Ken Follett — Pe aripi de vultur

DD PA 


l 


ad | 


EIN S ha Sa) 


KEN FOLLETT 


PE ARIPI DE VULTUR 


Original: On Wings of Eagles (1983) 


Traducere din limba engleză de: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


„V-am purtat pe aripi de vultur 
și v-am adus aici la Mine”. 


Exodul 19.4 


VP-3 


DISTRIBUȚIA PERSONAJELOR 


Dallas 


Ross Perot, președinte al Consiliului de Administraţie al 
Corporaţiei Electronic Data Systems din Dallas, Texas 

Merv Stauffer, mâna dreaptă a lui Perot 

T.J. Márquez, vicepreședinte al EDS 

Tom Walter, director financiar-contabil al EDS 

Mitch Hart, fost președinte al EDS, care avea legături bune în 
Partidul Democrat 

Tom Luce, fondator al firmei de avocatură Hughes & Hill din 
Dallas 

Bill Gayden, președinte al EDS World, o filială a EDS 

Mort Meyerson, vicepreședinte al EDS 


Teheran 


Paul Chiapparone, director de ţară al Corporaţiei EDS din Iran; 
Ruthie Chiapparone, soţia lui 

Bill Gaylord, adjunctul lui Paul; Emily Gaylord, soția lui Bill 

Lloyd Briggs, al treilea în ierarhia subordonaţilor lui Paul 

Rich Gallagher, asistentul administrativ al lui Paul; Cathy 
Gallagher, soţia lui Rich; Buffy, pudelul lui Cathy 

Paul Bucha, fost director de ţara al Corporaţiei EDS din Iran, 
de curând stabilit în Paris 

Bob Young, director de ţară al EDS din Kuweit 

John Howell, avocat la firma Hughes & Hill 

Keane Taylor, director al proiectului „Banca Omran”. 


Echipa 


Colonelul Arthur D. „Taurul”' Simons, comandant 
Jay Coburn, secund 
Ron Davis, fruntaș 


VP -4 


Ralph Boulware, ţintaș 

Joe Poché, șofer 

Glenn Jackson, șofer 

Pat Sculley, responsabil de flanc 

Jim Schwebach, responsabil de flanc și explozibili 


Iranienii 


Abolhasan, adjunctul lui Lloyd Briggs și cel mai în vârstă 
angajat iranian 

Majid, asistentul lui Jay Coburn; Fara, fiica lui Majid 

Rashid, Seyyed și „Ciclistul": ingineri de sistem stagiari 

Gholam, ofiţer de achiziţii sub comanda lui Jay Coburn 

Hosain Dadgar, judecător de instrucţie 


La Ambasada Statelor Unite 


William Sullivan, ambasador 
Charles Naas, ministru consilier, adjunctul lui Sullivan 


Lou Goelz, consul general 

Bob Sorenson, oficial al ambasadei 

Ali Jordan, iranian angajat de ambasadă 
Barry Rosen, atașat de presă 


Istanbul 


„Domnul Fish”, agent de turism ingenios 
IIsman, angajat al MIT, echivalentul turcesc al CIA 


„Charlie Brown”, traducător 


Washington, D.C. 


Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate 


naţională 
Cyrus Vance, secretar de Stat 
David Newsom, subsecretar la Departamentul de Stat 
Henry Precht, şeful Biroului din Iran din cadrul 
VP -5 


Departamentului de Stat 

Mark Ginsberg, Casa Albă: om de legătură la Departamentul 
de Stat 

Amiralul Tom Moorer, fost președinte al Comitetului Șefilor de 
Stat-Major 


VP-6 


PREFAŢĂ 


Aceasta este o poveste adevărată despre câţiva oameni care, 
fiind acuzaţi de infracțiuni pe care nu le-au comis, au hotărât să- 
și facă singuri dreptate. Când aventura a luat sfârșit, a avut loc 
un proces în instanţă, iar ei au fost absolviţi de toate acuzaţiile. 
Cazul nu face parte din povestea mea de viaţă, dar, pentru că 
le-a demonstrat nevinovăția, am inclus detalii din Constatările și 
Hotărârea Curţii ca o anexă la această carte. 

În relatarea faptelor, mi-am asumat două libertăţi mărunte în 
relatarea adevărului. Câteva persoane sunt menţionate prin 
intermediul pseudonimelor sau al poreclelor, de obicei, pentru a 
le proteja de răzbunarea guvernului din lran. Numele false sunt: 
Majid, Fara, Abolhasan, Mr. Fish, Deep Throat, Rashid, The Cycle 
Man, Mehdi, Malek, Gholam, Seyyed și Charlie Brown. 

Toate celelalte nume sunt reale. 

In al doilea rând, atunci când oamenii rememorează 
conversații care au avut loc în urmă cu trei-patru ani, rar își 
amintesc cuvintele exacte pe care le-au folosit; în plus, 
conversaţia din viaţa reală, cu gesturile, întreruperile și 
propoziţiile ei neterminate, deseori nu are niciun înţeles când 
este scrisă. Prin urmare, dialogul din această carte este atât 
refăcut, cât și editat. Cu toate acestea, fiecare conversație 
reconstituită a fost arătată cel puţin unuia dintre participanţi 
pentru corectare sau aprobare. 

Cu aceste două atuuri, cred că fiecare cuvânt din ceea ce 
urmează este adevărat. Aceasta nu este o „ficţionalizare” sau 
un „roman non-ficțiune”. Nu am inventat nimic. Ceea ce veți citi 
s-a întâmplat cu adevărat. 


VP -7 


CAPITOLUL UNU 


1. 


Totul a început în 5 decembrie 1978. 

Jay Coburn, director de personal la corporația EDS din Iran, 
stătea foarte preocupat în biroul lui din centrul Teheranului. 

Biroul se afla într-o clădire cu trei etaje, din beton, cunoscută 
sub numele „București” (deoarece era pe o străduţă ce dădea în 
strada cu același nume). Coburn era la primul etaj, într-o 
încăpere mare, după standardele americane. Avea podea din 
parchet, un birou directorial elegant, din lemn și o fotografie a 
Șahului pe perete. Era așezat cu spatele la fereastră. Prin ușa 
din sticlă, putea vedea în spaţiul necompartimentat pentru 
birouri, unde personalul lui stătea la mașinile de scris și la 
telefoane. Ușa din sticlă avea perdele, dar Coburn nu le trăgea 
niciodată. 

Era frig. Întotdeauna era frig: mii de iranieni erau în grevă, 
orașul avea curent electric cu intermitență, iar căldura era 
oprită timp de mai multe ore în majoritatea zilelor. 

Coburn era un bărbat înalt de aproape 1,80 m, cu umeri laţi, 
și cântărind aproximativ 90 de kilograme. Părul lui brun-roșcat 
era tuns scurt, precum cel al unui om de afaceri, și atent 
pieptănat, cu o cărare. Deși avea doar treizeci și trei de ani, 
arăta de parcă ar fi avut aproape patruzeci. La o privire mai 
atentă, tinereţea i se citea pe faţa deschisă, agreabilă și 
zâmbetul binevoitor, dar avea un aer de maturitate timpurie, 
înfățișarea unui bărbat care s-a maturizat prea repede. 

Toată viaţa purtase pe umeri responsabilitatea: băiat fiind, 
lucrând pentru florăria tatălui său; la vârsta de douăzeci de ani, 
ca pilot de elicopter în Vietnam; ca tânăr soț și tată; și în 
perioada menţionată mai sus, ca director de personal, ţinând în 
mâinile lui siguranţa a 131 de angajaţi americani și a 220 de 
persoane dependente de aceștia, într-un oraș în care violența 
bandelor stăpânea străzile. 

In acea zi de decembrie, ca, de altfel, în fiecare zi, el dădea 


VP-8 


telefoane prin Teheran, încercând să afle unde era vreo 
încăierare sau unde urma să izbucnească una, și care erau 
perspectivele pentru următoarele zile. 

Suna la Ambasada Statelor Unite cel puţin o dată pe zi. 
Ambasada avea un birou de informaţii deservit de personal 
douăzeci și patru de ore pe zi. Americanii sunau din diferite zone 
ale orașului pentru a raporta demonstraţii sau tulburări ale 
ordinii publice, iar ambasada răspândea vestea să fie evitat acel 
cartier. Dar pentru informaţii suplimentare și sfaturi, Coburn 
considera că ambasada era aproape inutilă. La ședințele 
informative săptămânale, la care participa cu loialitate, i se 
spunea întotdeauna că americanii ar trebui să stea înăuntru pe 
cât de mult posibil și să nu se amestece cu mulțimile orice s-ar 
întâmpla, dar că Șahul deţinea controlul, iar evacuarea nu era 
recomandată în acea perioadă. Coburn înţelegea problema lor - 
dacă cei din conducerea Ambasadei Statelor Unite spuneau că 
Șahul se clătina, acesta, cu siguranţă, urma să cadă -, însă erau 
atât de precauți, încât abia divulgau vreo informaţie. 

Dezamăgită de ambasadă, comunitatea de afaceri din 
Teheran își întemeiase propria reţea de informaţii. Cea mai 
mare corporație americană din oraș era Bell Helicopter, a cărei 
operaţiune în lran era condusă de către un general maior 
pensionat, Robert N. Mackinnon. Mackinnon avea un serviciu de 
informaţii de primă clasă și distribuia orice informaţie. De 
asemenea, Coburn cunoștea doi ofiţeri de informaţii din armata 
americană cărora le-a dat telefon. 

În acea zi orașul era relativ liniștit: nu erau demonstraţii 
majore. Ultima izbucnire a unui scandal serios fusese cu trei zile 
în urmă, în 2 decembrie, prima zi a grevei generale, când șapte 
sute de oameni au fost declaraţi morţi în luptele de stradă. 
Potrivit surselor lui Coburn, era de așteptat ca liniștea să dureze 
până în 10 decembrie, de Ashura, ziua sfântă a musulmanilor. 

Coburn era îngrijorat în legătură cu Ashura. Sărbătoarea 
musulmană de iarnă nu era deloc precum Crăciunul. O zi de 
post și de doliu pentru moartea nepotului profetului Husayn, 
nota dominantă a acestei zile era căința. Se desfășurau ample 
procesiuni de stradă, în timpul cărora cei mai devotați 
credincioși se biciuiau pe ei înșiși. In atmosfera aceea, isteria și 
violența puteau izbucni repede. 

In acel an, se temea Coburn, violenţa ar putea fi îndreptată 


VP-9 


împotriva americanilor. O serie de incidente neplăcute îl 
convinseseră că sentimentul antiamerican creștea rapid. Un 
bilet i-a fost strecurat pe sub ușă, în care era scris: „Dacă ţii la 
viaţa și posesiunile tale, pleacă din Iran”. Prieteni de-ai lui 
primiseră bilete asemănătoare. Artiştii pictaseră cu spray 
cuvintele „Aici locuiesc americani” pe peretele casei sale. 
Autobuzul care îi ducea copiii la Școala Americană din Teheran 
fusese atacat cu pietre de către o mulțime de demonstranți. La 
alţi angajaţi ai EDS se strigase pe stradă, iar mașinile le-au fost 
deteriorate. Într-o după-amiază înfiorătoare, iranienii de la 
Ministerul Sănătăţii și Protecţiei Sociale - cel mai mare client al 
EDS - izbucniseră într-o criză de furie, spărgând geamuri și 
arzând fotografii de-ale Șahului, în timp ce directorii EDS din 
clădire s-au baricadat într-un birou până când mulţimea s-a 
retras. 

În anumite privinţe, cea mai sinistră era schimbarea în 
atitudine a gazdei lui Coburn. La fel ca mulţi alți americani din 
Teheran, Coburn închiriase jumătate dintr-o casă pentru două 
familii: el împreună cu soția lui locuiau la etaj, iar familia 
proprietarului locuia la parter. Când a venit familia Coburn, în 
luna martie a acelui an, proprietarul îi luase sub aripa lui 
protectoare. Cele două familii s-au împrietenit. Coburn și cu 
gazda discutau despre religie: proprietarul i-a dat o traducere în 
limba engleză a Coranului, iar fata acestuia îi citea tatălui ei din 
Biblia lui Coburn. Cu toţii mergeau împreună în excursii la țară la 
sfârșit de săptămână. Scott, fiul în vârstă de șapte ani al lui 
Coburn, juca fotbal pe stradă cu băieţii proprietarului. La un 
sfârșit de săptămână, familia Coburn a avut privilegiul rar de a 
participa la o nuntă musulmană. Fusese fascinant. Bărbaţii și 
femeile au stat separați toată ziua, deci Coburn și Scott au mers 
cu bărbaţii, iar soţia lui, Liz, și cele trei fiice s-au dus cu femeile, 
astfel Coburn nu a reușit deloc să vadă mireasa. 

După ce a trecut vara, lucrurile s-au schimbat treptat. 
Excursiile de la sfârșitul săptămânii au încetat. Băieţilor 
proprietarului li s-a interzis să se joace cu Scott pe stradă. In 
cele din urmă, orice legătură între cele două familii a încetat, 
chiar și în interiorul casei și în curte, iar copiii erau dojeniţi doar 
pentru că vorbeau cu familia Coburn. 

Proprietarul nu începuse dintr-odată să-i urască pe americani. 
Într-o seară a dovedit că mai ţinea la familia Coburn. Fusese un 


VP - 10 


incident cu schimburi de focuri pe stradă: unul dintre fiii lui 
ieșise afară după ce a sunat alarma, iar soldaţii au tras în băiat 
în timp ce acesta alerga spre casă și s-a cățărat pe zidul ce 
împrejmuia curtea. Coburn și Liz au privit întregul incident de pe 
veranda lor de la etaj, iar Liz era speriată. Proprietarul a urcat să 
le spună că totul era în regulă. Dar simţea în mod clar că, pentru 
siguranţa familiei sale, nu putea fi văzut că era prieten cu 
americanii: știa încotro bătea vântul. Pentru Coburn, era încă un 
semn rău. 

Coburn auzise, din surse neoficiale, că se vorbea înflăcărat 
prin moschei și bazare că va începe un război sfânt împotriva 
americanilor în ziua de Ashura. Mai erau cinci zile până atunci și 
americanii din Teheran erau totuși surprinzător de calmi. 

Coburn și-a amintit când a fost dată alarma: nu le-a tulburat 
nici măcar jocul de poker de la EDS din fiecare lună. El împreună 
cu ceilalți jucători, pur și simplu, își aduceau soțiile și copiii, 
transformau totul într-o petrecere în pijamale și stăteau până 
dimineața. Se obișnuiseră cu sunetul armelor. Marea majoritate 
a luptelor grele se ducea în sectorul sudic, mai vechi, unde era 
bazarul, și în zona din jurul universităţii; însă toată lumea auzea 
schimburi de focuri din când în când. După primele reprize, au 
devenit, în mod curios, indiferenți. Dacă vorbea cineva, făcea o 
pauză, apoi continua când se opreau împușcăturile, la fel cum ar 
fi făcut, probabil, în State când trecea pe deasupra un avion cu 
reacţie. Era ca și cum nu-și puteau imagina că focurile de arme 
ar putea fi îndreptate spre e. 

Coburn nu era indiferent faţă de Împuşcături. Se trăsese spre 
el destul de mult în timpul tinereţii lui. În Vietnam pilotase atât 
elicoptere de atac în sprijinul operaţiunilor de la sol, cât și 
avioane cu trupe sau provizii, aterizând și decolând pe 
câmpurile de luptă. A ucis oameni și a văzut bărbaţi murind. Pe 
atunci, armata oferea o Medalie a Aerului pentru fiecare 
douăzeci și cinci de ore de zbor în luptă: Coburn s-a întors acasă 
cu treizeci și nouă de medalii. A primit și decoraţii de zbor 
Crucea Distinsă pentru Zbor, o Stea de Argint și un glonț în 
gambă - cea mai vulnerabilă parte a unui pilot de elicopter. 
Descoperise, în decursul acelui an, că se putea descurca destul 
de bine în acţiune, când erau atât de multe de făcut și nu era 
timp să fii înspăimântat. Dar, de fiecare dată când se întorcea 
dintr-o misiune, când se termina totul și putea reflecta la ce a 


VP -11 


făcut, genunchii îi tremurau. 

Într-un mod ciudat, era recunoscător pentru acea experienţă. 
S-a maturizat repede și a obţinut un avantaj în faţa 
contemporanilor lui în viața de afaceri. De asemenea, avea un 
respect sănătos faţă de sunetul împușcăturilor. 

Totuși cei mai mulţi colegi ai lui nu simțeau la fel, nici soțiile 
acestora. Ori de câte ori se discuta evacuarea, ei se opuneau 
acestei idei. Aveau timp, muncă și mândrie investite în 
corporaţia EDS din Iran și nu doreau să plece de acolo. Soţiile lor 
transformaseră apartamentele închiriate în adevărate locuințe 
de familie și-și făceau planuri de Crăciun. Copiii aveau școlile 
lor, prietenii lor, bicicletele și animalele lor de companie. Cu 
siguranţă, își spuneau că primejdia va trece dacă stăteau 
ascunși și rezistau. 

Coburn încercase să o convingă pe Liz să se întoarcă 
împreună cu copiii înapoi în State, nu doar pentru siguranţa lor, 
ci deoarece s-ar putea să vină vremea când va trebui să 
evacueze 350 de oameni toţi odată și va avea nevoie să-i ofere 
acelei acţiuni întreaga lui atenţie, fără să fie distras de propria 
neliniște față de familia sa. Liz refuzase să plece. 

Oftă când se gândi la Liz. Era nostimă și ţâfnoasă și toţi se 
bucurau de prezenţa ei, dar nu era o bună soţie corporatistă. 
Conducerea EDS pretindea mult de la directorii săi: dacă era 
nevoie să lucrezi toată noaptea pentru a termina treaba, lucrai 
toată noaptea. Liz nu putea suferi acest lucru. În State, când a 
lucrat ca recrutor, Coburn a fost plecat adesea de acasă de luni 
până vineri, călătorind peste tot în ţară, iar ea a urât acest lucru. 
Era fericită în Teheran, pentru că el era acasă în fiecare seară. 
Dacă el urma să stea acolo, își spunea Liz, la fel va face și ea. Și 
copiilor le plăcea în capitala iraniană. Se întâmpla pentru prima 
dată să locuiască în afara Statelor Unite și erau intrigaţi de 
limba diferită și de cultura lranului. Kim, de cincisprezece ani, 
cel mai în vârstă dintre ei, era prea încrezător ca să se 
îngrijoreze. Kristi, cea de opt ani, afișa oarecum un aer neliniștit, 
dar ea era cea emotivă, întotdeauna cea care reacţiona cel mai 
repede în mod exagerat. Atât Scott, în vârstă de șapte ani, cât și 
Kelly, micuța de patru ani, erau prea mici ca să înțeleagă 
pericolul pe deplin. 

Așadar, stăteau ca toţi ceilalţi și așteptau ca lucrurile să 
meargă mai bine - sau mai rău. 


VP - 12 


Gândurile lui Coburn au fost întrerupte de o lovitură ușoară în 
ușă, iar Majid intră. Un bărbat scund și îndesat, de aproximativ 
cincizeci de ani, cu o mustață bogată, cândva înstărit: neamul 
lui a avut foarte mult pământ și l-a pierdut în urma reformei 
agrare din anii '60. In acel decembrie din 1978 lucra pentru 
Coburn ca asistent administrativ, având de-a face cu birocraţia. 
Vorbea fluent limba engleză și era foarte descurcăreț. Coburn îl 
aprecia mult: Majid s-a străduit foarte mult să fie de ajutor 
atunci când familia lui Jay a ajuns în Iran. 

— Intră, zise Coburn. la loc. La ce te gândești? 

— E vorba de Fara. 

Coburn clăatină din cap. Fara era fiica lui Majid și lucra cu tatăl 
ei: îndatorirea ei era să se asigure că toți angajaţii americani 
aveau vize actualizate și permise de muncă. 

— Vreo problemă? întrebă Coburn. 

— Poliţia i-a cerut să ia două pașapoarte americane din 
dosarele noastre fără să spună cuiva. 

Coburn se încruntă. 

— E vorba de niște pașapoarte anume? 

— Ale lui Paul Chiapparone și Bill Gaylord. 

Paul era șeful lui Coburn, directorul corporației EDS din Iran. 
Bill era director adjunct și coordonator al celui mai mare proiect 
al lor, contractul cu Ministerul Sănătăţii. 

— Ce naiba se întâmplă? îl iscodi Coburn. 

— Fara este în mare pericol, răspunse Majid. A fost instruită 
să nu dezvăluie nimănui despre acest lucru. A venit la mine 
pentru sfaturi. Bineînţeles că trebuia să-ţi spun, însă mi-e teamă 
că va avea probleme foarte serioase. 

— Stai puţin, să recapitulăm, zise Coburn. Cum s-a întâmplat 
asta? 

— A primit un telefon azi-dimineaţă de la secţia de poliţie, 
Biroul pentru Permise de ședere, secţia americană. l-au cerut să 
vină la birou. Spuneau că era vorba despre James Nyfler. Ea a 
crezut că era doar rutină. A ajuns la birou la unsprezece și 
jumătate și s-a prezentat la directorul secţiei americane. Mai 
întâi, el i-a cerut pașaportul domnului Nyfler și permisul de 
ședere. Ea i-a precizat că domnul Nyfler nu se mai afla în Iran. 
Apoi el a întrebat de Paul Bucha. Ea i-a răspuns că nici domnul 
Bucha nu mai era în ţară. 

— Chiar așa i-a zis? 


VP - 13 


— Da. 

„Bucha era în Iran, dar se poate ca Fara să nu fi știut acest 
lucru, se gândi Coburn. Bucha a locuit aici, a părăsit ţara și a 
venit înapoi, pe scurt: va lua avionul înapoi spre Paris”. 

Majid continuă: 

— Ofiţerul a spus apoi: „Presupun că și ceilalți doi au plecat?” 
Fara a văzut că avea patru dosare pe birou și a întrebat cine 
erau ceilalţi doi. El i-a explicat că era vorba de domnul 
Chiapparone și de domnul Gaylord. Ea i-a spus că tocmai a 
ridicat permisul de ședere al domnului Gaylord mai devreme, în 
cursul dimineţii. Ofiţerul i-a zis să ia pașapoartele și permisele 
de ședere atât ale domnului Gaylord, cât și ale domnului 
Chiapparone și să i le aducă lui. Trebuia să facă totul în liniște, 
fără a stârni panică. 

După câteva clipe de tăcere, Majid continuă: 

— Ea i-a replicat că nu le poate aduce în acea zi. El a instruit-o 
să i le aducă mâine-dimineaţă. l-a menţionat că ea este oficial 
responsabilă de acest lucru și s-a asigurat că are martori când i- 
a dat aceste indicaţii. 

— Asta n-are nicio noimă, adăugă Coburn. 

— Dacă află că Fara un i-a ascultat... 

— Ne vom gândi la o modalitate să o protejăm, zise Coburn. 

Se gândea dacă americanii erau obligaţi să-și predea 
pașapoartele la cerere. El făcuse recent acest lucru, după un 
accident nesemnificativ de mașină, dar mai târziu i s-a spus că 
nu era obligat să facă asta. 

— Nu au sugerat de ce aveau nevoie de pașapoarte? 

— Nu. 

Bucha și Nyfler erau predecesorii lui Chiapparone și Gaylord. 
Era acela un indiciu? Coburn nu știa. 

Jay se ridică. 

— Prima decizie pe care trebuie să o luăm este în legătură cu 
ce va spune Fara la poliţie mâine-dimineaţă, zise el. Voi lua 
legătura cu Paul Chiapparone și vorbim după aceea. 

e 

La parterul clădirii, Paul Chiapparone stătea în biroul lui. Și el 
avea o podea din parchet, o masă directorială, o imagine a 
Șahului pe perete și foarte multe pe cap. 

În vârstă de treizeci și nouă de ani, Paul era de înălţime 
medie, cu puţin exces de greutate, în special deoarece îi plăcea 


VP - 14 


mâncarea bună. Cu pielea lui măslinie și părul des, negru, avea 
aerul unui italian. Indatorirea lui era de a construi un sistem 
complet și modern de asistenţă socială într-o ţară primitivă. Nu 
era ușor. 

La începutul anilor '70 Iranul avusese un sistem rudimentar 
de asistență socială, însă ineficient în ceea ce privea colectarea 
contribuţiilor și atât de ușor de fraudat, încât o persoană putea 
să obţină beneficii de câteva ori la rând pentru aceeași boală. 
Când Șahul a hotărât să cheltuiască o parte din cei douăzeci de 
miliarde de dolari ai săi, venituri din petrol, pentru a crea un 
sistem de ajutor social, EDS a obţinut contractul. EDS rula 
programele Medicare și Medicaid pentru mai multe state din 
SUA, dar în Iran a trebuit să înceapă de la zero. A fost necesar 
să emită un card de ajutor social fiecăruia dintre cei treizeci și 
două de milioane de locuitori ai lranului, să stabilească deduceri 
pe salarii, astfel încât salariaţii să-și poată plăti contribuţiile și să 
rezolve cererile pentru unele beneficii. Întregul sistem urma să 
fie organizat cu ajutorul calculatoarelor - specialitatea 
corporației EDS. 

Diferenţa între instalarea unui sistem de procesare a datelor 
în Statele Unite și efectuarea aceleiași operaţiuni în Iran era, 
după cum descoperise Paul, ca diferența între a face o prăjitură 
dintr-un amestec de ingrediente la pachet și o alta în maniera 
învechită, cu toate ingredientele originale. Deseori era frustrant. 
lranienii nu aveau atitudinea ambițioasă a directorilor economici 
americani și deseori creau probleme în loc să le rezolve. La 
sediul EDS din Dallas, Texas, nu numai că era de așteptat ca 
oamenii să facă imposibilul, ci, de obicei, orice lucru pe care-l 
aveai de realizat în ziua curentă trebuia terminat, de fapt, cu o 
zi în urmă. În Iran totul era imposibil și, în orice caz, nu era 
necesar să fie gata până „fardah” - de regulă tradus ca 
„mâine”, în realitate „cândva în viitor”. 

Paul abordase problemele în singura modalitate pe care o 
știa: prin muncă asiduă și determinare. Nu era un geniu 
intelectual. Băiat fiind, studiul la școală i s-a părut dificil, dar 
tatăl lui italian, având credinţa în educaţie tipică imigrantului, îl 
presase să studieze și a obţinut note bune. Persistenţa 
desăvârșită i-a prins bine de atunci încoace. Își aduce aminte de 
zilele de la început la EDS în Statele Unite, în anii '60, când 
fiecare contract nou putea menţine compania sau o putea 


VP -15 


desființa; iar el a ajutat la transformarea ei într-una dintre cele 
mai dinamice și mai de succes corporaţii din lume. Operaţiunea 
iraniană urma să decurgă la fel, fusese sigur, mai ales când 
programul de recrutare și de pregătire al lui Jay Coburn a 
început să formeze tot mai mulţi iranieni capabili de un 
management profesionist. 

Se înșelase în totalitate și doar în momentele acelea începea 
să-și dea seama de ce. 

Când el și familia lui au ajuns în Iran, în august 1977, perioada 
de succes a petro-dolarului era deja încheiată. Guvernul 
rămânea fără bani. În acel an, o măsură anti-inflaţie a dus la 
creșterea șomajului tocmai când o recoltă slabă făcea ca tot mai 
mulți oameni înfometați de la țară să meargă la oraș. 
Conducerea tiranică a Șahului era slăbită de politicile pentru 
drepturile omului ale președintelui american Jimmy Carter. Era 
tocmai timpul pentru tensiuni politice. 

Pentru o vreme, Paul nu a luat mult în seamă politica locală. 
Știa că era un murmur de nemulțumire, dar lucrul acesta era 
adevărat pentru orice ţară din lume, iar Șahul părea că 
stăpânea bine frâiele puterii, ca orice alt conducător. La fel ca 
toți ceilalţi, Paul a ratat semnificaţia evenimentelor din prima 
jumătate a anului 1978. 

În 7 ianuarie ziarul Ete/aat a publicat un atac injurios asupra 
unui cleric exilat, numit Ayatollahul Khomeini, în _ articol 
menţionându-se, printre altele, că era homosexual. In ziua 
următoare, la optzeci de mile de Teheran, în orașul Qom - 
principalul centru de educaţie religioasă din ţară - studenţii 
indignaţi de la teologie au organizat un protest sub forma unei 
greve italiene care a fost oprit în mod sângeros de armată și de 
poliție. Confruntarea s-a întețit și șaptezeci de oameni au fost 
uciși în alte două zile de agitaţie. Clerul a organizat o procesiune 
în memoria celor morţi la patruzeci de zile după aceea, potrivit 
tradiției islamice. S-au mai produs violenţe în timpul acestei 
procesiuni, iar morţii au fost comemoraţi la alte patruzeci de zile 
după aceea... 

Procesiunile au continuat și au devenit mai mari și mai 
violente pe parcursul primelor șase luni ale anului. 

Ulterior, înțelegând evenimentele, Paul și-a dat seama că 
numirea acestor marșuri drept „procesiuni funerare” fusese o 
modalitate de a încălca interdicţia  Șahului asupra 


VP - 16 


demonstrațiilor politice. Dar, la momentul respectiv, nu avusese 
vreo bănuială că se pregătea o amplă mișcare politică. Nimeni 
nu bănuia așa ceva. 

În august anul acela, Paul a plecat acasă în State în concediu. 
(La fel a făcut William Sullivan, ambasadorul Statelor Unite în 
lran.) Paul iubea tot felul de sporturi de apă și a mers la un 
turneu de pescuit sportiv din Ocean City, New Jersey, cu 
verișorul lui, Joe Porreca. Soţia acestuia, Ruthie, și copiii, Karen 
și Ann Marie, erau plecaţi la Chicago ca să-i viziteze pe părinţii 
lui Ruthie. Paul era puţin neliniștit pentru că Ministerul Sănătății 
încă nu plătise factura EDS pentru luna iunie; însă nu era prima 
dată când întârziaseră cu vreo plată, iar Paul a lăsat problema în 
mâinile adjunctului său, Bill Gaylord, și era destul de încrezător 
că Bill va rezolva problema plăţii. 

În timpul șederii lui în Statele Unite, veștile din Iran erau rele. 
A fost declarată starea de asediu în 7 septembrie, iar în ziua 
următoare peste o sută de oameni au fost uciși de soldați în 
timpul unei demonstrații din Piaţa Jaleh în inima Teheranului. 

Când familia Chiapparone s-a întors în lran, atmosfera părea 
diferită. Pentru prima dată, Paul și Ruthie puteau auzi 
împușcăturile pe străzi, noaptea. Erau îngrijoraţi: dintr-odată și- 
au dat seama că problemele pentru iranieni însemnau probleme 
și pentru ei. A fost o serie de greve. Curentul electric era 
întrerupt în mod continuu, astfel încât luau cina la lumânare, iar 
Paul își purta paltonul în birou pentru a-i ţine de cald. Era din ce 
în ce mai dificil de scos bani de la bancă, de aceea Paul a creat 
la birou un serviciu de schimbare în bani a cecurilor pentru 
angajaţi. Când au început să rămână fără petrol pentru încălzire 
acasă, Paul a trebuit să umble pe străzi până când a găsit o 
autocisternă, apoi l-a mituit pe șofer ca să vină la domiciliu și să 
aprovizioneze. 

Problemele lui în afaceri se înrăutățeau. Ministrul Sănătăţii și 
Protecţiei Sociale, dr. Sheikholeslamizadeh, fusese arestat sub 
incidența articolului 5 din legea marţială, care îi permitea unui 
procuror să trimită la închisoare pe oricine fără a oferi vreun 
motiv. De asemenea, în închisoare se afla și adjunctul 
ministrului, Reza Neghabat, cu care Paul colaborase strâns. 
Ministerul încă nu plătise factura pe iunie, nici vreo altă factură 
de atunci încoace, iar la acea dată îi datora corporației EDS 
peste patru milioane de dolari. 


VP - 17 


Timp de două luni, Paul a încercat să obţină banii. Persoanele 
cu care a avut de-a face înainte au dispărut toate. Înlocuitorii 
lor, de obicei, nu-i răspundeau la telefoane. Câteodată cineva îi 
promitea să cerceteze problema și să sune înapoi. După ce 
aștepta o săptămână apelul care nu venea niciodată, Paul mai 
telefona o dată, ca să i se spună că persoana cu care a vorbit 
săptămâna trecută a plecat din minister. Întâlnirile erau 
stabilite, apoi anulate. Datoria s-a ridicat la suma de 1,4 
milioane de dolari pe lună. 

In 14 noiembrie, Paul i-a scris dr. Heidargholi Emrani, 
ministrul adjunct responsabil de Organizaţia pentru Securitate 
Socială, prezentând o somaţie potrivit căreia, dacă ministerul nu 
plătește în decurs de o lună, EDS va înceta munca. Amenințarea 
a fost repetată în 4 decembrie de șeful lui Paul, președintele 
EDS World, la o întâlnire personală cu dr. Emrani. 

Aceasta s-a întâmplat cu o zi în urmă. 

Dacă EDS se retrăgea, întregul sistem iranian de protecţie 
socială urma să se prăbușească. Totuși, devenea din ce în ce 
mai evident că ţara era falită și, pur și simplu, nu-și putea plăti 
facturile. „Ce va face dr. Emrani acum?”, se întreba Paul. 

Incă mai reflecta asupra acestui lucru, când Jay Coburn a 
intrat cu răspunsul. 

Cu toate acestea, la început, nu i-a trecut prin minte lui Paul 
că încercarea de a i se fura pașaportul fusese făcută cu intenţia 
de a-l ţine pe el, și implicit corporația EDS, în Iran. 

Când Coburn i-a adus la cunoștință faptele, el a zis: 

— Pentru ce naiba au făcut asta? 

— Nu știu. La fel Majid și Fara. 

Paul s-a uitat la el. Cei doi bărbaţi deveniseră apropiaţi în 
ultima lună. Faţă de restul angajaţilor, Paul afișa o atitudine 
curajoasă, dar cu Coburn fusese în stare să închidă ușa și să 
spună „Bine, ce crezi cu adevărat?” 

Coburn i-a spus: 

— Prima întrebare este: ce știm despre Fara? Ar putea avea 
probleme. 

— Trebuie să le dea un fel de răspuns. 

— Un semn de cooperare? 

— Ar putea să se întoarcă și să le spună că Nyfler și Bucha nu 
mai sunt locuitori... 

— Deja le-a spus asta. 


VP-18 


— Ar putea să le ducă vizele lor de ieșire ca dovadă. 

— Da, zise Coburn cu suspiciune. Dar acum sunt, de fapt, 
interesați de tine și de Bill. 

— Ar putea afirma că pașapoartele nu sunt ţinute la birou. 

— S-ar putea ca ei să știe că lucrul ăsta nu este adevărat. Se 
poate ca Fara să le fi dus deja pașapoartele acolo în trecut. 

— Să spună că directorii executivi nu trebuie să-și ţină 
pașapoartele la birou. 

— Asta ar putea să meargă. 

— Orice poveste convingătoare cu scopul de a arăta că eaa 
fost fizic incapabilă de a face ceea ce i-au cerut. 

— Bine. Voi discuta această chestiune cu ea și cu Majid. 

Coburn se gândi un moment. 

— Ştii, Bucha are o rezervare pentru un zbor în afară mâine. 
Ar putea, pur și simplu, să plece. 

— Probabil ar trebui - oricum, ei cred că el nu e aici. 

— Și tu ai putea face același lucru. 

Paul se gândi. Poate ar trebui să se retragă. Ce ar face atunci 
iranienii? Ar putea, pur și simplu, încerca să reţină pe altcineva. 

— Nu, zise el. Dacă noi ne retragem, eu ar trebui să fiu ultimul 
care pleacă. 

— Noi ne retragem? întrebă Coburn. 

— Nu știu. 

În fiecare zi, de săptămâni întregi, își puseseră aceeași 
întrebare. Coburn întocmise un plan de evacuare care putea fi 
pus în practică imediat. 

Paul a tot ezitat, cu degetul pe buton. Știa că șeful lui cel 
mare, din Dallas, dorea ca el să strige evacuarea, dar aceasta 
însemna abandonarea proiectului la care lucrase atât de mult în 
ultimele șaisprezece luni. 

— Nu știu, repetă el. Voi suna în Dallas. 

e 

În noaptea aceea, Coburn era acasă, în pat cu Liz, dormind 
adânc, când a sunat telefonul. 

Îl ridică în întuneric. 

— Da? 

— Paul la telefon. 

— Bună. 

Coburn aprinse lumina și se uită la ceasul lui de mână. Era ora 
două dimineaţa. 


VP-19 


— Vom evacua locul, zise Paul. 

— S-a facut. 

Coburn trânti telefonul și se așeză pe marginea patului. Într- 
un fel, era o ușurare. Urmau două sau trei zile de activitate 
frenetică, dar măcar știa că oamenii pentru a căror siguranţă se 
îngrijorase atât de mult vor reveni în State, fără a mai putea fi 
atinși de acești iranieni nebuni. 

A parcurs în minte planurile pe care le-a făcut tocmai pentru 
acest moment. Mai întâi, trebuia să informeze o sută treizeci de 
familii că vor părăsi ţara în următoarele patruzeci și opt de ore. 
A împărţit orașul în sectoare, cu un lider de echipă pentru 
fiecare sector: el urma să-i sune pe lideri și era datoria lor să 
telefoneze familiilor. A conceput broșuri pentru cei evacuaţi în 
care li se indica unde să meargă și ce să facă. El trebuia doar să 
completeze spaţiile libere cu date, ore și numerele zborurilor, 
pentru ca apoi broșurile să fie duplicate și distribuite. 

A ales un tânăr inginer de sistem iranian, plin de viaţă și 
inventiv, pe nume Rashid, și i-a dat lui sarcina de a avea grijă de 
casele, mașinile și animalele de companie care vor fi lăsate în 
urmă de americanii fugari și - în final - de a le expedia bunurile 
în SUA. A desemnat un grup mic de coordonare pentru a 
organiza biletele de avion și transportul la aeroport. 

In sfârșit, a coordonat o repetiţie la scară mică a evacuării cu 
câteva persoane. Și a funcţionat. 

Coburn se îmbrăcă și făcu cafea. Nu putea acţiona cu nimic în 
următoarele două ore, însă era prea neliniștit și nerăbdător ca 
să mai doarmă. 

La ora patru dimineaţa le-a telefonat celor șase membri ai 
grupului de organizare și le-a spus că se vor întâlni cu el la 
biroul „București” imediat după ce sună alarma pentru încetarea 
stării de asediu. 

Starea de asediu începea la ora nouă în fiecare seară și se 
încheia la cinci dimineaţa. Timp de o oră, Coburn stătu 
așteptând, fumând, bând foarte multă cafea și recitindu-și 
notițele. 

Când ceasul cu cuc de pe hol bătu ora cinci, el era la ușa de la 
intrare, pregătit să plece. 

Afară era o ceaţă densă. Intră în mașină și se îndreptă spre 
clădirea „București”, mai mult târându-se la douăzeci și cinci de 
kilometri pe oră. 


VP - 20 


La trei străzi distanță de casa lui, șase soldaţi au apărut brusc 
din ceaţă și s-au poziţionat într-un semicerc în fața mașinii, 
îndreptându-și armele spre parbriz. 

— Oh, la naiba, zise Coburn. p 

Unul dintre soldați încă își încărca arma. Incerca să pună 
încărcătorul invers și nu intra. Îl scăpă și se puse în genunchi, 
bâjbâind pe jos în jurul lui, căutându-l. Coburn ar fi râs dacă nu 
ar fi fost speriat. 

Un ofițer strigă la Coburn în limba farsi. Coburn cobori 
geamul. Îi arătă ofițerului ceasul de mână și spuse: 

— E trecut de cinci. 

Soldaţii vorbiră între ei. Ofiţerul se întoarse și-i ceru lui Coburn 
actele de identitate. 

Coburn aşteptă nerăbdător. Aceasta ar fi cea mai rea posibilă 
zi pentru a fi arestat. Ar fi putut crede ofițerul că ceasul lui 
Coburn mergea bine și al lui nu? 

În cele din urmă, soldaţii s-au dat la o parte din drum, iar 
ofițerul i-a făcut cu mâna lui Coburn că poate rula. 

Coburn a răsuflat ușurat și a condus încet mai departe. 

Așa era în Iran. 


2. 


Grupul de coordonare al lui Coburn a mers la serviciu ca să 
facă rezervări la avion, să închirieze autobuze, să-i ducă pe 
oameni la aeroport și să fotocopieze broșurile care trebuiau 
distribuite. La ora zece dimineaţa, Coburn i-a chemat pe liderii 
de echipă la biroul „București” și i-a pus în mișcare să le 
telefoneze celor evacuați. 

A obținut rezervări pentru majoritatea dintre ei la o cursă 
aeriană Pan Am spre Istanbul vineri, 8 decembrie. Ceilalţi - 
inclusiv Liz Coburn și cei patru copii - urmau să ia un zbor 
Lufthansa spre Frankfurt în aceeași zi. 

De îndată ce rezervările au fost confirmate, doi directori de 
prim rang de la sediul EDS, Merv Stauffer și T.J. Márquez, au 
plecat din Dallas spre Istanbul pentru a se întâlni cu evacuaţii, a- 
i conduce la hoteluri și a organiza următoarea etapă a zborului 
lor înapoi acasă. 


VP -21 


În timpul zilei s-a făcut o schimbare mică de plan. Paul încă 
ezita să-și părăsească munca din lran. A propus ca un nucleu de 
personal de aproximativ zece bărbaţi mai în vârstă să rămână în 
urmă, să menţină biroul funcţionând în gol, în speranţa că Iranul 
se va linişti, iar corporaţia EDS va fi, în cele din urmă, capabilă 
să-și reia munca în mod normal. Cei din Dallas au aprobat. 
Printre cei care s-au oferit voluntari să rămână au fost Paul 
însuși, adjunctul lui, Bill Gaylord, Jay Coburn și majoritatea 
grupului logistic de evacuare al lui Coburn. Două persoane care 
au ales cu ezitare să rămână au fost Carl și Vickie Commons: 
Vickie era însărcinată în nouă luni și urma să plece după ce se 
năștea bebelușul. 

Vineri dimineaţă, echipa lui Coburn, cu buzunarele pline de 
bancnote de zece mii de riali (aproximativ 140 de dolari) pentru 
mită, efectiv a preluat controlul asupra unei secţii a Aeroportului 
Mehrabad din vestul Teheranului. Coburn avea oameni care 
scriau bilete în spatele tejghelei de la Pan Am, oameni la 
controlul pașapoartelor, oameni în sala de așteptare și oameni 
care rulau bagajele, manevrând echipamentele. Avionul era 
suprarezervat: șpăgile au garantat că nimeni de la EDS nu va fi 
lăsat pe dinafară la această cursă. 

Au existat în special două momente tensionate. O soţie de la 
EDS cu pașaport australian nu a putut obţine o viză de ieșire 
pentru că birourile guvernamentale iraniene care emiteau vize 
de ieșire erau toate în grevă. (Soţul și copiii ei aveau pașapoarte 
americane și, prin urmare, nu aveau nevoie de vize de ieșire.) 
Când soţul a ajuns la biroul de control al pașapoartelor, el a 
prezentat pașaportul lui și ale copiilor la grămadă cu alte șase 
sau șapte pașapoarte. În timp ce persoana de la pază încerca să 
le pună în ordine, cei de la EDS care stăteau la rând în spate au 
început să se împingă în faţă și să creeze agitaţie. O parte din 
echipa lui Coburn s-a adunat în jurul ghișeului punând întrebări 
cu voce tare și prefăcându-se că se enervează din cauza 
întârzierii. În acea confuzie, femeia cu pașaport australian a 
trecut prin zona de așteptare fără să fie oprită. 

O altă familie din cadrul EDS adoptase un bebeluș iranian și 
nu a putut încă să obţină un pașaport pentru copil. Fiind doar de 
câteva luni, bebelușul a adormit, stând întins cu faţa în jos pe 
antebraţul mamei. O altă soţie de la EDS, Kathy Marketos - 
despre care se spunea că ar încerca orice o dată în viaţă - și-a 


VP - 22 


pus bebeluşul care dormea pe antebraț, și-a atârnat 
impermeabilul peste copil și l-a purtat așa până la avion. 

Cu toate acestea, a durat multe ore până când cineva să urce 
în avion. Ambele zboruri au fost întârziate. Nu era mâncare de 
cumpărat la aeroport, iar cei evacuaţi erau înfometați, astfel 
încât, chiar înainte de a suna alarma, câţiva din echipa lui 
Coburn au mers cu mașina prin oraș și au achiziţionat orice au 
găsit comestibil. Au cumpărat tot ce era pe câteva kuche - 
tarabe la colţul străzii care vindeau bomboane, fructe și ţigări - 
și au mers la KFC și au făcut un târg pentru stocul de chifle. 
Inapoi la aeroport, împărțind mâncare oamenilor de la EDS în 
sala de așteptare, aproape că au fost jefuiţi de ceilalți pasageri 
înfometați care așteptau aceleași zboruri. Pe drumul de 
întoarcere, spre centru, două persoane din echipă au fost prinse 
și arestate pentru că erau afară după ce a sunat alarma, dar 
soldatul care le-a oprit a fost distras de o altă mașină care a 
încercat să scape, iar oamenii de la EDS au fugit repede cu 
mașina în timp ce soldatul trăgea în cealaltă direcţie. 

Zborul spre Istanbul a plecat chiar după miezul nopţii. Zborul 
spre Frankfurt a decolat a doua zi, cu o întârziere de treizeci și 
una de ore. 

Coburn și majoritatea echipei au petrecut noaptea la biroul 
„București”. Nu aveau acasă pe nimeni la cine să se întoarcă. 

e 

În timp ce Coburn conducea operațiunea de evacuare, Paul 
încerca să afle cine a vrut să-i confiște pașaportul și de ce. 

Asistentul lui administrativ, Rich Gallagher, era un tânăr 
american care se pricepea să trateze cu birocraţia iraniană. 
Gallagher era unul dintre cei care se oferise voluntar să rămână 
în Teheran. Soţia lui, Cathy, a rămas și ea în urmă. Avea un loc 
de muncă bun în armata americană din Teheran. Familia 
Gallagher nu dorea să plece. In plus, nu aveau copii pentru care 
să se îngrijoreze - doar un pudel pe nume Buffy. 

In ziua în care Farei i s-a cerut să aducă pașapoartele - 5 
decembrie - Gallagher a vizitat Ambasada Statelor Unite cu unul 
dintre oamenii ale căror pașapoarte fuseseră solicitate: Paul 
Bucha, care nu mai lucra în Iran, dar s-a întâmplat să fie în oraș 
într-o vizită. 

S-au întâlnit cu consulul general Lou Goelz. Goelz, un consul 
experimentat, la cincizeci de ani, era un bărbat corpolent, cu 


VP - 23 


început de chelie și o șuviță de păr alb: s-ar fi potrivit în rolul lui 
Moș Crăciun. Împreună cu Goelz era și un membru iranian al 
personalului consular, Ali Jordan. 

Goelz l-a sfătuit pe Bucha să prindă avionul. Fara spusese la 
poliţie - cu toată inocenţa - că Bucha nu era în Iran, iar ei 
păreau că au crezut-o. Existau toate șansele ca Bucha să se 
poată strecura în afara ţării. 

Goelz, de asemenea, s-a oferit să ia pașapoartele și permisele 
de ședere ale lui Paul și Bill pentru a le păstra în siguranţă. In 
felul acesta, dacă poliţia va solicita în mod formal documentele, 
EDS va putea să le predea ambasadei. 

Între timp, Ali Jordan urma să contacteze poliţia și să încerce 
să afle ce naiba se întâmpla. Mai târziu în cursul acelei zile, 
pașapoartele și documentele au fost predate la ambasadă. 

În dimineaţa următoare, Bucha a luat avionul și a plecat. 
Gallagher a sunat la ambasadă. Ali Jordan vorbise cu generalul 
Biglari de la Departamentul de Poliţie din Teheran. Biglari a spus 
că Paul și Bill erau reținuți în ţară și vor fi arestați dacă vor 
încerca să plece. 

Gallagher a întrebat de ce. 

Erau ţinuţi ca „martori concreţi în anchetă”, a înţeles Jordan. 

— Ce anchetă? 

Jordan nu știa. 

Paul era confuz, dar și neliniștit când Gallagher i-a adus la 
cunoștință toate acestea. El nu fusese implicat într-un accident 
rutier, nu fusese martor la vreo crimă, nu avea legături cu CIA... 
Cine sau ce era anchetat? EDS? Sau ancheta era doar o scuză 
pentru a-i ţine pe Paul și Bill în Iran, astfel încât să continue să 
administreze calculatoarele sistemului de protecţie socială? 

Poliţia făcuse o singură concesie. Ali Jordan argumentase că 
poliția era îndreptăţită să confiște permisele de ședere, care 
erau proprietatea guvernului iranian, dar nu și pașapoartele, 
care erau proprietate a Guvernului Statelor Unite. Generalul 
Biglari încuviinţă. 

A doua zi, Gallagher și Ali Jordan au mers la secţia de poliţie 
pentru a-i înmâna documentele lui Biglari. Pe drum, Gallagher l- 
a întrebat pe Jordan dacă el credea că era vreo șansă ca Paul și 
Bill să fie acuzaţi de vreo fărădelege. 

— Mă îndoiesc foarte mult, zise Jordan. 

La secția de poliţie, generalul l-a avertizat pe Jordan că 


VP - 24 


ambasada va fi considerată răspunzătoare dacă Paul și Bill 
părăsesc ţara prin orice mijloace - cum ar fi un aparat de zbor al 
armatei americane. 

În ziua următoare - 8 decembrie, ziua evacuării - Lou Goelz a 
sunat la EDS. Aflase, printr-o „sursă” de la Ministerul Justiţiei 
iranian, că ancheta în care Paul și Bill se presupunea că erau 
martori propriu-ziși se baza pe acuzaţii de corupţie împotriva 
ministrului Sănătății, dr.  Sheikholeslamizadeh, aflat în 
închisoare. 

| s-a părut o ușurare lui Paul să știe, în cele din urmă, despre 
ce era vorba cu adevărat. Putea să le spună bucuros 
anchetatorilor adevărul: EDS nu dădea mită. Se îndoia că cineva 
l-a mituit pe ministru. Birocraţii iranieni erau bine cunoscuţi 
pentru corupţie, dar dr. Sheik - după cum îi spunea Paul pe 
scurt - părea făcut din alt aluat. Chirurg ortoped prin formare, el 
avea o minte perspicace și o capacitate impresionantă de a 
stăpâni detaliul. În Ministerul Sănătăţii, s-a înconjurat de câţiva 
tineri tehnocraţi progresiști care au găsit metode de a reduce 
formalităţile birocratice și de a rezolva lucrurile. Proiectul EDS 
era doar parte a planului său ambițios de a aduce sistemele de 
sănătate și protecţie socială iraniene la standarde americane. 
Paul nu se gândea că dr. Sheik își umplea buzunarele cu bani în 
tot acest timp. 

Și nu avea de ce să se teamă - dacă „sursa” lui Goelz spunea 
adevărul. Dar, oare, spunea adevărul? Dr. Sheik fusese arestat 
în urmă cu trei luni. Era o coincidenţă că iranienii, deodată, și-au 
dat seama că Paul și Bill erau martori când Paul le-a spus că 
EDS va pleca din Iran dacă ministerul nu-și plătește facturile? 

După evacuare, bărbaţii de la EDS care au rămas s-au mutat 
în două case și au locuit acolo, jucând poker, în zilele de 10 și 11 
decembrie, zilele sfinte de Ashura. Era o casă cu risc mare șia 
doua cu risc mic. Atât Paul, cât și Coburn se aflau în casa cu risc 
mare. Pentru protecţie, i-au invitat pe „spionii” lui Coburn - cele 
două legături ale lui cu serviciul secret al armatei - care purtau 
arme. Nu erau permise arme la masa de poker, deci spionii au 
fost nevoiţi să și le lase pe hol. 

Contrar așteptărilor, Ashura a trecut relativ liniștit: milioane 
de iranieni au participat la demonstrațiile anti-șah din toată ţara, 
dar a fost foarte puţină violenţă. 

După Ashura, Paul și Bill au avut din nou în vedere să fugă din 


VP -25 


tară, însă au trecut printr-o situaţie șocantă. În prealabil, i-au 
cerut lui Lou Goelz de la ambasadă să le înapoieze 
pașapoartele. Goelz a spus că, dacă face acest lucru, va fi 
obligat să-l informeze pe generalul Biglari. Aceasta ar echivala 
cu un avertisment la poliție că Paul și Bill încercau să se furișeze 
afară din ţară. 

Goelz a insistat că le-a spus celor de la EDS, când a luat 
pașapoartele, că asta era înțelegerea lui cu poliţia; dar trebuie 
să o fi spus cam încet, deoarece nimeni nu-și amintea. 

Paul era furios. De ce a trebuit Goelz să facă vreo înțelegere 
cu poliția? Nu avea nicio obligaţie să le precizeze ce a făcut cu 
un pașaport american. Nu era datoria lui să ajute poliţia să-i 
rețină pe Paul și Bill în Iran, pentru numele lui Dumnezeu! 
Ambasada era acolo să-i ajute pe americani, nu? 

Nu putea Goelz să-și încalce înțelegerea stupidă și să 
înapoieze pașapoartele discret, poate informând poliţia câteva 
zile mai târziu, când Paul și Bill erau în siguranță acasă? 
Categoric nu, a zis Goelz. Dacă se certa cu cei de la poliţie, 
aceștia creau probleme pentru toți ceilalţi, și Goelz trebuia să se 
îngrijoreze de ceilalți douăsprezece mii de americani aflaţi încă 
în lran. Pe deasupra, numele lui Paul și Bill erau pe „lista 
pasagerilor care trebuie opriţi” păstrată de poliția aeroportului: 
chiar dacă ar avea toate documentele în ordine, nu ar reuși 
niciodată să treacă de controlul pașapoartelor. 

Când vestea că Paul și Bill erau, fără îndoială, blocaţi în lran a 
ajuns în Dallas, EDS și avocaţii corporației s-au apucat serios de 
treabă. Legăturile lor de la Washington nu erau atât de bune 
precum ar fi fost într-o perioadă cu administraţie republicană, 
dar tot mai aveau niște prieteni. Au vorbit cu Bob Strauss, abil în 
rezolvarea conflictelor, foarte influent la Casa Albă, care 
întâmplător era texan; amiralul Tom Moorer, un fost președinte 
al Șefilor de Stat-Major Reuniţi, care cunoștea numeroși generali 
activând în guvernul militar al Iranului; și Richard Helms, în 
trecut director CIA și fost ambasador al Statelor Unite în Iran. Ca 
rezultat al presiunii exercitate de ei asupra Departamentului de 
Stat, ambasadorul Statelor Unite în Teheran, William Sullivan, a 
adus în discuţie cazul lui Paul și Bill la o întâlnire cu prim- 
ministrul iranian, generalul Azhari. 

Nimic din toate acestea nu a avut vreun rezultat. 

Cele treizeci de zile pe care Paul le dăduse iranienilor pentru 


VP - 26 


a-și plăti facturile s-au scurs și în 16 decembrie el i-a scris dr. 
Emrani, încheind în mod oficial contractul. Dar el nu renunţase. 
Le-a cerut câtorva directori executivi să revină în Teheran, ca 
semn al disponibilităţii EDS de a încerca să-și rezolve 
problemele cu ministerul. Unii dintre directorii care s-au întors, 
încurajați de pașnica sărbătoare Ashura, și-au adus până și 
familiile înapoi. 

Nici ambasada, nici avocaţii EDS din Teheran nu fuseseră 
capabili să afle cine ordonase ca Paul și Bill să fie reţinuţi. A fost 
Majid, tatăl Farei, cel care, în cele din urmă, a obţinut informaţia 
de la generalul Biglari. Anchetatorul îl interoga pe magistratul 
Hosain Dadgar, un funcţionar de nivel mediu din biroul 
procurorului, într-un departament specializat în infracțiuni ale 
funcţionarilor publici și cu o putere foarte extinsă. Dadgar 
conducea ancheta asupra dr. Sheik, fostul ministru al Sănătăţii, 
aflat în închisoare. 

Având în vedere că ambasada nu putea convinge iranienii să 
le permită lui Paul și Bill să părăsească ţara, și nedorind să le 
înapoieze discret pașapoartele, puteau cel puţin să aranjeze ca 
Dadgar să-i interogheze cât mai curând posibil, astfel încât 
aceștia să poată merge acasă de Crăciun? Sărbătoarea în speţă 
nu însemna mult pentru iranieni, zise Goelz, dar Anul Nou 
însemna, deci el va încerca să aranjeze o întâlnire înainte. 

În decursul celei de-a doua jumătăţi a lunii decembrie, revolta 
a izbucnit din nou (și primul lucru pe care l-au făcut directorii 
executivi care s-au întors a fost un plan pentru a doua 
evacuare). Greva generală continua și exporturile de petrol - 
cea mai importantă sursă de venit a guvernului - s-au 
împotmolit, reducând la zero șansele corporației EDS de a fi 
plătită. Atât de puţini iranieni veneau la muncă la minister, încât 
cei de la EDS nu puteau face nimic, iar Paul a trimis jumătate 
dintre ei acasă în Statele Unite de Crăciun. 

Paul și-a făcut bagajele, și-a închis casa și s-a mutat la Hilton, 
pregătit să revină acasă cu prima ocazie. 

Orașul era înțesat cu zvonuri. Jay Coburn le prindea pe 
majoritatea și i le spunea pe cele mai interesante lui Paul. O 
veste mai alarmantă decât toate celelalte a venit de la Bunny 
Fleischaker, o fată din SUA care avea prieteni la Ministerul 
Justiţiei. Bunny lucrase pentru EDS în Statele Unite și păstrase 
legătura în Teheran, deși nu mai era angajata companiei. L-a 


VP - 27 


sunat pe Coburn să-i spună că Ministerul Justiţiei plănuia să-i 
aresteze pe Paul și Bill. 

Paul a discutat acest lucru cu Coburn. Intra în contradicţie cu 
veștile care le veneau lor de la Ambasada Statelor Unite. Au 
convenit că recomandarea ambasadei era, cu siguranţă, mai 
bună decât cea a lui Bunny Fleischaker. Au hotărât să nu ia nicio 
măsură. 

Paul a petrecut ziua de Crăciun în liniște, cu câţiva colegi, 
acasă la Pat Sculley, un tânăr manager de la EDS care se oferise 
voluntar să revină în Teheran. Soţia lui Sculley, Mary, se 
întorsese și ea și a pregătit cina de Crăciun. Lui Paul îi era dor 
de Ruthie și de copii. 

La două zile după Crăciun au sunat cei de la ambasadă. 
Reușiseră să stabilească o întâlnire pentru Paul și Bill cu 
judecătorul de instrucţie Hosain Dadgar. Întâlnirea urma să aibă 
loc în dimineața următoare, în 28 decembrie, în clădirea 
Ministerului Sănătăţii de pe bulevardul Eisenhower. 

e 

Bill Gaylord a intrat în biroul lui Paul puţin după ora nouă, cu o 
ceașcă de cafea în mână, îmbrăcat în uniforma EDS: costum de 
afaceri, cămașă albă, cravată de culoare sobră, pantofi din piele 
întoarsă. 

Asemeni lui Paul, Bill avea treizeci și nouă de ani, era de 
înălțime medie, scund și îndesat, dar aici se termina 
asemănarea. Paul avea sprâncene stufoase, de culoare închisă, 
ochii înfundaţi în orbite și un nas mare: dacă purta haine de 
stradă, era deseori confundat cu un iranian, până când 
deschidea gura și vorbea în engleză cu un accent din New York. 
Bill avea fața rotundă, aplatizată, cu pielea foarte albă: nimeni 
nu ar fi crezut că nu era englez. 

Aveau multe în comun. Amândoi erau catolici, deși Bill era 
mai devotat. lubeau mâncarea bună. Și unul, și celălalt s-au 
pregătit ca ingineri de sistem și au intrat în corporaţia EDS la 
mijlocul anilor '60, Bill în 1965 și Paul în 1966. Amândoi au avut 
cariere extraordinare la EDS, dar, cu toate că Paul a fost angajat 
cu un an mai devreme, îi era superior ca funcţie lui Bill. Acesta 
cunoștea ca în palmă industria de asistență medicală și era un 
coordonator de personal de primă clasă, însă nu atât de 
insistent și de dinamic precum Paul. Bill era un gânditor profund 
și un organizator grijuliu. Paul nu trebuia niciodată să se 


VP - 28 


îngrijoreze despre felul în care Bill va face o prezentare 
importantă: acesta avea pregătit fiecare cuvânt. 

Munceau împreună foarte bine. Când Paul era repezit, Bill îl 
determina să facă o pauză și să reflecteze. Dacă Bill dorea să-și 
planifice ceva în ciuda a numeroase impedimente, Paul îi 
spunea doar să înceapă și să-și urmeze calea. 

Fuseseră doar cunoștințe în Statele Unite, dar ajunseseră să 
se cunoască bine în ultimele nouă luni. După ce Bill a ajuns în 
Teheran, în martie 1976, a locuit în casa familiei Chiapparone 
până când soţia lui, Emily, și copiii au venit și ei. Paul se simţea 
aproape protector față de el. Era păcat că Bill nu avea decât 
probleme în Iran. 

Bill era mult mai îngrijorat de mișcările de stradă și de 
împușcături decât majoritatea celorlalţi - probabil din cauza 
faptului că nu era acolo de mult timp sau, poate, din cauză că 
era un luptător prin natura lui. El a privit și problema 
pașaportului mai serios decât Paul. La un moment dat chiar a 
sugerat ca amândoi să ia trenul spre nord-estul Iranului și să 
treacă graniţa în URSS, pe motiv că nimeni nu se aștepta ca 
niște oameni de afaceri americani să fugă prin Uniunea 
Sovietică. 

Și lui Bill îi era foarte dor de Emily și de copii, iar Paul se 
simţea oarecum responsabil, deoarece el îi ceruse lui Bill să vină 
în lran. _ 

Dar lucrurile erau aproape rezolvate. In acea zi urmau să-l 
întâlnească pe domnul Dadgar și să-și primească pașapoartele 
înapoi. Bill avea rezervare la avion a doua zi. Emily plănuia o 
petrecere de bun venit pentru Anul Nou. În curând toate acestea 
vor părea un vis urât. 

Paul îi zâmbi lui Bill. 

— Eşti pregătit de plecare? 

— La orice oră. 

— Să-l chemăm pe Abolhasan. 

Paul ridică telefonul. 

e 

Abolhasan era cel mai în vârstă angajat iranian și îl sfătuia pe 
Paul în legătură cu metodele iraniene de a face afaceri. Fiul unui 
distins avocat, el era căsătorit cu o americancă și vorbea foarte 
bine limba engleză. Una dintre îndatoririle lui era să asigure 
traducerea contractelor corporației EDS în limba farsi. In acea zi 


VP - 29 


va traduce pentru Paul și Bill la întâlnirea lor cu Dadgar. 

A intrat imediat în biroul lui Paul și au plecat împreună toți 
trei. Nu au luat niciun avocat cu ei. Ținând seamă de cele spuse 
de ambasadă, această întâlnire era doar o rutină, iar 
interogarea, neoficială. Să ia avocaţi cu ei nu doar că ar fi inutil, 
dar ar atrage dușmănia domnului Dadgar și l-ar determina să 
suspecteze că Paul și Bill aveau ceva de ascuns. Lui Paul i-ar fi 
plăcut să fie prezent un membru din personalul de la ambasadă, 
însă această idee fusese respinsă și de Lou Goelz: nu era 
procedura normală să se trimită reprezentanţi ai ambasadei la o 
întâlnire ca asta. Totuși, Goelz îi sfătuise pe Paul și Bill să aducă 
documente prin care să ateste când au venit în Iran, care erau 
funcţiile lor oficiale și anvergura responsabilităților lor. 

Pe măsură ce mașina își croia drum prin traficul de obicei 
nebunesc din Teheran, Paul se simţea deprimat. Era bucuros că 
revenea acasă, dar ura să-și recunoască eșecul. Venise în Iran 
să consolideze afacerea corporației EDS, și s-a trezit că o 
demontează. Din orice unghi ar fi analizat, prima afacere 
riscantă a companiei în străinătate fusese un eșec. Nu era vina 
lui Paul că guvernul Iranului rămăsese falit, însă asta nu 
reprezenta o consolare: scuzele nu aduc profit. 

Au mers cu mașina în jos pe bulevardul Eisenhower, mărginit 
de copaci, la fel de lat și de drept ca orice autostradă 
americană, și au intrat în curtea unei clădiri pătrate, de zece 
etaje, în spatele străzii și păzită de soldați cu arme automate. 
Aceasta era Organizaţia pentru Securitate Socială din cadrul 
Ministerului Sănătății și Protecţiei Sociale. Trebuia să fie sediul 
puterii pentru noul sistem iranian de ajutor social: acolo, 
guvernul iranian alături de EDS lucrase pentru a construi un 
sistem de securitate socială. EDS ocupa tot etajul 7. Acolo era 
biroul lui Bill. 

Paul, Bill și Abolhasan și-au arătat legitimaţiile și au intrat. 
Coridoarele erau murdare și slab decorate, iar în clădire era frig: 
căldura era din nou oprită. Au fost direcţionați spre biroul pe 
care îl folosea domnul Dadgar. 

L-au găsit într-o încăpere micuță cu pereții murdari, stând la 
un vechi birou cenușiu, din oţel. În faţa lui, pe birou era un caiet 
și un stilou. Pe geam Paul putea vedea centrul de date pe care 
EDS îl construia alături. 

Abolhasan i-a prezentat pe fiecare. Era o femeie iraniană care 


VP - 30 


stătea pe un scaun lângă biroul lui Dadgar: numele ei era 
doamna Nourbash, traducătoarea lui Dadgar. 

Cu toţii s-au așezat pe scaune uzate din metal. S-a servit ceai. 
Dadgar a început să vorbească în farsi. Vocea lui era delicată, 
dar destul de profundă, iar faţa îi era inexpresivă. Paul îl studia 
în timp ce aștepta traducerea. Dadgar era un bărbat scund și 
gras, pe la cincizeci de ani, și dintr-un oarecare motiv l-a făcut 
pe Paul să-și amintească de Archie Bunker. Avea un ten închis și 
părul îi era pieptănat în faţă, ca și cum ar fi vrut să ascundă 
faptul că începea să chelească. Avea mustață și ochelari și purta 
un costum sobru. 

Dadgar a terminat de vorbit, iar Abolhasan a spus: 

— Te avertizează că are puterea să te aresteze dacă i se pare 
că răspunsurile tale la întrebările lui sunt nesatisfăcătoare. In 
cazul în care nu ţi-ai dat seama de acest lucru, zice că poţi 
amâna interviul pentru a le da avocaților tăi timp să rezolve 
cauţiunea. 

Paul a fost surprins de această schimbare, însă a evaluat-o 
repede, ca orice altă decizie de afaceri. „Bine, se gândi el, cel 
mai rău lucru care se poate întâmpla este ca el să nu ne creadă 
și să ne aresteze - dar noi nu suntem criminali, vom ieși pe 
cauţiune în douăzeci și patru de ore. Apoi am putea fi reținuți în 
tară și am fi nevoiţi să ne întâlnim cu avocaţii noștri și să 
rezolvăm lucrurile... ceea ce nu e mai rău decât situaţia în care 
ne aflăm acum”. 

Se uită la Bill. 

— Ce crezi? 

Bill dădu din umeri. 

— Goelz zice că întâlnirea asta e rutină. Chestiunea legată de 
cauţiune sună ca o formalitate - ca și cum ţi-ar citi drepturile. 

Paul clătină din cap. 

— Și ultimul lucru pe care îl vrem este o amânare. 

— Atunci, haide să terminăm cu treaba asta. 

Paul se întoarse spre doamna Nourbash. 

— Vă rog, spuneţi-i domnului Dadgar că niciunul dintre noi nu 
a comis o infracţiune și niciunul dintre noi nu are vreo 
cunoștință de cineva care să fi comis o infracţiune, deci suntem 
încrezători că nu se vor formula acuzaţii împotriva noastră și am 
dori să terminăm această discuţie astăzi, astfel încât să putem 
merge acasă în cursul aceleiași zile. 


VP - 31 


Doamna Nourbash a tradus. 

Dadgar a replicat că mai întâi dorea să aibă o discuţie cu Paul 
singur. Bill ar trebui să revină într-o oră. 

Bill plecă. 

J 

Apoi el urcă la biroul lui de la etajul 7. Ridică receptorul, sună 
la biroul „București” și vorbi cu Lloyd Briggs, numărul trei în 
ierarhie, după Paul și Bill. 

— Dadgar spune că are puterea să ne aresteze, îl înștiință Bill 
pe Briggs. S-ar putea să fie nevoie să plătim cauțiune. Sună 
avocații iranieni și află ce înseamnă asta. 

— Sigur, zise Briggs. Unde ești? 

— În biroul meu de aici, de la minister. 

— Vorbim imediat. 

Bill închise și aşteptă. Ideea de a fi arestat era oarecum 
ridicolă - în ciuda corupţiei foarte răspândite în Iranul modern, 
EDS nu a oferit niciodată mită pentru a obţine contracte. Dar, 
chiar dacă s-ar fi dat mită, Bill nu le-ar fi plătit: sarcina lui era de 
a livra produsul, nu de a primi comanda. 

Briggs a sunat înapoi în câteva minute. 

— Nu ai de ce să te îngrijorezi, zise el. Chiar săptămâna 
trecută unui bărbat acuzat de crimă i s-a stabilit cauţiunea la un 
milion și jumătate de riali. 

Bill făcu un calcul rapid: douăzeci de mii de dolari. EDS putea, 
probabil, să plătească în bani gheaţă. Timp de câteva săptămâni 
ținuseră sume mari de bani, atât din cauza grevelor de la bănci, 
cât și pentru a fi folosiţi în timpul evacuării. 

— Cât avem în seiful de la birou? 

— Aproximativ șapte milioane de riali, plus cincizeci de mii de 
dolari. 

„Deci, se gândi Bill, chiar dacă suntem arestaţi, vom putea 
plăti cauţiunea”. 

— Mulţumesc, spuse el. Asta mă face să mă simt mult mai 
bine. 

La parter, Dadgar scrisese numele complet al lui Paul, data și 
locul nașterii, școlile frecventate, experienţa în calculatoare și 
calificările; apoi examinase cu atenţie documentul care îl numea 
în mod oficial pe Paul director de țară pentru Corporaţia 
Electronic Data Systems din Iran. Pe urmă i-a cerut lui Paul să 
prezinte felul în care EDS și-a asigurat contractul cu Ministerul 


VP - 32 


Sănătăţii. 

Paul respiră adânc. 

— Mai întâi, aș dori să subliniez că nu lucram în Iran la 
momentul în care se negocia și se semna contractul, deci nu am 
informaţii directe despre acesta. Totuși, vă voi relata cum 
înţeleg eu că s-a desfășurat procedura. 

Doamna Nourbash a tradus, iar Dadgar a clătinat din cap. 

Paul a continuat, vorbind încet și destul de formal pentru a o 
ajuta pe traducătoare. 

— În 1975, un director EDS, Paul Bucha, a aflat că ministerul 
căuta o companie de procesare de date în domeniul asigurărilor 
medicale și al securităţii sociale. A venit în Teheran, a avut 
întâlniri cu oficialii ministerului și a stabilit natura și amploarea 
proiectului pe care ministerul îl dorea finalizat. | s-a spus că 
ministerul primise deja propuneri pentru proiect de la Louis 
Berger&Compania, Marsh&McClennan, ISIRAN și UNIVAC și că o 
a cincea propunere era în curs de prezentare din partea Cap 
Gemini Sogeti. El a menţionat că EDS era compania de 
procesare de date de primă importanță în Statele Unite, 
specializată în exact felul acesta de muncă pentru servicii 
medicale. El i-a oferit ministerului un studiu preliminar gratuit. 
Oferta a fost acceptată. 

Când a făcut pauză de la traducere, a observat Paul, doamna 
Nourbash părea că traducea mai puţin decât spusese el; iar 
ceea ce Dadgar a scris era și mai scurt. A început să vorbească 
mai încet și să facă pauze mai des. 

— Evident că ministerului i-au plăcut propunerile EDS, fiindcă 
ei ne-au cerut apoi să realizăm un studiu detaliat pentru două 
sute de mii de dolari. Rezultatele studiului nostru au fost 
prezentate în octombrie 1975. Ministerul ne-a acceptat 
propunerea și au început negocierile contractuale. Până în 
august 1976 s-a încheiat contractul. 

— A fost totul la vedere? a întrebat Dadgar prin intermediul 
doamnei Nourbash. 

— Categoric, răspunse Paul. Au mai durat alte trei luni să se 
treacă prin procesul îndelungat de obţinere a tuturor aprobărilor 
necesare de la multe departamente guvernamentale, inclusiv 
Curtea Șahului. Niciunul dintre acești pași nu a fost omis. 
Contractul a intrat în vigoare la sfârșitul anului. 

— A avut contractul un preţ exorbitant? 


VP - 33 


—A arătat un profit maxim estimat înainte de plata 
impozitelor de 20%, ceea ce este în acord cu alte contracte de 
această magnitudine, atât aici, cât și în alte ţări. 

— Și-a îndeplinit EDS obligaţiile contractuale? 

Acesta era un aspect în legătură cu care Paul avea, într- 
adevăr, cunoștințe direct de la sursă. 

— Da, le-am îndeplinit. 

— Aţi putea oferi dovezi? 

— Desigur. Contractul specifică faptul că ar trebui să mă 
întâlnesc cu oficialii de la minister la anumite intervale pentru a 
analiza progresul: acele întâlniri au avut loc și ministerul are 
procesele-verbale ale întâlnirilor la dosar. Contractul formulează 
o procedură de plângeri pe care să o folosească ministerul dacă 
EDS nu își îndeplinește obligaţiile: acea procedură nu a fost 
niciodată folosită. 

Doamna Nourbash a tradus, însă Dadgar nu a scris nimic. 
„Mai mult ca sigur că știe toate astea, oricum”, se gândi Paul. 

Apoi adăugă: 

— Priviţi pe fereastră. Acolo este centrul nostru de date. 
Mergeţi să-l vedeți. Sunt calculatoare acolo. Atingetţi-le. Ele 
funcţionează, produc informaţii. Citiţi listele de date tipărite la 
imprimantă. Ele sunt fo/osite. 

Dadgar își notă ceva pe scurt. Paul se întreba ce intenţii avea 
cu adevărat. 

Următoarea întrebare a fost: 

— Care este relaţia dumneavoastră cu grupul Mahvi? 

— Când am venit prima dată în Iran ni s-a spus că trebuie să 
avem parteneri iranieni pentru a face afaceri aici. Cei din grupul 
Mahvi sunt partenerii noștri. Cu toate acestea, rolul lor principal 
este de a ne furniza personal iranian. Ne întâlnim cu ei periodic, 
dar au puţin de-a face cu derularea afacerii noastre. 

Dadgar a întrebat de ce doctorul Towliati, un oficial de la 
minister, figura pe statele de plată EDS. Nu era acesta un 
conflict de interese? 

În sfârșit, iată o întrebare care avea noimă. Paul înţelegea în 
acel moment felul în care rolul lui Towliati putea părea ilegal. 
Putea totuși fi explicat ușor. 

— În contractul nostru ne angajăm să furnizăm consultanţi 
experţi pentru a ajuta ministerul să utilizeze cât mai bine 
serviciul pe care îl asigurăm. Dr. Towliati este un asemenea 


VP - 34 


consultant. El are experienţă în procesarea de date și este 
obișnuit atât cu metodele iraniene de a face afaceri, cât și cu 
cele americane. Este plătit de EDS mai degrabă decât de 
minister, fiindcă salariile de la minister sunt prea mici pentru a 
atrage un om de un asemenea calibru. Cu toate acestea, 
ministerul este obligat să ne despăgubească pentru salariul lui, 
după cum este stipulat în contract; deci nu este, de fapt, plătit 
de noi. 

Încă o dată Dadgar notă foarte puţine. „Putea obţine toate 
aceste informaţii din dosare, se gândi Paul. Poate că a făcut-o”. 

Dadgar întrebă: 

— Dar de ce Towliati semnează facturi? 

— E ușor, replică Paul. Nu semnează și nu a făcut-o niciodată. 
Cel mult face următorul lucru: informează ministrul că o anume 
sarcină de lucru a fost îndeplinită, în cazul în care descrierea 
acelei sarcini este prea tehnică pentru verificare de către cineva 
care nu e specialist. 

Paul zâmbi. 

— EI își ia foarte în serios responsabilitatea față de minister - 
este de departe cel mai dur critic al nostru și în mod tipic va 
adresa o mulţime de întrebări grele înainte de a verifica 
îndeplinirea unei sarcini. Câteodată îmi doresc să-l am în 
subordinea mea. 

Doamna Nourbash a tradus. Paul se gândea: „Ce urmărește 
Dadgar? Mai întâi întreabă de negocierile legate de contract, 
care s-au petrecut înainte să fiu eu în funcţie; apoi despre 
grupul Mahvi și dr. Towliati, de parcă ar fi nemaipomenit de 
importanţi. Poate că Dadgar însuși nu știe ce caută - poate doar 
caută informaţii, sperând să găsească dovada pentru ceva 
ilegal. Cât poate dura această farsă?” 

e 

Bill era afară pe coridor, cu paltonul pe el ca să nu-i fie frig. 
Cineva îi adusese un pahar cu ceai și își încălzea mâinile de el în 
timp ce sorbea. Clădirea era întunecoasă și friguroasă. 

Bill a remarcat imediat că Dadgar era diferit de iranianul 
obișnuit. Era rece, grosolan și neospitalier. Ambasada spusese 
că Dadgar era „bine intenţionat” față de Paul și Bill, dar aceea 
nu era impresia pe care o avea Bill. 

Bill se întreba ce joc juca Dadgar. Încerca să-i intimideze sau 
se gândea serios să-i aresteze? Oricum ar fi fost, întâlnirea nu 


VP - 35 


decurgea după cum anticipase ambasada. Sfatul lor, de a veni 
fără avocaţi sau reprezentanți ai ambasadei, părea în acele clipe 
greșit: poate că, pur și simplu, nu doreau să se implice. Oricum, 
Paul și Bill erau pe cont propriu. Nu avea să fie o zi plăcută. Dar 
la finalul ei vor putea merge acasă. 

Privind pe geam, observă că era un oarecare freamăt jos pe 
bulevardul Eisenhower. Pe o porţiune a străzii, dizidenţii opreau 
mașinile și puneau postere cu Khomeini pe parbrize. Soldaţii 
care păzeau clădirea ministerului opreau mașinile și rupeau 
posterele. În timp ce aștepta, soldaţii au devenit mai militanţi. 
Au spart farul unei mașini și parbrizul alteia, ca și cum ar fi vrut 
să le dea șoferilor o lecţie. Apoi au tras un șofer afară din 
mașină și l-au pocnit. 

Următoarea mașină de care s-au luat a fost un taxi, un taxi 
portocaliu din Teheran. Trecea pe acolo fără să oprească, ceea 
ce nu era surprinzător. Dar soldaţii au părut furioși și l-au 
urmărit, trăgând cu armele. Taxiul și soldaţii care îl urmăreau au 
dispărut din faţa ochilor lui Bill. 

După aceea soldaţii și-au terminat jocul înverșunat și s-au 
întors la posturile lor din curtea împrejmuită cu ziduri din fața 
clădirii ministerului. Incidentul, cu amestecul lui ciudat de 
copilărie și brutalitate, părea să rezume ce se petrecea în Iran. 
Țara se ducea pe apa sâmbetei. Șahul pierduse controlul și 
rebelii erau hotărâți să-l înlăture sau să-l ucidă. Lui Bill i-a părut 
rău pentru oamenii din mașini, victime ale împrejurării care nu 
puteau face nimic decât să spere că lucrurile se vor îmbunătăţi. 
„Dacă iranienii nu mai sunt în siguranţă, se gândi el, americanii 
probabil că sunt într-un pericol și mai mare. Trebuie să plecăm 
din această țară.” 

Doi iranieni se învârteau pe același coridor, uitându-se la 
încăierarea de pe Eisenhower. Păreau la fel de îngroziți de ceea 
ce vedeau precum Bill. 

Dimineaţa s-a transformat în după-amiază. Bill a mai primit 
ceai și un sandviș la prânz. Se întreba ce se întâmplă în sala de 
interogatorii. Nu era surprins că trebuia să aștepte: în Iran „o 
oră” nu însemna nimic mai precis decât „mai târziu, poate”. Insă 
pe masură ce trecea ziua, el deveni mai neliniștit. Avea Paul 
probleme acolo? 

lranienii au stat pe coridor toată după-amiaza, fără a face 
ceva. Bill se întreba vag cine erau. Nu a vorbit cu ei. 


VP - 36 


Își dorea ca timpul să treacă mai repede. Avea rezervare la 
avion a doua zi. Emily și copiii erau în Washington, unde trăiau 
atât părinţii lui Emily, cât și cei ai lui Bill. Plănuiau o mare 
petrecere pentru el de Anul Nou. Abia aștepta să-i revadă pe 
toţi. 

Ar fi trebuit să plece din Iran cu câteva săptămâni în urmă, 
când au început bombardamentele. Unul dintre oamenii ale 
căror case au fost bombardate era o fată cu care fusese la liceu 
în Washington. Era căsătorită cu un diplomat de la Ambasada 
Statelor Unite. Bill vorbise cu ei despre incident. Nimeni nu 
fusese rănit, din fericire, dar fusese foarte înspăimântător. 
„Trebuia să iau în seamă acest episod și să plec atunci”, se 
gândi el. 

În cele din urmă, Abolhasan a deschis ușa și a strigat: 

— Bill! Intră, te rog. 

Bill se uită la ceas. Era ora cinci. Intră. 

— E frig, zise el în timp ce se așeză. 

— E suficient de cald pe acest scaun, spuse Paul cu un 
zâmbet forțat. 

Bill se uită la faţa lui Paul. Părea foarte stânjenit. 

Dadgar bău un pahar cu ceai și mâncă un sandviș înainte de a 
începe să-i pună întrebări lui Bill. Privindu-l, Bill se gândi: „Tipul 
ăsta încearcă să ne întindă o capcană, astfel încât să nu ne lase 
să părăsim ţara”. 

Începu interogatoriul. Bill își dădu numele complet, data și 
locul nașterii, școlile pe care le-a frecventat, calificările și 
experiența. Faţa lui Dadgar era inexpresivă în timp ce adresa 
întrebările și scria răspunsurile: era ca o mașinărie. 

Bill începu să-și dea seama de ce întrevederea cu Paul durase 
atât de mult. Fiecare întrebare trebuia tradusă din farsi în 
engleză și fiecare răspuns din engleză în farsi. Doamna 
Nourbash făcea traducerea, Abolhasan întrerupând-o cu 
clarificări și corecturi. 

Dadgar l-a întrebat despre derularea din partea EDS a 
contractului cu ministerul. Bill a răspuns pe larg și în detaliu, 
deși subiectul era atât complicat, cât și foarte tehnic, și era 
destul de sigur că doamna Nourbash nu putea înțelege cu 
adevărat ce spunea el. Oricum, nimeni nu putea spera să 
priceapă complexitatea întregului proiect punând o multitudine 
de întrebări generale. „Ce fel de nebunie este asta, se întrebă 


VP - 37 


el? De ce dorește Dadgar să stea toată ziua într-o cameră 
extrem de friguroasă și să pună întrebări stupide?” Era un fel de 
ritual persan, hotărî Bill. Dadgar avea nevoie să-și completeze 
documentele cu informaţii goale, să arate că explorase fiecare 
variantă și să se protejeze pe sine în eventualitatea unei posibile 
critici pentru că i-a lăsat să plece. În cel mai rău caz, putea să-i 
rețină în Iran puţin mai mult. Oricum s-ar fi întâmplat, era doar o 
chestiune de timp. 

Atât Dadgar, cât și doamna Nourbash păreau ostili. 
întrevederea se transformă mai mult într-un interogatoriu din 
sala de judecată. Dadgar a spus că rapoartele EDS asupra 
progreselor făcute, trimise ministerului, au fost false și EDS le-a 
utilizat ca să determine ministerul să plătească pentru munca 
neefectuată. Bill a subliniat că oficialii de la minister, care erau 
în măsură să știe, nu au sugerat niciodată că rapoartele nu erau 
corecte. Dacă EDS nu s-a ridicat la înălţimea cerinţelor, care 
erau nemulțumirile? Dadgar putea cerceta dosarele de la 
minister. 

Dadgar a întrebat de doctorul Towliati, iar când Bill a explicat 
rolul lui Towliati, doamna Nourbash - vorbind înainte ca Dadgar 
să spună ceva care să fie tradus - a replicat că explicaţia lui Bill 
nu era adevărată. 

Au fost câteva întrebări amestecate, inclusiv o întrebare 
complet mistificatoare: existau în cadrul EDS angajaţi greci? Bill 
a răspuns negativ, întrebând ce avea asta de-a face cu restul 
lucrurilor. Dadgar părea nerăbdător. Poate că sperase că 
răspunsurile lui Bill le vor contrazice pe cele ale lui Paul; și în 
momentul acela, dezamăgit, pur și simplu, se prefăcea că îl lua 
la întrebări. Interogatoriul lui deveni superficial și grăbit; nu 
continuă răspunsurile lui Bill cu întrebări suplimentare sau cereri 
de clarificare și termină interviul după o oră. 

Doamna Nourbash zise: 

— Acum, vă rog, scrieţi-vă numele în dreptul tuturor 
întrebărilor și răspunsurilor din caietul domnului Dadgar. 

— Dar sunt în farsi - nu înţelegem niciun cuvânt! protestă Bill. 

„E un șiretlic, se gândi el; vom semna mărturisirea unei crime 
sau spionaj sau orice altă infracţiune pe care a inventat-o 
Dadgar”. 

Abolhasan spuse: 

— Mă voi uita peste notițele lui și le voi verifica. 


VP - 38 


Paul și Bill așteptară în timp ce Abolhasan citi cele scrise în 
caiet. Părea o verificare foarte fugitivă. Puse caietul jos pe birou. 

— Vă sfătuiesc să semnaţi. 

Bill era sigur că nu ar trebui să facă lucrul ăsta, dar nu avea 
de ales. Dacă dorea să plece acasă, trebuia să semneze. 

Se uită la Paul, care ridică din umeri. 

— Presupun că mai bine am face-o. 

Parcurseră pe rând caietul, scriindu-și numele în dreptul 
înfloriturilor de neînțeles în farsi. 

Când au terminat, atmosfera din încăpere era tensionată. 
„Acum, chibzui Bill, trebuie să ne spună că putem pleca, în 
sfârșit, acasă”. 

Dadgar a amestecat hârtiile într-un morman ordonat în timp 
ce a vorbit cu Abolhasan în farsi preţ de câteva minute. Apoi 
părăsi încăperea. Abolhasan se întoarse spre Paul și Bill, cu o 
expresie serioasă a feţei. 

— Sunteţi arestați, zise el. 

Lui Bill i se strânse inima în piept. Nu va mai fi niciun avion, 
nici Emily, nici petrecerea de Anul Nou... 

— Cauţiunea s-a stabilit la nouăzeci de milioane de tomani!, 
șaizeci pentru Paul și treizeci pentru Bill. 

— lisuse! exclamă Paul. Nouăzeci de milioane de tomani e... 

Abolhasan socoti pe o bucată de hârtie. 

— Puțin sub treisprezece milioane de dolari. 

— Glumești! zise Bill. Treisprezece milioane?  Cauţiunea 
pentru un criminal este de douăzeci de mii. 

Abolhasan spuse: 

— Intreabă dacă sunteţi pregătiţi să plătiţi cauţiunea. 

Paul râse. 

— Spune-i că sunt puţin cam strâmtorat acum, va trebui să 
merg la bancă. 

Abolhasan nu zise nimic. 

— Nu are cum să vorbească serios, interveni Paul. 

— Este serios, răspunse Abolhasan. 

Deodată Bill se înfurie la culme - se înfurie pe Dadgar, pe Lou 
Goelz, pe toată lumea asta nenorocită. Fusese o capcană pentru 
proști, iar ei au căzut chiar în ea. Ce să vezi, au venit aici din 
propria lor voinţă, doar pentru a respecta o programare făcută 


1 Supradiviziune a monedei curente în Iran, rialul, termen derivat din cuvântul mongol 
tumen = zece mii; 1 toman este egal azi cu 10 riali. (n.red.). 


VP - 39 


de Ambasada Statelor Unite. Nu au făcut nimic greșit și nimeni 
nu avea nici cea mai mică dovadă împotriva lor - cu toate astea, 
mergeau la închisoare, ba chiar mai rău, o închisoare iraniană! 

Abolhasan adăugă: 

— Aveţi dreptul la un apel telefonic fiecare. 

Exact ca la emisiunile cu polițiști de la televizor - un telefon, 
apoi la pușcărie. 

Paul ridică telefonul și formă. 

— Lloyd Briggs, vă rog. Paul Chiapparone la telefon... Lloyd? 
Nu pot pregăti cina în seara asta. Merg la închisoare. 

Bill se gândi: „Lui Paul încă nu-i vine să creadă”. 

Paul ascultă un moment, apoi continuă: 

— Ce-ar fi să-l sunăm pe Gayden pentru început? 

Bill Gayden, al cărui nume era asemănător cu cel al lui Bill 
Gaylord, era președintele EDS World și șeful direct al lui Paul. 
„De îndată ce aceste vești ajung în Dallas, medită Bill, acești 
măscărici iranieni vor vedea ce se întâmplă când EDS se apucă 
de lucru cu adevărat”. 

Paul închise și Bill veni la telefon. Formă numărul de la 
Ambasada Statelor Unite și îl ceru pe consulul general. 

— Goelz? Aici Bill Gaylord. Tocmai am fost arestaţi și 
cauţiunea a fost stabilită la treisprezece milioane de dolari. 

— Cum s-a întâmplat asta? 

Bill era furios pe vocea calmă și calculată a lui Goelz. 

— Ai aranjat această întâlnire și ne-ai spus că putem pleca 
după aceea! 

— Sunt sigur, dacă aţi făcut ceva greșit... 

— Ce vrei să spui prin dacă? strigă Bill. 

— Voi trimite pe cineva la închisoare cât de curând posibil, 
zise Goelz. 

Bill închise. 

Intrară cei doi iranieni care se învârtiseră toată ziua pe 
coridor. Bill observă că erau mari și solizi și și-a dat seama că 
trebuie să fie polițiști îmbrăcaţi în haine civile. 

Abolhasan zise: 

— Dadgar a spus că nu va fi necesar să vă punem cătușele. 

Paul replică: 

— Of, Doamne, mulțumesc. 

Bill își aduse aminte deodată de poveștile pe care le-a auzit 
despre torturarea prizonierilor în închisorile Șahului. Încercă să 


VP - 40 


nu se gândească la asta. 

Abolhasan adăugă: 

— Vreţi să-mi daţi mie servietele și portofelele? 

| le dădură. Paul își reținu o sută de dolari. 

— Ştii unde este închisoarea? îl întrebă Paul pe Abolhasan. 

— Mergeţi la un centru de detenţie temporară de la Ministerul 
Justiţiei, pe strada Khayyam. 

— Du-te repede înapoi la biroul „București” și dă-i lui Lloyd 
Briggs toate detaliile. 

— Sigur. 

Unul dintre polițiștii în haine civile ţinu ușa deschisă, iar Bill se 
uită la Paul. Paul dădu din umeri. 

leșiră. Poliţiștii i-au escortat până la parter, apoi într-o mașină 
mică. 

— Presupun că va trebui să stăm în închisoare câteva ore, 
zise Paul. Cam atât va dura ca ambasada și EDS să-și mobilizeze 
oamenii și să ne scoată pe cauţiune. 

— S-ar putea să fie deja acolo, spuse Bill optimist. 

Cel mai zdravăn dintre cei doi polițiști urcă la volan. Colegul 
lui se așeză lângă el în față. Au ieșit din curte pe bulevardul 
Eisenhower, conducând cu viteză. Deodată au întors spre o 
stradă îngustă cu un singur sens, îndreptându-se în direcţia 
greșită la viteză maximă. Bill ţinea strâns cu mâna scaunul din 
faţa lui. Au virat încoace și încolo, evitând mașinile și autobuzele 
care veneau din sens opus, alţi șoferi claxonând și arătându-și 
pumnii. 

Au luat-o spre sud și ușor spre est. Bill se gândea deja la 
sosirea lor la închisoare. Vor fi acolo oamenii de la EDS sau de la 
ambasadă pentru a negocia o reducere a cauțţiunii, astfel încât 
ei să poată merge acasă în loc să ajungă într-o celulă? Cu 
siguranţă, oamenii de la ambasadă vor fi indignaţi de ceea cea 
făcut Dadgar. Ambasadorul Sullivan va interveni pentru a fi 
eliberați imediat. La urma urmei, era nedrept să trimiţi doi 
americani într-o închisoare iraniană când nu s-a comis nicio 
infracţiune și apoi să stabilești cauţiunea la treisprezece 
milioane de dolari. Întreaga situaţie era ridicolă. 

Cu excepţia faptului că el se găsea acolo, stând pe bancheta 
din spate a acelei mașini, privind în tăcere pe geam și 
întrebându-se ce se va întâmpla în continuare. 

Pe măsură ce se îndreptau mai departe spre sud, ceea ce 


VP - 41 


vedea pe geam îl înspăimânta și mai mult. 

În nordul orașului, unde locuiau și munceau americanii, 
revoltele și luptele erau încă un fenomen ocazional, dar aici - în 
clipa aceea își dădea seama Bill - ele, sigur, au loc fără 
întrerupere. Carcasele negre ale autobuzelor ardeau mocnit pe 
străzi. Sute de demonstranți o luaseră razna, ţipau și cântau, 
aprindeau focuri și ridicau baricade. Adolescenţii aruncau 
cocktailuri Molotov - sticle de gazolină cu fitile din cârpe aprinse 
- în mașini. Țintele lor păreau aleatorii. „S-ar putea să urmăm 
noi”, se gândi Bill. A auzit împușcături, însă era întuneric și nu 
putea să vadă cine trăgea și înspre cine. Şoferul nu a condus 
deloc sub viteza maximă. O a doua stradă era blocată de o 
mulțime de oameni, o baricadă sau o mașină în flăcări: șoferul s- 
a întors, orb față de toate semnalele din trafic, și a gonit pe 
străduţele laterale și pe aleile lăturalnice cu o viteză ameţitoare, 
pentru a ocoli obstacolele. „Nu vom ajunge acolo în viață”, 
chibzui Bill. Atinse mătăniile din buzunar. 

Părea că dura o veșnicie - apoi, brusc, mașina cea mică viră 
într-o curte circulară și opri. Fără să vorbească, șoferul cel solid 
ieși din vehicul și intră în clădire. 

Ministerul Justiției era o locaţie considerabilă, ocupând o 
întreagă clădire-bloc. Pe întuneric - iluminatul stradal era în 
totalitate stins - Bill putea distinge ceea ce părea a fi o clădire 
cu cinci etaje. Şoferul a stat înăuntru timp de zece-cincisprezece 
minute. Când a ieșit, a urcat din nou la volan și a mers cu 
mașina în jurul clădirii. Bill a presupus că și-a înregistrat 
prizonierii la biroul de la intrare. 

În spatele clădirii, mașina urcă pe bordură și se opri pe trotuar 
lângă două porți din oţel prinse într-un perete lung și înalt din 
cărămidă. Undeva mai departe, în dreapta, unde se termina 
zidul, se întrezărea profilul vag al unui mic parc sau al unei 
grădini. 

Şoferul coborî. O fereastră cu rol de vizor se deschise într-una 
dintre porţile din oţel și avu loc o conversație în farsi. Pe urmă 
se deschiseră porţile. Şoferul le făcu semn lui Paul și lui Bill să 
iasă din mașină. 

Au intrat pe poartă. 

Bill privi în jurul lui. Se aflau într-o curte mică. Observă zece 
sau cincisprezece soldaţi de gardă înarmaţi cu arme automate, 
împrăștiați prin curte. În faţa lui era o parcare circulară cu 


VP - 42 


mașini și camioane staționate. În stânga lui, lângă zidul din 
cărămidă, era o clădire cu un singur etaj. La dreapta era o altă 
ușă din oțel. 

Şoferul a mers la a doua ușă și a bătut în ea. A urmat un alt 
schimb de replici în farsi printr-un alt vizor. Apoi ușa s-a deschis, 
iar Paul și Bill au fost conduși înăuntru. 

Se aflau într-o mică zonă de recepţie cu un birou și câteva 
scaune. Bill privi în jurul lui. Nu se aflau acolo nici avocaţi, nici 
personal de la ambasadă, nici directori EDS pentru a-l scoate din 
închisoare. 

„Suntem pe cont propriu, se gândi el, și va fi periculos”. 

