Nelson DeMille — Spencerville

Nelson 
De 


aa ij 
[i 


cerville 


al 
să, 
arr AOS v NTE 


a 


nce 


Spe 


Nelson DeMille 
SPENCERVILLE 


Traducere din limba engleză: 
Alina Ionescu, Monica Ionescu 


RAO International Publishing Company 
Bucureşti 
1996 


În amintirea tatălui meu, cu dragoste 


MULŢUMIRI 


Aş vrea să le mulţumesc celor trei scriitori colegi care mi-au 
împărtăşit din cunoştinţele lor: Peter Earley, cunoscător al 
dedesubturilor din Washington; Tom Block, căpitan de aviaţie şi 
romancier; John Westermann, ofițer de poliție şi romancier. 

De asemenea, mulțumirile mele rudelor din partea soției, din 
Ohio, Al şi Carol Schad, Mike şi Melinda Myers pentru ajutorul 
lor la investigaţiile făcute pentru această carte şi pentru 
ospitalitatea lor. 

În ultimul rând, dar nu de mai mică importanţă, sunt 
mulțumirile aduse primilor cititori şi critici ai acestei cărţi: Pam 
Carletta, asistenta mea; Nick Ellison, agentul meu; Nanscy 
Neiman, editorul meu; şi, fireşte, Ginny DeMille, profesoară de 
engleză, soție răbdătoare şi bună prietenă. 


NOTA AUTORULUI 


Aceasta este în întregime o operă de ficţiune, şi dacă în statul 
Ohio există un oraş numit Spencerville, localizarea şi aspectul lui 
sunt diferite de ceea ce descriu eu, nici oraşul, nici oamenii nu 
prezintă vreo asemănare cu oraşul sau cu oamenii din această 


povestire. 


Din cercetare nu ne vom opri 
Și la sfârşitul căutării noastre 
Ajunge-vom de unde am pornit 

Și locul îl vom cunoaşte pentru întâia dată. 


T.S. Eliot -Little Gidding 


Capitolul 1 


Keith Landry se îndrepta spre casă după douăzeci şi cinci de 
ani pe front. leşi cu Saab-ul său 900 de pe Pennsylvania Avenue 
şi intră pe Constitution, luând-o spre vest de-a lungul Mall-ului 
spre Virginia, traversând Potomacul pe podul Theodore 
Roosevelt. În oglinda retrovizoare zări monumentul Lincoln, îi 
făcu cu mâna şi-şi continuă drumul spre vest pe Route 66, 
îndepărtându-se de Washington. 


Zona vestică a statului Ohio, ora douăzeci după orarul de vară, 
jumătatea lunii august, şi Keith Landry observă că soarele încă se 
afla cam la cincisprezece grade deasupra orizontului. Aproape că 
uitase ce lumină era la ora asta aici, la capătul fusului orarului 
estic, şi uitase cât de mare este ţara sa. 

Şofatul pe drumul plat, drept, era uşor şi nu-i solicita atenţia, 
aşa că Landry se lăsă în voia unor gânduri pe care le tot 
amânase: Războiul Rece se terminase - asta era vestea cea bună. 
Mulţi luptători din acest război fuseseră concediaţi, ceea ce, 
pentru Keith Landry, era vestea cea proastă. 

Dumnezeu se milostivise în cele din urmă şi, cu o suflare 
uşoară, îndepărtase ameninţarea unui Armagedon nuclear care 
plutea peste planetă de aproape o jumătate de secol. Bucuraţi-vă. 
Suntem salvaţi. 

Reflectă: „Bucuros îmi voi transforma sabia în fier de plug sau 
în cosor şi chiar pistolul meu Glock de 9 mm într-un pres-papier.” 
Ei bine... poate că nu chiar bucuros. Dar avea de ales? 

Războiul Rece, cândva o industrie înfloritoare, îşi pierduse 
importanţa  lăsându-şi specialiştii, tehnicienii şi personalul 
administrativ în căutare de lucru. Gândind raţional, Landry ştia 
că acesta era cel mai bun lucru care se întâmplase omenirii de 
când tiparul lui Gutenberg lăsase fără lucru o mulţime de 
călugări. Personal însă era enervat că un guvern care-i luase 
douăzeci şi cinci de ani din viaţă nu putuse să găsească nişte 
dividende de pace cu care să-l mai tină încă cinci ani şi o pensie 
întreagă. 

Dar era-n regulă, Washington-ul era la două zile şi nouă sute 


şaizeci de kilometri în urma lui. Azi era ziua numărul trei din 
viaţa numărul doi. Oricine a zis că nu există actul doi în viaţa 
americană nu lucrase niciodată pentru guvern. 

Fredona câteva măsuri din Spre casă, dar constată că vocea-i 
zgâria auzul şi deschise radioul. Prinse un post local şi ascultă un 
reportaj în direct de la un târg, urmat de un buletin de ştiri al 
comunităţii anunțând activităţile bisericii, întâlnirea 4-H!, un 
picnic al veteranilor, şi aşa mai departe, apoi preţurile recoltei şi 
ale şeptelului, ponturi despre locurile bune de pescuit şi un 
buletin meteo groaznic de detaliat, în Indiana de Sud erau 
tornade. Landry închise radioul gândindu-se că exact aceleaşi 
ştiri le auzise şi acum un sfert de secol. 

Dar în toţi aceşti ani i se întâmplaseră multe şi cele mai multe 
fuseseră periculoase. Acum era în siguranţă şi în viaţă după ce, în 
ultimul sfert de veac, simţise că e cu un picior în groapă şi cu 
celălalt pe o coajă de banană. Zâmbi. „Spre casă.” 

Desigur, recunoscu, emoţiile erau amestecate şi trebuia să le 
separe. Cu două săptămâni în urmă se afla în Belgrad, schimbând 
ameninţări cu ministrul apărării, iar azi era în Ohio ascultând o 
voce nazală ce făcea speculaţii asupra preţului porcilor. Da, era 
în siguranţă, dar nu era încă vindecat. g 

Se lăsă pe spate pe scaun şi se concentră asupra drumului. Ii 
plăcea şoseaua deschisă, iar Saab-ul mergea minunat. 

Forma neobişnuită a maşinii atrăgea priviri curioase când 
traversă micile oraşe şi cătunele din Ohio de Vest, şi Landry se 
gândi că ar trebui probabil să o schimbe cu una mai puțin 
şocantă când se va stabili în Spencerville. 

Lanurile de porumb se întindeau până în zare şi din loc în loc 
câte un fermier plantase soia, grâu sau lucerna. Dar în majoritate 
era porumb: porumb furajer pentru îngrăşarea vitelor şi porumb 
comestibil pentru masă. Porumb. Sirop de porumb, amidon de 
porumb, fulgi de porumb, făină de porumb, porumb, porumb, 
porumb, îşi zise Landry, ca să se îngraşe o naţiune grasă deja. 
Landry fusese de-a lungul anilor în numeroase zone cu foamete şi 
poate de asta priveliştea dărniciei pământului îl făcuse să se 
gândească la grăsime. 

— Pentru valurile de chihlimbar ale grânelor, zise el cu glas 
tare. 


1 Organizaţie de tineret sponsorizată de Departamentul Agriculturii (n. Red) 


Observă că recolta era bună. Recoltele nu-l interesau în niciun 
fel, nici ca fermier, nici ca om care să aibă contracte pentru 
recolte în perspectivă. Dar îşi petrecuse optsprezece ani de viaţă 
ascultându-i pe cei din jurul lui vorbind de recolte, aşa că le 
observa oriunde se afla, în Rusia, China, Somalia şi acum, făcând 
un cerc complet, în Ohio de Vest. 

Landry văzu tăbliţa indicatoare pentru Spencerville, schimbă 
vitezele şi luă curba fără să frâneze, făcând Ford-ul Taurus din 
spatele său să încerce aceeaşi manevră cu rezultate mai puţin 
satisfăcătoare. 

În zare se vedeau un turn de apă şi nişte silozuri, apoi Landry 
distinse turnul cu ceas al tribunalului districtului Spencer, un fel 
de morman de cărămizi roşii şi gresie construit în stil gotic- 
victorian, într-o explozie de entuziasm şi avânt de sfârşit de secol. 
Construcţia reprezentase o minune când fusese înălţată, gândi el, 
şi era şi acum o minune - minunea fiind că districtul Spencer 
fusese odată destul de înfloritor şi de populat ca să finanţeze un 
asemenea edificiu masiv. 

Pe măsură ce se apropia, putea să vadă majoritatea 
clopotniţelor celor zece biserici ale oraşului reflectând lumina 
apusului. 

Landry nu intră în oraş, ci coti pe un drumeag de fermă. Un 
indicator îi reamintea să fie atent la vehiculele de la fermă ce se 
deplasau cu viteză redusă, aşa că încetini şi el. După un sfert de 
oră văzu hambarul roşu al fermei Landry. 

Niciodată nu mai venise cu maşina tot drumul până acasă - 
întotdeauna luase avionul până la Toledo sau Columbus şi 
închiriase o maşină. Călătoria prin districtul Columbia fusese 
lipsită de evenimente şi totuşi interesantă. Partea interesantă, în 
afară de peisaj, o reprezenta faptul că nu ştia de ce se duce să 
locuiască în Spencerville după o absenţă atât de lungă. 
Interesant era şi sentimentul de tihnă calmă, absenţa oricăror 
întâlniri în agenda sa, firul atârnând în locul unde odată se afla 
telefonul portabil dat de guvern, sentimentul neobişnuit de a nu 
mai fi în legătură cu oamenii care odinioară trebuiau să ştie zilnic 
dacă era mort, viu, răpit, în închisoare, dacă fugea sau dacă se 
afla în vacanţă. O clauză din actul de securitate naţională stipula 
că în treizeci de zile de la data lăsării la vatră trebuia să le aducă 
la cunoştinţă adresa unde se află. În realitate însă ei o voiau 


înainte ca el să plece din Washington. Dar Landry, exercitându-şi 
pentru prima dată drepturile de simplu cetăţean, le spusese 
răspicat că nu ştie unde se duce. Plecase, dar nu era uitat, fusese 
pensionat forţat, dar continua să se afle în atenţia superiorilor 
lui. 

Trecu de un şir de cutii de scrisori fixate pe stâlpi, observând 
că cea cu numele de Landry avea coborât steguleţul roşu şi aşa 
era de cinci ani. Intră pe aleea lungă, prunduită, năpădită de 
buruieni. 

Casa era de şindrilă albă, în stil clasic victorian, cu verandă şi 
ornamente rococo, construită în 1889 de străbunicul lui. Fusese a 
treia construcţie pe acelaşi loc, prima fiind o căsuţă din bârne 
ridicată în anii 1820, când marea Mlaştină Neagră fusese secată 
şi curățată de strămoşii lui. A doua casă fusese construită în anii 
Războiului Civil; Landry văzuse o poză cu ea - avea forma unei 
mici solniţe, cu şindrilă, fără verandă sau ornamente. Conform 
înţelepciunii locale, cu cât o fermă arăta mai bine, cu atât mai 
mult era soțul ţinut sub papuc. După câte se pare, străbunicul 
Cyrus era total ţinut în frâu. 

Landry trase maşina lângă verandă şi cobori. Soarele, deşi la 
apus, era încă fierbinte, dar era o căldură uscată, foarte 
deosebită de baia de aburi care era Washington-ul. 

Privi casa. Nu se afla nimeni pe verandă să-i ureze bun venit şi 
nici n-o să fie vreodată. Părinţii lui renunţaseră la fermă şi 
plecaseră în Florida în urmă cu cinci ani. Sora lui, Barbara, 
nemăritată, se dusese în Cleveland pentru a se realiza că director 
în domeniul reclamelor. Paul, fratele lui, era vicepreşedintele 
firmei Coca-Cola din Atlanta. Paul fusese căsătorit cu o doamnă 
drăguță, Carol, care lucra la CNN. El obținuse custodie comună 
pentru cei doi fii ai lor şi viaţa îi era împărţită între despărţirea 
prin înţelegere şi Coca-Cola. 

Keith Landry nu fusese niciodată însurat, pe de-o parte, din 
cauza experienţei fratelui său şi a majorităţii oamenilor pe care-i 
cunoştea şi, pe de altă parte, din cauza slujbei care nu conducea 
spre o viaţă de familie fericită. Şi, dacă voia să fie sincer cu sine, 
n-o putuse uita niciodată complet pe Annie Prentis care locuia la 
vreo şaisprezece kilometri de locul unde stătea el acum, în faţa 
casei părinteşti. Şaisprezece şi jumătate, ca să fie exact. 

leşi din Saab, se îndreptă de spate şi cercetă vechea fermă, în 


lumina crepusculară, se văzu iarăşi tânăr absolvent, pe verandă, 
cu un sac de dormit în mână, sărutându-şi mama şi sora, Barbara, 
dând mâna cu micul Paul. Tatăl lui stătea lângă Ford-ul familiei, 
în locul în care Landry stătea acum lângă Saab. Era ca o scenă 
din Norman Rockwell, numai că Keith Landry nu pleca să-şi 
croiască un drum în viaţă; pleca la tribunalul districtului unde, în 
parcare, aştepta autobuzul care-i ducea pe tinerii programati în 
acea lună din districtul Spencer la centrul de încorporare din 
Toledo. 

Îşi amintea cu claritate expresiile îngrijorate de pe feţele celor 
din familia lui, dar nu-şi amintea foarte bine cum se simţise şi 
cum se purtase el. În orice caz, ştia că se simţea groaznic şi că în 
acelaşi timp era pătruns de o dorinţă de aventură, o nerăbdare să 
plece, care-l făceau să se simtă vinovat. Atunci nu-şi înţelesese 
emoţiile amestecate, dar acum înţelegea şi totul putea fi redus la 
un vers dintr-un cântec vechi: „Cum o să-i ţii la fermă după ce-au 
văzut Parisul?” 

Dar n-a fost Parisul, a fost Vietnamul şi recruţii nu fuseseră 
mobilizați în piaţa oraşului pentru apel şi pentru o trimitere cu 
fast în misiune şi nici nu se întorseseră mărşăluind pe strada 
principală după ceea ce s-ar fi numit Ziua Marii Victorii. Şi totuşi, 
efectul net al experienţei era acelaşi pentru Landry: nu se 
întorsese niciodată la fermă. Desigur, fizic venise întreg, dar 
mental său spiritual nu se întorsese niciodată, şi ferma nu mai 
reprezentase niciodată căminul său. 

Şi iată-l, după un sfert de secol, după ce păşise de pe verandă 
în lume, stând iar în faţa treptelor aceleiaşi verande; imaginea 
familiei se estompă, lăsându-l cu un sentiment de neaşteptată 
tristeţe. Işi zise: 

„Ei, sunt acasă, chiar dacă nu mai este nimeni aici”. 

Urcă scara, găsi cheia în buzunar şi intră. 


Capitolul 2 


În partea de nord a oraşului Spencerville, partea mai selectă, 
la şaisprezece kilometri şi jumătate de ferma lui Landry, Annie 
Baxter, născută Prentis, debarasa masa din bucătărie de vasele 
folosite la prânz. Soţul ei, Cliff Baxter, îşi termină cutia de Coors, 
se abţinu cu greu să nu râgâie, îşi privi ceasul şi zise: 

— Trebuie să mă întorc la lucru. 

Annie dedusese asta din faptul că Cliff nu se schimbase înainte 
de masă în ţinuta lui obişnuită, blugi şi tricou. Purta uniforma 
cafenie de poliţist şi-şi îndesase un şervet după guler, ca să nu-şi 
păteze cu sos cămaşa încreţită. Annie observă că era transpirat la 
subsuoară şi în talie. Tocul şi pistolul atârnau de un cui în perete 
şi-şi lăsase chipiul în maşina de poliţie. 

— Când crezi că vii acasă? îl întrebă ea. 

— Păi, cred că ştii care-i răspunsul, iepuraş. Se ridică. Cine 
naiba ştie? Munca asta devine tot mai nebunească. Droguri şi 
puşti beţi. 

Îşi strânse centura. Annie observă că era la ultima gaură şi, 
dacă ar fi fost urâcioasă, s-ar fi oferit să aducă un cui şi să facă o 
nouă gaură. Cliff Baxter o văzu privindu-i talia. 

— Mă hrăneşti al dracului de bine, spuse el. 

Desigur că era vina ei. 

— Ai putea s-o laşi mai moale cu berea, remarcă Annie. 

— Ai putea s-o laşi tu mai moale cu gura. 

Annie nu răspunse. N-avea chef de ceartă, mai ales pentru 
ceva de care nu-i păsa. Îl privi. În ciuda kilogramelor în plus, în 
multe privinţe era bărbat bine, cu trăsături aspre, bronzat, cap 
rotund, păr castaniu des, ochi albaştri cu mici sclipiri încă în ei. 
Privirile şi corpul fuseseră cele ce o atrăseseră la el în urmă cu 
vreo douăzeci de ani, ca şi farmecul lui de băiat rău şi 
înfumurarea. Fusese un iubit bun, cel puţin după standardele 
acelor zile şi acestor locuri. Se dovedise a fi un tată acceptabil şi 
un om care reuşeşte să-şi întreţină familia, ajungând destul de 
repede şerif. Dar nu era un soţ bun, deşi, dacă l-ai fi întrebat, el 
ar fi zis că este. 

— Nu mai zăvori uşile cum ai făcut data trecută, spuse Cliff 


Baxter şi deschise uşa. 

Data trecută, gândi ea, fusese cu aproape un an în urmă şi o 
făcuse înadins, ca să-l oblige să sune şi să bată la uşă ca s-o 
trezească. Căutase cearta, dar primise mai mult decât se 
aşteptase. El venise acasă după ora patru dimineaţa şi, de atunci 
încoace, şi chiar înainte de asta, o dată sau de două ori pe 
săptămână, sosea întotdeauna în jurul acestei ore. Desigur că 
munca lui necesită ore ciudate şi numai acest lucru n-ar fi fost un 
motiv de suspiciune. Dar pe alte căi şi din alte surse aflase că 
soţul ei o înşela. 

Cliff cobori bocănind scara şi urlă la cei patru câini ai lor din 
curtea din spate. Câinii începură să latre aţâţaţi şi râcâiră cu 
labele ţarcul în care erau închişi. Cliff urlă din nou, apoi râse şi-i 
zise soţiei: 

— Ai grijă să le dai resturile şi lasă-i liberi o vreme. 

Annie nu răspunse. Îl urmări urcându-se în maşina de şerif şi 
ieşind în stradă. Închise uşa de la bucătărie şi o încuie, dar n-o 
zăvori. De fapt, reflectă ea, n-avea niciun motiv s-o încuie. 
Spencerville era un oraş destul de sigur, deşi, evident, oamenii îşi 
încuiau uşile noaptea. Motivul pentru care ea nu trebuia să încuie 
uşa era că soţul ei repartizase maşini de poliţie să patruleze pe 
Williams Street aproape tot timpul. Explicaţia lui: „Criminalii ştiu 
unde locuim şi nu vreau să-ţi facă cineva vreun rău.” Adevărul: 
Cliff Baxter era bolnav de gelozie, posesiv şi bănuitor. 

Annie Baxter era, practic, o prizonieră în propria casă. 
Desigur, putea să plece oricând, dar oriunde mergea şi pe cine 
vedea ajungea foarte repede la urechile soţului ei. Asta era foarte 
stânjenitor şi umilitor, ca să nu zică mai mult. Vecinii de pe 
strada curată, cu case în stil victorian - doctori, avocaţi, oameni 
de afaceri - acceptau politicos explicaţia oficială pentru prezenţa 
permanentă a poliţiei în zonă, dar îl cunoşteau pe Cliff Baxter, 
aşa că ştiau despre ce era vorba. 

— Peter, Peter, mâncătorul de dovleci, zise Annie cu glas tare 
pentru a mia oară, avea o nevastă, dar nu putea s-o păstreze. A 
pus-o într-o coajă de dovleac şi a păstrat-o acolo foarte bine. 
Adăugă: Ticălosule! 

Se duse la uşa din faţă şi privi strada prin geamul cu ramă 
metalică. O maşină de patrulare a poliţiei din Spencerville trecu 
şi ea îl recunoscu pe şofer, un tânăr pe nume Kevin Ward, unul 


dintre fasciştii favoriţi ai lui Cliff. Din când în când îşi imagina 
cum ar fi să-l invite pe Kevin Ward la o cafea şi apoi să-l seducă. 
Dar poate că Cliff pusese pe cineva să-l supravegheze pe Kevin 
Ward, probabil dintr-o maşină fără însemne. Annie zâmbi amar la 
propria nebunie care devenea la fel de gravă ca şi a soţului ei. 
Dar în cazul ei nebunia era justificată, în cazul lui Cliff nu era. 
Annie Baxter îi era credincioasă din punct de vedere sexual. 
Adevărat că nu prea avea de ales, dar, în afară de asta, ea luase 
foarte în serios jurămintele căsătoriei, chiar dacă soţul ei nu o 
făcuse. Erau însă momente în care avea dorinţe care ar fi făcut-o 
pe mama ei să roşească. Pofta de dragoste a lui Cliff apărea pe 
neaşteptate şi era urmată de intervale mai lungi de dezinteres. În 
ultima vreme acest dezinteres o bucură. 

Maşina de patrulare o luă în susul străzii şi Annie intră în 
camera de zi spațioasă. Se aşeză într-un fotoliu şi ascultă ticăitul 
pendulei. Fiul ei, Tom, se întorsese repede la Columbus, aparent 
ca să-şi găsească o slujbă cu program redus înainte de începerea 
școlii, dar, în realitate, din cauză că Spencerville şi în special 
Williams Street nu puteau să-i ofere nimic pe timpul verii şi, la 
drept vorbind, nici pentru restul vieţii. Fiica ei, Wendy, se dusese 
cu grupul de tineri ai bisericii la lacul Michigan. Annie se oferise 
voluntar să fie una dintre supraveghetoare, dar Cliff remarcase 
zâmbind: „Şi pe tine cine o să te supravegheze, iubito?” 

Privi camera pe care o decorase cu obiecte vechi, populare şi 
cu suvenire de familie. Cliff fusese şi mândru, şi sarcastic în 
privinţa gustului ei. Ea provenea dintr-o familie mult mai bună 
decât a lui şi la început încercase să minimalizeze deosebirile de 
mediu dintre ei. Dar el n-o lăsase niciodată să uite diferenţele 
sociale, subliniind că ai ei erau deştepţi, aveau bune maniere, dar 
niciun ban, în timp ce rudele lui aveau bani, chiar dacă erau 
puţin cam neciopliţi. „Şi n-aveau creier deloc”, gândi Annie. 

Lui Cliff îi plăcea să se laude cu mobilă, cu animalele împăiate 
şi atârnate pe pereţii subsolului, cu trofeele de vânătoare, cu 
tăieturile din ziare, armele, casa-trofeu şi nevasta-trofeu. Cliff 
Baxter era colecţionarul clasic, gândi Annie, o personalitate care 
gândeşte cu fundul şi care nu poate să facă diferenţa între o soţie 
şi trofeul unui cerb. 

Îşi aminti cu uimire cât de mândră fusese cândva de soţul şi de 
casa ei, câtă speranţă şi optimism avea ca tânăra mireasă, 


clădindu-şi o viaţă şi o căsnicie. Cliff Baxter fusese un logodnic 
atent şi curtenitor, mai ales în lunile dinaintea căsătoriei. Dacă 
Annie avusese unele îndoieli în privinţa logodnei - şi, de fapt, 
avusese - Cliff nu-i dăduse niciun motiv s-o rupă. Dar, curând 
după căsătorie, Annie observase că soţul ei nu era foarte 
entuziasmat de căsnicie, neacordându-i atenţie prin ce zicea şi 
făcea. Într-o zi îşi dăduse seama cu durere că Cliff Baxter nu era 
un vagabond dornic să fie domesticit de o femeie de treabă, ci 
era în realitate aproape un sociopat. Curând el îşi pierduse 
interesul pentru încercarea făcută cu jumătate de inimă de a 
deveni un om normal. Singurul lucru care-l menținea pe linia de 
plutire, care-l împiedica să nu o ia razna complet, era funcţia 
oficială de păzitor al legii şi al ordinii. Spencerville îl făcuse pe 
băiatul cel rău supraveghetorul clasei, şi asta funcţionase şi 
pentru Spencerville şi pentru băiatul cel rău, însă Annie se temea 
de ceea ce s-ar putea întâmpla, dacă Cliff ar deveni un simplu 
cetăţean, fără prestigiul şi responsabilitatea funcţiei. Annie jură 
că, în ziua când el va ieşi la pensie sau când i se va cere să-şi dea 
demisia, va fugi. 

Se gândi la colecţia lui de arme: puşti, arme de vânătoare, 
pistoale, toate încuiate într-un rastel, aşa cum le ţinea orice bun 
poliţist. Dar majoritatea poliţiştilor, probabil toţi poliţiştii, dădeau 
cheia soțiilor lor pentru eventualitatea unui intrus. Dar nu Cliff 
Baxter. Annie ştia ce gândeşte el: Cliff se temea că nevastă-sa l- 
ar împuşca într-o dimineaţă la ora patru şi ar susţine că l-a 
confundat cu un intrus. Erau nopţi când Annie privea armele 
încuiate şi se întreba dacă chiar şi-ar pune sau i-ar pune lui 
pistolul la tâmplă şi ar apăsa pe trăgaci. În nouăzeci şi nouă la 
sută din cazuri răspunsul era nu; dar fuseseră momente... 

Îşi lăsă capul pe spătar şi simţi lacrimile rostogolindu-i-se pe 
obraji. Telefonul sună, dar nu răspunse. 


Strânse resturile de la prânz într-un ziar şi le duse la ţarc. 
Deschise poarta de sârmă şi aruncă resturile înăuntru. Trei 
dintre cei patru câini - ciobănescul german, câinele de aport 
auriu şi labradorul - atacară mâncarea. Al patrulea câine, o 
corcitură micuță şi cenuşie, alergă spre Annie. Ea îl lăsă să iasă 
din ţarc şi închise poarta. Se îndreptă spre casă cu corcitura pe 
urmele ei. 


În bucătărie îi dădu câinelui hamburger crud, îşi turnă un 
pahar de limonadă, ieşi pe veranda ce înconjura casa şi se aşeză 
în balansoar, cu picioarele strânse sub ea şi cu cățelul alături. Se 
lăsase răcoarea şi briza uşoară înfiora copacii bătrâni de pe 
stradă. Aerul mirosea a ploaie. Se simţea mai bine la aer curat. 

Desigur, exista o cale de scăpare care nu trecea prin cimitirul 
oraşului. Acum, că fiica ei era pe punctul să înceapă colegiul, 
Annie îşi dădu seama că nu mai putea amâna luarea unei 
hotărâri. Dacă ar fugi, se gândi, probabil că el ar pune mâna pe 
ea înainte să iasă din oraş şi, dacă ar reuşi să scape, ar urmări-o. 
Dacă s-ar duce la un avocat din districtul Spencerville, el ar afla 
chiar înainte ca ea să ajungă acasă. Cliff Baxter nu era simpatizat 
sau respectat în mod deosebit, dar era temut, putea fi sigură de 
asta. 

Maşina de patrulare trecu iarăşi şi Kevin Ward îi făcu cu mâna. 
Ea îl ignoră, iar clinele lătră la maşina de poliţie. 

Totuşi, medită, asta era America, era secolul douăzeci, existau 
legi şi protecţie. Dar, instinctiv, ştia că asta nu avea importanţă 
în situaţia ei. Trebuia să fugă, să-şi abandoneze casa, 
comunitatea, familia şi lucrul acela o înfuria. Ar fi preferat o 
soluţie mai apropiată de standardele ei de comportare, nu de ale 
lui. l-ar fi plăcut să-i spună că dorea să divorţeze, că se mută la 
sora ei şi că ar trebui să ia legătura cu avocaţii. Dar şeriful 
Baxter nu avea de gând să renunţe la unul dintre trofeele lui şi să 
fie făcut de râs în propriul oraş. El ştia, fără să spună vreun 
cuvânt, că ea ar fi vrut să plece, dar mai ştia sau credea că ştie, 
că o avea în siguranţă, sub lacăt. A pus-o într-o coajă de dovleac. 
Era mai bine să-l lase să creadă asta. 

Noaptea asta de vară, stând în balansoar, o făcuse să se 
gândească la nopţile de vară de odinioară, când era fericită şi 
foarte îndrăgostită de un alt bărbat. Avea o scrisoare în buzunar, 
pe care o scoase. În lumina care venea de la fereastra din spatele 
ei citi încă o dată adresa. O trimisese lui Keith Landry pe adresa 
din Washington şi se pare că fusese expediată în altă parte, unde 
cineva o pusese într-un alt plic şi o trimisese înapoi cu o bucată 
de hârtie pe care scria: „Destinatarul nu poate fi găsit”. 

Keith îi scrisese o dată spunându-i că, dacă va primi vreodată 
un asemenea mesaj, va trebui să nu-i mai scrie. Urma să fie 
contactată de cineva de la biroul lui, ca să-i dea noua adresă. 


Annie Baxter era o fată simplă, de la ţară, dar nu chiar atât de 
simplă, înţelesese ce-i spusese el: dacă vreo scrisoare îi venea 
înapoi, el era mort, şi cineva din Washington avea să o sune sau 
să-i scrie în legătură cu împrejurările morţii. 

Trecuseră două zile de când scrisoarea îi fusese returnată pe 
adresa surorii ei din districtul vecin, unde Keith trimitea toate 
scrisorile pentru Annie. De atunci, Annie Baxter se temea să 
răspundă la telefon sau să vadă maşina surorii ei venind cu o altă 
scrisoare - una oficială, de la Washington, conţinând două-trei 
rânduri şi începând cu: „Vă informăm cu regret că...” 

Dar gândindu-se mai bine... de ce s-ar obosi ei să-i scrie? Ce 
era ea pentru Keith Landry? O prietenă din tinereţe şi uneori o 
parteneră de corespondenţă. Nu-l mai văzuse de peste douăzeci 
şi cinci de ani şi nu se aştepta să-l mai vadă. 

Dar poate că dăduse instrucţiuni oamenilor lui, oricine ar fi ei, 
să-i spună dacă e mort. Probabil, dorea să fie îngropat aici alături 
de generaţiile familiei lui. Işi dădu brusc seama că el ar putea să 
fie, chiar în acest moment, la capela Gibbs. Încercă să se 
convingă că nu conta prea mult; era tristă, dar chiar o afecta? Un 
iubit de odinioară moare, afli ştirea, devii nostalgic şi meditezi 
asupra propriei morţi, te gândeşti la zilele tinereţii, spui o 
rugăciune şi-ţi continui viaţa. Poate te duci la slujbă, dacă e 
comod s-o faci. Îşi dădu seama apoi că, dacă Keith Landry era 
mort şi dacă urma să fie îngropat în Spencerville, ea n-ar putea 
nici să se ducă la înmormântare şi nici nu se aştepta să se poată 
strecura într-o zi la mormânt, fără să fie văzută de 
supraveghetorii permanenţi de la poliţie. 

Mângâie câinele de lângă ea. Acesta era câinele ei - ceilalţi 
trei aparţineau lui Cliff. Câinele îi sări în poală şi se cuibări în ea 
în timp ce Annie îl scărpina după urechi. Zise: 

— Nu e mort, Denise. Ştiu că nu e mort. 

Annie Baxter îşi puse capul pe braţul balansoarului şi se legănă 
încet. Un fulger lumină cerul în vest şi tunetul se rostogoli peste 
câmpurile de porumb, înspre oraş, precedând ploaia grea. 
Descoperi că plângea şi gândi cu încăpățânare: „Am promis că o 
să ne reîntâlnim”. 


Capitolul 3 


Keith Landry se plimba prin casa tăcută. Rude îndepărtate 
avuseseră grijă de ea, deci nu era într-o stare proastă, având în 
vedere că de cinci ani nu mai era locuită. 

Keith sunase mai înainte anunţându-şi venirea şi vorbise cu o 
femeie de la ferma vecină, căreia el îi zicea mătuşa Betty, deşi nu 
îi era chiar mătuşă, ci o verişoară de-a doua a mamei lui sau ceva 
de genul ăsta. Voise doar s-o anunţe ca să ştie în caz că vedea 
lumină în casă, o maşină străină şi aşa mai departe. Keith 
insistase ca nici ea, nici vreo altă doamnă să nu-şi bată capul cu 
asta, dar, desigur, totul fusese ca o chemare sub arme - sau la 
mături şi spălătoare - şi locul lucea de curăţenie, mirosind a 
dezinfectant cu aromă de brad. 

Burlacii, reflectă Keith, primeau o mulţime de atenţii din 
partea femeilor din zonă care aveau o milă nemăsurată pentru 
bărbaţii fără neveste. Scopul acestor bune femei, prin interesul 
lor pentru celibatari, bănuia Keith, era să le demonstreze 
avantajul unei neveste care să-i ajute. Din nefericire, curăţenia, 
gătitul, plăcintele cu mere şi dulceţurile făcute pe gratis 
perpetuau de multe ori ceea ce era menit să fie vindecat. 

Keith trecu din cameră în cameră găsind că totul e foarte 
asemănător cu ceea ce-şi amintea din cele văzute ultima oară, cu 
aproape şase ani în urmă. Avea sentimentul familiarului, dar, în 
acelaşi timp, obiectele păreau ireale, ca şi cum visa despre 
copilărie. 

Părinţii lui lăsaseră aici majoritatea lucrurilor, gândindu-se, 
poate, că n-o să le placă în Florida sau poate că mobila, preşurile, 
lămpile, ornamentele şi restul făceau parte din casă la fel de mult 
ca şi grinzile de stejar. 

Unele lucruri din casă aveau aproape două sute de ani şi 
fuseseră aduse în America din Anglia şi Germania, de unde 
proveneau ambele ramuri ale familiei. În afară de vreo câteva 
antichităţi de valoare şi nişte suvenire de familie, mare parte a 
lucrurilor erau doar vechi, şi Keith reflectă asupra austerităţii şi 
a existenţei grele a unei familii de fermieri de-a lungul secolelor. 
Puse asta în contrast cu prietenii şi colegii său din Washington 


care contribuiau masiv la produsul naţional brut. Salariile lor, ca 
şi al lui, erau plătite de la bugetul public, şi Keith, care nu putuse 
niciodată să accepte cu uşurinţă faptul că nu trebuia să produci 
nimic palpabil ca să fii plătit, se întreba deseori dacă nu prea 
mulţi oameni din Washington mâncau prea mult din porumbul 
fermierilor. De multe ori reflectase asupra acestui lucru, iar dacă 
vreunul dintre colegii săi se gândea la asta, nu spusese niciodată. 

Keith Landry se simţise bine ca soldat, o profesiune onorabilă 
şi acceptată în districtul Spencer, dar, mai târziu, când se 
implicase în spionaj, începuse să se îndoiască de propria 
ocupaţie. De multe ori nu era de acord cu politica naţională şi, de 
curând, când fusese avansat într-o poziţie care îi permitea să 
contribuie la formularea acestei politici, îşi dăduse seama că 
guvernul lucra pentru sine şi se autoperpetua. Însă acest secret îi 
era cunoscut cu mult înainte să fie invitat în sanctuarul Casei 
Albe ca membru al Consiliului de Securitate Naţională. 

Keith rămase la fereastra dormitorului principal, situat la 
etajul întâi, privind pe geam în noapte. Se pornise vântul şi norii 
alergau cu repeziciune pe cerul înstelat. Răsărise o lună aproape 
plină, învăluind într-o lumină albastră câmpurile de porumb copt. 
Keith îşi amintea de câmpurile de odinioară, când seceta era 
urmată de ploaie continuă, şi grâul - pe vremea aceea cultivau 
mai ales grâu - nu era bun de secerat până târziu, în iulie. O lună 
strălucitoare, de vară, corespundea unei vremi uscate, cu 
prognoza unor ploi abundente, şi fermierii, împreună cu familiile 
lor, strângeau recolta până la apusul lunii, cam la trei dimineaţa. 
Următoarea zi era duminică şi jumătate din copii lipseau de la 
şcoala de duminică, restul, care veneau, dormeau pe bănci. Keith 
îşi mai amintea de acea experienţă împărtăşită, efortul comun de 
a smulge pământului resurse de subzistență, şi simţi că-i 
compătimeşte pe copiii din oraşe şi suburbii, care creşteau fără 
să aibă nicio idee în legătură cu relaţia dintre câmpurile de grâu 
şi chiflele pentru hamburger, dintre porumb şi fulgii de porumb. 

De fapt, gândi Keith, cu cât națiunea se îndepărta de rădăcinile 
ei agrare şi de micile oraşe, cu atât mai puţin înţelegea ciclul 
naturii, relaţiile dintre pământ şi oameni, legea cauzei şi a 
efectului, şi, în ultimă instanţă, cu atât mai puţin ne înţelegem pe 
noi înşine. 

Îşi dădu seama de nepotrivirile şi dezacordurile dintre 


gândirea şi viaţa lui. Respinsese ideea de a deveni fermier, dar 
nu şi idealul unei vieţi la ţară; se hrănea cu agitația 
Washingtonului şi a oraşelor străine, dar avea nostalgia ținutului 
natal care-l plictisise întotdeauna; munca lui îşi pierduse 
farmecul, dar era furios că fusese lăsat să plece. Îşi zise că ar fi 
mai bine să rezolve aceste discrepanțe, aceste goluri mari între 
gândurile şi faptele lui, căci altfel va deveni emblematic pentru 
locul nebunesc din care plecase. 

Acum norii acoperiseră luna şi stelele, şi Keith fu uimit de cât 
de întunecat şi de liniştit era acest colţ de lume. Aproape că 
putea să vadă umbra vechii grădini de zarzavaturi aflate la 
douăzeci de paşi de casă. Dincolo de ea, peisajul era negru, cu 
excepţia luminilor de la ferma lui Muller, la o jumătate de 
kilometru depărtare. 

Se întoarse de la fereastră, cobori la parter, îşi aduse bagajele 
sus şi, intrând în camera pe care o împărţise cu fratele lui, le 
aruncă pe pat. Camera avea mobilă de stejar, parchet de brad şi 
pereţi de tencuială albă. Un covor, făcut înainte să se nască el, 
era întins pe jos. Era camera oricărui băiat de ţară din secolul 
trecut până în anii din urmă, când oamenii din zonă începuseră 
să cumpere vechituri de la magazinele cu preţ redus. 

Înainte să plece din Washington, Keith îşi umpluse maşina cu 
lucrurile pe care le voia sau de care avea nevoie şi care se 
dovediseră a nu fi atât de multe. Mai erau nişte cutii cu 
mărunţişuri, majoritatea echipament sportiv, trimise prin poştă. 
Mobila din apartamentul lui din Georgetown o dăduse unei 
biserici de acolo. Practic, se simţea uşurat de „avere”. 

Casa fusese construită înainte ca dulapurile în perete să fie 
ceva obişnuit şi în cameră se găseau două şifoniere, unul al lui, 
unul al fratelui lui. Îl deschise pe cel care aparținuse lui Paul şi-şi 
despachetă mai întâi echipamentul militar, uniformele, ghetele, o 
cutie cu medalii şi citări şi, în final, sabia de ofiţer. Apoi scoase 
câteva accesorii de producţie mai recentă: o vestă antiglonţ, o 
puşcă M-16, o servietă diplomat cu tot felul de dispozitive 
interesante, folosite în spionaj. Şi, la sfârşit, pistolul Glock de 9 
mm cu tocul aferent. 

Era un sentiment plăcut să pună deoparte, pentru ultima oară, 
toate aceste lucruri, o depunere a armelor şi a munițiilor în 
adevăratul sens al cuvântului. Privi dulapul şi contemplă ce 


semnificaţie avea - dacă avea - acest moment. 

În colegiu fusese fascinat de povestea lui Cincinnatus, soldat 
roman, politician şi fermier în timpurile când Roma încă nu 
devenise o putere imperială. Omul acesta, după ce salvase de o 
armată ostilă oraşul neajutorat, acceptase puterea numai atâta 
timp cât se restaurase ordinea, apoi se întorsese la fermă să. In 
Washington, Keith trecuse de multe ori pe lângă o clădire de pe 
Massachusetts Avenue, masiva Anderson Mansion, care 
adăpostea societatea Cincinnati, şi-şi imaginase că membrii ei 
aveau acelaşi gen de proiecte ca şi tizul lor, Cincinnatus. Acesta, 
gândi el, era idealul, roman său american, aceasta era esenţa 
unei republici agrariene: vine chemarea sub arme, milițiile 
orăşeneşti se formează, inamicul e întâmpinat şi înfrânt, şi toată 
lumea se duce acasă. 

Dar nu se întâmplase asta în America după 1945 şi, în ultima 
jumătate de secol, războiul devenise un mod de viaţă. Acesta era 
Washington-ul pe care-l părăsise de curând: un oraş ce încerca să 
facă faţă şi să minimalizeze efectele victoriei. 

Keith închise uşa dulapului şi îşi zise: „S-a terminat”. Deschise 
uşa celuilalt şifonier şi despacheta cele două costume italieneşti 
făcute de comandă pe care se hotărâse să le păstreze. Atârnă 
smochingul şi zâmbi de nepotrivirea acestuia în decor; mai puse 
apoi câteva lucruri obişnuite zicându-şi în gând să se oprească pe 
la Kmart să-şi cumpere blugi şi cămăşi. 

Ca să continue pe aceeaşi temă romană, gândi, şi el, asemenea 
lui Cezar, arsese toate podurile în urma sa. Nu era însă sigur că 
viitorul includea această fermă - asta depindea de cine devenise 
Keith Landry. 

În propria minte el încă se vedea un băiat de ţară, în pofida 
colegiului, a călătoriilor, a costumelor de comandă, a priceperii la 
limbi străine şi a experienţei cu armele exotice şi femeile exotice. 
Chiar dacă se afla în Paris, Londra, Moscova sau Bagdad i se 
părea că încă mai avea în păr fire de fân. Probabil că asta nu era 
adevărat; poate că devenise omul care era acum şi, dacă asta era, 
însemna că se afla într-un loc nepotrivit. Dar acordase ceva timp 
Spencerville-ului şi, dacă începea să-i placă pescuitul de păstrăvi, 
întrunirile organizate de biserică, Casa Veteranilor de Război şi 
flecăreala de la magazinul de articole de fierărie atunci o să 
rămână pe-aici. Dacă nu... ei bine, n-ar putea să se întoarcă la 


Washington. Îşi petrecuse jumătate din viaţa profesională pe 
drum, deci poate acesta-i locul lui: pretutindeni şi nicăieri. 

Keith observă că patul avea cearşafuri curate şi o cuvertură 
matlasată - salutul de bun venit al mătuşii Betty. Işi dădu seama 
că ea îşi amintise că asta era camera lui şi nu-l avansase în 
dormitorul principal. Asta fusese şi camera tatălui său când era 
băiat şi a bunicului lui, aşa că mătuşa Betty se gândise că el va 
trebui să doarmă aici până creşte mare. Zâmbi. 

Se duse jos şi intră în bucătăria spațioasă. La masa rotundă 
puteau sta zece persoane: familia, muncitorii de la fermă şi orice 
puşti care venea întâmplător la masă. Deschise frigiderul şi văzu 
că fusese aprovizionat cu alimentele de bază, mai puţin cu bere. 
Mulţi dintre ţăranii din împrejurimi erau abstinenţi şi districtul, 
chiar dacă nu era uscat, nici nu era înmuiat în alcool. În rarele 
sale vizite, Keith găsise acest lucru caraghios, dar ca rezident 
putea fi o problemă. Totuşi, s-ar putea ca asta să fie problema 
cea mai neînsemnată. 

Intră în camera de zi, scoase o sticlă de scotch dintr-o cutie, se 
întoarse în bucătărie şi-şi prepară un scotch cu apă într-un pahar 
de plastic albastru care făcea ca băutura să pară verde. 

Se aşeză la marea masă rotundă şi privi locurile goale 
dimprejur. In afară de părinţii lui, de Paul şi de Barbara, mai 
fusese şi unchiul Ned, fratele mai mic al tatălui său, care 
obişnuia să stea în faţa lui Keith. Încă şi-l amintea, la micul dejun, 
la prânz, la cină, mâncând liniştit, obosit după o lungă zi de 
muncă la fermă. Ned era fermier până-n vârful unghiilor, un om 
serios, dar nu lipsit de umor, un fiu al pământului, care nu dorea 
decât să se însoare, să crească copii, să strângă recolte, să 
repare lucrurile stricate, să pescuiască puţin duminică, de obicei 
cu nepoţii şi într-o zi cu fiii care urmau să se nască. 

Keith avea cam zece ani când unchiul Ned fusese luat în 
armată şi şi-l amintea cum venise într-o zi îmbrăcat în uniformă. 
Câteva săptămâni mai târziu, Ned plecase în războiul din Coreea 
şi nu se mai întorsese. Lucrurile îi fuseseră trimise acasă şi ei le 
depozitaseră în pod. Când era mic, Keith cercetase cufărul şi 
chiar se îmbrăcase o dată cu uniformă verde. 

Un război uitat, un om uitat, un sacrificiu uitat. Keith îşi 
amintea că tatăl său plânsese când aflase vestea, dar, ciudat, 
numele lui Ned nu mai fusese pomenit niciodată. 


Probabil, gândi Keith, ultimul om care murise în cel de-al 
Doilea Război Mondial făcuse ultimul sacrificiu semnificativ; de 
atunci totul nu fusese decât politică şi nebuni cu putere care se 
jucau cu vieţile oamenilor şi cu familiile lor. Poate că acum 
începem să ne dăm seama. Privi locul unchiului Ned, gol de peste 
patruzeci de ani, şi zise tardiv, dar sincer: „Mi-e dor de tine.” 

Termină scotch-ul şi-şi făcu altul. Privi grădina întunecată prin 
uşa-paravan. Vântul sufla mai tare acum şi la apus văzu fulgere 
urmate de tunet. 

Mirosise ploaia înainte s-o audă şi o auzise înainte s-o vadă. O 
mulţime de circuite ale memoriei - imagini, sunete, mirosuri - 
sunt adânc imprimate înainte ca omul să împlinească optsprezece 
ani, gândi Keith. O mare parte a persoanei care eşti la maturitate 
a fost determinată înainte să ai şansa să manipulezi, să controlezi 
şi chiar să înţelegi lucrurile din jurul tău. Nu e de mirare de ce 
mintea unor bătrâni se întoarce la tinereţe! Minunea acelor ani, 
descoperirile, prima experienţă şi dragoste sunt de neşters, totul 
desenat în culori luminoase pe pânză curată. Într-adevăr, primul 
act sexual e atât de tulburător, încât majoritatea oamenilor şi-l 
pot aminti clar după douăzeci, treizeci, şaizeci de ani. 

Annie. 

Deci, gândi el, călătoria lui de căutare îl adusese acasă. Pe 
acest drum văzuse castele şi regi, oraşe de aur şi catedrale 
avântate, războaie şi moarte, foamete şi boli. Se întrebă dacă 
bătrânul pastor Wilkes mai trăia, deoarece voia să-i spună că-i 
întâlnise cu adevărat pe cei patru cavaleri ai Apocalipsei şi ştia 
mai mult despre ei decât numele lor; ştia cine sunt şi, în mod 
evident, ei sunt noi. Dar văzuse şi dragoste, şi compasiune, 
decenţă şi vitejie. Şi aici, singur cu sine, stând pe acest loc la 
masă, simţi că încă nu se terminase călătoria, ci că avea devină 
iarăşi interesantă. 

Deci, iată-l, după douăzeci şi cinci de ani de când păşise din 
verandă în lume; kilometrajul lui deja înregistrase un milion de 
kilometri şi avusese atât de multe femei, că nu-şi mai putea 
aminti nici jumătate din numele lor, chiar dacă viaţa i-ar depinde 
de acest lucru. Totuşi, în timpurile grele, dimineţile şi serile, în 
lungile călătorii cu avionul spre locuri înspăimântătoare, în 
junglele din Asia, pe străzile lăturalnice din Europa de Est şi în 
toate clipele când credea că o să moară, îşi amintea de Annie. 


Capitolul 4 


Annie Baxter stătea trează în pat. Fulgere scurte, 
incandescente luminau camera întunecată şi tunetele zgâlţâiau 
casa din temelii. O alarmă contra hoţilor, declanşată de furtună, 
se auzea undeva şi câinii lătrau în noapte. 

Visul pe care-l avusese i se strecură în conştiinţă. Fusese un vis 
erotic şi o tulburase, căci era legat de Cliff şi ar fi trebuit să fie 
despre Keith. In vis, stătea goală în faţa lui Cliff, complet 
îmbrăcat în uniformă. El zâmbea... nu, o privea lacom, iar ea 
încerca să-şi acopere goliciunea cu palmele şi cu braţele. 

Cliff Baxter din vis era mai tânăr şi mai bine făcut decât Cliff 
Baxter cu care era măritată acum. Dar mai stânjenitor era că, în 
vis, era excitată de prezenţa lui Cliff şi se trezise cu acelaşi 
sentiment 

Keith Landry şi ceilalţi bărbaţi cu care fusese înaintea lui Cliff 
erau mai sensibili şi mai buni amanți în sensul că doreau să 
obţină, dar să-i ofere şi ei plăcere. Cliff, pe de altă parte, fusese şi 
era încă cel care domina sexual. Iniţial, fusese răscolită, 
recunoscu ea, ca în vis, dar modul dur de a face dragoste şi 
egoismul lui Cliff o lăsau acum nesatisfăcută, folosită şi uneori 
neliniştită. Totuşi, îşi amintea de o vreme când era o parteneră 
dornică şi excitată. 

Annie se simţea vinovată că îi plăcuse cândva această relaţie 
sado-sexuală cu Cliff şi că încă se gândea şi visa la ea fără 
repulsie şi scârbă. De fapt, era chiar invers, ca acum, trezindu-se 
din acel vis umedă între picioare. Işi dădu seama că trebuia să 
ucidă acel vis şi acele gânduri o dată pentru totdeauna. 

Se uită la ceasul de lângă pat: cinci şi un sfert. Se sculă, îşi 
puse halatul, se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar de ceai cu 
gheaţă. După o ezitare, ridică receptorul telefonului de perete şi 
formă numărul sediului poliţiei. 

— Sergentul Blake la telefon, doamnă Baxter. 

Annie ştia că numărul ei de telefon, numele şi adresa apăreau 
pe un fel de ecran când formă numărul şi asta o enerva. Lui Cliff 
nu-i conveneau multe lucruri din noua tehnologie, dar în mod 
intuitiv recunoştea posibilităţile celui mai sinistru dispozitiv 


orwellian avut la dispoziţie de forţele poliţieneşti din 
Spencerville, aflate, de altfel, în această privinţă, în epoca de 
piatră. 

— Totul e-n regulă, doamnă Baxter? 

— Da. Aş vrea să vorbesc cu soţul meu. 

— Ăă... e plecat în patrulare. 

— Atunci o să-l sun la telefonul din maşină. Mulţumesc. 

— A, staţi puţin, să vedem, poate că e... Am mai avut probleme 
încercând să-l contactez. Furtuna, înţelegeţi? O să încerc să dau 
de el prin radio şi o să-i spun să vă sune. Putem să vă mai ajutăm 
cu ceva? 

— Nu, aţi făcut de-ajuns. 

Închise şi formă numărul lui din maşină. După patru apeluri o 
voce înregistrată spuse că nu se poate efectua convorbirea, 
închise şi se duse la subsol. Într-o parte a acestuia se afla 
spălătoria, iar în cealaltă parte era bârlogul lui Cliff, cu covoare 
şi lambriuri din lemn de pin. Când însoțea musafirii în turul casei, 
lui Cliff îi plăcea să arate înspre spălătorie şi să zică: „Biroul ei”, 
apoi înspre bârlogul lui zicând: „Biroul meu”. 

Annie intră în biroul lui şi aprinse lumina. O duzină de trofee o 
priviră de pe pereţi, cu ochi de sticlă şi cu umbra unui surâs pe 
buze, ca şi cum erau fericite că fuseseră omorâte de Cliff Baxter. 
Cel care împăiase animalele sau soţul ei - probabil amândoi - 
avea un simţ al umorului bolnav. 

Radioul poliţiei pârâi şi auzi o maşină de poliţie vorbind clar cu 
sediul, fără interferența electricităţii statice datorate furtunii. 
Nu-l auzi pe sergentul Blake întrebând de şeriful Baxter. 

Studie rastelul de pe perete. Un cablu împletit, din metal, 
trecea prin garda trăgaciului unei duzini de puşti şi arme de 
vânătoare, printr-un inel de metal, şi se termină într-o buclă 
fixată cu un lacăt. 

Annie se duse în atelier, luă un bonfaier şi se întoarse la rastel. 
Trase de coardă de metal ca s-o întindă şi începu să taie. Firul 
împletit începu să se roadă, apoi se rupse, şi ea îl scoase din 
garda trăgaciului armelor. Alese un Browning cu două ţevi de 
calibrul 12, găsi cutiile cu gloanţe în sertar şi băgă câte un cartuş 
de oţel pe fiecare din cele două ţevi. 

Puse arma pe umăr şi urcă în bucătărie. O aşeză pe masă şi-şi 
turnă un alt pahar de ceai cu gheaţă. Telefonul de perete sună şi 


ea răspunse. 

— Alo. 

— Alo, iubito. M-ai căutat? 

— Da. 

— Deci, care-i treaba, frumoaso? 

Annie îşi dădu seama după zgomotul produs de electricitatea 
statică de faptul că el telefona din maşină. 

— Nu puteam să dorm. 

— Ei, la naiba, oricum, era timpul să răsări şi să străluceşti. 
Ce-i de mâncare la micul dejun? 

— Credeam că o să treci pe la Park'n Eat pentru asta. Adăuga: 
La ei, ouăle, slănina, cartofii şi cafeaua sunt mai bune decât la 
mine. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? 

— De la tine şi de la mama ta. 

El râse. 

— Vezi că vin în cinci minute. Pune de cafea. 

— Unde ai fost în noaptea asta? 

Urmă o pauză de jumătate de secundă înainte ca să răspundă. 

— Nu vreau să mai aud niciodată genul ăsta de întrebare, nici 
de la tine, nici de la altcineva. 

Închise. Annie se aşeză la masă, cu arma în poală, sorbi din 
ceaiul rece şi aşteptă. Minutele se scurgeau încet. Zise cu glas 
tare: 

— Deci, doamna Baxter, aţi crezut că e un răufăcător? 

— Da, aşa am crezut. 

— Dar uşa n-a fost forţată, doamnă, şi ştiaţi că şeriful era în 
drum spre casă. A trebuit să tăiaţi coarda de metal, doamnă, cu 
mult înainte să auziţi un zgomot la uşă, aşa că pare cam 
premeditat. Ca şi cum îl aşteptaţi. 

— Prostii, îmi iubeam soţul. Cine nu-l iubea? 

— Păi, eu nu cunosc pe nimeni care să îl iubească. 
Dumneavoastră, cu atât mai puţin. 

Annie zâmbi posomorâtă. 

— Aşa e. L-am aşteptat şi i-am zburat fundul ăla gras până-n 
celălalt stat. Şi ce dacă? 

Se gândi la Keith Landry, la posibilitatea ca el să fie mort, 
întins pe catafalc la Pompele Funebre Gibbs. „Scuzaţi-mă, 
doamnă Baxter, ăsta-i salonul B, un domn Landry. Domnul Baxter 


e în salonul A, doamnă.” 

Dar dacă Keith e în viaţă? Ar schimba asta ceva? Poate că ar 
trebui să aştepte, ca să fie sigură. Şi Tom, şi Wendy? Baxter era 
tatăl lor. Şovăi şi se gândi să ducă arma înapoi la subsol, şi ar fi 
făcut-o, numai că el ar vedea cablul tăiat şi ar şti de ce. 

Maşina de poliţie trase pe pietriş. Auzi deschizându-se şi 
închizându-se portiera, apoi paşii lui pe verandă, şi-l văzu la 
geamul uşii din spate băgând cheia în broască. 

Uşa se deschise şi Cliff Baxter intră în bucătăria întunecată, 
Silueta lui decupându-se pe fundalul luminat din verandă. şi 
şterse faţa şi mâinile cu o batistă, apoi îşi suflă nasul cu degetele 
şi se întoarse spre chiuvetă. 

— Bună dimineaţa, zise Annie. 

Cliff se întoarse şi se strădui să vadă ceva în nişa întunecată în 
care ea şedea la masă. 

— A... aici eşti. Nu miroase a cafea. 

— Bănuiesc că nu, dacă-ţi miroşi degetele. 

Tăcere. 

— Aprinde lumina, zise Annie. 

Cliff se duse înapoi la uşă, găsi întrerupătorul, şi neonul pâlpâi 
aprinzându-se. 

— Ai vreo problemă, doamnă? întrebă. 

— Nu, domnule, tu ai o problemă. 

— Eu n-am niciuna. 

— Unde ai fost? 

— Termină cu rahatul ăsta şi pune de cafea. 

Făcu câţiva paşi spre hol. Annie ridică arma din poală şi o puse 
pe masă, îndreptată spre el. 

— Stai! Dă-te înapoi! 

Cliff se holbă la armă, apoi zise încet: 

— Ia degetul de pe trăgaci. 

— Unde ai fost azi-noapte? 

— La muncă. La munca asta afurisită, încercând să câştig un 
afurisit de ban, ceea ce-i mai mult decât faci tu. 

— Eu nu am voie să-mi iau o slujbă plătită. Eu trebuie să fac 
muncă voluntară la magazinul de mărfuri cu preţ redus al 
spitalului aflat pe aceeaşi stradă cu poliţia, ca să mă poţi 
supraveghea. Ți-aminteşti? 

— Dă-mi arma şi-o să uităm că s-a-ntâmplat asta. 


Făcu un pas ezitant spre ea şi întinse mâna. Annie se ridic în 
picioare, duse arma la umăr şi trase ambele percutoare. 
Ţăcănitul metalic zgomotos îl făcu pe Cliff să se dea înapoi spre 
uşă. g 

— Hei! Hei! Işi duse mâinile în faţă într-un gest protector. 
Iubito... e... e periculos. Ăla-i trăgaciul... respiri şi poate să se 
descarce... îndreapt-o în altă parte... 

— Gura. Unde ai fost azi-noapte? 

Cliff inspiră adânc şi-şi stăpâni vocea 

— Ţi-am spus. Maşinile s-au împotmolit şi s-au blocat, podul 
peste Hoop's Creek e distrus, văduve bătrâne şi speriate au sunat 
toată noaptea.. 

— Mincinosule. 

— Uite... uită-te la hainele astea ude... vezi noroiul de pe 
pantofi...? Am ajutat oamenii toată noaptea. Ei, hai, iubito, te-ai 
montat singură. 

Annie se uită la manşetele şi pantofii lui uzi şi se întrebă dacă 
de data asta nu spunea adevărul. Cliff continuă pe un ton 
liniştitor, folosind toţi termenii afectuoşi care-i treceau prin 
minte. 

— Ei, iubito, draga mea, chestia aia o să se descarce, 
inimioaro, n-am făcut nimic, scumpo... 

Annie văzu că era speriat cu adevărat, dar, ciudat, n-o bucura 
această inversare de roluri. De fapt, nu voia ca el s-o implore; 
voia doar să fie mort. Dar nu-l putea omori, pur şi simplu, cu 
sânge rece. Arma devenea din ce în ce mai grea. li zise: 

— Scoate-ţi pistolul, Cliff. 

El tăcu şi o privi fix. 

— Dă-i drumu”. Vrei ca oamenii să afle că ai murit cu pistolul în 
toc? 

Cliff respiră scurt şi-şi trecu ezitant limba peste buzele uscate. 

— Annie... 

— Laşule! Laşule! Laşule! 

Un tunet explodă în apropiere. Cliff Baxter se sperie, tresări, 
apoi îşi scoase arma. Annie trase ambele gloanţe, reculul izbind-o 
de perete. 

Detunăturile asurzitoare se stinseră, dar ei încă îi răsunau în 
urechi. Camera era plină de mirosul acru de praf de puşcă şi 
pulbere de tencuială plutea în jos din două găuri adânci făcute în 


tavanul de deasupra locului unde Cliff zăcea întins pe podea. 

Cliff Baxter se ridică încet, într-un genunchi, scuturându-şi de 
pe cap şi de pe umeri bucăţi de tencuială şi de şipci. Annie văzu 
că făcuse în pantaloni. 

Cliff verifică dacă are pistolul în toc, apoi privi tavanul, încă 
scuturându-se, se ridică în picioare şi se îndrepta spre ea. Annie 
observă că el tremura şi se întreba ce-o să urmeze, fără să-i pese 
prea mult. 

Cliff trecu pe lângă ea, ridică receptorul telefonului de perete 
şi formă un număr. Ă 

— Mda, Blake, eu sunt. Işi drese glasul şi încercă să-şi 
stăpânească vocea. Mda, un mic accident cu curăţarea unui 
pistol. Dacă primeşti telefoane de la vecini, să le explici... Mda, 
totu’ e-n regulă. Salut. Inchise şi se întoarse spre Annie. Ei bine... 

Annie îl privi drept în ochi şi observă că lui îi e greu să-i 
susţină privirea. Gândi că ordinea priorităţilor lui era interesantă: 
să controleze şi să stăpânească situaţia, ca să se protejeze, să-şi 
protejeze imaginea, slujba. Nu-şi făcea iluzii că o proteja pe ea de 
pedeapsa legii. Dar el asta ar spune. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Cliff zise: 

— Ai încercat să mă omori. 'Te-aş putea aresta. 

— De fapt, am tras pe deasupra capului tău şi ştii asta. Dar dă-i 
drumul şi du-mă la închisoare. 

— Târfă. Tu... 

Făcu o mişcare amenințătoare înspre ea şi faţa i se înroşi, dar 
Annie rămase locului ştiind, culmea ironiei, că insigna lui era cea 
care îl oprea să o bată. Şi el ştia acest lucru, şi lui Annie îi făcea 
oarecum plăcere să-l vadă fierbând de furie neputincioasă. Dar 
într-o zi ştia că va răbufni. Intre timp însă, spera că o să moară 
de inimă. 

O înghesui într-un colţ, îi smulse capotul, îi puse mâinile pe 
umeri şi strânse locul unde se lovise din cauza reculului armei. O 
durere insuportabilă îi străbătu trupul, iar genunchii îi cedară. 
Fără să vrea, îngenunche pe podea, simțind mirosul urinei lui. 
Inchise ochii şi se feri, dar el o înşfacă de păr şi-i trase faţa 
înspre el. 

— Vezi ce-ai făcut? Eşti mândră de tine, târfă? Acum o să fim 
chit. O să stăm aici, aşa, până când o să faci pe tine şi n-o să-mi 
pese dacă pentru asta va trebui să stăm toată ziua asta afurisită. 


Aşa că, dacă poţi s-o faci acum, dă-i drumu’. Aştept. 

Annie îşi îngropă faţa în palme şi clătină din cap, cu lacrimi în 
ochi. 

— Aştept. 

O bătaie surdă la uşa din spate şi Cliff se întoarse pe călcâie. 
Faţa poliţistului Kevin Ward se ivi la fereastră. Cliff urlă: 

— Pleacă dracului de-aici! 

Ward se întoarse repede şi plecă, dar Annie îşi imagină că 
acesta văzuse că şeful lui avea pantalonii uzi. În mod sigur, 
văzuse praful de tencuială de pe faţa şi părul lui Cliff şi pe ea 
îngenuncheată pe podea în spatele lui. Bun. 

Cliff îşi îndreptă iarăşi atenţia spre ea. 

— Eşti mulţumită acu”, târfă? Eşti mulţumită? 

Annie se ridică rapid. 

— Lasă-mă în pace sau să mă bată Dumnezeu dacă nu chem 
poliţia federală. 

— Dac-o faci, te omor. 

— Nu-mi pasă. 

Îşi legă capotul. Cliff Baxter o privi ţintă, cu degetele mari 
băgate în centură. Dintr-o lungă experienţă, Annie ştia că era 
timpul să termine această confruntare şi ştia cum s-o facă. Nu 
zise nimic, rămase doar nemişcată cu lacrimile curgându-i pe 
obraji, apoi lăsă capul în jos şi se uită la podea, întrebându-se de 
ce nu făcuse o gaură în el. Cliff lăsă să treacă un minut, apoi, 
satisfăcut că ordinea de drept fusese restabilită după gustul lui, 
că toate erau iarăşi la locul lor, îi puse un deget sub bărbie şi-i 
înălţă capul. 

— Bine, te las să scapi uşor, scumpete. Să cureţi mizeria de 
aici şi să-mi faci un mic dejun. Ai aproape o jumătate de oră. 

Se întoarse să plece, apoi veni înapoi, luă arma şi ieşi. Annie îl 
auzi urcând scările şi, câteva minute mai târziu, duşul curgând. 
Găsi nişte aspirină în dulap, luă două cu un pahar plin de apă, se 
spălă pe mâini şi pe faţă la chiuvetă, apoi cobori la subsol. 

În bârlogul lui, ea privi puştile şi armele, toate neîncuiate 
acum. Stătu acolo un minut întreg, se întoarse şi intră în atelier. 
Găsi o mătură, un făraş, apoi merse din nou în bucătărie. Făcu 
cafea, încălzi tigaia cu nişte slănină, mătură tencuiala şi o puse la 
gunoi, apoi spălă podeaua şi masa. 

Cliff cobori îmbrăcat într-o uniformă curată, şi ea observă că 


intrase cu grijă în bucătărie, cu centura şi tocul pistolului 
aruncate pe umăr, cu mâna ţinând neglijent mânerul pistolului. 
Se aşeză la masă şi puse centura pe scaun, nu în cuierul din hol. 
Înainte ca el să poată reacţiona, Annie o înşfacă şi o puse în cui 
zicând: 

— Fără arme la masa mea. 

Fu un moment tensionat pentru Cliff Baxter şi, după o primă 
privire speriată, se chinui să zâmbească prosteşte. Annie îi turnă 
suc, cafea, apoi îi prăji ouăle cu cartofi şi slănină şi-i puse pâinea 
la prăjit. Puse pe masă micul dejun. 

— Stai jos, zise el. 

Annie se aşeză în faţa lui. 

— Ţi-ai pierdut pofta de mâncare? zâmbi el cu gura plină. 

— Am mâncat. 

— Am de gând să las armele, muniţia, totul acolo jos. Mai 
vreau cafea. 

Se ridică şi-i mai turnă cafea. 

— Fiindcă nu cred că ai curajul să mă omori. 

— Dacă voiam, puteam să cumpăr de oriunde un pistol. 

— Mda, aşa e. Da’ n-ai decât să tot cumperi arme, să furi arme, 
să împrumuţi arme, că nu contează. Nu mi-e frică de tine, iubito. 

Annie ştia că încerca să-şi recâştige bărbăţia după ce făcuse în 
pantaloni şi-l lăsă să facă ce trebuia, numai ca să plece odată de 
acasă. 

— Mi-am scos pistolul, nu-i aşa? N-aveam nicio şansă, dar am 
făcut-o, continuă el. 

— Da. 

Adevărat, gândi ea, era mai prost decât îşi imaginase. Un om 
inteligent ar fi ştiut că are cel puţin şanse de cincizeci la sută s-o 
convingă pe nevastă-sa să nu-l împuşte şi mai puţin de o şansă la 
un milion să tragă împotriva unei arme îndreptate spre el. Însă 
Cliff Baxter n-avea minte deloc şi era foarte plin de propria 
persoană. Într-o zi, spera ea, asta o să-i aducă moartea. 

— Te întrebi dacă te-aş fi omorât, zise el. 

— Nu-mi pasă deloc. 

— Cum adică nu-ţi pasă? Fireşte că-ţi pasă. Ai copii. Ai familie. 
Zâmbi. Mă ai pe mine. O bătu uşor pe mână peste masă. Hei, 
ştiam că n-o să mă omori. Şi ştii de ce? Fiindcă mă iubeşti. 

Annie inspiră şi se stăpâni să nu ţipe. El o lovi uşurel cu 


furculiţa pe nas şi continuă: 

— Vezi tu, eşti încă geloasă. Asta înseamnă că încă mă iubeşti. 
Am dreptate? 

Annie era secătuită sufleteşte, epuizată, şi umărul îi tremura. 
Nu mai avea decât prezenţa de spirit să spună ce voia el să audă. 
Zise: 

— Da. 

Cliff zâmbi. 

— Dar mă şi urăşti. Acum o să-ţi spun ceva... există o linie 
subţire între dragoste şi ură. 

Annie dădu din cap, ca şi cum asta ar fi fost vreo nouă revelaţie 
pentru ea. Cliff emitea întotdeauna clişee şi aforisme tâmpite, ca 
şi cum tocmai le inventase şi niciodată nu-i trecuse prin minte că 
acestea nu erau analize originale ale minţii omeneşti. 

— Aminteşte-ţi asta data viitoare, când eşti ofticată pe mine. 

Annie zâmbi. 

— Mă duc la curăţătorie în dimineaţa asta, zise ea. Ai ceva de 
dus? 

Cliff se aplecă spre ea. 

— Asta este treaba ta. 

— Da, domnule. 

— Şi termină cu rahatul ăsta de „domnule”. 

— Scuză-mă. 

El şterse gălbenuşurile cu pâine şi zise: 

— Să-l chemi pe bătrânul Willie să repare tavanul. 

— Da. 

Se lăsă pe spate şi o privi. 

— Ştii, muncesc de-mi vine rău, ca să-ţi dau lucruri pe care 
majoritatea oamenilor din oraşul ăsta nu le au. Ce vrei să fac? Să 
ies la pensie, să stau lângă casă, să-mpuşc firancu' şi să te ajut pe 
tine la treburi toată ziua? 

— Nu. 

— Îmi rup spinarea muncind pentru oraşul ăsta şi tu crezi că- 
mi vântur daravela prin district. 

În timpul dojanei familiare, Annie aprobă la momentul potrivit 
şi clătină din cap când fu cazul. Cliff se ridică, îşi legă centura şi 
înconjură masa. O cuprinse pe după umeri, şi Annie clipi de 
durere. O sărută pe cap şi zise: 

— O să uităm asta. Mai curăţă pe aici şi cheamă-l pe Willie. Am 


chef de friptură diseară. Vezi dacă mai e bere în frigider. Dă de 
mâncare câinilor. Adăugă: Spală-mi uniforma. Se duse spre uşa 
din spate şi în timp ce ieşea, spuse: Şi să nu mă mai suni 
niciodată în timpul serviciului, dacă nu moare cineva. 

Plecă. 

Annie privi fără ţintă prin bucătărie. Poate, gândi ea, dacă i-ar 
fi dat timp să-şi scoată pistolul din toc, i-ar fi zburat creierii. Dar 
poate că nu, poate că el ar fi împuşcat-o, ceea ce ar fi fost bine. 
Poate l-ar fi spânzurat. Singurul lucru pe care-l ştia cu siguranţă 
era că Cliff nu uita şi nu ierta nimic. Pur şi simplu, îl speriase de 
moarte şi asta trebuia scump plătit. Nu că ea va simţi vreo 
schimbare. 

Se ridică şi fu surprinsă să vadă că avea genunchii moi şi o 
senzaţie de greață în stomac. Se duse spre chiuvetă şi deschise 
fereastra. Soarele răsărea şi câţiva nori de furtună se îndepărtau 
spre est. Păsările cântau în curte, câinii flămânzi încercau să-i 
atragă atenţia cu lătrături scurte, politicoase. Viaţa, gândi ea, 
poate fi minunată. Nu, îşi zise, viaţa a fost minunată. Viaţa era 
frumoasă. Cliff Baxter nu putea să împiedice soarele să răsară 
sau păsările să cânte şi nu putea, şi nici nu-i controla mintea sau 
spiritul. Îl ura că o coborâse la nivelul lui, că o făcuse să se 
gândească la crimă sau la sinucidere. 

Se gândi iarăşi la Keith Landry. În mintea ei, Cliff Baxter era 
întotdeauna cavalerul negru, iar Keith Landry cavalerul alb. 
Această imagine funcţionase atâta vreme cât Keith fusese un 
ideal imaterial. Cel mai groaznic coşmar ar fi să descopere că, în 
realitate, Keith Landry nu era acelaşi cu Keith Landry, pe care îl 
crease din scrisorile scurte şi rare şi din amintirile de odinioară. 

Îşi dădu seama că scrisoarea returnată, ca şi visul despre Cliff, 
fuseseră catalizatorul pentru ceea ce se întâmplase. Izbucnise. 
Dar acum se simţea mai bine şi-şi promise că, dacă Keith trăieşte, 
va găsi mijloacele şi curajul să-l întâlnească pentru a-i vorbi, să 
vadă cât de mult din el era imaginaţia ei şi cât era realitate. 


Capitolul 5 


Zumzăitul unui fel de mecanism începu să se materializeze în 
mintea lui Keith Landry care deschise ochii. Un vânt uşor umfla 
perdelele de dantelă albă şi razele de soare se furişau în zorii 
cenuşii. Mirosea a pământ reavăn, a aer de ţară, a lucerna de pe 
un câmp aflat undeva. Rămase întins un timp, cercetând camera 
cu ochii, mintea începând să i se concentreze. Visase de atâtea 
ori că se trezeşte în vechea lui cameră, încât să se trezească cu 
adevărat în ea era o ciudăţenie. 

Se ridică în capul oaselor, se întinse şi căscă. 

— Ziua numărul patru, viaţa numărul doi, dimineaţa. Dă-i 
bătaie. 

Sări din pat şi se îndreptă spre baia de la capătul culoarului. 


Proaspăt spălat şi îmbrăcat în pantaloni kaki şi tricou, Keith 
cercetă conţinutul frigiderului. Lapte integral, pâine albă, unt, 
slănină şi ouă. Nu mai mâncase aşa ceva de ani de zile, dar îşi 
zise: „De ce nu?”. Îşi prepară un mic dejun uriaş, provocator de 
arterioscleroză. Avea un gust minunat Avea gust de „acasă”. leşi 
pe uşa din spate în aleea de pietriş. Aerul era rece şi umed şi o 
ceaţă joasă plutea peste câmpuri. Se plimbă prin curte. Văzu că 
hambarul trebuia reparat şi, pe măsură ce explora ceea ce fusese 
cândva o fermă bogată, observă rămăşiţele unui mod trecut de 
viaţă: un topor ruginit înfipt într-un butuc de tăiat lemne, 
porumbarul prăbuşit, silozul înclinat, coteţul păsărilor şi sera 
dărâmate, scândurile rupte ale padocului şi ale cocinei de porci, 
magazia de unelte plină cu scule vechi - toate acestea rămase 
nefolosite, împrăştiate, inutile, contribuind la degradarea rurală. 

Observă că grădina de legume şi pavilionul din vie erau 
năpădite de viţă şi de buruieni, iar casa trebuia zugrăvită. 

Nostalgia pe care o simţise pe drumul până aici era în 
contradicţie cu realitatea din faţa lui. Acum, fermele copilăriei lui 
nu mai erau atât de pitoreşti, şi familiile care le lucrau odinioară 
- ştia din vizitele anterioare - se tot împuţinau. Tinerii plecau la 
oraş să găsească de muncă, aşa cum făcuseră fratele şi sora lui, 
iar bătrânii plecau spre sud, ca să scape de iernile aspre, aşa 


cum procedaseră şi părinţii lui. Mult din terenul înconjurător 
fusese vândut sau dat prin contract unor complexe agricole, iar 
proprietăţile familiale rămase erau astăzi la ananghie, cum 
fuseseră şi în copilăria lui. Diferenţa constă acum nu în 
economie, ci în voinţa fermierului de a rămâne aici, în ciuda 
condiţiilor dezavantajoase. Pe drumul până aici se gândise să 
încerce să devină fermier, dar acum, că se afla în acest loc, 
începea să se răzgândească. 

Se opri în faţa casei, privind verandă şi amintindu-şi nopţile de 
vară, balansoarele, limonada, radiourile, familia şi prietenii. Avu 
un impuls brusc să-şi sune părinţii, fratele şi sora şi să-i cheme 
acasă sugerându-le o reuniune de familie. Dar se gândi că ar 
trebui să aştepte până când îşi va pune ordine în idei, până când 
îşi va înţelege mai bine starea sufletească şi motivațiile. 

Se urcă în maşină şi ieşi pe drumul prăfuit de ţară. 

Cei patru sute de acri ai fermei Landry fuseseră arendaţi de 
familia Muller din josul drumului, părinţii lui primind un cec în 
fiecare primăvară. Cei mai mulţi acri din pământul Landry erau 
cultivați cu porumb, dar familia Muller plantase pe o sută de acri 
soia, pe care o livra unei uzine prelucrătoare din apropiere, 
construită de o companie japoneză. Keith ştia că fabrica angajase 
un mare număr de oameni şi cumpăra mari cantităţi de soia. Cu 
toate acestea, xenofobia era răspândită şi puternică în districtul 
Spencer şi Keith era sigur că japonezii erau la fel de nedoriți ca 
şi emigranții mexicani care apăreau în fiecare vară. Era ciudat, 
gândi el, poate de rău augur, că această zonă rurală, din inima 
țării, fusese descoperită de japonezi, de mexicani şi, mai recent, 
de oameni din India şi Pakistan, mulţi dintre ei fiind doctori la 
spitalul districtului. 

Localnicii nu se bucurau de toate acestea, dar numai ei erau de 
vină. Numărul populaţiei districtului era în scădere, cei mai buni 
şi mai inteligenţi plecaseră, şi mulţi dintre copiii pe care-i văzuse 
în vizitele lui, aceia care rămăseseră, păreau fără niciun scop, 
fără dorinţa de a munci la fermă şi nepotriviţi pentru o slujbă 
calificată. 

Keith se plimbă cu maşina prin ţinut. Drumurile erau bune, dar 
nu grozave şi aproape toate erau trasate într-un caroiaj perfect, 
de la nord la sud şi de la est la vest, cu câteva detalii de teren 
naturale, ca să-i încurce pe primii topografi; de sus ţinuturile din 


nord-vest păreau o foaie de hârtie milimetrică, cu mocirlosul râu 
Maumee, o linie sinuoasă de cerneală cafenie, şerpuind din sud- 
vest în marea pată albastră a lacului Erie. 

Keith conduse până la amiază, zigzagând prin ţinut, observând 
câteva ferme abandonate, unde locuiseră oameni pe care îi 
cunoscuse, camioane ruginite, sate micşorate, o agenţie defunctă 
de vânzări de echipament agricol, şcoli rurale, gospodării 
încuiate şi un sentiment de pustiu. 

Pe marginea drumului se găseau câteva monumente 
comemorative şi Keith îşi aminti că districtul Spencer fusese 
locul unor bătălii în timpul războaielor franceze şi indiene înainte 
de Revoluţia Americană, înainte că străbunii lui să sosească. 
Keith se minunase mereu de faptul că o mână de englezi şi 
francezi străbătuseră mlaştinile şi pădurile virgine, întunecate şi, 
înconjurați de indieni, încercaseră să se ucidă unii pe alţii atât de 
departe de casă. Desigur, gândise el în copilărie, acele războaie 
reprezentaseră culmea idioţeniei, dar pe vremea aceea nu fusese 
încă în Vietnam. 

Teritoriul devenise britanic, Revoluţia de-abia dacă îi atinsese 
pe locuitori şi populaţia în creştere se integrase în 1838 sub 
numele de districtul Spencer. Războiul Mexican din 1846 
încorporase un număr destul de mare de milițieni, majoritatea 
dintre ei murind de boală în Mexico, iar Războiul Civil aproape că 
decimase populaţia tânără. Ţinutul îşi revenise, se dezvoltase şi 
prosperase atingând apogeul în jurul Primului Război Mondial. 
Dar după război şi după următorul război mondial, cu 
consecinţele şi schimbările lui rapide, se instalase un declin, 
imperceptibil când Keith era tânăr, dar acum evident. Se întrebă 
iarăşi dacă avea de gând să trăiască aici sau se întorsese doar ca 
să-şi rezolve nişte vechi probleme? 


La o intersecţie din afara oraşului, trase la o staţie de benzină 
cu autoservire. Aici se vindea cu preţ redus o marcă de benzină 
pe care Keith n-o recunoscu, iar lângă benzinărie se găsea un 
magazin alimentar - o concepţie de marketing interesantă, gândi 
el: preţuri mari, alimente fără valoare nutritivă, benzină ieftină şi 
de calitate dubioasă. Keith se gândi că Saab-ul, ca şi el însuşi, ar 
trebui să se obişnuiască cu o dietă diferită, aşa că ieşi din maşină 
şi pompă. 


Vânzătorul, un bărbat cam cu zece ani mai tânăr decât Keith, 
veni agale. Omul privi maşina în timp ce Keith pompa benzină, 
apoi o înconjură şi se uită înăuntru. 

— Ce-i chestia asta? întrebă el. 

— O maşină. 

Vânzătorul râse şi se bătu cu palmele pe coapse. 

— La naiba, asta ştiu. Ce fel de maşină? 

— Un Saab 900. Suedeză. 

— Cum ai zis? 

— Făcută în Suedia. 

— Nu zău? 

Keith puse la loc buşonul de la rezervor şi aşeză furtunul 
înapoi la pompă. Vânzătorul citi plăcuţa de înmatriculare. 

— Districtul Columbia - capitala ţării. De acolo eşti? 

— Mda. 

— Eşti de la FBI? Inspector financiar? Pe ultimul tocmai l-am 
împuşcat 

Râse. Keith zâmbi. 

— Sunt doar un simplu cetăţean. 

— Mda? În trecere? 

— S-ar putea să stau o vreme. 

li dădu omului douăzeci de dolari. Vânzătorul trase de timp 
până să-i dă restul şi întrebă: 

— Şi unde stai? 

— Am familie aici. 

— Eşti de aici? 

— Am fost, demult Landry. 

— A, da, la naiba. Tu care eşti? 

— Keith Landry. Bătrânii mei sunt George şi Alma. Au ferma 
lângă Overton. 

— Desigur. S-au retras acum, nu? 

— În Florida. 

Omul îi întinse mâna. 

— Bob Arles. Ai mei aveau vechea benzinărie Texaco, în oraş. 

— Da. Tot douăzeci şi doi de cenți galonul? 

Bob Arles râse. 

— Nu, acum au închis-o. Nu mai există benzinării în oraş. Taxe 
pe proprietate prea mari, chirii prea mici, marile companii 
petroliere te jupoaie. Cumpăr pe loc de la oricine lasă mai ieftin. 


— Eu ce-am cumpărat azi? 

— A, ai avut noroc: aproape jumătate Mobil, ceva Shell şi puţin 
Texaco. 

— Fără niciun pic de zeamă de porumb? 

Arles râse din nou. 

— Un pic şi aşa ceva. Asta-i viaţa! 

— Vinzi bere? 

— Desigur. 

Arles îl urmă pe Keith în magazin şi-l prezentă femeii 
încruntate din spatele tejghelei. 

— Ea e soţia mea, Mary. Acesta-i Keith Landry, familia care 
avea fermă lângă Overton. 

Femeia încuviinţă din cap. Keith se duse la vitrina frigorifică; 
văzu două mărci de bere străină, Heineken şi Corona, dar 
nevrând să-i pară domnului Arles un adevărat extraterestru alese 
un bax de şase cutii de Coors şi unul de Rolling Rock, ambele în 
cutii. li plăti lui Mary pentru bere în timp ce Bob Arles flecărea, 
apoi Arles îl urmă afară. 

— Cauţi de lucru? îl întrebă Arles. 

— Poate. 

— E cam dificil. Mai ai încă ferma? 

— Da, dar pământul e arendat. 

— Bun. la banii şi fugi. Agricultura e genul de muncă pentru 
care trebuie să faci economii. 

— E chiar aşa de rău? 

— Cât ai? Patru sute de acri? Asta înseamnă că dai tot câştigul 
pe cheltuieli. Tipii cu patru mii de acri, recolte mixte şi animale o 
duc bine. Am văzut pe unu' conducând un Lincoln. E-n relaţii 
apropiate cu japonezii şi cu comercianții de grâne din Maumee. 
Unde stai? 

— La fermă. 

— Mda? Doamna e de prin zonă? 

— Sunt singur, răspunse Keith. 

Arles, dându-şi seama că sporovăială lui prietenoasă era pe 
punctul de a deveni indiscretă, zise: 

— Ei bine, îţi urez succes. 

— Mulţumesc. 

Keith dădu înapoi până la drumul cu două benzi. Putea să vadă 
capătul de sud al oraşului Spencerville, un şir de depozite şi de 


ateliere de industrie uşoară până unde se găseau urme ale 
vechilor lacuri Wabash şi Erie, mărginit de lanuri de porumb; 
locul unde se sfârşeau serviciile publice şi taxele orăşeneşti, şi de 
unde începea viaţa rurală. 

Keith înconjură oraşul, nedorind încă să intre, deşi nu ştia de 
ce. Poate din cauza ideii de a defila pe Main Street într-o maşină 
ciudată, poate că nu era pregătit să vadă oamenii pe care-i 
cunoştea şi aceştia să-l vadă la rândul lor. Se îndreptă spre 
biserica St James. 

În timp ce conducea, Keith observă casele mobile, adăposturile 
de aluminiu şi maşinile abandonate. Zona rurală era încă 
spectaculoasă, cu lanuri întinse de grâne şi ogoare nelucrate ce 
se întindeau până în zare, unde şirurile de copaci bătrâni 
împărțeau încă vechile prospecţiuni. Pâraie şi râuri, sclipind 
curate, şerpuiau printre sălciile plângătoare şi curgeau în mici 
estacade. 

Odinioară, pământul se aflase sub o mare preistorică ce se 
retrăsese şi, când sosiseră strămoşii lui Keith, ceea ce devenise 
apoi zona de nord-vest a statului Ohio fusese mlaştină şi pădure, 
într-o perioadă relativ scurtă de timp, lucrând doar cu unelte de 
mână şi boi, mlaştina fusese secată, copacii tăiaţi, casele 
construite, terenul împărţit pentru agricultură, apoi cultivat cu 
grâne şi legume. Rezultatele fuseseră spectaculoase: o bogăţie 
incredibilă răsărise din pământ, ca şi cum solul ar fi aşteptat zece 
milioane de ani ca să facă să încolţească orz şi secară, grâu şi 
ovăz, morcovi şi varză, şi aproape orice băgaseră în pământ 
primii pionieri. 

După Războiul Civil, toţi banii obţinuţi în agricultură veneau 
din grâu, apoi din porumb, mai uşor, mai abundent, iar acum 
Keith vedea din ce în ce mai multă soia, planta miracol, bogată în 
proteine, pentru o populaţie în creştere explozivă. 

Districtul Spencer, le convenea sau nu, era acum conectat la 
lume şi viitorul lui era în balanţă. Keith avea în minte două 
imagini: una, o renaştere a vieţii rurale adusă de populaţia 
urbană şi suburbană ce căuta o existenţă mai sigură şi mai 
blândă; cealaltă imagine era a unui ţinut ce reprezenta puţin mai 
mult decât o megaplantaţie, deţinută şi administrată de 
investitori absenţi în scopul obţinerii recoltei destinate vânzării 
într-un anumit moment. Keith vedea câmpurile şi fermele unde 


copacii şi şirurile de arbuşti fuseseră scoşi, ca să facă loc 
secerătorilor pantagruelice. Reflectând la toate astea, îi veni în 
minte gândul că, poate, întreaga naţiune era dezechilibrată, că, 
dacă te-ai urcat într-un tren greşit, niciuna dintre staţiile de pe 
linie s-ar putea să nu fie cea dorită de tine. 


Keith trase pe marginea drumului şi cobori din maşină. 
Cimitirul se afla pe un deal de aproape un acru, umbrit de ulmi 
bătrâni şi înconjurat de câmpuri cu porumb. La cincizeci de metri 
depărtare se găsea St. James, biserica de şindrilă albă, la care se 
dusese în copilărie, iar la dreapta bisericii era micuța casă 
parohială unde locuiseră sau poate că încă locuiau pastorul şi 
doamna Wilkes. 

Keith intră în cimitir şi merse printre pietrele funerare scunde, 
multe dintre ele mâncate de vreme şi acoperite de licheni. Găsi 
mormintele bunicilor din partea mamei şi a tatălui, ale părinţilor 
lor, ale fiilor şi fiicelor lor şi aşa mai departe, îngropaţi într-o 
ordine cronologică interesantă pe care trebuia s-o ştii, cele mai 
vechi morminte pe partea cea mai înaltă a terenului, apoi se 
cobora în cercuri concentrice în ordinea vechimii ajungând până 
la marginea câmpului de porumb; cel mai vechi mormânt Landry 
era din 1849, iar cel mai vechi mormânt Hoffman, strămoşii lui 
germani, era din 1841. Nu existau grupări mari de date ca 
rezultat al unor războaie, fiindcă pe vremea aceea cadavrele nu 
erau trimise acasă. Dar cele din Coreea şi Vietnam erau bine 
reprezentate şi Keith descoperi pe cel al unchiului său. Stătu 
lângă el o clipă, apoi se duse mai departe la bărbaţii ucişi în 
Vietnam: erau zece, un număr mare pentru un cimitir mic, dintr- 
un oraş mic. Keith îi ştia pe toţi, pe unii vag, pe alţii bine şi găsea 
un chip pentru fiecare nume. Se gândi că s-ar putea să simtă un 
fel de vină a supravieţuitorului, stând aici printre foştii lui colegi 
de clasă, dar nu simţise asta în faţa zidului din Washington şi nu 
simţea aşa ceva nici acum. Ceea ce simţea, îşi zise, era o furie 
neputincioasă pentru pierdere. Personal, el avea un gând care 
apăruse mai frecvent în ultimele câteva săptămâni: că, în ciuda 
tuturor succeselor şi realizărilor, viaţa lui ar fi fost mai bună dacă 
războiul n-ar fi existat. 

Se aşeză sub o trestie, printre mormintele aflate între baza 
dealului şi câmpul de porumb, şi mestecă un fir de iarbă. Soarele 


era sus, deasupra, pământul încă umed şi rece după furtună. Uliii 
se învârteau prin apropiere şi rândunelele de casă zburau, ieşind 
şi intrând în clopotniţa bisericii. Il cuprinse un sentiment de pace 
pe care nu-l mai simţise de ani de zile; liniştea şi singurătatea 
deja îi intraseră în sânge. Se întinse pe spate şi privi ţintă printre 
frunzele de ulm la cerul albastru deschis. 

„Aşa e. Dacă n-aş fi plecat în război, m-aş fi căsătorit cu 
Annie... cine ştie?” 

Acest cimitir, gândi el, era un loc la fel de bun ca oricare altul 
ea să înceapă drumul înapoi. 


Conduse maşina spre partea de nord a oraşului şi găsi locul 
unde începea Williams Street din drumul districtual. Trase pe 
dreapta, ezită, apoi întoarse pe strada suburbană. 

Unele dintre vechile case impunătoare, victoriene păreau 
restaurate, altele erau dărâmate. Copil fiind, se minunase 
întotdeauna de această parte a oraşului, de marile case pe micile 
petice de pământ şi care, îşi dădea acum seama, nu erau mici 
deloc, de copacii uriaşi ce formau în timpul verii un tunel verde, 
întunecat, de faptul că oamenii puteau trăi atât de aproape unii 
de alţii şi puteau vedea unii în casele celorlalţi, de luxul a două 
maşini pe fiecare alee. Ceea ce atunci îl impresionase, îl amuzase 
şi-l păcălise nu mai era impresionant, amuzant sau misterios. 
Minunea şi nevinovăția copilăriei erau aproape stânjenitoare, 
privind retrospectiv, dar ce fel de adult ai fi fără să fi văzut 
lucrurile prin ochii mari ai copilăriei? 

Strada era liniştită, aşa cum se aştepta să fie într-o după- 
amiază de vară. Câţiva puşti se plimbau cu bicicletă, o femeie 
împingea un cărucior, o furgonetă era oprită lângă drum, iar 
şoferul pălăvrăgea cu o femeie aflată în uşa casei. Era o stradă cu 
case cu verande mari, un fenomen american unic, cum 
descoperise în călătoriile sale, căci casele din America nu mai 
erau construite în acest stil. Copiii se jucau în câteva dintre 
verande, bătrânii se dădeau în balansoare. Keith era bucuros că 
Annie locuia pe această stradă. 

Pe când se apropia de casa ei, ceva ciudat se întâmplă: gura i 
se uscă şi inima începu să-i bată cu putere. Casa era pe partea lui 
dreaptă şi, înainte să-şi dea seama, trecu pe lângă ea şi opri. 
Observă o camionetă uzată, parcată pe alee, şi un om în vârstă 


care căra o scară în spatele casei. Şi iat-o, doar o clipă, cât se 
întoarse şi dispăru în spatele casei cu bătrânul. Durase doar o 
secundă sau două, de la aproape cincizeci de metri depărtare, 
dar Keith nu se îndoia că ea fusese şi această recunoaştere 
instantanee a trăsăturilor ei, a mersului, a ţinutei ei îl ului. 

Dădu înapoi şi deschise portiera, apoi se opri. Cum ar putea să 
apară, pur şi simplu, la uşa ei? Dar de ce nu? Ce era greşit într-o 
apropiere directă? Să-i telefoneze sau să-i lase un bilet nu era 
ceea ce-şi imaginase. Se gândi că era important să sune, pur şi 
simplu, la uşă, să zică: „Bună, Annie” şi întâmplă-se ce s-o 
întâmplă, spontan şi fără repetiţie. 

Dar dacă nu era singură? Dacă erau acasă copiii sau soţul? 
Oare de ce nu se gândise nici măcar o dată la această posibilitate 
când reluase această scenă de nenumărate ori de-a lungul anilor? 
Evident, momentul imaginat devenise atât de real, încât 
exclusese orice l-ar fi putut strica. 

Închise portiera şi plecă îndreptându-se spre ferma, cu mintea 
alergându-i mai repede decât maşina. „Ce se întâmpla cu tine, 
Landry? Revino-ţi, prietene!” 

Respiră adânc şi încetini până la viteza legală. N-avea rost să 
se pună rău cu jandarmeria locală. Asta-i aminti de soţul lui 
Annie. Desigur, gândi, dacă n-ar fi fost măritată, ar fi avut curajul 
să se oprească şi s-o salute. Dar nu poţi compromite în felul 
acesta o femeie măritată. Nu aici. Şi în Spencerville nu se 
obişnuia să iei masa sau o băutură după serviciu. 

Deci, poate ar trebui să-i lase un bilet la sora ei. Poate o să-i 
telefoneze. Poate că un tip care se descurcase în luptele şi 
schimburile de focuri din Berlinul de Est ar putea să se descurce 
şi cu un telefon dat femeii pe care o iubise cândva. „Desigur. 
După câteva săptămâni, după ce mă instalez. Ține minte asta.” 

Se întoarse la fermă şi-şi petrecu după-amiaza pe veranda din 
faţa casei, bând bere şi privind toate maşinile care treceau. 


Bob Arles făcu plinul maşinii şerifului. Autoservirea nu 
însemna ca Cliff Baxter să-şi pompeze singur benzina. Vorbeau. 
Arles zise: 

— Hei, şerifule, azi-dimineaţă a venit aici un tip interesant. 

— Ai pastramă de vită? 

— Sigur. Serveşte-te. 


Cliff Baxter intră în magazin şi, atingându-şi chipiul, o salută 
pe doamna Arles care stătea în spatele tejghelei. Ea îl privi luând 
pastramă de vită, biscuiţi cu unt de arahide, alune sărate şi 
câteva batoane de Hershey. În valoare totală de aproape 
doisprezece dolari, îşi imagină ea. Cliff scoase din frigider un suc 
de portocale, veni agale spre casă şi puse totul pe tejghea. 

— Ce avem aici, Mary? 

— Cred că doi dolari ajung - lucru pe care-l spunea de fiecare 
dată. 

El aruncă câţiva dolari pe tejghea în timp ce îi împacheta 
cumpărăturile. Bob Arles intră cu un bon de plată municipal şi 
Cliff semnă fără să se uite la suma de plată pentru benzină. 

— Mulţumesc că ai cumpărat de la noi, şerifule, zise Arles. 

Mary nu era prea sigură de asta. Bărbaţii, gândi ea, trebuie să 
transforme orice afacere în ceva ce seamănă cu o legătură 
ilegală. Bob încărca la plată oraşul pentru benzină, iar Cliff 
Baxter îşi hrănea burta grasă aproape pe gratis. 

Cliff îşi luă punga şi Bob Arles ieşi cu el. 

— Cum îţi ziceam, tipul ăsta vine aici cu o maşină străină cu 
număr de Washington şi tot tacâmu.'... 

— Părea suspect? 

— Nu, vreau să zic că era de pe aici. A locuit odată aici şi acu’ 
s-a întors să-şi caute de lucru. Stă la ferma părinţilor lui. Nu sunt 
mulţi care se-ntorc. 

— Asta-i sigur. Pagubă-n ciuperci! 

Cliff se sui în maşină. 

— Conducea un Saab. Cât face aşa ceva? 

— Păi... să vedem... poate douăzeci, treizeci, nouă. 

— Tipul s-a descurcat. 

— Maşinile străine nu-s în regulă, Bob. Cliff începu să ridice 
geamul, apoi se opri şi întrebă: [i ştii numele? 

— Landry. Keith Landry. 

Cliff îl privi pe Arles. 

— Cum? _ 

— Bătrânii aveau o fermă lângă Overton. li cunoşti? 

Cliff rămase o clipă tăcut. 

— Mda... Keith Landry? 

— Da. 

— S-a întors? 


— Aşa zicea. 

— Familie? 

— Nu. 

— Cum arată? 

Bob ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Obişnuit. 

— Ai fi un poliţist al dracului de bun. Gras? Slab? Chel? Cu 
daravela crescându-i pe cap? 

— Slab. Înalt, fără chelie. Cred că n-arată rău. De ce? 

— A, m-am gândit să-l ţin sub observaţie. Să-i urez bun venit 
acasă. 

— Nu poţi să nu recunoşti maşina. Stă la ferma părinţilor. 
Treci pe la el dacă vrei. 

— S-ar putea să fac asta. 

Cliff se îndepărtă îndreptându-se spre sud, spre Overton. 


Capitolul 6 


Cliff Baxter medita la evenimentele acelei dimineţi. „Nu ştiu 
ce-a apucat-o.” Sigur că ştia exact ce-o apucase: îl ura. Într-un fel 
accepta asta, dar încă era convins că îl şi iubea. El o iubea, aşa că 
şi ea trebuia să-l iubească. Ceea ce-l deranja cu adevărat era că 
devenise irascibilă, că se dusese şi chiar luase o armă. Avusese 
întotdeauna o limbă ascuţită, dar niciodată nu ajunsese să arunce 
măcar cu o farfurie în el. Şi acum trăgea cu alice pe deasupra 
capului lui. „Trebuie să fie perioada aceea din fiecare lună. Asta 
e. RLI. Rahatul Lunar Îndărătnic.” 

Era convins că ieşise învingător din ceartă, dar asta era valabil 
doar dacă nu lua în consideraţie că se scăpase pe el. În privinţa 
asta, nu ajunseseră să fie chit, aşa că încerca să uite că s-a 
întâmplat. Dar nu putea să uite. „Târfa!” S-ar mai fi gândit la 
chestia asta, dar avea o nouă problemă la care să reflecteze - 
domnul Keith Landry, fostul prieten al domnişoarei Annie Prentis. 

Trecu pe lângă ferma Landry şi observă Saab-ul negru pe aleea 
de pietriş. Observă, de asemenea, un bărbat pe verandă şi era 
sigur că şi bărbatul observase maşina poliţiei trecând pe acolo. 

Cliff folosi telefonul mobil şi chemă sergentul de serviciu. 

— Blake, eu sunt. Cheamă Washington, D.C., Autovehicule, şi 
fă-mi rost de tot ce poţi despre Keith Landry. li dictă numele pe 
litere şi adaugă: Conduce un Saab 900, negru. Nu pot să-ţi spun 
anul şi nici nu pot să văd numărul de înmatriculare. Anunţă-mă 
imediat ce afli ceva. 

Cliff formă apoi numărul de la Informaţii. 

— Salut, am nevoie de un număr pentru Landry, Keith Landry, 
County Road 28, înregistrare nouă. 

— Nu există nicio înregistrare pentru acest nume, domnule, 
răspunse operatoarea, 

Cliff închise şi sună la Poştă. 

— Aici e şeriful Baxter, dă-mi-l pe diriginte. 

După câteva secunde, dirigintele, Tim Hodge, veni la telefon. 

— Pot să te ajut, şerifule? 

— Da, Tim. Caută şi vezi dacă ai un nou client, numele de 
Landry, poşta rurală, din Washington. Da, D.C. 


— Sigur, o clipă. 

Câteva minute mai târziu, Hodge reveni şi zise: 

— Da, unul dintre sortatori a văzut două chitanţe sau ceva de 
genul ăsta cu o etichetă de trimitere din D.C. Keith Landry. 

— Există şi o doamnă pe acea etichetă? 

— Nu, e numai el. 

— E temporar? 

— Pare a fi o adresă permanentă. Vreo problemă? 

— Nu. Fermă era goală de obicei şi cineva a observat activitate 
pe acolo. 

— Mda, îmi amintesc de bătrâni, George şi Alma. S-au mutat în 
Florida. Cine-i tipu’? 

— Fiul, bănuiesc. Cliff se gândi o clipă, apoi întrebă: Şi-a luat o 
căsuţă poştală? 

— Nu, ar fi plătit, dacă ar fi făcut-o. 

— Mda. Bine... hei, aş vrea să arunc o privire când vine ceva 
pentru el. 

Urmă o pauză lungă, timp în care dirigintele îşi zise că asta nu 
era o cercetare de rutină. Apoi spuse: 

— Îmi pare rău, şerifule. Am mai vorbit despre asta. Trebuie 
să-mi arăţi un ordin de la judecătorie. 

— La naiba, Tim, mă uit doar la plicuri, nu le deschid. 

— Da... dar... dacă e un tip rău, du-te la tribunal... 

— Îţi cer doar o mică favoare, Tim, şi când tu o să ai nevoie de 
o favoare ştii unde să vii. De fapt, îmi eşti dator, fiindcă ţi-am 
scăpat ginerele când a condus beat mort. 

— Mda... bine... vrei să te uiţi doar la plicuri când sunt 
triate...? 

— Nu pot să fac asta mereu. Să faci tu fotocopii de pe material, 
faţă şi spate, iar eu trec pe acolo din când în când... 

— Păi... 

— Să ţii asta pentru tine, eu o să fac la fel. Şi salută-i din 
partea mea pe fiica ta şi pe soţul ei. 

Cliff închise şi conduse înainte pe drumul districtual, neatent la 
împrejurimi, meditând la întorsătura evenimentelor. „Tipul vine 
înapoi, niciun telefon încă, dar vrea să i se trimită poşta. De ce s- 
a întors?” 

Puse maşina pe controlul automat al vitezei şi mestecă nişte 
pastramă de vită. Cliff Baxter şi-l amintea pe Keith Landry din 


liceu şi nu-i plăcea ce-şi amintea. Nu-l cunoştea bine, cel puţin, 
nu personal, dar toţi îl ştiau pe Keith Landry. Era unul dintre acei 
tipi foarte-probabil-să-reuşească în viaţă, atlet grozav, şoarece de 
bibliotecă, şi destul de popular ca tipii asemenea lui Cliff Baxter 
să-l urască de moarte. 

Îşi aduse aminte cu oarecare satisfacţie că de câteva ori îl 
înghiontise pe hol, dar Landry nu făcuse niciodată nimic decât să 
zică „Scuză-mă” de parcă era vina lui. Cliff crezuse că Landry era 
un mototol, dar câţiva prieteni de-ai lui Cliff îl sfătuiseră să fie 
atent cu Landry. Fără s-o recunoască, Cliff ştia că aveau 
dreptate. 

Era cu un an mai mic decât Landry, la şcoală, şi l-ar fi ignorat 
complet, dacă Keith Landry n-ar fi ieşit cu Annie Prentis. 

Cliff se gândi la asta, la oamenii ca Landry, în general, care 
păreau să facă întotdeauna ce trebuie, care ieşeau cu fetele 
potrivite, care făceau ca totul să pară uşor. Şi ceea ce era mai 
rău, gândi, era faptul că Landry era doar un fiu de fermier, un tip 
care în weekend curăța de rahat curtea vitelor, un tip ai cărui 
părinţi veneau la Baxter Motors să schimbe un rahat de maşină 
cu alt rahat de maşină mai nou şi să plătească diferenţa. Asta era 
un tip care n-avea o oală să-şi facă nevoile în ea sau o fereastră 
pe unde să-i arunce conţinutul şi care era de presupus că toată 
viaţa o să rânească rahat şi o să sape pământul, dar care mergea 
la colegiu cu o mulţime de burse de la biserică, de la Rotary, de 
la veteranii de război şi cu nişte bani de la stat pentru care 
contribuabilii, ca familia Baxter, munceau din greu. Şi apoi, 
ticălosul se uita de sus la oamenii pe care-i lăsase în urmă. 
„Imbecil.” 

Cliff ar fi fost bucuros să-l vadă pe ticălos părăsind localitatea, 
numai că el plecase la colegiu cu Annie Prentis şi, din câte auzise 
Cliff, făcuseră amor pe rupte la Bowling Green timp de patru ani, 
înainte ca ea să-l părăsească. 

Brusc, lovi cu putere tabloul de bord. „Cur pictat!” Gândul că 
tipul ăsta, care fusese cuplat cândva cu nevasta lui, era iarăşi în 
oraş era mai mult decât putea să suporte. 

Merse un timp fără ţintă, încercând să-şi dea seama de 
următoarea lui mişcare. În mod sigur, tipul trebuie să plece... 
într-un fel sau altul. Ăsta era oraşul lui Cliff Baxter şi nimeni, dar 
nimeni de aici nu-şi bătea joc de el - mai ales un individ care 


făcuse amor cu nevasta lui. „Eşti mort, tipule.” 

Chiar dacă Landry se ţinea deoparte, Cliff se înfuria doar la 
gândul că era atât de aproape de nevastă-sa, destul de aproape 
ca să poată să se întâlnească întâmplător în oraş sau la vreo 
întrunire. „Cum ar fi asta? Să fiu la vreo nuntă cu nevastă-mea şi 
să vină s-o salute cu un zâmbet pe faţa lui imbecilă?” Cliff 
scutură din cap, ca să alunge imaginea din minte. „În niciun caz. 
Sub nici o formă.” 

Inspiră adânc. „La dracu’, s-a culcat cu nevasta mea timp de 
patru, poate cinci sau şase ani şi ticălosul apare, pur şi simplu, 
fără o ticăloasă de nevastă, stând pe rahatu' ăla de verandă şi 
nefăcând nimic...” Lovi iarăşi tabloul de bord. „La dracu!” 

Simţi că inima îi bate rapid şi că gura îi e cleioasă. Inspiri 
adânc, deschise cutia de suc şi sorbi hulpav simțind acidul în 
stomac. Azvârli cutia pe fereastră. „La dracu! Fir'ar să fie.” 

Radioul pârâi şi sergentul Blake se auzi pe fir: 

— Şefu', în legătură cu numărul acela de înmatricu... 

— Vrei să audă tot districtul ăsta ticălos? Sună-mă la afurisitul 
ăla de telefon. 

— Da, domnule. 

Telefonul sună şi Cliff zise: 

— Dă-i drumu”. 

— Am trimis un fax la secţia de autovehicule cu numele de 
Keith Landry, raportă sergentul Blake, modelul şi marca maşinii 
şi mi-au trimis un răspuns negativ. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Păi au zis că nu există o asemenea persoană. 

— La dracu', Blake, ia numărul de înmatriculare de la rahatu' 
ăla de maşină şi trimite-le asta. 

— Unde-i maşina? 

— La ferma bătrânului Landry, County Road 28. Vreau toate 
datele de pe carnetul lui de conducere, apoi vreau să suni la 
bancă locală să vezi dacă şi-a deschis un cont, să-i iei numărul de 
la asigurarea socială şi de la cartea de credit, apoi mai departe... 
înregistrări militare, caziere, tot tacâmu'. 

— Da, domnule. 

Cliff închise. După aproape treizeci de ani de slujbă în poliţie, 
învățase cum să construiască un dosar pe de-a-ntregul. Cei doi 
detectivi ai lui ţineau dosarele penale, lucru care nu-l interesa 


prea mult pe Cliff. El avea propriile dosare despre aproape 
fiecare om important sau care-l interesa în vreun fel din districtul 
Spencer. Vag, Cliff era conştient că era întrucâtva ilegal să ţii 
dosare secrete despre cetăţenii obişnuiţi, dar el aparţinea vechii 
şcoli şi ceea ce învățase de acolo era că promovările şi siguranţa 
slujbei erau cel mai bine obţinute prin intimidare şi şantaj. 

De fapt, învățase lucrul ăsta cu mult înainte să intre în Poliţie; 
tatăl lui şi familia tatălui lui erau cu toţii bătăuşi de succes. Şi, ca 
să fie sincer, nu sistemul îl corupsese pe el, ci el, aproape cu 
mâinile goale, corupsese sistemul. Dar n-ar fi putut s-o facă fără 
ajutorul celor care îşi distrugeau convenabil vieţile şi carierele - 
oameni căsătoriţi care aveau relaţii extraconjugale, oameni de 
afaceri care aveau nevoie de permise zonale sau de scutiri de la 
plata taxelor, politicieni care voiau să ştie câte ceva despre 
adversarii lor şi aşa mai departe. Cliff era întotdeauna prezent, 
sesizând semnele slăbiciunii lor morale, micile defecte de 
caracter, semnale ale dezastrului financiar şi legal. Cliff era 
întotdeauna acolo să ajute. 

Ceea ce-i lipsea sistemului, când apăruse el, era un broker, un 
birou de decontare, unde cetăţeanul să poată veni să ofere o 
favoare pentru altă favoare, unde omul să poată veni să-şi vândă 
sufletul. 

De la aceste începuturi umile, Cliff Baxter începuse să-şi tină 
notițe, care deveniseră dosare, care deveniseră aur. 

Dar, mai târziu, o mulţime de oameni pe care el nu-i plăcea se 
implicaseră prea mult în sistem. Profesori, predicatori, 
gospodine, chiar şi fermieri. Deja există şi o femeie în consiliul 
municipal, Gail Porter, o profesoară de colegiu pensionată, o 
ticăloasă băgăcioasă şi o fostă comunistă. Fusese aleasă printr-un 
noroc, căci tipul care candida împotriva ei, Bobby Cole, se lăsase 
prins în closetul bărbaţilor din staţia de autobuz Toledo. Cliff nu-i 
dăduse atenţie până când a fost prea târziu, dar acum avea 
despre ea un dosar gros, ca un cotlet de miel, iar în noiembrie i 
se va termina mandatul. Femeile ca ea nu apreciau sistemul, iar 
Cliff ştia că, dacă ar mai rămâne, ar exista mulţi ca ea care să o 
urmeze. 

Primarul îi era văr, membrii consiliului municipal şi ai 
comisiilor districtuale erau oameni pe care-i cunoştea şi fiecare 
trebuia să candideze pentru alegeri. Dar Cliff Baxter era deja 


numit şi, în ceea ce-l privea, fusese numit pe viaţă. Adevărul e că, 
dacă şi-ar pierde vreodată slujba, avea în minte cam o sută de 
bărbaţi şi femei care l-ar sfâşia, aşa că trebuia să se ţină bine pe 
poziţii. 

Cliff Baxter era conştient că lumea se schimbase, că 
schimbările începeau să treacă şi peste graniţele districtului 
Spencer şi că erau periculoase pentru el. Dar era destul de sigur 
că putea ţine totul sub control, mai ales datorită faptului că 
şeriful districtului, Don Finney, era vărul mamei lui. Don avea 
numai doi oameni care să patruleze prin tot ţinutul, aşa că el şi 
Cliff aveau o înţelegere ca poliţia din Spencerville să poată 
depăşi limitele oraşului ori de câte ori voia, cum făcea şi el acum. 
Asta îi dădea mai multă libertate de acţiune când avea de-a face 
cu oameni care locuiau în afara oraşului, ca doamna Porter şi 
bărbatul ei, şi ca domnul Keith Landry. 

Aşa că o să mai fie stăpân pe situaţie vreo câţiva ani, apoi, 
după treizeci de ani de muncă şi cu copiii plecaţi la colegiu, o să 
treacă în statul Michigan unde avea o cabană de vânătoare. Între 
timp, trebuia să-şi mănânce duşmanii, chiar dacă nu-i era foame. 

Latura de rechin din el putea să miroasă sângele din apă de la 
doi kilometri distanţă, dar nu mirosea deloc sânge în oamenii 
ăştia noi, inclusiv în Gail Porter. Gândindu-se că ar putea s-o 
pună la punct, Cliff îi arătase o dată dosarul, dovedindu-i că ştia 
totul despre activităţile ei de stânga de la Colegiul Antioch, şi 
câteva materiale despre prietenii ei pe care soţul nu le-ar 
aprecia. Dar ea îi răspunsese să facă dosarul sul, să-l ungă cu 
grăsime şi să şi-l bage în fund. Cliff fusese mai mult decât ofticat, 
fusese aproape de crimă. Dacă oamenilor nu le era teamă, cum 
avea el să-i ţină la respect? Asta era puţin înspăimântător. 

Latura de lup din el simţea pericolul înainte ca orice alt animal 
din pădurea lui să miroasă ceva. În ultimii câţiva ani, observase 
cercul acestui nou tip de oameni strângându-se în jurul lui, ca şi 
cum el era vânatul, în loc să fie invers. 

Apoi, era Annie. Micuța doamnă perfectă care de obicei n-ar 
zice „rahat”, chiar dacă ar avea gura plină de aşa ceva. Şi, dintr- 
odată, îi vine ideea să-l verifice şi este cât pe ce să-i zboare 
creierii. „Ce dracu' se întâmplă aici?” 

Când apăruse această nouă problemă, tocmai se ocupa de 
aceste chestiuni. „Fir-ar să fie! Oameni care-mi vor capul, oameni 


care-mi vor slujba, propria mea nevastă încearcă să mă omoare, 
iar acum apare unu' cu care s-a culcat cândva. Hei, Doamne, ce- 
am făcut să merit rahatu' ăsta?” 

Se întrebă dacă Annie ştia deja că fostul ei prieten se întorsese 
în oraş. Poate de asta încercase să-l omoare. Dar aşa ceva n-avea 
logică, fiindcă ar fi intrat în închisoare înainte să poată să se 
întâlnească cu el. Nu, ea încă nu ştia, dar va afla, şi el o să fie 
atent la acest lucru, îi trecu prin minte că poate pe ea n-o 
interesa deloc Keith Landry, iar pe el nu-l interesează ea. Totuşi, 
nu voia să-l vadă prin oraş pe tipul ăsta încrezut. 

Îşi dădu seama că nu va putea să-i supravegheze pe amândoi la 
nesfârşit, dar o să fie atent o vreme şi poate o să-i prindă. Dacă 
nu, Landry tot o s-o-ncurce, dar nu cu doamna Baxter. 

Cliff era de acord cu arestările făcute pe aleea îndrăgostiţilor 
şi, în vremurile bune, înainte că puştii să înceapă s-o facă în 
motelurile din afara districtului sau acasă, în timp ce părinţii 
erau la lucru, în fiecare weekend punea mâna pe câţiva pe care-i 
găsea în maşini şi în hambare părăsite. Avea un al şaselea simţ 
ca să-i descopere unde erau şi să-i prindă goi sau măcar pe 
jumătate dezbrăcaţi. Era partea care-i plăcea din munca lui dură 
şi, dacă se gândea la asta, o noapte ca aceea se termina 
întotdeauna printr-o vizită la vreuna dintre doamne, cu membrul 
tare încercând să iasă afară prin fermoar. Uneori se ducea acasă 
şi de vreo două ori Annie comentase că probabil patrulase pe 
aleea îndrăgostiţilor. „Mda, are o limbă ascuţită.” Mult prea 
ascuţită pentru binele ei. i 

Toată această meditare asupra sexului îl excitase. Intoarse 
maşina înspre oraş şi o luă spre partea de sud, zonă în care se 
aflau cartierele sărace ale oraşului. Chemă sediul şi îi zise lui 
Blake: 

— Îmi iau o oră liberă. Sună dacă ai nevoie. De fapt, sună-mă 
într-o oră, ca să pot să ajung unde trebuie să fiu. 

— Bine, şefu'. 

Baxter intră pe o alee de ciment crăpat, de lângă un bungalou 
de lemn, şi cu un dispozitiv electronic deschise uşa garajul. 

Parcă maşina de poliţie în garaj, ieşi şi apăsă pe un buton ca să 
închidă poarta. 

Se duse la uşa din spate şi o descuie cu cheia. Bucătăria era 
mică, murdară şi întotdeauna mirosea a ţevărie prost făcută. Cel 


puţin, Annie, cu toate defectele ei, ştia cum să ţină o casă. 

Aruncă o privire în sufrageria în dezordine, apoi intră în primul 
din cele două dormitoare. O femeie de vreo treizeci şi cinci de ani 
dormea pe o coastă deasupra cearşafurilor, îmbrăcată doar cu un 
tricou. În cameră era cald şi ventilatorul din fereastră vântura 
aerul fierbinte. Uniformă albă de chelneriţă şi lenjeria intimă 
erau aruncate pe jos. 

Baxter se îndreptă spre pat. Tricoul se ridicase peste şoldurile 
femeii. Cliff îi privi părul pubian, apoi sânii mari şi sfârcurile 
reliefate prin tricoul roz pe care scria „Park'n Eat - echipa de 
baseball”. 

Avea un corp frumos, cu un tonus muscular bun şi piele 
frumoasă, dacă treceai cu vederea câteva coşuri şi ciupituri de 
ţânţar. Părul scurt, care-i cădea pe faţă, era blond, însă cel 
pubian era negru. 

Femeia se mişcă şi se întoarse pe burtă. Cliff îi privi fundul 
bombat şi simţi că se excită. Se întinse şi cu toată mâna o apucă 
de fund. Ea murmură ceva, se întoarse şi deschise ochii. Cliff 
Baxter zâmbi. 

— Hei, frumoaso. 

— A... Ea îşi drese vocea şi se sili să zâmbească. Tu eşti. 

— Cine credeai că e? 

— Nimeni... Se ridică să-şi limpezească mintea, apoi trase-n jos 
tricoul ca să se acopere. Nu ştiam că o să termini. 

— Încă n-am terminat, iubito. De aia sunt aici. 

Ea se forţă să zâmbească. Cliff se aşeză pe pat lângă ea, îşi 
puse mâna între picioarele ei şi o pătrunse cu degetele. 

— Ai avut un vis umed? 

— Mda... despre tine. 

— Ar fi bine să fie aşa. 

li găsi clitorisul şi-l masă. Ea se agită puţin, în mod clar 
nefăcându-i plăcere ca în şaizeci de secunde să treacă de la un 
somn profund la senzaţia produsă de degetele unui bărbat în ea. 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic. Trebuie să mă duc la baie. 

Se strecură afară din pat pe partea opusă şi ieşi pe hol. Cliff îşi 
şterse degetele de cearşafuri şi se lungi în pat complet îmbrăcat, 
aşteptând. Auzi apa de la closet, apă curgând, gargară. 

Sherry Kolarik era ultima dintr-un lung şir de femei care 


începuse înainte de căsătorie, continuase în timpul cât îi făcuse 
curte lui Annie, apoi pe perioada logodnei şi a căsătoriei. 
Aventurile nu duraseră niciodată prea mult şi Cliff nu avusese 
niciodată o pasiune adevărată, o prietenă sau o amantă în 
adevăratul sens al cuvântului - toate erau doar distracţii de 
scurtă durată. De fapt, undeva în fundul minţii, ştia că era 
incapabil de o relaţie adevărată cu o femeie şi doamnele lui erau, 
pur şi simplu, „de ocazie” - târfele oraşului, femei care încălcau 
legea, divorţate disperat de singure, ospătăriţe şi chelneriţe care 
aveau nevoie de ceva bani în plus - elemente de jos ale orăşelelor 
din societatea americană; toate erau ţinte uşoare pentru şeriful 
Baxter. 

Din când în când, agăța câte o femeie măritată cu un soţ fără 
importanţă, cum ar fi Janie Wilson, nevasta omului de serviciu de 
la staţia de poliţie, sau Beth Marlon, nevasta beţivului oraşului. 
Uneori obținea femeia vreunuia care avea foarte mare nevoie de 
o favoare, ca de exemplu un puşcăriaş. Aceste cuceriri îi plăceau 
mai mult decât celelalte, căci să te culci cu o nevastă însemna să- 
ti baţi joc şi de bărbat 

Avea însă grijă să nu încerce ceva cu femeile ai căror soţi 
puteau deveni o problemă. Făcuse ochi dulci avocatelor, 
profesoarelor, doctoriţelor şi altor femei cu profesie, măritate şi 
nemăritate, care-l refuzaseră, dar ştia, fără s-o recunoască în 
sinea lui, că n-avea nicio şansă cu asemenea femei. Ştia, de 
asemenea, sau mai degrabă era vag conştient că, chiar dacă ar fi 
câştigat-o pe vreuna, aceasta l-ar fi respins după ce-ar fi ajuns să- 
l cunoască mai bine. Singura lui cucerire importantă la acest 
nivel fusese Annie Prentis. Dar pe vremea aceea, Cliff Baxter 
arăta mai bine, avea puţin mai mult farmec şi dădea ce avea mai 
bun în el. Şi adevărul e că pe atunci era război, în Spencerville nu 
prea aveai de unde alege, aşa că un poliţist neameninţat de 
recrutare părea o partidă bună pentru tinerele femei. Ştia toate 
astea, fără să le recunoască faţă de sine însuşi. Astfel, ego-ul lui 
Cliff Baxter era neatins, în timp ce simţurile sale de prădător 
erau mereu în alertă, un lup singuratic ce ştia care pradă e slabă 
şi vulnerabilă, şi care e periculoasă. 

Totuşi, îşi închipuia că va seduce fie pe avocata afurisită de la 
biroul procurorului districtual, fie pe cele două doctoriţe de la 
spital, pe târfa încrezută de preşedintă a băncii, pe fetele venite 


în vacanţă de la colegiu şi aşa mai departe. Ştia că, dacă s-ar 
culca cu una dintre aceste femei, ar înfrânge întreaga clasă de 
oameni care-l priveau de sus. Într-o zi, se gândi, o s-o facă. O să 
desprindă din turmă una dintre aceste doamne snoabe, o să o 
„aranjeze” şi o să o desfidă să zică ceva. Poate că îi va plăcea şi 
ei. Dar deocamdată se stabilise la Sherry Kolarik şi la femei ca 
ea. 

Sherry intră în dormitor şi Cliff se uită la ceas. 

— Hai că n-am prea mult timp. 

— Am vrut să fiu curată pentru tine. 

— Nu trebuie să fii curată pentru ceea ce trebuie să faci. 

Se ridică din pat, trecu prin sufragerie şi ieşi pe uşa din faţă. 
Sună la sonerie; ea veni şi îi deschise îmbrăcată acum cu un 
capot. 

— Domnişoara Kolarik? 

— Da. 

— Şeriful Baxter. Aş vrea să vorbesc cu dumneata. O dădu 
înapoi şi închise uşa. Domnişoară, trebuie să plăteşti o sută de 
dolari pentru tichete de parcare în oraş. Am venit după bani sau, 
dacă nu, te arestez. 

Dacă Sherry Kolarik credea că era romantic ca şeriful Baxter 
să recreeze felul în care se întâlniseră prima oară, nu o spuse, nu 
râse şi nu-şi puse braţele în jurul lui, ci zise: 

— Îmi pare rău, nu am bani. 

— Atunci trebuie să te arestez, îmbracă-te, replică el. 

— Nu, vă rog, trebuie să mă duc la serviciu. Pot să plătesc 
vineri când iau salariul. 

— Ai avut trei luni ca să le achiţi. Aşa că acum eşti arestată. 
Vino de bunăvoie sau îţi pun cătuşe şi te iau aşa cum eşti. 

De fapt, în urmă cu o lună, când avusese loc scena asta, ea 
purta uniforma de chelneriţă. Dar se simţise la fel de neajutorată 
şi de expusă ca şi acum, numai că acum nu-i mai datora 
ticălosului o sută de dolari. Dar mai era problema maşinii ei care 
trebuia să treacă revizia tehnică şi Baxter Motors ar putea să 
treacă cu vederea unele defecţiuni. Zise: 

— Uite, lucrez la Parks'n'Eat, ştii, m-ai văzut acolo şi dacă vii 
vineri pe la prânz, putem să mergem la bancă cu cecul. Nu poţi 
să aştepţi? 

— Nu, doamnă, m-am cărat până aici şi mă întorc la sediu ori 


cu banii, ori cu tine. Nu te juca cu mine. 

Zdrăngăni cătuşele de la centură. 

— Îmi pare rău... N-am bani şi nu pot lipsi o zi de la serviciu... 
Uite... am vreo douăzeci de dolari. 

Cliff clătină din cap. 

— Un cec postdatat... 

— Nu. 

— Am nişte bijuterii, un ceas... 

— Nu sunt un afurisit de cămătar. Sunt poliţist. 

— Îmi pare rău. Nu ştiu ce să fac... 

Cliff scoase cătuşele de la brâu. Se uitară mult timp unul la 
celălalt şi amândoi îşi amintiră momentul când ea îşi dăduse 
seama. Sherry întrebă: 

— Poţi să-mi împrumuţi tu banii? 

— Şi eu cu ce m-aleg? 

— Cu ce vrei. 

— Am mâncat. 

— Ascultă, tot ce am sunt eu. Mă vrei? 

— Încerci să mă mituieşti cu sexul? 

Ea aprobă din cap. 

— Păi, să vedem ce garanţii oferi înainte să mă hotărăsc. 
Dezbracă-te. 

Ea îşi desfăcu capotul, lăsându-l să cadă, apoi îşi scoase tricoul 
peste cap şi-l aruncă pe un fotoliu. Stătea în mijlocul camerei, 
dezbrăcată, în timp ce şeriful Baxter se învârtea în jurul ei. Cu 
coada ochiului îi văzu umflătura din pantaloni. 

— Bine, domnişoară Kolarik, ai nişte garanţii foarte bune. 
Pentru împrumut, îngenunchează chiar aici. Parchează şi 
mănâncă, scumpo. 

Ea îngenunche pe covor. Cliff îşi desfăcu centura şi o puse pe 
fotoliu, apoi cureaua, trase fermoarul şi-şi dădu jos pantalonii şi 
chiloţii. 

— Dă-i drumu”, iubito. 

Ea inspiră adânc, închise ochii şi cu un deget ridică spre buze 
penisul lui erect. Când totul se termină, Cliff zise: 

— Înghite. 

Îşi ridică pantalonii, îşi puse centura şi aruncă douăzeci de 
dolari pe fotoliu. 

— O să am grijă de chitanţe, dar îmi datorezi patru plăţi. 


Sherry dădu din cap şi murmură: 

— Mulţumesc. 

Cliff spusese asta prima dată şi, în ultimele zece daţi, 
rămăseseră mereu încă patru. 

Cliff, fără să fie deosebit de sensibil, văzu totuşi că era puţin 
supărată şi-o bătu uşor pe obraz. 

— Hei, ne vedem mai târziu la cafea. Trebuie să plec. 

leşi pe uşa din spate. Ea se ridică, intră în baie, scuipă în 
chiuvetă şi-şi clăti gura, apoi intră sub duş. 


Cliff Baxter făcu turul Spencerville-ului simțindu-se foarte bine. 
Avea acum două femei, ceea ce era de ajuns deocamdată: Sherry, 
mai ales pentru sex oral, şi o femeie despărțită, cu doi copii, 
numită Jackie, care încerca să trăiască din ce-i trimitea soţul din 
Toledo. Jackie avea un dormitor drăguţ, un pat bun şi era bună la 
pat. Cliff aducea întotdeauna alimente - cadouri din partea 
supermagazinului. Mai avea şi o a treia femeie, îşi dădu el seama, 
pe nevastă-sa. Râse. „Eşti un adevărat bărbat, Cliff Baxter.” 

Sună telefonul mobil şi sergentul Blake zise: 

— Şefu', l-am trimis pe Ward cu binoclul pe la Landry şi i-a luat 
numărul de înmatriculare. 

— Bine. 

— Aşa că i-am sunat iar pe clovnii ăia din Washington şi le-am 
dat numărul. 

— Bine. Şi ce-ai obţinut? 

— Ei bine... au zis că plăcuţa aia e ceva special şi, dacă vrem 
să ştim mai multe, trebuie să completăm un formular în care să 
scriem de ce şi pentru ce... 

— Ce dracu” tot spui? 

— Mi-au trimis formularul prin fax - două pagini. 

— Ce fel de rahat e ăsta? Să-i suni pe ticăloşii ăia şi să le zici 
că avem nevoie acum de ceva despre plăcuţa asta de 
înmatriculare. Spune-le că tipul e un infractor sau ceva de genul 
ăsta, că nu poate să ne dea niciun act de înregistrare a maşinii... 

— Şefule, ţi-am zis, am încercat tot. Mi-au spus că e ceva legat 
de securitatea naţională. 

— Securitatea... ce? 

— Ştii, chestii secrete. 

Cliff Baxter conduse în tăcere. Cu un minut în urmă era 


stăpânul lumii, cu ţevile curățate, simțindu-se bine şi fiind la 
conducere. Acum, tipul ăsta, Landry, apare din afară, din 
Washington, D.C. După câţi ani...? Poate douăzeci şi cinci şi Cliff 
nu ştie nimic despre el, doar descoperă că nu poate obţine nici 
măcar o copie după actul de înmatriculare sau după permisul de 
conducere. „Cine dracu' e tipu’ ăsta?’ 

— Şefule? 

— Bine, vreau să-l urmăriţi pe ticălosul ăsta. Vreau ca de două 
ori pe zi să treacă cineva pe lângă casa lui şi vreau să ştiu de 
fiecare dată când vine în oraş. 

— Am înţeles... şi ce căutăm? Vreau să spun, de ce... 

— Tu fă dracului ce ţi-am zis! 

— Da, să trăiţi. 

Cliff închise. „Fiindcă s-a culcat cu nevasta mea, de asta.” Şi 
oamenii din oraş ştiau sau or să-şi amintească, sau vor auzi cât 
de curând. „Nu suport asta. Nu, dom'le, asta n-o suport.” În 
minte începură să se formeze câteva planuri de acţiune şi-şi 
aminti ce-i spusese odată bătrânul judecător Thornsby: „Uneori o 
problemă e o ocazie deghizată”. „Asta e. Ticălosul ăsta idiot a 
venit exact pe terenul meu. Şi ce n-am putut să fac acum 
douăzeci şi cinci de ani pot să fac acum. O să-l omor... nu, o să-i 
tai testiculele. Asta e. O să i le tai şi-o să le pun într-un borcan pe 
polita căminului, iar Annie o să-l poată şterge de praf o dată pe 
săptămână.” 

Râse. 


Capitolul 7 


Dinspre sud-vest sufla un vânt fierbinte şi uscat, reminiscenţa 
din timpurile străvechi a vânturilor ce odinioară măturau focurile 
peste câmpiile ierboase şi goneau turmele nesfârşite de bivoli, 
orbiţi de panică, în Marea Mlaştină Neagră unde oasele lor încă 
erau întoarse de pluguri. Dar acum vântul bătea printre un milion 
de şiruri de porumb şi un milion de acri de grâu unduios, prin 
micile orăşele şi ferme singuratice, peste păşunile şi pajiştile 
unde păşteau vitele. Gonea peste Indiana, Ohio şi peste Marile 
Lacuri, unde întâlnea masa arctică ce se deplasa spre sud. 

Pe la mijlocul lui septembrie, îşi aminti Keith Landry, când 
vânturile de vest se stingeau, puteai să simţi o adiere din nord, 
mirosul pinilor şi al aerului de lac, iar cerul era plin de gâşte 
canadiene, într-o zi de septembrie, George Landry îi zisese soţiei 
lui, Alma: „E timpul să fim şi noi deştepţi, ca gâştele astea”. Şi au 
plecat. 

Dar istoria celor mai multe migrații umane era mai complexă. 
Oamenii se adaptaseră oricărui climat de pe Pământ şi în 
vremurile de demult populaseră lumea prin peregrinările lor. 
Spre deosebire de somoni, ei nu trebuia să se întoarcă la locul lor 
de naştere pentru a se înmulţi - deşi Keith credea că n-ar fi fost o 
idee rea 

Keith se adapta uscăciunii aproape sufocante, prafului fin, 
vântului constant, deshidratant şi, ca majoritatea locuitorilor din 
Ohio de Nord, se gândea la iarnă cu mult înainte ca ea să 
sosească. Adaptarea la climat era uşoară; adaptarea la mediul 
social avea să fie ceva mai dificilă. 

Se întorsese de o săptămână şi se decise că era timpul să 
meargă în oraş. Plecă pe la prânz şi se îndreptă direct spre 
Baxter Motors, o reprezentanţă a firmei Ford, situată la capătul 
de est pe Main Street. Familia lui făcuse afaceri acolo de ani de 
zile şi Keith îşi amintea vag că tatălui său nu-i plăcea prea mult 
de oamenii ăştia. Dar bătrânul era capricios şi credea că putea să 
facă afaceri mai bune cu oamenii care-i displăceau, simțind o 
adevărată plăcere în asta. 

Keith ştia că Baxter Motors era proprietatea familiei soţului lui 


Annie şi poate că asta îi influenţase decizia, deşi n-ar fi putut să 
găsească o explicaţie pentru acest raţionament. 

leşi din Saab şi privi în jur. Reprezentanţa era numai pentru 
Ford, fără concesiune pentru maşinile străine, aşa cum se 
obişnuia în est. Un vânzător veni drept spre el prin parcare şi 
întrebă: 

— Ce mai faceţi? 

— Foarte bine. Mulţumesc de întrebare. 

Pe moment, vânzătorul păru zăpăcit, apoi întinse mâna. 

— Phil Baxter. 

— Keith Landry. 

Se uită la domnul Baxter, un bărbat grăsuliu de vreo patruzeci 
de ani, cu mai multe bărbii decât grumazul unei vaci. Phil Baxter 
părea un om destul de plăcut, dar asta venea o dată cu meseria. 

— Dumneata eşti proprietarul? întrebă Keith. 

— Nu încă, râse Phil. Aştept să iasă bătrânu' la pensie. 

Keith încercă să şi-o imagineze pe Annie măritată cu unul 
dintre aceşti neciopliţi înnăscuţi, apoi îşi zise că era nemilos şi 
meschin. Trecu la subiect, poate prea repede pentru gustul local, 
şi zise: 

— Vreau să schimb acest Ford făcut de comandă cu unul nou. 
Phil Baxter aruncă o privire Saabului şi râse iarăşi. g 

— Ăsta nu e un Ford, amice. Deveni serios şi adăugă: Încercam 
să nu acceptăm maşini străine. Cred că ştii asta. 

— De ce? 

— E greu să le dai. Oamenii de aici conduc maşini americane. 
Privi chiorâş la numărul de înmatriculare. De unde este? 

— Washington. 

— Eşti în trecere sau ce? 

— Sunt de pe aici. Tocmai am revenit 

— Mda, numele îmi sună familiar. Am mai făcut afaceri 
împreună? 

— Desigur. Vrei să-mi vinzi o maşină nouă? 

— Sigur... dar... trebuie să vorbesc cu şefu'. 

— Tata? 

— Da. Da’ nu-i aici acum. Ce fel de Ford cauţi, Keith? 

— Poate un Mustang GT. 

Phil făcu ochii mari. 

— Bună alegere. Avem două, una neagră şi una roşie. Dar pot 


să-ţi fac rost de orice culoare. 

— Bine. Şi care-i oferta pentru a mea? E de anul trecut. 
Douăsprezece mii opt sute de kilometri. 

— O să verific. 

— O să iei Saab-ul? 

— Te voi anunţa eu, Keith. Între timp, uite cartea mea de 
vizită. Dă-mi un telefon când eşti pregătit. _ 

Keith zâmbi de apropierea familiară specifică micilor oraşe. În 
Washington, orice vânzător de maşini putea fi un negociator de 
armament sau un lobbyist în dealul Capitoliului. Aici nimeni nu 
forţa nota. Keith zise: 

— Mulţumesc, Phil. 

Se întoarse să plece, apoi un impuls pervers îl făcu să se 
întoarcă şi să spună: 

— Îmi amintesc de un tip Cliff Baxter. 

— Mda, fratele meu. E şeful poliţiei acum. 

— Nu mai spune? S-a aranjat bine. 

— Da, într-adevăr. O nevastă bună, doi copii grozavi, unul la 
Colegiu, unul pe cale să meargă acolo. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze. 

— Amin. 

— La revedere, Phil. 

leşi cu maşina pe Main Street şi opri la stop. i 

„A fost o mişcare prostească, Landry”, îşi spuse. In mod sigur, 
nu fusese necesar să meargă la Baxter Motors; ştia că n-or să 
vrea Saab-ul, nici măcar nu ştia dacă voia un Ford şi, bineînţeles, 
n-ar fi trebuit să pomenească numele lui Cliff Baxter. Acţiona 
destul de prosteşte pentru un fost agent secret - să treacă pe 
lângă casa ei, să se ducă pe la firma socrului ei. Acum ce-o să mai 
facă? O va trage de codițe? „Maturizează-te, Landry!” 

Când se schimbă lumina semaforului, o luă spre vest, pe Main 
Street. Zona centrală a oraşului era formată din şiruri întunecate 
de clădiri din cărămidă, cu două sau trei etaje, cu spaţii 
comerciale la parter, şi apartamente, în majoritate goale, 
deasupra. Aproape toate fuseseră construite între sfârşitul 
Războiului Civil şi începutul Marii Depresiuni. Vechile lucrări în 
cărămidă şi ornamentaţia de lemn erau interesante, dar 
majoritatea fațadelor parterelor fuseseră modernizate în anii 
1950 şi 1960 şi erau de prost gust. 


Observă că traficul stradal şi pietonul era lejer şi că jumătate 
din magazine erau goale. Cele care rămăseseră deschise erau 
locuri în care se vindeau haine cu preţ redus, prăvălii ale 
bisericilor, cu produse de mâna a doua, pasaje cu aparatură 
video şi alte afaceri de doi bani. Îşi aminti că Annie, în câteva 
dintre scrisorile sale, pomenise că ea conducea magazinul de 
produse cu preţ redus al spitalului, din centru, dar el nu-l văzu. 

Cele trei clădiri mari din oraş erau, de asemenea, închise - 
cinematograful, vechiul hotel şi Carter, magazinul universal. 
Lipseau şi două prăvălii cu articole de uz casnic, vreo şase 
bpăcănii, cele trei cofetării cu raioane de răcoritoare şi magazinul 
de articole sportive al lui Bob, unde Keith îşi petrecuse jumătate 
din timp şi cheltuise majoritatea banilor. 

Rămăseseră câteva dintre vechile localuri - farmacia Grove, 
restaurantul Miller şi cele două taverne denumite La John şi 
istorica Poştă. Fără îndoială că grupul de la judecătorie ţinea 
aceste clădiri pe linia de plutire. 

Centrul oraşului Spencerville era clar diferit de ceea ce-şi 
amintea Keith din copilărie. Fusese centrul lumii lui şi, fără să fie 
romantic, i se păruse că reprezentase centrul vieţii şi al 
comerţului din districtul Spencer, explodând de prosperitatea 
anilor 1950 şi a familiilor numeroase. Desigur, cinematograful, 
magazinele de dulciuri şi cel de articole sportive îl făceau un loc 
atrăgător pentru copii. 

Dar chiar şi pe vremea aceea acționau factorii sociali şi 
economici care aveau să schimbe Main Street şi chiar SUA. Pe 
atunci, însă, el nu ştia acest lucru şi, pentru el, centrul 
Spencerville-ului era cel mai bun şi mai grozav loc din lume, plin 
de prieteni şi de distracţii. Işi zise: „America ce ne-a trimis la 
război nu mai există, ca să ne ureze bun venit acasă”. 

Nu trebuia să fii născut într-un orăşel, gândi Keith, ca să ai o 
slăbiciune pentru orăşelele Americii. Fusese - şi într-o oarecare 
măsură rămăsese - idealul, chiar dacă într-un mod abstract şi 
sentimental. Dar dincolo de nostalgie, orăşelul dominase mare 
parte din istoria experienţei americane; în mii de Spencerville-uri 
din întreaga ţară, înconjurate de ferme nesfârşite, se formaseră 
cultura şi ideile americane, prinsese rădăcini, înflorise şi 
crescuse o naţiune. Dar acum, rădăcinile mureau şi nimeni nu 
observa, deoarece copacul părea încă atât de impunător. 


Se apropie de centrul oraşului şi văzu o clădire care nu se 
schimbase: vizavi de piaţa tribunalului se afla sediul 
impresionant al poliţiei, iar afară, printre maşinile de poliţie 
parcate, stătea un grup de poliţişti vorbind cu un om pe care 
Keith îl recunoscu instinctiv ca fiind şeriful Baxter. Observă, 
acum, la câteva clădiri distanţă de sediul poliţiei, magazinul de 
articole cu preţ redus al spitalului. 

Keith înconjură clădirea masivă a tribunalului care se întindea 
pe câţiva acri dintr-un parc public. Administrarea justiţiei, civile 
şi penale, şi proliferarea agenţiilor birocratice reprezenta încă o 
afacere înfloritoare pentru sfârşitul Secolului American, chiar şi 
în districtul Spencer. Clădirea tribunalului fusese considerată 
odinioară o gigantică absurditate în care oamenii îşi pierdeau 
vremea, dar vizionarii care o construiseră trebuia să fi anticipat 
tipul de societate pe care națiunea urma s-o moştenească. 

În afară de tribunal, clădirea găzduia biroul procurorului. 
Departamentul de Asistenţă Socială, o bibliotecă publică cu cărţi 
de drept, biroul inspectorului districtual, Biroul pentru 
Agricultură, Comisia pentru Alegeri şi o duzină de alte agenţii 
guvernamentale acronime - Ministerul pentru Orice, cu turnul 
său de şaisprezece etaje înălțându-se într-o manieră orwelliană 
deasupra oraşului ce decădea din jurul lui. 

În parcul ce împrejmuia tribunalul se aflau oameni, copii pe 
biciclete, femei cu cărucioare, bătrâni pe bănci, salariaţi în pauză 
şi şomeri. Pentru o clipă, Keith îşi imagină că era iarăşi vara lui 
1963, vară când o cunoscuse pe Annie Prentis şi că ultimele trei 
decenii trecuseră sau, şi mai bine, trecuseră în alt fel. 

Făcu un cerc complet împrejurul tribunalului, întoarse pe Main 
Street, şi-şi continuă drumul spre partea de vest unde se aflau 
vechile case impunătoare. Aici fusese cândva o primă stradă 
rezidenţială, dar acum era dărăpănată, spaţiile mari fiind oferite 
pensiunilor, grădiniţelor fără pretenţii, birourilor de închiriere 
ieftine şi atelierelor meşteşugăreşti ocazionale care, în mod 
încurajator, îşi plăteau ipoteca şi taxele. 

Main Street se despărţea în patru străduţe la un indicator care 
indica „Limita oraşului” şi se transforma în autostrada care 
ducea spre graniţa cu Indiana. Keith văzu că nu mai era rurală, ci 
devenise un lanţ comercial de supermagazine, prăvălii cu de 
toate, magazine cu mărfuri cu preţ redus şi staţii de benzină. 


