John Saul — Strigat in noapte

www.virtual-project.ro 


JOHN SAUL 


_STRIGĂT 
ÎN NOAPTE 


Original: Cry for the Strangers 
Ediţia | 


Traducere din limba engleză: 
DANIELA OANCEA 


BA 
virtual-project.eu 


Editura FAHRENHEIT 
1998 


„Stăteau cât mai aproape posibil de linia țărmului, grăbindu- 
se în josul plajei. Felinarul era aproape inutil, raza lui 
refractându-se difuz în rafalele de ploaie, dispersându-se în mii 
de puncte luminoase care nu luminau nimic, ci făceau 
întunericul să pară și mai negru decât era. 

Missy se opri brusc și smuci mâna maică-sii. 

— E cineva aici, zise ea. 

Rebecca lumină în jur cu o mână tremurată. 

— Robby? strigă ea. Robyiiii! 

Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu 
veni niciun răspuns, dar simţi deodată unda șocului electric, 
când fulgerul brazdă cerul și se scurse în pădurea din apropiere. 
Și, fu sigură, ceva era în spatele ei: o prezenţă străină. 

O prezenţă care, înțelese în clipa aceea, nu era fiul ei. 

Îi dădu drumul mâinii lui Missy. 

— Missy, fugi! Fugi cât poţi de repede! 

Apoi, când o văzu pe Missy năpustindu-se în întuneric, simţi 
cum i se încolăcește ceva în jurul gâtului. 

Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog, Doamne, nu...” 


e PROLOG 


Pocnetul unui tunet îl trezi pe băiat și el râmase nemișcat în 
pat multă vreme, dorindu-și să treacă furtuna, savurând în 
același timp emoția stârnită de ea. 

Pe măsură ce fiecare străfulgerare de lumină umplea rapid 
dormitorul, începu să numere secundele, așteptând zgomotul 
exploziv al tunetului. Furtuna se lăsase pe țărm - intervalul 
dintre lumină și sunet se făcu tot mai mic. 

Când perioada dintre descărcarea de lumină și sunet se 
reduse la câteva secunde și băiatul știu că furtuna ajunsese la 
depărtare de o milă pe plajă, se ridică din pat și începu să se 
îmbrace. 

Câteva minute mai târziu, deschise ușa și păși afară, în ploaia 
torențială. ÎI șfichiuia prin haine, dar el părea să nu observe. Se 
îndepărtă încet de casă, în urgia furtunii. 

Auzi urletul puternic al talazurilor chiar de la o depărtare de 
un sfert de milă de plajă. Zgomotul ritmat al valurilor, de obicei 
blând și liniștit, era intensificat de furtună și bătaia lor 
neîntreruptă era purtată de vânt. Băiatul începu să alerge în 
direcția zgomotului. 

Un fulger lumină cerul, când el părăsi drumul și o luă pe 
poteca ce îl ducea, printr-o fâșie îngustă de pădure, la plaja de 
dincolo. Când lumina fulgerului se stinse, tunetul îi pocni în 
urechi; furtuna era peste tot în jurul lui. 

Se apropie încet de plajă, aproape cu evlavie. Dincolo de 
pădure, un morman de bușteni zăcea aruncat pe plajă, 
blocându-i trecerea. Își croi drum printre ei cu grijă, dar 
temeinic, cercetând cu picioarele, fără să se mai uite. Era pe 
punctul de a escalada ultimul buștean, când furtuna se opri pe 
neașteptate și luna plină ilumină plaja. Instinctiv, băiatul se lăsă 
în genunchi, ghemuindu-se, în timp ce inspecta fâșia de nisip și 
stânci din faţa lui. 

Nu era singur pe plajă. 


Drept în faţa lui văzu formele, siluetele întunecate ale unor 
dansatori, contorsionându-se în lumina lunii, ca într-un fel de 
ceremonie. Îi urmări fascinat. Apoi își dădu seama că mai era 
ceva acolo. Ceva neclar. 

Pe când privea, îi atrase atenţia o mișcare de lângă dansatori. 
Alte două forme se mișcau în lumina lunii; nu atât de grațios și 
de precis ca dansatorii, ci zbătându-se, rostogolindu-se pe nisip, 
luptându-se cu frânghiile care le legau mâinile și picioarele. 
Băiatul își aminti legendele și poveștile pe care bunica i le 
spusese despre plajă și, o dată cu amintirea lor, îl străbătu un 
fior de frică. Privea la un dans al furtunii și știa ce avea să se 
întâmple. Se ghemui mai mult, ascunzându-se în spatele 
bușteanului. 

Dansatorii își continuară ritmurile ciudate încă puţin și apoi se 
opriră brusc. 

În timp ce băiatul îi privea, dansatorii înconjurară siluetele 
legate care se agitau la picioarele lor - un bărbat și o femeie, își 
dădu el seama. Îl puseră mai întâi pe bărbat în groapă, iar apoi, 
lângă el, pe femeie. Părea să le fi scăzut forțele pentru că 
împotrivirile lor erau slabe, iar vocile nu li se auzeau din cauza 
talazurilor. 

Dansatorii îi puseră în groapă, cu faţa la mare. Apoi începură 
să umple groapa. 

O făceau cu grijă, imperturbabili. Niciun fir de nisip nu cădea 
pe fețele victimelor, nici lopeţile nu le loveau. Dar, pe măsură ce 
clipele treceau, groapa se umplea. În scurt timp, nu mai 
rămăseseră la suprafață decât formele capetelor celor doi în 
bătaia valurilor înspumate. 

Dansatorii aruncară o scurtă privire asupra rezultatului muncii 
lor, apoi izbucniră tare în râs - un râs ridicat deasupra valurilor, 
până la urechile băiatului, alungându-i amintirea tunetului și a 
vuietului mării. 

În timp ce mareea creștea, dansatorii porniră spre pădure în 
direcţia băiatului. Luna dispăru la fel de repede cum apăruse și 
ploaia începu să se reverse din nou. Scena macabră de pe plajă 
dispăru în întuneric, rămânând doar în amintirea băiatului, 
pentru totdeauna. 

Sub acoperirea furtunii, băiatul își părăsi ascunzătoarea din 
spatele bușteanului și o luă la goană prin pădure. Când 


dansatorii trecuseră de bariera de bușteni, el aproape că 
ajunsese acasă. 

Mareea continua să crească. 

e 

Băiatul se trezi devreme în dimineața următoare și se întinse 
în căldura plăcută a așternutului. Soarele se revărsa pe 
fereastră, dezminţind cu seninătate furtuna recentă, iar copilul 
zâmbi fericit când se uită la cerul albastru, senin. Ar fi o zi bună 
de plajă. 

Plaja... 

Noaptea îi reveni în minte ca o confuzie întunecată de forme 
și sunete. Își aminti furtuna și momentul când se trezise. Își 
aminti cum număra secundele care treceau între străfulgerările 
de lumină și pocnetele tunetelor. Restul era însă neclar, ca într- 
un vis. 

Își aminti vag cum se dusese pe plajă și văzuse ceva. 

Dansatori care îngropau doi oameni în nisip. 

Și mareea care se apropia. 

Băiatul se scutură. Probabil că fusese un vis. Trebuia să fie. 

Începu să asculte sunetele dimineţii. Tatăl lui pesemne 
plecase deja la lucru, în pădure. Bunica probabil că se învârtea 
prin bucătărie, iar bunicul stătea la masă bând cafea și citind cu 
voce tare de unul singur. 

Dar în dimineaţa asta era liniște. 

Stătu mult timp în pat, ascultând. Işi spuse că, dacă ar asculta 
destul de mult, sunetele obișnuite ar reîncepe și coșmarul ar 
dispărea din mintea lui. 

Liniştea îl înspăimântă. În cele din urmă se ridică și începu să 
se îmbrace. Dar hainele lui, hainele pe care și le așezase 
ordonat pe scaun aseară, erau împrăștiate pe podea în această 
dimineaţă, ude. 

Nu fusese deci un vis. Își puse haine curate, îmbrăcându-se 
încet și sperând în fiecare clipă că sunetele dimineţii vor începe, 
că o va auzi pe bunica lui zăngănind vasele în chiuvetă și vocea 
bunicului său mormăind monoton în spate. Dar, când fu gata 
îmbrăcat, casa încă ţiuia de liniște. Se duse la bucătărie. 
Resturile de la masa de dimineaţă a tatălui său erau tot acolo. 
Asta era bine. Dar unde erau bunicii lui? 

Porni în sus pe scări, strigând după ei. Probabil că nu se 
treziseră încă. Asta era; erau încă în pat, dormind adânc. 


Camera lor era goală. 

Visul reveni. 

Părăsi casa și începu să alerge spre plajă. 

e 

Se opri la marginea pădurii și se uită printre copaci, sperând 
că ar putea într-un fel să vadă printre ei ceva, orice ar fi fost, ce 
l-ar fi aşteptat pe plajă. 

Faţa lui se încordă de grijă când păși în pădure. Aproape că îi 
veni să se întoarcă din drum când ajunse la bariera de trunchiuri 
de copaci. 

Dar trebuia să știe. 

Își făcu drum cu grijă prin grămada de bușteni nu pentru că 
drumul i-ar fi fost străin, ci pentru că dorea să-l prelungească, să 
amâne clipa când va ajunge la fâșia de nisip. 

Câteva minute mai târziu escaladă încet ultimul buștean și 
ajunse pe plajă. 

Furtuna acoperise plaja cu resturi: algele zăceau amestecate 
în grămezi peste tot și o nouă recoltă de bușteni era împrăștiată 
într-un talmeș-balmeș pe întinderea de nisip și stânci. 

Băiatul se uită rapid în jur. Nimic neobișnuit. Atunci i se luă o 
piatră de pe inimă și îngrijorarea de pe față făcu loc unui 
zâmbet. Ar fi ceva de adunat de pe plajă în dimineaţa asta! Cu 
puţin noroc, ar putea găsi niște sticle printre ierburile de mare. 

Lângă apă văzu un morman uriaș de alge și se îndreptă spre 
el. Porni nerăbdător, dar, pe măsură ce se apropia de algele 
maronii, încetini, înțelegând. 

începu să tragă de alge. 

Fie că erau îngropate adânc în nisip, fie că se prinseseră de 
ceva. 

Trase mai tare. 

Algele cedară. 

Nu fusese un vis. De sub alge, îngropate până la gât, două 
fețe se holbau grotesc la el, cu trăsăturile schimonosite de frică, 
cu ochii căscați. 

Bunicii lui. 

Băiatul îi privi neajutorat, îngheţat, cu mintea răvășită. Putea 
să vadă pe fețele lor cum muriseră, așteptând neajutoraţi, 
văzând valurile cum se apropiau fără milă de ei, acoperindu-le 
fețele, prelingându-se, apoi retrăgându-se pentru a porni un alt 
atac. Trebuie să fi fost o moarte înceată și înfricoșătoare. 


7 


Probabil că tușiseră și se înecaseră, ţinându-și respiraţia și 
scuipând apă sărată, țipând neauziţi în vânt și ploaie. 

Băiatul se mai uită o dată în ochii bunicului mai întâi, apoi în 
ai bunicii. In timp ce privea mâhnit faţa netedă și întunecată a 
bătrânei, i se păru că aude ceva. 

Mai întâi încet, apoi mai tare. 

„Să plângi...” se tânguia vocea în mintea lui. „Plângi pentru 
ei... și pentru mine.” 

Băiatul ţipă și se îndepărtă. 

Dar nu uită nicicând. 


e CARTEA ÎNTÂI e 


Clark's Harbor 


e Capitolul 1 


Pete Shelling se uita fix la mare, citindu-i unduirile ca pe o 
hartă. Departe, spre sud, restul bărcilor se îndrepta spre port cu 
luminile aprinse, sclipind vesel în noapte. Pete fu tentat să se 
abată din drum și să urmeze flota. Renunţă imediat la tentaţie. 

Nu era genul lui Shelling să-i urmeze pe ceilalţi. Nu fusese 
niciodată și n-avea să fie nici acum. 

Vântul se înteți și Pete se întoarse pentru a ridica năvoadele, 
o treabă care îi îndoia spatele. Chiar și cu tamburul era o muncă 
grea. Se strâmbă pe tăcute, dorindu-și să fi luat pe cineva cu el 
- era prea bătrân și anii începuseră să-și spună cuvântul. 

Năvoadele prinseră să se adune necontenit și el strângea 
peștele în cală, păstrând năvodul pliat cu grijă, pregătit pentru a 
fi rearuncat. Când termină și peștele prins fu pus în siguranţă la 
locul lui în cală, Pete Shelling rămase singur pe mare. 

Ceilalţi dispăruseră. 

Incă o dată se gândi să se întoarcă în port. Se uită cu un ochi 
critic la mare și își aminti de toate poveștile pe care le auzise 
despre această zonă a Pacificului - despre furtunile neașteptate 
care se abăteau asupra acestei întinderi a țărmului statului 
Washington, furtuni care păreau să vină din senin, biciuind 
marea într-o dezlănţuire a urii; care ar putea să ridice o 
ambarcaţiune ca Sea Spray și s-o răsucească pe suprafaţa apei 
ca pe un titirez. Dar el nu văzuse niciodată o astfel de furtună - 
părea un lucru ce ţinea de trecut, probabil o exagerare, povești 
devenite legende mai mult datorită imaginaţiei bogate a 
generaţiilor de pescari decât ferocităţii furtunii. 

Ochii lui Pete Shelling măsurară orizontul și apoi el se hotări. 
Va arunca din nou năvoadele și va mai încerca o captură până 
să considere că se încheiase ziua. Mareea va fi în toi și va avea 
de luptat cu refluxul la întoarcerea în port, dar nu erau 
probleme. Pete Shelling era obișnuit să lupte. 

Nu fusese în intenţia lui să se lupte, cel puţin nu de la început. 
Cu ani în urmă, când se hotărâse să se stabilească în Clark's 
Harbor, plănuia să ia viaţa ușor, să se alăture comunităţii de 


10 


pescari și să-și petreacă restul anilor într-o companie 
binevoitoare. 

Dar nu fusese așa. 

Clark's Harbor nu îl primise bine și își petrecuse cincisprezece 
ani simțindu-se ca un străin. Ajunsese pescar, dar nu făcea 
parte din flotă. Nici zvonurile de vad bun la pește nu ajungeau 
până la el, nici glumele făcute la o bere, la Harbor Inn. Pescarii 
abia îl tolerau pe Pete Shelling și el se obișnuise să trăiască așa. 
Dar asta îl înăsprise, îl făcuse la fel de încăpățânat ca și pe ei. 
Acum, când flota se întorsese, el rămăsese așteptând ultima 
captură, care să le demonstreze că, indiferent ce credeau 
despre el, era mai bun decât ei. 

Îndreptă barca spre nord și începu să lanseze încet 
năvoadele, manevrând traulerul în cerc, astfel încât curentul să 
aducă prada cea mai bogată în plasă. Apoi, când toate 
năvoadele fură lăsate la apă, aruncă ancora și-și aprinse pipa. 
Mai avea de fumat o pipă sau două până să înceapă să ridice 
ultima captură din noaptea aceea. Ultima și cea mai mare. 
Tocmai își scutura pipa și se pregătea să verifice poziţia 
năvoadelor, când își dădu seama că ceva nu era în regulă. 
Vântul, care bătuse constant, se schimbase dintr-o dată, suflând 
împotriva bărcii. Suprafaţa apei era altfel. Până atunci valurile 
se îndreptau spre țărm, acum deveneau agitate și creșteau sub 
ochii lui. 

Pete dădu barca înapoi, cu intenţia de a ridica năvoadele. 
Aruncă o frânghie și tamburul începu să scârțâie monoton. 
Năvoadele se strângeau încet. Se mișcă repede, strângând 
plasa, direcţionând peștele în cală. 

Talazurile creșteau și vântul începu să-i umfle hainele. Roti 
tamburul mai repede, fără să-și mai bată capul cu împachetatul 
plasei; o să aibă destul timp dimineaţă să o îndrepte. Lucrul cel 
mai important acum era să tragă peștele în barcă și să 
pornească spre port, înainte să se dezlănţuie furtuna asupra lui. 
Pete Shelling lucra cu furie, trăgând de plasă, grăbind etapele. 

Câteva minute mai târziu, furtuna izbucni cu un fulger și se 
auzi zgomotul unui tunet. Preţ de o clipă, țărmul sălbatic se 
contură în lumina albă a fulgerului. 

Dezastrul lovi când tunetul se stinse. Scârțăitul tamburului 
încetă și năvoadele se răsturnară, revărsându-se înapoi în mare. 


11 


Pete Shelling înjură cu glas tare, înţelese pericolul și încercă să 
se ferească sărind într-o parte. 

Dar era prea târziu. Un ochi al plasei veni peste el, i se 
înfășură de picior și se răsuci. Pescarul fu tras în sus și se simţi 
azvârlit peste bord. Se prinse cu mâinile de marginea punţii, se 
tinu o fracțiune de secundă, apoi fu aruncat de greutatea apei 
care trăgea plasa cu putere. Până să apuce să ţipe, apa rece Îi 
ajunsese deja deasupra capului. 

Timpul părea încremenit în loc și se împotrivi panicii care 
creștea în el, luptând cu dorinţa copleșitoare de a se ridica la 
suprafață. Cu toate acestea, se băgă tot mai la fund, forțându- 
se să ajungă la piciorul prins. Deschise ochii și îi închise repede 
la loc; nu era nimic de văzut în întuneric. Pipăi ochiul de plasă 
din jurul gleznei și, cu o smucitură puternică, reuși să se 
elibereze. Pe urmă începu să-și croiască drum în sus. 

Simţi cum plasa i se înfășură în jurul braţelor, făcându-l 
prizonier. Se zbătu și mai tare și brusc ieși cu capul la suprafaţă. 
Trase cu disperare aer în piept, ducând aerul înghețat în 
plămâni, și se scufundă din nou în apă, cu plasa care îl trăgea, 
nereușind cu zbaterile lui să facă faţă greutăţii plasei. 

Încercă să-și elibereze mâinile din corzile care îl strângeau, 
dar curând trebui să renunțe și să-și facă din nou drum spre 
suprafață. De data aceasta, când reuși să se ridice deasupra 
apei, deschise ochii și își văzu barca. Plasa încă atârna pe o 
parte a bărcii, iar tamburul se învârtea în gol. 

Shelling se mai scufundă o dată. Plasa era toată adunată în 
jurul lui și nu mai putea să dea din picioare. Işi smuci braţele, 
dar cu picioarele legate, devenite inutile în strânsoarea plasei, 
eforturile lui nu rezolvau nimic. 

Pete Shelling știa că avea să moară. _ 

Frica îi puse un nod în gât. Înghiţi în sec. Încet, calculat, 
începu să dea aerul afară din plămânii gata să plesnească. Simţi 
cum își pierde vlaga și pentru o clipă teama îl părăsi. De îndată 
ce va trage aer în piept, își va recăpăta suflarea. Apoi își aminti 
că nu mai avea cum să tragă aer în piept. Poate doar apă. 

Se încordă ca pentru a trage toată marea în plămâni și fu ușor 
surprins când văzu că nu putea. Mușchii lui refuzau categoric să 
îl asculte. | se blocă tractul respirator. Începu să simtă cum i se 
apropia sfârșitul. 


12 


Când în sfârșit pieptul i se relaxă și trase apa, Pete Shelling se 
răzgândi. Nu voia să moară. O să se lupte din nou. Marea n-o să- 
| învingă. 

Se agită din nou, se zbătu cu sălbăticie împotriva plasei care îl 
ținea, braţele lui slăbite luptând cu strânsoarea legăturii. 

Apoi, pe neașteptate, aproape ca un miracol, ieși la suprafață. 
Dar era prea târziu. Ochii lui căutară deznădăjduiţi după ajutor, 
dar acesta nu exista. Încercă să strige, însă era prea sufocat de 
apa sărată ca să mai poată scoate vreun sunet. Se scufundă din 
nou. 

În timp ce se stingea, încercă să interpreteze acea vedenie 
ciudată care era ultima lui privire asupra lumii. Era o barcă. 
Părea să fie o barcă. Nu era barca lui, Sea Spray, ci una mai 
mică. Și o figură. O figură întunecată, ca de indian. Dar desigur, 
nu putea fi adevărat. Era singur pe mare, singur în furtuna care 
se dezlănţuise din senin. Se stingea singur. Nu era nimic acolo - 
în afară de speranţa deșartă a unui om care murea. 

Marea înecă speranţa și omul deopotrivă. 

Când soarele răsări după câteva ore, Sea Spray plutea liniștită 
pe o mare calmă, cu năvoadele împrăștiate, ca fustele unei 
femei epuizate care dansase prea mult, până târziu în noapte. 

Pete Shelling dispăruse de mult. Sea Spray, singură pe ocean, 
părea să îl jelească. 


e Capitolul 2 


Brad Randall aruncă o privire la ceas și văzu, ca de obicei, 
perfecta sincronizare dintre mecanism și stomacul lui. 

— E vremea prânzului? îl întrebă soţia lui, ghicindu-i gândul. 

— Aș mai putea merge încă o jumătate de oră, dar m-aș 
indispune, spuse Brad. Vezi ceva promiţător pe-aici? 

Elaine se întinse după harta din torpedo. 

— Din nefericire, nu pun nimic altceva pe hartă în afară de 
numele orașelor, spuse ea sec. N-avem ce alege. 

Se mai uită o dată la hartă, apoi privi pe fereastră. 

— Doamne, Brad, ce frumos e aici! 

Se îndreptau spre sud pe Șoseaua 109 de-a lungul Coastei de 
Vest a Peninsulei Olympic. De o oră, de când trecuseră de 
Crescent Lake, drumul șerpuia printre păduri verzi, luxuriante, 


13 


înțesate cu tufișuri atât de dese, încât Elaine se mirase de 
câteva ori cu voce tare. Cum putuseră să-și croiască drum prin 
ele ca să construiască autostrada? 

Apoi pădurea lăsă loc plajei și, de îndată ce ajunseră la țărm, 
perdeaua de nori se destramă. 

În dreapta lor, Oceanul Pacific se întindea strălucind sub 
soarele dimineţii târzii, o briză aspră stârnindu-i valurile 
înspumate. La stânga, pădurea urca brusc spre semeţele 
înălţimi ale Masivului Olympic, care stătea ca o barieră 
impozantă între ocean, la vest, și Puget Sound, la est. 

— Hai să ne oprim, spuse deodată Elaine. Te rog, doar câteva 
minute! 

Brad stătu să se gândească, apoi se mai uită o dată la ceas. 

— Bine, dar ţine minte: doar câteva minute. Și reţine că nu 
mai avem loc în portbagaj pentru lemne. 

EI viră în afara drumului și opri, apoi își îndreptă toată atenţia 
spre plajă. 

Era într-adevăr frumoasă. 

Între drum și nisip, grămada de bușteni, mereu prezentă, 
alcătuia o barieră argintie ce promitea comori ascunse pentru 
sârguincioșii căutători de pe plajă. 

Și Elaine era insistentă; chiar înainte ca Brad să înconjoare 
mașina, ea se cățăra peste trunchiuri, iscodind ici și colo, 
adunând resturi, comparându-le în gând cu cele pe care deja le 
adunase, apoi abandonându-le, în speranţa că va găsi ceva mai 
bun în următorul ascunziș. 

Brad privea amuzat; în ultimele opt săptămâni, Elaine 
umpluse și golise portbagajul mașinii de cel puţin trei ori - 
aruncând bucăţile de lemn care păreau perfecte ieri, pentru a le 
păstra pe cele care erau perfecte azi și urmau să fie aruncate 
mâine. 

Începu să se apropie de ea, știind din experienţă că va fi 
nevoie de ajutorul său pentru a căra înapoi la mașină ceea ce 
găsise. Era la câţiva metri de ea când Elaine scoase un strigăt 
victorios. 

— Am găsit una! ţipă ea. În sfârșit, am dat de una! 

Ținea în sus un obiect albastru, strălucitor, iar Brad știu 
imediat că era vorba de o plută de pescuit japoneză, pe care ea 
își jurase să o găsească înainte de a se întoarce acasă. 

— Minunat! strigă el. Acum putem mânca? 


14 


Dar ea nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit - era absorbită 
complet de cercetarea plutei pentru a-i descoperi vreun mic 
defect pe care l-ar fi putut avea; să găsească una perfectă ar fi 
fost un noroc prea mare. Dar era perfectă. 

Elaine se uită fericită spre soţul ei, care se așeză lângă ea pe 
un buștean. 

— Nu-i nici măcar ciobită, spuse ea ușor. 

O ridică în lumină și privi licăririle soarelui care se reflectau în 
sticla albastră. 

— E un semn, declară ea. 

— Un semn? se miră el. 

Ea zâmbi șmecheră. 

— Bineînţeles. Înseamnă că azi vom găsi tocmai locul potrivit. 

— Ar cam trebui, zise Brad morocănos. Dacă nu o facem, am 
dat de bucluc. Nu au mai rămas prea multe locuri de văzut. 

Elaine se ridică hotărâtă. 

— Haide, zise ea. Înapoi la mașină cu tine. Eu am să mă uit pe 
hartă. Și pun pariu că primul loc pe care-l aleg va fi exact ceea 
ce căutăm. 

În mașină, ea împachetă cu grijă globul albastru în poșetă, 
apoi luă harta. 

— Clark's Harbor anunţă ea. 

— Clark's Harbor? repetă Brad. Unde e? 

— Douăzeci de mile sud. 

— Merge pentru prânz. 

Brad ridică din umeri. Porni motorul, băgă în viteză și apăsă 
pe acceleraţie. Lângă el, Elaine se așeză sigură în scaun. 

— Pari al naibii de sigură, spuse Brad. Și te gândești la ceva 
mai mult decât la un loc pentru prânz, nu? 

— Da. 

— Ai putea să-mi spui și de ce? 

— Ți-am spus - pluta e un semn. Și, mai mult, îmi sună bine. 
„Sunt în Clark's Harbor și scriu o carte.” Sună foarte... 
profesionist. Și desigur, vei scrie o carte profesionistă. 

— Mă întreb, spuse deodată Brad, cu un simțământ de 
neîncredere. Fac o mare greșeală? Adică, să-mi iau un an întreg 
să scriu o carte care s-ar putea nici să nu se vândă? 

— Sigur o să se vândă, declară Elaine. Milioane de oameni o 
vor devora. 

— O carte despre bioritmuri? 


15 


— În regulă, spuse ea fără grijă. Atunci vor fi doar sute de mii. 

— Sute, mai degrabă, spuse Brad întunecat. 

Elaine râse și-l bătu pe genunchi. 

— Chiar dacă nu se vinde deloc, cui îi pasă? Ne putem 
permite să ne luăm liber un an, iar eu nu-mi pot imagina un loc 
mai bun să ne petrecem timpul decât aici. Deci, chiar dacă 
această carte ar fi numai un pretext pentru a petrece câteva 
luni la mare - ceea ce nu e - adăugă ea repede, tot merită. 

— Și cum rămâne cu pacienţii mei? 

— Ce-i cu ei? spuse Elaine degajată. O să le supravegheze Bill 
Carpenter nevrozele. Nu e un psihiatru de talia ta, dar asta nu 
înseamnă că îţi va omori pacienţii. 

Brad se cufundă în tăcere. Elaine avea dreptate. 

Era o tăcere convenabilă, aceea dintre doi oameni care se 
iubesc și se înțeleg reciproc, și care apare nu din neputinţa de a 
avea ceva de spus, ci mai degrabă pentru că nu e nevoie. 
Bătuseră peninsula preţ de două săptămâni, căutând cel mai 
potrivit oraș unde să-și petreacă anul în care Brad să-și poată 
termina cartea. Dar era ceva în neregulă în fiecare dintre 
acestea, erau prea comerciale sau prea modeste, prea pitorești 
sau prea mândre. 

Brad știa că azi ori vor găsi orașul potrivit, ori vor renunţa să 
mai caute, căci, dacă ar fi continuat, ar fi ajuns aceeași absurzi 
monotoni din Aberdeen și Hagquiam, făcând circuitul complet al 
peninsulei. 

Poate că Elaine are dreptate, își zise Brad. Poate Clark's 
Harbor este locul cel mai potrivit. Își plimbă prin minte numele 
orașului. Clark's Harbor. Avea o sonoritate drăguță, ca numele 
unui vechi oraș pescăresc din New England. 

— Chiar înainte, zise Elaine moale, întrerupând tăcerea. 

Brad își dădu seama că nu acordase prea multă atenţie 
drumului, conducând mai mult din reflexe decât concentrându- 
se. Acum văzu că se aflau la marginea unui oraș. 

Nu părea să fie unul mare, ceea ce era bine, și părea să fie 
bine îngrijit, ceea ce era și mai bine. Casele erau răspândite de- 
a lungul drumului - case de lemn, unele vopsite îngrijit, altele 
având o patină argintie de la vântul mării. Dar chiar și structurile 
mai vechi stăteau drepte, construite solid, rezistente. 

Conduceau în jos pe o pantă ușoară spre inima orașului. Era 
un pic mai mare ca un sat. Exista o stradă care pornea 


16 


perpendicular de pe autostradă. Brad coti la dreapta pe ea. 
Panta se precipită și ajunseră rapid în centrul satului. Strada se 
termina la chei. 

Brad opri mașina, iar el și Elaine se uitară curioși împrejur. 

— Arată a ceva din New England, spuse Elaine încet, parcă 
îngânându-l pe Brad. Imi place. 

Și chiar arăta ca un oraș dintr-o vedere din New England. 
Clădirile răspândite de-a lungul apei erau toate la fel: șindrile 
netede, vopsite în culori vii, cu grădini îngrijite, înflorind vesel în 
aerul primăvăratic. 

Separat, vizibil mai impunătoare faţă de restul caselor, era o 
clădire veche în stil victorian, cu gazonul și grădina legate 
printr-un gard alb de lemn. Un înscris de mână te avertiza că era 
Harbor Inn. 

Câţiva oameni erau pe străzi, suficient ca orașul să pară 
aglomerat, dar nu foarte animat. Unul sau doi oameni priviră 
mașina familiei Randall, dar fără să arate vreun interes 
deosebit. Niciunul nu se opri să se zgâiască, să facă vreun gest 
sau să comenteze. 

Brad se încruntă ușor, simțind o ciudată lipsă de curiozitate la 
oamenii care îi priviseră atât de dezinteresat. Intotdeauna 
atentă la soţul ei, Elaine îl privi scurt și preocuparea lui îi 
îngândură chipul. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

— Nu știu, spuse Brad, iar apoi îi zâmbi. Ce-ai zice dacă am 
mânca ceva? 

e 

Rebecca Palmer observase maşina străină trecând când era 
pe punctul de a intra la Blake's Dry Goods, dar era absorbită cu 
alte lucruri. Acum o interesau mai mult cumpărăturile decât să 
știe cine erau cei ce sosiseră în oraș. Volvo-ul verde închis i se 
păruse totuși familiar. Ar fi vrut ea să fie așa. Işi scoase din 
minte însă gândul acesta. 

Trase un cărucior din șirul de la intrarea în magazin și începu 
să-l care încet printre rafturi, oprindu-se să privească un raft de 
porțelanuri ce-i atrăsese atenţia din pricina prostului gust, chiar 
și pentru un serviciu chinezesc de mâna a zecea. 

Clătină tristă din cap văzând panseluţele de un roz ţipător, 
aranjate, pictate pe marginea farfuriilor, și trecu mai departe, 


17 


luând diverse lucruri de ici și colo și așezându-le în coșul 
căruciorului. 

Incidentul se petrecu în timp ce se oprise în faţa unui suport 
cu rochii ieftine. Se întoarse și-l văzu pe George Blake 
repezindu-se spre raftul cu porțţelanuri. Mulțumită că incidentul 
nu o privea, Rebecca se întoarse înapoi la suportul cu rochii și 
căută mai departe ceva ce s-ar fi potrivit cu genul ei eteric de 
frumuseţe. 

Rebecca avea o înfățișare de femeie fragilă și era greu să 
găsească haine care să nu fie prea mari, copleșitoare. Era pe 
punctul de a renunţa când îl auzi pe Blake chiar în spatele ei. 

— O să trebuiască să plătești pentru marfa aceea. 

Vocea lui era aspră, grosolană, așteptându-se să fie 
contrazisă. Rebecca se întoarse și-l privi timidă. 

— Poftim? 

— Porțelanurile, spune Blake acuzator. Va trebui să plătești 
lucrurile pe care le-ai spart. 

— Dar nu am nimic de-a face cu treaba asta, se justifică 
Rebecca. Stăteam aici și mă uitam la rochii. 

— Te-am văzut uitându-te la  porțelanuri, zise Blake 
imperturbabil. 

Rebecca se încruntă supărată. 

— Dar asta a fost acum cinci sau zece minute. Nici măcar nu 
le-am atins. 

Faţa lui Blake se întunecă și Rebecca aproape că dădu înapoi 
văzând ostilitatea lui. 

— Pe mine să nu mă minţi, doamnă Palmer. Dumneata ai lovit 
stiva. Nu e nimeni altcineva în afară de dumneata. Și de mine. 

Rebecca privi iute în jur și văzu că avea dreptate. În afară de 
ei doi, în magazin nu se mai afla nimeni. 

— Dar n-am făcut nimic, insista ea neconvingătoare. V-am 
spus, nu eram lângă raftul acela. 

Blake se uită la ea. 

— Nu știu de ce susţii asta, încheie el. De când ai venit cu 
familia aici în oraș, cu toţii am știut că e ceva ciudat cu 
dumneata. Acum cred că știu ce e - ești o mincinoasă. 

— Ba nu sunt! izbucni Rebecca. Dacă aș fi făcut-o, aș fi 
recunoscut și aș fi plătit. Dar n-am făcut nimic. 


18 


— Bine, replică Blake. Te cred pe cuvânt, dar, dacă nu te 
superi, aș prefera să pun înapoi în raft toată marfa din coșul 
dumitale. 

— Ce să faceţi? 

— Nu vreau să mai faci cumpărături aici, spuse Blake. 
Presupun că ai dreptul de a locui în oraș, dar asta nu înseamnă 
că trebuie neapărat să cumperi de la mine. De-acum înainte, să- 
ţi faci cumpărăturile în altă parte. 

Rebecca Palmer își mușcă buza și se strădui să nu 
izbucnească în lacrimi. Ce s-a întâmplat? se întrebă ea. Ce e cu 
orașul acesta? Dar știa că n-avea niciun rost să-l întrebe pe 
Blake și cu atât mai puţin să se certe cu el. 

În tăcere, Rebecca plecă din magazin, întrebându-se cum 
avea să-i explice soțului ei acest incident și cum avea el să 
reacționeze. Nu prea bine, era sigură. Glen Palmer își controla 
bine temperamentul de artist, dar uneori izbucnea. lar asta, știa 
ea sigur, avea să-l facă să izbucnească. 

e 

— Uite o cafenea acolo, spuse Elaine Randall. 

Localul era la etajul de sus al unei clădiri cu două etaje, 
deasupra unei cârciumi. 

Cei doi soți Randall trebuiau să treacă prin cârciumă ca să 
ajungă sus și Brad se uită împrejur după ce ochii lui se obișnuiră 
cu întunericul. Barul era aproape gol - doar doi bătrânei stăteau 
la o masă de stejar scrijelită și aveau câte o halbă de bere și 
tăblița de șah între ei. 

Îi zâmbi în semn de aprobare lui Elaine și o urmă la etaj. 

Cafeneaua, în contrast cu barul, era aproape plină. Exista 
doar o masă liberă, la fereastră, și cei doi se îndreptară spre ea. 

Brad citi meniul, hotărându-se asupra unei salate de crabi 
fără să se gândească prea mult, apoi lăsă meniul din mână, 
dedicându-se ocupaţiei sale favorite: studierea atentă a 
oamenilor. 

Câteva minute mai târziu, o chelneriță apăru și le luă 
comanda. Când termină, Elaine puse meniul înapoi în suportul 
său, în spatele șervețelelor, și își împreună mâinile. 

— Ei, bine? 

— Ei, bine, ce? 

— Spune-mi cine sunt ăștia. 


19 


— Nu e cine știe ce de spus, zise Brad. Se pare că mai mult 
pescari. 

— Foarte inteligent, îl întrerupse Elaine, având în vedere că 
poţi vedea cheiul afară pe fereastră. 

— De asemenea, câţiva negustori și câteva gospodine, 
continuă Brad, făcând abstracţie de ironia ei. Și o persoană pe 
care nu o pot cataloga. 

— Unde? întrebă Elaine, uitându-se împrejur. Aha, trebuie să 
fie cel care stă singur, acolo. Știu ce vrei să spui. 

— Zău? Ce vreau să spun? 

— E diferit de ceilalţi, spuse Elaine. Arată de parcă nu-i în 
largul lui și o știe. 

Brad dădu aprobator din cap și privi încă o dată la bărbatul 
despre care vorbeau. Era ceva în legătură cu hainele lui și cu 
faţa lui, hotărî Brad. Asemenea celor pe care-i mai văzuseră, și 
acesta purta jeanși și o cămașă de lucru decolorată, dar le purta 
oarecum diferit. Era vorba de cum se asortau. 

Și fața. Ce era cu faţa lui? Apoi Brad înţelese: omul își dăduse 
barba jos recent, lăsând o paloare în partea de jos a feței, acolo 
unde soarele nu ajunsese. 

Și îl mai izbi ceva pe Brad: impresia că îl cunoștea de undeva. 
Era aproape sigur că-l știa. 

Înainte să o fi putut întreba pe Elaine, mâncarea le sosi și soţii 
Randall începură să mănânce, cu toate că, din când în când, 
privirea lui Brad se îndrepta curioasă spre bărbatul cu hainele 
asortate și care tocmai își dăduse jos barba. Bărbatul se uita în 
farfurie și mânca liniștit, fără să se grăbească, dar totodată fără 
să tragă de timp. 

O dată făcu semn după cafea. Chelneriţa binevoitoare îi turnă, 
dar nu se opri să stea de vorbă cu el câteva secunde, așa cum 
făcea cu toți ceilalţi din cafenea. 

Când omul își termină masa, își vâri adânc mâna în portofel, 
lăsă câţiva bani pe masă și se pregăti să plece. 

Cum porni înspre scări, ochii i se întâlniră dintr-o dată cu ai lui 
Brad și se opri puţin. Un zâmbet îi lumină faţa și traversă repede 
camera, cu mâna întinsă. 

— Domnule doctor Randall? Chiar dumneata ești? 

Brad îl recunoscu atunci și se ridică în picioare: 


20 


— Glen Palmer! Pentru numele lui Dumnezeu! Tot stăteam 
aici de-atâta timp, sigur că te recunosc, dar nu știam de unde să 
te iau. 

— Datorită bărbii, răspunse Glen Palmer. Am dat-o jos când 
m-am mutat aici. 

— la loc. Aceasta e soţia mea, Elaine. lubito, dânsul e Glen 
Palmer, tatăl lui Robby Palmer. 

Elaine își ridică sprâncenele a mirare, apoi înțelese și întinse 
mâna. 

— Desigur, spuse ea, zâmbind. Cum se mai simte? Brad îmi 
spune că a fost un miracol. 

— E cel mai potrivit cuvânt, fu de acord Palmer, așezându-se. 

Brad îl privea nerăbdător, vrând să-l bombardeze cu întrebări 
pe Palmer, dar abţinându-se, pentru a nu-l supăra. 

Robby Palmer, băiatul de nouă ani al lui Glen, fusese sub 
îngrijirea lui Brad Randall în ultimii trei ani, suferind de 
hiperkinezie. Fusese un caz deosebit de grav. 

Prima oară când îl văzuse pe băiat, Robby avea șase ani și nu 
putea sta locului mai mult de o secundă-două, vorbind întruna, 
impulsiv, mișcându-și mâinile și picioarele încontinuu, uneori 
doar nervos, dar cel mai adesea distructiv. Brad învățase rapid 
să ia toate obiectele fragile din biroul lui când venea Robby 
Palmer. Un băieţel cu o figură de înger, dar având pe dracul în 
el. 

Era ceva înăuntrul lui, o disfuncţie a sistemului nervos, care îl 
făcea să se miște neîncetat, câteodată ameninţător. 

Copilul fusese obiectul a numeroase accese de mânie și în 
cursul lor violenţa lui ieșea la suprafaţă, mânuţele lui întinzându- 
se să apuce cel mai apropiat obiect - oricare ar fi fost - și să-l 
arunce spre fereastră, spre perete sau în persoana cea mai 
apropiată. 

Brad avea o amintire, una pe care n-o putea uita curând, 
legată de două piese de cristal Steuben, favoritele lui, 
cumpărate când abia și le putea permite și care fuseseră 
zdrobite ireparabil, într-o după-amiază, de Robby Palmer. Niţel 
supărat, aceasta se uitase apoi la cioburi dezorientat, ca și cum 
s-ar fi întrebat ce se întâmplase cu ele. 

Nu avusese nicio urmă de regret și nici teamă de pedeapsă. 
Doar o răceală, o detaşare preț de o secundă, ca și cum 


21 


statuetele distruse nu avuseseră nicio legătură cu el, înainte ca 
agitația să pună stăpânire pe el din nou. 

Dar într-o zi, acum câteva luni, Robby Palmer nu mai venise la 
Brad Randall, care nu înțelesese niciodată de ce. 

Când încercase să discute cu familia Palmer, ei îi spuseseră 
doar că era un miracol și așa rămăsese. 

În tăcere, Brad Randall se întrebă dacă orașul Clark's Harbor 
avea vreo legătură cu acest miracol. Acum Glen îi confirma. 

— N-ai să mă crezi, spuse el. Schimbarea lui Robby este 
absolut incredibilă de când l-am adus aici. E calm, domnule 
doctor Randall. E încă activ, dar nu ca înainte. Acum e ca și 
ceilalți copii. 

— Dar de ce? întrebă Brad. 

Glen Palmer ridică din umeri. 

— N-am idee. Am venit aici într-o excursie și ne-am oprit în 
partea de nord a orașului, în locul numit Sod Beach. Și Robby s-a 
potolit. Așa, pur și simplu, spuse el, pocnindu-și degetele. Și de- 
atunci a rămas calm cât am stat pe plajă. Așa că ne-am mutat 
aici. 

— Dar nu are sens, reflectă Brad. 

— Poate că nu, aprobă Palmer. Dar nu ne-am întrebat. Orice 
demoni ar fi fost în el, acum au plecat. De-a binelea. 

Degetele lui Brad băteau ușor darabana pe masă, în timp ce 
el întorcea pe toate părțile în minte declaraţia lui Glen, 
încercând să înțeleagă ce ar fi putut să-i vindece boala lui 
Robby. Prea mult timp fusese un caz problematic și Brad era 
întotdeauna sceptic în ceea ce privea miracolele. 

— Mă întreb dacă aș putea să-l văd, zise el. 

— De ce nu? spuse Glen amabil. Întotdeauna te-a plăcut. 

— Spune-i asta și asistentei, hohoti Brad. 

Asistenta trăise sub teroarea vizitelor lui Robby la cabinet și 
adeseori își găsea nenumărate motive pentru a lipsi când venea 
copilul. 

Glen se uită la ceasul din perete. 

— Știţi ceva, zise el, de ce nu veniţi la noi astă seara ori 
mâine dimineață? Stați în oraș? 

— Cred că am putea, spuse Elaine neîncrezătoare, neștiind 
dacă Brad ar fi vrut. Este vreun loc ca lumea pe acolo? 

— Harbor Inn, lângă apă, spuse Glen. E singurul loc. 

Se ridică. 


22 


— Știţi, mai am destule de făcut în după-amiaza asta. Ne 
vedem mai târziu, da? 

— Sigur, spuse Brad. 

Până să mai spună ceva, Glen Palmer plecă grăbit de la masa 
lor și dispăru pe ușă. 

— A fost cam neașteptat, nu? comentă Elaine. 

— Intr-adevăr, fu de acord Brad. 

Apoi observă că, de îndată ce Palmer plecă, o animaţie a 
conversaţiei îi cuprinse pe cei din cafenea. 

— Mă rog, spuse puţin cam tare o femeie de la masa vecină 
partenerei de prânz. Cel puţin și-a dat jos barba aia oribilă. 

— Nu că ar conta, replică cealaltă femeie. Nici așa nu se 
integrează aici. 

— Ai spune că a înţeles mesajul, zise prima femeie. Toţi cei ca 
ei au priceput imediat și ne-au lăsat în pace. 

— Joe al meu s-a gândit să cumpere clădirea chiar ieri, spuse 
cealaltă. Și știi ce i-a răspuns Glen Palmer? l-a spus că nu e de 
vânzare. Joe i-a zis că mai bine ar vinde cât mai poate, înainte 
de a o distruge complet, dar Palmer i-a răspuns că nu o 
distruge, ci că o transformă. 

— Intr-o galerie de artă, pufni prima femeie. Ce-l face să 
creadă că poate trăi dintr-o galerie de artă în Clark's Harbor? Și 
nevastă-sa aia - face niște oale de lut care arată ca niște bucăţi 
de noroi și crede că oamenii le vor cumpăra. 

Conversaţia continuă în jurul lor. Din cele câteva cuvinte pe 
care le putu surprinde Brad, înţelese că vorbeau despre aceeași 
persoană - Glen Palmer. Fiecare, în mod evident, vorbea despre 
el. Nimeni, în schimb, nu vorbise cu el. 

— Poate că m-am înșelat, o auzi Brad pe Elaine. 

Ascultă și ea comentariile de la alte mese. 

— New England, spuneai, se strâmbă Brad. Mi se pare că ai 
nimerit-o. Acești oameni nu par să agreeze deloc străinii. 

— E cam înfricoșător, nu? întrebă Elaine. 

Brad ridică din umeri. 

— Nu știu. Cred că-i mai mult sau mai puţin previzibil. Ne vom 
bucura poate de același tratament oriunde vom merge. Dar nu-i 
decât o chestiune de timp. Oamenii trebuie să se obișnuiască cu 
tine, mai ales în locuri ca acesta. Pariez că oamenii de aici văd 
rar pe cineva pe care nu-l cunosc. lar când o fac, devin 
suspicioși. 


23 


Elaine tăcu și continuă să mănânce. Psihiatrul din Brad se 
bucură în sinea lui, găsind că atitudinea ostilă a localnicilor era 
interesantă. Soţia lui, în schimb, nu era sigură că era de acord. 

Dar, își aminti ea iute, știai când te-ai măritat cu el că e așa; 
n-ai de ce să te plângi. Se concentră privind pe fereastră și făcu 
tot posibilul să ignore flecăreala din jur. Până când își terminară 
cafeaua, Brad nu mai vorbi deloc. 

— Cred că trebuie să aruncăm o privire împrejur. 

— Știu și eu?... începu Elaine. 

Brad încercă să-i dea asigurări. 

— Dragă, în fiecare orășel e la fel și dacă vom locui într-unul 
ca ăsta un an, va trebui să tolerăm ostilitatea și suspiciunea la 
început. Depinde de loc, dacă vrei să stai într-un oraș mic, 
trebuie să te acomodezi cu obiceiurile unui oraș mic. 

Brad plăti și ieșiră din cafenea. Jos în cârciumă, Brad văzu că 
jocul de șah nu părea să fi progresat deloc. 

Unul dintre bătrânei se uita atent la tablă, iar celălalt pe 
fereastră. Niciunul din ei nu dădu vreun semn că îi observase pe 
soţii Randall. 

— Hai să aruncăm o privire la chei, sugeră Brad când ieșiră la 
lumina soarelui. 

Majoritatea danelor erau goale, doar cinci sau șase bărci de 
pescuit erau ancorate și oamenii lucrau la ele, reparând plasele, 
năvoadele, meșterind la motoare și verificând echipamentele de 
pescuit. Merseră pe toată lungimea cheiului, oprindu-se să 
inspecteze fiecare barcă pe lângă care treceau. 

Nu vorbi nimeni cu ei și odată, când Brad avu o tentativă de 
salut, nu îi răspunse nimeni. 

— Nu prea vorbesc, nu-i așa? remarcă Elaine pe când se 
apropiau de capătul cheiului. 

— Ciudat, răspunse Brad. Se pare că imaginea pescarului 
fericit n-a ajuns încă în Clark's Harbor. 

Se uită în jur, ca și cum n-ar fi știut ce să mai facă. 

— Vrei să ne plimbăm? 

Până să răspundă Elaine, se auzi zgomotul unei sirene și o 
mașină a poliţiei se opri pe chei. De pe locul șoferului se ridică 
un bărbat cu pieptul lat, de vreo șaizeci de ani, care ocoli 
mașina pentru a-i deschide portiera unei femei voinice. Cobori 
din mașină, strângând cu o mână brațul poliţistului, iar în 
cealaltă având o batistă mototolită. 


24 


Toată activitatea de pe chei se opri când oamenii de lângă 
bărci se uitară la noii veniţi. 

— E ceva în neregulă, șerifule? întrebă o voce. 

— Întotdeauna e ceva în neregulă dacă vine Harney Whalen 
pe chei, rosti o altă voce. 

Harney Whalen, șeful poliţiei, nu luă în seamă cea de-a doua 
voce, ci alese să răspundă primeia: 

— Nu știu, strigă el. Miriam Shelling, aici de față, pare să nu-l 
găsească pe Pete. L-a văzut careva dintre voi, băieţi? 

Se auziră murmure negative dinspre pescari și ei începură să- 
și părăsească bărcile pentru a se aduna lângă șerif. Miriam 
Shelling încă se sprijinea de braţul lui Whalen și își tampona 
ochii cu batista. 

— A ieșit aseară, zise ea, uitându-se de la un bărbat la altul, 
fără să-și oprească privirea asupra vreunuia dintre ei. Zicea că o 
să se întoarcă pe la patru dimineaţa, dar n-a mai venit. 

Unul dintre pescari confirmă din cap. 

— Da, era în spatele meu când am ieșit seara trecută, dar nu 
s-a întors când m-am întors eu. Probabil că a găsit un banc de 
pește și vrea să ia tot ce poate. 

Miriam Shelling clătină din cap. 

— N-ar face asta. Ar ști că îmi fac griji. M-ar fi chemat măcar 
prin radio. 

Oamenii avură un schimb de priviri. Harney Whalen nu arăta 
în largul lui, ca și cum s-ar fi întrebat ce era de făcut, când se 
auzi sunetul unei sirene. 

Toată lumea se întoarse cu faţa spre port, de unde venea cu 
toată viteza o șalupă cu motor. Miriam Shelling își încleștă 
degetele pe brațul șefului de poliţie. 

Șalupa se opri la una din danele goale și o frânghie fu 
aruncată, prinsă și legată de tachet. Un bărbat sări din barcă, cu 
fața palidă. Se uită repede în jur, până când dădu cu ochii de 
Harney Whalen. 

— Ești poliţist? 

— Sunt șeriful, zise Whalen. S-a întâmplat ceva? 

Omul dădu din cap. 

— Am găsit o barcă plutind în derivă acolo în larg. Când am 
strigat, nu mi-a răspuns nimeni, așa că m-am urcat pe punte. 
Barca era părăsită. 

— Unde e? întrebă Whalen. 


25 


— E ancorată la o milă depărtare spre nord, la trei sute de 
metri de aici. Poartă numele Sea Spray. 

— E barca lui Pete! strigă Miriam Shelling. 

Bărbatul se holbă la ea un moment, apoi îl trase pe Whalen la 
câţiva pași mai încolo. Când vorbi din nou, vocea îi era scăzută. 

— Năvoadele erau aruncate, spuse el încet. N-am vrut să le 
trag înăuntru. Și nu erau goale. 

Whalen aruncă o privire rapidă spre Miriam, apoi înapoi spre 
străin. 

— E vreun cadavru? 

Omul dădu afirmativ din cap. 

— L-am adus cu mine. 

Whalen se duse spre barcă și urcă în ea. Pescarii se 
îngrămădiră în jur, în timp ce Whalen trase înapoi prelata ce 
stătea împachetată la pupa. Pete Shelling se uita ţintă la ei cu o 
privire goală. 

La o depărtare de zece metri, soţii Randall urmăreau cum 
reacţionau pescarii în fața morţii. Priviră în tăcere jos în barcă, 
apoi unul după altul se îndepărtară, ca și cum ar fi fost încurcaţi 
de prezenţa morții. Trecură de Miriam Shelling în tăcere, fără să 
spună vreun cuvânt sau să facă vreun gest de consolare. După 
ce plecară și nu mai rămaseră decât Harney Whalen și 
proprietarul bărcii, Miriam păși în sfârșit spre soţul ei și îl privi 
curioasă. Înmărmuri un moment, murmură numele lui, după 
care se aruncă în brațele lui Harney Whalen. El o ţinu o clipă, iar 
apoi vorbi în liniște cu bărbatul care-l adusese acasă pe Pete 
Shelling. În cele din urmă o duse pe Miriam Shelling de lângă 
golf, ajutând-o să se urce în mașina poliţiei, și plecară. 

— Doamne, oftă Elaine. Îngrozitor. 

Brad aprobă din cap, privind în continuare către golf, Elaine îl 
apucă de braţ. 

— Hai să mergem de-aici, spuse ea. Te rog. 

Brad păru că nu o aude. 

— Ai observat? întrebă el. E ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Nu au vorbit cu ea deloc, nici între ei, n-au întrebat 
nimic, nici măcar nu păreau mirați. Ca și cum se așteptau să se 
întâmple așa ceva. 

— Poftim? întrebă Elaine absentă. 


26 


— Pescarii. Nu au reacţionat deloc la moartea bărbatului. Ca 
și cum se așteptau sau ca și cum n-avea nimic de-a face cu ei. 
Dar ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. 

Elaine privi atentă spre soțul ei. Ştia ce urma. Și încercă să 
evite continuarea. 

— Hai să plecăm, Brad, spuse ea. Te rog. Nu-mi place Clark's 
Harbor. 

Brad se îndepărtă. Îi luă mâna lui Elaine și o strânse. 

— Haide odată, spuse el. Haide să găsim acea tavernă. 

— Rămânem? întrebă Elaine. 

— Bineînţeles, zâmbi Brad. 

Elaine simţi o crampă de teamă în stomac și vru să o alunge, 
zicându-și că nu era justificată. Dar adânc înăuntrul ei teama 
rămase, justificată sau nu. 

Departe, la orizont, se pregătea o furtună. 


e Capitolul 3 


Harbor Inn, cu fațada în stil victorian împodobită cu un 
ornament albastru cu alb, se înălța semeţ în centrul unei peluze 
bine îngrijite. Parcă privea suspicios spre ape, ca și cum se 
aștepta să-i fie smulsă în orice clipă. 

Din camera de la etajul doi Elaine privea marea, imitând 
inconștient postura hotelului. Asculta șuierând vântul pe sub 
streșinile clădirii vechi și se mira că bărcile de pescuit, bine 
legate împotriva furtunii, săltau atât de ușor în apa agitată a 
golfului. 

Când ploaia începu să stropească fereastra, ea se întoarse 
spre soțul ei. 

— Presupun că ne ajunge pentru o noapte, zise ea 
neîncrezătoare, uitându-se prin cameră. 

Brad îi zâmbi. 

— Îţi place și o ştii, ricană el. Dacă nu ar fi fost înecul, te-ai fi 
simţit în largul tău. 

Elaine se așeză greoaie în scaunul cu brațe acoperite cu o 
husă ce ocupa un colț al micuței camere de hotel și încercă să-și 
analizeze sentimentele. 

Ştia că Brad avea dreptate. Dacă n-ar fi fost pe chei când 
fusese adus corpul bărbatului, acum ar fi turuit, încântată 


27 


despre cameră, despre oraș, și ar fi făcut planuri cum să 
locuiască aici un an. Dar moartea pescarului îi alungase 
entuziasmul și acum se uita posomorâtă la decoraţiunile vechi 
ale hotelului. Se simţi incapabilă să adune vreun gând bun. 

— E cam dărăpănat, spuse ea cu acreală. 

— Ba deloc, o contrazise Brad. Una peste alta, e foarte bine 
întreţinut. 

— Dacă îţi plac lucrurile de genul ăsta. 

— Și ţie îţi plac, stărui Brad. Uită-te la lavoarul ăla. Marmura 
nu e deloc ciobită și, dacă stejarul ăla nu e lustruit de mână, îl 
mănânc. 

Elaine examină lavoarul cu atenție și trebui să admită că Brad 
avea dreptate - era un obiect vechi veritabil, fără defecte. 
Încercând să renunţe la resentimente, se forță să mai privească 
o dată camera. Trebuia să recunoască - era încântătoare. Nu 
exista nici urmă de banalele decorațiuni de hotel, nimic care să 
nu aducă cu dormitorul confortabil al unei case particulare. Patul 
dublu etala o cuvertură ţesută de mână, evident, și toată mobila 
era din stejar masiv. Nu de lux, dar primitoare și funcţională. 

— Bine, cedă Elaine. E frumos și exact așa cum vreau eu. 
Numai că aș dori să nu fie în Clark's Harbor. 

— Dar dacă n-ar fi în Clark's Harbor, n-ar exista, nu-i așa? 
raţionă Brad. 

— Nu mă vei prinde în discuţia asta veche. Și știi foarte bine 
ce vreau să spun. Numai că vrei să mă enervezi. 

— Eu? spuse Brad cu inocenţă. Ce te face să crezi asta? Aș 
face eu așa ceva? 

— Da, ai face-o, replică Elaine, încercând să-și păstreze tonul 
sever. Dar nu mă prinzi, să știi. Dacă aș face-o, în următoarele 
clipe m-aș răzgândi și te-aș ruga să stăm aici măcar câteva zile. 
Dar nu vreau să stau. Vreau înapoi în Seattle și asta mâine 
dimineață. 

— Desigur, doamnă, spuse soţul ei, pocnindu-și călcâiele și 
salutând. 

Îi zâmbi soţiei și se miră cât era de serioasă - și cât avea să 
se certe cu ea ca să o convingă să stea un timp în Clark's 
Harbor. Decise să abordeze treptat problema. incepu să-și 
desfacă șireturile la pantofi. 

— Mă tot gândesc la Robby Palmer, spuse el. 

Elaine înţelese imediat. 


28 


— Cartea, nu? zise ea. Te-ai hotărât să scrii cartea despre el, 
nu-i așa? 

— Nu știu, spuse el. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el. O 
problemă ca a lui nu dispare cu una cu două, cum spunea Glen. 
Pur și simplu nu se întâmplă așa. 

— Dar dacă e așa? întrebă Elaine. 

— Atunci merită să aflu și eu. Doamne, dacă e ceva în 
legătură cu locul ăsta, cu zona asta care îi influențează pe copiii 
ca Robby și îi ajută, atunci lumea trebuie să știe. 

— Cum ai să-ţi numești cartea? Paradisul regăsit? 

— Mă rog, o carte despre Robby Palmer ar putea avea o 
căutare mai mare decât una despre bioritm, spuse Brad 
apărându-se. 

— De ce să nu scrii despre amândouă? sugeră Elaine. Ti-ar 
aduce public și de colo și de colo? 

Incepu să râdă de propria-i glumă, apoi se opri când văzu 
expresia feţei lui Brad. 

— Am spus ceva rău? întrebă ea cu teamă. 

— Ştiu și eu? zise Brad. 

Işi aruncă pantofii departe, apoi șosetele după ei. Se întinse 
pe pat și-și desfăcu braţele chemător. Elaine se mută de pe 
fotoliu pe pat și se cuibări lângă el. Brațele lui o strânseră la 
piept; o mână o mângâie ușor pe ceafă. Răpăitul ploii în 
fereastră deveni o bătaie continuă. lar el știa că era pe punctul 
de a învinge; dimineaţă nu se vor întoarce acasă. 

— Chiar atât de mult urăști acest loc? întrebă el după o clipă. 

Elaine se încolăci senzuală și-și lipi nasul de gâtul lui Brad, 
încercând încă o dată să clarifice ceea ce simţea. 

— Cred că e mai mult din cauza cadavrului, spuse ea, 
înfiorându-se ușor. Imi tot spun că același lucru se putea 
întâmplă oriunde, pescarii se îneacă mai mereu, dar îi tot văd 
fața, vânătă și umflată, și cred că mi-am asociat imaginea 
aceasta cu Clark's Harbor. 

Se opri și-l simţi pe Brad mișcându-se. 

— Tu vrei să rămâi aici, nu? 

— Bine, e evident cel mai drăguţ loc pe care l-am văzut până 
acum. Și pare perfect pentru ceea ce vrem. E izolat, mic și nu 
prea sunt șanse să ne lăsăm prinși de tumultul societăţii ca să 
nu apuc să scriu nimic. 


29 


— Pariez că tumultul societăţii se reduce la mersul la biserică 
o dată pe lună, chicoti Elaine. Dar nu știu, Brad. Îmi tot zic să-l 
uit pe omul acela, dar chiar atunci când reușesc, tot e ceva cu 
locul ăsta. Ceva ce nu e în regulă. Cred că ţine de cum a fost 
tratat Glen Palmer în cafenea după-amiaza asta. 

— Dar am mai trecut prin asta, sublinie Brad. 

— Știu și sunt de acord cu tine. E obligatoriu ca măcar ceva 
din lucrurile astea să se petreacă oriunde ne ducem. Daramo 
presimţire rea faţă de locul ăsta. Poate că e din cauza furtunii 
ăsteia. 

Ca la comandă, o scurtă iluminare umplu camera și pentru 
moment ropotul ploii fu acoperit de zgomotul tunetului. Elaine, 
căreia de obicei îi plăceau furtunile, tresări. 

— Sau poate e intuiţia ta feminină? 

— Dacă vrei să-i spui astfel. 

— Ei bine, mie îmi place aici, spuse Brad. Cred că locul ăsta 
este fascinant. Oamenii mă intrigă. Cred că mă interesează din 
punct de vedere profesional. Au o anume detașare, dacă mă 
înţelegi, de parcă, deși trăiesc împreună, nu le pasă cu adevărat 
unii de alţii. E un fenomen interesant, aproape o contradicţie. Un 
orășel mic, strâns unit, și totuși nimeni nu pare să aibă vreo 
legătură afectivă cu altcineva. Cel puţin nu la vedere. Probabil 
că se ascund mult. 

— Poate că nimeni nu-l plăcea pe sărmanul om care s-a 
înecat, sugeră Elaine. 

— Poate, aprobă Brad. Dar cred că e altceva, mai profund. 

Se opri și amândoi se cuibăriră în pat, ascultând furtuna. 

Afară vântul se înteţise și hotelul începu să scârțâie ușor. 

— Dar eu chiar iubesc această vreme, spuse Brad încet, îmi 
vine să fac dragoste. 

Elaine se smulse de lângă soţul ei și se ridică. Fusta îi căzu pe 
podea, urmată de bluză. Stătu goală în faţa lui Brad, arcuindu-și 
spatele și împingându-și pieptul înainte. Zâmbi dulce spre el. 

— Un lucru plăcut la o furtună, șopti ea, e că niciodată nu auzi 
ce se întâmplă în camera alăturată. 

Apoi se strecură în pat. 

e 

La două mile de Clark's Harbor, spre capătul de nord al unei 
dune de nisip ce era numită Sod Beach, o singura lumină palidă 
ardea în întunericul dinăuntrul unei mici cabane. Prea slabă ca 


30 


să ilumineze chiar și colţurile camerei, de-abia dacă răzbătea 
prin întunericul dens al copacilor care aproape că înconjurau 
cabana. 

Rebecca Palmer, care se străduia să vadă vasele pe care le 
spăla la lumina unei lămpi, înjură mai mult pentru ea, aproape 
șoptit, astfel încât cuvintele ei să nu fie auzite. Dar auzul fiului ei 
era mai ascuţit decât credea ea. 

— Tată! ţipă Robby Palmer cu toată vehemenţța puritană a 
celor nouă ani și jumătate. Mama a spus un cuvânt urât. 

Glen își ridică privirea de la jocul pe care îl juca cu fetiţa lui și 
se uită cu seriozitate la băiat. 

— Presupun că trebuie să facem ceva cu treaba asta, nu? 
observă el blând. 

Robby clătină din cap, dar, înainte de a mai spune ceva, îl 
întrerupse vocea surorii sale. 

— Care? întrebă ea. Acela care înseamnă găgăuţă? 

Robby o privi disprețuitor. 

— Nu ăla, Missy. Oricine îl spune pe ăla. L-a zis pe ălălalt care 
înseamnă futu-i. 

Missy se întoarse spre tatăl ei, faţa ei de copil de șapte ani 
fiind animată de curiozitate. 

— Nu-l știu pe ăsta. Care e? 

— Nu contează, spuse blând Glen, iar apoi își îndreptă atenţia 
spre soţia sa. Ce s-a întâmplat, dragă? 

Rebecca își mușcă buza, înfrânându-și pornirea bruscă de a 
plânge. 

— Nimic, presupun. Aș fi vrut să avem curent electric. Nu pot 
vedea nici măcar dacă vasele astea sunt curate. 

— Și de ce te enervezi? spuse Glen încet. Dacă nu poţi spune 
că sunt curate, nici noi nu putem spune în mod sigur că sunt 
murdare, nu? 

Apoi, simțind că gluma lui era una proastă, se ridică în 
picioare și se apropie de Rebecca. Robby o luă de mână pe sora 
sa și o conduse în micuța lor cameră ce le servea ca dormitor. 
Când copiii plecară, Glen își luă soția în braţe și o strânse. 

— E cam primitiv, nu? spuse el. 

Faţa ei îi apăsa pieptul și Rebecca aprobă din cap. Se gândi o 
clipă că era să-și piardă controlul și să dea drumul lacrimilor, dar 
se hotări să înjure mai bine. 

— La dracu’ cu tot! 


31 


— La dracu', spuse el încet. 

Apoi simțindu-se parcă mai bine, se smulse de lângă Glen și 
zâmbi nesigură. 

— |mi pare rău, spuse ea. O să-mi fie bine - precis. Cred că 
pot să mă descurc cu lucrurile mari, însă există întotdeauna un 
lucru mic și prostesc care mă scoate din sărite, cum ar fi lămpile 
astea mici cu kerosen care nu dau lumină niciodată, nici măcar 
cât un bec de patruzeci de waţi. Oricum nu am fi avut lumină în 
seara asta, chiar dacă am fi avut curent electric, adăugă ea, 
când o străfulgerare de lumină le umplu camera și îndată 
pocnetul tunetului îi goni pe copii din camera lor. 

Missy se căţără în brațele tatălui său, în timp ce Robby 
rămase în ușă, cu brațele încrucișate tandru în jurul spanielului 
pătat alb cu negru, care se agita încoace și încolo. 

Glen simţi o undă de eliberare la apariţia copiilor, ușurare ce 
vine când un moment tensionat dispare brusc. Ştia însă că 
dispăruse doar temporar, căci tensiunea care creștea în 
amândoi trebuia să fie dezamorsată. Dar nu știa cum. 

Familia Palmer era în Clark's Harbor de cinci luni, dar nu le 
fusese ușor. La început Glen și Rebecca își spuseseră unul altuia 
că ostilitatea ce o simțeau în oraș era ceva obișnuit și că 
lucrurile aveau să se schimbe și pentru ei. Dar Clark's Harbor 
rămăsese rece și neprimitor și de multe ori avuseseră de gând 
să plece. 

Dacă n-ar fi fost Robby, poate că ar fi plecat. 

Robby nu fusese niciodată un copil cuminte. Chiar de la un 
an, Glen și Rebecca și-au dat seama că era altfel. Dar numai în 
ultimii trei ani ei au început cu adevărat să înțeleagă că Robby 
nu era doar diferit, doar precoce, cum presupuneau. Era de fapt 
bolnav și, pe măsură ce creștea, boala devenea tot mai grea. 
Incet, insidios, hiperkinezia lui Robby începuse să-i distrugă pe 
toți. Glen găsea că îi era din ce în ce mai greu să lucreze, să se 
concentreze, să creeze. Și Rebecca avea timpul ocupat de ceea 
ce credea ea că era supravegherea copilului. Nu putea să spună 
nici că-l crește, nici că îl supraveghează. Curăţa după el, încerca 
să-l anticipeze, luptându-se să fie înaintea lui. Cu fiecare an, 
Rebecca era mai obosită, mai iritabilă, mai disperată. 

Doar Missy era neafectată. 


32 


Ea, sora mai mică cu doi ani a lui Robby, era mereu calmă și 
învățase repede să aibă grijă de ea însăși, știind că fratele ei 
avea necesitaţi speciale pe care ea nu le avea. 

Apoi au venit la Clark's Harbor. 

Când Glen a sugerat pentru prima oară că o vacanţă i-ar 
putea ajuta pe toţi, Rebecca se opusese, fiind sigură că nu va fi 
deloc o vacanţă și că ea va avea parte de același tratament ca 
până atunci - Robby vorbind încontinuu, mișcându-se, înțepând- 
o pe sora lui, pretinzând lucruri și devenind dintr-o dată violent. 
Dar Glen insistase. Părăsiseră Seattle și poposiseră în peninsulă, 
chiar pe plajă. În cele din urmă au venit pe marginea plajei la 
nord de Clark's Harbor și s-au așezat. 

Acolo se petrecuse miracolul. 

Nu observase niciunul din ei la început. 

Missy fusese cea care le atrăsese atenţia. „E ceva în neregulă 
cu Robby”, spusese ea în după-amiaza aceea. _ 

Rebecca aruncase jeanșii pe care-i spăla și alergă pe plajă. II 
văzu pe Robby jucându-se lângă apă, construind cu răbdare un 
castel de nisip, ridicându-i ziduri și parapete, săpându-i șanțuri 
de apă, construind sisteme de drenaj împotriva mareei. Rebecca 
îl urmări înmărmurită pentru un minut, după care îl chemă pe 
Glen. 

— Priveşte, îi spuse când apăru pe plajă. 

Glen privi. 

— Și? întrebă el. Ce-i așa deosebit la un copil care 
construiește un castel de nisip? 

— E Robby, spuse Rebecca blând. Şi nu l-a stricat. 

Era adevărat. Ceva îi întrerupsese lui Robby neastâmpărul. 
Stătea liniștit în nisip, construindu-și castelul. Ei așteptau clipa 
când va sări deodată în picioare, va împrăștia construcţia pe 
toată plaja, și va începe să ţipe și să urle, revărsându-și 
frustrările pe orice sau oricine era în apropiere. Dar nu se 
întâmplă. El continuă să lucreze până când castelul fu așa cum 
dorea el, apoi se uită în sus și, văzându-și părinţii, le făcu semn 
cu mâna. 

— Uitaţi ce-am construit! le strigă el. 

Glen și Rebecca cu Missy în spatele lor inspectară serioși 
munca lui Robby. Nu știau ce să facă, atât erau de obișnuiți ca 
Robby să înceapă ceva, apoi să-l distrugă și imediat să treacă la 
altceva. Cu toate acestea, era acolo, un labirint de ziduri și 


33 


șanțuri cu apă ce se întindeau pe aproape cinci metri de-a 
lungul plajei. 

— A lucrat la el toată dimineaţa, spuse Missy cu mândrie. 

— Mareea îl va șterge, sublinie Glen mai mult pentru a reduce 
explozia inevitabilă decât pentru a-i discredita munca. 

— E-n regulă, spuse Robby. Pot să ridic un altul, mai încolo. 

Își luă sora de mână și porniră în jos pe plajă, mergând încet, 
astfel încât pașii lui să se potrivească cu pașii mai mici făcuţi de 
Missy. Glen și Rebecca îl priveau cum mergea, întrebându-se ce 
se întâmplase și așteptând ca teroarea să reapară. 

Dar nu se întâmplă așa nici măcar o dată cât petrecură cele 
cinci zile pe plajă, despre care aflară că se numea Sod Beach. 

Nu apăru până când nu părăsiră Sod Beach și plecară înapoi 
la Seattle. 

Începu în mașină, în dimineaţa după ce plecară spre sud. 

Robby deveni acel personaj nervos și agitat, care o necăjește 
pe sora lui, necesitând o stimulare continuă, neinteresat de 
nimic. 

Înapoi în Seattle, îi spuseră lui Brad Randall ce se întâmplase 
la Sod Beach, dar el nu avusese nicio explicație. 

Un noroc, spuse el, o coincidenţă. Dar Glen și Rebecca nu 
putură accepta. Ei știau doar că acolo, la Sod Beach, copilul 
fusese un copil normal. Așa că, după o noapte lungă de sfat, se 
hotărâră să părăsească Seattle. Aveau să ia cele câteva mii de 
dolari pe care Rebecca îi moștenise de la bunica ei și să se mute 
în Clark's Harbor. Aveau să deschidă o mică galerie de artă și cu 
puţin noroc ar fi putut locui acolo. 

