Honore De Balzac — Eugenie Grandet

Honore De Balzac 


Honore De Balzac 


EUGENIE GRANDET 


Sachs, septembrie 1834 


Capitolul 1. 

CHIPURI BURGHEZE. 

Sunt case în unele oraşe de provincie a căror privelişte 
insuflă aceeaşi melancolie pe care o provoacă mănăstirile 
cele mai sumbre, întinderea şesurilor cu bălării şi mărăcini, 
nespus de mohorâte, ruinele cele mai pline de jale. Poate că 
dăinuiesc îndeolaltă în aceste case şi tăcerea schiturilor, şi 
întinderea stearpă a şesurilor cu bălării şi mărăcini, şi 
rămăşiţele ruinelor; viaţa şi mişcarea sunt atât de mocnite 
înăuntru, încât un străin le-ar crede nelocuite dacă n-ar 
întâlni deodată privirea slabă şi rece a unei fiinţe neclintite, 
cu obrazul pe jumătate de schimnică, înclinat peste 
pervazul ferestrei, la vuietul unui pas necunoscut. 

Acelaşi suflu de melancolie se desprinde din fizionomia 
unei locuinţe aşezate în Saumurl, la capătul străzii care 
duce, în urcuş, spre castel, prin partea de sus a oraşului. 
Strada, acum puţin umblată, încinsă vara, îngheţată iarna, 
întunecoasă pe alocuri, se deosebeşte între toate prin 
sonoritatea pavajului de prundiş mărunt, întotdeauna uscat 
şi curat, prin îngustimea întortocheatei sale căi, prin tihna 
caselor sale, care ţin de târgul cel vechi şi domină 
meterezele. 

Locuinţele de trei ori seculare sunt încă trainice, deşi 
durate din lemn, iar aspectele lor felurite dau acestei părţi 
din Saumur originalitatea care atrage luarea-aminte a 
anticarilor şi a artiştilor. Cu neputinţă ar fi să treci prin faţa 
unor asemenea clădiri fără a admira uriaşele grinzi, cu 


capetele lor cioplite în chip de figuri bizare, încununând cu 
un negru basorelief parterul celor mai multe din ele. 

Aici, grinzile de lemn transversale sunt acoperite cu 
ardezie şi ies în relief dungi albastre pe şubredele ziduri ale 
unui sălaş cu acoperişul terminat în grinzi aşezate 
perpendicular pe un perete de paiantă, acoperiş pe care 
anii l-au gârbovit şi a cărui putredă şindrilă s-a scorojit sub 
acţiunea alternativă a ploii şi a soarelui. Dincolo se zăresc 
pervazurile roase şi înnegrite ale ferestrelor cu gingaşe 
încrestături, care abia se mai desluşesc, şi par prea fragile 
pentru ghiveciul de lut cafeniu de unde se înalţă garoafele 
şi trandafirii vreunei biete lucrătoare. Mai departe, se ivesc 
porţi ghintuite cu uriaşe piroane, unde geniul străbunilor 
noştri a înscris hieroglifele de familie, al căror tainic înţeles 
nu-l va mai dezlega nimeni vreodată. Într-un loc, un 
protestant şi-a însemnat crezul, în altul, un fanatic al Ligii 
Catolice? l-a afurisit pe Henric al IV-lea. lar cutare burghez 
şi-a săpat insignele nobleţii sale municipale, fala înaltei sale 
dregătorii de consilier comunal, întreaga istorie a Franţei 
se află aici. Alături de căsulia şubredă, cu porţiuni de perete 
tencuite grosolan şi de mântuială, abia netezite cu mistria, 
unde meşteşugarul trudea din zori cu rindeaua, se înalţă 
palatul cine ştie cărui nobil, unde pe bolta de piatră a porţii 
se mai văd încă vestigiile stemei sfărâmate de diversele 
revoluţii care din 1789 au frământat ţara3. 

În această stradă, prăvăliile neguţătorilor nu sunt nici 
dughene, nici magazine; amicii evului mediu ar regăsi aici 
atelierul părinţilor noştri în toată naiva-i simplicitate. Sălile 
scunde, care n-au nici faţadă, nici vitrină, nici geamlăc, sunt 
adânci, întunecoase, fără ornamente interioare ori în afară. 

Uşa e despărțită în două tăblii pline, rudimentar ferecate; 
cea de sus se deschide pe dinăuntru, şi cea de jos, 
prevăzută cu un clopoțel prins în arc, se vântură într-un 
necurmat du-te-vino. Aerul şi lumina pătrund în acel soi de 
jilavă hrubă fie prin partea de sus a uşii, fie prin spaţiul 
dintre boltă, pardoseală şi micul zid înalt doar cât să te 


sprijini de el, în care se proptesc zdravene obloane, scoase 
dimineaţa, puse la loc şi zăvorâte seara cu drugi de fier 
înşurubaţi. Zidul acesta slujeşte pentru aşezarea mărfurilor 
la vedere. Nici un tertip viclean. După însăşi natura 
negoţului, mostrele se mărginesc la două sau la trei hârdaie 
de sare şi de batog, la câteva suluri de pânză, la frânghii, la 
alămuri atârnate de grinzile tavanului, la cercuri înşirate 
de-a lungul pereţilor sau la câteva bucăţi de postav în 
rafturi. 

Intraţi. O fată curată, sclipind de tinereţe, cu basma albă, 
cu braţele roşii lasă împletitul, îşi cheamă ori mama, ori 
tatăl, care vine, şi, flegmatic, amabil sau arogant, după cum 
îi e firea, vă vinde ce vă pofteşte inima, fie marfă pentru doi 
gologani, fie pentru douăzeci de mii de franci. 

Veţi vedea un negustor de doage stând în faţa uşii fără să 
facă nimic şi pălăvrăgind cu un vecin; s-ar părea că n-are 
decât păcătoase rafturi pentru sticle şi două-trei grămezi 
de leaturi, dar şantierul său din port aprovizionează pe toţi 
dogarii din Anjou; el ştie cu de-amănuntul câte butoaie 
poate vinde dacă recolta este bună; o rază de soare îl 
îmbogăţeşte, o vreme ploioasă îl ruinează; în aceeaşi 
dimineaţă butoaiele valorează unsprezece franci, ori scad la 
şase. 

În acest ţinut, ca şi în Touraine4, vicisitudinile atmosferei 
domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, 
negustorii de cherestea, dogarii, hangiii şi marinarii, cu toţii 
pândesc o rază de soare; se culcă seara tremurând ca nu 
cumva să afle dimineaţa că peste noapte a dat îngheţul; se 
tem de ploaie, de vânt, de secetă, şi toţi ar voi apă, căldură 
sau nori la poruncă. E un necurmat duel între cer şi 
interesele pământeşti. 

Barometrul posomorăşte, înseninează şi înveseleşte 
mutrele pe rând. 

De la un capăt la altul al acestei străzi, fostă Uliţa mare din 
Saumur, cuvintele „Ce vreme de aur” se transmit evaluate 
în cifre din poartă în poartă. Şi fiecare răspunde vecinului: 


V 


„Plouă cu ludovici5!”, ştiind prea bine ce-i aduce o rază de 
soare, o ploaie la timp. Sâmbătă spre amiază, nu capeţi în 
toiul verii marfă nici de-o para de la aceşti bravi neguţători. 
Fiecare îşi are via lui, moşioara lui şi merge să petreacă 
două zile la ţară. Totul fiind dinainte prevăzut acolo, 
vânzarea, cumpărarea şi câştigul, negustorii pot folosi zece 
ceasuri din douăsprezece în vesele petreceri, în observaţii, 
comentarii şi veşnice iscodeli. O gospodină nu cumpără o 
potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe bărbat dacă a 
fost ori nu bine friptă. 

O fată nu scoate capul pe fereastră fără să nu fie zărită de 
cei grămădiţi în preajmă fără nici o treabă. Acolo, deci, 
cugetele sunt străvezii ca lumina zilei, aşa după cum şi 
casele de nepătruns, negre şi tăcute, n-au totuşi nici o 
taină. 

Viaţa se desfăşoară aproape totdeauna în plin aer: fiecare 
familie stă în poarta casei, acolo prânzeşte, acolo cinează, 
acolo se ia la gâlceavă. Pe stradă nimeni nu trece fără a 
scăpa necercetat. Astfel că, odinioară, când sosea vreun 
străin în oraşele de provincie, era luat peste picior din uşă 
în uşă. De aici faimoasele palavre, de aici porecla de „gură 
spartă” dată locuitorilor din Angers, neîntrecuţi în astfel de 
zeflemisiri târgoveţe. 

Vechile palate ale oraşului sunt aşezate în partea de sus a 
acestei străzi, locuită odinioară de nobilii ținutului. Clădirea 
plină de melancolie, unde s-au petrecut întâmplările 
povestirii de faţă, era tocmai una din asemenea case, 
rămăşiţe venerabile ale unui veac în care lucrurile, ca şi 
oamenii, aveau acea simplicitate caracteristică pe care 
moravurile franceze o pierd văzând cu ochii. 

După ce ai străbătut acest pitoresc drum cu cotituri, ale 
cărui amănunte - chiar şi cele mai neînsemnate - trezesc 
amintiri şi a cărui impresie generală ajunge a te cufunda 
într-un fel de visare fără voie, zăreşti o adâncitură destul de 
întunecoasă, unde la mijloc se află pitita poarta „casei 
domnului Grandet”. 


Dar e peste putinţă a înţelege tâlcul acestei denumiri 
provinciale fără a da biografia domnului Grandet. 

Domnul Grandet se bucura în Saumur de o faimă ale cărei 
cauze şi efecte nu vor fi pe deplin pricepute de cei ce n-au 
trăit într-un fel ori altul în provincie. Domnul Grandet 
(numit încă de unii oameni moş Grandet, deşi numărul 
acestor bătrâni scădea simţitor) era în 1789 un meşter 
dogar, care trăia în belşug, ştia să scrie, să citească şi să 
socotească. Când Republica Franceză a pus în vânzare 
averile clerului în ţinutul Saumur, dogarul, pe atunci în 
vârstă de patruzeci de ani, abia se căsătorise cu fata unui 
bogat neguţător de cherestea. Grandet, luând cu sine 
averea lichidă şi zestrea nevestei, purtând asupra lui două 
mii de ludovici, porni în departament, unde, datorită sumei 
de două sute de ludovici dăruiţi de către socru-său 
neînduplecatului republican, care orânduia vinderea 
domeniilor naţionale, căpătă pentru o bucată de pâine, 
legal, dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din 
departament, o veche mănăstire şi câteva ferme. 

Locuitorii din Saumur, fiind prea puţin revoluționari, 
vedeau în moş Grandet un om îndrăzneţ, un republican, un 
patriot, o minte ce se îndeletnicea cu ideile noi, în vreme ce 
dogarul se îndeletnicise pur şi simplu cu negoţul de vinuri. 
Ca atare, fu numit membru în administraţia districtului 
Saumur, şi înrâurirea lui pacifică se simţi politiceşte şi în 
materie de negoţ. 

Politiceşte, el apără pe foştii nobili şi împiedică din 
răsputeri să se vândă averile emigranților; în materie de 
negoţ, procură armatelor republicane o mie sau două de 
butoaie cu vin alb, care i s-au plătit cu minunatele livezi ce 
ţineau de o mănăstire de maici, rezervate ca un ultim lot. 

Sub Consulat, moş Grandet ajunse primar, gospodări 
cuminte, chivernisi produsul viilor şi mai zdravăn; sub 
Imperiu deveni domnul Grandet. Napoleon nu iubea 
republicanii: ca atare, îl înlocui pe domnul Grandet, ce 
trecea drept cetăţean care purtase bonetă roşie, cu un 


mare proprietar, un om cu particulă, un viitor baron al 
Imperiului. Domnul Grandet părăsi onorurile municipale 
fără nici o părere de rău. Întru obştescul bine al oraşului, 
apucase să facă minunate drumuri care duceau la 
proprietăţile lui. Casa şi bunurile sale, trecute cât mai 
dibaci în cadastru, plăteau dări mărunţele. După 
clasificarea pe categorii a diferitelor sale terenuri, viile sale, 
datorită necurmatelor îngrijiri, ajunseseră fruntea ținutului, 
termen tehnic menit să indice podgoriile care produc un vin 
de prima calitate. Ar fi avut tot dreptul să pretindă crucea 
Legiunii de Onoare. 

Acest eveniment avu loc în 1806. Domnul Grandet avea 
atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia, vreo treizeci şi 
şase. Singura fată, fructul dragostei lor legitime, era în 
vârstă de zece ani. Domnul Grandet, pe care providenţa a 
vrut fără îndoială să-l despăgubească pentru neplăcerile 
sale administrative, moşteni rând pe rând în acelaşi an pe 
doamna Gaudiniere, născută de la Bertelliere, mama 
doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de la Bertelliere, 
tatăl răposatei; şi mai apoi pe doamna Gentillet, bunică 
dinspre mamă: trei moşteniri, a căror evaluare exactă n-a 
fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era 
atât de pătimaşă, încât de vreme îndelungată îngrămădeau 
ban peste ban, numai pentru a-i putea contempla în taină. 
Bătrânul domn de la Bertelliere numea plasarea banilor o 
risipă, interesându-l mai mult aspectul aurului decât 
profitul cametei. Oraşul Saumur socoti ca probabil deci 
totalul chiverniselilor după veniturile proprietăţilor 
imobiliare. Domnul Grandet căpătă atunci un nou titlu de 
nobleţe, pe care mania noastră de egalitate n-o să-l mai 
şteargă niciodată: ajunse omul cel mai impus din ţinut. 
Exploata o sută de pogoane de vie, care îi aduceau în anii 
de belşug şapte sau opt sute de butoaie de vin. Stăpânea 
treisprezece moşioare, o veche mănăstire, ale cărei 
ferestre, ogive şi vitralii, din economie le astupase cu zid, 
ceea ce le păstră intacte; mai avea o sută douăzeci şi şapte 


de pogoane de livezi, unde creşteau şi se îngroşau trei mii 
de plopi sădiţi în 1793. În sfârşit, casa unde stătea era a lui. 

Aşa fu cântărită averea lui vizibilă. Cât despre capitalurile 
sale, numai doi oameni ar fi putut să prezume vag până la 
ce sumă se urcau: unul era domnul Cruchot, notarul, 
însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului 
Grandet; altul era domnul des Grassins, cel mai bogat 
bancher din Saumur, la ale cărui afaceri podgoreanul lua 
parte când îi convenea şi într-ascuns. Cu toate că domnul 
Cruchot şi domnul des Grassins păstrau acea discreţie care 
produce în provincie încrederea şi averea, dânşii arătau în 
lume domnului Grandet un respect atât de mare, încât 
oamenii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar 
după cât de departe mergea slugarnica consideraţie pe 
care i-o arătau. Orice om din Saumur era încredinţat că 
domnul Grandet avea o comoară ascunsă, doldora de 
ludovici, şi că noaptea se desfăta în nespusa plăcere pe care 
ţi-o dă priveliştea unei imense grămezi de aur. Zgârciobii, 
îndeosebi, aveau un fel de nezdruncinată siguranţă în 
aceasta numai văzându-i ochii, care-şi însuşiseră parcă 
culoarea galbenului metal. Privirea omului obişnuit să tragă 
foloase uriaşe din capitalurile sale capătă, ca şi privirea 
unui voluptuos, a unui jucător sau a unui curtean, nişte 
nuanţe nedefinite, anume clipiri furişe, lacome, ascunse, 
care nu scapă semenilor. Acest tainic grai alcătuieşte 
oarecum francmasoneria pasiunilor. 

Domnul Grandet inspira deci respectuoasa stimă la care 
are drept un om ce nu datorează niciodată nimic nimănui; 
care, dogar veteran, bătrân podgorean, ghicea cu precizia 
unui astronom când trebuiau fabricate o mie de butoaie, 
sau numai cinci sute pentru recolta sa; care nu scăpa nici 
un chilipir, având întotdeauna butoaie de vânzare atunci 
când preţuiau mai mult decât marfa ce trebuia s-o 
cuprindă. Putea să-şi pună recolta în beciuri şi să aştepte 
clipa când să vândă butoiul cu două sute de franci, în vreme 
ce micii proprietari îl vindeau pe al lor cu un ludovic. 


Faimoasa recoltă din 1811, înţelepţeşte strânsă şi vândută 
pe îndelete, îi aduse peste două sute patruzeci de mii de 
livre. Vorbind negustoreşte, domnul Grandet era asemenea 
tigrului şi şarpelui boa: ştia să se pitească, să se 
ghemuiască, să ochească prada îndelung, să se repeadă 
asupră-i; apoi căsca gura pungii, înghiţea o sumedenie de 
bănet şi se culca domol, ca şarpele care mistuie nepăsător, 
rece, metodic. 

Nimeni nu putea să-l zărească trecând pe uliţă fără a 
încerca un sentiment de admiraţie, amestecat cu stimă şi 
teroare. Cine din Saumur nu-i simţise sfâşierea ghearelor 
de oţel, înmănugşate în duhul blândeţii? Unuia, notarul 
Cruchot îi procurase banii pentru cumpărarea domeniului, 
dar cu unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi 
scontase poliţe, dar c-o înspăimântătoare dobândă. Arare 
zile se scurgeau fără ca numele domnului Grandet să nu fie 
pomenit fie în piaţă, fie în clevetirile de seară. Pentru unii, 
averea bătrânului podgorean era obiectul unui patriotic 
orgoliu. De aceea, nu numai un neguţător, nu numai un 
hangiu putea glăsui străinilor cu oarecare fală: 

— Domnilor, avem aici două sau trei case de milionari; cât 
despre domnul Grandet, nici el nu-şi cunoaşte averea. În 
1816 cei mai ageri calculatori din Saumur preţuiau 
proprietatea funciară a acestui om cam la patru milioane, 
dar cum scosese în mijlociu pe an de la 1793 până la 18170 
sută de mii de franci din proprietăţile sale, era de crezut că 
avea în bani o sumă aproape egală cu valoarea bunurilor 
imobiliare. Astfel că, după vreo partidă de boston sau vreo 
discuţie asupra viilor, aducându-se vorba despre domnul 
Grandet, oamenii pricepuţi spuneau: 

— Moş Grandet? Moş Grandet trebuie să aibă cinci sau 
şase milioane. 

— Sunteţi mai iscusiţi decât mine, eu n-am izbutit să aflu 
niciodată suma totală, răspundea fie domnul Cruchot, fie 
domnul des Grassins, când auzeau asemenea vorbe. 


De pălăvrăgea vreun parizian despre fraţii Rothschild sau 
despre domnul Laffitte6, oamenii din Saumur întrebau dacă 
sunt tot aşa de bogaţi ca domnul Grandet. lar când 
parizianul, zâmbind, le arunca atunci o replică 
dispreţuitoare, toţi îl priveau dând din cap cu neîncredere. 

O avere atât de mare înveşmânta cu mantie de aur toate 
faptele acestui om. Dacă la început unele ciudăţenii ale 
vieţii sale fuseseră prilej de batjocură şi de zeflemea, apoi 
batjocura şi zeflemeaua luaseră de mult sfârşit. În cele mai 
mărunte acte, domnul Grandet avea de partea sa 
autoritatea lucrului judecat. Cuvintele lui, îmbrăcămintea, 
purtările sale şi clipirea ochilor făceau lege în ţinut, unde 
fiecare, după ce-l studia asemenea naturalistului care 
cercetează efectele instinctului la animale, ar fi putut să 
recunoască adânca şi tăcuta înţelepciune a celor mai 
neînsemnate din mişcările sale. 

— larna va fi aspră, spuneau toţi, moş Grandet şi-a pus 
mănuşile îmblănite; trebuie culese viile. 

— Moş Grandet adună doage peste doage: se va face vin 
de pomină anul acesta. 

Domnul Grandet nu cumpăra niciodată carne sau pâine. 
Fermierii îi aduceau săptămânal destulă provizie de claponi, 
de pui, de ouă, de unt şi de grâu. Stăpânea o moară, al 
cărei arendaş, în afară de plata, era dator să macine o 
anumită cantitate de grâu, aducându-i tărâţele şi făina. 
Lungana Nanon, unica lui slujnică, cu toate că nu mai era 
tânără, frământa şi cocea singură în fiecare sâmbătă pâinea 
casei. Domnul Grandet se mai înţelesese şi cu arendaşii săi 
grădinari să-i facă rost de legume. Cât despre poame, 
recolta atât de multe, încât vindea o mare parte din ele la 
târg. Lemnele lui de foc erau tăiate din pădurile sale, 
adunate ca găteje putrede din hăţişurile proprietăţilor; iar 
fermierii le cărau la oraş gata cioplite, le aşezau pe gratis în 
magazie, primind doar câteva vorbe de mulţumire. 

Singurele cheltuieli ştiute erau anafura, îmbrăcămintea 
soţiei şi a fiicei, plata pentru scaunele lor la biserică, 


luminatul, simbria lunganei Nanon, spoitul tingirilor, 
achitarea dărilor, reparatul clădirilor şi costul exploatărilor. 
Avea şase sute de pogoane de pădure cumpărate de 
curând, pe care le dăduse în grijă paznicului unui vecin, 
făgăduindu-i, zice-se, o răsplată. Numai de când cumpărase 
pădurea mânca vânat. Apucăturile acestui om erau foarte 
simple. Vorbea puţin. De obicei îşi tălmăcea gândurile în 
fraze mici şi sentenţioase, rostite cu glas blajin. De la 
Revoluţie, epocă în care atrăsese privirile asupra lui, se 
bâlbâia într-un chip ostenitor de îndată ce trebuia să 
vorbească mai îndelung sau să ţină piept la o discuţie. 
Bâlbâiala, vorbele fără şir, potopul de cuvinte în care îşi 
năclăia gândirea, lipsa aparentă de logică, puse pe seama 
unei lipse de educaţie, erau numai o prefăcătorie şi se vor 
lămuri îndeajuns în unele episoade ale acestei povestiri. De 
altfel, patru fraze, tot atât de exacte ca formulele algebrice, 
îi slujeau de obicei pentru a cuprinde şi a dezlega greutăţile 
vieţii şi ale negustoriei: „Nu ştiu. Nu pot. Nu vreau. Vom 
vedea.” 

Nu spunea niciodată nici da, nici nu: nu aşternea slovă 
scrisă în ruptul capului. 

De vorbeai, te asculta rece, îşi ţinea bărbia în mâna 
dreaptă, rezemându-şi cotul pe dosul palmei stângi, şi îşi 
făurea în orice afacere păreri din care nu se mai abătea. 
Medita îndelung la târguielile cele mai mărunte. Când, 
după o meşteşugită tocmeală, adversarul îşi destăinuia 
secretul pretențiilor sale, crezând că îl are în mână, numai 
ce răspundea: 

— Nu pot încheia nimic fără să mă sfătuiesc cu nevasta. 

Soţia, pe care o redusese la o desăvârşită robie, era în 
asemenea treburi paravanul cel mai potrivit. El nu călca 
niciodată pragul la nimeni, nu voia nici să primească, nici să 
dea ospeţe; nu făcea niciodată zgomot şi părea că 
economiseşte totul, până şi mişcarea. Nu se atingea de 
nimic al altora, dintr-o neclintită evlavie pentru proprietate. 


Totuşi, în ciuda blajinului său glas, în ciuda înfăţişării lui 
sfioase, graiul şi apucăturile dogarului ieşeau la iveală mai 
cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puţin ca 
oriunde aiurea. 

La trup, Grandet era un bărbat scund, pătrat, îndesat, cu 
pulpele groase, cu genunchii noduroşi şi cu umerii largi; 
avea faţa rotundă, bărbia dreaptă, buzele fără nici o curbă 
şi dinţii albi; ochii, cu expresia calmă şi devorantă pe care 
poporul o atribuie şarpelui fabulos numit bazilisc; fruntea, 
brăzdată de cute transversale, nu era lipsită de anume 
protuberante semnificative; părul, gălbui şi sur, era 
„argintat şi auriu”, cum spuneau unii tineri care nu-şi 
dădeau seama de tâlcul unei asemenea glumeţe aluzii pe 
socoteala domnului Grandet. Nasul, borcănat la vârf, se 
termina cu un neg vânos, pe care vulgul îl socotea, pe drept 
cuvânt, plin de venin. Această figură vădea o primejdioasă 
şiretenie, o probitate fără căldură, egoismul unui om 
obişnuit să-şi concentreze simţirile în voluptatea avariţiei şi 
asupra singurei fiinţe, care într-adevăr preţuia ceva pentru 
el, fiica sa, Eugenie, singura-i moştenitoare. Atitudine, 
apucătură, mers, totul în el dovedea, de altfel, acea 
încredere în sine pe care ţi-o dă siguranţa de a izbuti 
mereu. Astfel, deşi cu porniri blânde şi molatice în 
aparenţă, domnul Grandet avea un caracter de bronz. 

Veşnic îmbrăcat la fel, cine îl vedea azi îl vedea aşa cum 
fusese în 1791. Încălţările butucănoase se încheiau cu 
şireturi de piele; pe orice vreme purta ciorapi de lână, un 
pantalon scurt de postav cafeniu şi gros, cu catarame de 
argint, o jiletcă de catifea, vărgată cu galben şi castaniu, 
încheiată petrecut, o haină lungă castanie, cu poalele largi, 
o cravată neagră şi o pălărie de quaker?7. Mănuşile, tot aşa 
de solide ca cele ale jandarmilor, îi ţineau douăzeci de luni 
şi, pentru a le păstra curate, le aşeza pe marginea pălăriei, 
în acelaşi loc, cu acelaşi gest metodic. 

În Saumur nu se ştia nimic mai mult despre acest 
personaj. 


Numai şase locuitori aveau îngăduinţa să intre în casa lui. 
Cel mai de seamă dintre primii trei era nepotul domnului 
Cruchot. De la numirea sa ca preşedinte al tribunalului de 
primă instanţă din Saumur, tânărul acesta alăturase la 
numele de Cruchot pe acela de Bonfons şi se străduia ca 
Bonfons să predomine asupra lui Cruchot. 

Se şi iscălea acum C. De Bonfons. Apărătorul, îndestul de 
nechibzuit, care-i spunea „domnuie Cruchot”, avea prilejul 
să-şi dea îndată seama în şedinţă de prostia săvârşită. 
Magistratul ocrotea pe cei care îl numeau „domnule 
preşedinte”, dar răsplătea cu cele mai dulci surâsuri pe 
măgulitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul 
preşedinte era în vârstă de treizeci şi trei de ani, stăpânea 
domeniul de Bonfons (Bani Fontis), în valoare de şapte mii 
de livre rentă; aştepta moştenirea unchiului său, notarul, 
cum şi aceea a unchiului său, abatele Cruchot, demnitar al 
consiliului Saint-Martin din Tours, care treceau amândoi 
drept destul de bogaţi. Cei trei Cruchoţi, susținuți de o 
puzderie de veri, înrudiţi cu douăzeci de familii din oraş, 
alcătuiau un clan strâns unit ca odinioară Medicii la 
Florenţa: şi ca Medicii, Cruchoţii aveau Pazzii8 lor. 

Doamna des Grassins, mama unui flăcău de douăzeci şi 
trei de ani, se ducea adesea în vizită la doamna Grandet, 
nădăjduind să-l însoare pe scumpul ei Adolphe cu 
domnişoara Eugenie. Domnul des Grassins, bancherul, 
încuraja vârtos manevrele soţiei sale prin veşnice servicii 
aduse într-ascuns bătrânului avar şi ajungea întotdeauna la 
vreme pe câmpul de luptă. Cei trei des Grassins aveau de 
asemenea oamenii lor, verii lor, credincioşii lor aliaţi. 

Dinspre Cruchoţi, abatele, Talleyrandul9 familiei, bine 
sprijinit de către fratele său, notarul, disputa cu 
înverşunare terenul bancherului şi ţinea să rezerve bogata 
moştenire pentru nepotul său, preşedintele. 

Acea luptă surdă dintre familiile Cruchot şi des Grassins, 
al cărui preţ era mâna Eugeniei Grandet, ocupa în chip 
deosebit de pasionant felurite cercuri din Saumur. 


Domnişoara Grandet se va mărita oare cu domnul 
preşedinte, sau cu domnul Adolphe des Grassins? 

La această întrebare unii răspundeau că domnul Grandet 
nu va da fata nici după unul, nici după altul. Fostul dogar, 
ros de ambiţie, spuneau ei, caută de ginere vreun pair al 
Franţei care, în schimbul unei rente de trei sute de mii de 
franci, va consimţi să accepte toate butoaiele trecute, 
prezente şi viitoare ale Grandeţilor. 

Alţii se grăbeau să replice că domnul şi doamna des 
Grassins erau nobili, bogaţi nu glumă, că Adolphe era un 
foarte chipeş cavaler şi că, în afară doar dacă nu aveau în 
manşete vreun nepot al papii, o alianţă atât de convenabilă 
trebuia să încânte pe nişte oameni de rând, un dogar, pe 
care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, şi care, de 
altfel, purtase boneta roşie. Cei mai cu scaun la cap luaseră 
aminte că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, 
pe când rivalul său nu era primit decât duminicile. Unii 
susțineau că doamna des Grassins, mai apropiată de 
femeile din casa lui Grandet decât Cruchoţii, putea să le 
strecoare unele idei, care-i vor aduce mai devreme sau mai 
târziu izbânda. Alţii răspundeau că abatele Cruchot era cel 
mai insinuant om din lume şi că femeie contra călugăr 
însemna că partida era egală. 

— Nici laie, nici bălaie, stau tocmai pe tocmai! se rostise 
un om de duh din Saumur. 

Mai bine informaţi, bătrânii ținutului pretindeau că 
Grandeţii sunt prea cu chibzuială, ca să-şi înstrăineze 
bunurile familiei, aşa că domnişoara Eugenie Grandet va fi 
măritată cu fiul domnului Grandet din Paris, bogat 
neguţător de vinuri. La care familiile Cruchot şi des 
Grassins aveau gata alt răspuns. 

— Mai întâi de toate, cei doi fraţi nu s-au văzut nici de 
două ori în treizeci de ani. Mai apoi, domnul Grandet din 
Paris are pretenţii foarte mari pentru fiul său. E primarul 
unei circumscripţii, deputat, colonel în garda naţională, 
judecător al tribunalului de comerţ; drept care se leapădă 


de Grandeţii din Saumur şi ţinteşte să se alieze cu vreo 
familie ducală, prin bunăvoința lui Napoleon. 

Câte şi câte nu se scorneau pe socoteala unei 
moştenitoare, despre care se vorbea de jur împrejur până 
la douăzeci de leghe depărtare, şi chiar până şi în diligenta 
de la Angers la Blois! 

La începutul lui 1811, Cruchoţii au avut o însemnată 
izbândă asupra des Grassinilor. Domeniul Froidfond, 
renumit prin parcul său, prin admirabilul său castel, prin 
fermele, râurile, heleşteiele şi pădurile sale, evaluate 
împreună la trei milioane, fu scos în vânzare de către 
tânărul marchiz de Froidfond, constrâns să-şi prefacă în 
bani averea. Maestrul Cruchot, preşedintele Cruchot şi 
abatele Cruchot, ajutaţi de oamenii lor, izbutiră să 
împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul încheie cu junele 
o afacere strălucită, convingându-l ca va trebui să 
pornească urmăriri fără număr împotriva cumpărătorilor 
înainte de a încasa preţul loturilor şi că ar fi deci mai bine 
să vândă terenul domnului Grandet, om solvabil şi în 
măsură să plătească domeniul cu bani peşin. Preafrumosul 
marchizat Froidfond luă astfel calea spre esofagul domnului 
Grandet care, spre marea uimire a întregului Saumur, l-a 
plătit prin scont, după îndeplinirea formalităţilor. Afacerea 
aceasta stârni mare vâlvă la Nantes şi Orleans. 

Domnul Grandet merse să-şi vadă castelul cu prilejul 
întoarcerii unei căruţe acolo. După ce aruncă asupra 
proprietăţii o ochire de stăpân, se întoarse la Saumur 
încredinţat că îşi plasase fondurile cu cinci la sută şi cuprins 
de măreţul gând să rotunjească marchizatul de Froidfond, 
contopind toate bunurile sale. Apoi, spre a-şi umple din nou 
vistieria aproape goală, se hotări să taie din rădăcină 
pădurile şi să-şi exploateze plopii din livezi. 

Acum e lesne de priceput noima acestor cuvinte: „casa 
domnului Grandet”, această casă ştearsă, rece, mută, 
aşezată în susul oraşului şi adăpostită de ruinele 
meterezelor. Cei doi stâlpi şi bolta, alcătuind ochiul de 


poartă, ca şi casa, erau din tuf, acea piatră albă ce se 
găseşte pe ţărmul Loarei şi e atât de moale, încât durata-i 
mijlocie abia dacă ajunge la două sute de ani. 

Numeroasele şi inegalele găuri ciudat săpate de ploaie şi 
de vânturi dădeau curbelor concave şi părţilor laterale ale 
porții înfăţişarea lespezilor ventriculare ale arhitectonicii 
franceze şi oarecare asemănare cu porticul unei închisori. 
Deasupra bolţii domnea un basorelief sculptat în piatră 
tare, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase şi 
înnegrite de ani. Deasupra acestui basorelief, pe brâul ieşit 
în afară, se înălţau câteva din acele vegetaţii datorite 
întâmplării, galbene parecherniţe, volbură, rochiţa- 
rândunicii, pătlagină şi un tânăr cireş destul de mărişor. 

Poarta, de stejar masiv, scorojită, afumată, brăzdată de 
crăpături, şubredă în aparenţă, era zdravăn ghintuită cu 
piroane, care înfăţişau desene simetrice. O ferestruică 
mică, pătrată, dar cu gratii dese şi înroşite de rugină, se 
afla în mijlocul portiţei construite în poarta cea mare şi 
slujea, ca să spunem aşa, de suport unui ciocan prins cu 
cârlig, care lovea capul schimonosit al unui piron. Ciocanul 
acesta de formă lunguiaţă şi din neamul acelora pe care 
străbunii le numeau jaguemart10 semăna cu un semn mare 
de exclamaţie; cercetându-l cu luare-aminte, un anticar ar fi 
regăsit câteva urme din figura bufonă pe care o înfăţişa 
altădată şi pe care o ştersese prealunga întrebuințare. 

Pe gratiile mici, folosite odinioară pentru a recunoaşte 
prietenii în vremea războaielor civile, curioşii puteau zări 
acum, în fundul unui gang boltit întunecos şi verzui, câteva 
trepte măcinate, pe care urcai într-o grădină pitoresc 
împrejmuită cu jilave şi groase ziduri, pline de broboane de 
apă şi plăpânde tufişuri. Erau zidurile meterezelor vechi, pe 
care se înălţau grădinile câtorva case vecine. 

În partea de jos a casei, cea mai confortabilă încăpere era 
sala, a cărei intrare se găsea sub bolta porţii. Puţini oameni 
cunosc însemnătatea unei săli în micile oraşe din Anjou, din 
Touraine şi din Berry. Ea este în acelaşi timp anticameră, 


salon, sufragerie şi birou; este scena vieţii casnice, căminul 
obştesc; acolo venea bărbierul cartierului să-l tundă pe 
domnul Grandet de două ori pe an; acolo intrau fermierii, 
preotul, subprefectul, băiatul de la moară. Această încăpere 
cu doua ferestre, care dădeau spre stradă, era pardosită cu 
scânduri; tăblii sure cu antice sculpturi o căptuşeau pe de- 
a-ntregul; tavanul era făcut din grinzi aparente, vopsite tot 
în sur, iar golurile dintre ele erau umplute cu câlţi şi var 
îngălbenit de vremuri. 

O străveche pendulă de aramă, încrustată cu arabescuri 
de baga, împodobea căminul de piatră aibă, grosolan 
sculptat, deasupra căruia se afla o oglindă verzuie cu 
margini tăiate pieziş, ca să-i arate grosimea, şi care 
răsfrângea o rază de lumină de-a lungul unui cadru gotic de 
oţel damaschinat. Cele două candelabre de aramă poleită, 
care decorau fiecare din colţurile căminului, aveau două 
întrebuinţări: scoțând trandafirii care le serveau de fofeze 
şi a căror ramură principală se adapta la un piedestal de 
marmura albăstrie încrustată cu arămuri antice, acest 
piedestal forma un sfeşnic aprins în zilele obişnuite. 

Scaunele, de formă antică, erau garnisite cu tapiserii 
înfăţişând fabulele lui La Fontaine; dar trebuia să ştii 
aceasta ca să recunoşti subiectele, atât de spălăcite erau la 
culoare şi şterse la chip, cu nenumăratele lor cârpeli. În 
cele patru unghere ale sălii se aflau colţare, un fel de bufete 
care se terminau cu nişte soioase etajere. O veche masă de 
joc în marchetărie cu pătrăţele pentru şah se afla între cele 
două ferestre. Deasupra acestei mese atârna un barometru 
oval cu margini negre, împodobit cu panglici de lemn aurit, 
peste care muştele se măscăriseră atât de deşănţat, încât 
acum poleiala nu se mai ghicea. 

Pe peretele opus căminului, două portrete în pastel se 
zicea că ar reprezenta pe bunicul doamnei Grandet, 
bătrânul domn de la Bertelliere, în ţinută de locotenent din 
garda franceză, şi pe răposata doamnă de Gentillet, în 
păstoriţă. 


La amândouă ferestrele erau perdele de postav gros, roşu, 
de Tours, ridicate prin şnururi de mătase cu ciucuri. Acest 
luxos decor, atât de puţin în armonie cu obiceiurile 
domnului Grandet, fusese cumpărat o dată cu casa, ca şi 
cadrul gotic, pendula, mobila tapisată şi colţarele de lemn 
de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă era 
un jilţ de paie cu picioarele aşezate pe nişte tălpige, ca s-o 
ridice pe doamna Grandet la înălţimea care să-i îngăduie a 
zări trecătorii. O masă de lucru din lemn de cireş spălăcit se 
încadra în fereastră, iar jilţişorul Eugeniei Grandet era 
alături. 

De cincisprezece ani, toate zilele mamei şi ale fiicei se 
scurseseră molcom în acest loc, într-o necontenită migală a 
lucrului, începând din aprilie şi până în noiembrie, în prima 
zi din această ultimă lună, amândouă îşi luau locul de iarnă, 
aproape de cămin. Abia în acea zi, îngăduia Grandet să se 
aprindă focul în sală şi dădea poruncă să se stingă la 31 
martie, fără să-i pese de zilele friguroase ale primăverii, nici 
de cele ale toamnei. O tinichea cu jăratic din bucătărie, de 
care făcea rost lungana Nanon, numai ea ştia cu câte 
dibăcii şi tertipuri, îngăduia doamnei şi domnişoarei 
Grandet să-şi petreacă cele mai răcoroase dimineţi şi seri 
ale lunilor aprilie şi octombrie fără să tremure de frig. 