Mari indicatoare de plastic erau plasate în vârful unor stâlpi 
înalţi cât vedeai cu ochii: Wendy, McDonald's, Burger King, 
Kentucky Fried Chicken, Roy Rogers, Domino's Pizza, Friendly şi 
alte localuri cu fast-food, unul după altul, tot drumul până în 
Indiana, după câte ştia el sau poate tot drumul până-n California - 
adevărata Main Street, SUA. 

În orice caz, acest lucru ucisese centrul oraşului sau poate că 
centrul se  sinucisese din cauza lipsei de perspectivă, a 
neînţelegerii şi a rupturii cu trecutul. Într-un mic orăşel perfect, 
ca acelea pe care le văzuse în Noua Anglie, trecutul şi prezentul 
erau împreună, iar viitorul era clădit cu grijă pe fundaţiile 
timpului deja existente. 

Dar Keith presupunea că, dacă ar fi rămas aici şi ar fi văzut 
evoluţia schimbărilor, în loc să le asimileze în înghiţituri luate o 
dată la cinci ani, ar fi fost mai puţin nostalgic şi nu atât de uimit 
de transformarea fizică. 

Nemaifiind nicio băcănie în centrul Spencerville-ului, Keith 
trebui să renunţe la acea obişnuinţă şi intră în parcarea unui 
mare supermarket. 

Luă un cărucior şi se duse înăuntru. Intervalele erau largi, 
locul avea aer condiţionat şi era curat, iar produsele erau în 
majoritate aceleaşi ca în Washington. În ciuda dorului după 
băcănia haotică a domnului Erhart, modernul supermarket 
reprezenta într-adevăr cea mai valoroasă contribuţie a Americii 
la civilizaţia occidentală. Ironic, dar strada comercială urbană din 
Georgetown era mai asemănătoare ruralului Spencerville decât 
Spencerville. Acolo, Keith, în rarele sale ocazii când se ducea la 
cumpărături, mergea de la un mic magazin de specialităţi la altul. 
Ideea de supermarket îi era străină, dar instantaneu inteligibilă. 
Impinse căruciorul încoace şi încolo pe intervale, luă ceea ce 
avea nevoie, întâlni privirile gospodinelor şi localnicilor, zâmbi, 
zise: „Scuzaţi-mă” şi nu se uită la preţuri. 

Fu surprins de numărul mare de oameni necunoscuţi şi-şi 
aminti de vremea când ar fi salutat jumătate din oamenii din 
oraş. 

Oricum, din când în când apărea câte o faţă familiară şi unii 
oameni păreau să-l recunoască, dar probabil că nu ştiau de unde 
să-l ia şi nici nu-şi aminteau numele lui. Văzu cel puţin zece femei 
de vârsta lui, pe care le cunoştea odinioară, şi un om cu care 


jucase odată fotbal. Dar fiind ca picat din cer, nu era pregătit să 
se oprească şi să-şi spună numele. 

Nu văzu pe niciunul dintre foştii lui buni prieteni şi, chiar dacă 
i-ar fi văzut, ar fi fost puţin stânjenit, căci nu păstrase legătura cu 
niciunul dintre ei şi nu participase la nicio reuniune a clasei. În 
afară de familie, singurul lui contact cu Spencerville fusese 
Annie. 

O văzu pe Annie dând colţul şi împinse căruciorul mai repede, 
îl abandonă şi o prinse din urmă. Dar nu era ea şi, de fapt, nu 
semăna deloc cu ea. Işi dădu seama că avusese o mică 
halucinație de după-amiază. 

Se întoarse la cărucior şi, fără să-şi termine cumpărăturile, 
plăti şi-şi duse pungile la maşină. 

O maşină a poliţiei din Spencerville, cu doi poliţişti, îi blocau 
drumul. Keith puse cumpărăturile înăuntru, intră în maşină şi 
porni motorul, dar ei nu se mişcară. leşi şi se duse la şofer. 

— Scuzaţi-mă, vreau să ies. 

Polițistul îl privi mult timp, apoi se întoarse şi-i zise 
partenerului: 

— Am crezut că toţi muncitorii imigranţi au plecat până acum. 

Amândoi râseră. 

Era unul dintre acele momente, gândi Keith, când cetăţeanul 
american de rând, Dumnezeu să-l binecuvânteze, i-ar fi zis 
poliţistului să se ducă-n mă-sa. Dar Keith nu era un american de 
rând şi trăise destul timp în state polițiste ca să recunoască 
faptul că ceea ce se-ntâmpla era o provocare deliberată. In 
Somalia sau Haiti, sau în altă duzină de state în care fusese, ceea 
ce s-ar fi întâmplat imediat ar fi fost moartea unui cetăţean prost. 
În vechiul imperiu sovietic, rareori te împuşcau pe stradă, dar te 
arestau, şi acest incident se îndrepta spre acelaşi punct, dacă 
Keith nu dădea înapoi. Zise: 

— Oricând doriţi. 

Intră înapoi în maşină, o puse în marşarier ca luminile din 
spate să rămână aprinse şi aşteptă. După aproape cinci minute, 
un mare număr de cumpărători trecuseră şi observaseră, şi 
câţiva dintre ei le spuseseră celor doi poliţişti că blochează 
drumul domnului. De fapt, scena atrăgea atenţia, şi poliţiştii se 
hotărâtă că era momentul să plece. 

Keith dădu înapoi şi intră pe autostradă. Ar fi putut să se ducă 


până acasă numai pe drumurile rurale, dar se îndreptă înapoi 
spre oraş, în caz că gestapovişti mai aveau şi alte gânduri. Tot 
drumul fu cu un ochi în oglinda retrovizoare. 

Acesta nu era un incident întâmplător de comportament fascist 
îndreptat împotriva unui om cu o maşină ciudată, înmatriculată în 
afara statului, iar Spencerville nu era un oraş sudist agitat, unde 
poliţiştii sunt uneori nesuferiţi cu străinii. Era un oraş drăguţ, 
civilizat şi prietenos din vestul mijlociu al ţării, unde străinii erau 
trataţi de obicei cu o anumită curtoazie. Deci, fusese ceva plănuit 
şi nu trebuia să fii fost un agent secret ca să-ţi dai seama cine-l 
pusese la cale. 

Aşa că, cel puţin, una dintre întrebările din mintea lui Keith îşi 
găsise răspuns: şeriful Baxter ştia că el se află în Spencerville. 
Dar oare doamna Baxter ştia? 

Se gândise la reacţia lui Cliff Baxter când aflase că fostul iubit 
al nevestei lui se întorsese în oraş. Marile oraşe erau pline de 
foşti iubiţi şi de obicei nu era nicio problemă. Chiar aici în 
Spencerville, se aflau fără îndoială multe femei şi bărbaţi 
căsătoriţi care o făcuseră cu alte persoane înainte de căsătorie şi 
încă locuiau în oraş. Problema în cazul acesta era Cliff Baxter 
căruia, dacă Keith ghicea bine, îi lipsea o anumită sofisticare şi 
un anumit tact. 

În scrisorile ei, Annie nu scrisese niciodată vreun cuvânt 
împotriva lui nici în rânduri, nici printre rânduri. Dar era mai 
mult decât ceea ce nu fusese spus, cuplat cu ce-şi amintea Keith 
despre Cliff Baxter şi cu ceea ce auzise el personal de la familia 
lui de-a lungul anilor. 

Keith nu întrebase niciodată nimic despre Cliff Baxter, dar 
mama lui - Dumnezeu s-o binecuvânteze - întotdeauna scăpa câte 
un cuvânt sau două despre familia Baxter. Nu erau nişte remarci 
excesiv de subtile, ci mai mult în genul: „Pur şi simplu, nu ştiu ce 
vede femeia asta la el”. Sau, mai la obiect: „Am văzut-o pe Annie 
Baxter pe stradă deunăzi şi m-a întrebat de tine. Încă arată ca o 
fetişcană”. 

Mama lui o plăcuse întotdeauna pe Annie şi dorise ca 
nepriceputul ei fiu să se însoare cu ea. Pe vremea ei, curtatul era 
preludiul căsătoriei şi un iubit reticent putea să fie dat în 
judecată pentru încălcarea promisiunii, dacă distrugea reputaţia 
unei fete ducând-o la picnicuri neînsoţită şi apoi nefăcând gestul 


decent de a se căsători cu ea. Keith zâmbi. Cum se schimbase 
lumea! 

Tatăl său, un om destul de tăcut, vorbise, cu toate acestea, de 
rău pe actualul şerif, dar îşi limitase remarcile la zone de interes 
public. Nici sexul, dragostea, căsătoria, nici numele lui Annie nu 
fuseseră vreodată pomenite de el. Dar, în fond, el simţea la fel ca 
şi nevastă-sa... puştiul o făcuse de oaie. 

Ei însă nu puteau înţelege lumea sfârşitului deceniului al 
şaptelea, presiunile şi dislocările sociale fiind resimţite mai mult 
de tineri decât de bătrâni. Într-adevăr, ţara înnebunise, şi undeva 
în timpul acelei nebunii, Keith şi Annie rătăciseră drumul, apoi se 
pierduseră unul pe celălalt. 

În ultimii cinci ani, de când părinţii lui se mutaseră, Keith nu 
mai aflase ştiri despre Spencerville, despre şeriful Baxter sau 
despre cum arăta drăguţa Annie într-o rochie de vară înflorată, 
plimbându-se prin parcul tribunalului. 

Şi ăsta fusese un lucru foarte bun, căci mama lui, deşi bine 
intenţionată, îi provocase numai durere. 

Keith conduse încet prin oraş, apoi o luă spre sud pe Chestnut 
Street, traversă şinele şi continuă prin partea săracă a oraşului, 
pe lângă depozite şi zona industrială şi ieşi în câmp. 

Privi iar în oglinda retrovizoare, dar nu văzu nicio maşina de 
poliţie. N-avea idee care era planul şerifului Baxter, dar asta n- 
avea nicio importanţă câtă vreme amândoi rămâneau în limitele 
legii. Pe Keith nu-l deranja hărţuiala măruntă şi, de fapt, chiar şi 
simţea nevoia. In fosta Uniune Sovietică şi în fostul bloc 
comunist, hărţuiala era cel mai mare compliment; însemna că îţi 
faci meseria, iar ei îşi făceau timp să-şi exprime neplăcerea. 

Dar Cliff Baxter ar fi putut să arate puţin mai multă 
deşteptăciune, stând liniştit o vreme. Keith însă bănuia că Baxter 
nu era nici răbdător, nici subtil. Era, fără îndoială, viclean şi 
periculos, dar, asemenea poliţiei într-un stat totalitar, era prea 
obişnuit să obţină satisfacţie imediată. 

Keith încercă să se pună în locul lui Baxter. Pe de-o parte, omul 
voia să-l gonească foarte repede pe Keith Landry din oraş. Dar 
latura vicleană din el dorea să provoace un incident care să ducă 
spre orice, de la arestare la glonţ. 

In ultimă instanţă, înţelese Keith, în oraş nu era loc şi pentru 
Keith Landry, şi pentru Cliff Baxter, iar dacă Keith rămânea, 


cineva, probabil, avea să sufere. 


Capitolul 8 


Următoarea săptămână trecu fără incidente, şi Keith folosi 
timpul să lucreze prin curte şi în casă. Curăţă grădina de legume 
de tufişuri şi buruieni, sapă pământul şi împrăştie paie, ca să 
împiedice buruienile să crească şi pământul de la suprafaţă să se 
împrăştie. Culese câţiva struguri din via părăginită şi reteză 
cârceii. 

Strânse crengile căzute din jurul copacilor, le tăie cu 
fierăstrăul şi le sparse făcându-le lemne de foc, apoi le puse 
grămadă lângă uşa din spate. Două zile, repară gardurile şi 
începu procesul de curăţare a şopronului pentru unelte şi a 
hambarului. Era într-o formă bună, dar exista ceva ciudat de 
epuizant în munca la fermă şi-şi amintea de zilele copilăriei când 
de abia mai putea să se întâlnească cu prietenii după cină. Tatăl 
lui făcuse asta timp de cincizeci de ani şi bătrânul merita să stea 
în curtea lui din Florida şi să-şi privească portocalii. Keith nu-l 
învinuia pe fratele lui că nu dorise să continue tradiţia de o sută 
cincizeci de ani de muncă istovitoare pentru foarte puţini bani şi, 
fireşte, nu se învinuia pe sine însuşi sau pe sora lui. Cel puţin, 
tatăl lui nu vânduse pământul şi păstrase fermă în familie. 
Majoritatea fermierilor din ziua de azi vânduseră absolut tot şi, 
dacă regretau cumva asta, nu se auzise niciodată. Niciunul dintre 
cunoscuţii lui nu se întorsese din Florida sau de oriunde se 
dusese. 

În şopronul pentru unelte văzu o nicovală veche pe un banc de 
lucru. Pe ea era înscris cuvântul Erfurt şi o dată, 1817. Îşi aminti 
că aceasta era nicovala pe care stră-străbunicul lui o adusese din 
Germania, călătorise cu un vapor, apoi probabil cu o serie de 
vase fluviale şi, în cele din urmă, cu o căruţă trasă de cai, ca să 
poposească aici în Lumea Nouă. Nouăzeci de kilograme de oţel 
târâte jumătate de glob spre o nouă frontieră, unde locuiau 
indieni ostili şi creşteau o floră şi o faună ciudate. Desigur că 
strămoşii lui se gândiseră de două ori înainte să-şi părăsească 
familiile şi căminele, mediul lor civilizat, aşezat, pentru a veni pe 
un pământ pustiu şi neîndurător. Dar rămăseseră şi clădiseră o 
civilizaţie. Acum însă, ceea ce nu reuşiseră să facă indienii şi 


bolile lacustre făcuse însăşi civilizaţia, şi această fermă, ca şi 
altele, fusese abandonată. 

În timp ce muncea, Keith îşi dădea seama că tăiatul lemnelor 
pentru iarnă reprezenta un fel de angajament, deşi ar fi putut să 
lase baltă lemnele de foc, să-şi vină în fire şi să plece. Dar 
deocamdată se simţea bine având grijă de ferma părinţilor săi, 
moştenire de la strămoşii lui. Mugşchii îl dureau într-un mod 
plăcut; era în formă, bronzat şi prea obosit să se complacă în 
neliniştile de tip urban sau să se gândească la sex. Ei bine, se 
gândea la asta, dar încerca să n-o facă. 

Îşi conectase telefonul şi-i sunase pe părinţi, pe frate-său şi pe 
soră-sa, ca să le spună că este acasă. În Washington, nu numai că 
numărul lui nu se afla în cartea de telefon, dar nici chiar 
compania de telefoane nu avea înregistrat acest nume. Aici, în 
Spencerville, se hotărâse să-şi înscrie numele şi numărul în carte, 
dar până acum nimeni nu-l sunase, ceea ce era foarte bine. 

Corespondenţa expediată din Washington nu conţinea nimic 
important, în afară de câteva ultime note de plată pe care le 
putea achita acum, că-şi deschisese un cont la Banca Fermierilor 
şi a Comercianţilor din oraş. Poşta îi trimisese mărunţişurile, şi 
cutiile se aflau nedesfăcute în pivniţă. 

Era interesant, se gândi, cât de repede se putea domoli o viaţă 
complicată. Fără faxuri sau telexuri acasă, fără telefon în maşină, 
fără birou, fără secretară, fără bilete de avion pe birou, fără 
mormane de foi roz cu mesaje, fără şedinţe lunare, fără rezumate 
de trimis la Casa Albă, fără comunicate de citit şi nimic de 
descifrat, în afară de viaţă. 

De fapt, deşi, în cele din urmă, înştiinţase Consiliul Naţional de 
Securitate despre domiciliul său, nu i se transmisese oficial nimic 
şi nici nu avea ştiri de la colegii şi prietenii săi din Washington. 
Acest lucru îi întări părerea că fosta lui viaţă era oricum lipsită 
de sens şi că jocul era numai pentru jucători, nu pentru foste 
vedete. 

Muncind, medita la anii petrecuţi la Departamentul Apărării, 
apoi la Consiliul Naţional de Securitate şi-i trecu prin minte că 
Spencerville, ca şi restul ţării, era plin de monumente închinate 
bărbaţilor şi femeilor din forţele armate care serviseră patria şi-şi 
dăduseră viaţa; în Arlington, se afla un monument al soldatului 
necunoscut, al tuturor morţilor neidentificaţi, se făceau parade şi 


existau zile speciale dedicate armatei. Dar pentru morţii, invalizii 
şi veteranii liberaţi ai războiului secret nu erau decât monumente 
comemorative particulare în holurile şi grădinile câtorva clădiri 
în care publicul nu avea acces. Keith se gândi că venise timpul să 
se ridice un monument public în centrul oraşului, ca tribut 
luptătorilor în Războiul Rece care-şi făcuseră serviciul militar, 
care deveniseră infirmi, ale căror căsătorii se destrămaseră, care 
fuseseră prostiţi de talmeş-balmeşul birocratic şi care muriseră 
fizic, mental şi uneori spiritual. Îi scăpa natura exactă a acestui 
monument, dar uneori şi-l imagina că o gaură uriaşă în mijlocul 
Mall-ului, un fel de vârtej, cu o ceaţă perpetuă ridicându-se de la 
bază, şi dacă era să fie şi vreo inscripţie, ea ar fi trebuit să sune 
cam aşa: „Dedicat luptătorilor din Războiul Rece, 1945-1989? 
Mulţumesc”. 

Dar războiul se sfârşise, nu cu un bubuit, ci cu un scâncet, şi 
tranziţia de la război la pace era mai mult liniştită şi 
neremarcată. Nu exista coeziune printre luptătorii Războiului 
Rece, niciun sentiment al victoriei, nici pompă, nici ceremonie 
când diviziile erau trecute în rezervă, navele dezactivate, 
escadroanele de bombardiere retrase în deşert. Era doar o 
plecare, o bucată de hârtie, un cec de pensie în cutia poştală. De 
fapt, gândi Keith, nimeni din Washington sau în altă parte n-a 
spus nici măcar „mulţumesc”. Dar Keith nu era înverşunat şi, de 
fapt, era foarte fericit să vadă aceste evenimente petrecându-se 
în timpul vieţii lui. Se gândi însă că guvernul şi oamenii ar trebui 
să se preocupe mai mult de asta, dar îşi înţelegea propria ţară şi 
înţelegea tendinţa înnăscută a poporului american de a trata 
războiul şi istoria ca pe ceva ce se întâmpla de obicei în altă 
parte şi altcuiva şi care reprezenta, în cel mai bun caz, o bătaie 
de cap. Înapoi la normalitate. Era timpul să taie lemnele. 
Doborâse stejarii bătrâni din jurul casei, adunase crengile într-un 
cărucior de transport şi le dusese la capra. Tăie, despică şi le 
aranja în stivă. 

Mătuşa Betty trecuse pe la el, ca şi câteva dintre rudele sale 
îndepărtate. Familia Muller de la ferma vecină dinspre sud îi 
făcuse o vizită, la fel şi Martin şi Sue Jenkins de la ferma de peste 
drum. Toți aduseseră câte ceva de mâncare, toţi păreau puţin 
stânjeniţi şi toţi întrebaseră aceleaşi lucruri: 

„Deci, stai pentru o vreme? Îţi lipseşte marele oraş? Ai fost în 


centru? Te-ai întâlnit cu cineva?” Şi aşa mai departe. Niciunul nu- 
i spusese ceea ce gândea, şi anume: „Ai înnebunit?” 

Luă o bere rece şi făcu o pauză pe verandă. Privi ferma pustie, 
câmpurile şi copacii mişcându-se în vânt. Fluturi, bondari şi 
păsări. Apoi trecu o maşina de patrulare albastru cu alb. Treceau 
pe acolo o dată sau de două ori pe zi, credea el, poate mai des. li 
trecu prin minte că, dacă printr-un miracol, Annie ar veni pe 
acolo ar putea exista probleme. Se gândise să-i transmită un 
mesaj prin sora ei, dar s-ar simţi stupid făcând asta şi n-ar şti ce 
să-i spună, „Bună, m-am întors şi sunt urmărit de soţul tău. Stai 
deoparte.” 

Evident, bărbatul ei o urmărea şi pe ea. Dar, mai probabil, 
Annie n-avea de gând să treacă pe acolo, aşa că de ce să-şi facă 
griji? Orice urma să se întâmple, avea să se întâmple. Petrecuse 
prea mulţi ani manipulând evenimentele, apoi îngrijorându-se 
pentru  manipulări, apoi încercând să descopere dacă 
manipulările lui funcţionează, apoi un control al pagubelor când 
lucrurile săreau în aer şi aşa mai departe. „Fii în alertă, fii în 
gardă, fii pregătit. Nu face nimic.” Părea un sfat foarte bun. Dar 
devenea nerăbdător. 


În dimineaţa următoare, Keith se duse cu maşina la Toledo şi 
schimbă Saab-ul cu un Chevy Blazer de culoare verde-închis, ca 
jumătate din maşinile din jur, şi se pierdea printre ele. 
Vânzătorul îi puse plăcuţele de Ohio, iar Keith le aşeză sub scaun 
pe cele de Washington. Trebuia să le trimită înapoi de unde 
veneau, şi asta nu era la Biroul de Autovehicule. 

După-amiaza târziu, începu drumul spre casă. Când ajunse la 
periferia Spencerville-ului, era amurg, iar până sosi la fermă, 
lungi umbre purpurii domneau peste curte. Trecu de cutia 
poştală şi intră pe alee, apoi se opri. Dădu înapoi şi văzu că 
steguleţul roşu era înălţat, lucru neobişnuit, căci ridicase 
corespondenţa dimineaţa. Deschise cutia şi scoase un plic 
netimbrat adresat simplu „Keith”. Scrisul era inconfundabil. 

Parcă Blazer-ul în spatele casei, ca să nu poată fi văzut, ieşi şi 
intră în casă. Aşeză plicul pe masa din bucătărie, luă o bere, o 
puse înapoi şi, în schimb, îşi prepară un scotch tare cu sifon. 

Se aşeză la masă, sorbi din băutură, mai turnă nişte scotch şi 
făcu asta de câteva ori, până când se uită iar la plic. „Bun.” 


Se gândi la diverse, la ea. 

Avuseseră o relaţie intensă şi monogamă timp de doi ani în 
liceu, apoi patru ani la colegiu, şi absolviseră împreună 
Universitatea Bowling Green State. Annie, o studentă strălucită 
şi entuziastă, acceptase o bursă în statul Ohio. El, plictisit de 
şcoală, fără astâmpăr şi, în orice caz, fără posibilitatea financiară 
de a face studii postuniversitare, nu făcuse o cerere pentru Ohio. 
O urmase la Columbus, dar, înainte să se sfârşească vara, fusese 
luat în armată imediat ce comisia de recrutare aflase de statutul 
lui Keith. 

Deschise plicul şi citi primul rând. 

„Dragă Keith, am aflat că te-ai întors şi locuieşti la părinţii tăi”. 

Privi pe fereastră în curtea întunecată şi ascultă greierii. 

Petrecuseră împreună acea vară, două luni de vis la Columbus, 
locuind în noul ei apartament, explorând oraşul şi universitatea. 
În septembrie, el trebuise să plece. Spusese că o să se întoarcă; 
ea îi zisese că o să aştepte. Dar nimic din asta nu se întâmplase şi 
nici nu era probabil să se petreacă în America anului 1968. 

Keith inspiră adânc şi se concentră din nou asupra scrisorii. 

Citi: „Bârfa locală zice că o să mai stai o vreme. E adevărat?” 

„Poate.” Işi turnă încă puţin Scotch şi se gândi la trecut. Se 
dusese la Fort Dix, New Jersey, pentru pregătirea de bază şi cea 
avansată, apoi la Şcoala de Ofiţeri Candidaţi de la Fort Benning, 
Georgia, iar după un an fusese făcut sublocotenent. Destul de 
bine pentru un băiat de ţăran. Îşi scriseseră, des la început, apoi 
mai puţin frecvent, dar scrisorile nu erau încurajatoare. Annie 
găsise tot mai dificil să apere sau să-şi justifice monogamia şi-l 
anunţase că se întâlnea cu un bărbat. Keith înţelesese. Nu mai 
înţelegea. Işi petrecuse permisia dinaintea îmbarcării în 
Spencerville, nu în Columbus. Vorbiseră la telefon. Ea era foarte 
ocupată cu cursuri grele. El era foarte preocupat că pleacă într-o 
zonă de luptă şi nu-i prea păsa de cursurile ei. O întrebase dacă 
se vedea cu cineva. Se întâlnea, dar nu era ceva serios. După 
vreo zece minute de asemenea conversaţie, el aştepta cu 
nerăbdare lupta. Îi zisese: 

— Te-ai schimbat. 

Ea replicase: 

— Toţi ne-am schimbat, Keith. Uită-te în jurul tău. 

— Ei, trebuie să plec. Succes la şcoală, zisese el. 


— Mulţumesc. Ai grijă, Keith. Vino sănătos. 

— Mda. 

— Pa. 

— Pa. 

Dar nu puteau să închidă şi ea spusese: 

— Înţelegi. Fac situaţia mai uşoară pentru amândoi. 

— Înţeleg. Mulţumesc. 

Închisese. Continuaseră să-şi scrie, niciunul nefiind în stare să 
înţeleagă că se terminase. 

Keith puse de-o parte paharul cu scotch. Alcoolul nu-şi făcea 
efectul, mâinile îi tremurau şi mintea nu îi amorţea plăcut. Citi: 

„Ei bine, bun venit acasă, Keith, şi noroc”. 

„Mulţumesc, Annie.” 

Fusese şef de pluton de infanterie, văzuse prea mulţi morţi 
zăcând pe pământ, cu sângele proaspăt curgând sau umflându-se 
în soarele fierbinte. N-avusese niciun cadru de referinţă pentru 
asta, în afară de curţile de vite din Maumee. Sate şi ferme 
frumoase erau trimise la dracu', saci de nisip şi sârmă ghimpată 
erau pretutindeni, iar el plânsese pentru fermieri şi familiile lor. 
Îşi terminase perioada de serviciu şi se întorsese la Spencerville 
în permisie. 

Keith îşi şterse sudoarea de pe buză şi se concentra asupra 
scrisorii, o reciti de la început, apoi continuă: N 

„Mâine plec s-o duc cu maşina pe Wendy la şcoală. Incepe ca 
boboc la bătrâna noastră alma mater. Abia aştept s-o revăd. Voi fi 
plecată cam o săptămână”. 

Dădu din cap şi inspiră adânc. 

Petrecuse permisia de treizeci de zile de după luptă în 
Spencerville şi nu făcuse nimic, în afară să mănânce, să bea şi 
facă lungi plimbări călare. Mama lui îi sugerase să se ducă la 
Columbus, la Annie. În loc de asta, el o sunase; ea lucra pe atunci 
la doctorat. Fusese o conversaţie foarte încordată. N-o întrebase 
despre alţi bărbaţi, fiindcă ajunsese să accepte acest lucru. Şi el 
avusese alte femei. Nu conta. Dar în ultimul an ea se schimbase 
într-un mod mai profund. Devenise mai activă din punct de 
vedere politic, avea sentimente împărţite în legătură cu un om în 
uniformă şi-i ţinuse un discurs despre război. 

El era furios, ea rece; el de-abia reuşise să-şi stăpânească 
furia, iar ea continuase pe un ton îngheţat. El fusese pe punctul 


de a închide când ea zisese: „Trebuie să plec”, şi Keith îşi dăduse 
seama că plângea sau că era gata s-o facă. Se oferise s-o viziteze 
şi ea acceptase. Dar el nu se dusese la Columbus, ea nu venise la 
Spencerville şi nici nu se întâlniseră la mijlocul drumului. 

Keith citi ultimele rânduri din scrisoare. 

„Mătuşa mea Louise locuieşte încă lângă tine şi data viitoare 
când am drum pe acolo o să mă opresc să te salut. Ai grijă. 
Annie.” 

Puse scrisoarea în buzunar, se ridică şi ieşi pe uşa din spate. 
Vântul fierbinte se liniştise şi acum era mai răcoare. La apus, se 
mai vedea soarele, dar la răsărit apăruseră stelele. 

Se duse până unde începea porumbul, apoi câţiva zeci de metri 
printre şirurile înalte, până la o mică colină ce se credea că 
reprezintă o movilă mortuară indiană. Ridicătura era lină şi 
arabilă, dar nimeni din familia sa nu cultivase nimic niciodată 
acolo, iar familiei Muller i se ceruse acelaşi lucru. Iarba creştea 
înaltă şi un mesteacăn singuratic fusese plantat sau prinsese 
singur rădăcini aproape de vârful dealului. 

Keith rămase lângă mesteacăn şi privi peste porumb. Aici se 
jucase în copilărie şi aici venise să se gândească în adolescenţă. 

Nici nu se întâlniseră la jumătatea drumului. Fusese mândria, 
ego-ul lui sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu, nu putea accepta 
că ea fusese încurcată sexual cu alţi bărbaţi când se presupunea 
că or să fie împreună. Dar el nu o ceruse de nevastă, poate 
fiindcă nu voia s-o facă o tânără văduvă. Era dilema clasică din 
timpul războiului: să se căsătorească sau să nu se căsătorească? 
Nu putea să-şi aducă aminte cu exactitate ce se întâmplase între 
ei privitor la acest subiect, dar era sigur că ea îşi amintea. 

Se aşeză la rădăcina copacului şi căută stelele. In Washington, 
de-abia putea să le vadă, dar aici, la ţară, cerul nopţii îţi tăia 
respiraţia şi era uluitor. Privi ţintă universul, recunoscând 
constelaţiile pe care le cunoştea şi-şi aminti că făcuse acest lucru 
şi cu ea. 

După permisia post-Vietnam, îi mai rămăsese mai puţin de un 
an de armată, dar se hotărâse să mai stea o vreme, ceruse şi 
fusese admis la Institutul de Servicii Secrete al Armatei din Fort 
Holabird, Maryland. Era un domeniu interesant şi munca îi făcea 
plăcere. Primise oferte pentru o a doua plecare în războiul fără 
de sfârşit, dar de data asta ca analist în spionaj. Fusese avansat 


căpitan - leafa era rezonabilă, iar slujba nu era rea. Mai bine 
decât soldat, mai bine decât în Spencerville, mai bine decât să se 
întoarcă la o naţiune ce înnebunea. 

Încetaseră să-şi mai scrie, dar auzise că ea abandonase 
programul de doctorat, călătorise prin Europa, apoi se întorsese 
în Spencerville pentru nunta unei verişoare. După spusele unui 
prieten, care se aflase acolo, la acea nuntă, ea îl cunoscuse pe 
Cliff Baxter. După câte se pare, se distraseră bine la sau după 
nuntă, fiindcă se căsătoriseră câteva luni mai târziu. În orice caz, 
asta era ce auzise el, dar pe vremea aceea era un subiect despre 
care nu mai voia să fie informat. 

Scoase scrisoarea din buzunar, dar n-o putu citi la lumina 
slabă. Totuşi, se uită la ea şi şi-o aminti în cea mai mare parte. 
Propoziţiile, cuvintele erau nevinovate, dar, ca rezultat a tot ceea 
ce fusese înainte, era tot ce dorea să audă. Ştia ce însemnase 
pentru ea să scrie acea scrisoare, ştia că existase un element de 
pericol pentru ea să i-o pună la cutie şi să-i spună că o să-i facă o 
vizită. Şi pericolul nu era doar fizic, sub forma lui Cliff Baxter, ci 
şi emoţional. Niciunul din ei nu avea nevoie de o altă dezamăgire 
sau de o inimă zdrobită. Dar ea se hotărâse să rişte, de fapt, 
luase iniţiativa şi asta îi plăcea lui Keith. 

Puse scrisoarea în buzunar şi smulse fire de iarbă din jurul lui. 

După ce auzise de căsătoria ei, Keith şi-o scosese din minte. 
Asta ţinuse cam o săptămână şi, în ciuda raţiunii, îi scrisese un 
scurt bilet de felicitare, pe adresa părinţilor ei. Ea îi scrisese un 
bilet şi mai scurt, mulţumindu-i pentru urări şi cerându-i să nu-i 
mai scrie niciodată. 

Keith se gândise mereu, poate şi ea se gândise, că o să se 
reîntâlnească în vreun fel. Adevărul e că niciunul nu-l putea uita 
pe celălalt. Timp de şase ani fuseseră amici, prieteni de suflet şi 
amanti, îşi  formaseră reciproc vieţile şi personalitățile, 
împărţiseră durerile şi fericirea maturizării şi nu se imaginaseră 
niciodată despărțiți. Dar, în cele din urmă, lumea intervenise 
între ei, şi scrisoarea ei făcea evident faptul că, într-adevăr, totul 
se terminase, pentru totdeauna, însă el nu crezuse niciodată 
acest lucru. 

După ce fusese trimis în Europa, la câteva luni după nuntă ei, 
Annie îi scrisese din nou, scuzându-se pentru tonul din ultima 
scrisoare şi sugerându-i că putea să-i scrie, numai că-l ruga s-o 


facă pe adresa surorii ei, Terry, din celălalt district. 

Keith aşteptase până la întoarcerea în America, apoi îi scrisese 
din Washington, spunând puţine, în afară de faptul că venise 
înapoi şi că va fi la Pentagon cam un an. Astfel, începuse o 
corespondenţă de două decenii, câteva scrisori pe an, punându-se 
la curent cu noutăţile, naşterea copiilor ei, transferul lui la 
Departamentul Apărării, ştirile locale din Spencerville, misiunile 
lui în întreaga lume. 

Nu-şi trimiseseră niciodată fotografii; nici el nu-i ceruse una şi 
nici ea nu se oferise să-i dea. Era ca şi cum fiecare dorea să se 
agaţe de amintirea vie, emoţionantă a celuilalt, necomplicată de 
o succesiune rigidă de instantanee. 

Nu existase niciodată vreo aluzie privitoare la altceva decât o 
prietenie veche şi matură - poate, din când în când, o scrisoare 
scrisă noaptea târziu, cu un rând sau două care puteau fi 
considerate mai mult decât un „Bună, ce mai faci?” li scrisese o 
dată din Italia: „Am văzut Colosseum-ul noaptea pentru prima 
dată şi aş fi vrut să-l vezi şi tu”. Ea îi răspunsese: „L-am văzut, 
Keith, când am fost în Europa şi, ciudat, am avut acelaşi gând”. 

Dar scrisorile de felul acesta erau rare şi niciunul nu depăşea 
prea mult limitele. 

Ori de câte ori Keith îşi schimba adresa, ducându-se într-un loc 
exotic, ea-i scria: „Cât de mult te invidiez pentru toate călătoriile 
şi emoţiile tale. Întotdeauna am crezut că eu voi fi cea care va 
duce o viaţă aventuroasă şi tu vei rămâne aici în Spencerville”. 
De obicei, el răspundea cu: „Cât te invidiez pentru stabilitatea, 
copiii şi comunitatea ta”. 

Keith nu se însurase niciodată. Annie nu divorțase niciodată, 
iar Cliff Baxter nu murise în mod convenabil. Viaţa continua, 
lumea mergea înainte. Se afla în Saigon pentru a treia oară, când 
sosiseră vietnamezii de nord în 1975, şi luase unul dintre ultimele 
elicoptere ce plecau de acolo. li scrisese lui Annie din Tokio: 
„Ştiam de acum cinci ani că războiul acesta era pierdut. Ce proşti 
am fost cu toţii. Unii din personalul meu au demisionat. Mă 
gândesc să fac la fel”. Ea îi răspunsese: „Când am jucat cu 
Highland, scorul era 36-0 pentru ei după prima repriză. Tu ai 
intrat în a doua jumătate şi ai jucat cum nu te-am mai văzut 
niciodată. Am pierdut, dar ce-ţi aminteşti cel mai bine, scorul sau 
meciul?” 


Keith ascultă o privighetoare ce cânta în şirul îndepărtat de 
copaci, apoi privi spre ferma familiei Muller. Lumina era aprinsă 
la bucătărie şi probabil că se aflau la cină. Se gândi că el jucase 
un joc mai interesant decât familia Muller, dar la sfârşitul zilei ei 
se strângeau împreună la masă. Keith simţea cu adevărat lipsa 
propriilor copii şi, ciudat, se bucura că Annie avea. Închise ochii 
şi ascultă noaptea. 

În următorii cinci sau şase ani aproape că se căsătorise, de 
fapt, de două ori, o dată, cu o colegă cu care fusese în misiune la 
Moscova, şi o dată, cu o vecină din Georgetown. De fiecare dată, 
el rupsese legătura, ştiind că nu era pregătit. De fapt, niciodată 
n-avea să fie pregătit, şi ştia asta. 

Hotărâse să înceteze cu scrisorile, dar nu fusese în stare să 
termine definitiv. În schimb, lăsa să treacă luni întregi înainte să- 
i răspundă, iar scrisorile lui erau întotdeauna scurte şi reci. 

Annie nu comentase niciodată schimbarea de ton sau 
întârzierea scrisorilor lui, ci continuase să-i scrie două, trei 
pagini de noutăţi şi, din când în când, de amintiri. În cele din 
urmă, ea îi urmase exemplul şi-şi scriseseră mai rar, iar pe la 
mijlocul anilor '980 părea că relaţia prin corespondenţă se 
sfârşise, cu excepţia felicitărilor de Crăciun şi de zilele de 
naştere. 

Desigur, Keith mai venise din când în când în Spencerville dar 
nu-i spusese niciodată dinainte, având de gând s-o vadă, dar 
nefăcând-o niciodată. 

După una dintre vizitele lui acolo, prin 1985, ea-i scrisese; 
„Când am auzit c-ai fost în oraş la înmormântarea mătuşii tale, tu 
deja plecaseşi. Mi-ar fi făcut plăcere să bem împreună o ceaşcă 
de cafea; sau poate că nu. Înainte să aflu cu siguranţă c-ai plecat, 
eram teribil de nervoasă gândindu-mă că te afli în oraş. După ce 
am fost sigură c-ai plecat, m-am simţit uşurată. Ce laşă sunt” 

El răspunsese: „Mi-e teamă că eu sunt un laş. Mai degrabă m- 
aş duce iarăşi în luptă decât să mă-ntâlnesc cu tine pe stradă. Am 
trecut pe lângă casa ta. Mi-aduc aminte când bătrâna doamnă 
Wallace locuia acolo. Ai restaurat-o bine. Florile sunt foarte 
drăguţe. Sunt foarte fericit pentru tine”. Adăugase: „Vieţile 
noastre s-au despărţit în 1968 şi nu se vor mai încrucişa. Să ne 
întâlnim ar însemna să ne abatem de la drum într-un teritoriu 
periculos. Când mă aflu în Spencerville, sunt doar în trecere şi n- 


am de gând să rănesc pe nimeni în timp ce sunt acolo. Dacă, pe 
de altă parte, o să te afli vreodată prin Washington, m-aş bucura 
să bem împreună acea ceaşcă de cafea. Peste două luni plec la 
Londra”. 

Annie nu-i răspunsese imediat, ci îi scrisese la Londra şi nu 
pomenise nimic de ultimul schimb de scrisori, însă el îşi amintea 
răspunsul. Îi scrisese: „Fiul meu, Tom, joacă primul său meci de 
fotbal duminică şi mi-am amintit când am fost prima dată la 
stadion şi te-am văzut ieşind echipat pe teren. Tu nu ai în jur 
toate aceste locuri şi lucruri familiare, dar eu le am şi, uneori, 
ceva, un meci de fotbal, mă face să-mi aduc aminte şi-mi vine să 
plâng. Îmi pare rău”. 

Îi răspunsese imediat şi fără să se prefacă distant: „Nu. Nu am 
locurile şi lucrurile acelea familiare în jurul meu, ca să-mi 
amintească de tine, dar, când sunt singur şi înspăimântat, mă 
gândesc la tine”. 

După asta, corespondenţa lor se intensificase şi, mai la obiect, 
optase un ton mai intim. Nu mai erau copii, ci se apropiau de 
vârsta mijlocie şi de tot ce implica ea. Annie îi scrisese: „Nu-mi 
pot imagina că n-o să te mai văd măcar o dată”. El răspunsese: 
„Îţi promit, dacă vrea Dumnezeu, să ne reîntâlnim”. 

După câte se părea, Dumnezeu voise. 

Totuşi, următorii aproximativ şase ani trecuseră fără întâlnirea 
promisă şi poate Keith aşteptase să se întâmple ceva ca, de 
exemplu, un divorţ sau ca ea să se îmbolnăvească. Dar nu se 
întâmplase aşa ceva. Părinţii lui se mutaseră din Spencerville şi 
el n-avea niciun motiv să se întoarcă. 

În 1989, Zidul Berlinului căzu, şi el fu acolo să vadă, apoi fu 
trimis la Moscova şi asistă la încercarea de lovitură de stat din 
august 1991. Se afla pe culmile carierei şi ajuta la elaborarea 
politicii în Washington. Din când în când, numele lui era pomenit 
în ziare şi se simţea oarecum împlinit profesional; personal însă, 
ştia foarte bine că-i lipsea ceva. 

Euforia sfârşitului anilor 1980 deveni prăbuşirea începutului 
anilor 1990. O parafrază din Churchill circula printre colegii lui - 
Războiul giganţilor s-a încheiat, începe războiul piticilor. Având 
nevoie de mai puţini oameni pentru războaiele piticilor, colegilor 
săi li se spusese să se ducă acasă; în cele din urmă, i se ceruse şi 
lui acelaşi lucru şi... iată-l. 


Keith deschise ochii şi se ridică. „lată-mă.” Privi împrejur la 
movila funerară şi, pentru prima oară, făcu legătura între această 
movilă şi cele similare pe care le văzuse în Vietnam. Movilele 
funerare reprezentau singurele ridicături de teren pe altfel 
platele lanuri de orez, şi plutonul lui săpa deseori în ele şanţuri 
de apărare pentru noapte. Desigur, asta era profanare, dar 
reprezenta o tactică bună. Odată, un călugăr budist bătrân venise 
la el în timp ce plutonul lui săpa şi-i spusese: „Fie să trăieşti în 
vremuri interesante”. Tânărul locotenent Landry o luase ca un fel 
binecuvântare, dar numai după aceea aflase că era un blestem. li 
mult timp după aceea ajunsese să-l înţeleagă. 

Soarele apusese, dar luna lumina câmpurile cât vedea cu ochii. 
Era linişte aici şi aerul mirosea a pământ bun şi a recolte. Era 
una dintre acele seri minunate care îţi rămân în minte ani de-a 
rândul. p 

Cobori de pe movilă şi merse printre şirurile de porumb. Îşi 
aminti de prima oară când tatăl său plantase patruzeci de acri de 
probă şi Keith fusese fascinat când porumbul începuse să 
crească. Forma un labirint incredibil, acri de ziduri verzi, înalte, 
o lume încântătoare pentru el şi prietenii lui. Se jucau „de-a v-aţi 
ascunselea”, inventau jocuri noi, petreceau ore întregi pierzându- 
se şi prefăcându-se că pericolul îi pândeşte din labirint. 
Câmpurile erau delicios de înspăimântătoare noaptea, şi deseori 
dormeau afară, sub cerul liber, printre şiruri, înarmaţi cu pistoale 
cu aer comprimat, postând gărzi în timpul nopţii şi creându-şi 
singuri o stare de adevărată teroare. „Toţi eram mici infanterişti 
la antrenament”, gândi. Nu ştia dacă asta era o amintire 
biologică sau poate culturală din zilele când acest loc era 
frontiera de vest „Lipsind pericolul real, trebuia să creăm noi 
unul, reînviam indieni morţi demult, transportam fiare sălbatice 
în câmpiile de porumb şi ne imaginăm sperietori. Apoi, când a 
venit cel adevărat - războiul - cei mai mulţi dintre noi eram 
pregătiţi”. În realitate, asta se întâmplase cu el şi Annie în 1968. 
Ştia că ar fi putut să meargă cu ea la şcoala postuniversitară, ar 
fi putut să se căsătorească şi să aibă copii, să fie împreună ca 
atât de mulţi dintre prietenii lor de la colegiu. Dar el era deja 
programat pentru altceva, şi ea înţelesese asta. Îl lăsase să plece, 
fiindcă ştia că el avea nevoie să ucidă balauri o vreme. Ceea ce se 
întâmplase după aceea fusese o serie de ocazii ratate, mândrie 


masculină, rezervă feminină, eşecuri de comunicare sau, pur şi 
simplu ghinion şi sincronizare proastă. „Într-adevăr, am fost nişte 
îndrăgostiţi fără noroc.” 


Capitolul 9 


Plouase toată ziua, dar nu era una dintre acele furtuni de vară 
dinspre vest sau sud-vest care vin şi pleacă. Era o ploaie rece, 
constantă dinspre lacul Erie, o dovadă a toamnei. Era binevenită, 
căci porumbul nu era copt şi nici nu avea să fie până cândva între 
Halloween şi Ziua Recunoştinţei. Keith îşi zise că, dacă va mai fi 
aici până atunci, o să le dea celor din familia Muller şi Jenkins o 
mână de ajutor la recoltat. În ziua de azi, maşinile făceau cea mai 
mare parte din muncă, dar un bărbat valid care să stea degeaba 
în timpul recoltării încă era considerat un păcătos leneş, 
predestinat iadului. Dimpotrivă, cei care se ocupau zdravăn de 
treabă erau, evident, printre cei mântuiţi. Lui nu prea îi păsa de 
predestinarea protestantă şi bănuia că cei mai mulţi vecini de-ai 
lui - în afară de familia Amish - nu mai erau prea siguri de asta. 
Dar, ca să nu rişte, cei mai mulţi se purtau ca şi cum erau printre 
cei mântuiţi şi, în orice caz, Keith dorea să mai adune o dată 
recolta. 

Era ceva de lucru în casă, aşa că ploaia nu-l deranja. Avea o 
listă de treburi pentru un om bun la toate - ţevărie, electricitate, 
perdele rupte, lucruri care erau prea strânse sau prea desfăcute. 
Tatăl lui lăsase tot atelierul cu scule în pivniţă, completat cu 
unelte şi articole de fierărie. 

Keith descoperi că-i fac plăcere micile treburi casnice, dându-i 
un sentiment de împlinire pe care nu-l mai simţise de câtva timp. 

Incepu să schimbe toate garniturile de cauciuc de la toate 
robinetele din casă. Asta putea să nu fie ceea ce făceau alţi foşti 
ofiţeri în spionaj, în acel moment, dar era un lucru care nu-i 
solicita foarte mult atenţia şi îi permitea să gândească. 

Săptămâna trecuse fără incidente şi observase că maşinile de 
poliţie încetaseră să mai patruleze pe lângă casă, ceea ce 
coincidea cu absenţa lui Annie. După câte ştia, şi Cliff Baxter se 
dusese la Bowling Green, deşi se îndoia de acest lucru. Se îndoia, 
fiindcă îl înţelegea pe un bărbat ca Baxter. Nu numai că Cliff 
Baxter era un antiintelectual, în cea mai proastă tradiţie a 
orăşelului american, dar ca persoană particulară, Baxter nu s-ar 
duce într-un loc unde nevastă-sa petrecuse patru ani fericiţi 


înainte de căsătorie. 

Un alt gen de bărbat s-ar fi putut simţi liniştit ştiind că soţia lui 
avusese doar un singur iubit în patru ani de colegiu şi că nu se 
culcase cu o întreagă echipă de fotbal. Dar probabil că Cliff 
Baxter considera faptul că nevastă-sa făcuse sex înainte de 
căsătorie drept un lucru de care trebuia să fie ofticat. Desigur, 
femeia n-a avut nicio viaţă înainte de Făt-Frumos. 

Keith se gândise să se ducă la Bowling Green. Ce alt loc mai 
potrivit ca să se întâlnească? Dar Annie îi spusese că o să se 
oprească pe la el la întoarcere. Exista şi posibilitatea ca Cliff să 
se fi dus cu ea, ca s-o supravegheze şi să se asigure că era 
nefericită în timp ce-i arăta fiicei ei universitatea. Keith îşi putea 
imagina ce discuţii avuseseră loc în casa Baxter când Wendy 
Baxter anunţase că solicitase şi fusese acceptată la universitatea 
mamei ei. 

Keith înţelegea şi că, acum, cu ambii copii la şcoală, Annie 
Baxter trebuia să se gândească destul de mult. Annie făcuse 
aluzie la asta în una dintre ultimele ei scrisori, dar se referise 
numai la: „Să iau câteva hotărâri dacă să-mi termin doctoratul 
sau să-mi iau o slujbă plătită cu normă întreagă, sau să fac unele 
lucruri pe care le-am amânat prea mult timp”. 

Poate, gândi Keith, acţiona un fel de destin, aşa cum predică 
pastorul Wilkes, şi viaţa nu era haosul care părea să fie. In 
definitiv, nu coincisese sosirea lui Keith Landry în Spencerville cu 
cuibul gol acum al lui Annie Baxter? Dar această confluență de 
evenimente nu era foarte semnificativă: Keith ştia din scrisorile 
ei că Wendy pleca la colegiu, ceea ce poate că-i influenţase în 
subconştient hotărârea lui de a se întoarce. Pe de altă parte, 
pensionarea lui forţată ar fi putut interveni cu doi, trei ani înainte 
sau după doi sau trei ani. Dar, mai important, Keith era gata să-şi 
schimbe viaţa şi, după tonul ultimelor ei scrisori, ea întârziase cu 
mult acest lucru. Deci, coincidenţă, planificare subconştientă sau 
miracol? Fără îndoială, puţin din fiecare. 

Keith era sfâşiat între activitate şi inactivitate, între aşteptare 
şi acţiune. Antrenamentul lui din armată îl învățase să acţioneze, 
antrenamentul lui de spion îl învățase să aibă răbdare. „E un 
timp să semeni şi un timp să culegi”, zicea profesorul lui de la 
şcoala de duminică. Unul dintre instructorii de la şcoala de 
spionaj adăugase: „Ratează vreunul din aceste momente şi te-ai 


n” 


ars. 

„Amin.” 

Keith termină cu ultimul robinet şi făcu o pauză, ca să se spele 
pe mâini la chiuveta din bucătărie. 

Acceptase o invitație la o petrecere în aer liber de Ziua Muncii, 
acasă la mătuşa Betty, la câțiva kilometri depărtare. Vremea 
fusese frumoasă, fripturile grozave, salatele - făcute în casă, 
porumbul dulce, care se cocea cu mult înainte de porumbul de 
câmp, era proaspăt cules. 

Veniseră vreo douăzeci de oameni, şi Keith îi cunoştea pe 
majoritatea. Bărbaţi de vârsta lui care nu împliniseră încă 
cincizeci de ani, dar care arătau bătrâni, şi asta îl sperie. Mai 
erau şi copii, iar adolescenţii păreau interesaţi de viaţa lui din 
Washington şi toţi doreau să ştie dacă fusese la New York. Anii 
petrecuţi la Paris, Londra, Roma, Moscova şi în alte zone din 
lume erau atât de departe de punctele lor de referinţă, încât 
niciunul nu era curios în legătură cu acele locuri. În ceea ce 
privea munca lui, aproape toţi îi auziseră pe părinţii lor spunând 
că lucra în Corpul Diplomatic. Nu toată lumea înţelesese ce 
înseamnă asta şi nici n-ar fi înţeles ultima lui slujbă la Consiliul 
Naţional de Securitate; de fapt, după douăzeci de ani în Serviciul 
de Spionaj al Armatei, la Agenţia de Spionaj a Apărării şi la 
Consiliul Naţional de Securitate, Keith înţelegea tot mai puţin din 
slujba sa cu fiecare transfer şi avansare. Când fusese în serviciul 
operativ, ca spion, totul era clar ca un cristal. Mai sus, pe scară, 
totul devenea ceţos. Participa la conferințele de la Casa Albă 
împreună cu oamenii de la Comitetul Consultativ al Serviciului de 
Spionaj din străinătate, CIA, Biroul de Spionaj şi Cercetare, 
Grupul de Evaluare Netă, Agenţia de Securitate Naţională - a nu 
se confunda cu Consiliul Naţional de Securitate - şi alte zece 
grupuri de spionaj, incluzându-i pe foştii lui patroni, Agenţia de 
Spionaj a Apărării. Cum ar putea cincisprezece sau douăzeci de 
agenţii şi subagenţii diferite să scape din vedere ceva important? 
Cu uşurinţă. 

Apele poate că erau tulburi în anii 1970 şi 1980, dar, cel puţin, 
toate curgeau în aceeaşi direcţie. Cam după 1990, lucrurile nu 
numai că se tulburaseră mai mult, ci stagnaseră. Keith 
presupunea că fusese scutit de aproape cinci ani de stânjeneală 
confuză. Ultima lui misiune fusese la o comisie care se gândea 


serios la implementarea unui plan secret de pensionare pentru 
foştii oficiali de rang înalt din KGB. Unul dintre colegii săi îl 
descrisese ca „un fel de Plan Marshall pentru foştii noştri 
inamici”. Numai în America. 

Oricum, petrecerea de Ziua Muncii se sfârşise în amurg cu un 
joc de baseball într-un careu construit stângaci în curtea mătuşii 
Betty. Keith se distra mai bine decât se aşteptase. 

Singura situaţie jenantă se datorase prezenţei a trei femei 
singure: o verişoară de gradul trei, Sally, nemăritată la treizeci 
de ani şi de vreo optzeci de kilograme, dar simpatică, şi două 
femei divorţate, Jenny cu doi copii, şi una cu nefericitul nume de 
Anne, fără copii, amândouă spre patruzeci de ani, amândouă 
drăguţe. Keith avu impresia certă că nu se aflau acolo pentru 
salatele făcute în casă. 

În realitate Jenny era drăguță, juca bine baseball şi era foarte 
pricepută cu copii. Copii şi câinii erau deseori mai buni 
judecători ai caracterului decât oamenii maturi, aşa cum învățase 
Keith. 

Jenny îi spusese că face curat în casă pentru câţiva bani în 
plus, aşa că, dacă el are nevoie, poate s-o sune. Keith îi 
răspunsese că aşa o să facă. De fapt, prin părţile astea, un om de 
peste patruzeci de ani care nu fusese niciodată căsătorit era 
centrul unei oarecare atenţii, cât şi subiect de speculaţii în 
legătură cu calităţile şi orientarea lui. Keith nu avea nici o idee ce 
credea Jenny despre acest lucru, dar aprecie faptul că ea îşi 
dorea să afle. 

Într-un fel ciudat, cu toate acestea, din moment ce se 
întorsese, Keith simţea că trebuia să-i fie credincios lui Annie 
Baxter. Pe de altă parte, simţea că era mai prudent să arate un 
oarecare interes altor femei ca nu cumva oamenii să înceapă să 
se gândească la el și Annie Baxter. Deci, luă numărul de telefon 
lui Jenny, îi mulțumi mătuşii, spuse la revedere, și îi lăsă cu 
speculaţiile lor. Se distrase bine de Ziua Muncii. 


Keith era pe cale să urce în dormitor, atunci când se auzi 
soneria. Se uită pe fereastră și văzu o mașină necunoscută, de un 
gri banal. Se duse la ușă și o deschise. Un bărbat de vârstă 
mijlocie, cu o mustață groasă, stătea pe verandă, cu o umbrelă 
închisă în mână. Era slab, purta ochelari cu ramă subţire și avea 


părul lung în jurul cheliei. 

— Războiul a fost obscen și imoral, dar îmi pare rău că ţi-am 
zis că eşti un ucigaş de copii, spuse omul. 

Keith zâmbi, recunoscând 

— Bună ziua, Jeffrey. 

— Am auzit te-ai întors. Niciodată nu-i prea târziu pentru a-mi 
cer scuze. 

Întinse mâna și Keith o strânse. 

— Intră. 

Jeffrey Porter îşi scoase haina de ploaie şi o agăţă în cuierul 
din holul spaţios. 

— De unde să începem după toţi aceşti ani? zise el. 

— O să-ncepem cu mine, spunânduc-ţi că ai chelit. 

— Dar nu m-am îngrăşat 

— Nu, nu te-ai îngrăşat. Cei de stânga, bolşevicii, simpatizanţii 
pişăcioşi ai comuniştilor sunt întotdeauna piele şi os. 

Jeffrey râse. 

— N-am mai auzit de două decenii vorbele astea dulci. 

— Păi, ai venit unde trebuie, radicalule. 

Amândoi râseră şi, tardiv, se îmbrăţişară. 

— Arăţi bine, Keith. 

— Mulţumesc. Hai să bem o bere. 

Intrară în bucătărie, umplură frapiera cu bere, o duseră pe 
verandă şi se aşezară în balansoare, privind ploaia, bând fiecare 
cu gândurile lui. În cele din urmă, Jeffrey zise: 

— Unde s-au dus anii, Keith? Am spus ceva banal? 

— Da şi nu. E o întrebare bună şi amândoi ştim unde s-au dus. 

— Da. Hei, am fost cam bădăran cu tine atunci. 

— Toţi eram puţin cam bădărani pe atunci, rosti Keith. Eram 
tineri, aveam pasiuni şi convingeri. Aveam toate răspunsurile. 

— Nu ştiam niciun rahat, zise Jeffrey şi deschise o altă bere. Tu 
erai singurul tip din liceu şi de la Bowling Green pe care-l 
considerăm aproape la fel de deştept ca mine. 

— Eram deştept. De fapt, chiar mai deştept. 

— În orice caz, de aceea am fost atât de ofticat că ai fost un 
asemenea idiot. 

— lar eu n-am înţeles cum un tip deştept ca tine credea tot 
rahatul radical, fără să gândească de unul singur. 

— Niciodată n-am crezut în întregime, Keith, dar o declaram. 


— Groaznic. Am văzut ţări întregi aşa. 

— Mda. Dar şi tu ai crezut tot rahatul patriotic cu fluturarea 
steagurilor, fără să te gândeşti prea mult. 

— Am învăţat multe de atunci. Dar tu? 

Jeffrey aprobă dând din cap. 

— Am învăţat multe. Hai, destul cu politica O să terminăm cu o 
altă bătaie. Care-i povestea? De ce eşti aici? 

— Păi, am fost dat afară. 

— De unde? Erai tot în armată? 

— Nu. 

— Atunci cine te-a dat afară? 

— Guvernul. 

Jeffrey îi aruncă o privire, apoi se aşternu tăcerea. Keith privi 
ploaia căzând pe câmpuri. Era ceva foarte deosebit să priveşti 
ploaia de pe marea verandă deschisă şi acest lucru îi lipsise. 

— Te-ai însurat? întrebă Jeffrey. 

— Nu. Tu te-ai însurat cu fata aceea...? Hippy, cu părul până la 
fund, cu care erai în ultimul an? 

— Gail. Da, ne-am căsătorit, încă suntem împreună. 

— Bravo vouă. Copii? 

— Nu, sunt prea mulţi oameni pe lume. Noi ne îndeplinim 
propriile obligaţii. 

— Şi eu la fel. Unde staţi? 

— Aici. De fapt, ne-am întors acum vreo doi ani. Câţiva ani am 
locuit la Bowling Green. 

— Am auzit. Şi apoi? 

— Păi, amândoi am obţinut burse la Antioch, amândoi am avut 
slujbe şi am predat acolo până am ieşit la pensie. 

— Cred că, dacă mai petreceam încă un an într-un campus, mi- 
aş fi zburat creierii. 

— Nu-i ceva potrivit pentru toată lumea, admise Jeffrey. Şi nici 
guvernul. 

— Aşa-i. 

— Hei, ai văzut-o pe Annie de când te-ai întors? 

— Nu. 

Keith deschise altă bere. Jeffrey îl privi pe fostul lui prieten şi 
coleg de clasă, şi Keith era conştient de ochii aţintiţi asupra lui. 
În cele din urmă, Jeffrey zise: 

— Încă te mai tulbură povestea asta, nu-i aşa? 


— Nu. 

— M-am întâlnit cu ea de câteva ori. Am tot întrebat-o dacă 
mai are veşti de la tine şi mi-a zis că n-a avut niciodată. Ciudat. 
Cât eram de aproape cu toţii... Acelea erau zile, prietene, care 
credeam că n-or să se sfârşească niciodată... 

— Ştiam că se vor termina. 

Jeffrey dădu din cap şi continuă: 

— Am invitat-o să treacă pe la noi şi să bea un pahar cu mine şi 
cu Gail, dar mă tot amână. La început am fost jignit, dar apoi am 
ajuns să aflu câte ceva despre bărbat-său. E copoiul, fuhrerul... 
ştiai asta? l-am văzut o dată la o chestie de caritate a spitalului, 
la Elks Lodge. Annie era încântătoare, cum poate ea să fie, şi 
nazistul de bărbatu-său o urmărea de parcă era gata s-o înhaţe 
pentru vânzare de droguri... Înţelegi ce vreau să spun? Omul ăsta 
de Neanderthal se ambala, fiindcă ea vorbea cu bărbaţi... 
însuraţi, pentru numele lui Dumnezeu, doctori, avocaţi etc. Ea 
practic nu făcea nimic, şi el ar fi trebuit să fie entuziasmat că 
jumătatea lui mai bună îi încânta pe cei din încăpere, căci Numai 
Dumnezeu ştie cât are nevoie de toate relaţiile publice pe care le 
poate obţine. În orice caz, a luat-o de braţ şi au plecat pur şi 
simplu. Hei, oi fi eu socialist şi egalitarist, dar sunt şi un afurisit 
de snob şi când văd o femeie de familie bună, cu educaţie, 
tolerându-l pe rahatul ăla din... unde te duci? 

— La baie. ă 

Keith intră în baie şi se spălă pe faţă. Se uită în oglindă. Intr- 
adevăr, fusese binecuvântat să aibă o zestre genetică bună şi nu 
arăta foarte diferit de pozele din colegiu. Pe de altă parte, Jeffrey 
abia putea fi recunoscut. Se întreba cum arăta Annie. Jeffrey ştia, 
dar Keith n-avea de gând să-l întrebe. Dar n-avea importanţă cum 
arăta. Se întoarse pe verandă şi zise: 

— Cum ai aflat că m-am întors? 

— A... Gail a auzit de la cineva. Nu-mi amintesc de la cine. Se 
întoarse la celălalt subiect. Arată bine. 

— Gail? 

— Annie. Jeffrey chicoti. Te-aş încuraja să-i dai bătaie, Keith, 
dar ticălosul ăla o să te omoare. Adăugă: Ştie că a avut noroc şi 
n-are de gând să o piardă. 

— Deci, Antioch, căminul mulţimii cu o politică corectă. Te-ai 
potrivit perfect acolo. 


— Ei... bănuiesc că da. Eu şi Gail am petrecut câţiva ani buni 
acolo. Am organizat proteste, greve, am murdărit punctul de 
recrutare al armatei din oraş. Minunat. 

Keith zâmbi. 

— Grozav. Eu îmi pun pielea la bătaie şi voi îmi speriaţi 
înlocuitorii. 

Râse şi Jeffrey. 

— Au fost clipe de neuitat. Păcat că n-ai fost cu noi. Doamne, 
am fumat marijuana cât să dea gata o turmă de elefanţi, ne-am 
culcat cu jumătate din facultate şi din absolvenţi, şi... 

— Vrei să spui că aţi făcut-o cu alţii? 

— Sigur. Ai pierdut toată distracţia acolo în junglă. 

— Dar... hei, eu sunt un biet băiat de fermă... eraţi căsătoriţi?! 

— Mda, într-un fel. Ei bine, trebuia s-o facem dintr-o mulţime 
de motive: locuinţă, câştiguri, genul ăsta. Era o adevărată 
goană... Îţi aminteşti expresia? Dar credeam în dragostea liberă. 
Gail încă pretinde că ea a inventat expresia „Faceţi dragoste, nu 
război”. O mie nouă sute şaizeci şi patru, zice ea. l-a venit în 
minte în vis. Probabil provocată de drog. 

— Ia o împuternicire pentru drepturi de autor. 

— Mda. In orice caz, respingeam toate valorile şi sentimentele 
burgheze ale clasei de mijloc, am întors spatele religiei, 
patriotismului, părinţilor, tuturor. Se aplecă spre Keith. În 
esenţă, toţi eram ratati, dar fericiţi, şi chiar credeam. Nu în 
întregime, dar destul. Uram cu adevărat războiul. Cu adevărat. 


— Mda, nici mie nu prea îmi plăcea 

— Ei, haide, Keith. Nu te minţi singur. 

— Pentru mine nu era politică. Doar ceva gen Huckleberry 
Finn, cu arme şi artilerie. 

— Au murit oameni. 

— Într-adevăr, Jeffrey. Încă îi plâng. Tu nu? 

— Nu, dar eu n-am vrut de la început să moară. Dădu amical 
un pumn în braţul lui Keith. Hei, hai să uităm. Nimeni nu mai dă 
doi bani pe asta acum. 

— Cred că nu. 

Işi mai luară fiecare câte o bere şi se legănară. Keith îşi 
imagină că peste douăzeci de ani o să aibă pături în poală, o să 
bea suc de mere şi-o să discute despre sănătate şi copilărie. Anii 


dintre început şi sfârşit, anii de sex, pasiune, femei, politică şi 
lupte vor fi estompaţi şi aproape uitaţi. Spera însă că nu. Zise: 

— Câţi dintre noi, din Spencerville, am mers la Bowling Green? 
Eu, tu, Annie, puştiul ăla ciudat care era mai mare ca noi. Jake, 
nu? 

— Da. A plecat în California. N-am mai auzit de el. Era şi fata 
aceea, Barbara Evans, bună bucăţică. S-a dus la New York şi s-a 
măritat cu un tip cu bani. Am văzut-o la cea de-a douăzecea 
aniversare a absolvirii. 

— A liceului din Spencerville sau a colegiului de la Bowling 
Green? 

— A colegiului de la Bowling Green. N-am fost niciodată la o 
reuniune a liceului. Tu ai fost? 

— Nu. 

— Vara asta tocmai am ratat una. Hei, o să mă duc la anul, 
dacă vii şi tu. 

— Mergem. 

— Mai era un tip din liceul nostru la Bowling Green. Jed 
Powell, cu doi ani mai mic decât noi. i-l aminteşti? întrebă 
Jeffrey. 

— Desigur. Părinţii lui aveau un magazin de mărunţişuri în 
oraş. Ce mai face? 

— A fost rănit la cap în Vietnam. S-a întors aici, a avut câţiva 
ani proşti şi a murit. Părinţii mei şi ai lui erau apropiaţi. Am fost 
cu Gail la înmormântare şi am împărţit nişte articole antirăzboi. 
O porcărie. 

— Poate. 

— Te-ai muiat sau te-ai îmbătat? 

— Amândouă. 

— Şi eu la fel, zise Jeffrey. 

Stătură o vreme amintindu-şi de familie, apoi puţin de 
Spencerville şi Bowling Green. Povestiră întâmplări şi vorbiră de 
vechi prieteni aduşi la suprafaţă din subsolul timpului. Se 
întunecase şi ploaia continua să cadă. Keith zise: 

— Aproape toţi cunoscuţii mei au stat cândva pe veranda asta. 

— Ştii, Keith, nu suntem nici măcar bătrâni şi mă simt de parcă 
suntem înconjurați de fantome. 

— Ştiu ce vrei să spui. Poate că n-ar fi trebuit să ne întoarcem 
Jeffrey. De ce te-ai întors? 


— Nu ştiu. Viaţa-i mai ieftină decât la Antioch. Nu stăm prea 
bine cu banii. Am uitat de bani în zelul nostru de a produce mici 
radicali. Râse. Ar fi trebuit să cumpăr stocurile de apărare. 

— Nu-i o investiţie bună pentru moment. Lucrezi? 

— Dau meditații copiilor de liceu. La fel şi Gail. De asemenea, 
ea e în consiliul municipal pentru un dolar pe an. 

— Nu zău? Cine naiba a votat pentru o extremistă? 

— Oponentul ei a fost prins în toaleta bărbaţilor. 

Keith zâmbi. 

— Ce mai posibilităţi de alegere pentru Spencerville. 

— Mda. Îşi termină mandatul în noiembrie. Baxter n-o are la 
inimă. 

— Nu mă mir. 

— Vezi, ai grijă de tipul ăsta, Keith. E periculos. 

— Eu respect legea. 

— Nu contează, prietene. 

— Atunci fă ceva în legătură cu asta. 

— Încercăm. 

— Încercaţi? Nu eşti tu individul care a încercat să răstoarne 
guvernul odată? 

— Atunci era uşor. Râse. Asta era atunci. 

Fluturii se izbeau de ferestrele cu plasă ale casei şi 
balansoarele scârţâiau. Keith desfăcu ultimele două beri şi-i 
întinse una lui Jeffrey. 

— Nu înţeleg de ce v-aţi abandonat amândoi slujbele lejere de 
profesori. 

— Ei bine, devenise ciudat. 

— Ce devenise ciudat? 

— Totul. Gail preda sociologia, iar eu predam pe Marx, Engels 
şi alţi europeni albi, răposaţi, care acum au murit de-a binelea, 
Ştii, mă închisesem în turnul meu de fildeş şi nu puteam să văd 
ce se petrece în lumea reală. Prăbuşirea comunismului m-a luat 
într-un fel prin surprindere. 

— Şi pe mine. Iar eu eram plătit pentru a evita surprizele. 

— Zău? Ai fost vreun fel de spion? 

— Spune mai departe. Eroii tăi aveau picioare de lut şi apoi? 

— Mda, zâmbi el, aşa că nu ştiam dacă să-mi rescriu cursurile 
sau să-mi regândesc viaţa. 

— Te ascult. 


— În orice caz, la orele mele nu veneau prea mulţi şi, cu toate 
că am fost în avangarda gândirii sociale, m-am găsit în coada 
plutonului. Doamne, nici nu mai puteam să mă culc cu vreo 
femeie. Vreau să zic, poate că sunt prea bătrân pentru studente 
dar... e mai mult ceva psihic decât fizic, înţelegi? De asemenea 
acum există regulile astea, pagini întregi de reguli despre 
comportamentul sexual... Isuse, îţi spun că trebuie să obţii un 
accept verbal la fiecare pas. „Pot să-ţi deschei bluza? Pot să-ţi 
desfac sutienul? Pot să-ţi pipăi sânii?” Râse. Nu glumesc, îţi poţi 
imagina asta când eram noi studenţi? Doamne, noi fumam 
marijuana și făceam amor. Ei bine, tu nu, dar... oricum. Şi Gail 
devenise puţin anacronică. Studenţii ei potenţiali se înscriau cu 
toţii la studii feministe. Istoria Afroamericană, Filosofia 
Americană, sociologie. Se simţea... ca un fel de relicvă. Iisuse, s-a 
schimbat ţara, sau ce? 

— S-ar putea ca Antioch să nu fie reprezentativ pentru toată 
ţara, Jeffrey. 

— Bănuiesc că nu. Dar, fir-ar să fie, nimic nu-i mai patetic 
decât un revoluţionar bătrân care nu mai înţelege nimic. 
Revoluţia întotdeauna se autodevoră. Ştiam asta acum treizeci de 
ani. Pur şi simplu, nu m-am aşteptat să fiu atât de repede pe 
meniul preparate vechi. 

— Te-au dat afară? 

— Nu. Ei nu fac asta. Eu şi Gail ne-am trezit, pur şi simplu, 
într-o dimineaţa şi am luat o hotărâre. Ne-am dat demisia din 
principiu. Stupid. 

— Nu. Inteligent. Bine. Eu nu pot să spun acelaşi lucru despre 
mine. Aş vrea să fi făcut ce-ai făcut tu. Dar am fost concediat. 

— De ce? Reduceri? 

— Da. Preţul victoriei este şomajul. Ironic. 

— Da, dar tu ai câştigat. Acum, eu nu pot să mai aştept un 
paradis socialist pe pământ. Îşi termină berea şi strivi cutia. 
Politica înşală; dezbină oamenii. 

— Ţi-am spus eu. 

Keith rămase tăcut o vreme şi se gândi la ce spusese Jeffrey. El 
şi prietenul său din copilărie trăiseră vieţi diferite, crescuseră în 
locuri diferite şi, aparent, n-aveau nimic în comun după ani de 
colegiu. În realitate, aveau mai multe în comun decât îşi dădeau 
seama. 


Împreună fuseseră puşti, se jucaseră în aceeaşi curte şi 
plecaseră în aceeaşi zi la acelaşi colegiu. Fiecare se considerase 
un om cinstit şi poate un idealist şi probabil fiecare crezuse că 
face mai bine pentru omenire. Luptaseră în armate diferite, în 
timp ce alţii stătuseră de-o parte. Dar, în cele din urmă, fuseseră 
înşelaţi, folosiţi şi maltrataţi de sisteme diferite. Totuşi, erau aici, 
băieţii din bătrânul Spencerville, bând împreună prea multe beri 
pe verandă. 

Keith îi zise lui Jeffrey: 

— Amândoi am fost aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei, 
prietene. Suntem relicve nefolositoare şi amândoi am pierdut 
războiul. 

Jeffrey aprobă din cap. 

— Mda. Putem să trăim cum trebuie următorii treizeci de ani. 

— Probabil că nu. Dar n-o să facem aceleaşi greşeli. 

— Nu, dar trecutul se agaţă de noi, Keith. Merge vorba că eu şi 
Gail suntem „roşii”, ceea ce nu e cu totul adevărat şi nu ne-a 
ajutat în treaba cu meditaţiile. Vreau să zic, ce trebuie să facem? 
Să intrăm într-o biserică? Să mergem la picnicurile de Patru Iulie 
îmbrăcaţi în roşu, alb, albastru? Să ne înscriem la republicani? 

— Doamne fereşte! 

— Da. Suntem tot radicali. Nu putem fi altfel. 

— Nu, şi vă place. De asta vă aflaţi aici. Modul vostru de 
comportament la Antioch este de domeniul trecutului. Aici 
sunteţi ciudaţi şi periculoşi. 

Jeffrey îşi pocni genunchiul. _ 

— Aşa e! Locul ăsta se află într-o buclă a timpului. Imi place. 
Se uită la Keith. Şi tu? Ştii de ce te afli aici? 

— Cred că da. 

— De ce? 

— Păi... sunt un cinic epuizat Cred că aici cinismul nici măcar 
nu e înţeles, aşa că mă aflu aici ca să mă refac. 

— Mda. Cinismul e umorul în boală. H.G. Wells. Sper să-ţi revii. 

— Şi eu. 

— Poate că o să mă vindec de idealism. Ştii ce e un idealist? E 
un om care observă că un trandafir miroase mai bine deci o 
varză, deci crede că va face o supă mai bună cu el. Asta-i 
problema. De asta sunt falit, şomer şi un paria social. Dar nu sunt 
cinic. Există speranţe. 


— Dumnezeu să te binecuvânteze. Pot să spun asta unui ateu? 

— Oricând. Aparţii unei biserici? 

— Nu. 

— Ar trebui. 

— Ăsta eşti tu, Jeffrey? 

— Mda... Am văzut puterea religiei în Polonia, Rusia... Nu sunt 
de acord cu ea, dar am văzut ce poate face pentru minţile 
rătăcite. Ai nevoie de o doză. 

— Poate. 

Jeffrey se ridică, nesigur pe picioare. 

— Hei, trebuie să plec, amice. E vremea cinei. Vino mâine la 
masă. Gail vrea să te vadă. Suntem tot vegetarieni, dar poţi să-ţi 
aduci singur carne sau ceva. Avem vin şi bere. De băut, bem. 

— Te cred. Keith se ridică, şi el nesigur. La ce oră? 

— Ce contează? Şase, şapte. Am şi ceva pus de-o parte. 

Jeffrey se duse spre scări şi se sprijini de stâlpul verandei. 
Zise: 

— Vrei să-ţi aduci o prietenă? O femeie? 

— Nu. 

— Şi ce faci cu sexul? Nu refuza puicuţele. Oraşul e plin de 
femei divorţate. Le-ar plăcea unul ca tine. 

— Poţi să conduci? 

— Sigur. E drum drept. Am închiriat o casă şi câţiva acri 
pentru legume, fără îngrăşăminte. La trei kilometri de aici. Fostă 
Proprietate a lui Bauer. 

— Lasă-mă să te duc eu. 

— Nu... dacă o să fiu oprit, pot să aranjez totul prin Gail. Dacă 
te prind pe tine o să te bage la răcoare. 

— De ce spui asta? 

Jeffrey se întoarse spre Keith, îi puse mâna pe umăr şi zise 
încet: 

— Asta am venit să-ţi spun... chiar dacă nu ne înţelegeam, tot 
ti-aş fi spus. Gail are o sursă chiar la poliţie... de fapt, la sediul 
Poliţiei, dar nu contează. Umblă vorba că Baxter îţi vrea capul şi 
cred că ştim amândoi de ce. Fii foarte atent, prietene. 

— Mulţumesc. 

Jeffrey ezită, apoi zise: 

— Nu ştiu dacă voi aţi păstrat legătura, dar am sentimentul că 
voi doi... ce vreau să spun? Niciodată nu am putut să vă văd 


despărțiți... ori de câte ori o văd pe Annie, mă gândesc la Keith şi 
când te-am văzut aici m-am gândit la Annie, ca şi cum ar fi 
trebuit să apăreţi amândoi la uşă, aşa cum făceaţi întotdeauna la 
Bowling Green... Doamne, ce trăncănesc. 

Se întoarse, cobori scările verandei, merse prin ploaie fără 
umbrelă, se sui în maşină şi plecă. Keith urmări cum dispar 
luminile din spate ale maşinii pe drumul întunecat şi ud. 


Capitolul 10 


Dimineaţa următoare, în zori, era senin. Keith voia să lucreze 
la fermă, însă totul era ud de la ploaie, aşa că-şi puse blugi 
curaţi, un tricou cu mâneci scurte, nou, şi plecă în oraş, ca să-şi 
rezolve câteva treburi. 

Fuse tentat să treacă pe lângă casa familiei Baxter, dar s-ar fi 
putut ca poliţia să-i fi descoperit până acum noua maşină. În 
orice caz, n-avea niciun rost să vadă dacă Annie se întorsese sau 
nu; la timpul potrivit, ea se va duce la mătuşa Louise şi va trece 
pe la el. 

Merse cu maşina până în centrul oraşului şi găsi un loc de 
parcare lângă magazinul de băuturi. Intră şi se uită la 
sortimentele de vinuri, dominante fiind soiurile locale, 
necunoscute. Işi aminti că Jeffrey şi Gail, ca de altfel toţi 
cunoscuții de la Bowling Green, obişnuiau să bea vinuri dulci, 
ieftine, pe care azi ar nega că le-ar fi gustat vreodată. Cu toate 
acestea, ca o glumă, Keith găsi o sticlă de vin de mere şi una de 
ceva numit „vin de şiraguri” care era de fapt suc de struguri şi 
alcool, fabricat local. Găsi şi o sticlă decentă de Chianti italienesc 
veritabil, care le va trezi amintiri. 

Plăti vinul, se întoarse la Blazer şi puse sticlele în portbagaj. 
Luă plăcuţele de înmatriculare din Washington, băgate într-un 
plic maro din hârtie, şi se îndreptă spre poşta aflată pe partea de 
vest a scuarului tribunalului. 

Poşta era una dintre acele clădiri vechi, de pe timpul 
federaliştilor, cu coloane în stil clasic şi, în copilărie, Keith 
avusese un sentiment de evlavie pentru acest loc. O dată îl 
întrebase pe tatăl sau dacă fusese construită de romani şi i se 
dăduseră asigurări că da. Cunoştinţele sale despre istorie erau 
mai bune acum şi zâmbi aducându-şi aminte. Apoi înţelese ce 
voise Annie să spună când îi scrisese de amintiri. Îşi aduse 
aminte că o însoţise de câteva ori la poştă, ca să cumpere timbre 
şi să trimită scrisori. 

La unul dintre ghişee nu era coadă, aşa că dădu funcţionarului 
plicul care fu cântărit şi francat. Keith ceru o chitanţă pentru 
recomandată şi când completa bonul, auzi un funcţionar, la 


câteva ghişee depărtare, zicând: 

— Vă doresc o zi bună, doamnă Baxter. 

Keith se întoarse spre dreapta şi văzu o femeie cu părul până 
la umeri, roşcat, îmbrăcată într-o rochie simplă, de bumbac, roz 
cu alb, îndreptându-se spre uşă, apoi ieşind din clădire. Keith 
rămase o clipă nemişcat şi funcţionarul îl întrebă: 

— Aţi terminat? 

— Da. Nu... nu mai are importanţă. 

Mototoli formularul şi plecă în grabă. Pe scări se uită în sus şi- 
n jos, pe trotuar, dar n-o văzu, apoi o zări îndreptându-se spre 
intersecţie cu alte trei femei. Ezită, după care cobori sărind 
treptele şi o urmă. 

Imaginea lui mentală despre Annie era de acum douăzeci şi 
cinci de ani, când o văzuse ultima oară în ziua în care plecase să 
se înroleze. Făcuseră dragoste în apartamentul ei din Columbus, 
iar în zori el o sărutase şi plecase. Acum, la patruzeci şi cinci de 
ani, silueta ei era tot tinerească şi mersul acelaşi pas de 
plimbare, copilăresc, pe care şi-l amintea. Râdea şi glumea cu 
prietenele ei, şi Keith nu-i putea vedea bine faţa, cu excepţia 
profilului când se întorcea să vorbească. 

Keith descoperi că inima îi bătea nebuneşte. Se opri şi se uită 
la cele patru femei care se opriseră la colţ şi aşteptau să se 
schimbe culoarea semaforului. Keith făcu un pas, ezită, făcu un 
pas şi se opri iar. „Du-te, idiotule. Du-te.” 

Se făcu verde şi cele patru femei coborâră de pe trotuar pe 
stradă. Keith continuă să le privească. Apoi Annie le zise ceva şi 
ele îşi continuară drumul, fără ea, spre parcul tribunalului. Annie 
rămase un moment nemişcată, după care se întoarse. Se îndreptă 
direct spre el. Îi zâmbi şi-i întinse mâna. 

— Bună, Keith. A trecut mult timp. 

El îi luă mâna. 

— Bună, Annie. 

— Sunt tulburată, zise ea. 

— Tu arăţi bine. Eu sunt gata să leşin. 

Annie zâmbi. 

— Mă îndoiesc. Se dădu un pas înapoi. Lasă-mă să te privesc. 
N-ai îmbătrânit nici cu o zi. 

— Am îmbătrânit cu douăzeci şi cinci de ani. Tu arăţi bine. 

— Mulţumesc, domnule. 


Ochii li se întâlniră şi-şi susţinură privirile. Ochii ei erau la fel 
de mari şi de scânteietori ca întotdeauna, observă el, şi avea încă 
acelaşi ruj roz-deschis pe care şi-l amintea. Pielea ei avea o 
strălucire sănătoasă, dar Keith era surprins că nu era bronzată, 
căci înainte iubea soarele. Existau, desigur, câteva riduri, dar ele 
dădeau puţină maturitate chipului ei altfel copilăresc. Atunci, 
fusese drăguță; acum, era frumoasă. 

Încercă să-şi găsească cuvintele, apoi zise: 

— Deci, am primit scrisoarea ta. În cutia poştală. 

— Bine. 

— Cum a fost la Bowling Green? 

— A fost... drăguţ. Trist. 

— Am vrut să... Nu ştiam dacă te-ai dus singură sau... 

— Da, am fost singură. Eu cu fiica mea. Adăugă: Te-am căutat 
acolo. Ei bine, nu fizic, dar ştii... 

Keith dădu din cap, apoi o privi. 

— Îţi vine să crezi asta? 

— Nu. Visez. 

— Sunt... Nu pot să-mi găsesc cuvintele. 

Annie privi în jur. 

— Încă un minut sau două, apoi trebuie să plec. 

— Înţeleg. 

— Ţi-am trimis o scrisoare. Mi-a fost returnată. Am crezut că ai 
murit. 

— Nu... vreau să spun, n-am lăsat la birou noua adresă... 

— Am fost supărată zile întregi. Îşi drese vocea. Îmi pierdusem 
prietenul de corespondenţă. 

Keith fu surprins să vadă că ea avea ochii umezi. Voia să-i dea 
o batistă, dar ştia că nu trebuia. Annie scoase un şerveţel din 
geantă şi se prefăcu că-şi tamponează faţa, dar îşi şterse ochii. 

— Deci... inspiră adânc. Cât timp stai aici? 

— Nu ştiu. 

— De ce te-ai întors? 

Lui Keith îi trecură prin minte câteva răspunsuri evazive, apoi 
zise: 

— Ca să te văd. 

O văzu muşcându-şi buza inferioară şi privind în pământ, în 
mod evident venindu-i să plângă. Nici Keith nu se simţea complet 
stăpân pe sine, aşa că nu spuse nimic. În cele din urmă, ea ridică 


privirea. 

— Ai fi putut să mă vezi ori de câte ori ai fost aici. 

— Nu, nu puteam... Nu ştiu ce să zic... vreau să spun... tu te- 
ai.. Eşti încă...? 

— Da. 

Îşi şterse iar uşor ochii, după care aruncă o privire spre parc 
unde prietenele ei, care stăteau lângă căruciorul vânzătorului de 
îngheţată, se uitau la ei. li spuse: 

— Mai am vreo treizeci de secunde şi o să fac o greşeală. 

Keith se forţă să zâmbească. 

— E încă un oraş mic, nu-i aşa? 

— Mic, într-adevăr. 

— Vreau să ştii că scrisorile tale m-au făcut să trec prin 
momente dificile. 

— La fel şi aici. Trebuie să plec. 

— Când putem să bem acea ceaşcă de cafea? 

Annie zâmbi. 

— Am să trec eu pe la tine. Când mă duc în vizită la mătuşă- 
mea. Dar nu ştiu când o să fie asta. 

— De obicei, sunt acasă. 

— Ştiu asta. 

— Soţul tău... 

— Ştiu şi asta. Ştiu când o să vin. 

— Bine. 

Annie îi întinse mâna şi el i-o luă zicându-i cu un zâmbet: 

— În Europa, Washington sau New York ne-am fi sărutat la 
despărţire. 

— În Spencerville spunem doar: Să aveţi o zi bună, domnule 
Landry. Mă bucur că v-am revăzut 

Îi strânse mâna şi se întoarse. Keith o privi traversând strada şi 
observă că femeile văzuseră tot. 

Mai rămase o clipă, neamintindu-şi unde se află, unde îi era 
maşina sau ce trebuia să facă în continuare. Avea un nod în gât şi 
privea încă spre parcul de dincolo de stradă, dar ele plecaseră. 
Voia să se ducă s-o găsească, s-o ia de braţ şi să le spună 
prietenelor ei: „Scuzaţi-mă, suntem îndrăgostiţi şi plecăm”. 

Dar poate ea avea nevoie de ceva timp ca să se gândească. 
Poate că nu-i plăcuse ceea ce văzuse. Se gândi la conversaţia lor, 
o reluă ca să n-o uite. Încercă să-şi amintească expresia de pe 


faţa ei şi se gândi la ce observase în ochii ei. După câte intuise, n- 
o ducea prea bine, dar nu puteai să-ţi dai seama după ochii, 
chipul sau mersul ei. Unii oameni arată orice cicatrice, orice 
dezamăgire, orice regret. Annie Prentis era eterna optimistă, 
fericită, vioaie şi nesupusă de viaţă. 

Pe de altă parte, el se descurcase bine în viaţă şi poate că nu 
era epuizat, dar purta în inimă orice regret, dezamăgire şi 
tragedie umană pe care o văzuse şi o trăise. N-avea niciun să se 
întrebe cum ar fi fost viaţa dacă s-ar fi căsătorit şi ar fi avut copii. 
Ar fi fost minunat, întotdeauna spuseseră că erau făcuţi numai 
unul pentru celălalt. Acum era mai important să vadă dacă era 
posibil cu adevărat să reia de unde întrerupseseră. 

Cinicul din el zicea că nu. Tânărul Keith Landry, cel care iubise 
total şi necondiţionat, zicea că da. Ge totul. Credea că ştie ce 
simte pentru ea dar în afară de 

Găsi maşina, se sui şi porni motorul. Era vag conştiente că 
avea o listă de treburi de făcut, dar porni spre casă. 

Conducând, îşi aminti acea zi, acum douăzeci şi cinci de ani în 
dormitorul ei din Columbus. Se iveau zorii, iar el se trezise se 
îmbrăcase de ore întregi. Stătuse privind-o cum dormea goală pe 
spate, în camera încălzită, trăsăturile de neuitat ale chipul şi 
trupului ei, părul lung răsfirat pe pernă. 

Desigur, ştiuse că va trece mult timp până să se revadă. Dar 
niciodată nu-şi imaginase că o să fie un sfert de secol şi că lumea 
pe care o cunoşteau va dispărea atât de complet. Stând în 
dormitorul ei, se gândise la războiul din Asia, la posibilitatea de a 
muri, dar atunci totul părea prea îndepărtat. Erau nişte puşti 
dintr-un oraş mic, care petrecuseră patru ani idilici la colegiu, şi 
aceşti ani de armată nu erau decât un hop pe drum. Singura lui 
grijă era că, după ce fuseseră nedespărţiţi în liceu şi în colegiu, 
ea să se simtă singură fără el. 

Îşi terminase pregătirea la Fort Dix, dar, în loc să obţină 
permisie, batalionul lui urmase un curs intensiv de reprimarea 
revoltelor şi fusese trimis în Philadelphia din cauza protestelor 
antirăzboi ce luaseră o întorsătură urâtă. Din nou viaţa 
intervenise, cum o făcuse şi în timpul războiului, dar pentru el 
era o nouă experienţă. 

Reugşise s-o sune de la un telefon public, dar ea nu era acasă şi 
pe vremea aceea nu existau telefoane cu robot. Mai avusese o 


scurtă ocazie să sune, noaptea târziu, dar linia era ocupată. În cel 
din urmă, îi scrisese, dar trecuseră câteva săptămâni înainte ca 
răspunsul ei să-l găsească înapoi la Fort Dix. Comunicaţiile nu 
erau facile pe vremea aceea şi deveniseră şi mai dificile, într-un 
sens mai larg, în următoarele luni. 

Keith descoperi că ajunsese la fermă şi o luă pe aleea ce ducea 
spre casă. Parcă Blazer-ul în spate, lângă grădină, şi rămase la 
volan. 

Voia să-şi spună că totul va fi bine acum că dragostea învinge 
totul. Credea că ştie ce simte pentru ea, dar, în afară de amintiri 
şi scrisori şi de acest moment în care o văzuse, n-o cunoştea. Ce 
simţea pentru el? Şi ce puteau să facă? Dar soţul ei? 


Capitolul 11 


Era ora şapte când Keith Landry ajunse la casa lui Gail şi 
Jeffrey Porter, la ferma bătrânului Bauer. Serile deveneau mai 
scurte şi mai reci, iar cerul avea o culoare purpuriu-închis pe 
care Keith o asocia cu sfârşitul verii. 

Fermă, o clădire din şindrilă albă ce avea nevoie să fie vopsită, 
se afla lângă drum. 

Gail ieşi pe uşa din faţă şi traversă pajiştea cu iarbă, ca să-l 
întâmpine pe Keith care ieşea din Blazer cu sticlele de vin şi 
umbrela lui Jeffrey. Îl îmbrăţişa, îl sărută şi-i zise: 

— Keith Landry, arăţi grozav. 

— Sunt comisionarul, doamnă, răspunse el. Dar şi tu arăţi 
destul de bine şi săruţi bine. 

— Ai rămas acelaşi, râse ea. 

— Am vrea noi. 

De fapt, o cunoscuse doar în ultimul an, când Jeffrey începuse 
să se întâlnească cu ea, şi de-abia îşi amintea cum arăta atunci, 
fiindcă semăna cu o mulţime de fete din acea vreme, cu feţe 
slabe, trupuri mlădioase, ochelari de bunicuţă, păr lung, fără 
machiaj, îmbrăcăminte ţărănească şi desculţe mereu. De fapt 
încă purta o îmbrăcăminte ţărănească, probabil una originală, 
avea încă părul lung şi într-adevăr era desculţă. Keith se întrebă 
dacă ar fi trebuit să se îmbrace ca în anii 1960 pentru această 
ocazie. Era încă subţire şi tot nu purta sutien, după cum văzu 
Keith prin rochia cu croială adâncă. Atunci nu era drăguță şi nici 
acum nu era, dar fusese şi încă era sexy. li dădu umbrela. 

— Jeffrey a uitat asta. 

— E o minune că şi-a amintit unde locuia. Bănuiesc că v-aţi 
distrat, nu glumă. 

— Aşa e. 

Îl luă de braţ şi se îndreptară spre casă. 

— Jeffrey mi-a spus că ai fost spion, zise ea. 

— Am renunţat la capă şi spadă. 

— Bine. Fără politică în seara asta. Numai vremurile de 
demult. 

— E greu să le separi. 


— Adevărat. 

Intrară în casă prin uşa-paravan cu lemnul deteriorat şi Keith 
văzu că se aflau într-o cameră de zi abia mobilată, luminată doar 
de soarele care apunea. Din câte îşi putea da seama, mobila era 
un gen contemporan, european proletar şi probabil că sosise în 
cutii, cu instrucţiuni prost traduse din suedeză. 

Gail aruncă umbrela într-un colţ, apoi trecură prin sufragerie, 
mobilată în acelaşi stil, în bucătăria spațioasă, un amestec de 
bucătărie originală ţărănească şi piese specifice anilor 1950. 
Keith puse vinul pe masă, iar Gail scoase sticlele din pungă. 

— A, vin de mere şi suc de struguri cu alcool! Imi place! 

— Un fel de glumă. Dar mai e şi un Chianti bun. Iți aminteşti 
de Julio, micul restaurant italienesc de lângă campus? 

— Cum aş putea să uit? Spaghete proaste înainte să se 
numească paste, feţe de masă în carouri şi lumânări topite, 
înfipte în sticle de Chianti învelite în paie... ce s-a întâmplat cu 
paiele? 

— Bună întrebare. 

Gail puse vinul de mere şi pe cel de struguri în frigider şi-i 
dădu lui Keith un tirbuşon ca să deschidă sticla de Chianti. Găsi 
două pahare de vin, şi el turnă. Ciocniră, şi ea toastă: 

— Pentru Bowling Green. 

— Noroc. 

— Jeffrey e în spate, strânge nişte ierburi. 

Keith văzu o oală mare fierbând pe sobă, masa din bucătărie 
pusă pentru trei persoane şi o pâine neagră în coş. 

— Ţi-ai adus carnea? întrebă Caii. 

— Nu, dar, venind încoace, m-am uitat după vreun animal mort 
pe şosea. 

Ea râse. 

— Dezgustător. 

— Îţi place aici? o întrebă. 

Gail ridică din umeri. 

— E destul de bine. E linişte. Sunt de închiriat o mulţime de 
ferme goale pe care ni le putem permite. Familia lui Jeffrey se 
află încă aici, iar de doi ani el trăieşte din amintiri. Eu vin din 
Fort Recovery, aşa că nu-i o diferenţă prea mare. Dar tu? Te simţi 
bine aici? 

— Până acum. 


— Nostalgic? Trist? Plictisit? Fericit? 

— Toate. Trebuie să le sortez. 

Gail umplu iar paharele şi turnă unul şi pentru Jeffrey. 

— Hai afară. Vreau să-ţi arăt grădina. 

leşiră prin uşa din spate. 

— Avem musafiri! strigă Gail. 

La vreo patruzeci şi cinci de metri, în grădina, Keith îl văzu pe 
Jeffrey că se ridică şi le face cu mâna. Veni spre ei îmbrăcat într- 
un şorţ lăbărţat şi un tricou, cu un coş de răchită plin cu plante 
care, spera Keith, erau buruieni pentru aruncat şi nu ceva ce 
trebuia el să mănânce. Jeffrey îşi şterse mâna de pantaloni şi i-o 
întinse lui Keith. 

— Mă bucur să te văd. 

— Ai ajuns cu bine acasă? îl întrebă Keith. 

— Sigur. Luă paharul de vin de la Gail. O să ajung la bătrâneţe 
un betiv notoriu. Marijuana mai luăm la ocazii deosebite. 

— Ascultăm muzică de pe vremuri, adăugă Gail, stingem 
luminile, ne dezbrăcăm, ne drogăm şi facem dragoste. 

Keith nu comentă, dar se uită prin curte: 

— Frumoase grădini. 

— Mda, răspunse Jeffrey. Folosim patru acri şi porumbul pe 
câte putem să-l furam de pe câmp. Slavă Domnului că tipul 
cultiva porumb zaharat, căci altfel am fi mâncat hrană pentru 
vite. 

Keith privi cei patru acri de grădină. Era mai mult decât o 
gradină de legume ca aceea pe care o deţineau fermierii mijlocii, 
şi se gândi că hrana familiei Porter depinde destul de ea. Încetă 
să se mai autocompătimească, gândindu-se că avea o pensie 
acceptabilă de la guvern şi pământul era proprietatea familiei. 

— Haide să vezi pe-aici, zise Jeffrey. 

Făcură turul loturilor din grădină. O parcelă era în întregime 
destinată rădăcinoaselor, alta, plantelor căţărătoare ca roşiile şi 
dovleceii, iar într-o latură erau plantate mai multe soiuri de 
boabe decât Keith ştia că exista. Cele mai interesante erau 
loturile de ierburi, greu de găsit unele asemănătoare în districtul 
Spencer. Exista o suprafaţă cu plante culinare cu peste patruzeci 
de soiuri şi ceea ce Jeffrey numea „o grădină de plante istorice şi 
medicinale”, plus alta cu ierburi folosite pentru vopsele şi diverse 
nevoi casnice ca săpunul şi colonia. Dincolo de grădină, 


întinzându-se până unde începea lanul de porumb, era o bogăţie 
de flori de câmp care n-aveau alt scop decât să încânte ochiul şi 
să liniştească mintea. 

— Foarte drăguţ, zise Keith. 

— Fac parfumuri, ceai, loţiuni de mâini, arome de baie, poţiuni, 
lucruri de genul ăsta, spuse Gail. 

— Ceva de fumat? 

Jeffrey râse. 

— Doamne, am vrea noi. Nu putem risca aici. 

— Cred că am putea, dar Jeffrey e fricos, adăugă Gail. 

— Şeriful districtului e puţin mai deştept decât şeful poliţiei 
din Spencerville şi e cu ochii pe noi, se apără Jeffrey. Crede că 
toate astea sunt droguri halucinogene. 

— Oh, Jeffrey, trebuie să-i tratezi pe copoi aşa cum cultivi 
ciupercile - să-i ţii în întuneric şi să-i hrăneşti cu rahat, zise Gail. 

Toţi râseră. Jeffrey zise, apropo de subiect: 

— Am o sursă în Antioch. Dau o fugă cam o dată pe lună. 
Adăugă făcându-i cu ochiul lui Keith: Doar dau o fugă. 

Era aproape întuneric acum şi intrară în casă. Gail puse 
ierburile într-o strecurătoare şi le spălă în timp ce Jeffrey 
mesteca în oală al cărei conţinut semăna cu o tocană fără carne. 
Gail, turnă în oală nişte Chianti şi adăugă ierburile. 

— Să mai fiarbă un pic. 

Keith avea un sentiment straniu de deja vu, apoi îşi aminti de 
prima lui cină cu Jeffrey şi Gail în micul lor apartament din 
campus. Nu se schimbaseră prea multe. Gail turnă restul de 
Chianti în pahare şi-i zise lui Keith: 

— Probabil crezi că am rămas în anii 1960. 

— Nu. Da. 

— De fapt, suntem oameni ai anilor 1960. În mod selectiv, în 
fiecare oră, în fiecare deceniu sunt lucruri bune şi lucruri rele. 
Am respins în totalitate noul feminism, de exemplu, în favoarea 
vechiului feminism. Totuşi, am adoptat noua ecologie radicală. 

— Asta-i foarte abil, remarcă, sec, Keith. 

— Am rămas aceiaşi deştepţi, râse Jeffrey. 

— Suntem ciudaţi, zâmbi Gail. 

Keith se simţi obligat să zică ceva drăguţ gazdelor sale şi 
încercă: 

— Cred că putem să fim cât de ciudaţi vrem noi. O merităm. 


— Tu ai zis-o, fu de acord Jeffrey. 

— Şi aţi făcut bine demisionând din principiu, continuă Keith. 

Gail dădu din cap. 

— Parţial, din principiu. Parţial, din cauză că nu ne simţeam în 
largul nostru acolo. Doi radicali bătrâni de care se râdea pe la 
spate. Adăugă: Copiii ăştia n-au eroi, şi noi eram eroi. Eroi ai 
Revoluţiei. Ei însă cred că istoria lumii începe cu naşterea lor. 

— Ei, nu era aşa rău, interveni Jeffrey. Dar, profesional, ne 
simţeam neîmpliniţi. 

— Aseară n-ai spus chiar aşa, sublinie Keith. 

— Mda, bine, eram beat aseară. Se gândi o clipă, apoi 
mărturisi; dar poate aseară eram mai aproape de adevăr. În 
sfârşit, iată-mă dând meditații unor liceeni normali şi proşti. 

— Jeffrey mi-a spus că ai fost dat afară, îi zise Gail lui Keith. 

— Da, şi nu prea de curând. 

— Au râs de tine? 

— Nu, nu cred. Luptătorii bătrâni sunt încă respectaţi în 
comunitatea imperialistă a spionajului militar. 

— Atunci de ce-au făcut-o? întrebă ea. 

— Reduceri de buget, sfârşitul Războiului Rece... Nu, acesta 
nu-i tot adevărul. Am fost dat afară, fiindcă mă clătinam între 
epuizare şi curiozitate. Puteau să miroasă asta de la o poştă şi nu 
le-a plăcut. Se gândi o clipă; începusem să pun întrebări. 

— Ca de exemplu? 

— Păi... o dată eram la Casa Albă la o discuţie... mă aflam 
acolo, ca să dau răspunsuri, nu să pun întrebări - Keith zâmbi 
amintindu-şi ceea ce avea să povestească - şi l-am întrebat pe 
Secretarul de Stat: „Domnule, aţi putea să-mi explicaţi politica 
externă - dacă există vreuna - a acestei ţări, ca să-mi pot da 
seama ce doriţi?” Keith adăugă: Ei bine, se putea auzi o notă de 
concediere plutind prin cameră. 

— Şi ţi-a explicat? întrebă Jeffrey. 

— De fapt, a fost destul de politicos ca s-o facă. Tot n-am 
priceput. Şase luni mai târziu, am găsit pe birou o scrisoare în 
care mi se explica despre reducerile de buget şi de bucuriile unei 
pensionări înainte de termen. Era un loc şi pentru semnătura 
mea. Am semnat. 

Sorbiră din vin, Jeffrey îşi îndreptă atenţia spre tocană, pe care 
o amestecă, Gail scoase din frigider o tavă cu legume tapete şi o 


cremă de fasole şi le puse pe masă. Toţi ciuguliră legume. În cele 
din urmă, Jeffrey zise: 

— Se pare că şi tu ai demisionat din principiu. 

— Nu, mie mi s-a cerut să accept o pensionare înainte de 
termen din motive bugetare. Asta spun comunicatul de presă şi 
memoriul intern. Deci, aşa a fost. Meseria mea era să descopăr 
adevăruri obiective, dar e nevoie de doi oameni ca să faci să 
funcţioneze adevărul: vorbitorul şi ascultătorul. Ascultătorii nu 
ascultau. De fapt, în ultimele două decenii rareori au făcut-o, şi 
mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama. Se gândi o clipă, apoi 
zise: Mă bucur că mă aflu aici. 

— Ne putem alătura şi noi la asta, zise Gail încuviinţând din 
cap. Şi iată-ne pe toţi aici, înapoi la ferma unde rahatul e bun 
pentru grădina. 

Deschise frigiderul şi scoase vinul de mere şi pe cel de struguri 
pe care-l adusese Keith, zicându-i lui Jeffrey: 

— Îţi aminteşti? Optzeci şi nouă de cenți sticla. Cât ai plătit pe 
astea, Keith? 

— A, aproape patru dolari fiecare. 

— Jaf, zise Jeftrey. Scoase dopul de la sticla cu vin de mere şi-l 
mirosi. E gata. Goli sticla în trei pahare mari de apă. Gail adăugă 
nişte mentă, apoi ciocniră. Pentru trecut, pentru prietenii absenţi 
ai tinereţii, pentru idealurile umanităţii, zise Jeffrey. 

— Şi pentru un viitor luminos fără coşmarul distrugerii 
nucleare, adăugă Keith. 

Goliră paharele, le puseră jos şi scoaseră sunete exagerate de 
plăcere, apoi râseră. 

— De fapt, nu-i rău. Mai ai? îl întrebă Jeffrey pe Keith. 

— Nu, dar am o sursă. 

— Încep să mă ameţesc, zise Gail. 

Se duse la masa din bucătărie cu vinul de struguri şi se aşeză. 
Jeffrey aduse platoul cu legume şi stinse lumina, apoi aprinse 
două lumânări aflate pe masă. Keith se aşeză şi le turnă vin. 
Mâncară legume crude şi cremă de fasole, iar Keith le lăudă 
talentele grădinăreşti, lucru pe care ei îl luară ca pe un 
compliment deosebit din partea fiului unui fermier. 

Pălăvrăgiră o vreme, Jeffrey şi Keith amintindu-şi de liceu. Gail 
le spuse că o plictiseau, aşa că schimbară subiectul, trecură la 
ultimul an de la Bowling Green. Gail găsi o cană de vin pe masă. 


Aparent, Jeffrey trebuia să se ocupe de mestecat din când în 
când, se ridică să-şi îndeplinească misiunea în timp Gail umplea 
mereu paharele. 

Keith se distra destul de bine, în ciuda faptului că avea puţine 
lucruri în comun cu gazdele sale, în afară de experienţa 
împărtăşită din şcoală. Chiar şi atunci, n-avea multe în comun cu 
micuțul costeliv Jeffrey Porter, deşi întotdeauna se înţeleseseră 
bine în liceu, fiindcă erau colegi, iar ca adolescenţi niciunul n- 
avea nicio părere despre politică, război sau viaţă. 

În colegiu, fuseseră atraşi unul de altul, la început fiindcă erau 
din acelaşi oraş şi aveau aceleaşi probleme cu adaptarea la noul 
mediu. De fapt, gândi Keith, deşi după aceea n-ar fi recunoscut 
acest lucru, deveniseră prieteni. 

Dar războiul radicalizase şi polarizase campusul, descoperiseră 
că se aflau în tabere diferite în prea multe probleme. Ca şi 
Războiul Civil, Războiul din Vietnam şi transformările care-l 
însoţiseră asmuţiseră fratele contra fratelui, pe vecin contra 
vecinului şi pe prieten contra prietenului. Privind retrospectiv, 
oamenii inteligenţi şi de bună credinţă ar fi trebuit să găsească 
un teren comun. Dar Keith, ca mulţi alţii, îşi pierduse vechii 
prieteni la care ţinea şi-şi făcuse alţii noi pe care nu-i dorea în 
mod deosebit. El şi Jeffrey sfârşiseră printr-un schimb de pumni 
în mijlocul clădirii sindicatului studenţesc. Adevărul este că 
Jeffrey nu era prea bun bătăuş şi Keith îl dărâmase la pământ 
doar de atâtea ori de câte Jeffrey insistase să se ridice. In cele 
din urmă, Keith plecase şi Jeffrey fusese dus de acolo. 

După aproape un an şi jumătate, Jeffrey îi scrisese lui Keith în 
Vietnam obţinând adresa de la mama lui Keith, care fusese 
bucuroasă să o dea unuia dintre vechii prieteni ai fiului ei. Keith 
se aşteptase că scrisoarea să fie conciliantă şi îngrijorată de 
misiunea lui din prima linie şi îşi pregătise în minte un răspuns 
corespunzător în timp ce deschidea scrisoarea. Apoi citise „Dragă 
Keith. Ai omorât câţiva copii azi? Ţine socoteala câţi copii şi 
femei ucizi. Armata o să-ţi dea o medalie”. Şi aşa mai departe. 

Keith îşi amintea că nu fusese atât jignit, cât furios, şi dacă 
Jeffrey s-ar fi aflat acolo, Keith l-ar fi omorât. Acum, privind 
retrospectiv, îşi dădea seama ce mult merseseră toţi pe drumul 
spre nebunie. Dar trecuse un sfert de secol, Jeffrey îşi ceruse 
scuze, Keith le acceptase şi, din fericire, acum erau alţi oameni 


La gândul acesta, Keith nu putea să nu-şi amintească de el şi 
Annie. Ea fusese la şcoala postuniversitară, în Europa, se 
măritase, avusese copii, trăise aproape douăzeci de ani cu un alt 
bărbat, avusese douăzeci de Crăciunuri, zile de naştere, 
aniversări şi mii de mic dejunuri şi cine cu altul. Keith Landry şi 
Annie Baxter, în mod sigur, nu aveau mai multe în comun decât 
avea el cu Jeffrey. Dar, pe de altă parte, Keith nu se culcase şase 
ani cu Jeffrey Porter. Medită la acest lucru. 

— Hei, Keith! Ne-ai părăsit? zise Gail. 

— Nu... eu... 

Jeffrey se sculă şi se îndreptă spre sobă. 

— Gata. 

Puse tocana în trei castroane şi reuşi să le ducă la masă fără 
incidente. Gail tăie pâinea, precizând că este făcută în casă. 

Mâncară. Pâinea mirosea ca mâncarea pe care Keith obişnuia 
s-o dea vitelor şi cailor, dar tocana era bună. Desertul fu o 
plăcintă de căpşuni făcută în casă, bună şi ea, dar mirosind a 
ceaiuri de ierburi şi amintindu-i lui Keith de locuri din Asia pe 
care ar fi preferat să le uite. 

— Ţi-a spus Jeffrey că sunt în consiliul municipal? zise Gail. 

— Da. Felicitări. 

— Sigur. Contracandidatul meu a fost prins făcând amor în 
closetul bărbaţilor. 

Keith zâmbi. 

— Şi asta a devenit o problemă publică? 

— Şi eu m-am culcat cu mulţi bărbaţi, dar asta-i altceva, 
adăugă Gail. 

In mod clar, toţi erau beţi, dar, cu toate acestea, Keith se simţi 
puţin stânjenit de această remarcă. 

— N-am fost niciodată prinsă în closetul bărbaţilor, continuă 
Gail. Oricum, vine noiembrie şi o să mă confrunt cu vreo cucoană 
republicană, afectată, membră a unui club şi care are rahat în loc 
de creier. Cel mai grav e că ea se îmbracă întotdeauna în alb 
după Ziua Muncii. 

— Ne-am adunat destui în încercarea de a schimba oraşul şi 
districtul ăsta, zise Jeffrey. Avem un plan pentru restaurarea 
centrului, să-i redăm înfăţişarea lui istorică, să atragem turişti, 
noi afaceri, să oprim, prin zonare, răspândirea fâşiei comerciale, 
să facem ca Amtrak să reinstaleze serviciul pentru călători, să 


punem între state un indicator care să marcheze ieşirea din 
Spencerville. 

Jeffrey continuă cu prezentarea planurilor de renaştere a 
oraşului Spencerville şi a districtului Spencer. Keith ascultă, apoi 
comentă: 

— Deci, aţi revenit la planurile de răsturnare a guvernului 
Statelor Unite? 

Jeffrey zâmbi şi replică: 

— Gândim global, acţionăm local. Ăştia-s anii 1990. 

— Ei bine, observă Keith, asta sună a boosterism” demodat din 
vestul mijlociu. Îţi aminteşti de cuvântul ăsta? 

— Desigur, zise Jeffrey. Dar e ceva dincolo de asta. Ne 
interesează ecologia, un guvern curat, grija pentru sănătate şi 
alte probleme privind calitatea vieţii, care depăşesc afacerile şi 
comerţul. 

— Bine. Şi pe mine. De fapt, înţeleg ce vezi tu aici, şi eu 
gândeam la fel. Dar să nu-ți închipui că toată lumea îţi 
împărtăşeşte viziunea, adăugă Keith. Am fost prin toată lumea şi 
dacă am învăţat ceva e că poporul are forma de guvernare şi 
societatea pe care le merită. 

— Nu fi cinic, zise Jeffrey. Asta e o ţară unde un popor bun 
poate schimba situaţia. 

— Voi doi, interveni Gail, vreţi să terminaţi cu dezbaterea 
filosofică? Iată problema cu care ne confruntăm. Conducerea 
oraşului şi a districtului a devenit letargică, în parte coruptă şi 
majoritatea stupidă. Se uită la Keith. De fapt, soţul fostei tale 
prietene, Cliff Baxter, e miezul celor mai multe probleme. 

Keith nu răspunse. 

— Ticălosul ăsta şantajează oamenii, continuă Gail. E o 
Nenorocită de copie a lui J. Edgar Hoover. Nenorocitul are 
dosare ilegale despre oameni, inclusiv despre mine. Mi-a arătat 
dosarul meu, cretinul, şi am de gând să-l acţionez în judecată 
pentru dosarele lui. 

— Fii atentă cu tipul ăsta, spuse Keith, privind-o. 

O clipă toţi rămaseră tăcuţi. 

— E o brută şi, ca toate brutele, e esențialmente laş, zise 
Jeffrey. 

— Chiar şi laşii pot fi periculoşi când sunt înarmaţi, replică 


2 Activităţi ale unor suporteri entuziaşti (n. Red) 


Keith. 

— Da, dar nu ne este frică. Am stat în faţa soldaţilor înarmaţi 
cu baionete, Keith. 

— Poate că ai stat în faţa mea, Jeffrey. Ai fost în Philadelphia în 
toamna anului 1968? 

— Nu, şi nu eram în Kent State când au tras soldaţii, dar am 
avut prieteni care au fost acolo şi, îţi spun, m-aş fi aflat acolo, 
dacă aş fi ştiut ce o să se întâmple. 

Keith dădu din cap. 

— Da, probabil că ai fi fost. Dar atunci erau alte vremuri şi 
poate exista o cauză mai bună. Doar n-o să te laşi omorât pentru 
decrete zonale. 

Din nou, niciunul nu vorbi o vreme, doar băură vinul din 
pahare. Luminările pâlpâiau în briza uşoară ce venea prin 
fereastră şi Keith simţea mirosul florilor de câmp şi al 
caprifoiului, un amestec incredibil de parfumuri. Gail îl întrebă 
pe Keith: 

— Ştii ceva despre el? 

— Despre cine? 

— J. Edgar Baxter. 

— Nu. Cred că mi-l amintesc din liceu. Nu e ceea ce numim noi 
o inteligenţă. 

— Eu, zise Jeffrey, mi-l amintesc destul de bine. Nu s-a 
schimbat prea mult. Acelaşi imbecil. Familia lui are ceva bani, 
dat toţi sunt proşti şi le lipseşte sociabilitatea. Copiii Baxter 
aveau întotdeauna probleme - ţi-aminteşti? Băieţii erau bătăuşi şi 
fetele gravide în faţa altarului. În jargonul micilor oraşe: „Familia 
aceea are sânge rău”. | 

Keith nu răspunse. În mod evident, Jeffrey şi Gail nu bârfeau 
sau nu se plângeau lui, pur şi simplu. Voiau să-l recruteze. Keith 
recunoştea metoda. 

— E un om foarte gelos şi posesiv, spuse Gail. Acum vorbesc de 
căsătoria lui. Apropo, Annie e încă foarte atrăgătoare, ceea ce-l 
face pe domnul Baxter s-o supravegheze ca un şoim. Din câte am 
auzit, ea e un model de perfecţiune a virtuţii, dar el n-o crede. 
Oamenii pe care-i cunosc de pe strada lor spun că el ţine casa 
sub supraveghere constantă când e plecat. Acum câteva 
săptămâni, a avut loc un fel de incident cu focuri de armă la vreo 
cinci dimineaţa. El era acasă. Vecinilor li s-a spus că a fost un 


accident. 

Keith nu comentă, şi pe faţa lui nu se vedea nimic, în afară 
poate de un amestec bine exersat de interes liniştit şi o undă de 
scepticism ori de câte ori monologul intra în zona de „am auzit 
că”. Avea sentimentul că şedea iarăşi în vreo cafenea europeană 
auzind una-alta despre câte ceva. Gail continuă: 

— Nu e un tip amabil, dar oamenii din oraş trebuie să aibă de-a 
face cu el. Chiar şi câţiva dintre oamenii care lucrează pentru el 
găsesc că e brutal şi agresiv. Totuşi, într-un fel pervers, poate fi 
încântător. Face parte din vechea şcoală şi salută doamnele cu 
degetul la pălărie, le spune femeilor „doamnă” şi e deosebit de 
respectuos cu taţii, preoţii din oraş şi aşa mai departe. Se ştie că 
ciupeşte uşor bebeluşii de obraz şi ajută bătrânele să traverseze 
strada. Gail zâmbi. Dar ciupeşte şi chelneriţele de fund şi ajuta 
fetele nefericite să se dezbrace. E un tip foarte viril. 

Gail turnă ultimele resturi de vin în pahare. 

Keith ascultă păsările de noapte şi greierii. Intr-un fel, toate 
astea nu reprezentau ceva nou pentru el, deşi era ceva diferit să 
le asculte el însuşi. Undeva în adâncul minţii, în locul unde se 
afla moralitatea învățată de multă vreme, exista gândul că n-ar fi 
trebuit să se gândească la stricarea unei căsnicii, a unei case, a 
unei familii. De-a lungul anilor, fusese implicat într-o mulţime de 
situaţii care ar fi putut fi considerate într-un fel nedelicate, poate 
chiar grosolane şi lipsite de ruşine, dar fusese acolo şi atunci. 
Asta era aici şi acum. Asta era acasă. Totuşi, dacă era să-i creadă 
pe Gail şi Jeffrey, familia Baxter nu era chiar fericită, domnul 
Baxter era un sociopat, iar doamna Baxter avea nevoie de ajutor. 
Poate. 

— Profesional, tipul e un om de Neanderthal, zise Jeffrey. Are 
probleme serioase cu puştii din oraş. Da, o mulţime dintre ei se 
îmbracă ciudat, poartă plete sau se rad în cap, radio- 
casetofoanele lor urlă prin parcuri, îşi pierd vremea etc. Şi noi 
am făcut rahaturi ciudate. Dar Baxter îi hărţuieşte în loc să-i 
ajute. În forţele lui de poliţie nu există niciun tânăr, niciun 
program care să includă şcoala. Are numai maşini de patrulare, 
copoi şi o închisoare. Oraşul moare, dar Baxter nu vede. El e cu 
legea şi ordinea, şi doar atât. 

— Legea şi ordinea reprezintă meseria lui, comentă Keith. 

— Mda, fu de acord Jeffrey, dar să-ţi spun ceva... nici la asta 


nu-i prea bun. Încă avem aici infracţiuni mărunte, dar încep să se 
înrăutăţească. Acum exista droguri - nu „iarbă” bună, ci marfă 
serioasă - şi Baxter habar n-are de unde vine, cine o vinde sau 
cine o cumpără. Natura infracţiunilor şi a infractorilor s-a 
schimbat, dar nu şi Baxter. Avem mai multă violenţă casnică. Am 
avut câteva furturi de maşini şi două violuri până acum. Anul ăsta 
o bandă venită din Toledo cu maşina a jefuit Banca 
Comercianţilor. I-a prins poliţia statului, nu Baxter, în orice caz. 
Statul a oferit poliţiei din Spencerville o pregătire avansată, dar 
nefiind obligatorie, Baxter i-a trimis la naiba. Nu vrea ca cineva 
să afle cât de inapţi şi corupți sunt el şi gestapoviştii lui. 

Keith nu răspunse. De fapt, fusese destul de generos să se 
gândească la faptul că, poate, Cliff Baxter era un poliţist dur, dar 
eficient. Un om groaznic, dar un şerif bun, dedicat siguranţei 
publice. Pe de altă parte, incidentul din parcarea 
supermagazinului şi patrulările maşinilor de poliţie pe lângă casa 
lui îi spuseseră deja că avea de-a face cu o poliţie coruptă. 

Jeffrey continuă: 

— Baxter dă vina pe droguri pentru acest minival de infracţiuni 
şi, parţial, are dreptate. Dar el dă vina şi pe şcoli, părinţi, 
televiziune, MTV, filme, muzică, video, magazine porno şi toate 
astea. De acord, poate e adevărat în parte, dar el nu vede relaţia 
dintre infracţiune şi şomaj, plictiseala adolescenților, lipsa de 
posibilităţi şi lipsa stimulării. 

— Jeffrey, interveni Keith, când a fost altfel micul oraş 
american? Poate că o poliţie dură este ceea ce avem nevoie. 
Ascultă, poate soluţiile progresiste pot funcţiona în marile oraşe, 
dar aici nu-i Columbus sau Cleveland, prietene. Aici, avem nevoie 
de soluţii de oraş mic pentru probleme de oraş mic, iar voi aveţi 
nevoie de o verificare a realităţii. 

— Da, suntem deschişi spre realitate, zise Gail. Nu suntem 
ideologii cu ochi sălbatici care eram odinioară. Dar problema 
rămâne aceeaşi. Il întrebă: Îţi pasă? 

Keith se gândi o clipă. 

— Da, e oraşul meu natal. Am crezut că poate lucrurile nu s-au 
schimbat prea mult şi aş putea găsi puţină linişte şi pace aici. 
Văd însă că voi n-aveţi de gând să mă lăsaţi să merg la pescuit. 

Gail zâmbi. 

— Revoluţionarii vechi nu se pierd în ceaţă ca vechii soldaţi, 


Keith. Noi găsim doar o cauză nouă. 

— Aşa se pare. 

— Credeam că Baxter e vulnerabil, de aceea are nişte 
probleme de muncă pe care vrem să le exploatăm, continuă Gail. 

— Poate că are nevoie doar de sfaturi şi o pregătire în sensul 
de a fi mai sensibil. Asta oferă progresiştii ca voi infractorilor. De 
ce nu şi poliţiştilor? 

— Ştiu că ne încerci, şi te pricepi la asta, dar ştiu şi că eşti un 
om inteligent, zise Gail. Ştii sau o să afli în curând că Cliff Baxter 
nu mai poate fi salvat profesional, spiritual sau în alt fel. Doamne, 
el ştie lucrul ăsta. Şi devine nervos, ca un şobolan prins în cursă. 
Asta îl face şi mai periculos. 

Keith dădu din cap şi gândi: „Şi în mod sigur nu un soţ mai 
bun.” 

— Credem că e momentul să fie dat afară, continuă Gail. Avem 
nevoie de o victorie morală, ceva care să electrizeze opinia 
publică. Keith, cu pregătirea ta... 

El o întrerupse: 

— Nu ştii nimic despre trecutul meu. Orice vă spun, va rămâne 
între aceşti pereţi. 

Gail dădu din cap. 

— E-n regulă. Cu inteligenţa, înţelepciunea şi farmecul tău ne 
poţi ajuta. Am vrea să ni te alături. 

— Care noi? 

— Doar un grup de reformatori. 

— Trebuie să devin democrat? 

Jeffrey râse. 

— Doamne, nu suntem înscrişi în niciun partid. Avem oameni 
din toate partidele şi din toate clasele. Avem miniştri, oameni de 
afaceri, profesori, fermieri, gospodine - la naiba. Majoritatea 
rudelor lui Annie sunt cu noi. 

— Adevărat? Mă întreb cum e Ziua Recunoştinţei în familia 
Baxter? 

— Ca mulţi dintre susţinătorii noştri, ei încă n-au făcut public 
acest lucru. Putem să contăm pe tine? întrebă Jeffrey. 

— Ei bine... 

Adevărul e că şi Keith avea propria pică pe Cliff Baxter şi 
anume că era însurat cu Annie Baxter. Zise: 

— Ei bine... nu sunt sigur că o să rămân pe aici. 


— Aveam impresia că o să rămâi, remarcă Jeffrey. 

— Nu sunt sigur. 

— Nu-ţi cerem să te întâlneşti cu el pe Main Street pentru duel 
în miezul zilei, zise Gail. Doar spune că eşti de acord să scăpăm 
de el. 

— Da. În principiu, sunt de acord să scăpăm de orice 
funcţionar public corupt. 

— Bine. Asta-i Cliff Baxter. Săptămâna viitoare, marţi noaptea, 
o să fie o întâlnire la biserica St. James. O ştii? 

— Da, e vechea mea biserică. De ce vă întâlniți în afară 
oraşului? 

— Oamenii nu vor să fie văzuţi la această întâlnire, Keith. 
Înţelegi asta? 

— Da. Dar s-ar putea să exageraţi melodrama revoluţionară. 
Aceasta e America. Folosiţi afurisita aia de primărie. E dreptul 
vostru. 

— Nu putem. Nu încă. 

Keith se întrebă cât din toate astea reprezenta încercarea 
familiei Porter de a regăsi farmecul revoluţiei şi cât era teama 
adevărată. 

— O să mă gândesc dacă o să vin. 

— Bine. Mai vrei o plăcintă? Ceai? 

— Nu, mulţumesc. E timpul s-o-ntind. 

— E devreme, zise Gail. Niciunul dintre noi n-are nimic de 
făcut mâine. 

Se ridică, şi Keith crezu că are de gând să strângă masa, aşa 
că se ridică şi el şi-şi luă farfuria şi paharul. 

— Lasă asta. Noi tot porci am rămas, zise Gail. 

Îl lua de braţ şi-l conduse în camera de zi. Jeffrey îi urmă, cu 
borcanul de potpourri. 

— Masa a fost grozavă, conversaţia stimulatoare, iar acum ne 
retragem în salon pentru o ţigară de după masă, zise el. 

Gail aprinse două lămpi parfumate şi două lumânări aromate în 
camera întunecată. Jeffrey se aşeză pe podea, cu picioarele 
încrucişate, în faţa măsuţei de cafea şi, la lumina uneia din 
lumânări, transferă conţinutul borcanului de potpourri pe foiţele 
de ţigară întinse pe măsuţa joasă. 

Keith îl privi în lumina luminărilor cum cu degete rapide, şi 
atingând cu limba, făcu cinci ţigări cu marijuana, frumos 


împachetate, mai repede decât ar fi putut un ţăran bătrân să facă 
o singură ţigară. Gail puse o bandă în casetofon, Sergeant 
Pepper's Lonely Hearts Club Band, apoi se aşeză cu spatele 
sprijinit de un fotoliu. 

Jeffrey aprinse o ţigară, trase un fum şi i-o întinse lui Keith. 
Acesta ezită o clipă, trase şi el un fum şi i-o întinse peste măsuţa 
de cafea lui Gail. Beatles-ii cântau, lumânările pâlpâiau, mirosul 
acestora şi al ţigărilor umplea aerul. Era 1968, într-un fel. 

Prima ţigară era acum ţinută cu un cleştişor, apoi mărunţită şi 
pusă cu grijă într-o scrumieră pentru a fi folosită mai târziu în 
pipa pe care Keith o observă pe masă. O a doua ţigară fu aprinsă 
şi dată din mână în mână. Keith îşi amintea protocolul şi 
ritualurile de parcă era ieri. Nimeni nu vorbea prea mult şi ceea 
ce se spunea nu prea avea sens. 

Gail însă spuse cu o voce joasă, tainică, potrivită cu haşişul şi 
lumina lumânărilor: 

— Ea are nevoie de ajutor. 

Keith n-o luă în seamă. Gail adăugă, ca pentru sine: 

— Înţeleg cum şi de ce o femeie rămâne într-o asemenea 
situaţie... Nu cred că el abuzează de ea fizic... dar o înnebuneşte 
de cap... 

Keith îi dădu ţigara. 

— Destul. 

— Destul ce? Trase un fum şi zise: Tu, domnule Landry, ai 
putea să rezolvi şi problema ta şi a noastră în acelaşi timp... dădu 
fumul afară. Nu-i aşa? 

Lui Keith îi venea greu să-şi formuleze gândurile, dar, după 
secunde sau câteva minute, se auzi spunând: 

— Gail Porter... m-am confruntat cu persoane sus-puse... Am 
destulă experienţă cu femeile, cât să scriu o carte despre 
subiectul asta... nu încerca să mă înnebuneşti tu pe mine la cap... 

Se gândi că asta dorise să-i spună. Era destul de aproape. Gail 
păru să-l ignore şi zise: 

— Întotdeauna mi-a plăcut de ea... Vreau să zic, nu eram noi, 
bune prietene, dar... era genul de... întotdeauna zâmbitoare, 
întotdeauna făcând o faptă bună... vreau să spun, îmi venea să 
vărs, ştii... dar, undeva, în adânc, am invidiat-o... împăcată 
complet cu ea însăşi şi cu omul ei... ca, neimplicare în nimic... 

— La Columbus ea s-a băgat în ceva antirăzboi. 


— Zău? Mamă! Asta te-a ofticat? 

Keith nu răspunse sau aşa crezu. Nu mai putea să-şi dea seama 
dacă spunea sau gândea. În cameră se lăsă tăcerea multă vreme. 

— Vreau să zic, continuă Gail, dacă nu faci nimic aici, Keith, 
dacă nu faci nimic cu viaţa în după ce ai cucerit nenorocita asta 
de lume... ia-o pe femeia asta de la el. 

Keith încercă să se ridice. 

— Cred c-o să plec. 

— Nici gând, amice, zise Jeffrey. Dormi aici. Nu poţi nici măcar 
să nimereşti uşa. 

— Nu, trebuie să... 

— Am închis subiectul, zise Gail. Am închis toate subiectele. 
Fără rahaturi complicate. Ameţiţi-vă, oameni buni. 

Dădu ţigara lui Jeffrey, se ridică, schimbă banda şi începu să 
danseze pe melodia Honky Tonk Woman. 

Keith o privea în lumina tremurătoare. E graţioasă, gândi el, 
subţire, se mişca bine pe muzică. Dansul nu era erotic în special, 
dar trecuse multă vreme de când nu mai fusese cu o femeie şi 
simţi în pantaloni un freamăt familiar. Jeffrey părea indiferent la 
dansul nevestei lui şi concentrat asupra flăcării lumânării. 

Keith îşi luă ochii de la Gail şi se asocie lui Jeffrey să privească 
flacăra. 

Nu ştia cât timp trecuse, dar îşi dădu seama că banda fusese 
iar schimbată şi acum cânta Sounds of Silence. Jeffrey declară că 
ăsta era ultimul acompaniament muzical pentru potpourri, iar 
Gail stătea în faţa lui Keith trăgând din ţigară. Ea vorbi, parcă 
pentru sine: 

— Hei, îţi aminteşti, fără sutiene, bluze transparente, băile în 
pielea goală, sexul în grup, fără boli mortale, fără probleme 
nerezolvabile, fără reguli despre comportamentul sexual şi 
bărbaţii şi femeile care chiar se plăceau? Îţi aduci aminte? Eu da. 
Doamne, ce s-a-ntâmplat cu noi? 

Nimeni nu părea să ştie, aşa că nimeni nu răspunse. 

Mintea lui Keith nu mai funcţiona foarte bine, dar îşi amintea 
de zilele mai bune, deşi probabil că ideea lui de „mai bine” era 
diferită de cea a lui Gail sau a lui Jeffrey. Important era că 
lucrurile erau mai bune odinioară, şi în inimă simţi brusc durerea 
unei pierderi, o nostalgie şi un dor produs parţial de marijuana, 
parţial de seară şi parţial fiindcă era adevărat 


Gail nu i se oferi, ceea ce fu o uşurare, căci nu ştia ce-ar fi spus 
sau cum ar fi reacţionat, dacă ea ar fi făcut-o. Seara se termină, 
cu el culcându-se pe canapea în izmene, cu o pătură aruncată 
deasupra, iar familia Porter sus, în patul lor. 

Parfumul se epuiza, lumânările se topiră şi se stinseră, albumul 
Simon and Garfunkel se sfârşi şi Keith rămase întins în 
întunericul tăcut. 

In zori se sculă, se îmbrăcă şi plecă înainte ca familia Porter să 
se trezească. 


Capitolul 12 


Era la câteva zile după cina de la Porter, într-o vineri seara, 
când Keith Landry, răspunzând unui comportament al vieţii de 
ţară pe care şi-l amintise, se hotărî să se ducă în oraş. Îşi puse 
pantalonii şi o cămaşă sport, se urcă în Blazer şi se îndreptă spre 
Spencerville. În ultimele zile nu primise niciun semn de la Annie, 
dar asta nu se datora neatenţiei lui. Stătuse acasă, cu urechea 
ciulită spre telefon, verificase cutia poştală de câteva ori pe zi şi 
privise maşinile care treceau pe acolo. Pe scurt, redevenise un 
adolescent bolnav de dragoste şi sentimentul nu era cu totul 
neplăcut. 

Cu o zi înainte, văzuse o maşină de patrulare albastru cu alb 
trecând pe la prânz dinspre Spencerville şi în dimineaţa aceea 
observase trecând pe-acolo maşina verde cu alb a şerifului 
districtului. Maşina şerifului ar fi putut să treacă întâmplător, 
însă maşina de poliţie a oraşului se afla cam departe de casă. În 
orice caz, Keith ţinuse Blazer-ul ascuns vederii şi nu ştia dacă îi 
descoperiseră noul automobil - numai dacă, desigur, nu-i 
căutaseră numele la Biroul de Autovehicule. 

Până acum nu fusese decât un joc lipsit de importanţă de-a 
şoarecele şi pisica, dar Keith ştia că era posibilă o confruntare. 

Merse pe Main Street, mai liniştită decât îşi aducea el aminte 
că era vineri seara. Pe vremuri, vinerea se numea zi de târg şi 
exista un uriaş târg al fermierilor pe strada blocată, aflată la nord 
de scuarul tribunalului. Acum, toată lumea, inclusiv fermierii, 
cumpără majoritatea produselor alimentare din supermarket, 
preambalate. 

Zonă comercială din afara oraşului atrăgea probabil 
majoritatea cumpărătorilor de vineri seara, îşi zise Keith, dar 
există câteva magazine deschise în centru, iar banca era deschisă 
până târziu. De asemenea, erau deschise - şi câteva maşini erau 
parcate în apropiere - restaurantul Miller şi cele două cârciumi, 
La John şi Poşta. Keith parcă lângă La John şi cobori din maşină. 
Era o seară caldă de vară indiană şi câţiva oameni se aflau pe 
trotuar. Intră în cârciumă. 

Keith învățase că, dacă vrei să cunoşti un oraş, trebuie să te 


duci la cel mai bun şi la cel mai prost bar, de preferat vineri sau 
sâmbătă seara. La John era, evident, din ultima categorie. 

Cârciuma era întunecată, zgomotoasă, plină de fum, mirosea a 
bere stătută şi era populată mai ales de bărbaţi îmbrăcaţi cu 
blugi şi tricouri. 'Tricourile, observă Keith, făceau reclamă la 
mărci de bere, tractoare John Deere şi echipe locale 
sponsorizate. Câteva tricouri aveau zicale interesante ca: „Cine 
sapă bine, sapă adânc”. 

Existau câteva jocuri video, un automat cu bile pentru jocuri de 
noroc şi, în centru, o masă de biliard. Un tonomat cânta cântece 
country-western triste. La bar erau câteva scaune libere şi Keith 
se aşeză. 

Barmanul îl privi o clipă, cântărindu-l profesional şi, dându-şi 
seama că nou-venitul nu reprezenta o ameninţare potenţială 
pentru pacea localului, îl întrebă: 

— Cu ce să te servesc? 

— Bere. 

Barmanul îi puse o sticlă în faţă şi o deschise. 

— Doi dolari. 

Keith puse o bancnotă de zece pe tejghea. Primi restul, nu şi 
un pahar, aşa că bău din sticlă. 

Privi în jur. Erau câteva femei tinere, toate însoţite de bărbaţi 
dar localul era mai ales un domeniu masculin. Televizorul, aşezat 
deasupra barului, transmitea meciul Yankee contra Blue Jay, o 
întrecere strânsă, comentatorul sportiv concurând cu un cântăreţ 
country care suspina în legătură cu infidelităţile soţiei. 

Barbaţii aveau vârste între douăzeci şi şaizeci de ani, 
majoritatea băieţi buni care la fel de bine puteau să-ţi facă cinste 
cu o bere sau să-ţi spargă capul cu un scaun, fără ca asta să fie 
ceva personal. Femeile erau îmbrăcate ca bărbaţii - blugi, pantofi 
de sport şi tricouri - fumau şi beau bere din sticlă la fel ca 
bărbaţii. Într-un cuvânt, la ora aceea, era o mulţime destul de 
fericită şi de liniştită, deşi Keith ştia din experienţă că mai târziu 
situaţia putea să devină mai neplăcută. 

Întoarse scaunul şi privi un timp jocul de biliard. Avusese 
puţine ocazii să-şi piardă vremea în vreuna dintre cele câteva 
cârciumi din oraş, fiindcă fusese încorporat şi se trăgea asupra 
lui cam în perioada când ar fi putut, legal, să voteze sau să bea. 
Acum puteai fi împuşcat şi puteai vota, dar tot trebuia să aştepţi 


până la douăzeci şi unu de ani ca să comanzi o bere. În orice caz, 
în permisii, trecuse din când în când pe la La John şi pe la Poştă 
şi-şi amintea că mulţi dintre bărbaţii de prin baruri erau proaspăt 
veterani cu ceva poveşti de istorisit şi unii, ca el însuşi, purtau 
uniformă şi n-aveau nevoie să-şi cumpere singuri băutura. Acum, 
bănuia Keith, majoritatea bărbaţilor din cârciuma asta nu 
fuseseră plecaţi prea departe de casă. I se păreau cuprinşi de un 
fel de plictiseală fără astâmpăr şi aveau înfăţişarea unor bărbaţi 
care nu trăiseră niciodată vreun ritual important de trecere spre 
bărbăţie. 

Keith nu recunoscu pe niciunul dintre cei de vârsta lui, dar 
unul dintre ei, aflat la capătul barului, îl tot privea. Keith îl privi 
şi el cu coada ochiului. Omul se sculă de pe scaun şi veni agale, 
oprindu-se direct în faţa lui Keith. 

— Te cunosc. 

Keith se uită la el. Era înalt, costeliv, cu părul blond până la 
umeri, dinţi stricaţi, piele palidă şi ochi înfundaţi în orbite. Părul 
lung şi tricoul, gesturile şi vocea sugerau un bărbat de vreo 
douăzeci de ani, însă faţa era mult mai matură. Acesta, spuse cu 
o voce tare, neclară: 

— Ştiu cine eşti. 

— Cine sunt? 

— Keith Landry. 

Câţiva din jur se uitară în direcţia lor, dar în rest păreau 
dezinteresaţi. Keith îl privi din nou, apoi îşi dădu seama că îl 
cunoştea. Zise: 

— Da, tu eşti... 

— Haide, Keith. Mă ştii. 

Keith îşi scotoci memoria, o mulţime de chipuri din liceu 
trecându-i prin minte. În cele din urmă zise: 

— Billy Marlon. 

— Da! La naiba, omule, am fost prieteni buni. Marlon îl lovi cu 
palma pe umăr, apoi îi strânse mâna. Ce naiba mai faci? 

Keith îşi zise că poate ar fi trebuit să se ducă la Poştă. 

— Bine. Tu ce mai faci, Billy? 

— Minunat! Totul s-a dus dracului. 

— Te cinstesc cu o bere? 

— Sigur. 

Keith mai comandă încă două Budweiser. Billy se aşeza şi el la 


bar şi se înclină destul de mult spre Keith ca acesta să poată 
simţi mirosul berii şi al altor izuri de pe el. 

— Hei, omule, e grozav, zise Billy. 

— Sigur că este. 

— Arăţi grozav, omule. 

— Mulţumesc. 

— Ce dracu” faci aici? 

— Sunt în vizită. 

— Mda? E grozav, omule. Când te-ai întors? 

— Acum câteva săptămâni. 

— Nu zău? E grozav să te văd. 

Evident, Billy Marlon se bucura că-l vede. Keith încercă să-şi 
amintească ce ştia despre el, ce avuseseră în comun, ca să aibă 
partea lui din ceea ce se anunţa a fi o conversaţie stupidă. In cele 
din urmă, în timp ce Billy trăncănea în continuare, totul îi reveni 
în minte. Marlon fusese cu el în echipa de fotbal, jucase mijlocaş, 
dar nu foarte bine, stând mai mult pe banca de rezerve şi 
încurajând echipa. Marlon fusese genul de puşti care dorea să fie 
plăcut şi, sincer, nu avea ce să nu-ţi placă la el, dar majoritatea 
oamenilor găseau că e enervant. 

— Ai făcut-o de oaie în Vietnam? întrebă Billy. 

— Probabil. 

— Şi eu. Ai fost la Batalionul 1 de blindate uşoare, nu? 

— Da. 

— Mda, îmi amintesc asta. Mama ta era bolnavă de îngrijorare. 
I-am spus că totul o să fie bine. La naiba, dacă un rahat ca mine 
poate supravieţui, un tip ca tine o să se descurce. 

— Mulţumesc. 

Keith îşi aminti că Billy fusese încorporat imediat după liceu. 
Keith se folosise de amânarea încorporării oferită de colegiu, 
ceea ce, privind retrospectiv, reprezentase o gafă monumentală a 
guvernului. Cei bogaţi, cei deştepţi, cei privilegiați şi toţi cei care 
puteau intra la colegiu obțineau patru ani buni ca să protesteze 
împotriva războiului sau să-l ignore, în timp ce săracii şi proştii 
erau omorâţi sau mutilaţi. Dar războiul, în loc să se sfârşească 
într-un interval de timp acceptabil din punct de vedere raţional, 
continuase, şi absolvenţii de colegiu, ca el însuşi, începuseră să 
fie chemaţi. Până ca el să ajungă în Vietnam, Billy Marlon şi 
majoritatea celor din clasa lui din liceu terminaseră deja cu 


armată sau erau morţi. 

— Eu am fost în Divizia 25 - Fulgerul Junglei, adăugă Billy. Am 
„aranjat” câteva cururi de gălbejiţi pe-acolo. 

— Bravo. 

Dar nu destule cururi de gălbejiţi ca să se sfârşească nebunia. 

— Şi tu ai văzut ceva rahat 

— Da, am văzut. 

După câte se părea, Billy urmărise cariera militară a lui Keith, 
desfătând probabil Spencerville-ul cu propriile fapte de vitejie. 

— Ai omorât pe cineva? Întreba Billy. Vreau să spun de 
aproape. 

— Cred că da. 

— E un şoc. 

— Nu, nue. 

Billy se gândi o clipă, apoi dădu din cap. 

— Nu e... dar e greu să uiţi. 

— Încearcă. 

— Nu pot, omule. Ştii? Încă nu pot. 

Keith îl privi pe fostul lui coleg de clasă. In mod clar, Billy 
Marlon decăzuse. 

— Şi ce-ai mai făcut? îl întrebă. 

— A, rahat, nu prea multe. M-am însurat de două ori, am 
divorţat de două ori. Am copii din prima căsătorie. Acum, toţi 
sunt mari şi locuiesc la Fort Wayne. Au plecat acolo când erau 
mici, cu mama lor. Ea s-a măritat cu un nenorocit, ştii, şi eu nu 
mi-am mai văzut niciodată pe copii. A doua nevastă... a plecat. 
Continuă relatându-i o viaţă searbădă lui Keith care nu fu 
surprins de nimic decât atunci când Billy spuse: La naiba, aş vrea 
s-o pot lua de la capăt. 

— Hm, da, toată lumea simte ceva de genul ăsta. Dar poate e 
timpul să mergi mai departe. 