Dar norocul nu veni. Curând descoperiseră că în Clark's 
Harbor nimeni nu era interesat de ei și de planurile lor. 
Reușiseră să cumpere cabana de pe Sod Beach și să dea un 
avans la o clădire pe care se pregăteau să o transforme într-o 
galerie. Dar transformarea era lentă. Materialele necesare lui 
Glen nu erau niciodată de găsit în stoc; livrarea părea să dureze 
o veșnicie. De două ori Glen angajase localnici să-l ajute la 
lucru, dar descoperise nu după mult timp că, fie din răutate, fie 
din nepricepere, aceștia erau mai degrabă o pacoste decât un 
ajutor. 

Robby, pe de altă parte, se dezvolta din plin. Hiperkinezia ce-l 
devastase în scurta sa viaţă dispăruse de îndată ce se mutase în 
cabana de pe Sod Beach și nu dădea semne de recidivă. 


34 


Glen își privea fiul. Stătea turcește pe podea, jucându-se 
liniștit cu câinele, în timp ce Missy se uita. Dacă nu ar fi fost 
Robby, Glen și Rebecca ar fi plecat de-acolo. Dar stăteau pentru 
el. 

— S-a întâmplat ceva azi? o întrebă deodată Glen pe Rebecca. 

Ea dădu din cap. 

— N-aveam de gând să-ţi spun, dar cred că trebuie. A fost 
caraghios. 

Ea îi povesti incidentul de la magazinul Blake's Dry Goods, în 
timp ce Glen asculta ciudata istorisire în liniște. Când termină 
povestirea, el ridică din umeri. 

— N-o să mai facem cumpărături la Blake's. Dacă ne gândim 
bine, nu cred să se schimbe ceva. 

— O să fie o bătaie de cap groaznică, izbucni Rebecca. 

Văzând grimasa lui Glen, îi păru rău. 

— E adevărat că se puteau întâmpla lucruri mai rele. Și cred 
că se vor întâmpla. 

Glen se pregătea să răspundă, când Robby intră deodată în 
cameră. Văzând că voia să întrebe ceva despre ce se 
întâmplase cu mama lui și nedorind să răspundă, Glen se hotărî 
să-l distragă. 

— Ghici pe cine am văzut azi? 

Robby îl privi curios. 

— Pe cine? 

— Pe doctorul Randall. 

— Pe cine? întrebă indiferent Robby. 

Răspunsul Rebeccăi fu mai prompt. 

— Doctorul Randall? De ce n-ai spus? Unde era? Mai e în oraș? 

— Întreabă și tu pe rând, protestă Glen. El și soţia sunt în 
vacanţă. S-a întâmplat să fie în local când am intrat să iau 
prânzul. Stau la hotel și le-am spus să treacă pe la noi deseară 
sau mâine. 

— O să avem companie... zise Rebecca, apoi privi repede 
împrejur în camera micuță, întrebându-se ce vor crede cei doi 
Randall. 

Robby căsca încă gura la tatăl lui. 

— Cine-i doctorul Randall? întrebă el încă o dată. 

În spatele lui, se auzi vocea piţigăiată a lui Missy. 

— Ei, Robby, a fost doctorul tău. Nu-ţi amintești? 

— Nu. 


35 


— Tu niciodată nu-ţi amintești nimic, îl luă Missy peste picior. 

— ȚI-I vei aminti dimineaţă, spuse Glen, încheind rapid cearta 
incipientă. Cred că e timpul să fiţi în pat. 

— E prea devreme, protestă Robby automat. 

— Nici nu știi cât e ceasul, spuse Rebecca. 

— Ei, oricât ar fi, tot e prea devreme, insistă Robby. 
Întotdeauna stăm mai târziu decât acum. 

— Dar nu și în seara asta, spuse Glen. Haideţi, amândoi. 

Îți ridică fetiţa în braţe și pe băiat îl luă de mână. O clipă mai 
târziu erau toți în micul dormitor pe care-l împărțeau cei doi 
copii. Glen îi ajută să-și pună pijamalele, apoi îi vâri în paturile 
suprapuse. Robby deasupra, iar jos Missy. Tocmai îi săruta de 
noapte bună când Missy vorbi. 

— Tăticule, putem avea o lumină aici? 

— O lumină? De când vă trebuie o lumină? 

— Doar astă seară, imploră Missy. Nu-mi place furtuna. 

— Este numai zgomot, vânt și fulger, iubito. Nu-ţi fac niciun 
rău. 

— Dar Snooker? adăugă Robby. N-ar putea să doarmă cu noi 
în noaptea asta? 

Snooker, spanielul mic, alb cu negru, stătea în ușă, dând din 
coadă plin de speranţă, cu ochii săi calzi, căprui, implorând. 
Glen aproape că cedă, apoi se răzgândi. 

— Nu, spuse el autoritar. Nu se poate. Știţi foarte bine că locul 
câinilor e afară, nu înăuntru. 

— Dar o să se ude tot, protestă Missy. 

Înainte să mai poată copiii să protesteze, Glen îi sărută pe 
amândoi și luă lanterna. 

— Ne vedem dimineaţă, spuse, iar apoi trase ușa imediat 
după el. 

ÎI scoase pe Snooker afară, apoi se așeză lângă Rebecca, 
încolăcindu-și un braţ în jurul ei. 

— Nu ceda, spuse el ușor. Mâine bătrânul Blake va fi uitat 
totul despre farfuriile lui nenorocite. 

— Hm. Dar nu eram îngrijorată de asta. De Robby e vorba. 

— Robby? 

— Cum a putut să-l uite pe doctorul Randall? 

— Copiii fac asta. 

— Dar, Dumnezeule, Glen, a petrecut în fiecare săptămână 
două-trei ore cu Randall, timp de aproape trei ani de zile. 


36 


— Atunci, s-a blocat, ridică Glen din umeri. Ce e atât de 
misterios în asta? 

— N-am zis că e misterios, zise Rebecca. Mi se pare ciudat, 
așa cred. 

Tăcură apoi amândoi și se așezară în liniște în faţa focului, 
ascultând sunetele făcute de vânt și de valurile ce se spărgeau. 

— Îmi place aici, zise Rebecca după un timp. Chiar și când nu 
mai știu dacă o să fac faţă încă o zi, nu am decât să ascult 
zgomotul valurilor și știu că totul va fi bine. 

Se apropie mai mult. 

— Nu-i așa? 

— Bineînţeles, spuse Glen. Doar că ia ceva timp. 

Puțin mai târziu, când Glen și Rebecca se îndreptau spre pat, 
o voce mică îi chemă în dormitor. 

Missy stătea dreaptă ca o săgeată în patul ei de jos, în timp 
ce Robby se uita la ea de sus. 

— l-am spus să nu vă strige, zise Robby cu importanţă. 

— Am auzit ceva afară, declară Missy, ignorându-l pe Robby. 

— Ce ai auzit, dragă? o întrebă blând Rebecca. 

— Nu sunt sigură, dar era ceva. 

— Ca și cum s-ar frânge ceva? 

Fetița dădu din cap. 

— Probabil doar o ramură lovindu-se de casă, spuse Glen 
încurajator. 

— Sau poate că Snooker caută ceva, adăugă Robby. 

— A fost altceva, insistă Missy. Ceva acolo, afară. 

Glen se duse la mica fereastră și trase draperia la o parte. 
Dincolo de geam, întunericul era aproape deplin, dar ostentativ 
se uită într-o parte, apoi în cealaltă. Apoi trase draperia înapoi și 
se întoarse spre fetița care îl privea speriată din pat. 

— Nu-i nimic acolo. 

Missy nu păru convinsă. 

— Pot să dorm cu tine și cu mama noaptea asta? 

— Vai, ce copil ești, spuse Robby supărat. 

Missy renunţă, simțindu-se vinovată din cauza reproșului 
fratelui ei. Dar Rebecca se întinse spre ea și o sărută tandru. 

— E în regulă, scumpo, murmură ea. Nu-i nimic afară, iar 
mami și tati vor fi în cealaltă cameră. Dacă ţi-e frică, poţi să ne 
chemi și vom fi aici. 


37 


Ea se îndreptă, îi făcu cu ochiul băiatului și plecă din cameră. 
După ce își sărută copiii încă o dată, Glen își urmă soţia. 

— Ai adormit? șopti Robby. 

— Nu. 

Vocea lui Missy sună ca un ecou, în întuneric. O străfulgerare 
de lumină umplu camera, urmată imediat de zgomotul de tunet. 

— AȘ vrea să se oprească, se plânse Missy. 

— Îmi place, replică Robby. Mă face să mă simt bine. 

Se făcu liniște, după care băieţelul vorbi din nou. 

— Hai afară să-l căutăm pe Snooker. 

Missy se furișă afară din pat și se duse la fereastră, chinuindu- 
se să vadă în beznă. 

— Plouă. Ne vom uda fleașcă. 

— Putem să ne luăm pelerinele. 

— Nu cred că Snooker e acolo, afară, spuse Missy 
neîncrezătoare. 

— Ba este. Tata spunea că doarme lângă casă. 

Robby se cobori din patul lui și se aplecă spre sora sa. 

— Va fi distractiv, spuse el. O să fie o aventură. 

— Dar nu-mi plac aventurile. 

— Mâţă fricoasă! 

— Nu-i adevărat! 

— Atunci vino cu mine. 

Robby se îmbrăcă repede. După ce-l privi câteva secunde, 
Missy începu de asemenea să-și tragă hainele pe ea. 

— Și dacă ne aud mama și tata? îl întrebă pe Robby, pe când 
el deschidea fereastra. 

— Nu ne vor auzi, îi răspunse Robby, cu siguranţa celor nouă 
ani ai lui. 

începu să escaladeze pervazul. O clipă mai târziu, copiii erau 
afară, sprijiniți de peretele cabanei, adăpostindu-se de vânt și 
ploaie. 

— Snooker? chemă încet Robby. Vino aici, Snooker. 

Așteptară, gândind că spanielul o să apară imediat din 
întuneric mișcându-și coada și lingându-le fețele. 

Nimic. 

Copiii se uitară apoi unul la altul, neștiind ce să facă. Decizia o 
luă Robby. 

— Mai bine mergem să-l căutăm. 

— E prea beznă, se plânse Missy. 


38 


— Nu, nu e. Haide. 

Robby începu să caute printre copaci, înspre plajă. Ezitând, 
Missy îl urmă. 

De îndată ce ieși din pădurice, forța vântului și ploaia îl loviră 
din plin pe Robby în față, dându-i o ciudată stare de voioșie. 
începu să alerge prin furtună, ascultând sunetul valurilor ca o 
chemare în noapte. În spatele lui, cu pașii mici, călcând nisipul 
răvășit, Missy alerga cât putea de tare să ţină pasul cu fratele 
ei. Cu toate că ea de-abia îl putea vedea, îi urmărea vocea care 
chema câinele neascultător. 

— Snooker! Snooooooooker! 

Dintr-o dată Robby se opri și Missy îl ajunse. 

— L-ai găsit? 

— Sst! 

Missy tăcu și își privi fratele. 

— Ce s-a întâmplat? șopti ea. 

— Ascultă! 

Ascultă cât de atent putea, dar pentru început nu desluși 
decât vântul și valurile. Apoi, auzi ceva aparte. 

Un trosnet, ca de ramuri rupte. 

— E cineva acolo, șopti ea. 

O siluetă întunecată, neclară în întuneric, se deplasă dinspre 
copaci și începu să vină de-a lungul plajei înspre ei. 

— Tata? îngână Missy cu vocea ei subţire, apoi tăcu, realizând 
că nu era el. 

Se apropie mai mult de Robby, luându-i mâinile în ale ei și 
strângându-le tare. 

— Ce ne facem? 

— Nu știu, șopti Robby. 

Era speriat, dar nu voia să știe sora lui. 

— Cine-i acolo? spuse el cu un curaj prefăcut. 

Silueta întunecată nu mai înaintă spre ei, apoi o voce răgușită 
și tremurată veni de-a curmezișul plajei. 

— Cine ești de stai afară în ploaie? 

— Robby Palmer, spuse Robby mecanic. 

— Bine, dar nu mai sta acolo. Vino mai aproape să te văd. 

Robby, trăgând-o pe Missy după el, se apropie de bărbat, frica 
dispărându-i. 

— Cine ești dumneata? 

— Mac Riley. 


39 


Bătrânul era în fața lor acum, trăsăturile lui fiind mai distincte. 

— Ce faceţi aici? 

— Ne căutăm câinele, răspunse Robby. Trebuia să doarmă 
lângă casă, dar nu e acolo. 

— Ei, dacă e deștept, nu stă pe plajă, spuse Riley. Nu e o plajă 
unde să stai. Nu într-o noapte ca asta. 

— Atunci, dumneavoastră de ce sunteţi aici? întrebă Missy. 

— Supravegheam lucrurile, spuse Riley misterios. 

Ploaia încetă dintr-o dată și Riley se uită în sus, spre cer. 

— Ei, fir-aș al naibii, spuse încet. Dar cred că fac ore 
suplimentare în noaptea asta. 

— Cine? 

Riley întinse mâna și îi ciufuli lui Robby părul ud. 

— Fantomele. Plaja asta e înțesată de fantome. 

Copiii se traseră mai aproape unul de altul și se uitară speriați 
în jur. 

— Nu există fantome, spuse Missy. 

— Atunci spirite, se corectă Riley. Și nu spune că nu există. 
Dacă n-ai văzut ceva, nu înseamnă că nu există. 

— Le-aţi văzut vreodată? întrebă Robby. 

— De multe ori, zise Riley. Și întotdeauna în nopţi ca asta, cu 
maree puternică și când bate vânt tare. Atunci vin aici și fac 
ceea ce trebuie să facă. 

— Ce fac? întrebă Robby. 

Bătrânul îi privi pe cei doi copii, apoi își ridică ochii, se uită la 
marea agitată. 

— Omoară, spuse el încet. Omoară pe străinul care nu e 
precaut. 

Robby și Missy se uitară unul la altul, nu spuseră nimic, dar 
țâșniră simultan și o luară la fugă spre casă, vântul prinzându-i 
în ghearele lui, zgomotul valurilor bătându-le în urechi. 

Mac Riley, stând nemișcat pe plajă, îi privi cum dispar în 
noapte, apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure. 

Ceva nedefinit în spatele lui pe plajă se mișcă. 


e Capitolul 4 
Elaine Randall se trezi devreme dimineaţa următoare, pentru 


un moment dezorientată. Stătea liniștită în pat, lângă soţul ei, 
40 


privind fix în tavan, așteptând să depășească starea de 
confuzie. 

Suflul unui curent de aer o trezi la realitate și își aminti unde 
era. Lângă ea, Brad tresări în somn, se răsuci și își reluă 
sforăitul. Elaine, trează de-a binelea acum, se ridică din pat și se 
duse la fereastră. 

Furtuna trecuse la est și, în dimineaţa senină, strălucitoare, 
Clark's Harbor părea să o salute. 

Se uita la un trauler mic care se îndepărta pufăind de chei, 
apoi, amintindu-și furtuna din noaptea trecută, se decise să 
înceapă cutreieratul plajei de dimineaţă. Se îmbrăcă repede, 
înfrângându-și impulsul de a-l trezi pe Brad, și se strecură afară 
din cameră. 

Când trecu de recepție, același omuleț care îi înregistrase 
după-amiaza trecută îi zâmbi cu toată gura și dădu din cap în 
semn de salut. 

Elaine îi zâmbi și ea, apoi ieși repede pe ușa de la intrare în 
aerul sărat și proaspăt de afară. Tremură și își strânse mai bine 
puloverul pe ea. 

Strada era pustie. Elaine se grăbi să o traverseze apoi o porni 
pe mal spre debarcader. Un moment fu tentată să exploreze 
cheiul, dar amintirea pescarului mort o invadă și se hotărî în 
schimb să coboare scările ce o duceau spre plajă. Numai după 
ce mersese cam treizeci de metri pe nisip își dădu seama că nu 
se găsea în locul cel mai potrivit să scotocească plaja. Portul era 
prea bine protejat pentru a fi udat de valuri. Ea se îndreptă 
hotărâtă spre capătul nordic al golfului, bucurându-se de sunetul 
valurilor și de căldura din ce în ce mai puternică a soarelui 
dimineţii. 

Deasupra ei, albastrul cerului senin se îmbina cu albastrul 
oceanului, iar briza abia dacă stârnea valuri înspumate. 

Dădu roată împrejur și se trezi pe o plajă plină de stânci și de 
bușteni. Işi croi drum cu grijă pe terenul nesigur, oprindu-se 
când și când să se uite la câte o bucată de lemn, de fiecare dată 
fiind aproape sigură că va descoperi una din acele incredibile 
biluţe de sticlă. De fiecare dată era dezamăgită - dar pentru 
scurt timp. 

Căutarea făcea jumătate din amuzament. 

După vreo patruzeci de minute ajunse la un alt capăt. Dincolo 
de el spre nord, peisajul stâncos se schimbă radical. 


41 


Entuziasmată de descoperirea ei, Elaine stătea și contempla 
plaja magnifică, neatinsă. Era o ridicătură de nisip lungă și albă, 
tăiată, despărțită de două golfulețe cu ieșire la mare. La capătul 
îndepărtat al fâșiei, aproape ascunsă în pădure, abia se zărea o 
micuță cabană ascunsă după copaci. Mult mai aproape și în 
contrast puternic cu cabana depărtată, o casă veche, 
dărăpănată se ridica pe nisip, cu lemnăria albită de vânt și sare. 
Avea aerul însingurat și gol al locului părăsit, dar Elaine simţi 
nevoia să o exploreze. E 

Doar bunul ei simţ de orășean o împiedică să facă asta. Işi 
notă în minte să-i povestească lui Brad despre casa aceea 
veche. Simţul lui de a ști ce e bine și ce e rău îi permitea să facă 
lucruri pe care ea nu le putea face niciodată. Poate că, dacă 
sugestia ei era bine ţintită, el o să insiste să vină să dea târcoale 
pe-acolo. 

Începu să meargă de-a lungul plajei, iscodind prin mormanele 
de alge ce fuseseră aruncate de maree. Din când în când, se 
oprea, ridica o piatră ori o scoică, o examina, apoi o arunca 
înapoi în nisip. În cele din urmă renunţă la căutarea de pe 
marginea apei și își croi drum spre grămada de bușteni aruncați 
peste tot peste nivelul unde bătea mareea, care formau o 
barieră între plajă și pădurea de dincolo. Se caţără atentă peste 
bușteni, ochii ei căutând dintr-un unghi într-altul, sperând să 
descopere comori ascunse, dar găsind în loc doar cutii de bere 
ruginite, cauciucuri vechi sau resturi de plase de pescari. 

Când era la jumătatea plajei, se așeză pe un buștean ca să 
privească marea. Valurile de dimineaţă erau ușoare și ea putu 
să deslușească șapte rânduri de valuri pe toată întinderea 
dinspre plajă până la linia orizontului. 

Privi valurile mult timp, ascultând pulsul lor ritmic, și își dădu 
seama că neliniștea nopţii trecute dispăruse cu totul. 
Seninătatea calmă a plajei pustii o înconjura și începu să viseze 
la cum ar fi să trăiască acolo, cutreierând plaja în timp ce Brad 
ar fi scris. 

Începu să se imagineze încercând să picteze și apoi râse tare 
de dorinţa ei de a picta peisaje marine. Sunetul valurilor înghiţi 
râsul ei solitar. Și asta o încântă. Ar putea să vorbească singură 
ore în șir și nu ar trebui să-și facă griji că o auzea cineva. 
Încercă câteva minute, apoi se cufundă din nou în tăcere și își 
continuă căutarea leneșă pe plajă. 


42 


La început nu fu sigură că zărește ceva, dar, cu cât privea mai 
mult, cu atât era mai sigură că ceva îngropat zăcea în nisip. Nu 
era mai mult decât o ridicătură ușoară pe plaja dreaptă, pe care 
o consideră mai întâi ca făcută de valuri. Dar tot privind așa, 
deveni din ce în ce mai conștientă că plaja era, cu excepţia 
acelei neregularități, complet dreaptă. Găsi un băț și începu să 
se îndrepte spre o movilă ușoară de nisip. 

Era aproape la mijlocul distanţei dintre bariera de bușteni și 
mal și pe măsură ce se apropia de ea, aproape că dispărea. 
Dacă soarele ar fi fost mai sus, lumina puternică ar fi nivelat-o 
de tot - o grămăjoară la depărtare de un metru și ea n-ar mai fi 
văzut-o deloc. Privi fix în jos spre ea un moment, ezitând, apoi o 
lovi cu băţul. _ 

Băţul intră ușor în nisip apoi se opri. Impinse, dar băţul se 
afundă și mai mult, apoi ţâșni înapoi când ea îl lăsă liber. Orice 
ar fi fost, nu era tare. 

Începu să dea la o parte nisipul, mai întâi cu băţul, apoi cu 
mâinile. Degetele ei atinseră ceva. Ceva moale, ca blana. O focă 
își spuse ea, am descoperit o focă moartă. Apucă iarăși bățul și 
începu să sape serios. 

Până când apăru coada, Elaine nu știu ce găsise. Un câine, nu 
o focă. Primul ei impuls fu să-l lase în pace. Dacă ar fi fost o 
focă, așa ar fi făcut, poate. Curiozitatea ei ar fi fost satisfăcută și 
ar fi fost mulțumită să-l lase acolo, pentru ca natura să-și 
urmeze cursul. Un câine era altceva. Era animalul favorit al 
cuiva. Undeva, cuiva avea să-i lipsească acest animal. Poate, își 
spuse ea, nu e chiar mort. Și continuă să sape. 

Câteva minute mai târziu, cadavrul era descoperit. Elaine 
privi fix la el, temându-se că o să i se facă rău. Arăta jalnic, 
zăcând moale în nisip, cu blana acoperită cu mâl. Ea știu 
imediat că murise de câteva ore, dar încă simţea nevoia să se 
convingă. Cu băţul împinse corpul animalului mort. Corpul i se 
mișcă, dar capul nu. Ea îl împunse și în cap, apoi acesta se roti 
într-o poziţie nefirească. Cu un tremur, Elaine, își dădu seama că 
animalul avea gâtul rupt. Aruncă băţul și se uită disperată în 
jurul ei, căutând ajutor. Plaja era încă pustie. Se uită din nou la 
câine, apoi își dori să nu o fi făcut. Ochii lui erau încă deschiși și 
o priveau ca și cum ar fi rugat-o să facă ceva. Dar tot ce putea 
să facă era să-l reîngroape. Folosind băţul, făcu repede treaba. 
Apoi începu să alerge orbește înapoi în josul plajei, sperând că 


43 


imaginea creaturii moarte o va părăsi când ea va pleca din locul 
unde îl găsise. 
e 

Brad stătea la recepție sporovăind cu proprietarul când Elaine 
intră brusc pe ușă la Harbor Inn. Zâmbetul lui dispăru când văzu 
privirea încordată a soţiei sale. O urmă în sus pe scări, spre 
camera lor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Arăți de parcă ai văzut o 
fantomă. 

— Am găsit ceva pe plajă, spuse Elaine încordată. Cred că o 
să mi se facă rău. 

Se așeză greoi pe pat, și mâinile i se duseră instinctiv la 
stomac, ca și când ar fi dorit să oprească agitația de acolo. 
Văzându-i fața palidă, lui Brad i se încordă și lui stomacul. Se 
așeză lângă ea, înlănțuindu-și braţul în jurul ei. 

— Ce era? întrebă el moale. 

— Un câine, spuse Elaine, înecându-se. Un cățeluș îngropat în 
nisip. 

Brad se încruntă uimit. 

— Îngropat? Cum adică? 

Elaine sări în picioare și se uită furioasă la soțul ei. 

— Îngropat. Adică era mort și îngropat. Avea gâtul rupt și, 
oricine a făcut asta, l-a îngropat în nisip. Brad, hai să plecăm de- 
aici. Urăsc locul ăsta. Vreau acasă. 

Brad îi luă mâna și o trase în pat, alături de el. 

— Acum liniștește-te, spuse el, și spune-mi ce s-a întâmplat. 
Nu dramatiza. Spune-mi ce ai găsit. 

Elaine trase adânc aer în piept, își reveni, apoi îi spuse ce s-a 
întâmplat. Când termină, Brad ridică din umeri. 

— Nu pare așa de îngrozitor, comentă el. 

— Ei bine, era îngrozitor. N-ai fost acolo. N-ai văzut. 

— Nu, n-am fost, motivă Brad. Dar cum poţi fi sigură că 
cineva l-a omorât și l-a îngropat în nisip? 

— Ce altceva s-ar fi putut întâmpla? întrebă Elaine. 

— A fost furtună noaptea trecută, nu? 

Elaine aprobă în tăcere. 

— Ei bine, nu ţi-a trecut prin cap că s-ar fi putut juca pe plajă 
și a fost lovit de un lemn? Asta ar fi putut să-i rupă gâtul. Și apoi 
valurile să facă restul, îngropându-l în nisip. Cred că, dacă 
cineva ar omori cu răutate un câine, plaja e ultimul loc unde l-ar 


44 


îngropa. Dacă îngropi un câine, o faci undeva unde să rămână 
îngropat, nu? 

Elaine se simţi ridicolă. Îi zâmbi naiv lui Brad. 

— De ce te-ai însurat cu mine? întrebă ea. Nu te-ai săturat de 
reacțiile mele exagerate față de orice? 

— Nu chiar. Ne completăm bine, dacă eu am tendința de a nu 
reacţiona. 

Zâmbi șmecher. 

— Poate că de-aia sunt un psihiatru bun. Ascult cele mai 
grozave istorisiri ale pacienţilor și nu reacţionez deloc. Vrei sa 
asculți câteva? 

— Evident că nu, spuse Elaine, înroșindu-se puternic. N-ai 
auzit de confidenţialitatea relaţiei dintre pacienţi și medic? 

— Asta e pentru tribunal, nu pentru soţi, zise cu ușurință 
Brad. Haide, vino să luăm micul dejun. 

Puțin mai târziu, când treceau prin hol, proprietarul îi întrebă 
dacă pleacă în dimineaţa aceea. Elaine începu să-i spună că așa 
vor face, dar Brad o strânse de mână. 

— Vom mai sta câteva zile, spuse el. 

Evită ochii lui Elaine, care îl fixau acuzator. 

— Vreau să-l văd puţin pe Robby Palmer, bălmăji el. 

Dar Elaine știa că era mai mult de-atât. 

e 

O oră mai târziu, după ce mâncaseră, Elaine începu să se 
simtă mai bine. Soarele încă strălucea puternic și Clark's Harbor, 
încălzindu-se, părea încă o dată la fel de fermecător ca acum o 
zi când îl descoperiseră. Imaginea pescarului mort și cadavrul 
frânt al cățelului se estompară în mintea ei și Elaine începu să 
se întrebe dacă n-ar fi plăcut să petreacă un an acolo. Oricum, 
pescarii se îneacă, își spuse ea, dar nu o fac în fiecare zi. Era 
doar o coincidență. 

(J 

Rebecca Palmer parcă microbuzul în fața clădirii pe care soțul 
ei o renova și intră grăbită înăuntru. Crezu o secundă că nu era 
nimeni acolo, dar un zgomot din camera din spate Îi spuse că 
Glen era acolo și lucra. Il strigă. 

— Sunt aici, în spate! 

Vocea lui Îi spuse că nu avea de gând să vină la ea, aşa că ea 
trecu prin fața panoului pe jumătate terminat, intrând într-un fel 
de nişă care ar fi putut servi drept birou. 


45 


— Nenorocitul ăsta nu se potrivește, spuse Glen cu un rânjet. 

El lovi încă o dată raftul, apoi aruncă ciocanul alături. 

— Te-ar putea ajuta dacă ai măsura înainte de a tăia, sublime 
Rebecca. 

Ea ridică ciocanul, scoase raftul cu o lovitură, măsură mai 
întâi placa, apoi spaţiul în care trebuie să intre și încă o dată 
placa. Fixă placa pe o capră de tăiat lemne, luă un ferăstrău și 
înlătură cu grijă cam un centimetru dintr-un capăt al scândurii. 
Câteva secunde mai târziu, aceasta stătea perfect și sigur la 
locul ei. Glen se uită cu admiraţie la soţia lui. 

— Nu știam că poţi să faci așa ceva. 

— Nu mi-ai cerut niciodată. Poate că de-acum încolo ar trebui 
să te ocupi tu de casă, iar eu de renovare. Asta ar da un subiect 
de discuţie în Clark's Harbor, nu? 

— Vrei niște cafea? 

Fără a aștepta un răspuns, Glen turnă o ceașcă pentru 
fiecare, apoi făcu cu ochiul către Rebecca. 

— Eşti încărcată de curent electric, o tachină el. Apropo, 
ultimul tău lot de ceramică a sosit fără nicio zgârietură. Zilele 
astea, cu puţin noroc, voi aranja locul ca să putem începe să 
vindem câte ceva. 

— Ai face bine. Am un lot nou, în camionetă. Ajută-mă și tu, 
vrei? 

Transferară ceramica neprelucrată pe rafturile din jurul 
cuptorului, apoi puseră cu grijă deoparte și celelalte piese gata 
lucrate de seara trecută. 

— Acum nu mai trebuie decât să-l recuperez pe Snooker și mă 
pot întoarce acasă, la lucru, spuse Rebecca când terminară. 

— Pe Snooker? 

— Nu l-ai luat cu tine dimineaţă? întrebă Rebecca. 

— Nu l-am văzut deloc în dimineaţa asta, răspunse Glen. 

— Asta-i ciudat. Când n-a apărut pentru micul dejun, am 
presupus că l-ai luat cu tine. 

— Ai încercat să-l chemi? 

— Desigur. Nu că ar folosi vreodată. Cred că va apărea când îi 
va fi bine și pregătit. Dar sper că o să fie gata după-amiază, 
altfel copiii se vor necăji. 

— Le-am spus că l-ai luat tu. 

Rebecca ridică din umeri. 


46 


— Dacă nu, ar fi trebuit să-i las să-l caute pe plajă, în loc să se 
ducă pe la școală. 

— Căutatul pe plajă ar fi fost mult mai instructiv, spuse Glen. 

— Ei, hai, școala nu-i chiar așa de rea. Poate nu-i chiar atât de 
bună ca aceea din Seattle, dar cel puţin amândoi pot să meargă 
la aceeași școală. 

— Și să fie necăjiţi de aceeași copii. 

Rebecca arăta exasperată și lui Glen îi păru rău imediat că 
începuse să vorbească de școală. 

— Cred că azi eu sunt paranoic, nu? 

Rebecca zâmbi ușurată. Urma o simplă discuţie în 
contradictoriu. 

— Mă întreb ce o să se întâmple dacă Clark's Harbor ne vine 
de hac la amândoi în aceeași zi? 

— O să trecem noi de asta, spuse Glen. Cu toate astea, poate 
că e dură viaţa aici, dar nu la fel ca atunci când Robby era 
bolnav. Orice ne-ar pricinui locul ăsta, merită doar pentru a-l 
vedea pe Robby devenind un băiat normal. 

— Cam așa e. Şi e frumos aici în zile ca aceasta. Nu-mi pare 
rău că am venit, Glen, chiar nu-mi pare rău. Și lucrurile vor 
merge bine de îndată ce vom termina locul ăsta și vom porni. 
Dar primii cinci sute de dolari din profit vor fi alocaţi pentru a 
pune curent electric în cabană, nu-i așa? 

— Sigur. Ne va lua probabil cinci ani, după cum o văd eu. 

Inainte ca Rebecca să poată răspunde, auziră ușa galeriei 
deschizându-se, apoi o voce care încerca să-i strige. 

— Bună ziua. 

Rebecca și Glen schimbară o privire, în timp ce se îndreptau 
spre camera din față. Vizitatorii în galerie erau rari. Acesta era 
cu totul neașteptat. 

Miriam Shelling stătea lângă ușă, înăuntru, cu mâinile la 
spate, ținând mâna pe zăvor. Părul îi cădea dezordonat, iar în 
ochi avea o privire rătăcită, care aproape că o înspăimântă pe 
Rebecca. 

_ — Doamnă Shelling, spuse ea repede. Mă bucur că vă văd. 
Imi pare rău de... 

Inainte de a putea termina propoziţia, Miriam Shelling o 

întrerupse. 


47 


— Am venit să vă previn, spuse ea răgușit. Or să vă ia și pe 
voi, cum l-au luat pe Pete. Le va lua ceva timp, dar până la urmă 
vă vor prinde. Luaţi aminte la cuvintele mele. 

Se uită de la Rebecca la Glen și de la Glen la Rebecca. Apoi 
ridică mâna și arătă cu degetul spre ei. 

— Luaţi aminte la cuvintele mele, repetă ea. 

O clipă mai târziu plecase. 

— Isuse, răsuflă Glen. Ce-a fost asta? 

Rebecca privea încă în cadrul ușii unde stătuse femeia. 
Trecură câteva secunde până să răspundă. 

— Și noi zicem că ne e rău, spuse ea în sfârșit. Ar trebui să ne 
consideram binecuvântaţi, Glen. N-avem curent electric și ne 
simțim cam singuri, dar ne avem unul pe celălalt. Doamna 
Shelling nu mai are nimic acum. 

— Părea puţin cam nebună, zise Glen. 

— De ce n-ar fi? izbucni Rebecca. Ce va face sărmana femeie, 
acum că soțul ei s-a dus? 

Glen alese să nu răspundă la întrebare. 

— Ce crezi că a vrut să spună cu „l-au luat”? Crede că cineva 
l-a omorât pe Pete? Și că la fel ne vor prinde și pe noi? Cred că e 
nebună. 

— Poate e doar necăjită, spuse cu compasiune Rebecca. 
Oamenii spun lucruri ciudate când li se întâmplă așa ceva. 
Probabil că a fost îngrozitor pentru ea, să fie chiar acolo pe chei 
când l-au adus. 

— Dar de ce să vină aici? se miră Glen. De ce să vină să ne 
spună nouă așa ceva? 

— Cine știe? ridică Rebecca din umeri. 

Dar ar fi dorit să știe. 

e 

Miriam Shelling mergea hotărâtă de-a lungul aleii, vorbind de 
una singură, fără să vadă nimic. Cei câţiva oameni care o 
vedeau venind se dădeau la o parte, dar era greu de spus dacă 
o făceau din teamă sau din respect pentru durerea ei. Ea nu se 
opri până ajunse la primărie, unde era sediul poliţiei. Urcă mai 
departe și intră în clădire, oprindu-se doar în faţa biroului lui 
Harney Whalen. 

— Ce aveți de gând să faceţi? întrebă ea. 

Harney Whalen se ridică și, de după birou, întinse mâna spre 
Miriam. Ea ignoră gestul și rămase ţeapănă în picioare. 


48 


— Miriam, spuse Whalen. 

El îi văzu privirea sălbatică din ochi. Se uită iute împrejur, dar 
era singur cu femeia supărată. 

— Să-ţi aduc un scaun, se oferi el. 

Părea că nu-l aude. 

— Ce aveți de gând să faceţi? mai întrebă ea o dată. 

Whalen decise că cea mai bună cale ar fi să se poarte ca și 
când ar fi în starea ei. Se retrase la biroul lui din nou și se așeză. 
Apoi se uită la Miriam Shelling. 

— Nu știu exact ce vrei să spui, spuse el liniștit. 

— Pete, de el e vorba. Ce o să faceți ca să-i găsiţi pe cei care 
l-au ucis? 

O amintire îl făcu pe Harney Whalen să tresară și un fior îi 
străbătu șira spinării. Mai fusese altă femeie care spusese 
aceste cuvinte, cu mulţi ani în urmă. Cine l-a omorât? Apoi, 
câteva zile mai târziu, se străduise să îndepărteze amintirea. 

— Nimeni nu l-a ucis pe Pete, spuse el sigur. A fost un 
accident. A căzut de la bord și s-a prins în plase. 

— A fost omorât. 

Harney își scutură întristat capul, pe de-o parte din cauza 
femeii din faţa lui, pe de alta din cauza problemelor pe care o să 
i le facă. 

— Nu avem nicio dovadă, Miriam. M-am dus eu însumi pe 
barca lui, ieri după amiază. Chip Connor și cu mine am petrecut 
aproape două ore pe Sea Spray. Dacă ar fi fost ceva acolo, am fi 
găsit. 

— Dar omul care l-a adus? 

— Este un avocat din Aberdeen. leri noapte, când Pete s-a 
înecat, era în pat acasă. Crede-mă, a fost primul lucru pe care l- 
am verificat. 

Cum Miriam nu făcu nicio mişcare, Harney încercă să-i explice 
ce ar fi putut să i se întâmple soțului ei. 

— Miriam, locuiești aici de cincisprezece ani, începu el. Știi 
cum e în larg. Pescarii se îneacă mai mereu. Am fost destul de 
norocoși că n-au păţit-o mai mulţi dintre ai noștri, dar băieții 
noștri sunt mai atenţi. Toţi în afară de Pete au crescut aici și 
știau bine că nu trebuie să iasă singuri în larg. Furtunile vin 
repede și sunt neiertătoare. Și Pete știa asta, la rândul lui. N-ar 
fi trebuit niciodată să iasă singur. A fost un accident, Miriam, și 
nimic altceva. 


49 


— Asta e tot ce ai de spus? zise prostește Miriam. 

— Nu știu ce mai pot face, Miriam. 

— N-o să faceţi nimic. 

— Pete a fost singur acolo și nimeni n-a văzut ce s-a 
întâmplat. 

— Cineva a văzut, spuse Miriam încet. Cineva era acolo când 
s-a întâmplat. 

— Cine? întrebă cu blândețe. 

— E treaba voastră să aflaţi. 

— Am făcut tot ce-am putut, Miriam. Am vorbit cu fiecare din 
flotă și toți spun același lucru. Au plecat împreună în larg și s-au 
întors împreună. Toţi, în afară de Pete. El a rămas singur, când 
flota s-a întors. Furtuna deja creștea și ar fi trebuit să se 
întoarcă cu ceilalţi. Dar n-a făcut-o. Asta e tot. S-a terminat. 

— Nu s-a terminat, spuse Miriam, ridicându-și vocea 
amenințător. Știu că nu s-a terminat. 

Pentru o clipă lui Harney Whalen i se făcu frică că ea voia să 
facă ceva necugetat. Dar ea doar se întoarse și ieși din birou. O 
privi cum pleacă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Chip. 

— Nu sunt sigur, replică Harney. 

— Miriam pare să creadă că ce i s-a întâmplat lui Pete n-a fost 
un accident. 

Chip se încruntă. 

— Ce așteaptă să facem noi? 

— Întreabă-mă. 

Whalen ridică din umeri. 

— Am făcut ce-am putut ieri. Chip, ia spune, când am fost pe 
chei ieri, era un cuplu de străini jos acolo. Păreau orășeni. 

— Ei și? 

— Nu știu, spuse Whalen întrebător. Dar fă-mi un serviciu, 
bine? Du-te direct la hotel și întreabă-l pe Merle dacă mai sunt 
aici și, dacă sunt, cât au de gând să mai stea. 

Chip părea zăpăcit. 

— Ce ne pasă nouă? 

Harney Whalen își privi sever adjunctul. 

— Chip, cineva a murit și în oraș sunt străini. Nu crezi că 
trebuie să aflăm ce caută aici? 


50 


Chip Connor încercă să discute cu șeful lui, dar o privire 
aruncată lui Whalen îl făcu să-și schimbe gândul. Când Whalen 
își ţinea bărbia așa, nu era loc de argumente. 

Simţindu-se oarecum prostește, se duse să vorbească cu 
proprietarul hotelului. 


e Capitolul 5 


— 'Neaţa, Merle. 

Îi recunoscu de îndată vocea lui Chip Connor. Totuşi Merle 
Glind sări în sus, ochelarii cu lentile groase aproape zburându-i 
de pe șaua nasului său mic. O mână se grăbi să netezească ce 
mai rămăsese din părul lui și încercă să-și ascundă jena 
provocată de propria-i nervozitate cu un zâmbet larg. 

Din nefericire, zâmbetul nu avu efectul scontat, pentru că nu 
putu să-l ducă la capăt. Buzele i se contractară spasmodic o 
clipă și Chip aşteptă răbdător ca ciudatul omuleț să-și revină. 

— E ceva în neregulă? întrebă Merle. 

Ochii lui de iepure fricos se rotiră în jurul holului hotelului, ca 
și cum s-ar fi așteptat să descopere o crimă care se petrecea 
chiar sub nasul lui. 

— În niciun caz, spuse Chip ușor, dorindu-și să poată să-l 
liniștească pe Merle. 

Dar, de când și-l amintea Chip, Merle Glind rămăsese același, 
agitându-se prin hotel zi și noapte, inspectând fiecare cameră 
de obicei nelocuită ca și cum ar fi fost apartamentul prezidenţial 
al unui mare hotel, controlând iarăși și iarăși, de parcă ar fi 
sperat să descopere o dovadă de fraudă, și vârându-și mereu 
capul pe ușa barului - sursa lui majoră de venituri - pentru a-și 
număra clienţii. Când Chip era copil, Merle fusese mereu 
bucuros să-l vadă, dar, de când devenise asistentul lui Harn 
Whalen cu trei ani în urmă, Merle începuse să dea semne de 
acută nervozitate, de fiecare dată când Chip apărea la Harbor 
Inn. 

Chip presupunea că era o îngrijorare naturală față de poliţie, 
amplificată de nervozitatea obișnuită și nemodificată deloc de 
faptul că proprietarul hotelului îl știa pe Chip Connor de când se 
născuse. 


51 


— Ei bine, nu se petrece nimic pe aici, se grăbi Merle să-l 
asigure. Chiar nimic. Niciodată nu se întâmplă nimic aici. 
Câteodată mă întreb de ce mai ţin locul ăsta. Imi dă ceva de 
făcut, presupun. De treizeci și cinci de ani am locul ăsta, îl voi 
ține până când am să mor. 

Privi holul hotelului fără cusur, cu mândrie, și Chip se simți 
dator să facă un comentariu liniștitor. 

— Arată frumos locul, spuse el. Cine  lustruiește... 
scuipătoarele? 

— Eu, răspunse prompt Merle, arătând o cutie de Brasso pe 
care o scosese într-un mod misterios de undeva din spatele 
tejghelei. Nu poţi avea încredere în nimeni altcineva. Zgârie 
alama. Nimic nu e mai rău pentru reputaţia unui hotel decât o 
alamă zgâriată. Asta și lenjeria murdară. Și nu mă deranjează să 
spun că în treizeci și cinci de ani n-am închiriat nicio cameră cu 
lenjerie murdară. Poate veche, dar nu murdară, completă el cu o 
încercare de ușoară glumă. 

Chip râse admirativ. 

— Câte camere sunt ocupate? 

— O cincime, răspunse Merle cu mândrie. La o cameră 
ocupată patru goale. 

— Cine sunt clienţii? zise Chip ca din întâmplare. 

— Harney ar vrea să știe? 

Și ochii lui Merle se micșorară imediat. 

— ÎI știi pe Harn, răspunse Chip. E atent la toate, dar de data 
asta are un motiv. Ceva în legătură cu Pete Shelling. 

Merle bombăni înţelegător, apoi înţelese importanţa a ceea ce 
zisese Chip. 

— Doar Harney nu crede că... începu el, apoi se opri, nedorind 
nici măcar să rostească gândul acela teribil. 

Imagini cu reputaţia hotelului distrusă îi jucau în cap. 

— Harney nu crede nimic, spuse Chip, citind gândurile 
omuleţului. Doar că Miriam Shelling a fost azi la noi de 
dimineața pretinzând că Pete a fost omorât. Harney doar își face 
treaba, verificând totul. 

Ușurat, Merle Glind împinse registrul pe tejghea, întorcându-l 
cu faţa la Chip. Nu era nimic neobișnuit, își spuse el. De fiecare 
dată când erau oaspeţi la hotel, ori Chip, ori Harney se opreau 
și-i verificau. Nu-i niciun motiv să aibă emoții, niciunul. Totuși, 


52 


se simţea mai neliniștit și se uita pe furiș la Chip cum examina 
ultimele intrări în registru. 

— Randall, citi Chip cu voce tare. Doctorul și doamna 
Bradford, din Seattle. Ridică privirea spre Merle. În vacanţă? 

— Eu nu pun astfel de întrebări, răspunse mândru Merle, deși 
Chip știa că o facea. 

Apoi, coborându-și vocea: 

— Am observat că au bagaje, așa că presupun că sunt într-un 
fel de excursie. 

— Stau mult? 

— Câteva zile. Mi-a zis el de dimineaţă. 

— Zice că-i doctor. Mă întreb ce fel de doctor? 

— Ei, bine, sigur nu știu, spuse Merle. Deși presupun că aș 
putea să aflu. Crezi că e important? adăugă el nerăbdător. 

— Mă îndoiesc, râse scurt Chip. Dar îl știi pe Harn. Nu 
contează că merită sau nu să știm, Harn vrea să știe. Crezi că 
poți afla câteva pentru mine? 

— Pot să încerc, asta-i tot ce pot să fac. 

— Bine, dacă poţi afla ce fel de doctor e Randall și de ce a 
ales Clark Harbor, anunţă-ne și pe noi. 

Și îi făcu cu ochiul lui Glind, împinse înapoi registrul pe 
tejghea și ieși din hotel. 

e 

Chip conducea încet prin Clark's Harbor, fără să caute ceva în 
particular, de vreme ce nimic nu ar fi putut să se întâmple. Până 
la urmă se trezi apropiindu-se de micuța școală, care servise 
orașului de trei generații. 

Opri mașina și stătu să privească la copiii care se jucau în 
curtea mică de lângă clădire. Îi recunoscu pe toţi și îi știa foarte 
bine pe mulți. El însuși mersese la școală cu părinţii lor. 

Ochii îi căzură pe doi copii ce stăteau separat de ceilalţi, un 
băieţel și sora lui mai mică. Știu cine erau noii veniţi, copiii 
familiei Palmer. Știu și de ce stăteau deoparte - nu fuseseră încă 
acceptați de ceilalţi copii din Clark's Harbor. 

Chip se întrebă cât va trece până când Robby și Missy Palmer 
se vor integra în grup. Tot restul anului? O parte din anul care 
vine? Mai mult? 

El știu că și copiii sunt ca părinţii. Dacă nu cumva sunt și mai 
răi. Dacă părinţilor nu le plac străinii, copiii îi urăsc. Dacă părinţii 
fac remarci vizavi de familia Palmer, copiii îi vor lua peste picior 


53 


pe copiii familiei Palmer. Chip nu putea să facă nimic. De fapt, 
nici nu-și făcea probleme. Porni motorul și demară. 
e 

În curtea școlii, Robby Palmer privi mașina poliției dispărând 
în depărtare și întrebându-se de ce se oprise. Ştia că și Missy se 
uitase, de asemenea, dar înainte să zică ceva, își auzi numele 
strigat. 

— Robby! Micuţul Robby! 

Vocea era ironică, jignitoare. Înainte chiar de a se întoarce 
Robby știu cine era. 

Jimmy Phipps. Jimmy era mai mare de statură decât Robby și 
mai în vârstă cu un an, dar și el și Robby erau în aceeași clasă. 
El îi spusese lui Robby încă din prima zi de școală că, fiind mai 
mic, ar fi trebuit să fie într-o clasă mai mică și că o să-i facă zile 
negre lui Robby. Acum, când Robby se întoarse, îl văzu pe 
Jimmy Phipps la câţiva metri depărtare, încruntându-se la el. 

— Vrei să te baţi? îl provocă Jimmy. 

Robby scutură capul, fără să spună nimic. 

— Eşti un laş, zise Jimmy. 

— Nu e! replică furioasă Missy, sărind în apărarea fratelui ei. 

— Nu spune nimic, Missy, îi spuse Robby surorii sale. Poartă- 
te ca și cum n-ar fi aici. 

Jimmy Phipps se înroși. 

— Taică-tău e homosexual, strigă el. 

Robby nu știa prea bine ce însemna cuvântul acela, dar simţi 
că trebuia să nege acuzația. 

— Tatăl meu e artist, declară el. 

— Și taică-meu zice că toţi artiștii sunt homosexuali, răspunse 
Jimmy. Tata zice că părinţii tăi sunt vagabonzi și că ar trebui să 
vă întoarceţi de unde aţi venit. 

Robby îl privi sever pe băiatul mai mare, ochii lui 
străfulgerându-l cu furie. Știa că n-ar fi trebuit să sară la el - 
părinţii nu l-ar lăsa. Dar altfel cum să se apere de ironiile lui 
Jimmy Phipps? Făcu un pas în faţă și văzu încă trei băieţi 
aliniindu-se în spatele lui. 

— Prinde-l, Jimmy, îl îndemnă Joe Taylor. Freacă-i mutra cu 
noroi. 

— Nu vreau să mă bat, zise Robby cu un ultim efort de a evita 
disputa. 

— Asta pentru că ești un laş! ţipă Jimmy. 


54 


La îndemnurile prietenilor lui, sări pe Robby, dând cu pumnii 
în el. 

Robby se apără și reuși, într-un fel, să treacă deasupra lui 
Jimmy, dar se îngrămădiră și ceilalţi băieţi, apucându-l pe Robby 
și ţinându-l, în timp ce Jimmy Phipps își reveni. 

— Daţi-i drumul! ţipă Missy. Daţi-i drumul lui frate-meu! 

Vru să dea cu piciorul într-unul dintre băieți, dar Robby o opri, 
spunându-i să stea deoparte. Apoi sări deodată și se eliberă, 
dându-i un pumn lui Joe Taylor. Nasul acestuia începu să 
sângereze imediat, iar el fugi spre clădirea școlii, urlând de 
durere și ținându-și mâna la față. Ceilalţi continuau să privească 
surprinși. Jimmy Phipps, gata să se arunce iarăși asupra lui 
Robby, se opri și se uită și el, dintr-o dată nesigur pe el. Robby, 
în aparenţă mic, părea să se bată bine. 

— Lăsaţi-mă în pace, spuse Robby. Și tu retrage-ţi cuvintele. 

— Bine, spuse Jimmy Phipps. Nu ești fricos. Dar taică-tău tot e 
homosexual... Așa zice tatăl meu. 

Robby se aruncă pe băiatul mai mare, dar lupta se opri 
deodată când apăru profesoara lor, apucându-i pe fiecare de 
umăr și despărțindu-i cu forța. 

— Ajunge, spuse ea. Ce se întâmplă aici? 

— E vina lui Robby, domnișoară Peters. L-a lovit pe John 
Taylor la nas și a sărit asupra lui Jimmy Phipps. 

Domnișoara Peters era profesoară la școala din Clark Harbor 
de treizeci de ani. Ştia că povestea era mai lungă, dar învățase 
de mult că a afla întregul adevăr de la șase puștani de zece ani 
era ceva mai greu decât să desfaci nodul gordian. Cel mai bun 
lucru în astfel de situații era să nu-l asculți pe niciunul. 

— Nu mă interesează ce s-a întâmplat, spuse ea. Robby, ai 
hainele murdare și cred că or să ţi se învinețească ochii. Du-te 
acasă. 

Jimmy Phipps rânjea maliţios, dar domnișoara Peters îi scurtă 
repede triumful. 

— Tu, James, îţi vei petrece după-amiaza făcând curat prin 
școală, iar voi ceilalţi îl veţi ajuta. 

O luă pe Missy de mână și intrară înăuntru. 

Robby se încruntă la agresorii lui un moment, apoi porni spre 
poarta școlii. În urma lui, Jimmy Phipps nu rezistă fără o ultimă 
ricană. 


55 


— O să te prindem noi. Ai să-ţi dorești să nu fi venit niciodată 
în Clark's Harbor. 

Robby Palmer, cu ochii ce începuseră să i se umfle, izbucni în 
lacrimi și alergă spre casă. 

e 

Rebecca împinse în roata de olărit pentru ultima dată, 
îndepărtând cu grijă lutul dintre degetele mâinii stângi și de pe 
palma stângă, apoi îşi şterse mâinile în timp ce roata se oprea. 
Își inspectă rezultatul muncii cu un ochi critic. Gura vazei ar fi 
trebuit să fie mai subțire, poate puțin mai adâncită. Apoi, cu un 
oftat, se hotărî că ar fi cazul să le lase așa. Ceramica grea și 
mare era stilul ei - faptul că era mai ușor să o execute era un 
câștig - și de ce să-și asume un risc dacă nu avea motiv? 

Işi îndepărtă un fir lung de păr din ochi, apoi luă cu grijă vasul 
de pe roată. Părăsi imediat unealta veche ce fusese convertită 
într-o roată de olărit și păși încet spre cabană să verifice aluatul 
de pâine. In dreapta ei plaja se arcuia spre sud, chemătoare, 
nisipurile albe sclipind și pentru o clipă fu tentată să plece la o 
cercetare pe plajă, căutând ceva ce ar fi putut fi eventual 
vândut în galerie. Dar într-un fel nu i se părea cinstit să-și 
acorde timp pentru asta, în timp ce Glen ora închis în galerie, 
luptându-se cu rafturile ce refuzau să-i facă pe plac. Ceea ce era 
ciudat, reflectă ea, având în vedere faptul că ar fi putut face 
orice cu unealta de dulgherie. 

De fapt, Rebecca îl considera pe Glen un sculptor în lemn mai 
bun decât pictor, dar nu i-o va spune niciodată. Totuși, când era 
vorba de lucru mărunt, ca măsuratul și tăiatul unui raft, era 
pierdut definitiv. Își zâmbi sieși, imaginându-și galeria 
terminată, cu toate rafturile ușor curbate. Nu, hotărî ea, simţul 
artistic al lui Glen va face galeria să arate bine, oricât de 
potrivnice ar fi lucrurile. 

Cu o ultimă privire plină de jind spre plajă, ea își continuă 
treaba în cabană. Examină cu tristeţe aluatul de pâine. 

Ca să-i facă dreptate lui Glen, erau lucruri la care nici ea nu se 
prea pricepea; unul dintre ele era să facă pâine. Aluatul care ar 
fi trebuit să crească până atunci stătea așa cum îl lăsase. 

Părea cel mult să se fi lăsat. Il împinse, ca și cum ar fi sperat 
să dea drumul unei supape mici și secrete dinăuntrul lui, care l- 
ar face să se umfle așa cum trebuie. Insă, aluatul era rezistent 
la împunsătura degetului și arăta de parcă ar fi respins orice 


56 


amestec. Rebecca se gândea ce alternativă de folosit coca avea 
- din moment ce era evident că niciodată nu o să iasă din cuptor 
o pâine pe cinste, galben-brună, să-ţi lase gura apă. In cele din 
urmă, cum nu se putea gândi la nimic, aruncă pur și simplu coca 
într-o tavă, o puse în cuptor, și mai aruncă o bucată de lemn în 
soba „antică”, sperând la ceva mai bun. 

Era pe punctul de a trece la una din nesfârșitele sale treburi 
când auzi vocea lui Robby. 

La început nu fu sigură că era vocea lui, dar când aceasta 
crescu în intensitate, simți un brusc sentiment de panică. 

— Mami, mami! 

Vocea copilului venea din pădure. Și din nou: mami, mami. 

Dumnezeule, gândi Rebecca, iar începe. A făcut ceva 
îngrozitor la școală, nu-l mai primesc înapoi și ce ne facem 
acum? 

Aproape avu un șoc când își dădu seama cât de proaspete 
erau vechile temeri, cu care trăise atâţia ani de zile. Credea că 
le îngropase. De când veniseră acolo, lui Robby îi fusese atât de 
bine și ea crezuse că le lăsase deoparte pentru totdeauna. 
Acum, pe măsură ce strigătele lui Robby se apropiau, Rebecca 
se luptă să se controleze. Niciodată nu se pricepuse să 
potolească accesele de violență ale fiului ei. Simţea cum teama 
creștea în ea. 

Doamne! De ce nu era Glen acolo? 

— Mami! 

Rebecca se năpusti afară din cabană, la timp ca să-l vadă pe 
Robby ieșind din pădure. 

Cuprinsă de teamă, văzu că nasul îi sângera și că hainele erau 
făcute praf. Apoi sări spre ea cu brațele în jurul ei, cu capul în 
poala ei. Plângea. 

— E-n regulă, zise ea. E-n regulă. Mami e aici și totul o să fie 
bine. Doamne, se rugă ea, fă să fie totul bine, te rog. Te rog. 

încă plângând cu suspine, Robby se lăsă purtat în cabană. 
Rebecca se pregăti pentru ce era mai rău în timp ce îl curăța, 
dar Robby tăcu cât îl spălă pe față. Mare parte din teamă o 
părăsi: nu era o criză de hiperkinezie. Era altceva. Dar ce? 

Ar trebui să fie la școală, nu acasă, plin de sânge și plângând. 

— Ce s-a întâmplat, Robby? zise ea, când sângerarea se 
oprise și când îi îndepărtase toate petele de pe faţă. 

— M-am bătut, zise Robby supărat. 


57 


— Te-ai bătut? 

Robby aprobă din cap. 

— Din ce motiv? 

— Tu și tati. 

— Eu și tati? Ce-i cu noi? 

— Vă porecleau și spuneau că n-ar fi trebuit să venim aici. 

Se uită rugător la mama lui. 

— De ce n-am rămas în Seattle? 

— Îți era rău acolo. 

— Da? Nu-mi amintesc. 

Rebecca îi zâmbi fiului ei și îl îmbrăţișă. 

— E foarte bine că nu îţi amintești, zise ea. Nu erai prea fericit 
când erai bolnav, nici tati, Missy sau eu. 

Robby se încruntă. 

— Dar nu suntem prea fericiţi aici, nu-i așa? 

— Suntem mai fericiţi decât oriunde în altă parte, șopti 
Rebecca. Și lucrurile se vor îndrepta. Dar nu-i lua în seamă când 
îți spun așa ceva. 

— Dar nu despre mine spuneau. Spuneau lucruri despre tine 
și tata. 

— E același lucru. Acum vreau să-mi promiţi că n-ai să te mai 
baţi. 

— Dar dacă sar ei iar la bătaie? 

— Dacă nu răspunzi, n-au ce să-ţi facă. N-o să le fie deloc pe 
plac și te vor lăsa în pace. 

— Dar vor crede că sunt laș și n-or să se mai joace cu mine. 

Rebecca se trezi dintr-o dată gândindu-se dacă nu cumva 
îmbătrânea din moment ce nu era în stare să găsească un 
răspuns la ceea ce afirmase Robby. Ce spusese el era adevărat, 
dar la vârsta ei uitase la ce nivel gândeau copiii. 

Se hotărî să lase baltă toată povestea și să-l lase pe Glen să o 
descurce când venea acasă. 

— Cred că n-are niciun rost să-ți spun să te întorci la școală în 
după-amiaza asta, nu? zise ea. 

— Nu mă duc, zise Robby abătut. 

Hotări să nu-i spună că fusese trimis acasă. 

li examină zgâărieturile de pe faţă cu un ochi critic, apoi 
abandonă. 

— Te simţi în stare să mă ajuţi sau ai vrea să te joci pe plajă? 


58 


— Mai bine m-aș juca pe plajă, veni prompt răspunsul lui 
Robby. 

— Ştiam eu că asta ai să vrei, zâmbi Rebecca. Dar iată care 
sunt regulile. 

— Haide, mami! 

— Niciun haide, te rog. Ori asculţi regulile și le aplici, ori stai 
aici și mă ajuţi. 

Expresia de pe fața lui Robby îi spuse că o să asculte regulile. 

— Să nu te depărtezi mai mult de treizeci de metri de casă. Și 
ca să nu zici că nu știi cât înseamnă asta - vezi copacul acela 
mare? 

Arătă spre un pin imens care domina bucata de pădure de 
dincolo de plajă. Robby aprobă din cap solemn. 

— Asta înseamnă treizeci de metri. Să nu treci de copac. Și nu 
te duce la bușteni. Ai putea, să aluneci și să-ţi rupi piciorul. 

— Haide, mamă... 

Dar protestul lui încetă văzând degetul ridicat al Rebeccăi. 

— Și nu intra în apă, O.K.? 

— O.K. 

— Şi să vii când te chem. 

Stătea în prag și își privea fiul rupând-o la fugă spre plajă. 
Încă o dată Rebecca se minună de faptul că îl putea lăsa să se 
joace singur, fără să fie nevoită să se îngrijoreze în permanenţă 
de ce ar putea să pună la cale. 

Fericită, Rebecca se întoarse la treburile ei. 

e 

Brad Randall parcă în fața hanului, opri motorul, apoi se pocni 
pe frunte când își aminti. 

— Fir-ar să fie, zise el. Am uitat complet. 

— Ce anume? întrebă Elaine. 

Petrecuseră toată ziua scotocind prin Clark's Harbor și ea nu- 
și putea imagina ce ar fi putut să uite. 

— Familia Palmer. Am zis că trecem pe la ei. 

— Ei, acum e prea târziu, răspunse Elaine, privind la soarele 
care apunea. Pe urmă, poate că a fost doar politicos. Adică, nu 
ne sunt prieteni vechi. Abia dacă-i știm. 

— Dar vreau să-l mai văd pe Robby, zise Brad. Dacă a avut 
loc o vindecare miraculoasă, vreau s-o văd eu însumi. 

— Poţi să-l vezi mâine, sugeră Elaine. Acum sunt frântă. 

— Te-am cam făcut bucăţi, nu? jubilă Brad. 


59 


— Dar tu ce crezi? Adică, ce crezi tu cu adevărat? 

— Nu știu. 

Elaine era gânditoare. 

— E frumos, chiar frumos, și dacă n-ar fi fost sărmanul om de 
ieri și câinele de azi dimineaţă, chiar aș fi încântată. Dar așa, nu 
știu. 

— A fost o coincidenţă, iubito, argumentă Brad. Același lucru 
se putea întâmplă oriunde. 

— Dar s-a întâmplat aici, zise Elaine cu încăpățânare, și îmi 
pare rău, dar nu pot să mi-l scot din minte. 

Apoi se domoli puţin. Clark's Harbor era frumos și știa că Brad 
se îndrăgostise de el. 

— Hai să trecem peste asta. 

Coborâră din mașină și merseră până la poarta hotelului. 

Elaine se opri, uitându-se în sus la clădire. 

— Eu tot mai cred că hotelul nu e pe coasta care trebuie, zise 
ea. Nu e vorba numai de hotel. De întreg orașul. E atât de curat, 
de îngrijit și de bine așezat. Nu e ca majoritatea orășelelor din 
peninsulă care par să se stingă, renasc și se sting din nou. Acest 
loc pare să-și fi croit ascunzătoarea din pădure și să se fi 
ghemuit acolo. Ca și când și-ar fi delimitat graniţele și n-ar avea 
de gând să le depășească. 

Brad zâmbi. 

— Poate chiar asta mă atrage, zise el. Cred că îmi atinge o 
coardă sensibilă, pe undeva. Imi place. - 

Se plimbară pe alee braț la braţ și intrară în hotel. In spatele 
tejghelei, Merle Glind îi salută din cap. 

— Aţi avut o zi bună? 

— Plăcută, răspunse Brad. Aveţi un orășel drăguţ. Frumos 
chiar. 

— Ne place, răspunse Glind. 

Urmă o pauză și Brad porni pe scări. 

— Sunteţi în vacanţă? întrebă deodată Merle. 

Brad se întoarse. 

— Într-un fel. De fapt, căutăm un loc unde să locuim o vreme. 

— Dar avem deja un doctor, zise Merle grăbit. Doctorul 
Phelps. E aici de ani de zile. 

— Ei, n-am să fiu o ameninţare pentru el. Nu sunt genul acela 
de doctor și nu plănuiam să practic, oricum. Sincer vorbind, mă 
îndoiesc că aș avea clienţi pentru specialitatea mea. 


60 


— Păi, dacă n-o să lucrezi, ce-o să faci, ai? _ 

Merle Glind nu încercă să-și ascundă suspiciunea din glas. În 
ceea ce-l privea pe el, oricine avea mai puţin de șaptezeci și 
cinci de ani și nu muncea cinstit în fiecare zi era un chiulangiu. 

— M-am gândit să încerc să scriu o carte, zise Brad cu 
seninătate. 

Merle se încruntă și mai tare. 

— O carte? Ce fel de carte? 

Brad încercă să explice, dar, până să scoată un cuvânt, Elaine 
îl întrerupse. 

— O carte tehnică, zise ea. Din acelea pe care nu le citește 
nimeni, decât poate alți câţiva psihiatri. 

Dacă nu și-ar fi cunoscut destul soţia, Brad s-ar fi simţit jignit. 
În schimb, el îi aruncă o privire admirativă. Elaine tocmai îl 
salvase de la o lungă explicaţie despre subiectul cărţii, de 
întrebările inevitabile și fără sfârșit despre bioritmuri. 

— Mi s-a părut că ar fi un loc perfect pentru a o scrie, zise el 
acum. E destulă liniște și pace. 

— Știu și eu? zise Merle gânditor. Mi se pare că v-ar fi mai 
bine în Pacific Beach, la Mocilips sau într-unul din locurile acelea. 
Pe acolo se învârt artiștii. 

— Așa este, rânji Brad. Și petrec și beau și fac toate lucrurile 
pe care n-ar trebui să le facă dacă vor să-și facă treaba. Dar 
Clark's Harbor nu pare genul ăla de orășel. 

— Nici nu e, zise Glind cu emfază. Suntem niște oameni 
muncitori noi cei de-aici și ne vedem de treabă, majoritatea. E 
un oraș liniștit și ne place să-l păstrăm așa. 

Elaine oftă. Cu fiecare cuvânt spus de omulețul acela ciudat, 
hotărârea lui Brad de a se muta în Clark's Harbor se întărea. 
Următoarele lui cuvinte aveau să-i dea dreptate. 

— M-am uitat prin preajmă azi. Nu sunt prea multe case libere 
pe-aici, nu-i așa? 

— Nu, zise Merle. Niciuna și nici nu prea vor fi. Majoritatea 
caselor sunt moștenite de la o generaţie la alta. Clark's Harbor 
nu e ca alte orășele. Copiii noștri rămân aici majoritatea. 

— Dar de închiriat? Sunt ceva case de închiriat? 

Merle păru să se gândească un minut și Brad nu fu sigur dacă 
făcea o trecere în revistă sau încerca să evite întrebarea. 


61 


— Singura de care știu eu aparține șefului poliţiei, Harney 
Whalen. Nu știu dacă e de închiriat, totuși. Trebuie să vorbiţi cu 
el. 

— Acum locuiește cineva în ea? insistă Brad. 

— Nu, din câte știu eu. Dacă a adus pe cineva acolo, Harn nu 
mi-a spus. Dar atunci n-ar mai fi treaba mea, nu-i așa? 

Dându-și seama că era puţin probabil să obţină vreo 
informaţie de la bătrânel, Brad renunţă la subiect. 

— Ne recomanzi vreun local pentru masa de seară? întrebă el. 

Merle zâmbi nerăbdător. 

— Chiar la noi. Cea mai bună mâncare și băutură din oraș. O 
băutură la șaizeci de cenți lângă cea mai proaspătă salată de 
mare pe care o puteţi găsi. Mâncarea vine direct de la bărci în 
fiecare zi. 

Când o văzu pe Elaine uitându-se pe furiș la sala de mese 
goală și la barul gol, adăugă: 

— Nu e nimeni acolo încă, desigur, dar stai să vezi mai târziu. 
O să fie plin. Absolut plin. 

— Poate că ar trebui să facem o rezervare, se întrebă Elaine 
cu voce tare. 

— A, nu e nevoie, zise Merle. Nu e deloc nevoie. Am să fac eu 
rost de o masă pentru voi. La ce oră vreți să mâncaţi? 

— La șapte. La șapte și jumătate. 

Merle Glind își notă în pripă și le zâmbi celor doi Randall. 

— Gata. Avem grijă de tot, vedeți? Nu e nevoie de rezervare - 
lăsaţi totul în seama mea. 

Două minute mai târziu, în camera lor, Elaine se aruncă pe 
pat și izbucni în râs. 

— Nu-mi vine să cred, strigă ea. E mai mult decât perfect. Știi, 
Brad, cred că de fapt nu-și dădea seama că făcea o rezervare, 
incredibil! 

Brad stătea întins în pat lângă soţia lui și o sărută delicat. 

— Ce crezi acum? întrebă el. 

— Cred că mai avem destul timp până la masa de seară, 
răspunse Elaine. 

Incepu să descheie nasturii de la cămașa lui Brad. 

e 

Merle Glind stătea nervos la masa lui și-și aruncă privirea 

către scară în timp ce forma numărul de telefon. 


62 


Sună de două ori și apoi, i se răspunse. Pe scurt, îi dădu 
raportul lui Harney Whalen despre ce aflase în legătură cu cei 
doi Randall. 

Când termină, urmă un moment de tăcere și șeful poliţiei 
vorbi. 

— Deci plănuiesc să stea o vreme, nu? Ei, poate vor sta, 
poate nu. Mulţumesc, Merle, mi-ai fost de mare folos. 

Merle Glind, încântat de sine, puse din nou receptorul în furcă, 
apoi intră în sala de mese, unde puse o notă pe una din mese. 

Pe ea scria „rezervat”. 


e Capitolul 6 


Harney Whalen se uită la ceas, bătu darabana cu degetele în 
masa de stejar, apoi se ridică și păși spre fereastră, unde stătu 
și se holbă în stradă, ca și cum privirile lui l-ar fi putut aduce mai 
repede pe Chip Connor. Adjunctul lui întârzia și asta era 
neobișnuit. Orice era neobișnuit îl îngrijora pe Harn Whalen și 
prea multe lucruri neobișnuite se petreceau în Clark's Harbor în 
ultimele zile. 

Mai întâi Pete Shelling - nimic mai mult decât un accident 
nefericit, desigur, și acum soţii Randall care se purtau de parcă 
voiau să se mute în Clark's Harbor. 

Asta chiar era supărător. 

Harney se îndepărtă de la fereastră și își relaxă necontrolat 
corpul solid, mângâindu-și burta cu palma mâinii drepte. Apoi se 
reașeză la biroul lui, luă dosarul subţirel despre Pete Shelling și-l 
puse în fața lui, citindu-l din nou. Încă citea, încruntat, când 
apăru în sfârșit Chip Connor. 

— Am crezut că-ţi iei liber în seara asta, zise el, uitându-se la 
Chip. 

— Am luat doar masa de seară, răspunse moale Chip. E ceva 
de făcut? 

— Nu chiar, doar că am primit un telefon de la Merle Glind, 
acum câteva minute. 

Sprânceana lui Chip se arcui curioasă, în timp ce aștepta ca 
șeful poliţiei să continue. 

— Se pare că se gândesc să se stabilească aici o vreme, zise 
Harney. 


63 


— Să se stabilească? 

— Tipul acela de la hotel, Randall și nevasta lui. 

Chip se încruntă. Asta anunța necazuri. 

De când îl cunoștea pe Harn Whalen, adică de o viață 
întreagă, Harn avusese o aversiune pentru străini, o neîncredere 
care, uneori, depășea sentimentele obișnuite ale celor din 
Clark's Harbor. Chip presupunea că asta nu era totuși prea 
neobișnuit. Harn îi știa pe toți din oraș - era înrudit cu jumătate 
din ei, inclusiv cu Chip, și faptul că îi cunoștea îi ușura munca. li 
știa pe de rost - care erau scandalagiii, care erau beţivii și care 
era cel mai bun mod să tratezi cu ei. Dar străinii erau partea 
necunoscută și lui Harn Whalen nu-i plăceau părțile 
necunoscute. Străinii stricau echilibrul orașului. Un timp, nimeni 
nu reacţiona cum s-ar fi așteptat el și asta îi făcea viaţa și mai 
grea lui Harn Whalen. Și mai erau și intrușii, cu care era cel mai 
greu să tratezi. Pentru Harn, ei erau partea cea mai dificilă. Intre 
oamenii lui se descurca, dar ia să-i faci cunoștință cu un străin și 
s-ar închide în el imediat. S-ar uita la el cu precauţie, de la 
distanță, ca și când s-ar fi așteptat să-i facă ceva. Așa fusese 
mult timp și cu familia Shelling, după ce Pete și Miriam 
ajunseseră la Clark's Harbor. 

Îi trebuiseră lui Harney cinci ani doar ca să-i salute dând din 
cap. Lui Chip i se părea că înțelege totuși. Și el simțea cam tot 
așa. Când o să fie la fel de bătrân ca și Harney, și cu tabieturile 
lui, probabil că va avea aceleași reacţii ca și șeful. Dar Harn 
pregătea ceva acum, asta în mod sigur. 

— Ce caută aici? zise Chip în sfârșit. 

— Merle zice că tipul are de gând să scrie un fel de carte și 
crede că ăsta e un loc potrivit. 

— Ei bine, medită Chip, trebuie să recunoști că e liniște aici. 

— Și așa și îmi place să fie, zise Harney. Dar nu va mai fi așa 
dacă se umple de orășeni. Aduc întotdeauna zgomotul cu ei. Ca 
Palmer și nevastă-sa. 

— Nu ne-au deranjat prea mult, insinua Chip. 

— Bocăânind tot timpul? 

— Ei, nu poţi să renovezi o casă fără să bocănești. 

