vede treaba că 
procedasem conform etichetei, pentru că el a sărit în picioare și 
a făcut câteva plecăciuni, asta până când, iritat, Jamie i-a spus 
să înceteze, după care ne-am întors spre Royal Mile. 

Clădirea spre care ne-a condus Jamie era ascunsă discret pe o 
străduță aflată mai sus de Kirk of Canongate, probabil la vreo 
patru sute de metri depărtare de palatul Holyrood. Am văzut 
felinarele agăţate la porţile palatului de jos și imaginea mi-a 
stârnit un fior slab. În scurta perioadă victorioasă a existenţei 
lui, locuisem aproape cinci săptămâni în palat, alături de Charles 
Stuart. Acolo murise Colum MacKenzie, unchiul lui Jamie. 

Ușa s-a deschis imediat după ce Jamie a ciocănit și toate 
gândurile mele despre trecut au dispărut. Cu o lumânare în 
mână, femeia care se uita la noi era minionă, cu părul negru și 
elegantă. Văzându-l pe Jamie, l-a tras înăuntru cu o exclamaţie 
de bucurie și l-a sărutat pe obraz în semn de bun venit. Am 
simţit un nod în stomac, dar m-am liniștit din nou când el i s-a 
adresat cu „madame Jeanne”. Nimeni nu i-ar fi spus astfel soției 
și nici unei amante, am sperat eu. 

Totuși, ceva din aerul acelei femei mă neliniștea. Era sigur 
franţuzoaică, deși vorbea bine englezește - nu era un lucru 
ciudat; fiind port la mare, Edinburgh era destul de cosmopolit. 
Era îmbrăcată sobru, dar cu haine scumpe, din mătase groasă, 
croite cu pricepere, însă era mai rujată decât o scoțiană 
obișnuită. Dar mă tulbura felul în care se uita la mine - 
încruntată, cu o expresie vizibilă de dezgust. 


VP - 337 


— Domnule Fraser, a spus ea, atingându-l pe umăr pe Jamie 
cu un aer posesiv care nu mi-a plăcut deloc, am putea discuta 
ceva între patru ochi? 

Intinzându-și mantia către menajera care venise să i-o ia, 
Jamie s-a uitat scurt la mine și a înţeles imediat situaţia. 

— Desigur, madame Jeanne, a spus el curtenitor, întinzând o 
mână pentru a mă trage mai în faţă. Însă mai întâi permite-mi 
să ţi-o prezint pe soţia mea, madame Fraser. 

Inima mea s-a oprit un moment, apoi a reînceput să bată, dar 
cu o forţă despre care eram convinsă că a fost auzită de toţi cei 
aflaţi în micul hol. Jamie m-a privit în ochi și a zâmbit, întărindu- 
și strânsoarea degetelor pe braţul meu. 

— Soţia? 

Nu-mi dădeam seama dacă uimirea sau oroarea era mai 
pronunţată pe fața doamnei Jeanne. 

— Dar, domnule Fraser... o aduci aic? Am crezut că... o 
femeie... de ajuns, dar nu e bine să insulţi jeune filles... dar... o 
soție? 

Apoi a rămas cu gura căscată, lăsând la vedere câţiva molari 
stricaţi. Într-un târziu, s-a scuturat și, cu o atitudine tulburată, a 
înclinat capul spre mine într-o încercare de amabilitate. 

— Bonsoir... Madame Fraser. 

— La fel și eu, sunt convinsă, am spus pe un ton politicos. 

— E pregătită camera mea, madame? a întrebat Jamie și, fără 
să mai aștepte răspunsul, s-a întors spre scară, trăgându-mă 
după el. Vom rămâne aici peste noapte. 

A aruncat o privire în urmă, către domnul Willoughby, care 
intrase odată cu noi. Se așezase imediat pe podea, șiroind de 
ploaie și cu o expresie visătoare pe fața lui mică și plată. 

— Aã... 

Jamie a făcut un mic gest întrebător către domnul Willoughby 
și a ridicat sprâncenele spre madame Jeanne. Ea s-a holbat o 
clipă la micuțul chinez, apoi, revenindu-și, a bătut din palme 
pentru a chema menajera. 

— Vezi dacă mademoiselle Josie e liberă, te rog, Pauline, a 
spus ea. Și să aduci apă caldă și prosoape curate pentru domnul 
Fraser și... soţia sa. 

A rostit ultimul cuvânt cu un soi de uimire împietrită, ca și 
cum tot nu credea ce i se spusese. 


VP - 338 


— A, și încă un lucru, madame, dacă ești amabilă, a adăugat 
Jamie, aplecându-se peste balustradă și zâmbindu-i. Soţia mea 
ar avea nevoie de o rochie curată; a avut un accident nefericit 
cu garderoba ei. Ai putea găsi ceva potrivit până mâine- 
dimineaţă? Mulţumesc, madame Jeanne. Bonsoir! 

Fără să scot o vorbă, l-am urmat pe scara în spirală până la 
etajul patru, ultimul, al casei. Eram mult prea preocupată de un 
gând care mi se învârtejea în minte. „Codoș”, așa spusese 
tânărul din tavernă. Cu siguranţă că era vorba despre un simplu 
epitet - așa ceva era absolut imposibil. Pentru Jamie Fraser pe 
care îl cunoscusem, era imposibil, m-am corectat eu, uitându- 
mă spre umerii lui laţi acoperiţi de haina din seri de culoare gri- 
închis. Dar pentru acest bărbat? 

Nu știusem la ce să mă aștept, dar încăperea era una 
obișnuită, mică și curată, deși, dacă mă gândeam mai bine, 
lucru extraordinar - avea ca mobilier un scaun, un pat simplu și 
un lavoar cu sertare, pe care se aflau un lighean, un urcior și un 
sfeșnic din lut cu o lumânare din ceară, pe care Jamie a aprins-o 
de la cea pe care o adusese de jos. 

Și-a scos haina udă și a pus-o neglijent pe scaun, apoi s-a 
așezat pentru a-și scoate încălțările ude. 

— Dumnezeule, a exclamat el, sunt rupt de foame! Sper că 
bucătăreasa încă nu s-a dus la culcare. 

— Jamie..., am spus eu. 

— Englezoaico, scoate-ţi rochia, m-a îndemnat el, observând 
că rămăsesem lângă ușă. Ești udă leoarcă. 

— Da. În fine... da. Mi-am înghiţit nodul din gât, apoi am 
continuat. Doar că... hm, Jamie, de ce ai o cameră într-un 
bordel? am izbucnit eu. 

Ușor stingherit, el și-a frecat bărbia. 

— lartă-mă, englezoaico. Știu că nu am făcut bine aducându- 
te aici, dar a fost singurul loc la care m-am gândit unde să ţi se 
repare rochia în cel mai scurt timp, plus că tot aici puteam găsi 
ceva cald de mâncare. Apoi trebuia să-l duc pe domnul 
Willoughby undeva unde să nu mai dea de belea, și cum trebuia 
să venim aici în orice caz... ei bine - a aruncat o privire spre pat 
- e mult mai comod decât pătuţul meu de la atelier. Dar 
probabil că am avut o idee proastă. Putem pleca, dacă simţi că 
nu e... 


VP - 339 


— Nu mă deranjează asta, l-am întrerupt eu. Întrebarea este: 
de ce ai o cameră într-un bordel? Ești un client atât de bun 
încât...? 

— Client? S-a uitat fix la mine, cu sprâncenele ridicate. Aici? 
Dumnezeule, englezoaico, dar ce crezi că sunt? 

— Să mă ia naiba dacă știu, am spus eu. Tocmai de aceea te 
întreb. Vrei să-mi răspunzi? 

El și-a privit o clipă ciorapii din picioare, mișcându-și degetele 
pe podeaua din scândură. În cele din urmă, a ridicat ochii spre 
mine și mi-a zis, calm: 

— Așa cred. Nu sunt mușteriul lui Jeanne, în schimb ea este 
clienta mea - și încă una bună. Îmi păstrează o încăpere pentru 
că sunt deseori plecat cu treburi și astfel am un loc în care să 
găsesc mâncare și un pat să dorm la orice oră ar fi. Camera face 
parte dintr-o înțelegere cu ea. 

Îmi ţinusem răsuflarea. Acum am expirat repede o parte din 
aerul din plămâni. 

— Bine, am spus. Atunci, presupun că următoarea întrebare 
este: ce treabă are proprietara unui bordel cu un tipograf? 

Mi-a trecut prin minte gândul absurd că poate Jamie tipărea 
reclame pentru madame Jeanne, dar l-am alungat imediat. 

— Ei bine, nu, a spus el rar. Nu cred că asta e întrebarea. 

— Nu? 

— Nu. 

Cu o mișcare fluidă, s-a ridicat de pe pat și s-a oprit în fața 
mea, suficient de aproape ca să ridic ochii spre chipul lui. Brusc, 
am simţit dorinţa instinctivă de a mă retrage, dar nu am făcut-o, 
în mare măsură pentru că nu aveam cum. 

— Englezoaico, întrebarea este: de ce te-ai întors? a spus el 
încet. 

— O întrebare al naibii de bună! Mi-am lipit palmele strâns de 
lemnul aspru al ușii. Tu de ce crezi că m-am întors, lua-te-ar 
naiba! 

— Nu m-am gândit. 

Glasul moale era rece, dar chiar în lumina slabă am putut 
vedea pulsul bătându-i în gât, pe porţiunea desfăcută a cămâășii. 

— Ai venit ca să-mi fii din nou soţie? Ori doar ca să-mi aduci 
vești despre fiica mea? 


VP - 340 


Ca și cum și-ar fi dat seama că prezenţa lui atât de aproape 
de mine mă intimida, s-a întors brusc și s-a îndreptat spre 
fereastră, ale cărei obloane scârțâiau în bătaia vântului. 

— Eşti mama copilului meu... doar pentru asta îţi datorez 
sufletul... pentru faptul că viaţa mea nu s-a scurs zadarnic, 
pentru faptul că am un copil în siguranţă. 

S-a întors spre mine și m-a privit cu hotărâre în ochi. 

— Dar a trecut multă vreme de când noi am fost ca unul, 
englezoaico. Tu ţi-ai trăit viaţa - acolo -, iar eu am avu-o pe-a 
mea aici. Nu știi nimic despre ce am făcut sau ce am fost. Ai 
venit acum pentru că ai vrut ori pentru că ai simţit că așa 
trebuia? 

Am simţit un nod în gât, dar l-am privit în ochi. 

— Am venit abia acum pentru că înainte... am crezut că 
muriseși. Am crezut că ai murit la Culloden. 

Și-a coborât ochii spre pervaz, de unde a ridicat o așchie. 

— Da, înţeleg, a spus el încet. Ei bine... trebuia să mor. Rămas 
cu ochii la așchia de lemn, a zâmbit amar. Am încercat din greu. 

Apoi m-a privit din nou. 

— Și cum ai aflat că nu murisem? Ori unde eram, fiindcă veni 
vorba? 

— Am fost ajutată. Un tânăr istoric, pe nume Roger Wakefield, 
a descoperit niște documente; el te-a găsit în Edinburgh. lar 
când am văzut „A. Malcolm”, mi-am dat seama... M-am gândit 
că tu ești acela... 

Aveam timp mai târziu să îi explic detaliile. 

— Da, am înţeles. Și apoi ai venit. Și totuși... de ce? 

L-am privit un moment fără să răspund. Ca și cum ar fi simţit 
nevoia de aer ori pentru a-și găsi o preocupare, a deschis pe 
jumătate ivărul obloanelor, ceea ce a făcut ca încăperea să fie 
invadată de susurul apei și de mirosul răcoros și proaspăt al 
ploii. 

— Sugerezi cumva că nu vrei să rămân? am întrebat eu. 
Pentru că, dacă așa stau lucrurile... cum să zic, știu că acum ai 
viaţa ta... poate ai și alte legături. 

În ciuda vuietului furtunii și a bătăilor inimii, cu simţurile 
neobișnuit de ascuțite, auzeam sunetele slabe de activitate din 
toată casa. Palmele îmi erau umede și mi le-am șters pe furiș de 
fustă. 

De la fereastră, el s-a întors ca să se uite la mine. 


VP - 341 


— lisuse! a exclamat. Cum să nu te doresc? Acum avea fața 
palidă, iar ochii îi erau neobișnuit de sclipitori. Englezoaico, am 
tânjit după tine vreme de douăzeci de ani, a zis el încet. Nu știi 
asta? lisuse Hristoase! Adierea de afară i-a răsfirat buclele din 
jurul feţei și, impacientat, și le-a dat deoparte. Dar nu mai sunt 
omul pe care îl cunoșteai, mai ales după douăzeci de ani, nu? Cu 
un gest de frustrare, s-a întors cu spatele. Acum ne cunoaștem 
mai puțin decât atunci când ne-am căsătorit. 

— Vrei să plec? 

Sângele îmi bubuia în urechi. 

— Nu! s-a răsucit el cu repeziciune spre mine și m-a strâns de 
umăr, făcându-mă să mă retrag fără să vreau. Nu, a repetat, 
ceva mai încet. Nu am vrut să pleci înapoi. Ți-am spus-o și am 
vorbit serios. Însă... trebuie să știu. Și-a plecat capul spre mine, 
cu chipul îmbujorat din pricina întrebării tulburătoare. Mă vrei? a 
șoptit el. Englezoaico, mă dorești - și riști pentru bărbatul care 
sunt acum, de dragul celui pe care l-ai cunoscut cândva? 

Am simţit un puternic val de ușurare, amestecat cu suferinţă. 
Valul năvălea de la mâna lui, de pe umărul meu, spre vârful 
degetelor de la picioare, făcând-mă să mi se înmoaie 
încheieturile. 

— E mult prea târziu ca să întrebi asta, am zis și am întins o 
mână pentru a-i atinge obrazul, pe care barba aspră începuse să 
apară. Mi s-a părut moale sub atingerea degetelor, ca un pluș 
ceva mai aspru. Pentru că eu am riscat deja tot ce aveam. Insă, 
indiferent ce ai fi acum, Jamie Fraser... da. Da, te doresc. 

Lumina lumânării a strălucit albastră în ochii lui când a întins 
cealaltă mână spre mine, iar eu am pășit fără nicio vorbă în 
îmbrăţișarea lui. Mi-am rezemat fața de pieptul lui, uimită de 
senzaţia pe care o aveam ţinându-l în brațe; masiv, solid și cald. 
Adevărat, în anii de dor după o fantomă pe care nu o puteam 
atinge. 

Dezlipindu-se de mine după o clipă, el m-a măsurat și mi-a 
atins delicat obrazul, schițând un zâmbet. 

— Ai un curaj diavolesc, știai? Dar mereu ai fost așa. 

Am încercat să îi zâmbesc, dar buzele îmi tremurau. 

— Dar cu tine cum e? De unde știi cum sunt? Nu știi ce am 
făcut în ultimii douăzeci de ani. S-ar putea să fi devenit o 
persoană oribilă! 


VP - 342 


Zâmbetul de pe buze i-a luminat privirea, umplând-o de 
veselie. 

— S-ar putea să te fi schimbat. Dar, știi ceva, englezoaice? Nu 
cred că îmi pasă. 

Am rămas privindu-l încă o clipă, apoi am oftat atât de adânc, 
încât am făcut să pocnească alte câteva cusături din corsajul 
rochiei. 

— Nici mie. 

Mi s-a părut absurd să mă arăt sfioasă, dar așa eram. 
Aventurile serii, precum și vorbele pe care mi le adresase 
deschiseseră hăul realităţii - cei douăzeci de ani pe care nu îi 
trăiserăm împreună, care se căscau între noi, dar și viitorul 
necunoscut care ni se așternea în faţă. Acum ajunseserăm în 
locul în care urma să ne cunoaștem din nou și să descoperim 
dacă eram aceiași doi oameni care existaseră cândva ca unul ori 
dacă vom putea redeveni una și aceeași persoană. 

Un ciocănit în ușă a detensionat atmosfera. O micuță slujnică 
ne-a adus tava cu masa de seară. A înclinat capul vag spre 
mine, i-a zâmbit lui Jamie, apoi a așezat mâncarea pe masă - 
carne rece, supă fierbinte și pâine caldă din ovăz, cu unt -, după 
care a întețit focul cu mâini pricepute și iuți, după care ne-a 
lăsat singuri, murmurând: 

— Noapte bună vă doresc! 

Am mâncat fără să ne grăbim, discutând precaut despre 
lucruri banale; eu i-am povestit cum ajunsesem de la Craigh na 
Dun până la Inverness și l-am făcut să râdă vorbindu-i despre 
domnul Graham și micuțul Georgie. La rândul lui, el mi-a 
povestit despre domnul Willoughby; cum îl găsise pe micuțul 
chinez, pe jumătate mort de foame și beat criță, zăcând în 
spatele unui șir de butoaie la Burntistand, unul dintre porturile 
din apropiere de Edinburgh. 

Nu am spus multe despre noi, dar, în timp ce am mâncat, 
urmărindu-i mâinile lungi și frumoase când a turnat vin și a tăiat 
carnea, răsucirea torsului puternic pe sub cămașă, precum și 
linia graţioasă a gâtului și a umerilor când s-a aplecat să ia de 
jos un șervet căzut pe podea, am devenit tot mai conștientă de 
trupul lui. O dată sau de două ori, mi s-a părut că și privirea lui a 
zăbovit asupra mea în același fel, însă el și-a mutat iute ochii de 
fiecare dată, ferindu-și-i ca să nu îmi dau seama ce văzuse sau 
simţise. 


VP - 343 


Când cina a luat sfârșit, același gând ne trecea amândurora 
prin minte. Nici nu se putea altfel, având în vedere locul în care 
ne aflam. M-am simţit străbătută de un fior de teamă, 
amestecată cu speranţă. 

În cele din urmă, el și-a golit paharul de vin, l-a așezat pe 
masă și m-a privit direct în ochi. 

— Vrei să... 

S-a oprit, îmbujorarea subliniindu-i trăsăturile, dar mi-a 
întâlnit ochii, și-a înghiţit nodul din gât și a continuat: 

— Înseamnă că te culci cu mine, da? Cum să spun, s-a grăbit 
el să continue, e frig și amândoi suntem uzi și... 

— Și nu avem scaune, am încheiat eu. De acord. 

Mi-am smuls mâna din strânsoarea degetelor lui și m-am 
întors spre pat, cuprinsă de un amestec bizar de emoție și 
ezitare care m-a făcut să respir precipitat. 

El și-a scos grăbit pantalonii și ciorapii, apoi mi-a aruncat o 
privire. 

— lartă-mă, englezoaico; trebuia să-mi dau seama că vei avea 
nevoie de ajutor ca să-ţi desfaci șireturile. 

Așadar, n-a dezbrăcat prea des femei, mi-am zis, după care 
m-am oprit, iar buzele mele s-au arcuit într-un zâmbet. 

— Păi, nu e vorba de șireturi, am murmurat, dar dacă m-ai 
ajuta puţin la spate... 

Mi-am așezat deoparte mantia și m-am întors cu spatele spre 
el, ridicându-mi părul pentru a lăsa la vedere partea de sus 
rochiei. 

A urmat o tăcere care i-a trădat nedumerirea. Apoi i-am simţit 
degetul coborând de-a lungul șirei spinării. 

— Ce e ăsta? a întrebat el mirat. 

— Se numește fermoar, am explicat zâmbind, deși el nu mă 
putea vedea. Vezi capătul acela de sus? Prinde-l între degete și 
trage de el în jos. 

Dinţii fermoarului s-au despărţit cu un sunet mut ca o 
sfâșiere, iar rochia creată de Jessica Gutenburg a fost eliberată 
de pe trupul meu. Mi-am scos braţele din mâneci și am lăsat-o 
să cadă grea în jurul picioarelor, întorcându-mă spre Jamie 
înainte de a-mi pierde curajul. 

Șocat de acea bruscă lepădare de crisalidă, el a făcut imediat 
un pas înapoi. Apoi a clipit des și m-a privit în ochi. 


VP - 344 


Am rămas în faţa lui, fără nimic pe mine în afara pantofilor și 
a ciorapilor roz din mătase, prinși cu jartiere. Mă copleșea 
dorinţa de a îmbrăca rochia, oricum era ea, dar m-am opus 
ispitei. Mi-am îndreptat spinarea, am ridicat bărbia și am 
așteptat. 

El nu a scos niciun cuvânt. Ochii i-au strălucit în lumina 
lumânării când a dat încet din cap, însă el încă stăpânea trucul 
de a-și ascunde gândurile înapoia acelei măști indescifrabile. 

— Nu spui nimic? am întrebat eu în cele din urmă, cu glas 
ușor tremurător. 

El a deschis gura, dar nu a putut articula nicio vorbă. A 
clătinat încet din cap, într-o parte și-n alta. 

— lisuse, a șoptit în cele din urmă. Claire... ești cea mai 
frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. 

— Cred că ai început să-ţi pierzi vederea, am zis eu cu 
convingere. Probabil că ai glaucom; ești prea tânăr pentru a 
avea cataractă. 

La auzul vorbelor mele, a râs nesigur, apoi am văzut că de 
fapt chiar fusese orbit - ochii lui luceau de umezeală, deși acum 
zâmbea. A clipit de câteva ori, apoi a întins o mână în față. 

— Am ochi ca de șoim, a spus el, la fel de convins, și 
întotdeauna i-am avut așa. Vino mai aproape. 

Oarecum rezervată, i-am prins mâna și am ieșit din adăpostul 
nepotrivit oferit de resturile rochiei mele. M-a tras cu blândeţe 
spre el până am ajuns între genunchii lui, în timp ce el s-a 
așezat pe pat. Apoi m-a sărutat blând, câte o dată pe fiecare 
sân, apoi și-a apăsat capul între ei, iar eu i-am simţit răsuflarea 
caldă pe piele. 

— Sânii tăi au culoarea fildeșului, a spus el încet, pronunţând 
cuvântul diferit, într-un fel în care scoţienii din Highland îl 
rosteau când erau cu adevărat impresionați de ceva. 

A ridicat mâna pentru a cuprinde un sân, degetele lui 
bronzate în întuneric contrastând cu luciul palid al pielii mele. 

— Doar văzându-i, atât de plini și de rotunzi... lisuse, aș putea 
rămâne cu capul sprijinit de ei o veșnicie. Dar să te ating, 
englezoaica mea... care ai pielea precum catifeaua albă și liniile 
lungi ale trupului tău... 

A tăcut, iar eu i-am simţit mușchii gâtului mișcându-se când a 
înghiţit în sec, în vreme ce mâna lui a coborât pe linia curbată a 


VP - 345 


taliei și a șoldurilor mele, dar și pe rotunjimile feselor și ale 
coapselor. 

— Doamne Dumnezeule! a exclamat el, la fel de slab. N-aș fi 
în stare, englezoaico, să te privesc și să nu te mângâi, să nu te 
am aproape de mine și să nu te doresc. 

A ridicat capul și m-a sărutat în dreptul inimii, apoi și-a lăsat 
mâna să alunece peste curbura delicată a pântecului meu, 
trasând cu delicateţe urmele lăsate de nașterea Briannei. 

— Chiar... chiar nu te deranjează? am ezitat eu, trecându-mi 
degetele peste burtă. 

El mi-a zâmbit cu o expresie pe jumătate întristată. A șovăit o 
clipă, apoi și-a ridicat poala cămâășii. 

— Dar pe tine? m-a întrebat. 

Cicatricea se întindea de la mijlocul coapsei până la zona 
inghinală, un ţesut albicios și răsucit de aproape treizeci de 
centimetri lungime. Nu mi-am putut reţine un icnet când am 
văzut-o și m-am lăsat în genunchi alături de el. 

Mi-am lipit obrazul de coapsa lui, ţinându-mă strâns de 
piciorul lui, ca și cum aș fi vrut să îl rețin - așa cum nu reușisem 
să o fac în trecut. Am simţit pulsarea profundă și lentă a 
sângelui prin artera femurală pe sub buricele degetelor - la cel 
mult trei centimetri de adâncitura urâtă a cicatricei răsucite. 

— Nu te sperie și nici nu te îngreţoșează, englezoaico? a 
întrebat el, mângâindu-mă pe păr. 

Am ridicat capul și m-am uitat la chipul lui. 

— Sigur că nu! 

— Bine, cum zici. A întins o mână ca să mă mângâie pe 
abdomen, rămânând cu ochii adânciţi în ai mei. Și dacă porți 
cicatricele propriilor tale bătălii, englezoaico, a spus el slab, ele 
nu mă tulbură nici pe mine. 

M-a ridicat spre pat, alături de el, și s-a aplecat să mă sărute. 
Mi-am lepădat pantofii și am ridicat picioarele, simțind căldura 
lui prin țesătura cămâșii. 

Cu o mână am găsit nasturele de sus și m-am chinuit să îl 
desfac. 

— Vreau să te văd. 

— Ei bine, nu prea ai ce vedea, englezoaico, a spus el râzând 
nu tocmai sigur pe sine. Însă, orice ar fi, e al tău... dacă ţi-l 
dorești. 


VP - 346 


Și-a scos cămașa peste cap și a azvârlit-o pe podea, după 
care s-a aplecat pe palme, expunându-și corpul. 

Nu știam la ce ar fi trebuit să mă aştept. În realitate, imaginea 
trupului său dezgolit mi-a tăiat răsuflarea. Rămăsese la fel de 
înalt, desigur, și minunat dăltuit, cu oasele lungi, zvelte și 
musculoase, elegante și puternice. A lucit în lumina lumânării, 
ca și cum lumina ar fi radiat dinlăuntrul lui. 

Se schimbase, bineînţeles, dar schimbarea era subtilă; de 
parcă ar fi fost băgat într-un cuptor și gătit până căpătase un 
aspect dur. Arăta ca și cum mușchii și pielea i se strânseseră 
ceva mai mult pe oase, astfel că părea mai bine închegat; 
niciodată nu mi se păruse stângaci, însă atitudinea lui 
băieţească și ușor relaxată dispăruse. 

Pielea i se mai înnegrise puţin, având acum o culoare auriu- 
deschis, aproape de bronz pe faţă și pe gât, pălind de-a lungul 
corpului până la alb pur, străbătut de venele albăstrui din 
scobitura coapselor. Părul pubian alcătuia un smoc feroce și 
roșcat și era evident că nu minţise; mă dorea, și încă foarte 
mult. 

Ochii mei i-au întâlnit pe ai lui, iar buzele lui s-au arcuit brusc. 

— Ți-am spus cândva că voi fi sincer faţă de tine, englezoaico. 

Am râs, deși ochii mă usturau din pricina lacrimilor și m-am 
simţit copleșită de un val de emoție confuză. 

— Și eu. 

Ezitând, am întins o mână spre el și el mi-a luat-o într-a lui. 
Forța și căldura ei m-au uimit, așa că am tresărit slab. Apoi mi- 
am sporit strânsoarea, iar el s-a ridicat în picioare cu faţa spre 
mine. 

Șovăind stângaci, am rămas nemișcaţi. Ne percepeam cu 
intensitate unul pe celălalt - cum se putea altfel? Eram într-o 
încăpere mică, iar atmosfera era încărcată cu o energie precum 
electricitatea statică, îndeajuns de puternică pentru a deveni 
vizibilă. Am avut o senzaţie de groază viscerală, ca atunci când 
te afli în vârful unui montaigne russe. 

— Eşti la fel de speriat ca și mine? am întrebat eu în cele din 
urmă și în urechi mi-a răsunat propria voce răgușită. 

El m-a cercetat cu atenţie și a ridicat o sprânceană. 

— Nu credeam că voi fi. Ti s-a făcut piele de găină. 
Englezoaico, ţi-e teamă sau doar ţi-e frig? 

— Și una, și alta, am spus, iar el a râs. 


VP - 347 


— Atunci urcă în pat. 

A dat drumul mâinii mele și s-a aplecat pentru a da plapuma 
deoparte. Nu am încetat să tremur nici când el s-a strecurat 
alături de mine, deși căldura radiată de trupul lui a venit ca un 
șoc fizic. 

— Dumnezeule, dar nu ţi-e frig! am exclamat eu. 

M-am întors spre el și i-am perceput căldura pe pielea mea, 
din cap până în picioare. Atrasă instinctiv, m-am lipit strâns de 
el, tremurând. Mi-am simţit sfârcurile întărite presate de pieptul 
lui, dar și șocul neașteptat al pielii lui dezgolite lipite de a mea. 

A râs oarecum nesigur. 

— Nu, nu mi-e frig. Cred că mi-e teamă, nu? 

M-a cuprins delicat cu braţele, iar eu i-am atins pieptul, 
simțind sub degete sute de minuscule asperităţi ale pielii de 
găină izvorându-mi sub degete printre părul cârlionțat și roșcat. 

— Când ne-am temut unul de celălalt, am șoptit eu, în 
noaptea nunţii noastre, m-ai ţinut de mâini. Ai spus că va fi mai 
ușor dacă ne atingem. 

El a scos un mic sunet când, cu vârful unui deget, i-am găsit 
sfârcul. 

— Da, așa am făcut, a spus el, gâfâind. Dumnezeule, mai 
atinge-mă ca atunci. 

Și-a încordat brațele brusc, strângându-mă aproape de el. 

— Atinge-mă, a spus din nou încet, și lasă-mă să te ating, 
englezoaico. 

Mâna lui m-a cuprins, mângâind, atingând, iar sânul meu a 
ajuns tare și greu în palma lui. Am continuat să tremur, dar 
acum tremura și el. 

— Când ne-am căsătorit, mi-a șoptit și i-am simţit respiraţia 
caldă pe obraz, și te-am văzut acolo, atât de frumoasă în rochia 
ta albă, nu m-am gândit decât la momentul în care vom rămâne 
singuri, ca să îţi pot desface șireturile și să te văd goală în pat, 
alături de mine. 

— Mă vrei acum? am șoptit și l-am sărutat în scobitura de 
deasupra claviculei. Pielea lui bronzată mi s-a părut puţin 
sărată, iar părul îi mirosea a fum de lemne și a masculinitate 
înțepătoare. 

El nu mi-a răspuns, dar s-a mișcat brusc și i-am simţit tăria, 
rigidă, lipită de pântecul meu. 


VP - 348 


Ceea ce m-a făcut să mă lipesc mai strâns de ei au fost 
groaza, dar și dorinţa. Îl voiam, desigur; sânii mă dureau, iar 
pântecul îmi era încordat, valul neobișnuit de dorinţă devenise 
alunecos între picioarele mele, care s-au desfăcut pentru a-l 
primi. Dar la fel de puternică precum pofta trupească era 
dorinţa de a fi posedată, de a fi luată în stăpânire de el, de a-mi 
înăbuși îndoielile în momentele de asprime, de a fi posedată cu 
tărie și a uita de mine. 

Am simţit îndemnul de a o face tremurând în mâinile care mi- 
au cuprins fesele, în tresărirea coapselor lui, înfrânată când el s- 
a oprit. 

Fă-o, am gândit, cuprinsă de suferinţa provocată de spaimă. 
Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o acum și să nu te porţi blând! 

N-am putut rosti acele vorbe. Am văzut dorința pe chipul lui, 
dar nu am putut vorbi; era deopotrivă prea devreme și prea 
târziu pentru a folosi astfel de cuvinte între noi. 

Însă noi împărtășiserăm un alt limbaj, iar trupul meu și l-a 
reamintit. Mi-am apăsat coapsele brusc de el, prinzându-l de 
fese strâns cu palmele. Mi-am întors fața în sus ca să fiu 
sărutată, iar în același moment, el s-a aplecat grăbit să mă 
sărute. 

El m-a lovit cu fruntea în nas și am simţit o durere ascuţită. 
Ochii mi-au lăcrimat din belșug și m-am întors, prinzându-mi 
faţa între palme. 

— Au! 

— lisuse, te doare, Claire? 

Clipind ca să îndepărtez lacrimile, i-am văzut fața și expresia 
de îngrijorare. 

— Nu, am spus prostește. Dar cred că mi-ai spart nasul. 

— Nu, nu e spart, a spus el cu blândeţe, pipăindu-mi rădăcina 
nasului. Când se întâmplă așa ceva, auzi un zgomot urât de 
strivire și sângerezi ca un porc înjunghiat. Nu ai nimic. 

M-am pipăit ușor sub nări, dar avusese dreptate; nu 
sângeram. În plus, durerea se stinsese rapid. Dându-mi seama 
de asta, am mai înţeles că el se afla deasupra mea, eu, cu 
picioarele desfăcute sub el, iar membrul lui abia atingându-mă, 
la un fir de păr depărtare de momentul decisiv. 

Am observat expresia de înțelegere din ochii lui. Niciunul 
dintre noi nu s-a clintit și amândoi abia respiram. Apoi el a 
inspirat adânc, umflându-și pieptul, și m-a prins de încheieturile 


VP - 349 


mâinilor cu o singură mână. Mi le-am smuls și le-am așezat 
peste cap, iar el m-a țintuit acolo, corpul meu rămânând arcuit 
și încordat, dar și neajutorat sub el. 

— Dă-mi gura ta, englezoaico, a spus el încet și s-a aplecat 
spre mine. 

Capul lui a ascuns lumina lumânării și nu am văzut nimic în 
afară de o strălucire pierită și întunecimea pielii când buzele lui 
le-au atins pe ale mele. Cu blândeţe, abia atingând, apoi 
apăsând, fierbinte, și eu am deschis gura cu un gâfâit slab, iar 
limba lui a căutat-o pe-a mea. 

L-am mușcat de buză și, surprins, el s-a retras puţin. 

— Jamie, am spus aproape lipită de buzele lui și simţindu-i 
răsuflarea caldă. Jamie! 

Era tot ce puteam spune, dar coapsele mele au urcat către el 
și am repetat mișcarea, îndemnând la violență. Mi-am întors 
capul și mi-am înfipt dinţii în umărul lui. 

El a scos un sunet gros din gâtlej și m-a pătruns cu forță. 
Eram strâmtă ca o fecioară și am scos un țipăt, arcuindu-mă sub 
el. 

— Nu te opri! i-am spus. Pentru numele lui Dumnezeu, nu te 
opri! 

Trupul lui m-a auzit și a răspuns cu același limbaj, iar 
strânsoarea din jurul încheieturilor mele a sporit când el m-a 
pătruns cu tărie, forţa mișcării atingându-mi pântecul la fiecare 
mișcare. 

Apoi mi-a eliberat încheieturile mâinilor și a căzut pe jumătate 
peste mine, iar greutatea lui m-a țintuit de pat când a băgat 
mâinile dedesubtul meu, apucându-mi coapsele cu putere și 
imobilizându-mă. 

Am scâncit și m-am zvârcolit, iar el m-a mușcat de umăr. 

— Stai nemișcată, mi-a spus la ureche. 

Eram nemișcată, pentru că nu mă puteam clinti. Am rămas 
strânși unul de altul, vibrând. Am simţit niște bătăi în dreptul 
coastelor, dar nu mi-am dat seama dacă erau ale inimii mele ori 
ale inimii lui. 

Apoi s-a mișcat în mine, foarte puţin, o întrebare a cărnii. Era 
de ajuns; drept răspuns, am tresărit, ţintuită fără sorţi de 
scăpare sub el, și am simţit spasmele orgasmului meu lovindu-l, 
strângându-l și eliberându-l, îndemnându-l să mi se alăture. 


VP - 350 


El s-a ridicat pe ambele mâini, cu spinarea arcuită și capul 
lăsat pe spate, cu ochii închiși și respirând greu. Apoi, foarte 
încet, și-a plecat capul în faţă și a deschis ochii. M-a privit cu o 
tandreţe de nespus, iar lumina lumânării a lucit o clipă pe obrajii 
umezi, probabil sudoare sau poate lacrimi. 

— Vai, Claire! a șoptit el. O, Doamne, Claire! 

Și orgasmul lui a început, adânc în mine, fără să se miște, 
tremurând din tot corpul, astfel că și braţele i-au vibrat, iar firele 
roșcate de păr au licărit în lumina difuză, după care a lăsat capul 
în jos și a scos un fel de oftat; părul îi acoperea faţa când se 
descărca, fiecare tresărire și pulsaţie a cărnii lui între picioarele 
mele stârnind un ecou în carnea mea. 

Când s-a terminat, a rămas peste mine îndelung, nemișcat ca 
o piatră. Apoi, foarte delicat, s-a lăsat în jos, și-a apăsat capul de 
al meu și a rămas întins ca și cum ar fi fost mort. 

e 

Într-un târziu, am reușit să ies din acea stare de perplexitate 
profundă, satisfăcută și am ridicat o mână pe care am așezat-o 
peste locul în care pulsul bătea încet și puternic, exact la baza 
sternului. 

— Cred că e ca mersul pe bicicletă, am spus eu. 

Imi rezemasem capul în curbura umărului lui, iar mâna mea 
își făcea de lucru cu buclele dese, aurii-roșiatice de pe pieptul 
lui. 

— Ştiai că ai avut mai multe fire de păr pe piept decât ai 
acum? 

— Nu, a spus el, cu voce somnoroasă, nu le-am numărat 
mereu. Inseamnă că bicicletele au mai mult păr pe piept? 

Intrebarea m-a luat prin surprindere, astfel că am izbucnit în 
râs. i 

— Nu, am spus. Ilnseamnă că ne-am amintit ce trebuie să 
facem, așa cum trebuie. 

Jamie a deschis un ochi și s-a uitat la mine, analizându-mă. 

— Ar trebui să fiu un prostănac fără pereche să uit așa ceva, 
dar încă nu mi-am pierdut toate calităţile. 

Am rămas nemișcaţi multă vreme, simţindu-ne unul altuia 
răsuflarea, percepând orice tresărire și schimbare a poziţiei 
celuilalt. Stăteam bine împreună, capul meu, cuibărit în 
adâncitura umărului lui, corpul lui cald sub atingerea mea, 
deopotrivă familiar și straniu, așteptând să fie redescoperit. 


VP - 351 


Clădirea era solidă, iar zgomotul furtunii de afară acoperea 
cele mai multe sunete dinăuntrul ei, însă când și când se auzeau 
zgomote discrete de pași și de voci la etajul de dedesubt; un râs 
gros, masculin, ori vocea ridicată a unei femei, care flirta în mod 
profesionist. 

Auzind acestea, Jamie s-a foit oarecum stânjenit. 

— Poate era mai bine să te duc la o tavernă, a spus el. Doar 

că... 
— Nu-i nimic, l-am asigurat eu. Deși, trebuie să recunosc, 
dintre toate locurile în care îmi imaginasem că voi fi cu tine din 
nou, niciodată nu m-am gândit că va fi un bordel. Am șovăit o 
clipă, pentru că nu voiam să insist, însă curiozitatea m-a învins. 
Tu... hm... tu deții locul ăsta, Jamie? 

El s-a retras puţin și m-a privit de sus. 

— Eu? Dumnezeule mare, englezoaico, drept cine mă crezi? 

— Cum să-ţi zic, n-am de unde să știu, nu? am spus eu cu glas 
destul de hotărât. Primul lucru pe care l-ai făcut când te-am 
găsit a fost să leșini și, imediat ce te-am pus pe picioare, am 
fost atacată într-o tavernă și vânată prin Edinburgh în tovărășia 
unui chinez bizar, ajungând apoi într-un bordel a cărui patroană 
pare să fie în relaţii foarte bune cu tine, dacă-mi permiţi să o 
spun. 

Jamie se înroșise până în vârful urechilor și, deși indignat, 
părea gata să izbucnească în râs. 

— Apoi te dezbraci, susții că ești o persoană îngrozitoare, cu 
un trecut depravat, și mă atragi în pat. Ce te-ai aștepta să cred? 

Hohotul lui de râs a acoperit totul. 

— În fine, englezoaico, nu sunt un sfânt, a spus el. Dar nici 
COdOȘ. 

— Mă bucur să aud asta, am zis, iar după o scurtă pauză l-am 
întrebat: Vrei să-mi spui ce ești ori vrei să enumăr variantele 
supărătoare până când mă apropii de adevăr? 

— A, chiar așa? a spus el, întărâtat de sugestie. Și care e cea 
mai bună bănuială a ta? 

M-am uitat cu atenţie la el. Stătea zâmbindu-mi, întins între 
așternuturile mototolite, cu un braț petrecut sub cap. 

— Ei bine, pun rămășag pe lenjeria mea că nu ești tipograf, 


am spus. 
Zâmbetul i s-a lăţit. 
— De ce nu? 


VP - 352 


L-am împuns cu răutate în coaste. 

— Eşti mult prea în formă. Cei mai mulţi bărbaţi trecuţi de 
patruzeci de ani încep să se rotunjească la mijloc, iar tu nu ai 
pus niciun gram în plus. 

— Asta fiindcă nu am pe nimeni care să-mi gătească, a zis el 
cu tristețe. Dacă ai mânca în taverne tot timpul, nici tu nu te-ai 
îngrășa. Din fericire, se pare că tu mănânci cum se cuvine. 

M-a bătut cu palma familiar peste fese, ferindu-se când i-am 
lovit mâna. 

__— Nu încerca să-mi distragi atenţia, am spus eu cu demnitate. 
In orice caz, nu puteai avea asemenea mușchi doar lucrând la 
tiparniţă. 

— Englezoaico, ai încercat vreodată să lucrezi la așa ceva? m- 
a întrebat, ridicând o sprânceană ironic. 

— Nu, am zis, încruntându-mă gânditoare. Să înţeleg că te-ai 
apucat de jafuri la drumul mare? 

— Nu, a spus el, rânjind și mai abitir. Mai încearcă. 

— Delapidare. 

— Nu. 

— Ei bine, presupun că nu răpești persoane care să fie apoi 
răscumpărate, am zis, apoi am început să enumăr alte 
posibilităţi pe degete. Mici hoţii? Piraterie? Nu, imposibil, decât 
dacă nu mai suferi de rău de mare. Cămătărie? Nu prea cred. 

Am coborât mâna și l-am privit drept în ochi. 

— Ultima oară când te-am văzut erai trădător, dar asta nu-ți 
prea asigură mijloacele de trai necesare. 

— A, încă sunt trădător, m-a asigurat el. Doar că, în ultima 
vreme, nu am fost condamnat. 

— În ultima vreme? 

— Englezoaico, am petrecut câţiva ani în închisoare pentru 
trădare, a explicat el, pe un ton destul de sumbru. Pentru 
Revoltă. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Da, știu. 

El a făcut ochii mari. 

— Ştii? 

— Asta și încă ceva, am încuviinţat. O să-ţi povestesc mai 
târziu. Dar lăsându-le pe toate deoparte deocamdată și revenind 
la subiectul discuţiei noastre, ce faci pentru a-ţi asigura traiul? 

— Sunt tipograf, a răspuns el, surâzând larg. 

— Și trădător? 


VP - 353 


— Și trădător, a confirmat el, dând din cap. În ultimii doi ani 
am fost arestat pentru răzvrătire de șase ori, iar atelierul mi-a 
fost confiscat de două ori, însă tribunalul nu a reușit să 
dovedească nimic. 

— Și ce se va întâmpla dacă, la un moment dat, tribunalul 
reușește să găsească dovada? 

— A, a spus el nepăsător, fluturându-și mâna liberă prin aer, 
mă așteaptă stâlpul infamiei. Țintuirea de urechi. Biciuirea. 
Închisoarea. Exilul. Cam așa ceva. Probabil că voi scăpa de 
spânzurătoare. 

— Ce ușurare! am exclamat eu sec. 

Mă simţeam un om de nimic. Nici măcar nu încercasem să îmi 
imaginez cum era viaţa lui, dacă l-aș fi găsit. Acum, după ce se 
întâmplase asta, eram oarecum luată prin surprindere. 

— Te-am avertizat, a spus el. 

Aerul glumeţ dispăruse, iar ochii lui albaștri mă priveau cu 
seriozitate și atenție. 

— Adevărat, am spus eu, inspirând adânc. 

— Acum vrei să pleci? 

Vorbea destul de degajat, dar l-am observat încleștându-și 
degetele pe o cută a plăpumii, astfel că încheieturile lui păreau 
albe în contrast cu pielea bronzată. 

— Nu, am spus eu, zâmbind cât am putut de convingător. Nu 
m-am întors doar ca să fac încă o dată dragoste cu tine. Am 
venit să rămân alături de tine... dacă mă vrei, am încheiat cu 
ezitare. 

— Dacă te vreau! 

A expirat profund și, ţinându-și picioarele încrucișate, s-a 
ridicat în capul oaselor ca să se uite la mine. A întins braţele și 
mi-a prins mâinile într-ale sale. 

— Nici nu-ţi pot spune ce am simţit când te-am atins astăzi, 
englezoaico, și când mi-am dat seama că ești aievea, a spus el. 

Și-a plimbat privirea peste trupul meu, iar eu am simţit 
căldura lui, dorința, dar și propria mea căldură contopindu-se cu 
a lui. 

— Să te regăsesc... și apoi să te pierd... 

S-a oprit, încercând să-și înghită nodul din gât. 

l-am atins faţa, trasându-i cu degetele liniile fine ale pomeţilor 
și ale maxilarului. 

— Nu mă vei pierde, l-am încredinţat. De-acum încolo, nu. 


VP - 354 


Am zâmbit și i-am netezit bucla de păr roșcat și des după 
ureche. 

— Nici măcar dacă voi descoperi că ai comis păcatul bigamiei 
și te-ai îmbătat în public. 

A tresărit brusc la auzul vorbelor mele, și eu, șocată, mi-am 
retras mâna. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Păi..., a făcut el și s-a oprit. Și-a țuguiat buzele și mi-a 
aruncat o privire. Doar că... 

— Doar ce? E ceva ce nu mi-ai spus? 

— Păi, tipărirea de pamflete care cheamă la revoltă nu e chiar 
atât de profitabilă, a spus el drept explicaţie. 

— Cred că nu, am zis, iar inima a început să-și iuțească din 
nou bătăile la perspectiva altor revelații. Ce altceva ai mai 
făcut? 

— Ei bine, ceva contrabandă, a zis el pe un ton de scuză. Pe 
lângă munca mea. 

— Eşti contrabanaist? m-am mirat, privindu-l fix. Ce aduci? 

— Păi, mai mult whisky, dar și rom, din când în când, și ceva 
vinuri franţuzești și batist. 

— Deci asta era! am spus. Piesele de puzzle se așezaseră 
cum trebuia - domnul Willoughby, docurile din Edinburgh și 
enigma locului în care ne aflam. Deci asta e legătura ta cu 
bordelul, cu madame Jeanne pe care o numești clientul tău? 

— Exact, a dat el din cap. Merge foarte bine; când băutura 
sosește din Franţa, o depozităm într-una dintre pivnițele de jos. 
Îi vindem o parte din ea direct lui Jeanne; iar ea are grijă de o 
parte din marfă pentru noi până o putem da mai departe. 

— Aha. Și, ca parte a aranjamentului... am spus eu cu 
delicateţe, tu, âă... 

Și-a mijit ochii albaștri. 

— Răspunsul la ceea ce-ţi închipui e nu, englezoaico, a zis el 
foarte hotărât. 

— A, chiar așa? am spus, extrem de încântată. Mi-ai citit 
gândurile, da? Și ce-mi închipuiam? 

— Te întrebai dacă primesc o parte din bani în natură, nu? 

A ridicat o sprânceană spre mine. 

— Da, așa e, am recunoscut. Deși nu e treaba mea. 

— Nu e, zici. 


VP - 355 


A ridicat ambele sprâncene și m-a prins de umeri, apoi s-a 
aplecat spre mine. 

— Da, am răspuns pe nerăsuflate. Și tu nu...? 

— Nu. Vino-ncoace! 

M-a cuprins cu braţele și m-a tras mai aproape. Memoria 
trupului e diferită de a minţii. Când gândeam, mă întrebam, mă 
îngrijoram, eram stângace și greoaie, dibuind drumul. Fără 
amestecul gândirii conștiente, trupul meu îl cunoștea, așa că i-a 
răspuns pe dată, ca și cum atingerea lui mă părăsise cu doar 
câteva momente mai înainte, și nu de ani întregi. 

— Mi-a fost mai teamă acum decât în noaptea nunţii noastre, 
am murmurat, urmărind pulsul lent și puternic din scobitura 
gâtului său. 

— Deci ţi-a fost teamă? m-a întrebat, strângându-mă mai tare 
în braţe. Englezoaico, ţi-e teamă de mine? 

— Nu. Mi-am așezat un deget pe vena care pulsa, inspirând 
mirosul lui pătrunzător. Doar că... prima oară... N-am crezut că 
va ţine o veșnicie. Atunci am vrut să plec. 

El a pufnit slab, iar sudoarea a lucit vag în adâncitura din 
mijlocul pieptului său. 

— Și ai plecat, iar acum te-ai întors, a spus el. Ești aici; 
altceva nu mai contează. 