Mama şi fiica aveau grijă de toată rufăria casei şi îşi 
mistuiau atât de conştiincios zilele în această trudă de 
adevărate lucrătoare, încât dacă Eugenie voia să brodeze 
pentru maică-sa vreun guleraş, era silită să-şi smulgă din 
ceasurile de odihnă, înşelându-şi tatăl ca să aibă lumină. De 
multă vreme zgârcitul dădea fiicei şi lunganei Nanon 
lumânări cu măsură, precum cu măsură dădea pâinea şi 
celelalte lucruri pentru consumul zilnic. 

Lungana Nanon era poate singura făptură omenească în 
stare să îndure despotismul unui asemenea stăpân. Tot 
oraşul îi invidia pe domnul şi pe doamna Grandet. Lungana 
Nanon, căreia i se spunea aşa din pricina înălţimii sale de 
cinci picioare şi opt palme11, era în slujba lui Grandet de 


treizeci şi cinci de ani. Deşi nu primea decât o leafă de 
şaizeci de livretrecea drept una din cele mai bogate slugi 
din Saumur. Cele câte şaizeci de livre adunate în treizeci şi 
cinci de ani îi îngăduiseră de curând să plaseze patru mii de 
livre12 în rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat 
al îndelungilor şi stăruitoarelor economii ale coşcogeamitei 
Nanon păru gigantic. Fiecare slujnică, văzând că biata 
femeie îşi asigurase pâinea pentru bătrâneţe, o pizmuia 
fără să-şi închipuie cu ce crudă robie ajunsese s-o 
agonisească. 

La vârsta de douăzeci de ani, biata fată nu izbutise să se 
bage slugă nicăieri din pricina înfăţişării sale respingătoare. 
Părerile erau însă nedrepte: chipul acela ar fi fost foarte 
bine admirat pe umerii unui soldat din gardă; dar toate 
lucrurile, cum se zice, ar trebui să rămână cum sunt. 
Forţată să părăsească ferma unde era slugă la vaci, pentru 
că grajdul fusese ars din temelii, a ajuns în Saumur, plină de 
curajul care dispărea încet când nu găsea de muncă. 
Bătrânul Grandet se gândea pe vremea aceea la 
însurătoare şi la punerea temeliilor unui cămin. Cercetă cu 
luare aminte fata, aşa cum fusese izgonită din uşă în uşă. 
Cum era bun cunoscător al construcţiei umane, datorită 
meseriei lui de dogar, ghici că femeia aceea va putea duce 
la capăt orice muncă, cu corpul ei asemeni lui Hercule, 
fermă pe picioarele ei la fel ca un fag de şase ani pe 
rădăcinile lui, cu bazinul zdravăn, spătoasă, cu mâinile de 
căruţaş şi o cinste care-i egala nevinovăția. Nici aluniţele 
care-i împodobeau soldăţescu-i chip, nici petele roşii de pe 
pielea ei, nici mâinile-i puternice, nici ciudatele haine pe 
care le purta Marea Nanon nu-l descurajară pe dogar, care 
era încă la anii în care s-ar fi înspăimântat uşor. După cea 
hrănit, încălţat şi îmbrăcat fata, după ce i-a stabilit un venit, 
a pus-o la muncă fără a fi neîndurător. Văzându-se 
binevenită, Marea Nanon plânse pe ascuns de bucurie şi se 
ataşă cu toată sinceritatea de stăpânul său, care din ziua 
aceea o conduse şi o munci cu o autoritate feudală. Nanon 


făcea totul. Gătea, deretica, scărmăna şi spăla lâna în Loire 
cărând-o pe umeri până acasă; se trezea devreme, se culca 
târziu; pregătea mâncarea pentru podgoreni în timpul 
recoltei, era atentă la comercianţi şi apăra bunurile 
stăpânului ei ca un câine credincios şi chiar, plină de 
credinţă oarbă, se supunea fără crâncteală celor mai 
absurde porunci. 

În renumitul an 1811, când strugurii se culeseseră cu 
greutate, Grandet îi dărui lui Nanon ceasul său mai vechi - 
primul cadou pe care i l-a făcut în cei douăzeci de ani de 
slujire. 

Deşi îi dăduse şi pantofii lui cei vechi (care i se potriveau 
ei), e imposibil să admitem că acesta era de fapt un cadou, 
pentru că pantofii erau deja uzaţi de la atâta purtare. 

Nevoia o făcuse pe biata fată atât de cumpătată încât 
Grandet începu s-o iubească aşa cum noi iubim un câine, iar 
Nanon îl lăsa să-i puna în jurul gâtului o lesă ai cărui ţepi 
erau atât de tociţi că n-o mai jenau. Când Grandet tăia 
pâinea cu destul de multă zgârcenie, ea nu se plângea; ea 
împărtăşea cu bucurie beneficiile curăţeniei, provenite din 
regimul crud al căminului, în care nimeni niciodată nu era 
bolnav. 

Nanon era, de fapt, de-a casei; râdea când Grandet râdea, 
simţea tristeţe sau răceală, se încălzea singură şi se spetea 
la fel ca şi el. Ce plăcută compensare în această egalitate! 

Stăpânul nu a avut ocazia niciodată să acuze servitoarea 
de cel mai mic furt de struguri, prune sau piersici, mâncate 
sub copacii din livadă. 

„Hai şi strânge-le, Nanon, „spunea el în anii când ramurile 
copacilor se plecau la pământ sub greutatea fructelor şi 
fermierii erau nevoiţi să le dea la porci. De la biata 
ţărăncuţă, care în tinereţea ei a avut parte numai de 
cuvinte de ocară, la tânăra cerşetoare aleasă din nobleţe, 
râsul ambiguu al lui Grandet era ca o rază de soare. 

Mai mult, inima simplă a lui Nanon şi mintea ei slabă 
puteau susţine o singura idee şi un singur sentiment. Timp 


de treizeci şi cinci de ani n-a încetat să se revadă pe sine 
lângă livada domnului Grandet, zdrenţuroasă şi desculţă, 
auzindu-l întrebând:”Ce doreşti, fetico?” Recunoştinţa ei 
era mereu mai mare. Câteodată Grandet, gândindu-se că 
biata fată n-a avut parte niciodată de o vorbă bună, ca era 
goală de toate sentimentele specifice unei femei, că va 
apărea în faţa tronului lui Dumnezeu într-o zi, mai castă 
decât chiar fecioara Maria. - Grandet, plin de milă, spunea 
privind la ea „Biata Nanon!”. Aceste cuvinte erau mereu 
urmate de privirea pierdută a servitoarei. Cuvintele, 
murmurate din când în când, au dat naştere la o legătură 
prietenească eternă, şi cu fiecare cuvânt în plus se mai 
adăuga un strop la relaţia lor. Atâta compasiune răsărită din 
inima nefericitului şi acceptată cu drag de bătrâna burlacă 
avea ceva de neînchipuit în ea. Această milă crudă, 
amintindu-i şi acum de sutele de plăceri ale inimii 
bătrânului dogar, era pentru Nanon suma tuturor fericirilor. 
Cine n-ar putea spune la fel „Biata Nanon!”. Dumnezeu îşi 
va recunoaşte îngerii după blândeţea suspinelor şi după 
tainicele lor păreri de rău. 

Se aflau în Saumur un mare număr de gospodării, unde 
slujnicele găseau mai multă omenie, dar unde stăpânii nu 
dădeau totuşi nici un semn de mulţumire. De aici o altă 
frază: 

— Ce fac oare Grandeţii cu lungana lor de Nanon, de le e 
atât de credincioasă? Ar trece prin foc pentru dânşii. 

Bucătăria ei, ale cărei ferestre cu gratii dădeau spre curte, 
era veşnic curată, orânduită, rece, o adevărată bucătărie de 
zgârcit, unde nimic nu trebuia să se irosească. De cum 
isprăvea cu spălatul vaselor, cu adunatul rămăşiţelor de la 
masă, cu stinsul focului, Nanon părăsea bucătăria, 
despărțită de sală printr-un coridor, şi se apuca de torsul 
cânepii, lângă stăpâni. O singură lumânare ajungea familiei 
întregi pentru toată seara. Sluga dormea în fundul acestui 
coridor, într-o chichineaţă luminată de o ferestruică, care 
da spre curtea vecinului. Zdravănă ei sănătate îi îngăduia 


să locuiască nevătămată în această gaură, de unde putea 
prinde cel mai mic zgomot în liniştea adâncită domnind şi 
zi, şi noapte în toată casa. Asemenea unui câine de pază, 
trebuia să nu doarmă decât iepureşte şi să se odihnească 
veghind. 

Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va lega de 
întâmplările acestei povestiri; de altfel, schiţarea sălii unde 
sclipea tot belşugul gospodăriei ne îndrituieşte să bănuim 
dinainte goliciunea caturilor de sus. 

În 1819, pe înserate, cam pe la jumătatea lui noiembrie, 
Nanon aprinse pentru întâia oară focul. Toamna fusese 
foarte frumoasă. Această zi era zi de sărbătoare bine 
cunoscută Cruchoţilor şi des Grassinilor. Deci cei şase 
vrăjmaşi se pregăteau să vină înarmaţi până-n dinţi, ca să 
se întâlnească în sală şi să se întreacă în dovezi de 
prietenie. 

Dimineaţa, tot Saumurul văzuse pe doamna şi pe 
domnişoara Grandet, însoţite de Nanon, îndreptându-se 
spre biserica parohială pentru a asculta liturghia, şi fiecare 
îşi amintise că această zi era aniversarea naşterii 
domnişoarei Eugenie Grandet. Astfel, socotind ceasul când 
masa trebuia să ia sfârşit, maestrul Cruchot, abatele 
Cruchot şi domnul C. De Bonfons se grăbeau să ajungă 
înaintea des Grassinilor pentru a sărbători pe domnişoara 
Grandet. Toţi trei aduceau buchete mari, culese din micile 
lor sere. Cozile florilor, pe care avea să le prezinte plocon 
preşedintele, erau măiestrit înfăşurate în panglică de satin 
alb cu franjuri aurii. 

Dimineaţa, domnul Grandet, urmând datina de ziua 
naşterii şi a numelui fiicei sale, venise s-o găsească în pat şi 
îi adusese solemn darul său părintesc, care consta de 
treisprezece ani în aceeaşi ciudată monedă de aur. Doamna 
Grandet dăruia fiicei sale, de obicei, o rochie de iarnă sau 
de vară, după împrejurări. Aceste două rochii, monedele de 
aur, primite de Anul Nou şi de ziua părintelui său, însumau 
un mic venit cam de vreo sută de scuzi, pe care Grandet 


ţinea mult să vadă că-i strânge grămadă. Nu însemna oare 
a pune banul lui dintr-o lădiţă în alta, cultivând, ca să zicem 
aşa, zgârcenia moştenitoarei, căreia îi cerea câteodată 
socoteală de comoara ei, mărită odinioară prin moştenirea 
familiei de la Bertelliere, spunându-i: 

— Asta va fi „duzinul” zestrei tale! Duzinul e un vechi 
obicei, încă păstrat cu sfinţenie în câteva ţinuturi din 
centrul Franţei, în Berry, în Anjou, când se mărită o fată, 
familia ei sau cea a soţului trebuie să-i dea o pungă, unde se 
găsesc, după mărimea averii, douăsprezece monede, sau 
douăsprezece duzini, sau o sută de duzini de monede de 
argint sau de aur. Cea mai săracă păstoriţă nu s-ar mărita 
fără duzinul ei, fie chiar numai în bani de aramă. Se mai 
vorbeşte şi acum la Issoudun despre un duzin dăruit unei 
bogate moştenitoare şi care cuprindea o sută patruzeci şi 
patru de portugheze de aur. Papa Clement al VI-lea, unchiul 
Ecaterinei Medici, măritând-o pe aceasta cu Enric al II-lea, 
i-a dăruit un duzin de medalii antice de aur, de cel mai mare 
preţ. 

În timpul mesei, părintele, nespus de bucuros c-o vede pe 
Eugenie atât de frumoasă şi într-o rochie nouă, strigase: 

— Pentru că e ziua Eugeniei, s-aprindem focul! Să fie într- 
un ceas bun! 

— Domnişoara o să se mărite în cursul anului acestuia fără 
doar şi poate, spuse lungana Nanon, adunând rămăşiţele 
unei gâşte, fazanul dogarilor. 

— Nu văd nici o partidă pentru ea în Saumur, răspunse 
doamna Grandet, uitându-se la bărbat cu o sfială ce trăda, 
la vârsta ei, toată robia casnică, sub care gemea sărmana 
femeie. 

Grandet îşi privi fiica şi strigă voios: 

— Copila împlineşte astăzi douăzeci şi trei de ani; va trebui 
curând să ne ocupăm de dânsa. 

Eugenie şi mama îşi aruncară pe tăcute o privire plină de 
înţeles. 


Doamna Grandet era o femeie uscăţivă şi slabă, galbenă ca 
o gutuie, neîndemânatică, molâie; una din acele femei care 
par făcute anume pentru a fi chinuite. Era osoasă, cu un 
nas mare, cu o frunte mare şi amintea, la prima vedere, 
unul din acele fructe vătoase, care nu mai au nici zeamă, 
nici gust. Dinţii îi erau rari şi negri, gura încreţită, bărbia 
adusă ca un galoş. Era o femeie excelentă, o adevărată de 
la Bertelliere. 

Abatele Cruchot ştia să găsească prilejul potrivit pentru a-i 
spune că nu fusese prea urâtă, şi ea îl credea. O blândeţe 
angelică, o resemnare de gâzulie chinuită de copii, o rară 
evlavie, acelaşi netulburat sânge rece, o inimă duioasă o 
făceau să fie veşnic deplânsă şi respectată de toţi. 

Soţul nu-i dădea niciodată mai mult de şase franci laolaltă 
pentru micile ei cheltuieli. Deşi ridicolă în aparenţă, femeia 
aceasta, care îi adusese lui Grandet prin moştenirile şi 
zestrea ei peste trei sute de mii de franci, se simţea mereu 
atât de umilită în îngenuncherea şi în robirea împotriva 
căreia bunătatea ei sufletească o împiedica să se revolte, 
încât nu cerea niciodată vreun gologan şi n-avea nimic de 
zis la hârtiile pe care maestrul Cruchot i le prezenta spre 
iscălire. Mândria aceasta prostească şi ascunsă, noblețea ei 
sufletească mereu nepreţuită şi rănită de Grandet dominau 
purtarea acestei femei. 

Doamna Grandet îmbrăca invariabil aceeaşi rochie de 
mătăsică verzuie, pe care se învățase s-o facă a dura 
aproape un an; purta un fişiu mare de bumbac alb, o 
pălărie de paie cusută şi aproape totdeauna un şorţ de tafta 
neagră. leşind foarte puţin din casă, nu tocea încălţămintea. 
În sfârşit, nu dorea niciodată nimic pentru dânsa. 

Astfel, Grandet, cuprins câteodată de un fel de remuşcare 
la gândul că trecuse atâta amar de timp de când nu mai 
dăduse cei şase franci soţiei, înscria totdeauna „spelcile” 
pentru soţia lui în actele de vânzare a recoltei din 
podgoriile de zestre. Cei patru sau cinci ludovici oferiţi de 
olandezul sau de belgianul ce cumpăra recolta viilor 


Grandet alcătuiau cel mai sigur venit anual al doamnei 
Grandet. Dar după ce primea aceşti cinci ludovici, bărbatul 
îi spunea adesea, ca şi cum punga lor ar fi fost comună: 

— N-ai cumva câţiva pitaci să-mi împrumuţi? Şi biata 
femeie, fericită că poate face ceva pentru omul pe care 
duhovnicul i-l înfăţişa ca domnul şi stăpânul său, îi înapoia 
astfel în cursul iernii o parte din paralele rupte din suma 
bacşişului. Când Grandet scotea din buzunar cinci franci 
pentru micile cheltuieli, pentru aţă, pentru găteala fiicei 
sale, nu uita niciodată, după ce încheia cu nasturi 
buzunăraşul de la cingătoarea pantalonilor, să spună 
nevestei: 

— Vrei şi tu, mamă, ceva? 

— Dragul meu, răspundea doamna Grandet, însufleţită de 
o demnitate maternă, vom vedea. 

Sublimă abnegaţie, pierdută în van! Grandet se credea 
foarte darnic cu nevasta lui. Filosofii care întâlnesc fiinţe ca 
Nanon, ca doamna Grandet, ca Eugenie nu sunt oare 
îndreptăţiţi să creadă că ironia este însuşirea fundamentală 
a providenţei? 

După această masă, unde pentru întâia oară fusese vorba 
despre căsătoria Eugeniei, Nanon se duse după o sticlă de 
lichior de coacăze în odaia domnului Grandet şi puţin lipsi 
să nu cadă coborând scara. 

— Mare nătângă, îi spuse stăpânul. Te laşi să luneci, ca o 
proastă, şi tu? 

— Domnule, e o treaptă care nu se mai ţine. 

— Are dreptate, întări doamna Grandet. Ar fi trebuit de 
mult dreasă. Ieri Eugenie era mai-mai să-şi scrântească 
piciorul. 

— Hai, spuse Grandet întorcându-se către Nanon şi 
văzând-o îngălbenită, pentru că e ziua de naştere a 
Eugeniei şi fiindcă era să cazi, ia un păhărel de coacăză, ca 
să-ţi vii în fire. 

— Pre legea mea, o merit pe drept, spuse Nanon. Oricine 
în locul meu ar fi spart sticla. Dar eu, chiar dacă-mi 


frângeam cotul, tot ţineam sticlă-n sus. 

— Biata Nanon! zise Grandet turnându-i lichiorul. 

— Te-ai lovit? întrebă Eugenie, privind-o îngrijorată. 

— Nu, fiindcă m-am proptit în şolduri. 

— Ei bine, pentru că astăzi e ziua de naştere a Eugeniei, 
zise Grandet, voi drege treapta. Voi nu sunteţi în stare să 
puneţi piciorul în colţ, acolo unde treapta mai e încă destul 
de solidă. 

Grandet luă lumânarea, îşi lăsă nevasta, fiica şi sluga fără 
altă lumină decât cea de la soba care arunca flăcări vii şi se 
duse în magazie după scânduri, cuie şi ciocan. 

— Să vă ajut? îi strigă Nanon, auzind cum bate în scară. 

— Nu, nu. Doar mă pricep destul la asta, răspunse fostul 
dogar. 

În vreme ce Grandet îşi dregea scara putrezită, fluierând 
tare în amintirea anilor tinereţii, cei trei Cruchoţi bătură în 
uşă. 

— Dumneata eşti, domnule Cruchot? întrebă Nanon 
uitându-se printre gratii. 

— Da, răspunse preşedintele. 

Nanon deschise uşa, şi lumina focului răsfrântă în boltă 
îngădui Cruchoţilor să nimerească intrarea în sală. 

— A! Veniţi s-o sărbătoriţi? le zise Nanon mirosind florile. 

— Iertaţi-mă, domnilor, spuse Grandet recunoscând 
glasurile prietenilor, numaidecât sunt al dumneavoastră! 
Nu-s din cei coborâţi cu hârzobul din cer, îmi cârpesc 
singur o treaptă de la scară. 

— Vedeţi-vă înainte de treabă, domnule Grandet! 
Cărbunarul e stăpân în casa lui13, rosti sentenţios 
preşedintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni n-o 
pricepea. 

Doamna şi domnişoara Grandet se ridicară. Atunci 
preşedintele, profitând de întuneric, şopti Eugeniei: 

— Îngăduiţi-mi, domnişoară, să vă urez astăzi, cu prilejul 
zilei dumneavoastră de naştere, mulţi ani fericiţi şi o 
sănătate la fel cu cea de care vă bucuraţi. 


Îi oferi un buchet de flori rare în Saumur, apoi, apucând 
moştenitoarea de braţe, o sărută de două ori pe gâtcuo 
stăruinţă care o făcu pe Eugenie să roşească. Preşedintele, 
care semăna cu un piron ruginit, credea că aşa se face 
curte. 

— Nu te jena, spuse Grandet intrând. Prinzi parcă aripi în 
zilele de sărbătoare, domnule preşedinte! 

— Dar alături de domnişoara, răspunse abatele Cruchot, 
înarmat cu buchetul lui, toate zilele ar fi pentru nepotul 
meu zile de sărbătoare. 

Abatele sărută mâna Eugeniei. lar maestrul Cruchot 
sărută tânăra fată pe amândoi obrajii şi zise: 

— Iaca aşa cresc fetele! În fiecare an cu douăsprezece 
luni. 

Aşezând lumânarea în faţa pendulei, Grandet, care nu se 
lăsa de o glumă până nu te scotea din sărite cu ea când i se 
părea că e hazlie, cuvântă: 

— Pentru că e ziua Eugeniei, să aprindem candelabrele! 

Scoase cu grijă braţele candelabrelor, înşuruba un 
trandafir la fiecare piedestal, luă din mâna lui Nanon o 
lumânare neîncepută, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o 
vâri în sfeşnic, o înţepeni, o aprinse şi se duse să se aşeze 
lângă nevastă, privind pe rând prietenii, fiica şi cele două 
lumânări. 

Abatele Cruchot, un omuleţ grăsun, cu o perucă netedă şi 
roşcată, cu o înfăţişare de bătrânică veselă, păşind în 
încălţările zdravene cu catarame de argint, zise: 

— Des Grassinii n-au venit? 

— Încă nu, răspunse Grandet. 

— Dar trebuie să pice? întrebă bătrânul notar, 
schimonosindu-şi obrazul, ciuruit ca un linguroi de cules 
spuma. 

— Aşa cred, răspunse doamna Grandet. 

— Aţi isprăvit culesul viilor? îl întrebă preşedintele 
Bonfons pe Grandet. 


— Peste tot, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se 
să se plimbe de-a lungul sălii şi umflându-şi pieptul într-o 
mişcare plină de trufie, ca şi cuvintele „peste tot”. 

Pe uşa coridorului care ducea la bucătărie, o zări pe 
Nanon stând la gura sobei, cu o lumânare aprinsă şi pre- 
gătindu-se să toarcă acolo, ca să nu se amestece în 
sărbătoarea lor. 

— Nanon, spuse el, înaintând în coridor, n-ai vrea să stingi 
focul şi lumânarea şi să vii să stai cu noi? Slavă Domnului, 
sala e destul de mare pentru toţi. 

— Dar, domnule, o să aveţi lume bună. 

— Nu eşti şi tu ca şi ei? Sunt tot din coasta lui Adam, ca şi 
tine. 

Grandet se apropie de preşedinte şi-i spuse: 

— Ţi-ai vândut recolta? 

— Nu, o păstrez. Dacă vinul e bun acum, în doi ani are să 
fie şi mai bun. Proprietarii, după cum ştiţi, s-au hotărât să 
ţină la preţ, şi anul acesta, belgienii n-au să aibă încotro. 
Cum vor pleca, aşa se vor întoarce. 

— Da, însă trebuie să ne ţinem tari, rosti Grandet cu un 
glas care-l făcu pe preşedinte să tresară. 

„O fi cumva şi el băgat în asta?” se gândi Cruchot. 

În aceeaşi clipă, o lovitură de ciocan vesti familia des 
Grassins, şi sosirea lor puse capăt convorbirii începute între 
doamna Grandet şi abate. 

Doamna des Grassins era una din acele femei vioaie, 
durdulii, bălane şi rumene care, datorită unui regim 
claustrat de provincie şi datorită obiceiurilor unei prea 
virtuoase vieţi, se păstrează încă tinere la patruzeci de ani. 
Ele sunt asemenea ultimilor trandafiri de toamnă, a căror 
privelişte e o desfătare, dar ale căror petale au nu ştiu ce 
răceală şi a căror mireasmă s-a istovit. Se îmbrăca bine, îşi 
aducea toaletele de la Paris, dădea tonul în Saumur şi 
oferea serate. Bărbatul ei, fost ofiţer de stat-major în garda 
imperială, greu rănit la Austerlitz şi scos la pensie, păstra, 


cu toată consideraţia sa pentru Grandet, ţinuta înfiptă a 
militarilor. 

— Bună ziua, Grandet! spuse podgoreanului, întinzându-i 
mâna şi afectând un soi de superioritate, sub care îi strivea 
întotdeauna pe Cruchoţi. Domnişoară, se adresă el apoi 
Eugeniei, după ce se înclinase în faţa doamnei Grandet, eşti 
mereu frumoasă şi cuminte, încât nu ştiu ce aş putea să-ţi 
mai urez! 

Pe urmă prezentă o lădiţă, pe care o tăbârcea servitorul 
lui, şi care conţinea o bruyere du cap, floare adusa de 
curând în Europa şi cu totul rară. 

Doamna des Grassins o sărută foarte drăgăstos pe 
Eugenie, îi strânse mâna şi spuse: 

— Adolphe şi-a luat însărcinarea să-ţi prezinte micul meu 
dar. 

Un tânăr înalt, blond, palid şi plăpând, cu apucături destul 
de alese, sfios în aparenţă, dar care cheltuise la Paris, unde- 
şi făcuse dreptul, opt sau zece mii de franci peste suma 
fixată de acasă, se apropie de Eugenie, o sărută pe amândoi 
obrajii şi-i oferi o cutie cu toate cele de trebuinţă pentru 
cusut, ale cărei scule erau toate de argint suflat cu aur; 
marfă într-adevăr fără gust, în ciuda stemei cu iniţiale 
gotice E. G. Destul de meşter gravate pentru a da casetei 
un aspect foarte îngrijit. Deschizând-o, Eugenie avu una din 
acele bucurii nesperate şi depline care fac tinerele fete să 
roşească, să tresalte, să tremure de plăcere, întoarse ochii 
spre tatăl său, ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe dacă îi era 
îngăduit să accepte, şi domnul Grandet rosti un „Primeşte, 
fiica mea!”, al cărui accent ar fi făcut faima unui actor. Cei 
trei Cruchoţi rămaseră uluiţi văzând privirea de bucurie 
aruncată lui Adolphe des Grassins de către moştenitoare, în 
ai cărei ochi asemenea bogății păreau nemaipomenite. 

Domnul des Grassins oferi domnului Grandet o priză de 
tabac, trase şi el una, scutură praful căzut pe panglica 
Legiunii de Onoare, prinsă la butoniera hainei sale albastre, 
şi apoi se uită la Cruchoţi cu un aer ce părea a spune: 


— Acum să vă văd. 

Doamna des Grassins îşi aruncă privirea asupra vaselor 
albastre, unde se aflau buchetele aduse de Cruchoţi, 
cercetând darurile lor cu prefăcuta admiraţie a unei femei 
ironice, în împrejurarea asta cu totul delicată, abatele 
Cruchot lăsă musafirii să se aşeze în jurul focului şi se duse 
să se plimbe în fundul sălii cu Grandet; pe urmă, când 
amândoi ajunseră în dreptul ferestrei celei mai depărtate 
de des Grassins, abatele şopti la urechea zgârcitului: 

— Oamenii ăştia aruncă banii pe fereastră. 

— Ce-are-a face, dacă intră tot în pivniţa mea. Replică 
bătrânul podgorean. 

— Dacă te-ar bate gândul să dai nişte foarfeci de aur fiicei 
dumitale, ai avea foarte lesne de unde, zise abatele. 

— Îi dau ceva mai mult decât foarfeci, răspunse Grandet. 

„Nepotul meu e un nătărău, se gândi abatele uitându-se la 
preşedinte, al cărui păr zbârlit făcea şi mai urâtă mutra lui 
smolită. Nu putea dibaci şi el vreun fleac mai de preţ?” 

— Hai să facem partida, doamnă Grandet, spuse doamna 
des Grassins. 

— Dar ne-am strâns toţi, am putea înjgheba două mese. 

— Pentru că e ziua Eugeniei, să facem cu toţii un loton, 
spuse moş Grandet, aceşti doi copii vor lua şi ei parte. 

Fostul dogar, care niciodată nu juca nici un joc, arătă spre 
fiică-sa şi spre Adolphe. 

— Hai, Nanon, aşază mesele. 

— O să-ţi ajutăm, domnişoară Nanon, vorbi voios doamna 
des Grassins, încântată de bucuria pe care i-o făcuse 
Eugeniei. 

— În viaţa mea n-am fost atât de mulţumită! mărturisi 
moştenitoarea. N-am văzut nicăieri ceva atât de frumos! 

— Adolphe a adus-o de la Paris, şi el a ales-o, îi şopti 
doamna des Grassins la ureche. 

„Hai, hai, mai tacă-ţi clanţa, muiere intrigantă, îşi spunea 
preşedintele. De veţi avea vreodată, tu sau bărbatu-tău, 
vreun proces, am să vă tăbăcesc eu pielea.” 


Notarul, aşezat într-un colţ, privea liniştit la abate, 
spunându-şi: „Orice-ar face des Grassinii, averea mea, cea a 
fratelui meu şi cea a nepotului meu se urcă de fapt la un 
milion o sută de mii de franci. Des Grassinii au cel mult pe 
jumătate şi mai au o fată; n-au decât să ofere tot ce poftesc! 
Şi moştenitoarea, şi darurile tot ale noastre vor rămâne 
într-o bună zi.” 

La opt şi jumătate seara, două mese erau întinse. 
Frumoasa doamnă des Grassins izbutise să-şi aşeze fiul 
lângă Eugenie. Actorii acestei scene, plină de interes, deşi 
vulgară în aparenţă, fiecare cu cartoanele pestriţe şi 
cifrate, cu fişele de sticlă albastră în mână, păreau că 
ascultă glumele bătrânului notar, care nu scotea un număr 
fără să nu pomenească o vorbă hâtră; dar de fapt toţi se 
gândeau numai la milioanele domnului Grandet. 

Bătrânul dogar privea cu vanitate penele trandafirii, 
proaspăta toaletă a doamnei des Grassins, capul marţial al 
bancherului; privea la preşedinte, la abate, la notar şi îşi 
spunea: „loţi sunt aici pentru bănuţii mei. Vin aici să se 
plictisească pentru fata mea! Ehei! Numai că fata mea nu 
va fi nici pentru unii, nici pentru alţii, şi toţi indivizii ăştia 
îmi slujesc de nadă pentru pescuit!” 

Această petrecere de familie, în acel vechi salon cenuşiu, 
abia luminat de două lumânări; râsetele lor, însoţite de 
duruitul vârtelniţei harnicei Nanon, şi care nu erau sincere 
decât pe buzele Eugeniei sau ale maică-şi, micimea aceasta 
legată de interese atât de mari; acea tânără fată, asemenea 
păsărilor, victime ale marelui preţ la care sunt puse fără s-o 
ştie, şi care se afla împresurată, înăbuşită de făţarnicele 
dovezi de prietenie ce-o amăgeau: totul dădea acestei scene 
o comică tristeţe. De altminteri nu e o scenă din toate 
timpurile şi de pretutindeni, dar redusă la cea mai simplă 
expresie? Figura lui Grandet, exploatând făţarnica fidelitate 
a celor doua familii, storcind din aceasta enorme foloase, 
domina şi lumina drama. Nu era oare singurul zeu modern, 


în care crede lumea? Banul, în toată puternicia lui, 
exprimat printr-o singură imagine? 

Dulcile sentimente ale vieţii nu ocupau acolo decât un loc 
neînsemnat; ele însufleţeau numai trei inimi curate, cea a 
lui Nanon, a Eugeniei şi a maică-şi. Şi câtă ignoranță în 
nevinovăția lor, Eugenie şi maică-sa nu ştiau nimic despre 
averea lui Grandet, nu cunoşteau rosturile vieţii decât în 
lumina serbedelor lor închipuiri şi nici nu preţuiau, nici nu 
dispreţuiau banul, fiind obişnuite să se lipsească de el. 
Simţămintele lor rănite fără să-şi dea seama, dar sângerând 
totuşi, secretul fiinţei lor făceau din ele nişte prea ciudate 
excepţii în acea adunare de oameni, a căror viaţă era numai 
şi numai materială. Groaznica soartă a omului! Orice 
fericire nu-i vine decât cu preţul unei ignorante oarecare. 

În clipa când doamna Grandet câştiga un lot de optzeci de 
centime, cea mai mare miză dintre cele pontare în această 
sală, şi în vreme ce Nanon râdea de plăcere văzând-o pe 
stăpâna casei adunând acest fabulos câştig, o lovitură de 
ciocan răsună la uşa de afară cu atâta vuiet, încât femeile 
zvâcniră de pe scaunele lor. 

— Nu-i cineva din Saumur cel care bate aşa, rosti notarul. 

— Cum pot să izbească în halul ăsta? se miră Nanon. Vor 
cu tot dinadinsul să ne spargă uşa? 

— Cine naiba să fie? strigă Grandet. 

Nanon luă unul din sfeşnice şi, însoţită de Grandet, se 
duse să deschidă. 

— Grandet, Grandet, strigă nevasta lui, care, împinsă de 
un nelămurit sentiment de teamă, se repezi spre uşa sălii. 

Toţi jucătorii se uitară unii la alţii. 

— Dacă am merge să vedem ce-i? propuse domnul des 
Grassins. Lovitura asta de ciocan îmi pare piază-rea. 

Domnul des Grassins abia izbuti să întrezărească chipul 
unui tânăr, însoţit de hamalul mesageriilor, care ducea două 
geamantane uriaşe şi târa nişte valize. Grandet se întoarse 
brusc către nevastă şi-i spuse; 


— Doamnă Grandet, du-te la jocul dumitale! Lasă-mă pe 
mine să mă lămuresc cu domnul. 

Apoi trase cu zgomot uşa odăii unde jucătorii, tulburaţi, îşi 
reluară locurile, dar fără să mai continue jocul. 

— E cineva din Saumur, domnule des Grassins? îl întrebă 
soţia. 

— Nu, e un călător. 

— Nu poate veni decât de la Paris. 

— Într-adevăr, spuse notarul, scoţându-şi vechiul 
ceasornic, gros de două degete şi care semăna cu o corabie 
olandeză, e ora nouă. Al naibii! Diligenta cursei principale 
nu întârzie niciodată. 

— Şi e tânăr domnul ăsta? întrebă abatele Cruchot. 

— Da, răspunse domnul des Grassins. Vine cu nişte bagaje, 
care trebuie să cântărească cel puţin trei sute de chile. 

— De ce nu s-o fi întorcând Nanon? observa Eugenie. 

— Nu poate fi decât o rudă de-a dumneavoastră, zise 
preşedintele. 

— Să punem mizele, rosti blând doamna Grandet. După 
glas am simţit că domnul Grandet este contrariat: poate să 
nu-i placă auzind că vorbim despre afacerile lui. 

— Domnişoară, zise Adolphe vecinei sale, trebuie să fie 
vărul dumneavoastră, Grandet, un tânăr foarte frumos, pe 
care l-am cunoscut la balul domnului de Nucingen. 

Adolphe nu mai continuă, maică-sa îi făcu semn cu 
piciorul, cerându-i cu glas tare zece centime pentru miză. 

— N-ai de gând să taci o dată, prostănacule?! îi suflă apoi 
la ureche. 

În clipa aceea, Grandet se întoarse fără Nanon, ai cărei 
paşi, împreună cu ai hamalului, răsunară pe scări. Bătrânul 
era urmat de călătorul care de câteva minute stârnise atâta 
curiozitate şi stăpânea atât de viu cugetele, încât sosirea sa 
în această casă şi felul cum picase în mijlocul acestei lumi s- 
ar fi putut asemui cu acela al unui melc într-un stup, sau cu 
al unui păun într-o obscură găinărie de sat. 

— Aşază-te lângă foc, îl îndemnă Grandet. 


Înainte de a se aşeza, tânărul străin salută foarte politicos 
adunarea. Bărbaţii se ridicară ca să-i răspundă printr-o 
politicoasă plecăciune, iar femeile făcură o ceremonioasă 
reverență. 

— Desigur, sunteţi îngheţat, domnule? îl întrebă doamna 
Grandet; poate că veniţi din.? 

— Femeia, tot femeie! întrerupse bătrânul podgorean, 
sfârşind citirea scrisorii pe care o ţinea în mână. Lăsaţi-l pe 
domnul să se odihnească. 

— Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva. Îndrăzni 
Eugenie. 

— Are limbă, răspunse cu asprime podgoreanul. Străinul 
fu singurul surprins de această scenă. Ceilalţi erau deprinşi 
cu apucăturile despotice ale avarului. Totuşi, după ce 
amândouă întrebările şi amândouă răspunsurile fură 
schimbate, străinul se sculă de pe scaun, se aşeza cu 
spatele la foc, ridică un picior ca să-şi încălzească talpa şi 
răspunse Eugeniei: 

— Îţi mulţumesc, verişoară, am mâncat la Tours. Şi adause, 
uitându-se la Grandet: Nu am nevoie de nimic, nu mă simt 
nicidecum obosit. 

— Domnul vine din capitală? întrebă doamna des Grassins. 

Domnul Charles, aşa cum se numea fiul domnului Grandet 
din Paris, ridică, drept răspuns, un monoclu atârnat cu un 
lănţişor de gât, îl puse la ochiul drept ca să cerceteze ce se 
afla pe masă şi persoanele care erau în jurul ei, se uită cu 
impertinenţă la doamna des Grassins şi îi spuse, după ce 
cuprinse totul cu privirea: 

— Da, doamnă. Joci loton, mătuşico, adause el către 
doamna Grandet, te rog, urmează-ţi jocul, prea e amuzant, 
ca să-l întrerupi. 

„Eram sigură că e vărul”, gândea doamna des Grassins, 
aruncându-i mici ocheade. 

— Patruzeci şi şapte, strigă bătrânul abate. Dar 
marchează, doamnă des Grassins, nu-i numărul dumitale? 


Domnul des Grassins puse o fişă peste cartonul soţiei sale, 
care, cuprinsă de triste presimţiri, nu-i slăbea din ochi nici 
pe vărul de la Paris, nici pe Eugenie, fără să se mai 
sinchisească de loton. Din când în când, tânăra 
moştenitoare arunca priviri furişe verişorului său, iar soţia 
bancherului putu lesne descifra un crescendo de uimire ori 
de curiozitate. 

Capitolul II. 

VĂRUL DIN PARIS. 

Domnul Charles Grandet, preafrumos june de douăzeci şi 
doi de ani, făcea în momentul acela un ciudat contrast cu 
tipicarii provinciali, cam iritaţi de ifosele sale aristocratice, 
pe care toţi le studiau ca să aibă de ce râde. Aici e nevoie de 
o lămurire. 