Whalen mormăi, aprobând neconvingător. Era adevărat, dar 
asta nu însemna că trebuia să-i și placă. Hotăriî să schimbe 
tactica. 


64 


— Nu înțeleg ce-or să realizeze deschizând o galerie de artă 
aici, protestă el. N-o să-i cumpere nimeni vechiturile. 

— Și atunci n-o să stea prea mult aici, nu? rânji Chip. Cred că 
o să fii toată ziua aici să-i ajuţi. În definitiv, cu cât deschide mai 
repede galeria, cu atât mai repede o să dea faliment, nu? 

Harney se uită acru la subalternul lui, dar nu se putu abţine să 
nu zâmbească. 

— Eşti prea isteţ pentru mine, Chip. De departe prea isteţ. Așa 
că, spune-mi, ce facem cu familia Randall? Nu sunt sigur că pot 
să mai înghit încă un rând de străini acum. Mă deprimă. Și nu-mi 
mai ţine prelegeri despre cum nu pot să ţin orașul așa mereu - 
poate că nu reușesc, dar, atâta timp cât sunt șeful poliţiei, o să 
fac tot posibilul. 

— Și unde-or să-și găsească să stea? 

— Merle le-a spus să vină să vorbească cu mine. 

— Atunci e simplu, sugeră Chip. Spune-le că vechea casă nu e 
de închiriat. 

— Așa le-am spus și familiei Palmer, dar asta nu i-a oprit. Au 
convins-o pe bătrâna doamnă Pruitt să le vândă cabana aia 
sărăcăcioasă de la capătul celălalt al plajei. Dacă bătrâna ar fi 
vorbit cu mine mai întâi, aș fi cumpărat eu baraca înaintea lor. 
Nu, cred că cel mai bun lucru este să le scoatem ideea din cap. 
Dacă nu ţine, o să le închiriez vechea casă Baron. O lună de zile 
pe Sod Beach în dărăpănătura aia le va schimba hotărârea. 

— Ești un om viclean, Harn, zise Chip cu un zâmbet. 

— Nu sunt viclean deloc, zise Whalen. Dar nu-mi plac străinii. 
Acum, de ce nu te apuci să lucrezi la cazul lui Pete Shelling? 
Dosarul e aici. 

— Ce-ar fi de făcut? _ 

— Întreabă-mă, zise Harney, ridicând din umeri. În ce mă 
privește, a fost doar un accident, dar presupun că, dacă vine 
Miriam Shelling pe-aici, n-ar fi rău deloc să „lucrăm la caz”, dacă 
mă înţelegi. 

Chip râse zgomotos. 

— Acum mai spune că nu ești viclean. 

— Bătrânul câine știe câteva șmecherii, asta-i tot, zise Harney 
făcând cu ochiul. 

Plecă un moment mai târziu și Chip Connor rămase singur la 
micul post de poliţie. 


65 


Glen Palmer îl privi pe șeful poliţiei trecând cu mașina pe 
lângă galerie și ridică mâna să salute, așa cum făcea în fiecare 
zi. Dar se răzgândi dintr-o dată și lăsă mâna în jos, cu gestul 
neterminat. La ce bun? Whalen nu răspundea niciodată la salut, 
nu făcea decât să se uite. Glen nu era sigur dacă asta era o 
impoliteţe controlată sau dacă bărbatul era pur și simplu 
preocupat, dar știa că nu îi plăcea treaba asta. Atitudinea șefului 
de poliţie părea simbolică pentru întreg orașul. 

Glen ajunsese să creadă că, dacă ar fi putut obţine aprobarea 
șefului de poliţie, ar începe să fie acceptat în Clark's Harbor. Dar 
până acum nu fusese în stare să pătrundă scutul de ostilitate al 
șerifului. Toate la vremea lor, își spuse a suta oară, toate la 
timpul lor. Această atitudine încerca s-o adopte și în privinţa 
galeriei, dar îi era din ce în ce mai greu în fiecare zi. 

Se uită prin camera de la intrare. De mâine va începe să-și 
petreacă tot timpul cu expoziţia. Biroul putea să mai aștepte, 
dar camera de expoziţie nu. Dacă ar termina-o în săptămânile 
următoare ar putea s-o deschidă de Ziua Memorială - și nu 
conta cum avea să arate biroul. 

Va fi o galerie drăguță, Glen era sigur. 

Pe panoul din lemn cioplit va expune avantajos tablourile lui 
din tinereţe, iar sculpturile, bine finisate și lustruite, vor oferi un 
contrast plăcut. Fără tragere de inimă, se hotărî să-și calce pe 
mândrie și să-i ceară Rebeccăi să se apuce serios de treabă. 
Chicotind, trebui să recunoască faptul că ajutorul ei va accelera 
lucrul măcar de cinci ori. Ar fi trebuit să i-o ceară acum câteva 
săptămâni, dar orgoliul nu-l lăsase. Și acum trecuse încă o după- 
amiaza fără să fi făcut destul. Era timpul să încheie ziua de 
lucru. Își puse uneltele deoparte, încuie clădirea și urcă în 
bătrânul Chevrolet, cea de-a doua mașină a lor. Nu voia să 
pornească. 

— La naiba, zise el tare. 

Răsuci cheia din nou și ascultă cârâitul nervos al 
electromotorului. 

După trei încercări, se dădu jos din mașină și ridică ușor 
capota ca să se uite la motor. Dar știa despre motoare mai puţin 
decât știa despre dulgherie. Trânti la loc capota și, cu speranța 
caracteristică celor care nu știau nimic despre mașini, urcă și 
încercă din nou. 


66 


Se auzi din nou scrâșnetul, dar de data asta mai slab. Glen se 
hotări să renunţe înainte de a distruge și bateria. 

Își puse la treabă mintea. Staţia de benzină a lui Pruitt ar 
trebui să fie închisă acum. Se gândi să-l caute pe Bill Pruitt să 
discute cu el să vină să se uite la mașină. La ce bun? Pruitt nu 
fusese niciodată prea prietenos, mai ales de când mama lui le 
vânduse cabana - bineînțeles, fără aprobarea lui Bill. Glen era 
sigur și că, dacă s-ar fi dus la patronul unicului service din oraș, 
tot l-ar fi trimis la plimbare, din cauza orei târzii. Va lăsa 
Chevrolet-ul acolo și va merge pe jos. Ar putea să se ocupe de 
ea mâine dimineaţă. 

Apoi merse pe drum, mai întâi gândindu-se să-și încerce 
norocul la autostop, dar renunță curând la această idee. li 
plăcea să meargă și acest exerciţiu era relaxant, așa că părăsi 
drumul și o luă prin pădure spre ocean, ieșind la capătul de sud 
al lui Sod Beach, lângă casa veche pe care el și Rebecca 
doriseră s-o închirieze iniţial. 

Acum era bucuros că Harney Whalen refuzase să i-o 
închirieze, deși casa era mai mare decât baraca familiei Palmer, 
era expusă pe plajă, neprotejată de pădurea ocrotitoare care 
aproape că înconjura căsuţa pe care o ocupau el și familia sa. Și 
avea o înfățișare de clădire abandonată, o înfățișare pe care n-o 
sesizase când văzuse prima dată locul. Atunci păruse 
pitorească; acum o găsea amenințătoare. 

Înconjură rapid casa și își făcu drum până la mal, unde nisipul 
era bătătorit și putea să meargă mai ușor. 

În depărtare, fu încântat să vadă lumina slabă a felinarului din 
fereastra casei lui, care începuse să bată în contrast cu lumina 
ștearsă a serii. 

Fumul ieșea în rotocoale din amândouă hornurile cabanei și el 
se întrebă dacă Rebecca pregătea cina. 

Trecu pe lângă Miriam Shelling aproape fără s-o vadă și poate 
că așa ar fi fost dacă ea nu i-ar fi făcut cu mâna. La semnul ei, 
coti de lângă apă pentru a se îndrepta spre plajă. 

— Bună, zise el, apropiindu-se de ea, zâmbind într-o doară. 

Miriam îl fixă mult timp, fără să vorbească. Glen era pe 
punctul de a pleca de lângă ea, când ea își ridică mâna din nou 
și făcu un gest vag. 

— Nu m-ai crezut, nu-i așa? 

Suna ca o acuzaţie. Glen se eschivă să răspundă, studiind-o. 


67 


— Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui, zise el. 

Privirea aceea sticloasă dispăruse din ochii ei; acum nu arăta 
altfel decât a femeie între două vârste. 

— Astăzi, zise ea, când am venit la... cum îi zici tu? 

— La galerie? 

Miriam confirmă. 

— La galerie, repetă ea mohorâtă. Ar fi trebuit să mă crezi. 

Glen se uită cu atenţie la femeie, încercând să înțeleagă ce se 
petrecea în mintea ei. Părea mai stăpână pe ea acum decât 
înainte. Dar nu se știa niciodată cu oameni ca ea. 

— Ce faci aici? întrebă el. 

— Aștept. 

— Aștepţi? Pe mine? 

— Poate. Nu știu. Aştept doar. Ceva o să se întâmple și 
aștept. 

— Dar de ce aici? insistă Glen. 

— Nu știu, zise Miriam încet. Mi s-a părut un loc bun de 
așteptat. 

Deodată ochii i se umplură de îngrijorare când se uită la Glen. 

— E-n regulă, nu-i așa? Nu te superi dacă aștept aici? 

— Nu, sigur că nu mă supăr. Nu e plaja mea. Dar curând se va 
face frig. 

— Vine o furtună, zise blând Miriam Shelling. Una mare. Nu 
mai contează. Acum nu-i mai poate face rău lui Pete. 

— Dar ţie? întrebă Glen cu blândețe. 

Se întrebă dacă ar trebui s-o invite pe doamna Shelling acasă 
la el, apoi se gândi la copii. Nu voia să audă prostiile astea 
amenințătoare pe care le îndruga întruna. 

— Mă voi duce acasă în curând. Cred că pot să aștept acolo la 
fel de bine cum aștept aici. 

Glen dădu să plece, dar se întoarse când o auzi pe Miriam 
Shelling strigându-l. 

— Tinere. Ai grijă, auzi? Va fi o furtună mare. 

Glen îi zâmbi și făcu cu mâna. 

— Va fi bine, zise el. 

Merse mai departe și nu se mai uită în urmă până nu ajunse 
lângă cabană. Când în sfârșit se întoarse, Miriam Shelling 
plecase. Glen simţi un sentiment ciudat de ușurare, ca și când 
trecuse o ameninţare de moment. Intră în cabană când ultimele 
raze ale soarelui se stingeau pe plajă. 


68 


— N-am auzit mașina, zise Rebecca când intră Glen. 

— N-am venit cu mașina, am venit pe jos. 

Rebecca se înecă, în timp ce prin faţa ochilor îi flutură cecul 
lor ajuns la limită. 

— Ce-a păţit mașina? întrebă ea. 

— Aș vrea să știu și eu. Nu voia să pornească și mă știi cum 
mă pricep la mașini. M-am gândit să trec pe la Bill Pruitt, dar el 
te taxează dublu după ora șase. 

Rebecca era pe punctul de a-l presa cu amănunte, când 
intrară copiii, venind din dormitorul lor mic, Missy cerând să fie 
luată în brațe și Robby zicând: 

— Uitaţi-vă la mine, uitaţi-vă la mine. 

Glen o săltă în sus pe fetiţă și apoi se uită la băiat. O lăsă la 
loc pe Missy și îngenunche lângă Robby. 

— Ce e cu tine? îl întrebă pe Robby, dar ochii lui se îndreptară 
imediat către Rebecca. 

— Ne-a apărat onoarea, începu Rebecca, dar Robby o 
întrerupse: 

— M-am bătut, zise el dintr-o suflare. Patru tipi au sărit pe 
mine și mi-au umflat ochiul, dar i-am învins. L-ai adus pe 
Snooker acasă? 

Glen se uită la Rebecca, dar ea ridică neajutorată din umeri. 

— Nu, nu l-am adus, zise el. Trebuie să fie pe-afară într-o 
expediție vânătorească. 

— Niciodată n-a fost afară toată ziua, zise Robby acuzator. 

— Ei, poate că a devenit aventuros ca stăpânul lui, replică 
Glen. Dar se întoarce el, ai să vezi. Așteaptă până dimineaţă. 

— Nu mai vine înapoi, zise încetișor Missy. Părea gata să 
plângă. Nu mai vine înapoi niciodată. 

— Ba vine, replică Robby. 

— Sigur că vine înapoi, Missy, spuse Rebecca. De ce n-ar face- 
0? 

— Nu știu, zise Missy, cu ochii înlăcrimaţi. Dar nu vine și o să- 
mi fie dor de el. 

Lacrimile îi curgeau și ea fugi în dormitor, unde se aruncă pe 
pătuț. Rebecca se uită neputincioasă la Glen, apoi se duse după 
fată. Robby se uită la tatăl lui. 

— Vine înapoi, nu-i așa? întrebă el cu tristeţe. 

— Sigur, fiule, sigur că vine, spuse Glen. 


69 


Dar pe neașteptate avu sentimentul că Snooker nu se va mai 
întoarce. 

După cină îi puseseră pe copii în pat și Glen mai aruncă un 
buștean în foc. Rebecca se uită la el dar nu vorbi până ce el nu 
termină de scormonit în foc și se așeză din nou. 

— Glen, ce-i cu tine? 

— Nu știu. Nimicuri, cred. Mașina, galeria și acum Snooker. 
Cred că Missy are dreptate. Nu cred că mai vine înapoi. 

— Nu fi prostuţ. Ce ar fi putut să i se întâmple? Sigur că o să 
se întoarcă. 

— Mai e ceva. 

Dintr-o dată Rebecca înţepeni. Orice va spune, va fi 
important. Putea să o spună după privirea din ochii lui. 

— Am văzut-o pe Miriam Shelling în seara asta. 

Rebecca se relaxă. 

— A venit din nou la galerie? 

— Era pe plajă când m-am întors acasă. Stătea pe buștean și 
se uita la mare. 

— Mulţi oameni fac asta, zise Rebecca. 

Scotoci prin cutia de lucru, căutând un nasture. 

— Și eu fac asta, și tu. E una dintre bucuriile vieții trăite aici. 

— Zicea că așteaptă ceva. Era sinistru. 

— Ce aștepta? 

— Nu știu. Cred că nici ea nu știa. Dar zicea că vine o furtună 
mare și mi-a spus să am grijă. 

— Asta are sens, spuse Rebecca. A mai zis și altceva? 

— Nu. 

Urmă o pauză lungă și apoi: 

— Poate că ar trebui să renunţăm. 

Rebecca lăsă jos lucrul de mână și se uită la Glen. 

— Acum vorbești și tu cum vorbeam eu ieri. Ai să treci peste 
asta. 

Apoi râse ușor. 

— Știi ceva? În timp ce făceai ceea ce făceai de te-ai speriat 
astăzi, eu am scăpat de teama mea. Am decis că îmi place cu 
adevărat locul ăsta. Îmi place să locuiesc lângă apă și pădure, 
îmi plăcea liniștea și pacea, îmi plac schimbările care se petrec 
cu copiii mei, mai ales cu Robby. Așa că ar trebui să-ți 
îmbunătăţești și tu starea de spirit, dragul meu, pentru că m-am 


70 


decis, indiferent ce se întâmplă, să duc lucrurile la bun sfârșit 
aici. Și tu la fel. 

Glen Palmer se uită la soţia lui cu ochi plini de dragoste și îi 
mulțumi lui Dumnezeu pentru tăria ei. Atâta timp cât o am pe 
ea, gândi el, îmi va fi bine. Atâta timp cât o am pe ea. 

Apoi avu o premoniţie și știu că n-o va avea mereu pe 
Rebecca, n-o va avea aproape destul de mult. 

Se ridică de pe scaun, traversă camera mică și îngenunche 
lângă soţia lui. Își petrecu braţele în jurul ei, o strânse cu putere 
și încercă să nu plângă. Rebecca, fără să știe ce emoţii se 
stârneau în soțul ei, continua să coasă. 

e 

Harney Whalen se întinse, aprinse televizorul, apoi se duse la 
fereastră, mai înainte să se așeze și să se uite la filmul de la ora 
nouă. Casa lui, casă în care se născuse, în care crescuse și în 
care fără îndoială avea să și moară, era pe o movilă care oferea 
o priveliște frumoasă asupra orașului Clark's Harbor și a 
oceanului care se întindea dincolo de el. Se uită la luminile 
orașului cum sclipeau împrejurul golfului, apoi privi în sus, spre 
cerul fără stele al nopţii. Un strat de nori se apropiase și ceva 
care plutea în aer îi spunea că se pregătea o furtună. Harney 
ura furtunile și uneori se întreba de ce stătea în peninsulă. Dar 
acolo era acasă și, chiar dacă niciodată nu apreciase vremea, se 
obișnuise cu ea. 

Totuși, dădu turul obișnuit al casei, verificând dacă toate 
ferestrele erau bine închise, împotriva a orice ar fi venit dinspre 
mare. 

Bunicul lui construise casa și o construise bine. Rezistase în 
fața vânturilor dinspre nord-est mai bine de un secol și structura 
ei era mai rezistentă ca niciodată, fundaţia menţinându-se la un 
nivel perfect. Doar acoperișul mai necesitase atenţia lui Harney, 
și asta foarte rar. Străbătea cameră cu cameră, fără să vadă 
mobilele, dar simţindu-le prezenţa confortabilă, și gândindu-se 
leneș cum ar fi să fie ca unul dintre acei oameni care își 
petreceau viața ca ţiganii, rătăcind. 

Ei bine, asta nu era pentru el. li plăcea să știe că trecutul era 
întotdeauna cu el. Chiar dacă locuia singur în casă acum, nu era 
cu adevărat singur - familia era peste tot în jurul lui și nu se 
simţea singur aici. 


71 


Își făcu un sandviș, apoi desfăcu o cutie de bere. Pe când se 
întorcea în sufragerie, filmul începuse și se așeză să-și mestece 
sandvișul în liniște și să se uite la film. 

La un moment dat, în timpul reclamelor, simţi că îl cuprinde o 
neliniște și se uită prin cameră, așteptându-se să găsească pe 
cineva acolo. Observă că vântul se înteţise și se ridică de pe 
scaun ca să se mai ducă o dată la fereastră, începuse să plouă 
și apa de pe geamuri făcea ca luminile din Clark's Harbor să 
pară șterse și înceţoșate. Harney Whalen clătină din cap și se 
întoarse la scaunul lui din faţa televizorului. 

încercă să se concentreze asupra filmului, dar din ce în ce mai 
des se trezi ascultând vântul care bătea în casă. De fiecare dată 
când își dădea seama că nu înţelegea ce se petrecea pe ecranul 
televizorului, se redresa și își reîndrepta atenţia. 

Furtuna creștea. 

Chiar înainte de finalul filmului, Harney Whalen simţi cum i se 
zbate obrazul și se întrebă dacă nu cumva avea din nou starea 
aceea de vrajă. După o clipă, când se pregătea să muște din 
ultima bucată de sanadviș, faţa i se contorsionă dintr-o dată, 
făcând o grimasă urâtă, și mâinile începură să i se contracteze 
spasmodic. 

Bucăţica de sandviș îi căzu pe podea lângă scaun și Harney 
Whalen sări în picioare. 

e 

Robby și Missy stăteau întinși în pătuţurile lor, treji, ascultând 
ploaia care împroșca fereastra. 

— Vrei să te duci să-l cauţi, nu-i așa? șopti Missy în întuneric, 
cu o undă de reproș în glas. 

— Pe cine? întrebă Robby. 

— Pe Snooker. 

— E acolo afară, nu-i așa? 

— L-am putea găsi? 

— Sigur, zise Robby cu o siguranţă de care nu era convins. 

— Dar ce ne facem cu spiritele? 

— Nu există așa ceva. 

Robby cobori din pătuţul de deasupra și se așeză pe pătuţul 
sorei lui. 

— Nu l-ai crezut pe bătrânul ăla, nu? 

Missy se răsuci și evită să-l privească pe fratele ei. 

— De ce-ar minţi? 


72 


— Cei mari îi mint pe copii tot timpul, ca să ne pună să facem 
ce vor ei. 

Missy se uită cu teamă la fratele ei. Ar fi vrut să nu spună 
astfel de lucruri. 

— Hai să dormim. 

Robby nu o luă în seamă și începu să se îmbrace. Missy se 
uită la el o clipă, apoi începu și ea să-și tragă hainele, dorindu-și 
tot timpul să rămână în pat. Dar, când Robby deschise geamul și 
se strecură afară, ea îl urmă. 

De cum ajunseră pe plajă, lui Missy i se păru că vedea ceva, 
dar era prea întuneric ca să fie sigură. Era o formă, mare și 
întunecată, profilată pe unduirile oceanului, care părea să se 
miște pe linia valurilor, aproape dansând, dar nedefinit. Apucă 
mâna lui Robby. 

— Uite, șopti ea. 

Robby încercă să străpungă întunericul cu privirea. 

— Ce e? Nu văd nimic. 

— Acolo, șopti Missy. Chiar lângă apă. 

Se împinse în Robby, strângându-i mâna atât de tare, încât îl 
durea. 

— Dă-mi drumul, îi ordonă Robby, dar strânsoarea continua. 

— Hai în pădure, imploră Missy. O să fie mai sigur acolo. 

Robby ezită, apoi se hotărî să meargă cu sora lui. Dacă 
Snooker era pe undeva prin preajmă, atunci probabil era în 
pădure. Se furișau peste bariera de bușteni când deodată Missy 
smuci brațul lui Robby. 

— Se întâmplă ceva, șopti ea. Hai să ne ascundem. 

Robby înţepeni; apoi se uită în jur, dar nu era nimic. 

Doar întunericul nopţii și zgomotul vântului și al valurilor, 
unindu-se într-un urlet neîntrerupt. Totuși, când Missy îl trase de 
braţ, se lăsă împins la adăpostul unui buștean. 

e 

La câțiva metri mai încolo, Miriam Shelling tresări ușor și o 
senzație ciudată își făcu loc în conștiința ei. O furnicau degetele 
și părul i se ridicase, de parcă ar fi fost electrizat. 

Privea fără ţintă în noapte, mintea ei confuză încercând să 
potrivească sentimentul straniu cu imaginile teribile pe care le 
văzuse pe plajă. Străini, străini cu ochii ciudaţi, ca de mort, cu 
fețele îngheţate într-o agonie mută, cu braţele ridicate, cu 
mâinile atingând sau apucând ceva ce Miriam nu putea să vadă. 


73 


Se ridică și începu să meargă de-a lungul plajei, atrasă spre 
tabloul fascinant de o forță pe care nu o putea controla. 

Missy se iți temătoare de după buștean, cu ochii mari, 
deschiși, fără să clipească. 

Erau mai multe siluete pe plajă acum, dar nu se deslușeau, cu 
excepția uneia care se îndrepta spre ocean, încet, dar sigur. 
Missy vru să strige în întuneric, să tulbure scena ciudată care se 
desfășura în tăcere prin vârtejul de zgomote care umplea 
noaptea. Dar nu-și găsea vocea, nu putea să se adune să strige. 
În schimb, privea transfigurată cum siluetele ciudate, siluete 
care păreau să strălucească pe fundalul format din cer și mare, 
înconjurau încet cealaltă siluetă, silueta clară, silueta despre 
care știa că era omenească. 

Se apropiau de silueta omenească, înconjurând-o tot mai 
strâns, până când Missy nu le mai putu distinge una de cealaltă. 
Când acea unică siluetă dispăru, Missy își reveni și o copleși 
teama. Se întinse să apuce mâna lui Robby. 

Robby plecase. 

Cuprinsă de panică, Missy se forță să se mai uite o dată pe 
plajă. 

Plaja era goală. 

Acolo unde acum câteva minute noaptea fusese plină de 
animaţie, cu siluetele înfricoșătoare mișcându-se în ceaţă, acum 
era numai întunecime și nori în mișcare. 

Înfricoșată, Missy fugi spre casă. 

Când ajunse acolo, Robby era în pătuț, dormind liniștit. 

e 

Pe Sod Beach, mareea aflată în creştere spăla nisipul depus 
pe corpul câinelui și, câteva minute mai târziu, un val umflat 
prea mult de vânt trase după el rămășițele lui Snooker în mare. 

Dar atunci amândoi copiii erau în pat, chiar dacă Missy nu 
dormea, iar Miriam Shelling dispăruse de pe plajă. 


e Capitolul 7 


În dimineaţa următoare, Merle Glind aruncă o privire speriată 
spre Brad și Elaine Randall care coborau scările, ocupat fiind cu 
încasările din ziua precedentă. Era a cincea oară când le 


74 


verificase. De îndată ce trecură pe lângă biroul lui, ochii i se 
ridicară de pe registre și îi urmăriră pe cei doi până la ieșire. 

— Ai avut impresia că domnul Glind n-a fost prea bucuros să 
ne vadă, nu? îl întrebă Elaine pe Brad când coborau treptele 
verandei. 

— Poate că a avut o noapte proastă, sugeră Brad. 

— Nu cred că ne place, zise Elaine, strângându-i braţul. 

— Și bănuiesc că nu va fi singurul. 

— Adică, totuși, să plănuiești să-ţi petreci tot anul doar scriind 
o carte? E scandalos. 

Se prefăcu că oftează, trase în piept aerul proaspăt al 
dimineţii, și se uită în jur. 

— Mergem să mâncăm? Mi-e foame. 

— Prefer la poliţie, replică Brad. Dacă e vreo casă de închiriat, 
am putea foarte bine să începem cu asta. Din ce tot spunea 
Glind ieri, ar putea să ne ia o zi întreagă să vorbim cu, nu știu 
cum îl cheamă, să ne-o închirieze. 

— Numele lui e Whalen, iubitule, și dac-aș fi în locul tău aș 
ține minte. Mi se pare un comunist, un dictator de orășel, și n-ai 
să câştigi nimic în faţa lui dacă nu ești în stare să-ți amintești 
măcar numele. 

Merseră până la marginea apei, apoi o luară în sus pe deal 
până la Harbor Road. Câteva minute mai târziu găsiseră deja 
sediul poliţiei. 

— Voi oţi fi familia Randall? întrebă șeful poliţiei fără să se 
ridice. 

Brad și Elaine schimbară o privire rapidă, apoi intrară în 
cameră. Harney Whalen arăta de parcă i-ar fi așteptat. 

— Sunt Brad Randall. Și ea e soția mea, Elaine. 

Brad avu grijă să nu-și pună titlul înaintea numelui când se 
prezentă. 

Dar în curând fu evident că în Clark's Harbor nu prea erau 
secrete. 

— Doctorul Randall, nu-i așa? zise Harney blând. Mi-au spus 
că sunteţi psihiatru. 

El nici nu-i invită să ia loc, nici nu le spuse cine erau aceia. 

Brad decise imediat că Whalen era mai mult decât un 
„dictator de orășel”. În mod clar știa câte ceva despre cum să 
manipuleze oamenii și cum să se pună într-o poziţie de 
superioritate. Ei bine, doi oameni i-ar putea face faţă. 


75 


— Nu vă deranjează dacă ne așezăm, nu-i așa? întrebă el 
blând, așezându-se înainte ca Whalen să aibă ocazia să-i 
răspundă. 

Elaine, urmând indicaţia lui, își luă un scaun și se așeză lângă 
Brad. Whalen îi studie câteva minute, simțindu-se oarecum 
nervos. Nu era sigur ce se întâmplase, dar presupunea că 
pierduse superioritatea. Acel sentiment îl sâcâia. 

— Ce pot să fac pentru voi, oameni buni, în dimineaţa 
aceasta? întrebă el, deși știa foarte bine de ce se aflau acolo. 

— Ne-au spus că aveţi o casă de închiriat, zise Brad. 

Avu o anumită plăcere răutăcioasă să folosească același ton 
impersonal pe care îl folosise șeful poliţiei cu el, dar Elaine îi 
aruncă o privire care îi spunea să înceteze să facă pe deșteptul 
și să spună ce avea de spus. 

— Depinde, zise Whalen. Aș avea și n-aș avea. Cred că aș 
vrea să stăm de vorbă mai întăi. 

— De-asta suntem aici, zise Brad, cu un zâmbet. Ne place 
orașul. 

— Nu vă pot condamna, răspunse Whalen. Și mie îmi place 
Clark's Harbor. Aici m-am născut. Și părinţii mei. Bunicii mei au 
contribuit la ridicarea orașului, când nu era decât un orășel 
forestier. Se mai prelucrează cheresteaua și astăzi, dar cea mai 
mare companie s-a închis de mult. Acum se pescuiește. 
Dumneata pescuiești? 

Brad clătină din cap. 

— Păcat, zise șeful poliţiei, continuând. Dacă nu pescuiești, nu 
prea ai ce face. Locuiţi în Seattle? întrebă el deodată, 
schimbând brusc subiectul. 

— Lângă Seward Park, răspunse Elaine. 

Când Whalen privi nedumerit, explică. 

— E pe lac, la capătul de sud. 

— Frumos, comentă neutru Whalen. Apoi zise, micșorându-și 
ochii: De ce vreţi să plecaţi de-acolo? 

— Nu vrem. Nu de tot. De câtva timp am întors pe toate 
părţile o idee de a scrie o carte și în Seattle nu pot să mă apuc 
de ea. Știi cum e - dacă nu e una, e alta. In cele din urmă, am 
hotărât că, dacă o să ajung vreodată să scriu, trebuie să plec din 
oraș. 


76 


— Și de ce în Clark's Harbor? îl descusu șeful poliţiei. Mi se 
pare că sunt o mulţime de alte locuri mai bune decât ăsta. 
Pacific Beach, Moclips, sau poate sus, în Port Townsend. 

Elaine îi zâmbi prietenos, dar începuse să se enerveze din 
cauza întrebărilor. Dacă are o casă de închiriat, de ce nu spune? 
gândi ea. De ce atâta interogatoriu? E ca și când nu ne-ar vrea 
aici, la fel ca și domnul Glind. A nu fi binevenită era o experienţă 
nouă pentru Elaine. 

Dintr-o dată fu hotărâtă, la fel de hotărâtă ca și Brad, să se 
stabilească în Clark's Harbor și să-i facă pe oamenii aceia s-o 
accepte. Ascunzându-și supărarea cu grijă, vorbi cu căldură: 

— Dar tocmai în locuri ca alea nu vrem să ne ducem, zise ea. 
Avem nevoie de un loc liniștit, unde Brad să poată să se 
concentreze. Nu știu nimic despre Pacific Beach, dar în Port 
Townsend sunt prea mulţi oameni care își petrec tot timpul dând 
petreceri și vorbind despre cărțile pe care le vor scrie. 

— Se pare că știți bine ce vreţi, zise Harney când ea termină. 

Îi zâmbi scurt. 

— Aţi mai fost în peninsulă în timpul iernii? 

Soții Randall clătinară din cap. 

— E frig, zise simplu Whalen. Nu un frig din ăla suportabil cum 
e pe continent. E o umezeală care îţi intră în oase. Și plouă tot 
timpul - practic în fiecare zi. Nici nu prea ai ce face iarna - poți 
să te plimbi pe plajă, dar nu prea mult. E prea frig. Nu există 
cursuri de golf, nici filme, și doar un singur canal de televiziune. 
Și pot să vă spun, de asemenea, că locuitorii din Clark's Harbor 
nu sunt prea prietenoși. Așa au fost dintotdeauna și vor rămâne 
așa. Suntem foarte uniți - majoritatea ne înrudim - și nu ne 
purtăm blând cu străinii. În ce ne privește, dacă nu te-ai născut 
aici, te tratăm ca pe-un străin. 

— Ne spui cu alte cuvinte să nu venim în Clark's Harbor? 
întrebă Elaine. 

— Nu. Vă spun cum e în oraș. Puteţi hotărî singuri dacă vreți 
să veniţi. Dar nu vreau să veniţi peste șase luni să-mi spuneți că 
nu v-am zis una, că nu v-am zis alta. Eu cred în jocul cinstit și 
cred că oamenii trebuie să știe în ce intră. 

— Atunci, aveţi o casă de închiriat? întrebă Brad. 

— Dacă putem s-o numim casă, zise Harney, ridicând din 
umeri. 

— Spune-ne cum e. 


77 


— E pe Sod Beach. A fost goală ceva vreme. 

Îi zâmbi apăsat lui Elaine. 

— Aţi gătit vreodată pe sobă? 

Nu gătise, dar nu avea să recunoască asta în faţa lui Whalen. 

— Mă descurc, zise ea moale, și se rugă ca Brad să nu râdă 
prea tare. 

— Va trebui. Acolo nu există nici gaz, nici curent electric. 

— Dar apă curentă? întrebă Brad. 

— Este, dar numai rece. Apă caldă încălziţi pe sobă. Pentru 
încălzire există un șemineu mare în sufragerie și unul mic în 
dormitorul mare. Sus nu există, dar nu e nevoie, căldura se 
ridică pe scări. 

— Nu faci să sune prea promiţător, recunoscu Elaine. 

Cu ochii minţii văzu casa veche pe care o zăriseră ieri, fiind 
aproape sigură că de ea vorbea șeful poliţiei. 

— De când n-a mai locuit cineva acolo? 

— De aproape un an, răspunse Whalen. De fapt, toate 
lucrurile lor au rămas acolo. 

— Acolo? repetă Brad. Ce vrei să spui? 

— Au fugit, zise Whalen. Au rămas în urmă cu chiria și într-o zi 
m-am dus să le spun să plătească ori să plece, dar ei plecaseră 
deja. Și-au luat hainele și mașina, dar au lăsat totul aici și nu s- 
au mai întors. Așa că e și ceva mobilă. Dacă o vreţi, cred că 
puteţi s-o folosiţi. Deși nu cred că o s-o vreți. 

— Zău? întrebă Elaine, încercând să lase deoparte sarcasmul 
din voce, fără să reușească pe deplin. De ce? E bântuită de 
stafii? 

— Unii oameni așa cred. E din cauza plajei, îmi închipui. 

— Ce e cu plaja? 

— Nu se numea Sod Beach. | se spune așa întâmplător. Se 
numea Sands of Death. Apoi pe hartă au trecut-o prescurtat 
SOD, care s-a transformat în Sod Beach. 

— Nisipurile Morţii, zise Brad încet. Pun pariu că e și o poveste 
legată de asta. 

Whalen aprobă. 

— E vechiul nume al plajei dat de indienii Klickashaw. Nu-mi 
amintesc cum îi ziceau indienii, dacă oi fi știut vreodată. Oricum 
nu contează. Ce contează e că îi ziceau Nisipurile Morţii. Cei din 
neamul Klickashaw aveau un obicei nemaipomenit - ar fi o 
poveste al naibii de bună de speriat copiii. Se pare că aveau un 


78 


cult - își spuneau dansatorii furtunii - și foloseau plaja pentru 
ritualuri de sacrificare. 

— Sacrificări, îngână Elaine cuvântul cu un glas înecat, nefiind 
sigură că voia să audă povestea. 

— Povestea spune că celor din tribul Klickashaw nu le plăceau 
străinii mai mult decât ne plac nouă. Cel puţin noi îi tolerăm, 
chiar dacă nu-i facem să se simtă bineveniţi. Indienii nu îi 
tolerau. 

— Vrei să spui că îi duceau pe plajă și îi omorau? întrebă Brad. 

— Nu chiar. Îi duceau pe plajă și îi lăsau în seama mării să îi 
ucidă. 

— Nu cred că înţeleg, zise Elaine moale. 

— Nu sunt sigur nici eu că înţeleg, adăugă Brad. 

— Îi îngropau în nisip, zise Harney Whalen. 

Vocea lui devenise plată, ca și când ar fi repetat povestea pe 
de rost. 

— Așteptau până când scădea mareea, apoi puneau victimele 
în groapă și le acopereau cu nisip până ce nu li se mai vedeau 
decât capetele. Apoi așteptau fluxul. 

— Dumnezeule! 

Elaine trase aer în piept. Putea să vadă cu ochii minţii - 
victimele înspăimântate așteptând moartea, privind valurile 
care înaintau necontenit, simțind apa sărată lovind în ei, apoi 
acoperindu-i; aproape că putea să le audă respirând, luptându- 
se să-și capete respiraţia convulsivă în intervalul scurt dintre un 
val și altul, și în cele din urmă, inevitabilul... Alungă imaginea 
înfricoșătoare din minte și se scutură. 

— E groaznic, zise ea. 

Dar Brad părea că nu o aude. Avea ochii fixaţi pe șeful de 
poliţie cu părul cărunt. 

— Nu văd care e legătura cu oamenii care nu locuiesc în casa 
de pe plajă, zise el. 

Zâmbetul lui Whalen era sardonic. 

— Legenda spune că oamenii aceia încă zac îngropați în nisip 
și că spiritele lor bântuie plaja în timpul nopţii, ca să-i avertizeze 
pe străini, adăugă el, lăsându-se pe spate în scaun ca să 
privească fix în tavan pentru o vreme, înainte de a vorbi din 
nou. Nu știu dacă e vreun adevăr în asta, dar știu precis că 
nimeni nu locuiește prea mult în casa aia. 

— Ceea ce ar putea avea o legătură cu lipsa ei de farmec. 


79 


— S-ar putea. 

— Când putem vedea casa? întrebă Brad. 

Nu avea rost să mai discute. Se vor uita la casă, ca să vadă 
dacă era potrivită sau nu. 

— Dacă chiar vreţi să vă uitaţi la ea, presupun că putem să 
mergem acolo chiar acum. Sincer, cred c-o să vă placă. 

— De ce nu ne lăsaţi pe noi să hotărâm asta? zise Elaine, 
forțându-se să pară veselă. S-ar putea să ne placă mai mult 
decât credeți. 

Mai înainte ca Brad să poată răspunde, sună telefonul. Ridică 
receptorul. 

— Whalen, șeful poliţiei, zise el. 

Apoi ascultă un moment. Și Brad și Elaine fură siguri că faţa 
lui se albise. 

— Isuse, zise el moale. Și ea unde e? 

Se făcu tăcere, apoi Whalen vorbi din nou. 

— Bine, vin acolo cât de repede pot. 

Puse receptorul la loc în furcă și se ridică în picioare. 

— Treaba asta o să mai aștepte, zise el. A intervenit ceva. 

— Ceva grav? întreba Brad. 

Whalen se încruntă, încercă să spună ceva, apoi păru că se 
răzgândește. 

— Nimic care să vă privească, zise el, aproape tăios. 

Brad și Elaine se ridicară. 

— Poate mai târziu, după-amiază? începu Brad să spună. 

Dar Whalen era deja ieșit pe ușă. 

Cei doi Randall îl urmară spre mașină. Preţ de o secundă, 
Brad crezu că uitase de ei, dar, pe când pornea motorul, Whalen 
scoase deodată capul pe geam. 

— Ştii ceva? zise el. Haideţi să ne întâlnim la casă pe la ora 
trei. Merle Glind, de la han, poate să vă spună cum să ajungeţi 
acolo. 

Porni motorul, își montă girofarul și demară cu un scrâșnet de 
cauciucuri. Soții Randall stăteau singuri pe trotuar privind 
mașina îndepărtându-se. 

— Ei bine, zise Brad când Whalen nu se mai vedea, ce crezi 
despre asta? 

— M-a înnebunit, zise Elaine, aruncând o privire peste umăr, 
ca să se asigure că nu era nimeni în apropiere s-o audă, în afară 
de Brad. Doamne, Brad, se poartă de parcă întreg orașul ar fi un 


80 


fel de proprietate particulară. Ca și când nimeni n-ar avea 
dreptul să locuiască în zonă, dacă bunicii și străbunicii lui nu s- 
au născut aici. 

— Te-a cam făcut bucăţi, nu-i așa? zâmbi Brad. 

— Te cred. Am să gătesc pe afurisita aia de sobă cu lemne a 
lui toată viaţa dacă e cazul, doar ca să-i arăt că nu-i ies lucrurile 
întotdeauna cum vrea el. 

— S-ar putea să nu-ţi placă deloc casa aia, o avertiză Brad. 

Îi zâmbi tendenţios. 

— Vrei să ţi-o descriu sau vrei să fie o surpriză? 

— Despre ce vorbești? 

— Despre casă. Am văzut-o. Sunt sigură că se află pe plaja 
unde am fost ieri, unde am găsit câinele mort. 

— Glumești. 

— Nu, nu glumesc. Am trecut chiar pe lângă ea. Aceea trebuie 
să fie. Era singura casă de pe plajă și arăta de parcă nu locuise 
nimeni în ea de ani de zile. 

— Cum arată? 

— Cred că un anunţ imobiliar ar descrie-o drept „un miracol al 
plajei, plin de pitoresc, ideală pentru un om priceput, necesită 
reparaţii, preţ negociabil”. 

— Nu sună prea promiţător. 

— Domnul Whalen nu ne-a minţit, asta aș putea să spun. 

Porniră pe jos, înapoi la hotel. Vor lua o masă de prânz 
ușoară, apoi vor merge pe plajă să se întâlnească cu Harney 
Whalen la casa veche. 

Dar, când ajunseră la hotel, îl găsiră pe Merle Glind într-o 
stare de agitaţie extremă. 

— Nu e groaznic? îi întrebă el. 

Când ei îl priviră total nedumeriţi, se avântă spunând: 

— Desigur că n-aţi auzit. Oricum n-ar însemna nimic pentru 
voi, nu? 

— Ce anume? întrebă Brad. Ce s-a întâmplat? 

A fost ca și cum s-ar fi trântit o ușă. Imediat după ce Brad 
puse întrebarea Merle Glind rămase înțepenit. Ochii i se 
îngustară și gura i se încleștă, buzele formând o linie subţire. 
Până la urmă zise: 

— Nu e treaba voastră. Urmaţi-mi sfatul, întoarceţi-vă de 
unde aţi venit. 

Apoi, nefiind în stare să se abţină, le povesti. 


81 


Rebecca Palmer termină de curăţat resturile de la micul dejun 
și luă tigaia cu apă murdară folosită ca s-o golească afară, sub 
pinul tânăr pe care îl plantase lângă atelierul de olărit. Cercetă 
cu atenţie planta cu aspect fragil, încântată să vadă că 
gărduleţul improvizat pe care i-l făcuse în jur își făcuse datoria: 
micul pin nu dădea semne să fi servit drept desert căprioarelor 
din vecinătate. Se pregătea să intre din nou în cabană, când 
auzi primele sunete ale sirenelor. 

La început nu fu prea sigură ce era, dar când zgomotul 
crescu, se încruntă puţin. Putea fi mașina pompierilor? O 
ambulanţă? Zgomotul era mai intens acum, mai apropiat de ea, 
dar acolo nu se vedea nimic, doar cabana lor. Zicând că Harney 
Whalen trebuia să fi fost acela, după ce o mașină trecuse în 
viteză fără să se sinchisească că intrase în zona de restricție de 
viteză din Clark's Harbor, intră în cabană. Dar, când sirena 
încetă brusc, câteva secunde mai târziu, iar ei i se păru că aude 
niște strigăte, ieși din nou afară. 

Erau voci care se auzeau venind din pădure. 

| se păru că aude pe cineva strigând „pe aici”, dar nu era 
sigură. 

Rebecca își scoase șorţul, îl aruncă din ușă pe un scaun și 
porni pe plajă. 

Când crezu că era destul de aproape de locul unde se 
auziseră strigătele, își făcu drum cu grijă peste bariera de 
bușteni și se îndreptă spre pădure. 

Câteva minute mai târziu își dori să o fi luat pe drum. 

Terenul era aproape acoperit cu ferigi și mușchi și 
pretutindeni pe unde călca părea să fie câte un buștean vechi și 
sfărâmat, îngropat sub pământ. După un timp se opri și își ciuli 
urechile, încercând să prindă sunetele vocilor care plutiseră pe 
plajă, atât de clar. În cele din urmă strigă: 

— Hei, e cineva acolo? 

— Aici, îi răspunse o voce. Cine e acolo? 

— Rebecca Palmer. 

— Nu te apropia, strigă vocea. 

— Întoarce-te acasă și rămâi acolo. O să vină cineva în 
curând. 

Rebecca se opri, gândindu-se ce să facă. Nu-i luă prea mult să 
se hotărască. Se avântă spre vocea necunoscută, enervată că i 


82 


se spunea ce să facă, într-un loc care, mai mult ca sigur, era 
proprietatea ei. 

După câteva secunde, i se păru că poate să deslușească o 
mișcare, undeva la stânga. Indiferent ce se întâmplă, se 
întâmpla pe proprietatea lor, a familiei Palmer. 

— Cine e acolo? întrebă ea. 

— Eu sunt doamnă Palmer, îi răspunse vocea. Șeriful Whalen. 
Întoarceţi-vă acasă și eu o să trimit pe cineva acolo cât pot de 
repede. 

O să mă întorc pe naiba, se gândi Rebecca. Dacă se întâmplă 
ceva, am dreptul să știu ce e. Naiba să o ia dacă Harney Whalen 
îi spunea ei ce să facă. Înaintă prin desiș până când ieși într-un 
luminiș. Harney Whalen, Chip Connor și un alt bărbat pe care 
Rebecca nu-l recunoscu stăteau în luminiș, privind în sus. 
Automat, ochii Rebeccăi urmară privirea lor. Și deodată, își dori 
să fi făcut ceea ce îi spusese Whalen. Incepu să strige. 

— O, Doamne, mormăi Whalen pentru sine, iar apoi zise cu 
voce tare: Ai grijă de ea Chip, bine? la-o de aici. 

Își mută privirea de la Rebecca și se mai uită o dată în sus la 
copaci. 


e Capitolul 8 


Trupul lui Miriam Shelling atârna lipsit de viață la zece 
picioare deasupra pământului. Ochii îi erau ieșiți în mod grotesc 
din orbită și limba îi atârna din gură. Mirosul respingător de 
excremente umane era purtat de briză - Miriam își golise 
intestinele în momentul în care i se frânsese gâtul. 

Un grup mic de persoane se uita la ea fără să înţeleagă, 
stupefacția nefiind întreruptă de strigătele Rebeccăi. 

La ordinul șefului de poliţie, Chip Connor se desprinse de grup 
și păși spre Rebecca, conducând-o de-acolo, pe același drum pe 
care venise ea. 

— O, Doamne, repeta Rebecca întruna. Ce i s-a întâmplat? Ce 
i s-a întâmplat? Noaptea trecută... și se opri dintr-o dată, dar 
Chip o încurajă. 

— Ce e cu noaptea trecută? întrebă el. 

leșiră din pădure și Chip o ajută să treacă peste o grămadă de 
bușteni, apoi o conduse spre cabană. 


83 


— Nimic, zise Rebecca. 

Dintr-un motiv anume, nu voia să-i spună ajutorului de șerif 
că soţul ei o văzuse și chiar vorbise cu Miriam pe plajă, seara 
trecută. Păstră tăcerea în timpul mersului. 

— Vă veţi descurca? întreba Chip când ajunseră înăuntrul 
cabanei. 

— O să mă descurc, răspunse Rebecca cu voce slăbită. Nu 
nemaipomenit, dar duceţi-vă și vedeți-vă de treabă. O să-mi 
port de grijă singură. 

Chip se uită cu atenţie la Rebecca, întrebându-se dacă nu 
cumva ceea ce văzuse o adusese într-o stare de șoc, apoi, 
dându-și seama că probabil n-ar recunoaște o stare de șoc dacă 
ar vedea-o, se hotărî să se întoarcă la luminiș. Când va veni 
doctorul Phelps, Chip o să-l roage să o vadă pe doamna Palmer. 
Bătând-o ușor pe mână și asigurând-o că o să fie totul bine, Chip 
porni înapoi spre luminiș. 

Rebecca îl privi cum pleacă, înăbușindu-și un oftat. De îndată 
ce-l pierdu din vedere, își dori să-i fi spus că nu se simte bine. 
Tremura puţin și își puse un pulover, chiar dacă ziua era senină 
și călduroasă, și ațâţă focul până când începu să ardă cu putere. 
Miriam zicea că aștepta ceva, îi spusese Glen seara trecută. 
Stătea pe un buștean și aștepta ceva. 

Deodată, Rebecca avu iluzia că o vede pe Miriam Shelling 
stând jos liniștită, privind plaja, așteptând să vină moartea și să 
o ducă la soțul ei. Dar de ce pe plajă? se miră Rebecca. De ce 
acolo? 

e 

În luminiș, Harney Whalen se întreba același lucru. Își amintea 
și el ziua trecută, când Miriam Shelling apăruse în biroul lui, 
cerându-i să facă ceva. Fusese nefericită, foarte nefericită. Își 
scotoci mintea, încercând să-și amintească fiecare amănunt din 
ceea ce îi spusese ea, încercând să găsească ceva - orice - care 
să-l fi avertizat că avea să facă ceva drastic. Dar nu găsea 
nimic. Ea nu ceruse decât să-l descopere pe acela care îi ucisese 
soţul. 

Și apoi, având o bănuială neașteptată, părăsi luminișul și își 
făcu drum printre copaci, spre plajă. Privi de-a lungul întinderii 
de nisip, de la nord spre sud, orientându-se rapid. Bănuiala lui 
era corectă - Miriam alesese un loc de pe țărm care se afla 
aproape în dreptul locului unde Pete Shelling fusese prins în 


84 


propriile-i năvoade. Întrebându-se dacă asta avea vreun sens 
sau dacă era o simplă coincidenţă, se întoarse din nou în 
luminiș. Doctorul Phelps îl aștepta. 

— De ce n-aţi dat-o jos? întrebă bătrânul doctor. 

Se uita fix și acuzator la Whalen pe deasupra ramelor de 
ochelari. 

— Am vrut să te aștept, zise Whalen, încercând să nu pară că 
se apără. 

Dar doctorul, în vârstă de optzeci și șase de ani și încă în 
putere, îl tratase pe Harney Whalen când era copil și nu-i dădea 
ocazia să uite niciodată că, în ceea ce-l privea pe el, Whalen era 
tot copil. 

— Ei bine, e destul de evident că e moartă, nu? zise Phelps 
acru. Trebuie să mă urc chiar eu până acolo ca să văd ce s-a 
întâmplat? 

Whalen se pregătea să se urce el în copac, când apăru Chip 
Connor. 

— Chip? Crezi că poţi s-o dai tu jos? 

Chip se forță să se mai uite o dată la copac, deși stomacul i se 
întorcea pe dos de fiecare dată când dădea cu ochii de fața lui 
Miriam. Examină cu atenţie crăcile. 

— Nu-i nicio problemă, zise el cu voce tare. 

In sinea lui se întreba cum o să fie în stare să coboare corpul 
pe pământ fără să... Işi întrerupse gândul și începu să urce în 
copac. Era ușor de urcat - ramurile parcă formau o scară. Un 
minut mai târziu se afla la același nivel cu craca de care atârna 
Miriam. Chiar dacă nu se vedea de dedesubt, frânghia stătea 
colac între ramificaţiile copacului. Cu grijă, Chip examină nodul 
de care atârna Miriam, deși văzuse dintr-o privire cum s-o dea 
jos. Tot ce o ţinea pe Miriam de copac era un nod dublu, din 
sfoară, din cele pe care le fac și puștii când descoperă cum se 
împletește o frânghie. Luă colacul de sfoară și îl aruncă. Apoi își 
dădu drumul în jos. 

— Îmi dai o mână de ajutor, Harn? întrebă el. 

Se agaţă de frânghia care acum atârna liber de copac și trase 
de ea. 

Simţi două smucituri când nodul cedă. Și, cu ajutorul șefului 
său, cobori ușor corpul neînsuflețit din copac. 

Doctorul Phelps o examină încet, tăind mai întâi frânghia din 
jurul gâtului lui Miriam Shelling, apoi examinându-i întreg trupul 


85 


cu atenţie, potrivindu-și ochelarii de fiecare dată când îi 
alunecau de pe nas. În cele din urmă, se ridică în picioare, ridică 
din umeri și clătină cu tristeţe din cap. 

— De ce fac unii asta? mormăi el în barbă. 

— Sinucidere. 

Harney Whalen făcuse o afirmaţie în loc să pună o întrebare. 

— Așa se pare, fu de acord Phelps. Dar al naibii de ciudată, 
dacă mă întrebi pe mine. 

— Ciudată? Ce vrei să spui? 

— Nu sunt prea sigur, zise doctorul. Cred că îmi amintesc 
ceva asemănator, de mai demult. Un pescar care a murit și soția 
lui care s-a spânzurat câteva zile mai târziu. Furtunile astea 
afurisite sunt de vină. 

Whalen se uită la bătrânul doctor și Phelps zâmbi sigur pe 
sine. 

— Nu știai că vremea îi influenţează pe oameni? zise el. 

Fără să aștepte un răspuns, continuă: 

— Ei bine, îi influenţează. În unele locuri, vântul - mai jos, la 
sud, în Elveţia și în alte locuri. Îi determină pe oameni să facă 
lucruri ciudate. 

Făcu o pauză plină de înţeles. 

— Și noi avem afurisitele astea de furtuni. Se pornesc din 
senin, bat cu o furie oarbă și pe urmă dispar. Nu se văd nici pe 
țărmul continentului, nici la nord, nici la sud. Doar aici. Te 
uimesc, nu-i așa? 

— Nu, zise Whalen sec. Nu te uimesc. Ce mă miră pe mine e 
că a ales tocmai proprietatea lui Glen Palmer ca să se sinucidă. 
Dacă s-a sinucis. 

— S-a sinucis, s-a sinucis, îl asigură Phelps. Nu poţi da vina pe 
nimeni. Nici pe Palmer, nici pe altcineva. 

— Probabil că nu, bombăni Whalen. Dar pot să încerc. 

Bătrânul doctor se holbă derutat la Whalen, apoi porni spre 
mașină. În spate, îl auzi pe Whalen dând ordine să se facă 
fotografii și să fie îndepărtat corpul. 

Dar era convins că Whalen nici măcar nu se gândea la 
ordinele pe care le dădea. Se gândea la altceva. Phelps își dorea 
să știe la ce anume. 


Abia dacă schimbaseră două vorbe în timpul prânzului. 


86 


Când își termină cafeaua și își turnă ce mai rămăsese din 
sticla de vin în pahar, Brad se hotărî să abordeze problemele 
așa cum erau. 

— Te deranjează, nu-i așa? întrebă el brusc, convins că Elaine 
știa despre ce era vorba. 

— N-ar trebui? replică tăios Elaine. Suntem aici de două zile și 
au murit doi oameni și un câine. 

— Nu știi de când a murit câinele, zise Brad. 

— Atunci să ne rezumăm la oameni. 

— Bine. Câţi oameni crezi că mor la Seattle în fiecare zi? Sau 
poate că nu știi că Seattle-ul e pe locul doi la rata sinuciderilor, 
pe întreaga coastă? 

— Știu, zise Elaine sumbru, respingând logica folosită de soțul 
său. 

— Atunci, cred că ai să vrei să-ţi strângi lucrurile și să te muţi. 
Pun pariu că rata mortalităţii aici este considerabil mai mică 
decât în Seattle. Și sincer să fiu, nu sunt grozav de surprins de 
ce s-a întâmplat. 

Elaine se uită tăios la Brad. 

— Nu ești? 

— Gândește-te cum a fost pentru ea. Soţul ei era pescar, fără 
asigurare de viaţă, și probabil fără o pensie de care să 
beneficieze văduva. Probabil că nu primea nici ajutor social. 
Atunci ce-i rămânea unei femei în situaţia ei? Mila publică? In 
orașele mici sunt foarte mândri în astfel de privinţe. 

— Ar fi putut vinde barca, zise Elaine cu încăpățânare. 
Doamne, Brad, femeile rămân mereu văduve, dar nu se sinucid 
din cauza asta. 

Goli paharul cu vin, îl puse jos și oftă. 

— Nu ţi se pare cam ciudat? 

— Sigur că e ciudat. Dar trebuie să fii înţelegătoare. Oricum s- 
ar fi întâmplat, chiar dacă n-am fi fost noi aici. Dacă s-ar fi 
întâmplat cu două zile mai devreme sau mai târziu, n-am fi aflat 
niciodată. Tu te porţi de parcă ar fi - nu știu - un semn rău, 
ceva. Și asta-i o prostie. 

— Chiar este? întrebă Elaine moale. Chiar este? Aș vrea să 
cred asta, dar locul ăsta are ceva care îmi dă o stare de 
nervozitate. 

Deodată se ridică. 

— Hai să ieşim. Poate că soarele o să-mi facă bine. 


87 


Brad plăti și ieșiră din cafenea, apoi coborâră scările. În 
restaurant aceiași oameni în vârstă de ieri jucau șah, așa cum 
făcuseră și alaltăieri. Niciunul din ei nu se uită la soţii Randall. 

— Haide să mergem pe plajă, zise Elaine. Poate că până 
ajungem noi la casă, Whalen o să fie deja acolo. Dacă nu e, 
presupun că putem să intrăm acolo singuri - casa nu părea să 
fie încuiată. 

Regăsiră poteca pe care fusese Elaine în dimineaţa trecută, 
dar lui Elaine i se părea complet diferită acum. 

Soarele  încălzise aerul după-amiezei și zgomotele de 
dimineața dispăruseră de mult. Când ajunseră la locul care 
separa portul de plajă, Brad inhală mirosul de apă sărată 
amestecat cu miros de pin. 

— Nu-i ca în Seattle, comentă el. 

— Aerul în Seattle e destul de bun, se apără Elaine. 

— N-am zis că nu e, rânji Brad. Tot ce voiam să spune că nu 
e ca aerul din Seattle, și așa și e. Nu? 

Elaine, căreia îi părea rău că se răstise la el, îl luă de mână. 

— Nu, zise ea. Nu e și eu sunt prostuță. Am să încetez cu 
asta, promit, 

Simţi cum Brad îi strângea mâna și ea îi răspunse la fel. Apoi 
văzu o mișcare și arătă spre ea. 

— Brad, uite! strigă ea. Ce e? 

O creatură mică, de mărimea unei nevăstuici, stătea perfect 
nemișcată, cu un picior pe stâncă, uitându-se la ei, cu năsucul ei 
mic contractându-se de curiozitate. 

— E o vidră, zise Brad. 

— O vidră? Aici, în nord? 

— Nu știu. E un fel de vidră, totuși. Uite, mai e una. 

Soții Randall se-așezară pe o bucată de lemn și cele două mici 
animale se uitară la ei cu atenţie. 

După ce lui Elaine i se păru că trecuse o eternitate, creaturile 
mici, mai întâi una, apoi cealaltă, se întoarseră la treburile lor și 
anume la scormonitul printre pietricele, în căutare de hrană. De 
îndată ce perechea de vidre începu scormonitul, alte patru mai 
mici apărură pe neașteptate, ca și când ar fi primit un mesaj de 
la părinţii lor că totul era în ordine. 

— Ce drăguțe sunt! exclamă Elaine. 


88 


Din cauza sunetului, cei patru pui dispărură și părinţii lor își 
îndreptară din nou atenţia asupra celor doi oameni. Apoi 
dispărură și ei. 

— Morala, zise Brad, e să nu vorbeşti niciodată în prezenţa 
vidrelor. 

— Dar nu m-am putut abţine, protestă Elaine. Sunt minunate. 
Crezi că trăiesc aici? 

— Probabil că au un Winnebago parcat în drum și s-au oprit să 
ia prânzul, zise Brad sec. 

Elaine se agăţă de el, jucăușă. 

— Ah, termină! Haide să vedem dacă le găsim. 

Sentimentul vag de neliniște, ceea ce ea numise nervozitate, 
dispăruse când porni după vidre, alegându-și cu grijă drumul pe 
plaja stâncoasă. 

Ştia că nu avea niciun rost, dar continua să meargă, sperând 
să mai zărească o dată creaturile fermecătoare înainte să 
dispară în pădure. Era prea târziu, vidrele ar fi putut foarte bine 
nici să nu fi existat. Se opri și îl așteptă pe Brad. 

— S-au dus, oftă ea. 

— O să le mai vezi, o asigură Brad. Dacă nu sunt pe plaja 
asta, probabil că sunt la Sod Beach. Următoarea plajă, nu? 

Elaine aprobă din cap și arătă în direcţia aceea. 

— Dincolo de creasta aia. Dacă vrei, putem s-o luăm prin 
pădure. A 

— Nu, mai bine rămânem pe plajă, zise Brad. In felul acesta 
voi vedea totul dintr-o dată. 

— Un fel de vedere de ansamblu? întrebă Elaine cu un 
zâmbet. 

— Dacă vrei să-i spui așa, zise Brad cu un zâmbet. 

Dădură ocol crestei și Brad se opri atât de brusc, încât Elaine 
aproape că dădu peste el. 

— Doamne, ce frumos e, nu-i așa? 

Veni lângă el și împreună cercetară fâșia de pământ care era 
Sod Beach. 

Cerul lipsit de nori, apa de un albastru închis și pădurea de un 
verde intens erau despărțite de o fâșie de nisip care strălucea în 
lumina soarelui puternic, strălucire accentuată de bucăţile 
argintii de bușteni de lângă pădure. 


89 


Șirurile de valuri, în număr de opt, udau ţărmul, ca și când ar 
fi mângâiat plaja. Brad își strecură braţul peste umărul lui Elaine 
și o trase aproape de el. 

Cu mâna liberă îi arătă: 

— Și aceea este, presupun, casa? 

Capul lui Elaine se mișcă imperceptibil în semn de aprobare. 

Pentru scurt timp își dori să poată nega și să spună, în 
schimb, ceva care să-i îndepărteze pentru totdeauna de Clark's 
Harbor și de plaja aceasta frumoasă, cu trecutul ei bizar. Pentru 
o secundă i se păru că vede victimele de la Nisipurile Morţii, 
îngropate până la gât, vaietele lor demne de milă, spulberate de 
vântul mării și de zgomotul valurilor, care curând se contopeau. 
Apoi iluzia dispăru. 

Doar casa învechită de vreme rămase pe plajă și la capătul 
celălalt al ei, căbănuța. 

— Înseamnă că n-o să avem prea mulţi vecini, nu? zise Brad 
în cele din urmă și Elaine simţi un gol în stomac. 

Brad se hotărâse deja. Ea se eliberă din strânsoarea brațului 
și începu să urce pe plajă. 

— Haide, zise ea. Am putea oricum să vedem cum e. 

Brad o porni tăcut și cu pași mărunți după ea, ignorând tonul 
negativ al vocii ei. 

Dăduseră deja roată casei o dată, când veni Harney Whalen, 
apărând pe neașteptate din pădure. 

— Nu credeam că sunteți deja aici! le strigă el. Nu era nicio 
mașină pe drum. 

— Am mers de-a lungul plajei, răspunse Brad, întinzând mâna 
spre șeful poliţiei care se apropia. 

Whalen ignoră gestul, urcând în schimb scările verandei și 
scotocindu-se în buzunare după chei. 

— Nu e într-o stare prea bună. Nici măcar n-am făcut curat de 
când... au plecat ultimii oameni. 

Brad și Elaine schimbară o privire la ușoara lui ezitare, dar 
niciunul din ei nu comentă nimic. 

— Locul ăsta pare destul de solid, remarcă Brad pe când 
Harney deschidea ușa de la intrare. 

— Toate casele vechi sunt solide, răspunse Whalen. Ştiam să 
construim pe vremuri. 

— Cât de veche? 


90 


— Cincizeci, șaizeci de ani. Dacă vreţi, cred că v-aș putea 
spune exact. Cu toate că nu văd ce sens are. 

Tonul vocii lui îi spunea clar lui Brad să nu-l mai deranjeze cu 
întrebări prostești. Dar Elaine intră în discuţie: 

— Familia dumitale a construit-o? 

Whalen se uită brusc la ea, apoi faţa lui se lumină. 

— Am putea spune că da, am putea spune că nu. Am vândut 
pământul pe care se află casa și bunicul meu a ajutat la 
construirea ei, apoi am cumpărat-o înapoi când a plecat familia 
Baron. 

Din nou avu o ezitare ușoară și soţii Randall schimbară o 
privire. Brad se întrebă cât mai rămăsese nespus din poveste și 
de ce șeful poliţiei nu voise să le-o spună pe toată. 

Apoi se uită în jur și văzu că Whalen nu glumise când spusese 
că locul nu fusese curățat. 

Dacă n-ar fi fost stratul de praf care acoperea totul, Brad ar fi 
jurat că era locuită. Reviste și ziare zăceau deschise pe scaune 
și pe podea, și un rest de lumânare, arsă până la capăt, stătea 
stingher pe masă. Nu era prea multă mobilă - doar o sofa și 
două scaune - și cea care era evident fusese luată la mâna a 
doua. 

— Au plecat în grabă, nu? întrebă Brad. 

— Cum vă spuneam, au șters-o fără să spună. 

Apoi, mai înainte ca Brad să poată să comenteze ceva, începu 
să le vorbească despre casă. 

— Acolo e un șemineu dublu. O parte dă în bucătărie, între 
ele, camera de jos stă foarte bine. Ușa aceea dă spre un 
dormitor, pe care presupun că o să vreţi să-l folosiţi dacă nu 
aveți copii. Dacă aveţi, eu i-aș pune în dormitorul ăsta, ca să fie 
feriţi în caz de incendiu. E mai simplu să ieși pe ușă de la etajul 
unu decât de la etajul doi. 

— Nu avem copii, zise Elaine și își vâri 
dormitorului. 

Era o cameră mare, care dădea spre plajă, cu un perete 
parţial din cărămidă. Îl auzi pe Whalen în spatele ei, explicând: 

— Cărămida e de la șemineu. Toată casa e construită în jurul 
șemineelor. O să fiţi surprinși câtă căldură transmit cărămizile, 
mai ales dacă ţii focul în amândouă camerele. Nu știu de ce nu 
se mai construiesc case din astea - cu toate problemele despre 
economisirea energiei electrice, ai putea chiar să crezi că vor s- 


capul pe ușa 


91 


o facă. Dar nu, ei le fac cu șemineele pe peretele exterior și poți 
să-ţi iei adio de la căldură. Dacă intri pe aici, continuă el, dai de 
baie, care dă și spre bucătărie. Nu e prea convenabil pentru 
musafiri, dar pentru oricine locuiește aici e foarte bine. 

Elaine urmă indicaţiile lui și se trezi într-o baie mică și 
incredibil de prăfuită. Intră în ea și în bucătărie, unde se uită fix 
la soba cu lemne, foarte mare și voluminoasă. Părea să o 
provoace și se uită la sobă, spunându-i pe tăcute că, fie ce-o fi, 
o să-i vină de hac. Dar nu era prea sigură. 

Bucătăria era la fel de împuţită ca și baia. Oalele și cratițele 
care fuseseră folosite la prepararea ultimei mese de către ultimii 
locuitori erau claie peste grămadă, nespălate, în chiuvetă. 

Elaine înghiţi cu greu, întrebându-se dacă se aștepta de la ea 
să curețe toată murdăria, în caz că închiriau casa, și se îndreptă 
grăbită spre bucătărie. 

Masa era pusă și în fața fiecăruia erau resturi de mâncare, pe 
jumătate neatinse. Mâncarea se stricase de mult, dar tot se 
putea vedea că era o masă de la care se plecase în grabă. In 
mijlocul mesei se afla o lampă cu kerosen și oricine locuise 
acolo plecase din mijlocul mesei fără să stingă lampa. Lampa, 
Dumnezeu știe când, pur și simplu se stinsese singură. 

Se pregătea să-l întrebe pe Whalen ce se întâmplase - de ce 
chiriașii o șterseseră din mijlocul mesei - când își dădu seama 
că Brad vorbea deja cu șeful poliţiei. 

— Cât aţi vrea, dacă ar fi să vindeţi locul? întrebă el. 

Lui Elaine i se strânse stomacul, dar fu ușurată când auzi 
răspunsul lui Whalen. 

— Nu e vorba de vânzare, zise el pe un ton care nu mai lăsa 
loc de tocmeală. În primul rând că a fost o greșeală când tata a 
vândut pământul. Eu n-am să repet greșeala. 

— Vrei să o lași moștenire copiilor tăi? 

— Nu sunt însurat, răspunse Harney. Dar am destule rude, 
oricum. Sunt rudă cu jumătate din oraș, într-un fel sau altul. Nu 
m-ar surprinde dacă adjunctul meu o să se aleagă cu locul ăsta 
- îmi e un fel de nepot. 

— Atunci, hai să discutăm despre închiriere, zise Brad. 

— De ce nu mergem să vedem și sus? îi întrerupse Elaine. 

Whalen ridică din umeri și arătă cu mâna drumul spre scările 
care separau camera de zi de sufragerie. El rămase jos, în timp 
ce Brad o urmă pe Elaine la etaj. 


92 


Când rămaseră singuri, Elaine se întoarse către soţul ei. 

— Doamne, Brad, e o harababură... începu ea. 

Brad râse. 

— Normal că e harababură și pun pariu că o luăm ieftin. Dar 
închipuiește-ți-o curățată perfect. E zdravănă și poziţia e 
perfectă. Pace, liniște și un peisaj de neînlocuit. Nu trebuie 
decât vopsită înăuntru și va arăta minunat. 

— Dar nu e curent electric, protestă Elaine. 

— Mi-ai spus totdeauna că tânjești după o viaţă simplă, o 
necăji Brad. 

Elaine nu se amuză. 

— Nu atât de simplă, zise ea, încruntându-se. 

Apoi, la privirea plină de dezamăgire a soțului ei, renunță. 

— Brad, o să fie atâta muncă, încât n-o să lucrezi nimic la 
carte săptămâni întregi. 

— Pot să mă gândesc când vopsesc, zise Brad. N-o să fie ca la 
Seattle, unde trebuia să mă concentrez asupra muncii mele în 
fiecare minut. Și spartul lemnelor e un exerciţiu bun. Aș putea 
slăbi vreo câteva kile. 

Își mângâie abdomenul plat, cu încrederea unui om care nu s- 
a îngrășat niciun gram de zece ani de zile. 

— Dacă trebuie să gătesc pe soba aia, ai să slăbești și mai 
multe. 

— Poţi să înveţi, zise Brad, și în vocea lui era o undă 
rugătoare, pe care rareori o auzise Elaine în cei doisprezece ani 
de căsnicie. 

— Vrei asta foarte mult, nu-i așa? întrebă ea încetișor, 
uitându-se adânc în ochii lui. 

El aprobă din cap. 

— Îmi place foarte mult, zise el. Nu știu de ce, dar am un 
sentiment special față de ea. E ca și cum întreg locul ăsta m-ar 
chema. Elaine, dacă o să scriu cartea aia vreodată, aici am s-o 
scriu. 

Ea cedă, așa cum făcea mereu. 

Dacă Brad o voia așa de mult, o să se obișnuiască cu ea. 

— Foarte bine, zise ea, zâmbind cu o încredere pe care nuo 
simțea. Am putea să aruncăm o privire prin jur și să vedem cât 
de rău este. 

— Chiar vrei? întrebă Brad nerăbdător. 


93 


Și, văzându-i privirea, Elaine înţelese că voia. Zâmbetul ei era 
neprefăcut. 

— Haide, Randall, să vedem cât avem de muncă până o să 
facem locul ăsta civilizat. 

Harney Whalen nu îi aștepta jos. 

Îl găsiră pe plajă, în faţa casei, cu ochii fixaţi asupra 
orizontului. Când îi urmăriră privirea, Brad și Elaine nu văzură 
nimic altceva decât apa și cerul, întâlnindu-se într-un strat de 
ceaţă, care părea că abia atârnă în faţa ochilor lor. 

— Domnule Whalen? întrebă Brad moale. 

De la poliţist nu veni niciun raspuns. 

— Domnule Whalen? repetă Brad, de data aceasta mai tare. 

Whalen se întoarse ca să se uite la ei, cu pumnii încleștaţi și 
cu încheieturile mâinilor albite de încordare. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Elaine. 

Whalen aprobă scurt. 

— Vrem casa, zise Brad. 

— Ba nu. Și oricum, nu contează, pentru că n-o vând. 

Vocea lui avea atâta intensitate, încât pe Elaine o deranjă. 
Dar Brad nu-l luă în seamă. 

— Vrem s-o închiriem, zise el. 

Whalen păru să răsucească în minte chestiunea, apoi desfăcu 
încet pumnul și-și duse o mâna sub haină. 

— Asta e chiria. O luaţi sau nu? 

Brad se uită la plata chiriei. Două sute de dolari pe lună, 
neluând în considerare restul contractului. Era un formular 
standard, deja completat. Elaine îi dădu un stilou și el semnă 
repede ambele copii, dându-i una înapoi lui Whalen, păstrând-o 
pe cealaltă. Whalen luă chitanţa semnată fără prea mare 
interes, o puse la loc în buzunarul interior, apoi arătă dintr-o 
dată spre nord. 

— Vedeţi cabana de colo? Aproape acoperită de copaci? Aceia 
sunt vecinii voștri cei mai apropiaţi. Familia Palmer. 

Se uită la cabana îndepărtată multă vreme, iar pe urmă se 
întoarse către soţii Randall. 