— Da, vreau să merg mai departe. 

— Unde lucrezi? 

— Nicăieri. Fac munci de tot felul. Locuiesc la doi kilometri de 
oraş, spre vest, am o casă numai eu singur. Tot ce trebuie să fac 
e să am grijă de ea. De la nişte pensionari care locuiesc în 
California, cu unul din copii. Cowley. Îi ştii? 

— Îmi sună familiar. 


— Acum, vând casa, aşa că trebuie să găsesc altceva până în 
noiembrie. 

— De ce nu-ți faci un control într-un spital al veteranilor? 

— De ce? Nu sunt bolnav. 

— Nu arăţi prea bine. 

— A, am dat pe gât prea multe beri de când am aflat că trebuie 
să mă mut. Devin nervos când n-am un loc unde să stau. Osă mă 
descurc. 

— Bine. 

— Tu unde stai? 

— La ai mei. 

— Mda? Hei, dacă ai nevoie de companie, pot să-ţi plătesc o 
mică chirie, să fac treburile casei, să-ţi fiu partener când jucăm 
ceva. 

— Eu plec până în noiembrie. Dar o să văd ce pot face pentru 
tine înainte de plecare. 

— Hei, mulţumesc. Dar o să mă descurc. 

Keith mai comandă două beri. 

— Cu ce te ocupi? îl întrebă Billy. 

— Sunt pensionar. 

— Da? De unde? 

— De la guvern. 

— Nu zău? Te-ai întâlnit cu cineva de când te-ai întors? 

— Nu. A, l-am văzut pe Jeffrey Porter. Ţi-aduci aminte de el? 

— La dracu”, da. L-am văzut de câteva ori. Nu e prea vorbăreţ. 

Mai vorbiră o vreme, dar pentru Keith era evident că Billy era 
prea beat. Se uită la ceas şi zise: 

— Hei, trebuie să plec. Puse o bancnotă de douăzeci de dolari 
pe tejghea şi spuse barmanului: Dă-i încă o bere prietenului meu. 
Apoi poate ar trebui s-o pornească spre casă. 

Barmanul împinse banii spre Keith şi zise: 

— Pleacă chiar acum. 

Billy scânci. 

— Ei, hai, Al. Omul vrea să-mi cumpere o băutură. 

— Termină ce ai acum şi şterge-o. 

Keith lăsă bancnota pe tejghea şi-i zise lui Billy. 

— la asta şi du-te acasă. Am să trec pe la tine într-o zi, înainte 
să plec. 

— Hei, grozav, omule. Salut. Billy îl privi cum pleacă şi-i făcu 


cu mâna. Mi-a părut bine să te văd, Keith. 

Keith ieşi la aer curat. Poşta se afla de cealaltă parte a 
scuarului tribunalului. Traversă strada şi începu să se plimbe 
prin parc. 

Pe bănci se aflau câţiva oameni, aşezaţi sub lampadarele 
ornamentate, şi câteva perechi se plimbau. Văzu o bancă liberă şi 
se aşeză puţin. În faţa lui se găsea monumentul Războiului Civil, 
o imensă statuie de bronz reprezentând un soldat unionist cu 
muschetă, iar pe postamentul de granit erau sute de nume ale 
oamenilor din districtul Spencer morţi în acest război. Din locul 
în care se afla, la lumina felinarelor, Keith putea vedea şi 
celelalte monumente închinate războiului, pe care le ştia bine, 
începând cu monumentul istoric comemorativ, legat de 
războaiele cu indienii, continuând cu Războiul Mexican şi aşa mai 
departe, război după război până la Războiul din Vietnam, 
reprezentat doar de o placă simplă de bronz pe care erau înscrise 
numele morţilor. Era bine, îşi zise, că micile oraşe îşi aduceau 
aminte, dar nu-i scăpă faptul că monumentele păreau să-şi 
reducă mărimea şi grandoarea după Războiul Civil, ca şi cum 
oamenii se simțeau înşelaţi de toată afacerea asta. 

Era o noapte plăcută, şi Keith mai zăbovi o vreme. Posibilităţile 
de petrecere a timpului într-un orăşel erau cam limitate. Zâmbi 
amintindu-şi de serile din Londra, Roma, Paris, Washington şi 
alte locuri. Se întrebă chiar dacă ar putea să locuiască iarăşi aici. 
Ar putea, îşi zise. Ar putea reveni la o viaţă simplă dacă ar avea 
pe cineva lângă el. 

Privi în jur şi văzu căruciorul luminat al vânzătorului de 
îngheţată înconjurat de un grup de oameni. Îi trecuse prin minte 
că, dacă vine în oraş vineri seara, ar putea s-o vadă pe Annie. 
Oare familia Baxter lua cina în oraş? Făceau împreună 
cumpărăturile vineri seara? N-avea idee. 

Îşi aminti nopţile de vară, când stătea ore întregi de vorbă în 
parc. Îşi aminti în special vara dinainte de colegiu, de război, 
înainte de asasinarea lui Kennedy, înainte de droguri. Înainte să 
existe o lume în afara districtului Spencer, când el şi ţara erau 
încă tineri şi plini de speranţă, când un băiat se însura cu fata 
vecinului şi mergeau duminica la cină la rude. 

Îşi aminti că parcul acesta era plin de prieteni; fetele purtau 
rochii, iar băieţii aveau părul scurt. Radiourile cu tranzistori, abia 


inventate, transmiteau muzică cu Peter, Paul and Mary, Joan 
Baez, Dion şi Elvis, iar volumul era dat încet. Ţigările preferate 
erau Newport mentolate, nu marijuana, iar Coca era băută nu 
prizată. Perechile se ţineau de mână şi, dacă erai prins 
îmbrăţişându-te prin tufişuri, trebuia să faci o excursie rapidă la 
sediul poliţiei de peste drum, unde căpătai o săpuneala verbală 
din partea bătrânului poliţist de serviciu. Lumea era pe punctul 
să explodeze, existau semne ale acestui lucru, dar nimeni n-ar fi 
putut prevedea ceea ce se întâmplase în cele din urmă. Vara 
anului 1963, reflectă Keith, fusese numită ultima vară a inocenţei 
americane şi în mod sigur reprezentase ultima Jui vară de 
inocenţă, când îşi pierduse virginitatea în dormitorul lui Annie 
Prentis. 

Nu mai văzuse niciodată o femeie goală înainte de Annie, nici 
măcar în poze sau în filme. Revista Playboy exista în 1963, dar nu 
şi în districtul Spencer, iar filmele decoltate erau cenzurate 
înainte să ajungă în Spencerville. Aşa că n-avea idee cum arăta o 
femeie goală, ca să nu mai vorbim de un vagin. Zâmbi amintindu- 
şi prima lor încercare bâjbâită de a consuma actul sexual. Ea era 
la fel de lipsită de experienţă ca şi el, dar avea instincte mai 
bune. Keith căpătase un prezervativ - pe care-l avea în portofel 
fără un motiv anume - de la un băiat mai mare care avea o cutie 
întreagă cumpărată din Toledo, şi pe Keith îl costase doi dolari, o 
avere pe vremea aceea. Îşi zise: „Dacă am fi ştiut ce ne aşteaptă, 
am fi încercat să facem că vara aceea să nu se mai sfârşească”. 

Se ridică şi începu să se plimbe. Un casetofon urla undeva 
muzică rap, câţiva adolescenţi, băieţi, erau aşezaţi în cerc pe 
iarbă, jucându-se cu jocuri electronice portabile, câţiva băieţi 
şedeau pe bancă. Doi ţineri erau întinşi unul lângă altul pe 
pajişte, încleştaţi zadarnic, cu toate hainele pe ei. 

Keith se gândi iar la acea vară, apoi la toamnă acelui an. El şi 
Annie deveniseră amanți perfect potriviţi, desfătându-se cu 
experimentările, descoperirile, entuziasmul şi vitalitatea lorde 
adolescenţi. Nu existau cărţi pe această temă, nici videocasete 
porno, niciun ghid în misterele sexului, dar printr-un instinct 
incredibil descoperiseră sexul oral, poziţia şaizeci şi nouă, zonele 
erogene, dezbrăcarea erotică, o duzină de poziţii diferite, 
discuţiile obscene şi jocurile. Keith nu ştia de unde veniseră toate 
acestea şi uneori se acuzau în glumă unul pe celălalt că aveau o 


experienţă sexuală îndelungată, că se uitau la filme sexy ilegale, 
făcute în Europa pe vremea aceea, sau că obţinuseră informaţii 
de la prieteni. În realitate, amândoi fuseseră virgini, fără 
experienţă, dar amândoi erau curioşi şi surprinzător de 
neinhibaţi. 

Făceau dragoste de câte ori puteau, în orice loc puteau şi 
ţineau secret acest lucru, aşa cum trebuia s-o facă amanţii din 
vremurile acelea. 

La colegiu putuseră să fie mai degajaţi, dar dormitoarele erau 
împărţite pe sexe şi foarte bine păzite. Motelurile refuzau genul 
ăsta de afaceri, aşa că, timp de doi ani, făcuseră dragoste într-un 
apartament al unor prieteni căsătoriţi aflat în afara campusului. 
În cele din urmă, Annie închiriase o garsonieră deasupra unui 
magazin de fierărie, deşi încă locuiau în dormitoare. 

Keith se întrebă iar de ce nu se căsătoriseră atunci. Poate, 
gândi, nu doriseră să distrugă romantismul, misticul, gustul 
fructului oprit şi părea că nu e nicio grabă, nicio nevoie, nici 
nesiguranţă cât timp se aflau în lumea izolată a colegiului. 

Dar urmase absolvirea şi avizul de încorporare. Jumătate din 
bărbaţii pe care îi cunoştea pe atunci văzuseră în avizul de 
recrutare nu o chemare la arme, ci o chemare la altar. Asta nu-i 
scapă de armată, dar făcea viaţa mai uşoară dacă erai soldat 
căsătorit. După perioada de pregătire, puteai să locuieşti în 
afară, primeai bani în plus şi, căsătorit fiind, se reducea 
posibilitatea de a fi trimis la maşina de tocat carne. A 

Totuşi, ei niciodată nu vorbiseră de căsătorie. „In ultimă 
instanţă, se gândi, aveam visuri diferite. Ei îi plăcea viaţa de 
campus, eu doream cu ardoare aventura.” 

Fuseseră prieteni de suflet, amici şi amanti, îşi împărtăşiseră 
gânduri, sentimente şi emoţii, împărţiseră banii, maşinile şi viaţa 
timp de şase ani. Dar, cu toată deschiderea lor unul faţă de 
celălalt, niciunul nu putuse aborda subiectul despre viitor, 
niciunul nu voia să-l rănească pe celălalt, aşa că, în final, Keith se 
aplecase asupra patului ei, o sărutase şi plecase. 

Ajunsese aproape în cealaltă parte a parcului şi putea să vadă 
Poşta de cealaltă parte a străzii. 

Auzi voci în partea stângă şi se întoarse. Cam la vreo zece 
metri, pe o alee laterală, se aflau doi poliţişti în uniformă. Ţipau 
la un om întins pe o bancă, iar unul din ei îl lovea cu bastonul 


peste tălpile pantofilor. 

— Ridică-te! În picioare! În picioare! 

Omul se ridică nesigur şi, în lumina unui felinar, Keith văzu că 
era Billy Marlon. 

— 'Ţi-am spus să nu dormi aici, zise unul din poliţişti. 

Celălalt urlă: 

— Eşti un beţiv nenorocit! Mi-e scârbă să te văd aici! Eşti un 
vagabond! 

Keith vru să-i spună că Billy Marlon era un veteran de război, 
odinioară un fotbalist pentru Spencerville, un tată, un om. Dar 
rămase pe loc şi aşteptă să vadă dacă incidentul se va încheia. 

Dar nu se încheie. Amândoi poliţiştii îl sprijiniră pe Billy cu 
spatele de un copac, strigându-i în faţă injurii: 

— Ţi-am zis să nu intri în oraş! Nimeni nu vrea să te vadă! Nu 
asculţi cum trebuie! Auzi? 

Şi aşa mai departe. 

Billy stătea cu spatele lipit de copac, apoi brusc ţipă: 

— Lăsaţi-mă în pace! Nu supăr pe nimeni! Lăsaţi-mă în pace! 

Unul din poliţişti ridică bastonul şi Billy îşi acoperi faţa şi capul 
cu mâinile. Keith făcu un pas înainte, dar polițistul lovi doar 
copacul de deasupra capului lui Billy. Amândoi poliţişti râseră. 
Unul din ei îi zise: 

— Spune-ne din nou ce o să-i faci şerifului Baxter. Haide 
Rambo, spune-ne. 

Râseră din nou. Billy părea mai puţin înspăimântat acum şi îi 
privi pe 
amândoi. Zise: 

— O să-l omor. Sunt un veteran de război şi o să-l omor. Să-i 
spuneţi că o să-l omor într-o zi. Spuneţi-i. 

— De ce? Spune-ne de ce. 

— Fiindcă... fiindcă... 

— Haide. Fiindcă a regulat-o pe nevastă-ta. Aşa-i? Şeriful 
Baxter ţi-a regulat nevasta. 

__ Billy se prăbuşi brusc în genunchi şi-şi acoperi faţa ca mâinile. 
Incepu să plângă în hohote. 

— Spuneţi-i să o lase în pace pe nevastă-mea. Spuneţi-i să 
înceteze. Să o lase în pace pe nevastă-mea. Gata, gata... 

Bărbaţii râseră. 

— Ridică-te, zise unul din ei. Te ducem iar la secţie. 


Dar Billy se făcuse ghem pe pământ şi plângea. Unul din 
poliţişti îl înşfacă de părul lung. 

— Ridică-te. 

Keith se duse spre ei. 

— Lăsaţi-l în pace. 

Aceştia se întoarseră spre el. Unul zise foarte rece şi 
profesional: 

— Vă rog să plecaţi, domnule. Situaţia este sub control. 

— Nu, nu este. Îl hărţuiţi pe omul acesta. Lăsaţi-l în pace. 

— Domnule, trebuie să vă cer să... 

Celălalt poliţist dădu un ghiont partenerului său şi-i spuse: 

— Hei, ăsta-i... 

Îi şopti ceva la ureche şi amândoi se uitară la Keith. Primul 
făcu un pas spre Keith şi zise: 

— Dacă nu pleci, o să te arestez pentru obstrucţionarea 
justiţiei. 

— N-am văzut nicio justiţie aici. Dacă mă arestaţi pe mine sau 
pe el, o să-i spun judecătorului exact ce-am văzut şi ce-am auzit 
aici, şi o să depun o plângere împotriva amândurora. 

Poliţiştii şi Keith se priviră încă un minut lung. În cele din 
urmă, unul îi zise: 

— Şi cine o să te creadă? 

— Vom vedea. 

Celălalt interveni: 

— Ne ameninţi? 

Keith îi ignoră şi se duse la Billy. Îl ajută să se ridice, puse 
braţul lui Billy pe după umărul lui şi începu să-l conducă spre 
stradă. Unul din poliţişti ţipă la Keith: 

— O să plăteşti pentru seara asta, domnule. O să plăteşti, cu 
siguranţă. 

Keith îl duse pe Billy pe trotuar şi înconjurară parcul până la 
maşină. Billy se poticnea, dar Keith îl ajută. 

— Hei, ce se-ntâmplă? Unde mergem? întrebă Billy în cele din 
urmă. 

— Acasă. 

— Mda, bine, dar nu aşa de repede. 

Se eliberă din mâinile lui Keith şi se deplasă singur pe trotuar. 
Keith mergea în spatele lui gata să-l prindă, dacă ar fi căzut. Billy 
mormăia pentru sine: 


— Poliţişti ticăloşi, întotdeauna mă ridică. La dracu', n-am 
făcut niciodată rău nimănui... Au ceva cu mine... Imi regulează 
nevasta, după aia... 

— Taci din gură. 

Oameni de pe trotuar îl priviră şi se dădură deoparte. 

— Ticălosul ăla... apoi râde de mine... zice că ea nu e bun în 
pat şi că a terminat cu ea... 

— Gura! La naiba, taci! zise Keith. 

Îl apucă pe Billy de braţ, îl împinse pe stradă şi-l băga în 
Blazer. leşi din oraş şi se îndreptă spre vest. 

— Unde-i locul ăla? Unde stai? îl întrebă Keith. 

Billy era prăbuşit pe scaunul din faţă şi capul i se bălăbănea 
dintr-o parte în alta. 

— Drumul număru' 8... oh, îmi vine să vomit. 

Keith cobori geamul de la scaunul din dreapta şi-l împinse pe 
Billy cu capul afară. 

— Vomită afară. 

Billy scoase un sunet gâlgâit, dar nu putu să vomite. 

— Oh... opreşte maşina... 

Keith găsi ferma bătrânului Cowley cu numele de familie pictat 
pe hambar. Se opri la ferma neluminată şi parcă în spatele unei 
furgonete, apoi îl scoase cu greu pe Billy din maşină şi-l cară 
până la verandă. Uşa din faţă era descuiată, aşa cum bănuise. Il 
duse pe Billy înăuntru, găsi prin întuneric camera de zi şi-l lăsă 
să cadă pe canapea. Plecă, apoi se întoarse, îl aranjă puţin mai 
confortabil, îi scoase pantofii şi se întoarse să plece. 

— Keith. Hei, Keith, îl strigă Billy. 

Acesta se întoarse. 

— Da? 

— E grozav să te văd, omule. Hei, e grozav... 

Keith îşi apropie faţa de cea a lui Billy şi zise cu o voce înceată, 
distinctă: 

— Adună-ţi minţile, soldat. 

Billy deschise ochii mari şi într-un moment de luciditate forţată 
răspunse: 

— Da, să trăiţi. 

Keith se îndreptă spre uşă şi, ieşind, îl auzi pe Billy strigând: 

— Hei, omule, îţi rămân dator. 

Se urcă în Blazer şi ieşi pe drumul districtual. Pe margine era 


parcată o maşină a poliţiei din Spencerville. Keith îşi continuă 
drumul aşteptând să vadă că farurile îl urmăresc, dar nu se 
întâmplă asta şi se întrebădacă poliţia avea de gând să-şi încheie 
socotelile cu Billy. Se gândi să se întoarcă, dar îşi zise că îşi 
forţase norocul destul pentru o noapte. 

La jumătatea drumului spre casă întâlni o altă maşină de 
poliţie care-l urmări cu farurile aprinse. 

Keith se apropie de cotitură înspre casa lui şi se opri. Maşina 
de poliţie se opri la câţiva metri în spatele lui. Keith aşteptă, 
poliţiştii aşteptară. Toţi rămaseră aşa cinci minute, apoi Keith 
intra pe alee, iar maşina poliţiştilor îşi continuă drumul. 

Evident, jocul se încingea. Nu se mai obosi să-şi pună Blazer-ul 
în spatele casei, ci îl parcă lângă verandă şi intră înăuntru prin 
uşa din faţă. 

Urcă direct la etaj şi-şi luă pistolul Glock de 9 milimetri din 
dulap, îl încărca şi-l puse pe noptieră. Se dezbrăcă şi se sui în 
pat. Adrenalina încă îi circula şi avu probleme până să adoarmă, 
dar, în cele din urmă, intră într-o stare de somn iepuresc pe care- 
l învățase în Vietnam şi-l perfecţionase în alte părţi; corpul se 
odihnea, dar toate simţurile erau la pândă. 

Mintea îi zbură în direcţii pe care nu şi le-ar fi permis, dacă ar 
fi fost complet stăpân pe procesul de gândire. Ceea ce-i spunea 
mintea acum era că „acasă” devenise ultimul lui câmp de bătălie, 
cum ştiuse întotdeauna că va fi, dacă se va întoarce vreodată. 
Acesta era marele secret din subconştient pe care-l ascunsese 
faţă de sine însuşi în toţi aceşti ani. Amintirile despre Cliff Baxter 
nu erau aşa de vagi cum le sugerase celor doi Porter şi nici atât 
de trecătoare cum îşi spusese sieşi. De fapt, şi-l amintea foarte 
bine pe ticălosul bătăuş. Işi amintea că acesta îl înghiontise nu 
numai o dată, îşi amintea obrăzniciile spuse din tribună de Baxter 
în timpul meciurilor de fotbal şi îşi amintea foarte clar cum Cliff o 
urmărea cu privirea pe Annie Prentis pe holuri, la petrecerile 
şcolare, la bazinul de înot, şi-şi amintea incidentul de la 
plimbarea în căruţa cu fân, când Baxter pusese mâna pe fundul 
lui Annie, ca s-o ajute să se suie în căruţă. 

Ar fi trebuit să facă ceva atunci, dar Annie părea că aproape 
nici nu-i conştientă de prezenţa lui Cliff Baxter, iar Keith ştia că 
cea mai bună modalitate de-a înfuria o persoană ca Baxter era să 
te prefaci că nu exista. Şi, de fapt, furia lui Baxter crescuse lună 


de lună, iar Keith îşi dăduse seama de asta. Dar Cliff Baxter era 
destul de deştept ca să nu depăşească limita. Desigur, în cele din 
urmă, ar fi făcut-o, dar venise luna iunie, Keith şi Annie 
absolviseră şi plecaseră la colegiu. 

Keith nu ştiuse niciodată dacă interesul lui Cliff pentru Annie 
era adevărat sau reprezenta doar un alt mod de a-l enerva pe el, 
deoarece Cliff Baxter părea să-l urască fără vreun motiv special. 
Când Keith auzise că Cliff Baxter şi Annie Prentis se căsătoriseră, 
nu fusese atât de furios pe ei, cât şocat de veste. I se păruse că 
iadul şi raiul îşi schimbaseră locurile, că tot ceea ce crezuse 
despre natura umană fusese greşit. Dar anii trecuseră, şi Keith 
ajunsese să înţeleagă puţin mai bine dinamica relaţiilor bărbaţi şi 
femei şi credea că înţelege procesul care îi adusese împreună pe 
Cliff Baxter şi pe Annie Prentis. Totuşi, se întrebă dacă lucrurile 
n-ar fi stat altfel, dacă l-ar fi chemat afară pe Baxter şi i-ar fi tras 
o bătaie bună bătăuşului, lucru de care, fizic, era capabil. Se 
gândi să facă acum ceea ce nu făcuse în liceu. Dar, dacă alegea 
confruntarea, atunci o bătaie cu pumnii în curtea şcolii nu avea 
să rezolve situaţia. 

La miezul nopţii sună telefonul, dar nu răspunse. Un pic mai 
târziu cineva claxona lung pe drum. Telefonul mai sună de câteva 
ori, dar Keith îl scoase din furcă. Restul nopţii fu liniştit şi dormi 
câteva ore. 

În zori sună la departamentul de poliţie din Spencerville, îşi 
spuse numele şi ceru să vorbească cu Cliff Baxter. 

Ofiţerul de serviciu păru surprins, apoi replică: 

— Nu-i aici. 

— Atunci transmite-i un mesaj. Spune-i că Keith Landry vrea 
să-l întâlnească. 

— Da? Unde şi când? 

— Diseară, la opt, în spatele liceului. 

— Unde? 

— N-ai auzit? Spune-i să vină singur. 

— O să-i spun. 

Keith închise. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată. 


Capitolul 13 


Keith Landry stinse farurile şi băgă Blazer-ul în parcarea din 
spatele liceului situat la periferia oraşului. Porțiunea asfaltată se 
întindea până în spatele vechii şcoli de cărămidă unde se găseau 
suporturi pentru biciclete, terenuri de baschet şi vestiarele. Keith 
văzu că becuri cu vapori de mercur luminau zona, dar în rest 
nimic nu se schimbase prea mult de când el şi prietenii lui se 
întâlneau aici în nopţile de vară. 

Se opri lângă un coş de baschet, opri motorul şi ieşi din Blazer. 
Puse pistolul semiautomat Glock pe capotă, se dezbrăcă de 
cămaşă şi o aruncă peste pistol. 

Scoase o minge de baschet din portbagaj şi la lumina lămpilor 
de mercur începu să tragă la coş şi să facă sărituri, stând în aerul 
liniştit al nopţii. Driblă spre coş, apoi sări şi băgă mingea prin 
inel. 

În timp ce se antrena reflectă la celălalt joc pe care venise să-l 
joace şi realiză că nu era o mişcare foarte inteligentă. Işi 
pierduse cumpătul şi azvârlise o provocare copilărească. „Ne 
vedem în spatele şcolii, bobocule”. Suna bine. Dar, asta se putea 
dovedi o greşeala fatală. Putea să se descurce cu derbedeul 
clasei, care, însă, putea să nu vină neînsoţit, cum i se spusese. 
Keith nu-şi luase nici puşca M-16, nici vestă antiglonţ dorind să 
nu aibă avantaje faţă de Baxter. Dar nu putea şti cu ce o să apară 
Baxter. Adevărul era că era posibil ca o jumătate de duzină de 
maşini de poliţie cu o duzină de oameni îl puteau încercui şi dacă 
Baxter le-ar da ordinul să tragă, nu mai conta ce purta sau ce 
arme avea Keith. Nu se îndoia că şeriful Baxter ar avea un 
scenariu legal, plauzibil construit, pentru moartea lui Keith 
Landry. 

Făcu o scurtă pauză şi se uită la ceas. Era opt fără un sfert. 
Încercă să-şi închipuie reacţia lui Baxter la provocare. Dacă era 
adevărat că băiatul este tatăl bărbatului, atunci Baxter va veni, 
dar nu singur. Oricum, portretul zugrăvit de familia Porter era 
acela al unei personalităţi egoiste şi încrezute care ar putea 
foarte bine să-şi subestimeze adversarul; tipul omului căruia i-ar 
plăcea să intre agale în sediul poliţiei cu vestea: „Tocmai am 


omorât un tip rău la liceu. Trimite-mi o ambulanţă”. 

Îşi continuă jocul solitar în timp ce cerul se întuneca. Se hotărî 
că, dacă Baxter vine singur, s-ar putea ca acesta să nu se mai 
întoarcă niciodată la sediu. De-a lungul carierei lui profesionale, 
Keith avusese câteva accese de furie ucigaşă şi era surprins cât 
de mult dorea să-l omoare pe Cliff Baxter. Fără îndoială că 
această idee se conturase în mintea lui de multă vreme şi îi 
măcinase sufletul. 

Îşi privi ceasul. Era ora opt. Se uită spre şcoală, apoi spre 
terenurile de sport şi spre străzile alăturate, dar nu văzu nici 
faruri, nici vreo mişcare. Făcu o serie de aruncări prin săritură. 

Îi trecu prin minte că oamenii lui Baxter ştiau, mai mult sau 
mai puţin, care era problema dintre şerif şi Landry şi ştiau că 
Landry îi transmisese lui Baxter să vină singur. Deci, ce urma să 
le spună Baxter oamenilor lui? Că Landry n-o lăsa în pace pe 
doamna Baxter, dar că el nu voia să se întâlnească singur cu 
Landry? În lumea orgoliului masculin, acesta era lucrul cel mai 
laş pe care îl putea face un bărbat. Keith îşi dădu seama că, fie 
conştient, fie inconştient, îl pusese pe Baxter într-o situaţie în 
care nu putea cere ajutor, fără să pară un incapabil total, aşa că 
trebuia să vină singur sau să nu vină deloc, suportând astfel 
urmările laşităţii lui. 

La ora opt şi cinci minute, Landry ştiu, după legile nescrise ale 
acestui joc, că putea să plece. Dar rămase, aruncând la coş, 
făcând driblinguri pe teren, însă neîndepărtându-se niciodată 
prea mult de pistolul aflat pe capota maşinii. La ora opt şi zece 
minute era mulţumit că îşi îndeplinise partea lui din întâlnire. 

În timp ce se îndrepta spre maşină, de după o latură a şcolii 
apărură nişte faruri, apoi o maşină veni încet şi întoarse spre el 
prinzându-l în raza de lumină. Keith, nepăsător, continuă să bată 
mingea în drum spre Blazer. Maşina - Keith putu să vadă acum 
că era una de poliţie - se opri la vreo cincisprezece metri de el cu 
farurile încă îndreptate asupra lui. 

Uşa din dreapta se deschise şi o siluetă ieşi. Keith nu putu să-şi 
dea seama cine e, din cauza luminii orbitoare, dar omul părea 
mai înalt şi mai slab decât Cliff Baxter. Puse mingea jos, apoi luă 
de pe capotă cămaşa şi, o dată cu ea, pistolul, îşi şterse faţa 
transpirată cu bluză şi apucă mânerul pistolului cu degetul pe 
trăgaci. Bărbatul făcu câţiva paşi înspre el, apoi strigă: 


— Keith Landry? 

Deşi Keith nu mai auzise vocea lui Cliff Baxter de aproape 
treizeci de ani, ştiu că nu era el. Răspunse: 

— Cine întreabă? 

— Ofiţer Schenley, poliţia din Spencerville. Continuă să se 
apropie de Keith. 

— Cine mai este în maşină? 

— Partenerul meu. 

— Unde e Baxter? 

— Nu a putut veni. 

Schenley era la aproximativ zece pași acum, și Keith văzut că 
ținea ceva în mână, dar nu era un pistol. 

Schenley se opri la aproximativ trei metri de el și îl întrebă: 

— Eşti singur? 

— Poate. Unde e șeful tău? I-e frică pentru bilele lui? 

Schenley a râs, apoi a spus: 

— Hei, a vrut să vină, dar nu a putut. 

— De ce nu? 

Schenley întinse lucrul pe care-l ţinea în mâna dreaptă, care s- 
a dovedit a fi un ziar împăturit. 

— De ce aş vrea asta? spuse Keith. 

— E o poveste pe care ar trebui s-o citeşti. 

— Citeşte-mi-o tu. 

Schenley ridică din umeri. 

— Cum vrei. 

Îşi scoase lanterna de la curea şi o îndreptă spre ziar. 

— E aici o rubrică mondenă... Iat-o. „La Elke Lodge, în această 
sâmbătă seara, şeriful Cliff Baxter va fi decorat de primar şi de 
consiliul municipal ca o recunoaştere a celor cincisprezece ani ca 
şef al poliţiei din Spencerville. Doamna Baxter, fostă Annie 
Prentis, va fi alături de prietenii şi de colegii de muncă ai lui Cliff 
Baxter în relatarea de incidente interesante sau amuzante din 
cariera şerifului.” Schenley stinse lanterna. E clar? Ar fi fost aici, 
dacă ar fi putut. 

— Ştia de multă vreme de petrecerea asta. Ar fi putut să 
reprogrameze întâlnirea noastră, replică Keith. 

— Hei, nu exagera, amice. N-ai nimic mai bun de făcut 
sâmbătă seara? 

— Nu m-am gândit la nimic mai bun decât să-l pocnesc pe şeful 


vostru. 

Polițistul râse. 

— Mda? Şi de ce ai vrea să faci o prostie ca asta? 

— Spune-mi tu. Ca de la bărbat la bărbat, Schenley. 

Schenley rânji. 

— Păi... se zice că tu şi doamna Baxter erai cândva de 
nedespărţit. 

— Poate. Crezi că asta îl înfurie pe şerif? 

— Probabil. 

— Crezi că o să treacă peste asta? 

Polițistul râse iarăşi şi zise: 

— Hei, ştii cum sunt bărbaţii. 

— Sigur că ştiu. Fă-mi o favoare, Schenley. Spune-i şerifului că 
data viitoare, când stabilesc o întâlnire cu el, să mă anunţe din 
timp când ştie că n-o să poată veni. 

— Cred că a vrut să vadă dacă tu o să vii. 

— Mi-am dat seama de asta. Nu trebuie să aibă îndoieli în 
această privinţă. Sunt aici şi voi fi aici sau oriunde vrea să ne 
întâlnim, oricând. E rândul lui să propună. 

— Eşti un tip curajos. Îţi dau un sfat. Nu te juca cu el. 

— Vă dau eu un sfat, ţie, lui Baxter şi tuturor - daţi-vă la o 
parte, m-am săturat de prostiile voastre. 

— O să transmit. 

Keith îl privi pe Schenley. Părea mai puţin agresiv decât cei doi 
din parc. De fapt, Schenley părea aproape stânjenit de toată 
povestea. 

— Nu te băga în cearta personală a şerifului, îi zise Keith. 

Puse mâna stângă pe cămaşa care încă acoperea arma, trase 
piedica şi-i dădu drumul, armând pistolul automat, cu un sunet: 
răsunător inconfundabil. 

Zise: 

— Nu merită. 

Ochii lui Schenley se aţinti asupra cămăşii aruncate peste 
braţul drept a lui Keith, părând să se uite la ea mult timp, după 
care se uită la Keith. 

— Ia-o uşor. 

— la-o din loc. 

Schenley se răsuci încet și se întoarse la mașină. Keith îşi luă 
mingea de baschet și intră în Blazer. Privi maşina poliţiei ce se 


întoarse în jurul școlii. 

Keith conduse peste terenul de joc și ieși pe un drum care 
mărginea proprietatea școlii. 

Se întoarse spre oraș şi trecu pe lângă Elks observând că 
parcarea era plină, apoi ieşi pe un drum care mărginea oraşul și 
se îndreptă spre casă. 

Deci, doamna Baxter va spune povesti amuzante despre soţul 
ei. Poate că le va spune despre nevăstuică lui sălbatică. 

Îşi controlă un pic emoţiile, și se gândi „Ei bine, ce te aştepţi 
de la un eveniment social?” 

Nu-i venea să creadă că a simţit o tentă de gelozie. „Desigur, 
ea are o viaţă oficial ca soţia unui cetățean din conducerea 
oraşului” 

Îşi aminti iarăşi cum îl privise când vorbiseră pe stradă. „Da. 
Soţiile oamenilor importanţi şi ale politicienilor stau alături de 
bărbaţii lor şi zâmbesc chiar dacă tipul e un adulterin, laş sau 
total corupt. Asta vine împreună cu proprietatea.” 

Alungă subiectul acesta şi se gândi la ceea ce tocmai se 
întâmplase. Evident, Cliff Baxter considerase că e important să-i 
arate lui Keith Landry de ce nu venise. Lui Baxter îi păsa de 
părerea lui Keith despre el. Asta nu era nimic nou; bătăuşul 
clasei era, în mod straniu, nesigur şi acesta era motivul pentru 
care-i persecuta şi-i minimaliza pe cei din jur scoţându-se pe sine 
în evidenţă. 

Mai erau apoi oamenii lui Baxter, ca Schenley. Ei ştiau ceva şi 
voiau să vadă cum o să se descurce şeful. Keith bănuia că, dacă 
nu erau corupți până în măduva oaselor, în secret îşi urau şeful. 
Dar se şi temeau de el şi, dacă şi până când cineva mai mare şi 
mai rău nu apărea să se ocupe de şerif, ei aveau să-i urmeze 
ordinele. Loialitatea faţă de un conducător rău era limitată, dar 
nu puteai să te bazezi că trupele o să se răzvrătească sau o să 
fugă. Oamenii erau în totalitate proşti şi asemenea oilor în faţa 
rangului şi a autorităţii - în special soldaţii, poliţiştii şi cei din 
serviciul guvernului. Asta aproape i se întâmplase şi lui în 
Washington. 

Văzu luminile verandei de la casa lui şi intră pe aleea 
întunecată. Ei bine, în seara asta a fost meci nul. Dar, undeva pe 
parcursul drumului, unul din ei avea să marcheze un punct şi, în 
ce-l privea pe Keith, jocul era deja în prelungiri şi avea să fie 


câştigat de cel care marca primul. 


Capitolul 14 


Următoarele câteva zile trecură fără evenimente, în ciuda 
incidentului din curtea şcolii. Nicio maşină de poliţie nu mai 
trecu, niciun telefon nu mai sună în mijlocul nopţii, Baxter nu 
telefonase ca să reprogrameze confruntarea şi totul era calm. 
Acest lucru era menit să fie descurajant, calmul dinaintea 
furtunii. Dar Keith nu era descurajat. 

Dimineaţă, la ora şapte, Keith traversă drumul spre ferma lui 
Jenkins şi găsi familia la micul dejun, unde ştia că sunt la acea 
oră. La masa din bucătărie şedeau Martin şi Sue Jenkins, un 
cuplu înspre patruzeci de ani, şi doi adolescenţi, Martin Jr. şi 
Sandra, amândoi la liceu. 

Îl invitară la micul dejun, dar Keith zise că nu vrea decât cafea. 
Vorbiră despre vreme, care acum era în mod clar rece, despre 
următoare recoltă, de posibilitatea ploii şi despre predicțiile pe 
care Ghidul Fermierului le avea în privinţa unei ierni aspre. Sue 
credea că Ghidul este idiot, dar Martin avea mare încredere în el. 

Cei doi adolescenţi se scuzară pentru a se pregăti de școală și 
plecară. 

— Știu că aveţi treburi, daşa că nu va rețin mult, zise Keith 

— Ce putem face pentru tine? întrebă Martin. 

— Ei bine, am vrut doar să vorbim despre claxoanele de acum 
câteva nopţi. 

— Am auzit. Am văzut. 

— Am intrat într-un mic conflict cu poliţia din Spencerville şi 
îmi plăteau nota. 

Martin dădu din cap. 

— Ei n-au ce căuta aici, zise Sue. l-am sunat în noaptea aceea, 
dar ofiţerul de serviciu mi-a spus că nu ştie nimic, aşa că l-am 
sunat pe Don Finney, şeriful, care a zis că o să verifice. Nu m-a 
sunat, aşa că l-am sunat din nou şi mi-a zis că nimeni de la sediu 
nu ştie nimic despre asta. 

— Aveam de gând să te sunăm şi să vedem dacă ştii ceva 
despre asta, dar mi-am închipuit că nu ştii, interveni Martin. 

— Deci, v-am spus, s-au enervat pe ceva. 

Ei nu întrebară despre ce e vorba şi nici n-ar fi făcut-o 


vreodată, dar Sue adăugă: 

— Don e un fel de rudă cu Cliff Baxter aşa că, în ceea ce mă 
priveşte, seamănă ca două picături de apă. 

— O să încerc să nu se mai repete, zise Keith. 

— Nu-i vina ta. Oamenii ăştia sunt scăpaţi de sub control. 
Cetăţenii ar trebui să facă în privinţa asta ceva. 

— Probabil. Hei, porumbul arată bine. 

— Foarte bine, fu de acord Martin. Bine peste tot în statul ăsta 
afurisit. Iar o să fie supraproducţie. O să avem noroc dacă 
obţinem doi dolari pe baniţă! 

Pe scurt, asta era problema fermierului, îşi zise Keith. Oferta 
întotdeauna depăşea cererea şi preţurile scădeau. Când era mic, 
aproape zece la sută din populaţia Americii o reprezentau 
fermierii. Acum proporţia era de aproape doi la sută şi fermierii 
erau o specie rară. Totuşi, producţia continua să crească. Era un 
fel de miracol, dar, dacă aveai patru sute de acri, ca familia 
Jenkins şi ca majoritatea fermelor de familie, cheltuielile de regie 
îţi înghiţeau vânzările. Într-un an foarte bogat, când preţurile 
erau mici, profitul era egal cu cheltuielile, iar într-un an cu o 
recoltă proastă, când preţurile erau mari, producţia era slabă şi 
iarăşi era aceeaşi situaţie. Era genul de muncă pentru care 
trebuia să faci economii. 

— Câteodată mă gândesc să încerc şi viaţa de fermier, zise 
Keith. 

Sue râse şi nimic nu mai trebuia spus. 

— Vreţi să vindeţi sau să închiriaţi unul din cai? întrebă Keith. 

— Nu ne-am gândit niciodată la asta, răspunse Martin. Ai 
nevoie de un cal? 

— Cred că mi-ar plăcea să călăresc. Face timpul să treacă. 

— La naiba, n-ai vrea să ai unul. Ai mai multă bătaie de cap 
decât să le dai nişte fân. Ia unul şi călăreşte-l când vrei. Copiii, 
călăresc doar la sfârşitul săptămânii şi în vacanţă. 

— Mulţumesc, dar aş vrea să vă plătesc. 

— La naiba, au nevoie de mişcare. Le face bine. Doar dă-le apă 
după ce-i călăreşti şi poate le dai şi nişte mâncare. Calul gri 
castrat e blând, dar iapa tânără e o afurisită. Râse. La fel ca aici. 

— Dacă te mai uiţi la poştăriţa aia încă o dată, tu o să cel 
castrat, comentă ea. 

Keith se ridică şi zise: 


— Mulţumesc pentru cafea. Te superi dacă iau unul acum? 

— Nicidecum. Numele calului e Willy, al iepei e Hilly. Hilly şi 
Willy. Copii i-au botezat. _ 

Keith ieşi din casă şi găsi uşa grajdului. Inăuntru, cei doi cai 
erau în boxe, mâncând. Deschise ambele boxe şi caii nechezară. 
Îi lovi pe crupă şi caii ieşiră în padoc. Keith ieşi afară şi îi privi o 
vreme. Calul era cumva apatic, dar iapa era plină de energie. 
Găsi un căpăstru în încăperea de lângă padoc şi apropiindu-se de 
iapă îi puse frâul, apoi o legă de un gard în timp ce lua o pătură 
şi şaua. O înşeuă şi o scoase pe poartă. Keith încălecă şi porni 
spre ferma lui, peste drum, către un şir de copaci care delimita 
ferma lui de ferma dinspre vest. Intră printre copaci şi porni spre 
sud prin albia aproape uscată a pârâului, spre Reeves Pond. 

Era linişte, cu excepţia clipocitului apei şi a ciripitului câtorva 
păsări. Era frumos. Tatăl lui nu avusese niciodată cai - ca 
majoritatea fermierilor - căci aceştia costau bani şi n-aveau o 
întrebuințare practică. Acum, banii în plus, pe care-i avea 
fermierii, erau folosiţi pentru snowmobile şi motociclete, lucruri 
zgomotoase care mergeau prea repede ca să poţi gândi sau privi. 
Lui Keith îi plăcea să simtă animalul sub el, căldura lui şi 
mişcarea vie, ca şi sforăitul şi nechezatul ocazional; în plus, 
mirosea mai bine decât fumul de eşapament. 

El şi Annie închiriau cai din când în când şi călăreau spre 
locuri ferite unde puteau să facă dragoste. Glumeau că singurul 
loc unde nu făcuseră era pe spinarea calului şi Keith se întrebă 
dacă este posibil. 

Lăsă calul în voia lui şi acesta păru mulţumit să urmeze pârâul 
mergând la pas. 

Orice gând de a-şi petrece restul vieţii aici, îşi dădu seama, era 
imposibil cu Baxter prin preajmă. Îl lăsase pe Baxter să-l 
încolţească şi muşcase momeala. Aceasta era o strategie greşită. 

Reflectă la obiectivul lui care nu era acela de a-l implica pe 
Cliff Baxter într-o competiţie, ci de a o implica pe doamna Baxter 
într-o conversaţie. Dacă nu şi altceva, ar fi vrut să mai vorbească 
cu ea încă o dată, o oră sau două şi să rezolve toate chestiunile 
rămase între ei. Nu făcuseră asta niciodată în scrisori şi Keith 
simţea că nu va putea să-şi continue viaţa până când nu va 
înţelege clar cum şi de ce se despărţiseră. 

Desigur, următorul punct pe ordinea de zi era să vadă dacă ea 


voia să fie iarăşi împreună. Credea că ea voia, credea că el voia. 

Evident, Cliff Baxter reprezenta un impediment, dar ar fi mai 
bine pentru toată lumea dacă Keith l-ar ocoli, pur şi simplu, în loc 
să-l ia drept adversar. Acesta ar fi sfatul lui pentru un tânăr spion 
trimis într-un mediu periculos. 

Pârâul se lărgi, copacii se răriră şi după câteva minute Keith 
ajunse la marele heleşteu. Nimeni nu înota sau pescuia şi totul 
părea pustiu. Odinioară venea deseori aici, vara, cu prietenii, ca 
să dea drumul la corăbioare de hârtie, să pescuiască şi să înoate, 
iar iarna oamenii făceau focuri pe mal, patinau sau pescuiau la 
copcă. 

Cârmi calul spre stânga şi începu să călărească de-a lungul 
malului noroios. 

Dacă asta ar fi într-adevăr o misiune într-o ţară străină, îşi zise, 
ar fi relativ uşor să fugă cu trofeul inamicului. Dar nu era exact 
acelaşi lucru ca fuga dintr-o ţară străină, cu o carte de coduri sau 
cu un dezertor. Nu, exista o altă latură a problemei. 

Annie. Aceasta nu era o acţiune de spionaj, era răpirea unei 
soţii, ca pe vremuri, nu foarte diferit de ceea ce făceau triburile 
şi clanurile în trecut. Dar, în această societate, întâi te asiguri că 
soţia vrea să meargă cu tine. 

Îi trecu prin minte că nici el, nici Annie, despărțiți sau 
împreună, nu ar putea să-l suporte toată viaţa pe Cliff Baxter pe 
urmele lor. 

Desigur, o altă posibilitate era să împacheteze, să se urce în 
maşină şi să plece cât mai departe de aici. Dar se tot gândea la 
Annie cum stătea acolo pe trotuar, cu lacrimi în ochi, la toate 
acele scrisori de-a lungul anilor şi la durerea pe care o simţea 
încă în inimă. „Nu pot să plec, nu pot să stau...”. Şi nici nu putea 
să declare armistițiu, deoarece Cliff Baxter ar fi considerat acest 
lucru un semn de slăbiciune şi ar fi accentuat presiunea asupra 
lui. 

Keith ajunse în capătul îndepărtat al lacului şi se întoarse pe 
malul opus. 

Poate, gândi el, s-ar putea discuta raţional cu Cliff Baxter. Să 
se aşeze toţi trei la o masă, să bea o bere şi să vorbească într-o 
manieră civilizată. „Acesta-i răspunsul la problemă, într-adevăr.” 
Fără scene urâte, fără vărsări de sânge, fără salvări sau răpiri. 
„Domnule Baxter, eu şi soţia ta ne iubim şi ne-am iubit 


întotdeauna. Ei nu-i pasă de tine. Aşa că fii băiat bun şi urează-ne 
noroc. Hârtiile pentru divorţ sunt în plic. Mulţumesc, Cliff. Dăm 
mâna?” 

Cliff Baxter, desigur, ar pune mâna pe armă. Dar, dacă Cliff ar 
avea capacitatea unei vorbiri coerente, dacă ar fi un om civilizat 
şi inteligent, i-ar răspunde: „Domnule Landry, tu crezi că o 
iubeşti pe nevastă-mea, dar mai probabil eşti obsedat de amintiri 
de demult care nu mai au acum o bază reala. De asemenea, eşti 
puţin plictisit de când te-au scos forţat la pensie şi cauţi 
aventura. Adaugă şi faptul că nu mă placi din cauza unor 
conflicte din copilărie şi să-mi iei nevasta este modul tău de ate 
răzbuna. Asta nu e sănătos, domnule Landry, şi nici nu e corect 
faţă de Annie, care acum trece printr-o perioadă dificilă, cu 
sindromul cuibului gol, a presiunilor muncii mele şi a 
conştientizării faptului că a sosit vârsta de mijloc. Eu şi Annie 
suntem fericiţi în felul nostru şi aşteptăm cu nerăbdare să ies la 
pensie şi să îmbătrânim împreună. Nu-i aşa, Annie?” 

Lui Keith nu-i plăcură deloc cele spuse de Baxter, căci exista 
un sâmbure de adevăr în asta. 

De fapt, o asemenea întâlnire nu va exista şi Keith Landry, Cliff 
Baxter şi Annie Prentis Baxter îşi vor croi drumul, împiedicându- 
se şi bâjbâind prin această situaţie, la fel cum procedează 
majoritatea oamenilor, provocând maximum de stricăciuni şi de 
suferinţă de-a lungul drumului. Când totul se va termina, vor 
exista remuşcări şi răni adânci, şi nicio viaţă fericită după aceea. 

Cu gândul acesta, Keith intră în zona copacilor şi găsi pârâul. 
Se îndreptă înapoi spre fermă, hotărât să-şi facă bagajele şi să 
plece iar de acasă, aşa cum făcuse în urmă cu douăzeci şi cinci 
de ani, dar de data asta cu mai puţine speranţe de întoarcere. 


Capitolul 15 


În aceeaşi seară, devreme, Keith şedea la masa din bucătărie 
încercând să compună o scrisoare de adio pentru Annie, dar nu-i 
era uşor. Să propună oare o ultimă întâlnire înainte de plecare? 
Să fie concis, fără explicaţii lungi, sau a datora o dezvăluire 
totală a gândurilor şi a sufletului lui? Nu, asta doar ar da 
posibilitatea unei suferinţe şi mai mari. Fără scrisori lungi de bun 
rămas, fără nicio ultimă întâlnire. Fii nobil, fii tare, fii curajos şi 
fii concis. Scrise: „Dragă Annie, nu putem să distrugem trecutul, 
nu putem să ne întoarcem la Spencerville-ul nostru sau la 
Bowling Green. Am dus vieţi separate şi, cum ţi-am scris o dată, 
sunt doar în trecere şi nu vreau să fac rău cât timp stat aici. Ai 
grijă şi te rog înţelege. Cu dragoste, Keith”. 

Aşa. Asta a fost. Puse scrisoarea într-un plic şi scrise adresa 
surorii ei. : 

Se ridică şi privi prin bucătărie. Impachetă câteva lucruri, dar 
fără tragere de inimă. Ştia c-ar trebui să pună scrisoarea la poştă 
după plecarea lui şi ştia c-ar trebui să plece foarte curând, 
înainte de a se întâmpla ceva care să-i schimbe hotărârea. 
Oricare zi petrecută aici deschidea posibilitatea unei confruntări 
cu Baxter sau posibilitatea de a o vedea pe Annie. 

Te trezeşti la viaţă, reflectă el, într-un moment pe care nu-l 
alegi tu, apoi stai o vreme, de asemenea, nu la alegerea ta, şi, în 
cele din urmă, pleci şi singura posibilitate pe care o ai e să pleci 
mai devreme, dar nu mai târziu decât momentul care ţi-a fost 
destinat. Între sosire şi plecare, ai câteva opţiuni adevărate, însă 
ele sunt de patru feluri: bune şi rele, uşoare şi dificile. Cele bune 
sunt de obicei cele dificile. 

„Alege! Împachetezi sau iei cina?” Alese cina şi deschise 
frigiderul. „Ce să mănânc la cină?” Nu avea prea multe din care 
să aleagă. „Bere Coors sau Budweiser?” Alese Bud. 

Telefonul sună şi se hotări să nu răspundă; cum însă continua 
să sune, se răzgândi şi ridică receptorul. 

— Landry. 

— Bună, Landry. Aici e Porter. Ghiceşti care? 

Keith zâmbi şi zise: 


— Gail. 

— Nu, Jeffrey. Mă strâng chiloţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vreau să-ţi aduc aminte de întâlnirea din seara asta de la St. 
James. Ora opt. 

— Nu pot să vin, amice. 

— Sigur că poţi. 

— Sigur că pot, dar nu vreau. 

— Sigur că vrei. 

— Nu, nu vreau. 

— Vrei să înceapă revoluţia fără tine? 

— Ar fi grozav. Trimite-mi procesele-verbale. Sunt la masă. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Keith. Trebuie să dau cincizeci de 
telefoane. 

— Ascută, Jeffrey. Sunt... M-am hotărât... 

— Stai puţin... Acoperi receptorul, dar Keith îi auzi vocea 
înăbuşita, apoi Jeffrey reveni şi zise: Gail spune că o să facă ce 
vrei tu dacă vii şi, oricum, îi eşti dator pentru marijuana. 

— Ascultă... ah, bine... 

— Bun. Vrei să spui câteva cuvinte? 

— Da. La revedere. 

— La întrunire. Vrei să vorbeşti despre impresiile tale despre 
Spencerville după o absenţă de douăzeci de ani? Speranţele de 
de viitor? A _ 

— Poate altă dată. Pe curând. Inchise şi zise: Încă meditez 
Asupra trecutului. 


În aceeaşi seară, joi, Keith se îndrepta spre biserica St James. 
În zonele de parcare, acoperite cu iarbă, se găseau aproape 
cincizeci de maşini şi camionete, cu mult mai multe decât văzuse 
vreodată la St James, cu excepţia Crăciunului şi a Paştelui. 

Parcă aproape de cimitir şi merse spre biserică. La uşă câţiva 
tineri, femei şi bărbaţi, împărțeau foi volante. În nartex, un grup 
de oameni îi întâmpina pe nou-veniţi. Keith îi văzu pe Gail şi pe 
Jeffrey şi încercă să se strecoare pe lângă ei, dar aceştia îl 
observară şi se grăbiră înspre el. 

— Deci, ce-ţi datorez? zise Gail. 

— Un sărut e de-ajuns. 


Ea îl sărută şi spuse: 

— Te mulţumeşti cu puţin. Eram gata să-ţi ofer mai mult 

— Te rog, Gail, spuse Jeffrey, suntem în biserică. Mă mir că 
încă nu a căzut tavanul peste noi. 

— Cu siguranţă, remarcă Keith, nu crezi în pedeapsa divină. 

— Nu se ştie niciodată, răspunse Jeffrey. 

— Deja sunt aici peste o sută de oameni, zise Gail. Stranele 
sunt pline, la fel şi spaţiul pentru cor. Ţi-am spus, oamenii s-au 
săturat şi vor o schimbare. 

— Nu, Gail, interveni Keith, ei sunt aici tocmai pentru că 
lucrurile s-au schimbat. Ei vor să dea timpul înapoi şi asta nu se 
poate. Ar trebui să-i faci să înţeleagă lucrul ăsta. 

Ea dădu din cap. 

— Ai dreptate. Noi trei avem rădăcini rurale, dar am uitat cum 
gândesc oamenii de aici. Trebuie să schimbăm acest mod de 
gândire şi vechile atitudini. 

Keith privi împrejur. Nu-i de mirare că revoluționarii speriau 
de moarte pe toată lumea. Zise: 

— Nu, ei nu vor să li se schimbe modul de gândire sau 
atitudinile. Ei vor ca valorile şi credinţele lor să fie sprijinite şi 
vor ca Guvernul şi societatea să reflecte valorile şi credinţele Jor, 
nu pe ale voastre. 

— Atunci vor să dea timpul înapoi şi asta nu se poate. 

— Nu, practic, nu, dar ar trebui să pictaţi un tablou al 
trecutului care să semene cu trecutul, în culori mai strălucitoare. 
Un fel de litografie Currier & Ives, curățată. 

Gail zâmbi. 

— Te pricepi la manipulări la fel de bine ca şi noi. Cu asta îţi 
câştigai existenţa? 

— Într-un fel, da, am lucrat odată în propagandă... Dar nu mi-a 
plăcut. 

— Sună fascinant. Ai putea să foloseşti chestia asta în viaţa 
personală şi chiar să te descurci. 

— Aş vrea eu. Keith schimbă subiectul. Apropo, cine-i pastorul 
ăsta destul de nebun să te lase să foloseşti biserica pentru 
activităţile tale de răzvrătire? 

— Pastorul Wilkes, răspunse Jeffrey. 

— Zău? Credeam că a ieşit la pensie sau a murit până acum. 

— Ei bine, zise Jeffrey, puteau să i se întâmple amândouă. E 


foarte bătrân. Dar a fost înţelegător. Am impresia că nu-l prea 
place pe şeriful Baxter. 

— Serios? Nu credeam că-l cunoaşte personal pe şerif. Familia 
Baxter s-a dus întotdeauna la St. John, în oraş, unde mergeau 
oamenii importanţi. Asta-i doar o biserică a fermierilor. 

— Ei bine, se pare că-l cunoaşte pe Baxter după reputaţie şi se 
pare că este în legătură cu ceilalţi clerici din oraş. Aş vrea să fii 
avut genul ăsta de reţea de spionaj. În orice caz, în seara asta o 
să auzi că şeriful Baxter e un păcătos şi un adulterin. 

— Asta nu face din el un tip rău. 

— Eşti imposibil. Du-te la colţ. 

— Da, doamnă. 

Keith intră în biserică şi găsi loc în picioare în spatele ultimelor 
strane. Văzu că, într-adevăr, biserică era plină la maximum şi că 
fuseseră puse paravane în faţa altarului, aşa că interiorul simplu, 
fără vitralii, părea mai degrabă un loc de întâlnire ai quakerilor 
sau anabaptiştilor decât o biserică luterană. 

Oamenii din jurul lui şi din strane păreau să reprezinte o 
secţiune transversală prin districtul Spencer. Erau bărbaţi şi 
femei pe care, indiferent de îmbrăcăminte, Keith îi putea 
recunoaşte ca ţărani. De fapt, îi văzu pe Martin şi pe Sue Jenkins, 
se aflau şi oameni din oraş, muncitori şi intelectuali, şi toate 
categoriile de vârstă de la liceeni la foarte bătrâni. 

Keith îşi aminti de vremea când, înainte ca televiziunea şi alte 
distracţii electronice să se împământenească, întâlnirile de 
diverse genuri erau profund integrate în viaţa rurală. Părinţii lui 
se duceau mereu la întruniri la club, la biserică, întruniri civice 
sau lucruri de felul acesta. Pentru femei existau cercuri de cusut 
şi de lucru manual, iar pentru bărbaţi întâlniri politice şi ale 
asociaţiei fermierilor. Keith îşi mai amintea cum se strângeau 
oamenii pe la casa cuiva ca să cânte la pian, să bea punci şi să 
joace jocuri de salon. Dar genul ăsta de viaţă trecuse şi adevărul 
e că un film bun sau un meci de fotbal şi o băutură erau de 
preferat unui cântat la pian, jocurilor de salon şi punciului. 
Totuşi, fusese o vreme când oamenii de la ţară se bazau pe ei 
înşişi pentru distracţii. Dar, mai important, multe dintre marile 
mişcări sociale ale naţiunii, ca abolirea sclaviei şi populismul, 
începuseră în micile biserici de ţară. Insă după cum observase 
deja, aceasta nu mai era o naţiune agrariană şi nu exista nici 


numărul, nici voinţa de a influenţa politică naţională. Aşa ca 
interiorul ţării cădea pe gânduri şi, simțindu-se probabil 
abandonat şi izolat de centrele de putere urbane, începea să 
acţioneze şi să gândească singur - poate cu puţin ajutor din 
partea refugiaților savanţi de la oraş, ca el şi familia Porter. 

Privi oamenii care încă intrau şi o zări pe Jenny pe care n-o mai 
văzuse şi cu care nu mai vorbise de la Ziua Muncii. Îl văzu şi ea, 
zâmbi, îi făcu cu mâna, dar era cu un bărbat şi se înghesuiră 
amândoi într-o strană. 

Keith privi mulţimea care se instala înăuntru. Fără îndoială, 
existau cel puţin doi spioni - oameni care vor da raportul şerifului 
Baxter după întrunire. Era un fapt clar şi era sigur că Jeffrey şi 
Gail, revoluționari bătrâni, ştiau asta chiar dacă simplii cetăţeni 
din Spencerville nu bănuiau nimic. Keith spera că familia Porter 
alegea în ce-i implica pe aceşti oameni. Revoluţionarul de 
profesie, reflectă el, e de două feluri, romanticul şi pragmaticul. 
Romanticii şi cei din jurul lor ajung să fie arestaţi şi ucişi. 
Pragmaticii, ca naziştii şi bolşevicii de odinioară, sunt nişte tufe 
care fac şi spun orice ca să trăiască şi să câştige. Cei doi Porter, 
în ciuda longevităţii lor evidente, aveau o înclinaţie romantică şi 
supravieţuiseră de-a lungul anilor numai fiindcă guvernul era 
prea deştept să creeze martiri din oameni care nu reprezentau 
nicio ameninţare prin agitarea unei naţiuni ce se pregătea în 
permanenţă de culcare. 

Totuşi, la nivel local, oamenii puteau fi treziţi şi chemaţi la 
acţiune. Evident, organizarea fortificată a oraşului şi a 
districtului viola paragraful I din contractul social, care a fost şi 
va fi întotdeauna: „Faceţi că cetăţenii să fie fericiţi sau zăpăciţi, 
sau şi una şi alta”. 

Intrunirea începu cu jurământul de credinţă pe steag, lucru 
care, îşi zise Keith, trebuie să fi provocat familiei Porter arsuri la 
stomac. Urmă o rugăciune pentru călăuzire rostită de un preot 
tânăr pe care Keith nu-l cunoştea. Aruncă o privire celor doi 
Porter, aflaţi pe podium, şi văzu că aveau capetele plecate. Poate, 
gândi, învăţaseră puţin pragmatism de-a lungul anilor. 

Toată lumea, în afară de cei fără locuri, se aşeză, iar Gail 
Porter se duse spre centrul podiumului şi testă microfonul 
zicând: 

— Keith Landry... mă auzi de acolo? 


Aproape toată lumea se întoarse în direcţia lui, şi Keith simţi 
dorinţa s-o strângă de gât pe Gail. În schimb, dădu din cap, iar 
Gail zâmbi şi începu: 

— Bine aţi venit la ceea ce sper că va fi prima dintre multele de 
genul acesta. Scopul şi obiectivul ei e simplu: să cercetăm 
modalităţile ce vor oferi oraşului şi districtului o conducere 
curată, responsabilă şi competentă. li aruncă o privire lui Keith. 
Aşa cum era cu ani în urmă. O conducere care să reflecteze 
valorile şi credinţele noastre. 

Privirile lui Keith şi Gail se întâlniră şi ea continuă, fără să se 
refere mai clar la valori şi credinţe. 

În timp ce Gail vorbea, lui Keith îi trecu prin minte că 
indiferent dacă era sau nu la putere, Cliff Baxter rămânea tot 
Cliff Baxter. Ştiind cum funcţionează micile oraşe, Keith era sigur 
că şeriful districtual, rudă cu Cliff Baxter, îl va împuternici pe 
ticălosul idiot pentru un dolar pe an, şi acesta îşi va păstra 
pistolul şi insigna. 

Gail continuă: 

— Ca membru al consiliului municipal şi, cred, singurul oficial 
ales de aici, vreau să vă spun că am înmânat invitaţii tuturor 
persoanelor oficiale alese din oraş şi din district, dar răspunsul 
lor a fost să se facă o întrunire comună a membrilor consiliului 
municipal şi districtual la tribunal. Deci, cred că niciunul dintre 
ei nu e aici. Privi în jur. Dacă vreunul se află aici, vă rog ridicați- 
vă şi veniţi în prezidiu. Avem loc. 

Nimeni nu se ridică, şi Keith fu impresionat de spectacolul 
oferit de Gail. 

— Am cerut ca Gazeta de Spencerville să trimită un reporter în 
seara asta. E aici? Gail privi prin biserică. Nu? Oare să fie aşa din 
cauză că ziarul e proprietatea familiei primarului sau fiindcă 
Baxter Motors plăteşte cel mai mult pentru reclame? 

Câţiva râseră şi se auziră câteva aplauze. Keith văzu că lui Gail 
îi plăcea să ciupească câteva nasuri sus-puse şi era sigur că ea 
înţelegea că avea să-şi facă mai mulţi duşmani decât prieteni în 
comunitatea ei de adopţie. S-ar putea ca Gail să aprindă 
revoluţia, dar nici ea, nici Jeffrey nu o vor conduce şi nici nu vor 
avea un loc în vreun nou regim. De fapt, vor rămâne nişte paria, 
săraci şi fără prieteni, rupţi de rădăcinile originare ale oraşului 
natal, înstrăinaţi de lumea mai largă pe care o ajutaseră să 


apară, străini acum pe pământ străin. Într-un fel, ei îi reaminteau 
lui de sine însuşi. 

Gail mai continuă un minut cu generalităţile, apoi puse în 
discuţie cazurile, începând cu şeful poliţiei, Cliff Baxter. 

— În întâlnirile mele profesionale cu şeriful Baxter, am 
descoperit că e, după părerea mea, incompetent, ineficient şi 
dictatorial. Dar nu trebuie să vă bazaţi pe cuvântul meu. Avem 
aici în seara asta câţiva oameni care s-au oferit voluntar să-şi 
spună părerile proprii despre şeriful Baxter. Unele relatări o să 
vă şocheze, iar acestor oameni, vecinii noştri, le trebuie mult 
curaj să le spună. Majoritatea lucrurilor pe care o să le auziţi n-o 
să aducă nimic bun oamenilor care vor vorbi, dar ei s-au hotărât 
să facă ceva pozitiv pentru ei înşişi şi pentru comunitatea lor. Vă 
vor spune despre corupţie, mită, fixingul la licitaţie, 
neregularități în votare şi da, după cum ştiţi, comportare sexuală 
nepotrivită. 

Gail ştia când să facă o pauză şi să asculte murmurele şi 
sunetele de uimire scoase de bunii cetăţeni din Spencerville. În 
ciuda faptului că tot ceea ce spunea şi avea să spună Gail - şi la 
fel, oamenii care urmau să vorbească - era probabil adevărat, 
Keith avea sentimentul că participă la un proces al vrăjitoarelor 
din secolul al şaptesprezecelea unde un martor se ridica şi 
aducea acuzaţii vecinilor lui. Singurul lucru care lipsea era 
acuzatul. Gail mai făcu câteva remarci, apoi relată propriul caz 
despre dosarul ilegal întocmit ei de Cliff Baxter şi termină cu: 

— O să intentez proces şi am să solicit ca acel dosar să fie 
făcut public. N-am nimic de ascuns sau de care să mă ruşinez. 
Mulţi dintre voi îmi cunoaşteţi trecutul şi vă las pe voi să mă 
judecaţi. Nu pot şi nu voi accepta să fiu şantajată. Mai mult, mă 
gândesc să aduc acuzaţii penale împotriva domnului Baxter şi am 
vorbit cu procurorul districtual despre asta. Dacă nu pot obţine 
dreptate în districtul Spencer, mă voi duce la Columbus şi voi 
vorbi cu procurorul general al statului. Fac asta nu pentru mine, 
ci pentru toţi cei din district care au fost subiectul investigaţiilor 
ilegale şi alcătuirii de dosare făcute de şeful poliţiei. Privi în 
auditoriu. Unele dintre victimele lui Baxter sunt aici în seara 
asta, unele nu vor să fie identificate şi le respect hotărârea. Unii 
s-au oferit voluntar să vină în faţă. Deci, fără să fiţi nevoiţi să mă 
ascultați pe mine, vă voi prezenta prima noastră voluntară şi vă 


va vorbi singură. Se uită în primul rând şi dădu din cap. 

Ezitant, arătând de parcă ar fi vrut să fie oriunde în altă parte 
pe pământ, o femeie tânără şi atrăgătoare, se ridică şi-şi croi 
drum spre podium. Gail o întâmpină cu o îmbrăţişare călduroasă 
şi-i zise ceva în timp ce o conducea spre microfon. Femeia 
rămase câteva secunde şi Keith se gândi că arată palidă şi 
înspăimântată. Işi drese vocea de câteva ori apoi zise: 

— Mă numesc Sherry Kolarik şi sunt chelneriţă la Park'n'Eat în 
oraş. 

Sherry Kolarik luă o înghiţitură de apă, apoi aruncă o privire 
lui Gail care stătea lângă ea şi continuă: 

— L-am întâlnit pe şeriful Baxter pentru prima dată acum şase 
luni, când a venit acasă la mine ca să achit nişte amenzi de 
parcare la care întârziasem cu plata. Ştiam că datorăm bani, dar 
nu-i aveam şi i-am spus asta. Am crezut că e cam ciudat ca şeful 
poliţiei în persoană să vină acasă la mine... vreau să spun că nu-l 
cunoscusem niciodată, dar ştiam cum arată, fiindcă venea des la 
Park'n'Eat pentru micul dejun. Eu nu l-am servit niciodată, căci 
întotdeauna şedea la masa de care răspundea o altă fată - nu-i 
spun numele -, dar şedea acolo, fiindcă se întâlnea cu ea. 

Asta provocă câteva murmure în mulţimea care ştia că şeriful 
Baxter e însurat. Dar Keith ştia că totul va deveni chiar mai 
interesant - sau mai urât. Sherry continuă: 

— Dar o dată, când fata aceasta nu era acolo, s-a aşezat la 
masa mea. N-a vorbit prea mult, doar a arătat cu degetul la 
ecusonul meu... ştiţi, de pe sânul stâng şi a zis: „Sherry. E un 
nume drăguţ. Pe celălalt cum îl cheamă?” 

Câteva râsete involuntare se auziră din mulţime şi Sherry 
zâmbi stânjenită. Apoi toată lumea se potoli şi ea continuă: 

— În orice caz, câteva săptămâni mai târziu, a venit la uşa mea 
pentru amenzile pentru parcare. L-am lăsat să intre şi am vorbit. 
Am încercat să-i spun că nu am banii, dar că voi plăti la salariu. 
Dar el a zis că îi vrea pe loc sau mă ia la poliţie. A zis că, dacă mă 
arestează, de-abia a doua zi o să-l pot vedea pe judecător şi că va 
trebui să-mi petrec noaptea în închisoare. A zis că fiecare 
prizonier trebuie să fie percheziţionat, trebuie să facă duş şi să-şi 
pună uniformă de închisoare. Mai târziu, am aflat că asta nu era 
valabil pentru ceva ca amenzile de parcare, dar atunci chiar am 
fost speriată. 


Keith văzuse cazuri de folosire abuzivă a puterii peste tot în 
lume şi în special nu-i plăceau bărbaţii care-şi foloseau 
autoritatea sau armele, ca să intimideze femei fără apărare în 
scopuri sexuale, iar povestea lui Sherry spre asta se îndrepta. 

Sherry îşi continuă povestirea şi după câteva minute ajunse la 
elementul esenţial. Zise: 

— Aşa că... m-am oferit... m-am oferit să fac sex cu el... 

Mulțimea era complet tăcută acum. 

— Vreau să spun... nu pretind că el a propus... Dar am avut 
sentimentul că... ei bine, că într-un fel m-a condus înspre asta şi, 
cum am mai zis, eram speriată şi n-aveam niciun ban. Adică, eu 
nu pretind că sunt pură sau lucruri de genul ăsta, am avut câţiva 
prieteni, dar erau bărbaţi pe care îi plăceam şi n-am făcut-o 
niciodată pentru bani sau cu cineva care nu-mi plăcea... Dar n-am 
văzut altă ieşire din situaţia aceea. Aşa că... m-am oferit şi el a 
acceptat. Adăugă: Mi-a zis că o să-mi dea el banii, că împrumut, 
şi mi-a spus să-mi scot hainele ca să vadă ce garanţii ofer. 

Această remarcă provocă un sunet colectiv de uimire profundă 
din partea auditoriului; Sherry lăsă capul în jos, apoi ridică 
privirea, inspiră adânc şi se uită curajoasă la mulţime. Keith simţi 
că nu juca teatru - femeia era cu adevărat umilită, înspăimântată 
şi curajoasă. Putea doar să ghicească motivele pentru care se 
expusese aşa în public, dar bănuia că era mai mult răzbunare şi 
datorie civică. Dar ce importanţă avea? 

Keith auzise destul şi-şi făcu loc prin mulţime în timp ce Sherry 
începu un fel de descriere grafică a ceea ce urmase. Străbătu 
nartexul unde lumea se străduia să audă, ieşi pe uşa şi cobori 
treptele în aerul rece. 

Observă oameni mişcându-se printre maşini, aprinzând 
lanterne şi, când se apropie, văzu că erau poliţişti. Notau 
numerele de înmatriculare ale maşinilor parcate. Intr-un fel, 
acest lucru nu-l surprinse, totuşi îi veni greu să creadă că se 
petrecea. Se apropie de un poliţist care se întâmplă să fie mai 
degrabă adjunctul de şerif decât un poliţist din Spencerville. 
Keith zise: 

— Ce dracu' crezi că faci? 

Omul păru stânjenit, ceea ce era un semn încurajator, şi 
răspunse: 

— Îndeplinim ordinele. 


— Ale cui ordine? 

— Nu pot să spun. 

— Cine e şeful aici? 

Bărbatul privi împrejur. 

— Nimeni. Nu-s şefi aici. 

Keith zări un poliţist în uniforma poliţiei din Spencerville, se 
duse la el şi văzu că era cel care fusese la liceu. li zise: 

— Poliţist Schenley, îţi dai seama că încalci legea? 

Schenley privi în jur şi strigă la alţi doi poliţişti: 

— Hei, Kevin. Pete. Veniţi încoace. 

Cei doi se apropiară şi Keith văzu că erau aceiaşi care-l 
hărţuiseră pe Bily Marlon în parc. Existau doar vreo 
cincisprezece poliţişti în Spencerville şi Keith avea impresia că i- 
ar cunoaşte pe toţi dacă ar mai rămâne pe acolo. Numele de pe 
ecusoane erau Ward şi Krug. Ward, cel care îl lovise pe Billy 
peste tălpile pantofilor, zise: 

— Ei, ia te uită cine-i aici. Îţi place baliga, nu-i aşa? 
Întotdeauna încurci lumea. Şterge-o cât mai poţi. 

Keith li se adresă pe nume, spunându-le: 

— Poliţist Ward, poliţist Krug şi poliţist Schenley, aceasta este 
întrunire legală, protejată de primul amendament al Constituţiei 
Statelor Unite şi, dacă nu plecaţi acum, chem poliţia federală ca 
să vă aresteze. 

Cei trei se uitară unul la altul, apoi iarăşi la Keith. 

— Eşti nebun? îl întrebă. 

— Sunt enervat Plecaţi dracului de-aici, acum. 

— Vai! Vai! Ia-o încet, amice. 

— Aveţi şaizeci de secunde s-o ştergeţi sau mă duc înăuntru, în 
biserică, şi o să chem pe toată lumea aici. 

Urmă o tăcere lungă timp în care toţi ceilalţi poliţişti, şapte la 
număr, li se alăturară celorlalţi trei. Ward le zise: 

— Tipul ăsta zice că o să cheme poliţia peste noi. 

Fură câteva tentative de râs, dar niciunul nu părea vesel. 

— Şi am să fac să se ţină adunarea aici, afară, adăugă Keith. 

În mod clar, niciunul dintre poliţişti nu voia să-şi întâlnească 
prietenii şi vecinii în asemenea circumstanţe, dar nici nu voia să 
fugă din faţa unui singur cetăţean iritat. Era un fel de meci egal 
şi Keith se întrebă dacă să le ofere o modalitate elegantă de 
scăpare, apoi se decise că nu meritau. 


— Mai aveţi cam zece secunde să plecaţi de aici, zise. 

— Tu ai mai puţin înainte să-ţi pun cătuşele, replică Ward. 

— Cinci secunde. 

Nimeni nu se mişcă. Keith se întoarse ca să se ducă în biserică, 
dar îşi dădu seama că era înconjurat şi, ca să treacă prin cordon, 
ar fi trebuit să împingă sau să înghiontească pe unul dintre 
poliţişti, ceea ce aceştia şi voiau. 

— Daţi-vă la o parte din drumul meu. 

Nu o făcură. Keith se apropie de poliţiştii care îi blocau drumul 
spre biserică. Aceştia îşi scoaseră bastoanele şi-şi depărtară 
mâinile şi picioarele. Keith se gândi să o ia înainte cu capul prin 
cordon, stil fundaş, dar linia de apărare avea în acest caz bâte şi 
arme. Evident, era într-o situaţie la fel de dificilă ca şi ei şi 
nimeni nu dorea să facă prima mişcare. Ward, în spatele lui, zise: 

— Eşti un nechibzuit. Mai eşti şi prost. 

Keith se întoarse şi păşi spre Ward. 

— Unde-i Baxter în seara asta? Mai primeşte o medalie la Elks 
Lodge? 

— Nu te priveşte, răspunse Ward. 

— Pun pariu că e la întrunirea consiliului municipal, ca să-şi 
apere fundul, în timp ce voi vă puneţi slujbele la bătaie. Şi unde 
sunt sergenţii voştri? Ce fel de gloată de castraţi vă comandă? 
Spune-i lui Baxter că am zis asta. 

Evident, Keith atinsese un punct sensibil, căci nimeni nu zise 
nimic, dar Ward se simţi obligat să răspundă: 

— Poţi să-i spui chiar tu, deşteptule, când o să te ridicăm. 

— Atunci, ridicaţi-mă. Arestaţi-mă sau daţi-vă din drum. 

Dar ei nu părură tentaţi să facă niciuna, nici alta. Keith se 
întrebă cât timp o să mai dureze întrunirea. După câteva minute 
de expectativă, Keith se decise să acţioneze. Se întoarse spre 
biserică şi se pregătea să pătrundă prin linia albastră când o voce 
strigă: 

— Ce se întâmplă aici? 

Dinspre micuța casă parohială venea un om, mergând în 
baston. Când se apropie, Keith văzu că era foarte bătrân şi, în 
cele din urmă, fi recunoscu pe pastorul Wilkes. Păstorul, 
îmbrăcat în pantaloni largi, cămaşă sport şi haină de tweed spuse 
iarăşi: 

— Ce se întâmplă? 


— Totul e sub control, domnule, răspunse Ward. 

— Nu asta am întrebat. Ce se petrece aici? 

Ward n-avea un răspuns anume şi nu zise nimic. Pastorul 
Wilkes trecu prin cordon şi se opri în faţa lui Keith. 

— Tu cine eşti? 

— Keith Landry. 

— Numele îmi sună familiar. Eşti cu grupul dinăuntru? 

— Da, domnule. 

— De ce se află aici poliţiştii aceştia? 

— Intrebaţi-i pe ei. 

Pastorul Wilkes se întoarse spre Ward. 

— V-a chemat cineva aici? 

— Nu, domnule. 

— Atunci ce căutaţi aici? 

— Să... oferim protecţie şi siguranţă. 

— Astea-s prostii, fiule. Vă rog plecaţi de pe proprietatea mea. 

Ward se uită la ceilalţi şi le făcu semn din cap spre maşinile de 
poliţie. Aceştia plecară, dar Ward se îndreptă spre Keith şi spuse: 

— Dac-aş fi în locul tău, m-aş căra înapoi la Washington. Rapid. 

— Nu uita să-i spui lui Baxter ce-am zis. 

— Fii sigur de asta, deşteptule. 

Ward se întoarse şi plecă. Deci, gândi Keith, ştiu că am venit 
din Washington, ceea ce nu era de mirare. Se întrebă ce mai 
ştiau despre el. Dar nu conta foarte mult dacă pleca, deşi Cliff 
Baxter avea să se dea peste cap, în mod nechibzuit, ca să-l 
împiedice pe Keith Landry să facă asta. 

— Poţi să vii o clipă? întrebă pastorul Wilkes. 

Keith se gândi, apoi răspunse: 

— Da. 

Wilkes îi făcu semn să-l urmeze şi se îndreptară împreună 
înspre casa parohială. Keith îşi aminti de ultima dată când fusese 
acolo, când avea optsprezece ani şi primise o lecţie din partea 
pastorului Wilkes în legătură cu tentaţiile alcoolului şi ale sexului 
în colegiu. Îi prinsese foarte bine. 


Capitolul 16 


Casa parohiala era o clădire de şindrilă albă construită în 
acelaşi timp şi în acelaşi stil ca biserică veche de o sută de ani. 

Inăuntru, Wilkes îl conduse pe Keith în salonul micuţ şi îi arătă 
un fotoliu deformat. Keith se aşeză şi Wilkes luă loc în faţa lui 
într-un balansoar. 

— Am nişte vin de Xeres, zise Wilkes. 

— Nu, mulţumesc. 

Îl privi pe Wilkes în lumina slabă. De-a lungul anilor, Keith îl 
văzuse de câteva ori la nunţi şi înmormântări, dar de atunci 
trecuseră cel puţin şapte ani. Bătrânul părea să se fi împuţinat şi 
să se zbârcit puţin de fiecare dată. Wilkes întrebă: 

— De ce era poliţia aici? 

— Notau numerele de înmatriculare. 

Wilkes dădu din cap. O vreme nu zise nimic, apoi îl privi pe 
Keith. 

— Eşti fiul lui George şi Alma. 

— Da, domnule. 

— Eu te-am botezat? 

— Aşa mi-au spus. 

— Eu te-am cununat? întrebă Wilkes zâmbind. 

— Nu, domnule. Nu m-am însurat. 

— Aşa e. Ai plecat în armată, apoi ai lucrat pentru guvern. 

— Întâi, am fost la colegiul Bowling Green. M-aţi prevenit în 
legătură cu femeile stricate de la colegiu. 

— Şi ţi-a prins bine? 

— Deloc. 

Wilkes zâmbi iarăşi. 

— Te-ai întors ca să rămâi? 

— Nu cred. 

— Atunci de ce-ai făcut-o? 

— Ca să am grijă de casă. 

— Doar din cauza asta? 

Keith se gândi apoi răspunse: 

— Prefer să nu mint, deci prefer să nu răspund. 

— Ei bine, am auzit un zvon despre motivul întoarcerii tale, dar 


nu vreau să împrăştii bârfa, aşa că nu-ţi spun ce am auzit. 

Keith nu răspunse. 

— Ce fac ai tăi? întrebă Wilkes. 

Keith îl informă despre familie, apoi adăugă: 

— Ce face doamna Wilkes? 

— Domnul a găsit de cuviinţă s-o cheme la El. _ 

Keith îşi dădu seama că răspunsul standard „Imi pare rău” nu 
e potrivit pentru acea afirmaţie, aşa că spuse: 

— A fost o femeie minunată. 

— Într-adevăr. 

— De ce nu participaţi la întrunire? întrebă Keith. 

— Nu amestec religia cu politica. Astăzi, prea mulţi preoţi 
tineri se ocupă de asta, făcând să turbeze jumătate de 
congregaţie. 

— Da, dar există nedreptate socială pe lume şi bisericile pot să 
ajute. 

— Dar ajutăm. Predicăm dragoste şi milă, clemenţă şi fapte 
bune. Dacă oamenii ar asculta, n-ar mai exista nedreptate 
socială. 

— Dar ei nu pot să asculte dacă nu vin, şi chiar când vin, nu 
ascultă. 

— Unii vin, alţii nu. Unii ascultă, alţii nu. Nu pot să fac mai 
mult. 

— Ştiţi, părinte, am văzut că preoţii luterani din Dresda 
organizează acele marşuri pe care le-aţi văzut la televizor. Ei au 
ajutat la dărâmarea guvernelor comuniste. La fel preoţii catolici 
din Polonia. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze. Îşi urmează conştiinţa lor. 
Dacă te face să te simţi mai bine, pot să-ţi spun că aş muri fără 
ezitare pentru credinţa mea. 

— Din fericire, nu e necesar. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Dar i-aţi lăsat pe oamenii aceia să folosească biserica. Şi aţi 
alungat poliţia. 

— Da, aşa e. 


— Ştiţi pentru ce e întrunirea? întrebă Keith. 
— Da. 
— Sunteţi de acord? 


— Da, atâta vreme cât nu se discută nimic ilegal sau violent. 
Ştii, e o veche tradiţie ţărănească să se folosească bisericile ca 
locuri de întrunire, din vremurile când biserică era singură 
clădire rurală destul de mare ca să adăpostească mulţi oameni, 
iar oraşul era prea departe ca să se meargă cu calul şi trăsura. St 
James a văzut toate tipurile de adunări politice şi patriotice de la 
războiul americano-spaniol încoace. Nu sunt eu stăpânul locului, 
eu sunt doar servitorul lui Dumnezeu. 

— Da, dar nu sunt sigur că nu acceptaţi clanul local. 

— Servitorul lui Dumnezeu nu e bigot sau idiot, domnule 
Landry. Nu te-am invitat aici ca să-mi pui întrebări. Vreau eu să- 
ţi spun ție câteva. Dacă-mi dai voie. 

— De acord. 

— Mulţumesc. Tu eşti de acord cu această întrunire? 

— În principiu. 

— Ai descoperit că nu e totul bine în Spencerville? 

— Da. 

— Îl cunoşti cumva pe şeriful Baxter? 

— Am fost împreună în liceu. 

— Dar am simţit din cuvintele şi gesturile acelor poliţişti ca l-ai 
atras atenţia mult mai recent decât liceul. 

— Nu... ei, poate că da. Dar cred că asta are mai mult de-a face 
cu faptul că în liceu am avut nişte neînţelegeri. 

— Zău? Eraţi rivali? 

— Ei bine, eu n-am considerat niciodată că am fost. Dar se pare 
că el crede asta. 

Keith nu era sigur unde se va ajunge şi nu erau mulţi oameni 
cărora le-ar fi permis să-l chestioneze în felul acesta, dar pastorul 
Wilkes era unul dintre ei. Bătrânul păru să se gândească, apoi 
spuse: 

— Memoria mea nu mai e la fel de bună ca altădată, dar îmi 
amintesc că-i făceai curte actualei lui soții. 

Keith nu răspunse. 

— De fapt, cred că mama ta mi-a spus asta. 

— Probabil. 

— Deci, poate că domnul Baxter e supărat că fostul iubit al 
nevestei lui s-a hotărât să se întoarcă în Spencerville. 

— Am fost amantul ei, domnule, în colegiu. 

N-avea rost să pomenească de liceu ca să-l supere pe bătrân. 


Wilkes replică: _ 

— Spune-i cum vrei. Înţeleg. Crezi că asta-l supără pe domnul 
Baxter? 

— Ar fi foarte imatur din partea lui. 

— Dumnezeu să mă ierte că spun asta, dar niciun Baxter n-a 
dovedit prea multă maturitate de-a lungul anilor. 

Keith zâmbi. 

— Numele ei de fată...? Prentis, nu? 

— Da. Annie. 

— Da. Annie Prentis. Bună familie. Pastorul Schenk de la St 
John vorbeşte foarte frumos de ei. Ştii, noi toţi vorbim între noi. 
Chiar şi preoţii de la Imaculata Concepţie. Consiliul ecumenic se 
întruneşte în fiecare lună şi, după ce se încheie treburile, bârfim 
teribil. Nu folosim niciodată nume decât dacă este absolut 
necesar şi totul rămâne între noi. Dar se mai află. 

— Îmi închipui. 

Keith îşi dădu seama că pastorul Wilkes făcea parte dintr-un 
consiliu asemănător celui pe care Keith îl părăsise de curând. De 
fapt, cum sugerase şi Jeffrey, pastorul Wilkes avea acces la mare 
cantitate de informaţii confidenţiale care putea rivaliza cu orice 
avea şeriful Baxter în dosarele sale. 

— Scopul nostru nu este bârfa inutilă, adăugă Wilkes. Noi vrem 
să ajutăm, să încercam să preîntâmpinăm divorţurile, să-i sfătuim 
pe tinerii care au luat-o pe căi greşite, să îndepărtăm bărbaţii şi 
femeile de tentaţii şi viceversa. Pe scurt, să salvăm suflete. 

— E foarte demn de admiraţie. 

— Asta-i meseria mea. A, ştiu ce gândeşti. Crezi că 
Spencerville a devenit un orăşel al damnaţilor. Majoritatea 
oamenilor de aici sunt buni creştini, cu frica lui Dumnezeu. Dar 
mulţi au luat-o razna. E la fel ca şi în alte comunităţi. Aş vrea să 
vii la biserică duminica asta şi să stai pe urmă cu noi la ceai şi la 
reuniune. 

— Poate voi veni. Dar ştiţi, dumneavoastră predicaţi celor 
convertiți. Ar trebui să ajungeţi şi la ceilalţi. 

— Ei ştiu unde suntem noi. 

Keith dorea să plece înainte de terminarea întrunirii, aşa că 
zise: 

— Ei bine, mulţumesc că m-aţi scăpat de lege. 

Pastorul Wilkes observă dorinţa lui Keith de a pleca şi zise: 


— Domnul şi doamna Baxter au ceva probleme, după cum s-ar 
putea să ştii, iar pastorul Schenk e confesorul doamnei Baxter. 

— Şi ce are a face asta cu mine? 

— Cineva te-a văzut vorbind cu ea în oraş. 

— Părinte, s-ar putea ca ăsta să fie un oraş mic, dar un bărbat 
neînsurat poate vorbi în public cu o femeie măritată. 

— Nu-mi ţine predici, tinere, încerc să te ajut. 

— Apreciez... 

— Dă-mi voie să fiu direct. „Să nu râvneşti la nevasta 
vecinului.” 

Asta nu-l luă cu totul prin surprindere pe Keith care replică: 

— Şi v-aş sfătui, părinte, să-i spuneţi pastorului Schenk să-i 
reamintească domnului Baxter de porunca cu adulterul. 

— Toţi ştim de domnul Baxter. Ceea ce vreau să-ţi spun... n-ar 
trebui să-ţi dezvălui această confidenţă, dar poate că ştii deja că 
doamna Baxter e foarte ataşată de tine. 

Era cea mai bună veste pe care Keith o auzise după săptămâni 
întregi şi se gândi la câteva replici, inclusiv la a nu da nici una, 
dar zise: 

— Am corespondat de-a lungul anilor şi nu mi-a sugerat 
niciodată asta. N-a făcut nimic rău. 

— Asta depinde de cum vezi faptul că o femeie măritată îi scrie 
fostului ei... prieten. 

— N-a făcut nimic râu. Dacă au existat câteva lucruri nelalocul 
lor, toate au venit de la mine. 

— E foarte nobil din partea dumitale, domnule Landry. Ştiu, 
crezi că sunt foarte demodat şi-ţi mulţumesc că îmi faci concesii. 

— Nu vă fac concesii, vă ascult şi vă înţeleg poziţia şi 
preocuparea. Vă asigur că relaţia mea cu doamna Baxter a fost 
pur platonică. 

— Ei bine, să vedem dacă o să fii tu cel rezistent şi o să o 
mentii aşa. 

Keith îl privi pe pastorul Wilkes şi, împotriva unei bune 
judecăţi sau poate fiindcă trebuia s-o spună cuiva, rosti: 

— Ca să fiu cinstit, părinte, spiritul e într-adevăr plin de voinţă, 
dar trupul e slab. 

Un moment pastorul Wilkes păru să rămână fără grai. 

— Îţi apreciez sinceritatea. Şi, te rog, aminteşte-ţi Scriptura. 

Keith se ridică. 


— Trebuie să plec. _ 

Pastorul Wilkes îşi luă bastonul şi se ridică şi el. Il conduse 
până la uşă, ieşiră pe verandă şi Keith văzu că întrunirea nu se 
terminase încă. Se întrebă câţi martori strânseseră Gail şi Jeffrey, 
ca să mărturisească afacerile şi legăturile cu diavolul. Se întoarse 
spre pastor. 

— Se pare că ştiaţi mai mult despre mine decât m-aţi făcut 
înţeleg atunci când m-am aşezat. 

— Da, dar nu ştiam dacă eşti genul de om cu care pot să 
vorbesc. Am văzut că eşti şi ţi-am dat benevol sfaturi şi 
informaţii. Sper că n-ai fost jignit de sfaturi şi că o să ii 
informaţiile pentru tine. 

— Nu sunt jignit şi o să ţin conversaţia asta pentru mine. Dar 
sunt îngrijorat că oamenii vorbesc despre mine. 

— Domnule Landry, te-ai întors într-un oraş mic cu multe 
probleme şi, ironic, una dintre problemele noastre, cea a 
domnului Baxter ca funcţionar public şi ca soţ, a devenit şi 
problema ta. Dar n-o lăsa să fie. 

— De ce nu? De ce-aş face mai puţin decât oamenii din 
biserică? 

— Ştii foarte bine de ce. Cercetează-ţi motivele şi gândeşte-te 
la consecinţele acţiunilor tale. 

— Părinte, de când am plecat din Spencerville, am servit ca 
ofiţer militar având diferite sarcini şi fiecare dintre ele avea 
urmări de viaţă şi de moarte pentru mine şi colegii mei şi, între 
noi fie spus, şi pentru națiunea aceasta. 

— Deci, n-ai nevoie de o predică de la un preot de ţară. 

— Dar apreciez grija dumneavoastră. 

Pastorul Wilkes puse mâna pe umărul lui Keith şi îl privi în 
ochi. 

— Îmi placi. Nu vreau să păţeşti ceva. 

— Nici eu. Dar, dacă se întâmplă ceva, o să aveţi grijă ca 
funeraliile să aibă loc aici, la St James. 

— Da... desigur, spuse luându-l de braţ. Lasă-mă să te conduc 
la maşină. Ajută-mă să cobor scara. În timp ce mergeau, Wilkes 
spuse: Keith... pot să-ţi spun Keith? 

— Desigur. 

— Ştiu că e ceva între tine şi Annie Baxter şi, ca să fiu cinstit, 
nu sunt cu totul contra. Dar trebuie să o faceţi pe calea cea 


dreaptă, altfel nu va fi niciodată bine pentru niciunul din voi. 

— Încă nu recunosc că râvnesc la nevasta vecinului meu, 
pastore. Dar ascult. 

— Bine. Ascultă şi uită că ai auzit asta. Ea, femeia în chestiune 
are o căsnicie nefericită şi nesănătoasă, după câte spune 
confesorul ei. Soţul ei o înşală şi îi vorbeşte urât. Oi fi eu de 
şcoală veche, dar îi ascult pe pastorii tineri şi sunt convins că 
trebuie să părăsească această căsnicie înainte să devină 
periculoasă. El s-a înfuriat teribil la sugestia unei concilieri, dar 
nici confesorul, nici soţia în chestiune nu văd vreo speranţă de 
schimbare. 

Keith nu răspunse, îşi găsi maşina şi rămase lângă ea. Pastorul 
Wilkes continuă: 

— În aceste condiţii divorţul e acceptabil. După divorţ ea e 
liberă să facă ce doreşte. Tu, domnule Landry, trebuie să ai 
răbdare şi să nu devii o parte din problemă. E o femeie bună şi 
nu vreau să sufere. 

Amândoi stătea în întuneric. O lumină slabă venea de la 
ferestrele bisericii, aruncând umbre peste pietrele funerare. 

— Nici eu, zise Keith. 

— Domnule Landry, sunt sigur că intenţiile tale sunt onorabile, 
dar singurul lucru onorabil pe care poţi să-l faci e să rupi orice 
legătură cu ea. Lucrurile o să se rezolve cu ajutorul lui 
Dumnezeu. 

— Şi fără ajutorul meu. 

— Exact. Ai sau nu de gând să locuieşti aici? 

— Am avut, dar acum nu mai sunt sigur. 

— Cred că prezenţa ta aici pune gaz pe foc. N-ai putea să te 
duci undeva o vreme? Fără îndoială, părinţilor tăi le-ar face 
plăcere să te vadă. 

Keith zâmbi. 

— Mă goniţi din oraş? 

— Îţi sugerez că, dacă pleci, pot să prevăd un sfârşit fericit 
pentru voi amândoi. Dacă rămâi, prevăd numai dezastru. 

Se părea că, independent unul de altul, el şi pastorul 
ajunseseră la aceeaşi concluzie. 

— Nu mi-am închipuit că o să mă sfătuiţi cum să cuceresc 
nevasta altuia. Am crezut că mă aşteaptă flăcările iadului şi 
pucioasa. 


— Asta-i biserica fundamentalistă din josul drumului, aici 
predicăm dragostea şi compasiunea. Ne vedem duminică? 
— Poate. Noapte bună. 


Capitolul 17 


Keith se îndepărtă de biserică. Evident, îşi zise, nu era nimic 
simplu într-o comunitate rurală. De fapt, viaţa era mai simplă în 
marele oraş. Aici le păsa de sufletul tău, te făceau să te gândeşti 
şi tu la el şi asta chiar devenea complicat. 

Conduse pe drumul de ţară întunecat. Ştia că poliţia putea să-l 
oprească oricând, oriunde şi sub orice pretext şi se resemnase cu 
gândul ăsta. Fusese în mâinile poliţiei altor ţări şi ştia procedura, 
ştia când voiau doar să te sperie sau când aveau de gând să te 
bată. Niciodată nu fusese torturat în adevăratul sens al 
cuvântului şi evident, nu se aflase în faţa plutonului de execuţie, 
deşi o dată, cu ani în urmă, în Burma, ştiuse că se vorbise despre 
asta. 

Trecând prin câteva arestări, Keith îşi putea imagina că sediul 
poliţiei din Spencerville putea ascunde câteva lucruri 
înspăimântătoare, dar nu ştiai niciodată ce aveau în minte până 
când nu ajungeai acolo şi nu vedeai cum acţionează. Un scenariu 
mai neliniştitor decât posibilitatea cam improbabilă de a muri în 
custodia poliţiei era posibilitatea mai probabilă de a muri 
încercând să evadezi din arest, lucru mult mai obişnuit în ţările 
civilizate. Keith nu-şi închipuia că va exista o anchetă foarte 
detaliată, dacă ar fi împuşcat pe un drum de ţară, în special dacă 
poliţia îi punea o armă în mână după ce era omorât. Însă ei ar fi 
trebuit să-i pună o armă de-a lor, căci Keith nu o avea pe-a lui cu 
el, deşi şi-ar fi dorit s-o aibă. 

Dar ajunsese oare poliţia de aici atât de departe pe calea 
criminalităţii şi al corupţiei? El nu credea, dar Cliff Baxter sigur 
ajunsese, în special după ce fusese aţâţat de Keith Landry. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, dar nu văzu faruri 
urmărindu-l. Coti pe o serie de drumuri de fermă şi făcu un 
traseu ocolit până acasă. Deşi exista doar un singur drum care 
trecea pe la ferma lui şi unul singur înspre fermă. Dacă ar avea 
ceva minte, l-ar aştepta, pur şi simplu, la fiecare capăt al acelui 
drum. 

Conducând, se gândi la ceea ce auzise în biserică şi în casa 
parohială, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmplase afară. 


Totul se datora lui Cliff Baxter care, ca un fel de ceaţă nefastă, 
acoperise acest ţinut odinioară fericit şi însorit. 

Apare eroul, salvatorul. „Nu. Iese eroul. Toţi de aici vor căpăta 
ceea ce merită, în mai bine sau în mai rău.” Wilkes avea dreptate. 
Lasă totul în mâna lui Dumnezeu, a lui Annie sau a celor doi 
Porter, oricare acţionează primul. „Nu te implică din vanitate”. 

„Aici e întrebarea, Landry - dacă Annie n-ar fi fost nevasta lui 
Cliff Baxter, ai fi acceptat această bătălie în interesul dreptăţii?” 

Ei bine, îşi zise, făcuse acest lucru destul de des, deşi fusese 
plătit pentru asta, dar nu erau suficienţi bani faţă de riscurile pe 
care şi le asumase. Evident, avea motivaţia patriotismului şi a 
sentimentului dreptăţii. Dar când acestea păliseră, fusese 
stimulat de o dorinţă egoistă de aventură şi de avansare în 
carieră şi nu fusese îndeajuns. Aici, în Spencerville, descoperise 
că putea îndeplini mai multe scopuri printr-o singură acţiune: 
omorându-l pe Baxter, făcea oraşului şi sieşi o favoare, o elibera 
pe Annie şi poate, apoi, o avea. Dar ăsta nu părea lucrul potrivit 
pentru motivele potrivite, indiferent de cum diseca problema. 

Descoperi că se afla pe drumul care ducea la Route 28, drumul 
său. În loc să o ia pe 28, preferă să întoarcă Blazer-ul pe o cărare 
neasfaltată de tractor care traversa ferma Muller printre lanurile 
de porumb. Băgă Blazer-ul în tracţiunea pe patru roţi şi se ghidă 
după busolă din tabloul de bord găsind în cele din urmă drumul 
spre proprietatea sa cultivată cu porumbul familiei Muller şi, 
după zece minute, ieşi în zona necultivată a curţii lui, lângă 
hambar. 

Stinse farurile, întoarse maşina spre casă şi parcă lângă uşa 
din spate. leşi, descuie uşa şi intră în bucătăria întunecată. 
Simţindu-se şi prost şi furios, lăsă luminile stinse şi ascultă. Ştia 
că n-o să mai meargă mult noaptea cu maşina şi, dacă o s-o facă, 
o să-şi ia pistolul sau arma M-16 cu el. 

Se gândi să se ducă sus şi să-şi ia pistolul, dar instinctul îi 
spunea că era în siguranţă şi, dacă nu era, era mai sănătos să 
rămână aici în bucătărie, aproape de uşă. Deschise frigiderul şi 
luă o bere. 

„Deci, să întorc şi celălalt obraz şi să plec, aşa cum zice 
Wilkes?” 

Dar nu aşa fusese viaţa lui. Deschise berea şi, încă în picioare, 
bău. 


„Sau să-l pândesc eu pe Baxter în loc să fie invers? Să-l prind 
când iese de la una dintre prietenele lui şi să-i tai gâtul. Încă o 
dată, treabă murdară. Mda, oamenii o să creadă că eu am făcut- 
o, dar există o mie de alţi suspecți şi nimeni n-o să cerceteze 
problemă prea amănunţit” 

Sună bine, dar asta lăsa în urmă o văduvă şi doi copii fără tată 
şi poate că nu omori un om fiindcă e un soţ rău, un poliţist corupt 
şi un bătăuş. 

„Dar de ce nu? Am omorât oameni mai buni pentru mai puţin.” 

Termină berea şi-şi luă alta. 

„Nu, nu pot să-l omor pe ticălos. Pur şi simplu, nu pot. Aşa că 
trebuie să plec.” 

Se duse la masa din bucătărie şi, la lumina slabă ce venea de la 
uşa din spate şi de la fereastră, căută scrisoarea pe care o lăsase 
pe masă, dar n-o văzu. Aprinse lampa deasupra mesei şi cercetă 
scaunele şi podeaua, dar scrisoarea dispăruse. Alertat acum, 
stinse lumina şi puse jos cutia cu bere. Ascultă, dar nu auzi nimic. 
li trecu prin minte că mătuşa Betty sau oricine altcineva venise 
să facă curat sau să-i aducă de mâncare văzuse scrisoarea, o 
luase şi-o pusese la poştă. Dar asta nu părea probabil. 

Dacă era totuşi cineva în casă, ştia că el era acolo. Putea să nu 
se mai gândească la pistolul de la etaj, pentru că, chiar dacă s-ar 
fi dus până acolo, armele n-ar mai fi fost acolo. 

Se mişcă încet înspre uşa din spate şi puse mâna pe clanţă. 

Auzi un scârţâit familiar din direcţia camerei de zi, apoi îl auzi 
din nou. Se întoarse, intră în holul care era pustiu şi apoi în 
camera de zi de unde venea scârţâitul constant. Aprinse 
lampadarul şi zise: 

— De când eşti aici? 

— De vreo oră. 

— Cum ai intrat? 

— Cheia era în magazia de scule, sub banc, unde se află de o 
sută de ani. 

O privi aşezată în balansoar, îmbrăcată în blugi şi pulover. 
Scrisoarea era în poala ei. 

— Am crezut că o să fii acasă, dar nu erai, şi când să plec, mi- 
am adus aminte de cheie şi m-am hotărât să-ţi fac o surpriză. 

— Mi-ai făcut. 

Dar cumva ştiuse că ea se afla în camera de zi. 


— Te supără că am intrat în casă? 

— Nu. 

— Încă o mai simt ca pe a doua casă a mea. 

Keith avea sentimentul clar că nimic nu e real, că e doar un vis 
şi încercă să-şi aducă aminte când se culcase. 

— Eşti singur? întrebă ea. 

— Da. 

— Mi s-a părut că te-am auzit vorbind în bucătărie, aşa că am 
stat aici tăcută, ca un şoricel. 

— Sunt singur. Vorbeam cu mine însumi. Unde ţi-e maşina? 

— În hambar. 

— Bine gândit. Unde e domnul Baxter? 

— La o întrunire a consiliului municipal. 

— Şi tu unde eşti? 

— La mătuşa Louise. 

— Înţeleg... ai auzit ce vorbeam? 

— N-am putut auzi decât tonul. Eşti supărat de ceva? 

— Nu, discutam doar în contradictoriu cu mine. 

— Cine a câştigat? 

— Ingerul cel bun. 

— Dar pari necăjit. 

— Asta fiindcă a câştigat îngerul cel bun. 

Ea zâmbi. 

— Ei bine, şi eu am discutat cu mine însămi dacă să vin aici. 
Nu e o întâlnire întâmplătoare pe stradă. 

— Nu, nue. 

Ridică scrisoarea. 

— Îmi era adresată, aşa că... 

— Da, e-n regulă. Am economisit un timbru. 

Ea se sculă în picioare şi veni spre el. 

— Şi, da, chiar înţeleg. Ai dreptate. Nu putem... îţi aminteşti 
poemul acela care ne plăcea amândurora? „Deşi nimic nu poate 
aduce înapoi ora de splendoare în iarbă, de strălucire a florii, 
îndureraţi noi nu vom fi, ci vom găsi putere în ceea ce rămâne-n 
urmă”. Cred că ne-a plăcut, fiindcă ştiam că o să fim nişte 
îndrăgostiţi fără noroc, iar poemul era alinarea noastră... Ezită, 
apoi se aplecă spre el şi-l sărută pe obraz zicând: La revedere, 
iubitule. 

Trecu pe lângă el şi ieşi în hol. O auzi intrând în bucătărie, apoi 


uşa din spate deschizându-se şi închizându-se. „Fii tare, fii nobil, 
fii curajos. Dar nu fi total idiot.” Se întoarse şi fugi în bucătărie 
când uşa-paravan se închidea. 

— Aşteaptă! 

Ea se întoarse când el ieşi pe uşă şi-i spuse: 

— Nu, Keith. Te rog. Ai dreptate. N-o să meargă. Nu putem... E 
prea complicat... ne-am amăgit singuri... 

— Nu, ascultă... trebuie să... trebuie să înţelegem... trebuie să 
ştiu ce s-a întâmplat.. Vreau să zic... Nu putea găsi cuvintele pe 
care le voia şi de care avea nevoie, apoi zise: Annie, n-o să ne 
despărţim iarăşi, pur şi simplu. 

Ea inspiră adânc. 

— Nu pot să rămân aici. Vreau să zic afară. 

— Intră. Te rog. 

Ea se gândi o clipă, apoi se întoarse în bucătărie. 

— Poţi să stai puţin? întrebă Keith. 

— Da, bine... In sfârşit, vom bea acea ceaşcă de cafea. Unde-i 
ibricul? 

— Nu vreau cafea. Am nevoie de o băutură. Aprinse lumina 
mică de deasupra chiuvetei, se duse la dulap şi scoase sticla de 
scotch. Tu vrei unul? 

— Nu şi nici tu nu vrei. 

— Ai dreptate. Puse sticla înapoi. Mă faci nervos. 

— Tu eşti nervos? Eu îmi aud inima cum bate şi îmi tremură 
genunchii. 

— Şi mie. Vrei să stai jos? 

— Nu. 

— Ei... uite, ştiu ce risc ţi-ai asumat venind aici. 

— Mi-am asumat două riscuri, Keith. Unul, să fiu urmărită. 
Celălalt, să mi se frângă inima. Nu, iartă-mă. Nu pot să-ţi pun 
asta în spate. 

— Nu te scuza. Mă bucur că ai venit. Sunt mai mult decât 
bucuros. Ascultă, am scris scrisoarea aceea... 

— Nu te explica, înţeleg. Serios. Se priviră de la distanţă. 

— Nu aşa mi-am imaginat că o să fie, zise Keith. 

— Dar cum? 

El ezită, apoi se apropie de ea şi o luă în braţe. 

— Aşa. 

Se îmbrăţişară şi se sărutară, şi Keith îşi aminti exact cum se 


comporta ea în braţele lui, mirosul ei, gustul ei, gura şi trupul ei 
lipite de el. 

Annie se dădu înapoi şi-şi îngropa faţa în umărul lui. Keith îşi 
dădu seama că plângea, trupul îi tremură, apoi se scutură 
convulsiv. Nu putea să se oprească din plâns; el nu ştia ce să 
facă, dar o ţinu strâns în braţe. 

În cele din urmă, ea se dădu înapoi, scoase un şerveţel din 
buzunarul pantalonilor, îşi şterse ochii şi-şi suflă nasul, apoi zise: 

— Oh, Doamne... uită-te la mine... ştiam că aşa o să se 
întâmple... să nu râzi de mine. 

— Nu râd. Scoase o batistă din buzunar şi-i şterse obrajii. 
Doamne, eşti frumoasă. 

— Sigur, îmi curge nasul. Îşi şterse nasul, apoi îl privi. Ei 
bine... îşi drese vocea. Ei bine, domnule Landry, mă bucur că te- 
am văzut. Mă conduci la maşină? 

— Nu pleca. 

— Trebuie. 

— O să te sune la mătuşa ta după întrunire? 

— Da. 

— Ea ce-o să spună? 

— Că sunt în drum spre casă. l-am zis lui Cliff că nu-mi 
funcţionează telefonul din maşină, aşa că n-o să mă sune. Mătuşa 
mea va telefona aici. 

— Ştie unde eşti? 

— Da. Te rog să răspunzi şi să-i spui că sunt în drum spre casă. 

— De ce să nu aşteptăm până sună ea? 

— Fiindcă vreau să plec acum. 

— De ce? 

— Fiindcă... adică, putem să vorbim altă dată... trebuie să 
vorbim, dar nu vreau să se întâmple nimic astă-seară. 

Keith zâmbi. 

— Exact asta mi-ai spus când aveai şaisprezece ani, în noaptea 
când ne-am pierdut virginitatea. 

— Ei bine, de data asta vorbesc serios. Râse. Doamne, nu pot 
să nu pun mâna pe tine. 

Se îmbrăţişară din nou şi se sărutară. Annie îşi puse obrazul pe 
pieptul lui. 

— Ţine-mă în braţe. 

Keith o strânse în braţe şi-şi trecu degetele prin părul ei. Cu 


faţa încă lipită de pieptul lui, Annie zise: 

— Voiam să vin la tine în dormitor şi să-ţi fac cu adevărat o 
surpriză. 

El nu răspunse. 

— Apoi m-am gândit, dacă aduci pe cineva acasă? Dacă e 
cineva acolo sus? 

— Nu. Nu-i nimeni acolo sus şi nu există nimeni de când m-am 
întors. 

— Nu din lipsă de admiratoare, din câte am auzit. 

— Ei, eu n-am auzit nimic şi-mi văd de treburile mele. 

— Bine. Nu trebuie să... adică, e-n regulă dacă tu... e o prostie, 
ştii, fiindcă nu mă priveşte... 

— Annie, eşti numai tu. 

Ea îl strânse mai tare în braţe, apoi se ridică pe vârfuri şi 
începu să-l sărute pe obraji, pe buze, pe frunte şi pe gât. 

— Cred că nu mă pricep să-mi ascund sentimentele. Ar trebui 
să nu fiu atât de transparentă. Cum ar trebui să fiu acum, Keith? 

— Hai să fim sinceri de data asta. 

— Bine. Te iubesc, întotdeauna te-am iubit 

— Te iubesc şi te-am iubit mereu. De asta m-am întors. Nu pot 
să mi te scot din minte. 

— Blestem ziua când te-am lăsat să pleci. 

— Nu tu ai făcut-o. Eu am plecat. Ar fi trebuit să te cer de 
nevastă. O privi. Ce-ai fi răspuns? 

— Aş fi refuzat. 

— De ce? 

— Fiindcă voiai să pleci. Erai plictisit, Keith. Ai văzut cum 
prietenii tăi pleacă la luptă şi erai obsedat de ştirile despre 
război de la televizor. Am văzut asta. Şi doreai alte femei. 

— Nu. 

— Keith. 

— Ei... să doreşti şi s-o faci sunt două lucruri diferite. 

— Ştiu, nu m-ai fi înşelat niciodată, dar ai fi urât o viaţă fără 
câteva aventuri amoroase. Doamne, Keith, toată lumea o făcea cu 
toată lumea, în afară de noi. 

El încercă o glumă. 

— Nu sunt prea sigur de tine. 

— Pot să fiu cinstită? Voiam să încerc şi cu alţi bărbaţi. 
Amândoi doream să experimentăm, dar nu puteam, fiindcă aveam 


o înţelegere, un angajament. Eram doi puşti de la ţară, teribil de 
îndrăgostiţi, făcând dragoste şi simțindu-se vinovaţi de asta. 
Vreau să spun, în anumite privinţe eram mai mult decât 
căsătoriţi. 

— Cred că ai dreptate. Zâmbi. Deci doreai alţi bărbaţi? 

— Uneori. Am roşit? 

— Puțin. Se gândi o clipă, apoi întrebă: Ce-ar fi trebuit să 
facem? 

— N-a trebuit să facem nimic. Lumea a făcut pentru noi. Ne-a 
făcut nouă. 

— Cred că aşa e. Dar de ce n-am mai fost împreună pe urmă? 

— Tu nu puteai accepta ceilalţi bărbaţi. 

— Nu, nu puteam. Şi tu? 

— Femeile sunt altfel. Eu doar voiam să vezi cum e. 

— Ei, am văzut. 

— Şi eu. Niciodată n-am avut vreo aventură. 

— Nu-mi pasă dacă ai avut. Meritai una. 

— Nu, ascultă-mă. Sunt, incurabil, o persoană de modă veche. 
Dar în cazul tău, domnule Landry, o să fac o excepţie. 

— Ei bine... acum nimic n-aş vrea mai mult. Dar... trebuie să 
înţelegem consecinţele dacă... 

— Keith, nu dau doi bani pe consecinţe. Am lămurit trecutul şi 
asta-i tot ce a trebuit să facem. Fă dragoste cu mine acum şi ia 
naiba cu viitorul. 

Keith o luă de braţ şi o conduse sus pe scări, cu inima bătându- 
i puternic, temându-se că telefonul va suna, temându-se că n-o va 
face. Nu-şi amintea cum ajunsese în dormitor, dar erau acolo, cu 
lumina aprinsă. „Annie pare nervoasă”, gândi. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu, vreau s-o fac cu capul limpede. Privi în jur prin cameră. 
Am făcut-o aici, o dată, când ai tăi erau plecaţi în vizită. 

— Aşa e. Eu m-am prefăcut că mi-e rău şi am rămas acasă. 

Ea nu păru să-l audă şi continuă să privească împrejur, apoi se 
uită într-unul din dulapuri care, observă Keith, era deschis. Putea 
să vadă, la fel ca şi ea, tocul atârnat, vestă antiglonţ, sabia, 
uniformele şi puşca M-16. Se întoarse spre el, dar nu făcu nicio 
remarcă în afară de: 

— Văd că ştii să ţii o cameră în ordine. 

— Sunt un burlac ordonat. 


Stăteau stânjeniţi, faţă în faţă, şi păreau să fi epuizat toată 
conversaţia măruntă. 

Annie îşi scoase puloverul din blugi şi zise: 

— Ei bine, o să sparg eu gheaţa. 

Il trase peste cap şi-l aruncă deoparte, apoi îşi desfăcu 
sutienul, îl scoase şi-l lăsă să cadă pe podea. 

— Eşti mulţumit? 

Întinse mâinile şi el i le luă. Ea i le puse pe sâni şi el îi 
mângâie, simțind cum se întăresc sfârcurile. Ea începu să-i 
descheie cămaşa, apoi îşi trecu mâinile peste pieptul lui. 

— Eşti la fel, Keith. 

Îşi apăsă sânii de pieptul lui şi se sărutară în timp ce îi dădea 
jos cămaşa. Încă sărutându-se, ea îşi descheie blugii şi-i lăsă în 
jos pe coapse o dată cu chiloţii. li conduse mâna între picioare, 
iar el îi pipăi părul pubian, apoi vaginul umed. _ 

Annie se trase înapoi şi se aşeză pe pat. Îşi scoase pantofii, 
şosetele, blugii şi chiloţii. Complet goală acum, îl privi şi zâmbi. 

— Chiar se întâmpla asta? 

— Doamne, Annie, eşti frumoasă. 

Brusc, ea se ridică şi-şi aruncă braţele după gâtul lui. 

— Te iubesc. 

Keith o ridică şi o purtă înapoi spre pat, aşezând-o pe 
cuvertură cu picioarele peste marginea patului. Se aplecă peste 
ea şi-i sărută sânii, stomacul, apoi îngenunche şi îşi trecu limba 
spre interiorul catifelat al coapsei, iar ea îşi desfăcu picioarele ca 
s-o poată săruta acolo. Îşi arcui spatele, şi el îşi puse mâinile sub 
fundul ei şi-şi împinse faţa mai adânc între picioarele ei. 

Se ridică încet şi-şi desfăcu cureaua şi pantalonii. 

Ea stătea întinsă pe pat, respirând greu, apoi se trase spre 
căpătâiul patului şi-şi puse capul pe pernă, privindu-l cum se 
dezbracă. îi urmări fiecare mişcare în timp ce venea spre el, şi 
când se apropie, îi luă mâinile în ale ei. El se urcă deasupra ei şi 
o sărută pe obraz. 

— Eşti fericită? 

Ea încuviinţă din cap. El se lăsă în jos şi ea îl conduse în ea. Se 
sărutară uşor şi se îmbrăţişară blând, mângâindu-se, mişcându-se 
lent, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. 


Stăteau întinşi în pat, pe-o parte, ea în spatele lui, cu braţele în 
jurul lui şi cu picioarele împletite după forma picioarelor lui. Îl 
sărută pe ceafă. 

— Dormi? 

— Nu. Visez. 

— Şi eu. 

Îl strânse mai tare şi-şi trecu tălpile peste gambele lui. 

— Îmi place. 

— Ştiu. 

Se întoarse spre ea şi, tot pe-o coastă fiind, îşi strânseră 
mâinile şi picioarele unul în jurul celuilalt. 

— Dacă ai şti de câte ori mi-am imaginat asta... zise ea. 

— Nu de mai multe ori decât mine. 

— Da? 

— Da. 

— Ţi-am spus că n-am avut niciodată nicio aventură. Nici 
măcar o tentativă, zise Annie. 

— Oricum, nu contează. 

— Pentru mine contează. Asta e ceva foarte deosebit pentru 
mine. 

— Înţeleg. 

— Nu-ţi spun asta ca să te gândeşti că trebuie să te însori cu 
mine. Sunt deja măritată. Spun doar că a fost foarte deosebit 
pentru mine. Şi dacă asta se dovedeşte a fi sfârşitul relaţiei 
noastre, voi înţelege. Asta-i tot ce mi-am dorit vreodată. Să facem 
dragoste încă o dată. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu. 

El râse. Ea îi răvăşi părul, apoi se ridică în coate. 

— Spune-mi... au existat şi alte femei, ştiu, dar a existat o altă 
femeie? 

— Nimic de care să scriu acasă. Se gândi o clipă. Cinstit să fiu, 
nu am putut să mi te scot din minte. Aşa că n-am putut... Adică, 
n-am avut motiv să mă însor. 

Ea nu răspunse multă vreme. 

— Poate, dacă n-aş fi avut copii, aş fi apărut într-o zi la uşa ta. 

— Au fost timpuri şi locuri când nici măcar n-aveam uşă. N-ar fi 
fost o viaţă prea bună pentru noi. 

— Asta n-o să ştim niciodată. Au fost momente când te-am 


invidiat, momente când am crezut că eşti mort... 

— Şi momente când ai fi vrut să fiu. 

Ea se gândi o clipă înainte de a răspunde. 

— Nu. Am fost furioasă, dar m-am rugat pentru siguranţa ta. 
Dar au existat momente când mi-am dorit să fiu moartă. 

— Îmi pare rău. 

— Acum nu mai contează. Douăzeci de ani m-am culcat cu un 
om pe care nu-l iubesc. Asta-i un păcat. Dar nu voi mai păcătui. 

Keith nu vru să întrebe, dar simţi că trebuia s-o facă. 

— Annie, de ce ai rămas cu el? 

— Asta mă întreb în fiecare zi. Cred că din cauza copiilor... a 
legăturilor de familie, a comunităţii... 

— Vrei să spui că, dacă ai fi înaintat divorţul...? 

— Ar fi trebuit să plec. El ar fi devenit... 

— Violent? 

— Nu ştiu. Oricum, speram să moară. Că cineva o să-l omoare. 
E groaznic. Mă urăsc pentru asta. 

— Nu-ţi face probleme. Acum nu trebuie să mai aştepţi să-l 
omoare cineva. 

Ea nu spuse nimic, şi el crezu că se gândeşte la răspunsul cu 
două înţelesuri pe care îl dăduse, aşa că zise: 

— Poţi să-l părăseşti. 

— O s-o fac. Nu-i ceru ajutorul şi niciun fel de asigurări. Poate 
că într-un fel te aşteptam. Am ştiut întotdeauna că o să te întorci. 
Dar nu vreau nimic de la tine, nicio promisiune că o să ai grijă de 
mine şi nici oferta că o să ai grijă de el. Vreau să fac asta singură. 
Acum, că fiica mea e la colegiu, pot să plec. 

— Ei bine, ştii că o să te ajut, aşa că... 

— Keith, e periculos. 

— E din liga neprofesionistă. 

Ea se ridică într-un cot şi-l privi. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, jur că mă sinucid. Promite-mi că n- 
o să te confrunţi cu el. 

Telefonul sună şi Annie zise: 

— Asta-i mătuşa mea. 

Keith ridică receptorul. 

— Alo? 

— Mi s-a părut că am văzut lumină la tine. Cum ai ajuns acasă? 

— Cu cine vorbesc? 


— Ward. Voiam să văd ce faci? Te-ai băgat în pat? 

— Normal. M-am distrat destul pentru o seară. 

— Eu nu. În seara ăsta nu-s un om fericit 

— Eu nu sunt aici ca să te fac fericit pe tine. 

Annie se aplecă şi-şi puse urechea lângă receptor. Keith se 
întoarse şi zise: 

— Nu mai suna aici. 

Închise. 

— Cine era? întrebă ea. 

— Vânzătorul de maşini. 

Ea îl privi şi se pregătea să zică ceva când telefonul sună din 
nou. Keith răspunse: 

— Da? 

O voce feminină cu un accent demodat de locuitor al Vestului 
Mijlociu zise: 

— Domnul Landry? 

— La telefon. 

— Aici e doamna Sinclair, mătuşa lui Annie Baxter. 

— Da, doamnă. 

— Annie mi-a spus că s-ar putea să treacă un minut pe acolo în 
drum spre casă. 

Keith zâmbi auzind încordarea din glasul mătuşii Louise. 

— A stat mai puţin de un minut, doamnă Sinclair. Nici n-a ieşit 
din maşină. Am pălăvrăgit cam cincisprezece secunde despre 
preţuri prin uşa-paravan... 

Keith simţi un ghiont în braţ şi o auzi pe Annie râzând şi 
şoptind: 

— Termină. 

— Apoi a plecat acasă, cât ai clipi din ochi, continuă Keith. 

— Mi-am închipuit că e în drum spre casă şi chiar asta i-am 
spus Domnului Baxter când a sunat aici căutând-o. Am zis că o 
ajungă curând acasă. 

— Sunt sigur de asta, doamnă Sinclair. 

— Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneata, domnule 
Landry. Ai grijă. 

— Mulţumesc, doamnă Sinclair. Mulţumesc pentru telefon. 

Închise. Annie se rostogoli deasupra lui şi-şi turti nasul de al 
lui. 

— Eşti amuzant 


— Şi mătuşa ta la fel. Ştie de toate astea? 

— Foarte vag. A trebuit să-i duc o sticlă de vin de păpădie când 
am trecut pe la ea. Râse şi-l săruta, apoi se dădu jos de pe el şi se 
ridică. Trebuie să plec. 

leşi goală din cameră, şi Keith auzi apa curgând în baie. Se 
sculă din pat şi începu să se îmbrace băgându-şi pistolul sub 
cămaşă. 

Ea se întoarse. 

— Ştiu drumul şi singură. Îşi adună hainele şi le aruncă pe pat. 
Nu vreau să mă îmbrac. Vreau să stau goală pentru tine toată 
noaptea, toată săptămâna. 

— Mi se pare grozav. 

Annie îşi puse sutienul, apoi puloverul, se aşeză pe pat şi-şi 
puse chiloţii şi şosetele. 

— Te îmbraci tot de sus în jos, observă el. 

— Nu face toată lumea la fel? Işi îmbrăcă blugii, apoi se 
încălţă. Se ridică. Gata. Mă conduci până jos? 

— Aşa procedează un domn. 

Coborâră împreună scările, mâna în mână; ea continuă să-l 
privească. 

— Îţi vine să crezi? îl întrebă. 

— Cu greu. 

— Mă simt iar tânără. N-am mai avut astfel de senzaţii de 
când... De la tine. 

— E foarte drăguţ din partea ta. 

— Vorbesc serios. Inima îmi bate încă cu putere şi picioarele 
îmi sunt de cauciuc. 

— Şi eşti îmbujorată, iar ochii îţi sunt în flăcări. Ai grijă când 
ajungi acasă. 

— Oh... Îşi puse mâna pe obraz. Da, o să fiu. Doamne Crezi 
că... 
— Compune în minte o seară cu mătuşa Louise. Până ajungi 
acasă, o să fie totul bine. 

— Aşa voi face... Râse. Dar dacă o să mai îmi curgă sperma pe 
picior? 

Keith zâmbi. Îşi aminti că unul dintre lucrurile care-i plăceau la 
ea erau vorbele din topor, cu totul neaşteptate, care ieşeau 
uneori din acea gură formală şi cuviincioasă. Merseră împreuna 
până la uşa din bucătărie şi ea o deschise. 


— Keith, ce o să ne facem? 

— Spune tu şi eu o să fac. 

— Mă iubeşti? 

— Ştii asta. 

Ea zâmbi. 

— Am fost bună la pat? Nu-mi vine să cred c-am spus asta. Pa! 
Te sun eu. 

Keith o tinu de braţ. 

— Nu. 

— Trebuie să plec. 

— Ştiu. Dar... oamenii soţului tău îmi supraveghează uneori 
casa. 

— Oh... 

— Nu te-au văzut venind, fiindcă mai devreme nu mă ţineau 
sub observaţie sau dacă o făceau, m-au văzut şi m-au urmărit. O 
să plec eu primul şi, dacă mă supraveghează, vor veni după mine. 
Tu aşteaptă zece minute, apoi pleacă. 

Ea rămase un moment tăcută. 

— E groaznic... Îl privi. Keith, îmi pare rău. Nu te pot supune la 
asta... 

— Nu e vina ta. E vina lui. Eu pot să mă descurc. Dar tu poţi? 

Annie încuviinţă din cap. 

— Pentru tine, da. 

— Bine. Acum, ţine minte - ai fost la mătuşa Louise toată 
seara. Indiferent de ce se întâmplă, tu susţine povestea asta. 

Ea dădu din cap. 

— Ce maşină ai? întrebă Keith. 

— Un Lincoln Continental. Alb. 

— Zece minute. 

— Ai grijă, Keith. 

El ieşi pe uşă, se sui în Blazer. Îi făcu cu mâna şi porni pe aleea 
lungă până la drum. Coti spre oraş, merse câţiva kilometri până 
la o intersecţie şi se opri. Nu văzu faruri care să-l urmărească şi 
îşi continuă drumul. Zări un hambar pe jumătate dărâmat, stinse 
farurile, părăsi şoseaua luând-o pe drumul neasfaltat care ducea 
spre hambar şi strecură Blazer-ul printre scândurile prăbuşite. 

leşi din maşină şi privi şoseaua. După vreo cinci minute văzu 
faruri apropiindu-se cu viteză mare dinspre ferma lui. 
Îngenunche în spatele unui tufiş şi aşteptă. Maşina goni pe lângă 


el, dar putu să distingă foarte bine un Lincoln Continental 
deschis la culoare. Aşteptă încă zece minute, apoi se întoarse la 
Blazer şi plecă spre casă. 

Nu putea fi sigur că Annie era în afară de pericol, dar, dacă 
Baxter o lua la întrebări şi ea îşi menținea povestea, totul avea să 
fie bine. 

Keith avea sentimentul tulburător că asta îi făcea plăcere, că o 

secreție bruscă de adrenalină. Şi ce dacă? La distracţie se 
pricepe omul cel mai bine. 
__N-avea nicio îndoială că şi lui Annie îi făcea plăcere intriga. 
Intotdeauna fusese aşa când încercau să găsească ocazii şi locuri 
ca să facă dragoste, întotdeauna o excită pericolul, idila, fructul 
interzis care avea mereu un gust mai bun. 

Totuşi, în seara asta, văzuse în ochii ei spaimă adevărata. Era 
bravă, curajoasă şi dornică să-şi asume riscuri. Dar când să fii 
prins nu însemna să fii dat afară din şcoală sau să-ţi pierzi 
carnetul pentru totdeauna, ci să fii bătut sau omorât, atunci nu 
mai era nicio distracţie. Îşi dădu seama că trebuia să rezolve 
repede situaţia. 

Se gândi la ea, la cum făcuseră dragoste şi la ce vorbiseră în 
pat şi ştiu că erau iar împreună. Călătoriseră kilometri şi ani 
întregi şi, în ciuda tuturor dificultăţilor şi a obstacolelor, 
ajunseseră în vechiul lui dormitor, goi, unul în braţele celuilalt. 
Trupul şi sufletul erau satisfăcute, carnea tremura, spiritul 
plutea, inima cânta. Pentru prima dată după săptămâni şi luni de 
zile, Keith Landry descoperi că era fericit şi că zâmbea. 


Capitolul 18 


Cliff Baxter ajunse devreme la serviciu şi-l chemă pe Kevin 
Ward în biroul lui. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat aseară la St. James? 

Ward îşi drese vocea înainte de a răspunde. 

— De fapt... au fost foarte mulţi. 

— Mda? Aţi luat numerele de înmatriculare? 

— Păi... unele. 

— Unele? Ce dracu’ vrei să spui cu unele? 

— Şefule... ăă... tipul ăla Landry... 

— Da? 

— Păi... era şi el acolo. 

— Şi? Nu mă miră. 

— Mda... ne-a cam făcut probleme. 

— Ce naiba vrei să spui? 

Ward îşi drese iar vocea şi povesti ceea ce se întâmplase, 
încercând să prezinte situaţia într-o lumină cât mai favorabilă 
pentru ei, dar evident că şeriful Baxter nu era prea vesel. Îl 
ascultă pe Ward vorbind şi nu zise nimic. În cele din urmă, când 
Ward îşi termină raportul, spuse: 

— Vrei să-mi spui, Ward, că tipul şi preotul cel bătrân v-au pus 
pe fugă? 

— Ei bine... ei... adică era proprietatea preotului şi aşa mai 
departe şi, dacă ar fi fost numai Landry, l-am fi ridicat şi... 

— Taci naibii din gură. Bine, dă-mi o copie după numerele pe 
care ai reuşit să le iei înainte să fii evacuat de la faţa locului. 

— Imediat, şefu'. 

— Şi, bagă-ţi minţile în cap. O să trecem mai târziu pe la 
Landry. 

— Da, să trăiţi. 

Ward se ridică şi se îndreptă spre uşa. 

— Data viitoare, când îţi voi da ceva de făcut şi n-o s-o faci ar 
trebui să te gândeşti să intri în afacerile cu îngrăşăminte cu 
tăticu', zise Baxter. 

Ward ezită înainte de a răspunde. 

— Şefu', poate ar fi fost mai bine dacă erai cu noi. Vreau să zic, 


nu era legal ce făceam... 

— leşi dracului de aici. 

Ward plecă. Cliff Baxter se aşeză la birou şi un timp privi în gol 
zidul. Înţelegea că lucrurile începeau să se clatine. Se uită la 
fotografia înrămată a lui Annie de pe birou şi zise: 

— Târfă. 

Continuă s-o privească şi-şi aminti seara trecută. Ajunsese 
acasă după el şi el o aşteptase în bucătărie. Nu-şi vorbiseră prea 
mult şi se dusese direct la culcare zicând că o doare capul. El 
ieşise afară, se dusese la maşina ei şi încercase telefonul mobil. 
Annie nu răspunsese la niciun apel de-al lui, dar telefonul părea 
bun. Totuşi, nu poţi fi sigur niciodată de telefoanele astea de 
maşină. Pe de altă parte, Annie părea ciudată seara trecută, şi ar 
fi presat-o puţin, dar mai întâi avea de făcut nişte verificări - iar 
Cliff ştia să nu pună întrebări până nu avea deja răspunsurile. 

Undeva, în adâncul minţii lui Cliff Baxter, exista faptul 
important că nevastă-sa era mai deşteaptă decât el. Dar oamenii 
deştepţi, descoperise, erau uneori prea deştepţi, prea încrezuţi, 
prea siguri pe ei înşişi şi credeau că rahatul nu pute. Dădu din 
cap şi zise: 

— Mătugşa Louise. N-am mai văzut-o de mult pe mătuşa Louise. 

Îşi privi ceasul şi văzu că era şapte dimineaţa. Ridică 
receptorul şi formă un număr. Tim Hodge, dirigintele poştei din 
Spencerville, răspunse cu o voce somnoroasă: 

— Alo... 

— Hei, Tim, te-am trezit? 

— Mda... Cine-i acolo? 

— Lasă scula şi ia scula, poşta trebuie să funcţioneze. 

— A... hei, şerifule, ce mai faci? 

— Spune-mi tu. 

— Oh... Tim Hodge îşi drese vocea. Păi... mda, am fost seara 
trecută la St. James... 

— Sper c-ai fost. Ce s-a întâmplat? 

— Păi... să vedem... ei... a... era o mulţime. 

— Asta ştiu. S-a vorbit şi de mine? 

— Mda... Da, s-a vorbit. De fapt, s-a vorbit de multe ori. 

Baxter dădu din cap. 

— Haide, Tim, sunt un om ocupat. Spune-mi cine, ce, unde, 
când şi cum. 


— Mda, bine. Păi, cucoana de la consiliul municipal, Gail 
Porter, a condus într-un fel întrunirea. Era acolo şi bărbatul ei şi 
aveau... o mulţime de martori. 

— Martori? Ce dracu” a fost, întrunire sau proces? 

Tim Hodge nu răspunse imediat, apoi continuă: 

— Ei bine... au fost câţiva oameni care aveau... câteva plângeri 
împotriva ta. 

— Cine, de exemplu? 

— Nevasta lui Bob Arles, Mary, şi o femeie cu numele de 
Sherry... şi un nume de familie ciudat 

— Kolarik? 

— Da. 

„Rahat” 

— Ce-a spus? 

— Cine? 

— Amândouă. Ce-au spus ticăloasele mincinoase? 

— Păi... Mary a zis că iei lucruri de la magazin, înţelegi, şi 
semnezi cecuri pentru mai multă benzină decât ţi se pune... 

— S-o ia dracu'. Cealaltă târfă ce-a zis? 

— Păi... ceva despre... într-un fel a zis că tu... că tu şi cu ea... 
Că între voi se petrece ceva. 

„Isuse Hristoase.” 

— Vrei să spui că târfa a venit în faţa tuturor oamenilor de 
acolo din biserică... şi a minţi că... ce-a zis? 

— A zis că te-ai culcat cu ea. Că o faci de câtva timp. Ca i-ai 
plătit nişte amenzi de parcare sau aşa ceva şi, ca să-ţi dea banii 
înapoi, a trebuit să o facă cu tine. A intrat şi în amănunte. 

— Târfă mincinoasă. 

— Mda. 

— Şi oamenii au crezut-o? 

— Ei bine... eu nu. 


— Hei, de ce nu treci în după-amiaza asta pe aici ca să bem o 
cafea şi să-mi povesteşti ce-ai văzut şi-ai auzit seara trecută. Pe 
la ora trei. Între timp nu răspândi şi tu bârfa şi deschide-ţi bine 
urechile. 

— S-a făcut, şefu'. 

Baxter închise şi privi ţintă pe fereastră pe Main Street 

— La dracu’! Lovi cu pumnul în birou. Târfe nenorocite. Nu 


poţi să mai ai încredere în niciuna să-şi ţină gura afurisită. 

Se gândi cum o să-l afecteze această întâmplare şi concluzionă 
că poate să şină situaţia sub control. Sherry Kolarik era o curvă, 
cel mai rău tip de martor. Mary Arles era o altă problemă, dar o 
să-l facă pe bărbatu-său să-i pună lacăt la gura ei mare cât mai 
curând posibil. Baxter se întrebă ce se mai întâmplase la 
întrunirea aceea. Luă o foaie de hârtie şi începu o listă scriind 
numele lui Keith Landry, apoi Sherry Kolarik, Mary Arles, Gail 
Porter şi celălalt Porter al cărui prenume nu şi-l amintea, apoi, 
ezitant, scrise „pastorul Wilkes”; se gândi un moment şi adăugă 
şi numele lui Bob Arles, ca să fie sigur. Scrisese şi numele lui 
Annie, numai că ea avea un onorant loc întâi pe lista săptămânala 
a oamenilor care-l scoteau din sărite. 

Îşi turnă o ceaşcă de cafea dintr-un termos şi bău. În mod clar 
lucrurile scăpau de sub control. Asta nu era doar o săptămână 
proastă, era începutul unei vieţi proaste, dacă nu se apuca să dea 
câteva şuturi în câteva dosuri. 

Se ridică şi se duse în biroul în care Ward băga pe calculator 
numerele de înmatriculare, ca să afle numele şi adresele. 

— Închide porcăria aia, zise Baxter. 

Ward scoase foaia cu date şi Baxter îl întrebă: 

— Ai raportul mişcărilor lui Landry de seara trecută? 

— Bineînţeles. 

Îi dădu o foaie de hârtie dactilografiată şi acesta aruncă o 
privire pe ea, după care zise: 

— Krug l-a văzut plecând de acasă la şapte şi jumătate, apoi tu, 
Krug şi ceilalţi l-aţi văzut în parcarea de la St. James la opt şi 
jumătate. 

— Da. Întrunirea încă nu se terminase, dar bănuiesc că el a 
plecat mai devreme. 

— Şi pe urmă? 

— Păi, pe urmă Landry a intra în casa parohială cu pastorul 
Wilkes. Eu m-am dus la el acasă şi am aşteptat pe 28, la vreo 
două sute de metri de aleea lui, dar n-am văzut pe nimeni venind. 
Apoi am observat lumină sus. L-am sunat de la telefonul mobil şi 
el a răspuns. Nu ştiu cum a ajuns acolo, doar dacă n-a venit prin 
sud, pe drumul de tractoare. Trebuie să fi fost speriat 
închipuindu-şi că noi îl pândim. Totul e în raport. 

Baxter privi lista din nou. 


— L-ai sunat la zece şi treizeci şi opt de minute şi el a răspuns? 

— Da. 

— Putea să fie acasă de o oră. 

— Putea. Depinde cât a stat cu Wilkes şi unde s-a dus după 
aceea. După cum am zis, cred că a luat-o pe ocolite până acasă. E 
speriat. 

— Da. Chiar că l-aţi speriat. Ai văzut altă maşină intrând sau 
ieşind de la ferma lui? 

— Nu. 

— Ai mai stat pe acolo după ce l-ai sunat? 

— Nu, însă se părea că se pregătea de culcare. Dar, după vreo 
oră, când am trecut iar pe acolo, lumina era încă aprinsă la etaj. 
Ce crezi, şefu'? 

— Nimic. Mă duc la Park'n'Eat pentru micul dejun. 

— Am înţeles. 

Cliff Baxter părăsi sediul poliţiei şi o luă pe jos aproape un 
kilometru pe Main Street, spre partea de est a oraşului, şi ajunse 
la Park'n'Eat la ora şapte şi treizeci. 

Se aşeză la masa lui obişnuită şi o chelneriţă mai în vârstă, 
Lanie, se apropie. 

— Ce mai faci în dimineaţa asta, şerifule? 

— Minunat. 

— Cafea? 

— Fireşte. 

Ea îi turnă o ceaşca de cafea dintr-o carafă. 

— Vrei să te uiţi pe meniu? 

— Nu. Şuncă, două ouă nu foarte prăjite, carne prăjită, biscuiţi, 
fără pâine şi fără suc. 

— Imediat. 

Vru să se îndepărteze, dar Baxter zise: 

— Hei, unde e Sherry în dimineaţa asta? 

— A sunat şi a spus că-i bolnavă, răspunse Lanie. 

— Zău? Un prieten de-al meu a văzut-o seara trecută. 

Lanie zâmbi. 

— Poate chefuieşte prea mult. 

— Nu... Tipul a văzut-o la biserică. La St. James, lângă 
Overton. 

Baxter cercetă faţa chelneriţei, dar era clar că nu ştia nimic. 

— O să le spun să-ţi pregătească ouăle. 


— Mda. Hei, dacă vine sau sună, spune-i că o caut. Trebuie să 
vorbim despre nişte amenzi de parcare. 

Zâmbetul lui Lanie pieri; dădu din cap şi se îndepărtă. 

Sosi micul dejun şi Cliff mâncă. Aproape toţi cei care intrau îl 
salutau şi el încerca să ghicească cine ce ştia la ora aceea 
matinală. 

Unul dintre oamenii din consiliul municipal, Chet Coleman, 
care era şi farmacist, intră şi îl văzu. Se aşeză în faţa lui Baxter. 
Fără niciun preambul, zise: 

— Hei, şerifule, ştii de întrunirea de la St. James? 

— Am auzit. 

— Mda. În timp ce noi eram la întâlnirea de consiliu, tipii aceia 
ne vorbeau de rău. 

— Nu mai spune? 

— Nu mi-a plăcut ce-am auzit. 

— Cum ai auzit? 

— Păi... un prieten de-al meu a fost acolo. 

— Zău? Te-a sunat un prieten care a stat până târziu sau unul 
care s-a sculat devreme? 

— Ăăă... azi-dimineaţă... 

— Da? Nu cumva pe prieten îl chema doamna Coleman? 

Chet Coleman nu răspunse, dar nu era nevoie s-o facă. 

Baxter zise: 

— Ştii, Chet, toată ţara asta afurisită o ia razna. Şi ştii de ce? 
Muierile. Când bărbaţii nu mai pot controla muierile, poţi să-ţi iei 
adio de la întreaga ţară. 

— Mda... ei, au fost acolo şi o mulţime de bărbaţi şi din câte 
am auzit... 

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, domnule consilier. Dacă nevasta- 
ta, în toată povestea asta, o să fie de partea cui nu trebuie, nu te 
văd bine în noiembrie şi n-o să fie în veci bine pentru afacerile 
tale. 

Baxter se ridică, aruncă câţiva dolari pe masă şi ieşi. Era opt şi 
patruzeci şi cinci acum şi pe Main Street se aflau maşini şi 
oameni, nu atât de mulţi cât erau acum douăzeci de ani la 
această oră, dar destui ca Cliff Baxter să simtă că se plimba pe 
domeniul lui, întâmpinându-şi supuşii ca un prinţ care ieşise din 
palat să verifice starea de spirit a populaţiei. Majoritatea 
oamenilor păreau neschimbaţi, dar, din când în când, câte unul 


părea să-l evite sau să-l privească ciudat. 

Se opri şi vorbi cu câţiva cetăţeni, strânse o mulţime de mâini, 
pălăvrăgi cu negustorii care îşi deschideau magazinele, salută 
femeile ducând degetele la pălărie şi chiar o ajută pe bătrân, 
doamnă Graham să traverseze strada. Zăbovi un timp în faţa 
sediului poliţiei şi îi salută pe toţi cei care treceau pe acolo 
spunându-le pe nume celor mai mulţi, glumind cu Oliver Grebbs, 
preşedintele băncii, despre faptul că acesta delapida bani ca să-şi 
întreţină amanta, amândoi ştiind că delapidarea era glumă, dar 
că amanta nu era. Privi peste stradă la clădirea tribunalului, unde 
angajaţii oraşului treceau prin parc în drum spre serviciu. La un 
moment dat, azi sau mâine, ştia că trebuia să se ducă să-l vadă 
pe primar. 