Un gardian stătea în spatele biroului cu un pix și o grămadă 
de hârtii. A întrebat ceva în farsi. Ghicind, Paul a răspuns: 

— Paul Chiapparone, și și-a pronunţat numele pe litere. 

Completarea formularelor a durat aproape o oră. Un prizonier 
vorbitor de limbă engleză a fost adus din închisoare, pentru a 
ajuta cu traducerea. Paul și Bill și-au indicat adresele din 
Teheran, numerele de telefon și datele de naștere și și-au 
enumerat bunurile. Li s-au luat banii și i s-a înmânat fiecăruia 
două mii de riali, aproximativ treizeci de dolari. 

Au fost duși într-o încăpere alăturată și li s-a cerut să se 
dezbrace. Amândoi și-au dat jos hainele până la chiloţi. Hainele 
și ei înșiși au fost percheziționaţi. Lui Paul i s-a spus să se 
îmbrace din nou, dar nu și lui Bill. Era foarte rece: căldura era 
oprită și acolo. Gol și tremurând, Bill se întreba ce urma să se 
întâmple. Evident că ei nu erau singurii americani din 
închisoare. Tot ceea ce citise vreodată sau auzise despre viața 
de prizonier era îngrozitor. Ce le vor face gărzile lui și lui Paul? 
Ce le vor face ceilalţi prizonieri? Cu siguranţă, dintr-un moment 
în altul, va veni cineva să-l elibereze. 

— Pot să-mi iau din nou haina? îl întrebă el pe gardian. 

Acesta nu înțelese. 

— Haina, zise Bill, și mimă cum își pune haina pe el. 

Gardianul îi dădu haina. 

Puțin mai târziu intră un alt gardian și îi ordonă să se 
dezbrace. i 

Au fost duși înapoi în zona de primire. Incă o dată, Bill s-a 
uitat în jurul lui, așteptând avocaţi sau prieteni; și din nou a 
rămas dezamăgit. 

Era frig, întunecos și murdar. Erau câteva celule, toate ticsite 


VP - 43 


cu prizonieri, toţi iranieni. Duhoarea de urină l-a făcut pe Bill să- 
și închidă gura și să respire superficial pe nas. Gardianul a 
deschis ușa celulei numărul 9. Au intrat. 

Șaisprezece feţe nebărbierite se holbau la ei, pline de 
curiozitate. Paul și Bill s-au holbat și ei, îngroziţi. 

Ușa de la celulă s-a închis în urma lor. 


VP - 44 


CAPITOLUL DOI 


1. 


Până atunci, viața a fost extrem de bună cu Ross Perot. În 
dimineața de 28 decembrie 1978, el stătea în cabana lui de la 
munte, din Vail, Colorado, și era servit cu micul dejun de Holly, 
bucătăreasa lui. 

Cocoțată pe un versant de munte și pe jumătate ascunsă în 
pădurea de plop, cabana din bârne avea șase dormitoare, cinci 
băi, o cameră de zi de aproape zece metri pătrați și alta de 
recuperare după schi, cu un jacuzzi în fața șemineului. Era doar 
o casă de vacanţă. 

Ross Perot era bogat. 

Incepuse la EDS cu o mie de dolari, iar ulterior, acțiunile de la 
companie, din care deţinea peste jumătate, însumau o valoare 
de câteva sute de milioane de dolari. El era singurul proprietar 
al Companiei de Petrol și Gaze Petrus, cu rezerve în valoare de 
sute de milioane. De asemenea, avea îngrozitor de multe 
proprietăţi imobiliare în Dallas. Era greu de calculat exact cât de 
mulți bani deţinea - depindea foarte mult și cum îi numărai -, 
dar erau, cu siguranță, mai mult de cinci sute de milioane de 
dolari și, probabil, mai puţin de un miliard. 

În romane, oamenii ireal de bogaţi erau descriși ca lacomi, 
nebuni după putere, nevrotici, urâţi de ceilalți și nefericiţi - 
întotdeauna nefericiţi. Perot nu citea multe romane. El era 
fericit. 

Nu considera că banii îl făceau fericit. Credea în acţiunea de a 
face bani, în afaceri și profit, deoarece acestea au făcut ca 
America să progreseze; și se bucura de câteva dintre jucăriile pe 
care le pot cumpăra banii - iahtul de croazieră, bărcile de viteză, 
elicopterul -, însă să se rezume la bancnote de o sută de dolari 
nu a fost niciodată ceva la care să viseze cu ochii deschiși. 
Visase să construiască o afacere de succes care să angajeze mii 
de oameni; dar cel mai mare vis al lui care a devenit realitate se 
afla chiar în faţa ochilor săi. Familia lui alerga de colo până colo 


VP - 45 


în lenjerie de corp termică, pregătindu-se să meargă la schi. 
Acolo era Ross Junior, în vârstă de douăzeci de ani, iar dacă 
exista un tânăr mai rafinat în tot statul Texas, Perot nu îl 
întâlnise încă. Tot acolo, în casa de vacanţă, erau cele patru - 
număraţi-le, patru - fiice: Nancy, Suzanne, Carolyne și 
Catherine. Toate erau sănătoase, istețe și simpatice. Perot le-a 
spus uneori celor care i-au luat interviuri că își va măsura 
succesul în viață după reușita copiilor lui. Dacă vor deveni 
cetăţeni buni cu o adâncă preocupare față de alţi oameni, el va 
considera că viaţa lui are sens. (Reporterul zicea: „La naiba, vă 
cred, dar dacă scriu lucruri de genul acesta în articol, cititorii vor 
crede că am fost cumpărat!” lar Perot afirma, pur și simplu: „Nu- 
mi pasă. Eu îţi spun adevărul. Tu scrie ce-ţi place”.) Și copiii au 
devenit exact cum își dorea el, până atunci. Faptul că au fost 
educați în împrejurări de o mare bogăţie și privilegiu nu i-a 
influențat deloc. Era aproape miraculos. 

Umblând după copii cu bilete de acces pe pârtie, șosete din 
lână și loțiune de protecţie solară, Margot Perot era persoana 
responsabilă de acest miracol. O femeie frumoasă, iubitoare, 
inteligentă, elegantă și o mamă perfectă. Putea, dacă ar fi dorit, 
să-i ia în căsătorie pe John Kennedy, Paul Newman, prinţul 
Rainier sau Rockefeller. În schimb, ea s-a îndrăgostit de Ross 
Perot din Texarkana, Texas; înalt de peste 1,70 m, cu nasul 
turtit și nimic altceva în buzunare decât speranţe. Toată viața 
lui, Perot crezuse că era norocos. La vârsta de patruzeci și opt 
de ani, putea privi în urmă și constata că cel mai norocos lucru 
care i s-a întâmplat vreodată a fost Margot. 

Era un bărbat fericit, cu o familie fericită, dar o umbră de 
întristare a căzut asupra lor la acel Crăciun. Mama lui Perot era 
pe moarte. Avea cancer osos. În Ajunul Crăciunului a căzut în 
casă. Nu a fost o căzătură grea, însă, deoarece cancerul îi 
slăbise oasele, și-a fracturat bazinul și a trebuit să fie dusă de 
urgență la Spitalul Baylor din centrul Dallasului. 

Sora lui Perot, Bett, a petrecut noaptea cu mama lor, apoi, în 
ziua de Crăciun, Perot, Margot și cei cinci copii au încărcat 
cadourile în autoturismul combi și au mers la spital. Bunica era 
atât de bine dispusă, încât cu toţii s-au bucurat de ziua aceea. 
Totuși, nu dorea să-i vadă în ziua următoare: știa că au 
planificat să meargă la schi și a insistat ca ei să se ducă, în 
ciuda bolii ei. Margot și copiii au plecat spre Vail în 26 


VP - 46 


decembrie, dar Perot a rămas acasă. 

A urmat o bătălie a voinţelor, așa cum Perot purtase cu mama 
lui în copilărie. Lulu May Perot era doar cu câţiva centimetri 
peste 1,50 m și subţire, însă nu era mai fragilă decât un sergent 
din marină. l-a spus că muncise din greu și avea și el nevoie de 
o vacanţă. El i-a răspuns că nu dorea să o lase singură. În cele 
din urmă, au intervenit doctorii și i-au zis că nu-i făcea deloc 
bine dacă rămânea împotriva voinţei ei. A doua zi, el s-a alăturat 
familiei lui în Vail. Ea a câștigat, așa cum făcuse de fiecare dată 
când el era băiat. 

Una dintre disputele lor s-a purtat pe seama unei excursii cu 
cercetașii. Fuseseră inundaţii în Texarkana și cercetașii plănuiau 
să-și stabilească tabăra timp de trei zile în apropierea zonei cu 
dezastrul și să participe la munca de ajutorare. Tânărul Perot 
era hotărât să meargă, dar mama lui știa că era prea mic - ar fi 
fost doar o povară pentru conducătorul detașamentului de 
cercetași. O tot bătea la cap, însă ea îi zâmbea dulce și-l refuza. 

La un moment dat a primit o concesie din partea ei: avea voie 
să meargă și să ajute la ridicarea corturilor în prima zi, cu 
condiţia să se întoarcă seara acasă. Nu era un compromis foarte 
mare. Dar el era total incapabil de a i se împotrivi. A trebuit doar 
să-și imagineze scena când se va întoarce acasă și să se 
gândească la cuvintele pe care el le va folosi să-i spună că nu a 
ascultat-o - iar el știa că nu putea face acest lucru. 

Nu i s-a dat niciodată vreo palmă. Nu-și aducea aminte nici 
măcar să se fi strigat la el. Nu se impunea prin teamă. Cu părul 
ei blond, ochii albaștri și firea agreabilă, îl ţinea prins pe el - și 
pe sora lui, Bette - înlănţuit de iubire. Se uita doar în ochii tăi și- 
ți spunea ce să faci și, pur și simplu, nu te lăsa inima să o 
mâhnești. 

Chiar și la vârsta de douăzeci și trei de ani, după ce călătorise 
în jurul lumii și s-a întors acasă din nou, ea spunea: 

— Cu cine ieși la întâlnire în seara asta? Unde mergi? La ce 
oră te întorci? 

lar când se întorcea acasă, întotdeauna trebuia să o sărute de 
noapte bună. Cert e că la vremea aceea bătăliile lor erau puţine 
și rare, deoarece principiile ei erau atât de adânc întipărite în 
mintea lui, încât deveniseră și ale lui. În prezent ea conducea 
familia ca și un monarh constituțional, manevrând mrejele 
puterii și validându-i pe cei ce luau decizii. 


VP - 47 


El moștenise nu doar principiile ei. Era înzestrat și cu voinţa ei 
de fier. Și el avea un fel de a privi oamenii în ochi. Se căsătorise 
cu o femeie care semăna cu mama lui. Blondă, cu ochi albaștri, 
Margot avea și ea acea fire agreabilă similară cu a lui Lulu May. 
Dar Margot nu-l domina pe Perot. 

Mama fiecărui om moare la un moment dat, iar Lulu May avea 
optzeci și doi de ani, însă Perot nu putea fi indiferent față de 
acest lucru. Ea reprezenta încă o mare parte a vieţii lui. Nu îi 
mai dădea ordine, dar îl încuraja. Ea îl susținuse să fondeze EDS 
și fusese contabila companiei în primii ani, precum și director 
fondator. El putea discuta problemele firmei cu ea. l-a cerut 
sfatul în decembrie 1969, în plină campanie a lui de a face 
publicitate dificultăţilor prizonierilor de război americani din 
nordul Vietnamului. El plănuise să zboare spre Hanoi și colegii 
lui de la EDS i-au atras atenţia că, dacă își pune viaţa în pericol, 
prețul acţiunilor EDS ar putea scădea. Se confrunta cu o dilemă 
morală: avea el dreptul de a-i face pe acţionari să sufere, chiar 
și pentru cele mai bune cauze? Îi adresase întrebarea mamei lui. 
Răspunsul ei a fost lipsit de rezerve. 

— Lasă-i să-și vândă acţiunile. 

Prizonierii mureau și asta era cu mult mai important decât 
preţul unei acțiuni EDS. 

Era concluzia la care Perot ar fi ajuns de unul singur. Nu avea, 
într-adevăr, nevoie de ea ca să-i spună ce să facă. Fără ea, elar 
fi fost același om și ar fi făcut aceleași lucruri. Avea doar să-i fie 
dor de ea, atâta tot. Intr-adevăr, urma să-i fie foarte mult dor de 
ea. 

Dar el nu era un bărbat care să fie deprimat. În prezent nu 
putea face nimic pentru ea. In urmă cu doi ani, când ea a făcut 
infarct, el a întors Dallasul cu susul în jos într-o duminică după- 
amiază pentru a găsi cel mai bun neurochirurg din oraș și a-l 
aduce la spital. El a răspuns la o criză prin acţiune. Și dacă nu se 
putea face nimic, el nu era capabil să-și scoată din minte 
această problemă, să uite veștile rele și să treacă la următoarea 
îndatorire. Nu va distruge vacanţa familiei plimbându-se pe 
acolo cu o faţă tristă. Va participa la distracţie și la jocuri și se 
va bucura de compania soției lui și a copiilor. 

Telefonul sună, întrerupându-i gândurile, iar el intră în 
bucătărie să răspundă. 

— Ross Perot, zise el. 


VP - 48 


— Ross, aici Bill Gayden. 

— Bună, Bill. 

Gayden era un veteran de la EDS și a intrat în companie în 
1967. Din anumite puncte de vedere, el reprezenta 
comerciantul tipic. Era un bărbat jovial, prieten cu toată lumea. 
Îi plăceau o glumă, un pahar de băutură, o ţigară și un joc de 
poker. Era un finanţist asemeni unui vrăjitor, foarte bun la 
achiziții, fuziuni și tranzacţii, motiv pentru care Perot îl făcuse 
președinte al EDS World. Simţul umorului al lui Gayden era de 
nestăpânit - el găsea ceva nostim de spus în cele mai serioase 
situaţii -, dar în acel moment avea o voce posomorâtă. 

— Ross, avem o problemă. 

Era o formulare cu înțeles în EDS: Avem o problemă însemna 
vești rele. 

Gayden continuă: 

— E vorba de Paul și Bill. 

Perot a știut imediat la ce se referea. Felul în care cei doi 
oameni de bază ai lui din Iran fuseseră împiedicaţi să 
părăsească țara era de-a dreptul sinistru, și nu i-a ieșit niciodată 
din minte, nici în timp ce mama lui era pe moarte. 

— Dar trebuie să li se permită să plece din ţară azi. 

Furia începu ca un mic nod greu în adâncul stomacului. 

— Bill, am fost asigurat că vor fi lăsaţi să plece din lran de 
îndată ce interviul se termină. Vreau să știu cum s-a întâmplat 
acest lucru. 

— l-au aruncat, pur și simplu, în închisoare. 

— Care au fost acuzaţiile? 

— Nu le-au specificat. 

— În baza cărei legi i-au închis? 

— Nu au spus. 

— Ce vom face să-i scoatem afară? 

— Ross, au stabilit cauţiunea la nouăzeci de milioane de 
tomani. Asta înseamnă douăsprezece milioane, șapte sute 
cincizeci de dolari. 

— Douăsprezece milioane? 

— Da. 

— Cum naiba s-a întâmplat asta? 

— Ross, am vorbit la telefon cu Lloyd Briggs timp de jumătate 
de oră, încercând să înțeleg, și adevărul este că nici Lloyd nu 
înțelege. 


VP - 49 


Perot făcu o pauză. Directorii de la EDS ar fi trebuit să-i dea 
lui răspunsuri, nu să-i pună întrebări. Gayden nu ar fi fost 
capabil să-l sune fără să se informeze el însuși cât se poate de 
amănunţit. Perot nu va obţine mai multe informaţii decât el în 
acel moment. Gayden, pur și simplu, nu știa. 

— Cheamă-l pe Tom Luce la birou, zise Perot. Sună la 
Departamentul de Stat din Washington. Aceasta are prioritate 
dincolo de orice altceva. Nu mai vreau să stea în închisoarea 
aceea niciun afurisit de minut în plus! 

e 

Margot își ciuli urechile când îl auzi spunând afurisit: era cât 
se poate de neobișnuit din partea lui să înjure, mai ales de față 
cu copiii. Intră în bucătărie cu fața încremenită. Ochii lui erau 
albaștri precum Oceanul Arctic și deopotrivă de reci. Ea 
cunoștea acea privire. Nu era doar furie: el nu era genul de 
bărbat care să-și risipească energia într-o afișare de nervozitate. 
Era o privire de hotărâre inflexibilă. Insemna că hotărâse să facă 
ceva și că va face tot ce-i stă în putere pentru a rezolva acel 
lucru. Ea văzuse acea hotărâre, acea forţă a lui când l-a 
cunoscut, la Academia de Marină din Annapolis... chiar să fi 
trecut douăzeci și cinci de ani de atunci? Era calitatea care îl 
distingea de ceilalţi, îl făcea diferit față de multitudinea de 
bărbaţi. Oh, el avea alte calităţi - era isteţ, nostim, putea 
fermeca păsările din copaci -, dar ceea ce îl făcea exceptional 
era puterea voinţei lui. Când avea acea privire în ochi, nu îl 
puteai opri mai mult decât poţi opri un tren dintr-o coborâre în 
pantă. 

— lranienii i-au băgat pe Paul și pe Bill la închisoare, zise el. 

Margot se gândi imediat la soțiile lor. Le știa pe amândouă de 
mulţi ani. Ruthie Chiapparone era o fată mică, liniștită, 
zâmbitoare, cu păr blond, foarte bogat. Avea o înfățișarea 
vulnerabilă: bărbaţii doreau să o protejeze. Urma să suporte 
greu situaţia. Emily Gaylord era mai dură, cel puțin la suprafață. 
O femeie subțire, blondă, vioaie și ageră: ar fi vrut să urce în 
avion și să meargă să-l scoată de Bill din închisoare ea însăși. 
Diferenţa dintre cele două femei se vedea pe hainele lor: Ruthie 
alegea materiale fine și modele plăcute; Emily prefera croielile 
elegante și culorile vii. Emily suferea în sinea ei. 

— Mă întorc în Dallas, adăugă Ross. 

— E viscol afară, replică Margot, privind pe fereastră fulgii de 


VP - 50 


zăpadă rotindu-se în vârtejuri pe versantul de munte. 

Știa că vorbea în zadar: zăpada și gheaţa nu-l vor opri. Se 
gândi în continuare: „Ross nu va putea sta la biroul lui din Dallas 
mult timp, în vreme ce doi dintre oamenii săi sunt într-o 
închisoare iraniană. El nu merge în Dallas, ci pleacă în lran”. 

— lau mașina cu tracţiune integrală, zise el. Pot să prind 
avionul în Denver. 

Margot își reprimă temerile și zâmbi larg. 

— Să conduci cu grijă, bine? spuse ea. 

e 

Perot stătea aplecat peste volanul unui model GM Suburban, 
conducând cu atenție. Drumul era înghețat. Zăpada se 
acumulase de-a lungul marginii de jos a parbrizului, îngustând 
suprafața pe care funcționau ştergătoarele. Cercetă atent 
drumul din față. Denver era la 170 de kilometri depărtare de 
Vail. li dădea timp să gândească. 

El era încă furios. 

Nu era doar faptul că Paul și Bill se aflau în închisoare. Ei erau 
în închisoare pentru că plecaseră în Iran și s-au dus în Iran 
pentru că Perot i-a trimis acolo. 

Fusese îngrijorat de situaţia din Iran de câteva luni bune. Într- 
o zi, după ce a stat toată noaptea treaz să se gândească la asta, 
a mers la birou și a spus: „Haideţi să evacuăm. Dacă nu reușim, 
tot ce pierdem e preţul a trei sau patru sute de bilete de avion. 
Faceți lucrul acesta azi”. 

S-a dovedit a fi una dintre ocaziile rare în care ordinele lui nu 
au fost îndeplinite. Toată lumea se urnea greu în Dallas și în 
Teheran. Dar nu putea să-i învinovățească. Lui îi lipsise 
hotărârea. Dacă el ar fi fost ferm, ei ar fi evacuat în acea zi; însă 
el nu s-a arătat decis și în ziua următoare au fost solicitate 
pașapoartele. 

Oricum, le datora mult lui Paul și Bill. Simţea o datorie 
specială, de loialitate faţă de bărbaţii care și-au riscat carierele 
alăturându-se EDS când aceasta era doar o companie tânără 
făcând eforturi să răzbească. De multe ori, el a găsit omul 
potrivit, i-a luat interviu, i-a stârnit interesul și i-a oferit locul de 
muncă, doar pentru a descoperi, în discuţiile cu familia lui, că 
bărbatul acela hotărâse că EDS era, pur și simplu, o companie 
prea mică, prea nouă și prea riscantă. 

Paul și Bill nu doar că și-au asumat riscul - au muncit din 


VP -51 


răsputeri pentru a se asigura că vor câștiga pariul. Bill 
proiectase sistemul de calculatoare de bază pentru 
administrarea programelor Medicare și Medicaid care, folosite în 
multe state americane, au reprezentat fundamentul afacerii 
EDS. Muncise ore în șir, își petrecuse săptămâni întregi departe 
de casă și și-a mutat familia peste tot în ţară în acea perioadă. 
Paul nu a fost mai puţin devotat: când compania avea prea 
puţini angajaţi și foarte puţini bani lichizi, el a făcut munca a trei 
ingineri de sistem. Perot își amintea primul contract al 
companiei în New York cu Pepsico; și pe Paul mergând pe jos din 
Manhattan peste podul Brooklyn prin zăpadă, pentru a se 
strecura dincolo de linia de pichet - deoarece fabrica era în 
grevă - și a ajunge la muncă. 

Perot le datora lui Paul și Bill să-i scoată afară. 

Le datora să convingă Guvernul Statelor Unite să își exercite 
întreaga greutate a influenţei sale pentru a-i convinge pe 
iranieni. 

America solicitase ajutorul lui Perot, o dată; iar el și-a dat trei 
ani din viaţă - și o mulțime de bani - în campania pentru 
prizonierii de război. În acele momente intenţiona să ceară el 
ajutorul Americii. 

S-a întors cu gândul în 1969, când războiul din Vietnam era în 
toi. Câţiva dintre prietenii lui de la Academia Navală fuseseră 
uciși sau capturați: Bill Leftwich, un bărbat extraordinar de cald, 
puternic și cumsecade, fusese ucis în luptă la vârsta de treizeci 
și nouă de ani; Bill Lawrence era prizonier al vietnamezilor din 
nord. Lui Perot i se părea greu să-și vadă ţara, cea mai 
minunată din lume, cum pierdea un război din cauza lipsei de 
voință; și chiar mai greu să observe milioane de americani 
protestând, nu fără justificare, că războiul era greșit și nu ar 
trebui câștigat. Apoi, într-o zi în 1969, l-a întâlnit pe micul Billy 
Singleton, un băiat care nu știa dacă avea sau nu tată. Tatăl lui 
Billy fusese dat dispărut în Vietnam înainte de a-și fi văzut 
măcar fiul: nu avea cum să afle dacă era prizonier sau mort. Era 
cumplit. 

Pentru Perot, sentimentul nu era o emoție tristă, ci un strigăt 
de goarnă pentru a face ceva. 

A aflat că situaţia tatălui lui Billy nu era unică. Erau multe, 
poate sute de neveste și copii care nu știau dacă soţii și taţii lor 
fuseseră uciși sau doar capturați. Vietnamezii, argumentând că 


VP - 52 


nu erau obligaţi să respecte regulile Convenţiei de la Geneva, 
deoarece Statele Unite nu au declarat niciodată război, au 
refuzat să dea publicităţii numele prizonierilor de război. 

Chiar mai rău, mulţi dintre prizonieri mureau din cauza 
brutalităţii și a neglijenței. Președintele Nixon planifica să 
„Vietnamizeze” războiul și să-i pună capăt peste trei ani, dar, 
până atunci, potrivit rapoartelor CIA, jumătate din prizonieri ar fi 
murit. Chiar dacă tatăl lui Billy Singleton era în viaţă, ar fi putut 
să nu supravieţuiască pentru a se întoarce acasă. 

Perot dorea să facă ceva. 

EDS avea legături bune cu Casa Albă în vremea lui Nixon. 
Perot a mers la Washington și a vorbit cu Henry Kissinger, 
consilierul șef pe probleme de politică externă. Și Kissinger a 
avut un plan. 

Vietnamezii susțineau, cel puțin pentru obiectivele 
propagandei, că nu aveau niciun conflict cu poporul american - 
doar cu Guvernul Statelor Unite. Pe deasupra, se prezentau 
lumii ca bărbatul cel slab din conflictul David și Goliat. Părea că 
își prețuiau imaginea lor publică. „Ar putea fi posibil, se gândea 
Kissinger, să-i facem să se simtă rușinați, astfel încât să treacă 
la îmbunătăţirea tratamentului lor față de prizonieri, și, făcându- 
le publice numele, printr-o campanie internaţională să dea 
publicităţii suferințele prizonierilor și ale familiilor acestora”. 

Campania, fără îndoială, a fost finanțată în secret și trebuia să 
pară că nu avea deloc legătură cu guvernul, chiar dacă în 
realitate urma să fie îndeaproape monitorizată de o echipă de la 
Casa Albă și de Departamentul de Stat. 

Perot a acceptat provocarea. (El putea rezista la orice, dar nu 
la o provocare. Profesorul lui din clasa a XI-a, o anume doamnă 
Duck, și-a dat seama de acest lucru. „E păcat, spusese doamna 
Duck, că nu ești la fel de deștept ca prietenii tăi”. Tânărul Perot 
a insistat că era la fel de deștept ca prietenii lui. „Atunci, de ce 
au note mai bune decât tine?” Ei erau doar interesați de carte, 
iar el nu, i-a explicat Perot. „Oricine poate sta acolo să-mi spună 
că poate să facă ceva, a spus doamna Duck. Dar să ne uităm la 
catalog: prietenii tăi pot să o facă și tu nu poţi”. Perot a fost 
total demoralizat. l-a zis că va lua numai note de zece în 
următoarele șase săptămâni. A luat note de zece curat, nu doar 
în următoarele zece săptămâni, ci pentru restul vieţii lui de 
licean. Doamna Duck cea cu abilităţi didactice a descoperit 


VP-53 


singura modalitate de a-l manipula pe Perot: să-l provoace.) 

Acceptând provocarea lui Kissinger, Perot a mers la J. Walter 
Thompson, cea mai mare agenţie de publicitate din lume, și le-a 
spus ce vrea să facă. Ei s-au oferit să întocmească un plan al 
campaniei în următoarele șaizeci de zile și să arate anumite 
rezultate într-un an. Perot i-a refuzat: el dorea să înceapă chiar 
în acea zi și să vadă rezultatele a doua zi. S-a întors în Dallas și 
a întocmit o mică echipă de directori EDS care au început să le 
telefoneze directorilor de la ziar și să trimită reclame simple, 
nesofisticate, pe care le-au scris ei înșiși. 

lar poșta a venit cu camioanele. 

Pentru americanii care erau  pro-război, tratamentul 
prizonierilor arăta că vietnamezii erau, de fapt, tipii cei răi; iar 
pentru cei care erau anti-război, suferințele îndurate de 
prizonieri constituiau un motiv în plus pentru a se retrage din 
Vietnam. Doar protestatarii cei mai dogmatici nu au putut 
suporta campania. In 1970, FBl-ul i-a spus lui Perot că Viet 
Congul instruise Panterele Negre să-l ucidă. (La finalul nebunesc 
al anilor '60, lucrul acesta nu suna deosebit de bizar.) Perot a 
angajat gărzi de corp. Cum era de așteptat, câteva săptămâni 
mai târziu Panterele Negre s-au căţărat pe gardul din jurul 
proprietăţii de șaptesprezece acri a lui Perot din Dallas. 
Comandoul a fost fugărit de niște câini fioroși. Familia lui Perot, 
inclusiv încăpăţânata lui mamă, nu dorea să audă că el renunța 
la campanie de dragul siguranţei lor. 

Cea mai grozavă manevră publicitară a lui a avut loc în 
decembrie 1969, când a închiriat două avioane și a încercat să 
zboare spre Hanoi cu cina de Crăciun pentru prizonierii de 
război. Bineînţeles că nu i s-a permis să aterizeze, totuși fiind o 
perioadă în care nu se publicau foarte multe știri, el a creato 
responsabilizare internaţională enormă asupra problemei. A 
cheltuit două milioane de dolari și a estimat că publicitatea va 
costa șaizeci de milioane. Și un sondaj de opinie Gallup pe care 
el l-a comandat după aceea a arătat că sentimentele americane 
faţă de nord-vietnamezi erau copleșitor de negative. 

De-a lungul anului 1970, Perot a folosit metode mai puțin 
spectaculoase. Comunităţi mici de pe tot întinsul Statelor Unite 
erau încurajate să pornească propriile campanii pentru 
prizonierii de război. Au colectat fonduri ca să-i trimită pe 
oameni la Paris să exercite presiuni asupra delegaţiei nord- 


VP - 54 


vietnameze de acolo. Au organizat transmisii tv maraton pentru 
strângerea de fonduri și au construit cópii după celulele în care 
trăiau unii prizonieri de război. Au trimis atât de multe scrisori 
de protest la Hanoi, încât sistemul poștal nord-vietnamez nu a 
mai făcut faţă sub presiunea volumului de muncă. Perot a lăsat 
perplexă ţara întreagă, ţinând discursuri oriunde era invitat. S-a 
întâlnit cu diplomaţi nord-vietnamezi în Laos, a avut la 
îndemână liste cu oameni de-ai lor ţinuţi captivi în sud, a primit 
scrisori de la ei și le-a filmat condiţiile de viaţă. De asemenea, a 
luat un asociat Gallup cu el și împreună au analizat rezultatele 
sondajului asupra nord-vietnamezilor. 

Câteva sau toate aceste măsuri au funcţionat. Felul în care 
erau trataţi prizonierii de război americani s-a îmbunătăţit, 
scrisorile și pachetele au început să ajungă la ei, iar nord- 
vietnamezii au dat publicităţii primele nume. Cel mai important, 
prizonierii au aflat de campanie - de la soldaţi americani recent 
capturați -, iar veștile le-au ridicat moralul enorm de mult. 

Opt ani mai târziu, conducând spre Denver prin zăpadă, Perot 
și-a adus aminte de o altă consecinţă a campaniei, efect care 
atunci păruse doar ușor iritant, dar care ulterior putea fi 
important și valoros. Publicitatea pentru prizonierii de război 
însemnase, inevitabil, publicitate pentru Ross Perot. Devenise 
cunoscut la nivel naţional. Își aminteau de el pe coridoarele 
puterii - și în special la Pentagon. Acea comisie de monitorizare 
de la Washington îl inclusese pe amiralul Tom Moorer, pe atunci 
președinte al Comitetului Șefilor de Stat-Major; pe Alexander 
Haig, pe atunci asistentul lui Kissinger și în prezent comandant 
suprem al Forțelor NATO; William Sullivan, pe atunci secretar de 
Stat adjunct și în perioada despre care amintim ambasador al 
Statelor Unite în Iran; și Kissinger însuși. 

Acești oameni îl vor ajuta pe Perot să pătrundă în guvern, să 
afle ce se petrecea și să promoveze rapid nevoia de ajutor. Îl va 
suna pe Richard Helms, care în trecut a fost atât șeful CIA, cât și 
ambasador al Statelor Unite la Teheran. ÎI va suna pe Kermit 
Roosevelt, fiul lui Teddy, implicat în lovitura de stat organizată 
de CIA care l-a repus pe Șah pe tron în 1953... 

„Dar dacă nimic dintre toate acestea nu va funcţiona?”, 
chibzui el. 

Îi stătea în fire să gândească mai mult de un pas înainte. Dacă 
administraţia Carter nu putea sau nu dorea să-l ajute? 


VP-55 


„Atunci, medită el, îi voi scăpa eu din închisoare. Cum vom 
proceda cu așa ceva? Nu am făcut niciodată ceva de genul 
acesta. De unde să începem? Cine ar putea să ne ajute?” 

Se gândi la directorii EDS, Merv Stauffer și T.J. Márquez, și la 
secretara lui, Sally Walther, care fuseseră organizatori-cheie ai 
campaniei pentru prizonierii de război: să facă înţelegeri 
complexe pe jumătate de mapamond prin telefon era floare la 
ureche pentru ei, dar... o evadare din închisoare? Și cine ar 
pune la dispoziţie personal pentru o asemenea misiune? Din 
1968, recrutorii EDS le dăduseră prioritate veteranilor care 
luptaseră în Vietnam - o politică începută din motive patriotice 
și continuată când Perot a descoperit că veteranii deseori erau 
oameni de afaceri de primă clasă -, dar bărbaţii care odată 
fuseseră soldaţi slabi, în formă, foarte antrenați erau între timp 
directori informatici supraponderali, fără condiţie fizică, mai în 
largul lor cu un telefon decât cu o armă. Și cine va planifica și va 
conduce descinderea? 

Să găsească cel mai bun om pentru această misiune era 
specialitatea lui Perot. Deși el era unul dintre cei mai de succes 
oameni care s-au realizat prin propriile puteri din istoria 
capitalismului american, nu era cel mai mare expert în 
calculatoare din lume, nici cel mai mare comerciant, nici măcar 
cel mai mare administrator de afaceri de pe glob. El făcea doar 
un lucru extraordinar de bine: alegea omul potrivit, îi dădea 
resursele, îl motiva, apoi îl lăsa în pace să-și facă datoria. 

In timp ce se apropia de Denver, și-a pus această întrebare: 
„Cine este cel mai mare salvator din lume?” 

Atunci, s-a gândit la Bull Simons. 

O legendă în armata americană, colonelul Arthur D. „Taurul” 
Simons a ajuns pe prima pagină a ziarelor în noiembrie 1970, 
când el și cu echipa lui de comando au atacat lagărul de 
detenţie Son Tay, la douăzeci și șapte de kilometri de Hanoi, 
într-o încercare de a salva prizonierii de război americani. Atacul 
s-a dovedit o operaţiune curajoasă și bine organizată, dar 
informaţiile de la serviciile secrete, pe baza cărora fusese totul 
planificat, au fost greșite: prizonierii fuseseră mutaţi și nu se 
mai aflau la Son Tay. Tentativa de salvare a prizonierilor 
americani a fost în mare parte privită ca un fiasco, ceea ce, în 
opinia lui Perot, era grosolan de nedrept. Fusese invitat să-i 
cunoască pe membrii echipei de comando de la Son Tay, pentru 


VP - 56 


a le ridica moralul spunându-le că era cel puţin un cetățean 
american recunoscător pentru curajul lor. A petrecut o zi la Fort 
Bragg din Carolina de Nord - și l-a cunoscut pe colonelul Simons. 

Uitându-se atent prin parbriz, Perot își reamintea figura lui 
Simons pe fundalul norului de fulgi de zăpadă care cădeau în 
fața lui: un bărbat masiv, înalt de peste 1,80 m, cu umerii unui 
taur. 

Părul lui alb era tuns scurt, militărește, însă sprâncenele sale 
stufoase erau încă negre. Pe ambele părţi ale nasului mare, 
două linii adânci îi fugeau în jos pe obraz, până în colţurile gurii, 
conferindu-i o expresie permanent agresivă. Avea capul mare, 
urechile la fel, fălcile puternice și cele mai viguroase mâini pe 
care Perot le-a văzut vreodată. Omul arăta de parcă fusese 
sculptat dintr-un singur bloc din granit. 

După ce a petrecut o zi cu el, Perot se gândi: „Într-o lume de 
falsuri, el este personajul original”. 

In ziua aceea și în anii care au urmat, Perot a aflat multe 
despre Simons. Ceea ce îl impresiona cel mai mult era 
atitudinea oamenilor lui Simons faţă de liderul lor. Îi amintea lui 
Perot de Vince Lombardi, legendarul antrenor de la echipa de 
fotbal american Green Bay Packers: le inspira oamenilor lui 
emoţii variind de la teamă la respect, admiraţie și iubire. Era o 
figură impunătoare și un căpitan agresiv - înjura mult, și-i 
spunea unui soldat: „Fă ce-ţi spun sau îţi voi tăia nenorocitul ăla 
de cap!” dar lucrul acela în sine nu putea justifica supremaţia pe 
care o deţinea asupra inimilor soldaților sceptici și căliți în luptă. 
Dincolo de exteriorul dur era și un interior la fel de aspru. 

Celor din subordinea lui le plăcea foarte mult să-i stea prin 
preajmă și să-i povestească lui Simons. Deși avea fizicul unui 
taur, porecla lui nu venea de la acel fapt, ci, potrivit unei 
legende, de la un joc jucat de Rangers numit Țarcul Taurului. Se 
săpa o groapă, adâncă de peste 1,80 m, și un bărbat intra în ea. 
Scopul jocului era să se afle de câţi bărbaţi era nevoie pentru a-l 
scoate afară pe cel din groapă. Simons credea că jocul era 
prostesc, însă a fost o dată convins să-l joace. În final, s-a recurs 
la ajutorul a cincisprezece oameni pentru a-l trage afară, iar 
câţiva dintre ei au petrecut noaptea în spital cu degete și nasuri 
rupte și câteva răni grave de mușcături. După aceea i s-a spus 
„Taurul”. 

Perot a aflat mai târziu că aproape totul din această poveste 


VP - 57 


era exagerat. Simons a jucat jocul de mai multe ori; în general, 
era nevoie de patru oameni să-l scoată afară; nimeni nu a avut 
vreodată oase rupte. Simons era, pur și simplu, genul de bărbat 
despre care se spuneau legende. Și-a câștigat loialitatea 
oamenilor nu prin etalări de bravadă, ci prin talentul său de 
comandant militar. Era un organizator meticulos, cu o răbdare 
fără margini, precaut (una dintre lozincile lui era: „Asta e un risc 
pe care nu e nevoie să ni-l asumăm”) și se mândrea cu faptul că 
își aducea toţi oamenii în viaţă înapoi dintr-o misiune. 

În războiul din Vietnam, Simons a condus Operaţiunea 
„Steaua Albă”. S-a dus în Laos cu 107 bărbaţi și a organizat 
douăsprezece batalioane de oameni din triburile Mao pentru a 
lupta împotriva vietnamezilor. Unul dintre batalioane a dezertat, 
trecând în tabăra cealaltă și făcându-i prizonieri pe câţiva dintre 
Beretele Verzi ale lui Simons. Acesta a luat un elicopter și a 
aterizat în interiorul taberei unde era batalionul dezertor. Când |- 
a văzut pe Simons, colonelul din Laos a făcut un pas în față, a 
stat drepţi și a salutat. Simons i-a spus să-i aducă prizonierii 
imediat sau va comanda un atac aerian și va distruge întregul 
batalion. Colonelul i-a dat prizonierii. Simons i-a luat cu el, apoi 
a lansat, oricum, comanda pentru atacul aerian. Simons s-a 
întors din Laos trei ani mai târziu cu toţi cei 107 oameni ai lui. 
Perot nu a verificat niciodată această legendă - îi plăcea așa 
cum era ea. 

A doua oară când Perot l-a întâlnit pe Simons a fost după 
război. Perot, efectiv, a luat în stăpânire un hotel din San 
Francisco și a dat o petrecere la sfârșit de săptămână pentru 
prizonierii de război care s-au întors, pentru a-i cunoaște pe cei 
din trupa de comando Son Tay. L-a costat pe Perot un sfert de 
milion de dolari, dar a fost o petrecere strașnică. Au participat 
Nancy Reagan, Clint Eastwood și John Wayne. Perot nu avea să 
uite niciodată întâlnirea dintre John Wayne și Bull Simons. 
Wayne a dat mâna cu Simons cu ochii în lacrimi și a spus: „Tu 
ești bărbatul pe care eu îl joc în filme”. 

Înaintea paradei cu benzile de conffeti, Perot i-a cerut lui 
Simons să le vorbească soldaţilor lui și să-i avertizeze în 
legătură cu reacțiile la demonstranți. „San Francisco e sătul de 
demonstrațiile antirăzboi, zise Perot. Tu nu ţi-ai ales soldații 
pentru farmecul lor. Dacă unul dintre ei se enervează, ar putea 
rupe gâtul unui amărât și să regrete mai târziu”. 


VP - 58 


Simons se uită la Perot. Era prima experienţă a lui Perot cu 
privirea de gheaţă a lui Simons. Te făcea să te simţi de parcă ai 
fi fost cel mai mare prost din istorie; sau să îţi dorești să nu fi 
spus nimic; ori să îţi dorești să te înghită pământul. 

— Deja am vorbit cu ei, a replicat Simons. Nu va fi nicio 
problemă. 

In acel sfârșit de săptămână și mai târziu Perot a apucat să-l 
cunoască mai bine pe Simons și a descoperit alte laturi ale 
personalităţii lui. Simons știa să fie foarte fermecător, când 
dorea el să fie. A fermecat-o pe Margot, soţia lui Perot, iar 
copiilor li s-a părut minunat. Când era cu oamenii lui, grăia pe 
limba soldaţilor, folosind multe vulgarităţi, dar era surprinzător 
de coerent când vorbea la un banchet sau la o conferinţă de 
presă. Specializarea lui principală la facultate fusese jurnalismul. 
Unele dintre gusturile lui erau simple: citea romane western cu 
nemiluita și-i plăcea ceea ce fiii săi numeau „muzică de 
supermarket”, însă lectura și multă non-ficțiune și avea o 
curiozitate vie în legătură cu tot felul de lucruri. Putea vorbi 
despre antichităţi sau despre istorie cu la fel de multă ușurință 
cum vorbea despre lupte și arme. 

Perot şi Simons, două personalități  încăpăţânate, 
dominatoare, se înțelegeau oferindu-și unul altuia foarte mult 
spaţiu. Nu au devenit prieteni apropiaţi. Perot nu l-a strigat 
niciodată pe Simons după prenume, Art (deși Margo îi spunea 
așa). Asemeni majorităţii oamenilor, Perot nu știa niciodată ce 
gândea Simons, doar dacă Simons alegea să-i spună acest lucru. 
Perot își amintea prima lor întâlnire la Fort Bragg. Înainte de a 
se ridica să-și spună discursul, Perot a întrebat-o pe soţia lui 
Simons, Lucille: 

— Cum este colonelul cu adevărat? 

Ea i-a răspuns: 

— Oh, este doar un ursuleţ mare din pluș. 

Perot a repetat acest lucru în discursul lui. Soldaţii Son Tay au 
rămas perplecși. Simons nu a schiţat deloc vreun zâmbet. 

Perot nu știa dacă bărbatul acesta inaccesibil se va sinchisi să 
salveze doi directori EDS dintr-o închisoare persană. Era Simons 
recunoscător pentru petrecerea din San Francisco? Poate. După 
banchet, Perot l-a finanţat pe Simons pentru o călătorie în Laos 
în căutarea unor SADM - Soldaţi Americani Dispăruţi în Misiune - 
care nu se întorseseră cu prizonierii de război. La revenirea lui 


VP -59 


din Laos, Simons a afirmat față de un grup de directori EDS: 

— Perot e un bărbat pe care cu greu îl poţi refuza. 

În timp ce parca la aeroportul din Denver, Perot se mira dacă, 
șase ani mai târziu, Simons încă mai era de părere că el era un 
bărbat pe care cu greu îl putea refuza. 

Oricum, acea opţiune era la coada listei. Perot urma să 
încerce toate celelalte variante mai întâi. 

A intrat în terminal, a cumpărat un bilet pentru următorul zbor 
spre Dallas și a găsit un telefon. A sunat la EDS și a vorbit cu T.J. 
Márquez, unul dintre directorii seniori de-ai lui, cunoscut drept 
T.J. mai degrabă decât ca Tom, fiindcă erau atât de mulţi Tom la 
EDS. 

— Vreau să mergi să-mi găsești pașaportul și să-mi obţii o 
viză spre lran. 

T.J. i-a răspuns: 

— Ross, cred că asta este cea mai rea idee de pe lume. 

T.j. avea obiceiul de a discuta până la lăsarea serii dacă îl 
lăsai. 

— Nu voi polemiza cu tine, i-a zis Perot tăios. Eu i-am convins 
pe Paul și Bill să meargă acolo și tot eu îi voi scoate. 

Închise telefonul și se îndreptă spre poarta de îmbarcare. Una 
peste alta, fusese un Crăciun detestabil. 

T.J. era puţin ofensat. Vechi prieten de-al lui Perot, precum și 
vicepreședinte EDS, nu era obișnuit să i se vorbească precum 
unui băiat de serviciu. Acesta era un defect persistent de-al lui 
Perot: când era foarte agitat, jignea oamenii și nu conștientiza 
vreodată că a făcut acest lucru. Era un om remarcabil, 
nicidecum un sfânt. 


2. 


Ruthie Chiapparone avusese și ea un Crăciun groaznic. 

Locuia acasă la părinții ei, o clădire cu două niveluri, veche de 
optzeci și cinci de ani, în partea de sud-vest a orașului Chicago. 
În graba evacuării din lran, lăsase în urmă o mare parte din 
cadourile de Crăciun pe care le cumpărase pentru fiicele sale, 
Karen, în vârstă de unsprezece ani, și Ann Marie, de cinci ani; 
dar, curând după ce a ajuns în Chicago, a mers la cumpărături 


VP - 60 


cu fratele său, Bill, și a mai cumpărat altele. Familia ei s-a 
străduit din răsputeri să-i facă ziua de Crăciun fericită. l-au 
vizitat sora și trei fraţi de-ai săi, iar Karen și Ann Marie au mai 
primit multe jucării, numai că toată lumea întreba de Paul. 

Ruthie avea nevoie de Paul. O femeie gingașă, plină de 
atașament, cu cinci ani mai tânără decât soțul său - ea avea 
treizeci și patru de ani -, îl iubea într-o oarecare măsură și 
pentru că putea să se sprijine pe umerii lui laţi și să se simtă în 
siguranţă. Ea fusese întotdeauna protejată. Copil fiind, chiar și 
atunci când mama sa era la lucru - suplimentând veniturile 
tatălui lui Ruthie, șofer de camion -, viitoarea soție a lui Paul 
mai avea doi fraţi și o soră mai mare care să aibă grijă de ea. 

Când Paul a întâlnit-o pentru prima dată, a ignorat-o. 

Ea era secretara unui colonel; Paul lucra la procesarea datelor 
pentru armată în aceeași clădire. Ruthie obișnuia să coboare la 
cantină ca să cumpere cafea pentru colonel, unii dintre prietenii 
ei îi cunoșteau pe câţiva ofițeri tineri, ea s-a așezat să vorbească 
unui grup de-al lor, iar Paul era acolo și n-a băgat-o în seamă. 
Prin urmare, a făcut și ea la fel pentru o vreme, apoi, deodată, el 
a invitat-o la o întâlnire. Au ieșit împreună timp de un an și 
jumătate, iar după aceea s-au căsătorit. 

Ruthie nu a vrut să plece în Iran. Spre deosebire de aproape 
toate soțiile celor de la EDS, care au considerat palpitantă 
perspectiva mutării într-o altă ţară, Ruthie a fost foarte 
îngrijorată. Nu mai călătorise niciodată în afara Statelor Unite - 
Hawaii era destinaţia cea mai îndepărtată unde a ajuns -, iar 
Orientul Mijlociu părea un loc ciudat și înspăimântător. Paul a 
dus-o în Iran timp de o săptămână în iunie 1977, sperând că îi 
va plăcea, însă ea nu era liniștită. In final, a fost de acord să 
meargă, dar numai pentru că locul de muncă era atât de 
important pentru el. 

Cu toate acestea, până la urmă, i-a plăcut acolo. lranienii erau 
drăguţi cu ea, comunitatea americană era strâns legată și 
sociabilă, iar firea liniștită a lui Ruthie i-a permis să trateze cu 
calm frustrările zilnice ale traiului într-o ţară primitivă, cum ar fi 
lipsa supermarketurilor și dificultatea de a repara mașina de 
spălat în mai puţin de șase săptămâni. 

Plecarea a fost ciudată. Aeroportul era aglomerat, pur și 
simplu, un număr incredibil de oameni se strânseseră acolo. li 
recunoscuse pe mulţi americani, deși mai toți oamenii erau 


VP-61 


iranieni care fugeau. Se gândise: „Nu vreau să plec în felul 
acesta - de ce ne dați afară? Ce faceţi?” A călătorit cu Emily, 
soția lui Bill Gaylord. Au făcut escală la Copenhaga, unde au 
petrecut o noapte foarte friguroasă într-un hotel cu geamuri ce 
nu se închideau: copiii au fost nevoiţi să doarmă cu hainele pe 
ei. Când s-a întors în State, Ross Perot a chemat-o și au discutat 
despre problema cu pașaportul. Ruthie nu a înţeles exact ce se 
întâmpla. 

În deprimanta zi de Crăciun - atât de nefiresc să petreci 
Crăciunul cu copiii și să nu fie și „tati” - Paul a sunat din 
Teheran. 

— Am un cadou pentru tine, i-a spus el. 

— Biletul tău de avion? a întrebat ea încrezătoare. 

— Nu. Ți-am cumpărat un covoraș. 

— Drăguţ. 

Ea i-a spus că a petrecut ziua cu Pat și cu Mary Sculley. Soţia 
altcuiva a gătit cina de Crăciun și i-a privit pe copiii altcuiva cum 
își deschideau cadourile. 

Două zile mai târziu, a aflat că Paul și Bill aveau o întâlnire, în 
ziua următoare, pentru a vorbi cu omul care îi forța să stea în 
lran. Urma ca, după întâlnire, să fie lăsaţi să plece. 

Întâlnirea era în 28 decembrie. Până la amiază, Ruthie se 
întreba de ce nimeni din Dallas nu a sunat-o încă. Fusul orar al 
Teheranului era cu opt ore și jumătate în faţa Chicagoului; sigur 
se terminase întâlnirea? Deja Paul ar trebui să-și facă valiza și 
să vină acasă. 

Ea a sunat în Dallas și a vorbit cu Jim Nyfeler, un bărbat de la 
EDS care plecase din Teheran în iunie anul trecut. 

— Cum a decurs întâlnirea? l-a întrebat ea. 

— Nu a ieșit prea bine, Ruthie... 

— Cum adică nu a ieșit prea bine? 

— Au fost arestaţi. 

— Au fost arestaţi? Glumești! 

— Ruthie, Bill Gayden vrea să-ţi vorbească. 

Ruthie a rămas pe recepţie. Paul arestat? De ce? Pentru ce? 
De către cine? 

Gayden, președintele EDS World și șeful lui Paul, a venit la 
telefon. 

— Bună, Ruthie. 

— Bill, ce e cu toată povestea asta? 


VP - 62 


— Nu înțelegem nici noi, răspunse Gayden. Ambasada de 
acolo a stabilit întâlnirea în această dimineaţă și trebuia să fie o 
rutină, nu au fost acuzaţi de nicio crimă... Apoi, pe la șase și 
jumătate ora lor, Paul l-a sunat pe Lloyd Briggs și l-a anunţat că 
erau trimiși la închisoare. 

— Paul este la închisoare? 

— Ruthie, încearcă să nu te îngrijorezi prea mult. Avem o 
mulțime de avocaţi care lucrează la acest lucru, vom coopta 
Departamentul de Stat în acest caz, iar Ross este deja pe drum 
încoace din Colorado. Suntem siguri că putem îndrepta această 
situaţie în câteva zile. E doar o chestiune de zile, vorbesc serios. 

— Bine, zise Ruthie. 

Era uluită. Nu avea niciun sens. Cum putea soţul ei să fie în 
închisoare? L-a salutat pe Gayden și a închis. 

Ce se întâmpla acolo? 

e 

Ultima dată când Emily Gaylord l-a văzut pe soțul ei, Bill, a 
aruncat cu o farfurie în el. În timp ce stătea în casa surorii sale, 
Dorothy, din Washington, vorbind cu ea și cu soțul ei, Tim, 
despre cum să-l ajute pe Bill să iasă din închisoare, nu putea 
uita episodul acela când a aruncat farfuria. 

Se întâmplase în reședința lor din Teheran. Într-o seară la 
început de decembrie, Bill a venit acasă și a spus că Emily și 
copiii urmau să se întoarcă în Statele Unite chiar a doua zi. 

Bill și Emily aveau patru copii: Vickie, în vârstă de paisprezece 
ani, Jackie, de doisprezece, Jenny, de nouă ani, și Chris, în vârstă 
de șase ani. Emily acceptase ca ei să fie trimiși înapoi acasă, dar 
ea dorea să rămână. Era posibil ca să nu poată face nimic 
pentru a-l ajuta pe Bill, însă cel puţin va avea pe cineva cu care 
să vorbească. 

„Nici nu intră în discuţie, i-a zis Bill. Trebuie să pleci mâine”. 
Ruthie Chiapparone urma să fie în același avion. Toate celelalte 
soţii de la EDS și copiii aveau să fie evacuați peste o zi sau 
două. 

S-au certat. Emily a devenit din ce în ce mai furioasă până 
când, în cele din urmă, nu și-a mai putut exprima frustrarea în 
cuvinte, așa că a luat o farfurie și a aruncat-o în el. 

Era sigură că el nu va uita niciodată acest gest: a fost singura 
dată în optsprezece ani de căsnicie când ea a explodat în felul 
acesta. Ea era foarte iritabilă, energică și sensibilă, dar nu 


VP - 63 


violentă. 

Molcomul, blândul Bill... era ultimul lucru pe care îl merita... 

Când l-a întâlnit prima dată, ea avea doisprezece ani, el 
paisprezece, iar ea îl ura. El era îndrăgostit de cea mai bună 
prietenă a ei, Cookie, o fată surprinzător de atrăgătoare, în timp 
ce el nu vorbea decât despre persoanele cu care se întâlnea 
Cookie, dacă lui Cookie i-ar plăcea să iasă în oraș sau i se 
permitea să facă un lucru sau altul... surorile și fratele lui Emily 
îl plăceau cu adevărat pe Bill. Ea nu putea sta departe de el, 
deoarece familiile lor mergeau la același club de ţară, iar fratele 
ei juca golf cu Bill. Fratele ei a fost cel care, în cele din urmă, l-a 
convins pe Bill să o invite la o întâlnire, la mult timp după cea 
uitat-o pe Cookie; și, după ani de indiferenţă reciprocă, ei s-au 
îndrăgostit nebunește. 

Pe atunci, Bill era la colegiu, studiind ingineria aeronautică la 
aproape 400 de kilometri depărtare în Blacksburg, Victoria, și 
întorcându-se acasă în vacanțe și ocazional la sfârșit de 
săptămână. Nu suportau să stea atât de mult despărțiți, astfel 
încât, deși Emily avea doar optsprezece ani, au hotărât să se 
căsătorească. 

Au devenit o pereche potrivită. Veneau din medii 
asemănătoare, familii catolice bogate din Washington, iar 
personalitatea lui Bill - sensibil, calm, raţional - a completat 
vivacitatea expresivă a lui Emily. Au trecut prin multe împreună 
în următorii optsprezece ani. Au pierdut un copil cu leziuni ale 
creierului, apoi Emily a suferit trei intervenţii chirurgicale 
majore. Problemele lor i-au apropiat mai mult. 

lar în acea perioadă treceau printr-o nouă criză: Bill era în 
închisoare. 

Emily nu îi spusese încă mamei sale. Fratele mamei, unchiul 
Gus, murise în ziua aceea, iar mama sa era deja foarte supărată. 
Emily nu putea încă să-i vorbească despre Bill. Dar putea 
discuta cu Dorothy și Tim. 

Cumnatul ei, Tim Rearson, era procuror al Statelor Unite la 
Departamentul de Justiţie și avea legături foarte bune. Tatăl lui 
Tim fusese asistent administrativ al președintelui John F. 
Kennedy, iar Tim a lucrat pentru Ted Kennedy. De asemenea, 
Tim l-a cunoscut personal pe președintele Camerei 
Reprezentanţilor, Thomas P. „Bacșiș” O'Neil, și pe senatorul de 
Maryland, Charles Mathias. Cunoștea problema pașaportului, 


VP - 64 


deoarece Emily i-a povestit despre aceasta când s-a întors la 
Washington din Teheran, și o discutase cu Ross Perot. 

— l-aș putea scrie o scrisoare președintelui Carter și i-aș cere 
lui Ted Kennedy să o livreze personal, a spus Tim. 

Emily încuviință. Era dificil pentru ea să se concentreze. Se 
întreba ce făcea Bill în acel moment. 

(J 

Paul și Bill stăteau, pur și simplu, în celula nr. 9, înfrigurați, 
amorțiți și disperaţi să afle ce se va întâmpla în continuare. 

Paul se simțea foarte vulnerabil: un american alb într-un 
costum de afaceri, incapabil să spună mai mult de câteva 
cuvinte în farsi, față în faţă cu câţiva indivizi care arătau ca niște 
bătăuși și criminali. Deodată și-a amintit că a citit că bărbaţii 
erau frecvent violați în închisoare și s-a gândit cu îndârjire cum 
se va descurca într-o atare situaţie. 

Paul s-a uitat la Bill. Faţa lui era albă de tensiune. 

Unul dintre pușcăriași le-a vorbit în farsi. Paul a zis: 

— Vorbește cineva de aici engleză? 

Dintr-o altă celulă de vizavi, o voce a strigat: 

— Eu vorbesc engleza. 

A urmat o conversaţie strigată într-o limbă farsi rapidă, apoi 
interpretul a întrebat la fel de ţipător: 

— Ce infracțiune aţi comis? 

— Nu am făcut nimic, a răspuns Paul. 

— De ce sunteţi acuzați? 

— De nimic. Suntem doar oameni de afaceri americani 
obișnuiți, cu soții și copii, și nu știm de ce suntem în închisoare. 

Această afirmaţie a fost tradusă. Au urmat alte schimburi de 
replici într-o farsi rapidă, pe urmă traducătorul a spus: 

— Cel care vorbește cu mine e șeful celulei voastre, pentru că 
el e acolo de cel mai mult timp. 

— Înțelegem, a zis Paul. 

— El vă va spune unde să dormiţi. 

Tensiunea se reducea pe măsură ce ei vorbeau. Paul cerceta 
împrejurimile. Zidurile din beton erau zugrăvite în ceva ce 
odinioară ar fi putut fi portocaliu, dar în acele momente arătau 
doar murdare. Era un fel de mochetă subţire sau rogojină care 
acoperea cea mai mare parte a podelei din beton. In jurul celulei 
tronau șase seturi de paturi suprapuse, îngrămădite câte trei 
unul peste altul: cel mai de jos era nimic altceva decât o saltea 


VP - 65 


subțire pe podea. Încăperea era luminată de un singur bec cu o 
lumină difuză și ventilată de un ventilator în zid care lăsa să 
intre aerul foarte rece al nopţii. Celula era foarte aglomerată. 

După un timp, a venit un gardian, a deschis ușa celulei nr. 9 și 
le-a făcut semn lui Paul și Bill să iasă. 

„Asta a fost tot, a chibzuit Paul, acum vom fi eliberaţi. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să petrec noaptea într-o 
celulă îngrozitoare”. 

L-au urmat pe gardian sus pe scări într-o cămăruţă. Acesta a 
arătat spre pantofii lor. 

Ei au înţeles că trebuia să-și descalțe pantofii. 

Gardianul i-a dat fiecăruia o pereche de papuci din plastic. 

Paul și-a dat seama cu amară dezamăgire că nu urma să fie 
eliberaţi; chiar trebuia să petreacă noaptea în celulă. S-a gândit 
cu furie la personalul de la ambasadă: ei aranjaseră întâlnirea 
cu Dadgar, ei l-au sfătuit pe Paul să nu-și ia avocaţi, ei au spus 
că Dadgar era „binevoitor”. Ross Perot ar spune: „Unii oameni 
nu pot organiza o înmormântare cu două mașini”. Asta era 
valabil și pentru Ambasada Statelor Unite. Pur și simplu, erau 
incompetenți. „Cu siguranţă, se gândea Paul, după toate 
greșelile pe care le-au făcut, ar trebui să vină aici în seara asta 
și să încerce să ne scoată afară”. 

Și-au pus papucii din plastic și l-au urmat pe gardian înapoi la 
parter. 

Ceilalţi prizonieri se pregăteau de culcare, stând întinși pe 
paturi și învelindu-se cu pături subţiri din lână. Șeful celulei, 
folosind limbajul semnelor, le-a arătat lui Paul și Bill unde să 
doarmă. Bill era pe patul din mijloc, Paul sub el, având doar o 
saltea subţire între corpul lui și podea. 

S-au culcat. Lumina a rămas aprinsă, dar era atât de difuză, 
încât abia dacă mai conta. După un timp, Paul nu a mai luat în 
seamă mirosul, însă nu se putea obișnui cu frigul. Cu podeaua 
din beton, ventilatorul deschis și lipsa căldurii, era aproape ca și 
cum ar fi dormit în aer liber. „Ce viaţă groaznică duc infractorii, 
medită Paul, fiind nevoiţi să îndure asemenea condiţii; mă bucur 
că nu sunt un infractor. O noapte ca asta va fi mai mult decât 
suficientă”. 


VP - 66 


3, 


Ross Perot luă un taxi de la aeroportul regional Dallas, Fort 
Worth, spre sediul central al Corporaţiei EDS de pe Forest Lane 
nr. 7171. La poarta EDS a coborât geamul pentru ca agenţii de 
pază să-i vadă fața, apoi s-a lăsat din nou în scaun în timp ce 
mașina șerpuia de-a lungul drumului de aproximativ 400 de 
metri prin parc. Locul fusese odinioară un club de ţară, iar 
aceste suprafeţe, un teren de golf. Sediul central al EDS se 
contura în față, o clădire cu birouri de șapte etaje, iar lângă ea, 
un fort antitornadă conţinând un număr vast de calculatoare cu 
miile lor de kilometri de bandă magnetică. 

Perot a plătit șoferul, a intrat în clădirea de birouri și a luat 
liftul până la etajul cinci, unde a mers spre biroul din colț al lui 
Gayden. 

Gayden era la biroul lui. Și reușea întotdeauna să pară 
neîngrijit, în ciuda codului vestimentar de la EDS. Își dăduse jos 
sacoul. Cravata îi era desfăcută, gulerul răsfrânt al cămășii era 
deschis, părul îi era răvășit și o ţigară i se clătina în colţul gurii. 
S-a ridicat când a intrat Perot. 

— Ross, cum e mama ta? 

— E optimistă, mulțumesc. 

— Asta e bine. 

Perot se așeză. 

— Acum, cum stăm cu situaţia lui Paul și Bill? 

Gayden ridică telefonul, spunând: 

— Lasă-mă să-l chem pe T.J. înăuntru. 

Tastă numărul lui T.J. Márquez și anunţă: 

— Ross e aici... Da, în biroul meu. 

Inchise și adăugă: 

— Coboară imediat. Mmmm... am sunat la Departamentul de 
Stat. Șeful Biroului Iranian este un bărbat pe nume Henry 
Precht. La început nu a vrut să mă sune înapoi. In cele din urmă, 
i-am zis secretarei lui: „Dacă nu mă sună în douăzeci de minute, 
voi telefona la CBS, și ABC, și NBC și peste o oră Ross Perot va 
ține o conferință de presă în care va declara că avem doi 
americani în încurcătură în Iran și ţara noastră nu vrea să îi 
ajute”. A sunat cinci minute mai târziu. 

— Ce a spus? 


VP - 67 


Gayden oftă. 

— Ross, în esență, atitudinea lor este că, din moment ce Paul 
și Bill sunt în închisoare, trebuie să fi făcut ceva rău. 

— Dar ce au ei de gând să facă? 

— Să contacteze ambasada, să analizeze situaţia, bla, bla, 
bla. 

— Ei bine, va trebui să punem o bombă sub fundul lui Precht, 
șuieră Perot nervos. Tom Luce e omul care să facă asta. 

Luce, un tânăr avocat agresiv, era fondatorul firmei din 
Dallas, Hughes&Hill, care se ocupa de majoritatea problemelor 
juridice ale EDS. Perot a vrut ca el să rămână consilier juridic al 
EDS cu mulţi ani în urmă, în principal din cauză că Ross putea 
relaționa cu un tânăr care, precum el însuși, părăsise o 
companie mare pentru a-și începe propria afacere și se chinuia 
să-și plătească facturile. Hughes&Hill, ca și EDS, se dezvoltase 
rapid. Perot nu a regretat niciodată că l-a angajat pe Luce. 

Gayden continuă: 

— Luce este și el pe aici pe la birou. 

— Dar Tom Walter? 

— Și el. 

Walter, un bărbat înalt din Alabama, cu o voce înceată ca 
melcul, era director financiar-contabil la EDS și, probabil, cel mai 
inteligent bărbat, dacă ne referim strict la inteligenţă, din firmă. 
Perot preciză: 

— Vreau ca Walter să meargă să lucreze la cauţiune. Nu 
intenţionez să o plătesc, dar o voi face dacă trebuie. Walter ar 
trebui să-și dea seama cum vom proceda în legătură cu plata ei. 
Putem paria că nu acceptă American Express. 

— Bine, se conformă Gayden. 

O voce din spate spuse: 

— Bună, Ross! 

Perot se întoarse și îl văzu pe T.J. Márquez. 

— Bună, Tom. 

T.J. era un bărbat înalt și subţire, de patruzeci de ani, cu o 
plăcută înfățișare hispanică: piele măslinie, părul negru, scurt și 
creț, și un zâmbet larg care lăsa să se vadă dinţii albi. Primul om 
angajat de Perot vreodată, el era dovada vie că Ross avea o 
iscusință supranaturală de a alege oameni buni. T.J. era 
vicepreședinte EDS, iar cota lui personală de acţiuni în 
companie valora milioane de dolari. „Domnul a fost bun cu noi”, 


VP - 68 


obișnuia să spună T.J. Perot știa că părinţii lui T.J. au făcut 
eforturi din răsputeri să-l trimită la facultate. Sacrificiile lor 
fuseseră bine răsplătite. Unul dintre cele mai bune aspecte 
legate de succesul lui fenomenal la EDS, pentru Perot, fusese 
să-și împartă triumful cu oameni precum TJ. 

T.J. se așeză și vorbi grăbit. 

— L-am sunat pe Claude. 

Perot clătină din cap. Claude Chappelear era avocatul intern 
al companiei. 

— Claude se înţelege bine cu Matthew Nimetz, consilier al 
secretarului de Stat, Vance. M-am gândit că, de fapt, Claude ar 
putea să-l convingă pe Nimetz să discute cu Vance. Nimetz a 
sunat personal puţin mai târziu, dorește să ne ajute. Va trimite o 
telegramă în numele lui Vance către Ambasada Statelor Unite 
din Teheran cerându-le să se mobilizeze. Și îi va scrie un mesaj 
personal lui Vance despre Paul și Bill. 

— Bine. 

— l-am telefonat și amiralului Moorer. Este la curent cu toată 
această problemă, deoarece noi l-am consultat în legătură cu 
problema pașaportului. Moorer va vorbi cu Ardeshir Zahedi, care 
nu este doar ambasadorul iranian la Washington, ci și cumnatul 
Șahului, iar acum s-a întors înapoi în Iran - conducând ţara, 
după spusele unora. Moorer îi va cere lui Zahedi să-i susţină pe 
Paul și Bill. Chiar acum formulăm o telegramă pentru ca Zahedi 
să o trimită Ministerului Justiţiei. 

— Cine o formulează? 

— Tom Luce. 

— Bine. 

Perot rezumă: 

— Avem secretarul de Stat, șeful Biroului Iranian, ambasada și 
ambasadorul Iranului, toţi lucrează la acest caz. Asta e bine. 
Acum să discutăm ce altceva putem face. 

T.J. spuse: 

— Tom Luce și Tom Walter au o întâlnire cu amiralul Moorer la 
Washington mâine. Moorer, de asemenea, a sugerat să-l sunăm 
pe Richard Helms - el a fost ambasador în Iran după ce și-a dat 
demisia de la CIA. 

— II voi suna eu pe Helms, zise Perot. Și tot eu îl voi suna pe 
Al Haig și Henry Kissinger. Vreau ca voi doi să vă concentrați 
asupra evacuării tuturor oamenilor noștri din Iran. 


VP - 69 


Gayden interveni: 

— Ross, nu sunt sigur că e necesar... 

— Nu vreau s-avem o discuţie, Bill, replică Perot. Haide să 
rezolvăm treaba. Lloyd Briggs trebuie să rămână acolo și să se 
ocupe de problemă - el este șeful, Paul și Bill fiind în închisoare. 
Toţi ceilalţi se vor întoarce acasă. 

— Nu-i poţi forța să revină acasă dacă ei nu doresc, preciză 
Gayden. 

— Cine va vrea să rămână? 

— Rich Gallagher. Soţia lui... 

— Știu. OK. Briggs și Gallagher rămân. Doar ei. 

Perot se ridică. 

— Voi începe cu telefoanele alea. 

El luă liftul la etajul 7 și intră în biroul secretarei lui. Sally 
Walther era la biroul său. l-a fost alături de mulţi ani și a fost 
implicată în campania prizonierilor de război și a partidului din 
San Francisco. (Se întorsese în acel sfârșit de săptămână cu un 
soldat Son Tay sub îndrumare, iar căpitanul Udo Walther era 
soțul ei.) Perot îi spuse: 

— Sună-i pe Henry Kissinger, Alexander Haig și Richard 
Helms. 

Plecă spre propriul birou și se așeză la masa lui. Biroul, cu 
pereţi lambrisaţi, mochetă costisitoare și rafturi cu cărţi de 
anticariat, arăta mai degrabă ca o bibliotecă victoriană dintr-o 
casă englezească de la ţară. Era înconjurat de suvenire și de 
obiectele lui de artă preferate. Pentru casă, Margot a cumpărat 
tablouri impresioniste, dar în biroul lui Perot prefera arta 
americană: picturile originale de Norman Rockwell și sculpturi 
din bronz cu Vestul Sălbatic de Frederic Remington. Pe geam 
putea să vadă pantele vechiului teren de golf. 

Perot nu știa unde ar putea Henry Kissinger să-și petreacă 
vacanţa: era posibil să-i ia lui Sally ceva vreme să-l găsească. 
Avea deci timp să se gândească ce va spune. Kissinger nu era 
un prieten apropiat. Era nevoie de toată abilitatea lui de a 
convinge pentru a-i atrage atenţia lui Kissinger și, pe durata 
unei scurte convorbiri telefonice, să-i câștige simpatia. 

Telefonul de pe biroul lui sună, era Sally: 

— Henry Kissinger pentru tine. 

Perot ridică receptorul. 

— Ross Perot. 


VP - 70 


— Vă fac legătura cu Henry Kissinger. 

Perot așteptă. 

Kissinger fusese cândva numit cel mai puternic om de pe 
planetă. Îl cunoștea personal pe Șah. Dar cât de bine își va 
aminti de Ross Perot? Campania pentru prizonierii de război 
fusese mare, însă proiectele lui Kissinger au fost și mai mari: 
pacea în Orientul Mijlociu, apropierea între SUA și China, 
terminarea războiului din Vietnam... 

— Kissinger la telefon. 

Avea o voce profundă, familiară, cu un accent specific, un 
amestec curios de vocale americane și consoane germane. 

— Dr. Kissinger, aici Ross Perot. Sunt om de afaceri în Dallas, 
Texas și... 

— La naiba, Ross, știu cine ești, i-a zis Kissinger. 

Inima lui Perot tresări. Vocea lui Kissinger era caldă, 
prietenoasă și neprotocolară. Asta era grozav! Perot începu să-i 
spună despre Paul și Bill: cum au mers de bunăvoie să-l 
întâlnească pe Dadgar, cum Departamentul de Stat i-a 
abandonat. L-a asigurat pe Kissinger că erau nevinovaţi și a 
subliniat faptul că nu fuseseră acuzaţi de nicio infracţiune, iar 
iranienii nu au formulat nici cea mai infimă dovadă împotriva lor. 

— Aceștia sunt oamenii mei. Eu i-am trimis acolo și eu trebuie 
să-i aduc înapoi, termină el. 

— Voi vedea ce pot face, zise Kissinger. 

Perot era foarte bucuros. 

— Vă sunt foarte recunoscător! 

— Trimite-mi un scurt document de informare cu toate 
detaliile. 

— Îl vom expedia azi. 

— Tinem legatura, Ross. 

— Vă mulțumesc, domnule. 

Legătura se întrerupse. 

Perot se simţi grozav. Kissinger și-a amintit de el, a fost 
prietenos și dornic să-l ajute. Dorea o hârtie de informare: EDS o 
putea trimite chiar în acea zi... 

Lui Perot îi trecu prin minte un gând. Nu avea idee de unde 
vorbise Kissinger - putea fi din Londra, Monte Carlo, Mexico... 

— Sally? 

— Da, domnule? 

— Ai aflat unde este Kissinger? 


VP -71 


— Da, domnule. 

e 

Kissinger se afla la New York, în duplexul lui din complexul 
modern de apartamente River House de pe strada East 52. De 
pe geam putea vedea râul East. 

Și-a amintit clar de Ross Perot: un diamant neșlefuit. Ajuta în 
cauze faţă de care Kissinger era compătimitor, de obicei, cele 
care aveau de-a face cu prizonierii. În războiul din Vietnam 
campania lui Perot fusese curajoasă, deși câteodată a insistat 
foarte mult pe lângă Kissinger dincolo de limita a ceea ce se 
putea face. lar în acele momente câţiva dintre oamenii lui Perot 
erau prizonieri. 

Kissinger avea convingerea fermă că ei erau inocenți. Iranul 
se afla în pragul războiului civil: dreptatea și procesul necesar 
instalării ei însemnau prea puţin acolo. Se întreba dacă putea da 
o mână de ajutor. Dorea să facă lucrul ăsta: era o cauză bună. A 
hotărât să-l sune pe Ardeshir Zahedi de îndată ce hârtia de 
informare sosea din Dallas. 

a 

Perot se simți bine după conversaţia cu Kissinger. La naiba, 
Ross, știu cine ești. Cuvintele acelea au valorat mai mult decât 
banii. Singurul avantaj de a fi faimos era că uneori te ajuta să 
rezolvi lucruri importante. 

Intră T.J. 

— Am pașaportul tău, zise el. Deja avea viză de lran, dar, 
Ross, nu cred că ar trebui să mergi. Toţi cei care suntem aici 
putem lucra pentru rezolvarea problemei, dar tu ești omul- 
cheie. Ultimul lucru de care avem nevoie este să pierdem 
legătura cu tine - în Teheran sau, pur și simplu, într-un avion 
undeva - acum când trebuie să luăm o hotărâre crucială. 

Perot uitase în întregime despre plecarea la Teheran. Tot ceea 
ce auzise în ultima oră îl încuraja să creadă că nu era necesar. 

— S-ar putea să ai dreptate, îi spuse lui T.J. Avem atât de 
multe lucruri în derulare în privinţa negocierilor - și doar unul 
trebuie să funcţioneze. Nu voi merge în Teheran. Deocamdată. 


VP- 72 


4. 


Henry Precht era, probabil, omul cel mai căutat din 
Washington. 

Un funcționar cu vechime la Departamentul de Stat, cu o 
înclinaţie spre artă și filosofie și un excentric simţ al umorului, el 
făcuse politică americană în lran mai mult sau mai puţin de unul 
singur aproape tot anul 1978, în timp ce superiorii lui - până la 
președintele Carter - s-au concentrat asupra înţelegerii de la 
Câmp David între Egipt și Israel. 

De la începutul lunii noiembrie, când lucrurile începuseră, într- 
adevăr, să progreseze în lran, Precht lucrase șapte zile pe 
săptămână de la opt dimineaţa la nouă seara. Și blestemaţii 
aceia de texani păreau să creadă că el nu avea nimic altceva de 
făcut decât să vorbească la telefon cu ei. 

Problema era următoarea: acea criză din lran nu era singura 
luptă pentru putere în legătură cu care trebuia să se îngrijoreze 
Precht. Mai exista un conflict în desfășurare, în Washington, 
între secretarul de Stat, Cyrus Vance - șeful lui Precht -, și 
Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru Securitate Naţională al 
președintelui. 

Vance credea, asemeni președintelui Carter, că politica 
externă a SUA trebuia să reflecte moralitatea americană. 
Poporul american credea în libertate, justiție și democrație, și nu 
dorea să sprijine tiranii. Șahul Iranului era un tiran. Experții 
Amnesty International consideraseră că situaţia drepturilor 
omului din lran era cea mai rea din lume, și numeroasele 
zvonuri despre utilizarea sistematică a torturii de către Șah au 
fost confirmate de Comisia Internaţională de Juriști. De când CIA 
l-a pus pe Șah la putere și SUA l-au ţinut acolo, un președinte 
care vorbea mult despre drepturile omului trebuia să întreprindă 
ceva concret. 

În ianuarie 1977, Carter făcuse aluzia că tiranilor li s-ar putea 
refuza ajutorul american. Președintele nu era hotărât - mai 
târziu, în decursul acelui an, a vizitat Iranul și a fost excesiv de 
generos cu laudele față de Șah -, dar Vance credea în abordarea 
legată de drepturile omului. 

Zbigniew Brzezinski nu avea aceeași convingere. Consilierul 
pentru Securitate Naţională se încredea în putere. Șahul era un 


VP-73 


aliat al Statelor Unite și ar trebui susţinut. Bineînţeles, el ar 
trebui să fie încurajat să nu mai tortureze oamenii, dar nu în 
prezent. Regimul său era atacat: nu era o perioadă propice ca 
să fie liberalizat. 

— Când va fi vremea potrivită? întreba tabăra lui Vance. 

Șahul fusese puternic în marea majoritate a celor douăzeci și 
cinci de ani de domnie ai săi, însă nu și-a arătat niciodată o prea 
mare înclinaţie spre o guvernare moderată. Brzezinski a 
replicat: „Numiţi măcar o guvernare moderată în acea regiune a 
lumii”. 

Erau cei din administraţia Carter care estimau că, dacă 
America nu apăra libertatea și democraţia, nu avea deloc sens 
să aibă vreo politică externă. Dar aceea era o perspectivă 
oarecum extremă, deci ei au apelat la un argument pragmatic: 
poporul iranian se săturase de Șah și intenţiona să scape de el 
indiferent de ceea ce credeau cei de la Washington. 

— Prostii, zicea Brzezinski. Citiţi istoria. Revoluţiile se 
declanșează când conducătorii fac concesii, și eșuează când cei 
aflaţi la putere îi distrug pe rebeli cu un pumn de fier. Armata 
iraniană, prin forţa a patru sute de mii de oameni, poate înăbuși 
orice revoltă cu ușurință. 

Tabăra lui Vance - inclusiv Henry Precht - nu era de acord cu 
teoria Brzezinski asupra revoluțiilor: tiranii ameninţaţi fac 
concesii pentru că rebelii sunt puternici, nu viceversa, spuneau 
ei. Mai important, ei nu credeau că armata iraniană avea un 
efectiv de patru sute de mii de oameni. Era dificil de obţinut 
cifre. Soldaţii dezertau într-un ritm care varia în jurul a opt 
procente pe lună și erau unităţi întregi care ar fi trecut de partea 
revoluționarilor în întregime în eventualitatea unui război civil 
extins. 

Cele două tabere de la Washington primeau informaţiile din 
surse diferite. Brzezinski asculta ceea îi spunea Ardeshir Zahedi, 
cumnatul Șahului și cea mai puternică figură pro Șah din Iran. 
Vance asculta de ambasadorul Sullivan. Telegramele lui Sullivan 
nu erau atât de consecvente pe cât și-ar fi dorit Washingtonul, 
poate din cauză că situaţia din lran era câteodată derutantă, 
dar, începând din septembrie, tendinţa generală a rapoartelor 
lui indica faptul că zilele Șahului erau numărate. 

Brzezinski a menţionat că Sullivan acţiona într-un mod haotic 
și nu puteai avea încredere în el. Susţinătorii lui Vance au 


VP - 74 


afirmat că Brzezinski reacționa la veștile proaste împușcând 
mesagerul. Consecința era că Statele Unite nu făceau nimic. La 
un moment dat, Departamentul de Stat a întocmit o telegramă 
către ambasadorul Sullivan, instruindu-l să-l sfătuiască pe Șah 
să formeze o coaliţie guvernamentală civilă cu un spectru larg 
de membri. Brzezinski a distrus telegrama. 

Altă dată, Brzezinski i-a telefonat Șahului și l-a asigurat că 
avea sprijinul președintelui Carter; Șahul a cerut o telegramă de 
confirmare; Departamentul de Stat nu a trimis telegrama. În 
frustrarea lor, ambele părți au lăsat să se scurgă informaţii către 
presă, astfel încât întreaga lume a știut că politica 
Washingtonului față de Iran era paralizată de lupte interne. 

Date fiind toate aceste evenimente, ultimul lucru de care 
Precht avea nevoie era o bandă de texani ţinându-se scai după 
el, crezând că ei erau singurii oameni din lume care aveau o 
problemă. 

Pe deasupra, știa exact, așa credea el, de ce EDS se afla în 
dificultate. La întrebarea dacă EDS era reprezentată de un agent 
în lran, i s-a răspuns: „Da - domnul Abolfath Mahvi”. Asta 
explica totul. Mahvi era un cunoscut comisionar din Teheran, 
poreclit „regele celor cinci procente” pentru tranzacţiile lui din 
contractele militare. În ciuda legăturilor sale de la nivel înalt, 
Șahul îl pusese pe o listă neagră de indivizi cărora li se 
interzisese să facă afaceri în lran. Acesta era motivul pentru 
care EDS era suspectată de corupție. 

Precht va face ce va putea. Va atrage atenţia ambasadei din 
Teheran să cerceteze cazul și, poate, ambasadorul Sullivan ar 
putea fi capabil să exercite presiune asupra iranienilor să-i 
elibereze pe Chiapparone și Gaylord. Oricum, era imposibil ca 
Guvernul Statelor Unite să pună toate celelalte probleme 
iraniene în plan secund. Ei încercau să sprijine regimul existent, 
iar aceasta nu era o perioadă pentru a dezechilibra în plus acel 
regim amenințând cu o ruptură a relaţiilor diplomatice din cauza 
a doi oameni de afaceri închiși, mai ales când mai erau alţi 
douăsprezece mii de cetățeni americani în Iran, de care 
Departamentul de Stat trebuia să aibă grijă. Era regretabil, dar 
va trebui ca Paul Chiapparone și Bill Gaylord să suporte situaţia 
neplăcută. 

e 


Henry Precht era bine intenționat. Cu toate acestea, la 


VP -75 


începutul implicării sale în cazul lui Paul și Bill - precum Lou 
Goelz - a făcut o greșeală care iniţial i-a colorat în mod eronat 
atitudinea faţă de problemă, iar mai târziu l-a făcut defensiv în 
toate interacțiunile cu EDS. Precht acţiona ca și cum investigația 
în care se presupunea că Paul și Bill erau martori constituia o 
anchetă judiciară legitimă referitoare la acuzaţiile de corupţie 
mai degrabă decât un act nerușinat de șantaj. Goelz, la această 
presupunere, a hotărât să coopereze cu generalul Biglari. 
Precht, comiţând aceeași greșeală, a refuzat să-i trateze pe Paul 
și Bill drept americani răpiți în mod penal. 

Dacă Abolfath Mahvi era corupt sau nu, reieșea clar că el nu 
obținuse niciun cent din contractul EDS cu ministerul. Într- 
adevăr, EDS intrase în încurcătură la început pentru că a refuzat 
să-i ofere lui Mahvi o parte din câștig. 

S-a întâmplat în felul următor. Mahvi a ajutat EDS să încheie 
primul contract mic în lran, creând un sistem de control de 
documente pentru Marina lraniană. EDS, fiind sfătuită că prin 
lege trebuia să aibă un partener local, i-a promis lui Mahvi o 
treime din profit. Peste doi ani, când s-a încheiat contractul, EDS 
i-a plătit lui Mahvi, cum se cuvenea, patru sute de mii de dolari. 

Dar, în timp ce se negocia contractul cu ministerul, Mahvi se 
afla pe lista neagră. Cu toate acestea, când înțelegerea a fost pe 
cale de a fi semnată, Mahvi - care la momentul respectiv era 
șters din nou de pe lista neagră - a cerut să fie dat contractul 
unei societăţi pe acţiuni deţinută de el și de EDS. 

EDS a refuzat. Dacă Mahvi își primise partea din contractul cu 
marina, nu a făcut nimic pentru înţelegerea cu ministerul. 

Mahvi a pretins că asocierea EDS cu el înlesnise drumul 
pentru contractul cu ministerul prin cele douăzeci și patru de 
organisme guvernamentale diferite și obligate să-l aprobe. Pe 
deasupra, spunea el, ajutase la obţinerea unei hotărâri fiscale 
favorabile pentru EDS, scrisă în contract: EDS a primit decizia 
pentru că Mahvi a petrecut un anumit timp cu ministrul 
Finanţelor din Monte Carlo. r 

EDS nu îi ceruse ajutorul și nu credea că el îl oferise. In plus, 
lui Ross Perot nu-i plăcea felul de „ajutor” oferit, de obicei, în 
Monte Carlo. 

Avocatul iranian al EDS s-a plâns prim-ministrului, iar Mahvi a 
fost muștruluit pentru cererea de mită. Cu toate acestea, 
influenţa lui era atât de extraordinară, încât Ministerul Sănătăţii 


VP - 76 


nu dorea să semneze contractul dacă EDS nu-l mulțumea pe 
Mahvi. 

EDS a purtat o serie de negocieri furtunoase cu Mahvi. EDS 
încă refuza categoric să împartă profiturile cu el. În cele din 
urmă, s-a ajuns la un compromis pentru salvarea reputației: o 
societate pe acțiuni, cu rol de subcontractant al EDS, va recruta 
și va angaja tot personalul iranian al EDS. De fapt, compania pe 
acţiuni nu a câștigat deloc bani, dar lucrul acela s-a văzut mai 
târziu. La momentul respectiv, Mahvi a acceptat compromisul și 
s-a semnat contractul cu ministerul. 

Deci EDS nu a plătit mită și guvernul iranian știa acest lucru; 
însă Henry Precht nu știa, nici Lou Goelz. Prin urmare, atitudinea 
lor faţă de Paul și Bill era ambiguă. Amândoi au petrecut multe 
ore încercând să rezolve cazul, dar niciunul dintre ei nu i-a 
acordat prioritate maximă. Când avocatul combativ al EDS, Tom 
Luce, a vorbit cu ei ca și cum erau leneși sau proști, sau 
amândouă, s-au revoltat și au spus că le va fi mai bine dacă el s- 
ar retrage. 

Precht în Washington și Goelz în Teheran reprezentau 
elementele cruciale, de primă importanţă, care aveau de-a face 
cu cazul. Niciunul dintre ei nu era indolent sau incompetent. 
Insă amândoi făceau greșeli, și amândoi au devenit oarecum 
ostili față de EDS și, în acele câteva prime zile vitale, ei amândoi 
nu au reușit să-i ajute pe Paul și Bill. 


VP - 77 


CAPITOLUL TREI 


1. 


Un gardian deschise ușa de la celulă, se uită în jur, arătă spre 
Paul și Bill și le făcu semn. Speranțele lui Bill crescură rapid. In 
sfârșit, vor fi eliberaţi. 

Se ridicară și-l urmară pe gardian la etaj. Era bine să vezi 
lumina zilei pe ferestre. Au ieșit pe ușă și au traversat curtea 
până la clădirea micuță cu un nivel de lângă poarta de la intrare. 
Aerul proaspăt avea gust ceresc. 

Fusese o noapte groaznică. Bill se întinsese pe salteaua 
subţire. Moţăia în răstimpuri, tresărind la cea mai fină mișcare a 
celorlalţi prizonieri și privind îngrijorat în jur în lumina difuză de 
la becul aprins toată noaptea. Și-a dat seama că era dimineață 
când un gardian a intrat cu paharele cu ceai și niște bucăţi tari 
de pâine pentru micul dejun. Nu simţea că îi era foame. Işi 
spusese rugăciunile. 

Și în acele clipe părea că ele îi erau ascultate. 

Înăuntrul clădirii cu un singur nivel era o cameră de vizită 
mobilată cu mese și scaune simple. Doi indivizi așteptau. Bill l-a 
recunoscut pe unul dintre ei: era Ali Jordan, iranianul care lucra 
cu Lou Goelz la ambasadă. Au dat mâna și au făcut cunoștință 
cu colegul lui, Bob Sorenson. 

— V-am adus niște lucruri, zise Jordan. Un aparat de ras cu 
baterie - va trebui să-l folosiți în comun - și niște salopete. 

Bill se uită la Paul. Paul se holba la cei doi oameni de la 
ambasadă, arătând de parcă urma să explodeze. 

— Nu aveţi de gând să ne scoateţi de aici? întrebă Paul. 

— Mi-e teamă că nu putem face asta. 

— La naiba, voi ne-aţi băgat aici! 

Bill se așeză încet, prea deprimat ca să fie nervos. 

— Ne pare foarte rău că s-a întâmplat acest lucru, se scuză 
Jordan. A fost o surpriză totală pentru noi. Ni s-a spus că Dadgar 
era binevoitor faţă de voi... Ambasada va depune un protest 
serios. 


VP - 78 


— Dar ce veţi face ca să ne scoateţi pe noi de aic? 

— Trebuie să acţionaţi conform cu sistemul legal iranian. 
Avocaţii voştri... 

— lisuse, exclamă Paul dezgustat. 

Jordan adăugă: 

— Le-am cerut să vă mute într-o parte mai bună a închisorii. 

— Vai, mersi. 

Sorenson întrebă: 

— Mai aveți nevoie de altceva? 

— Nu am nevoie de nimic, răspunse Paul. Nu plănuiesc să 
stau aici foarte mult. 

Bill completă: 

— AȘ dori să primesc niște picături pentru ochi. 

— Voi avea grijă să-ţi parvină, promise Sorenson. 

Jordan zise: 

— Cred că asta e tot deocamdată... 

Se uită la gardian. 

Bill se ridică. 

Jordan vorbi în farsi cu gardianul, care le făcu semn lui Paul și 
Bill să meargă spre ușă. 

L-au urmat pe gardian înapoi prin curte. 

„Jordan și Sorensen fac parte din personalul subsidiar al 
ambasadei, se gândi Bill. De ce nu a venit Goelz?” Părea că 
ambasada considera că era datoria EDS să-i scoată de acolo: 
trimiterea lui Jordan și a lui Sorenson semnifica o modalitate de 
înștiinţare a iranienilor că ambasada era preocupată, dar, în 
același timp, de a le arăta lui Paul și Bill că nu puteau aștepta 
prea mult ajutor de la Guvernul Statelor Unite. „Reprezentăm o 
problemă pe care ambasada vrea s-o ignore”, chibzui Bill 
supărat. 

In interiorul clădirii principale, gardianul deschise o ușă pe 
care nu au mai intrat înainte și au mers din zona de primire 
până pe un coridor. La dreapta erau trei birouri. În stânga se 
zăreau ferestre care dădeau spre curte. Au ajuns la altă ușă, 
confecționată din oțel gros. Gardianul o deschise și îi pofti 
înăuntru. 

Primul lucru pe care l-a văzut Bill a fost un televizor. 

Pe măsură ce privea în jur, începu să se simtă puţin mai bine. 
Partea aceasta a închisorii era mai civilizată decât pivnița. Era 
relativ curat și luminos, cu pereţi cenușii și mochetă cu aceeași 


VP - 79 


nuanță. Ușile de la celule erau deschise și prizonierii se plimbau 
în voie. Pe ferestre intra lumina zilei. 

Au continuat de-a lungul unui hol cu două celule la dreapta, 
iar în stânga, ceva ce părea a fi o baie: Bill abia aștepta o ocazie 
să fie din nou curat după noaptea petrecută jos. Aruncând o 
privire prin ultima ușă pe dreapta, văzu rafturi cu cărţi. Apoi 
gardianul o coti la stânga și îi conduse pe un coridor lung și 
îngust până în ultima celulă. 

Acolo au văzut pe cineva pe care îl cunoșteau. 

Era Reza Neghabat, ministrul adjunct responsabil de 
Organizaţia pentru Asigurări Sociale de la Ministerul Sănătății. 
Atât Paul, cât și Bill îl cunoșteau bine și lucraseră cu el 
îndeaproape înainte de arestarea lui în septembrie anul trecut. 
Și-au dat mâna cu entuziasm. Bill se simţea ușurat să vadă o 
faţă familiară și pe cineva care vorbea limba engleză. 

Neghabat era uluit. 

— De ce sunteţi aici? 

Paul dădu din umeri. 

— Sperăm că dumneavoastră ne-ați putea spune asta. 

— Dar de ce sunteţi acuzaţi? 

— De nimic, raspunse Paul. Am fost interogați ieri de domnul 
Dadgar, magistratul care îl cercetează pe fostul dumneavoastră 
ministru, dr. Sheik. El ne-a arestat. Fara învinuiri, fără acuzații. 
Ar trebui să fim „martori-cheie” din câte am înţeles. 

Bill privi în jurul său. Pe fiecare parte a celulei erau dispuse o 
grămadă de paturi, câte trei, și încă o pereche lângă fereastră, 
în total optsprezece paturi. La fel ca în celula de jos, paturile 
erau prevăzute cu saltele subţiri din cauciuc buretos, patul de 
jos dintre cele trei nefiind altceva decât o saltea pe podea și 
pături cenușii din lână. Totuși, acolo unii dintre prizonieri păreau 
să aibă și cearceafuri. Fereastra, pe partea opusă ușii, dădea 
într-o curte. Bill putea vedea iarba, florile și copacii, precum și 
mașinile parcate aparținând, probabil, gardienilor. Putea vedea, 
de asemenea, și clădirea joasă, unde tocmai vorbiseră cu Jordan 
și Sorenson. 

Neghabat îi prezentă pe Paul și Bill colegilor de celulă, care 
păreau prietenoși și mult mai puţin detestabili decât cei de la 
subsol. Erau câteva paturi libere - celula nu era atât de 
aglomerată precum cea de jos -, iar Paul și Bill au ocupat paturi 
de-o parte și de alta a intrării. Al lui Bill era cel din mijloc dintre 


VP - 80 


cele trei, dar Paul era din nou pe podea. 

Neghabat le-a arătat împrejurimile. Lângă celula lor se afla o 
bucătărie, cu mese și scaune, unde prizonierii puteau face ceai 
și cafea sau, pur și simplu, să stea și să vorbească. Dintr-un 
motiv anume, era numită Camera Chattanooga. Lângă ea era o 
fereastră mică în perete la capătul coridorului: un magazin 
pentru aprovizionare, le-a explicat Neghabat, de unde, din când 
în când, puteai cumpăra săpun, prosoape și ţigări. 

Mergând înapoi pe coridorul cel lung, au trecut pe lângă 
propria lor celulă - Nr. 5 - și încă două celule înainte de a ajunge 
pe hol, care se întindea la dreapta lor. Camera în care se uitase 
Bill mai devreme s-a dovedit a fi o combinaţie de oficiu al 
gardianului și bibliotecă, având cărți în limba engleză și în farsi. 
Lângă ea mai erau două celule. Vizavi de aceste celule se afla 
baia cu chiuvete, dușuri și toalete. Toaletele erau în stil persan - 
o cădiță de duș cu o gaură de scurgere în mijloc. Bill a aflat că 
nu era posibil să facă dușul după care tânjise: în mod normal, nu 
exista apă caldă. 

In spatele ușii din oţel, zicea Neghabat, era un mic oficiu 
folosit de un doctor și un dentist care veneau din când în când. 
Biblioteca era tot timpul deschisă și televizorul era pornit toată 
seara, deși, desigur, programele erau în farsi. De două ori pe 
săptămână prizonierii din această secţie erau scoși în curte 
pentru a face mișcare, mergând în cerc timp de o jumătate de 
oră. Bărbieritul era obligatoriu: gardienii permiteau ca prizonierii 
să aibă mustață, dar nu și barbă. 

Pe parcursul acestui tur, s-au mai întâlnit cu încă doi oameni 
pe care îi cunoșteau. Unul era dr. Towliati, consultantul în 
prelucrarea datelor din partea ministerului, în legătură cu care îi 
interogase Dadgar. Celălalt era Hussein Pasha, care fusese 
finanţistul lui Neghabat la Organizaţia pentru Securitate Socială. 

Paul și Bill s-au bărbierit cu aparatul electric de ras adus de 
Sorenson și Jordan. Atunci era amiază și era vremea pentru 
prânz. In zidul de la coridor era o nișă protejată de o perdea. De 
acolo, prizonierii luau un covoraș din linoleum, pe care îl 
întindeau pe podeaua celulei, și niște tacâmuri ieftine. Masa 
consta în orez înăbușit cu puţină carne de miel, pâine și iaurt, 
ceai sau Pepsi-Cola de băut. Au stat cu picioarele încrucișate pe 
podea ca să mănânce. Pentru Paul și Bill, ambii gurmanzi, a fost 
un prânz sărac. Totuși, Bill a descoperit că avea poftă de 


VP - 81 


mâncare: poate că era datorită mediului mai curat. 