La douăzeci şi doi de ani, tinerii sunt încă aşa de aproape 
de copilărie, încât lesne pot să se dedea la copilării. Astfel, 
poate, la o sută dintre dânşii s-ar fi găsit nouăzeci şi nouă 
care să se poarte aidoma cum se purta Charles Grandet. Cu 
câteva zile înainte de această seară, tatăl său îi spusese să 
plece pentru câteva luni la fratele lui din Saumur. Poate că 
domnul Grandet din Paris se gândea la Eugenie. Charles, 
care venea în provincie pentru întâia oară, îşi pusese în 
gând să apară acolo sub înfăţişarea unui june la modă, să 
bage în sperieţi ţinutul cu luxul său, să rămână de pomină şi 
să importe acolo toate inovațiile vieţii pariziene, în sfârşit, 
într-un cuvânt, voia să piardă la Saumur mai mult timp 
decât la Paris cu lustruitul unghiilor şi să afecteze excesiva 
preţiozitate a ţinutei, pe care un tânăr elegant o părăseşte 
uneori pentru o delăsare, ce nu-i lipsită nici ea de farmec. 

Charles îşi aduse deci cel mai frumos costum de 
vânătoare, cea mai frumoasă puşcă, cel mai frumos cuţit, 
cea mai frumoasă geantă de vânătoare din Paris, îşi aduse 
colecţia sa de cele mai ingenioase jiletci: cenuşii, albe, 
negre, de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, 
tărcate, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la 
gât, cu nasturi de aur. Îşi aduse tot felul de gulere şi de 


cravate la modă în acea epocă, îşi mai aduse două costume 
lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie. Luase cu el şi 
frumosul serviciu de toaletă de aur, primit de la mama lui în 
dar. Luase, în sfârşit, toate nimicurile de dandi, fără să uite 
încântătoarea călimară, pe care i-o dăduse cea mai 
drăgălaşă dintre femei - cel puţin pentru el - care se chema 
Annette şi care călătorea, plicticos şi conjugal, cu soţul în 
Scoţia, fiind victima unor bănuieli, din a căror pricină 
trebuia să-şi sacrifice deocamdată fericirea, precum şi o 
foarte frumoasă hârtie de scrisori, ca să-i scrie din două în 
două săptămâni. Cărase în fine un mare transport de 
flecuşteţe pariziene pe cât se poate de complet, unde, de la 
cravaşa cu care se începe un duel şi până la splendidele 
pistoale cizelate, cu care se încheie, nu lipsea nimic din 
toate uneltele ce slujesc unui tânăr trândav ca să-şi ocupe 
viaţa. Tatăl său îi spusese să călătorească singur şi cât mai 
simplu; venise în cupeul diligentei, reţinut numai pentru el, 
bucuros să nu uzeze o minunată caleaşca de drum, 
comandată anume pentru a întâmpina pe draga sa Annette, 
marea doamnă, carE. EtC. Şi pe care trebuia s-o 
întâlnească în luna lui iunie la băile din Baden. 

Charles socotea că va cunoaşte o sută de persoane la 
unchiul său, că va vâna în pădurile lui, că va duce în sfârşit 
acolo o viaţă de castel; nu ştia că avea să-l găsească la 
Saumur, unde nu se oprise decât ca să întrebe de drumul 
spre Froidfond; dar, aflând că este în oraş, crezu că-l va 
găsi într-un palat. Ca să se înfăţişeze cât mai bine unchiului 
său, fie la Saumur, fie la Froidfond, îmbrăcase cel mai 
cochet costum de călătorie, de o simplicitate căutată, cel 
mai adorabil, ca să întrebuinţăm cuvântul care în acea 
vreme rezuma perfecţiunile desăvârşite ale unui lucru sau 
ale unui om. La Tours, un frizer îi buclase frumosul păr 
castaniu; se primenise şi-şi pusese o cravată neagră de 
satin, potrivită cu un guler rotund în aşa fel, ca să încadreze 
cât mai plăcut chipul său alb şi surâzător. O redingotă de 
călătorie, pe jumătate încheiată, îi strângea talia, lăsând să 


se vadă o jiletcă de caşmir cu şal, sub care mai era o a doua 
jiletcă, albă. Ceasornicul, abandonat cu neglijenţă într-un 
buzunar, era prins de butonieră cu un lănţişor de aur. 
Pantalonii cenuşii se încheiau pe laturi, unde broderii de 
mătase neagră înfrumuseţau cusăturile, învârtea un 
bastonaş, a cărui măciulie de aur sculptată nu vătăma 
nicidecum frăgezimea mănuşilor cenuşii, în sfârşit, cascheta 
era de un gust fără seamăn. 

Un parizian, numai un parizian din cea mai înaltă societate 
putea să se îmbrace aşa, fără a părea caraghios, şi să dea o 
prestigioasă armonie tuturor acestor nimicuri, pe care de 
altfel le susţinea un aer brav, aerul unui tânăr care are 
pistolete frumoase, un ochi sigur şi o mai are şi pe Annette. 

Acum, dacă vreţi să vă daţi cumva seama de uimirea 
localnicilor din Saumur, cât şi de aceea a tânărului parizian, 
dacă voiţi să vedeţi mai bine via strălucire pe care eleganța 
călătorului o arunca în mijlocul umbrelor sure din sală şi al 
feţelor care completau tabloul de familie, încercaţi să vi-i 
închipuiţi pe Cruchoţi. Toţi trei trăgeau tabac pe nas şi nu 
se mai sinchiseau de mult să scuture praful şi stropii negri, 
ce le mânjeau jaboul îngălbeni-telor cămăşi cu gulere 
boţite. Cravatele lor moi se răsuceau ca frânghiile îndată ce 
erau puse la gât. Enorma cantitate de rufărie le îngăduia să 
n-o spele decât o dată la şase luni şi s-o păstreze în fundul 
scrinurilor, lăsând timpul să-şi imprime nuanțele vinete şi 
vechi. Era în ei o desăvârşită împerechere a ursuzlăcului şi 
a moşnegăriei. Chipurile lor, tot atât de veştede cât le erau 
hainele de ponosite, tot aşa de zbârcite ca şi pantalonii lor, 
păreau uzate, scorojite şi schimonosite. 

Negilijenţa generală a celorlalte veşminte, toate 
desperecheate şi fără prospeţime, după cum sunt îndeobşte 
straiele de provincie, unde oamenii, încetul cu încetul, nu se 
mai îmbracă unii pentru alţii şi-şi cruţă perechea de 
mănuşi, se acorda aidoma cu nepăsarea Cruchoţilor. 
Oroarea de modă era singurul punct asupra căruia des 
Grassinii şi Cruchoţii se înțelegeau de minune. 


De îndată ce parizianul îşi punea monoclul ca să cerceteze 
ciudatul mobilier din sală, scândurile podelei, culoarea 
lemnăriei pe care urmele lăsate de muşte ar fi fost de ajuns 
ca să puncteze Enciclopedia metodică şi Monitorul1 4, la 
clipeală jucătorii de loton îşi ridicau nasul şi-l priveau cu 
aceeaşi minunare cu care ar fi contemplat o girafă. Domnul 
des Grassins şi fiul său, pentru care chipul şi portul unui 
june la modă nu însemnau ceva chiar cu totul necunoscut, 
împărtăşiseră totuşi mirarea celorlalţi, fie că se aflau sub 
nelămurita înrâurire a unui sentiment general, fie că-i 
încuviinţau şi ei, spunând compatrioţilor prin ocheade pline 
de ironie: 

— lată cum sunt ăia de la Paris! 

Toţi puteau de altfel să-l cântărească şi să-l drămăluiască 
în voie pe Charles, fără teamă că vor supăra cumva pe 
stăpânul casei. Grandet era absorbit de interminabila 
scrisoare pe care o ţinea în mână şi, ca s-o poată citi, luase 
singurul sfeşnic de pe masă, fără să se sinchisească de 
musafiri şi de jocul lor. 

Eugenie, pentru care modelul unei asemenea perfecţiuni, 
fie la port, fie la chip, îi era cu totul necunoscut, credea că 
vede în vărul său o creatură coborâtă din regiunile serafice. 
Respira cu nesaţ adierile împrăştiate de acest păr lucios şi 
buclat atât de grațios. Ar fi vrut să poată atinge pielea 
catifelată a acestor frumoase şi fine mănuşi. Invidia mâinile 
mici ale lui Charles, tenul, frăgezimea şi delicateţea 
trăsăturilor sale. În sfârşit, dacă imaginea aceasta poate 
rezuma impresiile pe care spilcuitul tânăr le-a stârnit în 
mintea unei fete neştiutoare, veşnic ocupată cu ţârâitul 
ciorapilor, cu cârpitul hainelor lui tătâne-său şi a cărei viaţă 
se scursese numai sub acele tavanuri înnegrite, fără a zări 
pe uliţa lor tihnită mai mult de un trecător pe ceas - 
înfăţişarea vărului său izbuti să-i trezească în inimă emoţiile 
subtilei voluptăţi pe care le inspiră unui tânăr răpitoarele 
figuri de femei desenate de Westall în albumele englezeşti 
şi gravate de Finden15 - cu o daltă atât de măiastră, încât 


suflând asupra hârtiei, ţi-e frică să nu zboare cereştile 
arătări. 

Charles scoase din buzunar o batistă brodată de marea 
doamnă, care călătorea în Scoţia. Văzând acea nespusă 
frumuseţe, migălită cu atâta drag în ceasurile pierdute 
pentru dragoste, Eugenie se uită la vărul ei ca să afle dacă 
o va folosi într-adevăr. Manierele lui Charles, gesturile lui, 
felul în care-şi punea monoclul, impertinenţa-i afectată, 
disprețul pentru caseta care făcuse atâta bucurie bogatei 
moştenitoare şi pe care el o găsea, nici vorbă, sau fără 
valoare, sau ridicolă, în sfârşit, tot ce-i supăra pe Cruchoţi 
sau pe des Grassini ei îi plăcea aşa de mult, încât înainte de 
a închide ochii avea să viseze multă vreme la asemenea 
minune de văr. Numerele erau trase cu foarte mare 
încetineală, iar nu după mult, jocul de loton se sfârşi. Uriaşa 
Nanon intră şi spuse cu glas tare: 

— Doamnă, trebuie să-mi daţi rufărie, ca să aştern patul 
pentru domnul. 

Doamna Grandet ieşi după Nanon. Doamna des Grassins 
spuse atunci în şoaptă: 

— Să ne luăm banii şi să lăsăm jocul. 

Fiecare îşi luă înapoi, cei doi gologani din ciuntita 
farfurioară, unde îi pusese; apoi adunarea se ridică şi cu 
toţii se îndreptară spre foc. 

— Aţi isprăvit? întrebă Grandet, fără să-şi ridice ochii de 
pe scrisoare. 

— Da, da, răspunse doamna des Grassins, aşezându-se 
lângă Charles. 

Eugenie, mânată de una din acele porniri ce încolţesc în 
inima tinerelor fete când un simţământ necunoscut se înfige 
în ea pentru întâia oară, părăsi masa pentru a se duce să 
dea o mână de ajutor mamei şi lunganei Nanon. Dacă ar fi 
fost descusută de un iscusit duhovnic, i-ar fi mărturisit fără 
îndoială că nu se gândea nici la mamă, nici la Nanon, ci era 
chinuită de arzătoarea dorinţă de-a avea grijă de vărul ei, 
de a-i inspecta odaia, să mai pună acolo vreun lucruşor, să 


înlăture orice neiertată uitare, să prevadă totul, ca să-i facă 
odaia cât mai primitoare şi mai elegantă. Eugenie se şi 
credea singura fiinţă în stare să înţeleagă gusturile şi 
gândurile acestui verişor. 

Într-adevăr, din fericire, sosi la timp pentru a dovedi 
mamei şi lui Nanon, care se întorceau crezând că totul e 
gata, că tocmai totul era încă de făcut, îi dădu spătoasei 
Nanon ideea să încălzească cearşafurile cu jăratic; ea însăşi 
acoperi vechea faţă de masă cu alta mai mică şi porunci lui 
Nanon s-o schimbe în fiecare dimineaţă. Convinse pe maică- 
sa de nevoia unui foc în cămin şi o făcu pe Nanon să aducă, 
fără să spună părintelui său, un braţ mare de lemne şi să-l 
pună în coridor. Dădu fuga într-un suflet să caute într-unul 
din unghere o veche tavă de lac, rămasă din moştenirea 
lăsata de bătrânul domn de la Bertelliere, luă totodată un 
pahar de cristal în şase muchii, o linguriţă despoleită, o 
carafă antică, pe care se aflau gravaţi nişte amoraşi, şi puse 
triumfal totul pe un colţ al căminului, într-un sfert de ceas îi 
veniseră mai multe gânduri decât de-a lungul întregii sale 
vieţi. 

— Mamă, spuse ea, verişorul n-o să poată îndura mirosul 
lumânării de seu. Dacă am cumpăra una de ceară? Uşoară 
ca o pasăre, alergă şi scoase din pungă cinci franci, pe care- 
i primise pentru cheltuielile ei din cursul lunii. 

— "Ţine, Nanon, spuse, du-te repede. 

— Dar ce-o să spună tata? 

Această întrebare teribilă ţâşni de pe buzele doamnei 
Grandet când îşi văzu fiica înarmată cu o veche zaharniţă 
de Sevres, adusă din castelul de Froidfond de către 
Grandet. 

— Şi de unde o să iei zahăr? Tu eşti nebună? 

— Mamă, Nanon va cumpăra şi zahăr şi lumânare. 

— Dar tata? 

— S-ar cuveni oare ca nepotul lui să nu poată bea un 
pahar de apă cu zahăr? De altfel, tata nici n-are să bage de 
seamă. 


— Tatăl tău vede tot! spuse doamna Grandet clătinând din 
cap. 

Nanon şovăia; ea îşi cunoştea bine stăpânul. 

— Dar pleacă odată, Nanon, doar e ziua mea! Nanoi 
izbucni într-un hohot gros auzind prima gluma pe care o 
făcuse vreodată tânăra sa stăpână şi se supuse, în timp ce 
Eugenie şi maică-sa se trudeau să orânduiască cât mai 
plăcut odaia hotărâtă de domnul Grandet pentru nepotul 
lui. Charles era ţinta atenţiilor doamnei des Grassins, care-i 
făcea avansuri. 

— Trebuie să aveţi mult curaj, domnule, rosti ea, ca să 
părăsiţi plăcerile capitalei tocmai în timpul iernii pentru a 
veni să locuiţi la Saumur. Dar, dacă nu vă înspăimântăm 
prea mult, veţi vedea că pe-aici se poate şi petrece. 

Spunând acestea, îi aruncă o adevărată ocheadă de 
provincie, unde de obicei femeile pun atâta rezervă şi 
prudenţă în ochi, încât comunică şi altora acea lacomă 
ispită a feţelor bisericeşti, pentru care orice plăcere pare 
sau un furt, sau un păcat. 

Charles se simţea atât de stingherit în această încăpere, 
atât de departe de măreţul castel şi de traiul fastuos pe 
care îşi închipuise că le va găsi la unchiul său, încât, 
uitându-se mai cu luare-aminte la doamna des Grassins, 
întrevăzu, în cele din urmă, o întrupare pe jumătate ştearsă 
a figurilor pariziene. Răspunse deci cât mai drăguţ la acest 
soi de invitaţie pornită de Ia dânsa şi începu o convorbire, 
în care doamna des Grassins glăsuia mai mult în şoaptă, 
potrivindu-şi treptat vocea în armonie cu natura 
destăinuirilor sale. Exista şi în Charles, şi în ea aceeaşi 
nevoie de confidenţe reciproce. După câteva clipe de 
sporovăială cochetă şi de glumiri serioase în fond, iscusita 
provincială izbuti să-i strecoare, crezând că nu e auzită de 
ceilalţi, fiindcă vorbeau toţi în timpul acesta despre 
vânzarea vinului, la care se gândea pe atunci întreg ţinutul 
Saumurului: 


— Domnule, dacă vreţi să ne faceţi cinstea de a veni la noi, 
veţi face tot atâta plăcere soţului meu, cât şi mie. Salonul 
nostru este singurul din Saumur unde veţi găsi reunite la 
un loc şi marele negoţ, şi nobilimea: aparţinem acestor 
două lumi, care nu vor să se întâlnească decât la noi, pentru 
că se petrece bine. Bărbatul meu, o pot spune cu mândrie, 
e tot atât de prețuit şi de unii, şi de alţii. Voi face în aşa fel, 
încât să uitaţi plictiseala pe care o veţi simţi aici. Dacă o să 
staţi tot la domnul Grandet, ce o să faceţi, Doamne sfinte?! 
Unchiul dumneavoastră e un om zgârcit, care nu se 
gândeşte decât la pivnițele lui; mătuşa dumneavoastră e o 
femeie bisericoasă, care nu e în stare să lege două idei, şi 
verişoara dumneavoastră e o prostuţă fără educaţie, 
comună, fără zestre şi care-şi petrece viaţa cârpind. 

„E foarte bine femeiuşcă asta!” îşi spuse Charles Grandet 
în sine, răspunzând mofturilor doamnei des Grassins. 

— Mi se pare, nevestico, că vrei să-l acaparezi pe domnul, 
spuse râzând pântecosul şi marele bancher. 

La această vorbă, notarul şi preşedintele aruncară cuvinte 
mai mult sau mai puţin răutăcioase; dar abatele îi privi cu 
un aer şiret şi le rezumă gândurile, trăgându-şi priza de 
tabac şi oferind mai departe tabachera. 

— Cine mai bine decât doamna ar putea face domnului 
onorurile Saumurului? 

— Ei, asta-i! Ce vrei să spui, domnule abate? întrebă 
domnul des Grassins. 

— O spun în cel mai măgulitor înţeles pentru dumneata, 
pentru doamna şi pentru domnul, adause vulpoiul bătrân, 
întorcându-se către Charles. 

Fără să pară că ia aminte, abatele Cruchot ştiuse să 
ghicească numaidecât convorbirea dintre Charles şi 
doamna des Grassins. 

— Domnule, îi spuse în cele din urmă Adolphe lui Charles, 
cu un glas ce voia să pară nestingherit, nu ştiu dacă vă mai 
aduceţi aminte de mine. Am avut plăcerea sa stăm faţă în 
faţă la un bal dat de domnul baron de Nucingen. 


— Aşa e, domnule, aşa e! răspunse Charles, surprins că se 
vedea ţinta tuturor atenţiilor. 

— Domnul e fiul dumneavoastră? întrebă el pe doamna des 
Grassins. 

Abatele se uită viclean la mamă. 

— Da, domnule, spuse ea. 

— Atunci, trebuie să fi fost foarte de tânăr la Paris reluă 
Charles adresându-se lui Adolphe. 

— Ce vrei, domnule?! spuse abatele, îi trimitem în Babilon 
de cum sunt înţărcaţi. 

Doamna des Grassins îl sfredeli pe abate cu o privire 
neaşteptat de pătrunzătoare. 

— Trebuie să vii în provincie, spuse el, ca să vezi femei de 
treizeci şi ceva de ani atât de fragede ca doamna, după ce 
au băieţi aproape licenţiaţi în drept. Mi se pare că mai 
trăiesc încă ziua când tinerii şi doamnele se urcau pe 
scaune ca să vă vadă dansând la bal, doamnă, adăugă 
abatele întorcându-se către adversarul său de sex feminin. 
Pentru mine, succesele dumneavoastră parcă au fost ieri. 

„Ah! javră bătrână! exclamă în sine doamna des Grassins. 
Mi-a ghicit cumva gândul?” „Pare-se că voi avea mare 
succes la Saumur”, îşi spunea în vremea aceasta Charles, 
deschizându-şi redingota, punându-şi mâna în jiletcă şi 
aruncând priviri în jurul lui pentru a imita poza lordului 
Byron, aşa cum e înfăţişat de Chantrey16. 

Lipsa oricărei atenţii a lui moş Grandet la toate acestea, 
sau mai bine zis preocuparea în care îl cufundase lectura 
scrisorii nu scăpă nici notarului, nici preşedintelui, amândoi 
căutând să-i ghicească cuprinsul după mişcările de-abia 
întrezărite pe chipul unchiaşului, puternic luminat, în acea 
clipă, de flacăra luminării. Pod-goreanul nu izbutea decât 
anevoie să-şi păstreze obişnuitul calm al fizionomiei sale. De 
altfel, fiecare ar fi putut înţelege cât de afectată era 
seninătatea domnului Grandet citind fatala scrisoare de mai 
jos: „Dragă frate, lată, se împlinesc aproape douăzeci şi trei 
de ani de când nu ne-am văzut. Căsătoria mea a fost prilejul 


ultimei noastre întrevederi, după care ne-am despărţit 
voioşi unul de altul. Desigur, nu puteam să-mi închipui în 
acea vreme că vei fi într-o bună zi singurul sprijin al familiei 
mele, a cărei prosperitate te bucura atunci. Când vei avea 
în mâini scrisoarea aceasta, n-am să mai fiu pe lume. În 
starea în care mă aflu nu vreau să supraviețuiesc ruşinii 
unui faliment. M-am menţinut pe marginea prăpastiei până 
în clipa din urmă, nădăjduind mereu să ies la suprafaţă. 
Acum trebuie să cad. Falimentele reunite ale agentului meu 
de schimb şi ale notarului meu Roguin, îmi răpesc ultimele 
resurse, nemailăsându-mi nimic. Am durerea de a datora 
aproape patru milioane, fără să pot oferi mai mult decât 
douăzeci şi cinci la sută ca activ. Vinurile înmagazinate de 
mine suferă acum scăderea ruinătoare pe care a pricinuit-o 
belşugul şi calitatea recoltei voastre. 

Peste trei zile Parisul va spune: «Domnul Grandet a fost un 
pungaş». Mă voi culca în mormânt, eu, omul cinstit, 
înfăşurat într-un linţoliu de infamie. Răpesc fiului meu şi 
numele, pe care îl pătez, şi averea mamei sale. Acest 
nenorocit copil, pe care îl ador, nu ştie nimic despre asta. 
Ne-am spus din toată inima adio. El nu ştia, din fericire, că 
ultimele palpitări ale vieţii mele se topeau în acest rămas 
bun. Nu mă va blestema oare într-o zi? Frate, frate, 
blestemul copiilor noştri este înspăimântător! Ei pot face 
apel împotriva blestemului nostru, dar al lor este irevocabil. 
Grandet, eşti mai în vârstă decât mine, trebuie să mă 
ocroteşti: fă ca Charles să nu arunce un cuvânt greu pe 
mormântul meu! Frate, dacă ţi-aş scrie cu sângele şi 
lacrimile mele, n-aş putea să pun mai multă durere în 
această scrisoare, căci aş plânge, aş sângera, aş muri şi n- 
aş mai suferi, dar sufăr şi văd moartea cu ochii uscați, iată- 
te, deci, tatăl lui Charles! Nu are rude dinspre mamă, şi tu 
ştii de ce. Pentru ce nu m-am supus prejudecăţilor sociale? 
Pentru ce am cedat dragostei?! De ce m-am căsătorit cu 
fata naturală a unui mare senior? Charles nu mai are 
familie. O, nenorocitul meu fiu! fiul meu! Ascultă, Grandet, 


nu vin să te rog pentru mine; de altfel, averea ta s-ar putea 
să nu fie destul de însemnată pentru o ipotecă de trei 
milioane; dar pentru fiul meu! Ţine bine minte, dragă frate, 
că mâinile mele care te imploră s-au împreunat gândindu- 
mă la tine. Grandet, îţi încredinţez pe Charles cu limbă de 
moarte, în sfârşit, privesc pistoalele fără durere, gândindu- 
mă că tu îi vei ţine loc de tată. Charles m-a iubit mult, am 
fost atât de bun cu el, i-am făcut întotdeauna pe plac: nu mă 
va blestema. 

De altfel ai să vezi: e blând, seamănă mamă-şi, nu-ţi va 
pricinui nici un necaz. Bietul copil! Obişnuit să se bucure de 
avere, nu cunoaşte lipsurile ce le-am dus şi unul şi altul în 
vremea sărăciei noastre de la început. Şi iată-l ruinat, 
singur. Da, toţi prietenii îl vor ocoli, şi eu voi fi cauza 
umilinţelor sale. Ah! Cum aş vrea să am braţul atât de tare, 
ca să-l trimit cu o singură lovitură în cer, lângă maică-sa. 
Nebunie! Mă întorc la nenorocirea mea, la a lui Charles. i 
l-am trimis deci ca să-i faci cunoscute şi moartea mea, şi 
soarta lui în viitor. Fii un tată pentru el, dar un tată bun. 
Nu-l smulge aşa, deodată, din viaţa lui de huzur: l-ai ucide. 
Î1 rog în genunchi să renunţe la creanţele pe care, în 
calitatea-i de moştenitor al mamei sale, le-ar putea folosi 
împotriva mea. Dar aceasta e o rugăminte de prisos: are 
onoare şi-şi va da seama că nu trebuie să se unească cu 
creditorii mei. Fă-l la vreme să renunţe la moştenirea mea. 
Arată-i asprele condiţii de viaţă în care îl arunc; şi dacă-mi 
va păstra dragoste, spune-i în numele meu că pentru el nu 
va fi pierdut totul. Da, munca ce ne-a salvat pe noi amândoi, 
poate să-i înapoieze averea ce i-o răpesc şi, dacă vrea, să 
asculte sfatul tatălui său, care pentru el ar dori să iasă o 
clipă din mormânt, îndemnându-l să plece, să se ducă în 
Indii! Frate, Charles e un tânăr cinstit şi viteaz: acordă-i un 
împrumut, ar îndura mai bine moartea decât să nu-ţi 
înapoieze primii bani pe care i-i vei împrumuta, căci o să-i 
împrumuţi, Grandet! Altfel vei avea remuşcări. Ah! dacă 
copilul meu nu va găsi la tine nici dragoste, nici sprijin, voi 


cere în veşnicie răzbunarea lui Dumnezeu pentru răutatea 
inimii tale! Dacă scăpam vreo câteva valori, aş fi putut să-i 
dau ceva din bunul mamei sale, dar plăţile de la sfârşitul 
lunii mi-au înghiţit toate resursele. N-aş fi vrut să mor 
lăsând în nesiguranţă soarta copilului meu; aş fi vrut să simt 
făgăduinţe solemne în căldura mâinii tale, care m-ar fi 
încălzit niţel; dar nu mai am vreme. În timp ce Charles 
călătoreşte, sunt nevoit să-mi închei bilanţul. Caut să 
dovedesc prin buna-credinţă care m-a călăuzit în toate 
afacerile că în nenorocirea mea nu e nici vină, nici necinste. 
Nu înseamnă oare asta că tot lui Charles îi port de grijă? 
Adio, dragă frate. Să ai parte de toate binecuvântările 
Domnului pentru mărinimoasa ocrotire pe care ţi-o cer şi pe 
care vei primi-o, nu mă îndoiesc. Va răsuna veşnic un glas, 
care se va ruga pentru tine în lumea unde ne vom duce cu 
toţii într-o zi şi unde eu am şi ajuns acum.” 

VICTOR GUILLAUME GRANDET 

— Staţi la taclale? întrebă moş Grandet împăturind 
scrisoarea pe aceleaşi îndoituri şi punând-o în buzunarul 
jiletcii. Privi la nepot cu un aer umil şi sfielnic, sub care îşi 
ascundea calculele şi tulburarea. Te-ai încălzit? 

— De minune, dragă unchiule. 

— Ei, dar unde sunt femeile? întrebă unchiul, uitând cu 
totul că nepotul avea să doarmă la el. 

În clipa aceea Eug6nie şi doamna Grandet se întoarseră. 

— S-a rânduit totul sus? le întrebă bătrânul recăpătându- 
şi calmul. 

— Da, tată. 

— Ei bine, nepoate, dacă eşti ostenit, Nanon o să te 
conducă în odaia dumitale. Fireşte, nu e un apartament de 
domnişor! Dar vei ierta pe nişte bieţi podgoreni, care n-au 
nici o lăscaie. Dările ne înghit totul. 

— Nu vrem să fim indiscreţi, Grandet! luă cuvântul 
bancherul. Poate ai de stat la taifas cu nepotul, noi vă 
spunem noapte bună. Pe mâine. 


La aceste vorbe, adunarea se ridică şi fiecare făcu în felul 
lui câte o reverență. Bătrânul notar se duse să-şi caute 
lanterna lângă uşă şi o aprinse, ca să-i însoţească pe des 
Grassini. Doamna des Grassins nu prevăzuse întâmplarea 
ce trebuia să pună prea devreme capăt acestei seri, aşa că 
servitorul încă nu-i venise. 

— Vreţi să-mi faceţi onoarea, doamnă, să primiţi braţul 
meu? o întrebă abatele Cruchot pe doamna des Grassins. 

— Mulţumesc, domnule abate. Am pe fiul meu, răspunse 
ea tăios. 

— Doamnele nu riscă să se compromită cu mine, spuse 
abatele. 

— Dă braţul domnului Cruchot, o îndemnă soţul. Abatele o 
luă îndestul de sprinten înainte împreună cu frumoasa 
doamnă, pentru a se afla la câţiva paşi depărtare de grup. 

— E foarte bine tânărul acesta, doamnă, spuse el, 
strângându-i braţul. Adio panere, culesul e gata. Trebuie să 
vă luaţi rămas bun de la domnişoara Grandet, Eugenie va fi 
a parizianului. În afară dacă verişorul n-o fi îndrăgostit de 
vreo pariziană, fiul dumneavoastră Adolphe va avea de-a 
face cu un rival dintre cei mai. 

— N-aveţi nici o grijă, domnule abate. Tânărului nu-i va 
trebui mult să vadă că Eugenie e o gâsculiţă şi o fată fără 
nici o frăgezime. N-aţi băgat de seamă? Astă-seară era 
galbenă ca o gutuie. 

— Poate aţi şi spus-o vărului? 

— Şi adică de ce să nu i-o fi spus? 

— Aşezaţi-vă mereu lângă Eugenie, doamnă, şi nu veţi 
avea prea multe de spus acestui tânăr împotriva verişoarei 
sale; va face singur o comparaţie, care. 

— Până una, alta, mi-a făgăduit că va lua poimâine masa la 
noi. 

— Ah, doamnă, dacă aţi vreA. Spuse abatele. 

— Ce să vreau, domnule abate? N-ai de gând cumva să-mi 
dai cine ştie ce sfaturi perfide? N-am ajuns la vârsta de 
treizeci şi nouă de ani cu o reputaţie fără pată, slavă 


Domnului, ca să mă fac de râs, chiar dacă mi s-ar făgădui 
împărăţia Marelui Mogol. Suntem şi unul, şi altul la vârsta 
când cunoaştem tâlcul vorbelor. Pentru o faţă bisericească, 
ai nişte idei cam năstruşnice. Ei! Asta e ceva vrednic de 
Faublas17. 

— Aşadar, l-aţi citit pe Faublas? 

— Nu, domnule abate, voiam să spun Legăturile 
primejdioase 18. 

— Ah. Această carte e infinit mai morală, spuse abatele 
râzând. Dar mă credeţi tot atât de pervers ca şi un tânăr 
din vremurile noastre. Voiam doar să vă. 

— Îndrăzniţi a spune că n-aţi avut de gând să mă 
îndemnați la lucruri ticăloase? Nu-i limpede? Dacă tânărul 
acesta, care la drept vorbind e foarte bine, mi-ar face curte, 
nu s-ar mai gândi la verişoara lui. La Paris, ştiu, sunt unele 
mame care se sacrifică şi în acest fel pentru fericirea şi 
bunăstarea copiilor lor. Dar aici, domnule abate, suntem în 
provincie. 

— Da, doamnă. 

— Şi, reluă ea, eu n-aş dori, nici chiar Adolphe n-ar dori, o 
sută de milioane câştigate cu asemenea preţ. 

— Doamnă, dar n-am vorbit de o sută de milioane. Ispita ar 
fi fost în acest caz poate mai presus de puterile noastre, şi 
ale unuia, şi ale altuia. Cred numai că o femeie onestă poate 
să-şi îngăduie, cu gânduri bune, mici cochetării, fără 
urmare, care fac parte din îndatoririle mondene şi care. 

— Credeţi? 

— Nu trebuie oare, doamnă, să încercăm a ne face 
agreabili unii altora? Îngăduiţi-mi să-mi şterg nasul. Vă 
încredinţez, doamnă, că vă privea cu un aer mult mai 
măgulitor decât pe mine; dar îl iert pentru faptul că preferă 
bătrâneţii frumuseţea. 

— E limpede, spunea preşedintele cu vocea lui groasă, că 
domnul Grandet din Paris şi-a trimis feciorul la Saumur cu 
intenţii absolut matrimoniale. 


— Dar, atunci, vărul n-ar fi picat pe neaşteptate, răspunse 
notarul. 

— Asta nu înseamnă nimic, zise domnul des Grassins. 
Grandet e un om ascuns. 

— Dragul meu des Grassins, l-am poftit pe tânăr la noi la 
masă. Va trebui să-i inviţi pe domnul şi pe doamna de 
Larsoniere şi pe soţii du Hautoy, împreună cu frumoasa 
domnişoară du Hautoy. Numai de s-ar găti cum trebuie în 
ziua aceea! Din gelozie, mămiţica o îmbracă grozav de 
pocit! Nădăjduiesc, domnilor, că ne veţi face cinstea să 
veniţi! adăugă ea oprind grupul, pentru a se întoarce către 
cei doi Cruchoţi. 

— lată-vă acasă, doamnă, spuse notarul. 

După ce se ploconiră în faţa des Grassinilor, cei trei 
Cruchoţi intrară la ei acasă, punând la bătaie tot acel geniu 
de analiză al provincialilor pentru a cerceta pe toate feţele 
marele eveniment din acea seară, care schimba poziţiile 
respective ale Cruchoţilor şi ale des Grassinilor. Admirabilul 
bun-simţ care cârmuia acţiunile acestor mari calculatori îi 
făcu şi pe unii, şi pe alţii să înţeleagă nevoia unei alianţe de 
moment împotriva duşmanului comun. Nu trebuia oare ca 
împreună s-o împiedice pe Eugenie să se îndrăgostească de 
verişor, şi pe Charles să se gândească la verişoara lui? Va 
putea să reziste oare parizianul insinuărilor viclene, 
calomniilor mieroase, clevetirilor pline de laude, 
tăgăduielilor naive ce aveau să roiască neîncetat în jurul lui 
ca să-l ameţească? 

Când cele patru rubedenii rămaseră singure în sală, 
domnul Grandet îi spuse nepotului: 

— Trebuie să ne culcăm. E prea târziu pentru a vorbi 
despre treburile ce te-au adus aici; mâine vom găsi un ceas 
prielnic. Aici luăm micul dejun la ora opt. La prânz mâncăm 
o fructă, o bucăţică de pâine şi bem un pahar de vin alb; 
apoi cinăm ca parizienii, la ora cinci. Asta e rânduiala. Dacă 
vrei să vezi oraşul sau împrejurimile, eşti liber, ca pasărea 
cerului. O să mă ierţi dacă treburile mele n-o să-mi îngăduie 


să te întovărăşesc mereu. Ai să auzi poate spunându-se aici 
că sunt bogat: „Domnul Grandet aşa, domnul Grandet pe 
dincolo! Îi las să vorbească, palavrele lor nu-mi zdruncină 
creditul. Dar n-am nici un ban şi robesc, la vârsta mea, ca o 
calfă care n-are altă avuţie decât un hleab de unealtă şi 
două braţe vânjoase. Îţi vei da poate singur seama curând 
cât preţuieşte un ban câştigat cu sudoarea frunţii. Ei, 
Nanon, adu lumânările! 

— Nădăjduiesc, dragă nepoate, că vei găsi tot ce ai nevoie, 
adăugă doamna Grandet. lar dacă o să-ţi lipsească ceva, o 
poţi striga pe Nanon. 

— Scumpa mea mătuşă, nu cred că voi avea nevoie de 
nimic, mi-am adus tot ce-mi trebuie. Îngăduie-mi să-ţi urez 
noapte bună, de asemenea şi tinerei mele verişoare. 

Charles luă din mâinile lui Nanon o lumânare de ceară, o 
lumânare de Anjou, dar aşa de gălbuie, aşa de învechită de 
când zăcea în prăvălie şi semănând aşa de mult cu una de 
seu, încât domnul Grandet nici nu băgă de seamă 
nemaipomenita risipă. 

— Să-ţi arăt drumul, spuse omul nostru. 

În loc să-l conducă pe uşa de sub boltă, Grandet îi făcu 
onoarea să treacă prin coridorul care despărţea sala de 
bucătărie. O uşă dublă cu geam oval închidea acest coridor 
spre scară ca să nu răzbească frigul înăuntru. Dar iarna, 
viscolul şuiera vârtos prin toate ungherele şi, în ciuda alţilor 
care astupau crăpăturile, abia de se mai păstra o rămăşiţă 
de căldură. 

Nanon se duse să pună zăvorul la poartă, închise uşa sălii 
şi dădu în grajd drumul din lanţ unui câine lup, al cărui glas 
era aşa de răguşit, că părea bolnav de laringită. Zăvodul, de 
o ferocitate cumplită, n-o cunoştea decât pe Nanon. Aceste 
două făpturi ale câmpurilor se înțelegeau de minune. Când 
Charles văzu zidurile îngălbenite şi afumate ale cuştii, unde 
scara putredă scârţâia sub paşii bătrânului, dezmeticirea 
lui merse rinforzando. | se păru că se află într-un coteţ de 
păsări. Mătuşa şi verişoara, spre care se întorsese ca sa 


citească o lămurire pe feţele lor, erau însă atât de obişnuite 
cu scara aceea, încât, nebănuind nici pe departe pricina 
uluirii lui, i-au luat amândouă privirea drept o expresie 
amicală şi-i răspunseră cu un surâs drăgălaş, care-l scoase 
din fire. 

„Ce naiba m-a trimis tata să fac aici?” se întrebă în sine. 

Ajuns la primul cat, zări trei uşi fără pervazuri, vopsite în 
roşu etrusc: uşi afundate în zidul prăfuit şi ferecate cu 
scoabe de fier, ghintuite cu piroane, care se prelungeau în 
chip de făclie, ca şi clampele încuietorilor. 

Una din aceste uşi, care se găsea la capătul scării şi care 
dădea în odaia aşezată deasupra bucătăriei, era zidită. Nu 
se putea pătrunde acolo decât prin odaia lui Grandet, 
această încăpere servindu-i de birou. Singura ferestruică 
pe unde intra lumina zilei se afla apărată din afară cu gratii 
de fier. 