Cliff Baxter nu putea să simtă în ce direcţie bătea vântul în 
acea dimineaţă, dar avea senzaţia că era ca un vânt de nord, 
timpuriu, blând la început, aproape imperceptibil, aşa că îţi 
trebuie o vreme ca să-ţi dai seama că vântul cald din vest nu mai 
bate. De fapt, era calm, liniştit şi numai câţiva oameni 
observaseră că vântul îşi schimbase direcţia. 

Şeriful Baxter se întoarse şi intră în sediul poliţiei, unde 
sergentul Blake, la biroul din faţă, îl salută cu o nonşalanţă 
forţată. Baxter intră în camera din interior şi-l chemă pe Ward. 

— Plecăm la zece. 

Intră în biroul său şi închise uşa. Se duse la fereastră şi privi 
afară pe Main Street, parcul, tribunalul, lumea lui. Un om mai 
neînsemnat, îşi zise, ar fi fost îngrijorat. Dar el simţea că era 
destul de stăpân pe situaţie ca să rămână pe poziţie, însă, dacă 
nu putea s-o facă, avea să tragă după sine o mulţime de oameni 
începând cu listă scurtă de pe birou şi continuând cu aceea mai 
lungă din dosarele sale. Într-un fel, asocia rahatul ăsta împuţit cu 
sosirea lui Keith Landry, deşi ştia că totul se punea la cale de 
multă vreme. Totuşi, dacă putea să scape de Landry, cel puţin 
una dintre problemele lui va fi eliminată. Apoi o să aibă grijă de 
Gail Porter, ca să nu mai pomenească de Sherry Kolarik, târfa, şi 
de Mary Arles, şi de orice altă femeie care credea că este mai 
breaz decât Cliff Baxter. După care va avea grijă de bărbaţi, dacă 
va fi nevoie. Ştia că esențialmente oamenii erau uşor de 
înspăimântat; nu mai existau eroi, ci numai laşi care se adunau 
împreună şi îşi închipuiau că sunt eroi. Nu credea că era necesar 


să omoare pe cineva, ci numai să-l înspăimânte de moarte pe 
jumătate - şi dacă de două ori înspăimântai de moarte pe 
jumătate pe cineva, era sută la sută înspăimântat de moarte. 


Keith se trezi la şapte dimineaţa şi primul lucru care-i veni în 
minte fu Annie. 

Acum totul era puţin mai clar: făcuseră dragoste, erau 
îndrăgostiţi. Nu mai pleca. Voia să stea, să-şi clădească o viaţă 
împreună cu ea, să stea cu ea pe veranda din faţă şi să privească 
cum apune soarele. Dar ştia că Annie nu va rămâne dacă Cliff 
Baxter se afla încă aici şi că nu dorea, într-adevăr, ca soţul ei să 
moară acum, că avea o altă alternativă. Dar acea alternativă era 
să fugă împreună, dar Keith nu voia să facă asta. 

Rămase întins, privind ţintă tavanul. Îi trebui ceva timp ca să-şi 
dea seama că mirosea parfumul ei de pe cearşafuri. 


Era o zi călduroasă, şi Keith muncea în hambar cu bustul gol. 
Se întrebă când şi cum se vor reîntâlni, când vor putea să facă iar 
dragoste. îşi dădu seama că ar putea pleca împreună probabil în 
câteva zile şi că ar lăsa în urmă toate grijile şi frica. Ar putea fi la 
Paris în mai puţin de o săptămână. Se întrebă dacă ea avea 
paşaport. Nicio problemă, îi putea face rost în douăzeci şi patru 
de ore. Existau oameni care-i erau datori. Apoi, după vreun an se 
putea întoarce singur în Spencerville şi, dacă Baxter încă se va 
afla pe aici, vor putea să pună la punct lucrurile fără vărsare de 
sânge. După care el şi Annie se vor întoarce ca soţ şi soţie. „Bună 
soluţie. Asta este” 

Pe la zece şi cincisprezece auzi o maşină scârţâind pe pietriş şi 
ieşi pe uşa hambarului. Pe alee se afla o maşină de poliţie 
albastru cu alb, cu însemnele aurii ale şefului poliţiei pictate pe 
uşă. 

Maşina se găsea între el şi casă, şi Keith n-avea nicio asupra 
lui armă. Şoferul maşinii îl zări, întoarse maşina în curte şi veni 
spre el. Se opri cam la zece metri depărtare, şi Keith văzu doi 
oameni pe scaunele din faţă. Uşa din dreapta se deschise şi un 
bărbat vânjos, bronzat, cu ochelari de soare cu lentile-oglindă şi 
o pălărie Smokey Bear ieşi şi veni spre el. 

Keith se îndreptă spre acel bărbat, văzând că era într-adevăr 
Cliff Baxter. Se opriră la câţiva metri unul de altul şi se priviră. 


Ochii lui Keith se mutară la maşină şi observă că şoferul coborâse 
din maşină. Era Ward, dar acesta nu făcu nicio mişcare, stătea 
doar lângă maşină, privind. 

Se uită la Baxter, îl recunoscu după aproape treizeci de ani şi 
văzu că, în ciuda burţii, arăta încă bine şi avea încă acelaşi 
rânjet. 

Îi studie chipul, dar, din cauza ochelarilor de soare şi a borului 
lat al pălăriei, care-i umbrea trăsăturile, nu putu să-şi dea seama 
exact de starea de spirit şi de intenţiile lui sau dacă acesta ştia 
ceva despre seara trecută. Keith îşi dădu seama că era îngrijorat 
pentru Annie, nu pentru sine însuşi. 

— Începeam să cred că nu mai vii, zise Keith. 

Gura lui Baxter se strâmbă, dar nu răspunse, ci continuă să-l 
privească ţintă prin ochelari. În cele din urmă, zise: 

— Nu-mi placi. 

— Asta-i bine. 

— Nu mi-ai plăcut niciodată. 

— Ştiu. 

Privi peste umărul lui Baxter la Ward care stătea zâmbind pe 
capota maşinii. 

— Şi n-o să-mi placi niciodată, spuse Baxter. 

— E foarte nepoliticos să porţi ochelari de soare când vorbeşti 
cu cineva, îi răspunse Keith. 

— Du-te-n mă-ta! 

— Hei, şerifule, ceea ce faci tu se cheamă încălcare a 
proprietăţii particulare, dacă nu ai un motiv oficial ca să te afli 
aici. 

Cliff Baxter aruncă o privire peste umăr spre Ward, apoi se 
apropie de Keith. 

— Eşti un nenorocit 

— Pleacă de pe proprietatea mea. 

— De ce eşti aici? 

— Asta-i casa mea. 

— Pe dracu' e. N-ai ce căuta aici. 

— Şerifule, în ţinutul ăsta sunt îngropate şase generaţii din 
familia mea. Nu-mi spune mie că n-am ce căuta aici. 

— Şi tu o să fii îngropat aici mai devreme decât îţi închipui. 

Keith făcu un pas înainte, astfel că acum se aflau faţă în faţă 

— Mă ameninţi? 


— Dă-te înapoi sau te omor. 

Baxter puse mâna pe pistol, şi Keith văzu că Ward se dă jos de 
pe capotă şi duce mâna la pistol. Respiră adânc şi făcu un pas 
înapoi. Baxter zâmbi. 

— Nu eşti aşa de prost cum pari. 

Keith reuşi să se controleze. 

— Spune ce vrei, Cliff, şi pleacă. 

În mod evident lui Baxter nu-i plăcea să i se spună pe numele 
mic şi nu-i plăcea tot ce implică acest lucru. Îşi scoase ochelarii 
şi-l privi ţintă pe Keith multă vreme. În cele din urnă, zise: 

— Ai făcut figuri cu băieţii mei. 

Keith nu răspunse. 

— Şi faci figuri şi cu mine. 

Keith nu răspunse nici de data asta. 

— În spatele şcolii. Să ne întâlnim în spatele şcolii. Asta ai zis? 

— Da. Eu am fost acolo. 

— Ai avut noroc că eu n-am fost. Acum ai fi fost întins la Gibbs, 
ţeapăn ca o scândură, cu rahatul ăla roz pe care-l folosesc ei în 
vene. Şi eu aş fi scuipat pe faţa ta, dacă ai mai fi avut o faţă după 
ce terminam cu tine. 

Keith nu răspunse. 

— Băieţii mi-au spus că la St. James te-ai ascuns după fusta 
preotului. 

— Nu-l băga pe pastorul Wilkes în asta. 

— Zău? De ce? Oricine face figuri cu mine sau cu băieţii mei e 
automat băgat în asta - până în urechi - chiar de-ar fi însuşi 
Dumnezeu Atotputernicul. 

Keith nu răspunse nici de data asta, ci clătină din cap. 

— Ce mă-ta făceai la Baxter Motors? 

— Am vorbit cu fratele tău despre o maşină. 

— Zău? Şi despre nevastă-mea. Dacă o să continui să pui 
întrebări despre mine şi familia mea, o să mori. Ai înţeles? 

Keith observă că Baxter avea ochii apropiaţi, semn al 
prădătorului în lumea animalelor şi că, în timp ce vorbea, capul i 
se mişca dintr-o parte în alta, ca şi cum căuta o pradă sau o 
primejdie. Încerca să şi-o imagineze pe Annie cu tipul ăsta timp 
de douăzeci de ani, dar ştia că exista un Cliff Baxter, modelul de 
casă. Cliff Baxter probabil că o iubea, deşi Annie nu-i spusese 
niciodată asta lui Keith, iar Cliff Baxter îşi închipuia că e un soţ 


protector şi iubitor, deşi mulţi oameni ar spune posesiv şi abuziv. 

— Ţi-ai înghiţit limba? întrebă Baxter. 

— Nu. 

— Pun pariu că acum îţi vine să te pişi. 

— Nu. 

— Nu, da, nu, da. Altceva nu ştii să spui... 

— Ba da, ştiu. Cum ai scăpat de recrutare? Mental sau fizic? 

— Hei, tâmpitule, eram poliţist, îmi făceam datoria aici. 

— Aşa e. Asta făceau şi femeile, şi copiii care trimiteau scrisori 
şi pachete. 

— Bă, ticălosule... 

— Hei, şerifule, nu mai face pe grozavul. Vrei să dovedeşti că 
eşti tare? Mă duc înăuntru şi-mi iau armele sau ţi le scoţi tu pe- 
ale tale. Zi ce vrei. Pistoale, cuțite, topoare, pumni. Nu are 
importanţă pentru mine cum te omor. 

Baxter inspiră adânc, şi Keith văzu după limbajul trupului că ar 
fi vrut să se dea un pas înapoi. Zis şi făcut, dar Baxter încă avea 
singurul pistol dintre ei doi şi nu-l reţineau prea multe ca să-l 
scoată, în afară de faptul că, îşi spuse Keith, probabil, Baxter 
avea alte planuri cu Keith Landry, ceva la care se gândise în 
ultimele câteva săptămâni. Totuşi, Keith nu putu să nu profite de 
ocazia de a-l enerva şi poate de a-l atrage într-o luptă cinstită. 
Spuse: 

— Bun. Vrei să clarificăm problema? Eu tot aveam de gând să 
fac o pauză. 

Baxter zâmbi. 

— Da, o s-o clarificăm. Dar tu n-o să apuci s-o vezi. 

— Tot bătăuşul clasei. _ 

— Da, şi tu tot tâmpitul clasei ai rămas. lţi aminteşti cum te 
înghionteam pe hol? Ai vrea să uiţi asta, nu-i aşa? O sorbeam din 
ochi pe prietena ta, şi tu nu făceai nimic. Am pipăit-o de câte ori 
am avut ocazia, şi tu m-ai văzut, şi n-ai zis nimic. Ştii ce? Ei îi 
plăcea. Voia un bărbat, nu o muiere proastă. Şi, apropo, dacă te 
văd vreodată vorbind cu ea, îţi tai testiculele şi le dau de 
mâncare câinilor. Nu glumesc. 

Keith stătea perfect nemişcat. Nu mai era nimic de spus după 
asta, nimic de făcut, doar să-l lase să-şi sape propria groapă cu 
gura. 

— Hei, muiereo, de ce-ai venit aici? continuă Baxter, acum 


pornit. Dacă te prind regulând animalele, te bag la răcoare. Voi 
băieţii de la fermă întotdeauna regulaţi animalele, de aia sunt ele 
aşa căcăcioase. Frate-tău regula gâştele lângă lac, a omorât 
aproape jumătate din ele. Era regulatorul de gâşte. Mi-l 
amintesc. Şi sora-ta... 

— Termină. Te rog, termină. 

— Ce-ai zis? 

— Te rog, termină. Ascultă... într-o săptămână plec. M-am 
întors doar ca să văd de fermă. Nu rămân. Cam într-o săptămână 
am plecat. 

Baxter îl privi de aproape, apoi zise: 

— Nu zău? Poate că eu nu vreau să mai rămâi pe aici atât de 
mult. 

— Am nevoie doar de o săptămână. 

— Îţi zic eu ce facem - îţi dau şase zile. Dacă-mi faci figuri sau 
mă oftici, te bat de te omor şi te arunc într-un afurisit de camion 
de porci să te duc la Toledo. Ai înţeles? 

— Da. 

— Du-te înainte la rahatul tău de hambar. 

Se întoarse să plece, apoi se răsuci şi-şi îngropa pumnul în 
stomacul lui Keith care se îndoi şi căzu în genunchi. Baxter puse 
vârful ghetei sub bărbia lui Keith şi-i înălţă capul. 

— 'Ţine-te deoparte de oraş. 

Se întoarse la maşină, şi Keith îl văzu făcându-şi cu Ward 
semne victorioase. Intrară în maşină, întoarseră, trecură peste un 
rând de tufe de zmeură, apoi plecară în goană pe aleea de pietriş. 

Keith se ridică în picioare şi urmări maşina cotind spre şosea. 
Zâmbi şi zise: 

— Mulţumesc. 


Capitolul 19 


Cliff Baxter şedea la masa din bucătărie şi tăia o bucată de 
carne din cotletul de porc. 

— Chestiile astea afurisite sunt arse, zise. 

— Îmi pare rău. 

— Cartofii sunt reci. 

— Îmi pare rău. 

— Ai uitat cum se găteşte? 

— Nu. 

— Nu-i de mirare că nu mănânci. 

— N-am poftă de mâncare. 

— Cu sau fără poftă, astea nu se pot mânca. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mulţumesc că te-ai oferit să-mi pregăteşti altceva. 

— Ce-ai vrea? 

— O să ies să-mi iau ceva. 

— Bine. 

Baxter puse jos cuțitul şi furculiţa şi o privi. 

— Te supără ceva? 

— Nu. 

— Nu vorbeşti prea mult. 

— Mă doare capul. 

— Păcat, fiindcă eu am chef de ceva. 

Annie se încorda, dar nu zise nimic. 

— Ţi-a trecut ciclul? 

— Nu... nu complet. 

— Ei bine, dar gingiile nu-ţi sângerează, nu-i aşa? 

Luă o gură de bere din cutie continuând s-o privească. 

— Azi m-am oprit pe la mătuşa Louise. 

Annie simţi că i se strânge stomacul. Cliff puse jos cutia de 
bem 

— Hei, aia da femeie care ştie să gătească. Ce ţi-a pregătit 
aseară la cină? 

— Nu... n-am mâncat acolo. 

— Nu? 

— Nu. 


— Nu asta a zis şi ea, iubito. 

Annie îl privi în ochi şi răspunse: 

— Mătuşa Louise devine din ce în ce mai uitucă. La cină am 
fost acolo săptămâna trecută. Seara trecută am fost doar în 
vizită. 

— Serios? Chestia cu uitarea trebuie să fie o trăsătură de 
familie. De când ai ajuns aseară acasă, umbli cu capul în nori. 

— Nu mă simt bine. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu... poate că-mi lipsesc copiii. M-am gândit că poate 
săptămâna viitoare le fac o vizită. 

— N-au nevoie să-i cocoloşeşti tu ca naiba. Dacă vor să ne 
vadă, pot să vină acasă la sfârşit de săptămână. 

— Voiam să fiu sigură că Wendy s-a instalat bine. E prima dată 
când pleacă de acasă şi... 

— Ştii, nu-mi place locul ăla. Nu-mi place Bowling Green şi 
cred că o s-o scot de acolo. 

— Nu! 

Baxter fu aproape uimit de tonul ei. Se înclină spre ea. 

— Ai zis ceva? 

— Ei îi place. 

— Nu zău? Ceea ce-i place acolo e dormitorul ăla comun 
afurisit. Când erai tu acolo, aveau aşa ceva? 

— Nu. 

— Ce dracu” încearcă ăia să facă acolo? Să încurajeze prostiile? 

— Cliff... lumea s-a schimbat... 

— Nu şi aici. Asta e o casă creştinească şi o comunitate 
creştină, iar bărbaţii şi femeile nu locuiesc sub acelaşi acoperiş, 
dacă nu sunt căsătoriţi. 

— Am încredere în ea că o să facă ceea ce a fost învățată de 
Biserică... şi o să urmeze exemplul. 

„Dumnezeu s-o ajute”, gândi Annie. Cliff o privi multă vreme, 
apoi observă: 

— Da, tu ai ceva în cap. 

— Ţi-am spus doar ce mă supără. Lucrezi la noapte? 

— Poate. Şi, apropo de colegiu, un vechi prieten de-al tău s-a 
întors în oraş. 

Annie se sculă şi se duse cu paharul la frigider, îl deschise şi-şi 
turnă ceai rece. Mâinile îi tremurau. 


— Ştii cine? 

— Nu. 

Cliff se ridică şi apucă uşa frigiderului înainte ca ea s-o 
închidă. 

— Vreau o bere. 

Scoase o cutie şi ea închise uşa. El rămase uitându-se la ea, 
apoi o întrebă din nou: 

— Ştii cine? 

Ea se hotărî şi răspunse: 

— A, te referi la Keith Landry. 

— Ştii la cine dracu' mă refer. 

— Am auzit că s-a întors. 

— Sunt sigur c-ai auzit. Altceva ce-ai mai auzit? 

— Nimic. Vrei desert? 

— Nici n-am mâncat. De ce-aş vrea desert? 

— Mănânci în oraş? 

— Nu-ţi bate joc de mine, cucoană. Cu tine vorbesc. 

— Ascult, Cliff. Keith Landry s-a întors în oraş. Şi ce dacă? Mai 
e şi altceva? 

— Ei bine, asta-i întrebarea. 

— Ce vrei să spui? 

— Isuse Hristoase, voi femeile astea afurisite ştiţi cum să 
scoateţi omul din minţi, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui, Cliff? S-a întors în oraş. Eu am auzit, tu ai 
auzit. De ce eşti atât de enervat pe mine? 

Se uitară unul la altul şi, fireşte, amândoi ştiau exact de ce Cliff 
Baxter era enervat. 

— De ce nu mi-ai spus că s-a întors? o întrebă. 

— Nu mi-a trecut prin minte. 


— Eşti plină de rahat. 

— Nu vorbi aşa cu mine. Annie simţi ridicându-se în ea o furie 
adevărată care îi copleşi teama. Ridică vocea. Nu-ţi permit să 
vorbeşti aşa cu mine. Plec. 

Aruncă paharul în chiuvetă şi se întoarse spre uşă. Baxter o 
apucă de umăr, o răsuci şi o luă de braţe. 

— Nu te duci nicăieri. 

— Termină! Încetează! Lasă-mă în pace! 

El îşi luă mâinile de pe ea şi se dădu înapoi. 


— Bine, calmează-te. Hei, stai jos. Vreau doar să vorbesc cu 
tine. 

Annie nu-l credea deloc, dar, în silă, se aşeză. Baxter se aşeză 
în faţa ei jucându-se cu cutia de bere. În cele din urmă, zise: 

— Ei bine... mă ştii cum sunt. Uneori devin gelos. Am ajuns să 
mă gândesc că vechiul tău prieten s-a întors în oraş, aflu că e 
necăsătorit, cred că m-am montat singur. Ar trebui să fii fericită 
că ţin atât de mult la tine. Nu-i aşa? 

Lui Annie îi veniră în minte câteva replici sarcastice care l-ar fi 
făcut să turbeze, dar spuse: 

— Înţeleg. Dar chiar nu vreau să vorbesc despre asta. Nu e 
nimic de discutat. 

— Bine, dar vezi că asta o să mă enerveze. 

— N-ar trebui. 

— De ce nu? Adică un bărbat care s-a culcat cu nevasta lui 
locuieşte acum în apropiere şi ăsta să nu mă enerveze? 

— Cliff... uite, orice aş spune, te face să te înfurii. Dacă îţi pun 
că nu-mi pasă că el se află în apropiere, o s-o interpretezi greşit; 
dacă-ţi spun că mă deranjează că-i aici, o să... 

Baxter lovi cu palmă masa şi vasele, şi Annie tresări. 

— Te-ai culcat cu tipul ăsta timp de şase ani afurisiţi. Şi tot ce 
ai de spus e că n-ar trebui să fiu ofticat că el locuieşte în 
apropiere. Ce-ar fi dacă una dintre fostele mele prietene ar locui 
acolo? Cum ti-ar plăcea? 

Annie vru să-i reamintească faptul că uneori el îi arătase pe 
unele foste prietene de-ale lui şi că tot ceea ce simţise ea pentru 
ele fusese milă. În schimb, zise: 

— Cred că m-ar fi deranjat. 

— La dracu”, sigur că te-ar fi deranjat. 

— Te rog nu tipa. Ştiu că eşti enervat, dar... 

— Hei, ţi-o aminteşti pe Cindy North? Am trăit cu ea timp de 
un an înainte să încep să mă întâlnesc cu tine. Ce s-ar întâmpla 
dacă s-ar muta alături şi nu ar fi măritată? Nu te-ai oftica? 

— Normal. 

— Mda. Deci, eu n-ar trebui să fiu ofticat? 

— N-am spus asta. Numai că nu te enerva pe mine. Eu n-am 
făcut nimic. 

— Dar poate că ţi-ar plăcea. 

— Cliff, nu spune asta. 


— Ţi-aduci aminte de vremurile bune cu el, nu-i aşa? 

— Nu-mi amintesc nimic. S-a întâmplat acum douăzeci de ani. 

Baxter păru aproape surprins, gândi ea, că trecuseră atât de 
mulţi ani. 

— Dar când ai auzit că s-a întors, trebuie să te fi gândit la acele 
rostogoliri în fin. Unde te-ai culcat cu el? În hambar? Şi unde ţi-a 
dat-o în gură, în maşina ta? 

Annie se ridică, dar se întinse peste masă, o apucă de curea şi 
o făcu să se aşeze la loc. Era înspăimântată, dar nu pentru ea. 
Putea să-l manevreze pe Baxter, dar trebuia să-l avertizeze pe 
Keith că Cliff se aţâţa de unul singur. Inspiră adânc şi zise: 

— Cliff, iubitule, ştiu că eşti supărat, dar nu există nimeni pe 
lume în afară de tine în ceea ce mă priveşte. 

El păru să se calmeze, dar, evident, încă fierbea. 

— La dracu”, ar fi mai bine să nu existe. 

— Nu există. Ştiu că mă iubeşti şi de asta eşti enervat. Sunt 
foarte măgulită. 

Annie ştia că trebuia s-o lase baltă cât timp se afla în avantaj. 
Dar îl ura atât de mult, încât nu se putu abtine să nu-i reaprindă 
mânia care izbucnea atât de uşor. 

— Nu vreau să te gândeşti la ce-am făcut eu şi Keith timp de 
şase ani. 

El o privi, dar nu zise nimic. Ea adăugă: 

— Eram doar nişte puşti în liceu şi colegiu şi făceam ce făcea 
toată lumea pe atunci. Ar trebui să fii fericit că am făcut-o doar 
cu el şi nu... 

— Gura! 

— Îmi pare rău! 

— Gura. 

Annie lăsă capul în jos şi privi ţintă în farfurie, încercând să-şi 
înăbuşe un zâmbet. Trecu un minut. 

— Nu vreau să vorbeşti cu el sau despre el, zise Cliff. 

— N-o s-o fac. 

— Te-a sunat? 

Ea dădu din cap. 

— De ce-ar fi...? 

— Tu ai încercat să-l suni? 

— Nici într-o mie de ani. 

— Zău? Deci, voi doi n-aţi vorbit de când s-a întors? 


Încă o dată, Annie luă o hotărâre, se ridică şi trecu în spatele 
scaunului lui. 

— Cliff, nu pot să te mint... m-am întâlnit întâmplător cu el pe 
stradă. 

Baxter nu zise nimic. Ea continuă: 

— Eram cu Charlene Helms, cu bătrâna doamnă Whitney şi cu 
nevasta pastorului Schenk, Marge. Am ieşit de la poştă şi am dat 
peste el. Nici măcar nu l-am recunoscut, iar când a început să 
vorbească, nici n-am ştiut cine era. Vezi tu, când oamenii cred că 
îi recunoşti, încep să pălăvrăgească. Ţie ţi se întâmplă tot timpul. 
Apoi mi-am dat seama cine este şi am spus doar: „O zi bună, 
domnule Landry”, după care am plecat cu fetele. 

Annie continuă să-şi ţină mâinile pe umeri lui şi, deşi nu putea 
să-i vadă faţa, simţea cum i se încordau muşchii. Adăugă: 

— Pur şi simplu, mi-a ieşit din minte, Cliff, şi când mi-am 
amintit, ca să-ţi spun, nu erai prin preajmă. Ştiam că s-ar putea 
să te superi, dar m-am gândit că ar trebui să ştii că m-am întâlnit 
cu el. Cred însă că îmi era puţin teamă să-ţi pomenesc de lucrul 
ăsta, aşa că probabil mi l-am îngropat în minte. Mi-am închipuit 
că se afla doar în vizită şi asta-i tot. Imi pare rău că nu ţi-am 
spus. N-o să mai vorbesc niciodată cu el. Jur. 

Baxter rămase nemişcat un minut întreg, apoi spuse: 

— Nici n-o să poţi s-o faci. 

Annie simţi că inima i se opreşte o clipă şi nu fu în stare să 
vorbească. Ştia că până la urmă trebuie să zică ceva. Dar nu 
putea să pună întrebarea evidentă. 

— N-o s-o fac. 

— N-o să poţi, n-o s-o faci. L-am alungat pe ticălos din oraş. 

— Oh... 

Baxter se ridică şi o privi cu un zâmbet. 

— Am trecut pe la el în dimineaţa asta. Te miră? 

— Nu. 

— I-am spus să plece dracului din oraş. Mi-a zis că pleacă într- 
o săptămână. 

— O săptămână...? 

— E o muiere proastă, dacă vrei să ştii. 

— Nu-mi pasă. 

— M-a implorat să-l las să mai rămână câteva zile. l-am dat 
şase zile. I-am dat şi un şut în burtă şi s-a îndoit că o frunză. Ar fi 


trebuit să vezi asta. Nici măcar nu s-a apărat. La dracu’, m-am 
oferit să-mi scot pistolul şi insigna dacă voia să ne batem, dar era 
aşa de speriat, că aproape a făcut în pantaloni. Nu-mi vine să 
cred că ai ieşit cu o asemenea muiere. 

Annie îşi muşcă buza, ca să nu-i tremure, dar o lacrimă îi 
alunecă pe obraz. 

— Hei, plângi? 

— Nu... Îşi şterse faţa. Sunt doar necăjită... că a trebuit să faci 
asta. 

— Necăjită? De ce dracu’ să fii necăjită? Din cauza mea? 

— Nu. 

— Isuse, nu te înţeleg... Plângi că l-am caftit? 

— Nu. Femeile se necăjesc când soţii lor fac ceva periculos. 

— Periculos? Tipul ăsta afurisit nu e periculos... ei, bănuiesc că 
ar fi putut să fie. Nu ştiam la ce să mă aştept când m-am dus 
acolo. Dar ştiam că trebuie să rezolv problema asta ca de la 
bărbat la bărbat. 

— Te rog, promite-mi că n-o să te mai duci acolo. 

— O să mă duc ca să mă asigur că m-a ascultat. 

— Nu. Trimite pe cineva. 

Baxter o ciupi de obraz. 

— Nu-ţi face griji. Tipul trebuie să-şi fi pierdut boaşele în 
Vietnam. Noroc că nu te-ai măritat cu el. 

— Nu m-a cerut niciodată. 

— Ce dracu” îmi pasă mie? 

Ea se întinse şi-i luă farfuria de pe masă. 

— O să strâng pe-aici. 

— Mai târziu. Du-te sus. O să vin şi eu. Să fii pregătită. 

— Cliff... 

— Da? 

Annie voia să-i spună: „M-am culcat aseară cu Keith şi nu 
vreau să fii tu lângă mine”. Voia acest lucru mai mult decât voia 
să-i înfigă un cuţit în inimă. 

— Cliff... eu... 

— Ce? Te doare capul? Ai ciclu? Care-i problema? 

— Nimic. 

leşi din bucătărie în hol. Voia să fugă pe uşa din faţă, dar n-ar 
fi ajuns departe. Voia să tipe, să urce la etaj şi să-şi taie venele, 
să-i dea cu lampa în cap când venea sus, să facă orice, numai să 


nu facă sex cu Cliff Baxter. Se sprijini de balustradă şi încercă să 
gândească limpede. Singurul lucru pe care putea să-l fac era să 
pretindă că totul era în regulă. Făcuse acest lucru cu destulă 
uşurinţă când vorbise cu el, dar în pat n-ar putea niciodată să se 
prefacă. Lui Baxter nu părea să-i pese şi nu observa atâta vreme 
cât ea se supunea. Dar, de data asta, Annie nu putea să facă nici 
măcar acest lucru. 

Intră înapoi în bucătărie. Baxter era la masă terminându-şi 
berea şi uitându-se prin ziar. Ridică privirea spre ea. 

— Da? 

— Aş vrea ceva de băut. 

El râse. 

— Nu zău? De ce? Nu poţi să te culci cu mine când eşti trează? 

— Uneori o băutură mă ajută să-mi vină cheful. 

— Atunci bea mai multe. Dumnezeu ştie că n-ai mai avut chef 
de câtva vreme. 

Annie se duse la dulap, scoase o sticlă de rachiu de piersici, luă 
un pahar şi se îndreptă spre hol. Cliff îi aruncă o privire pe 
deasupra ziarului. 

— Să-ţi faci chef pentru câteva chestii pe care nu le-ai mai 
făcut de câtva timp, scumpo. N 

Annie ieşi în hol, urcă scările şi intră în dormitor. Îşi turnă un 
pahar plin de rachiu, închise ochii şi-l bău. Lacrimile îi curgeau 
pe obraji. Îşi turnă altul, bău jumătate, se aşeză pe pat şi plânse. 

Aproape că nu-şi amintea cum se dezbrăcase, dar ţinea minte 
când el intrase în cameră. După aceea, nu-şi mai amintea nimic. 


Capitolul 20 


Sâmbătă dimineaţa, la opt şi douăzeci, sună telefonul la ferma 
Landry. Keith era în bucătărie făcându-şi cafeaua. 

— Alo? 

— Keith, trebuie să vorbesc cu tine. 

El scoase ibricul din priză. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu. Sun de la un telefon public din oraş. Ne putem întâlni 
undeva? 

— Desigur. Unde? 

— M-am gândit la terenul pentru târg. Azi n-o să fie nimeni 
acolo. 

— Atunci, n-avem ce căuta în acel loc. Ascultă, îţi aminteşti de 
Reeves Pond, la sud de ferma mea? 

— Unde obişnuiam să patinăm. 

— Da. Ia nişte pâine sau ceva şi du-te să hrăneşti rațele. Voi fi 
acolo în douăzeci de minute. Totul e-n regulă? 

— Da. Nu. Ai o puşcă. Am văzut-o... 

— Da, bine. Acum eşti în siguranţă? 

— Da, sunt bine. Îmi pare rău. Sunt doar îngrijorată pentru 
tine. El bănuieşte ceva... 

— În douăzeci de minute. Chiar dacă o să fii urmărită, du-te 
oricum şi hrăneşte rațele, dar lasă portiera deschisă, ca semnal. 
Ai înţeles? 

— Da. 

— Ai grijă. 

Keith închise, se duse sus şi deschise dulapul. Găsi binoclul, 
apoi luă două încărcătoare pline şi puse unul în buzunar. Pe 
celălalt îl introduse cu zgomot în puşca M-16, trase înapoi 
mânerul pe armare şi băgă un cartuş pe ţeava. Puse arma şi 
binoclul pe umăr, cobori şi ieşi pe uşa din fată. Traversă drumul 
şi alergă spre hambarul familiei Jenkins. 

În cinci minute înşeuă iapa, încalecă şi, dându-i o palmă, ieşi 
pe poarta padocului, traversă drumul înapoi şi intră în pădure, 
ferindu-se când iapa îşi croi drum printre copaci, în josul pantei, 
spre albia lipsită de adâncime a râului. Keith o făcu să se 


întoarcă şi se îndreptară în aval, spre sud, către heleşteu. 

Cam la o sută de metri de locul unde râul ieşea dintre copaci, 
Keith opri calul, descălecă şi îl legă de un puiet. 

Îşi continuă drumul de-a lungul malului şi rămase în umbra 
ultimilor copaci, la câţiva metri de ţărmul însorit al marelui 
heleşteu. Pe panta acoperită cu iarbă, care cobora spre celălalt 
mal al lacului, nu se găsea parcată nicio maşină şi, de fapt, nici 
nu se vedea vreuna. 

Singurul drum se afla la câteva sute de metri spre sud, şi Keith 
nu putea să-l vadă, căci acesta era de cealaltă parte a dealului. 
Din când în când, se vedea trecând vârful unei căruţe înalte. Se 
uită la ceas. Era nouă fără un sfert. Se întrebă ce se întâmplase 
de când n-o mai văzuse pe Annie, în urmă cu două seri. 

La nouă fără câteva minute, văzu botul unei maşini apărând pe 
deal, apoi coborând către lac prin iarba înaltă. Dar nu era un 
Lincoln, ci un Ford Fairlane, genul de maşină folosit de poliţia 
din Spencerville pentru vehiculele lor marcate sau nemarcate, şi 
cumpărate, fără îndoială, de la Baxter Motors. Maşina, fără 
însemnele poliţiei, se opri acolo unde se termina iarba şi începea 
malul noroios. Keith ridică binoclul. Portiera dinspre partea 
şoferului se deschise şi Annie cobori, îmbrăcată cu o fustă roşie şi 
o bluză albă. Ea rămase o clipă lângă uşa deschisă, privi 
împrejur, apoi o închise şi se îndreptă spre malul lacului, cu o 
pâine în mână. Keith o privi cum rupe absentă învelitoarea şi 
aruncă felii întregi în apă. Câteva duzini de rațe şi gâşte înotară 
spre pâinea care plutea. La fiecare câteva secunde Annie privea 
peste umăr. 

Keith lăsă să se scurgă câteva minute, după care ieşi dintre 
copaci şi îi făcu semn cu mâna. Ea îl văzu, aruncă toată pâinea în 
apă şi se grăbi spre el de-a lungul malului în timp ce el îi venea în 
întâmpinare. 

Când se apropiară unul de altul, Keith văzu după faţa ei că era 
îngrijorată, dar nu speriată. Annie îi zâmbi şi, fugind pe ultimii 
zece metri, îi sări, pur şi simplu, în braţe înconjurându-l cu 
braţele şi picioarele. 

— Bună, domnule Landry. Se sărutară, apoi ea alunecă în jos şi 
îl luă de mână spunându-i: Mă bucur să te văd. 

Aruncă o privire spre ţeava puştii ce apărea de după umărul lui 

— Poate n-o să ai nevoie de asta. 


— Am ieşit doar la vânătoare de dăunători. Hai să intrăm în 
pădure. 

Merseră împreună de-a lungul malului, Annie privind de câteva 
ori înapoi. 

— Nu cred c-am fost urmărită. Azi-dimineaţă mi-am dus 
Lincoln-ul la Baxter Motors şi am spus că se aude ceva la motor. 
Mi-au dat una împrumut. Afurisitul ăla de Lincoln se vede ca un 
cal breaz. Cred că ăsta-i motivul pentru care mi l-a dat tatăl lui 
Cliff. 

Keith zâmbi. 

— Mi se pare că chiar ai avut câteva aventuri amoroase. | 

— Nu, domnule, dar m-am gândit serios cum să procedez. Însă 
ce zici de tine, isteţule? „Lasă portiera deschisă, dacă ai fost 
urmărită.” 

— Asta mi-a fost profesia. Pasiunea a fost tenisul. Mătuşa 
Louise s-a trădat? 

— Într-un fel. Dar n-a fost vina ei. Cliff şi-a făcut drum pe la ea 
şi dintr-un motiv oarecare ea i-a spus că am cinat împreună, iar 
el m-a întrebat ce-am avut la masă. 

— Diavolul intră în amănunte. 

— Poţi s-o mai spui o dată. Pur şi simplu, nu mă pricep la aşa 
ceva, Keith. În orice caz, el bănuieşte ceva. Întotdeauna a fost 
suspicios. De data asta, pe bună dreptate. 

Ajunseră la copaci şi merseră de-a lungul râului. Era mai 
răcoare aici, fără lumina soarelui, iar copacii, majoritatea 
mesteceni şi sălcii, începeau să îngălbenească. Lui Keith îi 
plăcuse întotdeauna toamna la ţară, copacii arzând de culori, 
castanii şi cidrul, sezonul de vânătoare şi timpul recoltei. Nu mai 
văzuse aşa ceva nicăieri în lume şi, poate mai mult decât vara, 
toamna era cea la care se gândea când se gândea la casă. 

Annie îl bătu pe umăr şi-i arătă ceva înainte. 

— E calul tău? 

— E unul împrumutat. De la familia Jenkins, de peste drum. 

— Deci, aşa ai ajuns aici. Încă te mai urmăresc? 

— Poate. Azi n-am vrut să mă conving. 

— Nu poţi să obţii un ordin de la tribunal sau ceva de genul 
ăsta? 

— Într-un fel îmi face plăcere atenţia. 

— Mie nu. 


Annie se apropie de iapă şi o bătu uşor pe grumaz. 

— E un animal drăguţ. Obişnuiam să călărim. Ţi-aduci aminte? 

— Da. Tu mai călăreşti? 

— Nu. Dar mi-ar plăcea. 

Se descălţă, apoi îşi scoase ciorapii, dezlegă frâul şi lăsă calul 
liber ca să bea din râu. 

— Ii e sete. 

Keith dădu jos şi puşca şi binoclul şi le puse pe o buturugă. Se 
aşeză pe un trunchi căzut şi o privi. 

— A mâncat? întrebă Annie. 

— l-am dat de mâncare pe la şapte. Mie nu mi-a dat încă de 
mâncare. 

Annie râse. 

— Burlacii sunt atât de proşti. Dacă le muţi farfuria un 
centimetru mai la stânga, mor de foame. Fără să se uite la el, îl 
întrebă: Cine a avut grijă de tine în toţi anii ăştia? 

— Unchiul Şam şi guvernul. 

Ea îi aruncă o privire, apoi aduse calul pe mal şi legă frâul. 

— Ai avut o viaţă bună, Keith? 

— Da. 

— Şi eu, în ciuda căsniciei. Am învăţat cum să mă bucur de alte 
lucruri. 

— Tu întotdeauna ai găsit ceva bun în orice situaţie. Eu 
întotdeauna căutam răul din spatele binelui. 

— Nu întotdeauna. Te prefăceai că eşti mai cinic decât erai în 
realitate. 

— Mă cunoşteai foarte bine. 

— Destul de bine. 

Încă desculţă, veni spre locul unde stătea el şi se culcă pe 
trunchi punându-şi picioarele în poala lui. 

— Sunt reci. 

Keith i le şterse cu batistă şi i le frecă. 

— E bine. 

— Ce facem acum? 

— Cui îi pasă? 

— Nouă. 

— A, e-n regulă. Eu îmi îndeplinesc comisioanele de sâmbătă 
prin oraş. El pescuieşte la Grey Lake în Michigan cu amicii lui. 
Avem acolo o cabană de vânătoare. Nu se va întoarce decât după- 


amiază, târziu. 

— Eşti sigură? 

— Singurul lucru care-i place mai mult decât să mă enerveze e 
să vâneze şi să pescuiască cu prietenii lui. Se gândi o clipă. 
Doamne, urăsc locul ăla, dar mă bucur că lui îi place, îl ţine 
departe... şi noi putem fi împreună când el e acolo. 

— Tu nu te duci cu el? 

— Uneori. De cele mai multe ori când am fost acolo singur fără 
copii sau fără companie, a fost cu totul alt om. Nu neapărat mai 
bun şi, de fapt, nici mai rău... pur şi simplu, alt om... tăcut, 
distant, ca şi cum... nu ştiu... se gândea la ceva. Nu-mi place să 
mă duc singură cu el acolo şi, de obicei, pot să scap de asta. 

— Bine, deci ce s-a întâmplat? 

Annie închise ochii şi, în timp ce el îi masa tălpile şi gambele, 
zise: 

— Aseară a avut loc o mică scenă. La început despre faptul că 
cina era arsă. Râse. Am făcut-o înadins. 

— Se pare că e amuzant să trăiască omul cu tine. 

— Fără comentarii. În orice caz, după aceea el a încercat să mă 
prindă în capcană, cu masa de la mătuşa Louise, apoi am ajuns la 
subiectul cu Wendy şi cu dormitorul comun, apoi la Keith Landry, 
tipul cu care m-am culcat timp de şase ani - am deschis şi-am 
închis citatul - şi care acum locuieşte mai jos, pe şoseaua aia 
afurisită, după care a încercat să mă prindă în cursă întrebându- 
mă dacă te-am văzut. Mi-am închipuit că deja ştie, aşa că i-am 
spus că ne-am întâlnit întâmplător la poştă. 

Keith dădu din cap. 

— Bun raţionament. 

— Ei bine, asta nu i-a îmbunătăţit prea mult starea de spirit. 
Încă e foarte furios şi suspicios. Asta am vrut să-ţi spun. Dar cred 
că ştiai deja. Mi-a zis că a trecut ieri pe la tine. 

Keith nu răspunse. Annie îşi dădu picioarele jos, se ridică şi se 
strecură lângă el luându-l de mână. 

— Îmi pare rău. N-ai nevoie de aşa ceva. 

— Annie, când m-am suit în maşină la Washington şi am venit 
aici, ştiam că aşa se va întâmpla. Ştiam şi ce voiam de aici. 

Annie îl strânse de mână. 

— Dar nu cunoşteai întreaga situaţie. 

— Singurul lucru pe care trebuia să-l aflu era ce simţi tu. 


— Keith, ştiai. Trebuia să ştii ce simt eu. 

El zâmbi. 

— Mătugşa ta şi-a mea ar fi putut să citească fără să roşească 
scrisorile tale. 

— Scrisorile mele? Tu le semnai pe ale tale „Cu sinceritate” 

— Nu-i adevărat. Voiam să spun „Cu dragoste”. 

Rămaseră un timp ascultând râul, forăitul calului, foşnetul 
frunzelor şi păsările. În cele din urmă, Annie spuse: 

— Ai înţeles, nu-i aşa, că încă te iubeam şi te aşteptam? 

— Am înţeles. Dar s-ar fi putut să nu vin niciodată. 

— Întotdeauna am ştiut că o să vii. Luă de jos o crenguţa şi 
râcâi pământul cu ea. Dar, dacă n-ai fi făcut-o, n-ar mai fi existat 
un altul. Îşi şterse ochii şi, cu privirea încă în pământ, inspiră 
adânc. Oh, Doamne... am crezut că ai fost omorât, că te-ai 
însurat, că ai încetat să mă mai iubeşti. 

— Nu. 

— Atunci de ce ai aşteptat? De ce? 

— Nu ştiu... vreau să spun, imediat după ce am plecat, 
amândoi eram furioşi pe ceva... apoi, înainte să plec peste hotare, 
mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fiu omorât, să-mi pierd o 
mână sau ceva... 

— Dacă aş fi fost soţia ta, aş fi avut grijă de tine. Dacă eram 
văduva ta, ţi-aş fi cinstit amintirea. 

— N-a fost nevoie de aşa ceva. Apoi, când am ajuns acasă... Nu 
ştiu... n-am putut să luăm legătura. După aceea tu te-ai măritat şi 
eu te-am urât, apoi m-am urât pe mine, apoi anii au trecut... 
scrisorile veneau, nu veneau... aveai copii, aveai o viață.. Mi te 
imaginăm aici cu prietenii şi familia... n-ai scris niciodată prea 
multe despre căsnicia ta. 

— Tu n-ai scris niciodată niciun cuvânt despre ceea ce simţeai . 

— Am făcut-o. 

— N-ai scris niciodată niciun cuvânt despre noi. 

— Nici tu. 

— Am încercat... mi-a fost teamă. Teamă că n-o să ne mai 
scriem. 

— Şi mie. 

Annie îşi şterse iarăşi ochii şi încercă să zâmbească. 

— Suntem nişte proşti. Înainte vorbeam despre orice, apoi, de 
douăzeci de ani, n-am putut nici măcar să spunem „Le iubesc” şi 


„Mi-e dor de tine”. 

— Ştiu. 

Keith se gândi o clipă. 

— Ştii, luna asta se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de când 
ne-am luat rămas-bun în apartamentul tău din Columbus. 

— Aşa este. E greu de crezut. Annie puse o mână pe piciorul 
lui. După ce-ai plecat, am plâns săptămâni întregi. Apoi m-am 
adunat şi m-am cufundat în învăţătură. Nu m-am întâlnit cu... 

— Bine. Te cred. 

— Lasă-mă să vorbesc. Deci, am început să-mi dau seama că... 
Am început să mă înfurii pe tine... şi când femeile se înfurie, 
devin răzbunătoare. 

— N-am ştiut. 

Ea îi dădu un pumn în picior. 

— Ascultă. Deci, m-am dus la psihiatrul campusului şi mi-a fost 
de ajutor. Mi-a zis că îmi cream furia împotriva ta, fiindcă era 
singura cale să fac faţă posibilităţii de a te pierde în favoarea 
altei femei sau de a fi omorât. Mi-a zis că te iubeam cu adevărat 
şi că ar fi trebuit să ţi-o spun. 

— Nu-mi amintesc să o fi făcut 

— Fiindcă n-ai primit niciodată acea scrisoare. Am rupt-o. Apoi 
am scris-o iarăşi şi iar am rupt-o. Am făcut asta de mai mult de 
zece ori. După care mi-am dat seama că eram încă furioasă, 
rănită, că mă simţeam trădată. Mi-am amintit de un vers pe care 
l-am citit undeva - bărbaţii care sunt fericiţi acasă, nu pleacă la 
război. 

— Dar chiar şi oamenii fericiţi ajung să nu mai aibă astâmpăr. 

— Da, dar tu nu erai acolo ca să-mi spui asta. Şi când ai sunat 
păreai distant. 

— Şi tu la fel. 

— Ştiu. Urăsc telefoanele. Aşa că m-am montat singură şi m- 
am hotărât să mă întâlnesc şi cu alţi bărbaţi. Vreau să ştii, Keith, 
că nu l-am iubit pe niciunul. Nu în felul în care te iubesc pe tine. 
De fapt, nu i-am iubit deloc. Râse. Toţi m-au părăsit. Toţi se 
plângeau de acelaşi lucru. Annie, eşti rece, încrezută, egoistă, 
egocentrică şi aşa mai departe. Nu eram deloc aşa. Dar iubeam 
un alt bărbat. 

— Nu trebuie să-mi spui nimic din toate astea. 

— Ba da. Aşa că am plecat în Europa ca să fug de toate astea. 


Am fost uluită de frumuseţe - adică, unde mai fusesem? 
Spencerville, Bowling Green şi Columbus. Şi, ori de câte ori 
vedeam ceva care mă mişca, ziceam: „Keith, ia uite! Keith, nu-i 
frumos?” 

Annie îşi puse coatele pe genunchi şi-şi îngropa faţa în mâini. 

— Îmi pare rău... N-am mai plâns de ani de zile şi acum de 
câteva săptămâni plâng întruna. 

— Linişteşte-te. 

Annie găsi un şerveţel în buzunar şi-şi suflă nasul. 

— Bine... Deci, după aceea m-am întors acasă pentru nuntă 
verişoarei mele şi i-am fost domnişoară de onoare, iar la 
petrecere l-am cunoscut pe Cliff Baxter. 

— Am aflat asta de la cineva care a fost acolo. Am mai auzit şi 
de la mama că te-ai logodit cu el şi că eu am fost un prost. 

— A avut dreptate. La fel şi mama mea. Ea mi-a zis să mă mărit 
cu el. Ciudat e că tata l-a plăcut la început. Mulţi bărbaţi păreau 
să-l placă, la fel şi o mulţime de femei. Femeile îl plăceau, fiindcă 
avea o maşină nouă în fiecare an, că avea ceva farmec şi arăta 
bine. Încă mai are o maşină nouă. 

— Annie... 

— Taci. Eu, într-un fel, nu prea aveam experienţă cu bărbaţii şi 
n-am putut să judec... M-am gândit: ei bine, niciodată n-o să mai 
fie un alt Keith, Cliff e băiatul vecinilor, are o slujbă de 
răspundere, e scutit de armată, ceilalţi tipi sunt fie însuraţi, fie 
încorporaţi, iar Cliff m-a plăcut întotdeauna. Poţi să îţi imaginea o 
asemenea gândire îngustă, imatură şi provincială? 

— Desigur. Aşa eram pe atunci, Annie. 

— Da, într-adevăr. Deci... el m-a cerut de nevastă... într-un 
genunchi, dacă îţi vine să crezi... am fost măgulită, n-aveam o 
părere prea bună despre mine, eram proastă. 

— Annie, de ce te-ai măritat cu el? Motivul adevărat. Trebuie 
să-l ştii şi trebuie să-l spui. 

Ea îi aruncă o privire, apoi se ridică şi răspunse: 

— Ca să mă răzbun pe tine. 

Keith se sculă şi el în picioare şi se priviră. 

— Ticălosule. Ştii ce mi-ai făcut? Te urăsc. Urăsc ce mi-ai 
făcut, în ce m-ai transformat, ce-am făcut din cauza ta. 

— Ştiu. Te simţi mai bine? 

Ea dădu din cap. Keith o luă de mână şi se aşezară pe malul 


râului, privind apa. 

— Mulţumesc. Mă simt mai bine, spuse Annie. 

— Şi eu. 

— Nu te mai urăsc. 

— Poate doar puţin. 

— Nu, deloc. Sunt furioasă pe mine. 

— Şi eu. Dar cred că putem să ne iertăm, dacă de data asta 
procedăm cum trebuie. 

— Tu eşti sigur că nu mai eşti supărat pe mine? Vreau să zic pe 
modul cum te-am tratat când ai plecat în armată şi pentru că m- 
am măritat cu Cliff? 

— Ei bine, am fost. Ştii asta. Dar am ajuns să înţeleg câte ceva. 
Adică, nu ne-am scris despre asta, dar chiar gestul de a ne scrie 
şi de a păstra legătura a fost un mod de a spune că amândoi am 
făcut greşeli, că amândoi regretăm ceea ce s-a întâmplat şi, într- 
un fel ne ceream scuze, iertam şi încă ne iubeam - fără să 
spunem „Imi pare rău, iartă-mă, te iubesc”. Mă bucur că te-ai 
hotărât să aduci în discuţie acest lucru. Mă bucur că simţi că încă 
poţi să vorbeşti cu mine. 

— Şi eu. Eşti primul bărbat pe care l-am făcut ticălos de când... 
ei bine, de când tu... când ai luat masa la sindicatul studenţesc cu 
târfuliţa aia, cum o chema... 

— Karen Rider. 

— Ticăloşule. Râse. 

Multă vreme priviră apa ce clipocea, fiecare cu gândurile lui. 

— E linişte aici, zise Annie. Obişnuiam să-i aduc pe copii să 
pescuiască în lac. Acolo i-am învăţat să patineze. Cred că ţi-ar 
plăcea de ei. Seamănă cu mine. 

— Asta-i bine. 

— De fapt, nu mai sunt copii, nu-i aşa? Sunt deosebit de 
maturi. 

— Atunci ei o duc mai bine decât noi. Noi nu vrem să creştem. 

— Am crescut. Eu vreau să fiu iar copil. 

— De ce nu? Alege ce vârstă vrei şi ţine-te de ea. Acesta-i 
mottoul meu. 

Annie râse. 

— De acord. Douăzeci şi unu. 

— Ei bine, iubito, ai corpul potrivit pentru ea. 

— Ai observat. Am aceleaşi măsuri ca la colegiu. Sunt foarte 


vanitoasă în ceea ce priveşte înfăţişarea mea. Foarte superficială. 

— Foarte bine. Şi eu sunt la fel. Apropo, arătai bine în blugi 
deunăzi. Azi, pentru ce te-ai gătit? 

— Păi... el vrea să fiu aranjată când merg în oraş. Nu pot nici 
măcar să mă duc la ştrand şi să fiu văzută în costum de baie. O 
dată a trecut pe la liceu, unde aveam ore de aerobică, a aruncat o 
privire la ceea ce purtam - acolo erau şi bărbaţi, şi femei - şi a 
înnebunit. Aşa că acum fac exerciţii acasă... iartă-mă. N-am vrut 
să auzi asta. 

— Şi ai voie să faci dragoste cu orice călăreț întâlnit în pădure? 

— Asta se întâmplă să fie una dintre frecventele mele fantezii 
sexuale. 

— Bine. Keith se aşeză şi privi în jur. E cam incomod aici. 

— A, fii ingenios, Keith. Aici... o s-o facem pe buşteanul ăsta. 

Îl luă de mână şi-l conduse înapoi spre masivul trunchi prăbuşit 
pe care stătuseră. li scoase cămaşa şi o întinse pe buştean. 

— Aşază-te. Nu, mai întâi trebuie să-ţi scoţi pantalonii. 

Keith se descălţă şi-şi dădu jos blugii în timp ce Annie îşi 
descheie bluza şi sutienul, îşi scoase chiloţii pe sub fustă şi zise: 

— N-ar trebui să ne dezbrăcăm de tot în caz că apare cineva. 
Eu pot să zic că adunam ciuperci şi că nu te cunosc. 

— Bine gândit. Ei bine... 

Se aşeză pe trunchi având chiloţii încă pe el, iar Annie, 
îmbrăcată încă cu bluză, sutienul şi fusta, îl apucă de umeri, îşi 
trecu pe rând fiecare picior pe după buştean şi se lăsă în poala 
lui. Îşi duse mâna sub fustă, îi găsi penisul şi îl strecură înăuntru. 

— Oooh... e bine... 

Îl înconjură cu braţele, iar el îşi tinu echilibrul punându-şi 
mâinile pe trunchi. Keith spuse: 

— O să cădem pe spate. 


— Şi ce dacă? 

Işi aşeză capul pe umărul lui în timp ce continua să se mişte în 
sus şi-n jos. 

— Ah... e... diferit... tu cum te simţi? 

— Grozav. 


— O să cădem? 

— Nu, mă ţin bine. 

Annie îşi presă sânii de pieptul lui gol mişcându-se uşor în sus 
şi-n jos, apoi îşi înteţi mişcările şi începu să respire greu. Brusc, 


se încordă şi avu orgasmul, iar el ejaculă. Trupul ei se lăsă moale 
în braţele lui şi îl îmbrăţişă uşor până când îşi recapătă 
respiraţia. După un minut, zise: 

— Mă simt ca o târfă. E grozav. Cum ieşim din poziţia asta? 

— Aşteptăm un pădurar. 

Keith o înconjură cu braţele, se ridică şi se îndepărtă de 
buştean. Ea alunecă de pe el, se îmbrăţişară şi se sărutară. 

— A fost foarte plăcut, zise el. 

— M-am distrat. Îi puse mâna pe vintre şi adăugă: Trebuie să 
te spălăm. 

— Îmi place să fiu aşa. 

— Zău? 

Luă chiloţii ei, îi umezi în râu, îl curăţă pe el, apoi pe sine. 

— Aşa. Nu poţi să umbli şi să te tot lipeşti de lucruri. 

— Eşti amuzantă. 

— Mă simt ciudat. Ameţită. Aruncă chiloţii într-un tufiş. Mă 
simt ca o puştoaică. N-am mai făcut-o afară de pe vremea 
liceului. Data viitoare, o s-o facem la tine în hambar, apoi în 
maşina mea, în spate. 

— Poate luăm o cameră la un motel. 

— Şi asta. 

Keith îşi ridică de jos blugii, dar ea interveni. 

— Nu. Scoateţi chiloţii. N-am văzut niciodată un bărbat gol în 
pădure. Păcat că nu am un aparat de fotografiat. Şi şosetele, te 
TOg. 

El îşi scoase chiloţii şi şosetele. 

— Mă faci să mă simt prost. 

— Întoarce-te. Veni spre el şi-şi trecu mâna peste spatele şi 
peste fesele lui apucându-l de fund. Eşti numai muşchi. 

— Ai făcut puşcărie sau ce? Pot să mă îmbrac? 

— Nu, întoarce-te. 

Keith se răsuci şi Annie îşi plimbă mâna pe pieptul lui şi în jos, 
spre abdomen. g 

— Ţi-am spus, nu pot să nu pun mâna pe... li privi burta. Ce-i 
asta? 

— O vânătaie. 

— Oh... 

Îşi încheie sutienul şi bluza. El se îmbrăcă. Annie se duse 
înapoi la malul apei şi se aşeză într-un loc luminat de soare, cu 


spatele sprijinit de o salcie. Keith veni şi se aşeză lângă ea. Annie 
arunca crenguţe în râu privindu-le cum plutesc în josul apei, 
sărind peste pietre. Il întrebă: 

— Ce s-a întâmplat când a venit la tine? 

— Cam ce te-ai fi aşteptat. 

— Spune-mi. 

— Ei bine, era mult mai furios decât era cazul în acea situaţie, 
şi mi-a trecut prin minte că poate a aflat de vizita pe care mi-ai 
făcut-o şi am fost, pentru un minut, am fost cu adevărat îngrijorat 
pentru tine. 

— Mulţumesc. 

— Într-un fel a picat pe neaşteptate şi-am fost puţin îngrijorat 
şi pentru mine. Apoi mi-am dat seama că nu ştia nimic, ci era 
doar scos din minţi. 

— Era singur? 

— Nu. Unul dintre oamenii lui era cu el. Un tip pe nume Ward. 
Îl cunoşti? 

— Da, e gardianul meu. Cliff m-a lăsat să cred că era singur. 

Negândind, Keith replică: 

— Dacă ar fi fost singur, acum era mort. 

Un timp rămase tăcută, apoi spuse: 

— E un laş şi-un mincinos. 

— E şi periculos. Annie. Trebuie să fii atentă. 

— Nu m-a lovit niciodată. Ştiu cum să-l manevrez. 

— Copiii sunt plecaţi, are probleme cu slujba, eu sunt în oraş şi 
e gata să explodeze. Crede-mă. 

— Cum de ştii că are probleme cu slujba? 

— Am fost la întrunirea aceea de la St. James. Ştiai ceva despre 
asta? 

— Da. De fapt, au fost şi părinţii mei acolo. De atunci se poartă 
ciudat. Bănuiesc că s-a discutat subiectul Cliff Baxter, dar nimeni 
nu vrea să-mi spună nimic. Tu vrei? 

— Nu. 

Annie se gândi o clipă. 

— Nu sunt complet naivă. Ştiu că mă înşală, dar nu-mi vine să 
cred că s-a vorbit despre asta la o întrunire publică. 

— Să-ţi spun ceva - e disponibilă o stenogramă. Il ţii minte pe 
Jeffrey Porter? 

— Da. Mă întâlnesc cu el din când în când. Şi cu nevastă-sa, 


Gail. Fata cu care se întâlnea în timpul şcolii. 

— Da. Ne-am amintit împreună de vremurile de odinioară De 
fapt, eu am încredere în ei şi, dacă vreodată ai nevoie de ceva şi 
nu poţi lua legătura cu mine, du-te la ei. O să vorbesc cu ei şi eu 
ca să aranjez asta. 

— Keith... nu. Nu vreau să mai ştie cineva de noi. E prea 
periculos. 

— Ascultă-mă, ştiu când să-mi încredinţez viaţa în mâinile 
cuiva. Sunt oameni demni de încredere. Dar, mai întâi, du-te şi 
vorbeşte cu ei şi spune-mi ce crezi. 

— Bine... ei au stenograma întrunirii? 

— Da. M-au sunat ieri. O vând în tot oraşul cu cinci dolari şi nu 
pot să facă faţă cererii. Dar pentru tine e gratis. 

— Keith, ce conţine stenograma? O să fiu stânjenită, umilită 
sau şi una, şi alta? 

— Îmi pare rău, Annie. S-au cam ambalat cu martorii împotriva 
soţului tău. Dar n-ar trebui să te simţi stânjenită sau umilită. Ai 
putea însă să fii furioasă. 

— De fapt, nu-mi mai pasă. 

— Du-te la familia Porter. S-ar putea să avem nevoie de 
ajutorul lor. 

— Pentru ce? 

— Pentru întâlniri. Pentru alibiuri. 

— Şi cât timp o să mai avem nevoie de alibiuri? 

El o luă de mână. 

— Asta depinde de tine, Annie. Eşti gata să pleci? 

Ea îl privi. 

— Mă ceri de nevastă, domnule Landry? 

— Da, domnişoară Prentis. 

— Accept. 

Keith o înconjură cu braţul şi se rostogoliră, ea ajungând 
deasupra lui. Annie îl sărută, apoi spuse: 

— Ţi-a luat ceva timp să o faci. 

— Sunt timid. 

— Eşti, ştii bine. Oi fi tu un cetăţean al lumii, dar tot timid eşti. 

— Nu mai spune nimănui. 

— Te-ai schimbat, Keith. Normal că te-ai schimbat... dar eu 
încă te cunosc. j 

— Tu nu te-ai schimbat mult. Incă îmi placi. 


Annie se cuibări în el şi rămaseră întinşi împreună pe malul în 
pantă. Keith avu impresia că ea se lăsase în voia gândurilor, dar 
îl întrebă: 

— Când? 

— Când ce? 

— Când fugim împreună? 

— A... păi, ce părere ai să te muţi la mine? 

Annie se dădu jos şi îngenunche lângă el, privindu-l. 

— Nu putem, Keith. Aici nu-i Washington. Aici oamenii nu 
schimbă, pur şi simplu, partenerii. Ei fug. Întotdeauna fug. 
Trebuie s-o facă. Ştii asta. 

— Ştiu. Dar nu-mi place să fug, Annie. 

— Altă cale nu există. Vin cu tine unde vrei. Dar nu aici. 

— Bine... Dar, mai întâi, o să vorbesc cu el. 

— Nu. O să devină violent. 

Exact ceea ce dorea Keith. 

— Ar trebui să vorbesc cu el, ca de la bărbat la bărbat. 

Annie îl privi ţintă mult timp. 

— Keith, uită-te la mine. 

El se ridică în coate şi o privi. 

— Da? 

— Promite-mi că n-o să-i faci niciun rău. 

Keith nu răspunse. Annie îi puse mâinile pe umeri. 

— Ştiu că te-a lovit şi ştiu că nu eşti genul de om care să ierte 
sau să uite aşa ceva. Dar nu trebuie să i-o plăteşti. Lasă de la 
tine. Pentru mine. 

Keith nu răspunse nici de data asta. 

— Te rog, continuă Annie. Lasă-l pe Dumnezeu sau lasă oraşul 
Spencerville să se ocupe de el. Nu avem nevoie ca asta să fie o 
parte a poveştii noastre. E tatăl lui Tom şi-a lui Wendy. 

— Îţi promit că n-o să-l omor. 

Ea îl privi. 

— Fără violenţă de niciun fel, Keith. Te rog. Nici măcar bătaia 
pe care o merită. li luă capul în mâini. Nu putem să-i facem un 
rău mai mare decât ceea ce ne pregătim să facem. Lasă lucrurile 
aşa. 

— Bine. Promit. 

— Te iubesc. 

Se aplecă şi-l sărută. Keith se ridică. 


— Lasă-mă să te conduc înapoi. 

— Hai să mergem prin apă. 

— De acord. 

Keith îşi scoase pantofii şi şosetele şi le lăsă pe mal, îşi suflecă 
blugii şi îşi aruncă puşca pe umăr în timp ce Annie îşi aduna 
pantofii şi ciorapii. Merseră mână în mână prin râu, înspre lac. 

— Am nevoie de o săptămână ca să-mi rezolv treburile, spuse 
Annie. E prea mult? 

— Nu, după douăzeci de ani. 

Ea îl strânse de mână. 

— Unde o să mergem? 

— Ai paşaport? 

— Nu. Dar pot să fac o cerere. 

— Nu la poşta de aici. 

— Nu, într-adevăr. O să mă duc la Toledo. 

— Întâi mergem la Washington. Să-ţi iei toate documentele 
personale. 

— Bine. N-am fost niciodată la Washington. 

— Care oraş din Europa ţi-a plăcut cel mai mult? 

— Roma. 

— Roma să fie. 

— Vorbeşti serios? 

— Dacă şi tu vorbeşti serios. 

Annie îi aruncă o privire, după care Keith întrebă: 

— Îţi dai seama ce înseamnă să pleci de acasă? 

— Nu, dar, dacă sunt cu tine, sunt acasă. Ce-i asta pe lângă 
dorul din dragoste? 

— Ştiu sentimentul. Dar te-ai gândit cum e să-ţi fie dor de 
copii, de familie, de comunitate? 

— Da, m-am gândit. Dar e timpul să fac ceea ce voia să facă 
Annie Prentis. 

— Şi munca ta? Conduci încă magazinul spitalului? 

— Da, şi îmi place, dar nu e ceva foarte captivant. E slujbă 
aprobată de soţ. Fără bărbaţi, fără bani, fără weekenduri, ore 
flexibile şi pe aceeaşi stradă cu locul lui de muncă. 

Keith dădu din cap. 

— Am văzut când am fost în oraş. 

— Te-ar deranja dacă aş lucra? 

— Poţi să faci tot ce vrei. 


— Pot să stau la birou peste program, să-mi aduc de lucru 
acasă la sfârşit de săptămână şi să merg cu bărbaţi în călătorii de 
afaceri? 

— Nu exagera, Prentis. 

Annie zâmbi şi-l strânse de mână. Continuară să meargă prin 
apa adâncă până la glezne, ocolind pietrele. Lui Keith făcându-i 
plăcere să simtă nămolul sub piciorul gol şi mâna ei într-a lui. 

— Poate, într-o zi, o să venim aici în vizită, spuse Annie. 

— Poate. 

— Şi tu ce zici, Keith? Asta e şi casa ta. Voiai să rămâi? 

— Da, dar ştiam că nu se poate. Poate însă, într-o zi... 

Ea se gândi un timp, apoi zise: 

— Dacă... el nu ar fi aici... 

— Ce-ar face dacă ar fi concediat? 

— N-ar rămâne. N-ar putea. Ar fi umilit. Şi prea mulţi oameni, 
în secret, îl urăsc. Se gândi o clipă. Ştii, dacă doamna Baxter fuge 
cu un alt bărbat, el s-ar putea să fie destul de stânjenit ca să-şi 
dea demisia şi să părăsească oraşul. Atunci putem să ne 
întoarcem, dacă vrem. 

Keith dădu din cap. 

— Unde s-ar duce? 

— La Grey Lake. De fapt, acolo zicea el că o să mergem dacă şi 
când o să iasă la pensie. Zâmbi. Asta s-ar putea să se întâmple 
mai curând decât îşi închipuie. Numai că o să se ducă acolo 
singur. Ştie că nu poate să rămână în Spencerville ca ex-şef al 
poliţiei. 

— Adică, n-o să mai fie festivități în cinstea lui la Elks Lodge? 

Annie îi aruncă o privire. 

— Bănuiesc că ai citit despre asta în ziare. Doamne, a fost una 
dintre cele mai groaznice seri din viaţa mea. Văzând că el nu 
spune nimic, îl întrebă: Ai fost gelos? 

— Am simţit nişte emoţii cam nesănătoase. Nu-mi dau seama 
ce reprezentau. 

— Eu, iubitule, m-am gândit toată seara la tine şi m-am 
întrebat ce făceai într-o sâmbătă noaptea. Ştii câte nopţi de 
sâmbătă m-am întrebat unde te afli, după despărţirea noastră? 

— Mă distram la antrenamentul de bază pentru infanterişti. În 
serile de sâmbătă stăteam la nişte cozi lungi la telefoanele 
publice interurbane, ca să te sun. Nu erai acasă. 


— Sigur că eram, dar n-aveam de gând să răspund. Mândria şi 
încăpăţânarea sunt păcate, şi eu am plătit pentru ele. 

— Aşa. 

— Şi gelozia e un păcat Nu sunt geloasă dar... ştii, te-am sunat 
de la Elks Lodge. În seara aceea voiam doar să-ţi aud glasul. Dar 
tu nu erai acasă. 

— Am fost la şcoală şi am aruncat câteva mingi la coş, după 
care am ajuns acasă pe la nouă, am făcut un duş foarte rece şi m- 
ambăgat în pat 

— Bine. M-ai visat? 

— Probabil. Ştiu că primul lucru care îmi vine în minte în 
fiecare dimineaţă eşti tu. 

— Şi tu, mie. 

Ajunseră la marginea zonei împădurite, unde râul se lărgea şi 
se vărsa în marele heleşteu. Se urcară pe mal şi priviră apa şi 
terenul acoperit cu iarbă. Acum, lângă maşina lui Annie se mai 
aflau altele, iar câteva biciclete erau trântite în iarba înaltă. 

Keith se uită la câţiva puşti aflaţi pe o plută mare de cauciuc şi 
la doi bărbaţi mai în vârstă care pescuiau. Două mame cu copii 
lor se jucau la marginea apei cu bărcuţe de hârtie. 

Era un lac liniştit, cu suprafaţa ca o oglindă şi, din când în 
când, câte un peştişor apărea deasupra făcând cercuri 
concentrice. Libelulele pluteau peste apă şi papura se legăna în 
adierea vântului. Lângă mal se găsea o tufă de crini de apă, ale 
căror rădăcini dulci puteau fi gătite şi mâncate, şi Keith se 
întrebă dacă acum copiii mai cunoşteau acest lucru. Reeves Pond 
nu era foarte diferit de cum şi-l amintea Keith că era în orice 
sâmbătă călduroasă, cu treizeci de ani în urmă, numai că atunci 
se aflau aici mai mulţi copii; generaţia activităţilor organizate, 
probabil, ultimii puşti gen Huckleberry Finn care coceau rădăcini 
de crin şi mestecau plante pipărate, pescuiau cu bețe de bambus 
şi foloseau camere de la cauciuc drept plute, sâcâiau animalele 
mici şi pe adulţi cu praştia şi se plimbau cu biciclete de fier care 
cântăreau mai mult decât ei înşişi. 

— De ce zâmbeşti, îl întrebă Annie? 

— Îmi aminteam cum noi, băieţii, obişnuiam să plonjăm aici, în 
pielea goală, în serile fierbinţi de vară. Fumam ţigări, beam bere 
şi vorbeam despre fete. 

— Ştiu. Iar noi stăteam întinse în iarba înaltă şi ne uitam la voi. 


— Nu-i adevărat. 

— Ba da. De două ori am făcut-o. Nu puteam să vedem prea 
multe, dar toate ziceam c-am văzut tot. 

— De ce nu veneaţi la noi? 

— Probabil c-ar fi trebuit să venim. Într-o noapte, am vrut să vă 
furăm hainele, dar ne-a fost frică. 

— Să-ţi zic eu ce facem... Într-o noapte de vară, o să venim 
împreună aici şi o să facem baie goi. 

— S-a făcut. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, nedorind ca întâlnirea să se 
sfârşească. 

— Probabil că e ultimul sfârşit de săptămână călduros, spuse 
Annie. 

— Da, îmi miroase a toamnă. 

— Şi mie. 

Priviră oamenii din jurul lacului, apoi Keith zise: 

— ÎI ştii pe pastorul Wilkes de la St. James, nu-i aşa? 

— Da. 

— Am vorbit cu el în noaptea întrunirii de la St James. 

— Ce mai face? 

— E bătrân. Dar tot înţeapă. 

— Şi pe cine înţeapă? 

— Pe cei care nu merg pe drumul cel drept. 

— Adică? 

— M-a sfătuit să nu râvnesc la nevasta vecinului. 

— Serios? Păi, dacă s-a referit la doamna Jenkins sau la 
doamna Muller, e un sfat bun. Dar cred că se referea la mine. Ce 
penibil. 

— Te place. Nu părea să mă judece, ci m-a sfătuit să aştept 
până obţii divorţul. Apoi pot să râvnesc. 

— Chiar a zis aşa ceva? 

— Da. În fond, e un bătrân romantic. 

Annie se gândi la asta, după care spuse: 

— Nu credeam că o să te duci la cineva, nici măcar la un preot, 
pentru un sfat. 

— De fapt, nici n-am făcut-o. El a abordat subiectul. 

— Adică el ştie... Cum poate să şiie...? 

— De la pastoral tău, reverendul Schenk. Îţi spun asta în caz că 
te-ai gândit să te duci la pastorul Schenk pentru un sfat, pentru 


dezlegarea de păcate sau ceva de genul ăsta. 

— Am... am discutat cu el despre căsnicia mea. Ezită, apoi 
continuă: Ca să fiu sinceră, am vorbit cu el despre tine. 

— Serios? I-ai spus că ai fantezii sexuale cu mine? 

— Fireşte că nu. Râse. Nu cu atât de multe cuvinte. 

— Ei bine, dacă mai vorbeşti cu el, o să-ţi spună ce mi-a zis şi 
mie Wilkes - obţine divorţul şi, între timp, nu comite adulter. 

— E puţin cam târziu pentru asta. 

— De asemenea, lucrurile astea se află. 

Annie dădu din cap. 

— Sunt prietenă cu nevasta pastorului Schenk, Marge... Ce ţi-a 
mai zis pastorul Wilkes? 

— Nu pot să-ţi spun, dar, cu toate bunele lor intenţii, ei ştiu 
prea multe. 

— O să fiu atentă. Îl privi. De azi într-o săptămână, Keith. 

— De azi într-o săptămână. 

Annie se aşeză jos şi-şi descâlci ciorapii. 

— Poţi să mă ştergi? 

Keith îngenunche lângă ea, îi şterse picioarele cu poalele 
cămăşii şi o ajută să-şi pună ciorapii şi pantofii. 

— Unde îţi sunt chiloţii? o întrebă. 

— I-am pierdut. Întinse mâna şi el o ridică. Doamne, uită-te la 
mine... sunt plină de frunze, hainele îmi sunt murdare... Râse. 
Arăt de parcă tocmai am făcut dragoste în pădure. Se scutură şi 
zâmbi. Crezi c-ar trebui să trec pe acasă înainte să mă duc la 
cumpărături? „Bună, doamnă Smith, da, de fapt, chiar am făcut 
dragoste în pădure. Cu un necunoscut înalt, un călăreț. Cum sunt 
morcovii astăzi?” 

Keith zâmbi. 

— Te distrezi, nu-i aşa? 

— Da. Şi ştiu la ce te gândeşti. Cum o să fie când n-o să mai 
existe pericolul şi emoția sexului ilicit. Da, asta e distractiv, dar 
sunt speriată, speriată cu adevărat. Vreau doar să mă aflu în 
siguranţa, cu tine şi, după douăzeci de ani, când o să intri în 
cameră, inima încă să mi se oprească de emoție. 

— Cred în asta. 

— Aşa şi trebuie, altminteri procedezi greşit. Eu plec de aici, 
indiferent de situaţie, şi aş vrea să mă ajuţi. Dar nu trebuie să-mi 
promiţi nimic. Scoate-mă de aici şi după aceea poţi să faci ce 


vrei. Vorbesc serios. 

— Nu, nu vorbeşti serios... O privi. Ei bine... poate că da. Dar 
nu ăsta-i planul. E ceva mai simplu: m-am întors ca să fiu cu tine. 

— Şi dac-aş fi avut o sută cincizeci de kilograme? 

— Aş fi trecut pe lângă tine pe trotuar, dacă aş fi putut să te 
ocolesc. Nu mă mai chinui. 

— "Ţi-a scris cineva despre mine? 

— Da, câţiva. Mai ales mama. M-a ţinut la curent cu greutatea 


ta. 

— A plecat acum cinci ani. 

— Asta e un test? 

— Nu, doar câteva lucruri pe care mi-am promis că o să ţi le 
spun. 


— Asta-i tot? 

— Da. Eşti prins. Ai vreun plan? 

— Nu, dar cu cât e mai simplu, cu atât mai bine. Unde se duce 
de obicei sâmbăta? 

— Sâmbătă e bine. Intotdeauna petrece sâmbăta cu prietenii, 
fie la cabana de la Grey Lake, fie la lacul Michigan, fie la lacul 
Erie. Merg cu barca, pescuiesc, vânează, în sezon. Tocmai s-a 
deschis sezonul pentru păsări. 

— Şi dacă plouă? 

— Oricum, se duc. De obicei, joacă o partidă de cărţi pe undeva 
- majoritatea au case în Michigan. 

— Bine. Impachetează-ţi strictul necesar şi o să ne întâlnim 
undeva. Pe urmă mergem cu maşina până la aeroportul din 
Toledo şi plecăm. 

— De acord... O să mă duc la sora mea, Terry. Orice maşină a 
poliţiei din Spencerville nu-şi are locul în districtul Chatham, aşa 
că vor fi uşor de zărit 

— Bun plan. 

— Te deranjează dacă ne întâlnim acolo? 

— Nu. Odinioară ne înţelegeam bine. Mi-ar face plăcere s-o 
revăd şi să-i mulţumesc că ţi-a transmis scrisorile mele timp de 
douăzeci de ani. I-am trimis o felicitare de fiecare Crăciun. 

— Ştiu. Eşti drăguţ, şi ea te place. În liceu ea mă acoperea 
când noi doi eram unde n-ar fi trebuit să fim. 

— Îmi amintesc. Se gândi o clipă, apoi întrebă: Ea va fi de 
acord cu toate astea? 


— Îl urăşte pe Cliff. Nu, îl dispreţuieşte. La fel şi soţul ei. 
Evident, ştie că nu ne-am trimis reţete timp de douăzeci de ani. 

— Voi două n-aţi discutat niciodată despre această 
corespondenţă ciudată? 

— Fireşte că nu. Ei bine, poate din când în când. Zâmbi. 
Doamne, ori de câte ori sosea o scrisoare de la tine, se emoţiona 
şi mă suna imediat. Aveam şi un cod, pentru orice eventualitate. 
Ea zicea: „Tocmai am primit prin poştă un catalog şi aş vrea să-l 
vezi”. Apoi aranjam să ne întâlnim la ea acasă, în Spencerville 
sau la jumătatea drumului, la mătuşa Louise. Eu îi dădeam o 
scrisoare, ca să ţi-o trimită prin poşta de la ea, căci niciodată n- 
am avut încredere în cei de la poşta din Spencerville. Bârfesc. 

— Am observat că toate scrisorile tale erau ştampilate în afară 
oraşului Spencerville. Zâmbi. Se pare că v-aţi distrat. 

— Eram ca două şcolăriţe. În orice caz, în districtul Chatham 
nu există prea multă emoție, iar acest lucru era aproape la fel de 
bun ca serialele siropoase. 

— Da, dar... povestea cu scrisorile era una, iar să te ajute să 
fugi cu un bărbat e altceva. 

— O să ne ureze drum bun. 

— O să fie în siguranţă cu şeriful Baxter? 

— Soţul ei, Larry, e destul de dur. Un tip drăguţ, dar care îl 
urăşte pe Cliff, iar lui Cliff îi e frică de el. Larry e şi adjunct 
onorific al şerifului din Chatham şi nimic nu i-ar plăcea mai mult 
decât să se lege de Cliff Baxter. 

— Bine, numai să fie de acord amândoi. 

— O să vorbesc eu cu ei şi o să le spun că vin pe acolo sâmbătă 
pe la... la ce oră? 

— La două şi un sfert, e o cursă directă spre Washington. Dacă 
plecăm de la sora ta pe la zece, o s-o prindem. 

Annie încuviinţă din cap. 

— Este perfect. Cliff va pleca devreme cu prietenii lui. O să 
împachetez şi o să plec la Terry... o să-mi pun lucrurile în pungi 
pentru cumpărături şi cutii de carton, aşa că, dacă gardianul meu 
o să mă vadă încărcând maşina, n-o să devină suspicios. 

— Te uiţi la filme de spionaj? 

— Eu am fost Phi Beta Kappa. Creierul meu încă funcţionează. 

— Văd. Ştii, am fost în state totalitare unde poliţiştii nu 
reprezentau o asemenea bătaie de cap ca cei de aici. 


— Erau proşti. Oricum, o să ajung la Terry pe la nouă. Dacă 
vrei, poţi să te duci acolo mai devreme. O să te aştepte. O să bem 
o ceaşcă de cafea, o să le dau să pună la poştă scrisorile pentru 
Tom şi Wendy, o să ne luăm rămas-bun, iar Terry o să vorbească 
cu părinţii mei. 

— Ai mai fugit vreodată? 

— Keith, în imaginaţie am fugit de o mie de ori. Aş fi vrut să am 
curajul să o fac şi în realitate, dar mă bucur că am aşteptat. Se 
uită la el. Nu m-am gândit niciodată că o să fug cu tine, dar 
întotdeauna am visat că o să ne întâlnim undeva. 

— Intr-un fel, sunt copleșit. 

— Tu eşti copleşit? Mie nu-mi vine să cred că se întâmplă. Mi 
se învârteşte capul, inima îmi bate nebuneşte şi sunt atât de 
îndrăgostită, că nici nu mai văd bine. Acum mă simt mai fericită 
decât m-am simţit vreodată înainte de ziua în care ai primit avizul 
de încorporare. Am ştiut că nimic n-o să mai fie la fel după aceea. 

— Eu am crezut că o să fie. Tu ai înţeles mai bine. 

— Dragule, amândoi am înţeles, dar am sperat în ce-i mai bine. 
Se gândi o clipă. La douăzeci de ani oamenii fac greşeli prosteşti, 
dar, după două decenii, ne putem judeca noi înşine. Am petrecut 
şase ani minunati, Keith, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că am fost 
cu tine în acea perioadă. Şi, dacă dă Domnul, o să fim împreună 
tot restul vieţii. 

Keith nu putu să spună nimic, dar îi luă mâna şi i-o sărută. 
Annie inspiră adânc. 

— Trebuie să plec. Ne mai întâlnim înainte de sâmbătă? 

— Nu, e riscant, şi nu folosi telefonul. Mă tem să nu fie 
supravegheat. 

Ea dădu din cap. 

— Eu pot să garantez că apelurile mele sunt înregistrate la 
sediul poliţiei. De aceea te-am sunat de la un telefon public. Crezi 
că şi telefonul tău...? 

— Poate. Posibil şi cel al familiei Porter. Acasă o să fie totul 
bine? 

— O să încerc. Da, o să fie. N-o să-i dau niciun motiv de 
suspiciune. Îl privi. Ai înţeles? 

Keith aprobă din cap. 

— Mai ai adresa lui Terry? 

— Cred că, după ce-am trimis scrisori acolo timp de douăzeci 


de ani, s-ar putea să mi-o amintesc. 

— Mai ai încă o urmă de sarcasm în tine. O să mă ocup eu de 
asta. 

— Nu, iubito, o să înveţi să-l accepti. i 

— Bine, eu devin foarte afurisită în perioada aceea din lună. În 
rest, am o limbă ascuțită. 

— Abia aştept să văd. 

Rămaseră tăcuţi o clipă, apoi Annie zise: 

— Nu vreau să plec. 

— Atunci, mai stai. 

— Nu pot... am nişte comisioane de îndeplinit înainte să ajungă 
el acasă, altminteri se va întreba unde am fost toată ziua. 

— Te ţine din scurt. 

— Într-adevăr. Tu n-ai făcut-o niciodată. 

— Şi nici n-am s-o fac vreodată. 

— Nici n-ai de ce. 

Annie întinse mâna şi Keith i-o luă. 

— O zi bună, domnule Landry. Ne vedem sâmbăta viitoare, 
când o să fugim împreună. 

El zâmbi, ochii li se întâlniră. 

— Annie, dacă te răzgândeşti... 

— Nu şi nici tu n-o s-o faci. Să fii acolo, Keith. O casă în stil 
victorian din cărămidă roşie. Pe County Road 6. 

Îl sărută, se întoarse şi plecă în grabă. Keith o privi cum merge 
pe malul apei. Annie vorbi pe drum cu câţiva oameni, apoi se opri 
şi pălăvrăgi cu cei doi care pescuiau. Ei râseră la ceva ce spusese 
ea şi se uitară în urma ei în timp ce se îndepărta. 

Annie ajunse la maşină, deschise portiera şi privi înapoi spre 
copaci. Deşi nu putea să-l vadă în umbră şi de la distanţa aceea, 
îi făcu cu mâna şi Keith îi răspunse în acelaşi fel. Ea se sui în 
maşină, dădu înapoi până la pantă şi dispăru. 

Keith rămase acolo un timp, apoi se întoarse în susul râului. 


Capitolul 21 


Keith Landry se duse la St. James pentru slujba de duminică, în 
principal, fiindcă fusese invitat în mod special de părintele 
Wilkes, dar în parte, şi din curiozitate şi nostalgie. 

Micuta biserică era aproape plină şi, în tradiţia oamenilor de la 
ţară, toţi erau îmbrăcaţi cu cele mai bune haine de duminică. 
Pastorul Wilkes ţinu o slujbă frumoasă despre moralitatea în 
guvernare, amintind în mod special că funcţionarii publici care 
încalcă cele Zece Porunci şi ignoră legile lui Dumnezeu nu sunt 
potriviţi să deţină funcţii de încredere în stat sau în comunitate. 
Keith îşi închipui că Wilkes citise o copie a stenogramei întrunirii 
de joi şi că se apucase imediat să-şi facă predică. Păstorul nu 
pomeni nume, desigur, dar Keith era destul de sigur că toată 
lumea din jurul lui înţelesese. Era bucuros că Wilkes nu profitase 
de ocazie ca să predice şi despre râvnire şi adulter. 

La această mică biserică de ţară nu se ţinea decât o singură 
slujbă, lucru care exercita o presiune destul de neobişnuită 
asupra congregaţiei, oamenii neputând să chiulească şi să dea de 
înţeles vecinilor că o să vină la cealaltă slujbă. În adolescenţă, 
Keith constatase că asta era o problemă, dar, în ultimul an de 
liceu, începuse să meargă la St. John în Spencerville şi, cumva, 
nimerea întotdeauna lângă familia Prentis. Participarea lui la 
biserică se îmbunătăţise în mod spectaculos, şi doamna, şi 
domnul Prentis se bucurau să-l vadă acolo, dar Keith se simţea 
vinovat pentru motivele lui, ca să nu mai vorbească de gândurile 
ce-i treceau prin minte în timpul slujbei. 

Privi prin biserică şi văzu câţiva oameni pe care îi cunoştea, 
inclusiv pe mătuşa Betty, familiile Muller şi Jenkins, Jenny, cu* 
prietenul de joi seara, dar cu cei doi copii mici şi, interesant 
polițistul Schenley, cel cu incidentele de la liceu şi din parcare 
împreună cu familia. Se mai afla acolo şi Sherry Kolarik care îşi 
imagină Keith, se întorsese la scena mărturisirii publice ca un 
prim pas înspre însănătoşirea spirituală. Ca şi el, domnişoara 
Kolarik era fără îndoială uşurată că pastorul Wilkes nu o privea. 
În orice caz, pastorul se referi indirect la situaţia ei neplăcută 
reamintindu-le tuturor că femeile sunt fiinţe mai slabe, mai 


condamnate decât păcătoşii înşişi. Keith se întrebă cum ar suna 
asta în Washington. Nu-i văzu pe cei doi Porter şi nici nu prea se 
aştepta să-i vadă, dar crezuse sau sperase că Annie o să-i facă o 
surpriză şi o să fie aici. Dar îşi imagină că acest lucru era 
imposibil, că se afla, probabil, la St. John, cu păcătosul ei soţ, şi 
se întrebă ce-ar fi să se ducă în oraş la slujba de la ora 
unsprezece de acolo. Reflectă la asta, dar decise că n-ar fi o 
mişcare prea inteligentă în această conjunctură. 

Slujba se termină şi Keith cobori treptele bisericii, unde 
păstorul Wilkes strângea mâinile tuturor celor prezenţi şi le 
spunea pe nume. De obicei, Keith reuşea să evite această 
familiaritate, dar de data asta rămase la rând. Când ajunse în 
dreptul pastorului Wilkes, îşi strânseră mâinile, şi bătrânul păru 
că se bucură cu adevărat că-l vede. 

— Bine ai venit acasă, domnule Landry. Sunt încântat că ai 
putut să vii. 

— Mulţumesc pentru invitație. Mi-a plăcut slujba 
dumneavoastră. 

— Sper că poţi veni şi săptămâna viitoare. Discuţia noastră mi- 
a dat o idee pentru predică. 

— Despre întoarcerea fiului risipitor? 

— Am altceva în minte, domnule Landry. 

— S-ar putea să nu fiu în oraş duminica viitoare. 

Wilkes zâmbi răutăcios. 

— Păcat. Urma să vorbesc despre rolul bisericii în problemele 
publice. 

— Bun subiect. Poate reuşiţi să-mi trimiteţi o copie. 

— O să-ţi trimit. 

Îşi strânseră iar mâinile şi Keith plecă. Era o dimineaţa rece, 
vântoasă, un vânt dinspre nord suflând printre lanurile de 
porumb şi printre copaci, împrăştiind primele frunze de toamnă 
pe iarbă şi printre mormintele din cimitir. Era, evident, o zi 
frumoasă, biserica şi casa parohială albe, ulmii înalţi legănându- 
se, gardul din ţăruşi al cimitirului, norii plutind pe cerul de 
culoarea cositorului, însă exista ceva prevestitor, îşi zise Keith, 
ceva de rău augur în vântul de toamnă care alungă vara şi 
transformă pământul în nuanţe de roşu şi auriu, soli amăgitor 
plăcuţi ai sezonului întunecat. Oricât ar fi vrut să stea, Keith era, 
într-un fel, bucuros că n-o să mai rămână mult timp aici. 


În parcare se întâlni cu mătuşa lui care-i spuse cât se bucură 
ca el venise la biserică şi-l invită la prânz. Negăsind un mod 
politicos s-o refuze - doar să-i spună că ar prefera să vadă meciul 
celor de la Redskins şi să bea bere, lucru pe care ea nu l-ar fi 
considerat politicos - Keith acceptă. 


La ora stabilită, cam pe la începutul meciului, Keith ajunse la 
mătuşa Betty cu o sticlă de vin roşu, franțuzesc, de Burgundia. 
Mătuşa Betty studie eticheta murmurând cuvintele franţuzeşti, 
apoi puse sticla în frigider. Dar n-avu nicio importanţă, căci se 
dovedi că ea, oricum, nu avea tirbuşon şi Keith stătu în camera 
de zi cu un pahar de ceai rece, fără cofeină, cu prea mult zahăr în 
el. 

Mai erau invitate la masă şi câteva persoane pe care Keith le 
văzuse la petrecerea în aer liber de Ziua Muncii; celălalt văr al 
mamei lui, Zack Hoffmann, nevasta lui Zack, Harriet, fiica lor 
adultă, Lilly, şi soţul ei, Fred. Cu Lilly şi Fred veniseră şi cei trei 
băieţi ai lor, ale căror nume Keith nu le reţinu şi care erau prea 
mici ca să ceară să vadă meciul Redskins-Cleveland. Copiii se 
duseră în curte să se joace. 

Keith discută banalităţi, conştient că oamenii aceştia erau 
înrudiţi, şi întreţinu conversaţia apelând la subiectul cu arborele 
genealogic şi, într-un mod oarecum esenţial tribal, chiar găsi că e 
interesant. 

La masă, ce consta în tradiționala friptură de vacă cu sos de 
piure, mazăre şi pesmeţi - genul de mâncare americană, 
dispărută în urmă cu două decenii din capitala ţării - Harriet, 
vorbind încă despre arborele genealogic, aminti: 

— Sora mea, Dorothy, s-a măritat cu Luke Prentis. Cred că 
cunoşti familia Prentis, Keith. 

Keith se uită la ea şi-şi aminti de ce i se părea familiară. 

— Cred că odată ieşeai cu nepoata mea, Annie. 

— Da. 

— S-a măritat cu unul dintre băieţii Baxter. El e şeful poliţiei. 

Keith se întrebă dacă ar putea să deschidă sticla de vin cu o 
şurubelniţă. Zack ridică privirea din farfurie şi zise: 

— Am auzit că s-a făcut o întrunire despre Cliff Baxter la St. 
James. Tipul e un... 

Aruncă o privire spre băieţi şi se opri. Lilly şi Fred fură de 


acord. Mătuşa Betty fu ambiguă, iar băieţii cerură voie să plece, 
lucru care fu aprobat. Zack se uită cum pleacă, apoi se aplecă 
înainte şi zise pe un ton conspirativ: 

— Am auzit că îşi face de cap. A fost o femeie acolo care a 
spus, cu toată neruşinarea, la toată lumea, că ea şi Cliff Baxter au 
făcut-o. 

Mătuşa Betty întrebă: 

— Mai vrea cineva o porţie? 

Harriet se întoarse spre Keith şi-l întrebă: 

— Ai mai văzut-o pe Annie de la colegiu? 

— Nu. 

Fred spuse: 

— Am auzit că a mai fost o femeie acolo, spuse Fred, Mary 
Arles - ea şi soţul ei, Bob, au benzinăria aceea de pe Road 22 - şi 
ea a povestit cum Cliff Baxter se serveşte cu produse din 
magazinul lor, apoi o face să pună cheltuială pe nota de plată 
pentru benzină a oraşului. 

Harriet zise: 

— Sora mea a fost la întrunire şi ceea ce a auzit despre 
destrăbălările ginerelui ei i-a întors stomacul pe dos. 

Îl privi pe Keith. El ascultă conversaţia, observând că Fred şi 
Zack erau mai preocupaţi de fărădelegile financiare ale şerifului 
decât de păcatele lui conjugale, în timp ce Lilly şi Harriet erau 
concentrate asupra sfinţeniei căsătoriei. 

— Dacă aş auzi că soţul meu mă înşală, spuse Lilly, l-aş da 
afară din casă fără să mă gândesc de două ori. 

Keith îşi zise că Fred nu arăta a fi genul care să vrea sau să 
poată înşela, dar acum, fiind avertizat, părea aproape pedepsit cu 
asprime. 

— Mai e destulă la bucătărie, zise mătuşa Betty. 

Harriet îi spuse lui Keith: 

— Nu m-aş mira dacă l-ar părăsi. 

— Cine? 

— Annie. 

— A... da. De obicei, nevasta află ultima. 

— Nepoata mea e o sfântă, afirmă Harriet. A crescut doi copii 
minunati şi ţine casa aceea ca o vitrină. Merită mai mult. 

Lilly îi zise mamei ei: 

— Cineva ar trebui s-o anunţe în caz că nu ştie. Dacă soţul meu 


ar face aşa ceva şi nimeni nu mi-ar spune, nu mi-ar mai fi prieten, 
îți garantez. 

li aruncă o privire lui Fred pe care Keith începea să-l 
bănuiască de adulter. Harriet sări în apărarea ginerelui ei şi 
spuse: 

— Fred nici măcar nu s-ar gândi să te înşele. 

Keith descoperise că oamenilor le face plăcere să vorbească 
despre adulter aici sau în Washington, Roma, Paris, Moscova, 
pretutindeni. Dar oricât ar fi fost de interesant în cazurile 
abstracte sau specifice, aflate la îndemână, întotdeauna această 
temă devenea sensibilă şi prea intimă ca să te simţi în largul tău, 
aşa că, deşi toată lumea de la masă era fără de păcat - în afară 
de el -, subiectul fu abandonat. Harriet îi spuse lui Keith: 

— O să-i zic lui Annie că te-am văzut. Sunt sigură că o să-mi 
spună să te salut. 

— Mulţumesc. Transmiteţi-i, vă rog, cele mai bune urări din 
partea mea. 

— Desigur. Poate vă întâlniți într-o zi. 

— Nu se ştie niciodată. 

Keith îşi notă în minte să-i spună lui Annie să-i trimită lui 
Harriet o vedere din Roma. Mătuşa Betty anunţă: 

— La desert avem budincă de lămâie. Vrea cineva cafea? Am 
cafea solubilă, fără cofeină. Pot să pun apa la fiert. 

Keith se ridică. 

— Nu-mi place să mănânc şi să fug, mătuşă Betty, dar am 
promis unor persoane că ne întâlnim la cinci. 

— Mai e un sfert de oră. Ia nişte desert mai întâi. 

Keith îşi aminti că mătuşa Betty avusese întotdeauna probleme 
cu gândirea cronologică, aşa că răspunse: 

— Îmi place să conduc încet. Mulţumesc, a fost o masă 
grozavă. O sărută, strânse mâinile tuturor celor din jur, zicându-i 
lui Fred: Fereşte-te de necazuri; şi lui Harriet: Transmite toate 
cele bune surorii tale şi domnului Prentis. 

— Vor fi încântați. 

— Sper că da. 

Plecă, îşi luă rămas-bun de la băieţii care se jucau cu o minge 
de fotbal şi se urcă în maşină. 

În drum spre casă, Keith rememora părţi din conversaţie. Ceea 
ce-l interesa nu erau cele spuse despre Cliff Baxter şi Annie 


Baxter, ci faptul că bună şi bătrâna Harriet făcea pe Cupidon. 
Râse. Erau oameni, îşi zise, care, indiferent de cât de bătrâni 
erau sau de cum fuseseră crescuţi, aveau romantismul în suflet. 
Biata Lilly şi bietul Fred n-aveau nicio scânteie din aşa ceva şi 
probabil că n-avuseseră niciodată, la fel şi mătuşa Betty. 

Dar bătrânul Zack şi Harriet încă se priveau unul pe altul cu o 
sclipire în ochi. Indrăgostiţii, decise Keith, erau oameni deosebiți 
şi toţi îndrăgostiţii recunoşteau alţi îndrăgostiţi, aşa că ştia că 
Harriet auzise cum îi bătea inima ori de câte ori pomenise de 
Annie. 


Keith petrecu acasă următoarele trei zile, de luni până 
miercuri. Nu voia să rişte nicio incursiune în afara fermei, nicio 
confruntare sau incident cu Baxter sau oamenii lui. Era prea 
aproape de linia de gol - folosind o analogie din fotbal - ceasul 
ticăia şi nu era timp pentru ceva extravagant sau riscant Ultimul 
joc va fi unul neîntrerupt. 

Deşi se afla în siguranţă la adăpostul casei sale şi, conform 
legii, era stăpân pe proprietatea sa, avea alt motiv de 
preocupare. Nu-şi închipuia că Baxter s-ar putea duce la un 
judecător cu vreun motiv pentru aprobarea supravegherii 
telefonului, dar îi trecu prin minte că Baxter ar fi în stare să i-l 
supravegheze, oricum. Unul dintre dispozitivele standard din 
valiza lui Keith era o alarmă pentru microfoane pe care nu se 
gândise că o va mai folosi vreodată; îşi controlase casa de câteva 
ori, dar nu descoperise nimic. Verificase şi legăturile telefonice 
interioare din pivniţă de fiecare dată când plecase şi se întorsese 
acasă. Exista un aparat de detectare a supravegherii liniei 
telefonice pe stâlp, dar el nu-l avea în sacul lui cu trucuri. O altă 
posibilitate era cea a unui microfon direcţional cu o rază de 
acţiune de un kilometru şi jumătate în orice direcţie, însă nu 
observase niciodată vreo maşină parcată mai mult timp şi se 
îndoia că poliţia din Spencerville dispunea chiar de vreun 
dispozitiv de ascultare de înaltă tehnologie. Dar nu se ştie 
niciodată. 

Keith ştia că, înainte de duminică, Baxter nu-i supraveghease, 
legal sau ilegal, telefonul, căci, dacă ar fi făcut-o, atunci Cliff 
Baxter s-ar fi aflat şi el duminică la Reeves Pond şi unul din ei ar 
fi fost azi aşezat la pompele funebre Gibbs. Dar, dacă telefonul 


nu-i era ascultat, ar putea ca azi să fie, şi Keith acţiona conform 
acestei supoziţii. În orice caz, nu credea că avea nevoie de 
telefon, ca să-şi finalizeze sau să-şi schimbe planurile. Cu câteva 
săptămâni în urmă, când Keith credea că avea să rămână, se 
gândise să-şi cumpere un telefon celular şi intenţiona să-i sune 
pe foştii lui colegi din Washington, ca ei să facă o verificare 
electronică completă şi, de asemenea, o cercetare a 
înregistrărilor judiciare, ca să vadă dacă cineva solicitase o 
interceptare. Consiliul Naţional de Securitate era la fel de 
interesat în siguranţa telefonului său, deşi motivele erau diferite. 

Cu acest gând în minte, Keith se întrebă de ce nu auzise nimic 
de la nimeni din Washington. Nu-i păsa, doar că tăcerea devenea 
amenințătoare. 

Miercuri după-amiaza  autoizolarea lui ajunsese să fie 
obositoare. Se gândea la Annie, îşi făcea griji pentru ea, dar se 
mulțumea cu zicala că lipsa de veşti e o veste bună, lucru care nu 
era adevărat în ceea ce priveşte Washington-ul şi care era 
contrar lecţiilor din ultimii douăzeci de ani de serviciu în spionaj. 

În acea după-amiază, mai târziu, în timp ce tăia şi punea nişte 
bețe de susţinere la tufele de zmeură ce fuseseră călcate, Keith 
aruncă cosorul şi dădu un şut baniţei prin curte. „La dracu'!” 

Nu-i plăcea să fie ţinut închis, fie prin autoimpunere, fie altfel, 
şi era îngrijorat pentru Annie. Sări în Blazer, unde pe scaunul din 
dreapta se afla puşca M-16, şi cu pistolul Glock la centură, ieşi 
până la şosea. Rămase acolo, lângă cutia poştală, şi reuşi, în cele 
din urmă, să se controleze. Se întoarse acasă. 


Keith împachetă strictul necesar, mai ales hârtii personale, 
paşaportul şi câteva schimburi. Nu putea să ia şi armele în avion, 
dar îşi va lua valiza cu diferite dispozitive şi şmecherii cum ar fi 
un stilou cu gaze lacrimogene, un aparat cu microfilm, un cuţit 
de grafit, o capsulă cu cianură, dacă aveai o zi proastă, plus alte 
lucruri ciudate pe care nu le folosise niciodată, dar pe care se 
simţea obligat să nu le lase acasă. 

Se duse în bucătărie şi-şi dădu seama că nu mai avea deloc 
mâncare şi nici bere. După câte ştia el, în districtul Spencer 
nimeni nu livra acasă alimente şi mai era mult până sâmbătă 
dimineaţă. Presupunea că putea să solicite doamnei Jenkins sau 
doamnei Muller să-i cumpere şi lui câte ceva, dar îi veni o altă 


idee care avea să rezolve trei probleme deodată. Ridică 
receptorul şi formă numărul familiei Porter. Răspunse Jeffrey. 

— Aici FBl-ul, zise Keith. Sunteţi arestaţi pentru susţinerea 
răsturnării violente a guvernului Statelor Unite. 

— Cred că vrei să vorbeşti cu nevastă-mea. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Voiam să te sun... 

— Sunteţi liberi pentru diseară, la cină? 

— Sigur. La tine? 

— Da. Pe la şapte. 

— Abia aştept 

— Fă-mi un serviciu, Jeffrey. 

— Sigur. 

— Am rămas fără mâncare şi maşina nu vrea să pornească. Aţi 
putea să aduceţi voi tot? 

— Sigur. 

— Şi vinul. 

— Nicio problemă. 

— Şi am nevoie de nişte bani. 

— Să aducem şi vesela? 

— Nu, asta am. Aţi putea să încasaţi un cec de o mie de dolari 
pentru mine? 

— Sigur. Hei, a trecut pe-aici o prietenă de-a ta. 

— Povesteşte-mi mai târziu. 

— Nu, vreau să-ţi spun acum. 

— Mai târziu. Mulţumesc. 

Inchise. Annie. Trebuie să fi fost Annie, după tonul lui Jeffrey. 
„Bine. Ea e în afară de pericol, totul e bine.” Lucru care rezolva 
problema de a descoperi dacă ea era bine, iar familia Porter 
urma să aducă mâncarea şi banii, ceea ce rezolvă cealaltă 
probleme de moment. Exista o satisfacţie deosebită să-i baţi pe 
tipii răi în propriul lor joc, dar, dacă de la început nu s-ar fi băgat 
singur în aceste situaţii, n-ar fi trebuit să scape de ele şi s-ar fi 
putut să descopere că ar fi fost la fel de fericit jucând şah. 


Cei doi Porter sosiră cu douăzeci de minute întârziere, destul 
de bine pentru doi foşti hippy. Pe verandă, Keith luă de la Gail o 
plasă de pânză plină cu ierburi în timp ce Jeffrey căra o cutie de 
carton plină cu recipiente de plastic. 


— Am pregătit tot, zise Gail. Altfel, n-am mai fi mâncat ore 
întregi. Trebuie doar încălzită. 

— Cred că am o sobă. 

Înăuntru, Gail observă: 

— Ce casă încântătoare. Aici ai crescut? 

— M-am născut şi m-am făcut mare aici. Încă n-am crescut. 

Ea râse şi Keith îi conduse în bucătărie. Puseră jos alimentele, 
apoi Gail zise: 

— Curry In A Hurry. 

— Poftim? 

— La Antioch, explică Jeffrey, exista un mic magazin indian de 
preparate culinare, numit Curry In A Hurry, grozav, şi de fiecare 
dată când Gail nu avea chef să gătească zicea: „Sună la Curry In 
A Hurry”. Dar nu cred că livrează şi în Spencerville. 

— Merită o încercare. Hei, îmi pare rău că am profitat aşa de 
voi. 

— Nicio problemă, replică Gail. Ne erai dator o masă, şi noi 
suntem bucuroşi să ţi-o aducem. _ 

Jeffrey se întoarse la maşină după vin. În timp ce Gail şi Keith 
găseau căni şi castroane, ea spuse: 

— Am adus cabluri de tractare. N-a fost nouă maşina când ai 
cumpărat-o? 

— Maşina nu are nimic. 

— Oh. Am crezut... 

— Îţi explic mai târziu. 

— Poate reuşesc să ghicesc. Copoiul te hăituieşte. 

Keith începu să aşeze masa. 

— Ai nimerit-o. 

— E dezgustător. Trebuie să ripostezi, Keith. 

— E o poveste lungă. Dacă aduci destul vin, îţi spun. 

— Bine. 

Jeffrey se întoarse cu trei sticle de vin roşu, iar Keith deschise 
una golind-o în trei pahare mari de apă. 

— Paharele cu picior sunt duse să fie gravate cu monogramă. 
Noroc. 

Băură, apoi se aşezară la masa din bucătărie, pe care Gail 
aranjase pesmeţi şi ceva multicolor de întins pe pâine. 

— Ce-i asta? întrebă Keith. 

— Pateu de legume. 


Băură vin, mâncară, discutară, dar era clar că existau unele 
întrebări fără răspuns. Gail îi relată lui Jeffrey ceea ce spusese 
Keith despre poliţie şi acesta remarcă: 

— Nu poţi să stai aici ca un animal în cuşcă. 

— Când ai mâncat ultima dată? întrebă Gail. 

— Mănânc ca un porc? 

— Keith, tu nu eşti aşa, zise Jeffrey. Nu te poţi lăsa intimidat de 
poliţie. 

— E o poveste lungă. Hei, cum merg vânzările cu „Adevărata 
Mărturisire”? 

— Incredibil, răspunse Jeffrey. Am vândut deja cinci sute de 
exemplare. Au fost date din mână în mână, aşa că presupunem că 
au citit-o vreo câteva mii de oameni. Asta înseamnă o mulţime de 
oameni pentru un district mic. Cred că-l punem pe individ pe 
fugă. De fapt, asta voiam să-ţi spun la telefon. Cine crezi că a 
apărut la uşa noastră şi ne-a cerut să-i vindem un exemplar? 

Keith sorbi din vin. 

— Cine? 

— Trebuie să ghiceşti. 

— Cliff Baxter. 

Gail râse. 

— Pe aproape. 

— Haide, zise Jeffrey, ţi-am spus că e o veche prietenă de-a ta. 

— Annie Baxter. 

— Bingo! Îţi vine să crezi? 

— Da. 

— l-a trebuit ceva curaj, zise Gail. Îi zâmbi lui Keith. Arăta 
bine. 

— Mă bucur. 

— De fapt, pentru o femeie al cărei soţ a fost dat în vileag ca 
şantajist, şperţar şi adulterin părea destul de calmă. Aproape 
veselă. 

— Poate are un prieten. 

— Asta ar putea explica dispoziţia ei, observă Gail. 

— l-am dat o copie pe gratis, fireşte, zise Jeffrey şi am invitat-o 
înăuntru. Am fost surprins că a acceptat. A băut o ceaşcă de ceai. 
A fost plăcut să vorbesc iar cu ea. Ne-am adus aminte de 
vremurile de odinioară. l-am spus că te-ai întors şi ea a zis că s-a 
întâlnit întâmplător cu tine în faţa poştei. 


— Aşa e. 

— Te-ai simţit puţin emoţionat? întrebă Gail. 

— Normal. 

— Ei bine, nu m-aş mira dacă o să fie disponibilă în curând, 
zise Gail. Ştii, m-am simţit puţin prost. Adică, n-am avut nici 
odată intenţia să-i creez probleme acasă, dar cred că ăsta a fost 
un rezultat firesc a ceea ce a trebuit să facem ca să aflăm 
adevărul despre el. Dar şi-a făcut-o singur. 

— Cred că da. Dacă joci, plăteşti. 

— Doar dacă n-ai o înţelegere că Jeffrey şi cu mine. Nimeni nu 
poate interveni între noi cu vreo dovadă de infidelitate. 

— Asta e o observaţie interesantă. Dar dacă unul dintre voi se 
îndrăgosteşte nebuneşte de un amant? 

— Păi... Gail păru stânjenită cu adevărat. Evident că aşa ceva 
se întâmplase unuia sau altuia, sau amândurora o dată, de două 
sau de mai multe ori. Oamenii se îndrăgostesc în orice 
împrejurare, continuă ea. De fapt, e mai puţin probabil să se 
întâmple aşa ceva cu partenerii de sex ocazionali. Dragostea are 
mai puţin de-a face cu sexul decât cu dorul după o persoană care 
lipseşte. Mi-ai spus că inima ţi-a bătut mai tare când ai văzut-o pe 
Annie? Adică, după douăzeci şi ceva de ani, există încă ceva 
acolo. Cu câte femei te-ai culcat de la ea? 

— Luând în consideraţie şi pe cele din străinătate? 

Ea râse, apoi întrebă: 

— Şi de ce un tip aşa de arătos ca tine nu s-a însurat? 

— Ar fi trebuit să chem Curry In A Hurry. 

Jeffrey zâmbi. 

— Lasă-l în pace, Gail. Subiectul ăsta îl plictiseşte. 

— Aşa e, fu de acord Keith. Vă fac probleme poliţiştii din 
Spencerville? 

Jeffrey dădu din cap, negând. 

— Încă nu. Vreau să zic, Gail face parte din consiliul municipal. 
Cred că aşteaptă până după alegeri. Vom vedea cine rămâne 
atunci pe poziţii. 

Keith îi privi pe amândoi. 

— Ar trebui să fiţi atenţi între timp. Baxter e schimbător. 

Gail şi Jeffrey se uitară unul la celălalt, apoi Jeffrey îi spuse lui 
Keith: 

— Avem grijă de noi. 


— Aveţi o armă? 

— Nu, zise Jeffrey. Noi suntem pacifişti. Noi suntem cei 
împuşcaţi. 

— Am eu o puşcă. Lăsaţi-mă să v-o dau. 

— Nu, răspunse Jeffrey. N-am folosi-o. 

— Aţi putea s-o folosiţi, dacă ar fi în casă şi cineva... 

— Nu. Te rog respectă asta, Keith. 

— Înţeleg. Dar, dacă aveţi vreodată nevoie de ajutor, strigaţi. 

— De acord. 

Jeffrey se ridică şi mestecă în cele două vase. 

— Supa e gata. 

Mâncară supă, apoi curry de legume şi se ocupară de ultima 
sticlă de vin. Keith făcu cafea, şi Gail dezveli o prăjitură cu 
morcovi. La prăjitură şi cafea, Jeffrey zise: 

— Hei, era să uit. Băgă mâna în buzunar şi scoase un plic de la 
bancă. Aici e o mie. 

— Mulţumesc. 

Keith luă un cec din portofel şi îl dădu lui Jeffrey care aruncă o 
privire pe el şi spuse: 

— Ăsta e pentru două mii. 

— E o contribuţie pentru cauză. N-am mai dat niciodată bani 
celor de stânga. 

Gail zâmbi. 

— Nu putem accepta, Keith. 

— Ba da, puteţi. Eu n-am nevoie de bani şi vreau să fac ceva. 

— Poţi să ne ajuţi fiind alături de noi. 

— Aş putea şi aş face-o. Dar plec. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Uite ce, dragii mei, am încredere în voi şi îmi plăceţi. De 
asemenea, s-ar putea să am nevoie de ajutorul vostru. Sunteţi 
pregătiţi pentru povestea cea lungă? 

Ei aprobară dând din cap. 

— Bine, m-am întors în Spencerville, ca să revin la linia de 
start şi să văd dacă pot să mai alerg încă o dată în cursă. Ei bine, 
asta nu se poate. Cursa s-a terminat, dar poţi alerga într-una 
nouă. Mda, bat câmpii. Ei bine, sunt îndrăgostit de Annie şi... 

Gail dădu cu palma în masă. 

— Ştiam eu! Vezi, Jeffrey, ţi-am spus. 

— Eu ţi-am spus. 


— Îmi daţi voie? Nu e uşor. Oricum, timp de douăzeci de ani 
ne-am scris... 

— Îmi place. Continuă. Ea te iubeşte? 

— Gail, taci din gură, interveni Jeffrey. 

— Deci, în orice caz, da, mă iubeşte şi o să fugim împreună. 
Sfârşitul poveştii. 

— Pe naiba, sfârşitul poveştii, zise Gail. Aţi făcut-o? 

— Asta nu e relevant... nu, n-am... 

— Mincinosule. Ştiam eu. Înţelegi? Din cauza asta era ea cu 
capul în nori. Ne-a întrebat dacă am vorbit cu tine în ultimele 
câteva zile. E grozav. Porcul primeşte ceea ce merită. Ah, Keith, 
sunt atât de fericită pentru voi. 

Se ridică şi îl sărută - Keith îşi imaginase că asta o să se 
întâmple -, iar Jeffrey o urmă strângându-i mâna. Keith simţi o 
oarecare nerăbdare şi zise: 

— Deci, asta dă răspuns la o mulţime de întrebări, şi m-am 
gândit că vă datorez o explicaţie de ce nu pot să mă angajez în... 

— Hei, întrerupse Jeffrey, îţi faci partea ta furându-i nevasta. 

— În realitate, nu chiar o fur... 

— Am ştiut întotdeauna că voi doi o să fiţi iar împreună, zise 
Jeffrey. Când plecaţi? 

— Nu pot să spun. Dar curând. 

— Cum putem să vă ajutăm? 

— Păi, pentru început, nu spuneţi nimic despre asta când 
vorbiţi la telefon. Mă îngrijorează faptul că telefoanele noastre ar 
putea fi ascultate. 

— Mda, s-ar putea. Altceva? 

— Ei bine, aţi adus banii, se pare că o să mai rămână mâncare 
pentru încă câteva zile şi poate că Gail o să fie atentă ce se 
întâmplă pe la primărie. 

— Întotdeauna sunt. Şi am o sursă care e poliţist. 

— Bine. Dar să nu ai încredere în el. 

— Când e vorba de revoluţie, nu avem încredere în prea multă 
lume. 

Keith dădu din cap. 

— Ştiţi jocul. 

— Deci, te dai la fund până... Se poate spune „a fugi cu iubita” 
dacă ea e măritată? întrebă Jeffrey. 

— Dacă n-ai altceva mai bun, da. O să vă dau o cheie a casei şi 


aş vrea să aveţi voi grijă de ea 

— Nu-i nicio problemă. 

— Unde aţi făcut-o? De câte ori? Cum aţi reuşit? întrebă Gail 

— Suntem vechi profesionişti de pe vremea liceului. Keith 
schimbă subiectul. Soţul ei e bănuitor în general şi ofticat în 
special că m-am întors acasă. A venit pe aici săptămâna trecută şi 
am avut un schimb de cuvinte. Dar nu ştie practic nimic. Mi-a dat 
o săptămâna să părăsesc oraşul şi timpul expiră vineri, dar n-o să 
plec până atunci. S-ar putea să vină iarăşi pe aici şi voi cere o 
prelungire de câteva zile, fiindcă e mai puţin complicat decât să-l 
omor, lucru pe care am promis că n-o să-l fac. 

Ei părură şocaţi de această remarcă, şi Keith îi privi. 

— Asta e o treabă serioasă. Nu-i de joacă. Baxter e aproape un 
psihopat. Aveţi grijă. Oferta cu arma rămâne valabilă. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, apoi Jeffrey spuse: 

— E o chestie foarte serioasă. Pot să fumez? 

— Dă-i drumul. 

Jeffrey scoase din buzunarul cămăşii un săculeţ şi foiţă şi făcu 
o ţigară. O aprinse cu un chibrit şi o oferi lui Keith care refuză, 
apoi lui Gail care, de asemenea, refuză. Jeffrey ridică din umeri, 
se aşeză la loc şi începu să fumeze. 

— Crezi că Annie e în siguranţă? întrebă Gail. 

— Cred că da. Dar sesizez aceste vibrații - dacă pot să folosesc 
cuvântul ăsta vechi - şi aceste vibrații îmi spun că oamenii au 
mirosit ceva, ca şi cum ar intercepta aceste semnale care există 
între ferma asta şi Williams Street. Zâmbi. Suflă fumul ăla în altă 
parte, Jeffrey. Încep să vorbesc ca tine. 

— Nu, înţeleg, zise Gail. Adică, chiar şi noi ne-am dat seama că 
se întâmplă ceva. Cine altcineva în afară de Baxter? 

— A, doar oameni. Pastori, sora cuiva şi câteva doamne 
drăguţe în vârstă. Probabil, sunt paranoic, dar sunt îngrijorat că 
Baxter o să dea peste ceva concret. Trebuie să vă cer să nu 
spuneţi sau să nu faceţi ceva care ar putea trezi suspiciuni. Dați- 
vă la fund şi voi până la sfârşitul săptămânii. De acord? 

— S-a făcut 

— Dacă planul cade, s-ar putea să am nevoie de voi. 

— Suntem aici. 

— Apreciez asta. Hei, Jeffrey, cine s-ar fi gândit că o să mai 
luăm masa împreună? 


Jeffrey trase un fum şi îl privi. 

— Timpul a vindecat multe dintre rănile acelea, Keith. Mă 
bucur că am trăit destul de mult ca să ne facem mai deştepţi. 

— Dacă asta e preludiul unei legături masculine, mă duc afară 
pe verandă, spuse Gail. 

Jeffrey îi spuse lui Keith: 

— Se simte ameninţată. De aceea ai nevoie de o femeie, Keith, 
ca să echilibrezi dinamica relaţiilor noastre conexe sau... ce-o fi. 
Hei, unde aveţi să vă duceţi? Poate reuşim să ne întâlnim undeva 
pentru o masă. 

— Sigur. O să vă anunţ. 

— O să ne fie dor de tine, Keith, zise Gail. Noi nu avem mulţi 
prieteni pe aici. 

— Poate o să aveţi după ce scăpaţi de şeriful Baxter. 

— Nu cred. Dar poate. O să te întorci aici într-o zi? 

— Aş vrea. Depinde de ce se întâmplă cu Baxter. 

— Mda, fu de acord Jeffrey. Nu te-aş sfătui să cauţi o casă pe 
Williams Street o vreme. Râse. Ha, aş vrea să-i văd mutra idioată 
când o să ajungă acasă şi o să găsească un afurisit de bilet pe 
frigider. 

Jeffrey începu să râdă şi lovi masa cu palma de câteva ori. 
Keith se ridică. 

— Hai să stăm pe verandă. Servitoarea o să strângă masa. 

Se duseră pe verandă şi priviră cum apune soarele. Un timp 
nimeni nu vorbi, apoi Gail spuse: 

— Ce lucru uimitor, Keith. 

— Ce? 

— Dragostea. Adică, prin colegiu, prin tumult, război, decenii, 
distanţă şi tot ce v-a pus viaţa în cale. Dacă aş fi sentimentală, aş 
plânge. 


Capitolul 22 


Joi dimineaţă, Keith se trezi simțindu-se nu prea bine şi 
neştiind de ce. Treptat îşi aminti că cei doi Porter veniseră la 
cină, că trecuseră apoi la băuturi spirtoase şi-şi dădu seama de 
ce îl durea capul şi ce sărbătoriseră. 

Se sculă din pat şi deschise fereastra simțind cum aerul rece 
pătrunde în cameră. Părea să fie iarăşi o zi însorită, bună pentru 
porumb, dar ar fi fost potrivită încă o ploaie înainte de recoltare. 
În chiloţi se îndreptă spre baie şi dădu peste Jeffrey, el tot în 
chiloti. 

— Nu mă simt bine, zise Jeffrey. 

— Ai dormit aici? 

— Nu, m-am întors în chiloţi ca să iau cutiile de mâncare. 

— Unde-i Gail? 

— S-a dus să ne aducă micul dejun. Vrei să intri la baie? 

— Nu, intră tu. 

Keith îşi luă halatul şi coborî în bucătărie. Se spălă pe faţă la 
chiuvetă, găsi aspirină în dulap şi luă două pastile, apoi puse de 
cafea. O maşină trase la uşa din spate şi Gail intră cu o pungă de 
alimente. 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

Se aşeză la masa din bucătărie şi Gail scoase o sticlă de suc de 
portocale şi trei brioşe de porumb. 

— M-a urmărit o maşină de poliţie tot drumul de aici până în 
oraş. 

Keith aprobă din cap. 

— Acum ei ştiu că există o legătură între noi. Eşti pe listă. 

— Hei, eu am fost pe listă înainte să vii tu aici. 

Se aşeză şi turnă câte un pahar de suc pentru fiecare. Keith 
sorbi din suc şi întrebă: 

— Te-au oprit? 

— Nu, eu i-am oprit pe ei. Am ieşit din maşină, le-am spus că 
sunt consilier municipal şi s-o şteargă dracului sau o să le iau 
insignele. 

— Ai devenit foarte organizată, Gail. Trebuia să ţipi în legătură 


cu drepturile tale de cetăţean. 

— N-ar fi ştiut despre ce naiba vorbeam. Singurul lucru care îi 
sperie e gândul de a-şi pierde pistoalele şi insignele. 

— Mda, poliţiştii ăştia s-au înrăit. Au un şef rău. 

Ea rămase tăcută o clipă, apoi îl întrebă: 

— Vorbeai serios de uciderea lui Baxter? 

— Nu. 

Îl privi un timp, apoi zise: 

— Am fost speriată acolo, pe autostradă. 

— Ştiu. Aş vrea să mă ocup de problema asta înainte de 
plecare, dar am promis că n-o s-o fac. 

— Înţeleg. Pot să te întreb... Ai făcut vreodată asta? Adică, 
bănuiesc că în Vietnam... 

Keith nu răspunse, dar se gândi la întrebarea ei. Da, ucisese în 
Vietnam, dar aceea era o luptă. In primii ani de serviciu în 
spionaj avusese, pur şi simplu, un permis ca să ucidă, dar, înainte 
să i se dea pistolul şi amortizorul, i se dăduseră regulile; existau 
doar două situaţii absolute pentru omor: în luptă şi pentru 
autoapărare. Dar toată lumea din America avea acelaşi drept. 
Permisul său însă era valabil şi pentru zone mai întunecoase, 
cum ar fi uciderea prin preempţiune dacă te simțeai ameninţat şi 
totul devenea şi mai întunecos, ca dreptul de a ucide pentru a 
îndepărta un mare rău, indiferent de natura lui. De exemplu, 
Keith considera că Cliff Baxter reprezenta un mare rău, dar 
părinţii şi copiii domnului Baxter s-ar putea să nu fie de aceeaşi 
părere. Era ceva ce depindea de fiecare caz în parte, şi Keith nu 
fusese niciodată obligat să hotărască singur, nici să fie pistolarul, 
dacă ar fi avut vreo problemă cu hotărârea comitetului. Dar aici, 
în Spencerville, departe de constrângeri şi sfaturi, era singur. 

— Te-ai gândit la faptul că n-o să fiţi niciodată în siguranţă cât 
timp el e pe aici? întrebă Gail. 

— Nu cred că vitejia lui Baxter e foarte mare. O să stăm 
departe de terenul lui. 

— Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să se răzbune pe... să 
zicem, familia lui Annie? 

— Ce vrei să spui, Gail? Credeam că eşti pacifistă. 

— Jeffrey e pacifist. Dacă cineva mi-ar ameninţa viaţa sau viaţa 
prietenilor, sau a familiei, l-aş omori. 

— Cu ce? Cu un morcov? 


— Fii serios. Ascultă, mă simt ameninţată şi evident că nu mă 
pot duce la poliţie. O să iau puşca aceea. 

— E-n regulă. O să o aduc. 

Se ridică, dar Jeffrey cobora scările. 

— O să o punem mai târziu în portbagaj, îi zise Gail lui Keith. 

Jeffrey intră în bucătărie. 

— Ce să puneţi în portbagaj? 

— Vasele, răspunse Gail. 

— Bine. 

Se aşeză şi mâncară. 

— O petrecere pe cinste aseară, spuse Jeffrey. Mă bucur că am 
putut sărbători, în sfârşit, anunţul logodnei Landry-Prentis. 

— V-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost vieţile noastre fără 
război şi tulburări? întrebă Keith. 

— Da, m-am gândit. Monotone, cred. Ca acum. Cred c-am trăit 
o experienţă unică. Da, o mulţime de oameni au fost răniţi şi au 
luat-o razna, dar majoritatea dintre noi ne-am descurcat bine. 
Suntem oameni mai buni din cauza asta. Studenţii mei erau total 
plicticoşi, egocentrici, egoişti, nehotărâţi şi lipsiţi de caracter. 
Isuse, ai fi crezut că sunt republicani, dar ei îşi închipuiau că sunt 
rebeli. Da. Rebeli fără cauză. 

— L-ai stârnit, zise Gail. 

— ÎI ţii minte pe Billy Marlon? îl întrebă Keith pe Jeffrey. 

— Da. Prost puşti. Obsedat să placă, voia să fie prieten al 
tuturor. De fapt, m-am întâlnit întâmplător cu câteva ori. Am vrut 
să fiu amabil, de dragul vremurilor de demult, dar e terminat. 

— L-am întâlnit la La John. 

— Doamne, Landry, nici la closet nu m-aş duce acolo, 

— Mă simţeam nostalgic într-o seară. 

— Treci la subiect. De ce ai întrebat de el? 

— Ei bine, uneori, când văd un tip ca el, îmi zic: „lată mila lui 
Dumnezeu sunt ce sunt”. 

— Dacă ar exista milă lui Dumnezeu, comentă Gail, n-ar mai 
există oameni ca el, ca tu să spui „lată, prin mila lui 
Dumnezeu...” 

— Acum ai pornit-o pe ea, zise Jeffrey. Înţeleg ce vrei să Keith, 
dar cred că Billy Marlon-ii de pe lume ar fi luat-o pe coajă în orice 
perioadă. Noi nu suntem aşa. 

— Oare? 


— Da, suntem şi noi rataţi, dar suntem funcționali. Se gândi o 
clipă. Ne-am smuls din acest loc, Keith, eu, tu şi alţi câţiva. Nu 
ne-am născut cu bani, ca familia Baxter, sau într-o tradiţie a 
educaţiei, ca familia Prentis. Bătrânul tău era fermier, al meu 
muncitor la calea ferată. Anii 1960 nu ne-au determinat să ratăm, 
ci ne-au eliberat de convenţii şi de structura de clasă. Ne-am 
regulat pe cinste. Ştii, o dată m-am gândit că probabil am făcut-o 
de mai multe ori decât toţi din familia mea, bărbaţi sau femei, 
luaţi la un loc, cam de prin 1945 încoace. Cred oamenii s-au 
regulat foarte mult în timpul celui de-al din Război Mondial, dar 
nu înainte sau după. 

Keith zâmbi. 

— Ăsta era unul dintre cursurile predate de tine? 

— De fapt, chiar era. 

— De acord, ne-am distrat grozav. Dar cum ai spus şi tu am 
făcut şi nişte porcării pe atunci. De exemplu, tu mi-ai trimis nişte 
scrisori tâmpite. E-n regulă. Am primit genul ăla de scrisori de la 
necunoscuţi. Dar toţi vorbeam despre dragoste, dar făceam o 
mulţime de lucruri îngrozitoare, inclusiv eu. Când am primit 
scrisoarea de la tine, pur şi simplu, am vrut să te omor. Şi aş fi 
făcut-o dacă erai acolo. 

— Ce pot să spun? Eram tineri. Erau furtuni solare, Jupiter şi 
Marte se aflau pe aceeaşi linie sau ceva de genul ăsta, preţul 
marijuanei scăzuse, ne smintiserăm de-a binelea. Dacă astea nu fi 
întâmplat, aseară ne-am fi aflat la localul La John, plângându-ne 
de preţurile din agricultură şi de salariile de la căile ferate, şi 
poate că Billy Marlon ar fi avut casa lui şi ar fi fost în consiliul 
municipal, dacă nu s-ar fi dus în Vietnam. Doamne, nu ştiu. 
Muşcă dintr-o brioşă şi continuă: O parte din ceea ce suntem este 
în codul nostru genetic. O parte în cultură, o parte în astre şi mai 
mult în istoria noastră personală. Eu, tu, Cliff Baxter, Annie 
Prentis şi Billy Marlon. Ne-am născut în acelaşi spital unul după 
celălalt. Nu am niciun răspuns. 

— Nici eu. Aş vrea să-mi mai faci un serviciu. După ce plec, du- 
te şi vezi dacă poţi să faci ceva pentru Marlon. Locuieşte la ia 
Cowley pe Route 8. Vezi dacă poţi să-l internezi într-un spital al 
veteranilor. 

— Sigur. Eşti un tip de treabă. 

— Să nu se afle asta. 


— Trebuie că ai o mulţime de sentimente amestecate acum. 
Eşti pe punctul să pleci din nou de acasă, de data asta. într-o o 
călătorie minunată şi necunoscută cu o altă persoană. Eşti 
emoţionat sau speriat de moarte? 

— Da. 

Terminară micul dejun şi Gail îl întrebă pe Keith dacă nu are o 
periuţă de dinţi în plus. 

— Sigur. Să o găsesc. Vino sus. 

Urcară scările şi intrară în dormitorul lui Keith. El deschise 
dulapul. Gail privi uniformele, sabia, vestă antiglont şi 
mărunţişurile unei cariere care necesitase multe accesorii. 

— Cu ce te ocupai exact? îl întrebă ea. A 

— Cu unele şi cu altele. Scoase puşca M-16. In esenţa, mi-am 
petrecut douăzeci şi cinci de ani luptând cu comuniştii. Şi ei s-au 
plictisit de asta cam tot atunci când m-am plictisit şi eu. 

— A fost satisfăcător? 

— Spre sfârşit a fost cam la fel de satisfăcător ca munca ta. 
Uite - ăsta se numeşte selector de control al focului. Acum e pe 
poziţia de siguranţă. Mută-l aici şi e gata să tragă. Ţine, pur şi 
simplu, degetul pe trăgaci. Se încarcă şi se armează automat. 
Ăsta e încărcătorul. Are douăzeci de cartuşe. După ce goleşti 
încărcătorul, apeşi pe clapeta asta şi încărcătorul sare afară, apoi 
bagi un nou încărcător, asigurându-te că s-a închis bine, după 
care tragi de mânerul ăsta înapoi, ca să încarci primul cartuş; 
apoi e iarăşi automată. 

li dădu arma. 

— E atât de uşoară. 

— Şi nu are un recul prea puternic. 

Gail exersă punând încărcătorul, încărcând arma şi ochind. 

— E destul de simplu, zise. 

— Aşa e. A fost făcută pentru oameni ca Billy Marlon. E simplă, 
uşoară, e banal să ocheşti cu ea şi e mortală. N-ai nevoie decât 
de voinţa de a apăsa pe trăgaci. 

— Asta nu ştiu. 

— Atunci n-ar trebui s-o iei. 

— O să o iau. A 

— Bine. Uite husa. In buzunarele astea laterale se găsesc patru 
încărcătoare pline, în ăsta e o lunetă, dar nu te complica cu ea. E 
pentru ochirea la mare distanţă. Nu cred că o să ajungi la un 


schimb de focuri cu poliţia din Spencerville, dar noaptea o să te 
simţi mai bine dacă o ai sub pat, nu-i aşa? 

—Aşa este. O să mă duc să descui portbagajul, apoi o să-l iau 
Jeftrey la o plimbare. 

Cobori şi după câteva minute, timp în care Keith se îmbrăcă, îi 
văzu pe fereastră afară lângă hambar. Se duse jos, ieşi pe uşa din 
spate şi puse husa cu arma în portbagaj, lângă vasele de mâncare 
goale, închise portbagajul, intră înăuntru şi-şi turnă altă ceaşcă 
de cafea. Câteva minute mai târziu, Gail şi Jeffrey se întoarseră. 

— E chiar foarte drăguţ aici, spuse Gail. Pălăvrăgiră câteva 
minute, apoi Gail zise: Ei bine... e timpul să plecăm. Işi puse 
braţele în jurul lui şi-l sărută. Noroc, Keith. Sună sau scrie-ne. 

— O să vă scriu. Între timp, aduceţi pe cineva de la o companie 
de securitate din Toledo, ca să vă verifice telefoanele, şi luaţi-vă 
un telefon mobil. 

— Bună idee. Jeffrey îi luă mâna. Hei, dacă ai nevoie de ceva 
înainte de plecare, nu suna - treci pe la noi. 

— Cred că totul e aranjat. Cheia de la casă o să fie sub banc în 
magazia de scule. 

— Bine. O să avem noi grijă de toate până te întorci. 

— Mulţumesc pentru tot. Succes cu revoluţia. 

Se îmbrăţişară cu toţii încă o dată, apoi cei doi Porter plecară, 
şi Keith îi privi cum se îndepărtează, destul de sigur că avea să-i 
revadă în momente mai favorabile. 


Pe la vreo zece dimineaţa, Keith era sus pe o scară, ca să 
înlocuiască balamalele ruginite ale uşii de la şura de fân. Lucrul 
afară îi limpezise capul şi se simţea mai bine. 

Auzi zgomotul unor cauciucuri pe pietriş şi întorcându-se văzu 
un Ford Taurus cenuşiu apropiindu-se pe aleea lungă, lăsând în 
urmă un nor de praf. Keith nu-şi putea imagina cine este, dar ar fi 
putut fi Annie. Dar s-ar fi putut să nu fie ea. Cobori de pe scară la 
timp ca să-şi ia pistolul Glock de 9 milimetri de pe Trusa de scule, 
să-l bage la betelie şi să-l acopere cu cămaşa. Apoi se îndreptă 
spre casă în timp ce portiera şoferului se deschise. 

Un om cam de vârsta şi greutatea lui, cu părul de culoarea 
nisipului şi cămaşa albastră ieşi, privi împrejur, apoi îl văzu pe 
Keith şi-i făcu cu mâna. 

— Salve! Asta-i ferma Landry? 


Keith continuă să meargă în întâmpinarea bărbatului. 

— Grozav spaţiu ai pe aici, fiule, zise acesta. Am de gând să-ţi 
cumpăr ferma sau să te iau la goană. Voi, tipilor, trebuie s-o 
întindeţi ca să faceţi loc vitelor mele. 

Keith veni spre bărbat. 

— Ăsta-i Ohio, Charlie. Pe aici nu vorbim aşa. 

— Am crezut că e Kansas. Tu cine naiba eşti? 

Îşi strânseră mâinile, se îmbrăţişară scurt şi se bătură pe 
spate. 

Charlie Adair din Washington, D.C., de la Consiliul Naţional de 
Securitate, fusese superiorul civil imediat şi cândva un bun 
prieten al lui Keith. Keith se întrebă ce căuta aici şi îşi închipui că 
era vorba de vreo problemă administrativă, hârtii de semnat sau 
poate doar o verificare fizică, să vadă dacă Keith era unde 
spusese că se afla, cum trăia, genul ăsta de lucruri. Dar, cumva, 
Keith ştia că nu era aşa. 

— Ce-ai mai făcut, Keith? întrebă Charlie Adair. 

— Grozav până acum două minute. Ce s-a întâmplat? 

— A, am trecut doar să te salut. 

— Salut. 

Charlie privi împrejur. 

— Aici te-ai născut? 

— Da. 

— A fost un loc bun ca să creşti? 

— Da. 

— Aveţi cicloane pe aici? 

— Cel puţin o dată pe săptămână. Tocmai ai ratat unul. Dacă 
mai stai prin zonă o să fie o tornadă azi, mai târziu. 

Adair zâmbi, apoi întrebă: 

— Deci, te-ai instalat? 

— Da. 

— Cât valorează un loc ca ăsta? 

— Nu ştiu... patru sute de acri, casa, acareturile, ceva 
echipamente ... poate patru sute de mii. 

— Nu zău? E destul de bine. În afara districtului Columbia, în 
Virginia, fermele acelor domni ajung la un milion. 

Keith nu credea că Charlie Adair venise în districtul Spencer 
ca să vorbească despre preţul pământului. 

— Ai venit cu avionul? îl întrebă. 


— Da, am luat o cursă până la Columbus şi am închiriat o 
maşină. A fost un drum plăcut. Te-am găsit fără multă greutate. 
Poliţia ştia exact unde te afli. 

— E un loc mic. 

— Văd. Adair remarcă: Te-ai bronzat destul de bine. Ai mai 
slăbit. 

— Din cauză că am muncit mult afară la fermă. 

— Îmi închipui. Adair se întinse. Hei, facem o plimbare? A fost 
un zbor lung şi-un drum lung cu maşina. 

— Sigur. Să-ţi arăt împrejurimile. 

Se plimbară prin curte, Charlie simulând un interes pentru tot 
ce vedea, în timp ce Keith mima interesul de a-i arăta. 

— Totul e al tău? întrebă Charlie. 

— Nu. Apartine părinţilor mei. 

— Tu vei moşteni? 

— Am un frate şi o soră şi, cum în această ţară nu există 
dreptul primului născut, într-o zi va trebui să luăm o hotărâre. 

— Cu alte cuvinte, dacă unul dintre voi va dori să devină 
fermier, va trebui să cumpere părţile celorlalţi doi. 

— Aşa se întâmpla uneori. Se întâmpla odinioară. Acum, de 
obicei, moştenitorii vând unui concern mare, iau banii şi fug. 

— Păcat Asta omoară fermele familiale. Plus taxele pe 
proprietate. 

— Nu există taxe pe proprietate, pe ferme, dacă le păstrezi în 
familie. 

— Zău? Hei, asta e o chestie bună făcută de tâmpiţii ăia din 
Congres. 

— Mda, e o listă cam scurtă. 

Intrară în lanul de porumb şi începură să meargă printre 
rânduri. 

— De aici vin fulgii mei de porumb, spuse Charlie. 

— Doar dacă eşti vacă. Ăsta se numeşte porumb furajer Dacă 
hrăneşti vitele cu el, ele se îngraşă, le omori şi devin hamburgeri. 

— Adică, nu pot să mănânc aşa ceva? 

— Oamenii mănâncă porumb zaharat. Fermierii cultivă puţin. 
Dar majoritatea e cules manual cam prin august 

— Învăţ câte ceva. Tu ai plantat tot ce-i aici? 

— Nu, Charlie, a fost plantat prin mai. Eu am ajuns aici în 
august. Doar nu crezi că porumbul ar creşte atât de înalt în două 


luni. 

— N-am idee. Deci, nu e al tău? 

— Pământul e al meu. E arendat, închiriat. 

— Am priceput. Şi îţi plătesc în porumb sau în bani? 

— În bani. 

Keith îşi croi drum spre movila funerară indiană şi se suiră în 
vârful ei. Charlie privi peste câmpuri. 

— Aici e inima pământului, Keith. Asta e ceea ce am apărat noi 
în toţi anii ăştia. 

— De la mare pân' la mare. 

— ţi lipseşte munca? 

— Nu. 

Charlie scoase un pachet de ţigări din jachetă. 

— Pot să fumez aici? 

— De ce nu? 

Charlie suflă un nor de fum în aer şi arătă în depărtare. 

— Ce fel de porumb e acela? 

— E soia. 

— Ca în sosul de soia? 

— Da. Există o fabrică japoneză de prelucrare, nu departe de 
aici. 

— Vrei să zici că există japonezi aici? 

— De ce nu? Nu pot să transporte cu vaporul un milion de acrii 
de teren american până în Japonia. 

Charlie se gândi o clipă, apoi spuse: 

— E... înspăimântător. 

— Nu fi xenofob. 

— Hei, e din cauza meseriei. Fuma un timp, apoi zise: Keith, ei 
vor să te întorci. 

Keith ştia deja asta. 

— Las-o baltă. 

— M-au trimis să te aduc înapoi. 

— Mi-au zis să plec. Aşa că du-te înapoi şi spune-le că am 
plecat. 

— Nu-mi face zile amare, Keith. Am avut un zbor zdruncinat 
Mi-au spus să nu mă întorc fără tine. 

— Charlie, nu pot să te dea afară şi apoi să se răzgândească. 

— Pot să facă tot ce vor. Dar, de asemenea, vor să-ţi prezinte 
scuze pentru neplăcerile pe care acest lucru s-ar fi putut să ţi le 


provoace. Au acţionat pripit, fără să acorde atenţia necesară 
situaţiei în desfăşurare în Est. Îţi aminteşti unde se află acesta. 
Vrei să le accepţi scuzele? 

— Desigur. La revedere. Când ai avion? 

— Îţi oferă un contract civil pentru cinci ani. O să faci cei 
treizeci de ani de muncă şi o să ai o pensie întreagă. 

— Nu. 

— Şi o promovare. Una militară. General cu o stea. Ce zici, 
colonele? 

— Ai sosit într-un moment prost. 

— Asta e o slujbă la Casa Albă, Keith. Vizibilitate foarte bună. 
Ai putea fi viitorul Alexander Haig. Adică, el credea că e 
Preşedinte, dar slujba asta are un asemenea potenţial, încât ai 
putea candida cu adevărat la preşedinţie, aşa cum voiau oamenii 
să facă Haig. Ţara e pregătită iar pentru un general. Tocmai am 
citit un sondaj de opinie secret în legătură cu asta. Gândeşte-te la 
aşa ceva. 

— Bine. Lasă-mă să mă gândesc o secundă. Nu. 

— Toată lumea doreşte să fie preşedinte. 

— Eu vreau să fiu fermier. 

— Tocmai asta e. Publicului o să-i placă. Un om înalt, arătos, 
cinstit, de la ţară. Ştii povestea lui Cincinnatus? 

— Eu ţi-am spus povestea asta. 