M-am ridicat puţin pentru a-l privi. Ţinea închiși ochii alungiţi 
și asemănători cu ai unei pisici, iar buclele aveau culoarea 
uimitoare pe care mi-o aminteam prea bine, pentru că le 
văzusem foarte des; castanii la vârfuri și un roșcat din ce în ce 
mai deschis, aproape blond la rădăcină. 

— La ce te-ai gândit prima oară când am făcut dragoste? l-am 
întrebat. 

El a deschis încet ochii albaștri și m-a privit atent. 

— Englezoaico, pentru mine a fost mereu pe vecie, a spus el 
simplu. 

Câtva timp mai târziu am adormit îmbrățișaţi, învăluiţi de 
sunetul slab al ploii dincolo de obloane, amestecat cu sunetele 
înăbușite ale persoanelor de la etajele de mai jos. 

A fost o noapte agitată. Prea obosită ca să mai stau trează, 
eram prea fericită ca să dorm profund. Probabil mă temeam că, 
dacă dorm, el va dispărea. Probabil că și el se simțea la fel. 
Stăteam alături, nu treji, dar prea conștienți unul de prezența 
celuilalt ca să dormim adânc. Simţeam fiecare tresărire a 


VP - 356 


mușchilor lui, fiecare mișcare produsă de respiraţia lui și știam 
că și el conștientiza la fel prezenţa mea. 

Pe jumătate adormiţi, ne întorceam și ne mișcăm simultan, 
atingându-ne întotdeauna, într-un balet lent și somnoros, 
învățând din nou în tăcere limbajul trupurilor noastre. La o oră 
târzie și tăcută din noapte, el s-a întors spre mine și eu spre el și 
am făcut dragoste cu o tandreţe nespusă, încet, ceea ce ne-a 
făcut să ne liniștim în cele din urmă, fiecare posedând secretele 
celuilalt. 

Ușoară ca un fluture care zboară pe întuneric, mâna mea a 
alunecat pe piciorul lui și a descoperit adâncitura subţire a 
cicatricei. Degetele mele au pipăit-o ușor cât era de lungă și s- 
au oprit, abia atingând capătul rănii vechi, întrebând fără 
cuvinte: „Cum?” 

El a suspinat și și-a așezat mâna peste a mea. 

— Culloden, a spus el, șoapta lui evocând tragedia. 

Moartea. Inutilitatea. Și despărţirea îngrozitoare care mă 
dusese departe de el. 

— Nu te voi părăsi niciodată, i-am șoptit. Nu o voi mai face. 

A întors capul pe pernă, cu trăsături ascunse în întuneric, și 
buzele lui le-au mângâiat pe ale mele, ușor ca atingerea unei 
aripi de insectă. Apoi s-a așezat pe spate, trăgându-mă alături 
de el, și și-a lăsat mâna grea pe curbura coapsei mele. 

Ceva mai târziu, l-am simţit mișcându-se din nou și trăgând în 
jos plapuma. Peste antebraţ mi-a trecut un curent rece; perișorii 
fini s-au răzvrătit, apoi s-au liniștit sub atingerea lui caldă. Am 
deschis ochii și l-am văzut întorcându-se pe-o parte, absorbit de 
mâna mea. Stătea peste plapumă, un lucru alb, sculptat, toate 
oasele și tendoanele fiind desenate în cenușiu, în vreme ce în 
cameră se petrecea trecerea imperceptibilă de la noapte la zi. 

— Descrie-o, a spus el în șoaptă, ţinând capul plecat în timp 
ce desena forma degetelor mele, lungi și fantomatice în 
întunericul creat de atingerea lui. 

— Ce are din tine și din mine? Îmi poţi spune? Are mâinile ca 
ale tale, Claire, sau ca ale mele? Deseneaz-o, fă-mă să o văd. 

Și-a așezat mâna alături de a mea. Era mâna lui bună, cu 
degete drepte și cu încheieturile plate, unghiile tăiate scurt, 
pătrate și curate. 

— Ca ale mele, am spus eu. 


VP - 357 


Aveam vocea scăzută și răgușită după ce mă trezisem, abia 
ceva mai tare decât zgomotul picăturilor de ploaie de afară. 
Casa era cufundată în liniște. Drept ilustrare, am ridicat câţiva 
centimetri degetele mâinii imobile. 

— Are mâinile lungi și zvelte ca ale mele - dar mai mari, late 
și cu o curbură adâncă la exterior, aproape de încheietură -, uite 
așa. Și ca ale tale; are pulsul acolo, ca și tine. 

Am atins locul în care o venă traversa curbura radiusului, 
exact unde încheietura se unește cu mâna. Era atât de 
nemișcat, încât i-am simţit bătăile inimii sub buricul degetului. 

— Unghiile ei seamănă cu ale tale; pătrate, nu ovale ca ale 
mele. Dar are degetul mic de la mâna dreaptă curbat, la fel ca 
mine, am spus, ridicându-l. Și mama l-a avut la fel; așa mi-a 
spus unchiul Lambert. 

Mama murise când aveam cinci ani. Nu mi-o aminteam 
limpede, dar mă gândeam la ea când, pe neașteptate, surprinsă 
de un moment de graţie ca acesta, îmi vedeam degetul. Mi-am 
lăsat mâna cu degetul strâmb peste a lui, apoi am ridicat-o. 

— Are acest contur, am spus, trasând linia îndrăzneață de la 
tâmplă până la falcă. Ochii tăi, întocmai, la fel și genele și 
sprâncenele. Nas de Fraser. Gura ei seamănă mai mult cu a 
mea, cu buza de jos plină, dar e lată, ca a ta. Bărbia ascuţită, ca 
a mea, dar mai pronunţată. E o fată înaltă - are aproape un 
metru optzeci. Am simţit tresărirea lui de uimire și l-am împuns 
încet, genunchi contra genunchi. Are picioare lungi ca ale tale, 
dar foarte feminine. 

— Și are și vena aceea mică și albastră aici? a întrebat, 
atingându-mi tâmpla. Și urechi ca niște aripioare, englezoaico? 

— Întotdeauna s-a plâns de urechi - că sunt prea depărtate de 
cap, am spus, simțind lacrimile înţepându-mi ochi în timp ce 
Brianna a înviat brusc între noi. Sunt perforate. Sper că nu te 
deranjează, nu? am zis repede, pentru a-mi ţine lacrimile în frâu. 
Lui Frank nu i-a plăcut; zicea că era ceva nedemn și că nu 
trebuia să o facă, dar ea a ţinut morţiș, iar eu i-am permis când 
avea șaisprezece ani. Și eu aveam urechile perforate; nu mi se 
părea drept să spun nu când eu eram așa, iar toate prietenele ei 
aveau piercinguri, și nu... nu am vrut să... 

— Ai avut dreptate, a spus el, întrerupându-mi șirul de cuvinte 
pe jumătate isterice. Ai procedat bine, a repetat el încet, dar 
ferm, ţinându-mă aproape. Ai fost o mamă minunată, știu asta. 


VP - 358 


Plângeam din nou, în tăcere, tremurând alături de el. El m-a 
ținut cu blândeţe, mângâindu-mă pe spate și murmurând: 

— Ai procedat bine, a repetat el. Ai procedat corect. 

După o vreme, am încetat să plâng. 

— Mi-ai dăruit un copil, mo nighean donn’, mi-a șoptit în păr. 
Rămânem împreună pe veci. Ea e în siguranţă; și vom trăi în 
veci, tu și eu. 

M-a sărutat foarte ușor, apoi a pus capul pe pernă, lângă al 
meu. 

— Brianna, a șoptit el, cu acel ciudat accent din Highlands 
care făcea ca numele ei să îi aparţină. 

A oftat adânc și, într-o clipă, a adormit. Peste încă o clipă am 
adormit și eu, cu gândul la gura lui mare și dulce, relaxată în 
somn, zâmbind pe jumătate. 


26. Dejunul târfei 


După ani și ani în care trebuise să răspund deopotrivă 
chemărilor de mamă și de medic, căpătasem abilitatea de a mă 
trezi imediat și deplin chiar și din somnul cel mai profund. Așa s- 
a întâmplat și acum, percepând complet cearșafurile uzate din 
jurul meu, șiroitul apei din streșini și mirosul corpului lui Jamie 
amestecat cu aerul rece și dulceag care pătrundea prin 
crăpătura obloanelor de deasupra mea. 

Jamie nu mai era în pat; fără să întind mâna sau să deschid 
ochii, mi-am dat seama că locul de alături era gol. Insă era în 
apropiere. Am auzit sunetul unor mișcări furișate și un râcâit 
slab. Am întors capul pe pernă și am deschis ochii. 

Camera era inundată de o lumină cenușie care estompa 
culorile tuturor lucrurilor, dar lăsa clare liniile palide ale corpului 
său. Se profila în semiîntunericul din cameră, solid ca fildeșul, 
pregnant de parcă ar fi fost imprimat pe aer. Era gol, cu spatele 
la mine și stătea în faţa oalei de noapte pe care tocmai o 
scosese din locul ei, de sub lavoar. 

l-am admirat rotunjimea feselor, mica adâncitură musculară a 
fiecăreia și vulnerabilitatea lor palidă. Adâncitura șirei spinării, 
urcând într-o curbă adâncă și netedă dinspre șolduri spre umeri. 


31 „Fata mea cu păr castaniu”, în galeză în orig. (n. tr.). 
VP - 359 


S-a mișcat puţin și lumina i-a evidenţiat strălucirea slab argintie 
a cicatricelor de pe spinare, iar eu am simţit că rămân fără suflu. 

El s-a întors și i-am văzut chipul calm și puţin gânditor. M-a 
observat urmărindu-l și a părut oarecum tulburat. 

l-am zâmbit, însă tăcută, incapabilă să mă gândesc la ceva. 
Am continuat să îl privesc, iar el a făcut întocmai, cu același 
zâmbet pe buze. Fără să vorbească, a pășit spre mine și s-a 
așezat pe pat, salteaua afundându-se sub greutatea lui. Și-a 
lăsat mâna pe învelitoare și eu mi-am pus mâna într-a lui fără 
nicio ezitare. 

— Ai dormit bine? am întrebat eu prostește. 

Zâmbetul s-a lărgit pe faţa lui. 

— Nu, mi-a răspuns. Dar tu? 

— Nici eu. 

În ciuda frigului din încăpere, îi simţeam căldura corpului, 
chiar de la acea distanţă. 

— Nu ti-e frig? 

— Nu. 

Am tăcut din nou amândoi, dar nu ne-am putut dezlipi ochii 
unul de la celălalt. L-am privit cercetător în lumina care sporea, 
comparând amintirile cu realitatea. O rază de lumină a săgetat 
prin crăpătura din oblon și a căzut pe o buclă de culoarea 
bronzului lustruit, poleindu-i curbura umărului și panta netedă și 
plată a abdomenului. Mi s-a părut că era ceva mai masiv decât 
tineam minte și mult mai impunător ca prezenţă. 

— Ești mai masiv decât îmi amintesc, am îndrăznit eu. 

El și-a înclinat capul într-o parte și a coborât spre mine 
privirea amuzată. 

— Și tu ești ceva mai scundă, mi se pare. 

Mi-a prins mâna, iar degetele lui au încercuit cu delicateţe 
oasele încheieturii. Îmi simţeam gura uscată; am înghiţit în sec 
și mi-am umezit buzele. 

— M-ai întrebat demult dacă știu ce există între noi, am spus 
eu. 

Ochii lui au rămas aţintiţi asupra mea, atât de albaștri, încât 
în lumina aceea păreau negri. 

— Ţin minte, a zis încet, degetele lui strângându-mi mâna o 
clipă. Ce este... când te ating, când facem dragoste. 

— Ti-am spus că nu știu. 

— Nici eu nu știu. 


VP - 360 


Zâmbetul se estompase puţin, dar persista, pândind din 
colțurile gurii lui. 

— Tot nu știu, am spus eu. Dar..., și m-am oprit ca să-mi dreg 
glasul. 

— Dar încă există, a încheiat el, zâmbetul de pe buze 
luminându-i acum privirea. Da? 

Așa era. Incă îl percepeam ca și cum ar fi fost un baton de 
dinamită cu fitilul aprins în imediata mea apropiere, dar 
sentimentul dintre noi se schimbase. Adormiserăm ca o singură 
carne, înlănţuiţi de iubirea copilei pe care o aveam împreună, și 
ne treziserăm ca doi oameni legaţi de ceva diferit. 

— Da. Este... cum să zic... nu e doar din cauza Briannei, nu 
crezi? 

Presiunea asupra degetelor mele a crescut. 

— Că te vreau deoarece ești mama copilului meu? Nevenindu- 
i să creadă, a ridicat o sprânceană. Ei bine, nu. Nu că n-aș fi 
recunoscător, s-a grăbit să adauge. Dar... nu. 

Și-a plecat capul, uitându-se atent la mine, iar soarele i-a 
subliniat rădăcina nasului și a sclipit în buclele lui. 

— Nu, a spus. Cred că te-aș putea urmări ore în șir, 
englezoaico, ca să văd cum te-ai schimbat sau dacă ești la fel. 
să văd chiar și un lucru mărunt, cum ar fi curbura bărbiei tale - 
mi-a atins ușor falca, lăsându-și mâna să alunece pentru a-mi 
cuprinde capul, iar un deget mi-a mângâiat lobul urechii - ori 
urechile și găurile mici pentru cercei. Acestea sunt la fel cum le 
știam. Părul tău - te-am numit mo nighean donn, mai ţii minte? 
Fata mea cu păr castaniu. 

Glasul lui era doar o idee mai tare decât o șoaptă; și-a 
înfășurat degetele în buclele mele. 

— Cred că părul meu s-a schimbat puţin, am spus. 

Nu încărunţisem, dar aveam șuviţe mai deschise la culoare, 
iar castaniul părului meu se decolorase, ajungând auriu-deschis 
și, ici și colo, sclipea câte un fir argintiu. 

— Ca lemnul de fag în ploaie, a comentat el, netezindu-mi o 
buclă cu arătătorul, și ca picăturile care se preling de pe frunze 
peste scoarţa copacului. 

Am întins mâna și l-am mângâiat pe coapsă, atingând 
cicatricea lungă, care cobora. 


VP - 361 


— Îmi pare că nu am fost acolo să te îngrijesc, am șoptit. A 
fost cel mai oribil lucru pe care l-am făcut vreodată - să te 
părăsesc, știind... că voiai să fii ucis. 

Am rostit acel ultim cuvânt cu mare greutate. 

— Da, am încercat din răsputeri, a zis el cu o grimasă ironică 
și, în ciuda emoţiei mele, m-a făcut să râd. N-a fost vina mea că 
nu am reușit. A aruncat nepăsător o privire spre cicatricea lungă 
și groasă de pe coapsă. Nici vina englezului care a mânuit 
baioneta. 

M-am ridicat într-un cot și am cercetat cicatricea. 

— O baionetă a făcut asta? 

— Da, și s-a infectat, înţelegi? mi-a explicat el. 

— Știu; am descoperit jurnalul lordului Melton, care te-a trimis 
acasă de pe câmpul de luptă. Nu credea că vei supravieţui. 

L-am strâns de genunchi pentru a mă convinge că era în faţa 
mea, viu. 

El a pufnit. 

— Ei bine, era cât pe ce să nu ajung viu acolo. Eram ca și 
mort când m-au dat jos din căruță la Lallybroch. Amintindu-și, 
chipul i s-a întunecat. Doamne, câteodată mă trezesc noaptea 
visând căruţa aceea. Am călătorit două zile și aveam fierbințeli 
sau mi-era frig, câteodată și una, și alta. M-au acoperit cu fân și 
firele mă înțepau în ochi și în urechi, ba treceau și prin cămașă, 
iar puricii săreau peste tot și mă mâncau de viu, iar piciorul mă 
durea de moarte la fiecare zgâlţăitură. Am mers pe un drum cu 
multe hârtoape, a adăugat el gânditor. 

— Mi se pare oribil, am spus, simțind că acel cuvânt nu 
descria întrutotul situaţia. 

El a pufnit scurt. 

— Da. Am rezistat doar imaginându-mi ce-i voi face lui Melton 
dacă voi mai da vreodată ochii cu el, ca să i-o plătesc pentru că 
nu m-a împușcat. 

Am râs din nou, iar el, cu un zâmbet ironic pe buze, a coborât 
privirea spre mine. 

— Nu râd fiindcă e amuzant, am zis, înghițind în sec. Râd 
pentru că altfel aș plânge și nu vreau - mai ales acum, când 
totul a rămas în urmă. 

— Da, știu, m-a liniștit, strângându-mă de mână. 

Am inspirat adânc. 


VP - 362 


— Nu am privit în urmă. Nu am crezut că puteam suporta să 
descopăr... ce s-a întâmplat. Mi-am mușcat buza de jos; 
recunoașterea părea o trădare. Nu că nu am încercat - am vrut 
să... să uit, am spus, găsindu-mi cu greu cuvintele. Nu te-am 
putut uita; să nu crezi asta. Niciodată. Insă cu... 

— Nu te îngrijora, englezoaico, m-a întrerupt el, bătându-mă 
ușor peste mână. Înţeleg ce vrei să spui. Fiindcă veni vorba, și 
eu încerc să nu privesc în urmă. 

— Dar dacă aș fi făcut-o, am spus eu, privind atentă fibra 
netedă a ţesăturii, dacă aș fi făcut-o, poate că te-aș fi găsit mai 
devreme. 

Cuvintele au rămas în suspensie între noi ca o acuzaţie, ceva 
care să amintească de anii amari de pierdere și de separare. In 
cele din urmă, el a oftat adânc și mi-a pus un deget sub bărbie, 
ridicându-mi faţa spre el. 

— Și dacă ai fi făcut-o? a spus el. Ai fi lăsat copilul acolo, fără 
mamă? Ori te-ai fi întors la mine imediat după Culloden, și eu nu 
ți-aș fi putut purta de grijă, ci aș fi văzut cum suferi alături de 
ceilalți și m-aș fi simţit vinovat că îţi rezervam o asemenea 
soartă? Poate te-aș fi văzut murind de foame și boală, conștient 
că eu te-am ucis? 

A ridicat întrebător o sprânceană, apoi a clătinat din cap. 

— Nu. Ți-am spus să pleci și să uiţi. Să te învinovăţesc că ai 
făcut ce ţi-am spus, englezoaico? Nicidecum. 

— Dar am fi petrecut mai mult timp împreună! am zis. Am fi 
putut... 

M-a oprit apelând la cea mai simplă metodă, aplecându-se și 
sărutându-mă. Avea buzele calde și foarte moi, iar barba nerasă 
m-a zgâriat ușor pe obraz. 

După un moment, m-a eliberat. Lumina se intensifica, dând 
culoare chipului său. Pielea îi lucea ca bronzul lustruit și sclipea 
arămiu în barba lui. A inspirat adânc. 

— Da, am fi putut. Dar, dacă mă gândesc mai bine, nu putem. 
Ochii lui, cercetători și neclintiţi, i-au întâlnit pe ai mei. Nu pot 
privi în urmă, englezoaico, și în același timp să trăiesc, a spus el 
cu simplitate. Dacă nu rămânem decât cu noaptea care a trecut 
și cu aceste momente, este de-ajuns. 

— Nu, pentru mine nu este! am spus, iar ela râs. 

— Mică și lacomă, nu-i așa? 

— Da. 


VP - 363 


Cum încordarea dispăruse, mi-am îndreptat din nou atenţia 
spre cicatricea de pe piciorul lui, ca să ţin departe momentul de 
contemplare dureroasă a timpului și a prilejurilor pierdute. 

— Imi povesteai cum te-ai ales cu asta. 

— Da, așae. 

S-a lăsat puţin pe spate, privind printre gene linia lungă și 
albicioasă din partea de sus a coapsei. 

— Ei bine, Jenny a fost aceea... sora mea, o mai ţii minte? 

Sigur că mi-o aminteam, pe jumătate ca înălțime faţă de el și 
brunetă spre deosebire de el care era blond, dar care îl egala în 
ceea ce privea îndărătnicia. 

— A promis că n-o să mă lase să mor, a zis el cu un surâs 
gânditor. Și nu m-a lăsat. Părerea mea nu părea să aibă vreo 
greutate în chestiunea asta, așa că nu s-a sinchisit de ea. 

— Așa o știu pe Jenny. 

Gândindu-mă la cumnata mea, am simţit o undă de calm. 
Jamie nu rămăsese singur, așa cum mă temusem; Jenny Murray 
s-ar fi luat la trântă și cu diavolul ca să își salveze fratele - și, 
evident, reușise. 

— Ea m-a tratat de febră și mi-a pus comprese de tot felul pe 
picior ca să tragă otrava, dar nimic nu a dat roade, ba rana chiar 
s-a agravat. Piciorul mi s-a umflat și duhnea, apoi a început să 
se înnegrească și să putrezească, așa că, dacă era să mai 
trăiesc, s-au gândit să-mi taie piciorul. 

Povestea totul sec, dar eu mă simţeam gata să leșin 
gândindu-mă cât suferise. 

— Evident că nu au făcut-o, am zis eu. De ce? 

Jamie s-a scărpinat la nas și apoi și-a trecut mâna prin păr, 
îndepărtându-l din ochi. 

— Păi, datorită lui lan, a spus el. El n-a lăsat-o. A spus că știe 
cum e să trăiești doar cu un picior și, cu toate că pe el nu îl 
deranja prea mult, s-a gândit că nu aș vrea să... având în vedere 
multe lucruri - pierderea bătăliei, a războiului, a soţiei, a casei 
și... Poate că lan avea dreptate. În schimb, Jenny a chemat trei 
arendași să se așeze pe mine și să mă ţină bine, după care mi-a 
despicat piciorul până la os cu un cuţit de bucătărie și a spălat 
rana cu apă clocotită, a povestit el nepăsător. 

— lisuse Hristoase! am exclamat eu, șocată de groază. 

Văzând expresia de pe faţa mea, el a zâmbit vag. 

— Da, dar a dat roade. 


VP - 364 


Simţind un gust amar, mi-am înghiţit cu greu nodul din gât. 

— lisuse! Ai fi putut rămâne infirm pe viaţă. 

— Da, ei bine, mi-a curăţat rana cât s-a priceput și m-a cusut. 
A spus că nu mă va lăsa să mor, dar nici nu voia să mă vadă 
infirm și nici să zac tot timpul plângându-mi de milă și... 

Resemnat, a ridicat din umeri. 

— După ce mi-a spus toate lucrurile pe care nu avea de gând 
să mi le permită, mi s-a părut că singurul lucru care îmi 
rămăsese era să mă însănătoșesc. 

Am râs alături de el, iar zâmbetul lui s-a intensificat când și-a 
amintit. 

— Când m-am putut ridica din pat, Jenny l-a pus pe lan să mă 
scoată din casă la căderea întunericului și să mă pună să merg. 
Doamne, ce pereche eram, lan, cu piciorul lui de lemn, iar eu, cu 
un toiag, șchiopătând pe drum ca două berze oloage! 

Am râs din nou, dar a trebuit să clipesc pentru a-mi alunga 
lacrimile. Parcă aș fi avut în faţa ochilor cele două siluete înalte 
șchiopătând, luptând cu îndărătnicie împotriva întunericului și a 
durerii, rezemându-se una de cealaltă ca să rămână în picioare. 

— Ai trăit o vreme într-o peșteră, da? Am găsit o poveste 
despre asta. 

A ridicat surprins din sprâncene. 

— O poveste? Despre mine, vrei să zici? 

— Ești o legendă renumită în Highland, i-am spus eu sec, ori, 
mai bine zis, vei fi. 

— Pentru că am trăit într-o peșteră? Pe jumătate încântat, pe 
jumătate jenat, a zis: Ei bine, e o prostie să faci din asta o 
poveste, nu crezi? 

— Aranjamentul să fii dat pe mâna englezilor pentru 
răscumpărarea care se pusese pe capul tău a fost chiar mai 
impresionant, am spus eu și mai sec. Ai riscat cam mult în 
situaţia aceea, nu-i așa? 

Vârful nasului i s-a înroșit și părea oarecum rușinat. 

— Mda, a spus el cu stângăcie. Mă gândeam că nu va fi foarte 
rău în închisoare și, ţinând seama de alte lucruri... 

l-am vorbit cât de calm am putut, dar, devenită în 
retrospectivă ridicol de furioasă pe el, voiam să îl trezesc la 
realitate. 

— Închisoare, pe naiba! Ştiai foarte bine că puteai fi 
spânzurat, nu? Și cu toate astea, ai făcut-o. 


VP - 365 


— Trebuia să fac ceva, s-a justificat el cu un gest din umeri. 
lar dacă englezii au fost atât de proști să plătească o sumă 
frumușică pentru cadavrul meu... ei bine, nu există nicio lege 
care să-ți interzică să profiţi de proști, nu? 

A ridicat un colț al gurii, iar eu m-am zbătut între îndemnul de 
a-l săruta și cel de a-l pălmui. 

Nu am făcut niciuna, nici alta, în schimb m-am apucat să-mi 
descâlcesc părul cu degetele. 

— După părerea mea, rămâne neclar cine a fost prost în 
situaţia aceea, am spus eu, fără să-l privesc, dar ar trebui să știi 
că fiica ta e foarte mândră de tine. 

— Da? 

A părut ca lovit de trăsnet, iar eu am ridicat privirea spre el și, 
în ciuda iritării, am izbucnit în râs. 

— Păi, sigur că e. Ești un mare erou, nu? 

Auzind asta, a roșit tare și s-a ridicat, părând total 
deconcertat. 

— Eu? Nu! 

Și-a trecut o mână prin păr, așa cum obișnuia când se gândea 
sau îl tulbura ceva. 

— Nu. Să-ţi explic, a spus el răspicat, nu am fost deloc erou. 
M-am gândit cum să fac să le port de grijă tuturor - e vorba de 
Jenny, lan și copii, de toţi arendașii și familiile lor. Neajutorat, a 
coborât privirea spre mine și a continuat: Chiar nu-mi păsa dacă 
englezii mă spânzurau sau nu. M-am gândit că nu o vor face, 
amintindu-mi ce mi-ai povestit, dar, chiar dacă aș fi fost convins 
că asta însemna moarte sigură, tot la fel aș fi procedat, 
englezoaico, și nu mi-ar fi păsat. Dar n-a fost bravură - nici pe 
departe. Întorcându-se cu spatele, și-a azvârlit braţele în aer. 
Altceva nu puteam face! 

— Am înţeles, am spus eu încet după un moment. Da, am 
înțeles. 

Încă gol, Jamie rămăsese lângă lavoar, dar la auzul vorbelor 
mele, s-a întors. 

— Chiar ai înțeles? 

Avea o expresie serioasă pe faţă. 

— Te cunosc, Jamie Fraser. 

Am spus-o cu mai multă convingere decât oricând, încă din 
momentul în care trecusem prin rocă. 

— Serios? a întrebat el din nou, zâmbind discret. 


VP - 366 


— Așa cred. 

zâmbetul de pe buze i s-a lărgit și a deschis gura să îmi 
răspundă. Inainte de a apuca să spună ceva, s-a auzit o 
ciocănitură în ușă. 

Am tresărit de parcă aș fi atins o sobă încinsă. Jamie a râs și 
s-a aplecat să mă bată ușor pe coapsă, după care s-a dus la ușă. 

— Cred că e fata cu dejunul nostru, englezoaico, nu poliția. Și 
doar suntem căsătoriţi, nu? 

A ridicat întrebător o sprânceană. 

— Chiar și-așa, n-ar trebui să pui ceva pe tine? am întrebat 
când el a întins mâna spre clanță. 

A coborât ochii, privindu-se. 

— Nu cred că ar șoca pe cineva din casa asta, dar ca să-ți 
respect sensibilităţile... 

Mi-a aruncat un zâmbet și, luând un prosop din pânză de pe 
lavoar, l-a înfășurat nepăsător în jurul taliei, după care a deschis 
ușa. 

Am zărit silueta înaltă a unui bărbat în hol și imediat mi-am 
tras învelitoarea peste cap. A fost o reacţie de panică, deoarece, 
dacă ar fi fost șeful poliţiei din Edinburgh sau vreunul dintre 
oamenii lui, nu mă puteam aștepta la prea multă protecţie din 
partea unei plăpumi. Apoi am auzit glasul vizitatorului și m-am 
bucurat că pentru moment rămăsesem nevăzută de el. 

— Jamie! 

Glasul lui a trădat uimirea. În ciuda faptului că nu îl auzisem 
de douăzeci de ani, l-am recunoscut pe dată. Rostogolindu-mă, 
am ridicat pe furiș un colț al învelitoarei și am tras cu ochiul spre 
ușă. 

— Păi, sigur că eu sunt, a spus Jamie destul de iritat. Nu ai 
ochi să mă vezi, domnule? 

L-a tras pe cumnatul lui, lan, în cameră și a închis ușa. 

— Văd că tu ești, a spus lan pe un ton tăios. Numai că nu-mi 
vine să-mi cred ochilor ce văd! 

Părul lui castaniu și drept avea șuviţe cărunte, iar munca grea 
își pusese amprenta pe chipul său. Insă Joe Abernathy avusese 
dreptate; după ce rostise primele cuvinte, noua imagine s-a 
contopit cu cea veche, devenind lan Murray cel de odinioară. 

— Am venit aici pentru că băiatul de la atelier mi-a zis că n-ai 
stat acolo peste noapte, iar asta e adresa la care Jenny îţi trimite 
scrisorile. S-a uitat roată cu ochi suspicioși, ca și cum s-ar fi 


VP - 367 


așteptat ca dinapoia lavoarului să sară ceva la el. Apoi privirea 
lui s-a îndreptat spre cumnatul lui care făcea eforturi 
superficiale de a-și lega mai bine costumația improvizată. 

— Jamie, nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să te găsesc într-o 
casă de târfe, a spus el. Nu am fost sigur când... doamna mi-a 
deschis ușa, dar apoi... 

— lan, nu e ce crezi tu, l-a întrerupt Jamie scurt. 

— A, nu e? Și Jenny, care e îngrijorată că o să te îmbolnăvești 
fiindcă trăiești fără o femeie de atâta amar de vreme! a pufnit 
lan. O să-i spun să nu-și mai facă griji din cauza ta. Și unde mi-e 
fiul, așadar, în hol cu altă târfă? 

— Fiul tău? a zis Jamie, evident surprins. Care dintre ei? 

lan s-a holbat la Jamie, iar furia de pe fața lui prelungă și 
atrăgătoare s-a transformat în îngrijorare. 

— Nu este cu tine? Micul lan nu-i aici? 

— lan cel Tânăr? lisuse, îţi închipui că aș aduce un băiat de 
paisprezece ani într-un bordel? 

lan a deschis gura, apoi a închis-o și s-a așezat pe scaun. 

— Jamie, ca să-ţi mărturisesc adevărul, nu știu ce alte lucruri 
faci, a spus el fără nicio inflexiune în glas. Cândva puteam 
spune. Dar acum, nu. 

— Și ce dracu' vrei să insinuezi? 

Am văzut mânia înroșindu-i obrajii lui Jamie. 

_lan a aruncat o privire spre pat, apoi și-a mutat ochii. 
Imbujorarea nu dispăruse de pe fața lui Jamie, dar am văzut o 
tresărire slabă în colțul gurii lui. A făcut o plecăciune 
ceremonioasă în fața cumnatului său. 

— Îmi cer iertare, lan, am uitat bunele maniere. Îngăduie-mi 
să ţi-o prezint pe tovarășa mea de pat. 

S-a apropiat de pat și a ridicat învelitoarea. 

— Nu! a exclamat lan, sărind în picioare și uitându-se disperat 
în podea, spre lavoar, către orice altceva decât spre pat. 

— Cum adică, nu vrei să-mi saluţi soţia? a spus Jamie. 

— Soţia? Uitând să mai privească în altă parte, lan s-a holbat 
îngrozit la Jamie. Te-ai căsătorit cu o târfă? a gemut el. 

— Eu n-aş numi-o așa, am spus eu. 

Auzindu-mi vocea, lan s-a uitat brusc la mine. 

— Bună, am spus eu veselă, fluturând o mână din adăpostul 
plăpumii. A trecut mult de când nu ne-am văzut, așa e? 


VP - 368 


Întotdeauna socotisem foarte exagerate descrierile reacţiilor 
pe care le au oamenii când zăresc o fantomă, dar m-am văzut 
silită să îmi revizuiesc părerea dată fiind purtarea cunoscuţilor 
când revenisem în trecut. Jamie leșinase și chiar dacă lui lan nui 
se făcuse părul măciucă, în mod cert părea speriat de moarte. 

Cu ochii ieșiți din orbite, a deschis și închis gura, înghițind 
zgomotos în gol, fapt care a părut să îl distreze mult pe Jamie. 

— Să te înveţi minte și să nu mai gândești rău despre 
caracterul meu, l-a dojenit el, cu o evidentă satisfacţie. Făcându- 
și milă de cumnatul care tremura, Jamie i-a turnat o gură de 
brandy și i-a întins paharul. Nu judeca pe altul, ca să nu fii tu 
însuţi judecat, ai înţeles? 

Am crezut că lan va vărsa băutura pe pantaloni, dar a reușit 
să ducă paharul la gură și să bea. 

— Ce...? a întrebat el cu glas șuierat și privindu-mă fix cu 
ochii umezi. Cum asta? 

— E o poveste lungă, am spus eu, aruncând o privire spre 
Jamie. 

El a încuviințat din cap. Avuseserăm multe alte lucruri la care 
să ne gândim în ultimele douăzeci și patru de ore decât să dăm 
explicaţii în legătură cu prezența mea și, date fiind împrejurările, 
am socotit că explicaţia mai putea aștepta. 

— Nu cred că-l cunosc pe lan cel Tânăr. A dispărut? am 
întrebat eu politicos. 

lan a dat mecanic din cap, fără să-și dezlipească ochii de la 
mine. 

— A fugit de-acasă vinerea trecută, a spus el, foarte ameţit. A 
lăsat un bilet anunțând că a plecat la unchiul lui. A luat încă o 
înghiţitură de brandy, a tușit și a clipit de câteva ori, apoi s-a 
îndreptat de umeri, privindu-mă în continuare. 

— Și nu e prima oară, înţelegi? mi-a zis. 

Văzând că eram din carne și oase și că nu dădeam semne că 
voi coborî din pat sau că-mi voi lua capul la subrat ca să merg 
prin cameră fără el, în modul tradiţional al fantomelor din 
Highlands, părea să-și fi recăpătat încrederea. 

Jamie s-a așezat pe pat alături de mine și m-a luat de mână. 

— Nu l-am văzut pe lan cel Tânăr de șase luni, când l-am 
trimis acasă cu Fergus, a spus el. Incepuse să fie la fel de 
îngrijorat ca și lan. Ești sigur că a zis că vine la mine? 


VP - 369 


— Păi, nu știu să mai aibă alţi unchi, a spus lan, destul de 
amar. 

A dat peste cap restul de brandy și a așezat paharul pe masă. 

— Fergus? l-am întrerupt. Așadar, Fergus e bine, da? 

Am simţit un val de bucurie la auzul numelui orfanului de 
origine franceză pe care Jamie îl angajase ca hoţ de buzunare la 
Paris și apoi îl dusese cu sine în Scoţia ca servitor. 

Distras de la gândurile lui, Jamie a coborât ochii spre mine. 

— Da, Fergus e acum adult în toată regula, o mândrețe de 
bărbat. S-a schimbat puţin, bineînţeles. Chipul i s-a umbrit o 
clipă, dar i s-a luminat când a zâmbit, strângându-mă de mână. 
Va fi fermecat când te va revedea, englezoaico. 

Cum Fergus nu-l interesa, lan se ridicase și pășea de colo 
până colo pe podeaua de scândură lustruită. 

— A plecat fără cal, a mormăit el. Așa că nu va avea nimeni 
motiv să-l jefuiască. S-a întors către Jamie, întrebând: Ce drum 
ai urmat când ai adus băiatul aici? Pe uscat, ocolind Firth, ori ai 
traversat cu barca? 

Încruntat și îngândurat, Jamie și-a frecat bărbia. 

— N-am venit la Lallybroch pentru el. El și Fergus au traversat 
prin trecătoarea Carryarrick și ne-am întâlnit puţin mai sus de 
Loch Laggan. Apoi am coborât prin Struan și Weem și... a, acum 
îmi amintesc. Nu am vrut să traversăm pământurile Campbell, 
așa că am mers spre răsărit și am traversat râul Forth la 
Donibristle. 

— Crezi că ar proceda la fel și acum? a întrebat lan. E singurul 
drum pe care îl știe? 

Jamie a dat din cap, exprimându-și îndoiala. 

— S-ar putea. Dar știe că e periculos să meargă pe coastă. 

lan și-a continuat plimbarea agitată cu mâinile împreunate la 
spate. 

— O să-l bat până n-o să mai poată sta în picioare, fără a mai 
vorbi de șezut în fund, ca să fie ultima oară când fuge de acasă, 
a ameninţat el, clătinând din cap. 

Strângea din buze și am înţeles că lan cel Tânăr îl punea greu 
la încercare pe tatăl lui. 

— Ar fi fost cazul ca neghiobul să se gândească mai bine 
înainte de a face asemenea prostii, nu? 

Jamie a pufnit, dar nu fără înțelegere. 


VP - 370 


— Bătaia te-a împiedicat vreodată să faci ce ţi-ai pus în 
minte? 

lan s-a oprit și, oftând, s-a reașezat pe scaun. 

— Nu, a recunoscut el cu sinceritate, dar cred că pentru tata 
era o ușurare. 

În timp ce Jamie râdea, fața lui lan s-a destins puţin și chiar a 
zâmbit fără să vrea. 

— O să se dea el pe brazdă, a spus Jamie, încrezător. S-a 
ridicat și a dat drumul prosopului pe podea, după care a întins 
mâna după pantaloni. Eu mă duc să dau de veste despre el. 
Dacă e în Edinburgh, vom afla până la căderea întunericului. 

lan a aruncat o privire spre pat și s-a ridicat precipitat. 

— Merg cu tine. 

Mi s-a părut că disting o umbră de îndoială pe chipul lui Jamie, 
dar apoi a dat aprobator din cap și și-a tras cămașa. 

— Cum vrei, a spus când a scos capul prin despicătura 
cămășii, apoi s-a încruntat la mine zicând: Imi pare rău, 
englezoaico, dar tu trebuie să rămâi aici. 

— Așa cred și eu, am spus sec. Ținând cont că nu am haine... 

Fata care ne adusese masa de seară îmi luase rochia, dar încă 
nu îmi adusese altceva în schimb. 

Sprâncenele pufoase ale lui lan s-au ridicat până la rădăcina 
părului, dar Jamie s-a mulţumit să dea din cap. 

— O să-i spun lui Jeanne când plecăm, a promis el. Gânditor, 
s-a încruntat ușor. S-ar putea să dureze o vreme, englezoaico. 
Sunt niște chestii... în fine, lucruri de care trebuie să mă ocup. 

M-a strâns de mână, iar expresia lui s-a îmblânzit când m-a 
privit. 

— Nu voiam să plec, a zis încet. Dar trebuie. Rămâi aici până 
mă întorc? 

— Nu-ţi face griji, l-am asigurat, fluturând o mână către 
prosopul pe care îl lepădase. Nu prea pot pleca nicăieri cu așa 
ceva pe mine. 

Zgomotul pașilor lor s-a stins pe hol, apoi s-au auzit sunete de 
activitate ale casei. Bordelul se trezea, târziu și languros după 
standardele scoțiene din Edinburgh. De dedesubt răzbătea câte 
un bufnet înfundat, zdrăngănitul unor obloane date în lături 
undeva în apropiere, un strigăt de „Atenţie!”, iar o secundă mai 
apoi, pleoscăitul apei murdare aruncate în stradă. 


VP - 371 


Voci undeva în lungul holului, un schimb scurt de replici, o ușă 
închizându-se. Clădirea în sine părea să se întindă și să ofteze, 
cu scârțâit de grinzi și de trepte, iar din spatele vetrei reci a 
venit damful neașteptat de aer cald, mirosind a cărbune, 
respiraţia unui foc aprins undeva la un etaj inferior, care folosea 
același horn cu vatra din cameră. 

Somnoroasă și mulțumită, m-am lăsat moale pe perne. 
Aveam dureri ușoare, dar plăcute în unele locuri neobișnuite și, 
deși nu prea voisem ca Jamie să plece, acum nu puteam nega 
faptul că era bine să fiu singură o vreme și să analizez lucrurile. 

Mă simţeam aproape la fel ca o persoană căreia i se dă o ladă 
cu o comoară demult pierdută. Parcă percepeam greutatea și 
forma ei plăcută, cunoșteam marea bucurie stârnită de faptul că 
o posedam, dar încă nu știam exact ce conţine. 

Muream de curiozitate să aflu tot ce făcuse, spusese, gândise 
și fusese în răstimpul cât trăiserăm despărțiți. Bineînţeles, 
știusem că, dacă supravieţuise Bătăliei de la Culloden, avea să 
ducă o viaţă care, cunoscându-l pe Jamie Fraser, era puţin 
probabil să fi fost simplă. Insă a ști asta și a te confrunta cu 
realitatea erau două lucruri complet diferite. 

Mi se întipărise în memorie de atâta vreme, luminos, dar 
static, ca o insectă prizonieră în ambră. Apoi apăruseră datele 
istorice ale lui Roger, ca niște priviri furișate prin gaura cheii; 
imagini disparate, modificări; reglaje ale memoriei, fiecare 
arătând aripile libelulei ridicate sau coborâte în diferite unghiuri, 
precum cadrele unui film artistic. Acum timpul începuse să 
curgă din nou pentru noi, iar libelula zbura încolo și-ncoace sub 
ochii mei, astfel că vedeam ceva mai mult decât simpla sclipire 
a aripilor ei. 

Erau foarte multe întrebări pe care niciunul dintre noi nu 
avusese posibilitatea să le pună - ce se întâmplase cu familia 
din Lallybroch, cu sora lui, Jenny, și cu copiii ei. Evident, lan era 
viu și nevătămat, în ciuda piciorului de lemn, dar ceilalți membri 
ai familiei și arendașii de pe domeniu supravieţuiseră distrugerii 
ținutului Highlands? Dacă da, de ce Jamie se afla în Edinburgh? 

lar, dacă trăiau, cum aveam să le clarific apariția mea 
neașteptată? Imi mușcam buza întrebându-mă dacă exista vreo 
explicaţie cât de cât plauzibilă - mai puţin adevărul. 

Totul depindea de ce le spusese Jamie când dispărusem după 
Culloden; la acea dată, nu fusese nevoie să inventez un motiv al 


VP - 372 


dispariţiei mele; se presupunea că pierisem în haosul Revoltei, 
un cadavru în plus, al cuiva fără nume, mort de foame pe stânci 
sau măcelărit într-o vale stearpă. 

Ei bine, o să ne descurcăm noi când va sosi momentul, am 
presupus eu. Acum eram mai curioasă să aflu anvergura și 
pericolele pe care le presupuneau activităţile mai puţin legale 
ale lui Jamie. Contrabanda și propaganda în sprijinul răzvrătirii, 
parcă astea erau, nu? Ştiam că în Highlands, contrabanda era o 
profesiune la fel de onorabilă precum cea de hoț de vite în urmă 
cu douăzeci de ani și putea fi desfășurată cu riscuri relativ mici. 
Instigarea la răzvrătire era altceva și părea o ocupaţie foarte 
nesigură pentru un trădător iacobit care fusese condamnat. 

Acela era motivul pentru care își luase alt nume, am presupus 
eu, ori unul dintre ele. Deși tulburată și emoţionată când 
sosisem noaptea trecută la stabilimentul lui madame Jeanne, 
observasem că i se adresase pe numele lui real. Așadar, 
probabil că făcea contrabandă sub numele lui adevărat, dar își 
desfășura activitatea de tipograf - legală și ilegală - sub numele 
de Alex Malcolm. 

Văzusem, auzisem și simţisem destule în scurtele ore ale 
nopţii pentru a fi aproape sigură că Jamie Fraser pe care îl 
cunoșteam încă mai exista. Rămânea să aflu câte alte fețe 
putea să mai aibă el. 

Am auzit un ciocănit nesigur în ușă, care mi-a întrerupt șirul 
gândurilor. Micul dejun, am presupus eu, și venea la momentul 
potrivit. Eram moartă de foame. 

— Intră, am strigat și m-am ridicat în capul oaselor în pat, 
așezându-mi pernele pentru a mă rezema de ele. 

Ușa s-a deschis foarte încet, iar după o lungă pauză capul 
cuiva s-a ițit prin crăpătură, așa cum iese un melc din cochilie 
după o ploaie torențială. 

Am văzut o coamă prost tunsă de păr castaniu-închis, atât de 
des, încât marginile tăiate ieșeau în afară ca un raft deasupra 
ochilor mari. Avea faţa lungă și osoasă; destul de familiară, mai 
puţin cei doi ochi căprui și frumoși, delicaţi și uriași că ai unei 
căprioare, care s-au oprit asupra mea cu o expresie amestecată 
de interes și șovăială. 

Ne-am privit îndelung. 

— Sunteţi... femeia domnului Malcolm? m-a întrebat. 

— Am putea spune și așa, i-am răspuns eu prevăzătoare. 


VP - 373 


Evident, nu era camerista care trebuia să-mi aducă micul 
dejun. Și nici alt angajat al stabilimentului, pentru că era bărbat, 
deși foarte tânăr. Mi s-a părut oarecum familiar, cu toate că 
sigur nu-l mai văzusem până atunci. 

— Dar tu cine ești? l-am întrebat. 

Tânărul a rămas pe gânduri o vreme și în cele din urmă mi-a 
răspuns la fel de precaut: 

— lan Murray. 

— lan Murray? Am ţâșnit în sus, înhățând cearșaful în ultimul 
moment. Intră, i-am spus cu glas autoritar. Dacă ești cine spui, 
de ce nu te afli acolo unde ar trebui și ce cauţi aici? 

Pe faţa lui a apărut o expresie speriată și a dat să se retragă. 

— Stai! am strigat și am coborât un picior din pat ca și cum aș 
fi avut intenţia de a porni în urmărirea lui. 

Văzându-mi piciorul dezgolit, a căscat și mai tare ochii căprui 
și a îngheţat. 

— Ți-am zis să intri. 

Încet, mi-am retras piciorul sub învelitoare și, la fel de încet, 
el a pătruns în cameră. 

Era înalt și deșirat ca un stârc nesigur pe picioare, cântărind 
în jur de 57 de kilograme, deși era înalt de un metru optzeci. 
Acum, după ce aflasem cine era, asemănarea cu tatăl lui mi s-a 
părut neîndoielnică. Moștenise însă de la mama lui tenul palid, 
care s-a înroșit puternic când și-a dat seama dintr-odată că se 
află lângă patul unei femei în pielea goală. 

— Ăă... eu îl căutam pe... unchi... pe domnul Malcolm, adică, 
a murmurat el privind fix spre scândurile podelei. 

— Dacă te referi la unchiul Jamie, nu e aici, am spus. 

— Nu. Cred că nu. 

Părea că nu găsește altceva de adăugat, însă a rămas cu 
privirea aţintită în podea, cu un picior răsucit stângaci într-o 
parte, ca și cum ar fi fost pe cale să îl tragă sub el, la fel ca 
pasărea lacustră căreia îi semăna atât de mult. 

— Știţi unde..., a început el ridicând ochii, apoi, cum m-a 
văzut, i-a coborât, a roșit din nou și a amuţit. 

— Te caută, am spus eu. Împreună cu tatăl tău, am adăugat. 
Au plecat de mai puţin de jumătate de oră. 

Făcând ochii cât cepele, a înălțat capul pe gâtul subţire. 

— Tata! a exclamat el. Tata a fost aici? ÎI cunoaște-ţi? 


VP - 374 


— Păi, da, am spus fără să stau pe gânduri. Îl cunosc pe lan 
de multă vreme. 

Chiar dacă era nepotul lui Jamie, nu avea darul acestuia de a 
nu-și trăda sentimentele. Tot ce gândea i se citea pe faţă și mi- 
am dat seama cu ușurință cum trecea de la o expresie la alta. 
Șocul pur aflând că tatăl lui sosise la Edinburgh, apoi un soi de 
groază amestecată cu admiraţie în fața dezvăluirii că tatăl lui 
era o cunoștință veche cu ceea ce părea a fi o femeie cu o 
anumită ocupaţie și, în cele din urmă, începuturile unei 
înţelegeri furioase, când tânărul prinse a-și revizui părerea 
despre caracterul tatălui său. 

— A... am spus, ușor îngrijorată. Nu e ce crezi. Cum să spun, 
eu și tatăl tău... de fapt, eu și unchiul tău, cum să-ţi zic... 