— Și soţii Palmer sunt străini aici, zise el mohorât. 

Apoi o porni spre pădure. 

Brad și Elaine îl priviră cum pleacă, apoi o porniră spre sud, 
către Harbor și către hotel. 


94 


— Ştii ceva? zise Brad după o tăcere lungă. Nu cred că știe că 
am închiriat locul. Era ca într-un fel de transă. 

Elaine aprobă gânditoare. 

— Asta a fost și impresia mea. Ei, acum e prea târziu. A 
semnat. Locul e al nostru. 

Se întoarse să se mai uite o dată la vechea casă. Pentru o 
secundă, avu impresia că vede ceva la o fereastră - o siluetă, 
dar nu chiar. Mai mult o umbră. Fu convinsă că avea vedenii. 


e Capitolul 9 


În sala de mese de la Harbor Inn era liniște în seara aceea: 
Brad și Elaine luau masa singuri. Pe masă, ca și în seara trecută, 
era același cartonaș cu „rezervat”, dar nu avea niciun sens să se 
afle acolo - mai era o singură masă ocupată. Restul meselor, 
pregătite, așteptând clienţi, rămâneau goale. Câţiva oameni 
stăteau la bar, dar nu prea discutau, iar când o făceau șopteau 
atât de încet, încât era imposibil să-i auzi. 

— Dacă îţi ciulești urechile mai mult, o să cazi de pe scaun, 
zise în cele din urmă Elaine. 

De câteva minute, niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. Ca și 
cum soţii Randall s-ar fi conformat, fără să vrea, tăcerii care 
învăluia încăperea. Acum vorbele ei păreau să se ciocnească de 
pereţi și Elaine aruncă o privire în jur ca să vadă dacă n-o auzise 
cineva. Părea că nu o auzise nimeni, ceilalți meseni păreau 
absorbiți să-și mănânce crabul fiert, iar cei de la bar să se uite 
morocănoși în pahare. 

— Nu prea înţeleg, zise Brad, cercetând încăperea liniștită. Mă 
așteptam să fie plin în seara asta, plin de oameni care să 
sporovăiască despre - cum o chema? 

— Miriam Shelling, îl ajută Elaine. 

— Da, doamna Shelling. Dar, din cât am reușit să aud, nimeni 
nu pare câtuși de puţin interesat de ea și de ce s-a întâmplat cu 
ea. 

Chiar atunci intră precipitat Merle Glind ca să le recomande 
plăcintă cu afine la desert. Brad refuză și, în timp ce în Elaine se 
dădea o luptă între greutate și poftă, Brad se hotărî să-l atace 
pe micul proprietar: 

— Cam multă liniște pe aici, în seara asta, nu-i așa? 


95 


Capul lui Glind avu o mișcare spasmodică și el trecu în revistă 
întreaga sală, expresia feţii lui arătând teama că s-ar fi putut 
întâmpla ceva. Când constată că toate erau la locul lor, se 
întoarse spre Brad. 

— E aproape la fel ca întotdeauna, zise el neliniștit. La fel ca 
întotdeauna. 

— Aș fi zis că o să aveți ceva aglomeraţie în seara asta, dacă 
ţii cont de lucruri. 

— Dacă ţii cont de lucruri? repetă omuleţul. Ce lucruri? 

— Păi, mie mi se pare că oamenii ar vrea să discute în seara 
asta. 

— Despre ce? întrebă pierdut Glind. 

— Despre doamna Shelling, îi sugeră Brad. Adică, vreau să 
zic, nu este puţin cam neobișnuit pe aici ca o femeie să se 
sinucidă? 

— Păi, eu știu... zise Glind vag, părând să studieze în minte 
problema. Dar acum, dacă ai adus vorba, presupun că este. 

Urmă o pauză și Glind vorbi din nou: 

— Nu că ne-ar privi pe noi, desigur. 

Elaine se încruntă ușor și se holbă la omul acela ciudat. 

— Eu aș zice că ar trebuie să preocupe pe toată lumea, zisa 
ea moale. Am crezut mereu că într-un oraș ca ăsta oamenii își 
poartă de grijă unul altuia. 

— Păi așa și facem, răspunse Glind. Numai că soţii Shelling nu 
erau chiar din oraș. 

— Dar credeam că locuiau aici. 

Vocea lui Brad era sigură, ca și când ar fi știut dinainte 
răspunsul. 

— Locuiau aici, dar erau nou-veniţi. Nu ţineau de locul ăsta. 

— Nou-veniţi? De cât timp locuiau aici? 

Glind ridică din umeri, ca și când ar fi fost ceva relevant: 

— De cincisprezece, douăzeci de ani. Nu mai mult. 

Cei doi Randall se uitară fix unul la celălalt peste masă, având 
același gând. 

— Cât îţi ia? Cât îţi ia ca să fii din Clark's Harbor? 

Gândurile lor nerostite fură întrerupte de veselia forțată a lui 
Merle Glind. 

— Cum rămâne cu plăcinta aceea? Garantez pentru ea. 

Elaine tresări ușor, ca și când fusese undeva, pierdută, și, fără 
să se mai gândească, acceptă propunerea lui Glind. Acesta o 


96 


zbughise. Când rămaseră singuri, Brad și Elaine își zâmbiră fără 
vlagă. 

— Cincisprezece sau douăzeci de ani, zise ea crispat. Mă 
gândeam la câteva luni de singurătate, dar apoi îmi și 
închipuiam placa cu „bine aţi venit în rândul nostru”. 

— Poţi s-o iei și în alt fel: în fond, ce ai avea în comun cu 
oamenii ăștia? Întotdeauna am fost destul de mulţumiţi cu noi 
înșine... 

— Să fim destul de mulțumiți cu noi înșine e una, îl întrerupse 
Elaine, dar să fim niște paria e cu totul altceva. 

— Eu nu mi-aș face atâtea probleme, o consolă Brad, în timp 
ce sosea plăcinta. 

— Undeva în Clark's Harbor trebuie să existe unii care să ne 
primească bine. Treaba e doar să-i găsești. 

Elaine mușcă din plăcintă, și se bucură să vadă că era pe 
măsura așteptărilor ei. Apoi o trăsni un gând. 

— Familia Palmer! exclamă ea. 

Brad înţelese numaidecât. 

— Sigur, zise el zâmbind. 

Apoi își cobori vocea, imitându-l surprinzător de bine pe 
Harney Whalen, cu vocea lui de bass: 

— Știţi, sunt străini aici. 

Elaine râse și mâncă plăcinta cu poftă. 

e 

— Nu e treaba noastră, zise Glen Palmer pentru a patra oară. 

Încerca să zâmbească, dar privirea pierdută și goală din ochii 
soţiei sale îl înspăimânta. 

— Cum poţi să spui asta? replică Rebecca. Au găsit-o pe 
proprietatea noastră, Glen. 

Cum el nu-i răspundea, insistă și mai mult: 

— Poieniţa aia este pe proprietatea noastră, nu-i așa? 

— Da, cred că da, admise fără voie Glen. Dar tot nu ne 
privește pe noi. 

— Dar ce zici de copii? Să presupunem că în drum spre 
școală, Robby și Missy se hotărau s-o ia prin pădure și o 
descopereau? 

Era evident că soțul ei nu înţelegea ce voia să zică și căuta cu 
disperare să-l facă cumva să priceapă. 

— Nu poți să-ţi închipui cum era, continuă ea, lipsită de vlagă. 


97 


Era pe punctul de a-i descrie încă o dată scena 
înspăimântătoare, când îi auzi intrând pe copii. 

— Cum era? vru să știe Robby. 

Rebecca își întinse brațele către fiul ei, dar Robby se dădu 
înapoi și se așeză lângă tatăl său. Mintea lui de copil știa că 
ceva nu era în regulă cu părinţii săi și era, instinctiv, atras de 
partea tatălui. 

— Vrei să spui, doamna Shelling? 

— De unde știi de ea? întrebă Rebecca cu respiraţia tăiată. 

Pe faţa lui Robby apăru un rânjet. 

— Jimmy Phipps s-a dus acasă la masă și mama lui i-a 
povestit tot. Tu chiar ai văzut-o? 

Pentru o fracțiune de secundă Rebecca se gândi să nege. Dar 
și ea și Glen fuseseră întotdeauna sinceri cu copiii lor. Acum, 
chiar dacă ar fi fost dureros pentru ea și era sigură că așa ar fi 
fost, simţi că trebuia să discute cu Robby ceea ce s-a întâmplat. 

— Da, zise ea domol. Am văzut-o. 

Ochii lui Robby se dilatară. 

— Chiar s-a scăpat în pantaloni? întrebă el. 

Rebecca tresări, dar Glen se văzu nevoit să-și ascundă un 
zâmbet. 

— E ceva ce li se întâmplă oamenilor când mor, zise Rebecca 
cu blândeţe. 

— Cum arăta? Jimmy Phipps spune că avea fața vânătă și că îi 
atârna limba. 

Amintindu-și, Rebecca trebui să-și reprime  contracțiile 
stomacului. 

— Nu contează cum arata, Robby, zise ea aproape cu 
disperare. 

În mintea lui, Robby judecă problema, încercând să-și dea 
seama de ce felul în care arăta corpul ei nu conta. Pentru Jimmy 
Phipps contase în mod cert. Se întoarse către tatăl lui, ca și când 
problema ar fi fost doar de competenţa unui bărbat. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă el grav. 

— Era foarte nefericită, Robby, și a hotărât că nu mai vrea să 
trăiască. Poţi să înţelegi asta? 

Robby aprobă grav. 

— Și eu mă simt așa uneori, dar vin furtunile și mă simt mai 
bine. 

— Ah, Robby, strigă Rebecca. 


98 


Se așeză în genunchi lângă fiul ei și îl trase mai aproape de 
ea. 

— Nu trebuie să mai simţi așa ceva niciodată. Niciodată! Ce 
ne-am face fără tine? 

O încruntătură ușoară ridică sprâncenele lui Robby și el se 
desprinse din braţele mamei lui. 

— Nu prea se mai întâmplă, zise el nerăbdător. Și oricum, nu 
este un sentiment chiar așa de rău. Într-un fel, e chiar incitant. 

Apoi, înainte ca părinţii să poată urmări mai departe 
subiectul, el mai puse o întrebare: 

— Doamna Shelling a făcut un lucru rău? Vreau să spun că, 
dacă nu mai voia să trăiască, de ce-ar fi trebuit să trăiască? 

Rebecca și Glen schimbară o privire, iar Glen știu că el trebuia 
să răspundă la întrebarea băiatului său. 

— Nu e cel mai bun lucru de făcut, zise el cu grijă. Dacă ai o 
problemă, e mult mai bine să găsești o cale s-o rezolvi. Să mori 
nu te ajută la nimic. 

Răspunsul păru să-l mulțumească pe băiat. Ridică din umeri, 
apoi se uită la tatăl său. 

— Pot să mă duc să-l caut pe Snooker? 

— Nu, se răsti Rebecca aproape fără să vrea. 

Pe neașteptate, ideea de a-l ști pe fiul ei pe plajă, pe plaja pe 
care Miriam Shelling își petrecuse ultimele ore, o înspăimântă. 

— E prea târziu, zise ea repede, încercând să îndepărteze 
tonul aspru din vorbele ei, în timp ce Robby bătea în retragere. 

— Ar trebui să fiți în pat amândoi. 

— Am să mă duc afară peste puţin timp și am să arunc o 
privire, îi promise Glen fiului său. 

Dar pentru prima oară de când intraseră, vorbi și Missy. 

— N-o să-l găsești, zise ea. E dus și n-o să-l mai vedem 
niciodată. 

— Asta spui întruna, zise Robby. Dar nu știi sigur că-i așa. 

— Ba știu, replică Missy cu vocea ridicată. 

Rebecca vru să intervină, dar dintr-o dată cearta dintre copii 
păru o ușurare binevenită, după încordarea pe care o simţise 
toată ziua. 

— De ce nu vă duceţi să vă certati în dormitor? 

Copiii o fixară pe mama lor, reduși la tăcere chiar de faptul că 
ea nu reușise să medieze conflictul dintre ei. 


99 


Un moment mai târziu, încălziți de ceartă, ei se îngrămădeau 
spre micutul lor dormitor. 

De îndată ce plecară, Rebecca se întoarse spre Glen. 

— Și nu vreau să te duci nici tu afară, zise ea. 

— Nu prea am de ales acum, zise Glen, ridicând din umeri. l- 
am promis lui Robby și n-am cum să scap. Pe de altă parte, de 
luni de zile mergem pe plajă noaptea. Și știi la fel de bine ca 
mine că e în siguranţă deplină. 

— Asta era înainte de seara trecută, zise Rebecca, cu un 
tremurat. Acum e altceva. 

— Nu e altceva, Rebecca, zise Glen, punându-și mâinile pe 
umerii ei și obligând-o să se uite la el. Problemele lui Miriam 
Shelling n-aveau nicio legătură cu noi, și nu are nicio legătură cu 
noi faptul că ea s-a sinucis. 

El râse, dar nu era nicio urmă de veselie în râsul lui. 

— Cel puţin acum știm ce aștepta. 

Începu să-și îmbrace haina. 

— Te rog, îl imploră Rebecca. Măcar așteaptă până mă 
calmez. 

Glen își puse haina deoparte, se așeză, pe canapea, lângă 
soţia lui și o trase lângă el. În dormitor, cearta încetă. Un timp, 
micuța cabană fu liniștită. 

e 

— Haide să mergem la o plimbare, sugeră Brad în timp ce el 
și Elaine ieșeau afară din sala de mese. E minunat în seara asta 
- nu e furtună și e lună plină, râse el sugestiv. Și n-am mai avut 
un moment romantic pe o plajă de ani de zile. 

Elaine încercă să protesteze, dar se răzgândi, chiar mai 
înainte ca o expresie de îndoială să-i întunece chipul. 

Se purtase prostește destul timp, venise vremea să se poarte 
ca un adult. 

— Cea mai bună idee de când am venit aici, zise ea, făcând 
cu ochiul. 

Câteva minute mai târziu erau pe plajă și ea privea lumina 
lunii strălucind în apă, Elaine era bucuroasă că renunţțase la 
neliniște. Ritmul regulat al valurilor, blânde în liniștea nopţii, o 
calma. Luă mâna lui Brad. 

— Haide să mergem până la casă, zise ea. Pun pariu că e 
minunată în lumina lunii. 


100 


Mergeau încet, bucurându-se de liniștea nopţii. Când ajunseră 
la întinderea de stânci, chiar înainte de Sod Beach, merseră cu 
mare grijă, sperând să zărească familia de vidre. Dar nu era 
nimic altceva decât un foșnet venit de undeva de deasupra. Se 
uitară la timp, ca să vadă silueta unei cucuvele zburând în jos, 
pentru ca apoi să plutească deasupra plajei. 

— N-o să prea vedem vidrele în seara asta, comentă Brad. Are 
niște aripi imense. 

— E atât de mare, zise Elaine când cucuveaua dispăru. 
Probabil că aripa ei e de vreo șase picioare. 

— Ca să planeze mai bine. Așa încât prada să nu fie avertizată 
înainte de a plonja. 

Dădură roată promontoriului și dintr-o dată Sod Beach apăru 
înaintea lor, culorile vii fiind estompate de întuneric, reducându- 
se la un joc de lumini și umbre. Nisipul părea să strălucească cu 
o fluorescență aparte în lumina argintie a lunii, iar șirul de 
bușteni aliniaţi de-a lungul plajei lucea în alb. În mijlocul 
întinderii albe de nisip stătea casa cea veche, întunecată de 
umbră, retrasă din lumina ciudată a lunii care scălda 
împrejurimile. 

— E o feerie, șopti Elaine. N-am mai văzut niciodată ceva atât 
de frumos. 

Brad nu spuse nimic, dar își trase soția mai aproape de el. 

Rămaseră așa multă vreme, încercând să pătrundă 
frumusețea aproape nepământeană a locului și ascultând 
muzica blândă a valurilor. În cele din urmă merseră până la 
plajă, lăsând două șiruri de urme de pași, bine impregnate pe 
nisipul moale, altfel neatins. 

Făcură înconjurul casei, dar de la distanţă, ca și când n-ar fi 
vrut să se apropie prea mult, ca să nu-i descopere defectele din 
structura veche. Niciunul din ei nu sugeră să intre în casă, 
convinși că resturile lăsate de ultimii chiriași vor strica vraja 
nopţii. În schimb, după ce terminară de inspectat noua lor casă, 
continuară să meargă pe plajă, înţelegându-se reciproc fără să- 
și vorbească. Se așezară pe nisip, sprijinindu-se de unul dintre 
trunchiurile de copac. 

— Îmi retrag toate cuvintele, zise Elaine. Locul ăsta e 
paradisul. 


101 


Brad întinse mâna spre buzunarul hainei și scoase o pipă și 
niște tutun. Umplu pipa, o aprinse, puse tutunul înapoi în 
buzunar și se uită fix spre mare. 

— M-am tot gândit. Am să schimb structura cărții. 

Elaine tresări și se trase mai aproape de el. 

— Ce te-a făcut să te gândești la asta? 

— O mulţime de lucruri. Robby Palmer, locul ăsta. 

— Robby Palmer? 

Elaine se ridică, uitându-se scrutător la soţul ei. 

— Asta da schimbare, de la bioritm la Robby Palmer. 

— Nu neapărat. E ceva cu locul ăsta, ceva care afectează pe 
toată lumea de aici, într-un fel sau în altul. Cine știe? Poate că 
are vreo legătură cu bioritmurile. Și dacă voi afla ce, o să fieo 
carte mare. Mai ales dacă îl pot folosi pe Robby Palmer să lege 
subiectul. Gândește-te: un loc - locul ăsta - în care ceva pare 
să-i scrântească pe oameni. Oameni ca Miriam Shelling, sau 
poate Harney Whalen. 

— Ce noroc pe tine că, întâmplător, Robby locuiește un pic 
mai sus pe plajă, zise Elaine sarcastic. 

Dar Brad ignoră zeflemeaua. 

— Ar putea fi o carte foarte valoroasă, zise el. Din mai multe 
puncte de vedere. 

— Adică un bestseller? 

— Nu doar un bestseller. Și ceva de valoare. Și dacă aș putea 
face o mulţime de bani dintr-o carte... 

Vocea lui tărăgăna și lăsă gândul neterminat. 

— Mie tot nu-mi place ideea, dar fă ce dorești. 

Braţele lui Elaine se strecurară în jurul lui Brad și ea îl strânse 
cu putere. 

— Întotdeauna faci așa. 

— Asta nu e prea frumos din partea mea, zise Brad blând. 
Elaine zâmbi în întuneric, știind că Brad îi va simţi zâmbetul, 
chiar dacă nu îl vedea. 

— N-am vrut să spun asta. Am vrut să spun că până la urmă, 
de obicei, faci ceea ce vrei tu. Așa e bine să fie și nu am nicio 
obiecţie, dar ăsta e adevărul. 

— Ştii ce ești? 

— Ce? întrebă Elaine. 

— O femeie iremediabil neeliberată. 


102 


— M-ai descoperit, răspunse Elaine. Dar să nu mai spui la 
nimeni - nu prea mai e la modă. 

— Destul de la modă pentru mine, șopti Brad. 

Mâna lui alunecă sub haina ei și începu să-i mângâie sânul. 

— Totul la tine este destul de la modă pentru mine. 

Se cuibări în ea, apoi îi șopti în ureche: 

— Când am făcut dragoste ultima oară pe plajă? 

— Niciodată, șopti Elaine. Dar pentru toate e un început. 
Degetele ei începură să-i caute cureaua, și să-i pipăie umflătura 
din pantaloni. Se răsuci pe nisip, și îl trase deasupra ei. 

e 

— Cred că ar trebui să mergem să-l căutăm din nou, îi șopti 
Robby Palmer surorii lui. 

— Nu e acolo, îi șopti Missy. A dispărut și n-o să-l mai vedem 
niciodată. 

Se întoarse în pătuţul ei de jos și-și îngropă capul în pernă. 

— Nici așa, insistă Robby. E prins în vreo capcană din pădure, 


probabil. 

Se lăsă să alunece în jos din pătuţul de deasupra și se uită la 
Missy. 

— Dormi? 

— Încetează, se plânse Missy, trăgându-se sub pături. O chem 
pe mama. 


Missy se ridică și îl privi atent pe fratele ei. 

— Nu mai ies încă o dată acolo afară, șopti ea. 

Robby ridică din umeri. 

—E prea întuneric, zise Missy, uitându-se la fereastra 
acoperită de draperii. 

— Nu e, contracară Robby. E lună pe cer și strălucește peste 
apă. Uite! 

Fără tragere de inimă, Missy își părăsi pătuţul și se uită 
iscoditor afară pe fereastră. Umbra întunecată se întindea în 
faţa cabanei, dar pe sub copaci văzu lumina argintie jucând pe 
apă. 

— Ar trebui să stăm în pat, hotărî ea. 

— Tu poţi să stai în pat dacă vrei, zise Robby, trăgându-și 
blugii pe el. Mă duc afară să-l caut pe Snooker. 

Missy se furișă înapoi în pat și își trase așternuturile sub 
bărbie. Se uită cu ochi mari cum Robby termina de îmbrăcat. 


Apoi el deschise cu grijă fereastra și se strecură afară. Cum 
plecă el, Missy sări din pat și alergă la fereastră. Fratele ei nu se 
mai vedea. Își dori să nu fi plecat. 

Nu după ce se întâmplase noaptea trecută. Mai rămase un 
minut la fereastră, apoi se hotări. 

Rebecca își ridică ochii de la tricotat și se uită la fiica ei care 
apăru în ușa micuțului dormitor. 

— Nu poţi să dormi, scumpo? întrebă ea. 

— A plecat Robby, zise Missy. S-a dus afară să-l caute pe 
Snooker. l-am spus să nu se ducă, dar tot a plecat. 

Rebecca simţi un fior de frică în inimă și se întoarse către 
Glen. El era deja în picioare și își punea fâșul pe el. 

— Când a plecat? 

— Chiar acum, zise Missy, privind cu ochi strălucitori cum 
tatăl ei se năpustea pe ușa de la intrare. 

— Nu e nimic, tată! strigă ea, dar Glen plecase. 

Rebecca își puse lucrul deoparte și o strânse pe Missy în 
braţe. 

— Sigur că nu e, zise ea blând, sigur că nu e. 

Dar, în sinea ei, nu era sigură. 

e 

Robby se avântă dând colţul casei și intră în pădure. Cum a 
plecat, sora lui o să-l pârască. Așa sunt fetele, își zise el, 
dorindu-și să fi avut un frate, nu o soră. Apoi uită de Missy și se 
concentră asupra drumului prin pădure. 

Urmă poteca ce l-ar fi dus la drumul principal, dar o luă la 
dreapta, mai înainte ca să ajungă la șosea. Ştia că poteca o să îl 
ducă spre pădure, dar nu știa unde o să-l scoată. Și totul părea 
altfel noaptea, în ciuda luminii lunii. Peste tot erau umbre - 
umbre care ascundeau complet poteca și făceau copacii să pară 
mai mari și mai ameninţători decât în timpul zilei. 

Când auzi vocea tatălui său strigându-l câteva minute mai 
târziu, aproape că se întoarse, dar se răzgândi. Missy o să râdă 
de el. Se grăbi pe potecă, încercând să vadă ceva, 
împiedicându-se la fiecare câţiva pași, când degetele de la 
picioare i se agățau de rădăcinile care zăceau ascunse în 
întuneric. Apoi ajunse la o poieniţă și se opri. 

Ceva din interiorul lui îi spunea că acela era locul unde se 
spânzurase doamna Shelling. Se uită în jur privind copacii, 
întrebându-se de care cracă se folosise. Un sunet neașteptat îl 


104 


sperie și apoi o umbră imensă trecu peste poieniţă. O pasăre, își 
zise Robby. E doar o pasăre. Dar părăsi poieniţa și urmă poteca. 
În spatele lui i se păru că aude pașii tatălui său, urmându-l. 
Merse mai repede. Apoi începu să alerge. 

e 

Brad și Elaine Randall stăteau unul în brațele celuilalt, 
bucurându-se de intimitatea pe care o simțeau mereu după ce 
făceau dragoste. 

— A fost bine, murmură Elaine. Sunt o destrăbălată dacă mă 
gândesc că sexul e întotdeauna mai bun afară? 

— Destrăbălată, nu, răspunse Brad. Doar senzuală. 

Elaine se uită la el și el la Elaine. Începură să se gâdile, 
rostogolindu-se în nisip și chicotind, până când Elaine se opri și 
rămase nemișcată. 

— Ai auzit ceva? 

— Sunt doar valurile. 

— Nu, altceva. Un strigăt. 

Brad ascultă un moment, dar nu auzi nimic altceva decât 
zgomotul valurilor. Deodată, o umbră căzu asupra lor și Brad se 
uită în sus. Un nor acoperise faţa lunii și întunericul nopții 
crescu. 

— Nu aud nimic. 

— Ssst! 

Ascultă intens, cu atenție, apoi vorbi din nou. 

— E ceva acolo, șopti ea. Aud ceva în pădure. 

Își strânse haina peste ea și se ridică. 

— Nu fi prostuţă, zise Brad. Nu e nimic, doar vreun animal. 

Dar ochii lui căutară înspre pădure, străpungând cu privirea 
întunericul. 

Apoi auzi și el pârâitul ramurilor. Sări în picioare, o trase pe 
Elaine lângă el, cu un braț protector peste umeri. Auzi un strigăt 
de pe plajă departe și din nou pârâitul. Mai aproape. Părea să fie 
în pădure, chiar în dreptul lui. 

— Cine e acolo? strigă el. 

Liniște. 

— Cine e? strigă Brad din nou. 

Zgomotele se auziră din nou, și mai tare acum, îndreptându- 
se spre ei. 

O trase pe Elaine în spatele lui, așa încât oricine și orice ar fi 
ieșit din pădure să aibă de-a face cu el mai întâi. 


105 


Norul care acoperise luna se deplasă și plaja fu încă o dată 
scăldată de lumina strălucitoare. 

Pe partea cealaltă a buștenilor, uitându-se la el, era o siluetă 
mică și foarte înfricoșată. 

— E-n regulă, zise Brad moale. Vino-ncoace. 

Robby Palmer, ușurat de teamă, începu să înainteze printre 
bușteni. Oricine ar fi fost oamenii aceștia, va fi mai în siguranţă 
cu ei. Nu se simţise în siguranţă în pădure. Absolut deloc. 


e Capitolul 10 


Robby ezită pe vârful grămezii de bușteni, simțindu-se 
deodată nesigur pe el. Preţ de o secundă fu tentat să o ia din 
loc, nu înapoi în pădure, ci mai în sus pe plajă până la lumina 
blândă care se vedea de la cabană. 

Când Elaine păși înainte, din spatele lui Brad, Robby se hotărî. 

— Îmi caut câinele, zise el timid. 

— Nu e cam târziu pentru asta? întrebă Brad. Majoritatea 
copiilor de nouă ani sunt acasă în pat. 

Robby își ridică scrutător capul. 

— De unde știți câţi ani am? 

— Dar cum aș putea să uit așa ceva? zise Brad. 

Apoi sprâncenele lui se încruntară. 

— Nu mă recunoști? 

Robby clătină din cap. 

— Sunt doctorul Randall, de la Seattle. Chiar nu-ţi amintești 
de mine? 

— Sunteţi doctorul la care am fost când eram bolnav? 

— Chiar așa. 

— Nu-mi amintesc nici când eram bolnav. 

Dar, înainte ca Brad să poată continua, Elaine se apropie de 
Robby și îngenunche lângă el. 

— Părinţii tăi știu unde ești? 

— Cred că da, răspunse Robby. Parcă l-am auzit pe tata 
strigându-mă cu puţin timp în urmă. 

— l-ai răspuns? 

Robby clatină din cap. 

— S-ar fi putut să nu fie tata, zise el. S-ar fi putut să fie 
altcineva. 


106 


— Cine? întrebă Brad. 

— Eu... nu sunt sigur, se bâlbâi Robby. 

— Cred că mai bine te-am duce acasă. Pun pariu că părinţii tăi 
sunt îngrijoraţi de moarte de lipsa ta. 

— Dar trebuie să-mi găsesc câinele, protestă Robby. E plecat 
de două nopţi și tata nu vrea să-l caute. 

Robby părea gata să izbucnească în lacrimi și Elaine îl 
îmbrăţișă. Deodată fu sigură că acel câine ce-l găsise pe plajă 
fusese al lui. 

— Gata, gata, îl consolă ea. Nu-ţi mai face griji de nimic. 
Probabil că s-a rătăcit pe undeva, dar o să vină acasă. 

— Missy spune că n-o să vină, zise Robby posac. Nu vrea nici 
să mă ajute să-l caut pe Snooker, pentru că zice că s-a dus. 

Până ca cei doi soți Randall să poată descifra ce voia să spună 
Robby cu afirmaţia lui ciudată, auziră o chemare din pădure: 

— Robby! Robby! 

— Veniţi aici! strigă Brad. Pe plajă. 

Un minut mai târziu Glen Palmer ieși din pădure, cam în 
același loc unde apăruse Robby cu câteva minute mai devreme. 

— Domnule doctor Randall? Ce faceţi aici? Nu l-aţi văzut pe 
Robby pe aici? 

Se opri când îl văzu pe fiul său și urcă cu grijă, până ajunse pe 
plajă. 

— Robby, te căutam! 

— Incercam să-l găsesc pe Snooker, se smiorcăi Robby. Ai zis 
că o să-l cauţi, dar nu l-ai căutat, așa că eu... 

Alergă la tatăl lui și își îngropă faţa la pieptul lui. Glen îl ţinu 
așa un moment, uitându-se neajutorat la soţii Randall, apoi se 
desprinse de băiat. Se așeză în genunchi și se uită în ochii plini 
de lacrimi ai băiatului. 

— Aveam de gând să ies să-l caut, dar mama avea nevoie de 
mine, îi explică el. Stăteam de vorbă și, de cum am fi terminat, 
aș fi venit să-l caut. 

Robby se uită neîncrezător la tatăl lui, vrând să-l creadă, iar 
Glen își mută privirea spre Brad Randall. 

— N-aţi văzut niciun câine pe aici, nu? întrebă el fără 
speranţă. 

Ochii lui Elaine se îndreptară spre copil, apoi își mușcă buza. 

— Nici noi nu suntem aici decât de puţin timp, zise ea, 
evitând total întrebarea. 


107 


Îi va spune lui Palmer vestea cea rea când copilul nu va putea 
să audă. 

— Am vrut să vedem cum arată locul acesta noaptea. 

Glen se uită la ei nedumerit. 

— Sod Beach? 

— Casa, explică Elaine. Am închiriat astăzi casa cea veche. 

Arătă în direcţia construcției dărăpănate, dar nedumerirea lui 
Glen păru să sporească. 

— V-a închiriat-o Whalen? întrebă el și scutură din cap. Să fiu 
al naibii! 

— Nu părea prea dornic, dar a cedat, zise Brad cu un chicotit. 

Dar chicotitul lui încetă când își aminti comportamentul ciudat 
al șefului poliţiei, chiar înainte de a semna contractul de 
închiriere, dar nu-i pomeni nimic lui Glen. 

— Mie n-a vrut deloc să mi-o închirieze, zise Glen aproape cu 
amărăciune. 

Apoi se însenină. 

— la spuneţi-mi, ce-ar fi să mergeţi cu mine în susul plajei? 
Mă așteaptă Rebecca - foarte îngrijorată din cauza lui Robby - și 
ar fi mai bine să mă întorc. Și pe urmă aţi promis ieri că o să 
treceţi pe la noi și n-aţi trecut. Rebecca n-a zis nimic, dar cred 
că e dezamăgită. Sincer, nu prea are cu cine vorbi pe aici. 

— Desigur, zise imediat Elaine. Ar fi trebuit să trecem astăzi 
dar am fost foarte ocupați. Vreau să spun că să iei o hotărâre ca 
cea pe care tocmai am luat-o noi îţi concentrează toată atenţia. 
Dar n-a fost prea politicos din partea noastră. 

Îl luă pe Glen de braţ și o porni în sus pe plajă, lăsându-l pe 
Brad cu Robby. Brad, dându-și seama imediat că soţia lui urma 
să-i spună lui Glen despre câine, îl reţinu pe Robby. Și în acest 
timp îl observă. 

Schimbarea din Robby era fundamentală, așa cum o 
descrisese Glen. Nu rămăsese nici urmă din copilul acela agitat 
și chinuit de care Brad Randall își amintea așa de bine. 

Se trezi în schimb mergând de-a lungul plajei cu un copil de 
nouă ani remarcabil de normal, un copil care era evident activ, 
dar nu exagerat, care vorbea cu ușurință, fără efort, dar nu 
delirant, cum o făcuse cu numai câteva luni în urmă. In timp ce 
mergea, Brad se simţi nedumerit faţă de această schimbare 
profundă, întrebându-se ce anume se întâmplase cu Robby 


108 


Palmer sau ce i se întâmpla încă. Băiatul era chiar prea normal. 
Brad găsea asta puţin supărător. 
e 

Când fu sigură că nu o aude nici soțul ei, nici băiatul lui Glen 
Palmer, Elaine se întoarse dintr-o dată către Glen. 

— Câinele vostru era alb cu negru, un fel de cocker? 

— L-ai văzut? întrebă Glen nerăbdător. 

— Cred că da, răspunse Elaine, cu o voce tristă. leri dimineață 
am făcut o plimbare pe plajă. Am găsit un câine mort îngropat în 
nisip. Era de statură mijlocie, negru cu pete albe. 

— Pare a fi Snooker, zise Glen. Era o corcitură, dar avea 
destul dintr-un cocker. 

Tăcu o clipă, apoi reluă: 

— Zici că era îngropat în nisip? 

— Nu foarte adânc. Cred că marea s-ar fi putut să-l îngroape; 
presupun, dar nu sunt sigură. Avea gâtul frânt. 

Glen se opri și își întoarse faţa către Elaine. 

— Frânt? Cum adică? 

— Nu sunt sigură, zise Elaine cu tristeţe. Nu părea să aibă alte 
răni, dar avea gâtul frânt. Brad zice că s-ar fi putut să fi fost lovit 
de o bucată de lemn adusă de valurile de noaptea trecută. 

Se opri, gândindu-se că povestea suna prea nesincer. Ca și 
când i-ar fi ghicit gândurile, Glen clătină din cap. 

— Nu sună prea plauzibil, nu? 

— Nici eu n-am crezut, zise Elaine. Presupun că aș fi putut să- 
ţi spun dinainte, dar n-am vrut, nu în faţa copilului. 

— Bineînţeles, aprobă Glen. O să mai las o zi, două - poate o 
să încerc să le găsesc copiilor un alt cățeluș și o să le spun după 
aceea. Sau poate că n-am să le spun deloc. O să le găsesc alt 
câine care o să-i facă să uite de Snooker. 

Robby și Brad îi prinseră din urmă la copacii din fața cabanei 
lui Palmer, și când se apropiară, Glen își strigă soţia. 

— Rebecca! Vino încoace - avem musafiri! 

Rebecca apăru în ușă și, văzându-și băiatul, imediat îl trase la 
pieptul ei. Robby se zbătu, protestând, zicând că se simte bine, 
și în cele din urmă Rebecca îl eliberă, se îndreptă de spate și se 
uită surprinsă la Elaine și Brad. 

— ȚI-l amintești pe doctorul Randall, desigur, zise Glen. Ea e 
soţia lui, Elaine. l-am găsit pe plajă, lângă vechea casă a familiei 


109 


Baron. Au închiriat-o și o să fim vecini, așa că i-am adus acasă, 
la un pahar de vin. 

— Haideţi înăuntru, îi pofti Rebecca. Nu e chiar atât de mare 
cum e casa pe care aţi închiriat-o voi, dar e destul loc pentru 
toată lumea. 

Îi pofti pe Brad și Elaine în camera principală și îi îndemnă să 
ia cele două scaune pe care de obicei stăteau ei. 

— Daţi-mi voie să-l culc pe Robby. Glen, ce-ar fi să deschizi 
sticla de vin? 

Dispăru în dormitorul micuţ și, în timp ce Glen turna patru 
pahare de vin, Elaine și Brad inspectară cabana, Brad curios, 
Elaine foarte atentă. Când Rebecca apăru din nou, Elaine era 
pregătită. 

— Chiar poţi să gătești pe soba aia? întrebă ea, întrebarea 
sunând mai mult provocator. 

— Nu-i chiar așa de greu cum pare, zise ea. Vino aici și o să-ți 
arăt ce se întâmplă. 

Se aplecă peste sobă împreună cu Elaine, arătându-i cum 
funcţionează și cum se putea regla flacăra așa încât să dea 
căldura mai mare sau mai mică. 

— Secretul e să menţii flacăra destul de mică, așa încât să 
poți s-o reglezi. Altfel se încinge atât de rău, că nici nu poţi să te 
apropii de ea. Dar dacă și soţul tău seamănă cu al meu, spuse 
ea în final, n-o să ai nicio problemă - n-o să fie niciodată destul 
lemn ca să faci un foc mare cu adevărat. 

Elaine clătină din cap neîncrezătoare. 

— Știu și eu, zise ea. Ceva îmi spune că o să mâncăm mai 
mult în oraș. 

— Noi nu putem, zise Rebecca. Și chiar dacă am putea, n-am 
face-o. Chiar dacă nu-mi face plăcere să recunosc, de fapt îmi 
place să gătesc pe ea. Cel mai rău lucru e spălatul. 

— Dumnezeule! trase Elaine aer în piept, închizând ochii ca și 
când voia să nu mai aibă o viziune hâdă. Nici nu m-am gândit la 
asta. 

— O să ajungi să visezi la așa ceva, râse Rebecca. 

Elaine se întoarse către soțul ei. 

— Ai auzit, Brad? 

— Am auzit. 

Brad nu părea îngrijorat. 


110 


— Și știu foarte bine că sunt în stare să mă spăl impecabil 
într-un lighean cu apă caldă. lar după ce m-am spălat, pot să mă 
și bărbieresc. 

Elaine căscă gura la el. 

— Tu? Tu care consumi toată apa cu dușurile tale de douăzeci 
de minute? 

— Dacă se poate, de ce nu? contracară Brad. A-ţi plăcea un 
lucra cu a trebui să-l faci sunt două lucruri diferite. Dă-mi câţiva 
litri de apă fierbinte și sunt mulţumit. 

— Bine, zise Elaine sarcastic. O să încălzești câte un litru o 
dată și eu o să folosesc ce mai rămâne. 

— Înainte de a ne implica în modul de viaţă primitiv, îi 
întrerupse Glen, am și eu o întrebare. Cum naiba l-aţi convins pe 
Harney Whalen să vă închirieze vechea casă Baron? Noi am 
încercat și ne-a refuzat categoric. 

— Poate că n-a vrut să închirieze la cineva cu copii, sugeră 
Elaine. 

— Casa aia veche? zise Rebecca. Nu vreau să fiu răutăcioasă 
- pentru Dumnezeu, se vede că e mult mai bună decât a 
noastră, dar nu e un loc în care copiii pot să strice prea mult. 

— A fost altceva, zise Glen. Nu sunt sigur ce anume. Am 
crezut că e ceva în legătură cu noi personal la început, dar pe 
urmă mi-am schimbat părerea. Mi-am închipuit că nu vrea, că 
pur și simplu nu vrea să închirieze, mai ales unor străini. Cred că 
m-am înșelat. 

— Nu sunt sigur, zise Brad gânditor. Nu era prea dornic să ne- 
o închirieze nici nouă. Când a făcut-o se purta ciudat, ca și când 
s-ar fi gândit la cu totul altceva. 

— Asta chiar că e ciudat, comentă Rebecca. 

— Întreg locul ăsta e ciudat, întări Brad. Cred că am să scriu o 
carte despre asta. 

— O carte? 

Glen se uită la Brad cu un ochi scrutător, apoi clătină din cap. 

— Nu, nu arăţi a scriitor. 

— Nici nu sunt. Dar tot cochetez de câtva timp cu ideea dea 
scrie o carte. Acum mi se pare că i-a sosit timpul și Sod Beach 
pare locul potrivit. Așa că, iată-ne. 

— Așa, pur și simplu? întrebă Rebecca. 


111 


— Ei, nu chiar, răspunse Elaine. Trebuie să ne întoarcem la 
Seattle și să închidem casa. Dar cred că ne vom muta aici în 
câteva săptămâni. 

— Două săptămâni, zise Rebecca, doar pentru ea. Rezist eu 
până atunci. 

Nu intenţionase să o spună cu voce tare, dar o auziră toţi din 
cameră. Glen părea stânjenit, dar Brad se hotărî să o provoace. 

— Nu prea înțeleg ce vrei să spui, zise cu un zâmbet curios, 
care spera o să o facă pe Rebecca să se simtă în largul ei. 

Rebecca se înroși puternic și încercă să se adune. 

— De fapt nimic, începu ea. 

Apoi se răzgândi. 

— Ba da, vreau să spun ceva. Suntem singuri aici și uneori mi- 
e frică. Habar n-aveţi ce fericită sunt că o să locuiți mai jos, pe 
plajă. Cred că sună ciudat, pentru că de-abia vă cunosc, dar 
uneori locul ăsta mă dă gata. Acuma n-o să mai fiu singura. 

— Singura? repetă Elaine cuvintele Rebeccăi. 

— Singura străină de pe-aici, zise Rebecca. 

Apoi se uită de la Brad la Elaine cu o expresie de panică. 

— Și voi sunteţi străini aici, nu-i așa? Nu aveți rude în Clark's 
Harbor? 

— Înţeleg, zise Elaine, lăsându-se pe spate, relaxată. 

Îi zâmbi Rebeccăi. 

— Nu, nu cunoaștem niciun suflet pe-aici, în afară de voi și nu 
suntem înrudiți cu nimeni. Știu exact despre ce vorbești. Nu e 
ușor să fii străin în Clark's Harbor, nu? 

— E groaznic, zise Rebecca moale. Uneori, pur și simplu am 
vrut să strâng și să plec. 

— Și de ce n-ai făcut-o? 

— Din multe motive, zise Rebecca vag. Avem aproape toți 
banii băgaţi aici - și nu sunt prea mulţi. Dacă am pleca acum, n- 
am mai rămâne cu nimic. 

— Și pe urmă mai e și Robby, spuse liniștit Glen. 

Rebecca arăta cam stânjenită, dar Brad preluă subiectul plin 
de nerăbdare. 

— Schimbarea lui e aproape de necrezut. De fapt, dacă nu l- 
aș fi văzut chiar eu, aproape că nu v-aș fi crezut. Și n-aveţi nicio 
idee ce anume a provocat-o? 


112 


— N-avem nici cea mai mică idee, zise Glen, ridicând din 
umeri. Dar nici nu vrem să ne punem problema. Atâta timp cât 
Robby rămâne așa, o să stăm în Clark's Harbor, fie ce-o fi. 

— Dar cât de rău e aici? întrebă Elaine. Sau sunt prea 
curioasă? 

— Nu ești prea curioasă, zise Rebecca stăruitor. De fapt, cred 
că ne-ar prinde bine să vorbim despre asta, să vedem ce crede 
și altcineva. Uneori devenim paranoici în legătură cu locul ăsta. 
Dar sincer, n-aș vrea să vă împărtășesc și vouă - e atât de 
deprimant. 

Luă sticla de vin și umplu paharele tuturor. 

— Ei, haide acum, zise Elaine. Dacă nu pentru altceva, măcar 
să știm în ce ne-am băgat. 

Cu un glas moale, ca și când i-ar fi fost rușine, Rebecca le 
explică cum ajunseseră să creadă că întreg orașul se unise 
cumva împotriva lor. 

— Dar nu e niciodată nimic concret, încheie Glen. De fiecare 
dată când ceva nu e în regulă există o explicaţie logică - cu 
excepția faptului că am avut mereu sentimentul inexplicabil că, 
dacă nu eram străin aici, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Și pe urmă, a fost dimineața asta... 

— Dimineaţa asta? 

Elaine se gândi o clipă. 

— Ah, vrei să spui de doamna Shelling? 

Glen aprobă din cap, iar faţa Rebeccăi se înăspri. 

— O cunoșteaţi? vru să știe Brad. 

— Nu prea, zise Glen. Am dat peste ea noaptea trecută pe 
plajă. Se pare că exact înainte de a o face. 

— Exact înainte de a o face? repetă Elaine. Doar nu vrei să 
spui că... 

— S-a întâmplat pe proprietatea noastră, zise Glen. Terenul 
nostru se întinde prin pădure, până la stradă, apoi paralel cu 
strada cam vreo sută de metri. Miriam Shelling s-a spânzurat de 
unul din copacii noștri. 

— O, doamne, zise moale Elaine. Îmi pare atât de rău. 
Rebecca, probabil c-a fost teribil pentru tine. 

— O văd tot timpul, șopti Rebecca. De fiecare dată când 
închid ochii o tot văd. Și copiii! Dacă ar fi văzut-o unul din ei? 

— Dar voi n-aveaţi nimic de-a face cu treaba asta, zise Brad. 

— Oare? 


113 


Figura Rebeccăi era mohorâtă. 

— Mă tot întreb. Am vorbit cu Miriam ieri. A venit la galerie și 
a început să peroreze. Am crezut că e doar supărată... 

— Evident că era, sublinie Brad. 

— Tot zicea că l-au prins pe soțul ei și că ne vor prinde și pe 
noi. Și pe urmă, noaptea trecută... 

Rebecca își întrerupse fraza și se luptă să nu izbucnească în 
plâns. În timp ce se chinuia să-și ţină firea, soţul ei spuse: 

— După cum vedeti, nu ne-a fost ușor. 

Râse încrezător. 

— Hai, că v-am făcut o primire... Să vă tot vină să vă stabiliţi 
aici, nu? 

— Pai, de fapt da, chiar așa, zise Brad. 

Soții Palmer se holbară la el. 

— Păi, nu vorbeaţi voi de paranoia și să fiu sincer, nu sunteţi 
chiar departe. Voi doi ați trăit într-un spaţiu cam gol aici. lar în 
spaţiile goale se întâmplă lucruri ciudate. Lucrurile par să ia 
proporţii. Cele care ar părea mărunte în situaţii obișnuite capătă 
brusc importanţă. Și cu cât durează mai mult, cu atât pare să se 
înrăutățească totul. Dar „pare” e cuvântul cheie aici. Cât de rău 
stau lucrurile în realitate? Veţi fi în stare să deschideţi galeria 
înainte să rămâneţi fără bani? 

— Așa s-ar părea, dar nu știu cum am reușit. 

— Vrei să-ţi spun eu? Muncind încontinuu și făcând faţă la 
orice s-a întâmplat. De fapt, totul a cam mers conform planului, 
nu? 

— Ei, speram să deschid galeria până acum... 

— Sperai, se repezi Brad să spună. Dar ce-ţi plănuiseși? 

Glen râse încurcat. 

— De fapt, dacă te gândești bine, chiar sunt puţin înaintea 
planului. Mi-am permis ceva timp și pentru greșeli. 

— Înseamnă că ceea ce v-a afectat pe voi a fost atitudinea pe 
care ați întâlnit-o sau mai exact pe care voi aveți impresia că ați 
întâlnit-o. 

— Ei haide, Brad, fii corect, spuse Elaine. Ştii al naibii de bine 
cum este Clark's Harbor pentru străini. Se vede peste tot. Și ai 
auzit la fel de bine ca și mine ce vorbeau acei oameni despre 
Glen în prima zi când am venit în oraș. 

— Vorbeau? zise Glen, neputând să-și rețină amărăciunea din 
voce. 


114 


Elaine îi evită privirea, dorindu-și să nu fi vorbit atât de 
curând. 

— Ei, asta e ceva nou, continuă el. Când sunt eu prin preajmă, 
toată lumea amutţește. Ce ziceau? 

— Ei, doar tipica bârfă despre artiștii dintr-un orășel, spuse 
Elaine cu o seninătate ce nu i se simţea în voce. 

Dar Rebecca nu voia să abandoneze subiectul. 

— Trebuie să fi fost ceva mai mult, zise ea cu blândeţe. Altfel 
nu ţi-ai fi amintit. 

— Ei bine, miezul conversaţiei, dacă poţi s-o numești așa, că 
era mai mult o mâncătorie, era că nimeni din orașul ăsta nu 
pare prea încântat că sunteţi aici, le spuse Elaine. Dar eu sunt 
încântată, continuă ea, din aceleași motive pentru care voi vă 
bucurați că venim noi. Poate că reuşim astfel să alungăm 
blestemul locului unii prin ceilalți. 

Elaine își luă seama și se uită de la unul la altul. 

— Îmi pare rău pentru asta, încep să vorbesc ca Miriam 
Shelling. 

— Nu-ţi face probleme, zise Rebecca. Brusc, cu câţiva oameni 
în jur și cu câteva pahare de vin, încep să cred că îmi găsesc o 
motivaţie. Dar cu o oră în urmă nu o aveam. Mai este vin în 
sticlă? 

Glen turnă fiecăruia încă un rând, apoi ieși să mai caute un 
lemn pentru foc. 

— Chiar că mă bucur că o să fiţi aici, zise Rebecca în lipsa lui. 
Habar n-aveam ce dependentă am devenit de oameni, până 
când ne-am mutat aici și dintr-o dată n-am avut cu cine vorbi. 
Uneori simţeam că înnebunesc și cred că și Glen simţea la fel. 
Am rezistat atâta timp, spunându-ne unul altuia că o să fie bine. 
Dar până în seara asta nu credeam. Acum o cred. 

Râse brusc: 

— Sper că nu voi ajunge o pacoste. Presupun că mai la 
început, o să alerg în sus și în jos pe plajă, din cinci în cinci 
minute, doar ca să mă conving că sunteţi acolo. 

— Așa să faci, spuse Elaine, Dacă nu, va trebui să alerg eu 
doar ca să aflu cum supraviețuiţi fără curent electric. 

— De ce nu vorbiţi cu Whalen să vă pună instalație electrică? 
zise Glen, întorcându-se la timp să audă ultimele cuvinte. N-ar 
trebui să coste prea mult până acolo unde staţi. Linia principală 
trece chiar pe lângă casa voastră. 


115 


— Nu merită, spuse Brad. Și chiar dacă ar fi meritat, mă 
îndoiesc că Whalen ar face-o. Dintr-un motiv anume, pare 
ancorat în trecut. A făcut mare caz să ne povestească vechea 
legendă indiană, despre Nisipurile Morții. 

— Asta nu e prea amuzant, având în vedere ce s-a întâmplat 
noaptea trecută, remarcă Elaine. 

— Numai că doamna Shelling s-a sinucis, zise Brad. Nimeni 
altcineva n-a fost implicat și cu siguranță n-a fost îngropată în 
nisip ca în povestea pe care ne-a spus-o Whalen. 

Nu, dar câinele a fost, își zise brusc Elaine. Nu zise nimic, 
ridicându-se însă și dându-i să înțeleagă lui Brad că era timpul 
să plece. 

Câteva minute mai târziu, porniră înapoi, într-o plimbare 
lungă, în josul plajei. 

Glen și Rebecca se uitară după ei până când nu mai erau 
decât niște umbre în lumina lunii. Apoi închiseră ușa cabanei și 
se petrecură cu braţele unul pe celălalt. 

— De acum va fi bine, nu-i așa? șopti Rebecca. 

— Da, iubita mea, cred că da, zise Glen blând. 

Nu-i spuse Rebeccăi ce sentiment ciudat avusese când fusese 
după lemne, sentimentul ciudat că era urmărit. 


e Capitolul 11 


— Ei, asta a fost, zise Elaine în timp ce închidea ultima valiză, 
trăgându-i clapele. 

incepu o ultimă inspecţie prin cameră, trăgând sertarele 
afară, apoi trecu la baie. 

— Afurisit să fie, o auzi Brad. 

— Ce, uscătorul de păr? o întrebă el. 

— Ce altceva? răspunse Elaine, întorcându-se în cameră cu 
obiectul cu pricina în mână. 

Se uită cu un aer ursuz la valiza de pe pat, inventariindu-i 
conţinutul în gând, ca să vadă dacă mai încăpea uscătorul 
buclucaș. 

— Cred că am să-l arunc pur și simplu pe bancheta din spate, 
chibzui ea. 

Azvârli uscătorul pe pat și se lăsă cu greutate pe unul din 
scaune, uitându-se de jur împrejurul camerei, ca și cum s-ar fi 


116 


așteptat ca din colțul acela să mai apară un alt lucru pe care ea 
îl scăpase din vedere. 

— Aveai dreptate, zise ea deodată. Este o cameră frumoasă. 
Într-un fel, nu vreau s-o părăsesc. 

— O să ne întoarcem. 

— Da, dar nu aici. 

Oftă și se ridică în picioare, întinzând mâna după haina pe 
care i-o ţinea Brad. 

— Oare o să am nevoie de ea astăzi? 

Privi neîncrezătoare pe fereastră; soarele strălucea puternic și 
portul se întindea albastru și limpede înaintea ei. 

— Cam pișcă frigul, zise Brad și luă uscătorul. Ce facem cu el? 
Îl punem pe scaunul din spate? 

Elaine îi aruncă în glumă o privire amenințătoare și deschise 
din nou valiza. 

— Ca și când nu știai... 

Rearanjă lucrurile din geamantan, mai bine zis înghesuind 
câteva cămăși de-ale lui Brad într-un colț, îndesând și uscătorul. 
Cu puţin efort, valiza se închise. 

— Cum se face că întotdeauna uscătorul sfârșește prin a-mi 
strica hainele? 

— Ale tale sunt mai ieftine și pe urmă ţie nu-ţi pasă cum arăţi, 
îl necăji Elaine. Haide, să terminăm odată. 

Amândoi apucară câte două valize și părăsiră camera, lăsând 
ușa deschisă, ca să-și facă loc pe scări. Merle Glind se uită în sus 
și îi văzu venind, dar nu se oferi să-i ajute la bagaj. 

— Plecaţi? întrebă el. 

— Nu, de fapt ne mutăm bagajele, răspunse Brad, dar 
sarcasmul lui nu fu sesizat de micul proprietar de han. 

Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. Glind o luă și o 
examină cu atenţie, apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe 
tejghea, verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și 
începu să adune. Brad își suprimă un zâmbet când observă că 
nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut 
Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. Îi înmână lui Glind o 
carte de credit care fu inspectată minuţios, apoi semnă chitanţa 
când îi fu prezentată. Nu fu surprins când Glind compară cu 
atenţie semnătura de pe chitanţă cu cea de pe cartea de credit. 
În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg. 

— Am auzit că aţi închiriat vechea casă Baron, zise el. 


117 


— Exact, zise Brad pe un ton neutru, în timp ce își strecura 
cartea de credit înapoi în portofel. 

— Nu e cine știe ce de casa aia, remarcă Merle. Nu are curent 
electric. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul. 

— Ei bine, o să locuim mai mult la primul etaj, așa că nu cred 
să ne deranjeze câteva spărturi. 

Merle se uită cu ochii mari la Brad, apoi se convinse că era 
luat peste picior. Râse sigur pe sine. 

— Presupun că știți ce faceţi, zise el, dar, dacă aș fi în locul 
vostru, m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo. 

— Din cauza legendei? 

Glind ridică din umeri. 

— Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de 
origine indiană. 

— Șeful poliţiei? întrebă Elaine, nevenindu-i să creadă. Cu 
siguranţă nu arată. 

— Uită-te mai bine, răspunse Merle. Dacă știi, se vede 
imediat. Oricum, el crede că e ceva cu legenda asta. De-asta nu 
vrea să închirieze casa de acolo. Adevărul e că mă surprinde că 
v-a închiriat-o vouă. 

— Ei, nu părea prea dornic, zise Brad. 

— Nici să nu vă închipuiţi că era. Și dacă aș fi fost în locul 
vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. E un loc rău acolo, fără 
îndoială. 

— Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea. 

Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un 
pas înapoi în spatele tejghelei. 

— De fapt nimic, se bâlbâi el. Sunt doar povești. Probabil că 
aţi auzit poveștile. 

— Le-am auzit, zise Brad direct, și sincer nu punem mare preţ 
pe ele. 

Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu 
severitate la ei. 

— Sper să aveţi dreptate. 

Dar tonul exprima o slabă speranţă. Brad și Elaine ridicară 
valizele și părăsiră Harbor Inn. 

— Asta chiar că mă face să iau foc, bombăni Elaine, în timp ce 
puneau cu grijă geamantanele în mașină. E ca și cum ar fi 
încercat să ne sperie. 


118 


— Asta e exact ceea ce încerca să facă, zise Brad, trântind 
capota portbagajului. 

Auzi ceva trosnind înăuntru, dar nu luă în seamă. 

— Dar n-o să ţină, nu? 

Îi zâmbi încrezător soţiei, știind că reacţia ei instinctivă la 
manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omuleţul se înșela. 

— Nu, n-o să ţină, zise Elaine sfidătoare, în timp ce urca în 
mașină. 

Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi 
din nou. 

— Așa cum mă simt acum, mi-aş dori să fi fost în stare să îl 
convingem pe Whalen să ne vândă casa. 

— Așa îmi placi, zise Brad fericit, întinzându-se s-o mângâie 
pe genunchi. 

Brusc Elaine se uită suspicioasă la el, cu ochii micșorați și cu 
un zâmbet în colțul gurii: 

— Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine? 

— Categoric nu, zise Brad sincer, privind prin parbriz. 

Apoi se întoarse zâmbind către ea. 

— Dar, dacă m-aș fi gândit, aș fi făcut-o. 

— Ticălosule! zise Elaine, râzând dintr-o dată. Ştii ce, hai să 
ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare, doar 
ca să ne luăm la revedere. 

— Deja plănuiam să facem asta, zise Brad dezinvolt. 

Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea, spre drumul principal. 
Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei. 

e 

Brad și Elaine stăteau în faţa galeriei, încercând să-și 
închipuie cum o să arate când va fi gata, când la intrare apăru 
Rebecca Palmer. 

— Speram că o să apăreţi, zise ea veselă. De-asta am venit 
aici azi dimineaţă. O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă 
opriţi din drumul spre Seattle. Poftiţi înăuntru, am pus de cafea. 

Îi pofti în galerie. Un minut mai târziu, Glen apăru pe ușa din 
spate. 

— Văd că Rebecca nu s-a înșelat. Ei, ce părere aveţi? 

Soții Randall se uitară în jurul lor, în timp ce Glen îi conducea 
prin încăpere, explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi 
locul lor, încercând să construiască o vizualizare. Nu reușise 


119 


decât pe jumătate, dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum. 
Glen părea descurajat. 

— Nu prea vă puteţi imagina, nu? 

— Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista, 
protestă Elaine. 

— Vreau să o văd din nou când e gata. Ziceaţi că aveți cafea? 

— Și niște bere, se oferi Glen. Haideţi în spate, să vedeţi ce- 
am găsit azi dimineaţă. 

În camera din spate, stând pe picioarele de dinapoi, scâncind 
jalnic, un cățeluș se uita cercetător la ei, dintre marginile unei 
cutii de carton. 

— Ah, e adorabil! strigă Elaine, luându-l în braţe și 
strângându-l la piept. Unde l-aţi găsit? 

— Nu l-am găsit, zise Glen. El ne-a găsit pe noi. Stătea în fața 
ușii azi dimineaţă când am sosit. 

— Dar nu pare să aibă mai mult de opt săptămâni, protestă 
Elaine. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească 
noaptea? 

— Întreabă-mă să te-ntreb, zise Glen. Am întrebat pe câţiva 
oameni despre el în dimineaţa asta, dar nimeni nu știa de unde- 
ar fi putut să vină. Bill Pruitt de la staţia de benzină de jos a zis 
că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să 
abandoneze căţeluși. Cred că, dacă nu vine nimeni să-l caute 
astăzi, e al nostru. 

Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. Imediat acesta 
se zbătu să iasă, dând furios din coadă. 

— Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată. 

Elaine o privi scrutător și își mușcă buza. 

— Ţi-a spus Glen? 

Rebecca aprobă din cap. 

— Ei, atunci nu mai are rost să mint, nu? zise Elaine, cu un 
zâmbet mic. Îmi pare rău, habar n-aveam că era câinele vostru. 

— Ce-ai făcut cu el? 

— L-am lăsat acolo unde era, zise Elaine blând. Nu știam ce 
altceva să fac. 

— Ei, nu mai e nimic de făcut acum, nu? 

— Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit, Rebecca. 
Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri. 

— Știu, răspunse Rebecca. Dar e o coincidenţă prea mare, 
Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling... 


120 


Lăsă fraza neterminată, apoi se adună și încercă să 
zâmbească. 

— Imi pare rău, zise. Lucrurile astea ne-au dat gata. O să fiu 
așa bucuroasă când te vei întoarce. Dintr-o dată nu îmi mai 
place ideea de a fi singură la Sod Beach. 

— Astea-s prostii, zise Elaine cu o siguranţă pe care nu o 
simţea. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. E 
absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea. 

— Știu, zise Rebecca. Și dacă ar fi fost numai un lucru - chiar 
dacă era doar Miriam Shelling - cred că n-aș fi avut nimic. Dar 
două lucruri? E înspăimântător. 

— Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind, 
zise Brad. 

— Merle? 

Glen rosti numele tăios și atenţia lui Brad fu distrasă de la 
Rebecca. 

— Ce avea de spus? 

— Nu mare lucru, spuse Brad. A îndrugat niște prostii despre 
cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. Fără s-o spună 
neapărat, a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui 
Whalen. la zi, știai că Whalen e de origine indiana? 

— Eu nu, zise Rebecca. Dar acuma că o spui, cred că arată a 
indian. 

Afară se opri o mașină, și grupul tăcu deodată, așteptând să 
se deschidă ușa. Cum nu se întâmplă așa, Rebecca se ridică și 
se duse să se uite afară. 

— Ei, vorbești de lup și lupul la ușă, zise ea. 

Incruntându-se ușor, Glen își urmă soţia. Afară, Harney 
Whalen stătea lângă mașina soţilor Randall, cu un picior pe bara 
de protecţie, scriind ceea ce părea a fi o amendă. 

— Ce naiba pune la cale? mormăi Glen. 

Porni spre ușa de la intrare, dar fu oprit de vocea lui Brad. 

— Mă ocup eu de asta, Glen. Pe mașina mea și-a pus piciorul. 

Se duse la ușă și ieși afară. 

— Bună dimineaţa, zise el vesel. 

Șeful politiei nu-i răspunse. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Brad. 

Whalen îi aruncă o privire, apoi termină de scris și rupse o 
foaie din carnețel. l-o înmână lui Brad. 

— Amenda, zise el direct, pătrunzându-l cu privirea. 


121 


Brad zâmbi parșiv. 

— O amendă? repetă el cu un aer distrat. Ce tot îndrugi? 

— Mașina este parcată ilegal, declară Whalen. 

Brad aruncă o privire în jur, în căutarea unui indicator care să- 
i spună că încălcase legea. Nu era niciunul. 

— Nu există marcaj, răspunse el. 

— Nu e ilegal să parchezi aici, domnule Randall, zise șeful 
poliţiei. E vorba de cum ai parcat. Partea din spate a mașinii se 
află pe trotuar. 

Brad păși în jurul mașinii. Volvo-ul nu trecea mai mult de doi 
centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf. 
Deodată înţelese despre ce era vorba. 

— Îmi pare rău, zise el cu ușurință. Cât de neatent am fost. 
Cât mă costă? 

— Zece dolari, zise Whalen. 

Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic, ca și cum s-ar fi 
așteptat ca Brad să protesteze. În schimb, Brad duse pur și 
simplu mâna la portofel, scoase o bancnotă de zece dolari și i-o 
înmână polițistului, cu tichetul. 

— Presupun că pot să-ți plătesc ţie? întrebă el politicos. 

— Nu-i nicio problemă, zise polițistul, vârând banii și tichetul 
în buzunar. 

— Am nevoie de o chitanţă pentru asta, zise Brad. 

Șeful poliţiei se uită cu severitate la el preț de o secundă, apoi 
se duse în mașina lui. Se așeză în spatele volanului și măzgăli în 
grabă o chitanţă, apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad. 

— Data viitoare să fii mai atent, zise el, dându-i chitanţa lui 
Brad. 

Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru. 

— Șerifule Whalen! îl strigă Brad. 

Polițistul se întoarse și se holbă la el. 

— Dacă crezi că poţi să mă sperii cu un tichet de parcare fals, 
te înșeli, zise Brad liniștit. O să-ţi ia mult mai mult decât atât ca 
să mă ţii departe de Clark's Harbor. 

Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în 
minte problema. Când, în sfârșit, deschise gura, vocea lui era la 
fel de liniștită ca și a lui Brad Randall. 

— Domnule doctor Randall, eu nu dau tichete false. Mașina e 
parcată ilegal, așa că te-am amendat. Dacă voiam să te ţin 
departe de Clark's Harbor, puteam s-o fac, credeţi-mă, puteam 


122 


să te ţin. Acuma, dacă vreţi să veniţi aici sau dacă nu, e treaba 
ta. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri, că ai să dai de necaz! M- 
ai înţeles? 

Brad se simțea prostește. Poate că se înșelase și că tichetul 
de parcare nu fusese o hărţuială, așa cum presupusese el. Și cu 
toate astea așa trebuia să fie - încălcarea regulii, dacă fusese 
într-adevăr o încălcare, era atât de banală. Se hotări să renunţe 
la subiect, cel puţin pe moment. 

— Foarte clar, zise el. Dacă am greșit, îmi cer scuze. 

Polițistul aprobă scurt din cap și, fără să scoată un cuvânt, se 
urcă în mașină și se îndepărtă. Brad îl privi cum pleacă, apoi 
intră înapoi în galeria familiei Palmer. 

— Despre ce era vorba? întrebă Elaine. Ne-a dat amendă? 

— Ne-a dat și am plătit-o, zise Brad gânditor. 

— Pentru ce? întrebă Rebecca, cu o expresie îngrijorată pe 
faţă. 

— S-ar părea că am parcat ilegal. Se pare că mașina trece cu 
partea dreaptă din spate doi-trei centimetri peste trotuar. 

— Și te-a amendat pentru asta? E ridicol! 

— Și eu am zis la fel, dar n-am insistat. N-are rost să plecăm 
cu stângul. 

— Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul, zise 
Glen cu amărăciune. 

Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna. 
Elaine se uită la ceas. 

— E timpul să plecăm, zise ea blând. Ne va lua cel puţin trei 
ore să ajungem acasă. 

Pe neașteptate, Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse 
cu putere. 

— Să nu te răzgândești, îi șopti ea. 

— Nicio grijă, o asigură Elaine. Orașul ăsta m-a scos din sărite. 

Se smulse din braţele Rebeccăi. 

— Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. Bine? 

Rebecca aprobă din cap. 

— Mă simt prostește, zise ea. Dar dintr-o dată lucrurile par să 
ia o întorsătură bună. Grăbiţi-vă să vă întoarceți. 

— Așa vom face, zise Brad. Și sper să găsesc locul acesta 
gata atunci. Dacă nu, va trebui să mă pun și eu pe treabă. 

— O să-ţi păstrez asta, îi promise Glen. 


123 


El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se 
uitară după ei cum pleacă. 

— Îmi pare rău că pleacă. Nu pot să-i văd plecând, zise 
Rebecca. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi? 

— Se vor întoarce, îi spuse Glen. Acum, hai înăuntru și să 
uităm o vreme de ei. Sunt o mulţime de treburi de făcut și 
trebuie să avem grijă și de un cățeluș. 

Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie. 

e 

— La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de 
galerie. 

— La nimic important, zise Elaine, nefiind sigură dacă voia să- 
i împărtășească lui Brad gândurile ei. 

Îi era teamă să nu fie proastă. Dar nu-și păcăli soțul. 

— lar ești îngrijorată? o ghici el. 

— Cred că da. Poate că ne-am pripit. Vreau să zic, una eo 
casă pe plajă, alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un 
oraș care pare că nu ne vrea. 

— Nu e vorba de întreg orașul, sublinie Brad. E vorba de 
Harney Whalen și Merle Glind. Glen și Rebecca ne doresc foarte 
mult. 

Elaine se cufundă din nou în tăcere. Se hotărî să renunţe la 
gândurile astea. Dar, pe măsură ce se îndepărtară mai mult și 
mai mult de Clark's Harbor, gândurile reveneau întruna. Și ei 
sunt străini, gândi ea. Străini ca și noi. Și ca soţii Shelling. 

e 

Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu 
se mai putea vedea, înainte de a ieși cu mașina din spatele 
panoului, și se îndreptă înapoi spre oraș. Când întoarse s-o ia 
spre Harbor Road, aruncă o privire supărată spre galeria familiei 
Palmer, dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le 
cumpăra galeria. Apoi, lăsând în urmă galeria cu pricina, se uită 
spre oraș. Orașul lui. Avea un sentiment de proprietate asupra 
orașului, un sentiment pe care îl cultiva. 

Acum orașul se întindea înaintea lui, senin și liniștit sub 
soarele dimineții. 

Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui. 
Chip Connor era deja acolo, savurând o ceașcă de cafea 
fierbinte. Când intră Harney, Chip îi turnă șefului imediat o 
ceașcă de cafea. 


124 


— Ei bine, au plecat, zise Harney. 

— Au plecat? Cine? 

— Soții Randall. Au plecat chiar acum. 

— Dar se întorc, sublinie Chip. 

— Probabil, zise Harney tărăgănat. Poate că nu. 

Se așeză și-și puse picioarele pe birou. 

— E o zi frumoasă, nu-i așa, Chip? 

— Deocamdată, comentă adjunctul lui. Dar vine o furtună. 
Una mare. 

— Știu, răspunse Whalen. Mă dor oasele. 

Harney Whalen zâmbi, savurându-și ceașca de cafea și 
așteptând furtuna. 


125 


e CARTEA A DOUA « 


Valurile nopții 


126 


e Capitolul 12 


Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra 
ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța 
biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa 
de audienţă. Plouase aproape neîntrerupt în ultimele cinci zile 
de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling, iar 
reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ţinea departe 
de oameni. Doar câţiva (plictisiţii și curioșii) veniseră la 
înmormântare. Lucas sperase că vor veni mai mulţi la slujba 
aceasta. | se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu 
mașina din Hoquiam până acolo ca să ţină o slujbă pentru doi 
oameni pe care abia dacă-i cunoștea, în faţa a mai puţin de zece 
persoane. 

Poate, reflectă el, că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi... 

Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de 
milostenie. 

Nu, altceva era, ceva de care devenise tot mai conștient de 
când își arondase și orașul Clark's Harbor la parohia lui. 

O simţise de la început: o răceală printre membrii comunității 
pe care nu putuse s-o învingă niciodată. Era ca și cum, vrând 
nevrând, trebuiau să aibă un pastor la biserica lor, însă un străin 
era un străin și nu putea fi complet acceptat. Lucas Pembroke 
crezuse că ajunsese la o relaţie neutră cu cei din Clark's Harbor, 
dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. Din 
toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau 
venirile lui la Clark's Harbor, poate pentru că nici ei, asemenea 
lui, nu fuseseră prea bine primiţi acolo. 

li lipseau soții Shelling, așa că se hotărâse să ţină o slujbă ca 
să le spună adio. După câte se părea, nu prea mulţi oameni din 
Clark's Harbor îi împărtășeau sentimentele. 

Merle Glind era acolo, desigur, dar Lucas era sigur că 
prezenţa lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui 
naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam. 


127 


Glind stătea în banca a patra, la jumătatea drumului între ușă 
și altar, iar capul lui mic, aproape chel, se rotea întruna când 
observa cine era acolo și cine nu. 

În afară de Glind, doar alţi trei pescari și Harney Whalen 
reprezentau orășelul la slujba lui. Dar pe banca din faţă, într-o 
parte, stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor, arătând 
ciudat de neaveniți. 

Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce 
anume îi adusese astăzi acolo. Aruncă o privire la ceasul pe care 
îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică, să-i 
amintească de timpurile în care tendinţa lui de a divaga dădea 
tot ce era mai bun din el, și decise că întârziase prea mult. 

Începu slujba. 

e 

O oră mai târziu, mica adunare părăsea biserica. Harney 
Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se 
grăbea. Nu se oprise să stea de vorbă, nici măcar preț de un 
minut sau două. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i 
strângă mâna lui Lucas, apoi o șterse mormăind că trebuia să se 
întoarcă la han. Cum plecă, Rebecca Palmer păși spre el. 

— A fost o slujbă foarte frumoasă, domnule Pembroke, zise ea 
timid. 

— Mă bucur că aţi venit. 

Răspunsul lui Pembroke era călduros. 

— Au venit atât de puţini și întotdeauna mă afectează când 
nu sunt oamenii la o înmormântare. Cred că îi înţeleg, dar 
întotdeauna mă fac să mă simt singur. Nu știam că îi cunoșteaţi 
pe soţii Shelling, adăugă el, mai mult întrebător. 