— Aşa e. Deci, ţara are nevoie iarăşi de tine. E timpul să ieşi în 
faţă şi să nu mai râneşti baligă. 

Keith nu era prea sigur în legătură cu această metaforă 
amestecată. Replică: 

— Ştii, dacă aş fi preşedinte, primul lucru pe care l-aş face ar fi 
să te concediez. 

— E ceva foarte meschin, Keith. Nu foarte diplomatic. 

— Charlie, nu mă mai face să-mi pierd vremea. 

— Nu te fac să-ţi pierzi vremea. Lasă chestia cu preşedinţia. 
După serviciul de la Casa Albă, ai putea să te întorci aici şi să 
candidezi pentru Congres, apoi să locuieşti la Washington. Ce e 
mai bine din ambele lumi. Ai putea face ceva şi pentru ţara, și 
pentru comunitatea ta. Adair stinse ţigara strivind-o cu piciorul. 
Hai să ne plimbăm. 

Merseră printre şirurile de porumb. 

— Ascultă, Keith, preşedintelui i-a intrat în cap că te vrea în 


echipa lui. Îi datorezi curtoazia unui răspuns personal. Va trebui 
să dai ochii cu el. Deci, chiar dacă nu vrei slujba, trebuie să-i spui 
personal să se ducă la dracu’. 

— El mi-a spus să mă duc la dracu’ printr-o scrisoare. 

— N-a făcut-o el. 

— Oricine a făcut-o, nu contează. Dacă cineva a dat-o în bară, 
nu e problema mea. Ştii că am dreptate. 

— E periculos să ai dreptate când guvernul greşeşte. Keith se 
opri. 

— E o ameninţare? 

— Nu. Doar un sfat bun, prietene. 

Işi reluară plimbarea. 

— O să-ţi placă locul ăsta, zise Charlie, şi anul viitor pe vremea 
asta? 

— Dacă n-o să-mi placă, o să mă mut. 

— Ascultă, Keith, poate ai reuşi să te retragi la ţară, să fii 
fericit şi să rămâi supărat pe toţi tipii ăia. Dar acum, că ţi-am 
adus scuze sincere şi o ofertă, n-o să fii împăcat cu tine însuţi. 
Deci, ţi-am stricat ziua şi izolarea. Acum trebuie să faci faţă noii 
situaţii. N 

— Asta e noua situaţie. Aici. Inapoi la vechea situaţie. Ştii, am 
fost supărat, dar nu mai sunt. Voi mi-aţi făcut o favoare. Nu mă 
poţi face să mă întorc, aşa că termină cu prostiile. 

— Ei bine... ştii, eşti încă în armată. N-ai mai purtat uniforma 
de aproape cincisprezece ani, dar încă eşti colonel în rezervă, şi 
Preşedintele e comandantul suprem. 

— Vorbeşte cu avocatul meu. 

— Preşedintele poate face apel la tine din când în când, ca să-ţi 
îndeplineşti îndatoririle funcţiei tale şi aşa mai departe. A sosit 
momentul, amice. 

— Nu mă păcăleşti cu aşa ceva. 

— Văd... Lasă-mă să încerc altceva. Salvează-mi fundul. Vino la 
Washington cu mine şi spune-le că Adair a făcut tot ce-a putut, 
dar tu te afli acolo ca să le comunici personal să se ducă la naiba. 
Bine? Ştiu că vrei s-o faci aşa. Nu le datorezi nimic decât să le 
spui în faţă să se ducă naibii. Dar mie îmi eşti dator şi tot ce-ţi 
cer, ca să fim chit, e să vii cu mine la Washington. Atunci, eu 
scap din încurcătură, iar tu poţi să spui ce-ţi trece prin cap. 
Corect? Asta-i sigur... 


— Nu... nu pot să vin cu tine... 

— Îmi eşti dator, Keith. Am venit aici să-mi încasez datoria, nu 
să implor, să ameninţ sau să conving prin linguşiri. Ca să încasez 
datoria. 

— Charlie, ascultă... 

— Bucureşti. Ca să nu vorbesc de încurcătura din Damasc. 

— Ascultă Charlie... există o femeie... 

— Întotdeauna există o femeie. Aşa era să fim decapitaţi din 
cauza ta în Damasc. 

— E o femeie aici... 

— Aici? Isuse, amice, nu eşti aici nici măcar de două luni. 

— Cu mult timp în urmă. Ştii, liceu şi colegiu. S-ar putea să fi 
pomenit de ea într-o clipă de sentimentalism. 

— A... da. Da, mi-ai spus. Înţeleg. Se gândi un moment. 
Întrebă: Sot? 

Keith încuviinţă din cap. 

— Păi, nu putem să te ajutăm în privinţa asta. Făcu cu ochiul. 
Dar putem să facem un plan. 

— Deja am făcut, mulţumesc. 

Intrară din nou în curtea fermei şi Charlie se aşeză pe micul 
tractor de grădină. 

— Pot să fumez pe chestia asta? 

— Da. E doar un tractor. Nu zboară. 

— Da. Îşi aprinse o altă ţigară şi păru să se gândească. Zise: 
Nu văd complicaţia. 

— E măritată. Cum ar arăta un consilier prezidenţial care 
trăieşte cu o femeie măritată? 

— O să-i obţinem divorţul. 

— Ar putea dura ani. 

— Putem trage câteva sfori. 

— Nu, nu puteţi. Nu puteţi face tot ceea ce vreţi. Credeţi că 
puteţi, dar nu puteţi. Există legi care guvernează asta. 

— Aşa e. Ei bine, aveai de gând să trăieşti cu ea în curând? 

— Da. Foarte curând. 

— Deci, o să-i facem rost de un apartament separat în 
Washington. De ce faci din asta aşa o mare problemă? 

— Charlie, nu la aşa ceva ne gândim noi. Nu sunt atât de 
important pentru pacea mondială. Lumea se va descurca foarte 
bine fără sfatul meu. Pericolul a trecut. Mi-am făcut datoria. 


Acum viaţa e importantă pentru mine. 

— Asta-i bine. N-a fost niciodată, dar te înţeleg. Ştii, poţi să ai 
o viaţă şi o carieră. Asta se face tot timpul. 

— Nu acea carieră. 

— De data asta, n-o să fie aşa o nebunie. Sigur, programul e 
prelungit şi s-ar putea să fii nevoit să zbori ici şi colo din când în 
când, dar nu mai trebuie să treci dincolo de Cortina de Fier. Nu 
mai există. 

— Da, am fost acolo. 

— Aşa e. Studie comenzile tractorului şi întrebă: Ştii cum să 
conduci asta? 

— Aşa a fost scos din hambar. 

— Am crezut că chestiile astea sunt mai mari. 

— E un tractor de grădină. Un fel de vehicul utilitar pentru 
curte. 

— Nu zău? Şi cel mare unde e? 

— Tata l-a vândut. Deci, mulţumesc că ai trecut pe aici. Salută 
pe toată lumea. La ce oră ai avion? 

Charlie se uită la ceas. 

— Din Toledo la două şi un sfert. Cât îmi va lua să ajung de aici 
la aeroport? 

— Probabil o oră sau mai mult, dacă e aglomeraţie. Poate vrei 
să pleci acum, ca să fii sigur. 

— Nu. Am timp pentru o bere. 

— Hai înăuntru. 

Charlie se dădu jos de pe tractor şi intrară în casă prin uşa de 
la bucătărie. 

— Mi s-a terminat berea, zise Keith. 

— Oricum, e puţin cam devreme. Mi-e doar sete. 

— Nu mă îndoiesc. În ultima jumătate de oră ai scos aburi. 
Deschise uşa frigiderului şi scoase o carafă cu apă. Turnă în ăouă 
pahare. E apă de izvor adevărată. 

Charlie goli jumătate de pahar. 

— E bună. 

— Subsolul conţine calcar în cea mai mare parte. A fost o mare 
preistorică. Ştii, mici fiinţe marine comprimate un miliard de ani 
în straturi de calcar. 

Charlie privi paharul cu suspiciune. 

— Chiar aşa? 


— Am de gând s-o îmbuteliez şi s-o vând porcilor din districtul 
Columbia. 

— Bună idee. Hai să stăm jos un minut. 

Se aşezară la masă mare şi Charlie rămase tăcut o vreme, ceea 
ce nu-i plăcu lui Keith, după care zise: 

— Ai de gând să stai cu ea aici? 

— Nu. 

— Unde aţi plănuit să plecaţi? 

Lui Keith nu-i plăcu timpul trecut al propoziției. 

— Nu ştiu unde o să mergem. 

— Va trebui să ne anunţaţi. Aşa e legea. 

— O să vă spun, ca să puteţi să-mi trimiteţi cecurile. 

Charlie dădu absent din cap. 

— Ştii, mi s-a întâmplat ceva ciudat pe drum încoace. 

Keith nu răspunse. 

— Când m-am oprit la secţia de poliţie, tipul ăsta, poliţist de 
serviciu, Blake, cred... l-am întrebat dacă ştie unde locuieşti şi a 
devenit cam ciudat. A început să mă chestioneze. Adică, eu sunt 
cel care pune întrebări. Nu-i aşa? Voia să ştie ce treabă am cu 
tine. Îţi vine să crezi o asemenea porcărie? Am avut impresia că 
mă întorsesem în Germania de Est sau aşa ceva. Pot să fumez 
aici? 

— Sigur. 

Charlie aprinse o ţigară şi scutură scrumul în pahar. 

— Aşa că am început să mă gândesc. Adică, doar sunt spion. 
Nu-i aşa? În orice caz, odată eram. Mă gândesc că, poate cineva 
de aici te supără şi poliţia te protejează. Sau poate că tu ai luat 
legătura cu ei când ai ajuns aici, te-ai legitimat drept fost spion şi 
le-ai cerut să te informeze dacă cineva te caută. Ca, de exemplu, 
cineva numit Igor cu accent rusesc. Dar asta n-avea sens, şi când 
am ajuns aici, ai părut surprins, aşa că ştiu că nu te-au sunat ca 
să te avertizeze. 

— Charlie, ai fost prea mult timp în meseria asta. 

— Ştiu. Asta am hotărât şi eu. Dar apoi ies afară şi un alt copoi 
mă urmăreşte până la maşină. Un tip solid, zicea că e şeful 
poliţiei, îl cheamă Baxter. Mă întrebă ce treabă am la ferma 
Landry. Eu sunt prea deştept ca să-i zic să se ducă dracului, 
fiindcă vreau să-l trag de limbă. În acel moment, încep să mă 
gândesc că ai probleme cu legea. Aşa că îi arăt repede actul meu 


de identitate cu aspect oficial şi-i spun că e o problemă 
guvernamentală oficială. 

— Trebuie să înveţi să-ţi vezi de treburile tale, Charlie. 

— Nu, nu trebuie. În orice caz, acum sunt îngrijorat pentru 
tine. Adică, tipii ăştia erau ciudați. Ştii, ca într-un film de groază 
de gradul B unde un întreg orăşel e capturat de extratereştri. Ţi-l 
aminteşti? Oricum, acum tipul ăsta Baxter e mai puţin înfipt şi 
mă întreabă dacă mă poate ajuta. Eu îi spun că s-ar putea. 
Domnul Landry a fost pensionat de la Serviciul pentru Peşti şi 
Natură Sălbatică al Statelor Unite. Amândoi zâmbiră la vechea 
glumă. În orice caz, domnul Landry a făcut cerere pentru o slujbă 
cu jumătate de normă pentru biroul local al Serviciului Pentru 
Peşti şi Natură Sălbatică al Statelor Unite şi eu mă aflu aici să fac 
câteva cercetări de fond, ca să văd dacă e un om cu caracter 
moral deosebit şi un membru acceptat al comunităţii. A fost o 
chestie destul de isteaţă, nu? 

— Cum sunt cei puternici decăzuţi! La asta ai fost redus? 

— Scuteşte-mă. N-am mai făcut muncă de teren de 
cincisprezece ani şi îmi era dor de aşa ceva. Şeriful Baxter m-a 
informat că domnul Landry a avut câteva certuri cu legea - în 
parcul de peste drum -, e beţiv şi provoacă dezordine. A încălcat 
proprietatea şcolii. A împiedicat poliţiştii care îşi făceau datoria 
într-o parcare. Ameninţări, hărţuire... ce altceva? Cred că asta e 
tot. A spus că a vorbit cu tine despre tendinţele tale antisociale, 
dar că ai fost foarte obraznic. El recomandă să nu fii angajat. A 
mai zis şi că cineva ar trebui să vadă dacă chiar meriţi pensia de 
la stat. Cred că nu te place. 

— Am fost rivali în liceu. 

— Zău? Încă ceva. A spus că a încercat să caute plăcuţele tale 
de înmatriculare din districtul Columbia la Biroul de Auto 
Vehicule, dar că nu exişti acolo. În acel moment, domnul Baxter a 
început să mă intereseze. Lăsă ţigara să cadă în pahar. Ce se 
întâmplă, Keith? Deja ai spus chestia cu rivalii din liceu. 

— Mda. Ei, atunci, cherchez la femme, deşteptule. 

— Ah. 

— O să iau şi eu o ţigară. 

— Sigur. 

Charlie îi întinse pachetul şi bricheta, apoi întrebă: 

— Doar n-o regulezi pe fata şefului poliţiei, nu? 


Keith aprinse ţigara şi suflă fumul afară. 

— Nu. Pe nevastă-sa. 

— Aşa e. Femeia. Am crezut că ai venit aici ca să te relaxezi. 

— 'Ţi-am spus, asta e o condiţie preexistentă. 

— Aşa e. E foarte romantic. Ai înnebunit? 

— Probabil. 

— Ei bine, am putea integra această situaţie în ecuaţie. 

— Vorbeşte clar. 

— Vrei să fugi cu ea? 

— Ăsta-i planul. 

— Când? 

— Sâmbătă dimineaţă. 

— Nu poate să fie amânată? 

— Nu. Situaţia se încinge pe aici. 

— Sunt convins. De asta ai chestia aia sub cămaşă? 

Keith nu răspunse. 

— Soţul ştie? întrebă Charlie. 

— Nu. Dacă ar fi ştiut, locul ăsta s-ar fi aflat sub gloanţe când 
ai fi venit tu. Ştie că eu şi cu nevastă-sa am fost împreună, 
demult. Nu-i place acest lucru. Mi-a dat termen până mâine să 
plec din oraş. 

— O să-l omori? 

— Nu. l-am promis ei că n-o s-o fac. Au doi copii. La colegiu. 

— Ei bine, i-au avut prin preajmă destul timp. Amintiri 
frumoase, asigurare pe viaţă, educaţie asigurată. 

— Charlie, nu glumi în legătură cu omorul. Eu m-am săturat 

— Lichidare. Nu spune „omor” sau fă o glumă despre asta, 
altfel sună urât. N-ar fi mai simplă viaţa dacă tipul s-ar sinucide 
sau ar avea un accident? Nu-mi place de el. 

— Nu îndeplineşte condiţiile noastre pentru lichidare. 

— Te-a ameninţat cu violenţă fizică? 

— Într-un fel. 

— Vezi? Paragraful cinci din regulamentul de lichidare. 

— Porunca întâi. Vechiul Testament. 

— M-ai prins. Hei, fă ce trebuie să faci. De fapt, dacă vii să 
locuieşti în D.C., totul va fi în regulă. O să-i placă în capitală. 

— Nu ca să locuiască acolo cinci ani. E o fată de la ţară, 
Charlie. 

— Mi-ar plăcea s-o cunosc. 


— Sigur. 

Keith îşi stinse ţigara. Charlie zise: 

— Vii cu mine cu cursa de două şi un sfert. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Aud pentru prima oară de aşa ceva 

— N-ai cum să ieşi din situaţia asta, Keith. Crede-mă. Dar aş 
prefera să vii, ca să-mi faci o favoare. Nu pentru că îmi eşti dator, 
ci ca astfel să-ţi fiu eu ţie dator. 

— Nu vreau să mă mai bag în treburile astea. 

— Vii la Washington, ca să-mi salvezi pielea. Nu pot să mă 
întoarce şi să raportez secretarului Apărării că nu am putut să te 
duc să te întâlneşti cu el şi cu preşedintele. Isuse, mi-aş petrece 
următorii cinci ani în Islanda numărând imaginile de pe ecranul 
radarului. Nevastă-mea ar fugi cu unul ca tine. 

— Termină. Rămase tăcut un timp. Ei se bazează mai mult pe 
loialitatea noastră unul faţă de celălalt decât pe loialitatea faţa de 
Guvern, nu-i aşa? 

— Numai asta mai funcţionează în ziua de azi. 

— Nu te simţi folosit? 

— Normal. Folosit, prost plătit, neapreciat şi nefolositor. Ai 
dreptate, pericolul a trecut şi suntem... cum era porcăria aia? 
„Pericolul a trecut, răul a fost îndreptat; veteranul e ignorat, 
soldatul e desconsiderat” 

— lată-te. N 

— Şi ce dacă? O să cântăm dacă ne plătesc. Il privi pe Keith. 
Ştii, amice, uneori mă simt de parcă sunt într-o echipă de fotbal 
care a câştigat marele meci. Cealaltă echipă a plecat acasă, 
tribunele sunt goale, iar noi jucăm împotriva nimănui, în 
întuneric. 

Tăcu o clipă, şi Keith văzu că Charlie Adair trecea prin propria 
criză de conştiinţă şi încredere. Dar, cu Charlie, nu se ştia 
niciodată. Charlie ridică privirea. 

— Întâlnirea e mâine-dimineaţă. 

— De fapt, spuse Keith, îmi propusesem să vin la Washington 
sâmbătă cu avionul de două şi un sfert. Nu putem să punem 
întâlnirea luni? 

Charlie adoptă un ton prefăcut sfătos. 

— Dragul meu, ai o întrevedere cu secretarul Apărării la 
unsprezece şi treizeci mâine-dimineaţă la Cabinet, apoi vei intra 
în Biroul Oval la exact unsprezece şi cincizeci şi cinci, unde vei 


strânge mâna şi-l vei saluta pe preşedintele Statelor Unite. 
OricâtdDe mult ar vrea aceşti domni să-şi facă programul în 
funcţie de programul tău, s-ar putea să aibă alte întâlniri luni. 

— Poate o scurtă notă prealabilă ar fi fost apreciată de un 
simplu cetăţean, care are tot felul de drepturi constituţionale ca 
să nu fie convocat de... 

— Keith. Termină. Nu eşti un simplu cetăţean mai mult decât 
mine. Şi ştii cum se întâmplă lucrurile astea. I s-a întâmplat şi lui 
Sir Patrick Spence. 

— Cui? 

— Tipul din balada scoțiană. Ai mei sunt scoțieni, şi locul ăsta 
se cheamă Spencerville. Aşa am ajuns să mă gândesc la asta. 

— La ce să te gândeşti? 

— La balada scoțiană. Recită: „Regele stă în oraşul Dumferling, 
bând vinul lui sângeriu, /Oh, de unde să iau un marinar bun, ca 
să conducă această navă a mea?”... aşa vorbeşte Preşedintele. 
Apoi: „Se ridică şi vorbi un cavaler bătrân care şedea în dreapta 
regelui”... ăsta-i secretarul Apărării, care spune: „Sir Patrick 
Spence e cel mai bun marinar care navighează pe mări.” Ăsta eşti 
tu. Apoi: „Regele scrise o scrisoare oficială pe care o semnă cu 
propria mână şi o trimise lui Sir Patrick Spence care se plimba pe 
plajă.” Ăsta-s eu venind aici. Apoi: „Primul rând Sir Patrick îl citi 
şi un mare râs îl cuprinse; următorul rând Sir Patrick fi citi şi o 
lacrimă îi împăienjeni privirea”... ăsta eşti tu din nou. 

— Mulţumesc, Charlie. 

— „Oh, cine este cel care a făcut această faptă, această faptă 
rea pentru mine, să mă trimită în această vreme a anului să 
navighez pe mare? Grăbiţi, grăbiţi, toţi oamenii mei veseli, bună 
noastră corabie pleacă dimineaţă” - de fapt, la ora două şi un 
sfert - „Oh, nu mai spune nimic, stăpânul meu drag, căci teamă 
mi-e de o furtună ucigaşă.” Aşa se petrec lucrurile. Aşa s-au 
întâmplat de la începutul timpurilor. Regele stă, nefăcând nimic, 
întemniţând pe câţiva, şi câteodată o idee nesăbuită îi apare în 
cap, iar vreun lingău idiot îi spune că e o idee minunată. Apoi mă 
trimit pe mine să o transmit. Se uită la ceas. Deci grăbeşte-te, 
grăbeşte-te, domnule Landry. 

— Ce s-a întâmplat cu Sir Patrick Spence, dacă pot să întreb? 

— S-a înecat în timpul furtunii. Charlie se ridică. Poţi să vii aşa 
cum eşti, minus pistolul, dar, te rog, împachetează-ţi un costum. 


Nu vrem să exagerăm chestia cu Cincinnatus în Aripa de Vest. 

— Trebuie să mă întorc aici până mâine-seară, cel târziu. 

— S-a făcut. Hei, dacă vii în D.C. cu doamna ta, sâmbăta, eu şi 
Katherine vă scoatem la masă în oraş. Pe banii Unchiului Sam. Aş 
vrea s-o cunosc. 

— O să refuz slujba. 

— Greşit. O să le spui că ai nevoie de un weekend ca să te 
gândeşti. Trebuie să vorbeşti cu logodnica ta. De acord? 

— De ce să mă complic? 

— Poate că-i datorezi asta... cum o cheamă? 

— Annie. 

— ... lui Annie ca să fie consultată. O să o plimbăm prin 
Washington, o să vizităm totul şi o să vorbim. Katherine se 
pricepe la asta. 

— Annie e o fată simplă de la ţară. i-am spus, asta nu e 
viaţa... 

— Femeile iubesc oraşul. Cumpărături, restaurante bune, 
cumpărături. Unde o să staţi? 

— Nu ştiu. 

— O să rezerv locuri la Four Seasons. O să-i placă în 
Georgetown. Arată că centrul Spencerville-ului. Poţi să-i araţi 
vechile locuri pe care le frecventai. Fereşte-te de Chadwick. 
Linda încă e pe acolo şi nu vrem o scenă. Abia aştept weekendul 
ăsta. Să-i dăm drumul. 

— Eşti un ticălos. 

— Ştiu. 

Keith îl lăsă pe Charlie în bucătărie, se duse sus şi-şi 
împachetă o valiză. 


Pe drumul spre aeroport Keith zise: 

— Când mi-au cerut să plec, tu nu mi-ai luat apărarea, Charlie. 

Charlie îşi aprinse o ţigară în timp ce conducea. 

— N-am vrut. Erai terminat, amice. Voiai să pleci. Ştii asta. De 
ce-aş fi vrut să-ţi prelungesc nefericirea? 

— Ce te face să crezi că sunt mai puţin terminat acum? 

— Nu ştiu. N-a fost ideea mea. Ei cred c-a mai rămas ceva 
energie. E ca funinginea de cărbune, ştii? O treci printr-un 
arzător, o pui la căldură şi mai iese puţin foc din ea. 

— Interesantă analogie. Şi ce se întâmpla cu funinginea arsă? 


— Se transformă în vapori şi se pierde în vânt 


Capitolul 23 


Keith îl îndrumă pe Charlie spre aeroportul din Toledo şi 
prinseră avionul cu câteva minute înainte de plecare. Aveau 
bilete la clasa întâi. 

— O să fiu întâmpinat cu douăzeci şi una de salve la Aeroportul 
Naţional? întrebă Keith. 

— Desigur. Şi cu covorul roşu. 

— Fanfară? 

— Tot tacâmul. Biroul de voiaj al Casei Albe s-a ocupat de tot. 

Keith îşi puse căştile şi citi tot drumul, ca să nu fie nevoit să-l 
asculte pe Charlie Adair. 

Avionul se apropie şi începu să coboare spre Aeroportul 
Naţional. Keith şi Charlie şedeau pe partea stângă de unde se 
vedea cel mai bine. Restricţiile aeriene guvernamentale şi 
militare interziceau avioanelor să se apropie de Aeroportul 
Naţional dinspre est din motive de securitate ce priveau Casa 
Albă, iar avioanele care veneau din nord, sud şi vest aveau 
probleme cu apropierea de sol din cauza clădirilor înalte de pe 
malul din Virginia al fluviului Potomac şi a restricţiilor de zgomot 
din suburbiile din Maryland. Din această cauză, când avioanele 
veneau dinspre nord, aşa cum se întâmpla acum, ele zburau 
direct peste Potomac, ceea ce oferea o panoramă spectaculoasă. 
Keith, aşezat pe locul de la fereastră, privi oraşul însorit. Avionul 
părea să alunece pe deasupra fluviului şi Keith văzu Georgetown 
şi Watergate, Mall, monumentele Lincoln, Washington şi 
Jefferson, şi, în depărtare, Capitoliul. Era cu adevărat o 
experienţă minunată. Nu se sătura niciodată de ea, mai ales după 
ce fusese plecat un timp. 

Când avionul ateriză, lui Keith i se păru că oraşul îşi exercită 
propria lui atracţie gravitaţională, trăgându-l în strânsoarea lui. 
Probabil, acelaşi lucru gândise şi Charlie Adair când rezervase 
locuri pe partea stângă a avionului. 

Aterizară la timp pe Aeroportul Naţional. Nu erau nici douăzeci 
şi una de salve de tun, nici covor roşu, nici fanfară, dar era un 
Lincoln guvernamental şi un şofer care îi conduse până la hotelul 
Hay-Adams de pe Sixteenth Street, la un cvartal de Casă Albă. 


Adair se oferi să intre şi să bea împreună ceva, dar Keith spuse: 

— Ai fost destul de amabil pentru o singură zi. 

— Nu-ţi descărca nervii pe mine. 

— Mâine la ce oră? 

— O să trec eu să te iau pe la zece şi jumătate. 

— Prea devreme pentru întâlnirea de la unsprezece şi 
jumătate. 

— Ştii regulile de la Casa Albă. O jumătate de oră mai devreme 
e târziu. Un minut întârziere e o mişcare greşită în carieră. 

— Ne întâlnim la unsprezece. 

— Ne-am putea împotmoli în trafic. Maşina s-ar putea să se 
strice... 

— Putem să mergem pe jos. Se vede de aici. Vezi? 

— Zece şi patruzeci şi cinci. 

— De acord. Adu-mi şi biletul de întoarcere, altfel nu merg 
nicăieri cu tine. 

— O să-l am cu mine. 

— Şi închiriază-mi o maşină la celălalt capăt: Toledo, Columbus 
sau Dayton. 

— Se va face. Ne vedem mâine. 

Keith intră în impozantul hotel renovat şi se prezentă la 
recepţie. Rezervarea fiind făcută de biroul de voiaj al Casei Albe, 
toata lumea era respectuoasă. Keith ştia că acesta era un oraş 
care trăia şi respira putere, nu politică cum credea lumea. 
Putere. 

Din cameră privi pe fereastră peste Piaţa Lafayette spre Casa 
Albă şi spre domul uriaş al Capitoliului din spatele ei. Lipsise mai 
puţin de două luni, dar energia nebună a locului îl enerva. Prea 
multe maşini, prea multe claxoane, prea mulţi oameni, prea cald, 
prea umed, prea mult din toate. 

Se gândi să-i sune pe soţii Porter, dar exista încă posibilitatea 
ca telefonul lor să fie ascultat şi, în orice caz, nu avea rost să-i 
sune pe ei sau pe sora lui Annie, dacă intenţiona să se întoarcă în 
Ohio vineri seara, să ajungă acasă înainte de miezul nopţii şi 
acasă la Terry sâmbăta, înainte de zece dimineaţa. 

Se gândi, de asemenea, să-şi sune prietenii din Washington, 
dar nici asta n-avea sens. În acest oraş, printre lucrătorii 
guvernamentali, prietenii şi colegii de muncă aproape 
întotdeauna erau unii şi aceiaşi. Dacă locuiai în suburbii, s-ar fi 


putut să ai vecini care să-ţi fie şi prieteni, dar, dacă locuiai în 
oraş, aşa cum făcuse el, viaţa socială reprezenta o prelungire a 
carierei. Primise câteva scrisori de la foşti colegi, dar, în 
principiu, dacă ieşea din branşă, ieşea şi din acel cerc, chiar dacă 
rămânea prin preajmă. 

Îşi prepară o băutură la barul camerei şi privi oraşul de afară, 
pe care cineva îl descrisese recent ca ultima şi singura capitală a 
puterii rămasă în lume. Ar putea să trăiască iarăşi aici? De ce-ar 
vrea? Nu luase asta în consideraţie, nici măcar ca angajat 
pensionar al guvernului. 

În multe privinţe, Keith era asemenea sutelor de mii de bărbaţi 
şi femei, militari şi civili, ale căror cariere fuseseră brusc 
scurtate de sfârşitul Războiului Rece. In această privinţă el nu se 
deosebea de alte milioane de luptători din trecut, învingători, ca 
şi învinşi, ale căror servicii nu mai erau necesare. Dar, spre 
deosebire de soldaţii şi veteranii din mica baladă a lui Charlie 
Adair, el nu se simţise niciodată desconsiderat, deşi ar fi fost 
bucuros să fie ignorat. 

Privi aglomeraţia orei de vârf, apoi se uită peste oraş. Cei mai 
mulţi cunoscuţi de-ai lui, aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi el, nu se 
duseseră practic acasă, aşa cum făcuse el, ci găsiseră că e mai 
comod să fie aproape de Beltway unde îşi petrecuseră probabil 
jumătate din viaţă. El, pe de altă parte, voia o ruptură totală cu 
trecutul şi crezuse că reuşise asta. De fapt, chiar reușise. „Pot să 
spun «nu» preşedintelui. Pentru asta am luptat. Domnule 
preşedinte care parte a lui «nu» n-aţi înţeles-o?” 

Zâmbi în sinea sa. 

Mâncă cina devreme, singur, în cameră şi comandă o sticlă de 
Banfi Brunello di Montalcino ca să meargă cu Chateaubriand-ul şi 
cu trufele. Îşi zise că nu i-a lipsit genul ăsta de mâncare, apoi 
recunoscu că-i lipsise. Dar, dacă va rămâne în Spencerville, o să 
facă rost de vreo două cărţi bune de bucate. Familia Porter ar 
putea pregăti legumele, el ar găti carnea şi poate că Annie va 
învăţa să gătească paste continentale. Poate că nu. Ce 
importanţă ar avea? Şi, în orice caz, n-avea idee unde o să se 
stabilească. Principalul era că această scurtă călătorie la 
Washington reliefase diferenţele dintre acest loc şi Spencerville, 
nu că ar fi avut nevoie de reliefare; erau destul de uriaşe. 

Dar, într-un mod ciudat şi pervers, îi fusese dor de locul ăsta. 


Trebuia să recunoască. Charlie Adair ştia acest lucru şi de aceea 
îl adusese aici. Keith îşi tot repeta că nu va mai locui în 
Washington, dar că nu putea să locuiască în Spencerville. Aşa că 
va găsi un colţ neutru al lumii unde el şi Annie puteau fi fericiţi şi 
liniştiri. 

Termină masa şi ieşi din cameră. Jos, ceru portarului să-i 
cheme un taxi. 

— În Georgetown, îi spuse şoferului. 

Taxiul îşi făcu drum printre maşinile sfârşitului orei de vârf şi 
traversă Rock Creek pe podul ce ducea la M Street. Pe această 
stradă, principala arteră comercială din Georgetown, trecură pe 
lângă o mulţime dintre vechile lui localuri, care evocau amintirea 
unor tineri inteligenţi şi frumoşi stând la bar sau în separeuri, 
discutând despre artă, literatură, călătorii şi, uneori, despre 
sport, dar toate acestea erau aperitive, lucruri din care ciuguleai 
înainte de felul principal, adică politică şi putere. 

Keith îl îndrumă pe şofer pe lângă fostul lui apartament de pe 
Wisconsin Avenue, apoi pe nişte străzi lăturalnice unde locuiau - 
sau locuiseră odată - prietenii lui, inclusiv pe străzile unde 
stăteau femei pe care le cunoscuse. Nu văzu pe nimeni cunoscut 
pe străzi, lucru care-i era indiferent, îşi zise. 

Încercă să şi-o imagineze pe Annie aici şi-şi dădu seama că 
această lume ar dezorienta-o şi ar consterna-o. Chiar şi simplul 
act de a-i spune unui portar că vrei un taxi i-ar fi străin. Desigur 
că ar învăţa repede, dar asta nu însemna că i-ar plăcea viaţa la 
oraş, nici măcar pe străzile de modă veche din Georgetown. Nu, 
s-ar simţi strămutată şi ar deveni dependentă de el, lucru care ar 
duce la resentimente, şi când o femeie e nemulțumită... cine ştie 
la ce ar duce aste? 

Ar putea locui la periferie, desigur, sau în afara oraşului, şi el 
ar face naveta, dar se închipui telefonându-i în Virginia sau 
Maryland la opt seara şi spunându-i că are o întâlnire care va 
dura până la miezul nopţii. Tinerele cupluri din Washington sau 
de aiurea duceau felul acesta de viaţă, dar se aflau în perioada de 
năzuinţă a existenţei lor şi, de obicei, nevestele aveau cariere, iar 
unul din ei nu-şi petrecuse cea mai mare parte din viaţă într-un 
orăşel de ţară cu cinsprezece mii de locuitori. 

Desigur, Annie se va adapta şi probabil nu se va plânge, fiindcă 
aşa e felul ei. Dar ar fi o relaţie atât de inegală; ar fi lumea lui, 


slujba lui, prietenii lui, dar lui Keith nu-i mai păsa de această 
lume, acea muncă sau acei prieteni şi colegi. E] ar fi nefericit 

Dar poate că nu. Ăsta era gândul care nu-i dădea pace. Ştia că 
nu voia s-o impresioneze cu aşa numită strălucire şi cu agitația 
cocktailurilor din Washington, cu dineurile oficiale, cu oamenii 
importanţi şi cu puterea. EJ nu era impresionat şi se îndoia că ea 
ar fi. Pe de altă parte, poate că n-ar fi rău să stea un an sau doi, 
atâta timp cât era ceva limitat. In acest timp, poate că situaţia 
din Spencerville se va rezolva de la sine. Mai zăbovi puţin asupra 
acestui gând, apoi zise: 

— Oare ar merge? 

Şoferul privi înapoi. 

— Da, domnule? 

— Nimic. la-o la dreaptă aici. Ș 

Keith citi numele de pe permisul şoferului - Vu Thuy Hoang. Il 
întrebă: 

— Iţi place la Washington? 

Omul, dintr-o lungă experienţă şi din politeţea nativă a 
vietnamezilor, răspunse: 

— Da. Oraş foarte bun. 

Ca atât de mulţi compatrioți strămutați, care trăiau şi munceau 
în capitala ţării ce încercase să-i ajute, şi eşuase, acest om, îşi 
zise Keith, suferise. Keith nu ştia cum sau în ce măsură, dar 
exista în trecutul lui Vu Thuy Hoang povestea unei suferinţe care 
i-ar face să se ruşineze pe majoritatea americanilor, la fel ca pe el 
însuşi. Keith nu voia să cunoască povestea, dar întrebă: 

— Din ce parte a Vietnamului eşti? 

Obişnuit cu întrebările din partea prea multor veterani, acesta 
răspunse repede: 

— Phu Bai. Cunoaşteţi? 

— Da. O mare bază aeriană. 

— Da, da. Mulţi americani. 

— Te duci acasă? 

— Nu. 

— Ai vrea să te duci acasă? 

Omul nu răspunse câteva secunde, apoi zise: 

— Poate. Poate pentru vizită. 

— Ai familie în Phu Bai? 

— Oh, da. Multă familie. 


— Eşti binevenit înapoi? Poţi să te duci în Vietnam? 

— Nu. Nu acum. Intr-o zi. Poate. 

Bărbatul părea să aibă cam patruzeci şi cinci de ani, şi Keith îşi 
închipui că, dintr-un motiv sau altul, era persona non grata în 
ţara lui natală. Poate că fusese funcţionar guvernamental în 
timpul vechiului regim sau ofiţer, sau colaborase cu americanii, 
sau făcuse ceva mai sinistru, de exemplu, fusese membru al 
dispreţuitei Poliţii Naţionale. Cine ştie? Niciunul nu spunea 
niciodată. Ideea era că în Phu Bai exista un şef al poliţiei şi 
acesta avea o listă în care se găsea numele acestui bărbat. Şeful 
poliţiei era un fel de echivalent din Phu Bai al lui Cliff Baxter 
numai că problema lui Keith cu Baxter nu era politică sau 
filozofică - era ceva pur personal. Dar esenţa era aceeaşi - unii 
oameni nu puteau să se întoarcă acasă, fiindcă alţi oameni nu 
voiau acest lucru. 

— Înapoi la hotel, îi ceru Keith. 

— Da? Fără oprire? 

— Da. Fără oprire. 

La Hay-Adams, Keith îi dădu lui Vu Thuy Hoang un bacşiş de 
zece dolari şi un sfat gratuit: 

— Cât poţi mai curând, du-te acasă. Nu aştepta. 


Capitolul 24 


Dimineaţa următoare, telefonul sună în camera lui Keith, şi el 
răspunse. Era Charlie Adair. 

— Sunt jos. Când eşti gata, coboară. 

Keith se abţinu de la câteva replici sarcastice. La un moment 
dat, pe la mijlocul nopţii, ajunsese să admită că nu era vina lui 
Charlie. 

— Cinci minute, zise. 

Îşi îndreptă cravata în oglindă şi-şi perie haina costumului de 
mătase italian, albastru-închis. Dacă nu lua în consideraţie 
jacheta sport şi cravata, pe care şi le pusese pentru slujba de 
duminică la St. James, acesta era primul costum pe care îl purta 
de la petrecerea de pensionare, în urmă cu două luni, şi nu-i 
plăcea cum arată. „Arăţi ca un şmecher de oraş, Landry.” leşi din 
cameră şi cobori cu liftul. 

Charlie îl întâmpină cu oarecare prudenţă, încercând să-i 
aprecieze starea de spirit, dar Keith i-o luă înainte. 

— Ai dreptate, nu e vina ta. 

— Bună intuiţie. Să mergem. 

— Biletul. 

— A, da... Charlie găsi biletul de avion în haină şi i-l dădu. Ţi- 
am făcut o rezervare până la Columbus la US Air, non-stop. E şi 
un tichet de închiriere pentru maşină. 

Keith cercetă biletul şi văzu că pleca de la Aeroportul Naţional 
la şapte treizeci şi cinci şi sosea la nouă şi cinci. 

— N-ai putut să găseşti ceva mai devreme? 

— Ăsta era primul zbor non-stop disponibil la clasa întâi. 

— Nu-mi pasă de non-stop sau de clasa întâi. Altceva mai 
devreme spre Toledo sau Dayton? 

— Dayton? Unde-i asta? Ascultă, agenţia de voiaj a Casei Albe 
a făcut rezervarea. Nu cred că sunt prea multe zboruri în direcţia 
aceea, amice. Fii fericit că e Columbus, Ohio, şi nu Columbus, 
Georgia. Treci pe la agenţia de voiaj, dacă vrei. 

— Bine. Să mergem. 

leşiră prin uşa din faţă unde aştepta Lincoln-ul. Ploua, şi 
şoferul îi conduse până la maşină, ţinând o umbrelă deasupra 


capetelor lor. Pe bancheta din spate, Charlie zise: 

— Am vorbit aseară cu consilierul secretarului, Ted Stansfield 
şi era încântat că ai putut să vii. 

— Aveam de ales? 

— Aşa vorbesc ei. Simulează smerenia. Secretarul Apărării îţi 
va spune: „Keith, sunt încântat că ai putut să vii. Sper că nu te- 
am inoportunat.” 

— După asta pot să-i spun să se ducă dracului? 

— Nu cred. E pregătit să-ţi ureze bun venit înapoi în echipă. 
Aşa că, dacă zice: „Mă bucur că te-ai întors”, tu spui: „Mă bucur 
că m-am întors la Washington”, ca şi cum n-ai înţeles bine ce-a 
vrut el să spună. Apoi dai mâna cu preşedintele. Dacă a fost 
informat că eşti nehotărât, el va spune: „Colonele, sper că 
studiezi cu toată atenţia această ofertă şi că o vei accepta”. Apoi 
tu spui: „Da, domnule”, adică, vei studia cu toată atenţia, nu că o 
vei accepta. Ai priceput? 

— Charlie, am fost un maestru al expresiei echivoce, un expert 
al propoziției fără sens, un savant al cuvântului ambiguu. De 
aceea nu vreau să mă întorc. Reînvăţ limbajul simplu. 

— Asta-i foarte tulburător. 

— Presupun că nu i-ai spus lui Ted Stansfield că nu vreau 
slujba, adăugă Keith. 

— Nu, fiindcă am vrut să ai timp să te gândeşti la asta. Te-ai 
gândit? 

— Da. 

— Şi? 

— Ei bine, seara trecută am luat un taxi prin oraş şi m-am 
gândit serios. Am fost la monumentul Lincoln, am stat în faţa 
statuii marelui om şi l-am întrebat: „Abe, ce să fac?” Şi domnul 
Lincoln mi-a vorbit, Charlie. A zis: „Keith, Washington-ul înşală”. 

— Ce te-ai fi aşteptat să zică? Aici a fost împuşcat. Ar fi trebuit 
să întrebi pe altcineva. 

— Pe cine, de exemplu? Pe cei cincizeci de mii ale căror nume 
se află pe peretele negru? Nu vrei să auzi ce au de spus despre 
Washington. 

— Nu, nu vreau. 

Maşina guvernamentală ocoli Piaţa Lafayette şi se apropie de 
intrarea aripii de vest de pe Seventeenth Street. 

— Ascultă, Keith, e hotărârea ta. Eu am făcut ce mi s-a cerat. 


Te-am adus aici. 

— Nu ţi-au cerut să mă convingi în legătură cu slujba? 

— Nu. Au crezut că o să o accepţi imediat. Dar eu ştiam mai 
bine. 

— Ai avut dreptate. 

— De aceea întâlnirea asta s-ar putea să fie puţin cam 
incomodă pentru mine. 

— O să te acopăr eu. 

— Mulţumesc. 

Keith privi pe geam. Exact de cealaltă parte a Aripii de Vest se 
afla fostul lui loc de muncă, clădirea vechiului Birou Executiv, o 
construcţie de granit şi fontă, veche de o sută de ani, ridicată 
într-un stil numit Al Doilea Imperiu Francez. Oamenii ori o 
plăceau, ori o urau. Keith era ambivalent. Interiorul recent 
restaurat era destul de somptuos, ca să fie stânjenitor, mai ales 
dacă aveai o fereastră la etajele superioare, pe partea de sud, 
care dădea spre ghetourile negrilor. 

Clădirea era cam de patru ori mai mare decât Casa Albă şi 
adăpostise odinioară Ministerul de Război, Departamentul de 
Stat şi Departamentul Marinei, cu încăperi goale. Acum nu putea 
nici măcar să-i cuprindă pe toţi cei care alcătuiau personalul de 
la Casa Albă şi se limita doar la birourile celor din eşalonul 
superior al Casei Albe cum ar fi Consiliul Naţional de Securitate. 
Acest consiliu era, mai mult sau mai puţin, un grup consultativ al 
preşedintelui, o casă de cliring pentru produsele de spionaj 
oferite de CIA, Agenţia de Spionaj a Apărării - pentru care Keith 
lucrase odată - Agenţia Securităţii Naţionale care se ocupa în 
special cu criptografia, Spionajul Departamentului de Stat şi alte 
numeroase dispozitive de spionaj în şi în jurul districtului 
Columbia. 

Persoanele care făceau parte din Consiliul propriu-zis erau 
directorul CIA, Secretarul Apărării, Secretarul de Stat, 
preşedintele comitetului şefilor de stat major şi alți asemenea 
oameni sus-puşi care ar putea fi numiţi de preşedinte. Era, într- 
adevăr, un grup de elită, iar în zilele Războiului Rece, CNS-ul 
fusese mult mai important decât guvernul, deşi nimeni nu trebuia 
să ştie acest lucru. 

Cu câţiva ani în urmă, Keith fusese invitat să părăsească postul 
de la Agenţia de Spionaj a Apărării, de la Pentagon, şi să accepte 


un post la CNS, aflat în clădirea vechiului Birou Executiv. În 
această slujbă exista un pericol fizic mai mic în comparaţie cu 
ceea ce făcea el în toată lumea pentru ASA, iar sediul CNS era 
mai aproape de apartamentul lui din Georgetown, şi Keith se 
gândise că s-ar putea să-i placă să lucreze cu civilii. După cum se 
dovedise, îi lipsise pericolul şi, deşi fusese un pas bun în carieră 
să lucreze atât de aproape de Casă Albă, în alte privinţe se 
dovedise a nu fi o mişcare atât de bună. 

Printre oamenii pe care îi cunoscuse la CNS era şi un colonel 
Oliver North. Keith nu-l ştia prea bine, dar, după ce colonelul 
North devenise celebru, colonelul Landry devenise neliniştit. 
După câte se spunea, North fusese un bun soldat, dar se părea ca 
munca lui cu civilii fusese pentru tânărul colonel asemănătoare 
cu munca într-un spital de contagios! Şi el se molipsise de ceva. 
Keith putea vedea acest lucru întâmplându-i-se şi lui, aşa că 
întotdeauna purta o mască şi se spăla pe mâini după serviciu. 

Şi acum ei voiau ca el să se întoarcă, nu în vechea clădire, se 
părea, chiar la Casa Albă. 

Ajunseră la postul de control de pe Seventeenth Street şi după 
o verificare a celor de la pază li se făcu semn să treacă. Şoferul 
opri la intrare, şi ei coborâră. 

La intrare se aflau mai mulţi gardieni, dar nu fu nicio 
verificare, doar cineva le deschise uşa. În holul mic, era un om la 
un birou de înregistrare care le verifică numele pe o listă de 
întâlniri. Keith se semnă, şi la rubrica „Organizaţia şi funcţia” 
scrise „civil, pensionar”. Era ora unsprezece şi cinci. 

Keith mai fusese în aripa de vest a Casei Albe de câteva ori, de 
obicei, venind printr-un pasaj subteran puţin cunoscut, care 
trecea pe sub Seventeenth Street în subsolul Casei Albe unde se 
află Biroul pentru Probleme Politice împreună cu alte câteva 
birouri ale Consiliului Naţional de Securitate. La parter fusese de 
câteva ori, când avusese ocazia să-l întâlnească pe consilierul 
securităţii naţionale din guvernarea precedentă. 

După ce semnă şi Charlie, persoana însărcinată cu întâlnirile 
de la birou le spuse: 

— Domnilor, dacă o să coborâţi cu liftul, puteţi să aşteptaţi în 
foaier. Cineva o să vă cheme. 

Luară liftul mic şi coborâră la subsol unde îi întâmpină un alt 
bărbat care îi conduse în foaier. Foaierul, un eufemism pentru 


sala de aşteptare din subsol, fusese înzestrat de curând cu un 
mobilier nepretenţios şi era destul de plăcut. Era şi un televizor 
pus pe canalul CNN, iar lângă un perete se afla un bufet lung de 
pe care te puteai servi cu orice de la cafea la gogoşi sau fructe şi 
iaurt pentru cei cu conştiinţa sănătăţii, sau cu aproape orice 
gustare doreai, cu excepţia alcoolului şi a cianurii. 

În cameră erau cam doisprezece oameni, bărbaţi şi femei; 
Keith nu recunoscu pe niciunul, dar toţi aruncară priviri furişe 
spre nou-veniţi, încercând să găsească un loc chipurilor lor în 
Panteonul zeilor şi zeiţelor Washingtonului din acel moment. 
Charlie şi Keith găsiră două scaune la o măsuţă de cafea şi se 
aşezară. 

— Vrei cafea sau altceva? întrebă Charlie. 

— Nu, mulţumesc, şefu'. 

Charlie zâmbi dându-şi seama de schimbarea de situaţie 

— Hei, dacă accepţi postul, superiorul tău imediat va fi 
consilierul securităţii naţionale al preşedintelui, nu eu. 

— Am crezut că eu urma să fiu consilierul securităţii naţionale. 

— Nu, vei lucra direct pentru el. 

— Când pot să fiu preşedinte? 

— Keith, sunt puţin îngrijorat în legătură cu întâlnirea. Poţi să 
termini cu prostiile? 

— Desigur. Fă câteva flotări. Pe mine mă ajută. 

— Aş vrea o ţigară, dar nu pot să fumez aici. Ce-o să se 
întâmple cu locul ăsta? i 

Keith privi prin încăpere. In ciuda decorului plăcut, rămânea 
totuşi o cameră de subsol fără geamuri, iar atmosfera era aceeaşi 
ca în toate sălile de aşteptare din întreaga lume. Exista acel 
zumzăit electric ce-şi avea originea undeva în măruntaiele 
acestei clădiri şi care băga înăuntru aer rece sau cald în funcţie 
de anotimp, dar, după ce fusese departe timp de două luni de 
marele oraş, Keith observă că nu-i plăcea. 

Mai la obiect, exista un puternic sentiment de ireal în această 
încăpere, aproape un sentiment de osândă iminentă, de parcă 
fiecare bărbat şi femeie din acest loc îşi aştepta soarta într-una 
din acele camere subterane mai puţin plăcute, unde eşti 
împuşcat dacă numele tău se află pe lista din acea zi. 

Keith avusese ocazia să viziteze subsolul unei închisori din 
Lubianka, fostul sediu al KGB-ului din Moscova, care devenise un 


fel de atracţie turistică pentru anumiţi foşti duşmani - asemenea 
lui - ai defunctului stat sovietic. Celulele dispăruseră, fiind 
înlocuite de birouri, dar Keith îşi imaginase că se află în vechile 
celule, că aude ţipetele femeilor şi bărbaţilor torturați, numele 
strigate, ecoul împuşcăturilor de la capătul coridorului, unde 
ghidul le explicase cum erau împuşcaţi prizonierii în ceafă în 
timp ce mergeau. 

Sala de aşteptare din Aripa de Vest a Casei Albe era, desigur, 
cu totul altfel - iaurt şi ştirile mondiale la televizor -, dar 
sentimentul aşteptării ca guvernul să te cheme era acelaşi. Nu 
conta pentru ce te strigau, conta numai că trebuia să aştepţi ca 
să fii chemat. 

Keith se hotări pe loc că nu vrea să mai aştepte niciodată ca 
guvernul să-i strige numele. Îi strigaseră numele cu douăzeci şi 
cinci de ani în urmă şi el răspunsese la apel. Îi strigaseră numele 
ieri şi el răspunsese la apel. Îi vor striga numele astăzi, dar astăzi 
era ceva diferit: astăzi era ultima dată când va răspunde. 

Uşa se deschise şi un secretar zise: 

— Domnule colonel Landry, domnule Adair, vreţi să veniţi cu 
mine, vă rog? 

Se ridicară şi-l urmară pe tânăr la lift. Urcară în hol şi-l urmară 
până la cabinetul guvernamental, în capătul de est al aripii. 
Bărbatul bătu la uşă, apoi o deschise şi fură conduşi înăuntru de 
secretar. Acolo, un alt bărbat, pe care Keith îl recunoscu ca fiind 
Ted Stansfield, veni în întâmpinarea lor. 

— Ted, ţi-l aminteşti pe Keith, zise Charlie. 

— Da, într-adevăr. Îşi strânseră mâinile. Mă bucur că ai putut 
să vii, zise Stansfield. 

— Mă bucur că am fost invitat. 

— Haide, luaţi loc. 

Arătă două scaune la masa lungă de lemn întunecat unde se 
întrunea guvernul. Keith ştia că acest cabinet guvernamental era 
folosit pentru toate tipurile de întâlniri, mari sau mici, atunci 
când guvernul se întrunea. De fapt, reprezenta o cameră de 
conferinţe, cu un program încărcat, folosită de diverşi oameni 
pentru a impresiona şi/sau a intimida. Colonelul Keith Landry 
poate că fusese cândva impresionat, dar intimidat niciodată. 
Acum era puţin plictisit şi agitat. 

Se uită la Stansfield, un om cam de vreo patruzeci de ani, 


rafinat şi calm, un om cu adevărat încântat mai ales de sine 
însuşi. Stansfield îi informă: 

— Secretarul o să întârzie puţin. Îi zise lui Keith: Vechiul Şef, 
generalul Watkins, o să fie şi el prezent, precum şi colonelul 
Chandler, actualul ajutor al consilierului securităţii naţionale 

— Va veni şi domnul Yadzinski? întrebă Keith folosind numele 
consilierului securităţii naţionale, deşi în Washington, oficial cei 
mai importanţi oameni erau numiţi cu rangul lor. De exemplu, 
„Preşedintele”, „Secretarul Apărării” şi aşa mai departe, ca şi 
cum aceşti oameni fuseseră transformați din muritori în zeități, 
ca în „Zeul Războiului ni se va alătura în curând.” Dealtfel, 
oamenii de rang inferior erau numiţi după meseria lor ca, de 
exemplu, „omul de serviciu”. 

— Consilierul securităţii va încerca să vină dacă poate, 
răspunse Ted Stansfield. 

— Toţi o să întârzie puţin? 

— Ei bine, da, cred că da. Pot să vă aduc ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

Cei trei bărbaţi aşteptară discutând nimicuri, aşa cum 
obişnuia, ca să nu se atingă vreun subiect important care 
necesită ca cineva să spună ceva de genul: „Înainte să sosiți, 
domnule, am discutat cu domnul Landry asta şi dumnealui m-a 
informat că...” şi aşa mai departe. 

— Deci, ţi-a făcut plăcere scurta ta pensionare? întrebă 
Stansfield. 

În loc să corecteze folosirea timpului trecut şi să strice 
întreaga şaradă a lui Charlie, Keith răspunse: 

— Da. 

— Cum ţi-ai petrecut timpul? 

— M-am întors în oraşul meu natal şi am căutat-o pe vechea 
mea prietenă. 

Stansfield zâmbi. 

— Serios? Şi aţi reaprins flacăra? 

— Da, am făcut-o. 

— Keith, asta-i foarte interesant, Keith. Aveţi vreun plan? 

— Da. De fapt, o s-o aduc mâine la Washington. 

— Ce încântător. De ce n-ai adus-o cu tine astăzi? 

— Soţul ei nu va fi plecat din oraş până mâine. 

Keith simţi lovitura de picior a lui Charlie în acelaşi timp în 


care zâmbetul idiot al lui Stansfield se stinse. 

— Charlie a zis că nu va fi o problemă. 

— Păi... credea... 

— Doamna în chestiune e în divorţ, interveni Charlie. 

— Ah. 

Keith o lăsă baltă. 

Uşa se deschise şi intrară generalul Watkins în haine civile şi 
un alt bărbat tot în haine civile, pe care Keith îl recunoscu ca 
fiind colonelul Chandler, deşi avuseseră rareori ocazia să-şi 
vorbească. Charlie se ridică, la fel şi Ted Stansfield, deşi fiind 
civili nu erau nevoiţi s-o facă. Keith nu era sigur dacă şi el trebuia 
să se ridice, dar o făcu şi toţi îşi strânseră mâinile. 

— Arăţi bine, Keith, zise generalul Watkins. Odihna ţi-a priit. 
Eşti gata să te urci din nou în şa? 

— A fost o cădere primejdioasă, domnule general. 

— Cu atât mai mult ai motive să te urci iarăşi pe calul acela. 

Keith ştia că Watkins avea să spună acest lucru, dar era vina 
lui că îi că-i oferise şansa acelei replici stupide. Nu ştia însă câte 
răspunsuri evazive şi lipsite de conţinut va trebui să dea înainte 
ca ei să priceapă. Ted Stansfield îi zise lui Keith: 

— Probabil că ţi-l aminteşti pe Dick Chandler, al cărui post îl 
vei ocupa tu. Colonelul Chandler se duce la un post mai înalt şi 
mai bun la Pentagon. 

Coloneii Landry şi Chandler îşi strânseră mâinile. Omul părea 
uşurat să-şi vadă înlocuitorul, se gândi Keith, sau poate că era 
doar imaginaţia lui. Celor mai mulţi soldaţi nu le plăcea 
detaşarea la Casa Albă, dar în timp de pace era dificil să pleci de 
aici fără să-ţi periclitezi cariera. În timp de război era oarecum 
mai uşor: te ofereai voluntar să mergi pe front şi să fii împuşcat. 

Generalul Watkins, colonelul Chandler, colonelul Landry, 
domnul Adair rămăseseră în picioare, aşteptând sosirea iminentă 
a Secretarului Apărării. Keith observă că era dificil să faci 
conversaţie. În Aripa de Vest pălăvrăgeala era nepotrivită, dacă 
se continua prea mult timp, iar o discuţie serioasă cum ar fi 
deteriorarea situaţiei în fosta Uniune Sovietică era plină de 
capcane întrucât orice spuneai putea fi interpretat ca fiind ceva 
oficial şi folosit împotriva ta mai târziu. Ted Stansfield salvă 
situaţia vorbind despre o nouă directivă a executivului, pe care 
tocmai o citise şi care clarifica o directivă anterioară în legătură 


cu o problemă plicticoasă despre cine cui raportează. 

Keith îşi mută gândurile, dar discuţia din fundal îi aduse în 
minte diagrama organizatorică a comunităţii serviciului secret de 
informaţii. Consiliul Naţional de Securitate, pentru care lucrase, 
era condus de asistentul preşedintelui pentru afacerile securităţii 
naţionale al cărui nume era Edward Yadzinski. Slujba pe care i-o 
ofereau colonelului Landry era aceea de asistent al domnului 
Yadzinski ori poate consilier militar sau ofiţer de legătură, cu 
unele conexiuni cu Secretarul Apărării pe care îl aşteptau acum. 

Diagrama organizatorică, îşi aminti Keith, conţinea acele 
căsuțe şi dreptunghiuri frumos etichetate, toate conectate într-un 
fel prin linii întortocheate, care nu se intersectau niciodată şi se 
asemănau cu schema electronică a unui submarin nuclear. Dar, 
spre deosebire de schema electronică ce trebuia să se supună 
legilor ştiinţei ca să funcţioneze, diagrama comunităţii serviciului 
de informaţii nu respecta niciuna dintre legile cunoscute ale 
ştiinţei, ale lui Dumnezeu sau ale naturii, ci numai legile omului 
care erau supuse fanteziei executivului şi dezbaterii Congresului. 

În afară de asta, Keith nu vedea niciun motiv real pentru care 
fostul lui şef, generalul Watkins să fie prezent, întrucât se află în 
extremitatea dreaptă a diagramei, pe Seven-Street, în timp ce 
Keith era acum în centru, la depărtare de câteva persoane de 
învingător. Keith bănuia totuşi că generalul Watkins se afla acolo 
ca într-un fel să-şi ispăşească pedeapsa că-l lăsase să plece pe 
colonelul Landry, lucru ordonat, desigur, de el, dar Watkins ar fi 
trebuit să anticipeze faptul că, două luni mai târziu, preşedintele 
o să se intereseze de numele colonelului Landry. Bietul general 
Watkins. 

Desigur, Watkins nu va fi nevoit să-şi ceară scuze pentru că-l 
concediase pe colonelul Landry, dar trebuia să fie prezent la 
reangajarea colonelului Landry şi trebuia să zâmbească sau să 
schiţeze ceea ce trecea drept un zâmbet. Cu siguranţă, Watkins 
era complet enervat şi avea tot dreptul să fie, dar n-o să scoată 
nicio vorbă. 

Centrul de putere, reflectă Keith, în orice timp sau loc, era prin 
definiţie un refugiu pentru nebuni şi comportament nebunesc - 
Kremlinul, un palat bizantin, Oraşul Interzis, vila unui împărat 
roman, bunkerul Fuhrerului - şi nu conta cum i se spunea sau 
cum arăta din exterior; înăuntru era întuneric şi lipsă de aer, un 


teren propice proliferării nebuniei progresive şi îndepărtărilor 
periculoase de realitate. Keith simţi un impuls brusc să se 
repeadă la uşă, urlând ceva despre bolnavii care conduc azilul. 

— Keith, ai pe chip zâmbetul acela care odinioară mă deranja, 
zise generalul Watkins. 

— Nu ştiam că zâmbesc, domnule, şi n-am ştiut niciodată că vă 
deranja. 

— Zâmbetul ăsta era mereu un preludiu la vreo replică 
deşteaptă. Putem să ne aşteptăm acum la una? 

— Domnule general, aş vrea să profit de această ocazie ca să... 

— Keith, poate ai vrea să-ţi păstrezi acest gând pentru altă 
dată, îl întrerupse Charlie Adair. 

Keith credea că era ocazia perfectă să-i spună lui Watkins ceea 
ce credea despre el, dar în acest moment uşa se deschise şi 
Secretarul Apărării intră agale. Era un bărbat slab, cu chelie şi 
ochelari, un tip despre care nu ţi-ai fi închipuit că este capul celei 
mai puternice maşini militare de pe faţa pământului. Înfăţişarea 
lui blajină nu ascundea o personalitate puternică - nu exista 
niciun Marte, zeu al războiului, ascuns în acel trup fragil. Părea 
un papă-lapte, şi era un papă-lapte. 

Ted Stansfield îl prezentă pe Secretarul Apărării care zâmbi, 
strânse mâinile celor din jur şi îi zise lui Keith: 

— Sunt încântat că ai putut să vii. 

— Sunt încântat că mă aflu aici. 

Stansfield trase un scaun la capătul mesei lungi şi secretarul 
se aşeză. Generalul Watkins şi colonelul Chandler fură conduşi 
de Stansfield în partea dreaptă a secretarului, iar Keith şi Charlie 
în faţa lor. Ted Stansfield, încă în picioare, spuse: 

— Domnule secretar, domnilor, vă rog să mă scuzaţi, dar am o 
altă întâlnire. 

Plecă. Secretarul îl privi pe Keith. 

— Ei bine, colonele Landry, probabil te întrebi de ce ţi s-a 
cerut să revii din pensionare, aşa că îţi voi spune eu. Ai lăsat o 
impresie favorabilă şi de durată asupra preşedintelui în timpul 
întrunirilor de informare asupra activităţii de spionaj şi acum 
câteva zile a întrebat de tine. Secretarul chicoti. Când cineva i-a 
zis că te-ai pensionat, a spus că arăţi prea tânăr ca să ieşi la 
pensie. Şi iată-te. 

li zâmbi lui Keith care se gândi la câteva replici, inclusiv să 


recite balada scoțiană a lui Charlie. În schimb, profită de ocazie 
ca să pună la punct câteva lucruri. 

— Mi s-a cerut să ies la pensie, domnule. N-a fost ideea mea. 
Nu se uită la generalul Watkins, fiindcă ar fi fost ceva meschin. 
Dar am douăzeci şi cinci de ani de serviciu şi sunt destul de 
mulţumit cu situaţia mea actuală. 

Secretarul păru să urmărească toată replica şi răspunse: 

— Ei bine, numele tău a fost pus pe lista pentru avansare la 
gradul de general. Preşedintele va analiză în curând acea listă. 

Keith, încă încercând să spună ceva care să fie înregistrat 
oficial, zise: 

— Nu mai sunt în serviciul activ, domnule, căci m-am retras din 
armată în acelaşi timp când m-am retras din slujba guvernului. 
Deci, presupun că această avansare va fi ca ofiţer în rezervă, 
retras din activitate. 

Secretarul avea propria lui ordine de zi şi continuă: 

— Postul pe care îl vei ocupa este cel de ajutor şi consilier 
militar al consilierului preşedintelui pentru securitate naţională. 
Colonelul Chandler te va informa mai târziu asupra îndatoririlor 
dumitale. Vei avea biroul aici, în Aripa de Vest. 

Spuse „Aripa de Vest, gândi Keith, de parcă ar fi spus în partea 
dreaptă a lui Dumnezeu.” Şi iată-l aici, la locul puterii, unde 
apropierea puterii era ea însăşi putere, la mică distanţă de Biroul 
Oval - unde efectiv puteai să dai peste preşedinte pe culoar - 
chiar în epicentrul mişcării şi a  agitaţiei naţionale şi 
internaţionale. Nu era genul de loc de muncă, gândi Keith, unde 
ar putea pica prietenii sau familia pentru o ceaşcă de cafea sau o 
invitaţie la prânz. 

— Biroul meu va fi la etajul întâi sau la subsol? întrebă Keith. 

— La subsol, răspunse colonelul Chandler 

— Se poate vedea cerul? Adică, există vreo ferestruică? 

Chandler păru puţin uimit 

— E în interior. Vei avea o secretară, răspunse el. 

— Aveţi plante? 

Charlie Adair se strădui să zâmbească şi le explică tuturor: 

— Colonelul Landry şi-a petrecut ultimele două luni la ferma 
familiei sale şi a devenit sensibil la natură. 

— Ce încântător, zise Secretarul Apărării şi-l întrebă pe Keith: 
Ai vreo întrebare pentru mine, colonele? 


Omul deja se sculase pe jumătate din scaun şi-şi privea ceasul 
de la mână, aşa încât Keith răspunse: 

— Nu, domnule. 

Secretarul se ridică şi toată lumea făcu la fel. 

— Bine. Mă scuzaţi, domnilor, dar am o altă întâlnire. Îl privi 
pe Keith şi spuse: Pierderea generalului Watkins e câştigul Casei 
Albe. Succes. 

Plecă. Generalul Watkins văzu în plecarea Secretarului 
Apărării o ocazie ca să-i spună lui Keith: 

— Sunt surprins că te-ai hotărât să te întorci la Washington. 
Aveam impresia că te-ai săturat. 

— M-am săturat. 

Generalul se uită sarcastic la el şi adăugă: 

— Poate o slujbă nouă o să te revigoreze. 

Keith replică: 

— Poate, când o să am aceeaşi stea ca şi dumneavoastră, 
domnule, vom putea să ne întrecem în vreun concurs atletic, ca 
să vedem care are mai multă vigoare. 

Generalului Watkins nu păru să-i pice bine remarca, dar 
sesizând schimbarea subtilă din structura puterii, lăsă de la el. 

— Ei bine, domnilor, zise el, nu mai aveţi nevoie de mine, şi am 
şi eu o întâlnire. Bună ziua. Se uită la Keith. Politica nu e punctul 
tău forte, colonele. 

— Mulţumesc. 

Watkins plecă lăsându-i pe Keith, Charlie Adair şi colonelul 
Chandler în cabinetul guvernamental. Întrucât toţi erau egali, 
mai mult sau mai puţin, se aşezară fără să-i invite cineva şi Keith 
se aşeză la câteva scaune depărtare. 

Chandler vorbea despre slujbă, şi Keith îşi îndreptă iarăşi 
gândurile în altă parte. Toată această aşa-zisă întâlnire era un 
spectacol regizat, cu apariţia în scenă a Secretarului Apărării 
într-un scurt rol principal. Exista, de asemenea, şi rolul de 
protocol - secretarul era şeful cel mare al lui Landry, dacă Keith 
se considera încă soldat -, iar ceilalţi actori aveau şi ei rolurile 
lor scurte. Charlie Adair era Iuda, generalul Watkins era ţapul 
ispăşitor, colonelul Chandler era Pilat care se spăla pe mâini de 
toată încurcătura, iar Ted Stansfield era prezentatorul. Keith îşi 
ştia rolul, dar nu dădea replicile prea bine. 

Gândurile i se îndreptară iarăşi spre Annie şi se întrebă ce ar fi 


înţeles din toate astea dacă ar fi fost aici. După cum îi spusese lui 
Charlie, Annie era o fată simplă de la ţară, dar nu era proastă şi, 
de fapt, în liceu şi în colegiu se descurcase mult mai bine decât 
el. Şi ea provenea din aceeaşi tradiţie populistă a vestului 
mijlociu, ca şi el, iar dacă s-ar fi aflat în această cameră, ar fi 
găsit cam dezgustătoare toată această pompă, protocolul şi 
ordinea ierarhică şi, fără îndoială, ar fi intuit adevărul din tot 
acest nonsens într-un timp mult mai scurt decât îi trebuise lui. 

În perioada de început a serviciului său, lumea era mai 
periculoasă, dar guvernul i se părea mult mai simplu şi mai 
blând. Pe vremea aceea existau oameni care ajutaseră la 
înfrângerea puterilor Axei, oameni care erau nişte funcţionari 
publici dedicați şi nu porci la troaca guvernamentală, ci oameni 
cu simţul scopului şi al misiunii. Acum, chiar şi generaţia de 
bărbaţi care fusese în Vietnam, ca el însuşi, ieşea la pensie sau i 
se cerea să plece, iar lui Keith nu-i păsa în mod deosebit de nouă 
serie. 

În următoarele cinci minute, colonelul Chandler descrise 
îndatoririle şi responsabilităţile funcţiei, punând-o în lumina cea 
mai favorabilă, uitând să pomenească de zilele de muncă de 
douăsprezece ore, lucrul pentru acasă şi de crizele ale căror fuse 
orare, sărbători şi sabaturi nu se potriveau cu cele din 
Washington, D.C. Keith îl întrerupse pe Chandler cu întrebarea: 

— Ţie ţi-a plăcut? 

— Să-mi placă? Se gândi o clipă, apoi răspunse: Aici la Casă 
Albă e foarte stresant, dar sunt şi satisfacţii. 

— Cum poate ceva stresant să ofere satisfacţii? 

— Ei bine... poate. Poate ar trebui să spun că simţeam că fac 
ceva pentru ţara mea, nu pentru mine însumi. 

— Dar ai făcut ceea ce era corect pentru ţară? 

— Cred că da. Am făcut. Ştii, încă nu s-a terminat. Mai sunt o 
mulţime de tipi răi pe aici. 

— Aşa e. Poate că noii tipi buni pot să-i manevreze pe noii tipi 
răi. 

— Avem experienţă. 

— Avem experienţă cu vechii tipi răi. S-ar putea să înţelegem 
noile realităţi, dar gândim în vechiul mod. Se uită la colonelul 
Chandler. Sugerezi să accept slujba asta? 

Chandler îşi drese glasul şi-i aruncă o privire lui Adair care 


făcu cu mâna o mişcare de parcă spunea: „Răspunde-i omului” 
Colonelul Chandler se gândi un moment, apoi replică: 

— Mă bucur că am perioada asta în curriculum vitae, dar n-aş 
dori aceşti ultimi doi ani nici celui mai rău duşman. 

— Mulţumesc. 

Uşa se deschise şi intră înăuntru Edward Yadzinski, consilierul 
preşedintelui pentru securitatea naţională. Toată lumea se ridică 
în picioare, şi Yadzinski strânse mâinile celor din jur. Îi zise lui 
Keith: 

— Sunt încântat că ai putut să vii atât de repede. 

— Mulţumesc, domnule. Şi eu sunt. 

— Am o altă întâlnire, dar voiam să stăm puţin de vorbă. Ţi-am 
citit dosarul şi sunt impresionat de gama de experienţe avute, de 
la conducător de pluton de puşcaşi până la ultima misiune. Caut 
pe cineva ca dumneata care să fie sincer şi cinstit cu mine. 
Colonelul Chandler îmi va confirma spusele, îmi plac militarii, 
fiindcă au toate însuşirile pe care le vreau eu. 

— Da, domnule. 

Fiindcă, îşi zise Keith, de obicei ei nu au ambiţii politice, 
îndeplinesc ordinele şi pot fi transferați cu uşurinţă, în loc să fie 
concediaţi. Ca preoţii şi păstorii, militarii au o chemare care 
teoretic trece dincolo de carieră şi de viaţa personală. Cei din 
executiv au descoperit că e util să aibă un anumit număr de 
militari în personal - servitori cu contract în haine civile. 
Yadzinski continuă: 

— Foştii dumitale colegi vorbesc frumos de dumneata, 
colonele. Nu-i aşa, Charlie? 

Charlie Adair aprobă din cap. 

— Colonelul Landry a fost preţios pentru departamentul meu şi 
respectat de toată comunitatea serviciului secret de informaţii. 

Keith îi spuse şefului său potenţial: 

— Niciodată nu m-am înţeles bine cu generalul Watkins şi i-am 
provocat o mulţime de griji domnului Adair. 

Charlie tresări, dar Yadzinski zâmbi. 

— Nu eşti foarte diplomat, nu-i aşa? De fapt, eram prezent în 
Biroul pentru Probleme Politice când l-ai întrebat pe Secretarul 
de Stat dacă avem o politică externă. Chicoti. Îmi place asta. Şi 
am să te susţin, colonele. Lucrez direct cu preşedintele, şi tu 
lucrezi direct cu mine. 


Keith se gândi că s-ar putea chiar să-i placă de Yadzinski şi că 
i-ar fi făcut plăcere să lucreze pentru el în urmă cu cinci sau şase 
ani. Dar era prea târziu. Zise: 

— În ciuda diferendelor mele cu domnul Adair, am găsit că este 
extrem de bine informat, competent şi dedicat muncii. 

Keith era bucuros că strecurase acest lucru, dar, în mod clar, 
Yadzinski nu era atent. 

— Colonelul Chandler poate să-ţi răspundă la orice întrebare 
mai bine decât mine, zise Yadzinski. 

Întinse mâna şi Keith i-o luă. 

— Bine ai venit la bord, colonele. În timp ce dădea mâna cu 
Keith se uită la ceas. Am o altă întâlnire. Încă strângându-i mâna, 
îl întrebă: Când poţi să începi? 

— Păi, aş vrea să mă gândesc în acest weekend... 

— Desigur. Luni e bine. Colonelul Chandler îţi va arăta biroul. 

Charlie interveni. 

— Colonelul Landry locuieşte în Ohio, domnule. 

— Grozav stat. Bună ziua, domnilor. 

Charlie schiţă un zâmbet chinuit. 

— Ai o întâlnire cu preşedintele. 

Colonelul Chandler adăugă: 

— Trebuie să stai în sala de aşteptare până eşti chemat. Zâmbi 
Spre Keith. Eu nu am nicio altă întâlnire, aşa că am plecat de- 
aici. Se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse. Dacă o iei în jos pe 
scări, o să găseşti biroul meu. Am lăsat numărul de telefon, dacă 
ai vreo întrebare. E cu totul la dispoziţia ta. 

Plecă şi, deşi Keith nu auzi cuvântul „fraiere”, acesta plutea în 
aer. 

— Charlie, zise Keith, nu cred că mai suntem în Spencerville. 

— Ce ţi-a dat impresia asta? 

Îndreptându-se împreună spre uşă, Keith spuse: 

— S-ar putea să fie surprinşi să descopere luni că biroul 
colonelului Chandler e gol. 

— Gândeşte-te weekendul ăsta. Yadzinski e unul dintre băieţii 
buni din administraţie. Dă-i o şansă. Ce ai de pierdut? 

— Sufletul. 

leşiră pe hol şi coborâră iarăşi cu micul lift la subsol. 

— Vrei să-ţi găseşti biroul? întrebă Charlie. 

— Nu. 


Se duseră din nou în sala de aşteptare. Charlie zise, ca pentru 
sine: 

— Cred c-am scăpat. Mulţumesc pentru vorbele bune. 

Keith nu răspunse. Citea un ziar. Charlie începu brusc să râdă 
şi spuse: 

— Deci, poţi să te întorci în Ohio, să-ţi faci bagajele, să te 
întorci la Washington, să găseşti un apartament, să-l mobilezi şi 
să te prezinţi la serviciu luni dimineaţă? 

Keith îl privi pe deasupra ziarului, dar nu zise nimic. Charlie 
continuă: 

— Bănuiesc că el nu ştia că pleci din D.C. Ei bine, eu i-am 
spus... dar poate că nu asculta. 

Keith întoarse pagina ziarului. 

— Aş putea să lămuresc eu lucrurile. Poţi să-ţi iei câteva 
săptămâni. 

Keith aruncă o privire spre ceas. Charlie continuă: 

— Dar te înţeleg. Locul ăsta e o oală sub presiune. 

Keith împături ziarul şi citi o poveste la rubrica metropolitană 
despre blocajele de trafic în orele de vârf. Minutele se scurgeau. 

— Dar să spui că lucrezi la Casa Albă... prietena ta nu va fi 
mândră şi impresionată? zise Charlie. 

Fără să-şi ridice ochii din ziar, Keith răspunse: 

— Nu. 

— Nu-mi spune că nu e tentant. 

Keith lăsă jos ziarul. 

— Charlie, guvernele vin şi pleacă şi slujbele de la Casa Albă 
sunt la fel de sigure şi de durată ca o plimbare pe un cal sălbatic. 
Ascultă, nu vreau să critic sau să judec, dar mi se impune slujba 
asta şi acest lucru nu-mi place. Ar trebui să fie suficient pentru 
mine să spun că refuz ofertă din motive personale. Nu-i aşa? 

— Ba da. 

Secretarul care se ocupa de programări intră şi zise: 

— Domnule colonel Landry, domnul preşedinte vă va primi 
acum. 

— Baftă, zise Charlie. 

Keith se ridică şi toţi cei din sală îl priviră în timp ce îl urmă pe 
secretar afară. 

Urcară din nou cu liftul şi merseră pe coridor până la Biroul 
Oval. La uşă un om de la Serviciul Secret zise: 


— Câteva minute. 

Secretarul însărcinat cu întâlnirile îi reaminti de protocol şi-i 
spuse să nu calce pe Marele Sigiliu ţesut în covor. 

— Pot să sar peste el? întrebă Keith. 

— Nu, domnule, ocoliţi-l prin stânga. Consilierul preşedintelui 
îl va ocoli prin dreapta, apoi vă continuaţi drumul spre Birou. 
Preşedintele e în întârziere şi nu vă va invita să luaţi loc, ci va 
veni în întâmpinare la câţiva paşi de birou. Vă rog fiţi concis. 

— Să-i spun că l-am votat? 

Secretarul se uită o clipă la el, apoi aruncă o privire pe tabelul 
cu întâlniri din mână, ca şi cum voia să se asigure că tipul ăsta se 
afla pe listă. 

Uşa se deschise şi o femeie consilier îl conduse înăuntru. 
Străbătură împreună toată lungimea biroului de formă ovală, pe 
covorul albastru regal, ocoliră Marele Sigiliu şi apoi iarăşi spre 
biroul preşedintelui, aşezat în faţa marilor ferestre cu vedere 
spre sud. Keith observă că încă ploua. 

Preşedintele ocoli biroul, ca să-l întâmpine, zâmbind, şi întinse 
mâna pe care Keith o luă. 

— Încântat să te revăd, colonele, zise preşedintele. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Ţi-am simţit lipsă pe aici. 

— Da, domnule. 

— Te-ai instalat? 

— Încă nu, domnule. 

— Domnul Yadzinski o să se ocupe de asta. E un şef dur, dar 
cinstit. 

— Da, domnule. 

— Sunt vremuri grele, colonele, şi apreciem un om cinstit şi cu 
experienţa ta. 

— Mulţumesc, domnule preşedinte. 

— Ai vrea să mă întrebi ceva? 

Aceasta era întrebarea tradiţională pusă de preşedinţi, 
generali şi alţii cu funcţii înalte. Cu multă vreme în urmă, 
probabil înainte de naşterea lui Keith, fusese o întrebare reală. În 
ziua de azi, când toată lumea era puţin în întârziere, întrebarea 
era retorică, iar răspunsul era mereu „Nu, domnule.” Dar Keith 
întrebă: 

— De ce eu? 


Pe moment, preşedintele păru descumpănit, iar consilierul îşi 
drese vocea. 

— Poftim? zise preşedintele. 

— De ce m-aţi cerut în mod special pe mine, domnule? 

— A, înţeleg. Ei bine, te ţin minte că pe un om care m-a 
impresionat cu cunoştinţele şi bunul lui discernământ. Sunt 
încântat să te avem aici. Întinse mâna. Bine ai venit la Casa Albă, 
colonele. 

Keith îi strânse mâna şi răspunse: 

— Mulţumesc pentru invitaţie, domnule. 

Consilierul îl bătu pe umăr pe Keith, amândoi se întoarseră şi 
străbătură biroul, evitând Marele Sigiliu de pe podea; un bărbat 
deschise uşa când ajunseră la ea. 

Keith se văzu pe hol, fără consilier. Secretarul îi spuse: 

— Mulţumesc că aţi venit, colonele. Vă rog, domnul Adair vă 
aşteaptă în hol. 

Keith se duse în hol unde Adair stătea în picioare părând, 
gândi Keith, puţin neliniştit. 

— Cum a mers? întrebă Adair. 

— Şaizeci şi şapte de secunde, numărând şi ocolurile în jurul 
Marelui Sigiliu. 

Fură conduşi afară din Aripa de Vest, şi şoferul lor se grăbi 
spre ei cu o umbrelă. În drum spre maşină, Adair întrebă: 

— Ce-a spus? 

— Nimic. 

— Crede că ai acceptat postul? 

— Da. 

— Ce ai de gând să faci? 

— O să mă gândesc. 

— Bine. Am rezervat o masă pentru prânz. Se urcară în maşină 
şi Adair îi zise şoferului: 

— La Ritz-Carlton. 

Părăsiră terenul Casei Albe şi maşina îşi croi drum pe străzile 
udate de ploaie şi îngreunate de traficul de la ora prânzului. 

— Ai arătat exact cantitatea potrivită de rezervă şi reţinere. Nu 
le plac oamenii care par prea doritori sau care se laudă singuri, 
spuse Adair. 

— Charlie, ăsta n-a fost un interviu pentru o slujbă. A fost un 
aviz de recrutare. 


— Indiferent. 

— Tu ai accepta postul? 

— Imediat. 

— Ar trebui să-ţi rezervi ceva timp ca să-ţi evaluezi viaţa, 
prietene. 

— Eu nu am viaţă. Eu sunt un angajat federal. 

— Mă îngrijorezi. 

— Tu mă îngrijorezi pe mine. Eşti îndrăgostit? 

— Asta e irelevant. Nu vreau să mă întorc la Washington. 

— Chiar dacă nu există nicio Annie Baxter? 

— Subiectul e închis. 

Merseră în tăcere şi Keith privi oraşul trecând prin faţa 
geamului. Recunoştea că petrecuse câteva momente plăcute aici, 
dar structura extrem de rigidă şi ordinea ierarhică a 
Washingtonului oficial era ceva contrar instinctelor lui 
democratice şi unul dintre paradoxurile acestui loc. 

Fiecare administraţie pentru care lucrase începuse cu stilul 
propriu, cu propria viziune, energie, optimism şi idealism. Dar, 
după un an, birocraţia înrădăcinată începea iar să-şi exercite 
influenţa înăbuşitoare şi, la aproape încă un an după aceea, noua 
administraţie începea să devină pesimistă, izolată şi divizată de 
conflicte şi de certuri interne. Omul din Biroul Oval îmbătrânea 
rapid, şi Nava Statului pufăia în continuare, imposibil de 
scufundat şi de condus, spre o destinaţie necunoscută. 

Keith Landry sărise din navă sau, mai bine zis, fusese aruncat 
peste bord şi dus la mal în Spencerville. O doamnă de pe țărm 
fusese foarte bună cu el, dar acum colegii lui îi făceau semn să se 
întoarcă. Doamna putea să vină cu el dacă voia, dar pe el nu-l 
îndemna inima să-i arate adevărata faţă a acestei nave albe, 
strălucitoare sau să o prezinte colegilor lui de echipaj, temându- 
se că ea se va întreba ce fel de om este el în realitate. Nava 
aceasta nu va mai aştepta mult timp, şi şeriful băştinaş de pe 
insulă, soţul doamnei, tocmai îi ordonase să plece de acolo. li zise 
lui Charlie: 

— Uneori te trezeşti într-una din acele situaţii când, chiar dacă 
ai vrea să găseşti ieşirea mai uşoară, aşa ceva nu există. 

— Aşa e. Dar tu, Keith, ai avut mereu un talent deosebit să 
găseşti exact acea situaţie. 

Keith zâmbi. 


— Vrei să spui că fac înadins lucrurile astea? 

— Probele par să indice acest lucru. Şi, de obicei, acţionezi de 
unul singur. Când alţi oameni te pun în situaţii dificile, găseşti 
modalităţi de ieşire. Când oamenii se oferă să te ajute să ieşi 
dintr-o situaţie urâtă, tu îi refuzi. 

— Serios? 

— Da. 

— Poate e fondul meu de fermier care se bazează pe sine 
însuşi. 

— Poate. Poate că eşti doar un tip dificil, încăpățânat şi ţâfnos. 

— E şi asta o posibilitate. Pot să te sun uneori când am nevoie 
psihanaliză? 

— Tu nu suni niciodată pe nimeni. O să te sun eu. 

— A fost dificil să lucrezi cu mine? 

— Nu mă stârni. Dar te-aş lua înapoi imediat. 

— De ce? 

— Fiindcă nu laşi baltă niciodată pe nimeni. Niciodată. Cred că 
asta-i situaţia în care te găseşti acum. Dar devotamentul tău s-a 
schimbat 

— Mda... Undeva pe drumul dintre Washington şi Spencerville 
s-a produs o transformare. 

— Încearcă s-o iei pe drumuri mai scurte. Apropo de asta, iată 
că am ajuns. 


Capitolul 25 


Intrară în hotelul Ritz-Carlton şi se duseră la Jockey Club unde 
şeful de sală îl salută pe domnul Adair spunându-i pe nume. În 
timp ce acesta îi conducea spre o masă pentru două persoane, 
lângă peretele din fund, toată lumea îi cerceta. 

Keith ştia că acesta era unul dintre restaurantele puterii din 
Washington şi aşa era de treizeci de ani, de când se deschisese, 
Jackie Kennedy fiind una dintre primele cliente. 

Era un loc masculin, asemănător unui club, dar îşi aminti că 
femeilor se părea că le place mâncarea şi atenţia. De fapt, 
Washington-ul era un oraş masculin, în ciuda faptului că era 
primul dintre locurile care ofereau posibilităţi egale, căminul 
spiritual al limbajului şi legilor nonsexiste şi corecte din punct de 
vedere politic. În mod sigur, câteva femei de aici aveau putere, 
dar era un oraş ale cărui atitudini fundamentale faţă de femei 
rămăseseră în urmă cu mult mai mult decât declaraţiile publice. 
Keith ştia că femeile tinere şi frumoase depăşeau ca număr 
echivalentele lor masculine într-o proporţie nesănătoasă. Pe de 
altă parte, puterea era un afrodisiac şi bărbaţii îl aveau. Femeile 
care veneau din interiorul ţării, ca să lucreze la guvern ca 
secretare şi consilieri, erau deseori genul care se mulțumea să se 
încălzească la puterea reflectată. Cu alte cuvinte, femeile din 
Washington-ul oficial erau mobile şi erau fericite să fie lustruite 
şi folosite din când în când. Desigur, toată lumea nega acest 
lucru, şi la Washington asta însemna că era adevărat. 

Evident, se simțeau câteva schimbări în aer, dar, în afară de 
câteva văduve în vârstă ale unor demnitari cu putere, nu mai 
erau alte femei care să ia masa tot cu femei la Jockey Club. 

Keith nu venise aici de multe ori, dar de câte ori o făcuse 
observase că locul era indiferent la apartenenţa politică. Era 
probabil că Barbara Bush şi Nancy Reagan să fie la masa din colţ, 
la fel şi liderii pentru drepturile civile ale negrilor, Vernon Jordan 
şi Jesse Jackson. Locul era plin de stele ale mass-mediei, şi în 
această după-amiază Keith îi zări pe Mike Wallace şi pe George 
Will la mese diferite. Oamenii păreau să-şi noteze în minte cine 
cu cine lua masa. Keith îl întrebă pe Charlie: 


— Ni se va alătura cineva important? Îi dezamăgim pe oamenii 
aceştia. 

Charlie îşi aprinse o ţigară. 

— Te-ai putea afla aici peste câteva săptămâni îmbrăcat în 
uniformă de general. 

— Generalii reprezintă ceva ieftin ca braga în acest oraş, 
coloneii sunt băieţi de serviciu, şi, oricum, eu nu port uniforma. 

— Aşa e. Dar ai putea s-o pui pe secretara ta să sune şi să 
spună: „Aici e Casa Albă. Aş vrea să fac o rezervare pentru 
generalul Landry”. 

— Hm, asta e aproape la fel de important ca şi munca propriu- 
zisă. 

— Păi, atunci gândeşte-te la acest lucru: cu o avansare şi 
treizeci de ani de serviciu, pensia ta va fi aproape dublă, aşa că ai 
putea trăi confortabil. O să fii încă tânăr când o să ieşi la pensie. 

— Ce importanţă are pentru tine? 

— Mi-ar plăcea să te am iarăşi prin preajmă. 

— Nu voi fi în preajma ta. Voi fi vizavi. 

— Aş vrea să am un prieten la Casa Albă. 

— Aha. Motivul. 

— De asemenea, mă gândesc la ce-i mai bine pentru tine. 

— Înseamnă că suntem doi. Îţi sunt recunoscător pentru asta. 

Veni chelnerul şi Keith comandă un scotch dublu cu gheaţă iar 
lui Charlie obişnuita lui votcă cu lămâie. 

— V-am rezervat camere pentru mâine la Four Seasons, zise 
Charlie. Mi-am închipuit că ai vrea să fii în Georgetown. 

— Cine plăteşte toate astea? 

— Casa Albă. 

— Inclusiv noaptea de mâine cu prietena mea măritată? 

— În orice caz, dacă iei mâine cursa de două şi un sfert, din 
Toledo, ar trebui ca până la ora cinci să fiţi în cameră. Te sun eu 
şi o să facem un tur drăguţ al oraşului, iar până marţi o să discuti 
totul cu ea şi o să ajungeţi la o hotărâre. 

— Cu alte cuvinte, nu trebuie să mă prezint la muncă luni 
dimineaţă? 

— O să mă ocup eu de asta. O să te trimitem la un hotel- 
pensiune până îţi găseşti ceva. Voi avea grijă să se aprobe acest 
lucru. 

— Mulţumesc. Keith studie meniul. 


— Cu avansarea, îţi vei putea permite o locuinţă în 
Georgetown, zise Charlie. 

— Mă îndoiesc. 

— Cât câştigă în ziua de azi un general de brigadă? Cam 
optzeci şi cinci de mii? 

— Cred că da. O să mă gândesc cu toată atenţia. 

— Dar spre ce înclini? 

— Înainte, încerc să citesc meniul. Subiectul e închis. 

Sosiră băuturile şi Charlie propuse un toast. 

— Pentru toţi aceia dintre noi care au servit patria, în trecut, 
prezent şi viitor. 

— Noroc. 

Chelnerul luă comanda. 

— Ai vorbit aseară cu doamna ta? întrebă Charlie. 

— Locuieşte cu soţul ei. 

— A, da. Chicoti. Lui Ted aproape să-i cadă proteza când ai 
spus asta. A fost foarte amuzant. Nu ştiam că aveai de gând să 
spui aşa ceva. De ce-ai făcut-o? 

— Aşa mi-a venit. 

Îşi amintiră de vremurile de demult, vorbiră despre lumea de 
după Războiul Rece, făcură presupuneri despre viitor. Veni 
comanda şi mâncară. Adevărul era că Keith se simţea bine. [i 
plăcea de Charlie Adair, îi plăcea să discute despre adevăratele 
probleme, îi plăcea scotch-ul şi friptura. Nu se putea imagina 
trăind iarăşi aici, dar se putea imagina revenind la munca de 
spionaj, în afara ţării, poate undeva unde ar putea face cu 
adevărat ceva bun, dar nu avea idee unde ar putea fi acel loc. 
Ironia era că se afla prea sus pe scară ca să mai facă muncă de 
teren, şi dacă îl refuzai pe preşedinte, nu-i cereai o altă slujbă. 
Chiar dacă ar putea să-i convingă să-i dea un post peste hotare, 
acest lucru n-ar fi cinstit faţă de Annie care avea doi copii la 
colegiu în Ohio şi o familie în Spencerville. Trebuia să înceapă să 
gândească asemenea unui simplu cetăţean cu responsabilităţi şi 
angajamente. Li zise lui Charlie: 

— De ce oare mai credem că e necesar să supraveghem 
ordinea în lume? 

Charlie răspunse fără ezitare: 

— Fiindcă avem încă milioane de oameni încadraţi şi milioane 
de metri pătraţi de spaţii pentru birouri, şi miliarde alocate de 


Congres. N-are nimic de-a face cu idealismul, e vorba de spaţii de 
birouri. Dacă ne retragem de pe scena lumii, acesta ar fi un oraş 
fantomă, iar Jockey Clubul s-ar închide. 

— E puţin cam cinic. Oamenii ar putea lucra în programe cu 
caracter intern. Pământul ţării moare. 

— Aşa ceva nu e pentru oameni ca noi. Tu ai vrea o slujbă la 
Departamentul de Interne sau la Servicii Umane şi de Sănătate? 

— Nu. 

— Asta-i. Chiar dacă mi-ar oferi mai mulţi bani şi un post mai 
înalt, aş refuza. Slujbele fascinante au de-a face cu ajutarea 
străinilor sau cu trimiterea lor la dracu’. Îşi aprinse o ţigară şi 
dădu fumul afară. Îţi aminteşti de dividendele de pace? Te-au 
concediat ca să putem avea mai multe dividende de pace. Cu 
banii acei urma să reconstruim America. Nu se întâmplă aşa 
ceva. Încă încercăm să conducem lumea. Vrem să conducem 
lumea. 

— Lumea se poate descurca şi fără noi. 

— Poate. Îl privi pe Keith. Dacă ruşii erau încă o ameninţare te- 
ai fi întors? 

— Dacă erau o ameninţare, n-aş fi fost concediat 

— Răspunde la întrebare. 

— Da, m-aş fi întors. 

Charlie dădu din cap. 

— Vezi tu, Keith, în secret eşti nefericit că s-a terminat 
Războiul Rece... 

— Nu. 

— Ascultă-mă. Ţi-ai dedicat viaţa luptând contra comuniştilor 
fără Dumnezeu, şi o mulţime de oameni au împărtăşit 
sentimentul acestei misiuni. Erai un produs al acelor vremuri, ai 
crescut în şi ca produs al orăşelului american. Pentru tine a fost 
asemenea unui război sfânt, tu erai de partea lui Dumnezeu şi a 
Îngerilor. Erai unul dintre îngeri. Acum, Satana şi legiunile lui 
sunt înfrânte, noi am invadat însuşi iadul şi am eliberat sufletele 
robite. Apoi... ce? Ce? Nimic. Țara nu mai are nevoie de tine ca s- 
o protejezi de forţele răului. Erai mai fericit când diavolul era viu 
şi Casa Albă era ţinta numărul unu pe harta rachetelor ruseşti. 
Te trezeai în fiecare zi în Washington, ştiind că eşti pe linia 
frontului şi că îi protejezi pe cei slabi şi înspăimântați. Ar fi 
trebuit să te vezi intrând cu paşi mari în birou în fiecare 


dimineaţă, ar fi trebuit să vezi focul din ochii tăi când ţi-am spus 
să te duci în misiune în străinătate. Charlie stinse ţigara. În 
ultimii ani, păreai un cavaler care a ucis ultimul balaur, stând 
degeaba cu o atitudine răutăcioasă, refuzând să omori şobolanii 
din celulă, fiindcă aşa ceva era sub demnitatea ta masculină. Tu 
ai fost născut şi crescut pentru bătălia de la Armagedon. Acum s- 
a terminat. A fost un război lung, o victorie groaznică şi nimeni 
nu mai dă nici doi bani pe asta. Găseşte altceva care să te excite. 

Keith rămase tăcut o clipă, apoi răspunse: 

— Tot ce-ai spus e corect. Chiar dacă nu vreau să aud asta. 

— Nu-ţi spun nimic. Hei, ar trebui să formăm un grup de 
susţinere finanţat de guvern şi intitulat „Bărbaţii fără Misiune”. 

Keith zâmbi. 

— Adevăraţii bărbaţi nu intră în grupuri de susţinere. Ei îşi 
păstrează problemele pentru ei înşişi. 

— Nevastă-mea n-ar fi de acord cu asta. Se gândi o clipă. 
Uneori chiar cred că avem nevoie de o consiliere după Războiul 
Rece. Ca tipii din Vietnam. Unde este parada noastră? 

— Îţi atrag atenţia asupra monumentului luptătorilor din 
Războiul Rece de pe Mall, zise Keith. 

— Nu există niciun monument al luptătorilor din Războiul Rece 
de pe Mall. 

— De aceea îţi atrag atenţia. 

— Corect. Charlie păru să se gândească, apoi zise: E o 
Decepţie. Dar trebuie să-i facem faţă. Hei, ştii ce făceau cavalerii 
între două războaie? Perfecţionau ideea de dragoste romantică şi 
curtenitoare. Nu e ceva lipsit de bărbăţie să fii îndrăgostit, să fii 
cavaler, să faci curte unei femei. 

— Ştiu asta. 

— Te excită? 

— Da 

— Atunci ce mai aştepţi?! 

Keith îl privi un moment pe Charlie, apoi întrebă: 

— Şi slujba? 

— Las-o baltă. Pe scutul tău sunt pictaţi balauri. Nu omori 
şobolani în celulă. Aşa le vei rămâne în amintire. 

— Mulţumesc, Charlie. 

Comandară încă un rând de băuturi. 

— Cât timp îi trebuie unei persoane atât de importante că să 


facă rost de un paşaport pentru o altă persoană? întrebă Keith 

Charlie amestecă cea de-a patra sau a cincea votcă şi 
răspunse. 

— A, poate câteva ore, dacă totul e în regulă. O să sun un 
prieten de la Departamentul de Stat şi se rezolvă. E pentru 
prietena ta? 

— Da. 

— Unde vă duceţi? 

— Nu ştiu. În Europa, probabil. 

— Dacă vă duceţi în vreun loc neobişnuit unde e nevoie de viză, 
anunţă-mă. Pot să le pregătesc într-o zi. 

— Mulţumesc. 

Comandară cafea, coniac şi desert. Era aproape ora trei, dar 
jumătate din mese erau încă ocupate. Era uimitor, îşi zise Keith 
cât de multe dintre afacerile naţiunii se făceau la prânzuri, 
cocktailuri şi la cine. Spera că ceilalţi aveau capetele mult mai 
limpezi decât el şi Charlie. Charlie îşi învârti coniacul şi zise: 

— Aş fi demisionat din aceleaşi motive, dar am nevasta, copii, o 
ipotecă şi un obicei de a merge la restaurante scumpe. Deşi, până 
la urmă toţi ne vom duce, tipii cu cunoştinţe despre lume greu 
câştigate vor pleca, iar pămpălăii şi tocilarii se vor putea muta în 
birourile CNS, ca să conducă un program de protecţie prenatală 
pentru imigranții dependenţi de droguri din Europa de Est. 

— Tot e mai bine decât birouri goale. 

— Aşa e. 

Charlie îşi bău coniacul şi mai comandă unul. Terminară masa 
şi Keith zise: 

— O să iau un taxi până la Hay-Adams. 

— Nu, ia maşina şi spune-i şoferului să vină să mă ia de aici la 
ora cinci. Am chef să beau. Poţi să iei un taxi până la aeroport? 

— Sigur. Keith se ridică. Mâine o să vă văd, pe tine şi pe 
Katherine. Îmi place compania ei. Şi a ta, uneori. 

Charlie se ridică nesigur pe picioare şi spuse: 

— Abia aştept s-o cunosc pe Annie. O să plătim noi pentru Four 
Seasons. Treci la fapte, nu te simţi obligat cu nimic, pe la mijlocul 
săptămânii scrie-i domnului Yadzinski o scrisoare drăguță de 
refuz şi plecaţi în Europa. 

— Ăsta-i planul. 

Îşi strânseră mâinile şi Keith plecă. Acum ploua mai tare; 


portarul ieşi cu umbrela şi găsi maşina şi şoferul după colţ. 
Şoferul deschise portiera şi îi spuse lui Keith destul de tare ca să 
audă şi portarul: 

— Inapoi la Casa Albă, domnule? 

— Nu, mă întâlnesc cu preşedintele la Hay-Adams. 

— Da, domnule. 

Intră în maşină, şi aceasta demară. Oraşul ăsta era nebun, 
gândi. 

— Nebun. 

— Domnule? 

— Domnul Adair vrea să te întorci după el la ora cinci. 

— Da, domnule. 

Keith se lăsă pe spate şi privi ştergătoarele. Charlie, desigur, 
încerca cu el o psihologie inversă. Fapt e că Charlie fusese atât 
de convingător cu analogia cu balaurul şi şobolanul, încât Keith 
era ferm convins că lua hotărârea potrivită pentru motivele 
potrivite. „Aşa e.” 

Acest oraş îl sedusese ca cea mai mare târfă din lume şi, de 
câte ori o vedea, o atingea, o mirosea, era tulburat. Ea îl făcuse 
să-şi dea jos uniforma, şi se iubiseră până nu mai îi rămăsese 
nimic, iar lui îi plăcuse fiecare clipă. Ea atrăgea şi alţi bărbaţi şi 
asta îl excita şi mai mult. Ştia că e stricată până în măduva 
oaselor, lipsită de inimă şi rece. Dar era frumoasă, atât de bine 
îmbrăcată, bine făcută şi deşteaptă; ea îi zâmbea, şi el o iubea cu 
trupul, dar o ura cu sufletul. 


Capitolul 26 


La şase seara, Keith predă cheia la recepţia hotelului Hay- 
Adams şi-şi duse bagajul la uşa din faţa. 

— Un taxi, domnule? 

— Te rog. 

Keith aşteptă cu portarul sub copertină. 

— 'Tazxiurile sunt rare cu ploaia asta, zise portarul. 

— Văd. 

— La aeroport? 

— Da. 

— Zborurile sunt întârziate. Vine Jack prin Virginia Beach. 

— Poftim? 

— Uraganul Jack. Vine de-a lungul coastei. N-o să ajungă până 
aici, dar vor fi furtuni şi ploi puternice toată noaptea. V-aţi 
verificat zborul, domnule? 

— Nu. 

— La Naţional sau la Dulles? 

— La Naţional. 

Portarul clătină din cap. 

— Sunt întârzieri mari. Poate veţi dori să încercaţi la Dulles 
dacă aveţi posibilitatea. 

Un taxi trase lângă ei, şi portarul deschise portiera. Keith se 
urcă şi-i zise şoferului: 

— Cum e Naţionalul? 

— Închis. 

— Şi Dulles? 

— E încă deschis. 

— La Dulles. 

Drumul până la Dulles, care în mod normal dura patruzeci şi 
cinci de minute prin autostrada de acces Dulles, le luă peste o 
oră, şi vremea nu părea mult mai bună în interior. În vreme ce se 
apropiau de aeroport, Keith nu văzu niciun avion aterizând sau 
decolând. 

— Nu arată prea bine, şefule, zise şoferul. Vreţi să ne 
întoarcem? 

— Nu. 


Şoferul ridică din umeri şi-şi continuă drumul spre aeroport. 

— La US Air, zise Keith. 

Ajunseră la plecările pentru US Air şi Keith observă cozile de 
oameni ce aşteptau un taxi. Intră în aeroport şi cercetă afişajele 
de pe monitoare. Aproape toate plecările erau amânate sau 
anulate. Încercă la agenţiile de bilete de la câteva linii aeriene, 
căutând un zbor spre orice oraş aflat la câteva sute de kilometri 
de Spencerville, dar niciunul nu era încurajator. 

La ora şapte şi jumătate, aeroportul Dulles fu închis oficial 
până la noi dispoziţii. Keith văzu că mulţimea se împuţina pe 
măsură ce oamenii părăseau terminalele. Alţii se instalau, 
pregătindu-se de aşteptare. 

Keith se duse la barul din holul aerogării. Era înţesat de 
călători blocaţi, dar primi o bere şi rămase în picioare împreună 
cu alţi câţiva bărbaţi, uitându-se la televizorul de deasupra 
barului. Jack se apropiase de coastă în Ocean City, Maryland, şi 
se oprise acolo, efectele lui putând fi resimţite la o sută cincizeci 
de kilometri de centrul lui. Consensul general părea să fie că nu 
va zbura nimic până în zori. Dar nu se ştie niciodată. 

Nu era pentru prima oară în viaţa lui când Keith nu putuse să 
prindă avionul şi ştia că e inutil să se îngrijoreze sau să se 
enerveze. In anumite momente şi locuri, situaţia fusese uneori 
critică, alteori de viaţă şi de moarte. De data asta, era ceva 
important. 

Era ora opt şi cincisprezece şi a doua zi avea o întâlnire în Ohio 
de vest la zece dimineaţa. Cântări posibilităţile. Era aproape cinci 
sute de kilometri prin aer, un zbor de mai puţin de două ore până 
la Columbus, puţin mai lung până la Toledo sau Fort Wayne, 
Indiana. În orice caz, dacă putea lua un avion la orice oră în jur 
de cinci dimineaţa, pe la ora zece ar fi în Spencerville într-o 
maşină închiriată, dar, oprindu-se la fermă n-ar ajunge la 
întâlnire decât cu câteva ore mai târziu. Totuşi, ar putea s-o sune 
la un moment dat pe sora lui Annie, Terry, de la un telefon 
public, ca să-i spună că va întârzia. 

Exista şi posibilitatea ca traficul aerian să fie blocat dimineaţa 
şi de-abia mult mai târziu să poată decola de pe Dulles. De 
asemenea, n-avea bilet de la Dulles. 

Plecă de la bar şi se duse la ghişeele de închirieri maşini unde 
erau cozi lungi de oameni. Keith se aşeză la cea de la Avis şi, în 


cele din urmă, ajunse în faţă. Tânărul din spatele ghişeului îl 
întrebă: 

— Aveţi rezervare, domnule? 

— Nu, dar am nevoie de o maşină. Orice e bun. 

— Îmi pare rău, dar nu avem absolut nimic aici şi nimic care să 
vină în seara asta. 

Keith deja îşi închipuise acest lucru. 

— Dar maşina dumitale? Merg spre Ohio. E un drum de zece 
ore. Îţi dau o mie de dolari şi poţi dormi pe bancheta din spate. 

Tânărul zâmbi. 

— E tentant, dar... 

— Gândeşte-te. Întreabă prin jur. Voi fi la barul din hol. 

— O să întreb. 

Keith se duse înapoi la bar şi comandă altă bere. Acum localul 
era pe jumătate gol, oamenii renunţaseră la ideea că aeroportul 
se va redeschide, şi autobuzele companiei aeriene îi duseseră pe 
posesorii de bilete cu autobuzul spre motelurile din apropiere. 

La zece seara tânărul de la Avis intră şi îl zări. 

— Am întrebat, dar nu sunt amatori, îi zise. Am sunat şi la alte 
agenţii de-ale noastre, din zonă, dar nu există nimic disponibil, 
Probabil e la fel peste tot. Aţi putea încerca la Amtrak. 

— Mulţumesc. 

Keith îi oferi o bancnotă de douăzeci de dolari, dar tânărul nu 
vru s-o ia. Keith se întoarse la berea lui. În cele mai multe jocuri 
din lume, cu dolari puteai să-l cumperi pe prim-ministru şi 
maşina lui. În America banii încă vorbeau, dar nu atât de tare. 
Majoritatea oamenilor chiar îşi făceau datoria fără să fie mituiţi 
sau cumpăraţi şi uneori nu voiau să accepte nici măcar un bacşiş. 
Totuşi, trebuia să existe o soluţie ingenioasă şi întreprinzătoare 
la problema de a ajunge din punctul A în punctul B. 

Se gândi un timp. După cum aflase Keith de-a lungul anilor, 
existau multe căi de a ieşi dintr-un oraş. Dar când aeroporturile 
fuseseră închise din cauza vremii, a focului de artilerie sau a 
rebelilor aflaţi pe pistele aerodromului, acest lucru solicita foarte 
mult transportul maritim şi terestru. Se gândi s-o sune pe Terry 
şi să-i explice situaţia, dar asta ar fi fost ceva prematur sau o 
acceptare a înfrângerii... sau, şi mai rău, un eşec al imaginaţiei. 
„Gândeşte-te.” Se gândi. „Am găsit.” 

Plecă de la bar şi se duse la telefoanele publice. Şi aici erau 


cozi, deci aşteptă. La zece şi treizeci, ajunse la telefon şi sună la 
numărul de acasă al lui Charlie Adair, dar răspunse robotul. 

— Charlie, sunt blocat la aeroport. Afară e uragan, în caz că n- 
ai observat. Trimite o maşină să mă ducă înapoi la hotel. Caută- 
mă aici. Sunt la Dulles, nu la Naţional. 

Keith începu să citească ziarul în sala de aşteptare, ca să poată 
auzi când va fi chemat. Ştia că Adair va primi mesajul, fiindcă în 
meseria asta îţi verifici robotul prin comandă de la distanţă de 
oriunde ai fi, cel puţin o dată pe oră. Lumea liberă depindea de 
lucrul ăsta. Sau aşa se întâmpla odată. 

La zece şi cincizeci şi cinci, prin sistemul de apel public, 
domnul Landry fu anunţat să răspundă la telefon. Keith îl localiză 
pe cel mai apropiat şi ridică receptorul. O voce bărbătească 
spuse: 

— Domnule Landry, aici e Stewart, şoferul dumneavoastră De 
azi-dimineață. Am primit un telefon de la domnul Adair să... 

— Unde eşti acum? 

— Sunt aici, la Dulles. Ne putem întâlni afară, la plecările de la 
US Air. 

— În cinci minute. i 

Se îndreptă repede spre uşile de la plecările liniei US Air. li 
văzu pe Stewart, un bărbat cărunt de cincizeci de ani, stând 
lângă Lincoln, şi se duse la el. Stewart îi puse valiza în portbagaj, 
şi Keith se aşeza pe scaunul din faţă. 

— N-aţi sta mai bine pe bancheta din spate, domnule? întrebă 
Stewart. 

— Nu. 

Stewart se urcă şi se îndepărtară de trotuar coborând panta. 

— Mulţumesc, zise Keith. 

— Asta mi-e meseria, domnule. 

— Eşti însurat, Stewart? 

— Da, domnule. 


— Şi nevasta ta e o femeie înţelegătoare? 

El râse. 

— Nu, domnule. 

Şoferul înainta încet prin ploaia torenţiala şi urmări 
indicatoarele de ieşire din aeroport. 

— Ce instrucţiuni ai? întrebă Keith. 


— Să vă duc la Four Seasons, domnule. Au o cameră rezervată 
pentru dumneavoastră. Totul e ocupat din cauza vremii, dar 
domnul Adair v-a obţinut o cameră. 

— E un tip grozav. 

— Domnul Adair m-a trimis la Naţional de îndată ce a auzit că 
e închis; v-am căutat acolo. 

— Apreciez asta. 

— Apoi am primit un telefon acasă, domnul Adair mi-a zis că v- 
aţi dus la Dulles, aşa că am venit aici. 

— Mijloacele moderne de comunicaţie sunt un miracol. Toată 
lumea păstrează legătura. 

— Da, domnule. Eu am un pager, un telefon de maşină şi un 
radio. 

— A zis domnul Adair de unde sună? 

— Nu, domnule. Dar eu trebuie să sun la robotul lui şi să-i că v- 
am găsit. 

— Pot să fac eu acest lucru. Keith ridică receptorul telefonului 
celular, formă numărul lui Adair şi spuse robotului: Sunt în 
maşină, Charlie. Mulţumesc. Voi încerca să fiu aici mâine-seară, 
dar o să mă întorc întâi în Ohio. Sună-mă la telefonul ăsta. [i 
dădu numărul. Vorbim mai târziu. Închise şi-l întrebă pe Stewart: 
Ai fost vreodată în Ohio? 

— Nu, domnule. 

— Statul Buckeye. 

— Da, domnule. 

Stewart îi aruncă o privire, dar nu zise nimic. Se apropiară de 
drumul de acces spre Dulles şi Keith spuse: 

— la-o pe Route 28 spre nord. Trebuie să ne oprim undeva 
înainte să ne întoarcem în D.C. 

— Da, domnule. 

Stewart o luă pe Route 28. Keith se uită la ceasul de la bord. 
Era unsprezece şi un sfert. Privi afară prin parbriz. 

— Urâtă vreme. 

— Da, domnule. 

— Cred că ştiam că uraganul ăsta e pe drum. 

— Asta au spus toată săptămâna. În dimineaţa asta au spus că 
va atinge Virginia Beach, apoi loveşte ţărmul de est şi toată 
noaptea vor fi vânturi puternice şi ploi. Au avut dreptate. 

— Sigur că au avut. Hei, când ajungi pe Route 7 ia-o spre vest. 


— S-a făcut. Câteva minute mai târziu, Stewart întrebă: Cât de 
mult mergem spre vest, domnule Landry? 

— A, cam... să vedem... cam şapte sute de kilometri. 

— Domnule? 

— Stewart, o să ai în sfârşit ocazia să vezi măreţul stat Ohio 

— Nu înţeleg. 

— E foarte simplu. Trebuie să ajung în Ohio. Niciun avion nu 
pleacă din Washington. Mergem cu maşina până în Ohio. 

Stewart îi aruncă o privire lui Keith, se uită apoi la radio şi la 
telefon, după care spuse: 

— Domnul Adair nu... a zis să... 

— Domnul Adair nu cunoaşte situaţia, dar o va şti când o să pot 
vorbi cu el. 

Stewart rămase tăcut. Keith ştia că, în numeroşii ani ca şofer 
guvernamental, Stewart învățase să facă ce i se spune, indiferent 
cât de neconvenabil sau de ciudat i s-ar părea. Totuşi, Keith se 
gândi că ar trebui să-i spună câteva cuvinte. 

— Poţi s-o suni pe soţia ta să-i explici, zise. 

— Da, domnule. Poate ar trebui să vorbesc cu domnul Adair 
mai întâi. Nu ştiu dacă sunt autorizat... 

— Stewart, tocmai am vorbit azi-dimineaţă cu Secretarul 
Apărării şi cu preşedintele Statelor Unite. Vrei să sun pe unul din 
ei acum ca să-ţi dea o autorizaţie? 

— Nu, domnule. 

— Am să vorbesc cu domnul Adair la momentul potrivit. Fii 
Atent la drum. O să o sun eu pe soţia ta. Care-i numărul? 

Stewart i-l dădu, şi Keith îl formă. Trebui să încerce de câteva 
ori până să prindă legătura, din cauza vremii, dar, în cele din 
urmă, o voce de femeie răspunse şi Keith zise: 

— Bună seara, doamnă... Keith se uită la Stewart. 

— Arkell. 

— Doamnă Arkell, la telefon generalul Landry de la Consiliul 
National de Securitate. Mi-e teamă că i-am solicitat soțului 
dumneavoastră să lucreze puţin peste program în seara asta... 
Da, doamnă. Vi-l dau la telefon. 

Keith îi înmână receptorul lui Stewart care îl luă fără 
entuziasm. Ascultă un minut întreg, apoi reuşi să spună şi el 
câteva cuvinte. 

— Nu, nu ştiu cât de târziu... 


Keith interveni: 

— Mâine cam pe vremea asta, ca să fii sigur. 

— Da, dragă, eu... 

Keith privi ploaia de afară. Stewart îi spuse nevestei: 

— Te sun eu mai târziu, apoi închise şi bombăni ceva. 

— Totul e-n regulă? întrebă Keith. 

— Da, domnule. 

— lată Route 7. O luăm pe aici spre I-81, înspre nord. 

— Da, domnule. 

— la-o încet. O să încercăm să recuperăm timpul mai târziu, 
când ieşim din vremea asta. 

— Da, domnule. Nu pot să depăşesc limita de viteză. Astea sunt 
regulile. 

— Bune reguli. Toată ziua? 

— Da, domnule. 

— O să conduc eu mai târziu. 

— Nu e permis, domnule general. 

— Colonel. Uneori îmi spun general. Pentru doamne. 

Stewart zâmbi pentru prima dată. În timp ce mergeau încet 
spre vest, pe Route 7, telefonul sună, şi Keith răspunse: 

— Bună, Charlie. 

— Eşti încă în maşină? 

— Nu, alerg alături. 

— Stewart te-a găsit uşor? 

— Da, sunt în maşină acum. Aici m-ai sunat 

— Până acum ar fi trebuit să fii la Four Seasons. Unde eşti? 

— Sunt încă în maşină. 

— Unde în maşina aia afurisită? 

— Pe Route 7. 

— De ce? Ce are drumul Dulles? 

— Nimic, după câte ştiu. 

Urmă o tăcere şi în fundal Keith auzi muzică şi conversaţie. 
Charlie întrebă: 

— Unde te duci, Keith? 

— Ştii unde mă duc. 

— Isuse Hristoase, omule, nu poţi să furi o maşină 
guvernamentală şi şoferul... 

— De ce nu? Am mai furat şi alte maşini guvernamentale şi 
şoferi. De ce nu şi pe-al meu? 


Charlie inspiră adânc şi întrebă: 

— Stewart e cu tine? 

— Este. Noi ne-am ocupat de nevasta lui, tu ocupă-te de 
autorizaţie. Încerc să mă întorc până mâine-seară. Distracţie 
plăcută la petrecere, la dineu sau la ce-o fi. Mulţumesc, pa... 

— Stai. Ascultă, nu poţi s-o suni şi să-i spui că vei pleca mâine 
cu avionul din D.C.? 

— Nu. Am o întâlnire de dimineaţă. 

— Spune-i să vină ea cu avionul dimineaţă. 

— Fugim împreună. 

— Eşti dificil, Keith. 

— Eu sunt dificil? Tu m-ai luat pe sus la Washington. Ştiai 
despre uragan. 

— Nu, nu ştiam. Ei bine, se presupunea că o să se piardă pe 
mare. Ascultă, de ce nu poate ea să ia un avion... 

— Charlie, l-ai cunoscut pe bărbatul ei. E un tip rău. Ea vrea să 
fiu acolo când o să se elibereze. De asemenea, sunt lucruri pe 
care trebuie să le iau de acasă. De acord? 

— De acord. N-are rost să mă cert cu un om care gândeşte cu 
penisul. O să reuşeşti? 

Keith se uită la ceasul de la bord. Era ora zero şi zece minute. 
Zise: 

— Aproape. 

— Noroc, amice. Spune-i lui Stewart că-i rămân dator. Sună 
mâine. 

— Aşa o să facem. Închise şi îi zise lui Stewart: Domnul Adair 
îţi este foarte îndatorat. 

— Îmi datorează foarte multe. 

— Şi mie. 

Mai merseră o jumătate de oră şi o luară pe I-81 spre nord. 

— Fii atent la drum, zise Keith. O să te întorci singur. 

— Da, domnule. 

Keith se lăsă pe spate în scaun. 

— Deci, ce părere ai de Orioles anul ăsta? 

— Nu prea grozavă. Singurul mod de a ajunge în Serie e să-şi 
cumpere bilete. 

— Urmăreşti fotbalul echipelor universitare? 

— Sigur. 

— Buckeyes se prezintă iarăşi bine. 


— Într-adevăr. 

Işi continuară drumul discutând despre sport. Ploaia se potolea 
treptat pe măsură ce se îndepărtau de zona de activitate a 
uraganului şi Stewart fu de acord să meargă cu cincisprezece 
kilometri pe oră peste limita de viteză după ce o să intre în 
Maryland. 

La Hagerstown, Keith îi spuse să o ia spre vest pe I-70. Era un 
drum bun, aproape lipsit de trafic la ora aceea, dar şerpuia prin 
Munţii Apalaşi, iar Stewart, care fusese un şofer urban agresiv, 
deveni foarte timid. 

Keith îi ceru să oprească la un refugiu, unde Stewart se duse 
repede să-şi facă nevoile şi când se întoarse îl găsi pe Keith în 
spatele volanului. 

— Domnule, nu aveţi autorizaţie să conduceţi această maşină. 

— În afară de cazurile de urgenţă, când tu moţăi la volan. 
Aşază-te în spate, Stewart, şi odihneşte-te sau te las aici. 

— Da, domnule. 

Stewart se urcă în spate şi se întinse pe bancheta largă. Keith 
îşi continuă drumul. După un sfert de oră auzi sforăituri venind 
din spate. Dădu radioul încet şi ascultă muzica country transmisă 
de postul Wheeling din Virginia de Vest Era un cântec despre un 
tip divorţat care cânta: „Ea a rămas cu mâna de aur, eu cu 
daravela” şi pe care Keith îl găsi că fiind o ruptură binevenită de 
toate cântecele de durere şi nefericire. 

La sud de Pittsburg, pe 1-70, Keith se opri pentru benzină, Era 
patru şi douăzeci dimineaţa şi până la Columbus ştia că erau mai 
mult de cinci ore, apoi încă două ore pe drumuri secundare şi de 
ţară până la Spencerville şi cam o oră până la Chatham. Nu avea 
să ajungă la întâlnirea de la ora zece în districtul Chatham sau la 
zborul de două şi cincisprezece din Toledo. Dar ar trebui să fie 
destul de aproape ca să continue planul într-o formă modificată. 

La şapte dimineaţa mai avea încă vreo câteva ore până la 
Columbus. Încercă să sune la informaţii în districtul Chatham, ca 
să obţină numărul de telefon al lui Terry, dar de la telefonul din 
maşină nu reuşi. Se opri la un refugiu şi se duse la o cabină 
telefonică. Stewart se sculă, ieşi din maşină şi se întinse. Keith 
reuşi să dea de operatoarea de cod a zonei şi ceru numărul lui 
Terry şi Lawrence Ingram din districtul Chatham. O voce 
înregistrată îi dădu numărul şi, ca să efectueze convorbirea, 


Keith îşi folosi cartea de credit. O voce de femeie răspunse: 
— Alo? 


— Sunt Keith Landry. 

— Oh, Doamne? Oh... 

— Totul e-n regulă pe-acolo? 

— Da. Unde eşti? Vii? Cât e ceasul? 

— Terry, ascultă-mă. Sunt pe drum, la est de Columbus. O să 
întârzii. Nu voi ajunge până... după-amiază, devreme. Bine? 
Trebuie să trec pe la mine mai întâi. Ai înţeles? 

— Da... Annie o să vină aici la zece. Ce să-i spun? 

Keith inspiră adânc. Evident, nu toţi cei din familia Prentis 
aveau o minte ageră. 


— Spune-i ce ţi-am spus eu adineaori. 

— A, da. Keith, sunt atât de emoţionată pentru voi amândoi. Tu 
ştii ce nefericită a fost. E ceva minunat, ca un vis. Nu-mi vine să 
cred că se întâmplă. 

Keith o lăsă să continue un timp, apoi o întrerupse: 

— Terry, să nu o suni. Ascultă, cred că telefonul ei e ascultat. 
S-ar putea ca apelul tău să ajungă la sediul poliţiei, înţelegi? 

— Da... dar ea va fi aici la ora zece... 

— Bine. Spune-i personal. Mâncaţi de prânz. O să ajung acolo 
cât pot de repede. O să luăm un avion mai târziu. Ai înţeles? 

— Da, o să-i spun. La ce oră...? 

— Pe la unu. N-o să mai sun. Spune-i doar să aştepte. 

— De-abia aştept să te revăd. 

— Şi eu. Mulţumesc, Terry. Mulţumesc că ai făcut pe 
intermediarul în toţi anii ăştia. Asta e ultima oară. 

— Unde eşti? 

— Lângă Columbus, Ohio. Vin de la Washington. Acolo era o 
vreme urâtă şi n-am putut să iau avionul înapoi. Când Annie o să 
ajungă acolo, spune-i că sunt pe drum şi că-mi cer scuze. Mai 
spune-i să nu mă sune acasă. S-ar putea ca şi telefonul meu să fie 
ascultat 

— Telefonul tău? 

— Da, telefonul meu. De către bărbatul ei. 

— E un ticălos, îl urăsc. 


— Aşa e. Keith îi repetă totul încă o dată, apoi zise: Ne vedem 
mai târziu. 

Închise şi se întoarse la maşină. Îi spuse lui Stewart care acum 
stătea în faţă pe scaunul din dreapta: 

— Vrei să suni acasă? ţi dau cartea mea de credit 

— Nu, mulţumesc. O să sun din Ohio. 

— Suntem în Ohio. 

— A... am să sun mai târziu. E prea devreme. 

Keith porni maşina şi intră pe şosea, luând-o pe autostrada 
circulară ce ocolea la nord oraşul Columbus, apoi se îndreptară 
spre nord-vest pe Route 23. Era o zi însorită, rece, cu nori albi 
împrăştiaţi pe cer. Era ceva circulaţie, specifică zilelor de 
sâmbătă, devreme, în majoritate fiind rulote şi vehicule de 
agrement ce se îndreptau probabil spre lacuri sau spre Michigan. 
Stewart părea fascinat de provincie. 

— Sunt numai ferme. Ce e ăsta? Porumb? 

— Da, porumb. 

— Cine mănâncă tot porumbul ăsta? Eu mănânc aşa ceva poate 
o dată pe lună. Pe aici se mănâncă mult? 

Ca să nu-i mai explice despre porumbul furajer şi cel zaharat, 
despre hrana pentru vite şi cea pentru oameni, Keith răspunse: 

— Mâncăm porumb de trei ori pe zi. 

Stewart se trezise de-a binelea acum şi se bucura de peisaj 
arătându-i lui Keith hambare, vite şi porci. Scoseseră un timp 
bun, dar nu grozav, căci era aproape unsprezece dimineaţa când 
intrară în districtul Spencer. Keith încetini şi conduse încet pe 
ultimii douăzeci de kilometri. Nu văzu pe drum nici poliţia 
districtuală, nici pe cea municipală şi, oricum, n-ar fi recunoscut 
maşina asta, dar Keith nu voia să aibă probleme atât de aproape 
de sfârşit. 

Opri maşina la aleea înspre fermă şi scoase din cutia poştala 
câteva scrisori peste care se uită repede în timp ce se apropia de 
casă. Majoritatea erau nimicuri, dar exista şi o citaţie pentru el 
ca să apară la secţia de circulaţie a tribunalului din Spencerville 
pentru diverse parcări neregulamentare pentru care nu ţinea 
minte să fi primit procese-verbale de contravenţie. Hărţuiala 
măruntă, dar Keith îşi dădu seama că ar putea fi oprit oricând de 
poliţie, dacă nu răspundea la citaţie până la data de prezentare, 
care era luni. Dar până atunci va fi plecat demult 


— Aici locuiţi? întrebă Stewart. 

— Da. 

Keith opri maşina lângă veranda din faţă şi ieşi. Stewart ieşi şi 
el, dar era preocupat să privească împrejur, aşa că Keith îşi! 
scoase bagajul din portbagaj şi îi zise: 

— Hai înăuntru să te speli pe faţă şi pe mâini. 

Intrară în casă pe uşa din faţa şi Keith îl conduse pe Stewart 
sus. 

— Baia e aici. Ne întâlnim jos. Serveşte-te cu ce vrei din 
frigider. 

Keith intră în camera lui şi-şi aruncă valiza pe pat, apoi scoase 
din dulap bagajul făcut. Trusa de voiaj era întotdeauna pregătită 
cu articole de toaletă şi cu lenjerie de corp, un obicei de două 
decenii de călătorii neplanificate. Documentele importante erau 
deja în valiză, şi Keith strecură paşaportul în haina de la costum. 

Baia era goală acum. Keith se spălă, apoi îşi duse lucrurile jos. 
Stewart se afla în bucătărie bând un pahar de suc de portocale; 
Keith îşi turnă ceea ce mai rămăsese. 

— Îmi pare rău că n-am nimic să-ţi ofer pentru micul dejun, 
Stewart, zise el. 

— A, e-n regulă. Privi în jur. E cu adevărat o casă veche. 

— Are aproape o sută de ani. Poţi să nimereşti singur drumul 
până la Washington? 

— Cred că da. 

Keith scoase patru sute de dolari din portofel şi spuse: 

— Aştia sunt pentru benzină, mâncare şi taxe. Opreşte-te la o 
fermă şi ia nişte produse proaspete. Doamnei Arkell îi va face 
plăcere. 

— Mulţumesc, domnule colonel. M-am simţit bine. 

— Ştiam că aşa o să fie. O s-o mai facem iarăşi cândva. 

— Pot să folosesc telefonul dumneavoastră, domnule? 

— Nu, e supravegheat. Nimeni nu ştie că sunt acasă. Sună de 
pe drum. 

Stewart fusese destul de mult timp în meseria asta ca să nu fie 
surprins sau să pună întrebări. Keith îl conduse spre uşă pe 
Stewart care scoase valiza pe verandă. Keith îi dădu indicaţii cum 
să ajungă pe Route 23 şi zise: 

— Poliţiştii din districtul ăsta sunt duri. Mergi cu grijă. 

— Da, domnule. Sper să vă mai văd iarăşi în Washington. 


— Nu se ştie niciodată. 

Îşi strânseră mâinile şi Stewart plecă. Keith verifica iar totul în 
minte, apoi închise, încuie uşa din faţă şi-şi duse bagajul la 
Blazer. 

Pe scaunul din faţă era un bilet, şi Keith citi mesajul tipărit 
„Trebuia să pleci până vineri şi văd că maşina ta e aici încă. O să 
vin luni să văd dacă ai plecat”. Biletul era nesemnat şi nu 
conţinea cuvinte care ar fi putut fi interpretate într-o curte de 
justiţie ca o ameninţare. Dar Keith nu intenţiona să se ducă la 
procurorul districtual. El fie îl omora pe Baxter, fie îl lăsa să 
trăiască. Alegerea era de fapt a lui Baxter. 

Se întrebă de ce Baxter aştepta până luni, apoi îşi dădu seama 
că acesta era plecat în călătoriile lui de sâmbătă la vânătoare sau 
la pescuit. A doua zi fiind sărbătoare, chiar şi şeriful Baxter putea 
să vrea o zi de pace şi odihnă. Dar nu conta. Keith va pleca până 
luni. De fapt, până seara, când Cliff Baxter se va întoarce acasă 
şi, văzând că nevastă-sa nu e acolo, îşi va da seama de tot, va 
înţelege că, într-adevăr, Keith Landry plecase, şi la fel făcuse 
doamna Baxter. Keith Landry se întreba dacă ea îi va lăsa vreun 
bilet. 

Se urcă în Blazer şi întoarse cheia în contact. Nu se întâmpla 
nimic. Complet mort. Apăsă pe declanşatorul capotei, ieşi şi 
ridică capota. Bateria dispăruse şi în locul ei se afla un bilet care 
spunea simplu: „Du-te dracului”. 

Keith inspiră adânc. Tipul îl împiedica să-şi ţină promisiunea 
faţă de Annie. Una peste alta, ultimele câteva zile nu fuseseră 
bune, începând cu venirea lui Charlie Adair acasă la el. Nici Casa 
Albă nu fusese vreo încântare. Nici uraganul Jack. Acum asta. 
„Bine, Landry. O nouă problemă cu transportul.” Se gândi o 
clipă, apoi intră în hambar. Tractorul de grădină avea o baterie 
de 12 volţi şi ar fi trebuit să aibă destui amperi ca să pornească 
Blazer-ul. 

Deschise uşa şi se aşeză în tractor. Voia să-l pornească, să-l 
ducă până la Blazer, să-l lase să se încarce un timp, apoi să pună 
bateria de la tractor în maşină. Apăsă pe dispozitivul de pornire 
dar auzi un păcănit şi se uită la bord. Cineva aprinsese farurile şi 
bateria se descărcase. „Cliff, începi să mă calci pe nervi.” Se 
dădu jos din tractor şi privi peste drum la ferma familiei Jenkins. 
Ar putea împrumuta o baterie de la ei, dar observă că ambele 


maşini, automobilul şi camioneta, nu se aflau acolo. Ar putea 
împrumuta bateria de la tractorul lor, cu sau fără cunoştinţa lor, 
dar aşa ceva nu se făcea pe aici. Intră în casă şi încercă să sune 
la Jenkins, dar, după cum îşi închipuise, nu era nimeni acasă. 
Ferma Muller se afla cam la un kilometru de mers pe jos. „La 
naiba.” 

Se uită prin cartea de telefon şi sună la un service de pe 
autostradă de unde îi spuseră că vor ajunge acolo în jumătate de 
oră, cu o baterie nouă. Omul adăugă: 

— Probabil că nişte copii afurisiţi au furat-o. Ar trebui să sunaţi 
la poliţie. 

— O să sun. 

Le dădu indicaţii cum să ajungă la fermă şi închise. „Poate ar fi 
trebuit să sun la Baxter Motors, fiindcă acolo e bateria mea.” 

Se gândi să-i telefoneze lui Terry. Annie era acolo, aşteptând, 
şi probabil că Cliff Baxter era plecat din oraş. Dar dacă apelurile 
lui chiar treceau pe la sediul poliţiei? Indiferent de cât de atent 
ar încerca să fie cu Terry sau cu oricine răspundea, telefonul ar fi 
ca un semnal de alarmă sunând la sediul poliţiei. Toate 
instinctele lui, ca şi flerul profesional, îi spuneau: „Nu folosi 
telefonul”. 

Utiliză timpul ca să se bărbierească, să facă un duş şi să se 
schimbe în haine obişnuite, încercând să pună aceste semne de 
rău augur într-un context mai fericit. Drumul iubirii adevărate nu 
e niciodată uşor. „Diseară, la Washington, cina cu familia Adair, 
duminică, poate la Catedrala Naţională, luni, turul 
Washingtonului cu Charlie, apoi mă gândesc la un refuz în scris 
al ofertei de muncă, obţin paşaportul şi zburăm la Roma nu mai 
târziu de miercuri.” Sună bine. „Unde-i afurisita aia de baterie? 
În lipsa unui cui, regele stătea în oraşul Dumferling.” Ceva de 
genul ăsta. 

Cam la patruzeci de minute după ce sunase, o camionetă intra 
pe alee şi zece minute mai târziu, Keith avea o baterie nouă. 
Porni Blazer-ul în timp ce omul de la service se afla încă acolo şi 
totul părea să fie în regulă. 

leşi de pe alee şi după zece minute se îndrepta spre sud pe un 
drum drept de ţară spre districtul Chatham. Era ora unu şi 
treizeci şi cinci şi urma să ajungă acolo în mai puţin de o oră. O 
maşină albastru cu alb a şerifului din districtul Spencer se afla în 


urma lui. În acest moment, lui Keith nu-i păsa absolut deloc că în 
maşină era doar şeriful, şi Keith decise că, dacă acesta îi făcea 
semn să se oprească, şeriful se va trezi legat fedeleş în 
portbagajul propriei lui maşini. 

La capătul de est al districtului Spencer, Keith o lua pe 
autostradă spre est dând impresia că se îndrepta spre Columbus 
şi indicând direcţia est, în caz că cineva se întreba de ce Keith 
Landry o lua pe drumul rural spre districtul Chatham. Maşina 
şerifului continuă să-l urmărească, dar, când se apropiară de 
graniţa de est a districtului Dawson, maşina se întoarse. Keith îşi 
continuă drumul în această direcţie greşită încă zece minute, 
apoi o luă spre sud, apoi iarăşi spre vest, spre Chatham. Bănuia 
că şeriful din Spencer vorbise prin radio cu omologul lui din 
Dawson ca să-l urmărească, dar nu observă nicio „coadă”. 
Departamentele şerifului de ţară erau mici şi districtele erau 
mari. În comparaţie cu drumurile pe care Keith obişnuia să le 
facă de la graniţa Germaniei Occidentale prin Germania de Est 
spre Berlin, acesta era uşor. Dar, când te fereai de poliţie, 
indiferent dacă erau şerifi de ţară din America sau de la Stasi, 
porniţi în căutare de pradă, norocul avea un mare rol în acest joc. 
După un sfert de oră traversă graniţa districtuală şi intră în 
Chatham. Nu ştia exact unde se afla, dar era uşor să navigheze 
prin caroiajul de drumuri care aproape că se găseau pe direcţia 
punctelor cardinale ale busolei. 

În cele din urmă, intră pe County Road 6 şi continuă să meargă 
spre vest, citind bornele instalate la drumurile orăşeneşti cu care 
acesta se intersecta, numerotate în ordine descrescătoare până 
când ajunse la T-3, drumul pe care locuia Terry şi unde îl aştepta. 
Nu ştia dacă trebuia s-o ia la stânga sau la dreapta, dar dădu cu 
banul în minte şi întoarse spre stânga. Conduse încet, căutând 
casa din cărămidă roşie în stil victorian, pe care o văzu în faţă, pe 
dreapta. Cu adevărat, se gândi, un al şaselea simţ îl adusese aici 
fără greşeală, şi-şi aminti zâmbind de ceea ce-i spusese Charlie 
despre faptul că-şi urma organul de reproducere, deşi Keith 
credea că-şi urma inima care acum îi bătea repede. 

Încetini şi o luă pe aleea de pietriş. Primul lucra pe care îl 
observă era că se afla doar o maşină pe alee şi aceasta era o 
camionetă. Următorul lucru care-l deranja fu faptul că uşa 
laterală a casei se deschise şi femeia care veni în întimpinare, 


deşi semăna cu Annie, nu era ea. 


Capitolul 27 


Terry rămase un moment la uşă, apoi veni spre Keith care 
ieşise din Blazer. Keith ştia deja după expresia de pe faţa lui 
Terry că Annie nu se afla acolo, dar nu ştia de ce. 

— Bună, Keith, rosti Terry. 

— Ce mai faci? 

— Bine... Annie nu e aici. 

— Ştiu. 

— A fost aici, dar a plecat. 

El dădu din cap. 

— Bine. 

— A... trebuit să plece. 

Un timp niciunul nu spuse nimic, apoi Terry zise: 

— Vrei o ceaşcă de cafea? 

— Da. 

Keith o urmă în bucătărie. 

— Ia loc, îi spuse Terry. i 

El se aşeză la masa rotundă din bucătărie. In timp ce Terry 
turna cafea în două căni, îl informă: 

— Annie ţi-a lăsat un bilet. 

— Ea e bine? 

— Da. Terry puse cănile pe masă, cu frişca şi zahăr şi spuse: 
era supărată. 

— N-o condamn. 

Terry sta şi mesteca absentă în cafea. 

— Nu era furioasă. Dar când a ajuns aici era... oarecum 
nerăbdătoare şi apoi, când i-am spus că o să întârzii, a fost 
dezamăgită. După aceea, şi-a revenit şi a fost o vizită plăcută. 

— Bine. 

Keith se uită la Terry. 

Era cam cu trei ani mai mare decât Annie şi arăta la fel de bine 
ca şi sora ei, dar nu avea energia şi vitalitatea lui Annie. Terry 
terminase liceul cu doi ani înainte ca Annie şi Keith să înceapă să 
iasă împreună, în ultimul an de şcoală. Apoi plecase în Kent 
State, aşa că Keith n-o văzuse prea des, cu excepţia verilor şi a 
vacanţelor, dar, aşa cum îi reamintise Annie, uneori Terry îi 


acoperea, când era acasă. Terry era o romantică. Keith îşi aduse 
aminte că ea îl cunoscuse pe viitorul soţ, Larry, la colegiu, se 
căsătoriseră şi părăsiseră şcoala înainte de absolvire. Keith şi 
Annie, pe vremea aceea boboci la Bowling Green, merseseră 
împreună la nuntă. Îşi aminti că, la numai şapte luni după 
căsătorie, Terry născuse şi Annie îi spusese: „Vom absolvi, ne 
vom căsători şi vom avea copii în această ordine”. 

— Am mâncat de prânz, zise Terry. N-am mai văzut-o atât 
fericită de ani de zile. Un tip care locuieşte în josul drumului a 
venit să lase ceva, şi când ea a auzit camioneta pe alee, a sărit de 
pe scaun şi a ieşit afară. Terry îl privi şi zâmbi. Cred că n-ar fi 
trebuit să dezvălui secretele de familie. 

— Îţi sunt recunoscător pentru sinceritatea ta. Poţi să-i spui lui 
Annie că arătam ca un căţeluş nefericit şi îndrăgostit. 

— Cunosc înfăţişarea asta. Când Larry vine de pe drum, arată 
naiba şi nu-i e foame de mâncare, ci îi e foame de dragoste. Se 
înroşi la faţă. Voi, bărbaţii. 

Keith zâmbi la rândul lui. După cum îi spusese Annie într-o 
scrisoare, în urmă cu câţiva ani, Larry avea un fel de afacere cu 
camioane, iar Terry ţinea contabilitatea. Keith îşi imagină că le 
mergea bine, casa era drăguță şi camioneta era nouă. Îl văzuse 
pe Larry de câteva ori, când el şi Annie erau acasă de la 
colegiului, şi-şi aminti că Larry era genul de tip mare şi tăcut. În 
dimineaţa asta, Larry lucra sau făcea pe şeriful în weekend, fie că 
stătea liniştit pe undeva, aşa cum fac bărbaţii când se discută 
probleme de suflet. 

— Te-a aşteptat până la ora unu, apoi brusc a spus: „Plec”, şi 
ţi-a scris un bilet, zise Terry. 

Terry scoase un plic din buzunarul blugilor şi i-l puse pe masă. 
Keith se uită la el şi îşi văzu numele notat cu familiarul scris de 
mână al lui Annie. Sorbi din cafeaua căreia îi simţea nevoia. 

— Am încercat s-o rețin zise Terry, dar mi-a spus că totul e-n 
regulă, că o să te vadă altă dată. E întotdeauna atât de 
exuberantă, că nu poţi să-ţi dai seama când suferă. Nu mă refer 
la dimineaţa asta, ci la ticălosul cu care e măritată. Oh, Doamne, 
vreau atât de mult să fie fericită. Fericită iarăşi cu adevărat. 

— Şi eu. Deci, tu ce mai faci? Arăţi bine. 

Terry zâmbi. 

— Mulţumesc. Arăţi grozav, Keith. Te-am recunoscut imediat 


ce-ai ieşit din maşină. 

— Au trecut mulţi ani, nu-i aşa? 

— O, da. Au fost vremuri bune pe atunci. 

— Au fost, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap, apoi spuse: 

— Larry a fost nevoit să se ducă la muncă. Te-a aşteptat un 
timp, ca să te vadă. Mi-a spus să te salut. 

— O să ne întâlnim data viitoare. 

— Sper. Deci, tu te-ai descurcat bine. Am ştiut întotdeauna că 
aşa o să fie. 

— Mulţumesc. Asta e o casă drăguță. 

— Oh, locuinţele astea vechi sunt o pacoste, dar lui Larry îi 
place să meşterească. Tu te-ai întors la fermă? 

— Da. E o mulţime de treabă de făcut Ce mai fac părinţii tăi? 

— Bine. Îmbătrânesc, dar sunt sănătoşi, slavă Domnului. Ai tăi? 

— Se simt bine în Florida. Nu le vine să creadă că au un fiu 
care a ieşit la pensie. 

Terry zâmbi. 

— Arăţi prea tânăr ca să ieşi la pensie. 

— Se pare că-i o părere generală. 

— Deci, ai fost la Washington? 

— A trebuit să rezolv nişte probleme. Am crezut că o să mă 
întorc la timp. 

Mai vorbiră o vreme, scrisoarea rămânând pe masă între ei. 
Keith considera că e important să restabilească relaţia cu sora lui 
Annie şi, de fapt, chiar o plăcea pe Terry şi voia ca şi ea să-l 
placă, nu ca iubitul sau cavalerul alb al surorii ei, ci ca persoană. 
Terry se dovedi a fi mult mai raţională decât păruse la şapte 
dimineaţa şi Keith avea sentimentul că ea voia să-i spună multe, 
însă el continuă un timp cu conversaţia de rutină, după care îi 
zise: 

— Vreau tot ce-i mai bun pentru sora ta. Ştii că n-am încetat 
niciodată să ne iubim. 