Am încercat să mă gândesc cum să îi explic situaţia fără a-l 
deruta și mai mult, dar el s-a răsucit pe călcâie și a dat să iasă 
din cameră. 

— Așteaptă puţin, am spus. 

S-a oprit, dar nu s-a întors spre mine. Urechile lui bine spălate 
arătau ca niște aripi minuscule, iar lumina dimineţii le scotea în 
evidenţă culoarea rozalie. 

— Ce vârstă ai? l-am întrebat. 

S-a întors spre mine, cu un vag aer de demnitate dureroasă. 

— Fac cincisprezece ani peste trei săptămâni, mi-a răspuns. 
Roșeața i se strecura din nou în obraji. Nu vă îngrijoraţi, sunt 
destul de mare ca să-mi dau seama... ce fel de loc e acesta, 
vreau să spun. 

A dat din cap brusc, într-o încercare de plecăciune 
curtenitoare. 

— Nu vreau să vă jignesc, doamnă. Dacă unchiul Jamie, vreau 
să zic, eu... și-a căutat cuvintele potrivite, nu a reușit și, în cele 
din urmă, a spus precipitat: Foarte încântat să vă cunosc, 
doamnă! 

Apoi s-a întors și a țâșnit pe ușă, care s-a închis atât de 
violent, încât a vibrat în ramă. 

M-am prăbușit peste perne, amuzată și îngrijorată deopotrivă. 
M-am întrebat ce îi va spune bătrânul lan fiului când se vor 
întâlni - și invers. Apoi m-am întrebat ce îl adusese pe tânărul 
lan acolo, în căutarea lui Jamie. Evident, știa unde putea fi găsit 
unchiul lui; însă, judecând după atitudinea lui rezervată, nu se 
aventurase niciodată într-un bordel. 


VP - 375 


Smulsese acea informaţie de la Geordie, de la atelier? Mi se 
părea improbabil. Și dacă nu, însemna că aflase de legătura 
unchiului cu acel loc din altă parte, poate chiar de la Jamie. 

În cazul acesta, am raţionat eu, Jamie probabil că știa deja de 
sosirea nepotului la Edinburgh, dar atunci de ce se prefăcuse că 
nu îl văzuse pe băiat? lan era cel mai vechi prieten al lui Jamie; 
crescuseră împreună. Dacă ceea ce punea la cale Jamie merita 
preţul de a-și minţi cumnatul însemna că e vorba despre ceva 
serios. 

Nu mi-am dus raţionamentul mai departe, pentru că s-a auzit 
altă ciocănitură în ușă. 

— Intră, am spus, netezind așternutul, în speranţa de a pune 
tava peste el. 

Când s-a deschis ușa, îmi concentrasem privirea spre un 
punct aflat cam la un metru și jumătate deasupra podelei, unde 
mă aşteptam să apară capul cameristei. La precedenta 
deschidere a ușii trebuise să privesc în sus, pentru a-l cuprinde 
în câmpul meu vizual pe lan cel Tânăr. De astă dată, am fost 
silită să cobor ochii. 

— Ce mama naibii cauţi aici? am întrebat când silueta 
minusculă a domnul Willoughby a pătruns de-a bușilea. 

M-am ridicat și m-am grăbit să îmi îndoi picioarele sub mine, 
trăgându-mi nu doar cearșaful, ci și plapuma în jurul umerilor. 

Drept răspuns, chinezul s-a apropiat la vreo treizeci de 
centimetri de pat, apoi și-a lăsat capul să cadă pe podea cu un 
bufnet puternic. L-a ridicat și a repetat gestul foarte hotărât, 
scoțând un sunet oribil, ca de pepene despicat cu o secure. 

— Încetează! am exclamat când el se pregătea să lovească 
podeaua cu capul a treia oară. 

— Mii scuze, a explicat el, sprijinindu-se pe călcâie și clipind 
des spre mine. 

Arăta jalnic, iar urmele de un roșu întunecat de pe fruntea 
lovită nu îi îmbunătăţeau nicidecum aspectul. Speram că nu 
intenţionează să se dea cu capul de podea de o mie de ori, dar 
nu eram sigură. Mi-era clar că avea o mahmureală de zile mari; 
faptul că încercase asta chiar și o dată mă tulburase. 

— E de-ajuns, am spus, retrăgându-mă cu fereală spre zid. Nu 
ai pentru ce să-ţi ceri scuze. 

— Ba da, scuze, a insistat el. Tsei-mi spune soţie. Doamna 
fiind cea mai onorabilă Primă Soţie, nu o târfă împuţită. 


VP - 376 


— Mulţumesc mult, am spus. Tsei-mi? Te oferi la Jamie? Jamie 
Fraser? 

Bărbatul minion a dat din cap, declanșând probabil dureri 
mari. S-a prins de el cu ambele mâini și a închis ochii, care au 
dispărut imediat în cutele obrajilor. 

— Tsei-mi, a afirmat el, cu ochii închiși. Tsei-mi spune să iau 
scuze de la cea mai onorată Primă Soţie. Yi Tien Cho, a adăugat 
el, deschizând ochii și bătându-se în piept, ca să arate că acela îi 
era numele, pentru situaţia în care l-aș fi confundat cu alţi 
servitori umili ai casei. 

— Asta mi-e clar, am spus. Hm, încântată să te cunosc. 

Evident încurajat de vorbele mele, el s-a întins la podea, 
prosternându-se înaintea mea. 

— Yi Tien Cho, servitor la doamna, a spus el. Prima Soţie 
poate călca servitor umil, dacă vrei. 

— Ha, am spus eu cu răceală. Am auzit de tine. Să te calc, 
zici? Nici să nu te gândești! 

A deschis o idee un ochi negru și a chicotit, atât de dezlănțuit, 
încât nu m-am putut abţine să nu râd și eu. S-a așezat din nou 
în fund, netezindu-și ţepii părului negru, întărit de mizerie, care i 
se înălţau pe ţeastă, ca la un porc-spinos. 

— Să spăl picioare la Prima Soţie? s-a oferit el, zâmbind cu 
gura până la urechi. 

— Categoric nu, am spus. Dacă vrei să faci ceva cu adevărat 
folositor, du-te și spune cuiva să îmi aducă micul dejun. Ba nu, 
stai o clipă, am zis, răzgândindu-mă. Mai întâi spune-mi unde l- 
ai cunoscut pe Jamie. Dacă nu te deranjează, am adăugat eu, 
politicos. 

S-a așezat din nou pe călcâie și a clătinat capul într-o parte și 
în alta încet. 

— Docuri, a zis el. Acum doi an. Vin China, drum lung, nu 
mâncare. Ascuns butoi, a explicat el, descriind un cerc cu 
brațele, pentru a ilustra cum călătorise. 

— Pasager clandestin? 

— Corabie de comerț, a dat el din cap. Pe doc aici, furat 
mâncare. Furat brandy o noapte, beat mort. Foarte frig să dorm; 
mort curând, dar Tsei-mi găsit pe mine, a zis, împungându-se 
din nou cu un deget în piept. Servitor umil Tsei-mi. Servitor umil 
Prima Soţie. 


VP - 377 


A făcut o plecăciune, legănându-se primejdios, dar a reușit să- 
și recapete echilibrul. : 

— Brandy-ul pare să-ți facă rău, am remarcat. Imi pare rău că 
nu am nimic să-ți dau pentru durerea de cap; nu am la mine 
medicamente, deocamdată. 

— Nu problemă, m-a asigurat el. Am bile zdravene. 

— Frumos din partea ta, am spus, încercând să mă lămuresc 
dacă se pregătea să se avânte din nou asupra picioarelor mele 
ori încă era prea beat ca să deosebească părţile anatomice. Sau 
poate că în filosofia chineză exista vreo legătură între sănătatea 
capului și testicule. Pentru orice eventualitate, am privit în jur 
căutând ceva care mi-ar fi putut sluji drept armă, dacă 
manifesta cumva dorința de a se băga sub așternut. 

Însă el a vârât o mână în mâneca largă a celeilalte și, ca un 
prestidigitator, a scos o punguţă din mătase albă. A răsturnat-o 
și în palmă i-au căzut două bile. Erau mai mari decât cele pentru 
jocul cu bile, dar mai mici decât cele de baseball; de fapt, cam 
de mărimea unui testicul normal. Ceva mai tari totuși, făcute, 
din câte se părea, dintr-o rocă lustruită, de culoare verzuie. 

— Bile  zdravene, mi-a explicat domnul Willoughby, 
rostogolindu-le pe amândouă în palmă cu un clinchet plăcut 
auzului. Jad cu dungi, din Canton, a spus el. Cele mai bune bile 
zdravene. 

— Serios? am întrebat eu, fascinată. Și sunt medicinale - bune 
pentru tine, asta vrei să zici? 

El a dat din cap viguros, apoi s-a oprit și a gemut ușor. După o 
pauză, a întins mâna și a rostogolit bilele de colo până colo, 
mișcându-le cu dexteritate între degete. 

— Tot corpul un întreg; în mână, fiecare parte, a spus el, 
arătând cu degetul spre palma desfăcută și atingând cu 
delicateţe ici și colo între cele două sfere netede. Cap aici, 
stomac aici, ficat aici, a spus. Bilele fac bine la toate. 

— Ei bine, ele pot fi purtate oriunde, ca pastilele Alka Seltzer, 
am spus. 

Probabil că referirea la tabletele antiacid a făcut ca stomacul 
meu să scoată un bolborosit puternic. 

— Prima Soţie vrea mâncare, a remarcat cu isteţime domnul 
Willoughby. 

— Ești foarte perspicace, am spus. Da, vreau mâncare. Crezi 
că te poți duce să anunţi pe cineva? 


VP - 378 


A băgat bilele în punguţă și, sărind în picioare, a făcut o 
plecăciune până la pământ. 

— Servitor umil acum pleacă, a spus el, și a dat să plece, 
izbindu-se destul de tare de tocul ușii la ieșire. 

e 

Totul devenea ridicol, am gândit. Aveam mari îndoieli că vizita 
domnului Willoughby îmi va aduce mâncare; era norocos dacă 
reușea să coboare scara fără să pice în cap, dacă era să judec 
starea în care se afla. 

În loc să rămân acolo în pielea goală, primind tot soiul de 
vizite, m-am gândit că era momentul să întreprind ceva. 
Ridicându-mă și înfășurându-mi învelitoarea pe trup, am făcut 
câţiva pași pe coridor. : 

Etajul de sus părea pustiu. In afară de încăperea pe care o 
părăsisem, mai erau doar două uși. Ridicând ochii, am văzut 
deasupra capului grinzi dezgolite. Așadar ne aflam în pod; cel 
mai probabil celelalte două camere erau ocupate de servitoare 
care, în acele momente, munceau jos. 

Se auzea zgomot slab de pași urcând pe scară și totodată 
simțeam aromă de cârnaţi puși la fript. Un bolborosit puternic 
produs de miros m-a informat că stomacului meu nu îi scăpase 
asta și, în plus, că măruntaiele mele trebuiseră să se 
mulțumească doar cu un sandviș cu unt de arahide și un bol de 
supă în decurs de douăzeci și patru de ore, ceea ce reprezenta 
un nivel de nutriţie inadecvat. 

Am prins capetele învelitorii spre interior, puţin deasupra 
sânilor, așa cum se procedează când porţi sarong, și, ridicându- 
mi poalele care măturau podeaua, am pornit în jos pe scări, 
urmând mirosul de mâncare. 

Mirosul precum și zgomotele, clinchetele și zăngănelile făcute 
de câteva persoane care mâncau veneau din spatele unei uși 
închise de la primul etaj. Am deschis-o și m-am trezit în capătul 
unei săli lungi, mobilate ca un refectoriu. 

În jurul mesei erau în jur de douăzeci de femei, câteva cu 
rochii de zi, dar majoritatea pe jumătate dezbrăcate, ceea ce, 
prin comparaţie, făcea ca îmbrăcămintea mea să pară mai mult 
decât decentă. O femeie aflată aproape de capătul mesei m-a 
văzut lângă ușă și m-a invitat cu un semn să mă apropii după 
care, amabilă, mi-a făcut loc alături de ea pe bancă. 


VP - 379 


— Tu ești fata cea nouă, da? a spus ea, uitându-se la mine cu 
interes. Ești ceva mai bătrână decât cele pe care le primește de 
obicei madame - îi plac alea care nu au mai mult de două'șcinci 
de ani. Dar nu arăţi rău deloc, s-a grăbit ea să mă asigure. Sunt 
convinsă că te descurci de minune. 

— Are pielea frumoasă și faţa drăguță, a remarcat doamna cu 
păr negru de vizavi, măsurându-mă cu aerul detașat al cuiva 
care apreciază carnea de cal. Și sâni ţapeni, din câte îmi dau io 
seama. 

Și-a ridicat puţin bărbia, uitându-se peste masă ca să vadă cât 
se putea prin decolteul meu improvizat. 

— Madame nu ne dă voie să plecăm cu așternuturile din pat, 
mi-a reproșat prima dintre cunoștințele mele. Trebuie să porți 
lenjeria ta, dacă încă n-ai ceva frumușel în care să te arăţi. 

— Mda, ai grijă de așternuturi, m-a sfătuit bruneta, încă 
măsurându-mă din ochi. Madame o să-ţi taie din bani și o să te 
alegi cu tot felul de pete pe cearșafuri. 

— Cum te cheamă, scumpico? m-a întrebat o fată scundă, 
plinuţă, cu o faţă rotundă și prietenoasă, aplecându-se peste 
cotul brunetei ca să-mi zâmbească. Uite că toate vorbeam 
despre tine și nu te-am primit deloc așa cum se cuvine. Eu sunt 
Dorcas, ea e Peggy, a zis, arătând cu degetul spre fata cu părul 
negru, apoi a indicat peste masă spre blonda de lângă mine - și 
ea e Molly. 

— Numele meu este Claire, m-am prezentat și mi-am tras 
învelitoarea ceva mai sus, conștientă de privirile lor 
cercetătoare. 

Nu prea știam cum să corectez impresia pe care o aveau 
despre mine ca ultimă angajată a lui madame Jeanne, însă pe 
moment mi se părea mai puţin important decât să mă aleg cu 
ceva la micul dejun. 

Parcă ghicindu-mi gândul, prietenoasa Dorcas a întins mâna 
spre bufetul din spatele ei, mi-a dat o farfurie din lemn și a 
împins câţiva cârnaţi spre mine. 

Mâncarea era bine gătită și oricum mi s-ar fi părut bună; așa 
moartă de foame cum eram, am avut impresia că e ambrozie. 
Cu mult mai bună decât cea de la cantina spitalului, am 
remarcat eu, luând încă o porție de cartofi prăjiţi. 

— Ai avut parte de unul rău în prima seară, nu? m-a întrebat 
Millie, cea de lângă mine, făcând semn spre sânii mei. 


VP - 380 


Aruncând o privire în jos, am rămas stupefiată văzând o pată 
roșie apărând de sub marginea așternutului. Nu-mi putea vedea 
gâtul, dar, din direcţia în care privea Millie, mi-am dat seama că 
senzaţia ușoară de iritare se dovedea a fi o urmă de mușcături. 

— Și nasul ţi-e puţin umflat, a constatat Peggy, încruntându- 
se critic spre mine. 

A întins mâna peste masă ca să îl atingă, fără să ia în seamă 
că gestul a făcut ca îmbrăcămintea ei străvezie să-i alunece în 
jurul taliei. 

— Te-a pălmuit, nu? Dacă bărbaţii devin prea brutali, trebuie 
să strigi, să știi. Madame nu le permite clienţilor să ne trateze 
rău. Scoate un țipăt sănătos, iar Bruno va ajunge acolo într-o 
clipită. 

— Bruno? am făcut eu, cu glas pierit. 

— Portarul, mi-a explicat Dorcas, vârând o bucată de ou în 
gură. E mare ca un urs, de-aia îi spunem Bruno. Cum îl cheamă 
de fapt? le-a întrebat ea pe fetele de la masă. Horace? 

— Theobald, a corectat-o Millie, apoi s-a întors ca să cheme o 
servitoare din capătul celălalt al sălii. Janie, vrei să ne mai aduci 
niște bere? Fata asta nouă încă n-a luat nicio gură! 

— Da, Peggy are dreptate, a spus ea, întorcându-se din nou 
spre mine. 

Nu era prea atrăgătoare, însă avea o gură cu o formă 
frumoasă și o expresie plăcută. 

— Dacă ai vreun bărbat care se arată prea rău, asta-i una - și 
nu-l deranja pe Bruno dacă e vorba de un mușteriu bun, altfel 
vei plăti, și încă din greu. Dar dacă socotești că suferi cu 
adevărat, atunci trage un țipăt sănătos. În timpul nopţii, Bruno 
nu e niciodată departe. A, uite c-a venit berea, a adăugat ea, 
luând o cană mare din cositor din mâna servitoarei și trântind-o 
în faţa mea. 

— Nu e rănită, a spus Dorcas, după ce a încheiat de examinat 
părţile mele vizibile. Dar te doare puţin între picioare, adevărat? 
a spus ea, zâmbindu-mi subtil. 

— Oo, uite-o că roșește, a remarcat Mollie, chicotind 
încântată. O, tu chiar ești prospătură, nu? 

Am luat o gură sănătoasă din bere. Era neagră, densă și 
extrem de binevenită, atât pentru că lăţimea buzei cănii mi-a 
ascuns faţa, cât și pentru gustul ei. 


VP - 381 


— Nu-i nimic, a spus Mollie, bătându-mă ușor pe braţ. După 
dejun, o să-ţi arăt unde sunt vanele. Îţi înmoi părţile intime în 
apă caldă și la noapte vor fi ca noi. 

— Nu uita să-i arăţi unde sunt borcanele, a intervenit Dorcas. 
lerburi dulci, mi-a explicat ea. Le pui în apă înainte de a te așeza 
în vană. Lui madame îi place să mirosim frumos. 

— Daacă băhbaţii ah dohi să se culce cu un pește, s-ah duce 
în docuhi; ah fi mai ieftin, a intonat Peggy, ceea ce se voia clara 
fi o imitație a modului în care vorbea madame Jeanne. 

Fetele de la masă au izbucnit în hohote de râs, care au încetat 
odată cu apariţia bruscă a lui madame, care a pătruns în sală pe 
o ușă de la celălalt capăt al sălii. 

Madame Jeanne era încruntată și îngrijorată și părea prea 
cufundată în gânduri ca să bage în seamă ilaritatea care se 
stinsese atât de rapid. 

— Sst! a murmurat Mollie, văzând-o pe patroană. Un client 
venit devreme. Nu-mi place când vin în timpul micului dejun, a 
bombănit ea. Te-mpiedică să digeri mâncarea ca lumea. 

— Nu-ţi faci griji, Mollie, Claire va fi aia care îl va primi, a spus 
Peggy, aruncându-și părul pe spate. De obicei, madame o 
preferă pe cea mai nouă fată, m-a informat ea. 

— Să-i bagi un deget în fund, m-a sfătuit Dorcas. Asta-i face 
să termine mai repede decât orice altceva. O să-ţi păstrez o 
pâinișoară pentru după, dacă vrei. 

— Aă... mulţumesc, i-am spus. 

Ochii lui madame au poposit asupra mea, iar ea a căscat 
gura, buzele ei alcătuind un „O”. 

— Ce căutaţi aic? a șuierat ea și s-a grăbit spre mine, 
prinzându-mă de braţ. 

— Mâncam, am spus, neavând chef să fiu smulsă de acolo. 

Mi-am desprins brațul din strânsoarea ei și am ridicat cana cu 
bere. 

— Merde! a făcut ea. Nu v-a adus nimeni de mâncare în 
dimineața asta? 

— Nu, am spus. Și nici hainele, am adăugat, făcând un semn 
către așternutul care era cât pe ce să alunece de pe mine. 

— Nez de Cleopatre! a spus ea violent. S-a îndreptat de spate 
și a aruncat o privire în jur, cu ochi care păreau că aruncă 
fulgere. O să pun ca nemernica aia de menajeră să fie biciuită! 
Madame, Mii de scuze! 


VP - 382 


— Nu-i nimic, am răspuns eu politicos, conștientă de privirile 
uimite ale tovarășelor mele de masă. Mâncarea a fost minunată. 
Mă bucur că v-am cunoscut, doamnelor, am zis, ridicându-mă și 
făcând o plecăciune în timp ce-mi ţineam învelitoarea pe umeri. 
Acum, madame... ce s-a întâmplat cu rochia mea? 

e 

Ascultând vorbele agitate ale lui madame Jeanne, prin care își 
cerea scuze și spera că nu voi considera necesar să îi spun 
domnului Fraser că fusesem expusă prezenţei nedorite a 
lucrătoarelor din stabilimentul ei, am urcat cu stângăcie două 
șiruri de trepte și am ajuns într-o cămăruţă doldora de rochii 
atârnate, aflate în diferite stadii de finisaj, și valuri de materiale 
stivuite ici și colo prin colţuri. 

— Un moment, vă rog, a spus madame Jeanne și, cu o 
plecăciune adâncă, m-a lăsat în compania unui manechin cu 
nenumărate bolduri înfipte în pieptu-i împăiat. 

Evident, acolo era locul în care se petrecea costumarea 
fetelor. M-am plimbat prin cameră târând după mine colțurile 
așternutului și am văzut câteva rochii neterminate, din mătase 
transparentă, dar și două rochii complicate, cu decolteuri foarte 
adânci, și o varietate de cămăși și camizole inedite. Am luat o 
cămașă din cui și am îmbrăcat-o. 

Era confecționată din pânză fină de bumbac, cu decolteu 
adânc, strâns, și cu o broderie în forma unor mâini care se 
unduiau atrăgător sub piept și în jurul taliei, desprinzându-se 
într-o mângâiere lascivă în partea de sus a coapselor. Nu avea 
tiv, însă în rest era terminată și îmi oferea mult mai multă 
libertate de mișcare decât așternutul. 

Am auzit voci răzbătând din camera alăturată, unde madame 
îl dojenea pe Bruno - cel puţin așa am dedus după glasul gros al 
bărbatului. 

— Nu mă interesează ce a făcut sora nenorocitei ăleia, tocmai 
spunea ea, nu-ți dai seama că soţia lui monsieur Jamie a fost 
lăsată în pielea goală și flămândă... 

— Sunteţi sigură că e soţia lui? a întrebat bărbatul cu voce 
groasă. Auzisem că... 

— Și eu auzisem. Dar dacă el spune că femeia aceea e soţia 
lui, eu nu sunt dispusă să îl contrazic, n'est-ce pas? Madame era 
impacientată. Acum, în legătură cu nemernica asta de 
Madeleine... 


VP - 383 


— Madame, nu e vina ei, a întrerupt-o Bruno. N-aţi auzit 
vestea de dimineață - despre Diavol? 

Madame a scos un icnet. 

— Nu se poate! Incă una? 

— Ba da, madame. Glasul lui Bruno era sumbru. Nu mai 
departe de câteva case mai încolo - deasupra tavernei Green 
Owl. Fata era sora lui Madeleine; preotul ne-a adus știrea înainte 
de micul dejun. Așa că, înţelegeți dumneavoastră... 

— Da, înţeleg. Madame părea să fi rămas fără suflu. Da, sigur. 
Sigur. A fost... la fel? 

Glasul ei tremura de dezgust. 

— Da, Madame. O secure sau un cuţit mare. A coborât glasul, 
așa cum fac oamenii când povestesc lucruri oribile: Preotul mi-a 
zis că i-a retezat capul. Corpul ei era lângă ușa camerei - a 
coborât glasul și mai mult, ajungând să vorbească aproape în 
șoaptă -, capul era așezat pe raftul de deasupra șemineului, cu 
fața spre cameră. Proprietarul a leșinat când a găsit-o. 

Un bufnet greu venind din camera alăturată a sugerat că 
madame făcuse același lucru. Mi-am simţit pielea ca de găină pe 
braţe și genunchii mi s-au cam înmuiat. Începeam să înţeleg 
teama lui Jamie că instalarea mea într-o casă de prostituție nu 
fusese înțeleaptă. 

In orice caz, acum eram îmbrăcată, chiar dacă nu complet, și 
am intrat în camera cealaltă, un mic salon, unde i-am văzut pe 
madame Jeanne pe jumătate culcată pe canapea și pe un bărbat 
mătăhălos, cu o față nefericită, stând pe o pernă de la picioarele 
ei. 

Observându-mă, madame s-a holbat la mine. 

— Madame Fraser! Vai, îmi pare foarte rău! Nu am vrut să vă 
fac să așteptați, dar am primit..., a ezitat, căutând o expresie 
delicată, niște vești neplăcute. 

— Așa aș zice. Ce e cu acest Diavol? 

— Aţi auzit? 

Era deja palidă; acum faţa ei s-a albit și mai mult și și-a frânt 
mâinile. 

— Ce va spune el? Va fi furios! s-a văicărit ea. 

— Cine? am întrebat eu. Jamie sau Diavolul? 

— Soțul dumneavoastră, a zis ea și, îndurerată, s-a uitat roată 
prin salon. Când va afla că soţia lui a fost neglijată atât de 
rușinos, luată drept o fille de joie și expusă la... la... 


VP - 384 


— Sinceră să fiu, nu cred că îl va deranja, am liniștit-o eu. Dar 
aș vrea să aud despre acest Diavol. 

— Aţi vrea? 

Bruno a ridicat din sprâncenele groase. Era un bărbat masiv, 
cu umeri ușor căzuţi și braţe lungi, ceea ce îl făcea să semene 
întrucâtva cu o gorilă; o asemănare sporită de fruntea îngustă și 
de bărbia retrasă. Părea perfect potrivit pentru rolul de om de 
ordine într-un bordel. 

— Păi..., a spus el șovăitor, aruncând o privire spre madame 
Jeanne ca și cum ar fi căutat îndrumări, însă patroana a surprins 
cu privirea micul ceas emailat de pe polita de deasupra sobei și 
a sărit în picioare scoțând un strigăt care i-a trădat șocul. 

— Crottin*?! a exclamat ea. Trebuie să plec! 

Și făcând doar un semn de la revedere în direcția mea, a ieșit 
precipitată din încăpere, lăsându-ne pe mine și pe Bruno să ne 
uităm surprinși după ea. 

— Oo! a făcut el, revenindu-și. Așa e, el venea la ora zece. 

Potrivit ceasului emailat, era zece și un sfert. Indiferent 
despre ce era vorba, am sperat că „el” putea aștepta. 

— Diavolul, l-am îndemnat eu pe Bruno. 

La fel ca mai toată lumea, după o reţinere de formă, de dragul 
convenienţelor sociale, Bruno era extrem de dispus să dezvăluie 
amănuntele oribile și sângeroase. 

Așa cum dedusesem din discuţia de până atunci, Diavolul din 
Edinburgh era un ucigaș. Precursor al lui Jack Spintecătorul, 
alegea femei de moravuri ușoare, pe care le ucidea lovindu-le 
cu o armă cu lamă grea. In unele cazuri, cadavrele erau 
dezmembrate ori „modificate”, după cum a spus Bruno cu glas 
reținut. 

Crimele - în total opt - se petrecuseră la diferite intervale, pe 
parcursul a doi ani. Cu o excepţie, femeile fuseseră ucise în 
camerele lor; majoritatea locuiau singure - două fuseseră ucise 
în bordeluri. Asta explica agitația lui madame, am bănuit eu. 

— Care a fost excepţia? l-am întrebat. 

Bruno și-a făcut cruce. 

— O măicuţă, a șoptit el, cuvintele subliniindu-i șocul. O Soră 
a Îndurării, de origine franceză. 


32 Ad litteram, „baligă de cal”, echivalent al lui merde, „la naiba”, în Ib. fr. în orig. (n. 
tr.). 


VP - 385 


Sora, ajungând la Edinburgh împreună cu un grup de măicuţe 
care voiau să meargă la Londra, fusese răpită la docuri, fără ca 
suratele ei să-i observe absența, din cauza agitaţiei. Când a fost 
descoperită pe o străduță îngustă din Edinburgh, după căderea 
nopţii, era prea târziu. 

— Violată? am întrebat eu, mânată de interes clinic. 

Bruno m-a privit cu o suspiciune considerabilă. 

— Nu știu, a spus el distant, ridicându-se greoi în picioare, cu 
umerii de maimuţă pleoștiţi de oboseală. Cred că fusese de 
serviciu toată noaptea; acum venea ora lui de culcare. Madane, 
vă rog să mă iertaţi, s-a scuzat el pe un ton oarecum oficial, 
apoi a ieșit. 

Ușor derutată, m-am așezat comod pe canapeaua mică din 
catifea. Nu crezusem că în cursul zilei se petreceau atât de 
multe lucruri într-un bordel. 

Brusc, au răsunat bătăi puternice în ușă. Nu era un ciocănit 
oarecare, ci părea că cineva folosea un ciocan ca să ceară să fie 
primit. M-am ridicat în picioare ca să răspund acelei cereri, însă, 
fără alt avertisment, ușa s-a deschis exploziv și în cameră a 
pătruns o siluetă zveltă, cu un aer imperios, care a început să 
vorbească într-o franceză cu un accent atât de pronunţat și cu o 
atitudine atât de furioasă, încât nu am înţeles chiar tot ce a 
spus. 

— O căutaţi pe madame Jeanne? am reușit să spun, profitând 
de o mică pauză, când el s-a oprit ca să-și tragă sufletul pentru 
a slobozi un nou lanţ de invective. Vizitatorul era un tânăr în jur 
de treizeci de ani, cu o constituţie firavă și extrem de atrăgător, 
având părul des și sprâncenele negre. S-a uitat fioros la mine pe 
sub sprâncene și, după ce m-a măsurat bine, expresia feţei i s-a 
schimbat considerabil. A ridicat din sprâncene, holbându-se și 
chipul i s-a albit. 

— Milady! a exclamat el și s-a aruncat în genunchi, 
îmbrăţișându-mă de coapse, în timp ce își apăsa faţa de cămașa 
mea din bumbac ce-mi ajungea la nivelul vintrelor. 

— Dă-mi drumul! am strigat eu, împingându-l de umeri ca să 
scap de el. Nu lucrez aici. Dă-mi drumul, ţi-am spus! 

— Milady! a repetat el pe un ton extaziat. Milady! V-aţi întors! 
E un miracol! Dumnezeu v-a adus înapoi! 

A ridicat capul spre mine, zâmbind și lăcrimând din plin. Avea 
dinţi albi, perfecţi. Brusc, memoria mea s-a trezit și a acționat, 


VP - 386 


dezvăluindu-mi chipul unui puști pe sub trăsăturile îndrăzneţe 
ale tânărului. 

— Fergus! am exclamat eu. Fergus, chiar tu ești? Ridică-te, 
pentru numele Domnului, lasă-mă să te văd! 

El s-a ridicat în picioare, dar nu mi-a lăsat timp să îl văd mai 
bine. M-a prins într-o strânsoare care era să-mi rupă coastele, 
iar eu i-am răspuns la fel, bătându-l pe spinare, emoţionată că îl 
reîntâlneam. Avea cam zece ani când îl văzusem ultima oară, cu 
puţin timp înainte de Bătălia de la Culloden. Acum era bărbat în 
toată regula, iar tuleiele bărbii lui îmi zgâriau obrazul. 

— Am crezut că văd o stafie, a exclamat el. Sunteţi chiar 
dumneavoastră? 

— Da, eu sunt, l-am asigurat. 

— L-aţi întâlnit pe milord? a întrebat el, entuziasmat. Știe că 
sunteti aici? 

— Da. 

— O! a exclamat, a clipit și s-a retras un pas, ca și cum ar fi 
păţit ceva. Dar... cum se face...? 

Evident derutat, a tăcut. 

— Despre ce e vorba? 

— Aici erai? Pentru numele lui Dumnezeu, Fergus, ce cauţi 
aici? 

In pragul ușii a apărut brusc silueta masivă a lui Jamie. 
Văzându-mă îmbrăcată cu o cămașă brodată, a făcut ochi mari. 

— Unde-ţi sunt hainele? a întrebat el. Dar să lăsăm asta, a 
spus imediat, făcând un semn impacientat când am deschis 
gura să-i răspund. Nu e timp acum. Vino, Fergus, avem 
optsprezece butoaie de un anker? cu brandy pe alee, și oamenii 
de la accize sunt pe urmele mele! 

Apoi, cu bubuituri de ghete pe scara din lemn, au plecat, 
lăsându-mă din nou singură. 

Nu eram sigură dacă era cazul să mă alătur petrecerii de jos, 
dar curiozitatea a învins buna-cuviinţă. După o scurtă vizită la 
croitorie în căutarea unor veșminte mai decente, am coborât, cu 
un șal mare, pe jumătate brodat cu nalbe, înfășurat în jurul 
umerilor. 

In noaptea precedentă căpătasem doar o imagine vagă a 
dispunerii casei, dar zgomotele care pătrundeau din stradă 


33 Anker este o veche măsură de capacitate pentru lichide, având între 30 și 40 de 
litri. (n. tr.). 


VP - 387 


arătau limpede care latură a clădirii era cu faţa spre High Street. 
Am presupus că aleea la care se referise Jamie trebuia să fie pe 
cealaltă latură, dar nu eram sigură. Casele din Edinburgh erau 
deseori construite cu mici aripi ciudate și ziduri curbate pentru a 
se folosi fiecare centimetru de teren. M-am oprit pe palierul din 
josul scării, trăgând cu urechea la zgomotele produse de 
rostogolirea butoaielor drept reper. În timp ce stăteam acolo, 
am simţit brusc un curent de aer măturându-mi picioarele 
desculțe și, când m-am întors, am văzut un bărbat intrând pe 
ușa deschisă a bucătăriei. 

A părut la fel de surprins ca și mine, dar, după ce m-a 
măsurat cu privirea, a zâmbit și a înaintat spre mine, prinzându- 
mă de cot. 

— Bună dimineaţa, draga mea. Nu mă așteptam să găsesc 
vreuna dintre doamnele de aici trează atât de devreme. 

— Păi, știi cum se spune: cine se culcă și se scoală 
devreme..., am zis eu, străduindu-mă să-mi eliberez cotul. 

El a râs, arătându-și dinţii de jos destul de îngălbeniţi. 

— Nu, ce se spune? 

— Păi, e ceva ce se spune în America, dacă îţi vine să crezi, i- 
am răspuns, dându-mi brusc seama că, deși Benjamin Franklin 
își publica lucrările la acea vreme, probabil că nu era prea citit 
în Edinburgh. 

— Ai spirit, drăguţo, a remarcat el cu un zâmbet vag. Te-a 
trimis aici, jos, ca momeală, da? 

— Nu. Cine? am întrebat. 

— Madame, a spus el, aruncând o privire în jur. Ea unde este? 

— Habar n-am, am spus. Dă-mi drumul! 

Insă el a întărit strânsoarea, iar degetele lui s-au încleștat 
dureros în mușchii braţului. S-a apropiat mai mult de mine și, 
mirosind urât a fum de tutun, mi-a șoptit la ureche: 

— Există o recompensă, să știi, a murmurat el cu un aer 
secretos. Un procentaj din valoarea mărfurilor de contrabandă 
confiscate. Nu trebuie să știm decât noi doi. Mi-a vârât un deget 
ușor sub un sân, făcând sfârcul să se ridice sub pânza subţire 
din bumbac. Ce părere ai, puicuţo? 

M-am uitat fix la el. „Oamenii de la accize sunt pe urmele 
mele”, spusese Jamie. Așadar, acesta era unul dintre ei; un 
funcţionar al Coroanei, însărcinat cu prevenirea contrabandei și 
cu prinderea făptașilor. Ce mai spusese Jamie? „Stâlpul infamiei, 


VP - 388 


exilul, biciuirea, închisoarea, ţintuirea de urechi”, fluturându-și 
nepăsător o mână prin aer, ca și cum asemenea pedepse erau 
echivalentul unei amenzi rutiere. 

— Despre ce vorbeşti? am zis, străduindu-mă să par 
nedumerită. Și, pentru ultima oară, dă-mi drumul! 

M-am gândit că nu era singur. Câţi alţii erau în jurul clădirii? 

— Da, te rog să-i dai drumul, s-a auzit un glas din spatele 
meu. 

L-am văzut pe bărbatul de la accize căscând ochii și uitându- 
se peste umăr. 

Domnul Willoughby se afla pe a doua treaptă a scării, cu 
costumația lui mototolită din mătase și un pistol mare în mâini. 
Și-a plecat capul politicos spre funcţionarul de la accize. 

— Aia nu târfă împuţită, a explicat el, clipind ca o bufniţă. 
Soţie onorabilă. 

Evident surprins de apariţia neașteptată a unui chinez, omul 
de la accize s-a holbat de la mine spre domnul Willoughby și 
înapoi. 

— Soţie? a întrebat el nedumerit. Spui că ea e soţia ta? 

Înţelegând doar cuvântul pe care îl cunoștea, domnul 
Willoughby a dat amabil din cap, drept confirmare. 

— Soţie, a repetat el. Te rog, dă drumul. 

Ochii lui erau mici și injectați și mie mi-a fost clar, dacă nu 
cumva și funcţionarului de la accize, că domnul Willoughby avea 
o alcoolemie de 0,8 la sută. 

Funcţionarul m-a tras spre el și s-a uitat urât la domnul 
Willoughby. 

— Hei, ascultă..., a spus el. 

Nu a apucat să continue, pentru că domnul Willoughby, 
considerând că avertismentul fusese făcut, a ridicat pistolul și a 
apăsat pe trăgaci. 

S-a auzit un pocnet puternic și un țipăt și mai puternic, 
probabil al meu, iar palierul s-a umplut cu un nor de fum și 
miros de praf de pușcă. Funcţionarul de la accize s-a bălăbănit 
în spate, lovindu-se stupefiat de lambriuri, în timp ce pe pieptul 
hainei i se răspândea o pată de sânge. 

Din reflex, am făcut un salt în faţă și l-am prins pe sub brațe, 
lăsându-l cu blândeţe pe podeaua palierului. De sus au răzbătut 
zgomote și agitaţie, deoarece locatarele casei se strânseseră la 


VP - 389 


etajul de deasupra și vorbeau precipitat, alertate de 
împușcătură. Am auzit pe cineva coborând treptele câte două. 

Cu un pistol în mână, Fergus s-a năpustit prin ușa care 
probabil ducea spre pivniţă. 

— Milady, a spus el dintr-o suflare, când m-a văzut stând într- 
un colț, cu trupul funcţionarului de la accize așezat în poală. Ce 
ați făcut? 

— Eu? am întrebat indignată. Eu n-am făcut nimic; chinezul lui 
Jamie. 

Am făcut un semn din cap către scară, unde domnul 
Willoughby, cu pistolul la picioare, stătea pe o treaptă și privea 
scena cu ochi nevinovați și injectaţi. 

Fergus a spus în franceză ceva prea vulgar pentru a fi redat, 
dar foarte acuzator la adresa domnului Willoughby. A traversat 
încăperea și a dat să îl prindă de umăr pe micuțul chinez - cel 
puţin așa am presupus -, dar imediat am văzut că braţul pe care 
îl întinsese nu se termina cu o mână, ci cu un cârlig dintr-un 
metal sclipitor. 

— Fergus! 

Eram așa de șocată de acea imagine, încât m-am oprit din 
încercarea de a apăsa pe rana funcţionarului cu șalul. 

— Ce e... ce...? am întrebat eu, fără a reuși să fiu coerentă. 

— Ce anume? a întrebat el, aruncându-mi o privire, apoi, 
urmând direcţia în care mă uitam, a spus: A, asta, și a ridicat din 
umeri. Englezii. Nu-ţi face griji, milady, nu avem timp acum. Tu, 
canaille, du-te jos! 

L-a împins pe domnul Willoughby în jos pe scări, l-a târât spre 
ușa pivniţei și l-a îmbrâncit înăuntru, fără să se sinchisească 
defel ce risca. Am auzit o serie de bufnituri, semn că micul 
chinez se rostogolea pe trepte și că aptitudinile lui acrobatice îl 
cam părăsiseră, dar nu avea timp să își facă griji în legătură cu 
asta. 

Fergus s-a lăsat pe vine alături de mine și a ridicat capul 
funcţionarului prinzându-l de păr. 

— Câţi mai sunt cu tine? l-a întrebat el. Spune-mi imediat, 
cochon, altfel îţi tai beregata! 

După semnele clinice evidente, amenințarea nu-și mai avea 
rostul. Ochii omului deveneau deja sticloși. Cu un efort 
considerabil, și-a ridicat colţurile gurii într-un zâmbet. 


VP - 390 


— Să te... văd... arzând... în iad, a șoptit el și, cu o ultimă 
convulsie care i-a împietrit zâmbetul într-un rictus, a tușit, 
vărsând pe gură foarte mult sânge cu spumă, și a murit în poala 
mea. 

In susul scării duduiau pașii cuiva care venea în goană. Jamie 
a apărut pe ușa pivniţei și s-a oprit cu greu, cât pe ce să se 
împiedice de picioarele întinse ale funcţionarului. Și-a plimbat 
privirea de-a lungul cadavrului și și-a oprit ochii asupra feței 
mele, apoi, cu expresie de mirare îngrozită, m-a întrebat: 

— Ce-ai făcut, englezoaico? 

— Nu milady, ci pacostea aia galbenă, a intervenit Fergus, 
scutindu-mă de explicații. Şi-a vârât pistolul sub centură și mi-a 
întins mâna. Haideţi, milady, trebuie să coborâţi. 

Jamie l-a oprit, s-a aplecat deasupra mea și a făcut un semn 
cu capul în direcţia sălii din față. 

— Mă descurc eu aici, a spus. Apără ușa din faţă, Fergus. 
Semnalul obișnuit, și ascunde pistolul acela dacă nu ai nevoie de 
el. 

Fergus a dat din cap și a dispărut imediat pe ușa dinspre sală. 

Jamie a reușit să-l învelească stângaci pe funcţionarul mort; l- 
a luat de pe mine, așa că m-am putut ridica, foarte ușurată că 
scăpasem de el, în ciuda sângelui și a altor mizerii care îmi 
îmbibau poalele cămâășii. 

— O! Cred că e mort! 

Vocea înspăimântată a venit de sus, parcă plutind și, ridicând 
ochii, am văzut vreo douăsprezece prostituate care priveau ca 
niște heruvimi de pe scară. 

— Treceţi înapoi în camerele voastre! s-a răstit Jamie la ele. 

S-a auzit un cor de ţipete speriate și femeile s-au împrăștiat 
ca porumbeii. 

Jamie a aruncat o privire pe palier pentru a vedea dacă 
incidentul lăsase vreo urmă, dar, din fericire, nu lăsase - tot 
sângele se scursese pe șal și pe mine. 

— Hai, a spus el. 

Pe scară era semiîntuneric, dar în pivniţă era beznă. M-am 
oprit jos și l-am așteptat pe Jamie. Funcţionarul fusese un om 
bine clădit, astfel că Jamie gâfâia din greu când a ajuns lângă 
mine. 

— Mergi spre partea cealaltă, a spus el printre gâfâieli. E un 
perete fals. Ține-te de braţul meu. Cum ușa de sus era închisă, 


VP - 391 


nu puteam vedea nimic; Jamie părea să se orienteze de parcă ar 
fi avut radar. M-a condus fără greș pe lângă tot felul de obiecte 
mari, de care m-am ciocnit în trecere și, în cele din urmă, s-a 
oprit. Am simţit miros de piatră umedă și, întinzând o mână în 
faţă, am atins peretele aspru. 

Jamie a rostit ceva tare, în galică. Probabil că era echivalentul 
celtic pentru „Sesam, deschide-te”, pentru că a urmat un 
moment de tăcere, apoi un uruit, iar în întunericul din față a 
apărut o dâră de lumină. Dâra s-a lărgit, devenind o 
deschizătură, și o secţiune a zidului a ieșit în afară, dând la 
iveală o ușă din lemn, pe care fuseseră fixate pietre, astfel încât 
să pară o parte din zid. 

Pivniţa ascunsă era o încăpere spațioasă, lungă de cel puţin 
cincisprezece metri. Am văzut câteva siluete mișcându-se în 
aerul sufocant din cauza mirosului de brandy. Fără să se 
sinchisească, Jamie a dat drumul cadavrului într-un colţ, după 
care s-a întors spre mine. 

— Dumnezeule, englezoaico, ești teafără? 

Pivniţa părea iluminată de lumânări, presărate ici și colo în 
beznă. l-am zărit fața, cu pielea întinsă peste pomeţi. 

— Mi-e puţin frig, am spus eu, străduindu-mă să-mi reprim 
clănțănitul dinţilor. Cămașa mi-e îmbibată de sânge. In rest, mi- 
e bine. Așa cred. 

— Jeanne! 

S-a întors către capătul îndepărtat al pivniţei, iar una dintre 
siluete s-a apropiat de noi și, în cele din urmă, am văzut-o pe 
madame, cu o expresie de îngrijorare întipărită pe față. In 
câteva cuvinte, el i-a explicat situaţia, făcând ca îngrijorarea ei 
să crească. _ 

— Horreur! a exclamat ea. Ucis? In casa mea? Cu martori? 

— Mă tem că da, a spus Jamie, aparent calm. Rezolv eu asta. 
Dar până una, alta, trebuie să urci în casă. Poate că nu era 
singur. Ştii tu cum să procedezi. 

Tonul vocii lui era calm și liniștitor; apoi Jamie a strâns-o de 
braț. Atingerea a părut să o calmeze pe Jeanne - speram că 
astfel se explica gestul lui -, după care femeia a dat să plece. 

— A, încă ceva, Jeanne, a strigat Jamie după ea. Când te 
întorci, adu niște haine pentru soţia mea. Dacă rochia ei încă nu 
e gata, cred că rochiile lui Daphne i s-a potrivi. 

— Haine? 


VP - 392 


Madame Jeanne s-a uitat spre locul în care mă aflam. Am 
pășit în lumină, evidențiind starea cămășii mele după 
confruntarea cu funcţionarul. 

Madame Jeanne a clipit des, și-a făcut cruce și s-a întors fără 
să scoată o vorbă, apoi a dispărut pe ușa secretă, care s-a închis 
în urma ei cu un bufnet înfundat. 

Incepusem să tremur, atât ca reacţie după incident, cât și de 
frig. Chiar dacă eram familiarizată cu situaţiile de urgenţă, 
sânge și chiar moarte subită, evenimentele din acea dimineaţă 
fuseseră mai mult decât cumplite. Era ca o nefericită noapte de 
duminică la secţia Urgenţe. 

— Vino, englezoaico, a spus Jamie, lăsându-și mâna cu 
blândeţe pe omoplatul meu. Să te spălăm. 

Atingerea lui a avut același efect ca și în cazul lui madame 
Jeanne; instantaneu, m-am simţit mai bine, chiar dacă eram în 
continuare îngrijorată. 

— Să mă spăl? Cu ce? Cu brandy? 

Auzindu-mă, el a râs discret. 

— Nu, cu apă. Iți pot oferi un butoi, dar mă tem că apa e prea 
rece. 

Adevărat, era extrem de rece. 

— De unde vine apa? am întrebat, tremurând. Dintr-un 
ghețar? 

Apa curgea dintr-o ţeavă montată în perete și, în mod normal, 
era oprită cu ajutorul unui șomoiog de cârpe care păreau 
murdare, înfășurate în jurul unei bucăţi de lemn ce slujea drept 
dop. 

Mi-am retras mâna din jetul rece ca gheaţa și mi-am șters-o 
de poalele cămășii, care era prea mânjită de sânge ca să mai 
conteze. Jamie a clătinat din cap și a tras un butoi mare din 
lemn mai aproape de ţeavă. 

— De pe acoperiș, mi-a răspuns. Acolo e un rezervor în care 
se adună apă de ploaie. Burlanul coboară pe o latură a clădirii, 
iar înăuntrul lui este ascunsă ţeava care aduce apa aici. 

Arăta absurd de mândru de sine, așa că am râs. 

— Frumoasă organizare, am remarcat. Dar la ce folosește 
apa? 

— La îndoirea brandy-ului, mi-a explicat el. 


VP - 393 


A făcut un semn către celălalt capăt al încăperii, unde 
siluetele neclare lucrau cu o hărnicie lăudabilă printre un mare 
număr de butoaie și cazi. | 

— Când vine, e mult prea tare. Il amestecăm aici cu apă pură 
și îl punem din nou în butoaie pe care le vindem tavernelor. 

A vârât dopul improvizat înapoi în ţeavă și s-a aplecat să 
tragă cada mare pe podeaua de piatră. 

— Așa, îl dăm din drum; oamenii vor avea nevoie de apă. 

De fapt, un bărbat se apropiase deja, cu un butoiaș în braţe; 
aruncându-mi doar o privire curioasă, l-a salutat din cap pe 
Jamie și a pus butoiașul sub jetul de apă. 