Nimeni, nici chiar doamna Grandet, nu avea voie să intre 
acolo; unchiaşul nostru voia să rămână singur, ca un 
alchimist în faţa cuptorului. Acolo, fără îndoială, îşi aranjase 
cu dibăcie cine ştie ce tainiţă, acolo îşi îngrămădise titlurile 
de proprietate, acolo atârnau balanţele pentru drămăluirea 
aurului, acolo se ticluiau în puterea nopţii chitanţele, 
recipisele, socotelile într-un chip aşa de desăvârşit, încât 
oamenii de afaceri, văzându-l pe Grandet întotdeauna 
pregătit pentru toate, erau în drept să creadă că are la 
ordinele lui o ştimă sau un diavol. Acolo, fără îndoială, când 
sforăia Nanon de se zdruncinau podelele, când câinele lup 
stătea de strajă şi căsca în ogradă, când doamna şi 
domnişoara Grandet dormeau tun, acolo se închidea 
bătrânul dogar ca să alinte, să mângâie, să clocească, să 
încălzească, să-şi strângă la piept aurul. Zidurile erau 
groase, obloanele oarbe. Numai el avea cheia acestui 
laborator, în care se spunea că îşi consultă planurile, unde 
se aflau însemnați până la unul toţi pomii săi fructiferi şi 
unde îşi consemna în cifre toate produsele, până la cel din 
urmă butuc de vie şi până la ultima surcea. 


Intrarea de la odaia Eugeniei era faţă în faţă cu această 
uşă astupată. Apoi, la capătul catului se găsea apartamentul 
celor doi soţi, care ocupa toată faţada casei. Doamna 
Grandet îşi avea iatacul alăturat de cel al Eugeniei, în care 
se putea intra printr-o uşă cu geamuri. Odaia stăpânului 
casei era despărțită de a soţiei printr-un perete subţire, şi 
de tainicul cabinet, printr-un zid gros. Moş Grandet îşi 
aşezase nepotul la al doilea cat, în mansarda de deasupra 
camerei sale, aşa ca să-l audă dacă i-ar fi venit poftă să iasă 
din odaie şi să umble încoace şi încolo. 

Când au ajuns în mijlocul coridorului, Eugenie şi maică-sa 
îşi dădură sărutarea de culcare; apoi, după câteva cuvinte 
de noapte bună spuse lui Charles cu răceală pe buze, dar 
cu tot focul din inima fetei, amândouă intrară în odăile lor. 

— Iată-te la tine, nepoate, îi spuse moş Grandet lui 
Charles, deschizându-i uşa. Dacă vei fi vrând cumva să ieşi, 
cheam-o pe Nanon. Află că fără ea câinele te-ar sfâşia în 
bucăţi, fără să te mai întrebe! Somn uşor! Ha! ha! 
doamnele ţi-au făcut şi focul! reluă el. 

În aceeaşi clipă lungana Nanon se ivi, aducând o 
încălzitoare pentru aşternut. 

— Alta şi mai bună! bodogăni Grandet. Ce? Crezi că 
nepotu-meu e lăuză? Hai, du jărăgaiul înapoi, Nanon! 

— Dar, domnule, aşternutu-i sloi de gheaţă, şi domnişorul 
e plăpând, cu adevărat ca o cuconiţă. 

— Fie, treacă, fiindcă aşa ţi-ai pus în cap! încuviinţă 
Grandet, împingând-o de umeri. Dar bagă de seamă să nu 
dai foc! 

Apoi zgârcitul coborî, bombănind cuvinte neînţelese. 
Charles rămase năucit în mijlocul bagajelor sale. După ce-şi 
aruncă ochii la zidurile acelei odăi mansardate, împodobită 
cu hârtie galbenă şi înflorată, cu care îndeobşte sunt 
tapetate cârciumile; la soba de piatră, al cărei aspect îţi 
băga frigul până în măduva oaselor; la scaunele de lemn, 
căptuşite cu nuiele lustruite, şi care păreau sa aibă mai 
mult de patru colţuri; la noptiera deschisă, unde ar fi putut 


încăpea un sergent de vânători; la pirpiriul lăicer aşternut 
lângă patul cu baldachin, ale cărui perdele tremurau gata 
să cadă, dumicate de viermi, se uită ţintă la uriaşa Nanon 

şi-i spuse: 

— Ei, drăcie! Ascultă, draga mea, mă aflu cu adevărat la 
domnul Grandet, fostul primar al Saumurului, fratele 
domnului Grandet din Paris? 

— Da, domnule, vă aflaţi la un domn foarte primitor, foarte 
blajin, foarte cumsecade. Vreţi să vă ajut la desfăcutul 
geamantanelor? 

— Desigur că vreau, bătrâne veteran! Nu cumva ai servit 
în marina gărzii imperiale? 

— He! he! he! făcu Nanon, ce-o mai fi şi asta, marina 
gărzii? E sărată? Merge pe apă? 

— Scoate-mi halatul de casă din geamantanul ăsta! Uite 
cheia. 

Nanon rămase cu gura căscată văzând un halat de mătase 
verde cu flori de fireturi şi cu desene antice. 

— Vă îmbrăcaţi cu ăsta ca să vă culcaţi? întrebă ea. 

— Da. 

— Sfântă Fecioară! Ce mai faţă de altar s-ar face din aşa 
ceva pentru parohie! Scumpul meu domnişor, dăru-ieşte-o 
bisericii, îţi vei mântui sufletul, pe când păstrând-o ţi-l vei 
prăpădi. Vai ce drăguţ eşti aşa! Am s-o chem pe 
domnişoara, să te vadă. 

— Hai, Nanon, de vreme ce Nanon te cheamă, hai, taci 
odată! Lasă-mă să mă culc, voi rândui mâine bagajele! Şi 
dacă halatul meu îţi place atât de mult, îţi vei mântui tu 
sufletul. Sunt prea bun creştin ca să nu ţi-l dau la plecare şi 
să faci din el ce-ţi pofteşte inima. 

Nanon rămase încremenită, uitându-se la Charles, fără a 
se încumeta să creadă ce-i auzeau urechile. 

— Să-mi dai mie minunea asta fără pereche?! rosti dânsa, 
luându-şi tălpăşiţa. Domnul acesta a şi început să viseze. 
Bună seara! 


— Noapte bună, Nanon. „Ce caut eu aici? se întrebă 
Charles adormind. Tata nu-i un om să umble după cai verzi 
pe pereţi; călătoria mea trebuie să aibă un scop. Şş. Pe 
mâine treburile serioase, cum a spus nu mai ştiu ce nătărău 
de grec”. 

„Sfântă Fecioară. Ce drăguţ mai e verişorul”, îşi spunea 
Eugenie, oprindu-se din rugăciunea pe care, în acea seară, 
n-o mai isprăvi. 

Doamna Grandet se culcă fără să se gândească la nimic. 
Prin uşa de comunicaţie din mijlocul peretelui, îl auzea pe 
zgârcit plimbându-se de-a lungul şi de-a latul odăii. 
Asemenea tuturor femeilor timide, învățase pe de rost firea 
soţului şi stăpânului său. Ca pescăruşul, care presimte 
furtuna, bănui, după imperceptibile semne, vijelia lăuntrică 
ce-l frământa pe Grandet. Şi, pentru a folosi propria sa 
expresie, atunci făcea pe moarta. 

Grandet se uita la uşa cabinetului, căptuşită cu tablă pe 
dinăuntru, spunându-şi: „Ce idee năstruşnică pe frate-meu 
să mă pricopsească cu odorul lui. Frumoasă moştenire! N- 
am de unde da nici douăzeci de scuzi. Dar ce sunt douăzeci 
de scuzi pentru coconaşul ăsta, care se zgâia cu lornieta la 
barometrul meu ca şi cum ar fi vrut să-l dea pe foc?!” 

Gândindu-se la consecinţele acestui dureros testament, 
Grandet era poate mai agitat decât fratele său în clipa când 
îi scrisese. 

„Chiar să-mi dea oare halatul acela ţesut cu aur?” se 
întreba Nanon, adormind gata înfăşurată în faţa ei de altar, 
ca să viseze flori, covoare, damascuri pentru întâia oară în 
viaţa ei, aşa cum Eugenie visă vis de iubire. 

Capitolul III. 

DRAGOSTE DE PROVINCIE. 

În nevinovata şi monotona viaţă a tinerelor fete bate un 
ceas încântător, când soarele le umple inima cu raze, când 
floarea le şopteşte gânduri, când bătăile repezi ale inimii 
împărtăşesc minţii rodnica lor căldură şi topesc gândurile 
într-o nelămurită dorinţă: zi de inocentă melancolie şi de 


suave bucurii! Când copiii încep să vadă, surâd; când o fată 
întrezăreşte sentimentul în natură, surâde, cum surâdea în 
pruncie. Dacă lumina e prima dragoste a vieţii, dragostea 
nu este oare lumina inimii? Clipa sorocită să pătrundă taina 
celor pământeşti sosise pentru Eugenie. 

Deprinsă a se trezi o dată cu zorile, ca toate fetele din 
provincie, ea se sculă dis-de-dimineaţă; îşi isprăvi 
rugăciunile şi începu să-şi facă toaleta, îndeletnicire care de 
acum înainte avea să capete un sens. Mai întâi, îşi netezi 
părul castaniu, îşi încolăci pe creştet cozile bogate cu cea 
mai mare grijă, ca nu cumva să scape din ele vreo şuviţă, şi 
îşi făuri o pieptănătură simetrică, menită să pună în lumină 
timida candoare a chipului, îmbinând simplitatea podoabei 
cu naivitatea trăsăturilor. Apoi, spălându-şi de câteva ori 
mâinile cu apă rece, care îi înăsprea şi-i înroşea pielea, îşi 
privi frumoasele braţe rotunde şi se întreba ce-o fi făcând 
verişorul de are mâini atât de albe şi de moi, cu unghii atât 
de îngrijite, îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase 
încălțări, înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo 
gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate 
cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, 
bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. 

Când isprăvi cu găteala, auzi bătând orologiul parohiei şi 
se miră că nu e decât şapte, în dorinţa de a avea răgaz 
destul pentru a se dichisi cât mai pe îndelete, se sculase 
prea devreme. Necunoscând arta de a potrivi de zece ori o 
şuviţă de păr şi de a studia efectul, Eugenie îşi încrucişa 
braţele, se aşeză la fereastră, contemplând curtea, grădina 
îngustă şi înaltele terase, care o dominau, privelişte 
posomorită, dar nu lipsită de tainicele frumuseți ale 
singurătăţii şi ale naturii sălbatice. 

Lângă bucătărie era o fântână împrejmuită cu ghizduri, 
care avea un scripet sprijinit într-o pripoană de fier îndoit, 
înfăşurată în cârcei de viță-de-vie cu foi veştede şi ruginite 
de toamnă; de acolo întortocheatul butuc de viţă ajungea 
zidul, se agăța de perete, se prelungea de-a lungul casei şi 


sfârşea pe o stivă, unde lemnele erau orânduite cu tot atâta 
migală cum pot fi cărţile unui bibliofil. Lespezile curţii 
căpătaseră acea culoare negricioasă produsă cu timpul de 
muşchi, de ierburi şi de neumblare. Zidurile groase îşi 
arătau veşmântul verde, tăiat de lungi şi negre falduri, în 
sfârşit, cele opt trepte din fundul curţii, care duceau până la 
poarta grădinii, erau dărăpănate şi îngropate sub verdeaţa 
înaltă, ca mormântul unui cavaler înhumat de văduva sa în 
veacurile cruciadelor. Deasupra unui postament de pietre 
tocite se înălţau nişte gratii de lemn pe jumătate putrede şi 
surpate de vechime, dar printre care se încolăceau în voia 
lor florile agăţătoare. De fiecare parte a porţii pe unde se 
putea privi, îşi înaintau crengile încâlcite doi meri gârbovi. 
Trei poteci paralele, aşternute cu nisip şi despărțite de 
pătrate, cu pământul susţinut într-o bordură de merişor, 
alcătuiau acea grădină care se termina în josul terasei cu 
un boschet de tei. La un capăt, zmeură; la altul, un nuc 
uriaş, plecându-şi crengile până peste biroul dogarului. 
Ziua senină şi minunatul soare al toamnelor de pe țărmurile 
Loarei începeau să împrăştie bruma căzută în timpul nopţii 
pe obiectele pitoreşti, pe ziduri, pe plantele ce împodobeau 
grădina şi curtea. 

Eugenie găsi un farmec cu totul nou în înfăţişarea acestor 
lucruri, care îi păreau atât de banale până atunci. Mii de 
simţăminte nelămurite se năşteau în sufletul ei şi creşteau 
acolo pe măsură ce creşteau afară razele de soare. O 
cuprinse până la urmă acel suflu de plăcere vagă şi 
inexplicabilă care învăluie fiinţa sufletească cum un nor ar 
învălui fiinţa trupească. Gândurile i se acordau cu 
amănuntele ciudatei privelişti, şi armoniile inimii se 
contopeau cu imnul naturii. 

Când soarele atinse partea zidului pe care se revărsau 
florile de chica-voinicului, cu frunze dese şi culori 
schimbătoare ca şi guşa porumbeilor, Eugeniei i se păru că 
raze cereşti de speranţă îi luminează viitorul, şi de atunci 
înainte avea să-i placă îndeosebi a privi acea latură de zid, 


palidele flori, clopoţeii albaştri şi ierburile ofilite, de care se 
legase o amintire tot aşa de gingaşă ca cele din copilărie. 
Foşnetul fiecărei frunze când se desprindea din ramuri 
vibra ca un răspuns la tainicele întrebări ale fetei, care ar fi 
stat acolo toată ziua, fără să-şi dea seama de trecerea 
ceasurilor. 

Apoi urmară furtunoase frământări sufleteşti. Se sculă de 
mai multe ori, se aşeză în faţa oglinzii şi se privi ca un autor 
sever care-şi cercetează opera pentru a o critica şi pentru 
a-şi găsi lui însuşi cusururi. 

— Nu sunt destul de frumoasă pentru el! Acesta era 
gândul Eugeniei, gând umil şi plin de suferinţe. 

Biata fată nu era dreaptă cu dânsa, dar modestia, sau mai 
bine zis teama e una din primele virtuţi ale dragostei. 
Eugenie aparţinea acelui soi de fete bine legate, cum se 
găsesc în mica burghezie, şi a căror frumuseţe pare 
vulgară; dar dacă semăna cu Venus din Milo, formele sale îi 
erau înnobilate de acea suavitate a simţământului creştin, 
care purifică femeia şi-i dă o distincţie necunoscută 
sculptorilor din antichitate. Avea capul mare, fruntea 
bărbătească, dar delicată ca a lui Jupiter de Phidias19, şi 
ochii cenuşii, în care toată viaţa ei castă se oglindea pe de- 
a-ntregul, revărsând o lumină scânteietoare. Trăsăturile 
obrazului ei rotund, rumen şi proaspăt odinioară, erau cam 
îngroşate din pricina unui vărsat, care fusese destul de 
milostiv ca să nu lase urme, dar care atinsese catifeaua 
pielii, rămasă cu toate acestea încă aşa de dulce şi de fină, 
încât şi pura sărutare a mamei lăsa o urmă învăpăiată. 
Nasul îi era poate puţin cam mare, dar se potrivea cu gura, 
de un roşu de miniu, ale cărei buze erau pline de iubire şi 
bunătate. Gâtul, de-o rotunjime perfectă. Pieptul plin, 
întotdeauna pudic înfăşurat, atrăgea privirea şi îndemna la 
visări; îi lipsea, fireşte, ceva din graţia care se datoreşte 
toaletei, dar pentru cunoscători această lipsă de mlădiere a 
taliei înalte trebuia să însemne fără îndoială un anume 
farmec. Eugenie, mare şi voinică, n-a-vea deci nimic din 


drăgălăşenia care place celor mulţi; dar era de-o frumuseţe 
din cele îndeobşte puţin preţuite la prima vedere, pe care le 
pătrund şi de care se îndrăgostesc numai artiştii. Pictorul, 
care caută printre pămân-teni imaginea de cerească 
puritate a Fecioarei Măria, pictorul, care cere naturii 
feminine acei ochi de o smerită mândrie, intuiţi de Rafael, 
acele linii feciorelnice, adesea datorite poate doar unui 
hazard al naşterii, dar pe care numai o neprihănită şi 
creştinească viaţă poate să le păstreze ori să le transmită; 
acel pictor, înamorat de un atât de rar model, ar fi găsit din 
prima clipă pe chipul Eugeniei acea nobleţe înnăscută, 
ignorându-se pe sine; sub fruntea ei atât de calmă ar fi 
întrezărit o lume de iubire, şi în tăietura ochilor, în clipirea 
pleoapelor, acel divin „nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum”. 
Trăsăturile sale, conturul liniilor, pe care crispaţia plăcerii 
nu le-a alterat şi nu le-a ofilit niciodată, semănau cu liniile 
zării, atât de dulce pierdute în luciul depărtatelor şi 
liniştitelor lacuri. Această înfăţişare calmă, colorată, 
învăluită de-o boare de lumină, ca o minunată floare ce abia 
s-a deschis, alina sufletul, comunica farmecul conştiinţei de 
cleştar, care se oglindea în ea, şi îţi impunea s-o contempli. 

Eugenie mai era încă pe tărâmul vieţii unde înfloresc 
iluziile copilăriei şi unde lăcrămioarele se culeg cu o 
desfătare necunoscută mai târziu. De aceea îşi spuse, 
uitându-se în oglindă, fără să bănuiască încă ce-i iubirea: 
„Sunt prea urâtă; nici n-are să mă bage în seamă.' „Apoi 
deschise uşa odăii care dădea spre scară şi ciuli urechea să 
asculte ecourile casei. 

„Nu s-a sculat încă”, gândi, auzind tuşitul de dimineaţă al 
lui Nanon, care umbla încoace şi încolo, măturând sala, 
aţâţând focul, legând câinele şi vorbind cu vitele din grajd. 

Eugenie cobori într-o fugă la Nanon, în grajd, unde 
mulgea vaca. 

— Nanon, buna mea Nanon, fă te rog frişca pentru 
cafeaua verişorului. 


— Dar, domnişoară, asta ar fi trebuit s-o pregătim de ieri, 
spuse Nanon pornindu-se pe un râs zgomotos. Nu pot să 
mă fac frişca la minut! Ştii însă că verişorul dumitale e 
drăgălaş, drăgălaş, tot ce se poate numi mai drăgălaş. 
Dumneata nu l-ai văzut în halatul lui de aur şi mătase. Eu |- 
am văzut. Poartă lenjerie tot aşa de fină ca stiharul 
domnului părinte. 

— Nanon, fă-ne măcar o plăcintă. 

— Şi cine îmi dă lemne ca s-o coc, şi făină, şi unt? întrebă 
Nanon, care, în calitatea sa de prim-ministru pe lângă 
Grandet, lua adesea în ochii Eugeniei şi ai maicii sale o 
importanţă enormă. Trebuie oare să-l furăm pe domnul şi 
stăpânul nostru ca să-l sărbătorim pe vărul dumitale? Cere-i 
unt, cere-i făină, cere-i lemne, e doar tatăl dumitale şi poate 
că o să-ţi dea. Iată-l coborând să vadă de ale mesei. 

Eugenie se strecură speriată în grădină auzind scârţâitul 
scării sub paşii părintelui său începuse a resimţi efectele 
acelei adânci pudori şi ale acelei ascuţite conştiinţe a 
fericirii noastre, care ne fac să credem, poate pe bună 
dreptate, că gândurile ne sunt scrise pe frunte şi că sar în 
ochii tuturor. Dându-şi seama în sfârşit de recea goliciune a 
casei părinteşti, biata fată simţea un fel de umilinţă că nu 
putea s-o armonizeze cu eleganța verişorului. Simţea o 
înfocată nevoie să facă pentru el ceva: dar ce? nu ştia 
nimic! Sinceră şi naivă, se lăsa purtată de natura ei 
serafică, fără a se împotrivi nici simţămintelor, nici 
impresiilor. Fusese de ajuns numai aspectul acestui verişor, 
pentru a trezi în ea pornirile fireşti ale femeii, ce aveau să 
se dezlănţuie cu atât mai puternice, cu cât, ajungând la 
vârsta de douăzeci şi trei de ani, se găsea în plinătatea 
gândirii şi a dorințelor. 

Pentru întâia oară simţi groaza strângându-i inima la 
înfăţişarea tatălui său, văzu în el stăpânul sorții sale şi se 
socoti vinovată fiindcă nu-i putea mărturisi unele gânduri. 
Începu să meargă cu paşi repezi, minunându-se că respiră 
un aer parcă mai curat, că simte razele soarelui mai 


înviorătoare şi că află în ele o altă căldură pentru suflet, o 
viaţă nouă. 

În vreme ce se căznea să iscodească un vicleşug pentru a 
obţine plăcinta cu pricina, se iscă între Nanon şi Grandet 
una din acele gâlcevi tot aşa de rare între dânşii, cum sunt 
rândunelele iarna. Cu cheile în mână, zgârciobul venise să 
cântărească merindele de trebuinţă pentru o zi. 

— N-a mai rămas pâine de ieri? o întrebă pe Nanon. 

— Nici o firimitură, domnule. 

Grandet luă o pâine mare, rotundă, tăvălită de nădejde 
prin făină, coaptă în tiparul unui coş din acelea turtite pe 
care le folosesc brutarii în Anjou, şi, când se pregătea s-o 
taie, Nanon îi spuse: 

— Azi suntem cinci, domnule. 

— Ai dreptate, răspunse Grandet, dar pâinea ta cântăreşte 
şase livre şi o să-ţi mai rămână. De altfel, ai să vezi că aceşti 
domnişori din Paris nu mănâncă pâine de loc. 

— Atunci, o să mănânce frippe? întrebă Nanon. 

În Anjou frippe e un cuvânt popular însemnând tot ce se 
unge pe pâine, începând de la unt, frippe grosolană, până la 
dulceaţa de piersică, cea mai aleasă dintre frippes; toţi cei 
care în copilărie au lins frippes-ele lăsând pâinea, vor 
înţelege tâlcul acestei denumiri. 

— Nu, răspunse Grandet, ăştia nu mănâncă nici frippe, 
nici pâine. Sunt ca nişte mironosiţe de măritat. 

În sfârşit, după ce ordonă cu toată zgârcenia lista 
bucatelor din acea zi, moşul se îndreptă spre dulapul cu 
poame, fără a uita, bineînţeles, să închidă uşile de la 
cămară, când Nonon îl opri, spunându-i: 

— Domnule, daţi-mi niţică făină şi niţel unt, ca să fac nişte 
plăcinte pentru copii. 

— Nu cumva ai de gând să prădezi casa pentru nepotu- 
meu? 

— Nu mă gândesc la el cum nu mă gândesc la câinele din 
ogradă, chiar mai puţin decât vă gândiţi dumneavoastră. 
Uite că-mi daţi numai şase bucăţi de zahăr! Îmi trebuie opt. 


— Ce-i cu tine, Nanon? Nu te-am văzut niciodată aşa. Ce 
ţi-a venit în cap? Tu eşti stăpână aici? Nu-ţi dau decât şase 
bucăţi de zahăr. 

— Ei bine, atunci cu ce să-şi îndulcească nepotul 
dumneavoastră cafeaua? 

— Cu două bucăţi, eu am să mă lipsesc. 

— Să vă lipsiţi de zahăr la vârsta dumneavoastră? Mai bine 
vă cumpăr eu din banii mei. 

— Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala! 

Deşi preţul scăzuse, zahărul era în ochii dogarului cea mai 
scumpă marfă, costând pentru el tot şase franci livra. 
Obligaţia de a-l economisi, impusă sub Imperiu, devenise 
cel mai înrădăcinat obicei al lui. 

Toate femeile, până şi cele mai neroade, cunosc însă 
destule şiretlicuri când e vorba să-şi ajungă scopul. Nanon 
lăsă baltă povestea cu zahărul, ca să poate câştiga plăcinta. 

— Domnişoară! strigă ea prin geam. Nu-i aşa că vrei 
plăcintă? 

— Nu, nu, răspunse Eugenie. 

— Haide, Nanon, zise Grandet, auzind glasul fetei, ţine! 

Deschise dulapul cu făină, îi dădu o măsură şi mai adăugă 
încă vreo câteva dramuri la bucata de unt pe care o tăiase 
înainte. 

— O să-mi trebuiască şi lemne ca s-o coc, mai aminti 
neînduplecată Nanon. 

— Ei bine, ia câte îţi trebuie! încuviinţă el melancolic. Dar 
atunci, fă o plăcintă cu fructe, şi cu acest prilej găteşte şi 
toată mâncarea, în aşa fel ca să nu arzi focul de două ori. 

— Asta-i bună! exclamă Nanon. Mai era nevoie să mi-o 
spuneţi? 

Grandet aruncă spre fidelul său ministru o privire aproape 
paternă. 

— Domnişoară, strigă bucătăreasa, o să avem plăcintă! 

Moş Grandet se întoarse încărcat de poame, umplu o 
farfurie şi o puse pe masa din bucătărie. 


— Ia priveşte, domnule, rosti Nanon, ce mai cizme 
frumoase are nepotul dumneavoastră! Ce piele, şi ce miros! 
Cu ce să le lustruiesc oare? Pot să le văcsuiesc cu crema 
dumneavoastră de ouă? 

— Nanon, mă tem că oul vătăma pielea asta! De altfel, 
spune-i că habar n-ai cum să cureţi marochinul. Da, ăsta-i 
marochin; să-şi cumpere singur din Saumur chiclazurile cu 
care să-şi lustruiască cizmele şi să ţi le aducă. Am auzit că s- 
ar pune şi zahăr cu frişca, pentru ca să capete lustru mai 
grozav. 

— Atunci, te pomeneşti c-o fi o cremă bună de mâncarE. 
Spuse sluga ducând cizmele la nas. Vai, miroase ca apa de 
colonie a doamnei. Ah! ce nostimă treabă. 

— Nostim? bombăni stăpânul. Ţi se pare că e nostim să 
coste cizmele mai multe parale decât face cel care le 
poartă? 

— Domnule, voi să afle Nanon, adresându-se stăpânului, 
care adusese pentru a doua oară fructe şi închisese dulapul, 
ce ziceţi? Nu gătim măcar o dată sau de două ori pe 
săptămână mâncare cu carne, de hatârul nepotului? 

— Hm! Găteşte. 

— Trebuie atunci să mă duc la măcelărie. 

— Nici gând; ai să ne faci ciorbă de pasăre, fermierii îţi vor 
aduce destule. Ba am să-i spun lui Cornoiller să ucidă şi 
câteva ciori. Din vânatul ăsta se face cea mai bună ciorbă 
din lume. 

— Domnule, adevărat să fie că ciorile mănâncă morţi? 

— Proastă mai eşti, Nanon. Mănâncă şi ele, ca şi oamenii, 
tot ce găsesc. Noi nu trăim tot din morţi? Ce-s moştenirile? 

Cum nu mai avea de dat nici o poruncă, moş Grandet îşi 
scoase ceasornicul şi, văzând că mai era o jumătate de ceas 
până la masă, îşi luă pălăria, se abătu să-şi sărute fata şi-i 
spuse: 

— Nu vrei să facem o plimbare împreună pe malul Loarei, 
prin fânețele mele? Am acolo ceva de văzut. 


Eugenie se duse să-şi pună pălăria de pai, cusută şi 
căptuşită cu mătase trandafirie; apoi tatăl şi fiica coborâră, 
pe uliţa întortocheată, până în piaţă. 

— Unde aţi pornit aşa de dimineaţă? întrebă notarul 
Cruchot, imitându-l pe Grandet. 

— Am de văzut ceva, răspunse moşul, ghicind la rândul lui 
de ce prietenul o luase cu plimbarea atât de dimineaţă. 

Când moş Grandet se ducea să vadă ceva, notarul ştia din 
experienţă că avea întotdeauna de câştigat şi el ceva cu 
dânsul. Deci, îl însoţi. 

— Hai, Cruchot! îl îndemnă Grandet. Ca prieten ce-mi eşti, 
vreau să-ţi dovedesc că e o prostie să sădeşti plopi într-un 
pământ bun. 

— Socoteşti aşadar că înseamnă mai nimic cei şaizeci de 
mii de franci, pe care i-ai încasat pentru plopii din zăvoaiele 
de pe malul Loarei? întrebă maestrul Cruchot, căscând 
ochii prosteşte. Mare noroc ai avut! Să tai copacii, tocmai 
când lipsea la Nantes lemnul alb, şi să-i vinzi cu treizeci de 
franci! 

Eugenie asculta fără a bănui că se apropie cea mai 
solemnă clipă din viaţa sa şi că datorită notarului avea să se 
pronunţe asupra ei o hotărâre părintească şi suverană. 
Grandet ajunse la măreţele păşuni de pe malurile Loarei, 
unde treizeci de lucrători dădeau zor cu curăţatul, cu 
umplutul şi cu nivelatul locurilor pe unde fuseseră plopii 
odinioară. 

— Maestre Cruchot, priveşte cât pământ cuprinde un 
plop! îl îndemnă Grandet pe notar. Jean, strigă apoi unui 
lucrător, mă. MĂ. Măsoară cu stânjenul toA. ToA. Toate 
laturile! 

— De patru ori opt picioare, răspunse lucrătorul după ce 
sfârşi de măsurat. 

— Treizeci şi două de picioare pierdute, făcu socoteala 
Grandet lui Cruchot. Aveam pe rândul acesta trei sute de 
plopi, nu? Ori trei sU. SU. Le trel. ZE. CI. Şi două de 
picioarE. MâN. CaU. Cinci sU. TE. Picioare de fân; mai 


adaugă de două ori atâtea margini, fac o mie cinci sute; 
rândurile din mijloc tot atâta. Atunci să. SĂ. Spunem trei 
mii de căpiţe de fân. 

— Ei bine, încuviinţă Cruchot, ca să-i vină în ajutor 
prietenului, trei mii de căpiţe din fânul acesta fac circa o 
mie opt sute de franci. 

— ZI. ZI. Două mii, că nu trebuie să uiţi cele trei sau patru 
sute de franci pentru otava. Ei bine, fă sO. CO. TeA. LA. Cât 
dau două mii de franci pE. PE. An timp de patruzeci de ani 
cu dO. DO. BânzilE. CompusE. Pe care le cunoşti. 

— Cam la o sută de mii de franci, spuse notarul. 

— Aşa zic şi eu. Asta n-ar face decât o sută de mii de 
franci. Ei bine, adăugă podgoreanul fără a se mai bâlbăi, 
două mii cinci sute de plopi de patruzeci de ani n-o să-mi 
dea nici şaptezeci şi cinci de mii de franci, înseamnă o 
pagubă. lată la ce m-am gândit, rosti Grandet, tare pe 
aritmetica lui Jean, adăugă el în chip de con-cluzie, astupi 
toate gropile, în afară de cele dinspre Loara, unde ai să 
sădeşti plopii cumpăraţi de mine. Sădiţi în apropierea apei, 
îşi vor trage hrana de pe spinarea statului, continuă apoi 
întorcându-se spre Cruchot şi făcând să tresalte negul de 
pe nas într-o uşoară mişcare, care preţuia cât cel mai ironic 
zâmbet. 

— Nici vorbă; plopii trebuie sădiţi pe locurile slabe! 
recunoscu Cruchot, uluit de socotelile lui Grandet. 

— Mda, dragă domnule, răspunse sarcastic dogarul. 

Eugenie, care admira minunata privelişte a Loarei, fără a 
asculta calculele părintelui său, aţinti deodată urechea la 
auzul celor spuse de Cruchot: 

— Ei, ţi-ai adus şi un ginere de la Paris, în tot Saumurul nu 
se mai vorbeşte decât de nepotul dumitale. În curând voi 
avea de făcut un act de căsătorie, nu-i aşa, moş Grandet? 

— Al. Ai iE. leşit aşa de dl. Dimineaţă ca să. Să-mi spui una 
ca asta? replică Grandet, însoţindu-şi această zeflemea de o 
nouă tresăltare a negului de pe nas. Ei bine, dragă. Voi fi 
sincer şi-ţi voi spune ceea ce vrel. Vrei să. Să ştii. Mi-aş 


arunca mai lesne fA. Fata în Loara, decât s-0. S-0. Dau vă. 
Vărului său; poţi s-O. S-o spui tU. Tuturor. Dar nu, lasă-i mai 
bl. Bine să. Să tră. Trăncănească. 

Acest răspuns o făcu pe Eugenie să vadă negru înaintea 
ochilor, îndepărtatele speranţe, câte abia începuseră să se 
înfiripe în inima ei, deodată au înflorit, au crescut şi au 
alcătuit un mănunchi de flori, pe care în aceeaşi clipă le 
văzu smulse şi aruncate la pământ. Din ajun se ataşase de 
Charles cu toate mrejele fericirii, care unesc sufletele; de 
azi înainte, suferinţa avea să le întărească într-alt fel. Nu e 
scris oare în nobilul destin al femeii să fie mai încercată de 
năpasta mizeriilor, decât de splendorile fericirii? Cum de se 
stinsese în inima tatălui său simţământul părintesc? De ce 
crimă se făcuse oare vinovat Charles? Misterioase 
întrebări! Dragostea ei născândă - atât de adâncă taină - se 
şi învăluia în enigme. Se întoarse, abia ţinându-se pe 
picioare, şi, ajungând în vechea stradă întunecoasă, aşa de 
veselă îndeobşte pentru ea, o găsi acum mohorâtă şi sorbi 
melancolia impregnată aici de atâta amar de timp. Niciunul 
din învăţămintele dragostei n-o cruța. 

La câţiva paşi de casă, o luă înaintea tatălui său şi-l aşteptă 
în poartă, după ce bătuse. Grandet, care văzuse în mâna 
notarului o gazetă, îl întrebă: 

— La cât s-au ridicat fondurile? 

— Nu vrei să mă asculţi, Grandet! răspunse Cruchot. 
Cumpără repede, mai e încă de câştigat douăzeci la sută în 
doi ani, în afară de dobânzile excelente, cinci mii de livre 
venit la optzeci de mii de franci. Fondurile sunt la optzeci 
de franci şi cincizeci de centime. 

— Vom vedea, spuse Grandet mângâindu-şi bărbia. 

— Dumnezeule! exclamă notarul, deschizând gazeta. 

— Dar ce-i? strigă Grandet în clipa în care Cruchot îi puse 
gazeta sub ochi, spunându-i: „Citeşte articolul ăsta”. 

„Domnul Grandet, unul din cei mai stimaţi neguţători din 
Paris, şi-a zburat creierii ieri, după obişnuita sa apariţie la 
Bursă, îşi trimisese demisia preşedintelui Camerei, dându-şi 


totodată demisia şi din funcţia de judecător al Tribunalului 
de Comerţ. Falimentele domnilor Roguin, agentul său de 
schimb, şi Louchet, notarul său, l-au ruinat. Consideraţia de 
care se bucura domnul Grandet şi creditul său erau, cu 
toate astea, aşa de mari, încât, fără îndoială, ar fi fost 
sprijinit pe piaţa Parisului. Păcat că acest om cinstit s-a lăsat 
răpus sub impresia primului moment de deznădejde” etc. 

— Ştiam! spuse bătrânul podgorean către notar. 

Această vorbă îl înmărmuri pe maestrul Cruchot, care, cu 
toată nepăsarea-i de notar, simţi fiori în tot trupul la gândul 
că, poate, Grandet din Paris ceruse zadarnic milioanele lui 
Grandet din Saumur. 

— Şi fiul lui, atât de vesel aseară? 

— Nu ştie încă nimic, răspunse Grandet cu acelaşi calm. 

— La revedere, domnule Grandet! zise Cruchot, care 
înţelesese totul, şi o luă la picior să-l liniştească pe 
preşedintele Bonfons. 

La întoarcere, Grandet găsi masa pusă. Doamna Grandet, 
de gâtul căreia se agăţase Eugenie, ca s-o sărute ca aprinsa 
zvâcnire de inimă ce ne-o pricinuieşte o durere ascunsă, 
stătea pe scaunul său şi îşi croşeta mâneci pentru iarnă. 

— Puteţi să vă aşezaţi la masă, zise Nanon, coborând câte 
patru trepte deodată, băiatul doarme ca un îngeraş! Cât de 
drăguţ e aşa, cu ochii închişi. Am intrat, l-am strigat. Nici 
gând. 

— Lasă-l să doarmă, spuse Grandet. Oricât de târziu s-ar 
scula, tot va fi destul de devreme ca să afle veştile proaste. 

— Ce este? întrebă Eugenie, punându-şi în cafea două 
bucățele mici de zahăr, cântărind te miri ce şi mai nimic, pe 
care moşneagul le tăia singur când n-avea ce face, ca să-şi 
treacă timpul. 

Doamna Grandet, care nu îndrăznise să pună aceeaşi, 
întrebare, se uită spre soţ. 

— Tatăl lui şi-a zburat creierii. 

— Unchiul? zise Eugenie. 

— Sărmanul băiat, strigă doamna Grandet. 


— Da, sărman, nu mai are nici un gologan. 

— Ah, şi doarme, parcă ar fi regele pământului, spuse 
Nanon cu glas înduioşat. 

Eugenie încetă să mai mănânce. Inima i se strânse, cum se 
strânge orice inimă când pentru întâia oară mila faţă de 
nenorocirea celui pe care-l iubeşte inundă întreaga fiinţă a 
unei femei. Tânăra fată începu să plângă. 

— Nici nu ţi-ai cunoscut unchiul, de ce plângi? o dojeni 
zgârcitul, aruncându-i una din acele priviri de tigru 
flămând, pe care le arunca fără îndoială grămezilor sale de 
aur. 

— Dar, domnule, îndrăzni sluga, cui nu i s-ar rupe inima de 
milă pentru acest biet tinerel, care doarme buştean, fără 
să-şi bănuiască soarta? 

— Nu te-am întrebat, Nanon! Ţine-ţi gura! 

Eugenie învăţă în clipa aceea că orice femeie care iubeşte 
trebuie s-ascundă ce simte. Aşa că nu răspunse. 

— Nădăjduiesc că până ce mă întorc n-o să-i spuneţi nimic, 
doamnă Grandet, spuse bătrânul în continuare. Sunt nevoit 
să mă duc pentru a pune să se alinieze şanţul păşunilor de 
lângă drum. Am să fiu îndărăt la amiază şi atunci voi sta de 
vorbă cu nepotul despre afacerile sale. Cât despre tine, 
domnişoară Eugenie, dacă plângi cumva pentru filfizonul 
ăsta, apoi ai nimerit-o rău, copilo! Are să se care valvârtej în 
Indii. N-ai să-l mai vezi. 