După prânz au avut mai mulţi vizitatori: avocaţii lor iranieni. 
Aceștia nu știau de ce fuseseră arestaţi, ce se va întâmpla în 
continuare și ce puteau să facă pentru a-i ajuta. A fost o 
conversaţie nesistematică și deprimantă. Paul și Bill nu aveau, 
oricum, încredere în ei, deoarece acești avocaţi i-au spus lui 
Lloyd Briggs că valoarea cauţiunii nu va depăși douăzeci de mii 
de dolari. Nu s-au întors mai înţelepţi sau mai fericiţi. 

Au petrecut tot restul după-amiezii în Camera Chattanooga, 
vorbind cu Neghabat, Towliati și Pasha. Paul a descris în detaliu 
interogatoriul luat de Dadgar. Fiecare dintre iranieni era foarte 
interesat dacă a fost menţionat numele vreunuia dintre ei în 
timpul interogatoriului. Paul i-a spus doctorului Towliati cum a 
apărut numele lui în legătură cu un presupus conflict de 
interese. Towliati a descris cum a fost și el interogat de Dadgar 
în același fel înainte de a fi aruncat în închisoare. Paul și-a 
amintit că Dadgar a întrebat despre un memorandum scris de 
Pasha. Fusese o solicitare de statistici complet de rutină și 
nimeni nu-și putea da seama ce trebuia să fie special la aceasta. 

Neghabat avea o teorie despre motivul pentru care erau ei în 
închisoare: „Șahul face din noi un ţap ispăşitor pentru a arăta 
maselor că, într-adevăr, ia măsuri drastice împotriva corupţiei, 
dar el a ales un proiect în care nu există corupţie. Nu este nimic 
împotriva căruia să ia măsuri severe, însă, dacă ne eliberează, 
va părea laş. În cazul în care s-ar fi uitat, în schimb, la industria 
construcţiilor, ar fi găsit incredibil de multă corupţie...” 

Totul era foarte vag. Neghabat făcea doar speculații logice. 
Paul și Bill doreau lucruri concrete: cine a ordonat această 
măsură drastică, de ce și-a vărsat nervii pe Ministerul Sănătăţii, 
ce fel de corupţie era suspectată și unde erau informatorii care 
au denunţat persoanele aflate atunci în închisoare? Neghabat nu 
era evaziv - el, pur și simplu, nu avea răspunsuri. Ambiguitatea 
lui era caracteristică persanilor: întrebaţi un iranian ce a mâncat 
la micul dejun și zece secunde mai târziu vă va explica filosofia 
lui de viaţă. 

La ora șase, s-au întors în celulă pentru cină. A fost destul de 
sumbră - nimic altceva decât rămășițele de la prânz amestecate 
într-un sos de întins pe pâine și mai mult ceai. 

După cină s-au uitat la televizor. Neghabat a tradus știrile. 
Șahul îi ceruse unui lider al opoziţiei, Shahpour Bakhtiar, să 


VP - 82 


formeze un guvern civil, înlocuind generalii care conduseseră 
Iranul începând din noiembrie. Neghabat a explicat că Shahpour 
era liderul tribului Bakhtiar și că refuzase întotdeauna să aibă 
ceva de-a face cu regimul Șahului. Cu toate acestea, depindea 
de Ayatollahul Khomeini dacă guvernul lui Bakhtiar va putea să 
pună capăt dezordinii. 

De asemenea, Șahul a infirmat zvonuri potrivit cărora el pleca 
din ţară. 

Bill s-a gândit că lucrul acesta suna încurajator. Cu Bakhtiar 
drept prim-ministru, Şahul va rămâne în funcţie și va asigura 
stabilitatea, dar rebelii vor avea cel puţin o voce în guvernarea 
propriei ţări. 

La ora zece televizorul s-a stins și prizonierii s-au întors în 
celule. Ceilalţi colegi de celulă atârnau prosoape și bucăţi de 
pânză dintr-o parte în cealaltă a patului, pentru a se feri de 
lumină: acolo, la fel ca la parter, becul era aprins toată noaptea. 
Neghabat le-a spus lui Paul și Bill că ar putea să-i roage pe 
vizitatorii lor să le aducă cearceafuri și prosoape. 

Bill se înveli în pătura subțire cenușie și se linişti încercând să 
adoarmă. „Suntem aici de ceva vreme, se gândi el resemnat; 
trebuie să ne adaptăm la această situaţie. Soarta noastră este în 
mâinile altora”. 


2. 


Soarta lor era în mâinile lui Ross Perot și în următoarele două 
zile toate speranţele lui mărețe nu au avut niciun rezultat. 

La început veștile fuseseră bune. Kissinger îl sunase înapoi 
vineri, 29 decembrie, pentru a-i spune că Ardeshir Zahedi îi va 
elibera pe Paul și Bill. Totuși, Ambasada SUA trebuia mai întâi să 
aibă două întâlniri: una cu oameni de la Ministerul Justiţiei, 
cealaltă cu reprezentanţi ai Curţii Șahului. 

În Teheran, adjunctul ambasadorului american, ministrul 
consilier Charles Naas, organiza personal acele întâlniri. 

În Washington, Henry Precht de la Departamentul de Stat 
vorbea, de asemenea, cu Ardeshir Zahedi. Cumnatul lui Emily 
Gaylord, Tim Reardon, discutase cu senatorul Kennedy. Amiralul 
Moorer își pregătea legăturile cu guvernul militar iranian. 


VP - 83 


Singura dezamăgire la Washington fusese Richard Helms, fostul 
ambasador al SUA în Teheran: el afirmase senin că vechii lui 
prieteni nu mai aveau nicio influenţă. 

EDS a consultat trei avocați diferiţi. Unul era un american 
specializat în reprezentarea corporațiilor americane în Teheran. 
Ceilalţi doi erau iranieni: unul avea legături bune cu cercurile 
pro Șah, celălalt era apropiat dizidenţilor. Toţi trei fuseseră de 
acord că felul în care Paul și Bill fuseseră închiși era cât se poate 
de nelegitim, iar cauţiunea era astronomică. Americanul, John 
Westberg, afirmase că cea mai ridicată cauţiune de care auzise 
el în Iran era de o sută de mii de dolari. Aluzia era că magistratul 
care i-a trimis pe Paul și Bill la închisoare dădea de bănuit. 

In Dallas, directorul financiar Tom Walter, bărbatul din 
Alabama care vorbea încet, lucra la posibilitatea ca EDS - dacă 
va fi necesar - să plătească cei 12 750 000 de dolari cauţiune. 
Avocaţii îl sfătuiseră că suma respectivă putea fi plătită în trei 
forme: bani lichizi, o scrisoare de credit scoasă de la o bancă 
iraniană sau garanţie asupra unei proprietăţi în lran. EDS nu 
deţinea o proprietate de o asemenea valoare în Teheran - 
calculatoarele, de fapt, aparţineau ministerului -, iar băncile 
iraniene fiind în grevă și ţara în harababură, nu era posibil să se 
trimită treisprezece milioane de dolari bani gheaţă, deci Walter 
se ocupa de scrisoarea de credit. T.J. Márquez, a cărui datorie 
era să reprezinte EDS în cadrul comunităţii de investiţii, îl 
avertizase pe Perot că s-ar putea să nu fie legal pentru o 
companie publică să plătească atât de mulţi bani la cât se ridica 
valoarea răscumpărării. Perot a evitat cu abilitate acea 
problemă: va plăti el banii, personal. 

Perot fusese optimist că îi va scoate pe Paul și Bill din 
închisoare într-unul dintre cele trei moduri - presiune legală, 
presiune politică sau prin plata cauţiunii. 

Apoi au început să curgă veștile rele. 

Avocaţii iranieni au schimbat placa. Unul după altul ei au 
anunţat că era un caz „politic”, avea „un adânc conţinut politic” 
și reprezenta o incomodă controversă politică. Lui John 
Westberg, americanul, i se ceruse de către partenerii lui iranieni 
să nu se ocupe de caz, deoarece ar aduce firma în dizgraţia 
oamenilor puternici. Evident, asupra magistratului care lua 
interogatoriile, Hosain Dadgar, nu planau suspiciunile. 

Avocatul Tom Luce și finanţistul Tom Walter plecaseră la 


VP - 84 


Washington şi, însoțiți de amiralul  Moorer, vizitaseră 
Departamentul de Stat. S-au așteptat să stea în jurul mesei cu 
Henry Precht și să formuleze o campanie agresivă pentru 
eliberarea lui Paul și Bill. Dar Henry Precht era calm. A dat mâna 
cu ei - atât, cel puţin, putea face, atunci când au fost însoţiţi de 
un fost președinte al Comitetului Șefilor de Stat-Major -, dar nu 
a stat cu ei la masa de discuţii. l-a lăsat în grija unui subordonat, 
care a raportat că niciunul dintre eforturile celor de la 
Departamentul de Stat nu a avut vreun rezultat pozitiv: nici 
Ardeshir Zahedi, nici Charlie Naas nu au fost în stare să-i 
elibereze pe Paul și Bill. 

Tom Luce, care nu avea răbdarea lui lov, a turbat de nervi. 
Era datoria Departamentului de Stat să-i protejeze pe americani 
în străinătate, spunea el, și până la momentul respectiv tot ceea 
ce făcuse statul a fost să-i arunce pe Paul și Bill în închisoare! 
Nu s-a întâmplat așa, i s-a zis; ceea ce făcuse statul până atunci 
era cu mult peste datoria sa firească. Dacă americanii din 
străinătate comiteau infracţiuni, ei se supuneau legilor străine. 
Îndatoririle Departamentului de Stat nu includeau „extracţia” 
oamenilor din închisoare. Dar, argumenta Luce, Paul și Bill nu au 
comis nicio infracţiune - erau ţinuţi ostatici pentru treisprezece 
milioane de dolari! Își irosea energia. El și Tom Walker s-au 
întors în Dallas cu mâna goală. 

Cu o noapte în urmă Perot sunase la Ambasada Statelor Unite 
din Teheran și l-a întrebat pe Charles Naas de ce nu i-a întâlnit 
încă pe oficialii numiţi de Kissinger și Zahedi. Răspunsul era 
simplu: acei oficiali nu i s-au pus la dispoziţie lui Naas. 

Apoi, a doua zi, Perot l-a sunat din nou pe Kissinger și l-a 
anunţat de acest lucru. Lui Kissinger îi părea rău: nu credea că 
mai putea să facă ceva. Totuși, urma să-l sune pe Zahedi și să 
abordeze din nou problema. 

Încă o veste proastă întregea tabloul. Tom Walter încercase 
să stabilească, împreună cu avocaţii iranieni, condiţiile în care 
Paul și Bill ar putea fi eliberaţi. De exemplu, erau forţaţi să 
promită că se vor întoarce în lran pentru întrebări ulterioare 
dacă situaţia o cerea, sau puteau fi interogați în afara ţării? 
Niciuna, nici alta, i s-a spus: dacă erau eliberați din închisoare, 
totuși nu vor fi lăsați să părăsească Iranul. 

Era ajunul Anului Nou. Timp de trei zile, Perot locuise la birou, 
dormind pe podea și mâncând sandvișuri cu brânză: Nu avea la 


VP - 85 


cine să meargă acasă - Margot și copiii erau încă în Vail - și, din 
cauza diferenţei de fus orar de nouă ore și jumătate între Texas 
și Iran, telefoanele importante erau deseori date în toiul nopții. 
Pleca de la birou doar ca să-și viziteze mama, care tocmai ieșise 
din spital și se recupera la casa ei din Dallas. Chiar și cu ea 
vorbea despre Paul și Bill - era profund interesată de evoluţia 
evenimentelor. 

In seara aceea simţea nevoia de mâncare fierbinte și a 
hotărât să înfrunte vremea - Dallasul trecea printr-o furtună de 
zăpadă - și să conducă peste un kilometru și jumătate către un 
restaurant axat pe meniuri din pește. 

leși din clădire pe ușa din spate și se urcă la volanul 
autoturismului său combi. Margot avea un Jaguar, dar Perot 
prefera mașinile obișnuite. 

Se întreba doar cât de multă influenţă avea Kissinger, în Iran 
sau oriunde altundeva. Zahedi și orice alte legături iraniene ale 
lui Kissinger puteau fi precum prietenii lui Richard Helms - toţi în 
afara zonei de influenţă, lipsiți de putere. Șahul părea că se 
ţinea cu chiu, cu vai pe poziţie. 

Pe de altă parte, întregul grup s-ar putea să aibă curând 
nevoie de prieteni din America și să întâmpine cu bucurie 
oportunitatea de a-i face lui Kissinger o favoare. 

In timp ce mânca, Perot a simţit o mână mare pe umărul lui și 
o voce adâncă spunându-i: 

— Ross, ce faci aici mâncând singur în ajunul Anului Nou? 

Se întoarse și-l văzu pe Roger Staubach, fundaș la echipa 
Dallas Cowboys, absolvent al Academiei Navale și vechi prieten. 

— Bună, Roger! la loc, te rog. 

— Sunt aici cu familia, a zis Staubach. S-a oprit căldura la noi 
acasă, din cauza furtunii. 

— Păi, adu-i aici. 

Staubach le făcu semn celor din familia lui, apoi spuse: 

— Ce mai face Margot? 

— Bine, mulţumesc. E la schi în Vail cu copiii. Eu a trebuit să 
mă întorc - avem o mare problemă. 

Continuă să povestească familiei Staubach totul despre Paul 
și Bill. Se întoarse cu mașina la birou într-o stare de bună 
dispoziție. Incă mai era o mână de oameni buni pe lumea asta. 

Se gândi din nou la colonelul Simons. Dintre toate planurile pe 
care le avea pentru a-i scoate pe Paul și Bill, evadarea din 


VP - 86 


închisoare era singura cu timpul de realizare cel mai lung: 
Simons avea nevoie de o echipă de oameni, o perioadă de 
antrenament, echipament... Și totuși, Perot nu luase încă nicio 
măsură în acest sens. Păruse o posibilitate atât de îndepărtată, 
o soluţie ultimă: în timp ce negocierile se arătau promițătoare, a 
ţinut gândul acesta departe de mintea lui. Încă nu era pregătit 
să-l sune pe Simons - avea să aștepte să mai încerce încă o 
dată Kissinger cu Zahedi -, dar, probabil, era ceva ce el putea 
face ca să se pregătească pentru Simons. 

Înapoi la EDS, l-a găsit pe Pat Sculley. Absolvent de West 
Point, Pat era un bărbat agitat, subţire, copilăros, în vârstă de 
treizeci și unu de ani. Fusese manager de proiect în Teheran și 
plecase de acolo odată cu evacuarea din 8 decembrie. Se 
întorsese după sărbătoarea Ashura, apoi a plecat din nou când 
au fost arestaţi Paul și Bill. Sarcina lui în acel moment era să se 
asigure că americanii rămași în Teheran - Lloyd Briggs, Rich 
Gallagher și soția lui, Paul și Bill - aveau rezervări la avion în 
fiecare zi, în eventualitatea în care prizonierii ar fi eliberați. 

Împreună cu Sculley era Jay Coburn, care a organizat 
evacuarea și ulterior, în 22 decembrie, a venit acasă pentru a 
petrece Crăciunul cu familia lui. Coburn fusese pe punctul de a 
se întoarce în Teheran când a aflat vestea că Paul și Bill 
fuseseră arestaţi, prin urmare, a rămas în Dallas și a supervizat 
a doua evacuare. Un bărbat liniștit, scund și gras, Coburn 
zâmbea mult - un zâmbet încet care începea ca o licărire în ochi 
și deseori se termina într-un râs copios. 

Lui Perot îi plăceau amândoi și avea încredere în ei: erau ceea 
ce el numea vulturi - oameni ambiţioși care își foloseau 
inițiativa, rezolvau treaba, îi ofereau rezultate, nu scuze. Mottoul 
recrutorilor de la EDS era: „Vulturii nu zboară în stoluri - trebuie 
să-i găsești câte unul pe rând”. Unul dintre secretele succesului 
afacerii lui Perot îl constituia politica lui de a merge și de a căuta 
asemenea oameni decât să aștepte și să spere că ei vor candida 
pentru un loc de muncă. 

Perot îi spuse lui Sculley: 

— Crezi că facem tot ce trebuie pentru Paul și Bill? 

Sculley răspunse cu ezitare: 

— Nu, nu cred. 

Perot clătină din cap. Acestor tineri nu le este niciodată frică 
să-și exprime ideile în fața șefului lor: iată unul dintre motivele 


VP - 87 


care îi făcea să fie vulturi. 

— Ce estimezi că ar trebui să facem? 

— Să-i ajutăm să evadeze, răspunse Sculley. Știu că sună 
ciudat, dar am, într-adevăr, convingerea că dacă nu facem acest 
lucru, au o mare șansă de a fi uciși acolo. 

Perot nu considera că suna ciudat: teama aceea nu i-a dat 
pace în ultimele trei zile. 

— Și eu mă gândesc la același lucru. 

Observă surpriza pe chipul lui Sculley. 

— Vreau ca voi doi să întocmiţi o listă cu oamenii de la EDS 
care ne-ar putea ajuta să facem acest lucru. Vom avea nevoie 
de oameni care cunosc Teheranul, au o oarecare experienţă 
militară - de preferință genul de acţiune realizată de Forţele 
Speciale - și sunt 100% de încredere și loiali. 

— Ne apucăm acum de treabă, rosti Sculley entuziasmat. 

Telefonul sună, iar Coburn ridică receptorul. 

— Bună, Keane! Unde ești?... Așteaptă un minut. 

Coburn acoperi receptorul cu mâna și se uită la Perot. 

— Keane Taylor e în Frankfurt. Dacă vom face ceva de genul 
ăsta, el ar trebui să fie în echipă. 

Perot încuviință din cap. Taylor, un fost sergent în marină, era 
încă unul dintre vulturii lui. Înalt de aproape 1,90 m și îmbrăcat 
elegant, Taylor era oarecum un bărbat ușor de enervat, ceea ce 
îl făcea ţinta perfectă a farselor. Perot zise: 

— Spune-i să se întoarcă la Teheran. Dar nu-i explica de ce. 

Un zâmbet se întinse încet pe fața bătrână și ridată a lui 
Coburn. 

— N-o să-i placă. 

Sculley ajunse dincolo de birou și schimbă telefonul pe 
difuzor, astfel încât să audă cu toţii cum Taylor își pierdea 
cumpătul. 

Coburn spuse: 

— Keane, Ross vrea să te întorci în Iran. 

— Pentru ce naiba? întrebă Taylor. 

Coburn se uită la Perot, care clătină din cap. 

Coburn răspunse: 

— Hmmm, sunt multe de făcut, cum ar fi să se pună lucrurile 
în ordine, administrativ vorbind. 

— Spune-i lui Perot că nu mă întorc acolo pentru niciun rahat 
administrativ! 


VP - 88 


Sculley începu să râdă. 

Coburn preciză: 

— Keane, mai e cineva aici care vrea să-ți vorbească. 

Perot interveni: 

— Keane, Ross la telefon. 

— Oh, hmmm, bună Ross. 

— Te trimit înapoi ca să faci ceva foarte important. 

— Oh. 

— Înţelegi ce spun? 

S-a lăsat o pauză lungă, apoi Taylor replică: 

— Da, domnule. 

— Bine. 

— Sunt pe drum. 

— Cât e ceasul acolo? întrebă Perot. 

— Ora șapte dimineaţa. 

Perot se uită la ceasul lui de mână. Indica miezul nopții. 

Era începutul anului 1979. 

e 

Taylor stătea pe marginea patului în camera lui de hotel din 
Frankfurt, gândindu-se la soția lui. 

Mary era în Pittsburgh cu copiii, Mike și Dawn, locuind acasă 
la fratele lui Taylor. El o sunase din Teheran înainte de a pleca și 
îi spusese că va veni acasă. Ea a fost foarte fericită să audă 
acest lucru. Își făcuseră planuri pentru viitor: urmau să se 
întoarcă în Dallas, să-și înscrie copiii la școală... 

În schimb, în momentul acela trebuia să o sune și să-i spună 
că, până la urmă, nu va veni acasă. 

Va fi îngrijorată. 

La naiba, e/era îngrijorat. 

Se gândi la Teheran. El nu muncise la proiectul Ministerului 
Sănătăţii, dar fusese responsabil de un contract mai mic, de a 
computeriza sistemele de contabilitate manuale și învechite ale 
Băncii Omran. Într-o zi, în urmă cu vreo trei săptămâni, s-a 
strâns o mulţime de oameni în faţa băncii - Omran era banca 
Șahului. Taylor își trimisese oamenii acasă. El și cu Glenn 
Jackson erau ultimii care urmau să plece: au închis clădirea și au 
pornit pe jos înspre nord. Când au cotit în strada principală, au 
întâlnit mulţimea. În acel moment armata a deschis focul și a 
tras pe stradă. 

Taylor și Jackson s-au ascuns la o intrare a unei case. Cineva a 


VP - 89 


deschis ușa și a strigat la ei să intre. S-au conformat, dar, 
înainte ca salvatorul lor să poată închide ușa la loc, patru dintre 
demonstranți au pătruns forțat în casă, urmăriţi de cinci soldați. 

Taylor și Jackson au stat lipiţi de perete și i-au urmărit pe 
soldaţi, cu bastoanele și puștile lor, cum îi băteau pe 
demonstranți. Unul dintre rebeli a luat-o la sănătoasa. Două 
degete aproape că i-au fost smulse din mână, iar sângele a 
țâșnit pe toată ușa din sticlă. A ieșit, apoi s-a prăbușit pe stradă. 
Soldaţii i-au târât pe ceilalți trei demonstranți afară. Unul era 
plin de sânge, însă conștient. Ceilalţi doi erau leșinaţi sau morți. 

Taylor și Jackson au stat înăuntru până când strada a rămas 
goală. lranianul care îi salvase le spunea întruna: „Plecaţi cât se 
mai poate”. 

„Și acum, se gândi Taylor, trebuie să-i spun lui Mary că tocmai 
am fost de acord să mă întorc în toată nebunia aceea. Pentru a 
face ceva foarte important”. 

Evident, avea legătură cu Paul și Bill; și dacă Perot nu putea 
vorbi despre această chestiune la telefon, probabil era ceva cel 
puţin clandestin și, foarte posibil, ilegal. 

Într-un fel, Taylor era bucuros, în ciuda fricii sale de mulțimile 
de oameni. Pe când era încă în Teheran, vorbise la telefon cu 
soţia lui Bill, Emily Gaylord, și îi promisese să nu plece fără Bill. 
Ordinele din Dallas, că toată lumea în afară de Briggs și 
Gallagher trebuia să plece, îl forțaseră să-și încalce cuvântul. 
Intre timp, ordinele s-au schimbat și, poate, la urma urmei, era 
posibil să-și ţină promisiunea față de Emily. 

„Ei bine, chibzui el, nu pot să mă întorc pe jos, deci aș face 
bine să găsesc un avion”. Ridică din nou receptorul. 

e 

Jay Coburn și-a amintit de prima dată când l-a văzut pe Ross 
Perot în acțiune. Nu va uita acea zi pentru tot restul vieții lui. 

S-a întâmplat în 1971. Coburn fusese angajat la EDS de mai 
puțin de doi ani. El era recrutor, lucrând în orașul New York. 
Scott s-a născut în acel an într-un mic oraș catolic. A fost o 
naștere normală și, la început, Scott părea a fi un bebeluș 
normal, sănătos. 

A doua zi după ce s-a născut, când Coburn a mers în vizită, Liz 
a spus că Scott nu fusese adus să-l hrănească în acea 
dimineaţă. La momentul respectiv, Coburn nu a băgat de 
seamă. Câteva minute mai târziu, a intrat o femeie și a spus: 


VP - 90 


— Poftiţi pozele cu bebelușul dumneavoastră. 

— Nu-mi aduc aminte să se fi făcut poze, zise Liz. 

Femeia i-a arătat fotografiile. 

— Nu, acela nu e copilul meu. 

Femeia se uită confuză pentru o clipă, apoi adăugă: 

— Oh, așa este, al dumneavoastră este cel care are problema. 

Coburn merse să-l vadă pe Scott, în vârstă de o zi, și a avut 
un șoc groaznic. Bebelușul era într-un incubator, respirând 
foarte greu, cu pielea vânătă, de parcă era o pereche de blugi. 
Doctorii se consultau în legătură cu el. 

Liz deveni aproape isterică și Coburn îi telefonă medicului lor 
de familie și-l rugă să vină la spital. Apoi așteptă. 

Ceva nu se lega. Ce fel de spital era acela unde nu ţi se 
spunea că bebelușul tău nou-născut era pe moarte? Coburn 
deveni foarte agitat. 

Sună în Dallas și ceru să-i vorbească șefului său, Gary Griggs. 

— Gary, nu știu de ce te sun, dar nu știu ce să fac. 

Și îi explică situaţia. 

— Rămâi la telefon, zise Griggs. 

O clipă mai târziu se auzi pe fir o voce necunoscută. 

— Jay? 

— Da. 

— Aici Ross Perot. 

Coburn îl întâlnise pe Perot de două sau trei ori, dar nu 
muncise niciodată direct pentru el. Coburn se mira dacă Perot își 
va aminti măcar cum arăta: EDS avea peste o mie de angajaţi la 
momentul respectiv. 

— Bună, Ross. 

— Jay, am nevoie de niște informații. 

Perot începu să pună întrebări: care era adresa spitalului? 
Care erau numele doctorilor? Care era diagnosticul dat de 
aceștia? Pe măsură ce răspundea, Coburn se gândea năucit: 
„Ştie măcar Perot cine sunt?” 

— Așteaptă un minut, Jay. 

A urmat o tăcere scurtă. 

— Îţi voi face legătura cu doctorul Urschel, un prieten apropiat 
de-al meu și un chirurg cardiac de prim rang de aici din Dallas. 

Un moment mai târziu Coburn răspundea la mai multe 
întrebări din partea doctorului. 

— Să nu faceţi nimic, termină Urschel. Voi vorbi cu doctorii 


VP - 91 


despre această problemă. Dumneavoastră staţi doar lângă 
telefon, astfel încât să putem lua din nou legătura. 

— Desigur, domnule, îl asigură Coburn uluit. 

Perot reveni pe fir. 

— Ai auzit tot ce-a spus doctorul? Ce mai face Liz? 

Coburn se gândi: „De unde naiba știe numele soţiei mele?” 

— Nu prea bine, răspunse Coburn. Doctorul ei este aici și i-a 
dat niște sedative... 

În timp ce Perot îl liniștea pe Coburn, dr. Urschel punea în 
mișcare personalul de la spital. l-a convins să-l mute pe Scott la 
Centrul Medical Universitar din New York. Peste câteva minute, 
Scott și Coburn erau în ambulanţă în drum spre oraș. 

Au rămas blocați în ambuteiajul din tunelul din centru. 

Coburn ieși din ambulanţă, alergă peste un kilometru și 
jumătate până la barieră și convinse un oficial să oprească 
benzile de circulaţie cu excepţia celei pe care se afla ambulanta. 

Când au ajuns la Centrul Medical Universitar, zece sau 
cincisprezece oameni îi așteptau afară. Printre ei, era cel mai 
important chirurg cardiovascular de pe coasta de est, trimis de 
urgență din Boston în răstimpul de care a avut nevoie 
ambulanta ca să ajungă în Manhattan. 

În timp ce bebelușul Scott era dus repede în spital, Coburn 
înmână plicul cu radiografii pe care îl adusese de la celălalt 
spital. O doctoriţă se uită lung la ele. 

— Unde sunt celelalte? 

— Astea sunt toate, răspunse Coburn. 

— Astea sunt toate pe care /e-au făcut? 

Radiografii noi au scos la iveală faptul că, pe lângă gaura pe 
care o avea în inimă, Scott avea și pneumonie. Când pneumonia 
a fost tratată, afecțiunea la inimă a putut fi ţinută sub control. 

lar Scott a supraviețuit. A devenit un băiețel pe deplin 
sănătos, care juca fotbal, se cățăra în copaci, se bălăcea în 
pârâu. Și Coburn a început să înțeleagă felul în care oamenii se 
raportau la Ross Perot. 

Franchețea lui Perot, abilitatea lui de a se concentra 
îndeaproape asupra unui singur lucru și de a le exclude pe cele 
care-i distrag atenţia până când rezolvă treaba aveau și latura 
lor dezagreabilă. Putea răni oamenii. La o zi sau două după ce 
Paul și Bill au fost arestaţi, el a intrat într-un birou unde Coburn 
vorbea la telefon cu Lloyd Briggs în Teheran. | s-a părut lui Perot 


VP - 92 


că Jay dădea indicaţii și Perot a crezut cu tărie că oamenii din 
sediul central nu ar trebui să dea ordine celor de acolo, de pe 
câmpul de luptă, care cunoșteau cel mai bine situaţia. Perot i-a 
făcut o morală nemiloasă în fața unei încăperi pline de oameni. 

Perot avea alte puncte slabe. Când Coburn a lucrat la 
Departamentul de Recrutare, în fiecare an compania numea pe 
cineva  „Recrutorul Anului”. Numele câştigătorilor erau 
inscripționate pe o plăcuță. Lista mergea în urmă cu mulţi ani și, 
în timp, unii dintre câștigători au părăsit compania. Când s-a 
întâmplat acest lucru, Perot a vrut să le șteargă numele de pe 
plăcuță. Coburn se gândi că lucrul acela era ciudat. „Ce dacă 
individul a plecat din companie - ce-i cu asta? A fost «Recrutorul 
Anului» într-un an, atunci de ce să încerci să schimbi istoria?” 
Era ca și cum Perot o lua ca pe o insultă personală faptul că 
cineva ar vrea să lucreze în altă parte. 

Greșelile lui Perot erau la fel cu virtuțile lui. Atitudinea sa 
neobișnuită faţă de oamenii care părăseau compania era 
reversul loialității sale intense faţă de angajaţi. Asprimea lui 
insensibilă, ocazională constituia doar o parte a incredibilei 
energii și hotărâri fără de care el nu ar fi creat niciodată EDS. 
Lui Coburn i se părea ușor să treacă peste defectele lui Perot. 

Nu trebuia decât să-l privească pe Scott. 

e 

— Domnule Perot, strigă Sally, e Henry Kissinger. 

Inima lui Perot stătu în loc. Să fi rezolvat Kissinger și Zahedi 
problema în ultimele douăzeci și patru de ore? Sau suna să 
anunţe că nu a reușit? 

— Ross Perot. 

— Rămâneţi pe fir pentru Henry Kissinger, vă rog. 

Peste o clipă Perot auzi accentul gutural cunoscut. 

— Alo, Ross? 

— Da. 

Perot își tinu respiraţia. 

— Am fost asigurat că oamenii tăi vor fi eliberaţi mâine la ora 
zece dimineața. Ora Teheranului. 

Perot respiră cu un lung oftat de ușurare. 

— Dr. Kissinger, astea sunt cele mai bune vești pe care le-am 
primit de foarte mult timp. Nu am cum să vă mulţumesc 
îndeajuns. 

— Detaliile urmează să fie finalizate azi de către oficialii 


VP - 93 


Ambasadei SUA și de ministrul de Externe iranian, dar aceasta 
este o formalitate: am fost anunţat că oamenii tăi vor fi 
eliberați. 

— Pur și simplu, e grozav. Cu siguranţă, suntem recunoscători 
pentru ajutorul dumneavoastră. 

— Cu plăcere. 

e 

Era nouă și treizeci de minute dimineața în Teheran, miezul 
nopții în Dallas. Perot stătea la birou, așteptând. Mai toţi colegii 
lui plecaseră acasă, pentru a mai alterna lucrurile și a dormi în 
pat, fiind bucuroși că, până când ei se vor fi trezit, Paul și Bill vor 
fi liberi. Perot stătea la birou pentru a supraveghea lucrurile 
până la capăt. 

În Teheran, Lloyd Briggs stătea în biroul „București”, iar unul 
dintre angajaţii iranieni era în afara închisorii. De îndată ce 
apăreau Paul și Bill, iranianul va suna la biroul „București”, iar 
Briggs îi va telefona lui Perot. 

De vreme ce era aproape încheiată situaţia de criză, Perot 
avea timp să se întrebe unde procedase greșit. O greșeală a 
ieșit în evidență imediat. Când el a decis, în data de 4 
decembrie, să-și evacueze tot personalul din lran, nu a fost 
suficient de hotărât și i-a lăsat pe alţii să se miște încet și să se 
împotrivească până când a fost prea târziu. 

Dar marea greșeală a fost că făcuse afaceri în Iran, în primul 
rând. Ulterior și-a dat seama de acest lucru. La momentul 
respectiv fusese de acord cu oamenii lui de la marketing - și cu 
mulți alți oameni de afaceri americani - că Iranul bogat în petrol, 
stabil, orientat spre Vest prezenta oportunităţi excelente. El nu a 
perceput tensiunile dincolo de aparențe, nu a știut nimic despre 
Ayatollahul Khomeini și nu a prevăzut că într-o zi va exista un 
președinte suficient de naiv cât să încerce să impună 
convingerile și standardele americane asupra ţării respective din 
Orientul Mijlociu. 

Se uită la ceasul de mână. Trecuseră treizeci de minute de la 
miezul nopții. Paul și Bill ar trebui să iasă din închisoare chiar în 
acel moment. 

Veștile bune ale lui Kissinger fuseseră confirmate de un 
telefon de la David Newsom, adjunctul lui Cu Vance de la 
Departamentul de Stat. lar Paul și Bill vor ieși exact când 
trebuie. În schimb, veștile din Iran fuseseră din nou rele în acea 


VP - 94 


zi. Bakhtiar, noul prim-ministru al Șahului, a fost respins de 
Frontul Naţional, partidul care era văzut ca opoziţia moderată. 
Șahul a anunţat că era posibil să-și ia o vacanţă. William 
Sullivan, ambasadorul SUA, a sfătuit însoțitorii tuturor 
americanilor care lucrau în Iran să meargă acasă, iar 
ambasadele Canadei și Marii Britanii au procedat la fel. Dar 
greva a închis aeroporturile și sute de femei și copii erau în 
impas. Cu toate acestea, Paul și Bill nu vor fi în aceeași situaţie. 
Perot avusese prieteni buni la Pentagon de când cu campania 
pentru prizonierii de război: Paul și Bill vor fi scoși din ţară cu un 
avion al Aviației Militare Americane. 

La ora unu, Perot telefonă în Teheran. Nu aflase nicio veste. 
„Ei bine, medită el, toată lumea spune că iranienii nu au simţul 
timpului”. 

Ironia întregii situaţii era că EDS nu a plătit niciodată mită, în 
Iran sau oriunde altundeva. Perot ura ideea de mită. Codul Etic 
al EDS era redactat într-o broșură de 12 pagini dată fiecărui 
angajat nou. Perot însuși a scris-o. „Aveţi în vedere faptul că 
legea federală și legile din majoritatea statelor interzic oferirea 
de orice este de valoare unui oficial guvernamental cu intenţia 
de a influența vreun act oficial... Având în vedere că absența 
unei astfel de intenţii este greu de dovedit, nici banii, nici altă 
valoare nu trebuie date unui oficial federal, de Stat sau 
aparţinând unui guvern străin. O hotărâre că o plată sau un 
serviciu nu este interzis prin lege nu concluzionează analiza... 
Este întotdeauna potrivit să se facă investigaţii complementare 
în ceea ce privește etica... Ai putea face afaceri cu deplină 
încredere în cineva care acţionează în felul în care vrei tu? 
Răspunsul trebuie să fie DA”. Ultima pagină a broșurii era un 
formular pe care angajatul trebuia să-l semneze, confirmând 
faptul că a primit și a citit codul. 

Când EDS a mers pentru prima dată în Iran, principiile 
puritane ale lui Perot au fost întărite de scandalul Lockheed. 
Daniel J. Haughton, președinte al Lockheed Aircraft Corporation, 
recunoscuse în fața unui comitet al Senatului faptul că Lockheed 
a plătit în mod curent milioane de dolari sub formă de șpagă 
pentru a-și vinde avioanele în străinătate. Declaraţia lui fusese o 
manifestare rușinoasă care l-a dezgustat pe Perot: fără a avea 
astâmpăr pe scaun, Haughton le-a spus celor din comitet că 
plăţile nu erau șpăgi, ci „sprijin bănesc”. Prin urmare, Legea 


VP - 95 


privind practicile de corupţie externe stipula că era o infracţiune 
conform legii Statelor Unite să plătești șpagă în ţările străine. 

Perot l-a chemat la el pe avocatul Tom Luce și l-a făcut 
personal responsabil pentru a se asigura că EDS nu va plăti 
niciodată mită. In timpul negocierilor contractului cu Ministerul 
Sănătăţii din Iran, Luce i-a ofensat nu doar pe câţiva directori 
EDS prin meticulozitatea și stăruința cu care i-a audiat cu privire 
la corectitudinea negocierilor lor. 

Perot nu era avid de afaceri. Deja făcea milioane. Nu avea 
nevoie să se extindă în străinătate. „Dacă trebuie să dai șpăgi 
pentru a face afaceri acolo, spusese el, de ce nu încetăm, pur și 
simplu, să mai facem afaceri acolo?” 

Principiile lui de afaceri aveau rădăcini adânci. Strămoșii lui 
erau francezi care au venit în New Orleans și au pus bazele unor 
puncte comerciale de-a lungul râului Red. Tatăl lui, Gabriel Ross 
Perot, fusese comerciant de bumbac. Negustoria era periodică, 
iar Ross Senior a petrecut mult timp cu fiul lui, deseori discutând 
despre afaceri. „Nu are rost să cumperi bumbac de la un fermier 
o dată, obișnuia el să spună. Trebuie să-l tratezi corect, să-i 
câştigi încrederea și să dezvolţi o legătură cu el, astfel încât el 
va fi bucuros să-ţi vândă bumbacul lui în fiecare an. Atunci se 
poate spune că faci afaceri”. Mita, pur și simplu, nu-și avea locul 
acolo. 

La ora unu și treizeci Perot sună din nou la biroul EDS din 
Teheran. Incă nu aveau nicio veste. 

— Sunaţi la închisoare sau trimiteţi pe cineva acolo, zise el. 
Aflaţi când vor ieși. 

Incepea să se simtă agitat. 

„Ce-o să facă ei dacă treaba asta nu iese bine? chibzui el. 
Dacă voi achita cauţiunea, voi cheltui treisprezece milioane de 
dolari, iar Paul și Bill tot nu vor fi lăsaţi să plece din Iran. Alte 
modalităţi de a-i scoate de acolo folosind sistemul legal se 
lovesc de obstacolul pus în discuţie și de avocaţii iranieni - cazul 
este politic, ceea ce pare să însemne că nevinovăția lui Paul și 
Bill nu schimbă deloc situaţia”. Dar presiunea politică dăduse 
greș până atunci: nici Ambasada SUA din Teheran, nici 
Departamentul de Stat de la Washington nu au putut fi de 
ajutor; și dacă Henry Kissinger va eșua, acela va fi, cu siguranţă, 
sfârșitul tuturor speranţelor în acea direcţie. Ce rămăsese 
atunci? 


VP - 96 


Forța. 

Sună telefonul. Perot înșfacă receptorul. 

— Ross Perot. 

— Aici Lloyd Briggs. 

— Au ieșit? 

— Nu. 

Perot își simţi inima strângându-i-se în piept. 

— Ce se întâmplă? 

— Am sunat la închisoare. Nu au niciun ordin de a-i elibera pe 
Paul și Bill. 

Perot închise ochii. Se întâmplase cel mai grav lucru. Kissinger 
a eșuat în planurile lui. 

Perot oftă. 

— Mulţumesc, Lloyd. 

— Ce vom face în continuare? 

— Nu știu, zise Perot. 

Dar el știa. 

Își luă la revedere de la Briggs și închise telefonul. Nu dorea 
să recunoască înfrângerea. Un alt principiu de-al tatălui său 
fusese: „Ai grijă de oamenii care lucrează pentru tine”. Perot își 
amintea cum întreaga lui familie mergea cu mașina aproape 
douăzeci de kilometri în fiecare duminică pentru a vizita un 
bătrân negru care obișnuise să le tundă gazonul, doar ca să se 
asigure că era bine și că avea suficient de mâncare. Tatăl lui 
Perot angaja oameni de care nu avea nevoie, doar pentru că nu 
aveau loc de muncă. În fiecare an mașina familiei Perot mergea 
la Târgul Districtual plină cu angajaţi negri, fiecăruia oferindu-i- 
se câţiva bani de cheltuială și o carte de vizită de-a lui Perot pe 
care s-o arate dacă cineva le crea probleme. Perot își mai 
amintea de unul care s-a urcat într-un tren de marfă spre 
California, iar când a fost arestat pentru vagabondaj, a arătat 
cartea de vizită a tatălui lui Perot. Șeriful i-a spus: „Nu ne 
interesează al cui negru ești, te aruncăm în închisoare”. Însă el 
l-a sunat pe Perot Senior, care a trimis prin telegraf taxa pentru 
biletul de tren, astfel încât bărbatul să se poată întoarce. „Am 
fost în California și acum îs aici”, i-a zis bărbatul când a ajuns în 
Texarkana; iar Perot Senior i-a oferit din nou un loc de muncă. 

Tatăl lui Perot nu știa ce însemnau drepturile civile: acesta era 
felul în care trebuia să tratezi alte ființe omenești. Perot nu și-a 
dat seama că părinţii lui erau neobișnuiţi până când a crescut. 


VP - 97 


Tatăl lui nu-și abandona angajaţii în închisoare. Nici Perot nu 
făcea acest lucru. 

Ridică receptorul: 

— Faceţi-mi legătura cu T.J. Márquez. 

Era ora două dimineața, dar T.J. nu a fost surprins: nu era 
prima dată când Perot îl trezise în toiul nopţii, nici nu avea să fie 
ultima dată. 

O voce somnoroasă răspunse: 

— Alo? 

— Tom, lucrurile nu arată bine. 

— De ce? 

— Nu au fost eliberaţi, iar cei de la închisoare spun că nici nu 
vor fi. 

— Oh, /a naiba. 

— Condiţiile se înrăutăţesc acolo, ai văzut știrile? 

— Bineînţeles. 

— Crezi că e timpul să apelăm la Simons? 

— Da, absolut. 

— Ai numărul lui? 

— Nu, dar îl pot obţine. 

— Sună.-l, zise Perot. 


3, 


Bull Simons își pierdea minţile. 

Se gândea să-și dea foc casei. Era o căsuță veche, cu 
verandă, din grinzi de lemn și s-ar fi aprins ca un morman de 
așchii, și așa ar fi terminat cu ea. Locul era un infern pentru el, 
dar era un infern pe care nu dorea să-l părăsească, deoarece 
ceea ce-l făcea infernal era amintirea dulce-amăruie a 
vremurilor când acolo fusese raiul pentru el. 

Lucille alesese locul. A văzut că i se făcea reclamă într-o 
revistă și împreună au venit din Fort Bragg în Carolina de Nord 
ca să o vadă. La Red Bay, într-o parte săracă a regiunii nord- 
vestice a Floridei, Panhandle, casa dărăpănată era înconjurată 
de patruzeci de acri de pădure pentru cherestea brută. Dar în 
apropiere se afla un lac de doi acri cu biban în el. Lui Lucille i-a 
plăcut foarte mult. 


VP - 98 


Aceasta s-a întâmplat în 1971. Era timpul ca Simons să se 
pensioneze. Fusese colonel de zece ani, iar dacă Raidul Son Tay 
nu l-a putut promova la gradul de general, nimic altceva nu ar fi 
putut-o face. Adevărul era că el nu se integra în Clubul 
Generalului: întotdeauna fusese ofiţer în rezervă, niciodată nu a 
fost la vreo școală militară de prim rang, cum ar fi West Point, 
metodele lui erau neconvenţionale și, în plus, nu se pricepea să 
meargă la petreceri cu băuturi din Washington și să fie 
lingușitor. Știa că era un soldat al naibii de bun. Și dacă lucrul 
acela nu era suficient, atunci Art Simons nu era nici el suficient 
de bun. Prin urmare, s-a pensionat și nu regreta acest demers. 

Își petrecuse cei mai fericiţi ani din viaţă la Red Bay. Toată 
căsnicia lor, el și cu Lucille înduraseră perioade de separare, 
câteodată lungi de un an, fără să se vadă unul pe altul, în timpul 
plecărilor lui în Vietnam, Laos și Coreea. Din momentul în care a 
ieșit la pensie, au fost împreună zi și noapte, în fiecare zi din an. 
Simon creștea porci. Nu știa nimic despre agricultură, dar 
obținea informațiile de care avea nevoie din cărţi și a făcut 
singur împrejmuirile pentru animale. Odată ce operaţiunea a 
fost iniţiată, a descoperit că nu erau multe de făcut decât să 
hrănești porcii și să te uiţi la ei, așadar, petrecea foarte mult 
timp prostindu-se cu cele 150 de arme din colecţie și, în cele din 
urmă, a deschis un mic magazin de arme, unde și le repara pe 
ale lui și ale vecinilor lui și le asigura muniţia. În majoritatea 
zilelor, el și Lucille hoinăreau, de mână, prin pădure și până la 
lac, unde putea prinde biban. Seara, după cină, mergeau în 
dormitor, de parcă s-ar fi pregătit pentru o întâlnire; uneori ea 
venea mai târziu, purtând un capot peste cămașa de noapte și o 
fundă roșie în părul ei negru, și stătea la el pe genunchi... 

Amintiri precum aceasta îi sfâșiau inima. 

Chiar și băieţii păruseră că s-au maturizat, în cele din urmă, în 
timpul acelor vremuri de aur. Harry, cel mai tânăr, s-a întors 
într-o zi acasă și a zis: „Tată, am o dependenţă de heroină și de 
cocaină și am nevoie de ajutorul tău”. Simons știa puţin despre 
droguri. Fumase marijuana o dată, în cabinetul unui doctor din 
Panama, înainte de a le ţine oamenilor lui o prelegere despre 
droguri, doar așa cât să le poată spune că știa despre ce era 
vorba; dar tot ceea ce cunoștea despre heroină era că ucidea 
oamenii. Totuși, a putut să-l ajute pe Harry ţinându-l ocupat, în 
aer liber, construind împrejmuiri pentru porci. A durat ceva timp. 


VP - 99 


De multe ori Harry pleca de acasă în oraș să-și procure droguri, 
însă întotdeauna se întorcea, iar până la urmă nu s-a mai dus în 
oraș. 

Episodul acesta i-a apropiat din nou pe Simons și Harry. 
Simons nu avea să fie vreodată apropiat de Bruce, fiul lui mai 
mare; dar cel puţin reușise să nu se mai îngrijoreze de acest 
băiat. Băiat? Era pe la treizeci de ani și cam la fel de 
încăpățânat ca... desigur, tatăl lui. Bruce îl descoperise pe lisus 
și era hotărât să convingă tot restul lumii să se întoarcă la 
Dumnezeu - pornind de la colonelul Simons, care, practic, l-a 
dat afară. Cu toate acestea, spre deosebire de celelalte elanuri 
tinerești ale lui Bruce - droguri, | Ching, comunităţile care 
promovau viaţa în natură -, lisus a rezistat, iar Bruce cel puţin s- 
a liniștit, având un mod stabil de viață, ca pastor al unei biserici 
micuţe din nord-vestul înghețat al Canadei. 

Oricum, Simons încetase să mai sufere pentru băieţii lui. l-a 
educat cât de bine a putut, pentru vremuri mai bune sau mai 
rele, iar ei ajunseseră bărbaţi și trebuiau să-și poarte singuri de 
grijă. El se ocupa doar de Lucille. 

Ea era o femeie înaltă, frumoasă, sculpturală, cu o înclinaţie 
pentru pălăriile mari. Arăta al naibii de impresionant la volanul 
Cadillac-ului lor negru. Dar, de fapt, ea era opusul formidabilului. 
Era blândă, relaxată și adorabilă. Fiică de profesori, avea nevoie 
de cineva care să ia hotărâri pentru ea, să-l poată urma orbește 
și în care să aibă încredere pe deplin; și a găsit ceea ce căutase 
în Art Simons. La rândul lui, el îi era devotat. Când s-a 
pensionat, a calculat că erau căsătoriţi de treizeci de ani și în tot 
acel timp el nu a fost câtuși de puţin interesat de o altă femeie. 
Doar munca lui, cu mutările în străinătate în interes de serviciu, 
a intervenit între ei; și vremea aceea a trecut. l-a spus: 
„Planurile mele pentru pensie pot fi rezumate într-un singur 
cuvânt: tu”. 

Au petrecut împreună șapte ani minunați. 

Lucille a murit de cancer în 16 martie 1978. 

lar lui Bull Simons i s-a destrămat lumea. 

Se spune că fiecare om are un punct vulnerabil. Simons a 
crezut că regula aceea nu i se aplică și lui. După dispariţia soției 
a știut că se aplică: moartea lui Lucille l-a dărâmat. Ucisese 
mulți oameni și i-a privit pe mulți cum mureau, dar nu a priceput 
înțelesul morţii până atunci. Timp de treizeci și șapte de ani au 


VP - 100 


fost împreună, iar dintr-odată, ea, pur și simplu, nu mai era. 

Fără ea, el nu înțelegea care mai era rostul vieţii. Nimic nu 
mai avea noimă. El era în vârstă de șaizeci de ani și nu se putea 
gândi la un singur motiv nenorocit pentru care să mai trăiască 
încă o zi. Incetă să se mai îngrijească. Mânca hrană rece din 
conserve și și-a lăsat părul - care întotdeauna a fost foarte scurt 
- să crească lung. Hrănea porcii cu religiozitate la 3:45 după- 
amiaza în fiecare zi, știa foarte bine că nu conta aproape deloc 
la ce oră din zi hrăneai un porc. A început să adune câinii 
vagabonzi și în curând a avut treisprezece, care zgâriau mobila 
și făceau mizerie pe podea. 

Știa că era pe punctul de a-și pierde minţile și doar 
autodisciplina de fier care i-a stat în caracter atât de mult timp i- 
a permis să-și păstreze sănătatea mentală. Când s-a gândit 
prima dată să ardă locul din temelii, intuia că judecata lui nu era 
echilibrată și și-a promis sieși că va mai aștepta un an și va 
vedea cum se va simți atunci. 

Ştia că fratele lui, Stanley, se îngrijora pentru el. Stan 
încercase să-l determine să se adune: i-a sugerat să ţină niște 
prelegeri, chiar a încercat să-l convingă să se alăture armatei 
israeliene. Simons avea descendență evreiască, dar se 
considera american: nu dorea să plece în Israel. El nu și-a putut 
aduna forţele. Tot ce putea face era să trăiască de pe o zi pe 
alta. 

Nu avea nevoie de cineva care să aibă grijă de el - niciodată 
nu a avut nevoie de așa ceva. Dimpotrivă, avea nevoie de 
cineva de care să aibă el grijă. Asta făcuse toată viaţa lui. A avut 
grijă de Lucille, de oamenii pe care îi avea în subordine. Nimeni 
nu-l putea salva din depresie, deoarece rolul lui în viaţă era să-i 
salveze pe alţii. De aceea se împăcase cu Harry, dar nu și cu 
Bruce: Harry a venit la el cerându-i să-l salveze de dependenţa 
lui de heroină, însă Bruce a venit să-i ofere să-l salveze pe Art 
Simons apropiindu-l de Dumnezeu. În operaţiunile militare, 
scopul lui Simons fusese întotdeauna să-și aducă toți oamenii 
înapoi acasă. Raidul Son Tay ar fi fost punctul culminant perfect 
pentru cariera lui, dacă ar fi fost prizonieri în tabără pentru a-i 
salva. 

Paradoxal, singura modalitate de a-l salva pe Simons era de 
a-i cere să salveze pe cineva. 

S-a întâmplat la ora două dimineaţa, în 2 ianuarie 1979. 


VP - 101 


Telefonul l-a trezit din somn. 

— Bull Simons? 

Vocea era vag cunoscută. 

— Mda. 

— Sunt T.J. Márquez de la EDS din Dallas. 

Simons își aminti: EDS, Ross Perot, campania pentru 


prizonierii de război, petrecerea din San Francisco... 


— Bună, Tom. 

— Bull, îmi cer scuze că te trezesc. 

— Nu-i nimic. Ce pot face pentru tine? 

— Avem doi oameni în închisoare în Iran și se pare că nu vom 
putea să-i scoatem prin mijloace convenționale. Ai fi dispus să 


ne ajuţi? 


Dacă ar fi dispus? 
— La naiba, da, zise Simons. Când începem? 


VP - 102 


CAPITOLUL PATRU 


1. 


Ross Perot ieși cu mașina de la EDS și întoarse la stânga pe 
Forest Lane, apoi la dreapta pe Autostrada Centrală. Se îndrepta 
spre Hilton Inn de pe Autostrada Centrală și spre Mockingbird. 
Era pe punctul de a le cere la șapte bărbați să-și riște viețile. 

Sculley și Coburn își făcuseră lista. Numele lor erau în frunte, 
urmate de încă cinci. 

Câţi directori americani de corporaţii din secolul XX le 
ceruseră la șapte angajaţi să fie implicaţi într-o evadare? 
Probabil niciunul. 

În timpul nopţii, Coburn și Sculley i-au sunat pe ceilalţi cinci, 
care erau împrăștiați peste tot în Statele Unite, stând cu 
prietenii și rudele după plecarea lor grăbită din Teheran. 
Fiecăruia i s-a spus doar că Perot dorea să se întâlnească în 
aceeași zi cu ei în Dallas. Erau obișnuiți cu telefoanele la miezul 
nopții și convocări bruște - acela era stilul lui Perot - și au fost 
cu toții de acord să vină. 

Când au ajuns în Dallas, au fost dirijaţi departe de sediul EDS 
și trimiși să se cazeze la Hilton Inn. Majoritatea ar fi trebuit să 
ajungă acolo până în acel moment și să-l aștepte pe Perot. 

El se întreba ce vor spune când le va comunica faptul că 
dorea ca ei să se întoarcă în Teheran și să-i scoată pe Paul și Bill 
din închisoare. 

Erau oameni cumsecade, loiali lui, dar loialitatea față de un 
angajator nu se extindea în mod normal până la riscarea 
propriei vieţi. Unii dintre ei ar putea crede că întreaga idee a 
unei salvări prin intermediul violenţei era nesăbuită. Alţii se vor 
gândi la soțiile și copiii lor și de dragul lor vor refuza - cât se 
poate de rezonabil. 

„Nu am niciun drept să le cer oamenilor acestora să facă asta, 
se gândi el. Trebuie să am grijă să nu exercit presiune asupra 
lor. Fără talentul de negustor astăzi, Perot: doar comunicarea 
directă. Ei trebuie să înţeleagă că sunt liberi să spună: «Nu, 


VP - 103 


mersi, șefule, nu mă pune la socoteală.» Câţi dintre ei se vor 
oferi voluntari?” 

Unul din cinci, aprecie Perot. 

Dacă asta era situaţia, va dura câteva zile să întocmească o 
echipă și s-ar putea trezi cu oameni care nu cunoșteau 
Teheranul. 

Dacă nu se oferea niciunul voluntar? 

Trase în parcarea de la Hilton Inn și opri motorul. 

e 

Jay Coburn privi în jurul lui. Mai erau încă patru bărbaţi în 
cameră: Pat Sculley, Glenn Jackson, Ralph Boulware și Joe 
Poché. Încă doi erau pe drum: Jim Schwebach venea din Eau 
Claire, Wisconsin, și Ron Davis, din Columbus, Ohio. 

Nu erau duzina de ticăloși. 

În costumele lor de afaceri, cu cămăși albe și cravate sobre, 
cu tunsorile lor scurte și feţele proaspăt bărbierite și bine 
hrăniţi, arătau a ceea ce erau de fapt: directori americani 
obișnuiți. Era greu să-i vezi ca pe un comando de mercenari. 

Coburn și Sculley făcuseră liste separate, dar acești cinci 
bărbaţi fuseseră pe ambele liste. Fiecare a lucrat în Teheran - 
mai toți au fost în echipa de evacuare a lui Coburn. Fiecare avea 
fie experiență militară sau vreo aptitudine relevantă. Fiecare era 
un om în care Coburn avea încredere pe deplin. 

În timp ce Sculley îi suna în orele timpurii ale diminetii, 
Coburn a mers să vadă dosarele individuale ale salariaţilor și a 
întocmit o mapă pentru fiecare bărbat, detaliindu-i vârsta, 
înălțimea, greutatea, starea civilă și cunoștințele despre 
Teheran. Când au ajuns în Dallas, fiecare dintre ei a completat 
un alt formular în care își prezenta experienţa militară, școlile 
militare frecventate, pregătirea în ceea ce privește armele și 
alte abilităţi speciale. Mapele erau pentru colonelul Simons, care 
era pe drum dinspre Red Bay. Dar, înainte de a sosi Simons, 
Perot trebuia să-i întrebe pe acești bărbaţi dacă erau dornici să 
se ofere voluntari. 

Pentru întâlnirea lui Perot cu ei, Coburn plătise cazarea în trei 
camere învecinate. Doar camera din mijloc avea să fie folosită: 
camerele din stânga și din dreapta fuseseră închiriate în semn 
de precauţie împotriva celor care trăgeau cu urechea. Totul era 
destul de melodramatic. i 

Coburn îi studia pe ceilalți, întrebându-se ce gândeau. Incă nu 


VP - 104 


li s-a spus despre ce era toată această întâlnire, însă, probabil, 
ghiciseră. 

El nu avea de unde ști ce gândea Joe Poche: nimeni nu putea 
ști vreodată. Un bărbat scund și tăcut, de treizeci și doi de ani, 
Poche își ţinea emoţiile ascunse. Vocea îi era întotdeauna 
scăzută și echilibrată, iar faţa, în general lipsită de expresie. 
Activase șase ani în armată și a avut parte de acţiune în calitate 
de comandant al unei baterii de obuziere în Vietnam. A tras 
aproape cu fiecare armă pe care o avea armata până la un 
anume nivel de îndemânare și-și pierduse timpul prin Vietnam 
exersând cu o armă de calibrul 45. Petrecuse doi ani cu EDS în 
Teheran, mai întâi proiectând sistemul de înrolare - programul 
de calculator care enumera numele persoanelor eligibile pentru 
a beneficia de asistenţă medicală - și mai târziu ca programator 
responsabil de încărcarea fișierelor ce alcătuiau baza de date 
pentru întregul sistem. Coburn îl știa un om care gândea logic și 
precaut, un om care nu și-ar da consimțământul pentru orice 
idee sau plan până ce nu l-a analizat din toate unghiurile și nu s- 
a gândit la toate consecinţele pe îndelete și cu atenţie. Umorul 
și intuiţia nu se găseau printre atuurile lui: dar inteligenţa și 
răbdarea, da. 

Ralph Boulware era de departe cu peste zece centimetri mai 
înalt decât Poche. Unul dintre cei doi bărbaţi de culoare de pe 
listă, avea faţa dolofană și ochii mici, pătrunzători și vorbea 
foarte încet. Petrecuse nouă ani în Forţele Aeriene ca tehnician, 
lucrând la calculatorul complex de bord și la sistemele radar ale 
bombardierelor. In Teheran, pe o perioadă de numai nouă luni, a 
început ca manager de pregătire a datelor și foarte repede a 
fost promovat în funcția de manager al unui centru de date. 
Coburn îl știa foarte bine și îl plăcea foarte mult. In Teheran s-au 
îmbătat de multe ori. Copiii lor s-au jucat împreună și soțiile lor 
au devenit prietene. Boulware își iubea familia, prietenii, locul 
de muncă, dar iubea și viaţa. Îi plăcea viata mai mult decât 
oricui altcuiva la care s-ar fi putut gândi Coburn, cu o excepţie 
posibilă în persoana lui Ross Perot. Boulware era, de asemenea, 
un nemernic foarte independent. Ca mulţi negri de succes, era 
puțin hipersensibil și îi plăcea să lămurească faptul că asupra lui 
nu trebuia să-ţi exerciți autoritatea. In Teheran, de Ashura, când 
a intrat în jocul de poker cu miză mare împreună cu Coburn și 
Paul, toţi ceilalți au dormit în casă, de siguranță, după cum 


VP - 105 


fusese convenit anterior; însă Boulware nu a făcut asta. Nu a 
vorbit cu nimeni, nu a anunţat pe nimeni: a plecat, pur și simplu, 
acasă. Câteva zile mai târziu a hotărât că munca pe care o 
făcea nu justifica riscul pentru siguranţa lui, așadar, s-a întors în 
Statele Unite. Nu era un bărbat care să alerge cu haita doar 
pentru că era o haită: dacă el credea că haita alerga în direcţia 
greșită, pleca de acolo. Era cel mai sceptic din grupul care se 
aduna la Hilton Inn: dacă cineva avea să trateze cu dispreț 
ideea unei evadări, Boulware ar fi făcut-o. 

Glenn Jackson arăta mai puţin a mercenar decât oricare dintre 
ei. Un om blând, cu ochelari, nu avea experienţă militară, dar 
era un vânător entuziast și un ţintaș expert. Cunoștea Teheranul 
foarte bine, deoarece a lucrat acolo pentru Bell Helicopter, 
precum și pentru EDS. „E un tip atât de deschis, direct și sincer, 
chibzuia Coburn, încât e greu să ţi-l imaginezi implicându-se în 
minciuna și violenţa pe care le reprezintă o evadare din 
închisoare”. Jackson era, de asemenea, baptist - ceilalți erau 
catolici, cu excepţia lui Poche care nu-și dezvăluia credinţa -, iar 
baptiștii erau faimoși pentru că dădeau cu pumnul în Biblie și nu 
în fețele oamenilor. Coburn se întreba cum va reacţiona Jackson. 

El avea aceeași grijă și în ceea ce-l privea pe Pat Sculley. 
Acesta avea un trecut bun în domeniul militar - fusese timp de 
cinci ani în armată, terminând în funcţia de instructor de 
grăniceri în rangul de căpitan -, dar nu avea experienţă în luptă. 
Agresiv și direct în afaceri, el era unul dintre cei mai străluciți 
tineri directori de viitor ai EDS. La fel ca și Coburn, Sculley era 
un optimist de nestăpânit, însă, în timp ce atitudinile lui Coburn 
fuseseră temperate de război, Sculley avea naivitatea tinereţii. 
„Dacă operaţiunea asta devine violentă, se întreba Coburn, va fi 
Sculley suficient de dur încât să-i facă față?” 

Dintre cei doi bărbaţi care nu ajunseseră încă, unul era cel 
mai calificat pentru a participa la o evadare din închisoare, iar 
celălalt, probabil, cel mai puţin. 

Jim Schwebach știa mai multe despre luptă decât despre 
calculatoare. Timp de unsprezece ani în armată, servise în 
cadrul Grupului de Forțe Speciale al cincilea în Vietnam, cu 
misiuni de comando în care s-a specializat Bull Simons, 
operaţiuni clandestine în spatele liniilor inamice; și avea chiar 
mai multe medalii decât Coburn. Deoarece petrecuse atât de 
mulți ani în armată, era încă director de nivel scăzut, în ciuda 


VP - 106 


vârstei lui, de treizeci și cinci de ani. Fusese inginer de sistem 
stagiar când a plecat în Teheran, dar era matur și demn de 
încredere, iar Coburn l-a numit șef de echipă în timpul evacuării. 
Deși măsura doar aproximativ 1,60 m, Schwebach avea ţinuta 
dreaptă, cu bărbia sus, a multor bărbaţi scunzi și spiritul 
neîmblânzit de luptător, care e singura armă de apărare a 
băiatului celui mai mic din clasă. Indiferent cât era scorul, putea 
fi 12-0, nouă reprize și două eliminări, Schwebach ar fi pe 
marginea băncii de rezerve, ţinându-se strâns și încercând să 
găsească o modalitate de a obţine încă o lovitură. Coburn îl 
admira fiindcă s-a oferit voluntar - dintr-un înalt patriotism - 
pentru deplasări suplimentare în Vietnam. „În luptă, se gândea 
Coburn, Schwebach ar fi ultimul individ pe care ai vrea să-l iei 
prizonier - dacă ai preferinţe, te-ai asigura că îl ucizi pe micul 
nemernic înainte de a-l captura, ţi-ar crea atât de multe 
probleme”. 

Cu toate acestea, îndrăzneala lui Schwebach nu era vizibilă 
imediat. El arăta ca orice individ obișnuit. De fapt, abia dacă îl 
observai. În Teheran a locuit mai departe spre sud decât toţi 
ceilalți, într-un cartier unde nu mai erau alţi americani. Și, cu 
toate acestea, deseori s-a plimbat pe străzi, purtând o geacă 
veche și ponosită, blugi și o căciulă tricotată, și nu l-a deranjat 
nimeni niciodată. Se putea pierde într-o mulțime de oameni sau 
în două - un talent ce i-ar putea fi de folos în cazul unei evadări 
din închisoare. 

Celălalt bărbat care lipsea era Ron Davis. La treizeci de ani, 
era cel mai tânăr de pe listă. Fiul unui agent de asigurări negru, 
sărac, David s-a ridicat repede în lumea albă a Americii 
corporatiste. Puţini oameni care începeau, cum a făcut-o el, în 
operațiuni progresau în administrarea acelei părţi a afacerii care 
implica direct clientul. Perot era în mod deosebit mândru de 
Davis: „Progresul în carieră al lui Ron este ca lansarea unei 
navete spre Lună”, spunea el. David dobândise o bună 
cunoaștere a limbii farsi într-un an și jumătate cât a stat în 
Teheran, lucrând sub comanda lui Keane Taylor, nu la contractul 
cu ministerul, ci la un proiect mai mic, separat, de 
computerizare a Băncii Omran, a Șahului. Davis era vesel, 
ușuratic, plin de glume, o variantă juvenilă a lui Richard Pryor, 
dar fără vulgaritatea acestuia. Coburn credea că el era cel mai 
sincer dintre bărbaţii de pe listă. Lui Davis îi venea ușor să se 


VP - 107 


deschidă și să vorbească despre sentimentele lui și viața 
personală. Din acel motiv, Coburn îl considera vulnerabil. Pe de 
altă parte, poate abilitatea de a vorbi onest despre tine altora 
era un semn de mare încredere și de forță interioară. 

Oricare ar fi fost adevărul despre duritatea emoţională a lui 
Davis, din punct de vedere fizic, el era călit. Nu avea experiență 
militară, însă deţinea centura neagră la karate. Odată, în 
Teheran, l-au atacat trei bărbaţi și au încercat să-l jefuiască: i-a 
bătut pe toţi în câteva secunde. La fel ca și abilitatea lui 
Schwebach de a rămâne inobservabil, faptul că Davis știa karate 
constituia un talent care ar fi putut deveni util. 

Asemeni lui Coburn, toţi cei șase bărbaţi aveau treizeci de ani 
sau peste. Toţi erau căsătoriţi. Și toţi aveau copii. 

Ușa se deschise și intră Perot. 

Dădu mâna, spunând „Ce mai faci?” și „Mă bucur să te văd!” 
ca și cum ar fi vorbit foarte serios, și amintindu-și de numele 
soțiilor și copiilor lor. „E bun când vine vorba de oameni”, se 
gândi Coburn. 

— Schwebach și Davis nu au ajuns încă, îi spuse Coburn. 

— Bine, zise Perot așezându-se. Va trebui să mă întâlnesc cu 
ei mai târziu. Trimite-i la biroul meu de îndată ce sosesc. 

Făcu o pauză. 

— Le voi spune exact ce vă spun vouă tuturor. 

Făcu din nou o pauză, ca și cum își aduna gândurile. Apoi se 
încruntă și îi privi cu duritate. 

— Am nevoie de voluntari pentru un proiect care ar putea 
implica pierderea vieţii. În această etapă, nu vă pot spune 
despre ce e vorba, deși, probabil, ghiciţi. Vreau să vă gândiţi 
cinci, zece minute sau, poate, mai mult, apoi reveniţi și vorbiți 
cu mine câte unul, pe rând. Gândiţi-vă serios. Dacă alegeţi, din 
orice motiv, să nu vă implicaţi, puteţi doar să menționați lucrul 
acesta și nimeni din afara acestei camere nu va ști vreodată. 
Dacă decideţi să vă oferiţi voluntari, vă voi dezvălui mai multe. 
Acum plecați și gândiţi-vă. 

S-au ridicat cu toţii în picioare și, unul câte unul, au părăsit 
camera. 

e 

„Aș putea fi omorât pe Autostrada Centrală”, se gândi Joe 
Poche. 

Știa foarte bine care era proiectul periculos: urmau să-i scoată 


VP - 108 


pe Paul și Bill din închisoare. 

A bănuit acest lucru de la ora 2:30 dimineaţa, când a fost 
trezit din somn, în casa soacrei lui din San Antonio, de un apel 
telefonic de la Sculley. Pat, cel mai slab mincinos din lume, i-a 
spus: „Ross mi-a cerut să te sun. Vrea să vii în Dallas la primele 
ore ale dimineţii ca să începi munca pentru un studiu în 
Europa”. 

Poche i-a replicat: 

— Pat, de ce naiba mă suni la două și jumătate dimineaţa ca 
să-mi spui că Ross vrea ca eu să lucrez la un studiu în Europa? 

— E destul de important. Trebuie să știm când poţi veni aici. 

„OK, reflectă Poche resemnat, e ceva despre care nu poate 
vorbi la telefon”. 

— Primul meu zbor e, probabil, pe la ora șase sau șapte 
dimineața. 

— Foarte bine. K 

Poche și-a făcut rezervare la avion, apoi s-a întors în pat. In 
timp ce își programa ceasul deșteptător pentru ora cinci 
dimineaţa, i-a spus soţiei sale: 

— Nu știu la ce se referă toată povestea asta, dar îmi doresc 
ca măcar o dată cineva să fie direct. 

De fapt, avea o idee destul de clară despre ce era toată 
povestea, iar suspiciunile i-au fost confirmate mai târziu în ziua 
aceea, când Ralph Boulware s-a întâlnit cu el în staţia de 
autobuz de la Coit Road și, în loc să-l ducă la EDS, l-a condus cu 
mașina la Hilton Inn și a refuzat să spună despre ce era vorba. 

Lui Poche îi plăcea să plănuiască totul în cel mai mic detaliu, 
și avea suficient de mult timp pentru a reflecta asupra ideii de a- 
i scoate pe Paul și Bill din închisoare. Il făcea să fie bucuros, al 
naibii de bucuros. Îi amintea de zilele de demult, când nu erau 
decât trei mii de oameni în întreaga corporație EDS și au vorbit 
despre Loialitate. Era cuvântul lor pentru o întreagă serie de 
atitudini și de credinţe despre cum ar trebui să se comporte o 
companie cu angajaţii săi. Atâta vreme cât îţi ofereai efortul 
maxim pentru companie, aceasta urma să-ţi fie alături în orice 
împrejurare: când erai bolnav, când aveai probleme personale 
sau de familie, când intrai în vreun fel de bucluc... Era, oarecum, 
ca o familie. Poche se simţea bine în legătură cu acest lucru, 
deși nu vorbea despre un astfel de sentiment - nu vorbea prea 
mult despre niciunul dintre sentimentele lui. 


VP - 109 


EDS se schimbase de atunci. Cu zece mii de oameni în loc de 
trei mii, atmosfera de familie nu mai putea fi atât de intensă. 
Nimeni nu mai vorbea despre Loialitate. Dar ea încă se simţea: 
această întâlnire a dovedit-o. Și, în ciuda faptului că faţa lui era 
la fel de inexpresivă ca oricând, Joe Poche era bucuros. 
Bineînțeles că vor intra acolo și-i vor scoate pe prietenii lor din 
închisoare. Poche era fericit doar că i se dădea șansa de a face 
parte din echipă. 

e 

Contrar așteptării lui Coburn, Ralph Boulware nu disprețuia 
ideea unei salvări. Boulware cel sceptic și independent în 
gândire era la fel de entuziast faţă de această idee ca toți 
ceilalți. Și el ghicise ce se petrecea, ajutat, precum Poché, de 
inabilitatea lui Sculley de a minţi convingător. 

Boulware și familia lui stăteau cu prietenii în Dallas. De Anul 
Nou, el nu a făcut nimic deosebit, iar soţia l-a întrebat de ce nu 
mergea la birou. A răspuns că nu avea nimic de făcut acolo. Ea 
nu a crezut acest lucru. Mary Boulware era singura persoană din 
lume care îl putea cicăli pe Ralph, și, în final, el s-a dus la birou. 
Acolo s-a întâlnit cu Sculley. 

— Ce se întâmplă? întrebase Boulware. 

— Oh, nimic, răspunsese Sculley. 

— Ce faci? 

— Fac rezervări la avion, în mare parte. 

Starea de spirit a lui Sculley părea ciudată. Boulware îl 
cunoștea foarte bine - în Teheran mergeau cu mașina împreună 
dimineaţa la lucru și instinctul îi spunea că Sculley îi ascundea 
adevărul. 

— Ceva nu e în regulă, zise Boulware. Ce se petrece? 

— Nu se petrece nimic, Ralph! 

— Ce măsuri iau ei în legătură cu Paul și Bill? 

— Acţionează pe toate canalele pentru a încerca să-i scoată 
de acolo. Cauţiunea este de treisprezece milioane de dolari și 
trebuie să trimitem banii în ţară... 

— Prostii. Întregul sistem guvernamental, întregul sistem 
judiciar s-a dărâmat acolo. Nu au mai rămas canale de legătură. 
Ce intenţionaţi cu toţii să faceți? 

— Uite, nu te îngrijora în legătură cu această chestiune. 

— N-o să intraţi să-i scoateţi voi, nu-i așa? 

Sculley nu zise nimic. 


VP - 110 


— Hei, luaţi-mă și pe mine, propuse Boulware. 

— Cum adică să te luăm și pe tine? 

— E evident că veţi încerca să faceți ceva. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Haide să nu ne mai jucăm. Contati și pe mine. 

— Bine. 

Pentru el, era o decizie simplă. Paul și Bill erau prietenii lui și 
putea la fel de bine să fi fost Boulware în închisoare, caz în care 
ar fi vrut ca prietenii lui să vină și să-l scoată de acolo. 

Mai era un factor. Boulware ţinea foarte mult la Pat Sculley. 
La naiba, îl iubea pe Sculley. De asemenea, se simţea foarte 
protector față de el. După părerea lui Boulware, Sculley chiar nu 
înţelegea că lumea era plină de corupție și crimă, și păcat: el 
vedea doar ce voia să vadă, un trai îmbelșugat pentru fiecare, 
un Chevrolet în fața fiecărei case, o lume a iubirii materne și a 
plăcintei cu mere. Dacă Sculley avea să fie implicat într-o 
evadare, ar avea nevoie de Boulware ca să aibă grijă de el. Era 
un sentiment ciudat să ai prin preajmă un alt bărbat mai mult 
sau mai puţin de vârsta ta, dar asta era realitatea. 

La lucrul acesta se gândea Boulware în ziua de Anul Nou și 
simţea la fel și în acea zi la Hilton Inn. Prin urmare, se întoarse 
în camera de hotel și-i spuse lui Perot ce i-a spus și lui Sculley: 

— Treceţi-mă și pe mine la socoteală. 

e 

Lui Glenn Jackson nu-i era frică să moară. 

Ştia ce se întâmpla după moarte și nu avea temeri. Când 
Domnul voia să-l cheme acasă, desigur, el era pregătit să plece. 

Totuși, era preocupat de familia lui. Membrii ei fuseseră 
evacuaţi din Iran și locuiau acasă la mama lui, în partea de est a 
Texasului. Încă nu avusese timp să înceapă să caute un loc în 
care să trăiască laolaltă cu toţii. Dacă se implica în această 
acțiune, nu va avea timp să se mobilizeze și să aibă grijă de 
problemele familiei: vor fi lăsate în grija lui Carolyn. Fiind pe 
cont propriu cu toate aspectele în speţă, ea va trebui să refacă 
viața familiei în State, să găsească o casă, să-i înscrie pe Cheryl, 
Cindy și Glenn Junior la școală, să cumpere sau să închirieze 
mobilă... 

Carolyn era genul de persoană dependentă de altcineva. Nu îi 
va fi ușor. 

În plus, ea era deja foarte supărată pe el. A venit cu el în 


VP - 111 


Dallas în acea dimineaţă, dar Sculley i-a spus să o trimită acasă. 
Nu i s-a permis să se cazeze la Hilton Inn cu soțul ei. Lucrul 
acela a înfuriat-o. 

Dar și Paul, și Bill aveau soţii. „Să iubeşti pe aproapele tău ca 
pe tine însuţi”. Era de două ori scris în Biblie: Leviticul, capitolul 
19, versetul 18; și Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 
19. Jackson se gândi: „Dacă eu aș fi ţinut prizonier în închisoare 
în Teheran, cu siguranţă, mi-ar plăcea ca un semen să facă ceva 
pentru mine”. 

Astfel s-a oferit voluntar. 

e 

Sculley luase hotărârea cu câteva zile în urmă. Înainte ca 
Perot să înceapă să vorbească despre o operațiune de salvare, 
Sculley a tot discutat ideea. S-a gândit prima dată la aceasta în 
ziua în care a zburat cu avionul din Teheran împreună cu Joe 
Poche și cu Jim Schwebach. Sculley fusese supărat că îi lăsa în 
urmă pe Paul și Bill, cu atât mai mult cu cât Teheranul devenise, 
într-un mod tulburător, mult mai violent în ultimele câteva zile. 
De Crăciun, doi afgani prinși furând în bazar au fost de îndată 
spânzurați de mulţime; iar un șofer de taxi care a încercat să nu 
stea la rând într-o staţie de benzină a fost împușcat în cap de un 
soldat. Ce le vor face americanilor odată ce vor începe 
operațiunea? Abia dacă te puteai gândi la asta. 

În avion, Sculley a stat lângă Jim Schwebach. Au căzut de 
acord că viețile lui Paul și Bill se aflau în pericol. Schwebach, 
care nu avea experienţă în operaţiuni clandestine de comando, 
a fost de acord cu Sculley că ar putea fi posibil ca o mână de 
americani hotărâți să salveze doi bărbaţi dintr-o închisoare 
iraniană. 

Așadar, Sculley a rămas surprins și încântat când, peste trei 
zile, Perot a spus: „Și eu m-am tot gândit la același lucru”. 

Sculley și-a pus singur numele pe listă. 

Nu avea nevoie să se mai gândească. 

El s-a oferit voluntar. 

e 

De asemenea, Sculley a pus și numele lui Coburn pe listă - 
fără să-i spună lui Coburn. 

Până în acel moment, Coburn cel fără griji, care trăia de pe o 
zi pe alta, nici măcar nu luase în calcul să fie și el în echipă. 

Dar Sculley a avut dreptate: Coburn dorea să meargă. 


VP - 112 


Jay se gândi: „Lui Liz n-o să-i placă”. 

Oftă. Erau multe lucruri care nu-i plăceau soției lui zilele 
acelea. 

„Se ţinea scai, chibzui el. Ei nu-i plăcea că el era în armată, 
nici faptul că avea hobby-uri care-l răpeau de lângă ea și, de 
asemenea, că lucra pentru un șef ce nu ezita să-l sune la orice 
oră din zi sau din noapte pentru misiuni de lucru speciale”. 

El nu a trăit niciodată în felul în care dorea ea și era, probabil, 
prea târziu ca să înceapă atunci. Dacă el merge în Teheran 
pentru a-i salva pe Paul și Bill, s-ar putea ca Liz să îl urască din 
cauza asta. Dar dacă nu va merge, el o va uri, probabil, pe ea 
pentru că l-a forţat să rămână. 

„Îmi pare rău, Liz, se gândi el; o luăm de la capăt”. 

(J 

Jim Schwebach sosi mai târziu în cursul după-amiezii, dar auzi 
acelaşi discurs din partea lui Perot. 

Schwebach avea un foarte bine dezvoltat simț al datoriei. 
(Cândva a dorit să devină preot, însă doi ani într-un seminar 
catolic l-au făcut să i se acrească de religia organizată.) A 
petrecut unsprezece ani în armată și s-a oferit voluntar în raiduri 
repetate în Vietnam, din același simţ al datoriei. În Asia a văzut 
foarte mulţi oameni care-și făceau meseria necorespunzător, iar 
el știa că-și făcea meseria lui bine. A reflectat: „Dacă eu mă 
retrag, altcineva va face ceea ce fac eu, dar e/o va face greșit 
și, în consecință, un bărbat își va pierde braţul, piciorul sau 
viaţa. Am fost antrenat să fac acest lucru și mă pricep, și le 
datorez lor să fac mai departe acest lucru”. 

Simţea la fel în legătură cu misiunea de salvare a lui Paul și 
Bill. El era singurul membru al echipei propuse care a mai 
întreprins, de fapt, genul acesta de lucru înainte. Ei aveau 
nevoie de el. 

Oricum, lui îi plăcea. Era un luptător prin natura lui. Poate 
acest lucru se datora faptului că avea o înălțime de 1,67 m. 
Lupta reprezenta talentul lui, acolo se regăsea. Nu a ezitat să se 
ofere voluntar. 

Abia aștepta să înceapă. 

e 

Totuși, Ron Davis, al doilea bărbat de culoare de pe listă și cel 
mai tânăr dintre ei toţi, a ezitat. 

A sosit în Dallas devreme în acea dimineaţă și a fost condus 


VP-113 


direct la sediul EDS de pe Forest Lane. Nu îl întâlnise niciodată 
pe Perot, dar a vorbit cu el la telefon din Teheran în timpul 
evacuării. În acea perioadă, vreme de câteva zile, au ţinut o linie 
telefonică deschisă între Dallas și Teheran zi și noapte. Cineva 
trebuia să doarmă cu telefonul la ureche la capătul firului din 
Teheran și frecvent acea sarcină îi revenea lui Davis. Odată a 
sunat Perot însuși. 

— Ron, știu că lucrurile stau urât acolo și, cu siguranţă, 
apreciem faptul că ești acolo. Te pot ajuta cu ceva? 

Davis era surprins. El făcea doar ceea ce făceau și prietenii lui 
și nu aștepta mulţumiri speciale. Însă avea o grijă anume: 

— Soţia mea e însărcinată și nu am văzut-o de ceva vreme, i- 
a zis el lui Perot. Dacă aţi putea ruga pe cineva să o sune și să-i 
spună că sunt bine și că voi veni acasă cât de curând posibil, v- 
aș fi recunoscător. 

Davis a fost surprins să afle de la Marva, mai târziu, că Perot 
nu a pus pe cineva să o sune -a sunat el însuși. 

Și când l-a întâlnit pe Perot pentru prima dată, Davis a fost 
încă o dată impresionat. Perot clătină cordial din cap și întrebă: 

— Bună, Ron, ce mai faci? 

Ca și cum ar fi fost prieteni de ani de zile. 

Cu toate acestea, ascultând discursul lui Perot despre 
„pierderea vieţii”, Davis avu îndoieli. Dorea să știe mai multe 
despre misiunea de salvare. Va fi bucuros să-i ajute pe Paul și 
Bill, dar avea nevoie să fie asigurat că întregul proiect va fi bine 
organizat și profesionist. 

Perot i-a povestit despre Bull Simons și asta l-a liniștit. 

e 

Perot era, pur și simplu, foarte mândru de ei. 

Fiecare s-a oferit voluntar. 

Stătea în birou. Era întuneric afară. Îl aștepta pe Simons. 

Zâmbitorul Jay Coburn; copilărosul Pat Sculley; Joe Pochă, 
omul de fier; Ralph Boulware cel înalt, negru și sceptic; 
temperatul Glenn Jackson; Jim Schwebach bătăușul; Ron Davis 
comicul. 

Cu toţii erau acolo! 

Era recunoscător și mândru deopotrivă, deoarece povara pe 
care și-au asumat să o poarte pe umeri era mai mult a lui decât 
a lor. 

Din toate punctele de vedere, fusese o zi nemaipomenită. 


VP - 114 


Simons a fost de acord imediat să vină și să ajute. Paul Walker, 
un bărbat responsabil cu securitatea la EDS, care (întâmplător) 
a fost în subordinea lui Simons în Laos, a urcat urgent în avion în 
toiul nopţii și a zburat până în Red Bay, pentru a avea grijă de 
porcii și de câinii lui Simons. lar șapte directori tineri au renunţat 
la tot în momentul în care au fost anunţaţi și au consimţit să 
plece cu avionul spre Iran și să organizeze o evadare. 

In acele momente ei erau pe hol, în sala de consiliu a EDS, 
așteptându-l pe Simons, care se cazase la Hilton Inn și plecase 
la cină cu T.J. Márquez și cu Merv Stauffer. 

Perot se gândi la Stauffer. Mic și îndesat, cu ochelari, în vârstă 
de patruzeci de ani, absolvent de studii economice, Stauffer era 
mâna dreaptă a lui Perot. Avea încă memoria vie a primei lor 
întâlniri, când el i-a luat interviu lui Stauffer. Absolvent al unui 
colegiu din Kansas, Merv arăta ca și cum ar fi ieșit dintr-o fermă, 
cu haina ieftină și pantalonii lui largi. Purtase șosete albe. 

In timpul interviului, Perot a explicat, cât putea de politicos, 
că șosetele albe nu se prea potriveau cu o întâlnire de afaceri. 

Numai că șosetele erau singura greșeală pe care a făcut-o 
Stauffer. El l-a impresionat pe Perot ca fiind un om inteligent, 
dur, organizat și obișnuit cu munca grea. 

Pe măsură ce treceau anii, Perot și-a dat seama că Stauffer 
mai avea și alte talente folositoare, cum ar fi o memorie a 
detaliilor uimitoare - ceva ce îi lipsea lui Perot. El era complet 
imperturbabil. Cât și un mare diplomat. Când EDS prelua un 
contract, deseori însemna cooptarea unui departament existent 
de procesare de date, cu personalul aferent. Lucrul acesta putea 
fi dificil: angajaţii erau, în mod firesc, prudenţi, iritabili și 
câteodată antipatici. Merv Stauffer - calm, zâmbitor, serviabil, 
convingător, pe alocuri hotărât - putea să-i facă să-și recapete 
încrederea în ei înșiși ca nimeni altcineva. 

Incepând de la sfârșitul anilor '60, el a lucrat direct cu Perot. 
Specializarea lui era să ia o idee neclară și nebunească din 
imaginaţia neastâmpărată a lui Perot, să o analizeze în 
ansamblul ei, să adune bucăţile laolaltă și să o facă să 
funcționeze. Din când în când ajungea la concluzia că ideea era 
impracticabilă, iar când Stauffer spunea asta, Perot începea să 
se gândească la faptul că, poate, era nerealizabilă. 

Apetitul lui pentru muncă era enorm. Chiar și în rândul 
obsedaţilor de muncă de la etajul 7, Stauffer era excepţional. Pe 


VP - 115 


lângă faptul că punea în practică ceea ce Perot visa cu o noapte 
înainte, el controla compania imobiliară și pe cea petrolieră, 
administra investiţiile lui Perot și îi planifica averea. 

Cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Simons, a hotărât 
Perot, era aceea de a-l da pe mâna lui Merv Stauffer. 

Ross se întreba dacă Simons se schimbase. Trecuseră mulţi 
ani de când s-au văzut ultima dată. Ocazia fusese un banchet. 
Simons i-a spus atunci o poveste. 

În timpul Raidului Son Tay, elicopterul lui Simons a aterizat 
într-un loc greșit. Era un fort foarte asemănător cu lagărul de 
prizonieri, dar la o depărtare de peste 350 de metri, și avea o 
cazarmă plină cu soldaţi inamici care dormeau. Treziţi de 
zgomot și de semnalele luminoase, soldaţii au început să iasă 
împleticindu-se din cazarmă, somnoroși, pe jumătate îmbrăcaţi, 
cu armele asupra lor. Simons stătea în afara ușii, cu o ţigară 
aprinsă în gură. Lângă el era un sergent solid. Pe măsură ce 
fiecare soldat ieșea pe ușă, vedea incandescenţa ţigării lui 
Simons și ezita. Simons îl împușca. Sergentul îi azvârlea 
cadavrul într-o parte, apoi îl aștepta pe următorul. 

Perot nu a putut rezista să nu pună întrebarea: 

— Câţi oameni ai omorât? 

— Trebuie să fi fost vreo șaptezeci, optzeci, a răspuns Simons 
cu 0 voce prozaică. 

Simons fusese un mare soldat, dar în prezent era crescător de 
porci. Mai era în formă? Avea șaizeci de ani și suferise un infarct 
chiar înainte de Son Tay. Mai avea mintea ascuţită? Mai era încă 
un mare conducător de oameni? 

El va dori control total asupra operațiunii de salvare, Perot era 
sigur de asta. Colonelul va acţiona în felul lui sau nu va acţiona 
deloc. Lucrul acesta îi convenea foarte bine lui Perot: așa 
proceda el, angaja cel mai bun om pentru misiunea respectivă, 
apoi îl lăsa să-și facă treaba. Dar mai era Simons cel mai mare 
salvator din lume? 

Auzi voci în biroul exterior. Ajunseseră. Se ridică în picioare, 
iar Simons intră cu T.J. Márquez și cu Merv Stauffer. 

— Colonele Simons, ce mai faci? întrebă jovial Perot. 

Niciodată nu-i spunea lui Simons „Taurul” - credea că era 
răsuflat. 

— Bună, Ross, răspunse Simons, dând mâna cu el. 

Strângerea de mână a fost fermă. Simons era îmbrăcat ca în 


VP - 116 


fiecare zi, în pantaloni kaki. Gulerul de la cămașă îi era deschis, 
lăsând să i se vadă mușchii gâtului masiv. Părea mai bătrân: 
avea mai multe linii pe faţa aceea agresivă, mai mult cenușiu în 
părul tuns scurt, care era, de asemenea, mai lung decât îl 
văzuse Perot vreodată. Însă „Taurul” părea în formă și călit. Încă 
avea aceeași voce groasă, înăsprită de tutun, cu o urmă 
estompată, dar clară a unui accent din New York. Ducea mapele 
pe care Coburn le întocmise pentru voluntari. 

— Așezaţi-vă, zise Perot. Aţi luat cina cu toţii? 

— Am fost la Dusty's, l-a înștiințat Stauffer. 

— Când a fost ultima dată verificată de microfoane această 
încăpere? întrebă Simons. _ 

Perot zâmbi. Simons era încă abil și voinic. Bun. li răspunse: 

— Nu a fost niciodată verificată, colonele. 

— De acum înainte vreau ca fiecare încăpere pe care o 
folosim să fie verificată. 

Stauffer preciză: 

— Mă voi ocupa de asta. 

Perot adăugă: 

— De orice ai avea nevoie, colonele, doar spune-i lui Merv. 
Acum să discutăm un minut afaceri. Cu siguranţă, apreciem 
faptul că ai venit aici să ne ajuţi, și dorim să-ţi oferim o 
recompensă... 

— Nici să nu vă gândiţi la asta, replică Simons cu glas aspru. 

— Bine... 

— Nu vreau plată pentru că salvez americani care au 
probleme, zise Simons. Nu am primit niciodată vreun premiu 
pentru asta încă, și nu vreau să încep acum. 

Simons era ofensat. Forța nemulțumirii lui umplu încăperea. 
Perot bătu repede în retragere: Simons era unul dintre foarte 
puţinii oameni faţă de care afișa precauţie. 

„Luptătorul cel în vârstă nu s-a schimbat câtuși de puţin”, se 
gândi Perot. 

— Bine. Echipa te așteaptă în camera de consiliu. Văd că ai 
mapele, însă știu că vei dori să faci propria evaluare a 
bărbaților. Toţi cunosc Teheranul și toţi au fie experienţă 
militară, fie vreo aptitudine care ar putea fi eficace, dar, în final, 
alegerea echipei depinde de tine. Dacă, din orice motiv, nu-ţi 
place de acești oameni, mai chemăm alţii. Tu ai comanda aici. 

Perot spera ca Simons să nu respingă pe nimeni, însă trebuia 


VP - 117 


să aibă și această posibilitate. 

Simons se ridică. 

— Să pornim la treabă. 

T.J. bătu în retragere după ce Simons și Stauffer plecară. El 
zise cu o voce scăzută: 

— Soţia lui a murit. 

— Lucille? 

Perot nu aflase. 

— Îmi pare rău. 

— Cancer. 

— Cum a suportat, ai idee? 

T.J. clătină din cap. 

= Rău. 

In timp ce T.J. ieși, fiul de douăzeci de ani al lui Perot, Ross 
Junior, intră. Era normal pentru copiii lui Perot să treacă pe la 
birou, dar de data aceasta, când se desfășura o întâlnire secretă 
în sala de consiliu, Perot își dori ca fiul lui să fi ales alt moment. 
Ross Junior probabil că l-a văzut pe Simons pe hol. Tânărul l-a 
cunoscut înainte și știa cine era. „Deja, reflectă Perot, și-a dat 
seama că singurul motiv pentru care Simons se află aici e acela 
de a organiza o salvare”. 

Ross Junior se așeză și spuse: 

— Bună, tată. Am fost să o văd pe bunica. 

— Bine, zise Perot. 

Se uită cu drag la singurul lui fiu. Ross Junior era înalt, cu 
umeri lați, suplu și puțin mai arătos decât tatăl lui. Fetele roiau 
în jurul lui ca muștele: faptul că era moștenitorul unei averi 
constituia doar una dintre atracții. El făcea faţă acestei situaţii în 
felul în care făcea față la orice: cu bune maniere ireproșabile și 
o maturitate dincolo de vârsta lui. 

Perot tatăl continuă: 

— Noi doi trebuie să înțelegem clar un lucru. Eu mă aștept să 
prind vârsta de o sută de ani, dar, dacă mi se întâmplă ceva, 
vreau să pleci de la colegiu și să vii acasă și să ai grijă de mama 
și de surorile tale. 

— Așa o să fac, consfinţi Ross. Nu te îngrijora. 

— Și dacă se întâmplă ceva cu mama ta, vreau să locuiești 
acasă și să-ţi crești surorile. Știu că îţi va fi greu, însă nu aș vrea 
ca tu să angajezi oameni pentru a face acest lucru. Ele ar avea 
nevoie de tine, un membru al familiei. Mă bazez pe tine că vei 


VP - 118 


locui acasă cu ele și vei avea grijă să fie crescute 
corespunzător... 

— Tată, aș fi făcut exact acest lucru chiar dacă nu l-ai fi adus 
niciodată în discuţie. 

— Bine. 

Băiatul se ridică să plece. Perot îl conduse până la ușă. 
Deodată Ross și-a pus braţul în jurul tatălui său și a spus: 

— Te iubesc, tată. 

Perot îl îmbrăţișă și el. 

Era surprins să vadă lacrimi în ochii fiului său. 

Ross ieși. 

Perot se așeză. Nu ar fi trebuit să fie surprins de acele lacrimi: 
membrii familiei Perot erau apropiaţi și Ross era un băiat inimos. 

Perot nu-și făcuse planuri precise de a pleca în Teheran, dar 
avea convingerea că, dacă oamenii lui mergeau acolo să-și riște 
vieţile, el nu va rămâne mult în urmă. Ross Junior știa același 
lucru. 

Perot cunoștea faptul că întreaga familie îl susținea. Margot ar 
putea fi îndreptăţită să spună: „În timp ce tu îţi riști viaţa pentru 
angajaţii tăi, cum rămâne cu noi?” Numai că ea nu ar afirma așa 
ceva niciodată. Pe tot parcursul campaniei pentru eliberarea 
prizonierilor de război, după ce el a mers în Laos și Vietnam, și a 
încercat să zboare până la Hanoi când familia fusese forțată să 
se mute cu gărzi de corp, niciodată nu s-au plâns, niciodată nu 
au întrebat „Cum rămâne cu noi?” Dimpotrivă, l-au încurajat să 
facă orice considera că îi era datoria. 

În timp ce stătea și se gândea, a intrat Nancy, cea mai mare 
dintre fiicele lui. 

— Tati! zise ea. 

Era numele de alint pentru tatăl ei. 

— Micuța Nan! Intră! 

Înconjură biroul și i se așeză pe genunchi. 

Perot o adora pe Nancy. În vârstă de optsprezece ani, blondă, 
micuță, dar puternică, îi amintea de mama lui. Era hotărâtă și 
încăpăţânată, precum Perot, și, probabil, avea la fel de mult 
potenţial de a fi director executiv ca fratele ei. 

— Am venit să-mi iau la revedere - mă întorc în Vanderbilt. 

— Ai trecut pe acasă pe la bunica? 

— Bineînţeles. 

— Bravo. 


VP - 119 


Era bucuroasă, entuziasmată că se întorcea la școală, uitând 
tensiunea și discuţia despre moarte de acolo, de la etajul 7. 

— Ce-ai spune de niște fonduri suplimentare? îl iscodi ea. 

Perot zâmbi cu indulgență și-și scoase portofelul. Ca de obicei, 
nu putea să-i reziste. 

Ea își puse banii în buzunar, îl îmbrăţișă, îl sărută pe obraz, 
sări de pe genunchii lui și o zbughi din încăpere fără să afișeze 
vreo grijă pe lumea asta. 

De data aceasta, lui Perot i-au apărut lacrimi în ochi. 