— Nu-i cunoșteam cu adevărat, răspunse Glen. De fapt, cred 
că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling. Dar am vorbit cu 
doamna Shelling în noaptea când a murit și am simţit că trebuie 
să venim. 

Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător. 

— Cred că v-a fost destul de greu, îi spuse el Rebeccăi. Dacă 
pot să vă ajut cu ceva... 

— Acum mi-e bine, îl asigură Rebecca. Chiar îmi e. Slujba 
dumneavoastră m-a ajutat. Știu că sună ciudat, dar m-am 
gândit că, dacă o să venim, o să mă ajute să nu mă mai 
gândesc la asta. Și cred că așa o să fie. 


128 


— Să mai veniţi, îi îndemnă Lucas. La slujbele obișnuite, vreau 
să zic. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic 
într-o biserică goală. Mă face să mă simt neimportant, presupun, 
glumi el. 

Soții Palmer îl asigurară că vor veni, dar pastorul fu sigur că 
nu aveau să vină. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. Fără 
îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simţise și el 
când venise prima oară în Clark's Harbor, și bănuia că vor 
continua să stea mai mult singuri. Îi privi cum ies din biserică, 
apoi își îndreptă atenţia asupra celor trei pescari. 

Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui 
Pembroke. 

— Tad, zise cu căldură Lucas. Ce bine că ai venit! Cu toate că, 
trebuie să-ţi spun, sunt surprins. 

— N-a fost ideea mea, domnule reverend, zise Tad Corey 
binevoitor. l-am spus lui Mac Riley, aici de faţă, că sunt lucruri 
mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică, dar nici 
n-a vrut să audă. 

Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu 
ochiul pastorului când vorbea. Lucas Pembroke chicoti aprobator 
și își îndreptă atenţia asupra celui mai bătrân dintre cei trei 
pescari. 

— Nu te văd prea des, domnule Riley, îi făcu el observaţie. 

Bătrânul, cu ochii aproape pierduţi între ridurile feţei asprite 
de vreme, nu păru să-l audă pe Pembroke. Privirea lui era în 
schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer, care 
stăteau la câţiva pași mai încolo, uitându-se plini de curiozitate 
la el. Pembroke simţi că era o comunicare tăcută între pescarul 
bătrân și cei doi copii, provenind dintr-o experiență comună pe 
care și-o evocau acum și pe care o ţineau doar pentru ei. 

Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului. 

— Nici că o să mă vedeţi prea des, îl necăji el. După șaptezeci 
de ani de pescuit în apele astea, știu prea multe lucruri. Aici se 
petrec lucruri. Lucruri de care dumneata nu știi nimic. 

— Ei, mă bucur că ai reușit să vii astăzi, zise Lucas Pembroke 
stingherit, întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley. 

— Pete Shelling era un pescar bun, continuă bătrânul, și 
Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur. Nu i- 
am cunoscut soţia prea bine, dar îl știam pe Pete. E o rușine, 
asta este. O rușine strigătoare la cer! 


129 


— Ei, se mai întâmplă și accidente, îl consolă Lucas. 

— Da, aprobă caustic Riley. Dar nu așa des. 

Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică. 
După câţiva pași strigă: 

— Voi, băieţi, aveţi de gând să vă pierdeţi toată ziua? 

Tad Corey și al treilea pescar, Clem Ledbetter, schimbară o 
privire rapidă, își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiţi 
după Riley. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă, apoi intră înapoi 
în biserică. Începu să strângă cărţile care fuseseră folosite în 
timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le 
adusese cu el pentru ceremonie. Se gândi să le ţină pentru 
slujba de duminică, apoi renunţă scârbit la idee - oamenii din 
Clark's Harbor n-ar prea aprecia gestul. Dar dacă le-ar lua cu el 
acasă în Hoquiam, proprietăreasa lui ar fi încântată. Ar pregăti 
poate și o masă de seară ca lumea. 

e 

Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la 
birou. Răsfoi câteva hârtii, dar Chip Connor nu se lăsă păcălit. 
Se gândea Harney la ceva. 

— Ești cam tăcut, nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă. 

— N-am nimic de spus. E liniște. 

Făcu o pauză, apoi se hotărî să-și îmboldească șeful. 

— Liniște ca la înmormântare, adăugă el. 

Harney ridică privirea spre el, și se lăsă pe speteaza 
scaunului. 

— Asta vrea să fie o aluzie? 

— Cred că da, zise blând Chip. Cum a fost? 

— Înmormântarea e înmormântare, zise Whalen. Cu toate că 
e prima dată când mă duc la una de două persoane, ale căror 
corpuri lipsesc. 

— Lume multă? 

— Nu prea. Bătrânul Riley... 

— Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde, rânji Chip. Uneori 
cred că are un fix cu înmormântările. Ca și cum, dacă i-ar scăpa 
una, următoarea ar fi a lui. Presupun că Tad și Clem erau cu el? 

— Da. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. Dar n-ai 
să ghicești cine erau ăștia patru. 

Chip își forţă mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii 
la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama. 

— Nu cumva familia Palmer? întrebă el. 


130 


— Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soţii 
Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, 
deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling 
decât ei. Așa că, de ce-au apărut? 

— De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut? 

— Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. la ghici, cine o să-i 
afle răspunsul? 

— Inţeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc 
acolo și să am o mică discuţie cu Palmer? 

— Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine 
ai tot timpul. 

Il privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se 
descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea 
să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam 
Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea. Mai era 
ceva - se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica 
și pe soţii Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea 
încredere în bănuielile lui. 

e 

Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota 
de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu 
mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, 
care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevrolet- 
ul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima 
sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor. 

— Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și 
Missy se dădură jos de pe locurile din spate. 

— Nu credeţi că ar trebui să mergeţi la școală? le sugeră 
Rebecca. 

— Ah, a trecut deja de prânz... 

Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat. 

— Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateţi afară 
pe Scooter până nu dă casa peste cap? 

Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa 
cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor 
să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când 
cei trei dispărură după colţ, spre plajă, apoi intrară. 

— Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din 
mijlocul covorului. 


131 


Renunţțaseră la încercarea de a-l ţine închis într-o cutie de a 
doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce 
găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se 
ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l 
alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel 
dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau 
și îl strigau pe numele predecesorului său. Una peste alta, 
cătelușul aranjase bine lucrurile și soţii Palmer fuseseră scutiţi 
de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul 
lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră 
de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpăţânarea lui 
Scooter de a învăţa regulile elementare ale creșterii în casă. 
Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o 
duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi.. 

— Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. 
Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt 
acolo singuri. 

Glen se uită întrebător la soţia lui. Astăzi era prima oară când 
îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî 
să atace subiectul pe ocolite. 

— Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el. 

Rebecca păru surprinsă de întrebare. 

— Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat 
să mergem, nu mai știi? 

Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o 
porni spre ușă, apoi se opri. 

— Acum chiar s-a terminat, nu-i așa? 

— Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen 
cu blândeţe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi. 

— Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ţi spun, 
deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a 
zguduit. 

— Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era 
pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu 
căţelușul ăla în picioarele mele tot timpul. 

Deschise lada frigorifică. 

— Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un 
picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de 
făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soţii 
Shelling, doar noi patru. 


132 


— Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca. 

— Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și 
tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de 
întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le 
răspundem. 

Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă 
Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă c 
se afla pe plajă. ÎI îmbrăţișă pe Glen și îl sărută apăsat. 

— Asta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el. 

— Pentru nimic anume. Doar ca să-ţi arăt cât de mult apreciez 
faptul că am un soț minunat. 

Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se 
destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni 
dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la 
viaţă. 

— A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred. 

— În locul tău, nici eu n-aş crede, zise Glen. După cum ziceau 
bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. 
Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să 
vină. 

Rebecca strâmbă din nas. 

— N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii. 

— Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el. 

— Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e 
soarele sus. 


vw ov 


Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase 
o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul 
pantalonilor. 

— Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și 
aprindea ţigara și trăgea puternic în piept din ea. 

— Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Ştii 
că nu poți să le faci pe amândouă odată. 

— Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe 
Tad. 

— Nu prea înţeleg. Multe lucruri nu au înțeles. 

Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în 
pipă tutunul dintr-o punguţă învechită, din piele de focă, îl privi 
iscoditor pe Clem. 

— Despre ce e vorba mai exact? 


— Despre Miriam Shelling. Nu prea înţeleg faptul că s-a 
sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva. 

— Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați 
mai apropiaţi decât știm noi? 

— Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi 
știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toţi ceilalţi și, dacă mă 
întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta. 

— Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. 
Oricine rămâne singur în larg așa e un prost. 

— S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți 
asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în 
neregulă la Sea Spray. Nu ca la alţii pe care aș putea să-i 
numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci. 

Tad nu mușcă momeala. 

— Își ținea barca prea curată, după mine. 

— Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își 
ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în 
propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a 
măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. 
Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide. 

— Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu 
de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling 
nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi 
bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, 
Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata. 

— Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira. 

Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbaţi 
mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse. 

— Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puţin după 
ce v-aţi născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. 
Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, 
dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe 
apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete 
Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete. 

— Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. 
Curenţii de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar 
atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să 
faci. Deci, doi oameni mor în același loc la diferenţă de patruzeci 
de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau 
doi oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. 


134 


Dar în patruzeci de ani? Pe dracu', Riley, singurul lucra care mă 
surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți. 

— Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La 
câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soţia lui. 

— A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că 
tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți 
crede când vă spun că nu era prea departe de el. 

Cei doi bărbaţi se holbară la bătrân și se așternu o tăcere 
lungă. Până la urmă vorbi Clem. 

— Și au fost siguri că era sinucidere? 

— Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi 
pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te 
consoleze. 

— Dar nu înţeleg, zise Clem Ledbetter încet. 

— Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios. 

Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi 
observă. 

— Credeţi că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot sa 
fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia de- 
acolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o 
respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el 
trebuie îmbunat. 

— Prostii, zise Corey. 

— Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, 
dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la 
mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o 
grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. 
Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. 
Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ţi-a dat. Și ei așa 
făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morţii. 

— Am auzit poveștile, zise Clem. 

— Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a 
auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se 
vorbește prea mult. 

— De exemplu? zise Clem. 

— Când eram mic, îmi amintesc că tata mi-a povestit de 
obiceiurile tribului Klickashaw. Unul din ele are legătură cu 
pescarii care mureau pe mare. Indienii nu credeau în accidente. 


135 


Dacă cineva murea, totdeauna exista un motiv, cel mai adesea 
era un spirit supărat. 

— Ce făceau? 

— Făceau o jertfă, zise Riley liniștit. Luau femeia pescarului, o 
duceau la Nisipurile Morţii și o jertfeau mării. Uneori o spânzurau 
acolo în pădure, alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o 
lăsau pe plajă. 

— Isuse, îngăimă Clem. 

Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare. 

— Te face să te miri, nu-i așa? zise el, în sfârșit. 

— Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta, până când a 
murit Miriam Shelling. Dar mă mir. M-aș mira dacă indienii n-ar 
ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Trăim din ce ne dă marea 
și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. Presupun că nu 
poţi să dai vina pe mare dacă, din când în când, vrea mai mult 
de la noi. 

— Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad 
cu gura căscată de mirare. 

Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el. 

— N-am niciun motiv să nu cred. Am trăit pe mare aproape un 
secol și am învăţat un lucru. Să n-o subestimez. Poţi să crezi că 
o ai la degetul mic, dar nu-i așa. Vrea să te facă să te simţi 
relaxat. Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. Te-a 
umflat. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar 
mai demult. 

— Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad. 

— Asta face plaja, răspunse Riley, Și e la fel de periculoasă ca 
și oceanul, mai ales noaptea, când e flux și bate vântul. Indienii 
le spuneau valuri de noapte. Când veneau valurile nopţii, făceau 
jertfe. 

Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă, timp în care Corey și 
Ledbetter analizau ce le spusese el. 

— Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă. 

— Da, cred, zise Riley. Și dacă vei trăi destul de mult, vei 
crede și tu. 

În semn că discuţia luase sfârșit, Riley își scutură pipa, o puse 
la loc în buzunar și se ridică. 

— Ce ziceţi, terminăm? 

Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbaţi părăsiră 
cheiul, îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de după- 


136 


amiază. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă, 
când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen. 

— Hei, Harn, strigă el. Vino aici un moment. 

Șeful poliţiei se apropie de masă și își trase un scaun. 

— Eşti de origine indiană, nu-i așa? îl întrebă Tad. 

Whalen aprobă din cap. 

— Ei bine, Riley ne-a spus niște vechi legende indiene. 

Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine 
cuvintele. 

— Despre ce le povesteai? întrebă el. 

— Despre valurile nopţii, răspunse Riley. Și despre cât sunt de 
periculoase. 

Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. Apoi le zâmbi lui 
Corey și Ledbetter. 

— Știu de valurile nopţii, zise el. Și puteți să vă liniștiți. 
Valurile nopţii sunt periculoase doar pentru străini. lar noi nu 
suntem străini, nu? 


e Capitolul 13 


Chip Connor se trezi devreme în dimineaţa următoare, după o 
noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soţilor Shelling 
holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l. Visele n- 
aveau înţeles. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis, zăcea 
în pat cu respiraţia grea, privind umbrele care jucau pe tavan 
până când era aruncat într-un alt coșmar. Până la urmă, pe când 
soarele se ridica, își părăsi patul, își turnă o ceașcă de cafea, 
apoi se așeză la fereastră, sorbindu-și cafeaua și încercând să 
deslușească ce însemnau visele. Dar nu ajunse la nicio concluzie 
- erau pur și simplu vise. 

La nouă se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua. Se îmbrăcă 
încet, aproape cu reţinere. 

Își puse uniforma, făcându-și cu atenţie nod la cravată, și se 
observă în oglindă. Își zâmbi sigur pe sine, când își dădu seama 
că înfățișarea lui întunecată, cu un aer distrat, se potrivea 
perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș 
pentru recrutarea polițiștilor. 

Conducea mai încet decât de obicei, când se îndrepta spre 
oraș, dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road 


137 


și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese 
sentimentul acela ciudat toată dimineaţa. Se retrase de pe 
autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească. 

Se simţise ușurat ieri după-amiază, când găsise galeria 
încuiată, iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. Se 
gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach, dar 
renunțase rapid la idee, spunându-și că urmase ordinul lui 
Whalen, dar că nu-l găsise pe Palmer. Știuse, desigur, care era 
motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. Nu 
era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer. 

De fapt, îi era groază de asta. Dar acum, văzând ușa galeriei 
deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din 
față, știu că nu mai putea să amâne. Harn o să sară pe el la 
prima oră în dimineaţa asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer 
de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise. 

Cobori din mașină, trânti ușa fără chef și porni spre galerie. 
Brusc, o pictură îi atrase atenţia și se opri să se uite la ea. Erao 
pictură în ulei, reprezentând vechea casă Baron de pe Sod 
Beach, și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce 
anume îi atrăsese atenţia. Apoi înţelese că era ceva în legătură 
cu casa. O umbră din spatele uneia dintre ferestre, o umbră 
care venea dinăuntrul casei, ca și când cineva ar fi stat ascuns 
vederii, dar artistul i-ar fi perceput prezența. 

Preţ de o clipă, Chip fu sigur că înţelegea cine era silueta și 
recunoașterea ei îl făcu să tremure, dar, când se uită mai 
îndeaproape, nu era decât o umbră. 

Examină și restul tablourilor. Erau bune. În mod inconștient își 
slăbi nodul de la cravată când intră în galerie. 

Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simţi cum îl 
năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor. 
Se ridică și încercă să zâmbească. 

— Să nu-mi spui acum că am încălcat legea, zise el. 

— Din câte știu eu, nu, răspunse Chip. Mă uitam la picturi. 
Sunt ale tale? 

— Toate, dacă nu cumperi tu una. Atunci ar fi a ta. 

— Am vrut să zic, le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine. 

— Da, eu. 

— Aceea cu vechea casă Baron... începu Chip, 

Nu știa cum să pună întrebarea, așa că abandonă. 

— Două sute de dolari, zise Glen. Cu ramă cu tot. 


— E prea mult pentru mine, zise Chip dezamăgit. Dar are ceva 
pictura asta. Știu că ar putea suna prostește, dar cine e în casă? 

Glen zâmbi dintr-o dată și simţi că ceva din ostilitatea de la 
început dispăruse. 

— Ai observat asta? Ai un ochi ager. 

Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea. 

— Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că 
recunosc persoana, dar, când m-am uitat mai de aproape, am 
văzut că nu era nimic. Doar o umbră. Mă întrebam la cine te-ai 
gândit când ai pus umbra acolo. 

Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi 
determinase întrebarea. Își aminti când pictase tabloul cu 
câteva săptămâni în urmă, își aminti când o considerase gata și 
deodată, fără să se gândească, pusese umbra în fereastră. 

Când o terminase, își dăduse seama că acolo îi era locul. Dar 
nu era sigur de ce. 

— De ce întrebi? contracară el. 

Chip ridică din umeri stingherit. Se făcea de râs. 

— Nu știu, nu știu. Doar că mi s-a părut că era Harn. Harney 
Whalen. 

Glen se încruntă ușor, apoi se lumină la față. 

— Ei, mi se pare destul de firesc. E casa lui, nu? Dar nu m-am 
gândit la cineva anume. Cred că e cine vrei tu să fie. 

Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să 
aducă vorba de scopul vizitei - scop pe care i-l ordonase Harney 
Whalen. Se hotărî să mai tragă de timp. 

— Vinzi mult? 

— Până acum nimic. Dar astăzi e prima zi când am expus și e 
încă devreme. Vreau să cred că o mulțime de clienţi se vor 
năpusti încoace dintr-o clipă în alta. 

— Nu e trafic prea mare la vremea asta, comentă Chip. Și 
majoritatea oamenilor nu se oprește aici. 

— Ar trebui să se îmbunătăţească luna viitoare. M-am gândit 
să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. Și a mers. Tu 
te-ai oprit. 

Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt 
picior. Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise 
pentru tablouri, ci pentru altceva. Se hotărî să aștepte până 
când Chip făcea prima mișcare. 


— Ei, dacă nu pot să te mai ajut cu ceva, am să mă întorc la 
lucru. 

Se întoarse cu spatele la poliţist și apucă pensula, fiind foarte 
conștient că Chip nu se mișcase. 

— Domnule Palmer, zise Chip, trebuie să-ţi pun câteva 
întrebări. 

Glen lăsă din nou pensula jos. 

— Despre ce? 

— Aţi fost ieri la înmormântarea familiei Shelling, zise Chip. 

— Ei, și? 

— Nu știam că eraţi așa de apropiaţi. 

— Nu cred că are vreo importanţă. E împotriva legii să mergi 
la o înmormântare? 

— Nu, sigur că nu, zise Chip repede. E doar că... Ah, la dracu'! 

Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă ţâșnind din 
ei o ostilitate egală în intensitate cu forţa fizică. 

— Uite ce e, domnule Palmer. Eu execut niște ordine. Harn 
mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata, așa că iată-mă aici. 
Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb. 

— Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că, dacă vrea să 
vorbească cu mine, ar trebui să o facă chiar el. 

— Ei, stai puţin, zise Connor. Dacă Harney Whalen vrea să 
afle răspunsul la niște întrebări, nu contează dacă întreabă el 
sau dacă întreb eu. 

Deodată deveni furios pe Palmer. 

— Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia aţi fost la 
înmormântare și gata cu povestea asta? 

Glen simţi cum îi crește furia. 

— Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi 
dus. Atâta timp cât eu și familia respectăm legea, ce facem și 
unde mergem nu e treaba ta, nici a lui Harney Whalen, nici a 
orașului Clark's Harbor, ai înţeles? 

— Înţeleg, domnule Palmer, zise Chip calm, controlându-și 
furia. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeţi. Voi 
v-aţi mutat aici. Nu noi. Nu vă integrați aici și cred că toată 
lumea din oraș o știe, inclusiv voi. Acum, dacă vreţi să cooperaţi 
cu noi, și noi vom coopera cu voi. Dar se pare că aveţi o 
atitudine nepotrivită. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun 
câteva întrebări și te porţi de parcă aţi fi într-un proces sau așa 
ceva. 


140 


— De unde să știu că nu sunt? replică Glen. Vrei să știi cum 
mă simt? Mă simt de parcă, de când am venit cu familia mea 
aici, ni s-a intentat proces pentru ceva... Nu, nu așa. Am fost 
găsiţi vinovați și n-a fost niciun proces. N-am venit aici să sfidez 
pe cineva, dar cred că de-acum așa e. Nu-mi convine că nevasta 
mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake, că băiatul 
meu e atacat la școală. Nu-mi convine faptul că, de fiecare dată 
când comand ceva la depozitul de cherestea, îmi parvine cu o 
întârziere de săptămâni, și atunci cu defect. Și sunt sigur că nu- 
mi convine să vină poliţia la mine pur și simplu pentru că am 
fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe 
proprietatea mea. Acum, dacă orașul ăsta ar fi avut o altă 
atitudine faţă de mine în ultimele luni, m-aș fi putut simţi altfel. 
Dar sincer, Connor, dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care 
să-ți răspund la întrebări, poţi să te duci învârtindu-se la Harney 
Whalen. 

Chip Connor se făcu roșu la faţă. Mâna lui se încleștă. Glen se 
gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se 
pregăti să riposteze. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea 
feței îi reveni la normal. Respira greu, chiar dacă momentul de 
furie trecuse. 

— Încerc doar să-mi fac datoria, zise el moale. Dacă Harn îmi 
cere să fac ceva, o fac. 

— i-a cerut să vorbeşti cu toată lumea prezentă la 
înmormântarea soţilor Shelling? 

— Nu, sigur că nu, zise Chip. Numai cu voi. 

— De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule, Connor, el a 
murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. Nu văd de ce 
Whalen e atât de interesat de motivele mele. 

— Așa e, Palmer, zise Connor răbdător. Trebuie să înţelegi. El 
ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. Vrea să știe de 
ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e 
cunoscând pe toată lumea. 

— Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine. 

Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu 
părea să priceapă ce-i spunea. Se hotări să mai încerce o dată. 

— Uite ce e, lui Harney nu-i plac străinii - nu-i place să 
vorbească cu ei, nu vrea să aibă de-a face cu ei, nici măcar nu 
vrea să fie în preajma lor. Așa că m-a trimis pe mine. Tot ce vrea 


141 


să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. E o 
întrebare chiar așa de grea? 

Întinse mâna, ca pentru a opri protestul lui Glen, și continuă 
să vorbească. 

— Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ţi pun 
întrebări. Știu că, legal, n-am pe ce să mă sprijin. Dar, te rog, 
încearcă să-ţi amintești unde te afli și cine sunt. Sunt doar 
ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ţi creez necazuri 
nici ţie, nici altcuiva. În orice caz, e chiar așa mare secret? 

Glen Palmer tăcu un minut. În cele din urmă, hotărî că Chip 
Connor avea dreptate. N-avea nimic de ascuns și începuse să 
devină isteric. Zâmbi prostește. 

— Ei bine, dacă chiar vrei să știi, nici măcar n-a fost ideea 
mea. A fost ideea soției mele, ideea Rebeccăi. De când a văzut- 
o pe doamna Shelling, știi tu... 

— Știu, zise Chip. Îți amintești că eu am dus-o acasă. 

— Da, sigur. 

Glen îi zâmbi ușor, apoi continuă: 

— Ei, oricum, Rebecca era foarte tristă. Nu putea să și-o 
scoată din minte. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare 
o să se sfârșească și pentru ea, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Cred că da, zise Chip, aprobând din cap. Asta e? 

— Asta e, zise Glen. Cred că am făcut caz din nimica, nu? 

— Aşa se pare, aprobă Chip. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi un timp, apoi Chip vorbi din 
nou. 

— Te superi dacă te întreb ceva? 

— Trebuie să răspund? 

— Nu, dacă nu vrei. 

— Ei, dă-i drumul. 

— Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De 
ce nu ne dai și nouă o șansa? 

— Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o 
șansă. 

— Cred că v-o dăm, zise Connor. Nu suntem cei mai 
prietenoși oameni din lume, dar nu suntem chiar așa de răi. E 
un fel de târg. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi. 

Se întoarse să plece. 

— Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. Dar n-o să 
creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. Și tot ce-am 


142 


să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa 
a vrut soția ta. 

— Spune-i că ai scos informaţia de la mine cu furtunul de apă. 
Sau n-ar crede nici asta? 

— În niciun caz. Mereu zice că atunci când au transmis 
cinstea în familie, eu eram plecat. 

— Din familie? întrebă Glen. Tu și Whalen sunteţi înrudiţi? 

— Sigur. E un fel de unchi. Mama lui era sora bunicii mele, din 
partea lui tata. De acolo avem și sânge indian. Surorile erau 
metise. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa, dar aşa li 
se spunea mereu. 

— Probabil că le-a fost destul de greu, comentă Glen. 

— Îmi închipui că da, reflectă Chip. Din acest motiv, cred că 
nu i-am fost prea pe plac lui Harney. Tu și familia ta nu sunteţi 
singurii cărora vă e greu aici. 

Merseră împreună până la ieșirea din galerie. Afară, Chip se 
mai opri o dată să se uite la pictură. 

— Îmi place tabloul, dar sunt sigur că n-aş vrea să trăiesc în 
casa aia, zise el. 

— Nu-mi spune că e bântuită, râse Glen. 

— Nu, e dărâmată, răspunse Chip. Chiar vor locui acolo 
oamenii ăia? 

— Soții Randall? Cu siguranţă. El va scrie o carte și de-abia 
așteptăm să avem vecini. În plus, n-o să mai fim singurii străini 
din oraș. g 

Chip se urcă în mașină, trânti ușa și deschise geamul. Işi 
scoase mâna pe geam. 

— Ei bine, noroc. Sincer, nu cred că o să câștigi ceva de pe 
urma galeriei, dar sper să greșesc. Cred că ai făcut o mare 
greșeală când ai ales Clark's Harbor pentru așa ceva. 

— Ei, n-am prea avut de ales, zise Glen, luând mâna lui Chip 
și strângând-o cu putere. Îmi pare rău că ţi-am dat de furcă. 

— Asta să fie necazul, răspunse Chip. 

Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea, 
întoarse și se îndreptă spre oraș. Glen îl urmări cu privirea până 
dispăru din vedere, apoi intră din nou în galerie. 

În timp ce continua să lucreze la șevalet, se gândi la 
conversaţia pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise. 


143 


Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva 
lui. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte, 
răsunându-i în urechi. 

Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. Te vot prinde și pe 
tine! 


e Capitolul 14 


Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea 
deschis în fata lui, dar Harney Whalen nu îl citea. De-acum știa 
ce conţinea dosarul, ar fi putut să spună pe de rost, dacă ar fi 
fost nevoie. Cu toate astea, nimic din dosar n-avea sens. In 
ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos, 
Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un 
accident. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva. 

Cineva o strangulase. 

Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minţii lui, 
tulburând ordinea lucrurilor. Sinuciderea se potrivea cu Miriam 
Shelling, crima, nu. Dar, chiar așa fiind, cuvintele acelea îi 
reveneau în minte. Cineva o strangulase. Dar Whalen nu găsea 
niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam 
Shelling. Așa că o luă de la capăt, cum făcuse în mod regulat în 
ultimele zile, luând în calcul și motivele mai puţin plauzibile. Și, 
ca întotdeauna, îi venea în cap numele lui Glen Palmer. 

Aruncă o privire la ceasul din birou, apoi la cel de la mâna lui, 
iritat că de azi-dimineaţă Chip Connor încă nu apărase. Tocmai 
se pregătea să-l sune când, pe neașteptate, Chip apăru în ușă. 

— Vii târziu, ca la bancă? bombăni Harney. 

— Îmi pare rău, zise Chip repede. 

Ceva îl frământa în dimineaţa aceea. 

— Mi-a luat mai mult decât mă aşteptam să vorbesc cu 
Palmer. 

Whalen ridică din sprâncene neîncrezător. 

— Am încercat, îi explică Chip. Dar galeria era închisă și când 
m-am dus la ei acasă nu era nimeni. 

Chip își scuza sieși minciuna; de fapt, n-ar fi fost exclus ca ei 
să nu fi fost acasă ieri după-amiază. 

Whalen părea mulțumit. Se uită nerăbdător la Chip. 

— Vrei să-mi spui ce-ai aflat? 


144 


— Nu mare lucru. Soţia lui a vrut să meargă la înmormântare, 
așa că s-au dus. Asta a fost și nimic mai mult. 

Whalen se holbă la Chip. 

— Cât timp ai vorbit cu el? 

— O oră, poate chiar mai mult, zise Chip stânjenit. 

— Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la 
înmormântare și s-au dus? 

Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă. 

— Am aflat și alte lucruri, dar n-au legătură cu 
înmormântarea. 

Se hotărî să schimbe puţin discuţia. 

— Sincer, Harn, nu văd ce-i așa de important la 
înmormântarea asta. De ce te preocupă așa de mult cine a fost 
acolo? 

— Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis, zise 
Whalen sec. 

Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji, încântat că 
putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său. 

— Nu înţeleg - începu să spună Chip, apoi tăcu când Whalen 
făcu un gest nervos. 

— Nu-i nimic de înţeles, se răsti șeriful. Nu e decât o bănuială. 
Dar, în decursul anilor, m-am învăţat să dau atenţie bănuielilor 
mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai 
mult decât o sinucidere. 

— Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta? 

Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să 
privească pe fereastră în timp ce vorbea. 

— Când locuiești într-un oraș toată viața, ajungi să-i cunoști 
pe oameni. Știi ce-ar face și ce n-ar face. Și din câte știu, nimeni 
din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. Așa că trebuie să 
fie un străin. Palmer e străin... 

Chip se simţi năucit; n-avea niciun sens - nimic n-avea sens. 
Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip, Whalen începu să-i 
explice: 

— El a fost ultimul care a vorbit cu ea. Ea spunea niște 
nebunii... Probabil că se purta nebunește, cum a făcut cu o zi 
înainte când a venit aici. La naiba, poate că l-a și atacat. De 
unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui, el a fost 
ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi 
făcut așa ceva. 


145 


— Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer, protestă Chip. 
Nu înseamnă că a făcut-o cineva. 

Și acum își spuse gândul cu voce tare: 

— N-are niciun sens. 

— N-are și după cum vezi, nu l-am acuzat de nimic, nu? N-am 
zis că are vreun sens, Chip. La naiba, nici n-am zis că a făcut-o 
el. Tot ce-am zis e că, dacă Miriam a fost omorâtă, asta a făcut- 
o un străin. Palmer e străin, deci ar fi putut s-o facă. 

— Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip, zăpăcit de logica lui 
Whalen, dar curios să afle. 

— Același lucru pe care ai să-l faci și tu. O să-mi ţin gura și o 
să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer. 

— Nu știu, zise Chip, clătinând neîncrezător din cap. Nu prea 
cred că Palmer ar fi făcut-o. Nu prea mi se pare genul să facă 
una ca asta. 

— Dar nu știi, replică Whalen. Și până când o să știm, Palmer 
o să fie un suspect al naibii de sigur. 

Chip vru să protesteze, spunând că nu era nevoie de niciun 
suspect, dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei 
gândul de la ea. Așa că, în loc să protesteze, încercă să-i ia 
apărarea lui Palmer. 

— Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă faţă de 
el, zise Chip precaut. 

— Cu mai multă grijă? Cum adică? 

— E cam supărat acum. De fapt, aproape că n-a vrut să-mi 
răspundă la întrebări. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le 
pun. 

Faţa lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor. 

— Asta a zis? se răsti el. Și ce-ai avut de spus la treaba asta? 

— l-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez, dar cred că 
poate să coopereze cu mine. Cu noi, se corectă el. 

Apoi faţa i se schimonosi într-o grimasă. 

— Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să 
coopereze cu el. Galeria lui n-a mers prea bine. 

— Nici n-a crezut cineva că o să meargă. E furios că nu-i 
cumpără nimeni gunoaiele? 

— Nu, zise Chip moale. Doar că crede că tot orașul încearcă 
să-i pună beţe-n roate. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că 
îi trimit lucruri proaste - chestii de genul ăsta. 


146 


— E o viaţă dură, replică Whalen. Orice necesită timp aici și 
toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. Ce-l 
face să creadă că e un caz special? 

— Nu crede că e un caz special, zise Chip. 

Simţi cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa 
ostil față de Palmer. 

— Oricum, aproape că a terminat galeria. De fapt, a expus 
ceva afară în dimineaţa asta. Ar trebui să te duci să arunci o 
privire. Unele chestii nu sunt chiar rele. De fapt, e o pictură cu 
vechea casă Baron care pun pariu că ţi-ar plăcea. 

Dar Harney Whalen nu mai asculta. Îl fixa pe Chip Cu privirea. 

— Am zis ceva ce nu trebuia? 

— Își expune marfa afară? zise Whalen. 

— Mda, răspunse Chip, întrebându-se ce putea să fie rău în 
asta. Are vreo cincisprezece sau douăzeci de pânze înșirate pe 
peretele casei, ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo. 

— Și nu l-ai amendat? 

— Să-l amendez? Chip era total derutat acum. Pentru ce 
Dumnezeu? 

— Comerț ambulant! se răsti Whalen. Avem o lege aici pentru 
cei care comercializează fără autorizaţie. Dacă expune afară, 
face comerț ambulant. 

— Ei, na, zise Chip. E ridicol. Chiar dacă există o astfel de 
lege, când am mai aplicat-o? 

— Nu așa se pune problema, zise Whalen cu încăpățânare. 

— Păi mie mi se pare că, dacă o să o aplici în cazul lui Palmer, 
trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o 
încalcă, căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească. 

— Mda, fii sigur că așa arvrea să facă, aprobă Whalen. 

Apoi îi apăru un zâmbet pe faţă. 

— Așa că n-am să-l amendez. Dar tot am să scot picturile alea 
de pe șosea. 

Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Vino cu mine și-ai să afli. 

Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte 
la ce plănuia Whalen. Clătină din cap. 

— Nu, mulțumesc. O să stau pe-aici. 

— Cum vrei, zise Whalen. Dar dacă te răzgândești, vino și tu 
spre șosea în zece minute. Trage pe dreapta și așteaptă. 


147 


Își puse pălăria, se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. O 
clipă mai târziu, Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în 
mașina poliţiei. 

Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen, aruncă o privire 
asupra lui, îl închise și îl puse în fișet, încuind sertarul după ce îl 
trânti. Se învârti prin birou câteva minute, căutând ceva de 
lucru. 

— Ah, drace, bombăni pentru sine în cele din urmă. 

Își puse pălăria, închise ușa biroului după el și se duse la 
mașină. Câteva secunde mai târziu, se îndrepta spre Harbor 
Road. Când ajunse la intersecţia cu șoseaua, trase pe dreapta, 
parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer 
și așteptă. 

Nu avu mult de așteptat. În spatele lui, la distanţă, Chip auzi 
sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. Când 
sunetul crescu, se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva 
care depășise viteza. Mașina urma să apară în orice moment. 

Dar nu apăru nimic. În schimb, zgomotul creștea și deodată 
Chip văzu mașina poliţiei gonind pe șosea, cu luminile aprinse, 
cu sirena vuind. Când mașina intră pe porţiunea de drum drept, 
păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să 
privească în față, așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen 
dispărând la prima curbă. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind 
din galerie cu o figură zăpăcită. 

Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. Se aplecă 
spre claxon, sperând să-l poată avertiza pe Glen, dar era prea 
târziu. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb 
și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de 
țipătul sirenei. Atunci, chiar când fu să treacă pe lângă galerie, 
Whalen făcu o mișcare spre dreapta, ieșind de pe șosea. 

Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el, Glen 
Palmer sărise într-o parte. De fapt nici nu era sigur dacă era 
intenţionată, mișcarea fusese rapidă și ușoară. Dar roţile de pe 
dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa 
plină de noroi îl stropi pe Glen, udându-l până la piele. Până să 
priceapă ce se întâmplase, se gândi la tablouri. 

Zăceau în noroi, majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. Fără 
să le privească măcar, Glen fu sigur că erau distruse. Se uita fix 
la ele, țintuit locului, văzându-și munca de săptămâni distrusă 
într-o secundă. 


148 


Stătea încă acolo, când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el 
și începu să ridice picturile, smulgându-le din noroi, ducându-le 
în galerie, întorcându-se după altele. 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, nu sta acolo! strigă Chip. 
Ajută-mă să duc astea înăuntru. 

e 

Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să 
vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi, apoi privi din 
nou la drum. 

Își mută piciorul de pe accelerator pe frână, încetinind viteza 
mașinii cât s-o menţină pe drum când luă curba care îl scotea 
dincolo de galerie. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă, savurând 
urletul care se propaga de pe capota mașinii, apoi întinse mâna 
după ea. Palmer recepţionase mesajul. Nu că i-ar fi păsat cu 
adevărat, reflecta Whalen, și, dacă nu l-ar fi recepționat, ar fi 
putut oricând să repete figura. 

În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o 
privire la vechea casă Baron. 

Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă 
și se opri acolo unde nu se mai putea trece. 

De afară, casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să 
inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. |și făcu, 
în schimb, intrarea pe ușa din bucătărie, închizând ușa în 
spatele lui. 

Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa. 
N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție, spălatul 
vaselor și aranjarea. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată 
chiuveta, dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua 
era încă pătată destul de rău; nu locuia nimeni acolo și Whalen 
nu avea nicio intenţie să lase pe cineva să locuiască. 

O amintire vagă i se trezi în minte. Ceva în legătură cu familia 
Randall. Ei voiseră să închirieze locul, dar el refuzase. 

Și din nou tresări ușor. Whalen clătină din cap, încercând să 
identifice amintirea vagă, apoi renunţă. 

Refuzase să le închirieze casa. Era sigur de asta. Rătăci pe la 
parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul 
dintre scaunele uzate. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și 
se simţi ușor neliniștit. Înainte de a-și putea defini această 
neliniște, îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. Îi era tot frig. 
Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în 


149 


el, lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. Când flacăra prinse 
viață, și se porni să răspândească în cameră căldură, o ploaie 
slabă începu afară, lovind în geamurile bătrânei case și 
estompând imaginea oceanului. 

Harney Whalen stătea singur, privind flăcările și ascultând 
ploaia. Simţea cum se apropia furtuna. 

e 

Glen Palmer se ridică, zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și 
examină pictura cu atenție. 

— Ei, oricum, nu-i distrusă, zise el. 

Cele șaptesprezece pânze erau împrăștiate pe podeaua 
galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele 
- cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach - îndepărtând cu 
grijă stropii de noroi care atârnau de ramă. Erau dungi maronii 
pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa 
murdară. 

— Lasă-mă pe mine să fac asta, zise Glen. Nu e chiar atât de 
fragilă pe cât pare. A 

— Imi cer scuze, mormăi Chip. Incercam doar să ajut. 

— M-ai ajutat deja, zise Glen. Dacă n-ai fi fost aici, probabil că 
aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă. 

Işi ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de 
stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. Işi concentră 
atenţia asupra picturii din faţa lui, apoi încercă să-și păstreze 
echilibrul în voce. 

— Ce naiba a fost asta, Connor? 

— Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă, 
oferi Chip o explicație. 

Ştia că nu era adevărat, știa că ar trebui să-i spună lui Palmer 
ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat 
să distrugă picturile. Și totuși, știa că n-o să-i spună. Harney 
Whalen era șeful și unchiul lui. Crescuse lângă Whalen și avea 
încredere în el. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse, dar 
știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta. 

Chiar când îl minţea pe Glen, era sigur că Palmer știa. Se 
întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forţa să spună. 

In ce-l privește pe Glen Palmer, acesta se străduia să continue 
să lucreze neîntrerupt asupra pânzei. Connor minţea. Simţi 
nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul 


150 


de la el, dar stabilise în dimineaţa aceea un fel de armistițiu cu 
Connor și nu voia să-l strice. 

Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și 
se strădui să se potolească. Când fu sigur că poate să se uite la 
Chip Connor cu o privire calmă, se ridică, se întoarse și-i dădu 
mâna. 

— Ei bine, cred că nu contează exact ce s-a întâmplat, nu? S-a 
terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum. 

Chip simţi cum îi dispare nodul din stomac, nod pe care nici 
nu știuse că îl avea acolo. Simţi o nevoie neașteptată de a-i 
spune lui Palmer adevărul și deschise gura. Dar nu putu să 
spună nimic. Gura lui se mișcă o clipă, apoi se închise din nou. 
Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse. 

— Toate sunt distruse? întrebă el. 

Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe 
ajutorul de șerif cu o minciună proprie. 

— Nu cred că-i chiar așa de rău. Picturile în ulei sunt destul de 
rezistente la apă. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost 
așezate cu fața la perete. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi 
fost un dezastru. 

Aruncă o privire la ceas. 

— Cristoase, știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm 
ceva de prânz? 

— Prânz? 

Chip repetă cuvântul fără intonaţie, ca și cum n-ar fi avut 
niciun înţeles. 

— Da, prânzul. Știi, un sandviș și-o bere? Am câteva în spate 
dacă ţi-e foame. 

— Nu cred că... începu Chip, dar Glen îl întrerupse. 

— Uite ce e, asta e tot ce pot să fac. Dacă nu cumva ai 
altceva de făcut. 

Chip chicoti: 

— Slujba mea e mai mult să stau la secţie și să-i ţin companie 
lui Harney. Mai puţin la sfârșit de săptămână, când avem de 
curmat vreo bătaie, două. Altfel, nimic nu se întâmplă pe aici. 

— Deci poţi foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o 
bere, îl îndemnă el. 

Apoi adăugă: 

— Dacă nu rămâi, o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă 
pe șeful tău. 


151 


— Ei, cred că nu te pot condamna, zise Chip, o expresie de 
îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe faţă. Știu că a fost un 
accident, totuși... 

— Așa că, de dragul lui Whalen, nu lăsa un cetăţean să se 
înfurie pe el. Și pe urmă, m-ai putea folosi. 

Chip începu prin a refuza, apoi se răzgândi. 

Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui, 
și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul 
lui Harn Whalen din când în când; nu prea des - dar în nopţile 
când Whalen se simţea singur și voia ca Chip să mai întârzie 
puţin, nu pentru că ar fi plănuit ceva, ci pentru că avea nevoie 
de companie. 

— Lasă-mă să trag mașina mai aproape. Ca să aud staţia 
dacă mă sună Harn. 

e 

Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie. El și Glen 
împărţiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o 
parte mare din lădiţa de bere. 

În timp ce mânca, Chip se plimba prin galerie, întrebând câte 
ceva despre renovări. 

— Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut, zise Glen. 

Stăteau sub o fereastră mare, la care lucra Glen. Avea o 
formă ciudată, dar părea să se potrivească în locul pe care i-l 
destinase Glen. 

— Fereastra asta, de exemplu. N-am avut decât să prelungesc 
linia de la grinda de colo, trecând stinghia pe deasupra ușii, 
împărțind acoperișul în două. Mi-a ieșit o fereastră interesantă, 
care dă impresia că face parte din construcţia iniţială. Problema 
e că nu știu cum o să susțin acoperișul. Am tăiat un stâlp de 
susţinere ca să fac fereastra. 

— Nicio problemă, zise Chip. Mai taie treizeci de centimetri 
din stâlp și fă un prag între el și celălalt, ca să-l susţină pe cel pe 
care l-ai tăiat. În felul acesta, acoperișul va fi sprijinit suficient și 
nu se strică forma ferestrei. 

Glen examină peretele preţ de un minut, apoi clătină din cap. 

— Mai bine mi-ai arăta tu, zise el până la urmă. Eu știu ce 
vreau să fac din punctul de vedere al artistului, dar ca tâmplar 
sunt o catastrofă. 


152 


Chip găsi o scafă, o potrivi și se urcă pe ea, - în timp ce-i 
explica lui Glen. Apoi, văzând nedumerirea de pe faţa lui Glen, 
se dădu jos și își scoase haina de la uniformă. 

— Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ţi-l 
aranjez. 

O vreme Glen se strădui să ajute, dar curând își dădu seama 
că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. Se întoarse la 
picturile pătate și începu munca exasperantă de curăţare a 
petelor. Se mișca încet și metodic, folosind pensule subţiri, fire 
de paie, tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi, fără să 
strice culorile de pe pânză. Curăţatul lor mergea mai bine decât 
sperase - doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. Când 
aranjase o mare parte din stricăciuni, Chip terminase de făcut 
pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se 
străduise atât de mult să le ridice. 

— Ce faci? strigă Glen. Mi-a luat o săptămână să pun rafturile 
alea. 

Imperturbabil, Chip continuă să le scoată din perete. 

— Aveai de gând să folosești rafturile astea? 

— Sunt rafturi de expoziţie pentru obiectele din ceramică ale 
soției mele. 

— Ai auzit vreodată de bolţuri? Cuiele astea vor susține 
rafturile, dar rafturile n-au să ţină nimic pe ele. la uită-te. 

Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete. 

— Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? 
Ai bolțuri? 

— Nu cred. 

— Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. Ai cont 
acolo? 

Glen făcu ochii mari. 

— Ce cont? Fii serios! Nu ţi-am spus azi dimineaţă ce-a pățit 
soția mea acolo? 

Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic. 
Scotoci în buzunar și scoase portofelul. 

— Ajunge atât? întrebă el, dându-i lui Chip o bancnotă de cinci 
dolari. 

— Ajunge, zise Chip. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât 
sunt eu plecat? 

Işi luă haina și porni spre ușă, dar Glen îl opri. 

— Chip. 


Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse. 

— Nu știu de ce faci toate astea pentru mine, dar oricum, îţi 
mulțumesc. 

Din nou Chip păru jenat, dar apoi zâmbi. 

— Ei, dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș, am putea 
avea una ca lumea, să nu se dărâme din prima săptămână. 

Faţa i se înroși ușor. 

— Și pe urmă, cred că într-un fel ţi-o datoram. 

Înainte ca Glen să poată răspunde ceva, Chip deschise ușa și 
păși afară în ploaie. 

Nici Glen, nici Chip nu observară că toată după-amiaza staţia 
din mașina poliţiei rămăsese tăcută. 

e 

Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica 
pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm; se stârni 
vântul și mareea se porni. Sod Beach se întunecă prevestitor de 
rău, iar Robby și Missy, cu impermeabilele deja ude leoarcă, 
porniră spre pădure. 

— Ar trebui să mergem acasă, se plânse Missy. E frig și au 
început să-mi intre picături de apă pe gât. 

— Dar acasă mergem, îi explică Robby. O luăm pe poteca din 
pădure ca să nu ne udăm. 

— Aş vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei, se bosumflă 
Missy. Nu-mi place prin pădure. Sau am putea să mergem la 
casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia. 

— Ploaia n-o să se oprească. 

Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre 
pădure. 

— Și pe urmă, n-avem voie să ne apropiem de casa aia. Mama 
spune că sunt primejdioase casele nelocuite. 

— Nu e nelocuită, răspunse Missy. E cineva acolo. A fost 
cineva acolo toată după-masa. 

Robby se opri și se întoarse spre fetiţă. 

— Asta-i o prostie, zise el. Nu locuiește nimeni acolo. Și pe 
urmă, cum ai ști dacă e cineva acolo? 

— Știu eu, insistă Missy. 

Robby aruncă o privire la casa veche, sumbră și 
amenințătoare în lumina slabă a înserării, și o trase din nou pe 
Missy după el. 


154 


— Haide. Dacă nu ajungem repede acasă, tata o să vină să ne 
caute. 

Începu să-și facă drum printre bușteni, uitându-se în fiecare 
clipă înapoi, ca să se asigure că Missy era în spatele lui. Missy, 
mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci, se strecura 
după el. 


e Capitolul 15 


Max Horton aruncă o privire la cerul ameninţător, apoi răsuci 
de cârma spre tribord, ca să contrabalanseze bătaia vântului 
înspre trauler. 

— Jeff! 

Așteptă câteva secunde, apoi strigă din nou, mai tare. 

— Jeff, mișcă-ţi fundul încoace! 

Fratele său scoase capul de dedesubt. 

— Ce se întâmplă? 

— Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Vino aici să mă 
înlocuiești, cât stabilesc unde să ancorăm. 

Jeff preluă cârma, iar Max se duse jos ca să studieze o hartă. 
Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă, apoi 
marcă poziţia lor exactă. Probabil că ar fi reușit să ajungă la 
Grays Harbor, dar era riscant. Dacă furtuna avea să crească în 
ritmul în care crescuse în ultima oră, exista șansa sa încerce să- 
și croiască drum în port în plină furtună. Căută ceva mai 
apropiat și găsi. Un minut mai târziu se afla deja la cârmă. 

— Ai auzit de Clark's Harbor? îl întrebă el pe Jeff. 

Jeff se gândi o clipă, apoi aprobă din cap. 

— E un loc mic, un sat. Au totuși un chei. 

— Ei, cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo. Probabil că 
am ajunge și până la Grays Harbor, dar nu-mi place cum arată 
lucrurile. 

Întoarse cârma vasului - Osprey - la babord și simţi cum raliul 
îi apleacă înainte, vasul răspunzând la comanda cârmei. Ruliul 
fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa, și Max își 
mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai 
avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din 
furtună. 


— Ti-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud, 
mormăi Jeff. 

— Ce? 

— Am zis, ţi-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. Am 
auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. Asta e o 
surpriză. 

— Nu e o tragedie, răspunse Max. Avem vântul și mareea de 
partea noastră și putem să ajungem la Clark's Harbor în treizeci 
de minute. Avem cafea jos? 

Arătă cu degetul mare înspre bucătărie, apoi își reașeză mâna 
pe cârmă, când Osprey începu să-și schimbe direcţia. Jeff 
dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte, așezând-o pe 
un suport în dreapta lui Max. Apoi aprinse două ţigări și-i oferi 
una fratelui său. Max luă ţigara și zâmbi. 

— Ți-e frică, puștiule? 

Jeff îi întoarse zâmbetul, fără să se supere că fusese numit 
„puști”. Max îi zisese mereu așa, dar întotdeauna cu afecţiune, 
nu de sus, și Jeff nu se supărase niciodată, chiar dacă acum se 
apropiau amândoi de treizeci de ani. 

Traulerul, un vas de pescuit comercial, era proprietatea lor 
comună, dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. Max era 
căpitanul - mereu fusese și mereu o să fie - iar Jeff era un 
coechipier multumit. 

Era o diferență de doi ani între ei, dar fuseseră mereu mai 
mult prieteni decât fraţi, chiar și atunci când erau copii. Oriunde 
se dusese, Max îl luase și pe Jeff cu el, nu pentru că i-o cereau 
părinţii, ci pentru că îi plăcea de Jeff. 

Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ţinea după ei, 
nu mai erau prietenii lui. 

Cumpăraseră Osprey acum patru ani, când Max avea 
douăzeci și cinci de ani și Jeff douăzeci și trei. Jeff fusese foarte 
îngrijorat în primul an, fiind sigur că împrumutul imens o să-i 
bage la apă, dacă n-o făcea marea. Dar marea fusese bună cu 
ei, și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului 
- tot ce le trebuia erau patru sau cinci capturi bune, iar Max 
părea să aibă fler pentru pește. 

Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. Restul flotei din Port 
Angeles rămăsese în siguranţă, în strâmtoare, dar Max se 
trezise în dimineaţa aceea și anunţase că „mirosea” un banc de 


156 


pește ton la sud. Că se vor duce după el și-și vor petrece 
noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord. 

Avusese dreptate. Cala era plină de pește ton și totul mersese 
conform planului. Cu excepţia furtunii. Se năpustise asupra lor 
ca din senin, fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la 
sud. 

Acum mergeau neîntrerupt, dar încet pe marea agitată. Ploaia 
torențială, amestecată cu stropii de apă sărată loveau în 
ferestrele cabinei de comandă, dar Max urma drumul folosindu- 
se de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la 
întunericul care se lăsa. După ce trecuseră vreo douăzeci de 
minute în liniște, rosti: 

— Va trebui să te trimit afară. 

Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de 
ploaie. 

— După ce mă duc? Ce să caut? 

— Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. Ar trebui să 
fie departe de prova, dar veghează tu. N-are rost să-l strivim de 
stânci când aproape că l-am plătit. 

Jeff părăsi cabina de comandă și simţi vântul cum îl 
înghiontește. Se agăţă de parâmele care se întindeau pe toată 
lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de 
observaţie de la prova. 

Se forţă să vadă prin lumina palidă a înserării, și i se făcu 
ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu 
reușea să vadă stâncile. 

Și atunci le văzu acolo, iţindu-se ascuţite deasupra apei, ca 
niște degete de granit, întinzându-se să-i prindă pe cei 
neprevăzători. Jeff făcu semne frenetice cu mâna, dar, chiar mai 
înainte de a le face, simți cum Osprey se balansa ușor spre 
tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el. 
Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor 
când treceau ei; apoi, când pericolul rămăsese în urma pupei, se 
întoarse la cabina de comandă. 

Max își termina cafeaua, cu o mână odihnindu-i-se pe timonă 
și zâmbind vesel. 

— Ai fi putut să treci mai departe de ele, comentă Jeff. 

— A fost suficient de departe, răspunse Max. Vrei să preiei 
comanda? 

— Te descurci bine. Mă pregătesc de acostare. 


157 


Câteva minute mai târziu, când traulerul se strecura într-un 
loc liber din doc, Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege 
parâmele. Pe vas, Max opri motoarele. 

Jeff tocmai terminase de legat barca, când simţi că cineva din 
apropiere îl privește. Se îndreptă de spate și salută din cap. 

— Furtună adevărată, spuse el. 

— Aveţi de gând să vă petreceţi noaptea aici? zise Mac Riley. 

— Pe vas, răspunse Jeff. 

— Furtuna se va înrăutăţi înainte de a se potoli, zise Riley 
aspru. Nu cred că puteţi s-o faceți. 

— S-o facem? Ce anume? 

— Să vă petreceţi noaptea pe vas. Avem o regulă aici care 
interzice asta. E prea periculos. 

Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele 
cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei. 

— Cum adică, prea periculos? îl întrebă el provocator. Avem 
un port bun aici. 

— N-am zis asta, zise Riley imperturbabil. Dar pe o furtună ca 
asta se poate întâmpla orice. Așa că n-o să dormiţi pe barcă. 

Max se holbă îngrijorat la bătrân. 

— AȘ putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora. 

— Aţi putea s-o scufundaţi chiar aici, dar nu cred că vreți. 

Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta 
înspumată, bătute de vânt, care acopereau tot golfuleţul. In 
jurul lui, așa bine legate cum erau, celelalte bărci se balansau și 
scârțâiau neîncetat, deplângându-și captivitatea. 

— Ai vreo sugestie? 

— Hanul e chiar acolo, zise Riley, arătând cu degetul mare în 
direcția țărmului. 

Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap, dându-și 
tacit acordul. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte, 
proptind-o împotriva furtunii, Jeff și Riley porniră spre țărm, cu 
vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. În timp ce mergeau 
grăbiţi spre Harbor Inn, un fulger țâșni din cer și urletul tunetului 
se rostogoli peste marea agitată. 

Holul hanului era gol, dar, când Jeff bătu nerăbdător în 
clopoțelul de pe tejghea, Merle Glind apăru din ușa sălii de 
mese. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei 
de la ochelari. 


— Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat, cu o voce 
pițigăiată. 

— Cu o cameră, zise Jeff. Am nevoie de o cameră pentru o 
noapte. 

Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei, deschise 
cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape. Apoi îl privi 
cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă. 

— Am o cameră, anunţă el victorios, ca și cum ar fi avut de 
căutat o contramandare puțin probabilă. Doar o noapte? 

— Depinde cât ţine furtuna, explică Jeff. Eu și fratele meu ne 
îndreptam spre Grays Harbor, dar vremea s-a înrăutățit într-atât 
încât a trebuit să tragem aici. Dacă se potolește în noaptea asta, 
o să pornim mâine. 

Merle Glind împinse registrul spre el, îi luă banii și îi înmână 
cheia. 

— N-aveţi bagaj? 

— Nu suntem în vacanţă, zise Jeff. N-avem nevoie decât de un 
loc de dormit. 

Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând 
scările. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre 
scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul 
clopoțelului. 

— Oaspeti? întrebă Chip Connor. 

— Doi pescari care se adăpostesc de ploaie, zise Merle. 

Se uită scrutător pe fereastră, fără să vadă altceva decât 
luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau 
de pe geam. 

— Nu pot să zic că-i condamn. Nu poţi lăsa un câine afară, 
darămite un om. 

Se încruntă ușor. 

— Unul dintre ei e încă afară. 

Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă doi dolari pe 
tejgheaua de la bar. 

— Mai comandă-mi un rând, vrei? Eu mai bine l-aș suna pe 
Harn. Știi cum e. 

— Folosește telefonul din spate de la bar, zise Glind. Scutește 
și tu un ban. 

Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu 
intenţionase să folosească alt telefon. Se duse la capătul barului 
și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt. 


159 


Mai întâi formă numărul postului de poliţie. Cum nu-i 
răspundea nimeni, îl sună pe Harney Whalen acasă. Lăsă 
telefonul să sune de zece ori, apoi îl trânti înapoi în furcă. 

— Ei, am încercat, zise el, luând băutura proaspăt pregătită. 
Cel puţin am încercat. 

Apoi, amintindu-și ce spusese Harn în dimineaţa aceea, când 
îi raportase că nu avea prea multe informaţii de la Glen Palmer, 
Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu. 

e 

— Deci asta s-a întâmplat, zise Glen Palmer. 

Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din 
acea zi - mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în 
punctul de a se lua la bătaie, apoi încercarea lui Whalen de a 
distruge intenţionat tablourile și în final ajutorul pe care i-l 
dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea. 

— Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen, zise el 
gânditor. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenţionat și 
mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă 
potolească pe mine, dar acuma nu știu ce să cred. Dacă nu i-aș 
fi cerut să ne oprim, cred că ar fi și acum acolo, desfăcând tot, 
refăcând ce am făcut eu. 

Amintindu-și, zâmbi. 

— Ar fi trebuit să-l vezi. Era ca și cum ce-am făcut eu era un 
afront personal, dar nu scotea nicio vorbă. Repara întruna 
lucrurile. Și am sentimentul că n-am văzut tot. A, și acum am 
cont la prăvălia lui Blake. 

Cum Rebecca nu răspundea, Glen își reveni din reverie și își 
cercetă soţia. Sprâncenele ei erau încruntate. Părea că asculta 
ceva, dar Glen fu sigur că nu pe el. 

— Rebecca? 

Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea. 

— Scuză-mă, zise ea. Nu ascultam. 

Apoi, cu un zâmbet care cerea iertare, murmură: 

— Cred că e din cauza furtunii. Încă sunt cam agitată. S-ar 
părea că, de fiecare dată când e furtună, se întâmplă ceva 
groaznic. 

— Nu-i adevărat și știi asta, protestă Glen. 

Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soţia lui să-i strice 
dispoziţia. 


160 


— Știu, aprobă Rebecca cu tristețe. Presupun că am să trec 
peste asta. Dar mai e ceva. 

— Altceva? 

Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce 
anume îi ascundea. 

— E vorba de Missy. Zice că era cineva în casa cea veche în 
după-amiaza asta. Casa familiei Randall. 

— De unde știe? 

— Întreabă-mă să te-ntreb, zise Rebecca, ridicând neajutorată 
din umeri. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun 
fel, dar Missy insistă că era cineva în casă. 

Glen se încruntă, apoi îi chemă pe copii. Veniră din dormitor, 
Robby ducându-l pe Scooter. Căţelușul se zbătea în braţele lui 
și, când Robby îl puse jos în sfârșit, el se repezi la Glen, se 
căţără în poala lui și începu să-i lingă faţa. 

— Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o, că ar fi cineva în rasa 
familiei Randall? întrebă Glen, în timp ce se străduia să 
astâmpere căţelușul. 

— Eu n-am zis că cineva era acolo, zise Robby sigur pe el. 
Missy zicea că cineva era acolo, dar se înșela. 

— Dar nici eu n-am fost, zise Missy cu căldură. 

Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe 
plâns. 

— Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors, nu-i 
așa? întrebă ea, ca și cum asta ar fi fost dovada sincerităţii ei. 

— Nu, nu s-a întors, zise Glen cu răbdare. Și nu zic că n-a fost 
nimeni în casa familiei Randall astăzi. Vreau să știu doar de 
unde știi că era cineva acolo. 

Missy, potolită de vorbele tatălui său, cântări problema în 
minte. Când, în sfârșit, vorbi, faţa ei arăta confuzie. 

— Nu știu de unde, zise ea. Știu și gata. 

— Ba nu știi, zise Robby dispreţuitor. 

— Ei, hai, Robby, nu vorbi așa, protestă Glen. Poate că a văzut 
sau a auzit ceva și a uitat ce anume. 

— Fum, zise Missy pe neașteptate. Am văzut fum ieșind de pe 
COȘ. 

— Nici asta n-ai văzut, comentă Robby. Fumul are culoarea 
norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista. 

Missy vru să argumenteze, dar Rebecca îi întrerupse pe 
amândoi. 


161 


— Ajunge. Acum duceţi-l pe Scooter înapoi în cameră și 
pregătiţi-vă de culcare. 

— Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby. 

Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi 
fusese acceptată cererea, pe de-o parte din cauză de ce i se 
întâmplase lui Snooker și, pe de altă parte, pentru că Scooter 
era atât de mititel și de drăguţ, încât nici Rebecca, nici Glen n- 
aveau inima să-l ţină afară. Acum Rebecca aprobă din cap, 
bătând în retragere. 

— Dar aveţi grijă să stea în cutia lui. Nu vreau să-mi distrugă 
toate păturile. 

— N-are și el casa lui, zise Robby, sperând că mai câștigă 
ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat. 

Din nefericire, folosi acel moment ca să se lase jos pe podea 
și să facă ceva. 

Nici Glen, nici Rebecca nu se putură abţine să nu izbucnească 
în râs, și Robby, dându-și seama că pierduse orice argument, 
apucă cățelușul și îl certă cu asprime. Scooter îl mai linse puțin 
pe față. 

— Scoate-l de-aici, strigă Rebecca. 

Râzând, ea îi trimise pe copii și pe căţel înapoi în camera lor și 
șterse murdăria de pe covor. Când termină de făcut asta, își 
dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul. 

— Unde te duci? 

— Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunco 
privire la casa familiei Randall. Dacă e cineva acolo, am să-i 
raportez lui Chip Connor. 

— Pe ploaia asta? protestă Rebecca. Dragule, o să te uzi până 
la piele, afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul. 

— Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu 
inocență. 

Rebecca se uită cu ochii mari la el. Glen o îmbrăţișă scurt și o 
sărută pe nas. 

— Ei, eu mă duc și gata. Dacă o să fim vreodată plecaţi, sper 
că soţii Randall se vor uita și ei la casa asta. Mi se pare că tot ce 
pot face este să arunc un ochi la casa lor. Și dacă Missy crede că 
a văzut pe cineva... 

— N-a zis că a văzut pe cineva. 

— Ei, a văzut fumul. 


162 


— Asta a zis în seara asta, argumentă Rebecca. Dar n-a 
pomenit nimic despre asta după-amiază. Cred că încerca să ne 
convingă pe noi că era cineva acolo. Poate că eu i-am băgat 
ideea asta în cap, când i-am spus că poate a văzut ceva. 

— Dar ar fi putut să vadă fumul, contracară Glen, și dacă e 
așa, vreau să știu ce se petrece. 

Rebecca oftă, știind că orice argument în plus era inutil. 

— Bine, dar ai grijă. Te rog. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, o asigură Glen. Mă întorc într-o 
jumătate de oră, poate chiar mai repede. 

După un minut plecă. Rebecca se strădui să-l vadă pe 
fereastră, cum pășește în noapte. Dar furtuna îl înghiţi și ea 
ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze. 


e Capitolul 16 


Max Horton cercetă cabina traulerului, făcând o ultimă 
inspecție înainte de a se duce pe țărm. Lucrase neîntrerupt o 
jumătate de oră, deși ar fi putut aranja barca în zece minute. Se 
mocăise, lucrând pe îndelete, bucurându-se de singurătatea lui 
și de barcă. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să 
întârzie să-l urmeze pe fratele său la han. 

Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura 
strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte. 

Apoi auzi un sunet. Era slab, aproape înăbușit de furtuna 
dezlănțuită pe mare, și indistinct. Dar suna a copac trântit. 

Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării 
și se îndreptă repede spre punte. 

Ajunsese deja prea târziu. 

Osprey era luată de valuri. 

Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară 
și, chiar dacă ar fi fost mai aproape, apa era prea puternică. 
Atunci, pe când lovitura unui fulger biciuia cerul, Max văzu 
silueta de pe chei. Stătea absolut nemișcată, cu mâinile pe 
șolduri, cu capul dat pe spate, ca și cum ar fi râs. Șuieratul 
vântului acoperea orice sunet, iar efectul râsetului, înfundat și 
aproape maniacal, îl înfioră pe Max. 

Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului 
scutură traulerul aflat în tangaj. 


163 


Max cobori din nou la cabină, bâjbâind după chei. Vâri cheia 
în broască, o răsuci violent, și apăsă pe starterul de la motor. Nu 
se întâmplă nimic. Apăsă pe celălalt starter. Din nou nimic. 

Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul 
dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia 
mareei. Era tras spre ieșirea portului, către stâncile care îl 
așteptau. 

Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l 
asculte, apoi ridică maneta care arunca ancora mare. Când și 
aceasta refuză să răspundă comenzii, părăsi cabina de comandă 
și se mișcă cât mai repede cu putinţă spre pupa. Desfăcu 
închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte. 

Apoi privi cum se desfășoară zece picioare din frânghie și cum 
capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei. 

Măcar ceva mersese! 

Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și cobori 
pe orbecăite între cele două motoare Chrysler. 

La prima vedere totul părea normal, dar, când lumină 
mașinile, la una se observă ceva. 

Circuitul electric... 

Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o 
săptămână în urmă era modificat. Izolaţia era distrusă, arsă, ca 
și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. 

Sârmele de cupru, arse și uzate, licăreau slab în lumina 
lanternei. 

Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză 
capacul la loc. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să 
evalueze situația. Abia atunci își dădu seama că tremura de 
enervare și de mânie. Bâjbâi prin buzunare, scoase un pachet 
mototolit de țigări și își aprinse una. Stătea tăcut la cârmă și 
trăgea adânc din ţigară, străduindu-se să se liniștească, să 
analizeze situaţia și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca. 
Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la 
intrarea în port îi veni în minte. 

e 

Glen Palmer se apropie cu precauţie de vechea casă Baron. 
Intenţionase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă 
dinspre mare, dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care 
oferea un adăpost mai bun. Mersese repede, chiar dacă pantofii 
lui trăgeau apă din pământul îmbibat. Vântul care șuiera peste 


164 


vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul, așa cum 
ploaia care se strecura prin frunzișul des îi îngheţase trupul. 

Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă - 
aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza 
aceea - și ieșise din pădure, doar la cincisprezece metri de casă. 
Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopţii și doar 
străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită, o 
santinelă tăcută a plajei, mărturie a oamenilor, de mult 
dispăruţi, care o construiseră. Nicio lumină nu se strecura afară 
prin ferestrele ei întunecate, niciun fel de indiciu despre ce s-ar 
putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereţi. Pe când dădea o 
tură în jurul ei, Glen se scutură, nu atât de frig, cât de liniștea ca 
de moarte ce emana din casă. 

Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată, convins că 
ceva nu era în ordine. Apoi intră în bucătărie, mutând lanterna 
de pe un colţ în altul, luminând mai întâi un perete, apoi 
chiuveta, lada frigorifică și ușa de la sufragerie. Nu strigă nimic, 
nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în 
casă, ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo. 

Intră sigur pe el în sufragerie, luminând rapid cu lanterna în 
jur, apoi trecu în camera de zi. Atunci știu că cineva fusese 
acolo. 

Era cel puţin cu zece grade mai cald și aerul era mai uscat - 
umezeala din casă se risipise în camera de zi, era un miros ușor 
dulceag, iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului 
strălucea ușor. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. Stratul 
fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. Glen se 
încruntă privind la el, întrebându-se dacă Missy chiar văzuse 
fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în 
urmă. Sau fusese doar o găselniţă norocoasă? 

Se mișcă încet prin restul casei, examinând încet totul, cu mai 
multă grijă. Nu erau urme de distrugere, niciun semn că ar fi 
fost ceva clintit de la locul lui. Oricine fusese acolo nu 
intenţionase să facă vreun rău casei; până și focul părea să fi 
fost făcut cu grijă. 

Glen se întoarse în sufragerie. Focul se aprinsese de-a 
binelea. Intenţionând să-l stingă, se uită în jur după un vătrai, 
dar nu găsi nimic. Se afundă într-un scaun cu faţa spre cămin și 
se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. Dar, ascultând vuietul 
furtunii, se hotărî să aștepte o vreme, cel puţin până când se 


165 


stingea focul. Furtuna ar avea timp să se potolească, iar el ar 
avea timp să se usuce și să se încălzească. Se ridică și se 
îndreptă spre fereastra care dădea spre nord, făcând semn cu 
lanterna de cinci ori, apoi se întoarse la scaunul din faţa focului. 
Dacă Rebecca s-ar uita atunci, ar vedea că el era bine. 

e 

Pe vasul de pescuit, Max Horton se întoarse la 
compartimentul motoarelor pentru a face o investigaţie mai 
amănunţită. Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi 
reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să 
meargă. La o examinare atentă, speranţele i se spulberară și se 
întoarse pe punte. Îndreptă în faţă raza lanternei și imediat își 
dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa 
înainte. Apucă o găleată mare și alergă la prora, unde legă 
găleata de una din frânghiile ancorei. Aruncă ancora primitivă 
peste punte, sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu 
destulă putere ca să întoarcă traulerul. Apoi începu să evalueze 
posibilitatea de a abandona barca. 

Vântul nu părea să-și modereze viteza - ba chiar creștea în 
intensitate și bătea în direcţia țărmului. Dacă ar putea să ridice 
o pânză pe barca de salvare, s-ar putea să ajungă în siguranţă 
înapoi. Dar, dacă pânza nu ar sta, refluxul l-ar putea purta în 
larg. Această posibilitate îl determină să se hotărască. 

Dacă rămânea pe trauler și ancora ţinea, exista șansa să iasă 
din furtună, cu condiţia să evite stâncile de la gura portului. Dar 
în barca de salvare nu avea nicio șansă. 

Într-adevăr, vântul l-ar putea purta spre țărm, dar combinaţia 
dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. Dacă s-ar întâmpla așa, 
și-ar pierde cunoștința în zece minute și ar muri în următoarele 
douăzeci. Pe timpul zilei ar fi riscat, contând pe cineva care ar 
putea veni să-l salveze. 

Dar noaptea, pe furtună, ar fi rămas singur. Așa că se hotărî 
să rămână pe vas. 

Pe când tocmai se hotăra, o altă străfulgerare de lumină 
brăzdă cerul și el încercă să evalueze situaţia. Ancora ţinuse și 
acum traulerul înainta o dată cu mareea, cu prora în vânt. In 
depărtare, lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile 
colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că, având puţin noroc, 
le va lua pe la tribord. 


Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă ţigară. 

Tot ce putea să facă era să aștepte. 
(J 

Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii 
spre ușa de la intrare, deschizând-o cu forță, iar apoi închizând- 
o, înainte de a aprinde luminile. 

Uniforma lui era înmuiată de apă și simţea frigul până la oase. 
Inima îi bătea cu putere. 

Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat, 
făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă. 

ÎI bău, apoi își pregăti un altul și se duse la baie. 

Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzaţia de frig 
îi dispărea încet, pulsul îi încetini, și când ieși din duș se uscă și 
se așeză în faţa focului ca să-și bea al doilea pahar: se simţea 
deja mai bine. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se 
întâmplase. 

Își aminti că fusese pe Sod Beach, stătuse în faţa focului, 
bucurându-se de ploaie și de singurătate. Ascultase furtuna cum 
se lăsa în josul țărmului, o dată chiar se ridicase să se uite cum 
se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark's 
Harbor. 

Făcuse focul, se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze 
cu ochii deschiși. Dar probabil că adormise, sau poate era unul 
din momentele lui de „vrajă”, pentru că următorul lucru pe care 
și-l amintea era că se afla în mașina lui, conducând spre casă. Și 
oricât ar fi încercat, nu putea să-și explice de ce uniforma îi era 
udă fleașcă; mașina fusese parcată la zece-douăzeci de metri de 
casa Baron. Sigur, hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă s- 
ar fi târât pe distanţa aia. 

O imagine îi fulgeră prin minte, pentru o fracțiune de 
secundă, apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă, mergând prin 
furtună, privind marea. Și mai era ceva, ceva dincolo de 
închipuirea lui. Siluete, siluete familiare, care îl chemau. Dar 
totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o 
amintire sau dacă era pur și simplu în imaginaţia lui. 