Îşi luă mănuşile de pe marginea pălăriei şi le puse cu 
netulburatul lui calm dintotdeauna, le potrivi bine în- 
desându-şi palmele cu degetele răsfirate una într-alta şi 
plecă. 

— Ah! mamă, mă înăbuş! gemu Eugenie, când rămase 
numai cu maică-sa. Niciodată n-am suferit atâta. 

Doamna Grandet, văzându-şi fata îngălbenind, deschise 
fereastra şi o sili să respire aerul înviorător. 

— Mi-e mai bine, şopti Eugenie după o clipă. Asemenea 
emoție nervoasă, la o fire până atunci în aparenţă liniştită şi 
rece, o mişcă pe doamna Grandet, care se uită la copilă cu 


acea intuiţie înţelegătoare a mamelor pline de duioşie - şi 
ghici totul. La drept vorbind, viaţa faimoaselor surori 
unguroaice, lipite una de alta printr-o eroare a naturii, nu 
era mai strâns legată decât aceea a Eugeniei şi a mamei 
sale, aflându-se veşnic împreună la acelaşi pervaz al 
ferestrei, împreună la biserică, dormind împreună, 
respirând acelaşi aer. 

— Biata mea copilă! îngână doamna Grandet, prinzând 
capul Eugeniei ca să-l rezeme de pieptul ei. 

La aceste cuvinte, fata îşi ridică capul şi o întrebă din ochi, 
căutând să-i pătrundă în ascunzişul gândurilor, apoi îi 
spuse: 

— De ce să-l trimită în Indii? Dacă e aşa de nenorocit, nu 
trebuie oare să rămână lângă noi? Nu-i ruda noastră cea 
mai apropiată? 

— Da, copilă, aşa ar fi cel mai firesc; dar tata o fi având 
motivele sale, trebuie să le respectăm. 

Mama şi fiica se aşezară în tăcere, una pe jilţul ridicat, alta 
pe scăunel, şi amândouă începură să lucreze. Pătrunsă de 
recunoştinţă pentru nespusa înţelegere pe care i-o dovedise 
blânda-i mamă, Eugenie îi sărută mâinile, murmurând: 

— Cât eşti de bună, mamă dragă. 

Cuvintele acestea înseninară îmbătrânitul obraz matern, 
ofilit de îndelungatele ei suferinţe. 

— Îl găseşti bine? întrebă Eug&nie. 

Doamna Grandet nu răspunse decât printr-un surâs; apoi, 
după o clipă de tăcere, rosti încet: 

— Nu cumva îl şi iubeşti? Ar fi rău. 

— Rău, reluă Eug6nie, de ce rău? Îţi place ţie, îi place lui 
Nanon, de ce nu mi-ar plăcea şi mie? Mamă, hai să aşezăm 
masa pentru dânsul. 

Şi aruncă lucrul; mama făcu la fel, spunându-i: 

— Eşti nebună! 

Dar găsi îndreptăţită nebunia aceasta a fetei, împărtăşind- 
0. 

Eugenie o strigă pe Nanon. 


— Ce mai vrei, domnişoară? 

— Nanon, ai frişca pentru prinz? 

— Ah, pentru prânz, da, răspunse bătrâna servitoare. 

— Ei bine, dă-i o cafea mai tare, am auzit de la domnul des 
Grassins că la Paris cafeaua se face foarte tare. Pune-i mai 
multă. 

— Şi de unde s-o iau? 

— Cumpără. 

— Şi dacă mă întâlnesc cu domnul? 

— E la fânețele lui. 

— Fug. Dar domnul Fessard, băcanul, m-a şi întrebat dacă 
n-au descălecat cumva la noi cei trei magi, când mi-a 
vândut lumânarea. Tot oraşul o să afle de risipa care ne-a 
apucat. 

— Dacă tătâne-tău bagă de seamă ceva, se cutremură 
doamna Grandet, e în stare să ne bată. 

— N-are decât! Ne va bate, şi noi vom suporta loviturile în 
genunchi. 

Doamna Grandet îşi ridică ochii spre cer drept răspuns. 
Nanon îşi puse boneta şi ieşi. Eugenie scoase o faţă de masă 
curată, se duse să coboare din pod nişte struguri, pe care în 
toamnă, amuzându-se, îi înşirase pe sfori, păşi uşor de-a 
lungul coridorului, ca să nu-şi trezească verişorul, şi nu s-a 
putut stăpâni să nu asculte la uşă răsuflarea strecurată 
printre buzele lui în răstimpuri egale. 

„Nefericirea veghează plecată deasupra lui, în timp ce el 
doarme”, gândi ea. 

Alese cele mai verzi foi de viţă, aranja cochet strugurii ca 
cel mai iscusit sufragiu şi depuse triumfal farfuria pe masă. 
Şterpeli din bucătărie câteva din perele numărate de taică- 
său şi le aşeză în formă de piramidă printre foi. Se ducea, 
venea, alerga, sălta. Ar fi fost în stare să dea iama prin toată 
casa; dar toate cheile erau la bătrân. Nanon se întoarse cu 
două ouă proaspete. Când zări ouăle, Eugenie aproape să-i 
sară de gât. 


— Fermierul din Lande le avea în coş. I le-am cerut, şi mi 
le-a dat ca să-mi facă pe plac, moşnegelul! 

După două ceasuri de zor şi grijă, în care timp Eugenie 
lăsă baltă lucrul de mai multe ori ca să vadă dacă fierbe 
cafeaua, ca să asculte ecourile din camera unde verişorul se 
sculase, reuşi să pregătească un dejun foarte simplu şi prea 
puţin costisitor, dar care se depărta grozav de inveteratele 
tradiţii ale casei. Micul dejun de obicei se lua în picioare. 
Fiecare se îndestula cu o felie de pâine, cu o fructă sau cu 
unt şi cu un pahar de vin. Văzând masa aşezată lângă sobă, 
cu un scaun înaintea tacâmului pregătit pentru Verişor, 
văzând cele două farfurii încărcate cu poame şi potrivite 
aşa de frumos, sticla cu vin alb, pâinea şi zahărul grămădit 
într-o zaharniţă, Eugenie tremura ca frunza gândindu-se la 
privirile pe care i le-ar fi aruncat zgârcitu-i tată dacă s-ar fi 
întors în acea clipă. La acest gând, se uita mereu la 
ceasornicul din perete şi mereu calcula dacă va mai avea 
timp ori nu vărul să se poată înfrupta din toate înainte de 
întoarcerea hapsânului. 

— Fii pe pace, Eugenie, dacă vine tata, iau totul asupra 
mea, o linişti doamna Grandet. 

Eugenie nu se putu opri să nu lăcrimeze. 

— Ah! scumpă mamă, strigă ea, n-am ştiut să te iubesc 
îndestul. 

După ce se mai foi câtva timp fredonând prin odaie, 
Charles cobori. Din fericire, nu era nici unsprezece. 
Parizianul se dichisise şi se sclivisise cu atâta cochetărie, ca 
şi cum s-ar fi aflat la castelul nobilei doamne, care călătorea 
prin Scoţia. Păşi pragul cu acea afabilă şi zâmbitoare 
siguranţă de sine care stă atât de bine tinereţii şi care 
pricinui Eugeniei o dureroasă bucurie. Se hotărâse sa ia în 
glumă prăbuşirea castelelor sale din Anjou, încât îşi 
întâmpină foarte voios mătuşa. 

— Cum ai dormit azi-noapte, dragă mătuşico? Şi 
dumneata, verişoară? 


— Bine, domnule, dar dumneata? întrebă doamna 
Grandet. 

— Eu, minunat. 

— Trebuie să-ţi fie foame, dragul meu văr, rosti Eugenie. 
Aşază-te la masă. 

— Dar niciodată nu mănânc înainte de amiază, ora la care 
mă scol de obicei. Am dus-o atât de prost pe drum, încât aş 
fi în stare s-o fac şi pe asta. De altfeL. Îşi scoase din buzunar 
cel mai delicios ceasornic plat pe care Breguet îl fabricase 
vreodată. 

— Hm. Dar e abia unsprezece, am fost destul de matinal. 

— Matinal? întrebă doamna Grandet. 

— Da, dar am vrut să-mi aranjez mai întâi lucrurile. Aşa 
fiind, voi lua cu plăcere o nimica toată, un pui, o potârniche. 

— Sfântă Fecioară, strigă Nanon, la auzul acestor cuvinte. 

„O potârniche ',, îşi spuse în sine şi Eugenie, care în acea 
clipă ar fi vrut să-şi dea toţi banii economisiţi pentru o 
singură potârniche. 

— Vino de ia loc, spuse mătuşa. 

Spilcuitul dandi se lăsă să cadă în jilţ ca o prea frumoasă şi 
alintată femeiuşcă, care se tolăneşte pe divanul ei. Eugenie 
şi mama îşi împinseră scaunele şi se aşezară lângă el, la 
gura sobei. 

— Aici staţi întotdeauna? le întrebă Charles, găsind sala şi 
mai urâtă la lumina zilei de cum i se păruse seara. 

— Tot timpul, răspunse, sorbindu-l din ochi, Eugenie, tot 
timpul în afară de vremea culesului. Atunci ne ducem să-i 
ajutăm lui Nanon şi stăm cu toţii la mănăstirea din Noyers. 

— Nu vă plimbaţi niciodată? 

— Numai câteodată, duminica, după slujbă, când e vremea 
frumoasă, răspunse doamna Grandet, ne plimbăm pe pod, 
sau ne ducem să ne uităm cum se coseşte fânul. 

— Aveţi vreun teatru pe aici? 

— Să mergem la teatru?! izbucni doamna Grandet. Să 
vedem comedianţii?! Dar, domnule, nu ştii că ăsta-i un păcat 
de moarte? 


— Poftim, scumpe domn, spuse Nanon, aducând ouăle, îţi 
dăm puii în găoacea lor. 

— Oh! ouă proaspete! exclamă Charles, care, ca toţi 
oamenii obişnuiţi cu luxul, nici nu se mai gândea la 
potârniche. Dar e ceva minunat! Nu cumva ai şi puţin unt, 
draga mea? 

— Ehei! unt! Atunci îţi iei adio de la plăcintă, spuse 
servitoarea. 

— Hai, Nanon, dă untul încoace! strigă Eugenie. Apoi 
rămase uitându-se la verişor cum taie feliuţele de pâine, cu 
aceeaşi încântare pe care o simte cea mai sentimentală 
grizetăr20 din Paris când asistă la o melodramă, unde 
triumfă inocenţa. E foarte adevărat că Charles, crescut de o 
mamă gingaşă, perfecţionat de o femeie la modă, avea 
mişcări cochete, elegante, alintate, cum sunt cele ale unei 
femeiuşti adorate. Compătimirea şi duioşia unei fecioare au 
o influenţă cu adevărat magnetică. Astfel Charles, văzându- 
se ţinta atenţiilor verişoarei şi mătuşii sale, nu se mai putu 
sustrage sentimentelor care se îndreptau asupra lui, 
potopindu-l - ca să spunem aşa. Aruncă Eugeniei una din 
acele priviri de caldă blândeţe, de dezmierdare, o privire 
care părea că surâde. 

Contemplând-o, descoperi fermecătoarea armonie a 
trăsăturilor, magica limpezime a ochilor, unde scânteiau 
inocente gânduri de iubire şi unde îmbierile ignorau 
voluptatea. 

— Pe legea mea, scumpă verişoară, dacă ai fi la Operă, 
într-o lojă şi în mare toaletă, îţi garantez că mătuşa ar avea 
dreptate, ai face pe mulţi bărbaţi să cadă în păcat, şi pe 
multe femei să moară de gelozie. 

Acest compliment străpunse inima Eugeniei şi o făcu să 
tresalte de bucurie, deşi nu pricepuse mai nimic. 

— Vai, dragul meu văr, vrei să-ţi baţi joc de o biată fată de 
provincie? 

— Dacă m-ai cunoaşte, verişoară, ai şti că nu pot suferi 
zeflemeaua: ea ofileşte inima, usucă orice simţământ. Şi 


înghiţi cu o nespusă poftă o bucăţică de pâine cu unt. Nu, 
probabil nu am atâta spirit încât să-mi pot bate joc de alţii, 
şi defectul acesta îmi pricinuieşte multe neplăceri! urmă el. 
La Paris există năravul de a omori cu zile pe cineva numai 
spunând despre dânsul „Are inimă bună”. Aceste cuvinte 
înseamnă „Bietul băiat, e nătâng ca un rinocer”. Dar cum 
sunt bogat şi cum toţi ştiu că ochesc la sigur ţinta de la 
treizeci de paşi, cu orice fel de pistol şi în plin câmp, sunt 
scutit de ironie. 

— Cele ce ne spui, nepoate, dovedesc un om de inimă. 

— Ai un inel foarte frumos, murmură Eugenie. Nu te 
supără dacă aş dori să-l văd mai de aproape? 

Charles întinse mâna scoțând inelul, iar Eugenie roşi 
atingând cu vârful degetelor unghiile trandafirii ale 
verişorului. 

— Priveşte, mamă, ce minune de lucrătură! 

— Oho! Ştiu că are aur cu ocaua! spuse Nanon, aducând 
cafeaua. 

— Ce-i asta? întrebă Charles râzând. 

Arătă spre oala lunguiaţă de pământ negricios, lustruită, 
smălțuită pe dinăuntru, tivită cu un chenar de cenuşă, în 
fundul căreia cădea cafeaua, ca să se întoarcă apoi la 
suprafaţa apei în clocot. 

— E cafea opărită! lămuri Nanon. 

— Ah! mătuşico, am să va las măcar un suvenir binefăcător 
al trecerii mele pe aici. Aţi rămas în urmă! Am să vă învăţ eu 
cum se face o cafea bună, într-un ibric după metoda lui 
Chaptal! 

Şi încercă să explice sistemul cafelei după metoda lui 
Chaptal. 

— Păi, dacă se cer atâtea mofturi, zise Nanon, ar trebui să- 
mi pierd toată viaţa la ibric. Şi, ca să spun curat, niciodată 
n-am să mă apuc de o cafea ca asta. Da! Da cine are să taie 
iarba pentru vacă, până ce isprăvesc cafeaua? 

— Am s-o fac eu! spuse Eugenie. 


— Copilă! rosti doamna Grandet, privindu-şi fiica. La 
cuvântul acesta, care amintea de durerea ce avea să se 
năpustească asupra sărmanului tânăr, cele trei femei au 
tăcut deodată, uitându-se la dânsul cu un aer plin de 
compătimire, care-l izbi. 

— Ce se întâmplă, verişoară? 

— St! făcu doamna Grandet către Eugenie, care era gata 
să răspundă. Ştii bine, fata mea, că tata a spus c-o să 
vorbească el domnului. 

— Spune-mi Charles, zise tânărul Grandet. 

— Ah! te cheamă Charles. Ce nume frumos! îngână 
Eugenie. 

Nenorocirile de care te temi se întâmplă aproape 
întotdeauna. Nanon, doamna Grandet şi Eugenie, care nu 
se gândeau la întoarcerea bătrânului dogar fără a se înfiora 
de groază, auziră o lovitură de ciocan, cu răsunetul prea 
bine cunoscut de tustrele. 

— Tata! spuse Eugenie. 

Într-o clipă luă zaharniţa, lăsând numai câteva bucățele pe 
faţa de masă. Nanon înşfacă farfuria cu ouă. Doamna 
Grandet se ridică asemenea unei căprioare speriate. Fu o 
adevărată panică, de care Charles se miră, fără să-şi poată 
explica pricina. 

— Dar ce-i cu dumneavoastră? le întrebă el. 

— Vine tata, zise Eugenie. 

— Şi ce dacă vine? 

Domnul Grandet intră, îşi aruncă agera-i privire asupra 
mesei, asupra lui Charles, văzu şi înţelese totul. 

— Ah! ah! vă sărbătoriţi nepotul, asta-i bine, foarte bine! 
spuse el fără a se bâlbâi. Când pisica nu-i acasă, şoarecii 
joacă pe masă. 

„Sărbătoare?” îşi spuse Charles, neputând bănui regimul 
şi obiceiurile acestei case. 

— Dă-mi un pahar, Nanon, spuse moşul. 

Eugenie aduse ea paharul. Grandet scoase din buzunar un 
briceag cu minerul de corn şi cu o limbă lată, tăie o bucată 


de pâine, luă puţin unt, îl întinse cu zgârcenie şi începu să 
mănânce, stând în picioare, în aceeaşi clipă, Charles tocmai 
puse zahăr în cafea. Grandet zări bucăţile, o cercetă cu 
privirea pe nevastă-sa, care păli; făcu trei paşi şi se aplecă 
la urechea bietei bătrâne, suflându-i: 

— De unde aţi luaţi atâta zahăr? 

— Nanon l-a cumpărat de la Fessard, că nu mai aveam. 

E peste putinţă să-şi închipuie cineva covârşitoarea 
proporţie pe care o lua această scenă mută pentru cele trei 
femei. Nanon ieşise din bucătărie şi se uita în sală, pândind 
desfăşurarea lucrurilor. 

Charles, după ce gustă cafeaua, ce i se păru tot amară, 
căută zahărul, pe care Grandet îl şi mistuise. 

— Ce vrei, nepoate? întrebă bătrânul. 

— Zahărul. 

— 'Toarnă lapte, şi cafeaua se va îndulci, îl povăţui stăpânul 
casei. 

Eugenie puse atunci din nou zaharniţa pe masă şi se uită 
la tată-său cu un aer foarte calm. Desigur, pariziana care, 
pentru a înlesni fuga amantului, a susţinut cu plăpândele-i 
braţe o scară de mătase, nu a dovedit mai mult curaj decât 
Eugenie, când a pus din nou zaharniţa pe masă. Amantul îşi 
va răsplăti pariziana sa de îndată ce-i va arăta cu orgoliu 
frumosul braţ strivit, ale cărui vine însângerate vor fi 
scăldate în lacrimi şi în sărutări, tămăduite de alintări; pe 
când Charles nu avea să cunoască niciodată taina adâncului 
zbucium ce zdrobea inima verişoarei sale, fulgerată atunci 
de privirea bătrânului dogar. 

— Nu mănânci, nevastă? 

Biata roabă înainta, tăie umil o bucăţică de pâine şi luă o 
pară. Eugenie oferi cu îndrăzneală struguri părintelui său 
spunând: 

— Gustă din conservele mele, tată! Verişorule, nu-i aşa că 
ai să mănânci şi dumneata? Anume pentru dumneata m-am 
dus să caut aceşti minunaţi ciorchini. 


— O! Dacă ar fi după capul lor, ar devasta tot Saumurul 
pentru dumneata, nepoate! Când isprăveşti, mergem 
amândoi în grădină, am să-ţi spun unele chestii, nu din cele 
mai dulci. 

Eugenie şi maică-sa aruncară lui Charles o privire asupra 
căreia el nu se mai înşelă. 

— Ce înseamnă aceste vorbe, unchiule? De la moartea 
bietei mame. (rostind cuvintele acestea, glasul i se în-muie) 
nu mai pot fi dureri pentru mine. 

— Nepoate, cine poate şti nenorocirile cu care vrea să ne 
încerce Dumnezeu? îl pregăti în felul ei mătuşica. 

— Ta, ta, ta, ta, făcu Grandet, iată că au şi început 
prostiile! Mi-e milă, nepoate, de albele dumitale mâini. 
Arătându-i soiul de Berbeci de bătut parii, pe care i-i pusese 
natura la capătul braţelor sale, urmă: lată mâini făcute 
pentru a strânge parale! Ai fost crescut cu încălțări croite 
din pielea fină din care se fabrică portofelele, unde noi 
ţinem bancnote. Rău! Foarte rău! 

— Ce vrei să spui, unchiule? Să mă vezi cu gâtul în 
ştreang, dacă pricep o singură vorbă! 

— Hai! spuse Grandet. 

Avarul, dând drumul limbii briceagului să plesnească 
intrând în mâner, înghiţi restul de vin alb şi deschise uşa. 

— Vărule, fii tare! 

Accentul tinerei fete îl îngheţă pe Charles, care păşi în 
urma fiorosului unchi în prada unor ucigaşe nelinişti. 

Eugenie, maică-sa şi Nanon se duseră în bucătărie, minate 
de nepotolita curiozitate de a pândi pe cei doi protagonişti 
ai scenei ce avea să se desfăşoare în umeda grădiniţă, unde 
unchiul mergea deocamdată tăcut alături de nepot. 

Grandet nu era prea stânjenit de sarcina să-i vestească lui 
Charles moartea părintelui său; dar simţea totuşi un fel de 
milă ştiindu-l fără nici un ban şi căuta cuvintele prin care 
să-i îndulcească întrucâtva acest crud adevăr. 

„Ţi-ai pierdut părintele!” era uşor de spus. Părinţii mor 
înaintea copiilor. Dar în cuvintele „Nu mai ai nici un soi de 


avere „erau cuprinse toate nenorocirile din lume. Şi 
bătrânul străbătu pentru a treia oară aleea din mijloc, cu 
pietrişul scârţâind sub picioare. 

În împrejurările hotărâtoare ale vieţii, sufletul nostru se 
alipeşte puternic de locurile unde ne năpădesc bucuriile 
sau durerile. Ca atare, Charles cerceta cu luare-aminte 
merişorul acestei grădiniţe, căderea veştedelor frunze, 
zidurile părăginite, ciudăţeniile arborilor fructiferi, 
amănunte pitoreşti ce aveau să i se întipărească în amintire, 
legate pentru veşnicie de acest ceas solemn printr-o 
mnemotehnic specifică pasiunilor. 

— Cald, frumos timp, spuse Grandet, respirând adânc 
aerul proaspăt. 

— Da, unchiule. Dar de ce.? 

— Ei, bine, băiete, reluă unchiul, am veşti proaste pentru 
tine. Tata ţi-e grav bolnav. 

— Şi eu în vremea asta stau aici! gemu Charles. Nanon, 
strigă el, caii de poştă! Se va găsi o trăsură pe undeva, 
adause, întorcându-se către unchiul, care rămase neclintit. 

— Caii şi trăsura nu mai folosesc la nimic, răspunse 
Grandet. 

Charles amuţise, palid, cu ochii ficşi. 

— Da, sărmane băiat, ai ghicit! Nu mai trăieşte. Dar n-ar fi 
nimic; e altceva mai grav: şi-a zburat creierii. 

— Tata? 

— Da! Nici asta nu-i cine ştie ce. Ziarele pălăvrăgesc, însă, 
ca şi cum ar avea dreptul s-o facă. lată, citeşte. 

Grandet, care împrumutase ziarul lui Cruchot, puse fatalul 
articol sub ochii lui Charles. 

În acea clipă, bietul tânăr, încă un copil, încă la vârsta 
când simţămintele se revarsă cu nevinovăție, izbucni în 
lacrimi. 

„Semn bun! îşi spuse Grandet. Mă speriasem de ochii lui. 
Acum plânge, iată-l salvat. 

— Încă n-ar fi nimic, sărmane nepoate, reluă cu glas tare, 
fără să ştie dacă Charles îl ascultă, sau nu. Asta nu-i nimic, 


te vei consola; dar. 

— Niciodată! Niciodată! Tată! Iată! 

— Elte-a ruinat, nu mai ai nici un ban. 

— Ce-mi pasă de asta?! Unde e tata? Tata! Plânsul şi 
suspinele răsunau între acele ziduri în chip înfiorător şi se 
răsfrângeau în ecouri. Cele trei femei, cuprinse de milă, 
plângeau şi ele, lacrimile sunt tot atât de molipsitoare ca şi 
râsul. Charles, fără să-şi mai asculte unchiul, alergă în 
curte, nimeri scara, se urcă în odaia lui şi se aruncă de-a 
curmezişul patului, cu faţa ascunsă în cearşafuri, spre a 
plânge în voie, netulburat de rubedenii. 

— Trebuie lăsat să treacă prin primul şuvoi, spuse Grandet 
intrând în sală, unde Eugenie şi maică-sa îşi luaseră la 
repezeală locurile şi lucrau cu mâini cuprinse de tremur, 
după ce-şi şterseseră ochii. Dar bâieţaşul ăsta nu-i bun de 
nimic, se gândeşte mai mult la morţi decât la bani! Eugenie 
se înfiora auzind pe tătâne-său vorbind astfel, despre cea 
mai sfântă dintre dureri. Din acea clipă, începu să-şi judece 
părintele. Deşi înăbuşit, plânsul lui Charles răsuna în toată 
casa; iar adâncul său vaiet, care părea că iese de sub 
pământ, nu încetă decât pe seară, după ce se ogoise 
treptat. 

— Bietul tânăr! îl căină doamna Grandet. 

Fatală exclamaţie! Moş Grandet se uită la soţie, la Eugenie 
şi la zaharniţă; îşi aminti de îmbelşugatul dejun gătit pentru 
nefericitul vlăstar al familiei şi se postă în mijlocul sălii: 

— Eh! Nădăjduiesc, spuse el cu liniştea-i obişnuită, că vei 
înceta cu risipa, doamnă Grandet. Nu vă dau gologanul 
meu, rupt din inimă, ca să îndopaţi cu zahăr pe acest mucos 
de nimic. 

— Mama nu are nici o vină, spuse Eugenie. Eu sunt aceea 
care. 

— Nu cumva ai de gând, o întrerupse Grandet, să mite pui 
împotrivă, pentru că eşti majoră? Ia seama, Eugenie! 

— Tată, fiul fratelui dumitale nu trebuie să ducă lipsă în 
casa dumitale de. 


— Ta, ta, ta, ta! făcu dogarul pe patru tonuri diferite. Fiul 
fratelui meu încolo, nepotul meu încoace. Charles nu ne 
foloseşte la nimic, nu mai are nici o lăscaie; tată-său a dat 
faliment, şi când acest muţunache se va sătura de bocit, o 
să se care de aici! Nu vreau să-mi răstoarne casa pe dos. 

— Ce înseamnă, tată, a da faliment? întrebă Eugenie. 

— A da faliment înseamnă a face cel mai necinstit lucru 
care poate dezonora un om. 

— Trebuie să fie un cumplit de mare păcal. Zise doamna 
Grandet. Iar fratele tău îşi va primi pedeapsa cerească. 

— Te-ai pus pe litanii, spuse bătrânul avar soţiei, ridicând 
din umeri. Falimentul, Eugenie, reluă el, e un furt pe care 
legea, din nenorocire, îl ia sub ocrotirea ei. Oamenii şi-au 
încredinţat mărfurile lor lui Guillaume Grandet, bizuiţi pe 
onorabilitatea şi pe cinstea lui; el le-a luat totul, lăsându-le 
doar ochii, ca să plângă. Hoţul de drumul mare e de 
preferat falitului; el te atacă, te poţi apăra, îşi riscă capul; 
dar celălalt? Pe scurt, Charles e dezonorat. 

Cuvintele acestea răsunară în inima bietei copile şi-o 
apăsară cu toată înfricoşata lor povară. Tot atât de pura pe 
cât de gingaşă ca o floare din mijlocul pădurii, ea nu 
cunoştea nici orânduielile lumii, nici viclenele ei socoteli, 
nici sofismele ei; primi deci atrocea răstălmăcire asupra 
falimentului dată dinadins de câtre tatăl său, fără să-i arate 
deosebirea dintre un faliment pus la cale şi unul fără voie. 

— Ei bine, tată, şi dumneata n-ai putut să împiedici 
această nenorocire? 

— Fratele meu nu s-a sfătuit cu mine; de altfel, datorează 
patru milioane. 

— Tată, ce înseamnă un milion? întrebă ea cu naivitatea 
unui copil încredinţat că va găsi uşor ceea ce doreşte. 

— Un milion? zise Grandet. Dar asta înseamnă un milion 
de monede a câte douăzeci de gologani, şi trebuie cinci 
piese de douăzeci de gologani ca să faci cinci franci. 

— Doamne! doamne! strigă Eugenie, cum de-a avut oare 
unchiul patru milioane? Mai este cineva în Franţa care să 


aibă atâtea milioane? 

Moş Grandet îşi mângâie bărbia, zâmbi şi s-ar fi spus că 
negul din vârful nasului i se dilată. 

— Şi ce-o să facă vărul Charles? 

— Va pleca în Indii, unde, după voinţa părintelui său, se va 
strădui să facă avere. 

— Dar are bani ca să ajungă până acolo? 

— O să-i plătesc eu drumul până IA. Da, până la Nantes. 

Eugenie sări de gâtul tatălui ei. 

— Ah! tată, cât eşti de bun! 

Îl sărută în aşa chip, încât făcu aproape să-l mustre 
conştiinţa, care tot îl cam zgândărea puţintel. 

— În cât timp se poate strânge un milion? întrebă ea. 

— Păi, răspunse dogarul, ştii ce e un napoleon21 

; trebuie cincizeci de mii de napoleoni pentru a face un 
milion. 

— Mamă, să dăm acatiste pentru el. 

— M-am gândit şi eu la asta, răspunse bătrâna. 

— Asta-i, bineînţeles! Mereu să cheltuiţi bani, strigă 
dogarul. Credeţi oare că curg mii şi sute pe aici? 

În timpul acesta un geamăt înăbuşit, dar mai dureros 
decât toate celelalte, răsună în mansardă, îngheţându-le de 
groază pe cele două femei. 

— Nanon, du-te şi vezi dacă nu se omoară! spuse Grandet. 
A, nu, urmă apoi, întorcându-se spre nevastă şi spre fiică, 
pe care cuvintele rostite către Nanon le-au făcut să 
îngălbenească, vă poftesc, fără prostii! Acum vă părăsesc. 
Mă duc până la olandezii noştri, care pleacă azi. Apoi am să 
mă duc să-l văd pe Cruchot, ca să vorbesc cu el despre 
toate acestea. 

Plecă. După ce Grandet trase uşa, Eugenie şi maică-sa 
răsuflară în voie. Înainte de această dimineaţă, niciodată 
fiica nu se simţise stingherită în faţa părintelui său, dar de 
câteva ceasuri încoace îşi schimbase în fiecare clipă şi 
simţămintele, şi gândul. 

— Mamă, cu câţi ludovici se vinde un butoi de vin? 


— Tatăl tău vinde butoiul între o sută şi o sută cincizeci de 
franci, câteodată şi două sute, după câte am auzit 
spunându-se. 

— Şi când recolta e de o mie patru sute de butoaie? 

— Crede-mă, copila, că nu ştiu cât face; tătâne-tău nu-mi 
vorbeşte niciodată despre afacerile lui. 

— Dar atunci, tata trebuie să fie bogat. 

— Se poate. Însă domnul Cruchot mi-a spus că acum doi 
ani a cumpărat domeniul Froidfond. Asta l-o fi cam 
strâmtorat. 

Eugenie, nemaipricepând nimic din averea părintească, se 
opri din calcule. 

— Nici nu m-a zărit, mititelul! declară Nanon întorcându- 
se. Stă pe pat întins ca un vițel şi plânge ca o Magdalenă, de 
ţi-e mai mare mila. Ce durere pe acest biet tinerel aşa de 
drăguţ! 

— Hai iute, mamă, să-l consolăm! lar dacă bate cineva la 
uşă, coborâm. 

Doamna Grandet nu putu să se împotrivească blândului 
glas al copilei. Eugenie era sublimă, era femeie! 

Amândouă, cu inima palpitând, se urcară în camera lui 
Charles. Uşa era deschisă. Tânărul nu vedea şi nu auzea 
nimic, înecat în lacrimi, rostea cuvinte neînţelese. 

— Cât îşi iubeşte părintele, şopti Eugenie. 

Era cu neputinţă să nu desprinzi din accentul acestor 
vorbe speranţele unei inimi pasionate fără s-o ştie. Doamna 
Grandet aruncă fiicei o privire plină de dragoste maternă; 
apoi îi şopti la ureche: 

— Bagă de seamă, ai să-l iubeşti. 

— Să-l iubesc! murmură Eugenie. Ah! dacă ai şti ce-a spus 
tata! 

Charles se întoarse, le zări pe amândouă. 

— L-am pierdut pe tata, bietul tata! Dacă mi-ar fi 
mărturisit secretul nenorocirii lui, am fi muncit cot la cot, să 
reparăm totul. Doamne! bunul meu părinte! Eram atât de 


sigur că am să-l revăd, încât mi se pare că l-am şi sărutat 
cam rece la plecare. 

Oftatul îi înăbuşi cuvintele. 

— Ne vom ruga pentru el, spuse doamna Grandet. 
Supune-te voinţei lui Dumnezeu. 

— Dragul meu văr, rosti Eugenie, fii tare. Pierderea 
dumitale e ireparabilă; gândeşte-te acum să-ţi salvezi 
onoarea. 

Cu instinctul şi cu fineţea femeii, care are îndemânare în 
toate, chiar atunci când consolează, Eugenie voi să 
amăgească astfel durerea vărului, amintindu-i datoriile faţă 
de el însuşi. 

— Onoarea mea? strigă tânărul, înlăturându-şi părul 
printr-o mişcare smucită. Se aşeză pe marginea patului, 
încrucişându-şi braţele. Ah! e adevărat. Tatăl meu, după 
spusele unchiului, a dat faliment. Ascunzându-şi faţa în 
palme, scoase un strigăt sfâşietor: Lasă-mă, verişoară, lasă- 
mă! Dumnezeule! Dumnezeule! fii iertător cu tata, că mult 
trebuie să fi suferit. 

Era ceva oribil de sfâşietor să vezi acea durere tinerească, 
sinceră, neprihănită, fără gând ascuns. Era o pudică 
durere, pe care inimile simple ale Eugeniei şi mamei sale de 
îndată au înţeles-o, când Charles le rugă cu un gest să-l lase 
singur. Amândouă coborâră şi îşi luară în tăcere locurile lor 
de lângă fereastră, lucrând aproape un ceas fără a scoate 
un singur cuvânt. Eugenie, uitându-se furiş la lucrurile 
vărului, cu acea ochire de fată care cuprinde totul dintr-o 
dată, zărise frumoasele nimicuri din trusă, perechile de 
foarfeci, bricele încrustate cu aur. Această mărturie a 
luxului întrezărit prin perdeaua durerii îl făcea pe Charles 
şi mai interesant, prin contrast poate. Niciodată o atât de 
cruntă întâmplare, un spectacol atât de dramatic, nu izbise 
închipuirea celor două fiinţe, veşnic cufundate în linişte şi 
singurătate. 

— Mamă, întrebă Eugenie, vom purta doliu după unchiul 
Victor? 


— Asta o va hotări tata, răspunse doamna Grandet. 

Tăcură din nou. Eugenie împungea acul cu o regularitate a 
mişcărilor care ar fi dezvăluit unui observator adâncile-i 
gânduri. Cea dintâi dorinţă a acestei adorabile fete era să 
împărtăşească doliul vărului său. 

Către ceasul patru, o bruscă lovitură de ciocan răsună în 
inima doamnei Grandet. 

— Ce-i cu tata? îşi întrebă fiica. Podgoreanul intră voios. 
După ce îşi scoase mănuşile, îşi frecă mâinile, mai-mai să le 
jupoaie, dacă pielea lor n-ar fi fost tăbăcită ca o zdravănă 
talpă rusească, doar fără miros de zadă şi de tămâie. Se 
plimbă de colo până colo, se uită afară. În sfârşit, slobozi 
taina acestei voioşii: 

— Nevastă, spuse fără a se mai bâlbâi, mi-au căzut toţi în 
capcană! Vinul nostru e vândut! Olandezii şi belgienii 
urmau să plece azi-dimineaţă, m-am plimbat prin piaţă pe 
dinaintea hanului făcând pe prostul. Unul, pe care îl 
cunoşti, veni spre mine. loţi proprietarii podgoriilor de soi 
îşi păstrează recolta şi vor să aştepte; eu nu i-am 
împiedicat. Belgianul nostru îşi pierduse nădejdea. Mi-am 
dat seama de îndată. S-a şi făcut: mi-a luat toată recolta cu 
două sute de franci butoiul, plătindu-ne jumătate cu bani 
peşin. Plata în aur. Actele s-au încheiat; iată şase ludovici 
pentru tine. În trei luni preţul vinului se duce de râpă. 

Cuvintele din urmă fură rostite liniştit, dar atât de ironic, 
încât oamenii din Saumur adunaţi în aceeaşi clipă în piaţă şi 
înmărmuriţi de vânzarea încheiată de Grandet s-ar fi 
cutremurat auzindu-l. O panică năprasnică ar fi scăzut 
vinurile cu cincizeci la sută. 

— Ai o mie de butoaie anul acesta, tată? întrebă Eugenie. 

— Da, fetiţo scumpă. 

Această alintare exprima cea mai înaltă bucurie a 
bătrânului dogar. 

— Asta face două sute de mii de franci? 

— Da, domnişoară Grandet. 


— Atunci, tată, poţi uşor să-l ajuţi pe Charles. Uluirea, 
mânia, spaima lui Baltazar zărind inscripţia Mane-Teckel- 
Fares22 nu s-ar putea asemui cu gheţoasa încruntare a lui 
Grandet, care nici nu se mai gândise la nepot, şi îl regăsea 
cuibărit în inima şi în preocupările fiicei sale. 

— Aşa va să zică? De când acest muţunache a descălecat 
în casa mea, toate merg anapoda. Sunteţi în stare să 
cumpăraţi cofeturi, să faceţi sindrofii şi să daţi banchete! Ei 
bine! Aflaţi că n-am poftă de aşa ceva. Cred că la vârsta mea 
oi fi ştiind cum să mă port. De altfel, nu am a primi sfaturi 
nici de la fiică-mea, nici de la nimeni. Voi face pentru 
nepotul meu ce-am să cred de cuviinţă, dar voi să nu vă 
băgaţi nasul. Cât despre tine, Eugenie, adause întorcându- 
se spre ea, să nu te mai aud vorbind, că de nu, te trimit la 
mănăstirea Noyers cu Nanon, şi asta nu mai târziu decât 
mâine, de mai crâcneşti. Unde-i domnişorul cu pricina? A 
coborât? 

— Nu, dragul meu, răspunse doamna Grandet. E sus. 

— Ei, şi ce face acolo? 

— Îşi plânge tatăl! răspunse Eug&nie. 

Grandet se uită la fiică fără să rostească un cuvânt. 
Oricum, era şi el, puţin, tată. 

După ce făcu o dată sau de două ori ocolul sălii, se urcă 
repede în cabinetul său, ca să mediteze un plasament în 
fondurile publice. 

Cele două mii de pogoane de pădure tăiată îi aduseseră 
şase sute de mii de franci; adăugind la această sumă banii 
scoşi de pe plopi, veniturile anului trecut şi ale anului 
curent, în afară de cele două sute de mii de franci câştigaţi 
cu vânzările vinului, toate făceau, una cu alta, nouă sute de 
mii de franci. Câştigul de douăzeci la sută pe termen scurt, 
în rentele care se ridicaseră la şaptezeci de franci, îl ispitea, 
îşi migăli socotelile pe gazeta cu vestea despre moartea 
fratelui, auzind, fără să se sinchisească, suspinele nepotului. 