(J 

„Este ca o reuniune, chibzui Jay Coburn: vechea gaşcă din 
Teheran în camera de consiliu așteptându-l pe Simons, 
pălăvrăgind despre Iran și evacuare”. Acolo se afla Ralph 
Boulware vorbind cu o viteză uluitoare; Joe Poche stând și 
reflectând, uitându-se în jur foarte însuflețit, ca un robot 
îmbufnat; Glenn Jackson spunând ceva despre arme; Jim 
Schwebach zâmbind într-o parte, acel zâmbet care te făcea să 
crezi că știa ceva ce tu nu știai; și Pat Sculley vorbind despre 
Raidul Son Tay. În acele clipe cu toţii știau că îl vor întâlni pe 
legendarul Bull Simons. Când a fost instructor de grăniceri, 
Sculley a predat faimosul raid al lui Simons și știa totul despre 
planificarea  meticuloasă, repetițiile nesfârșite și faptul că 
Simons și-a adus înapoi toţi cei cincizeci și nouă de oameni în 
viaţă. 

Ușa s-a deschis și o voce a zis: 

— Drepţi! 

Și-au împins scaunele în spate și s-au ridicat în picioare. 

Coburn privi în jur. 

Intră Ron Davis rânjind cu toată faţa lui neagră. 

— Afurisit mai ești, Davis! zise Coburn, și râseră cu toţii când 
și-au dat seama că fuseseră păcăliţi. 

Davis se plimbă prin încăpere dând mâna și salutând. Acela 
era Davis: întotdeauna un clovn. 

Coburn se uită la toţi și se întreba cum se vor schimba ei când 
vor înfrunta pericolul fizic. Lupta era o chestiune nostimă, 
niciodată nu puteai prezice cum îi vor face oamenii faţă. 
Bărbatul pe care îl considerai cel mai curajos se prăbușea, iar 
cel care te așteptai să fugă era rezistent ca stânca. 

Jay nu avea să uite niciodată ce i-a făcut lupta. 

Criza a survenit la două luni după ce a sosit în Vietnam. Pilota 


VP - 120 


avioane de sprijin, numite „lunecoase” deoarece nu aveau 
sisteme de arme. De șase ori pe zi a ieșit din zona de luptă cuo 
încărcătură plină cu soldaţi. Fusese o zi bună: niciun foc nu a 
fost tras asupra elicopterului său. 

A șaptea oară a fost diferit. O explozie de foc provenită de la 
cartușe de 12,75 mm a lovit aparatul de zbor și a secţionat 
arborele de transmisie de la corpul de rotaţie din coadă. 

Când rotorul principal al unui elicopter se întoarce, corpul 
acestuia are o tendinţă naturală de a se întoarce în aceeași 
direcţie. Funcţia rotorului din coadă este de a contracara 
această tendinţă. Dacă rotorul din coadă se oprește, elicopterul 
începe să se răsucească. 

Imediat după decolare, când aeronava este la doar câţiva 
metri de sol, pilotul poate să ia măsuri în ceea ce privește 
pierderea rotorului aterizând din nou înainte ca răsucirea să 
devină prea rapidă. Mai târziu, când aparatul este la înălțimea 
de zbor și la viteză normală, bătaia vântului dintr-o parte în alta 
a fuzelajului este suficient de puternică pentru a împiedica 
răsturnarea elicopterului. Dar Coburn era la înălţimea de 45 de 
metri, poziția cea mai rea posibilă, prea înaltă pentru a ateriza 
repede, nezburând totuși suficient de repede pentru ca 
mișcarea vântului să stabilizeze fuzelajul. 

Procedura standard era o blocare simulată a motorului. 
Coburn învățase și repetase rutina la școala de pilotaj, și a 
procedat instinctiv, însă nu a funcţionat: elicopterul se învârtea 
deja prea rapid. 

In câteva secunde a fost atât de ameţit, încât nu avea idee 
unde se afla. Nu putea face nimic pentru a amortiza prăbușirea 
aparatului la aterizare. Elicopterul a coborât pe bechia sa 
dreaptă (a aflat el după aceea) și una dintre paletele rotorului s- 
a îndoit în jos, sub forța impactului, spintecând fuzelajul și capul 
copilotului său, care muri pe loc. 

Coburn simţi miros de carburant și-și desfăcu centura. Acela a 
fost momentul când și-a dat seama că era cu susul în jos, 
deoarece a căzut în cap. Dar a ieșit din elicopter, singura lui 
leziune fiind câteva vertebre de la gât tasate. Șeful lui de 
echipaj a supravieţuit și el. 

Echipajul a purtat centură, nu însă și cei șapte soldați din 
spate. Elicopterul nu avea uși, iar forţa centrifugă a mișcării 
circulare i-a azvârlit în afară de la o înălțime de peste 30 de 


VP - 121 


metri. Cu toţii au murit. 

Coburn avea treizeci și trei de ani pe atunci. 

Câteva săptămâni mai târziu a primit un glonţ în gambă, cea 
mai vulnerabilă parte a unui pilot de elicopter care stă într-un 
scaun blindat, însă își lasă partea de jos a picioarelor expusă. 

Mai fusese el nervos înainte, dar în acele momente era turbat 
de nervi. lritat că a fost împușcat, a mers la comandant și i-a 
cerut să-i fie atribuite avioane de luptă, astfel încât să poată 
ucide câţiva dintre nemernicii aceia care încercau să-l omoare. 

Cererea i-a fost îndeplinită. 

Acela a fost momentul în care Jay Coburn cel zâmbăreţ s-a 
transformat într-un soldat cerebral, rece, un profesionist. Nu și-a 
făcut prieteni apropiaţi în armată. Dacă cineva din unitate era 
rănit, Coburn ridica din umeri și spunea: „Păi, de asta este plătit 
pentru luptă”. A bănuit că ceilalți camarazi ai lui credeau că era 
puţin bolnav. Lui nu-i păsa. El era fericit să piloteze 
distrugătoare. De fiecare dată când își punea centura de 
siguranţă știa că urma să meargă să ucidă sau să fie ucis. 
Curățând zone înaintea trupelor terestre, știind că femei, copii și 
civili nevinovaţi erau răniţi, Coburn, pur și simplu, rămânea 
indiferent și deschidea focul. 

Unsprezece ani mai târziu, privind în urmă, se gândea: „Am 
fost un animal”. 

Schwebach și Poche, cei mai liniștiți bărbaţi din sală, 
înțelegeau: și ei fuseseră acolo, știau cum a fost. Ceilalţi nu 
știau: Sculley, Boulware, Jackson și Davis. „Dacă evadarea asta 
iese rău, se întrebă din nou Coburn, cum se vor descurca?” 

Ușa se deschise și intră Simons. 


2. 


În sală se lăsă tăcerea în timp ce Simons se îndreptă spre 
capul mesei de conferințe. 

„E un mare nemernic”, se gândi Coburn. 

T.J. Márquez și Merv Stauffer intrară după Simons și se 
așezară lângă ușă. 

Simons aruncă o valiză neagră din plastic într-un colţ, se lăsă 
într-un scaun și aprinse o ţigaretă. 


VP - 122 


Era îmbrăcat lejer, într-o cămașă și pantaloni - fără cravată -, 
iar părul îi era lung pentru cel al unui colonel. „Arată mai mult 
ca un fermier decât ca un soldat”, chibzui Coburn. 

Arthur le zise: 

— Eu sunt colonelul Simons. 

Coburn se aștepta ca el să spună „Eu sunt la comandă, 
ascultați de mine și faceţi ce vă spun, acesta este planul meu”. 

In schimb, el a început să pună întrebări. 

Dorea să știe totul despre Teheran: vremea, traficul, din ce 
erau construite clădirile, oamenii de pe stradă, numărul de 
polițiști și cum erau înarmați. 

Era interesat de cel mai mic detaliu. Ei i-au răspuns pe rând 
că toţi polițiștii erau înarmaţi, cu excepţia celor de la circulaţie. 
Cum se puteau deosebi între ei? După pălăriile lor albe. Ei i-au 
mai precizat că existau taxiuri albastre și taxiuri portocalii. Care 
era diferența? Taxiurile albastre aveau rute prestabilite și 
percepeau taxe fixe. Cele portocalii mergeau, teoretic, oriunde, 
dar, de obicei, când se opreau, deja era un pasager înăuntru, iar 
șoferul întreba încotro te îndreptai. Dacă mergeai în aceeași 
direcție, puteai intra și observai suma afișată pe aparatul de 
taxare; apoi când coborai plăteai diferența; sistemul reprezenta 
o sursă nesfârșită de certuri cu șoferii de taxi. 

Simons întrebă unde exact era localizată închisoarea. Merv 
Stauffer a plecat să găsească hărţi cu străzile din Teheran. Cum 
arăta clădirea? Joe Poche și Ron Davis și-au amintit amândoi că 
au trecut cu mașina pe lângă ea. Poche făcu o schiţă pe un fel 
de șevalet cu foi. 

Coburn s-a dat înapoi și l-a urmărit pe Simons cum proceda. A 
înțeles că strângerea de informaţii de la cei din echipă era doar 
jumătate din ceea ce s-a pornit să facă. Jay fusese recrutor EDS 
mulţi ani și recunoștea o tehnică bună de a obţine informaţii 
atunci când o vedea. Simons evalua fiecare bărbat în parte, 
urmărindu-i reacţiile, testându-i simţul practic. Asemeni unui 
recrutor, el punea multe întrebări deschise, deseori urmate de 
„De ce?”, oferindu-le astfel oamenilor șansa de a se dezvălui pe 
sine, de a se lăuda, de a vorbi absurdităţi sau de a arăta semne 
de anxietate. 

Coburn se întreba dacă Simons îi va respinge pe vreunul 
dintre ei. 

La un moment dat el întrebă: 


VP - 123 


— Cine e pregătit să moară în timp ce face asta? 

Nimeni nu scoase niciun cuvânt. 

— Bine, zise Simons. Nu aș lua pe cineva care plănuiește să 
moară. 

Discuţia continuă ore întregi. Simons îi puse capăt curând 
după miezul nopţii. Era clar până în momentul respectiv că ei nu 
știau suficient despre închisoare încât să înceapă conceperea 
planului pentru o evadare. Coburn a fost delegat să afle mai 
multe informaţii peste noapte: urma să dea niște telefoane în 
Teheran. 

Simons zise: 

— Poţi întreba oamenii despre închisoare fără ca ei să-și dea 
seama de ce vrei informaţia respectivă? 

— Voi fi discret, îl asigură Coburn. 

Simons se întoarse spre Merv Stauffer. 

— Vom avea nevoie de un loc sigur unde să ne întâlnim cu 
toţii. Undeva unde nu are legătură cu EDS. 

— Ce zici de hotel? 

— Pereţii sunt subţiri. 

Stauffer se gândi un moment. 

— Ross are o căsuță pe malul lacului Grapevine, spre 
aeroportul internaţional Dallas-Fort Worth. Nu va fi nimeni acolo 
la înot sau la pescuit pe vremea asta, cu siguranţă. 

Simons părea nesigur. 

Stauffer propuse: 

— Ce-ar fi să vă duc cu mașina acolo dimineaţă ca să vedeți 
cum arată? 

— OK. 

Simons se ridică. 

— Am făcut tot ce se poate în această etapă a jocului. 

Începură să iasă. 

Pe măsură ce plecau, Simons i-a cerut lui Davis să discute cu 
el în particular. 

— Nu ești al naibii de dur, Davis. 

Ron Davis se uită fix la Simons cu surprindere. 

— Ce te face să crezi că ești un tip dur? adăugă Simons. 

Davis a rămas perplex. Toată seara Simons fusese politicos, 
rezonabil, cu vorba domoală. lar în acel moment se comporta ca 
și cum voia să se ia la bătaie. Ce se întâmpla? 

Davis se gândi la experienţa lui în artele marţiale și la cei trei 


VP - 124 


tâlhari de care s-a descotorosit în Teheran, dar zise: 

— Nu mă consider un tip dur. 

Simons se comporta de parcă nu ar fi auzit. 

— În faţa unui pistol, karatele tale nu-ţi sunt câtuși de puţin 
de folos. 

— Presupun că nu... 

— Echipa asta nu are nevoie de niciun nemernic negru dur, 
care e gata de bătaie. 

Davis începu să înţeleagă despre ce era vorba. „Păstrează-ţi 
calmul”, își spuse el în sine. 

— Nu m-am oferit voluntar aici pentru că vreau să mă lupt cu 
oamenii, colonele, eu... 

— Atunci, de ce te-ai; oferit voluntar? 

— Fiindcă îi cunosc pe Paul și Bill, și pe soțiile și copiii lor, și 
vreau să ajut. 

Simons clătină din cap cu indiferenţă. 

— Ne vedem mâine. 

Davis se întrebă dacă asta însemna că a trecut testul. 

În după-amiaza zilei următoare, în 3 ianuarie 1979, s-au 
întâlnit cu toţii la casa de vacanţă a lui Perot de pe malul lacului 
Grapevine. 

Celelalte două sau trei case din apropiere păreau goale, după 
cum anticipase Merv Stauffer. Reședința lui Perot era protejată 
de câţiva acri de pădure sălbatică și avea gazon care se întindea 
până pe marginea apei. Era o construcţie compactă din grinzi de 
lemn, destul de mică - garajul pentru bărcile de mare viteză ale 
lui Perot era mai mare decât casa. 

Ușa era închisă și nimeni nu s-a gândit să vină cu cheile. 
Schwebach alese o încuietoare de geam și le dădu drumul 
înăuntru. 

Casa avea o cameră de zi, două dormitoare, o bucătărie și o 
baie. Locul era decorat vesel cu albastru și alb, cu mobilă 
necostisitoare. 

Bărbaţii se așezară în jurul camerei de zi, cu hărţile, tabla de 
scris, markerele magice și ţigări. Coburn raportă. In decursul 
nopţii vorbise cu Majid și cu încă doi sau trei oameni din 
Teheran. Fusese dificil, și anume să încerce să obţină informaţii 
detaliate despre închisoare și să se prefacă în același timp că 
era doar puțin curios, dar credea că a reușit. 

Închisoarea era parte a unui complex al Ministerului Justiţiei 


VP - 125 


care ocupa o întreagă clădire de blocuri, după cum aflase el. 
Intrarea în închisoare era prin spatele blocului. Lângă intrare era 
o curte, separată de stradă doar printr-un gard de peste 3,5 
metri din zăbrele de fier. Această curte era zona de exerciții 
fizice pentru prizonieri. Bineînţeles, era și punctul vulnerabil al 
închisorii. 

Simons a fost de acord. 

Atunci, tot ceea ce aveau de făcut era să aștepte o perioadă 
de exerciţii în curte, să sară gardul, să-i ia repede pe Paul și Bill, 
să sară gardul împreună și să iasă din Iran. 

Se apucară să stabilească detaliile. 

Cum vor sări gardul? Vor folosi scări sau se vor căţăra unii pe 
umerii celorlalți? 

Au hotărât că vor sosi cu o dubă și vor întrebuința capota ca 
treaptă. A călători cu o dubiţă și nu cu mașina prezenta un alt 
avantaj: nimeni nu putea să vadă înăuntru în timp ce conduceau 
înspre și, mai important, dinspre închisoare. 

Joe Poche a fost desemnat șofer, deoarece știa cel mai bine 
străzile Teheranului. 

Cum se vor descurca însă cu gărzile de la închisoare? Nu 
voiau să ucidă pe nimeni. Nu aveau nimic de reproșat 
iranianului de pe stradă sau gărzilor: nu era vina acelor oameni 
că Paul și Bill erau închiși pe nedrept. Pe deasupra, dacă se 
comitea vreun omor, tevatura ulterioară va fi mai intensă, 
făcând fuga din Iran mai riscantă. 

Totuși, gărzile de la închisoare nu vor ezita să-i împuște. 

Cea mai bună apărare, a zis Simons, era o combinaţie de 
surpriză, șoc și viteză. 

Ei vor avea avantajul surprizei. Timp de câteva secunde 
gărzile închisorii nu vor înțelege ce se întâmplă. 

Apoi salvatorii vor trebui să facă ceva pentru a determina 
gărzile să se ascundă. Focul de armă va fi cea mai bună soluţie. 
Deoarece va face o explozie puternică și mult zgomot, mai ales 
pe strada unui oraș: șocul va determina gărzile să reacționeze 
defensiv în loc să-i atace pe salvatori. Lucrul acesta le-ar mai 
oferi câteva secunde în plus. 

Acţionând cu viteză, acele secunde ar putea fi suficiente. 

Sau dimpotrivă. 

Camera se umplu cu fum de tutun pe măsură ce planul a 
dobândit o formă. Simons stătea acolo și își fuma în lanț micile 


VP - 126 


țigarete, asculta, punea întrebări, conducea discuţia. „lată o 
armată foarte democrată”, se gândi Coburn. Pe măsură ce se 
implicau în plan, prietenii lui uitau de soțiile și de copiii lor, de 
ipoteci, de mașinile lor de tuns iarba și de autoturismele combi; 
uitau, de asemenea, cât de scandaloasă era ideea de a răpi 
prizonieri din închisoare. Davis încetă să mai facă pe bufonul, 
Sculley nu mai păru copilăros, ci deveni foarte rece și chibzuit. 
Poche dorea să discute totul până în pânzele albe, ca de obicei; 
Boulware era sceptic, ca întotdeauna. 

După-amiaza s-a transformat în seară. 

Au hotărât că dubiţa va opri pe trotuarul de lângă gratiile de 
fier. Acest fel de parcare nu va fi câtuși de puţin remarcat în 
Teheran, i-au spus lui Simons. Acesta va sta pe scaunul din faţă, 
lângă Poche, cu o armă sub haină. Va sări și se va posta în fața 
dubiţei. Ușa din spate a acesteia se va deschide și va ieși Ralph 
Boulware, și el cu o armă sub haină. 

Până în acel punct, nu părea să se întâmple nimic ieșit din 
comun. 

Cu Simons și Boulware pregătiţi să le ţină spatele cu focuri de 
armă, Ron Davis va ieși din dubă, va urca pe capotă, va păși de 
pe ea pe vârful gardului, apoi va sări în curte. Davis a fost ales 
pentru acest rol deoarece era cel mai tânăr și cel mai în formă, 
iar săritura - o cădere de la mai mult de 3,5 m - va fi dificilă. 

Coburn îl va urma pe Davis peste gard. El nu era în formă 
bună, dar fața lui îi era mai cunoscută lui Paul și Bill decât 
oricare alta, astfel încât vor ști de îndată ce îl vor vedea că vor fi 
salvați. 

In continuare, Boulware va cobori o scară în curte. 

Efectul surprizei ar putea să-i ducă foarte departe, dacă se 
grăbeau; însă în acest punct, gărzile, cu siguranţă, vor 
reacţiona. Simons și Boulware vor trage atunci cu puștile- 
mitralieră focuri în aer. 

Gărzile închisorii se vor trânti la pământ, prizonierii iranieni 
vor alerga de ici, colo cuprinși de confuzie și de spaimă, în 
vreme ce salvatorii vor fi câștigat câteva secunde în plus. 

Dar dacă s-ar ivi vreun amestec din afara închisorii, a întrebat 
Simons - din partea poliţiei sau a soldaţilor de pe stradă, a 
protestatarilor revoluționari sau doar a trecătorilor preocupaţi 
de binele public? 

Au hotărât că vor fi două gărzi de flancare; câte una la fiecare 


VP - 127 


capăt al străzii. Ei vor sosi cu o mașină cu câteva secunde 
înaintea furgonetei. Vor fi înarmaţi cu mitralierele. Sarcina lor 
era, pur și simplu, de a opri pe oricine intervenea în operaţiunea 
de salvare. Jim Schwebach și Pat Sculley au fost propuși. Coburn 
era sigur că Schwebach nu va ezita să împuște oameni dacă era 
necesar; și Sculley, deși nu a împușcat pe nimeni niciodată, 
devenise atât de surprinzător de rece ca gheaţa, încât Coburn a 
presupus că el va fi la fel de nemilos. 

Glenn Jackson va conduce mașina: nu se va pune problema ca 
el, de religie baptistă, să împuște oameni. 

Intre timp, în confuzia din curte, Ron Davis va asigura 
extracția, descurcându-se cu orice fel de gărzi de prin apropiere, 
în timp ce Coburn îi va scoate pe Paul și Bill afară din mulţime și 
îi va îndemna să urce pe scară. Ei vor sări de sus de pe gard pe 
acoperișul dubiţei, apoi de acolo jos și, în sfârșit, vor urca în 
dubă. Urma Coburn, după aceea Davis. 

— Hei, eu îmi asum cel mai mare risc dintre toate, zise Davis. 
La naiba, eu intru primul și ies ultimul - expunere maximă. 

— Nu mai spune, i-a replicat Boulware. Următoarea întrebare. 

Simons va urca în cabina dubei, Boulware va sări în spate și 
va închide ușa și Poche va conduce cu viteză maximă. 

Jackson, în mașină, va lua gărzile de pe flancuri, Schwebach și 
Sculley vor merge în spatele dubei. 

In timpul fugii, Boulware va putea să tragă focuri de armă pe 
geamul din spate al dubei, iar Simons va acoperi drumul din 
faţă. Orice urmărire cu adevărat serioasă va fi rezolvată de 
Sculley și Schwebach din mașină. 

La un loc prestabilit, vor abandona duba și se vor separa în 
câteva mașini, apoi se vor îndrepta spre baza aeriană de la 
Doshen Toppeh, de la periferia orașului. Un avion al Aviației 
Aeriene a Statelor Unite îi va scoate din Iran: va fi sarcina lui 
Perot să aranjeze asta oarecum. 

La sfârșitul serii, aveau schiţa unui plan operativ. 

Inainte să plece, Simons le-a spus să nu vorbească despre 
evadare - nici cu soțiile lor, nici măcar unul cu celălalt - în afara 
casei de lângă lac. Fiecare trebuie să se gândească la o poveste 
de acoperire pentru a explica de ce vor pleca din Statele Unite 
aproximativ peste o săptămână. Și, adăugă el, uitându-se la 
scrumierele pline și la taliile lor voluminoase, fiecare va trebui 
să își conceapă propriul program de exerciţii pentru a fi în 


VP - 128 


formă. 

Operaţiunea de salvare nu mai era o idee caraghioasă în 

mintea lui Ross Perot: devenise o acţiune reală. 
e 

Jay Coburn a fost singurul care a făcut un efort serios de a-și 
păcăli soția. 

S-a întors la Hilton Inn și a sunat-o pe Liz. 

— Bună, iubito. 

— Bună, Jay! Unde ești? 

— Sunt în Paris. 

Joe Poche și-a sunat și el soţia de la Hilton. 

— Unde ești? L-a întrebat ea. 

— Sunt în Dallas. 

— Ce faci? 

— Lucrez la EDS, desigur. 

— Joe, cineva de la EDS din Dallas m-a sunat pe mine să mă 
întrebe unde ești! 

Poche și-a dat seama că cineva care nu era la curent cu 
secretul echipei operaţiunii de eliberare încercase să-l 
localizeze. 

— Eu nu lucrez cu tipii ăia, ci direct cu Ross. Cineva a uitat să- 
i spună altcuiva, asta e tot. 

— La ce lucrezi? 

— Are legătură cu niște lucruri care trebuie făcute pentru Paul 
și Bill. 

— Oh... 

Când Boulware s-a întors acasă la prietenii cu care stătea 
familia sa, fiicele lui, Stacy Elaine și Kecia Nicole, dormeau. Soţia 
lui l-a întrebat: 

— Cum a fost ziua asta pentru tine? 

„Am plănuit o evadare din închisoare”, se gândi Boulware. Îi 
răspunse deci evaziv, având în minte sfatul lui Simons: 

— Oh, OK. 

Ea îl privi ciudat. 

— Ei bine, ce ai făcut? 

— Nu prea multe. 

— Pentru cineva care nu a făcut prea multe, ai fost destul de 
ocupat. Te-am sunat de două sau trei ori - mi-au spus că ei nu 
pot da de tine. 

— Am fost pe-acolo. Hei, cred c-aș bea o bere. 


VP - 129 


Mary Boulware era o femeie cordială, deschisă, căreia 
inducerea în eroare îi era străină. Era, de asemenea, și 
inteligentă. Dar știa că Ralph avea niște idei ferme despre 
rolurile de soț și soţie. Ideile ar putea fi demodate, însă au 
funcţionat în această căsnicie. Dacă exista vreo zonă în viaţa lui 
de afaceri despre care nu voia să-i spună ei, ei bine, ea nu 
trebuia să insiste. 

— O bere, vine imediat... 

Jim Schwebach nu a încercat să-și păcălească soţia, pe 
Rachel. Ea deja ghicise. Când Schwebach a primit telefonul 
inițial de la Pat Sculley, Rachel a întrebat: 

— Cine a fost? 

— A fost Pat Sculley din Dallas. Vor să merg acolo și să lucrez 
la un studiu în Europa. 

Rachel îl cunoștea pe Jim de aproape douăzeci de ani - 
începuseră să iasă la întâlniri când el avea șaisprezece ani, iar 
ea optsprezece - și îi putea citi gândurile. 

Ea îi spuse: 

— Se întorc acolo pentru a-i scoate pe tipii ăia din închisoare. 

Schwebach se simţi neputincios: 

— Rachel, nu înţelegi, am ieșit din această linie de afaceri, nu 
mai fac asemenea lucruri. 

— Asta vei face... 

Pat Sculley nu putu să-i mintă cu succes nici măcar pe colegii 
lui, pe soţia sa nici nu a încercat. l-a dezvăluit lui Mary totul. 

Ross Perot i-a mărturisit lui Margot totul. 

Și chiar și Simons, care nu avea soţie care să-l cicălească, a 
încălcat codul siguranţei spunându-i fratelui său, Stanley, din 
New Jersey... 

S-a dovedit la fel de imposibil de ţinut secret planul de salvare 
față de alţi directori executivi seniori de la EDS. Primul care și-a 
dat seama a fost Keane Taylor, bărbatul înalt, iritabil, bine 
îmbrăcat, fost pușcaș marin, pe care Perot l-a întors din drum în 
Frankfurt și l-a trimis înapoi în Teheran. 

Din acea zi de Anul Nou, când Perot spusese: „Te trimit înapoi 
ca să faci ceva foarte important", Taylor fusese sigur că o 
operaţiune secretă era planificată; și nu i-a luat mult timp 
pentru a-și da seama cine o superviza. 

Într-o zi, într-o convorbire telefonică din Teheran spre Dallas, 
l-a cerut pe Ralph Boulware. 


VP - 130 


— Boulware nu e aici, i s-a spus. 

— Când se va întoarce? 

— Nu suntem siguri. 

Taylor, un bărbat care nu tolera niciodată prostia, a ridicat 
tonul. 

— Deci, unde s-a dus? 

— Nu suntem siguri. 

— Ce vreți să spuneţi că nu sunteți siguri? 

— E în vacanţă. 

Taylor îl cunoscuse pe Boulware cu ani de zile înainte. El a 
fost cel care i-a oferit lui Boulware prima oportunitate de 
conducere. Erau parteneri de băut. De multe ori, Taylor stătea la 
un pahar cu Ralph până la primele ore ale dimineţii. In urma 
unei astfel de escapade, a privit în jur și și-a dat seama că a lui 
era singura faţă albă din tot barul de negri. În acele nopţi 
mergeau clătinându-se spre oricare dintre casele lor care era 
mai aproape, iar soţia ghinionistă care îi primea o suna pe 
cealaltă și-i spunea: 

— E în regulă, sunt aici. 

Da, Taylor îl cunoștea pe Boulware; și i-a venit greu să creadă 
că Ralph va merge în vacanţă în timp ce Paul și Bill erau încă în 
închisoare. 

A doua zi a întrebat de Pat Sculley și a primit aceeași 
minciună. 

Boulware și Sculley în vacanţă în timp ce Paul și Bill erau în 
închisoare? 

Prostii. 

În ziua următoare a cerut să-i vorbească lui Coburn. 

Aceeași poveste. 

Începea să capete sens: Coburn fusese cu Perot când acesta 
din urmă l-a trimis pe Taylor înapoi în Teheran. Coburn, director 
de personal, geniu al evacuărilor, ar fi alegerea potrivită pentru 
a organiza o operaţiune secretă. 

Taylor și Rich Gallagher, celălalt bărbat de la EDS care încă se 
afla în Teheran, au început să facă o listă. 

Boulware, Sculley, Coburn, Ron Davis, Jim Schwebach și Joe 
Poche erau toţi „în vacanţă”. 

Grupul acela avea câteva lucruri în comun. 


Când Paul Chiapparone a venit prima dată în Teheran a 


VP - 131 


descoperit că operaţiunea EDS de acolo nu era organizată după 
placul lui: fusese prea destinsă, prea informală, prea persană. 
Contractul cu ministerul nu ţinea pasul. Paul a cooptat câţiva 
oameni pricepuţi, duri, practici, de la EDS și împreună au repus 
afacerea pe picioare. Taylor însuși fusese unul dintre tipii duri ai 
lui Paul. La fel a fost și Bill Gaylord. Și Coburn, și Sculley, și 
Boulware, și toţi tipii care erau „în vacanţă”. 

Celălalt lucru pe care îl aveau în comun era faptul că erau toți 
membri ai Școlii EDS de Poker de Duminică între Micul Dejun și 
Prânz a Romano-Catolicilor din Teheran. Asemeni lui Paul și Bill, 
asemeni lui Taylor însuși, ei erau catolici, cu excepţia lui Joe 
Poche (și a lui Glenn Jackson, singurul membru al echipei de 
salvare pe care Taylor nu a reușit să-l repereze). In fiecare 
duminică, ei s-au întâlnit la Misiunea Catolică din Teheran. După 
slujbă, mergeau cu toţii acasă la unul dintre ei pentru o gustare 
înainte de prânz. Și, în timp ce nevestele găteau și copiii se 
jucau, bărbaţii făceau un joc de poker. 

Nu era nimic mai bun decât pokerul care să dezvăluie 
caracterul adevărat al unui bărbat. 

Dacă, așa cum suspectau Taylor și Gallagher, Perot îi ceruse 
lui Coburn să formeze o echipă de oameni complet de încredere, 
atunci Coburn, cu siguranţă, i-a cooptat de la școala de poker. 

— Vacanţă /a naiba, îi zise Taylor lui Gallagher. Asta este o 
echipă de recuperare. 

e 

Echipa de recuperare s-a întors la casa de lângă lac în 
dimineaţa de 4 ianuarie și a parcurs încă o dată planul. 

Simons avea o răbdare nesfârșită pentru detalii și era hotărât 
să se pregătească pentru orice obstacol posibil pe care și-l 
putea imagina cineva. A fost ajutat mult de Joe Poche, a cărui 
tiradă neobosită de întrebări - deși epuizantă, cel puţin pentru 
Coburn - a fost, de fapt, foarte creativă și a dus la numeroase 
îmbunătăţiri ale scenariului de salvare. 

Mai întâi, Simons era nemulțumit de aranjamentele pentru 
protejarea flancurilor echipei de salvare. Ideea ca Schwebach și 
Sculley, brusc, dar mortal, să împuște, pur și simplu, pe oricine 
încerca să intervină era crudă. Ar fi mai bine să aibă un fel de 
disensiune, pentru a le distrage atenţia vreunor polițiști sau 
soldaţi care ar putea fi prin preajmă. Schwebach sugeră 
incendierea unei mașini mai jos pe strada unde era închisoarea. 


VP - 132 


Simons nu era sigur că asta ar fi de ajuns - el dorea să 
dinamiteze o întreagă clădire. Oricum, lui Schwebach i s-a dat 
sarcina de a proiecta o bombă cu ceas. 

S-au gândit la o mică măsură de precauţie care ar șterge o 
secundă sau două din timpul în care ei vor fi expuși. Simons va 
ieși din dubă la o oarecare distanţă faţă de închisoare și va 
merge pe jos până la gard. Dacă totul va fi liber, va face un 
semn cu mâna pentru ca dubița să se apropie. 

Un alt element nesigur al planului era chestiunea ieșirii din 
dubă și a căţărării pe capota acesteia. Tot efortul de a sări și de 
a se urca le va lua câteva secunde preţioase. lar Paul și Bill, 
după multe săptămâni în închisoare, vor fi suficient de pregătiţi 
pentru a se urca pe o scară și a sări de pe capota unei dube? 

Au fost studiate tot felul de soluţii - o scară în plus, o saltea 
pe jos, mânere de prindere pe capotă -, dar, în final, echipa a 
venit cu o rezolvare simplă: vor tăia o gaură în capota dubei și 
vor intra și ieși pe acolo. Un alt mic rafinament, în cazul celor 
care trebuiau să sară jos din nou prin orificiu, era o saltea pe jos 
în dubă, pentru a le amortiza căderea. 

Drumul de întoarcere le va oferi timp pentru a-și schimba 
înfăţișările. În Teheran ei plănuiau să poarte blugi și haine de 
stradă și au început astfel cu toţii să-și lase barbă și mustață, 
pentru a ieși mai puţin în evidenţă acolo; însă în dubă vor duce 
cu ei costume de afaceri și aparate electrice de ras și, înainte de 
a schimba duba cu mașinile, se vor rade cu toții și își vor 
schimba hainele. 

Ralph Boulware, independent ca întotdeauna, nu dorea să 
poarte blugi și o haină de stradă înainte. Intr-un costum de 
afaceri, cu o cămașă albă și cravată se simţea confortabil și 
capabil să se afirme, mai ales în Teheran, unde niște haine 
bune, occidentale etichetau un bărbat ca fiind un membru al 
clasei dominante în societate. Simons consimţi cu calm: cel mai 
important lucru, a spus el, era ca fiecare să se simtă confortabil 
și încrezător în timpul operaţiunii. 

La baza aeriană Doshen Toppeh, de unde plănuiau ei să plece 
într-un avion al Aviației Aeriene, existau aparate de zbor și 
personal atât americane, cât și iraniene. Americanii, bineînțeles, 
îi vor aștepta, dar dacă paza iraniană de la intrare le va crea 
dificultăți? Au hotărât că vor avea cu toţii cărţi de identitate 
militare false. Unele dintre soțiile directorilor executivi de la EDS 


VP - 133 


lucraseră pentru armată în Teheran și încă mai aveau cărţile lor 
de identitate: Merv Stauffer va face rost de una și o va folosi ca 
model pentru falsuri. 

Coburn observă că pe parcursul întregii acelei discuţii Simons 
era încă foarte retras. Fumându-și țigările în lanţ (Boulware i-a 
spus: „Nu te îngrijora că vei fi împușcat, vei muri de cancer!”), 
nu făcea altceva decât să pună întrebări. Planurile erau făcute în 
cadrul unei discuţii la o masă rotundă, fiecare contribuind cu 
vreo idee, iar deciziile erau luate de comun acord. Însă, cu toate 
acestea, Coburn a descoperit că îl respecta pe Simons din ce în 
ce mai mult. Bărbatul acesta știa multe, era inteligent, minuţios 
și inventiv. De asemenea, avea simțul umorului. 

Coburn putea observa că și ceilalţi începeau să înțeleagă 
adevărata valoare a lui Simons. Dacă cineva punea o întrebare 
prostească, Simons dădea un răspuns tăios. În consecință, 
ezitau înainte de a pune o întrebare și se gândeau care ar putea 
fi reacţia lui. Astfel, îi determina să gândească la fel cum gândea 
el. 

Odată, în a doua zi la casa de lângă lac, i-au simţit forța 
deplină a nemulțumirii. A fost, nu în mod surprinzător, Ron Davis 
cel care l-a înfuriat. 

Erau un grup vesel, iar Davis era cel mai nostim dintre ei. 
Coburn era de acord cu acest lucru: râsul ajuta la diminuarea 
tensiunii într-o operaţiune ca asta. El bănuia că Simons era de 
aceeași părere. Insă, la un moment dat, Davis a mers prea 
departe. 

Simons avea un pachet cu ţigări pe podea, lângă scaunul lui, 
și încă cinci pachete în bucătărie. Incepând să-i placă Simons și, 
după cum îi stătea în fire, nefăcând niciun secret din asta, Davis 
zise cu o grijă profundă: 

— Colonele, fumezi prea multe ţigări, sunt rele pentru 
sănătatea ta. 

Drept răspuns, primi acea „privire” a lui Simons, dar ignoră 
avertismentul. 

Câteva minute mai târziu intră în bucătărie și ascunse cele 
cinci pachete cu ţigări în mașina de spălat vase. 

După ce Simons termină primul pachet, merse să le caute pe 
celelalte și nu le găsi. El nu putea lucra fără tutun. Era cât pe ce 
să urce într-o mașină și să meargă la un magazin, când Davis 
deschise mașina de spălat vase și spuse: 


VP - 134 


— Am ţigările tale aici. 

— Ține-le tu pe alea, la naiba, mormăi Simons și ieși. 

Imediat ce reveni cu încă cinci pachete, îi preciză lui Davis: 

— Astea sunt ale mele. Să-ţi ţii mâinile tale nenorocite 
departe de ele. 

Davis se simţi ca un copil care fusese pus la colț. A fost prima 
și ultima farsă pe care i-a făcut-o colonelului Simons. 

În timp ce discuţia continua, Jim Schwebach stătea pe podea, 
încercând să facă o bombă. 

Ca să introducă ilegal o bombă, sau măcar părțile sale 
componente prin vama iraniană, ar fi fost periculos - „E un risc 
pe care nu trebuie să ni-l asumăm”, explică Simons -, deci 
Schwebach trebuia să proiecteze un dispozitiv care putea fi 
asamblat din componente disponibile imediat în Iran. 

S-a renunțat la ideea de a arunca o clădire în aer: era prea 
ambițioasă și, probabil, va ucide oameni nevinovaţi. Se vor 
multumi cu o mașină în flăcări ca diversiune. Schwebach știa 
cum să facă „napalm instant” din benzină, fulgi de săpun și 
puţin ulei. Cronometrul și fitilul constituiau cele două probleme 
ale lui. În State ar fi folosit un cronometru electric legat la 
motorul unei rachete de jucărie; însă în Teheran posibilităţile îi 
erau reduse la mecanisme mai primitive. Lui Schwebach îi 
plăcea provocarea, cât și să se joace cu orice dispozitiv: hobby- 
ul lui era un vechi și urât Oldsmobile Cutlass din 1973 care 
funcționa ca un glonţ în afara unei arme. 

La început el a experimentat pe un cronometru automat 
pentru plită, care folosea un percutor ca să lovească un clopot. 
El atașă un chibrit din fosfor la percutor și înlocui o bucată de 
hârtie abrazivă cu clopotul, pentru a aprinde chibritul. Acesta, la 
rândul său, va aprinde un fitil mecanic. 

Sistemul nu era demn de încredere și a produs multă veselie 
în rândul echipei, care făcea glume răutăcioase și râdea de 
fiecare dată când chibritul nu reușea să se aprindă. 

În final, Schwebach rămase la cel mai vechi dispozitiv de 
cronometrare din toate timpurile: o lumânare. 

A aprins una pentru a vedea cât de mult îi va lua să ardă 2,5 
cm, apoi tăie o altă lumânare la lungimea potrivită timp de 
cincisprezece minute. 

În continuare, a răzuit capetele câtorva chibrituri învechite, 
din fosfor, și a măcinat materialul inflamabil într-o pudră. A 


VP - 135 


împachetat-o strâns într-o bucată de folie din aluminiu pentru 
bucătărie. Pe urmă a fixat folia la baza lumânării. Când 
lumânarea ardea toată până jos, încălzea folia din aluminiu, iar 
capetele de chibrituri mărunţite explodau. Folia era mai subţire 
la bază, astfel încât explozia avea o direcţie descendentă. 

Lumânarea, cu fitilul ei primitiv, dar demn de încredere, în 
centru, era plasată în gâtul unui recipient din plastic de 
mărimea unei sticle plate, plină cu benzină gelificată?. 

— Aprinzi lumânarea și te îndepărtezi de ea, le-a spus 
Schwebach când proiectul acesteia a fost terminat. Peste 
cincisprezece minute vei avea un foc frumușel. 

Și orice polițiști, soldați, revoluționari sau trecători - plus, 
foarte posibil, unele dintre gărzile închisorii - vor avea atenţia 
fixată asupra unui automobil în flăcări la o depărtare de aproape 
trei sute de metri în sus pe stradă, în timp ce Ron Davis și Jay 
Coburn săreau gardul în curtea închisorii. 

e 

În ziua aceea s-au mutat de la Hilton Inn. Coburn a dormit în 
casa de lângă lac, iar ceilalți s-au cazat la una dintre reședințele 
clinicii de sănătate mintală Airport Marina - care este mai 
aproape de lacul Grapevine -, toți cu excepția lui Ralph 
Boulware, care a insistat să meargă acasă la familia lui. 

In următoarele patru zile s-au antrenat, au cumpărat 
echipament, au exersat trasul cu arma, repetând evadarea și 
rafinând și mai mult planul. 

Armele puteau fi achiziționate în Teheran, însă singurul fel de 
muniţie permis de Șah erau alicele din plumb. Cu toate acestea, 
Simons era expert în reîncărcarea muniției, deci au decis să 
treacă ilegal propria lor muniţie în Iran. 

Problema cu punerea muniției mari în cilindri pentru muniţie 
mică ar fi fost că ar fi obținut mai puţine împușcături cu 
cartușele mai mici. Muniția ar fi avut o forță de impact mai 
mare, dar s-ar fi răspândit mai puţin. Au hotărât să utilizeze un 
model de cartuș care va acoperi o suprafaţă suficient de mare 
cât să doboare mai mult de un bărbat odată, însă cu o suficientă 
putere de pătrundere cât să spulbere parbrizul unei mașini care 
i-ar urmări. 

In cazul în care lucrurile deveneau cu adevărat neplăcute, 


? Benzină în care s-a introdus un agent de gelificare, pentru a-i spori proprietăţile 
incendiare. (n.red.). 


VP - 136 


fiecare membru al echipei va purta, de asemenea, un Walther 
PPK într-un toc. Merv Stauffer l-a rugat pe Bob Snyder, șeful 
serviciului de securitate de la EDS și un bărbat care știa când să 
nu pună întrebări, să cumpere armele PPK de la Ray's Sporting 
Goods din Dallas. Schwebach avea sarcina de a găsi o 
modalitate pentru a trece armele ilegal în Iran. 

Stauffer s-a interesat care aeroporturi din Statele Unite nu 
analizau cu fluoroscopul bagajele la plecare: unul dintre ele era 
Kennedy. 

Schwebach a cumpărat două valize Vuitton, mai adânci decât 
cele obișnuite, cu colțuri întărite și margini dure. Cu Coburn, 
Davis și Jackson, a mers la un magazin de articole casnice din 
lemn din Dallas și au încercat să construiască un compartiment 
ascuns în valiză. 

Schwebach era cât se poate fericit să strecoare arme prin 
vama iraniană într-o valiză cu fundul fals. „Dacă știi cum 
lucrează oamenii de la vamă, nu vei fi oprit”, zise el. Încrederea 
nu i-a fost împărtășită de restul echipei. În cazul în care el era 
oprit, iar armele erau găsite, exista și un plan de rezervă. Va 
spune că valiza nu era a lui. Se va întoarce în zona de solicitare 
a bagajului și acolo, cu siguranță, va fi o altă valiză Vuitton 
similară cu prima, însă plină cu lucruri personale și fără arme. 

Odată ce echipa va ajunge în Teheran, va trebui să comunice 
cu cei din Dallas prin telefon. Coburn era destul de sigur că 
iranienii instalau microfoane pe liniile telefonice, astfel încât 
echipa a pus la punct un cod simplu. 

GR însemna A, GS însemna B, GT însemna C, și așa mai 
departe până la GZ care însemna |; apoi HA însemna J, HB 
însemna K, până la HR care însemna Z. Numerele de la unu la 
nouă erau IA până la Il: zero era IJ. 

Aveau să folosească alfabetul militar, în care lui A i se spune 
Alfa, B este Bravo, C este Charlie și așa mai departe. 

Pentru viteză, doar cuvintele-cheie vor fi codate. Propoziția 
„El este din partea EDS” va deveni, prin urmare, „El este din 
partea Golf Victor Golf Uniformă Hotel Kilogram”. 

Au fost făcute doar trei cópii ale cheii de la cod. Simons i-a 
dat una lui Merv Stauffer, care va fi omul de legătură al echipei 
în Dallas. Le-a înmânat pe celelalte două lui Jay Coburn și Pat 
Sculley, care - deși nimic nu a fost spus în mod formal - apăreau 
ca locotenenții lui. 


VP - 137 


Codul va preveni o scurgere accidentală de informaţii printr-o 
convorbire normală la telefon, dar - întrucât informaticienii știau 
mai bine decât oricine - un asemenea cifru simplu din litere 
putea fi spart de un expert în câteva minute. Așadar, ca o 
măsură suplimentară de precauţie, anumite cuvinte comune 
aveau grupuri speciale de coduri: Paul era AG, Bill era AH, 
ambasada americană era GC și Teheran era AU. Perot era 
întotdeauna menţionat drept Președintele, armele erau benzi, 
închisoarea era Centrul de Date, Kuweitul era Orașul Petrolului, 
Istanbul era Staţiunea și atacul asupra închisorii era Planul A. 
Toată lumea trebuia să memoreze aceste cuvinte speciale din 
cod. 

Dacă i se punea cuiva întrebări despre cod, trebuia să 
răspundă că era folosit pentru a prescurta mesaje telex. 

Numele de cod al întregii operaţiuni de salvare era 
„Operaţiunea la Repezeală”. De fapt, un acronim: „Să-i ajutăm 
pe cei doi prieteni ai noștri din Teheran”. Simons era încântat de 
asta. 

— Hotfoot* a fost folosit de atâtea ori pentru operaţiuni, zise 
el, și aceasta e prima dată când se potrivește. 

Au repetat atacul asupra închisorii cel puţin de o sută de ori. 

In împrejurimile casei de lângă lac, Schwebach și Davis au 
bătut în cuie o scândură între doi copaci la înălțimea de aproape 
patru metri, pentru a reprezenta gardul de la curtea închisorii. 
Merv Stauffer le-a adus o dubiță împrumutată de la forțele de 
securitate EDS. 

In repetate rânduri, Simons s-a căţărat pe „gard” și a făcut 
semn cu mâna; Poche a condus dubita și a oprit-o în dreptul 
gardului; Boulware a coborât din spatele acesteia; Davis s-a 
urcat pe capotă și a sărit peste gard; Coburn l-a urmat; 
Boulware s-a urcat pe capotă și a coborât scara în „curte”; 
„Paul” și „Bill” - cărora le ţineau locul Schwebach și Sculley, 
care nu aveau nevoie să-și repete rolurile de paznici ai 
flancurilor - au urcat pe scară și au sărit peste gard, urmaţi de 
Coburn și apoi de Davis; toată lumea s-a îngrămădit în dubă; iar 
Poche s-a îndepărtat cu viteză maximă. 

Câteodată ei schimbau rolurile, pentru ca fiecare bărbat să 
înveţe cum să execute sarcina celuilalt. Ei au aranjat în ordinea 
importanței sarcinile, astfel încât, dacă unul dintre ei era 


3 La repezeală, în grabă, pe fugă. (engl.) (n.red.). 
VP - 138 


eliminat, rănit sau din oricare alt motiv, ei știau automat cine îi 
va lua locul. Schwebach și Sculley, jucând rolurile lui Paul și Bill, 
câteodată se prefăceau bolnavi și era nevoie să fie căraţi în sus 
pe scară și trecuţi peste gard. 

Avantajul unei bune condiţii fizice a devenit evident în timpul 
repetițiilor. David se putea întoarce peste gard într-o secundă și 
jumătate, atingând scara de două ori: nimeni altcineva nu o 
putea face nici pe departe atât de repede. 

La un moment dat, Davis a trecut prea repede și a ajuns în 
mod straniu pe solul îngheţat, luxându-și umărul. Leziunea nu a 
fost serioasă, dar i-a dat lui Simons o idee. Davis va călători spre 
Teheran cu mâna într-un bandaj, ducând o pungă plină pentru a 
exersa. Punga va fi încărcată cu cartușe nr. 2, cele pe care au 
hotărât să le utilizeze. 

Simons cronometră operaţiunea de salvare, din momentul în 
care duba se oprea în dreptul gardului până în momentul în care 
se punea în mișcare. Cu toată lumea înăuntru. In final, ţinând 
seama de cronometrul lui, putea să finalizeze extracția în mai 
puţin de treizeci de secunde. 

Au exersat cu armele Walther PPK la Poligonul Public de 
Tragere din Garland. l-au spus operatorului de la poligon că erau 
oameni responsabili cu securitatea din întreaga ţară la un curs 
în Dallas și că era necesar să-și facă practica înainte să poată 
merge acasă. El nu i-a crezut, mai ales după ce T.J. Márquez a 
apărut arătând exact ca o căpetenie mafiotă dintr-un film, cu 
haina lui neagră și pălăria de aceeași culoare, și a scos zece 
pistoale Walther PPK și cinci mii de cartușe din portbagajul 
Lincolnului său negru. 

După puţin exerciţiu, cu toţii puteau să împuște rezonabil de 
bine, cu excepţia lui Davis. Simons sugeră să încerce să împuște 
stând întins, din moment ce aceasta avea să fie poziţia lui când 
va fi în curte; și a descoperit că se descurca mai bine astfel. 

Era extrem de frig afară și s-au îngrămădit într-o baracă mică 
încercând să se încălzească, în timp ce nu trăgeau - toţi, cu 
excepţia lui Simons, care a stat afară toată ziua, de parcă ar fi 
fost făcut din piatră. 

Nu era făcut din piatră: când intră în mașina lui Merv Stauffer 
la sfârșitul zilei, zise: „lisuse Hristoase, e frig”. 

Începuse să-i ia peste picior despre cât de sensibili erau. Le 
spunea că întotdeauna vorbeau despre locul unde vor merge să 


VP - 139 


mănânce și ce vor comanda. Când /u; îi era foame, el deschidea 
o conservă. Râdea de cineva care bea tacticos o băutură: „Eu nu 
mi-am turnat ca să mă uit la ea”. La un moment dat le-a arătat 
cum știa să tragă: fiecare glonţ în centrul țintei. Altă dată 
Coburn l-a văzut fără cămașă: fizicul lui ar fi fost impresionant la 
un bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr. 

Intreaga reprezentaţie a fost numărul unui tip dur. Ceea ce 
era ciudat era faptul că niciunul dintre ei nu râdea vreodată. Cu 
Simons trăiai experienţa autentică. 

Intr-o seară la casa de lângă lac le-a arătat cea mai bună 
modalitate de a ucide un om repede și silențios. 

Dăduse comandă - și Merv Stauffer le achiziţionase - de cuțite 
Gerber pentru fiecare dintre ei, arme scurte, folosite, de obicei, 
la înjunghiat, cu o lamă îngustă cu două tăișuri. 

— E destul de mic, zise Davis, uitându-se la al lui. E suficient 
de lung? 

— Este dacă nu vrei să-l ascuţi când iese pe cealaltă parte, 
răspunse Simons. 

Le indică locul exact pe spatele lui Glenn Jackson, unde era 
localizat rinichiul. 

— O singură lovitură, chiar acolo, este letală, preciză el. 

— Nu ar tipa? întrebă Davis. 

— Doare atât de tare, încât victima nu poate scoate un sunet. 

În timp ce Simons făcea demonstraţia, intrase Merv Stauffer, 
însă rămase în pragul ușii, cu gura deschisă, ţinând cu ambele 
braţe câte o pungă de hârtie de la McDonald's. Simons îl văzu și 
îi spuse: 

— Vită-te la tipul ăsta - nu poate scoate un sunet și nimeni nu 
l-a lovit încă. 

Merv râse și începu să împartă mâncarea. 

— Știţi ce mi-a spus fata de la McDonald's, într-un restaurant 
complet gol, când am cerut treizeci de hamburgeri și tot atâtea 
porții de cartofi prăjiţi? 

— Ce? 

— Ceea ce ea spune întotdeauna: Aici sau la pachet? 

e 

Simons iubea să lucreze pentru o întreprindere privată. 

Una dintre cele mai mari dureri de cap ale lui din armată 
fuseseră întotdeauna proviziile. Chiar și în planificarea Raidului 
Son Tay, o operaţiune în care președintele însuși a fost interesat 


VP - 140 


personal, i s-a părut că trebuia să completeze șase cereri și să 
obțină aprobarea de la doisprezece generali de fiecare dată 
când avea nevoie de un creion nou. Apoi, când toată 
documentaţia era întocmită, descoperea că obiectele respective 
nu mai erau în stoc, sau era nevoit să aștepte patru luni până la 
livrare, sau - în cel mai rău caz - când lucrurile veneau nu 
funcționau. 22% din capsele percutoare pe care le-a comandat 
nu au explodat. A încercat să obţină ochelari cu infraroșu pentru 
soldații lui. A aflat că experţii din armată lucraseră 
șaptesprezece ani încercând să realizeze un model de ochelari 
cu infraroșu, dar până în 1970 tot ceea ce aveau erau șase 
prototipuri realizate manual. Apoi a descoperit o marcă britanică 
foarte bună de ochelari cu infraroșu disponibilă de la corporaţia 
Armalite la preţul de 49,50 de dolari, iar pe aceia i-au dus 
soldaţii Son Tay în Vietnam. 

La EDS nu erau formulare de completat și permisiuni de cerut, 
cel puţin nu în ceea ce-l privea pe Simons: îi spunea lui Merv 
Stauffer de ce avea nevoie, iar acesta obținea lucrul respectiv, 
de obicei în aceeași zi. A cerut și a primit zece pistoale Walther 
PPK și zece mii de cartușe; o selecție de tocuri pentru pistol, atât 
pentru stângaci, cât și pentru dreptaci, în diferite stiluri, astfel 
încât bărbaţii să poată alege modelul cu care se simțeau cel mai 
confortabil; echipamente pentru reîncărcarea muniției în cazul 
armelor de foc de calibrele 12,16 și 20 mm; și haine tipice 
vremii reci pentru echipă, incluzând paltoane, mănuși, cămăși, 
șosete și căciuli groase din lână. Intr-o zi a cerut o sută de mii 
de dolari bani lichizi: două ore mai târziu, T.J. Márquez a sosit la 
casa de lângă lac cu banii într-un plic. 

Era diferit de armată sub alte aspecte. Oamenii lui nu erau 
soldaţi care să fie intimidaţi pentru a se supune: ci unii dintre cei 
mai străluciți directori executivi de corporaţii din Statele Unite. 
El și-a dat seama de la început că nu putea prelua comanda. 
Trebuia să le câștige loialitatea. 

Acești oameni se vor supune unui ordin dacă vor fi de acord 
cu el. Dacă nu, îl vor supune discuţiei. Lucrul acesta era foarte 
bun în sala de consiliu, însă inutil pe câmpul de bătălie. 

Ei erau și mofturoși. Prima dată când au vorbit despre 
incendierea unei mașini în semn de diversiune, cineva a 
obiectat pe motiv că trecătorii inocenți ar putea fi răniți. Simons 
i-a tachinat în legătură cu moralitatea lor de cercetași, spunând 


VP - 141 


că le era teamă să nu-și piardă insignele de merit și numindu-i 
„Jack Armstrong”, după personajul de la radio prea frumos ca să 
fie adevărat, care rezolva misterul crimelor și ajuta femei 
bătrâne să traverseze strada. 

De asemenea, aveau o tendinţă de a uita de seriozitatea 
acțiunii lor. Erau preponderente glumele și o anume cantitate de 
veselie zgomotoasă, mai ales din partea tânărului Ron Davis. O 
doză de umor era utilă pentru o echipă aflată într-o misiune 
periculoasă, dar câteodată Simons trebuia să-i pună capăt și să-i 
aducă înapoi la realitate cu o remarcă ascuțită. 

El le dădea toate șansele să se retragă în orice moment. L-a 
făcut pe Ron Davis să redevină serios și i-a zis: 

— Vei fi primul care va trece peste gard - nu ai vreo rezervă 
în legătură cu acest lucru? 

— Ba da. 

— Foarte bine că ai, altfel nu te-aș lua pe tine. Dacă Paul și 
Bill nu vin imediat? Dacă își dau seama că, îndreptându-se spre 
gard, vor fi împușcați? Vei rămâne prins acolo și te vor vedea 
gardienii. Vei avea probleme serioase. 

— Mda. 

— Eu am șaizeci de ani. Mi-am trăit viaţa. La naiba, eu nu am 
nimic de pierdut. Dar tu ești un bărbat tânăr - și Marva este 
însărcinată, nu? 

— Da. 

— Eşti cu adevărat sigur că vrei să faci asta? 

— Da. 

l-a influenţat astfel pe toţi. Nu avea niciun sens ca el să le 
spună /or că gândirea lui militară era mai bună decât a lor: 
trebuia ca ei înșiși să ajungă la acea concluzie. In mod 
asemănător, manifestarea lui de tip dur era făcută cu intenția 
de a le arăta că de atunci înainte lucruri precum să le fie cald, 
să mănânce, să bea și să se îngrijoreze de martori inocenți nu le 
vor ocupa o mare parte din timp sau din atenţie. Exerciţiile de 
tras cu arma și lecţia cu cuțitul au avut, de asemenea, un scop 
ascuns: ultimul lucru pe care și-l dorea Simons era să fie ucis 
cineva în această operaţiune, dar a-i învăţa cum să ucidă le 
amintea acestor bărbaţi că operaţiunea de salvare reprezenta o 
chestiune pe viaţă și pe moarte. 

Cel mai important element în campania lui psihologică a fost 
exersarea continuă a asaltului asupra închisorii. Simons era 


VP - 142 


foarte sigur că închisoarea nu era exact așa cum a descris-o 
Coburn și că planul va trebui modificat. Un atac nu se desfășura 
niciodată întocmai precum în scenariu - după cum știa el mai 
bine decât majoritatea. 

Repetiţiile pentru Raidul Son Tay s-au desfășurat în decursul 
mai multor săptămâni. S-a construit o replică exactă a lagărului 
de prizonieri din bârne de 3 metri pe 4 și pânză la Baza Aeriană 
Eglin din Florida. Grozăvia trebuia demontată în fiecare 
dimineață înainte de răsărit și refăcută din nou noaptea, 
deoarece satelitul de recunoaștere rusesc Cosmos 355 trecea 
peste Florida de două ori la fiecare douăzeci și patru de ore. Insă 
a fost o experienţă frumoasă: fiecare nenorocit de copac și de 
șanț din lagărul închisorii Son Tay au fost reproduse în mărime 
naturală. Și apoi, după toate aceste repetiţii, când au trecut prin 
experiența reală, unul dintre elicoptere - cel în care se afla 
Simons - a aterizat în locul greșit. 

Simons nu va uita niciodată momentul în care și-a dat seama 
de greșeală. Elicopterul lui decola din nou, după ce i-a lăsat pe 
soldaţi la sol. Un gardian vietnamez luat prin surprindere a 
apărut din tranșee, iar Simons l-a împușcat în piept. A început 
să se tragă, s-a înălţat o lumină puternică în aer, pe urmă 
Simons a conștientizat că nu era înconjurat de clădirile din 
tabăra Son Tay. „Aduceţi nenorocitul ăla de elicopter înapoi 
aici!”, a strigat el radiooperatorului său. l-a spus unui sergent să 
aprindă o lumină intermitentă, pentru a marca zona de 
aterizare. 

Știa unde erau: la aproape patru sute de metri de Son Tay, 
într-un fort marcat pe hărţile secrete drept o școală. Numai că 
ea nu era o școală, ci o cazarmă. Erau trupe inamice peste tot. 
Simons și-a dat seama că greșeala pilotului elicopterului său 
fusese una norocoasă, deoarece în momentele acelea el putea 
să lanseze un atac anticipativ și să distrugă o concentrare de 
trupe inamice care altfel ar fi putut pune în pericol întreaga 
operaţiune. 

Aceea a fost noaptea în care a stat în afara cazărmii și a 
împușcat optzeci de bărbaţi în lenjerie de corp. A 

Nu, o operațiune nu decurgea niciodată conform planului. Insă 
a deveni expert în executarea scenariului era, oricum, doar 
jumătate din scopul repetiţiilor. Cealaltă jumătate - și, în cazul 
bărbaţilor de la EDS, jumătatea importantă - era să învețe să 


VP - 143 


lucreze împreună ca o echipă. Oh, erau deja grozavi ca o echipă 
intelectuală - dacă îi dai fiecăruia un birou, și o secretară, și un 
telefon, vor computeriza lumea -, dar să lucreze împreună cu 
mâinile și corpul lor era diferit. Când au început, în 3 ianuarie, 
aveau probleme și în a lansa cu echipa o barcă prevăzută cu 
vâsle. Cinci zile mai târziu erau cu toţii o mașinărie. 

Și aceasta era tot ce se putea face în Texas. In continuare 
trebuia să arunce o privire asupra închisorii reale. 

Era vremea să plece în Teheran. 

Simons i-a spus lui Stauffer că dorea să-l întâlnească din nou 
pe Ross Perot. 


3, 


În timp ce echipa de salvare se antrena, președintele Carter a 
primit ultima șansă de a preveni o revoluţie însângerată în Iran. 

Și a ratat-o. 

S-a întâmplat în felul următor... 

e 

Ambasadorul William Sullivan s-a dus la culcare mulțumit în 
noaptea de 4 ianuarie, în apartamentul lui privat din cadrul 
reședinței spaţioase și moderne din complexul ambasadei din 
colțul bulevardelor Roosevelt și Takht-e-jJamshid din Teheran. 

Șeful lui Sullivan, secretarul de Stat, Cyrus Vance, fusese 
ocupat cu negocierile de la Camp David pe tot parcursul lunilor 
noiembrie și decembrie, dar ulterior se întorsese în Washington 
și se concentra asupra lranului - și vai, chiar se vedea acest 
lucru. Ambiguitatea și ezitarea se terminaseră. Telegramele 
conținând instrucţiunile lui Sullivan deveniseră concise și 
hotărâte. Cel mai important, Statele Unite au avut, în cele din 
urmă, o strategie de a face față crizei: urma să se discute cu 
Ayatollahul Khomeini. 

A fost ideea lui Sullivan însuși. El era sigur că Șahul va trebui 
în curând să părăsească Iranul și Khomeini se va întoarce 
triumfător. Datoria lui, credea el, era să păstreze relaţia Americii 
cu lranul prin schimbarea guvernului, astfel încât, când totul era 
terminat, Iranul să fie încă o fortăreață a influenței americane în 
Orientul Mijlociu. Modalitatea de a realiza acest lucru era de a 


VP - 144 


ajuta forțele armate iraniene să rămână intacte și de a continua 
ajutorul militar american oferit oricărui nou regim. 

Sullivan i-a telefonat lui Vance pe linia telefonică securizată și 
i-a spus întocmai acest lucru. Statele Unite ar trebui să trimită 
un emisar la Paris, pentru a se întâlni cu Ayatollahul, a insistat 
Sullivan. Lui Khomeini ar trebui să i se spună că principala 
preocupare a Statelor Unite era să păstreze integritatea 
teritorială a Iranului și să contracareze influența sovietică; de 
asemenea, că americanii nu doreau să vadă o luptă plănuită în 
Iran între armată și revoluționarii islamici; iar acestuia, odată ce 
Ayatollahul era la putere, Statele Unite îi vor oferi aceeași 
asistență militară și vânzări de arme pe care i le dăduse și 
Șahului. 

Era un plan îndrăzneţ. Vor fi voci care vor acuza Statele Unite 
de abandonarea unui prieten. Dar Sullivan era sigur că sosise 
timpul ca americanii să accepte situaţia cu Șahul așa cum era și 
să privească spre viitor. 

Spre intensa lui satisfacţie, Vance a fost de acord. 

La fel și Șahul. Obosit, apatic și nemaifiind dispus să verse 
sânge pentru a rămâne la putere, Șahul nu a făcut nici măcar o 
scenă de împotrivire. 

Vance îl nominalizase, ca emisar al lui la Ayatollah, pe 
Theodore H. Eliot, un diplomat în vârstă care servise drept 
consilier economic în Teheran și vorbea fluent farsi. Sullivan era 
încântat de această alegere. 

Ted Eliot era programat să ajungă la Paris peste două zile, în 
6 ianuarie. 

intr-unul dintre dormitoarele pentru oaspeţi de la reședința 
ambasadorilor, generalul Forțelor Aeriene, Robert „Olandezul” 
Huyser, se pregătea, de asemenea, să se culce. Sullivan nu era 
atât de entuziast de Misiunea Huyser cât era de Misiunea Eliot. 
„Olandezul” Huyser, comandantul adjunct (sub comanda lui 
Haig) al Forţelor SUA în Europa, a ajuns cu o zi în urmă pentru a- 
i convinge pe generalii iranieni să sprijine noul guvern Bakhtiar 
de la Teheran. Sullivan îl știa pe Huyser. Era un soldat foarte 
bun, dar nu și un diplomat venerat. Nu vorbea farsi și nu 
cunoștea Iranul. Însă, chiar dacă ar fi fost calificat în mod ideal, 
misiunea lui ar fi fost fără speranță. Guvernul Bakhtiar nu 
reușise să câștige sprijinul nici măcar al moderaţilor, iar 
Shahpour Bakhtiar însuși fusese exclus din partidul centrist 


VP - 145 


Frontul Naţional doar pentru că a acceptat invitaţia Șahului de a 
forma un guvern. Între timp, armata pe care Huyser încerca în 
zadar să o treacă în subordinea lui Bakhtiar continua să 
slăbească, deoarece soldaţii dezertau cu miile și se alăturau 
mulțimilor revoluţionare de pe străzi. Cel mai bun lucru la care 
putea spera Huyser era să ţină armata compactă încă puţin 
timp, în vreme ce Eliot la Paris aranja întoarcerea pașnică a 
Ayatollahului. 

Dacă funcţiona, avea să fie o mare realizare pentru Sullivan, 
ceva de care orice diplomat ar fi mândru pentru restul vieţii lui: 
planul său ar fi consolidat ţara siar fi salvat vieţi. 

În timp ce se pregătea de culcare, era o singură grijă care nu-i 
dădea pace. Misiunea Eliot, pentru care avea speranţe atât de 
mari, era o mișcare a Departamentului de Stat, identificată în 
Washington cu secretarul de Stat, Vance. Misiunea Huyser era 
ideea lui Zbigniew Brzezinski, consilierul de Securitate 
Naţională. Animozitatea dintre Vance și Brzezinski era foarte 
bine cunoscută. Și în acel moment Brzezinski, după întâlnirea la 
nivel înalt din Guadelupe, pescuia la mare adâncime în Caraibe 
cu președintele Carter. In vreme ce navigau pe marea de un 
albastru transparent, ce îi șoptea Brzezinski președintelui Carter 
la ureche? 

e 

Telefonul l-a trezit pe Sullivan la primele ore ale dimineții. Era 
ofiţerul de serviciu, care suna din camera de comunicații de la 
subsol din clădirea ambasadei, la câţiva metri depărtare. Sosise 
o telegramă urgentă de la Washington. Ambasadorul s-ar putea 
să dorească să o citească imediat. 

Sullivan se dădu jos din pat și traversă peluza până la 
ambasadă, cuprins de presimţiri rele. 

Telegrama preciza că Misiunea Eliot era anulată. 

Decizia fusese luată de președinte. Comentariile lui Sullivan 
asupra schimbării de plan nu erau bine-venite. A fost instruit să-i 
spună Șahului că Guvernul Statelor Unite nu mai dorea să 
întreţină un dialog cu Ayatollahul Khomeini. 

Sullivan era distrus. 

Acesta era sfârșitul influenţei Americii în Iran. Însemna, de 
asemenea, faptul că Sullivan, personal, pierduse șansa de a se 
distinge ca ambasador prin împiedicarea unui război civil 
sângeros. 


VP - 146 


l-a trimis un mesaj plin de furie înapoi lui Vance, precizând că 
președintele făcuse o greșeală grosolană și ar trebui să o 
reconsidere. 

Se întoarse înapoi în pat, însă nu putu dormi. 

Dimineaţa, o altă telegramă l-a informat că decizia 
președintelui rămânea valabilă. 

Obosit, Sullivan urcă dealul spre palat pentru a-l înștiința pe 
Șah. 

Acesta părea retras și tensionat în acea dimineaţă. El și 
Sullivan se așezară și băură inevitabila ceașcă de ceai. Apoi 
Sullivan i-a spus că președintele Carter a anulat Misiunea Eliot. 

Șahul a fost supărat. 

— Dar de ce au anulat-o? întrebă el, agitat. 

— Nu știu, îi răspunse Sullivan. 

— Și cum se așteaptă să-i influenţeze pe acei oameni dacă 
nici măcar nu vor vorbi cu ei? 

— Nu știu. 

— Atunci, ce intenţionează Washingtonul să facă? întrebă iar 
Șahul, ridicându-și mâinile cu disperare. 

— Nu știu, răspunse Sullivan. 


4. 


— Ross, asta e o /dioțenie, zise Tom Luce cu glas tare. Vei 
distruge compania și te vei distruge pe tine însuți. 

Perot se uită la avocatul lui. Stăteau în biroul lui Perot. Ușa 
era închisă. _ 

Luce nu a fost primul care a afirmat acest lucru. In timpul 
săptămânii, pe măsură ce veștile se răspândeau la etajul 7, 
câţiva dintre directorii executivi de prim rang ai lui Perot 
intraseră la el să-i spună că o echipă de salvare era o acţiune 
nesăbuită și periculoasă, și că ar trebui să renunțe la această 
idee. 

— Nu vă mai îngrijoraţi, îi liniștise Perot. Concentraţi-vă, pur și 
simplu, la ceea ce aveţi de făcut. 

Lui Tom Luce îi stătea în fire să fie zgomotos. Având o privire 
încruntată și agresivă și un aer de tribunal, el își pleda cazul, de 
parcă l-ar fi ascultat un juriu. 


VP - 147 


— Vă pot sfătui doar în ceea ce privește situaţia legală, dar 
sunt aici să vă spun că misiunea asta de salvare poate cauza 
probleme mai multe și mai grave decât aveţi acum. La naiba, 
Ross, nu pot face o /istă cu legile pe care le veţi încălca! 

— Încearcă, zise Perot. 

— Vei avea o armată de mercenari - care este ilegală aici, în 
Iran și în fiecare ţară prin care va trece echipa. Oriunde merg, 
oamenii tăi vor fi pasibili de sancţiuni penale și ai putea avea 
zece dintre ei în închisoare în loc de doi. 

După un scurt respiro, Tom Luce continuă: 

— Ba e mai rău decât atât. Oamenii tăi s-ar afla într-o situaţie 
mult mai gravă decât a soldaţilor în luptă - legile internaţionale 
și convenţia de la Geneva, care protejează soldații în uniformă, 
nu vor proteja echipa de salvare. 

Dacă vor fi capturați în Iran... Ross, vor fi împușcați. Dacă 
sunt capturați în orice ţară care are un tratat de extrădare cu 
Iranul, vor fi trimiși înapoi și împușcați. În loc de doi angajaţi 
nevinovaţi în închisoare, ai putea avea opt angajaţi vinovati 
morți. 

Și dacă se întâmplă asta, familiile celor morţi s-ar putea să îţi 
devină ostile - e de înțeles, deoarece toată chestia asta va arăta 
stupid. Văduvele vor avea pretenţii uriașe din partea EDS în 
tribunalele americane. Ar putea duce compania la faliment. 
Gândește-te la zece mii de oameni care ar rămâne fără loc de 
muncă dacă s-ar întâmpla așa ceva. Gândește-te la tine, Ross, ţi 
s-ar putea aduce chiar acuzaţii penale care te-ar putea pune pe 
tine în închisoare! 

Perot spuse calm: 

— Apreciez sfaturile tale, Tom. 

Luce se holbă la el. 

— Nu reușesc să te fac să înţelegi, nu? 

Perot zâmbi. 

— Sigur că reușești. Dar dacă treci prin viaţă îngrijorându-te 
de toate lucrurile rele care se pot întâmpla, curând te convingi 
că e cel mai bine să nu faci nimic. 

(J 

Adevărul era că Perot știa ceva ce Luce nu cunoștea. 

Ross Perot era norocos. 

Toată viața lui fusese norocos. 

Când era doar un băiat în vârstă de doisprezece ani a fost 


VP - 148 


angajat distribuitor de ziare în cartierul de negri săraci din 
Texarkana. Gazeta de Texarkana costa 25 de cenți pe 
săptămână în acele vremuri și duminica, atunci când colecta 
banii, se trezea cu patruzeci sau cincizeci de dolari în portofelul 
lui. Și în fiecare duminică, undeva de-a lungul traseului, câte un 
bărbat sărac care își cheltuise plata săptămânală în bar noaptea 
care trecuse încerca să-i fure banii micuțului Ross. De aceea 
niciun alt băiat nu distribuia ziare în acel cartier. Cert e că Ross 
nu era niciodată speriat. El era călare pe cal; încercările nu erau 
niciodată prea hotărâte; iar el era norocos. Nu și-a pierdut 
niciodată banii. 

Fusese din nou norocos când a fost admis la Academia Navală 
din Annapolis. Candidaţii erau obligaţi să fie sponsorizaţi de un 
senator sau un congresmen și, bineînţeles, familia Perot nu avea 
relaţiile potrivite. Oricum, tânărul Ross nu văzuse niciodată 
marea - cel mai îndepărtat loc până unde a călătorit vreodată a 
fost orașul Dallas, la aproape trei sute de kilometri distanță. Insă 
era un tânăr în Texarkana numit Josh Morris Junior, care fusese 
în Annapolis și îi povestise lui Ross totul despre acel loc, iar Ross 
s-a îndrăgostit de marină fără măcar să vadă o dată un vas. Prin 
urmare, le-a tot scris senatorilor cerându-le sponsorizare. A 
reușit - după cum urma să o facă de multe ori ulterior în viaţă - 
deoarece era prea tâmpit să știe că era imposibil. 

Abia mulţi ani mai târziu a aflat cum s-a întâmplat. Într-o zi, în 
1949, senatorul W. Lee O'Daniel își elibera biroul: era sfârșitul 
mandatului și nu intenţiona să mai candideze din nou. Un ajutor 
i-a spus: 

— Domnule senator, avem un loc disponibil la Academia 
Navală. 

— Îl vrea cineva? a întrebat senatorul. 

— Păi, este un băiat din Texarkana care încearcă de ani de 
zile... 

— Dă-i-l lui, zise senatorul. 

În felul în care Perot a auzit povestea, numele lui nu a fost, de 
fapt, niciodată menţionat în timpul conversaţiei. 

Fusese norocos încă o dată când a fondat EDS. Fiind vânzător 
de calculatoare pentru IBM, și-a dat seama că cei ce cumpărau 
de la el nu utilizau prea bine aparatele pe care le vindea. 
Procesarea de date era o aptitudine nouă și specializata. Băncile 
erau bune la tranzacţii bancare, lucrătorii companiilor de 


VP - 149 


asigurări se  pricepeau să încheie asigurări, producătorii 
cunoșteau procesul de fabricaţie, iar cei de la calculatoare erau 
buni la procesarea de date. Clientul nu dorea dispozitivul, ci 
informaţia rapidă și ieftină pe care acesta o putea asigura. 
Totuși, prea des, clientul petrecea atât de mult timp în noul lui 
departament de procesare de date și pentru a învăţa cum să 
folosească dispozitivul, astfel încât calculatorul lui îi cauza 
probleme și cheltuială în loc să-l scutească de așa ceva. Ideea 
lui Perot a fost să vândă un pachet integral - un departament 
complet de procesare de date, cu echipamente, programe și 
personal. Clientul trebuia doar să spună, într-un limbaj simplu, 
de ce informaţii avea nevoie, iar EDS i le oferea. Apoi el putea 
continua cu domeniul la care se pricepea - tranzacţii bancare, 
asigurări sau producție. 

IBM a refuzat ideea lui Perot. Era un concept bun, însă 
câștigurile erau mici. Din fiecare dolar cheltuit cu procesarea de 
date, optzeci de cenți erau cheltuiţi pe componente ale 
calculatorului - dispozitivul - și doar douăzeci de cenți pe 
programe, care reprezentau, de fapt, partea pe care Perot dorea 
să o vândă. IBM nu voia să alerge după mărunțiș. 

Prin urmare, Perot scoase o mie de dolari din economiile lui și- 
și începu propria afacere. În următorii zece ani, proporțiile s-au 
schimbat până când partea de programe lua șaptezeci de cenți 
din fiecare dolar investit în procesarea de date, iar Perot a 
devenit unul dintre cei mai bogați oameni din lume, care s-a 
ridicat prin propriile puteri. 

Președintele IBM, Tom Watson, l-a întâlnit pe Perot într-un 
restaurant într-o zi și i-a zis: 

— Vreau să știu un singur lucru, Ross. Ai prevăzut că se va 
schimba proporţia? 

— Nu, răspunse Perot. Cei douăzeci de cenți mi se păreau 
destul de buni pentru mine. 

Da, el era norocos; dar a trebuit să îi ofere norocului său 
spaţiu pentru a funcţiona. Nu avea niciun rost să stea într-un 
colț și să fie grijuliu. Nu întâlneai niciodată șansa de a fi norocos 
decât dacă îţi asumai riscurile. Toată viaţa lui, Perot își asumase 
riscuri. 

Acesta se întâmpla doar să fie cel mai mare. 

Merv Stauffer intră în birou. 

— Gata de plecare? întrebă el. 


VP - 150 


— Da. 

Perot se ridică și cei doi bărbaţi ieșiră din birou. Au coborât cu 
liftul și au urcat în mașina lui Stauffer, un Lincoln Versailles cu 
patru uși nou-nouţ. Perot citi plăcuța de identificare de pe 
tabloul de bord: 

— Merv și Helen Stauffer. 

Interiorul mașinii duhnea de ţigările lui Simons. 

— Te așteaptă, zise Stauffer. 

— Bine. 

Compania petrolieră a lui Perot, Petrus, avea birouri în 
clădirea alăturată de-a lungul Forest Lane. Merv îl dusese deja 
pe Simons acolo, apoi venise după Perot. După aceea urma să-l 
ducă pe Perot înapoi la EDS, iar apoi să se întoarcă după 
Simons. Scopul acestui exerciţiu îl constituia păstrarea 
secretului: cât mai puţini oameni posibil trebuiau să-i vadă pe 
Simons și pe Perot împreună. 

În ultimele șase zile, în timp ce Simons și echipa de salvare și- 
au făcut repetițiile pe malul lacului Grapevine, perspectivele 
unei soluţii legale la problema lui Paul și Bill și-au pierdut din 
întâietate. Kissinger, după ce a eșuat cu Ardeshir Zahedi, nu a 
mai putut face altceva să ajute. Avocatul Tom Luce fusese 
ocupat să-i convoace pe fiecare dintre cei douăzeci și patru de 
congresmeni de Texas, pe ambii senatori de Texas și pe oricine 
altcineva din Washington care îi va fi răspuns apelurilor; însă 
ceea ce au făcut cu toţii a fost să sune la Departamentul de Stat 
pentru a afla ce se petrecea, și toate apelurile sfârșeau pe biroul 
lui Henry Precht. 

Directorul financiar-contabil al EDS, Tom Walter, nu găsise 
încă o bancă disponibilă să trimită o scrisoare de credit de 12 
750 000 de dolari. Dificultatea, îi explicase Walter lui Perot, era 
următoarea: potrivit legii americane, un individ sau o corporație 
puteau revoca o scrisoare de credit dacă exista dovada că ea a 
fost semnată sub presiune ilegală, de exemplu șantaj sau răpire. 
Directorii băncilor estimau răpirea lui Paul și Bill ca o încercare 
clară de șantaj, ei știau că EDS va putea argumenta, într-un 
tribunal american, că scrisoarea era lipsită de valabilitate, iar 
banii nu ar trebui plătiţi. Teoretic, lucrul acesta nu ar avea 
importanță, deoarece până atunci Paul și Bill ar fi acasă, iar 
banca americană, pur și simplu - și întru totul legal - ar refuza 
să onoreze scrisoarea de credit când era prezentată pentru 


VP - 151 


decontare de către guvernul iranian. Cu toate acestea, mai 
toate băncile americane aveau credite mari în sold cu Iranul și 
teama lor era că iranienii vor plăti cu aceeași monedă deducând 
12 750 000 de dolari din ceea ce datorau. Walter căuta în 
continuare o bancă mare care nu făcea nicio afacere cu Iranul. 

Astfel, din nefericire, operaţiunea „Hotfoot” era încă cea mai 
bună soluție a lui Perot. 

Ross l-a lăsat pe Stauffer în parcare și a intrat în clădirea 
companiei petroliere. 

L-a găsit pe Simons în micul birou rezervat pentru Perot. 
Simons mânca alune și asculta un radio portabil. Perot și-a dat 
seama că alunele erau prânzul lui, iar radioul era pentru a bruia 
orice dispozitive de interceptare care ar putea fi ascunse în 
cameră. 

Au dat mâna. Perot a observat că Simons și-a lăsat barbă. 

— Cum merg lucrurile? a întrebat el. 

— Sunt bine, a răspuns Simons. Bărbaţii încep să coopereze 
ca o echipă. 

— Acum, zise Perot, îţi dai seama că poţi respinge orice 
membru al echipei pe care îl consideri necorespunzător. 

In urmă cu două zile, Perot propusese încă un membru al 
echipei, un bărbat care cunoștea Teheranul și avea un palmares 
militar remarcabil, dar Simons l-a refuzat după un scurt interviu, 
spunând: 

— Individul ăla crede în propriile lui prostii. 

In plus, Perot se întreba dacă Simons a observat vreun defect, 
în timpul perioadei de pregătire, la ceilalți. El continuă: 

— Tu conduci operaţiunea de salvare și... 

— Nu e necesar. Nu vreau să resping pe nimeni, replică 
Simons și râse domol. Ei sunt de departe cea mai inteligentă 
echipă cu care am lucrat vreodată și lucrul acesta creează, într- 
adevăr, o problemă, deoarece ei cred că ordinele sunt făcute 
pentru a fi discutate, nu ascultate. Dar învață să-și închidă 
comutatoarele gândirii când este necesar. Le-am explicat foarte 
clar că la un moment dat în acest joc discuţia se termină și e 
necesară supunerea oarbă. 

Perot zâmbi. 

— Pe deasupra, voi aţi realizat mai mult în șase zile decât am 
realizat eu în șaisprezece ani. 

— Nu mai putem face nimic aici în Dallas, zise Simons. Pasul 


VP - 152 


nostru următor este să mergem în Teheran. 

Perot clătină din cap. Aceasta ar putea fi ultima lui șansă de a 
anula operaţiunea „Hotfoot”. Odată ce echipa pleacă din Dallas, 
el ar putea pierde legătura cu ei și nu i-ar mai putea îndruma. 
Zarurile urmau să fie aruncate. 

Ross, asta e o idioțenie. Vei distruge compania și te vei 
distruge și pe tine însuți. 

La naiba, Ross, nu mi-ar fi de ajuns o listă cu legile pe care le 
vei încălca! 

În locul a doi angajați nevinovati în închisoare, ai putea avea 
opt angajați vinovați morți. 

Ei bine, este băiatul acesta din Texarkana care încearcă de 
ani de zile... 

— Când vrei să pleci? îl întrebă Perot pe Simons. 

— Mâine. 

— Baftă, zise Perot. 


VP - 153 


CAPITOLUL CINCI 


1. 


În timp ce Simons vorbea cu Perot în Dallas, Pat Sculley - cel 
mai mare mincinos din lume - se afla în Istanbul, încercând și 
nereușind să păcălească un turc viclean. 

Domnul Fish era un agent de turism „descoperit” în timpul 
evacuării din decembrie de către Merv Stauffer și T.J. Márquez. 
L-au angajat ca să organizeze pregătirile pentru escala 
evacuaţilor în Istanbul, și a făcut miracole. Le-a înlesnit rezervări 
tuturor la Sheraton și a făcut rost de autobuze care să-i ducă de 
la aeroport la hotel. Când au ajuns, au fost așteptați cu o masă. 
Ei l-au lăsat să le adune bagajele și să le treacă prin vamă, iar 
acestea au apărut în faţa hotelului ca prin minune. În ziua 
următoare, copiilor li s-au pus casete cu filme, iar adulţii au fost 
duși în tururi de vizitare a obiectivelor turistice, astfel încât toată 
lumea să fie ţinută ocupată în timp ce își aștepta zborurile 
pentru New York. Domnul Fish a realizat toate acestea în timp 
ce majoritatea personalului de la hotel era în grevă. T.J. a aflat 
mai târziu că doamna Fish făcuse paturile în camerele de hotel. 
Odată ce biletele de avion ulterioare au fost rezervate, Merv 
Stauffer a dorit să multiplice o foaie volantă cu instrucţiuni 
pentru fiecare, însă xeroxul hotelului era stricat: domnul Fish a 
adus un electrician să îl repare la ora cinci, duminică dimineaţa. 
Domnul Fish putea pune lucrurile în practică. 

Simons era încă îngrijorat de introducerea ilegală a pistoalelor 
Walther PPK în Teheran și, când a auzit că domnul Fish a trecut 
cu bine bagajele evacuaţilor de vama turcească, el a propus ca 
tot agentul de turism să fie solicitat pentru a rezolva problema 
armelor. Sculley plecase în Istanbul în 8 ianuarie. 

A doua zi s-a întâlnit cu domnul Fish la cafeneaua de la 
Sheraton. Domnul Fish era un bărbat mare, gras, aproape de 
cincizeci de ani, îmbrăcat în haine cenușii. Dar era viclean: 
Sculley nu-i putea face faţă. 

Sculley i-a spus că EDS avea nevoie de ajutor în două 


VP - 154 


probleme. 

— Una, avem nevoie de un aparat de zbor care să intre și să 
iasă din lran. A doua, vrem să trecem niște bagaje prin vamă 
fără să fie inspectate. Firește, vă vom plăti orice sumă 
rezonabilă pentru ajutorul dumneavoastră în aceste probleme. 

Domnul Fish îl privi curios. 

— De ce vreţi să faceţi aceste lucruri? 

— Ei bine, avem niște benzi magnetice pentru sistemele 
informatice din Teheran, răspunse Sculley. Trebuie să ajungă 
acolo și nu ne putem asuma vreun risc. Nu vrem să examineze 
cineva cu raze X acele benzi sau să facă orice altceva pentru a 
le deteriora, și nu putem risca să ne fie confiscate de vreun 
funcţionar vamal mărunt. 

— Și pentru aceasta aveţi nevoie să închiriaţi un avion și să 
treceţi bagajele prin vamă nedeschise? 

— Da, așa este. 

Sculley și-a dat seama că domnul Fish nu credea un cuvânt 
din ce i-a spus el. Domnul Fish clătină din cap. 

— Nu, domnule Sculley. l-am ajutat cu bucurie pe prietenii 
dumneavoastră înainte, însă eu sunt un agent de turism, nu un 
contrabandist. Nu voi face acest lucru. 

— Dar avionul - ne puteţi face rost de unul? 

Domnul Fish clătină din nou din cap. 

— Va trebui să mergeţi în Amman, în lordania. Compania Arab 
Wings are zboruri charter de acolo spre Teheran. Aceasta este 
cea mai bună sugestie pe care o pot da. 

Sculley ridică din umeri. 

— Bine. 

Câteva minute mai târziu îl lăsă pe domnul Fish și urcă în 
camera lui pentru a suna în Dallas. 

Prima lui sarcină în calitate de membru al echipei nu a decurs 
bine. 

Când Simons a primit vestea, a decis să lase pistoalele 
Walther PPK în Dallas. 

l-a explicat raţionamentul său lui Coburn. 

— Haide să nu punem în pericol întreaga misiune, chiar de la 
început, când nici măcar nu suntem siguri că avem nevoie de 
pistoale: e un risc pe care nu trebuie să ni-l asumăm, cel puţin 
nu încă. Să intrăm în ţară și să vedem ce greutăți întâmpinăm 
acolo. Dacă vom avea nevoie de arme, Schwebach se va 


VP - 155 


întoarce în Dallas să le aducă. 

Armele au fost puse în seiful de la EDS, împreună cu o unealtă 
pe care Simons a comandat-o pentru ștergerea numerelor de 
serie. (Având în vedere că lucru acela era ilegal, nu avea să fie 
făcut decât în ultimul moment dacă era necesar.) 

Cu toate acestea, vor lua cu ei valiza cu compartiment ascuns 
și vor efectua un test cu ea goală. Vor lua, de asemenea, 
cartușe nr. 2 - Davis le va purta în punga lui - și dispozitivul de 
care Simons avea nevoie pentru reîncărcarea cartușelor - 
Simons avea să ducă echipamentul respectiv. 

Așadar, nu avea sens să meargă prin Istanbul, deci Simons îl 
trimise pe Sculley la Paris ca să reţină camere de hotel acolo și 
să facă rezervări echipei pentru un zbor spre Teheran. 

Restul echipei a plecat din Dallas, de pe aeroportul Fort Worth 
Regional, la 11:05 dimineaţa, în 10 ianuarie, la bordul zborului 
Braniff nr. 341 spre Miami, de unde au luat zborul National 4 
spre Paris. 

S-au întâlnit cu Sculley la aeroportul Orly, la galeria de 
tablouri dintre restaurant și cafenea, în dimineaţa următoare. 

Coburn observă că Sculley era nervos. Și-a dat seama că 
toată lumea conștientiza aspectele securităţii. Venind din 
Statele Unite, deși au fost cu toţii în același avion, au călătorit 
separat, stând despărțiți, fără să lase impresia că se cunoșteau. 
In Paris, Sculley devenise neliniștit din cauza personalului de la 
Orly Hilton și suspecta că cineva îi asculta convorbirile 
telefonice, astfel încât Simons - care oricum nu se simţea 
niciodată în largul lui în hoteluri - a decis să vorbească la galeria 
de tablouri. 

Sculley a eșuat și în a doua misiune, aceea de a obţine 
rezervări pentru echipă mai departe, dinspre Paris spre Teheran. 

— Jumătate din companiile aeriene și-au sistat zborurile spre 
lran, din cauza frământărilor politice și a grevei de la aeroport, 
zise el. Zborurile existente sunt suprarezervate cu iranieni care 
încearcă să ajungă acasă. Tot ceea ce am este un zvon că 
Swissair are un zbor din Zurich. 

Se separară în două grupuri. Simons, Coburn, Poche și 
Boulware vor merge spre Zurich și vor încerca să prindă zborul 
companiei Swissair. Sculley, Schwebach, Davis și Jackson vor 
rămâne în Paris. Grupul lui Simons zbură la clasa întâi cu 
Swissair spre Zurich. Coburn a stat lângă Simons. Au petrecut 


VP - 156 


tot zborul mâncând un prânz nemaipomenit din creveţi și 
friptură. Simons era înnebunit cât de bună era mâncarea. 
Coburn se amuza, aducându-și aminte ce a spus Simons: „Când 
ţi-e foame, deschizi o conservă”. 

La aeroportul din Zurich biroul de rezervări pentru zborul spre 
Teheran era asaltat de iranieni. Echipa a putut obţine doar un 
loc în avion. Care dintre ei ar trebui să meargă? Au hotărât să fie 
Coburn. El va fi omul responsabil de coordonare. În calitate de 
director de personal și creierul operaţiunii de evacuare, el avea 
cea mai completă cunoaștere a resurselor EDS din Teheran: 150 
de case goale și apartamente, 60 de mașini și jeepuri 
abandonate, 200 de angajaţi iranieni - cei în care puteai avea 
încredere și cei în care nu te puteai încrede - și mâncarea, 
băutura și uneltele lăsate în urmă de evacuați. Intrând primul în 
tară, Coburn putea aranja transportul, proviziile și o 
ascunzătoare pentru restul echipei. 

Așadar, Coburn își luă la revedere de la prietenii lui și se urcă 
în avion, îndreptându-se spre haos, violenţă și revoluție. 

In aceeași zi, fără a ști Simons și echipa de salvare, Ross 
Perot luă zborul British Airways nr. 172 din New York spre 
Londra. Şi el, de asemenea, era în drum spre Teheran. 

e 

Zborul din Zürich spre Teheran a fost mult prea scurt. 

Coburn și-a petrecut timpul neliniștit, parcurgând încă o dată 
în minte lucrurile pe care trebuia să le facă. Nu putea întocmi o 
listă: Simons nu permitea să se noteze nimic. 

Prima lui datorie era să treacă prin vamă cu valiza având un 
compartiment ascuns. Nu erau arme în el: dacă valiza ar fi fost 
inspectată și compartimentul secret descoperit, Coburn ar fi 
spus că era pentru a transporta echipament fotografic fragil. 

In continuare, el trebuia să selecteze câteva case și 
apartamente abandonate pe care Simons să le ia în considerare 
ca posibile ascunzători. Apoi trebuia să găsească mașini și să se 
asigure că exista o sursă de aprovizionare cu benzină pentru 
ele. 

Povestea lui falsă, pentru a fi spusă lui Keane Taylor, Rich 
Gallagher și angajaţii iranieni de la EDS, era că el se ocupa de 
organizarea transportului pentru bunurile personale ale 
evacuaţilor înapoi în Statele Unite. Coburn îi spusese lui Simons 
că lui Taylor ar trebui să i se divulge secretul: el ar fi un ajutor 


VP - 157 


valoros pentru echipa de salvare. Simons a zis că va lua decizia 
el însuși, după ce se va întâlni cu Taylor. 

Coburn se întreba cum să îl păcălească pe Taylor. 

El încă avea nelămuriri vizavi de ora aterizării avionului. 

În interiorul terminalului, toţi angajaţii de la aeroport erau în 
uniforme de armată. Coburn și-a dat seama că în felul acesta 
aeroportul a fost ţinut deschis în ciuda grevei: era condus de cei 
din armată. 

Ridică valiza cu compartimentul fals și trecu prin vamă. Nu l-a 
oprit nimeni. 

Sala de sosiri era o grădină zoologică. Mulţimile de oameni 
care așteptau erau mai gălăgioase ca oricând. Armata nu 
conducea aeroportul după regulile militare. 

Și-a făcut cu greu loc prin mulţime până la parcarea taxiurilor. 
Ocoli doi bărbaţi care păreau că se certau din cauza unui taxi şi- 
| luă pe următorul care venea la rând. 

Intrând în oraș, observă foarte mult echipament militar pe 
drum, mai ales lângă aeroport. Erau mult mai multe tancuri 
decât fuseseră atunci când el a plecat. Să fi fost acela un semn 
că Șahul încă deținea controlul? In presă, Șahul vorbea de parcă 
era încă la putere, dar la fel vorbea și Bakhtiar. De altfel, la fel 
vorbea și Ayatollahul care tocmai anunţase formarea unui 
Consiliu al Revoluţiei Islamice care să preia guvernul, ca și cum 
el era deja la putere în Teheran în loc să stea într-o vilă în afara 
Parisului la capătul unei linii telefonice. De fapt, nimeni nu era la 
putere; și în timp ce acest lucru a îngreunat negocierile pentru 
eliberarea lui Paul și Bill, probabil, va ajuta echipa de salvare. 

Taxiul îl duse la biroul pe care ei îl numeau „București”, unde 
s-a întâlnit cu Keane Taylor. El era responsabil, deoarece Lloyd 
Briggs plecase la New York pentru a da ultimele instrucţiuni 
avocaţilor EDS în persoană. Taylor stătea la biroul lui Paul 
Chiapparone, într-un costum impecabil cu vestă, de parcă ar fi 
fost la milioane de kilometri depărtare de cea mai apropiată 
revoluție, când, de fapt, se afla în mijlocul ei. A rămas uluit să-l 
vadă pe Coburn. 

— Jay! Când naiba ai ajuns aici? 

— Tocmai am ajuns, răspunse Coburn. 

— Ce-i cu barba - încerci să fii concediat? 

— M-am gândit că ar putea să mă facă să arăt mai puţin 
american aici. 


VP - 158 


— Ai mai văzut vreodată un iranian cu barbă roșcată? 

— Nu, râse Coburn. 

— Deci, pentru ce ai venit? 

— Ei bine, evident că nu ne vom aduce oamenii înapoi aici în 
viitorul apropiat; să supraveghez ca bunurile personale ale 
fiecăruia să fie trimise înapoi în Statele Unite. 

Taylor îi aruncă o privire nostimă, dar nu comentă. 

— Unde vei sta? 

— Ne-am mutat cu toţii la Hyatt Crown Regency, e mai sigur. 
Ce-ai spune dacă eu aș folosi vechea ta casă? 

— Cum zici tu. 

— Acum, în legătură cu aceste bunuri personale. Ai plicurile 
acelea pe care le-a lăsat toată lumea cu cheile de la casă și de 
la mașină și instrucțiunile pentru evacuarea bunurilor lor? 

— Bineînţeles. Am ţinut cont de ele. Tot ceea ce oamenii nu 
vor să fie expediat am vândut - mașini de spălat, uscătoare, 
frigidere: mă ocup de un garaj cu vânzare continuă aici. 

— Îmi poţi da plicurile? 

— Sigur. 

— Care e situaţia mașinilor? 

— Am adunat majoritatea lor. Le-am parcat la o școală, niște 
iranieni le păzesc, dacă nu cumva le vând. 

— Și benzina? 