Înapoia unui paravan din butoaie goale, aranjat în grabă, am 
privit în apa din cada improvizată. Intr-o băltoacă de ceară 
stătea aprinsă o lumânare a cărei lumină era reflectată de 
suprafața apei, făcând-o să pară întunecată și fără fund. 
Tremurând strașnic, m-am dezbrăcat și m-am gândit că, atunci 
când avusesem la îndemână confortul apei calde și al instalaţiei 
sanitare moderne, mi se păruse mult prea ușor să renunţ la ele. 

Jamie a scos din mânecă o batistă mare, la care s-a uitat 
printre gene cu o expresie nesigură. 

— În fine, cred că e mai curată decât cămașa ta, a spus el 
ridicând din umeri. 

Mi-a întins-o, apoi s-a scuzat și a plecat să supravegheze 
activităţile din celălalt capăt al încăperii. 

Apa era rece ca gheaţa, iar în pivniţă era frig, dar m-am 
spălat cu batista umedă; firicelele îngheţate care mi se 
scurgeau pe pântec și coapse m-au făcut să tremur strașnic. 

Gândul la ceea ce se petrecea sus nu a reușit să alunge 
senzația de frig. Probabil că eram oarecum în siguranţă pe 
moment, atâta timp cât zidul fals al pivniţei îi păcălea pe 
funcţionarii veniţi să percheziționeze casa. 

Dar, dacă zidul nu ne putea ascunde, situaţia noastră era fără 
scăpare. Se pare că nu exista nicio altă ieșire din încăpere, în 
afară de ușa din zidul fals - iar dacă zidul era străpuns, nu 
numai că aveam să fim prinși în flagrant cu o mare cantitate de 
brandy de contrabandă, ci avea să fim și reţinuţi pentru 
deținerea cadavrului unui ofițer al Coroanei. 

Și cu siguranţă că dispariţia ofițerului avea să declanșeze o 
cercetare amănunţită. Mi-au apărut în minte viziuni cu 
funcționari regali percheziţionând în amănunţime bordelul, 


VP - 394 


interogând femeile și obținând descrierea mea, a lui Jamie și a 
domnului Willoughby, precum și mărturiile câtorva martori 
oculari ai crimei. Fără să vreau, am aruncat o privire spre locul 
în care mortul zăcea dedesubtul giulgiului pătat de sânge, 
acoperit cu nalbe de grădină roșii și galbene. Chinezul nu se 
vedea nicăieri; probabil căzuse beat, undeva înapoia butoaielor 
de brandy, iar acum dormea. 

— Uite, englezoaico. Bea asta; dinţii îţi clănțănesc atât de 
tare, încât ai putea să-ţi muști limba. 

Jamie apăruse din nou lângă mine ca un câine Saint-Bernard, 
purtând la gât un butoiaș de brandy. 

— M-m-mulţumesc. 

M-am văzut silită să dau drumul cârpei de spălat și să mă 
folosesc de ambele mâini ca să ţin bine cupa din lemn ca să nu 
mi se lovească de dinţi, dar băutura mi-a fost de folos; a coborât 
ca un cărbune înroșit în adâncul stomacului și mi-a transmis 
mici cârcei de căldură prin extremităţile înghețate când am 
sorbit. 

— O, Doamne, e mai bine, am spus, oprindu-mă cât să-mi 
trag sufletul. Asta e varianta nediluată? 

— Nu, pentru că aceea te-ar putea ucide. Însă e ceva mai tare 
decât ceea ce vindem noi. Termină de spălat și pune ceva pe 
tine; apoi îţi mai dau puţin. 

Jamie mi-a luat cupa din mână și mi-a înapoiat cârpa de 
spălat. Grăbindu-mă să termin baia cu apă rece, l-am urmărit cu 
coada ochiului. Se uita la mine încruntat, ceea ce îmi spunea 
clar că era cufundat în gânduri. Îmi imaginasem că viaţa lui era 
complicată; nu-mi scăpase amănuntul că prezența mea îi 
îngreuna și mai mult existența. Aș fi dat orice să știu la ce se 
gândea. 

— Jamie, la ce te gândești? l-am întrebat eu, uitându-mă la el, 
în timp ce îmi curăţăm ultimele pete de sânge de pe coapse. 

Apa mi s-a scurs pe fese, tulburată de mișcările mele, iar 
lumânarea o făcea să scânteieze, ca și cum sângele de culoare 
întunecată pe care încercam să mi-l îndepărtez de pe corp ar fi 
strălucit încă o dată, viu și roșu. 

Încruntarea a dispărut o clipă, iar ochii lui s-au limpezit și s-au 
ațintit asupra chipului meu. 

— Mă gândeam că ești foarte frumoasă, englezoaico, a spus 
el încet. 


VP - 395 


— Mai ales dacă îţi place pielea de găină pe tot corpul, am 
spus eu sec, ieșind din vană și întinzând mâna după cupă. 

Brusc, el mi-a zâmbit, iar dinţii i-au sclipit albi în 
semiîntunericul din pivniță. 

— A, da, a spus el. Ei bine, vorbești cu singurul om din Scoţia 
care se înfierbântă la vederea unei găini jumulite. 

Încordată și îngrozită deopotrivă, am pufnit în cupa cu brandy 
și m-am înecat. 

Jamie și-a scos imediat haina și m-a înfășurat în ea, 
strângându-mă la piept, în timp ce eu tremuram, tușeam și 
gâfâiam. 

— E greu să treci pe lângă taraba unui vânzător de păsări și 
să rămâi cinstit, a murmurat el în urechea mea, frecându-mă 
viguros pe spate. Gata, englezoaico, liniștește-te. Totul va fi 
bine. 

Tremurând, m-am lipit de el. 

— Îmi pare rău, am spus. Acum mi-e mai bine. Totuși, e numai 
vina mea. Domnul Willoughby l-a împușcat pe omul de la accize 
deoarece a crezut că îmi făcea avansuri. 

Jamie a pufnit. 

— Asta nu înseamnă că e vina ta, englezoaico, a spus el sec. 
Și, fiindcă veni vorba, nu e prima oară când chinezul face o 
prostie. Când e toropit de băutură, e-n stare de orice și nu se 
gândește ce nebunie comite. 

Brusc, expresia de pe faţa lui Jamie s-a schimbat când și-a dat 
seama ce spusesem. M-a privit cu ochi dilatați. 

— Ai spus „om de la accize”, englezoaico? 

— Da, de ce? 

Nu mi-a răspuns, ci mi-a eliberat umerii, s-a răsucit pe călcâie 
și, trecând pe lângă butoi, a luat brusc lumânarea. Cum nu am 
vrut să rămân în întuneric, l-am urmat până în colţul unde 
cadavrul zăcea înfășurat în șalul meu. 

— Ține asta. 

Jamie mi-a întins lumânarea fără  menajamente, a 
îngenuncheat alături de silueta acoperită și a ridicat țesătura 
pătată de sânge de pe faţa ei. 

Văzusem multe cadavre; imaginea nu m-a șocat, însă nu-mi 
făcea nicio plăcere. Ochii i se rostogoliseră peste cap pe sub 
pleoapele întredeschise, iar asta nu făcea decât să sporească 
efectul în general înspăimântător. Jamie s-a încruntat văzându-i 


VP - 396 


chipul, falca atârnând moale, ca de ceară în lumina lumânării, și 
a mormăit ceva în barbă. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

Crezusem că nu-mi va mai fi niciodată cald, dar haina lui 
Jamie era nu doar groasă și bine lucrată, ci păstrase și o parte 
din căldura lui. Încă îmi era frig, dar nu mai tremuram. 

— Ăsta nu e de la accize, a zis Jamie, încruntat. Îi știu pe toţi 
funcţionarii din district și pe șefii lor. Dar pe ăsta nu l-am mai 
văzut. 

Cu un ușor dezgust, a ridicat pulpana hainei bărbatului și a 
scotocit prin buzunare. 

A pipăit minuţios haina omului și, în cele din urmă, a scos un 
briceag mic și o cărțulie îmbrăcată în hârtie roșie. 

— Noul Testament, am citit eu cu uimire. 

Jamie a dat din cap și s-a uitat la mine cu o sprânceană 
ridicată. 

— De la accize sau nu, e ciudat să vii la un bordel cu așa ceva 
în buzunar. A șters cărțulia de şal, apoi a așezat cu atenţie 
pânza peste faţa mortului și, clătinând din cap, s-a ridicat. 

— Doar atât a avut în buzunare. Orice inspector de vamă sau 
de la accize trebuie să poarte asupra lui împuternicirea tot 
timpul, pentru că altfel nu are autoritatea de a percheziţiona o 
casă sau de a confisca bunuri. A ridicat privirea, înălțând din 
sprâncene. Ce te-a făcut să crezi că e de la accize? 

Am strâns mai bine haina lui Jamie în jurul corpului și am 
încercat să-mi amintesc ce-mi spusese omul pe palier. 

— M-a întrebat dacă eram o momeală și unde era madame. 
Apoi a spus că exista o recompensă - un procentaj din mărfurile 
de contrabandă confiscate, așa a zis - și că în afară de noi doi 
nu va afla nimeni. lar tu spuseseși că oamenii de la accize erau 
pe urmele tale, am adăugat. Era firesc să cred că era de la 
accize. Apoi a apărut domnul Willoughby și lucrurile au luat o 
întorsătură urâtă. 

Incă nedumerit, Jamie a dat din cap. 

— Da, în fine. N-am nici cea mai vagă idee cine e, dar bine că 
nu e funcţionar public. La început, am crezut că a mers ceva 
anapoda, dar se pare că nu e nimic. 

— Anapoda? 

El a surâs. 


VP - 397 


— Am o înţelegere cu inspectorul-șef al vămilor din district, 
englezoaico. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Înţelegere? 

El a ridicat din umeri. 

— Să zicem mită, dacă vrei să spunem lucrurilor pe nume, a 
continuat, ușor iritat. 

— Și asta e procedura obișnuită în afaceri? am întrebat eu, 
străduindu-mă să mă exprim cu tact. 

El a ridicat un colţ al gurii. 

— Da, este. Ei bine, în cazul ăsta, există o înțelegere, am 
putea zice, între sir Percival Turner și mine, iar dacă ar trimite 
funcționari aici, asta m-ar îngrijora considerabil. 

— De acord, am spus eu rar, analizând în minte toate 
evenimentele pe jumătate înțelese din acea dimineaţă și 
încercând să descopăr un tipar. Dar în cazul ăsta, de ce i-ai spus 
lui Fergus că oamenii de la accize sunt pe urmele tale? Și de ce 
se zbăteau toți ca niște găini cu gâturile tăiate? 

— A, despre asta era vorba? a zâmbit scurt și m-a luat de un 
braţ, întorcându-mă cu spatele la cadavru. Păi, am un 
aranjament, cum ţi-am spus. Și o parte a lui este că sir Percival 
trebuie să îi mulţumească pe stăpânii lui de la Londra 
confiscând din când în când suficiente bunuri de contrabandă. 
De aceea avem grijă să aibă asemenea ocazii. Wally și băieții au 
adus două căruțe de pe coastă; una cu cel mai bun brandy și 
cealaltă cu butoaie cu dop și poșircă de vin, peste care am 
turnat câţiva litri de lături ieftine, ca să îi dăm gust. l-am întâlnit 
azi-dimineaţă în afara orașului, așa cum plănuisem, apoi am 
adus căruțele în oraș, având grijă să atragem atenţia Ofițerului 
Călare, care s-a întâmplat să treacă pe acolo cu câţiva dragoni. 
S-au apropiat și a fost o mică urmărire pe alei, până când eu, cu 
băutura bună, am apucat să mă despart de Wally și încărcătura 
lui de poșircă. Wally a sărit din căruţă și a șters-o, iar eu am 
mânat nebunește până aici, cu doi dragoni pe urmele mele, 
doar de faţadă. Asta sună bine într-un raport, înţelegi? În ciuda 
urmăririi sârguincioase, contrabandiștii au scăpat, dar vitejii 
soldați ai Maiestăţii Sale au reușit să captureze o căruță cu 
băuturi, evaluate la șaizeci de lire și zece șilingi. Ceva de genul 
acesta, înţelegi? 


VP - 398 


— Cred că da, am spus. Atunci, tu ai sosit cu băutura de 
calitate la ora zece? Madame Jeanne a zicea că... 

— Da, a spus el, încruntându-se. Trebuia să deschidă ușa 
pivniţei și să pregătească rampa la ora zece fix - nu aveam timp 
suficient să descărcăm căruța. A întârziat cumplit de mult în 
dimineaţa asta; a trebuit să dau roată de două ori ca să nu-i 
aduc pe dragoni până la ușa casei. 

— A fost cam tulburată, am spus, amintindu-mi brusc de 
Diavol. 

l-am povestit lui Jamie despre crima de la Green Owl, iar ela 
făcut o grimasă și și-a făcut cruce. 

— Sărmana fată! a exclamat el. 

M-am cutremurat amintindu-mi descrierea făcută de Bruno și 
m-am apropiat de Jamie, care m-a luat pe după umerii. M-a 
sărutat pe frunte cu un aer absent și a aruncat încă o privire 
spre forma acoperită cu șalul. 

— Ei bine, oricine ar fi omul ăsta, dacă nu a fost de la accize, 
probabil că pe sus nu se mai vântură nimeni. Curând vom putea 
pleca de-aici. 

— Asta e bine. 

Haina lui Jamie mă acoperea până la genunchi, dar simţeam 
privirile furișe pe care le aruncau spre pulpele mele bărbaţii din 
celălalt capăt al încăperii și eram conștientă de goliciunea mea 
pe sub haină. 

— Ne întoarcem la atelier? 

Una peste alta, nu tineam să profit de ospitalitatea lui 
madame Jeanne mai mult decât era nevoie. 

— Poate. Trebuie să mă gândesc. 

Vorbea pe un ton distras și am observat că era încruntat și 
cufundat în gânduri. După ce m-a îmbrățișat scurt, mi-a dat 
drumul și a început să se plimbe încoace și-ncolo prin pivniţă, 
privind gânditor spre pietrele de sub tălpi. 

— Aă... ce-ai făcut cu lan? 

A ridicat privirea inexpresivă, apoi faţa i s-a luminat. 

— A, lan. L-am lăsat să întrebe prin tavernele de mai sus de 
Market Cross. Trebuie să-mi amintesc să mă văd cu el mai 
târziu, a murmurat Jamie, ca și cum și-ar fi făcut o notiţă în 
memorie. 

— Apropo, l-am văzut pe lan cel Tânăr, am spus eu cu 
nonșalanţă. 


VP - 399 


— A venit aici? m-a întrebat Jamie, speriat. 

— Da. Te căuta... de fapt, a sosit cam la un sfert de oră după 
ce ai plecat. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile favoruri! a zis și-a 
trecut o mână prin păr, deopotrivă amuzat și îngrijorat. O să-mi 
fie al naibii de greu să-i explic lui lan ce căuta fiul lui aici. 

— Deci știi de ce a venit, da? am întrebat din curiozitate. 

— Nu, nu știu! Trebuia să fie... dar să lăsăm asta. Nu trebuie 
să-mi fac griji și pentru asta acum. A recăzut pe gânduri, 
părăsindu-le o clipă pentru a mă întreba: Când a plecat, lan cel 
Tânăr a spus unde se duce? 

Am clătinat din cap și mi-am strâns haina în jurul corpului, iar 
el a oftat și și-a reluat plimbarea. 

M-am așezat pe un butoi răsturnat și l-am urmărit. În ciuda 
atmosferei generale de disconfort și de pericol, mă simţeam 
absurd de fericită că eram lângă el. Socotind că nu puteam face 
nimic pentru a îmbunătăţi situaţia, am rămas înfofolită cu haina 
și m-am abandonat plăcerii de moment de a-l privi - ceva ce nu 
putusem face din cauza evenimentelor petrecute până atunci. 

In ciuda aerului preocupat, se deplasa cu graţia controlată a 
unui spadasin, un om atât de conștient de corpul lui, încât era 
capabil să uite cu totul de sine. Bărbaţii de lângă butoaie lucrau 
la lumina făciliilor, care îi făcea părul să strălucească precum 
blana unui tigru, cu dungi aurii și întunecate. 

Am surprins mișcarea involuntară a două degete de la mâna 
dreaptă cu care și-a atins țesătura pantalonilor și am tresărit 
ușor recunoscând acel gest. Il văzusem făcându-l de o mie de 
ori atunci când se gândea la ceva și, revăzându-l în acele 
momente, m-am simţit de parcă despărţirea noastră nu fusese 
mai lungă decât intervalul dintre răsăritul și apusul soarelui. 

Ca și cum mi-ar fi ghicit gândul, s-a oprit și mi-a zâmbit. 

— Englezoaico, ţi-e destul de cald? m-a întrebat el. 

— Nu, dar nu are importanţă. 

M-am ridicat de pe butoi și m-am alăturat plimbării lui 
strecurându-mi o mână pe după braţul lui. 

— Ai făcut vreun progres cu gândurile care te rod? 

A râs întristat. 

— Nu. Mă gândesc la vreo șase lucruri deodată, și la jumătate 
dintre ele nu găsesc răspuns. Cum ar fi... dacă lan cel Tânăr e 
acolo unde trebuie. 


VP - 400 


L-am privit mirată. 

— Unde ar trebui să fie? Unde crezi tu că ar trebui să fie? 

— Ar trebui să fie la atelier, a spus Jamie destul de apăsat. 
Dar trebuia să fie cu Wally azi-dimineaţă, însă nu a apărut. 

— Cu Wally? Vrei să spui că azi-dimineaţă, când a venit lan, 
știai că plecase de acasă? 

Și-a frecat nasul cu un deget, cu un aer iritat și amuzat 
deopotrivă. 

— Da. Îi promisesem lui lan cel Tânăr că nu-i voi spune nimic 
lui lan, așteptând prilejul potrivit ca să-i explic. Deși nicio 
explicaţie nu-i va salva fundul, a adăugat el. 

Așa cum spusese tatăl lui, lan cel Tânăr venise să i se alăture 
unchiului din Edinburgh fără să se deranjeze ca mai întâi să îi 
ceară voie. Jamie descoperise asta destul de curând, dar nu 
voise să își trimită nepotul înapoi singur până la Lallybroch și 
încă nu găsise vreme ca să-l ducă personal. 

— Nu că nu și-ar putea purta singur de grijă, mi-a explicat 
Jamie, amuzamentul câștigând lupta dintre expresiile de pe faţa 
lui. E un flacau foarte capabil. Doar că... ei bine, știi că unii 
oameni o păţesc din senin, fără ca ei să aibă vreo vină, da? 

— Acum, că ai adus vorba, așa e, am spus ironic. Eu sunt una 
dintre acele persoane. 

Auzind remarca mea, Jamie a râs tare. 

— Doamne, ai dreptate, englezoaico! Poate că de aceea îmi 
place lan cel Tânăr atât de mult; îmi aduce aminte de tine. 

— Mi-a amintit puţin de tine, am spus eu. 

Jamie a pufnit scurt. 

— Dumnezeule, Jenny o să mă cotonogească, mai ales dacă 
află că fiul ei cel mic a ajuns într-o casă rău famată. Sper că 
micul ticălos o să aibă destulă minte încât să-și țină gura când 
se întoarce acasă. 

— Sper să ajungă acasă, am comentat, gândindu-mă la 
tânărul deșirat, de aproape cincisprezece ani, pe care îl 
văzusem în acea dimineaţă, hoinărind prin orașul înţesat de 
prostituate, funcționari de la accize, contrabandiști și Diavoli 
care mânuiau securi. 

— Bine că nu e fată, am adăugat, gândindu-mă la Diavol. Se 
pare că Diavolul nu are predilecție pentru băieţi. 

— Da, dar sunt mulţi cărora le plac băieţii, a spus Jamie cu 
acreală. Gândindu-mă la lan cel Tânăr și la tine, o să mă 


VP - 401 


socotesc norocos dacă nu albesc până ieşim din pivniţa asta 
împuțită. 

— La mine? am întrebat surprinsă. Nu trebuie să-ţi faci griji 
din pricina mea. 

— Nu? A dat drumul braţului meu și, rotindu-se spre mine, m- 
a fulgerat cu privirea. Nu trebuie să-mi fac griji în privinţa ta? 
Asta ai spus? lisuse! Te las în pat, în siguranţă, ca să-ţi aștepți 
micul dejun, iar o oră mai târziu, te găsesc jos într-o cămășuţă, 
ținând la piept un cadavru! lar acum stai în faţa mea goală- 
pușcă și cincisprezece oameni se întreabă cine naiba ești - și 
cum crezi că o să le explic prezenţa ta, englezoaico? la spune- 
mi, te rog! De exasperare, și-a vârât o mână în păr. Pentru 
numele lui lisus! Și peste două zile trebuie neapărat să ajung pe 
coastă, dar nu pot pleca din Edinburgh când știu că există 
Diavolul care se furișează înarmat cu securea, iar jumătate 
dintre oamenii care te-au văzut cred că ești prostituată și... și... 

Panglica cu care își prinsese coada de cal s-a desfăcut brusc 
sub apăsarea mâinii lui, iar părul i s-a revărsat în jurul capului 
precum coama unui leu. Am râs. El s-a uitat încă o clipă sever 
spre mine, apoi un surâs reţinut și-a croit drum prin încruntătura 
lui. 

— Da, în fine, am spus eu resemnată. Cred că o să mă 
descurc. 

— Cred că da, a întărit el și s-a ridicat pe vârfurile picioarelor, 
dându-și părul pe după urechi. Acţionând pe același principiu 
care face magneţii de polarități opuse să se lipească atunci când 
sunt apropiaţi, el a plecat capul și m-a sărutat. 

— Uitasem, a spus el o clipă mai târziu. 

— Ce ai uitat? 

Prin cămașa subţire, spinarea lui era caldă. 

— Totul. A spus asta foarte încet, pentru că avea gura lipită 
de părul meu. Bucuria. Teama. Mai ales teama. 

A ridicat o mână ca să-mi netezească părul și să-mi 
îndepărteze buclele de pe nas. 

— Englezoaico, multă vreme nu m-am temut de nimic, a 
șoptit el. Dar acum mă tem. Pentru că acum există lucruri pe 
care le pot pierde. 

M-am tras puţin înapoi ca să îl privesc. Braţele lui erau 
înfășurate strâns în jurul taliei mele, iar în semiîntunericul din 


VP - 402 


pivniţă, ochii lui întunecaţi păreau ape fără fund. Apoi chipul i s- 
a transformat și m-a sărutat rapid pe frunte. 

— Vino, englezoaico! a spus el, luându-mă de braț. O să le 
spun oamenilor că ești soţia mea. Celelalte lucruri vor trebui să 
mai aștepte. 


27. În flăcări 


Rochia avea decolteul ceva mai adânc decât era nevoie și era 
puţin cam strâmtă la piept, însă, în mare, mi se potrivea destul 
de bine. 

— Dar cum de ai știut că Daphne poartă aceeași măsură ca 
mine? am întrebat, în timp ce luam o lingură de supă. 

— Ți-am spus că nu m-am culcat cu niciuna dintre fete, mi-a 
răspuns Jamie, precaut. Dar n-am zis că nu m-am uitat la ele. 

M-a privit clipind ca o bufniţă mare și roșcată - niciodată nu 
fusese în stare să facă cu ochiul - și eu am izbucnit în râs. 

— Însă rochia arată mult mai bine pe tine decât pe Daphne. 

A aruncat o privire aprobatoare spre sânii mei și a făcut un 
semn unei slujnice care avea în mâini un platou cu pâinișoare 
proaspăt coapte. 

Taverna Moubray era la mare căutare la ora cinei. Cu câteva 
trepte deasupra atmosferei comode și afumate de la World's 
End sau din alte localuri similare, Moubray era un loc spaţios și 
elegant, cu o scară exterioară care ducea la etaj, unde o 
sufragerie încăpătoare putea satisface apetitul negustorilor 
prosperi și al oficialităților din Edinburgh. 

— Cine ești acum? l-am întrebat eu. Am auzit-o pe madame 


Jeanne spunându-ţi „monsieur Fraser” - ești totuși Fraser în 
public? 

El a clătinat din cap, a rupt o pâinișoară și a băgat-o în bolul 
cu supă. 


— Nu, pentru moment sunt Sawney Malcolm, tipograf și 
editor. 

— Sawney? E o poreclă pentru Alexander, nu? Aș fi zis că 
„Sandy” ar fi mai potrivit, având în vedere culoarea părului tău. 

Deși părul lui nu avea nicidecum o culoare nisipie, m-am 
gândit eu privindu-l. Era ca al lui Bree - foarte des, ușor ondulat, 


VP - 403 


cu nuanţe amestecate de roșcat și auriu, arămiu și roșcat- 
cenușiu, castaniu și ambră, roșu, maroniu și roșu-cafeniu, toate 
laolaltă. 

Brusc, m-a cuprins un dor nespus de Bree; în același timp, 
tânjeam să îi desfac părul lui Jamie și să-mi trec mâinile pe sub 
el, ca să îi simt curbura solidă a capului, dar și șuvițele moi 
încurcate printre degete. Incă îmi aminteam cum mă gâdilase 
când se revărsase liber și bogat peste sânii mei în lumina 
dimineţii. 

Am început să respir ceva mai precipitat, așa că mi-am plecat 
capul deasupra supei de stridii. 

Jamie părea că nu observase; și-a adăugat o lingură plină de 
unt în bol, clătinând din cap. 

— Sawney, așa se spune în Highlands, m-a lămurit el. Dar și în 
Isles. Mai curând auzi de Sandy în Lowlands ori din partea unui 
englezoi ignorant. 

Mi-a zâmbit ridicând o sprânceană, apoi a dus la gură o 
lingură plină cu supă proaspătă și grasă. 

— Am înţeles, am spus eu. Să ne apropiem și mai mult de 
subiect, totuși, eu ce sunt? 

La urma urmelor, băgase de seamă. L-am simţit împingându- 
mă cu talpa lui mare, în timp ce-mi zâmbea peste marginea 
bolului. 

— Englezoaico, ești soția mea, a răspuns el cu glas gros. Pe 
vecie. Indiferent cine aș fi eu, tu rămâi soţia mea. 

Am simţit plăcerea îmbujorându-mi chipul și am revăzut 
amintirile nopţii dinainte reflectându-se în ochii lui. Vârfurile 
urechilor lui erau ușor rozalii. 

— Nu crezi că e prea mult piper în ghiveciul ăsta? am întrebat 
eu, luând încă o înghiţitură. Eşti sigur, Jamie? 

— Da, a spus el. Da, sigur, a recunoscut el, dar nu, piperul e 
numai bun. Intotdeauna mi-a plăcut mâncarea mai piperată. 

Și-a lipit ușor piciorul de al meu, atingându-mi glezna cu 
vârful pantofului. 

— Așadar, sunt doamna Malcolm, am spus, exersând 
pronunția numelui. 

Simplul fapt de a spune „doamnă” mi-a dat un mic fior, 
absurd, ca unei proaspete mirese. Fără să vreau, am aruncat o 
privire spre verigheta din argint de pe inelarul mâinii drepte. 

Jamie mi-a surprins privirea și a ridicat cupa spre mine. 


VP - 404 


— În cinstea doamnei Malcolm, a toastat el încet și senzaţia 
de lipsă de aer a revenit. 

Și-a lăsat cupa pe masă și m-a prins de mână; mâna lui era 
atât de mare și de caldă, încât prin degetele mele s-a răspândit 
o senzaţie generală de căldură. Am simţit inelul din argint, 
separat de carnea mea, cu metalul încins sub atingerea lui. 

— Preţuiește ce ai, a spus el zâmbind. 

— De-acum și pururea! am continuat eu, fără să mă 
sinchisesc câtuși de puţin că atrăgeam priviri curioase din 
partea celorlalți oameni din salon. 

Jamie s-a aplecat și și-a apăsat buzele pe dosul palmei mele, 
gest care a transformat privirile curioase într-unele extrem de 
uimite. De cealaltă parte a salonului se afla un preot; s-a uitat 
mustrător la noi și le-a spus ceva tovarășilor lui de masă, care s- 
au întors ca să se holbeze la noi. Unul dintre ei era un bărbat 
micuț, destul de vârstnic; celălalt, am constatat eu cu 
surprindere, era domnul Wallace, alături de care călătorisem în 
diligența ce mă adusese de la Inverness. 

— Sus au camere private, a murmurat Jamie, iar ochii lui au 
scânteiat peste încheieturile degetelor mele, astfel că mi-am 
pierdut interesul faţă de domnul Wallace. 

— Foarte interesant, am spus. Dar încă nu am terminat de 
mâncat ghiveciul. 

— Ducă-se naibii! 

— Uite că vine servitoarea cu berea. 

— S-o ia dracu'! 

Dinţii lui albi și ascuţiţi s-au strâns ușor pe încheietura mea, 
făcându-mă să tresar încet pe scaun. 

— Se uită lumea la tine. 

— N-au decât, și sper că se simt foarte bine. 

Limba lui a trecut delicat printre degetele mele. 

— Un bărbat cu haină verde se îndreaptă spre noi. 

— La naiba! a exclamat Jamie, după care umbra vizitatorului a 
căzut asupra mesei. 

— Bună ziua vă doresc, domnule Malcolm! a spus omul, 
înclinându-se politicos. Sper că nu vă deranjez. 

— Ba da, a zis Jamie îndreptându-se de spate, dar 
strângându-mă în continuare de mână. l-a aruncat o privire 
glacială nou-sositului. Nu cred că vă cunosc, sir. 


VP - 405 


Gentlemanul, un englez în vârstă de aproape treizeci și cinci 
de ani, îmbrăcat cu discreţie, a făcut o nouă plecăciune, fără să 
se lase intimidat de acea lipsă de ospitalitate. 

— Sir, nu am avut onoarea de a vă fi prezentat, a spus el cu 
respect. Cu toate acestea, stăpânul meu m-a trimis să vă salut 
și vă întreabă dacă dumneavoastră și  însoţitoarea 
dumneavoastră ați avea plăcerea de a bea un pahar de vin cu 
el. 

Minuscula pauză dinaintea cuvântului „însoţitoare” a fost abia 
perceptibilă, însă Jamie a surprins-o. Și-a mijit ochii. 

— Eu și soția mea, a zis el, făcând exact aceeași pauză înainte 
de cuvântul „soţie”, suntem prinși cu alte lucruri acum. Stăpânul 
dumneavoastră dorește să discute cu mine? 

— Sir Percival Turner m-a trimis să vă invit, a zis grăbit 
secretarul - pentru că asta trebuia să fie. 

Chiar dacă era bine educat, nu s-a putut abţine să nu ridice 
discret din sprâncene, ca orice persoană care folosește un nume 
despre care speră să inspire respect. 

— Chiar așa? a spus Jamie sec. Ei bine, cu tot respectul pe 
care i-l port lui sir Percival, acum am alte preocupări. Doriţi să îi 
transmiteţi regretele mele? 

A făcut o plecăciune atât de exagerat de politicoasă, încât 
aproape că putea trece drept bădărănie, și s-a întors cu spatele 
spre secretar. Gentlemanul a rămas drept o clipă, apoi s-a rotit 
scurt pe călcâie și s-a îndreptat printre mese spre o ușă din 
capătul îndepărtat al sălii. 

— Unde rămăsesem? a întrebat Jamie. A, da - la naiba cu 
gentlemanii cu haine verzi. Acum, în ceea ce privește camerele 
private... 

— Cum o să le explici prezenţa mea oamenilor? am întrebat. 

El a ridicat o sprânceană. 

— Ce să explic? a zis, măsurându-mă din cap până-n picioare. 
De ce ar trebui să dau explicaţii din pricina ta? Nu-ţi lipsește 
nicio mână și niciun picior, nu ai ciupituri de vărsat-de-vânt, nu 
ești cocoșată, nici știrbă sau oloagă. 

— Ştii la ce mă refer, am spus eu, lovindu-l ușor cu piciorul pe 
sub masă. 

Doamna de lângă perete i-a dat un cot însoțţitorului ei și mi-a 
adresat o privire insistentă și dezaprobatoare. Le-am zâmbit 
nonșalant amândurora. 


VP - 406 


— Da, știu, a spus el zâmbind. Cu toate astea, din cauza 
activităţilor domnului Willoughby din dimineața asta, la care se 
adaugă alte lucruri, n-am prea avut timp să mă gândesc la 
toate. Probabil că se spune... 

— Prietene, deci sunteţi căsătorit! Aceasta este o veste ieșită 
din comun! Pur și simplu extraordinară! Cele mai sincere 
felicitări și aș putea spune - să îndrăznesc oare? - sunt primul 
care prezintă felicitări și cele mai bune urări doamnei 
dumneavoastră? 

Un gentleman vârstnic și scund, cu o perucă bine aranjată și 
sprijinindu-se într-un un baston cu măciulia aurită, ne zâmbea 
amabil. Era micuțul bărbat care stătea alături de domnul 
Wallace și de preot. 

— Sper să-mi iertaţi mica lipsă de curtenie pentru că l-am 
trimis mai devreme pe Johnson să vă invite, sunt convins de 
asta, a spus el pe un ton umil. Numai că nenorocita mea de 
infirmitate mă împiedică să mă mișc mai repede, după cum 
vedeți. 

Jamie se ridicase în picioare la apariţia vizitatorului și, cu un 
gest politicos, a tras un scaun pentru el. 

— Binevoiţi să vă alăturaţi nouă, sir Percival? a spus el. 

— A, nu, sigur nu. Nici nu visez să vă stric fericirea, stimate 
domn. Adevărat, nu aveam idee... 

Continuând să protesteze cu graţie, s-a lăsat pe scaunul tras 
de Jamie, tresărind când și-a întins un picior pe sub masă. 

— Sunt un martir al gutei, draga mea, s-a confesat el, 
aplecându-se suficient de aproape de mine ca să-i percep 
respiraţia urât mirositoare, dincolo de aroma de perișoare care îi 
parfuma hainele. 

Nu-mi părea o persoană coruptă - făcând abstracţie de 
mirosul răsuflării lui -, însă aparențele pot fi înșelătoare, pentru 
că și eu fusesem luată drept prostituată. 

Reușind să salveze situaţia, Jamie a comandat vin și a 
acceptat cu amabilitate felicitările nesfârșite ale lui sir Percival. 

— Ce noroc să vă întâlnesc aici, dragul meu amic, a spus 
bătrânul gentleman, renunțând în cele din urmă la 
complimentele pretențioase. Și-a pus mâna micuță, cu unghii 
îngrijite, pe mâneca lui Jamie. Aveam ceva să vă spun. De fapt, 
trimisesem o notiţă către tipografie, dar mesagerul meu nu a 
reușit să vă găsească acolo. 


VP - 407 


— A, da? 

Jamie a ridicat o sprânceană întrebător. 

— Da, a continuat sir Percival. Cred că mi-aţi vorbit - acum 
câteva săptămâni, nu-mi amintesc prea bine cu ce ocazie - 
despre intenţia de a călători spre Nord în interes de afaceri. 
Ceva legat de o nouă tiparniţă sau cam așa ceva? 

Sir Percival avea un chip plăcut; în ciuda vârstei, arăta ca un 
patrician atrăgător, cu ochi mari, albaștri și nevinovați. 

— Da, adevărat, l-a aprobat Jamie, cu un aer curtenitor. Am 
fost invitat de domnul McLeod din Perth să văd un nou tip de 
mașină de tipărit pe care a dat-o recent în folosinţă. 

— Exact. 

Sir Percival a făcut o pauză pentru a scoate o cutie de prizat 
dintr-un buzunar, un obiect acoperit cu email verde și auriu, al 
cărui capac înfățișa niște heruvimi. 

— Sincer să fiu, nu v-aș sfătui să faceţi o călătorie spre Nord 
chiar acum, a spus el, deschizând cutia și concentrându-se 
asupra conţinutului ei. La drept vorbind, eu nu aș pleca într- 
acolo. Vremea e schimbătoare în acest anotimp; sunt convins că 
nu îi va prii doamnei Malcolm. 

Zâmbindu-mi ca un înger în vârstă, a aspirat pe nas din cutia 
cu tutun și a făcut o pauză, cu o batistă la îndemână. 

Cu o expresie calmă și stăpânită, Jamie a sorbit din paharul cu 
vin. 

— Vă rămân recunoscător, sir Percival, a spus el. Probabil că 
ați primit de la agenţii dumneavoastră vești despre furtunile 
recente din Nord? 

Sir Percival a strănutat delicat, ca un șoarece răcit. Chiar 
semăna cu un cobai, mi-am zis eu, văzându-l cum își 
tamponează cu graţie nasul rozaliu. 

— Întocmai, a spus el din nou, strângând batista și privindu-l 
cu bunăvoință pe Jamie. Nu, eu - ca prieten apropiat și ţinând 
din inimă la bunăstarea dumneavoastră - vă sfătuiesc foarte 
călduros să rămâneţi în Edinburgh. La urma urmelor, a adăugat 
el, îndreptându-și zâmbitor atenţia spre mine, acum aveți sigur 
toate motivele să rămâneţi în confortul și tihna casei, adevărat? 
lar acum, scumpii mei tineri, regret, dar trebuie să-mi iau 
rămas-bun; nu doresc să vă mai tulbur acest dejun de nuntă. 


VP - 408 


Cu puţin ajutor din partea lui Johnson, care se afla în preajmă, 
sir Percival s-a ridicat și a plecat cu pași mărunți și nesiguri, 
lovind ritmic în podea cu bastonul cu măciulie de aur. 

— Pare un bătrân de treabă, am remarcat eu, când am fost 
sigură că era suficient de departe ca să nu audă vorbele mele. 

Jamie a pufnit. 

— E putred ca o scândură plină de cari, a spus el, apoi a 
ridicat paharul și l-a golit. Deși n-ai zice, a spus el gânditor, 
lăsând paharul pe masă și privind spre silueta ofilită care urca 
treptele cu precauţie. Un om aflat atât de aproape de ziua 
Judecăţii de Apoi ca sir Percival, asta voiam să spun. Ai crede că 
teama de diavol l-ar mai potoli, dar nu e așa. 

— Presupun că e la fel ca oricare om, am spus eu pe un ton 
cinic. Cei mai mulţi oameni își închipuie că vor trăi veșnic. 

Spiritul exuberant i-a revenit brusc și a început să râdă. 

— Da, e adevărat, a spus el, apoi mi-a împins paharul meu cu 
vin, zicând: lar acum, că ești aici, englezoaico, sunt convins de 
asta. Golește-ţi paharul, mo nighean donn, și să mergem sus. 

e 

— Post coitum omne animalium trieste est", am remarcat eu, 
cu ochii închiși. 

Jamie nu a răspuns, rămânând prăbușit și cald peste mine; îi 
auzeam doar respiraţia ca un oftat. După o clipă, însă, am simţit 
un fel de vibraţie subterană, pe care am interpretat-o drept 
amuzament. 

— E o senzaţie foarte specială, englezoaico, a bolborosit el 
somnoros. Sper că nu e ata. 

— Nu. 

l-am mângâiat părul umed și strălucitor de pe frunte, iar el și- 
a ascuns fața în curbura umărului meu, oftând mulțumit. 

Camerele private de la Moubray lăsau puțin de dorit în 
privința mobilierului necesar amantților. Cu toate astea, 
canapeaua ne oferise o suprafață orizontală moale, ceea ce, ca 
să spunem lucrurilor pe nume, era suficient. Deși socotisem că 
nu m-aș fi dat înapoi de la acte pasionale, eram totuși prea 
matură ca să le făptuim direct pe podea. 


34 După împerechere toate animalele sunt triste, expresie atribuită medicului și 
filosofului grec Galen (129-216), în Ib. lat. în orig. (n. tr.). 


VP - 409 


— Nu știu cine a spus asta - unul dintre filosofii antici. 
Expresia era citată într-o carte de medicină, la capitolul despre 
sistemul de reproducere uman. 

Vibraţia s-a transformat într-un chicot perceptibil. 

— Am impresia că te-ai dăruit acelor lecţii cu pasiune, 
englezoaico, a spus el. 

Și-a coborât mâna de-a lungul corpului meu și mi-a cuprins o 
fesă. A strâns-o ușor și a oftat mulțumit. 

— Nu-mi amintesc să mă fi simţit mai puţin triste, a zis el. 

— Nici eu, am spus trasându-i cu degetul micul vârtej spiralat 
care îi ridica părul din mijlocul frunţii. Asta m-a făcut să mă 
întreb ce l-a îndemnat pe filosoful antic să tragă o asemenea 
concluzie. 

— Presupun că depinde cu ce fel de animaliae s-a împreunat 
el, a spus Jamie. Probabil că niciunul dintre ele nu s-a atașat de 
el, dar trebuie să fi încercat mai multe, ca să tragă o concluzie 
atât de cuprinzătoare. 

S-a ţinut strâns de mine, fiindcă hohotele mele de râs l-au 
făcut să tresalte. 

— Uite, câinii par oarecum timizi după ce se împerechează, a 
spus el. 

— Mm. Și atunci, cum arată oile? 

— Păi, oaia arată tot ca o oaie - pentru că nu prea are de ales, 
înţelegi? 

— A. Și cum arată berbecii? 

— De-a dreptul depravaţi. Le atârnă limba, le curg balele, li se 
rostogolesc ochii în cap și scot niște sunete dezgustătoare. Ca 
mai toate animalele, nu? 

L-am simţit zâmbind pe umărul meu. M-a strâns din nou și eu 
l-am tras delicat de o ureche. 

— N-am observat ca ţie să-ţi atârne limba. 

— N-ai observat tu; stăteai cu ochii închiși. 

— Nici sunete dezgustătoare n-am auzit. 

— Ei bine, nu m-am gândit la niciunul în febra momentului, a 
recunoscut el. Poate mă descurc mai bine data viitoare. 

Am râs încet amândoi, apoi am tăcut, fiecare ascultând 
răsuflarea celuilalt. 

— Jamie, am șoptit, mângâindu-l pe ceafă, nu cred că am mai 
fost atât de fericită vreodată. 


VP - 410 


El s-a rostogolit pe o parte, cu grijă ca să nu mă strivească, și 
s-a ridicat ajungând faţă în faţă cu mine. 

— Nici eu, englezoaico, a spus el și m-a sărutat foarte ușor, 
dar zăbovind, astfel că am avut timp să-l mușc ușor de buza de 
jos. 

— Nu e vorba doar de ce facem în pat, să știi, a spus el, 
retrăgându-se în cele din urmă. 

M-a privit cu ochi albaștri, adânci ca o mare tropicală, caldă. 

— Nu, am spus, atingându-i obrazul. Nu e. 

— Să te am din nou alături, să stau de vorbă cu tine, să știu 
că pot spune orice, fără să-mi caut cuvintele sau să-mi ascund 
gândurile... Doamne, englezoaico, a exclamat el, Dumnezeu mi- 
e martor că sunt nebun după dragoste ca un flăcău și nu-mi pot 
ține mâinile departe de tine sau orice altceva, a adăugat ironic, 
dar mă gândesc la tot ce am pierdut, că nu am avut bucuria de 
a te fi avut alături de mine și de a-ţi mărturisi tot ce aveam pe 
suflet. 

— M-am simţit singură fără tine, am șoptit. Foarte singură. 

— Și eu la fel, azisel. 

A coborât privirea, genele lungi ascunzându-i ochii și a ezitat 
un moment. 

— Nu pot spune că am trăit ca un călugăr, a zis el încet. Când 
a trebuit să... când simţeam că trebuie, altfel aș fi înnebunit. 

l-am pus degetele peste buze pentru a-l opri. 

— Nici eu, am zis. Frank... 

M-a apăsat și el peste buze. Amuţiţi amândoi, ne-am privit și 
l-am simţit zâmbind sub palmă, după care l-am imitat. Mi-am 
îndepărtat mâna. 

— Nu are importanţă, a spus el. 

Și-a luat mâna de pe gura mea. 

— Așa e, am zis. Nu are importanţă. 

l-am mângâiat linia buzelor cu un deget, zicând: 

— Povestește-mi ce ai în inimă. Dacă avem timp. 

A aruncat o privire pe fereastră ca să-și dea seama de oră 
după lumina de afară - la cinci trebuia să-l întâlnim pe lan la 
atelier, pentru a vedea ce progres făcuse în ceea ce privea 
căutarea lui lan cel Tânăr apoi s-a rostogolit de pe mine. 

— Mai avem două ore până plecăm. Ridică-te și îmbracă-te și 
eu o să cer să ni se aducă niște vin și biscuiţi. 


VP - 411 


Suna minunat. De când îl găsisem, eram mereu flămândă. 
Ridicându-mă, am început să scotocesc printre hainele de pe 
podea, în căutarea corsetului impus de rochia cu decolteu 
exagerat. 

— Nu sunt deloc trist, ci poate doar puţin rușinat, a remarcat 
Jamie, trăgându-și un ciorap pe laba piciorului cu degete lungi. 
Ori măcar așa s-ar cuveni. 

— De ce? 

— Ei bine, uite-mă aici, în paradis, ca să spun așa, cu tine, cu 
vin și biscuiţi, în vreme ce lan umblă pe străzi, îngrijorat de 
soarta băiatului. 

— Îți faci griji pentru lan cel Tânăr? am întrebat, 
concentrându-mă asupra șireturilor. 

Incruntându-se, Jamie și-a tras și celălalt ciorap. 

— Nu atât pentru el, cât mai curând mă tem că nu va apărea 
decât mâine. 

— Dar ce se întâmplă mâine? am întrebat, amintindu-mi apoi 
discuția cu sir Percival Turner. A, călătoria ta spre Nord... trebuia 
să fie mâine? 

El a confirmat din cap. 

— Da, e o întâlnire fixată la Mullin's Cove, mâine fiind o 
noapte fără lună. Un lugher:, cu o încărcătură de vin și 
chembrică. 

— Și sir Percival te avertiza să nu mergi la întâlnire. 

— Așa se pare. N-aș putea spune ce s-a întâmplat, dar mă 
aștept să aflu. S-ar putea să fie vreun ofiţer vamal în vizită prin 
district ori să fi auzit el de vreo activitate pe coastă, care nu are 
nimic de-a face cu noi, dar care ne poate încurca. 

A ridicat din umeri și a încheiat de strâns ultima jartea. 

Și-a așezat mâinile pe genunchi, cu palmele în sus și și-a 
mișcat degetele, strângându-le. Palma stângă s-a închis imediat, 
compact și rotund, un instrument gata de luptă. Degetele mâinii 
drepte s-au strâns mai lent; cel mijlociu era strâmb și nu se 
alinia lângă arătător. Cel de-al patrulea deget nu se putea îndoi 
deloc, ci stătea drept, împingând degetul mic într-un unghi 
nefiresc. 

Și-a ridicat ochii de la mâini și s-a uitat la mine. 

— Mai ţii minte noaptea în care mi-ai oblojit mâna? 

— Câteodată, în momentele mele oribile. 


35 Navă cu vele (n. tr.). 
VP - 412 


Acea noapte era memorabilă - doar pentru că nu putea fi 
uitată. În ciuda tuturor dificultăţilor, reușisem să îl salvez din 
închisoarea Wentworth și de condamnarea la moarte, însă nu 
tocmai la timp ca să împiedic torturarea lui crudă și abuzurile lui 
Black Jack Randall. 

l-am ridicat mâna dreaptă și am așezat-o pe genunchiul meu. 
El a lăsat-o acolo, caldă, grea și inertă, și nu s-a opus când i-am 
pipăit fiecare deget, trăgând ușor pentru a întinde tendoanele și 
răsucindu-le pentru a măsura capacitatea de mișcare a 
încheieturilor. 

— A fost prima mea operaţie ortopedică, am spus ironic. 

— Ai mai făcut multe lucruri similare de-atunci? a întrebat el 
curios, coborând privirea spre mine. 

— Da, câteva. Sunt chirurg. Dar asta nu înseamnă ce 
înseamnă acum, m-am grăbit să adaug. În vremea mea, 
chirurgii nu scot dinți și nu iau sânge. Ei sunt mai curând ceea 
ce înţelegi acum prin „doctor” - un doctor care este instruit în 
toate domeniile medicinei, dar având o anumită specialitate. 

— Special, zici? Da, tu ai fost mereu specială, a spus el 
zâmbind. Degetele afectate s-au strecurat în palma mea și cu 
degetul mare Jamie mi-a mângâiat încheieturile. Ce face un 
chirurg atât de special? 

M-am încruntat, încercând să găsesc cuvintele potrivite. 

— Ei bine, chirurgul vindecă... folosind un cuţit, dacă pot să 
spun așa. 

— Frumoasă contradicție, dar ţi se potrivește, englezoaico, a 
zis el zâmbind. 

— Da? am întrebat eu mirată. 