Terry confirmă dând din cap şi o lacrimă îi alunecă pe obraz. 
Keith luă scrisoarea şi o întrebă: 

— Te superi dacă o citesc aici? 

— Nu, dă-i drumu'... Se ridică. Trebuie să pun nişte lucruri în 
uscător. 

Cobori la subsol. 


Keith deschise plicul şi citi: „Dragă Keith, Nu, nu sunt furioasă, 
da, sunt dezamăgită. Ştiu că, orice te-a făcut să te duci la 
Washington nu putea fi amânat, dar mi-a oferit câteva ore de 
gândire în dimineaţa asta. O, nu, Prentis! Iar nu te gândeşti!” 

Keith zâmbi, amintindu-şi că el obişnuia să-i spună acest lucru 
în colegiu ori de câte ori ea începea o propoziţie cu „Mă gândeam 
că...” 

Dar ştia că asta n-avea să fie o scrisoare amuzantă şi citi mai 
departe: „Mă gândeam că e un pas important pentru tine. Pentru 
mine înseamnă ieşirea dintr-o situaţie pe care n-o mai suport. Dar 
pentru tine înseamnă asumarea unei mari responsabilităţi să fii 
răspunzător pentru mine. Poate că n-ai nevoie de povara asta. 
Ştiu că soţul meu ţi-a făcut zile amare şi ştiu că poţi să te 
descurci bine în privinţa asta. Dar încep să mă simt vinovată de 
toate astea. Vreau să spun, Keith, că nu cred că te-ai afla aici sau 
în situaţia asta, dacă nu aş fi eu, şi îţi sunt recunoscătoare. Dar 
fără mine, ai putea să faci ce vrei, adică, după tot ce s-a 
întâmplat până acum, să te întorci la Washington, în Europa sau 
oriunde ar fi, fără să încerci să mă introduci şi pe mine în 
planurile tale” 

Keith era destul de sigur că ştia esenţa paragrafului următor 
dar totuşi îl citi. „Poate că amândoi avem nevoie de ceva timp de 
gândire, ca să lăsăm lucrurile să se liniştească. Am aşteptat atât 
de mult timp, aşa că mai putem aştepta încă vreo câteva 
săptămâni. Ar fi probabil o idee bună să pleci - nu că vreau eu 
asta, dar, dată fiind situaţia cu Cliff, ar putea să fie cel mai bun 
lucru. Aşa cum am făcut douăzeci de ani, poţi să iei legătura cu 
mine prin Terry şi vom stabili un loc şi un moment ca să ne 
întâlnim şi să discutăm -, dar peste câtva timp. Ştiu, probabil eşti 
supărat că nu te-am aşteptat, dar n-am putut - îmi pare rău. Da, 
nu mă pricep să scriu scrisori şi nu pot să scriu ceea ce simt, dar 
tu ştii ce simt, domnule Landry, şi o să-ţi spun iarăşi când ne vom 
întâlni. Cu dragoste, Annie.” 

Keith împături scrisoarea şi o băgă în buzunar. Terry urcă în 
bucătărie şi-i aruncă o privire în timp ce lua cafetiera de pe 
tejghea. 

— Mai vrei o ceaşcă? 

— Nu, mulţumesc. Se ridică. Ei bine, mulţumesc încă o dată. 
Când o vezi pe Annie, spune-i că plec luni. 


— Pleci? Unde te duci? 

— Încă nu sunt sigur, dar o să iau legătura cu ea prin tine, 
dacă se poate. 

— Bineînţeles... Hei, lasă-mă s-o sun. Are telefon în maşină şi 
poate e încă pe drum, o să-i spun că eşti aici. 

— E-n regulă. Se face târziu. 

Keith se îndreaptă spre uşă. 

— Vrei să-i laşi un bilet? 

— Nu, o să-i scriu şi o să trimit scrisoarea aici. 

Terry îl însoţi. 

— Nu ştiu ce ţi-a scris, dar ştiu ce simte. Poate n-ar trebui să 
acorzi prea multă atenţie acelei scrisori. 

— Scrisoarea n-are nimic. 

— Nu cred. Hei, ce s-a întâmplat cu voi doi? 

Keith zâmbi. 

— Ghinion, sincronizare proastă. Se sui în Blazer şi cobori 
geamul. O să rezolvăm noi. 

— De data asta, aţi fost foarte aproape. Puse mâna pe portieră. 
Keith, o cunosc pe soră-mea şi n-aş spune nimănui asta în afară 
de tine... E înspăimântată. A avut o săptămână proastă cu el. 

— Crezi că e în pericol? 

— Ea nu crede, dar... eu cred că dimineaţa asta a fost prea 
mult pentru ea. A început să-şi facă griji pentru tine... aşa că a 
sunat la cabana lor din Michigan şi când el a răspuns ea a închis. 
S-a simţit mai bine ştiindu-l acolo şi nu pe aici. Totuşi, cam după 
o oră a zis că se duce acasă. Asta a fost cam cu două ore înainte 
să ajungi tu aici. Mă miră că n-aţi trecut unul pe lângă altul. 

— Eu am luat-o pe alt drum. 

— Probabil că ea a trecut pe lângă casa ta. 

— Poate. 

— Încearcă să vorbeşti cu ea înainte de plecare. Are nevoie să 
ştie ceva despre tine. 

— Nu e uşor. 

— O să mă duc s-o văd mâine. Ştiu că nu pot s-o sun la telefon. 
Dar o să trec pe acolo după slujbă şi, cumva, o să rămânem 
singure. O să aranjez o întâlnire între voi. 

— Terry, apreciez cu adevărat ceea ce faci, dar eu şi ea avem 
amândoi nevoie de timp de gândire. 

— Aţi avut peste douăzeci de ani pentru aşa ceva. 


— Încă vreo câteva săptămâni n-o să schimbe nimic. 

— Ar putea. 

— Nu, n-ar putea. Hai s-o lăsăm baltă deocamdată. O să iau 
legătura cu tine peste câteva săptămâni. Până atunci, toată 
lumea o să gândească limpede şi o să reluăm totul de acolo. 

Terry se îndepărtă de Blazer. 

— Bine, nu vreau să mă amestec. 

— Ne-ai fost de mare ajutor. 

Porni maşina. 

— Eşti supărat. 

— Nu, nu sunt. Zâmbi. Dacă o să-ţi spun că eşti la fel de 
frumoasă şi de sexy că sora ta, vei fi o adevărată doamnă din 
vestul mijlociu şi o să mă pălmuieşti? 

Terry zâmbi. 

— Nu, o să primeşti un sărut. Se aplecă pe fereastră şi-l sărută 
uşor pe obraz. Ai grijă de tine. Ne vedem în curând. 

— Sper. 

leşi de pe alee şi o luă înapoi spre districtul Spencer. Faptul că 
fusese timp de douăzeci de ani spion avea avantajele lui. În 
primul rând, învăţai cum să gândeşti altfel decât majoritatea 
oamenilor, să vezi viaţa ca pe o partidă de şah, să te gândeşti cu 
şase mişcări înainte, să nu dezvălui planul jocului şi să nu 
dezvălui niciodată mai multe informaţii decât cealaltă persoană 
trebuie să ştie. Putea să aibă încredere în Terry, desigur, dar n- 
avea încredere în judecata ei. Era mai bine ca ea să creadă că el 
era furios sau orice credea ea. Nu încerca s-o manipuleze, şi prin 
ea, pe Annie. Dar trebuia să ţină cont de Cliff Baxter şi, cu cât 
Terry ştia mai puţin, cu atât era mai bine. 

Scrisoarea lui Annie. Nu avea nevoie să citească printre 
rânduri - totul era acolo, în propriile ei cuvinte. Era dezamăgită, 
probabil jignită. Era preocupată de siguranţa lui. Nu voia să 
reprezinte o povară pentru el. El lua toate astea drept bune. Ceea 
ce dorea ea de la el era o reasigurare că totul este în regulă - că 
nu trebuia să se preocupe de călătoria lui la Washington, că Cliff 
Baxter nu-l va deranja, că ea nu era o povară, că ea îi ridicase 
moralul. 

Totuşi, îi ceruse să aştepte şi, fără îndoială, vorbise serios. 
Chiar dacă el ar fi vrut să aştepte, lucru pe care nu-l dorea, 
acţiunile lui Cliff Baxter erau imprevizibile. Fa avusese o 


săptămână proastă cu el. 

Îşi aminti că Gail îi vorbise despre incidentul cu focurile de 
armă de la casa Baxter, aşa că îi trecu prin minte, şi nu pentru 
prima oară, că Annie avea să-şi omoare soţul. Keith nu putea lăsa 
să se petreacă aşa ceva. Nu trebuia să se întâmple. Dar, dacă 
urma să se întâmple, ea va aştepta până după plecarea lui Keith 
Landry, aşa că Keith avea ceva timp să se asigure că n-o să se 
petreacă nimic. Dacă Keith îşi jucase bine rolul cu Terry, ea îi va 
spune lui Annie că Keith Landry urma să plece şi, după expresia 
lui, s-ar putea să nu se mai întoarcă. S-ar putea ca toate astea să 
fie o mică înşelătorie, recunoscu el, dar era necesar. „Totul e 
cinstit în dragoste şi în război.” Poate nu tot, dar mult. 

Traversă graniţa intrând în districtul Spencer şi, după douăzeci 
de minute, se afla în Spencerville. Trecu pe lângă casa lui Annie, 
pe Williams Street, dar pe alee nu se găsea nicio maşină. Merse 
în centru şi se opri la bancă, unde apăsă la automat pe valoarea 
maximă, care în această zonă era de patru sute de dolari. Mai 
conduse o vreme prin oraş, dar nu văzu Lincoln-ul ei alb. 

leşi din oraş, o luă pe Highway 22 oprindu-se la benzinăria cu 
autoservire a lui Arles. Se dădu jos şi pompă. Bob Arles ieşi agale 
din birou şi-i făcu cu mâna. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Tu? 

— La fel. Bob Arles se apropie de Keith. Ţi-ai luat un Blazer 
nou. 

— Da. 

— Îţi place? 

— Da. 

— Ai scăpat de cealaltă? 

— Am făcut-o coteţ de păsări. 

Arles râse, apoi îl întrebă: 

— Hei, a trecut vreodată şeriful Baxter pe la tine? 

Keith îi aruncă o privire şi răspunse: 

— S-a oprit pe acolo săptămâna trecută. 

— Mda, a zis că s-ar putea s-o facă. l-am spus că ai fost aici 
într-o zi. 

— Mulţumesc. 

Keith termină de pompat şi puse pompa la loc. El şi Arles 
intrară în birou şi Keith plăti pentru benzină. 


— Vine des pe-aici? întrebă Keith. 

Expresia lui Bob Arles se schimbă. 

— Păi... venea. Aici avem multe dintre afacerile oraşului şi 
districtului. Dar... ăă... am avut ceva probleme. 

— Cred c-am auzit despre asta. 

— Mda... o mulţime de oameni au auzit de asta. 

Keith intră în magazinul alimentar şi Bob Arles îl urmă. Nu se 
afla nimeni în spatele tejghelei şi Keith întrebă: 

— Unde e doamna Arles? 

— E plecată pentru o vreme. Bănuiesc că ştii de întâlnirea 
aceea de la biserică de lângă Overton. 

— Dar de ce a plecat doamna Arles? 

— Ăă... păi... cred că s-a simţit cam... poate puţin nervoasă 
după ce s-a dus şi şi-a dat drumu” la gură. 

— A spus adevărul? 

— La naiba, nu. Adică, trebuie să dai ceva, ca să primeşti ceva 
pe lumea asta. Femeile nu înţeleg cum se fac afacerile. Arles 
clătină din cap. Şeful poliţiei şi vărul lui, Don Finney, care e şerif, 
au venit aici şi mi-au spus că o să ducă toate conturile oraşului şi 
ale districtului în altă parte. Ştii cât din afacerile mele reprezintă 
asta? Îţi zic eu. Aproape cincizeci la sută. Ştii ce-o să se întâmple 
acu'? Sunt terminat. Fiindcă ea şi-a dat drumu' la gura ei 
afurisită. ” 

— Deci, nu-l mai vezi pe şeriful Baxter? 

— A, vine, ca şi până acum, fiindcă de aici trebuie să se 
aprovizioneze oraşul până când consiliul municipal o să schimbe 
locul de aprovizionare. Dar nu prea vorbeşte cu mine şi ceea ce 
spune nu e plăcut. Zice că are o răfuială cu Mary. l-am zis că n-o 
s-o mai vadă pe aici o vreme. 

— Încă se mai serveşte cu tot ce vrea? 

— Hei, n-a făcut asta niciodată, întotdeauna a plătit şi dacă am 
vrut să-i dau eu câte ceva ca să mănânce, ce dacă? 

Keith puse vreo câteva produse pe tejghea, lucruri care să-i 
ajungă în weekend. Arles se duse în spatele tejghelei şi înregistra 
produsele la casă. 

— Plec din districtul Spencer. Luni, spuse Keith. 

— Zău? Pentru totdeauna? 

— Da. Nu-i de lucru pe-aici. 

— Ţi-am zis eu. Păcat, totuşi. Avem nevoie de mai mulţi 


oameni. Costă douăzeci şi cinci de dolari şi şaptezeci şi doi de 
centi. 

Keith îi plăti, Arles i le împachetă. 

— Data viitoare, când treci pe aici, o să vezi localul ăsta închis. 

— Nevasta ta a făcut ceea ce trebuie, îi răspunse Keith. Ştii 
asta. 

— Mda, poate. Dar n-am nevoie ca şeriful Baxter să-mi fie 
duşman şi n-am nevoie s-o iau de la început la vârsta mea. 

— N-aş băga mâna în foc că Baxter o să mai fie mult timp şerif. 

— Da? Crezi? 

— Ai citit transcrierea stenogramei întrunirii de la St James? 

El confirmă dând din cap. 

— Tu ce părere ai? 

— Păi... omul ar fi trebuit să-şi controleze mai bine scula. Arles 
zâmbi. Hei, ştii de ce bărbaţii dau nume penisurilor lor? Fiindcă 
nu vor ca un necunoscut să ia nouăzeci la sută din hotărârile lor. 
Arles râse şi lovi tejgheaua cu palma Te-ai prins? 

— Desigur. 

Arles deveni iarăşi serios. 

— Dar chestia cealaltă care ei zic că el a făcut-o... că-şi umplea 
aici maşina personală pe gratis... la naiba, chiar dacă era 
adevărat, dar nu e, nimeni n-a păţit nimic. Acu’ lucrul ăla despre 
el şi femeile alea, nevastă-mea zice că-l face nepotrivit să fie şeful 
Poliţiei. Nu ştiu, fiindcă nu ştiu dacă femeile minţeau sau nu. Dar 
ştiu că acuzaţiile alea nu fac prea bine vieţii lui de familie. Hei, o 
cunoşti pe doamna Baxter? 

— Am fost colegi de şcoală. 

— Da? Ei, e o femeie grozavă. Nu trebuie să audă genul ăla de 
prostii de la curvele alea, care se ridică acolo în biserică, 
neruşinate cât încape, şi spun tot. 

— Încearcă să te duci la viitoarea întrunire. Complimentele 
mele doamnei Arles. Ar trebui să fii alături de ea. 

Keith îşi luă punga şi plecă. De la un telefon public, situat pe o 
latură a magazinului, îl sună pe Charlie Adair acasă unde 
răspunse robotul. 

— Charlie, planul s-a amânat, zise. O să te mai sun peste o zi 
sau două. Îmi pare rău că nu pot să vin diseară. Complimentele 
mele lui Katherine. Între timp, dacă mă suni acasă, presupune că 
telefonul e ascultat de şeriful Baxter care are ideea asta trăsnită 


că mă interesează nevastă-sa. Stewart a făcut o treabă grozavă. 
Ar trebui să ajungă până la miezul nopţii. Încă mă gândesc la 
oferta de muncă. Pot să am lumină variabilă în birou? Salută-l pe 
preşedinte din partea mea. Mai vorbim. 


Pe la ora nouă, în acea seară, Keith se gândi că nu mai dormise 
de aproape treizeci şi şase de ore şi se gândi să se pregătească 
de culcare. Deschise sertarul noptierei şi văzu că pistolul 
lipseşte. 

Se gândi un moment. Cei doi Porter ştiau unde este, dar nu l-ar 
fi luat neinvitaţi. Se uită prin dulapuri şi observă că lucrurile erau 
uşor deranjate. Evident, Baxter intrase în casă, ceea ce, pentru 
un poliţist care avea la dispoziţie cel puţin doi lăcătuşi nue ra 
dificil. 

Nu părea să lipsească nimic, în afară de pistol, şi nu se afla 
nimic compromiţător în casă pentru care să fie îngrijorat. Arsese 
ultimele scrisori trimise lui de Annie, iar cele din trecut le băgase 
prin diverse maşini guvernamentale de tăiat hârtie. Keith nu prea 
că un om strângător şi acum se bucura că era aşa. 

Cu scrisorile rezolvase, dar Glock-ul dispăruse şi Baxter îi 
cotrobăise prin lucruri. Un motiv suficient ca să-l omoare şi ar fi 
făcut-o dacă nu ar fi promis şi dacă Baxter n-ar fi fost pe punctul 
să-şi piardă nevasta, slujba, prietenii şi oraşul. Moartea, cum se 
zice, era prea bună pentru el. 

Işi găsi vechiul cuţit şi îl puse în noptieră. Stinse luminile şi se 
culcă. 


Se sculă în zori, făcu un duş şi se îmbrăcă, apoi cobori. Era o 
dimineaţă rece, geroasă, de duminică şi, când ieşi afară, 
respiraţia i se transformă în aburi. Se duse până la lanul de 
porumb şi decoji un ştiulete. Culoarea era aproape cea potrivită 
şi la fel era şi coaja uscată, subţire ca hârtia. Aproape, dar nu 
încă gata. Încă o săptămână sau două, dacă vremea va permite. 

Se plimbă în jurul curţii, cercetă acareturile, gardurile, 
terenurile. Una peste alta, făcuse treabă bună şi tot ce investise 
fuseseră ceva bani, o mulţime de timp şi muncă pe rupte. Nu ştia 
cu adevărat de ce o făcuse, care fusese scopul, dar îi părea bine. 
Ştia că atinsese, reparase lucrurile pe care le atinseseră şi le 
dreseseră tatăl şi unchiul lui, la fel ca şi bunicul. Nu mai 


rămăseseră multe de pe vremea străbunicului sau a stră- 
străbunicului său, colonistul iniţial, dar Keith păşea pe acelaşi 
pământ pe care merseseră şi ei, iar dimineaţa devreme şi seara, 
când zona era liniştită în semiîntuneric, le putea simţi prezenţa. 

Se duse la biserică. Nu la St James, ci la St. John în 
Spencerville. Aceasta era o congregatie diferită, în mod evident - 
mai bine îmbrăcată, cu maşini mai bune. Biserica mare, din 
cărămidă şi piatră, era cea mai frumoasă clădire din Spencerville, 
cu excepţia tribunalului. Dacă districtul avea o biserică oficială 
aceea era cea luterană de la St. John, strâns legată de prim- 
colonizatori şi de structura puterii actuale. Din când în când 
apăreau chiar şi membrii bisericii protestante episcopale, mai 
ales dacă erau candidaţi pentru vreun post sau dacă aveau 
treabă în oraş. 

Când se apropie, Keith se uită după familia Baxter, dar nu o 
văzu. Chiar dacă practic ar fi dat peste trupul masiv al domnului 
Baxter, n-ar fi fost nicio problemă; era duminică, asta era o 
biserică, şi oamenii cu frica lui Dumnezeu din Spencerville n-ar fi 
tolerat discordia şi dezordinea în sau în jurul casei Domnului în 
ziua Domnului. 

Keith intră. Biserică era spațioasă şi putea să adăpostească 
aproape opt sute de oameni. Keith cercetă spatele enoriaşilor 
aşezaţi în strane, dar tot nu-i văzu pe doamna şi domnul Baxter. 
Dar, dacă se aflau aici, îi va vedea ieşind dacă, după slujbă, va sta 
la capătul scărilor. 

Se aşeză pe partea stângă în spate, şi slujba începu, fiind 
oficiată de pastorul Wilbur Schenk, duhovnicul doamnei Baxter. 

De-abia la jumătatea slujbei, Keith îşi dădu seama că Annie se 
afla în cor, aşezată în extremitatea dreaptă a altarului, aşa ca o 
putea vedea bine. Corul se ridică să cânte şi Annie îl privi ca şi 
cum îl văzuse de multă vreme şi era nervoasă pe el că n-o vedea. 
Ochii li se întâlniră o clipă şi Keith îi făcu cu ochiul. Annie zâmbi 
începând să cânte Rock of Ages, apoi se uită în jos la cartea de 
imnuri, încă zâmbind. Arăta ca un înger, gândi el, cu roba roşie a 
corului şi cu ochii sclipind în lumina luminărilor. Când se termină 
imnul, ea închise cartea de imnuri, iar când se aşeză îl privi din 
nou. 

Inainte ca slujba să se termine, Keith plecă şi ieşi din 
Spencerville. Se opri la ferma Cowley şi ciocăni la uşă, dar nu 


răspunse nimeni. Uşa era neîncuiată, aşa că intră şi-l strigă pe 
Billy Marlon, dar casa părea goală. Intră în bucătărie, găsi un 
creion şu un plic de la o scrisoare neimportantă şi scrise: „Billy, 
plec din oraş pentru o vreme. Ne vedem data viitoare. Nu mai 
bea. Du-te la spitalul veteranilor din Toledo pentru analize. E un 
ordin, soldat”. O semnă: „Landry, colonel, armata SUA, 
infanterie”. Nu ştia cât de mult o să ajute biletul, dar simţea un 
fel de nevoie sau de obligaţie să-l scrie. Puse o sută de dolari pe 
masa din bucătărie şi plecă. Se gândi să se ducă pe la familia 
Porter, dar îşi luase rămas bun de la ei şi nu voia să-i alarmeze cu 
o schimbare de planuri; un alt caz în care cu cât ştiau mai puţin, 
cu atât era mai bine pentru ei. Cliff Baxter şi şleahta lui trebuia 
să fie luaţi în consideraţie, dar pentru un timp se liniştiseră. 

Următoarea vizită fu la casa mătuşii Betty. Pe drum, se oprise 
la un stand mare din interiorul unei ferme şi cumpărase gemuri, 
dulciuri de casă, sirop de arțar şi alte produse zaharoase, care ar 
fi provocat celor mai mulţi oameni comă diabetică, dar cu care 
mătuşa Betty părea să înflorească. 

Ea era acasă, gata să plece la Lilly şi la Fred pentru masa de 
duminică, după cum îl informă. Îl invită înăuntru, dar, ca 
majoritatea oamenilor în vârstă pe care îi cunoştea Keith, în 
special rudele din Germania, ea nu ştia cum să se descurce cu o 
mică schimbare în programul zilei. 

— Trebuie să fiu acolo peste o oră, îi spuse lui Keith. 

Lilly şi Fred locuiau cam la douăzeci de minute distanţă, şi 
Keith îşi aminti cu un zâmbet de teoria relativităţii a mătuşii 
Betty pe care şi-o aplica ei înseşi şi altor persoane. 

— Stau doar un minut, zise Keith. Dacă te grăbeşti, poţi să 
ajungi la timp. Uite, am cumpărat câte ceva. 

Puse sacoşa pe masa din sufragerie şi ea o goli scoțând 
produsele pe rând. 

— Oh, Keith, nu trebuia să faci asta. Eşti atât de dulce. 

Şi aşa mai departe. 

— Mătuşă Betty, plec un timp şi mă întrebam dacă eşti drăguță 
să ai puţin grijă de casa mea, spuse Keith. 

— lar pleci? 

— Da. N-o fac des. O dată la un sfert de secol sau cam aşa 
ceva. 

— De data asta, unde te duci? 


— La Washington, ca să rezolv nişte treburi restante. Am mai 
rugat şi pe alţii să arunce o privire pe la fermă. Jeffrey şi Gail 
Porter. Jeffrey e un fost coleg de şcoală de-al meu. 

— Care Porter e el? Cel cu cei trei fii? 

— Nu, tatăl lui are trei fii. Jeffrey e unul dintre ei. Jeffrey e de 
vârsta mea. Oricum, am vrut să ştii. 

— Aşteaptă. Am ceva pentru tine. Se duse în bucătărie şi se 
întoarse cu sticla de vin roşu franțuzesc, de Burgundia, data de 
el, rece de la frigider. Asta o să rămână nefolosită, aşa că ar 
trebui s-o iei. 

— Mulţumesc. 

— De ce nu vii cu mine la Fred şi Lilly? O să-i sun. Ar trebui să 
mai pună o farfurie. Ea face întotdeauna prea mult. Risipeşte 
mâncarea, femeia aia. l-am spus lui Harriet, fata aia a ei 
iroseşte... 

— Am o altă obligaţie. Mătuşă Betty, ascultă-mă. Ştiu că nu 
asculţi, nu răspândeşti şi nu crezi bârfele. Dar, după vreo câteva 
zile, o să auzi nişte bârfe despre nepotul tău favorit şi despre 
Annie Baxter. Cea mai mare parte din ce-o să auzi va fi probabil 
adevărat 

Ea îl privi doar o clipă, apoi îşi îndreptă atenţia spre produsele 
de pe masă. Keith o sărută pe obraz. 

— Nu te grăbi. O să-ţi scriu. 

O lăsă pe mătuşa Betty în sufragerie, preocupată probabil cum 
să ajungă la Lilly la timp, având la dispoziţie mai puţin de o oră. 
Keith zâmbi. Ei bine, recuperase vinul, deci făcuse o afacere 
bună. Se îndreptă spre casă, înapoi la fermă. Era trecut de 
amiază acum, soarele de octombrie se afla spre vest, apăruseră 
norii împreună cu un vânt din nord şi tot ţinutul părea întunecat, 
rece şi singuratic în această după-amiază de duminică. 

Keith însuşi avea un sentiment de singurătate, de închidere, şi 
de siguranţă că făcuse ceea ce trebuie. Va pleca dimineaţă, cu 
sau fără Annie, dar ea se va afla la el în inimă şi el va fi cu ea. 
Săptămâna viitoare sau luna viitoare, sau chiar anul viitor vor fi 
împreună. 


Capitolul 28 


Pe la ora şase, Keith se afla în camera de zi citind şi bând vinul 
de Burgundia care acum avea temperatură camerei. Găsise în 
pod o cutie cu vechile cărţi de la colegiu şi alesese Ethan Frome 
de Edith Wharton. În colegiu îi plăcuse Wharton precum şi alţi 
scriitori americani din acea perioadă, inclusiv Henry James, 
Theodore Dreiser şi fiul statului Ohio, Sherwood Anderson. Însă 
bănuia că nimeni nu-i mai citea. Îşi notă în gând să-i întrebe pe 
cei doi Porter dacă Anderson se mai afla în bibliografie la 
Antioch. 

De la colegiu încoace lecturile sale fuseseră în principal 
problemele actuale şi cele politice, genul de materiale care 
apăreau pe lista de bestselleruri din Washington Post şi probabil 
numai acolo. Aştepta cu nerăbdare să-şi petreacă următorii 
douăzeci şi cinci de ani citind lucruri care nu aveau nicio 
importanţă imediată. 

Radioul era fixat pe frecvenţa unui post din Toledo care 
transmitea melodii vechi, şi Van Morrison tocmai terminase 
Brown Eyed Girl, melodie care îi plăcea lui Keith, iar Percy 
Sledge cânta acum sentimental When a Man Loves a Woman, pe 
care Keith îl considera unul dintre cântecele lui preferate de 
ascultat când făcea dragoste. 

Era amurg, întunecat de norii care se rostogoleau, şi Keith 
văzu farurile unei maşini întorcând pe alee înainte ca să vadă 
maşina. Câteva secunde mai târziu auzi cauciucurile pe pietriş. 
Puse cartea jos, închise radioul şi privi pe fereastră. Un Lincoln 
alb trecu pe lângă casă şi dădu colţul. 

Keith intră în bucătărie şi ieşi pe uşa din spate când maşina se 
opri. Portiera şoferului se deschise şi Annie ieşi îmbrăcată cu un 
pulover alb pe gât, fustă maro de tweed şi jachetă asortată. Cu ea 
se afla şi o corcitură cenuşie plină de energie care sări din 
maşină şi începu să alerge prin curte. Keith şi Annie rămaseră la 
oarecare depărtare, iar ea zâmbi. 

— M-ai făcut să-mi pierd şirul din cartea de imnuri. 

— Arătai şi aveai glasul unui înger, zise el. 

— Halal înger. Ar trebui să ştii la ce mă gândeam acolo sus. 


Trebuie să mă fi înroşit ca roba. 

Keith veni spre ea şi se sărutară, nu pasionat, ci ca o încercare, 
niciunul neştiind unde aveau să ajungă. 

— Mătuşa mea Harriet, zise Annie, mi-a spus că mi-ai trimis 
complimente. 

— Aşa e. Îmi place de ea. Vreau să-i trimiţi o vedere din Roma. 

Annie nu răspunse direct la asta, ci zise: 

— Mi-a spus că a mâncat duminică la prânz cu tine la mătuşa 
ta. A continuat să spună cât eşti de frumos şi de cultivat. A folosit 
chiar cuvântul sexy. 

— Dumnezeule! Fu o să-i trimit o vedere din Roma. 

Keith văzu că ea nu zâmbea şi părea că are foarte multe în 
minte. Keith zări întâmplător o etichetă adezivă albă, lipită pe 
bara de protecţie şi pe care scria: „Susţineţi poliţia locală”. Annie 
îi văzu direcţia privirii şi spuse: 

— Vrei una? Am câteva în plus. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta. 

Ea zâmbi, apoi se încruntă. 

— Nu prea am de ales. 

— Ştiu. 

Urmară iarăşi câteva secunde de tăcere, apoi Keith puse 
întrebarea evidentă, lipsită de romantism: 

— Unde e bărbatul tău? 

— Se află încă la cabana de la Grey Lake. A sunat ieri după- 
amiaza şi mi-a spus că rămâne peste noapte şi că o să se întoarcă 
pe la miezul nopţii. Nu prea îmi dă mie socoteală. Probabil că ştia 
că o să rămână acolo peste noapte. 

Keith dădu din cap ca pentru sine, amintindu-şi biletul lui 
Baxter care menţiona că o să treacă luni pe la fermă. 

— Eşti sigură că n-ai fost urmărită? 

— N-am văzut nicio maşină de poliţie, orăşenească sau 
districtuală, iar pe cele nemarcate le cunosc. În orice caz, plec 
peste câteva minute şi putem să stăm aici în spatele casei. 

— De acord. Să-ţi explic ce-a fost cu Washington-ul? 

— Nu. Nu-i nevoie. Am auzit despre uragan la radioul din 
maşină după ce am plecat de la Terry. M-am întristat, apoi am 
vrut să mă întorc, dar m-am gândit că Cliff a ajuns acasă şi că noi 
doi avem nevoie de un avantaj temporal. După aceea sună el şi 
spune că rămâne acolo peste noapte. L-aş fi omorât... Aseară am 


plâns până am adormit, gândindu-mă la tine şi la ce s-ar fi putut 
întâmpla ieri. 

— Nu e prea târziu. 

Ea îl privi o clipă, apoi zise: 

— Soră-mea mi-a spus că mâine pleci. 

— Tu mi-ai cerut să plec. 

— A, şi tu faci ceea ce-ţi spun eu? De când? 

Keith zâmbi. 

— Făceam cam jumătate din lucrurile pe care mi le cereai. Asta 
nu-i ceva rău. 

— Depinde care jumătate. 

— Eşti dură. 

— Nu, sunt uşor de convins. Asta e problema mea. 

— Ştiu un curs bun de antrenament al voinţei. Toate femeile 
din D.C. îl urmează. O să-ţi aduc o broşură. 

— Bietul Keith. Ţi-au făcut zile amare? 

— Ne certăm? 

— Nu încă. Rămase tăcută un moment. Bine, vreau să ştiu 
despre Washington. 

— E-n regulă. Joi, fostul meu şef, Charlie Adair, a venit aici 
chiar aici la fermă - şi m-a informat că foştii mei patroni vor să 
mă întorc. Am spus: „Nu, sunt teribil de îndrăgostit de fata de 
alături”. El mi-a răspuns: „Foarte bine, adu-o şi pe ea”. l-am 
explicat despre faptul că soţul tău cel fără minte nu te lasă să 
călătoreşti cu foştii iubiţi... 

Annie îşi reţinu un zâmbet şi întrebă: 

— Deci, asta a fost treaba? 

— Da. Tu ce-ai crezut că este? O vacanţă la Washington înainte 
de fuga mea la Washington? 

— Nu ştiam ce să... Ei bine... ştii... m-am gândit că... îl privi. 
Nu a fost vorba de vreo femeie? 

— A... înţeleg... nu, n-a fost. Avem o urmă de gelozie? 

— Ştii că la mine există. Dar numai în ceea ce te priveşte. 

— Deci, am cu atât mai multe motive ca să refuz slujba. Ei vor 
ca eu să zbor prin toată lumea şi să seduc femei şefi de stat. 

— Nu mă tachina. Am fost terminată. Nu ştiu ce-i în neregulă 
cu mine. Niciodată nu m-am simţit aşa... ei bine, o dată. Cu ani în 
urmă, eram îndrăgostită nebuneşte de tipul ăsta. 

— Îţi era credincios? 


— Ca un căţeluş. 

— Era bun la pat? 

— Cel mai bun din Ohio. 

— Cine a părăsit pe cine? 

— N-o să ştim niciodată cu adevărat. 

— E o poveste tristă. 

Annie dădu din cap, apoi îl privi. 

— Deci, guvernul te vrea înapoi? 

— Da, şi a trebuit să mă duc acolo personal ca să spun nu... 

— Keith, dacă vrei să te întorci la Washington, nu mă lăsa să-ţi 
stau în cale... 

— Nu vreau... 

— Ascultă. Poţi să te întorci şi dacă ne hotărâm să fim 
împreună, dacă vrei să fiu acolo şi dacă eu vreau să vin, atunci 
voi veni la Washington. 

— N-o să-ţi placă. Crede-mă. 

— S-ar putea. 

— Annie, dacă eu îţi cer să-ţi părăseşti lumea, atunci şi eu 
trebuie s-o părăsesc pe-a mea. Nu regret nimic şi sper că nici tu 
n-o să regreti. 

— Nu, Keith, ascultă-mă... aici a fost lumea ta şi ar fi putut să 
fie din nou. Dar nu poţi rămâne aici din cauza mea şi nu vreau să 
fiu eu răspunzătoare pentru faptul că nu te întorci la Washington. 

— Am terminat amândoi să fim nobili? Bine. Hai să fim egoişti, 
fiindcă am impresia că amândoi vrem acelaşi lucru. 

— Poate. Trebuie să plec. 

— Unde se presupune că eşti? 

— Nicăieri. Poate să ajungă acasă în orice moment. Aşa face. 
Ori de câte ori se deranjează să-mi spună când va ajunge acasă, 
întotdeauna apare cu câteva ore mai devreme, ca şi cum se 
aşteaptă să mă găsească în pat cu lăptarul. 

— Ce zici de un fermier? Hai în casă, ca să-i oferim un motiv de 
supărare. 

Annie îşi reţinu un zâmbet, apoi spuse: 

— M-am oprit doar ca să te văd înainte să pleci şi voiam să o 
cunoşti pe Denise. 

— Pe cine? 

Annie chemă câinele care veni în fugă, îi linse mâna, apoi îl 
miroşi pe Keith şi-şi puse labele pe genunchii lui. Keith 


îngenunche şi se jucă cu câinele care era prietenos şi semăna cu 
un terrier sârmos. Annie îl privi un moment, apoi întrebă: 

— Îţi aduci aminte? Keith se uită la ea, evident neamintindu-şi. 
De fapt, aceasta este Denise numărul patru. 

Totul îi reveni în memorie - el îi dăruise un pui de corcitura în 
vara anului 1963 şi o botezaseră Denise, după cântecul din acea 
vară al formaţiei Randy and The Rainbow. Se ridică şi o privi pe 
Annie. 

— Asta este...? 

— Asta este stră-strănepoata lui Denise. Denise a murit cam 
prin 1973, dar am păstrat unul dintre puii ei şi am botezat-o 
Denise doi, apoi ea a avut pui şi aşa mai departe... Eu... a fost un 
fel de legătură, cred... într-adevăr, sentimental şi prostesc... tu 
ştii cum suntem noi femeile de la ţară... Privi câinele, care trăgea 
de şireturile lui Keith, apoi la Keith. Viaţa unui câine e scurtă, 
dar... ei nu-şi fac probleme. 

Keith privi îndelung clinele, dându-şi seama că acest câine 
reprezenta o adevărată dovadă de dragoste şi loialitate, credinţă 
şi aducere aminte de-a lungul anilor. 

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta. 

— N-am avut prea multe... Încercă să zâmbească. Dacă ar şti 
Cliff... el are propriii câini, dar acesta e al meu şi de asta îl 
urăşte. De fapt, toţi îl urăsc. Bătrâna Denise l-a muscat o dată. 
Râse. 

— Toţi câinii au o bună judecată. 

Annie zâmbi iarăşi. 

— M-a întrebat o dată de unde o am pe Denise, şi i-am spus că 
mi-a dat-o îngerul meu păzitor. 

Keith dădu din cap, dar nu răspunse. Câinele o luă la goană 
urmărind ceva ce mirosise sau auzise lângă hambar. Privindu-l, 
Keith fu copleşit de amintiri şi nu se mai putea bizui pe sine 
însuşi ca să vorbească. 

Îşi aminti de ziua când o observase la şcoală pentru prima dată 
pe Annie Prentis, apoi de vară când începuse să-i facă curte, 
plimbările lungi, cum şedea cu familia ei pe verandă, îngheţatele 
luate în oraş, cum se ţineau de mână la filme, senzaţia produsă 
de pielea şi părul ei, mirosul ei, primul sărut. Tensiunea sexuală 
aproape că-l scosese din minţi şi şansele ca s-o facă cu adevărat 
erau pe vremea aceea undeva între nimic şi zero. Totuşi, într-o 


seară, când familia ei era plecată de acasă şi el venise la ea, 
stătuseră împreună pe verandă şi ea aproape că nu vorbise o 
jumătate de oră. La început, Keith fusese enervat de absenţa 
apoi, cumva, într-un mod pe care nu-l înţelesese nici până acum, 
fără vreun cuvânt, atingere sau privire semnificativă, ea îi dădu 
de înţeles că vrea să facă dragoste. Îşi aminti că fusese atât de 
înspăimântat de această idee, încât aproape că-i venise să plece 
acasă. Dar n-o făcuse, ci îi spusese: „Hai la tine în camera” 
Lumea şi viaţa lui nu mai fuseseră niciodată la fel ca înainte după 
acea seară. 

Îşi aminti şi când se hotărâse să ia unul dintre puii căţelei unui 
prieten şi cum i-l dăduse câteva zile mai târziu. Pe atunci, nu ştia 
că trebuie să oferi flori după ce faci dragoste şi de atunci 
cadourile sale pentru femei fuseseră mai substanţiale, la fel şi 
cele primite de la femei. Dar căţeluşul fusese primul lucru dăruit 
de el unei fete şi, mai important, ceea ce-i dăduse ea - pe sine 
însăşi - reprezentase cel mai frumos cadou pe care Keith îl 
primise vreodată. Îi spuse: 

— Nu mi-ai scris niciodată despre Denise. 

— Am fost... n-am putut să găsesc o modalitate prin care să 
pomenesc de Denise, fără să par prea sentimentală şi bolnavă de 
dragoste. Annie inspiră şi îl privi în lumina slabă. Deci... aceşti 
câini mi-au reamintit zilnic de tine. Zâmbi. Eşti ofensat? 

— Nu, sunt amuţit. 

— Sunt prea sentimentală pentru binele meu... O să-ţi spun un 
alt secret - acasă, la sora mea, am un cufăr plin de Keith 
Landry... scrisori de dragoste, fotografii de la balul de sfârşit al 
Anului, albumele din liceu şi colegiu... felicitări de Ziua 
Îndrăgostiţilor, de ziua de naştere, un ursuleţ... mai aveam şi alte 
lucruri, dar am fost destul de proastă să le păstrez cu mine când 
m-am măritat. El a găsit cutia - nu erau scrisori, fotografii sau 
lucruri de genul ăsta, ci mici cadouri şi suvenire pe care mi le 
cumpăraseşi tu. Cred că şi-a închipuit că nu erau de la prietenele 
mele şi le-a aruncat. Nu i-am spus nimic, fiindcă doream să fiu o 
soţie credincioasă. Dar am ştiut atunci, dacă nu mai înainte, ca 
mă măritasem cu cine nu trebuia. Rămase tăcută o clipă, apoi 
puse: Acum trebuie să plec. 

— Ţi-ai lăsat lucrurile acasă la sora ta? 

Ea îl privi. 


— Da... mi-era frică să aduc ceva acasă, în caz că era acolo. De 
ce? 

— Bine. Hai să mergem. 

— Unde? 

— La sora ta. Plecăm. Acum. 

— Nu, Keith... 

— Acum, Annie. Nu mâine, nu săptămâna viitoare sau anul 
viitor. Acum. Surorii tale îi plac câinii? Tocmai a căpătat unul. 

O luă în braţe şi o sărută. Ea se trase înapoi. 

— Keith, nu... Adică... chiar plecăm? Acum? 

— Într-un minut. Lasă-ţi maşina aici. Lucrurile mele sunt încă 
în maşină. Cheamă câinele. Urcă-te în maşina mea. 

Intră în casă, îşi luă cheile şi stinse luminile. Luă o bucată de 
hârtie dintr-un bloc aflat în bucătărie şi scrise: „Cliff, du-te 
dracului”. Se semnă, apoi ieşi afară, se duse la Blazer şi-i ceru 
cheile lui Annie, iar ea i le dădu. 

— Vrei să-i laşi un bilet în maşină? o întrebă. 

Ea aruncă o privire spre hârtia din mâna lui şi răspunse: 

— Nu. El nu-mi lasă bilete. 

— Bine. 

Sări în maşina ei şi o duse spre hambar, ieşi, deschise uşile şi 
băgă Lincoln-ul înăuntru. Lăsă scurtă notă explicativă pentru 
Cliff pe scaunul şoferului, închise uşile hambarului şi se întoarse 
la Blazer. Îi dădu cheile înapoi şi porni maşina. În timp ce el o lua 
pe alee, ea întrebă: 

— Tu i-ai lăsat un bilet în maşina mea? 

— Da. A fost ceva meschin şi pueril. 

— Ce i-ai scris? 

— Trei cuvinte, dar nu „La mulţi ani.” 

Annie zâmbi, dar nu zise nimic. Keith ieşi de pe alee, cu Annie 
alături de el, Denise pe bancheta din spate şi bagajul tot în spate. 
O luă spre sud, spre districtul Chatham. O vreme niciunul nu 
vorbi, apoi Annie zise: 

— Nu-mi vine să cred că chiar se întâmplă. 

Keith îi aruncă o privire şi văzu că se uita ţintă pe fereastră, 
părând puţin zăpăcită sau poate speriată. 

— Te simţi bine? o întrebă. 

Ea confirmă dând din cap, apoi îl privi. 

— Chiar se întâmplă. 


— Da, şi nu există drum de întoarcere. 

Din nou ea dădu din cap, apoi îşi scoase verigheta şi inelul de 
logodnă şi le aruncă pe fereastră. 

— Nu există drum de întoarcere. Se aplecă spre el şi-l sărută 
pe obraz. Te iubesc. 

Keith simţi pe obraz lacrimile ei. Îi spuse: 

— Mi-a fost dor de tine. 


Capitolul 29 


La puţin timp după ora şapte şi jumătate, seara, Annie şi Keith 
ajunseră la casa de cărămidă roşie în stil victorian şi Annie sări 
din Blazer când Terry ieşi pe uşa laterală. Fără vreun cuvânt, cu 
excepţia unor ţipete ascuţite şi a unor exclamaţii pe care Keith 
nu putu să le înţeleagă, alergară una către cealaltă, se 
îmbrăţişară, se sărutară şi săriră în sus ca nişte şcolăriţe. Deşi 
Keith simţi că el era cauza proximă a acestei bucurii, ele îl 
ignorară un timp, apoi Terry alergă spre el şi-l îmbrăţişa. 

— Hei, ia te uită cine s-a întors, îi zise. 

— Mda, de data asta, am făcut-o împreună. 

— Oh, Keith, ştiam eu că o să reuşeşti. 

Annie stătea lângă el, cu braţul în jurul lui, şi Keith avu 
sentimentul că poza pentru o fotografie de trofeu. Annie îi spuse 
lui Terry: 

— Mergem... Îl privi pe Keith. Unde mergem, dragule? 

— La New York, răspunse el. 

Nu mergeau acolo, dar, în mintea lui Keith, acesta nu era 
sfârşitul unei operaţiuni secrete; era începutul unei scăpări-şi- 
evadări din teritoriul inamic. Annie adăugă: 

— Apoi ne ducem la Roma. Nu-i aşa? 

— Ba da. 

Denise, încă în maşină, începu să latre, şi Annie îi spuse lui 
Terry: 

— A fost o chestiune de ultim moment... vrei să o ţii tu un timp 
pe Denise? 

— Cu plăcere. N-am mai avut un câine de când au plecat copiii. 

Annie deschise portiera şi câinele ţâşni afară: alerge prin jur 
ca şi cum cunoştea locul, se gândi Keith. 

Uşa laterală se deschise din nou şi soţul lui Terry, Larry, ieşi 
afară. Era mai mare decât şi-l amintea Keith, înalt de peste un 
metru şi optzeci, se mai îngrăşase şi mai chelise, dar încă arată 
ca o forţă de care trebuia să ţii seama. O salută pe cumnata lui 
apoi îi strânse mâna lui Keith şi zise: 

— Mă bucur să te revăd. 

— Şi eu la fel. 


Keith îşi aminti că Larry era genul de om puternic, tăcut şi ca 
mulţi bărbaţi de prin aceste părţi, nu făcea risipă de cuvinte De 
fapt, nu prea folosea multe. Keith îşi aduse aminte cum băuse cu 
Larry Ingram într-o seară, acasă la cineva din Spencerville în 
urmă cu aproximativ un milion de beri şi, în afară de „Mai vreau 
una”, Keith nu ţinea minte ca Larry să fi spus altceva. De 
asemenea, Larry nu punea întrebări, aşa încât Keith spuse din 
proprie iniţiativă: 

— Eu şi Annie plecăm împreună. 

Larry dădu din cap. 

— Nu cred că acest lucru vă va provoca probleme cu Cliff 
Baxter, dacă nu va şti că eu şi Annie am fost aici. 

Larry ridică din umeri. 

— Am senzaţia că poţi să te descurci în privinţa asta. 

— Mda. 

— M-am gândit eu. 

— Poţi să stai puţin? îi zise Terry lui Annie. 

Annie îi aruncă o privire lui Keith care rosti: 

— Ar trebui, într-adevăr, să plecăm. 

— Bine. 

Ochii lui Annie îi întâlniră pe ai lui Keith, şi el îşi zise că ea 
părea să aibă nevoie de o asigurare. Le zise amândurora: 

— O să fie bine. Nu suntem nevoiţi să conducem prin districtul 
Spencer. 

Terry încuviinţă din cap. 

— Bine. 

Keith observă că Larry dispăruse, apoi ieşise pe uşa laterală cu 
un geamantan şi o trusă de voiaj pe care le puse în port-bagaj, 
fără să spună un cuvânt. Annie îi mulţumi, apoi îi spuse: 

— Mi-am adus lucrurile aici în pungi de cumpărături, dar mi-a 
împrumutat valizele ei. 

— Asta-i tot? întrebă Keith. 

— Da. Îmi iau puţine bagaje. 

— Cred că începe să-mi placă să călătoresc cu tine. 

— Pot să-mi cumpăr pe drum cele necesare, zise ea zâmbind. 

— Aşa e. 

— Am două scrisori pentru copii, îi zise Terry lui Annie, şi o să 
mă duc să-i văd pe mama şi pe tata mâine-dimineaţă. O să mă 
opresc şi pe la mătuşa Louise. 


Keith voia să plece la drum, dar îi spuse lui Annie: 

— De ce nu-ţi iei ceva din cufărul cu amintiri? 

Ea îi zâmbi. 

— Eşti atât de romantic. Se uită la Terry. Nu e un drăguţ? Pot 
să mă uit prin cufărul acela? 

— Sigur. Hai înăuntru. 

Cele două femei intrară în casă, iar Keith se întoarse spre 
Larry. 

— Tu eşti ajutor de şerif în districtul Chatham. 

— Onorific. 

— Ai un radio de poliţie în casă sau în maşină? 

— În ambele. 

— Poţi să urmăreşti poliţia din Spencerville de aici? 

— Uneori. E slab semnalul. 

— Dar biroul şerifului din districtul Spencer? 

— Da. E un semnal mai bun. 

— Poţi să faci asta la noapte? 

— Sigur. 

— Poţi să-l suni mai târziu pe şeriful din districtul Chatham să 
vezi dacă Blazer-ul meu sau Lincoln-ul ei sunt date în urmărire? 

— Da 

— O să te sun de pe drum. 

— Bine. Îţi spun eu ce facem. lei maşina mea. 

— Nu, nu pot să fac asta. 

— Sigur că poţi. 

— Larry, ascultă, ştiu că poţi să te descurci cu tipul ăsta, dar 
nu vreau să ştie că există o legătură între tine, nevastă-ta şi ceea 
ce se întâmplă în seara asta. 

— Nu contează. 

— Eu sunt îngrijorat în privinţa asta. Ascultă, îţi place, nu-ţi 
place, e ruda ta. Copiii lui sunt nepoţii tăi şi copiii tăi sunt verii 
copiilor lui şi deocamdată aveţi aceleaşi rude. N-ai nevoie de 
genul ăsta de probleme în familie. Mă simt bine în maşina mea. 

Larry nu răspunse. Keith adăugă: 

— Şi ca să-ţi spun adevărul, nu vreau să alarmez femeile. 

Larry dădu din cap. 

— Oricum, spuse Keith, nu cred că o să fim daţi în urmărire 
generală vreo câteva ore, şi mai întâi o să caute maşina lui Annie, 
apoi poate pe a mea. Ăsta e tot timpul de care am nevoie. 


Larry se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Să mergeţi pe şoselele interstatale cât mai mult posibil. Pe 
drumurile acelea n-ar trebui să fie niciun poliţist districtual. Nu 
cred că vreo patrulă de pe autostrăzile statale va primi vreo dare 
în urmărire, dacă Baxter nu are o acuzaţie precisă. 

— Nu are nicio acuzaţie legală împotriva mea, replică Keith. 

— Ei bine... nu se ştie niciodată cu ce apare. Nu le trebuie prea 
mult ca să te oprească. Apoi pun mâna pe tine şi îl cheamă. 

— Înţeleg. 

— Unde e maşina ei? 

— De ce întrebi? 

— Păi, dacă se află pe marginea drumului sau în vreo parcare 
şi ea nu e prin preajmă, Baxter în mod sigur va chema poliţia 
satală şi va spune că nevasta lui a fost răpită. 

Keith dădu din cap. 

— Dacă maşina ei e acasă, iar ea nu e sau dacă nimeni nu 
poate să-i găsească maşina, atunci o mulţime de poliţişti o să 
creadă că e o problemă personală sau că nu e nicio problemă 
până când nu obţin mai multe informaţii, înţelegi? 

Keith dădu iarăşi din cap, apoi zise: 

— Maşina e ascunsă. 

— Bine. 

„Nu e bine, gândi Keith, dacă maşina e ascunsă în hambarul 
meu şi dacă ei o s-o găsească.” Larry spuse: 

— O să fii în siguranţă în districtul Chatham. O să am eu grijă 
de asta. 

— Mulţumesc. 

Annie şi Terry ieşiră, şi Keith văzu că Annie avea un ursuleţ. Îi 
privi pe amândoi bărbaţii şi întrebă: 

— Totul e în regulă? 

Ori era ea prea perspicace, se gândi Keith, ori foarte nervoasă, 
ori Keith şi Larry nu erau masculii cu feţe inexpresive care se 
credeau. 

— Totul e bine. Ce-ai găsit? răspunse Keith. 

Annie îi aruncă ursuleţul, iar Keith îl examină. 

— Nu eu ţi l-am dat. E din cufărul altui prieten. 

Annie îi zâmbi şi-i spuse lui Terry: 

— Ţi-am zis eu. E sarcastic şi crede că e amuzant 

— Ei bine, ar trebui să plecăm, zise Keith. li strânse mâna lui 


Larry. Mulţumesc încă o dată. 

Annie îşi îmbrăţişa sora. 

— Ai fost minunată. Mulţumesc. O să te sunăm din New York. 
Oh, cred că o să plâng. 

Îl îmbrăţişa şi pe Larry, care spuse: 

— Aveţi grijă acum. Nu vă faceţi probleme pentru aici. 

Keith era pe punctul să ia mâna lui Terry când suna telefonul 
din bucătărie. Toţi rămaseră nemişcaţi şi acelaşi gând trecu prin 
minţile tuturor. Keith interveni. 

— Poate ar trebui să răspunzi. 

Terry dădu din cap şi fugi în casă. Keith, Annie şi Larry o 
urmară. Terry ridică receptorul şi zise: 

— Alo? 

După expresia feţei ei, Keith îşi putu da seama că nu erau 
copiii care sunaseră să o salute. Terry se uită la ei în timp ce 
asculta, apoi zise în receptor: 

— Nu, Cliff, n-am văzut-o. 

Annie îl apucă pe Keith de mână, ca şi cum, gândi el, doar 
prezenţa la telefon a soţului ei o neliniştea. 

— Nu, a fost aici ieri-dimineaţa şi a rămas la prânz, zise Terry. 
Am trecut pe la voi azi după biserică şi am văzut-o... Nu, n-a 
pomenit că se duce undeva... Ei bine, a zis că are o mulţime de 
cumpărături de făcut... Nu, nu ştiu de ce nu le-a făcut ieri... Terry 
scoase limba la receptor şi toţi, în ciuda situaţiei, zâmbiră. Cum 
să ştiu dacă telefonul ei din maşină funcţionează? Ascultă, apoi, 
spre surprinderea tuturor zise: Ascultă, Cliff, de ce nu încetezi s- 
o tot controlezi pe soră-mea? M-am plictisit de... Ascultă, după 
care zise: Cliff, du-te dracului. Închise şi continuă: Mi-a făcut 
bine. Se uită la Keith, Annie şi Larry şi spuse: Ei bine, ştiţi cine 
era. 

— Te-a înjurat? o întrebă Larry pe şotia lui. 

— Într-un fel. 

Larry se încruntă. Annie i se adresă: 

— Nu trebuie să-l mai consideri cumnatul tău. 

Larry dădu din cap şi Keith putu doar să-şi imagineze ce 
însemnau pentru el aceste cuvinte dulci. 

— De unde sună? o întrebă Keith. 

— Zicea că e acasă. A ajuns mai devreme decât s-a aşteptat. 

— Cum părea? 


Ea ridică din umeri. 

— La fel. Enervat 

— În sfârşit, are ceva de care să fie enervat, comentă Annie. 

Keith aruncă o privire spre ceasul din bucătărie şi văzu că era 
şapte şi patruzeci şi cinci, iar Cliff Baxter se afla în Spencerville, 
fără nevastă-sa. Acum nu mai aveau timp. 

— De fapt, ar trebui să plecăm. 

leşiră cu toţii afară şi îşi luară iarăşi rămas-bun, dar, de data 
asta, cu un sentiment de urgenţă. Un minut mai târziu se aflau în 
Blazer dând înapoi pe alee şi făcând cu mâna, cu ursuleţul aşezat 
între ei. 

Cu cinci minute înainte, Keith şi-ar fi acordat lui însuşi şi lui 
Annie sorţi buni de izbândă, fără ghinioane. Acum şansele 
scăzuseră cam la jumătate şi ăsta nu era un joc pe care Keith l-ar 
fi acceptat în mod normal. 


Capitolul 30 


County Road 6 era drept şi neted, iar duminică seara fiind 
puţină circulaţie Keith menţinu aprinsă faza mare şi acceleră 
până la o sută douăzeci de kilometri pe oră. 

— Este totul bine? întrebă Annie. Nu mă menaja. 

— N-am vrut s-o îngrijorez pe sora ta, replică Keith. 

— Nu e totul aşa cum trebuie. 

— Ei bine, întrebarea e cât îi va trebui lui Cliff ca să-şi dea 
seama? Poate tu eşti în stare să dai un răspuns. 

Annie se gândi un moment, apoi răspunse: 

— E aproape opt seara şi niciodată n-am fost plecată până la 
ora asta, fără ca el să ştie exact unde mă aflu. 

Keith nu zise nimic. Annie continuă: 

— Cred că chiar aveam nevoie de acel avantaj temporal. 

— Se pierde toată distracţia. 

Annie îl privi şi văzu că zâmbeşte, aşa că zâmbi şi ea, dar 
amândoi ştiau că nu e nimic amuzant. În cele din urmă, el spuse: 

— Lăsând distracţia la o parte, acesta e un risc mai mare decât 
ai fost nevoită să-ţi asumi, şi eu sunt răspunzător pentru asta. 
Dacă aş putea să te duc la ferma mea, fără să fim văzuţi, aş face- 
o şi ţi-aş spune să te duci acasă în seara asta. 

— Nu. Chiar dacă aş putea, n-aş face-o. Sunt cu tine şinuo să 
mă mai întorc niciodată. Iar tu nu eşti răspunzător pentru mine, 
fiindcă am spus „da” în astă seară. Este limpede? 

— Da 

Îşi continuară drumul spre est şi ieşiră din districtul Chatham 
intrând în districtul Dawson. 

— Ce va face soţul tău încrezător în continuare? o întrebă. 

— Te referi la Peter, Peter mâncătorul de dovleci? Păi, mă va 
suna la telefonul din maşină din două în două minute - de asta a 
fost atât de generos şi i-a lăsat pe cei de la Baxter Motors să-l 
instaleze. Între acele două telefoane, îi va suna pe părinţii mei, 
pe rude şi pe prieteni, inclusiv pe pastorul şi pe doamna Schenk, 
de exemplu. E absolut lipsit de ruşine când e vorba să mă 
găsească şi nu e foarte subtil când vorbeşte cu oamenii la telefon. 

Keith zâmbi şi zise: 


— Toti trebuie să creadă că-ţi faci de cap. 

— Nu, toţi cred că e nebun. El îşi închipuie că mă pune într-o 
situaţie stânjenitoare şi mă pedepseşte, fiindcă nu îl anunţ ori de 
câte ori mă duc undeva, dar se face singur de râs. 

— Şi mai bine încă, pierde timpul cu telefoanele acelea... a câta 
e Terry de obicei pe listă? 

— De obicei, a doua, după părinţii mei. Deci, mai are cam o 
duzină de telefoane de dat. 

Keith aprobă din cap. Annie zâmbi. 

— Terry a făcut-o, în sfârşit. Imită vocea adâncă a lui Terry şi 
zise: Cliff, du-te dracului. Râse. Asta îl va scoate din minţi pentru 
o jumătate de oră. Lui nu-i plac femeile care îl înfruntă. 

— Cui îi place? 

— Ție. Şi îţi place să i-o plăteşti imediat. Dar nu eşti meschin. 
Eşti amuzant, încă mă faci să râd. 

Îi puse mâna pe obraz şi îl ciupi. Keith zâmbi. Scoteau un timp 
bun şi Keith îşi zise că Interstate 75 se afla cam la douăzeci de 
kilometri distanţă. Annie luă ursuleţul şi i-l puse în poală. 

— Ţi-l aminteşti? 

Keith aruncă o privire micuţului animal de pluş alb cu maro. 

— De la târgul statal, încercă el. 

— De la cel districtual. 

— Aşa e. 

— La pavilionul de tir. Erai foarte bun. Încă îţi mai place să 
tragi cu arma? 

— Nu. Cred că mi-a ieşit din obişnuinţă. 

— Îmi imaginez. Eşti înarmat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Ei bine, n-am de gând să am un schimb de focuri cu poliţia. 

— Dar dacă e el? 

— Nu trecem prin micul lui regat. 

— El ar veni oriunde, Keith, dacă ne caută. 

— Dar tu eşti înarmată? 

Annie nu răspunse imediat, apoi zise: 

— Ieri-dimineaţă eram. Seara asta a fost un fel de surpriză. 

Keith se gândi o clipă, apoi o întrebă: 

— L-ai fi folosit? 

— Dacă ar fi încercat să ne stea în cale, aş fi făcut-o. 


— Ei bine... şi eu aş fi făcut-o. Ca să-ţi spun drept, mi-aş fi luat 
pistolul, dar lipseşte. Cred că soţul tău a dat o spargere acasă la 
mine. 

— Ce? Vrei să spui că a intrat în casa ta? 

— Nu pot să fiu sigur că el a fost, dar se află pe o listă foarte 
scurtă de suspecți. N-avem nevoie de vreo armă. Totul o să fie 
bine. 

— Dacă spui tu... 

Keith îi aruncă o privire şi spuse: 

— Cam cu două luni în urmă, la data sosirii mele în 
Spencerville, la tine acasă a avut loc un incident cu focuri de 
armă, dimineaţa devreme. Vrei să-mi vorbeşti despre acest lucru? 

Annie îşi înclină capul şi privi în jos multă vreme, apoi 


răspunse: 
— Nu, nu vreau. 
— Bine. 
— O s-o fac... dar nu acum. 
— De acord. 


— Cum de ştii? 

— E un oraş mic. 

— Oamenii vorbesc despre familia Baxter, nu-i aşa? 

— Ştii că vorbesc. Tu întotdeauna eşti sfânta. El întotdeauna e 
Satana. 

— Iar tu eşti îngerul meu păzitor. 

— Mulţumesc. O să încerc să fiu. Totuşi, Keith avea nevoie de 
mai multe informaţii, aşa că o întrebă: Ce va face după ce vă 
hărţui pe toată lumea cu telefoane? Va suna la propria poliţie? 

— S-ar putea... în ultimă instanţă. Dar asta a făcut-o. Probabil 
că ceea ce face acum este să patruleze în maşina lui de poliţie, 
căutându-mi maşina - la început la moteluri, de parcă eu aş folosi 
vreun motel local pentru o aventură. Apoi, în acelaşi timp, va 
suna pe oricine îi trece prin minte. După ce va fi destul de înşelat 
în aşteptările lui, va suna la sediu... nu se va opri acolo, fiindcă 
nu vrea să dea ochii cu propriii oameni şi să le spună vreo 
poveste idioată, cum că ar fi îngrijorat ca eu să nu fi făcut vreun 
accident sau ceva de genul ăsta. Adică, cred că spitalul, 
oficialităţile sau cei din poliţia lui l-ar anunţa dacă aveam un 
accident. E atât de tâmpit, iar oamenii lui ştiu asta. 

— Se pare că-i cunoşti modul de operare destul de bine, 


observă Keith. 

— După toţi aceşti ani, cred că îl cunosc. Odată exista în poliţie 
un sergent mai în vârstă, un bun prieten de-al meu care mi-a 
spus despre nebunia lui Cliff. Dar Cliff a scăpat de el şi de toţi 
tipii buni de îndată ce a putut. Ai observat că cei mai mulţi dintre 
poliţiştii aceia sunt tineri? El i-a selecționat pe fiecare. Mi-a spus 
o dată că e ceva asemănător cu dresajul câinilor - îi iei de mici, îi 
hrăneşti cu mâna ta, îi faci să le fie frică de tine şi să-ţi fie 
credincioşi numai ţie. Zicea că e acelaşi lucru şi cu nevestele. 

Keith nu răspunse. Ea continuă: 

— De asemenea, a încercat să-i facă la fel de răi ca şi el. Nu 
cred că poţi să înrăieşti oamenii, dacă ei n-au ceva în firea lor cu 
care să începi. Majoritatea lor sunt băieţi buni - mă plac, dar 
trebuie să-şi joace rolul în faţa şefului. 

Keith nu era foarte sigur de asta, dar întrucât n-avea de gând 
să călătorească prin districtul Spencer, n-avea să afle dacă era 
adevărat. Numai dacă, fireşte, vreo altă forţă de poliţie nu-i 
înhaţă şi nu-i preda departamentului de poliţie din Spencerville. 

— Deci, zise Keith, după ce dă telefoane, sună, în sfârşit la 
Departamentul de poliţie din Spencerville şi, bănuiesc, la Şeriful 
Districtual. 

— Da. Ăsta e vărul mamei lui. 

— Deci, în acest moment, întregul district caută Lincoln-ul tău 
alb. i 

— Da. Inainte să am telefon în maşină, ei obişnuiau să mă 
oprească şi să mă roage foarte politicos să-mi sun soţul la 
serviciu sau să mă duc acasă, fiindcă trebuie să-mi spună ceva. 
Mulţi dintre ei zâmbeau compătimitor, dar nu de mine, ci cu 
mine. 

— Se pare că e amuzant să fii măritată cu şeful poliţiei locale. 

— De fapt, uneori chiar era. Dumnezeu să mă ierte, dar îmi 
plăcea la nebunie să-l văd cum face pe dobitocul. Îmi pare rău. 
Asta nu sunt eu. 

— Nu-ţi face probleme. O să fiu cinstit cu tine... foarte mult 
depinde de cât timp îi ia să se hotărască să meargă la ferma mea, 
apoi să intre pe proprietatea mea, după care să deschidă uşa 
hambarului. 

— Ştiu. 

Keith încercă să se pună în locul lui Cliff Baxter. Se gândi la 


ceea ce-i spusese Annie în legătură cu felul lui obişnuit de a 
acţiona în căutarea soţiei lui şi luă, de asemenea, în consideraţie 
faptul că Baxter nu credea cu adevărat că există vreo legătura 
recentă între nevasta lui şi Keith Landry. Totuşi, în cele din urmă, 
Baxter va ajunge şi la ferma lui Landry. După care ce? 

Dacă va intra pe proprietate, va vedea că în casă nu e lumină şi 
că Blazer-ul lipseşte. Va crede că Keith Landry a luat în serios 
ameninţarea lui Cliff Baxter şi a fugit, ceea ce pentru Baxter era 
concluzia logică, având în vedere că tipul avea un ego exagerat. 
Dar lui Baxter ar putea să-i treacă prin minte altceva, bazat pe 
gelozie şi nebunie, ceea ce în cazul acesta ar fi bine fondat. Dacă 
Baxter se va gândi să se ducă la hambar, va primi un răspuns la 
toate întrebările. Biletul cu „Du-te dracului” nu-i va îmbunătăţi 
starea de spirit. Keith analiză toate acestea şi socoti că mai au 
cam încă o oră sau chiar mai puţin înainte ca radiourile poliţiei să 
înceapă să pârâie în districtele înconjurătoare. 

La o jumătate de oră după ce plecaseră de la Terry şi Larry, se 
apropiară de intersecţia cu Interstate 75. Luând-o spre sud, 
ajungeau direct la Dayton sau la Route 15 care îi ducea spre 
Columbus. Luând-o spre nord, ajungeau direct la Toledo. Keith 
medita asupra problemei. Dacă mergeau spre sud, la Columbus, 
le-ar fi trebuit cam două ore, iar până la Dayton, aproape trei. 
Aeroporturile în ambele oraşe erau mai mari decât cel din Toledo 
şi ar avea şanse mai multe să prindă o cursă spre Washington sau 
chiar spre Baltimore, sau Richmond. In acest moment, nu avea 
importanţă unde. Dar era un timp prea lung de petrecut pe drum 
în această situaţie. 

Aeroportul din Toledo se afla la numai o jumătate de oră de 
mers cu maşina, dar Keith nu ştia dacă vor putea prinde vreun 
zbor spre est sau, de fapt, spre orice direcţie. Totuşi, trebuia să 
existe vreo cursă care să plece din Toledo şi pe care puteau s-o 
ia. Din punctul lui de vedere, principalul considerent era să iasă 
de pe drum cât mai curând posibil. Îi zise lui Annie: 

— Cred c-ar trebui să mergem la Toledo, fiindcă e un drum mai 
scurt. 

Ea dădu din cap că a înţeles. Keith continuă: 

— Dar nu ştiu ce zbor pleacă de acolo, unde sau când. 

— Nu-mi pasă care, unde sau când. 

— Am înţeles. 


Întoarse spre nord, pe 75. Era un drum bun, rapid, cu două 
benzi în fiecare direcţie şi fără prea mult trafic. Keith menţinu 
viteza la o sută douăzeci de kilometri pe oră. Se îndreptau înapoi 
spre districtul Spencer, dar Interstate 75 nu trecea prin el. 
Încercând să stabilească ce teritoriu va fi inclus în cercetarea 
poliţiei, o întrebă: 

— Când ai văzut sau ai vorbit cu cineva ultima oară astăzi 
înainte să vii la mine la ora şase? 

Annie se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Pe la cinci, i-am sunat pe amândoi copiii... doar ca să le aud 
glasul... Tom era plecat, dar am vorbit cu Wendy. 

— Domnul Baxter ar suna-o pe fiica lui? 

— De obicei, nu, dar, de data asta, s-ar putea. Da, cred că o va 
suna, fiindcă s-ar putea să-şi închipuie că m-am dus s-o văd. l-am 
spus că vreau să fac asta, dar lui nu i-a plăcut ideea. 

— Deci, Wendy va spune că erai acasă pe la cinci şi jumătate. 

— Da. Şi tot pe la ora aceea i-am lăsat lui Tom un mesaj pe 
robot. 

Keith aruncă o privire la ceasul de pe bord. Era opt şi 
jumătate. Dacă Baxter îşi făcuse cum trebuia munca de detectiv, 
descoperise că nu se mai ştia nimic de nevastă-sa de la cinci şi 
jumătate sau în ultimele trei ore, ceea ce însemna o rază cam de 
trei sute de kilometri cu maşina din Spencerville. Asta includea şi 
Toledo, desigur, şi, de asemenea, Fort Wayne, Indiana, unde 
există un aeroport cam de mărimea celui din Toledo. Cu fiecare 
jumătate de oră care trecea, raza de cercetare se mărea automat 
Asta presupunând că exista o cercetare în desfăşurare sau care 
era pe punctul să înceapă. Annie îl privi un timp, apoi zise: 

— Keith, tu nu ai nevoie de aşa ceva. 

— Nu, eu vreau asta. 

— Dar, dacă n-aş fi cu tine, n-ar trebui să fugi. Lasă-mă la 
refugiu, iar eu am să sun la sediul poliţiei din Spencerville şi o să 
spun că... 

— Că ce? Că ţi-ai pierdut maşina în hambarul meu şi că ai 
nevoie de cineva să te aducă acasă? 

— Nu-mi pasă ce trebuie să spun sau ce spune el, sau ce o să 
se întâmple. Nu vreau să te pun în această... 

— Annie, am eu pică pe Cliff Baxter de foarte mulţi ani. Nu fac 
asta pentru tine. 


— Ah... 

— Nu vreau decât să-i fur nevasta şi să-l enervez. Eu o să mă 
duc la Washington, tu la Roma. Să-mi trimiţi o vedere. Bine? 

— Cred că glumeşti. 

— Sunt sarcastic, nu amuzant. lar tu eşti mult prea decentă. 
Dar apreciez grija ta. Annie, ţi-ai aruncat verigheta. Am fost de 
acord că nu există drum de întoarcere. Subiectul e închis. Pentru 
totdeauna. 

— Am înţeles. Annie observă: Te descurci bine. Bănuiesc că ai 
mai făcut lucruri de genul ăsta în meseria ta. 

— Obişnuiam să răpesc câte o nevastă pe săptămâna. 

— Mă refeream la lucruri periculoase. A fost periculos? 

— Nu, dacă făceai totul cum trebuie. Ultimii cinci ani i-am 
petrecut mai ales la birou. Sunt ruginit. 

— Eu sunt speriată. 

— Ai tot dreptul să fii. Îi luă mâna şi i-o strânse. Te descurci 
minunat. 

— Cu tine mă simt în siguranţă. 

— Bine. Sora ta arăta grozav. În familia Prentis există gene 
bune. 

— Nici mama n-a prea îmbătrânit. Faci o afacere bună, 
domnule Landry. 

— Ştiu. Mi s-a părut că i-ai dat lui Larry undă verde pentru 
câteva runde cu domnul Baxter. 

— Acum Cliff n-o să se apropie de el la mai puţin de cincizeci 
de kilometri, iar Larry n-o s-o caute niciodată cu lumânarea. 
Larry şi Terry au o căsnicie minunată. Femeile Prentis sunt 
neveste bune. Şi, parcă citindu-i gândurile, adăugă: Aşa e. Una 
din ele n-a ştiut să-şi aleagă soţul. 

Fără să se gândească, Keith întrebă: 

— L-ai iubit vreodată? 

— Nu. Niciodată. 

— Dar el te iubeşte. 

— Da. Dar nu e genul de dragoste pe care îl vreau sau de care 
am nevoie. E genul pe care-l vrea şi de care are nevoie el, şi asta 
mă făcea să mă simt obligată. Asta m-a ţinut acolo prea mult 
timp. Wendy, fiind acum la scoală, aveam de gând să fac ceva, cu 
sau fără tine. Mă crezi? 

— Da. Atâta lucru ai dat de înţeles în scrisorile tale. Poate de 


asta m-am întors. 

— Fără „poate” în privinţa asta, Keith. Era ultima noastră 
şansă. Ştiai lucrul ăsta. 

— Da, ştiam. 

— De data asta, o să reuşim, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dacă n-aş fi atât de speriată, aş ţopăi pe scaun. 

— Poţi să ţopăi pe scaunul din avion. Keith puse o bandă în 
casetofon şi zise: Anii 1960. Un album mixat. Vrei? 

— Mai mult decât atât. 

Formaţia Lovin' Spoonful cântă Do You Believe in Magic, şi 
Annie spuse: 

— O mie nouă sute şaizeci şi cinci. Eram în primul an. Nu-i 
aşa? 

— Ba da 

— Copiii mei iubesc melodiile astea. 

Formaţia Casinos cântă: Then You Can Tell Me Good-bye, şi 
Keith observă: 

— Asta-i din... poate şaizeci şi şapte. Eram în anul al treilea. 

— A trecut repede. 

Ascultară caseta şi, cam după zece minute, Annie îl atinse şi 
arătă indicatorul de ieşire din faţa lor. 

— Bowling Green. 

Keith dădu din cap. Era ciudat, gândi, cum anumite nume de 
locuri pot fi atât de evocatoare pentru istoria personală a cuiva. 
Simţi un mic junghi în inimă şi se întoarse spre Annie să-i spună 
ceva, dar văzu o lacrimă alunecându-i pe obraz. Îi puse mâna pe 
ceafă şi o mângâie. 

— Ştii... zise ea, dacă fata mea va fi măcar pe jumătate atât de 
fericită acolo, aşa cum am fost eu cu tine, va avea amintiri 
frumoase care o să-i rămână tot restul vieţii. 

— Sunt sigur că va fi fericită dacă e ca tine. 

— Sper... ţara asta s-a schimbat atât de mult... nu-mi dau 
seama dacă e mai bună sau mai rea decât atunci când noi eram 
copii. 

— Nici eu nu pot să-mi dau seama, dar ca să-ţi spun adevărul, 
nu-mi mai pasă. Sunt gata să am o viaţă particulară şi sper că 
lumea o să ne lase în pace. 

— Trebuie să fi văzut prea multe lucruri rele pe lume, Keith. 


— Am văzut. Şi ca să fiu cinstit, mi-am adus şi eu contribuţia la 
problemele lumii. 

— Da? 

— Poate nu înadins. 

— Spune-mi o faptă bună pe care ai făcut-o înadins. 

— A, nu ştiu aşa, pe nepregătite... Am văzut fapte bune... nu e 
o lume rea, Annie, şi nu vreau să sugerez aşa ceva. În ciuda 
tuturor lucrurilor rele pe care le-am văzut, am văzut totuşi şi cele 
mai extraordinare acte de curaj, bunătate, cinste şi dragoste. Şi 
miracole - de exemplu, să te regăsesc pe tine. 

— Mulţumesc. De multă vreme n-am mai auzit asemenea 
cuvinte. Îi aruncă o privire. Keith, ştiu că viaţa ta n-a fost numai 
strălucire şi emoție, că trebuie să existe unele cicatrice, unele 
dezamăgiri şi unele lucruri pe care ai vrea să le uiţi sau de care 
simţi nevoia să vorbeşti. Povesteşte-mi cât de mult sau cât de 
puţin vrei tu. Eu o să ascult. 

— Mulţumesc. E valabil şi pentru tine. 

Un indicator mare, suspendat, verde cu alb, apăru: Aeroportul 
Toledo. 

— Suntem aproape, zise Annie. 

— Da. 

Mai aveau nevoie doar de o minune sau două. 


Capitolul 31 


Keith conduse spre micul aeroport situat la sud-vest de Toledo. 
În timp ce se apropiau, nu văzuse niciun avion aterizând sau 
decolând, dar acest lucru nu-l îngrijoră foarte tare, fiindcă nu era 
un aeroport foarte aglomerat şi îşi aminti vag că nu avea decât 
şase porţi. 

Trase maşina la intrarea care era atât pentru sosiri, cât şi 
pentru plecări. Nu era niciun hamal prin preajmă şi, de fapt, 
Keith nu văzu alte maşini, taxiuri sau oameni. 

— Aşteaptă aici un minut, îi zise lui Annie. 

Intră în micul aeroport modem şi văzu că era aproape pustiu, 
iar toate spaţiile comerciale erau închise, în afară de cafenea. Nu 
părea foarte promiţător. 

Găsi monitorul pentru plecări. Şapte linii aeriene deserveau 
aeroportul, majoritatea legături pentru navetişti. Keith continuă 
să privească orarul plecărilor, refuzând să accepte informaţia că 
ultimul zbor, un American Eagle spre Dayton, plecase de peste o 
oră. „La naiba.” 

Se duse la cel mai apropiat ghişeu de bilete, care era al lui US 
Air. O femeie singură stătea lângă o masă ocupându-se de nişte 
hârtii. O întrebă: 

— Există vreo cursă care să plece undeva? 

— Nu, domnule. 

Keith se uită la celelalte ghişee ale celor şase linii aeriene care 
toate erau goale. 

— În seara asta mai există curse care pleacă? o întrebă din 
nou. 

Ea îl privi întrebătoare şi răspunse: 

— Nu, domnule. Unde doreaţi să plecaţi? 

Nevrând ca următorul ei telefon să fie la poliţie, Keith zise: 

— Am crezut că mai este o cursă târziu spre Washington. 

— Nu, domnule. Ultimele zboruri din Toledo sunt, de obicei pe 
la şapte şi patruzeci şi cinci. Să vă fac o rezervare spre 
Washington pentru mâine-dimineaţă? 

— Poate. Se gândi o clipă. Companiile de închirieri de maşini 
sunt deschise? 


— Nu, domnule. Ultima cursă a aterizat aici acum patruzeci şi 
cinci de minute. 

Keith era obligat să rămână cu Blazer-ul, iar cu el nu avea să 
ajungă prea departe. 

— Am un zbor la şapte şi cincisprezece, dimineaţă, spre 
Aeroportul Naţional, spuse casieră. Ajunge acolo la opt şi 
cincizeci şi cinci. Există locuri libere. Să vă fac o rezervare? 

Keith era prea deştept ca să lase o urmă de hârtie în spatele lui 
şi, în orice caz, până dimineaţă fotografia lui Annie Baxter, dacă 
nu şi a lui, va fi în mâinile oricărui vânzător de bilete. 

— Domnule? 

— Nu, mulţumesc. Există pe aici vreun serviciu de închiriat 
avioane? 

— Da, domnule. Acolo. Au închis, dar au un telefon. 

— Mulţumesc. 

Se duse la ghişeul de închirieri avioane, ridică receptorul şi 
formă numărul indicat. Sună şi un robot îi zise să-şi lase numele, 
numărul şi mesajul. Keith închise, observând pentru sine că 
fusese mai uşor să plece din Saigon, când tancurile comuniste se 
apropiau de ambasada americană, decât să plece din Toledo într- 
o duminică seara. Se duse la un telefon public şi sună la familia 
Ingram. Răspunse Terry, iar Keith spuse cu glasul cel mai bine 
dispus: 

— Bună Terry. 

— Keith! Unde sunteţi? Totul €...? 

— Totul este bine. Suntem gata să plecăm cu avionul. Annie e 
la poartă şi eu voiam doar să vă mulţumesc din nou şi să-mi iau 
rămas-bun. 

— O, ce drăguţ din partea ta. Sunt atât de fericită că am putut 
să fim de ajutor şi... 

— Stai puţin... oh, se anunţă zborul nostru. Vreau doar să-mi 
iau rapid rămas-bun şi de la Larry. 

— Sigur. E chiar aici. 

Larry veni la telefon şi Keith zise: 

— Larry, fără să o îngrijorezi pe soţia ta, poţi să-mi spui dacă ai 
auzit ceva? 

— Da. Stai puţin. 

Keith îl auzi spunându-i ceva lui Terry, apoi Larry reveni la 
telefon: 


— Bine, acum pot să vorbesc. În urmă cu vreo zece minute am 
auzit ceva - au transmis un anunţ general şi am primit un telefon 
dacă vreau să mă duc în seara asta în patrulare. 

— Am înţeles... ce şi pe cine caută? 

— Un Chevy Blazer verde, modelul de anul ăsta, cu numărul 
tău de înmatriculare. Îi caută pe Annie Baxter şi pe Keith Landry. 

Keith dădu din cap ca pentru sine. Evident, găsiseră maşina ei 
în hambarul lui. Întrebă: 

— Ceva despre o posibilă localizare? 

— Păi, ca de obicei - locurile de închiriat maşini, aeroporturile 
pe o rază de patru sute de kilometri de Spencerville, distanţa 
care se măreşte la fiecare jumătate de oră, staţii de autobuz, 
gări, toate drumurile şi şoselele... genul ăsta. 

— De ce ne caută? 

— Răpire. Delict major. Se pare că au găsit maşina ei în 
hambarul tău. 

— M-ai sfătui să mă duc la poliţie şi să le explic? 

— Nu. Nu face asta. Te-ar reţine până la sosirea lui, iar el şi-ar 
spune propria variantă. El e poliţist, ei sunt poliţişti. 

— Dar dacă ea semnează o declaraţie spunând că... 

— Am vorbit cu Baxter. A zis că pe drum i-a luat pe copii de la 
colegiu. Nu ştiu dacă e adevărat, dar, dacă este şi dacă o apară 
toţi la vreo secţie de poliţie şi o să dea peste voi doi s-ar putea ca 
totul să devină foarte neplăcut şi sentimental. Dacă poţi ăă fugi, 
fă-o. 

Keith medita la acest lucru. Annie nu s-ar duce niciodată cu 
Baxter -, dar de ce s-o supună pe ea sau pe copiii ei la aşa ceva? 
Avea alte alternative, mai curate. Sau credea că are. li zise lui 
Larry: 

— Bine. Mulţumesc încă o dată. 

— Eşti bine? 

— Da. Ne pregătim de plecare. 

— Faceţi-o. Baftă! 

Keith închise. Acum zece minute. Aproape că nu mai avea 
niciun minut ca să plece din aeroport. Străbătu rapid sala goală, 
întrebându-se dacă n-ar fi trebuit să încerce la aeroporturile din 
Dayton sau Columbus. Dar, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi aflat încă pe 
drum şi, chiar dacă ar fi ajuns la unul din ele, până atunci ar fi 
fost căutaţi. De fapt, vor fi căutaţi şi aici peste câteva minute. 


Deci, nu avea sens să stea să se gândească de două ori când lua o 
hotărâre; când o iei, te bazezi pe ce ştii şi pe ceea ce-ţi spune 
experienţa şi intuiţia. Planul A nu funcţionase prea bine; Planul B 
era simplu. Să se ascundă. 

leşi afară şi văzu un om de la paza aeroportului stând pe 
bordură lângă Blazer. Bărbatul îl privi şi veni spre el. 

— E maşina dumneavoastră? 

— Da. 

— Doamna spune că plecaţi la New York. Eu nu prea cred. 

Keith o văzu pe Annie ieşind din maşină şi apropiindu-se de ei 

— Bănuiesc că nu, îi zise Keith poliţistului. 

— Nu. l-am spus că ultima cursă în acea direcţie a plecat acum 
o oră. 

— Aşa e. Tocmai am aflat. 

— Domnul spune că tocmai am pierdut ultimul avion, zise 
Annie. 

— Da. Hai să mergem acasă. 

Polițistul îi urmă şi arătă spre tăbliţele de înmatriculare. 

— Văd că aveţi maşina asta din Toledo. 

Keith aruncă o privire spre tăblițe pe a căror margine se vedea 
numele comerciantului. 

— Aşa e. 

— Doamna spune că aţi venit din districtul Chatham. 

— Da. Am cumpărat maşina din Toledo. 

Deschise portiera din dreapta şi Annie se urcă. Keith observă 
aparatul de emisie-recepţie de la cingătoarea poliţistului şi nu 
voia să se afle prin preajmă când se transmitea buletinul general. 
Înconjură maşina până la portiera şoferului şi o deschise. 
Polițistul îl urmă şi zise: 

— Ar fi trebuit să faceţi rezervări înainte să bateţi tot drumul 
ăsta. 

Keith avusese de-a face cu prea multe întrebări de genul ăsta 
în întreaga lume şi ştia mentalitatea oamenilor care le puneau. N- 
avea idee ce-i spusese deja Annie tipului, în afară de faptul că 
voiau să meargă la New York şi că veneau din districtul Chatham. 
Între timp, Keith deja întrebase de zborul spre Washington. îi 
aruncă lui Annie o privire şi cu cel mai bun accent al lui din 
vestul mijlociu zise: 

— Ţi-am spus eu că ar fi trebuit să sunăm înainte pentru 


rezervări. 

Ea dădu din cap înțelegând şi se aplecă spre geamul deschis 
adresându-se poliţistului: 

— Cum am zis, a fost ceva sub impulsul momentului să 
mergem la New York. Aşa cum vezi că fac oamenii în filme. N-am 
mers niciodată cu avionul. 

— Puteţi să staţi la un hotel peste noapte, îi sfătui polițistul. 
Există un zbor al companiei US Air spre New York dimineaţă. 

— La naiba cu asta. Mergem acasă, răspunse Keith. _ 

Deschise portiera, se urcă în Blazer şi plecară. Il privi pe 
polițistul care stătea încă la marginea trotuarului. 

— Era puţin cam prea indiscret _ 

— Ai trăit prea mult la Washington. Încerca să ne fie de ajutor. 
Era foarte preocupat când am vorbit cu el. 

— Îmi închipui. 

În orice caz, omul avea să-şi amintească de ei şi de maşină. 

— Ce o să facem acum? întrebă Annie. 

— Găsim un motel. 

— Nu putem să mergem cu maşina, pur şi simplu, până la New 
York? 

— Nu cred. Îi aruncă o privire. Am vorbit cu Larry. S-a 
transmis un buletin general despre noi şi maşina asta. 

Annie nu zise nimic. leşiră din zona aeroportului şi o luară spre 
est pe şoseaua aeroportului, înspre Toledo.. 

— Nu putem să închiriem o maşină? întrebă Annie. 

— Am crezut că putem până să aud de buletinul general. 
Trebuie să fim atenţi unde mergem şi ce facem. 

Annie dădu din cap. În faţă se găsea un motel al aeroportului; 
Keith trase pe dreapta şi parcă maşina în aşa fel, încât să nu se 
vadă din hol. 

— Aşteaptă aici. 

Ea încercă să zâmbească şi zise: 

— Exact ca pe vremuri. 

— Într-un fel. 

Keith intră în hol. Lângă recepţie, pe un raft, găsi telefonul cu 
numărul opt sute pentru rezervări. Ridică receptorul, obţinu 
legătura cu operatoarea şi făcu o rezervare pentru o sosire târzie 
la motelul aeroportului din Cleveland, confirmând-o cu cartea sa 
de credit American Express. Apoi se duse la un telefon public şi 


sună la numărul opt sute la US Air. Rezervă două locuri la cursa 
de opt şi cincisprezece de la Cleveland la New York şi le dădu 
numărul cărţii lui de credit. Nu era obişnuit să scape şi să 
evadeze din propria ţară, dar era aproape sigur că apelurile lui 
taxabile nu puteau fi detectate ca fiind din zona Toledo. Şi chiar 
dacă erau, poliţia îl va căuta pe şoseaua interstatală spre 
Cleveland sau, mai probabil, o să-l aştepte la motelul Sheraton al 
aeroportului din Cleveland. Pistele false erau atât de prostesc de 
simple, încât uneori funcționau, şi numai două lucruri erau 
necesare pentru succes - o forţă de poliţie destul de eficientă ca 
să depisteze rezervările, dar destul de credulă ca să le ia drept 
bune. În ceea ce priveşte a doua condiţie, Keith presupunea că 
poliţia îl căuta pe John A. Cetăţeanul, nu pe cineva care cândva 
îşi câştigase astfel existenţa. 

leşi din hol, se îndreptă spre Blazer, scoase servietă din spate 
şi se sui la volan. 

— Poţi să ţii asta? 

Annie luă servieta şi Keith ieşi din parcarea motelului 
continuându-şi drumul pe şosea. 

— Nu rămânem acolo? întrebă Annie. 

— Nu. 

Îi explică ce făcuse. Annie îl privi şi întrebă: 

— Asta a fost profesia sau pasiunea ta? 

— Profesia. Credeam că n-o s-o aplic în viaţa civilă. Se pare că 
o să ţi-o arăt. 

Continuă să meargă spre est, pe şoseaua spre Toledo, ai cărui 
zgârie-nori din centru putea acum să-i vadă. Aici traficul era mai 
intens, iar în zonă comercială se găseau mai multe construcții. 

Se gândi să schimbe plăcuţele de înmatriculare. Asta însemna 
să găsească o maşină care considera că va fi parcată toată 
noaptea şi/sau al cărei proprietar nu va observa că plăcuţele i-au 
fost schimbate şi nu va raporta acest lucru. Intre timp, ar putea 
merge cu maşina toată noaptea cu plăcuţele schimbate şi să 
ajungă la Washington înainte de zorii zilei. Dar nu putea şti dacă 
plăcuţele nu fuseseră declarate furate. De asemenea, chiar dacă 
acest lucru nu se întâmplase, poliţia căuta un Blazer verde şi 
dacă vedeau unul cu alt număr de înmatriculare decât cel din 
buletinul general, ei tot căutau numărul pe computer să vadă 
dacă e al maşinii. În concluzie, schimbarea plăcuţelor era pariul 


fraierului. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Annie. 

— La alternative. Să fugim sau să ne ascundem. 

— De ce nu ne ducem, pur şi simplu, la o secţie de poliţie să le 
explicăm? 

— Asta nu e o alternativă. 

— De ce? 

Keith îi spuse de ce, după care o întrebă: 

— Eşti pregătită pentru o scenă de familie? 

Annie se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Dacă ar fi numai el, m-aş descurca. Dar dacă sunt şi copiii 
cu el... Nu ştiu... 

— De ce să nu stăm liniştiţi la noapte şi să ne gândim mâine- 
dimineaţă? După un timp, aceste buletine generale tind să devină 
puţin învechite şi, poate, până dimineaţă, poliţia statală va avea 
câteva discuţii cu şeful poliţiei din Spencerville şi, poate, cu tipul 
de la paza aeroportului. S-ar putea să ajungă la concluzia că 
domnul Baxter nu spune lucrurile cum sunt ele în realitate. 

Annie dădu din cap. 

— Poate... 

— Şi ca să-ţi spun adevărul, nu e o idee prea bună să fim în 
mâna poliţiei la ora asta din noapte, fără vreun judecător sau 
avocat disponibil. 

Ea încercă să râdă şi zise: 

— Gândeşti ca un infractor. 

— Am fost infractor în multe ţări, dar niciodată în a mea. 
Regulile însă sunt aceleaşi. Cred că, dacă stăm liniştiţi, timpul 
este de partea noastră. Dar n-aş face nimic care ţie să nu-ţi 
convină. 

— N-am mai auzit cuvintele astea de câtva vreme. Se gândi un 
moment. Poate ar trebui să ne oprim pentru noapte... şi 
dimineaţa, chiar dacă voi fi nevoită să-l văd şi să explic situaţia 
poliţiei, prefer s-o fac atunci. 


— Cu puţin noroc nu va trebui să-l vezi mâine sau vreodată. 
— Bine. 

— Deci, acum căutam un motel deocheat. Ştii vreunul? 
Annie zâmbi. 

— Ştiu şase sau şapte. 


— Unul e de ajuns. Deschide servieta. 

Îi dădu combinaţia cifrului, iar ea o deschise. N 

— Asta o să te facă să râzi zise el. Are fund dublu. li explică 
cum să o deschidă. Am nevoie de ochelari şi de micul plic 
maroniu. 

Annie scoase amândouă articolele. Fără niciun cuvânt Keith 
luă ochelarii, şi-i puse, apoi zise: 

— Deschide plicul. Nu râde. 

Annie deschise plicul şi scoase o mustață de culoare castaniu- 
deschis, ca şi părul lui Keith. 

— Dezlipeşte celofanul şi pune-mi-o, spuse el. 

Ea făcu ce i se ceru, şi Keith se privi în oglinda retrovizoare. 

— Ce părere ai? 

— M-ai lăsat fără grai. 

— E o plăcere să aud asta. Continuă să te uiţi după un motel. 

Keith scoase un pieptene din hanorac şi-şi rearanjă părul. 

— Ce zici de ăsta? Mai în faţă, pe dreapta, zise Annie. 

Keith văzu indicatorul micului motel, o firmă luminoasă 
portabilă, care anunţa Westway Motel -$29, cu o săgeată 
îndreptată spre dreapta. Işi aminti că şoseaua aeroportului 
fusese cândva un drum şerpuitor cu două benzi, dar fusese lărgit 
şi îndreptat cu mulţi ani în urmă, lăsând astfel unele dintre 
vechile moteluri la o depărtare de sute de metri de marginea 
noului drum. Keith coti pe o alee îngustă care îl duse spre 
parcarea motelului. Se opri în afara razei vizuale a holului. 

— Am ajuns. Asta e ca pe vremuri. Două minute. 

— Înainte obţineai cheia în patruzeci şi cinci de secunde. 

Keith zâmbi şi ieşi din Blazer, observă un Ford Escort în 
parcare şi intră în micul hol. 

Recepţionerul, un bărbat tânăr, ridică privirea de la televizorul 
din spatele ghişeului. Keith adoptă o atitudine de urgenţă sexuală 
şi zise: 

— Am nevoie de o cameră. 

Recepţionerul puse un formular de înregistrare pe birou. 

— Cât pentru câteva ore? întrebă Keith. 

— La fel. 

— Hei, tocmai i-am cumpărat o friptură, amice. Nu se poate 
mai puţin? 

— Cât stai? 


— Poate până la miezul nopţii. leşi din serviciu la miezul 
nopţii? Poţi să verifici. 

— Mda, plec atunci, dar nu vă grăbesc. : 

— Îți zic eu ce facem - s-ar putea să dureze mai mult. Îți dau 
douăzeci şi cinci de dolari pentru toată noaptea. 

— S-a făcut. 

Keith completă formularul de înregistrare cu oarecare 
creativitate, specificând Ford-ul Escort ca maşina lui. Aflase că 
recepționerul, care s-ar fi putut întâmpla să-l recunoască în ciuda 
deghizării, va pleca până la miezul nopţii. Până acum, toate bune. 
Dădu tânărului dolarii în numerar, lua cheia camerei şapte şi 
plecă. 

Se urca în Blazer şi-l duse la un loc de parcare aflat la câteva 
poziţii depărtare de camera numărul şapte. Duminică seara nu 
prea erau multe maşini aici şi niciuna nu putea fi văzută de pe 
şosea. Dar, oricum, Keith n-avea de gând să-şi lase maşina aici. 

Scoaseră bagajele, iar Keith îşi luă toate obiectele personale 
din maşină, inclusiv casetele audio, formularul de înregistrare şi 
alte mărunţişuri. Annie aprinse lampa şi zise: 

— E foarte drăguţ. 

De fapt, era de foarte proastă calitate. Keith descoperi cartea 
de telefon în noptieră şi răsfoi paginile galbene. 

— Ce cauţi? 

— Am nevoie de... iată. Închise cartea şi zise: Mă întorc cam în 
cinsprezece, douăzeci de minute. 

— Unde te duci? 

— Să scot maşina de aici. 

Annie îşi puse mâna pe braţul lui. 

— Merg cu tine. Nu vreau să fiu aici, fără tine, dacă vin ei. 

— Cum vrei tu. 

leşiră din cameră şi se urcară în Blazer. Keith conduse pe alee 
până la firma luminoasă de lângă şosea. leşi din maşină şi 
deconecta priza lăsând astfel firma în întuneric, apoi se întoarse 
la maşină. 

— Destui clienţi pentru o singură noapte, zise el. 

Annie îi aruncă o privire, dar nu zise nimic. Keith ieşi pe şosea 
şi o luă la dreapta, spre Toledo. 

— O să ne întoarcem pe jos. 

— Nu-i nimic. 


O maşină de patrulare a poliţiei veni spre ei din direcţia opusă 
şi îi depăşi. Keith se uită în oglinda retrovizoare, dar maşina îşi 
continuă drumul. Îi zise lui Annie: 

— Pe drumul ăsta există o reprezentanţă Chevrolet, după cum 
scrie în cartea de telefon. Număr fără soţ, deci va fi pe partea 
stângă. 

Annie dădu din cap. 

— E un loc bun să laşi un Chevy. Eşti mai deştept decât pari, 
Landry. 

— Mulţumesc. 

— Tot mai ai nevoie de mustata aia şi de ochelari? 

— Pentru fanteziile tale de mai târziu. 

Ea zâmbi şi-i dădu un ghiont în braţ. 

— Tu eşti fantezia mea. 

Reprezentanţa Chevrolet le apăru pe partea stângă a drumului, 
şi Keith încetini şi o luă în partea stângă. Era închis, aşa cum îşi 
imaginase că va fi la acea oră, şi găsi un loc în zona maşinilor 
uzate. leşiră şi Keith se duse în spatele maşinii, scoase două 
şurubelniţe dintr-o trusă de scule şi amândoi dădură jos plăcuţele 
de înmatriculare. 

— Aşa... Mâine-dimineaţă o să se mire de zâna bună a 
maşinilor. Hai să mergem. Sunt exact doi kilometri dacă te 
interesează. 

Porniră înapoi spre motel pe şoseaua comercială. Keith băgă 
plăcuţele de înmatriculare la brâu şi-şi încheie geaca peste ele. 

— O să ne întoarcem mâine-dimineaţă după maşina? întrebă 
Annie. 

— E o posibilitate. 

Ajunseră la un Burger King şi Keith o întrebă: 

— 'Ţi-e foame? 

— Nu, am un nod în stomac. 

— Ai nevoie de ceva serios în el. Haide. 

Intrară în Burger King, luară hamburgeri, Coca-Cola şi cartofi 
prăjiţi şi se aşezară la o masă. 

— Este aşa de romantic cum te-ai gândit tu că o să fie? întrebă 
Keith. 

Annie zâmbi. 

— Când sunt cu tine, şoseaua aeroportului arată că Via Veneto. 

— Cred că-mi vine să vomit. 


Ea râse şi el îi acoperi mâinile cu mâna lui. 

— Te simţi mai bine acum. 

Annie dădu din cap. Mâncară, şi Keith descoperi că îi era 
foame, la fel şi ei. Aruncă o privire spre ceas. Întotdeauna era o 
idee bună să stai un timp plecat din camera pe care tocmai ai 
închiriat-o. Uneori poliţia devine neglijentă cu supravegherea 
când aşteaptă să te întorci. 

— Să nu-ți înghiţi mustaţa, zise Annie. 

Keith zâmbi. 

— Îmi placi. 

La ora zece seara el spuse: 

— Hai să ne facem siesta mergând. 

Plecară şi traversară şoseaua la un semafor. Nu mai era niciun 
alt pieton pe această autostradă şi, în unele zone din America, 
pietonii reprezentau o privelişte destul de rară ca să atragă 
atenţia. Keith începu să meargă mai repede şi Annie tinu pasul cu 
el. 

Se apropiară de firma întunecată, de lângă alee, şi Keith 
încetini luând-o de braţ. Lângă aleea care ducea spre motel se 
afla un magazin alimentar deschis toată noaptea, şi Keith o 
conduse pe Annie spre parcare. Rămaseră acolo şi supravegheară 
motelul. 

— Vrei să intri şi să iei nişte gustări pentru mai târziu? o 
întrebă Keith. 

— Nu. Nu plec de lângă tine. 

— Bine. O să aşteptăm câteva minute aici. 

Keith lăsă să treacă cinci minute, apoi se îndreptară spre 
motel, străbătură parcarea şi se duseră spre uşa camerei 
numărul 7. Dacă poliţia se afla acolo sau undeva pe afară, era 
deja prea târziu, aşa că intră, pur şi simplu, în cameră observând 
că luminile erau aprinse încă şi că nimic nu părea a fi deranjat. 
Annie încuie şi zăvori uşa în urma lor. Keith azvârli cheia pe 
noptieră, plăcuţele de înmatriculare pe scrin şi o privi. 

— Eşti un adevărat soldat. 

— Eşti uimitor. 

Îi scoase ochelarii, îi dezlipi mustaţa şi-l sărută. De fapt, lui 
Keith îi plăcea meseria lui, care odinioară fusese o a doua natură 
pentru el. Acum trebuia să reflecteze, dar, cel puţin, ştia la ce se 
presupunea că trebuia să se gândească. 


Annie îşi desfăcea geanta de voiaj în baie, Keith depărta 
draperiile şi se uită afară, în parcare. Totul părea să fie în ordine, 
dar avea acel sentiment de dejă vu, ca şi cum s-ar fi aflat iarăşi în 
Berlinul de Est, privind strada de la o fereastră dintr-o casă 
conspirativă care nu era foarte sigură. 

Până acum, gândi, făcuse tot ce putuse. Chiar şi alegerea 
oraşului Toledo, fiindcă era mai aproape, fusese o hotărâre bună, 
fără a ţine seama de mica problemă cu pierderea ultimului zbor. 
Singurul lucru greşit pe care îl făcuse, singura greşeală 
adevărată fusese hotărârea spontană de a fugi; să acţioneze 
urmându-şi emoţiile, nu raţiunea. Dar poate despre asta fusese 
vorba în ultimele două luni. Să-şi dea drumul, să-şi piardă 
controlul dorească pe cineva atât de mult, încât un sfert de secol 
de respectare a regulamentului - ceea ce numeau ei combinaţia 
potrivită de D&I, disciplină şi îndrăzneală - fusese brusc 
transformată în dorinţă şi îndrăzneală, aşa, pur şi simplu. Era un 
sentiment plăcut. Dar exista un preţ ce trebuia plătit. După 
primul act impulsiv, toată inteligenţa lui - tot Planul B - era doar 
un control al stricăciunilor făcute. Se uită iarăşi în parcare. „Pare 
să fie în regulă. Este în regulă...” 

Nu exista niciun scaun în cameră, aşa că se aşeză pe pat şi se 
descălţă. Se lăsă purtat de gânduri în legătură cu dimineaţa 
următoare. Desigur, era imposibil să se ducă la aeroportul Toledo 
sau la vreun alt aeroport. Un anunţ general privind răpirea soţiei 
unui şef de poliţie, mamă a doi copii şi aşa mai departe, era o 
acuzaţie destul de serioasă, ca să menţină în alertă maximă orice 
poliţist din stat şi din statele învecinate, numai dacă, desigur, 
poliţia statului nu ajungea să-l cunoască pe şeriful Baxter, aşa 
cum îi sugerase el lui Annie. Dar Keith nu avea să afle asta 
imediat. 

Cea mai bună soluţie, lucrul care îl atrăgea cel mai mult, era să 
părăsească, pur şi simplu, statul. Modul cel mai potrivit să facă 
asta, ar fi să aştepte cam până la şapte sau opt dimineaţa, într-o 
zi normală, aglomerată, de lucru şi să ia un taxi până în Toledo, 
care era un oraş destul de mare ca să te pierzi în el. Nu putea să 
închirieze o maşină, ştia acest lucru şi nu voia să fure una 
complicându-şi astfel situaţia. Trenurile sau autobuzele nu 
reprezentau o soluţie, dar el mai avea şi altele - să închirieze o 
limuzină, un avion sau o barcă, să-i ducă la un port de la Marile 


Lacuri, undeva în afara statului. Locurile de închiriere cereau 
plata în avans, nu necesitau identificarea persoanei. În mod 
normal nu erau supravegheate şi nici chiar informate de către 
poliţie, şi singura întrebare care ţi se punea de obicei la un 
serviciu de închiriere era „Unde vreţi să mergeţi?” 

Mai avea alte trei soluţii - să sune la poliţie, aşa cum sugerase 
Annie, să-i sune pe cei doi Porter sau pe Charlie Adair. Dar, pe 
moment, niciuna dintre aceste soluţii nu era pe gustul lui. Ar 
putea să sune dimineaţă la poliţie, dar familia Porter avea nevoie 
de alte probleme la ora aceea şi, în sfârşit, Charlie Adair avea o 
condiţie de pus pentru orice. Dar, oricum, şi acestea erau nişte 
soluţii, şi Keith avea să se hotărască dimineaţă. 

Annie ieşi din baie, şi el se ridică. 

— E ziua ta de naştere? îi zise el. 

— Nu. De ce? 

— Văd că porţi costumul special pentru această ocazie. 

— Ah! Am uitat să-mi pun pijamaua. Mi-e atât de ruşine. Nu te 
uita. 

Keith zâmbi şi se apropiară unul de celălalt, se îmbrăţişară şi 
se sărutară. 

— Keith, indiferent de ce se întâmplă la noapte sau mâine, o să 
profităm acum de acest timp. 

— Avem tot timpul din lume. 


Capitolul 32 


Cliff Baxter era singur în biroul lui de la sediul poliţiei din 
Spencerville. Toţi cei cincisprezece oameni ai lui se aflau la 
datorie, unii la sediu, restul pe teren. Cliff bea Coca-Cola privind 
ţintă peretele din faţa lui. Simţea o oarecare satisfacţie perversă 
ştiind că avusese dreptate. Nevastă-sa era o mincinoasă şi o 
târfă, iar Keith Landry era un tip josnic care se ţinea după 
nevestele altora. „Ştiam eu.” 

Ceea ce îl deranja era faptul că, într-un fel, ei doi reuşiseră să 
fie împreună în ultimele săptămâni, chiar sub nasul oamenilor lui 
tâmpiţi, că îşi făcuseră planul şi fugiseră. Nu se putea învinui pe 
sine; el fusese stăpân pe situaţie chiar din prima zi. 

Fusese relativ uşor să găsească maşina lui Annie. Unul dintre 
lucrurile pe care ea nu le ştia era că maşina ei avea un radio 
emiţător, un dispozitiv de ghidare cumpărat de poliţia din 
Spencerville pentru lupta eficientă împotriva infractorilor, iar în 
maşina lui Baxter se găsea receptorul. 

Baxter îşi aminti cum intrase în hambarul lui Landry, văzuse 
Lincoln-ul alb, strălucitor, aşezat lângă tractor, şi deschisese 
portiera. „Cliff, du-te dracului”, semnat Keith Landry., Nu, du-te 
tu dracului, tâmpitule.” Băgase biletul în buzunar înainte ca 
oamenii lui să-l poată vedea - nu din jenă, îşi zise, ci fiindcă era 
un bilet pur personal şi nu reprezenta un indiciu pentru răpire. 
Desigur, nu era o răpire şi bănuia că oamenii lui ştiau asta, dar 
niciun alt poliţist din stat n-o ştia. 

Interfonul bâzâi şi sergentul Blake zise: 

— Şefule, e un căpitan Delson de la poliţia statală. 

— Bine. 

Cliff Baxter ridică receptorul şi căpitanul Delson, de la poliţia 
statală din Ohio, zise: 

— Şerifule, avem ceva. 

Baxter se îndreptă în scaun. 

— Da? 

— Cam acum o jumătate de oră, poliţia statală a verificat 
Aeroportul Toledo şi un om de la pază le-a spus că i-a văzut pe cei 
în cauză. Maşina se potrivea, la fel şi descrierea, şi şi-a amintit 


chiar o parte din numărul de înmatriculare care se potriveşte. 

— Au luat avionul? 

— Nu, au pierdut ultima cursă şi i-au spus tipului că se întorc 
acasă... 

— Da, da, bine. l-aţi localizat în zona Toledo, aşa că... 

— Aşa e... problema e, şerifule, că tipul a zis că femeia, pe care 
a recunoscut-o după fotografia pe care ai trimis-o ca fiind 
doamna Baxter, nu părea să fie constrânsă sau forţată... 

— A, prostii. Ticălosul avea un pistol îndreptat spre ea... 

— Păi, suspectul masculin - Landry - era plecat din Blazer de 
câtva timp, iar femeia stătea singură în maşină. 

Baxter îşi drese vocea şi zise: 

— Ei bine... cine e tipul ăsta de la aeroport? Un poliţist 
însărcinat cu pază? Ce dracu' ştie un prostănac cu insignă 
despre... 

— Şerifule, suspecţii păreau că vor să se urce împreună în 
avion. În sens strict legal, asta nu pare să fie o răpire. 

Baxter nu răspunse vreo câteva secunde, apoi spuse: 

— Eşti dispus să rişti? Dacă ea o să moară, vrei să fii tu acela 
care a suspendat căutarea? 

— Şerifule, am întors statul ăsta cu susul în jos pentru tine şi 
nu reacţionez prea bine la ameninţări. Ascultă, ca de la poliţist la 
poliţist, se pare că nevastă-ta a fugit cu tipul ăsta. 

Baxter rămase tăcut. Căpitanul Delson continuă: 

— Având numărul de la asigurarea socială pe care ni l-ai dat 
pentru Keith Landry, am trimis un fax la FBI, dar n-am putut să 
obţinem prea multe informaţii despre el. Ceea ce avem pare să 
indice că e colonel ieşit la pensie din armata Statelor Unit 
presupunând că ăsta e acelaşi tip. N-are cazier, nimic anterior. 
Încă cercetăm. 

— Mda... Colonel? 

— Da. 

— Şi care-i concluzia? Ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Păi... nu ştiu. Vrei să ne trimiţi prin fax o declaraţie semnată 
cu motivele şi cauzele? 

— Păi... de ce nu face plângerea statul Ohio? 

— Statul Ohio n-are nicio plângere împotriva acestui om sau a 
doamnei Baxter. 

— Nu? Vrei să spui că n-aveţi nimic împotriva răpirii? 


— Mda, am fi avut, dar se pare că te-ai înșelat. Ascultă, 
şerifule, ştiu că e neplăcut, dar chiar eu am vorbit la telefon vreo 
douăzeci de minute cu tipul de la pază şi sunt nevoit să cred că 
cei doi oameni pe care i-a văzut erau persoanele despre care s-a 
transmis în buletinele generale şi, mai mult, că doamna Baxter, a 
cărei fotografie a recunoscut-o, îl însoțea de bunăvoie pe bărbatul 
cu care era. Acum putem să continuăm să-i căutăm, asta ca o 
curtoazie profesională - asta rămâne între noi şi contribuabilii nu 
trebuie să afle - dar trebuie să transmit un nou buletin care să 
spună să fie localizaţi, menţinuţi sub observaţie şi să se aştepte 
noi instrucţiuni, să nu se interogheze persoanele în chestiune 
decât dacă acestea se pregătesc să iasă de sub jurisdicţia noastră 
şi să nu fie reţinuţi sau arestaţi decât dacă există o cauză 
posibilă. Noi n-avem nevoie de un proces civil, iar tu n-ai nevoie 
de o situaţie stânjenitoare. De acord? 

Baxter se gândi o clipă, inspira adânc şi zise: 

— Landry e căutat aici pentru încălcarea regulilor de 
circulaţie,  obstrucţionarea justiției, hărţuire şi violarea 
proprietăţii. 

Urmă o tăcere la telefon, apoi căpitanul Delson spuse: 

— Ei bine, trimite-ne prin fax descrierea amănunţită. Dar nu 
băga lucruri care nu ţin. 

— Hei, o să-ţi trimit mandat de arestare semnat de judecătorul 
local de aici şi vom cere extrădarea. Tot ce trebuie să faci e să-i 
reţii. Poliţia din Spencerville o să vină după ei. 

— Eu n-o să-i rețin, dar, dacă îi localizăm, o să te anunţăm. Mai 
e ceva - un Keith Landry a făcut o rezervare la motelul Sheraton 
al aeroportului din Cleveland şi a reţinut bilete la un zbor US Air 
spre New York, de acolo. li dădu amănuntele lui Baxter şi 
adăugă: Supraveghem drumurile dintre Toledo şi Cleveland şi 
poliţia din Cleveland se va afla la Sheraton. O să lăsam lucrurile 
aşa cum sunt pentru tine. Şi, fiindcă au fost văzuţi la aeroportul 
Toledo, aşa cum e procedura standard, poliţia statală şi locală 
verifică motelurile, pensiunile din zonă şi aşa mai departe. S-ar 
putea ca cei doi să nu se ducă la Cleveland, dacă află ceva de 
buletinul general. 

Baxter dădu din cap. 

— Mda... Bine. Anunţaţi-mă de îndată ce prindeţi un fir. 

— O să te anunţăm. Căpitanul Delson rămase tăcut, apoi zise: 


S-ar putea să vrei să te ocupi personal de asta, ca de la bărbat la 
bărbat. 

— Mda... Oricând şi oriunde îi localizezi, anunţă-mă. Vreau să 
vorbesc cu ea... vreau să văd dacă ştie ce face înainte să-şi 
părăsească soţul şi cei doi copii. Hei, dacă ai dreptate şi dacă a 
plecat de bunăvoie cu tipul ăsta, atunci s-o ia naiba. Dar vreau să 
aud acest lucru din gura ei. Înţelegi? 

— Da. 

— Mda... o porcărie. Căsătoriţi de douăzeci de ani... un băiat şi 
o fată la colegiu... sunt acasă acum, minţi el, foarte supăraţi... 
Mama ei aproape că a făcut un infarct. Sora ei nu se opreşte din 
plâns, iar taică-său e furios că naiba pe ea. Ce dracu' se întâmplă 
cu femeile din ziua de azi? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, apreciez tot ce s-a făcut. Vreau doar să vorbesc cu 
ea. 

— O să te ţinem la curent. : 

— O să fiu aici toată noaptea. Işi suflă nasul la telefon. Zise cu 
o voce tremurătoare: Vreau doar s-o mai văd o dată. Te rog, 
Doamne... 

— Înţeleg. Calmează-te. 

Baxter închise şi dădu cu palma în birou. 

— La dracu’! O s-o omor! O să o răstignesc pe ticăloasa aia. 

Uşa se deschise şi sergentul Blake băgă capul înăuntru. 

— Totul e-n regulă, şefule? 

— Mada. leşi dracului de aici... nu, stai! Se gândi un moment. 
Pune-l pe Schenley să facă un mandat de arestare pentru Landry 
- obstrucţionarea justiţiei, violarea proprietăţii şi alte rahaturi - 
şi spune-i să se ducă să-l scoale pe judecătorul Thomsby să-l 
semneze, apoi să-l trimită. 

— Da, să trăiţi. 

— Aşteaptă! După aceea ia două maşini, trei oameni, inclusiv 
tu, şi dispozitivul de ghidare. Mergem la Toledo. 


Capitolul 33 


În timp ce Keith se dezbrăca, Annie se aşeză pe pat, picior 
peste picior, cu ursuleţul în poală. 

— Nu iau anticoncepţionale. Ţi-am spus asta? 

— Nu. Data trecută n-am ajuns la măsurile preliminare. Ar fi 
trebuit să-ţi spun că mi-am făcut analizele înainte să plec din D.C. 
Sunt sănătos. 

— Am presupus... Dar cred că trebuia să întreb înainte... Nu 
sunt obişnuită să... Adică, eu nu fac asta. 

— Nu, tu nu o faci. 

Annie dădu din cap înțelegând. 

— Când mi-am dat seama că el... că are şi alte femei, am făcut 
câteva teste, apoi l-am pus pe ginecologul meu să-i spună că nu 
pot să iau anticoncepţionale şi nu pot să-mi pun o membrană, Aşa 
că trebuie să-şi pună el prezervativ. A fost umilitor. El s-a enervat 
foarte tare, dar a înţeles despre ce era vorba în realitate... 
Trebuie să discutăm despre asta? 

— Cred că ce-ai spus e de ajuns. Zâmbi. Te-am lăsat 
însărcinată? 

Annie zâmbi şi ea 

— Sper. Vrei să încerci încă o dată? 

Keith se urcă în pat, dădu ursuleţul de-o parte şi rămăseseră 
faţă în faţă, cu picioarele înlănţuite, unul împrejurul celuilalt; se 
dezmierdară, se sărutară, se mângâiară, prelungind preludiul, de 
parcă aveau cu adevărat tot timpul din lume şi de parcă nu exista 
posibilitatea unei bătăi în uşă. Ea se apropie de el, se ridică şi se 
lăsă asupra lui, nedezlipindu-şi nicio clipă gura de a lui. 
Următoarea jumătate de oră, fără să fie conştienţi de asta, 
redeveniră adolescenţi, fără experienţă anterioară - explorând, 
atingând, cercetând, experimentând sexul oral, masturbarea 
reciprocă şi prefăcându-se că descoperă noi poziţii în decursul 
actului sexual. 

— N-am mai fost satisfăcută aşa de la tipul ăla de care ţi-am 
vorbit. De unde ai învăţat chestia asta? spuse Annie. 

— De la o fată de 16 ani. Eu aveam 17. 

— Mă bucur că n-ai uitat nimic. 


— Nu, şi nici pe ea n-am uitat-o niciodată. 


Stăteau întinşi în pat, peste cearşafuri, ţinându-se de mână. Pe 
tavan se găsea o oglindă şi amândoi făcuseră glume în privinţa 
asta, dar Keith îşi zise că Annie fusese puţin stânjenită. Privi ţintă 
oglinda şi o văzu pe ea întinsă alături, cu părul răsfirat pe pernă, 
cu ochii închişi, arătând foarte satisfăcută şi având un zâmbet pe 
faţă. Imaginea ei din oglindă era asemenea unui vis, gândi, sânii 
ridicându-i-se şi coborând, părul pubian des, picioarele uşor 
depărtate şi degetele de la picioare mişcându-i-se, acesta fiind un 
lucru de care îşi aducea aminte de foarte mult timp. De fapt, aşa 
şi-o amintea în dimineaţa când plecase şi-şi aduse aminte că-i 
spusese atunci „Ne vedem mai târziu.” 

Se ridică uşor în coate şi privi prin cameră. Nu exista multă 
mobilă şi cea care era fusese fixată în şuruburi, inclusiv 
televizorul şi veiozele de perete. Ar fi vrut să pună ceva în uşă, 
dar nu era nici măcar un scaun pe acolo. li trecu prin minte, că 
dacă clienţii de la Westway Motel erau genul care şi-ar încărca 
furgonetele cu mobilă ordinară de hotel, erau, de asemenea, 
genul care necesită mai multă legitimare şi garanţie decât 
douăzeci şi nouă de dolari în avans. O dată cu această idee, îi 
trecu prin minte şi că recepţionerul probabil că ieşise şi-i notase 
numărul de înmatriculare care rareori sau niciodată nu se 
potriveau cu acela de pe formularul de înregistrare. Nu parcase 
Blazer-ul în faţa uşii, dar nu erau atât de multe maşini parcate 
afară să nu ştii de unde să începi. La rubrica de lucruri pozitive, 
Blazer-ul nu se aflase acolo mai mult de zece minute înainte ca ei 
să scape de el. 

Nu avea rost să-şi facă griji în privinţa asta. Keith fusese 
învăţat două lucruri care se excludeau reciproc: să nu 
subestimeze niciodată poliţia şi niciodată să n-o supraestimeze. 
Finalul acestei situaţii nu era o chestiune de viaţă şi de moarte 
sau sfârşitul lumii libere, ci o scurtă excursie la secţia locală de 
poliţie, ceva bătaie de cap şi stânjeneală şi, în cele din urmă, o 
rezolvare rezonabilă şi, spera, optimistă. Keith nu dorea că scurta 
excursie la poliţie să facă parte din amintirile lor, dar, dacă se 
întâmpla, se întâmpla. Între timp, se bucura să-l păcălească pe 
Baxter şi dorea ca acest lucru să facă parte din trecutul lor. Se 
uită la ceasul de pe noptieră. Era ora unsprezece şi treizeci şi 


cinci. Până acum, toate bune. 

— N-am mai fost aşa de fericită de la ultima noastră vară din 
Columbus, zise Annie. 

— Şi eu la fel. 

— Chiar vorbeşti serios? 

— Da. Serios. 

— Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi? 

— Da, într-adevăr. 

Ea rămase tăcută o clipă. 

— Dar trebuie să trecem de noaptea asta şi de ziua de mâine, 
nu-i aşa? 

Keith nu-i răspunse imediat, apoi o privi şi-i zise: 

— Indiferent de ceea ce se întâmpla la noapte sau mâine, chiar 
dacă vom fi despărțiți pentru scurt timp, ţine minte că te iubesc 
şi ştiu că vom fi iarăşi împreună. Îţi promit. 

Annie se ridică în coate şi-l sărută. 

— Şi tu să ţii minte asta. 

= O să ţin. 

Işi puse capul pe pieptul lui. 

— Mă simt iar puştoaică, de parcă n-au trecut douăzeci şi cinci 
de ani, ci douăzeci şi cinci de ore, şi tot ce s-a petrecut între 
dimineaţa aceea, când ai plecat, în Columbus şi momentul ăsta, 
n-a avut loc. 

— E un gând plăcut. 

— Bine. Hai să ne prefacem. Nu există lume în afara acestei 
uşi, suntem iarăşi doar noi doi, aşa cum eram cândva. 

— Cum Dumnezeu te-am lăsat să pleci? 

— St! Nu m-ai lăsat. Sunt aici. Intotdeauna am fost aici... 
Apăsă uşor cu palma deasupra inimii lui. Aici, unde contează. 
Niciodată n-am plecat din inima ta şi nici tu n-ai plecat vreodată 
din a mea 

Keith dădu din cap şi vru să răspundă, dar nu-şi putu regăsi 
glasul; apoi, pentru prima dată în peste două decenii, o lacrimă i 
se formă în ochi şi-i alunecă pe obraz. 


Cliff Baxter şedea pe scaunul din faţă al convoiului alcătuit din 
două maşini. Sergentul Blake era la volan, în maşina din spate se 
aflau poliţiştii Ward şi Krug. 

Pe tabloul de bord, în faţa lui Cliff, se găsea dispozitivul de 


localizare. Nu era o minune a tehnicii - consiliului municipal nu-i 
plăcuse preţul modelului care trebuia montat într-o furgonetă, cu 
o chestie mare, rotativă, pe acoperiş şi cu tot felul de ecrane şi 
dispozitive. Acesta era un receptor radio VHF, simplu, care 
semnaliza doar când se afla la un kilometru sau cam aşa ceva de 
transmiţătorul instalat şi se auzea mai tare când te apropiai de 
obiectiv. Totuşi, era bun pentru scopul în care fusese cumpărat 
de Baxter - să o urmărească pe nevastă-sa. Aparatul avusese 
două mici transmiţătoare şi pe al doilea îl folosise de câteva ori 
ca un fel de amuzament pentru urmărirea altor persoane, dar, în 
majoritatea timpului, dispozitivul de rezervă stătea în biroul lui 
până când îi venise ideea să-l pună, vineri, în maşina lui Landry. 

Fireşte, trecuse pe lângă ferma lui Landry mai devreme în 
căutarea Lincoln-ului şi, întrucât fiecare transmiţător avea un 
canal diferit, ştiuse cu mult înainte să intre pe aleea fermei lui 
Landry că Lincoln-ul se afla acolo şi Blazer-ul lipsea. În acel 
moment, ştiuse exact ce se întâmplase. 

Intrară în aeroportul Toledo. Era logic să înceapă de aici, se 
gândi, şi traversară parcările, dar n-aveau nevoie de dispozitivul 
de localizare, fiindcă locul era aproape pustiu. Se duseră până la 
locul unde erau parcate maşinile de închiriat şi se plimbară în sus 
şi-n jos printre şirurile acestora. Blake îi zise: 

— Nu-i văd maşina. 

— Nu. leşim pe şosea şi o facem la dreapta, spre Toledo. 

— Bine. 

Cele două maşini ale poliţiei din Spencerville se îndreptară 
spre est, pe şoseaua aeroportului. Cliff Baxter ridică receptorul 
telefonului mobil şi sună la sediu. Schenley era ofiţer de serviciu 
şi Baxter îi zise: 

— Ai auzit ceva? 

— Nu, domnule. V-aş fi sunat... 

— Mda. M-ai fi sunat. Fac o afurisită de verificare a 
comunicaţiilor. 

— Da, domnule. 

— Şi cum ţi-am spus, dacă sună cineva de la poliţia statală sau 
de oriunde, nu pomeneşti unde sunt. 

— Da, domnule. 

— Mă suni pe mine şi eu îi sun pe ei. Nu discuta aiurea cu ei. 

— Da, domnule. 


— Fii pe fază. Închise şi-i zise lui Blake: Hei, trage la Sheraton- 
ul ăla. 

Blake intră în parcarea Sheraton-ului şi comentă: 

— Nu primim niciun semnal de aici, şefule. 

— Rahat, n-am încredere în chestia aia. Am încredere în ochii 
şi-n urechile mele. Opreşte la intrare şi eu o să cobor, apoi tu du- 
te prin parcare. 

— Da, domnule. 

Baxter se dădu jos din maşină şi intră în hol. Se apropie de 
recepţioneră, o tânără atrăgătoare şi zise: 

— Cum te simţi în seara asta, iubito? 

Ea zâmbi. 

— Destul de bine. Dumneata? 

— Putea să fie şi mai bine. Caut un tip rău care a fugit cu o 
femeie. Ai aflat de asta? 

— Desigur. Am văzut la televizor. 

— Asta-i bine. Sper că ai primit şi un fax. 

— Da. Scotoci primprejur şi găsi o hârtie sub ghişeu. Am aici 
descrierea lor, numele, modelul şi marca maşinii... 

— Şi nu i-ai văzut. 

— Nu, am vorbit despre asta cam acum o oră cu polițistul de la 
stat. O să fiu atentă. 

— Aşa să faci, iubito. 

Ea se uită la uniformă lui şi întrebă: 

— Spencerville? Nu acolo...? 

— Ba da. Acolo a avut loc răpirea. Hei, dacă ajungi vreodată 
acolo, să mă cauţi. 

— Eşti... dumneata eşti şeriful Baxter a cărui nevastă... 

— Aşa e. 

— Oh, îmi pare rău. Sper că ea e bine - ştiu că o să fie bine... 

— O să fie când o s-o găsesc. O să fie foarte bine. Pa. 

Baxter ieşi afară la maşini. Se urcă şi Blake zise: 

— Negativ aici. 

— Negativ aici. Să-i dăm bătaie. 

Îşi continuară drumul pe şosea trecând pe lângă câteva 
moteluri. 

— Vreţi să opresc? întrebă Blake. 

— Nu, o să mergem până la Toledo să vedem dacă 
producătorul ăsta de zgomote se porneşte. Dacă nu, o să ne 


întoarcem şi-o să începem să căutăm prin moteluri. Isuse, n-am 
văzut în viaţa mea atâtea. 

— Credeţi că sunt aici? 

— Nu ştiu. Dar, dacă eram în locul lui şi tocmai aş fi pierdut 
avionul, m-aş fi ascuns prin zonă, mai ales dacă aş fi ascultat 
radioul şi aş fi aflat că există un buletin despre mine. Şi dacă nu 
ştie asta, atunci o să afle când o să fie oprit. În orice caz, nu 
ajunge prea departe. 

— Aşa e. Blake se gândi o clipă, apoi zise: Nu înţeleg cum i-a 
trecut prin cap că ar putea să se urce în avion cu ea, fără ca 
cineva să observe că e reţinută împotriva propriei voințe? 

— De ce dracu' nu-ţi vezi de şofat? 

— Da, domnule. 

— Avea un pistol îndreptat asupra ei. Aşa putea. Şi probabil a 
drogat-o. 

— Da, asta e. 

Nu era asta şi aproape fiecare poliţist de stat aflase acest lucru 
până acum, îşi zise Baxter. Adevărul era că, după povestea asta, 
nu întrevedea un viitor cu adevărat bun pentru el însuşi sau 
pentru cariera lui. Dar deocamdată avea puterea şi legea de 
partea lui şi avea şi curajul să facă ce trebuia să facă, acţionând 
ca un bărbat. Până dimineaţă, totul va începe să se destrame, 
deci trebuia să-i găsească până atunci. Şi, deoarece ca poliţist 
era terminat, putea să facă cu ei ce voia când îi va găsi. 

Continuară să meargă vreo câţiva kilometri, până când văzură 
în zare clădirile înalte din Toledo. Receptorul de pe bord emise 
un semnal, un sunet slab urmat de tăcere. 

Blake şi Baxter se priviră, dar nu ziseră nimic. Semnalele false, 
mai ales în zonele construite, erau ceva obişnuit Un minut mai 
târziu, receptorul semnaliza iarăşi, apoi iarăşi, după care sunetul 
deveni mai sonor şi mai continuu până când acestea se 
confundară alcătuind un sunet electronic strident continuu. 

— Opreşte. 

Blake opri la marginea drumului şi maşina de poliţie din 
spatele lor făcu acelaşi lucru. Blake şi Baxter rămaseră ascultând 
sunetul electronic. Baxter privi în jur, afară, şi zise: 

— Dă-i drumu”. Încet pe margine. 

Blake conduse încet pe marginea drumului. Intervalele dintre 
sunete se micşorară, apoi sunetul începu să se audă mai slab. 


— Întoarce şi hai înapoi, zise Baxter. 

— Am înţeles. 

Întoarseră pe şosea, apoi cotiră acolo unde exista o întrerupere 
în artera principală. Sunetul deveni mai sonor şi mai constant. 
Baxter privi înainte şi-şi dădu seama. 

— Măi, să fiu... hei, Blake, unde ai ascunde un ac? 

— Într-un car cu fân. 

— Nu, într-o cutie de ace. Opreşte acolo. 


Le luă câteva minute să depisteze Blazer-ul verde-închis dar 
chiar şi atunci nu puteau fi siguri că era cel care trebuie, fiindcă 
n-avea plăcuţe de înmatriculare. Baxter băgă mâna sub aripa 
dreaptă din spate a maşinii şi desprinse transmiţătorul magnetic. 
Privi dispozitivul dreptunghiular de mărimea unui pachet de 
ţigări având o antenă ce ieşea din el şi zâmbi. 

— Măi, măi, măi... Îl închise şi sunetul ce venea dinspre 
receptorul din maşină se opri. Ce zici de asta? 

Blake era radios, iar Krug şi Ward stăteau privindu-şi şeful cu 
admiraţie. Toată lumea ar fi fost cu mult mai fericită, desigur, 
dacă ar fi găsit Blazer-ul la un motel, o pensiune sau un 
restaurant. Evident, Keith Landry şi Annie Baxter nu se aflau la 
reprezentanța Chevy. Blake fu primul care sublinie acest lucru şi- 
i întrebă pe şerif: 

— Unde credeţi că s-au dus? 

Baxter privi împrejur, în susul şi în josul şoselei. 

— Nu departe, răspunse. 

— Ar fi putut să fure o maşină de aici, şefule, observă Blake. 

— Ar fi putut, dar au scos plăcuţele de la asta. De ce ar face 
aşa ceva, dacă ar fi în altă maşină ştergând-o spre Cleveland sau 
vreun alt loc? Nu... cred că sunt pe aproape, undeva până unde 
se putea merge pe jos şi nu voiau ca maşina să fie pusă în 
legătură cu ei. Baxter îşi privi cei trei oameni. Are cineva altă 
idee? 

— Ar fi putut să ia de aici un taxi sau un autobuz, şefule. Ar 
putea fi în Toledo, opina Krug. 

Baxter aprobă din cap. 

— S-ar putea. Privi iarăşi în jur la zona apropiată. Taxi sau 
autobuz. S-ar putea. Dar nu cred. Cred că s-au dus la un motel, 
unul dintre locurile alea de regulat şi-au lăsat ţoalele şi au ieşit 


să scape de maşină. Tipul a avut noroc şi i-a venit ideea când a 
văzut reprezentanța asta de Chevy. Mda. Sunt la mică distanţă de 
aici. Poate în vreun camping, dar mai degrabă într-un loc de 
regulare sau o pensiune unde nu sunt nevoiţi să folosească o 
carte de credit. Mda. Bine. Krug, tu şi Ward începeţi să verificaţi 
pe partea asta de drum toate motelurile până la aeroport. Eu şi 
Blake începem din apropierea aeroportului pe partea dinspre est 
a şoselei. Dacă vedeţi ceva, mă sunaţi pe mine şi pe nimeni 
altcineva. Folosiţi telefonul mobil. Să-i dăm bătaie. 

Blake şi Baxter începură de la aeroport, trecură pe lângă 
Sheraton şi se apropiară de un Holiday Inn. 

— Dă-i înainte. O să ne oprim doar la hanurile mici şi dubioase, 
zise Baxter. 

— E-n regulă. 

Îşi continuară drumul. Baxter începu să se gândească. Keith 
Landry era un tâmpit, dar un tâmpit mult mai deştept decât îşi 
imaginase Baxter, însă poate nu destul de deştept. Işi dădu 
seama că nu mai făcuse muncă adevărată de poliţie de prea 
multă vreme, dar, după aproape trei decenii în cadrul poliţiei, 
învățase o mulţime, îşi amintea câte ceva, şi recunoscu în silă că 
avea de-a face cu un profesionist. Se întrebă ce lucrase Landry 
pentru guvern şi decise că nu era ceva în legătură cu Serviciul 
SUA de Pescuit şi Natură Sălbatica, însă Landry nu luase în 
consideraţie instinctele înnăscute de prădător ale şerifului 
Baxter. Ceea ce-i lipsea acestuia în antrenamentul oficial, 
compensa cu intuiţia. În pădurile din Michigan, Cliff Baxter era 
cel mai bun vânător dintre toţi prietenii lui. Avea un al şaselea 
simţ să descopere un animal, să-i miroasă sângele şi să-i citească 
gândurile, intuind dacă acesta avea s-o ia la fugă, să se lase la 
pământ, să se întoarcă şi să lupte sau, pur şi simplu, să stea 
nemişcat, aşteptându-şi soarta. Oamenii, decisese, nu erau cu 
mult diferiţi. 

Apoi se gândi la nevastă-sa şi încercă să ghicească cum reuşise 
să facă asta, fără ca el să ştie ceva despre acest lucru. Avusese 
unele bănuieli, dar întotdeauna le avusese. Cumva, fusese mai 
vicleană decât vulpea. Şi Baxter ştia, undeva în adâncul lui, că ea 
îl înţelesese, ca rezultat al celor douăzeci de ani de trai comun, şi 
fusese nevoită să supravieţuiască din expediente. Când el se 
plângea de ea altor femei, unul dintre lucrurile pe care nu îl 


spunea niciodată era: „Nevastă-mea nu mă înţelege”. 

Nu voia să se gândească la ea şi la Keith Landry, dar, o făcea. 
Uneori, şi-o imagină pe Annie - domnişoara Perfecţiune, 
domnişoara Coristă, domnişoara Bunătate - făcând dragoste cu 
alţi bărbaţi. Acesta fusese întotdeauna cel mai îngrozitor coşmar 
al lui şi acum se întâmpla - Landry şi nevasta lui erau undeva pe 
aproape, goi, în pat, râzând, făcând dragoste. Landry era 
deasupra ei, iar ea îl înlănţuia cu picioarele. Gândul acesta îl 
înnebunea. Dar îl şi excită. Trecură pe lângă firma întunecată a 
motelului Westway, îndreptându-se tot către est când Baxter zise: 

— Stai! Încetineşte. Trage pe margine. 

Blake opri. Baxter stătu o clipă. Ceva se înregistrase în mintea 
lui, dar nu ştia ce. 

— Dă înapoi. 

Blake băgă maşina în marşarier şi când ajunseră alături de 
firma întunecată, Baxter zise: 

— Opreşte. 

Cliff Baxter ieşi din maşină şi se duse spre indicatorul de 
plastic pe care scria cu litere roşii de plastic Westway Motel - 
$29. Se apropie de el şi văzu că priza era deconectată. El o puse 
la loc şi luminile se aprinseră. Scoase priza lăsând iarăşi 
indicatorul în întuneric. Se întoarse în maşină şi zise: 

— Dă înapoi până la drumul ăla lateral şi ia-o pe acolo. 

— Bine. 

Blake intră pe aleea îngustă şi la ora zero şi cinci minute 
maşina de patrulare a poliţiei din Spencerville opri la motelul 
Westway. 

— Aşteaptă aici, spuse Baxter. 

Luă cu el o mapă de carton şi intră în holul micuţ. Tânărul din 
spatele ghişeului se ridică. 

— Domnule? 

— Caut pe cineva, fiule. Puse dosarul pe ghişeu. Ai aflat de 
buletinul general din seara asta? 

— Nu, n-am aflat. 

— La ce naiba te uiţi la televizor? 

— La o casetă video. 

— Zău? Bine, de câtă vreme eşti aici în seara asta? 

— De la patru. Aştept să-mi vină schimbul... 

— S-a făcut, eşti omul meu. Acum, ascultă-mă cu atenţie. Caut 


un tip care conduce un Blazer verde-închis. Cu el e o femeie, dar 
nu cred că ea a intrat aici. Trebuie să fi venit pe la ora nouă, 
nouă şi treizeci, poate mai târziu. El are cam patruzeci şi cinci de 
ani, înalt, constituţie medie, păr castaniu-deschis, ochii un fel de 
cenuşiu-verzui... şi cred că nu arată prea rău. L-ai văzut, nu-i 
aşa? 

— Păi... 

— Haide, fiule. Omul e căutat pentru răpire şi eu n-am la 
dispoziţie toată noaptea, dar am cincizeci de dolari pentru timpul 
tău. 

— Păi... a fost un tip aici... tipul ăsta avea ochelari şi mustață? 

— Nu ultima dată când l-am văzut eu. Dă-mi fişa de 
înregistrare. 

Recepţionerul căută într-un morman de fişe şi găsi pe cea care 
credea el că o voia polițistul. 

— lată. Tipul ăsta a venit cam pe la... 

— Lasă-mă s-o citesc, fiule. Baxter citi fişa. John Westermann 
din Cincinnati, conduce un Ford Escort. I-ai văzut maşina? 

— Păi, după ce s-a înregistrat, am scos capul pe uşă şi era un 
Ford Escort acolo, dar acela era în parcare de câteva ore. Eu 
trebuie să notez numerele de înmatriculare... 

— Ştiu cum e la un loc de-ăsta de regulare. Ai văzut vreun 
Blazer verde? 

— Nu ştiu... Am văzut afară un vehicul cu patru roti, dar era 
dificil să văd, şi nu era în faţa camerei pe care i-am dat-o acestui 
Westermann. N-am mai văzut maşina aia înainte şi aveam de 
gând să ies mai târziu şi să iau numărul de înmatriculare, dar 
când m-am dus afară, după vreo zece minute, dispăruse. Baxter 
dădu din cap. 

— Ce cameră i-ai dat tipului? 

— Numărul şapte. 

— E încă acolo? 

— Bănuiesc. A luat-o pentru toată noaptea. Tocmai m-am uitat 
să văd dacă e cheia aici şi nu e. 

— Bine... Baxter îşi frecă bărbia. Foarte bine... Şi n-ai văzut 
femeia deloc. 

— Nu. Deloc. 

Baxter deschise mapa şi scoase o carte. Era albumul anual din 
liceu al nevestei lui, unul dintre puţinele lucruri pe care îi 


permisese să le păstreze, mai mult fiindcă era şi o poză de-a lui 
acolo, în primul an de liceu, la un bal. Dădu paginile la pozele de 
absolvire şi zise: 

— Răsfoieşte astea, fiule, ţine cont că are cu douăzeci de ani 
mai mult şi imaginează-ţi o mustață şi ochelari la tipii care n-au 
aşa ceva. Nu te grăbi, dar fii rapid. 

Tânărul răsfoi paginile clasei cu absolvenţi, apoi se opri. 

— L-ai văzut? 

— Eu... 

Baxter scoase un pix din buzunar şi i-l dădu. 

— Desenează ochelarii şi mustaţa pe care le-ai văzut. 

Tânărul luă pixul şi desenă o mustață şi ochelari pe fotografia 
lui Keith Landry, apoi zise: 

— Da... ăsta-i tipul... Cred că ăsta-i tipul... 

— Cred că ai dreptate, fiule. Dă-mi cheia. 

Recepţionerul ezită şi Baxter se aplecă peste ghişeu. 

— Cheia aia afurisită. 

Recepţionerul îi dădu cheia camerei numărul şapte. 

— Stai liniştit şi totul o să fie bine. O să o ştergem de aici 
înainte să-ţi dai seama, zise Baxter. 

— Da, domnule... ăă, aţi pomenit... 

— Cecul e la poştă. 

Baxter ieşi afară la maşina de patrulare şi se aplecă pe geam. Îi 
zise lui Blake: 

— Cheamă-i pe băieţi. L-am prins. 

— Isuse... 


Capitolul 34 


Keith Landry şi Annie Baxter stăteau unul în braţele celuilalt. 
Erau pe jumătate adormiţi, dar, din când în când, Annie îi spunea 
câte ceva, iar el răspundea. Keith se străduia să nu adoarmă şi îşi 
închipuia că şi ea făcea acelaşi lucru. În cele din urmă, ea aprinse 
lumina şi se răsuci venind peste el. Îşi cuibări capul lângă gâtul 
lui şi-l muşcă de ureche. 

— Te calc pe nervi? 

— Nu. Imi place. 

Işi puse mâinile pe fundul ei şi îl masă. 

— E bine. După un minut ea spuse: Keith, nu pot să dorm. 

— Încearcă. 

— Nu pot. Puse mâna între corpurile lor şi îl mângâie până el 
se excită, apoi îl vâri în ea. Aşa mă liniştesc. Poţi să stai aşa până 
adorm? 

Keith zâmbi. 

— Cred că da. N-am mai încercat până acum. 

— Te iubesc. 

— Te ador. 

— Eu sforăi. 

— Şi eu. 

— Eu salivez. Salivez peste absolut orice. O să salivez pe tine. 

— Eşti amuzantă. 

— Mănânc friptură de pui şi cartofi prăjiţi în pat, mă şterg la 
gură pe cearşaf şi râgâi. 

El râse. 

— Termină. 

— Am vise umede şi orgasme toată noaptea. 

— Bine... 

Ea îşi mişca şoldurile în sus şi în jos. 

— Sunt pe punctul să am unul chiar acum. 

— Ah, asta-i... 

Keith auzi ceva la uşă, apoi, înainte să poată reacţiona, auzi 
uşa prăbuşindu-se înăuntru cu broasca ieşind prin lemn. O 
secundă mai târziu, Cliff Baxter se năpustea în camera cu o puşcă 
de vânătoare în mână. 