Își prepară o a treia băutură, ceva mai slabă de data asta, și 
cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu 
doctorul Phelps. Dar Phelps ar insista să-l examineze în 
întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta. 


167 


Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar 
câţiva ani până la pensie. 

Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii. 

— Whalen, zise el automat, când ridică receptorul. 

— Harn? Unde-ai fost? 

Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se 
încruntă. 

— Afară, zise el sec. 

Urmă o pauză ușoară și Harney se simţi mai bine când simţi 
stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului. 

— Am încercat să te prind toată seara, zise Chip cu o voce 
împăciuitoare. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au 
tras la han. 

— Pescari? repetă Whalen. 

— Doi tipi din Port Angeles. Merle zice că se îndreptau spre 
Grays Harbor, dar furtuna i-a mânat încoace. 

Whalen ridică din umeri cu indiferenţă. 

— Au probleme? întrebă el. 

— Probleme? Nu, nu din câte știu eu. Am vrut doar să știi că 
sunt aici. 

— A, zise Harn. Mulţumesc că m-ai sunat. 

Se pregătea să închidă când, deodată, se gândi la altceva. 

— Chip? 

— Da. 

— S-a întâmplat ceva azi? 

— Nu, nimic, îi spuse Chip. Liniște ca de mormânt. 

— Cum ţi-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer? 

Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl 
auzise. Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse: 

— Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident, Harn. 

— Dar n-a fost, bombăni Harn. 

— Da, presupun că nu. 

Se făcu din nou tăcere, o tăcere mai lungă decât prima oară, 
timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească. 
Chip cedă primul. 

— l-am spus lui Palmer că a fost un accident, șefule. 

— AȘ fi vrut să nu-i spui, zise Whalen. Aș fi vrut să-l lași așa, 
să-și facă griji. 

Chip se hotărî să abandoneze subiectul. 

— Păi, ne vedem dimineaţă, zise el. 


— Da, zise scurt Whalen. Ne vedem dimineaţă. 

Lăsă receptorul în furcă, își luă băutura și se duse la fereastră. 

Se holbă la furtuna de afară, fără s-o vadă de fapt, și 
sprâncenele i se încruntară. Una peste alta, hotări el, fusese o zi 
împuţită. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care 
nu și le putea aminti. 

Apoi chicoti gros pentru sine, gândindu-se că nu contau acele 
momente pe care nu și le amintea - probabil că nici n-ar fi 
meritat să și le amintească. 

e 

Jeff Horton aruncă o privire la ceas, apoi se îndreptă spre 
fereastra camerei de hotel. Încercă să vadă cheiul aflat la o sută 
de metri depărtare, dar prin furtună nu se vedea nimic. Se mai 
uită o dată la ceas. Stătuse în cameră patruzeci și cinci de 
minute; lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de zece minute ca să 
lege barca. 

Se întoarse de la fereastră, își îmbrăcă impermeabilul și 
părăsi camera. Se opri jos și aruncă o privire la bar, dar Max nu 
era acolo. Era doar Merle Glind, cocoțat pe un taburet, 
pălăvrăgind prietenește cu un poliţist tânăr de lângă el. Jeff ieși 
în furtună. 

Chiar de pe chei, furia furtunii îl orbi și se mișcă încet, 
cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în faţa ei. Apoi 
ajunse la cheiul gol. 

Uitând de furtună, Jeff se uita la locul gol care era sigur că 
fusese ocupat de Osprey. Își spuse că se înșală, că legaseră 
vasul mai departe. O rupse la fugă, înaintând împotriva vântului, 
și își făcu drum spre capătul cheiului. 

Nu erau alte dane goale, și nici urmă de Osprey. Era pe 
punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată, când 
întunericul nopţii se animă de lumina unui fulger, o fâșie alb- 
albastră care lumină orizontul. Străfulgerarea îl făcu să se uite în 
larg - departe în port, aproape de intrare, văzu silueta unei 
bărci. 

Pentru Jeff nu încăpea discuţie. Barca era Osprey și se 
îndrepta spre stânci. Lumina albă se stinse în întuneric, dar Jeff 
prinsese rădăcini pe doc, ochii lui străduindu-se să pătrundă 
întunericul, mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită 
să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete 
chemătoare. 


169 


Secundele treceau. 

e 

Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de 
comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din 
fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta 
spre stânci. 

Se iveau inerte chiar în față, apa învolburându-se în jurul lor, 
prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche. 

Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în 
ultimele treizeci de minute și înșfacă vesta de salvare, legând-o 
în jurul taliei. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să 
pregătească barca de salvare pentru lansare. Trase copertina de 
pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie, apoi 
începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată. 

Dar era prea târziu. 

Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenţii din 
jurul recifului. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo, rămânându-i 
la suprafaţă doar rama. 

Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenţii furioși și se răsuci 
la pupa. Traversa se izbi de stânci, cutremurându-se când 
carena se desfăcu în două. Vasul se scufundă în apă gemând și 
tânguindu-se când marea presă asupra ei, măcinând-o de 
stânci, rupând-o în bucăţi. 

Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă 
presiunii și deodată carena se umplu de spumă. 

Câteva secunde mai târziu. Osprey explodă. 

Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei, năucit 
rapid de apa rece ca gheaţa, dar începu să înoate de îndată ce 
ajunse la suprafață. 

Dar nu fu decât o simplă mișcare a braţelor - mareea îl umflă, 
îl smulse de lângă epava în flăcări, de lângă ceea ce ar fi putut fi 
adăpostul stâncilor. 

De îndată ce își dădu seama ce se întâmpla, se opri din înotat 
și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. Simţi cum 
îl cuprinde frigul, cum îl copleșește moleșeala. 

Apoi epava începu să dispară din ochii lui. 

La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree, 
apoi știu că era altceva. 

În tăcere, îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase, apoi 
se lăsă în voia mării. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai 


170 


constitui o ameninţare. Acum îl alina, legănându-l să adoarmă. 
El aștepta nerăbdător somnul, deși știa că nu se va mai trezi 
niciodată. 

Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff 
imediat. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul 
exploziei ajunse la el. Atunci flăcările arătau deja ca un far 
incandescent, la intrarea în port, un infern de roșu aprins 
amestecat cu fuioare de fum negru, uleios. Atunci explodă și 
celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se 
ridică pe cerul nopţii. Jeff Horton, cu mintea paralizată de șoc, 
începu să plângă încet, lacrimile amestecându-i-se cu picăturile 
de ploaie și de apă sărată. 

e 

Glen Palmer nu văzu prima explozie, dar, când unda de șoc 
atinse casa veche de pe plajă, sări în picioare și alergă la 
fereastră. Văzu imediat roșeaţa incandescentă și se holbă la ea 
când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopţii. Apucă 
lanterna și ieși precipitat din casă, alergând de-a lungul plajei 
spre chei. Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de 
scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu 
fusese pe chei. Era în afara portului, departe. Și atunci știu. O 
barcă intrase în stânci. 

Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia braţul dinspre 
nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle 
Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. Porni spre ei, dar, 
când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare, văzu 
că era cineva acolo. 

Împietrită în faţa infernului, silueta neagră a unui bărbat 
stătea în tăcere, aproape cu tristeţe, cu privirea fixă la mare. În 
loc să se ducă la han, se grăbi spre chei. 

e 

De la fereastra lui, Harney Whalen privi atent focul care ardea 
strălucitor în port. 

— Ticălosul, își spuse el încet. Careva s-a băgat în necaz în 
seara asta. 

Se duse în dormitor, își scoase halatul și începu să îmbrace 
uniforma curată. Nu se grăbea - trăise în Clark's Harbor destul 
ca să știe că, indiferent de ce se întâmplase acolo, nu era mare 
lucru de făcut în seara aceea. Nici în seara aceea, nici mâine. 

Până când furtuna nu se potolea. 


171 


Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark's Harbor 
furtunile nu se potoleau niciodată. 

Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se 
sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna. 


e Capitolul 17 


Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr. 
Jeff se întoarse și Glen se sperie puţin de privirea goală din ochii 
tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de 
emoție de pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe. 

Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic: 

— Fratele meu... zise el. Max... barca... 

Realitatea îl izbi cu forţă și el căzu în genunchi și își îngropă 
fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi 
sfărâma corpul. 

Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că 
ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se 
petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci 
auzi un sunet de pași bătând cheiul. 

Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr. 

— Acolo e barca ta? 

Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească. 

— Și fratele tău? 

Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe faţa lui 
se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere. 

— Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să 
explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit... 

Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns. 

— Glen? 

Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip 
Connor în picioare deasupra lui. 

— M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece? 

Glen clătină din cap. 

— Nu știu. Abia am ajuns și eu. 

— l-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip. 

Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton. 

— E barca ta acolo, băiete? 


172 


Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții. 
Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în 
câteva minute. 

— Haideţi să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să 
mai stăm aici. 

Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o 
porniră pe chei înapoi. După câţiva pași Jeff păru să-și mai vină 
puţin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câţiva pași 
se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preţ de câteva 
secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu 
doar întunericul nopţii. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse. 
Jeff nu se mai uită în urmă. 

Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han. 

— L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns. 

— Nu-ţi face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal 
și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură 
de coniac? S-ar părea că are nevoie. 

Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea 
la iveală o faţă de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște 
ochi înroșiţi, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea 
goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă 
o dată faţa lui devenise inexpresivă. 

— Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare 
de șoc. 

— Sună-l pe Phelps, zise Chip. 

Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când 
Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o 
privire în jur, apreciind situaţia, apoi se apropie de ajutorul său. 

— Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă 
de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine? 

— Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam 
ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi 
am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen 
Palmer era acolo cu tipul ăsta. 

Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea ţintă la podea, 
cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese 
Merle Glind de la bar. 

Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversaţia dintre 
șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puţin când 
privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr. 


173 


— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui 
profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și 
face o părere. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent. 

Privea încă fix în podea. 

— Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a 
explodat barca aceea. 

Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească. 

— İl căutam pe fratele meu. Il căutam pe Max... 

Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghiţitură mare de coniac și 
puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el. 

— De ce nu începi cu începutul? 

— Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și 
păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe 
Max. El urma să asigure barca pentru noapte - nu trebuia să 
stea mai mult de zece minute. După patruzeci și cinci de minute 
l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca 
dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul 
și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta 
spre ieșirea din port, chiar înspre stânci. 

Se  întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind 
bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își 
recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse. 

— Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc 
afară să-l caut pe Max. 

— Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici 
altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să 
avem două bărci strivite de stâncile alea. 

Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze 
pe Jeff Horton. In timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își 
îndreptă atenţia spre Merle Glind. 

— Cine e? îl întrebă repede pe Glind. 

— İl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la cinci 
jumate-șase. E din Port Angeles. 

Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva. 

— Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat. 

— M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că 
acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a 
povestit Horton. 


174 


Glind clătină din cap. 

— Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, 
Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. 
Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit. 

Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse: 

— E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica 
ceva din ce-a spus. 

Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap. 

— Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu faţa 
la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. 
Apoi a ieșit și după cinci minute s-a produs explozia. Nu are 
nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge 
imediat de la țărm la stânci. 

— Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe 
omuleţ. 

Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar. 

— Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. 
Probabil că o să avem o mulţime de clienţi aici în seara asta. N- 
avem în fiecare noapte o asemenea distracţie. 

Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la 
bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și 
clătină trist din cap, deplângându-l pe omuleţul care încerca din 
răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar 
Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună. 

Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, 
când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de 
vorbă lângă recepţie. Whalen se uită întrebător la Chip. 

— Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș 
duce pe Glen acasă. Se teme că soţia lui își face griji pentru el. 

— Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de 
vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ţi 
pun niște întrebări, Palmer. 

Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi 
făcut decât să-l întărite pe Whalen. 

În schimb, se întoarse spre Chip. 

— Știu că îţi cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai 
putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine? 

— Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva 
urgent să-mi dea de făcut. 


175 


Se întoarse către șeful poliţiei și Whalen își mușcă buza în 
timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap. 

— Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de 
tine mai târziu. 

— Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el. 

Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul. 

— Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen. 

Glen clătină din cap. 

— Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. 
Spune-i că ajung după ce termin aici. 

Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, 
apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps. 

— Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea 
să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă. 

— Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă 
nu s-a încheiat. De ce nu stai jos? 

— E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen. 

— Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul. 

Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din 
cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de 
așteptat. 

e 

Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se 
concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la 
capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte 
și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă 
dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt. 

Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din 
cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puţin de o oră. Stătuse 
la fereastră după ce plecase el și, după cincisprezece minute, 
văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se 
și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, 
fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi - nu știa 
precis peste cât timp - auzise explozia și alergase la fereastră 
unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o 
a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg. 

De atunci, nimic. 

Nenumăratele drumuri până la geam. 

Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen. 

Și teama în continuă creștere. 


176 


Ceva se întâmplase. Nu știa de ce, dar era sigură că exploziile 
aveau legătură cu absenţa prelungită a lui Glen. 

Dar ce anume? 

Cel mai rău era că nu știa nimic. Dacă ar fi avut telefon... 
Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. Dacă ar fi fost copiii 
destul de mari ca să stea singuri. Dar telefon nu avea, furtuna 
nu dădea semne să se domolească, iar copiii nu puteau să stea 
singuri. Până și căţelușul era prea mic ca să poată să-i 
păzească. 

Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că 
aude o ușă trântită. Îngheţă pe locul pe care se afla, ascultând 
cu atenţie. Atunci se auzi o bătaie în ușă. 

Rebecca își simţi inima cum bate când se duse la ușă, dar, 
înainte de a întinde mâna să deschidă, în mintea ei sună un 
clopoțel de alarmă. 

— Cine e? întrebă ea moale, nedorind să-i trezească pe copii. 

— Chip Connor, veni răspunsul. 

Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif, cu o 
teamă crescută. 

— Ce e? strigă ea. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doamnă Palmer. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. 
Pot să intru? 

Rebecca simţi cum încordarea îi dispare, dar genunchii i se 
înmuiară. 

— Desigur, zise ea, dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului 
de șerif. 

Inchise ușa după ce intră el, apoi se duse la cămin. Se uită la 
foc și apoi se întoarse către Chip. 

— Ce s-a întâmplat? Unde e Glen? 

— E bine, doamnă Palmer. M-a rugat să vin aici și să vă spun 
că e bine. Se va întoarce cât poate de repede. 

Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i 
explice lucrurile. Rapid. 

— A fost un accident. Incă nu știu exact ce s-a întâmplat, 
începu el, dar Rebecca îl întrerupse. 

— Un accident? întrebă ea uluită. Ce fel de accident? Focul 
acela? Am văzut un incendiu pe apă. Asta era? 

Chip aprobă din cap. 

— Asta era. O barcă care era ancorată în port pentru noapte 
s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. A explodat. 


177 


— Dumnezeule, rosti Rebecca. E cineva rănit? 

— S-ar putea să fi fost cineva în barcă. Nu știm sigur încă. 
Oricum, când am ajuns pe chei, Glen era deja acolo. A văzut mai 
bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. Așa că Whalen l-a 
rugat să mai rămână un timp. 

Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i 
se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, oftă Rebecca. Nici nu știți ce 
îngrijorată am fost. Ar fi trebuit să se întoarcă, apoi am văzut 
exploziile alea îngrozitoare și... 

Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip. 

— Adică vreţi să spuneţi că nu era aici când s-a petrecut 
explozia? 

— Da, sigur că da, zise Rebecca. Nu v-a spus? 

— Nu mi-a spus mare lucru, răspunse Chip. Unde era? 

— Se dusese pe plajă să controleze casa veche - cea în care 
se vor muta soții Randall. Missy - fetița noastră - credea că a 
fost cineva în casă în după-amiaza aceasta, așa că Glen s-a dus 
să verifice. Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe 
chei. 

— De cât timp era plecat? înainte de explozii, vreau să spun. 

— Nu știu sigur, începu să spună Rebecca. 

Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip. 

— Dumnezeule, doar nu crezi că Glen avea de-a face cu 
exploziile alea, nu? 

— Sigur că nu, zise Chip imediat. Dar vreau să-mi spuneți 
exact ce s-a întâmplat. 

Scoase un carneţel și un creion, apoi văzu expresia de teamă 
din ochii Rebeccăi, aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui 
Glen mai devreme. li zâmbi ca s-o liniștească. 

— Doamnă Palmer, nu e nevoie să-mi răspundeţi la întrebări 
dacă nu vreţi. Dar sper să vreți. Vreau să-mi notez în carneţel, 
chiar acum, tot ce vă amintiţi că ați discutat, de ce a ieșit afară, 
la ce oră a ieșit - totul. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veţi 
spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn 
Whalen. Și atunci îl voi putea susţine, pentru că o să am aceeași 
poveste de la dumneavoastră, înainte ca dumneavoastră și Glen 
să fi putut vorbi unul cu celălalt. 

Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar 
vrea Glen să facă ea. ȘIi-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta - 


178 


spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. lată-l 
acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în 
ochii lui, încercând să-i ghicească intenţiile. Ochii lui erau senini. 

— Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai 
făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc. 

Chip roși și își ţinu ochii pe carneţel. 

— Cu plăcere, zise el. M-am simţit foarte bine. 

Apoi se uită la ea: 

— Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi? 

— Desigur, zise Rebecca. De unde începem? 

e 

A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa 
barului intră Harney Whalen și îl strigă. 

— Palmer, vrei să vii acum încoace? 

Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps 
plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare 
ușoară de șoc care avea să treacă până dimineaţă. 

Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului 
nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se 
pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică 
privirea. 

— Vreau ca tu și Horton să veniţi la sediu. Am putea să 
completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în 
minte. 

Glen zâmbi și zise: 

— Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape 
o oră. 

Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru. 

— Unde e Connor? 

— N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata? 

Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea 
încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina 
neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul 
poliţiei. 

— Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm 
drumul, să auzim. 

— Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reţinut degeaba 
toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat, 

— Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei? 


179 


— Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut 
pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea 
nevoie de ajutor. Asta e tot. 

Whalen îl studie cu ochii micșoraţi câteva secunde. 

— Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanţă de casa ta. 

— Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicaţii. 

— De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen. 

— De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach 
faţă de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar 
în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia 
de nisip. 

Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se 
tot gândească la ceva. 

— Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip 
erau și ei afară, dar nu s-au dus. 

— Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau 
nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător 
era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. 
Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei. 

— Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, 
schimbând subiectul conversațţiei atât de violent, încât preţ de o 
secundă Glen râmase fără replică. 

Apoi își reveni. 

— Ai putea să consideri că îţi făceam o favoare, zise el, 
stăpânindu-și mânia. 

Cine credea Whalen că era? 

— Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza 
asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ţi pasă cine intră și cine 
iese din proprietatea ta? 

— Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, 
înţelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în 
casă îmi spui mie. Nu-ţi mai băga nasul de unul singur. 

Glen simţi cum îl îneacă furia, dar se stăpâni. 

— Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare 
că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult 
înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese 
stins, dar nu de mult. 

— Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în 
după-amiaza asta. 

Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton. 


180 


— L-ai mai văzut până în noaptea asta? 

— Nu. 

— Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? 

— Ti-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici 
până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, 
pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu 
fratele meu? 

— Ti-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu 
fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă 
a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de douăzeci de minute 
în apă. In zece minute, omul se duce acolo. Peste încă zece 
minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ţi-ai dori ca fratele 
tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puţin probabil, din 
moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci. 

— Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff. 

— Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci 
fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci. 

— Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru 
noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată. 

Un zâmbet domol apăru pe faţa lui Whalen. 

— Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? 
A îndreptat-o spre recif? 

— Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, 
dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o 
să ne ducem acolo. 

— Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, 
cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai 
răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer. 

Până la urmă, furia lui Glen exploadă: 

— Ai înnebunit? strigă el la șeful poliţiei. Whalen, ia spune-mi, 
sunt arestat sau nu? 

— Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia 
celuilalt. Nu încă. 

— Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și 
nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. 
La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut. 

leși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească. 
Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen 
se întoarse spre Jeff Horton. 


181 


— Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el 
blând, dar ameninţător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând 
să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai 
repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat 
din Clark's Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îţi spun eu. 
Apoi pleci. Ai înţeles? 

Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, 
aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce 
credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă 
furtuna ce îl adusese în Clark's Harbor, blestemă Clark's Harbor 
și pe Harn Whalen. 

Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și 
simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să 
facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum. 

Trebuia să stea în Clark's Harbor. 

Trebuia să-l găsească pe Max. 

În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în faţă, Jeff 
încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să 
fie bine. 

Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max 
nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte. 

e 

Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de 
poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să 
reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, 
dar decise că n-ar face asta - nu i-ar plăcea să lase copiii 
singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu 
se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece 
pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina. Se întoarse în loc și 
începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la 
intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri 
apăru la nord. Glen ieși în faţa drumului și făcu cu mâna. Mașina 
opri lângă el. 

— Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai 
contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine? 

Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și 
o luă înapoi spre nord, îi ceru o ţigară. 

— M-am lăsat acum câţiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după 
ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou. 

Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum. 


182 


— Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să 
aștepți până ajungi acasă și plec eu? 

— Cum adică? 

— Ah, la naiba, nu știu, zise Chip. 

Apoi zâmbi răutăcios. 

— Ştii, ţi-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi 
dus să faci pe bunul samaritean. 

— Rebecca ţi-a spus unde am fost? 

— Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie 
să răspundă la nicio întrebare. 

— Dar de ce-ai pus întrebări totuși? 

— Doar așa, zise Chip. 

leși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei 
Palmer. Trase cât mai aproape de căsuţă, dar nu opri motorul. 

— Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn. 

Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip 
vorbi din nou. 

— Glen? 

Glen se întoarse către ajutorul de șerif. 

— Nu știu cum să-ţi spun, dar îmi placi și tu și soţia ta. De 
asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a 
întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat. 

Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă: 

— De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să 
vorbeşti tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ţi ţii cumpătul, bine? Cu 
Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dare 
corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, 
adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineaţă. 

Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare. 

— Ştiu și eu... oftă el. Dar presupun că n-am încotro. 

Intinse mâna spre ajutorul de șerif. 

— O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulţumesc că 
m-ai adus. Și pentru restul. 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din 
mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip 
dispăru în noapte, înainte să intre în casă. 

Rebecca îl aștepta. Işi aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrăţișă 
strâns. 

— Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă 
aici? 


183 


— Nu știu, șopti blând Glen. Dar, orice-ar fi, n-are nicio 
legătură cu noi. Niciuna. 

Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. Dar ceva se 
întâmpla și simţea că el și familia lui se lăsau prinși. Fără să-i 
spună Rebeccăi, se hotărî să-l sune pe Brad Randall de 
dimineață. 

e 

În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a 
cabanei, Missy și Robby stăteau în pătuţurile lor, amândoi treji. 
Robby ţinea ochii închiși, dar Missy stătea cu ei larg deschiși, 
privind ţintă spre patul de deasupra ei. Când vorbi, vocea ei 
sună sec în întuneric. 

— Ți-e bine? șopti ea. 

Urmă un moment de liniște, apoi vocea lui Robby cobori până 
la ea. 

— Cred că da. Dar m-am simţit ciudat multă vreme. 

— Știu, zise Missy. Am avut un vis. 

Vocea îi tremură, apoi continuă. 

— Era înspăimântător. Cred că nu dormeam. 

Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă 
sora lui. 

— Cum era? 

— Nu știu exact, zise fetița timid. Cred că tu erai în vis, dar 
păreai mare. Foarte mare. Și nu semănai. 

Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. Cum ea 
tăcea, puse el o întrebare, 

— Eu eram bine... sau eram iar bolnav? 

— Erai... începu să spună Missy, dar se opri când nu-și găsi 
cuvintele. Făceai niște lucruri. Ai făcut o barcă să se scufunde și 
râdeai. Cel puţin cred că tu erai. Poate că nu, zise ea plină de 
speranţă. 

Robby clătină din cap pe întuneric. 

— Nu-mi amintesc nimic, zise el vag. Nu puteam dormi și 
voiam să mă duc afară. 

— Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy. 

— Le-ai fi spus lui mama și tata, zise Robby simplu. 

Se urcă înapoi în pat. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară 
vuietul furtunii de afară. 

— Aș vrea să se oprească, zise Missy încet. 

— Și eu aș vrea, fu de acord Robby. 


184 


Brusc, fără niciun avertisment, ploaia și vântul încetară. 
Liniștea se lăsă peste Sod Beach. 


e CARTEA A TREIA e 


Dansatori în furtună 


186 


e Capitolul 18 


Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în 
chiuvetă. Păreau atât de multe, scoase acum din dulap, încât nu 
se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse 
la Clark's Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la 
subsol, unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât 
timp vor fi plecaţi. In cele din urmă abandonă problema, 
concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. Cu acestea era 
ușor - pe cele vechi, uzate, le luau cu ei, pe cele bune le lăsau 
acasă. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea 
cutie când sună telefonul. 

— Răspund eu, strigă Brad din camera de zi, unde punea 
cărțile în cutii de carton. 

— Unii fac mereu pauză, bombăni Elaine, destul de tare ca să 
fie sigură că o aude Brad. 

— Alo? zise Brad când ridică receptorul. 

— Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer. 

— Bună, rosti călduros Brad. Ce e? 

După o ușoară ezitare, glasul lui Glen se auzi din nou, dar mai 
șovăitor. 

— Uite ce e, voi mai aveţi de gând să vă mutaţi aici? 

— Neapărat, răspunse Brad. Eu împachetez cărțile și Elaine 
face treabă în bucătărie. Ultimele rămășițe de discriminare 
sexuală, ai putea să zici. 

Cum gluma nu stârni niciun efect, nici cel mai mic chicot, 
Brad se încruntă ușor. 

— S-a întâmplat ceva acolo? 

— Nu știu, răspunse cu greutate Glen. O barcă s-a ciocnit de 
stânci aici azi-noapte. 

— Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită. 

— Nu, în Clark's Harbor n-a fost. Am avut o afurisită de 
furtună. 

Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire, dar apoi 
dădu din umeri. 


187 


— Ei, oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită 
să intre în stânci, zise el, mulțumit de sine. 

— Da, numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. 
Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta. 

— Tu? Cum i-a venit ideea? 

— Nu știu. Nu mai știu nimic. 

Se făcu tăcere, apoi vocea lui Glen continuă, ezitant, aproape 
scuzându-se. 

— De asta te-am sunat. Aici lucrurile au luat-o razna și n- 
aveam cu cine să vorbesc. Cât mai e până când vii? 

— Nu mai e mult. Astăzi, de fapt. 

— Astăzi? 

Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad. 

— Împachetăm ultimele lucruri. Camionul vine în jurul 
prânzului. Cred că o să ajungem acolo pe la patru, poate pe la 
cinci. 

— Ei, sper că n-o să crăp până atunci, zise Glen, dar vocea îi 
tremura ușor. Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, Brad, dar 
aici ceva groaznic se petrece. 

— Parc-ai vorbi de un fel de conspirație, zise Brad, cu o 
curiozitate stârnită. Eşti sigur că nu ţi-ai lăsat imaginaţia să 
zburde? 

— Nu știu. De câte ori am mai spus asta? Uite ce, fă-mi o 
favoare, vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. 
Dacă nu sunt la galerie, sunt acasă. 

— Oricum aveam de gând, îl asigură Brad. Și uite ce-i, nu te 
necăji prea tare. Orice s-ar întâmpla, sunt convins că are o 
explicaţie logică. 

— Ei, mă bucur că ești convins. E-n regulă, n-are rost să mai 
lungim convorbirea. Ne vedem mai târziu. 

Când Brad își luă la revedere, își dădu seama că Elaine stătea 
în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi, cu o 
expresie curioasă pe faţă. 

— Ce se-ntâmplă? Cine era? 

— Glen Palmer. 

— Ce voia? 

— Nu știu exact, zise Brad gânditor. E foarte necăjit de ceva. 
Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să 
creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el. 

— N-am știut că Glen avea o barcă. 


— S-ar părea că nu era barca lui. 

Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți. 

— l-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta, așa că n-a 
intrat în amănunte. Dar părea foarte supărat. 

Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. Apoi se 
duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward 
Park, care se întindea în faţa lor. 

— Mă întreb dacă nu facem o greșeală, zise ea fără să se 
întoarcă. 

— O greșeală? 

Tonul vocii lui Brad părea preocupat. Elaine se întoarse spre 
el, ca să-i poată citi îngrijorarea de pe faţă. 

— Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. Adică, nu ai 
niciun motiv pentru care să nu poţi scrie aici, nu? Avem cu 
siguranţă o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te 
distrage nimeni. Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul 
orașului ca niște pustnici. Noi de ce n-am putea? 

— Presupun că am putea, răspunse Brad. Dar nu vreau. Și pe 
de altă parte, poate chiar se întâmplă ceva acolo. 

— Dacă e așa, nu vreau să iau parte. 

— Ei bine, eu vreau. Cine știe? Poate că am să scot un 
bestseller din toate astea. 

— Sau poate că ai să dai de bucluc, zise Elaine. 

Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument. Brad 
se hotărâse și cu asta basta. Așa că îi făcu cu ochiul, încercă să- 
și alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat. 

Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. Ca 
la comandă, camionul care urma să-i ducă la Clark's Harbor 
trase pe alee. 

e 

Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu, dar la ora zece hotărî 
că era zadarnic și se sculă. Fusese o noapte de somn întrerupt 
de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineaţă stătuse 
treaz, încercând să accepte ce se întâmplase, încercând să 
găsească o explicaţie. 

Max asigura barca. Atâta tot. 

N-ar fi scos-o el în larg. Nu de unul singur și nu pe furtună. 

Dar fusese în barcă, altfel ar fi venit la han. 

Dar dacă era în barcă, de ce a intrat în stânci? De ce n-a 
pornit motoarele? 


189 


Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră 
scoase din uz. De către cine? Și de ce? Erau străini aici, nu 
cunoșteau pe nimeni. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de 
sabotaj. 

Nimic n-avea sens, dar pe Jeff îl costase scump. Fratele lui 
dispăruse, barca de asemenea, iar el se simţea neajutorat. 

De câteva ori în timpul nopţii se dusese la fereastră și 
încercase să pătrundă întunericul cu privirea, căutând s-o vadă 
pe Osprey încă legată de chei, plutind liniștită în portul calm. 
Dar când veni dimineaţa Jeff evită fereastra, amânând 
momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din 
doc era gol. 

Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când cobori scările, ca și 
cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat, 
și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. Se 
opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port. 

În depărtare, formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea 
calmă, părând inofensivă în lumina zilei. 

Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de 
stânci doar cu câteva ore în urmă. 

Văzând stâncile goale, Jeff simţi o undă de speranţă. Apoi își 
îndreptă ochii spre chei, dar acolo dana era goală, mărturia 
mută a dispariţiei vasului Osprey. Jeff merse încet către 
debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul. 
Stătu acolo mult timp, ca și când ar fi încercat doar prin puterea 
voinţei să-l facă să reapară, apoi auzi o voce în spatele lui. 

— S-a dus, fiule, zise moale Mac Riley. 

Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân. 

— Te-am prevenit, zise Riley cu o voce blândă, fără urmă de 
răutate. E nesigur, mai ales pe furtună. 

— N-a fost din cauza furtunii, zise Jeff. Oricât de rea a fost 
furtuna, frânghiile astea n-au cedat. Cineva le-a aruncat. 

Riley nu îl contrazise. În schimb, îşi mută privirea de la Jeff 
spre ieșirea din port. 

— După toate aparențele, epava ar trebui să fie încă aici, nu? 
medită el. 

Înainte ca Jeff să poată răspunde, bătrânul continuă: 

— Așa e marea. Uneori aruncă vasele în stânci, apoi le lasă 
acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze, dar nu și 


190 


aici. Aici, când ia ceva, păstrează. Cred că așa a făcut și cu 
barca ta. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafaţă. 

— Întotdeauna există resturi, zise Jeff. Vor apărea undeva. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș pleca și aș da uitării totul, zise 
Riley. N-ai ce-i face, fiule. Clark's Harbor nu e ca alte locuri. Aici 
lucrurile funcţionează diferit. 

— Asta a zis și șeful poliţiei azi-noapte, zise Jeff furios. Cum 
adică, lucrurile funcţionează diferit aici? 

— Vite-așa. E din cauza mării, a plajei. Indienii știau totul 
despre asta și credeau că este un loc sfânt. Presupun că și noi 
gândim la fel. Străinii trebuie să aibă grijă aici. Dacă nu știi ce 
faci, se întâmplă lucruri rele. Ei, dar presupun că știi asta, nu? 

— Tot ce știu, zise Jeff cu încăpăţânate, e că barca mea e o 
epavă și că fratele meu lipsește. 

— E mort, fiule. Dacă era în barcă, e mort. 

Nu era răutate în glasul lui; era doar o constatare. 

— Dacă îi apare trupul, atunci e mort, răspunse Jeff. Atâta 
timp cât nu apare niciun corp, nu e mort. 

— Cum vrei, zise Riley. Dar, dacă aș fi în locul tău, m-aș 
întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. Și aș sta 
departe de Clark's Harbor. 

Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff, dar acesta se trase înapoi 
furios. 

— Am de gând să aflu ce s-a întâmplat, zise el. 

— Poate că ai să afli, fiule, zise Riley netulburat. Dar n-aş 
conta pe asta. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu 
gândul, ca noi toţi ceilalți. 

— Nu pot, zise Jeff, aproape fără să se audă. 

— Uneori e mai bine să nu știi, dar bănuiesc că nu poţi să 
înţelegi, nu? 


— Nu, nu pot. _ 
— Ai să poţi, fiule. Intr-o zi, nu prea târziu în viață, ai să 
înţelegi. 


Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. Apoi 
se întoarse, și Jeff crezu că mai voia să spună ceva, dar acesta 
păru să se răzgândească. Fără un cuvânt, își continuă drumul. 

Jeff mai rămase o vreme pe chei, apoi începu să meargă spre 
fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. Pe undeva, 
resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm. Cu puţin 
noroc, unul din ele ar putea furniza vreun indiciu. 


191 


Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe 
plajă, de la pădurea de deasupra. Ud și dens, se lipea de ghetele 
lui Jeff în timp ce mergea spre braţul de sud al portului. Nu găsi 
nicăieri vreo urmă de naufragiu. Nu că s-ar fi așteptat cu 
adevărat. Dacă ar fi ceva de găsit, ar fi probabil undeva la nord, 
purtat de maree în reflux, apoi cărat de curent pe mal. Dar de la 
capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor. Poate că 
s-ar putea vedea ceva de acolo, ceva ce nu se vedea de pe chei. 

Nu se vedea nimic, doar colţurile strălucitoare ale stâncilor de 
granit, clar vizibile și neameninţătoare în marea calmă. Nu era 
nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azi- 
noapte, niciun fragment din barca sfărâmată de ele. 

Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă, ca și cum apropierea de 
scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se 
întâmplase. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el, 
zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție. 

După treizeci de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă. 

Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. Urmă 
în schimb poteca care tăia plaja până la golfuleţul presărat cu 
stânci de dincolo. Jeff exploră plaja micuță cu atenţie, 
inspectând bucăţile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm 
noaptea trecută, ochii lui căutând un obiect cunoscut, orice rest 
purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit 
dispărut. Dar nu era nimic. 

Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud 
a lui Sod Beach. Pentru prima oară, ochii lui încetară să mai 
cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară 
frumuseţea locului. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil 
cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. Plaja se 
întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele 
țărmul  curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile 
portului. Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau 
dovada furtunii care bătuse ţărmul noaptea trecută, dar chiar și 
acestea, răspândite peste tot pe plajă, sporeau frumuseţea și 
pacea locului. 

Jeff începu să meargă pe plajă, fără să mai caute rămășițele 
lui Osprey. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru 
moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l 
curețe. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din 
buștenii care pluteau purtaţi de maree și râse tare când forma 


192 


maronie a unui pui de focă ţâșni din spatele ei, se uită 
cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure. 

Începu să alerge și alergatul îi făcea bine, îl făcea să se simtă 
liber. Simţi că începe să se elibereze de tensiunea sub care se 
aflase și începu să alerge și mai tare. 

Când simţi că-și pierde respiraţia și inima începu să-i bată, 
încetini și merse cu pași iuți, apoi renunţă de tot și se așeză 
gâfâind pe un buștean, cu fața la valuri. 

Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până 
să-și dea seama ce vedea. Era la o depărtare de treizeci de 
metri în larg și aproape scufundat; tot ce ieșea la suprafaţă era 
o grămadă cenușie, strălucind udă în lumina soarelui. 

La început Jeff crezu că era o bucată de lemn, dar, când 
valurile o purtară încet la țărm, își dădu seama că era altceva. 
Arăta a pânză. Jeff se ridică și înaintă spre apă, străduindu-se să 
vadă mai bine, fiind sigur că era de la Osprey. 

Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi, dar până la urmă 
un val mare îl cuprinse, îl rostogoli și îl aruncă înainte. Jeff se 
aruncă în valuri, cu mâinile întinse să-l prindă. 

Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max. 

Corpul, cenușiu și lipsit de viaţă, stătea suspendat de vesta 
de salvare. Fără să mai stea pe gânduri, Jeff își prinse fratele în 
braţe, îl trase pe plajă, departe de valuri, și îl așeză cu grijă pe 
spate. 

Se luptă cu curelele de la vestă, trăgând de bucăţile umflate 
de material ca să se desfacă. 

Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept. 
Un șuvoi de apă ţâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un 
bolborosit când apa fu înlocuită cu aer, după ce Jeff slabi 
apăsarea. 

Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. Ştia că Max murise, 
dar mintea lui refuza să accepte. Încă o dată și încă o dată îi 
presă toracele, dar după primele eforturi nu mai ieși apă. Max 
zăcea inert pe nisip. 

Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui, 
holbându-se la ochii lui deschiși, care nu puteau să vadă. Când 
nu mai suportă privirea, îi închise ușor pleoapele. Tot restul 
vieţii va trăi cu amintirea ochilor lui Max, uitându-se fix la el de 
jos, de pe nisip, aproape cu reproș. 


Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul, 
lacrimile curgându-i nestingherit. 

După câteva minute, totul încetă. 

Jeff Horton luă trupul fratelui său, strângându-l în brațe, și 
începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark's Harbor. 

Câteva minute mai târziu, plaja era iarăși goală, cu excepția 
pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. Totul era 
liniștit. 

Dar departe în larg, dincolo de orizont, norii începuseră să se 
adune și se pornise vântul. O nouă furtună se stârnea. 


e Capitolul 19 


— Cât mai e? 

— Cinci mile? Zece? Cam așa ceva, răspunse Brad. Te rog să 
observi că nu plouă. 

— Am observat, zise Elaine. 

După toate socotelile, ar fi trebuit să treacă prin furtuna care 
se abătuse asupra Clark's Harbor noaptea trecută și Elaine 
făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o 
ploaie torențială. Dar, când ocoliră Olympia și porniră spre vest, 
nu dădură decât de cer senin și în ultimele două ore se 
bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. Pe văi era 
așternut un val de ceaţă joasă, amestecat cu un spectru de 
verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri 
de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al 
plopilor înmuguriți. Ici și colo câte un rododendron răspândea 
culoare, cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe 
petalele florii. 

— Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo? 

— Am să aștept, zise Elaine sigură de sine. Nu știi când se- 
nnorează. Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile, 
câștig eu. 

Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi. 

— N-am cum să pierd. 

Se uită în oglinda retrovizoare, așa cum făcuse din minut în 
minut în ultimele trei ceasuri și jumătate, asigurându-se că în 
spate camionul îl urma. 


194 


— Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele 
astea, comentă el. 

— Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi, răspunse 
Elaine cu șiretenie. Casa este mobilată, din câte-mi amintesc. 

Brad ridică din umeri nepăsător, dar nu se putu abţine să nu 
roșească ușor. Când lucrătorii începuseră încărcatul, Brad se 
apucase să adauge alte lucruri de încărcat. Mai întâi biroul și 
scaunul lui, urmate de fotoliul capitonat care, pretindea Elaine, 
s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe 
Sod Beach. 

Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo, 
Elaine intervenise, reamintindu-i că nu aveau curent electric în 
viitoarea lor casă. 

În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era 
aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită. 
Dar, după cum tot insista Brad, cel puţin își justificau banii plătiţi 
pentru camion. 

Viră la o cotitură a drumului. Erau aproape de Clark's Harbor. 
Înaintea lor se afla intersecţia cu Harbor Road și dincolo de el 
galeria lui Glen Palmer. 

— Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini 
mașina. 

— M-am gândit să opresc la secţia de poliţie mai întâi și să iau 
cheia, răspunse Brad. Apoi poţi să te duci la casă cu camionul și 
să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen. 

— Pe naiba, protestă Elaine. Dacă crezi că am să car toate 
boarfele alea în casă de una singură, ești nebun. Pe urmă, vreau 
să-l văd și eu pe Glen. 

— Bine, bine, zise Brad. 

Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în 
sat. 

— Ei, orice s-ar întâmpla pe-aici, pare destul de calm. 

Elaine nu putu să-l contrazică. Clark's Harbor, încălzindu-se la 
soare, se întindea risipindu-se în jurul portului, clădirile lui 
pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării. Încă o 
dată, Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England, o 
imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei. 

Traseră în faţa secţiei de poliţie și Brad îi spuse șoferului de 
camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva 
minute, fără să blocheze traficul. 


195 


Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui, vorbind la telefon. 
Acesta ridică privirea, se holbă la ei cu o vădită surpriză, apoi se 
întoarse la convorbirea telefonică. 

Elaine își aprinse o ţigară și își făcu de lucru privind jenată 
spre fereastră. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima 
parte a conversaţiei lui Whalen. 

— Iti spun, zicea Whalen. N-are niciun rost să vii aici. A fost un 
accident, nimic mai mult. Nu e nimic de investigat. Nici urmă de 
epavă. Doar cadavrul. 

Apoi ascultă, cu ochii spre tavan, aproape închiși, ca și când 
ceea ce auzea nu merita atenţie. 

— Ascultă, zise el în cele din urmă, în mod vădit întrerupându- 
| pe acela care se afla la capătul firului. Am cercetat cadavrul și 
doctorul Phelps l-a cercetat și el. Acuma, eu n-oi fi specialist, dar 
doctorul Phelps este. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a 
înecat. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit 
de stânci. Și ce dracu', nimeni nu rezistă prea mult în apă la 
vremea asta. 

Părea pe punctul de a spune mai multe, dar tăcu din nou și 
Brad presupuse că, oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului, 
protestase la ceva spus de Whalen. 

— Ei bine, oricum, am de gând să trimit cadavrul în Port 
Angeles mâine. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și 
înnebunește pe toată lumea, iar eu m-am cam săturat de toată 
treaba. Deci, dacă vreţi să faceți ceva, să vă uitaţi la cadavru 
sau altceva, ar fi bine s-o faceţi astăzi. 

Chiar atunci se deschise ușa secţiei de poliţie și intră un tânăr 
pe care Brad nu-l recunoscu. Oricine ar fi fost, nu era din Clark's 
Harbor. Părea foarte trist, - faţa îi era roșie și ochii îi scăpărau 
de mânie. Aruncă o privire la Brad și Elaine, apoi își îndreptă 
atenţia spre șeful poliţiei, care vorbea încă la telefon. În timp ce 
asculta, Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea 
nerăbdător. Brad socoti că era fratele celui mort, și că lui i se 
întâmplase ceva oribil, cum spusese Glen Palmer la telefon în 
dimineaţa aceea. 

— Bine, bine, zise Whalen în cele din urmă. Am să aștept 
până veniţi încoace. 

Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr. 

— Ce mai e, Horton? zise el calm. 


Jeff Horton se opri și stătu drepţi în faţa biroului lui Whalen, 
uitându-se fix la șeful poliţiei. 

— Cine te crezi? vru el să știe. 

— Cred că sunt șeful poliţiei, zise Whalen cu ușurință, 
bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. De ce 
întrebi? 

— Și asta îţi dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul 
fratelui meu? 

— Ai aflat? 

— Am aflat. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te 
dispensezi de el. Pot să-l duc eu însumi acasă. 

— Bine, răspunse Whalen, ridicându-se în picioare. Credeam 
că te scutesc de deranj. 

— Mă scutești de deranj? exclamă Jeff. 

Faţa i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv. 

— N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. Am nevoie 
să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max. 

Apoi, la fel de repede cum se făcuse roșie, faţa lui își pierdu 
culoarea și deveni cenușie. Brad se ridică și se postă lângă 
tânăr. 

— Stai jos, zise el blând, dar cu fermitate. 

Când Jeff vru să se împotrivească, Brad îl apucă de braţ. 

— Dacă nu te așezi o să leșini, zise el. 

Il împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu 
să-și ţină capul pe genunchi. 

— Dacă simţi că ţi se face rău, întinde-te pe jos. Are să ţi se 
pară prostesc, dar e mai bine decât să vomiţi. Acum respiră 
adânc. 

Brad își îndreptă apoi atenţia spre Whalen: 

— Ce se-ntâmplă? 

— E treaba mea și a lui, declară Whalen. N-are legătură cu 
tine. 

— Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. Mă 
întreb de ce oare. 

— Și eu îţi spun că nu e treaba ta, se răsti Whalen. 

— A cui treabă ar fi? zise Jeff, ridicându-se în picioare. 

Se uită la Brad. 

— Dumneavoastră cine sunteți? 

— Brad Randall, zise Brad, întinzându-i mâna. Sunt doctor în 
Seattle. Presupun că fratele tău e cel care a murit? 


197 


Jeff aprobă din cap. 

— Individul acesta susține întruna că a fost un accident, dar 
nu cred. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici 
măcar nu mi-a spus. 

— Max presupun că e fratele tău. N-ai vrea să-mi spui numele 
tău? 

— Jeff. Jeff Horton. 

— Bine, Jeff. Acum spune, ce s-a întâmplat? 

Dar, înainte să apuce să-i spună, Harney Whalen interveni: 

— E cumva biroul tău, domnule doctor Randall? zise el 
insinuant. Căci cu siguranţă te porți ca și cum ar fi. 

Brad își mușcă buza. 

— Îmi pare rău, zise el. Nu e treaba mea, desigur. Dar Jeff 
pare destul de necăjit și oamenii necăjiţi sunt preocuparea mea. 

Cum Jeff se uita la el întrebător, Brad îi făcu cu ochiul. 

— Sunt psihiatru. 

Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenţia lui Brad, 
exact așa cum intenţionase. 

— Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu 
șeriful? sugeră ea. E-n regulă? 

Brad înțelese imediat că soţia lui încerca să dezamorseze 
situaţia. Îi zâmbi recunoscător. 

— Dacă nu te superi, zise el, știind că nu s-ar supăra și că de 
fapt ea preluase controlul situaţiei. 

— Sigur că nu mă supăr. 

Se întoarse către Whalen și îi zâmbi. 

— E ceva ce artrebui să știu despre casă chiar acum? 

Whalen clătină încet din cap, uitându-se când la unul, când la 
celălalt dintre soţii Randall. Dar, înainte să poată spune ceva, 
Elaine se auzi din nou. 

— Bine, atunci ne vedem peste câteva minute, îi spuse ea lui 
Brad. 

Îl prinse de braţ pe Jeff Horton și îl trase în picioare. Jeff, 
încurcat, nu opuse rezistenţă și ea îl conduse afară din birou. 

— Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși 
pe coridor. 

Se felicită. Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din 
familie. 


— Nu ţi-a fost ușor, nu? îl întrebă Elaine pe Jeff. 


Stăteau în cafenea, bându-și a doua ceașcă de cafea, după ce 
Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase. 

— Puțin spus, zise Jeff cu amărăciune. Ce-i mai rău e că n-o să 
mai pot sta aici multă vreme, și, cum o să plec, șeful poliţiei o să 
lase baltă toată treaba. La naiba, a făcut-o deja. 

— S-ar putea să fi fost chiar un accident, sugeră Elaine. 

— Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max, aș fi fost de 
acord. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au 
accidente. Era întotdeauna metodic, întotdeauna grijuliu, 
întotdeauna zicea că nu există accidente. Ca și noaptea trecută, 
când ne-a prins furtuna. Oricine altcineva în locul nostru ar fi 
încercat să ajungă în Grays Harbor și, dacă n-ar fi reușit, atunci 
s-ar fi putut numi un accident. Dar Max ar fi spus că e o prostie 
și ar fi dat vina pe timonier. 

— Și ar fi avut dreptate, aprobă Elaine. 

— Dacă i-ar fi folosit la ceva. Oricum, Osprey n-ar fi putut să 
fie dezlegată accidental. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la 
doc, dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. E ca și 
cum nu i-ar păsa. 

— Cred că nici nu-i pasă, zise încet Elaine. 

Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta, 
ea schimbă subiectul. 

— Ce-ai să faci acum? 

— Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. Dar 
fără Max n-o să-mi fie ușor. 

— N-ai putea să mai stai aici o vreme? 

— Sunt falit. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta 
gata. Dar vreau să rămân, să aflu ce s-a întâmplat cu Max. 

Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o 
intensitate care aproape că o înspăimântă. 

— Cineva l-a omorât pe Max, doamnă Randall. Nu știu cine, 
dar cineva l-a omorât. Trebuie să aflu de ce. 

Elaine îl studie pe tânărul din faţa ei și încercă să evalueze ce 
îi spusese, E încă sub stare de șoc, își zise ea, și profund afectat. 
Totuși, ceea ce îi spusese avea sens. Dacă fratele lui fusese atât 
de grijuliu pe cât pretindea Jeff - și nu avea niciun motiv să se 
îndoiască - atunci părea puţin probabil că dezlegatul vasului de 
pescuit să fi fost un accident. 


— Uite ce e, zise ea deodată. Dacă e atât de important pentru 
tine să mai stai aici o vreme, poţi să stai cu noi. Sunt conditii 
minime, dar e pe gratis. 

— Cu voi? 

Jeff părea complet nedumerit. 

— Dar nici măcar nu mă cunoașteţi. 

Elaine îi zâmbi cald. 

— Dacă n-ai fi spus asta, m-aș fi îngrijorat. Oricum, suntem 
chit, nici tu nu ne cunoști. Crede-mă, în câteva zile o să ne 
cunoaștem foarte, foarte bine. Casa pe care am închiriat-o nu e 
mare și n-are curent electric. Mi s-a spus că instalaţiile sanitare 
merg, dar nu cred până nu văd. Sunt vreo două dormitoare sus, 
două camere de oaspeți, și ai putea foarte bine să fii primul 
nostru oaspete. 

Până să-i răspundă Jeff, Elaine se uită la ceas și se ridică. 

— Haide, am stat destul aici. Dacă Brad n-a terminat cu 
domnul Whalen, înseamnă că ceva n-a mers bine. Și probabil 
lucrătorii cred că am murit. 

— Lucrătorii? 

— Ti-am spus doar că tocmai ne mutăm. Mă rog, a fost un fel 
de minciună. Nu ne-am mutat încă. De fapt, am ajuns în oraș 
doar de o jumătate de oră. 

Luându-l de braţ pe Jeff, îl conduse afară. 

e 

Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada 
principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Brad se uită o clipă la ea inexpresiv, apoi râse spart. 

— N-ai să crezi, zise el. Whalen nu-și amintea când ne-a 
închiriat casa. 

— Nu-și amintea? Vorbești serios? 

Brad aprobă din cap. 

— De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou. 
Credea că am plecat pentru totdeauna. A trebuit să-i arăt 
contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. Cred că 
am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când 
ne-a arătat locul. 

O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue 
subiectul. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton. 

— Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi? 


— Dacă sunteţi de acord, domnule doctor Randall. 

— Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. Dacă nu le-ar 
fi invitat ea, aș fi făcut-o eu. Totuși, ar trebui să plecăm, altfel 
lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. Whalen ne va 
conduce acolo, doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă. 

Ca la un semn, Harney Whalen ieși din secţia de poliţie și se 
holbă posomorât la cei trei. Când vorbi, fu evident că i se adresa 
lui Jeff. 

— Credeam că ai plecat deja. 

— Nu plec nicăieri, zise Jeff moale. Până nu aflu ce s-a 
întâmplat cu fratele meu. 

Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta. 

— Mai stai la hotel? 

— O să stea cu noi, zise Elaine categorică, ca să pună capăt 
discuţiei. 

— Așa, deci? zise Whalen. Cred că nu mă privește. Vreţi să 
mă urmați? 

— Sigur că da, zise Brad. 

Se întoarse și făcu semn lucrătorilor, care leneveau sprijiniți 
de aripa camionului, la o mică distanţă. Aceștia își stinseră 
țigările și urcară în cabina camionului. 

— O să fim chiar în spatele tău, îi strigă Brad lui Whalen, care 
se afla deja în mașina poliţiei. 

Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă 
neagră, fără să zică nimic. În schimb porni motorul și se 
îndepărtă de curbă, cu fața lipsită de orice expresie când trecu 
pe lângă ei. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară. In spate, 
camionul încheia coloana. 

e 

Harney Whalen conducea încet mașina de poliţie cu ochii 
fixaţi pe drum. Dar conducea mecanic, mai mult din instinct. 
Mintea lui era tulburată. 

Jeff Horton nu se ducea acasă. 

În schimb, va sta în Clark's Harbor, stârnind necazuri. 

Și soţii Randall. De unde-au apărat? Își scotoci mintea, 
încercând să-și aducă aminte că semnase contractul. 

Avea un gol în minte. Își aminti că le arătase casa, dar despre 
contract - nimic. Absolut nimic. 

Alt necaz. 


Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. Se întrebă ce-ar fi 
de făcut. 

Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark's Harbor. Nu 
fusese niciodată un loc bun pentru străini. 

Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată. 


e Capitolul 20 


Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark's 
Harbor: mașina poliţiei, în frunte cu Harney Whalen la volan, cu 
ochii ferm aţintiţi la drumul dinaintea lui, cu o expresie stranie 
pe față - expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea 
lui Whalen era departe. În spatele lui erau soţii Randall, cu Jeff 
Horton pe locul din spate. Elaine făcea încercări sporadice de 
conversaţie, dar toţi trei erau preocupaţi de gândurile lor, așa că 
tăcură în scurt timp. Camioneta era la coadă. 

E aproape ca un straniu cortegiu funerar, își zise Elaine. 
Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câţiva oameni stând 
pe trotuar, care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniţi 
făcându-și intrarea. Feţele lor îi păreau lui Elaine impasibile, ca 
și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de 
reacție - ceva care trebuia remarcat, dar care nu le-ar fi 
schimbat viaţa în niciun fel. Și totuși, observându-le ciudata 
impasibilitate, Elaine începu să simtă că mai era ceva, o teamă 
pe care încercau să o ascundă. îi aruncă lui Brad o privire 
rapidă, dar el se concentra asupra drumului, fără să ţină cont de 
trecători; apoi o luară spre Harbor Road, lăsând în urmă satul. 

Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord, trecu de galeria 
familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de 
țărm. Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și 
camioneta accelerară. Mergeau aproape de viteza limită când 
Whalen îi observă pe cei doi copii în față, pe drum. Preţ de 
câteva secunde păstră viteza, îndreptându-se spre Robby și 
Missy Palmer, mașina venind spre ei cu toată viteza. Whalen se 
simţi înţepenit la volan, incapabil să se miște. Apoi, când 
distanţa dintre el și copii se micșoră, își ridică piciorul drept de 
pe acceleraţie, apăsă pe frână, viră și apăsă pe claxon. 

Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul 
claxonului să răsune. Dar Robby râmase în drum, întorcându-se 


202 


încet să se holbeze la mașina care venea, ca și cum nu și-ar fi 
dat seama că se afla în pericol. 

— Robby! ţipă Missy. 

Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea, 
până când mașina începu să derapeze. În sfârșit, Robby se 
mișcă. 

Era o mișcare lentă și metodică. 

Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliţiei în viteză, apoi 
privi agale cum derapează în cerc, iese de pe șosea și se 
oprește pe partea cealaltă a drumului. De îndată ce se opri, 
Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby. 

Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul 
unde se aflaseră copiii. Nu observase nimic până când nu 
văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl 
asurzise când derapase mașina poliţiei. Doar în ultima clipă o 
văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o 
parte din calea mașinii. 

— Dumnezeule, zise el, când opri mașina. Aproape că a dat 
peste ei. Nu i-o fi văzut? 

— Ar fi trebuit, zise Elaine. 

Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată. 

— Aceia sunt copiii soţilor Palmer. Au pățit ceva? 

Până să-i răspundă Brad, Elaine ieșise în grabă din mașină și 
se așezase în genunchi lângă Missy. Fetiţa plângea cu suspine și 
Elaine o strânse în braţe. 

— E-n regulă. Totul e bine. Nu-i nimeni rănit. 

— A făcut-o intenţionat, rosti Missy printre suspine. A încercat 
să ne calce. 

— Nu, o alină Elaine. N-a făcut nimeni asta. Nimeni n-ar face 
asta intenţionat. 

Atunci Harney Whalen ajunse acolo, în picioare deasupra lor, 
cu faţa palidă și mâinile tremurate. 

— Ce naiba făceați voi, copii? întrebă el. 

Elaine o trase aproape de ea pe Missy, care plângea, și îl fixă 
pe Whalen cu privirea, cu sprâncenele adunate de furie. 

— Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața 
ta. 

Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având 
nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, 
controlând starea băiatului. 


203 


— E bine? îi strigă ea. 

— E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgărietură. E doar 
speriat. 

— Nu sunt speriat, răspunse Robby. 

— Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. 
Nu ţi-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă? 

Apoi se întoarse către Whalen. 

— Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine. 

— S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o 
dată. 

— Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad. 

Whalen înțepeni și se uită sever la Brad. 

— Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. 
Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. 
Și cu asta basta, nu? 

— Mașina ta e-n regulă? 

— Da, îl asigură Whalen. 

Porni spre mașină, dar Brad îl opri. 

— Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia? 

Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy. 

— Ce ziceţi? Vreţi să mergeţi cu mașina poliţiei? 

Faţa lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă. 

— Nu, zise ea cu hotărâre. 

— Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine. 

— Mulţumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos. 

— Eşti sigură? 

Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu 
era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea. 

— N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută. 

— Noi nu suntem străini, contracară Elaine. 

Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap. 

— Nu vrem, zise ea. 

Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă 
iar. 

Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă. 

— Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine... începu ea. 

Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat 
de eforturile pe care le făcea soţia sa cu copiii. Whalen, 
acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la 


204 


mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe 
șosea. 

Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde 
Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de 
două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina 
poliţiei, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi 
așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă 
alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să 
redreseze mașina poliţiei. Un minut mai târziu convoiul era din 
nou la drum. 

e 

— A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce 
cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere. 

— Ba nu, răspunse Robby. 

Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de 
încăpăţțânată. 

— Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliţiei? 

— Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău. 

— Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău? 

— Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea. 

Robby hotărî să nu aducă argumente. 

— Ei, măcar am fi putut să mergem cu soţii Randall. 

— Mami și tati nu vor să mergem cu străini. 

— Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de 
pe plajă. 

— Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini. 

Apoi se uită întrebătoare la fratele ei. 

— Cum de stăteai în stradă? 

— N-am stat, răspunse Robby. 

— Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo. 

Robby se scărpină în cap gânditor. 

— De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de 
repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit 
ca un iepure fricos, cum au sărit alţii. Hai să o luăm prin pădure 
și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el. 

— Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja. 

— Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby dispreţuitor. 
Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poţi să stai aici pe drum 
singură. 

Ochii lui Missy se măriră de indignare. 


— Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem 
împreună. 

— Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu. 

Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc. 

Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită 
sever la sora lui. 

— Vii sau nu? 

Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să 
meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe 
Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură 
acasă. 

Se întrebă care ar fi reacţia mamei ei dacă ar vedea-o 
apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby 
dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea 
pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotări că era mai bine să fie un 
pic speriată decât să fie pedepsită. 

— Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l 
prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o 
potecă în pădure. 

e 

Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă 
ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea 
lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină. 

Era încă supărat de ce se întâmplase. Incercase să se poarte 
de parcă fuseseră neatenţi copiii, dar el știa că nu fuseseră. 

Ştia că îi văzuse din timp. 

Îngheţase la volan. 

Aproape să-i omoare. 

Și nu știa de ce. 

Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul 
dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în 
loc - și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, 
ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o 
voință proprie. 

Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se 
întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere. 

În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâţi doi copii. 
Se hotărî să aibă discuţia pe care o amâna de atâta timp cu 
doctorul Phelps. 


206 


Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliţiei 
și merse până la soţii Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff 
Horton. 

— Ai păţit ceva? îl întrebă Brad Randall. 

— Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor. 

Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din 
pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la 
bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui 
Brad. 

— Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile 
și am un duplicat. Dacă mai vreţi una, va trebui să-i cereţi lui 
Blake să v-o facă. 

— Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad. 

— Cum vreţi, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna 
că sunt mai în siguranţă în provincie decât la oraș. Dar nebuni 
sunt peste tot. 

Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simţi cum se înroșește de 
mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzându- 
se pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să 
curețe. 

— Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi 
el. 

— Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad. 

Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliţiei 
nu intenţionase să o spună cu voce tare. 

— Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung 
niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. 
Mă scoate din casă. 

Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre 
soții Randall încă o dată. 

— Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark's Harbor este un oraș 
în care toată lumea se cunoaște. Toţi suntem înrudiţi unii cu alţii 
și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu 
suntem prietenoși. Mai e ceva - ori de câte ori străinii vin în 
oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie 
prea bine aici. Nu o să vă fie. 

— Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar 
da el peste noi. 

— Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule 
Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit 


207 


și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și 
prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o păţească 
acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o 
să vă convingă. 

Aruncă o privire la ceas. 

— Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. 
Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni. 

— Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului. 

— Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad. 

Apoi chicoti: 

— Cred că îi place să facă pe profetul. 

Jeff Horton clătină din cap. 

— Sunt de acord cu soţia ta, zise el. E un nenorocit. 

Până să se continue discuţia, apăru o matahală în ușa 
bucătăriei. 

— Oameni buni, vreţi să mai descărcăm lucrurile astea sau le 
ducem înapoi la Seattle? 

e 

Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră 
pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe 
lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră 
cum se duceau. Acum pleca și Brad. 

— Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. 
Așa ziceai. 

— Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se 
duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua 
doamnei Randall? 

— Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia. 

— Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ţi place la ea? 

— Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot 
pe plaja asta. Vreau acasă. 

— Păi, du-te acasă. 

— Vino cu mine. 

— Nu vreau. Mie îmi place plaja. 

— E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi. 

— Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby. 

Dar, în ciuda vorbelor curajoase, nu era convins că Missy n- 
avea dreptate; mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp 
și Robby nu putea să-și dea seama de ce. De când femeia aceea 


208 


se sinucisese, mama lui păruse îngrijorată. Cedă insistențelor 
surorii lui. 

— Bine, zise el. Haide. 

Porni spre ieșirea din pădure, dar Missy îl opri. 

— Haide să mai mergem prin pădure. 

— De ce? 

— Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafaţă omul 
acela, zise Missy. 

— De unde știi? 

— Știu și gata. 

— Ba nu știi, zise Robby supărat. 

— Ba știu, insistă Missy. 

Se îndepărtă de fratele ei. 

— Poţi să o iei pe acolo dacă vrei, dar eu merg prin pădure. 
Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste, dar o urmă 
oricum, respectând ordinul dat de mama lui, ca ei doi să stea 
împreună. După câteva minute, Missy îl prinse de mână. 

— Ce e? întrebă Robby plictisit. 

— Mi-e frică. Hai să fugim. 

Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să 
alerge cu Missy. 

Când ajunseră lângă căsuţă, Missy se opri brusc. 

— Gata, acum. Nu-mi mai e frică. 

— Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă, sublinie 
Robby. 

Missy se uită în sus și, destul de clar, căsuţa era acolo, vizibilă 
între copaci. În timp ce parcurgeau ultimii câţiva metri până la 
casă, Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare. 

— Haide să nu mai mergem pe plajă, se rugă ea moale. 
Robby o privi curios, dar nu zise nimic. 

e 

Brad trase în faţa galeriei și se asigură că nu parcase pe 
trotuar, amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney 
Whalen ultima oară când fusese acolo. Apoi se duse la ușa 
galeriei și își vâri capul înăuntru. 

— Glen? Ești aici? 

— În spate, strigă Glen. 

îndreptându-se spre fundul clădirii, Brad se uită în jur, 
surprins de progresul făcut. Fu și mai surprins că Glen nu era 
singur în camera din spate. 


209 


— Ai primit ajutor în cele din urmă? 

Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schiţe și 
zâmbi. 

— L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? 
întrebă el. 

Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ţinea și-i 
întinse mâna lui Brad. 

— Încântat să vă cunosc, zise el cu un zâmbet. Probabil să 
sunteți doctorul Randall. 

— Brad, îl corectă. 

Se uită cu un ochi critic la Chip. 

— Eşti în exerciţiul funcţiunii? 

— De vreun ceas nu mai sunt. Dar, dacă toată lumea din oraș 
vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria, s-ar putea să aibă 
dreptate. 

Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi 
păru complet derutat. 

— Nu prea înţeleg, zise el. Când ai sunat azi dimineaţă păreai 
îngrozit. Mă aşteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai 
rău, în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif. 

Îi aruncă o privire lui Chip. 

— Doar ești adjunctul lui Whalen, nu? 

— Și, mai mult sau mai puţin, nepotul lui, zise Chip. 

Cum Brad se fâstâci, lui Chip îi pieri zâmbetul. 

— Vrei să vorbești numai cu Glen? 

— Cum vrea el, contracară Brad. 

— E-n regulă, zise Glen. Chip știe ce s-a întâmplat. De fapt, m- 
a ajutat cu mult mai mult. 

Brad se uită la galeria aproape terminată. 

— E evident că iese, zise el. Acuma, ce-ar fi să mă pui la 
curent cu ce s-a mai petrecut? 

Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai 
comod posibil pe câte o bucată de lemn. Brad îi ascultă în liniște 
pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile, 
precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum 
că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate 
chiar și a lui Miriam Shelling. Când terminară, Brad clătină din 
cap cu tristeţe. 


— Nu-l înțeleg pe omul ăsta, zise el. La început am crezut că 
pur și simplu nu-i plac străinii, dar am început să cred că e 
altceva. Ceva mult mai complicat. 

— Mai complicat? întrebă Chip. Ce vrei să spui? 

Brad nu răspunse, nici măcar nu părea să fi auzit ce-l 
întrebase Chip. În schimb, îi puse o întrebare lui Glen aparent 
irelevantă. 

— Dar Robby? 

— Robby? Ce legătură are el cu toate astea? 

— Nu știu, zise Brad, încercând să pară detașat. Dar știm că 
ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni. 

Ochii lui Glen se micșorară când înţelese insinuarea. 

— Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă? 

— Eu nu încerc să spun nimic, răspunse Brad. Dar lucrurile 
care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. Cred 
că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby. 

Cei trei bărbaţi tăcură. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus. 


e Capitolul 21 


Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea, 
sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în 
gânduri. Era derutat și supărat; lucrurile îi păreau mult prea 
complicate. Termină berea, trânti paharul gol pe masa de la bar 
și mai ceru unul. Merle Glind apăru lângă el. 

— Vrei puţină companie? întrebă el, frecându-și mâinile. 

— Da, dă-mi voie să-ţi cumpăr o bere. 

Glind se cățără pe taburet lângă Chip. Adăugă cu grijă un vârf 
de sare la berea pe care o pregătise, gustă din ea și dădu din 
cap mulţumit. 

— Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună, sărată. 

Apoi se uită la Chip iscoditor. 

— Ai vrea să-mi spui la ce te gândești? 

— Nu cred că mă gândesc la ceva, răspunse Chip evaziv. 

Dar Merle Glind nu se lăsa ușor. 

— Se vede pe fața ta. Ce-ar fi să-mi spui? 

— N-am ce să-ţi spun, zise Chip stingherit. Sunt o grămadă de 
lucruri care s-au adunat. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui 
Harn. 


211 


— Harn? Harn Whalen? 

Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere, ca și cum ar fi 
fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful 
poliţiei. 

— Da, asta am zis, repetă Chip cu acreală, dar Glind nu păru 
să audă. 

— Păi, asta nu pot să-mi închipui, cloncăni el. E ceva-n 
neregulă cu el? 

Chip ridică din umeri, aproape cu indiferentă. 

— Nu, din câte știu, zise el încet. Sunt niște lucruri mărunte. 

— Ce fel de lucruri mărunte? 

Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî 
brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind. 

— Nimic palpabil, zise el. 

Își termină berea care-i fusese pusă în faţă și se ridică. 

— Cred că o să mă duc să mă plimb. Probabil că sunt agitat. 

— Afară începe să plouă, îi atrase Glind atenţia, strângând din 
buze și încruntând din sprâncene, când își dădu seama că n-o să 
afle la ce se gândea Chip. 

— Mereu se pregătește să plouă pe-aici, răspunse Chip. Sau 
începe ploaia, sau se oprește. 

— Ne mai vedem. 

Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le 
adună. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă. 

Era o ploaie ușoară, amestecată cu ceaţă, genul de ploaie 
care împrospătează aerul și nu-ţi cere umbrelă. Chip o simţi 
rece pe faţă și îi plăcu senzaţia. Era aproape ca stropii din apa 
mării, dar mai ușoară, mai blândă, aproape mângâietoare. 

Porni spre chei, gândindu-se că ar putea să verifice legăturile 
bărcilor, dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja 
acolo: o luminiţă se ivi în întuneric. 

— Hei! strigă Chip. 

Luminiţa se roti. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere 
ochii, căci lumina îl orbea. 

— Chip? Tu ești? 

Chip recunoscu imediat vocea stridentă. 

— Bunicule? 

— Ei da, nu e omul negru, dacă la asta te-așteptai. 

Chip se grăbi spre chei. 

— Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie. 


— Dacă ar fi fost să fac pneumonie, aș fi făcut-o de ani de 
zile, bombăni Riley. Verific bărcile. 

Chip chicoti. 

— Asta voiam să fac și eu. 

— Ei, treaba e făcută. Totul e asigurat, bine legat. 

Apoi se încruntă la Chip. 

— Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei. 

— Am fost la han și am simţit nevoia să mă plimb. 

— Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva? 

— Nu sunt sigur. 

— Ba ești sigur, se răsti Riley. Du-mă până acasă cu mașina și 
hai să vorbim despre asta. Am păstrat niște whisky special 
pentru o noapte ca asta. 

— Dar ce-i așa special la noaptea asta? 

— Tu. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. Ei, așa-s nepoții. 
Vin la tine numai când au o problemă. Pot să stau să 
pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi 
e de niciun folos. Ei cred că sunt un bătrân senil. 

— Tu? 

Chip râse zgomotos. 

— Tu n-ai să apuci să ajungi senil. 

— Mulţumesc, zise sec bătrânul. Vrei să stai aici în ploaie 
toată noaptea sau mergem? 

Se întoarseră la han, unde era parcată mașina lui Chip, și 
merseră până la casa lui Riley în liniște. 

— Ar trebui să vinzi casa sau să-ţi iei o mașină, comentă Chip 
când intrară în casa mare, în stil victorian, pe care Riley o 
construise pentru soţia lui cu șaizeci de ani în urmă. 

— Sunt prea bătrân, se plânse Riley. Nu pot să obţin carnetul 
de conducere și nu pot să mă-nvăţ să locuiesc în altă parte. 
Bunica ta e în casa asta. 

Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism, 
Riley pufni din nas. 

— Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva, zise el 
neliniștit. E vorba de amintiri. Când o să ajungi la vârsta mea, o 
să știi la ce mă refer. Pentru mine fiecare cameră din casa asta 
are amintirile ei. Despre bunica ta, despre mama ta și chiar și 
despre tine. Dar mai ales despre bunica ta. 

Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se 
uită la portretul bunicii, care atârna deasupra șemineului. 


213 


— Seamănă foarte mult cu Harney Whalen, remarcă el. 

— De ce n-ar semăna? replică Riley. Era mătușa lui. 

— Știu. Dar, din nu știu ce motiv, nu gândesc niciodată așa. 
Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianţă, nu ca la 
o rudă de sânge. 

— Prin locurile astea nu-i mare diferenţă, zise Riley. 

Găsi sticla de whisky, turnă în două pahare mari - fără 
gheață, fără apă minerală - și îi întinse unul lui Chip. 

— Și cine te preocupă? Harn Whalen? 

Chip dădu din cap și luă o înghiţitură de whisky, simțind cum 
arde când îi alunecă pe gât. 

— Mă îngrijorează, zise el. 

Râmase pe gânduri câteva minute. Apoi îi explică: 

— Sunt multe chestii mărunte... Dar mai ales felul în care 
reacţionează față de străini. 

— Toţi simţim la fel, zise Riley. E o poveste mai veche. 

— Dar se pare că nu are niciun motiv. 

— Poate că acum, nu, răspunse Riley. Dar motive sunt. 
Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney. 