Nanon bătu în perete, poftind stăpânul să vină jos; masa 
era gata. Sub boltă, pe cea din urmă treaptă, Grandet îşi 


spuse în sine: „Întrucât dobânzile se vor urca neapărat la 
opt, voi încheia afacerea asta. În doi ani voi avea un milion 
cinci sute de mii, pe care am să-i ridic de la Paris în aur.” 

— Ei, dar unde-i nepotul? întrebă apoi cu glas tare. 

— Zice că nu vrea să mănânce, răspunse Nanon. Asta nu-i 
bine. 

— Ne face economie! luă notă stăpânul. 

— Mda, dacă se poate spune! rosti Nanon. 

— Lasă-l, că n-o să plângă cât lumea. Foamea scoate lupul 
din codru. 

Masa fu straniu de tăcută. 

— Dragul meu, îndrăzni doamna Grandet după ce faţa de 
masă a fost strânsă, ar trebui să purtăm doliu. 

— Într-adevăr, doamnă Grandet, nu ştii ce să mai inventezi 
pentru a arunca banii în vânt. Doliul e în inimă, nu în straie. 

— Dar doliul după un frate se impune, ne porunceşte şi 
biserica. 

— Cumpără-ţi doliu din cei şase ludovici, mie să-mi dai o 
bentiţă de pânză neagră, asta-mi ajunge. 

Eugenie ridică ochii la cer fără nici un cuvânt. Pentru 
întâia oară în viaţă, mărinimoasele porniri, până atunci 
aţipite şi înăbugşite, dar care înviaseră dintr-o dată, erau 
barbar jignite în fiecare clipă. Astfel această seară, deşi 
semăna în aparenţă cu altele o mie din existenţa lor posacă, 
totuşi a fost cea mai îngrozitoare. Eugenie lucra fără să 
ridice capul şi nu se folosea de caseta pe care Charles, în 
ajun, o dispreţuise. Doamna Grandet îşi croşeta mânecile. 
Grandet nu făcu nimic vreme de patru ceasuri, cufundat în 
calculele al căror rezultat avea să lase cu gura căscată a 
doua zi tot Saumurul. 

Nimeni nu veni să viziteze familia în acea zi. Întreg oraşul 
vuia de lovitura dată de Grandet, de falimentul fratelui său 
şi de sosirea nepotului. Pentru a-şi potoli patima de a 
îndruga palavre pe socoteala intereselor de breaslă, toţi 
podgorenii mari şi mici din Saumur se adunaseră la domnul 


des Grassins, unde fulminau cumplite afurisenii asupra 
fostului primar. 

Nanon torcea, şi duruitul vârtelniţei era singurul glas sub 
grinzile cenuşii ale sălii. 

— Nu se poate spune că facem risipă de vorbă! luă aminte 
într-un târziu, arătându-şi dinţii albi şi mari, ca migdalele 
curățate de coajă. 

— Nimic nu trebuie risipit! răspunse Grandet, tresărind 
din meditaţiile sale. 

EI se vedea adunând opt milioane în trei ani şi plutea pe 
acest imens fluviu de aur. 

— Să ne culcăm. Mă duc să-i spun noapte bună nepotului 
din partea tuturor şi să văd dacă vrea să ia ceva. 

Doamna Grandet se opri pe scara de la primul cat, ca să 
audă convorbirea ce avea să decurgă între Charles şi 
unchiaş. Eugenie, mai îndrăzneață decât maică-sa, urcă 
două trepte. 

— Ei, nepoate, tot suferi? Da, plângi cât ai de plâns, e 
firesc. Un tată e un tată. Dar trebuie să îndurăm nefericirile 
cu tărie. Eu îţi port de grijă, în vreme ce plângi. Sunt, după 
cum vezi, un unchi cumsecade. Hai, curaj! Vrei să bei un 
păhărel de vin? 

La Saumur vinul nu costă nimic; se oferă ca o ceaşcă de 
ceai în Indii. 

— Dar, spuse Grandet mai departe, stai pe întuneric? Rău! 
rău! Trebuie să vezi întotdeauna clar ceea ce ai de făcut! 

Grandet păşi către cămin. 

— Ce-mi văd ochii? strigă el. Uite o lumânare! De unde 
naiba au găsit o luminare de ceară? Descreieratele astea ar 
fi în stare să spargă şi duşumelele casei mele, ca să fiarbă 
ouă pentru băiatul ăsta. 

La auzul unor asemenea cuvinte, mama şi fiica intrară în 
odăile respective şi se furişară în pat cu iuţeala şoarecilor 
speriaţi, care se strecoară în găurile lor. 

— Doamnă Grandet, ai găsit aşadar o comoară? întrebă 
avarul, intrând în odaia nevestei. 


— Dragă, îmi fac rugăciunea! Aşteaptă, încercă să mai 
câştige timp biata mamă, cu glasul stins. 

— Să-l ia dracu pe Dumnezeul tău! făcu Grandet 
bombănind. 

Zgârciţii nu cred în viaţa viitoare; prezentul e totul pentru 
dânşii. Vorba aceasta aruncă o lumină oribilă asupra epocii 
actuale, în care, mai mult ca oricând, banul stăpâneşte 
legile, politica şi moravurile. Instituţii, cărţi, oameni şi 
doctrine - toate conspiră pentru a zdruncina credinţa într-o 
viaţă viitoare, pe care se sprijină de o mie opt sute de ani 
tot edificiul social. Acuma sicriul e o tranziţie care nu mai 
cutremură pe nimeni. Viitorul, care ne aştepta dincolo de 
veşnica pomenire, a fost strămutat în prezent. A ajunge per 
fas et nefas23 în raiul pământesc al belşugului şi al 
plăcerilor deşarte, a-ţi împietri inima şi a-ţi chinui trupul în 
vederea unor posesiuni trecătoare, după cum se îndura 
odinioară martiriul vieţii în vederea bunurilor eterne, este 
gândul tuturor. Gând scris, de altfel, pretutindeni, până şi în 
legile care întreabă pe om: „Ce plăteşti?” în loc să zică: „Ce 
cugeţi?” Când acest crez va trece de la burghezie la popor, 
ce va ajunge ţara? 

— Doamnă Grandet, ai isprăvit? întrebă bătrânul dogar. 

— Prietene, mă rog pentru tine. 

— Foarte bine. Noapte bună! Mâine dimineaţă vom avea 
de vorbit. 

Biata femeie adormi asemenea şcolarului care nu şi-a 
învăţat lecţiile şi e muncit de groaza că a doua zi va da ochii 
cu mutra neînduplecată a dascălului. 

În clipa asta, când, cuprinsă de spaimă, se afundase în 
cearşafuri ca să nu mai audă nimic, Eugenie se strecură 
lângă ea în cămaşă, cu picioarele goale şi o sărută pe 
frunte. 

— Vai! măicuţă bună, mâine am să-i spun că vinovată sunt 
eu. 

— Să nu faci una ca asta; te trimite la Noyers. Lasă-mă pe 
mine, doar n-are să mă mănânce. 


— Auzi, mamă? 

— Ce? 

— Tot mai plânge. 

— Du-te de te culcă, copilă dragă. Au să-ţi îngheţe 
picioarele; duşumeaua e umedă. 

Astfel s-a încheiat solemna zi ce avea să apese asupra 
întregii vieţi a bogatei şi sărmanei moştenitoare, al cărei 
somn n-avea să mai fie uşor şi curat ca până atunci. 

Adeseori, unele fapte din viaţa omenească par cu totul de 
necrezut, deşi sunt adevărate. Dar aceasta să nu fie oare 
din pricină că uităm aproape totdeauna a răspândi o lumină 
psihologică asupra determinărilor noastre spontane, lăsând 
neexplicate motivele misterios urzite care le-au impus? 
Poate că pasiunea adâncă a Eugeniei ar trebui cercetată în 
cele mai delicate fibrişoare; căci ea deveni, cum ar spune 
unii zeflemişti, o boală, ce-i în-râuri toată existenţa. Mulţi 
oameni sunt gata mai degrabă să nege deznodămintele 
decât să măsoare forţa legăturilor, a nodurilor şi a verigilor 
care înlănţuie tainic un fapt de altul în ordinea morală. Deci 
întru aceasta, trecutul Eugeniei ar sluji pentru observatorii 
firii omeneşti ca o chezăşie a naivei sale nesocotinţe şi a 
neaşteptatei izbucniri a elanurilor din sufletul ei. Cu cât 
viaţa îi fusese mai mocnită, cu atât mai viu se dezlănţui în 
inima sa devotamentul femeiesc, cel mai ingenios dintre 
sentimente. Astfel, zbuciumată de peripeţiile zilei, se 
deşteptă de mai multe ori să asculte, părându-i-se că a auzit 
suspinele vărului, care îi răsunau în urechi din ajun: când îl 
vedea dându-şi sufletul de durere, când îl visa murind de 
foame. Către ziuă, auzi îndeaievea un strigăt înfricoşător. 
Se îmbrăcă numaidecât şi alergă în vânăta lumină a zorilor, 
cu paşi uşori, spre odaia tânărului, care lăsase uşa deschisă. 
Lumânarea se topise în bucea sfeşnicului. Răpus, Charles 
dormea, îmbrăcat, pe un jilţ, cu capul rezemat de pat; visa 
aşa cum visează oamenii cu stomacul gol. Eugenie putu să 
plângă nestingherită, putu să admire în voie acel tânăr şi 
frumos chip brăzdat de durere, acei ochi umflaţi de plâns şi 


care, deşi adormiţi, păreau că tot mai varsă lacrimi. Charles 
ghici prin somn prezenţa Eugeniei, deschise pleoapele şi o 
văzu înduioşată. 

— Iartă-mă, verişoară! murmură el, neştiind nici cât era 
ceasul, nici unde se găsea. 

— Aici se află inimi care te înţeleg, dragă vărule, şi ne-am 
gândit că poate ai nevoie de ceva. Ar trebui să te culci, te 
chinui aşa. 

— Ai dreptate. 

— La revedere, atunci. 

Şi fugi, ruşinată şi fericită că venise. Numai nevinovăția e 
în stare de asemenea îndrăzneli. Instruită, virtutea învaţă 
să calculeze tot aşa de bine ca şi viciul. Eugenie, care lângă 
vărul său nu tremurase, abia se mai putea ţine pe picioare 
când ajunse în odaia sa. 

Viaţa ei ignorantă încetase deodată; ea începu să 
raţioneze, îşi făcu mii de imputări. 

„Ce o să gândească despre mine? Are să creadă că-l 
iubesc.” 

Aceasta era tocmai ceea ce ar fi dorit ea mai mult să-l vadă 
crezând. lubirea sinceră îşi are intuiţiile ei şi cunoaşte că 
dragostea aduce dragoste. Ce eveniment pentru această 
fată singuratică, să intre pe ascuns în odaia unui tânăr. Nu 
sunt oare în iubire gânduri şi fapte, preţuind pentru anume 
suflete cât cea mai sfântă logodnă? Peste un ceas intră la 
maică-sa, să-i ajute ca de obicei la îmbrăcat. Apoi se aşezară 
amândouă la fereastră, aşteptându-l pe Grandet, cu acea 
nelinişte care îngheaţă inima sau o dogoreşte, o sugrumă 
sau o îmboldeşte, după fire, atunci când li-i nespusă teama 
de o scenă ori de o pedeapsă; sentiment de altfel atât de 
natural, încât animalele domestice îl încearcă într-o aşa de 
mare măsură, că încep a scheuna la cea mai uşoară 
atingere din partea stăpânului, ele, care tac şi rabdă când 
se rănesc din propria lor nebăgare de seamă. 

Unchiaşul cobori, dar vorbi soţiei cu un aer distrat, o 
sărută pe Eugenie şi se aşeză la masă ca şi cum ar fi uitat 


ameninţarea din ajun. 

— Ce face nepotul? Băiatul ăsta nu ne prea deranjează. 

— Doarme, domnule, răspunse Nanon. 

— Cu atât mai bine, n-are nevoie de lumânare, spuse 
şăgalnic Grandet. 

Această indulgență neaşteptată, această amară veselie, o 
izbi pe doamna Grandet, care se uită la soţ cu mai încordată 
luare-aminte. Unchiaşul îşi luă pălăria şi mănuşile, apoi 
rosti: 

— Mă duc să mai pierd vremea prin piaţă, ca să-i întâlnesc 
pe Cruchoţi. 

Eugenie, hotărî că tata are ceva pe inimă, într-adevăr, 
obişnuit să doarmă puţin, Grandet îşi petrecea jumătate din 
noapte în calculele preliminare, care dădeau ochirilor, 
observaţiilor şi plănuirilor sale uimitoarea lor precizie şi le 
asigura izbânda fără greş de care se minunau toţi cei din 
Saumur. Orice putere omenească e un compus de răbdare 
şi timp. Cei puternici voiesc şi veghează. Viaţa avarului e un 
neîntrerupt exerciţiu al forţei omeneşti puse în slujba 
personalităţii. Avarul nu se sprijină decât pe două 
sentimente: amorul propriu şi interesul; dar interesul fiind 
oarecum un amor propriu solid şi util, dovada permanentă a 
unei superiorităţi reale, atât amorul propriu, cât şi interesul 
sunt cele doua părţi ale unui singur tot: egoismul. De aici 
vine poate prodigioasa curiozitate pe care o stârnesc avarii 
puşi cu dibăcie în scenă. Orice om ţine printr-un fir de 
aceste personaje, care se leagă de toate sentimentele 
omeneşti, rezumându-le pe toate. Unde există omul fără 
dorinţă şi ce dorinţă socială s-ar îndeplini fără bani? 

Grandet avea într-adevăr ceva pe mintă, vorba nevestei. 
Avea, ca toţi zgârciţii, permanenta nevoie de a juca o 
partidă cu ceilalţi oameni, ca să le câştige banii în chip 
legal. A stoarce pe alţii nu înseamnă oare a-ţi dovedi 
puterea, a-ţi da dreptul perpetuu de a dispreţui pe cei care, 
prea slabi, se lasă devoraţi? Vai! cine a priceput vreodată 
îndeajuns mielul culcat paşnic la picioarele Domnului, cel 


mai înduioşător simbol al tuturor victimelor pământeşti, al 
soartei lor, în sfârşit glorificarea suferinţei şi a slăbiciunii? 
Pe acest miel, zgârcitul îl lasă să se îngraşe, îl închide în 
ţarc, îl taie, îl frige, îl mănâncă şi-l dispreţuieşte. Hrana 
avarului se compune din bani şi dispreţ. 

În timpul nopţii, gândurile unchiaşului luaseră altă cale: de 
aici toată milosârdia lui. Iscodise ceva ca să-şi bată joc de 
parizieni, ca să-i stoarcă, să-i răsucească, să-i frământe, să-i 
facă să umble, să vină, să asude, să nădăjduiască, să 
îngălbenească; ca să-şi râdă de toţi, el, fostul dogar, în 
fundul sălii cenuşii, urcând putrezita scară a casei sale din 
Saumur. Nepotul îi dăduse de furcă. Voia acum să salveze 
onoarea fratelui mort fără să-l coste un ban nici pe el, nici 
pe nepot. Fondurile sale urmând să fie plasate pe trei ani, 
nu mai avea decât de gospodărit moşiile; îi trebuia deci o 
hrană nouă viclenei sale hărnicii, şi o găsise în falimentul 
fratelui. Cum nu mai simţea nimic în gheare ca să stoarcă, 
voia să perpelească parizienii pe jăratic în folosul lui 
Charles, dovedindu-se un frate bun, fără să scoată un 
gologan din pungă. Se sinchisea atât de puţin de onoarea 
familiei, încât generoasa lui hotărâre se compara cu nevoia 
pe care o simt jucătorii de a vedea jucată bine o partidă în 
care n-au mizat nimic. Avea nevoie de Cruchoţi, dar nu voia 
să alerge după dânşii, hotărâse să-i facă să vină dânşii la el 
şi să înceapă chiar în acea seară comedia al cărei plan îl 
urzise, pentru a fi a doua zi admirat de întreg târgul, fără 
să-l coste o para. 

Capitolul IV. 

FĂGĂDUIELI DE ZGÂRCIT. JURĂMINTE DE DRAGOSTE. 

Eugenie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată 
purta nestânjenit de grijă multiubitului verişor, să-şi reverse 
asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din 
sublimele superiorităţi femeieşti, singura pe care femeia 
doreşte să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă 
bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, 
Eugenie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă 


dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, când se sculă, cafeaua, 
frişca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia 
micul dejun, a fost pentru dânsa obiectul celor mai 
amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să 
asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai 
plângea? Veni la uşă: 

— Vărule. 

— Verişoară? 

— Vrei să mănânci în sală, ori în odaia dumitale? 

— Unde zici dumneata. 

— Cum te mai simţi? 

— Scumpă verişoară, cu ruşine mărturisesc că mi-e foame. 

Convorbirea aceasta prin uşă era pentru Eugenie un 
întreg episod de roman. 

— Bine, o să-ţi aducem mâncarea în odaie, să nu-l supărăm 
pe tata. 

Cobori în bucătărie, uşoară ca o păsărică. 

— Nanon, du-te de-i deretică odaia. 

Scara, de atâtea ori coborâtă şi urcată de atâtea ori, unde 
răsuna cel mai mic vuiet, îi părea Eugeniei că-şi pierduse 
muceda vechime; o vedea luminoasă, tânără ca ea, tânără 
ca şi dragostea care o robea. În sfârşit, ma-mă-sa, buna şi 
îngăduitoarea-i mamă, se supuse tuturor toanelor 
dragostei, şi, când odaia lui Charles fu dereticată, s-au dus 
amândouă să ţină companie nefericitului; mila creştinească 
nu poruncea oare să fie consolat? Amândouă ciuguleau din 
religie o sumedenie de mici sofisme, ca să-şi justifice 
impulsiile lor. 

Charles Grandet se văzu astfel obiectul celor mai 
afectuoase şi mai duioase atenţii. Inima lui îndurerată simţi 
toată dulceaţa acestei catifelate amiciţii, a acestei 
încântătoare simpatii pe care cele două suflete, veşnic con- 
strânse, izbutiră să le desfăşoare, văzându-se libere pentru 
o clipă pe tărâmul suferințelor, mediul lor firesc. Bizuită pe 
rudenie, Eugenie se apucă să orânduiască rufăria, lucrurile 
de toaletă aduse de văru-său şi avu răgaz să se minuneze în 


voie de fiecare din scumpele nimicuri, de fleacurile lucrate 
în aur şi în argint, care îi cădeau sub mână şi pe care le 
ţinea îndelung între degete, sub pretext că le cercetează. 

Charles preţui nu fără o adâncă înduioşare generoasa 
grijă a mătuşii şi a verişoarei, căci cunoştea îndestul 
societatea pariziană pentru a şti că în situaţia lui n-ar fi 
găsit decât inimi reci şi indiferente. Eugenie îi apăru în 
toată splendoarea frumuseţii ei particulare, abia de acum 
încolo avea să admire inocenţa acestor moravuri, pe care în 
ajun le luase în derâdere. Astfel, când Eugenie primi din 
mâinile lui Nanon ceaşca de faianţă plină de cafea cu frişca, 
spre a-şi servi vărul cu toată nevinovăția sentimentului, 
aruncându-i o blândă privire, ochii parizianului se umplură 
de lacrimi; îi cuprinse mâna şi i-o sărută. 

— Ce ţi s-a mai întâmplat iar? întrebă ea. 

— Ah, sunt lacrimi de recunoştinţă, fu răspunsul. 

Eugenie se întoarse brusc spre cămin, ca să strângă 
sfeşnicele. 

— Nanon, ţine, ia-le! zise ea. 

Când îşi privi iarăşi vărul, mai era încă îmbujorată, dar cel 
puţin privirile ei putură să mintă şi să ascundă nespusa 
fericire care-i năpădea inima; totuşi ochii lor oglindiră 
acelaşi simţământ, după cum sufletele li se contopiră într- 
acelaşi gând: viitorul era al lor. Această dulce emoție a fost 
cu atât mai încântătoare pentru Charles, în durerea lui 
imensă, cu cât fusese mai puţin aşteptată. Lovitura de 
ciocan chemă pe cele două femei la locurile lor. Din fericire, 
coborâră scara atât de repede, încât se aflau cu lucrul în 
mână când a intrat Grandet; de le-ar fi întâlnit sub boltă, nu 
i-ar fi trebuit mai mult ca să-i aţâţe bănuielile. După prânzul 
înfulecat de unchiaş la repezeală, paznicul, care nu-şi 
primise încă plata făgăduită, sosi din Froidfond, de unde 
aducea un iepure, nişte potârnichi vânate în parc, nişte 
tipări şi două ştiuci trimise de morari. 

— Eh, ei, bietul Cornoiller, vine tocmai la ţanc. Sunt bune 
de mâncat? 


— Da, preamilostive domn, sunt vânate abia de două zile. 

— Hai, Nanon, mişcă-te, îi dădu zor moşneagul. Ia asta, va 
fi pentru deseară; vom avea de ospătat pe doi Cruchoţi. 

Nanon căscă nişte ochi tâmpi şi se uită la toată lumea. 

— Bine, bine, făcu ea, dar de unde să iau slânină şi 
mirodenii? 

— Nevastă, spuse Grandet, dă-i şase franci lui Nanon şi 
adu-mi aminte să cobor în pivniţă ca să scot un vin pe 
cinste. 

— Ei, domnule Grandet, glăsui paznicul, care-şi pregătise 
oraţiunea sa ca să lămurească treaba cu leafa, domnule 
Grandet. 

— Ta, ta, ta, făcu Grandet, ştiu ce vrei să spui. Eşti băiat 
bun: vom vedea mâine, astăzi sunt prea grăbit. Nevastă, dă- 
i cinci franci, adăugă către doamna Grandet. 

Şi şterse putina. Biata femeie fu nici nu se poate mai 
bucuroasă să răscumpere liniştea cu unsprezece franci. 
Ştia prea bine că Grandet tăcea vreme de cincisprezece 
zile, după ce-i lua înapoi ban cu ban paralele pe care i le 
dăduse. 

— "Ţine, Cornoiller, spuse ea strecurându-i în mână zece 
franci, într-o bună zi o să te răsplătim noi pentru toată 
slujba. 

Cornoiller nu mai avu ce zice. Plecă şi el. 

— Doamnă, spuse Nanon care-şi îndesă pe cap pălăria cea 
neargă şi luă coşul, vreau numai trei franci. Păstrează 
restul, o să se ducă oricum repede. 

— Găteşte ceva bun, Nanon; vărul va cobori imediat, spuse 
Eugenie. 

— Se va întâmpla ceva extraordinar, sunt sigură de asta, 
spuse doamna Grandet. E a treia oară când tatăl tău dă o 
masă, de când suntem căsătoriţi. 

Spre ceasul patru, imediat ce Eugenie şi maică-sa 
isprăviră de pus masa pentru şase persoane, şi după ce 
stăpânul casei aduse câteva sticle de vin vechi, pe care 
provincialii îl adoră, Charles cobori în sală. 


Tânărul era palid; gesturile, expresia chipului, privirea şi 
tonul vocii, toate emanau o tristeţe plină de graţie. 

Nu se prefăcea că suferă, chiar suferea; iar vălul de 
durere de pe fizionomia lui îi dădea un aer interesant în 
ochii femeilor. Eugenie îl iubea mai mult din cauza asta. 
Probabil simţea că acea amărăciune îl apropia cumva de ea. 
Charles nu mai era tânărul bogat şi mândru aşezat pe un 
piedestal deasupra ei, ci un om plin de durere şi suferinţă 
înduioşătoare. Suferinţa e egală pentru toţi. Femeile au 
acest fapt în comun cu îngerii - suferinţa umanităţii le 
aparţine în întregime. Charles şi Eugenie se înțelegeau din 
priviri; sărmanul cavaler, orfan şi sărac stătea într-un 
ungher al camerei, tăcut şi calm. Însă, din când în când, 
privirea gentilă şi îngrijorată a fetei se oprea la el şi îi 
abătea gândurile departe de suferinţă târându-l cu ea pe 
tărâmurile speranţei viitoare, unde voia să-l aibă lângă ea 
pe vecie. 

În aceste momente, orăşelul Saumur vuia de bârfa apărută 
prin masa dată de Grandet în cinstea Cruchoţilor, mai aprig 
decât vuise noaptea trecută când îşi vânduse recolta de 
vinuri pe ascuns, deşi aceea era considerată o crimă şi o 
înşelătorie grozavă faţă de producătorii de vinuri. Dacă 
bătrânul politician nefericit ar fi dat masa din acelaşi motiv 
care înainte l-a costat coada pe câinele lui Alcibiade, ar fi 
putut fi, cel puţin, considerat un om mare; dar realitatea 
era, ţinând cont de faptul că se considera superior 
comunităţii pe care o putea păcăli după voia lui, că nici 
măcar nu-i păsa ce zicea gura lumii. Grassinsii aflară de 
eşecul şi moartea lui Guillaume Grandet şi deciseră să 
meargă la casa clientului lor chiar în acea seară, să prezinte 
condoleanţele şi să-şi arate prietenia faţă de el, fără să 
scape din vedere aflarea motivelor pentru care Chruchoţii 
au fost invitaţi la cină. La ora cinci fix domnul C. De Bonfons 
şi unchiul său, notarul, sosiră în hainele de duminică. 
Invitaţii s-au aşezat la masă şi în acord cu apetitul au 
început să mănâce. Grandet afişa o mina gravă, Charles era 


tăcut, Eugenie era şocată, iar doamna Grandet n-a adăugat 
nimic în plus la ce spunea de obicei; cina se prezenta ca un 
moment de reculegere. Când s-au ridicat de la masă, 
Charles spuse unchiului şi mătuşii: 

— Îmi permiteţi să mă retrag? Sunt nevoit să mă ocup deo 
corespondenţă lungă şi dureroasă. 

— Desigur, nepoate. 

Imediat ce unchiul s-a convins că nepotul nu avea cum să 
audă nimic şi era cufundat adânc în lectura scrisorilor, 
spuse soţiei cu o voce mieroasă: 

— Doamna Grandet, ce vom avea de discutat va fi ca o 
limbă străină dumitale; e şapte jumate; poţi merge să-ţi vezi 
de ale casei. Noapte bună, copilă! 

O sărută pe Eugenie şi cele doua femei plecară. Urmă o 
scenă în care bătrânul Grandet, ajuns în starea lui maximă, 
mai mult decât vreodată în viaţa sa, arătă dexteritatea 
ascuţită pe care o căpătase de-a lungul vieţii în relaţiile cu 
oamenii, ce îi aduse foloase din care muşcase cu sete, de 
unde primise porecla de „câine bătrân”. Dacă primarul 
Saumur-ului şi-ar fi mânat ambițiile mai departe, prin 
circumstanţe norocoase, urcând în societatea înaltă, ar fi 
ajuns în congres unde se discută afacerile naţiunii, şi şi-ar fi 
pus la muncă geniul pe care îl folosea acum în afacerile 
personale, cu siguranţă că ar fi fost de folos oraşului din 
care se trăgea. Însă, e la fel de sigur că în afara Saumur- 
ului, bătrânul n-ar fi fost altceva decât un cavaler al tristei 
figuri. Cu siguranţă că există minţi, ca şi acelea ale unor 
animale, care încetează să procreeze, odată ce au fost 
scoase din mediul lor propice. 

Preşedintele se şi văzu ales ginere de pehlivanul 
moşnegel. 

— SpU. SpU. Neal. Că fA. FA. FA. Limentul poate fi împiE. 
PiE. DI. Cal. PriN. Prin. 

— Prin înseşi tribunalele de comerţ. Aceasta se întâmplă 
zilnic, spuse domnul de Bonfons, crezând că ghiceşte 


gândul lui Grandet şi dorind să-l lămurească prieteneşte. 
Ascultă. 

— Te aS. Ascult, răspunse umil unchiaşul, luând mutra 
vicleană a copilului care-şi râde de dascăl, părând totuşi că- 
i dă ascultare, cu cea mai smerită evlavie. 

— Când un om considerabil şi considerat, cum era de pildă 
răposatul dumitale frate la Paris. 

— FTrA. FrA. Tele meU. Da. 

— Este ameninţat de ruină. 

— Asta sE. SE. NU. NU. ME. Şte rul. Rul. Na? 

— Da. Când ameninţarea falimentului devine de 
neînlăturat, Tribunalul de Comerţ, de care depinde 
neguţătorul, are, bagă de seamă, are puterea să numească 
printr-o hotărâre lichidatori. Lichidarea nu-i totuna cu 
falimentul. Dând faliment, un om rămâne dezonorat, dar 
lichidând, rămâne cinstit. 

— BI. Bine zis. Dacă nu cO. Stă mai mult, e al.. Altă vorbă, 
zise Grandet. 

— Dar lichidarea se poate face şi fără ajutorul Tribunalului 
de Comerţ. Căci, spuse preşedintele trăgând o priză, cum 
se declară un faliment? 

— Hm! NU. NU. M-am gâN. GâN. Dit la asta, răspunse 
Grandet. 

— Mai înainte de toate, reluă magistratul, prin depunerea 
bilanţului la grefa tribunalului de către neguţător sau de 
procurist. În al doilea rând, la cererea creditorilor. Dar dacă 
neguţătorul nu depune bilanţul şi nici un creditor nu cere 
tribunalului o hotărâre care să declare în faliment pe sus- 
numitul neguţător, ce se întâmplă? 

— DA. DA. SĂ. Să vE. VE. Dem. 

— Atunci familia răposatului, reprezentanţii săi, 
moştenitorii sau neguţătorul însuşi, dacă nu e mort, sau 
prietenii săi, dacă e cumva ascuns, aceştia lichidează. Poate 
vrei să lichidezi dumneata afacerile fratelui dumitale? 

— Ah, Grandet! izbucni notarul. Ce bine ar fi! Mai este un 
sentiment de onoare în fundul provinciei noastre. Dacă ţi-ai 


salva numele, căci e numele dumitale, ai fi un om. 

— Sublim! rosti preşedintele, întrerupându-şi unchiul. 

— FI. Fireşte, răspunse bătrânul podgorean, frA. Fratele 
meu s-a nU. NU. Numit Grandet, cA. Ca şi ml. MiN. Ne, nici 
voR. VoR. Bă. Această II. Chl. Dare ar fi în orl. Orice caz 
folO. SI. SI. Toare nepotului meu, pE. Pe care îL. Îl iubesc. 
Dar trE. Trebuie să. Să văd! Nu cU. CU. Nosc pezevenghii 
de la Paris. Eu sunt la Sau. Saumur, vezi bine. Îmi văd de 
viile melE. De gropile melE. De trE. TrE. BU. Burile mele. 
N-am iS. Iscălit niciodată poliţe. Ce este o poll. Poliţă? Am A. 
A. Acceptat multe, n-am iS. IS. Călit niciuna. Am aU. Auzit 
că se pot raS. RaS. Cumpăra. lată tot cE. CE. Ştiu. 

— Da, spuse preşedintele, poliţele se pot răscumpăra pe 
piaţă cu preţ de atâta ori atâta la sută. Înţelegi? 

Grandet îşi făcu mâna pâlnie la ureche, şi preşedintele îi 
repetă fraza. 

— Dar, răspunse podgoreanul, prin uR. UR. Urmare, e de 
câŞ. CâŞ. TI. Gat gras în afA. CE. CE. Rea asta? Zău dacă 
ştiu ceva din toA. ToA. Te aS. TeA. La vâR. Sta mea. EutrE. 
TrE. Buie să ră. Rămân lipit aici, să. Am grijă de grâne. Gri. 
Gri. Nele mele se adună, şi. ŞI. Cu ele plă. PIĂ. Ţesti. 
Înainte dE. De toatE. Trebuie să. Să vezi dE. DE. Recoltă. 
Am trE. Treburi mal. I. Importante la FroiD. Fond. Nu-mi 
pot pA. PA. Raşi casa pentru îN. ÎN. Curcături drăceşti pe 
CA. Care nl. Nici nu le prl. Pricep de fel. Spui că trE. 
Trebuie ca să II. LI. Chidez, ca să opresc decilA. CIA. Raţia 
de fA. FA. LI. LI. Ment, să fiu la Paris. Dar nu poţi fi îN. În 
două 10. Locuri, doar dA. DA. Că eşti păsărică. Şi. 

— 'Te înţeleg, strigă notarul. Ei bine, bătrâne amic, ai 
prieteni, prieteni încercaţi, care sunt în stare să facă orice 
pentru dumneata. 

„Haide mai repede, gândea în sine podgoreanul, hotărâţi- 
vă odată.” 

— Şi dacă cineva ar pleca la Paris şi ar găsi pe cel mai 
mare creditor al fratelui dumitale Guillaume, şi i-ar zice. 


— Stai pU. PU. Ţin, reluă moşul, i-ar spU. SpU. Ne ce? Ceva 
cam aşa: „Domnul Grandet din Saumur încoacE. Coace, 
domnul Grandet din Saumur pe diN. CO. Lo. Îşi iubeşte frA. 
FrA. TE. Le şi nepotul, Grandet e o rU. RU. Dă mI.NU.NU. 
Nată şi are cE. Cele mai bU. Bune iN. IeN. [ii. El şi-a 
vândut bl. BI. Ne rE. CoL. CoL. Ta. Nu declaraţi fA. 
Falimentul, sfătuiţi-vă şi numiţi II. LI. ChI. DA. DA. Tori. 
Atunci Grandet va vE. VE. Vedea. Veţi câştiga mai mult II. 
LI. Chidând dE. Decât dacă IA. Lăsaţi oamenii justiţiei să. 
Să-şi vâre nA. Nasul. Nu-i aşa? 

— Adevărat, încuviinţă preşedintele. 

— Pentru că, vezi, domnule de Bon. Bon. BoN. Fons, 
trebuie să vezi bl. BI. Ne înainte de a te hO. HO. TA. Rî. Ce 
nu se poatE. Nu se poA. PoA. Te. În orice afacere dU. DU. 
BI. Oaşa, ca să nu te rul. Rul. Ruinezi trebuie să cU. Cunogşti 
ml. MI. JloacE. Cele şi grE. GrE. U. U. U.U. lăţile. Nu-iaşa? 

— Fără îndoială! căzu de acord din nou preşedintele. 
Părerea mea este că în câteva luni s-ar putea să răs- 
cumpărăm creanţele pentru o sumă de, şi să plătim apoi 
integral prin bună înţelegere. Ah! Ah! duci mai departe 
câinii arătându-le bucata de slănină! Când nu-i declaraţie 
de faliment şi când ai în mână titlurile creanţelor, eşti alb ca 
neaua. 

— Ca nea. NeA. Neaua? repetă Grandet, făcând iar mâna 
pâlnie la ureche. Nu înţE. TE. Leg cum vl. VI. Ne asta? 

— Dar, strigă preşedintele, ascultă-mă! 

— AS. AS. Cult. 

— Un efect e o marfă a cărei valoare poate să scadă şi să 
urce. E o urmare a principiului lui Jeremie Bentham24 
asupra cametei. Acest publicist a dovedit că prejudecata, 
care aruncă atâta ocară asupra cămătarilor, e o prostie. 

— Ei! făcu unchiaşul. 

— Ţinând seamă că în principiu, după Bentham, banul e o 
marfă, şi ceea ce reprezintă el e de asemenea marfă, reluă 
preşedintele; ţinând seamă că supusă variațiilor obişnuite, 
care diriguiesc treburile comerciale, marfa-bilet purtând o 


iscălitură sau alta, după cum cutare sau cutare articol 
abundă sau lipseşte de pe piaţă, după cum e scumpă sau 
scade la nimic, tribunalul ordonă. Vai! da prost mai sunT. 
Părerea mea e că vei putea răscumpăra datoriile fratelui 
dumitale cu douăzeci şi cinci la sută. 

— Îl cheA. CheA. Mă Je. Je. Jeremie Ben.? 

— Bentham, un englez. 

— Acest Jeremie o să ne scutească de multe plângeri în 
afaceri, recunoscu notarul râzând. 

— Englezii ăştia au ci. CÎ. Teodată bun-simţ, spuse 
Grandet. As. FE. Fel, după Ben. Ben. Bentham, dacă 
poliţele fratelui meu prE. ŢU. ŢU. leşE. Ba nu preţuiesc 
nimic! Ce zici, aşa e? Asta îmi pA. PA. Re liM. Limpede. 
Creditorii vO. Vor fl. Ba nu vor fl. Înţeleg! 

— Lasă-mă să-ţi lămuresc toate acestea, zise preşedintele. 
De drept, dacă dumneata posezi toate titlurile creanţelor 
datorate de casa Grandet, fratele dumitale sau succesorii 
lui nu datorează nimănui nimic. Bun. 

— Bun! întări unchiaşul. 

— Într-adevăr, dacă efectele fratelui dumitale se 
negociază, pricepe bine acest cuvânt, pe piaţă cu atâta 
pierdere la sută, dacă vreunul din prietenii dumitale, 
trecând pe acolo, le-a răscumpărat, creditorii nefiind siliţi 
să le dea, succesiunea răposatului Grandet din Paris e 
perfect încheiată. 

— Asta e A. DE. DE. Vărat! AfacE. Rile sunt afA. Faceri! 
spuse dogarul. Fie A. A. Aşa. Dar, presupunând asta îN. ÎN. 
Ţelegi? E greu. N-am nl. Nici bA. Bani, nl. Nici timp, nici. 

— Da, dumneata nu te poţi deranja. Atunci uite ce: mă duc 
eu la Paris, o să-mi plăteşti doar drumul, o nimica toată. Voi 
da ochi cu creditorii, o să le vorbesc, o să-i amân şi totul se 
va aranja cu un surplus de plată, pe care dumneata ai să-l 
adaugi la valorile de lichidare, ca să recapeţi titlurile 
poliţelor. 

— Dar vO. VO. Vom vedea aceasta; nU. NU. Nu pot; nU. 
NU. Nu vrE. VrE. Vreau să mă angA. GA. Jez fĂ. Fără să. Ca 


sĂ. SĂ. Scurtez, cine nU. Nu poate, nu-u, nu poate! Aţi îN. 
ŢE. [E. Les? 

— Adevărat. 

— Mi-e cA. Capul tO. TO. Tobă de cele câte ml. MI. Mi-aţi 
spus. IA. IA. Ta, e prl. Mă oară în vi. Aţa mea când trE. TrE. 
Buie să-mi bA. Bat capul cu de astea. 