Annie ţipă în timp ce Keith o dădu la o parte de pe el. Sări din 
pat şi în acelaşi moment înşfacă cuțitul aşezat pe noptieră sub 
cartea de telefon. 

Baxter repezi patul armei, învelit în cauciuc, spre faţa lui Keith 
care pară lovitura cu antebraţul, dar acesta îi atinse fruntea şi-l 
năuci pe moment. Baxter ridică iarăşi patul armei şi îl lovi 
puternic în umăr, paralizându-i braţul şi făcându-l să scape 
cuțitul din mână. Se pregătea să dea încă o dată când Annie sări 
de pe pat şi ateriză pe Baxter încercuindu-l cu braţele şi cu 
picioarele şi făcându-l să se dea înapoi, clătinându-se. Keith, încă 
ameţit, cu braţul drept atârnându-i moale pe lângă corp, 
recuperă cuțitul cu mână stângă. Avea vederea înceţoşată din 
cauza loviturii la cap, dar putea s-o vadă pe Annie agăţată de 
Baxter în timp ce acesta încerca să se elibereze. Keith sări 
înainte şi plonjă cu cuțitul spre artera femurală a lui Baxter, dar 
acesta încă se clătina, cu Annie atârnând de el, şi Keith nu văzu 
ţâşnind un şuvoi de sânge din locul unde cuțitul se înfipsese. 

Baxter urlă de durere, Annie ţipă şi, înainte că Keith să poată 
lovi iarăşi cu cuțitul, alţi doi oameni pătrunseră în cameră cu 
pistoalele în mână. 

— Mâinile sus! Mâinile sus! 

Keith se ridică nesigur pe picioare, cu cuțitul încă în mână. 
Unul din poliţişti - Keith avu impresia că era Ward - roti bastonul 
lovind încheietura lui Keith şi cuțitul îi zbură din mână. Baxter se 
eliberase de nevastă-sa şi Annie era întinsă pe podea, plângând. 
Ceilalţi doi aveau încă armele îndreptate asupra lui, dar ochii lor 
erau la soţia goală a şefului. 

Când Keith se mişcă spre Annie, Baxter ridică iar patul armei 
de vânătoare şi-l înfundă în plexul solar al lui Keith care se îndoi; 
căzu în genunchi. Îl auzi pe Baxter ţipând la oamenii lui: 

— leşiţi de aici! leşiţi dracului de aici! 

Keith îşi dădu seama că cei doi poliţişti pleacă, apoi simţi patul 
puştii lovindu-l din nou, de data asta în spate, făcându-l să se 
întindă pe podea. Auzi vocea lui Baxter: 

— Aşa deci - eu să mă duc dracului? Nu! Du-te tu dracului! Du- 
te tu! 

Keith simţi cum Baxter îl loveşte în coaste, o auzi pe Annie 
ţipând iarăşi, după care o simţi căzând pe el, acoperindu-l cu 
trupul, cu braţele înconjurându-i strâns pieptul şi cu faţa 


îngropată în gâtul lui. O auzi strigând: 

— Lasă-l în pace! Lasă-l în pace! Pleacă! 

În cameră se lăsă tăcerea şi Keith se forţă să rămână conştient. 
Putea să vadă picioarele lui Baxter în faţa lui, cu sângele 
curgându-i pe cracul pantalonilor în pantof. Auzi din nou glasul 
lui Baxter: 

— Dă-te jos de pe el! Dă-te jos de pe el sau să mă bată 
Dumnezeu dacă nu te omor. 

— Nu! _ 

Keith auzi zgomotul făcut de încărcarea armei. Işi recapătă 
răsuflarea şi-i spuse: 

— Du-te... Annie... du-te... 

— Nu! 

O voce de afară strigă. 

— Şefule! Trebuie să plecăm. Au ieşit oamenii afară. Poliţia e 
pe drum! 

Baxter înfipse ţeava armei sub nasul lui Keith. 

— Număr până la trei, şi dacă târfa asta nu se scoală şi nu se 
îmbracă, creierul ei afurisit va fi întins pe curul tău. Unu... 

— Annie... dă-te la o parte... 

— Doi... 

— E-n regulă... ţine minte ce ţi-am spus... 

— Trei. 

Keith simţi cum braţele ei i se desprind de piept, apoi cum 
greutatea i se ridică de pe el. 

Baxter o îmbrânci, apoi se dădu înapoi, dar cu arma îndreptată 
spre faţa lui Keith. Îi zise: 

— Când o să termin cu ea, n-o să mai rămână nimic din ea. 

Keith încercă să se ridice, dar Baxter îl lovi în cap făcându-l să 
cadă în faţă. Auzi pe cineva strigând din uşă: 

— Şefule! Poliţia statală e pe drum! 

Keith continuă să-şi piardă cunoştinţa, apoi să-şi revină. 
Vederea îi era înceţoşată, iar sunetele păreau să ajungă la el de 
foarte departe. Vedea picioarele goale ale lui Annie, apoi le văzu 
iarăşi îmbrăcate în blugi şi cu saboti, picioarele unor bărbaţi în 
uniformă îndepărtându-se cu ea, o auzi strigându-l, dar nu-şi putu 
da seama ce spunea decât că distinse numele lui. Auzi glasul lui 
Baxter mai desluşit şi vocea spunea: 

— Uită-te la tine, întins aici, gol, ca un iepuroi jupuit. 


Keith deschise ochii şi văzu că Baxter îngenunchează în faţa lui 
cu cuțitul în mâna. 

— Eşti al meu acum. Tot, numai al meu, zise Baxter. 

— Du-te-n mă-ta. 

Baxter îl scuipă în faţă şi-l lovi în cap cu mânerul masiv al 
cuţitului. Keith era vag conştient de nişte mâini pe el, apoi cum 
corpul îi este rotit, astfel că, atunci când deschise ochii, văzu 
tavanul, îl văzu pe Baxter ghemuindu-se lângă el cu cuțitul în 
mână şi-l auzi spunând cu o voce moale: 

— Am să te scap, pur şi simplu, de chestiile astea care te-au 
băgat în bucluc. 

Simţi că i se smuceşte scrotul şi i se păru că mâna lui Baxter îi 
atingea testiculele, dar s-ar fi putut să-şi imagineze; apoi îşi dădu 
seama că nu-şi închipuia şi auzi vocea lui Baxter continuând 
monoton cu o tonalitate liniştitoare: 

— Deci, doar o să luăm astea acasă cu noi, iar pentru restul 
vieţii o să te gândeşti la cine le are şi la cine îmi regulează 
nevasta, şi cine n-o s-o mai reguleze niciodată... 

Keith vâri două degete în ochiul drept al lui Baxter care urlă şi 
se rostogoli înapoi, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Urmară paşi 
grăbiţi în cameră, sunetul unor voci insistente şi imaginea lui 
Baxter care era pe jumătate târât, pe jumătate cărat de Ward şi 
de un alt poliţist. 

Keith nu simţea nicio durere în afară de bubuitul greu din cap 
şi senzaţia că ochii vor să-i sară din orbite. Il copleşi un val de 
greață şi era pe punctul să-şi piardă cunoştinţa, dar ştia că 
trebuie să se pună pe burtă ca să nu se înece cu propria lui vomă. 
Reuşi cumva să se întoarcă pe-o coastă, apoi i se făcu rău şi 
leşină. 


Capitolul 35 


— Ce zi e astăzi? 

— Mai întâi, îmi spui tu cum te cheamă, apoi o să-ţi spun eu ce 
zi este, răspunse soră medicală. 

Keith zise că era un târg cinstit, aşa că răspunse: 

— Keith Landry. 

Ea zâmbi. 

— Azi e marţi. Ai ajuns aici duminică noaptea... luni dimineaţa 
mai corect. 

Keith se uită la soarele de afară. 

— E dimineaţă sau după-amiază? 

— E rândul meu. Cine e preşedintele Statelor Unite? 

Keith îi spuse şi adăugă: 

— E un om încântător. Săptămâna trecută am stat de vorbă cu 
el. 

Ea se încruntă. Keith îşi dădu seama că ea nu voia să audă aşa 
ceva de la un pacient lovit la cap, aşa că adăugă: 

— Glumeam. 

Ea dădu din cap. Keith încercă să se ridice, dar sora îi puse 
mâna pe umăr. 

— Stai liniştit, domnule Landry. 

Keith o privi o clipă în timp ce ea zăbovea asupra lui. Avea vreo 
treizeci şi cinci de ani, grăsuţă, cu o faţă prietenoasă, dar cu 
destulă experienţă, bănuia, ca să fie severă dacă devenea 
neastâmpărat. 

— Cât e ceasul? o întrebă. 

— Opt şi un sfert dimineaţa. Ai fost inconştient aproape 
treizeci şi şase de ore. 

Se simţea puţin ametit, îl durea capul şi corpul, dar altfel 
credea că e întreg. Încercă să-şi amintească exact ce se 
întâmplase şi îşi aducea aminte fragmente, dar era asemenea 
unui vas de porțelan spart ale cărui bucăţi trebuia să fie 
îmbinate. 

— Unde stai? îl întrebă infirmiera. 

Keith îi răspunse, iar ea continuă să-i pună genul acesta de 


întrebări; văzu că, pe măsură ce răspundea, ea nota ceva pe o 
foaie de hârtie. Voia să se gândească la cele întâmplate, dar ea 
nu termină cu întrebările. În cele din urmă, îşi aduse aminte de 
ultimele două minute înainte să-şi piardă cunoştinţa şi cobori 
mâna pe sub pături între picioare. 

— Sunt sănătos. 

— Eşti. Semne vitale bune, reacţii bune... 

— Bine. Am plecat. 

Se ridică din nou, şi ea îi puse iarăşi mâna pe umăr. 

— Stai jos, domnule Landry, sau voi fi nevoită să chem un 
infirmier. 

— Am înţeles. Când pot să plec? 

— Când te externează doctorii. Neurologul îşi face vizita acum. 

— Bine. Unde îmi sunt lucrurile? 

— În dulapul acela. 

— Telefonul funcţionează? 

— Nu. Vrei să-l deschid? 

— Da, te rog. O întrebă: Ştii ce mi s-a întâmplat? 

Ea nu răspunse, apoi zise: 

— Am înţeles că ai fost atacat. 

— Aşa e. Eram cu prietena mea. Ştii ceva despre ea? 

— Nu, în afară de faptul că în dulapul tău se află câteva 
articole de lenjerie feminină. Ai fost adus aici de o ambulanţă a 
poliţiei. Poliţia a făcut inventarul tuturor articolelor personale 
care au fost găsite asupra ta şi a adus totul aici. Mai târziu, am 
putea să ne uităm prin ele, dacă asta te preocupă. 

— Nu. Am nevoie doar de portofel. Poţi să mi-l aduci? 

— Mai târziu. 

Keith se gândi o clipă, apoi o întrebă: 

— Poliţia vrea să-mi pună întrebări? 

— Da, ne-au cerut să-i anunţăm când eşti pregătit. 

— Bine. Dar nu astăzi. 

— O să vedem. 

— Care e diagnosticul meu? 

— Păi... favorabil. 

— Mi-au făcut o radiografie? 

— Da. Ai o fractură foarte subţire, nişte umflături interne... 
Trebui să-l las pe doctor să-ţi spună despre toate astea. 

Keith o mai chestiona, dar, cum ea nu voia să-i dea informaţii 


medicale concrete, îi descrise rănile în termeni generali - o 
traumă în partea centrală, umărul drept, antebraţul stâng, la cap 
fără sângerări interne, câteva contuzii, tăieturi şi aşa mai 
departe. Keith concluzionă că, dacă putea să stea în picioare şi să 
se îmbrace, era destul de în formă ca să plece. 

— Unde mă aflu, exact? o întrebă. 

— La Spitalul Districtual Lucas, afară din Toledo. 

El dădu din cap pentru sine. Se afla în mâinile administraţiei 
locale şi asta includea poliţia locală care-l considera fie victimă, 
fie fugar, fie amândouă. 

— O să-l întreb pe doctor dacă poţi mânca hrană solidă. Vrei 
micul dejun? 

Voia, dar era momentul să facă pe bolnavul şi pe slăbitul. De 
fapt, se simţea slăbit, dar în rest nu prea rău, cu excepţia durerii 
de cap. 

— Vreau doar să dorm. 

— Înţeleg. O să vin mai târziu cu neurologul. 

— Bine. Dar acum am nevoie de somn. 

Ea plecă şi Keith se ridică. La un moment dat, poliţia va cere 
spitalului să semneze o notă că el e apt pentru a fi închis şi va fi 
transferat la infirmeria unei închisori sau într-o instituţie 
asemănătoare. Nu-şi cunoştea statutul legal şi nu era complet 
edificat nici asupra celui medical, dar nu avea timp de pierdut ca 
să afle sau să clarifice lucrurile pentru alţii. Lăsând la o parte 
durerea de cap şi ameţeala, ştia că trebuie să plece de acolo, să 
se ducă în Spencerville şi să o găsească pe Annie. 

Işi scoase cele două ace intravenoase şi venele îi sângerară. 

Pe măsuţa de lângă pat se aflau tifon şi leucoplast, şi Keith îşi 
bandajă repede înţepăturile, îşi trecu picioarele peste marginea 
patului şi se sculă încet. Genunchii îi cedară, dar se ridică şi făcu 
câţiva paşi şovăitori prin cameră. 

In patul alăturat se afla un bărbat în vârstă, dar Keith văzu că 
dormea. Trase perdelele în jurul ambelor paturi, ca să blocheze 
parţial vederea dinspre uşa deschisă. Putea să vadă oficiul 
infirmierelor afară, pe partea stângă. 

Deschise dulapul de perete şi îşi văzu valiză şi geanta de voiaj 
vârâte înăuntru, împreună cu servieta şi un sac mare de plastic 
plin cu diverse articole de îmbrăcăminte şi de toaletă femeieşti şi 
bărbăteşti. Scoase valiza, se dezbrăcă de halatul de spital şi-şi 


puse repede costumul albastru de mătase, italienesc. 

În sacul de plastic, folosit de poliţie ca să adune articolele 
disparate, găsi blugii, cămaşa şi hanoracul pe care le purtase 
duminică, dar nu găsi portofelul sau plăcuţele de înmatriculare. 
Evident, acestea se aflau în mâinile poliţiei locale. La fundul 
sacului de plastic văzu ursuleţul maro cu alb. Îl tinu o clipă în 
mână, apoi îi dădu drumul înapoi în sac. 

Deschise servieta care era încă neîncuiată de când Annie o 
deschisese. Fără îndoială că poliţia se uitase înăuntru, dar tot ce 
era vizibil părea destul de inofensiv. Apăsă pe fundul dublu al 
servietei, şi acesta se deschise. Il ridică şi văzu ca paşaportul se 
afla încă acolo, ca şi câteva sute de dolari în bancnote de diferite 
valori. Puse banii în buzunarul de la haină, apoi înghesui totul, cu 
excepţia servietei, înapoi în dulapul pe care îl închise. Luă 
servieta şi porni grăbit şi preocupat pe hol, privi în stânga şi în 
dreapta şi localiză lifturile în partea dreaptă. Se îndreptă direct 
spre un lift deschis, intră înăuntru cu personalul spitalului şi 
cobori în hol. 

Acolo văzu un poliţist în uniformă şezând pe un scaun şi citind 
o revistă, iar în faţa lui un om în costum despre care Keith îşi 
imagină că e detectiv. leşi afară şi zări un taxi din care cobora 
cineva. Se urcă în spate şi zise şoferului: 

— La aeroport, te rog. 

Şoferul o luă pe şoseaua spre aeroport. Keith observă că încă 
era o oră de vârf în ambele direcţii, dar scoteau un timp 
rezonabil, îndepărtându-se de Toledo. Zonă comercială arăta 
diferit la lumina zilei şi văzu pe partea dreaptă reprezentanța 
Chevrolet dar nu zări Blazer-ul. Mai departe, de cealaltă parte a 
şoselei văzu indicatorul pentru motelul Westway. 

Nu era sigur de modul cum îi găsise Baxter, dar bănuia că 
vânătoarea de oameni fusese destul de plină de zel ca să scoată, 
în cele din urmă, la iveală singurele două indicii pe care le lăsase 
în urmă: discuţia cu paznicul de la aeroport care condusese la o 
anumită zonă de cercetare şi, în final, la motelul Westway, în 
ciuda indicatorului întunecat. America nu era, în niciun caz, un 
stat poliţist, dar avea mult mai mulţi poliţişti, cu mult mai multe 
dispozitive, mobilitate şi resurse, decât orice alt stat poliţist în 
care Keith fusese vreodată. Cu toate acestea, fusese doar o 
întorsătură nefericită a lucrurilor la aeroport, care schimbase 


atât de rapid şi de complet deznodământul acelei seri. Keith, ştia 
că, dacă se gândea prea mult la asta, dacă lăsa furia şi 
sentimentul de vinovăţie să-l cuprindă, nu mai avea să fie în stare 
să facă ceea ce trebuia să facă. Işi scoase asta din minte şi se 
gândi la următoarele lui mişcări. În privinţa asta, nu mai 
dispunea de multe încercări, dacă mai dispunea de vreuna. Dar 
n-avea nevoie decât de încă una. 

Taxiul ajunse la aeroport şi şoferul întrebă: 

— Unde? 

— Opreşte acolo lângă indicatorul de la US Air. 

Şoferul opri la terminal şi zise: 

— Costă doisprezece dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți, vă 
TOg. 

Keith îi dădu douăzeci, luă restul şi-i lăsă un bacşiş. Intră în 
aeroport, se întoarse şi ieşi pe altă uşă la şase metri depărtare. 
Rămase la marginea trotuarului şi se uită la ceas, părând pentru 
restul lumii un om de afaceri care tocmai coborâse dintr-o cursă 
de dimineaţă. Fusese de multe ori la acest aeroport de-a lungul 
timpului şi cunoştea şmecheriile. Ignoră şirul de taxiuri şi-i zise 
unui hamal: 

— E cineva pe aici care vrea să facă un drum lung? 

— Sigur. Unde vă duceţi? 

— La Lima. 

— S-a făcut. Hamalul făcu semn unei furgonete transformate. 
Staţiona în parcarea din faţa bordurii. 

Îl întrebă pe Keith: 

— Aveţi bagaje? 

— Nu. 

Keith îi dădu doi dolari când furgoneta se opri. Un puşti 
slăbănog de vreo douăzeci de ani sări afară şi întrebă: 

— Unde mergeţi? 

— La Lima. Cât costă? 

— A... să zicem... e cam la două ore, aşa că e benzina şi 
întoarcerea... cincizeci e prea mult? 

— E bine. 

Keith deschise portiera din dreapta, iar şoferul se urcă în 
furgonetă şi porniră. În timp ce ieşeau din aeroport, tânărul îi 
întinse mâna. 

— Mă cheamă Chuck. Keith i-o strânse. 


— John. 

— Mă bucur să te cunosc. 

— Drăguţă furgoneta. 

— Nu-i aşa? Am făcut-o cu mâna mea. 

Chuck îi făcu lui Keith o prezentare detaliată a fabricării 
furgonetei, un model recent de Dodge. Chuck, în mod obişnuit, 
nu avea slujbă şi îşi întreținea costisitorul lui obicei de a-şi 
împodobi maşina cerând tarife mai reduse decât cele fixe ale 
taxiurilor de la aeroport. Până să sfârşească Chuck cu monologul 
sau, se şi aflau pe Interstate 75, îndreptându-se spre sud. Keith 
avea de gând să-i ceară lui Chuck să accelereze, pentru că era în 
întârziere, dar Chuck deja ajunsese la o sută douăzeci de 
kilometri pe oră. Chuck îl văzu uitându-se la vitezometru, râse şi 
zise: 

— Dacă ţi se pare prea repede, spune-mi. 

'boia 

— E bine. 

— Da? Am aici cel mai bun descoperitor de copoi, detectorul de 
radar de pe tabloul de bord. Să-i ia dracu”. 

— Aşa e. 

Chuck mări viteza la o sută treizeci şi întrebă: 

— De unde eşti? 

— Din New York. 

— Zău? Îţi place? 

— Da. 

— N-am fost niciodată acolo. 

Keith simţi că îl cuprinde durerea de cap, apoi că îi vine să 
vomite. Nu ştia dacă era din cauza drumului sau a bătăii pe care 
o primise. Poate că era din cauza lui Chuck. Acesta îi aruncă o 
privire şi zise: 

— Nu vreau să fiu indiscret, dar se pare că cineva te-a caftit 
zdravăn. 

Keith nu se văzuse într-o oglindă, lucru care n-avea 
importanţă, dar lăsă în jos parasolarul pe care se afla o oglindă 
înconjurată de luminiţe roz şi se privi în ea. Tâmpla stângă era 
vânătă şi puţin umflată, iar sub ochiul drept avea o tăietură care 
fusese dată cu iod, dar nu cusută. Arăta foarte palid şi avea 
cearcăne întunecate în jurul ochilor. 

— Ai fost bătut? 


— Nu, am avut un accident de maşină. 

— Doamne! Hei, eşti aici cu treburi? 

— Da. 

— Fără bagaj? 

— Da. Mă întorc diseară. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Vrei să te aştept? Cinci dolari pe oră 
pentru aşteptare. 

— Poate. 

— Vrei să asculţi radioul? Casete? 

— Radio. 

Chuck deschise radioul pe un post de hard-rock. Keith apăsă 
pe butonul de căutare a frecvenţei şi o succesiune de posturi se 
perindă, cam zece secunde fiecare, apoi Keith prinse un post de 
ştiri din Toledo; ascultă ştirile internaţionale care îl interesau 
cam tot atât cât îl interesau şi pe Chuck. În cele din urmă, veniră 
şi ştirile locale. Crainicul anunţă: „Poliţia statală a anunţat în 
această dimineaţă că aşteaptă să-l interogheze pe Keith Landry, 
suspectul din cazul de răpire. Landry, din Spencerville, este în 
prezent la Spitalul Districtual Lucas, suferind de răni la cap ca 
urmare a unui atac comis de o persoană sau de persoane 
necunoscute într-un motel de pe şoseaua aeroportului. Landry a 
fost ţinta vânătorii de oameni de duminică noaptea şi luni 
dimineaţa după ce poliţia din Spencerville l-a acuzat de răpirea 
lui Annie Baxter, soţia şefului poliţiei din Spencerville. Doamna 
Baxter n-a fost găsită la motel, dar poliţia statală a fost informată 
de poliţia din Spencerville că doamna Baxter e în siguranţă acum 
şi s-a întors la familia ei. Ancheta va continua, după cum afirmă 
autorităţile, care speră să descopere identitatea atacatorului sau 
atacatorilor şi să determine ce acuzaţii vor fi aduse împotriva lui 
Landry”. 

Keith apăsă pe un buton şi dădu peste un post de muzică 
country-western. Chuck zise: 

— E o chestie, nu-i aşa? 

— Ce? 

— Răpirea asta. L-au găsit pe tip chiar lângă aeroportul de 
acolo. Chuck avea propria versiune despre incident. Au dat tot 
felu' de chestii la radio, la televizor şi peste tot, şi mă gândesc, la 
naiba, dacă era prietena mea sau ceva, copoii n-ar începe să sară 
de fund în sus în felu’ ăsta. Dar e un alt poliţai, ştii, şi femeia asta 


e o membră de frunte a comunităţii etc., are doi copii, iar 
bărbatul e şeful poliţiei. Deci, oricum, îi găsesc... Păi, cum au zis, 
n-au găsit-o şi pe ea, ceea ce e ciudat, dar poliţia statală ajunge 
la motelul ăsta, un fel de loc de închiriat camere cu ora, ştii, şi 
aşa îl găsesc pe tipu' care a răpit-o, iar el e bătut măr, dar nimeni 
nu ştie unde s-a dus nevasta... Când poliţaii ajung la motel, toată 
lumea care luase camere acolo plecase demult, ştii, fiindcă, în 
primul rând, nu era locul lor acolo şi singurul martor e şeful 
motelului sau aşa ceva, şi poliţaii nu zic ce-a zis el. Păi, eu cred 
că erau doi, doi tipi, Landry şi altu’ şi au început să se certe cine 
să o reguleze primul şi chestii d-astea, şi unul dintre ei îi înmoaie 
oasele celuilalt, apoi o şterge cu nevasta. Şi toţi albi. Îţi vine să 
crezi rahatu' ăsta? 

— Incredibilă poveste. 

— Tu ai zis-o. Acum ei zic că nevasta s-a întors la familia. 
Poliţia statală zice că soţul, şeriful, e în... e un cuvânt.. 

— Şocat? 

— Mda, asta, dar... izolare, în izolare. S-a dat la fund. Ştii? 

— Mda. 

— Ce părere ai? Doi tipi, aşa-i? Asta explică tot. Poliţaii zic că 
nu ştiu ce s-a întâmplat. Mare mister! La naiba, l-au prins pe tipul 
de la motel şi l-au prins pe tipul care a fost caftit măr. Ei ştiu, dar 
nu vor să se afle. Fac asta uneori. E ceva ciudat aici. Cum dea 
scăpat nevasta? Ştii ce cred? Că soţul a plătit o răscumpărare. 
Poliţaii nu vor să spună că un alt poliţai a plătit o răscumpărare. 
Nu-i aşa? 

— S-ar putea. 

— Ar fi trebuit să mă fac poliţist. Hei, vrei o cafea? Mai în faţă 
e un popas. 

Da, voia o cafea, voia ceva de mâncare, voia să scape de barba 
nerasă de trei zile, să se spele pe dinţi, să se scape de mirosul 
urât, dar răspunse: 

— Nu, mă grăbesc. 

— Sigur. 

Cam la jumătate de oră după ce plecaseră, Keith văzu 
indicatorul pentru Route 15, spre vest. 

— Hai să ieşim pe aici, zise. 

— Aici? 

— Trebuie să ridic nişte hârtii de la un avocat. 


— S-a făcut. Unde-i asta? 

— Nu sunt sigur. Am nişte indicaţii. Dacă durează prea mult, îţi 
dau câţiva dolari în plus. 

— Nu-i nicio problemă. 

Călătoriră spre vest pe Route 15 şi Keith îl îndrumă pe Chuck 
pe o serie de drumuri de care - îşi închipui el - omul n-o să-şi 
amintească mai târziu dacă va fi cazul. 

— Hei, ai memorat toate astea, nu-i aşa? întrebă Chuck. 

— Desigur. 

— Ce oraş e ăsta? 

— E o fermă. Avocatul locuieşte la fermă. 

— Bine. 

Intrară pe County Road 22 şi, apropiindu-se de fermă, Keith îşi 
dădu seama că ceva nu era în regulă. Ceea ce era în neregulă era 
orizontul - nu există nicio casă acolo. 


Keith rămase în faţa ruinelor arse a ceea ce fusese odată casa 
lui, casa tatălui său şi a bunicului său. 

— Isuse... crezi că toată lumea a scăpat nevătămată? zise 
Chuck. 

Keith nu răspunse. Privi celelalte construcţii care se aflau încă 
în picioare, apoi câmpurile nesfârşite de porumb, cerul de un 
albastru profund, linia îndepărtată a copacilor. 

— Ce vrei să faci acum? îl întrebă Chuck. 

Ce voia să facă era să se aşeze pe pământ şi să se uite la casă 
până la apusul soarelui. Ceea ce trebuia să facă era altceva. 

Trecuse mai mult de o oră de când plecase de la spital. 
Personalul de acolo nu va descoperi imediat acest lucru şi, când o 
va face, va urma o cercetare a întregului spital, ceva confuzie şi, 
în cele din urmă, va fi anunţată poliţia din Toledo. Keith îşi 
imagină că va exista un răgaz înainte ca poliţia statală să fie 
anunţată şi încă mai mult timp înainte ca cineva să se gândească 
să dea de ştire poliţiei din Spencerville care, la rândul ei, nu era, 
evident, vestită pentru rapiditatea reacției. Totuşi, primul loc 
unde îl vor căuta va fi aici. Sări înapoi în furgonetă. Chuck se 
urcă la volan. 

— Unde? 

— Spencerville. 


Capitolul 36 


Intrând în Spencerville, Chuck comentă: 

— Hei, uite sediul poliţiei. Ce coincidenţă, nu-i aşa? Adică faci 
tot drumul de la New York încoace şi ajungi aici unde a avut loc 
răpirea. Un orăşel ce n-arată rău. Unde-i biroul avocatului? 

— În cealaltă casă a lui. Ia-o pe aici. 

Keith îl îndrumă pe Chuck spre partea de nord a oraşului şi, 
după câteva minute se aflau pe Williams Street. Keith nu se 
aştepta că Annie şi Cliff Baxter să fie acolo, stând de vorbă şi 
încercând să aplaneze diferendele dintre ei. Erau într-un loc 
izolat, iar Williams Street nu era un astfel de loc. Furgoneta 
depăşi casa şi Keith văzu Lincoln-ul alb pe alee, dar nu mai există 
vreun alt semn că cineva era acasă şi nici vreun indiciu evident 
că locuinţa era supravegheată. 

— Opreşte aici, îi zise lui Chuck. 

Acesta opri la marginea drumului. Poate că, până acum, poliţia 
din Spencerville aflase că Keith Landry evadase din spital şi, dacă 
era aşa, primul lor gând avea să fie probabil că Landry fugea din 
stat. Dar cel de-al doilea gând putea la fel de bine să fie acela că 
Landry se îndrepta înapoi spre Spencerville, deşi asta li se va 
părea cam improbabil. Totuşi, vor fi într-un fel de alertă şi 
probabil vor supraveghea ferma. Dar Keith ştia că erau două 
locuri unde nu-l aşteptau: la sediul poliţiei şi la domiciliul lui 
Baxter. Se dădu jos din maşina şi zise: 

— Mă întorc cam în zece minute. 

Işi luă servieta şi se îndreptă spre casa Baxter. Era o dimineaţă 
rece şi pe verande nu se afla nimeni, şi nici pe stradă nu se vedea 
ceva. 

Intră pe alee şi se duse în spatele casei. Dacă cineva se uita de 
la fereastră, costumul albastru ai-încredere-în-mine şi servieta 
transmiteau un mesaj de respectabilitate şi scop îndreptăţit. In 
fundul curţii se afla un coteţ pentru câini, dar Keith nu văzu şi 
nici nu auzi vreunul. 

Urcă pe veranda din spate, deschise uşa-paravan şi încercă 
clanţa uşii din spate, dar era încuiată. Privi în ambele curţi 
învecinate şi la ferestrele caselor dimprejur, dar nu văzu pe 


nimeni prin gardul viu înalt. Ţinând deschisă cu piciorul uşa- 
paravan, forţa cu colţul servietei unul din ochiurile de geam, 
băgă mâna înăuntru şi descuie uşa. Se strecură repede înăuntru, 
închizând uşa în urma lui. 

Privi în bucătărie, observând curăţenia şi ordinea. Deschise 
frigiderul şi văzu că era aproape gol, aşa cum probabil nu era de 
obicei. Evident, familia Baxter plecase şi nu se întorcea foarte 
curând. 

Deschise uşa ce dădea spre subsol şi cobori scările. Găsi 
„bârlogul” şi aprinse lumina. Pe pereţi erau aşezate câteva duzini 
de capete de animale şi un rastel de arme care putea să conţină 
douăsprezece puşti şi arme de vânătoare. Era complet gol. 

Urcă iarăşi repede şi aruncă o privire în sufragerie şi în 
camera de zi, remarcând din nou cât de curat şi ordonat era 
totul. Deschise dulapul din hol şi văzu că înăuntru se găseau doar 
un trenci civil bărbătesc, un pardesiu din uniforma de poliţie şi 
două paltoane de damă. Toate hainele de stradă şi cele pentru 
vremea rece lipseau. 

Keith urcă la etaj şi se uită în dormitorul unui băiat, al unei 
fete, apoi într-o cameră care era un birou. Intră şi răscoli 
primprejur, luă câteva cărţi de vizită şi ieşi. Descoperi dormitorul 
principal şi deschise cele două dulapuri. Pe umeraşe erau 
atârnate numai ţinute de ocazie şi tot ce reprezentase haine 
obişnuite, pentru exterior, şi încălţăminte dispăruse. In dulapul 
lui Cliff Baxter erau patru uniforme curate - două de vară şi de 
iarnă, împreună cu pantofii, chipiele şi centurile adiţionale. 
Sertarele scrinului erau deschise şi majoritatea lenjeriei de corp 
dispăruse. Keith ştia destul de bine unde plecaseră şi, luând în 
consideraţie ce lucruri îşi luaseră, Baxter intenţiona să rămână 
acolo un timp lung, poate pentru totdeauna. Însă mai important 
era că, dacă hainele ei lipsă erau un indiciu real, se părea că 
Annie trăia şi că Baxter avea de gând s-o ţin în viaţă. 

Keith intră în baia principală şi văzu că dulăpiorul de 
medicamente era deschis. Pe chiuvetă se afla un prosop pătat de 
sânge, sânge în lighean, iar pe policioară era o cutie de tifon, o 
rolă de bandaje şi o sticlă de iod. Uniforma cafenie a lui Baxter 
era pe jos, cu pantalonii pătaţi de sânge uscat 

Vreo câţiva centimetri mai la stânga sau mai la dreapta, gândi 
Keith, poate vreun centimetru mai adânc şi i-ar fi secţionat artera 


femurală. Sau mai bine încă, dacă ar fi ajuns la aeroportul din 
Toledo cu o oră mai devreme, acum ar fi fost în Washington. 
Dacă nu s-ar fi dus joi cu Adair la Washington, el şi Annie s-ar fi 
aflat deja la Roma. Şi aşa mai departe. Nu-i servea la nimic să se 
tot gândească la proastă sincronizare; lucrul important era că el 
şi Annie erau în viaţă şi soarta le mai acordase o şansă să fie 
împreună. 

Ridică de jos pantalonii plini de sânge ai lui Baxter şi intra din 
nou în dormitorul principal. Asemenea întregii case, acesta avea 
un aspect rural - mobilă de stejar, carpete pe pereţi, perdele de 
creton şi flori uscate. Îl uimi faptul că Annie, în ciuda căsniciei 
nefericite, sau poate din cauza ei, dedicase foarte mult timp şi 
efort casei, micilor detalii, amprentei de intimitate şi căldură. 
Keith bănuia că făcuse acest lucru din mândrie sau din nevoia de 
a oferi o ambianţă normală copiilor, prietenilor şi familiei, dar şi 
din dorul după o viaţă şi o căsnicie care, într-o cât de mică 
măsură, să reflecte ideile pe care ea şi le crease despre casă şi 
cămin, pace şi afecţiune. Dintr-un motiv oarecare, Keith găsi 
toate acestea foarte triste şi tulburătoare. 

Ştia că n-avea mare nevoie să se afle aici şi riscul probabil, nu 
merita, indiferent ce informaţii ar fi putut obţine. Dar mai ştia că 
trebuia să vină aici, să spioneze şi să privească pe furiş în vieţile 
lui Cliff şi Annie Baxter, doi oameni care, mai mult decât alţii, îi 
schimbaseră şi îi influenţaseră atât de mult viaţa. 

Cliff Baxter care, ca şi coleg de şcoală, nu fusese niciodată 
invitat în casa Landry, foarte recent intrase nepoftit şi, într-un 
fel, gândi Keith, asta era o violare mai flagrantă decât 
incendierea casei sau chiar cele întâmplate în camera de motel. 
Keith n-avea de gând să dea foc casei lui Baxter, fiindcă în ea se 
aflau lucrurile lui Annie şi ale copiilor ei. Dar simţea că trebuie să 
lase în urmă o mărturie a prezenţei lui, un semn de dispreţ - deşi, 
îşi zise, nu ca să fie văzut de Cliff Baxter, căci decisese că Baxter 
n-o să mai vadă niciodată această casă. Dar dorea să facă ceva 
pentru el însuşi şi pentru a pune lucrurile la punct. 


Keith îşi examina opera din camera de zi. Pe fotoliu se afla 
uniforma plină de sânge a lui Baxter, umplută cu prosoape şi 
rufărie, iar din gulerul cămăşii de la uniformă ieşea capul împăiat 
al unui lup. 


Keith îşi zise că nu era nebun, că lovitura de la cap nu-i 
afectase judecata. Dar nici nu mai era acelaşi om care fusese 
înainte ca Cliff Baxter să năvălească pe uşa camerei de la motel. 
Privi ţintă capul de lup de deasupra uniformei. Dinţii albi şi ochii 
de sticlă îl fascinară o clipă şi ştiu că, pentru a ucide acest 
animal, va trebui să devină aşa ceva. În mod clar, îngerii lui buni 
fuseseră goniţi şi simţi cum lupul întunecat i se înalţă iarăşi în 
inimă. 


— Ai obţinut ceea ce aveai nevoie? întrebă Chuck. 

— Da. 

— Plecăm spre Lima? 

— Ne mai oprim de câteva ori. 

Keith îl îndrumă spre zonă comercială din afara oraşului, într-o 
parcare. Scoase şaizeci de dolari din buzunar şi îi înmână lui 
Chuck. 

— a-i pe ăştia deocamdată. 

— E-n regulă, John. Ştiu că eşti de încredere. 

Keith puse banii pe bord. 

— Nu se ştie niciodată, Chuck. Ia-ţi ceva de mâncare. Ai nişte 
mărunţiş? 

— Sigur. 

Chuck îi dădu un pumn de mărunţiş şi Keith cobori din maşină 
şi se duse la o cabină telefonică, în timp ce Chuck intră într-un 
magazin alimentar. Keith scoase una dintre cărţile de vizită din 
buzunar şi formă un număr. Fizic nu se simţea cu mult mai bine, 
însă mental, da, fiind sigur că Annie era în viaţă, deşi 
nepermiţându-şi să se gândească prin câte trecea. 

— Alo? 

— Terry, eu sunt. 

— Oh, Dumnezeule! Keith, Keith, unde eşti? 

— Sunt pe drum. Unde-i Annie? 

— Nu ştiu. S-au întors în Spencerville, ea m-a sunat şi mi-a zis 
că pleacă o vreme din oraş împreună, ca să pună lucrurile la 
punct. Mi-a spus că se duc în Florida 

Keith ştia că nu-şi făcuseră bagajele pentru Florida. 

— Cum părea? 

— Totul a fost o minciună. Să-l ia naiba, probabil că avea un 
pistol îndreptat asupra capului ei. Ticălosul! Am sunat la poliţia 


de aici din Chatham, dar mi-au spus că nu pot să facă nimic fără 
dovezi şi că ar trebui să sun la Spencerville... 

— Ştiu. Terry, ascultă, o să o găsesc şi o să o aduc înapoi. 
Spune-mi unde crezi că s-au dus în realitate. 

— La Grey Lake. 

— Şi eu cred la fel. Ţi-a dat vreun indiciu la telefon? 

Urmă o tăcere, apoi Terry spuse: 

— Mda, a zis ceva... ceva despre faptul că o să treacă prin 
Atlanta şi după aceea mi-am amintit că Atlanta e şi numele unui 
loc din districtul Montmorency din Michigan, în drumul spre 
Grey Lake. Cred că acolo s-au dus în realitate, dar am sunat acolo 
de câteva ori şi a răspuns numai robotul. Aşa că nu ştiu... 

— Suficient Cred că asta e. 

— Larry vrea să se ducă acolo... 

— Nu. Baxter e înarmat şi periculos. O să am eu grijă prin 
poliţia locală de acolo. 

— Poliţia nu va face nimic, Keith. E nevasta lui. Asta mi se tot 
repetă. 

— O să mă ocup eu de asta. 

— Ce s-a întâmplat? Am crezut că vă pregăteaţi să luaţi 
avionul. 

— E o poveste lungă, dar, în esenţă, am fost opriţi de poliţie. 

— La naiba! 

— Da. Dar ea era bine când au luat-o. 

— Acum nu cred că mai e aşa. Tata i-a hărțuit pe cei de la 
poliţia locală, a luat un avocat, dar... nu-mi vine să cred că 
ticălosul a reuşit, pur şi simplu, s-o răpească... 

— Când te-a sunat? 

— Luni seara, pe la şase. Mi-a zis că s-a răzgândit în privinţa 
plecării cu tine şi că s-a întors cu Cliff acasă, că au să petreacă 
ziua împreună, au împachetat şi o să plece în Florida. A spus că i- 
a sunat pe copii la şcoală şi le-a spus că totul este bine, că ea şi 
tatăl lor se duc în vacanţă. Dar, după ce-am vorbit cu ea, i-am 
sunat pe copii şi mi-au zis că n-au vorbit cu mama lor, ci că tatăl 
lor a fost acela care i-a sunat dimineaţa devreme. Aşa că i-am 
telefonat iarăşi lui Annie, dar afurisitul de apel a nimerit la sediul 
poliţiei. l-am întrebat ce naiba se întâmplă şi mi-au spus că 
apelurile către familia Baxter sunt transferate automat... aşa că 
tata s-a dus la sediul poliţiei şi i s-a spus că Cliff şi Annie au 


plecat în Florida. Totul nu e decât rahat. 

— Bine, fă-mi o favoare - nu mai agita apele şi spune tuturor 
acelaşi lucru. Nu vreau să-l sperii, dacă e acolo. De acord? 

— Da... 

— Cum arată casa, Terry? 

— O, Doamne... Am fost acolo doar de câteva ori... are forma 
literei A, din lemn închis la culoare, aşezată ceva mai departe de 
lac. 

— Ce parte a lacului? 

— Să vedem... partea de nord. Da, partea de nord a lacului. Se 
poate ajunge la ea doar pe un drum forestier, prin pădure. 

— Mulţumesc. Salută-l pe Larry din partea mea. O să vă sun pe 
amândoi diseară din Michigan. 

— Promiţi? 

— Ştii că o s-o fac, Terry. Hei, îmi pare rău... 

— Nu, nu te scuza. Ai făcut tot ce ai putut. Ticălosul ăla e 
dracul gol... Jur că este. 

— O să-ţi aduc coamele şi coada lui. 

Ea încercă să râdă. 

— Oh, Doamne... l-aş omori chiar eu, dacă aş putea... Keith? 

— Da? 

— Dacă nu poate să fie cu tine, o să prefere să moară decât să 
rămână cu el. Mi-e teamă pentru ea. 

— l-am spus că o să fim iarăşi împreună. Ştie asta. 

— Mă rog la Dumnezeu să ai dreptate. 

— Vorbim diseară. 

Keith închise, scoase o altă carte de vizită din buzunar şi formă 
un alt număr. Operatoarea îi indică cât e taxa, el băga monedele 
în aparat şi auzi că sună. Răspunse un robot şi vocea lui Cliff 
Baxter zise: 

— Aţi nimerit la cabana marelui şerif Cliff. Nu-i nimeni aici. 
Dacă ştiţi unde muşcă peştele sau se ascunde vânatul, lăsaţi un 
mesaj. 

Urmă semnalul şi Keith fuse tentat să vorbească, dar închise. 
Scoase o altă carte de vizită din buzunar, pe care se aflau 
numerele telefoanelor mobile de la cele zece maşini de poliţie din 
Spencerville şi numerele pagerelor tuturor celor cincisprezece 
poliţişti. Formă un număr de pager, închise şi aştepta. Telefonul 
sună şi el ridică receptorul. 


— Polițistul Schenley? 

— Cine e acolo? 

Keith putea să-şi dea seama că Schenley suna de la telefonul 
mobil. Răspunse: 

— Keith Landry. 

Urmă o pauză, apoi Schenley zise: 

— Cum de ştii numărul de la pagerul meu? 

— Nu contează. Eşti singur? 

— Mda. Patrulez. De fapt, te căutam. 

— Ei bine, iată-mă. 

— Unde eşti? 

— Lasă-mă pe mine să pun întrebări. Ai o prietenă în consiliul 
municipal? 

Din nou fu o pauză, apoi Schenley răspunse: 

— Poate. 

— E şi prietena mea. 

— Ştiu. 

— Am nevoie de ajutor. 

— Bănuiesc că ai. Mă mircă trăieşti. 

— Vrei să mă ajuţi? 

— Stai puţin să opresc maşina. După un minut, Schenley zise: 
Ascultă, Landry, există un mandat de arestare pe numele tău. 

— Pentru ce? 

— Păi, una-alta. Numai rahaturi. Semnat de judecătorul 
Thornsby de aici care semnează orice îi băgă Baxter sub nas. Dar 
nu există vreun mandat statal pentru răpire. Pe de altă parte, 
tocmai am primit un mesaj că poliţia statală te caută să fii 
martor. 

— Martor la ce? 

— Ştii la ce. La ce s-a întâmplat la motelul acela. 

— Ai fost şi tu acolo? 

— Nu. Baxter nu m-ar lua la aşa ceva şi nici eu n-aş merge. Dar 
am fost de serviciu în noaptea aceea. Nu mi-a plăcut ce-am văzut. 

— Ce-ai văzut? 

— Păi... la dracu”, sunt poliţist, Landry şi tu eşti un fugar 

— Poţi să dormi bine? 

— Nu. 

— Schenley, înţelegi că Baxter a încălcat legea şi când asta o 
să se afle, vă duceţi toţi la fund cu el. El nu dă doi bani pe tine 


sau pe oamenii lui. 

— Nu-i nevoie să fiu convins. 

— Cum se simt oamenii? 

— Speriaţi. Dar fericiţi că nu e aici. 

— Telefonează? 

— Poate. Dacă o face îl sună doar pe Blake. 

Câteva secunde niciunul din ei nu vorbi, apoi Schenley zise: 

— Bine, pe la ora două, luni dimineaţa, mă aflam la birou şi 
Baxter apare venind din Toledo împreună cu cei trei tipi pe care 
l-a luat cu el - fără nume, da? Şi cu ei e... ea. O aduce la sediu, cu 
cătuşe, pentru numele lui Dumnezeu, şi o bagă într-o celulă. Ele 
plin de sânge pe pantaloni, pe piciorul stâng, şchiopătează. Poţi 
să-ţi dai seama că fi doare; ochiul drept îi este însângerat, de 
parcă cineva i-a dat un pumn sau o palmă, şi înjura ca un birjar. 
În orice caz, după aceea pleacă cu unul dintre băieţi, iar ceilalţi 
doi rămân acolo. Unul din ei îmi spune că ai încercat să retezi cu 
Cuţitul testiculele şefului. Apoi, cam după o oră, Baxter se 
întoarce cu maşina, îmbrăcat civil şi o ia pe ea cu cătuşele la 
mâini. Am văzut că maşina era plină de haine şi diverse lucruri şi 
că în spate erau şi cei trei câini ai lui Baxter. 

Keith dădu din cap. 

— Unde s-au dus? 

— Nu ştiu. Am auzit ceva de Florida. Dar l-am văzut luând- 
osSpre sud, pe Chestnut Street, şi-mi amintesc că m-am întrebat 
de ce n-o ia spre est ca să ajungă la o autostradă. 

— Fiindcă s-a oprit mai întâi pe la mine pe acasă. 

— Mda... Ştiu. Îmi pare rău. 

— S-a dus cineva pe la casa familiei Porter să mă caute? 

— Mda. Ward se ocupă de asta. Cei doi Porter nu sunt acasă, şi 
Ward trece pe acolo din când în când. 

— Câţi oameni sunt într-o maşină? 

— Unu. Trebuie să acoperim un spaţiu foarte mare. Ei cred că 
vii încoace. Toţi ajutorii de şerif onorifici au fost scoşi pe drum, 
au chemat şi poliţia călare. N-au mai făcut asta cam de cinci ani, 
de când a dispărut un copil. Sunt cam douăzeci de ajutoare de 
şerif în maşinile lor particulare şi poate douăzeci de călăreţi. Hei, 
dacă nu te afli în districtul Spencer, nu veni aici. 

— Mulţumesc. N-o să vin. Keith întrebă: Ea părea că se simte 
bine? 


Schenley nu răspunse imediat, apoi spuse: 

— Pe cât de bine te puteai aştepta. Avea o vânătaie pe faţă... 
Ştii, când era în celulă am vrut să vorbesc cu ea, dar ceilalţi doi 
se aflau acolo şi m-am simţit mai prost ca niciodată. Ea stătea 
acolo, pur şi simplu, nu plângea, nu ţipa, ci parcă, cumva, mai 
mult ca orice - o doamnă adevărată - când ne privea, pe mine şi 
pe ceilalţi doi, n-o făcea cu ură sau ceva de genul ăsta, ci cu un 
fel de... li părea rău pentru noi... 

— Bine... mulţumesc. O să-mi amintesc de ajutorul tău, dacă se 
va ivi vreodată ocazia. 

— Mulţumesc, Landry. E o porcărie afurisită. Nu înţeleg cum 
tipii ăia trei, pe care credeam că-i cunosc, au putut să facă ce-au 
făcut. 

— Când vom şti asta, vom fi rezolvat majoritatea problemelor 
omenirii. O să pun o vorbă bună pentru tine pe lângă Pastorul 
Wilkes. 

Schenley râse, apoi spuse: 

— Hei, pentru cunoştinţele tale generale, Baxter îţi pusese un 
dispozitiv de urmărire pe Blazer. 

„La dracu” 

— Ce culoare are maşina lui? îl întrebă pe Schenley. 

— Neagră, îi dădu numărul şi continuă: Hei, las-o baltă, 
Landry. Nu veni aici. Eşti căutat, iar Baxter a plecat de multă 
vreme. 

— Mda, dar poate o să mă duc şi eu în Florida. 

— Data viitoare o să te omoare. Băieţii mi-au zis că au fost 
nevoiţi să-l târască de pe tine înainte să te omoare. 

— Mulţumesc încă o dată. 

Keith închise şi se întoarse la furgonetă unde Chuck bea suc şi 
mânca o gogoaşă. 

— Mai sunt gogoşi, zise Chuck. 

— Mulţumesc. ia-o la stânga. 

— Bine. 

Chuck ieşi de pe 7-11, o luă la stânga, în zonă comercială, şi 
zise: 

— Ăsta nu-i drumul spre Lima. 

— Nu. Ia-o iar la stânga la stopul acela. 

— Bine. Nu vreau să-mi bag nasul, John, dar am senzaţia că te 
supără ceva. 


— Nu, e-n regulă, Chuck. De fapt, telefonul mi-a redat 
încrederea în specia umană. 

— Zău? Îmi pare rău c-am ratat ocazia. 

— Nu rata şi întoarcerea. Stânga aici. 

Se îndreptară spre sud în zona rurală. Keith se gândi la cele 
spuse de Schenley şi de Terry. Evident, telefonul pe care Annie i-l 
dăduse lui Terry luni noaptea nu fusese din Spencerville, ci de la 
Grey Lake, dacă cronologia lui Schenley era corectă, şi probabil 
era. Dacă Baxter plecase din Spencerville pe la trei dimineaţa, 
ajunsese la Grey Lake pe la nouă sau zece dimineaţa, cu 
incursiunea adiacentă pentru incendierea casei lui. În dimineaţa 
aceea, Baxter îi sunase pe copii de la Grey Lake, apoi Annie îi 
telefonase surorii ei mult mai târziu, probabil după ce el îşi 
dăduse seama că ştirile conform cărora familia Baxter se reunise 
şi plecase într-un loc izolat trebuia să fie confirmate de Annie cel 
puţin unui membru al familiei. De asemenea, trebuia confirmată 
povestea cu Florida. Iarăşi, îşi zise Keith, Baxter nu era rău, ci şi 
viclean. O combinaţie proastă. Keith n-avea idee ce se întâmpla la 
Grey Lake, dar ştia că nu era o reconciliere. Încercă să se 
consoleze cu asigurarea dată de Annie cum că ea poate să-l 
manevreze pe Cliff Baxter. Dar adevărul era că, după ce Baxter 
văzuse ceea ce văzuse, pe nevastă-sa şi pe amantul ei goi, în pat, 
Keith era convins că Baxter explodase. Dacă ar fi fost pe jumătate 
raţional, nu şi-ar fi răpit propria soţie şi n-ar fi lăsat în urmă o 
asemenea harababură; ar fi rămas să-şi apere slujba, puterea, 
reputaţia. Dar era evident că omul ştia că e terminat şi, fiind 
conştient de asta, tot controlul social pe care reuşise să-l menţină 
până acum dispăruse. Însă pe Annie n-ar omori-o. Nu, dar o va 
face să-şi dorească moartea. 

Keith îl îndrumă pe Chuck până la o şosea care intersecta 
drumul, apoi îi dădu alte câteva indicaţii. 

— Cum de ştii atât de bine zona asta? întrebă Chuck. 

— Aici m-am născut 

— Nu mă-nnebuni! Hei, eşti un Buckeye! Bate palma, John! 

Keith se simţi obligat să consolideze camaraderia şi bătură 
palma. 

După câteva minute se apropiară de casa Porter. Keith putea 
să vadă în toate direcţiile pe o distanţă bună şi nu observă nicio 
maşină de poliţie, de fapt, niciun autovehicul, nici măcar maşina 


familiei Porter pe aleea de pietriş. 

— Opreşte aici, Chuck. 

Chuck trase pe alee şi Keith îi zise: 

— Mulţumesc, amice. Asta-i tot 

— Aici nu e Lima. 

— Bănuiesc că nu. Uite şaizeci şi încă douăzeci. Ne vedem data 
viitoare când trec prin Toledo. 

— Hei, mulţumesc. 

Keith deschise portiera şi cobori. 

— Imi place camioneta asta, zise. 

— Nu e grozavă? 

Keith se deplasă repede spre spatele casei. Nu era nimeni în 
grădinile de ierburi, dar uşa din spate era descuiată şi intră în 
casă. Strigă, dar nu răspunse nimeni. Puse servieta pe masa, 
încuie uşa din spate, se duse la cea din faţă şi o zăvori. Se 
întoarse în bucătărie, deschise frigiderul şi scoase o sticlă de suc 
de portocale şi o brioşă de tărâţe pe care o mâncă bând sucul 
direct din sticlă. Le termină pe amândouă şi simţi că-i vine să 
vomite, dar reuşi să se stăpânească. În mod clar, nu-i era bine şi 
acţiona doar sub impulsul adrenalinei şi al urii. 

N-avea idee unde erau cei doi Porter sau când o să se întoarcă, 
dar, în realitate, se bucura că nu erau acasă. La un moment dat, 
poliţia din Spencerville, şeriful, poliţia călare, ajutorii de şerif sau 
altcineva va apărea iarăşi pe aici şi el trebuia să plece. Până în 
zona de nord a Michigan-ului erau aproape cinci sute de 
kilometri, iar el avea nevoie de o puşcă, o maşină, haine şi alte 
mărunţişuri pentru un joc cu moartea. 

leşi în holul din faţă şi începu să urce scările când auzi o bătaie 
la uşa principală. Se duse repede în camera de zi şi privi furiş pe 
fereastră. În faţa casei era parcată o maşină a poliţiei din 
Spencerville. În maşină nu era nimeni, deci întrebarea era câţi 
poliţişti erau în jurul casei? Schenley spusese că e numai un om 
în fiecare maşină. Urmă o bătaie în uşă, mai insistentă. 

Fireşte, Keith nu era nevoit să deschidă, dar, dacă era unul 
dintre oamenii care-l însoţiseră pe Baxter la motel, el voia să-l 
salute şi poate să împrumute maşina şi puşca din maşină. Se uită 
într-o parte pe fereastră şi-l văzu pe Kevin Ward cu degetele mari 
înfipte în centură, nearătând foarte vigilent. Keith se duse la uşa 
din faţă şi o deschise. 


— Bună! 

Înainte ca Ward să poată reacţiona, Keith îi administra un 
upercut în vintre, apoi, în timp ce Ward se îndoia, îl trase 
înăuntru, închise uşa cu piciorul şi-i dădu o lovitură puternică cu 
muchia palmei în ceafă. Ward se prăbuşi la podea, pe jumătate 
inconştient. Keith luă cătuşele acestuia, îi prinse una de 
încheietura dreaptă, iar pe cealaltă de ţeava caloriferului. li 
desfăcu centura şi i-o scoase. Ward începea să-şi revină şi Keith îi 
zise: 

— Mă căutai? 

Ward zăcea pe-o coastă şi-i luă câteva secunde să-şi dea seama 
că era priponit de ţeava caloriferului. Privi în sus spre Keith. 

— Ticălos... 

Keith scoase pistolul de serviciu al lui Ward, îl armă şi tinti 
spre capul lui. 

— Unde ţi-e şeful? 

— Du-te-n mă-ta. 

Keith trase în podeaua de lemn din faţa capului lui Ward şi 
acesta aproape că zbură în sus. 

— Florida! E în Florida! ţipă Ward. 

— Unde în Florida? 

— Nu... 

Keith trase din nou în podea lângă capul lui Ward şi acesta 
iarăşi sări, apoi urlă: 

— Opreşte-te! S-a dus... cred că s-a dus în Daytona. Da, în 
Daytona. 

— Unde în Daytona? 

— Eu... nu ne-a spus. 

— Bine. Ea e cu el? 

— Da. 

— Te-ai distrat la motel? 

— Nu. 

— Arătai de parcă te distrai. 

— Eram speriat de moarte. 

— Nu atât de speriat cât eşti acum. 

— Nu. Hei, Landry, eu doar executam ordinele. 

— Ori de câte ori aud chestia asta, îmi vine să-l omor pe tipul 
care o spune. 

— Lasă-mă în pace. M-ai dat gata. Ți-am spus ce ştiam. Hei, din 


partea mea, poţi să te duci la Daytona şi să-l omori pe ticălos. Îl 
urăsc. 

— Nici el nu-i prea încântat de tine. l-ai văzut nevastă 
dezbrăcată. Ar fi mai bine să speri că o să-l omor, altfel vei avea 
probleme cu cariera. 

Keith băgă pistolul în toc şi urcă scările înainte ca Ward să 
înceapă să se gândească la asta. Cu puţin noroc, Ward ştia că 
Baxter se afla la Grey Lake şi avea să-l sune să-i spună că a fost 
băiat cuminte şi că l-a trimis pe Landry în Florida. Oricum, asta 
nu avea prea mare importanţă, dar nu trebuie să scapi niciodată 
ocazia de-a te juca de-a păcăleala cea mare. 

Găsi dormitorul principal, care părea foarte „locuit”, cu haine 
împrăştiate peste tot, patul nefăcut şi toate lucrurile în altă parte 
decât la locul lor. Se întinse pe jos şi pipăi sub pat, sperând că 
Gail îi interpretase literal spusele şi chiar pusese puşca acolo, dar 
nu dădu de husa armei. Privi prin cameră. Poate că puşca se afla 
într-adevăr pe podea, dar el nu putea s-o vadă din cauza 
dezordinii. Se duse pe partea cealaltă a patului şi se uită 
dedesubt, dar, în afară de dezordine, nu era nimic care să 
semene cu o husă de pânză. 

— Asta cauţi? întrebă o voce. 

Keith înălţă capul şi văzu gura puştii M-16 sprijinită de 
marginea saltelei. Se ridică şi spuse: 

— Bună, Charlie. 

Charlie Adair lăsă arma să cadă pe pat şi zise: 

— Arăţi ca dracu”. 

— Mulţumesc. Şi tu la fel. 

— Te-am auzit cumva atacând şi bruscând un om al legii la 
parter? 

— Aşa l-am găsit 

— A fost o chestie foarte deşteaptă - să scoţi de la el povestea 
cu Florida, tu ştiind că nu acolo s-au dus. Eşti foarte bun în 
domeniu. Întotdeauna am considerat că adevăratele tale talente 
se irosesc în spatele biroului. 

— Aşa ziceam şi eu. 

Keith n-avea idee cum de ştia Charlie Adair ca Baxter şi Annie 
nu se duseseră în Florida La drept vorbind, n-avea idee, cum 
ajunsese acesta în casa familiei Porter. Adair privi prin cameră. 

— Cu asemenea prieteni n-ai nevoie să creşti porci. 


— Sunt oameni buni. 

— Sunt radicali de stânga. 

— Nu-mi verifica prietenii, Charlie. Nu-mi place chestia asta. 

— Ăştia sunt genul de prieteni pe care trebuie să-i verific. 

— Nu, nu trebuie. 

— De fapt, chiar sunt oameni drăguţi. 

— Cum ai dat de ei? Sau n-ar trebui să întreb? 

— N-ar trebui. Ar trebui să-mi spui tu mie. 

Keith se gândi o clipă, apoi zise: 

— Înregistrări telefonice. 

— Bingo! N-ai dat prea multe telefoane de când eşti aici, aşa că 
a fost simplu. Nu fi impresionat. 

— Nu sunt. Unde sunt cei doi Porter? 

— Îndeplinesc nişte misiuni. Hei, n-am mai văzut niciodată un 
bărbat în costum făcut la Armani dându-se jos dintr-o camionetă 
strălucitoare. Cine era tipul ăla? 

— Chuck. De la aeroportul din Toledo. 

— A... Bine. Vine înapoi? 

— Nu. 

— Ai rămas fără mijloc de transport. 

— Am o maşină de poliţie. Unde e mijlocul tău de transport? 

— Mi-am pocnit călcâiele şi iată-mă. 

— Charlie... deja mă doare capul. Cu ce pot să te ajut? 

— Nu asta e întrebarea, Keith. Nu întreba ce poţi să faci tu 
pentru ţară, ci ce poate să facă ţara pentru tine. 

— Nu aşa se petrec lucrurile. 

— Din nefericire, Keith, exact aşa se face la Washington, marea 
târfă a lumii. Ţara ta se află aici, ca să te ajute. 

— Fără obligaţii. 

— N-am zis asta. 

— Chiar nu am timp pentru aşa ceva. 

— Puțin timp cu mine îţi va economisi o mulţime de timp mai 
târziu. Hei, putem să ieşim din cocina asta? Cred că am văzut un 
locuşor curat la parter. 

Keith luă arma de pe pat şi, ducând centura şi tocul lui Ward îl 
urmă pe Charlie pe hol, de unde acesta luă husa cu luneta şi 
muniţia. Era tipic pentru Adair, îşi zise Keith, să se materializeze 
din neant fluturând o armă, care ar fi putut la fel de bine să fie în 
husa ei - Charlie Adair era numai spectacol, mai mult drama şi 


comedie, dar, într-o zi, în mod sigur, va fi tragedie. 

Coborâră în holul din partea din faţă a casei; Charlie se duse 
spre Kevin Ward care zăcea pe podea şi îi întinse mâna. 

— Salut, eu sunt Barry Brown de la Amway. 

Lui Keith îi veni să râdă când Ward chiar întinse mâna stângă 
şi i-o strânse. 

— Am nişte chestii care o să facă uniforma aia să arate ca 
nouă. Mă întorc imediat, zise Charlie. Rămâi acolo. 

Keith şi Charlie intrară în bucătărie. Charlie spălă două pahare 
în chiuvetă şi-i spuse lui Keith: 

— E suc proaspăt de roşii în frigider. 

Keith scoase carafa şi turnă în cele două pahare. Ciocniră. 

— Mă bucur să te văd în viaţă, zise Charlie. 

— Mă bucur că sunt în viaţă, dar nu mă bucur că te văd. 

— Ba sigur că da. 

Băură. Charlie plescăi din buze. 

— Nu-i rău. Lipseşte votca. Dar poate că n-ar trebui să bei. 
Chiar arăţi ca dracu’. Cred că şeriful Baxter a pus mâna pe tine. 

Keith nu răspunse. 

— Hai să ieşim afară în spate, ca să putem vorbi. 

leşiră afară şi Charlie se aşeză într-un scaun de grădină, 
privind grădinile. 

— Frumos. 

Keith rămase în picioare. 

— Charlie, eu am un program. 

— Aşa e. Bine, nu vreau să fiu prea criptic. Uite ce ştiu. 
Sâmbătă te-ai întors aici de la Washington, ai ratat întâlnirea cu 
doamna Baxter, dar duminică seara aţi plecat împreună, după 
câte am pus eu lucrurile cap la cap. Însă pe la ora nouă, 
duminică, întregul Ohio ăsta afurisit te căuta, fiind bănuit de 
răpire, Dar dintr-un motiv ciudat FBl-ul n-a fost sesizat de o 
posibilă răpire, cu o probabilă fugă din stat Următorul lucru pe 
care l-am auzit de la poliţia din Ohio a fost că au găsit o persoană 
dezbrăcată şi bătută într-un fel de bordel de lângă aeroportul 
Toledo, fără doamna Baxter. Te afli în Spitalul Districtual Lucas 
într-o comă uşoară şi aşa mai departe. Doamna şi domnul Baxter 
sunt iarăşi împreună într-o a doua lună de miere în Florida. Aşa 
că luni dimineaţa iau avionul spre Toledo şi-ţi fac o scurtă vizită. 
Dar tu eşti tot rece. Îl sun pe tipul de la FBl-ul local să te 


supravegheze, ca domnul Baxter să nu se întoarcă să-ţi ia 
testiculele, despre care mi s-a spus că sunt intacte, apoi mă duc 
în Spencerville să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala, în vechiul 
stil. Până luni noaptea, m-am ataşat de familia Porter şi am 
devenit amici buni, în ciuda diferenţelor noastre politice. Se uită 
la Keith. Fireşte, m-am dus şi la ferma ta. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. 

— Nu cred. Deci vrei să-l găseşti, să-l omori şi să o iei înapoi. 

Keith nu răspunse. Charlie continuă: 

— În orice caz, am stat la motelul local şi azi-dimineaţă 
primesc un telefon de la tipul de la FBI aflat la spital, care-i 
foarte supărat că trebuie să-mi spună că ai şters-o. Sunt 
impresionat. Nu de tipul de la FBI, desigur. Vreau să zic că 
ultima oară când te-am văzut, luni dimineaţă, arătai de parcă nu 
mai erai în stare să intri într-un alt bucluc. Aşa că îl pun pe un 
şerif federal să se ducă acasă la sora ei, oriunde naiba se află, şi 
să supravegheze locuinţa, apoi obţin interceptarea a tot felul de 
telefoane Prin amabilitatea judecătorului federal din Toledo, iar 
eu vin aici la Porteri sperând că o să apari. Intre timp, am făcut 
rost de un mandat pentru garantarea libertăţii individuale pe 
care îl am în buzunar, în caz că cineva de la poliţia locală te-ar 
ridica. Tot ce trebuie să fac e să-l completez. Nu-i minunat? Pot 
să fac vreau. Dar cu asta sunt de partea îngerilor, amice, aşa că 
un abuz minor de putere federală poate fi iertat. Noi avem grijă 
de ai noştri, Keith. Intotdeauna avem. 

— Ştiu. 

— Sunt aici ca să te ajut. 

— Ştiu şi asta, Charlie. Dar nu cred că am nevoie de ajutorul 
tău. 

— Sigur că ai. Ai nevoie de o maşină, de haine şi de câteva 
echipamente bune de vânătoare. 

— De ce-aş avea nevoie de aşa ceva? 

— Ca să te duci în Michigan. Asta i-ai spus lui Terry la telefon. 

Keith clătină din cap. 

— Eşti o figură. Ştii asta? Ascultă, n-o să-mi vând sufletul 
pentru o pereche de ghete. Pot să mă descurc singur. 

— Lasă-mă să te informez în ce situaţie te afli. Ai un poliţist 
rablagit în holul din faţă, nicio maşină, nicio casă, vreo câţiva 
prieteni afurisiţi, bani nu prea mulţi, dacă ai cumva ceva, toţi 


copoii din district te caută, porţi un costum de mătase şi pantofi 
strâmţi, mergi cam împleticit, prietene, şi singura în armă 
rezonabilă - lăsând la o parte pistolul de jucărie al poliţaiului - 
este puşca M-16 care nici nu e a ta, ci a unchiului Şam, şi pe care 
aş putea foarte bine s-o iau cu mine. 

— Eu n-aş încerca. 

Charlie scoase un pachet de ţigări. 

— Familia Porter mi-a spus că pot să fumez aici. Ei fumează 
marijuana. Îşi aprinse o ţigară. Nu e un sentiment grozav să faci 
parte dintr-o organizaţie mare, puternică, omnipotentă? 

— Tu să-mi spui. De aşa ceva ai nevoie ca să te simţi bine? 

— De fapt, da. Şi tu la fel. A 

— Greşit. Hei, am crezut că eşti de partea mea. lţi aminteşti? 
Balauri pe scut, şobolani în celulă? 

— Asta era vineri. Azi e marţi şi tu eşti iarăşi vulnerabil. 

— Greşeşti din nou. Am plecat într-o căutare pură. Sunt iarăşi 
un cavaler şi voi salva pe nefericita domnişoară de monstru. E o 
luptă bună şi cavalerii merg întotdeauna singuri. Să-i ia dracu' pe 
Rege şi pe toţi oamenii lui. Asta te include şi pe tine. 

Charlie se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Gata, am priceput. Fără obligaţii, dar n-o să-l las pe Sir 
Keith să se ducă acolo fără lucrurile de care are nevoie. Eu doar 
o să-ţi procur cele necesare pentru misiune, iar tu o să te duci în 
Michigan să rezolvi treaba cu tipul ăla, după care te deplasezi 
la... să zicem Detroit, Hotelul Marriott din centru. O să-ţi rezerv o 
cameră. Dacă nu apari până mâine pe vremea asta, o să 
presupun că n-a mers cum ai vrut tu. Dacă apari, eu, tu şi 
doamna Baxter o să sărbătorim evenimentul. Fără obligaţii. 

Keith nu răspunse. Charlie continuă: 

— Le-am spus celor din Washington că ai nişte probleme 
personale de care trebuie să te ocupi. Tot ce vor de la tine este 
un Da sau un Nu până vineri. Îţi dau timp să te gândeşti, dacă 
mai trăieşti până mâine. Dacă o să mori, o să le spun că eşti 
definitiv indisponibil. În orice caz, după ce pleci de aici, eşti de 
capul tău. Exact ca pe vremuri când te sărutam la despărţire la 
vreo graniţă nenorocită sau la vreun aeroport. Dar trebuie să fiu 
sigur că ţi-am dat toate atuurile înainte de plecare. Exact ca pe 
vremuri, Keith. Lasă-mă să fac asta pentru tine. 

— De ce? 


— Îmi placi, iar şeriful Baxter nu-mi place. Nu-mi place ce-a 
făcut. Vreau să fii fericit. Un om fericit ia hotărâri fericite. 

Din nou Keith nu răspunse. 

— Dacă nu la altceva, gândeşte-te la Porteri. Au un poliţai în 
hol. O să mă ocup eu de asta în locul tău şi al lor. 

— O să am eu grijă de asta. Ei unde sunt, Charlie? 

— Indeplinesc comisioane. 

— Unde îndeplinesc comisioane? 

— La Antioch. l-am trimis de aici. Hei, mi-au povestit de 
regulile în privinţa comportamentului sexual de la Antioch. Am 
râs până n-am mai putut. Dar nu e amuzant. De fapt îmi place de 
ei. Au promis că data viitoare o să voteze cu republicanii. Mai 
vrei un suc? Aduc eu. 

— Nu. Trebuie să pleci. 

— Bine. Charlie puse paharul lui de suc pe pământ şi se ridică. 
Scoase un plic din buzunar. Am o mie de dolari pentru tine. 

— Nu vreau banii Unchiului Şam. 

— Sunt banii mei. Personali. 

— Nu, nu sunt. 

— Ei bine, e un avans la cecul de pensie. 

— Păstrează.-i. 

Charlie ridică din umeri şi puse plicul înapoi în buzunar. 

— Încrederea în propriile puteri, cavalerismul şi cavalerii sunt 
chestii moarte, Keith. 

— lartă-mă dacă par pompos, dar nu sunt moarte atâta timp 
cât eu sunt în viaţă. 

— Până mâine o să fie moarte. Bine, am încercat. Baftă, 
Prietene. 

Îşi strânseră mâinile şi Charlie Adair se îndepărtă, traversă 
curtea şi grădina de plante, apoi dispăru în porumb asemenea 
unui spirit eteric al naturii, efect pe care - Keith ştia - Charlie îl 
dorise. Lui Keith îi plăceau oamenii cu stil, dar uneori Charlie 
exagera puţin. Keith continuă să privească zidul de porumb şi 
văzu tulpinile înalte începând să se mişte, apoi fură culcate la 
pământ când Charlie Adair ieşi cu Fordul Taurus cenuşiu de 
acolo. Trecu peste un răsad de flori, traversă pajiştea şi se opri 
lângă Keith. 

— Stau la motelul Maple. 

— Bună alegere. 


— N-am avut de ales. Hei, trebuie să fie o doamnă 
nemaipomenită. 

— Este. 

— E la fel de bună ca aceea, cum-o-chema din Georgetown? 

— Nu-mi amintesc de cum-o-chema din Georgetown. 

— Păi, dacă-i atât de bună, atunci merită să-i acorzi mai multe 
decât o faci tu. 

— Trebuie s-o fac fără ajutorul tău sau al Unchiului Sam. Keith 
va învăţa cum să-şi rezolve singur problemele. 

— Cum vrei. Tu ai creat problema asta nenorocită. 

Keith nu răspunse. 

— Vorbesc serios, Keith, un tip care s-a strecurat în şi din 
Germania de Est de o duzină de ori nu poate nici măcar să iasă 
naibii din Ohio? Isuse Hristoase! 

— Nu mă întărâta. N-am chef de aşa ceva. 

— Nu trebuie să dovedeşti nimic. Ai făcut-o de oaie, acum ai 
nevoie de ajutor. Nu-i mare lucru. Problema e că mândria ta e 
prea mare. N-ai fost niciodată un jucător de echipă, Keith. Mă 
surprinde că n-ai fost omorât sau împuşcat de multă vreme. Ei 
bine, ai fentat moartea prea mulţi ani prin toată lumea - nu da 
ortu' popii aici. 

— Mulţumesc pentru grijă. 

— Du-te dracului, Keith. 

Charlie demară şi se îndepărtă, traversând curtea şi ieşind în 
stradă. 

Keith avea impresia fermă că nu-l vedea pe Charlie Adair 
pentru ultima oară. 


Capitolul 37 


Keith se deplasă cu maşina de poliţie albastru cu alb spre vest, 
pe drumul de tară drept şi plat care de-abia era destul de lat ca 
să poată trece două maşini. Zidurile de porumb înalt ajungeau 
aproape până la pietriş, creând senzaţia că mergea cu maşina 
printr-un şanţ adânc. 

Keith îşi pusese cascheta şi cămaşa lui Ward, dar deocamdată, 
în drumul de la casa Porter, nu dăduse peste vreo altă maşină de 
poliţie sau de cea a şerifului. Era atent totuşi şi la ajutorii de şerif 
aflaţi în maşinile lor personale, dar nu văzuse nici poliţişti 
îmbrăcaţi în uniformă şi nici poliţişti călare. Ştia că districtul 
Spencer era mare, avea aproape o mie de kilometri pătraţi, iar 
distanţa dintre casa Porter şi fermă Cowley era de numai zece 
kilometri. Cu puţin noroc va ajunge acolo, deşi nu ştia ce o să 
găsească la sosire. 

Keith îl îndemnase pe Ward să raporteze prin radio situaţia la 
sediu şi sergentul Blake îl certase că lipsise atât de mult timp din 
maşină. Ward, cu propriul revolver aţintit asupra capului, cu 
mâinile prinse la spate în cătuşe, cu vintrele care îl cam dureau, 
şi cu sergentul apostrofându-l, era cu adevărat un om nefericit. 
Acum, bănuia Keith, era şi mai puţin fericit săltând în portbagaj. 
Dar asta era greşeala poliţistului Ward, cea mai mică dintre 
problemele lui şi cea mai mică dintre problemele lui Keith. 

Drumul de fermă se termina cu o intersecţie în formă de T cu 
Route 8 şi Keith o luă pe acolo. 

Apropiindu-se de ferma Cowley, văzu cinci bărbaţi călare cu 
puşti şi câini ieşind dintre copaci şi luând-o pe drum înaintea lui. 

Keith încetini când grupul traversă drumul şi toţi făcură cu 
mâna. Keith le răspunse la fel. Unul dintre călăreţi întoarse calul 
şi se îndreptă spre el. Keith nu ştia dacă acesta îi cunoştea din 
vedere pe toţi poliţiştii, dar ştia că pantalonii lui albaştri Armani 
nu vor trece inspecția, ca să nu mai pomenească de problema cu 
Ward care din când în când dădea din picioare şi ţipa. 

Când călăreţul se apropie, Keith îi făcu iarăşi cu mâna şi 
acceleră depăşindu-l, de parcă n-ar fi înţeles că omul voia să-i 
vorbească. Privi în oglinda retrovizoare şi-l văzu uitându-se după 


el. 

Trecu de ferma Cowley şi observă că lângă casă se afla 
camionetă albastră a lui Billy Marlon. Îşi continuă drumul încă un 
kilometru şi jumătate, apoi întoarse şi veni înapoi. Călăreţii erau 
acum departe, şi Keith coti pe aleea spre fermă, apoi viră ocolind 
camioneta şi se îndreptă direct spre vechiul staul. Lovi uşa dublă 
şi aceasta se deschise brusc înăuntru. Apăsă cu putere pe frână, 
dar nu la timp ca să nu lovească o grămadă de bidoane de lapte 
care se prăbuşiră cu un zgomot asurzitor. 

Ward urlă ceva din portbagaj. Keith opri motorul, apoi îşi 
scoase chipiul şi cămaşa lui Ward şi-şi puse centura poliţistului. 
Luă puşca M-16 şi arma de poliţie, după care se duse la 
portbagaj şi ciocăni în el. 

— Eşti bine? 

— Mda. Lasă-mă să ies. 

— Mai târziu. 

Keith ieşi din staul şi se întâlni cu Billy Marlon care venea spre 
el. Marlon se uită la maşina de poliţie din şură, apoi la Keith. 

— Isuse Hristoase! 

— Nici măcar nu semănăm. Eşti singur? 

— Mda. 

— Hai să intrăm În casă. 

Îi dădu puşca de vânătoare lui Marlon ca să o care. Uşor de 
înţeles, Billy Marlon era agitat şi confuz, dar îl urmă pe Keith 
înăuntru. 

— Hei, ăştia te caută, zise Marlon. 

— Cine a fost aici? 

— Ticălosul ăla de Krug. M-a întrebat dacă te-am văzut şi i-am 
zis că nici măcar nu ştiu cine dracu eşti. 

— A înghiţit chestia asta? 

— Într-un fel. Mi-a reamintit că m-ai ajutat să scap dintr-o 
belea cu legea... Hei, mulţumesc pentru bani. l-am găsit. Am 
crezut că ai plecat. 

— M-am întors. Eşti treaz? 

— Sigur. Sunt falit, sunt treaz. Billy îl privi. Ce dracu' ţi s-a 
întâmplat? 

— M-am îmbătat şi am căzut pe scări. 

— Nu zău? Hei, altceva, ieri a fost pe-aici un tip, nu-mi 
amintesc cum îl cheamă, şi zicea că e prieten cu tine, că Porterii 


i-au spus că s-ar putea să fii pe-aici... 

— Charlie. 

— Mda. Te căuta. l-am arătat biletul pe care mi l-ai lăsat şi i- 
am spus că ai plecat, dar el a zis că s-ar putea să fii prin zonă. Ce 
dracu' se întâmplă? Pentru ce e tot echipamentul ăsta? 

— Nu am prea mult timp, Billy. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Orice vrei e al tău, dacă pot să-ţi dau. 

— Bine. Am nevoie de camioneta ta şi de o pereche de ghete. 
Ai haine de camuflaj? 

— Sigur că da. 

— Binoclu, busolă? 

— Sunt ale tale. Pleci la vânătoare? 

— Da. Trebuie s-o-ntind. 

— Hai sus. 

Urcară scările frumoasei case şi intrară într-un mic dormitor. 
Billy scoase echipamentul de vânătoare dintr-un dulap şi Keith îşi 
dădu jos pantalonii de la costum şi pantofii. 

— Arde-le, îi zise el. 

— Să le ard...? 

— Arde tot ce las aici. 

Keith încercă pantalonii tigraţi de camuflaj, care erau cam 
strâmţi şi nu prea curaţi, dar pentru un om care nu se spălase de 
duminică dimineaţa mergeau. Ghetele i se potriveau bine, la fel şi 
cămaşa de camuflaj. Billy îi dădu şi o vestă de un portocaliu 
strălucitor pentru vizibilitate, pe care Keith o luă fără intenţia de 
a o folosi. Billy îl privi cum se îmbracă şi zise: 

— Merg cu tine. 

— Mulţumesc, dar vreau să vânez singur. 

— Ce vânezi? 

— Dăunători. 

Keith îşi legă ghetele şi se ridică. Se gândi la cei trei câini ai lui 
Baxter. La casa din Williams Street exista un coteţ şi nu văzuse 
niciun semn că animalele ar fi trăit în casă. Presupuse că, dacă 
aceşti câini stăteau afară în Williams Street, atunci la cabană o să 
fie pe afară toată noaptea. Îl întrebă pe Billy: 

— Ai vânat vreodată cu arcul sau cu arbaleta? 

— Nu. Îmi place cu puşca. Ţie? 

— La fel. 

În ciuda antrenamentului lui exotic, nu fusese niciodată iniţiat 


în mânuirea arcurilor şi săgeţilor, sarbacanelor, prăştiilor, 
suliţelor sau bumerangurilor. Singurul mod silențios de ucidere 
pe care îl învățase fusese cu cuțitul şi ştreangul, care n-ar merge 
cu un câine; n-avea amortizor pentru puşca M-16, iar Billy n-avea 
arbaletă. Dar o să-şi facă griji mai târziu în privinţa asta. 

— E cam greu să prinzi dăunători cu arcul. Am văzut că asta se 
face cu arbaleta, zise Billy. 

— Aşa e. Mulţumesc. O să-ţi aduc camioneta înapoi mâine sau 
poimâine. 

— Hei, Keith, oi fi eu un beţiv nenorocit, dar acum sunt treaz. 

Keith se uită la Billy Marlon şi ochii li se întâlniră. 

— Cu cât ştii mai puţin, cu atât e mai bine, spuse Keith. 

Se îndreptă spre uşă, dar Marlon îl tinu de braţ. 

— Îmi amintesc câte ceva din noaptea aia de la La John, din 
parc, şi că m-ai adus acasă. 

— Trebuie să plec, Billy. 

— El chiar mi-a regulat nevasta... cea de-a doua. O iubeam... Şi 
ea mă iubea, şi ne mergea bine, dar ticălosul ăla s-a băgat între 
noi şi după ce s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat, am încercat să fim 
iarăşi împreună... Înţelegi? Dar n-am putut să trec peste cele 
petrecute, am început să beau şi să mă port foarte urât cu ea. A 
plecat, dar... mi-a zis că încă mă iubeşte, dar că a făcut ceva rău 
şi că poate să înţeleagă de ce eu nu pot s-o iert. Se întoarse brusc 
şi dădu un picior uşii de la dulap făcând ţăndări panelul de 
placaj. Ah, rahat! 

Keith inspiră adânc. 

— Te înţeleg. 

Era uimitor, gândi Keith, câte ruine lăsase în urmă Cliff Baxter 
pe măsură ce se lăsa târât de pofte carnale şi de corupţie morală. 

— Cum o chema? îl întrebă. 

Cu spatele încă spre Keith, Billy răspunse: 

— Beth. 

— Unde e acum? 

Billy ridică din umeri. 

— Nu ştiu... la Columbus, cred. Se întoarse şi îl privi pe Keith. 
Ştiu unde te duci. Vin cu tine. Trebuie să vin cu tine. 

— Nu. Nu am nevoie de ajutor. 

— Nu pentru tine. Pentru mine. Te rog. 

— E periculos. 


— Hei, eu deja sunt mort. Nici măcar n-o să observ vreo 
diferenţă. 
Keith îl privi pe Billy Marlon şi aprobă din cap. 


Keith intră în staul şi cu un topor dat de Marlon făcu câteva 
răsuflători în capacul portbagajului de la maşina de poliţie. Li zise 
lui Ward prin crăpături: 

— Fii recunoscător că e un Fairlane şi nu un Escort. 

— Du-te dracului, Landry. 

Keith scoase maşina de poliţie din şopron şi se îndreptă iarăşi 
spre Route 8, pe traseul pe care venise. Nu voia să lase vreo 
urmă a legăturii lui cu Billy Marlon sau cu camioneta acestuia. 
leşi de pe drum pe marginea acestuia, apoi o tăie spre dreapta 
peste un canal de scurgere şi intră pe un drum de tractor între 
două lanuri de porumb. După vreo cincizeci de metri în porumb, 
ascuns vederii dinspre şosea, se opri şi stinse motorul. Cobori din 
maşină şi îi zise lui Ward: 

— O să sun din Daytona şi o să le spun unde eşti. O să treacă 
timp, aşa că relaxează-te. Gândeşte-te la o pensionare înainte de 
termen. 

— Hei! Stai! Unde sunt? 

— In portbagaj. 

Keith alergă înapoi până la stradă unde Billy Marlon îl aştepta 
în camionetă. 


Billy era la volanul camionetei, un Ford Ranger albastru, vechi 
de zece ani, iar Keith stătea pe locul din dreapta cu o pălărie de 
grădinar murdară, trasă peste ochi. În spaţiul dintre scaune se 
afla echipamentul de vânătoare, poncho-uri de pânză groasă 
pentru vremea rece din Michigan, puşca lui M-16 şi luneta, puşca 
poliţiei din Spencerville, revolverul de serviciu al poliţistului 
Ward şi arma de vânătoare a lui Billy Marlon, un M-14 din 
excedentul armatei, cu o lunetă de puterea a patra. De 
asemenea, Keith îşi luase şi servieta în care se aflau paşaportul, 
hârtii importante, ceva bani şi alte mărunţişuri. li trecu prin 
minte că asta era tot ce avea pe lume, de fapt, nici mult mai mult, 
nici mai puţin decât avea când plecase în armată din 
Spencerville, în urmă cu o jumătate de viaţă. Pe drum, Keith îi 
zise lui Billy: 


— Baxter are trei câini de vânătoare cu el. 

— Rahat. 

— Gândeşte-te la asta. 

— O să mă gândesc. Unde mergem? 

— În Michigan. Zona de nord. 

— Zău? Pe acolo vânez cel mai des. În torpedo sunt câteva 
hărţi bune. 

Keith găsi hărţile şi localiză Grey Lake la capătul de nord al 
peninsulei. Era aproape unu; pe la şapte seară trebuia să ajungă 
în Atlanta, iar cu puţin noroc, într-o oră o să poată să descopere 
cabana lui Baxter de la Grey Lake. 

Pe traseu, Keith zări două maşini ale poliţiei din Spencerville, 
un alt grup de călăreţi şi maşina şerifului districtul. De fiecare 
dată, se lăsase în jos pe scaun, dar nimeni nu păruse să acorde 
vreo atenţie vechii camionete. Billy avea pe cap o şapcă John 
Deere, trasă mult pe ochi, şi Keith îl instruise să nu se uite direct 
la poliţişti, întrucât toţi îl cunoşteau din frecventele lui nopţi 
petrecute în celula beţivilor. 

— Ei ştiu camioneta asta? îl întrebă Keith. 

— Nu... niciodată n-am fost prins că am condus beat sau ceva 
de genul ăsta. Eu beau şi merg pe jos. Rareori folosesc maşina ca 
să mă duc în oraş. 

— Bine... dacă ne opresc, fă ce-ţi spun ei. Nu putem fugi de 
poliţie cu chestia asta. 

— Dă-i dracului. N-o să mă mai ascund de nenorociţii ăştia. 

— O să tragă. Cunoşti şleahta asta. 

— Să-i ia dracu’. Oricum, te împuşcă. Hei, cretinii ăia au nişte 
Fairlane obişnuite. Când o să intru cu chestia asta în porumb, n-o 
să mai fie niciun curcan pe urmele noastre. 

— S-a făcut E răspunderea ta. 

Keith se uită un moment la Billy. Se părea că era mai mult de 
capul lui decât fusese Keith în stare să-şi dea seama când Billy 
era beat. În plus, acum se afla în misiune şi, deşi Billy Marlon şi 
Keith Landry străbătuseră drumuri diferite de la liceu şi din 
Vietnam, acum se găseau pe acelaşi drum şi cu acelaşi lucru în 
minte. 

De fapt Billy zise: 

— O să te duc în nordul Michigan-ului, domnule locotenent... 
Hei, biletul ăla l-ai semnat „colonel”. Acum eşti colonel? 


— Uneori. 

Marlon râse. 

— Zău? Eu sunt sergent. Am căpătat trei trese înainte să plec. 
Nu e o chestie? 

— Trebuie să fi fost un soldat bun. 

— Am fost... am fost. 

Mai merseră câteva minute, apoi Keith îi zise lui Marlon: 

— S-ar putea să fi pus blocaje la graniţa districtului. 

— Mda, ştiu. Dar trebuie să fie vreo cincizeci, şaizeci de 
drumuri care pleacă din districtul ăsta. Nu pot să pună blocaje pe 
toate. 

— Aşa e. Hai să alegem unul. 

— Ştiu eu unul. Town Road 18 - mai mult praf şi în majoritatea 
timpului noroi din cauza scurgerii proaste. Maşinile rămân 
înţepenite acolo, iar gorilele lui Baxter trebuie să păstreze bine 
maşinile lor închiriate de la Baxter Motors. Râse. Cretinii. 

Marlon o luă spre vest, pe un drum de fermă pavat, apoi făcu 
la dreapta şi se îndreptă spre nord pe un drum de pietriş cu urme 
de roţi, Town Road 18. 

Zece minute mai târziu porumbul se termină şi se pomeniră 
într-o zonă joasă, cu vegetaţie de mlaștină, un vestigiu al 
străvechii Mlaştini Negre. Drumul deveni noroios şi camioneta se 
deplasa cu greutate prin nămolul cleios. 

După cinci minute Billy zise: 

— Am ieşit din districtul Spencer. 

Keith nu văzuse nici un indicator, dar bănuia că Billy era 
familiarizat cu zona. Scoase din torpedo o hartă a statului Ohio şi 
spuse: 

— Hai să o luăm pe drumuri lăturalnice până la Maumee, apoi 
intrăm pe Route127 până la Michigan. 

— Da, aşa trebuie să facem. 

Îşi continuară traseul, îndreptându-se spre vest şi nord pe o 
serie de drumuri orăşeneşti şi districtuale întretăiate, străbătând 
provincia autumnală bogată, câmpurile nesfârşite de porumb, 
păşunile şi pajiştile. Acum, că pleca şi poate nu se mai întorcea 
niciodată, Keith avu grijă să observe totul: indicatoarele rutiere, 
numele de familie scrise pe hambare şi pe cutii poştale, recoltele 
şi animalele, oamenii, maşinile, casele, întreaga esenţă şi 
senzaţie a acestui pământ al cărui întreg era, într-adevăr, cu mult 


mai măreț decât suma părţilor lui... Și sfârşitul tuturor 
explorărilor noastre va fi să ajungem de unde am pornit şi să 
cunoaştem locul pentru întâia dată. 


Mai merseră încă o jumătate de oră, fără să-şi spună prea 
multe lucruri care nu aveau legătură cu drumul şi cu poliţia. 
Keith se uită pe hartă şi văzu că majoritatea podurilor peste râul 
Maumee se aflau în oraşele mai mari de pe malul râului, iar el nu 
voia să treacă prin niciun oraş. Zări un pod lângă un sătuc numit 
The Bend şi-l întrebă pe Billy despre el. 

— Mda, podul se află încă acolo, răspunse Billy. Are un 
indicator de limitare a greutăţii, dar, dacă merg cu viteză, o să 
fim pe partea cealaltă înainte să se prăbuşească. 

Keith nu era prea convins că Billy înţelegea fizica aplicată dar 
merita să arunce o privire. Se apropiară de un podeţ din capre şi 
înainte că Keith să poată vedea un indicator de limitare a vitezei 
sau să evalueze construcţia, Billy gonea peste podul îngust şi, 
zece secunde mai târziu, traversară râul. 

— Credeam că podul e închis pentru traficul de autovehicule, 
zise Keith. 

— Da? Părea bun. 

Keith ridică din umeri. 

Străbătură The Bend, lucru care le luă mai puţin timp decât 
traversarea râului, şi intrară pe 127, într-un sat numit Sherwood. 
Keith observă că era ora două şi mai rămăseseră cincizeci de 
kilometri până la graniţa cu statul Michigan, apoi încă vreo patru 
sute de kilometri sau mai mult până la Grey Lake. 

Route 127 trecea prin Bryan, Ohio, dar ei ocoliră orăşelul şi se 
întoarseră pe autostradă la câţiva kilometri în nordul acestuia. 
Acesta fusese ultimul oraş mai important în Ohio şi, de fapt, după 
Lansing, în zona de sud a Michigan-ului, nu mai existau oraşe 
mari pe Route 127 până în capătul peninsulei. Douăzeci de 
minute mai târziu, un indicator le ura bun venit în Michigan, 
„Regiunea Lacurilor”. Pe Keith îl interesa numai unul dintre ele. 

Observă că, între zona de nord a statului Ohio şi cea de sud a 
Michigan-ului, nu existau mari diferenţe de teren sau topografie, 
dar erau acele diferenţe subtile în semnalizare, asfaltare şi 
prospecţiuni, pe care s-ar fi putut să nu le observi, dacă nu 
vedeai indicatorul de Michigan. Mai important, orice urmă de 


interes pe care statul Ohio o avea pentru el, foarte probabil că nu 
trecea de acel indicator. Traversarea graniţei nu fu echivalentul 
care făcea să ţi se oprească inima al traversării graniţei dintre 
Est şi Vest în Europa, dar Keith avu un sentiment de uşurare şi se 
relaxă puţin. 

Mai merseră încă o jumătate de oră şi terenul începu să se 
transforme din ţinutul de fermă neted în dealuri verzi şi mici văi. 
Acum existau zone mari, împădurite, în majoritate cu stejari, 
nuci, mesteceni, arţari, iar culorile toamnei erau mai intense 
decât în Ohio. Keith nu mai fusese în Michigan de când el şi 
Annie obişnuiau să vină cu maşina, ca să vadă meciul Ohio- 
Michigan în Ann Arbor sau să vadă cum Bowling Green joacă cu 
Eastern Michigan în Ypsilanti. Îşi aduse aminte că erau 
weekenduri de vis, o ruptură nu numai de şcoală, ci şi de război 
şi de agitația din campusuri, un sfârşit de săptămână izolat de 
timp, fără dezacorduri sau demonstraţii, de parcă toată lumea se 
înţelegea să se îmbrace, să se poarte şi să arate normal pentru 
un tradiţional meci de fotbal de sâmbătă după-amiază. 

Se lăsă în voia gândurilor despre Annie, apoi îşi dădu seama că 
acest lucru nu era nici bun, nici folositor. Obiectivul era Grey 
Lake, misiunea era să se răfuiască cu Cliff Baxter, nu numai 
pentru el însuşi, ci şi pentru Annie, iar dacă se gândea la ea, nu 
se concentra asupra problemei. 

— Unde în nordul Michigan-ului mergem, mai exact? întrebă 
Billy. 

— Exact, nu ştiu. 

— Atunci, cum o să ajungem acolo? 

— O să ne descurcăm. Hei, îţi aminteşti expresia aia veche din 
armată? Nu ştiu unde suntem... 

— Mda. Billy zâmbi şi recită: Nu ştiu unde suntem sau ce 
facem, dar ne distrăm de minune. 

Râse. 

Keith îşi zise că lucrul acesta părea să-l satisfacă pe Billy, dar, 
după câteva minute, Billy întrebă: 

— Baxter e singur? 

Keith se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Nu cred că vreunul dintre oamenii lui e cu el. 

Billy cugetă un minut, după care întrebă: 

— Unde e doamna Baxter? 


— De ce mă întrebi? 

— Păi... adică, am auzit la radio de răpire. Îi aruncă lui Keith o 
privire. La radio ziceau că tu ai răpit-o. 

— Şi tu ce crezi? 

— Păi, e clar ca lumina zilei că voi doi aţi fugit împreună. Tot 
oraşul ştie asta. 

Keith nu spuse nimic. Billy continuă: 

— Ce nu pot să-mi dau seama e ce s-a întâmplat pe urmă. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat? 

— Păi... cred că a dat de voi. Asta explică tăieturile şi vânătăile 
de pe faţa ta. Dar nu explică cum de n-a murit unul din voi. 

— Noi ne-am străduit, replică Keith. 

Billy râse. 

— Sunt convins. Bănuiesc că asta e runda a doua. 

— A doua, poate a treia, a patra sau a cincea. Dar cine le mai 
numără? 

— Şi cred că e ultima. 

— Sunt sigur. 

— O să-l omori? 

Keith se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Aş prefera să n-o fac. 

— De ce nu? 

— E ceva prea bun pentru el. 

Billy dădu din cap şi nu zise nimic. 

— Dacă te iau cu mine, tu o să-mi execuţi ordinele. Bine? spuse 
Keith. 

Billy aprobă din cap. 

— Nu te aud, soldat 

— Da, să trăiţi. O vreme merseră în linişte, apoi Billy zise: Ea e 
cu el, nu-i aşa? 

— Da. 

— Bine. Deci, trebuie să punem mâna pe el, fără s-o rănim. 

— Aşa e. 

— N-o să fie uşor. 

— Nu. 

— Trei câini? 

— Cred că da. 

— Ce fel de scule are? 

— Probabil orice vrei. E şi vânător, şi poliţist. 


— Da. Are şi nişte chestii de văzut prin întuneric? 

— Probabil. Cu complimente din partea departamentului de 
Poliţie din Spencerville. 

— Şi bănuiesc că s-a ascuns în vreo cabană sau undeva, într-un 
loc unde cunoaşte terenul. 

— Aşa e. 

Keith se uită la Marlon. În termeni medicali, un doctor ar 
spune că creierul lui a suferit atacul prelungit al alcoolului, dar, 
în termeni umani, oricine îl cunoştea ar fi spus că sufletul lui a 
suferit prea multe atacuri din partea vieţii. Totuşi, Keith n-avea 
nicio îndoială că astăzi Billy Marlon atinsese străfundurile fiinţei 
lui şi că aceasta avea să fie ora lui cea mai bună şi mai lucidă. 

— Povesteşte-mi despre Beth, zise Keith. 

— Nu pot 

— Sigur că poţi. 

Billy rămase tăcut câteva minute, apoi scoase portofelul şi luă 
din el o fotografie soioasă pe care i-o înmână lui Keith. Keith o 
privi. Poză color arăta o femeie fotografiată bust, de vreo treizeci 
şi cinci de ani, cu păr scurt, blond, foarte drăguță, de fapt, cu 
ochi mari şi un zâmbet larg. Keith fu oarecum surprins de cât de 
bine arăta, dar deloc surprins că atrăsese atenţia şerifului 
Baxter. După câte observase Keith, în Spencerville exista un 
număr normal de femei drăguţe, dar înţelegea de ce aceasta 
devenise victimă lui Cliff Baxter şi motivul şedea pe scaunul de 
lângă el. Lăsând deoparte civilizaţia şi politeţea, un bărbat slab, 
cu o nevastă excepţional înzestrată, era sortit s-o piardă - poate 
temporar - în favoarea unuia ca Cliff Baxter. Keith îi dădu înapoi 
lui Billy fotografia şi zise: 

— E foarte frumoasă. 

— Mda. 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum doi ani. 

— S-a recăsătorit? 

— Nu cred. În cartea de telefon din Columbus e trecută tot e 
Beth Marlon. 

— Poate că după asta o să te duci s-o cauţi. 

— Mda, poate. 

Câteva minute mai târziu, Billy păru să fie într-o dispoziţie mai 
bună şi zise: 


— Hei, e momentul unei poveşti de război. 

Keith nu fu de aceeaşi părere şi-l întrebă: 

— Cunoşti drumul ăsta? 

— Da, din când în când, mergeam pe aici. Se vânează bine în 
Parcul Naţional Hartwick Pines. Ai fost vreodată acolo? 

— Nu, n-am fost niciodată atât de mult în nord. E pe aici vreo 
staţie de benzină? 

— Să vedem... Se uită pe fereastră. Mda, cam după vreun 
kilometru sau aşa ceva. Cât de departe mergem? 

— Până aproape de capătul peninsulei. Încă vreo două ore, 
cred. Nu trebuie să vii cu mine tot drumul. Te pot lăsa la un 
motel şi să mă întorc după tine. 

— Zău? Şi dacă nu te mai întorci? 

— O să mă întorc. 

Brusc, Billy râse. 

— Ai curaj, omule. Hei, îţi zic eu ce facem - punem mâna pe 
nenorocit, îl curăţăm de mate şi ne întoarcem în Spencerville cu 
el legat pe capotă, ca o căprioară. Ce zici? 

— Nu mă ispiti. 

Billy scoase un urlet de încântare şi-şi pocni coapsele. 

— Da! Da! În sus şi-n jos pe Main Street, claxonând, cu Baxter 
cu fundul în sus şi lupii mâncându-i maţele în Michigan. Da! 

Ignoră această izbucnire însetată de sânge, nu fiindcă o 
considera dezgustătoare, ci fiindcă nu o considera astfel. 

Văzu în faţă o benzinărie şi i-o arătă lui Billy care opri. Dădu 
bani pentru gustări şi Billy intră înăuntru. Keith se aşeză la volan. 
Vânzătorul umplu rezervorul şi Keith fi plăti în timp ce Billy se 
duse la closet. Impulsul lui Keith fu să-l lase pe Billy aici, nu 
fiindcă Billy Marlon era un tip terminat - Keith înţelegea astfel de 
oameni şi aprecia mobilizarea lui Marlon cu aceasta ocazie. 
Problema era că ceea ce-l determinase pe Billy să participe 
includea planurile proprii ale acestuia şi prezenţa lui adăuga o 
nouă dimensiune problemei. Dar Keith, într-un moment de 
slăbiciune, mărturisise ce voia să vâneze şi Billy ştia prea multe, 
deci nu putea să fie lăsat deoparte să umble de colo până colo. 

Billy se întoarse la camionetă şi se urcă pe scaunul din 
dreapta. Se uită la Keith şi amândoi înţeleseră că Billy Marlon 
era un om care, de obicei, era păcălit, umilit şi lăsat în urmă. 

— Mulţumesc, zise Billy. 


Keith se întoarse pe Route 127. 

Fermele se răriră şi dealurile deveniră mai înalte şi mai 
împădurite. Stejarii şi arţarii îşi pierduseră majoritatea frunzelor, 
iar mestecenii şi nucii erau aproape goi. Keith observă că existau 
conifere mai numeroase, pini roşii şi albi şi brazi în formă de 
piramidă, unii dintre ei atingând înălţimi impresionante. 
Indicatorul ultimei graniţe districtuale pe care o traversaseră 
anunţa o populaţie de şase mii două sute de locuitori, cam o 
zecime din populaţia districtului Spencer, care era considerat 
rural. Adevărat, gândi, locul acesta era îndepărtat şi aproape 
nelocuit, ocolit de marele val de pionieri ce se îndreptau spre 
vest. 

Lumina începea să scadă şi copacii aruncau umbre lungi pe 
dealuri. Totul era foarte liniştit afară şi, cu excepţia unor mici 
turme de vite întâmplătoare, nimic nu se mişca. 

— Crezi că ea e bine? întrebă Billy. 

Keith nu răspunse. 

— El nu i-ar face rău, nu-i aşa? 

— Nu. O iubeşte. 

Billy tăcu o clipă, apoi comentă: 

— Nu pot să-mi închipui că iubeşte şi pe altcineva în afară de 
el. 

— Mda, bine, poate dragoste nu-i un cuvânt potrivit. Orice ar 
fi, are nevoie de ea. 

— Da. Cred că ştiu ce vrei să spui. Ea e de treabă. 

La Gaylord, în districtul Otsego, Keith o luă spre est de Route 
22 şi, după douăzeci de minute, la şapte şi cincisprezece ajunseră 
în Atlanta, oraşul principal al zonei, cu o populaţie de aproape 
şase sute de suflete. 

— Ne oprim pentru benzină, îi zise Keith lui Billy. Nu pomeni 
de Grey Lake. 

Keith opri la unica benzinărie şi umplu rezervorul, în ideea că 
va pleca de la Grey Lake la vreo oră târzie, fără o destinaţie 
cunoscută. Vânzătorul începu să pălăvrăgească, şi Billy tesu o 
poveste cum că se duceau la Presque Isle ca să vâneze rațe. 

Keith se duse la un telefon public şi formă numărul lui Baxter 
din Spencerville. După cum îi spusese şi Terry, apelul fu 
transferat automat şi o voce răspunse: 

— Poliţia din Spencerville, la telefon sergentul Blake. 


— Blake, zise Keith, aici e vechiul tău prieten Keith Landry. 
Maşina şi omul care vă lipsesc se află într-un lan de porumb în 
afară Route 8, în partea de nord, cam la un kilometru spre vest 
de graniţa oraşului. 

— Ce...? 

Keith închise. Se simţise obligat să dea acel telefon, să-l scoată 
pe Ward din portbagaj înainte ca cei care strângeau recolta să-l 
găsească mort. Se întrebă dacă apelul lui din Michigan spre casa 
lui Baxter, transferat la sediul poliţiei nu era afişat pe vreun 
dispozitiv de identificare al departamentului de poliţie din 
Spencerville. În mod normal, n-ar fi făcut un lucru atât de 
caritabil, dacă ar fi existat şi cel mai mic element de risc pentru 
el, dar nu voia ca Ward să moară, şi în plus, când poliţia îl va 
găsi, acesta le va spune că Landry se îndreaptă spre Daytona. 
Poliţia din Spencerville va alerta poliţia statului Ohio să caute 
martorul fugar la aeroporturile din apropiere sau în Florida. N- 
aveau nici motiv să se gândească la Grey Lake, la Billy Marlon 
sau la camionetă. Spera că nu. 

Keith mai voia să vadă şi dacă cineva răspundea la telefon 
acasă la Baxter. El credea, bazându-se pe ceea ce spusese Terry 
şi pe indiciul dat de Annie despre Atlanta - această Atlanta - că 
Baxter se afla la Grey Lake. Pe de altă parte, Keith avea 
sentimentul sâcâitor că asta era o cursă. Dar, dacă era, era o 
cursă foarte minuţios elaborată şi probabil prea sofisticată pentru 
Cliff Baxter. Problema lui, ştia, era că trăise prea mult timp în 
lumea oglinzilor deformate, unde mii de băieţi inteligenţi îşi 
făceau unul altuia cele mai elaborate şi sofisticate feste. Aici nu 
era cazul. Baxter se afla în singurul loc în care putea să fie - 
cabana lui de la Grey Lake; şi era singur, exceptând-o pe Annie, 
şi nu ştia că Keith Landry se îndreaptă spre el. Liniştit, Keith îşi 
scoase lucrul ăsta din minte şi se gândi la problema imediat 
următoare. Intră în micul birou şi-i zise vânzătorului: 

— Vreau să cumpăr o arbaletă bună. 

Vânzătorul răspunse: 

— E un tip pe nume Neil Johnson care vinde echipament 
sportiv. Unele folosite, altele noi. Bani gheaţă. Acum a închis, dar 
o să-i dau un telefon dacă vrei. 

— Bine. 

Bărbatul dădu un telefon şi vorbi cu Neil Johnson care, după 


câte se părea, era la masă şi dorea să ştie dacă domnul nu putea 
să mai aştepte puţin. 

— Aş vrea totuşi să plec la drum, zise Keith vânzătorului. N-o 
să-i răpesc mult din timp. 

Vânzătorul transmise acest lucru domnului Johnson şi 
întâlnirea fu stabilită. Keith primi indicaţii cum să ajungă la 
magazinul de echipament sportiv al lui Neil, mulţumi 
vânzătorului şi se urcă în camionetă. 

— Ce s-a întâmplat? zise Billy. 

— Mergem să facem rost de o arbaletă. 

Porni şi se îndreptă spre est. Billy dădu din cap şi întrebă: 

— Exista vreo modalitate să-l omorâm pe Baxter, fără să 
omorâm câinii? 

— O să vedem. 

Desigur, gândi Keith, exista şansa să-l ochească pe Baxter de 
la o sută de metri sau mai mult cu puşca M-16 prin lunetă de 
puterea a patra. Dar nu aşa voia Keith să procedeze; el voia să-l 
privească pe om în ochi. 

Găsi casa lui Johnson, o construcţie mică de şindrilă, la 
marginea Atlantei, adică la câteva sute de metri de Main Street, 
şi intră pe alee. Câinii lătrară şi lumina de pe veranda din faţa se 
aprinse. Keith şi Billy coborâră din camionetă şi fură întâmpinați 
de un bărbat înalt şi vânos, care încă mai mesteca cina şi care se 
prezentă drept Neil. Keith se recomandă pe sine şi pe Billy drept 
Bob şi Jack. Neil aruncă o clipă o privire vechii camionete şi se 
uită la Keith şi Billy, încercând probabil să determine dacă merită 
să-şi piardă vremea. 

— Sunteţi din Ohio, zise. 

— Da, răspunse Keith. M-am gândit să-mi încerc mâna la trasul 
cu arbaleta. 

— Cu arbaleta? La naiba, aia nu e distracţie. Vrei probabil un 
arc. 

— Nu sunt arcaş. Vreau doar să vânez dăunători. 

— Zău? Bine, am doar un tip de arbaletă, şi eşti binevenit s-o 
iei. Haide înăuntru. 

Îi conduse pe Keith şi pe Billy într-o construcţie de aluminiu 
gen depozit, retrasă de la drum, care fusese transformată într-un 
magazin de articole sportive. Neil aprinse neonul. Peretele din 
dreapta era plin cu rastele de arme şi tejghele încărcate cu 


echipamente de vânătoare şi muniţie, cu care Keith îşi închipui 
că domnul Johnson putea să înzestreze un batalion de infanterie. 
Pe partea din stânga se găseau instrumente de pescuit, de tras 
cu arcul, haine pentru exterior, corturi şi diverse mărunţişuri 
necesare unui vânător. Keith nu văzu rachete de tenis şi pantofi 
sport. 

În acel moment, Keith nu se grăbea deosebit de tare, ştiind că, 
orice avea de făcut la Grey Lake, trebuia să aştepte până la orele 
mici ale dimineţii. Totuşi, dorea să pornească la drum, dar, într- 
un oraş de şase sute de locuitori, nu trebuie să te arăţi grăbit şi 
orice achiziţie trebuie tratată ca afacerea secolului. 

După o pălăvrăgeală politicoasă, Neil Johnson îi înmână 
arbaleta lui Keith şi zise: 

— Asta de aici e folosită, făcută din fibre de sticlă de o 
companie numită Pro Line. Destul de bună. 

Keith examina arma. În esenţă, consta dintr-un arc scurt, 
montat perpendicular pe un pat asemănător celui de la armă, de 
asemenea, tot din fibră de sticlă. Un fel de trăgaci elibera coarda 
trasă şi trimitea săgeata pe o canelură aflată pe partea 
superioară a suportului. 

— Pare uşor. _ 

— Mda. E prea uşor. Nu-i nicio distracţie. In câteva zile o să fii 
la fel de bun ca toţi ceilalţi. Un arcaş trebuie să exerseze ani 
întregi ca să fie bun. 

Keith avea sentimentul că domnul Johnson privea cu dispreţ 
arbaleta şi pe oricine o folosea. De fapt, Neil Johnson îl informă: 

— Un tip mi-a zis odată că, pe vremea cavalerilor, arbaletele au 
fost scoase în afara legii de papă, fiindcă se considera nepotrivit 
şi necinstit ca un creştin să le folosească. 

— Nu mai spune! Asta era valabil şi pentru vânătoarea de 
şobolani? 

— Probabil că nu. Oricum, e foarte precisă. Tracţiunea e cam 
de treizeci de kilograme şi o armezi punând patul armei pe piept 
şi trăgând coarda înapoi cu ambele mâini. Uite, să-ţi arăt. 

Neil luă arbaleta, trase coarda înapoi şi o fixă de cârligul 
trăgaciului. Puse o săgeată pe canelură şi îndreptă arma spre un 
cap prăfuit de căprioară pus pe peretele îndepărtat al încăperii, 
cam la zece metri. Ochi prin cătare şi apăsă pe trăgaci. Săgeata 
scurtă zbură din arbaletă şi străpunse capul căprioarei drept 


între ochi, ieşi pe partea cealaltă şi se înfipse în panoul de lemn 
cu un sunet înfundat. 

— Ce zici de asta? 

— Foarte bine. 

— Mda. N-aş fi putut să fac aşa ceva cu un arc. Deci, zboară cu 
o viteză de aproximativ şaizeci de metri pe secundă. Şi, dacă te 
apropii de un animal, trebuie să ţii minte că nu tragi cu pușca, 
aşa că trebuie să te apropii mai mult de el. Să-ţi aminteşti şi 
altceva... la treizeci şi cinci de metri ai o pierdere de un metru şi 
douăzeci, deci trebuie să o compensezi. Luă o săgeată. Astea sunt 
din fibre de sticlă, cu aripioare din plastic, iar asta e pentru 
vânătoare şi are vârful mai mare. Sunt opt la o cutie. Câte vrei? 

Keith se uită la tolba de plastic de pe tejghea. 

— Umple-o. 

— S-a făcut. Asta înseamnă douăzeci şi patru. Altceva? 

— Poţi să fixezi o lunetă pe ea? 

— O lunetă? Nu dai nicio şansă şobolanilor, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Să văd ce am pe-aici. 

Neil găsi o lunetă de arc, de puterea patru şi în zece minute o 
fixă pe arbaletă. I-o înmână lui Keith şi zise: 

— Vrei s-o reglezi? 

— Da. 

— Să-ţi pun o ţintă. Dă-te înapoi până la uşă. Sunt cam 
optsprezece metri. 

Keith lua arbaleta, puse tolba pe umăr şi se duse spre uşă în 
timp ce Neil Johnson instala o ţintă pe un balot de paie şi se dădu 
într-o parte. Keith puse arbaleta pe piept, potrivi săgeata, ochi 
prin lunetă şi apăsă pe trăgaci. Săgeata lovi undeva jos. Keith 
regla arma şi trase din nou. La a treia încercare săgeata nimeri 
în cercul negru. 

— Am înţeles. Ce precizie are, să zicem, la treizeci şi cinci de 
metri? 

— Cam de două ori mai mare decât la un arc, răspunse Neil. 
Adică, ar trebui să fii în stare să tragi toate săgețile într-un cerc 
de douăzeci de centimetri. 

Keith dădu din cap. 

— Dar de la şaptezeci de metri? 

— Şaptezeci de metri? Nici măcar n-o să vezi un şobolan de la 


distanţa asta... Ei bine, poate cu luneta o să pară că e la douăzeci 
de metri, dar ai pierderea aceea de un metru şi douăzeci la 
treizeci şi cinci de metri şi care s-ar putea dubla la o distanţă de 
şaptezeci de metri. Chestiile astea sunt făcute ca să tragi de la 
treizeci şi cinci de metri. Cu aşa ceva poţi să trimiţi o săgeată şi 
la şase sute de metri, da’ nu loveşti nimic decât poate vreo vacă, 
Din greşeală. 

— Mda... Pot să nimeresc, să zicem, un câine sălbatic, 
nemișcat, de la şaptezeci de metri, fără vânt, cu luneta asta? 

Neil îşi frecă bărbia. 

— Păi... zborul săgeţii o să fie drept, bun, n-o s-o ia la stânga 
sau la dreapta, dar trebuie să ghiceşti care va fi pierderea. Da' 
care-i treaba? 

— În Ohio câinii nu-mi lasă în pace oile. Când trag cu puşca 
într-unul, ceilalţi se împrăştie. M-am gândit că folosind o 
arbaletă. N-o să-i sperii. 

— De ce nu îi otrăveşti, pur şi simplu, pe nenorociţi? 

— Nu e chiar creştineşte. 

Neil râse. 

— Fă-o cum vrei. Luă un creion şi mâzgăli nişte cifre pe 
tejgheaua de lemn. Să vedem... arbaleta, douăzeci şi patru de 
săgeți, inclusiv aia pe care am tras-o... O vrei înapoi? 

— Nu. 

— Bine, tolba, husa, luneta... să zicem şase sute de dolari, 
inclusiv taxele. 

— Pare cinstit. 

Keith numără banii care reprezentau aproape tot numerarul pe 
care îl avea. Îşi aminti de mia de dolari a lui Charlie Adair, apoi 
se gândi la Adair şi se întrebă când o să-l mai vadă. În timp ce 
Billy împacheta totul în husa de pânză, Keith se interesă: 

— Vin mulţi oameni din Ohio pe aici? 

Neil numără banii şi răspunse: 

— Vin o mulţime vara, apoi în sezonul de vânătoare. După asta, 
nu mai vezi mulţi. Unde vă duceti? 

— La Presque Isle. 

— Zău? Nu-i uşor să ajungeţi noaptea, printre dealuri dacă nu 
cunoaşteţi drumul. 

— O s-o luăm încet. Văd că vinzi şi haleală pentru câini 

— Da. Cele mai multe afaceri cu cei care nu-s din oraş este cu 


muniţie, mâncare pentru câini, momeală de peşte şi chestii d- 
astea. Oamenii vin cu armele proprii şi cu restul. 

Neil continuă pe tema asta, apoi îşi aminti de subiect şi 
întrebă: 

— Ai nevoie de haleală pentru câini? 

— Nu, dar un prieten de-al meu vine aici cu doi, trei câini care 
mănâncă precum lupii. Cred că de aici ia mâncarea pentru ei. 

— Mda, dacă-i alergi, tre' să le dai de mâncare. De fapt acu' 
câteva zile a fost pe-aici un tip din Ohio şi a cumpărat atâta cât 
să-i ajungă câteva luni. 

— S-ar putea să fie prietenul meu. Se află aici. 

— S-ar putea. 

Conversaţia părea să se fi împotmolit, aşa că Keith, în ciuda 
raţiunii, şarjă: 

— Mă gândeam să-mi cumpăr o casă prin zonă, dar aş vrea să 
vorbesc cu nişte tipi din Ohio care au deja una. 

— Mda, ai putea s-o faci. De fapt, tipul ăla care m-a golit de 
haleală pentru câini e la Grey Lake. Du-te până acolo şi caută 
indicatorul lui. Îl cheamă Baxter. Asta-i prietenul tău? 

— Nu. 

Keith observă că Billy făcu ochii mari, dar rămase tăcut. 

— Mda, poate o să trec pe la el la întoarcere, dar nu vreau să 
dau buzna, dacă e şi doamna cu el, zise Keith. 

— N-am văzut nicio doamnă în maşină. 

Keith nu răspunse. Neil adăugă: 

— Dar n-am văzut nici câinii, aşa că probabil a trecut întâi pe 
acasă, apoi a venit aici. Poţi să-l suni mai înainte. E trecut în 
cartea de telefon. Spune-i că te-am trimis eu. Facem afaceri din 
când în când. g 

— Mulţumesc. Poate o să-i fac o vizită la întoarcere. Între timp, 
trebuie să sun acasă. Te superi dacă folosesc telefonul? 

— Nu, dă-i drumu”. E acolo, lângă casa de înregistrare. 

Keith se îndreptă spre casa de înregistrare, găsi telefonul şi 
formă numărul. Billy discuta cu Neil despre arme şi vânătoare. 

Terry răspunse: 

— Alo? 

— Terry, eu sunt. 

— Keith! Unde eşti? 

— Aici. Ascultă, telefonul tău e supravegheat. 


— Telefonul meu? 

— Da, dar nu de poliţia din Spencerville. De guvernul federal. 

— Ce? De ce...? 

— Nu contează. Sună-ţi avocatul mâine-dimineaţă să suspende 
interceptarea. Mai important, ştiu că el e aici, aşa că trebuie să 
presupunem că şi ea este. Keith adăugă ca s-o încurajeze: Sunt 
sigur că trăieşte. 

— Oh, slavă Domnului... ce ai de gând să faci? 

— Am vorbit cu poliţia locală şi sunt foarte cooperanţi. Voiam 
doar să vă reamintesc ţie şi lui Larry să nu faceţi nimic care ar 
putea să pericliteze situaţia. Şi nu spune nimic părinţilor tăi la 
telefon. Da? 

— Da. 

— Terry, ai încredere în mine. 

— Am. 

— Mâine o să o iau înapoi. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Şi el? O să-l aresteze? 

— Nu ştiu, bănuiesc că, dacă ea face o plângere, o să-l 
aresteze. 

— N-o să facă. Nu vrea decât să scape de el. 

— Ei bine, să începem cu începutul. Poliţia de aici vrea să 
aştepte până dimineaţa, şi asta e bine. Am să te sun eu mâine, să- 
ţi dau vestea cea bună. 

— E-n regulă... Pot să dau de tine în seara asta? 

— O să stau la un motel şi o să te sun numai dacă am informaţii 
noi. 

— Bine. Ai grijă. 

— O să am. Şi acum un mesaj pentru cei care înregistrează 
conversaţia asta: „Bună, Charlie, am ajuns aici fără ajutorul tău, 
dar îţi mulţumesc încă o dată. Billy m-a ajutat, iar dacă mi se 
întâmpla ceva mai târziu, să ai grijă de el. De acord? Între timp, 
încă un balaur. Ne vedem mai târziu”. Terry, fii curajoasă. Cele 
bune lui Larry. 

— O să-i transmit 

Keith închise. Împreună cu Billy şi Neil se întoarse la 
camionetă. 

— Ne vedem săptămâna viitoare, când ne întoarcem, zise 


Keith. 

— Noroc. 

Keith şi Billy se urcară în maşină şi ieşiră pe drum. Billy spuse: 

— Hei, ai auzit? Baxter e la Grey Lake. 

— Într-adevăr. 

Se simţea mult mai bine. 

— L-am prins! Se uită la Keith. Ştiai că e acolo, nu-i aşa? 

Keith nu răspunse. Billy se gândi o vreme, apoi întrebă: 

— Crezi că el ştie că îl căutăm? 

— Sunt convins de asta. 

— Mda... dar crezi că ştie că tu ştii unde să-l găseşti? 

— Asta-i întrebarea. 

Billy examina arbaleta, o ridică şi privi pe geam prin mica 
lunetă. 

— Ocheşti ca şi cu o armă. Dar nu ştii despre pierderea aia. 

Cercetă vârful săgeţii, ascuţit ca un brici, cu tăişul lat, făcut 
din oţel de înaltă calitate. 

— Isuse, vârful ăsta are peste doi centimetri lăţime. O să facă o 
tăietură serioasă în carne. Eşti sigur că trebuie să omorâm câinii? 

— Să-mi spui tu când o să ajungem acolo. 

— Bine... hei, poate putem să-l ochim pe Baxter cu chestia 
asta. 

— Poate. 

Chiar dacă îl omora cu puşca M-16 de la o sută de metri sau cu 
arbaleta de la treizeci şi cinci, omul urma să fie tot atât de mort 
cât ar fi fost dacă Keith i-ar fi secţionat artera femurală cu 
cuțitul. Însă există o diferenţă în raportul post-acţiune, ca să zică 
aşa. Medită un timp la acest lucru, luând în consideraţie şi faptul 
că Annie avea să fie de faţă când se va întâmpla totul. Keith se 
gândi şi la posibilitatea să nu-l omoare pe Baxter. Nu stătea în 
puterea lui să controleze cea mai mare parte din ceea ce urma să 
se întâmple înainte de zorii zilei, dar simţea că ar trebui cel puţin 
să se gândească la viaţa după moarte - adică, la viaţa lui după 
moartea celuilalt. Întotdeauna făcea asta, deşi rareori ieşea cum 
voia el. În majoritatea cazurilor, evitai să împuşti un tip în spate 
sau în vintre. Dincolo de aceste mici concesii acordate 
cavalerismului, orice este permis. Totuşi, Baxter era un caz 
special, şi Keith dorea cu adevărat să fie destul de aproape să-l 
miroasă, să-l privească în ochi şi să spună: „Salut, Cliff, ţi-aduci 


aminte de mine?” 

— Ai fost atent? întrebă Billy. 

— Cred că da. Am pierdut vreun viraj? 

— Nu, dar întoarce aici. la-o pe bifurcația din stânga. 

— S-a făcut. 

Keith coti spre stânga. Acum se îndepărtau de Atlanta, spre 
nord, printr-o vastă zonă de sălbăticie neatinsă, dealuri, lacuri, 
râuri şi mlaştini. 

— Mi-am amintit că drumurile de pe hartă nu se potrivesc 
întotdeauna cu drumurile din realitate, comentă Billy. 

— Aşa este. 

Keith aprinse lumina din maşină şi se uită la hartă. Regiunea în 
care pătrundeau era în majoritate pământ statal, cam patru, cinci 
sute de kilometri pătraţi de pădure, în cea mai mare parte 
accesibilă doar pe drumuri forestiere, cărări de vânat şi canoe. 
Keith nu văzu nici măcar un singur sat sau aşezare. Stinse lumina 
şi îi dădu mapa lui Billy. 

— Tu mă ghidezi. 

Billy scoase o lanternă din torpedo şi cercetă harta. 

— Cabana lui Baxter e pe partea de nord a lui Grey Lake, zise 
Keith. 

Billy îi aruncă o privire, dar nu-l întrebă cum de ştie asta, ci 
zise: 

— Da... văd un drum care înconjoară lacul pe partea de est, dar 
nu ajunge până în nordul îndepărtat. 

— O s-o găsim. 

— Mda, oamenii au indicatoarele astea de lemn cu numele lor 
pe ele, ca ăla de acolo, îndreptate spre drumurile de acces - vezi 
ăla? „Ascunzătoarea lui John şi Joan.” Ştii cum se numeşte 
cabana lui? 

— Nu... ba da, cred că e Cabana Marelui Şef Cliff. Dar am 
sentimentul că a dat jos semnul de bun venit. 

— Mda... s-ar putea să fie nevoie să ne interesăm. 

— Nu văd primprejur vreo altă fiinţă umană ca să întrebăm, 
Billy. 

— De obicei, e cineva. Ştiu ei. 

— Aşa e, dar s-ar putea să-l anunţe pe Baxter. 

— Da, s-ar putea. Hei, te gândeşti la toate, nu-i aşa? Poate c-ar 
trebui să mă gândesc şi eu dinainte din când în când. 


— Nu ti-ar face niciun rău. Începe din momentul ăsta. 

Continuară să meargă prin noaptea neagră, pe drumul îngust 
şerpuitor, mărginit de pini înalţi. 

— Ai vânat vreodată pe aici? întrebă Keith. 

— Din când în când. Găseşti câte o căprioară, o pisică sălbatică 
sau chiar vreun urs. Poţi să pui mâna şi pe ciudatul lup cenuşiu. 
Dar trebuie să cunoşti zona, altfel ai zbârcit-o. Adică, ăsta nu-i 
capătul lumii, dar cred că poţi să-l vezi de aici. 

După câteva minute, Billy zise: 

— O iei pe drumeagul ăsta spre stânga, care se încolăceşte 
aproape până la capătul de nord al lui Grey Lake. După asta 
trebuie să improvizăm. 

— Bine. 

Keith coti pe acel drum care de-abia era destul de lat ca să 
încapă camioneta; crengile pinilor măturau ambele laturi ale 
cabinei. În stânga, printre pini, Keith zări lacul. Răsărise o lună 
strălucitoare, aproape plină, şi lacul arăta într-adevăr cenuşiu, 
asemenea cositorului lustruit. Se afla cam la doi kilometri 
distanţă, înconjurat complet de pini, cu câţiva mesteceni 
desfrunziţi la malul apei. Keith nu văzu nicio lumină dinspre 
bărcile sau casele dintre pini. 

Într-adevăr, îşi zise, era o fărâmă spectaculoasă din lume, dar 
era foarte departe de alte zone de recreere din Michigan, şi Keith 
se întrebă ce gândise Annie despre soţul ei când acesta 
cumpărase o casă în sălbăticia asta. li trecu prin minte că, pentru 
oamenii obişnuiţi cu orizonturile nesfârşite şi cu cerul imens, 
albastru al zonei de ţară, locul acesta provoca claustrofobie şi era 
aproape înspăimântător, iar iarna era probabil un iad. Insă 
Baxter, îşi dădu seama Keith, se simţea acasă aici, un lup cenuşiu 
în elementul lui. 

Printre copaci, Keith zări o cabană care părea nelocuită şi 
bănuia că majoritatea acestor locuinţe erau probabil case pentru 
sfârşitul de săptămână. După câte ştia el, în jurul lacului nu 
exista vreo altă fiinţă umană în afară de el, Billy, Cliff şi Annie 
Baxter, lucru care îi convenea. Înainte de zorii zilei, populaţia de 
la Grey Lake va fi zero. Drumul ocolea lacul şi, din nou, Keith îl 
întrezări în partea stângă, apoi drumul coti iarăşi spre nord, 
îndepărtându-se de lac. Keith opri maşina. 

— Trebuie să existe un drum destul de lat ca să ajungem cu 


camioneta undeva, pe acolo, zise Billy. 

— Aşa e. 

Neputând să întoarcă maşina, Keith dădu înapoi, căutând o 
breşă între pini şi tufişuri. De-a lungul drumului îngust erau 
stâlpi de electricitate şi de telefon, şi Keith încercă să zărească 
firele ce treceau de la un stâlp înspre lac. 

În cele din urmă, Keith ascunse camioneta în afara drumului, 
pe un canal de scurgere, lăsând loc de trecere altor vehicule. leşi 
din camionetă, şi Billy îl urmă. Observă că era frig şi că respiraţia 
i se transforma în aburi. Era, de asemenea, şi tăcere, o seară 
tipică de toamnă în pădurile nordice, fără sunete făcute de 
insecte, păsări sau animale; era întuneric şi aşa avea să fie până 
când prima ninsoare va lumina pământul şi copacii. 

Keith şi Billy merseră pe drum cam o sută de metri, căutând o 
deschidere printre pini, destul de largă ca să permită trecerea 
unei maşini. Billy zise încet: 

— Poate că ar trebui să luăm o busolă, să ne ducem prin 
pădure înspre lac şi să căutăm pe acolo. 

— S-ar putea ca asta să fie soluţia. Hai să ne luăm 
echipamentul. 

Se întoarseră la camionetă şi Keith continuă să se uite la stâlpii 
de electricitate. Se opri, îl bătu pe Billy pe umăr şi îi arătă. Billy 
privi în sus la cerul negru. O veveriţă mergea pe un fir de 
electricitate care era aproape invizibil printre umbrele întunecate 
ale pinilor. Firul se îndrepta spre lac. Sub firul acela era încă 
unul, probabil linia telefonică, gândi Keith. Billy spuse: 

— Ăsta, în mod clar, o ia spre lac, dar, de obicei, ele merg de-a 
lungul drumului, şi nu văd niciun drum pe aici. 

Keith rămase în apropierea stâlpului, apoi intră în pădure şi 
apucă un trunchi de pin alb înalt de vreo doi metri şi jumătate, îl 
zgâlţâăi şi îl scoase din rădăcini. Billy se uită la baza trunchiului 
tăiat şi zise: 

— Doamne... tipul ăsta trebuie să fie smintit. Keith dădu cu 
piciorul unui alt pin şi acesta se prăbuşi. Cineva, fără îndoială, 
Cliff Baxter, camuflase drumul îngust care ducea spre cabană lui 
cu pini tăiaţi, fiecare înalt de vreo doi, trei metri. Erau cam vreo 
doisprezece pini înfipţi pe drumeag, pe o distantă de aproximativ 
şase metri, dând impresia de pădure continuă. Keith observă că 
copacii erau încă verzi şi ar fi rămas aşa săptămâni întregi, dar 


erau puţin înclinați şi mai scunzi decât restul pinilor. 

Keith remarcă, de asemenea, că locul unde drumul nepavat 
întâlnea asfaltul era acoperit cu uscături şi cu crengi de pin, ca 
să ascundă urmele de roţi ce duceau spre drumul ascuns. Nu era 
o treabă prea grozavă, îşi zise Keith, dar destul de bună ca să îl 
împiedice pe vreun şofer curios sau rătăcit să o ia pe cărarea 
care ducea spre cabană lui Baxter. Keith privi în jur şi descoperi 
un stâlp indicator retezat de la bază şi trântit la pământ. Pe el nu 
există nicio pancartă pe care să scrie „Cabana Marelui Şef 
Baxter”, dar Keith era sigur că existase. 

Era evident, îşi zise Keith, că Cliff Baxter nu dorea vizitatori, 
întâmplători sau altfel. Şi aceiaşi pini, laborios transplantaţi, care 
îi ţineau deoparte pe oameni, îl împiedicau pe Baxter să facă 
incursiuni ocazionale în lumea exterioară. Deci, nu avea sens să 
supravegheze drumul, aşteptând ca Baxter să plece pentru un 
timp şi s-o salveze pe Annie fără să o pună în primejdie. După 
câte se părea, Baxter avea toate cele necesare pentru o şedere 
îndelungată. Întrebarea cheie era, fireşte, dacă Annie era cu el şi 
dacă trăia. Keith era aproape sigur că era cu el şi că trăia, deşi 
nu bine. Asta era tot sensul fugii lui Baxter la cabana lui 
îndepărtată - să-şi închidă nevasta şi să-şi verse toată mânia şi 
furia pe ea, fără ca lumea din afară să intervină. 

Lui Keith îi trecu prin minte că, în ultimă instanţă, indiferent 
de Keith Landry - sau de cineva ca el - ăsta era locul unde Baxter 
era destinat să sfârşească, mai devreme, dacă nu mai târziu, deşi 
Annie poate înţelesese sau nu subtextul psihologic al acestei 
cabane de vânătoare şi viitoare casă pentru viaţa de după 
pensionare. Îşi aminti ceva ce-i spusese Annie: „De cele câteva 
ori când am fost acolo singuri, fără copii sau companie, era un alt 
om. Nu neapărat mai bun, şi, de fapt, nu mai rău... doar un alt 
om... tăcut, distant, de parcă... nu ştiu... se gândea la ceva. Nu- 
mi place să mă duc singură cu el acolo şi, de obicei, pot să mă 
eschivez.” 

Puteai doar să-ţi imaginezi, îşi zise Keith, la ce se gândea Cliff 
Baxter. Puteai doar să speri că ceea ce-i făcuse lui Annie în 
ultimele trei zile, minţii şi trupului ei, nu va fi ceva permanent şi 
nu va lăsa cicatrici. 

Keith şi Billy se  întoarseră la camionetă, îşi luară 
echipamentul, apoi se întoarseră la locul de unde începea drumul 


camuflat Amândoi ştiau că nu trebuie să meargă pe acolo sau pe 
drumul forestier de dincolo de el, aşa că începură să meargă 
paralel cu acesta păstrându-l în raza vizuală ori de câte ori 
puteau. Işi mențineau direcţia cu ajutorul busolei şi a micilor 
stâlpi de electricitate pe care îi vedeau din când în când şi care 
mergeau de-a lungul drumului. După vreun sfert de oră de 
înaintare înceată, Keith se opri şi îngenunche ascultând pădurea. 
Billy îngenunche şi el alături şi rămaseră amândoi nemişcaţi timp 
de cinci minute. În cele din urmă, Billy şopti: 

— Sună bine, miroase bine, simt că e bine. 

Keith încuviinţă din cap. Tot şoptind, Billy zise: 

— Ştiu că acel camuflaj de acolo pare opera lui Baxter, dar 
cum o să fim siguri că la capătul acestor fire e casa lui? Nu ştim 
cum arată şi n-o să ciocănim la uşă înainte să tragem. 

— Are forma literei A, e din lemn întunecat la culoare şi e 
aşezată pe malul lacului, spuse Keith. 

— Zău? Ştii mai multe decât spui, nu-i aşa? Tipic pentru un 
ofiţer. 

— Cred că acum ştii şi tu tot ce ştiu eu. Acasă ţi-am spus că o 
să fie periculos. 

— Da, mi-ai spus. 

— O să-ţi mai spun şi altceva: te-am luat gândindu-mă la tine, 
nu la mine. Dar apreciez ajutorul tău. 

— Mulţumesc. 

— Dacă te mai iau şi restul drumului, vreau să-mi promiţi că o 
să termini tu treaba, dacă eu nu o să fiu în stare. 

Billy se uită la el şi confirmă din cap. 

— Ştii că am motivele mele, şi tu le ai pe ale tale... deci, dacă 
unul din noi cade, celălalt va trebui să dea tot ce are mai bun în 
el. 

Keith ezită, apoi spuse: 

— De acord... şi dacă la sfârşit rămâneţi doar tu şi ea, să-i 
spui... orice ar fi. 

— Mda, am să-i spun orice. Ceva în mod special? 

Era ceva, dar Keith zise: 

— Spune-i despre ziua de azi. 

— Bine. Şi tu să faci acelaşi lucru pentru mine. Poate că nu-i 
pasă, dar ar trebui să ştie. 

— O să o fac. 


Keith avea senzaţia distinctă că mai purtase această discuţie şi 
înainte, în alte locuri, cu alţi oameni şi că se plictisise de ea. 

— Să mergem, zise. j 

Îşi continuară drumul prin pădure. Încercă să ghicească cât de 
minuţios fusese Baxter cu pregătirile lui. Camuflajul era bun, dar 
un dispozitiv de avertisment era esențial. Desigur, pentru asta 
existau câinii, dar ceea ce-l preocupa era o rachetă 
semnalizatoare, deşi se întreba dacă Baxter, care nu avea 
experiență militară, se gândise la aşa ceva. Totuşi, ridica piciorul 
sus când păşea şi observase că la fel proceda şi Billy care se 
gândise la acelaşi lucru. Era interesant, îşi zise Keith, cât de 
multe îşi aduceau aminte vechii soldaţi, chiar şi tipi ca Billy. Dar 
după ce-ai văzut pe cineva  împiedicându-se de sârma 


dispozitivului de  declanşare - fie că declanşa o rachetă 
semnalizatoare, fie o capcană explozivă - nu voiai să repeţi acea 
experienţă. 


Luna se înălţase mai mult acum şi aruncă ceva lumină în 
pădurea de pini, dar Keith tot nu putea să vadă la mai mult de 
şase metri înaintea lui. Era mai frig decât îşi închipuise că o să 
fie şi vântul bătea din direcţia lacului sporind răcoarea. Se 
mişcau încet, străbătând cam o jumătate de kilometru în 
jumătate de oră. Keith încetini, apoi se opri şi arătă cu degetul. 

În faţa lor se putea vedea, printre pini, începutul unui luminiş, 
iar la capătul lui, apele luminate de lună ale lui Grey Lake. Mai 
merseră vreo douăzeci de metri şi se opriră iarăşi. 

În partea dreaptă, cam la o sută de metri, în luminişul larg 
care ajungea până la malul lacului şi decupată pe oglinda lui, se 
afla o casă în forma literei A din lemn întunecat. 

Amândoi se uitară o clipă la casă, apoi Keith ridică binoclul. 
Văzu că clădirea avea o înfăţişare oarecum alpină şi era 
construită pe nişte coloane de ciment, aşa că era ridicată de la 
pământ la înălţimea unui etaj. O verandă din grinzi în consolă 
înconjura complet casa, oferindu-i lui Baxter o vedere de trei sute 
şaizeci de grade de pe o poziţie avantajoasă, înălţată. Un coş de 
piatră se ridica din centrul acoperişului şi fumul plutea înspre ei, 
deci se aflau contra vântului pentru câini. În garajul deschis de 
sub structura în formă de A se găsea un Ford Bronco închis la 
culoare. 

Casa era aşezată în unghi faţă de malul lacului, astfel încât 


Keith putea să vadă şi faţa casei, şi latura de nord. Lumina venea 
de la ferestrele frontonului plasate pe acoperişul înclinat, ca şi de 
la uşile glisante de sticlă care dădeau spre verandă. În timp ce 
privea, o siluetă fugară - nu putu să-şi dea seama dacă era bărbat 
sau femeie - trecu prin faţa uşilor de sticlă. Keith cobori binoclul. 
— Aici este. 
Din direcţia casei latră un câine. 


Capitolul 38 


Cliff Baxter îşi fixă tocul pistolului şi-şi puse vestă antiglont. Se 
duse la rastelul de arme şi-şi luă puşca Sako, model TRG-21, care 
era arma lui pe timp de noapte, cu o lunetă cu infraroşii montată 
pe ea, din surplusul armatei. Puşca, fabricată în Finlanda, îi 
costase pe contribuabilii din Spencerville patru mii de dolari, iar 
luneta încă o mie şi, după părerea lui, arma şi luneta alcătuiau 
împreună aproape cel mai precis şi mortal sistem al trăgătorului 
de elită din întreaga lume. Stinse luminile din camera de zi, ca să 
nu fie luminat din spate şi deschise uşa de sticlă care dădea din 
camera de zi pe veranda înălţată. 

Se aşeză într-un genunchi în spatele balustradei şi ridică arma, 
privind prin lunetă şi potrivind imaginea în infraroşu de la 
butonul de focalizare. Cu ochiul drept vedea încă înceţoşat din 
cauza loviturii lui Landry, dar amplificarea optică îi era de ajutor. 
Cercetă pădurea, care începea cam de la o sută de metri după 
spaţiul deschis din jurul casei şi scrută liziera de pini, dar nu 
văzu nimic. 

Baxter nu era sigur care câine lătrase sau din ce cauză, aşa că 
merse ghemuit de-a lungul verandei, uitându-se prin lunetă 
reglabilă la pădurea ce înconjura casa pe trei laturi, apoi examină 
malul lacului care, la fel ca şi copacii, se afla cam la o sută de 
metri depărtare de terenul deschis. Fixă luneta asupra lacului, 
dar nu văzu nicio barcă. 

Unul dintre câini, un Labrador, era legat de o sârmă ce mergea 
paralel cu latura casei dinspre lac. Al doilea, un câine de aport 
auriu, era legat, de asemenea, de o sârmă care ducea de la lac, 
prin faţa casei, spre pădure, până unde drumul forestier intra în 
luminiş. Al treilea câine, un ciobănesc german se afla în spatele 
casei. Ciobănescul nu era legat de o sârmă, ci avea o lesă lungă 
de vreo cincizeci de metri, fixată de un stâlp, care-i permitea să 
hoinărească cel mai departe până la pădure şi cel mai aproape 
până la casă. Baxter era mulţumit de faptul că amplasamentul 
câinilor acoperea perimetrul luminişului din jurul casei. 

Erau câini buni, îşi zise Baxter, dar lătrau la aproape orice. 
Totuşi, de câte ori o făceau, Baxter verifica. Se întoarse la 


platforma din faţă şi, tot în genunchi, ridică arma şi o îndreptă 
spre drumul forestier. Se părea că lătrase câinele de aport auriu 
şi, de fapt, acesta se afla la capătul sârmei, aproape de lizieră. 
Dar Baxter observă că acum vântul bătea dinspre lac, deci 
câinele probabil că nu putuse să miroasă nimic fiind în direcţia 
vântului. Însă trebuie să fi auzit sau să fi văzut ceva. Potrivi iarăşi 
butonul de focalizare şi se concentra asupra imaginilor în 
infraroşu în timp ce cercetă încet de la stânga la dreapta. 

Se fixă iarăşi asupra câinelui şi văzu că acesta era îndreptat 
înspre pădure, cam la treizeci de metri de locul unde începea 
drumul forestier. Baxter se aşeză în poziţie de tragere, întins jos, 
sprijini arma de balustradă, dincolo de stinghia de bază, şi tinti în 
direcţia în care era îndreptat câinele. Ochi la baza pinilor şi trase 
un foc. Împuşcătura răsună printre copaci şi peste lacul din 
spatele lui risipind liniştea nopţii. Toţi cei trei câini începură să 
latre. Baxter ţinti din nou şi trase încă un foc, apoi altul. 