A dat din cap, fără să-și dezlipească privirea de la faţa mea. L- 
am văzut examinându-mă îndeaproape și m-am întrebat cum 
arătam, îmbujorată după ce făcusem dragoste și cu părul 
răvășit. 

— N-ai fost niciodată mai frumoasă, englezoaico, a spus el, iar 
zâmbetul i s-a lărgit când am ridicat mâinile ca să-mi aranjez 
părul. M-a prins de mână și mi-a sărutat-o. Lasă-ţi buclele în 
pace. Nu, a spus el ţinându-mi mâinile prizoniere în vreme ce 
mă privea, nu, tu semeni foarte mult cu un cuţit, dacă mă 
gândesc mai bine. O teacă bine lucrată și extraordinar de 
frumoasă, englezoaico, a zis urmărindu-mi conturul buzelor cu 


VP - 413 


un deget și făcându-mă să zâmbesc, dar având miezul din oțel 
călit... și cu un tăiș ascuţit și rău, așa cred. 

— Rău? am întrebat eu, surprinsă. 

— Nu fără de inimă, nu la asta mă referam, m-a asigurat el. 
Concentraţi și curioși, ochii i-au rămas îndreptaţi spre chipul 
meu. Nu, nici gând de așa ceva. Dar, la nevoie, poţi fi nemilos 
de puternică, englezoaico. 

Am zâmbit oarecum ironic. 

— Da, pot fi și așa, am recunoscut. 

— Am mai văzut asta la tine, nu? Glasul i s-a înmuiat, iar 
strânsoarea în jurul mâinii mele a sporit. Dar acum cred că ai 
mai multă putere decât atunci când erai mai tânără. Probabil că 
ai avut nevoie de asta de atunci încoace, nu? 

Deodată, mi-am dat seama foarte clar de ce Frank nu 
descoperise niciodată ce vedea el acum. 

— Și tu ai puterea asta, am spus. Și ai avut nevoie de ea. 
Deseori. 

Am atins inconștient cu degetele cicatricea zimţată care îi 
traversa degetul mijlociu, răsucind încheieturile distale. 

El a confirmat cu o mișcare din cap. 

— M-am întrebat..., a șoptit atât de încet încât abia l-am putut 
auzi. Deseori m-am întrebat dacă m-aș putea sluji de acea 
calitate, pentru ca apoi să o pun din nou în teacă. Fiindcă am 
văzut mulţi bărbaţi împietrindu-se la chemare, pentru ca apoi 
oţelul din care erau făcuţi să se transforme într-un metal fără 
strălucire. Și m-am mai întrebat deseori: am fost stăpân al 
sufletului meu ori am devenit sclav al propriei lame? M-am 
gândit mereu că, a urmat el, privind mâinile noastre înlănţuite, 
dacă aș fi tras sabia prea des din teacă și mi-aș fi pierdut prea 
multă vreme în slujba luptei, nu aș mai fi fost capabil să întreţin 
relaţii normale cu oamenii. 

Am mișcat buzele sub imboldul de a face o remarcă, însă mi 
le-am mușcat, rămânând tăcută. El a observat și a zâmbit puţin 
ironic. 

— Englezoaico, nu am crezut că voi mai râde în patul vreunei 
femei, a spus el. Sau chiar că mă voi mai apropia de o femeie, 
altfel decât ca o brută, orbit de nevoie. 

În glas i-a răzbătut o notă de amărăciune. 

l-am ridicat mâna și i-am sărutat cicatricea mică de pe dosul 
ei. 

VP - 414 


— Nu te văd ca o brută, am spus. 

Voisem ca remarca să fie delicată, dar fața lui s-a îndulcit 
când m-a privit și mi-a răspuns cu seriozitate. 

— Știu, englezoaico. Și faptul că mă vezi așa îmi dă speranţe. 
Pentru că sunt - și o știu - și încă probabil... 

Glasul i s-a stins și m-a privit cu ardoare. 

— Ai asta... tărie. O ai, dar ai și suflet. Așa că probabil și al 
meu poate fi mântuit. 

Nu aveam idee ce să spun, prin urmare am tăcut o vreme, 
multumindu-mă să-l ţin de mână, mângâindu-i degetele 
deformate și încheieturile masive și tari. Era mâna unui 
războinic, însă în acele momente nu era unul. 

l-am întors mâna și am plimbat-o pe genunchi cu palma în 
sus. Încet, am trasat liniile și denivelările, precum și mica literă 
„C” de la baza degetului mare, semnul care îl făcea să fie al 
meu. 

— Am cunoscut cândva o femeie în Highlands care mi-a spus 
că liniile din palmă nu prezic viaţa, ci o reflectă. 

— Chiar așa e? 

Degetele lui s-au crispat puţin, dar palma i-a rămas desfăcută. 

— Nu știu. Zicea că ne naștem cu linii în palmă - cu o viaţă -, 
dar apoi ele se schimbă, odată cu lucrurile pe care le faci și cu 
persoana care ești. 

Nu mă pricepeam defel la ghicitul în palmă, dar am văzut o 
linie adâncă mergând de la încheietură până în mijlocul ei, 
bifurcându-se de câteva ori. 

— Cred că e cea care se numește linia vieţii, am spus. Vezi 
toate bifurcaţiile astea? Cred că înseamnă că ţi-ai schimbat 
viaţa de multe ori, că ai făcut multe alegeri. 

El a pufnit slab, dar amuzat, nu dispreţuitor. 

— Zău? Ei bine, e simplu să spui asta. S-a uitat la propria 
palmă, aplecându-se peste genunchiul meu. Presupun că prima 
ramificaţie reprezintă momentul când l-am întâlnit pe Jack 
Randall, iar a doua, când m-am căsătorit cu tine - vezi, sunt 
foarte apropiate, uite. 

— Așa e. Mi-am plimbat un deget încet de-a lungul liniei, 
făcându-i degetele să tresară din cauza gâdilăturii. Și Culloden 
ar fi alta? 

— Tot ce se poate. 


VP - 415 


Însă el nu voia să vorbească despre Culloden. Și-a mișcat 
degetul mai departe. 

— Și când am ajuns la închisoare și m-am întors, ajungând la 
Edinburgh. 

— Și te-ai făcut tipograf. 

M-am oprit și am privit spre el cu sprâncenele ridicate. 

— Cum Dumnezeu ai ajuns tipograf? Este ultimul lucru la care 
m-aș fi gândit. 

— A! a exclamat, buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet. Ei bine, 
a fost o întâmplare, înţelegi? 

e 

Pentru început, încercase să găsească o afacere care să îl 
ajute să disimuleze și să îi ușureze activitatea de contrabandă. 
Având o sumă considerabilă dintr-o afacere profitabilă recent 
încheiată, hotărâse să cumpere un atelier ale cărui activităţi să 
presupună folosirea unei căruțe mari și a unui echipaj de cai, 
precum și un loc discret pentru depozitarea temporară a 
mărfurilor aflate în tranzit. 

Transportul cu căruțe părea soluţia ideală, dar a respins-o, 
deoarece operaţiunile afacerii făceau ca proprietarii să fie 
supuși unor controale mai mult sau mai puţin constante din 
partea vameșilor. Tot astfel, deținerea unei taverne sau a unui 
han, deși oarecum de dorit, având în vedere cantităţile mari de 
mărfuri depozitate, era prea vulnerabilă din punctul de vedere al 
funcţionării legale pentru a ascunde o altă activitate ilegală; 
perceptorii și agenţii vamali fojgăiau în jurul tavernelor precum 
puricii în blana unui câine gras. 

— M-am gândit la o tiparniță când m-am dus undeva să 
tipăresc niște anunţuri, a explicat el. Cât am așteptat să dau 
comanda, am văzut căruţa venind urnind, încărcată vârf cu cutii 
de hârtie și butoaie cu alcool pentru diluarea prafului de 
cerneală, și atunci mi-am zis: „Doamne, asta e soluţia!” Pentru 
că oamenii de la accize nu se vor deranja să scotocească într-un 
asemenea loc. 

Celelalte posibilităţi oferite de noua afacere i-au trecut prin 
minte abia după ce a cumpărat atelierul din Carfax Close, l-a 
angajat pe Geordie pentru a se ocupa de tiparniţă și a început 
să execute comenzi pentru afișe, pamflete și cărți. 

— A fost un om pe nume Tom Gage, a explicat el. 


VP - 416 


Și-a desprins mâna din strânsoarea mea, devenind tot mai 
aprig în povestire, gesticulând și trecându-și mâinile prin păr în 
timp ce vorbea, zbârlindu-și părul cu entuziasm. 

— Îmi aducea mici comenzi pentru una sau alta - treburi 
nevinovate, toate -, însă deseori rămânea să discutăm, dându-și 
silința să stea de vorbă cu mine, dar și cu Geordie, deși cred că 
își dăduse seama că știam mai puţine despre tipar decât știa el 
însuși. 

Mi-a zâmbit ironic. 

— Nu mă prea pricepeam la mașinile de tipărit, englezoaico, 
dar la oameni, da. 

Era evident că Gage cerceta pentru a afla ce simpatii avea 
Alexander Malcolm; ascultând pronunția sibilantă de scoţian din 
Highlands a lui Jamie, îl testase cu delicateţe, aducând vorba de 
câte o cunoștință sau alta, a cărei simpatie îi adusese necazuri 
după Revoltă, reluând firele pierdute ale vreunei cunoștințe 
comune, dirijând cu pricepere discuţiile, urmărindu-și prada. 
Până când, în cele din urmă, amuzată, prada îi spusese direct să 
aducă ceea ce voia să fie tipărit; niciun om al regelui nu avea să 
afle. 

— Și a avut încredere în tine. 

Nu era o întrebare; singurul om care își pusese toată 
încrederea în James Fraser fusese Charles Stuart - și în acel caz 
Jamie se înșelase. 

— Așa este. 

lar după aceea s-a înfiripat o asociere, la început strict 
afacere, dar transformându-se în prietenie odată cu scurgerea 
timpului. Jamie tipărise toate materialele produse de micul grup 
de scriitori politici radicali al lui Gage - începând cu articole 
admise public și încheind cu fiţuici anonime și pamflete 
încărcate de texte suficient de incriminatoare pentru ca autorii 
să fie imediat încarceraţi și spânzurați. 

— Mergeam deseori la taverna de pe strada mea și discutam, 
după ce terminam de tipărit. Am cunoscut câţiva prieteni de-ai 
lui Tom și, în cele din urmă, el mi-a spus că ar trebui să scriu și 
eu un articolaș. Am râs și i-am zis că, având în vedere starea 
mâinii mele drepte, până când voi reuși să scriu ceva ce se 
putea citi, vom fi cu toţii morți - de bătrânețe, nu de ștreang. În 
timp ce discutam, stăteam lângă mașina de tipărit, așezând 
literele cu mâna stângă, fără să mă gândesc la nimic altceva. El 


VP - 417 


s-a uitat lung la mine, apoi a început să râdă. A făcut semn către 
tavă și către mâna mea și a continuat să râdă, până când s-a 
văzut silit să se așeze pe podea pentru a se opri din hohote. 

Și-a întins brațele în față, mișcându-și mâinile și examinându- 
le cu un aer detașat. A strâns din pumn și a îndoit braţul ai cărui 
mușchi s-au umflat pe sub pânza cămâășii. 

— Sunt destul de sănătos, a spus el. Și, cu puţin noroc, aș 
putea rămâne așa mulţi ani de-acum încolo, dar nu pentru 
totdeauna, englezoaico. Am luptat cu sabia și cu pumnalul de 
multe ori, însă pentru orice războinic sosește ziua în care 
puterile îl lasă. 

A clătinat din cap și a întins o mână spre haina de pe podea. 

— Le-am luat în ziua aceea petrecută cu Tom Gage, ca să o 
țin minte, a spus el, apucându-mă de mână și punându-mi în 
palmă obiectele pe care le scosese din buzunar. Erau reci și 
dure la atingere, mici bucăţi grele din plumb. Nu a fost nevoie 
să pipăi capetele tăiate pentru a ști care erau literele de pe 
miezul de tipărire. 

— Q.E.D., am spus eu. 

— Englezii mi-au luat sabia și pumnalul, a spus el încet, 
atingând cu degetele piesele din palma mea. Însă Tom Gage mi- 
a pus în mâini o armă și nu cred că o voi lepăda. 

e 

La cinci fără un sfert, copleșiți de cele câteva boluri de ghiveci 
piperat de stridii și de o sticlă de vin, consumate în timpul 
„conversaţiilor private”, am pășit braţ la braţ pe panta pietruită 
de pe Royal Mile. 

Orașul strălucea pretutindeni în jur, ca și cum ar fi trăit 
fericirea noastră. Edinburghul era acoperit de o negură care 
avea să se îndesească, transformându-se curând în ploaie, însă 
deocamdată lumina soarelui care apunea atârna aurie, roz și 
roșiatică din nori și sclipea pe patina străzii pietruite, astfel încât 
cenușiul zidurilor din piatră ale clădirilor se dilua datorită luminii, 
reflectând strălucirea care îmi încălzea obrajii și lucea în ochii lui 
Jamie când se uita la mine. 

Mergând pe stradă într-o stare de uitare prostească de sine, 
mi-a luat câteva momente ca să observ ceva nelalocul lui. Un 
bărbat, iritat de mersul nostru șerpuitor, a trecut iute de noi, 
apoi s-a oprit brusc exact în faţa mea, făcându-mă să alunec pe 
pietrele umede și să-mi pierd un pantof din picior. 


VP - 418 


A ridicat capul și a privit o clipă spre cer. Apoi s-a îndepărtat 
rapid pe stradă, fără să alerge, însă mergând cât de repede 
putea. 

— Ce e cu acel bărbat? am întrebat eu, aplecându-mă pentru 
a-mi recupera pantoful. 

Dintr-odată am observat că toată lumea din jur se oprise, 
ridicând privirea, după care pornise în goană pe stradă. 

— Ce părere ai de...? am început eu, însă când m-am întors 
către Jamie, l-am văzut și pe el uitându-se concentrat spre cer. 
Am ridicat și eu ochii și într-o clipă am văzut că strălucirea roșie 
a norilor de deasupra era mult mai intensă decât culoarea 
obișnuită a cerului la asfinţit și părea să licărească neobișnuit 
pentru un apus oarecare. 

— Un incendiu, a spus Jamie. Dumnezeule, cred că e în Leith 
Wynd! 

În același moment, undeva mai departe pe stradă cineva a 
strigat „Foc!” și, ca la un anunţ oficial, oamenii au rupt-o la fugă, 
siluetele de dincolo de noi s-au dezlănțuit și au năvălit în josul 
străzii ca o turmă de lemingi, parcă abia așteptând să se azvârle 
singuri în foc. 

Câteva persoane ceva mai întregi la minte au alergat la deal 
prin dreptul nostru, strigând „Foc!”, dar probabil cu intenţia de a 
alerta așa-zisul departament de pompieri. 

Jamie era deja în alertă, trăgându-mă după el în timp ce eu 
țopăiam neajutorată într-un picior. În loc să mă opresc, mi-am 
lepădat și celălalt pantof și l-am urmat, dezechilibrându-mă și 
lovindu-mi degetele de pietrele reci și alunecoase. 

Incendiul nu se declanșase în Leith Wynd, ci în apropiere, în 
Carfax Close. Intrarea în străduță era blocată de privitori agitaţi, 
care se împingeau și își ridicau capetele în efortul de a vedea 
cât mai mult, strigând, punând întrebări fără rost celor de 
alături. Fierbinte și înţepător, mirosul de fum m-a izbit, în ciuda 
aerului umed al serii, iar valurile de arșiță m-au lovit în faţă când 
am pătruns, aplecată, pe alee. 

Jamie nu a șovăit deloc, ci s-a azvârlit prin mulţime, croindu-și 
drum cu forţa. M-am strecurat după el înainte ca zidul de 
oameni să se închidă din nou și mi-am făcut loc cu coatele 
printre ei, incapabilă să văd orice altceva decât spinarea lată a 
lui Jamie în fața mea. 


VP - 419 


Apoi am ajuns amândoi în fața mulţimii și am văzut totul 
foarte bine. Nori denși de fum cenușiu se rostogoleau din cele 
două ferestre de jos ale atelierului, însoţiţi de un sunet ca o 
șoaptă, de trosnete, care dominau zgomotele făcute de privitori, 
ca și cum incendiul ar fi vorbit cu el însuși. 

— Imprimeria mea! 

Cu un strigăt îndurerat, Jamie s-a repezit pe treptele din față 
și a lovit ușa cu piciorul. Un nor de fum a năvălit pe ușa 
deschisă, învăluindu-l ca o fiară flămândă. Am mai surprins o 
imagine a lui, bălăbănindu-se când a fost înconjurat de fum, 
după care s-a lăsat în genunchi și a intrat de-a bușilea în clădire. 

Inspiraţi de el, alţi câţiva bărbaţi din mulţime au urcat în fugă 
treptele atelierului și au dispărut ca și el în interiorul plin de 
fum. Căldura era atât de intensă, încât mi-am simţit rochia 
fluturând pe picioare de vântul iscat și m-am întrebat cum o 
puteau suporta oamenii care intraseră în atelier. 

Alte ţipete din mulţimea aflată în spatele meu m-au anunţat 
că sosiseră oamenii din Garda Orașului, înarmaţi cu găleți. 
Obișnuiți cu asemenea sarcini, bărbaţii și-au dezbrăcat hainele 
uniformelor roșii ca vinul și au început lupta cu focul, spărgând 
ferestre și azvârlind frenetic găleți cu apă prin ele, uitând de 
orice altceva. În răstimp, mulţimea a sporit, iar la zgomotele 
produse de lume s-a adăugat tropăitul celor care coborau scările 
caselor din apropiere, în timp ce familiile de la etaje se grăbeau 
să scoată copiii și să-i ducă în siguranţă. 

In ciuda eroismului celor din Garda Orașului, nu credeam că 
eforturile lor urma să aibă un efect prea mare asupra unui 
incendiu care se extindea în mod evident. M-am mutat de colo 
până colo pe trotuar, încercând zadarnic să văd ceva mișcându- 
se înăuntru, când omul din fruntea șirului de gardieni a ţipat 
înspăimântat și a făcut un salt înapoi, cât pe ce să fie lovit în 
cap de o tavă cu litere de tipar din plumb, care a trecut șuierând 
prin fereastra spartă și a aterizat pe pavaj cu mare zgomot, iar 
literele s-au împrăștiat în toate părțile. 

Doi sau trei copii s-au furișat afară din mulţime și au înșfăcat 
literele de tipar, însă au fost luaţi la bătaie și alungaţi de vecinii 
indignaţi. Riscându-și viaţa și integritatea, o doamnă corpolentă, 
purtând o broboadă pe cap și șorț, s-a repezit și a pus stăpânire 
pe tava grea, pe care a târât-o până la marginea trotuarului, 


VP - 420 


unde s-a ghemuit protectoare asupra ei ca o găină care 
clocește. 

Înainte să ia tava căzută, tovarășii ei s-au văzut siliţi să se 
retragă din cauza obiectelor care cădeau ploaie pe ambele 
ferestre: alte tăvi cu litere, role de tipar, tampoane de aplicare a 
cernelii și sticle cu cerneală, care s-au spart, împroșcând pavajul 
cu pete întinse ca niște păianjeni, care s-au scurs în băltoacele 
făcute de cei care luptau cu incendiul. 

Încurajat de curentul de aer creat de ușa deschisă și de 
ferestrele sparte, glasul focului se transformase dintr-o șoaptă 
într-un muget satisfăcut, parcă dispreţuitor. Cum era împiedicat 
să mai arunce apă din cauza mulţimii de obiecte aruncate pe 
ferestre, șeful gărzii și-a strigat oamenii și, ducând la nas o 
batistă îmbibată cu apă, s-a aplecat și a intrat alergând în 
clădire, urmat de șase dintre camarazii lui. 

Șirul s-a format din nou cu rapiditate, iar găleţile pline cu apă 
treceau din mână în mână dinspre colţul străduţei, unde se afla 
cea mai apropiată pompă și, urcați pe verandă, flăcăi agitaţi 
înșfăcau găleţile golite, aruncate pe trepte, și fugeau înapoi cu 
ele spre pompă pentru a le umple din nou. Edinburgh este un 
oraș din piatră, dar având atât de multe clădiri lipite una de alta, 
toate dotate cu multe vetre și coșuri de fum, la acea vreme, 
incendiile erau foarte frecvente. 

Un nou tumult stârnit în spatele meu a anunţat sosirea tardivă 
a utilajului de stins incendii. Mulțimea s-a despărțit ca apele 
Mării Roșii pentru a permite trecerea utilajului tras de oameni, 
nu de cai, pentru că aceștia nu ar fi putut coti pe străduţele 
înguste din cartier. 

Utilajul era o minunăţie din alamă care, reflectând flăcările, 
sclipea ca un cărbune încins. Arșiţa creștea. Îmi simţeam 
plămânii uscați și respiram chinuitor aerul încins, în plus eram 
îngrozită din pricina lui Jamie. Câtă vreme putea respira în acea 
negură de fum și căldură, fără a mai vorbi de pericolul 
reprezentat de flăcări? 

— lisuse, Sfântă Marie și losif! 

În ciuda piciorului de lemn, lan își croise drum prin mulţime și 
apăruse pe neașteptate alături de mine. M-a prins de un braț ca 
să își recapete echilibrul, în timp ce o nouă ploaie de obiecte i-a 
silit pe cei din jurul nostru să se retragă din nou. 

— Unde-i Jamie? mi-a strigat el la ureche. 


VP - 421 


— Înăuntru! am răcnit eu, arătând spre clădire. 

Brusc, în ușa tipografiei s-a produs agitaţie și învălmășeală, la 
care s-au adăugat răcnete confuze care au acoperit până și 
vuietul incendiului. Au apărut câţiva oameni, agitându-se de 
colo până colo sub palele de fum care se vălătuceau pe ușă 
afară. Șase oameni, între care și Jamie, au ieșit împleticindu-se 
sub greutatea unei mașini uriașe, masive - preţioasa tiparniţă a 
atelierului. Au așezat-o pe treaptă și au împins-o spre mulțime, 
apoi s-au întors în atelier. 

Era prea târziu pentru a mai salva ceva; dinăuntru s-a auzit o 
bubuitură, a urmat un nou val de arșiţă, care i-a făcut pe cei din 
mulțime să se retragă precipitaţi și, brusc, ferestrele de la etaj 
s-au iluminat din cauza flăcărilor care dansau în interior. Tușind 
și înecându-se, înnegriţi de funingine și uzi leoarcă de eforturile 
făcute, din clădire au ieșit alţi câţiva oameni. Membrii din 
echipajul utilajului de stins incendii pompau nebunește, dar 
șuvoiul gros de apă azvârlit de furtun nu avea aproape niciun 
efect asupra focului. 

lan m-a strâns de braţ ca fălcile unei capcane. 

— lan! a strigat el cu glas ascuţit, suficient de tare ca să fie 
auzit, în ciuda vuietului incendiului și a răcnetelor din mulţime. 

Am ridicat ochii în direcţia în care privea el și am văzut o 
siluetă fantomatică la o fereastră de la etaj. A părut să lupte o 
clipă cu cerceveaua ferestrei, apoi, învăluită în fum, s-a retras. 

Am simţit că îmi sare inima din piept. Nu puteam spune cu 
siguranţă că era silueta lui lan cel Tânăr, însă fusese evident o 
formă umană. lan nu a mai stat să caște gura și a înaintat 
șchiopătând spre ușa atelierului, cu toată iuțeala pe care i-o 
permitea piciorul de lemn. 

— Stai! am strigat, pornind în fugă după el. 

Umflându-și pieptul în încercarea de a-și recăpăta suflul și, în 
același timp, mulțumindu-le celor care îl ajutaseră, Jamie se 
rezemase de mașina de tipărit. 

— Jamie! am strigat și l-am apucat de-o mânecă, smulgându-l 
fără milă de lângă un bărbier cu chipul îmbujorat, care își 
ștergea agitat mâinile de șorţ, lăsând urme lungi și negre printre 
petele de săpun uscat și picături de sânge. Acolo, sus! am 
strigat, arătând cu degetul. lan cel Tânăr e la etaj! 

Trecându-și o mânecă peste fața mânjită de funingine, Jamie 
a făcut un pas înapoi și a privit cu disperare către ferestrele de 


VP - 422 


la etaj. Nu se vedea nimic altceva decât sclipirea învăpăiată și 
sălbatică a flăcărilor prin geamuri. 

lan se zbătea în brațele câtorva vecini care voiau să îl 
împiedice să pătrundă în atelier. 

— Nu, domnule, nu puteţi intra acolo! a răcnit căpitanul gărzii, 
încercând să-i prindă braţele pe care lan le agita. Scara a căzut 
și curând se va prăbuși acoperișul. 

In ciuda beteșugului și a trupului deșirat, lan era înalt și 
viguros, astfel că strânsoarea slabă a oamenilor bine 
intenţionaţi din gardă - mai toţi pensionari din regimentele 
Highlands - nu se compara cu puterea lui de muntean, la care 
se adăugase disperarea de părinte. Incet, dar sigur masa de 
oameni a urcat centimetru cu centimetru treptele atelierului, 
pentru că lan îi târa spre flăcări pe cei care voiau să îl salveze. 

L-am simţit pe Jamie inspirând adânc, înghițind cât de mult 
aer posibil în plămânii încinși, apoi a urcat și el treptele și l-a 
prins pe lan de talie, târându-l înapoi. 

— Coboară, omule! a strigat el cu glas răgușit. N-o să reușești 
- scara nu mai e! A aruncat o privire în jur, m-a văzut și l-a 
împins brusc înapoi pe lan care, dezechilibrat și bălăbănindu-se, 
a ajuns în braţele mele. Ține-l acolo! a strigat el acoperind 
vuietul flăcărilor. II aduc eu pe băiat! 

Spunând acestea, s-a răsucit pe călcâie și a ţâșnit spre 
treptele clădirii învecinate, croindu-și drum printre clienţii 
magazinului de ciocolată de la parter, care ieșiseră pe trotuar ca 
să caște gurile la acea agitaţie nebună, încă strângându-și în 
mâini cupele din cositor. 

Luând exemplu de la Jamie, mi-am înfășurat strâns braţele în 
jurul taliei lui lan și nu i-am dat drumul. El a făcut o încercare 
nereușită de a-l urma pe Jamie, apoi s-a oprit și a rămas țeapăn 
în brațele mele și i-am simţit în obraz inima bătând sălbatic. 

— Nu te îngrijora, am spus, fără rost. Va reuși, o să-l scoată 
de-acolo. Sigur. Sunt convinsă că va reuși. 

lan nu mi-a răspuns - probabil că nici nu auzise vorbele mele 
-, ci a rămas neclintit și rigid ca o statuie în strânsoarea mea, 
respirând hârâit și scoțând niște sunete asemănătoare unor 
suspine. Când l-am eliberat din brațe, nu s-a mișcat și nici nu s-a 
întors, dar, după ce m-am așezat alături de el, mi-a prins mâna 
și a strâns-o cu forţă. Dacă nu l-aș fi strâns și eu la fel de tare, 
probabil că oasele mâinii mele s-ar fi sfărâmat. 


VP - 423 


La mai puţin de un minut, fereastra de deasupra magazinului 
de ciocolată s-a deschis și prin ea au apărut capul și umerii lui 
Jamie, cu părul roșcat sclipind ca o limbă de foc rătăcită, 
scăpată din incendiul de proporţii. A urcat pe pervaz și, stând pe 
vine, s-a întors prevăzător cu faţa spre clădire. 

Ridicându-se în picioare, în care nu avea decât ciorapi, s-a 
prins de streașină acoperișului de deasupra și s-a tras, 
înălțându-se încet prin tăria braţelor, căutând cu vârful 
degetelor locuri de susținere în crăpăturile dintre pietrele unite 
cu beton ale fațadei casei. Cu un geamăt care a răzbătut peste 
tumultul oamenilor și peste urletul incendiului, s-a strecurat pe 
după marginea acoperișului și a dispărut înapoia frontonului. 

Un bărbat mai scund nu ar fi reușit. Nici lan, din cauza 
piciorului de lemn. L-am auzit pe lan șoptind ceva, o rugăciune, 
mi s-a părut, dar când m-am uitat la el, își încleștase fălcile, iar 
pe faţă i se citea spaima. 

— Ce naiba face acolo? mi-am zis fără să-mi dau seama că 
vorbisem cu voce tare, însă bărbierul de lângă mine, ducându-și 
mâna streașină la ochi, mi-a răspuns: 

— În acoperișul atelierului există o trapă, doamnă. Nu am a 
mă îndoi că domnul Malcolm vrea să pătrundă în tipografie pe- 
acolo. Ce știți, înăuntru este calfa lui? 

— Nu! s-a răstit lan, auzind aceste vorbe. E fiul meu! 

Văzând privirea furioasă a lui lan, bărbierul s-a tras înapoi și a 
murmurat: 

— A, da, deci așa, domnule, chiar așa! a zis, făcându-și cruce. 

Țipetele din mulţime au crescut, devenind un muget când pe 
acoperișul magazinului de ciocolată au apărut două siluete, iar 
lan a dat drumul mâinii mele și s-a repezit înainte. 

Jamie ţinea un braţ în jurul lui lan cel Tânăr, care mergea 
aplecat și se legăna moale din cauza fumului inhalat. Era 
aproape limpede că, în starea în care se aflau, niciunul dintre ei 
nu putea să revină prin clădirea învecinată. 

În acea clipă, Jamie l-a zărit pe lan, pe trotuar. Făcându-și 
mâna liberă pâlnie la gură, a răcnit: 

— Frânghie! 

Frânghie exista; oamenii din Garda Orașului veniseră pregătiţi 
cu de toate. lan a smuls colacul de la un gardian, făcându-l pe 
om să clipească indignat, apoi s-a întors spre casă. 


VP - 424 


Am surprins sclipirea dinţilor lui Jamie când i-a surâs 
cumnatului, dar și privirea tristă drept răspuns a lui lan. De câte 
ori își aruncaseră frânghii unul altuia, când ridicaseră fân în 
podul șopronului sau pentru a lega vreo încărcătură în căruţă? 

Mulțimea s-a tras în spate de lângă lan, care a răsucit un braţ, 
iar colacul greu a zburat din mâna lui descriind o parabolă lină, 
desfăcându-se în timp ce se înălța și căzând exact pe brațul 
întins al lui Jamie cu precizia cu care un bondar aterizează pe o 
floare. Jamie a tras capătul frânghiei atârnânde și a dispărut o 
clipă, pentru a o lega de baza hornului clădirii. 

După câteva momente de efort și pericol, cele două siluete 
înnegrite de fum au coborât pe pavaj. lan cel Tânăr, cu frânghia 
prinsă pe sub braţe și în jurul pieptului, a rămas în picioare un 
moment, apoi, când susţinerea frânghiei a slăbit, genunchii i s- 
au înmuiat și s-a prăbușit grămadă pe pietre. 

— Ai păţit ceva? A bhalaich, vorbește-mi! 

lan s-a lăsat în genunchi alături de fiul lui, chinuindu-se să 
desfacă nodul din jurul pieptului lui lan cel Tânăr, încercând în 
același timp să-i ridice capul. 

Cu faţa neagră și tușind să-și verse plămânii, însă în rest 
nevătămat, Jamie stătea rezemat de balustrada din faţa 
magazinului de ciocolată. M-am așezat de cealaltă parte a 
băiatului și i-am luat capul în poală. 

Nu știam dacă era cazul să râd sau să plâng uitându-mă. 
Când îl văzusem în acea dimineaţă, arătase atrăgător, chiar 
dacă nu era o mare frumuseţe, având ceva din înfățișarea 
firească și simpatică a tatălui lui. Acum, spre seară, părul des de 
pe o parte a frunţii era pârlit, devenind o miriște roșcată, iar 
sprâncenele și genele îi arseseră complet. Pielea de dedesubt, 
mânjită de funingine, avea culoarea roz a unui purcel de lapte 
abia scos de pe protap. 

l-am căutat pulsul pe gâtul lung și era liniștitor de puternic. 
Respira hârâit și neregulat și nu era de mirare; am sperat că 
țesutul protector al plămânilor nu fusese afectat de dogoare. A 
tușit îndelung și chinuit, apoi a avut câteva convulsii în braţele 
mele. 

— E bine? 


36 „Fiul meu iubit”, în Ib. scoțiană în orig. (n. tr.). 
VP - 425 


lan l-a apucat instinctiv de subsuori pe fiul lui și l-a ridicat în 
șezut. Capul lui lan cel Tânăr atârna moale, apoi s-a prăbușit în 
brațele mele. 

— Așa cred, nu-ţi pot spune sigur. 

Băiatul a continuat să tușească, dar nu era pe deplin 
conștient; l-am ţinut lipit de umărul meu ca pe un bebeluș uriaș, 
bătându-l inutil pe spinare, timp în care el a vărsat și s-a înecat. 

— E bine? 

De astă dată mă întreba Jamie, care, răsuflând cu greutate, s- 
a lăsat pe vine alături de mine. Glasul lui era atât de răgușit din 
cauza fumului, încât abia l-am recunoscut. 

— Așa cred. Dar tu? Arăţi ca Malcolm X7, am spus eu, 
uitându-mă la el peste umărul lui lan cel Tânăr. 

— Așa arăt? Și-a dus o mână la faţă, apoi a zâmbit liniștitor. 
Nu, nu pot spune cum arăt, dar încă nu sunt un fost Malcolm; 
sunt doar puţin pârlit pe la margini. 

— Înapoi, înapoi! 

Cu barba căruntă înfoiată de îngrijorare, căpitanul gărzii 
apăruse alături de mine și m-a tras de mânecă, zicând: 

— Plecaţi de-aici, doamnă, că se prăbușește acoperișul! 

Și într-adevăr, în timp ce ne grăbeam să găsim un loc sigur, 
acoperișul atelierului s-a prăbușit, iar din mulţimea de privitori s- 
au auzit strigăte de groază când o uriașă arteziană de scântei s- 
a înălţat, sclipitoare pe cerul care se întuneca. 

Ca și cum ar fi respins acea cenușă fierbinte și învărtejită, 
cerul i-a răspuns cu primele picături de ploaie care au căzut 
grele pe pavajul din jurul nostru. Locuitorii din Edinburgh, care 
sigur se obișnuiseră cu ploaia, au scos strigăte de consternare și 
au început să se retragă grăbiţi spre clădirile din jur ca o hoardă 
de gândaci de bucătărie, lăsând natura să încheie treaba 
utilajului de stins incendii. 

O clipă mai târziu, eu și lan am rămas singuri cu lan cel Tânăr. 
După ce a împărţit cu largheţe bani membrilor Gărzii și celor 
care îl ajutaseră și după ce a aranjat ca tiparniţa și restul 
pieselor de schimb să fie adăpostite în magazia bărbierului, 
Jamie a venit clătinându-se spre noi. 


37 Malcolm X, preot musulman de culoare din SUA, activist în domeniul drepturilor 
omului (1925-1965, asasinat). Joc de cuvinte intraductibil, deoarece pronunția literei X 
înseamnă și „fost”. (n. tr.). 


VP - 426 


— Cum se simte flăcăul? a întrebat el, ștergându-și faţa cu o 
mână. 

Ploaia începuse să se întețească, iar efectul apei asupra 
chipului său acoperit de funingine era din cale-afară de pitoresc. 
lan l-a privit și, pentru prima oară, furia, îngrijorarea și spaima i 
s-au stins ușor pe chip. l-a aruncat lui Jamie un surâs pieziș. 

— Nu arată cu mult mai bine decât tine, dar cred că va scăpa. 
Ne dai o mână de ajutor, ce zici? 

Murmurând în gaelică o serie de drăgălășenii potrivite pentru 
sugari, lan s-a aplecat peste fiul lui care, ametit și legănându-se 
într-o parte și-n alta ca un stârc surprins de un vânt puternic, 
stătea acum în șezut pe bordura trotuarului. 

Când am ajuns la stabilimentul lui madame Jeanne, lan cel 
Tânăr putea merge pe picioarele lui, deși era sprijinit de o parte 
și de alta de tatăl și de unchiul lui. Bruno, care ne-a deschis ușa, 
i-a privit, nevenindu-i să-și creadă ochilor, apoi a dat ușa în 
lături, râzând atât de tare, încât a reușit cu greu să o închidă în 
urma noastră. 

Trebuie să recunosc că nu arătam prea bine; eram uzi până la 
piele și hainele ne șiroiau de apă. Eu și Jamie eram desculți, iar 
hainele lui ajunseseră niște zdrenţe pârlite, rupte și acoperite de 
dâre de funingine. Părul negru al lui lan îi atârna în ochi, 
făcându-l să arate ca un șobolan înecat, cu un picior de lemn. 

Însă centrul atenţiei tuturor a devenit lan cel Tânăr când, ca 
urmare a zgomotelor pe care le făcuse Bruno, din salonul mare 
s-au ițit multe capete curioase. Cu părul pârlit și faţa roșiatică și 
umflată, cu nasul lung, fără gene și clipind des, semăna foarte 
mult cu un pui de pasăre exotică - probabil cu un flamingo abia 
ieșit din ou. Faţa lui nu putea fi mai roșie decât atât, dar ceafa s- 
a aprins și mai tare la auzul chicotelilor femeilor care ne urmau 
în sus pe scări. 

Ajunși în siguranţă în mica încăpere de la etaj, după ce a 
închis ușa, lan s-a întors spre nefericitul lui fiu. 

— O să trăiești, da, ticălos mic ce ești? a întrebat el. 

— Da, domnule, i-a răspuns lan cel Tânăr cu glas răgușit, 
arătând ca și cum ar fi vrut ca răspunsul lui să fie „nu”. 

— Bine, a spus tatăl lui cu glas sumbru. Vrei să ne dai o 
explicaţie ori te bat la fund cu o curea imediat, ca să nu mai 
pierdem timpul? 


VP - 427 


— lan, nu poţi bate pe cineva căruia tocmai i-au ars 
sprâncenele, a protestat cu glas hârâit Jamie, turnându-și un 
pahar de porto din urciorul de pe masă. Nu ar fi omenește. 

A zâmbit spre nepotul lui și i-a întins paharul, pe care acesta l- 
a luat cu ardoare. 

— Da, bine. Poate că nu, s-a declarat de acord lan. Un colț al 
gurii i-a tresărit. lan cel Tânăr arăta jalnic, dar extrem de comic. 
Asta nu înseamnă că n-o să ai bășici pe fund mai târziu, să știi, l- 
a avertizat pe băiat, lăsând deoparte ce îţi va face maică-ta 
când te va revedea. Acum, însă, ia-o domol, băiete. 

Nicidecum liniștit de tonul mărinimos al ultimei replici a 
tatălui, lan cel Tânăr nu a răspuns, ci și-a găsit refugiul în 
băutura primită. ; 

Am luat paharul meu cu multă plăcere. Imi dădusem seama 
cu întârziere de ce locuitorii din Edinburgh reacționau cu atâta 
repulsie la ploaie; imediat ce se udau până la piele, era al naibii 
de greu să se usuce în casele umede din piatră, dacă nu aveau 
haine curate și nici căldură, ci doar o mică vatră. 

Mi-am tras corsajul ud de pe sâni și, surprinzând privirea 
avidă a lui lan cel Tânăr, am hotărât cu regret că nu mi-l puteam 
scoate dacă băiatul era în cameră. Se părea că Jamie îl 
corupsese suficient. Am preferat să iau o gură din paharul cu 
porto, simțind cum savoarea băuturii îmi încălzește măruntaiele. 

— Băiete, te simţi îndeajuns de bine ca să vorbești? l-a 
întrebat Jamie, așezându-se alături de lan pe o pernă de 
genunchi, faţă în faţă cu nepotul lui. 

— Da... cred că pot, a croncănit el, precaut. Și-a dres glasul ca 
un broscoi și a repetat ceva mai hotărât: Da, pot. 

— Bine. Așadar, întâi și întâi, cum de ai ajuns în atelier și apoi, 
cum de a luat foc? 

lan cel Tânăr a rămas pe gânduri o clipă, apoi a mai luato 
gură din pahar pentru a-și face curaj și a spus: 

— Eu i-am dat foc. 

Auzind acestea, Jamie și lan s-au cutremurat. Am simţit că 
Jamie își revizuia părerea privind administrarea unei bătăi unei 
persoane fără sprâncene, dar, cu un efort evident, și-a stăpânit 
furia și s-a mulţumit să întrebe: 

— De ce? 

Băiatul a mai luat o gură de porto, a tușit, apoi a băut din nou, 
încercând să câștige timp pentru a-și găsi cuvintele. 


VP - 428 


— Păi, a început el nesigur, a venit un bărbat, după care a 
amuţit. 

— Un bărbat, l-a îndemnat Jamie răbdător, văzând că băiatul 
părea să fi devenit brusc surdomut. Ce bărbat? 

lan cel Tânăr și-a prins paharul în ambele mâini, profund 
nefericit. 

— Răspunde-i imediat unchiului tău, nătărăule, l-a somat lan 
cu glas tăios. Altfel te pun pe genunchi și te bat pe loc! 

Printr-un amestec de ameninţări și îndemnuri, cei doi bărbaţi 
au reușit să scoată de la băiat o poveste mai mult sau mai puţin 
coerentă. 

lan cel Tânăr mersese în acea dimineaţă la o tavernă din 
Kerse, unde i se spusese că trebuia să îl întâlnească pe Wally, 
care venea de la întâlnire cu o căruţă plină cu brandy, pentru a 
încărca butoaiele cu vin prost care să fie folosite ca subterfugiu. 

— Ți s-a spus? a întrebat lan scurt. Cine ţi-a spus asta? 

— Eu, a zis Jamie, înainte ca lan cel Tânăr să apuce să 
răspundă. A făcut un semn către cumnatul lui, cerându-i să tacă. 
Da, știam că fiul tău e aici. lan, dacă nu te superi, vorbim mai 
târziu despre asta. Important este să aflu ce s-a întâmplat 
astăzi. 

lan s-a holbat la Jamie și a deschis gura ca să protesteze, apoi 
a închis-o la loc și i-a făcut semn fiului său să continue. 

— Mi se făcuse foame, înţelegeți? a spus lan cel Tânăr. 

— Când nu ţi-e foame ţie? au răspuns la unison tatăl și 
unchiul lui. 

S-au privit unul pe celălalt, au pufnit brusc în râs, iar 
atmosfera încordată din încăpere s-a mai detensionat puţin. 

_ — Așadar, te-ai dus la tavernă să mănânci ceva, a zis Jamie. 
In regulă, flăcăule, nu-i nimic rău în asta. Și ce s-a întâmplat cât 
ai fost acolo? 

A rezultat că acolo îl văzuse pe acel bărbat. Un individ scund, 
cu înfățișare de șobolan, cu o coadă de cal, ca marinarii, fără un 
ochi, care vorbea cu patronul. 

— Intreba de tine, unchiule Jamie, a spus lan cel Tânăr, 
vorbind mai limpede după ce luase câteva guri de băutură. Îți 
știa numele. 

Jamie a tresărit, surprins. 

— Jamie Fraser, vrei să spui? 

lan cel Tânăr a dat din cap și a sorbit din nou din pahar. 


VP - 429 


— Dar îţi știa și celălalt nume - Jamie Roy, vreau să zic. 

— Jamie Roy? 

lan s-a întors și a aruncat o privire spre cumnatul lui, care a 
dat din umeri impacientat. 

— Sub numele ăsta sunt cunoscut în docuri. lisuse, doar știi 
cu ce mă ocup, lan. 

— Da, știu, dar habar n-aveam că băiețașul ăsta te ajută la 
treabă. lan a strâns din buzele subțiri, apoi și-a îndreptat din nou 
atenţia spre fiul lui. Continuă, băiete. Nu te mai întrerup. 

Marinarul îl întrebase pe patronul tavernei cum l-ar putea găsi 
un lup de mare, ghinionist și în căutarea unui loc de muncă, pe 
un anume Jamie Fraser, despre care se știa că avea nevoie de 
oameni puternici. Cum patronul se prefăcea că nu auzise acel 
nume, marinarul s-a aplecat spre el, i-a împins o monedă peste 
masă și, cu o voce scăzută, l-a întrebat dacă numele de „Jamie 
Roy” îi era mai familiar. 

Întrucât patronul rămăsese surd ca o viperă, marinarul 
părăsise curând taverna, cu lan cel Tânăr pe urmele lui. 

— Mă gândeam că e bine să aflu cine era și ce avea de gând, 
a explicat băiatul clipind des. 

— Trebuia să te gândești să lași vorbă patronului pentru 
Wally, a spus Jamie. Dar nu mai are nicio importanţă. Și unde s- 
a dus? 

Mergea în ritm susţinut, dar nu atât de repede ca un băiat 
sănătos să nu îl poată scăpa din ochi de la o distanţă sigură. 
După ce bătuse cale de opt kilometri, ca un drumeț perfect, 
marinarul intrase în Edinburgh în mai puţin de o oră și ajunsese 
în cele din urmă la taverna Green Owl, urmat de lan cel Tânăr, 
aproape sfârșit de sete după atâta mers. 

Auzind numele, am tresărit, dar nu am scos nicio vorbă, 
pentru că nu voiam să întrerup șirul povestirii. 

— Era cumplit de aglomerat acolo, a spus băiatul. Dimineaţă 
se întâmplase ceva și toată lumea numai despre asta vorbea, 
dar își ţineau gura când mă vedeau. In orice caz, acolo omul a 
procedat la fel. A făcut o pauză pentru a-și drege glasul. 
Marinarul a comandat băutură - brandy -, după care l-a întrebat 
pe patron dacă îl cunoaște pe un furnizor de brandy pe nume 
Jamie Roy sau Jamie Fraser. 

— Chiar așa? a murmurat Jamie. 


VP - 430 


ÎI privea intens pe nepotul lui, dar am observat că în același 
timp se gândea, ceea ce făcea ca între sprâncene să îi apară o 
cută mică. 

Bărbatul mersese metodic dintr-o tavernă în alta, urmărit de 
umbra lui credincioasă, și în fiecare local comandase brandy și 
pusese aceleași întrebări. 

— Trebuie că are o rezistenţă deosebită dacă a putut bea 
atâta brandy, a remarcat lan. 

lan cel Tânăra clătinat din cap. 

— Nu a luat nicio gură. Doar a mirosit băutura. 

Tatăl lui a plescăit din buze auzind de o asemenea risipă de 
băutură bună, însă Jamie a ridicat și mai mult din sprâncenele 
roșcate. 

— A gustat din vreun pahar? a întrebat el scurt. 

— Da. La Dog and Gun și apoi la Blue Boar. Nu a luat decât o 
înghiţitură mică, după care a lăsat paharul neatins. In celelalte 
locuri nu a băut deloc, și trecusem pe la cinci localuri până 
atunci... 

A tăcut, apoi a mai gustat din pahar. 

Chipul lui Jamie a suferit o transformare uluitoare. Din 
expresia de nedumerire încordată, faţa lui a devenit cu totul 
impenetrabilă, după care a avut o revelaţie. 

— Carevasăzică, așa, a spus încet, mai mult către sine. 
Adevărat. Și-a îndreptat apoi atenţia spre nepot. După aceea ce 
s-a întâmplat, flăcăule? 

lan cel Tânăr părea din nou nefericit. A înghiţit în sec și un 
tremur a devenit vizibil pe gâtul lui slăbănog. 

— Păi, a fost un drum îngrozitor de lung de la Kerse până la 
Edinburgh, a spus el, și îmi era o sete cumplită. 

Tatăl și unchiul lui au schimbat priviri încărcate de înţeles. 

— Ai băut prea mult, a spus Jamie, cu un aer resemnat. 

— Păi, nu ştiam c-o să intre în atâtea taverne, nu? a exclamat 
lan cel Tânăr apărându-se și roșind până în vârful urechilor. 

— Nu, sigur că nu aveai cum să știi asta, a zis Jamie cu 
blândeţe, ignorând începutul remarcii mai acide a lui lan. Cât 
timp ai rezistat? 

Rezistase până la jumătatea drumul de pe Royal Mile, am 
aflat noi, unde lan cel Tânăr, doborât după ce se sculase dis-de- 
dimineaţă, făcuse opt kilometri și suferea după efectul a peste 
patru litri de bere, adormise într-un colț de stradă, trezindu-se o 


VP - 431 


oră mai târziu și constatând că omul pe care îl urmărise 
dispăruse. 

— Așa că am venit aici, a explicat el. Credeam că unchiul 
Jamie trebuie să știe de asta. Dar nu era aici. 

Băiatul mi-a aruncat o privire, iar urechile i s-au înroșit și mai 
mult. 