— Rich a primit patru butoaie de 180 de litri fiecare de la 
Aviația Militară și le avem pline la subsol. 

— Mi s-a părut că miroase a benzină când am intrat. 

— Nu aprinde vreun chibrit acolo jos, în întuneric, altfel sărim 
cu toţii naibii în aer. 

— Ce faceţi în legătură cu umplerea butoaielor? 

— Folosim două mașini drept rezervoare - un Buick și un 
Chevrolet, cu rezervoare de benzină mari, americane. Doi dintre 
șoferii noștri petrec toată ziua așteptând la rând la benzină. 
Când le umplu, se întorc aici, iar noi transferăm benzina în 
canistre, apoi trimitem mașinile înapoi la pompă. Câteodată poţi 
cumpăra benzină chiar din faţă. Abordează pe cineva care 
tocmai și-a făcut plinul și oferă-i de zece ori prețul de la pompă 
pentru benzina din mașina lui. S-a creat o întreagă afacere în 
jurul staţiilor de benzină. 

— Dar păcura pentru case, pentru încălzire? 

— Am o sursă, dar îmi cere de zece ori preţul vechi. 


VP - 159 


Cheltuiesc bani ca un marinar beat aici. 

— Voi avea nevoie de douăsprezece mașini. 

— Douăsprezece mașini, hmmm, Jay? 

— Asta am spus. 

— Vei avea spațiu pentru a le ascunde acasă la mine, are o 
curte mare îngrădită cu ziduri. Ai vrea... dintr-un motiv 
oarecare... să poţi realimenta mașina fără ca vreunul dintre 
angajații iranieni să te vadă? 

— Cu siguranţă. 

— Adu doar o mașină cu rezervorul gol la Hyatt și o voi înlocui 
cu una plină. 

— Câţi iranieni mai avem? 

— Zece dintre cei mai buni, plus patru șoferi. 

— AȘ dori o listă cu numele lor. 

— Ştiai că Ross este pe drum încoace? 

— La naiba, nu! 

Coburn era uimit. 

— Tocmai am aflat. Îl aduce pe Bob Young din Kuweit, ca să 
preia chestiunile astea administrative de la mine, și pe John 
Howell, ca să lucreze la aspectele legale. Vor ca eu să-l ajut pe 
John în ceea ce privește negocierile și cauţiunea. 

— E adevărat. 

Coburn se întreba ce era în mintea lui Perot. 

— Bine. Mă duc acasă la tine. 

— Jay, de ce nu-mi dezvălui ce se întâmplă? 

— Nu e nimic ce pot să-ţi spun. 

— Du-te dracului, Coburn. Vreau să știu ce se întâmplă. 

— Ai aflat tot ce pot să-ţi spun. 

— Du-te dracului încă o dată. Așteaptă să vezi ce mașini 
primești - vei fi norocos dacă au volan. 

— Îmi pare rău. 

— Jay... 

— Mda? 

— Aia e cea mai nostimă valiză pe care am văzut-o vreodată. 

— Așa e, așae. 

— Știu ce pui la cale, Coburn. 

Coburn oftă. 

— Să ieşim la o plimbare. 

Au ieșit pe stradă, iar Coburn i-a povestit lui Taylor despre 
echipa de salvare. 


VP - 160 


A doua zi Coburn și Taylor au mers să pregătească 
ascunzătorile. 

Casa lui Taylor, la nr. 2 pe strada Aftab, era ideală. Situată în 
mod convenabil aproape de Hyatt pentru înlocuirea mașinilor, 
era, de asemenea, în partea armeană a orașului, care ar putea fi 
mai puţin ostilă americanilor dacă răscoala se înteţea. Avea un 
telefon funcţional și o rezervă de păcură. Curtea îngrădită de 
ziduri era suficient de mare pentru a parca șase mașini și avea o 
intrare în spate care putea fi folosită drept cale de scăpare dacă 
un detașament de poliţie venea la ușa din faţă. lar proprietarul 
nu locuia la faţa locului. 

Folosind harta cu străzile din Teheran de pe peretele din 
biroul lui Coburn - pe care fusese, de la evacuare, marcat locul 
fiecărei case EDS din oraș -, au ales încă trei case goale ca 
ascunzători alternative. 

Pe parcursul zilei, pe măsură ce Taylor alimenta mașinile cu 
benzină, Coburn le conducea una câte una de la biroul 
„București” la case, parcând câte trei mașini la fiecare dintre 
cele patru locaţii. 

Uitându-se din nou la harta lui de pe perete, a încercat să-și 
aducă aminte care dintre soţii lucrase pentru armata americană, 
deoarece familiile cu privilegii aveau întotdeauna cea mai bună 
mâncare. A enumerat opt perspective posibile. A doua zi le va 
vizita și va lua de acolo mâncare la conservă, hrană uscată și 
băuturi îmbuteliate pentru ascunzători. 

A selectat un al cincilea apartament, dar nu l-a vizitat. Trebuia 
să fie o locaţie secretă, o ascunzătoare pentru o urgenţă 
serioasă: nimeni nu avea să meargă acolo până în momentul în 
care trebuia să fie folosită. 

In seara aceea, singur în apartamentul lui Taylor, a sunat în 
Dallas și a cerut cu Merv Stauffer. 

Acesta era vesel ca întotdeauna. 

— Bună, Jay! Ce mai faci? 

— Foarte bine. 

— Mă bucur că ai sunat, deoarece am un mesaj pentru tine. Ai 
un creion? 

— Sigur că am. 

— Bine. Alb Keith Prost Zero Alb Idiot... 

— Merv, îl întrerupse Coburn. 


VP - 161 


— Da? 

— Despre ce naiba vorbești, Merv? 

— E vorba de cod, Jay. 

— Ce e Honky Keith Goofball? 

— H de la Honky, K de la Keith... 

— Merv, H este hotel, K este kilogram... 

— Oh! exclamă Stauffer. Oh, nu mi-am dat seama că trebuie 
să folosești anumite cuvinte specifice... 

Coburn a început să râdă. 

— Ascultă, zise el, roagă pe cineva să-ţi dea alfabetul militar 
data viitoare. 

Stauffer râdea în sinea lui. 

— Cu siguranţă, zise el. 

— Bănuiesc că va trebui să ne descurcăm cu propria mea 
versiune de data asta. 

— Bine, du-te. 

Coburn notă mesajul codat, apoi - încă folosind codul - i-a 
trimis lui Stauffer locaţia lui și numărul de telefon. După ce a 
închis, a decodat mesajul pe care i-l dăduse Stauffer. 

Erau vești bune. Simons și Joe Poche soseau în Teheran a 
doua zi. 


2. 


Până în 11 ianuarie - ziua în care Coburn a sosit în Teheran și 
Perot a luat avionul spre Londra - Paul și Bill stătuseră în 
închisoare exact două săptămâni. 

In acest timp au făcut duș o singură dată. Când gărzile știau 
că era apă caldă, ofereau fiecărei celule cinci minute la dușuri. 
Modestia era dată uitării în timp ce bărbaţii se înghesuiau în 
cabinele de duș pentru luxul de a se mai încălzi și de a fi curațţi 
pentru o perioadă de timp. S-au spălat nu numai pe ei înșiși, ci 
și toate hainele lor. 

După o săptămână închisoarea a rămas fără gaz lichefiat 
pentru gătit, astfel încât mâncarea, pe lângă faptul că era cu 
amidon și săracă în legume, o primeau rece. Din fericire, li se 
permitea să-și suplimenteze dieta cu portocale, mere și alune 
aduse de vizitatori. 


VP - 162 


În majoritatea serilor electricitatea era oprită timp de o oră 
sau două, iar atunci prizonierii aprindeau lumânări sau lanterne. 
Închisoarea era plină cu miniștri adjuncţi, contractanţi 
guvernamentali și oameni de afaceri din Teheran. Doi membri ai 
lanţului de restaurante Curtea Împărătesei erau în celula nr. 5, 
cu Paul și Bill. Cel mai recent sosit în celula lor era dr. Siazi care 
lucrase la Ministerul Sănătăţii sub conducerea dr. Sheik în 
calitate de director al departamentului numit Reabilitare. Siazi 
era psihiatru și își folosea cunoștințele despre mintea 
omenească pentru a ridica moralul colegilor lui prizonieri. 
Întotdeauna inventa jocuri și diversiuni ca să anime rutina 
mohorâtă: a stabilit un ritual de cină prin care toată lumea din 
celulă trebuia să spună o glumă înainte de a putea mânca. 
Aflând valoarea cauţiunii lui Paul și Bill, i-a asigurat că vor fi 
vizitaţi de Farrah-Fawcett Majors*, al cărei soț era un biet Bărbat 
de Şase Milioane de Dolari”. 

Paul a dezvoltat o legătură curios de intensă cu „tatăl” celulei, 
cel întemnițat de cel mai mult timp acolo și, potrivit tradiţiei, 
șeful celulei. Un bărbat mic de statură, spre finalul vârstei 
mijlocii, făcea puţinul pe care îl putea pentru a-i ajuta pe 
americani, încurajându-i să mănânce și mituind gărzile ca să 
obțină mici suplimente pentru ei. Ştia doar vreo douăsprezece 
cuvinte în engleză, iar Paul vorbea puţină farsi, dar se descurcau 
să încropească mici dialoguri. El a aflat că fusese un om de 
afaceri remarcabil, deţinând o firmă de construcţii și un hotel în 
Londra. l-a arătat fotografiile pe care i le adusese Taylor, 
înfăţișându-i pe Karen și Ann Marie, iar bătrânul le-a învățat 
numele. Din câte știa Paul, ar fi putut fi al naibii de vinovat de 
orice ar fi fost acuzat; însă grija și căldura pe care le afișa faţă 
de străini erau enorm de încurajatoare. 

Paul a fost, de asemenea, impresionat de curajul colegilor lui 
de la EDS din Teheran. Lloyd Briggs, care între timp plecase la 
New York; Rich Gallagher, care nu a plecat niciodată; și Keane 
Taylor, care s-a întors; toţi își riscau vieţile de fiecare dată când 
conduceau prin mulțimile revoluţionare ca să-i viziteze în 
închisoare. De asemenea, fiecare dintre ei se confrunta cu 


4 Mary Farrah Leni Fawcett a fost o actriță americană (1947-2009) care a devenit 
cunoscută prin filmul-serial Ingerii lui Charlie. (n.red.). 

5 The Six Million Dollar Man este un serial de televiziune (1947-1978) din SUA. 
(n.red.). 


VP - 163 


pericolul că lui Dadgar s-ar putea să-i treacă prin cap să-i 
aresteze și pe ei ca ostatici adiţionali. Paul a fost în mod 
deosebit recunoscător când a aflat că Bob Young era în drum 
spre Teheran, deoarece a auzit că soţia lui Bob născuse, iar 
aceasta era o perioadă rea mai ales pentru el ca să se pună în 
pericol. 

La început Paul își imaginase că va fi eliberat în orice clipă. lar 
în acel moment își spunea că va ieși, fără doar și poate. 

Unul dintre colegii lor de celulă fusese eliberat. Era Lucio 
Randone, un constructor italian angajat de firma de construcții 
Condotti d'Acqua. Randone s-a întors să-i viziteze, aducând 
două tablete foarte mari de ciocolată italienească, și le-a spus 
lui Paul și Bill că a vorbit cu ambasadorul italian de la Teheran 
despre ei. Ambasadorul a promis că se va întâlni cu omologul 
său american și îi va dezvălui secretul pentru a-i scoate din 
închisoare. 

Dar cea mai mare sursă de optimism a lui Paul era dr. Ahmad 
Houman, avocatul pe care Briggs l-a reţinut pentru a-i înlocui pe 
avocații iranieni care dăduseră sfaturi rele despre cauțiune. 
Houman i-a vizitat în timpul primei lor săptămâni în închisoare. 
Au stat în zona de recepţie a închisorii - nu, din nu se știe ce 
motiv, în camera de vizitare din clădirea joasă de pe partea 
cealaltă a curții -, iar lui Paul i-a fost teamă că faptul asta ar 
inhiba o discuţie deschisă avocat-client; însă Houman nu a fost 
intimidat de prezenţa gărzilor din închisoare. 

— Dadgar încearcă să își creeze o reputaţie, a anunţat el. 

Asta să fie? Un procuror peste măsură de entuziasmat 
străduindu-se să-și impresioneze superiorii - sau, poate, 
revoluționarii - cu vrednicia lui antiamericană? 

— Biroul lui Dadgar este foarte puternic, continuă Houman. 
Dar în acest caz el își taie craca de sub picioare. Nu a avut 
niciun motiv să vă aresteze, iar cauţiunea este exorbitantă. 

Paul a început să se simtă bine datorită prezenţei lui Houman. 
Părea bine informat și încrezător. 

— Deci ce intenţionezi să faci? 

— Strategia mea este să obţin reducerea cauţiunii. 

— Cum? 

— Mai întâi voi vorbi cu Dadgar. Sper că voi putea să îl fac să 
vadă cât de exorbitantă este cauţiunea. În cazul în care rămâne 
intransigent, voi merge la superiorii lui de la Ministerul Justiţiei și 


VP - 164 


îi voi convinge să îi dea ordin să diminueze cauţiunea. 

— Și cât timp te aștepți că va dura asta? 

— Poate o săptămână. 

Dura mai mult de o săptămână, totuși Houman făcuse 
progrese. S-a întors în închisoare să-i anunţe că superiorii lui 
Dadgar de la Ministerul Justiţiei fuseseră de acord să-l forțeze pe 
Dadgar să o lase mai moale și să diminueze acea cauţiune la o 
sumă pe care EDS o putea plăti cu ușurință și repede din 
fondurile existente curent în Iran. lradiind dispreţ faţă de Dadgar 
și încredere în sine, el declamă triumfător că totul se va finaliza 
într-o a doua întâlnire între Paul, Bill și Dadgar în 11 ianuarie. 

Încrezător, Dadgar a venit în acea zi la închisoare după- 
amiază. Voia să vorbească mai întâi cu Paul singur, așa cum 
procedase înainte. Paul era binedispus când gardianul l-a 
condus dintr-o parte în cealaltă a curţii. „Dadgar este doar un 
procuror foarte entuziasmat, se gândi el, și tocmai a fost certat 
de superiorii lui și trebuie deci să nu mai fie cu nasul pe sus”. 

Dadgar aștepta, împreună cu aceeași traducătoare alături. 
Dădu din cap scurt, iar Paul se așeză reflectând că avocatul nu 
părea foarte umil. 

Dadgar vorbi în farsi și doamna Nourbash traduse: 

— Suntem aici să discutăm valoarea cauţiunii tale. 

— Bine, zise Paul. 

— Domnul Dadgar a primit o scrisoare pe marginea acestui 
subiect de la oficialii de la Ministerul Sănătății și Protecţiei 
Sociale. 

Doamna Nourbash începu să traducă scrisoarea. 

Oficialii de la minister cereau ca suma corespunzătoare 
cauțiunii pentru cei doi americani să fie crescută la douăzeci și 
trei de milioane de dolari - aproape dublu - pentru a compensa 
pierderile ministerului de când EDS a întrerupt activitatea 
informatică. 

Paul începu să înțeleagă clar că nu va fi eliberat în acea zi. 

Scrisoarea era o înscenare. Dadgar l-a manipulat cu grijă pe 
dr. Houman. Această întâlnire nu era altceva decât o șaradă. 

S-a înfuriat la culme. 

„La naiba cu politețea faţă de nenorocitul acesta”, chibzui el. 

Când a terminat de ascultat textul scrisorii, Paul a precizat: 

— Acum am eu ceva de spus și vreau să traduceți fiecare 
cuvânt. E clar? 


VP - 165 


— Bineînţeles, zise doamna Nourbash. 

Paul vorbi tare și clar. 

— Mă ţineţi în închisoare de paisprezece zile. Nu am fost dus 
în fața unui tribunal. Nu s-au formulat acuzații împotriva mea. 
Nu puteți include în dosar nici o singură dovadă care să mă 
implice în vreo infracţiune. Nici măcar nu aţi specificat de ce 
infracţiune aș putea fi acuzat. Sunteţi mândru de justiția 
iraniană? 

Spre surpriza lui Paul, intervenţia aceasta păru să mai 
înmoaie puţin privirea de gheaţă a lui Dadgar. 

— Îmi pare rău, zise Dadgar, că trebuie să fiţi cel care plătește 
pentru lucrurile pe care compania dumneavoastră le-a făcut 
greșit. 

— Nu, nu, nu, adăugă Paul. Eu sunt compania. Eu sunt 
persoana responsabilă. Dacă a făcut compania ceva în neregulă, 
eu ar trebui să fiu cel care suferă. Numai că noi nu am făcut 
nimic greșit. De fapt, am făcut cu mult mai mult decât ceea ce 
am fost delegaţi să facem. EDS a obţinut acest contract, pentru 
că noi suntem singura companie din lume capabilă să facem 
acest fel de lucrare - să creăm un sistem de asigurări sociale 
total automatizat într-o ţară subdezvoltată cu treizeci de 
milioane de fermieri aflaţi la limita subzistenţei. /ar noi am 
reușit. Sistemul nostru de procesare de date emite carduri de 
asigurări sociale. Păstrează un registru al depozitelor la bancă în 
contul ministerului. În fiecare dimineaţă realizează un rezumat 
al cererilor de asistență socială întocmite în ziua anterioară. 
Tipărește statele de plată pentru întregul Minister al Sănătăţii și 
Protecţiei Sociale. Elaborează rapoarte financiare săptămânale 
și lunare pentru minister. De ce nu mergeţi la minister ca să vă 
uitati la listele de date tipărite de imprimantă? Nu, așteptați un 
moment, zise el când Dadgar începu să vorbească, nu am 
terminat. 

Dadgar ridică din umeri. 

Paul continuă: 

— Există dovezi disponibile imediat că EDS și-a îndeplinit 
contractul. Este la fel de ușor de dovedit că ministerul nu și-a 
respectat partea sa de înţelegere, adică, nu ne-a plătit de șase 
luni și în prezent ne datorează undeva la peste zece milioane de 
dolari. Acum gândiţi-vă la minister pentru un moment. De ce nu 
a plătit EDS? Fiindcă nu are bani. De ce nu are? Amândoi știm că 


VP - 166 


și-a cheltuit întregul buget în primele șapte luni ale anului 
curent și guvernul nu are fonduri să suplimenteze. S-ar putea la 
fel de bine să fie o doză de incompetenţă în unele 
departamente. Dar aceia care și-au cheltuit peste măsură 
bugetele? Poate caută o scuză - cineva pe care să dea vina 
pentru ce nu a mers, un ţap ispăşitor. Și nu e convenabil că au 
corporaţia EDS - o companie capitalistă, o companie americană 
- chiar acolo, lucrând cu ei? In actuala atmosferă politică, 
oamenii sunt dornici să audă despre răutatea americanilor, 
dispuși să creadă că înșelăm lranul. Dumneavoastră nu trebuie 
să credeţi că americanii sunt de vină dacă nu aveţi dovezi. Nu e 
timpul să vă întrebaţi de ce ar trebui să se aducă o serie de 
acuzaţii false împotriva mea și a companiei mele? Nu e timpul 
să Începeți să investigati nenorocitul ăla de minister? 

Femeia traduse ultima propoziţie. Paul studie expresia lui 
Dadgar: îngheţțase din nou. Zise ceva în farsi. 

Doamna Nourbash a tradus. 

— Se va întâlni acum cu celălalt. 

Paul se uită uluit la ea. Și-a dat seama că vorbise în zadar. La 
fel de bine ar fi putut să recite versuri pentru copii. Dadgar era 
de neclintit. 

e 

Paul era profund deprimat. Se întinse pe salteaua lui, uitându- 
se la pozele cu Karen și Ann Marie pe care le lipise pe spatele 
patului de deasupra lui. li era foarte dor de fete. Faptul că nu 
putea să le vadă îl făcea să-și dea seama că în trecut a 
considerat că toate acestea i se cuveneau. La fel și Ruthie. Își 
privi ceasul de pe mână: era miezul nopții în State. Ruthie 
probabil că dormea, singură într-un pat mare. Cât de bine ar fi 
să urce în pat lângă ea și să o ţină în brațe. Își scoase gândul 
acesta din minte: pur și simplu, devenea nefericit fiindu-i milă 
de sine. Nu trebuia să se îngrijoreze de ele. Erau în afara 
Iranului, a pericolului, iar el știa că, orice s-ar întâmpla, Perot va 
avea grijă de ele. Acesta era lucrul bun în ceea ce-l privea pe 
Perot. Te solicita foarte mult - Doamne, era, pur și simplu, cel 
mai exigent angajator pe care îl puteai avea -, dar când aveai 
nevoie să te bazezi pe el, era ca o stâncă. 

Paul își aprinse o ţigară. Era răcit. Niciodată nu simţea că îi 
era cald în închisoare. Era prea deprimat să facă ceva. Nu voia 
să meargă în Camera Chattanooga și să bea ceai; nu dorea să 


VP - 167 


se uite la știri în graiul acela păsăresc de la televizor; nici să 
joace șah cu Bill. Nu avea de gând să meargă la bibliotecă 
pentru o carte nouă. Citise Pasărea spin, de Colleen McCullough. 
O considerase o carte foarte sentimentală. Era despre câteva 
generaţii de familii, și subiectul lucrării îl făcea să se gândească 
la propria familie. Personajul principal era un preot, iar Paul, 
fiind catolic, a putut să se asocieze cu el. A citit cartea de trei 
ori. A citit, de asemenea, și Hawaii, de James Mitchener, 
Aeroport, de Arthur Hailey, și Cartea recordurilor. Nu mai dorea 
să citească altă carte pentru tot restul vieţii. 

Câteodată chibzuia la ce va face când va ieși, și își lăsa 
mintea să hoinărească în voie, cu gândul la distracţiile lui 
preferate, plimbarea cu barca și pescuitul. Dar lucrul acesta ar 
putea fi deprimant. 

Nu-și putea aminti vreun moment în viața lui de adult când a 
găsit cu greu ceva de făcut. El a fost întotdeauna ocupat. La 
birou avea în mod normal munca pe trei zile asigurată. 
Niciodată, dar niciodată nu a stat întins să fumeze și să 
mediteze cum ar putea să se menţină binedispus. 

Oricum, lucrul cel mai rău dintre toate era sentimentul de 
neputinţă. Deși fusese întotdeauna angajat, mergând unde îl 
trimitea șeful lui și făcând ceea ce i se ordona să facă, totuși a 
știut tot timpul că putea în orice moment să urce într-un avion 
sau să meargă acasă, să-și dea demisia de la locul de muncă, 
sau să-și refuze șeful. În cele din urmă, deciziile fuseseră ale lui. 
În acele momente însă, în închisoare, nu putea să ia propriile 
hotărâri pentru viața lui. Nici măcar să facă ceva pentru situaţia 
dificilă în care a ajuns. Orice altă problemă pe care a avut-o 
vreodată a fost capabil să o rezolve, să încerce lucruri, să atace 
problema. În celulă, trebuia doar să stea și să sufere. 

Și-a dat seama că nu a știut niciodată înţelesul libertăţii până 
nu a pierdut-o. 


3, 


Demonstrația a fost relativ liniștită. Câteva mașini în flăcări, 
dar altfel nu a fost violență: demonstranţii mărșăluiau în sus și 
în jos purtând imagini cu Khomeini și punând flori în capetele de 


VP - 168 


tun. Soldaţii priveau pasivi. 

Traficul stagna. 

Era 14 ianuarie, a doua zi după ce Simons și Poche au zburat 
cu avionul. Boulware se întorsese înapoi la Paris și aștepta cu 
ceilalţi patru zborul spre Teheran. Între timp, Simons, Coburn și 
Poche se îndreptau spre centrul orașului ca să facă o 
recunoaștere a închisorii. 

După câteva minute, Joe Poche opri motorul mașinii și așteptă 
acolo, tăcut și lipsit de expresie, ca de obicei. 

Spre deosebire de el, Simons, care stătea lângă el, era 
însuflețit. 

— Asta este istoria care se desfășoară chiar în faţa ochilor 
noștri! zise el. Foarte puţini oameni reușesc să urmărească în 
direct o revoluţie în desfășurare. 

El era un admirator al istoriei, a dedus Coburn, iar revoluțiile 
erau specialitatea lui. Trecând prin aeroport, când a fost întrebat 
care îi era ocupaţia și scopul vizitei, a răspuns că era fermier 
ieșit la pensie și aceea era singura șansă să poată vedea o 
revoluție. Și a spus adevărul. 

Coburn nu era entuziasmat să se afle în mijlocul revoltei 
populare. Nu-i făcea plăcere să stea într-o mașină mică - aveau 
un Renault 4 - înconjurat de fanatici musulmani nervoși. În ciuda 
bărbii lui proaspăt crescute, nu arăta ca un iranian. Nici Poche. 
Simons, în schimb, arăta ca un iranian: părul îi era mai lung, 
avea pielea măslinie și nasul mare și îi crescuse barba albă. 
„Daţi-i niște mărgele de eliberare a stresului și așezați-l într-un 
colţ și nimeni nu va suspecta vreun moment că e american”, 
glumea Poche. 

Cert este că mulțimea nu era interesată de americani și, în 
cele din urmă, Coburn a devenit suficient de încrezător ca să 
iasă din mașină și să meargă la brutărie. A cumpărat pâine 
barbari: lungi, turtite, cu o crustă delicată, care erau coapte 
proaspăt în fiecare zi și costau 7 riali - zece cenți. Asemeni 
pâinii franţuzești, era delicioasă proaspătă, însă râncezea foarte 
repede. Se mânca, de obicei, cu unt sau cu brânză. Iranul 
funcționa cu pâine barbari și ceai. 

Au stat să urmărească demonstraţia și să mestece pâinea 
până când, în cele din urmă, traficul începu să se pună din nou 
în mișcare. Poche urmări ruta pe care a trasat-o pe hartă cuo 
seară înainte. Coburn se mira ce vor găsi când vor ajunge la 


VP - 169 


închisoare. La ordinele lui Simons, se ţinuse departe de centru 
până atunci. Era prea mult să spere că închisoarea va fi exact 
cum o descrisese el în urmă cu unsprezece zile pe malul lacului 
Grapevine: echipa își stabilise un plan de atac foarte precis pe 
baza informaţiilor destul de aproximative. Cât de imprecise, 
aveau să afle în curând. 

Au ajuns la Ministerul Justiţiei și au ocolit pe strada Khayyam, 
pe partea laterală a blocului unde era amplasată intrarea 
închisorii. 

Poche conducea încet, dar nu prea lent, pe lângă închisoare. 

Simons exclamă: 

— Oh, /a naiba! 

Inima lui Coburn stătu în loc. 

Inchisoarea era radical diferită de imaginea mentală pe care 

și-o construise. 
_ Intrarea consta în două uși din oţel înalte de aproape 4,5 m. 
Intr-o parte era o clădire cu un singur nivel, cu sârmă ghimpată 
de-a lungul acoperișului. În cealaltă parte se afla o clădire mai 
înaltă din piatră cenușie, cu cinci etaje. 

Nu erau gratii din fier. Nici curte. 

Simons zise: 

— Deci unde e afurisita aia de curte pentru exerciţii? 

Poche conduse mai departe, făcu câteva întoarceri și reveni 
pe strada Khayyam în direcţia opusă. 

De data aceasta Coburn nu văzu curtea micuță cu iarbă și 
pomi, separată de stradă printr-un gard cu grilaje din fier înalte 
de aproape patru metri; însă, evident, nu avea nicio legătură cu 
închisoarea, aflată mai departe în sus pe stradă. Cumva, în 
conversaţia de la telefon cu Majid, curtea pentru exerciţii fizice a 
închisorii a fost confundată cu această grădină mică. 

Poche făcu încă un ocol în jurul clădirii. 

Simons analiza în continuare. 

— Putem intra acolo, spuse el, dar trebuie să știm de ce dăm 
odată ce am trecut peste zid. Cineva trebuie să intre și să 
cerceteze. 

— Cine? întrebă Coburn. 

— Tu, îi răspunse Simons. 

e 

Coburn merse până la intrarea închisorii cu Rich Gallagher și 

Majid. Acesta din urmă apăsă butonul soneriei și amândoi 


VP - 170 


așteptară. 

Coburn devenise „omul din afară” al echipei de salvare. Deja 
fusese văzut în biroul „București” de angajaţii iranieni, prin 
urmare, prezenţa lui în Teheran nu putea fi ţinută secretă. 
Simons și Poche vor sta înăuntru pe cât de mult posibil și se vor 
ține departe de incinta EDS: nimeni nu trebuia să știe că ei erau 
acolo. Coburn va fi cel care va merge la Hyatt să-l întâlnească 
pe Taylor și să schimbe mașinile. Și tot Coburn a fost cel care a 
intrat în închisoare. 

In timp ce aștepta, a revăzut în minte toate aspectele la care 
Simons i-a spus să fie atent - securitatea, numărul de gărzi, 
armele, amplasarea locației, locuri de adăpostire, teren înalt; 
era o listă lungă, iar Simons avea un stil de a te face să fii 
neliniștit, astfel încât să-ţi aduci aminte de fiecare detaliu din 
indicaţiile lui. 

O vizieră de control se deschise în ușă. Majid rosti ceva în 
farsi. 

Uşa se deschise, iar cei trei intrară. 

Drept în fața lui, Coburn văzu o curte cu un sens giratoriu 
acoperit cu iarbă și mașini parcate în spate. Dincolo de mașini, 
se ridica peste curte o clădire înaltă cu cinci etaje. In stânga lui 
era o clădire cu un etaj pe care o văzuse din stradă, cu sârmă 
ghimpată pe acoperiș. In dreapta era o altă ușă din oțel. 

Coburn purta o haină lungă, joasă și voluminoasă - Taylor a 
numit-o haina Michelin Man - dedesubtul căreia ar fi putut cu 
ușurință să fi ascuns vreo armă, dar nu a fost percheziţionat de 
gardian la poartă. „Aș fi putut avea opt arme la mine”, se gândi 
el. Lucrul acesta era încurajator: securitatea era superficială. 

A observat că gardianul de la poartă era înarmat cu un pistol 
mic. 

Cei trei vizitatori au fost conduși în clădirea joasă din stânga. 
Colonelul răspunzător de închisoare era în camera de vizite 
împreună cu un alt iranian. Al doilea iranian, îl avertizase 
asistentul administrativ al lui Paul, Gallagher, pe Coburn, era 
întotdeauna prezent în timpul vizitelor și vorbea perfect limba 
engleză: se presupune că se afla acolo ca să tragă cu urechea. 
Coburn îi spusese lui Majid că nu dorea să fie auzit în timp ce 
vorbea cu Paul, iar Majid a fost de acord să îl prindă într-o 
conversație pe cel ce trăgea cu urechea. . 

Coburn a fost prezentat colonelului. Intr-o engleză stricată, 


VP - 171 


bărbatul spuse că îi pare rău pentru Paul și Bill, și că spera că 
vor fi eliberaţi în curând. Părea sincer. Coburn observă că nici 
colonelul, nici cel ce trăgea cu urechea nu erau înarmați. 

Ușa se deschise, iar Paul și Bill intrară. 

Amândoi s-au uitat surprinși la Coburn - niciunul dintre ei nu 
fusese prevenit că el se afla în oraș, iar barba constituia un șoc 
în plus. 

— Ce naiba faci aici? întrebă Bill și zâmbi larg. 

Coburn dădu mâna călduros cu amândoi. Paul zise: 

— Omule, nu-mi vine să cred că ești aici. 

— Ce face soţia mea? întrebă Bill. 

— Emily e bine, la fel și Ruthie, le răspunse Coburn. 

Majid începu să vorbească tare în farsi cu colonelul și cu cel 
ce trăgea cu urechea. Părea că le relata o poveste complicată și 
însoțită de multe gesturi. Rich Gallagher începu să discute cu 
Bill, în vreme ce Coburn îi spuse lui Paul să se așeze. 

Simons hotărâse ca Jay Coburn să-l întrebe pe Paul despre 
rutina din închisoare și să-i spună sincer despre planul de 
salvare. A fost ales Paul și nu Bill deoarece, în opinia lui Coburn, 
Paul părea a fi liderul. 

— Dacă nu ai ghicit deja, începu Coburn, vă vom scoate pe 
toţi de aici, cu forța dacă este necesar. 

— Am ghicit de la început, zise Paul. Nu sunt sigur că e o idee 
bună. 

— Ce? 

— Ar putea fi răniți oameni. 

— Ascultă, Ross l-a cooptat pe cel mai bun om din lume 
pentru genul acesta de operaţiune și avem deplină libertate de 
acțiune... 

— Nu sunt sigur că vreau acest lucru. 

— Nu ţi se cere permisiunea, Paul. 

Paul zâmbi. 

— OK. 

— Acum, am nevoie de niște informaţii. Unde faceţi mișcare? 

— Chiar acolo, în curte. 

— Când? 

— In fiecare joi. 

În acea zi era luni. Următoarea zi de exerciţii fizice cădea în 
18 ianuarie. 

— Cât timp petreceţi acolo? 


VP - 172 


— Cam o oră. 

— In ce perioadă a zilei? 

— Depinde. 

— La naiba. 

Coburn făcu un efort să pară relaxat, să evite coborârea vocii 
în mod vădit sau privirea peste umăr pentru a vedea dacă 
cineva ar putea să-l asculte: aceasta trebuia să pară o vizită 
prietenească normală. 

— Câte gărzi sunt în închisoare? 

— Vreo douăzeci. 

— Toţi în uniformă, toţi înarmaţi? 

— Toţi în uniformă, unii înarmaţi cu pistoale. 

— Fără mitraliere? 

— Păi... niciuna dintre gărzile normale nu are puşcă- 
mitralieră, dar... Vezi, celula noastră este pe partea cealaltă a 
curţii și are o fereastră. Ei bine, dimineața este un grup de 
aproximativ douăzeci de gărzi diferite, precum un corp de elită, 
ai putea spune. Au puști-mitralieră și poartă niște coifuri 
oarecum strălucitoare. Au deșteptarea chiar aici, apoi nu-i mai 
văd deloc pentru tot restul zilei. Nu știu unde merg. 

— Încearcă să afli. 

— Mă voi strădui. 

— Care e celula ta? 

— Când ieși de aici, fereastra este mai mult sau mai puţin în 
direcția opusă ţie. Dacă începi din colțul de la mâna ta dreaptă a 
curții și numeri spre stânga, e a treia fereastră. Dar ei închid 
obloanele când sunt vizitatori, ca să nu vedem când intră femei, 
așa spun ei. 

Coburn încuviinţă din cap, încercând să memoreze totul. 

— Trebuie să faceţi două lucruri, adăugă el. Unul: o analiză a 
interiorului închisorii, cu măsurători cât de precise posibil. Mă 
voi întoarce și voi lua detaliile de la tine, astfel încât să putem 
schița un plan. Doi: să vă menţineţi în formă. Faceţi exerciţii 
zilnic. Va trebui să fiţi în formă. 

— Bine. 

— Acum, spuneţi-mi rutina voastră zilnică. 

— Ei ne trezesc la ora șase, începu Paul. 

Coburn se concentră, știind că va trebui să îi repete toate 
acestea lui Simons. Totuși, în minte nu-i dădea pace un gând: 
„Dacă nu știm la ce oră fac ei exerciţii zilnic, cum naiba vom ști 


VP - 173 


când să sărim peste zid?” 
e 

— Ora de vizitare e răspunsul, zise Simons. 

— Cum așa? întrebă Coburn. 

— Este singura situaţie în care putem prezice că vor ieși din 
închisoarea propriu-zisă și că vor fi vulnerabili faţă de o răpire, 
la un anumit moment. 

Coburn clătină din cap. Cei trei stăteau în camera de zi din 
casa lui Keane Taylor. Era o cameră mare cu un covor persan. 
Trăseseră trei scaune în mijloc, în jurul unei măsuţe de cafea. 
Lângă scaunul lui Simons, un mic munte de cenușă de la ţigări 
se ridica pe covor. Taylor va fi furios. 

Coburn se simţea extenuat. Să dai raportul lui Simons era 
chiar mai chinuitor decât anticipase. Când a fost sigur că 
spusese totul, Simons se gândea la mai multe întrebări. Când 
Coburn nu-și putea aminti cu exactitate ceva, Simons îl făcea să 
se gândească mult până când își amintea. Simons scoase de la 
el informaţii pe care nu le înregistrase în mod conștient, doar 
punându-i întrebările potrivite. 

— Dubita și scara - dispare acest scenariu, zise Simons. 
Punctul lor slab acum este rutina lor haotică. Putem introduce 
doi oameni acolo ca vizitatori, cu pistoale sau arme Walther sub 
haine. Paul și Bill vor fi aduși în acea zonă de vizitare. Cei doi 
oameni ai noștri ar trebui să fie capabili să îi domine prin forță 
pe colonel și pe spion fără nicio problemă - și fără să facă 
suficient zgomot cât să îi alarmeze pe ceilalți din vecinătatea 
lor. Apoi... 

— Apoi ce? 

— Asta este problema. Cei patru oameni ar trebui fie să iasă 
din clădire, să traverseze curtea, să ajungă la poartă, fie să o 
deschidă sau să se caţere pe ea, să ajungă în stradă, să urce 
într-o mașină... 

— Sună posibil, zise Coburn. Există un singur gardian la 
poartă. 

— Câteva lucruri la acest scenariu mă deranjează, continuă 
Simons. Unu: ferestrele din clădirea înaltă care au vedere la 
curte. În timp ce oamenii noștri sunt în curte, oricine se uită pe 
vreuna dintre ferestre îi va vedea. Doi: garda de elită cu căști 
strălucitoare și puști-mitralieră. Orice s-ar întâmpla, oamenii 
noștri trebuie să încetinească la poartă. Dacă un singur gardian 


VP - 174 


cu o pușcă-mitralieră se uită pe una dintre acele ferestre înalte, 
ar putea să-i împuște pe cei patru unul după altul fără prea 
mare efort. 

— Noi nu știm că gărzile sunt în clădirea înaltă. 

— Noi nu știm nici că nu sunt. 

— Pare un risc minor... 

— Nu ne vom asuma vreun risc pe care nu trebuie să ni-l 
asumăm. Trei: traficul în nenorocitul ăsta de oraș este groaznic. 
Pur și simplu, nu poţi vorbi despre a sări într-o mașină și a te 
îndepărta. Am putea nimeri în mijlocul unei demonstraţii la 45 
de metri în josul străzii. Nu. Această răpire trebuie să fie /iniștită. 
Trebuie să avem timp. Cum e colonelul acela, cel care e 
responsabil de închisoare? 

— A fost foarte prietenos, răspunse Coburn. Lăsa impresia că 
îi pare cu adevărat rău pentru Paul și Bill. 

— Mă întreb dacă nu putem lua legătura cu el. Știm măcar 
ceva despre el? 

— Nu. 

— Haide să aflăm. 

— Îi voi spune lui Majid. 

— Colonelul ar trebui să se asigure că nu sunt gărzi prin 
preajmă la ora de vizitare. Am putea face ca lucrurile să arate 
bine legându-l sau doborându-l la pământ... Dacă poate fi mituit, 
putem duce lucrul acesta la bun sfârșit. 

— Mă apuc de treabă imediat, zise Coburn. 


4. 


În 13 ianuarie, Ross Perot decolă din Amman, Iordania, într-un 
avion Lear de la Arab Wings, compania de avioane de cursă a 
Liniei Aeriene lordaniene Regale. Aparatul de zbor s-a îndreptat 
spre Teheran. În bagajul lui Perot era o geantă din plasă 
întreţesută conţinând jumătate de duzină de casete video de 
mărime profesională, cele folosite de echipele de televiziune: 
aceasta era „acoperirea” lui Ross. 

În timp ce micuțul avion zbura spre est, pilotul britanic a 
arătat joncţiunea dintre râurile Tigru și Eufrat. Câteva minute 
mai târziu avionul a prezentat niște probleme hidraulice și a 


VP - 175 


trebuit să se întoarcă. 

Fusese o călătorie nu tocmai normală. 

În Londra el i-a ajuns din urmă pe avocatul John Howell și pe 
directorul EDS, Bob Young; amândoi încercaseră de zile întregi 
să prindă un zbor spre Teheran. In cele din urmă, Young a 
descoperit că Arab Wings avea un zbor, iar cei trei bărbați au 
plecat spre Amman. Sosirea acolo în toiul nopţii a fost o 
experienţă unică: i se părea lui Perot că toţii tipii răi din lordania 
dormeau în aeroport. Au găsit un taxi să îi ducă la hotel. Camera 
lui John Howell nu avea baie: facilităţile erau chiar acolo, lângă 
pat. În camera lui Perot, toaleta era atât de aproape de baie, 
încât trebuia să-și întindă picioarele în vană când stătea pe 
toaletă. Și tot așa... 

Bob Young se gândise la „acoperirea” cu casetele video. Arab 
Wings transporta în mod regulat în și din afara Iranului casete 
video pentru canalul de știri NBC. Uneori NBC avea propriul lor 
angajat care ducea casetele, altă dată le ducea pilotul. In acea 
zi, deși conducerea NBC nu știa, Perot avea să fie omul lor. Purta 
o jachetă sport, o pălărie mică din stofă ecosez și nu avea 
cravată. Oricine se uita la Ross Perot nu trebuia să se uite a 
doua oară pentru a vedea în el mesagerul obișnuit al NBC cu 
geanta lui obișnuită din pânză. 

Directorii de la Arab Wings fuseseră de acord cu acest șiretlic. 
Ei au confirmat, de asemenea, că puteau să-l scoată din nou pe 
Perot afară din ţară cu acest transport de casete video. 

Înapoi în Amman, Perot, Howell și Young plus pilotul s-au 
îmbarcat într-un alt avion și au decolat din nou. În timp ce 
zburau sus, deasupra deșertului, Perot se întreba dacă era cel 
mai nebun bărbat din lume sau cel mai sănătos la minte. 

Existau motive puternice pentru care el nu ar fi trebuit să 
meargă în Teheran. În primul rând, mulțimile ar putea să-l 
considere simbolul esenţial al capitalismului spoliator american 
și să-l linșeze pe loc. Mai plauzibil, Dadgar ar putea afla că el se 
afla în oraș și să încerce să-l aresteze. Perot nu era sigur că a 
înţeles motivele lui Dadgar pentru care i-a băgat la închisoare 
pe Paul și Bill, dar scopurile misterioase ale bărbatului vor fi, cu 
siguranţă, mai bine deservite dacă Perot ar fi în spatele gratiilor. 
Atunci, Dadgar ar putea stabili cauţiunea la o sută de milioane 
de dolari și s-ar simţi încrezător că ar primi-o dacă, într-adevăr, 
umbla după bani. 


VP - 176 


Cert e că negocierile pentru eliberarea lui Paul și Bill erau 
blocate, iar Perot dorea să meargă la Teheran ca să dea ordine 
într-o ultimă încercare de a găsi o soluție legitimă înainte ca 
Simons și echipa să-și riște vieţile într-un asalt asupra închisorii. 

Fuseseră vremuri în afaceri când EDS era pregătită să admită 
înfrângerea, însă au obţinut victoria deoarece Perot însuși 
insistase să continue încă puţin pe calea deja începută. La asta 
se referea autoritatea. 

Asta și-a spus el însuși și era întru totul adevărat, totuși exista 
un alt motiv pentru această călătorie. El, pur și simplu, nu putea 
rămâne în Dallas, confortabil și în siguranţă, în timp ce alţi 
oameni își riscau vieţile la indicaţiile lui. 

El știa prea bine că dacă ar fi trimis la închisoare în Iran, el, și 
colegii lui, și compania sa ar avea necazuri mult mai serioase 
decât aveau atunci. A stat pe gânduri dacă să acționeze prudent 
și să rămână sau dacă să-și urmeze cele mai profunde instincte 
și să plece? Era o dilemă morală. O discutase și cu mama lui. 

Ea știa că era pe moarte. Și știa că, deși Perot ar putea să se 
întoarcă în viață și teafăr după câteva zile, ea ar putea să nu 
mai fie acolo. Cancerul îi distrugea rapid corpul, dar nu era nimic 
în neregulă cu mintea sa, iar simţul binelui și al răului îi era la fel 
de limpede ca întotdeauna. 

— Nu ai de ales, Ross, i-a spus ea. Sunt oamenii tăi. Tu i-ai 
trimis acolo. Ei nu au făcut nimic greșit. Guvernul nostru nu îi va 
ajuta. Tu ești responsabil pentru ei. Depinde numai de tine să îi 
scoţi afară. Trebuie să mergi. 

Deci în acest concurs de împrejurări era, simțind că proceda 
cel puţin corect, dacă nu înțelept. 

Avionul Lear a lăsat deșertul în urmă și a urcat deasupra 
munţilor din vestul Iranului. Spre deosebire de Simons, Coburn 
și Poche, Perot era străin de pericolul fizic. Fusese prea tânăr 
pentru cel de-al Doilea Război Mondial și prea bătrân pentru 
Vietnam, în vreme ce războiul coreean s-a terminat în timp ce 
stegarul Perot se afla în drum spre Coreea la bordul 
distrugătorului USS Sigourney. Fusese împușcat doar o singură 
dată, în timpul campaniei pentru prizonierii de război, când a 
aterizat într-o junglă din Laos la bordul unui vechi aparat DC3: 
auzise niște șuierături, însă nu și-a dat seama că avionul a fost 
lovit decât după ce a aterizat. Experienţa lui cea mai 
înspăimântătoare, din vremurile cu hoţii de pe ruta de 


VP - 177 


distribuire a ziarelor din Texarkana, fusese cu un alt avion 
deasupra Laosului, când o ușă chiar de lângă scaunul lui a 
căzut. El dormea. Când s-a trezit, a căutat o secundă după o 
brichetă înainte de a-și da seama că se apleca în afara 
avionului. Din fericire, era prins cu centura. 

În acea zi nu stătea lângă o ușă. 

Se uită pe geam și văzu, într-o depresiune în formă de bol 
dintre munţi, orașul Teheran, o întindere urbană de culoarea 
noroiului punctată cu zgârie-nori albi. Avionul începu să piardă 
altitudine. 

„OK, se gândi Perot, acum coborâm. E timpul să începi să 
gândești și să-ţi foloseşti capul, Perot”. 

În vreme ce avionul efectua manevrele de aterizare, se 
simţea tensionat, extrem de nervos, în alertă: inima îi pompa 
adrenalină. 

Avionul a rulat până la un punct de oprire. Câţiva soldaţi cu 
mitraliere prinse peste umeri mergeau agale pe pistă. 

Perot ieși. Pilotul deschise cala pentru bagaje și îi dădu plasa 
din pânză cu casetele. 

Perot și pilotul traversară pista. l-au urmat Howell și Young, 
ducând valizele. 

Perot se simţea recunoscător pentru sosirea lui incognito. Se 
gândi la un prieten norvegian, un Adonis înalt, blond, care se 
plângea că arăta prea impunător. „Ai noroc, Ross, obișnuia el să 
spună. Când intri într-o încăpere, nimeni nu te observă. Când 
oamenii mă văd pe mine, ei se așteaptă la prea mult - eu nu mă 
pot ridica la înălţimea așteptărilor lor”. Nimeni nu l-ar lua pe el 
drept un mesager. Dar Perot, cu statura scundă, înfățișarea 
familiară și hainele lui din comerţ, ar putea fi convingător în 
acest rol. 

Intrară în terminal. Perot își spuse că armata, care administra 
aeroportul, și Ministerul Justiţiei, pentru care lucra Dadgar, erau 
două birocraţii guvernamentale separate; iar dacă una dintre ele 
știa ce făcea cealaltă, sau pe cine căuta, atunci, aceasta ar 
trebui să fie cea mai eficientă operaţiune din istoria guvernului. 

Se îndreptă spre biroul vamal și își arătă pașaportul. 

Acesta i-a fost ștampilat și înapoiat. 

El merse mai departe. 

Nu a fost oprit în vamă. 

Pilotul i-a arătat unde să lase plasa pentru casetele de 


VP - 178 


televiziune. Perot le puse jos, apoi își luă la revedere de la pilot. 

Se întoarse și văzu un alt prieten înalt, arătând remarcabil: 
Keane Taylor. Perot îl admira pe Taylor. 

— Bună, Ross. Cum a mers? întrebă Taylor. 

— Grozav, răspunse Perot cu un zâmbet. Nu l-au căutat pe 
americanul cel urât. 

leșiră din aeroport. Perot spuse: 

— Eşti mulțumit că nu te-am trimis înapoi aici pentru vreo 
prostie administrativă? 

— Cu siguranţă, sunt, zise Taylor. 

Urcară în mașina lui Taylor. Howell și Young au intrat în spate. 

Când au pornit, Taylor a precizat: 

— Voi alege o rută indirectă, ca să evit cea mai puternică 
mișcare de stradă. 

Perot nu a considerat manevra asta drept liniștitoare. 

Drumul era mărginit de clădiri din beton înalte, pe jumătate 
terminate, cu macarale deasupra. Munca părea să se fi oprit. 
Privind îndeaproape, Perot observă că oamenii locuiau în 
încăperile nefinalizate. Părea un simbol potrivit pentru felul în 
care Șahul încercase să modernizeze Iranul prea devreme. 

Taylor vorbea despre mașini. Îngrămădise toate vehiculele de 
la EDS în curtea unei școli și a angajat niște iranieni să le 
păzească, însă a descoperit că iranienii erau ocupați să 
administreze un loc cu mașini uzate și să le vândă. 

Perot mai observă că erau cozi lungi la fiecare staţie de 
benzină. Acest lucru i s-a părut ironic într-o ţară bogată în 
petrol. Pe lângă mașini, erau și oameni la rând, cu canistre. 

— Ce fac? întrebă Perot. Dacă nu au mașini, la ce le trebuie 
benzină? 

— O vând celui care oferă mai mult, explică Taylor. Sau poți 
plăti un iranian să stea la rând pentru tine. 

Au fost opriţi pentru scurt timp de un blocaj rutier. Mergând 
mai departe, au trecut pe lângă câteva clădiri în flăcări. Foarte 
mulți civili stăteau în jurul lor cu mitraliere. Scena a fost pașnică 
vreo doi, trei kilometri, apoi Perot văzu mai multe mașini 
incendiate, mai multe mitraliere și încă un blocaj rutier. 
Asemenea priveliști ar fi trebuit să fie înspăimântătoare, dar, 
cumva, nu erau. | se părea lui Perot că oamenii, pur și simplu, se 
bucurau că se lăsau liberi în voia schimbării, mai ales că 
autoritatea de fier a Șahului era, în cele din urmă, relaxată. Cu 


VP - 179 


siguranţă, armata nu făcea nimic pentru a menține ordinea, din 
câte putea observa. 

A fost întotdeauna ceva ciudat pentru un turist să vadă 
violenţa. Și-a adus aminte când a zburat deasupra Laosului într- 
un avion ușor și i-a privit pe oameni cum se luptau jos, la sol: s-a 
simţit liniștit, detașat. A presupus că lupta era în felul acela: 
poate fi crâncenă dacă ești în mijlocul ei, însă dacă te afli la 
cinci minute distanţă, nu se întâmplă nimic. 

Au condus cu mașina într-un rond uriaș cu un monument în 
centru, care arăta ca o navă spaţială dintr-un viitor îndepărtat, 
ridicându-se deasupra traficului pe patru picioare extinse, 
gigantice. 

— Ce este acela? întrebă Perot. 

— Monumentul Shahyad, răspunse Taylor. Este un muzeu în 
vârf. 

Câteva minute mai târziu opriră în curtea închisă din fața 
hotelului Hyatt Crown Regency. 

— Acesta este un hotel nou, preciză Taylor. Tocmai l-au 
deschis, nenorociţii. Oricum, e bun pentru noi: mâncare 
grozavă, vin, muzică seara în restaurant... Trăim ca regii într-un 
oraș care se năruie... 

Au intrat în hol și au luat liftul. 

— Nu trebuie să te înregistrezi, îi spuse Taylor lui Perot. 
Apartamentul tău este pe numele meu. Nu are sens să-ţi fie 
scris numele undeva. 

— Exact. 

leșiră din lift la etajul 11. 

— Avem cu toţii camere pe acest palier, zise Taylor și 
deschise o ușă de la capătul îndepărtat al coridorului. 

Perot intră, se uită în jur și zâmbi. 

— Ca să vezi... 

Camera de zi era enormă. Lângă ea se afla un dormitor mare. 
Se uită în baie: era suficient de mare pentru o petrecere cu 
băuturi. 

— E în regulă? îl iscodi Taylor cu un zâmbet ștrengăresc. 

— Dacă ai vedea camera pe care am avut-o noaptea trecută 
în Amman, nu te-ai deranja să întrebi. 

Taylor îl lăsă să se instaleze. 

Perot merse la geam și se uită afară. Apartamentul era în 
partea din faţă a hotelului, astfel încât putea privi în jos și vedea 


VP - 180 


curtea închisă. „Sper că aș putea fi avertizat, chibzui el, dacă o 
trupă de soldaţi sau o mulţime revoluţionară vine după mine. 
Dar ce aș putea face?” 

Hotări să întocmească o hartă a unui traseu de evacuare de 
urgență. Işi lăsă apartamentul și se plimbă în sus și în jos pe 
coridor. Erau câteva camere goale cu ușile neîncuiate. La fiecare 
capăt al coridorului zări câte o ieșire spre o scară. Cobori la 
etajul dedesubt. Mai erau camere goale, unele fără mobilier sau 
decoraţiuni: hotelul era neterminat, la fel ca multe clădiri din 
oraș. 

„AŞ putea cobori pe scara asta, se gândi el, și dacă i-aș auzi 
urcând, aș reuși să-i evit întorcându-mă pe unul dintre coridoare 
și ascunzându-mă într-o cameră goală, în felul acesta aș ajunge 
la parter”. 

Merse pe scări până jos și cercetă parterul. 

Cutreieră prin câteva săli de evenimente care, a presupus el, 
erau nefolosite în cea mai mare parte a timpului, dacă nu tot 
timpul. Era un labirint de bucătării cu o mie de ascunzători: în 
mod deosebit a observat niște recipiente de mâncare goale 
suficient de mari pentru ca un om scund să intre în ele. Din zona 
de evenimente, a ajuns la clubul de sănătate din spatele 
hotelului. Era destul de elegant, cu o saună și o piscină. 
Deschise ușa din spate și se trezi afară, în parcarea hotelului. De 
acolo putea lua o mașină de la EDS și să dispară în oraș sau să 
meargă pe jos până la următorul hotel, Evin; sau, pur și simplu, 
să alerge în pădurea de zgârie-nori neterminaţi care începea de 
cealaltă parte a parcării. 

Intră înapoi în hotel și luă liftul. În timp ce urca, hotărî să 
poarte întotdeauna îmbrăcăminte de stradă în Teheran. Își 
adusese cu el pantaloni kaki și niște cămăși în carouri din flanelă 
și, de asemenea, avea și echipament de alergat. Nu se putea 
abţine să nu arate american, cu faţa lui palidă, bine bărbierită, 
ochii albaștri și tunsoarea foarte scurtă; însă dacă ar fi în 
situaţia de a fi nevoit să alerge, ar putea cel puţin să se asigure 
că nu arăta ca un american important, cu atât mai puţin 
proprietarul  multimilionar al corporației Electronic Data 
Systems. 

După ce ieși din lift, căută camera lui Taylor ca să primească 
instrucţiuni. Dorea să meargă la ambasada americană și să 
discute cu ambasadorul Sullivan; intenţiona, de asemenea, să 


VP - 181 


ajungă la sediul MAAG, Grupul Consultativ pentru Asistenţă 
Militară al SUA, și să-i întâlnească pe generalii Huyser și Gast; 
avea de gând să le stârnească interesul lui Taylor și John Howell 
ca să îi pună lui Dadgar o bombă sub scaun; voia să se miște, să 
meargă, să rezolve această problemă, să-i scoată pe Paul și Bill 
afară și repede. 

Bătu la ușa lui Taylor și intră. 

— Bine, Keane, spuse el. Zi-mi noutăţile. 


VP - 182 


CAPITOLUL ȘASE 


1. 


John Howell s-a născut în al nouălea minut dintr-a noua oră 
dintr-a noua zi a celei de-a noua luni a anului 1946, obișnuia 
mama lui să spună adesea. 

Era un bărbat scund, mic, cu un mers săltat. Părul lui fin, 
castaniu-deschis, începuse să se rărească devreme, avea un 
ușor strabism, iar vocea îi era slab răgușită, de parcă ar fi avut o 
răceală permanentă. Vorbea foarte încet și clipea mult. 

In vârstă de treizeci și doi de ani, era asociat în firma de 
avocatură din Dallas a lui Tom Luce. Asemeni multor oameni din 
jurul lui Ross Perot, Howell a obţinut un post de răspundere la o 
vârstă tânără. Cel mai mare avantaj al lui era rezistența: „John 
câștigă prin extenuarea adversarului”, obișnuia să spună Luce. 
Aproape toate sfârșiturile de săptămână Howell și le petrecea la 
birou: punea în ordine lucrurile nefinalizate, termina atribuţiile 
întrerupte de telefoane și se pregătea pentru săptămâna care 
urma. Devenea frustrat când activităţile de familie îl privau de a 
șasea zi de lucru. Pe deasupra, deseori lucra până seara târziu și 
nu ajungea acasă la cină, ceea ce câteodată o făcea nefericită 
pe soţia lui, Angela. 

Ca și Perot, Howell era născut în Texarkana. Asemeni lui 
Perot, era mic de statură și îndrăzneţ. Cu toate acestea, în 14 
ianuarie la amiază, era speriat. Urma să-l întâlnească pe 
Dadgar. 

In după-amiaza anterioară, imediat după ce a sosit în 
Teheran, Howell a avut o întrevedere cu Ahmad Houman, noul 
avocat local al EDS. Dr. Houman l-a sfătuit să nu îl întâlnească 
pe Dadgar, cel puţin nu încă: era perfect posibil ca Dadgar să 
intenţioneze să-i aresteze pe toți americanii de la EDS pe care îi 
putea găsi, iar aceasta îi putea include și pe avocaţi. 

Howell a descoperit că Houman era impunător. Un bărbat 
mare, voluminos, pe la șaizeci de ani, bine îmbrăcat, după 
standardele iraniene, fost președinte al baroului iranian. Deși 


VP - 183 


engleza lui nu era bună - franceza era a doua sa limbă străină -, 
părea încrezător și bine informat. 

Sfaturile lui Houman au coincis cu instinctul lui Howell. Lui 
Ahmad îi plăcea întotdeauna să se pregătească temeinic pentru 
orice fel de confruntare. Credea în vechea maximă a avocaţilor 
pledanţi: niciodată să nu pui o întrebare dacă nu îi știi deja 
răspunsul. 

Sfatul lui Houman a fost întărit de Bunny Fleischaker. O fată 
din Statele Unite, cu prieteni iranieni la Ministerul Justiţiei, 
Bunny l-a avertizat pe Jay Coburn înainte, în decembrie, că Paul 
și Bill vor fi arestaţi, însă la vremea respectivă nimeni nu a 
crezut-o. Evenimentele i-au conferit credibilitate retrospectiv și 
a fost luată în serios când, la începutul lunii ianuarie, ea l-a 
sunat pe Rich Gallagher acasă la ora unsprezece într-o seară. 

Conversaţia i-a amintit lui Gallagher de apelurile telefonice 
din filmul Toti oamenii președintelui, în care niște informatori 
agitaţi au vorbit cu reporterii de la ziar într-un cod improvizat. 
Bunny începu cu o întrebare: 

— Ştii cine este acesta? 

— Cred că da, răspunse Gallagher. 

— Vi s-a spus despre mine. 

— Da. 

Ea a explicat că telefoanele de la EDS erau interceptate și 
conversațiile înregistrate. Motivul pentru care a sunat a fost să 
spună că era o șansă reală ca Dadgar să aresteze mai mulţi 
directori de la EDS. Ea a recomandat ca ei fie să plece din ţară, 
fie să se mute într-un hotel unde erau mai mulţi reporteri de 
ziar. Lloyd Briggs, care, în calitate de al treilea om ca importanţă 
pentru Paul, părea ţinta cea mai plauzibilă pentru Dadgar, 
părăsise ţara - a trebuit, oricum, să se întoarcă în State pentru a 
pune în temă avocaţii EDS. Ceilalţi, Gallagher și Keane Taylor, se 
mutaseră la Hyatt. 

Dadgar nu a mai arestat alţi oameni - deocamdată. 

Howell nu mai avea nevoie să fie convins. Urma să nu stea în 
calea lui Dadgar până când nu va fi sigur de regulile de bază. 

Apoi, la opt și treizeci de minute în acea dimineaţă de 
ianuarie, Dadgar a făcut o incursiune la biroul „București”. 

A apărut acolo cu șase anchetatori și a cerut să vadă dosarele 
EDS. Ascunzându-se într-un birou de la un alt etaj, Howell l-a 
sunat pe Houman. După o discuţie rapidă, el a sfătuit tot 


VP - 184 


personalul de la EDS să coopereze cu Dadgar. 

Dadgar dorea să vadă dosarele lui Chiapparone. Dulapul cu 
acte din biroul secretarei lui Paul era închis și nimeni nu putea 
găsi cheia. Bineînțeles că asta l-a făcut pe Dadgar mai interesat 
să cerceteze dosarele. Keane Taylor rezolvase problema în 
metoda directă caracteristică lui: a adus o rangă și a spart 
dulapul. 

Intre timp, Howell s-a strecurat afară din clădire, s-a întâlnit 
cu dr. Houman și a mers la Ministerul Justiţiei. 

Și lucrul acesta a fost înspăimântător, deoarece el a fost 
obligat să-și croiască drum printr-o mulţime recalcitrantă care 
demonstra, în fața ministerului, împotriva reţinerii prizonierilor 
politici. 

Howell și Houman aveau o întâlnire cu dr. Kian, superiorul lui 
Dadgar. 

Howell i-a zis lui Kian că EDS era o companie respectabilă, 
care nu făcuse nimic greșit și era dornică să coopereze în orice 
investigație pentru a-și reabilita numele, dar dorea să-și scoată 
angajaţii din închisoare. 

Kian a zis că i-a cerut unuia dintre asistenții lui să îl roage pe 
Dadgar să treacă la o revizuire a cazului. 

Lucrul acesta i s-a părut lui Howell ca fiind nesemnificativ. 

l-a replicat lui Kian că dorea să discute despre o reducere a 
cauţiunii. 

Conversaţia a avut loc în farsi, Houman traducând. Ahmad a 
precizat că dr. Kian nu se opunea în mod inflexibil unei 
diminuări a cauţiunii. După părerea lui Houman, ar putea să se 
aștepte ca ea să fie înjumătățită. 

Kian i-a dat lui Howell un bilet prin care îl autoriza să-i viziteze 
pe Paul și Bill în închisoare. 

Intâlnirea fusese aproape inutilă, se gândi Howell după aceea, 
dar cel puţin Kian nu l-a arestat. 

Când s-a întors în biroul „București” a aflat că nici Dadgar nu 
a arestat pe nimeni. 

Instinctul lui de avocat încă îl avertiza să nu-l întâlnească pe 
Dadgar; însă în acele momente instinctul respectiv se lupta cu o 
altă latură a personalităţii lui, nerăbdarea. Erau perioade în care 
Howell era obosit de cercetare, pregătire, anticipare, planificare 
- perioade în care dorea să treacă mai departe de o problemă în 
loc să se gândească la ea. li plăcea să preia iniţiativa, să aibă 


VP-185 


opoziția care să reacționeze la el mai degrabă decât invers. 
Această înclinaţie era accentuată de prezenţa în Teheran a lui 
Ross Perot, întotdeauna treaz primul dimineaţa, întrebând 
oamenii ce au realizat cu o zi în urmă, ce sarcini de lucru 
intenționau să îndeplinească în ziua aceea, mereu prezent în 
spatele fiecăruia. Așadar, nerăbdarea a reușit să învingă 
precauţia și Howell a hotărât să-l confrunte pe Dadgar. 

De aceea era speriat. 

Dacă era nefericit, soţia lui era și mai nefericită. 

Angela Howell nu și-a prea văzut soțul în ultimele două luni. El 
a petrecut cea mai mare parte din lunile noiembrie și decembrie 
în Teheran, încercând să convingă ministerul să plătească 
factura EDS. De când s-a întors în State, a stat la sediul EDS 
până noaptea târziu, lucrând la problema lui Paul și Bill, când nu 
dădea o fugă până la New York pentru întâlniri cu avocaţii 
iranieni. În 31 decembrie, Howell a sosit acasă la micul dejun, 
după ce a muncit toată noaptea, la EDS, și i-a găsit pe Angela și 
pe Michael, bebelușul lor de nouă luni, zgribuliţi în faţa focului 
într-o casă rece și întunecoasă: furtuna de zăpadă cauzase o 
pană de curent. l-a mutat în apartamentul surorii lui și a fugit 
din nou la New York. 

Angela îndurase cam cât de mult putea suporta, iar când ela 
anunţat că urma să se întoarcă din nou în Teheran, ea a fost 
supărată. 

— Stii ce se petrece acolo, i-a spus ea. De ce trebuie să te 
întorci? 

Problema era că el nu avea un răspuns simplu la acea 
întrebare. Nu era clar ce va face el exact în Teheran. Urma să 
lucreze la problemă, însă nu știa cum. Dacă ar fi putut spune: 
„Uite, asta trebuie făcut, și e responsabilitatea mea, iar eu sunt 
singurul care o poate face”, atunci ea ar fi înțeles. 

— John, suntem o familie. Am nevoie de ajutorul tău pentru a 
avea grijă de toate astea, a zis ea, referindu-se la furtuna de 
zăpadă, penele de curent, bebeluș. 

Nu era genul de cuplu căsătorit care să-și exprime 
sentimentele strigând unul la celălalt. În ocaziile frecvente când 
el o supăra pe ea prin faptul că lucra până târziu, lăsând-o să 
stea singură și să mănânce cina pe care i-o pregătise lui, o 
anumită răceală a fost reacţia cea mai apropiată de o ceartă. 
Dar lucrul acesta era mai rău decât să nu ajungă la cină: o 


VP - 186 


abandona pe ea și pe copil exact atunci când aveau nevoie de 
el. 

Au purtat o discuţie lungă în acea seară. La sfârșit, ea nu era 
mai fericită, însă se simţea cel puţin resemnată. 

O sunase de câteva ori de atunci, din Londra și din Teheran. 
Ea privea răzmeriţa la televizor, la știri și se îngrijora pentru el. 
Ar fi fost și mai îngrijorată dacă ar fi știut ce urma să facă el în 
zilele acelea. 

El își alungă grijile domestice din minte și se duse să-l 
găsească pe Abolhasan, angajatul iranian mai în vârstă de la 
EDS. Când Lloyd Briggs plecase la New York, Abolhasan a fost 
lăsat responsabil de EDS Iran. (Rich Gallagher, singurul 
american rămas la faţa locului, nu era manager.) Apoi Keane 
Taylor s-a întors și și-a asumat răspunderea generală, iar 
Abolhasan s-a simţit jignit. Taylor nu era diplomat. (Bill Gayden 
a inventat expresia sarcastică „Pregătirea antisensibilitate a 
Corpului pușcașilor marini ai lui Keane”.) Fuseseră divergențe. 
Dar Howell se înțelegea bine cu Abolhasan, care putea traduce 
nu doar limba farsi, ci și obiceiurile și procedeele persane către 
angajatorii lui americani. 

Dadgar îl cunoștea pe tatăl lui Abolhasan, un distins avocat, și 
l-a întâlnit pe Abolhasan fiul la interogatoriul lui Paul și Bill, 
astfel încât în acea dimineaţă el a fost numit omul de legătură 
cu investigatorii lui Dadgar și instruit să se asigure că aveau tot 
ce le trebuia. 

Howell îi spuse lui Abolhasan: 

— Am decis că artrebui să mă întâlnesc cu Dadgar. Ce crezi? 

— Sigur, zise Abolhasan, care avea o soţie americancă și 
vorbea limba engleză cu un accent american. Nu cred că va fi o 
problemă. 

— Bine. Haide să mergem. 

Abolhasan l-a condus pe Howell în sala de conferinţe a lui Paul 
Chiapparone. Dadgar și asistenții lui stăteau în jurul mesei mari, 
parcurgând arhivele financiare ale EDS. Abolhasan i-a cerut lui 
Dadgar să intre în camera alăturată, biroul lui Paul; apoi i l-a 
prezentat pe Howell. 

Dadgar a dat mâna ca un om de afaceri. 

S-au așezat în jurul mesei în colţul biroului. Dadgar nu-i părea 
un monstru lui Howell, ci doar un bărbat obosit, de vârstă 
mijlocie, care își pierdea părul. 


VP - 187 


Howell începu prin a-i repeta lui Dadgar ceea ce i-a spus și lui 
Keane: 

— EDS este o companie respectabilă, care nu a făcut nimic 
greșit și suntem dispuși să cooperăm în investigația 
dumneavoastră. Totuși, nu putem tolera să avem doi directori 
executivi cu experienţă în închisoare. 

Răspunsul lui Dadgar - tradus de către Abolhasan - l-a 
surprins. 

— Dacă nu ați făcut nimic greșit, de ce nu aţi plătit cauţiunea? 

— Nu au nicio legătură cele două, răspunse Howell. Cauţiunea 
e o garanţie că cineva va apărea la proces, nu o sumă care să 
fie dată dacă el este vinovat. Cauţiunea este replătită de îndată 
ce persoana acuzată apare în instanţă, indiferent de verdict. 

In timp ce Abolhasan traducea, Howell se întreba dacă 
termenul „cauţiune” era traducerea corectă în limba engleză 
pentru orice termen în farsi folosit de Dadgar ca să descrie cei 
12 750 000 de dolari pe care el îi cerea. lar în clipa aceea Howell 
și-a amintit de altceva ce putea fi semnificativ. În ziua în care 
Paul și Bill au fost arestaţi, el a vorbit la telefon cu Abolhasan, 
care a raportat că cei 12 750 000 de dolari erau, potrivit 
spuselor lui Dadgar, suma totală care i s-a plătit corporației EDS 
până în acel moment de către Ministerul Sănătăţii. Dadgar a 
argumentat că, de vreme ce contractul a fost acordat în mod 
corupt, atunci EDS nu era îndreptăţită să primească banii aceia. 
(Abolhasan nu le-a tradus această remarcă lui Paul și Bill la 
momentul respectiv.) 

De fapt, EDS a fost plătită cu mult mai mulţi bani decât cele 
treisprezece milioane de dolari, ca atare, remarca nu prea avea 
sens și Howell nu a ţinut cont de ea. Poate că a fost o greșeală: 
s-ar putea, pur și simplu, ca aritmetica lui Dadgar să fie eronată. 

Abolhasan traducea răspunsul lui Dadgar. 

— Dacă bărbaţii sunt inocenți, nu există niciun motiv pentru 
care ei să nu apară în faţa tribunalului, deci nu aţi risca nimic 
dacă ați plăti cauțiunea. 

— O corporație americană nu poate face acest lucru, zise 
Howell. 

El nu minţea, însă era intenţionat amăgitor. 

— EDS este o companie tranzacţionată public și, conform 
legilor americane pentru valorile mobiliare, își poate folosi banii 
în beneficiul acţionarilor săi. Paul și Bill sunt oameni liberi: 


VP - 188 


compania nu poate garanta că ei vor apărea în fața instanţei de 
judecată. In consecinţă, nu putem cheltui banii companiei în 
acest fel. 

Aceasta a fost poziţia iniţială de negociere pe care Howell a 
formulat-o anterior; dar, pe măsură ce Abolhasan traducea, el își 
putea da seama că făcea o prea sumară impresie asupra lui 
Dadgar. 

— Familiile lor trebuie să aducă banii pentru cauţiune, 
continuă Hosain Dadgar. 

— Chiar acum ele strâng bani în Statele Unite, însă 
treisprezece milioane de dolari nu intră în discuţie. Totuși, dacă 
ar fi scăzută cauţiunea la o sumă mai rezonabilă, ei s-ar putea 
să fie în stare să o plătească. 

Toate acestea erau minciuni, bineînţeles: Ross Perot urma să 
plătească banii pentru cauţiune, dacă trebuia, și dacă Tom 
Walter putea găsi o modalitate de a aduce banii în Iran. 

Era rândul lui Dadgar să fie surprins. 

— E adevărat că nu ţi-ai putut forța oamenii să apară în faţa 
tribunalului? 

— Bineînţeles că e adevărat, răspunse Howell. Ce vreţi să 
facem, să-i legăm în lanţuri? Nu suntem forțele de poliţie. 
Vedeţi, dumneavoastră reţineţi niște oameni în închisoare 
pentru niște presupuse infracţiuni ale unei corporatii. 

Replica lui Dadgar a fost: 

— Nu, ei sunt în închisoare pentru ceea ce au făcut personal. 

— Ce anume? 

— Au obţinut bani de la Ministerul Sănătăţii prin intermediul 
unor rapoarte de progres false. 

— Aceasta, cu siguranţă, nu i se poate aplica lui Bill Gaylord, 
deoarece ministerul nu și-a plătit niciuna dintre facturile 
prezentate de când el a sosit în Teheran - deci de ce este 
acuzat? 

— El a falsificat rapoarte, iar eu nu intenţționez să fiu interogat 
de dumneavoastră, domnule Howell. 

Howell își aminti deodată că Dadgar putea să îl bage la 
închisoare. 

Dadgar continuă: 

— Eu derulez o investigaţie. Când este terminată, fie voi 
elibera clienții dumneavoastră, fie îi voi da în judecată. 

Howell spuse: 


VP - 189 


— Suntem dornici să cooperăm cu investigația 
dumneavoastră. Intre timp, ce putem face pentru a-i elibera pe 
Paul și Bill? 

— Plătiți cauțiunea. 

— Și dacă sunt eliberați pe cauțiune, li se va permite să plece 
din Iran? 

— Nu. 


2. 


Jay Coburn intră pe ușile din sticlă duble, glisante, în holul de 
la Sheraton. În dreapta lui era lungul birou de înregistrare. În 
stânga se aflau magazinele de la hotel. În centrul holului trona o 
canapea. 

Potrivit instrucțiunilor primite, el cumpără o copie a revistei 
Newsweek de la standul cu ziare. Se așeză pe canapea cu fața 
spre ușă, astfel încât să-i vadă pe cei care intrau și se prefăcu 
că citea revista. 

Se simţea ca un personaj dintr-un film cu spioni. 

Planul de salvare era în expectativă în vreme ce Majid îl 
cerceta pe colonelul răspunzător de închisoare. Între timp, 
Coburn îi făcea un serviciu lui Perot. 

Avea o întâlnire cu un bărbat poreclit Informatorul din Umbră 
(după numele personajului ascuns care îi furniza „informaţii de 
adâncime”  reporterului Bob Woodward în Toti oameni 
președintelui). Acest Informator din Umbră era un consultant de 
management american care ţinea seminarii directorilor 
corporatiști străini despre cum să facă afaceri cu iranienii. 
Inainte ca Paul și Bill să fie arestaţi, Lloyd Briggs l-a cooptat pe 
Informator să ajute EDS să determine ministerul să-și plătească 
facturile. El l-a sfătuit pe Briggs că EDS avea probleme mari, dar 
pentru o plată de două milioane și jumătate de dolari, ei puteau 
șterge totul cu buretele. La momentul respectiv, EDS a luat 
peste picior acest sfat: guvernul îi datora bani corporației EDS, 
nu viceversa; iranienii aveau nevoie să li se șteargă totul cu 
buretele. 

Arestarea îi conferise credibilitate Informatorului (la fel și lui 
Bunny Fleischaker) și Briggs l-a contactat din nou. 


VP - 190 


— Ei bine, ei sunt foarte supăraţi pe tine acum, zise el. Va fi 
mai dificil ca oricând, dar voi vedea ce pot face. 

El a sunat înapoi cu o zi în urmă. A spus că poate rezolva 
problema. A cerut o întâlnire între patru ochi cu Ross Perot. 

Taylor, Howell, Young și Gallagher au fost de acord cu toţii ca 
Perot sub nicio formă să nu se expună unei astfel de întâlniri - 
era îngroziţi și de faptul că Informatorul știa că Ross se afla în 
oraș. Astfel Perot l-a rugat pe Simons dacă îl poate trimite pe 
Coburn în schimb, iar Simons a consimțit. 

Coburn l-a sunat pe Informator și i-a spus că el îl va 
reprezenta pe Perot. 

— Nu, nu, a zis Informatorul, trebuie să fie Perot însuși. 

— Atunci, cad toate înțelegerile, replică Jay. 

— Bine, bine, bătu în retragere. Informatorul, și-i dădu 
indicațiile lui Coburn. 

Jay trebuia să meargă la o anumită cabină telefonică din zona 
Vanak, nu departe de casa lui Keane Taylor, la opt seara. 

Exact la ora opt telefonul din cabină a sunat. Informatorul i-a 
spus lui Coburn să meargă la Sheraton, care era în apropiere, și 
să stea pe hol, citind Newsweek. Se vor întâlni acolo și se vor 
identifica unul pe altul după un cod. Informatorul va spune: 
„Știţi unde este bulevardul Pahlavi?” Era la o stradă distanţă, 
dar Coburn trebuia să răspundă: „Nu, nu știu, sunt nou în oraș”. 

De aceea se simţea ca un spion dintr-un film. 

La sfatul lui Simons, el purta haina sa lungă până la pământ și 
voluminoasă, cea pe care Taylor o numea haina Omului 
Michelin. Scopul era să afle dacă Informatorul îl va 
percheziționa. Dacă nu, va putea, la întâlnirile ulterioare, să 
poarte un microfon sub haină și să înregistreze conversaţia. 

El răsfoi paginile revistei Newsweek. 

— Știţi unde este bulevardul Pahlavi? 

Coburn ridică privirea și văzu un bărbat aproximativ de 
înălţimea și greutatea lui, pe la patruzeci de ani, cu părul lins, 
de culoare închisă și ochelari. 

— Nu, nu știu, sunt nou în oraș. 

Informatorul privi în jur agitat. 

— Să mergem, zise el. Acolo. 

Coburn se ridică și îl urmă în spatele hotelului. Se opriră într- 
un pasaj întunecos. 

— Va trebui să te percheziţionez, zise Informatorul. 


VP-191 


Coburn ridică mâinile. 

— De ce ţi-e teamă? 

Informatorul râse dispreţuitor. 

— Voi, oameni buni, aveţi probleme, răspunse el. Deja ați dat- 
o în bară o dată, refuzând să-i ascultați pe cei care cunosc 
această ţară. 

— Cum am dat-o în bară? 

— Aveţi impresia că aici suntem în Texas. Nu e așa. 

— Dar cum am dat-o în bară? 

— Aţi fi putut ieși din chestia asta pentru două milioane și 
jumătate de dolari. Acum vă va costa șase. 

— Care e înțelegerea? 

— Un minut. M-ai dezamăgit ultima dată. Asta va fi ultima 
voastră șansă. De data aceasta, nu poţi bate în retragere în 
ultimul moment. 

Lui Coburn începu să-i displacă lInformatorul. Tipul era 
înţelept. Întreaga lui atitudine transmitea mesajul Sunteţi atât 
de proști, iar eu știu mult mai multe decât voi, e greu pentru 
mine să cobor la nivelul vostru. 

— Cui îi plătim banii? întrebă Coburn. 

— Un cont din Elveţia. 

— Și de unde știm că vom primi răsplata pentru ceea ce 
plătim? 

Informatorul râse. 

— Ascultă, în felul în care merg lucrurile în această ţară, nu-ţi 
dai banii până nu sunt livrate bunurile. lată modalitatea de a 
rezolva lucrurile aici. 

— Bine, deci care este înţelegerea? 

— Lloyd Briggs se întâlnește cu mine în Elveţia, iar noi 
deschidem un cont cu un angajament legal scris și semnăm o 
scrisoare de acord care va fi depusă la bancă. Banii sunt 
eliberaţi din cont când Chiapparone și Gaylord ies - ceea ce va fi 
imediat, dacă mă lași să rezolv această situaţie. 

— Cine primește banii? 

Informatorul clătină din cap dispreţuitor. 

Coburn adăugă: 

— Ei bine, de unde știm noi că ai, într-adevăr, o înțelegere 
încheiată? 

— Uite, eu doar transmit informații de la oameni apropiaţi 
celui care îţi pricinuiește o problemă. 


VP - 192 


— Adică Dadgar? 

— Nu vrei niciodată să înveți, așa-i? 

Pe lângă aflarea scopului Informatorului, Coburn trebuia să 
efectueze o evaluare personală a bărbatului. Ei bine, deja o 
făcuse: Informatorul era detestabil. 

— Bine, zise Coburn. Tinem legătura. 

e 

Keane Taylor turnă puţin rom într-un pahar mare, adăugă 
gheață și umplu paharul cu Cola. Aceasta era băutura lui 
obișnuită. 

Taylor era un bărbat masiv, înalt de 1,87 m, 95 kg, cu un 
piept ca un butoi. Jucase fotbal la școala de marină. Era atent la 
hainele lui, la costumele preferate, cu veste cu tăieturi adânci și 
cămăși cu gulerul răsfrânt. Purta ochelari mari cu rame aurii. 
Avea treizeci și nouă de ani și își pierdea părul. 

Tânărul Taylor fusese un risipitor - retras de la colegiu, 
retrogradat din gradul de sergent de la Academia de Marină 
pentru abateri disciplinare -, iar lui încă îi displăcea 
supravegherea atentă. Prefera să lucreze la sucursala EDS 
World deoarece biroul principal era foarte departe. 

El se afla în acele zile sub o atentă supraveghere. După patru 
zile în Teheran, Ross Perot era sălbatic. 

Taylor avea oroare de sesiunile din fiecare seară de 
interogatoriu din partea șefului său. După ce el și Howell au 
petrecut ziua alergând prin oraș, înfruntând traficul, 
demonstrațiile și intransigenţa oficialităților iraniene, va trebui 
ca ei să îi explice lui Perot din ce cauză nu au rezolvat absolut 
nimic. 

Pentru a înrăutăți situaţia, Perot a fost reținut în hotel cea mai 
mare parte a timpului. leșise doar de două ori: o dată la 
Ambasada Statelor Unite și o dată la Sediul Armatei Statelor 
Unite. Taylor se asigurase că nimeni nu îi va oferi cheile de la o 
mașină sau vreo monedă locală, pentru a descuraja vreun 
impuls pe care l-ar putea avea Perot de a face o plimbare. Dar 
rezultatul a fost că Ross era ca ursul în cușcă, iar să fii luat la 
întrebări de el era ca și cum ai intra în cușcă alături de urs. 

Cel puţin Taylor nu mai trebuia să simuleze că nu știa despre 
echipa de salvare. Coburn îl dusese să-l întâlnească pe Simons 
și au vorbit timp de trei ore - sau, mai precis, Taylor a vorbit: 
Simons doar punea întrebări. Au stat în camera de zi din casa lui 


VP - 193 


Taylor, cu Simons scăpând scrum din trabuc pe covorul lui 
Taylor; iar Taylor îi spusese că Iranul era ca un animal cu capul 
tăiat: capul - ministerele și oficialii - încerca încă să dea ordine, 
dar corpul - poporul iranian - era aplecat, făcând exact ceea ce 
dorea. În consecinţă, presiunea politică nu îi va elibera pe Paul și 
Bill: va trebui să fie plătită cauţiunea sau să fie ei extrași. Timp 
de trei ore, Simons nu și-a schimbat câtuși de puţin tonul vocii, 
nu a oferit nicio opinie, nici măcar nu s-a mișcat o dată din 
scaunul lui. 

Dar era mai ușor să ai de-a face cu gheaţa comportamentului 
lui Simons decât cu focul lui Perot. În fiecare dimineaţă, Perot 
bătea la ușă în timp ce Taylor se bărbierea. Taylor se trezea 
puţin mai devreme în fiecare zi, pentru a se pregăti când venea 
Perot, însă și Perot se trezea mai devreme în fiecare zi, până 
când Taylor a început să-și imagineze că Perot asculta dincolo 
de ușă toată noaptea, așteptând să-l prindă bărbierindu-se. 
Perot era plin de idei care îi veniseră în timpul nopţii: noi 
argumente pentru nevinovăția lui Paul și Bill, noi planuri pentru 
a-i convinge pe iranieni să-i elibereze. Taylor și John Howell - cel 
înalt și cel scund, precum Batman și Robin - se îndreptau în 
mașina lui Batman spre Ministerul Justiţiei sau Ministerul 
Sănătăţii, unde funcţionarii îi vor demola ideile lui Perot în 
câteva secunde. Perot încă folosea o abordare legalistă, 
rațională, americană și, după părerea lui Taylor, încă mai avea 
până să-și dea seama că iranienii nu jucau în concordanţă cu 
acele reguli. 

Aceasta nu era tot ce avea Taylor în minte. Soţia lui, Mary, și 
copiii, Mike și Dawn, locuiau cu părinţii lui în Pittsburgh. Mama și 
tatăl lui Taylor erau ambii trecuţi de optzeci de ani și cu 
sănătatea șubredă. Mama sa avea o boală de inimă. Mary 
trebuia să se descurce cu asta de una singură. Ea nu s-a plâns, 
dar el își putea da seama, când vorbea cu ea la telefon, că nu 
era fericită. 

Taylor oftă. Nu putea face faţă la toate problemele din lume 
deodată. Și-a turnat băutură până la buza paharului, apoi, 
ducându-l în mână, a plecat din cameră și a mers în 
apartamentul lui Perot pentru „baia de sânge” din fiecare seară. 

Perot mergea în sus și în jos în camera de zi a apartamentului 
său, așteptând să se adune echipa de negociere. Nu făcea nimic 
util în Teheran și el știa acest lucru. 


VP - 194 


Suferise o primire rece la Ambasada Statelor Unite. A fost 
condus în biroul lui Charles Naas, adjunctul ambasadorului. Naas 
a fost amabil, însă i-a relatat lui Perot aceeași veche poveste 
despre cum EDS ar trebui să utilizeze sistemul legal pentru 
eliberarea lui Paul și Bill. Perot insistase să aibă o întrevedere cu 
ambasadorul. Străbătuse jumătate de lume pentru a se întâlni 
cu Sullivan și nu intenţiona să plece înainte de a vorbi cu el. În 
cele din urmă, Sullivan intră, dădu mâna cu Perot și-i spuse că a 
fost cât se poate de neînțelept să vină în Iran. Era clar că Perot 
reprezenta o problemă și Sullivan nu mai voia alte probleme. A 
vorbit o perioadă de timp, dar nu s-a așezat și a plecat de îndată 
ce a putut. Perot nu era obișnuit cu un astfel de tratament. El 
era, la urma urmei, un american important, și în circumstanţe 
normale un diplomat ca Sullivan ar trebui să fie cel puţin bine 
crescut, dacă nu plin de respect. 

Perot s-a întâlnit, de asemenea, cu Lou Goelz, care părea 
sincer preocupat de Paul și Bill, însă nu a oferit un ajutor 
concret. 

In afara biroului lui Naas s-a întâlnit întâmplător cu câţiva 
atașați militari care l-au recunoscut. De la campania pentru 
prizonierii de război Perot a putut întotdeauna conta pe o 
primire călduroasă din partea armatei americane. Se așeză să 
discute cu atașaţii și le spuse problema lui. Ei i-au zis sincer că 
nu îl pot ajuta. 

— lată sfatul meu, uită de ceea ce ai citit în ziar sau de ceea 
ce declară public Departamentul de Stat, i-a spus unul dintre ei, 
noi nu avem nicio putere aici, niciun control - vă pierdeţi timpul 
în Ambasada Statelor Unite. 

Perot și-a irosit întotdeauna timpul la Sediul Armatei Statelor 
Unite. Șeful lui Cathy Gallagher, colonelul Keith Barlow, din 
fruntea Comandamentului American pentru Activităţi de sprijin 
din lran, a trimis o mașină blindată spre Hyatt. Perot a urcat 
împreună cu Rich Gallagher. Șoferul era iranian: Perot se întreba 
de partea cui se afla. 

S-au întâlnit cu generalul Aviației Militare, Phillip Gast, șeful 
Grupului Consultativ pentru Asistenţă Militară al SUA (MAAG) din 
Iran, și cu generalul „Olandez” Huyser. Perot îl cunoștea puțin 
pe Huyser și-l știa drept un bărbat puternic, dinamic; dar în 
zilele acelea arăta epuizat. Perot citise în ziar că Huyser era 
emisarul președintelui Carter, prezent acolo pentru a convinge 


VP-195 


armata iraniană să-l sprijine pe comandantul guvernului 
Bakhtiar; iar Perot a ghicit că Huyser nu avea niciun chef de 
acea misiune. 

Huyser a spus sincer că ar dori să îi ajute pe Paul și Bill, însă 
în acel moment nu avea nicio influență asupra iranienilor: nu 
putea oferi nimic în schimb. Chiar dacă ar fi ieșit din închisoare, 
a adăugat Huyser, ei vor fi în pericol în Iran. Perot le-a explicat 
că s-a ocupat de acest aspect: Bull Simons era în Teheran 
pentru a avea grijă de Paul și Bill odată ce ieșeau din închisoare. 
Huyser a izbucnit în râs și, o clipă mai târziu, Gast a înțeles 
gluma: ei știau cine era Simons, dar și că el va planifica mai 
mult decât o misiune pentru a-i dădăci pe cei doi. 

Gast s-a oferit să-i furnizeze combustibil lui Simons, atâta tot. 
Cuvinte călduroase de la militari, cuvinte reci de la ambasadă; 
puţin sau aproape deloc ajutor din ambele părți. Şi nimic în 
afară de scuze de la Howell și Taylor. 

Să stea într-o cameră de hotel toată ziua îl înnebunea pe 
Perot. In acea zi Cathy Gallagher l-a rugat să aibă grijă de 
pudelul ei, Buffy. A spus-o de parcă era o onoare - o dovadă a 
înaltei sale aprecieri fată de Perot -, iar el fusese atât de 
surprins, încât a fost de acord. Stând și uitându-se la animal, și-a 
dat seama că asta era o ocupaţie nostimă pentru liderul unei 
afaceri internaţionale de mare importanţă și se mira cum naiba 
s-a lăsat convins să facă lucrul ăsta. Nu a primit deloc 
compătimire din partea lui Keane Taylor, care a crezut că era 
tare nostim. După câteva ore, Cathy s-a întors de la coafor sau 
de oriunde fusese și a dus câinele înapoi; însă starea lui Perot a 
rămas înnegurată. 

S-a auzit un ciocănit în ușa lui Perot și intră Taylor, ducându-și 
băutura obișnuită. A fost urmat de John Howell, Rich Gallagher și 
Bob Young. Cu toţii s-au așezat. 

— Acum, zise Perot, le-ai spus că vom garanta să-i aducem pe 
Paul și Bill oriunde s-ar ţine interogatoriile în Statele Unite sau în 
Europa, cu un preaviz de treizeci de zile, în orice moment din 
următorii doi ani? 

— Nu sunt interesaţi de acea idee, răspunse Howell. 

— Ce vrei să spui că nu sunt interesaţi? 

— Îți spun doar ce au spus ei... 

— Dar dacă asta este o investigaţie și nu o încercare de 
șantaj, tot ceea ce ei au nevoie este să fie siguri că Paul și Bill 


VP - 196 


vor fi disponibili pentru interogatorii. 

— Ei sunt deja siguri. Bănuiesc că nu văd niciun motiv să facă 
schimbări. 

Era o situaţie care te scotea din minţi. Părea că nu exista nicio 
cale de a rezona cu iranienii, nicio modalitate de a ajunge la ei. 

— Le-ai sugerat să-i elibereze pe Paul și Bill în custodia 
Ambasadei Statelor Unite? 

— Au refuzat și asta. 

— De ce? 

— Nu au spus. 

— l-ai întrebat? 

— Ross, ei nu sunt nevoiţi să ofere motive. Ei deţin controlul 
aici și ei știu acest lucru. 

— Dar ei sunt răspunzători pentru siguranţa prizonierilor lor. 

— E o responsabilitate care nu pare să cântărească prea mult 
pentru ei. 

Taylor interveni: 

— Ross, ei nu joacă după regulile noastre. Să vâre doi oameni 
la închisoare nu este mare lucru pentru ei. Nici siguranţa lui Paul 
și Bill nu e mare lucru... 

— Atunci, după ce reguli joacă? Îmi poţi spune asta? 

S-a auzit o bătaie în ușă și intră Coburn, purtându-și haina 
Omului Michelin și căciula neagră, tricotată. Perot se lumină la 
faţă: poate că avea vești bune. 

— Te-ai întâlnit cu Informatorul? 

— Sigur că m-am întâlnit, răspunse Coburn dându-și jos 
căciula. 

— Bine, să auzim. 

— El spune că îi poate scoate pe Paul și Bill pentru șase 
milioane de dolari. Banii vor fi plătiţi într-un cont în Elveţia și 
puși la dispoziţie când Paul și Bill pleacă din Iran. 

— La naiba, asta nu e rău, zise Perot. Scăpăm cu cincizeci de 
cenți în loc de un dolar. După legea Statelor Unite ar fi chiar 
legal, e o răscumpărare. Ce fel de tip e Informatorul? 

— N-am încredere în nenorocitul ăsta, răspunse Coburn. 

— De ce? 

Coburn dădu din umeri. 

— Nu știu, Ross... E schimbător, excentric... Un om de nimic.. 
Nu i-aș da nici șaizeci de cenți să meargă la un magazin ca să- 
mi aducă un pachet cu ţigări. Ăsta e instinctul meu. 


VP - 197 


— Dar ascultă, la ce te aștepți? adăugă Perot. Aceasta este 
mită - stâlpii comunităţii nu se implică în asemenea lucruri. 

Howell zise: 

— Tu al spus asta. Aceasta este mită, rosti el cu o voce 
chibzuită, guturală, neobișnuit de înflăcărată. Nu-mi place 
aspectul ăsta. 

— Nu-mi place, zise Perot. Dar cu toţii mi-aţi spus că iranienii 
nu joacă după regulile noastre. 

— Da, dar ascultă, exclamă Howell cu fervoare. Paiul de care 
m-am agăţat în toată această perioadă este că noi nu am făcut 
nimic greșit și într-o zi, cumva, undeva, cineva va recunoaște 
acest lucru, și apoi toată această problemă se va evapora... Aș 
uri să renunţ la acel pai. 

— Nu ne-a dus prea departe. 

— Ross, cred că vom reuși cu timp și răbdare. Dar dacă ne 
implicăm în darea de mită, nu mai avem un caz! 

Perot se întoarse spre Coburn. 

— Cum știm că Informatorul are stabilită o înțelegere cu 
Dadgar? 

— Nu știm, răspunse Coburn. Argumentul lui este că nu plătim 
până nu primim rezultatele, deci ce avem de pierdut? 

— Totul, zise Howell. Nu are importanţă ce este legal în 
Statele Unite, aceasta ne-ar putea pecetlui soarta în Iran. 

Taylor preciză: 

— Duhnește. Toată afacerea aceasta duhnește. 

Perot era surprins de reacţiile lor. Și el ura ideea de mită, dar 
era pregătit să-și compromită principiile pentru a-i scoate pe 
Paul și Bill din închisoare. Reputația EDS era prețioasă pentru el. 
De fapt, se împotrivea să lase ca ea să fie asociată cu corupţia, 
așa cum era dispus să creadă John Howell; însă Perot știa ceva 
ce Howell nu știa: colonelul Simons și echipa de salvare 
înfruntau riscuri mai grave decât prestigiul companiei. 

Perot zise: 

— Renumele nostru nu le-au făcut lui Paul și Bill niciun bine 
până acum. 

— Nu e vorba doar de bunul nostru nume, insistă Howell. 
Dadgar trebuie să fie destul de sigur până acum că nu suntem 
vinovaţi de corupţie, dar dacă el ar putea să ne prindă într-o 
situaţie cu dare de mită, ar putea totuși să salveze aparențele. 

— La asta mă refeream, se gândi cu voce tare Perot. Ar putea 


VP - 198 


fi aceasta o capcană? 

— Da! 

Era de înțeles. Neputând să obțină vreo dovadă împotriva lui 
Paul și Bill, Dadgar se va preface față de Informator că el ar 
putea fi mituit, apoi - când Perot va cădea în capcană - anunţa 
lumii întregi că EDS era, la urma urmei, coruptă. Pe urmă, ei vor 
fi cu toţii închiși împreună cu Paul și Bill. Și fiind vinovaţi, vor 
rămâne acolo. 

— De acord, zise Perot cu reticenţă. Sună-l pe Informator și 
spune-i „Nu, mulţumesc”. 

Coburn se ridică. 

— Bine. 

Fusese încă o zi lipsită de rezultate, se gândi Perot. lranienii 
au câștigat pe toate planurile. Ignorau presiunea politică. 
Mituirea putea înrăutăți lucrurile. Chiar dacă EDS plătea 
cauţiunea, Paul și Bill vor fi reţinuţi în continuare în Iran. 

Echipa lui Simons părea totuși pariul câștigător. 

Dar el nu le va spune echipei de negociere acel lucru. 