— Pricep, nu eşti jurisconsult. 

— Sunt un biE. Biet podgorean şi hA. HA. Bar nu am de ce 
mi-aţi spus; trE. TrE. Buie să mă gâN. GâN. Gândesc. 

— Ei bine, încheie preşedintele, părând că doreşte să 
sfârşească convorbirea. 

— Nepoate! îl întrerupse mustrător notarul. 

— Da, unchiule, zise preşedintele. 

— Lasă-l pe domnul Grandet să se lămurească. E vorba de 
un mandat foarte important. Scumpul nostru prieten 
trebuie să chibzuiască. 

O lovitură de ciocan, care anunţa sosirea familiei des 
Grassins, intrarea şi ploconelile lor, îl împiedicară pe 
Cruchot să-şi isprăvească fraza. Notarul fu bucuros de 
această întrerupere; Grandet îl şi privea pieziş, şi negul 
vânos vestea o aprigă furtună lăuntrică. Mai întâi, 
prudentul notar nu găsea potrivit ca un preşedinte al 
tribunalului de primă instanţă să se ducă la Paris pentru a 
face să capituleze nişte creditori şi să devină complice într-o 
învârteală, care se bătea cap în cap cu strictele legi ale 
cinstei, apoi, cum nu-l auzise pe moş Grandet pronunţându- 
se asupra vreunei plăţi cât de mici, tremura la gândul că 
nepotu-său ar putea fi târât într-o asemenea afacere. Folosi 
deci clipa când intră familia des Grassinilor, pentru a-şi lua 
nepotul de braţ ca să-l ducă în dreptul ferestrei. 

— Te-ai arătat grozav de săritor la nevoie, nepoate; dar la 
naiba cu atâta devotament! Dorinţa de a pune mâna pe fată 
te orbeşte - drace! nu trebuie să procedezi ca un nerod. 
Lasă-mă pe mine să conduc barca, tu să ajuţi doar la cârmă. 
Oare are rost să-ţi compromit demnitatea de magistrat într- 
o asemenea? 


Nu apucă să sfârşească; îl auzi pe domnul des Grassins 
spunând bătrânului dogar, când îi întinse mâna: 

— Grandet, am aflat groaznica nenorocire ce s-a abătut 
asupra familiei dumitale, nenorocirea casei Guillaume 
Grandet şi moartea fratelui dumitale; venim ca să-ţi 
exprimăm toată părerea de rău cu care luăm parte la acest 
trist eveniment. 

— Nu e vorba de altă nenorocire, decât de moartea 
domnului Grandet mezinul, îl întrerupse notarul pe 
bancher. Poate că nu s-ar fi sinucis dacă i-ar fi trecut prin 
minte să-şi cheme fratele în ajutor. Vechiul nostru prieten, 
cinstit până în vârful unghiilor, are de gând să lichideze 
datoriile casei Grandet din Paris. Nepotul meu, 
preşedintele, ca să-l scutească de sâcâielile unei afaceri cu 
totul judiciare, se oferă să plece numaidecât la Paris, cu 
scopul de a negocia cu creditorii şi de a-i mulţumi cum se 
cuvine. 

Cuvintele acestea, întărite de atitudinea podgoreanului, 
care-şi mângâia bărbia, uimiră peste măsură pe cei trei des 
Grassins, care tot timpul drumului, bârfiseră pe toate feţele 
avariţia lui Grandet, învinuindu-l chiar de moartea fratelui. 

— Ah! ştiam eu bine! izbucni bancherul privindu-şi soţia. 
Ce-ţi spuneam pedrum, doamnă des Grassins? Grandet e 
cinstit până în vârful unghiilor şi nu va îngădui ca numele 
lui să fie cât de puţin atins! Banul fără cinste e o boală. Mai 
există onoare în provinciile noastre! Asta-i frumos, mai mult 
decât frumos, Grandet! Sunt un vechi ostaş, nu ştiu să-mi 
ascund gândul; o spun verde: asta, la naiba, e sublim! 

— Dar sU. SU. Bll. BlI. Mul cO. CO. Costă cam scump! 
răspunse prefăcutul moşulică, în timp ce bancherul îi 
strângea mâna călduros. 

— Însă asta, scumpul meu Grandet, cu voia domnului 
preşedinte, reluă des Grassins, este o afacere pur 
comercială şi cere un neguţător încercat. Nu se impune 
oare să fii versat în socoteli de schimb, în avansuri, în 


calcule de dobânzi? Eu sunt nevoit să plec la Paris pentru 
treburile mele, încât aş putea. 

— Vom căuta deci să ne A. A. Aranjăm A. AM. Amândoi în 
marginile posibilităţilor, fără să mă. MĂ. A. AN. Angajez cU. 
Cu ceva, spuse Grandet bâlbâindu-se; pentrU. CĂ. VE. VE. 
Vezi dumneata, domnul preşedinte îmi cerea, fireşte, 
cheltuielile de drum. Unchiaşul nu mai bâlbâi ultimele 
cuvinte. 

— Ce vorbă! exclamă doamna des Grassins, dar e o 
plăcere să mergi la Paris! Eu aş plăti bucuroasă drumul, 
numai să mă duc. 

Spunând, făcu soţului un semn, încurajându-l să le sufle 
adversarilor cu orice preţ această însărcinare; apoi privi 
foarte ironic la cei doi Cruchoţi, care făcuseră o mutră de 
mai mare mila. 

Grandet îl apucă pe bancher de un nasture al hainei şi-l 
trase la o parte. 

— Am mai multă încredere în dumneata, decât în 
preşedinte, îi şopti el. Pe urmă, mai e o altă poveste cu 
cântec de data asta, adăugă el mişcându-şi negul. Vreau să 
încep să cumpăr rente de stat; am câteva mii de franci, pe 
care n-aş vrea să-i plasez în obligaţii decât la optzeci de 
franci la sută. Cică, după cum spune lumea, aceste 
maşinării ar fi de obicei în scădere către sfârşitul lunii. Te 
pricepi la asta, nu-i aşa? 

— 'Te cred! Prin urmare aş avea de luat pentru dumneata 
rente de câteva mii de franci? 

— Nu cine ştie ce mare lucru pentru, început. DaR. Nici o 
vorbă! Vreau s-o fac fără să se afle. Vei încheia afacerea pe 
la sfârşitul lunii, dar să nu sufli nici un cuvânt Cruchoţilor; 
le-ar sta în gât. Fiindcă pleci la Paris, vom vedea totodată 
cum cad bobii pentru bietul meu nepot. 

— Suntem înţeleşi. Voi pleca mâine cu poştalionul, rosti 
tare des Grassins, şi voi veni să iau de la dumneata ultimele 
dispoziţiuni. La ce oră? 


— La cinci după amiază, hotărî podgoreanul, frecându-şi 
mâinile. 

Cele două tabere mai rămaseră încă vreo câteva clipe pe 
poziţie. După un răstimp de tăcere, des Grassins, bătându-l 
pe Grandet cu palma pe umăr, spuse: 

— Mare noroc, să ai rude ca dumneata. 

— Da, da, fără s-o arăt, răspunse Grandet, sunt un frate 
bun. Mi-am iubit fratele şi am s-o dovedesc, dacă. Dacă. N- 
are să coste. 

— O să vă lăsăm acum, Grandet! spuse bancherul, 
întrerupându-l la timp, mai înainte de a-şi sfârşi fraza. Plec 
aşa de devreme pentru că mai am de pus ordine în unele 
treburi. 

— Bine, bine, şi eu mă. MĂ. Retrag în camera dE. DE. 
Deliberare, cum spune preşedintele Cruchot, ca să mă gi. 
GîÎ. Gândesc la ceea ce ştii. 

„Al naibii! Nu mai sunt «domnul de Bonfons» „, se gândi 
îngrijorat magistratul, a cărui mutră căpătase înfăţişarea 
unui judecător plictisit de-o pledoarie. 

Capii celor două familii rivale plecară împreună. Nici unii, 
nici alţii nu se mai gândeau la trădarea lui Grandet faţă de 
podgoreni, ci se iscodeau reciproc, dar în zadar, să afle ce 
gândeşte celălalt despre adevăratele intenţii ale moşului în 
această nouă afacere. 

— Mergeţi şi dumneavoastră cu noi la doamna Dorsanval? 
îl întrebă des Grassins pe notar. 

— O să venim ceva mai târziu, răspunse preşedintele. 
Dacă unchiul îmi îngăduie, i-am făgăduit domnişoarei de 
Gribeaucourt să-i dau bună seara, aşa că mai întâi o să 
trecem pe acolo. 

— La revedere, deci, domnilor, încheie doamna des 
Grassins. 

Şi când des Grassinii fură la câţiva paşi de Cruchoţi, 
Adolphe îşi dădu cu părerea: 

— Au cam rămas cu botul pe labe, nu? 


— Mai încet, băiatule! îl povăţui maică-sa. Ar putea să te- 
audă! De altfel, ceea ce spui nu-i de cel mai bun gust şi 
miroase a obrăznicii studenţeşti. 

— Ce zici de asta, unchiule? izbucni magistratul, când îi 
socoti pe des Grassini destul de departe, am început prin a 
fi preşedintele de Bonfons şi am sfârşit prin a ajunge în cele 
din urmă un simplu Cruchot! 

— Văzui şi eu că ai pus-a la inimă, dar ce să-i faci? Vântul 
sufla de partea des Grassinilor. Prostănac mai eşti, cu toată 
deşteptăciunea ta! Lasă-i să se îmbarce pe un „vom vedea” 
al moşulicului Grandet şi fii pe pace, dragul meu: Eugenie 
tot nevasta ta are să fie. 

În câteva clipe vestea mărinimiei lui Grandet se răspândi 
în trei case deodată, şi în tot târgul nu se mai vorbi decât 
despre acest devotament frăţesc. Fiecare îl ierta pe 
Grandet pentru vânzarea vinului, încheiată în disprețul 
înţelegerii dintre podgoreni, şi-i admira cinstea, lăudându-i 
mărinimia, de care nu-l crezuseră în stare. E în firea 
francezului să se înflăcăreze, să se burzuluiască, să se 
aprindă, pentru meteorul de o clipă, pentru toate nimicurile 
trecătoare ale actualităţii. Dar masele, popoarele, să fie 
oare fără memorie? 

După ce Grandet închise uşa, o chemă pe Nanon: 

— Nu da drumul câinelui şi nu te culca, avem de lucru 
împreună. La ora unsprezece, Cornoiller trebuie să fie la 
poartă cu căruţa de la Froidfond. Pândeşte-l când vine, ca 
să nu bată, şi spune-i să intre binişor. Legile poliţiei 
pedepsesc gălăgia în tisipul nopţii. De altfel mahalaua nu 
trebuie să ştie ca plec la drum. 

Spunând aceasta, Grandet se urcă în laboratorul său, 
unde Nanon îl auzi mişcându-se, răsfoind, umblând de colo 
până colo, dar cu mare băgare de seamă. Nu voia, fireşte, 
să-şi trezească nici nevasta, nici fata, şi, mai presus de 
toate, nu voia să aţâţe curiozitatea nepotului, pe care 
începu să-l afurisească că ţine lumina aprinsă în odaia lui. 
Pe la miezul nopţii, cum Eugenie se gândea numai la 


nefericitul ei văr, crezu că aude plânsul unui om pe moarte 
şi, pentru ea, acest muribund nu putea fi decât Charles: 
când se despărţise de dânsul era aşa de palid şi 
deznădăjduit. Poate că s-o fi şi omorât, cumva, împinsă de 
această groază, se înfăşură într-o haină cu glugă şi voi să 
iasă. Întâi zări prin crăpătura uşii o lumină mare şi o 
cuprinse spaima să nu fi luat foc ceva, undeva; apoi se 
linişti, auzind pasul greoi al mătăhăloasei Nanon şi glasul ei, 
amestecat cu nechezatul mai multor cai. 

„O fi vrând oare tata să-l răpească pe verişor?” se întrebă 
naiv şi absurd, deschizând încet uşa, ca să nu scârţâie, dar 
în aşa fel, ca să vadă ce se petrece în coridor. 

Deodată ochii ei întâlniră pe cei ai părintelui său, şi 
privirea lui, deşi vagă şi nepăsătoare, o înmărmuri de 
spaimă. Moşneagul şi Nanon purtau amândoi pe umărul 
drept un par vârtos, ce susţinea, legat cu odgon, un butoiaş 
din cele pe care moş Grandet le mai fabrica din când în 
când, ca să-i treacă de urât. 

— Sfântă Fecioară! Greu mai este, domnule! spuse cu glas 
scăzut Nanon. 

— Ce păcat că nu sunt în el decât gologani de aramă! 
răspunse moşulică. Bagă de seamă să nu dai peste sfeşnic! 
Scena era luminată de o singură lumânare aşezată între 

fiarele rampei. 

— Cornoiller, se adresă Grandet paznicului său în 
partibus25, ţi-ai luat pistoalele? 

— Nu, domnule! Ce primejdie ar putea fi pentru nişte 
gologani? 

— Niciuna, încuviinţă Grandet. 

— De altfel, o să ajungem repede, reluă paznicul, fermierii 
au ales pentru dumneavoastră cei mai ageri cai. 

— Bine, bine, cred că nu le-ai spus unde mă duc! 

— Nici nu ştiam unde. 

— Bine! Trăsura e zdravănă? 

— Asta, stăpâne, ar putea duce şi trei mii. Ce greutate pot 
avea butoaiele astea? 


— Ştiu eu prea bine! spuse Nanon. Au aproape o mie opt 
sute de piese fiecare. 

— Pune-ţi lacăt gurii, Nanon! Să-i spui doamnei că am 
plecat la ţară. Pe la vremea prânzului voi fi înapoi. Hai, 
Cornoiller! Trebuie să ajungem la Angers înainte de ora 
nouă. 

Trăsura porni. Nanon zăvori poarta cea mare, slobozi 
câinele, se culcă cu umărul amorţit, şi nimeni din mahala nu 
bănui nici plecarea, şi nici pricina plecării lui Grandet. 
Discreţia moşneagului era absolută. Nimeni nu văzuse 
vreodată vreun ban în casa lui, bucşită cu aur. Când au 
ajuns la urechea unchiaşului zvonurile din port că s-a 
dublat preţul aurului din pricina numeroaselor pregătiri 
militare desfăşurate la Nantes şi că în Angers sosiseră 
speculanţii să cumpere monezi, bătrânul dogar, 
împrumutând caii de la fermierii lui, profită de situaţie, 
vându aurul reducându-l la hârtii de trezorerie, astfel că 
suma ce dorise să o depună în Fonduri deveni mai mare 
prin transformare. 

„Tata a plecat”, gândi Eugenie, care auzise totul din capul 
scărilor. Liniştea se aşternu din nou peste casă şi zgomotul 
căruţei, scăzând în putere, încetă să mai tulbure oraşul 
adormit. În acel moment, Eugenie auzi în inima sa, înainte 
ca sunetul să-i pătrundă în urechi, un suspin ce trecu prin 
pereţi din camera vărului său. O rază de lumină, subţire ca 
lama unei săbii, apăru printr-o crăpătură a uşii şi căzu 
orizontal peste balustrada scărilor putrezite. „Suferă” îşi 
spuse şi fugi pe scări. Un al doilea geamăt o găsi lângă 
camera lui. Uşa era întredeschisă, ea o deschise larg. 
Charles adormise; capul îi atârna pe o parte a fotoliului, şi 
mâna sa, din care căzuse peniţa, aproape că atingea 
podeaua. Respirația grea, cauzată de poziţia corpului, o 
sperie pe Eugenie, când intrase în graba. „E foarte obosit”, 
îşi spuse ea, privind la scrisorile sigilate de pe masă. Citi 
adresele:"Domnilor Ferry, Breillmann, & Co, producători de 
şarete „,'Domnului Buisson, croitor” etc.” Şi-a încheiat 


toate afacerile, să plece din Franţa imediat ce va putea” 
gândi ea. Ochii i se opriră pe doua scrisori rămase 
desfăcute. Cuvintele „Draga mea Anette,”o orbiră pe 
moment. Inima îi bătea cu repeziciune, picioarele îi 
înţepeniră în podea. „Draga lui Anette! lubeşte! e iubit! Nici 
o speranţă! Oare ce-i scrie? Gândurile aceastea îi trecură 
prin minte şi inima. Vedea cuvintele peste tot, chiar şi pe 
cărămizile din podea, în scrisori de foc. „Îl judec deja? Nu, 
nu! N-am să citesc scrisoarea. Ar trebui să plec - şi dacă 
totuşi o citesc? Îl privi pe Charles, apoi îi mută capul cu 
grijă pe spătarul scaunului; el se lăsă în seama ei, ca un 
copil încă adormit, care cunoaşte atingerile mamei şi 
primeşte, fără să se trezească, sărutările ei şi grija cu care 
îl veghează. Ca o mamă, Eugenie îi ridică mâna căzută şi ca 
o mamă îl sărută pe creştet."Dragă Anette” - un demon îi 
urla cuvintele în urechi. „Ştiu că e greşit; dar voi citi 
scrisoarea,” îşi spuse ea. Întoarse capul când cinstea sa 
nobilă reveni să îi cerceteze conştiinţa. Pentru prima oara 
în viaţă, binele şi răul se luptau în inima ei. Până atunci nu a 
fost nevoită să roşească niciodată pentru nimic. Pasiunea şi 
curiozitatea biruiră. Cu fiecare frază citită inima îi bătea din 
ce în ce mai tare şi intensitatea strălucitoare care o 
stăpânea, făcea trăirea primei iubiri mai prețioasă cu 
fiecare cuvânt. 

„Draga mea Anette, Nimic nu ne-ar fi putut despărţi ca 
această nenorocire care m-a secat de puteri, aşa cum 
nimeni n-ar fi putut să mă ferească de ea. Tatăl meu s-a 
sinucis; averea lui şi-a mea sunt pe veci pierdute. Am rămas 
orfan la vârsta la care, prin natura educaţiei pe care o am, 
sunt încă un copil; şi totuşi trebuie să mă ridic, la nivelul de 
bărbat, din abisul în care sunt înlănţuit. Am petrecut deja 
jumate de noapte încercând să mă obişnuiesc cu situaţia în 
care sunt. Dacă vreau să părăsesc Franţa ca un om cinstit 
—, nu se pune la îndoială asta —, nu am o sutăa de franci ai 
mei cu care să-mi încerc norocul în Indii sau America. Da, 
sărmana mea Anna, trebuie să-mi caut norocul în locurile 


acelea înspăimântătoare. Acolo, se spune, voi reuşi cu 
siguranţă. Cât despre a rămâne la Paris, nu pot face asta. 
Nici natura, nici caracterul meu, nu sunt făcute să îndure 
afronturile, neglijarea, disprețul arătat unui om ruinat, 
copilul unui falit. Dumnezeule mare! Gândeşte cum e să 
datorezi două milioane. Ar trebui să mor în duel din prima 
săptămână; de asta nu mă voi întoarce acolo. Dragostea ta - 
cea mai tandră şi devotată dragoste care a înnobilat inima 
unui bărbat - nu poate să mă cheme îndărăt. Căci, vai tu 
iubita mea, n-am atâţia bani ca să merg unde eşti tu, să-ţi 
dau şi să primesc o ultimă sărutare, o sărutare prin care aş 
sorbi cu prisosinţă forţa cuvenită pentru tot ceea ce am de 
gând să fac.”. 

„Bietul Charles, ce bine că am citit. Am aur, am să i-l dau, 
îşi spuse Eugenie, Reluă apoi lectura, după ce-şi şterse 
lacrimile. „Nu mă gândisem până acum la toate năpastele 
mizeriei. Chiar dacă aş izbuti să înjgheb cele câteva sute de 
ludovici trebuincioşi pentru drum, tot n-aş avea nici un ban 
în plus ca să-mi constitui un fond în mărfuri. Dar nu, nu voi 
avea nici o sută de ludovici şi niciunul singur; n-o să ştiu ce 
o să-mi rămână decât după achitarea datoriilor mele de la 
Paris. Dacă nu-mi va mai rămâne nimic, mă voi duce liniştit 
la Nantes, mă voi îmbarca ca simplu matelot şi voi începe 
aşa cum au început mulţi oameni harnici, care n-au avut un 
gologan şi s-au înapoiat bogaţi din Indii. De azi-dimineaţă 
îmi privesc cu sânge rece viitorul. E mai îngrozitor pentru 
mine ca pentru oricare altul, pentru mine, care am fost 
alintat de o mamă ce m-a adorat, iubit de cel mai bun dintre 
părinţi şi care la intrarea în viaţă am întâlnit o dragoste ca 
aceea a Annei! N-am cunoscut decât plăcerile vieţii: această 
fericire nu putea dăinui. Cu toate acestea, scumpa mea 
Annette, am mai mult curaj decât s-ar presupune că poate 
avea un june obişnuit cu huzurul, mai ales cu răsfăţul celei 
mai fermecătoare femei din Paris, legănat de bucuriile 
familiei, căruia îi surâdea acasă totul, ale cărui dorinţe erau 
lege pentrul tatăl său. Ah! tata! eL. Mort, Annette. Şi iată că 


m-am gândit la situaţia mea, m-am gândit şi la a ta. Am 
îmbătrânit grozav de mult în douăzeci şi patru de ore. 
Scumpă Anna, dacă pentru a mă avea lângă tine, la Paris, ar 
trebui să renunţi la toate plăcerile tale, la toaletele tale, la 
loja ta de la Operă, cu toate aceste sacrificii încă tot n-am 
ajunge la acoperirea cheltuielilor mele risipitoare, şi apoi 
nici n-aş primi atâtea jertfe. Ne vom despărţi deci azi 
pentru totdeauna.” „O părăseşte, sfântă Fecioară. Ce 
fericire.” Eugenie sări de bucurie. Charles făcu o mişcare, 
ea îngheţă de spaimă, dar, din fericire pentru dânsa, el nu 
se deşteptă. Apoi urmă: „Când mă voi întoarce? Nu ştiu. 
Clima din Indii îmbătrâneşte repede pe un european, care 
pe deasupra mai şi munceşte. Să spunem peste zece ani. 
Fata ta va fi atunci de optsprezece ani, te va urmări pas cu 
pas, lumea va fi crudă cu tine, şi mai crudă, poate, fiica ta. 
Avem destule pilde ale acestor verdicte mondene şi ale 
ingratitudinii din partea atâtor fete; să tragem concluzii din 
ele. Păstrează în adâncul inimii tale, aşa cum o fac eu, 
amintirea celor patru ani de fericire, şi fii credincioasă, 
dacă poţi, sărmanului tău prieten. Totuşi, n-am să ţi-o 
pretind, pentru că, vezi tu, scumpa mea Annette, trebuie să 
mă conformez situaţiei mele, să privesc ca un burghez 
viaţa, s-o calculez cât mai convenabil. Deci trebuie să mă 
gândesc la căsătorie; căsătoria a ajuns neapărat 
trebuincioasă vieţii mele noi şi îţi mărturisesc că am găsit 
aici, în Saumur, la unchiul meu, o verişoară, ale cărei 
maniere, chip, suflet şi judecată ţi-ar plăcea şi care pare să 
aibă.” 

Scrisoarea se oprea aici. 

„Trebuie să fi fost grozav de obosit, dacă n-a mai putut să 
continue,” îşi spuse Eugenie. 

Şi astfel îl justifica. Cum ar fi fost oare cu putinţă ca 
această fată inocentă să bage de seamă răcela acelei 
scrisori? Pentru tinerele fete, crescute în frica lui 
Dumnezeu, neştiutoare şi pure, totul este iubire de îndată 
ce pun piciorul pe vrăjitul tărâm al iubirii. Ele calcă pe acest 


tărâm învăluite de cereasca lumină ce-o răsfrânge sufletul 
lor şi care se revarsă în raze asupra iubitului; ele îl 
înfrumuseţează cu văpaia propriului lor simţământ şi îi 
atribuie frumoasele lor gânduri. Erorile femeii vin aproape 
întotdeauna din credinţa ei în bine sau din încrederea în 
adevăr. Aceste cuvinte: „Scumpa mea Annete”, „iubita 
mea”, răsunau în inima Eugeniei ca graiul cel mai 
încântător al dragostei şi-i mângâiau sufletul, cum în 
copilărie îi mângâiară urechea divinele note din Venite, 
adoremus, repetate de orgă. De altminteri, lacrimile, care 
mai scăldau încă ochii lui Charles, îi trădau toate 
simţămintele nobile ce seduc întotdeauna o tânără fecioară. 

De unde ar fi putut ea să ştie că dacă Charles îşi iubea 
într-aşa măsură tatăl şi că dacă-l plângea aşa de sincer, 
această dragoste izvora mai puţin din bunătatea inimii sale, 
decât din bunătatea răposatului părinte? Doamna şi domnul 
Guillaume Grandet, satisfăcând toate fanteziile odorului lor, 
răsfăţându-l cu toate îndestulările averii, îl apăraseră astfel 
de acele josnice şi odioase calcule, de care sunt capabili mai 
toţi copiii Parisului, când, faţă în faţă cu ispitele marelui 
oraş, îşi înăbuşă necăjiţi dorinţele, urzind planuri mereu 
amânate şi întârziate de părinţii ce se încăpăţânează să 
supravieţuiască, în loc să-i lase mai grabnic stăpâni pe 
moştenire. Marea risipă a părintelui izbutise astfel să 
sădească o adevărată dragoste de fiu în inima copilului fără 
gânduri ascunse. 

Totuşi, Charles era un copil al Parisului, obişnuit de 
moravurile pariziene şi deprins de însăşi Annette să 
calculeze totul; un om prea timpuriu bătrân sub mască de 
tânăr. Şi tot aşa de prea timpuriu căpătase acea 
spăimântătoare educaţie a lumii, unde într-o singură seară 
se comit, în gând şi prin vorbă, mai multe crime decât 
acelea pe care justiţia le pedepseşte la curtea cu juri, unde 
cuvintele de spirit asasinează cele mai măreţe idei, unde nu 
treci drept tare decât dacă vezi just; şi unde a vedea just 
înseamnă a nu crede în nimic, nici în sentimente, nici în 


oameni, nici chiar în evenimente: acolo se falsifică 
evenimentele. Acolo, pentru a vedea just trebuie să 
cântăreşti în fiecare dimineaţă punga unui prieten, trebuie 
să ştii a te ridica politiceşte peste tot ce se întâmplă; pentru 
moment să nu admiri nimic, nici operele de artă, nici faptele 
înălţătoare, şi să acorzi tuturor ca singur mobil numai şi 
numai interesul personal. După miile lor de nebunii, nobila 
doamnă, frumoasa Annette, îl silea îndeobşte pe Charles să 
gândească serios; îi vorbea de situaţia lui viitoare, 
trecându-i prin păr parfumata sa mână; îi făcea planurile 
vieţii, potrivindu-i un cârlionţ; îl feminiza şi în acelaşi timp îl 
meschiniza. Îndoită corupţie, dar corupţie elegantă şi 
subţire, de lume mare. 

— Ce prostuţ mai eşti, Charles! îi spunea ea. Mare caznă 
pe mine să te obişnuiesc cum să te porţi cu oamenii. Ai fost 
foarte nepoliticos cu domnul Lupeaulx. Ştiu prea bine că nu 
e un om onorabil; dar aşteaptă, să nu mai fie la putere, şi 
atunci dispreţuieşte-l cât vei pofti. Ştii ce ne spunea 
doamna Câmpan? „Dragele mele, atâta vreme cât cineva e 
în minister, adoraţi-l; când a căzut, ajutaţi-l să se scufunde 
cât mai adânc! Puternic, e un fel de zeu; dărâmat, e mai 
prejos decât Marat în baie26, căci el trăieşte, pe când 
Marat e mort. Viaţa e un nesfârşit şirag de combinaţii, şi 
trebuie să le descoşi, să le urmăreşti ca să te poţi menţine 
mereu la locul cel mai bun.” 


Charles era un june prea la modă, fusese prea alintat de 
părinţii lui, prea iubit de toată lumea ca să poată fi capabil 
de mari sentimente. Grăuntele de aur pe care maică-sa i-l 
aruncase în suflet se subţiase prin filiera vieţii pariziene; îl 
folosise deocamdată numai la suprafaţă şi avea să-l macine 
apoi în pulbere prin frecare. Dar Charles nu împlinise 
atunci decât douăzeci şi unu de ani. La vârsta asta, 
prospeţimea vieţii pare nedespărţită de candoarea 
sufletului. Glasul, privirea, chipul păreau că se armonizează 
cu sentimentele. Astfel, cel mai aspru judecător, cel mai 
sceptic avocat, cel mai hapsân dintre cămătari nu vor să 
creadă niciodată în bătrâneţea inimii, în corupţia calculelor 
feroce atâta vreme cât ochii sunt scăldaţi într-o limpede 
lumină şi câtă vreme nici o cută nu brăzdează fruntea. 
Charles nu avusese niciodată prilejul să aplice maximele 
moralei pariziene, şi până în acea zi se fălea cu lipsa lui de 
experienţă. Dar fără să-şi dea seama, egoismul se infiltrase 
în el. Germenii economiei politice, pentru uzul special al 
parizianului, latenţi în inima lui, nu întârziară să încolţească 
din clipa în care, în loc de spectator lenevit, deveni actor în 
drama vieţii reale. 

Aproape toate fetele se lasă în voia dulcilor promisiuni ale 
acestor aparenţe; dar Eugenie, chiar de-ar fi fost prudentă 
şi pătrunzătoare, cum sunt anumite fete din provincie, 
putea oare să se îndoiască de acest văr, când apucăturile, 
vorbele şi faptele lui răspundeau atât de deplin la tainicele 
aspirații ale inimii sale? O întâmplare fatală pentru ea o 
făcuse martoră la ultimele spasmuri de adevărată 
sensibilitate, câtă mai exista în această inimă tinerească, şi 
să audă, ca să spunem aşa, ultimele suspine ale conştiinţei. 

Lăsă deci la o parte acea scrisoare, care i se părea plină 
de dragoste, şi începu să-şi contemple cu înduioşare vărul 
adormit; tinereştile iluzii ale vieţii mai jucau pentru dânsa 
pe faţa lui; îşi făcu mai întâi sieşi jurământul să-l iubească 
pe vecie. 


Apoi îşi aruncă ochii pe cealaltă scrisoare, fără să mai dea 
mare importanţă acestei indiscreţii; şi, citind-o, avu prilejul 
să capete alte dovezi ale înaltelor însuşiri, pe care, ca orice 
femeie, le atribuie alesului inimii sale: „Scumpul meu 
Alphonse, în clipa în care vei citi scrisoarea asta, eu nu voi 
mai avea prieteni; dar îţi mărturisesc că, îndoindu-mă de 
aşa-zişii oameni de lume obişnuiţi sa facă risipă cu acest 
cuvânt, de prietenia ta nu m-am îndoit. Încât apelez la tine 
să lichidezi afacerile mele, şi, numai contând pe tine, am 
nădejdea că voi atrage un folos cât mai mare din tot ce mai 
posed. Ştii desigur în ce situaţie mă aflu. Nu mai am nimic 
şi vreau să plec în Indii. Am scris tuturor oamenilor cărora 
le datorez ceva bani, şi vei găsi alăturat lista lor, atât de 
exactă cât am putut-o alcătui din memorie. Biblioteca, 
mobilele, trăsurile, caii etC. Valorează îndestul, cred, pentru 
a-mi plăti datoriile. Nu vreau să mi se păstreze decât 
nimicurile ieftine, care să-mi slujească drept început de 
instalare. Scumpul meu Alphonse, îţi voi trimite de aici o 
procură în toată regula pentru vânzarea asta în caz de 
contestaţie, îmi vei trimite toate armele. Apoi, opreşte-ţi-l 
pe Briton. Nimeni nu va da preţul care se cuvine pe acest 
minunat animal, prefer să ţi-l dăruiesc, după cum lasă 
muribundul inelul de datină executorului testamentar. Mi- 
am comandat o foarte frumoasă trăsură la Farry, Breitman 
et Co., dar ei n-au predat-o; obţine de la ei s-o păstreze, 
fără a mai pretinde ceva, dacă se vor împotrivi, înlătură tot 
ce mi-ar putea păta onoarea în starea în care mă aflu. Mai 
datorez englezului şase ludovici pierduţi la joc, nu uita să-i.” 

Eugenie nu sfârşi. 

„Dragul meu văr!” spuse ea lăsând scrisoarea şi fugind cu 
paşi mărunți în odaia ei, cu una din lumânări în mână. 

Acolo, cuprinsă de un val de bucurie, deschise sertarul 
unui scrin vechi de stejar, una din cele mai frumoase opere 
ale epocii numite Renaştere şi pe care se mai zărea, pe 
jumătate ştearsă, faimoasa salamandră regală27. Luă de 
acolo o pungă mare, cântări din ochi cu mândrie greutatea 


pungii şi se apucă să cerceteze bilanţul de mult uitat al 
micii sale vistierii. 

Dădu mai întâi la o parte douăzeci de portugheze încă noi, 
bătute sub domnia lui loan al V-lea, în 1725, preţuind la 
schimb cât cinci lisaboniene, adică o sută şaizeci şi opt de 
franci şi şaizeci şi patru de centime, cum îi spunea bătrânul 
avar dar al cărui preţ convenţional era de o sută optzeci de 
franci din pricina rarităţii şi a frumuseţii acestor monede 
strălucind ca soarele. 

Idem: cinci genoveze sau piese de câte o sută de lire din 
Genova, altă monedă rară, preţuind optzeci şi şapte de 
franci la schimb, dar pentru amatorii de aur - o sută de 
franci. Le avea de la bătrânul domn de la Bertelliere. 

Idem - trei cvadrupli de aur spanioli de pe vremea lui Filip 
al V-lea, bătuţi în 1729, dăruiţi pe rând de doamna Gentillet, 
care, înmânându-i, îi spunea întotdeauna: „Acest puişor de 
canar, scumpul meu gălbior, face nouăzeci şi opt de livre! 
Păstrează-l bine, micuța mea, va fi floarea comorii tale.” 

Idem: ceea ce tatăl ei preţuia mai mult (aurul acestor 
piese era de douăzeci şi trei de carate şi o fracțiune), o sută 
de ducați de Olanda, bătuţi în anul 1756 şi preţuind 
aproape treisprezece franci. 

Idem: o mare raritate, nişte medalii foarte căutate de avari 
- trei rupii cu semnul Cumpenei şi cinci rupii cu semnul 
Fecioarei toate de aur curat de douăzeci şi patru de carate, 
măreaţa monedă a Marelui Mog şi care preţuia fiecare în 
parte treizeci şi şapte de franci şi patruzeci de centime ca 
greutate, dar cel puţin cincizeci de franci pentru 
cunoscătorii cărora le place să mânuiască aurul. 

Idem: napoleonul de patruzeci de franci, primit cu două 
zile înainte şi pe care-l pusese cu nepăsare în punga ei 
roşie. 

Acest tezaur cuprindea piese noi şi neumblate, adevărate 
opere de artă, de care moş Grandet se interesa din când în 
când şi pe care voia să le vadă câteodată, pentru a arăta cu 
de-amănuntul fetei calităţile lor esenţiale, ca: frumuseţea 


zimţilor, luciul aurului, splendoarea literelor, al căror relief 
nu era încă tocit. Dar ea nu se gândea acum nici la aceste 
rarităţi, nici la mania tatălui său, nici la primejdia ce-o 
aştepta despărţindu-sede o comoară atât de scumpă 
avarului ei părinte; nu, ea se gândea numai la vărul ruinat 
şi sfârşi prin a-şi da seama, după ce greşi de câteva ori 
socoteala, că poseda aproape cinci mii opt sute de franci în 
valori reale, care se puteau vinde la tocmeală pe circa două 
mii de taleri. La văzul acestui tezaur, începu să bată din 
palme ca un copil, care simte nevoia să cheltuiască prisosul 
bucuriei prin naivele zvâcniri ale trupului. Astfel, tatăl şi 
fiica făcură, în aceeaşi noapte, fiecare, bilanţul averii lor: el, 
pentru a se duce să-şi vândă aurul; Eugenie, ca să-l arunce 
pe al ei în vâltoarea dragostei. Ea strecură din nou banii în 
vechea-i pungă, o luă cu dânsa şi urcă scările fără a mai sta 
pe gânduri. Mizeria secretă a vărului o făcu să uite că era 
noapte, că existau reguli de bună-cuviinţă; iar mai presus 
de toate era tare pe conştiinţa ei, pe devotamentul ei, pe 
fericirea ei. 

În clipa în care apăru în pragul uşii cu lumânarea în mână, 
Charles se deşteptă şi, văzând-o, rămase înmărmurit de 
surpriză. Eugenie înainta, puse lumânarea pe masa şi rosti 
cu glas înduioşat: 

— Dragă vărule, trebuie să-ţi cer iertare pentru o faptă 
gravă de care m-am făcut vinovată faţă de dumneata! Dar 
Dumnezeu o să-mi ierte acest păcat, dacă vei voi să-l faci să 
se uite. 

— Despre ce e vorba? întrebă Charles, frecându-se la ochi. 

— Am citit cele două scrisori. Charles roşi. 

— Cum s-a întâmplat asta? reluă ea. Pentru ce am venit 
sus? Într-adevăr, acum nu mai ştiu. Dar nu-mi prea pare rău 
că le-am citit, deoarece scrisorile acestea mi-au dat prilej 
să-ţi cunosc inima, sufletul şi. 

— Şi? întrebă Charles. 

— Şi proiectele dumitale, nevoia imediată de a avea o 
sumă. 


— Scumpă verişoară! 

— Şş, şş, dragul meu văr! Nu aşa de tare, să nu trezim pe 
cineva. lată! zise ea deschizând punga. lată economiile unei 
fete ca mine, care n-are nevoie de nimic. Charles, primeşte- 
le, te rog! Azi-dimineaţă nu ştiam ce înseamnă banul, de la 
dumneata am aflat, nu e decât un mijloc, şi atâta tot! Un văr 
e aproape un frate, aşa că poţi foarte bine să împrumuţi 
punga surorii dumitale. 

El tăcea. Eugenie, tot atât femeie cât şi copilă, nu-şi 
închipuise că nu va primi, şi vărul sta ca mut. 

— Ei bine? întrebă ea. Dânsul înclină capul. 

— Nu primeşti? repetă Eugenie, ale cărei bătăi de inimă 
răsunară în liniştea adâncă. Şovăirea vărului o umili; dar 
strâmtoarea în care se afla dânsul îi apăru şi mai viu în 
minte, şi încovoie un genunchi. Nu mă voi ridica, până ce nu 
vei primi acest aur! rosti. Vărule, te rog, răspunde. Ca să 
ştiu dacă mă stimezi, dacă eşti mărinimos, dacă. 