— Și de ce-ai crezut că trebuia să fie aici? lan l-a sfredelit pe 
fiul lui cu privirea, apoi s-a uitat la fel și la cumnatul lui. Furia 
clocotitoare pe care lan și-o ţinuse în frâu încă de dimineaţă a 
erupt pe neașteptate. Femeia asta nenorocită a ta, Jamie Fraser, 
care mi-a dus fiul într-un bordel! 

— Crezi că ai dreptul să vorbești astfel, tată? 

lan cel Tânăr s-a ridicat în picioare, legănându-se puţin, dar 
ținând pumnii strânși pe lângă corp. 

— Eu? Ce vrei să spui, nemernic mic ce ești? a strigat lan, 
făcând ochii mari de supărare. 

— Vreau să spun că ești un ipocrit nenorocit! a strigat fiul lui 
cu glas răgușit. Ne ţii mie și lui Michael predici despre puritate și 
ne tot spui să rămânem cu o singură femeie, iar tu de fiecare 
dată când vii la oraș, te duci la târfe. 

— Poftim? 

Faţa lui lan devenise vineţie. M-am uitat alarmat la Jamie, 
căruia situaţia i se părea amuzantă. 

— Eşti un... un călcător pe morminte! 

lan cel Tânăr a zâmbit triumfător după comparaţia pe care o 
făcuse, apoi s-a oprit, ca și cum s-ar fi gândit la alta similară. A 
deschis gura, dar nu a reușit să scoată decât un râgâit slab. 

— Băiatul e beat criţă, i-am spus eu lui Jamie. 

El a ridicat urciorul cu porto, a măsurat din ochi nivelul 
lichidului și l-a așezat pe masă. 

— Ai dreptate, a spus el, trebuia să fi observat mai devreme, 
dar e greu de zis, așa uscat de arșiţă cum e. 

lan cel Bătrân nu era beat, dar expresia de pe faţa lui semăna 
foarte mult cu a fiului său, fără a mai vorbi de aspectul roșiatic, 
de ochii aproape ieșiţi din orbite și de încordarea gâtului. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta, animalule? a strigat el. 

S-a apropiat ameninţător de lan cel Tânăr, care a făcut fără să 
vrea un pas înapoi și s-a așezat brusc în momentul în care 
pulpele lui s-au lovit de marginea canapelei. 


VP - 432 


— Ea, a spus el, prea speriat ca să rostească o propoziţie 
întreagă. A arătat spre mine, lămurind lucrurile. Ea! O înșeli pe 
mama cu târfa aia nenorocită, asta voiam să spun! 

lan i-a tras fiului său o palmă peste ureche care l-a făcut să se 
prăbușească pe canapea. 

— Tâmpit fără pereche ce ești! a spus el, scandalizat. Asta 
gândești tu despre mătușa Claire, fără a mai vorbi de mine și de 
mama ta?! 

— Mătușă? 

Dintre perne, lan cel Tânăr a căscat gura la mine, semănând 
atât de mult cu un cerșetor care cere de mâncare încât, fără să 
vreau, am izbucnit în râs. 

— Azi-dimineaţță ai plecat înainte de a-mi permite să mă 
prezint, am spus eu. 

— Dar tu ești moartă, a zis el prostește. 

— Încă nu, l-am asigurat. Asta, dacă nu cumva fac pneumonie 
pentru că stau aici îmbrăcată cu o rochie udă. 

El s-a uitat la mine cu ochi perfect rotunzi. Acum percepeam 
în ei o sclipire de emoție. 

— Bătrânele din Lallybroch ziceau că ai fost vrăjitoare - o 
doamnă albă sau poate o zână. Când unchiul Jamie a venit 
acasă după Culloden fără tine, s-a spus că probabil te-ai întors 
printre zâne, de unde veniseși. E adevărat? Trăiești într-o 
peșteră? 

Am schimbat o privire cu Jamie, care și-a îndreptat ochii spre 
tavan. 

— Nu, am spus. Eu... âă... 

— După Culloden, a fugit în Franţa, a intervenit brusc lan, cu 
glas foarte hotărât. A crezut că unchiul Jamie a fost ucis în 
bătălie, așa că s-a întors la rudele ei din Franţa. Fusese una 
dintre prietenele apropiate ale prinţului Tearlach”? - nu se putea 
întoarce în Scoţia după război fără să se pună în mare primejdie. 
Apoi a auzit că unchiul tău trăiește și, imediat ce a aflat asta, a 
venit cu o corabie și l-a găsit. 

lan cel Tânăr a rămas cu gura căscată. La fel ca mine. 

— A, da, am spus închizând gura. Așa s-a întâmplat. 

Flăcăul și-a întors ochii mari și sclipitori de la mine spre 
unchiul lui. 


38 Termen scoţian pentru „Charles” (n. tr.). 
VP - 433 


— Așadar, te-ai întors la el, a spus el cu un aer fericit. 
Doamne, ce romantic! 

Încordarea de moment s-a destrămat. lan a ezitat, dar ochii 
lui s-au înmuiat când s-a uitat la mine și la Jamie. 

— Da, a spus el și a zâmbit rezervat. Da, așa este. 

e 

— Nu mă așteptam să fac asta pentru el vreme de încă doi 
sau trei ani, a remarcat Jamie, sprijinindu-l pe nepot de cap cuo 
mână pricepută în timp ce acesta vărsa în scuipătoarea pe care 
o ţineam eu. 

— Da, a fost mereu cu un pas înainte, a răspuns lan cu 
resemnare. A învăţat să meargă înainte de a sta în picioare și 
mereu se prăbușea în foc sau în oala de spălat, ori în cocina 
porcilor sau în staulul vitelor. L-a bătut pe spinarea slăbănoagă, 
scuturată de spasme. Așa e, băiete, scoate tot din tine. 

Ceva mai târziu, sub privirile severe ale unchiului și ale 
tatălui, flăcăul a fost întins pe canapea, pentru a-și reveni după 
efectele fumului, ale emoţiei și a unei cantităţi prea mari de 
porto. 

— Unde naiba e ceaiul pe care l-am cerut? 

Jamie a întins mâna după cordonul clopoţelului, dar eu l-a 
oprit. Organizarea internă a bordelului erau încă tulburată de 
agitația acelei dimineţi. 

— Nu te deranja, am spus. Mă duc eu jos să-l aduc. 

Am luat scuipătoarea, ţinând-o cât mai departe de nas, și l-am 
auzit pe lan spunând în urma mea pe un ton raţional: 

— Ascultă, nătărăule... 

Am găsit drumul spre bucătărie fără nicio dificultate și am 
obţinut ingredientele necesare. Speram ca Jamie și lan să îi 
acorde băiatului câteva momente de liniște; nu doar de dragul 
lui, ci și pentru că nu voiam să pierd niciun amănunt al poveștii 
pe care o avea de spus. 

Sigur îmi scăpase ceva; când m-am întors în cămăruţă, în aer 
plutea, ca un nor, un aer reţinut și lan cel Tânăr a ridicat privirea 
și și-a mutat-o grăbit, ferindu-se de ochii mei. Jamie era 
imperturbabil ca de obicei, dar lan cel Bătrân era aproape la fel 
de îmbujorat ca și fiul lui. S-a grăbit să-mi ia tava din mâini, 
murmurând cuvinte de mulțumire, dar a evitat să mă privească 
în ochi. 


VP - 434 


Am ridicat o sprânceană spre Jamie, care mi-a aruncat un 
zâmbet și a ridicat din umeri. Am făcut la fel și am luat un bol de 
pe tavă. 

— Lapte și pâine, am spus, întinzându-i bolul lui lan cel Tânăr, 
care a părut pe dată ceva mai fericit. 

— Ceai fierbinte, am zis, dându-i cana lui lan. 

— Whisky, am continuat, întinzându-i sticla lui Jamie, și ceai 
rece pentru arsuri. 

Am ridicat capacul ultimului bol, în care erau câteva șervețele 
înmuiate în ceai rece. 

— Ceai rece? a făcut Jamie, ridicând sprâncenele roșcate. 
Bucătăreasa nu avea unt? 

— Nu se pune unt pe arsuri, i-am spus. Suc de aloe sau de 
pătlagină, dar bucătăreasa nu avea așa ceva. O să ne 
descurcăm și cu ceai rece. 

Am oblojit mâinile și antebraţele bășicate ale lui lan cel Tânăr 
și i-am șters faţa stacojie cu șervețelele înmuiate în ceai, în 
vreme ce Jamie și lan au onorat ceaiul și sticla de whisky, după 
care, oarecum liniștiți, ne-am așezat ca să auzim restul poveștii 
lui lan. 

— Ei bine, a reluat el, am mers prin oraș o vreme, încercând 
să mă gândesc cum să procedez mai bine. Și, într-un târziu, mi 
s-a mai limpezit mintea și am socotit că, dacă omul pe care-l 
urmărisem mergea dintr-o tavernă în alta pe High Street, dacă 
eu porneam de la capătul celălalt și mergeam în susul străzii, 
poate îl găseam. 

— Isteaţă idee! a exclamat Jamie, iar lan a dat aprobator din 
cap și încruntarea i s-a mai domolit puţin. 

— Şi l-ai găsit? 

lan cel Tânăr a încuviinţat din cap și a sorbit ceai. 

— Da. 

Alergând pe Royal Mile până la palatul Holyrood de la poale, a 
pornit în sus pe stradă, oprindu-se la fiecare tavernă și 
întrebând de bărbatul cu coadă de cal și fără un ochi. Nu a aflat 
nimic despre el până ceva mai jos de Canongate și începuse să 
își piardă speranţa când, brusc, îl văzuse în berăria Holyrood. 

Probabil că făcuse o pauză pentru a se odihni, nu pentru a se 
informa, fiindcă marinarul stătea relaxat și bea bere. lan cel 
Tânăr se ascunsese după un butoi din curte și rămăsese acolo, 


VP - 435 


urmărindu-l până când, într-un târziu, omul s-a ridicat, și-a plătit 
băutura și a ieșit calm. 

— Nu s-a mai dus la nicio tavernă, a spus băiatul, ștergându-și 
o picătură de lapte rătăcită pe bărbie. S-a dus glonţ la Carfax 
Close, la atelier. 

Jamie a spus ceva în gaelică mai mult pentru sine. 

— Așa a făcut? Și după aceea? 

— Păi, a găsit atelierul închis, bineînțeles. Când a văzut că ușa 
era încuiată, s-a uitat atent spre ferestre, ca și cum s-ar fi gândit 
cum să pătrundă pe acolo. După aceea l-am văzut privind la toţi 
oamenii care forfoteau în jur, pentru că era un moment al zilei 
mai agitat și mulţi oameni veneau la magazinul de ciocolată. A 
stat un moment pe verandă și s-a gândit, apoi a pornit în susul 
străduţei - a trebuit să mă ascund în croitoria din colț ca să nu 
mă vadă. 

Bărbatul se oprise la intrarea pe străduţă, apoi, hotărându-se, 
cotise spre dreapta, făcuse câţiva pași și dispăruse pe o mică 
alee. 

— Ştiam că aleea aceea duce spre curtea din spatele 
îngrăditurii, a explicat lan cel Tânăr. Și am înțeles imediat ce 
voia să facă. 

— In spatele îngrăditurii e o curte mică, a explicat Jamie, 
văzându-mi privirea nedumerită. E pentru gunoaie și livrări și 
alte alea, dar atelierul are în spate o ușă care dă în curte. 

lan cel Tânăr a confirmat cu o mișcare a capului și a pus bolul 
gol pe masă. 

— Da. Am crezut că încerca să intre pe-acolo. Și mi-am adus 
aminte de noile pamflete. 

— lisuse! a exclamat Jamie. 

Pălise puțin. 

— Pamflete? lan a ridicat din sprâncene spre Jamie. Ce fel de 
pamflete? 

— Ceva pentru domnul Gage, a explicat lan cel Tânăr, palid. 

— Politică, a spus Jamie sec. Un argument pentru abrogarea 
ultimei Legi a timbrului, cu un îndemn la opoziţie publică - prin 
violență, dacă era necesar. Cinci mii, abia tipărite și stivuite în 
camera din spate. Gage trebuia să vină mâine-dimineaţă să le 
ridice. 

— lisuse! a făcut lan. Pălise mai mult decât Jamie, la care se 
holba cu un amestec de oroare și teamă. Ţi-ai pierdut minţile? a 


VP - 436 


întrebat el. Tu, care n-ai un centimetru de piele fără cicatrice pe 
spinare? Când cerneala care ţi-a semnat amnistia pentru trădare 
nici nu s-a uscat bine? Te-ai amestecat cu Tom Gage și 
societatea lui de răzvrătiți și l-ai implicat și pe fiul meu? 

Glasul lui crescuse în intensitate și, brusc, a sărit în picioare, 
strângând din pumni. 

— Jamie, cum ai putut face așa ceva, cum? Eu și Jenny n-am 
suferit îndeajuns din cauza activităţilor tale? În tot timpul 
războiului și după aceea... lisuse, credeam că te-ai săturat de 
închisori, de sânge și de violenţe! 

— M-am săturat, a spus scurt Jamie. Nu fac parte din grupul 
lui Gage. Dar meseria mea e cea de tipograf, nu? A plătit pentru 
pamfletele acelea. 

lan și-a ridicat mâinile în aer, extrem de iritat. 

— A, da! Și asta va avea vreo importanţă dacă agenții 
Coroanei te arestează și te duc la Londra ca să fii spânzurat? 
Dacă acele pamflete ar fi fost găsite în atelierul tău... 

Străbătut de un gând neașteptat, a tăcut și s-a întors spre fiul 
lui: 

— A, asta era? a întrebat el. Știai ce scrie în pamflete, prin 
urmare le-ai dat foc? 

Solemn ca o bufniţă, lan cel Tânăr a confirmat din cap. 

— Nu le puteam ascunde la timp, a spus el. Mai ales că erau 
cinci mii. Bărbatul acela - marinarul - spărsese fereastra din 
spate și bâjbâia după ivăr. 

lan s-a răsucit precipitat spre Jamie. 

— Să te ia naiba! a izbucnit el. Fii blestemat, Jamie Fraser, 
prost și nechibzuit ce ești, ce imprudenţă! Întâi iacobiţii, iar 
acum asta! 

— Sunt eu de vină pentru Charles Stuart? a spus el. Ochii i-au 
fulgerat de furie și a trântit ceașca zgomotos pe masă, făcând 
ceaiul și whisky-ul să se reverse. Nu am făcut tot ce am putut ca 
să-l opresc pe netotul acela scund? Nu am dat totul în acea 
luptă - totul, lan? Pământurile, libertatea, soția... pentru a 
încerca să salvez situația? 

Mi-a aruncat o privire în timp ce vorbea și dintr-odată am 
înţeles cât îl costaseră ultimii douăzeci de ani. 

S-a întors din nou spre lan încruntându-se în timp ce a 
continuat cu glas tot mai dur: 


VP - 437 


— Cât privește preţul plătit de familia ta - ce profit ai scos, 
lan? Lallybroch îi aparţine micului James, nu? Fiului tău, nu fiului 
meu! 

lan a tresărit. 

— Dar n-am cerut niciodată..., a început el. 

— Nu, n-ai cerut. Nu te acuz, pentru numele Domnului! Dar 
asta e realitatea, Lallybroch nu-mi mai aparține, adevărat? Tata 
mi-a lăsat mie domeniul și l-am administrat cât am putut de 
bine - am avut grijă de pământ și de arendași - și m-ai ajutat, 
lan. Vocea lui s-a mai înmuiat puţin. Nu m-aș fi descurcat fără 
tine și fără Jenny. Nu ţi-am purtat pică atunci când i-am cedat 
totul lui Jamie cel Tânăr - a fost nevoie să o fac. Și totuși... 

S-a întors un moment, și-a plecat capul, iar umerii i s-au 
încordat pe sub pânza cămășii. 

Îmi era teamă să mă mișc sau să vorbesc, dar am surprins 
ochii lui lan cel Tânăr, plini de o suferinţă de nedescris. Am pus 
o mână pe umărul lui ciolănos pentru a ne linişti reciproc și i-am 
simţit pulsul constant deasupra claviculei. Mi-a acoperit mâna cu 
mâna lui mare și mi-a strâns-o. 

Jamie s-a întors din nou spre cumnatul lui, străduindu-se să își 
controleze glasul și nervii. 

— lan, îţi jur, băiatul nu a fost în nicio primejdie. L-am păzit 
cât de mult am putut - nu i-am lăsat pe marinari să-l vadă și nici 
nu i-am permis să urce pe vase cu Fergus, cu toate că m-a rugat 
insistent. 

A aruncat o privire spre lan cel Tânăr, iar expresia lui s-a 
transformat într-un amestec ciudat de afecțiune și iritare. 

— Nu eu i-am cerut să vină la mine, lan, și l-am sfătuit să se 
întoarcă acasă. _ 

— Dar nu l-ai convins să plece, nu-i așa? Imbujorarea stârnită 
de furie se stingea pe chipul lui lan, dar ochii lui căprui erau în 
continuare mijiţi și-i trădau supararea. Și nici n-ai trimis vorbă 
acasă. Pentru numele lui Dumnezeu, Jamie, Jenny n-a dormit 
toată luna de grijă! 

Jamie a strâns din buze. 

— Nu, a spus, lăsând cuvintele să scape unul câte unul. Nu. 
Nu am făcut asta. Eu... 

A privit din nou scurt spre băiat și a ridicat din umeri jenat, ca 
și cum cămașa i-ar fi devenit brusc prea strâmtă. 

— Nu, a repetat el. Am vrut să îl aduc chiar eu acasă. 


VP - 438 


— E suficient de mare ca să călătorească singur, i-a tăiat-o 
lan. Doar a ajuns singur până aici, nu? 

— Da. Dar nu era vorba de asta. 

Jamie s-a întors într-o parte neliniștit, a ridicat o cană și a 
început să o rotească într-o parte și în alta între mâini. 

— Nu, am vrut să îl duc eu ca să vă cer îngăduinţa - ţie și lui 
Jenny - ca băiatul să locuiască la mine o vreme. 

lan a scos un hohot de râs scurt și sarcastic. 

— A, da! Ingăduinţă ca să fie spânzurat sau exilat împreună 
cu tine, da? 

Furia i-a străbătut din nou chipul lui Jamie când a ridicat ochii 
de la cana din mâini. 

— Ştii bine că nu aș permite să i se întâmple nimic rău, a spus 
el. lan, pentru numele lui Dumnezeu, ţin la copil ca și cum ar fi 
al meu, știi și tu asta! 

lan respira precipitat; se auzea din locul în care mă aflam, în 
spatele canapelei. 

— Da, știu îndeajuns de bine, a recunoscut el, privind intens 
chipul lui Jamie. Dar nu ţi-e fiu, da? E fiul meu. 

Jamie i-a susţinut îndelung privirea, apoi a întins mâna și a 
așezat calm cana de ceai pe masă. 

— Da, a spus el încet. Așa e. 

Continuând să respire apăsat, lan s-a ridicat un moment, apoi 
și-a șters fruntea neglijent cu o mână, îndepărtând părul negru 
care o acoperea. 

— Bine, atunci, a zis el. 

A mai respirat adânc o dată sau de două ori, apoi s-a întors 
spre fiul lui. 

— Vino, a spus. Am o cameră la Halliday's. 

Degetele osoase ale lui lan cel Tânăr s-au strâns în jurul 
degetelor mele. A mormăit ceva, dar nu a făcut niciun gest 
pentru a se ridica de pe scaun. 

— Nu, tată, s-a opus el. Vocea îi tremura și clipea des ca să nu 
plângă. Nu merg cu tine. 

lan a pălit și pe pomeţii proeminenți i-au apărut pete roșii, ca 
și cum cineva l-ar fi plesnit tare cu palma peste ambii obraji. 

— Chiar așa? l-a înfruntat el. 

lan cel Tânăr a dat din cap și a înghiţit în sec. 

— O să... o să merg cu tine mâine, tată, merg acasă cu tine. 
Dar nu acum. 


VP - 439 


lan și-a privit îndelung fiul fără să scoată nicio vorbă. Apoi 
umerii i s-au pleoștit și toată încordarea din corp a dispărut. 

— Am înţeles, a zis încet. Bine, atunci. Bine. 

Fără alt cuvânt, s-a întors și a plecat, închizând ușa foarte 
încet în urma lui. Am auzit bocănitul stângaci al piciorului de 
lemn pe fiecare treaptă, în timp ce cobora. Un sunet hârâit a 
răzbătut până sus când a ajuns la ultima treaptă, apoi vocea lui 
Bruno care i-a urat drum bun, urmată de bufnetul ușii principale. 
Apoi în cameră nu s-a mai auzit alt sunet decât sâsâitul focului 
din vatra aflată în spatele meu. 

Umărul băiatului se cutremura sub palma mea și mă ţinea de 
degete mai strâns decât până atunci, plângând în liniște. 

Cu o expresie de neajutorare și tulburare, Jamie s-a apropiat 
și s-a așezat alături de el. 

— lan, vai, tinere lan! a spus. lisuse, băiete nu trebuia să faci 
așa ceva. 

— Ba a trebuit. 

lan a tușit și a fornăit brusc și atunci mi-am dat seama că își 
ținuse respiraţia. A întors spre unchiul lui fața pârlită, cu 
trăsături schimonosite de suferinţă. 

— Nu am vrut să-l supăr pe tata, a zis el. Nu am vrut! 

Jamie l-a bătut cu palma pe genunchi. 

— Știu, băiete, dar să-i spui asemenea lucruri... l-a dojenit el. 

— N-am putut să-i spun lui, dar trebuie să-ți spun ţie, 
unchiule! 

Brusc alertat de tonul nepotului, Jamie a ridicat privirea. 

— Să-mi spui? Ce anume? 

— Bărbatul. Cel cu coadă de cal. 

— Ce e cu el? 

lan cel Tânăr și-a umezit buzele pentru a-și face curaj. 

— Cred că l-am omorât, a mărturisit el în șoaptă. 

Uimit, Jamie mi-a aruncat o privire, apoi a revenit la lan cel 
Tânăr. 

— Cum așa? 

— Păi, am minţit puţin, a început lan cu voce tremurată. 
Lacrimile încă îi izvorau în ochi, dar le-a îndepărtat cu degetele. 
Când am intrat în tipografie - încă aveam cheia pe care mi-ai 
dat-o -, omul era deja înăuntru. 

Marinarul pătrunsese în camera din spate a tipografiei, unde 
se păstrau teancurile de comenzi proaspăt tipărite, împreună cu 


VP - 440 


stocul de cerneală, foile de sugativă folosite la ștersul presei, 
precum și mica forjă unde literele de tipar uzate erau topite 
pentru a fi turnate din nou. 

— Tocmai lua câteva dintre pamfletele dintr-un teanc și le 
vâra sub haină, a spus lan, înghiţindu-și un nod din gât. Când l- 
am văzut, i-am strigat să le pună la loc, iar el s-a răsucit spre 
mine cu un pistol în mână. 

Arma se descărcase, înspăimântându-l pe lan cel Tânăr, dar 
glonțul nu-și nimerise ţinta. Oarecum speriat, marinarul se 
repezise la băiat, ridicând pistolul pentru a-l lovi în cap. 

— Nu am avut timp nici să fug, nici să stau pe gânduri, a 
continuat el. 

Deja dăduse drumul mâinii mele, iar acum degetele lui se 
strângeau în jurul genunchiului. 

— Am apucat primul lucru pe care l-am găsit la îndemână și |- 
am aruncat în el. 

Obiectul la îndemână fusese oala de turnătorie, un fel de 
polonic din cupru folosit pentru turnarea plumbului topit din 
cazanul de topire în matrițe. Forja era încă aprinsă, dar bine 
protejată și, deși în polonicul de topire nu mai era decât o 
cantitate mică, picăturile incandescente zburaseră din el direct 
în faţa marinarului. 

— Dumnezeule, cum a urlat! 

Trupul slab al lui lan cel Tânăr s-a cutremurat puternic, iar eu 
am ieșit de după canapea și m-am așezat alături de el, luându-l 
de mâini. 

Prinzându-și fața între palme, marinarul se bălăbănise pe 
spate și răsturnase mica forjă, împrăștiind cărbunii încinși peste 
tot. 

— Asta a declanșat focul, a spus băiatul. Am încercat să îl 
sting lovind cu diverse lucruri, dar a ajuns la hârtia curată, a 
aprins-o și, dintr-odată, ceva a făcut vââj! drept în faţa mea, iar 
imediat după aceea întreaga încăpere a luat foc. 

— Butoaiele cu cerneală, cred, a zis Jamie, mai mult către 
sine. Pudra dizolvată în alcool. 

Mormanele de hârtie aprinsă s-au prăbușit între lan cel Tânăr 
și ușa din spate, un zid de flăcări care scotea un fum negru și 
amenința să cadă peste el. Orbit și urlând din toţi rărunchii, 
marinarul stătea în patru labe între băiat și ușa care dădea spre 
sala principală a tipografiei, unde oricine și-ar fi aflat salvarea. 


VP - 441 


— N... n-am putut suporta să-l ating, să îl împing din calea 
mea, a spus el, cutremurându-se din nou. 

Pierzându-și capul cu totul, alegase în sus pe scară, apoi se 
trezise înconjurat de flăcările care se înălțau din încăperea din 
spate, atrase de scara devenită un fel de horn, umplând cu 
repeziciune camera de sus cu un fum orbitor. 

— Nu te-ai gândit să ieși prin trapă pe acoperiș? l-a întrebat 
Jamie. 

lan cel Tânăr a clătinat amărât din cap. 

— Nu știam că e acolo. 

— Și de ce exista acolo? am întrebat curioasă. 

James mi-a zâmbit. 

— În caz de nevoie. Prost e vulpoiul care își face doar o ieșire 
din vizuină. Deși, trebuie s-o spun, nu la incendiu m-am gândit 
când am făcut-o. 

A scuturat din cap, alungând un gând care îi distrăgea 
atenția. 

— Dar crezi că individul nu a scăpat din foc? a întrebat Jamie. 

— Nu avea cum, i-a răspuns lan cel Tânăr, scâncind din nou. 
lar dacă a murit înseamnă că eu l-am ucis. Nu i-am putut spune 
tatii că sunt un uci... un uci... 

Plângea din nou, prea tare ca să poată rosti cuvântul. 

— lan, nu ești un ucigaș, l-a contrazis Jamie cu fermitate, 
bătându-l ușor pe umăr. Încetează, nu-i nimic - n-ai făcut nimic 
rău, băiete. Nimic rău, ai înţeles? 

Băiatul a înghiţit în sec și a dat din cap, dar nu a reușit să se 
oprească din plâns sau din tremurat. În cele din urmă, mi-am 
petrecut un braţ pe după talia lui, l-am întors spre mine și i-am 
sprijinit capul pe umărul meu, bătându-l delicat pe spinare și 
încercând să-l liniștesc așa cum fac mamele cu copiii mici. 

Am avut o senzaţie foarte ciudată cât l-am ţinut în braţe; 
aproape la fel de înalt cât un bărbat matur, dar cu oase ușoare, 
fine și cu atât de puţină carne pe ele, încât era ca și cum aș fi 
îmbrățișat un schelet. Cu fața ascunsă la pieptului meu, vorbea 
cu un glas atât de tremurat din cauza emoţiei și înăbușit de 
țesătura rochiei mele, încât ne-a fost greu să-i distingem 
cuvintele. 

— Păcat capital... a părut să spună... pedepsit să-mi petrec în 
iad... nu i-am putut spune tatii... m-am temut... nu mă mai pot 
întoarce acasă... 


VP - 442 


Jamie a ridicat din sprâncene spre mine, dar eu am înălţat din 
umeri neajutorată, mângâind în același timp părul des și bogat 
de pe ceafa băiatului. În cele din urmă, Jamie s-a aplecat și l-a 
apucat ferm de umeri, silindu-l să se ridice în picioare. 

— Ascultă, lan, a spus el. Nu, uită-te... uită-te la mine! 

Cu un efort suprem, băiatul și-a îndreptat gâtul și și-a aţintit 
ochii înroșiți, plini de lacrimi, asupra unchiului său. 

— Uite care e treaba, a început Jamie, prinzându-și nepotul de 
mâini și strângându-i-le ușor. În primul rând, nu e niciun păcat 
să ucizi un om care încearcă să te omoare. Biserica îţi îngăduie 
să ucizi dacă ești silit, pentru a-ţi apăra făptura, familia sau ţara. 
Prin urmare, nu ai comis niciun păcat de moarte și nici nu vei fi 
pedepsit. 

— Nu? 

lan cel Tânăr a fornăit cu putere, apoi și-a șters faţa cu o 
mânecă. 

— Nu, nu ești, a întărit Jamie, cu ochi surâzători. Mâine- 
dimineaţă vom merge împreună la părintele Hayes, te vei 
confesa și vei fi absolvit de păcat, dar el o să-ţi spună același 
lucru ca și mine. 

— Aha. 

Exclamaţia i-a adus o ușurare profundă, astfel că umerii 
ciolănoși ai lui lan cel Tânăr s-au ridicat vizibil, parcă eliberaţi de 
o povară. 

Jamie l-a bătut din nou pe nepot pe genunchi. 

— Pe de altă parte, nu trebuie să te temi de tatăl tău. 

— Nu? 

lan cel Tânăr acceptase fără ezitare vorbele lui Jamie privind 
starea sa sufletească, dar a părut foarte suspicios în legătură cu 
cea de-a doua părere alui. 

— Ei bine, nu pot spune că nu va fi supărat, a adăugat Jamie 
cu sinceritate. De fapt, cred că asta îi va albi părul pe loc. Darva 
înţelege. Nu te va respinge și nici nu te va dezmoșteni, dacă 
asta te înspăimântă. 

— Crezi că va înţelege? l-a întrebat lan cel Tânăr în ai cărui 
ochi se dădea o bătălie între speranţă și îndoială. Nu cred că... 
tata a ucis vreodată pe cineva? a întrebat el brusc. 

Luat prin surprindere de întrebarea lui, Jamie a clipit iute de 
câteva ori. 


VP - 443 


— Păi, a spus el încet, cred că... A participat la o bătălie, dar... 
sincer să fiu, nu am cum să știu. 

L-a privit oarecum neajutorat pe nepot. 

— Nu e genul de lucru despre care bărbaţii vorbesc prea des, 
adevărat? Poate doar soldații, după ce au băut ceva mai mult. 

lan cel Tânăr a dat din cap, analizând replica și și-a tras din 
nou nasul, scoțând un sunet gâlgâitor și neplăcut. Căutându-și 
grăbit batista din mânecă, Jamie a ridicat privirea brusc 
îngândurat. 

— De aceea mi-ai povestit mie, și nu tatii? Pentru că știai că 
eu am mai ucis înainte? 

Nepotul lui a dat din cap, studiindu-i faţa lui Jamie cu ochi 
încrezători și tulburați. 

— Da. Am crezut că... am crezut că tu vei ști ce să faci. 

— Aha. Jamie a inspirat adânc și a schimbat o privire cu mine. 
Ei bine... 

Și-a încordat umerii și l-am văzut acceptând povara pe care 
lan cel Tânăr tocmai o lepădase. A oftat. 

— Ceea ce trebuie să faci este să te întrebi întâi dacă ai avut 
de ales, a spus el. Nu ai avut șansa asta, așa că liniștește-te. 
Apoi mergi să mărturisești, dacă poţi; dacă nu, spui o rugăciune 
de căință - e suficientă, când nu ai comis niciun păcat de 
moarte. Ascultă la mine, nu ai nicio vină, a spus el cu 
convingere, dar remușcarea apare pentru că regreţi foarte mult 
necesitatea care te-a împins la acea faptă. Așa se întâmplă 
câteodată și nu ai cum să eviți o asemenea situaţie. Apoi să spui 
o rugăciune pentru sufletul celui pe care l-ai ucis, a urmat el, 
astfel încât acesta să-și găsească odihna și să nu te bântuie. Ştii 
rugăciunea pentru liniștea sufletului? Zi-o pe aceea, dacă ai 
timp. Într-o bătălie, în lipsă de timp, folosește Călăuza Sufletului: 
„Fie ca sufletul acesta să fie la capătul braţului Tău, Tu, lisuse 
Hristoase, Rege al Orașului Cerului, amin!” 

— Fie ca sufletul acesta să fie la capătul braţului Tău, Tu, 
lisuse Hristoase, Rege al Orașului Cerului, amin! a repetat lan 
cel Tânăr în barbă, apoi a dat încet din cap. Da, am înţeles. Și- 
apoi? 

Jamie a întins o mână și a atins cu mare delicateţe obrazul 
nepotului său. 

— Şi-apoi trăieşti cu asta, băiete, a spus el slab. Atâta tot. 


VP - 444 


28. Gardianul virtuții 


— Crezi că omul pe care l-a urmărit lan cel Tânăr avea vreo 
legătură cu avertismentul lansat de sir Percival? 

Am ridicat capacul tăvii cu mâncare aduse cu câteva 
momente în urmă și am adulmecat; parcă trecuse multă vreme 
de când mâncasem ghiveciul acela la Moubray. 

Jamie a dat din cap, după care a ridicat un fel de rulou 
umplut, fierbinte. 

— Nu m-ar surprinde să fie așa, a spus el cu glas sec. Deși 
sunt mai mulţi oameni care îmi doresc răul, nu-mi pot închipui 
că bandele lor se învârt prin Edinburgh. 

A luat o îmbucătură și a mestecat asiduu, clătinând din cap. 

— Nu, e destul de limpede și nu merită să-mi fac prea multe 
griji în legătură cu asta. 

— Serios? 

Am luat o gură din rulou, apoi una mai mare. 

— Ce e asta? 

Jamie a lăsat în jos ruloul din care se pregătea să muște și s-a 
uitat la el. 

— Carne tocată de porumbel amestecată cu trufe, a spus, 
după care a vârât în gură restul. Nu, a reluat apoi șia făcut o 
pauză pentru a înghiţi. Nu, a repetat el, ceva mai clar. E mai 
curând o chestiune care ţine de rivalitatea dintre contrabandiști. 
Există două bande cu care am avut unele probleme din când în 
când. A făcut un semn larg cu mâna, împrăștiind firimituri, și a 
întins degetele după alt rulou. Felul în care s-a comportat acel 
om - mirosind brandy-ul, dar gustându-l rareori - s-ar putea să fi 
fost degustateur de vin; cineva care poate spune dintr-o 
adulmecare unde a fost făcut vinul și, dintr-o gură, să afle în ce 
an a fost îmbuteliat. Un individ foarte valoros. 

Odată cu cina, sosise și vinul. Am turnat într-un pahar și mi l- 
am trecut pe sub nas. 

— Îți putea da de urmă - ţie, personal - după mirosul brandy- 
ului? am întrebat curioasă. 

— Mai mult sau mai puţin. Ti-l mai amintești pe vărul meu 
Jared? 

— Sigur că da. Vrei să spui că încă trăiește? 


VP - 445 


După măcelul de la Culloden și suferințele care au urmat, era 
extrem de încurajator să aflu că Jared, un emigrant scoțian 
bogat, care avea o afacere prosperă cu vinuri în Paris, se 
număra printre cei vii, iar nu printre morți. 

— Cred că vor trebui să îl våre într-un butoi și să îl azvârle în 
Sena ca să scape de el, a spus Jamie, expunându-și dinţii într-un 
zâmbet strălucitor. Da, nu numai că trăiește, ci se și bucură de 
viaţă. De unde crezi că primesc brandy-ul franțuzesc pe care îl 
aduc în Scoţia? 

Răspunsul evident era „Franţa”, dar m-am abținut să-l 
rostesc. 

— De la Jared, presupun, am zis în schimb. 

Având gura plină cu alt rulou, Jamie a dat afirmativ din cap. 

— Hei! a exclamat, s-a aplecat în faţă și a înșfăcat tava din 
fața lui lan cel Tânăr, ale cărui degete osoase au rămas 
suspendate în aer. Nu ai voie să mănânci lucruri grase ca astea 
după ce ţi-ai umplut burta cu lapte, a spus el, încruntându-se și 
continuând să mestece. A înghiţit și și-a lins degetele. O să mai 
cer niște lapte și pâine pentru tine. 

— Bine, unchiule, dar..., a spus lan cel Tânăr, uitându-se cu 
jind la rulourile savuroase. Mi-e cumplit de foame. 

După ce se eliberase prin mărturisire, băiatului îi revenise 
buna dispoziţie și, evident, și pofta de mâncare. 

Jamie s-a uitat la nepotul lui și a oftat. 

— Ei, bine. Juri că nu o să verși peste mine? 

— Da, unchiule, a spus umil lan cel Tânăr. 

— Bine, atunci. 

Jamie a împins platoul spre băiat și a continuat să explice: 

— Jared îmi trimite în majoritate vinuri de calitatea a doua din 
podgoriile lui din Moselle, păstrând vinurile de primă calitate 
pentru vânzarea în Franţa, unde oamenii își dau seama de 
diferențe. 

— Așadar, marfa pe care o aduci în Scoţia poate fi 
identificată? 

El a ridicat din umeri și a întins mâna spre paharul de vin. 

_ — Doar un nez, un degustateur, poate descoperi așa ceva. 
Insă problema este că micul lan l-a văzut pe acel om gustând 
vinul la Dog, Gun și Blue Boar, iar acelea sunt tavernele de pe 
High Street care cumpără brandy exclusiv de la mine. Și alte 
câteva cumpără de la mine, dar și de la alți furnizori. După cum 


VP - 446 


spuneam, în cazul ăsta nu-mi fac prea multe griji că cineva îl 
caută pe Jamie Roy la o tavernă. 

Și-a ridicat paharul de vin și l-a trecut pe sub nas din reflex, a 
făcut o ușoară grimasă inconștientă și a băut. 

— Nu, a reluat el, coborând paharul, ceea ce mă îngrijorează 
este că omul a reușit să pătrundă în atelier. Pentru că am făcut 
eforturi considerabile ca să mă asigur ca oamenii care mă văd în 
docurile de la Burntistand drept Jamie Roy să nu fie aceiași cu 
cei care își pierd vremea pe High Street cu domnul Alex 
Malcolm, tipograful. 

M-am încruntat, încercând să pricep. 

— Dar sir Percival te-a numit Malcolm și știe că ești 
contrabandist, am protestat. 

Jamie a dat răbdător din cap. 

— Englezoaico, jumătate dintre oamenii din porturile din 
apropiere de Edinburgh sunt contrabandiști, a spus el. Da, sir 
Percival știe bine cu ce mă ocup, dar nu a auzit de Jamie Roy, 
fără a mai vorbi de James Fraser. El crede că aduc mătase și 
catifea din Olanda, fiindcă pentru asta îl mituiesc. A zâmbit 
ironic. Pentru ele îi dau brandy croitorului din colț. Lui sir 
Percival îi cam plac hainele fine, iar soţiei lui, și mai mult. Dar el 
nu are știință ce fac eu cu băutura - fără a mai vorbi de cantităţi 
-, altfel ar vrea mai mult decât bucăţi de dantelă și stofă, te 
asigur. 

— E posibil ca vreun cârciumar să îi fi spus marinarului despre 
tine? Ei sigur te-au văzut. 

Jamie și-a trecut o mână prin păr, așa cum făcea de obicei 
când stătea pe gânduri, zburlindu-și câteva șuvițe din creștet. 

— Da, m-au văzut, a recunoscut el, dar numai drept client. 
Fergus se ocupă de afacerile cu tavernele și el are grijă să nu se 
apropie de tipografie. Intotdeauna ne întâlnim aici, în secret. Mi- 
a aruncat un zâmbet strâmb. Nimeni nu cercetează motivele 
pentru care un bărbat merge la bordel, nu-i așa? 

— Asta să fie? am întrebat, brusc îngândurată. Orice bărbat 
poate veni aici fără să stârnească bănuieli. E posibil ca 
marinarul pe care l-a urmărit lan cel Tânăr să vă fi văzut aici - 
pe tine și pe Fergus? Ori să fi auzit o descriere a voastră de la 
vreuna dintre fete? La urma urmelor, nu ești cel mai greu de 
observat om pe care îl știu. 


VP - 447 


Și nu era. Deși în Edinburgh exista un număr considerabil de 
bărbaţi roșcaţi, puţini îl egalau ca înălțime și mult mai puţini 
băteau străzile cu aroganța instinctivă a unui războinic 
dezarmat. 

— Bună întrebare, englezoaico, a spus el, dând din cap. Îmi va 
fi destul de ușor să aflu dacă vreun marinar cu coadă de cal și 
fără un ochi a trecut recent pe-aici; o s-o pun pe Jeanne să le 
iscodească pe fete. 

S-a ridicat și s-a întins, aproape atingând cu degetele grinzile 
tavanului. 

— Și după aceea, englezoaico, ce-ar fi să ne culcăm, bine? Și- 
a coborât braţele și mi-a zâmbit. Una peste alta, am avut parte 
de o zi al naibii de grea, nu? 

— Cam așa e, am spus eu, surăzând. 

Chemată pentru a i se da instrucţiuni, Jeanne a sosit împreună 
cu Fergus, care a deschis ușa pentru madame cu familiaritatea 
nepăsătoare a unui frate sau văr. Nici nu era de mirare că se 
simțea ca acasă, am presupus; se născuse într-un bordel 
parizian și tot acolo își petrecuse primii zece ani din viață, 
dormind într-un dulap de sub scară, asta când nu își câștiga 
traiul pe străzi furând din buzunarele trecătorilor. 

— Brandy-ul a plecat, l-a anunţat el pe Jamie. I l-am vândut lui 
MacAlpine - cu o mică reducere de preț, milord, și-mi pare rău. 
M-am gândit că vânzarea rapidă e mai bună. 

— Da, e mai bine să nu rămână în casă, a aprobat Jamie. Ce- 
ai făcut cu cadavrul? 

Fergus a zâmbit scurt, iar faţa lui slabă și zuluful negru de pe 
frunte îi dădeau un aer clar de pirat. 

— Intrusul a ajuns și el la taverna lui MacAlpine, dar deghizat. 

— În ce? am întrebat eu. 

Mi-a adresat un zâmbet pirateresc; în ciuda desfigurării 
provocate de acel cârlig, Fergus devenise un bărbat foarte 
atrăgător. 

— Drept o ladă cu lichior de mentă, milady, a spus el. 

— Nu cred să fi băut cineva din Edinburgh lichior de mentă în 
ultima sută de ani, a remarcat madame Jeanne. Păgânii de 
scoțieni nu sunt obișnuiți cu lichiorurile fine; n-am văzut 
niciodată vreun mușteriu care să bea aici altceva decât whisky, 
bere sau brandy. 


VP - 448 


— Exact, madame! a spus Fergus, dând aprobator din cap. Nu 
vrem ca vreunul dintre chelnerii lui MacAlpine să deschidă lada 
aceea, nu? 

— Dar mai devreme sau mai târziu cineva tot o va deschide, 
am spus eu. Nu vreau să fiu lipsită de delicateţe, dar... 

— Exact, milady, a zis Fergus, făcând o plecăciune foarte 
respectuoasă către mine. Deși lichiorul de mentă are un 
conţinut ridicat de alcool. Pivniţa tavernei e doar o oprire 
trecătoare pentru călătoria amicului nostru necunoscut către 
odihna eternă. Mâine va ajunge în docuri, iar de acolo va pleca 
foarte departe. Numai că până atunci nu am vrut să stârnească 
zarvă în casa lui madame Jeanne. 

Jeanne a rostit ceva în franceză către Sfânta Agnes”, dar nu 
am înțeles mare lucru, apoi a ridicat din umeri și s-a întors să 
plece. 

— Voi întreba /es filles despre marinar mâine, când ele vor fi 
libere, monsieur. Deocamdată... 

— Deocamdată, fiindcă am adus vorba de odihnă, a intervenit 
Fergus, domnișoara Sophie ar putea fi liberă în seara asta? 

Madame i-a aruncat o privire amuzată și ironică. 

— Cum te-a văzut intrând, mon petit saucisse*, cred că-și va 
face timp liber. A aruncat o privire spre lan cel Tânăr, prăbușit 
pe perne ca o sperietoare lipsită de umplutura ei de paie. Și să 
găsesc un loc de dormit pentru tânărul domn? 

— A, da. Jamie s-a uitat atent la nepot. Cred că putem aduce 
un pat în camera mea. 

— A, nu! a protestat lan cel Tânăr. Vei dori să fii singur cu 
soţia ta, nu, unchiule? 

— Poftim? 

Neînţelegând, Jamie s-a uitat la el. 

— Păi, mă gândeam..., lan cel Tânăr a ezitat, mi-a aruncat o 
privire, apoi s-a uitat imediat în altă parte. Păi, voiam să spun că 
poate vrei să... hmm. 

Ca orice scoţian, a reușit să confere acelui ultim sunet o doză 
uimitor de mare de lipsă de delicateţe. 

Jamie și-a frecat buza de sus cu încheieturile degetelor. 

— Eşti foarte politicos, lan, a spus el, glasul tremurându-i ușor 
din cauza efortului de a nu izbucni în râs. Și sunt măgulit că ai o 


39 La catolici, patroana tinerelor fete și a castităţii. (n. tr.). 
40 Micul meu cârnăcior” - în Ib. fr. în orig. (n. tr.). 


VP - 449 


părere atât de bună despre virilitatea mea, dacă-ţi închipui că 
sunt capabil de altceva decât să dorm după o zi ca asta. Dar 
cred că mă pot lipsi de plăceri trupești o noapte, cu toate că o 
iubesc foarte mult pe mătușica ta, a adăugat el, zâmbindu-mi 
discret. 

— Dar Bruno mi-a zis că stabilimentul nu e aglomerat în seara 
asta, a intervenit Fergus, privind în jur destul de mirat. Băiatul 
de ce n-ar...? 

— Pentru că încă nu are paisprezece ani, pentru numele lui 
Dumnezeu! a spus Jamie, scandalizat. 

— Am aproape cincisprezece! l-a corectat lan cel Tânăr, 
ridicându-se în șezut și părând interesat. 

— Da, sigur că ar fi suficient, a spus Fergus aruncându-i o 
privire lui madame Jeanne pentru a primi confirmarea. Fraţii tăi 
nu erau mai mari când i-am adus aici pentru prima oară și s-au 
achitat onorabil. 

— Ce-ai făcut? 

Jamie s-a uitat cu ochi mari la protejatul lui. 

— Păi, cineva trebuia să o facă, s-a scuzat Fergus, ușor 
impacientat. În mod normal, tatăl băiatului - dar, sigur, 
monsieur nu e -, asta nu înseamnă lipsă de respect față de 
stimatul tău tată, bineînțeles, a adăugat, dând din cap către lan 
cel Tânăr, care a dat și el din cap ca o păpușă mecanică, dare o 
treabă pentru cineva experimentat, înţelegi? 

— Acum - s-a întors către madame Jeanne, cu aerul unui 
gurmand care se consultă cu specialistul în vinuri -, Dorcas sau 
Penelope, ce crezi? 

— Nu, nu, a spus ea, clătinând hotărâtă din cap, ar trebui să 
fie Mary a doua, clar. Cea mică. 

— A, cea cu părul blond? Da, cred că ai dreptate, a zis Fergus 
aprobator. Atunci, adu-o pe ea. 

Jeanne a ieșit înainte ca Jamie să poată scoate mai mult decât 
un hârâit strangulat de protest. 

— Dar nu se poate... băiatul..., a început el. 

— Ba da, pot, a spus lan cel Tânăr. Cel puţin așa cred. 

Faţa lui nu avea cum să fie mai îmbujorată, dar urechile îi 
erau stacojii de emoție, odată uitate întâmplările de peste zi. 

— Dar e... adică... nu te pot lăsa..., a izbucnit Jamie și s-a 
ridicat și l-a privit îndelung furios pe nepot. 


VP - 450 


În cele din urmă, disperat, a ridicat braţele în aer și a acceptat 
înfrângerea. 

— Și ce-o să-i spun mamei tale? a întrebat el, când ușa s-a 
deschis în spatele lui. 

În prag apăruse o tânără foarte scundă, plinuţă și moale ca o 
potârniche, într-o bluză albastră din mătase, cu fața rotundă și 
zâmbitoare și cu o claie de păr blond. Văzând-o, lan cel Tânăr a 
îngheţat, abia putând să respire. 

În cele din urmă, nevoit să respire sau să moară, a inspirat și 
s-a întors spre Jamie. Cu un aer dulce și irezistibil, a spus: 

— Ei bine, unchiule Jamie, dacă aș fi în locul tău..., și glasul i-a 
devenit alarmant de subţire, ca de soprană, apoi a tăcut, și-a 
dres vocea, după care a continuat pe un ton de bariton... eu nu 
i-aș spune. Noapte bună, mătușico! a adăugat și a pornit ferm 
înainte. 

e 

— Încă nu mă pot hotărî dacă ar trebui să-l omor pe Fergus 
sau să-i mulţumesc. 

Jamie stătea pe pat în camera noastră din pod și își descheia 
încet nasturii de la cămașă. 