— Bine, spuse el. Vom încerca din nou mâine. 


3, 


Keane Taylor cel înalt și John Howell cel scund, precum 
Batman și Robin, au încercat din nou în 17 ianuarie. Au mers cu 
mașina până la clădirea Ministerului Sănătăţii pe bulevardul 
Eisenhower, luându-l pe Abolhasan drept traducător și s-au 
întâlnit cu Dadgar la ora zece dimineaţa. Cu Dadgar erau oficialii 
Organizaţiei pentru Securitate Socială, departamentul 
ministerului care funcţiona cu ajutorul calculatoarelor EDS. 

Howell hotărâse să-și abandoneze poziţia iniţială de 
negociere, aceea că EDS nu poate plăti cauţiunea din cauza legii 
valorilor mobiliare. Era la fel de inutil să soliciţi să știi acuzaţiile 
împotriva lui Paul și Bill și ce dovezi existau: Dadgar putea 
refuza acea abordare spunând că el încă investiga. Numai că 
Howell nu avea o nouă strategie care să o înlocuiască pe cea 
veche. Juca poker fără să aibă cărţi în mână. Poate că Dadgar îi 
va da niște cărți în acea zi. 

Dadgar începu prin a explica faptul că personalul de la 


VP - 199 


Organizaţia pentru Securitate Socială dorea ca EDS să le predea 
lor ceea ce era cunoscut drept Centrul de Date 125. 

Acest calculator mic, și-a amintit Howell, administra statele de 
plată și pensiile pentru personalul Organizaţiei pentru Securitate 
Socială. Ceea ce doreau acești oameni era să-și primească 
salariile, chiar și dacă între timp iranienii, în general, nu își 
primeau beneficiile de asigurări sociale. 

Keane Taylor spuse: 

— Nu este atât de simplu. O astfel de predare ar fi o 
operaţiune foarte complexă, necesitând foarte mult personal 
calificat. Bineînţeles, aceștia s-au întors cu toții în Statele Unite. 

Dadgar răspunse: 

— Atunci, ar trebui să-i aduci înapoi. 

— Nu sunt atât de prost, replică Taylor. 

„Pregătirea antisensibilitate a Corpului pușcașilor marini ai lui 
Taylor funcţionează”, se gândi Howell. 

Dadgar continuă: 

— Dacă el vorbește așa, va merge la închisoare. 

— La fel cum ar merge și personalul meu dacă i-aș aduce 
înapoi în Iran, zise Taylor. 

Howell interveni: 

— Aţi putea da o garanţie legală că oamenii care se vor 
întoarce nu vor fi arestați sau hărțuiţi în vreun fel? 

— Nu aș putea să vă dau o garanţie oficială, răspunse Dadgar. 
Dar mi-aș putea da cuvântul de onoare. 

Howell aruncă o privire neliniștită către Taylor. Acesta nu 
spuse nimic, însă expresia de pe faţa lui spunea că nu va da doi 
cenți pe cuvântul de onoare al lui Dadgar. 

— Desigur că putem avea în vedere modalităţi prin care să 
aranjăm predarea, zise Howell. 

Dadgar i-a dat, în sfârșit, ceva de la care să pornească 
negocierea, deși nu era mult. 

— Va trebui să fie și măsuri de precauţie, firește. De exemplu, 
să certifici faptul că echipamentele ţi-au fost încredințate într-o 
stare bună... 

Howell își închipuia doar că se confrunta cu o problemă. Dacă 
centrul de date era dat înapoi, atunci va exista un preț: 
eliberarea lui Paul și a lui Bill. 

Dadgar a distrus acea idee prin următoarea propoziţie: 

— În fiecare zi se fac noi plângeri împotriva companiei 


VP - 200 


dumneavoastră către investigatorii mei, plângeri care ar justifica 
mărirea cauțiunii. Totuși, dacă veţi coopera în predarea 
Centrului de Date nr. 125, pot, în schimb, să ignor noile plângeri 
și să nu cresc valoarea cauțiunii. 

Taylor spuse: 

— La naiba, asta nu e nimic altceva decât șantaj! 

Howell își dădu seama că Centrul de Date nr. 125 era o 
chestiune colaterală. Dadgar ridicase problema, fără îndoială că 
la îndemnul acestor oficiali, însă lui nu îi păsa de ea suficient cât 
să ofere concesii serioase. Prin urmare, de ce anume îi păsa lui? 

Howell se gândi la Lucio Randone, fostul coleg de celulă al lui 
Paul și Bill. Oferta de ajutor a lui Randone fusese continuată de 
directorul de la EDS, Paul Bucha, care a plecat în ltalia să 
discute cu compania lui Randone, Condotti d'Acqua. Bucha i-a 
adus la cunoștință că se construiau blocuri de apartamente de 
către companie în Teheran când finanţatorii lor iranieni au 
rămas fără bani. Compania, în mod firesc, a încetat să mai 
construiască, dar mulţi iranieni deja plătiseră pentru 
apartamentele în construcție. Dată fiind atmosfera actuală, nu a 
fost surprinzător faptul că au fost blamaţi străinii, și Randone a 
fost trimis la închisoare ca un ţap ispăşitor. Compania a găsit o 
nouă sursă de finanţare și a reluat munca de construire, iar 
Randone a ieșit din închisoare în același timp, într-o înţelegere 
de ansamblu aranjată de un avocat iranian, Ali Azmayesh. 
Bucha, de asemenea, a raportat că italienii tot spuneau: 
„Aduceţi-vă aminte, Iranul va fi întotdeauna Iran, nu se schimbă 
niciodată”. El a înțeles aceste cuvinte ca o aluzie la faptul că 
mituirea făcea parte din acordul comun. Howell, de asemenea, 
știa că un canal tradiţional pentru plata șpăgii era taxa unui 
avocat: avocatul ar fi prestat, să spunem, muncă în valoare de o 
mie de dolari și ar fi plătit mită zece mii de dolari, și atunci, ar fi 
cerut clientului său unsprezece mii de dolari. Această aluzie la 
corupţie îl făcea pe Howell agitat, în ciuda faptului că el mersese 
să aibă o întrevedere cu Azmayesh, care l-a sfătuit: „EDS nu are 
o problemă legală, ci una de afaceri”. Dacă EDS ar putea să 
cadă la o înţelegere de afaceri cu Ministerul Sănătăţii, Dadgar va 
pleca. Azmayesh nu a menţionat șpaga. 

„Toate acestea au început, se gândea Howell, ca o problemă 
de afaceri: clientul nu a putut plăti, furnizorul a refuzat să mai 
continue munca. Ar putea fi posibil un compromis, în cadrul 


VP - 201 


căruia EDS să deschidă calculatoarele și ministerul să plătească 
cel puţin o parte din bani?” 

— Ar ajuta dacă EDS și-ar renegocia contractul cu Ministerul 
Sănătăţii? 

— Asta ar putea fi foarte util, răspunse Dadgar. Nu ar fi o 
soluție legală la problema noastră, dar ar putea fi o soluţie 
practică. Altfel, ar fi păcat să irosim toată munca efectuată în 
informatizarea ministerului. 

„Interesant, chibzui Howell. Ei vor un sistem modern de 
asigurări sociale - sau își vor banii înapoi. Trimiterea lui Paul și 
Bill în închisoare pentru treisprezece milioane de dolari cauţiune 
este modalitatea lor de a le da celor de la EDS două opţiuni - și 
doar atât. Discutăm lucrurile pe faţă, în cele din urmă”. 

Hotări să fie insensibil. 

— Bineînţeles, nu s-ar pune în discuţie să se înceapă 
negocierile în timp ce Chiapparone și Gaylord sunt încă în 
închisoare. 

Dadgar replică: 

— Totuși, dacă vă angajaţi la negocieri de bună-credinţă, 
ministerul mă va suna pe mine, iar acuzaţiile ar putea fi 
schimbate, cauţiunea ar putea fi redusă, și Chiapparone și 
Gaylord ar putea chiar să fie eliberaţi pe baza garanţiilor lor 
personale. 

„Nimic nu poate fi mai simplu decât atât, reflectă Howell. EDS 
are face bine să-i întâlnească pe oficialii Ministerului Sănătăţii”. 

De când ministerul iranian a încetat treptat să-și plătească 
facturile, s-au produs două schimbări în guvern. Dr. 
Sheikholeslamizadeh, aflat în închisoare, fusese înlocuit cu un 
general; și apoi, când Bakhtiar a devenit prim-ministru, 
generalul a fost, la rândul lui, înlocuit cu un nou ministru al 
Sănătăţii. Cine, se întreba Howell, era acest tip nou, și cum era 
el? 

e 

— Vă sună domnul Young, de la compania americană EDS, 
domnule ministru, îl anunță secretara. 

Dr. Razmara inspiră adânc. 

— Spune-i că oamenii de afaceri americani nu mai pot ridica 
receptorul ca să-i sune pe miniștrii din guvernul iranian și să se 
aștepte să discute cu noi de parcă am fi angajaţii lor, zise el. 

Ridică vocea. 


VP - 202 


— Zilele acelea s-au terminat! 

Apoi ceru dosarul EDS. 

Manuchehr Razmara fusese în Paris de Crăciun. Educat în 
Franţa - era cardiolog - și căsătorit cu o franţuzoaică, el 
considera Franţa a doua lui patrie și vorbea fluent limba 
franceză. Era, de asemenea, membru al Consiliului Medical 
Naţional Iranian și prieten cu Shahpour Bakhtiar, iar când 
Bakhtiar a devenit prim-ministru i-a dat telefon prietenului său, 
Razmara, în Paris și i-a cerut să vină acasă pentru a deveni 
ministru al Sănătăţii. 

Dosarul EDS i-a fost înmânat de dr. Emrani, ministrul adjunct 
responsabil de Securitatea Socială. Emrani supravieţuise celor 
două schimbări de guvern: fusese în ţară când au început 
problemele. 

Razmara a citit dosarul cu o furie crescândă. Proiectul EDS era 
nebunesc. Prețul de bază al contractului a fost de patruzeci de 
milioane de dolari, cu clauze variabile ducându-l la o sumă 
posibilă de nouăzeci de milioane. Razmara și-a adus aminte că 
lranul avea douăsprezece mii de medici angajaţi să servească o 
populaţie de treizeci și două de milioane, și că erau șaizeci și 
patru de mii de sate fără apă la robinet; și a concluzionat că 
oricine ar fi fost cei care au semnat contractul cu EDS au fost 
nebuni sau trădători, sau ambele. Cum a fost posibil ca ei să 
justifice cheltuirea a milioane de dolari pe calculatoare când 
oamenilor le lipseau obiectele fundamentale, de primă 
necesitate în sfera sănătăţii publice, cum ar fi apa curentă? 
Putea fi doar o singură explicaţie: fuseseră mituiți. 

Ei bine, aveau să sufere. Emrani pregătise acest dosar pentru 
instanţa specială care judeca funcţionarii corupți. Trei oameni 
erau la închisoare: fostul ministru Sheikholeslamizadeh și doi 
dintre miniștrii lui adjuncţi, Reza Neghabat și Nili Arame. 
Lucrurile stăteau așa cum trebuia. Vina pentru încurcătura în 
care erau ar trebui să cadă, în principal, pe iranieni. Cu toate 
acestea, americanii erau, de asemenea, de vină. Oamenii de 
afaceri americani și guvernul lor îl încurajaseră pe Șah în 
planurile sale nebunești și au încasat profitul: așadar, ei 
trebuiau să sufere. În plus, potrivit dosarului, EDS fusese 
spectaculos de incompetentă: calculatoarele nu funcționau încă, 
după doi ani și jumătate, totuși, proiectul de automatizare a 
perturbat atât de mult departamentul lui Emrani, încât nici 


VP - 203 


sistemele învechite nu mai erau operaţionale, cu rezultatul că 
Emrani nu putea monitoriza cheltuielile departamentului său. În 
dosar se stipula că asta a fost o cauză principală a cheltuielilor 
suplimentare din bugetul ministerului. 

Razmara a observat că Ambasada Statelor Unite protesta 
împotriva închiderii celor doi americani, Chiapparone și Gaylord, 
pentru că nu existau dovezi împotriva lor. Lucrul acesta era tipic 
americanilor. Bineînţeles că nu exista dovadă: șpăgile nu se 
plăteau printr-un cec. Ambasada era, de asemenea, preocupată 
de siguranţa celor doi prizonieri. Lui Razmara i s-a părut acest 
aspect ironic. £/ era preocupat de siguranța /ui. În fiecare zi 
când mergea la birou se întreba dacă se va întoarce în viaţă. 

Inchise dosarul. Nu avea milă față de EDS sau de directorii săi 
din închisoare. Chiar dacă el ar fi dorit ca ei să fie eliberaţi, nu ar 
fi putut face acest lucru, reflectă ministrul adjunct. Atitudinea 
antiamericană a oamenilor ajunsese la paroxism. Guvernul din 
care Razmara făcea parte, regimul Bakhtiar, fusese instalat de 
către Șah, și membrii lui erau, prin urmare, suspectați în mare 
măsură de o poziţie proamericană. Cu ţara într-o astfel de criză, 
orice ministru care s-a preocupat de bunăstarea a doi lachei 
capitaliști americani lacomi ar fi destituit, dacă nu linșat, și pe 
bună dreptate. Razmara își concentră atenţia asupra unor 
lucruri mai importante. 

A doua zi, secretara lui spuse: 

— Domnul Young, de la compania americană EDS, este aici și 
cere să vă vadă. 

Aroganţa americanilor era exasperantă. 

Razmara zise: 

— Repetă-i mesajul pe care ți l-am dat ieri, apoi lasă-l cinci 
minute să iasă din incintă. 


4. 


Pentru Bill, problema cea mare era timpul. 

El era diferit de Paul. Pentru Paul - neliniștit, agresiv, 
încăpățânat, ambițios -, cel mai rău aspect al faptului că era în 
închisoare îl constituia neputința. Bill era mai pașnic din fire: 
accepta că nu putea face nimic decât să se roage, deci se ruga. 


VP - 204 


(Nu își purta religia la vedere: se ruga noaptea târziu, înainte de 
a merge la culcare sau dimineaţa devreme, înainte să se 
trezească ceilalți.) Ceea ce îl supăra pe Bill era încetineala 
chinuitoare cu care trecea timpul. O zi în lumea reală - o zi 
pentru rezolvarea problemelor, luarea de hotărâri, primirea 
telefoanelor și participarea la întâlniri - te făcea să nu simți 
deloc timpul: o zi în închisoare era nesfârșită. Bill a întocmit o 
formulă pentru schimbarea timpului real în timpul din 
închisoare. 


Timpul Real / Timpul din închisoare 
1 Secundă= 1 Minut 

1 Minut= 1 Oră 

1 Oră= 1 Zi 

1 Săptămână= 1 Lună 

1 Lună= 1 An 


Timpul luă această nouă dimensiune pentru Bill după două 
sau trei săptămâni în închisoare, când înţelese că nu avea să fie 
vreo rezolvare rapidă a problemei. Spre deosebire de un 
criminal condamnat, el nu fusese condamnat trei luni sau cinci 
ani, deci nu obținea niciun confort din faptul că bifa zilele într-un 
calendar pe perete în semn de numărătoare inversă până la 
libertate. Nu schimba cu nimic situaţia numărul de zile care 
trecuseră: timpul lui rămas în închisoare era nedefinit, prin 
urmare, nesfârșit. 

Colegii lui persani de celulă nu păreau să simtă la fel. Era un 
contrast cultural revelator: americanii, antrenați să obţină 
rezultate rapide, erau torturați de așteptare; iranienii erau 
mulțumiți să aștepte după fardah, mâine, săptămâna viitoare, la 
un moment dat, în cele din urmă, - așa cum făcuseră și în 
afaceri. 

Cu toate acestea, pe măsură ce influenţa Șahului slăbea, Bill 
se gândea că a văzut semne de disperare în unele dintre 
rezultate, și a ajuns să nu aibă încredere în ele. Era atent să nu 
le spună cine era în oraș din Dallas sau ce progres se făcea în 
negocierile pentru eliberarea lui: îi era teamă că, abordând și 
cea mai puţin eficientă metodă, ei ar fi încercat să facă schimb 
de informații cu gărzile. 

Devenea un prizonier bine adaptat. A învăţat să ignore 


VP - 205 


mizeria și gândacii și s-a obișnuit cu mâncarea rece, cu amidon 
și fără gust. A învăţat să trăiască între niște limite personale 
strâmte, bine definite, „teritoriul” prizonierului. El a rămas activ. 

A găsit modalități prin care să-și umple zilele fără de sfârșit. 
Citea cărţi, îl învăţa pe Paul șah, făcea exerciţii pe hol, vorbea 
cu iranienii pentru a prinde fiecare cuvânt de la radio sau de la 
știrile de la televizor și se ruga. A făcut o analiză detaliată, în 
amănunt, a închisorii, măsurând celulele și coridoarele și 
desenând planuri și schițe. A ţinut un jurnal, înregistrând fiecare 
eveniment neînsemnat din viața de închisoare, plus tot ceea ce 
îi spuneau vizitatorii, și veștile. A folosit iniţiale în loc de nume și 
câteodată a inserat incidente inventate sau versiuni schimbate 
ale unor incidente reale, astfel încât, dacă jurnalul ar fi fost 
confiscat sau citit de autorităţile locale, le-ar induce confuzie. 

Asemeni prizonierilor de pretutindeni, aștepta cu nerăbdare 
să primească vizitatori la fel de entuziasmat ca un copil care 
aștepta Crăciunul. Oamenii de la EDS aduceau hrană destul de 
bună, haine călduroase, cărţi noi și scrisori de acasă. Intr-o zi, 
Keane Taylor a adus o fotografie a fiului lui Bill, în vârstă de șase 
ani, Christopher, stând în fața bradului de Crăciun. Văzându-și 
băieţelul, chiar și în fotografie, asta i-a dat lui Bill putere: o 
aluzie puternică la ceea ce el trebuia să spere i-a reînnoit 
decizia de a rezista și de a nu dispera. 

Bill îi scria scrisori lui Emily și i le dădea lui Keane care i le 
citea ei la telefon. Bill îl cunoștea pe Keane de zece ani și erau 
foarte apropiaţi - locuiseră împreună după evacuare. Bill știa că 
Taylor nu era atât de insensibil precum ar indica reputaţia lui - 
jumătate din aceasta era deja un fapt -, totuși, era rușinos să 
scrii „Te iubesc” știind că, de fapt, Keane va citi aceste cuvinte. 
Bill a trecut peste rușine, deoarece dorea foarte mult să-i spună 
lui Emily și copiilor cât de mult îi iubea, doar ca măsură de 
precauţie dacă nu mai apuca altă șansă de a o spune în 
persoană. Scrisorile erau precum cele scrise de piloţi în ajunul 
unei misiuni periculoase. 

Cel mai important dar adus de vizitatori erau știrile. Întâlnirile 
mult prea scurte din clădirea joasă din cealaltă parte a curții au 
fost petrecute vorbind despre eforturile variate făcute pentru a-i 
scoate pe Paul și Bill din închisoare. Lui Bill i se părea că timpul 
reprezenta factorul cheie. Mai devreme sau mai târziu, o 
abordare sau alta trebuia să funcţioneze. Din nefericire, pe 


VP - 206 


măsură ce zilele treceau, Iranul intra în declin. Forțele revoluţiei 
câștigau amploare. Îi vor scoate din închisoare cei de la EDS pe 
Paul și Bill înainte de a exploda întreaga ţară? 

Era din ce în ce mai periculos pentru oamenii de la EDS să 
vină în sudul orașului, unde era locul de detenție pentru cei doi 
directori executivi. Paul și Bill nu știau niciodată când va fi 
următoarea vizită sau dacă va mai fi vreuna. După ce au trecut 
patru zile, apoi cinci, Bill se întreba dacă toți ceilalţi au plecat 
înapoi în Statele Unite și l-au lăsat pe el și pe Paul în urmă. 
Având în vedere că era o cauţiune imposibil de mare și străzile 
din Teheran imposibil de periculoase, s-ar putea ca ei toţi să 
renunţe la Paul și Bill ca la o cauză pierdută? Ar putea fi forţaţi, 
împotriva voinței lor, să plece pentru a-și slava vieţile. Bill și-a 
reamintit de retragerea americanilor din Vietnam, cu ultimii 
oficiali ai ambasadei fiind luaţi de pe acoperișuri cu elicopterul; 
și el își putea imagina scena repetată la Ambasada Statelor 
Unite din Teheran. 

Din când în când primea noi asigurări în urma unei vizite din 
partea unui oficial al ambasadei. Și ei își asumau un risc venind, 
dar nu aduceau niciodată vești concrete despre eforturile 
guvernului de a-i ajuta pe Paul și Bill, iar Bill a ajuns la concluzia 
că Departamentul de Stat era depășit de situaţie. 

Vizitele din partea dr. Houman, avocatul lor iranian, au fost la 
început foarte încurajatoare; dar apoi Bill și-a dat seama că, 
după moda tipic iraniană, Houman promitea mult și făcea puţin. 
Eșecul întâlnirii cu Dadgar era deznădăjduitor de deprimant. | se 
părea înspăimântător să vadă cât de ușor Dadgar i-a dejucat 
planurile lui Houman și cât de hotărât era Dadgar să-i ţină pe 
Paul și Bill în închisoare. Bill nu a dormit în acea noapte. 

Când se gândi la cauţiune, o estimă ca aproape incredibilă. 
Nimeni nu a plătit vreodată o răscumpărare atât de mare, 
niciunde în lume. Și-a amintit poveștile de la știrile tv despre 
oamenii de afaceri americani răpiți în America de Sud și reținuți 
pentru un milion sau două milioane de dolari. (Ei erau, de obicei, 
uciși.) Alte răpiri ale unor milionari, politicieni și celebrități 
implicaseră cereri de trei sau patru milioane - niciodată 
treisprezece. Nimeni nu ar plăti atât de mult pentru Paul și Bill. 

Pe deasupra, chiar și o sumă atât de mare de bani nu le-ar 
cumpăra dreptul de a părăsi țara. Ei, probabil, ar fi ţinuţi în arest 
la domiciliu în Teheran în timp ce mulțimile vor prelua controlul. 


VP - 207 


Cauţiunea câteodată părea mai mult o capcană decât o 
modalitate de a scăpa. Se aflau într-un cerc vicios. 

Întreaga experienţă era o lecţie despre valori. Bill a intuit că 
se descurca bine și fără casa lui frumoasă, mașinile, mâncarea 
rafinată și hainele curate. Nu era mare lucru să locuiești într-o 
cameră murdară, cu gândaci care urcau pe pereţi. Tot ceea cea 
avut în viaţă îi fusese luat și a descoperit că singurul lucru de 
care îi păsa era familia lui. Când analizai lucid situaţia, doar asta 
conta cu adevărat: Emily, Vicki, Jackie, Jenny și Chris. 

Vizita lui Coburn l-a înveselit puţin. Văzându-l pe Jay în haina 
aceea mare până în pământ și cu căciula din lână, cu un petic 
de barbă roșie crescut pe bărbie, Bill a ghicit că el nu era în 
Teheran pentru a lucra pe canale legale. Coburn a petrecut cea 
mai mare parte a vizitei sale cu Paul, iar dacă Paul a aflat mai 
multe, nu i-a transmis aceste informaţii și lui Bill. Acesta era 
multumit: va afla de îndată ce era necesar să afle. 

Dar a doua zi după vizita lui Coburn acolo a venit cu vești 
proaste. În 16 ianuarie, Șahul a părăsit Iranul. 

În mod excepţional, televizorul de pe holul închisorii a fost 
pornit după-amiază. Paul și Bill, cu toți ceilalţi prizonieri, priveau 
ceremonia restrânsă de la Pavilionul Imperial din portul 
Mehrabad. Acolo erau Șahul, cu soţia sa, trei din cei patru copii 
ai săi, soacra sa și o mulţime de curteni. Pentru a-i conduce, se 
mai aflau acolo și prim-ministrul Bakhtiar și o mulţime de 
generali. Bakhtiar a sărutat mâna Șahului și familia regală a ieșit 
spre avion. 

Oamenii de la minister aflaţi în închisoare erau posomorâți: 
aproape toți dintre ei fuseseră prieteni, într-un fel sau altul, cu 
familia regală sau cercul său apropiat. Și în acel moment 
protectorii lor plecau: asta însemna, cel puţin, că trebuiau să se 
resemneze față de o lungă ședere în închisoare. Bill simţi că 
Șahul luase cu el ultima șansă a unui rezultat proamerican în 
lran. Ca atare, vor fi mai mult haos și confuzie, mai mult pericol 
pentru toţi americanii din Teheran - și mai puţine șanse pentru 
o eliberare grabnică a lui Paul și Bill. 

Curând după ce televiziunea a arătat avionul Șahului 
decolând, Bill începu să audă un vuiet de fond, produs parcă de 
o mulțime îndepărtată, din afara închisorii. Zgomotul crescu 
rapid spre un haos de strigăte, ovaţionări și urletele claxoanelor. 
Televiziunea a arătat sursa vacarmului: o mulţime de sute de 


VP - 208 


mii de iranieni se dezlănţuia pe străzi, ţipând: „Shah raft!” Șahul 
a plecat! Paul spuse că îi amintea de Parada din Ziua de Anul 
Nou din Philadelphia. Toate mașinile conduceau cu farurile 
aprinse și mai toate claxonau continuu. Mulţi șoferi și-au atașat 
bucățele de materiale la ștergătoarele de parbrize și le-au 
pornit, astfel încât se puteau mișca dintr-o parte în alta ca niște 
purtătoare de drapel mecanice. Tineri triumfători în camioane 
goneau pe străzi sărbătorind, și peste tot în oraș mulțimile 
doborau și făceau bucăţi statuile Șahului. Bill se întreba ce vor 
face mulțimile în continuare. În isteria eliberării întregii acestei 
emoţii iraniene înăbușite, vor deveni americanii ţinte? 

El și Paul au rămas în celulă pe tot parcursul zilei, încercând 
să stea retrași. S-au întins pe paturi, vorbind sporadic. Paul a 
fumat. Bill încerca să nu se gândească la scenele 
înspăimântătoare pe care le privise la televizor, dar urletul 
mulţimii anarhice, strigătul colectiv al triumfului revoluţionar, 
pătrundea prin zidurile închisorii și-i umplea urechile, ca 
bubuitul tunetului cu o clipă înainte de a lovi trăsnetul. 

e 

Două zile mai târziu, în dimineaţa zile de 18 ianuarie, un 
gardian a venit în celula nr. 5 și i-a spus ceva în farsi lui Reza 
Neghabat, fostul ministru adjunct. Neghabat le-a tradus lui Paul 
și Bill: 

— Trebuie să vă strângeţi lucrurile. Veţi fi mutați. 

— Unde? întrebă Paul. 

— La altă închisoare. 

Clopotele de alarmă sunară în mintea lui Bill. La ce fel de 
închisoare mergeau? Felul acela de închisoare unde oamenii 
erau torturați și uciși? Va fi informată EDS unde pleacă ei sau, 
pur și simplu, vor dispărea? Locul lor de detenţie nu era 
minunat, dar era cel puţin răul pe care îl cunoșteau. 

Gardianul vorbi din nou și Neghabat traduse: 

— Spune să nu fiți îngrijoraţi, asta este pentru binele vostru. 

Dura doar câteva minute să-și împacheteze periuţele de dinţi, 
aparatul de ras folosit în comun și puţinele haine de rezervă pe 
care le aveau. Apoi au stat și au așteptat - timp de trei ore. 

Era înfiorător. Bill se obișnuise cu această închisoare și, în 
ciuda paranoiei lui ocazionale, de fapt, el avea încredere în 
colegii săi de celulă. Se temea că schimbarea va fi spre mai rău. 

Paul l-a rugat pe Neghabat să încerce să transmită vestea 


VP - 209 


mutării lor la EDS, poate prin mituirea colonelului răspunzător 
de închisoare. 

Veteranul celulei, bătrânul care fusese atât de preocupat de 
bunăstarea lor, era supărat că ei plecau. L-a urmărit trist pe Paul 
cum își dezlipea fotografiile cu Karen și Ann Marie. Din impuls, 
Paul i-a dat fotografiile bătrânului, care a fost în mod vizibil 
mișcat și i-a mulțumit până la exagerare. 

În cele din urmă, au fost scoși în curte și direcţionaţi spre un 
miniautobuz, împreună cu alți șase prizonieri din diferite părți 
ale închisorii. Bill se uită în jur la ceilalţi, încercând să-și dea 
seama ce aveau în comun. Unul era francez. Oare toţi străinii 
erau duși într-o închisoare numai pentru ei, pentru propria lor 
siguranță? Dar altul era iranianul cel solid care fusese șeful 
celulei de la parter, unde ei petrecuseră prima noapte în 
închisoare - un răufăcător obișnuit, presupuse Bill. 

În timp ce autobuzul ieșea din curte, Bill vorbi cu francezul. 

— Ştii unde mergem? 

— Eu voi fi eliberat, răspunse francezul. 

Inima lui Bill tresăltă. Astea erau vești bune! Poate că vor fi cu 
toții eliberaţi. 

Își îndreptă atenţia spre scena de pe străzi. Era prima dată în 
trei săptămâni când vedea lumea de afară. Clădirile 
guvernamentale de peste tot din jurul Ministerului Justiţiei erau 
distruse: mulţimea chiar s-a dezlănţuit. Mașini incendiate și 
geamuri sparte se zăreau peste tot. Străzile erau pline cu soldaţi 
și tancuri, însă nu făceau nimic, nu mențineau ordinea, nici 
măcar nu controlau traficul. Lui Bill i se părea doar o chestiune 
de timp până când guvernul slab al lui Bakhtiar va fi răsturnat. 

Ce s-a întâmplat cu oamenii de la EDS - Taylor, Howell, 
Young, Gallagher și Coburn? Ei nu au venit pe la închisoare de 
când a plecat Șahul. Au fost forțați să plece, să-și salveze 
vieţile? Într-un fel, Bill era sigur că ei se aflau încă în oraș, 
încercând în continuare să îl elibereze pe el și pe Paul din 
închisoare. Începu să spere că transferul acesta fusese aranjat 
de către ei. Poate, în loc să transporte prizonierii la o altă 
închisoare, autobuzul va devia de la rută și îi va duce la baza 
aeriană a Statelor Unite. Cu cât se gândea mai mult la aceasta, 
cu atât mai mult credea că totul fusese aranjat pentru 
eliberarea lor. Fără îndoială că oficialii ambasadei americane și- 
au dat seama, de la plecarea Șahului, că Paul și Bill se aflau într- 


VP - 210 


un pericol serios și, în cele din urmă, au rezolvat cazul cu puțină 
forță diplomatică reală. Cursa cu autobuzul era un șiretlic, o 
poveste falsă pentru a-i scoate pe ei din închisoarea Ministerului 
Justiţiei fără să trezească suspiciunea oficialilor iranieni ostili 
precum Dadgar. 

Autobuzul se îndrepta spre nord. A trecut prin cartiere cu care 
Bill era familiarizat și a început să se simtă mai în siguranţă pe 
măsură ce sudul turbulent al orașului rămânea în urma lui. 

De asemenea, baza aeriană se afla în nord. 

Autobuzul intră într-o piață mai lată dominată de o structură 
uriașă ca o fortăreață. Bill se uită cu interes la clădire. Zidurile ei 
erau înalte de 7,6 m și ici-colo aveau turnuri de pază și 
amplasamente pentru mitraliere. Piaţa era plină de femei 
iraniene în chador, robele negre tradiţionale, toată făcând un 
zgomot asurzitor. Era acesta un fel de palat sau moschee? Sau, 
poate, o bază militară? 

Autobuzul s-a apropiat de fortăreață și a încetinit. 

„Oh, nu”, se gândi el decepţionat. 

Două uși uriașe din oţel erau poziţionate central în față. Spre 
oroarea lui Bill, autobuzul a mers până aproape și a oprit în faţa 
porții. 

Locul acesta îngrozitor era noua închisoare, noul coșmar. 

Porţile se deschiseră, iar autobuzul intră. 

Nu mergea la baza aeriană, EDS nu aranjase o înţelegere, 
ambasada nu a acţionat și ei nu aveau să fie eliberați. 

Autobuzul s-a oprit din nou. Porţile din oţel s-au închis în urma 
lui și o a doua pereche de porți s-a deschis în faţă. Autobuzul a 
intrat și s-a oprit într-un complex masiv presărat cu clădiri. Un 
gardian a spus ceva în farsi și toți prizonierii s-au ridicat de pe 
scaune ca să coboare din autobuz. 

Bill se simţi dezamăgit ca un copil. „Viaţa e mizerabilă, 
chibzui el. Ce am făcut să merit acest lucru? Ce am făcut?” 

e 

— Nu conduce atât de repede, zise Simons. 

Joe Poché întrebă: 

— Conduc periculos? 

— Nu, doar că nu vreau să încalci vreo lege. 

— Ce lege? 

— Fii doar atent. 

Coburn îi întrerupse: 


VP - 211 


— Am ajuns. 

Poche opri mașina. 

Cu toţii priviră peste capetele femeilor ciudate în negru și 
văzură fortăreaţa imensă a închisorii Gasr. 

— lisuse Hristoase, exclamă Simons, cu vocea lui profundă, 
aspră, nuanţată cu o teamă respectuoasă. Uitaţi-vă la 
nemernicul ăla. 

Cu toţii se holbau la zidurile înalte, porţile enorme, turnurile 
de pază și amplasamentele pentru mitraliere. 

Simons constată: 

— Locul acela e mai rău decât Alamo. 

Lui Coburn i-a trecut prin minte că mica lor echipă de salvare 
nu putea ataca locul respectiv, nu fără ajutorul armatei 
americane. Operaţiunea de salvare pe care ei o plănuiseră cu 
atât de multă minuţiozitate și pe care au repetat-o de atât de 
multe ori era în acele momente complet irelevantă. Nu mai 
aveau să se facă modificări sau îmbunătăţiri la plan, nici scenarii 
noi; întreaga idee era moartă. 

Au stat pentru un timp în mașină, fiecare cu gândurile lui. 

— Cine sunt aceste femei? se miră Coburn cu voce tare. 

— Au rude în închisoare, explică Poche. 

Coburn auzi un zgomot distinct. 

— Ascultaţi, zise el. Ce este acela? 

— Femeile, răspunse Poche. Tânguindu-se. 

e 

Colonelul Simons se mai uitase cândva în sus la o cetate de 
necucerit. 

Atunci el era căpitanul Simons și prietenii lui îl numeau Art, nu 
Bull. 

Era octombrie 1944. Art Simons, în vârstă de douăzeci și șase 
de ani, comanda Compania B, Batalionul al Șaselea de Trupe de 
Elită de Infanterie. Americanii câștigau războiul în Pacific și erau 
pe punctul de a ataca Insulele Filipine. 

Înaintea forţelor invadatoare ale Statelor Unite, soldaţii de 
elită din batalionul al șaselea erau deja acolo, creând diversiune 
și comițând masacre în spatele liniilor inamice. 

Compania B a aterizat pe Insula Homonhon în golful Leyte și a 
aflat că nu erau japonezi pe insulă. Simons a înălțat drapelul 
SUA pe un arbore în faţa a două sute de băștinași docili. 

În ziua aceea a venit vestea că garnizoana japoneză din 


VP - 212 


apropierea Insulei Suluan masacra civili. Simons a cerut 
permisiunea de a pune stăpânire pe Suluan. l-a fost refuzată 
cererea. Câteva zile mai târziu, a solicitat-o din nou. | s-a spus 
că nu se puteau lipsi de nicio navă pentru a transporta 
Compania B pe apă. Simons a cerut apoi permisiunea de a folosi 
mijloacele de transport ale băștinașilor. De data aceasta i s-a 
răspuns pozitiv. 

Art a confiscat trei bărci ale băștinașilor și unsprezece canoe 
și s-a autointitulat Amiralul Flotei. A plecat în larg la ora două 
dimineața cu optzeci de oameni. A izbucnit o furtună, șapte 
canoe s-au răsturnat, iar flota lui Simons s-a întors la țărm cu 
majoritatea soldaţilor înotând. 

Au pornit din nou a doua zi. De data aceasta au navigat pe 
timp de zi și - având în vedere că avioanele japoneze controlau 
încă aerul - bărbaţii s-au dezbrăcat, și-au ascuns uniformele și 
echipamentul pe fundul bărcilor, astfel încât să arate ca pescarii 
băștinași. Trucul a funcţionat și Compania B a ajuns pe coasta 
Insulei Suluan. Simons a recunoscut imediat garnizoana 
japoneză. 

Acela a fost momentul când s-a uitat în sus la o fortăreață de 
necucerit. 

Japonezii își aveau garnizoana în capătul de sud al insulei, 
într-un far de pe vârful unui recif de corali de aproape o sută de 
metri. 

În partea de vest, o potecă ducea până la jumătatea drumului 
spre stâncă la un șir abrupt de trepte săpate în coral. Intregul șir 
de scări și majoritatea potecii se vedeau în totalitate din turnul 
înalt de aproape douăzeci de metri al farului și din cele trei 
clădiri cu faţa spre vest de pe platforma farului. Era o poziţie 
defensivă perfectă: doi bărbaţi ar fi putut să le ţină piept la cinci 
sute pe acel șir de trepte din coral. 

Dar exista întotdeauna o cale. 

Simons a hotărât să atace dinspre est, escaladând stânca. 

Asaltul a început la ora unu dimineaţa, în 2 noiembrie. Simons 
împreună cu paisprezece bărbaţi au stat ghemuiţi la baza 
stâncii, chiar sub garnizoană. Feţele și mâinile lor erau înnegrite: 
pe cer era o lună strălucitoare și terenul era la fel de deschis ca 
preria din lowa. Pentru a păstra tăcerea, comunicau prin semne 
și și-au purtat șosetele peste cizme. 

Simons le-a dat semnalul și au început să escaladeze. 


VP - 213 


Marginile ascuţite ale coralului tăiau în carnea degetelor și a 
palmelor lor. În anumite locuri nu existau puncte de sprijin și a 
trebuit să se caţere pe liane alternând mâinile. Erau complet 
vulnerabili: dacă o santinelă curioasă privea dincolo de 
platformă, în jos, spre partea de est a stâncii, îi vedea imediat și 
îi putea dobori unul câte unul: îi împușca destul de ușor. 

Erau la mijlocul drumului când tăcerea a fost întreruptă de un 
zăngănit asurzitor. Patul de pușcă al cuiva se lovise de un con 
de coral. S-au oprit cu toţii și au stat nemișcatți întinși pe 
suprafața stâncii. Simons și-a ţinut respiraţia și a așteptat ca 
sunetul mitralierei de sus să înceapă masacrul. Acesta nu a 
venit niciodată. 

După zece minute au continuat. 

Escaladarea a durat o oră întreagă. 

Simons a fost primul în vârf. S-a ghemuit pe platformă, 
simțindu-se gol în lumina strălucitoare a lunii. Nu se vedea 
niciun japonez, dar putea auzi voci într-una dintre clădirile joase. 
Își îndreptă pușca spre far. 

Ceilalţi bărbaţi au început să ajungă la platformă. Atacul 
trebuia să înceapă de îndată ce aveau pregătită mitraliera de 
calibru mare și prevăzută cu suport. 

Tocmai când arma a fost scoasă peste marginea stâncii, un 
soldat japonez somnoros a trecut hoinărind prin fața lor, 
îndreptându-se spre  latrină. Simons i-a făcut semn 
comandantului de pluton, care l-a împușcat pe japonez; și astfel 
a început schimbul de focuri. 

Simons se întoarse imediat la mitralieră. Tinea un suport și 
cutia cu muniţie în timp ce artileristul ținea celălalt suport și 
trăgea. Japonezii luaţi prin surprindere alergau din clădiri direct 
în ploaia mortală de gloanțe. 

Douăzeci de minute mai târziu totul s-a terminat. Fuseseră 
uciși cam cincisprezece inamici. Plutonul lui Simons a suferit 
două accidentări, niciuna fatală. Și fortăreața „de nepătruns” 
fusese luată. 

Intotdeauna exista o cale. 


VP - 214 


CAPITOLUL ȘAPTE 


1. 


Minibuzul Volkswagen al ambasadei americane își făcea loc 
pe străzile Teheranului, îndreptându-se spre Piaţa Gasr. Ross 
Perot stătea înăuntru. Era 19 ianuarie, a doua zi după ce Paul și 
Bill au fost mutaţi, iar Perot mergea să-i viziteze în noua 
închisoare. 

Era o chestiune puţin nebunească. 

Toată lumea își dăduse osteneala să-l ascundă pe Perot în 
Teheran, de teamă că Dadgar - văzând un ostatic cu mult mai 
valoros decât Paul și Bill - îl va aresta și îl va arunca în 
închisoare. Cu toate acestea, el se îndrepta spre închisoare din 
proprie voință, cu pașaportul în buzunar pentru identificare. 

Speranţele lui se agățau de inabilitatea notorie a guvernelor 
de pretutindeni de a-și anunța mâna dreaptă ce face mâna 
stângă. Ministerul Justiţiei ar putea să vrea să-l aresteze, dar 
armata conducea închisorile și ea nu era interesată de el. 

Totuși, el își lua precauţii. Urma să intre cu un grup de oameni 
- Rich Gallagher și Jay Coburn erau în autobuz, precum și niște 
oameni de la ambasadă care mergeau să viziteze o americancă 
în închisoare - și purta haine obișnuite. In plus, ducea cu el o 
cutie din carton cu alimente, cărţi și haine călduroase pentru 
Paul și Bill. 

Nimeni din închisoare nu-i va recunoaște faţa. Va trebui să-și 
dea numele când va intra, însă de ce l-ar identifica un funcţionar 
neînsemnat sau un gardian din închisoare? Numele lui ar putea 
fi pe o listă la aeroport, la secţiile de poliţie sau la hoteluri; dar 
închisoarea, cu siguranţă, va fi u/timul loc unde Dadgar s-ar 
aștepta ca Perot să apară. 

Oricum, era hotărât să-și asume riscul. Dorea să le ridice 
moralul lui Paul și Bill și să le arate că el era dispus să se pună 
singur în pericol pentru ei. Ar fi singura realizare a călătoriei lui; 
eforturile sale de a pune în mișcare negocierile nu au avut 
niciun rezultat. 


VP - 215 


Autobuzul a intrat în Piaţa Gasr, iar el a văzut pentru prima 
dată noua închisoare. Era formidabilă. Nu își putea imagina cum 
Simons și mica lui echipă de salvare puteau în vreun fel să 
pătrundă acolo. 

In piaţă erau zeci de oameni, majoritatea femei în chador, 
făcând mult zgomot. Autobuzul s-a oprit lângă ușile uriașe din 
oțel. Perot avea îndoieli în legătură cu șoferul de autobuz: era 
iranian, și știa cine era Perot... 

Au ieșit cu toţii. Perot a văzut o cameră de televiziune lângă 
intrarea închisorii. 

Inima îi stătu în loc. 

Era o echipă americană. 

Ce naiba căutau ei acolo? 

Işi ținu capul în jos pe măsură ce își făcea loc prin mulţime, 
ducând cutia din carton. Un gardian privea pe o fereastră mică 
dintr-un zid din cărămidă de lângă porți. Echipa de televiziune 
părea să nu-l observe. Un minut mai târziu o ușă mică într-una 
dintre porţi se deschise și vizitatorii pășiră înăuntru. 

Ușa se închise cu zgomot în spatele lor. 

Perot trecuse punctul dincolo de care nu se putea întoarce. 

Continuă să meargă, printr-o a doua pereche de uși din oțel, 
în complexul închisorii. Era un loc mare, cu străzi între clădiri, și 
pui de găină și curcani alergând în voie. l-a urmat pe ceilalţi 
printr-o ușă într-o cameră de primire. 

Işi arătă pașaportul. Funcţionarul indică spre un registru. 
Perot își scoase stiloul și semnă „H.R. Perot”, mai mult sau mai 
puţin lizibil. 

Funcţionarul îi înapoie pașaportul și îi făcu semn să treacă. 

Avusese dreptate. Nimeni de acolo nu a auzit de Ross Perot. 
Păși într-o cameră de așteptare - și se opri încremenit. 

Stând acolo, vorbind cu un iranian în uniformă de general, era 
cineva care știa perfect de bine cine era Ross. 

Și anume Ramsey Clark, un texan care fusese procurorul 
general al Statelor Unite sub președintele Lyndon B. Johnson. 
Perot l-a întâlnit de câteva ori și o cunoștea foarte bine pe Mimi, 
sora lui Clark. 

Pentru o clipă, Perot rămase nemișcat. „Aceasta explică 
prezența camerelor de televiziune”, se gândi el. Se întrebă dacă 
putea rămâne în afara privirii lui Clark. „În orice moment acum, 
chibzui el, Ramsey mă va vedea și-i va spune generalului: 


VP - 216 


«Doamne, aici e Ross Perot de la EDS». Și dacă las impresia că 
încerc să mă ascund, va fi și mai rău”. 

Luă o decizie rapidă. 

Merse până în dreptul lui Clark, întinse mâna și spuse: 

— Bună, Ramsey, ce faci în închisoare? 

Clark privi în jos - avea 1,90 m - și râse. 

Au dat mâna. 

— Ce mai face Mimi? 

Perot întrebă înainte ca Ramsey să aibă șansa de a trece la 
prezentări. 

Generalul spunea ceva în farsi unui subaltern. 

Clark răspunse: 

— Mimi este bine. 

— Ei bine, mă bucur să te văd, zise Perot și merse mai 
departe... 

Gura îi era uscată când a ieșit din sala de așteptare și a intrat 
în complexul închisorii cu Gallagher, Coburn și oamenii 
ambasadei. Scăpase ca prin urechile acului. Un iranian în 
uniformă de colonel li s-a alăturat: fusese numit să aibă grijă de 
ei, preciză Gallagher. Perot se întreba ce îi spunea Clark 
generalului în acele clipe... 

e 

Paul era bolnav. Răceala pe care a căpătat-o în prima 
închisoare îi revenise. Tușea persistent și avea dureri în piept. 
Nu se putuse încălzi în prima închisoare și în a doua era la fel: 
de trei săptămâni întregi îi fusese frig. Le ceruse vizitatorilor lui 
de la EDS să-i aducă lenjerie intimă călduroasă și dintr-un motiv 
oarecare nu au reușit. 

Era, de asemenea, nefericit. El se așteptase cu adevărat ca 
Jay Coburn și echipa de salvare să atace prin surprindere 
autobuzul care i-au adus pe el și pe Bill de la Ministerul Justiţiei, 
și când autobuzul a intrat în invincibila închisoare Gasr el a fost 
profund dezamăgit. 

Generalul Mohari, șeful închisorii, le explicase lui Paul și Bill că 
el conducea toate închisorile din Teheran și aranjase transferul 
lor în aceasta pentru propria lor siguranţă. Era puţină consolare: 
fiind mai puţin vulnerabil în faţa mulţimii, locul acela era și mai 
dificil, dacă nu imposibil pentru echipa de salvare ca să-l atace. 

inchisoarea Gasr făcea parte dintr-un complex militar mare. În 
partea de vest a sa era Vechiul Palat Gasr Ghazar, transformat 


VP - 217 


într-o academie de poliție de tatăl Șahului. Complexul închisorii 
fusese odată grădinile palatului. In nord se afla un spital militar; 
în est, o tabără a armatei unde elicopterele decolau și aterizau 
toată ziua. 

Complexul în sine era delimitat de un zid interior înalt de opt- 
nouă metri și de un altul exterior de aproape patru metri. 
înăuntru erau cincisprezece sau douăzeci de clădiri separate, 
inclusiv o brutărie, o moschee și șase blocuri de celule, unul 
rezervat femeilor. 

Paul și Bill erau în clădirea nr. 8. Era un bloc cu două etaje 
într-o curte înconjurată de un gard cu gratii înalte din fier, 
acoperite cu plasă de sârmă. Mediul nu era rău pentru o 
închisoare. Erau o fântână în mijlocul curţii, tufe de trandafiri în 
jurul marginilor laterale și zece sau cincisprezece pini. 
Prizonierilor li se permitea să iasă afară în timpul zilei și puteau 
juca volei sau ping-pong în curte. Cu toate acestea, nu puteau 
trece dincolo de poarta curţii, care era supravegheată de un 
gardian. 

Parterul clădirii era un spital mic cu douăzeci și ceva de 
pacienți, majoritatea cazuri cu probleme mentale. Aceștia țipau 
mult. Paul și Bill și încă o mână de prizonieri se aflau la etajul 
întâi. Aveau o celulă mare 20/30 m, pe care o împărțeau cu încă 
un prizonier, un avocat iranian la cincizeci de ani, care vorbea 
limba engleză, franceză, dar și farsi. Acesta le-a arătat imagini 
cu vila lui din Franţa. Era și un televizor în celulă. 

Meniurile erau pregătite de câţiva dintre prizonieri - plătiţi 
pentru asta de ceilalţi - și servite într-o sufragerie separată. 
Mâncarea era mai bună decât la prima închisoare. Privilegiile 
suplimentare puteau fi cumpărate și unul dintre ceilalţi deţinuţi, 
în aparenţă un bărbat extrem de bogat, avea o cameră privată 
și mesele îi erau aduse din afară. Rutina zilnică era relaxată: nu 
erau ore fixe pentru a te trezi sau a merge la culcare. 

Cu toate acestea, Paul era profund deprimat. O măsură de 
confort suplimentar însemna puţin. Ceea ce el dorea era 
libertatea. 

Nu s-a înveselit foarte mult când li s-a spus, în dimineaţa zilei 
de 19 ianuarie, că aveau vizitatori. 

Era o cameră de vizitare la parterul clădirii nr. 8, dar în acea 
zi, fără explicaţii, au fost duși în afara clădirii, pe stradă. 

Paul și-a dat seama că se îndreptau spre o clădire cunoscută 


VP - 218 


sub numele Clubul Ofiţerilor, localizată într-o mică grădină 
tropicală cu rațe și păuni. Pe măsură ce se apropiau de locul 
acela, el a privit în jurul complexului și și-a văzut vizitatorii 
venind din direcția opusă. Nu i-a venit să-și creadă ochilor. 

— Dumnezeule! exclamă el încântat. Este Ross! 

Uitând unde se afla, se întoarse să alerge spre Perot: 
gardianul îl smuci să se întoarcă înapoi. 

— ţi vine să crezi? îi spuse el lui Bill. Perot este aici! 

Gardianul îl grăbi prin grădină. Paul se tot uita înapoi la Perot, 
întrebându-se dacă ochii îi jucau feste. A fost dus într-o cameră 
mare, circulară, cu mese pentru banchet în jurul exteriorului și 
pereţi acoperiţi cu triunghiuri mici de oglindă: era ca o mică sală 
de bal. Un moment mai târziu, Perot intră cu Gallagher, Coburn 
și alți câţiva oameni. 

Perot zâmbea larg. Paul i-a strâns mâna, apoi l-a îmbrățișat. A 
fost un moment emoționant. Paul se simţea ca și cum ar fi 
ascultat imnul Americii, The Star Spangled Banner. un fel de fior 
îi trecea în sus și în jos pe coloană. Era iubit, lumea ţinea la el, 
avea prieteni, aparţinea cuiva. Perot a străbătut jumătate de 
lume și a venit în mijlocul unei revoluţii doar ca să-l viziteze. 

Perot și cu Bill s-au îmbrățișat și au dat mâna. Bill a spus: 

— Ross, ce cauţi tu aici? Ai venit să ne iei acasă? 

— Nu tocmai, răspunse Perot. Nu încă. 

Gărzile se adunară în capătul îndepărtat al încăperii să bea 
ceai. Personalul de la ambasadă care a intrat împreună cu Perot 
s-a așezat la o altă masă, să discute cu o femeie prizonier. 

Perot și-a pus cutia din carton pe o masă. 

— E lenjerie gen salopetă pentru tine, îi zise lui Paul. Nu am 
putut cumpăra vreuna, așa că asta e a mea, și o vreau înapoi, 
auzi? 

— Sigur, zâmbi Paul. 

— Ti-am adus și niște cărţi, și alimente - unt de arahide, ton și 
suc și nu mai știu ce. 

Luă un teanc de scrisori din buzunar. 

— Și corespondenţa voastră. 

Paul aruncă o privire la a lui. Era o scrisoare de la Ruthie. Un 
alt plic era adresat lui „Chapanoodle”. Paul zâmbi: acela trebuie 
să fie de la prietenul lui, David Behne, al cărui fiu, Tommy, 
neputând pronunța  „Chiapparone”, l-a poreclit pe Paul 
„Chapanoodle”. Puse scrisorile în buzunar pentru a le citi mai 


VP - 219 


târziu și întrebă: 

— Ce mai face Ruthie? 

— E bine. Am vorbit cu ea la telefon, răspunse Perot. Acum, 
am atribuit un om fiecărei soţii, ca să se asigure că se face tot 
ce e necesar pentru a avea grijă de ele. Ruthie este în Dallas, 
stă cu Jim și cu Cathy Nyfeler. E în procesul de a achiziţiona o 
casă, iar Tom Walter se ocupă de toate detaliile legale pentru 
ea. 

Se întoarse spre Bill. 

— Emily a mers să o viziteze pe sora ei, Vickie, în Carolina de 
Nord. Avea nevoie de o pauză. A colaborat cu Tom Reardon la 
Washington, punând presiune pe Departamentul de Stat. l-a 
scris lui Rosalynn Carter - știi, ca de la o soție la alta -, încearcă 
totul. De fapt, cu toţii încercăm să facem tot ce se poate... 

e 

În timp ce Perot enumera lunga lista de persoane cărora li s-a 
cerut ajutorul - de la congresmeni din Texas până la Henry 
Kissinger -, Bill și-a dat seama că scopul principal al vizitei lui 
Perot era de a le ridica moralul. Era, oarecum, un punct 
culminant negativ. Pentru un moment, înainte, când l-a văzut pe 
Perot mergând dintr-o parte în alta a complexului cu ceilalți 
băieți, cu un zâmbet larg pe chip, Bill s-a gândit: „Uite că a sosit 
echipa de salvare - în sfârșit, au rezolvat nenorocita asta de 
treabă, iar Perot vine să ne spună personal”. Era dezamăgit. Dar 
s-a înveselit în timp ce vorbea Perot. Cu scrisorile aduse de 
acasă și cutia cu bunătăți, Perot era ca Moș Crăciun; iar 
prezenţa lui acolo și zâmbetul mare de pe față simbolizau o 
sfidare extraordinară faţă de Dadgar, de mulţime și de tot ce îi 
amenința. 

Bill era îngrijorat în acele momente de moralul lui Emily. Ştia 
instinctiv ce se petrecea în mintea soţiei lui. Faptul că s-a dus în 
Carolina de Nord îi sugera că ea renunţase la speranţă. 
Devenise prea mult pentru ea să păstreze o faţadă de 
normalitate cu copiii acasă la părinţii ei. El știa, oarecum, că ea 
începuse să fumeze din nou. Asta l-ar contraria pe micuțul Chris. 
Emily renunțase la fumat când a mers la spital să i se extirpe 
vezica biliară și i-a spus lui Chris atunci că i s-a scos fumătorul. 
Și el se mira cum de a intrat înapoi. 

— Dacă toată operaţiunea asta dă greș, spunea Perot, mai 
avem o altă echipă în oraș care vă va scoate de aici prin alte 


VP - 220 


metode. Veţi recunoaște toţi membrii echipei, cu excepţia 
unuia, liderul, un bărbat mai în vârstă. 

Paul spuse: 

— Eu am o problemă cu asta, Ross. De ce ar trebui câţiva 
oameni să fie mobilizați pentru binele a două persoane? 

Bill se întreba doar ce se punea la cale. Va zbura un elicopter 
deasupra complexului și îi va lua pe sus? Va ataca armata 
americană zidurile? Era greu de imaginat - dar cu Perot, orice se 
putea întâmpla. 

Coburn îi zise lui Paul: 

— Vreau să urmărești și să memorezi toate detaliile pe care le 
poți înregistra despre complex și rutina din închisoare, exact ca 
înainte. 

Bill se simţea stânjenit cu mustață. Și-o lăsase ca să-l facă să 
arate mai mult ca un iranian. Directorilor de la EDS nu li se 
permitea să aibă mustață sau barbă, numai că el nu se 
așteptase să-l vadă pe Perot. Era absurd, știa, dar se simțea 
inconfortabil din cauza ei. 

— Îmi cer scuze pentru asta, zise el atingându-și buza de sus. 
Încerc să fiu greu de remarcat. O voi da jos de îndată ce ies de 
aici. 

— Las-o, rosti Perot cu un zâmbet. Las-o s-o vadă Emily și 
copiii. Oricum, vom schimba codul vestimentar. Am primit 
rezultatele sondajului referitor la atitudinea angajaţilor şi, 
probabil, vom permite mustățile și cămășile colorate. 

Bill se uită la Coburn. 

— Și barba? 

— Fără barbă. Coburn are o scuză foarte specială. 

Gărzile au venit să întrerupă buna dispoziţie. Perioada de 
vizitare se încheiase. 

Perot concluzionă: 

— Nu știm dacă vă vom scoate rapid sau încet. Spuneţi-vă 
vouă înșivă că va fi încet. Dacă vă treziţi în fiecare dimineaţă 
gândindu-vă că „azi ar putea fi ziua”, s-ar putea să fiți foarte 
dezamăgiţi și demoralizaţi. Pregătiţi-vă pentru o ședere lungă și 
s-ar putea să fiţi plăcut surprinși. Însă amintiţi-vă întotdeauna: 
vă vom scoate de aici. 

Au dat cu toţii mâna. 

Paul a spus: 

— Nu știu cum să-ţi mulţumesc pentru că ai venit, Ross. 


VP - 221 


Perot zâmbi. 

— Pur și simplu, nu pleca fără lenjeria mea. 

leșiră cu toţii din clădire. Oamenii de la EDS au străbătut 
curtea complexului spre poarta închisorii, Paul, Bill și gărzile lor 
urmărindu-i cu privirea. După ce prietenii săi au dispărut, Bill a 
fost cuprins de o dorinţă de a pleca, pur și simplu, cu ei. 

„Nu azi, și-a spus în sinea lui; nu azi”. 

e 

Perot se întreba dacă va fi lăsat să plece. 

Ramsey Clark avusese o oră întreagă să divulge secretul. Ce îi 
spusese generalului? Va fi un comitet de primire care va aștepta 
în clădirea administrativă de la intrarea închisorii? 

Inima îi bătea mai repede când a intrat în sala de așteptare. 
Nu era nicio urmă de general sau de Clark. Pătrunse în zona de 
primire. Nimeni nu s-a uitat la el. 

Cu Coburn și Gallagher aproape în spatele lui, trecu de prima 
pereche de uși. 

Nimeni nu l-a oprit. 

Avea să scape. 

Traversă curtea mică și așteptă lângă porţile cele mari. 

Ușa cea mică localizată într-una dintre porţi era deschisă. 

Perot ieși din închisoare. 

Camerele de televiziune erau în continuare acolo. 

„Nu am nevoie, se gândi el, mai ales că am ajuns atât de 
departe, decât de rețelele americane să-mi arate faţa...” 

Își făcu drum prin mulţime până la minibuzul ambasadei și 
urcă. 

Coburn și Gallagher urcară cu el, însă oamenii de la 
ambasadă au rămas în urmă. 

Perot stătea în autobuz, uitându-se pe geam. Mulțimea din 
piață părea răuvoitoare. Strigau în farsi. Perot nu avea nicio idee 
ce spuneau. 

Își dorea ca oamenii de la ambasadă să se grăbească. 

— Unde sunt băieţii ăia? întrebă el iritat. 

— Vin acum, răspunse Coburn. 

— Am crezut că am ieșit cu toţii, urcăm în autobuz și plecăm. 

Un minut mai târziu, ușa de la închisoare se deschise și 
oamenii de la ambasadă ieșiră. Urcară în autobuz. Şoferul a 
pornit motorul și se puse în mișcare prin Piaţa Gasr. 

Perot se relaxă. 


VP - 222 


Nu ar fi trebuit să se îngrijoreze atât de mult. Ramsey Clark, 
care era acolo la invitaţia grupurilor iraniene pentru drepturile 
omului, nu avea o memorie atât de bună. Ela știut că fața lui 
Perot era vag familiară, dar a crezut că era colonelul Frank 
Borman, președintele Eastern Airlines. 


2. 


Emily Gaylord se așeză să croșeteze un milieu. Îi făcea un nud 
lui Bill. 

Era înapoi acasă la părinţii ei în Washington, petrecând o altă 
zi normală de disperare tăcută. O condusese pe Vicki la liceu cu 
mașina, apoi s-a întors și i-a dus pe Jackie, Jenny și Chris la 
școala elementară. Trecuse pe acasă pe la sora ei, Dorothy, și a 
vorbit cu ea și cu soţul ei, Tim Reardon. Tim colabora în 
continuare cu senatorul Kennedy și cu congresmenul Tip O'Neill 
pentru a pune presiune asupra Departamentului de Stat. 

Emily devenea obsedată de Dadgar, bărbatul misterios care a 
avut puterea de a-i trimite soţul la închisoare și de a-l ţine acolo. 
Dorea să-l confrunte pe Dadgar ea însăși și să-l întrebe personal 
de ce îi făcea ei acest lucru. Chiar i-a cerut lui Tim să încerce să 
îi obțină pașaport diplomatic, astfel încât să poată merge în Iran 
și să bată, pur și simplu, la ușa lui Dadgar. Tim i-a spus că era o 
idee destul de nebunească, iar ea și-a dat seama că avea 
dreptate; însă ea era disperată să facă ceva, orice, ca să-l aducă 
pe Bill înapoi. 

Așadar, aștepta telefonul zilnic din Dallas. De obicei, erau 
Ross, T.J. Márquez sau Jim Nyfeler care sunau. După aceea va 
lua copiii și îi va ajuta puţin cu temele. Apoi nu mai era nimic 
înainte, decât noaptea în care va dormi iar singură. 

Abia recent le dezvăluise părinţilor lui Bill că el se afla în 
închisoare. Bill îi ceruse, într-o scrisoare citită la telefon de 
Keane Taylor, să nu le spună până nu era absolut necesar, 
deoarece tatăl lui Bill avea o istorie de infarcte și șocul i-ar 
putea fi periculos. Dar, după trei săptămâni, prefăcătoria a 
devenit imposibilă, așa că ea le-a dat vestea; iar tatăl lui Bill a 
fost foarte supărat că a fost păstrat secretul de el pentru atât de 


VP - 223 


mult timp. Câteodată era dificil să știi care era lucrul corect pe 
care trebuia să-l faci. 

Telefonul sună, iar ea înhăţă receptorul. 

— Alo? 

— Emily? Aici Jim Nyfeler. 

— Bună, Jim. Care sunt veștile? 

— Doar că au fost mutați în altă închisoare. 

De ce nu primea niciodată vești bune? 

— Nu ai de ce să te îngrijorezi, zise Jim. De fapt, e bine. 
Vechea închisoare era în sudul orașului, unde se duc luptele. 
Aceasta este mai la nord și mai sigură - vor fi mai în siguranţă 
acolo. 

Emily își pierdu cumpătul. 

— Dar, Jim, strigă ea, mi-ai spus de trei săptămâni că sunt în 
perfectă siguranţă în închisoare, acum îmi spui că au fost mutaţi 
într-o închisoare nouă și că vor fi în siguranţă! 

— Emily... 

— Haide, te rog, nu mă minţi! 

— Emily... 

— Zi-mi doar cum stau lucrurile și fii sincer, bine? 

— Emily, nu cred că ei au fost în pericol până acum, dar 
iranienii iau o măsură de precauţie inteligentă, bine? 

Emily se simţi rușinată de faptul că s-a enervat pe el. 

— Îmi cer scuze, Jim. 

— Nu-i nimic. 

Au mai vorbit puţin, apoi Emily a închis și s-a întors la milieu. 
„Îmi pierd controlul, se gândi ea. Umblu ca în transă, duc copiii 
la școală, vorbesc cu cei din Dallas, merg noaptea foarte târziu 
la culcare și mă trezesc la mijitul zorilor...” 

Faptul că și-a vizitat sora, pe Vickie, timp de câteva zile era o 
idee bună, însă ea nu avea nevoie cu adevărat de o schimbare 
de peisaj, ci de Bill. i 

Era dificil să tot spere. Incepu să se gândească la perspectiva 
cum ar putea fi viaţa fără Bill. Avea o mătușă care lucra într-un 
magazin universal Woody's din Washington: poate că ar putea și 
ea să obțină un loc de muncă în D.C. Sau putea vorbi cu tatăl 
său în legătură cu munca de secretariat. Se întreba dacă se va 
îndrăgosti vreodată de altcineva, în cazul în care Bill ar fi murit 
în Teheran. Intui că nu. 

Işi aduse aminte de perioada lor de început. Bill fusese la 


VP - 224 


colegiu și nu mai aveau suficienţi bani, totuși au mers înainte și 
au reușit, deoarece nu puteau suporta să mai fie despărțiți. Mai 
târziu, pe măsură ce cariera lui Bill a început să ia avânt, au 
prosperat și treptat au cumpărat mașini mai bune, case mai 
mari, haine mai scumpe... mai multe /ucruri. Cât de lipsite de 
valoare erau acele /ucruri, se gândi ea în momentul acela; cât 
de puţin conta dacă era bogată sau săracă. Bill era cel pe care îl 
dorea, iar el era tot ceea ce avea ea nevoie. El avea să fie 
întotdeauna suficient pentru ea, suficient cât să o facă fericită. 

Dacă avea să se întoarcă vreodată. 

e 

Karen Chiapparone spuse: | 

— Mami, de ce nu sună tati? Intotdeauna sună când e plecat. 

— A sunat azi, a mințit Ruthie. E bine. 

— De ce a sunat când am fost eu la școală? Aș vrea să 
vorbesc cu el. 

— Draga mea, e dificil să iei legătura din Teheran, liniile sunt 
atât de ocupate, el, pur și simplu, trebuie să sune când poate. 

— Oh. 

Karen dispăru să se uite la televizor, iar Ruthie se așeză. Se 
întuneca afară. | se părea din ce în ce mai dificil să mintă pe 
toată lumea despre Paul. 

De aceea plecase de la Chicago și a venit în Dallas. Să 
locuiască împreună cu părinţii săi și să ţină secretul de ei 
devenise imposibil. Mama ei ar fi spus: 

— De ce Ross și oamenii de la EDS te tot sună? 

— Vor doar să se asigure că suntem bine, îi răspundea Ruthie 
cu un zâmbet forțat. 

— E atât de frumos din partea lui Ross că te sună. 

In Dallas putea cel puţin să vorbească deschis cu alţi oameni 
de la EDS. Pe deasupra, odată ce afacerea din lran era sigur că 
va fi suspendată, Paul va putea fi găsit la sediul EDS, cel puţin 
pentru o perioadă de timp, astfel încât orașul Dallas avea să fie 
casa lor; iar Karen și Ann Marie trebuiau să meargă la școală. 

Cu toţii locuiau cu Jim și Cathy Nyfeler. Cathy era în mod 
deosebit solidară, deoarece soţul ei fusese pe lista originală de 
patru bărbaţi ale căror pașapoarte le-a cerut Dadgar: dacă se 
întâmpla ca Jim să fie în Iran în acel moment, atunci ar fi în 
închisoare cu Paul și Bill. „Rămâi cu noi, îi spusese Cathy; va fi 
doar pentru o săptămână, poate, apoi Paul se va întoarce”. 


VP - 225 


Lucrul acesta s-a întâmplat la începutul lunii ianuarie. De atunci, 
Ruthie propusese să-și ia un apartament al ei, dar Cathy nu voia 
să audă de asta. 

Chiar în acele clipe Cathy era la coafor, copiii se uitau la 
televizor în altă cameră, iar Jim nu venise încă de la lucru, deci 
Ruthie era singură acasă cu gândurile ei. 

Cu ajutorul lui Cathy, ea rămânea ocupată și afișa o atitudine 
curajoasă. O înscrisese pe Karen la școală și îi găsise o grădiniţă 
lui Ann Marie. Ea a ieșit să ia prânzul cu Cathy și alte câteva 
soţii de la EDS - Mary Boulware, Liz Coburn, Mary Sculley, Marva 
Davis și Toni Dvoranchik. Ea îi scria scrisori optimiste, 
promițătoare lui Paul și asculta răspunsurile lui, cu același ton 
încurajator, citite la telefon din Teheran. Făcea cumpărături și 
mergea la dineuri. 

A petrecut foarte mult timp căutându-și o casă. Nu cunoștea 
orașul Dallas foarte bine, dar și-a adus aminte că Paul a spus că 
Autostrada Centrală era un coșmar, deci a căutat reședințe 
destul de depărtate de ea. A găsit una care îi plăcea și a decis 
să o cumpere, astfel încât să existe un cămin adevărat în care 
Paul să se întoarcă, însă existau probleme legale deoarece el nu 
era acolo să semneze actele: Tom Walter încerca să rezolve 
acest lucru. 

Ruthie lăsa să pară că lucrurile erau în regulă, dar în interior 
ea se stingea. 

Rar dormea mai mult de o oră pe noapte. Se tot trezea 
întrebându-se dacă îl va mai vedea vreodată pe Paul. A încercat 
să se gândească ce va face dacă el nu se va întoarce. 
Presupunea că el va reveni în Chicago și va locui cu mama și 
tatăl ei pentru o vreme, dar nu permanent. Fără îndoială că ar 
putea să-și găsească un loc de muncă... Cert e că nu o deranjau 
aspectul practic al vieţii fără un bărbat și faptul că trebuia să 
aibă grijă de ea însăși: ci ideea de a fi fără Paul, pentru 
totdeauna. Nu își putea imagina cum ar fi viaţa dacă el nu ar fi 
acolo. Ce ar face, de ce i-ar păsa, ce ar dori, ce anume ar putea 
în vreun fel să o facă fericită? Işi dădea seama că ea era 
complet dependentă de el. Nu putea trăi fără Paul. 

A auzit o mașină afară. Acela trebuia să fie Jim, întors acasă 
de la lucru: poate că avea niște vești. 

Un moment mai târziu, intră el. 

— Bună, Ruthie. Cathy nu e acasă? 


VP - 226 


— E la coafor. Ce s-a întâmplat azi? 

— Ei bine... 

Știa din expresia lui că nu avea nimic bun să-i comunice și 
încerca să găsească un mod încurajator de a-i spune acest 
lucru. 

— Ei bine, a fost programată o întâlnire pentru a vorbi despre 
cauțiune, dar iranienii nu au apărut. Mâine... 

— Dar de ce? 

Ruthie se lupta să rămână calmă. 

— De ce nu vin când stabilesc aceste întâlniri? 

— Ştii, câteodată sunt convocați la grevă și oamenii chiar nu 
pot să se miște prin oraș din cauza... din cauza demonstrațiilor 
și așa mai departe... 

Părea că ea auzise rapoarte ca ăsta de săptămâni întregi. 
Întotdeauna erau întârzieri, amânări, frustrări. 

— Dar, Jim, începu ea, apoi au podidit-o lacrimile și nu le-a 
mai putut opri. Jim... 

Gâtul i se strânse până când nu mai putu vorbi. Se gândi: 
„Nu-mi vreau decât soţul!” 

Jim stătu acolo uitându-se neajutorat și stânjenit. Toată 
nefericirea pe care Ruthie o ţinuse închisă în ea de atât de mult 
timp dintr-odată s-a revărsat și nu s-a mai putut controla. A 
izbucnit în lacrimi și a fugit din cameră. S-a grăbit să ajungă în 
dormitorul ei, s-a aruncat pe pat și a stat acolo plângând cu 
hohote. 

e 

Liz Coburn își sorbi băutura. De cealaltă parte a mesei, soția 
lui Pat Sculley, Mary, și o altă soţie a cuiva de la EDS, care 
fusese evacuată din Teheran, Toni Dvoranchik. Cele trei femei 
erau la Recipes, un restaurant pe bulevardul Greenville, în 
Dallas. Beau Daiquiri de căpşuni. Soţul lui Toni Dvoranchik era în 
Dallas. Liz știa că Pat Sculley dispăruse, ca și Jay, în direcţia 
Europei. lar Mary Sculley vorbea ca și cum Pat plecase nu doar 
în Europa, ci în Teheran. 

— Pat e în Teheran? întrebă Liz. 

— Bănuiesc că sunt toţi în Teheran, răspunse Mary. 

Liz era îngrozită. 

— Jay în Teheran... 

Îi venea să plângă. Jay îi spusese că era la Paris. De ce n-a 
putut să-i dezvăluie adevărul? Pat Sculley i-a zis lui Mary 


VP - 227 


adevărul. Dar Jay era diferit. Unii bărbaţi jucau poker câteva ore, 
însă Jay trebuia să joace toată noaptea și toată ziua următoare. 
Alţi bărbaţi jucau nouă sau optsprezece găuri la golf: Jay juca 
treizeci și șase. O mulţime de bărbaţi aveau locuri de muncă 
solicitante, dar Jay trebuia să lucreze pentru EDS. Chiar și în 
armată, când cei doi nu au fost mai mult decât niște copii, Jay a 
trebuit să se ofere voluntar pentru una dintre cele mai 
periculoase misiuni, aceea de pilot de elicopter. lar între timp 
plecase în Teheran în mijlocul unei revoluţii. „Același vechi 
obicei: a plecat, mă minte, și el este în pericol. Nu se întoarce, 
se gândi ea amorțţită. Nu va ieși de acolo în viaţă”. 


3, 


Buna dispoziţie a lui Perot trecu în curând. A intrat în 
închisoare, l-a sfidat pe Dadgar și i-a înveselit pe Paul și Bill, dar 
Dadgar încă deţinea toate cărţile. După șase zile în Teheran el a 
înţeles de ce presiunea politică pe care a manifestat-o în 
Washington fusese ineficientă: vechiul regim din Iran lupta 
pentru supraviețuire și nu avea niciun control. Chiar dacă el ar fi 
plătit cauţiunea - și multe probleme trebuiau rezolvate înainte 
ca asta să se întâmple -, Paul și Bill ar fi rămas încă reţinuţi în 
Iran. Și planul de salvare al lui Simons era distrus, ruinat de 
mutarea în noua închisoare. Părea să nu mai existe speranţă. 

In noaptea aceea, Perot merse să-l vadă pe Simons. 

Așteptă până se lăsă întunericul, pentru mai multă siguranţă. 
Purta echipamentul lui de alergat cu teniși și un pardesiu 
elegant de culoare închisă. Keane Taylor l-a condus cu mașina. 

Echipa de salvare se mutase din casa lui Taylor, care se 
întâlnise cu Dadgar faţă în faţă. Hosain a început să examineze 
dosarele de la EDS și era posibil ca el, se gândise Simons, să 
scotocească prin casa lui Taylor, căutând documente 
incriminatorii. Prin urmare, Simons, Coburn și Poche locuiau în 
casa lui Bill și a lui Toni Dvoranchik, care reveniseră în Dallas. 
Incă două persoane din echipă au pornit spre Teheran din Paris: 
Pat Sculley și Jim Schwebach, cei doi bărbaţi scunzi, dar 
aducători de moarte care au fost gărzi de flancuri în scenariul de 
salvare original, în acel moment inutil. 


VP - 228 


După un aranjament tipic Teheranului, casa lui Dvoranchik 
era la parterul unei clădiri cu două etaje, cu proprietarul locuind 
la ultimul. Taylor și echipa de salvare l-au lăsat pe Perot singur 
cu Simons. Perot se uită prin camera de zi cu dezgust. Nu 
încăpea îndoială că locul fusese impecabil când Toni Dvoranchik 
a locuit acolo, dar atunci, găzduind cinci bărbaţi, dintre care 
niciunul nu era foarte interesat de menaj, era murdar și distrus 
și mirosea a trabucurile lui Simons. 

Trupul uriaș al lui Simons era prăbușit într-un fotoliu. Perciunii 
lui albi erau stufoși, iar părul îi era lung. Fuma neîntrerupt, ca de 
obicei; trăgând greu din micul său trabuc și inhalând cu plăcere. 

— Ai văzut noua închisoare, zise Perot. 

— Mada, scrâșni Simons. 

— Ce părere ai? 

— Ideea de a intra în acel loc prin atacul frontal la care ne 
gândeam noi, pur și simplu, nu mai merită luată în considerare. 

— Asta îmi imaginam și eu. 

— Ceea ce ne lasă o serie de posibilităţi. 

„Chiar așa?”, se gândi Perot. 

Simons continuă: 

— Unu. Înţeleg că sunt mașini parcate în complexul închisorii. 
Putem găsi o modalitate ca Paul și Bill să fie scoși de acolo în 
portbagajul unui autovehicul. Ca parte a acelui plan, sau ca o 
alternativă, s-ar putea să mituim sau să-l șantajăm pe acest 
general care conduce locul. 

— Generalul Mohari. 

— Exact. Unul dintre angajaţii voștri iranieni ne pregătește 
câteva informaţii esenţiale despre acest bărbat. 

— Bine. 

— Doi. Echipa de negociere. Dacă ei pot să obţină eliberarea 
lui Paul și Bill sub forma arestului la domiciliu, sau ceva de genul 
acela, îi putem răpi. Aveţi grijă ca Taylor și tipii ăia să se 
concentreze asupra ideii cu arestul la domiciliu. Fiţi de acord cu 
orice condiţii se sinchisesc iranienii să pună, dar scoateți-i din 
închisoare. In timp ce ei lucrează la presupusul scenariu că vor fi 
închiși în casele lor și ţinuţi sub supraveghere, noi dezvoltăm un 
nou scenariu de salvare. 

Perot începea să se simtă mai bine. Era o aură de încredere în 
jurul acestui bărbat masiv. Cu câteva minute în urmă, Perot se 
simțea aproape neajutorat: în acele clipe însă, Simons enumera 


VP - 229 


cu calm abordări noi ale acestei situaţii, de parcă mutarea în 
noua închisoare, problemele cu cauţiunea și prăbușirea 
guvernului legitim constituiau dificultăți minore, nu o catastrofă 
totală. 

— Trei, continuă Simons. Aici are loc o revoluție. Asemenea 
situaţii sunt predictibile. Aceleași lucruri se întâmplă de fiecare 
dată, la naiba. Nu poţi spune când se vor petrece, doar că se vor 
întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Și unul dintre lucrurile 
care se întâmplă întotdeauna este că mulțimile iau cu asalt 
închisorile și îi lasă pe toţi afară. 

Perot era intrigat. 

— E adevărat? 

Simons încuviință. 

— Acestea sunt cele trei posibilități. Bineînțeles, în acest 
moment al jocului, nu putem alege una: trebuie să ne pregătim 
pentru fiecare dintre ele. Oricare dintre cele trei se va întâmpla 
mai întâi, ne trebuie un plan să-i scoatem pe toţi afară din ţara 
asta nenorocită de îndată ce Paul și Bill sunt în mâinile noastre. 

— Da. 

Perot era îngrijorat de propria plecare: cea a lui Paul și Bill va 
fi cu mult mai riscantă. 

— Am promisiuni de ajutor de la armata americană... 

— Sigur, zise Simons. Nu spun că ei sunt nesinceri, dar pot 
afirma că au priorităţi mai importante, iar eu nu sunt pregătit să 
mă bazez foarte mult pe promisiunile lor. 

— Bine. 

Aceea era o chestiune ce ţinea de judecata lui Simons, iar 
Perot era mulțumit să-l lase cu părerea lui. Simons era, probabil, 
cel mai calificat bărbat din lume pentru a face această treabă și 
Perot avea încredere deplină în el. 

— Ce pot face? 

— Să te întorci în State. Unu la mână, ești în pericol aici. Apoi 
am nevoie de tine acolo. Șansele sunt, când, în final, vom ieși de 
aici, să nu fie cu un zbor programat. S-ar putea chiar să nu luăm 
niciun avion. Va trebui să ne iei de undeva - ar putea fi Irak, 
Kuweit, Turcia sau Afganistan și asta va necesita organizare. Du- 
te acasă și fii pregătit. 

— Bine. 

Perot se ridică. Simons îi făcuse ceea ce Perot le făcea 
câteodată oamenilor săi: le inspira forța să mai meargă încă un 


VP - 230 


kilometru când jocul părea pierdut. 
— Voi pleca mâine. 
e 

Perot își făcu rezervare la zborul 200 al British Airways de la 
Teheran spre Londra prin Kuweit la 10:20 dimineaţa, în 20 
ianuarie, în ziua următoare. 

O sună pe Margot și îi ceru să îl aștepte la Londra. Voia câteva 
zile singur cu ea: s-ar putea să nu mai aibă altă șansă, odată ce 
operaţiunea de salvare începea să se desfășoare. 

Se simţiseră bine în Londra în trecut. Aveau să stea la hotelul 
Savoy. (Lui Margot îi plăcea Claridge, dar lui Perot nu: dădea 
căldura prea tare și dacă deschidea geamurile, era ţinut treaz 
de zgomotul traficului toată noaptea pe strada Brook.) 

El și Margot vor vedea piese de teatru și concerte, și vor 
merge la clubul de noapte din Londra preferat al lui Margot, 
Annabel. Pentru câteva zile, se vor bucura de viaţă. 

Dacă ieșea din Iran. 

Pentru a minimaliza perioada de timp pe care va trebui să o 
petreacă la aeroport, a stat la hotel până în ultima clipă. A sunat 
la aeroport să afle dacă zborul va pleca la timp și i s-a spus că 
așa va fi. 

Se prezentă la aeroport cu câteva minute înainte de ora zece. 

Rich Gallagher, care l-a însoţit la aeroport, merse să vadă 
dacă autorităţile plănuiau să-i dea lui Perot bătăi de cap. 
Gallagher a mai făcut asta înainte. lmpreună cu un prieten 
iranian care lucra pentru Pan Am, a mers până la zona de 
control a pașapoartelor ducând pașaportul lui Perot. lranianul a 
explicat că venea un VIP și a cerut să-i fie verificat pașaportul 
dinainte. Funcţionarul de la ghișeu a frunzărit dosarul cu foi 
detașabile care conţinea lista cu oamenii care trebuiau opriţi și a 
spus că nu vor fi probleme pentru domnul Perot. Gallagher se 
întoarse cu veștile bune. 

Perot rămase temător. Dacă doreau să-l ridice, ar trebui să fie 
suficient de inteligenţi cât să-l mintă pe Gallagher. 

Binevoitorul Bill Gayden, președintele EDS World, zbura spre 
Teheran să preia conducerea echipei de negociere. Gayden mai 
plecase o dată din Dallas spre Teheran, dar s-a întors la Paris 
când a auzit de avertizarea lui Bunny Fleischaker că se vor face 
mai multe arestări. Așadar, ca și Perot, a decis să riște. Din 
întâmplare, zborul lui a aterizat în timp ce Perot aștepta să plece 


VP - 231 


și au avut șansa să vorbească. Gayden avea opt pașapoarte 
americane aparținând directorilor executivi de la EDS care 
arătau vag precum Paul și Bill. 

Perot spuse: 

— Am crezut că le aduci pașapoarte false. Nu ai putut găsi o 
cale? 

— Ba da, răspunse Gayden. Dacă ai nevoie de pașaport în 
grabă, poţi duce toată documentaţia la tribunalul din Dallas, 
apoi ei pun totul într-un plic și tu îl duci în New Orleans, unde ei 
îți emit pașaportul. Este doar un simplu plic guvernamental lipit 
cu bandă adezivă, astfel încât îl deschizi în drum spre New 
Orleans, scoţi fotografiile, le înlocuiești cu fotografiile lui Paul și 
Bill - pe care noi le avem -, resigilezi plicul și, bingo, ai 
pașapoartele lui Paul și Bill cu nume false. Dar este împotriva 
legii. 

— Deci ce ai făcut în schimb? 

— Le-am spus tuturor evacuaților că îmi trebuie pașapoartele 
lor, pentru a le expedia bunurile din Teheran. Am primit o sută 
două pașapoarte și le-am ales pe cele mai bune opt. Am 
inventat o scrisoare de la cineva din State către cineva de aici, 
din Teheran, spunând: „lată pașapoartele pe care le-aţi cerut 
pentru noi ca să ne întoarcem, astfel încât să puteți colabora cu 
autorităţile de la Imigrări”, doar așa, ca să am un document ca 
să le arăt dacă sunt întrebat de ce naiba port cu mine opt 
pașapoarte. 

— Dacă Paul și Bill vor folosi acele pașapoarte ca să treacă 
frontiera, oricum vor încălca legea. 

— Dacă ajungem atât de departe, și noi vom încălca legea. 

Perot încuviinţă din cap. 

— E logic. 

Zborul lui a fost anunţat. Își luă la revedere de la Gayden și 
Taylor. Keane l-a condus la aeroport și urma să-l ducă pe 
Gayden la Hyatt. Apoi merse mai departe să afle adevărul 
despre lista cu opriri. 

Trecu mai întâi printr-o poartă „Doar pentru pasageri”, unde i- 
a fost verificat tichetul de îmbarcare. Străbătu un coridor până 
la o cabină, unde a plătit o sumă mică de bani ca taxă de 
aeroport. Pe urmă, în dreapta lui, a văzut o serie de ghișee 
pentru controlul pașapoartelor. 

Acolo era ţinută lista pentru opriri. 


VP - 232 


La unul dintre ghișee lucra o tânără absorbită de o carte 
broșată. Perot o abordă. Îi înmână pașaportul și un formular 
galben de ieșire. Formularul avea numele lui în partea de sus. 

Fata luă formularul, îi deschise pașaportul, îl ștampilă și i-l 
dădu înapoi fără să se uite la el. Se întoarse imediat la cartea ei. 

Perot merse mai departe spre sala de așteptare. 

Zborul era amânat. _ 

Se așeză. Stătea ca pe ace. In orice moment fata își putea 
termina cartea, sau, pur și simplu, să se plictisească de ea, și ar 
fi fost posibil să înceapă să confrunte lista cu opriri cu numele 
de pe formularele galbene. Apoi, își imagina el, ar fi venit după 
el, poliţia sau armata, sau investigatorii lui Dadgar, iar el va 
merge la închisoare și Margot va fi ca Ruthie și Emily, neștiind 
dacă își va mai vedea vreodată soțul. 

Verifica panoul cu plecările la interval de câteva secunde: pur 
și simplu, scria AMÂNAT. 

În prima oră a stat pe marginea scaunului. 

Apoi a început să se simtă resemnat. Dacă îl vor prinde, asta 
era, nu putea face nimic. Începu să citească o revistă. În 
următoarea oră a citit tot ce era în servietă. Pe urmă s-a apucat 
să discute cu bărbatul care stătea lângă el. Perot a aflat că tipul 
era un inginer englez care lucra în Iran la un proiect pentru o 
mare companie britanică. Au vorbit puţin, după aceea au 
schimbat revistele. 

„În câteva ore, se gândi Perot, voi fi într-un frumos 
apartament de hotel cu Margot - sau, pur și simplu, într-o 
închisoare iraniană”. Îşi îndepărtă acest gând din minte. 

Vremea prânzului a trecut, și după-amiaza s-a scurs și ea. A 
început să creadă că nu vor veni după el. 

Zborul a fost, în cele din urmă, anunţat pentru ora șase. 

Perot se ridică. „Dacă vin acum să mă ia...” 

Se alătură mulţimii și se apropie de poarta de plecare. S-a 
făcut o verificare de siguranță. A fost percheziţionat și lăsat să 
treacă. 

„Aproape că am reușit”, chibzui el în timp ce urca în avion. 
Stătea între doi oameni grași pe un loc la clasa a doua - întregul 
zbor era la clasa a doua. „Cred că am reușit”. 

Ușile s-au închis și avionul a început să ruleze pe pistă, a prins 
viteză și a decolat. 

Reușise. 


VP - 233 


Întotdeauna fusese norocos. 

Gândurile i s-au întors la Margot. Ea gestiona această criză în 
felul în care a gestionat și aventurile prizonierilor de război: 
înţelegea conceptul de datorie al soțului ei și niciodată nu se 
plângea. De aceea el putea sta concentrat asupra a ceea ce 
trebuia să facă, și putea bloca gândurile negative care ofereau o 
scuză pentru lipsa de activitate. El era norocos să o aibă pe ea. 
Se gândi la toate lucrurile norocoase care i se întâmplaseră: 
părinţi buni, faptul că a fost admis la Academia de Marină, 
întâlnirea cu Margot, copiii atât de reușiţi, punerea bazelor EDS, 
cooptarea unor oameni pricepuţi care să lucreze pentru el, 
curajoși ca și voluntarii pe care îi lăsase în Iran... 

Se întreba superstițios dacă un om avea o anumită cantitate 
limitată de noroc în viaţă. Își vedea norocul ca pe nisipul dintr-o 
clepsidră, scurgându-se încet, dar sigur. „Ce se întâmplă, 
medită el, când se scurge tot?” 

Avionul cobori spre Kuweit. Era în afara spaţiului iranian. 
Scăpase. 

În timp ce aparatul era realimentat cu combustibil, el merse 
până la ușa deschisă și stătu acolo, inspirând aerul proaspăt și 
ignorând stewardesa care tot îi cerea să se întoarcă la locul lui. 
Sufla o briză plăcută peste pistă și era o ușurare să stea departe 
de oamenii grași care stăteau de-o parte și de alta. Stewardesa, 
în cele din urmă, renunţă și merse să facă altceva. El privi 
soarele cum apunea. „Norocul, se gândi el; mă întreb cât mi-a 
mai rămas?” 


VP - 234 


CAPITOLUL OPT 


1. 


Echipa de salvare din Teheran era compusă din Simons, 
Coburn, Poché, Sculley şi Schwebach. Simons a decis ca 
Boulware, Davis și Jackson să nu vină în Teheran. Ideea de a-i 
salva pe Paul și Bill prin atac frontal era abandonată, deci el nu 
mai avea nevoie de o echipă atât de mare. L-a trimis pe Glenn 
Jackson în Kuweit pentru a cerceta acel capăt al rutei sudice la 
ieșirea din Iran. Boulware și Davis s-au întors în State pentru a 
aștepta ordine ulterioare. 

Majid i-a raportat lui Coburn că generalul Mohari, bărbatul 
răspunzător de închisoarea Gasr, nu era ușor coruptibil, dar 
avea două fiice la școală în Statele Unite. Echipa a discutat pe 
scurt despre răpirea fetelor și forțarea lui Mohari să-i ajute pe 
Paul și Bill să scape; însă a respins ideea. (Perot s-a făcut foc și 
pară când a aflat că ei au discutat măcar acest lucru.) Ideea ca 
Paul și Bill să se furișeze afară în portbagajul unei mașini a fost 
amânată pentru o vreme. 

Timp de două sau trei zile ei s-au concentrat pe ce vor face 
dacă Paul și Bill vor fi eliberaţi sub arest la domiciliu. Au mers să 
se uite la casele pe care cei doi bărbaţi le ocupaseră înaintea 
arestării. Sustragerea lor va fi ușoară dacă Dadgar nu îi va pune 
pe Paul și Bill sub supraveghere. Au hotărât că echipa va folosi 
două mașini. Prima îi va lua pe Paul și Bill. A doua, urmându-i la 
o anumită distanţă, îi va avea înăuntru pe Sculley și Schwebach, 
care vor fi responsabili de eliminarea oricui încerca să 
urmărească primul autovehicul. Incă o dată, cei doi bărbați 
scunzi și aducători de moarte se vor ocupa de ucideri. 

Au mai decis că cele două mașini vor păstra legătura prin 
unde radio scurte. Coburn l-a sunat pe Merv Stauffer în Dallas și 
a comandat echipamentul. Boulware avea să ducă staţiile radio 
de emisie-recepţie în Londra: Schwebach și Sculley vor merge în 
capitala britanică pentru a-l întâlni pe Ross și să le ia. În timp ce 
se va afla în Londra, cei doi aducători de moarte vor încerca să 


VP - 235 


obţină niște hărţi bune ale Iranului, în scopul de a le folosi în 
timpul operațiunii de salvare din ţară, în cazul în care echipa ar 
trebui să plece pe șosea. (Nu se găseau hărţi bune ale ţării în 
Teheran, după cum aflase Clubul Jeep în zilele mai fericite: 
Gayden a spus că hărţile persane erau la nivelul „ia-o la stânga 
după cadavrul de cal”.) 

Simons dorea, de asemenea, să se pregătească pentru a treia 
posibilitate - că Paul și Bill vor fi eliberaţi de către o mulţime de 
oameni care va ataca închisoarea. Ce ar trebui să facă echipa în 
acea eventualitate? Coburn monitoriza continuu situația din 
oraș, sunându-și oamenii de legătură din serviciile de spionaj ale 
armatei americane și câţiva angajaţi iranieni de încredere: dacă 
închisoarea ar fi invadată, el ar afla foarte repede. Ce s-ar 
întâmpla atunci? Cineva ar trebui să-i caute pe Paul și Bill și să-i 
aducă într-un loc sigur. Dar câţiva americani care merg cu 
mașina în mijlocul unei răscoale și-ar căuta singuri problemele: 
Paul și Bill ar fi mai în siguranţă dacă s-ar amesteca neobservaţi 
cu mulţimea de prizonieri scăpați. Simons i-a spus lui Coburn să 
discute cu Paul despre această posibilitate, data următoare 
când va vizita închisoarea, și să-l sfătuiască să se îndrepte spre 
hotelul Hyatt. 

Cu toate acestea, un iranian ar putea să meargă să-i caute pe 
Paul și Bill în toiul revoltei. Simons i-a cerut lui Coburn să 
recomande un angajat iranian de la EDS care cunoștea, într- 
adevăr, străzile. 

Coburn se gândi imediat la Rashid: un tânăr cu pielea de 
culoare închisă, destul de arătos, în vârstă de douăzeci și trei de 
ani, dintr-o familie bogată din Teheran. Își finalizase programul 
de pregătire de la EDS pentru ingineri de sistem. Era inteligent 
și inventiv și avea foarte mult șarm. Coburn și-a adus aminte de 
ultima dată când Rashid și-a demonstrat talentul pentru 
improvizație. 

Angajaţii de la Ministerul Sănătăţii aflaţi în grevă parţială au 
refuzat să introducă datele pentru sistemul de salarizare, însă 
Rashid a adunat toate informaţiile, le-a dus la Banca Omran, a 
convins pe cineva de acolo să introducă datele în calculator, 
apoi să ruleze programul în calculatorul ministerului. Problema 
cu Rashid era că trebuia să-l supraveghezi, deoarece nu 
consulta niciodată pe nimeni înainte de a-și implementa ideile 
neconvenţionale. Introducerea datelor în felul în care a făcut-o 


VP - 236 


el însemna spargerea grevei și ar fi putut să le creeze mari 
probleme celor de la EDS - într-adevăr, când Bill a auzit de acest 
lucru, a fost mai mult îngrijorat decât mulţumit. 

Rashid era nervos și impulsiv, iar engleza lui nu era atât de 
bună, deci avea tendinţa să plece repede și să-și ducă la 
îndeplinire planul nebunesc fără să spună nimănui, tendinţă 
care îi enerva pe șefii săi. Oricum, întotdeauna scăpa basma 
curată. Putea să convingă pe oricine să facă sau să evite un 
anumit lucru. La aeroport, când trebuia să-i întâmpine sau să-i 
conducă pe oameni, reușea mereu să treacă de barierele 
inscripţionate „Doar pasagerii”, deși nu avea niciodată vreun 
tichet de îmbarcare, bilet sau pașaport să arate. Coburn îl 
cunoștea bine și îl plăcea suficient de mult, astfel încât l-a dus 
acasă de câteva ori să servească cina. De asemenea, Coburn 
avea încredere deplină în el, mai ales de când cu greva, când 
Rashid a fost unul dintre informatorii lui Coburn din rândul 
angajaţilor iranieni ostili. 

Totuși, Simons nu avea încredere în Rashid doar pentru că 
așa spunea Coburn. La fel cum insistase să-l întâlnească pe 
Keane Taylor înainte de a-i divulga secretul, tot așa va dori să 
discute cu Rashid. 

Prin urmare, Coburn aranjă o întâlnire. 

e 

Când Rashid avea opt ani, a vrut să devină preşedinte al 
Statelor Unite. 

La douăzeci și trei el a intuit că nu putea deveni niciodată 
președinte, dar încă dorea să meargă în America și EDS urma să 
fie biletul lui. Știa că avea talent înnăscut pentru a deveni un 
mare om de afaceri. Era un student al psihologiei ființei 
omenești și nu i-a luat mult să înțeleagă mentalitatea oamenilor 
de la EDS. Ei doreau rezultate, nu scuze. Dacă ţi se dădea o 
sarcină de lucru, era întotdeauna mai bine să faci puţin mai mult 
decât era de așteptat din partea ta. Dacă, dintr-un motiv 
oarecare, sarcina de lucru era dificilă, sau chiar imposibilă, era 
cel mai bine să nu spui asta: ei urau să audă oamenii 
plângându-se de probleme. Niciodată nu se spunea: „Nu pot 
face lucrul acela pentru că...” Intotdeauna spuneai: „Acesta este 
progresul pe care l-am făcut până acum, și aceasta este 
problema la care lucrez chiar acum...” Se întâmpla că atitudinile 
astea i se potriveau perfect lui Rashid. El se făcuse util pentru 


VP - 237 


EDS și știa că era apreciat de companie. 