Auzind acest strigăt al unei asemenea deznădejdi, Charles 
lăsă să-i cadă lacrimile pe mâinile verişoarei, apucând-o de 
amândouă braţele pentru a o împiedica să se aşeze în 
genunchi. Când simţi acele picături fierbinţi. Eugenie 
flutură punga şi o goli pe masă. 

— Da, nu-i aşa? spuse ea plângând de bucurie. Nu mai ai 
de ce să te temi, vărule, vei fi bogat! Aurul acesta îţi va 
aduce noroc; într-o zi ai să mi-l înapoiezi; de altfel vom fi 
tovarăşi; voi primi toate condiţiile pe care ai să le pui. Dar 
nici nu merită să dai importanţă unui dar, care. 

Charles izbuti în sfârşit să-i mărturisească sentimentele: 

— Da, Eugenie, aş fi prea mic la suflet dacă n-aş primi. 
Între timp, nimic pentru nimic, încredere pentru încredere. 

— Ce vrei să spui? rosti ea speriată. 

— Ascultă, dragă verişoară, am aici. 

Se întrerupse, ca să-i arate o besactea pătrată, cu 
învelitoarea de piele. 

— Am aici, urmă Charles, am ceva la care ţin ca la viaţă. 
Un dar de la mama. De azi-dimineaţă mă gândesc că, dacă 


ar putea ieşi din mormânt, ar vinde ea singură aurul pe 
care dragostea sa l-a irosit în această casetă; dar, săvârşită 
de mine, această faptă mi-ar părea un sacrilegiu. 

Eugenie strânse puternic mâna vărului la auzul acestor 
ultime cuvinte. 

— Nu, urmă el după câteva clipe de tăcere, în care timp 
amândoi îşi aruncară câte-o privire printre lacrimi, nu, nu 
vreau nici s-o distrug, nici s-o pierd în călătoria mea. 
Scumpă Eugenie, mi-o vei păstra dumneata. Niciodată un 
prieten n-a încredinţat altui prieten ceva mai scump. Judecă 
singură. 

Vorbind, scoase caseta din învelitoare, şi Eugenie rămase 
înmărmurită văzându-i frumuseţea: lucrătura, toată în aur, 
era cu mult mai prețioasă decât greutatea ei. 

— Ceea ce admiri, nu-i nimic, spuse el apăsând pe un 
buton, care făcu să se ivească un fund dublu. lată ceea ce 
preţuieşte. 

Charles scoase două miniaturi, două capodopere lucrate 
de doamna Mirbel, bogat împodobite cu perle. 

— Vai! ce femeie frumoasă! Nu-i aşa că e doamna căreia i- 
ai scris? 

— Nu, răspunse el zâmbind. Această femeie e mama, care 
îţi era mătuşă şi iată pe tatăl meu, care ţi-era unchi. 
Eugenie, vreau să te rog în genunchi: păstrează-mi această 
comoară. Dacă voi muri cumva, aurul acestei casete te-ar 
despăgubi; numai dumneata eşti vrednică s-o păstrezi; dar 
te voi ruga s-o distrugi, aşa încât după dumneata să nu 
încapă pe alte mâini. 

Eugenie nu răspunse nimic. 

— Nu-i aşa? adause el, aproape în şoaptă. 

La aceste cuvinte, ea îi aruncă prima privire de femeie 
care iubeşte, una din acele priviri unde e şi adâncime, şi 
alintare. 

EI îi cuprinse mâna şi i-o sărută. 

— Înger nevinovat! între noi, nu-i aşa, banul nu va avea 
niciodată nici o însemnătate? Sentimentul va fi de acum 


înainte totul pentru noi. 

— Semeni cu mama dumitale. Avea un glas tot aşa de 
blând? 

— O! mult mai blând. 

— Da, pentru dumneata, spuse ea aplecându-şi pleoapele. 
Hai, Charles, culcă-te, vreau eu, eşti obosit. Pe mâine. 

Îşi trase mâna încetişor din mâinile lui, iar el o însoţi 
luminându-i drumul. Când fură în pragul uşii, dânsul 
exclamă cu obidă: 

— Ah! de ce sunt ruinat? 

— Aş! tata e bogat, cred, răspunse ea. 

— Ce copil eşti! reluă Charles cu un picior în odaie şi 
rezemându-se cu spatele de zid, dacă ar fi bogat, nu l-ar fi 
lăsat pe tata să moară, nu v-ar lăsa să trăiţi într-o asemenea 
despoiere şi ar trăi altfel. 

— Dar are domeniul Froidfond. 

— Şi cât preţuieşte acest Froidfond? 

— Nu ştiu; dar mai are şi Noyers. 

— Vreo fermă părăginită? 

— Are vii şi livezi. 

— Mare lucru, pufni Charles cu dispreţ. Dacă tatăl 
dumitale ar avea numai douăzeci şi patru de mii de livre 
rentă, ai sta oare în asemenea odaie umedă şi rece? adause 
el făcând un pas înainte. Acolo va sta comoara mea, spuse 
apoi, uitându-se la învechitul scrin, ca să-şi ascundă 
gândurile. 

— Du-te la culcare, zise Eugenie, nelăsându-l să intre în 
camera ei răvăşită. 

Charles se retrase, după ce şi-au urat noapte bună 
zâmbind. 

Amândoi adormiră legănaţi de acelaşi vis, şi Charles 
începu de atunci să presare câţiva trandafiri peste doliul 
său. 

A doua zi dimineaţă, doamna Grandet îşi găsi fiica 
plimbându-se înainte de prânzişor în tovărăşia lui Charles. 
Tânărul era încă mâhnit, cum trebuie să fie un om lovit de 


nenorociri, coborât, ca să spunem aşa, în adâncul durerilor 
sale, pentru a măsura fundul prăpastiei unde căzuse şi a 
simţi toată povara viitoarei sale vieţi. 

— Tata nu se va întoarce decât la cină, vesti Eugenie, 
văzând neliniştea zugrăvită pe chipul maică-şi. 

Era uşor să desprinzi din gesturile Eugeniei, din figura ei 
şi din ciudata dulceaţă a vocii o îngemănare de gânduri 
între ea şi vărul oropsit de soarta. Sufletele lor se 
contopiseră cu ardoare înainte de a-şi da poate deplin 
seama de puterea sentimentelor care îi apropiau unul de 
altul. Charles se opri în sală, şi melancolia lui fu respectată 
cu evlavie. Fiecare din cele trei femei aveau, slavă 
Domnului, cu ce se îndeletnici. Grandet plecase lăsând pe 
seama lor o sumedenie de treburi. Se înfăţişară fel de fel de 
oameni: tinichigiul, zidarul, cărăuşii, dulgherul, fermierii; 
unii ca să se tocmească pentru executarea diverselor 
reparaţii, alţii ca să plătească arendele sau să-şi primească 
simbria. Doamna Grandet şi Eugenie au fost deci nevoite să 
alerge de colo până colo, să răspundă la întrebările fără 
sfârşit ale muncitorilor şi ale sătenilor. Nanon primi 
proviziile şi plocoanele în bucătărie. Ca întotdeauna, 
aştepta poruncile stăpânului, ca să ştie ce trebuie oprit 
pentru gospodărie şi ce trebuie vândut la târg. Căci 
zgârcitul unchiaş păstra obiceiul multor boieraşi de la ţară, 
de a-şi bea vinul cel mai prost şi de a-şi mânca poamele cele 
mai stâlcite. Către ceasul cinci seara, Grandet se întoarse 
din Angers cu paisprezece mii de franci din aurul lui, iar în 
portofel, cu bonuri regale, care-i aduceau dobândă până în 
ziua de plată a rentelor. Pe Cornoiller îl lăsase la Angers, ca 
să vadă de caii pe jumătate frânţi şi să se întoarcă cu ei la 
pas numai după ce se vor fi odihnit bine. 

— Mă întorc de la Angers, nevastă, şi sunt rupt de foame. 

Nanon îi strigă din bucătărie: 

— Te pomeneşti că n-ai mâncat nimic de ieri? 

— Nimic, răspunse unchiaşul. 


Nanon intră cu supa. Des Grassins veni să primească 
ordine de la clientul său tocmai în clipa când toată familia 
se afla la masă. Moş Grandet nici nu-şi zărise nepotul. 

— Mâncaţi liniştit! spuse bancherul. Putem vorbi şi aşa. 
Dumneata habar n-ai cât preţuieşte aurul la Angers, unde 
au venit să-l caute cei din Nantes. Vreau să-l trimit şi pe al 
meu. 

— Să nu-l trimiţi cumva! făcu unchiaşul. Au până peste 
cap. Suntem prea buni prieteni ca să te las să-ţi pierzi 
vremea degeaba. 

— Dar aurul e prețuit acolo la treisprezece franci şi 
cincizeci de centime. 

— Era prețuit, vrei să spui. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

— Am fost azi-noapte la Angers, destăinui Grandet cu 
glasul scăzut. 

Bancherul tresări de surpriză. Apoi se încinse între dânşii 
o convorbire pe şoptite, în care timp amândoi se uitau la 
Charles, în clipa în care bătrânul dogar spuse bancherului 
să-i cumpere rente de o sută de mii, des Grassins nu-şi putu 
stăpâni un gest de uimire. 

— Domnule Grandet, se adresă lui Charles, plec la Paris; 
dacă ai să-mi dai cumva vreun comision. 

— Niciunul, domnule, vă mulţumesc. 

— Mulţumeşte-i mai din inimă decât aşa, nepoate. Domnul 
pleacă pentru a descurca afacerile casei Guillaume 
Grandet. 

— Pot sa trag vreo nădejde? întrebă Charles. 

— Dar nu eşti oare nepotul meu? strigă dogarul cu o bine 
jucată mândrie. Nu purtăm acelaşi nume? 

Charles se ridică, îl îmbrăţişa pe unchiul Grandet, se 
îngălbeni de emoție şi ieşi. Eugenie îşi privi părintele cu 
admiraţie. 

— Atunci, cu bine, scumpul meu des Grassins! Vezi, 
strânge-i vârtos în chingi pe jupânii de acolo. 


Cei doi diplomaţi îşi strânseră mâinile; dogarul îl petrecu 
pe bancher până la uşă; apoi, după ce o închise, se întoarse 
şi spuse către Nanon, trântindu-se în jilţ;: 

— Dă-mi un lichior de coacăze. 

Însă prea agitat ca să poată sta locului, se ridică, privi 
portretul domnului de la Bertelliere, fredonând şi făcând 
ceea ce Nanon numea paşii lui de dans: În gărzile franceze, 
aveam un tată bun. 

Nanon, doamna Grandet şi Eugenie se uitară una la alta în 
tăcere. Voioşia podgoreanului le înspăimânta de câte ori 
ajungea la apogeu. Seara trecu pe nesimţite. Moş Grandet 
voia să se culce devreme. Şi, când se culca el, toţi ai casei 
trebuiau să doarmă, după cum când August bea, toată 
Polonia era beată28. De altfel, Nanon, Eugenie şi Charles 
nu erau mai puţin obosiţi decât stăpânul. Cât priveşte pe 
doamna Grandet, ea se culca, mânca, bea, umbla după voia 
bărbatului. Cu toate acestea, în timpul celor două ceasuri 
îngăduite digestiei, dogarul, vesel ca niciodată, rosti mai 
multe din sentinţele sale, dintre care una singură avea să 
dea măsura stării lui sufleteşti. După ce deşertă pe gât 
lichiorul de coacăze, se uită la pahar şi spuse: 

— Nici n-ai dus bine paharul la gură, că s-a şi golit. Aşa e şi 
cu viaţa noastră. Nu poţi să fii şi să şi fi fost. Banii nu pot să 
circule, şi în această vreme să rămână şi în punga noastră. 
Altfel, viaţa ar fi prea frumoasă. Se arătă jovial şi 
mărinimos. Când Nanon veni cu vârtelniţa, îi spuse: Trebuie 
să fii ostenită. Lasă cânepa la naiba. 

— Ce s-o las, că aş muri de urât! mărturisi slujnica. 

— Biata Nanon! Vrei un lichior? 

— Ah, când e vorba de lichior, nu mă dau în lături. Doamna 
îl face mult mai bine decât spiţerii. Cel care se vinde la 
prăvălie parcă ar fi o doctorie. 

— Pun prea mult zahăr, nu se mai simte nimic, explică 
moşul. 

A doua zi, familia, adunată, la ora opt pentru micul dejun, 
înfăţişa tabloul primei scene dintr-o viaţă casnică cu 


adevărat plină de o blândă intimitate. Nenorocirea 
închegase în grabă legătura între doamna Grandet, 
Eugenie şi Charles; Nanon ţinea şi ea cu dânşii, fără să-şi 
dea seama. Toţi patru începură să alcătuiască o singură 
familie. Cât despre bătrânul podgorean, o dată ce avariţia îi 
fusese satisfăcută şi avea siguranţa că o să-l vadă în curând 
plecat pe coconaşul de nepotu-său, fără nevoia de a-i plăti 
altceva decât drumul până la Nantes, era acum aproape 
indiferent faţă de prezenţa lui în casă. Lăsă, deci, pe cei doi 
copii, cum îi numea el pe Charles şi pe Eugenie, să se 
comporte în libertate, după îndemnul inimii, sub paza 
doamnei Grandet, în care avea de altfel deplină încredere 
în ceea ce priveşte morala publică şi cea bisericească. 
Alinierea livezilor şi a şanţurilor de lângă drum, sădirea 
plopilor de pe malul Loarei şi lucrările de iarnă la terenurile 
sale îngrădite şi la Froidfond îl absorbiră cu totul. Din acea 
clipă începu pentru Eugenie primăvara dragostei. De la 
scena din noaptea în care i-a dăruit vărului vistieria, inima 
ei se dusese o dată cu mica-i comoară. Complici amândoi ai 
aceluiaşi secret, se priveau purtându-şi o reciprocă 
încredere, care le adâncea simţămintele şi îi apropia tot mai 
strâns unul de altul, punându-i, ca sa zicem aşa, pe amândoi 
în afara vieţii de toate zilele. Legăturile de rudenie nu 
îngăduie oare o anumită dulceaţă în glas, o anume duioşie 
mai blândă în privire? 

Astfel, Eugenie izbuti să aline suferinţele vărului cu 
balsamul copilăroaselor emoţii ale unei iubiri ce înmugurea. 

Între începutul dragostei şi începutul vieţii nu sunt oare 
tot atât de delicate asemuiri? Nu se alină copilul cu dulci 
cântece de leagăn şi cu îmbietoare priviri? Nu i se 
povestesc oare acele basme pline de minunăţii, ce-i 
învăluiesc viitorul în aur? Speranţa nu-şi desfăşoară oare 
pentru dânsul, mereu, sclipitoarele-i aripi? Nu varsă oare 
pe rând şi lacrimi de fericire, şi lacrimi de durere? Nu se 
aprinde oare la ceartă pentru tot soiul de nimicuri, pentru 
pietricelele cu care încearcă să-şi clădească un şubred 


castel, pentru buchetele de flori pe care le uită înainte de a 
se ofili? Nu râvneşte din toată fiinţa să se întreacă cu 
timpul, pentru a înainta în viaţă? Iubirea este a doua 
noastră schimbare la faţă. Pentru Eugenie şi Charles, 
copilăria şi dragostea însemnau una şi aceeaşi minune: era 
prima lor pasiune, cu toate naivităţile sale dar cu atât mai 
alinătoare pentru inimile lor învăluite de tristeţe. Zbătându- 
se din chiar clipa ivirii ei sub vălul cernit, iubirea aceasta se 
armoniza încă şi mai deplin cu simplitatea provincială a 
acelei case în ruină. 

Schimbând cu verişoara doar câteva cuvinte pe ghizdurile 
fântânii, în această ogradă tihnită, stând în grădiniţă pe o 
bancă căptuşită cu muşchi până la asfinţitul soarelui, 
spunându-şi felurite mari nimicuri, adânciţi în pacea care 
domnea între casă şi zidul fostelor metereze, ca sub bolți de 
biserică, Charles se pătrunsese de sfinţenia iubirii; căci 
marea lui aristocrată, scumpa-i Annette, nu-l făcuse a 
cunoaşte decât tulburate zbuciumări. Acum se lepăda de 
această pasiune pariziană, cochetă, vanitoasă, sclipitoare, 
pentru o iubire naivă şi adevărată, îi era dragă până şi casa 
aceea, ale cărei datini nu-i mai păreau atât de caraghioase. 

Charles cobora dis-de-dimineaţă ca să poată vorbi cu 
Eugenie câteva clipe înainte de a se înfăţişa moş Grandet să 
împartă raţia de merinde a zilei; iar când paşii unchiaşului 
răsunau pe scară, o tulea în grădină. Nevinovata crimă a 
acestei întâlniri de dimineaţă, despre care nu ştia nimic nici 
mama Eugeniei şi pe care Nanon se făcea că n-o vede, 
dădea celei mai inocente iubiri din lume ardoarea păcatelor 
oprite. Apoi când, după-masă, Grandet pleca să-şi 
inspecteze proprietăţile şi exploatările sale, Charles 
rămânea între mamă şi fiică, simțind nebănuite delicii în 
faptul că le dădea o mână de ajutor la depănatul lânei, că le 
privea cum lucrează, că le asculta sporovăind. Simplitatea 
unei asemenea vieţi aproape mănăstireşti, care-i punea în 
lumină frumuseţea acestor suflete străine de lume, îl 
înduioşa adânc. Crezuse cu totul imposibile astfel de 


moravuri în Franţa şi n-ar fi admis existenţa lor decât în 
Germania, şi încă numai în basme ori în romanele lui 
Auguste Lafontaine29. Curând, pentru dânsul Eugenie fu 
idealul Margaretei30 - lui Goethe, mai puţin păcatul, în 
sfârşit, zi de zi, privirile lui, cuvintele lui o vrăjiră pe biata 
fată, care se lăsa legănată de valul încântător al iubirii şi se 
agăța de această fericire, cum apucă un înotător o creangă 
de salcie, ca să iasă din fluviu şi să se odihnească la liman. 
Durerea unei viitoare absenţe nu ameninţa oare de pe 
acum cele mai senine clipe ale fugarelor ceasuri? Căci nu 
era zi în care un mic amănunt să nu le amintească 
apropiata lor despărţire. Astfel, la trei zile după plecarea 
domnului des Grassins, Charles fu dus de Grandet la 
tribunalul de primă instanţă, cu solemnitatea pe care 
oamenii de provincie o pun în îndeplinirea unor asemenea 
acte, ca să iscălească o renunțare la moştenirea tatălui său. 
Lepădare grozavă! Un soi de apostazie familială! Pe urmă, 
se mai duse la maestrul Cruchot ca să dea două procuri, 
una pentru des Grassins, şi alta pentru prietenul însărcinat 
cu vânzarea mobilierului. De asemenea trebui să 
îndeplinească toate formalităţile pentru obţinerea unui 
paşaport pentru străinătate. Şi, în sfârşit, când sosi de la 
Paris îmbrăcămintea simplă, de doliu, comandată acolo, 
Charles chemă un croitor din Saumur şi îi vându garderoba 
sa, de care nu mai avea nevoie. Acest gest îi plăcu grozav 
lui moş Grandet. 

— Ah! iată-te acum cu adevărat un om care are de gând să 
se îmbarce şi care vrea să facă avere, îi spuse, văzându-l 
îmbrăcat într-o haină de postav negru şi gros. Bine, foarte 
bine! 

— Te rog să mă crezi, domnule, îi răspunse Charles, că voi 
şti întotdeauna să mă acomodez situaţiei mele. 

— Ce-s astea? întrebă unchiaşul cu ochii scăpărând la 
vederea pumnului plin cu podoabe de aur, pe care i-l arăta 
Charles. 


— Unchiule, mi-am adunat butonii, inelele, toate lucrurile 
de prisos care puteau să mai aibă vreo valoare; dar 
necunoscând pe nimeni în Saumur, voiam să te rog azi 
dimineaţă. 

— Să cumpăr eu toate astea? îl întrerupse Grandet. 

— Nu, unchiule, să-mi recomanzi un om cinstit, care. 

— Dă-le încoace, nepoate. Am să ţi le evaluez sus, în 
cabinet, şi o să-ţi spun până într-un ban cât fac. Ai aur 
special de bijuterii, spuse el cercetând un lănţişor lung, aur 
de optsprezece sau de nouăsprezece carate. 

Unchiaşul întinse mâna lui lată şi luă cu el grămăjuia de 
aur. 

— Verişoară, zise Charles, îngăduie-mi să-ţi ofer aceşti doi 
butoni, pe care ai putea să-i foloseşti ca să-ţi prinzi panglici 
la încheietura mâinii. Are să iasă o brățară foarte la modă. 

— Primesc fără nazuri, dragă vere, răspunse ea, 
aruncându-i o privire plină de înţelesuri. 

— Mătugşica, iată degetarul mamei, pe care-l purtam cu 
mine în trusa mea de călătorie, adăugă Charles, arătând un 
preafrumos degetar de aur doamnei Grandet, care de zece 
ani visa la aşa ceva. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, nepoate, murmură 
bătrâna cu ochii înecaţi în lacrimi. Seara şi dimineaţa voi 
adăuga la rugăciunile mele pentru dumneata cea mai 
fierbinte dintre toate: rugăciunea pentru cei care 
călătoresc pe mare. Dacă mor, acest giuvaer îl va păstra 
Eugenie. 

— "Toate fac nouă sute optzeci şi noua de franci şi şaptezeci 
şi cinci de centime, nepoate! rosti deschizând uşa Grandet. 
Dar ca să te scutesc de osteneala să le vinzi, o să-ţi plătesc 
eu bani peşiN. În livre. 

Cuvântul livre înseamnă pe ţărmul Loarei că moneda de 
şase livre trebuie primită drept şase franci fără scăderi. 

— Nu îndrăzneam să propun asta, răspunse Charles. 
Totuşi îmi venea greu să-mi negustoresc giuvaerele în 


oraşul unde locuiţi. Trebuie să-ţi speli rufele în familie, zicea 
Napoleon. Vă mulţumesc pentru atâta bunăvoință. 

Grandet îşi scarpină urechea, şi urmă o clipă de tăcere. 

— Dragă unchiule, reluă Charles, privindu-l cu nelinişte, ca 
şi cum s-ar fi temut să nu-i rănească cine ştie ce amor 
propriu, verişoara şi mătuşica au binevoit să primească de 
la mine câte o mică amintire; primeşte, te rog, la rândul 
dumitale, nişte butoni, de care eu nu mai am nevoie; osăvă 
amintească de un biet băiat, care se va gândi de departe la 
cei ce alcătuiesc de acum înainte singura lui familie. 

— Băiete, băiete, nu trebuie să te despoi de toate. Ce-ai 
primit, nevastă? se întoarse lacom către ea. Ah! un degetar 
de aur. Şi tu, fetiţă? Hm, butoni de diamante. Hai, îţi 
primesc butonii, băiatule! spuse apoi strângând mâna lui 
Charles. DaR. Să-mi îngădul. Să-ţi plătesC. Drumul până în 
Indii. Da, vreau să-ţi plătesc drumul. Preţuind giuvaerele 
tale, n-am socotit decât aurul, poate că şi lucrul mai face 
ceva; cu atât mai mult deci am să-ţi plătesc drumul. Aşadar 
suntem înţeleşi. Îţi voi da o mie cinci sute de franci. În livre, 
pe care le voi împrumuta de Ia Cruchot, căci n-am nici un 
ban aicea, doar Perrotet, care e în întârziere cu plata, ar 
putea să-mi dea ceva din arendă. Da, da, mă şi duc să-l văd. 

Îşi luă pălăria, îşi puse mănuşile şi plecă. 

— Va să zică pleci? suspină Eugenie, aruncându-i o privire 
plină de mâhnire şi de admiraţie. 

— Trebuie, răspunse el plecându-şi fruntea. 

De câteva zile, figura, purtarea şi vorbele lui Charles 
deveniseră acelea ale unui om adine îndurerat, dar care, 
simțind povara unor mari obligaţii, îşi găseşte un nou curaj 
în ele. Nu mai suspina, se făcuse bărbat. Astfel niciodată 
Eugenie nu-şi dădu seama mai bine de firea lui decât atunci 
când îl văzu coborând în hainele groase de postav negru, 
care se potriveau de minune palidului său chip şi înfăţişării 
sale mohorâte. În aceeaşi zi amândouă femeile se 
înveşmântară în rochii cernite, luând parte cu Charles la un 
recviem slujit în parohie pentru pomenirea sufletului lui 


Guillaume Grandet. La prânz, Charles primi oarecare 
scrisori de la Paris şi ceru învoire să le citească. 

— Ei bine, verişorule, eşti mulţumit de cum merg 
lucrurile? întrebă Eugenie încet. 

— Nu pune niciodată asemenea întrebări, fetiţo! rosti 
Grandet. Ce naiba! Nu ţi le spun pe ale mele, de ce să-ţi 
bagi nasul în cele ale vărului tău? Lasă băiatul în pace. 

— O, n-am nimic de ascuns, spuse Charles. 

— Ta, ta, ta. Să ştii de la mine, nepoate, că în comerţ 
trebuie să-ţi pui frâu gurii. 

Când îndrăgostiţii s-au aflat iarăşi singuri în grădină, 
Charles o trase pe Eugenie spre vechea bancă, unde se 
aşezară, sub nuc. 

— Nu m-am înşelat asupra lui Alphonse. S-a purtat de 
minune. Mi-a lichidat treburile cu cinste şi cu prudenţă. Nu 
mai datorez nimic la Paris, toate mobilele sunt vândute la 
preţ bun şi-mi vesteşte ca, după sfatul unui căpitan de cursă 
lungă, a folosit cele trei mii de franci, cât i-au mai rămas, 
pentru o marfă la bâlci alcătuită din o sumedenie de 
curiozităţi europene, din care se scoate în Indii un bun 
câştig. Mi-a îndreptat bagajele spre Nantes, unde se află o 
corabie pentru lawa. Peste cinci zile, Eugenie, va trebui să 
ne luăm adio, dacă nu pentru totdeauna, în orice caz pentru 
multă vreme. Această marfă de bâlci şi cei zece mii de 
franci, pe care mi-i trimit doi dintre prietenii mei, sunt un 
început cam mic. Nici gând deci să mă pot întoarce mai 
devreme decât peste câţiva ani. Dragă verişoară, nu lega 
viaţa dumitale de a mea; eu pot să mor, iar dumitale poate ţi 
se va ivi prilejul unei căsătorii bogate. 

— Mă iubeşti? îngână ea. 

— Mult, răspunse el cu o voce care venea din adâncul 
fiinţei, din adâncul simţirii sale. 

— Voi aştepta, Charles! Doamne, tata e la fereastră. Spuse 
ea îndepărtându-şi vărul, care se apropiase de ea s-o 
sărute. 


Se mistui sub boltă, Charles o urmă; văzându-l, Eugenie se 
retrase la picioarele scării şi deschise uşa, pe urmă, fără să 
ştie bine încotro merge, se pomeni în cotlonul lui Nanon, 
locul cel mai întunecos din coridor; aici Charles, care o 
ajunsese, îi luă mâna, o alipi de pieptul lui, o apucă de 
mijloc şi o strânse în braţe uşor. Eugenie nu se mai 
împotrivi, primi şi dădu cel mai pur, cel mai suav, dar şi cel 
mai deplin din toate săruturile. 

— Scumpă Eugenie, un văr e mai mult decât un frate, el 
poate să te ia de soţie. 

— Aşa să fie! strigă Nanon, deschizând uşa hrubei sale. 

Cei doi iubiţi se refugiară înfricoşaţi spre sală, unde 
Eugenie se apucă de lucru şi unde Charles începu să 
citească litaniile Maicii Precista, din cartea de rugăciuni a 
doamnei Grandet. 

— Ei, făcu Nanon. Ce se întâmplă de tăcem? Parcă ne 
facem rugăciunea cu toţii. 

De când Charles îi vestise plecarea, Grandet se purta în 
aşa fel, încât să pară că-i poartă mult de grijă; era darnic cu 
tot ce nu-l costa nimic; îi găsi un om pentru ambalatul 
bagajelor, spuse că cerea prea mult pentru lăzi şi ţinu cu 
orice preţ să i le facă el, cu mâna lui, din scânduri vechi; se 
sculă de dimineaţă ca să dea scândurile la rindea, să le 
ajusteze, să bată cuie şi să confecţioneze nişte lăzi 
straşnice, în care îngrămădi toate lucrurile lui Charles; ba 
se mai însărcina să i le şi ducă în luntre pe Loara şi să le 
trimită la vreme spre Nantes. 

De când cu sărutarea din coridor, ceasurile zburau pentru 
Eugenie cu o înspăimântătoare repeziciune. Câteodată se 
hotăra să plece neapărat împreună cu Charles. Cine a 
cunoscut cea mai mistuitoare dintre pasiuni, cea a cărei 
durată e în fiecare zi scurtată de vârstă, de timp, de-o boală 
fără leac, de una din veşnicele fatalităţi omeneşti - acela va 
înţelege chinurile Eugeniei. Adeseori plângea plimbându-se 
în grădină, care acum i se părea prea strâmtă pentru 
dânsa, după cum i se părea şi curtea, şi casa, şi oraşul; se 


avânta de pe acum cu închipuirea pe vasta întindere a 
mărilor. 

În sfârşit, ajunul plecării sosi. Dimineaţa, în lipsa lui 
Grandet şi a lui Nanon, preţioasa casetă, unde se aflau cele 
două portrete, fu pusă cu solemnitate în singurul sertar al 
scrinului care se încuia cu cheia şi unde se găsea punga, 
acum deşartă. Depunerea acestei comori avu loc cu multe, 
multe sărutări şi lacrimi. Când Eugenie puse cheia în sân, 
nu mai avu tăria să-l oprească pe Charles de a săruta locul. 

— Va rămâne aici, dragul meu. 

— Şi inima mea, iubito, va fi veşnic aici. 

— Ah! Charles, nu e bine ce faci! spuse ea cu o uşoare 
mustrare. 

— Nu suntem oare logodiţi? replică el. Mi-ai dat cuvântul 
tău, ţi-l dau pe al meu. 

— Al tău pe veci! spuse el. 

— A ta pe veci! răspunse ea. 

Nici o făgăduială de pe pământ nu sunase vreodată mai 
pură; candoarea Eugeniei sfinţise în momentul acela 
iubirea lui Charles. 

A doua zi, gustarea de dimineaţă fu mohorâtă. În ciuda 
halatului cu fireturi şi a unei cruci a la Jeannette. 


SFÂRŞIT 


[1] Oraşul Saumur e situat în provincia Anjou, din vestul 
Franţei, pe râul Loire, într-o regiune viticolă. 

[2] În timpul războaielor religioase de la sfârşitul secolului 
al XV-lea, cele două tabere Z protestanții şi catolicii Z erau 
conduse, respectiv, de Henric de Bourbon (viitorul Henric al 
IV-lea) şi de prinții din familia de Guise, în jurul cărora se 
grupase aşa-numita Liga Catolică. 


[3] În 1833, când scrie romanul Eugenie Grandet, Balzac 
trăise revoluţia din 1830 şi diversele insurecţii populare din 
1831 şi 1832; el se referă însă, desigur, şi la frământările 
din vremea revoluţiei burgheze (1789-1794). 

[4] Provincie situată la est de Anjou. 

[5] Vechi monede franceze de aur, numite astfel fiindcă 
aveau drept efigie capul unora dintre regii Franţei care au 
purtat numele de Ludovic; au început să fie fabricate sub 
Ludovic al XIV-lea (secolul al XVI-lea) şi valorau douăzeci şi 
patru de livre Z cam douăzeci de franci. 

[6] Celebri bancheri din secolul al XIX-lea, fraţii 
Rothschild aveau bănci în diverse capitale europene; unul 
din ei, James de Rothschild a fondat la Paris banca cu care a 
conlucrat guvernul Restauraţiei şi cel al Monarhiei din Iulie. 

Laffittte Jacques a fost guvernatorul Băncii Franţei, în 
timpui Restauraţiei, când era şi deputat al opoziţiei. A 
contribuit la răsturnarea Bourbonilor. 

[7] Quakerii sunt membrii unei secte religioase fundate în 
secolul al XVI-lea şi răspândite mai ales în Anglia şi în 
Statele Unite; afişează o mare sobrietate, care se manifestă 
şi printr-o îmbrăcăminte foarte simplă. 

[8] Familia Medicilor a domnit la Florenţa în secolele XIV- 
XVI; era în conflict cu familia Pazzilor. 

[9] Diplomat abil şi politician fără scrupule, Talleyrand 
(1754-1836), a fost unul dintre cei mai de seamă 
reprezentanţi ai diplomaţiei burgheze din prima jumătate a 
sec. Al XIX-lea. 

[10] Figură de metal reprezentând un om înarmat, care 
loveşte cu un ciocan (jaguemart Z ciocanul lui Jacques); era 
întrebuințată mai ales pentru a bate orele în clopotul unui 
orologiu. 

[11] Înălţimea lui Nanon pare a fi fost cam de 1,85 M.De 
vreme ce un pied (picior) avea 32,4 cm, iar un ponce 
(palmă) 2,70cm. 

[12] Livra era o veche monedă franceză, înlocuită apoi de 
franc; valoarea ei a variat după regiuni şi epoci; în vremea 


lui Grandet, după cum se va vedea mai departe, ea valora 
ceva mai puţin decât francul. 

[13] „Charboiler est maitre chez soi” e unul din cele mai 
vechi şi răspândite proverbe franceze, sensul lui fiind ca cel 
mai umil dintre cetăţeni poate porunci în casa lui, dacă nu 
în treburile publice. Rostind acest proverb, preşedintele 
Cruchot face o aluzie ironică la meseria de dogar a lui 
Grandet, care, ca şi cărbunarii, avea de-a face cu lemnele. 

[14] Enciclopedia metodică este o compilaţie vastă, în 166 
de volume, apărută între 1781 şi 1832; Le Moniteur 
Universel a fost o publicaţie fundată în 1789 şi devenită, 
între 1799 şi 1869, jurnalul oficial al guvernului francez. 

[15] William Finden (1787-1852), gravor englez, cunoscut 
mai ales pentru a fi ilustrat romanul lui Cervantes, Don 
Quijote. 

[16] Sir Francis Legatt Chantrey (1781-1842), sculptor 
englez, autorul unei serii de statui monumentale. 

[17] Amorurile cavalerului de Faublas, roman scris de 
Jean-Baptiste Louvet de Couvray, şi apărut între 1787 şi 
1790. Cu multe intrigi şi personaje, acest roman reflecta 
moravurile corupte ale aristocrației din secolul al XVIII-lea. 
Eroul era tânărul Faublas, Don Juan al timpului, galant, 
spiritual şi îndrăzneţ. 

[18] Roman scris în 1783 de Pierre Choderlos de Laclos 
(1741-1803), oglindă a corupţiei aristocrației franceze de la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

[19] Sculptor grec c.500-c.432 î.c. 

[20] O fată de condiţie modestă; numele îi vine de la stofa 
ieftină numită griseffe, pe care o purtau în secolul al XVII- 
lea parizienele din popor. 

[21] Monedă şi ludovicul francez de aur cu efigia lui 
Napoleon: valora douăzeci de franci. 

[22] Cuvinte însemnând: cântărit, numărat, împărţit. 
Ameninţare profetică, pe care, conform legendei biblice, o 
mână nevăzută ar fi scris-o pe pereţii sălii de ospeţe a lui 
Baltazar, ultimul rege al Babilonului. 


[23] În limba latină în original: prin mijloace permise sau 
nepermise, în orice chip. 

[24] Filosof şi jurisconsult englez (1748-1832), discipol al 
materialiştilor englezi şi francezi, el avea ca maximă „cea 
mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni”, 
socotind însă în chip eronat că un asemenea lucru ar fi 
posibil sub capitalism. El recomanda evaluarea plăcerilor 
după cantitatea de fericire pe care ele o dau, pretinzând 
astfel a fi creat o ştiinţă nouă: aritmetica morală. 

[25] Expresia latină completă este în panibus infidelluia 
(în regiunile locuite de necredincioşi) şi se aplica 
episcopilor onorifici, care nu aveau o erarhie precisă; prin 
extensiune slujbaş cu titlu onorific, fără funcţie delimitată. 

[26] Revoluționar consecvent, deputat al Convenţiunii, 
redactor al ziarului Prietena poporului, Marat (1743-1794) 
a luat poziţie împotriva monarhiei; a fost asasinat în baie de 
regalista Charlotte Corday. 

[27] Salamandra era însemnul regelui Francisc I al 
Franţei (1515-1547); se aplica pe castelele şi pe mobilele 
din epoca lui. 

[28] Aluzie la un vers al lui Frederic al II-lea al Prusiei, 
referitor la August al II-lea (1670-1733), rege al Poloniei; 
sensul acestui vers este că slujitorii şi curtenii se modelează 
după cei pe care-i slujesc. 

[29] Auguste Heinrich Julius Lafontaine (1758-1831), 
romancier german, autor fecund a zeci de romane şi nuvele 
sentimentale, fără mare valoare literară. 

[30] Personajul feminin din opera Faust a lui Goethe: 
Margareta este o fată din popor, simplă, nevinovată şi 
încrezătoare, pe care Faust o seduce şi apoi o părăseşte. 

[31] Cruce mică de aur purtată la gât de ţărancele 
franceze. 

[32|] Jacqes-Benigne Bossuet (1627-1704), scriitor şi 
orator religios, ideolog al catolicismului reacţionar şi al 
absolutismului. 


[33] Expresia latină completă este în status quo ante: în 
starea în care se găseau lucrurile înainte. 

[34] Familie din istoria legendară a Greciei vechi, în sânul 
căreia s-au petrecut multe crime [35] Un lucru care nu se 
termină niciodată. Penelopa, soţia lui Ulise, pe care-l 
aştepta credincioasă, făgăduise pretendenţilor săi să aleagă 
pe unul dintre ei când va sfârşi broderia la care lucra; dar, 
pentru a-şi păstra credinţa conjugală, ea desfăcea noaptea 
ceea ce lucrase ziua. 

[36] În limba latină în original: pe orice cale. 

[37] Proprietatea funciară necesară pentru un titlu 
nobiliar transmise fiului celui mai mare. 

[38] În limba italiană în original: n-ai să te mai duci [39] 
Thomas Sanchez (1550-1610), iezuit spaniol, a fost profesor 
de teologie şi a scris pentru duhovnici tratatul De Sotto 
matrimonii sacramentum (Despre ştiuta taină a căsătoriei). 

[40] Formulă juridică: prin grija lui Cruchot.