Am pus rochia udă pe scaun și am îngenuncheat în faţa lui ca 
să-i desfac cataramele de la genunchi ale pantalonilor. 

— Cred că a încercat să facă totul pentru lan cel Tânăr. 

— Da, în stilul lui imoral de franţuz. 

Jamie a întins o mână în spate pentru a-și desface șnurul din 
păr. Nu și-l mai împletise când plecaserăm de la Moubray's, iar 
acum îi cădea moale și liber pe umeri, încadrându-i pomeţii lați 
și nasul lung și drept, astfel că arăta ca unul dintre îngerii 
italieni mai fioroși ai Renașterii. 

— Arhanghelul Mihail a fost acela care i-a gonit din rai pe 
Adam și pe Eva? am întrebat, scoţându-i ciorapii. 

A chicotit. 

— Îți par cumva un paznic al virtuţii? Și pe Fergus îl iei drept 
șarpele cel viclean? Și-a băgat mâinile sub coatele mele și s-a 
aplecat să mă ridice. Sus, englezoaico, nu se cuvine să stai în 
genunchi și să mă slujești. 

— Ai avut o zi foarte grea azi, i-am răspuns, făcându-l să se 
ridice odată cu mine. Chiar dacă n-a fost nevoie să ucizi pe 
cineva. 


VP - 451 


Avea bășici mari pe palme și, cu toate că își ștersese mai 
toată funinginea, încă avea o dâră pe un obraz. 

— Mm. 

I-am cuprins talia cu mâinile, ca să-l ajut să-și desfacă betelia 
pantalonilor, dar el mi le-a reţinut, lăsându-și o clipă obrazul pe 
creștetul meu. 

— N-am fost tocmai cinstit faţă de băiat, să știi, a spus el. 

— Nu? Mi s-a părut că te-ai purtat minunat cu el. S-a simţit 
mai bine după ce-a discutat cu tine. 

— Da, așa sper. Și poate că rugăciunile ar fi de ajutor - rău 
sigur nu-i vor face. Dar nu i-am spus totul. 

— Ce mai era de spus? 

Mi-a înclinat capul, atingându-mi ușor buzele moi cu ale sale. 
Mirosea a fum și sudoare. 

— Când un bărbat are sufletul bolnav după ce a ucis, are 
nevoie de o femeie, englezoaico, mi-a răspuns ei încet. A lui, 
dacă se poate; o alta, dacă e nevoie. Pentru că ea poate face 
ceea ce el nu e în stare și îl vindecă. 

Degetele mele au găsit șiretul prohabului, care s-a desfăcut 
când am tras de el. 

— De aceea l-ai lăsat să meargă la a doua? 

El a înălțat din umeri și s-a retras un pas, și-a împins 
pantalonii în jos și i-a scos. 

— Nu-l puteam opri. Și cred că am avut dreptate să-l las, așa 
tânăr cum este. Mi-a zâmbit strâmb. Măcar n-o să se frământe 
în noaptea asta din cauza acelui marinar. 

— Nu prea cred. Dar tu? 

Mi-am scos bluza, trăgând-o peste cap. 

— Eu? 

M-a privit cu sprâncenele ridicate, în timp ce cămașa murdară 
din pânză îi atârna largă pe umeri. 

M-am uitat în spatele lui, spre pat. 

— Da. N-ai ucis pe nimeni, dar vrei să... hm? 

I-am întâlnit privirea și am ridicat întrebător din sprâncene. 

Zâmbetul i s-a lărgit pe faţă și orice asemănare cu Mihail, 
fermul gardian al virtuţii, a dispărut. A ridicat un umăr, apoi l-a 
ridicat și pe celălalt și i-a lăsat să cadă, iar cămașa i-a alunecat 
pe braţe, aterizând pe podea. 

— Ba cred că da, a spus el. Dar să te porţi blând cu mine, da? 


VP - 452 


29. Ultima victimă a Bătăliei de la 


Culloden 


A doua zi dimineaţă, i-am condus pe Jamie și lan la treburile 
lor pioase, apoi am ieșit, oprindu-mă să cumpăr o coș mare din 
nuiele de la un vânzător de pe stradă. Sosise vremea să mă 
dotez din nou cu ceea ce puteam găsi în materie de 
medicamente. După evenimentele din ziua precedentă, 
începusem să mă tem că voi avea nevoie de ele foarte curând. 

Spiţeria lui Haugh nu se schimbase defel, nici în timpul 
ocupaţiei engleze, nici în perioada Răscoalei Scoţiene și nici 
după declinul lui Stuart, și inima mi-a tresăltat de încântare 
când am pășit pe ușă în mirosurile familiare și persistente de 
păducel, mentă, ulei de migdale și anason. 

Bărbatul de la tejghea era Haugh, dar mai tânăr decât 
bărbatul de vârstă mijlocie cu care avusesem de-a face în urmă 
cu douăzeci de ani, când frecventam dugheana pentru a culege 
informaţii militare, dar și pentru a cumpăra leacuri și ierburi. 

Tânărul Haugh nu mă cunoștea, desigur, dar a fost curtenitor 
și, printre borcanele ordonate pe rafturi, mi-a găsit ierburile pe 
care le voiam. Multe erau plante obișnuite - rozmarin, calomfir, 
gălbenele -, dar unele din lista mea l-au făcut pe tânărul Haugh 
să ridice din sprâncenele de culoarea ghimbirului și să își țuguie 
buzele gânditor în timp ce căuta printre borcane. 

In dugheană mai era un mușteriu care se foia pe lângă 
tejgheaua unde erau expuse tonice și tot felul de substanțe 
măcinate la comandă. Se plimba încoace și încolo cu mâinile 
împreunate la spate, evident impacientat. După o clipă s-a 
apropiat de tejghea. 

— Cât mai durează? s-a răstit el la domnul Haugh, care era cu 
spatele la el. 

— Nu știu, domnule reverend, s-a scuzat spiţerul. Louisa a 
spus că va trebui fiartă. 

Singurul răspuns a fost un pufnet, iar bărbatul înalt, cu umeri 
înguști și îmbrăcat în negru, și-a reluat plimbarea, aruncând din 
când în când câte o privire către ușa care dădea spre camera 
din spate, unde lucra numita Louisa. Bărbatul mi s-a părut 


VP - 453 


oarecum cunoscut, dar nu am avut vreme să mă gândesc unde 
îl mai văzusem. 

Domnul Haugh se uita nedumerit la lista pe care i-o dădusem. 

— Aconit, a mormăit el. Asta ce e, că nu știu? 

— Păi, în primul rând, e otravă, am spus eu. 

O clipă, domnul Haugh a rămas cu gura căscată. 

— E și medicament, l-am asigurat. Dar trebuie folosit cu grijă. 
Extern, este bun contra reumatismului, dar o cantitate 
minusculă înghițită ajută la reducerea ritmului pulsului. E bun 
pentru unele boli de inimă. 

— Serios? s-a mirat domnul Haugh. S-a întors spre rafturi, cu 
un aer neajutorat. Hm, știți poate cum miroase? 

Interpretând vorbele lui drept invitaţie, am trecut dincolo de 
tejghea și am început să caut printre borcane. Toate erau atent 
etichetate, dar unele etichete erau foarte vechi, cerneala se 
decolorase, iar hârtia se desprinsese la colțuri. 

— Regret, dar încă nu mă pricep la medicamente la fel de 
bine ca tata, s-a scuzat tânărul domn Haugh, de lângă mine. M-a 
învăţat destule, însă s-a stins acum un an și sunt lucruri a căror 
folosire nu o știu, îmi pare rău. 

— Uitaţi, asta e bună contra tusei, am spus, luând un borcan 
cu frunze de arin și aruncând o privire spre reverendul 
nerăbdător, care își scosese batista și tușea ca un astmatic în 
ea. Mai ales în caz de tuse productivă. 

M-am încruntat spre rafturile pline. Toate erau șterse de praf 
și imaculate, dar nicidecum așezate în ordine alfabetică sau 
botanică. Oare bătrânul domn Haugh ţinea minte unde se găsea 
fiecare borcan ori avea sistemul lui propriu? Am închis ochii și 
m-am străduit să-mi amintesc ultima oară când călcasem în 
dugheana lui. 

Spre surprinderea mea, imaginea a revenit cu ușurință. 
Venisem după degetariţă, ca să fac o infuzie pentru Alex 
Randall, fratele mai tânăr al lui Black Jack Randall - și 
străbunicul lui Frank la șase generaţii distanţă. Sărmanul băiat, 
murise de douăzeci de ani, dar trăise îndeajuns de mult ca să 
zămislească un fiu. Gândul la acel fiu și la mama lui, care îmi 
fusese prietenă, mi-a stârnit curiozitatea, dar m-am silit să îi fac 
uitaţi, revenind la imaginea domnului Haugh, care se ridicase pe 
vârfurile picioarelor pentru a ajunge la rafturile de sus, din 
partea dreaptă. 


VP - 454 


— Acolo. 

Bineînţeles, mâna mea era aproape de borcanul pe care scria 
DEGETARIȚĂ. Într-o parte, era altul cu eticheta COADA-CALULUI, 
iar în cealaltă, RĂDĂCINĂ DE CRIN. Uitându-mă la ele, am ezitat 
și am derulat în minte utilizările posibile ale acelor ierburi. Uz 
cardiac, mai toate. Dacă aconitul mai exista, trebuia să fie în 
apropiere. 

Era. L-am găsit repede, într-un borcan pe care scria GLUGA- 
SOȚIILOR-BĂTRÂNE. 

— Aveţi grijă cu el, a zis, întinzându-i-l delicat domnului 
Haugh. Chiar și o cantitate foarte mică vă poate face pielea să 
amorțească. Ar fi mai bine să păstraţi asta într-un vas din sticlă. 

Majoritatea ierburilor pe care le cumpărasem fuseseră 
ambalate în pătrate de pânză sau în cornete de hârtie, dar 
domnul Haugh a dat din cap și a dus borcanul cu aconit în 
camera din spate, ţinându-l la depărtare, de parcă s-ar fi 
așteptat să îi explodeze în față. 

— Păreţi a ști mult mai multe decât flăcăul ăsta despre 
doftorii, am auzit un glas un gros și răgușit din spatele meu. 

— Mda, se pare că am ceva mai multă experienţă decât el. 

M-am întors și l-am văzut pe cleric aplecat peste tejghea, 
urmărindu-mă cu ochii de un albastru-deschis pe sub 
sprâncenele groase. Cu o tresărire, mi-am amintit unde îl 
văzusem; la Maubray's, în ziua precedentă. El nu dădea semne 
că m-ar fi recunoscut; probabil pentru că mantia acoperea 
rochia lui Daphne. Observasem că mulţi bărbaţi nu luau în 
seamă chipul femeilor en dâco/letage, deși părea un obicei 
regretabil pentru un cleric. Și-a dres glasul. 

— Mm. Și ce știți despre o boală de nervi? 

— Ce fel de boală de nervi? 

El și-a ţuguiat buzele și s-a încruntat, ca și cum nu era sigur 
dacă să aibă încredere în mine. Buza de sus era ascuţită, 
precum clonţul unei bufnițe, iar cea de jos era groasă și 
lăbărțată. 

— Păi... e un caz complicat. Dar ca să vorbesc la modul 
general - m-a măsurat cu atenţie -, ce aţi folosi pentru un fel 
de... crize? 

— Crize de epilepsie? Când persoana cade la pământ și se 
zvârcolește? 


VP - 455 


El a clătinat din cap, lăsând la vedere o dungă roșiatică în 
jurul gâtului, unde pielea îi fusese roasă de gulerul înalt și tare. 

— Nu, altfel. Țipete și priviri fixe. 

— Țipete și priviri fixe? _ 

— Nu în același timp, înţelegeţi? s-a grăbit el să adauge. Întâi 
prima, apoi cealaltă ori mai curând invers. Întâi nu face decât să 
se uite în gol zile în șir, fără să vorbească, apoi, brusc, începe să 
urle de scoală și morții din morminte. 

— Cred că este foarte chinuitor. 

Așa era; dacă soţia lui suferea de așa ceva, erau ușor de 
explicat ridurile adânci de stres care îi încadrau gura și ochii, dar 
și cearcănele vineţii, cauzate de epuizare. 

Am bătut ușor cu un deget în tejghea și am rămas pe gânduri. 

— Nu știu; ar trebui să văd pacienta. 

Preotul și-a atins buza de jos cu limba. 

— Poate... poate aţi vrea să veniţi să o vedeți? Nu locuiesc 
departe, a adăugat el, cam rigid. 

Nu-i stătea în fire să se roage de cineva, dar urgenţa solicitării 
lui s-a transmis în ciuda rigidităţii siluetei sale. 

— Nu pot chiar acum, i-am spus. Trebuie să-mi întâlnesc 
soțul. Dar poate în această după-amiază. 

— La ora două, a zis el imediat. Henderson's, în Carrubber's 
Close. Mă numesc Campbell, reverendul Archibald Campbell. 

Până să spun da sau nu, perdeaua dintre dugheană și camera 
din spate s-a tras în lături și domnul Haugh a apărut cu două 
sticluțe, înmânându-ne fiecăruia câte una. 

Reverendul s-a uitat suspicios la a lui, timp în care s-a scotocit 
în buzunar după o monedă. 

— Ei, uite-ţi și banii, a spus el nepoliticos, trântind-o pe 
tejghea. Și să sperăm că mi-ai dat-o pe cea care trebuie, nu 
otrava doamnei. 

Perdeaua a foșnit din nou și o femeie s-a uitat după silueta 
preotului care se îndepărta. 

— Cale bătută, a pufnit ea. Jumătate de penny pentru o oră de 
muncă și să mai rabzi și insulte. Domnul ar fi putut alege mai 
bine, ce altceva pot zice? 

— ÎI cunoaște-ţi? am întrebat-o eu, curioasă fiind să văd dacă 
Louisa avea vreo informaţie utilă despre soția suferindă. 

— N-aș spune că-l știu bine, nu, a zis Louisa, privindu-mă cu 
vădit interes. E unul dintre preoții Bisericii Libere și stă mereu în 


VP - 456 


colț la Market Cross și răcnește, spunându-le oamenilor că 
purtările lor sunt rele și că pentru mântuire trebuie să „se ia la 
trântă cu lisus”, de parcă Domnul nostru ar fi cine știe ce 
luptător de la bâlci! 

A pufnit dispreţuitor față de o asemenea erezie și și-a făcut 
cruce ca nu cumva să se molipsească de ceva. 

— Mă uimește că unul ca reverendul Campbell vine în 
dugheana noastră din moment ce gândește astfel despre 
papistași, a zis, privindu-mă intens. Dar poate și dumneavoastră 
mergeţi la Biserica Liberă, doamnă; nu am vrut să vă jignesc 
dacă așa stau lucrurile. 

— Nu, sunt catolică - adică papistașă și eu, am asigurat-o. Mă 
întrebam doar dacă nu cumva știți ceva despre soția 
reverendului și despre starea ei. 

Louisa a clătinat din cap și s-a întors pentru a se ocupa de alt 
mușteriu. 

— Nu, n-am văzut-o niciodată pe doamna. Dar indiferent ce ar 
avea, a adăugat încruntându-se după reverendul plecat, sunt 
convinsă că traiul alături de e/nu îi face niciun bine! 

e 

Vremea era răcoroasă, dar senină, și un ușor iz de fum încă 
zăbovea în grădina prezbiteriului, amintind de incendiu. Eu și 
Jamie stăteam pe o bancă lipită de zid, bucurându-ne de soarele 
palid de iarnă și îl așteptam pe lan cel Tânăr să își încheie 
confesiunea. 

— l-ai spus lui lan despre prostiile pe care i le-a înșirat ieri lui 
lan cel Tânăr? Despre locul în care am fost atât de multă vreme? 

— A, da, a răspuns el. lan e prea șiret ca să creadă, dare o 
poveste destul de credibilă și mi-e prieten prea bun ca să insiste 
să afle adevărul. 

— Presupun că e bună povestea pentru toată lumea, l-am 
aprobat eu. Dar nu ar fi trebuit să-i spui lui sir Archibald, în loc 
să îl faci să creadă că suntem proaspăt căsătoriţi? 

El a clătinat hotărât din cap. 

— A, nu. Pe de o parte, sir Percival nu are habar de numele 
meu adevărat, deși pun rămășag pe câștigul meu pe un an că 
și-a dat seama că nici Malcolm nu mă cheamă. In niciun caz n- 
am vrut să facă vreo legătură între mine și Culloden. Și, pe de 
altă parte, povestea pe care i-am servit-o lui lan va provoca 
mult mai multe discuţii decât știrea că tipograful și-a luat soţie. 


VP - 457 


— Vai, ce încâlcite devin ițele când exersăm înșelătoria, am 
spus eu. 

Mi-a aruncat o privire scurtă și a zâmbit din colţul gurii. 

— Dacă exersăm, o să ne fie mai ușor, englezoaico, a spus el. 
Încearcă să trăieşti o vreme alături de mine și-o să te trezești că 
o să ţeși mătase și cu fundul la fel de ușor cum... cum ai zice 
pește. 

Am izbucnit în râs. 

— Vreau să te văd pe tine făcând asta, am spus. 

— M-ai văzut deja. 

S-a ridicat și și-a întins gâtul, încercând să vadă peste zid, în 
grădina prezbiteriului. 

— Lui lan cel Tânăr îi ia al naibii de mult să se confeseze, a 
remarcat el, așezându-se din nou. Cum ar putea un flăcău de 
nici cincisprezece ani să aibă atât de multe de mărturisit? 

— După ziua și noaptea de ieri? Cred că depinde cât de multe 
amănunte vrea părintele Hayes să afle, am zis, amintindu-mi 
foarte limpede dejunul pe care îl luasem cu prostituatele. Stă 
acolo de atâta vreme? 

— A, nu. Vârfurile urechilor lui Jamie s-au făcut ceva mai roz 
în lumina dimineţii. A... a trebuit să intru eu primul. Drept 
exemplu, înţelegi? 

— Nici nu mă miră că a durat atât de mult, am comentat ca 
să-l sâcâi. Cât timp a trecut de la ultima ta confesiune? 

— l-am spus părintelui Hayes că șase luni. 

— Și așa e? 

— Nu, dar am presupus că, dacă o să-mi ierte hoţia, ultrajul și 
limbajul urât, m-ar putea ierta și pentru minciună. 

— Cum, nu a fost vorba despre desfrâu sau gânduri 
păcătoase? 

— Sigur nu, a spus el serios. Poţi gândi orice fel de lucruri 
oribile fără a păcătui, dacă au de-a face cu soţia ta. Păcătuiești 
doar dacă te gândești la alte femei. 

— Habar n-aveam că m-am întors ca să îţi mântui sufletul, am 
comentat eu cu un aer cochet, dar e bine că-ţi pot fi de folos. 

El a râs, s-a aplecat și m-a sărutat prelung. 

— Mă întreb dacă asta se iartă, a spus el, făcând o pauză ca 
să respire. Așa s-ar cuveni, nu? E nevoie de mult mai mult ca să 
păzești un bărbat de flăcările iadului decât rostirea rozariului. 
Fiindcă veni vorba, a adăugat el, vârând mâna în buzunar și 


VP - 458 


scoțând un rozariu din lemn care părea mușcat, să-mi aduci 
aminte că trebuie să-mi rostesc penitenţa azi. Tocmai mă 
pregăteam s-o fac, dar ai sosit tu. 

— Câte rugăciuni trebuie să spui? l-am întrebat, jucându-mă 
cu mărgelele. 

Aspectul de mușcătură nu era o iluzie; se vedeau urme mici 
de dinţi pe mai toate mărgelele. 

— Anul trecut am cunoscut un evreu, a spus el, ignorând 
întrebarea mea. Un adept al filosofiei naturii, care a călătorit în 
junii lumii de șase ori. Mi-a povestit că atât în învăţăturile 
musulmane, cât și în cele evreiești se consideră drept act de 
virtute ca bărbatul să se culce cu femeia lui. Mă-ntreb dacă asta 
are vreo legătură cu faptul că și musulmanii, și evreii sunt 
circumciși, a adăugat el gânditor. Nu mi-a trecut prin minte să-l 
întreb, deși probabil că i s-ar fi părut lipsit de delicateţe să-mi 
răspundă. 

— Nu cred că prepuţul ar afecta într-un fel sau altul virtutea, l- 
am asigurat eu. 

— A, bine, a zis și m-a sărutat din nou. 

— Ce s-a întâmplat cu rozariul tău? am întrebat ridicând 
șiragul care căzuse pe iarbă. Arată de parcă ţi l-au ros șoarecii. 

— Nu șoarecii, a spus el. Copiii. 

— Care copii? 

— Ei, oricare s-a întâmplat să fie prin preajmă. A ridicat din 
umeri și a băgat mărgelele înapoi în buzunar. Jamie cel Tânăr 
are acum trei ani, iar Maggie și Kitty, doi. Michael cel mic abia s- 
a căsătorit, dar soția lui e gravidă. Soarele era în spatele lui, 
întunecându-i fața, astfel că dinţii albi i-au sclipit brusc, atunci 
când a zâmbit. Nu știai că ești strămătușă de șapte ori, nu? 

— Strămătușă? am întrebat eu, șocată. 

— Păi, eu sunt străunchi, a spus el înveselit, și nu mi-a fost 
groaznic de greu, decât că m-am ales cu rozariul ros când 
copiilor le-au dat dinţii - asta, plus că trebuie să răspund de 
multe ori când mi se spune „Nunchi”. 

Câteodată, douăzeci de ani par cât o clipă, iar alteori, o 
perioadă foarte lungă. 

— Hm, sper că nu există echivalent feminin pentru „Nunchi”. 

— A, nu, m-a asigurat ei. ți vor spune Strămătușă Claire și te 
vor trata cu cel mai mare respect. 


VP - 459 


— Mulţumesc mult, am murmurat, având proaspătă în minte 
imaginea aripii de geriatrie din spital. 

Jamie a râs și, cu inima ușurată după faptul că fusese 
proaspăt eliberat de păcate, m-a prins de talie și m-a ridicat pe 
genunchii lui. 

— N-am văzut încă o strămătușă cu un fund atât de încântător 
și de moale, a spus el aprobator, făcându-mă să tresalt ușor pe 
genunchii lui. Răsuflarea lui m-a gâdilat pe gât când s-a aplecat 
în faţă. Am ţipat scurt când m-a prins cu dinţii de ureche. 

— Mătușică, ai păţit ceva? a întrebat îngrijorat lan cel Tânăr, 
care apăruse în spatele nostru. 

Jamie a tresărit, cât pe ce să mă scape de pe genunchi, apoi 
și-a întărit strânsoarea în jurul taliei mele. 

— A, da, a spus el. Mătușica ta a văzut un păianjen. 

— Unde? a întrebat lan cel Tânăr, uitându-se cu interes peste 
bancă. 

— Acolo sus. 

Jamie s-a ridicat, trăgându-mă în picioare și a arătat către un 
tei unde, bineînţeles, se vedea plasa unui păianjen ţesător 
întinsă între două crengi și sclipind de umezeală. Țesătorul 
stătea în centrul plasei, rotund ca o cireașă și colorat strident în 
verde și galben pe spate. 

— li spuneam mătușicii tale, a zis Jamie, în timp ce lan cel 
Tânăr examina plasa cu o fascinaţie care îi evidenția lipsa 
genelor, despre un evreu pe care l-am cunoscut, un adept al 
filosofiei naturale. Făcuse un studiu asupra păianjenilor se pare; 
de fapt, venise la Edinburgh ca să ţină o cuvântare savantă la 
Societatea Regală, cu toate că era evreu. 

— Serios? Ţi-a povestit multe despre păianjeni? a întrebat lan 
cel Tânăr cu interes. 

— Chiar mai multe decât aș fi vrut să aflu, l-a informat Jamie 
pe nepot. Există unii păianjeni care își depun ouăle în omizi, 
astfel că puii, după ce ies din ou, se hrănesc cu sărmana bestie 
cât ea este încă vie, însă cât mănâncă, nu mai sunt una și 
aceeași ființă. A mai spus un lucru care mi s-a părut foarte 
interesant, a adăugat el, uitându-se printre gene la plasă. A 
suflat ușor peste ea, iar păianjenul s-a grăbit să se ascundă. Mi- 
a zis că păianjenii ţes două feluri de fir și că, dacă ai o lupă și 
dacă îi poţi face să stea nemișcaţi, bănuiesc eu, reușești să vezi 
pe unde ies firele; filiere, așa le-a numit el. În orice caz, un fir 


VP - 460 


este lipicios, iar dacă vreo gâză îl atinge, s-a zis cu ea. Dar 
celălalt este uscat, ca acela cu care faci broderii, însă ceva mai 
subțire. 

Păianjenul ţesător a înaintat din nou spre centrul pânzei. 

— Vezi cum merge? Jamie a arătat spre pânza ancorată cu o 
serie de spiţe, sprijinind firele ţesute într-un model complicat. 
Spiţele de colo sunt ţesute din fir uscat, pentru ca păianjenul să 
poată merge pe ele fără nicio problemă. Dar restul plasei e din 
firul lipicios - sau mai toată - și dacă urmărești îndelung și atent 
un păianjen mergând pe plasă, vei vedea că trece doar pe firele 
uscate, pentru că, dacă ar călca pe cele lipicioase, s-ar prinde și 
el. 

— Chiar așa? 

lan a suflat cu respect asupra pânzei, urmărind atent cum 
păianjenul se deplasează pe drumul nelipicios către un loc sigur. 

— Cred că aici există o morală pentru cei care țes plase, a 
remarcat Jamie încet înspre mine. Asigură-te că știi care dintre 
firele tale sunt lipicioase. 

— Presupun că ar ajuta și mai mult dacă ai avea norocul ca, la 
nevoie, să apară un păianjen, am spus eu sec. 

El a râs și m-a prins de braţ. 

— Acela nu e noroc, englezoaico. E vigilenţă. lan, mergem? 

— A, da. 

Tânărul lan s-a îndepărtat de plasă cu un regret evident și ne- 
a urmat către poarta bisericii. 

— A, unchiule Jamie, voiam să te întreb, pot împrumuta 
rozariul tău? a spus el, când am ieșit pe pavajul din piatră din 
Royal Mile. Preotul mi-a spus că trebuie să rostesc cinci decade 
drept penitență și sunt prea multe ca să le ţin socoteala pe 
degete. 

— Sigur. Jamie s-a oprit și a scotocit prin buzunar după 
rozariu. Dar să mi-l dai totuși înapoi. 

lan cel Tânăr a zâmbit. 

— Da, cred că și tu ai nevoie de el, unchiule Jamie. Preotul mi- 
a zis că era foarte păcătos, mi s-a confesat el, clipind din 
pleoapele fără gene, și mi-a mai zis să nu fiu ca el. 

— Hmm. 

Jamie a privit în susul și în josul străzii, apreciind viteza de 
deplasare a unui cărucior care se apropia croindu-și drum în jos 


VP - 461 


pe panta abruptă. Proaspăt rași în acea dimineaţă, obrajii lui 
aveau o strălucire rozalie. 

— Câte decade din rozariu trebuie să spui drept penitenţă? l- 
am întrebat, curioasă. 

— Optzeci și cinci, a mormăit el. 

Rozul din obrajii proaspăt rași s-a intensificat. 

lan cel Tânăra rămas cu gura deschisă de mirare. 

— Cât timp a trecut de la ultima confesiune, unchiule? a 
întrebat el. 

— Mult timp, a răspuns el concis. Haideţi! 

(J 

După cină, Jamie a avut o întâlnire cu un anume domn 
Harding, reprezentant al Societății de Asigurări Mână în Mână, 
care asigurase clădirea atelierului, pentru a inspecta rămășițele 
carbonizate împreună cu el și pentru a evalua pagubele. 

— N-o să am nevoie de tine, flăcăule, i-a spus liniștitor lui lan 
cel Tânăr, care păruse lipsit de orice entuziasm la ideea de a 
revizita scena aventurii lui. Te duci cu mătușa să o vadă pe 
femeia aceea nebună. Nu-mi dau seama cum de reușești, a 
adăugat el către mine, ridicând o sprânceană. Ești în oraș de 
mai puţin de două zile și toți bolnavii de pe o rază de mulți 
kilometri se agaţă de poala ta. 

— Nu chiar toți, l-am corectat sec. La urma urmelor, nu e 
decât o femeie și încă nu am văzut-o. 

— Mda, bine. Măcar nebunia nu se ia. Sper. 

M-a sărutat scurt, apoi s-a întors să plece, bătându-l amical pe 
umăr pe lan cel Tânăr. 

— Să ai grijă de mătușica, lan. 

El s-a oprit o clipă și s-a uitat după silueta înaltă a unchiului. 

— Vrei să te duci cu el, lan? l-am întrebat. Mă descurc și 
singură, dacă tu... 

— A, nu, mătușică! s-a întors el spre mine, foarte rușinat. Nu 
am vrut nicidecum să merg acolo. Doar că, mă întrebam, în fine, 
ce se întâmplă dacă descoperă ceva în... în cenușă? 

— Te referi la cadavru, am spus eu direct. 

Îmi dădusem seama, desigur, că probabil exista posibilitatea 
ca Jamie și domnul Harding să descopere cadavrul marinarului 
cu un ochi și că acela era motivul pentru care Jamie îi spusese 
lui lan să mă însoţească. 


VP - 462 


Stingherit, băiatul a dat din cap. Pielea lui căpătase o culoare 
roz, însă era încă prea întunecată ca paloarea cauzată de 
emoție să-l trădeze. 

— Nu știu, am spus eu. Dacă focul a fost foarte aprig, s-ar 
putea să nu mai găsească mare lucru. Dar nu te îngrijora, i-am 
zis, atingându-i braţul ca să îl liniștesc. Unchiul tău va ști ce să 
facă. 

— Da, adevărat. 

Faţa lui s-a înseninat, încredinţat că unchiul lui era capabil să 
facă oricum faţă situaţiei. Am zâmbit când i-am văzut expresia 
și am tresărit surprinsă de faptul că și eu credeam la fel. Fie că 
era vorba de chinezul beţiv, de agenţii vamali corupți sau de 
domnul Harding de la Societatea de Asigurări Mână în Mână, nu 
aveam nicio îndoială că Jamie se va descurca. 

— Atunci, hai, am spus în timp ce clopotul de la Canongate 
Kirk a început să bată. S-a făcut ora două. 

În ciuda vizitei făcute părintelui Hayes, lan păstrase un aer de 
binecuvântare visătoare, care revenise în acele momente, și nu 
am discutat prea mult când am coborât panta de la Royal Mile 
spre locuinţa lui Henderson din Carrubber's Close. 

Era un hotel discret, dar luxos, potrivit standardelor din 
Edinburgh, având treptele acoperite cu o mochetă cu model și 
geamuri colorate la fereastra dinspre stradă. Părea mai scump 
decât și-ar fi putut permite un preot al Bisericii Libere, dar știam 
prea puţine despre oamenii acelei congregaţii; probabil că ei nu 
depuneau jurământ de sărăcie la fel ca preoţii catolici. 

Conduși la etajul doi de un băiat, ușa ne-a fost deschisă 
imediat de o femeie corpolentă care purta șorț și avea un chip 
îngrijorat. Mi s-a părut a fi în jur de douăzeci și cinci de ani, deși 
își pierduse deja câţiva dintre dinţii din față. 

— Veţi fi fiind doamna despre care reverendul a spus că va 
veni? m-a întrebat ea. 

Faţa ei s-a mai luminat puţin când am confirmat cu o mișcare 
din cap, după care a deschis ușa mai larg. 

— Domnul Campbell a trebuit să plece la amiază, doamnă, a 
spus ea, cu un puternic accent de Lowland, dar a zis că vă va fi 
foarte îndatorat dacă îi puteţi da un sfat privitor la sora lui. 

Deci soră, nu soţie. 

— Mda, o să-mi dau toată silința, am spus. O pot vedea pe 
domnișoara Campbell? 


VP - 463 


Lăsându-l pe lan cel Tânăr cu amintirile lui în camera de zi, 
am însoţit-o pe femeie, care s-a prezentat drept Nellie Cowden, 
până în dormitorul din spate. 

Așa cum fusesem prevenită, domnișoara Campbell se uita în 
gol. Își ţinea ochii albaștri spălăciţi larg deschişi, dar nu părea să 
privească ceva anume - în niciun caz nu s-a uitat la mine. 

Stătea pe un scaun scund și lat, numit scaun de îngrijire, cu 
spatele spre foc. În cameră era semiîntuneric, iar lumina focului 
care venea din spate făcea ca trăsăturile feței să îi rămână 
neclare, mai puţin ochii care nu clipeau. Văzute mai de aproape, 
trăsăturile ei rămâneau la fel de imprecise, avea o faţă moale, 
rotundă, care nu ieșea în evidenţă prin structura osoasă, și păr 
castaniu, delicat ca al unui bebeluș și pieptănat cu grijă. Nasul îi 
era scurt și cârn, avea bărbie dublă, iar gura ei rozalie rămăsese 
căscată, atât de moale încât îi ascundea trăsăturile naturale. 

— Domnișoara Campbell? am zis cu fereală. 

Nu am primit niciun răspuns de la silueta plinuţă de pe scaun. 
A clipit, dar mai rar decât era normal. 

— N-o să vă răspundă câtă vreme e în starea asta, a spus 
Nellie Cowden, din spatele meu. A clătinat din cap și apoi și-a 
șters mâinile de șorț. Nu, nicio vorbă. 

— De cât timp e așa? 

Am ridicat o mână a femeii, moale și dolofană, și i-am luat 
pulsul. L-am simțit, lent și foarte puternic. 

— A, de data asta de două zile, până acum. Devenind 
interesată, domnișoara Cowden s-a aplecat, studiind faţa celei 
pe care o îngrijea. De obicei, rămâne așa o săptămână sau mai 
mult. Cea mai lungă perioadă a fost de treișpe zile. 

Mișcându-mă încet - deși domnișoara Campbell nu părea să 
se alarmeze -, am început să examinez silueta care nu opunea 
rezistenţă, punându-i în același timp întrebări îngrijitoarei ei. 
Domnișoara Margaret Campbell avea treizeci și șapte de ani, mi- 
a spus domnișoara Cowden, singura rudă a reverendului 
Archibald Campbell, cu care locuise în ultimii douăzeci de ani, 
după moartea părinţilor lor. 

— Ce declanșează starea asta? Ştii cumva? 

Domnișoara Cowden a clătinat din cap. 

— Nu am de unde să știu, doamnă. Nimic nu pare să o 
stârnească. Acum se uită în jur, vorbește și râde, ia cina ca o 
copilă dulce, și dintr-odată - hop! 


VP - 464 


A pocnit din degete, apoi, pentru a fi mai convingătoare, s-a 
aplecat în față și le-a pocnit din nou în mod voit, exact sub nasul 
domnișoarei Campbell. 

— Vedeţi? a spus ea. Aș putea aduce șase trompeti cântând în 
cameră și tot nu s-ar clinti. 

Eram aproape convinsă că domnișoara Campbell avea o 
problemă mintală, nu fizică, însă oricum am procedat la o 
examinare completă - ori atât de completă cât se putea fără ao 
dezbraca pe femeia inertă și greoaie. 

— Dar când iese din starea asta e cel mai rău, m-a asigurat 
domnișoara Cowden, lăsându-se pe vine alături de mine, care 
îngenuncheasem ca să verific reflexele plantare ale domnișoarei 
Campbell. 

Picioarele ei, fără pantofi și ciorapi, era umede și miroseau a 
mucegai. 

Mi-am trecut o unghie de-a lungul fiecărei tălpi, verificând 
reflexul Babinski, care ar fi indicat o leziune cerebrală. Insă, 
nimic; degetele ei s-au strâns, ceea ce reprezenta o reacţie 
normală. 

— Și ce se întâmplă atunci? E vorba de urletele despre care a 
vorbit reverendul? Vrei să-mi aduci o lumânare aprinsă, te rog? 

— A, da, tipetele. Domnișoara Cowden s-a grăbit să îmi facă 
voia, aprinzând o lumânare din ceară de la flăcările din cămin. 
Țipă îngrozitor de tare, iar și iar, până nu mai poate. Apoi 
adoarme - și doarme o zi și o noapte - și se trezește ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Și e normală când se trezește? am întrebat-o eu. 

Am plimbat încet lumânarea într-o parte și în alta, la vreo 
zece centimetri de ochii suferindei. Pupilele s-au strâns automat 
ca reacţie la lumină, însă irișii au rămas ficși, fără a urmări 
flacăra. Am simţit îndemnul de a întinde mâna după mânerul 
solid al oftalmoscopului, pentru a examina retinele, dar nu era 
cazul. 

— Păi, nu se poate spune că e bine, a spus rar domnișoara 
Cowden. 

M-am întors de la pacientă ca să mă uit la ea și am văzut-o 
ridicând din umerii puternici pe sub pânza bluzei. 

— Are ceva la cap, sărmana, a spus domnișoara Cowden, ca și 
cum ar fi vorbit despre un lucru oarecare. Așa e de aproape 
douăzeci de ani. 


VP - 465 


— Dar nu tu i-ai purtat de grijă în tot acest timp, adevărat? 

— A, nu! Domnul Campbell a avut o femeie care a îngrijit-o 
acolo unde locuiau, în Burntistand, dar femeia aceea nu era 
chiar tânără și nu a vrut să plece de-acasă. Așa că, în momentul 
în care reverendul s-a hotărât să accepte oferta Societăţii 
Misionare și să o ducă pe sora lui cu el în Indiile de Vest, a vrut 
să angajeze drept îngrijitoare o femeie puternică, de bun 
caracter, care să nu aibă probleme cu călătoria pe mare... și 
iată-mă. 

Pentru a întări dovada virtuților ei, domnișoara Cowden mi-a 
adresat un zâmbet, evidențiind din nou lipsa dinţilor din faţă. 

— Indiile de Vest? Plănuiește să o ducă pe domnișoara 
Campbell pe o corabie până în Indiile de Vest? 

Eram șocată; știam destul de multe despre condiţiile de 
navigaţie pentru a fi convinsă că o asemenea călătorie ar fi fost 
un calvar chiar și pentru o femeie sănătoasă. Luând în 
considerare situaţia, Margaret Campbell putea să reziste unui 
asemenea voiaj mai bine decât o femeie obișnuită - cel puţin 
dacă rămânea în transă. 

— El s-a gândit că o schimbare de climă i-ar putea prii, mi-a 
explicat domnișoara Cowden. Să plece din Scoţia, departe de 
amintirile ei îngrozitoare. Trebuia să facă asta mai demult, eu 
așa aș zice. 

— Ce fel de amintiri îngrozitoare? am întrebat-o. 

judecând după sclipirea din ochii ei, mi-am dat seama că 
domnișoara Cowden era pregătită să îmi destăinuiască ceva. 
Intre timp, încheiasem examinarea și ajunsesem la concluzia că 
domnișoara Campbell nu avea nicio suferinţă fizică, cu excepția 
lipsei de mișcare și a dietei sărăcăcioase, însă exista 
probabilitatea ca vreun detaliu din istoricul ei să sugereze un 
anumit tratament. 

— Păi, a început ea, apropiindu-se de masa pe care se afla o 
tavă cu o carafă și câteva pahare, știu doar ce mi-a spus Tilly 
Lawson, cea care a îngrijit-o atâta amar de vreme pe 
domnișoara Campbell, dar mi-a jurat că e adevărat, iar ea era o 
femeie cu credință în Dumnezeu. Doamnă, nu vreţi să beţi o 
picătură de lichior, în semn de ospitalitate din partea 
reverendului? 

Scaunul pe care stătea domnișoara Campbell era singurul din 
încăpere, așa că eu și domnișoara Cowden, ne-am cocoțat 


VP - 466 


împreună pe pat, lipsite de eleganţă, și am studiat silueta tăcută 
din fața noastră, timp în care am sorbit din lichiorul de mure, iar 
ea mi-a spus povestea Margaretei Campbell. 

Se născuse în Burntistand, la mai puţin de opt kilometri 
depărtare spre nord de Edinburgh, dincolo de Firth of Forth. In 
anul 1745, când Charles Stuart intrase în marș în Edinburgh 
pentru a reclama tronul tatălui său, ea avea șaptesprezece ani. 

— Tatăl ei era regalist, bineînţeles, iar fratele ei lupta într-un 
regiment guvernamental, mărșăluind spre Nord, ca să îi înfrângă 
pe rebelii cei răi, a spus domnișoara Cowden, luând o înghiţitură 
minusculă din lichior, ca să ţină cât mai mult. Dar nu și 
domnișoara Margaret. Nu, ea era de partea prințului Charlie cel 
Frumos și a oamenilor din Hielan, care l-au susţinut. ` 

Mai ales unul, deși domnișoara Cowden nu îi știa numele. Insă 
trebuie să fi fost un bărbat deosebit, pentru că domnișoara 
Margaret fugise de-acasă pentru a-l întâlni și îi împărtășise toate 
informaţiile pe care le obținuse ascultându-i pe tatăl ei și pe 
prietenii acestuia, dar și din scrisorile pe care fratele ei le 
trimitea acasă. 

Apoi urmașe Falkirk; o victorie, deși costisitoare și urmată de 
o retragere. Zvonurile însoţiseră fuga armatei prinţului spre 
Nord și absolut nimeni nu se îndoise că aceasta ducea spre 
distrugere. În friguroasa lună martie, disperată de aflarea acelor 
știri, domnișoara Margaret a plecat de acasă în toiul nopţii și s-a 
dus să îl întâlnească pe bărbatul pe care îl iubea. 

În acest punct, relatarea fusese nesigură - fie că îl întâlnise, 
iar el o înșelase, fie că ea nu îl găsise la timp și se văzuse silită 
să se întoarcă de pe câmpia Culloden însă, în orice caz, se 
întorsese, iar a doua zi după bătălie căzuse în mâinile unei 
bande de soldaţi englezi. 

— E îngrozitor ce i-au făcut, a spus domnișoara Cowden, 
coborându-și glasul, ca și cum silueta din scaun ar fi putut auzi. 
Îngrozitor! 

După ce îi urmăriseră și îi uciseseră pe fugarii de la Culloden, 
soldații englezi, orbiți de dorința vânătorii și a vânatului, nu se 
sinchisiseră să o întrebe despre numele și despre simpatiile 
politice ale familiei ei. După felul în care le vorbise ea, își 
dăduseră seama că era scoțiană, iar acest lucru le fusese de 
ajuns. 


VP - 467 


O abandonaseră mai mult moartă într-un șanț pe jumătate 
plin cu apă rece ca gheaţa și o salvase doar prezenţa norocoasă 
a unei familii de spoitori, care se ascunseseră în tufișurile din 
preajmă de teama soldaţilor. 

— Nu pot socoti decât că e păcat că au salvat-o, chiar dacă e 
necreștinește să gândesc așa, a spus în șoaptă domnișoara 
Cowden. Altfel, sărmana mielușică și-ar fi desprins legăturile 
pământești și s-ar fi dus ca să fie alături de Domnul. Dar așa... 

A făcut un semn stângaci spre silueta tăcută și a băut ce mai 
rămăsese din paharul cu lichior. 

Margaret supravieţuise, dar nu vorbea. Oarecum înzdrăvenită, 
însă mută, a călătorit alături de spoitori, mergând spre Sud cu ei 
pentru a evita jafurile care se petreceau în Highlands după 
înfrângerea de la Culloden. Apoi, într-o zi, stând în curtea unei 
taverne cu un castron întins pentru a primi bănuţi, în timp ce 
spoitorii cântau, ea fusese găsită de fratele ei, care se oprise cu 
regimentul Campbell, pe care îl conducea, pentru a se revigora 
în drum spre locul de încartiruire din Edinburgh. 

— Ea l-a recunoscut și el a recunoscut-o, iar șocul produs de 
întâlnirea lor i-a redat glasul, dar nu și mintea, sărmana făptură! 
Bineînţeles, el a dus-o acasă, dar ea a trăit întotdeauna ca și 
cum s-ar fi aflat în trecut - cu ceva timp înainte de a-l fi întâlnit 
pe omul din Hielan. Tatăl ei murise de gripă, iar Tilly Lawson a 
zis că șocul de a o vedea astfel a ucis-o pe mama ei, deși s-ar 
putea să fi fost vorba tot despre gripă, pentru că în acel an 
muriseră mulţi oameni din aceeași cauză. 

Toate acestea îl învrăjbiseră profund pe Archibald Campbell 
atât împotriva scoţienilor din Highlands, cât și împotriva armatei 
engleze și și-a dat demisia din armată. După moartea părinţilor 
s-a văzut destul de înstărit, dar rămăsese singurul susținător al 
surorii lui suferinde. 

— Nu s-a putut căsători, ce femeie l-ar fi vrut știind că ar fi 
trebuit să trăiască și alături de ea? a explicat domnișoara 
Cowden și a făcut un semn cu capul spre foc. 

În acea situaţie dificilă se întorsese spre Dumnezeu și 
devenise preot. Neputând să-și părăsească sora sau să suporte 
viaţa izolată în casa de la Burntistand, care aparținuse familiei, 
își cumpărase o caleașcă, angajase o femeie care să o 
îngrijească pe Margaret și începuse să facă scurte călătorii în 
zonele rurale pentru a predica, luând-o deseori și pe ea cu el. 


VP - 468 


Avusese succes ca predicator, iar în acel an fusese întrebat de 
Societatea Misionarilor Prezbiterieni dacă ar dori să întreprindă 
cel mai lung voiaj al său, tocmai până în Indiile de Vest, pentru a 
organiza biserici, și să numească misionari în coloniile din 
Barbados și Jamaica. Rugăciunile îi dăduseră răspunsul și 
vânduse proprietatea familiei din Burntistand, după care își 
mutase sora la Edinburgh, începând pregătirile pentru călătorie. 

Am mai aruncat o privire spre silueta de lângă foc. Aerul 
încins din vatră îi făcea poalele rochiei să fluture în jurul 
picioarelor, însă, în afară de acea mișcare aproape 
imperceptibilă, ea părea o statuie. 

— În fine, am spus oftând, îmi pare rău, dar nu pot face mare 
lucru pentru ea. Însă pot prescrie ceva, adică vă dau reţete pe 
care să vi le prepare spiţerul înainte de plecare. 

Dacă n-o puteau ajuta, am gândit eu, nici rău nu aveau cum 
să-i facă, și am scris o listă cu ingrediente. Mușeţel, hamei, 
calomfir și verbină, cu puţină scorţișoară pentru obţinerea unui 
tonic. Ceai de măceșe pentru corectarea deficienţelor de nutriţie 
pe care le observasem - gingii umflate și sângerânde, precum și 
aspectul palid și umflat al feţei. 

— După ce ajungeţi în Indii, am pus, întinzându-i domnișoarei 
Cowden hârtia, trebuie să te îngrijești să mănânce multe fructe 
- portocale, grepfruturi și mai ales lămâi. Ar trebui să procedezi 
la fel, am adăugat, făcând ca pe faţa lată a menajerei să apară o 
expresie de profundă suspiciune. 

Mă îndoiam că mânca legume, în afară de ceapă sau cartofi, 
mulțumindu-se cu porţia zilnică de terci. 

Reverendul Campbell nu se întorsese și nu vedeam niciun 
motiv real să îl aștept. Luându-mi rămas-bun de la domnișoara 
Campbell, am deschis ușa dormitorului și l-am găsit în prag pe 
lan cel Tânăr. 

— O, a făcut el, surprins. Venisem după tine, mătușico. E 
aproape trei și jumătate, și unchiul Jamie a spus că... 

— Jamie? 

Glasul a răzbătut din spatele meu, din scaunul de lângă foc. 

Eu și domnișoara Cowden ne-am răsucit și am văzut-o pe 
domnișoara Campbell în picioare, dreaptă, cu ochii încă dilatati, 
dar acum privind normal. Cu privirea aţintită spre ușă, când lan 
cel Tânăr a pătruns în cameră, a început să urle. 


VP - 469 


Destul de tulburaţi de întâlnirea cu domnișoara Campbell, eu 
și lan cel Tânăr ne-am îndreptat recunoscători spre refugiul 
oferit de bordel, unde am fost salutaţi sec de Bruno și conduși în 
salonul din spatele casei. Acolo i-am găsit pe Jamie și pe Fergus, 
adânciţi într-o discuţie. 

— Adevărat, nu avem încredere în sir Percival, tocmai spunea 
Fergus, dar în cazul ăsta ce rost ar avea să te prevină în 
legătură cu o ambuscadă, de vreme ce ea are să se petreacă? 

— Să fiu al naibii dacă știu de ce, a zis Jamie cu sinceritate, 
rezemându-se de spătarul scaunului și întinzându-se. Și dacă 
astfel stau lucrurile, trebuie să tragem concluzia, așa cum spui 
tu, că oamenii de la accize vor să organizeze o ambuscadă. 
Două zile, a spus el. Asta ar fi în golful Mullen. 