Cea mai mare realizare a lui fusese instalarea terminalelor de 
calculatoare în birouri, unde personalul iranian era suspicios și 
ostil. Atât de puternică era rezistenţa, încât Pat Sculley fusese 
capabil să facă operaţionale doar două pe lună, iar Rashid, pe 
celelalte optsprezece în două luni. Plănuia să folosească lucrul 
acesta în interesul său. A formulat o scrisoare către Ross Perot, 
care - a înțeles el - era șeful EDS, cerându-i să i se permită să-și 
termine pregătirea în Dallas. Intenţionase să le ceară tuturor 
directorilor EDS din Teheran să semneze scrisoarea, dar 
evenimentele l-au luat prin surprindere, aproape toţi directorii 
au fost evacuaţi, iar EDS-ul din Iran se destrăma în bucăţi. Nu a 
trimis niciodată scrisoarea. Deci avea să se gândească la 
altceva. 

El putea întotdeauna să găsească o soluţie. Totul era posibil 
pentru Rashid, care putea face orice. Chiar ieșise din armată. 
Într-o perioadă în care mii de tineri iranieni din clasa de mijloc 
cheltuiau averi ca să dea șpăgi pentru a evita serviciul militar, 
Rashid, după câteva săptămâni în uniformă, convinsese doctorii 
că era bolnav incurabil de o boală convulsivă. Camarazii lui și 
ofițerii care îi erau superiori știau că el avea o stare perfectă de 
sănătate, însă de fiecare dată când îl consulta doctorul, 
prezenta spasme în mod incontrolabil. A mers în faţa unor 
comisii medicale și spasmele durau ore întregi - a descoperit că 
era o chestiune absolut istovitoare. In cele din urmă, atât de 
mulți doctori au certificat faptul că era bolnav, încât a obţinut 
actele de eliberare. Era nebunesc, ridicol, imposibil, dar să facă 
imposibilul era practica normală a lui Rashid. 

Deci el știa că va merge în America. Nu știa cum, însă oricum, 
o planificare grijulie și elaborată nu era stilul lui. El era un bărbat 
acţionând sub impulsul momentului, o persoană care improviza, 
un oportunist. Şansa lui va veni și el va profita de ea. 

Domnul Simons îl interesa. El nu era ca toţi ceilalți directori. Ei 
aveau toţi treizeci-patruzeci de ani, dar Simons era mai aproape 
de șaizeci. Părul lui lung, perciunii albi și nasul mare păreau mai 
mult iraniene decât americane. În definitiv, el nu propunea 
imediat orice avea în minte. Oameni precum Sculley și Coburn 
ar spune: „Aceasta este situaţia și vreau să faceţi acest lucru, și 
trebuie făcut până mâine-dimineaţă...” Simons a zis doar: 
„Haide să mergem la o plimbare”. 


VP - 238 


S-au plimbat pe străzile Teheranului. Rashid s-a trezit vorbind 
despre familie, despre munca la EDS și opiniile lui despre 
psihologia fiinţei omenești. Se puteau auzi împușcături continue, 
iar străzile forfoteau de oameni care cântau și mărșăluiau. Peste 
tot se vedeau rămășițele bătăliilor trecute, mașini răsturnate și 
clădiri incendiate. 

— Marxiștii distrug mașinile scumpe și musulmanii devastează 
magazinele cu băutură, i-a spus Rashid lui Simons. 

— De ce se întâmplă acest lucru? l-a întrebat Simons. 

— Aceasta este perioada în care iranienii vor să-și dovedească 
forțele, să-și pună ideile în practică și să-și câștige libertatea. 

Au ajuns în Piaţa Gasr având în faţă închisoarea. Rashid 
continuă: 

— Sunt mulţi iranieni în aceste închisori, pur și simplu, pentru 
că cer libertate. 

Simons arătă spre mulţimea de femei în chador. 

— Ce fac ele? 

— Soții și fiii lor sunt închiși pe nedrept, așa că s-au adunat 
aici, jelind și plângând în faţa gărzilor ca să-i lase pe prizonieri 
să plece. 

Simons spuse: 

— Ei bine, cred că și eu simt pentru Paul și Bill ceea ce acele 
femei simt pentru bărbații lor. 

— Da, și eu sunt foarte îngrijorat pentru Paul și Bill. 

— Dar ce faci ca să rezolvi situația? 

Rashid a fost luat prin surprindere. 

— Fac tot ceea ce pot pentru a-i ajuta pe prietenii mei 
americani, răspunse el. 

Se gândi la câini și pisici. Una dintre atribuţiile lui în acel 
moment era să aibă grijă de animalele de companie lăsate în 
urmă de cei evacuaţi de la EDS - incluzând patru câini și 
douăsprezece pisici. Rashid nu a avut niciodată animale de 
companie și nu știa cum să se comporte cu câinii mari, agresivi. 
De fiecare dată când mergea la apartamentul unde erau 
adăpostiţi câinii pentru a-i hrăni, a trebuit să angajeze doi sau 
trei bărbaţi de pe stradă ca să-l ajute să ţină în frâu animalele. 
De două ori până atunci le-a dus pe toate la aeroport în cuști, 
auzind că avea să fie un zbor în afară care le-ar accepta; și de 
fiecare dată zborul a fost anulat. S-a gândit să-i spună acest 
lucru lui Simons, însă știa oarecum că Arthur nu va fi 


VP - 239 


impresionat. 

„Simons pune la cale ceva, se gândi Rashid, și nu este o 
chestiune de afaceri”. Arthur îl impresiona prin faptul că era un 
bărbat experimentat - puteai observa acest lucru doar uitându- 
te la fața lui. Rashid nu credea în experienţă, ci în educaţia 
obţinută rapid. Revoluţie, nu evoluţie. Lui îi plăceau cărarea din 
interior,  scurtăturile, dezvoltarea accelerată, activitățile 
suprasolicitante. Simons era diferit. El era un om răbdător, iar 
Rashid, analizându-i psihologia, a bănuit că răbdarea venea 
dintr-o voinţă puternică. „În momentul în care va fi pregătit, a 
chibzuit Rashid, îmi va spune ce dorește de la mine”. 

— Ştii ceva despre Revoluţia Franceză? întrebă Simons. 

— Puțin. 

— Locul acesta îmi amintește de Bastilia - un simbol al 
opresiunii. 

„E o comparaţie bună”, reflectă Rashid. 

Simons continuă: 

— Revoluţionarii francezi au luat Bastilia cu asalt și au eliberat 
toţi prizonierii. 

— Cred că același lucru se va întâmpla aici. Cel puţin este o 
posibilitate. 

Simons încuviinţă din cap. 

— Dacă se întâmplă, cineva ar trebui să fie aici ca să aibă 
grijă de Paul și Bill. 

— Da. Acela voi fi eu, replică Rashid. 

Au stat împreună în Piaţa Gasr, uitându-se la zidurile înalte și 
la porţile uriașe, și la femeile jelind în robele lor negre. Rashid și- 
a amintit principiul său: întotdeauna fă puţin mai mult decât îţi 
cere EDS. Dacă mulțimile vor ignora închisoarea Gasr? Poate ar 
trebui să se asigure că nu va fi așa. Mulțimea nu era nimic 
altceva decât oameni precum Rashid - bărbaţi iranieni tineri, 
nemulţumiţi, care doreau să-și schimbe vieţile. S-ar putea ca el 
nu doar să se alăture mulţimii, ci chiar să o conducă. Ar fi posibil 
să lanseze un atac împotriva închisorii. El, Rashid, s-ar putea să- 
i salveze pe Paul și Bill. 

Nimic nu era imposibil. 


VP - 240 


2. 


Coburn nu știa tot ce-i trecea prin minte lui Simons în acel 
moment. Nu a fost informat asupra conversaţiilor lui Simons cu 
Perot și Rashid, iar Arthur nu s-a oferit voluntar cu foarte multe 
informaţii. Din ceea ce știa Coburn, cele trei posibilităţi - trucul 
cu portbagajul unei mașini, procedura cu arestul la domiciliu și 
răpirea și asaltul asupra Bastiliei - păreau destul de ambigue. În 
plus, Simons nu făcea nimic pentru a pune lucrurile în practică, 
însă părea mulţumit să stea pe la locaţia lui Dvoranchik și să 
discute scenarii și mai detaliate. Cu toate acestea, niciunul 
dintre ele nu îl făcea pe Coburn să fie neliniștit. El era, oricum, 
un optimist; și el - asemeni lui Ross Perot - considera că nu 
avea sens să dai un sfat prea târziu celui mai mare expert în 
salvări din lume. 

In timp ce cele trei posibilităţi fierbeau la foc mic, Simons s-a 
concentrat asupra rutelor de ieșire din Iran, problema pe care 
Coburn o considera cea mai spinoasă. 

Jay căuta modalităţi prin care să-i scoată pe Paul și Bill afară 
din ţară pe calea aerului. El a scotocit în jurul depozitelor de la 
aeroport, cochetând cu ideea de a-i trimite pe Paul și Bill sub 
forma unui transport de mărfuri. A vorbit cu oamenii de la 
fiecare companie aeriană, încercând să-și creeze legături. În 
cele din urmă, a avut câteva întâlniri cu șeful de securitate de la 
Pan Am, spunându-i totul cu excepţia numelor lui Paul și Bill. Au 
discutat despre cum să-i îmbarce pe cei doi fugitivi într-un zbor 
programat purtând uniforme Pan Am ale echipajului din cabină. 
Responsabilul de securitate dorea să ajute, dar obligaţiile 
companiei s-au dovedit, în final, a fi o problemă insurmontabilă. 
Coburn s-a gândit apoi să fure un elicopter. A urmărit 
îndeaproape o bază de elicoptere în sudul orașului și a hotărât 
că furtul era posibil. Însă, având în vedere haosul armatei 
iraniene, a bănuit că aparatele de zbor nu erau întreţinute 
corespunzător și știa că le lipseau piesele de rezervă. Pe 
deasupra, unele dintre ele ar putea avea combustibil 
contaminat. 

El i-a raportat toate acestea lui Simons, care era deja nesigur 
în privinţa aeroporturilor, iar dificultăţile descoperite de Coburn 
i-au întărit prejudecata. Poliţia și armata se aflau permanent în 


VP - 241 


preajma aeroporturilor; dacă ceva era în neregulă, nu exista 
scăpare - aeroporturile erau proiectate astfel încât să-i 
împiedice pe oameni să rătăcească pe unde nu artrebui; într-un 
aeroport trebuia să te lași întotdeauna în voia altora. Mai mult, 
în acea situație, dușmanul tău cel mai rău puteau fi oamenii 
care fugeau: erau nevoiţi să rămână foarte calmi. Coburn se 
gândi că Paul și Bill aveau nervii tari ca să treacă prin așa ceva, 
însă i se părea inutil să-i spună asta lui Simons: acesta trebuia 
întotdeauna să facă propria apreciere asupra caracterului unui 
om, doar că nu-i întâlnise niciodată pe Paul și Bill. 

Deci, în cele din urmă, echipa s-a concentrat asupra ieșirii pe 
șosea. 

Existau șase modalități. 

Inspre nord se întindea URSS, o ţară neospitalieră. Spre est 
era Afganistan, la fel de neospitalier, și Pakistan, a cărui graniţă 
era prea îndepărtată - aproape 1 600 de kilometri, majoritatea 
străbătând deșertul. Spre sud se afla Golful Persic, cu 
prietenosul Kuweit la doar 80-160 de kilometri dincolo de apă. 
Lucrul acesta părea promiţător. Spre vest era dezagreabilul Irak; 
spre nord-vest, prietenoasa Turcie. 

Kuweitul și Turcia reprezentau destinațiile pe care le preferau 
ei. 

Simons i-a zis lui Coburn să-i ceară unui angajat iranian de 
încredere să meargă cu mașina spre sud până la Golful Persic, 
să afle dacă drumul era practicabil și zona rurală liniștită. 
Coburn a apelat la Ciclist, numit astfel deoarece cutreiera 
Teheranul pe o motocicletă. Inginer de sistem stagiar, precum 
Rashid, Ciclistul avea aproximativ douăzeci și cinci de ani, era 
scund și cunoștea bine străzile. Învăţase engleza la școală în 
California și putea vorbi cu orice accent american regional - 
sudic, portorican, oricare. EDS l-a angajat în ciuda faptului că îi 
lipsea o diplomă de facultate: obținuse note remarcabil de mari 
la testele de aptitudini. Când angajaţii iranieni de la EDS s-au 
alăturat grevei generale, iar Paul și Coburn au convocat o 
adunare generală ca să discute despre asta cu ei, Ciclistul i-a 
uimit pe toți vorbind cu vehemenţă împotriva colegilor lui și în 
favoarea conducerii. Nu făcea un secret din sentimentele lui 
proamericane, deși Coburn era foarte sigur că Ciclistul era 
implicat cu revoluționarii. Într-o zi i-a cerut lui Keane Taylor o 
mașină. Taylor i-a oferit una. În următoarea zi a cerut alta. 


VP - 242 


Taylor i-a făcut favorul. Ciclistul, oricum, își folosea întotdeauna 
motocicleta: Taylor și Coburn erau destul de siguri că mașinile 
erau pentru revoluționari. Lor nu le păsa: era mai important să 
le rămână îndatorat Ciclistul. 

Astfel, în schimbul unor favoruri din trecut, Ciclistul a mers cu 
mașina până la Golful Persic. 

S-a întors câteva zile mai târziu și le-a spus că totul era posibil 
dacă aveai suficient de mulți bani. Puteai merge până la golf și 
să cumperi sau să închiriezi o mașină. 

Nu avea nicio idee ce s-ar întâmpla când ai ajunge în Kuweit. 

La acea întrebare a răspuns Glenn Jackson. 

e 

Pe lângă faptul că era vânător și baptist, Glenn Jackson era 
Omul-Rachetă. Combinația lui de creier de matematician de 
primă mână și abilitatea de a rămâne calm în condiţii de stres l- 
au adus la Departamentul de Control al Misiunii de la Centrul 
NASA pentru Navele Spațiale cu Echipaj din Houston, având 
funcţia de controlor de trafic. Datoria lui fusese de a proiecta și 
de a opera softuri care calculau traiectoriile pentru manevrele 
din timpul zborului. 

Calmul lui Jackson a fost testat în mod serios în ziua de 
Crăciun, în 1968, în timpul ultimei misiuni la care lucra: 
explorarea de aproape a Lunii. Când nava spaţială a ieșit de pe 
orbita Lunii, astronautul Jim Lovell a citit până la ultimul lista de 
numere, numite reziduale, care îi indicau lui Jackson cât de 
aproape se menținea nava de traseul ei planificat. Jackson s-a 
speriat: numerele erau cu mult în afara limitelor acceptabile de 
eroare. Așadar, i-a cerut operatorului de la CAPCOM ca 
astronautul să le citească încă o dată până la capăt, pentru un 
dublu control. Apoi i-a spus directorului de zbor că, în cazul în 
care acele numere erau corecte, cei trei astronauți puteau fi 
consideraţi morți: nu era suficient combustibil pentru a corecta 
o deviere atât de uriașă. 

Jackson a cerut ca Lovell să citească numerele a treia oară, 
extrem de atent. Erau la fel. Pe urmă Lovell a spus: „Oh, stai un 
minut, le citesc greșit...” 

Când numerele reale au ieșit la iveală s-a dovedit că manevra 
fusese aproape perfectă. 

Toate acelea nici nu se comparau cu pătrunderea bruscă într- 
o închisoare. 


VP - 243 


Totuși, începea să pară evident că Jackson nu va avea 
niciodată șansa de a programa o evadare din închisoare. 
Aștepta de o săptămână când a primit instrucţiuni de la Simons, 
via Dallas, să meargă în Kuweit. 

A zburat spre Kuweit și s-a mutat în casa lui Bob Young. 
Acesta plecase la Teheran pentru a ajuta echipa de negocieri, 
iar soţia lui, Kris, și bebelușul ei născut recent se aflau în Statele 
Unite în vacanţă. Jackson i-a spus lui Malloy Jones, care era 
manager pe ţară suplinitor în absenţa lui Young, că a venit să 
ajute cu studiul preliminar pe care EDS îl făcea pentru Banca 
Centrală a Kuweitului. A muncit puţin pentru a inventa o poveste 
falsă, apoi a început să cerceteze în jurul lui. 

A petrecut ceva timp la aeroport, privindu-i pe ofițerii de la 
Imigrări. Erau foarte duri, a aflat el în curând. Sute de iranieni 
fără pașapoarte zburau spre Kuweit: erau încătușați și trimiși cu 
următorul zbor înapoi. Jackson a tras concluzia că Paul și Bill nu 
puteau să zboare în vreun fel spre Kuweit. 

Presupunând că puteau să intre cu barca, li se va permite mai 
târziu să plece fără pașapoarte? Jackson a mers să-l întâlnească 
pe consulul american și i-a spus că unul dintre copiii lui se pare 
că și-a pierdut pașaportul, întrebând care era procedura pentru 
a înlocui documentul respectiv. În decursul unei discuţii lungi și 
divagante, consulul a dezvăluit faptul că cei din Kuweit aveau o 
modalitate de a verifica, în momentul în care emiteau o viză de 
ieșire, dacă persoana a intrat în ţară în mod legal. 

Aceea era o problemă, dar, poate, nu una de nerezolvat: 
odată ce vor ajunge în Kuweit, Paul și Bill vor fi în siguranţă față 
de Dadgar și, negreșit, Ambasada Statelor Unite le va înapoia 
pașapoartele. Intrebarea principală era: presupunând că fugarii 
puteau ajunge în sudul Iranului și să se îmbarce pe o navă mică, 
vor fi capabili să acosteze neobservați în Kuweit? Jackson a 
călătorit pe distanţa de aproape o sută de kilometri cât era 
lungimea coastei Kuweitului, de la graniţa cu lrakul din nord 
până la cea cu Arabia Saudită în sud. A petrecut multe ore pe 
plaje, culegând scoici iarna. In mod normal, i s-a spus, patrulele 
de coastă erau foarte neînsemnate. Însă exodul din Iran 
schimbase totul. Erau mii de iranieni care doreau să părăsească 
țara aproape la fel de intens cum își doreau Paul și Bill, iar acei 
iranieni, precum Simons, se puteau uita la o hartă și vedeau 
Golful Persic în sud cu prietenosul Kuweit dincolo de apă. Garda 


VP - 244 


de coastă din Kuweit era conștientă de acest lucru. Peste tot 
unde se uita, Jackson vedea în larg, pe mare, cel puţin o șalupă 
de patrulare. Și păreau că opreau toate ambarcaţiunile mici. 

Prognoza era deprimantă. Jackson l-a sunat pe Merv Stauffer 
în Dallas și i-a raportat că ieșirea prin Kuweit nu putea fi luată în 
considerare. 


Astfel a rămas doar Turcia. 

Simons preferase Turcia în tot acest timp. Presupunea o 
distanță mai scurtă de condus decât Kuweitul. In plus, Simons 
cunoștea Turcia. El servise acolo în anii '50 ca parte din 
programul de întrajutorare al armatei americane, în activităţi de 
antrenare a armatei turcești. Chiar vorbea puţin limba. 

Deci l-a trimis pe Ralph Boulware în Istanbul. 

e 

Ralph Boulware a crescut prin baruri. Tatăl lui, Benjamin 
Russell Boulware, era un negru dur și independent care avea o 
serie de mici afaceri: un magazin alimentar, o casă în 
proprietate, contrabandă, dar în marea majoritate deținea 
baruri. Teoria lui Ben Boulware de creştere a copiilor era că, 
dacă știa unde se aflau, știa și ce făceau, prin urmare, și-a ținut 
băieții în principal sub privirea lui, ceea ce însemna în bar în 
majoritatea timpului. Nu a fost o copilărie prea reușită și această 
supraveghere constantă i-a conferit lui Ralph sentimentul că 
fusese un adult precoce. 

Și-a dat seama că era diferit de alţi băieţi de seama lui când a 
mers la facultate și a descoperit că cei de o vârstă cu el se 
entuziasmau de jocurile de noroc, băutură și să iasă cu femeile. 
El știa deja totul despre cei ce jucau jocuri de noroc, despre 
betivi și târfe. A renunţat la facultate și s-a înrolat în aviația 
militară. 

În nouă ani petrecuţi în forţele aeriene americane nu a văzut 
niciodată acțiune și, în timp ce era destul de bucuros de asta, a 
rămas cu întrebarea dacă avea aptitudinile necesare pentru a 
lupta într-un război adevărat. Salvarea lui Paul și Bill s-ar putea 
să îi ofere șansa de a afla, se gândea el; dar Simons l-a trimis 
din Paris înapoi în Dallas. Părea că mergea din nou să fie parte 
din personalul terestru. Pe urmă au venit noi ordine. 

Ele au venit prin intermediul lui Merv Stauffer, mâna dreaptă 
a lui Perot, omul de legătură al lui Simons cu echipa de salvare 


VP - 245 


risipită. Stauffer a mers la magazinul Radio Shack și a cumpărat 
șase staţii de emisie-recepţie cu două poziţii și cinci canale, 
zece încărcătoare, o provizie de baterii și un dispozitiv pentru 
rularea posturilor de radio de pe un aprinzător de trabuc dintr- 
un tablou de bord. El i-a înmânat echipamentul lui Boulware și i- 
a spus să-i întâlnească pe Sculley și Schwebach în Londra 
înainte de a pleca mai departe la Istanbul. 

Stauffer, de asemenea, i-a dat patruzeci de mii de dolari bani 
gheaţă pentru cheltuieli, mită și uz general. 

In noaptea dinainte de plecarea lui Boulware, soţia lui a 
început să-i facă zile amare din cauza banilor. El a scos o mie de 
dolari din bancă, fără să îi spună ei, înainte de a pleca la Paris - 
lui îi plăcea să aibă bani gheaţă cu el - și ea a descoperit ulterior 
cât de puţin rămăsese în contul lor. Boulware nu dorea să-i 
explice de ce a luat banii și cum i-a cheltuit. Mary insista că ea 
avea nevoie de bani. Boulware nu era prea preocupat de acest 
lucru: ea locuia cu niște prieteni buni, iar el știa că vor avea grijă 
de ea. Dar cum Mary nu a fost mulțumită cu refuzul lui - după 
cum se întâmpla des când ea era cu adevărat hotărâtă - ela 
decis să o facă pe ea fericită. A mers în dormitor, unde lăsase 
cutia cu staţiile de emisie-recepţie și cei patruzeci de mii de 
dolari, și a numărat cinci sute. Mary a intrat în timp ce el făcea 
acest lucru și a văzut ce era în cutie. 

Boulware i-a dat cei cinci sute și a întrebat-o: 

— Îți ajung? 

— Da, răspunse ea. 

Se uită la cutie, apoi la soțul ei. 

— Nici nu am de gând să întreb, zise ea, apoi ieși. 

Boulware plecă a doua zi. S-a întâlnit cu Schwebach și Sculley 
la Londra, le-a dat cinci dintre cele șase aparate radio, și-a 
păstrat unul pentru el și a zburat mai departe spre Istanbul. 

Odată ajuns acolo, s-a dus de la aeroport direct în biroul 
domnului Fish, agentul de turism. 

Domnul Fish l-a primit într-o încăpere necompartimentată cu 
alți trei-patru oameni stând în jur. 

— Numele meu este Ralph Boulware și lucrez pentru EDS, 
începu el. Cred că le cunoașteţi pe fiicele mele, Stacy Elaine și 
Kecia Nicole. 

Fetele s-au jucat cu fetele domnului Fish în timpul escalei 
evacuaţilor în Istanbul. 


VP - 246 


Domnul Fish nu era foarte cordial. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, adăugă Boulware. 

— Bine, vorbiți cu mine. 

Boulware privi de jur-împrejurul camerei. 

— Vreau să discut cu dumneavoastră în particular. 

— De ce? 

— Veţi înţelege când vom vorbi. 

— Aceștia sunt partenerii mei. Nu avem secrete aici. 

Domnul Fish îi crea dificultăţi lui Boulware. Ralph putea intui 
de ce. Erau două motive. Mai întâi, după tot ceea ce domnul 
Fish a făcut în timpul evacuării, Don Norsworthy i-a dat bacșiș 
150 de dolari, ceea ce era derizoriu, în opinia lui Boulware. („N- 
am știut ce să fac!”, spusese Norsworthy. Nota de plată a 
acestui om era de douăzeci și șase de mii de dolari. Cât ar fi 
trebuit să-i dau bacșiș - 10%?”) 

In al doilea rând, Pat Sculley l-a abordat pe domnul Fish cu o 
poveste transparentă despre cum să facă în Iran contrabandă cu 
benzi de calculator. Domnul Fish nu era nici prost, nici infractor, 
Boulware și-a dat seama de acest lucru; și, bineînţeles, el 
refuzase să aibă ceva de-a face cu aranjamentul lui Sculley. 

Așadar, domnul Fish credea că oamenii de la EDS erau (a) 
niște ticăloși ieftini și (b) niște amatori care încălcau legea într- 
un mod periculos. 

Cert e că domnul Fish era un mărunt om de afaceri. Boulware 
înţelegea oamenii de afaceri mărunți - tatăl lui fusese unul. Ei 
vorbeau două limbi: adresarea directă și banii gheaţă. Banii 
gheață rezolvau problema (a) și vorba dreaptă, problema (b). 

— Bine, haide să începem din nou, zise Boulware. Când EDS a 
fost aici tu chiar i-ai ajutat pe acei oameni, i-ai tratat frumos pe 
copii și ai făcut o înţelegere grozavă pentru noi. Când ei au 
plecat, s-a creat o confuzie dacă să vă arătăm aprecierea 
noastră sau nu. Suntem stânjeniţi că problema asta nu a fost 
rezolvată cum se cuvine, iar eu trebuie să mă revanșez. 

— Nu e mare lucru... 

— Ne pare rău, continuă Boulware și-i dădu domnului Fish o 
mie de dolari în bancnote de o sută. 

Incăperea deveni cufundată în liniște. 

— Ei bine, mă voi caza la Sheraton, zise Boulware. Poate 
vorbim mai târziu. 

— Vin cu dumneavoastră, replică domnul Fish. 


VP - 247 


El l-a cazat personal pe Boulware la hotel și s-a asigurat că 
avea o cameră bună, apoi a convenit să-l întâlnească la cină în 
seara aceea la cafeneaua hotelului. 

„Domnul Fish este un escroc de înaltă clasă”, se gândi 
Boulware în timp ce despacheta. Bărbatul acesta mai mult ca 
sigur că trebuia să fie inteligent, să aibă ceea ce părea să fie o 
afacere foarte prosperă în acea ţară săracă și mizerabilă. 
Experienţa evacuaților a arătat că el avea spiritul întreprinzător 
pentru a face mai mult decât să emită bilete de avion și să 
înlesnească rezervări la hotel. El dispunea de legăturile potrivite 
pentru a unge roţile birocraţiei, judecând după felul în care a 
trecut bagajele tuturor prin vamă. De asemenea, a ajutat la 
rezolvarea problemei bebelușului iranian adoptat, fără pașaport. 
Greșeala EDS a fost să observe că el era un escroc și să treacă 
cu vederea faptul că era de înaltă clasă - înșelaţi, poate, de 
înfățișarea lui neimpresionantă: era destul de gras și îmbrăcat în 
haine ponosite. Învăţând din greșelile lui trecute, Boulware s-a 
gândit că îl poate ţine sub control pe domnul Fish. 

În seara aceea la cină, Boulware i-a spus că dorea să meargă 
spre graniţa lran-Turcia, pentru a întâmpina niște oameni care 
ieșeau. 

Domnul Fish era îngrozit. 

— Nu înțelegeți, zise el. Locul acela e îngrozitor. Oamenii sunt 
kurzi și azeri - munteni care nu se supun vreunui guvern. Știţi 
cum locuiesc acolo sus? Prin contrabandă, jaf și crimă. Eu, 
personal, nu aș îndrăzni să merg acolo. Dacă dumneavoastră, 
un american, vă duceţi acolo, nu vă veţi mai întoarce niciodată. 
Niciodată. 

Boulware chibzui că bărbatul, probabil, exagera. 

— Trebuie să merg acolo, chiar dacă e periculos, zise el. Pot 
cumpăra un avion ușor? 

Domnul Fish clătină din cap. 

— E ilegal în Turcia ca oamenii să deţină avioane. 

— Un elicopter? 

— Același lucru. 

— Bine, pot să închiriez un avion? 

— E posibil. Dacă nu este niciun zbor planificat, puteţi închiria. 

— Sunt zboruri programate spre zona de graniţă? 

— Nu. 

— Bine. 


VP - 248 


— Oricum, închirierea este atât de neobișnuită, încât veţi 
atrage, cu siguranţă, atenţia autorităţilor... 

— Nu intenţionăm să facem ceva ilegal. În aceeași ordine de 
idei, nu avem nevoie de deranjul de a fi investigaţi. Deci haide 
să rămână stabilită opţiunea închirierii. Aflaţi de preţ și 
disponibilitate, dar nu faceţi niciun fel de rezervare. Între timp, 
vreau să aflu mai multe despre cum se ajunge acolo pe uscat. 
Dacă nu vreți să mă escortaţi, bine, însă poate găsiţi pe cineva 
capabil de asta. 

— Voi vedea ce pot să fac. 

S-au întâlnit de câteva ori în următoarele câteva zile. Răceala 
iniţială a domnului Fish a dispărut total și Boulware a simţit că 
deveneau prieteni. Domnul Fish era vioi și limpede în exprimare. 
Deși nu era un infractor, ar fi încălcat legea dacă riscurile și 
recompensele erau direct proporţionale, bănuia Boulware. El 
avea un anume grad de simpatie faţă de acea atitudine - și el ar 
încălca legea în circumstanţele potrivite. Domnul Fish era, de 
asemenea, un interogator perspicace și puţin câte puţin 
Boulware i-a relatat povestea întreagă. El a recunoscut că Paul 
și Bill probabil că nu vor avea pașapoarte; dar, odată ce vor fi în 
Turcia, vor primi altele noi de la cel mai apropiat consulat 
american. Paul și Bill s-ar putea să aibă probleme la ieșirea din 
lran, zise Ralph, și dorea să fie pregătit să treacă graniţa el 
însuși, poate într-un aparat de zbor ușor, ca să-i aducă pe ei. 
Niciuna dintre aceste posibilități nu îl șoca pe domnul Fish la fel 
de mult ca ideea de a călători într-o ţară răufăcătoare. 

Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, el l-a prezentat pe 
Boulware unui bărbat care avea rude în rândul bandiţilor din 
munţi. Domnul Fish i-a șoptit că bărbatul era un răufăcător și că 
trăda acest lucru, cu siguranţă: avea o cicatrice pe faţă și ochii 
mici mărgelaţi. El a spus că îi putea garanta lui Boulware 
trecerea în siguranță până la graniţă și înapoi, iar rudele sale 
puteau chiar să-l ducă pe Boulware peste graniţă în Iran, dacă 
era necesar. 

Boulware a sunat în Dallas și i-a spus lui Merv Stauffer despre 
plan. Stauffer i-a relatat veștile lui Coburn, în cod; și Coburn i-a 
zis lui Simons, care a aprobat. „Dacă bărbatul este un 
răufăcător, a subliniat Simons, noi nu putem avea încredere în 
el”. 

Boulware era iritat. Trecuse prin câteva greutăţi pentru a 


VP - 249 


aranja acest lucru. Simons își imagina că era ușor să ajungi la 
asemenea oameni? Și dacă doreai să călătorești într-o ţară de 
bandiți, cine altcineva te-ar putea escorta dacă nu un bandit? 
Oricum, Simons era șeful și Boulware nu avea altă opţiune decât 
să-i ceară domnului Fish să înceapă din nou căutarea unor 
modalități de ieșire din Turcia pentru Paul și Bill. 

Intre timp, Sculley și Schwebach au luat avionul spre Istanbul. 

Cei doi bărbaţi aducători de moarte - sau „duo-ul cel mortal”, 
cum au fost botezați ironic - se aflau într-un zbor din Londra 
spre Teheran cu escală în Copenhaga când iranienii și-au închis 
din nou aeroportul, astfel încât Sculley și Schwebach i s-au 
alăturat lui Boulware în Istanbul. Retrași în hotel, așteptând să 
se întâmple ceva, cei trei au dezvoltat o reacţie claustrofobică. 
Schwebach a revenit la rolul lui de veteran în Beretele Verzi și a 
încercat să îi facă pe toți să se menţină în formă alergând în sus 
și în jos pe scările de la hotel. Boulware a alergat o dată și apoi 
a renunţat. Au devenit nerăbdători cu Simons, Coburn și Poche, 
care păreau că stăteau în Teheran și nu făceau nimic: de ce tipii 
ăia nu puneau lucrurile în practică? Pe urmă, Simons i-a trimis 
pe Sculley și Schwebach înapoi în State. Au lăsat stațiile radio cu 
Boulware. 

Când domnul Fish le-a văzut i s-a făcut rău. Era cât se poate 
de ilegal să dețină un transmiţător radio în Turcia, i-a spus el lui 
Boulware. Chiar și radiourile normale cu tranzistor trebuia să fie 
înregistrate la guvern, de teamă că părțile lor componente vor fi 
folosite ca transmiţătoare pentru teroriști. 

— Nu înţelegeţi cât de ostentativ; sunteţi? îl întrebă el pe 
Boulware. Faceţi o factură telefonică de două mii de dolari pe 
săptămână și plătiţi cu bani gheață. Nu păreţi că sunteți cu 
afaceri aici. Cu siguranţă că servitoarele au văzut staţiile radio și 
au vorbit despre ele. Până în acest moment probabil că sunteţi 
sub supraveghere. Uitaţi-vă prietenii din Iran - vo; veţi sfârși în 
închisoare. 

Boulware încuviință să scape de stații. Impedimentul în ceea 
ce privește răbdarea aparent nesfârșită a lui Simons a fost că 
întârzierea suplimentară a cauzat probleme noi. Sculley și 
Schwebach nu se puteau întoarce în Iran, cu toate acestea, 
nimeni nu avea încă vreun aparat de emisie-receptie. Între timp 
Simons tot refuza lucruri. Domnul Fish a arătat că erau două 
treceri la graniţa dintre Iran și Turcia, una la Sero și cealaltă la 


VP - 250 


Barzagan. Simons alesese Sero. Barzagan era un loc mai mare și 
mai civilizat, a arătat domnul Fish; toată lumea va fi puţin mai în 
siguranţă acolo. Simons a refuzat. 

A fost găsită o nouă escortă pentru a-l duce pe Boulware la 
graniţă. Domnul Fish avea un coleg de afaceri al cărui cumnat 
făcea parte din MIT, echivalentul turcesc al CIA. Numele acestui 
polițist secret era llsman. Recomandările sale i-ar asigura lui 
Boulware protecția armatei în țara de răufăcători. Fără 
asemenea recomandări, a spus domnul Fish, cetățeanul obișnuit 
era în pericol, nu numai din partea bandiţilor, ci și a armatei 
turcești. 

Domnul Fish era foarte săritor. În drum spre întâlnirea cu 
llsman, l-a purtat pe Boulware printr-o întreagă procedură de 
secretizare specifică spionajului, schimbând mașini și trecând 
într-un autobuz pentru o parte din călătorie, de parcă încerca 
să-și piardă urma. Boulware nu putea înțelege necesitatea 
tuturor acestor lucruri dacă intenționau cu adevărat să viziteze 
un cetăţean cât se poate de cinstit care doar se întâmpla să 
lucreze în comunitatea serviciilor secrete. Dar Boulware era 
străin într-o ţară străină și trebuia doar să meargă mână în 
mână cu domnul Fish și să aibă încredere în el. 

Au ajuns la o clădire mare cu apartamente, dărăpănată, într-o 
parte necunoscută a orașului. Curentul electric era întrerupt - ca 
și în Teheran -, deci i-a luat domnului Fish o perioadă bună de 
timp să găsească apartamentul potrivit prin întuneric. La 
început nu a putut obţine niciun răspuns. Încercarea lui de a 
rămâne discret s-a evaporat în acel moment, deoarece a trebuit 
să bată cu pumnul în ușă cam o jumătate de oră și câţiva 
locatari ai clădirii au reușit să-i vadă bine pe vizitatori între timp. 
Boulware doar stătea acolo simțindu-se ca un alb în Harlem. În 
cele din urmă, a deschis o femeie și au intrat. 

Era un apartament mic, mohorât, înghesuit cu mobilă veche și 
slab iluminat de două lumânări. llsman era un bărbat scund de 
aproximativ vârsta lui Boulware, de treizeci și cinci de ani. Nu își 
văzuse picioarele de câţiva ani - era corpolent. L-a făcut pe 
Boulware să se gândească la stereotipul sergentului de poliţie 
din filme, cu un costum prea mic, o cămașă transpirată și o 
cravată șifonată înfășurată în jurul locului unde i-ar fi fost gâtul 
dacă ar fi avut unul. 

S-au așezat și femeia - doamna llsman, a presupus Boulware 


VP - 251 


- a servit ceaiul, exact ca în Teheran! Boulware și-a explicat 
problema, iar domnul Fish traducea. llsman era suspicios. L-a 
interogat pe Boulware despre cei doi americani fugitivi. Cum 
putea fi Boulware sigur că ei erau nevinovaţi? De ce nu aveau ei 
pașapoarte? Ce vor aduce în Turcia? In final, el a părut convins 
că Boulware vorbea cinstit cu el și s-a oferit să-i ducă pe Paul și 
Bill de la graniţă spre Istanbul pentru opt mii de dolari, prețul 
total. 

Boulware se întreba dacă putea avea încredere în llsman. A 
trece ilegal americani în ţară era o distracție nostimă pentru un 
agent al serviciilor secrete. Și dacă llsman făcea parte cu 
adevărat din MIT, cine era tipul despre care domnul Fish credea 
că ar putea să-l urmărească pe el și pe Boulware prin oraș? 

Poate că llsman lucra pe cont propriu. Opt mii de dolari 
reprezentau bani mulţi în Turcia. Era chiar posibil ca llsman să le 
spună superiorilor lui ce făcea. La urma urmei, s-ar putea gândi 
Isman, dacă povestea lui Boulware ar fi adevărată, nu s-ar 
comite niciun rău dacă ar ajuta; iar dacă Boulware ar minți, cea 
mai bună modalitate de a afla ce punea el cu adevărat la cale ar 
fi să-l însoțească la graniţă. 

Oricum, în acel moment llsman părea a fi cel mai bun la care 
putea avea acces Boulware. A fost de acord cu preţul, iar llsman 
a deschis o sticlă cu whisky. 

e 

În timp ce alți membri ai echipei de salvare se agitau în 
diferite părți ale lumii, Simons și Coburn mergeau cu mașina pe 
drumul de la Teheran spre granița turcească. 

Cercetarea preliminară era cuvântul de ordine pentru Simons: 
dorea să cunoască bine fiecare centimetru al drumului de ieșire 
înainte de a-i trimite pe Paul și Bill pe el. Cât de multe lupte se 
duceau în partea aceea a ţării? Cât de mult era prezentă poliția? 
Erau drumurile practicabile iarna? Erau stații de benzină 
deschise? 

De fapt, erau două rute spre Sero, punctul de trecere a 
frontierei pe care îl alesese el. (El prefera Sero deoarece era un 
post de frontieră puțin folosit într-un mic sat, deci vor fi puţini 
oameni și graniţa va fi păzită ușor, în timp ce Barzagan - 
alternativă pe care domnul Fish insista să o recomande - avea 
să fie mai aglomerată.) Cel mai apropiat oraș mare spre Sero 
era Rezaiyeh. Drept în diagonala drumului de la Teheran la 


VP - 252 


Rezaiyeh era lacul cu același nume, lung de peste 160 de 
kilometri: trebuia să conduci în jurul lui, fie spre nord sau spre 
sud. Ruta nordică trecea prin orașe mari și avea drumuri mai 
bune. Prin urmare, Simons a preferat ruta de sud cu condiţia ca 
drumurile să fie  practicabile. In această excursie de 
recunoaștere, a hotărât el, vor verifica ambele rute, cea nordică 
la plecare, iar cea sudică la întoarcere. 

A hotărât că cel mai bun model de autovehicul pentru această 
excursie era un Range Rover. Nu erau reprezentanțe sau 
magazine de mașini second-hand deschise în Teheran atunci, 
deci Coburn i-a dat Ciclistului sarcina de a obţine două Range 
Roveruri. Soluţia la această problemă a fost ingenioasă. Și-a 
făcut un anunț tipărit cu numărul lui de telefon și mesajul: 
„Dacă vreţi să vă vindeţi Range Roverul, sunați la acest număr”. 
Apoi s-a plimbat cu motocicleta și a pus o copie sub 
ștergătoarele de parbriz ale fiecărui Range Rover pe care l-a 
văzut parcat pe străzi. 

A obţinut două vehicule cu 20 000 de dolari fiecare și, de 
asemenea, a cumpărat unelte și componente de rezervă pentru 
toate reparaţiile, în afara celor majore. 

Simons și Coburn au luat doi iranieni cu ei: Majid și un verișor 
de-al acestuia, profesor la un colegiu de agricultură în Rezaiyeh. 
Profesorul venise în Teheran pentru a-și îmbarca soţia și copiii 
într-un avion spre Statele Unite: faptul că îl ducea înapoi la 
Rezaiyeh era pretextul lui Simons pentru călătorie. 

Au plecat din Teheran dimineaţa devreme, cu una dintre 
canistrele lui Keane Taylor, cu peste 180 de litri de benzină în 
portbagaj. Pentru primii 160 de kilometri, până în localitatea 
Qazvin, era o autostradă modernă. După Qazvin, șerpuia un 
drum din asfalt cu două benzi. Coastele dealurilor erau 
acoperite cu zăpadă, dar drumul în sine era curat. „Dacă este 
așa tot drumul până la graniță, se gândi Coburn, am putea 
ajunge acolo într-o zi”. 

S-au oprit la Zanjan, la 320 de kilometri de Teheran și la 
distanţă egală de Rezaiyeh, și a vorbit cu șeful poliţiei locale, 
înrudit cu profesorul. (Coburn nu a prea putut desluși cu 
adevărat relaţiile de familie ale iranienilor: ei păreau să 
întrebuinţeze cuvântul „verișor” destul de lejer.) Partea aceea a 
țării era liniștită, a zis șeful poliţiei, dacă vor întâmpina 
probleme, aceasta s-ar întâmpla în zona Tabriz. 


VP - 253 


Au condus mai departe toată după-amiaza, pe drumuri de 
țară înguste, însă bune. După încă 160 de kilometri au intrat în 
Tabriz. Avea loc o demonstraţie, dar nu era deloc genul de 
conflict cu care se obișnuiseră în Teheran și s-au simţit chiar 
suficient de siguri cât să facă o plimbare în jurul bazarului. 

De-a lungul drumului Simons a vorbit cu Majid și cu 
profesorul. Părea o conversaţie obișnuită și până la momentul 
respectiv Coburn s-a familiarizat cu tehnica lui Simons. Știa că 
Jay îi testa pe cei doi pentru a hotărî dacă putea avea încredere 
în ei. Deocamdată, prognoza părea bună, întrucât Simons a 
început să facă aluzii în legătură cu scopul real al excursiei. 

Profesorul a spus că zona rurală din jurul Tabrizului era pro 
Șah, astfel că, înainte de a merge mai departe, Simons a lipit o 
fotografie cu Șahul pe parbriz. 

Primul semn al unei probleme a venit la câţiva kilometri de 
Tabriz, unde s-au oprit lângă un baraj rutier. Era o chestiune de 
amatori, doar două trunchiuri de copac așezate de-a curmezișul 
drumului într-un asemenea mod, încât mașinile puteau face 
manevre în jurul lor, dar nu putea trece cu mare viteză. Era 
păzit de săteni înarmaţi cu topoare și bâte. 

Majid și profesorul au vorbit cu sătenii. Profesorul și-a arătat 
legitimaţia de la universitate și a precizat că americanii erau 
oameni de știință veniţi să îl ajute la un proiect de cercetare. Era 
clar, se gândi Coburn, că echipa de salvare va avea nevoie să 
aducă iranieni când și dacă făceau excursia cu Paul și Bill, 
pentru a face faţă situaţiei într-o asemenea manieră. 

Sătenii i-au lăsat să treacă. 

Puțin mai târziu, Majid a stopat și i-a făcut semn să se 
oprească unei mașini venind din direcţia opusă. Profesorul a 
vorbit cu șoferul câteva minute, apoi le-a spus că următorul 
oraș, Khoy, era anti-șah. Simons luă poza cu Șahul de pe parbriz 
și o înlocui cu una a Ayatollahului Khomeini. De atunci încolo, au 
oprit cu regularitate vehicule care veneau din direcţia opusă și 
schimbau fotografia în concordanţă cu politica locală. 

La periferia orașului Khoy au dat peste un alt blocaj rutier. 

La fel ca primul, părea neoficial și era păzit de civili; dar, de 
data aceasta, bărbaţii în haine zdrenţuroase și băieţii din 
spatele trunchiurilor de copaci ţineau în mână arme. 

Majid a oprit mașina și au coborât cu toții. 

Spre oroarea lui Coburn, un adolescent a îndreptat o armă 


VP - 254 


spre el. 

Coburn împietri. 

Arma era un pistol Llama de 9 mm. Băiatul părea să aibă 
șaisprezece ani. „Probabil că nu a ţinut niciodată în mână o 
armă de foc până azi”, se gândi Coburn. Amatorii cu arme erau 
periculoși. Băiatul ţinea arma atât de strâns, încât articulațiile 
degetului erau albe. 

Coburn era speriat. A fost împușcat de multe ori, în Vietnam, 
dar ceea ce îl înspăimânta în acel moment era posibilitatea de a 
fi ucis în urma unui nenorocit de accident. 

— Rusnac, zise băiatul. Rusnac. 

„Crede că sunt rus”, își dădu seama Coburn. 

Poate că era din cauza bărbii roșii stufoase și a micii căciuli 
negre din lână. 

— Nu, american, zise Coburn. 

Băiatul își ţinea pistolul ridicat. 

Coburn se uita mirat la acele articulaţii albe și se gândi: „Sper 
doar că derbedeul nu va strănuta”. 

Sătenii i-au percheziţionat pe Simons, pe Majid și pe profesor. 
Coburn, care nu își putea lua privirea de la băiat, l-a auzit pe 
Majid spunând: „Caută arme”. Singura armă pe care o aveau 
era un cuţit mic pe care Coburn îl purta într-o teacă la spate, 
sub cămașă. 

Un sătean a început să-l percheziționeze pe Coburn și, în cele 
din urmă, puştiul își cobori pistolul. 

Coburn respiră din nou ușurat. 

Apoi se întrebă ce se va întâmpla când vor găsi cuțitul. 

Percheziţia nu a fost amănunțită, iar cuțitul nu a fost găsit. 

Justiţiarii au crezut povestea despre proiectul științific. 

— Își cer scuze că l-au percheziţionat pe bătrân, traduse 
Majid. 

„Bătrânul” era Simons, care arăta ca un ţăran iranian mai în 
vârstă. 

— Putem merge mai departe, adăugă Majid. 

Urcară din nou în mașină. 

La ieșirea din Khoy au luat-o spre sud, au făcut o buclă peste 
capătul superior al lacului și au condus în jos de-a lungul 
țărmului vestic până la periferia orașului Rezaiyeh. 

Profesorul i-a ghidat prin oraș pe drumuri îndepărtate și nu au 
văzut niciun blocaj rutier. Călătoria de la Teheran a durat 


VP - 255 


douăsprezece ore și se aflau la o oră distanță de trecerea de 
frontieră de la Sero. 

În seara aceea au luat cu toţii cina - chella kebab, preparatul 
iranian din orez și miel - cu gazda profesorului, care se întâmpla 
să fie un funcţionar vamal. Majid l-a descusut ușor pe proprietar 
de informaţii și a aflat că era foarte puţină activitate la punctul 
de frontieră din Sero. 

Au petrecut noaptea în casa profesorului, o vilă cu două 
nivele de la periferia orașului. 

Dimineaţa, Majid și profesorul au condus până la graniţă și 
înapoi. Ei au raportat că nu erau blocaje și drumul era sigur. 
Apoi Majid a mers în oraș ca să caute o persoană de legătură de 
la care putea obţine arme de foc, iar Simons și Coburn s-au dus 
până la graniţă. 

Au găsit un mic post de frontieră cu doar două gărzi. Avea un 
depozit vamal, un pod-basculă pentru camioane și un corp de 
gardă. Drumul era blocat cu un lanţ întins între un stâlp pe deo 
parte și zidul corpului de gardă de cealaltă parte. Dincolo de lanţ 
erau aproximativ două sute de metri de teren al nimănui, apoi 
un alt post de frontieră, mai mic, de partea turcească. 

Au ieșit din mașină să privească în jur. Aerul era curat și 
înțepător de rece. Simons a arătat cu degetul în cealaltă parte la 
coasta dealului. 

— Vedeţi urmele? A 

Coburn urmări degetul lui Simons. In zăpadă, aproape de 
punctul de frontieră, se zărea o urmă a unui mic convoi care 
trecuse granița, cu nerușinare, aproape de gărzi. 

Simons a arătat din nou cu degetul, de data aceasta deasupra 
capetelor lor. 

— E ușor să izolăm gărzile. 

Coburn privi în sus și văzu un singur fir de telefon coborând 
dealul de la punctul de frontieră. O tăietură rapidă și gărzile vor 
fi izolate. 

Cei doi coborâră dealul și o porniră pe un drum lateral, nimic 
altceva decât o cărare de pământ, pe dealuri. După aproximativ 
doi kilometri, au ajuns într-un sat mic, compus doar din vreo 
douăsprezece case făcute din lemn și cărămidă nearsă. Vorbind 
greoi limba turcă, Simons întrebă de lider. Apăru un bărbat de 
vârstă mijlocie în pantaloni largi, vestă și cu capul acoperit. 
Coburn asculta fără să înțeleagă în timp ce Simons vorbea. În 


VP - 256 


cele din urmă, Simons dădu mâna cu liderul și plecară. 

— Despre ce a fost vorba? întrebă Coburn în timp ce ei se 
îndepărtară. 

— l-am spus că vreau să trec granița călare noaptea cu niște 
prieteni. 

— Ce a zis? 

— A spus că poate aranja. 

— De unde ai știut că oamenii chiar din satul acela erau 
traficanţi? 

— Vită-te în jurul tău, zise Simons. 

Coburn privi în jur la coastele pustii acoperite cu zăpadă. 

— Ce vezi? întrebă Simons. 

— Nimic. 

— Exact. Aici nu este agricultură, nici industrie. Cum crezi că 
oamenii aceștia își câștigă existenţa? Toti sunt traficanţi. 

S-au întors la Range Rover și au mers înapoi cu mașina în 
Rezaiyeh. In seara aceea Simons i-a explicat planul său lui 
Coburn. 

Simons, Coburn, Poché, Paul și Bill vor merge cu mașina de la 
Teheran la Rezaiyeh în cele două Range Roveruri. li vor aduce 
pe Majid și pe profesor cu ei ca traducători. In Rezaiyeh vor sta 
în casa profesorului. Vila era ideală: nimeni altcineva nu mai 
locuia acolo, era despărțită de alte case și de acolo drumuri 
liniștite duceau în afara orașului. Între Teheran și Rezaiyeh vor fi 
neînarmaţi: judecând după ceea ce s-a întâmplat la blocajele 
rutiere, armele le-ar crea probleme. Totuși, la Rezaiyeh vor 
cumpăra arme. Majid își făcuse un om de legătură în oraș, care 
le va vinde arme automate Browning de calibru 12 pentru șase 
mii de dolari bucata. Același bărbat le-ar putea procura, de 
asemenea, pistoale Llama. 

Coburn va trece granița legal într-unul din Range Roveruri și 
va lua legătura cu Boulware, care, de asemenea, va avea o 
mașină, pe partea turcească. Simons, Poché, Paul și Bill vor 
trece călare cu traficanţii. (De aceea ei aveau nevoie de arme: 
în cazul în care traficanţii hotărau să-i „piardă” în munţi.) Pe 
partea cealaltă îi vor întâlni pe Coburn și Boulware. Vor conduce 
cu toţii spre cel mai apropiat consulat american și vor obţine 
pașapoarte noi pentru Paul și Bill. Apoi vor lua avionul spre 
Dallas. 

Era un plan bun, se gândi Coburn; iar în acele clipe el și-a dat 


VP - 257 


seama că Simons avea dreptate să insiste asupra satului Sero 
mai degrabă decât orașul Barzagan, deoarece va fi dificil să se 
strecoare dincolo de graniţă într-o zonă mai civilizată, intens 
populată. 

S-au întors la Teheran a doua zi. Au plecat târziu și au făcut 
majoritatea călătoriei pe timp de noapte, astfel încât să fie siguri 
că vor ajunge dimineaţa, după ce se ridica starea de asediu. Au 
ales ruta sudică, trecând prin orașul mic Mahabad. Drumul era o 
cărare de pământ cu un singur sens prin munţi și aveau parte 
de cea mai rea vreme posibilă: zăpadă, gheaţă și vânturi 
puternice. Cu toate acestea, drumurile erau practicabile și 
Simons era hotărât să folosească ruta asta mai degrabă decât 
cea nordică pentru operaţiunea de salvare. 

Dacă vreodată avea să se întâmple. 


3, 


Într-o seară Coburn a mers la Hyatt și i-a spus lui Keane 
Taylor că avea nevoie de douăzeci și cinci de mii de dolari în 
riali iranieni până în dimineaţa următoare. 

Nu a menţionat de ce. 

Taylor a primit suma respectivă în bancnote de o sută de la 
Gayden, apoi a sunat un vânzător de covoare pe care el îi 
cunoștea în sudul orașului și au fost de acord cu un curs de 
schimb. 

Şoferul lui Taylor, Ali, era foarte reticent să îl ducă în centrul 
orașului, mai ales la lăsarea întunericului, dar după unele 
discuţii aprinse el a fost de acord. 

Au plecat la magazin. Taylor s-a așezat și a băut ceai cu 
vânzătorul de covoare. Au mai intrat doi iranieni: unul a fost 
prezentat drept bărbatul care va schimba banii lui Taylor, 
celălalt era garda lui de corp și arăta ca un bătăuș. 

De când cu telefonul lui Taylor, a spus vânzătorul de covoare, 
rata de schimb s-a schimbat chiar dramatic - în favoarea 
vânzătorului de covoare. 

— Mă simt insultat! exclamă Taylor furios. Nu voi face afaceri 
cu voi, oameni buni! 

— Aceasta este cea mai bună rată de schimb pe care o poți 


VP - 258 


obține, zise omul cu covoarele. 

— Pe naiba este! 

— E foarte periculos pentru tine să fii în această parte a 
orașului, purtând toți banii aceia. 

— Nu sunt singur, preciză Taylor. Mă așteaptă șase oameni. 

Își termină ceaiul și se ridică. leși încet din magazin și sări în 
mașină. 

— Ali, haide să plecăm de aici, repede. 

Au mers cu mașina spre nord. Taylor l-a îndrumat pe Ali la un 
alt vânzător de covoare, un evreu iranian cu un magazin lângă 
palat. Bărbatul tocmai închidea când a intrat Taylor. 

— Trebuie să schimb niște dolari în riali, spuse Taylor. 

— Vino mâine înapoi, îi zise bărbatul. 

— Nu, am nevoie de ei în seara asta. 

— De câţi? 

— Douăzeci și cinci de mii de dolari. 

— Nu am nici pe departe atât de mulţi. 

— Chiar îmi trebuie în seara asta. 

— Pentru ce sunt? 

— Are de-a face cu Paul și Bill. 

Vânzătorul de covoare încuviință din cap. Făcuse afaceri cu 
câţiva din oamenii de la EDS și știa că Paul și Bill se aflau în 
închisoare. 

— Voi vedea ce pot să fac. 

Își chemă fratele din spatele magazinului și îl trimise afară. 
Apoi își deschise seiful și scoase toți rialii. El și cu Taylor stăteau 
acolo numărând banii: vânzătorul număra dolarii și Taylor, rialii. 
Câteva minute mai târziu un puști intră cu mâinile pline de riali 
și îi trânti pe tejghea. Plecă fără să spună ceva. Taylor își dădu 
seama că vânzătorul de covoare aduna toți banii lichizi pe care 
putea pune mâna. 

Un tânăr a venit pe un scuter, a parcat afară șia intrat cu o 
geantă plină cu riali. În timp ce el era în magazin, cineva i-a 
furat scuterul. Tânărul a azvârlit pe podea geanta cu bani și a 
fugit după hoţ, strigând cât îl ţinea gura. 

Taylor număra în continuare. 

A fost doar o altă zi de făcut afaceri în revoluţionarul Teheran. 

e 

John Howell se schimba. Cu fiecare zi care trecea, devenea un 

pic mai puțin avocatul american integru și puțin mai mult 


VP - 259 


negociatorul persan duplicitar. Mai exact, a început să vadă mita 
într-o lumină diferită. 

Mehdi, un contabil iranian care lucrase ocazional pentru EDS, 
îi explicase lucrurile în felul următor: „În Iran se realizează multe 
lucruri pe baza prieteniei. Sunt câteva modalităţi prin care poți 
deveni prietenul lui Dadgar. Eu aș sta în fața casei lui în fiecare 
zi până când ar vorbi cu mine. O altă modalitate prin care eu să 
devin prieten cu el ar fi să-i dau două sute de mii de dolari. Dacă 
vrei, aș putea aranja ceva de genul acesta pentru tine”. 

Howell discută această propunere cu ceilalți membri ai 
echipei de negociere. Presupuneau că Mehdi se oferea să fie el 
însuși intermediar pentru darea de mită, la fel cum făcuse 
Informatorul. Dar, de data aceasta, Howell nu s-a grăbit atât de 
mult să respingă ideea unei înțelegeri corupte pentru libertatea 
lui Paul și Bill. 

Au hotărât să intre în jocul lui Mehdi. S-ar putea să fie în stare 
să dea în vileag afacerea și să-l discrediteze pe Dadgar. Ca 
alternativă, ar putea decide și că înțelegerea era serioasă și ar 
putea plăti. Oricum, ei doreau un semn clar de la Dadgar că 
putea fi mituit. 

Howell și Keane Taylor au avut o serie de întâlniri cu Mehdi. 
Contabilul era la fel de săritor precum fusese Informatorul și nu 
îi lăsa pe cei de la EDS să intre în biroul lui în timpul orelor 
normale de lucru: întotdeauna se întâlnea cu ei dimineața 
devreme sau noaptea târziu, sau acasă la el, sau pe alei 
lăturalnice. Howell îl tot presa să dea un semnal inconfundabil: 
Dadgar trebuia să vină la întâlnire purtând șosete bizare sau cu 
cravata invers. Mehdi a propus semnale ambigue, cum ar fi ca 
Dadgar să le dea americanilor bătăi de cap. La un moment dat, 
Dadgar chiar le-a dat bătăi de cap, după cum anticipase Mehdi, 
dar lucrul acela s-ar fi putut întâmpla oricum. 

Dadgar nu era singurul care să-i facă zile fripte lui Howell, 
care vorbea cu Angela la telefon cam la patru-cinci zile și ea 
dorea să știe când va reveni el acasă. Howell nu știa. Paul și Bill, 
în mod firesc, îl presau să le dea vești concrete, dar progresul lui 
era încet și nedefinit, astfel încât nu putea în vreun fel să le dea 
lor termene-limită. Acest lucru i s-a părut frustrant, iar când 
Angela a început să-l interogheze pe marginea aceluiași subiect, 
el a trebuit să își suprime iritarea. 

Iniţiativa lui Mehdi nu a avut niciun rezultat. Acesta l-a 


VP - 260 


prezentat pe Howell unui avocat care pretindea că îi era 
apropiat lui Dadgar. Avocatul nu voia mită - doar taxe legale 
normale. EDS l-a angajat, însă la următoarea întâlnire Dadgar a 
spus: „Nimeni nu are vreo relaţie specială cu mine. Dacă cineva 
încearcă să vă spună altceva, să nu-l credeţi”. 

Howell nu era sigur ce să înţeleagă din toate acestea. Nu 
fusese nimic fundamentat chiar de la bun început? Sau 
precauţia celor de la EDS l-a înspăimântat pe Dadgar să renunţe 
la cererea de mită? Nu va afla niciodată. 

În 30 ianuarie Dadgar i-a spus lui Howell că era interesat de 
Abolfath Mahvi, partenerul iranian al EDS. Howell începu să 
pregătească un dosar despre tranzacţiile EDS cu Mahvi. 

Howell credea că Paul și Bill erau întru totul ostatici 
comerciali. Investigația lui Dadgar asupra corupţiei ar putea fi 
reală, dar el știa deja că Paul și Bill erau inocenți, prin urmare, 
mai mult ca sigur că îi ţinea până va primi ordine de sus. Iniţial, 
iranienii au vrut fie sistemul computerizat de asigurări sociale 
care le fusese promis, fie banii înapoi. Oferirea sistemului de 
asigurări sociale însemna renegocierea contractului, dar noul 
guvern nu era interesat de renegociere și, în orice caz, era puţin 
probabil să rămână la putere suficient de mult pentru a încheia 
o înţelegere. 

Dacă Dadgar nu putea fi mituit, ar fi putut fi convins de 
nevinovăția lui Paul și Bill, sau i s-ar fi putut ordona de către un 
superior să-i elibereze în baza unui nou contract între EDS și 
minister, lui Howell îi rămânea o singură opţiune: plata cauţiunii. 
Eforturile doctorului Houman de a obţine reducerea sumei nu au 
avut niciun rezultat. Howell se concentra deci asupra 
modalităţilor de a trimite cele treisprezece milioane de dolari din 
Dallas în Teheran. 

Aflase, puţin câte puţin, că era o echipă de salvare în 
Teheran. Era uimit că șeful unei corporaţii americane ar putea 
pune în mișcare așa ceva. Era, de asemenea, reasigurat, 
deoarece dacă el putea doar să-i extragă pe Paul și Bill din 
închisoare, altcineva rămânea alături pentru a-i scoate din Iran. 

e 

Liz Coburn era înnebunită de îngrijorare. 

Stătea în mașină cu Toni Dvoranchik și cu soțul ei, Bill. Se 
îndreptau spre restaurantul Royal Tokyo. Era pe bulevardul 
Greenville, nu departe de Recipes, locul unde Liz și Toni băuseră 


VP - 261 


Daiquiri cu Mary Sculley, iar Mary i-a răvășit lumea lui Liz 
spunând: „Bănuiesc că sunt în Teheran”. 

Din acel moment, Liz trăise într-o teroare constantă și 
puternică. Jay era totul pentru ea. El era Captain America, el era 
Superman, el era întreaga ei viață. Nu-și putea imagina cum ar 
putea trăi fără el. Gândul de a-l pierde o speria de moarte. 

Ea suna în permanenţă în Teheran, dar nu a putut niciodată 
să ia legătura cu el. Îl suna pe Merv Stauffer în fiecare zi, 
spunând: „Când vine Jay acasă? E bine? Va scăpa cu viață?” 
Merv încerca să o liniștească, însă nu îi dădea vreo informaţie și 
astfel ea cerea să-i vorbească lui Ross Perot. Merv îi zicea că nu 
era posibil. Apoi ea o suna pe mama ei și izbucnea în lacrimi, și 
își vărsa toată neliniștea, și teama, și frustrarea la telefon. 

Familia Dvoranchik era binevoitoare. Ei încercau să îi abată 
gândul de la grijile ei. 

— Ce ai făcut azi? întrebă Toni. 

— Am mers la cumpărături, răspunse Liz. 

— Ai cumpărat ceva? 

— Da, zise Liz și începu să plângă. Am cumpărat o rochie 
neagră. Fiindcă Jay nu vine acasă. 

În timpul acelor zile de așteptare, Jay Coburn a aflat foarte 
multe despre Simons. 

Într-o zi, Merv Stauffer a telefonat din Dallas pentru a spune 
că fiul lui Simons, Harry, sunase îngrijorat acasă la tatăl lui și a 
vorbit cu Paul Walker, care avea grijă de fermă. Walker i-a spus 
că nu știa unde era Simons și l-a sfătuit să-l sune pe Merv 
Stauffer la EDS. Stauffer a zis că Harry era, firește, îngrijorat. 
Simons l-a sunat pe Harry din Teheran și l-a liniștit. 

Pe urmă i-a spus lui Coburn că Harry avusese niște probleme, 
dar era un băiat bun la suflet. A vorbit despre fiul lui cu un fel de 
afecţiune resemnată. (Nu a pomenit niciodată de Bruce și abia 
mult mai târziu Coburn și-a dat seama că Simons avea doi fii.) 

Simons vorbea mult despre soția lui decedată, Lucille, și cât 
de fericiţi au fost ei după ce ela ieșit la pensie. Fuseseră foarte 
apropiaţi în ultimii ani, a dedus Coburn, iar Simons părea că 
regreta că i-a luat atât de mult ca să-și dea seama cât de mult o 
iubea. „Rămâi alături de partenera ta, îl sfătui el pe Coburn. Ea 
este cea mai importantă persoană din viaţa ta”. 

În mod paradoxal, sfatul lui Simons a avut efectul opus asupra 
lui Coburn. El invidia prietenia pe care au avut-o Simons și 


VP - 262 


Lucille și dorea acea prietenie pentru el însuși; însă era atât de 
sigur că nu putea să ajungă niciodată la așa ceva cu Liz, încât se 
întreba dacă nu cumva altcineva ar fi adevăratul său suflet- 
pereche. 

Intr-o seară Simons a râs și a spus: „Știi, nu aș face lucrul 
acesta pentru nimeni altcineva”. 

Era o remarcă încifrată caracteristică lui Simons. Câteodată, 
și-a dat seama Coburn, obţineai o explicaţie, altă dată nu. De 
data aceasta Coburn a primit o explicaţie: Simons i-a dezvăluit 
de ce el se simţea îndatorat faţă de Ross Perot. 

Urmările Raidului Son Tay au reprezentat o experienţă amară 
pentru Simons. Deși soldaţii care au participat la razie nu au 
adus înapoi niciun prizonier american de război, a fost o 
încercare curajoasă și Simons se aștepta ca publicul american 
să vadă lucrurile astfel. Intr-adevăr, argumentase el, la o 
întâlnire la micul dejun cu secretarul Apărării, Melvin Laird, în 
favoarea transmiterii știrilor despre raid către presă, oficialul a 
declarat: „Aceasta este o operaţiune perfect legitimă. Aceștia 
sunt prizonieri americani. lată ceva ce americanii fac în mod 
tradițional pentru americani. Pentru numele lui Dumnezeu, de 
ce ne temem aici?” 

In curând a aflat. Presa și publicul au privit raidul ca pe un 
eșec și încă o altă dovadă de incompetenţă din partea serviciilor 
secrete. Titlul mare de pe prima pagină din ziarul Washington 
Post de a doua zi suna așa: RAIDUL AMERICAN PENTRU 
SALVAREA PRIZONIERILOR DE RAZBOI EȘUEAZA. Când senatorul 
Robert Dole a introdus o rezoluţie care lăuda raidul și spunea 
„Unii dintre bărbaţii aceștia zac în închisoare de cinci ani”, 
senatorul Kennedy a replicat: „Și ei sunt în continuare acolo!” 

Simons a mers la Casa Albă ca să primească Distinguished 
Service Cross? pentru „eroism extraordinar” din partea 
președintelui Nixon. Restul soldaţilor aveau să fie decoraţi de 
către secretarul Apărării, Laird. Simons a fost înfuriat când a 
aflat că peste jumătate dintre oamenii lui urmau să primească 
nimic altceva decât Panglica Laudativă a Armatei, doar puţin 
mai bună decât o Panglică pentru Comportare Bună și 
cunoscută soldaţilor drept Green Weenie. Furios peste măsură, 
el ridică receptorul și ceru să vorbească imediat cu șeful de 


6 Crucea pentru Serviciu Militar Deosebit, distincţie acordată în armata SUA (engl.). 
(n.red.). 


VP - 263 


Stat-Major al Armatei, generalul Westmoreland. A discutat însă 
cu șeful intermediar, generalul Palmer. Simons i-a relatat despre 
Green Weenie și a spus: „Generale, nu vreau să pun armata 
într-o situaţie ridicolă, dar e posibil ca unul dintre oamenii mei 
să-i îndese o panglică pentru comportare bună domnului Laird în 
posterior”. A obţinut ce a vrut. Laird i-a premiat cu patru Cruci 
pentru Serviciu Militar Deosebit, cincizeci de Stele de Argint și 
nicio Green Weenie. 

Moralul prizonierilor de război a crescut enorm în urma 
Raidului Son Tay (despre care au auzit de la prizonierii 
repatriați). Un efect secundar important al raidului a fost faptul 
că taberele prizonierilor de război - unde mulţi captivi fuseseră 
ținuți permanent în încarcerare izolată - au fost închise și toți 
americanii au fost aduși în două mari închisori, unde însă nu era 
suficient spaţiu pentru a-i ţine separați. Totuși, lumea a 
etichetat raidul ca un eșec și Simons a simţit că s-a făcut o 
nedreptate serioasă oamenilor lui. 

Dezamăgirea l-a chinuit ani întregi - până când, la un sfârșit 
de săptămână, Ross Perot a dat o petrecere-mamut în San 
Francisco, a convins armata să-i adune pe toţi soldaţii care au 
participat la Raidul Son Tay din întreaga lume și i-a prezentat 
prizonierilor pe care au încercat ei să-i salveze. In acel sfârșit de 
săptămână, Simons a simţit că oamenii lui, în cele din urmă, au 
primit mulţumirile pe care le meritau. Și Ross Perot fusese 
responsabil. 

— De aceea sunt aici, i-a spus Simons lui Coburn. E cât se 
poate de sigur că nu aș face asta pentru nimeni altcineva. 

Gândindu-se la fiul lui, Scott, Coburn știa exact la ce se 
referea Simons. 


4. 


În 22 ianuarie sute de tineri ofițeri homafaran” - din cadrul Air 
France - s-au răzvrătit la bazele din Dezful, Hamadan, Isfhan și 
Mashad și s-au declarat loiali Ayatollahului Khomeini. 

Semnificația evenimentului nu a fost evidentă consilierului de 
Securitate Naţională, Zbigniew Brzezinski, care încă se aștepta 


7 Rang de ofiţeri în forțele aeriene iraniene în perioada 1968-1988. (n.red.). 
VP - 264 


ca armata iraniană să înăbușe revoluția islamică; nici premierul 
Shahpour Bakhtiar, care vorbea despre tratarea provocării 
revoluționare cu un minim de forță; nici Șahului, care în loc să 
meargă în Statele Unite rezista în Egipt, așteptând să fie chemat 
înapoi să-și salveze ţara în ceasul de cumpănă. 

Printre oamenii care i-au văzut, într-adevăr, semnificaţia au 
fost ambasadorul Wiliam Sullivan şi generalul Abbas 
Gharabaghi, totodată și șeful de Stat-Major iranian. 

Sullivan a spus la Washington că ideea unei contralovituri de 
stat în favoarea Șahului era o absurditate, revoluţia urma să 
aibă succes, iar Statele Unite ar face mai bine să înceapă să se 
gândească la modul în care va coopera cu noua ordine. In 
schimb, a primit o replică dură de la Casa Albă, sugerând că el 
era neloial președintelui. A decis să demisioneze, dar soţia lui l-a 
convins să se răzgândească: avea o responsabilitate față de 
miile de americani aflaţi încă în Iran, i-a explicat ea, și cu greu le 
putea întoarce spatele în acea situaţie. 

Generalul Gharabaghi avea și el în vedere demisia, fiind la 
rândul lui într-o situație imposibilă. El a depus jurământul de 
loialitate nu parlamentului sau guvernului din Iran, ci Șahului 
personal; iar Șahul plecase. Deocamdată Gharabaghi considera 
că armata datora loialitate Constituţiei din 1906, însă lucrul 
acesta însemna foarte puţin în practică. Teoretic, armata trebuia 
să susțină guvernul Bakhtiar. Gharabaghi se tot întreba de 
câteva săptămâni dacă putea avea încredere în soldaţii lui că 
vor urma ordinele și vor lupta pentru Bakhtiar împotriva forţelor 
revoluţionare. Revolta ofițerilor homafaran a arătat că nu putea. 
El și-a dat seama - așa cum Brzezinski nu o făcuse - că armata 
nu reprezenta o mașinărie care să fie pornită și oprită după 
bunul plac, ci niște de oameni care împart aspiraţiile, mânia și 
religia trezirii spirituale a restului ţării. Soldaţii doreau o 
revoluţie la fel de mult ca și civilii. Gharabaghi a concluzionat că 
el nu își mai putea controla trupele și a decis să demisioneze. 

În ziua în care și-a anunţat intenţia colegilor lui generali, 
ambasadorul William Sullivan a fost chemat la biroul prim- 
ministrului Bakhtiar la ora șase seara. Sullivan auzise, de la 
generalul american  „Olandezul” Huyser, de intenția lui 
Gharabaghi de a demisiona și el a presupus că despre aceasta 
dorea Bakhtiar să vorbească. 

Bakhtiar i-a făcut semn lui Sullivan să ia loc, spunându-i cu un 


VP - 265 


zâmbet enigmatic: „Nous serons trois”. Vom fi trei. Bakhtiar 
întotdeauna vorbea în limba franceză cu Sullivan. 

Câteva minute mai târziu intră generalul Gharabaghi. Bakhtiar 
a amintit despre dificultăţile care vor fi create dacă generalul ar 
fi demisionat. Gharabaghi începu să răspundă în farsi, dar 
Bakhtiar l-a forțat să vorbească în limba franceză. Generalul s-a 
conformat, însă se juca în același timp cu ceea ce părea a fi un 
plic în buzunarul lui. Sullivan a presupus că era scrisoarea sa de 
demisie. 

Pe când cei doi iranieni discutau aprins în limba franceză, 
Bakhtiar se tot întorcea spre ambasadorul american să-l sprijine. 
In sinea lui, Sullivan credea că Gharabaghi era total îndreptăţit 
să demisioneze, însă ordinele lui de la Casa Albă indicau să 
încurajeze armata să-l susțină pe Bakhtiar, astfel încât el a 
argumentat cu încăpățânare, împotriva propriilor convingeri, că 
Gharabaghi nu ar trebui să demisioneze. După o discuţie de o 
jumătate de oră, generalul a plecat fără să își depună scrisoarea 
de demisie. Bakhtiar i-a mulţumit din plin lui Sullivan pentru 
ajutorul său. lar oficialul american știa că nu va avea niciun 
efect. 

În 24 ianuarie Bakhtiar a închis aeroportul din Teheran, pentru 
a-l împiedica pe Khomeini să intre în Iran. A fost ca și cum s-ar fi 
deschis o umbrelă împotriva unui tsunami. Două zile mai târziu 
soldaţii au ucis cincisprezece apărători pro Khomeini în lupte de 
stradă în Teheran. Peste alte două, Bakhtiar s-a oferit să meargă 
la Paris pentru discuţii cu Ayatollahul. Faptul ca un prim-ministru 
în funcţie să se ofere să viziteze un rebel în exil constituia o 
recunoaștere fantastică a slăbiciunii și Khomeini a privit-o astfel: 
a refuzat să vorbească dacă Bakhtiar nu demisiona mai întâi. În 
29 ianuarie, treizeci și cinci de oameni au murit în luptele din 
Teheran și alți cincizeci în restul ţării. Ocolindu-și prim-ministrul, 
Gharabaghi a început tratativele cu rebelii din Teheran și și-a 
dat consimţământul pentru întoarcerea Ayatollahului. În 30 
ianuarie Sullivan a ordonat evacuarea întregului personal 
neesenţial de la ambasadă și a tuturor subordonaţilor. În 1 
februarie Khomeini a revenit acasă. 

Avionul de mare capacitate Air France a aterizat la 9:15 
dimineaţa. Pe Şah l-au întâmpinat două milioane de iranieni. La 
aeroport, Ayatollahul a făcut prima lui declaraţie publică. „ÎI 
implor pe Dumnezeu să taie mâinile tuturor străinilor diabolici și 


VP - 266 


ale ajutoarelor lor”. 

Simons a privit totul la televizor, apoi i-a spus lui Coburn: 
„Asta este. Oamenii ne vor face un serviciu. Mulțimea va pune 
stăpânire pe închisoarea aceea”. 


VP - 267 


CAPITOLUL NOUĂ 


1. 


La amiază, în 5 februarie, John Howell era pe punctul de a-i 
scoate pe Paul și Bill din închisoare. 

Dadgar spusese că el va accepta cauţiunea într-una dintre 
cele trei forme: numerar, o garanţie bancară sau un gaj pe 
proprietate. Banii lichizi ieșeau din discuţie. În primul rând, 
oricine care zbura în orașul anarhic Teheran cu 12 750 000 de 
dolari într-un geamantan s-ar putea să nu ajungă niciodată în 
viaţă în biroul lui Dadgar. În al doilea rând, Dadgar ar putea lua 
banii, totuși i-ar reține pe Paul și Bill, fie majorând cauţiunea, fie 
rearestându-i sub un nou pretext. (Tom Walter a sugerat 
folosirea unor bani falși, însă nimeni nu știa de unde să-i obţină.) 
Trebuia să existe un document care să-i dea lui Dadgar banii și 
în același timp să le ofere lui Paul și Bill libertatea. In Dallas, 
Tom Walter a găsit, în cele din urmă, o bancă dispusă să emită o 
scrisoare de credit pentru cauţiune, dar Howell și Taylor aveau 
probleme cu identificarea unei bănci iraniene care să o accepte 
și să emită garanţia cerută de Dadgar. Între timp, șeful lui 
Howell, Tom Luce, s-a gândit la a treia opţiune, un gaj pe 
proprietate, și a venit cu o idee nebunească și excentrică ce ar fi 
putut, pur și simplu, să meargă: să fie oferită drept garanţie 
Ambasada Statelor Unite din Teheran drept cauţiune pentru Paul 
și Bill. 

Departamentul de Stat se detensionase până atunci, dar nu 
era tocmai pregătit să-și ofere ambasada din Teheran drept 
garanţie pentru cauţiune. Totuși, era pregătit să acorde garanţia 
Guvernului Statelor Unite ale Americii. Lucrul acesta era unic în 
sine însuși: SUA stând drept garanţie pentru doi bărbaţi din 
închisoare! 

La început, Tom a găsit în Dallas o bancă dornică să emită o 
scrisoare de credit în favoarea Departamentului de Stat pentru 
12 750 000 de dolari. Deoarece tranzacţia a avut loc în 
întregime pe teritoriul Statelor Unite, a fost dusă la bun sfârșit în 


VP - 268 


câteva ore, nu în zile. Imediat ce Departamentul de Stat din 
Washington a avut scrisoarea, ministrul consilier Charles Naas - 
adjunctul ambasadorului Sullivan - a trimis o notă diplomatică în 
care se arăta că Paul și Bill, odată eliberaţi, se vor pune la 
dispoziția lui Dadgar pentru interogări, altfel cauţiunea va fi 
plătită de către ambasadă. 

Chiar în acel moment Dadgar era într-o întâlnire cu Lou Goelz, 
consul general la ambasadă. Howell nu fusese invitat să 
participe, însă Abolhasan se afla acolo pentru EDS. 

Howell a avut o întâlnire preliminară cu Goelz cu o zi în urmă. 
Împreună au revizuit termenii garanţiei, cu Goelz citind 
cuvintele cu vocea lui liniștită, precisă. Goelz se schimba. Cu 
două luni în urmă Howell a considerat că era înnebunitor de 
corect: Goelz a fost cel care refuzase să le înapoieze lui Paul și 
Bill pașapoartele fără să le spună iranienilor. La întrevederea 
preliminară însă,  Goelz părea pregătit să încerce 
neconvențţionalul. Poate că viaţa în mijlocul revoluţiei îl făcuse 
pe bătrânul băiat să se detensioneze puţin. 

Goelz i-a spus lui Howell că decizia de a-i elibera pe Paul și Bill 
va fi făcută de prim-ministrul Bakhtiar, dar trebuie să fie mai 
întâi clarificată cu Dadgar. Howell spera că Dadgar nu va crea 
probleme. Deoarece Goelz nu era genul de om care să bată cu 
pumnul în masă și să-l forțeze pe Dadgar să se retragă. 

S-a auzit o bătaie în ușă și a intrat Abolhasan. 

Howell putea intui după expresia feţei sale că adjunctul lui 
Briggs aducea vești rele. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-a refuzat, răspunse Abolhasan. 

— De ce? 

— Nu vrea să accepte garanţia Guvernului Statelor Unite. 

— A pomenit vreun motiv? 

— Nu se prevede nimic în lege care să stipuleze că el poate 
accepta lucrul acela drept cauţiune. El trebuie să primească 
numerar, o garanţie bancară... 

— Sau un gaj pe proprietate, știu. 

Howell se simţi paralizat. Fuseseră atât de multe dezamăgiri, 
atât de multe impasuri, încât nu mai era capabil de 
resentimente sau de furie. 

— Aţi amintit ceva despre prim-ministru? 

— Da. Goelz i-a spus că îi vom transmite propunerea lui către 


VP - 269 


Bakhtiar. 

— Ce a răspuns Dadgar? g 

— A replicat că e tipic americanilor. Incearcă să rezolve 
lucrurile prin exercitarea influenței la nivel înalt, fără să aibă în 
vedere ce se întâmplă la nivelurile de jos. El a mai spus că dacă 
superiorilor săi nu le plăcea felul în care el se ocupa de caz, 
puteau să-l înlocuiască, și va fi foarte fericit, deoarece era obosit 
din cauza lui. 

Howell se încruntă. Ce însemnau toate acestea? Recent 
concluzionase că ceea ce iranienii doreau cu adevărat erau 
banii. Și totuși, ulterior i-au refuzat fără ezitare. Era aceasta cu 
adevărat din cauza problemei tehnice conform căreia legea nu 
specifica o garanţie guvernamentală ca o formă acceptabilă de 
cauţiune - sau aceea era o scuză? Poate că era adevărat. Cazul 
EDS a fost întotdeauna sensibil din punct de vedere politic, și de 
vreme ce s-a întors Ayatollahul, Dadgar ar putea la fel de bine 
să fie înspăimântat să facă ceva care ar putea fi interpretat ca 
proamerican. Deformarea regulilor pentru a accepta o formă 
neconvenţională de cauţiune ar putea să-i creeze probleme lui. 
Ce s-ar întâmpla dacă Howell ar reuși să pună cauţiunea în 
forma cerută legal? Ar simţi atunci Dadgar că și-a acoperit 
spatele și i-ar elibera pe Paul și Bill? Sau ar inventa o altă scuză? 

Exista o singură modalitate de a afla. 

(J 

În săptămâna în care Ayatollahul s-a întors în Iran, Paul și Bill 
au cerut un preot. 

Răceala lui Paul părea că se transformase în bronșită. El 
solicitase să-l vadă doctorul închisorii. Deși acesta nu vorbea 
limba engleză, Paul nu avea nicio problemă în a-și explica 
problema: el tușea, iar medicul încuviinţa. 

Lui Paul i s-au dat niște medicamente despre care el 
presupunea că erau penicilină și o sticlă cu sirop de tuse. Gustul 
siropului era izbitor de familiar, ceea ce i-a trezit o amintire 
bruscă și puternică: și-a adus aminte de el când era băieţel, iar 
mama lui îi turna în lingură un sirop lipicios dintr-o sticlă 
învechită și i-l dădea. Acesta era exact același lucru. l-a potolit 
tusea, dar deja i-au fost afectaţi câțiva mușchi din piept și 
suferea de o durere ascuţită de fiecare dată când respira adânc. 

Avea o scrisoare de la Ruthie pe care o citea și o recitea. Era 
o misivă obișnuită, plină de noutăţi. Karen era la o școală nouă 


VP - 270 


și avea niște probleme cu adaptarea. Lucrul acesta era normal: 
de fiecare dată când schimba școlile, Karen se îmbolnăvea de 
stomac în primele două zile. Ann Marie, fiica mai mică a lui Paul, 
era mult mai indiferentă. Ruthie încă îi spunea mamei sale că 
Paul se va întoarce acasă în câteva săptămâni, însă povestea 
devenea neplauzibilă, deoarece acel termen-limită de două 
săptămâni se extinsese la două luni. Era în procesul de 
achiziţionare a unei case și Tom Walter o ajuta cu procedurile 
legale. Prin orice stări emoţionale trecea Ruthie, nu și le exprima 
în scrisoare. 

Keane Taylor era cel mai frecvent vizitator al închisorii. De 
fiecare dată când venea, îi dădea lui Paul un pachet cu ţigări cu 
cincizeci sau o sută de dolari îndoiţi înăuntru. Paul și Bill puteau 
folosi banii pentru a cumpăra privilegii speciale, cum ar fi un 
duș. În timpul unei vizite, gardianul a părăsit încăperea pentru 
un moment, iar Taylor i-a dat patru mii de dolari. 

Cu ocazia altei vizite, Taylor l-a adus pe pastorul Williams, din 
cadrul Misiunii Catolice unde, în vremuri mai fericite, Paul și Bill 
se întâlneau cu membrii Școlii EDS de Poker de Duminică între 
Micul Dejun și Prânz a Romano-Catolicilor din Teheran. Williams 
era în vârstă de optzeci de ani, iar superiorii lui i-au dat 
permisiunea de a pleca din Teheran, din cauza pericolului. El a 
preferat să rămână la post. Felul acesta de lucru nu era nou 
pentru el, le-a spus lui Paul și Bill: fusese misionar în China pe 
durata celui de-al Doilea Război Mondial, când au invadat 
japonezii, și, mai târziu, în timpul revoluţiei care l-a adus pe Mao 
Zedong la putere. El însuși fusese închis, deci înţelegea prin ce 
treceau Paul și Bill. 

Părintele Williams le-a ridicat moralul aproape la fel de mult 
cum o făcuse Perot. Bill, care era mai evlavios decât Paul, s-a 
simţit profund întărit de această vizită. l-a dat curajul de a 
înfrunta viitorul necunoscut. Pastorul Williams le-a acordat 
iertarea păcatelor înainte de a pleca. Bill încă nu știa dacă va 
ieși în viață din închisoare, dar după întâlnirea cu pastorul se 
simţea pregătit să înfrunte moartea. 

e 

Revoluția a explodat în Iran vineri, 9 februarie 1979. 

Pe parcursul a doar o săptămână, Khomeini a distrus ceea ce 
rămăsese din guvernul legitim. El a făcut apel la armată să se 
revolte și la membrii parlamentului să demisioneze. A numit un 


VP - 271 


„guvern provizoriu”, în ciuda faptului că Bakhtiar era încă prim- 
ministru în mod oficial. Susținătorii săi, organizaţi în comitete 
revoluționare, își asumaseră responsabilitatea pentru lege și 
ordine și pentru colectarea gunoaielor, și au deschis peste o 
sută de magazine cooperatiste islamice în Teheran. In 8 
februarie un milion de oameni sau mai mulţi au mărșăluit prin 
oraș, sprijinindu-l pe Ayatollah. Luptele de stradă au decurs în 
continuare între unităţile izolate ale soldaților supuși și grupurile 
credincioase ale lui Khomeini. 

În 9 februarie, la două baze aeriene din Teheran - Doshen 
Toppeh și Farahabad - formaţiuni de ofițeri homafaran și cadeți 
l-au salutat pe Khomeini. Lucrul acesta a înfuriat Brigada 
Javadan, fostă gardă personală de corp a Șahului, care a atacat 
ambele baze. Ofițerii homafaran s-au baricadat înăuntru și au 
ripostat trupelor loialiste, ajutați de mulţimi de revoluționari 
înarmaţi care se învârteau înăuntrul și în afara bazelor. 

Unităţi formate atât din insurgenți marxiști fedaini, cât și din 
musulmani  mujahedini s-au năpustit în Doshen Toppeh. 
Depozitul de armament a fost deschis și armele au fost 
distribuite fară discriminare soldaţilor, insurgenților, 
revoluţionarilor, demonstranților și trecătorilor. 

În noaptea aceea, la ora unsprezece Brigada Javadan s-a 
întors în forță. Susţinătorii lui Khomeini din cadrul armatei i-au 
avertizat pe rebelii Doshen Toppeh că brigada era pe drum și 
rebelii au contraatacat înainte ca ea să ajungă la bază. Câţiva 
ofițeri superiori din rândul celor loialiști au fost uciși devreme în 
luptă. Aceasta a continuat toată noaptea și s-a extins pe o 
suprafață mare în jurul bazei. 

Până la amiază în ziua următoare, scena conflictului se lărgise 
pentru a include cea mai mare parte a orașului. 

e 

În ziua aceea John Howell și Keane Taylor au mers în centrul 
orașului pentru o întâlnire. 

Howell era convins că îi vor elibera pe Paul și Bill în câteva 
ore. Erau cu toţii pregătiţi să achite cauţiunea. 

Tom Walter a aranjat ca o bancă din Texas să fie pregătită să 
emită o scrisoare de credit pentru 12 750 000 de dolari filialei 
din New York a Băncii Melli. Planul era ca filiala din Teheran a 
Băncii Melli să emită apoi o garanţie bancară către Ministerul 
Justiţiei, iar Paul și Bill să fie eliberaţi pe cauţiune. Nu a mers 


VP - 272 


chiar după cum planificase. Directorul general adjunct al Băncii 
Melli, Sadr-Hashemi, recunoscuse - după cum au făcut-o toți 
bancherii - că Paul și Bill erau ostatici comerciali și că, odată ce 
erau afară din închisoare, EDS putea argumenta într-un tribunal 
american că banii fuseseră obţinuţi prin șantaj și nu ar trebui 
plătiţi. Dacă se întâmpla acest lucru, Banca Melli din New York 
nu va putea să încaseze scrisoarea de credit. Howell știa extrem 
de bine că niciun jurist nu ar emite o asemenea opțiune. 

Atunci, Keane Taylor se gândi la Banca Omran. EDS avea un 
contract de a instala un sistem de contabilitate computerizat 
online pentru Banca Omran, iar îndatorirea lui Taylor în Teheran 
fusese să supravegheze acest contract, deci îi cunoștea pe 
funcționarii băncii. S-a întâlnit cu Farhad Bakhtiar, unul dintre 
oamenii importanţi acolo și înrudit cu prim-ministrul Shahpour 
Bakhtiar. Era evident că prim-ministrul va cădea de la putere în 
orice moment și Farhad plănuia să părăsească ţara. Probabil că 
de aceea era mai puţin îngrijorat decât Sadr-Hashemi de 
posibilitatea ca suma de 12 750 000 de dolari să nu fie plătită 
niciodată. Oricum, indiferent care ar fi fost motivul, el fusese de 
acord să ajute. 

Banca Omran nu avea o filială în Statele Unite. Prin urmare, 
cum putea EDS să plătească banii? S-a convenit ca banca din 
Dallas să depună scrisoarea de credit la filiala Băncii Omran 
printr-un sistem numit Tested Telex. Un lucrător din Dubai va 
telefona apoi în Teheran pentru a confirma faptul că scrisoarea 
de credit a fost primită, iar filiala din Teheran a Băncii Omran va 
emite garanţia către Ministerul Justiţiei. 

Erau întârzieri. Totul trebuia să fie aprobat de consiliul de 
administraţie al Băncii Omran și de avocaţii băncii. Toată lumea 
care analiza înțelegerea sugera mici modificări de limbaj. 
Schimbările, în engleză și farsi, trebuiau comunicate în Dubai și 
Dallas, după aceea un nou mesaj telex trebuia trimis din Dallas 
în Dubai, testat și aprobat cu Teheranul prin legătură telefonică. 
Deoarece pentru iranieni sfârșitul de săptămână cădea joi și 
vineri, rămâneau doar trei zile pe săptămână când ambele bănci 
erau deschise; și pentru că fusul orar al Teheranului îl devansa 
cu nouă ore și jumătate pe cel al orașului Dallas, nu era 
niciodată o oră din zi când ambele bănci erau deschise. Mai 
mult, băncile iraniene se aflau în grevă o mare parte din timp. 
Prin urmare, o schimbare de două cuvinte putea dura o 


VP - 273 


săptămână pentru a fi efectuată. 

Ultimele persoane care trebuiau să aprobe înțelegerea erau 
cei de la sediul băncii centrale iraniene. Obţinerea acelei 
aprobări constituia sarcina pe care Howell și Taylor și-au stabilit- 
o pentru sâmbătă, 10 februarie. 

Orașul era relativ liniștit la 8:30 dimineaţa, când au mers cu 
mașina la Banca Omran. S-au întâlnit cu Farhad Bakhtiar. Spre 
surpriza lor, el a spus că cererea de aprobare sosise deja la 
sediul băncii centrale. Howell era încântat - o singură dată ceva 
se întâmpla în avans în Iran! l-a lăsat câteva documente lui 
Farhad, incluzând o scrisoare de acord semnată, apoi a mers cu 
Taylor mai departe cu mașina în oraș, la sediul băncii centrale. 

Orașul se trezea, traficul era și mai groaznic decât de obicei, 
dar condusul periculos era specialitatea lui Taylor: el gonea pe 
străzi, întretăia benzi de circulaţie, întorcându-se în mijlocul 
autostrăzilor și, în general, învingând șoferii iranieni la propriul 
lor joc. 

La sediul băncii centrale au așteptat mult timp să-l 
întâlnească pe domnul Farhang, care avea să dea aprobarea. In 
cele din urmă, el și-a scos capul pe ușa de la birou și a spus că 
înţelegerea fusese deja parafată, iar aprobarea, notificată Băncii 
Omran. 

lată niște vești bune! 

Au urcat din nou în mașină și s-au îndreptat spre Banca 
Omran. Deja se vedea că se duceau lupte serioase în diferite 
părţi ale orașului. Zgomotul armelor de foc era continuu și 
dârele de fum se ridicau din clădirile incendiate. Banca Omran 
se afla peste drum de spital, iar morții și răniții erau aduși din 
zonele de luptă în mașini, camionete și autobuze, toată 
vehiculele având bucăţi de pânză albă legate de antenele lor de 
radio, pentru a indica situaţia de urgență, toate claxonând 
constant. Strada era ticsită cu oameni, unii venind să doneze 
sânge, alţii să-i viziteze pe cei bolnavi, iar alţii să identifice 
cadavre. 

Rezolvaseră problema cauțţiunii tocmai la timp. Nu doar Paul 
și Bill, dar și Howell și Taylor, și cu toţii erau în pericol serios. 
Trebuiau să iasă din lran repede. 

Howell și Taylor au intrat în bancă și l-au găsit pe Farhad. 

— Banca centrală a aprobat înţelegerea, i-a spus Howell. 

— Știu. 


VP - 274 


— E bună scrisoarea de acord? 

— Fără probleme. 

— Atunci, dacă ne daţi garanţia bancară, putem merge la 
Ministerul Justiţiei cu ea chiar acum. 

— Nu azi. 

— De ce nu? 

— Avocatul nostru, dr. Emami, a revizuit documentul de credit 
și dorește să facă niște mici schimbări. 

Taylor mormăi: 

— lisuse Hristoase. 

Farhad adăugă: 

— Trebuie să plec la Geneva câteva zile. 

Pentru totdeauna ar fi fost mai plauzibil. 

— Colegii mei se vor ocupa de dumneavoastră, iar dacă aveți 
vreo problemă, sunaţi-mă, pur și simplu, în Elveţia. 

Howell își suprimă furia. Farhad știa cât se poate de bine că 
lucrurile nu erau atât de simple: el fiind plecat, totul avea să fie 
mai dificil. Oricum, nimic nu se realiza printr-o izbucnire 
emoţională, deci Howell spuse doar: 

— Care sunt schimbările? 

Farhad îl chemă pe dr. Emami. 

— Am nevoie și de semnăturile a încă doi directori ai băncii, 
zise Farhad. Pot să le obţin la întâlnirea consiliului de mâine. Și 
trebuie să verific referințele Băncii Naţionale a Comerțului în 
Dallas. 

— Și cât va dura? 

— Nu mult. Asistenţii mei vor rezolva acest lucru cât sunt eu 
plecat. 

Dr. Emami i-a arătat lui Howell schimbările pe care el le-a 
propus în limbajul scrisorii de credit. Howell a fost cu dragă 
inimă de acord cu ele, numai că scrisoarea rescrisă va trebui să 
treacă prin procesul îndelungat de a fi transmisă din Dallas în 
Dubai prin Tested Telex și din Dubai în Teheran prin telefon. 

— Uite, zise Howell. Haideţi să încercăm să rezolvăm toate 
astea astăzi. Aţi putea verifica referinţele băncii din Dallas 
acum. l-am putea găsi pe ceilalţi doi directori de bancă, oriunde 
se află ei în oraș, și am putea obţine semnăturile lor în această 
după-amiază. Am putea suna în Dallas, le-am putea comunica 
schimbările de limbaj și i-am putea convinge să trimită telexul 
acum. Cei din Dubai v-ar putea confirma dumneavoastră în 


VP - 275 


această după-amiază. Aţi putea emite garanţia bancară... 