— Îl vânează pe Glen Palmer. 

— Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști. 

— Nu-l cunoșteam până acum câteva zile, zise Chip. L-am 
cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling. 

Riley confirmă scurt din cap. 

— Am fost și eu acolo, cu Corey și Ledbetter. În afară de noi și 
de Harn Whalen, soţii Palmer au fost singurii care au venit. 

— Așa zicea și Harney. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. Voia 
să știe ce căuta Glen acolo. 

— Asta nu e ceva de neînțeles, zise bătrânul. Ai aflat? 

— Sigur. Nu era niciun secret, doar că Glen crede că nu era 
treaba noastră. 

— Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea, chicoti 
Riley. 

— Oricum, continuă Chip, Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui 
la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. Și pe urmă ela 
făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. A încercat să 
distrugă toată munca lui Glen. 

— S-o distrugă? Ce vrei să zici? 

Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase. 


214 


— M-am simţit groaznic din cauza aia, zise el la sfârșit. Am 
rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen, e un tip cu adevărat 
drăguţ. Am petrecut ceva timp cu el. Ce ciudat, poate să 
deseneze orice, dar, dacă-i pui un ferăstrău în mână, l-ai 
terminat. 

Îi zâmbi bunicului. 

— Stai numai să vezi galeria. El face planurile și eu le execut, 
o să iasă la fix. 

— Te plătește ceva? vru să știe Riley. 

Chip se foi încurcat. 

— Nu chiar, zise el. Acum Glen nu are bani deloc. Dar mă 
răsplătește cu ceva. Aflu o mulţime de lucruri pe care nu le 
știam înainte. Nimic extrem de important, zic eu, dar e prima 
oară în viaţa mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a 
născut aici. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen, cu atât înţeleg 
mai puţin atitudinea lui Harney. Dacă și-ar găsi timp să-l 
cunoască și el pe Glen, nu cred că ar mai fi așa dur cu el. 

— N-aș garanta, zise Riley. 

— Ei, înțeleg că e suspicios cu străinii, dar a cam pierdut 
controlul. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu 
tipul acela, Horton, în afară doar să creadă că Glen e implicat - 
Dumnezeu știe de ce - și toată treaba asta mă depășește. Imi 
tot spun că e doar în închipuirea mea, dar treaba se agravează. 
Mă gândesc să-mi dau demisia. A 

Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. În cele din urmă, păru 
că își făcuse o părere. 

— Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney, zise 
el. Viaţa n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutăţile au 
venit de la străini. S-au petrecut cu mult timp în urmă, dar 
lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le 
porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. Și uneori, amintirile mai 
vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înţelegi ce 
vreau să-ţi spun. 

Se aplecă în față, ca pentru a spune un secret. 

— Să nu mai zici la nimeni, dar uneori îmi amintesc lucruri 
care s-au întâmplat acum șaizeci, șaptezeci de ani mai bine 
decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută. 

Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. Pe când 
tânărul îl umplea, privirea lui Riley se întoarse în altă parte, 
concentrându-se undeva dincolo de cameră, în noaptea 


215 


ploioasă. Când Chip îi dădu paharul plin, ochii lui păreau 
aproape închiși. Dar, de cum luă paharul, începu să vorbească. 

— Când Harney era copil, locuia cu bunicii lui. Mama lui - sora 
bunicii tale - a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din 
loc la puţin timp după aceea. A revenit, dar nu a mai fost 
niciodată ca înainte. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă 
de amândoi. Oricum, bunicul lui Harn avea destul pământ în 
zona asta, mai ales în pădure. Nu se folosea prea mult de el, îl 
stăpânea și-atât, dar până la urmă au apărut marii chiristigii din 
Seattle și au încercat să-l cumpere. Bătrânul Whalen nu voia să-l 
vândă, așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de 
a folosi cheresteaua. Nici asta n-a mers, și o vreme părea că s-a 
terminat așa. Dar atunci s-a întâmplat ceva. 

Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. Preţ de 
câteva secunde, Chip crezu că bunicul adormise, dar apoi ochii 
lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip. 

— Nu sunt sigur dacă trebuie să-ţi spun povestea - s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. Dar te-ar 
putea ajuta să înţelegi de ce Harn are sentimentele pe care le 
are faţă de străini. 

— Haide, spune mai departe, îl îndemnă Chip. 

— Ei bine, era într-o noapte ca aceasta, începu Riley. Se 
pregătea de furtună, dar când Harney - pe atunci avea șapte 
sau opt ani - s-a dus la culcare, furtuna nu ajunsese încă la 
țărm. Apoi, noaptea târziu, a izbucnit, cu o forță nebună. Nimeni 
nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea; dar în timpul 
furtunii s-au petrecut lucruri teribile. A doua zi dimineaţa s-a 
dezlănțuit iadul. Harney s-a trezit și casa era goală. l-a căutat pe 
bunicii lui prin preajmă, dar nu erau acasă. Așa că a-nceput să-i 
caute. 

Riley închise ochii, văzând cu ochii minţii întreaga scenă în 
timp ce o povestea. 

— l-a găsit pe plajă. Pe Sod Beach, cam la jumătatea distanţei 
unde sunt casele acum. Niciuna dintre case nu era atunci. Plaja 
era doar plajă și-atât. În orice caz, Harn s-a dus acolo și la 
început nu i-a văzut. Dar erau acolo - îngropaţi în nisip până la 
gât, înecaţi. Era ca în poveștile tribului Klickashaw, dar de data 
asta nu mai era o poveste. Erau bunicii lui Harn. l-am văzut și eu 
puţin mai târziu. Tot orașul s-a dus acolo, până să-i scoată din 


216 


nisip pe cei doi Whalen. Groaznic. Ochii le erau ieșiți din orbite, 
iar feţele le erau vinete. Și expresia fețelor - n-ai fi crezut. 

— Isuse, zise Chip moale. Au aflat cine a făcut-o? 

— Nu, zise Riley. 

Din glasul lui reieșea dezgustul. 

— Toţi aveau suspiciunile lor, desigur, și ce s-a întâmplat 
ulterior n-a fost de niciun ajutor. 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Cam la o săptămână de la înmormântare, tatăl lui Harney a 
cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. 
Bătrânul n-a vrut, dar tatăl lui Harn a făcut-o. Apoi a închiriat 
plaja tipului ăla, Baron, care a construit casa pe care o are 
Harney acum. 

— Cum a obținut-o Harney? 

— A crescut, zise Riley scurt. A așteptat. Contractul de 
închiriere nu era pe termen lung - doar pe zece-cincisprezece 
ani - dar, când s-a terminat, tatăl lui murise și lui Harney i-a 
revenit pământul. El a refuzat să-l reînnoiască. Baron era furios 
- foarte furios. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă, un fel de 
liberă opţiune, cred. Dar Harn a adus un avocat mare din 
Olympia care să susţină cazul. În orice caz, el a terminat cu 
închirierea și cu Baron. A mai rămas o vreme și a încercat să 
pescuiască, dar nu i-a mers. A murit înecat, asta a făcut. Nu i-a 
păsat nimănui de aici - toţi credeau că era implicat în uciderea 
bătrânului Whalen și a nevesti-sii. 

Bunicul chicoti. 

— Ciudat că îi zic bătrânul Whalen - cred că era cu douăzeci 
de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit. 

Nu mai vorbi câteva minute, apoi îi zâmbi nepotului. 

— Ce chestie. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri 
și nu-mi aminteam cum îl chema. Îi știu numele la fel de bine 
cum mi-l știu pe al meu, dar pur și simplu îmi dispăruse din 
minte. Oricum, după cum îi spuneam lui Tad și Clem, același 
lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron, care i s-a întâmplat 
și lui Miriam Shelling. S-a spânzurat în pădure. S-ar putea să fi 
fost chiar același copac, din câte știu. 

Chip se holbă la bunicul lui. 

— S-a spânzurat? După ce s-a înecat soţul ei? 


217 


— Da. La fel ca Pete și Miriam. Ciudat cum se întâmplă 
lucrurile astea. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” 
avea dreptate. 

— Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta, comentă Chip. 

Riley făcu un gest nervos. 

— De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost 
acum treizeci și cinci, patruzeci de ani, cu mult înainte să te 
naști tu. Oricum, de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. 
Câţiva străini i-au omorât bunicii, chiar dacă n-a dovedit-o 
nimeni niciodată. 

Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și 
se uită ţintă, gânditor, la portretul bunicii lui. Faţa ei întunecată 
avea o expresie stoică, aproape impasibilă, de parcă ar fi vrut să 
sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. Când 
studie portretul, își dădu seama că asemănarea dintre ea și 
nepotul ei, Harney Whalen, nu era nicidecum o asemănare 
fizică. Era vorba de expresie. Expresia de impasibilitate. 

Chip începu să-l înţeleagă pe Harney Whalen și sentimentul 
de îngrijorare îi spori. 

e 

Missy Palmer dormea, întinsă în pat, cu pumnii strâns 
încleștaţi, cu faţa chinuită de teamă. Ploaia răpăia pe acoperiș și 
Missy începu să se zvârcolească în pat. La zgomotul de ramuri 
rupte venit de-afară deschise ochii. 

Se trezise brusc, cu amintirea coșmarului încă proaspătă în 
minte. 

— Robby? șopti ea. 

Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet. 

Missy stătea nemișcată, ascultându-și bătăile inimii. Apoi i se 
păru că aude ceva. Un zgomot, ca de ramuri rupte. 

Işi îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se 
accelerară. 

Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea? 

Visul reveni. In vis, acel ceva de la fereastră o fugărea. Ea era 
pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. Se refugiaseră în 
pădure, încercând să se ascundă, dar erau urmăriţi, din ce în ce 
mai aproape. Picioarele nu i se mai puteau mișca. Oricât ar fi 
încercat, nu putea să fugă. Picioarele îi erau prinse în ceva 
cleios, care o trăgea în jos, încercând s-o doboare. 


Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei, 
dominând-o, întinzându-se spre ea. 

Tipă. 

Simţi braţele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine, 
agăţându-se de Rebecca. 

— Gata, gata, o alină Rebecca. Totul e bine. E doar un vis. Ai 
visat. 

— Dar era cineva aici, suspină Missy. Încerca să ne prindă. Eu 
și Robby fugeam de el, dar venea după noi. Și atunci am căzut... 

Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie 
părul încet. Robby, trezit de strigăt, se aplecase peste pat cu o 
privire curioasă pe faţa lui somnoroasă. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el ametit. 

— Nimic, îl liniști Rebecca. Missy a avut un vis urât, atâta tot. 
Culcă-te la loc. 

Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă. 

— E bine? întrebă el îngrijorat. 

— E bine, îi spuse Rebecca. A visat urât. 

Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii. 

— N-am visat! strigă ea. Era adevărat. Era acolo. L-am văzut 
la fereastră. 

— Pe cine ai văzut, draga mea? întrebă Glen. 

— Un bărbat, zise Missy. Dar nu i-am vazut fața. 

— Ai visat, zise Rebecca, nu e nimeni afară. 

— Ba da, este, insistă Missy. 

— O să arunc o privire, zise Glen. 

Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa 
căsuței, luminând cu lanterna înspre pădure. Nu era nimic. 

Atunci, chiar când să-nchidă ușa, Scooter ţâșni printre 
picioarele lui, cu codita agitându-se furioasă, lătrând din 
răsputeri. Glen se aplecă și îl luă pe sus. 

— E-n regulă, îi zise el cățelușului, scărpinându-l pe burtă. Nu- 
i nimic acolo. 

Scooter, liniștit fiindcă fusese scărpinat, se opri din lătrat. 

Dar Missy continua să plângă. 

e 

La două mile depărtare, când vântul se porni să urle, ușa din 

spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. Grozăvia se stârni. 


e Capitolul 22 


În dimineaţa următoare, devreme, Glen Palmer își puse 
mantaua impermeabilă, deschise ușa căsuţei și-i dădu drumul 
lui Scooter. Cățelușul o zbughi după colț și, când Glen îl urmă, îl 
găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor. Glen se așeză pe 
vine, ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenţie 
pământul. Era o adâncitură ușoară, ștearsă de ploaia ce 
continua și care ar fi putut fi o urmă de pas. 

S-ar fi putut să nu fie. 

Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură 
asemănătoare, dar terenul era pietros, îmbibat de apă și 
acoperit de ace de pin. 

— Ei bine, dac-o fi fost ceva aici, acum nu mai este, bombăni 
el către Scooter, apoi așeză din nou căţelușul jos. 

Scooter, pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase 
mai înainte, o șterse repede printre copaci, uitându-se în urmă 
la fiecare clipă, ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe 
Glen. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș, apoi alergă la ușa 
de la intrare, unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru. 
Când Glen intră în casă după cățeluș, Rebecca se uită curioasă 
la el de la soba unde prăjea niște ouă. 

— Ai găsit ceva? 

— Ce te face să crezi că am căutat ceva? 

— Căutai. Ai găsit? 

— Nu fără o anumită doză de imaginaţie. E o adâncitură în 
pământ, în faţa camerei copiilor, și presupun că aș putea 
pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea, dar cred că nimeni nu 
m-ar crede. Eu nu m-aș crede. 

Rebecca puse jos paleta pe care o ţinea și începu să așeze 
masa. 

— Vrei să iei copiii? întrebă ea. 

— Mai lasă-i să doarmă un pic. Îi iau cu mine când plec și-i las 
la școală. 

— Ce grabă ai în dimineaţa asta? 

— Nu mare lucru, doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau 
să-l pierd. 

— Imi place de el. 


— Și mie, zise Glen zâmbind. Îmi place mai ales cum lucrează. 
O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. Și o să-i dau lui 
pictura aceea. 

— Pictura? Care din ele? 

— Cea cu casa veche, în care stau soţii Randall. Îi place cu 
adevărat. Se pare că doar atât pot să fac pentru el. 

Tăcură amândoi, dar nu era o tăcere convenabilă. 

— Ceva te preocupă, zise Glen în cele din urmă. 

Rebecca dădu din cap. 

— Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale 
să se întâmple. 

Glen râse. 

— Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall. 

— Cu Robby? Ce-i cu Robby? 

— Mai nimic, răspunse Glen, încercând să treacă peste asta. 
M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. Cred că vrea 
să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. Dar, dacă 
m-ar întreba pe mine, își pierde vremea. 

Apoi vocea îi deveni mai serioasă. 

— Dar tu? Ce simţi tu? 

— A, probabil că nimic, zise Rebecca, cu toate că tonul vocii 
contrazicea afirmaţia. Doar nervii mei, presupun. 

Făcu o pauză, apoi zise: 

— Când a mai avut Missy coșmaruri? 

Glen se încruntă, încercând să-și amintească. 

— Cred că niciodată. Dar asta nu dovedește nimic. 

— Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai 
găsit o urmă de picior. 

— Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior, o corectă 
Glen. Hai să nu facem din ţânțar armăsar. Un coșmar nu 
înseamnă nimic. 

— Dar i s-a părut că vede pe cineva afară, dacă ţii minte. 

— Așa se-ntâmplă cu toţii copiii. Au o imaginaţie bogată. Știi 
asta la fel de bine ca mine. 

Rebecca oftă. 

— Cred că da, zise ea neconvinsă. Dar tot am sentimentul 
ăsta. 

Apoi zâmbi forțat. 

— Presupun că o să-mi treacă. De ce nu scoli copiii din pat? 


Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark's Harbor o oră mai 
târziu, apoi se duse la galerie. Știu că ceva era în neregulă de 
cum deschise ușa. 

Vitrinele, terminate cu o zi înainte, fuseseră sfărâmate. Toată 
sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin 
cameră. Rafturile, bine ancorate în perete de Chip Connor acum 
câteva zile, fuseseră smulse. 

Camera din spate era și mai rău. Rafturile pe care se aflaseră 
aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale, toată 
ceramica era pe podea, adunată grămadă lângă perete, fiecare 
piesă fiind făcută zob. 

Și picturile. 

Erau în ramele lor, dar și acestea fuseseră distruse, ciopârțite 
cu răutate. Fiecare pânză era făcută bucăţi, părând toate și mai 
grotești în ramele neatinse. 

Simţi cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă 
punea stăpânire pe fiinţa lui. 

Făcu stânga-mprejur, străbătu galeria și ieși pe ușa din faţă. 
Fără să se oprească la mașină, porni pe jos spre sat, privind 
drept înainte. 

După un sfert de oră intră în secţia de poliție. 

Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. La 
vederea expresiei de pe faţa lui Glen, cuvintele de salut îi 
îngheţară pe buze și se ridică în picioare. 

— Galeria, începu Glen. 

Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. Stătea tremurând în faţa 
lui Chip, încercând să se controleze, încercând să se forțeze să 
nu strige și să nu plângă. Respiră adânc, trăgând aerul în 
plămânii lui congestionaţi, apoi răsuflă, dând drumul unui oftat 
greu. 

— Cineva a spart galeria azi-noapte, zise el în cele din urmă. 
Au ruinat-o. Au făcut-o praf. 

— Haide. 

Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou. 

— Unde te duci? vru să știe Glen. 

— Vreau s-o văd, zise Chip. 

Era un ton glacial în vocea lui, pe care Glen nu-l mai auzise 
niciodată înainte. 

— Nu încă, zise Glen. Lasă-mă să stau jos un minut. 

Se simţi brusc neputincios și se scufundă în scaun. 


— Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut? _ 

Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip. Inchise ușa 
biroului, îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja 
pregătit și se așeză din nou la birou. 

— Îmi pare rău, zise el. Cred că n-a fost prea profesional felul 
în care m-am purtat. Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Am intrat înăuntru și locul e distrus. Amândouă 
camerele. Ceramica Rebeccăi. Și picturile mele. 

— La dracu'! înjură moale Chip. Cât de rău este? 

— Ceramica și tablourile sunt distruse complet. Cât privește 
galeria, o să știi mai bine ca mine. Sincer să fiu, nici nu prea am 
stat să mă uit. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se 
întâmplase. 

— Ai venit pe jos? 

— Eram atât de înnebunit, încât nu puteam să mai văd clar și 
nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. Dacă aș fi făcut-o, 
probabil că aș fi intrat în vreun copac. 

Apoi se încruntă ușor. 

— Unde-i Whalen? 

— Nu-i aici. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineaţa asta. 

— Mă bucur că nu-i aici, zise Glen dezgustat. Probabil că mi- 
aș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. Mai e 
cafea acolo? 

— Servește-te. 

Așteptă, mușcându-și buzele gânditor, în timp ce Glen își 
umplu din nou ceașca. Când Glen se mai așeză o dată, Chip 
vorbi din nou. 

— Pot să te întreb ceva? zise el. 

— Desigur, zise Glen cu voce voalată. 

— Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să 
tipi la Harney Whalen? 

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai 
gândească. 

— Pe cuvânt că nu știu, zise el în cele din urmă. Și una și alta, 
presupun. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat, dar, 
probabil, urma să-mi vărs puţin furia și pe Whalen. 

Zâmbi fără tragere de inimă. 

— Cred că-i mai bine că nu-i aici. 

— Așa se pare, aprobă Chip. Ești gata să mergi la galerie? O 
să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem. 


223 


— Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus. 

— Poate că da, fu de acord Chip. Poate că nu. Haide să 
mergem să vedem. 

e 

— Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. 
Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici. 

Iși scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a 
pagubelor. Când termină în camera de la intrare, se duse în cea 
din spate și repetă procedeul. 

— Au intrat pe aici, zise el, pornind spre ușa din spate. 

Atârna grotesc, cu o balama complet smulsă din toc. Mai făcu 
câteva însemnări, apoi puse carneţelul deoparte. Glen se uita la 
fragmentele de tablouri, cu o figură lipsită de orice expresie. 

— E vreo cale să le repari? 

Glen clătină din cap. 

— Poţi să repari o ruptură mică uneori, dar așa ceva nu, zise 
el cu o voce pierdută. 

Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen. 

— Nu știu dacă e de vreun folos, zise el, dacă tot nu mai avem 
nimic de vânzare, dar putem repara galeria. 

— E făcută praf, zise Glen înăbușit. 

— Nu-i chiar așa. O să trebuiască să aducem geamuri noi, dar 
vitrinele le putem reface. 

Zâmbi scurt, apoi adăugă: 

— Rafturile au mai fost smulse din perete până acum. 

— O să se întâmple din nou, remarcă Glen. 

— Nu și dacă punem un sistem de alarmă. Și dacă aflăm cine 
a făcut-o... 

— Ei, hai, Chip. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta. 

— Am putea afla, zise Chip. 

Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer. 

— Nu, ai dreptate, probabil că nu. La naiba, nu știm nici 
măcar de ce au făcut-o. 

— Presupun că știi ce cred, zise Glen. 

— Pot să-ţi sugerez ceva? întrebă Chip, ignorând în mod 
deliberat remarca lui Glen. 

Fără să mai aștepte un răspuns, continuă. 

— la-ţi o zi liberă. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a 
întâmplat, iar apoi hotărâți ce vreţi să faceţi. O să începem să 
strângem, să facem curat mâine. Sunt liber. 


224 


— Bine. Oricum murdăria trebuie curățată. 

Faţa lui Glen se întunecă amintindu-și ceva. 

— Rebecca zicea că o să se întâmple ceva, zise el. Chiar azi 
dimineaţă, când ne-am trezit. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că 
e pe punctul de a se întâmpla. 

Plecaseră din camera din spate în galerie, dar brusc Glen se 
întoarse în atelier. După un minut se întoarse înapoi. 

— N-au luat tot, zise el triumfător. Era o pictură pe care o 
pusesem deoparte și n-au găsit-o. 

Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o 
ținea. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa 
dărăpănată, cu silueta ciudată la fereastră. 

— Mă bucur că asta e, zise Glen. Am pus-o deoparte pentru că 
o păstram. Dar mai bine-ai lua-o acum, Chip. S-ar putea să nu 
mai stea mult pe aici. 

— S-o iau? Ce tot vorbești? 

— Aveam de gând să ţi-o dau în ziua când am fi terminat 
galeria, îi explică Glen. Așa că am pus-o deoparte, ca să nu fiu 
tentat s-o vând. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum, ca să fii 
sigur. 

— Nu pot s-o iau, protestă Chip. Doamne, e tot ce ţi-a 
rămas... 

Dar, când părăsiră galeria câteva minute mai târziu, Chip 
ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne. 

e 

Harney Whalen stătea în biroul dezordonat, înghesuit, al 
doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza 
zilei precedente. Phelps asculta cu răbdare. Când termină 
Harney, ridică din umeri. 

— Nu înțeleg de ce-ai venit la mine, zise el. Ai înţepenit la 
volan preț de câteva secunde. Oricui i se-ntâmplă din când în 
când. 

— Dar e mai mult decât atât, domnule doctor, zise Harney 
ezitant. Am momente de vrajă. 

— Vrajă? Cum adică, vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc. 

— E singurul mod în care le pot descrie. E ca și cum mi s-ar 
întuneca mintea pentru puţin. Nu mi se întâmplă prea des sau, 
cel puţin nu cred că se întâmplă des, dar, când se întâmplă, 
mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. Și nu mai știu 
nimic până mă trezesc. 


225 


Phelps se încruntă. 

— Când ai avut așa ceva ultima oară? 

— Noaptea trecută, recunoscu Whalen. Mă uitam la televizor 
și am simţit că se va întâmplă. Nu-mi amintesc nimic, decât de 
azi dimineaţă. Eram în pat, dar nu mi-amintesc când m-am dus. 

— Hm, făcu Phelps nedecis. Ar fi bine dacă te-aș examina. 

Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul, îi testă reflexele 
și îi ascultă cu stetoscopul. Apoi îi făcu analiza sângelui și a 
urinei. 

— Va trebui să trimit astea la laborator, în Aberdeen, dar o să 
aflăm dacă e ceva în câteva zile. În afară de stările de vrajă - 
cum te simţi în rest? 

— Bine. La fel ca întotdeauna. Când am fost vreodată bolnav? 

Phelps aprobă din cap. 

— Ei, totul pare normal până acum. Dacă nu apare nimic la 
analize, ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile? 

— Las-o baltă, zise Whalen. Am prea multe de făcut. 

Phelps dădu ochii peste cap. 

— Ei, haide, Harn. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți 
oameni din oraș. Sau eram, până acum. 

— Străinii ăștia, murmură Whalen. De fiecare dată când vin 
străini, avem necazuri. 

— La soţii Palmer te referi? întrebă Phelps. 

— Ei și ceilalţi, noi. Randall îi cheamă. S-au mutat în vechea 
mea casă de pe plajă. 

Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin. 

— Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi. 

Whalen zâmbi cu amărăciune. 

— N-o mai închiriam. Dar se pare c-am făcut-o. 

Se încruntă, încercând să găsească cea mai bună explicaţie 
pentru ce se întâmplase. 

— Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când i- 
am arătat casa lui Randall și nevesti-sii. Oricum, au apărut cu un 
contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi 
semnat. 

Se ridică și începu să-și încheie cămașa. 

— Ei, cum e? O să trăiesc? 

— După mine, da, zise Phelps încet. Dar ce-ai spus mă 
preocupă. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum. 

Whalen clătină din cap. 


226 


— Nicio șansă. Dacă nu găsești nimic în neregulă, asta este. 
N-am fost niciodată în spital. Nu vreau să mă duc acum. 

— Cum vrei, spuse Phelps. Dar, dacă nu-mi urmezi sfatul, să 
nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine. 

— Poate că n-am nimic, zise Whalen prietenos. Poate că doar 
îmbătrânesc. 

— Poate că da, răspunse Phelps cu asprime. Sau poate că 
ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce. 

— Ce nu cunoști nu-ţi poate face rău. 

— Dar nici nu te poate ajuta, contracară Phelps. Dar ceilalţi 
oameni? Ai putea să faci rău cuiva - aproape că ai și făcut-o ieri. 

— Nu am făcut-o, îi reaminti Whalen. Și n-o s-o fac. 

Când Harney Whalen părăsi biroul, Phelps își dori să fie la fel 
de încrezător cum părea Whalen. Dar nu era. Ideea că Harney 
Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora. 

Îl îngrijora foarte tare. 

e 

Când Glen Palmer ajunse acasă, găsi cabana goală. 

Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții 
Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. Ar putea 
să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. Pentru că 
era încă devreme, Glen se hotărî să facă o plimbare în josul 
plajei, după ea. 

Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare; la vest era 
aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo, 
rotindu-se între ei, ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac 
asupra țărmului. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și 
toată dimineața se menținea domoală, infiltrându-se în plajă 
imediat, lăsând nisipul îndesat și tare. Mareea era departe și 
plaja dreaptă, expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit, 
lucea udă. 

Glen merse spre linia valurilor, apoi o luă spre sud, mișcându- 
se încet, aproape fără tragere de inimă. Incerca să decidă în ce 
fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacţia ei. 

S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark's 
Harbor. Sau s-ar pregăti să lupte, gata să arate că nu putea fi 
intimidată. Aceasta din urmă ar fi fost o reacţie tipică pentru 
Rebecca. 


Se înșela. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de 
cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l 
întâmpine. 

— S-a întâmplat, nu-i așa? întrebă ea moale. 

Glen ridică privirea, speriat. N-o văzuse venind - privise în jos, 
la picioare, preocupat. Aprobă mut din cap. 

— Ce-a fost? 

— Galeria a fost distrusă, îi spuse Glen. 

— Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru? 

— Au pătruns înăuntru, au distrus galeria, au spart vasele de 
ceramică și au sfâșiat toate pânzele, în afară de una. 

— Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că 
ea refuza să asculte ce îi spusese. 

Din toate reacţiile posibile, doar pe asta nu o luase în 
considerare. 

— Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip, zise el moale. 

Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care 
făcea obiectul singurei pânze care supravieţuise. 

— Într-un fel, pare drept, comentă ea. 

Apoi își strecură braţul sub braţul lui Glen și se uită fix în ochii 
lui îngrijorați. 

— Hai să nu ne preocupăm acum de asta. Oricum, nu în clipa 
asta. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem, 
probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. Așa că hai să 
așteptăm, vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine, 
apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul 
zilei. Şi diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm. 

Glen o trase mai aproape și o sărută ușor. 

— Dacă vom hotărî în pat, știu ce vom face: vom rămâne aici. 
Când suntem în pat, totul pare posibil. 

— Atunci așa să fie, murmură Rebecca. Dar hai să nu mai 
discutăm despre asta acum, bine? 

e 

Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat 
decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această 
comparație. Dar, când ascultă povestea lui Glen despre ce se 
întâmplase ieri noapte, Brad se întrebă dacă Robby stătuse în 
pat noaptea trecută; descrierea făcută de Glen galeriei semăna 
prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în 
trecut. Așa că, de îndată ce sosiră Robby și Missy, strecurându- 


228 


se printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă, 
Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare 
lungă pe plajă. 

— E drăguţ aici, nu? zise el degajat, când nu mai puteau fi 
auziţi de cei din casă. 

Robby aprobă evaziv. 

— Tatăl tău îmi spune că ţie îţi place foarte mult aici, îl 
stimulă ușor Brad. 

— E bine. Dar îmi place mai mult când plouă. 

— De ce? 

Robby răsuci în minte întrebarea. Nimeni nu-l mai întrebase 
asta înainte și nici el nu se gândise. Acum, cu sinceritatea pe 
care o aveau copiii, începu să se gândească cu voce tare. 

— Cred că mă incită când vine furtuna, zise el încetișor. Dar e 
o incitare ciudată. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea, 
atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. E ceva ce simt în 
corpul meu. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. Dar 
nu e o stare rea - e ceva care trebuie să se petreacă. E incitant 
și relaxant în același timp. Uneori, când sunt afară în furtună, 
am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste 
mine. 

— leși afară pe furtună? 

Brad încercă să pară dezinvolt, dar era un ton de preocupare 
în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. Se holbă la Brad, 
cu ochii mari și speriați. 

— Să nu le spui lui mama și tata, îl imploră el, nu le-ar plăcea. 
Ar crede că mai sunt bolnav, dar nu sunt. Furtunile îmi fac bine. 

— Nu spun la nimeni, îl linişti Brad pe băiat. Dar vreau să știu 
ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună. 

— De fapt nimic. Lui Missy i se pare că vede lucruri când 
suntem împreună afară, dar nu se întâmplă nimic. Câteodată 
mă duc singur, dar uneori Missy vine cu mine, îi explică el, cu 
toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. 
Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie 
să o conving. E ca o mâță speriată. 

— Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu 
era cu tine atunci. 

— Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. Zicea că a 
dispărut, că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm. 

Robby arăta mâhnit. 


229 


— Cred că avea dreptate, zise el moale, ca și cum 
recunoașterea faptului l-ar fi durut. 

— Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună? 

Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu 
adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni. 

— L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. Ne-a spus povești 
despre indieni, cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și 
organizau ceremonii și tot felul de chestii. Dar atât. 

Merseră o vreme în tăcere, timp în care Brad încercă să dea 
un înțeles celor pe care le spusese Robby. In aparenţă, părea că 
nimic neobișnuit nu se întâmpla. Și totuși, Brad era sigur că era 
ceva dincolo de aparenţe. Se hotărî să mai pună o singură 
întrebare. 

— Nu ţi-e frică când ești singur și e furtună? 

Robby Palmer păru nedumerit. 

— Nu, zise el în cele din urmă. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul. 

Apoi, până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de 
noaptea trecută, Robby se întoarse și începu să alerge înapoi 
spre casă. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună. 
Nu era oare Robby, ca și restul familiei, un străin? Cum putea să 
fie locul lui aici? 

e 

De îndată ce Brad se întoarse în casă, Glen îl trase deoparte, 
cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă. 

— Știu și eu, zise Brad încet, dorindu-și să vină cu o explicație 
ușoară la evenimentele care se ţeseau în Clark's Harbor. E ceva 
legat de furtuni. Robby spune că „îl incită”. Și dacă îl incită pe 
el, probabil că așa li se întâmplă și altor oameni. Doar că pe alţii 
nu îi calmează. Furtunile, în schimb, îi transformă în monștri. 

Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. 
Pentru moment hotărî să ţină pentru el. Măcar până avea ocazia 
să vorbească cu Missy. 

Cum lumina după-amiezei pălea, doctorul Bradford Randall își 
aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit, în ciuda 
temerilor care începuseră să-l macine. 

Exista o explicaţie pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. El ar 
putea s-o găsească. 

Dar, chiar dacă ar găsi-o, n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea. 
Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme, 
dar nimeni nu face nimic în privinţa ei. 


230 


Poate chiar nu era nimic de făcut. 
e Capitolul 23 


Elaine Randall nu dormise bine. Era nefamiliarizată cu locurile, 
dar mai era ceva în plus - ceva ce le spusese Brad cu o seară în 
urmă. Nu sunase logic. Cu toate astea, știa că vremea putea 
influența oamenii. lonizare, vânt, genul ăsta de lucruri. Dar aici, 
în Clark's Harbor? S-ar putea să nu aibă sens, dar era 
înfricoșător. Așa că stătuse trează toată noaptea, ascultând 
urletul constant al valurilor. Și se gândise. 

Se sculase din pat de două ori, de fiecare dată fără să-l 
deranjeze pe Brad, și privise ţintă plaja. Era senin și văzuse 
Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. Luna făcea 
ca plaja să aibă culoarea cositorului ars. 

Spre dimineaţă se scufundase într-un somn agitat. 

Acum era în picioare, luptându-se cu lemnele din sobă, 
ațâțând jarul. Rebecca îi arătase seara trecută cum să 
îngrădească focul, dar Elaine nu era sigură că reușise. Luă 
vătraiul în mâna dreaptă. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă, 
în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. Împinse cu furie în bucata 
cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă 
să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul. 

Înghesui un ghemotoc de ziar în focar, apucă foalele și începu 
să pompeze frenetic. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie, dar 
era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai 
mult decât „bună dimineaţa”. 

Brad se uită la ea câteva minute, apoi îi luă foalele din mână. 

— Forţezi prea mult, zise el. Sufli prea repede și focul se 
stinge imediat ce s-a aprins. Fă-o încet. 

Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică 
țâșni, cuprinzând hârtia. Brad puse foalele deoparte și aruncă 
câteva surcele în flacăra mică, apoi niște vreascuri. Focul se 
aprinse constant. 

— Nu-i mai trebuie nimic, anunţă el. 

— Norocul începătorului, zise Elaine. Era gata pornit când te- 
ai apucat tu de el. Dă-mi cafeaua. 

Ea măsură cu atenţie cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul 
de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă. 


231 


— Aș putea să mă învăţ și fără cafea, în faza asta, se plânse 
ea. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă, dacă o să fiarbă vreodată? 

— Până când e gata, răspunse Brad, când se auzi o bătaie în 
ușă, urmată de o voce. 

— E cineva acasă? 

Era Rebecca Palmer și, fără să aștepte un răspuns, intră. 
Ducea un termos. 

— M-am gândit că aţi putea folosi ăsta, zise ea plină de voie 
bună. In primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua. 

Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma 
cafelei proaspete, tari. Elaine turnă în trei cești și sorbi imediat 
dintr-una. 

— Parcă-mi mai vine să trăiesc, oftă ea. 

Se uită întrebătoare la Rebecca. 

— L-ai văzut pe Jeff? 

— Jeff? Nu-i aici? 

— Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol, răspunse 
Elaine. Poate că s-a dus afară ca să caute epava. 

— Nu e pe plajă, zise Rebecca. 

— Probabil că a luat-o în partea opusă, sugeră Brad. Dar nu 
cred c-o să găsească ceva. 

e 

Chip Connor îl găsi pe Harney la birou, uitându-se cu acreală 
peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. Șeriful 
ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul. 

— Te aștepți să iau o măsură? întrebă el. 

— Asta ne e treaba, spuse Chip. 

— l-au furat ceva? 

— Glen nu-și dă seama, dar ar trebui să vezi locul, adăugă 
Chip. E un dezastru. 

— Ei, așa se-ntâmplă uneori, zise Whalen indiferent. Dacă nu 
s-a furat nimic, ce-i așa de grav? 

— Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic? 

Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Nu, zise Whalen cu gravitate. N-o să fac. 

Ochii lui Chip se îngustară de furie. 

— Nu știu ce-i cu tine, Harn. E ca și cum în ultima vreme nu 
dai doi bani pe ce se petrece pe-aici. 

— Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor, îl corectă 
Whalen. Și am motivele mele. 


232 


— Cunosc motivele tale, răspunse Chip. Bunicul mi-a povestit 
tot. Dar trecutul e trecut, Harney. Totul s-a petrecut acum ani de 
zile. Lucrurile se schimbă. 

— Unele lucruri se schimbă. Altele nu. Unele lucruri pot fi 
uitate, altele nu. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. 
N-o să uit niciodată. Și, în ce mă privește, nu vreau străini să 
bântuie prin oraș. Sunt periculoși. 

— Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei 
decât sunt ei pentru noi, contracară Chip. 

— Așa stau lucrurile. 

Ura apăru în glasul lui Whalen, cu o tonalitate pe care nu i-o 
mai auzise înainte. 

— Când au venit întâi bunicii mei, a fost periculos pentru ei. 
Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost 
mai rău ca să scape de albi. Dar bunicii mei au rezistat și s-au 
învăţat să locuiască aici. Tata chiar s-a măritat cu o fată care 
era pe jumătate indiancă, dar cred că știi asta, nu-i așa? 

Chip aprobă dând din cap, întrebându-se unde voia să ajungă 
Whalen. 

— Ei bine, indienii au plecat după un timp spre nord și am 
rămas singuri. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic 
străinilor. Și n-a fost. Chiristigiii au încercat să vină aici, dar nici 
lor nu le-a priit. 

— Asta din cauza ta, zise Chip. Întâi din cauza bunicului tău, 
apoi din cauza ta. 

— N-am vrut să reînnoiesc un contract, atâta tot, zise Whalen 
cu indulgență. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Au vrut să 
rămână și să se-apuce de pescuit. Și n-a mers. 

— Am auzit, zise Chip cu tristeţe. 

— Ei, așa a fost mereu de-atunci, zise Whalen. Din când în 
când vin străini și mereu aduc necazuri. Dar e exact cum au zis 
indienii. Necazul se întoarce împotriva lor. Și știi ceva, Chip? Nu 
putem face nimic. 

— Nici măcar nu încerci. 

— Acum nu, consimţi Whalen. Obișnuiam să o fac, dar fară 
niciun folos. Așa că m-am învăţat să trăiesc cu asta. N-aș zice că 
mă deranjează în mod special. 

Luă dosarul care conţinea raportul lui Chip despre atacul 
asupra galeriei lui Palmer. 


233 


— Deci, nu te aștepta să iau vreo măsură în privinţa asta. N- 
am să aflu nimic - ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. 
Dacă aș fi în locul tău, aș uita. Spune-i lui Palmer doar că, dacă 
vrea să rămână în Clark's Harbor, ar fi bine să se aștepte la 
astfel de lucruri. 

Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. Dar, înainte să 
ajungă la ușă, își aminti ceva și se întoarse: 

— Ai fost la doctorul Phelps astăzi? 

— Da. 

Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune, ca și cum n-ar fi 
fost nimic de adăugat, dar Chip îl forță să continue: 

— Ai ceva? 

— Nu mi-a găsit nimic. Nu m-am simţit prea bine noaptea 
trecută, așa că m-am hotărât să mă duc la un control. Probabil 
c-a fost o indigestie. 

Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl minţea pe Chip, de 
ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și 
hotărî că nu era treaba lui Chip. Pe urmă, „momentele de vrajă” 
nu erau ceva serios. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le 
provoca, n-avea niciun rost să vorbească despre ele. 

— Ei bine, dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă prin radio. Mă 
duc să-l ajut pe Palmer astăzi, dar o să las staţia deschisă. 

Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său. 

— Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere, dar 
cred că-ţi pierzi vremea. Dacă te-ncurci cu Palmer, dai de 
bucluc. 

— Nu văd de ce, zise Chip, supărat pe Whalen. 

— Așa se-ntâmplă, și asta e, zise Harney sec. 

Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise, ca 
și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. 

Dar, de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de 
șerif, Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se 
prefăcea că-l citește. Ochii lui se aţintiseră pe ușă, fără s-o vadă 
cu adevărat. Văzu în schimb chipul lui Chip, dar nu era chipul pe 
care îl cunoștea așa de bine. Era ceva diferit la faţa pe care o 
vizualiza Harney Whalen. 

Ceva ciudat. 

Asta e, își spuse el. 

Chip mi-a devenit străin. 


234 


Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din faţa 
lui. 

e 

— Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă. 

ElI și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră. 
Dezastrul fusese curăţat, rafturile erau puse la loc și toate 
vitrinele fuseseră reparate, în afară de una. 

— Parcă ziceai că a fost distrusă galeria, zise Brad încurcat. 

— Cred că nu era așa de rău cum am crezut, răspunse Glen 
puţin cam prostește. 

— S-a tot agitat pe-aici, stându-mi în cale, zise Chip. l-am 
spus să se ducă afară și să picteze un tablou, dar n-a vrut. 

— Ei, bine, dacă te descurci fără el, o să-l car după mine la 
bibliotecă. 

— La bibliotecă? întrebă Chip. Ce e la bibliotecă? 

Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap. 

— Dacă nu crede că-s nebun, zise el, nu va crede asta nici 
despre tine. 

Se întoarse spre Chip. 

— Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici. 

— E legat de furtuni, zise Brad. Se pare că îl afectează pe 
băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe 
altcineva. 

Chip se încruntă nedumerit. 

— Nu înțeleg. 

— Nici eu nu sunt prea sigur că înţeleg, zise Brad. Dar se pare 
că prea multe accidente s-au petrecut aici. Eu încerc să aflu 
dacă au fost chiar „accidente”. 

— Te referi la înecuri? întrebă Chip. 

— Nu doar la înecuri, răspunse Glen. E vorba de ce s-a 
întâmplat aici, de Miriam Shelling, de câinele meu. Mi se pare 
prea mult. 

— Nu știu ce crezi c-o să afli, zise Chip. Harney Whalen nu 
pare în niciun caz prea interesat. 

— El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut. 

Învăţase să fie atent cu Chip pe tema Whalen. 

— El crede că e vorba de soartă, sau de un blestem al 
indienilor Klickashaw. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark's 
Harbor, aduc necaz, dar că necazul se întoarce împotriva lor. 

— Simplifică lucrurile oricum, comentă Brad. 


— Da, zise Chip, simțindu-se nelalocul lui. 

Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos. 

— Ştii ce, îi sugeră el lui Glen. Dacă Brad vrea să-l ajuţi, ce-ar 
fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la 
magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem 
mâine. 

Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip 
aruncă o privire la orizont spre vest. 

— Se pare că furtuna se pregătește să lovească. 

Cei trei bărbaţi se cutremurară, conștienți de ceea ce 
însemna o furtună în Clark's Harbor. 

e 

Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă, 
umblând înspre nord fără ţintă, spunându-și că se afla în 
căutarea unui rest de pe Osprey, când de fapt încerca să afle 
din bucăţi ce se întâmplase. 

Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva 
jos, de asemenea treaz. De două ori fusese tentat să se ducă jos 
și să bată la ușa soţilor Randall, doar pentru companie. Dar nu 
de companie avea nevoie. Avea nevoie să înțeleagă ce se 
întâmplase. 

Plecase din casă dimineaţa devreme, fără să spună nimănui 
unde se ducea - era sigur că soţii Randall vor înțelege și, în plus, 
nu știa unde se ducea. Sau ce căuta. 

Ştia că furtunile puteau omori oamenii, dar asta se întâmpla 
fățiș. 

Veneau asupra ta, dacă erai pe mare, te răsuceau, te 
înspăimântau, iar apoi, dacă spiritul le stârnea, aruncau un val 
gigantic asupra ta și te zdrobeau. 

Dacă ai fi pe pământ, ai fi mai în siguranţă, cu toate că o 
furtună ar putea să-ți facă praf casa, să arunce peste tine o linie 
de curent, sau să te doboare printr-un fulger. Dar ar putea 
furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la 
galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie 
de ramura unui copac în mijlocul pădurii? 

Toate simţurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. Și totuși, când 
vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont, se 
întoarse către sud și porni înapoi spre Clark's Harbor. Valurile 
începură să crească și mareea se porni, cu furtuna în spate, pe 
urmele ei. 


236 


Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi 
țărmul. Când căzură primele picături de ploaie, Missy renunţă la 
căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei. 

— Incepe să plouă. 

— Ei, și ce? zise Robby, fără să-și ridice privirea de la 
porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenţie. 

Până acum găsise cinci scoici întregi, iar Missy niciuna și era 
sigur că Missy voia să-i strice bucuria. Și pe urmă, începutul 
furtunii făcea plaja mai interesantă. Aruncă o privire în sus spre 
nori, apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. Abia dacă 
sesiză glasul tânguitor al lui Missy. 

— Vreau să merg acasă, insistă ea. Nu vreau să stau aici și să 
mă ud până la piele. 

— Nu e nimeni acasă, sublinie Robby. Tata e încă la lucru și 
mama e la doctorul Randall. 

— Atunci hai să mergem acolo, se rugă Missy. Putem să 
mergem prin pădure. 

Porni de-a curmezișul plajei, hotărâtă să nu se uite înapoi, ca 
să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul 
neprotejat. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de 
bușteni care se afla aproape de marginea apei, dar îi fu teamă, 
teamă că, dacă Robby nu venea în spatele ei, ar ceda și s-ar 
întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. Până 
ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi. 

Robby nu mai era pe plajă. Missy avu un moment de panică, 
apoi se convinse că fratele ei o necăjea, încercând s-o sperie. Ei 
bine, n-o să se sperie. Și n-o să alerge după el, așa cum voia el. 
O să stea acolo pe loc, la adăpostul pădurii și o să-l urmărească. 
Mai devreme sau mai târziu, Robby avea să vină s-o caute... 

e 

Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe 
jumătate ascuns în umbră, amurgul cenușiu fiind întunecat de 
furtuna dezlănțuită. Plaja părea părăsită, dar, când Jeff trecu pe 
lângă cabana familiei Palmer se opri, străbătut de un ciudat 
sentiment de neliniște. Când începu din nou să meargă, simţi 
nevoia să o ia la fugă, dar rezistă tentaţiei, spunându-și că nu 
era niciun pericol, nimic de care să se teamă; mai avea câţiva 
metri până să fie bine mersi în casa soţilor Randall. 


Dar, cum se mișca așa prin furtună, Jeff avu o senzaţie 
ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l 
încetinească, să-i fure energia. Voia să alerge, dar descoperi că 
putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot 
mai greu. 

Incercă să se forţeze să se grăbească, dar fără folos. Și cum 
pasul lui încetinea, ajunse să-și dea seama că nu mai era singur 
pe plajă. Mai era ceva acolo, ceva înspăimântător. Ceva ce 
apăruse din furtună. 

e 

Din poziția ei avantajoasă, la adăpostul relativ al pădurii, 
Missy de-abia putea să distingă silueta care se mişca 
neîntrerupt în josul plajei. Mai întâi crezu că era Robby, apoi își 
dădu seama că era prea mare. Era prea întuneric ca să poată 
să-și dea seama cine era; și într-adevăr, când se întunecă de-a 
binelea, silueta începu să dispară complet. Dar, când noaptea fu 
deplină, furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de 
fulgerări instantanee. De fiecare dată când plaja devenea 
vizibilă preţ de un moment, Missy se uita plină de teamă după 
fratele ei. Nu era de văzut nicăieri. 

Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în 
pădure, când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă 
nu doar o siluetă, ci două. Erau strâns lipite și, în timp ce le 
privea, se încleștară... 

e 

Jeff Horton simţi atacul înainte să se producă. | se zbârli părul 
pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc într- 
un sentiment de primejdie. Tocmai se întorcea să înfrunte 
dușmanul nevăzut din spatele lui, când simţi un braț masiv 
alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la 
ceafă în față. Simti cum traheea i se închide sub presiunea forţei 
și începu să se zbată, bătând aerul cu braţele. La un moment 
dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut, dar mâinile lui, 
alunecoase de la apă, îl scăpară. Până să se elibereze, începu 
să-și piardă cunoștința. Ultima lui amintire fu aceea a unui 
sunet, un pocnet de undeva de dedesubtul capului. Se întrebă 
ce ar putea fi, dar, până să găsească un răspuns, întunericul 
coborî asupra lui și el se relaxă. Câteva secunde mai târziu, 
zăcea singur pe plajă, ploaia curgând peste el, valurile lingându- 
| ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută. 


238 


e 

Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure, cu inima 
bătându-i cu putere, cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său. 
Și atunci îl văzu, stând pe poteca din faţa ei, așteptând-o. 

— Te căutam, zise Robby cu blândeţe. De ce te-ai ascuns? 

Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei, gâfâind. 

Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă, dar 
nu putu. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să 
plângă. Nedumerit, Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul 
în jurul ei. 

— Am văzut ceva, bâigui ea. Te așteptam, dar nu veneai și 
am văzut ceva. Pe plajă - era cineva pe plajă și pe urmă încă 
cineva - și - ah, Robby, hai acasă, se văicări ea. 

Robby o luă de mână și o trase în picioare. 

— N-ai văzut nimic, o liniști el. E prea întuneric. 

Începu s-o conducă pe potecă, cu pasul sigur și repede. 
Emoţia furtunii îl cuprinsese. Își dorea să nu se termine 
niciodată. 

e 

În seara aceea, la ora nouă, bibliotecara Bibliotecii Publice din 
Clark's Harbor - care ocupa două camere în sediul primăriei - îl 
bătu pe umăr pe Brad Randall. Brad încetă să scrie în carneţelul 
pe care aproape că îl umpluse în cele cinci ore în care el și Glen 
lucraseră împreună și își ridică privirea. 

— E ora închiderii, șopti femeia cu părul cărunt, cu toate că 
nu mai era nimeni altcineva în preajmă. Va trebui să reveniţi 
luni. 

— E-n regulă, zise Brad. Aproape că am terminat. 

Îi zâmbi trist femeii. 

— Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap. 

— A, nu-i nimic, îl asigură bibliotecara. În majoritatea timpului 
stau degeaba. E bine să ai ceva de făcut din când în când. Cu 
toate că mă depășește ce vreţi să faceți cu toate ziarele alea. 

— Verific niște lucruri, zise Brad moale. E un fel de proiect de 
cercetare a istoriei orașului. 

— N-are cine știe ce istorie, zise bibliotecara, strâmbând din 
nas. Trăim și murim, atâta tot. 

— Chiar asta mă interesează, zise Brad misterios. 

Ochii bibliotecarei se măriră, dar, până să pună întrebări, Glen 
Palmer veni din camera cealaltă. 


239 


— Cam asta e. Am cercetat toate dosarele. 

— Bine. Cred că avem destule informaţii. 

De îndată ce Brad și Glen plecară, bibliotecara începu să pună 
la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. Era nedumerită. Işi 
puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. Dacă se 
petrecea ceva, el știa sigur ce anume. 

e 

Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad 
dădură fuga la maşina lui Brad. Când porniră spre drumul 
principal, vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și 
Brad avu greutăţi în menţinerea ei pe drum. 

— Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când 
o luară pe șosea. 

Glen clătină din cap. 

— Nu pe vremea asta. Dacă e ceva adevărat în teoria ta, pe o 
noapte ca asta s-ar putea verifica. 

Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de 
Volkswagen putu. 

— Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și 
copiii ar fi acolo, ţinându-i companie lui Elaine. 

— Bine, răspunse Glen. Ne vedem acolo. 

Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. Cele două 
femei se ridicară cu feţe îngrijorate să-i întâmpine. 

— Totul e bine, le liniști Brad. Suntem aici și suntem teferi. Nu 
trebuie să arătaţi de parcă v-a lovit vreo tragedie. 

Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe feţele lor 
și se uitară una la alta cu teamă. Elaine zise: 

— Copiii au venit cu puţin timp în urmă, zise ea calmă. Lao 
jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna. Missy credea că a 
văzut ceva pe plajă, dar nu era sigură ce anume. 

— Unde sunt? întrebă Brad. 

— l-am băgat în pat, le explică Rebecca. Erau uzi până la piele 
și Missy era înfricoșată. 

Lui Missy i se pare că vede lucruri. Cuvintele lui Robby îi 
răsunară în minte, dar se hotărî să nu spună nimic. În orice caz, 
nu deocamdată. 

— Aţi găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas 
moale, aproape ezitant. 

Brad aprobă din cap. 


240 


— Ceva se întâmplă într-adevăr. Am consultat o grămadă de 
ziare în seara asta. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva, aici 
era furtună. Și e ciudat; se pare că, cu cât mai puternică e 
furtuna, cu atât sunt mai groaznice lucrurile. 

Se entuziasma de subiectul lui acum, ignorând privirea de 
panică de pe figura soţiei lui. 

— De exemplu, continuă el, știaţi că soţii Shelling nu sunt 
singurii care au murit aici? 

— Ce vrei să spui? întrebă Rebecca, pălind dintr-o dată. 

— Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel, 
zise Glen calm. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în 
propriile năvoade. După câteva zile, doamna Baron s-a 
spânzurat. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de trei zile. 

— Aş vrea să nu-mi fi povestit asta, zise Elaine moale. 
Lucrurile astea mă sperie. 

Brad se mișcă pentru a-și pune un braţ pe după umerii ei, dar 
ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând. 

— Unde e Jeff? 

Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși. 

— Jeff? N-a fost cu noi. Nu l-am văzut toată ziua. 

Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese. 

Jeff fusese probabil pe plajă. Şi bătea furtuna. O furtună 
puternică. Işi apucă haina și începu s-o îmbrace din nou. 

— Să mergem, îi zise lui Brad. 

Luă o lanternă din sufragerie și plecă, dispărând în întuneric. 
Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la 
lanterna lui. 


e Capitolul 24 


Aproape că se împiedicară de Jeff. 

Tânărul pescar zăcea în nisip și, dacă n-ar fi mers pe 
marginea apei, nu l-ar fi găsit deloc. 

— Ah, Isuse, șopti Glen când lumina lui Brad juca pe faţa lui 
Jeff. 

Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. E mort, își 
zise Glen. Ah, Dumnezeule, e mort. 

Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi, 
atingându-i braţul lui Jeff. Ochii se deschiseră. 


241 


Gura lui Jeff încerca să spună ceva, dar nu-i ieși niciun sunet. 
Ochii i se închiseră din nou, strâns de data aceasta, când se 
crispă de durere. 

Brad vru să-l miște, să-l tragă mai sus pe plajă, ca să nu-l mai 
atingă valurile, dar, când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff, 
își dădu seama că ceva era în neregulă. 

Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. Avea gâtul rupt. 

Că Jeff mai era încă în viaţă era un miracol. 

Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o 
dată să vorbească. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff. 

— Ce e, Jeff? Ce s-a întâmplat? 

Jeff se strădui cât putu, dar niciun sunet nu veni dinspre el. Își 
adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept, iar apoi 
făcu un efort disperat să vorbească. Dar, înainte de a putea rosti 
cuvintele, respiraţia i se preschimbă într-un horcăit care îi 
cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung. 

Jeff Horton, ca și fratele lui, murise pe Sod Beach. 

e 

Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și 
sufragerie, oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească 
zadarnic în întunericul nopţii. De câteva ori se forță să stea jos 
în faţa focului, dar fără folos. Un minut mai târziu era din nou în 
picioare, cu nervii încordaţi, frica făcându-i stomacul ghem. 

Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta 
oare. Apoi știu. 

Pluta. 

Bila albastră, strălucitoare pe care o găsise pe plajă - cu cât 
timp în urmă? Păreau ani întregi, cu toate că trecuseră doar 
câteva săptămâni. 

Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în 
adâncurile ei. 

Nu mai era frumoasă. 

Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un 
semn rău. O răsucea în mână, întrebându-se ce să facă cu ea. 

Se hotări să o dea înapoi mării. 

Până să apuce să se răzgândească, Elaine își puse haina și 
ieși grăbită din casă. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când 
ajunse la marginea apei se opri. Se uită curioasă încă o dată la 
plută, apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de 
țărm. Când plecă din mâna ei, Elaine simţi o furnicătură în braț, 


242 


aproape ca un curent. Înspăimântată dintr-o dată, se întoarse și 
fugi înapoi spre casă. 
e 

Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie, cu 
fața palidă și mâinile tremurânde. 

Elaine se afla la sobă, mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. 
De cum îl văzu pe Glen, știu. 

— L-aţi găsit, nu-i așa? șopti ea. 

Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din 
bucătărie, luându-și capul în mâini. _ 

Missy a văzut, își zise Elaine. A văzut cum s-a întâmplat. Il 
atinse pe Glen ușor pe umăr. 

— Stai aici. O aduc pe Rebecca. 

Se încruntă. 

— Unde e Brad? 

— S-a dus în oraș, mormăi Glen. S-a dus să raporteze ce-am 
descoperit. 

Elaine, care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră, se 
duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în 
bucătărie. 

— Eu mă duc să văd ce fac copiii, șopti ea. 

Rebecca se grăbi spre bucătărie, iar Elaine păși în camera 
unde Robby și Missy ocupau patul ei. 

Robby dormea liniștit, dar Missy era trează de-a binelea. 

— Unde-i tati? întrebă ea. 

— Se întoarce imediat, șopti Elaine. A trebuit să meargă pe 
plajă. 

Micuța se făcu mică sub ochii ei. 

— Nu trebuia să facă asta, șopti ea. Plaja e un loc rău. 

Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării, dar 
nu zise nimic. În schimb, o înveli pe Missy și o sărută pe frunte. 

— Acum culcă-te la loc. Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău 
să te sărute, nu să te certe că ești trează. Bine? 

Missy nu răspunse, dar ochii ei se închiseră strâns și ea se 
vâri mai adânc în pat. 

Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Dumnezeule mare, sper 
că nu. 

Ea examină cu atenţie fereastra, apoi trase ușa în urma ei. 
După un minut era la bucătărie, ascultându-l pe Glen cum 
povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă. 


243 


Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul 
ascuns la capătul barului începu să sune. 

— Nu te lasă în pace niciodată, cloncăni Merle, așezând sticla 
pe jumătate goală pe tejghea, lângă paharul lui Chip. Dacă nue 
una, e alta. 

Chip rânji când Merle se repezi la telefon, dar zâmbetul îi pieri 
când omuleţul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă: 

— E pentru tine, dar nu știu cine e. 

— Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu. 

— Chip? Sunt Brad Randall. Mai ești în formă? 

— Sunt la a treia bere, răspunse Chip. Ce s-a-ntâmplat? 

— E vorba de Jeff Horton. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă 
cu puţin timp în urmă. E mort. 

— La dracu'! zise Chip. L-ai sunat pe Harn? 

Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou. 

— M-am gândit să te sun pe tine mai bine, zise el aproape 
ezitant. 

— Bine, zise Chip. Unde-i cadavrul? 

— Tot pe plajă. N-am vrut să-l mișcăm. 

— Bine, vin imediat. 

Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor. 

— Unde ești? 

— La benzinăria lui Pruitt. Era cel mai apropiat telefon. Vrei să 
te aștept aici? 

— Nu, ne-ntâlnim la tine. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i 
spun ce s-a întâmplat. 

— Știu, zise Brad. Dacă n-aş fi putut să te găsesc, l-aș fi sunat 
eu însumi. 

— Bine, mormăi Chip. Du-te înapoi acasă. O să ajung și eu cât 
de repede pot. 

Apoi, ca și când atunci i-ar fi venit ideea, întrebă: 

— Glen e bine? 

— E puţin șocat, dar o să-și revină până ajungi. 

— Va putea răspunde la întrebări? 

Urmă o tăcere lungă și, când Brad răspunse în sfârșit, vocea 
lui era precaută. 

— Depinde ce fel de întrebări. De-asta te-am sunat pe tine și 
nu pe Whalen, Chip. 


244 


Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla 
dacă, pur și simplu, s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney 
până dimineaţă. O să fie vai de fundul lui, asta o să fie, decise 
el. 

— Trebuie să-l sun, îi spuse lui Brad. El e șeful. 

— Știu, zise Brad obosit. Bine. La revedere. 

Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu 
surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui, 
cu ochii măriţi și plin de curiozitate. 

— Ce e? întrebă el. Ce s-a întâmplat? 

— Jeff Horton. E pe Sod Beach, mort. 

— Mamă, Doamne, zise Glind. 

Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere. 

— Ştiam eu că ar fi trebuit să plece. Știam eu. 

Dar Chip nu asculta. Era din nou cu telefonul în mână și forma 
numărul lui Harney Whalen. După ce sunase de zece ori, tocmai 
când Chip era gata să renunțe, vocea lui Whalen se auzi pe fir. 

— Te-am sculat din pat? întrebă Chip. 

— Nu, răspunse Whalen, vocea lui sunând cam ezitantă. Mă 
uitam la televizor. Cred că am aţipit. 

— Ei, ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. Jeff 
Horton e acolo și e mort. 

Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. 
Apoi, chiar când se pregătea să repete, vocea lui Whalen se făcu 
auzită. 

— L-am avertizat pe nenorocit, zise el. Nimeni nu poate să 
spună că nu l-am avertizat. Ocupă-te tu, dacă vrei, Chip. 

Telefonul era mut în mâna lui. Harney închisese. 

e 

Pe la miezul nopţii se terminase totul. Chip Connor și Brad 
Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru. Zăcea în 
sufragerie, acoperit cu o pătură, așteptând să vină o ambulanţă 
să-l ridice. Rebecca și Elaine, înfiorate de apropierea mortului, 
evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi 
putut încă să pândească în sufragerie. 

Chip Connor se învârtea în jurul lui, în timp ce Brad procedă la 
o examinare rapidă, dar expertă a cadavrului. Când termină 
trase pătura peste faţa lui Jeff și-i spuse lui Chip calm: 

— Are gâtul rupt. Asta-i tot ce pot găsi. Desigur, va trebui 
făcută o autopsie completă, dar asta nu e treaba mea. Și mă 


245 


îndoiesc că vor găsi altceva. Mă mir că era încă în viaţă, când l-a 
găsit Glen. 

— De ce? 

— După cum avea gâtul frânt. Ar fi trebuit să moară din clipa 
când i s-a rupt gâtul. 

— Cât a mai trăit? 

Brad clătină nesigur din cap. 

— Nu sunt sigur. Pură întâmplare. Probabil că traheea a 
rămas deschisă, dar coloana vertebrală a fost distrusă. 

— Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea? 

— S-ar fi putut, dar ar fi murit oricum. Și așa fiind, Glen n-a 
făcut decât să-i oprească suferința. N-ar fi avut cum să 
supraviețuiască după ce i s-a întâmplat. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip. Ai putea să spui? 

— După contuziile de la ceafă, s-ar părea că cineva l-a lovit cu 
ceva - ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. Apoi l-a 
tras de cap, ca să fie sigur că și-a făcut treaba. 

— Cristoase, gemu Chip, simțind că-i vine rău de la stomac. 
Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? 

— Aş vrea să știu și eu. 

Se uită curios la Chip. 

— Whalen nu vine? 

— Nu. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. Cred că nu se 
simte prea bine. 

— Cum adică? 

— leri și-a luat liber, zise Chip. Când am vorbit cu el azi- 
dimineaţă, pomenea de o indigestie. Probabil că l-a pocnit și-n 
seara asta. 

— indigestie? repetă Brad. Nu pare genul. Arată puternic ca 
un taur. 

— Este, fu de acord Chip. Dar are șaizeci și opt de ani, chiar 
dacă nu-i arată. 

— Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici șaizeci. 

— Nu. Face șaizeci și nouă în august. 

Brad dădu din cap admirativ. 

— De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui, zise el. 

Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui 
Whalen. Se concentra asupra vârstei. Mintea lui făcea o asociere 
între vârstă și încă ceva... Dar, până să stabilească exact 


246 


conexiunea, sosi ambulanţa și, după ce terminară cu cadavrul 
lui Jeff Horton, asocierea îi fugi din minte. 

Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanţa dispăru în 
furtună. 

— Mai ești de serviciu sau pot să-ţi ofer o băutură? 

— Mai bine nu, răspunse Chip. Trebuie să mă întorc la sediu și 
să scriu raportul ăsta, ca să-l aibă Harney mâine dimineaţă. 

Își închise carneţelul și se pregăti să plece. Atunci, chiar când 
voia să deschidă ușa, se întoarse către Brad. Mai avea o ultimă 
întrebare. 

— Brad, ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă 
balamucul ăsta? 

Brad clătină din cap plin de amărăciune. 

— Aș vrea să știu. Tot ce îţi pot spune e că e ceva legat de 
furtuni, cred. 

— De furtuni? repetă Chip. Dar am avut furtuni dintotdeauna. 

— Știu, zise cu blândetțe Brad. Și se pare că aţi avut balamuc 
dintotdeauna. 

Chip se holbă la el, apoi încercă să facă o glumă. 

— Probabil că indienii-s de vină. Dumnezeu știe ce lucruri 
teribile au făcut pe-aici. 

Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară. 


e Capitolul 25 


Dimineaţă, furtuna nu cedase. 

Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark's Harbor, ploaia 
lovea în mașină, inundând parbrizul mai repede decât puteau 
ștergătoarele să-l curețe. 

— N-am mai văzut așa ceva niciodată, comentă Glen. 
Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna. 

— Niciodată nu poţi să știi, zise Brad când traseră în fata 
primăriei. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. 
Furtuna asta arată de parcă ar putea să ţină zile-ntregi. 

Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile 
când intrară ei, examinându-i cu o expresie cercetătoare pe 
faţă. Ceva nou în Clark's Harbor, își zise cu ironie Brad. Ignorând 
privirile întrebătoare, se grăbiră spre sediul poliţiei, din josul 
culoarului. 


247 


Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când 
intrară în biroul lui. Până ca unul din ei să zică ceva, Whalen 
dădu tonul conversației. 

— Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici, tu te afli în 
mijlocul lor, nu-i așa, Palmer? 

Glen simţi primele accese de furie ca pe un nod în gât și în 
stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde 
cumpătul. 

— Se pare că de câte ori sunt necazuri, ele sunt pe Sod 
Beach, contracară el. 

Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad. 

— Vreţi să vă uitaţi prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact? 

Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână 
lui Brad. După ce îl citiră amândoi, Brad i-l înapoie lui Whalen. 

— Asta e povestea, zise Brad. 

— Nu vrei sa-mi povestești tu? 

Whalen îl întrebase pe Glen, ignorându-l pe Brad. 

— N-am nimic de povestit. Ne-am dus afară să-l căutăm pe 
Jeff și l-am găsit. A murit imediat. 

— De ce îl căutaţi? 

Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie. 

— E un bărbat în toată firea - era un bărbat în toată firea. 

— Se făcea târziu, afară era furtună. Nu ne plăcea să-l știm în 
furtună, răspunse Glen. 

— Eu cred că a fost altceva, zise Whalen cu răceală. 

— Altceva? Ce anume? 

— Cred că voi l-aţi omorât, zise Whalen. Poate unul din voi, 
poate celălalt, poate amândoi. Dar în mod sigur nu cred că aţi 
ieșit la o plimbare pe plajă și aţi găsit un muribund. Când un om 
e omorât, de obicei e omorât de ceilalți oameni. 

Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliţiei, 
incapabili să priceapă ceea ce auzeau. 

— Aș fi mai atent la ce spun, dacă aș fi în locul tău, Whalen. 

— Ai fi? 

lronia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer, ca o 
provocare. Dar, până ca unul din ei să-i răspundă, Whalen 
continuă: 

— Ce zici de asta? Voi doi eraţi la bibliotecă aseară, nu? Ei, să 
zicem că în timp ce voi eraţi plecaţi, Horton nu se purta cu 


248 


nevestele voastre ca un musafir onorabil. Să zicem că „se ocupa 
de ele”. 

Se uita pe rând, când la Glen, când la Brad, așteptând o 
reacţie. 

Glen Palmer stătea tremurând de furie, holbându-se pe 
fereastră la ploaia torențială, fără să zică nimic. 

Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheaţă 
și, când vorbi, tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen. 

— Ne învinuiești? întrebă el calm. 

— Nu m-am hotărât încă, mormăi Whalen. 

— Atunci plecăm, zise Brad calm. Hai, Glen. 

Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. Până 
să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri: 

— N-am terminat cu voi. 

Brad se întoarse către șeful poliţiei. Când vorbi, glasul lui era 
la fel de rece cum fusese al lui Whalen. 

— N-ai terminat? Ba cred că ai terminat, Whalen. Tu nu ne pui 
niciun fel de întrebări. Ne acuzi. Nu sunt avocat, dar știu al naibii 
de bine, și presupun că știi și tu, că nu poţi să vorbești cu noi 
dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. În lipsa unui avocat. 

Porni încă o dată spre ușă, cu Glen după el. De data asta 
Whalen nu încercă să-i oprească. Îi privi pur și simplu plecând, 
urându-i, dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark's Harbor, 
dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui. 

Cu furia și enervarea în plină creștere, Whalen își puse 
pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui. 

Când ieși pe ușa secției de poliţie, cei care așteptau în hol se 
împrăștiară repede, ghicindu-i proasta dispoziţie. 

Porni spre chei, nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce. 
Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe 
plajă. Mareea atinsese punctul maxim, se pornea refluxul și, 
cum mergea așa prin ploaie, în bătaia vântului, mânia părea să-i 
scadă. 

Se plimbă pe plajă toată dimineaţa și după-amiaza până 
târziu. 

Se plimbă singur, în tăcere. 

În timp ce se plimba, furtuna creștea în intensitate. 

e 

Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor, cu 

o tablă de șah între ei. Robby privi țâfnos la tablă. Orice-ar fi 


249 


încercat, Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să 
câștige al treilea joc consecutiv. 

— Nu vreau să mai joc, zise el. 

— Trebuie să muţi, replică Missy. 

— Nu trebuie. Pot să cedez partida. 

— Mută, insistă Missy. Vreau să mut și eu. 

— Câștigi oricum, zise Robby. 

Se ridică și se duse să se uite pe fereastră. 

— Hai să mergem afară, zise el deodată. 

De pe podea, Missy se holbă la el, cu ochii măriţi de teamă. 

— Nu putem să facem asta. Mami a zis că trebuie să stăm în 
casă astăzi. Plouă. 

— Imi place când plouă. 

— Mie nu. Nu când plouă în halul ăsta. Se întâmplă lucruri 
rele. 

— Ei, haide, o imploră Robby. Nu e nici măcar șase. Putem să 
ne căţărăm pe fereastră, cum am făcut eu data trecută. Ne 
ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati. 

— Nu cred că trebuie să facem asta. 

— Mâţă fricoasă. 

— Ai dreptate! exclamă Missy. Și ar trebui să-ţi fie și ţie frică. 

Gura îi tremura, în parte de frică, dar mai mult de fâstâceală 
că își recunoscuse teama. 

— Ei bine, mie nu mi-e frică. Îmi place afară! 

Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l 
îmbrace pe al lui. 

— Nu merg, stărui Missy. 

— Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. Mă duc singur. 

— O să te spun, îl provocă Missy, cu ochii mijiţi. 

— Dacă spui, am să te bat, ameninţă Robby. 

— Ba n-ai să mă baţi! 

Robby își trase ghetele-n picioare. 

— Vii sau nu? 

— Nu, zise Missy. 

— Atunci, cum vrei. 

Deschise fereastra și se cocoță pe ea. De cum dispăru, Missy 
alergă la fereastră, o închise și o ferecă. Apoi se duse în camera 
cealaltă, unde stătea Rebecca, tricotând în faţa căminului. 

— Robby s-a dus afară, zise ea. 

— Afară? Cum adică, s-a dus afară? 


— Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră, îi explică 
Missy. 

Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor, sperând 
că fiica ei îi joacă o farsă. 

— Robby? Robby, unde ești? 

— Ti-am spus, s-a dus afară, stărui Missy. 

Rebecca alergă la ușă, o deschise cu putere și încercă să 
pășească afară, dar furtuna o împinse înapoi. Işi făcu mâna 
pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa. 

— Robby? Robby! strigă ea. Robby, întoarce-te aici. 

Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară 
cuvintele. 

Se gândi disperată, întrebându-se ce să facă, și știu imediat 
că va trebui să se ducă să-l găsească. De-ar fi Glen aici, își zise 
ea. De nu s-ar fi dus la soţii Randall. Dar se dusese. Va trebui să- 
| găsească singură pe Robby. 

— Mă duc după el, îi spuse lui Missy. Tu stai aici. 

— Singură? întrebă Missy îngrozită. 

— N-am să lipsesc decât câteva minute, o asigură Rebecca. 
Până-l găsesc pe Robby. 

— Nu vreau să stau singură, se văicări Missy. Vreau să merg 
și eu. 

Rebecca încercă să găsească o soluție, dar era prea necăjită. 
Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură, 
dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai 
tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea. 

— Bine, zise ea. Pune-ţi impermeabilul și ghetele, dar 
grăbește-te. 

Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu 
ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. Rebecca își 
trase haina pe ea, apoi o ajută pe Missy. Un minut mai târziu, 
strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ţinând-o pe Missy, 
Rebecca părăsi cabana. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte 
de a închide ușa. 

Vântul o  biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare 
deschizătură a impermeabilului. Până să facă o sută de metri de 
la casă, amândouă, și Missy și Rebecca, erau ude până la piele. 

— Vreau acasă, se tângui Missy. _ 

— Trebuie să-l găsim pe Robby, strigă Rebecca. Incotro a luat- 
0? 


251 


— Zicea că se duce afară, pe plajă. 

Acum Missy alerga ca să poată ţine pasul cu Rebecca. Stăteau 
cât mai aproape de marginea apei, grăbindu-se în josul plajei. 
Felinarul era aproape inutil, raza lui reflectându-se difuz în 
aversa de ploaie, dispersându-se în mii de puncte care nu 
luminau nimic, dar făceau ca întunericul să pară mai negru 
decât era. 

Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei. 

— E cineva aici, zise ea. 

Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată. 

— Robby? strigă ea. Robbeeeee! 

Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu 
răspunse nimeni, dar simţi înțepătura șocului electric când un 
fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. Şi, era 
sigură, ceva se afla în spatele ei, o prezenţă străină. 

Prezenţă care - știu imediat - nu era fiul ei. 

Lăsă mâna lui Missy. 

— Fugi, Missy! Fugi cât poţi de repede! 

Și atunci, în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric, 
simţi cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. Era un braț, un 
braț puternic care o strangula. Incercă să ţipe, dar glasul nu o 
asculta. Încercă să lovească în braţ cu felinarul, însă strânsoarea 
din jurul gâtului ei se intensifică. 

Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog. Doamne, nu... 

e 

Missy alerga prin beznă, neștiind încotro s-o ia. Ştia doar că se 
îndepărta. 

De mama ei. 

De acel cineva care era cu mama ei. 

Apoi se împiedică și căzu în nisip, plângând în întuneric. 

— Missy? Tu ești? 

Nu vedea cine o striga, dar recunoscu vocea. 

— Robby? Unde ești? 

— Aici. Vino. 

Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se 
împiedicase de un buștean. 

— Caţără-te, o îndemnă Robby. 

Apoi fu lângă el, ghemuită în spatele bușteanului, cercetând 
cu privirea întunericul de deasupra lui. In depărtare, lumina 
felinarului juca nebunește, apoi căzu la pământ și se stinse. 


252 


— Ce se-ntâmplă? 

— E mami, zise Missy, plângând cu suspine. E cineva acolo... 

Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. 
Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă, ițindu-se peste 
ea, prinzându-i gâtul, împingându-i capul înainte. 

Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure, și își simți 
fiecare mușchi din corp încordat de așteptare. 

Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli 
asupra lor, înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. Era 
ca și cum furtuna l-ar fi ţinut strâns pe Robby, imobilizându-l. 

— Hai să mergem acasă, Missy, șopti Robby. 

Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o 
conducă în pădure. Apoi, când plaja dispăru din raza lor vizuală, 
începu să alerge, trăgând-o pe Missy după el. 

e 

Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce. Își pierdea 
cunoștința. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte 
vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocaţi. 

Atunci auzi un pocnet ascuţit, aproape de urechea ei, și își 
dădu seama că nu se mai putea mișca. Era ca și cum ar fi 
pierdut contactul cu trupul ei. 

Gâtul meu, își zise în mod ciudat. Gâtul meu e rupt. 

O clipă mai târziu, Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod 
Beach. 


e Capitolul 26 


Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen 
Palmer se întinse să o aprindă din nou, chiar în momentul în 
care același fulger, care dezvăluise moartea Rebeccăi la o sută 
de metri depărtare, inundă cu lumină casa soţilor Randall. În 
mod reflex, Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. Brad 
Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent. 

— Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi, zise 
Brad. Nu știu ţie cum îţi e, dar mie mi-au obosit ochii. Nu sunt 
obișnuit cu lumina de la lampă. 

Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza, însemnând pe ea 
toate evenimentele care se petrecuseră în Clark's Harbor, de la 
moartea lui Pete și Miriam Shelling, înapoi în timp până la 


253 


moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron 
acum câţiva ani. În decursul anilor se petrecuseră mai multe 
nenorociri în zonă, de obicei în apropiere de Sod Beach, 
întotdeauna în nopţile cu furtună când țărmul era bătut de valuri 
mari. Și, din câte își dădeau seama, majoritatea victimelor, dacă 
nu chiar toate, erau străini în Clark's Harbor. Străini care 
veniseră în Clark's Harbor din diferite motive și intenționau să se 
stabilească acolo. 

— E ca în legendele indienilor, comentă Glen, în timp ce se 
uitau fix la hartă. E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici 
- ca și cum așteaptă, își adună forţele, iar apoi lovește în 
oameni. 

— Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă, zise Brad cu 
șmecherie. Dar nu cred nicio clipă. Mai este o explicaţie, dar să 
fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc. 

Glen se gândi o clipă. 

— Dar Robby? 

— Robby? 

— Ziceai că plaja are un efect asupra lui. Dacă e adevărat, 
atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva? 

Brad zâmbi strâmb. 

— Sigur. Dar nu rezolvă problema. Până nu știu în ce fel îl 
afectează pe Robby, cum pot să-mi dau seama cine ar mai 
putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar 
putea fi numitorul comun. 

Elaine apăru în ușă. 

— Aţi ajuns la vreun rezultat? 

Arăta slăbită și obosită. 

— Aș fi vrut, zise Brad. Dar până acum nu avem decât morți. 
În aparenţă, furtunile îi omoară pe oameni, ceea ce e ridicol. 

— Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea? 

Cei doi bărbaţi se holbară neputincioși la ea, întrebându-se ce 
voia să spună. O amintire străfulgeră mintea lui Brad, amintirea 
discuţiei cu Robby pe plajă. 

Lui Missy i se pare că vede lucruri. 

Oare știe și Elaine ceva despre asta? 

— Ce-i cu Missy? întrebă el calm. 

Tonul vocii, seriozitatea cu care pusese întrebarea, îl 
înspăimântă pe Glen, dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și 
mai tare. 


254 


— Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton, zise 
ea. 

Era o hotărâre în glasul acela care, într-un fel, accentua 
cuvintele. 

— N-am vorbit cu ea, dar zicea că a văzut ceva azi-noapte. Eu 
i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să 
facă asta. Lucrurile rele se petrec acolo. Asta-i tot ce-a zis, dar 
am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau 
cel puţin observase ceva. 

Glen tăcu buimăcit, dar Brad clătină din cap gânditor. 

— Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că 
vede lucruri pe plajă, murmură el. 

Brusc, Glen își recapătă glasul. 

— Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el, cu o nuanţă de isterie 
în voce. Ce fel de lucruri? 

— N-a spus ce, răspunse Brad calm. Aveam de gând să 
vorbesc cu ea despre asta, dar apoi au început să se-ntâmple 
toate și... 

Glen se ridică și își trase haina pe el. 

— Atunci o să vorbim cu ea acum. Mă duc să-i aduc pe 
Rebecca și pe copii aici. 

Brad aruncă o privire în întunericul furtunii. 

— Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară. 

— Nu, mulțumesc, răspunse Glen. O să merg de-a lungul 
plajei. Afară nu mai arată chiar așa rău. 

Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. Vântul o 
prinsese și o trânti de peretele bucătăriei. 

— Sigur nu vrei să te duc cu mașina? 

Glen zâmbi șmecher. 

— Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că, 
dacă pici de pe cal, cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci 
din nou. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă, n-am s-o mai 
fac niciodată. 

Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie. 

e 

Glen se apleca înaintea vântului, cu mâna dreaptă strângând 
gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. 
Mâna stângă, băgată adânc în buzunarul hainei, era făcută 
pumn, iar ochii căutau atent în ploaie. 


Își croia drum încet, ţinând aproape de linia țărmului, cu capul 
în jos, privind nisipul de la picioare. La fiecare câteva secunde își 
ridica privirea, căutând în întuneric strălucirea blândă care 
trebuia să vină de la fereastra cabanei. Apoi, cum strălucirea 
întârzia să apară din întuneric, începu să se îngrijoreze și grăbi 
pasul. 

Când mersese de-acum aproape o sută de metri și simţi că ar 
trebui să se vadă clar cabana, se opri și privi fix în beznă, ca și 
cum, dacă s-ar fi concentrat destul, ar fi putut face să apară în 
faţa lui lumina slabă a felinarelor. Dar întunecimea persista și 
îngrijorarea lui deveni teamă. 

Incepu să alerge, fără să se mai uite la pași, dar forțându-și 
ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii. 

Se împiedică, se întinse în nisip cât era de lung, mâna lui 
dreaptă barând căderea doar în parte, mâna lui stângă - inutilă, 
blocată în buzunar. 

Simţi gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului 
pe față. Pe când bâjbâia așa, ștergându-și gura cu mâneca, 
încercând să-și elibereze mâna stângă, piciorul lui se lovi de 
ceva. 

Ceva moale. 

Simţi cum mintea îi era cuprinsă de toropeală, aceeași 
toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. Se mișcă încet, 
aproape fără voie. 

O atinse pe Rebecca încet, mângâindu-i faţa. Chiar dacă era 
caldă încă, el știu că murise. 

Capul ei, așezat în nisip, stătea în aceeași poziţie nefirească 
cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută. 

La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte. 

Glen se ghemui lângă ea, legănându-se înainte și înapoi, fără 
să mai simtă vântul, ploaia scurgându-i-se nestingherită prin 
guler. 

— Rebecca, zise el moale. 

Apoi îi repetă numele. 

— Rebecca... 

Suferinţa îl lovi, izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui 
val puternic, iar el se aruncă peste ea, cuprinzând-o cu braţele, 
plângând cu suspine la pieptul ei. 

— Rebecca, se tângui el. Ah, Rebecca, nu mă părăsi. 


Zăcea fără viață în brațele lui, capul rostogolindu-se încet 
dintr-o parte în alta, ochii ei aţintiţi pe cerul nopţii fără să vadă. 

Suferinţa lui Glen se transformă - din chinul zdrobitor pe care- 
| simţise în momentul când o descoperise pe Rebecca - într-o 
durere surdă, pe care era sigur că avea s-o îndure toată viaţa. 

De ce se dusese Rebecca pe plajă? 

Se gândi la copii. 

Unde erau copiii? 

Ar trebui să-i caute. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca 
se dusese să-i caute; nu i-ar fi lăsat niciodată singuri. 

Se ridică și se uită nesigur spre pădure - o umbră neagră pe 
fundalul întunecat al nopţii. Dacă sunt afară, trebuie să fie în 
pădure. 

Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca, nu putea s-o lase 
pe ploaie și vânt, cu valurile clipocindu-i la picioare. Până să se 
ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soţia lui. 

O ridică și începu s-o care spre cabană, mintea lui preocupată 
la fiecare pas de moartă, înainte de a se gândi la cei în viaţă. 

Acolo unde zăcuse Rebecca, nu rămăsese decât nisipul - și 
forma strălucitoare a unei plute de pescuit, de un albastru 
închis. 

Când ajunse la cabană se opri; ceva îl reţinu să se ducă 
înăuntru. La început, nu fu sigur ce era, dar un moment mai 
târziu știu. 

Cabana nu era goală. 

Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva, doar un 
sentiment imperceptibil. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet, 
era sigur că de fapt copiii lui erau acolo. 

Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă, apoi deschise ușa. 

— Robby? Missy? Tata e. 

Auzi un zgomot șovăitor, apoi copiii se aruncară pe el. 

— Tati, tati, rosti Missy printre suspine. S-a întâmplat ceva 
îngrozitor. 

Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape. 

— Îmi pare rău, tati, îmi pare rău, repeta Robby întruna. 

— N-are de ce să-ţi pară ţie rău, îi spuse Glen fiului său. Nimic 
din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. Nimic. 

— Dar m-am dus afară, stărui Robby. Am vrut să mă duc afară 
și m-am dus. Și mami și cu Missy au venit să mă caute, și 
atunci... atunci... 


257 


Se înecă și începu să plângă neajutorat, cu suspine. 

— Eram pe plajă, zise Missy. Ceva a prins-o pe mami, mi-a 
spus să fug, eu am fugit și... și... 

— Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. Nu trebuie să-mi spuneţi 
acum. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceţi ceva 
pentru mine. 

Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit 
să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă, 
dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase 
peste plajă. Când flacăra pâlpâi, camera păru că se încălzește 
ușor și Robby și Missy începură să se potolească. 

— Robby, vreau s-o duci pe Missy în dormitor. Pune niște 
haine curate într-o geantă pentru amândoi. Poţi să faci asta? 

Robby aprobă din cap cu gravitate. 

— Bine. Apoi așteptaţi-mă. În dormitor. Nu ieșiţi până nu vă 
chem eu, bine? 

— Te duci undeva? întrebă Missy, cu ochii mari și tremurând. 

— Nu, scumpa mea, bineînțeles că nu. Am să fiu aici. 

Missy încercă să mai pună o întrebare, dar Robby o apucă de 
mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic. 

— Haide, zise el. 

— Nu mă mai smuci! ţipă Missy. Tati, spune-i să înceteze. 

— N-o mai smuci, Robby, zise Glen. Și tu stai acolo cu fratele 
tău, o povățui el pe Missy. 

De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei, 
Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărţiseră 
împreună și scoase o pătură de sub ea. Apoi închise cu grijă 
canapeaua și se întoarse pe verandă. 

O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu 
atenţie în pătură. Când termină, se întoarse la ușa de la intrare, 
apoi se întoarse să verifice ce făcuse. Dacă ar scoate copiii 
destul de repede de pe verandă, ei n-ar observa că zăcea ceva 
la câţiva pași mai încolo. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea 
de sine, Glen se întoarse în cabană. 

Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuţului de jos, 
cu feţele serioase, cu mâinile petrecute în poală. Intre ei stătea 
o geantă maro, plină de lucruri. 

— Mama a murit, nu-i așa? 

— Da, așa-i, zise Glen încetișor. 


— De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate 
decât orice altceva. 

Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi 
nu însemna nimic pentru ei deocamdată. In timp ce pentru el 
era dureros dincolo de limita suportabilă, pentru copii era încă o 
întâmplare abstractă. 

— Nu știu, zise el blând. Se mai întâmplă și lucruri din astea. 

— Trebuie să plecăm? întrebă Robby. 

— Să plecăm? 

— De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să 
plecăm? 

— Am să vă duc să staţi cu Brad și Elaine în noaptea asta, zise 
Glen. O să stau și eu acolo, dar mai am niște lucruri de făcut și 
nu vreau să vă las singuri. 

— Plecăm acum? 

— Chiar acum, răspunse Glen, străduindu-se să zâmbească. 
Acum plouă torențial afară, așa că vreau să vedem care din voi 
ajunge primul la mașină, bine? 

Cei doi copii aprobară nerăbdători. 

— Eu deschid ușa și voi vă întreceţi. Primul care ajunge la 
mașină primește o surpriză. 

— Ce surpriză? vru să știe Robby. 

— Dacă ţi-aș spune, n-ar mai fi o surpriză, nu-i așa? 

Îi conduse în cealaltă cameră și-i ţinu în spatele ușii când o 
deschise. Lacrimile îi curgeau pe față. 

— Pe locuri. Fiţi gata. Start! strigă el, iar copiii, concentrați 
numai asupra concursului, ieșiră cu iuţeala fulgerului pe ușă și 
pe verandă, întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă 
Volkswagen. Glen ridică geanta lor cu haine, închise ușa și îi 
urmă. 

e 

— Ah, Isuse, oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen 
Palmer și copiilor. 

Privirea din ochii lui Glen și feţele plânse ale copiilor îi 
spuneau că se întâmplase ceva groaznic. Putea ghici ce anume. 
Auzindu-i cuvintele din camera de zi, Elaine se grăbi să afle ce 
se întâmplase. 

— Glen? S-a întâmplat ceva? 

Se uită întâi la Glen, apoi la copii și atunci știu și ea imediat. 
Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Ei se agăţară 


259 


de ea, aproape cu timiditate, apoi Missy, urmată de Robby, 
izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară faţa la pieptul ei. Cum 
îi ţinea așa pe copii, își ridică privirea spre fața lui Glen, uscată 
de lacrimi. 

— Îmi pare rău, zise ea. Îmi pare atât de rău... 

Glen înghiţi în sec și se strădui să rămână coerent: 

— Poţi... poţi...? 

Nu putu să-și termine propoziţia, dar Elaine înțelese. 

— Voi avea grijă de ei. Brad, du-te cu el. Ajută-l. 

Brad stătuse tăcut în apropiere, dar își veni în fire imediat, 
apucându-și haina. Un moment mai târziu cei doi bărbaţi 
dispărură în noapte. 

Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe 
canapea. Pe urmă, până să se apuce de altceva, trecu rapid prin 
toată casa și verifică ferestrele, asigurându-se că erau bine 
închise și încuiate. Apoi zăvori ușile, trăgând de fiecare ca să se 
asigure că era solidă. 

Când se întoarse în camera de zi, Missy se uita fix la foc, 
pierdută într-o lume numai de ea știută. Dar, când Elaine se lăsă 
lângă ea, fetiţa îi luă o mână și începu s-o mângâie, zâmbindu-i. 

— O să fie bine, zise ea. Așa va fi. 

Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine, cuvintele lui Missy 
o făcură să plângă. 

(J 

Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe 
podea. În timp ce Glen aţâţa focul, dorindu-și să o poată aduce 
la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii, Brad începu o 
examinare atentă. Nu-i luă mult timp. Când focul se aprinsese, 
el terminase. 

— A fost sugrumată, zise el. Și are gâtul rupt. 

— Ah, Doamne, zise Glen, tremurând. Probabil că a fost 
groaznic pentru ea. 

— Asta nu știm, zise Brad calm. Îmi place să cred că trupul 
are regulile lui de a face faţă unor situaţii de astea. Știm că 
intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe 
neașteptate. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu 
muribunzii. Un mecanism automat se declanșează și ne face să 
ne simţim mai bine. Oricum, așa ar trebui să fie. Dar nu se știe 
niciodată, nu? 

— De cât timp e moartă? întrebă Glen. 


— Nu de mult. De o oră. Poate două, cel mult. 

— Dacă n-aş fi stat atât de mult, zise Glen. Dac-aș fi plecat un 
pic mai devreme, poate cu câteva minute înainte... 

— Nu, zise Brad. Nu începe așa, o să sfârșești prin a te 
învinovăți pentru ce s-a întâmplat. Și nu ești tu de vină. 

— Eu am adus-o aici, zise Glen. 

— Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta, zise 
Brad cu asprime. Acum haide. Am face mai bine să mergem în 
oraș. 

Glen se uită prin camera mică. 

— Nu vreau să o las aici, singură... 

— Nu, vii cu mine. Nu te las cu ea. Nu în noaptea asta, nu aici. 
Pune-ţi haina. 

Se pregăteau să plece când, deodată, auziră un sunet din 
camera copiilor. Un sunet mic, abia un scâncet. Apoi, chiar când 
se pregăteau să investigheze, Scooter, cu codița băgată între 
picioare, se furișă în camera de zi. 

Se opri, îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută; apoi începu să 
dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. Acesta 
se aplecă, luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. Când erau 
deja în mașină, Scooter dormea adânc. 

e 

Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen 
ajunseră acolo. 

— E vorba de Rebecca, zise Brad. 

Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul 
de la biroul lui Harney Whalen. 

— E moartă? 

— Da. 

— Unde e? 

— Pe plajă. 

— La dracu'. Va trebui să-l sun pe Harn. 

— Știu, zise Brad. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că n- 
am să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. Ca 
doctor, îl trec în îngrijirea mea. 

— Bineînţeles, zise Chip. Nu cred că s-ar aștepta cineva la 
altceva. 

— Nu crezi? 

Brad zâmbi blând, aproape cu oboseală. 

— Aș vrea să pot să-ţi împărtășesc gândul. 


Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad. 
Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se 
întâmplase. 

— Ne vedem acasă la Palmer, zise el când termină. 

Apoi închise telefonul și se uită la Glen, care nu vorbise încă. 

— Glen, pot să te întreb ceva, ca prieten? 

— Sigur, zise Glen cu greutate. 

— Ai făcut-o tu? 

Brad se pregătea să dea un răspuns nervos, dar Glen puse 
mâna pe braţul lui, oprindu-l. 

— Nu, Chip, n-am făcut-o. 

Cei doi bărbaţi se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se 
ridică și veni în faţa biroului. 

— Încearcă să faci față, Glen. Am să-l găsesc, așa că ajută- 
mă. 

Apoi se întoarse spre Brad. 

— Poţi să-i dai un medicament să doarmă? 

Brad se încruntă ușor. 

— Nu sunt sigur că are nevoie. 

— Ei, dacă nu-i face rău, dă-i ceva, vrei? 

Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap. 

— Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. Harney vrea să 
vorbească cu el. 

— M-am răzgândit, zise Brad. Omul ăsta are nevoie de un 
somn bun în noaptea asta mai mult decât orice. 

Dar nu era un somn bun. Înainte de ivirea zorilor, Glen Palmer 
se trezi și întinse mâna după Rebecca. 

Nu era acolo. N-avea să mai fie niciodată acolo. 

Glen Palmer începu să plângă încet. 


e Capitolul 27 


Era un aer curat în dimineaţa următoare, o răcoare 
paralizantă care se lăsase peste Clark's Harbor ca un strat 
invizibil de ceaţă, învăluind orașul. 

Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor, ocupându-se 
de magazine și de bărci, salutându-se cum făcuseră 
dintotdeauna. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff 
Horton nu o făceau cu exclamaţii de compătimire și cu o 


262 


expresie de îngrijorare pe faţă, cum ar fi fost de așteptat, ci mai 
degrabă cu expresii de cunoscători, cu sprâncenele încruntate, 
ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce 
știuseră că se va întâmplă. 

Când Glen Palmer ajunse la secţia de poliţie în mijlocul 
dimineţii, nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor 
insistente, așa cum se așteptase. Nu-și exprimă nimeni 
compasiunea pentru moartea soţiei lui. Mai degrabă - și cu atât 
mai înspăimântător pentru Glen - era ca și cum nu s-ar fi 
schimbat nimic, ca și cum ce i se întâmplase nu ţinea de Clark's 
Harbor deloc, nu era un eveniment care să afecteze vieţile 
locuitorilor. 

Doar când se află în secţia de poliţie, în biroul lui Harney 
Whalen, realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl 
înconjura. 

Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui, privind ţintă la 
Glen. 

— Acum ești pregătit să discutăm? 

Cuvintele sunau mai mult a provocare, decât a întrebare. Glen 
își luă inima-n dinţi. Știa ce va urma. 

e 

În vechea casă de pe Sod Beach, Elaine Randall făcea tot ce 
putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva, să-i rețină de 
la a stărui asupra pierderii mamei lor. 

După ce Glen plecase din casă, stăruind să se ducă singur la 
Whalen, copiii doriseră să iasă pe plajă. 

Elaine refuzase, nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva, 
cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineaţa 
aceea. 

Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea 
nisipului, care pentru ea va fi în permanență pătat. 

Pe la prânz Îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi, apoi 
se duse la bucătărie să pregătească prânzul. 

— N-ai vrea să te uiţi tu la copii, iubitule? îl rugă ea pe Brad 
când trecu prin sufragerie. 

Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia. 

— Poftim? 

— Copiii, zise Elaine. Uită-te tu la ei în locul meu până 
pregătesc prânzul. 

— Sigur, bâigui Brad și se întoarse la treaba lui. 


263 


Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie. 
Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. Ațâţă fără tragere 
de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la 
fel de bun. Trecură cincisprezece minute și atunci Robby apăru 
în bucătărie. 

— Când luăm masa? 

— În două minute. Ai mâinile curate? 

Robby își examină cu solemnitate mâinile, apoi i le întinse lui 
Elaine spre aprobare. Ea le cercetă cu atenţie și aprobă din cap. 

— Bine. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne 
facă loc. 

Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri, apoi îl urmă după 
câteva minute cu șervetelele, tacâmurile și un borcan cu 
murături. Masa, observă ea, fusese în mod miraculos curățată, 
iar Missy și Robby stăteau lângă Brad, de-o parte și de alta, cu 
toţii așteptând răbdători sosirea ei. 

— Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză. 

— Se întoarce cât de repede poate, îi explică Elaine. 

— Pot să păstrez sandvișul meu pentru el? 

— Tu ce-o să mănânci? 

— Mie nu mi-e foame, zise Missy moale. Eu am să beau niște 
lapte. 

— Sunt convinsă că... începu Elaine, dar se opri imediat. Era 
gata să zică „mama”, dar schimbă imediat. Tatăl tău ar vrea ca 
tu să mănânci, sfârși ea. 

— Nu, n-ar vrea, o asigură Missy. 

— Ba ar vrea, zise Robby. Ar spune același lucru ca și mama - 
mănâncă ce-ai în faţă. Chiar dacă e pateu de ficat, adăugă el 
mai mult în barbă. 

Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy 
făcu la fel. Copiii mestecară în liniște un moment, apoi Robby 
puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine. 

— Va trebui să plecăm? 

— Să plecaţi? Ce vrei să spui? 

— Va trebui să ne mutăm, după ce s-a întâmplat cu mama? 

— Păi, nu știu, răspunse cu precauţie Elaine. Depinde de tatăl 
vostru, presupun. 

— Vrei să vă mutaţi? întrebă Brad. 

Robby clătină din cap cu hotărâre, dar Missy fu cea care vorbi. 


264 


— Da. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că 
sunt spirite pe plajă și are dreptate. Eu le-am văzut. Au ucis-o pe 
mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea. 

Elaine se ridică pe jumătate din scaun, cu intenţia de ao 
potoli pe fetiță, dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc. 

— Spirite? Ce fel de spirite? 

— Indieni, zise Missy cu îmbufnare. Domnul Riley ne-a spus că 
obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai 
fac și azi. lar eu i-am văzut. l-am văzut în aceeași zi când ne-a 
povestit despre ei domnul Riley, i-am văzut în noaptea când a 
fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută. 

După ce spuse ultimele cuvinte, Missy fugi suspinând de la 
masă. Elaine o urmă imediat. 

Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. Își luă din nou 
sandvișul, mușcă o înghiţitură mare și mestecă gânditor. Brad îl 
privi pe băiat cum mănâncă, fiind sigur că pe acesta îl preocupă 
ceva. Avu dreptate, căci Robby puse pe neașteptate sandvișul 
jos. 

— Poate că ea chiar vede lucruri, sugeră Robby șovăitor. 

— S-ar putea. 

— Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor, vreau să spun. 

— Da? 

Brad simţi că urma ceva și el chiar voia să urmeze, venind de 
la Robby, liniștit și neinfluenţat de sentimentele lui. 

— Imi plac furtunile, continuă Robby. Dar e ciudat. Nu prea 
îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. Era distractiv 
până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. Era ca și 
cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. Chiar dacă ploua 
tare, nu simţeam. Nu simţeam nimic, doar înăuntrul meu. 

Sprâncenele i se uniră brusc, a uimire. 

— Ce e? îl îndemnă Brad. 

— E ciudat, zise Robby. Îmi amintesc cum mă simţeam, dar 
nu pot să-mi amintesc ce făceam. Vreau să spun că nu-mi 
amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva, dar cred că 
făceam. 

Se opri și păru pe punctul de a plânge. 

— Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. Dacă n-aș fi ieșit, nu 
s-ar fi întâmplat nimic. 

— Robby, îl asigură Brad, nu e vina ta. 

Dar Robby nu păru convins. 


Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul 
după-amiezei, dar, când Brad îl întrebă cum decursese discuţia 
cu Whalen, nu fu prea comunicativ. 

— Mă voi duce sus la cabană, zise el. E-n regulă dacă las 
copiii aici? 

— Desigur, aprobă Elaine, privindu-l cu îngrijorare. Dar n-ai 
vrea să meargă unul din noi cu tine? 

— Aș prefera să mă duc singur. Trebuie să mă gândesc la 
ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo. 

Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la 
ușă. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziţi de copii, își puse 
mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândeţe: 

— Dacă asta poate să-ţi ofere vreo alinare, află că aceia care 
i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac. 

Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad. 

— Am avut o discuţie cu Robby adineauri, îi explică el. Nu-și 
amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. Işi amintește doar că 
se simţea bine. 

— Ce înseamnă asta? 

— Păi, ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. Dar 
cu efect invers: Robby se simte bine, altcineva o ia razna. 
Probabil că nici nu știe ce face. Jeff și Rebecca s-au aflat pur și 
simplu acolo. 

În mintea lui, el înlăturase povestea lui Missy, considerând-o 
imaginaţie de copil, de neluat în seamă. 

— Doamne, gemu Glen. Totul pare atât de absurd! 

— Știu, răspunse Brad înțelegător, dar vom afla ce se 
întâmplă și vom opri povestea asta. 

— M-aș mira, zise Glen. Mă întreb chiar dacă mai contează. 

Dădu să plece spre plajă, dar Brad îl strigă: 

— Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului, da? 
Ca să nu se mai întâmple nimic. 

— Bine, fu de acord Glen. 

Apoi se întoarse și porni în susul plajei, cu umerii lăsaţi, cu 
pașii rari, nesiguri. După câteva minute dispăru după colţul 
casei și Brad nu-l mai urmări. Cât Glen o să se plimbe și o să se 
gândească, Brad o să lucreze. 


266 


Chip Connor sosi la casa soţilor Randall la cinci și jumătate în 
după-amiaza aceea și ezită emoţionat înainte de a ciocăni la ușa 
de la intrare. Când o deschise Elaine după câteva secunde, îl 
găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte 
supărat. 

— Chip, zise ea cu căldură. Intră. 

— Mulţumesc, răspunse Chip automat. Soţul tău e aici? 

— Da, sigur, zise Elaine, pierzându-și zâmbetul. S-a-ntâmplat 
ceva? 

— Nu sunt sigur. Dar trebuie să vorbesc cu Brad. 

— E în sufragerie. Vino. 

Brad era la masa din sufragerie, înconjurat de teancuri de 
cărți, căutând o explicaţie pentru nebunia din jurul lui. Ridică 
privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră, apoi puse 
cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea. 

— Ce te-aduce aici? Dacă îl cauţi pe Glen, cred că e acasă la 
el. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine 
părăsi repede camera, simțind că, orice ar fi avut Chip de spus, 
voia să-i spună doar lui Brad. Când plecă ea, Brad îi aruncă lui 
Chip o privire cercetătoare. 

— Ce e? S-a mai întâmplat ceva? 

— Nu știu, zise Chip nefericit. De fapt, nici nu sunt sigur dacă 
trebuie să fiu aici, dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai 
singura persoană la care m-am putut gândi. 

— Ce e? îl îndemnă din nou Brad. E-n legătură cu Glen? 

— Doar indirect, răspunse Chip. Cred că mai mult cu Harney 
Whalen. 

— Ce-i cu el? 

— Nu sunt sigur, zise Chip, foindu-se în scaun. 

Apoi, ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul, zise: 

— Ti-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi? 

— Nu. A venit acum câteva ceasuri, dar a ieșit din nou. Zicea 
că trebuie să se gândească la ceva. 

— Sunt convins, zise Chip. Aș vrea să știu la ce. 

— Pai, ai putea să te duci să-l întrebi, îi sugeră sec Brad. Voi 
doi păreţi să vă aveţi destul de bine. 

— Poate că o să mă duc mai încolo, aprobă Chip. 

Tăcerea se lăsă între cei doi. 


— Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen, zise Brad până la 
urmă. 

Chip aprobă din cap cu un aer ursuz. 

— Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el. 

— Cum adică, rău? Fizic, vrei să spui? 

— AȘ fi vrut să fie atât de simplu, se decise să spună Chip. 
Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l 
aștepte pe Chip, să-l lase să ajungă la subiect cum voia. Nu fu 
surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată 
camera cu pasul. 

— Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace, zise el în cele 
din urmă. Atitudinea lui Harn, aș putea să spun. 

— E vorba de ce simte el pentru străini? 

— Asta e, aprobă Chip. Dar până astăzi am fost în stare să mă 
conving că nu era nimic serios - că era doar o trăsătură de 
caracter. 

— Dar s-a întâmplat ceva ce ţi-a schimbat părerea? 

— Glen Palmer. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat 
azi-noapte. 

— ȘI...? 

— Și Harn nu i-a dat ocazia. l-a spus el în schimb lui Glen ce s- 
a întâmplat. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Era o nebunie, zise Chip. De atunci m-am tot gândit la asta 
și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. Harn nu i-a 
pus deloc întrebări lui Glen. În schimb, l-a acuzat pe Glen că el 
însuși a ucis-o pe Rebecca. 

— Chiar așa? întrebă Brad. 

— Cam așa, nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a 
folosit. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând 
o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton 
făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff, apoi pe Rebecca. După 
câte s-ar părea, tu nu ești amestecat, adăugă el, zâmbind fără 
umor. 

Brad nu luă în seamă comentariul. 

— Ce-a avut Glen de zis? 

— Ce putea să spună? A spus că e ridicol, dar Harn nici nu era 
interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. Îl tot 
încolțea pe Glen, repetându-și ideea la nesfârșit, ca și cum 


268 


încerca să-l convingă pe Glen. Cred că voia ca Glen să 
mărturisească. 

— Sper că n-a făcut-o. 

— Sigur că nu, zise Chip. Și chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi 
contat. După cum se purta Harney, orice tribunal din lume ar fi 
suspectat toată treaba. 

— Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui 
Glen? 

— Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal, zise Chip. 
Un timp am crezut că așa e, dar am vorbit cu bunicul acum 
câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă 
îndoiesc. 

— Ce fel de lucruri? 

— Povești. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin 
împrejurimi cu mult timp în urmă. Cu mult înainte de a mă naște 
eu. De exemplu, mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe 
străini. 

— Vrei să-mi povestești? 

— E o poveste destul de urâtă. 

Făcu o pauză de o clipă, iar apoi înghiţi în sec. Când vorbi din 
nou, vocea lui era încordată. 

— Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâţi când era 
mic. 

Brad făcu ochii mari. 

— Vrei să mai spui o dată, te rog? 

— Când Harn era mic - de șapte, opt ani - bunicii lui au fost 
omorâți pe plajă. Harney a văzut ce s-a întâmplat. 

— Sfinte Dumnezeule, bâigui Brad. 

— Nu s-a dovedit niciodată, dar toată lumea pare să creadă 
că e vorba de un grup de oameni care erau interesaţi în 
exploatarea forestieră a zonei. Poate a fost chiar omul care a 
construit casa asta. 

— Baron? Am crezut că era pescar. A murit prins în năvoadele 
sale. 

— La fel ca Pete Shelling, aprobă Chip. Dar s-a făcut pescar 
numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere. Mă rog, 
oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn, au 
fost niște străini, și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. 
Numai că acum și-a pierdut controlul. 

— Ce pot face eu? întrebă Brad. 


269 


— Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el, răspunse Chip. 

— Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin, și abia ieri m-a 
acuzat și pe mine de crimă. Ce te face să crezi că Whalen ar 
vorbi cu mine? 

— Nu știu, zise Chip agitat. M-am gândit că ai putea să te duci 
până acolo - poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă - și să-l 
atragi, într-un fel, în discuţie. Poate că ţi-ai da seama dacă e 
sănătos sau nu. 

Brad întoarse sugestia pe toate părţile, întrebându-se dacă ar 
putea să meargă. Dacă șeriful era obsedat, cum părea Chip să 
creadă, Whalen nu și-ar da drumul în faţa lui. Pe de altă parte, 
chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva. 

— Păi, cred că aș putea încerca, fu el de acord fără prea mare 
convingere. Dar nu pot să-ţi promit nimic. Să nu te aștepți să 
mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ţi pot 
spune dacă e sau nu zdravân. Nu e chiar așa simplu. Și probabil 
că m-ar da afară din birou. 

— Dar ai putea să îţi dai seama dacă e echilibrat sau nu, nu-i 
așa? 

— Pot să-ţi spun asta chiar acum. Nu cred că Whalen e 
echilibrat. Și niciodată n-am crezut-o. Dar ce cred nu constituie 
nicio părere medicală, niciuna juridică. Tot ce înseamnă este că 
din punctul meu de vedere e o persoană rigidă, cu prejudecăţi 
foarte puternice. Dar asta nu înseamnă că e nebun. Inseamnă 
că e dificil. 

— Dar Glen? Și ce îi face Harney? 

— Până acum nu i-a făcut nimic. Doar că i-a adus o mulţime 
de acuzaţii violente. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. Vreau să 
spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. Sau a făcut-o? 

Chip clătină din cap. 

— Nu, dar cred că are de gând să o facă. 

— Crezi? Eu nu cred. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică 
idee de ce se petrece și cu siguranţă nu are nicio dovadă 
împotriva lui Glen sau a altcuiva. Și să-ţi mai spun ceva - nu 
cred că o să descurce vreodată această încurcătură. Nu sunt 
sigur că are vreun sens. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi 
provoacă ceva lui Robby Palmer. Și află că îi stârnesc același 
lucru și altcuiva. 

Ceva îi veni în minte lui Chip - o legătură făcută doar pe 
jumătate, dar fu sigur că era una importantă. 


270 


— Ce i se întâmplă lui Robby? 

— Nu sunt sigur, admise Brad. 

Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui: 

— Am încercat să găsesc ceva asemănător, dar până acum n- 
am găsit nimic. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. 
Furtunile îl stârnesc, dar nu-și amintește ce face în timpul lor. 

Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. Vizita lui 
Whalen la doctorul Phelps. Fusese chiar indigestie? Și alte 
lucruri, mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie 
deranjat. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase 
deloc. lar în noaptea aceea barca fraţilor Horton intrase în 
stânci. 

Își scormoni mintea frenetic, încercând să-și aducă aminte 
unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase 
ceva rău în Clark's Harbor. Și nu-și putu aminti. 

Tot ce știa era că Harney fusese, de obicei, acasă. Atâta că... 
Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. Chip se hotărî să aibă 
o discuţie cu doctorul Phelps. Apoi, și numai apoi, va vorbi cu 
Brad Randall. Totuși, Randall era străin și Harney Whalen era 
unchiul lui. În Clark's Harbor, localnicii erau uniţi. 


e Capitolul 28 


Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o 
burniţă ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark's Harbor, 
dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup 
de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi. 

Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru 
odihna sufletului Rebeccăi, cu ochii închiși, nu doar din evlavie, 
ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simţea pentru 
Rebecca. 

Din țărână am venit, în țărână ne întoarcem... 

In timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură, pastorul se 
întrebă cât timp o să mai vină la Clark's Harbor, cât o să mai 
tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să 
mai oficieze până să întoarcă spatele micuţei așezări de la port. 

Glen Palmer, ţinându-i aproape pe Missy și Robby, stătea cu 
capul descoperit în ploaie, cu Brad și Elaine Randall alături. 
Stăteau la capătul mormântului deschis și, când sicriul fu 


271 


coborât încet în groapă, Missy începu să plângă încetișor. Elaine 
îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în braţe. Robby, cu 
fața încremenită într-o resemnare stoică, privea impasibil, dar, 
când sicriul dispăru din vedere, o lacrimă îi izvori din ochi, i se 
prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz. 

La câţiva metri mai încolo, mișcând nervos din degetele 
mâinilor înmănușate, Chip Connor stătea împreună cu bunicul 
lui, Mac Riley. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire 
lui Glen, înclinându-și ușor capul, ca și cum și-ar fi încurajat 
prietenul. Gestul trecea neobservat. Ochii lui Glen rămaseră 
ațintiţi asupra sicriului în care se afla soţia lui, trăsăturile lui 
exprimând un amestec de confuzie și chin. 

La marginea grupului, fără să facă parte din el, dar observând 
totul, Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trancănind 
împreună sub protecţia unui ziar, cu ochii cercetători aţintiţi 
asupra fiecărei feţe, înregistrând reacţiile tuturor celor de acolo, 
pentru viitoarele discuții și informări. 

Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un 
bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu, observă o 
mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. Dar, când se uită 
mai cu atenție, sperând să vadă cine - sau ce - era acolo, nu 
văzu nimic. Pembroke își mușcă buza, zdrobi bulgărele de humă 
și-l azvârli peste mormânt. 

A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. Missy Palmer, care 
plângea încet, izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se 
agăţă de Elaine Randall, iar Robby, strângându-i mâna lui taică- 
său, privi brusc în sus. 

— Eu... eu... începu el să spună, dar cuvintele i se înecară 
când începu să tremure și să suspine. 

Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ţinu. 

— Nu-i nimic, fiule, șopti el. O să fie totul bine. 

Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav, i-l puse în 
mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului. 
Împreună, tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca. 

e 

— Îmi pare rău, Glen, zise încet Chip când se termină totul. 
Dacă pot să fac ceva - orice... 

— Află cine a făcut-o, imploră Glen. Află doar cine a omorât-o. 


Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad, care clătină din cap la 
fel de repede. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen 
suspiciunea lui Brad, iar acum nu era momentul s-o facă. 

— Ne străduim, îl asigură Chip. 

— Mulţumesc că ai venit, zise atunci Glen. Nu pot să spun că 
mă așteptam cu adevărat să fii aici. Nu după ce mi-a făcut ieri 
Whalen. 

— Ce crede Harney e treaba lui, răspunse Chip. Te-am 
întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. N-am avut 
niciun motiv să-mi schimb părerea. 

Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să 
zâmbească vesel: 

— Ce-ar fi să mergem cu toţii la noi acasă? sugeră ea. Nu știu 
ce găsim pe-acolo, dar încropim noi ceva. 

Mac Riley, cu vechile lui sensibilităţi, preluă imediat sugestia. 

— Tot te mai chinui cu soba aceea veche? 

— Mă străduiesc, dar tot mă depășește. 

— Nu-i mare scofală, zise el cu o voce tremurată. 

Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir, fiind sigur că 
ceilalți îi vor urma. 

— Am folosit toată viaţa o chestie de genul ăla și secretul stă 
în lemn. Trebuie să ai bucăţi mici, de toate felurile. Unele ard 
mai repede decât altele. O dată ce știi care cum arde, e floare la 
ureche. 

După câteva minute ajunseră la mașini. Cortegiul se 
îndepărtă încet de cimitir, lăsând-o pe Rebecca Palmer să se 
odihnească în pace sub pământ. Glen Palmer se mai uită o dată 
înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe 
Rebecca. Pentru ea, groaza trecuse cu adevărat. 

Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată. 

e 

Adunarea din casa soților Randall era tăcută. Chip se scuzase 
imediat, pretextând că avea treburi în oraș. În timp ce Elaine se 
lupta cu soba, încurajată puţin doar de sfatul lui Mac Riley. Brad 
și Glen stăteau în bucătărie, încercând să-i explice bătrânului ce 
credeau ei că se întâmplă. 

Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat 
pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum 
ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de 
furtuni. 


273 


Când terminară, Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse 
pe toate părțile ideea în minte. 

— Păi, știu și eu, zise el în cele din urmă. Mie îmi sună a 
nebunie, dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. Poate 
că despre asta era vorba în toate legendele. 

Apoi clătină din cap. 

— Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta, totuși. Sunt prea 
bătrân pentru ideile astea noi. Dacă mă întrebi pe mine, marea 
e de vină. Marea și trecutul. Tot te prind odată și odată. N-ai 
cum să scapi. 

— Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă 
Brad neîncrezător. 

Riley îl ţintui trist cu privirea. 

— S-ar putea, zise el. Sau ar putea fi indienii. Unii spun că mai 
sunt încă acolo, pe plajă. 

— Dacă ar fi fost, i-am fi văzut, protestă Glen. 

— Poate că da, poate că nu, scârţâi glasul bătrânului. Doar 
unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna. 

Brad se hotări să facă jocul bătrânului: 

— Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă. 

— Nu m-ar surprinde niciun pic, răspunse calm Riley. Copiii au 
ochi mai buni pentru astfel de lucruri. 

— Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor? 

— Crezi ce vrei. Într-o bună zi o să afli adevărul. 

Aruncă o privire pe fereastră. 

— Incepe iar ploaia. 

— Vine furtună mare, remarcă el. 

Fără să vrea, soţii Randall și Glen se cutremurară. 

e 

Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen. Era 
un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca 
și cum totul ar fi fost neschimbat între ei, dar Whalen nu se lăsa 
păcălit. In cele din urmă, după-amiază îl acuză pe Chip că se 
zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea. 

— Nimic, îl asigură Chip, absolut nimic. Sunt doar puţin 
îngrijorat pentru tine. 

— Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău, 
Glen Palmer. El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură. 

Chip nu luă în seamă zeflemeaua, vrând să evite cât mai mult 
conversaţia despre Glen Palmer. 


274 


— Mă întrebam cum te simţi, zise el cu insistenţă. Arăţi cam 
palid. 

— Mă simt bine, se răsti Whalen. Nu-i ceva care să nu-mi 
treacă, dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici. 

Urmă o pauză, apoi Whalen continuă. 

— Uite ce, de ce nu-ţi iei liber câteva ceasuri ca să te întorci 
pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești? 

Chip nu vedea de ce n-ar face-o, așa că părăsi secţia de 
poliție - fără prea mare tragere de inimă - și se duse să-l caute 
pe doctorul Phelps. Il găsi la han, stând pe taburetul pe care îl 
ocupa de obicei Chip, cu o halbă de bere pe jumătate plină în 
faţă. Căută să se ridice când intră Chip, dar acesta îi făcu semn 
să rămână pe scaun. 

— Comand una pentru mine și ţi-o umplu și pe a ta, zise el 
vesel, lăsându-se în scaunul de lângă Phelps. 

— Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas piţigăiat Merle 
Glind, de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps. 

— Tu n-ai decât să-ţi cumperi una, îl tachină Chip. Dar la 
naiba. Pot să măresc cheltuiala. 

Halbele fură umplute și așezate în faţa lor, când Phelps 
întrebă de Harney Whalen. 

— Whalen? zise Chip cu grijă. Ce-i cu el? 

— Ei, i-am cerut să vină să-și facă niște teste, dar n-a apărut. 
Cred că se simte mai bine. 

— Ce fel de teste? întrebă Chip, încercând să-și ascundă 
nerăbdarea din voce. 

— Ei, niște lucruri pe care aș vrea să le verific, raspunse 
doctorul cu precauţie. Nu s-a simţit prea bine, știi... 

— Mie mi-a spus că e doar indigestie. 

— indigestie? 

Doctorul Phelps pronunţă sarcastic cuvântul, ceea ce-i atrase 
atenţia lui Chip. 

— Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Cei 
mai mulți oameni ţin minte o indigestie. 

Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simţi, în 
așteptare, cum i se pune un nod în stomac. 

— Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de 
memorie? 


275 


— Asta mi-a spus mie, zise Phelps. Voiam să ţin asta pentru 
mine și probabil că așa ar trebui. Dar, dacă nu are de gând să 
respecte sfatul medicului, mi se pare că ar trebui făcut ceva. 

Chip nu auzi ce spusese Phelps - mintea lui se gândea la 
altceva. 

— Domnule doctor, spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. 
Ar putea fi important. Foarte important. 

Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. Nu-i plăceau 
puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă. 

— Păi, știu și eu, ezită el. Mi se pare că am încălcat deja 
confidenţialitatea consultaţiei lui Harn... 

— La naiba cu confidenţialitatea, se răsti Chip. Domnule 
doctor Phelps, trebuie să știu ce e cu pierderile alea de 
memorie. 

— Păi, nu știu prea multe, bodogăni Phelps. 

Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească; cu toate acestea, 
în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă, care 
atinse o coardă sensibilă în doctor. 

— Nu mi-a spus prea multe. În principal, era supărat din cauza 
a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina 
spre Sod Beach. Era în ziua când se mutau oamenii aceia nou- 
veniţi - soţii Randall - și presupun că Harn îi ducea la casa lor. 
Oricum, a încremenit la volan, presupun, și era să-i calce pe cei 
doi puști care locuiesc acolo. 

— Robby și Missy? Puștii familiei Palmer? 

— Aceia trebuie să fie, aprobă doctorul. Oricum, Harney s-a 
necăjit destul și a venit la mine. Mi-a spus că are, cum le zice el, 
„Stări de vrajă”. Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și 
mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult. 

— Ştii ce anume le provoacă? 

— N-am nicio idee, zise Phelps, ridicând din umeri. Aș fi vrut 
să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste, dar îl știi pe 
Harn - încăpățânat ca un catâr. 

— Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip, nevenindu-i 
să creadă. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule doctor, ar fi 
putut să omoare pe cineva. 

— Dar n-a făcut-o, nu? zise Phelps cu blândețe. 

— N-a făcut-o? mormăi Chip. M-aș mira. 


Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secţia de 
poliţie, cu intenţia de a se confrunta cu șeriful. Dar, când ajunse 
la secţie, biroul lui Harney Whalen era gol. 

Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în 
cuierul din colț. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume, haina nu 
și-o luase. 

Furtuna de afară, blândă de dimineaţă, își declanșase acum 
furia. 

Și se întuneca. În noaptea asta va fi un flux mare, imediat 
după apusul soarelui. 

e 

Când amurgul începuse să se lase, Elaine îi duse pe Missy și 
Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare. 
Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea 
ameninţător lui Elaine, dar avu grijă să nu le comunice copiilor 
sentimentul ei. Când îi băgă în pat, Missy își încolăci deodată 
braţele pe după gâtul ei. 

— Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. Nu putem să 
dormim acasă? 

— Doar în seara asta, scumpa mea, zise Elaine. Dar nu te 
îngrijora. Vom fi cu toții în camera alăturată. Tatăl tău, eu și cu 
Brad. Totul o să fie bine. 

— Nu, n-o să fie, zise Missy, cu glasul ei mic și înspăimântat. 
Nimic n-o să mai fie bine niciodată. Știu eu că nu. 

Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. Apoi îl 
sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-mă, le spuse. 

Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera. 

Ei stăteau întinși în pat, ascultând ploaia care bătea în geam. 
Mult timp rămaseră tăcuţi, apoi Missy tresări. 

— Dormi? 

— Nu. Tu? 

— Nu. 

Missy făcu o pauză de o clipă, apoi zise: 

— Mi-e dor de mami. Vreau acasă, nu-mi place casa asta. 

— E o casă ca toate altele, zise Robby disprețuitor. Nu e cu 
nimic diferită de alta, doar că e mai bună decât a noastră. 

— Te înfiorează, stărui Missy. 

— Ah, culcă-te, zise Robby nervos. 


277 


Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. Dar auzea 
sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. Sunetele 
păreau să-l cheme și, oricât s-ar fi străduit, nu le putea ignora. 

— Dacă chiar vrei, putem să mergem acasă, șopti el. 

Missy tresări lângă el, iar el știu că îl auzise. 

— Am putea merge prin pădure? șopti ea. 

— Bine, fu de acord Robby. 

Pe plajă ar fi mai bine, își zise el, dar și prin pădure merge. 
Cel puţin va fi lângă furtună. 

După câteva momente, Robby ridică fereastra și cei doi copii 
se furișară în noapte. 


e Capitolul 29 


Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliţie, cu mâinile 
albe de încordare și fața începând să i se schimonosească 
spasmodic. Ștergătoarele, aproape inutile în faţa ploii torențiale, 
băteau ritmic înainte și înapoi în faţa ochilor lui, dar nu dădea 
niciun semn că le vedea. Privea drumul dinaintea lui și avea o 
intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzut- 
o. Dar era singur, conducând spre nord, către Sod Beach. 

Când se apropie de plajă începu să audă voci, voci din 
copilărie, chemânau-l. 

Plutind în întunericul dinaintea lui, chiar dincolo de parbriz, i 
se păru că vedea fețe - bunica lui era acolo, cu fața 
contorsionată de frică, cu ochii exprimând panica unui animal 
prins în capcană. Părea că încearcă să-l strige pe Harn, dar 
glasul era pierdut în urletul furtunii - tot ce ajungea până la el 
era sunetul slab al unui râset, un râset care îl batjocorea pe 
Whalen, îl zeflemisea, făcea ca haosul din capul lui să se 
amestece cu ura. 

Intoarse mașina pe o porţiune îngustă de drum la jumătatea 
distanţei spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi, 
până când pădurea îi apăru în cale, blocându-i drumul. Opri 
luminile, apoi motorul, cu ploaia răpăind în mașină, vântul 
șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui, 
chemându-l, făcându-i semne. 

Ascultând doar vocile dinăuntrul lui, uitând de realitate, 
Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună. 


278 


Un minut mai târziu mașina poliţiei rămase abandonată în 
pădure. 

Harney Whalen dispăru în noapte. 

e 

Când se auzi bătaia din uşa de la intrare, primul impuls pe 
care Îl simți Brad Randall fu unul de teamă - teama care te 
cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. Dar, 
când auzi o voce strigând afară, teama se risipi și se grăbi spre 
ușă. 

— Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. A 
dispărut și cred c-o să se întâmple din nou! 

— Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. Pentru numele lui 
Dumnezeu, calmează-te. Baţi câmpii. 

— E vorba de Harney Whalen, zise Chip gâfâind. Sunt sigur. A 
fost bolnav în ultimul timp, iar astăzi s-a înfuriat pe mine. Atunci 
m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps. 

Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul. 

— Phelps? întrebă Glen. Ce naiba are el de-a face cu asta? 

— Mi-a spus despre Harn, zise Chip. Mi-a spus că Harn are 
pierderi de memorie. 

— Pierderi de memorie? repetă Brad. Ce fel de pierderi de 
memorie? 

— La fel cum are Robby, nu-și pierde cunoștința, dar nu-și 
aduce aminte ce face. De îndată ce mi-a spus Phelps, m-am 
întors la secție, dar plecase. Haina e tot acolo, dar el nu mai e. 

— Poate că s-a dus acasă, sugeră Glen, deși era convins că nu 
era adevărat. 

— Acolo m-am dus prima dată, zise Chip. Așa că m-am gândit 
că e mai bine să vin aici și să vă previn. Dacă e adevărat ce 
credeţi, probabil că bântuie pe undeva pe plajă. 

— Dumnezeule! gemu Elaine. Casa e încuiată? 

— A fost încuiată toată seara, zise Brad. 

— Am să verific oricum. 

Luă un felinar și porni spre sufragerie, cu intenţia de a 
controla tot parterul. 

— Trebuie să-l găsim, zise Chip imediat ce ieși Elaine din 
cameră. 

— Poate că nu, răspunse Brad. Atâta timp cât suntem cu toții 
aici, sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe 
plajă. Nu în seara asta. 


279 


Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el, săgeata unui 
fulger lovi, iluminând scurt încăperea, apoi pocnetul tunetului 
scutură casa, zguduind ferestrele. 

Când tunetul încetă, golul rămas dintr-o dată fu umplut de 
țipătul de groază scos de Elaine Randall. O secundă mai târziu 
apăru în ușa dormitorului. 

— Au plecat! strigă ea, cu fata palidă și vocea sugrumată. 
Copiii au plecat. 

Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte 
ca să-l lase să treacă. Căută frenetic cu privirea prin cameră, 
apoi se duse la fereastra deschisă, ploaia rece, mânată de vânt, 
ciupindu-l de față. 

— Te rog, imploră el în tăcere. Lasă-mi copiii. 

Când se întoarseră în sufragerie, Chip și Brad îl așteptau, cu 
hainele pe ei, cu lanternele în mână. Lângă șemineu stătea Mac 
Riley, nesigur pe el. îi 

— Cred că ar trebui să merg și eu. Il cunosc pe Harney de 
când era mic. Dacă se întâmplă ceva cu el... 

— Nu, bunicule, răspunse Chip. Stai aici. Nu poţi să te mişti la 
fel de repede ca înainte, iar doamna Randall n-ar trebui să 
rămână singură. 

— Te rog, imploră ea. Te rog, rămâi cu mine. Dacă trebuie să 
aștept singură, o să-nnebunesc. Știu eu. 

Suspinând ușor, se cufundă într-un scaun. Brad porni spre ea, 
dar Mac Riley îl opri cu mâna. 

— Duceţi-vă, zise el. Găsiţi copiii. Noi o să ne descurcăm, vă 
promit. 

Pe când Chip, Brad și Glen ieșeau în noapte, Mac Riley 
scormoni în foc, apoi plecă într-un control prin casă, verificând 
ușile și ferestrele. Când se întoarse în camera de zi, încercă s-o 
liniștească pe Elaine. 

— Îi vor găsi pe copii, zise el cu blândete. Nu te îngrijora. 

Dar, în sinea lui, bătrânul însuși era îngrijorat. 


e Capitolul 30 


Furtuna tuna în jurul lor, tăișul vântului care șuiera pe 
deasupra vârfurilor copacilor, oferind un contrapunct straniu la 
urletul valurilor, pe când marea se afla în plin flux. Plaja se 


280 


micșorase cât o panglică îngustă de nisip, aflată între marea 
furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau 
deplasaţi de furtună. 

— Nu văd nimic! strigă Missy, ţinându-se de mâna fratelui ei, 
împleticindu-se orbește în urma lui, în timp ce el mergea repede 
prin noapte. 

Dacă o auzise, Robby nu dădu niciun semn. Starea de agitaţie 
pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simţurile lui preferau 
sălbăticia elementelor naturii, absorbind energia dezlănțuită a 
furtunii. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita, 
în același timp calmându-l. Era un sentiment pe care nu prea îl 
înţelegea, dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el. 

e 

Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul 
când ea îi smuci mâna. 

— E ceva aici, șopti Missy, trăgându-se aproape de Robby, cu 
buzele lipite de urechea lui. Simt eu. 

— Nu-i nimic aici, zise Robby. Doar noi. 

— Ba este, insistă Missy. E ceva în pădure și ne caută. Hai să 
ne întoarcem. Te rog. 

— Nu putem să ne întoarcem, îi spuse Robby. Acum nu se mai 
poate. 

Porni din nou înainte, trăgând-o pe Missy după el, iar ea 
începu să plângă cu suspine, copleșită de spaimă. Cum înaintau 
de-a lungul plajei, ea începu să vadă forme, siluete ciudate, 
strălucitoare, mergând alături de ea, în faţa ei, în spatele ei, 
apropiindu-se, întinzându-se spre ea. 

Incepu să ţipe. 

e 

Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care 
separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Râsul 
devenea tot mai puternic și ţipetele bunicii lui păreau să 
dispară. 

Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el de- 
a curmezișul plajei. 

Erau siluete mici, dar știu cine erau. 

Erau străini. 

Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios. 

Vru să fugă, să plece și să se ascundă, așa cum făcuse cu 
mulți ani în urmă. 


281 


Dar nu putea. Simţea cum îl prindea ceva, forțându-l să 
rămână unde era. Se întoarse și în noapte, lângă el, era cineva. 
Bunica lui, cu trăsăturile ei puternice, stilizate, strălucind în 
noapte, cu ochii ei întunecaţi, scăpărând, se afla lângă el. 

În timp ce ploaia îl uda, iar vântul îi sfâșia hainele, înfiorându- 
|, ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului 
ritmat al valurilor. 

Nu fugi. Răzbună-te. Răzbună-te. 

Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se 
apropie. 

Se ghemui și mai mult, făcându-se mic, și ascultă cuvintele 
bătrânei Klickashaw de lângă el. Ea îi vorbea de relele de 
demult... 

Pe plajă, Robby și Missy, cu vârtejul vântului împrejurul lor, 
mergeau grăbiţi, nepregătiţi pentru pericolul care îi aștepta în 
pădure. 

e 

Jos pe plajă, Chip Connor, Brad Randall și Glen Palmer 
mergeau repede prin furtună, lumina de la lanternele lor jucând 
pe nisip, aproape netrebuincioasă în ploaie. 

— N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad, ridicând glasul în 
ploaie. Dacă stăm împreună. Hai să ne împrăștiem. 

— Tu mergi pe linia țărmului, spuse Chip. Glen, stai pe la 
mijlocul plajei. Eu merg spre pădure. Și strigaţi-i. Ne-ar putea 
auzi și, în plus, putem să ne ţinem urma unul celuilalt. Nu cred 
că trebuie să ne distanțăm prea mult. 

Se împrăștiară și cele trei puncte luminoase se risipiră pe 
plajă, vizibile doar pentru câţiva metri, dar luminând drumul 
căutătorilor. Începură să strige numele copiilor. 

e 

Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu 
înapoi, nevăzând altceva, cu ochii ei înspăimântați, decât 
siluetele ciudate din jurul ei, întinzându-se spre ea. Un sunet 
slab plutea în noapte, aproape pierdut în furtună. 

Missy îl opri pe Robby. 

— Cineva ne strigă. Îmi aud numele. 

Robby se uită fix la sora lui, smucindu-i mâna. 

— Trebuie să mergem în pădure. E mai sigur acolo, șuieră el. 

Incă o dată sunetele slabe răsunară în noapte. 

— Missy! Robby! 


Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip, străduindu-se să audă 
mai bine, dar era zadarnic. Vântul crescu, urlând dinspre ocean, 
purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate. 

Incepură să se caţăre pe grămada de bușteni. 

e 

Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. Dar în mintea 
lui era mai puternică vocea bunicii lui, șoptindu-i, îndemnându-l, 
liniștindu-l. 

Suntem cu tine. Te vom ajuta. Ești un copil al furtunii. Ești al 
nostru. 

Se ridică în picioare, înfruntând furtuna, și exaltarea îl 
cuprinse. Bunica lui striga la el. 

Răzbunare! Răzbunare! 

Fulgerul lovi. 

Strălucirea de o clipă păru să ţină o eternitate și cele trei 
siluete îngheţară, holbându-se unele la altele peste bușteni. 

Și Missy știu. 

— Ele! ţipă ea. E aici, Robby. O să ne omoare. 

Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le ţipă Missy, ci doar 
sunetul lor. Se uită cu răutate la cele două siluete, nevăzând doi 
copilași înspăimântați, ci două siluete din trecut, două forme de 
neidentificat, râzând de el, râzând de ceea ce le făcuseră 
bunicilor lui. 

Trebuia să le distrugă. 

Porni peste bușteni. 

Cei doi copii, treziţi la realitate, începură să alerge în sus pe 
plajă. 

Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul. 

e 

— Îi văd! strigă Brad, când îl cuprinse din nou întunericul. La 
nord! Sunt la nord, chiar lângă pădure. 

De o parte și de alta a lui, punctele luminoase care îi anunțau 
pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric, căci cei trei 
bărbaţi o luară la fugă. 

Apoi auziră ţipetele înspăimântate ale lui Missy, conducându-i 
în noapte. 

e 

Copiii o rupseră la fugă în întuneric, auzind ritmul pașilor în 
spatele lor. Apoi Robby se împiedică și căzu, iar Missy se 
răsturnă peste el. 


283 


Harney Whalen, cu respiraţia întretăiată, îi prinse din urmă și 
se lăsă peste ei, încruntându-se la ei ca un uriaș fioros. 

Missy îl văzu prima; ochii ei se măriră de teroare și ţipă în 
întuneric. 

Apoi simţi o mână astupându-i gura și ţipătul ei fu curmat. 

Robby se eliberă din strânsoarea braţelor, dar mintea lui era 
prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. Se dădu la o 
parte, uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea, apoi 
începu să strige. 

— Dumnezeule, i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi 
strigătul de teroare al lui Missy, apoi urletul nereţinut al lui 
Robby. 

Cei trei bărbaţi alergau acum împreună, luminând cu 
lanternele întunericul, rugându-se să ajungă la copii înainte de a 
fi prea târziu. 

Și atunci îi găsiră. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney 
Whalen, apucându-l pe șerif de ceafă. Whalen îi dădu drumul lui 
Missy și se întoarse spre Chip, luptându-se cu disperare cu 
atacatorul lui nevăzut. 

Glen o prinse pe Missy și o ţinu pe copila care plângea 
aproape de el, mângâind-o pe cap, încercând s-o liniștească. 
Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen, și cei trei se ţinură 
unul de altul, nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor. 

Brad stătea neputincios, vrând să-i vină în ajutor lui Chip, dar 
nefiind sigur că ar face bine. 

Și atunci, până să se hotărască, Whalen se eliberă din 
strânsoarea lui Chip și fugi. 

Chip vru să-l urmărească, dar Whalen dispăru în întuneric. 

— Încotro a luat-o? întrebă Chip. Nu-l găsesc. 

— Spre apă! strigă Brad. 

Începură să alerge. Brad lumină în faţă, în timp ce vântul se 
agăța de hainele lor. 

Atunci îl văzură. 

Harney Whalen era în valuri, străbătând apa. 

Chip porni după el, dar Brad îl opri, ţinându-și lumina pe 
silueta șerifului, bătând în retragere. 

— Lasă-l să se ducă! strigă Brad. 

Chip se opri, ascultând instinctiv ordinul. 

În timp ce cei doi bărbaţi priveau, un val imens apăru din 
mare, spărgându-se peste capul lui Harney Whalen. 


284 


El se luptă cu forţa apei preţ de o clipă, cu braţele zbătându-i- 
se fără folos în aer. 

Apoi dispăru, luat de mare. 

e 

Chip păși încet înapoi unde stătea Brad, care ținea încă 
lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen. 

— De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale. 

— E mai bine aşa, răspunse Brad. Aşa ştim că se termină. 

Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen 
Palmer. 

În spatele lor, începea refluxul. 

Peste o oră furtuna se dezlănțui. 

Sod Beach era liniștită. 


e EPILOG 


— S-a terminat, zise Chip când intră în camera de zi a familiei 
Randall. 

Brad și Elaine se uitară la el întrebător, dar lui Glen Palmer 
păru să nu-i pese. 

Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui 
Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark's Harbor, două 
săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea 
ce se petrecuse. 

Astăzi se terminase. Ancheta procurorului avusese loc. Fusese 
o anchetă ciudată. 

Existaseră câteva fapte discutabile. Mult timp se pierduse în 
speculaţii, încercându-se că se stabilească exact ce se 
întâmplase cu șeful poliţiei. 

In cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen 
fusese sinucidere. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din 
Clark's Harbor, morţile care îi pătau istoria ca o ciumă. Dar, în 
afara anchetei, oamenii vorbeau, se întrebau și scoteau 
exclamaţii de compasiune. 

Compasiune pentru cei care muriseră, dar și pentru Whalen 
care, după toate evidenţele, îi omorâse. 

— Vor să preiau eu postul lui Harney, zise Chip când termină 
să le povestească rezultatele anchetei. 

— Și ai de gând să accepti? întrebă Brad. 

— Nu știu, zise Chip nesigur. Pare rezonabil, dar nu știu dacă 
vreau postul. 

— Ai fi bun pentru el, sugeră Glen Palmer. 

— Nu asta mă preocupă, răspunse Chip. E vorba de amintiri. 
Prea multe amintiri. Aș face probabil prea multe lucruri altfel 
decât Harn. 

— Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine. 

Chip clătină din cap. 


286 


— Asta nu știu. Harn nu era rău în totalitate. Multă vreme a 
condus bine lucrurile. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru 
el. 

Renunţă la gând, apoi se întoarse către Brad. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Nu există nicio explicaţie? 

— O teorie, zise Brad. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. 
Exista o legătură între Robby și Harney Whalen. 

— Nu înţeleg... începu să spună Chip, dar Brad îl opri. 

— Nici eu nu Sunt sigur. E ceva legat de bioritmuri și 
bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. Știm că ne controlează, 
dar nu știm de ce. De aceea nu știm nici ce sunt. Fiecare are un 
sistem determinat de ritmuri, de când se naște, și sistemul se 
repetă la cincizeci și opt de ani și șaizeci și șapte de zile o dată. 
Întâmplător, exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. 
În mod evident, amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile 
de aici. Pentru Robby, efectul era benefic. Pentru Whalen, ei 
bine, cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil, efectul 
a fost dezastruos. 

Chip se holbă la psihiatru. 

— Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. Dacă 
știai că o să se întâmple așa ceva, Harn ar fi putut fi... 

Brad îl întrerupse din nou. 

— Îmi pare rău Chip, zise el blând. Nu se putea face nimic. De 
fapt, nici nu știu dacă teoria mea e corectă. Nu e decât o teorie, 
dar se potrivește cu faptele. Și cu bioritmurile mai ales. Nu poți 
preciza ce se va întâmpla, dar adeseori ele explică ce s-a 
întâmplat. Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea 
cea de pe urmă”, adăugă el cu o grimasă. 

Dar pe viitor? se întrebă el. Ochii lui rătăciră pe fereastră, apoi 
se opriră asupra lui Robby Palmer. Băiatul mergea încet pe 
plajă, studiind nisipul de sub picioare. 

Cuvintele îi reveniră în minte. Dar în viitor? Acum că Harney 
dispăruse, ce-i rezerva plaja lui Robby? 

Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Chip Connor se ridică brusc 
în picioare. 

— Cred că o să mă duc să mă plimb, zise el, aproape cu 
indiferență. Un lucru e sigur în privinţa plajei - întotdeauna a 
fost un loc bun pentru cugetare. 

În timp ce-și trăgea haina pe el, Chip aruncă o privire la 
calmul de la Sod Beach. La orizont, ca întotdeauna, părea să se 


287 


pregătească o furtună, dar nu mai constituia o ameninţare, nu 
mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple... 

Și totuși, departe în josul plajei, putu să-l vadă pe Robby, 
stând acum nemișcat, privind fix la orizontul care se întuneca, 
cu căţelușul ţopăind la picioarele lui. 

Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina 
strâns la gât. 

e 

Părăsi casa veche și porni spre nord, fără să se oprească, 
până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în 
valuri. 

Ochii lui Chip scrutau marea, căutând fără să-și dea seama 
cadavrul șefului poliţiei. 

Nu fusese găsit, nu apăruse pe plajă, nici aici, nici pe plajele 
din nord, care fuseseră toate inspectate cu regularitate. 

Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure. Când 
își croi drum spre vârful grămezii de lemne, vântul începu să 
bată. 

Cu două săptămâni în urmă, l-ar fi înspăimântat. 

Se așeză pe un buștean lung, argintiu, și încercă să-și 
organizeze lucrurile în minte, încercă să separe amintirile - 
încercă să le repartizeze pe categorii, păstrând amintirile bune 
și renunțând la cele rele. 

Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe 
care o cunoscuse atât de bine, cea pe care ajunsese s-o 
respecte și s-o admire; și cealaltă, mai recentă, cea a lui Harney 
Whalen a cărui minte era chinuită, pe de-o parte de amintiri mai 
vechi, pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum 
răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. Poate că, reflectă Chip, 
bunicul lui avea dreptate - marea era cea care îl luase pe 
Harney. 

Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare, Chip 
începu să tremure. Privea nisipul ridicându-se, purtat de vânt pe 
plajă. 

Văzu ceva, ceva ce fusese îngropat în plajă, dar acum era 
descoperit de vânt. 

Curios, cobori de pe buștean până la acel ceva. 

II recunoscu instantaneu. Era Scooter, cățelușul lui Missy și 
Robby Palmer. 

Era cald încă. 


288 


Gâtul îi fusese răsucit. 

Când furtuna izbucni asupra lui, Chip se întoarse spre pădure, 
înspăimântat dintr-o dată. Cărând corpul cățelușului, Chip urcă 
din nou până la buștean, dar de data asta trecu peste el și intră 
în pădure. 

e 

Robby Palmer simţi primii stropi de ploaie stropindu-l pe faţă 
și fu bucuros. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum 
venise. 

O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare. 

Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile. 

Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum 
pe plajă. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy, dar 
nici pe ea n-o crezuseră. 

Incă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de 
ce se aflau acolo. 

De obicei, executau dansuri ciudate, care se terminau 
întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. Dar pe Robby nu-l 
înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. El aparţinea plajei și 
plaja îl iubea. 

Locul străinilor nu era acolo. 

Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le 
aparţinea și pe care îi trădaseră. 

Când crescu furtuna, începu dansul, iar Robby îl urmări din 
pădure. Atunci se porniră vocile, spunându-i să li se alăture la 
dans. 

Dar nu știa cum. 

Ai să știi, spuseră vocile. 

Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste 
bușteni. 

Trădare, şoptiră vocile. Trăgare. 

Silueta se apropie, iar vocile șoptiră din nou. 

Răzbunare. Răzbunare. 

Robby nu prea înţelegea cuvântul, dar știu ce să facă. 

Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului. 

Așteptă și ascultă vocile. 

Intreaga forţă a furtunii se dezlănţui asupra țărmului, 
șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta, venind înaintea 
norilor ca un mesager al morții. 


289 


Când valurile crescură, Robby Palmer, care nu vedea în ochi 
altceva decât furtună, ieși din pădure, croindu-și drum printre 
resturile albe de bușteni răspândiţi pe plajă. 

Se afla în mijlocul lor și, când ceremonia ajunse în punctul 
culminant, dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară 
să li se alăture în strigătul lor pentru străini. 

La început nesigur, dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce 
trebuia, Robby Palmer se lăsă în seama lor. 


virtual-project.eu