Apoi, văzându-ne pe mine și pe lan, a dat să se ridice și ne-a 
făcut semn să ne așezăm. 

— Așadar, va fi la stâncile de sub Balcarres? a întrebat 
Fergus. 

Jamie s-a încruntat gânditor și a bătut darabana cu două 
degete de la mâna dreaptă în tăblia mesei. 

— Nu, a spus el în cele din urmă. Să fie la Arbroath, golfulețul 
de sub mănăstirea de-acolo. Ca să fim siguri, bine? 

— Am înțeles. Fergus a împins farfuria cu prăjiturele din ovăz 
din care mâncase și s-a ridicat. O să dau știre, milord. Arbroath, 
peste patru zile. 

Salutându-mă cu un gest din cap, a rotit mantia, și-a pus-o pe 
umeri și a ieșit. 

— E vorba de contrabandă, unchiule? a întrebat lan cel Tânăr 
cu interes. Vine un velier francez? 

Apoi a luat o prăjiturică și a mușcat din ea, împrăștiind 
firimituri pe masă. 

Jamie a căzut pe gânduri, cu o expresie distantă în privire, 
care a dispărut de îndată ce s-a uitat la nepotul său. 

— Da, de asta e vorba. Dar tunu ai nimic de-a face cu asta. 

— Insă v-aș putea ajuta! a protestat băiatul. Vei avea nevoie 
de cineva fie și pentru a ţine catării! 

— După tot ce ţi-a spus tatăl tău ieri, micuţule? a ridicat Jamie 
din sprâncene. lisuse, ai o memorie cam scurtă, flăcăule! 

Oarecum rușinat, lan a mai luat o prăjiturică pentru a-și 
ascunde deruta. Văzându-l tăcut pe moment, am profitat de 
prilej pentru a-i adresa întrebările care mă frământau. 


VP - 470 


— Te duci la Arbroath să te întâlnești cu cei care au adus din 
Franța băuturi de contrabandă? Nu crezi că e primejdios după ce 
te-a avertizat sir Percival? 

Jamie mi-a aruncat o privire, ridicând o sprânceană, dar a 
răspuns destul de răbdător: 

— Nu. Sir Percival m-a prevenit că se știe de întâlnirea de 
peste două zile. Trebuia să aibă loc la golful Mullen. Dar am un 
aranjament cu Jared și oamenii lui. Dacă din anumite motive 
întâlnirea nu poate avea loc, velierul va rămâne în larg și va 
reveni în noaptea următoare, dar în alt loc. Și există și un al 
treilea, dacă întâlnirea se amână din nou. 

— Dar dacă sir Percival știe de prima întâlnire, nu va ști și de 
celelalte? am insistat eu. 

Jamie a clătinat din cap și și-a turnat o cană de vin. A ridicat o 
sprânceană spre mine, întrebându-mă astfel dacă voiam și eu și, 
cum am clătinat din cap, a sorbit din ea. 

— Nu, a spus el. Punctele de întâlnire sunt stabilite în grupuri 
de câte trei, între mine și Jared, și transmise aici, la Jeanne, 
printr-o scrisoare sigilată, băgată într-un pachet. După ce citesc 
scrisoarea, o ard. Cei care participă la întâlnirea cu velierul știu 
primul punct, desigur - bănuiesc că unuia dintre ei i-a scăpat o 
vorbă, a adăugat el, uitându-se încruntat în cană. Dar nimeni - 
nici măcar Fergus - nu cunoaște celelalte două puncte decât 
dacă trebuie să folosim unul dintre ele. Și când facem asta, cu 
toţii știu că e bine să-ţi ţină gura. 

— Atunci înseamnă că suntem în siguranță, unchiule! a 
exclamat lan cel Tânăr. Te rog, lasă-mă să vin! N-o să vă stau în 
cale, a promis el. 

Jamie i-a aruncat nepotului o privire urâtă. 

— Da, bine, a spus el. Mergi cu mine la Arbroath, dar tu și 
mătușa ta veți sta la hanul de mai sus de mănăstire până 
terminăm. Claire, trebuie să-l duc pe flăcău acasă, la Lallybroch, 
a explicat el, întorcându-se spre mine. Și să dreg lucrurile cât de 
bine voi putea cu părinții lui. 

lan cel Bătrân plecase din Halliday în dimineaţa aceea, înainte 
de sosirea lui Jamie și a lui lan cel Tânăr, fără să lase niciun 
mesaj, dar probabil că se îndreptase spre casă. 

— Nu te deranjează dacă mergem până acolo? Nu te-aș 
invita, pentru că încă nu ţi-ai revenit după călătoria de la 


VP - 471 


Inverness - și ochii lui i-au întâlnit pe ai mei cu un zâmbet 
conspirativ -, dar trebuie să-l duc înapoi cât de curând posibil. 

— Nu mă deranjează defel, l-am asigurat. Mă bucur să îi revăd 
pe Jenny și pe restul familiei. 

— Unchiule, dar..., a intervenit lan cel Tânăr. Cum rămâne 
cu...? 

— Stai liniştit! s-a răstit Jamie. Nu mai ai niciun cuvânt de 
spus, flăcăule. Să nu te mai aud vorbind, ai înțeles? 

Cu un aer jignit, lan cel Tânăr a luat încă o prăjiturică și a 
vârât-o în gură cu un gest elocvent, dând de înţeles că va tăcea 
mâlc. 

Apoi Jamie s-a destins și mi-a zâmbit. 

— Ei, cum a fost vizita la femeia nebună? 

— Foarte interesantă. Jamie, cunoşti pe cineva pe nume 
Campbell? 

— Știu cel puţin trei sau patru sute de persoane, a zis el, 
zâmbind cu toată gura. Te gândești la un anume Campbell? 

— Doi. 

l-am relatat povestea lui Archibald Campbell și a surorii lui, 
Margaret, așa cum mi-o spusese Nellie Cowden. 

Auzind acestea, a clătinat din cap și a oftat. Pentru prima 
oară, a părut cu adevărat îmbătrânit, având chipul încordat și 
ridat. 

— E cea mai urâtă poveste pe care am auzit-o, dintre lucrurile 
petrecute după Culloden, a spus el. Dar nu am crezut că... stai 
puţin. S-a oprit și m-a privit, mijind ochii gânditor. Margaret 
Campbell. Margaret. E o fată mică și frumoasă, poate de statura 
lui Mary a doua? Și cu părul moale, castaniu, ca penele unei 
pitulici, și cu o faţă foarte plăcută? 

— Probabil că așa arăta acum douăzeci de ani, am spus, 
rememorând silueta plinuţă și neclintită care stătea lângă foc. O 
cunoști până la urmă? 

— Da, cred că da. Gânditor, a coborât privirea spre masă, 
trasând o linie printre firimiturile împrăștiate. Da, dacă am 
dreptate, a fost iubita lui Ewan Cameron. Îl mai ţii minte pe 
Ewan? 

— Sigur. 

Ewan fusese un bărbat atrăgător și glumeț, care lucrase cu 
Jamie la Holyrood, culegând informaţii care ajungeau din Anglia. 


VP - 472 


— Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat, observând chipul 
umbrit al lui Jamie. 

— L-au împușcat englezii, a spus el încet. La două zile după 
Bătălia de la Culloden. 

A închis ochii o clipă, apoi i-a deschis și mi-a zâmbit cu un aer 
abătut. 

— Ei bine, atunci Dumnezeu să-l binecuvânteze pe reverendul 
Archibald Campbell, am auzit de el, o dată sau de două ori, în 
timpul Revoltei. Se spunea că e un soldat îndrăzneţ și curajos și 
presupun că așa o fi și acum, sărmanul om. A mai rămas așezat 
un moment, apoi s-a ridicat, hotărât. Da, în fine, mai sunt multe 
de făcut până plecăm din Edinburgh. lan, sus, pe masă, o să 
găsești lista clienţilor tipografiei; adu-mi-o și o să-i însemnez pe 
cei care așteaptă livrarea comenzilor. Trebuie să te duci la 
fiecare și să le restitui banii. Dacă preferă să aștepte până 
găsesc un alt loc pentru atelier și procur materiale... dar poate 
dura chiar și două luni, să le spui și asta. 

Și-a pipăit haina, iar dintr-un buzunar s-a auzit un clinchet 
slab. 

— Din fericire, banii de asigurare ajung pentru a-i restitui 
clienților și-mi mai și rămân. Fiindcă veni vorba - s-a întors spre 
mine și mi-a zâmbit -, treaba ta, englezoaico, este să găsești o 
croitoreasă capabilă să-ţi facă o rochie decentă în două zile. 
Pentru că probabil Daphne își vrea rochia înapoi și nu te pot 
duce acasă, la Lallybroch, în pielea goală. 


30. Întâlnirea 


Principala mea distracție în călătoria spre Nord, la Arbroath, a 
fost să urmăresc atentă conflictul dintre Jamie și lan cel Tânăr. 
Ştiam din proprie experienţă că încăpăţânarea era una dintre 
principalele trăsături de caracter ale neamului Fraser. lan nu 
părea deloc defavorizat în acea privință, deși era doar pe 
jumătate un Fraser; ori neamul Murray nu ducea lipsă de 
încăpățânare ori genele neamului Fraser erau puternice. 

Având posibilitatea de a o observa pe Brianna îndeaproape 
atâţia ani, aveam propria părere despre asta, dar mi-am ţinut 
gura, mulțumindu-mă să mă bucur de spectacolul oferit de lupta 


VP - 473 


lui Jamie, care își găsise perechea. În momentul în care am 
trecut de Balfour, avea înfățișarea unui om hăituit. 

Înfruntarea dintre un obiect de neclintit și o forţă irezistibilă a 
continuat până la căderea serii celei de-a patra zi de călătorie, 
când am ajuns la Arbroath, unde am aflat că hanul la care Jamie 
intenţionase să ne lase pe mine și pe lan nu mai exista. Am 
găsit doar un zid părăginit din piatră și una sau două bârne de 
acoperiș, carbonizate; asta era tot ce mai rămăsese din el; în 
rest, drumul era pustiu pe kilometri întregi în fiecare direcţie. 

O vreme, Jamie a privit mormanele de piatră în tăcere. Era 
destul de limpede că nu ne putea lăsa în mijlocul unui drum 
noroios și pustiu. 

Indeajuns de inteligent ca să nu profite de acel avantaj, lan a 
rămas la fel de tăcut, deși trupul lui slăbănog aproape că vibra 
de emoție. 

— Asta e, a zis Jamie într-un târziu, cu un aer resemnat. Veniţi 
cu mine. Dar numai până la marginea falezei, lan, ai auzit? O să- 
i porți de grijă mătușii. 

— Am auzit, unchiule Jamie, i-a răspuns lan cel Tânăr cu o 
umilinţă înșelătoare. 

Am surprins însă privirea ironică a lui Jamie și am înțeles că, 
dacă lan trebuia să-i poarte de grijă mătușii, ea trebuia să-i 
poarte de grijă lui lan. Mi-am reţinut zâmbetul, dând din cap, 
ascultătoare. 

Restul oamenilor au fost punctuali, sosind la locul de întâlnire 
de pe faleză imediat după căderea întunericului. Doi dintre ei mi 
s-au părut oarecum cunoscuţi, dar mai toți au rămas niște 
siluete neclare; trecuseră două zile de la noaptea fără lună, însă 
datorită fâșiei minuscule și argintii de la orizont, locul era ceva 
mai iluminat decât pivnita bordelului. Nu s-au făcut prezentări, 
iar oamenii l-au salutat pe Jamie cu mormăieli și bolboroseli de 
neînțeles. 

Am văzut totuși o siluetă pe care nu o puteam lua drept 
altceva. Hurducându-se cu zgomot, pe drum a apărut o căruţă 
mare, trasă de catări, condusă de Fergus, și o siluetă minusculă, 
nimeni altul decât domnul Willoughby, pe care nu-l mai 
văzusem de când îl împușcase pe bărbatul misterios pe scara 
din bordel. 

— Sper că în seara asta nu are pistol la el, am murmurat către 
Jamie. 


VP - 474 


— Cine? a întrebat el, privind printre gene în întunericul care 
se îndesea. A, chinezul? Nu, niciunul dintre ei nu e înarmat. 

Înainte de a apuca să întreb de ce, a înaintat să ajute la 
întoarcerea căruţei, ca să fie pregătită pentru revenirea la 
Edinburgh imediat ce marfa de contrabandă ar fi fost încărcată. 
lan cel Tânăr și-a croit drum înainte, iar eu, amintindu-mi de 
sarcina mea de custode, l-am urmat. 

Domnul Willoughby s-a ridicat pe vârfuri pentru a ajunge cu 
mâinile în spatele căruţei, de unde a apărut cu un felinar cu 
aspect ciudat, înzestrat cu un capac din metal găurit, și cu laturi 
metalice glisante. 

— Acela e un felinar? l-am întrebat fascinată. 

— Da, asta e, a spus lan cel Tânăr cu îngâmfare. Laturile se 
țin închise până vedem semnalul de pe mare. A întins mâna 
spre el. Hai, lasă-mi-l mie; mă ocup eu, fiindcă știu semnalul. 

Domnul Willoughby s-a mulţumit să clatine din cap, trăgând 
felinarul din strânsoarea lui lan. 

— Prea înalt, prea tânăr, a spus el. Tsei-mi așa spus, a 
adăugat el, ca și cum astfel ar fi rezolvat problemele o dată 
pentru totdeauna. 

— Poftim? a sărit lan cei Tânăr, indignat. Cum adică sunt prea 
înalt și prea tânăr, piticu... 

— Vrea să spună că persoana care ţine felinarul este o ţintă 
potrivită, dacă vom avea vizitatori, s-a auzit o voce din spatele 
lui. Domnul Willougliby e dispus să-și asume riscul, pentru că e 
cel mai scund dintre noi. Tu ești îndeajuns de înalt ca să fii 
văzut, tinere lan, și suficient de tânăr ca să nu ai încă bun-simţ. 
Dă-te la o parte, ai înțeles? 

Jamie i-a administrat nepotului o palmă ușoară peste ureche, 
apoi a înaintat și a îngenuncheat alături de domnul Willoughby. 
l-a șoptit ceva în chineză și chinezul a scos niște sunete care 
semănau cu un râs discret. Domnul Willoughby a desfăcut o 
latură a felinarului, întorcându-l spre Jamie care stătea cu 
palmele căuș. Un clic scurt, repetat de două ori, și am surprins 
licărul unor scântei provocate de cremene. 

Era o porţiune sălbatică a coastei - deloc surprinzător, fiindcă 
mai toată coasta Scoției era sălbatică și stâncoasă - și m-am 
întrebat cum și unde va ancora velierul francez. Nu exista un 
golf natural, ci doar o curbură a coastei înapoia unei stânci mari, 
care ferea acel loc de privirile celor de pe drum. 


VP - 475 


Așa întuneric cum era, am reușit să disting coamele albe ale 
valurilor care veneau și se spărgeau pe plaja mică, în formă de 
semilună. Nu era o plajă netedă, pentru turiști - micile porțiuni 
de nisip se înălţau vălurite printre mormane de alge, pietriș și 
stânci aduse de apă. Nu erau ușor de traversat pentru niște 
oameni care purtau butoaie în spinare, dar potrivite datorită 
crăpăturilor din stânci, unde marfa putea fi ascunsă. 

Brusc, alături de mine a apărut încă o siluetă. 

— Oamenii sunt la locul lor, domnule, a informat bărbatul 
încet. Sus, pe stânci. 

— Bine, Joey. 

O lumină puternică, apărută brusc, a iluminat profilul lui 
Jamie. Cineva voia să aprindă fitilul aproape stins. El și-a reţinut 
răsuflarea cât flacăra s-a stabilizat și a crescut, sugând ulei din 
rezervorul felinarului, apoi a expirat cu un oftat și a închis latura 
glisantă din metal. 

— Bine, a spus el ridicându-se. 

Și-a aruncat privirea spre faleza dinspre sud, observând 
stelele de deasupra ei, și a adăugat: 

— E aproape nouă. Vor sosi curând. Nu uita, Joey, nimeni nu 
trebuie să se miște decât la semnal, ai înțeles? 

— Da, domnule. 

Tonul degajat al răspunsului mi-a sugerat că era un schimb 
obișnuit de cuvinte, dar Joey a rămas foarte surprins când Jamie 
l-a prins de braț. 

— Ai grijă, i-a zis Jamie. Spune-le încă o dată - nimeni nu se 
clintește decât după ce vă dau semnalul. 

— Am înţeles, domnule, a spus Joey, dar de astă dată mai 
respectuos. 

A dispărut în noapte fără să scoată niciun sunet când a pășit 
pe stânci. 

— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu, coborând glasul cât să 
fiu auzită în ciuda zgomotului făcut de valurile care se spărgeau. 

Cu toate că plaja și faleza păreau pustii, peisajul întunecat și 
comportamentul secretos al camarazilor mei impunea precauţie. 

Jamie a clătinat scurt din cap; avusese dreptate în privinţa lui 
lan cel Tânăr, m-am gândit - silueta lui întunecată era clar 
vizibilă pe fundalul cerului ceva mai deschis la culoare din 
spatele lui. 


VP - 476 


— Nu știu. A ezitat o clipă, apoi m-a întrebat: Spune-mi, 
englezoaico, simți vreun miros aparte? 

Surprinsă, am inspirat adânc, mi-am ţinut răsuflarea și apoi 
am expirat. Simţeam o varietate, între care duhoarea de alge 
putrezite, miros dens de ulei ars în felinarul de semnalizare și 
cel al lui lan cel Tânăr, care transpira de emoție și spaimă lângă 
mine. 

— Nimic ciudat, nu știu ce să zic, am spus. Tu simţi ceva? 

Umerii profilaţi pe cer s-au ridicat și au coborât într-un gest 
neclar. 

— Nu acum. Acum câteva momente aș fi putut jura că am 
simţit miros de praf de pușcă. 

— Eu n-am simţit nimic, a zis lan cel Tânăr. Avea vocea 
răgușită de emoție și, jenat, s-a grăbit să-și dreagă glasul. Willie 
MacLeod și Alec Hays au cercetat stâncile. Nu au găsit nici urmă 
de oameni de la accize. 

— Mda, bine. 

Glasul lui Jamie părea neliniștit. S-a întors spre lan cel Tânăr și 
l-a prins de umăr. 

— lan, acum să ai grijă de mătușica ta. Voi doi vă întoarcetți la 
tufișurile de osul-iepurelui de acolo. Staţi departe de căruţă. 
Dacă se întâmplă ceva... 

Încercarea lui lan cel Tânăr de a protesta a fost întreruptă, din 
câte mi s-a părut, de o strângere mai puternică a degetelor lui 
Jamie, pentru că acesta s-a tras înapoi cu un scurt geamăt, 
frecându-și umărul. 

— Dacă se întâmplă ceva, a reluat Jamie, apăsat, trebuie să o 
iei pe mătușica și să o duci direct acasă, la Lallybroch. Să nu 
zăbovești. 

— Bine, dar..., am intervenit eu. 

— Unchiule! a spus lan cel Tânăr. 

— Fă cum ţi-am poruncit! a zis Jamie pe un ton neiertător și s- 
a întors într-o parte, socotind că discuţia era încheiată. 

Cu un aer sumbru, lan cel Tânăr a urcat drumul spre faleză, 
așa cum i se spusese, însoţindu-mă ceva mai departe de 
tufișurile de osul-iepurelui și descoperind un mic promontoriu de 
unde puteam vedea destul de departe spre mare. 

— De aici se vede totul, a șoptit el, deși nu era nevoie să-mi 
spună asta. 


VP - 477 


Era adevărat. Dedesubtul nostru, stâncile formau o 
adâncitură, amintind de o cană spartă din care se revărsa 
întunericul, lumina reflectată de apă răsfrângându-se din 
marginea zimțată în care apa mării șușotea când atingea 
uscatul. La un moment dat, am surprins o mișcare discretă, 
când o cataramă din metal a reflectat lumina slabă, însă în rest, 
cei zece oameni de jos rămăseseră complet nevăzuţi. 

Am mijit ochii, străduindu-mă să depistez locul în care se afla 
domnul Willoughby cu felinarul lui, dar nu am văzut nici urmă de 
el și am tras concluzia că probabil stătea în spatele lui, 
împiedicând vederea dinspre faleză. 

Brusc, lan cel Tânăr s-a crispat lângă mine. 

— Vine cineva! mi-a șoptit el. Repede, treci în spatele meu! 

Trecând cu bravură în faţa mea, a vârât o mână sub cămașă, 
până sub betelia pantalonilor, și a scos un pistol; chiar dacă era 
întuneric, am reușit să văd o sclipire slabă a razelor lunii de-a 
lungul ţevii. 

S-a încordat și a scrutat bezna, puţin aplecat asupra armei pe 
care o ţinea cu ambele mâini. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu tragi! i-am șuierat la 
ureche. 

Nu am îndrăznit să îl prind de braţ, ca nu cumva asta să nu 
declanșeze focul, dar eram îngrozită la gândul că el ar putea 
face vreun zgomot care să atragă atenţia asupra oamenilor de 
jos. 

— Ți-aș fi recunoscătoare dacă i-ai da ascultare mătușii tale, 
lan, s-a auzit glasul slab și ironic al lui Jamie, din întunericul de 
dedesubtul marginii falezei. Aș prefera să nu-mi zbori creierii, ai 
înțeles? 

lan a coborât pistolul, iar umeri i s-au pleoștit în semn de 
ușurare sau poate dezamăgire. Tufișurile de osul-iepurelui au 
tremurat, apoi Jamie a apărut în faţa noastră, îndepărtând țepii 
de pe mâneca hainei. 

— Nu ţi-am spus să vii neînarmat? Glasul lui Jamie era calm și 
discret, ca al unui profesor. Dacă scoţi arma împotriva unui 
slujbaș al regelui, vei fi spânzurat, a explicat el, întorcându-se 
spre mine. Niciunul dintre cei prezenți aici nu are armă asupra 
lui, nici măcar un cuţit de spintecat pești, în caz că suntem 
prinși. 


VP - 478 


— Mda, în fine, Fergus zicea că nu o să mă spânzure pentru 
că nu mi-a crescut barba încă, a spus lan cu stângăcie. Aș fi 
doar exilat în America. 

Am auzit un șuierat slab când Jamie, exasperat, a inspirat 
printre dinți. 

— A, da, și mama ta sigur va fi foarte încântată să afle că ai 
fost trimis în colonii, chiar dacă Fergus a avut dreptate! A întins 
un braţ. Dă-mi arma, neghiobule. Apropo, de unde o ai? l-a 
întrebat, întorcând pistolul în mână. E deja armat. Eram sigur că 
am simţit miros de praf de pușcă. Ai fost norocos că nu s-a 
descărcat cât l-ai purtat sub betelia pantalonilor, ca să-ți zbori 
scula. 

Înainte ca lan să poată răspunde, l-am întrerupt pe Jamie și 
am arătat spre mare. 

— Uite! 

Nava franţuzească era ceva mai mare decât un punct pe 
suprafața mării, însă velele ei străluceau slab în licărul stelelor. 
Un vas cu doi arbori și vele aurice a trecut încet prin dreptul 
falezei și s-a oprit, tăcut ca și norii dispersaţi înapoia lui. 

Jamie nu urmărea nava, ci privea în jos, spre un punct în care 
faţada stâncii se transforma într-un vălmășag de bolovani, chiar 
deasupra nisipului. Uitându-mă în aceeași direcție, am distins un 
licăr de lumină. Domnul Willoughby, cu felinarul lui. 

A urmat o strălucire scurtă de lumină care a trecut peste 
stâncile ude, apoi a dispărut. Ținându-mă de un braț, l-am simţit 
pe lan cel Tânăr încordându-se. Cu respiraţiile întretăiate, am 
așteptat cât să numărăm până la treizeci. lan m-a strâns de 
braţ, moment în care o altă lumină a licărit pe spuma de pe 
nisipul plajei. 

— Ce-a fost asta? am întrebat. 

— Ce anume? 

Jamie nu s-a uitat la mine, ci spre velier. 

— Pe țărm; când a licărit lumina, mi s-a părut că văd ceva pe 
jumătate îngropat în nisip. Arăta ca... 

A urmat a treia licărire, iar o clipă mai apoi, o lumină a 
strălucit drept răspuns dinspre navă - un felinar de culoare 
albastră, un punct bizar care atârna de catarg, dublându-și 
intensitatea când a fost reflectat de apa întunecată. 


VP - 479 


În emoția provocată de vederea navei, am uitat de licărirea 
care mi se păruse a fi un morman mototolit de haine, parțial 
îngropat în nisip. 

Însă acum era evidentă mișcarea, iar la urechi ne-a ajuns 
plescăitul slab făcut de un obiect aruncat peste copastie. 

— Vine mareea, a murmurat Jamie în urechea mea. Ancorele 
sunt plutitoare; curentul îi va aduce pe țărm peste câteva clipe. 

Asta rezolva problema ancorajului navei - nu avea nevoie de 
așa ceva. Dar cum se făcea plata? Tocmai mă pregăteam să 
întreb când, pe neașteptate, s-a auzit un țipăt puternic și apoi 
dedesubt s-a dezlănţuit un adevărat iad. 

Jamie și-a croit drum imediat prin tufișurile de osul-iepurelui, 
urmat de mine și de lan cel Tânăr. Nu se vedea nimic clar, însă 
pe plaja nisipoasă era o agitaţie ieșită din comun. Siluete 
întunecate se împleticeau și se rostogoleau pe nisip, însoțite de 
strigăte. Am surprins câteva vorbe: „Staţi, în numele regelui!” 
Am simţit că îmi îngheață sângele în vene. 

— Oamenii de la accize! 

Și lan cel Tânăr auzise somațiile. 

Jamie a spus ceva vulgar în gaelică, apoi și-a lăsat capul pe 
spate și a strigat, iar glasul lui a răsunat clar pe deasupra plajei 
de dedesubt. 

— Eirich “illean! Suas am bearrach is teich! 

Apoi s-a întors spre mine și lan cel Tânăr. 

— Plecaţi de-aici! ne-a poruncit el. 

Zgomotul a sporit pe măsură ce pocnetele pietrelor care se 
rostogoleau s-au adăugat strigătelor. Brusc, o siluetă întunecată 
a ţâșnit din desișul de osul-iepurelui de la picioarele mele și a 
dispărut în mare viteză în întuneric. A fost urmată de altă 
siluetă, aflată la vreun metru de mine. 

Din întunericul de jos a răsunat un țipăt sfâșietor, suficient de 
tare ca să domine orice alt sunet. 

— E Willoughby! a exclamat lan cel Tânăr. L-au prins! 

Fără să mai luăm în seamă ordinul lui Jamie de a pleca de 
acolo, amândoi ne-am îngrămădit ca să privim prin desișul 
tufișurilor de osul-iepurelui. Felinarul special se prăbușise pe-o 
parte, iar glisiera rămăsese deschisă, aruncând un fascicul de 
lumină ca un far spre plajă, unde gropile puţin adânci în care se 
ascunseseră vameșii rămăseseră căscate în nisip. Siluete 
întunecate se legănau, luptau și răcneau între mormanele 


VP - 480 


umede de iarbă-de-mare. Lumina slabă din jurul felinarului era 
de-ajuns pentru a evidenția două siluete încleștate, cea mai 
mică lovind nebunește cu picioarele în timp ce era ridicată în 
aer. 

— II prind eu! a spus lan, care a sărit înainte, însă Jamie l-a 
apucat de guler și l-a smucit înapoi. 

— Fă ce ţi-am spus și ai grijă ca soţia mea să fie în siguranţă! 

Gâfâind, lan cel Tânăr s-a întors spre mine, însă eu nu am 
vrut să plec, mi-am înfipt mai bine picioarele în pământ și nu m- 
am lăsat clintită când el m-a tras de braț. 

Ignorându-ne pe amândoi, Jamie s-a întors și a alergat de-a 
lungul falezei, oprindu-se la câţiva metri depărtare. l-am văzut 
silueta profilată clar pe fundalul cerului când el s-a lăsat într-un 
genunchi și a pregătit pistolul, rezemându-l pe un antebraţ 
pentru a ţinti în jos. 

Zgomotul împușcăturii s-a auzit ceva mai slab decât un 
pocnet, pierzându-se în acel tumult. Totuși, rezultatul a fost 
spectaculos. Felinarul a explodat, azvârlind o ploaie de ulei 
arzând, întunecând brusc plaja și amuţind strigătele. 

Câteva secunde mai apoi, liniștea a fost spartă de un urlet de 
durere și indignare. Orbiţi preț de o clipă de explozia felinarului, 
ochii mei s-au adaptat imediat și am văzut altă lumină, produsă 
de câteva flăcări mici, care păreau să se deplaseze fără sens 
încoace și-ncolo. Pe măsură ce vederea nocturnă s-a limpezit, 
am observat că flăcările se ridicau din mâneca hainei unui om, 
care țopăia și urla, lovind inutil focul declanșat de uleiul arzând 
care îl împroșcase. 

Tufișurile de osul-iepurelui s-au mișcat violent când Jamie s-a 
aruncat peste marginea falezei și l-am pierdut din câmpul meu 
vizual. 

— Jamie! 

Trezit de strigătul meu, lan cel Tânăr m-a tras mai tare de 
mânecă, aproape ridicându-mă în aer, și m-a luat cu forţa de la 
marginea falezei. 

— Vino, mătușico! Curând o să ajungă aici, sus! 

Cu siguranţă așa era; auzeam strigătele de pe plajă tot mai 
aproape, pe măsură ce oamenii escaladau stâncile. Mi-am 
ridicat puţin fusta și am plecat, urmându-l pe băiat cât de 
repede puteam prin iarba deasă și înaltă de pe solul pietros. 


VP - 481 


Nu aveam idee încotro mergem, dar se părea că lan cel Tânăr 
știa. Işi scosese haina, iar cămașa albă era ușor de văzut, 
plutind ca o fantomă prin desișurile de anin și mesteacăn care 
creșteau mai departe de faleză. 

— Unde suntem? l-am întrebat gâfâind, când am ajuns alături 
de el după ce a încetinit ritmul pe malul unui pârâiaș. 

— Drumul spre Arbroath e în faţă, a spus el. Respira greu, iar 
pe o parte a cămâășii avea o pată de noroi. O să fie mai ușor de 
mers. Te simţi bine, mătușico? Vrei să te trec pârâul? 

Am refuzat politicos oferta lui galantă, observând în sinea 
mea că aproape sigur cântăream cât el. Mi-am scos pantofii și 
ciorapii și am trecut prin pârâul a cărui apă îmi ajungea până la 
genunchi, simțind cum noroiul rece îmi pătrunde între degetele 
picioarelor. 

Când am ajuns pe malul celălalt, tremuram violent și am 
acceptat haina oferită de lan - agitat și înfierbântat de mișcare, 
el sigur nu avea nevoie de ea. Eram înfrigurată nu doar din 
cauza apei și a vântului rece de noiembrie, ci și de spaimă, 
gândindu-mă la ce se întâmpla în urma noastră. 

Am ajuns gâfâind pe drum, unde vântul ne sufla rece în faţă. 
Nasul și buzele mi-au amortit imediat, iar părul îmi flutura și îmi 
cădea greu pe gât. Era un vânt puternic, care nu făcea bine 
nimănui; el a adus zvon de voci până la noi cu câteva momente 
înainte de a ne ciocni de cei care vorbeau. 

— Vreun semn de pe faleză? a întrebat cineva cu glas gros. 

lan s-a oprit brusc și m-am ciocnit de el. 

— Incă nu, a venit răspunsul. Mi s-a părut că aud strigăte 
dintr-acolo, apoi vântul și-a schimbat direcția. 

— Păi, urcă-te din nou în copac, cur mare, a spus primul 
bărbat, impacientat. Dacă vreunul dintre fiii de târfă trec de 
plajă, îi căsăpim aici. Mai bine luăm noi banii decât ticăloșii de 
pe plajă. 

— Mi-e frig, a bombănit cel de-al doilea bărbat. Aici, în câmp 
deschis, vântul îţi pătrunde pân la os. Mai bine stăteam de 
veghe la mănăstire - măcar acolo era cald. 

lan cel Tânăr mă strângea atât de tare de braț, încât am 
crezut că mă voi alege cu vânătăi. Mi l-am tras, încercând să 
slăbesc strânsoarea lui, dar el nu m-a luat în seamă. 


VP - 482 


— Da, dar sunt mai puţine șanse de a prinde peștele cel 
mare, a zis primul bărbat. A, și ce bine mi-ar prinde cincizeci de 
lire! 

— De acord, a spus al doilea, resemnat. Dar nu știu cum o să-l 
vedem pe roșcovan pe întunericul ăsta. 

— Întâi să-i umflăm, Oakie, după aia ne uităm la capetele lor. 

Eforturile mele de a-mi elibera braţul l-au scos în cele din 
urmă din transă pe lan cel Tânăr, care a pornit împleticindu-se 
după mine, ieșind de pe drum și pătrunzând în tufișuri. 

— Ce voiau să spună cu veghea de la mănăstire? l-am 
întrebat imediat ce am socotit că nu mai puteam fi auziți de cei 
doi indivizi de pe drum. Știi cumva? 

lan cel Tânăr a încuviințat din cap. 

— Cred că da, mătușico. Trebuie să fie vorba de mănăstirea 
Arbroath. Acolo e locul de întâlnire, nu? 

— Locul de întâlnire? 

— Dacă se întâmplă ceva rău, mi-a explicat el. Fiecare om 
trebuie să se descurce singur, pentru a se întâlni cu toţii la 
mănăstire, cât de repede posibil. 

— Păi, mai rău decât atât nu se putea, am remarcat eu. Cea 
strigat unchiul tău când au apărut oamenii de la vamă? 

lan cel Tânăr s-a răsucit pe jumătate pentru a auzi 
eventualele zgomote de pași de pe drum; apoi și-a întors fața 
ovală spre mine. 

— A, a zis: „Sus, flăcăi! Peste faleză și fugiţi!” 

— Bun sfat, am spus eu sec. Deci, dacă l-au urmat, probabil 
că mai toţi oamenii au scăpat. 

— Mai puţin unchiul Jamie și domnul Willoughby. 

Agitat, lan cel Tânăr și-a trecut o mână prin păr; asta mi l-a 
evocat pe Jamie și mi-am dorit să înceteze. 

— Da. Am inspirat adânc. Ei bine, acum nu putem face nimic 
în privința asta. Ceilalţi însă... dacă se îndreaptă spre 
mănăstire... 

— Da, m-a întrerupt el, asta încercam să hotărăsc; dacă 
trebuie să fac așa cum mi-a spus unchiul Jamie și să te duc la 
Lallybroch sau să încerc să ajung repede la mănăstire ca să-i 
avertizez pe ceilalţi care vin acolo? 

— Du-te cât de repede poţi la mănăstire, i-am zis eu. 

— Da, dar n-ar trebui să te las singură aici, mătușico, și 
unchiul Jamie a spus... 


VP - 483 


— lan, sunt momente când trebuie să respecţi ordinele și 
momente când trebuie să judeci cu mintea ta, l-am întrerupt eu 
cu fermitate, ignorând cu tact faptul că în realitate gândeam în 
locul lui. Drumul ăsta duce la mănăstire? 

— Da. Nu sunt decât vreo doi kilometri. 

lan se foia deja, dornic să plece. 

— Bine. Ocolește drumul și du-te la mănăstire. Eu o să merg 
direct pe drum și voi încerca să le distrag atenţia celor de la 
accize până când tu ajungi acolo. Ne vedem la mănăstire. A, stai 
puţin - fă bine și ia-ţi haina înapoi. 

Am cedat-o cu o strângere de inimă; în afară de faptul că 
regretam pierderea căldurii pe care mi-o oferea, simţeam că 
renunţ la ultima legătură cu o prezenţă umană prietenoasă. 
După plecarea lui lan cel Tânăr, aveam să rămân singură în 
întunericul și în frigul nopţii scoțiene. 

— lan. 

L-am prins de braţ pentru a-l mai reţine o clipă. 

— Da. 

— Să ai grijă, bine? 

Dintr-un imbold, m-am ridicat în vârful picioarelor și l-am 
sărutat pe obraz. Eram suficient de aproape ca să văd cum 
sprâncenele lui s-au arcuit de uimire. A zâmbit, apoi a plecat, iar 
o creangă de anin, îndoită de trecerea lui, a revenit în poziţia 
iniţială. 

Era foarte frig. Singurele sunete erau șuieratul vântului care 
mătura tufișurile și murmurul îndepărtat al valurilor. Tremurând, 
mi-am înfășurat mai strâns șalul în jurul umerilor și m-am 
îndreptat spre drum. 

M-am întrebat dacă ar fi fost bine să fac zgomot. Puteam fi 
atacată pe neașteptate, pentru că oamenii aflaţi la pândă ar fi 
auzit pașii mei, dar nu aveau cum să-și dea seama că nu eram 
un contrabandist fugar. Pe de altă parte, dacă mergeam 
cântând o melodie veselă pentru a da de înțeles că eram o 
femeie inofensivă, puteau rămâne ascunși în tăcere, nedorind 
să-și dea de gol prezența - iar eu îmi doream să-i depistez. M- 
am aplecat și am cules o piatră de pe marginea drumului. Apoi, 
simțindu-mă mai înfrigurată, am pornit pe drum și am mers 
înainte, fără să scot o vorbă. 


VP - 484 


31. Luna contrabandisștilor 


Vântul se întețise, făcând crengile copacilor și tufișurile să 
freamăte întruna și acoperind zgomotul pașilor mei, dar și pe ai 
posibililor mei urmăritori. La mai puţin de o săptămână după 
sărbătoarea Samhain“, era genul de noapte nebună care putea 
face pe oricine să creadă că spiritele și răul pândeau peste tot. 

Totuși, nu un spirit m-a prins brusc din spate, acoperindu-mi 
gura cu palma. Dacă nu aș fi fost pregătită pentru o asemenea 
situaţie, probabil că m-aș fi speriat de moarte. Insă așa, inima 
mi-a tresărit și m-am zbătut puternic în strânsoarea celui care 
mă prinsese. 

Mă apucase din stânga, strângându-mi braţul de corp și 
acoperindu-mi gura cu palma stângă. Dar mâna dreaptă îmi era 
liberă. L-am lovit cu călcâiul pantofului în rotulă, făcându-i 
piciorul să se înmoaie, apoi, profitând de ezitarea lui, m-am 
aplecat în faţă și am lovit în spate cu piatra, nimerindu-l în cap. 

A fost o lovitură din lateral, însă destul de puternică, astfel că 
bărbatul a gemut surprins, iar strânsoarea lui a mai slăbit. Am 
lovit și m-am zbătut și, cum mâna i-a alunecat peste fața mea, 
mi-am înfipt dinţii în degetul lui și am mușcat cât de tare am 
putut. 

„Mușchii maxilarului pornesc de la apofiza sagitală din partea 
superioară a craniului până la inserţia de pe mandibulă” mi-am 
reamintit vag descrierea din Anatomia lui Grey. „Acest lucru 
conferă fălcii și dinţilor o forță considerabilă de strivire; practic, 
în general, fălcile umane pot exercita o forţă de o sută cincizeci 
de kilograme”. 

Nu mi-am dat seama dacă forța fălcilor mele depășea media, 
dar mi-a fost limpede că procedura își făcuse efectul. Atacatorul 
meu se zbătea disperat încoace și-ncolo în încercarea inutilă de 
a scăpa de strânsoarea de moarte pe care o exercitam asupra 
degetului lui. 

Dat fiind că se zbătea, strânsoarea asupra brațului meu a 
slăbit și s-a văzut silit să mă lase jos. Imediat ce picioarele mele 
au atins din nou solul, i-am dat drumul la mână, m-am răsucit și 


1 Marcând încheierea sezonului de strângere a recoltelor, Samhain se celebrează de 
la apusul soarelui în ziua de 31 octombrie până la apusul soarelui din ziua de 1 
noiembrie. (n. tr.). 


VP - 485 


i-am tras o lovitură zdravănă cu genunchiul în testicule, chiar 
dacă am fost împiedicată puţin de fustă. 

Ca mijloc de apărare, lovirea bărbaţilor în testicule este mult 
prea lăudată. Mai precis, dă roade - și chiar spectaculoase -, dar 
este o manevră mai dificil de realizat decât s-ar putea crede, 
mai ales dacă femeia poartă o rochie grea. Bărbaţii își păzesc 
extrem de atent acea parte a corpului și se arată deosebit de 
precauţi în privinţa oricărei încercări de atac asupra testiculelor. 

În situaţia aceea, atacatorul meu fusese prins cu garda jos, 
pentru că își ţinea picioarele larg desfăcute ca să-și păstreze 
echilibrul, iar eu îl lovisem perfect. A scos un sunet hârâit, 
înfiorător, ca un iepure strangulat, și s-a ghemuit pe drum. 

— Tu ești, englezoaico? 

În întuneric, cuvintele au șuierat din stânga mea. Am făcut un 
salt ca o gazelă înspăimântată și, fără să vreau, am slobozit un 
țipăt. 

Pentru a doua oară în câteva clipe, cineva mi-a pus mâna 
peste gură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, englezoaico! a murmurat 
Jamie în urechea mea. Sunt eu. 

Pe el nu l-am mușcat, deși eram foarte ispitită să o fac. 

— Știu, am spus printre dinţi după ce el m-a eliberat. Cine e 
omul care m-a prins mai devreme? 

— Fergus, cred. Forma amorfă s-a îndepărtat câţiva pași și a 
părut că împunge o altă siluetă care stătea întinsă pe drum, 
gemând slab. Tu ești, Fergus? a întrebat el în șoaptă. 

Auzind un geamăt gâtuit drept răspuns, s-a aplecat și l-a 
ridicat pe celălalt bărbat în picioare. 

— Nu vorbiti! i-am îndemnat în șoaptă. Oamenii de la accize 
sunt drept în fața noastră! 

— Chiar așa? a spus Jamie cu glas firesc. Păi, nu se arată prea 
curioși în legătură cu zgomotele pe care le facem, nu crezi? 

A tăcut o clipă, ca și cum ar fi așteptat un răspuns, dar nu s-a 
auzit decât vâjâitul slab al vântului care trecea printre anini. Și-a 
lăsat o mână pe braţul meu și a strigat: 

— MacLeod! Raeburn! 

— Da, Roy, a răspuns din tufișuri un glas ușor iritat. Suntem 
aici. Și Innes și Meldrum, nu? 

— Da, eu sunt. 


VP - 486 


Târându-și picioarele și vorbind în șoaptă, dintre tufișuri și 
copaci au ieșit alte siluete. 

— ... patru, cinci, șase, i-a numărat Jamie. Unde sunt Hays și 
fraţii Gordon? 

— L-am văzut pe Hays în mare, a spus una dintre siluete. 
Cred că a înotat în jurul promontoriului. Probabil că fraţii Gordon 
și Kennedy au făcut același lucru. Nu am auzit zgomote care să 
indice că ar fi fost prinși. 

— Destul de bine, a spus Jamie. Așa, englezoaico. Ce spuneai 
despre oamenii de la accize? 

Având în vedere că Oakie și tovarășul lui nu apăruseră, am 
început să mă simt foarte jenată, dar am repetat ceea ce 
auziserăm eu și lan. 

— Da? a zis Jamie, interesat de relatarea mea. Fergus, poţi să 
stai în picioare? Poţi? Bravo, flăcăule. Ei, atunci poate c-ar fi bine 
să aruncăm o privire. Meldrum, ai la tine o bucată de cremene? 

Câteva momente mai apoi, cu o torţă care se chinuia să 
rămână aprinsă în mâna lui, Jamie a pornit în josul drumului și a 
cotit. Eu și contrabandiștii așteptam într-o tăcere încordată, 
pregătiţi să fugim sau să-i sărim în ajutor, dar nu se auzeau 
zgomote care să trădeze o ambuscadă. După o vreme, care mi 
s-a părut o eternitate, de pe drum s-a auzit glasul lui Jamie. 

— Haideţi, veniţi încoace, a spus el, cu calm și stăpânire de 
sine. 

Stătea în mijlocul drumului, lângă un anin înalt. Lumina torței 
se răspândea în jurul lui într-un cerc pâlpâitor, iar la început nu 
am văzut pe altcineva în afară de Jamie. Apoi bărbatul de lângă 
mine a pufnit și un altul a icnit ca și cum s-ar fi înecat de groază. 

Slab luminată, plutind în aer chiar deasupra umărului drept al 
lui Jamie, a apărut o altă faţă. O faţă congestionată, oribilă, 
întunecată în lumina făcliei care făcea ca orice lucru să își piardă 
culoarea, cu ochii holbaţi și cu limba scoasă. Părul blond ca 
paiele uscate s-a ridicat, învolburat de vânt. Am simţit un nou 
țipăt de spaimă înălțându-mi-se în gâtlej, dar l-am reţinut. 

— Englezoaico, ai avut dreptate, a spus Jamie. A existat un 
om de la accize, a zis el, aruncând la pământ ceva care s-a 
prăbușit cu un bufnet înfundat. Un mandatar, a explicat Jamie, 
făcând semn cu capul spre intrus. Se numea Thomas Oakie. Il 
recunoaște cineva dintre voi? 


VP - 487 


— Așa cum arată acum, nu, s-a auzit un glas dinapoia mea. 
lisuse! Nici maică-sa nu l-ar recunoaște! 

S-a auzit un murmur general de negare și oamenii s-au foit, 
agitaţi. Era evident că, la fel ca mine, abia așteptau să se 
îndepărteze cu toţii de acel loc. 

— Bine, atunci. Cu o mișcare din cap, Jamie ne-a împiedicat să 
plecăm. Marfa e pierdută, așa că nu avem ce împărți, ați 
înțeles? Are cineva nevoie de bani acum? a întrebat el, ducând 
mâna la buzunar. Vă pot da cât să vă ajungă o vreme, fiindcă 
mă îndoiesc că vom mai putea întreprinde ceva pe coastă o 
perioadă. 

Unul sau doi dintre bărbaţi au înaintat oarecum rezervaţi, 
până aproape de cadavrul care atârna de un copac, pentru a-și 
primi banii, însă restul contrabandiștilor s-au topit, tăcuţi, în 
noapte. După câteva clipe, rămăseserăm doar Fergus - încă alb 
la faţă, dar pe propriile picioare -, eu și Jamie. 

— Iisuse! a șoptit Fergus, ridicând ochii spre bărbatul 
spânzurat. Cine o fi făcut asta? 

— Eu sau cel puţin așa cred că se va zvoni, înţelegi? a 
răspuns Jamie, privind în sus, cu chipul aspru în lumina făciliei. 
Să nu mai zăbovim aici, bine? 

— Unde-i lan? am întrebat eu, amintindu-mi dintr-odată de 
băiat. S-a dus spre mănăstire, ca să vă avertizeze! 

— Da? a făcut Jamie, cu glas tăios. Eu am venit din direcţia 
aceea, și nu l-am întâlnit. În ce parte a plecat, englezoaico? 

— Într-acolo, am spus eu, arătând cu degetul. 

Fergus a scos un sunet ca un hohot de râs. 

— Mănăstirea e în cealaltă direcţie, a zis Jamie amuzat. 
Haideţi! Îl prindem noi din urmă când își va da seama de 
greșeală și se va întoarce. 

— Staţi puţin, a spus Fergus, ridicând o mână. Dintr-un tufiș s- 
a auzit un foșnet discret, urmat de glasul lui lan cel Tânăr: 

— Unchiule Jamie? 

— Da, lan, a spus Jamie sec. Eu sunt. 

Băiatul a ieșit din tufiș cu frunze prinse în păr și cu ochi 
dilataţi de emoție. 

— Am văzut lumina și m-am gândit să mă întorc, să văd dacă 
mătușa Claire e în siguranță, a explicat el. Unchiule Jamie, nu 
trebuie să mai zăbovești cu făclia aprinsă - zona e înțesată de 
oameni de la accize. 


VP - 488 


Jamie și-a petrecut un braţ pe după umerii nepotului și l-a 
făcut să se întoarcă, înainte ca băiatul să observe cadavrul care 
atârna de o creangă a aninului. 

— Nu-ţi face griji, lan, a spus el calm. Au plecat. 

Rotind făclia prin tufișurile umede, a făcut-o să se stingă cu 
un fâsâit. 

— Să mergem, a spus apoi calm, în întuneric. Domnul 
Willoughby e mai jos pe drum cu caii; spre zori vom ajunge în 
Highlands. 


VP - 489 


EPIAT 


A treja parte 


din seria OUTLANDER 


NAUTILUS 
fantasy 


y 


virtual-project.eu 


VP - 490