Ecoul se pierdu în depărtare şi câinii se liniştiră. Baxter 
rămase nemişcat, uitându-se prin lunetă, aşteptând un sunet sau 
o mişcare printre pini şi aşteptând, de asemenea, un foc de 
răspuns. După două minute întregi, se decise că nu se afla nimic 
acolo sau, dacă fusese, plecase, sau murise. „Poate o căprioară.” 
În timpul sezonului de vânătoare le plăcea să se hrănească după 
lăsarea întunericului, dar, de îndată ce câinii lătrau, ele fugeau. 
Deci, de ce câinele se tot uita în pădure? „Poate un iepure sau o 
veveriţă. Mda...” 

„De ajuns...” Nu voia să atragă atenţia şi nu voia să omoare 
vreun vânător, dar nu credea că se află cineva în cele câteva 
cabane de pe partea aceasta a lacului şi chiar dacă era n-avea ce 
căuta noaptea pe afară în timpul sezonului de vânătoare de 
căprioare; cel puţin, nu atât de aproape de casa lui. 

Mai aşteptă câteva minute, apoi se rostogoli de-a lungul 
verandei, se ridică repede şi se întoarse în camera de zi prin uşa 
glisantă. 

Puse înapoi arma în rastel şi îl încuie băgând în buzunar lanţul 
de la chei. În rastel mai erau încă patru puşti semiautomate, una 
cu o lunetă de clarobscur pentru vânătoarea în zori sau la 
asfinţit, una cu o lunetă standard de puterea patru pentru zi, una 
cu o lunetă de puterea doisprezece cu rază lungă pentru ochitul 
la distanţă de până la un kilometru, dincolo de lac, şi o puşcă de 


asalt AK-47 cu cătare deschisă pentru loviturile de la mică 
distanţă. 

În afară de armament şi de câini, mai avea şi şase capcane 
pentru urşi, vechi, răspândite în jurul proprietăţii, la care câinii 
nu puteau să ajungă. Una dintre ele era aproape de scara care 
ducea spre verandă. Mai avea şi alte şmecherii în mânecă, în caz 
că apăreau vizitatori neinvitaţi şi neanunţaţi. Nu aştepta pe 
nimeni, dar undeva, în adâncul minţii, era imaginea lui Keith 
Landry. 


Keith stătea întins pe burtă, pe pământ, printre crengile de pin, 
cu Billy alături de el. Când focul încetă, Keith şopti: 

— Doar foc de încercare. 

Billy dădu din cap afirmativ. 

— Mda... dar al naibii de aproape. 

— Se pare că un câine era îndreptat în direcţia asta. 

— Când a îngenuncheat puteai să-l ocheşti foarte bine, Şopti 
Billy. 

— Da, dar cred că avea vestă antiglonţ. Ar fi trebuit să încerc 
să-l împuşc în cap şi asta e dificil de la distanţa asta. 

— Hei, ai văzut ochiul ăla roşu uitându-se la noi? 

— Da. 

Marele dezavantaj al lunetei cu raze infraroşii era că puteai să 
vezi luminiţa roşie când era îndreptată direct spre tine. Nu era 
surprins că Baxter avea o lunetă pentru timp de noapte, dar asta 
făcea lucrurile puţin mai dificile. 

Câinele aflat la vreo douăzeci de metri de ei, scoase un 
mormăit înfundat. Rămaseră liniştiţi şi nemişcaţi alte câteva 
minute, apoi câinele, răspunzând vreunui impuls sau vreunui alt 
sunet, fugi spre lac de-a lungul suportului de sârmă. Keith mai 
aşteptă încă un minut, după care se ridică încet în genunchi, 
înălţă binoclul şi-l îndreptă spre casă. 


Baxter îşi dădu jos vestă antiglonţ, dar îşi păstră pistolul la 
brâu. Aprinse o lampă care împrăştia o lumină blândă în camera 
de zi spațioasă, cu tavanul asemeni unei catedrale. Pe pereţii 
înclinați ai camerei în formă de A se aflau trofee: un elan, o 
căprioară, o pisică sălbatică, un porc mistreţ, doi urşi negri puşi 
faţă în faţă pe pereţi opuşi şi, deasupra poliţei căminului, un lup 


cenuşiu care cuprindea cu privirea întreaga cameră. 

Intr-un balansoar de lângă şemineu şedea Annie privind ţintă 
flăcările. Când el se apropie, ea îi aruncă o privire. 

— Aştepţi pe cineva, draga mea? zise Baxter. 

Ea scutură din cap. 

— Ba cred că da. 

Se aşeză într-un fotoliu în faţa ei. Annie era dezbrăcată, dar 
era învelită cu o pătură, ca să nu-i fie frig. Totuşi, picioarele îi 
erau reci, în ciuda focului. De glezne avea fixate cătuşe de 
închisoare legate între ele cu un lanţ de o jumătate de metru, 
destul de lung ca să-i permită să meargă normal, dar prea scurt 
ca să poată fugi. Lanţul era fixat cu un lacăt de un şurub cu inel 
înfipt adânc în podeaua de stejar. 

Singurul telefon din casă era cel de perete din bucătărie, dar 
Cliff încuiase receptorul în dulapul de acolo împreună cu toate 
cuţitele ascuţite. Când o trimitea noaptea la culcare, Baxter îi 
lega mâinile cu cătuşe de căpătâiul de fier al părului şi îi eliberă 
picioarele „Ca să poţi să le desfaci pentru mine, iubito.” Cliff se 
uită la ea un timp, apoi spuse: 

— Crezi că o să vină după tine, dar telefonul pe care l-am 
primit mai înainte a fost de la Blake care mi-a zis că iubitul tău s- 
a dus, l-a răpit pe Ward şi l-a torturat. Dar Ward i-a spus că am 
plecat în Florida. Aşa că acolo se duce ticălosul idiot, dacă o să 
ajungă până acolo. Dacă chiar dă doi bani pe tine. 

Annie nu răspunse. Baxter continuă: 

— Nu cred că-i pasă de tine şi, chiar dacă o face, n-are curaj. 
Râse. Adică, nu are într-adevăr boaşe. Dar, într-un fel, sper că o 
să apară pe aici. Ai văzut vreodată un om prins într-o capcană de 
urşi? Nu e prea plăcut, îţi zic eu. De cele mai multe ori nu le pot 
deschide şi mor de foame şi de sete. Uneori îşi taie piciorul ca să 
scape. Dacă iubitul tău o să cadă într-o capcană din jurul casei, o 
să putem amândoi să-l privim cum moare, o săptămână sau cam 
aşa. De obicei, urlă până răguşesc, plâng şi imploră şi, la sfârşit, 
te roagă să-i împuşti. 

Annie continuă să privească ţintă flăcările. Cliff zise: 

— Eu n-am văzut asta niciodată cu ochii mei, dar ştiu pe cineva 
care a văzut. Cred că mi-ar face plăcere aşa ceva. 

Se părea că nu poate să obţină nicio reacţie din partea ei, aşa 
că spuse: 


— În orice caz, nu ştiu ce chestii plăcute ţi-ar mai putea face. 
Ultima oară când l-am văzut, boaşele lui erau în mâna mea. Ai 
văzut vreodată testiculele unui bărbat scoase din săculeţul lor? 
Hei, ar fi trebuit să le păstrez şi să ţi le arăt. 

O privi ţintă, iar ea îi aruncă o privire. Baxter putea să-şi dea 
seama că Annie nu era sigură de adevărul poveştii lui şi, de 
fiecare dată când i-o spunea, ea părea şi mai puţin convinsă, aşa 
că se hotări să nu i-o mai repete vreo câteva zile. Cliff continuă: 

— Sper, dacă apare, să nu fiu nevoit să-l omor imediat. Dacă n- 
o să cadă într-una dintre capcanele pentru urşi, poate o să-l 
prindă câinii sau o să pun eu mâna pe el. Hei, o să-l aduc aici, 
înăuntru, şi tu o să ai grijă de el. O să-l fixez destul de sus, ca să-l 
pot jupui de viu şi să-i tăbăcesc pielea... 

— Gura! 

El se ridică. 

— Ce-ai zis? 

— Termină! Termină! 

— Zău? Ridică-te. 

— Nu. 

— Ridică-te, căţea, şi primeşte-ţi porţia sau o să fie şi mai rău. 

Annie ezită, apoi se sculă în picioare. 

— Dă jos pătura. 

Annie lăsă pătura să cadă pe podea. Baxter scoase lanţul cu 
chei din buzunar, îngenunche şi desfăcu lacătul, eliberând lanţul 
de la cătuşe. Se ridică şi zise: 

— Du-te acolo şi apleacă-te peste braţul canapelei. 

Ea dădu negativ din cap. Baxter scoase pistolul şi îl aţinti spre 
faţa ei. 

— Fă ce-ţi spun. 

— Nu. Dă-i drumu” şi trage. 

El cobori pistolul spre stomacul ei şi zise: 

— Dacă te împuşc în burtă, o să ai nevoie de o zi ca să mori. 

Annie rămase pe loc dorind să moară, şi în acel moment nu 
conta cât avea să dureze. Apoi se gândi la copii şi la posibilitatea 
că Keith să-şi amintească ce-i spusese ea despre Grey Lake sau 
că el să vorbească cu Terry care - se rugă ea - înţelesese ce-i cu 
Atlanta. Annie ştia că ei n-o să poată rămâne în casa asta pentru 
totdeauna şi, când va apărea cineva, va fi vărsare de sânge şi 
totul se va sfârşi, probabil, când Cliff o va omori, întâi, pe ea, apoi 


se va sinucide. 

Aşa că ezită între dorinţa de a fi omorâtă acum şi prelungirea 
cu puţin a vieţii, în speranţa că va putea să facă ceva ca să 
sfârşească odată coşmarul acesta. Dar nu ştia cât va mai putea 
trăi aşa, cât va mai dura înainte ca Baxter s-o înfrângă. Trecuseră 
trei zile de când se aflau aici şi deja începea să piardă contactul 
cu realitatea, supunându-se voinţei lui perverse, ca să scape de 
durere. Îşi dădu seama că în situaţia asta nu se putea pune cu el. 
El avea toată puterea, iar rezistenţa ei cât de uşoară se ciocnea 
de sadismul lui. Totuşi, nu avea de gând să fie victimă lui de 
bunăvoie şi îi zise: 

— Du-te dracului. 

Baxter cobori pistolul, se duse la şemineu şi băgă vătraiul în 
foc. Annie îl privi. Nu, nu o va omori. Nu încă. Dar va face ceea 
ce se pregătea acum să facă. Vârful vătraiului se înroşi şi Baxter 
îl scoase din foc, îl ridică şi scuipă pe el. Scuipatul sfârâi şi el 
întinse vătraiul până la câţiva centimetri de sânul ei drept. Zise: 

— Nu vreau să fac asta, dar n-am de ales, din cauza ta. 

— Nici eu nu vreau să fac asta, dar tu nu-mi dai mie nicio 
şansă, replică ea. 

El o privi, apoi spuse: 

— Oricum, o să facem cum vreau eu. Deci? 

Dându-şi seama că rezistase cât putuse, Annie se întoarse şi se 
îndreptă spre canapea târând lanţul pe covor, cu cătuşele 
rozându-i gleznele. 

— Apleacă-te, îi zise el. 

Ea se aplecă peste braţul tapiţat al canapelei şi se sprijini cu 
mâinile de pernele din faţa ei. Îl auzi pe Cliff punând jos vătraiul, 
apoi desfăcându-şi centura de la pistol şi lăsând-o jos pe undeva. 
Veni în spatele ei, îşi desfăcu cureaua de la pantaloni şi o scoase 
de pe bride. 

— Aşa, trebuie să plăteşti pentru limba ta ascuţită. Şi trebuie 
să plăteşti o mulţime pentru limba ta ascuţită din toţi anii ăştia. 

Annie nu voia să răspundă, dar ştia că, dacă n-o să zică nimic, 
el o să continue la nesfârşit şi nu dorea să-şi aştepte pedeapsa în 
poziţia aceea umilitoare. 

— Hai, termină odată cu asta, zise. 

— Vreau să te gândeşti la ce o să vină şi de ce o primeşti. 

— Du-te dracului... 


Baxter ridică cureaua şi o cobori cu putere peste fundul ei. 


Keith îşi concentră atenţia asupra unei ferestre luminate a 
frontonului, care ieşea în afară din latura în pantă a structurii în 
formă de A. Zări în fugă ceva, apoi o văzu. Era în picioare şi 
putea s-o vadă de la mijloc în sus. Avea bustul gol şi rămase 
câteva secunde nemişcată. li putea distinge faţa, dar, de la o 
asemenea distanţă, echivalentul a douăzeci şi trei de metri prin 
lunetă de puterea patru, era dificil să-şi dea seama de expresia 
ei. Îşi zise că arăta speriată, dar asta s-ar fi putut să fie în 
imaginaţia lui. 

Brusc dispăru şi în locul ei stătea acum Cliff Baxter. Keith 
potrivi imaginea cât putu de bine, apoi îl văzu pe Baxter făcând 
nişte mişcări cam ciudate. Îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea 
seama că Baxter balansa ceva, un bici, o curea sau o nuia, apoi 
înţelese ce se întâmplă. Cobori binoclul şi simţi o strângere în 
stomac. 

— Ce-ai văzut? şopti Billy. 

— Nimic. 

— Ai văzut pe cineva? 

— Da... am văzut. Îl privi pe Billy. O bate. Eu intru. Înşfacă 
puşca şi începu să se ridice, dar Billy îl trase în jos. 

— Nu! Nu! Aşteaptă. 

Keith rămase întins pe pământ, I se părea că aude ceea ce se 
întâmplă în casă, pocnetul constant a ceva pe pielea goală şi 
plânsul ei. Dar, desigur, nu putea să audă, însă simţea totul de 
parcă i se întâmpla lui 


Annie urlă, surprinsă de durere. De obicei, se pregătea pentru 
prima lovitură şi nu scotea niciun sunet până când durerea nu o 
copleşea. În ziua anterioară, suportase zece lovituri, fără să 
plângă, şi asta îi dăduse o oarecare satisfacţie. 

— Voiam să-ţi dau numai cinci, zise Baxter, dar acum o să 
primeşti porţia de zece. Tu numeri şi, dacă pierzi şirul, o iau de la 
început. Gata? 

Ea nu răspunse. 

— Gata? 

— Da. 

Cliff începu să dea nouă lovituri rare, constante peste fundul 


nevestei lui, pe carnea căreia erau urmele roşii din ziua 
precedentă. Aştepta între fiecare lovitură că Annie să-şi recapete 
răsuflarea şi să numere. Înainte de ultima lovitură, ea începu să 
plângă cu suspine. 

— Ei bine, ţi-am dat una înainte să începem, aşa că o s-o 
considerăm pe asta a zecea. Ce spui? 

Ea îşi înăbuşi un suspin şi rosti: 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

— Pot să mă ridic? 

— Nu. Poţi să-ţi desfaci picioarele chiar aici. 

Ea îşi depărta picioarele cât îi permitea lanţul şi Cliff Baxter îşi 
desfăcu fermoarul şi-şi scoase penisul erect. O pătrunse pe la 
spate, dar, înainte să ejaculeze se trase înapoi, şi zise: 

— Întoarce-te. 

Annie se ridică nesigură pe picioare şi se întoarse spre el. 

— Îngenunchează. 

Ea se aşeză în genunchi în faţa lui şi el îi trase capul înspre el 
zicându-i: 

— Ia-o în gură. 

Annie ştia că, după ejaculare el se mai calmează puţin, şi tot 
ce-şi dorea acum era să treacă noaptea cu bine. Totuşi, ezită şi 
Baxter o apucă de păr ţipând: 

— Acum! 


— Haide, Keith. Nu vrem să-l speriem. Trebuie să stăm liniştiţi 
şi să aşteptăm puţin. Da? Hei, omule, te simţi bine? Adună-te, 
Keith. Ăsta nu e un exerciţiu de antrenament 

Keith nu răspunse. 

— Haide. Nu putem rămâne aici. 

Keith se ridică într-un genunchi, apoi se sculă în picioare şi 
înălţă iarăşi binoclul, dar nu putu să vadă nimic prin fereastră. 
Billy îl apucă şi-l trase iarăşi jos. 

— Isuse! Dacă se uită prin lunetă cu infraroşii eşti mort. Haide. 

Câinele latră din nou. 


— Înghite. 
Ea înghiţi. Baxter se întoarse şi se duse înapoi spre scaunul lui 
lăsând-o îngenuncheată. Se aşeză respirând greu şi o privi. Auzi 


câinele lătrând din nou, dar nu-i dădu atenţie. După un minut 
zâmbi. 

— Devii din ce în ce mai bună. Te distrezi? 

— Nu. 

— Târfă. Tu şi prietenul tău aţi făcut-o şi cu perversiuni? 

— Nu. 

— Nu mă minţi, târfă. I-ai supt-o, nu-i aşa? 

— Nu. 

— O să stai aşa toată noaptea până îmi spui adevărul. Ai făcut- 
0? 

— Da. 

— Curvă nenorocită. Se aplecă înainte privind-o ţintă. Uită-te 
la mine, căţea. M-ai minţit în legătură cu el, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ai zis că nici măcar nu-ţi aminteşti cum te-ai întâlnit cu el. Şi 
tot timpul tu i-ai supt daravela. Nu-i aşa? 

— Da. 

— Poate iubitul tău are SIDA şi acum ai şi tu şi mi-ai dat-o şi 
mie, căţea. 

Ea nu răspunse. 

— Probabil că regulează orice şi pe oricine. Probabil că 
regulează capre, copilaşi şi târfe de doi lei. Orice are el ai şi tu. A 
folosit prezervativul? 

Ea nu răspunse. 

— De câte ori te-ai regulat cu el? 

— Te referi la liceu şi la colegiu sau... 

— Gura! Mă scârbeşti. Ar trebui să te omor, dar nu scapi aşa 
uşor. O să plăteşti pentru ce-ai făcut. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi o să tot plăteşti, fiindcă n-o să ajungă niciodată. Pun pariu 
că-ţi pare rău pentru ce-ai făcut, nu-i aşa? 

Annie nu răspunse. 

— Răspunde-mi. 

— Da. 

— Da, ce? 

— Îmi pare rău. 

— Te cred că-ţi pare. Şi nu-ţi pare rău nici pe jumătate cât o 
să-ţi pară de acum încolo. Când o să termin cu tine, o să fii 
asemenea căţelei mele de aport. O să faci ce-ţi spun, când îţi 


spun, o să mănânci când îţi zic eu, o să te ghemuieşti la 
picioarele mele, o să-mi lingi mâna şi o să mă urmezi cu capul 
plecat. Ai înţeles? 

— Da. 

— Da, ce? 

— Da, domnule. 

— Bine. Şi o să mă port cu tine foarte bine, deşi nu meriţi după 
ceea ce-ai făcut. O să capeti trei mese, un loc cald să dormi şi o 
bătaie cu cureaua numai când meriţi. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Cliff se lăsă pe spate şi o privi cum stătea îngenuncheată, cu 
capul plecat şi cu braţele în jurul corpului. Zâmbi. 

— Ţi-e frig? 

— Da, domnule. 

— Vino aici lângă foc. Nu te ridica. 

Annie ezită, apoi se deplasă în patru labe spre Baxter oprindu- 
se la picioarele lui. 

— Îndreaptă-te. 

Annie se aşeză pe vine şi rămase dreaptă cu fată înspre el, dar 
cu capul tot plecat. 

— Uită-te la mine. 

Ea îl privi în ochi şi observă cu oarecare satisfacţie că ochiul 
lui drept era încă roşu. 

— Când te-ai regulat cu el? Unde te-ai regulat cu el? 

— Acasă la el. 

— Te-ai regulat cu el şi acasă la noi? 

— Da. 

Baxter păru surprins şi întrebă: 

— Cum dracu' ai reuşit? Minţi! N-ai fi putut niciodată să o faci 
în casa noastră. 

— Dacă spui tu. 

— Eşti o târfă nenorocită. Ştiai asta? Eşti o curvă nenorocită, 
deci o să te tratez ca atare. 

Annie observă cureaua cu pistolul pe măsuţa din partea 
dreaptă a scaunului lui. Se gândi că ar putea să-l înşface, să se 
rostogolească şi să scoată armă înainte ca el să reacționeze. Ar 
putea să-l oblige să-şi prindă şi el picioarele cu cătuşe, iar ea ar 
fugi. Asta e tot ce-şi dorea - să fie departe de el şi de casa asta. 
Ar trage numai dacă ar fi nevoită şi ar încerca doar să-l rănească. 


Aştepta doar ocazia. 


În silă, Keith se îndepărtă de casă, cu Billy în urma lui. Cam la 
o sută de metri de marginea luminişului şi la vreo două sute de 
metri de casă, se opriră. Billy se aşeză sprijinindu-se cu spatele 
de un pom şi zise: 

— Ticălosul ar fi putut să ne ochească târtiţele cu luneta aia cu 
infraroşii. 

Keith dădu din cap şi se uită la el prin lumina slabă. 

— Nu eşti obligat să rămâi. Intoarce-te la camionetă. 

— Hei, avem o înţelegere. Nu-i aşa? 

— Da, dar... 

— Linişteşte-te, Keith. Ştiu că ai văzut ceva care te-a înfuriat şi 
eu n-am văzut. Dar nu trebuie să văd. Il cunosc mai bine decât 
tine. Am fost în puşcăria lui. 

Keith îşi recapătă stăpânirea de sine. 

— Mulţumesc. 

— O să stăm aici un timp. Să lăsăm câinii să se liniştească şi pe 
Baxter să se relaxeze. Apoi îl aranjăm. Ţi-aduci aminte... cum 
era? Găsiţi-i, aranjaţi-i şi lichidaţi-i. Dă-l în mă-sa. 

Keith dădu din cap ca pentru sine. Se gândi că poate ar fi 
trebuit să tragă. Dar existau lovituri bune şi lovituri proaste, 
lovituri sigure şi lovituri de la distanţă. Aceea ar fi fost cu 
siguranţă o lovitură proastă, de la distanţă, şi dacă ar fi ratat sau 
doar ar fi lovit în vesta lui Baxter, nu există nicio posibilitate să ia 
lovitura înapoi. Nu se ştie niciodată. La cursuri ţi se spune că 
prima lovitură nu e întotdeauna cea mai bună pe care poţi s-o 
obţii, dar s-ar putea să fie singură pe care poţi s-o tragi. Trebuie 
să-ţi faci repede calculele, să te hotărăşti când e necesar să 
păstrezi disciplina tragerii şi când să nu ţii cont de nimic. Poate, 
dacă ar fi văzut sau ar fi prevăzut ce avea Baxter să-i facă lui 
Annie... dar, cel puţin, ea trăia şi va rămâne în viaţă atâta timp 
cât Baxter putea să capete ceva plăcere de pe urma ei. 

— Ticălosul. 

— Mda. Dar mai mult decât atât. Tipul ăsta are nevoie de un 
cuvânt cu totul nou inventat pentru el. 

— Am eu un cuvânt pentru el. Mort. 

— Îmi place cuvântul ăsta. 


Baxter continuă s-o jignească verbal încă un minut sau două, 
iar ea continuă să-l privească în ochi, aşa cum îi ordonase el să 
facă, îngenuncheată la picioarele lui, dar nu îl asculta, ci aştepta 
ocazia să se mişte. Pistolul se afla doar la un metru depărtare, 
dar trebuia să-i distragă atenţia lui Baxter. 

— Mi-e frig. Pot să iau pătura? 

— Nu, tot ce poţi să faci e să-ţi îngheţe ţâţele. Cu câţi te-ai 
regulat de când suntem căsătoriţi? 

— Cu niciunul. 

— Nu mă minţi. Eşti rea de muscă, iubito. Am văzut cum te uiţi 
la alţi bărbaţi. Nu te gândeşti decât la daravelă. Ei bine, o să 
capeţi foarte multă aici, draga mea. O întrebă din nou: Cu câţi 
tipi te-ai regulat de când ne-am căsătorit? 

— Cu niciunul. 

— Rahat. Înainte să termin cu tine, o să mi-i spui pe toţi cu 
care te-ai regulat. Au fost şi alţii, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap. 

— Câţi? 

— Doar doi. 

— Nu zău? Doar doi? Brusc deveni interesat. Cine? 

— O să te înfurii. 

— Să mă înfurii? Sunt ofticat acum. Cine? 

— Promite-mi că n-o să mă loveşti. 

— Nu promit nimic decât o altă bătaie, dacă nu-mi spui. Cine? 

Ea inspiră adânc şi zise: 

— Reggie Blake şi fratele tău, Phil. 

El se ridică în picioare. 

— Ce? 

Ea îşi acoperi faţa cu mâinile, mai mult ca să-l împiedice să-i 
vadă zâmbetul de pe buze. 

— Tu... minţi! Târfă, minţi! Uită-te la mine! 

Ea cobori mâinile şi îl privi. Cliff îngenunche şi-şi apropie fata 
de a ei. 

— Crezi că o să-ţi baţi joc de mine, nu-i aşa? 

— Cliff, te rog, nu-i cinstit Am făcut tot ce mi-ai cerut. Ţi-am 
Răspuns de o sută de ori la toate întrebările despre alţi bărbaţi. 
Ce vrei să-ţi spun? 

— Vreau nenorocitul ăla de adevăr. 

— Niciodată n-am făcut dragoste cu alt bărbat de când ne-am 


căsătorit, în afară de el. 

— Nu te-ai regulat niciodată cu Blake? 

— Nu... dar s-a dat la mine. 

— Aşa? Nenorocitul... şi fratele meu? 

— Şi el se dă la mine. 

— Asta... nu te cred. 

— Îmi pare rău. 

Cliff o privi ţintă, apoi dădu din cap. 

— Bine, o să obţinem tot adevărul. Poate nu astăzi, dar puţin 
câte puţin o să-mi spui totul despre alţi bărbaţi. Da? 

Annie ştia că el era obsedat de subiectul acesta şi alte subiecte 
asemănătoare aşa că, atâta timp cât îşi păstra interesul, ea va fi 
relativ în siguranţă. 

— Da. 

Un timp, Baxter nu vorbi, apoi, încă aşezat într-un genunchi în 
faţa ei, îi luă bărbia în mână şi o întoarse spre el zicând cu o voce 
moale şi înceată: 

— Ai ştiut întotdeauna că o să ajungi aici, în felul ăsta, nu-i 
aşa? 

Annie îl privi în ochi şi se gândi la lucrul ăsta. Într-un fel, 
crezuse că-l cunoaşte, că ştie cât de nebun este, dar niciodată nu- 
şi închipuise că e capabil de aşa ceva. Totuşi, gândul că într- 
adevăr ştiuse nu-i dădea pace. 

— Ştiai, nu-i aşa? Fu ştiam, aşa că trebuie să fi ştiut şi tu. Deci, 
dacă ştiai că o să se întâmple într-o zi, trebuie să fi vrut să se 
întâmple. 

— Nu! 

— Iţi place... 

— Nu! Ticălosule... 

Se repezi cu pumnul la el, dar Baxter o prinse de încheietură şi 
o pocni peste faţă. Ea se clătină dându-se înapoi, apoi se prăbuşi 
pe podea. El se ridică. 

— Scoală-te! 

Annie îşi îngropa faţa în mâini, se ghemui şi începu să plângă 
cu sughiţuri. 

— Ridică-te! 

— Lasă-mă în pace! Lasă-mă! 

Lui Baxter nu-i plăcea când Annie devenea isterică, fiindcă nu 
putea s-o determine să facă nimic din ceea ce voia el, nu putea s- 


o facă să-l asculte, deci trebuia, pur şi simplu, să aştepte să-i 
treacă. Annie zăcea pe podea, încovrigată, cu faţa încă îngropată 
în mâini. După câteva minute, Baxter zise: 

— Dacă ai terminat cu istericalele, o să te las să te înveleşti cu 
pătura şi o să-ţi dau ceva de mâncare. Aştept, dar n-o să aştept 
prea mult înainte să aduc cravaşa. De fapt, îţi dau zece secunde. 
Nouă. 

Începu numărătoarea inversă. Annie se descolăci, apoi se 
ridică încet în genunchi. 

— Bravo. Ascultă, draga mea, o să fie dificil sau uşor... Depinde 
de tine. Cu cât înţelegi mai repede că eu sunt şeful aici şi că tu 
trebuie să înveţi să-ţi ţii gura ta isteaţă şi că trebuie să faci tot ce 
spun eu, exact cum spun eu, cu atât o să fie mai uşor. O să 
găteşti, o să faci curăţenie, o să mă speli, o să-mi sugi daravela, o 
să mă regulezi şi o să-mi săruţi picioarele. Cu cât eşti mai bună la 
chestiile astea, cu atât mai bine pentru tine. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Ştii, voi toate femeile Prentis aţi fost cu nasul pe sus. Crezi 
că nu ştiu cum mă priveaţi pe mine şi pe familia mea? Cine 
dracu' credeţi că sunteţi? Ce mi-ar plăcea cu adevărat ar fi să fie 
şi afurisita de soră-ta aici. Are nevoie de nişte lecţii de supt. Uită- 
te La mine, târfa. Cu tine vorbesc. Ce zici? Cele două curve 
servindu-mă pe mine, goale... 

— Te rog, Cliff... nu mă simt bine... o să leşin... Nu vreau să fac 
pneumonie... trebuie să mănânc ceva, o să leşin... 

El o privi cercetător, apoi zise: 

— Mda, nu vrem să te îmbolnăveşti. Nu vreau să am grijă de 
tine. Nu poţi să trăieşti numai din supt, nu-i aşa? Nu? 

— Nu. 

— Bine. Mai întâi, adu trusa medicală şi schimbă-mi bandajul. 
Nu te obosi să te ridici în picioare, iubito. Acum eşti un Saint 
Bernard. 

Annie se deplasă în patru labe prin cameră şi luă trusa dintr-un 
dulăpior de lemn, apoi, fără ca el să-i mai reamintească, îşi 
atârnă de gât cureaua tolbei de pânză şi se întoarse la locul unde 
se afla el acum, în picioare, lângă canapea. 

Baxter îşi lăsă în vine pantalonii şi chiloţii, apoi se întinse pe 
sofa. Annie deschise sacul de pânză şi scoase o foarfecă cu vârful 
bont pentru tăierea bandajelor. Băgă muchia de jos sub bandajul 


care înfăşură coapsa stângă a lui Baxter şi îl tăie. Observă că 
bandajul era încă pătat de sânge şi, când îndepărtă tifonul, că 
rana nu se vindeca cum trebuie, dar că nu era infectată. Se 
întreba dacă exista vreo modalitate să o infecteze. 

Luă nişte vată şi nişte spirt şi curăţă sângele din jurul rănii. 
Baxter tresări. Annie puse iod pe tăietura de cinci centimetri 
lungime şi, de data asta, el scoase un geamăt scurt. Baxter îşi 
ridică coapsă, iar ea dădu jos vechiul bandaj, lucru care-i provocă 
iarăşi durere, apoi îi puse tifon curat şi începu să panseze rana. 
Annie observă că Baxter nu spuse niciun cuvânt despre rană sau 
despre ochi. Tăcerea lui în privinţa acestui subiect era 
modalitatea lui de a încerca s-o convingă pe ea şi să se convingă 
şi pe sine că tot ce se întâmplase la motel se desfăşurase cum 
dorise el. De fapt, Annie ştia că Keith se luptase bine şi aproape 
că reuşise să secţioneze artera femurală a lui Cliff. La început 
aproape că-l crezuse când el îi spusese că îl castrase pe Keith, 
dar, era evident, după furia lui nedecisă, că n-o făcuse. 

Observă că avea ochii închişi şi aruncă o privire peste umăr 
spre măsuţa de lângă scaunul lui unde se afla tocul. 

— Cauţi ceva? zise el. 

Ea se întoarse iarăşi spre el. 

— lată-mă aici, cu pantalonii în vine şi tu te întrebi dacă poţi să 
ajungi la tocul pistolului înaintea mea. Ei bine, iubito, poţi. Dar 
când o să ajungi acolo o să ai o surpriză, fiindcă - scoase pistolul 
de unde îl băgase, între perne - îl am aici. O bătu uşor cu ţeava 
armei în cap. Avem un drum lung de străbătut, nu-i aşa? Când o 
să termin cu tine, o să-mi aduci armele şi nici măcar n-o să te 
gândeşti să le foloseşti contra mea. 

Ea dădu din cap, dar ştia, şi el la fel, că acele vremuri nu vor 
veni niciodată. li trecu prin minte că lui îi făcea plăcere jocul de-a 
şoarecele şi pisica; îi oferea o oarecare distracţie în timpul zilelor 
şi al nopţilor. Pentru el era important să-i arate că e mai deştept 
decât ea sau, cel puţin, mai viclean şi mai capabil să 
supravieţuiască în această lume pe care el o crease. Intr-un fel, 
voia s-o supună, dar, pe de altă parte, îi plăcea când ea se 
aprindea, când îl provoca. Dacă ea ceda prea uşor sau prea 
repede, s-ar putea ca el să se plictisească sau să devină deprimat, 
apoi şi mai sadic, până când, în cele din urmă, va pune capăt 
vieților amândurora. Însă dacă ea rezista prea mult sau dacă el 


era convins că ea el destul de deşteaptă ca să-l omoare, atunci ar 
ucide-o din furie sau din instinctul de autoconservare. 

De atâta lucru îşi dăduse şi ea seama în ultimele trei zile, dar 
nu găsise echilibrul fin între îndrăzneală şi supunere. Erau 
momente când nu-i păsa, când umilinţele erau atât de groteşti, 
încât nu dorea decât să cedeze. Dar, de fiecare dată când se 
simţea aşa, îşi aduna forţele şi-şi promitea să continue încă o oră, 
apoi încă una până când, în cele din urmă, Baxter o lega cu 
cătuşele de pat şi o lăsa să doarmă. 

— Curăţă bijuteriile familiei Baxter, scumpo, zise Baxter. Cu 
spirt, îmi place asta. 

Annie turnă spirt pe un tampon şi-i curăţă organele genitale. 

— Ahh! Ce bine e! Unge-le cu nişte cremă. 

Ea luă un tub de vaselină şi îl strânse deasupra penisului şi 
testiculelor lui, apoi frecă crema să intre în piele, observând că 
Baxter începe să se excite, aşa că se opri. _ 

— Ştii, îi zise el, pot să regulez de trei ori pe zi. Inainte 
regulam o femeie sau două pe zi, apoi veneam acasă şi te 
regulăm şi pe tine. Ce zici de asta? Şi tu credeai că erai singura 
care-şi făcea de cap. 

Annie nu se gândise nici măcar o dată că el îi e credincios şi nu 
ştia de ce el îşi închipuia că această revelaţie avea s-o rănească. 
Dar creierul lui se străduia din greu să găsească alte pedepse şi 
să-i spună alte lucruri care s-o rănească, s-o umilească şi s-o facă 
să-şi pună la îndoială propria valoare şi integritate. El credea că, 
dacă o numeşte căţea, târfă şi curvă destul de mult timp, ea va 
începe să creadă că chiar este aşa. Dacă îi spunea că l-a castrat 
pe Keith, ea s-ar putea să creadă. Când îi spunea că voia s-o 
reguleze pe sora ei, acest lucru o înfuria şi o neliniştea. Când o 
bătea cu cureaua, se simţea lipsită de apărare şi de putere, dar, 
şi în suferinţă, îşi menținea toată demnitatea de care era în stare, 
iar bătăile îi întăreau hotărârea să-şi păstreze minţile. 

— Pot să iau pătura şi ceva de mâncare? zise ea. 

— Erai goală când te-am găsit la motel, aşa că o să stai goală. 

Baxter se sculă de pe sofa şi-şi ridică chiloţii şi pantalonii. 

— Te rog, Cliff, mi-e frig şi foame. Trebuie să mă duc la baie. 

— Da? Bine, ridică-te. 

Ea se sculă în picioare şi, fără ca el să-i dea permisiunea, îşi 
înfăşură pătura în jurul ei. 


— Să mergem, zise el. 

— Nu pot să mă duc singură?: 

— Nici gând, iubito. Dă-i drumu”. 

Annie trecu pe lângă bucătărie, străbătu micul hol şi intră în 
baie. Baxter se aşeză pe marginea căzii în timp ce ea se aşeză pe 
closet şi urină, evitându-i privirea. Se şterse cu hârtie igienică, se 
ridică şi ieşi în hol, lanţul împiedicând-o să facă paşii mari pe 
care i-ar fi vrut. Intră în bucătărie, dar el trecu pe lângă ea şi 
rămase în faţa frigiderului. 

— Ce mănâncă o curvă în afară de daravele străine? o întrebă. 

Ea inspiră adânc şi răspunse: 

— Aş vrea ceva fierbinte. Pot să prepar eu. 

— O să mănânci ce-ţi dau eu. Stai pe scaun, dacă nu te doare 
fundul prea tare sau stai în picioare sau pe jos, şi eu o să-ţi aduc 
mâncarea pentru câini, ca şi data trecută. 

Annie se duse la măsuţă şi se aşeză uşor pe scaunul de lemn, 
acoperindu-şi umerii cu pătura. Baxter deschise frigiderul şi puse 
două felii de pâine pe o farfurie de carton, apoi câteva felii de 
hrană pentru câini, rece, şi o aruncă pe masă. 

— Mănâncă. 

Annie începu să mănânce pâinea şi hrana rece în timp ce el 
privea. Nu voia să mănânce repede şi nu se grăbi, deşi era atât 
de înfometată că simţea că leşină. Baxter scoase din frigider o 
bere pentru el şi puse în faţa ei un recipient cu lapte, fără pahar. 
Se aşeză în faţa ei şi zise: 

— Nu mai capeţi altceva, aşa că nu cere. 

Annie se gândi că era timpul să-l atragă într-o discuţie 
oarecum normală. Baxter părea că se calmase, era mulţumit de 
sine şi era posibil să-i dea câteva informaţii. Incercă să adopte un 
ton plăcut, ca şi când nu se întâmplase nimic neobişnuit, de 
parcă nu tocmai o bătuse şi o violase. 

— Câtă mâncare mai avem, Cliff? 

— Destulă pentru două sau trei luni. După o săptămână, n-o să 
mai rămână mâncare proaspătă, dar am conserve şi mâncare 
uscată. Multă bere. 

— Şi după aceea? 

— După aceea o să mă duc în oraş şi o să mai iau. De ce? 
Trebuie să fii undeva? 

— Voiam doar să ştiu peste câtă vreme putem să mergem 


acasă. 

— Eşti acasă, iepuraş. 

— Vreau să zic la casa noastră din Spencerville. 

— De ce vrei să te duci acolo? 

— Am crezut că o să petrecem un timp acolo. 

El zâmbi. 

— Zău? Nu prea cred. Suntem la pensie, iubito. O să vindem 
casa aceea. 

— Am înţeles. Bănuiesc că e o idee bună. Annie nu voia să bea 
direct din recipient, dar o făcu, apoi întrebă nepăsătoare: Când o 
să pot da câteva telefoane? 

El o privi. 

— Când o să înceapă să-ţi pară rău pentru ce-ai făcut. 

— Îmi pare rău, Cliff. Îmi pare rău că s-a întâmplat. Când o să 
mă ierţi? 

— Niciodată. Dar s-ar putea să mă hotărăsc într-o zi să fiu mai 
blând cu tine. Însă avem un drum lung de străbătut până să 
sosească acea zi. 

Annie dădu din cap. Era periculos, ştia, să-i aducă aminte de 
faptul că nici copiii n-o să poată fi amânaţi prea multă vreme, că 
vor vrea să vină la Grey Lake de Ziua Recunoştinţei sau, cel mai 
târziu, de Crăciun. Apoi mai era şi familia ei, sora ei, părinţii şi 
familia lui. Dar a-i reaminti de existenţa unei lumi exterioare, 
căreia trebuia să-i facă faţă, putea să-l aducă în pragul nebuniei. 
În orice caz, deja pusese în discuţie subiectul, amintind de acele 
telefoane, şi putea să-şi dea seama că el medita la asta. Zise: 

— Dacă aş putea suna câteva persoane, nu s-ar întreba unde 
suntem. O să spun că ne-am întors din Florida şi... 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privinţa asta. Poate 
săptămâna viitoare sau cealaltă. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, 
noi suntem în a doua lună de miere în Florida. Nu trebuie să dau 
nimănui raportul. Sunt în concediu prelungit şi e treaba mea 
unde mă aflu, nu a altuia. Copiii nu mai sunt copii, au viaţa lor 
personală şi nu dau doi bani pe noi. O să-i sun din când în când. 

Annie dădu din cap. 

— Bine. Se uită la el şi zise: Cliff, m-ai făcut să plătesc cu 
adevărat pentru ce-am făcut şi am primit tot ce-am meritat. Deci, 
de ce să nu ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic şi să nu ne 
întoarcem în Spencerville? Ştii că vrei să te întorci la slujbă, să-ţi 


termini cei câţiva ani. Îţi promit că am învăţat cum să mă 
comport cu tine şi îmi pare foarte... rău pentru ce-am făcut şi nu 
se va mai repeta niciodată. Tu eşti singurul bărbat de care am 
nevoie. 

Îl privi cu atenţie şi putu să-şi dea seama că vorbele ei chiar 
ajungeau până la el şi că îl pusese pe gânduri. Continuă: 

— Nu există niciun motiv să stăm aici prea mult timp. Tot ce- 
am învăţat aici, cum să te satisfac şi să te fac fericit, pot să fac şi 
în Spencerville. Dacă o să ne întoarcem peste câteva săptămâni, 
nu vom fi nevoiţi să răspundem la o mulţime întrebări. Nu-i aşa? 

El rămase tăcut un minut întreg, apoi se ridică, dar nu zis 
nimic. Se uită la ea, şi Annie se ridică în picioare strângând în 
jurul ei. Se priviră drept în faţă şi ea îşi putu da seama că 
înăuntrul lui se dădea o luptă. Nu ştia cât din comportamentul lui 
era rezultatul furiei şi cât al nebuniei. Dar faptul că nu se 
calmase, ba chiar se înrăutăţise în ultimele trei zile, o 
înspăimânta. În cele din urmă, el zâmbi şi spuse cu o voce 
plăcută: 

— Se pare că vrei să ne întoarcem la situaţia dinainte, numai 
ca să fie mai bine. 

— Da. 

— Asta înseamnă că mă iubeşti. N-ai vrea să faci toate lucrurile 
alea drăguţe pentru un bărbat pe care nu-l iubeşti. 

— Nu, n-aş face. 

— Mă iubeşti? o întrebă. 

Ea nu răspunse. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

Annie ştia că ar trebui s-o spună, doar s-o spună, altfel el ar şti 
cu siguranţă că tot ce îi spusese fusese o minciună. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

— Nu te iubesc. 

— Nici nu credeam. Dar eu te iubesc. 

— Dacă m-ai iubi, nu mi-ai face aşa ceva. 

— Nu ţi-am făcut nimic ce nu meritai. M-am comportat 
vreodată cu tine aşa înainte să pleci şi să te întinzi cu altcineva? 
Am făcut-o? 

— Tu... nu, n-ai făcut-o. 

— Vezi? Ție nu-ţi place să plăteşti. Nu-ţi place să-ţi asumi 
responsabilitatea pentru faptele tale. Asta e-n neregulă cu 


femeile. Totdeauna caută să însele şi să scape fără niciun efort. 
Tu l-ai atras pe rahatul ăla în Spencerville. N-o să scapi aşa uşor 
de aici. 

— Nici tu. 

— Ce dracu vrei să spui cu asta? 

Ea nu răspunse. 

— Vrei încă o bătaie? 

— Nu. 

— Sunt convins că nu. Deci, nu mă iubeşti. Dar o s-o faci. Şi 
când o s-o spui, în cele din urmă, o să vorbeşti serios. O să o spui 
cu adevărat, din toată inima. O să zici: „Cliff, te iubesc”. Şi să-ţi 
mai spun ceva... dacă aş avea aici detectorul de minciuni, mi-ar 
indica faptul că spui adevărul adevărat. Dar n-am nevoie de 
aparat, iubito, fiindcă o să ştiu asta când va veni ziua aceea, şi o 
s-o ştii şi tu. 

— Niciodată. 

— Să-ţi aduci aminte că ai zis asta. Între timp, fii 
recunoscătoare că încă te iubesc, căci în clipa în care nu te voi 
mai iubi vei fi moartă. Când o să-ţi zici rugăciunile diseară, 
roagă-te să te mai iubesc mâine-dimineaţă. 

— Când o să-mi spun rugăciunea diseară, o să mă rog pentru 
sufletul tău, Cliff, şi o să-l rog pe Dumnezeu să te ierte. Eu nu 
pot. 

Lui nu-i plăcu acest lucru, şi-i spuse: 

— Du-te şi leagă-te de podea. 

Annie se întoarse, ieşi din bucătărie, intră în camera de zi şi 
îngenunche lângă balansoarul de lângă foc. Baxter veni în spatele 
ei şi o privi cum bagă veriga lacătului prin lanţ şi prin inelul din 
podea şi îl încuie. Strânse pătura în jurul ei şi sub fund şi se 
aşeză. 

El scormoni focul şi mai puse un buştean, apoi rămase un timp 
privind flăcările. Unul dintre câini latră iarăşi, dar el nu păru să 
remarce. În cele din urmă, se întoarse şi se uită la ea. 

— Ţi-am mai spus, când o să termin cu tine, n-o să mai fi tu. 
Când o să se întâmple asta, n-o să vrei să te întorci în 
Spencerville. Obişnuieşte-te cu gândul ăsta, iubito. Asta e, pentru 
totdeauna. Arătă spre capul de lup cenuşiu de deasupra poliţei 
căminului. Doar eu, tu şi tipii ăştia drept companie. 

Annie îşi întoarse faţa de la el şi privi focul. O lacrimă îi 


alunecă pe obraz. Baxter aprinse veioza de lângă fotoliul lui şi 
stinse lampadarul. Se aşeză şi începu să citească o revistă de 
vânătoare. După câteva minute, ridică privirea şi spuse cu o voce 
normală, aproape cu un ton de conversaţie. 

— Dar o să-ţi zic ceva. Undeva, pe-afară, e un tip care te-a 
regulat, şi dacă băieţii mei pun mâna pe el şi-l aduc aici sau dacă, 
cumva, vine aici şi pun eu mâna pe el, atunci, după ce va fi mort, 
s-ar putea să mă răzgândesc. Dar, între timp, tu stai aici cu mine. 
Poţi să te gândeşti cât vrei la daravela aia, dar n-o s-o mai vezi 
niciodată, doar dacă n-o să fie în mâna mea ca s-o dau de 
mâncare la câini. 

Annie îşi şterse faţa cu pătura. 

— Nu plânge, iubito. Ştiu că eşti îngrijorată pentru mine, 
scumpo, dar pot să-mi port singur de grijă. Ai descoperit lucrul 
asta, nu-i aşa? Râse şi se întoarse la revista lui. Căţea. 

Annie şedea în balansoar simțindu-se înfrigurată, înfometată, 
violată, îndurerată şi epuizată. Fusese o zi proastă şi vor urma şi 
altele. Se uită la el, apoi închise ochii şi se gândi la Keith. Simţi 
prezenţa lui înăuntrul ei şi încercă să-şi imagineze că era pe 
aproape. Işi aminti ce-i spusese... „Chiar dacă vom fi despărțiți 
pentru scurt timp, ţine minte că te iubesc şi ştiu că vom fi iarăşi 
împreună.” 

— Promit. 

— Ce? 

— Nimic. 

Baxter reveni la revistă. Zise: 

— Pun pariu că ştiu la ce te gândeşti şi s-ar putea să te 
surprindă, dar şi eu mă gândesc la acelaşi lucru. Şi eu sper să 
vină. 


Capitolul 39 


Keith putea cu greu să stea şi să aştepte, dar ştia că, cu cât ora 
era mai înaintată, cu atât erau mai mari şansele să-l prindă pe 
Baxter cu garda lăsată. Cel care atacă, îşi aminti pentru sine, 
avea întotdeauna avantajul surprizei şi al mobilităţii, ca să nu mai 
pomenească de faptul că era pregătit psihologic pentru o luptă. 
Cel care se apăra avea avantajul alegerii locului şi al pregătirii lui 
după propriul gust şi, nu lipsit de importanţă, avantajul 
confortului. Dar acest ultim lucru era cel care uneori îl amăgea 
pe acesta din urmă, dându-i un fals sentiment de siguranţă. 

Billy scoase o punguţă de celofan din buzunar şi o desfăcu. 

— Vrei nişte alune? 

— Nu. 

Billy mestecă alunele şi zise: 

— Poate că nu va trebui să omorâm câinii. Acum, că am văzut 
cum s-a organizat, cred că putem să ne ocupăm de el de la 
distanţă. Fixăm doar poziţia de tragere la marginea luminişului, 
facem zgomot, câinii latră şi el iese pe veranda aceea înaltă, 
drăguță, iar noi îi tragem un glonţ în fund. Avem lunete şi putem 
să tragem de două-trei ori fiecare înainte să-şi dea seama ce 
dracu' l-a lovit. 

— Are vestă antiglonţ. 

— A, la dracu' cu ea. Când o să înceapă să-l înconjoare 
împuşcăturile, o să fie rănit chiar şi prin vestă. Şi poate o să-l 
nimerim în braţ sau în picior. Poate în capul ăla afurisit. Ce zici? 

— Îmi place ideea ta. Bine, e la pământ. Şi apoi? 

— Apoi, după ce a căzut, tu te mişti rapid - o sută de metri 
până la casă şi sus pe verandă - asta înseamnă douăsprezece, 
treisprezece secunde. Între timp, eu stau aici şi te acopăr, aşa că, 
dacă îşi ridică fundul gras de pe terasă, îl aranjez din nou. Dacă a 
mai rămas ceva din el, până când ajungi acolo, atunci îi tai gâtul 
ăla nenorocit. Apoi vin eu şi-i scot maţele. Nu, rahat, Keith, o să-i 
scot maţele. Hei, dacă vrei, o să alerg eu, iar tu o să mă acoperi. 
Tu ordoni, locotenente. 

Keith îi aruncă o privire lui Billy Marlon. Evident, omul se 
simţea bine şi avea tot dreptul s-o facă. Zise: 


— Foc şi manevră standard. Nu-i rău. E sigur pentru noi. 

— Mda. Oricine stă şi acoperă se afla în siguranţă, iar tipul 
care aleargă spre casă trebuie să aibă încredere în celălalt că ştie 
să tragă. Eşti bun ţintaş? 

— Destul de bun. Tu? 

Marlon ezită, apoi spuse: 

— Eram odată cel mai bun. Acum depinde cât de ferm pot să 
fiu. 

— Cât de ferm poţi să fii? 

— Pentru nenorocitul ăsta, ferm ca o stâncă. 

Keith dădu din cap. Se gândi la ideea lui Billy. Şcoala de 
infanterie ar fi de acord. Dar mai existau şi alţi factori. Unul ar fi 
ostatică, iar altul, imaginea lui Keith despre sine faţă în faţă cu 
Baxter. La cursurile de tactică nu învățase aşa ceva şi nici măcar 
la şcoala de spionaj. Răzbunarea şi plata datoriilor erau lucruri 
pe care le învăţai de unul singur. Îi zise lui Billy: 

— Există posibilitatea ca Baxter să se adăpostească înainte să 
fie grav rănit. Ar putea să se ascundă într-un unghi mort al casei. 
Sau, mai rău, ar putea să intre înapoi în casă. 

— Mda... dar... 

— Ascultă, o sută de metri nu e o distanţă prea mare de la care 
să tragi, dar, fiind noapte şi celălalt purtând o vestă antiglonţ, ar 
putea fi un dezastru. Nu vreau să intre înapoi în casă. 

Billy aprobă din cap, dar zise: 


— De asta tu sau eu trebuie să o zbughim prin zona deschisă, 
de parcă ar fi o sută de gălbejiţi după fundu’ nostru. O să fim pe 
el înainte să poată să-şi revină. Chiar dacă intră în casă, o să fie 
rănit. 

— Ar putea să o omoare. 

— Keith, o să fie împuşcat, fiindcă noi amândoi n-o să ratăm de 
la distanţa asta cu luneta. deci, chiar dacă ajunge în casă, n-o să 
mai aibă nimic în gând decât pe noi şi pe el. N-o s-o mai supere. 

— Poate. 

— Hei, ai altceva în cap? 

— Da, am. Ceea ce nu vreau să se întâmple e ca unul din noi 
să-l nimerească în cap cu o lovitură norocoasă. Nu vreau să 
moară repede. La asta mă gândesc. Trebuie să ştii lucrul ăsta. 

Billy tăcu o clipă, apoi dădu încet din cap. 


— Mda... deja mi-am dat seama de asta. Ascultă, nu vreau ca 
într-o secundă să stea acolo şi în următoarea să dea ortu' popii, 
cu un glonţ prin creier, fără durere, fără să ne privească în ochi. 
La naiba, vreau să fie viu când îi scot maţele. Viu, Keith, şi să mă 
uit în ochii lui când o să-i ţin maţele în faţă. Dar, dacă crezi că 
trebuie să mergem târâş până la casa aia şi să-l luăm prin 
surprindere, nu sunt de acord. Şi nici n-am curaj. Tu ai? 

— Da. 

— Păi, atunci dă-i drumu”. Eu te acopăr dintre copaci. Dar mai 
întâi trebuie să te ocupi de câinii ăia. 

— Aşa e. De aceea am cumpărat arbaleta. O soluţie de 
tehnologie modestă pentru o problemă de tehnologie modestă. 

— Cred că da. Hei, ceea ce vrem să facem şi ceea ce putem să 
facem sunt două lucruri diferite. Eu îţi ofer un mod sigur să-l 
cureţi pe nenorocitul ăsta, iar tu îmi oferi un rahat de comando. 

— Billy, oricum, tu faci acelaşi lucru. Te aşezi în poziţie de 
tragere între copaci. 

— Hei, nu mă îngrijorează fundul meu nefolositor. Dar nu 
vreau să fii omorât acolo în zona aia deschisă sau să intri în casă 
şi să descoperi că te aştepta. Acolo nu te pot ajuta, amice. In 
stilul meu, când ajungem la el o să fie ori mort ori grav rănit. În 
ambele situaţii, eu îi scot maţele. 

Keith inspiră adânc şi îl informă pe Billy: 

— Cred că-l vreau viu. 

— Nici gând. 

— Da, vreau să-l leg fedeleş, să-l arunc în spatele camionetei şi 
să-l aduc în faţa justiţiei. M-am gândit la asta şi aşa vreau să 
procedez. Gândeşte-te. 

— Deja m-am gândit, Keith. Ştiu ce vrei să spui. El ar prefera 
să moară decât să suporte consecinţele pentru ceea ce a făcut. 
Dar tre' să-ţi spun că nenorocita de lege funcţionează ciudat. 
Legea se bagă în ciorba mea, fiindcă sunt un rahat, dar n-am 
făcut niciodată rău nimănui. Nenorocitul ar putea să scape. 

Keith medita la asta. In afară de umilinţele la care ar fi supus 
Baxter, după un an sau doi ar fi iarăşi liber. Cliff Baxter era 
bolnav şi statul putea să fie de acord cu avocatul lui Baxter că 
acesta are nevoie de terapie şi consiliere. Suferise o experienţă 
traumatizantă văzându-şi nevasta în pat cu alt bărbat, un 
seducător şmecher din afara oraşului şi făcuse ceea ce ar face 


orice bărbat: îi trăsese iubitului o mamă de bătaie, apoi, în loc să 
o arunce pe nevastă-sa afară, o dusese într-o scurtă vacanţă şi 
încercase să rezolve lucrurile. Sigur, exagerase puţin, de aceea 
avea nevoie de consiliere. Keith se gândi la asta şi se hotări că, în 
ciuda promisiunii pe care i-o făcuse lui Annie, Cliff Baxter trebuia 
să moară. Zise: 

— De acord... îl omorâm. Dar trebuie s-o fac de aproape. 
Trebuie să ştie că am fost eu şi cu tine. 

— Da... dacă de asta ai nevoie ca să fie bine, sunt de acord, Îmi 
place. Sper că putem s-o facem. 

— O să o facem. 

— Hei, după ce-l terminăm pe rahatul ăsta, o să mă duc la 
Columbus s-o caut. N-am putut să fac asta cât timp el trăia, 
Înţelegi? 

— Da 

— N-am putut să privesc pe nimeni în ochi, Keith. Îmi pierdeam 
vremea prin oraş şi îl vedeam pe stradă, iar el râdea de mine. 
Uneori, când mă vedea beat, mă aresta, mă ducea la secţie şi-mi 
făcea percheziţie la pielea goală, iar ticălosul făcea poze şi zicea 
că o săi le trimită lui Beth, cu el stând alături de mine. 

Keith nu răspunse. 

_ — Probabil că te întrebi de ce îmi pierdeam vremea pe acolo. 
Îţi spun eu, fiindcă încercam să-mi adun curajul să-l omor, dar nu 
reuşeam niciodată... şi nu aveam să reuşesc vreodată. Până când 
ai venit tu. Ţine minte, dacă eu nu reuşesc... 

— Bine. Destul. 

Keith se uită la Billy care stătea sprijinit cu spatele de un 
copac privind ţintă în întuneric. Billy Marlon, îşi zise Keith, treaz 
acum şi cu intuiţia tuturor sufletelor pierdute, care au văzut 
lucrurile prea clar, îşi prevăzuse probabil moartea şi Keith gândi 
că s-ar putea să aibă dreptate. Billy ajunsese la unul dintre acele 
momente rare din viaţă, poate cel mai deosebit moment, când era 
la fel de bine să trăieşti sau să mori. 

Aşteptară ascultând sunetele ocazionale ale nopţii de toamnă, 
câte o veveriţă, un iepure, o pasăre întâmplătoare. Keith se uită 
în sus la luna care era acum aproape deasupra capetelor lor. 
Probabil că va apune după trei sau patru ore. Atunci va fi 
momentul să acţioneze, numai că avea nevoie de lumina lunii 
dacă intenţiona să folosească arbaleta contra câinilor. 


Keith nu voia să se gândească la ceea ce se întâmpla în casă, 
dar se gândi. Fără îndoială, Cliff Baxter se dezlănţuise şi spiritul 
lui posesiv se transformase în ceva mult mai urât. Keith ştia că 
Baxter o va bate pe Annie, o va înjosi şi o va pedepsi pentru 
infidelitatea ei. In realitate, Baxter era un sado-masochist care 
găsise în sfârşit scuza pe care o căuta, ca să-şi aplice fanteziile 
lui bolnave asupra femeii pe care nu o supusese niciodată. Keith 
era ferm convins că Baxter n-o înfrânsese încă pe Annie, că 
atunci când o va vedea, ea va fi asemenea lui, bătută şi 
însângerată, dar neîngenuncheată. 

Se pregăti mental pentru ceea ce avea să urmeze. Trebuia să 
acţioneze raţional, cu calm şi cu aceeaşi viclenie de care ştia că e 
capabil Baxter. Înţelesese că Baxter ar ucide-o în orice moment 
pe Annie, dar era destul de sigur că acesta nu-şi reglase încă 
conturile cu ea. Ceea ce se petrecea acum între ei doi era lucrul 
cel mai deosebit pe care Baxter îl făcuse vreodată în viaţă şi nu 
avea să termine până în exact ultima clipă. In acel ultim moment, 
când se vor afla faţă în faţă, va trebui să se combine totul: 
salvare, răzbunare şi plata datoriilor, lucruri prea mult întârziate. 

— Am senzaţia că el ştie că suntem aici, zise Billy. Adică, nu 
ştie, dar simte. 

— Nu contează, răspunse Keith. Asta nu schimbă cu nimic 
lucrurile, pentru el sau pentru noi. 

— Aşa e. S-a băgat singur la înghesuială. Bănuiesc că şi noi 
suntem în aceeaşi situaţie. Dar noi putem să plecăm, el însă nu. 
Înţelegi? 

— Da. 

— Hei, aş vrea să fumez ceva. 

— Ai nevoie de o băutură? 

— Păi... ai ceva? 

— Nu. Te întreb dacă ai nevoie de o băutură? 

— Aă... da. Dar... poate să aştepte. 

— Ştii, poate o să reuşeşti să-ţi pui ordine în viaţă după asta, 
dacă laşi de o parte pileală. 

— Poate. 

— O să te ajut eu. 

— Las-o baltă. Suntem chit. Te-ai gândit vreodată că am prins 
nişte vremuri nenorocite? 

— Mda. Şi ce dacă? Toţi veteranii de la primul război încoace 


au prins vremuri nenorocite. Poate că ar trebui să încetezi să te 

mai autocompătimeşti. Nu există război destul de lung sau destul 

de rău ca să-ţi deregleze mintea, aşa cum ai făcut-o tu singur. 
Billy se gândi un timp la asta, apoi răspunse: 


— Poate nu mintea ta. Tu ai fost întotdeauna cu picioarele pe 
Pământ. Mintea mea n-a fost în stare să suporte prea mult. 

— Îmi pare rău. 

— Să-ţi mai spun ceva, Keith... dacă nu crezi că eşti şi tu puţin 
nebun, atunci nu asculţi clopoțeii şi fluierăturile din tărtăcuţa. _ 

Keith nu răspunse. Aşteptară încă o oră, mai mult în tăcere. În 
cele din urmă, Billy zise: 

— Hei, îţi aminteşti de meciul cu Findlay din ultimul an? 

— Nu. 

— Am jucat în ziua aceea mijlocaş şi la 7-12 pentru ei, am 
primit o pasă şi l-am trântit la pământ pe cel care placă pe partea 
stângă. M-au prins la linia de atac, dar n-am căzut... m-am răsucit 
şi ţi-am aruncat ţie mingea. Nenorociţii de la Findlay erau toţi pe 
tine, dar tu ai azvârlit bomba ovală spre o extremă îndepărtată... 
cum naiba îl chema? Davis. Nu? Tipul nici nu ştia că l-ai vizat, dar 
se întoarce, mingea aterizează în mâinile lui, e lovit şi cade în 
zona de apărare. Minge pusă. Ţi-aminteşti asta? 

— Da. 

— Grozav meci. Merită să-l vezi. Chiar când lucrurile nu merg 
bine, dacă rămâi în zonă, poţi să găseşti o pauză. Mă întreb dacă 
mai au filmul. 

— Probabil. 

— Mda, mi-ar plăcea să-l văd. Hei, ţi-l aduci aminte pe Baxter 
din liceu? 

— Nu... de fapt, da. 

— Mda, întotdeauna era un imbecil. Ai avut vreodată de-a face 
cu el? 

— Nu, dar ar fi trebuit. 

— Nu e niciodată prea târziu să reglezi conturile. 

— Exact asta gândeşte şi el, de aceea suntem aici cu toţii. 

— Da... dar noi nu i-am făcut lui nimic în liceu. Eu nu i-am 
făcut nimic. Numai el se leagă de oameni. Nu înţeleg de ce nu l-a 
pus cineva la punct de multă vreme. 

— El se ia de oamenii slabi, zise Keith. 


Billy Marlon nu răspunse la asta, ci spuse: 

— E foarte ofticat pe tine. Râse. Ştii ceva, după ce te-am văzut 
la bar, a doua zi, când aveam capul limpede, mi-am amintit de 
tine şi de Annie Prentis. Şi mi-a venit gândul ăsta nebun în cap că 
voi doi o să vă întâlniți şi o să fiţi iarăşi împreună. Ce zici de 
gândirea asta isteaţă? 

Keith nu răspunse. Billy continuă: 

— Bănuiesc că şi el şi-a închipuit asta. Ştii, uneori o vedeam pe 
stradă - adică, în şcoală n-am cunoscut-o prea bine, dar, fiindcă 
am fost colegi de clasă, îmi zâmbea întotdeauna şi mă salută. 
Uneori se oprea şi vorbeam un minut, ştii, mă întreba ce mai fac. 
Stăteam acolo, de parcă nu ştiam ce să zic, gândindu-mă: 
„Bărbatul tău a regulat-o pe nevastă-mea şi ar trebui să-ţi spun 
asta”, dar, fireşte, n-am făcut-o niciodată. Şi nu voiam să stau de 
vorbă cu ea prea mult timp, fiindcă mi-era teamă ca Baxter să nu- 
mi facă ceva urât mie sau ei, dacă mă vede vorbind cu nevastă- 
sa. 

— Poate că ar trebui să te las să-i scoţi maţele de viu, zise 
Keith. 

Billy se uită la el. 

— N-am nevoie de permisiunea ta ca să fac asta. 

Acest lucru îl surprinse într-un fel pe Keith, dar era un semn 
bun pentru Billy. 

— Ne-am înţeles că eu dau ordinele, zise Keith. 

Billy nu răspunse. Încă o oră trecu şi se făcu frig. Keith se uită 
la ceas. Era zece seara. Era nerăbdător să intre în acţiune, dar 
era prea devreme. S-ar fi putut ca Baxter să fie treaz şi vigilent, 
la fel şi câinii. Văzu că luna se afla acum la sud-vest şi socoti că 
mai are încă vreo două sau trei ore de lumină. 

— Bine, uite cum o să procedăm, zise. Omorâm câinii la lumina 
lunii, apoi aşteptăm până apune, eu străbat în fugă luminişul, tu 
mă acoperi, eu ajung la verandă şi rămân cu spatele la zid lângă 
uşa glisantă de sticlă. De acord? 

— Până acum, da. 

— Acum, tu trebuie să-l scoţi afară. Poţi să latri ca un câine? 

— Sigur. 

— Deci, latri, el iese exact cum a făcut şi data trecută, numai 
că, de data asta, o să fiu în spatele lui cu un pistol îndreptat spre 
capul lui. Simplu şi sigur. Vezi vreo problemă? 


— Pare în regulă... Întotdeauna pare în regulă, nu-i aşa? 

— Da. Uneori chiar şi funcţionează. 

Billy zâmbi. 

— Îţi aminteşti cursurile teoretice de fotbal? Orice meci era 
câştigat. La fel şi în armată. Dar nu-ţi arătau niciodată ce se 
întâmplă când unul dintre băieţii tăi e omorât şi nimeni nu ştie ce 
are de gând să facă cealaltă tabără, ca să ţi-o tragă. 

— Asta-i viaţa. 

— Mada. Se gândi o clipă. Cred că eu m-am nenorocit singur. N- 
am avut nevoie de vreun tip rău. Dar am rămas prin zonă destulă 
vreme ca să prind această ocazie. 

Rămaseră aşteptând în întunericul rece, înveliţi în poncho-urile 
de pânză. La miezul nopţii, Keith se ridică, lăsă poncho-ul să cadă 
pe pământ şi zise: 

— Să-i dăm drumu”. 


Capitolul 40 


Cliff Baxter puse deoparte revistă şi căscă, îşi termină cutia de 
bere, luă o mână de covrigi uscați din punga şi o mâncă. Se uită 
la nevastă-sa în balansoar şi îi aruncă câţiva covrigi pe pătură. 

— Să nu zici că nu te tratez bine. Mănâncă. 

Ea nu acordă nicio atenţie covrigilor şi nu răspunse. 

— Gata de culcare, scumpo? o întrebă. 

Încă privind focul aproape stins, Annie replică: 

— Nu, vreau doar să stau aici. 

— Zău? Toată noaptea? 

— Da. 

— Şi eu la pieptul cui mă cuibăresc? 

— Nu la al meu. Eu sunt legată cu lanţuri de pat. 

— Cu cătuşe, nu cu lanţuri. 

— Şi care-i diferenţa pentru mine? 

— Hei, dacă aş putea să am încredere în tine, n-ai mai fi legată 
de podea sau de pat. Pot să am încredere? 

— Da. 

El râse. 

— Mda, pot să am încredere că o să-mi zbori creierii. 

Ea îl privi. 

— Ţi-e frică de mine? 

Ochii lui Baxter se îngustară. 

— Mi-e frică de oricine care poate apăsa pe trăgaci. Nu sunt 
nebun. 

— Nu, nu eşti. Dar eşti... 

— Cum? 

— Nu ai încredere în oameni, Cliff. Ştii cum e să ai încredere? 

— Nu. De ce aş avea încredere în cineva? De ce aş avea 
încredere în tine? 

— Dacă ţi-aş da cuvântul că n-o să încerc să te omor, mi-ai 
scoate cătuşele? 

— Nu. De ce faci atâta caz că ai cătuşe? 

— De ce? Fiindcă nu vreau să fiu legată ca un animal. De asta. 

— A, nu eşti legată ca un animal. Animalele au mai multă 
libertate. Râse. Eşti legată ca un criminal care a fost prins de 


lege. Câinii ăia de afară n-au făcut nimic rău, aşa că se pot 
deplasa pe o sută de metri şi mai mult. Tu te-ai regulat, doamnă. 
Te-ai distrat grozav. Poate peste câteva săptămâni, o să te prind 
de suportul câinilor şi atunci o să poţi să spui că eşti legată ca un 
animal şi o să-mi mulţumeşti. 

Annie inspiră adânc şi zise: 

— Cliff... am avut ocazia să te omor atunci... nu-mi stă în fire să 
omor pe cineva. Te rog, crede-mă... ştii asta. Chiar tu ai spus-o. 
Lasă-mă la noapte să dorm fără cătuşe. Nu pot să dorm cu 
încheieturile legate de tăblia patului. Te rog. Jur că n-o să-ţi fac 
niciun rău. 

— Zău? Dar asta nu înseamnă că n-o să mă trezesc eu legat de 
pat, iar tu să fii demult plecată. Aşa e? Aşa e? Hei, nu te obosi să 
răspunzi. Se aplecă spre ea. Asta mi-a adus aminte că, data 
viitoare, când vrei să mergi la baie, poţi s-o faci acolo unde eşti. 

— Cliff... te rog... 

— Apoi o să cureţi. Dar nu în pat. Căscă din nou. Deci, preferi 
să dormi pe scaunul ăla afurisit toată noaptea decât să dormi cu 
mine? 

Ea clătină din cap. 

— Nu... Îmi pare rău. Nu vreau să stau aici toată noaptea. O să 
merg la culcare. Trebuie să mă duc la baie. 

— Zău? Am o idee mai bună. Rămâi aici. O să-ţi facă bine. Veni 
spre ea şi smulse pătura aruncând-o în cealaltă parte a camerei. 
N-ai decât să îngheţi şi să te pişi pe scaun. 

— Ticălosule. 

Baxter o ciupi cu putere de obraz. 

— Mâine-dimineaţă te aşteaptă zece lovituri peste fund. 
Gândeşte-te la asta toată noaptea. Şi fără mic dejun. Poţi să stai 
acolo în propriul tău pişat şi să miroşi şunca şi ouăle care se 
prăjesc. 

Se duse spre rastelul cu arme, îl descuie, luă arma AK-47 şi îl 
încuie la loc. 

— Oricum, prefer să dorm cu o puşcă decât cu tine. E mai 
caldă decât ai fost tu vreodată. 

Annie rămase în balansoar cu braţele cuprinzându-şi trupul, 
privind la tăciunii aprinşi. 

— Vrei să mai pui un buştean? întrebă el. 

Ea nu răspunse. 


— Oricum, nu aveam de gând s-o fac. 

Ea se uită la el şi spuse: 

— Cliff, te rog... Îmi pare rău. Nu mă lăsa aici. Mi-e frig şi 
trebuie să... 

— Ar trebui să te gândeşti la toate astea înainte să deschizi 
gura. Mai ţii minte dobermanul ăla care mă lătra tot timpul şi 
care m-a muşcat o dată? O mulţime de tipi mi-au zis că ar trebui 
să-l împuşc. Ei bine, asta poate s-o facă oricine. Mi-a trebuit cam 
o lună să-i arăt cine-i şeful, nu-i aşa? S-a dovedit a fi cel mai bun 
câine pe care l-am avut vreodată. Aşa o să fii şi tu, scumpo. 

Ea se ridică. 

— Eu nu sunt un câine! Sunt o persoană, o fiinţă umană. Sunt 
nevasta ta... 

— Nu! Ai fost nevasta mea. Acum eşti proprietatea mea. 

— Nu sunt! 

Cliff o împinse înapoi în balansoar şi rămase deasupra ei. O 
privi ţintă mult timp, apoi zise pe un ton sarcastic: 

— Ei bine, dacă erai nevasta mea, ai fi avut o verighetă şi eu nu 
văd niciuna la tine. 

Annie nu răspunse. 

— Dacă poţi să-ţi găseşti verighetă, putem să stăm de vorbă 
despre tine că nevasta mea. Unde crezi că ai pierdut-o? 

Ea tăcu în continuare. 

— Ei bine, la naiba, tu n-ai nevoie de verighetă. Ai cătuşe la 
mâini şi la picioare. De fapt, asta ar fi trebuit s-o fac cu ani în 
urmă. Şi să-ţi pun şi o centură de castitate, ca să nu te bage în 
bucluc vulva ta înfierbântată. Dumnezeu ştie că nu-ți iei 
jurămintele făcute la nuntă în serios. 

— Tu... 

— Ce? O să-mi spui că te-am înşelat. Şi ce dacă? Dar să-ţi zic 
ceva - femeile alea n-au însemnat nimic pentru mine. Dacă tu ai fi 
făcut ceea ce trebuia, eu n-aş fi fost nevoit să mă duc să regulez 
în stânga şi-n dreapta. Tu însă, pe de altă parte, te-ai îndrăgostit. 
Nu-i aşa? 

Ea nu răspunse. El se apropie, şi ea se feri. 

— Uită-te la mine, zise Baxter. 

Ea se forţă să se întoarcă spre el. 

— Crezi că am să uit vreodată ce am văzut la motelul ăla? Nu 
mă refer că te regulai cu el. La dracu', mi-am imaginat de zeci de 


ori cum o faci cu alţi tipi. Mă refer la cum ai sărit pe mine ca el 
să poată... să încerce să mă omoare. Mă refer la cum te-ai aşezat 
peste el ca să nu pot să-i zdrobesc capul ăla nenorocit. Crezi că 
am să uit vreodată asta? Vreodată? 

— Nu. 

— Nu. Niciodată. 


Keith şi Billy îngenuncheară la marginea luminişului, în timp ce 
Billy se uita prin lunetă, Keith cercetă casa cu binoclul. Era încă 
aprinsă o lumină, dar nu aceea pe care o văzuse înainte, mai 
apropiată de uşa glisantă de sticlă. Aceasta era o lumină mai 
slabă, ce venea de la fereastra din fronton prin care o văzuse pe 
Annie, aproape de centrul casei, de unde coşul se înălța prin 
acoperiş. Bănuia că lumina venea de la o singură veioză. Văzu că 
altele nu mai erau aprinse şi că nu se zărea nici strălucirea 
focului din şemineu, deşi fumul se ridica încă din coş şi era purtat 
de vânt înspre ei, astfel că el şi Billy nu puteau fi mirosiţi de 
câini, ceea ce era un lucru bun. 

Continuă să privească spre casă cu binoclul. Nu văzu nicio 
mişcare sau vreo umbră pe fereastră, nici pâlpâitul albastru care 
să indice existenţa unui televizor şi care ar fi însemnat un zgomot 
de fond în casă, lucru ce le-ar fi fost de ajutor. Desigur, putea să 
cânte un radio sau un casetofon, dar Keith îl considera pe Baxter 
destul de deştept să nu-şi creeze singur un dezavantaj. Dacă 
Keith trebuia să ghicească ce se întâmpla în casă în acel moment 
- şi într-adevăr trebuia să ghicească - putea spune că unul din ei 
sau amândoi erau încă treji, aşezaţi lângă focul ce se stingea, 
poate citeau, poate vorbeau. Presupuse că Annie era cumva 
reţinută fizic, altfel Baxter ar fi trebuit să fie mereu în gardă. 

Keith cercetă spaţiul deschis din jurul casei. Văzu câinele de 
aport auriu aflat la celălalt capăt al sârmei, spre lac, întins jos, 
poate adormit. Observă un alt câine, şi mai departe, a cărui 
umbră era proiectată pe strălucirea lacului. Se părea că şi acest 
câine era legat de un suport de sârmă care se întindea de-a 
lungul apei. Al treilea animal, pe care Keith nu putea să-l vadă 
acum, era undeva în spatele casei. li trecu prin minte că, cu mult 
înainte să se retragă în bârlogul lui, Baxter stabilise poziţiile 
acestor câini în aşa fel, încât să-i ofere o siguranţă maximă. Keith 
presupunea că, dacă ar fi dus viaţa lui Baxter, şi el şi-ar fi luat 


nişte măsuri de precauţie. 

Lăsă binoclul jos, şi la fel făcu Billy cu puşca. Rămaseră 
aproape nemişcaţi şi din cauza câinilor nu puteau vorbi decât în 
şoaptă. 

— E din ce în ce mai greu să vezi, şopti Billy. 

Keith aprobă din cap. Luna coborâse acum spre capătul de 
sud-vest al lacului, la zece grade cel mult deasupra celor mai 
înalţi pini. Ar fi fost bucuros să fie întuneric total şi ar fi vrut să 
aştepte până între trei şi patru dimineaţa, când câinii şi oamenii 
ar fi dormit profund. Dar, dacă ar elimina câinii în acel moment, 
cât timp îi mai putea vedea, s-ar simţi mai liniştit în privinţa 
spaţiului deschis dintre copaci şi casă. 

Aşteptară dorindu-şi ca lumina din casă să se stingă înainte ca 
luna să apună în spatele pinilor. Keith privi ţintă spre casă, fără 
binoclu. Cu cât se uita mai mult la ea, cu atât îi părea mai sinistră 
această structură triunghiulară, înălţată deasupra pământului în 
mijlocul lui nicăieri, scăldată în lumina lunii, înconjurată de o 
zonă curățată în scopuri ucigaşe, înadins făcută, cu o lumină 
slabă sclipind de undeva din camerele ei nevăzute. De pe lac se 
ridica ceața adăugind decorului o tonalitate spectrală. Keith 
încercă să-şi imagineze ce se întâmpla în casă, ce-şi spuneau 
Annie şi Cliff Baxter după toţi aceşti ani, ce gândeau şi ce 
simțeau acum, când amândoi ştiau că sfârşitul e aproape. 


Annie continuă să se uite la Cliff şi pentru prima dată în 
ultimele trei zile, poate pentru prima dată după ani întregi, îşi 
zise, ochii li se întâlniră cu adevărat. 

Ea nu-l mai iubea de mulţi ani şi amândoi ştiau acest lucru, iar 
în ultimii ani nici măcar nu-i mai păsa de el ca persoană. Dar nu 
dorise niciodată cu adevărat să-l facă să sufere, în ciuda tuturor 
lucrurilor pe care el i le făcuse. Şi acum, cu tot chinul cumplit pe 
care i-l provocase, îi părea rău pentru suferinţa lui sufletească de 
care ştia că e reală şi profundă. Annie nu simţea niciun 
ataşament emoţional pentru el - Baxter ucisese acest lucru de 
multă vreme. Dar îşi dorea cu adevărat ca el să nu fi văzut scena 
de la motel. Baxter păru să sesizeze ceea ce gândea ea şi-i spuse: 

— N-ai fi făcut niciodată aşa ceva pentru mine. Nici măcar 
acum douăzeci de ani. 

— Nu, n-aş fi făcut-o. Îmi pare rău, Cliff. Chiar îmi pare rău. 


Poţi să mă baţi, să mă violezi, să faci ce vrei, dar tot ce simt 
pentru tine e milă. Poate e şi vina mea că nu te-am părăsit mai 
devreme. Ar fi trebuit să mă laşi să plec. 

El nu răspunse, dar Annie îşi dădu seama că ceva din ceea ce-i 
spusese ajungea la el. Ştia că vorbele ei îi vor provoca şi mai 
multă durere, dar în aceste împrejurări, cu viaţa ajunsă la 
elementele strict esenţiale şi întrucât el adusese asta în discuţie, 
era vremea onestităţii şi a realităţii. Annie nu credea că cele 
spuse de ea o să-l scoată din nebunia lui, ci, de fapt, chiar o să 
înrăutăţească situaţia dar, dacă ea urma să moară sau amândoi 
aveau să moară, voia ca el, în cele din urmă, să ştie ce simţea ea. 


Keith simţi cum îl cuprinde calmul familiar dinaintea luptei, 
acea disociere aproape transcendentală dintre trup şi minte, ca şi 
cum nimic din toate astea nu i se întâmplau cu adevărat. Ştia că 
aşa intrau în luptă majoritatea bărbaţilor, dar mai târziu, când 
totul începea şi adrenalina izbucnea, îşi reveneau din negare, iar 
trupul şi mintea se reuneau. 

Se gândi la Annie. Spera că ea crede că ajutorul e pe drum, că 
va rezista şi că n-o să se dea bătută împingându-l pe Baxter spre 
nebunie. _ 

Baxter scoase pistolul din toc. Îl ridică şi zise: 


— Ăsta e pistolul lui. I l-am furat din casă. Vreau să ştii că, 
dacă o să te împuşc, o s-o fac cu pistolul lui. 

— Şi ce dacă? 

El îndreptă pistolul Glock de 9 milimetri spre ea. 

— Vrei să termini acum cu toate? 

Ea se uită la revolverul negru aţintit spre ea. 

— E hotărârea ta, nu a mea. Nimic din ce-ţi spun nu are 
importanţă pentru tine. 

— Sigur că are. Mă iubeşti? 

— Nu. 

— ÎI iubeşti pe el? 

— Da. 

O privi ţintă de-a lungul ţevii, apoi ridică arma spre capul lui şi 
trase piedica. 

— Vrei să apăs pe trăgaci? 

— Nu. 


— De ce? 

— Eu... Cliff, nu... 

— Nu vrei să vezi cum mi se împrăştie creierii? 

Ea se întoarse. 

— Nu. 

— Uită-te la mine. 

— Nu. 

— Nu contează. Dacă-mi zbor creierii, tu o să mori încet, încet, 
legată de podea. Poţi să te uiţi la mine cum putrezesc. Poţi să 
miroşi cum putrezesc, chiar aici în faţa ta. 

Annie îşi acoperi faţa cu mâinile şi zise: 

— Cliff... te rog, nu... nu mă chinui şi nu te chinui pe tine... 

— E treaba mea, scumpo. Ce preferi? 

— Termină! Termină! 

— Adio, iubito... 


Brusc, o împuşcătură înăbuşită răsună de undeva, iar Keith şi 
Billy se lipiră de pământ. Aşteptară, dar nu mai urmă o altă 
împuşcătură, ci numai lătratul câinilor. Billy şopti: 

— A venit dinspre casă? 

— Nu ştiu. 

Dar se părea că da. Nu fusese trosnetul distinct al unui foc de 
puşcă tras afară, ci fusese un sunet în surdină, de parcă se 
trăsese cu pistolul în casă. Keith ridică binoclul şi observă că îi 
tremurau mâinile. Nu putu să vadă nimic prin ferestre şi impulsul 
lui fu să alerge spre casă, dar orice se întâmplase, se terminase 
deja, iar el ar fi sosit prea târziu ca să mai facă ceva. 

— Stai liniştit. Nu ştim, şopti Billy. 

— Nu, dar o să descoperim curând. 


Annie auzi focul de pistol, explozia asurzitoare care o făcu să 
sară ca arsă. Întoarse capul spre el şi îl văzu stând acolo cu 
pistolul într-o parte şi cu un zâmbet pe faţă. 

— Am ratat Râse. Ai făcut pe tine? Râse din nou. 

Annie îşi acoperi iarăşi faţa cu mâinile şi începu să plângă cu 
suspine. Cliff îşi luă puşca AK-47, vestă antiglonţ, o armă de 
vânătoare, apoi stinse veioza cufundând camera în întuneric. 
Annie îl auzi respirând în apropierea ei, apoi zicând: 

— Noapte bună, iubito. 


Ea nu răspunse. 

— Am spus noapte bună, iubito. 

— Noapte bună. 

— Să nu mergi prin somn. Râse. 

Annie îl auzi ieşind din cameră. Tăciunii luminau slab în cămin. 
Simţi că inima îi bate cu putere şi inspiră adânc. În ciuda 
perioadelor lui de comportament irațional, care o înspăimântau 
cu adevărat, putea încă să mai sădească câte o sugestie în mintea 
lui şi să-l facă să acţioneze conform ei. În seara asta, nu avea s-o 
omoare pe ea sau să se sinucidă. Dar voia s-o facă să sufere, deci 
îi plăcuse ceea ce crezuse că fusese ideea lui, de a o lăsa aici, 
dezbrăcată şi înfrigurată, cu picioarele înlănţuite de podea. Până 
aici toate bune. Avea doar o şansă şi numai una. Alunecă din 
balansoar pe podea şi se deplasă spre şemineu. 


În timp ce Keith privea, lumina din fereastră se stinse, apoi, 
după câteva secunde, se aprinse la o fereastră înspre spatele 
casei, probabil un dormitor. Un minut mai târziu, lumina se 
stinse şi aici. Keith cobori binoclul. Nu părea logic că cineva din 
casă tocmai să fi fost omorât, iar celălalt să stingă luminile şi să 
se culce. În zonele de vânătoare, se încuraja el, erau o mulţime 
de împuşcături, chiar şi noaptea, iar din cauza lacului şi a 
copacilor era dificil să-ţi dai seama de unde vine sunetul. 

Se stăpâni şi-i aruncă o privire lui Billy care se uita la el, 
aşteptându-l să spună ceva. În acest moment, după cum ştiau 
amândoi, când aşteptau clipa asaltului, conversaţia era în esenţă 
redusă la trei comenzi: mergem, stăm, aşteptăm. „Stăm” nu era o 
alternativă, „aşteptăm” era ceea ce voiai să spui, iar „mergem” 
era irevocabil. Keith întrebă: 

— Gata? 

— Gata, 

— Să mergem. 


Capitolul 41 


Annie se târî în tăcere pe podeaua de stejar şi lanţul alunecă 
prin lacăt până când cătuşa de la piciorul ei stâng ajunse în 
contact cu inelul din podea, întinse mâna dreaptă spre vătraiul 
din fier forjat sprijinit de şemineul de piatră, dar nu putu să-l 
ajungă. 

Se odihni o clipă şi ascultă. Îl auzea pe Cliff sforăind la şase 
metri depărtare, în dormitorul de la capătul holului. Se întinse 
cât putu de mult spre vătrai şi aproape că-l ajunse, dar vârfurile 
degetelor erau încă la un centimetru distanţă de el. Încercă din 
nou, întinzându-se cât putu, dar abia atinse cu vârful degetelor 
mânerul vătraiului. Se lăsă moale, renunțând, şi lanţul încordat 
căzu pe podea făcând zgomot în contact cu scândurile. Annie 
îngheţă şi ascultă. 

Sforăitul lui Cliff se opri o clipă, apoi continuă. Annie se ridică 
privind prin camera întunecată. Tăciunii încă luceau şi lumina 
lunii pătrundea prin ferestrele dinspre sud. Avea nevoie de ceva 
care s-o ajute când se întindea, dar nu era nimic prin apropierea 
ei. Apoi văzu. Aşezat pe vatră, luminat de tăciuni, se afla un 
covrig de bere mare, răsucit care căzuse pe jos când Cliff 
smulsese pătura de pe ea. Micul ospăț al lui Cliff. „Mulţumesc, 
Cliff.” Luă covrigul şi-şi întinse iarăşi corpul şi mâna spre vătrai. 

Fiecare muşchi era încordat şi Annie simţi durerea 
străbătându-i picioarele şi corpul lovit. Dar ea rămase fermă pe 
poziţie, şi calmă, ţinând covrigul strâns cu vârful degetelor până 
când îl strecură peste mânerul vătraiului şi trase. Vătraiul căzu 
spre ea şi Annie îl prinse, apoi rămase nemişcată, respirând greu. 

În cele din urmă, convinsă că el n-a auzit nimic, se reîntoarse 
foarte încet la balansoar şi rămase pe podea. Se aplecă şi 
examina lanţul, lacătul şi şurubul cu inel dintre picioarele ei. Nu 
credea că putea să scoată pironul din scândură sau să forţeze 
veriga lui, dar putea să deşurubeze pironul filetat din podea. 
Băgă vârful vătraiului prin verigă şi mişcă vătraiul în direcţie 
inversă acelor de ceasornic, folosindu-l ca pe o pârghie, ca să 
răsucească lacătul în aşa fel, încât să se învârtă veriga de care 
era legat. Filetul scârţâi în podeaua de stejar şi Annie se opri şi 


ascultă, apoi reaşeză vătraiul astfel, încât să nu încurce lanţul şi 
îl întoarse din nou. După câteva răsuciri, putu să simtă cu 
degetele că pironul filetat ieşea din scândură. Îşi aminti că era un 
piron de opt, zece centimetri lungime şi când Cliff îl băgase în 
podeaua de stejari îi spusese: „Asta nu mai iese”. „Greşit, Cliff.” 
Dar o să-i ia ceva timp. Continuă să manevreze vătraiul şi, după 
câteva minute, pironul ieşise cam cinci centimetri din podea, dar 
încă era bine prins. 

Auzi patul scârţâind, apoi scârţâitul scândurilor podelei când 
trupul lui masiv traversă holul. Annie ascunse repede vătraiul sub 
covoraşul din faţa şemineului şi se aşeză în balansoar punându-şi 
piciorul gol deasupra lacătului şi a verigii. Se lăsă într-o parte şi 
se prefăcu că doarme, privindu-l cu ochiul stâng întredeschis. 

Fu aprinsă veioză, dar Baxter nu zise nimic, ci rămase pe loc, 
îmbrăcat în şort şi maiou. Privirile îi zburară prin cameră 
asemenea celor ale unui animal, gândi ea, încercând să vadă ce - 
dacă exista ceva - nu era aşa cum trebuia să fie. Ochii îi coborâră 
spre piciorul ei, dar apoi fugiră spre altceva. În multe privinţe, 
gândi ea, el devenise asemenea câinilor lui şi erau chiar 
momente când Annie credea că el are mirosul şi auzul super- 
ascuţit al unui câine sau şiretenia unui lup. Dar slăbiciunea lui 
era faptul că-şi supraestima propria inteligenţă şi o subestima pe 
a tuturor celorlalţi, în general, a femeilor şi, în special, a ei. 

— Hei! Scularea! 

Annie deschise ochii şi se îndreptă. 

— Stai bine, dragă? 

— Nu... dar trebuie să merg... 

— Bun. Dă-i drumu”. 

— Nu. 

— O s-o faci. Ţi-e frig? 

— Da. 

— Mă gândeam să te las să vii în pat. Scutură cheile atârnate 
pe un lanţ în jurul gâtului lui. Vrei să vii în pat? 

„Nu, nu, nu.” Ea încerca să pară uşurată şi recunoscătoare. 

— Da, mulţumesc. Trebuie să mă duc la baie. Cliff, mi-e frig Şi 
mi-e foame. Şi cred că-mi vine ciclul. Am nevoie de un tampon 
igienic. Te rog. 

El se gândi o vreme şi la fel făcu şi ea. Dacă mai avea un gram 
de compasiune în el, îşi zise, îi va fi milă de ea şi o va lăsa să facă 


ce-l rugase. Dar putea să pună pariu că nu mai avea nici pic de 
milă, că cuvântul „te rog” era tot ce voia să audă şi „nimic” era 
tot ce voia să facă pentru ea. 

— Ei bine, o să mă gândesc la asta, spuse Baxter. O să trec mai 
târziu pe la tine să văd cât de îngheţată, udă şi înfometată eşti. 

— Te rog, Cliff... 

— "Ţine minte, zece lovituri mâine-dimineaţă şi fără mic dejun. 
Dar poate o să găsim o soluţie. Gândeşte-te la lucrul pe care nu 
m-ai lăsat niciodată să ţi-l fac. 

Îi făcu cu ochiul şi se întinse după întrerupătorul de la veioză. 
Înainte ca el să stingă lumina, ea aruncă o privire spre ceasul de 
pe poliţa căminului. 

Îl auzi îndepărtându-se, apoi apa de la closet şi patul scârţâind 
din nou. Ascultă ticăitul ceasului. In ultimele două nopţi, Baxter 
pusese ceasul să sune la un interval de două ore, începând de la 
unu şi jumătate. Acum era unu fără un sfert, deci avea timp, 
numai dacă, bineînţeles, nu pusese alarmă la altă oră în această 
noapte. N-avea de unde să ştie, dar trebuia să aştepte până când 
era sigură că el adormise. _ 

Lăsă să se scurgă ceva timp, cam douăzeci de minute. Işi 
imagină, apoi i se păru că-l aude sforăind. Se lăsă pe podea, luă 
vătraiul de sub covoraş şi începu munca. 

Unul dintre câini latră, dar o singură dată, apoi o pală de vânt 
zgâlţâi un ochi de geam, un curent suflă cenuşa prin ecranul 
protector fin din faţa şemineului şi tăciunii trosniră. Orice sunet, 
orice geamăt al casei, o făcea să tresară şi inima să-i bată cu 
putere. 

În timp ce deşuruba pironul, se lăsă purtată de gânduri 
imaginându-se liberă. Va avea încă acele cătuşe legate de 
picioare, dar va putea să meargă. Ştia locul unde se află în 
bucătărie cheile de la maşină; tot ce trebuia să facă era să le ia, 
să se înfăşoare în pătură, să deschidă uşa de sticlă dinspre 
platformă şi să coboare treptele. Îşi aminti ceea ce-i spusese el 
despre capcanele pentru urşi, aşa că ştia că trebuie, înspre 
capătul scării, să sară peste balustradă, să se ducă pe lângă casă, 
unde era parcată maşina, să se urce în ea şi s-o pornească. În 
câteva secunde, ar ajunge la drumul forestier. Se întrebă dacă el 
ar trage în maşină, dacă ar avea ocazia. Se gândi la ce-i spusese 
el despre camuflarea capătului drumului şi se întrebă dacă 


maşina, cu tracţiune pe patru roţi, ar putea să străbată porţiunea 
aceea. Niciuna dintre aceste întrebări n-ar mai avea importanţă, 
dacă ea s-ar duce, pur şi simplu, în dormitor şi i-ar zdrobi capul 
cu vătraiul, apoi s-ar îmbrăca şi ar chema poliţia. 

Cântări în mână greutatea vătraiului. Actul însuşi ar fi simplu, 
mai simplu decât fuga. Dar, dacă n-a putut să-l omoare când se 
aflau amândoi faţă în faţă, înarmaţi, cum ar putea s-o facă în timp 
ce el dormea? Încă un centimetru, încă vreo câteva minute şi va fi 
liberă. 


Capitolul 42 


Keith şi Billy îşi făcură drum prin pădurea de pini şi se opriră 
la marginea luminişului, în spatele casei. Keith îşi propti capătul 
arbaletei în piept şi trase de arcul acesteia până îl prinse în 
cârligul trăgaciului. Potrivi în canelură una dintre săgețile scurte, 
îngenunche lângă un pin şi, folosindu-se de trunchiul acestuia ca 
să-şi stabilizeze ţinta, se uită prin luneta arbaletei. 

Cam la cincizeci şi cinci de metri depărtare, plimbându-se prin 
luminişul luminat de lună, se afla ciobănescul german. Keith 
observă că animalul nu se deplasa pe o sârmă, ci era priponit de 
un stâlp, cu o lesă lungă. Keith aşteptă, sperând că dulăul o să se 
apropie sau, cel puţin, o să se oprească pe loc vreo câteva 
secunde, dar acesta continuă să se plimbe la întâmplare. Keith 
aşteptă şi privi. Billy fixă binoclul asupra casei şi şopti: 

— Aici e-n regulă. 

În cele din urmă, ciobănescul se opri din mers la vreo treizeci 
şi cinci de metri distanţă şi-şi înălţă capul, ca şi cum ascultă ceva. 
Era o lovitură din profil şi Keith ţinti spre partea laterală din faţă 
a câinelui, sperând să-i nimerească inimă sau plămânii. Apăsă pe 
trăgaci şi săgeata ţâşni din arbaletă. 

Keith nu putu să vadă unde se duse aceasta, dar ea nu lovi 
câinele. Însă animalul auzi aripioarele săgeţii trecând pe lângă el 
şi scoase un lătrat scurt, confuz, apoi începu să alerge 
primprejur. Keith trase iarăşi coarda şi potrivi altă săgeată. 

— Încă nicio mişcare, şopti Billy. 

Keith se ridică, se trase înadins mai aproape, iar săgeata intră 
în pământ cam la optsprezece metri depărtare. Ciobănescul o 
auzi şi veni în goană direct spre ea în timp ce Keith trase coarda, 
potrivi altă săgeată şi ţinti prin lunetă. Câinele se opri brusc şi 
mirosi aripioarele făcute din pene. Keith apăsă pe trăgaci şi putu 
să vadă cu adevărat săgeata trecând prin capul ciobănescului 
german. Era convins că animalul murise înainte să atingă 
pământul. Îl bătu pe Billy pe umăr. 

— Unu doborât. Să mergem. 

Keith puse pe umăr puşca M-16 şi luă arbaleta în mână, iar 
Billy veni cu arma M-14 pe umăr şi cu cea de vânătoare în mână. 


Împreună începură să meargă prin pădurea de pini spre ceilalţi 
doi câini. 

Le trebui peste douăzeci de minute să străbată pădurea 
întunecată din jurul perimetrului luminişului. Traversară în fugă 
drumul forestier şi continuară să meargă în semicerc printre pini, 
spre lac. 

Se opriră într-un loc de unde puteau să vadă lacul. Luna se afla 
acum aproape în spatele copacilor, iar lacul arăta mult mai 
întunecat. Keith socoti că le mai rămăseseră doar câteva minute 
de lumină bună. În zonă se găseau câţiva pini doborâţi, tăiaţi se 
pare pentru lărgirea luminişului, şi se folosi de marginea unui 
trunchi retezat ca să sprijine arbaleta. Cercetă prin lunetă şi văzu 
labradorul legat de suportul de sârmă, la vreo optsprezece metri 
depărtare, aşezat pe labele din spate şi privind lacul. 

Billy se uită la casă prin lunetă puştii. Avea o vedere oblică 
asupra uşii glisante de sticlă de pe veranda din faţă. 

— Casa este liniştită, şopti. Mută luneta şi descoperi câinele de 
aport auriu. Al treilea câine doarme. 

Keith fixă ţinta lunetei pe coasta stângă a labradorului. Câinele 
îşi înălţă capul şi căscă. Keith apăsă pe trăgaci. În afară de 
vibrația coardei nu mai fu alt sunet când săgeata zbură. O 
secundă mai târziu, câinele tresări convulsiv, scoase un sunet 
scurt, surprins la jumătatea căscatului şi se rostogoli într-o parte. 
Scheună încet câteva secunde, apoi amuţi. 

Keith se rostogoli şi el pe spate şi cu patul arbaletei pe piept 
trase iarăşi coarda în timp ce Billy îi înmâna o altă săgeată din 
tolbă. Keith o potrivi, apoi sări în picioare. Doi câini fiind morţi, 
liniştea absolută nu era atât de importantă ca viteza. Observă că 
ceasul arăta ora unu şi douăzeci şi opt de minute. 

Părăsi adăpostul copacilor şi se îndreptă spre animalul 
încolăcit pe pământ, aparent adormit, cam la cincizeci de metri 
depărtare. Ajunse la optsprezece metri de el înainte ca acesta să 
se trezească şi să sară în picioare. Keith trase şi, înainte chiar să 
vadă dacă săgeata a lovit sau nu câinele, aruncă arbaleta şi 
sprintă spre animal, scoţându-şi cuțitul în timp ce fugea. 

Câinele scheună şi încercă să alerge spre Keith, dar săgeata îi 
străpunsese coapsa şi se poticni. Când animalul privi înapoi, să 
vadă ce se întâmplă, Keith ateriza pe el cu amândoi genunchii, 
rupându-i şira spinării, şi în aceeaşi clipă apucându-l de bot, ca 


să i-l ţină închis în timp ce-i tăie gâtul. Simţi câinele mişcându-se 
spasmodic, cu sângele curgându-i din gâtlejul secţionat. Câteva 
secunde mai târziu, corpul animalului se înmuie. 

Keith aruncă o privire spre casă, acum la o sută de metri 
depărtare. Nu mai exista nimic între el şi casă - nici câinii care 
să-l prevină pe Baxter, dar nici vreun adăpost sau vreun ascunziş 
pentru sine. Doar o sută de metri de spaţiu deschis. Luminişul 
era întunecat, dar nu atât de întunecat cât avea să fie peste 
câteva minute, când luna avea să se ascundă în spatele pinilor. 
Keith ştia că ar trebui să aştepte conform planului. Dar acum era 
pregătit psihic, adrenalina pompa, vărsase sânge şi era mai 
pregătit ca niciodată. 

Billy se mutase într-un loc ascuns între copacii din spatele lui 
Keith, într-un unghi uşor faţă de uşa glisantă de sticlă, astfel 
încât să poată să-l acopere pe Keith, fără ca acesta să se afle 
direct pe linia de foc. Billy şopti tare: 

— Keith, întoarce-te sau mişcă-te. Nu poţi să rămâi acolo. 

Keith se răsuci spre Billy şi-i făcu semn cu degetul mare ridicat 
în sus. 

— Du-te, te acopăr. Noroc, zise Billy. 

Keith se întoarse spre casă şi, fără să ezite, începu să alerge pe 
cei o sută de metri de spaţiu deschis. Nu voia să fie încetinit şi nu 
avea nevoie de puşcă, aşa că luă cu el numai revolverul de poliţie 
şi cuțitul de vânătoare. 

Optzeci de metri, încă zece secunde şi va fi pe treptele spre 
verandă. Îşi concentră privirea asupra uşilor glisante întunecate. 

Șaizeci de metri. Se simţea foarte expus, foarte descoperit 
gonind prin câmpul deschis, şi ştia că, dacă Baxter ar ieşi în acel 
moment pe uşă, cu puşca cu lunetă în infraroşu, acesta nici 
măcar n-ar trebui să se grăbească să tragă, ci ar avea chiar timp 
să zâmbească şi să spună ceva neplăcut. Keith spera că Billy 
Marlon era un bun ţintaş. 


Cliff Baxter, trezit de ceas, se sculase din pat şi, tot dezbrăcat, 
intră în camera de zi şi aprinse veioza. Căra pe umăr centura de 
la pistol şi tocul şi purta vestă antiglonţ, dar nu avea cu el arma 
AK-47 sau puşca de vânătoare. 

Annie era îngenuncheată pe podea în faţa balansoarului, cu 
gleznele încătuşate în spatele ei. Între coapse ţinea strâns 


vătraiul al cărui capăt îi ieşea dintre tălpi sub balansoar, nefiind 
vizibil pentru Baxter. 

— De ce stai în genunchi acolo în întuneric? întrebă el. 

— Nu puteam să dorm în balansoar. Am să stau întinsă pe 
podea. 

— Zău? Se duse spre uşa glisantă de sticlă. O să trezesc câinii. 
Îşi scoase pistolul, descuie uşa şi o deschise doar cât să îndrepte 
în sus pistolul şi să tragă o dată. Începu să o închidă, dar rămase 
nemişcat şi ascultă. Câinii nu lătrau. 


Billy Marlon se uita prin lunetă armei M-14 acoperind fuga lui 
Keith de-a curmezişul luminişului deschis, cu ţinta fixată asupra 
uşii de sticlă. 

Brusc în casă se aprinse o lumină şi câteva secunde mai târziu 
văzu o siluetă la uşă, luminată din spate, însă nu putea fi sigur că 
e Baxter. Uşa păru să se mişte şi Billy auzi o împuşcătura, dar 
înainte să poată apăsa pe trăgaci, silueta dispăru. „La dracu!” Il 
văzu pe Keith intrând în vizorul lunetei, încă alergând. „Bine, 
bravo.” Apoi, la câţiva metri de baza scării, Keith coti şi Billy nu-l 
mai văzu. „Ce naiba?” 

Billy Marlon rămase pe loc o secundă, confuz, furios pe sine şi 
simțind că, într-un fel, îl abandonase pe Keith. Nimic pe lume nu 
provoca o mai mare frustrare ca o lovitură nedată, ca o ţintă 
neatinsă. Cobori puşca şi, fără să se gândească prea mult, începu 
să alerge spre casă prin spaţiul deschis. 

Treizeci de metri, încă patru sau cinci secunde. Keith ridică 
privirea şi văzu o lumină aprinzându-se în casă. Nu încetini şi nu- 
şi întrerupse mersul rapid, ci îşi continuă drumul. 

Douăzeci de metri. Brusc, la uşa de sticlă apăru o siluetă 
luminată din spate şi lui Keith i se păru că vede uşa deschizându- 
se. Se hotărî pe moment şi schimbă direcţia alergând sub 
veranda în contrafişă, oprindu-se brusc lângă una dintre 
coloanele din blocuri de beton care susțineau casa. Răsună o 
împuşcătură. Keith se lipi cu spatele de coloană şi îndreptă 
pistolul în sus. Lumina din casă se strecura slab printre 
scândurile verandei. Keith continuă să ţină revolverul îndreptat 
în sus, aşteptând o umbră sau o mişcare pe veranda de deasupra 
lui, dar nu văzu şi nu auzi nimic. O secundă mai târziu uşa se 
închise cu un sunet înfundat. 


Keith era destul de sigur că la uşă fusese Baxter şi că acesta 
nu-l auzise sau nu-l văzuse apropiindu-se de casă, altfel n-ar fi 
aprins lumina. Baxter alesese doar acel moment nepotrivit ca să- 
şi scoale câinii cu o împuşcătură şi câinii nu răspunseseră. Nici 
nu vor mai răspunde vreodată. Cliff Baxter ştia că are oaspeţi. 


Cliff Baxter încuie uşa de sticlă şi făcu un pas mare 
îndepărtându-se, cu spatele la rastel. Rămase complet nemişcat, 
cu pistolul automat Glock de 9 milimetri al lui Keith aţintit spre 
uşă. Aruncă o privire înapoi spre veioza aflată la vreo şase metri 
depărtare. Ar fi vrut să o stingă, dar nu voia să se mişte. Ascultă. 

Continuă să-şi repete că nimeni nu putea să-i omoare pe toţi 
cei trei câini, că nu erau morţi, că împuşcătura nu-i trezise. Dar 
asta nu era posibil. „La dracu.” 

Se uită la nevastă-sa îngenuncheată pe podea şi ochii lor se 
întâlniră. Annie îi susţinu privirea şi recunoscu acea expresie de 
pe faţa lui ca atunci când ea îndreptase arma de vânătoare spre 
el. Voia să zâmbească, să-l privească superior, să spună ceva, dar 
simţise că moartea era pe aproape şi nu ştia a cui. 

Baxter luă o cheie de pe lanţul din jurul gâtului şi descuie 
rastelul. Scoase puşca Sako, puse în funcţiune luneta electronică 
cu raze infraroşii şi comută siguranţa pe poziţia de tragere. 


Keith rămase nemişcat, lipit de coloană de beton, cu revolverul 
încă îndreptat în sus spre verandă. În spatele lui se afla spaţiul 
de garare deschis unde era parcată maşina şi deasupra garajului 
era casa. Ascultă eventualii paşi din casă, dar nu auzi nimic. 

Aruncă o privire spre locul unde îl lăsase pe Billy Marlon lângă 
marginea luminişului unde zăcea mort câinele de aport. Luna se 
strecurase în spatele pinilor lăsând luminişul aproape în beznă 
totală. 

Se întrebă de ce Billy nu trăsese, dar era bucuros că n-o 
făcuse. Probabil că totul se petrecuse prea repede ca să 
reacționeze sau se gândise că Keith o să deschidă focul şi o să 
urce scările în fugă intrând în linia de foc a lui Billy. În orice caz, 
Baxter era în alertă totală, Billy se afla la o sută de metri 
depărtare, dincolo de luminiş, iar Keith stătea sub picioarele lui 
Baxter, poate la nici trei metri de el. Ar fi preferat şi ar fi trebuit 
să fie pe verandă, dar era destul de sigur că Baxter nu ştia că el 


se află acolo. Tot ce trebuia acum să facă era să aştepte până 
când Baxter se hotăra că trebuie să iasă afară cu luneta cu 
infraroşii şi să se ocupe de problemă. _ 

Auzi un sunet şi se întoarse spre luminişul întunecat. li 
trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că se mişca ceva 
acolo, apoi îl văzu pe Billy Marlon alergând spre casă cât putea 
de repede. 

„Să-l ia naiba.” Keith era furios că Billy nu executa ordinele, 
dar nici nu-şi închipuise vreodată că Billy Marlon o s-o facă. Il 
privi pe Billy străbătând foarte repede spaţiul deschis, cu puşca 
la şold, gata să tragă, ca un infanterist care atacă o poziţie 
inamică. 

Keith nu putea să-l acopere pe Marlon, dar încercă să-i facă 
semn să cotească şi să vină sub casă. Dar Billy era concentrat 
asupra tintei lui spre treptele verandei. Billy Marlon îl voia pe 
Cliff Baxter şi asta era tot ce avea în minte în acel moment. 


Cliff Baxter analiză rapid situaţia. Nu avea cum să ştie când 
fuseseră reduşi la tăcere câinii şi nici cine o făcuse, dar avea în 
minte un suspect foarte bun. Fără câini nu primea nicio 
avertizare prealabilă şi n-avea idee unde se afla Keith Landry în 
acel moment. Simţi transpiraţia formându-i-se pe frunte şi 
alunecându-i pe faţă. „La dracu.” Se pregătea să străbată camera 
şi să stingă lampa când i se păru că aude ceva afară - sunetul 
făcut de cineva care alerga, apropiindu-se. 


Billy Marlon se afla la mai puţin de trei metri de trepte şi nu 
intenţiona deloc să schimbe direcţia şi să se alăture lui Keith sub 
verandă. Keith nu avea de ales acum, trebuia să iasă de la 
adăpost şi să-l urmeze pe Billy Marlon pe scări, deşi nu ştia ce 
aveau să facă acolo sus. Îşi închipuia însă că Billy o să spargă uşa 
de sticlă cu patul armei şi că de acolo o să improvizeze ceva. 

Începu să iasă de sub verandă în timp ce Marlon străbătea cu 
paşi mari cei doi metri sau mai puţin până la prima treaptă. Keith 
văzu prea târziu cele patru cuie de lemn băgate în pământ la 
baza scării. Piciorul lui Billy călca pe ceea ce părea a fi teren 
solid, dar care era în realitate o bucată de pânză sau plastic, 
ţinută la colţuri de cuiele de lemn şi acoperită cu un strat subţire 
de pământ. 


Keith privi şi văzu totul ca într-o mişcare cu încetinitorul: 
privirea surprinsă a lui Billy când pământul de sub el cedă şi 
căderea lui înăuntru. Keith se aştepta să-l vadă prăbuşindu-se în 
adânc, aşa cum făceau oamenii în Vietnam când se prăbuşeau 
într-o groapă punji, adâncă şi erau străbătuţi de ţepuşe ascuţite 
de bambus. Dar Marlon se opri la înălţimea genunchiului cu 
piciorul prins într-o gaură adâncă, conică. Keith auzi un pocnet 
metalic scurt, urmat de sunetul dezgustător al unui trosnet, apoi 
de urletul ascuţit, pătrunzător al lui Billy. 

Keith îngheţă acolo unde se afla, la marginea verandei, la 
câţiva zeci de metri de Billy. Uşa de sticlă de deasupra lui se 
deschise. 

Baxter auzi pocnetul făcut de închiderea capcanei pentru urşi, 
urmat de urlet, şi deschise uşa, lăsând ţipetele să pătrundă în 
cameră. 

— Te-am prins! Te-am prins! răcni. 

Silueta de la baza scărilor se zvârcolea de durere, dar ţinea 
încă strâns în mână puşca. Într-o clipă Baxter recunoscu că nu 
era Landry şi strigă: 

— Cine dracu'... Marlon! Rahatule! 

Baxter, încă în cadrul uşii, îl ochi pe Marlon. Billy Marlon, 
tinând încă arma cu o mână şi contorsionându-se de durere, reuşi 
să tragă o singură lovitură de la şold în acelaşi timp cu Baxter. 
Focul de armă al lui Billy nimeri undeva sus intrând în peretele 
de lemn de deasupra capului lui Baxter. Glonţul lui Baxter se 
duse acolo unde fusese ţintit, adică în inima lui Billy Marlon. 
Aproape în acelaşi timp, Keith trase trei focuri scurte prin 
scândurile de lemn spre locul unde bănuia că Baxter stătea în 
cadrul uşii. O lovitură sfărâma uşa de sticlă, o alta zgârie 
antebraţul lui Baxter şi a treia îl lovi în piept tăindu-i respiraţia şi 
azvârlindu-l înapoi prin uşa deschisă unde îl aruncă jos. 

Annie ţipă. 

Baxter se ridică cu greu în picioare ţinând încă puşca în mână. 

Keith îl auzi pe Baxter căzând pe podea, ieşi în goană de sub 
verandă, înşfăca balustrada şi ocoli groapa în care Billy zăcea 
mort cu pistolul îndreptat spre uşă, urcă din trei paşi treptele şi, 
în lumina slabă din cameră, nezărindu-l pe Baxter pe jos sau 
oriunde altundeva, sări peste verandă şi plonjă prin uşa deschisă, 
rostogolindu-se spre partea dreaptă până în spatele canapelei 


lungi, măturând camera cu pistolul. Rămase întins acolo, se uită 
şi ascultă, dar nu văzu pe nimeni şi nu auzi nimic. Unica lampă 
încă lumină slab de undeva, la celălalt capăt al camerei, 
aruncând umbre lungi spre locul unde stătea el. Canapeaua îl 
împiedica să vadă camera înspre şemineu, dar putea observa 
coşul de piatră înălțându-se spre tavanul înalt, asemenea celui de 
catedrală, şi remarcă, la zece metri depărtare, capul cenuşiu de 
lup ce domina încăperea. 

Rămase pe spate, nemişcat, cu pistolul pregătit, controlându-şi 
respiraţia şi încercând să-şi dea seama, din câte putea să vadă, 
de organizarea marii camere. Era destul de sigur că-l nimerise pe 
Baxter, dar, după sunetul greu făcut de prăbuşirea acestuia pe 
podea, Keith socoti că Baxter avea pe el vestă antiglonţ. Lovitură 
îl doborâse din picioare şi el se târâse din faţa uşii. S-ar putea ca 
Baxter să fie rănit, îşi zise, dar un glonţ de calibru 38, care 
trecuse printr-o scândură şi lovise vestă antiglont nu îl rănise 
prea grav. 

Keith nu putea să vadă mult dincolo de canapea şi celelalte 
mobile, aşa că se furişă câţiva centimetri spre perete. Ochii şi 
capul lui cercetau continuu camera, de la stânga la dreapta, în 
timp ce pistolul se mişca de la dreapta la stânga. Keith se baza pe 
vederea lui periferică şi pe auz, ca să supravegheze ceea ce nu se 
află momentan în raza lui vizuală, şi avea încredere în instinctul 
lui de a trage în orice mişca. Nu ştia cine avea să facă prima 
mişcare, dar era destul de sigur că pe tabla de joc nu mai 
rămăseseră multe mutări de făcut. 

Prin faţa ochilor îi trecură în viteză imagini ale lui Billy Marlon 
- Billy la bar în cârciumă La John, Billy întrebându-l dacă poate 
să-l însoţească, Billy în camionetă în drumul spre acest loc, Billy 
stând cu el în pădurea întunecată... Billy zvârcolindu-se în agonie 
în groapa aceea. Billy mort. 

Keith se gândi, de asemenea, la Annie. Ştia că era acolo, nu 
foarte departe şi ea ştia că el se află în cameră. 

Se hotări să facă el prima mişcare, nu din furie sau mândrie, ci 
bazându-se pe presupunerea că Baxter ştia că este cineva în 
cameră şi ştia cu aproximaţie unde se găseşte acea persoană, în 
timp ce Keith n-avea idee unde se află Baxter. Incepu să se ridice 
într-un genunchi când auzi o voce de femeie din direcţia 
şemineului spunând: 


— E în colţul îndepărtat din dreapta, ghemuit, şi are pistol. 

Inainte ca ea să termine, Keith se ridică rapid într-un 
genunchi, ţinti peste spătarul canapelei şi trase două focuri spre 
Baxter care se adăpostise în spatele unui scrin de lemn. 

După aceea se ascunse iarăşi după canapea şi se rostogoli spre 
dreapta, spre perete, în timp ce două gloanţe de răspuns sfâşiară 
sofaua. X 

Keith rămase nemişcat în spatele scaunului tapiţat. In cele 
două secunde cât îi luase să tragă, o zărise pe Annie în stânga 
lui, îngenuncheată pe podea lângă şemineu, goală. Era sigur că şi 
ea îl văzuse. 

Era convins că cel puţin o lovitură îl nimerise pe Baxter, dar 
din nou acesta fusese salvat de vestă antiglonţ. Keith nu era prea 
încântat de revolverul Smith & Wesson modelul 10 pentru poliţie, 
folosit de oamenii lui Baxter, în special nu în această situaţie 
când, cu un singur glonţ rămas, nu putea să rişte să deschidă 
butoiaşul, să scoată cartuşele folosite şi să-l reîncarce cartuş cu 
cartuş. 

Se întrebă dacă Baxter folosea Glock-ul lui, care avea o 
magazie de şaptesprezece cartuşe cu încărcare rapidă. Oricum, 
n-avea importantă, căci, după cum bănuia Keith, Baxter ştia sigur 
că era el, jocul de numărare a schimburilor de focuri avea să fie 
scurtat 

Ca şi cum îi citise gândurile, Baxter strigă: 

— Nu trage, Landry. Stau chiar în spatele ei. Am un pistol 
îndreptat spre capul ei. Aşa că ridică-te acolo unde eşti, cu 
mâinile sus. 

Keith bănuise că asta va urma, fiindcă îl cunoştea pe Baxter. 
Observă că vocea lui Baxter nu tremura, deşi nu era complet 
calmă, chiar dacă totul era în favoarea lui. 

— Vreau să-ţi văd întâi mâinile goale. 

Keith mai avea doar o alternativă pe care Baxter i-o dăduse 
când trăsese. Făcu pe mortul. Trecură câteva secunde şi Baxter 
strigă: 

— Hei, tâmpitule! Vrei să moară? Ridică-te ca un bărbat sau o 
să-i zbor creierii ei afurisiţi. Nu glumesc. 

Keith auzi vocea lui Annie zicând: 

— N-o face, Keith... Urmată de sunetul puternic al unei palme 
şi de un strigăt de durere. Baxter ţipă din nou: 


— Hei, eroule, ai cinci secunde, apoi moare. Unu! 

Keith nu credea că Baxter avea s-o omoare şi existau o mulţime 
de motive pentru asta - nu în ultimul rând faptul că Baxter nu 
voia să-şi piardă scutul uman. 

— Doi! 

Keith ştia că, dacă se ridică, nu se putea aştepta la o moarte 
rapidă. Ținând pistolul aproape de corp, ca să înăbuşe sunetul, 
deschise butoiaşul şi scoase cele cinci cartuşe folosite. 

— Trei! 

Keith începu să umple în tăcere încărcătorul gol. 

— Patru! Jur pe Dumnezeu, Landry, că, dacă nu te ridici, ea 
moare. 

Annie strigă: 

— Nu! N-o face... 

O altă palmă şi un alt strigăt de durere, timp în care Keith 
închise rapid butoiaşul. 

— Cinci! Bine, o încasează. 

Keith îşi tinu respiraţia şi încercă să se calmeze. Voia să se 
ridice, să tipe, să tragă, să-l lase pe Baxter să pună mâna pe el, 
să facă orice în acea fracțiune de secundă, în afară de ceea ce 
ştia că trebuie să facă, adică nimic. 

Urmă o tăcere lungă în cameră, apoi Baxter spuse: 

— Hei! Eşti mort sau faci pe mortu'? 

Keith expiră şi zâmbi. „Vino şi vezi.” 

— Pot să aştept toată noaptea asta afurisită, Landry. 

„Şi eu la fel...” Keith aşteptă. Un lucru pe care credea că se 
putea baza era că Annie avea să-i spună dacă Baxter se deplasa 
spre el. Ostatica lui Baxter, scutul lui, era totodată şi problema 
lui. Dar se pare că Baxter se gândise deja la asta, fiindcă lumina 
se stinse brusc şi camera rămase în întuneric. Era atât de linişte 
în marea încăpere, încât Keith putea să audă ticăitul ceasului de 
pe poliţa căminului, la zece metri depărtare. Il auzi pe Baxter 
spunându-i: 

— Unul din noi are o lunetă cu infraroşii şi unul n-are. Ghici 
cine poate să vadă în întuneric. 

Keith auzi podeaua scârţâind în cealaltă parte a camerei, apoi 
din nou, de data asta mai aproape, după care scârţâitul se opri. 

Şi-l imagină pe Baxter stând acum în mijlocul camerei, 
cercetând podeaua, pereţii, mobila, cu luneta lui de noapte 


montată pe puşcă. Jocul era aproape terminat şi lui Keith îi mai 
rămăseseră doar două mişcări posibile - să se ridice şi să tragă în 
întuneric sau să facă pe mortul. 

Işi deplasă mâna dreaptă cu revolverul sub fund ca şi cum 
căzuse mort pe antebraţ. Cu mâna stângă scoase cuțitul şi se tăie 
pe frunte apoi se mânji cu sânge pe faţă şi pe ochiul stâng. 
Strecură cuțitul în buzunar şi rămase cu ambii ochi deschişi, 
privind ţintă, ca mort, spre tavanul nevăzut de deasupra lui. Il 
auzi iarăşi pe Baxter mişcându-se, foarte aproape acum, de 
cealaltă parte a canapelei lungi. Baxter zise: 

— Măi... deci nu te prefaci. 

Keith nu putea să-l vadă cu adevărat, dar îi simţi prezenţa 
conturându-se deasupra lui şi, după voce, ştia că Baxter se afla 
cam la trei metri depărtare şi că, de la această distanţă mică, 
imaginea prin infraroşu era prea ceţoasă ca să se poată detecta 
vreun semn de viaţă. Cu toate acestea, Keith nu respiră, rămase 
cu pleoapele nemişcate şi cu globii oculari măriţi în orbite. Dar 
nu putea să împiedice broboanele de sudoare să i se formeze pe 
buza superioară. Avea senzaţia, sentimentul că luneta cu raze 
infraroşii îi sfredelea faţa şi că gura ţevii puştii era aţintită 
asupra gâtului lui. Undeva, în cealaltă parte a camerei, o auzi pe 
Annie plângând cu suspine. Baxter zise: 

— Hei, Landry. Faci pe mortu' cu mine? 

Keith ştia că trebuia să-l împuşte în cap pe Baxter, dar asta nu 
era posibil în întuneric. Tot ce spera să reuşească era o lovitură 
în vestă antiglonţ care l-ar putea dărâma pe Baxter din picioare, 
apoi el ar folosi cuțitul. 

— Sper, pentru Dumnezeu, că nu eşti mort, rahatule. Vreau să 
simţi asta. 

Keith înţelese că următorul lucru care avea să se întâmple va fi 
că Baxter îl va împuşca în picior sau în vintre şi ştia că trebuia să 
acţioneze în acel moment. Scoase brusc pistolul cu mâna liberă şi 
trase de trei ori, în sus şi spre dreapta, de unde auzise că vine 
vocea lui Baxter, apoi se rostogoli, trase iarăşi de trei ori, după 
care se opri brusc lângă peretele de lângă uşa de sticlă 
sfărâmată. Privi ţintă în întuneric şi aşteptă. 

Nu-l auzi pe Baxter urlând de durere, nu auzi gloanţele 
lovindu-se de vestă antiglonţ şi nu auzi sunetul căderii unui om. 
işi dădu seama că Baxter trebuie să se fi mutat sau să se fi 


ghemuit după ce vorbise şi, înainte că Keith să tragă, Baxter 
făcuse o mişcare deşteaptă. Keith făcuse o mişcare fatală. Auzi 
vocea lui Baxter venind dintr-alt loc, spunând: 

— Adio, fraiere... 

În locul exploziei armei lui Baxter trăgând în el, Keith auzi un 
sunet înfundat N-avea idee ce se întâmplase, dar asta însemna că 
el nu murise, aşa că sări în picioare aruncându-se înspre canapea 
cu cuțitul în mână. Se ciocni de sofa şi lovi înainte cu cuțitul, apoi 
ceva se lovi de picioarele lui căzând pe podea şi scoțând un alt 
sunet înfundat. 

În camera întunecată nu se mai auzi nimic, apoi Keith distinse 
un geamăt, după care veioza de lângă canapea se aprinse. li 
trebui o secundă ca ochii să i se obişnuiască cu lumina, dar nici 
chiar atunci nu înţelegea complet ceea ce vedea. 

Baxter era îngenuncheat pe canapea în faţa lui, prăbuşit peste 
spătar, cu capul şi braţele goale bălăbănindu-se spre Keith. 
Baxter purta o vestă groasă, cenușie, de nailon, şi Keith văzu că-i 
curge sânge din braţul stâng unde - bănuia el - unul dintre 
gloanţele lui îl zgâriase. Se uită în ochii lui Baxter care erau 
deschişi şi aţintiţi asupra lui. Keith, cu cuțitul încă în mână, privi 
în jos la picioarele lui, văzu puşca cu lunetă zăcând pe podea şi-şi 
dădu seama că asta se lovise de picioarele lui. Ştia că nu îl 
atinsese pe Baxter cu cuțitul, totuşi Baxter sângera acum pe 
gură. 

Keith era conştient că Annie se afla în stânga lui, stând foarte 
dreaptă, ochii ei la milioane de kilometri depărtare, cu mână 
dreaptă încă pe întrerupătorul lămpii. Apoi observă vătraiul din 
mână ei stângă ce-i atârna pe lângă corp. Nu se uita la el, ci 
privea ţintă ceafa lui Cliff Baxter. 

Baxter gemu. Capul îi atârna într-o parte, sângele încă i se 
prelingea din gură. 

Keith se uită înapoi la Annie. Nu zise nimic şi nu făcu nicio 
mişcare, ci continuă s-o privească până când ea se întoarse spre 
el. Între ei se afla canapeaua, dar Keith ridică braţul, întinzându- 
se peste Baxter, şi îi făcu semn să-i dea vătraiul. Acum observă 
cătuşele de fier din jurul gleznelor ei. li făcu iarăşi semn să-i dea 
vătraiul, dar Annie scutură din cap. 

Cliff Baxter gemu din nou şi Keith se uită la el. Sângele îi 
alunecă pe gât, şi Keith i se adresă, dar ca să audă Annie: 


— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Ştii asta. 

Baxter îşi înălţă capul şi, conştient încă, îl privi pe Keith şi 
rosti: 

— Du-te dracului... 

Încercă să se ridice şi să se întoarcă, mişcându-şi capul şi ochii 
prin cameră. 

— Annie, Annie, eu... 

Ea ridică vătraiul într-un arc larg deasupra capului şi-l lăsă cu 
putere asupra capului soţului ei, răsturnându-l peste canapea. 

Keith auzi craniul trosnind şi văzu cum ochii lui Baxter ies din 
orbite, sângele curgându-i pe nas. Keith nu fu deloc surprins de a 
doua lovitură, fatală - era sigur că ea ştia mult mai bine decât 
oricine altcineva ce făcea şi de ce. 

Annie lăsă vătraiul să cadă şi se uită la Keith. 

— Gata... totul s-a terminat, zise el. 

Continuă să-i vorbească blând în timp ce înconjură canapeaua. 
Ea făcu un pas ezitant spre el, apoi unul mai mare, dar lanţul se 
întinse şi se împiedică. Keith o prinse de braţe şi o duse încet la 
un scaun făcând-o să se aşeze, îşi scoase cămaşa, i-o aşeză în 
jurul umerilor şi-i puse mâna pe obraz. 

— Linişteşte-te. 

Se îndepărtă de ea şi ridică vătraiul. Făcu un pas mare spre 
sofa şi lovi cu toată puterea capul deja zdrobit al lui Baxter. 
Observă faptul, lipsit de importanţă, că Baxter era în chiloţi, că 
pielea îi era palidă şi că sfincterul i se relaxase. Aruncă vătraiul 
pe podea şi se întoarse spre Annie. 

— L-am omorât, rosti calm. Ea nu răspunse. El repetă. 

— Annie, l-am omorât. E mort. S-a terminat 

Ea îl privi. Keith îngenunche în faţa ei şi-i luă mâinile care erau 
reci şi umede. 

— Totul s-a sfârşit, continuă el. O să-ţi fie bine. Acum o să ne 
întoarcem în Spencerville. 

Ea dădu din cap cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

— Mulţumesc. 

Nu era momentul potrivit, gândi Keith, să-i mulţumească el ei, 
pentru că îi salvase viaţa, deoarece voia să stabilească un alt curs 
al evenimentelor în mintea ei. Îi frecă mâinile şi o întrebă: 

— Eşti rănită? 

— Nu. Annie îi atinse faţa acolo unde sângele era încă 


neînchegat de la tăietura de cuţit. Tu eşti rănit. 

— Nu am nimic. 

Văzu o vânătaie pe faţa ei şi altele pe picioare. Privirea-i părea 
normală, deşi pielea îi era palidă şi rece. În timp ce o ţine de 
mâini, îi simţi pulsul bătând repede, dar regulat 

— Eşti bine. Eşti rezistentă. 

Ea ignoră această remarcă şi spuse: 

— Are cheile legate de gât. Vreau să dau astea jos. Scutură 
cătuşele din jurul gleznelor. Vreau să le dau jos. 

Keith îi zâmbi. 

— Bineînţeles. 

Se ridică, se duse la cadavrul lui Baxter şi smulse lanţul de 
chei de la gâtul însângerat al acestuia, îngenunche iarăşi în faţa 
lui Annie şi, în timp ce încercă câteva chei, observă lacătul 
atârnând de lanţ şi verigă lacătului trecând prin marele inel al 
pironului. O întrebă: 

— Cum ai reuşit asta? 

— L-am deşurubat cu vătraiul. 

El dădu din cap. Îi desfăcu cătuşele de la picioare şi-i frecă 
gleznele. 

— E bine? 

— Da. 

— Hai să te îmbraci şi să plecăm de aici. 

Annie nu părea să vrea să se mişte, dar apoi se uită la Baxter 
mort, prăbuşit peste spătarul canapelei. 

— Da, vreau să plec de aici. Ajută-mă să mă ridic. 

Keith se sculă în picioare şi o ajută să se ridice, întorcând-o cu 
spatele la cadavru. Merseră împreună, el înconjurând-o cu braţul, 
ea îndreptându-se spre hol, cu cămaşa lui pe umeri. Annie se opri 
şi se îndepărtă de el. 

— Pot s-o fac singură. Aşteaptă-mă aici. O să mă îmbrac în 
câteva minute. 

— Te aştept. 

Annie ezită un moment, apoi îl privi şi întrebă: 

— A mai fost cineva afară, nu-i aşa? 

— Da. Billy Marlon. 

— E mort? 

— Da. 

— Îmi pare rău. 


— Nu-i vina ta. 

Ea se uită la Cliff Baxter, apoi la Keith şi zise: 

— Eu l-am omorât. 

El nu răspunse. Annie îi puse mâna pe obraz şi-l privi în ochi 
mult timp, apoi rosti: 

— Ştiam că vei veni. 

— Aşa ţi-am spus. 

— Ei bine... sper să crezi că a meritat. 

Keith îi zâmbi şi o sărută. 

— La ce sunt buni prietenii? 


Capitolul 43 


Camioneta lui Billy Marlon rula pe Route 127, spre sud. Când 
Annie şi Keith ajunseră la graniţa statului Ohio, zorii zilei se 
revărsau peste câmpurile şi pajiştile îngheţate. Keith îi aruncă o 
privire lui Annie şi zise: 

— De ce nu încerci să dormi puţin? 

— Vreau să stau trează şi să mă uit la tine. 

El zâmbi. 

— Am arătat şi mai bine. 

— Arăţi minunat. 

— Şi tu la fel. 

De fapt, ştia că niciunul din ei nu arăta prea bine, dar se 
machiase puţin şi era îmbrăcată cu blugi şi un pulover alb, pe 
gât, din lână. Ea îi curăţase şi-i bandajase rana de cuţit, dar 
niciunul din ei nu dorise să rămână la cabană cât să facă un duş, 
ea să împacheteze ceva, iar el să ia vreo armă. Existase un fel de 
consens tacit între ei ca să lase totul în urmă şi să plece din acea 
casă a groazei. 

— Înainte să vin la cabană, zise Keith, am intrat la tine în casă 
ca să caut indicii. Am vrut să ştii asta. 

— Foarte bine. Annie zâmbi din nou. Eşti atât de domn. Era 
totul curat? 

— E o casă drăguță. Ai rămas tot o maniacă a ordinii. 

— E un porc acolo care încearcă să iasă. 

— Bine. 

Un timp merseră în tăcere, iar când vorbiră, nu amintiră 
aproape nimic despre ultimele trei zile. În cea mai mare parte a 
drumului, ea îl ţinuse de mână, chiar şi când el folosea 
schimbătorul de viteze. Acest lucru îi reaminti lui Keith de 
perioada liceului, de momentele când nu putea să folosească 
maşina familiei şi trebuia s-o ia cu camioneta de fermă, iar ea îşi 
ţinea mâna pe a lui când schimba vitezele. 

— O să fie o zi frumoasă, zise Keith. 

— Da îmi place să văd răsăritul soarelui. Mai ales pe acesta. 

— Aşa e. 

— Billy Marlon mi-a spus, zise el câteva minute mai târziu, că 


întotdeauna ai fost drăguță cu el. Îţi era recunoscător pentru 
asta. 

Ea nu răspunse. 

— A vrut să facă ceea ce-a făcut, continuă Keith. Avea nişte 
conturi de reglat 

— Ştiu. Ştiu de nevastă-sa. 

Keith dădu din cap. Annie zise: 

— Intotdeauna am ştiut că, într-o zi, toate faptele rele ale lui 
Cliff o să-l prindă din urmă. E] şi-a făcut-o cu mâna lui. 

— Aşa se întâmplă de obicei. 

— Tu l-ai fi omorât? întrebă Annie. Adică, dacă n-ar fi trebuit s- 
o faci în legitimă apărare? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. 

— Nu cred că ai fi făcut-o. Mă bucur. Eşti un om bun. Mi-ai 
făcut o promisiune. Eu n-am făcut nimănui o asemenea 
promisiune. 

Keith nu răspunse la asta, ci schimbă subiectul. 

— O să ne oprim la un local pe marginea drumului, lângă 
şoseaua interstatală. O să-ţi fac cinste cu micul dejun. 

— Arăt groaznic. Şi tu la fel. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la popasul camioanelor. 

— A... cu cel pe care l-ai sunat de la cabană? 

— Da. 

— Prietenul tău din Washington? 

— Da. 

Annie nu mai spuse nimic şi, după câteva minute, Keith opri la 
popas lângă barieră spre Ohio. 

— Eu rămân aici, zise ea. 

— Nu, vreau să-l cunoşti pe Charlie şi vreau s-o suni pe sora ta. 

Coborâră din camionetă şi intrară în cafenea. Charlie Adair 
şedea într-un separeu lângă fereastră, purtând singurul şi unicul 
costum de tweed englezesc din local, bând cafea, fumând şi 
citind un ziar. Când ei se apropiară, Charlie se ridică, zâmbi şi 
spuse: 

— Bună dimineața. 

Keith şi Charlie îşi strânseră mâinile. 

— Charlie Adair, ţi-o prezint pe Annie Baxter. 

Adair îi luă mâna. 

— Sunt foarte bucuros că ai putut să vii, zise. 


— Mulţumesc. Mă bucur foarte mult că pot să fiu aici. 

Se aşezară cu toţii, iar Charlie mai comandă două cafele. 

— E un local grozav. Toată lumea fumează aici. O întrebă pe 
Annie: Te superi dacă fumez? 

Annie dădu din cap. Charlie îşi aprinse altă ţigară şi-i zise: 

— Eu şi Keith am avut un schimb de cuvinte înainte de 
plecarea lui în Michigan, aşa că am vrut să ne cerem scuze 
reciproc şi personal. 

— Şi ai vrut să mă vezi, răspunse Annie. 

— Absolut. Eşti frumoasă. 

— Sunt, ştiu, dar nu în acest moment. 

Charlie zâmbi, apoi spuse: 

— Cred că eşti. N-am de gând să-l iau pe Keith cu mine, aşa că 
să fim prieteni. 

— Să nu crezi nicio vorbă din ce zice, îi spuse Keith. 

— Deja mi-am dat seama de lucrul ăsta, replică Annie. 

Charlie zâmbi din nou. Veni cafeaua şi sorbiră din ea. 

— Iată ceva ce poţi să crezi, îi zise Charlie... Keith Landry e cel 
mai bun, mai curajos şi mai de încredere om pe care-l cunosc. 

Annie zâmbi. 

— Ştiu asta. 

— Cred că-i de ajuns, interveni Keith. Această femeie mi-a 
salvat viaţa. 

— Îi eşti dator, zise Charlie, încuviinţând din cap. 

— De fapt, Keith şi-a riscat viaţa ca să mi-o salveze pe a mea, 
replică Annie. 

Keith spuse din nou: 

— Ajunge. 

— Poate Unchiul Sam să vă facă cinste cu micul dejun? întrebă 
Charlie. Fără obligaţii, dacă e sub zece dolari. 

Amândoi negară din cap. 

— Aveţi nevoie de bani? se interesă Charlie. 

— Nu, ne descurcăm, răspunse Keith. 

— Deci, vă cunoaşteţi de când eraţi copii. E grozav. Cine a 
învăţat mai bine la şcoală? 

— Eu, răspunse Annie. El nu era în stare să fie atent nici cât un 
ţânţar. 

Charlie zâmbi. 

— Depinde de subiect. Poate să citească în rusă. Ştiai asta? 


— N-a avut niciodată ocazia şi probabil nici n-o să aibă. 

Charlie râse. Işi băură cafeaua şi Charlie îi zise lui Annie: 

— Ştiu că probabil ai trecut printr-o experienţă foarte dificilă şi 
îţi mulţumesc că ai fost de acord să vă opriţi şi să stăm de vorbă 
despre fleacuri. 

— Sunt sigură că, atunci când o să mă duc să dau un telefon, o 
să renunţaţi la fleacuri. 

Charlie o privi. 

— Obişnuiam să mă întâlnesc cu el când se întorcea de undeva 
- de obicei, într-o cafenea mică din vreun orăşel de lângă o 
graniţă periculoasă. Acum, într-un fel, e ca pe vremuri. Beam 
câte o cafea sau câte un pahar şi îl informam despre ultimele ştiri 
din sport. Nu discutăm despre călătoria lui decât mult mai târziu. 
Dar, de data asta, întrucât nu cred că o să-l mai văd un timp... 

Annie se ridică. 

— Mă duc să dau un telefon. 

Keith şi Charlie se ridicară când ea plecă şi toţi şoferii din local 
se uitară la ei. Se aşezară din nou şi Charlie zise: 

— Bună femeie. Aspect plăcut, ochi ageri, faţă bună, corp 
frumos. Gusturi proaste la bărbaţi. 

— Aşa se pare. 

— Tot o iubeşti? 

— Da. 

— Bănuiesc că soţul incomod a dispărut din cadru. 

— Definitiv, chiar. 

— Ai nevoie de un serviciu de curăţenie? 

— Da. E la cabana lui, iar Billy Marlon e afară. 

Charlie aprobă din cap. Keith îi dădu indicaţii cum să ajungă la 
cabană. 

— Vreau ca toate lucrurile ei să fie luate de acolo, la fel şi 
corpul lui Marlon. S-ar putea să te hotărăşti chiar să dai foc 
casei. Tu decizi. Bănuiesc că cineva o să dea un telefon anonim la 
poliţia locală. Lasă-i pe ei să se descurce. 

Din nou Charlie dădu din cap. 

— O să ne ocupăm noi de asta. Ce facem cu corpul lui Marlon? 

— Găsiţi ruda cea mai apropiată din Spencerville. La Fort 
Wayne se află o fostă soţie şi copiii, şi o altă fostă nevastă pe 
nume Beth, în Columbus, Ohio. Vreau un serviciu funerar militar 
cu onoruri, în Spencerville. 


— S-a făcut. Hei, te simţi bine sau rău? 

— Amândouă. 

— Chiar ţi-a salvat viaţa? 

— Da, i-a zdrobit capul cu un vătrai. 

— Mamă! În afară de faptul că a încercat să te omoare, 
bănuiesc că a meritat-o. 

— Cu vârf şi îndesat. 

— Ea cum se simte? 

— Bine. 

— Mai târziu o să fie puţin cam dificil, ştii, când totul o să o 
lovească. Copiii şi restul. 

— O să fie bine. Dar nimeni nu trebuie să ştie ce s-a întâmplat 
acolo. 

— Nimeni n-o să ştie niciodată. 

— Mulţumesc. 

Charlie zâmbi. 

— Deci, ai făcut-o singur. Dar eu trebuie să fac ordine. 

— La asta te pricepi. 

— Şi asta e o favoare pe care ţi-o fac pe gratis? 

— Sigur. 

— Nu primesc nimic în schimb? 

— Nu. 

— Te întorci? îl întrebă. 

— Nu. 

— E definitiv? 

— Da. 

— Bine. Poate o să accept eu postul. 

— Aşa-ţi trebuie. 

Annie se întoarse, şi cei doi bărbaţi se ridicară iarăşi şi ieşiră 
din separeu. 

— Plecăm, îi zise Keith. 

— Bine. 

Annie îi întinse mâna lui Charlie. 

— Mi-a părut bine să te cunosc. Sper că o să ne mai întâlnim 
vreodată. 

— În mod sigur. Vreau să fiţi oaspeţii mei în Washington. 

— E foarte amabil din partea ta. 

Charlie îi luă mâna lui Keith. 

— Noroc, prietene. O să ne mai întâlnim în împrejurări mai 


fericite. 

— Sunt convins. 

Îşi luară rămas-bun, iar Keith şi Annie ieşiră afară şi se urcară 
în camionetă. Keith o luă pe autostradă. 

— Ai vorbit cu Terry? o întrebă. 

— Da. E fericită şi uşurată. Mi-a zis să-ţi mulţumesc. 

— L-ai spus despre el? 

— Da. A zis: „Dumnezeu să-l odihnească”. 

Keith nu răspunse. Îşi continuară drumul spre sud, către 
Spencerville. 

— Charlie e un bărbat încântător, zise Annie. 

— Mai mult decât atât. 

— A fost şeful tău? 

— Da, dar n-a luat-o niciodată prea în serios. 

Ea rămase tăcută un timp, apoi îl întrebă: 

— Vrei să te întorci acolo? 

— Nu. 

— De ce? Pun pariu că e încântător şi incitant. Ce ai putea oare 
să faci după ce ai dus o astfel de viaţă? 

— Să cultiv porumb. 

Annie se uită la el. 

— Keith... ai aflat de casa ta? 

— Da. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, Annie. Pământul e încă acolo, iar înainte de asta 
pe locul acela au mai fost două case. Eu o să o construiesc pe a 
patra. 

Ea dădu aprobator din cap. 

— Ţi-aş fi oferit posibilitatea să vii să locuieşti la mine, dar nu 
cred că aş mai putea trăi în casa aceea. 

— Nu, n-ai putea. 

— Nu... ei bine... ce...? Îi aruncă o privire. Care e planul tău? 

— Păi, mai întâi, te duc la Roma, ca să vedem amândoi 
Colosseum-ul noaptea, împreună de data asta. 

Annie zâmbi, îi cuprinse umerii cu braţul şi rosti: 

— Bine ai venit acasă, Keith.