— Este o sărbătoare în Dubai astăzi, replică Farhad. 

— În regulă. Cei din Dubai vă pot confirma mâine dimineaţă... 

— Mâine e grevă. Nimeni nu va fi aici la bancă. 

— Luni atunci. 

Conversaţia a fost întreruptă de sunetul unei sirene. O 
secretară și-a vârât capul pe ușă și a zis ceva în farsi. 

— Se dă alerta pentru asediu, devreme, traduse Farhad. 
Trebuie să plecăm cu toții acum. 

Howell și Taylor stăteau acolo uitându-se unul la celălalt. 
Două minute mai târziu ei erau singuri în birou. Dăduseră greș 
încă o dată. 

In seara aceea, Simons i-a spus lui Coburn: 

— Mâine e ziua cea mare. 

Coburn s-a gândit că vorbea prostii. 


2. 


În dimineața duminicii de 11 februarie echipa de negociere a 
mers, ca de obicei, la biroul EDS pe care l-au denumit 
„București”. John Howell a plecat, luându-l pe Abolhasan cu el, 
pentru o întâlnire la ora unsprezece cu Dadgar la Ministerul 
Sănătăţii. Ceilalţi - Keane Taylor, Bill Gayden, Bob Young și Rich 
Gallagher - au urcat pe acoperiș ca să vadă cum ardea orașul. 

„București” nu era o clădire înaltă, dar era localizată pe o 
pantă a dealurilor care se înălţau spre nordul Teheranului, astfel 
că de pe acoperiș ei puteau zări orașul întins ca un tablou. Spre 
sud și est, unde se înălțau zgârie-norii moderni din rândul vilelor 
și al mahalalelor joase, valuri impresionante de fum se ridicau în 
aerul de nepătruns, în timp ce elicopterele militare de atac 
bâzâiau în jurul focurilor ca viespile la un grătar. Unul dintre 
șoferii iranieni de la EDS a adus un radio cu tranzistor pe 
acoperiș și au prins un post care fusese preluat de revoluționari. 
Cu ajutorul radioului și al traducerii șoferului, ei au încercat să 
identifice clădirile în flăcări. 

Keane Taylor, care renunţase la costumele lui elegante cu 
vestă pentru blugi și cizme de cowboy, a mers la parter să 
răspundă la telefon. Era Ciclistul. 


VP - 276 


— Trebuie să ieșiți de acolo, i-a spus Ciclistul. Părăsiţi ţara cât 
de repede puteți. 

— Ştii că nu putem face asta, zise Taylor. Nu putem pleca fără 
Paul și Bill. 

— Va fi foarte periculos pentru voi. 

Taylor putea auzi la capătul celălalt al firului zgomotul unei 
lupte groaznice. 

— Oricum, unde naiba sunteţi? 

— Lângă bazar, răspunse Ciclistul. Fac cocktailuri Molotov. Au 
adus elicoptere azi-dimineaţă și tocmai ne-am dat seama cum 
putem să le doborâm. Am ars patru tancuri... 

Legătura se întrerupse. 

„Incredibil, se gândi Taylor în timp ce așeza receptorul în 
furcă. În mijlocul unei lupte, el dintr-odată se gândește la noi, 
prietenii lui americani, și ne sună să ne avertizeze. lranienii nu 
vor înceta niciodată să mă surprindă”. 

Urcă din nou pe acoperiș. 

— Uită-te la asta, îi spuse Bill Gayden. 

Gayden, jovialul președinte la EDS World, trecuse și el la 
haine în afara serviciului: nimeni nu mai simula că făcea afaceri. 
Arătă spre o coloană de fum spre est. 

— Dacă aia nu e nenorocita de închisoare Gasr, e destul de 
aproape, zise Taylor. 

— Sună la biroul lui Dadgar de la Ministerul Sănătăţii, îi spuse 
Gayden. Howell ar trebui să fie acolo acum. Zi-i să-i ceară lui 
Dadgar să-i elibereze pe Paul și Bill în custodia ambasadei, 
pentru propria lor siguranţă. Dacă nu-i scoatem afară, vor arde 
de vii. 

e 

John Howell abia se așteptase ca Dadgar să apară. Orașul era 
un câmp de luptă și o investigaţie de corupţie la comanda 
Șahului părea în acele momente un exercițiu academic. Oricum, 
Dadgar era acolo în biroul lui, așteptându-l pe Howell. Și John se 
întreba ce naiba îl mobiliza pe omul acela. Dăruirea? Ura față de 
americani? Teama de un guvern revoluţionar care urma să vină? 
Probabil nu avea să știe niciodată. 

Dadgar îl întrebase pe Howell despre relaţia EDS cu Abolfath 
Mahvi și John îi promisese un dosar complet. Părea că informaţia 
era importantă pentru scopurile misterioase ale lui Dadgar, 
deoarece câteva zile mai târziu el a insistat la Howell pentru 


VP - 277 


dosar, spunând: „Eu pot interoga oamenii de aici și să obţin 
informaţia de care am nevoie”, ceea ce Howell a considerat 
drept o amenințare de a aresta mai mulți directori de la EDS. 

Howell pregătise un dosar de douăsprezece pagini în limba 
engleză, cu o adresă însoţitoare în farsi. Dadgar a citit adresa 
însoţitoare, apoi a vorbit. Abolhasan a tradus: „Dorinţa de a 
ajuta a companiei dumneavoastră pregătește terenul pentru o 
șansă a atitudinii mele față de Chiapparone și Gaylord. Codul 
nostru juridic permite o asemenea indulgență faţă de cei care 
furnizează informaţii”. 

Era caraghios. Puteau să fie cu toţii omorâţi în următoarele 
câteva ore, iar Dadgar încă vorbea despre prevederile aplicabile 
ale codului juridic. 

Abolhasan începu să traducă dosarul cu voce tare în farsi. 
Howell știa că alegerea lui Mahvi ca partener iranian nu a fost 
cea mai inteligentă mișcare pe care a făcut-o EDS vreodată: 
Abolfath a obținut pentru companie primul contract mic în Iran, 
dar ulterior a fost trecut pe lista neagră de către Șah și a cauzat 
probleme în ceea ce privește contractul Ministerului Sănătăţii. 
Totuși, EDS nu avea nimic de ascuns. Intr-adevăr, șeful lui 
Howell, Tom Luce, în înflăcărarea lui de a ridica EDS deasupra 
oricărei suspiciuni, a prezentat detalii ale relaţiei EDS-Mahvi cu 
Comisia Americană de Valori Mobiliare și Burse, astfel încât 
foarte multe din ceea ce era în dosar au fost deja făcute publice. 

Telefonul întrerupse traducerea lui Abolhasan. Dadgar ridică 
receptorul, apoi i-l dădu lui Abolhasan, care a ascultat pentru un 
moment, pe urmă a spus: 

— Este Keane Taylor. 

Un minut mai târziu el a închis și i-a zis lui Howell: 

— Keane este sus pe acoperișul biroului „București”. Spune că 
se aud focuri de armă la închisoarea Gasr. Dacă mulţimea atacă 
închisoarea, Paul și Bill ar putea fi răniți. El a sugerat ca noi să-i 
cerem lui Dadgar să-i predea ambasadei americane. 

— Bine, zise Howell. Spune-i tu. 

Așteptă în timp ce Abolhasan și Dadgar au discutat în farsi. 

În cele din urmă, Abolhasan a precizat: 

— Potrivit legilor noastre, ei trebuie să fie ţinuţi într-o 
închisoare iraniană. El nu are cum să considere că Ambasada 
SUA este o închisoare iraniană. 

Din ce în ce mai nebun. Intreaga ţară se prăbușea și Dadgar 


VP - 278 


încă își consulta registrul de reguli. Howell îi spuse: 

— Intreabă-l cum propune să garanteze pentru siguranța celor 
doi cetăţeni americani care nu au fost acuzaţi de nicio 
infracţiune. 

Răspunsul lui Dadgar a fost: 

— Nu fiţi îngrijoraţi. Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla 
este ca închisoarea să fie ocupată. 

— Dar dacă mulţimea decide să-i atace pe americani? 

— Chiapparone va fi, probabil, în siguranță - ar putea trece 
drept iranian. 

— Grozav, zise Howell. Dar Gaylord? 

Dadgar ridică doar din umeri. 

e 

Rashid plecă de acasă dimineața devreme. 

Părinţii, fratele și sora sa plănuiau să stea înăuntru toată ziua 
și l-au rugat să facă la fel, dar el nu voia să audă. Ştia că va fi 
periculos pe străzi, însă nu se putea ascunde acasă în timp ce 
compatrioţii lui făceau istorie. Pe deasupra, nu uitase 
conversaţia cu Simons. 

El trăia din impuls. Vineri s-a trezit în zori și s-a dus la baza 
aeriană  Farahabad în timpul confruntării dintre ofițerii 
homafaran și loialiștii din Brigada Javadan. Pentru niciun motiv 
deosebit, el a mers la depozitul de armament și a început să 
distribuie puști. După o jumătate de oră s-a plictisit și a plecat. 

In aceeași zi a văzut pentru prima dată un bărbat mort. Era la 
moschee când un șofer de autobuz împușcat de soldaţi a fost 
adus înăuntru. Dintr-un impuls, Rashid a descoperit fața 
cadavrului. O întreagă secţiune a capului îi era distrusă, un 
amestec de sânge și creier: a fost dezgustător. Incidentul a 
părut ca un avertisment, dar Rashid nu era în dispoziţia 
necesară de a lua în seamă avertismente. Străzile erau locurile 
unde se întâmplau lucrurile, iar el trebuia să fie acolo. 

În acea dimineaţă atmosfera era electrizantă. Mulţimile 
mișunau peste tot. Sute de bărbaţi și băieţi erau înarmați cu 
arme automate. Purtând o căciulă simplă englezească și o 
cămașă cu gâtul strâmt, Rashid s-a amestecat printre ei, simțind 
entuziasmul. Orice se putea întâmpla în ziua aceea. 

El se îndrepta în mod imprecis spre biroul „București”; încă 
avea îndatoriri: negocia cu două companii de transport maritim 
să expedieze bunurile evacuaţilor de la EDS înapoi în Statele 


VP - 279 


Unite; și trebuia să le dea de mâncare câinilor și pisicilor 
abandonate. Scenele de pe străzi l-au făcut să se răzgândească. 
Se zvonea că închisoarea Evin fusese atacată noaptea trecută; 
în acea zi ar putea fi rândul închisorii Gasr, unde se aflau Paul și 
Bill. 

Rashid își dorea să aibă o armă automată ca și ceilalți. 

A trecut pe lângă o clădire a armatei care părea că a fost 
invadată de mulţime. Era un bloc cu șase nivele, având un 
depozit de arme și un birou de înregistrare a celor recrutați. 
Rashid era prieten cu Malek, care lucra acolo, și s-a gândit că ar 
putea fi în dificultate. Dacă Malek a venit la muncă în acea 
dimineaţă, probabil că ar purta uniforma - și doar lucrul acela ar 
fi fost suficient ca să fie ucis în ziua aceea. „l-aș putea da lui 
Malek cămașa mea”, se gândi Rashid; și la repezeală intră în 
clădire. 

Își făcu drum prin mulţime la parter Și găsi casa scării. 
Celelalte etaje ale clădirii păreau goale. In timp ce urca, se 
întreba dacă soldații se ascundeau la nivelurile superioare: dacă 
se întâmpla așa, ar putea împușca pe oricine venea. Merse mai 
departe, nepăsător. Urcă până la ultimul etaj. Malek nu era 
acolo; nimeni nu era. Armata abandonase clădirea pentru 
masele de oameni. 

Se întoarse la parter. Mulțimea se adunase în jurul intrării de 
la depozitul de arme din subsol, dar nimeni nu intra. Rashid își 
făcu drum spre intrare și întrebă: 

— E închisă ușa? 

— Ar putea fi închisă cu un exploziv-capcană, răspunse 
cineva. 

Rashid privi spre ușă. Toate gândurile de a merge spre biroul 
„București” îl părăsiseră. Voia să se ducă la închisoarea Gasr și 
dorea să poarte o armă. 

— Nu cred că depozitul ăsta e închis cu un exploziv-capcană, 
zise el și deschise ușa. 

Cobori pe scări. 

Subsolul era format din două încăperi despărțite de o arcadă. 
Locul era slab luminat de bucăţi înguste de geam sus, pe ziduri, 
chiar deasupra nivelului străzii. Podeaua era din plăci de mozaic 
negru. În prima încăpere zări cutii deschise cu muniţie încărcată. 
În a doua văzu mitraliere G3. 

După un minut o parte din mulțimea de sus a coborât după el. 


VP - 280 


El apucă trei mitraliere și un sac de muniţie și plecă. De 
îndată ce ieși din clădire, oamenii l-au asaltat de peste tot, 
cerându-i arme: el le dădu două mitraliere și o parte din muniţie. 

Apoi se îndepărtă, în direcția Pieței Gasr. 

O parte din mulțime a mers cu el. 

Pe drum au fost nevoiţi să treacă de o garnizoană militară. 
Acolo avea loc o altercaţie. O ușă din oțel în zidul înalt din 
cărămidă din jurul garnizoanei fusese doborât, de parcă ar fi 
trecut un tanc prin el, iar zidăria din cărămidă de pe ambele 
părţi se prăbușise. O mașină în flăcări stătea de-a curmezișul 
drumului. 

Rashid ocoli vehiculul incendiat și intră. 

Se trezi într-un complex spaţios. De unde stătea el, un grup 
de oameni trăgea la întâmplare într-o clădire la vreo două sute 
de metri distanţă. Rashid se adăposti după un zid. Oamenii care 
l-au urmat s-au alăturat focului de arme, dar el nu trăgea. 
Nimeni nu avea, de fapt, vreo ţintă. Ei încercau doar să sperie 
soldații din clădire. Era un fel de luptă nostimă. Rashid nu și-a 
imaginat niciodată că revoluţia va fi așa: doar o mulţime 
dezorganizată cu arme pe care abia știa să le folosească, 
rătăcind într-o dimineaţă de duminică, trăgând în ziduri și 
întâmpinând o rezistenţă anemică din partea unor trupe 
invizibile. 

Deodată un bărbat de lângă el căzu mort. 

S-a întâmplat atât de repede: Rashid nici măcar nu l-a văzut 
prăbușindu-se. La un moment dat bărbatul stătea în picioare la 
peste un metru de Rashid, trăgând cu mitraliera; în următoarea 
clipă zăcea întins pe jos cu fruntea distrusă. 

Au cărat cadavrul în afara complexului. Cineva a găsit un 
jeep. Au pus cadavrul în mașină și au plecat. Rashid se întoarse 
la complex. 

Zece minute mai târziu, fără niciun motiv evident, o bucată 
din lemn cu un maiou alb legat de capătul ei a fost fluturată de 
la una dintre ferestrele din clădirea spre care ei trăgeau. Soldații 
capitulaseră. 

Pur și simplu. 

Era un sentiment dezamăgitor, de abandonare totală, de 
resemnare. 

„Aceasta este șansa mea”, chibzui Rashid. 

Era ușor de manipulat oamenii dacă înțelegeai psihologia 


VP - 281 


ființei omenești. Trebuia doar să-i studiezi, să le înţelegi situaţia 
și să-ţi dai seama care erau nevoile lor. Acești oameni, a hotărât 
Rashid, vor emoție și aventură. Pentru prima dată în vieţile lor, 
au arme în mâini: au nevoie de o ţintă, și orice simbolizează 
regimul Șahului va fi suficient. 

Chiar în acele clipe ei stăteau prin preajmă întrebându-se 
unde să meargă în continuare. 

— Ascultaţi! strigă Rashid. 

S-au conformat cu toţii - nu aveau nimic mai bun de făcut. 

— Eu merg spre închisoarea Gasr! 

Cineva aclamă. 

— Oamenii de acolo sunt prizonierii regimului - dacă suntem 
împotriva regimului, ar trebui să-i eliberăm! 

Câțiva oameni își strigară acordul. 

El începu să meargă. 

Ei îl urmară. „E vorba de starea în care sunt ei, se gândi el; îl 
vor urma pe oricine pare că știe încotro se îndreaptă”. 

Incepu cu un grup de doisprezece sau cincisprezece bărbaţi și 
băieți, dar pe măsură ce înainta, grupul creștea; toată lumea 
care nu avea unde să meargă se alătura automat grupului. 

Rashid devenise un lider revoluţionar. 

Nimic nu era imposibil. 

Se opri chiar în faţa Pieței Gasr și se adresă armatei lui: 

— inchisorile trebuie preluate de către popor, exact precum 
secţiile de poliţie și garnizoanele; aceasta este responsabilitatea 
noastră. Sunt oameni în închisoarea Gasr care nu sunt vinovaţi 
de nimic. Ei sunt, pur și simplu, ca noi - fraţii noștri, verișorii 
noștri. Ca și noi, ei vor doar libertatea lor. Dar ei au fost mai 
curajoși decât noi, deoarece e; și-au cerut libertatea în timp ce 
Șahul era aici, și ei au fost aruncaţi în închisoare pentru asta. 
Acum noi îi vom elibera! 

Au aclamat cu toţii. 

El și-a adus aminte de ceva ce spusese Simons și a repetat 
mulţimii: „Închisoarea Gasr este Bastilia noastră!” 

Au aclamat și mai puternic. 

Rashid s-a întors și a alergat în piață. 

Se ascunse în colțul străzii, vizavi de porţile uriașe din oțel de 
la intrarea închisorii. Era deja un grup de oameni proporţionat 
numeric în piaţă, și-a dat el seama; probabil că închisoarea va fi 
atacată în ziua aceea cu sau fără ajutorul său. Insă lucrul 


VP - 282 


important era să-i ajute pe Paul și Bill. 

Ridică arma și trase în aer. 

Mulțimea din piață s-a împrăștiat și a început în mod serios 
schimbul de focuri. 

Incă o dată, rezistenţa era ezitantă. Câteva gărzi au ripostat 
din turnurile pentru arme, de pe ziduri și de la geamurile din 
apropierea porţilor. Din câte putea vedea Rashid, nimeni din 
niciuna dintre părţi nu a fost lovit, încă o dată, bătălia s-a 
încheiat nu cu o bubuitură, ci cu un scâncet: gărzile, pur și 
simplu, au dispărut de pe ziduri, iar împușcăturile au încetat. 

Rashid a așteptat două minute pentru a se asigura că ei au 
plecat, apoi a alergat prin piaţă spre intrarea închisorii. 

Porţile erau încuiate. 

Mulțimea s-a îngrămădit în jur. Cineva a tras cu arma în rafală 
în porţi, încercând să le deschidă. Rashid se gândi: „A văzut 
prea multe filme cu cowboy”. Un alt bărbat a adus o rangă din 
fier de undeva, dar era imposibil să forțeze porţile pentru a se 
deschide. „Am avea nevoie de dinamită”, chibzui Rashid. 

In zidul din cărămidă de lângă porți era o mică fereastră cu 
gratii, prin care un paznic putea vedea afară. Rashid sparse 
geamul cu arma, pe urmă începu să atace zidăria din cărămidă 
în care erau încastrate barele din fier. Bărbatul cu ranga din fier 
l-a ajutat, după aceea încă alţi trei sau patru s-au adunat în jur, 
încercând să desfacă barele din fier cu mâinile, cu țeava 
armelor, și cu orice altceva le venea la îndemână. Curând barele 
din fier ieșiră și căzură pe pământ. 

Rashid se strecură prin fereastră. 

Ajunse înăuntru. 

Orice era posibil. 

Se găsi într-o cameră mică de gardă. Nu erau gărzi. Scoase 
capul afară pe fereastră. Nimeni. 

Se întrebă unde erau ţinute cheile pentru blocul cu celule. 

leşi din acea încăpere și trecu de porţile cele mari spre o altă 
cameră de gardă de cealaltă parte a intrării. Acolo găsi un 
mănunchi mare de chei. 

Se întoarse la porţi. Intercalată într-una dintre ele era o ușă 
mică fixată cu o simplă bară. 

Rashid ridică bara și deschise ușa. 

Mulțimea pătrunse înăuntru. 

Rashid rămase în spate. Le dădea chei fiecărei persoane care 


VP - 283 


dorea să le ia, spunând: 

„Deschideţi fiecare celulă - lăsaţi oamenii să plece!” 

Au dat năvală peste el. Cariera lui ca lider revoluţionar era 
terminată. Își îndeplinise obiectivul. El, Rashid, a condus 
invadarea închisorii Gasr! 

Încă o dată, Rashid făcuse imposibilul. 

În continuare el trebuia să-i găsească pe Paul și Bill printre cei 
unsprezece mii opt sute de arestaţi din închisoare. 

e 

Bill se trezi la ora șase. Totul era liniștit. 

Și-a dat seama cu o oarecare surpriză că dormise bine. Nu se 
așteptase să închidă ochii deloc. Ultimul lucru pe care și-l 
amintea era că stătea întins pe pat și asculta la ceva ce părea 
sunetul venind de afară al unei lupte organizate. „Dacă ești 
suficient de obosit, se gândi el, bănuiesc că poţi dormi oriunde. 
Soldaţii dorm în tranșee. Te obișnuiești. Indiferent cât de 
înspăimântat ai putea fi, în final, corpul tău preia controlul și 
ațipești”. 

Își spuse rugăciunea. 

Se spălă, își perie dinţii, se bărbieri, se îmbrăcă, apoi stătu și 
se uită pe fereastră, așteptând micul dejun, întrebându-se ce 
plănuia EDS pentru acea zi. 

Paul se trezi pe la șapte. Se uită la Bill și îi spuse: 

— Nu ai putut dormi? 

— Sigur că am dormit, răspunse Bill. Sunt treaz de vreo oră 
sau cam așa ceva. 

— Eu nu am dormit bine. Împușcăturile au fost intense cea 
mai mare parte a nopţii, zise Paul, apoi cobori din pat și merse 
la baie. 

Câteva minute mai târziu veni micul dejun: pâine și ceai. 

Bill deschise o doză de suc de portocale care îi fusese adusă 
de Keane Taylor. 

Împușcăturile începură din nou în jurul orei opt. 

Prizonierii își dădeau cu părerea ce s-ar putea întâmpla afară, 
dar nimeni nu avea vreo informaţie concretă. Tot ceea ce 
puteau ei vedea erau elicopterele zburând la orizont, în 
aparenţă împușcând locaţiile rebelilor de la sol. De fiecare dată 
când un elicopter survola închisoarea, Bill se uita după o scară 
mobilă care să cadă din cer în curtea clădirii nr. 8. Așa visa el în 
mod constant cu ochii deschiși. De asemenea, fantaza despre 


VP - 284 


un mic grup de oameni de la EDS, condus de Coburn și de un 
bărbat mai în vârstă, escaladând zidul închisorii cu scări din 
funii; sau o mare forţă de militari americani sosind în ultimul 
minut, asemeni cavaleriei din filmele western, făcând o gaură 
uriașă în zid cu dinamită. A 

De fapt, depășise cu mult faza de a visa cu ochii deschişi. In 
felul lui de a fi liniștit, aparent nepăsător, el a cercetat fiecare 
centimetru din clădire și curte, imaginând cea mai rapidă cale 
de ieșire în diferite circumstanţe posibile. Ştia câte gărzi erau 
acolo și câte mitraliere deţineau ele. Orice s-ar fi putut întâmpla, 
Bill era pregătit. 

Începea să pară că sosise ziua cea mare. 

Gărzile nu își urmau rutina normală. În închisoare totul era 
făcut conform unei proceduri: un prizonier, care nu avea prea 
multe de făcut, observa tiparele și se familiariza repede cu ele. 
În ziua aceea totul era diferit. Gărzile păreau agitate, șoptind pe 
la colţuri, grăbindu-se în toate părțile. Sunetele bătăliei de afară 
deveneau tot mai puternice. Toate acestea petrecându-se, era 
posibil ca ziua aceea să se încheie ca oricare alta? „Am putea 
scăpa, se gândi Bill, sau am putea fi uciși; dar, cu siguranţă, nu 
vom stinge televizorul și nu ne vom întinde pe paturi, ca de 
obicei, diseară”. 

Pe la 10:30 văzu majoritatea ofiţerilor străbătând complexul 
închisorii, îndreptându-se spre nord, ca și cum ar fi mers la o 
întâlnire. S-au grăbit înapoi o jumătate de oră mai târziu. 
Maiorul responsabil de clădirea nr. 8 a intrat în biroul său. A 
apărut câteva minute mai târziu - în haine civile! Ducea un 
pachet fără formă - uniforma lui? - afară din clădire. Privind pe 
fereastră, Bill l-a văzut cum pune pachetul în portbagajul mașinii 
sale, BMW, parcată în afara gardului de la curte, apoi cum urcă 
în mașină și pleacă. 

Ce însemna asta? Vor pleca toţi ofițerii? Așa avea să se 
întâmple - Paul și Bill vor putea, pur și simplu, să iasă afară? 

Prânzul fu adus puţin după miezul zilei. Paul mâncă, dar lui 
Bill nu îi era foame. Împușcăturile păreau foarte aproape în 
acele momente, iar ei puteau auzi strigăte și scandări pe străzi. 

Trei dintre gărzile din clădirea nr. 8 au apărut, brusc, în haine 
civile. 

Acela trebuia să fie sfârșitul. 

Paul și Bill au coborât la parter, pe urmă au mers în curte. 


VP - 285 


Pacienţii cu probleme mintale de la parter păreau cu toţii că 
strigau. Gărzile din turnurile de tragere efectuau foc pe străzile 
de afară: fără îndoială că închisoarea era atacată. 

Erau acestea vești bune sau rele, se întreba Bill. Știau cei de 
la EDS că se întâmpla așa ceva? Ar putea fi aceasta parte din 
planul de salvare al lui Coburn? Nu au mai avut vizitatori de 
două zile. Au plecat cu toţii acasă? Mai erau ei încă în viață? 

Santinela care păzea în mod normal poarta de la curte 
plecase și poarta era deschisă. 

Poarta era deschisă! 

Voiau gărzile ca prizonierii să plece? 

Alte blocuri de celule trebuiau să fie și ele deschise, deoarece 
se vedeau prizonieri și gărzi care alergau prin complex. 
Gloanţțele șuierau printre copaci și ricoșau de clădiri. 

Un glonţ cilindric ateriză la picioarele lui Paul. 

Amândoi s-au uitat cu mirare la el. 

Gărzile din turnuri trăgeau în momentul acela în complex. 

Paul și Bill s-au întors și au alergat înspre clădirea nr. 8. 

Au stat la o fereastră, privind haosul care căpăta proporţii tot 
mai mari în complex. Era ironic: săptămâni întregi nu s-au 
gândit la nimic altceva decât la libertatea lor, și totuși, odată ce 
puteau pleca, ei ezitau. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Paul. 

— Nu știu. E mai periculos aici sau acolo, afară? 

Paul ridică din umeri. 

— Hei, uite-l pe miliardar. 

L-au văzut pe prizonierul cel bogat din clădirea nr. 8 - cel care 
avea o cameră privată și mesele aduse din afară - traversând 
complexul cu doi dintre acoliţii lui. Și-a ras mustaţa deasă, 
răsucită. În locul paltonului din păr de cămilă căptușit cu blană 
de nurcă, purta o cămașă și pantaloni: era dezbrăcat pentru 
acţiune, mergând în haine ușoare, pregătit să se miște rapid. Se 
îndrepta spre nord, departe de porţile închisorii: asta însemna 
că era o ieșire prin spate? 

Gărzile din clădirea nr. 8, toate în haine civile, au traversat 
curtea cea mică și au ieșit pe poartă. 

Toată lumea pleca și, cu toate acestea, Paul și Bill încă ezitau. 

— Vezi motocicleta aia? întrebă Paul. 

— O văd. 

— Am putea să o ștergem cu ea. Eu am condus o motocicletă 


VP - 286 


în trecut. 

— Cum o vom trece peste zid? 

— Oh, da, râse Paul la propria-i absurditate. 

Colegul lui de celulă găsise două genţi mari și începu să-și 
împacheteze hainele. Bill simţea nevoia să plece, pur și simplu, 
să iasă de acolo, indiferent dacă partea aceea era inclusă în 
planul EDS sau nu. Libertatea era atât de aproape. Dar gloanțele 
zburau pe acolo, iar mulţimea care ataca închisoarea putea fi la 
fel de bine antiamericană. În altă ordine de idei, dacă 
autorităţile vor redobândi în vreun fel controlul asupra închisorii, 
Paul și Bill își vor pierde ultima șansă de a scăpa... 

— Mă întreb unde este Gayden acum, nenorocitul ăla, zise 
Paul. Singurul motiv pentru care sunt aici e pentru că el m-a 
trimis în Iran. 

Bill îl privi pe Paul și își dădu seama că glumea doar. 

Pacienţii de la spitalul de la parter au dat buzna afară în curte: 
mai mult ca sigur că cineva le-a deschis ușile. Bill putea auzi o 
agitaţie extraordinară, asemănătoare cu plânsul, din blocul de 
celule al femeilor de pe cealaltă parte a străzii. Erau tot mai 
mulți oameni ieșiţi afară în complex, îngrămădindu-se spre 
intrarea închisorii. Privind în acea direcţie, Bill văzu fum. Paul îl 
observă în aceeași clipă. 

Bill spuse: 

— Dacă vor arde acest loc... 

— Am face mai bine să ieșim. 

Focul înclină balanţa: decizia lor a fost luată. 

Bill privi celula de jur-împrejur. Ei doi aveau foarte puţine 
bunuri personale. Bill se gândi la jurnalul pe care l-a ţinut cu 
loialitate în ultimele patruzeci și trei de zile. Paul scrisese liste 
de lucruri pe care le va face când se va întoarce în State și a 
deslușit, pe o bucată de hârtie, suma pentru noua casă pe care 
o cumpăra Ruthie. Amândoi aveau scrisori dragi de acasă pe 
care le-au citit în repetate rânduri. 

Paul spuse: 

— Probabil că suntem mai în siguranță dacă nu luăm cu noi 
orice arată că suntem americani. 

Bill își luase jurnalul. Insă îl lăsă din nou jos. 

— Ai dreptate, zise el cu reticenţă. 

Își îmbrăcară hainele: Paul purta un impermeabil albastru 
London Fog, iar Bill, un palton cu un guler de blană. 


VP - 287 


Aveau cam două mii de dolari fiecare, bani pe care i-a adus 
Keane Taylor. Paul avea niște țigări. Nu au mai luat nimic 
altceva. 

leșiră din clădire și traversară curtea cea mică, apoi ezitară la 
poartă. Strada era o mare de oameni, asemeni mulţimii care 
pleacă de la un stadion sportiv, mergând și alergând într-o 
singură masă de oameni spre porţile închisorii. 

Paul întinse mâna. 

— Hei, noroc, Bill. 

Bill dădu mâna cu el. 

— Noroc și ţie. 

„Probabil vom muri amândoi în următoarele câteva minute, 
chibzui Bill, cel mai probabil de la un glonț rătăcit. Nu-mi voi 
vedea niciodată copiii cum cresc”, și-a dat el seama cu tristeţe. 
Gândul că Emily va trebui să se descurce de una singură l-a 
înfuriat. 

Suficient de surprinzător, nu simţea deloc teamă. 

Au pășit pe poarta cea mică, iar apoi nu au mai avut timp de 
reflecţie. 

Au fost absorbiți de îmbulzeală, asemeni unor crenguțe 
scăpate într-un râu învolburat. Bill se concentra să stea aproape 
de Paul și să rămână drept, să nu fie călcat în picioare. Incă se 
mai trăgea foarte mult. Un gardian izolat stătea la postul lui și 
părea că ţintea spre mulţime din turnul de tragere. Doi sau trei 
oameni au căzut - unul dintre ei era femeia americancă pe care 
au văzut-o înainte -, dar nu era clar dacă ei au fost împușcați 
sau, pur și simplu, s-au împiedicat. „Nu vreau să mor încă, 
reflectă Bill; am planuri, lucruri pe care vreau să le fac împreună 
cu familia mea, în cariera mea; acesta nu e momentul, nu e 
locul ca să mor; ce cărți groaznice mi-a dat soarta...” 

Au trecut pe lângă clubul ofițerilor, unde s-au întâlnit cu Perot 
cu doar trei săptămâni în urmă - părea că au trecut ani. 
Prizonieri răzbunători îl distrugeau și avariau mașinile de afară 
ale ofiţerilor. Unde era noima în acel lucru? Pentru un moment, 
întreaga scenă păru ireală, asemeni unui vis sau unui coșmar. 

Haosul din jurul intrării principale a închisorii era și mai rău. 
Paul și Bill au dat înapoi și au reușit să se detașeze de mulţime, 
de teamă să nu fie zdrobiţi. Bill și-a adus aminte că unii dintre 
prizonieri fuseseră întemnițați acolo douăzeci și cinci de ani: nu 
era de mirare, după perioada aceea lungă de timp, că atunci 


VP - 288 


când au mirosit libertatea și-au ieșit din minţi. 

Părea că porţile închisorii erau încă închise, deoarece zeci de 
oameni încercau să escaladeze imensul zid exterior. Unii stăteau 
în picioare pe mașini și camioane care au fost împinse lângă zid. 
Alţii se urcau în copaci și se târau în mod riscant de-a lungul 
ramurilor aplecate. Și mai mulţi au rezemat scânduri de zidurile 
din cărămidă și încercau să se cațere pe ele. Câţiva oameni 
ajunseseră în vârful zidului într-un fel sau altul și lăsau în jos 
frânghii și cearceafuri celor dedesubt, dar frânghiile nu erau 
suficient de lungi. 

Paul și Bill stăteau și se uitau, întrebându-se ce să facă. Li s- 
au alăturat câţiva dintre ceilalţi prizonieri străini din clădirea nr. 
8. Unul dintre ei, un neozeelandez, acuzat de trafic de droguri, 
avea un zâmbet mare pe toată faţa, ca și cum se bucura enorm 
de tot ce se întâmpla. Era un fel de exaltare isterică în aer, iar 
Bill a început să se molipsească. „Intr-un fel sau altul, se gândi 
el, vom ieși din nebunia asta în viaţă”. 

Privi în jur. În dreapta porților clădirile ardeau. În stânga, la o 
oarecare distanţă depărtare, a văzut un prizonier iranian făcând 
cu mâna, de parcă ar fi spus: „Pe aici!” Se făcuseră unele lucrări 
de construcţie în acea parte a zidului - o clădire părea că se 
zărea în capătul celălalt - și era o ușă din oţel în zid pentru a 
permite accesul la locaţie. Privind mai îndeaproape, Bill a văzut 
că iranianul care făcea cu mâna a deschis ușa din oțel. 

— Hei, uită-te acolo! zise Bill. 

— Să mergem, îl îndemnă Paul. 

Au alergat într-acolo. Alţi câţiva prizonieri i-au urmat. Au intrat 
pe ușă - și s-au trezit prinși într-un fel de celulă fără uși sau 
geamuri. Se simțea un miros de ciment nou. Uneltele 
constructorilor erau întinse pe jos. Cineva a pus mâna pe o 
cazma și lovit în zid. Betonul proaspăt s-a destrămat repede. Alţi 
doi sau trei oameni li s-au alăturat, izbind în zid cu orice le 
venea la îndemână. Curând gaura s-a făcut suficient de mare: 
și-au aruncat armele și s-au strecurat prin orificiu. 

Se aflau între cele două ziduri ale închisorii. Cel interior, din 
spatele lor, era cel înalt - șapte, zece metri. Cel exterior, care 
stătea între ei și libertate, era înalt doar de trei, cinci metri. 

Un prizonier atletic a reușit să urce pe vârful zidului. Un alt 
bărbat stătea la baza lui și făcea semn. Un al treilea prizonier a 
mers mai departe. Bărbatul de la sol l-a împins în sus, cel de sus 


VP - 289 


trăgea și prizonierul a trecut zidul. 

Atunci totul s-a întâmplat foarte repede. 

Paul și-a luat avânt spre zid. 

Bill era chiar în spatele lui. 

Mintea lui Bill era un gol. Alergă. Simţi cum cineva îl împinge, 
ajutându-l să urce; apoi trăgându-l în sus; pe urmă a ajuns în 
vârf și a sărit. 

A aterizat pe trotuar. 

S-a ridicat în picioare. 

Paul era chiar lângă el. 

„Suntem liberi! se gândi Bill. Suntem liberi!” 

Se simţea de parcă ar fi dansat. 

e 

Coburn puse telefonul jos și anunţă; 

— A fost Majid. Mulțimea a luat cu asalt închisoarea. 

— Bine, zise Simons. l-a spus lui Coburn, mai devreme în acea 
dimineaţă, să-l trimită pe Majid în Piaţa Gasr. 

Simons era foarte liniștit, fu de părere Coburn. Se întâmpla - 
aceasta era ziua cea mare! În sfârșit, puteau ieși din 
apartament, să se pună în mișcare, să-și activeze planurile de a 
ieși din încurcătură. Cu toate acestea, Simons nu arăta semne 
de entuziasm. 

— Ce facem acum? întrebă Coburn. 

— Nimic. Majid este acolo, la fel și Rashid. Dacă cei doi nu pot 
avea grijă de Paul și Bill, noi mai sigur ca dracu' nu vom putea 
avea. Dacă Paul și Bill nu apar până la lăsarea nopţii, vom face 
ceea ce am discutat: tu și Majid ieșiți în oraș cu motocicleta și îi 
căutați. 

— Și între timp? 

— Respectăm planul. Rămânem pe poziţie. Aşteptăm. 

e 

A fost o criză la Ambasada SUA. 

Ambasadorul William Sullivan a primit un apel de urgență 
pentru ajutor din partea generalului Gast, şeful Consiliului 
pentru Asistență Militară, MAAG, al cărui sediu era înconjurat de 
mulțime. Tancurile au fost scoase în afara clădirii și a început 
schimbul de focuri. Gast și ofițerii săi, împreună cu majoritatea 
Statului-Major General iranian erau într-un buncăr sub clădire. 

Sullivan a dat dispoziţie ca fiecare persoană calificată din 
ambasadă să dea telefoane, încercând să-i găsească pe liderii 


VP - 290 


revoluționari care ar putea avea autoritatea de a întrerupe 
acţiunile mulţimii. Telefonul de pe biroul lui Sullivan suna 
constant. În mijlocul crizei el a primit un telefon de la 
subsecretarul Newsom din Washington. 

Newsom suna din Biroul pentru Situaţii de Urgenţă din Casa 
Albă, unde Zbigniew Brzezinski prezida o întâlnire despre Iran. 
El a cerut evaluarea lui Sullivan despre situația actuală din 
Teheran. Sullivan i-a explicat în câteva propoziţii scurte și i-a 
spus că exact în acel moment era preocupat de salvarea vieții 
unui ofițer militar american senior din Iran. 

Câteva minute mai târziu Sullivan a primit un telefon de la un 
oficial al ambasadei care reușise să dea de Ibrahim Yazdi, un 
acolit de-al lui Khomeini. Oficialul îi spunea lui Sullivan că Yazdi 
ar putea ajuta când apelul telefonic ar fi fost anulat și Newsom a 
intrat din nou pe fir. 

Newsom îl chestionă: „Consilierul pe Probleme de Securitate 
Naţională v-a cerut părerea despre posibilitatea unei lovituri de 
stat a armatei iraniene menite să uzurpe guvernul Bakhtiar, 
care, evident, se clatină?” 

Întrebarea era atât de ridicolă, încât Sullivan își pierdu 
cumpătul. 

— Spune-i lui Brzezinski să se ducă naibii, zise el. 

— Acesta nu este un comentariu de foarte mare ajutor, 
replică Newsom. 

— Vreţi să vi se traducă în poloneză? zise Sullivan și închise 
telefonul. 

e 

Pe acoperișul biroului „București”, echipa negociatoare vedea 
incendiile răspândindu-se în cartierele de locuit. Zgomotul 
împușcăturilor se apropia, de asemenea, și de locul unde erau 
ei. 

John Howell și Abolhasan s-au întors de la întâlnirea lor cu 
Dadgar. 

— Ei bine? îl întrebă Gayden pe Howell. Ce a zis nenorocitul? 

— Nu vrea să-i lase să plece. 

— Jigodia. 

Câteva minute după aceea au auzit cu toţii un zgomot care 
suna clar ca un glonţ vâjâind pe lângă ei. Un moment mai târziu 
zgomotul fu perceput din nou. Hotărâră să coboare de pe 
acoperiș. 


VP - 291 


Au mers jos în birouri și au privit de la ferestre. Au început să 
vadă, pe strada din faţă, băieți și bărbați tineri cu arme. Părea 
că mulţimea intrase cu forţa într-un depozit de armament din 
apropiere. Aceasta era prea aproape ca să le ofere confort: 
sosise timpul să abandoneze biroul „București” și să meargă la 
hotelul Hyatt, aflat mai departe în cartierele rezidențiale. 

Au ieșit și au sărit în două mașini, apoi s-au îndreptat spre 
autostrada Shahanshahi cu viteză maximă. Străzile erau ticsite 
și era o atmosferă de carnaval. Oamenii se aplecau afară pe 
geamuri strigând: „Allahu Akbar” Dumnezeu este mare! 
Majoritatea traficului era îndreptat spre centrul orașului, spre 
scena luptelor. Taylor conducea direct printre trei blocaje 
rutiere, dar nimănui nu-i păsa: ei dansau cu toții. 

Au ajuns la Hyatt și s-au adunat în camera de zi din 
apartamentul de pe colț de la etajul al unsprezecelea pe care 
Gayden l-a închiriat pentru Perot. Li s-au alăturat soția lui Rich 
Gallagher, Cathy, și pudelul ei alb, Buffy. 

Gayden aprovizionase apartamentul cu băutură din casele 
abandonate de la evacuaţii EDS, iar în acel moment avea cel 
mai bun bar din Teheran; însă nimeni nu simţea nevoia să bea. 

— Ce facem în continuare? întrebă Gayden. 

Nimeni nu avea vreo idee. 

Gayden a sunat în Dallas, unde era ora șase dimineața. A luat 
legătură cu Tom Walter și i-a spus despre incendii, lupte și puștii 
de pe străzi cu armele lor automate. 

— Asta e tot ce am de raportat, termină el. 

In vorbirea lui înceată, tărăgănată, specifică statului Alabama, 
Walter spuse: 

— În afară de asta e o zi liniștită, nu? 

Au discutat ce vor face dacă liniile telefonice vor cădea. 
Gayden a precizat că va încerca să transmită mesajele prin 
intermediul armatei SUA: Cathy Gallagher a muncit pentru 
armată și s-a gândit că poate duce acest lucru la bun sfârșit. 

Keane Taylor intră în dormitor și se întinse pe pat. Se gândi la 
soția lui, Mary, care locuia în Pittsburgh cu părinţii lui. Mama și 
tatăl lui Taylor erau amândoi trecuţi de optzeci de ani și cu o 
sănătate șubredă. Mary sunase să-l anunţe că mama lui a fost 
dusă de urgenţă la spital: avea probleme cu inima. Mary voia ca 
Taylor să vină acasă. Vorbise cu tatăl său, care a spus în mod 
ambiguu: „Ştii ce ai de făcut”. Era adevărat: Taylor știa că 


VP - 292 


trebuia să rămână acolo. Dar nu era ușor, nici pentru el, nici 
pentru Mary. 

El dormita pe patul lui Gayden când telefonul a sunat. A întins 
mâna spre noptieră și a ridicat receptorul. 

— Alo? zise el somnoros. 

O voce iraniană gâfâindă spuse: 

— Paul și Bill sunt acolo? 

— Ce? întrebă Taylor. Rashid, tu ești? 

— Paul și Bill sunt acolo? repetă Rashid. 

— Nu. Ce vrei să spui? 

— Bine, vin acum, vin acum. 

Rashid închise. 

Taylor cobori din pat și intră în camera de zi. 

— Rashid tocmai a sunat, le-a spus el celorlalți. M-a întrebat 
dacă Paul și Bill sunt aici. 

— Ce-a vrut să spună? zise Gayden. De unde suna? 

— Nu am putut afla altceva de la el. Era foarte emoţionat și 
știi cât de proastă e engleza lui când este într-o stare de 
tensiune. 

— Nu a mai spus și altceva? 

— A zis: „Vin acum”, apoi a închis. 

— La dracu’, exclamă Gayden și se întoarse spre Howell. Dă- 
mi telefonul. 

Howell stătea cu telefonul la ureche, nespunând nimic: ţinea 
deschisă linia spre Dallas. La celălalt capăt, dispecerul de la EDS 
asculta, așteptând să vorbească cineva. Gayden zise: 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu Tom Walter încă o dată, vă rog. 

In timp ce Gayden i-a spus lui Walter despre telefonul lui 
Rashid, Taylor se întreba ce însemna asta. De ce își imagina 
Rashid că Paul și Bill ar putea fi la Hyatt? Ei erau în închisoare - 
nu? 

Câteva minute mai târziu Rashid dădu buzna în cameră, 
murdar, mirosind a fum de armă, cu cartușe G3 căzându-i din 
buzunare, vorbind mult și repede, astfel încât nimeni nu putea 
înţelege un cuvânt. Taylor l-a calmat. În cele din urmă, el spuse: 
„Am atacat închisoarea. Paul și Bill nu erau acolo”. 

e 

Paul și Bill stăteau la baza zidului închisorii și priveau în jur. 

Scena de pe stradă i-a reamintit lui Paul de o paradă din New 
York. În clădirile de apartamente de peste drum de închisoare 


VP - 293 


toată lumea era la ferestre, aclamând și aplaudând în timp ce îi 
urmăreau pe prizonieri cum scăpau. La colțul străzii un 
comerciant vindea fructe la o tarabă. S-a auzit un foc de armă 
nu departe, dar în imediata vecinătate nimeni nu trăgea. Apoi, 
de parcă ar fi vrut să le amintească lui Paul și Bill că nu erau 
încă în afara pericolului, o mașină plină cu revoluționari a trecut 
în mare viteză pe lângă ei, cu armele scoase pe fiecare geam. 

— Să ieșim de aici, zise Paul. 

— Unde mergem? La Ambasada SUA? La Ambasada Franţei? 

— La Hyatt. 

Paul porni la drum, îndreptându-se spre nord. Bill mergea 
puţin în spatele lui, cu gulerul de la haină ridicat și capul aplecat 
pentru a-și ascunde fața palidă, americană. Au ajuns la o 
intersecţie. Era pustie: nicio mașină, niciun om. Au pornit pe 
partea cealaltă a drumului. S-a auzit zgomotul unei împușcături. 

Amândoi s-au ferit și au alergat înapoi, din direcția din care au 
venit. 

Nu avea să fie ușor. 

— Cum ești? întrebă Paul. 

— Încă în viaţă. 

Au mers înapoi și au trecut de închisoare. Scena era aceeași: 
cel puţin autoritățile nu se organizaseră încă suficient pentru a 
începe să-i adune pe fugari. 

Paul se îndreptă spre sud și est printre străduţe, sperând să 
facă un ocol până când putea să meargă din nou spre nord. 
Peste tot erau băieţi, unii de doar treisprezece sau paisprezece 
ani, cu puști automate. La fiecare colț fusese instalat un adăpost 
din saci de nisip, ca și cum străzile erau divizate în teritorii 
tribale. Mai departe, au fost nevoiţi să-și facă loc prin mulţime. 
Oamenii strigau, scandau, aproape isterici. Paul a evitat cu grijă 
să le întâlnească privirea, deoarece nu dorea ca ei să-l observe, 
darămite să-i vorbească - dacă ar fi aflat că existau doi 
americani în rândul lor, ar fi putut deveni ameninţători. 

Revolta era neuniformă: era ca în New York, unde trebuia 
doar să faci câţiva pași și să o iei după colţ ca să găsești peisajul 
districtului complet schimbat. Paul și Bill au mers printr-o zonă 
liniștită cam opt sute de metri, apoi au dat de o zonă de luptă. 
Era o baricadă din mașini răsturnate de-a curmezișul drumului și 
un grup de tineri cu mitraliere împușcând dincolo de baricade 
spre ceea ce părea a fi o tabără militară. Paul se întoarse 


VP - 294 


repede, temător de a nu fi lovit de un glonț rătăcit. 

De fiecare dată când el a încercat să se îndrepte spre nord 
dădea de vreun obstacol. Ei se aflau în acel moment mai 
departe de Hyatt decât atunci când săriseră zidul închisorii. Se 
îndreptau spre sud, iar luptele erau întotdeauna mai puternice 
în sud. 

S-au oprit în afara unei clădiri neterminate. 

— Am putea să ne adăpostim acolo înăuntru și să ne 
ascundem până la căderea nopţii, sugeră Paul. După lăsarea 
întunericului, nimeni nu va observa că ești american. 

— Am putea fi împușcați pentru că suntem afară după alarmă. 

— Crezi că va mai suna alarma? 

Bill dădu din umeri. 

— Ne descurcăm bine până acum, zise Paul. Să mai mergem 
încă puţin. 

Își continuară drumul. 

A durat două ore - două ore de trecut de mulţimi și lupte de 
stradă, și gloanţe rătăcite trase de lunetiști - înainte ca, în cele 
din urmă, ei să o ia spre nord. Apoi peisajul s-a schimbat. 
Focurile de armă au scăzut în intensitate și s-au trezit într-o 
zonă bogată, plină de vile încântătoare. Au văzut un copil pe o 
bicicletă, purtând un tricou pe care scria ceva despre California 
de Sud. 

Paul era obosit. Stătuse în închisoare patruzeci și cinci de zile 
și în majoritatea acelei perioade fusese bolnav: nu mai era 
suficient de puternic încât să meargă pe jos ore întregi. 

— Ce-ai spune dacă facem autostopul? îl întrebă el pe Bill. 

— Haide să încercăm. 

Paul stătea în picioare pe marginea drumului și-i făcu semn 
următoarei mașini care veni înspre ei. (Își aduse aminte să nu 
ridice degetul arătător după modelul american - acesta era un 
gest obscen în Iran.) Mașina se opri. Erau doi bărbaţi iranieni în 
ea. Paul și Bill intrară în spate. 

Paul hotărî să nu menţioneze numele hotelului. 

— Mergem la Tajrish, zise el. 

Aceea era o zonă de bazare din nordul orașului. 

— Vă putem lua pentru o bucată a drumului, spuse șoferul. 

— Mersi. 

Paul le oferi ţigări, pe urmă se așeză pe spate recunoscător și- 
și aprinse una pentru el. 


VP - 295 


lranienii îi lăsară la Kurosh-e-Kabir, la câţiva kilometri sud de 
Tajrish, nu departe de locul unde locuise Paul. Erau pe o stradă 
principală, cu foarte mult trafic și mult mai mulţi oameni în jur. 
Paul hotărî să nu sară în ochi făcând autostopul aici. 

— Am putea să ne refugiem în Misiunea Catolică, sugeră Bill. 

Paul reflectă. Probabil că autorităţile știau că pastorul 
Williams îi vizitase în închisoarea Gasr cu doar două zile în urmă. 

— Misiunea ar putea fi primul loc în care să ne caute Dadgar. 

— Poate. 

— Ar trebui să mergem la Hyatt. 

— Băieţii s-ar putea să nu mai fie acolo. 

— Dar vor fi telefoane, o modalitate de a obţine bilete de 
avion... 

— Și dușuri fierbinţi. 

— Exact. 

Merseră mai departe. 

Deodată o voce strigă: 

— Domnule Paul! Domnule Bill! 

Inima lui Paul se opri. Privi în jur. Văzu o mașină plină de 
oameni trecând încet de-a lungul drumului în spatele lui. I 
recunoscu pe unul dintre pasageri: era un gardian de la 
închisoarea Gasr: se schimbase în haine civile și arăta de parcă 
se alăturase revoluţiei. Zâmbetul lui cel mare părea a spune: 
„Nu spuneţi cine sunt eu, și nici eu nu voi spune cine sunteţi 
voi”. 

Le făcu semn cu mâna, după aceea mașina prinse viteză și 
trecu mai departe. 

Paul și Bill râseră cu un amestec de amuzament și de ușurare. 

O luară pe o stradă liniștită și Paul începu să facă din nou 
autostopul. A stat în picioare pe șosea în timp ce Bill a rămas pe 
trotuar, astfel încât șoferii să creadă că exista un singur bărbat, 
un iranian. 

Un cuplu tânăr a oprit. Paul urcă în mașină și Bill sări înăuntru 
după el. 

— Ne îndreptăm spre nord, zise Paul. 

Femeia se uită la soţul ei. 

Bărbatul spuse: 

— Vă putem duce până la Palatul Niavron. 

— Mulţumesc. 

Mașina se puse în mișcare. 


VP - 296 


Peisajul de pe străzi se schimbă din nou. Puteau auzi mult mai 
multe schimburi de focuri, iar traficul deveni mai greu și mai 
frenetic, toate mașinile claxonând continuu. l-au văzut pe 
cameramanii de la presă și echipele de televiziune stând pe 
capota mașinilor și făcând fotografii. Mulțimea incendia secțiile 
de poliţie din apropierea locului unde locuise Bill. Cuplul iranian 
părea agitat în timp ce mașina înainta centimetru cu centimetru 
prin mulţime: faptul că aveau doi americani în mașina lor putea 
să le creeze probleme în această atmosferă. 

Incepu să se întunece. 

Bill se aplecă în faţă. 

— Măi să fie, se face cam târziu, zise el. Cu siguranţă, ar fi 
drăguţ dacă ne-aţi putea duce la hotelul Hyatt. Am fi fericiţi, știți 
voi, să vă mulțumim și să vă oferim ceva pentru că ne-aţi dus 
acolo. 

— Bine, zise șoferul. 

Nu a întrebat cât. 

Au trecut de Palatul Niavron, reședința de iarnă a Șahului. 
Erau tancuri afară, ca de obicei, dar în acele momente aveau 
steaguri albe legate de antenele lor: capitulaseră revoluţiei. 

Mașina își continuă drumul, dincolo de clădiri avariate și 
cuprinse de flăcări, întoarsă înapoi din când în când de baricade 
stradale. 

În cele din urmă, au zărit hotelul Hyatt. 

— Oh, Doamne, exclamă Paul sentimental. Un hotel american. 

Au mers cu mașina până în curtea închisă din fața hotelului. 

Paul a fost atât de recunoscător, încât i-a dat cuplului iranian 
două sute de dolari. Mașina s-a îndepărtat. Paul și Bill le-au făcut 
cu mâna, apoi au intrat în hotel. 

Deodată Paul își dori să poarte uniforma lui de la EDS formată 
din costumul elegant și cămașă albă, în locul salopetei din 
închisoare și a unui impermeabil murdar. 

Au mers până la recepţie. O clipă mai târziu cineva a ieșit 
dintr-un birou. 

Paul a întrebat de numărul camerei lui Bill Gayden. 

Funcţionarul verifică, pe urmă îi preciză că nu era nimeni cu 
numele acela înregistrat. 

— Dar Bob Young? 

— Nu. 

— Rich Gallagher? 


VP - 297 


— Nu. 

— Jay Coburn? 

— Nu. 

„Am nimerit la hotelul greșit, se gândi Paul. Cum am putut 
face o asemenea greșeală?” 

— Dar John Howell? zise el, amintindu-și de avocat. 

— Da, răspunse funcţionarul, în cele din urmă, și îi dădu 
numărul camerei de la etajul al unsprezecelea. 

Au urcat cu liftul. 

Au găsit camera lui Howell și au bătut la ușă. Nu a răspuns 
nimeni. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Bill. 

— Eu mă cazez, răspunse Paul. Sunt obosit. De ce să nu ne 
cazăm, să luăm masa. Vom suna în State, le spunem că am ieșit 
din închisoare, totul va fi foarte bine. 

— OK. 

Au mers înapoi spre lift. 

e 

Puțin câte puţin, Keane Taylor descâlcea povestea lui Rashid. 

Stătuse chiar în interiorul porţilor închisorii timp de 
aproximativ o oră. Scena era un haos; unsprezece mii de 
oameni încercau să iasă printr-o ușă mică și în panica aia 
femeile și bărbaţii mai bătrâni erau călcaţi în picioare. Rashid 
așteptase, gândindu-se ce le va spune lui Paul și Bill când îi va 
vedea. După o oră potopul de oameni s-a redus la câţiva, iar el a 
tras concluzia că mai toţi oamenii ieșiseră. A început să întrebe: 
„Aţi vazut vreun american?” Cineva i-a răspuns că toți străinii 
fuseseră ţinuţi în clădirea nr. 8. A mers acolo și a găsit-o goală. 
A căutat prin fiecare clădire din complex. Apoi s-a întors la Hyatt 
pe ruta pe care Paul și Bill au luat-o, cel mai probabil. Mergând 
pe jos și făcând și autostopul, i-a căutat pe tot drumul. La Hyatt i 
s-a refuzat intrarea, deoarece încă avea cu el arma. A predat-o 
tânărului care îi era cel mai aproape și a intrat. 

În timp ce își spunea povestea, a sosit Coburn, pregătit să 
meargă să îi caute pe Paul și Bill cu motocicleta lui Majid. Avea o 
cască de protecție cu vizor care îi ascundea faţa albă. 

Rashid se oferi să ia o mașină de la EDS și să meargă pe 
drumul între hotel și închisoare, cercetând încă o dată locul, și 
înapoi înainte ca Jay să-și riște gâtul în mulţime. Taylor îi dădu 
cheile de la o mașină. Rashid și Taylor plecară din apartament și 


VP - 298 


merseră în jos pe coridor. 

Dintr-odată, Rashid ţipă: 

— Am crezut că sunteți morți! 

Și o luă la fugă. Apoi Taylor îi văzu pe Paul și Bill. 

Rashid îi îmbrățișa pe amândoi, zbierând: 

— Nu v-am putut găsi! Nu v-am putut găsi! 

Taylor alergă și îi îmbrăţișă la rândul lui pe Paul și Bill. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! zise el. 

Rashid alergă înapoi în apartamentul lui Gayden, strigând: 

— Paul și Bill sunt aici! Paul și Bill sunt aici! 

O clipă mai târziu Paul și Bill intrară în apartament, și s-a 
dezlănțuit iadul pe pământ. 


VP - 299 


CAPITOLUL ZECE 


1. 


A fost un moment de neuitat. 

Toată lumea ţipa, nimeni nu asculta, și cu toții doreau să-i 
îmbrățișeze pe Paul și Bill în același timp. 

Gayden urla la telefon: 

— Băieţii sunt la noi! Băieţii sunt la noi! Fantastic! Tocmai au 
intrat pe ușă! Fantastic! 

Cineva a ţipat: 

— l-am învins! l-am învins pe nenorociţii ăia! 

— Am reușit! 

— In urechea ta, Dadgar! 

Buffy lătra ca turbatul. 

Paul privi în jur la prietenii lui și și-a dat seama că ei au rămas 
aici în mijlocul unei revoluţii pentru a-i ajuta, și descoperi că îi 
era greu să se exprime. 

Gayden lăsă jos telefonul și veni să dea mâna. Paul, cu lacrimi 
în ochi, îi spuse: 

— Gayden, tocmai te-am scutit de douăsprezece milioane și 
jumătate de dolari - cred că îmi ești dator cu ceva de băut. 

Gayden îi pregăti un whisky sec. 

Paul gustă prima băutură alcoolică după șase săptămâni. 

Gayden zise la telefon: 

— Este cineva care vrea să-ţi vorbească. 

Îi dădu telefonul lui Paul. 

Paul zise: 

— Bună. 

Auzi vocea siropoasă a lui Tom Walter. 

— Salut, amice! 

— Dumnezeule atotputernic! exclamă Paul, simțind o epuizare 
generală și o ușurare. 

— Ne întrebam unde sunteți! 

— Și eu m-am întrebat în ultimele trei luni. 

— Cum aţi ajuns la hotel, Paul? 


VP - 300 


Paul nu avea energia să-i spună lui Walter întreaga poveste. 

— Din fericire, Keane mi-a lăsat foarte mulţi bani într-o zi. 

— Fantastic! La naiba, Paul! Bill e în regulă? 

— Da, e puţin zdruncinat, dar e bine. 

— Cu toții suntem puţin zdruncinaţi. Oh, Doamne. Doamne, e 
bine să te aud. 

O altă voce intră pe fir. 

— Paul, aici Mitch. 

Mitch Hart era un fost președinte al EDS. 

— Mi-am imaginat că luptătorul acela de stradă italian va ieși 
de acolo. 

— Ce face Ruthie? întrebă Paul. 

Răspunse Tom Walter. Probabil că foloseau linia telefonică 
pentru conferințe, bănui Paul. 

— Paul, e foarte bine. Tocmai am vorbit cu ea cu puţin timp în 
urmă. Jean o sună chiar acum, ea e la celălalt telefon. 

— Copiii sunt bine? 

— Da, foarte bine. Doamne, va fi foarte bucuroasă să te audă! 

— Bine, te las să vorbești cu cealaltă jumătate a mea. 

Paul îi dădu telefonul lui Bill. 

În timp ce el vorbea, a sosit un angajat iranian, Gholam. EIl 
auzise de evadarea din închisoare și plecase să-i caute pe Paul 
și Bill pe străzile din jurul închisorii. 

Jay Coburn era îngrijorat de sosirea lui Gholam. Timp de 
câteva minute acolo, Coburn a fost prea copleșit de o bucurie 
însoţită de lacrimi ca să se gândească la orice altceva, dar în 
acele clipe a revenit la rolul său de locotenent al lui Simons. 
Părăsi în liniște apartamentul, găsi o altă ușă deschisă, intră în 
cameră și sună la apartamentul lui Dvoranchik. 

Simons răspunse la telefon. 

— Sunt Jay. Au ajuns aici. 

— Bine. 

— Siguranţa este mult slăbită aici. Folosesc nume la telefon, 
toată lumea rătăcește pe aici, avem angajaţi iranieni care 
intră... 

— Luaţi-vă două camere departe de ceilalţi. Ajungem imediat. 

— Bine. 

Coburn închise. 

Cobori la recepţie și ceru un apartament cu două dormitoare 
la etajul doisprezece. Nu era nicio problemă: hotelul avea sute 


VP - 301 


de camere goale. El a dat un nume fals. Nu i s-a cerut 
pașaportul. 

Se întoarse în apartamentul lui Gayden. 

Câteva minute mai târziu Simons intră și spuse: 

— Închide nenorocitul acela de telefon. 

Bob Young, care ţinea linia deschisă spre Dallas, puse jos 
receptorul. 

Joe Poche intră prin spatele lui Simons și începu să tragă 
perdelele. 

Era incredibil. Deodată Simons preluase conducerea. Gayden, 
președintele EDS World, era persoana mai în vârstă de acolo; și, 
cu o oră în urmă, el i-a spus lui Tom Walter că „Băieţii fericiţi” - 
Simons, Coburn și Poche - păreau inutili și ineficienți; totuși, el 
se lăsa în seama lui Simons fără măcar să se gândească la 
aceasta. 

— Priveşte în jur, Joe, îi spuse Simons lui Poche. 

Coburn știa ce însemna asta. Echipa cercetase hotelul și 
împrejurimile lui în timpul săptămânilor lor de așteptare, iar 
Poche va vedea dacă fuseseră făcute schimbări. 

Sună telefonul, răspunse John Howell. 

— E Abolhasan, zise el celorlalţi, ascultă câteva minute, apoi 
spuse: Rămâneţi pe fir. 

Acoperi pâlnia receptorului cu mâna și vorbi cu Simons: 

— Acesta este un angajat iranian care traduce pentru mine la 
întâlnirile cu Dadgar. Tatăl lui este prieten cu Dadgar. El este 
acasă la tatăl său și tocmai a primit un telefon de la Dadgar. 

În cameră se lăsă tăcerea. Howell repetă pe scurt convorbirea 
lui Dadgar cu Abolhasan: 

— Dadgar a spus: „Ştiai că americanii au ieșit din închisoare?” 
Abolhasan a răspuns: „N-am știut”. Dadgar a adăugat: „la 
legătura cu cei de la EDS și spune-le că dacă îi găsesc pe 
Chiapparone și Gaylord, trebuie să îi predea; sunt dispus să 
renegociez cauţiunea și ar trebui să fie mult mai rezonabilă”. 

Gayden interveni: 

— Dă-l dracului. 

— Bine, zise Simons, pe urmă se adresă lui John: spune-i lui 
Abolhasan să-i transmită lui Dadgar un mesaj, cum că noi îi 
căutăm pe Paul și Bill, dar între timp îl considerăm pe Dadgar 
răspunzător personal de siguranţa lor. 

Howell zâmbi și clătină din cap, după aceea începu să discute 


VP - 302 


cu Abolhasan. 

Simons se întoarse spre Gayden. 

— Sună la ambasada americană. Urlă la ei puţin. l-au aruncat 
pe Paul și Bill în închisoare, acum închisoarea a fost atacată și 
nu știm unde sunt Paul și Bill, însă considerăm că ambasada 
este răspunzătoare de siguranţa lor. Fii convingător. Mai mult ca 
sigur că sunt spioni iranieni la ambasadă - poţi paria că Dadgar 
va primi textul mesajului în câteva minute. 

Gayden merse să găsească un telefon. 

Simons, Coburn și Poche, Paul și Bill se mutară în noul 
apartament pe care Coburn l-a închiriat la etajul de deasupra. 

Jay comandă două fripturi la cină pentru Paul și Bill. Le-a spus 
celor de la room-service să le trimită în apartamentul lui 
Gayden: nu trebuia să fie trafic inutil înăuntru și în afara 
camerelor noi. 

Paul făcu o baie fierbinte. A tânjit după așa ceva. Nu a mai 
făcut baie de șase săptămâni. S-a delectat în cada albă, curată, 
admirând conductele de apă caldă, bucata proaspătă de 
săpun... Nu va mai lua drept sigure asemenea lucruri. Işi spălă 
urmele închisorii Gasr din păr. Îl așteptau haine curate: cineva i- 
a recuperat valiza de la Hilton, unde locuise până când a fost 
arestat. A 

Bill făcu duș. Euforia sa dispăruse. Işi închipuise că s-a 
terminat coșmarul când a intrat în apartamentul lui Gayden, dar, 
treptat, a început să-și dea seama că se afla încă în pericol, nu 
era niciun avion al forţelor aeriene ale SUA care să-l transporte 
acasă cu dublul vitezei sunetului. Mesajul lui Dadgar, prin 
intermediul lui Abolhasan, apariţia lui Simons și noile prevederi 
de securitate - acest apartament, faptul că Poche a tras 
perdelele, mutarea mâncării -, toate l-au făcut să conștientizeze 
că evadarea abia a început. 

In același timp, se bucura de friptura de la cină. 

Simons era încă neliniștit. Hyatt se afla lângă hotelul Evin, 
unde stăteau cei din armata americană, în apropiere de 
închisoarea Evin și de un depozit de muniţie: toate acestea erau 
ţinte firești pentru revoluționari. Telefonul lui Dadgar a fost, de 
asemenea, îngrijorător. Mulţi iranieni știau că oamenii de la EDS 
locuiau la Hyatt: Dadgar putea afla cu ușurință și să trimită 
oameni pentru a-i căuta pe Paul și Bill. 

In timp ce Simons, Coburn și Bill discutau în camera de zi a 


VP - 303 


apartamentului, sună telefonul. 

Simons se uită uluit la aparat. 

Sună din nou. 

— Cine naiba știe că suntem aici? întrebă Simons. 

Coburn dădu din umeri. 

Simons ridică receptorul și spuse: 

— Alo? 

S-a făcut o pauză. 

— Alo? 

Închise. 

— N-a fost nimeni. 

În acel moment Paul intră în pijamale. Simons îl înștiinţă: 

— Schimbă-ţi hainele. Plecăm. 

— De ce? protestă Paul. 

Simons repetă. 

— Schimbă-ţi hainele. Plecăm. 

Paul ridică din umeri și se întoarse în baie. 

Lui Bill îi veni greu să creadă. Din nou deja pe fugă. Oarecum, 
Dadgar rămânea la conducere prin toată violența și haosul 
revoluției. Dar cine lucra pentru el? Gărzile fugiseră din 
închisoare, secţiile de poliție fuseseră incendiate, armata s-a 
predat - cine a mai rămas să îndeplinească ordinele lui Dadgar? 

„Diavolul și toate cetele lui”, se gândi Bill. 

Simons cobori în apartamentul lui Gayden în timp ce Paul se 
îmbrăca. l-a luat pe Gayden și Taylor într-un colţ. 

— Scoatetți-i pe toţi turcii de aici, zise el cu o voce scăzută. 
Scenariul este că Paul și Bill s-au dus la culcare în noaptea asta. 
Veţi veni cu toţii mâine-dimineaţă la locul nostru. Plecaţi la ora 
șapte, ca și cum aţi merge la birou. Nu vă faceți bagaje, nu 
părăsiţi hotelul, nu vă plătiţi cazarea. Joe Poche vă va aștepta 
afară și va găsi el până atunci un drum sigur spre casă. li duc pe 
Paul și Bill acolo acum, dar nu le spuneţi celorlalți până 
dimineață. 

— Bine, încuviință Gayden. 

Simons urcă înapoi pe scări. Paul și Bill erau pregătiţi. Coburn 
și Poche așteptau. Toţi cinci s-au îndreptat spre lift. 

În timp ce coborau, Simons zise: 

— Acum, haide să ieșim de aici ca și cum ar fi cel mai firesc 
lucru. 

Ajunseră la parter. Au traversat holul enorm și au pătruns în 


VP - 304 


curtea din faţă. Cele două Range Roveruri erau parcate acolo. 

In timp ce străbăteau curtea, o mașină mare de culoare 
închisă s-a apropiat și patru sau cinci bărbaţi zdrenţuiţi cu 
mitraliere au sărit din vehicul. 

Coburn murmură: 

— La dracu’. 

Cei cinci americani nu s-au oprit din mers. 

Revoluționarii alergară spre portar. 

Poché deschise ușile primului Range Rover. Paul și Bill săriră 
în mașină. Poche porni motorul și se îndepărtă repede. Simons și 
Coburn au urcat în a doua mașină și i-au urmat. 

Revoluţionarii au intrat în hotel. 

Poche a condus în jos spre autostrada Vanak, ce trecea atât 
pe lângă Hyatt, cât și pe lângă Hilton. Puteau auzi rafalele 
constante de mitraliere dincolo de motorul mașinii. La peste un 
kilometru și jumătate, la intersecţia cu bulevardul Pahlavi lângă 
Hilton, au întâlnit un blocaj rutier. 

Poche opri. Bill se uită în jur. El și Paul trecuseră prin această 
intersecție câteva ore mai devreme, cu acel cuplu iranian care i- 
a adus la Hyatt; dar atunci nu era niciun blocaj rutier, doar o 
mașină incendiată. Însă în acel moment se zăreau câteva mașini 
incendiate și o mulțime de revoluționari înarmaţi cu un amestec 
de arme militare de foc. 

Unul dintre ei s-a apropiat de Range Rover, iar Joe Poche 
cobori geamul. 

— Unde mergeţi? întrebă revoluționarul într-o engleză 
perfectă. 

— La casa soacrei mele din Abbas Abad, răspunse Poche. 

Bill se gândi: „Doamne, ce poveste idioată!” 

Paul se uita într-o parte, ascunzându-și fața. 

Veni un alt revoluţionar și vorbi în farsi. 

Primul bărbat spuse: 

— Aveţi ceva ţigări? 

— Nu, eu nu fumez, zise Poche. 

— Bine, mergeţi mai departe. 

Joe Poche conduse în continuare pe autostrada Shahanshahi. 

Coburn trase a doua mașină mai în faţă, unde stăteau 
revoluționarii. 

— Ești cu ei? l-a întrebat cineva. 

— Da. 


VP - 305 


— Aveţi ceva ţigări? 

— Da. 

Coburn scoase un pachet din buzunar și încercă să scuture 
pachetul ca să scoată o ţigară. Mâinile îi erau nesigure și nu 
putu să scoată niciuna. 

Simons zise: 

— Jay. 

— Da. 

— Dă-le naibii tot pachetul. 

Coburn îi dădu revoluționarului întregul pachet, iar el le făcu 
semn să plece mai departe. 


2. 


Ruthie Chiapparone era în pat, dar trează, la casa lui Nyfeler 
din Dallas când sună telefonul. 

A auzit urme de pași pe hol. Telefonul s-a oprit și vocea lui Jim 
Nyfeler zise: 

— Alo?... Păi, ea doarme. 

— Sunt trează, strigă Ruthie, care cobori din pat, își puse pe 
ea un capot și merse spre hol. 

— E soţia lui Tom Walter, Jean, o anunţă Jim, dându-i 
telefonul. 

Ruthie zise: 

— Bună, Jean. 

— Ruth, am vești bune pentru tine. Băieţii sunt liberi. Au ieșit 
din închisoare. 

— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu! exclamă Ruthie. 

Ea nu se gândea încă la felul în care Paul va ieși din Iran. 

e 

Când Emily Gaylord s-a întors de la biserică, mama ei i-a zis: 

— Tom Walter a sunat din Dallas. l-am spus că vei suna tu 
înapoi. 

Emily smulse telefonul, tastă numărul de la EDS și-l ceru pe 
Walter. 

— Bună, Emily, zise Walter tărăgănat. Paul și Bill au ieșit din 
închisoare. 

— Tom, asta e minunat! 


VP - 306 


— A avut loc o evadare din închisoare. Ei se află în siguranță, 
sunt pe mâini bune. 

— Când vin acasă? 

— Nu suntem încă siguri, dar te vom ţine la curent. 

— Mulţumesc, Tom, zise Emily. Mulţumesc! 

e 

Ross Perot era în pat cu Margot. Telefonul i-a trezit pe 
amândoi. Perot întinse mâna și ridică receptorul. 

— Da? 

— Ross, Tom Walter la telefon. Paul și Bill au ieșit din 
închisoare. 

Dintr-odată Perot se simţi treaz. Se ridică în șezut. 

— Asta este grozav! 

Margot zise somnoroasă: 

— Au ieșit? 

— Da. 

Ea zâmbi. 

— Oh, ce bine! 

Tom Walter spunea: 

— Închisoarea a fost asaltată de revoluționari, iar Paul și Bill 
au ieșit de acolo. 

Mintea lui Perot începea să lucreze. 

— Unde sunt ei acum? 

— La hotel. 

— Asta e periculos, Tom. Simons e acolo? 

— Hmm, când am vorbit cu ei, nu era acolo. 

— Spune-le să-l sune. Taylor știe numărul. Și scoateţi-i din 
hotelul acela! 

— Da, domnule. 

— Sunati pe toată lumea de la birou chiar acum. Voi fi acolo în 
câteva minute. 

— Da, domnule. 

Perot închise. S-a dat jos din pat, a luat în grabă niște haine 
pe el, a sărutat-o pe Margot și a alergat în jos pe scări. A trecut 
prin bucătărie și a ieșit pe ușa din spate. Un om de la pază, 
surprins să-l vadă treaz atât de dimineaţă, a zis: 

— Bună dimineaţa, domnule Perot. 

— 'Neaţa. 

Perot hotărî să ia Jaguarul lui Margot. Sări în mașină și 
conduse grăbit pe alee spre poartă. 


VP - 307 


Timp de șase săptămâni a simţit că trăia într-un aparat de 
făcut floricele de porumb. Încercase totul și nimic nu a 
funcţionat; veștile rele i-au venit din toate direcțiile, nu a obţinut 
niciun progres. Și brusc, în sfârșit, lucrurile se mișcau. 

Țâșni pe Forest Lane, trecând pe roșu și depășind limita de 
viteză. „Să-i extragem din închisoare era partea ușoară, se 
gândi el; acum trebuie să-i scoatem afară din lran. Partea cea 
grea nici măcar nu a început”. 

În următoarele câteva minute întreaga echipă s-a întâlnit la 
sediul EDS de pe Forest Lane: Tom Walter, T.J. Márquez, Merv 
Stauffer, secretara lui Perot, Sally Walther, avocatul Tom Luce și 
Mitch Hart, care - deși nu mai lucra la EDS - a tot încercat să-și 
folosească relaţiile din Partidul Democrat pentru a-i ajuta pe 
Paul și Bill. 

Până atunci, comunicațiile cu echipa de negociere din 
Teheran fuseseră organizate de biroul lui Bill Gayden de la etajul 
cinci, în timp ce la etajul șapte Merv Stauffer se ocupa în tăcere 
de sprijinul și comunicațiile cu echipa ilegală de salvare, vorbind 
codat la telefon. În acel moment cu toţii și-au dat seama că 
Simons era elementul cheie în Teheran și că orice s-ar întâmpla 
în continuare va fi, probabil, ilegal; astfel încât s-au mutat sus în 
biroul lui Stauffer, care era, de asemenea, și mai retras. 

— Voi merge la Washington chiar acum, îi anunţă Perot. Cea 
mai bună speranţă a noastră este încă un avion al forțelor 
aeriene ale SUA care să-i scoată din Teheran. 

Stauffer spuse: 

— Nu știu de zborurile spre Washington de pe DFW 
duminica... 

— Închiriază un avion, zise Perot. 

Stauffer ridică telefonul. 

— Vom avea nevoie de secretare aici douăzeci și patru de ore 
pe zi în următoarele câteva zile, continuă Perot. 

— Mă voi ocupa de asta, îl asigură T.J. 

— Acum, a continuat Ross, armata a promis să ne ajute, dar 
nu ne putem baza pe ea - poate că are treburi mai importante 
de făcut. Cea mai plauzibilă alternativă este ca echipa să iasă cu 
mașina prin Turcia. În acea eventualitate, planul este ca noi să 
ne întâlnim cu ei la graniţă sau, dacă este necesar, să zburăm 
cu avionul în nord-vestul Iranului, ca să-i scoatem de acolo. 
Trebuie să convocăm Echipa de Salvare Turcească. Boulware 


VP - 308 


este deja în Istanbul, Schwebach, Sculley și Davis sunt în State - 
cineva să-i sune și să aranjeze o întâlnire a mea cu cei trei în 
Washington. S-ar putea, de asemenea, să avem nevoie de un 
pilot de elicopter și de un alt pilot pentru un avion ușor, în cazul 
în care dorim să ne strecurăm în Iran. Sally, sun-o pe Margot și 
roag-o să-mi facă valiza, voi avea nevoie de haine de stradă, o 
lanternă, bocanci pentru toate sezoanele, lenjerie de corp 
termică, un sac de dormit și un cort. 

— Da, domnule, zise Sally și părăsi încăperea. 

— Ross, nu cred că e o idee bună, Margot s-ar putea speria, 
spuse T.J. 

Perot își înăbuși un oftat: îi stătea în fire lui T.J. să se 
contrazică. Dar el avea dreptate. 

— Bine, voi merge singur și-mi voi face bagajele. Vino cu 
mine, astfel încât să putem vorbi în timp ce împachetez. 

— Sigur. 

Stauffer puse jos telefonul și spuse: 

— Este un avion Lear care te așteaptă pe Love Field. 

— Bine. 

Perot și T.J}. au coborât la parter și au urcat în mașinile lor. Au 
plecat de la EDS și au luat-o la dreapta pe Forest Lane. Câteva 
secunde mai târziu, T.J. s-a uitat la vitezometru și a văzut că 
avea optzeci la oră, iar Perot, în mașina lui Margot, îl lăsa în 
urmă. 

e 

La terminalul Page din Washington, Perot întâlni doi vechi 
prieteni: Bill Clements, guvernator de Texas și fost secretar 
adjunct al Apărării, și soţia lui, Rita. 

Clements spuse: 

— Bună, Ross! Ce naiba faci în Washington într-o duminică 
după-amiază? 

— Sunt aici cu afaceri, răspunse Perot. 

— Pe bune, în ce scop ești aici cu adevărat? îl iscodi Clements 
cu un zâmbet ștrengăresc. 

— Ai un minut? 

Clements avea un minut. Cei trei s-au așezat și Perot le-a 
relatat soților Clements povestea lui Paul și Bill. 

Când a terminat, Clements a spus: 

— Este un tip cu care trebuie să vorbești. Îţi voi scrie numele 
lui. 


VP - 309 


— Cum voi da de el într-o duminică după-amiază? întrebă 
Perot. 

— La naiba, dau eu de el. 

Cei doi bărbaţi au mers până la un telefon public. Clements a 
introdus o monedă, a sunat la centrala de la Pentagon și s-a 
prezentat. A cerut să i se facă legătura cu reședința unuia dintre 
cei mai în vârstă ofițeri militari din ţară. Apoi a zis: 

— Ross Perot din Texas este alături de mine. El este prieten 
cu mine și un prieten bun al armatei, și vreau să îl ajuţi. 

Îi dădu telefonul lui Perot și se îndepărtă. 

(J 

O jumătate de oră mai târziu Perot era într-o sală de 
operațiuni în subsolul de la Pentagon, înconjurat de terminale de 
calculatoare, vorbind cu șase generali. 

Nu i-a întâlnit niciodată înainte pe vreunul dintre ei, dar a 
simţit că se afla printre prieteni: cu toții știau de campania lui 
pentru prizonierii de război americani din nordul Vietnamului. 

— Vreau să extrag doi oameni din Teheran, le-a spus Perot. Îi 
puteţi scoate cu avionul de acolo? 

— Nu, răspunse unul dintre generali. Suntem prinși în 
Teheran. Baza noastră aeriană, Doshen Toppeh, este în mâinile 
revoluţionarilor. Generalul Gast se află în buncărul de sub sediul 
MAAG, încercuit de mulțime. Și nu avem sistemele de 
comunicații, deoarece liniile telefonice au fost tăiate. 

— Bine, zise Perot, care așteptase răspunsul acela doar pe 
jumătate. Va trebui să fac eu însumi treaba aceasta. 

— E în cealaltă parte a lumii, și are loc o revoluţie, zise un 
general. Nu va fi ușor. 

Perot zâmbi. 

— Îl am pe Bull Simons acolo. 

Se despărțiră. 

— La naiba, Perot! exclamă unul dintre ei. Nu le dai iranienilor 
o șansă egală! 

— Exact, zâmbi Perot forțat. S-ar putea să fie nevoie să merg 
eu însumi acolo cu avionul. Acum, îmi puteţi da o listă cu toate 
aerodromurile dintre Teheran și graniţa turcească? 

— Sigur. 

— Aţi putea vedea dacă vreunul dintre acele aerodromuri sunt 
blocate? 

— Ne putem uita doar la fotografiile din satelit. 


VP - 310 


— Dar radarul? Este cumva vreo modalitate de a zbura acolo 
cu avionul fără să apărem pe ecranele radarelor iranienilor? 

— Sigur. Vă vom aduce o hartă pentru radar la o scară de 150 
de metri. 

— Bine. 

— Altceva? 

„La naiba, chibzui Perot, asta e ca și cum ai merge la 
McDonald's. Ajunge pentru moment”. 

Generalii începură să pună lucrurile în mișcare. 

e 

T.J. Márquez ridică receptorul. Era Perot. 

— Am găsit piloţii, îl anunţă T.J. L-am sunat pe Larry Joseph, 
care a fost șeful Continental Air Services în Vientiane, Laos. Este 
în Washington acum. El i-a găsit pe băieți - Dick Douglas și 
Julian Kanaugh. Ei vor fi în Washington mâine. 

— Asta e grozav, zise Perot. Eu am fost la Pentagon și cei de 
acolo nu pot să-i scoată pe băieți afară cu avionul - sunt prinşi la 
sol în Teheran. Dar am tot felul de hărți și lucruri, deci putem 
zbura fără ajutorul lor. Uite de ce am nevoie: un avion cu 
reacție, capabil să traverseze Atlanticul, cu echipaj complet și 
dotat cu un radio cu bandă laterală unică, așa cum aveam în 
Laos, astfel încât să putem da telefoane din avion. 

— Încep să mă ocup chiar acum, zise T.J. 

— Eu sunt la hotelul Madison. 

— Am priceput. 

T.J. începu să dea telefoane. A luat legătura cu două companii 
de curse charter din Texas: niciuna dintre ele nu avea un avion 
transatlantic. Un operator de la a doua, o companie de avioane 
cu reacție, i-a dat numele Executive Aircraft din Columbus, Ohio. 
Ei nu au putut fi de ajutor și nu cunoșteau pe nimeni care ar fi 
putut să fie. 

T.J. se gândi la Europa. L-a sunat pe care Nilsson, un director 
de la EDS care a lucrat la un proiect pentru Martinair. Nilsson a 
sunat înapoi și a spus că Martinair nu zboară în Iran, dar i-a dat 
numele unei companii elvețiene care ar putea zbura. T.J. a sunat 
în Elveția: compania aceea a încetat să mai zboare în Iran de 
foarte puţin timp. 

T.J. a format numărul lui Harry McKillop, un vicepreședinte de 
la Braniffcare care trăia la Paris. McKillop era plecat. 

T.J. l-a sunat pe Perot și l-a înștiințat că nu a reușit. 


VP - 311 


Perot avea o idee. Părea că își amintea că Sol Rogers, 
președintele Texas State Optical Company din Beaumont, avea 
fie un BAC H1 sau un Boeing 727, nu era sigur care. Nu avea nici 
numărul de telefon. 

T.j}. a sunat la serviciul de informaţii. Numărul nu era 
înregistrat. A sunat-o pe Margot. Ea avea numărul și l-a sunat pe 
Rogers. El își vânduse avionul. 

Rogers cunoştea o anume companie numită Omni 
International, în Washington, care închiria avioane. l-a dat lui T.J. 
numărul de telefon de acasă al președintelui și al 
vicepreședintelui. 

T.J. l-a sunat pe președinte. El era plecat. 

L-a sunat pe vicepreședinte. El era acolo. 

— Aveţi un avion transatlantic? întrebă T.J. 

— Sigur. Avem două. 

T.J. a răsuflat cu ușurare. 

— Avem un 707 și un 727, continuă bărbatul. 

— Unde? 

— Avionul 707 este la Meachem Field din Fort Worth... 

— Păi, asta e chiar aici, zise T.J. Acum spunetți-mi, are radio cu 
bandă laterală unică? 

— Sigur că are. 

Lui T.J. abia îi veni să creadă că avea așa noroc. 

— Avionul acesta are dotări foarte luxoase, preciză 
vicepreședintele. A fost făcut pentru un prinţ din Kuweit care a 
bătut în retragere. 

T.j. nu era interesat de înzestrări. A întrebat de preţ. 
Vicepreședintele a spus că președintele va trebui să ia decizia 
finală. El era plecat în seara aceea, dar T.J. îl putea suna 
dimineaţă la prima oră. 

T.J. a dispus ca avionul să fie verificat de Jeff Heller, un 
vicepreședinte al EDS și fost pilot din Vietnam, și de către doi 
prieteni de-ai lui Heller, unul pilot la American Airlines, celălalt 
inginer de zbor. Heller a raportat că avionul părea a fi în formă 
bună, din câte își puteau ei da seama fără să îl piloteze. Decorul 
era puţin cam demodat, a zis el zâmbind. 

La 7:30 în dimineaţa următoare, T.J. l-a sunat pe președintele 
de la Omni și l-a făcut să iasă de la duș. Președintele vorbise cu 
vicepreședintele și era convins că puteau bate palma. 

— Bun, zise T.J. Dar echipajul, facilităţile de la sol, 


VP - 312 


asigurarea... 

— Noi nu dăm în folosință avioane, zise președintele. Noi le 
închiriem. 

— Care este diferența? 

— Este ca și diferenţa dintre a lua un taxi și a închiria o 
mașină. Avioanele noastre sunt de închiriat. 

— Uitaţi cum stă treaba, noi lucrăm în afaceri cu calculatoare, 
nu știm nimic despre linii aeriene, adăugă T.J. Deși în mod 
normal nu faceţi acest lucru, veți încheia o înţelegere cu noi prin 
care să ne furnizaţi toate materialele suplimentare, echipajul și 
așa mai departe? Vă vom plăti pentru asta. 

— Va fi complicat. Doar asigurarea... 

— Dar o veţi face? 

— Da, o vom face. 

Era complicat, și-a dat seama T.J. pe parcursul zilei. Natura 
neobișnuită a înțelegerii nu era pe placul companiilor de 
asigurări, care și ele urau să fie grăbite. Era greu să-ți dai seama 
cu ce reglementări trebuia să fie de acord EDS, din moment ce 
nu era linie aeriană. Omni a solicitat un depozit de șaizeci de mii 
de dolari într-o filială offshore a unei bănci americane. 
Problemele au fost rezolvate de directorul EDS, Gary Fernandes, 
din Washington și de avocatul EDS, Claude Chappelear, din 
Dallas: contractul, care a fost validat la sfârșitul zilei, a fost o 
demonstraţie de vânzări. Omni a găsit un echipaj în California și 
l-a trimis în Dallas să ia avionul și să zboare la Washington. 

Până luni la miezul nopţii, avionul, echipajul și piloţii de 
rezervă, și restul echipei de salvare erau cu toții în Washington 
cu Ross Perot. 

T.J. făcuse un miracol. 

De aceea a durat atât de mult. 


3. 


Echipa de negociere - Keane Taylor, Bill Gayden, John Howell, 
Bob Young şi Rich Gallagher, cărora li s-au adăugat ulterior 
Rashid, Cathy Gallagher și câinele Buffy - a petrecut noaptea de 
sâmbătă, 11 februarie, la Hyatt. Au dormit puțin. În apropiere, 
mulțimea ataca un depozit de muniție. Părea că o parte din 


VP - 313 


armată se alăturase revoluţiei, deoarece tancurile erau folosite 
în atac. Spre dimineaţă ei au făcut o gaură în zid prin detonare 
și au intrat. De când s-au ivit zorii, un șir ciudat de taxiuri 
portocalii au transportat arme de la depozitul din centru în 
locurile în care luptele erau în continuare crâncene. 

Echipa a ţinut linia spre Dallas deschisă toată noaptea: John 
Howell stătea întins pe canapeaua din camera de zi a lui Gayden 
cu telefonul la ureche. 

Dimineaţa Rashid a plecat devreme. Nu i s-a spus unde 
mergeau ceilalţi - niciun iranian nu trebuia să știe locaţia 
ascunzătorii. 

Ceilalţi și-au făcut geamantanele și le-au lăsat în camerele lor, 
pentru eventualitatea în care le vor putea lua mai târziu. 
Acestea nu faceau parte din instrucțiunile lui Simons, iar el, 
negreșit, nu ar fi fost de acord cu ele, deoarece genţile 
împachetate arătau că oamenii de la EDS nu mai locuiau acolo 
-, dar până dimineaţă au simţit cu toţii că Simons își exagera 
măsurile de siguranţă. Ei s-au adunat în camera de zi a lui 
Gayden câteva minute după termenul-limită de la ora șapte. 
Soții Gallagher aveau câteva genţi și nu arătau, într-adevăr, ca 
și cum ar fi mers la birou. 

În foaier s-au întâlnit cu directorul hotelului. 

— Unde mergeţi? întrebă el neîncrezător. 

— La birou, i-a răspuns Gayden. 

— Nu știți că se duce un război civil acolo, afară? Toată 
noaptea am hrănit revoluționarii din bucătăriile noastre. Au 
întrebat dacă se află americani aici - le-am spus că nu e nimeni 
aici. Trebuie să mergeţi din nou sus și să staţi feriţi de priviri. 

— Viaţa trebuie să meargă mai departe, zise Gayden și 
plecară cu toții. 

Joe Poche aștepta într-un Range Rover, fierbând de nervi în 
tăcere, deoarece ei întârziaseră deja cincisprezece minute și 
avea instrucțiuni de la Simons să se întoarcă la 7:45 cu sau fără 
ei. 

În timp ce mergeau spre mașini, Keane Taylor a văzut un 
funcționar de la hotel intrând cu mașina și parcând. Merse acolo 
să discute cu bărbatul respectiv. 

— Cum sunt străzile? 

— Baraje rutiere peste tot, răspunse funcţionarul. Este unul 
chiar aici, la capătul drumului dinspre hotel. Nu ar trebui să 


VP - 314 


ieșiți. 

— Mulţumesc, zise Taylor. 

Au urcat cu toţii în mașini și au mers după Range Roverul lui 
Poche. Gărzile de la poartă erau ocupate, încercând să 
potrivească muniţia într-un pistol, care nu accepta acel fel de 
muniție, și nu dădeau deloc atenţie celor trei mașini. 

Scena de afară era înfricoșătoare. Multe arme din depozit și- 
au găsit loc în mâinile unor adolescenţi care, probabil, nu au 
manevrat niciodată arme de foc înainte, iar puștii alergau pe 
deal în jos, ţipând și fluturând armele și sărind în mașini pentru 
a porni cu mare viteză pe autostradă, trăgând în aer. 

Joe Poche s-a îndreptat spre nord pe bulevardul Shahanshahi, 
urmând o rută ocolitoare pentru a evita blocajele rutiere. La 
intersecția cu Pahlavi erau rămășitele unei baricade - mașini 
arse și trunchiuri de copaci de-a curmezișul drumului -, dar 
oamenii care supravegheau blocajul rutier  sărbătoreau, 
scandând lozinci și trăgând în aer, iar trei mașini au trecut chiar 
prin baricadă. 

Pe măsură ce se apropiau de ascunzătoare, au pătruns într-o 
zonă relativ liniștită. Au luat-o pe o alee îngustă, apoi, jumătate 
de stradă mai în jos, au intrat pe porţi într-o grădină împrejmuită 
de ziduri cu o piscină goală. Casa lui Dvoranchik era jumătatea 
de la parter a unui duplex, cu proprietăreasa locuind la etaj. Au 
intrat cu toții. 

e 

În timpul zilei de luni, Dadgar a continuat să-i caute pe Paul și 
Bill. 

Bill Gayden a sunat la biroul „București”, în vreme ce un grup 
de angajați de bază format din iranieni loiali a continuat să dea 
telefoane. Gayden a aflat că oamenii lui Dadgar au sunat de 
două ori, vorbind cu două secretare diferite și au întrebat unde îi 
puteau găsi pe domnul Chiapparone și domnul Gaylord. Prima 
secretară a spus că nu știa numele vreunuia dintre americani, 
ceea ce era o minciună curajoasă - lucrase pentru EDS patru ani 
și știa pe toată lumea. A doua secretară a zis: 

— Va trebui să vorbiţi cu domnul Lloyd Briggs, care este 
responsabil de acest departament. 

— Unde este el? 

— E plecat din ţară. 

— Atunci, cine conduce departamentul în lipsa lui? 


VP - 315 


— Domnul Keane Taylor. 

— Daţi-mi-l la telefon. 

— Nu este aici chiar acum. 

Fetele, Dumnezeu să le binecuvânteze, i-au expediat pe 
oamenii lui Dadgar. 

Rich Gallagher păstra legătura cu prietenii lui din armată 
(Cathy lucra drept secretară a unui colonel). El a sunat la hotelul 
Evin, unde locuia majoritatea celor din armată, și a aflat că 
„revoluţionarii” au plecat atât la Evin, cât și la Hyatt arătând 
fotografii ale celor doi americani pe care îi căutau. 

Tenacitatea lui Dadgar era aproape incredibilă. 

Simons a hotărât că nu puteau sta la casa Dvoranchik mai 
mult de patruzeci și opt de ore. E 

Planul de evadare a fost conceput pentru cinci oameni. Intre 
timp, erau zece bărbaţi, o femeie și un câine. 

Aveau doar două Range Roveruri. O mașină obișnuită nu ar fi 
mers pe drumurile acelea de munte, mai ales în zăpadă. Mai 
aveau nevoie de un alt Range Rover. Coburn l-a sunat pe Majid 
și l-a rugat să încerce să găsească unul. 

Câinele îl îngrijora pe Simons. Rich Gallagher plănuia să îl 
ducă pe Buffy într-un rucsac. Dacă trebuia să meargă pe jos sau 
călare prin munţi pentru a traversa graniţa, un singur lătrat 
scurt îi putea ucide pe toți, iar Buffy lătra la orice. Simons le-a 
spus lui Coburn și Taylor: 

— Vreau ca voi doi să scăpați de nenorocitul ăla de câine. 

— OK, zise Coburn. Poate mă ofer să îl scot la plimbare, apoi îi 
dau, pur și simplu, drumul. 

— Nu, replică Simons. Când zic să scăpaţi de el, mă refer să 
scăpaţi permanent. A 

Cathy era cea mai mare problemă. In acea seară s-a simţit 
rău - „probleme de-ale femeilor!”, a explicat Rich. El spera că o 
zi în pat o va întrema; însă Simons nu era optimist. Turba de 
nervi la ambasadă. 

— Sunt atât de multe modalităţi prin care Departamentul de 
Stat ar putea să scoată pe cineva din ţară și să-i protejeze dacă 
vor, zise el. 

— Puneţi-i într-o cutie, expediaţi-i ca marfă... dacă ar fi 
interesaţi, s-ar face foarte repede, a precizat Simons. 

Bill începu să se simtă ca și cum el ar fi fost cauza tuturor 
problemelor. 


VP - 316 


— Cred că e o nebunie pentru nouă oameni să-și riște vieţile 
de dragul a doi oameni, zise el. Dacă eu și Paul nu am fi aici, 
niciunul dintre voi nu ar fi în vreun pericol. Aţi putea, pur și 
simplu, să așteptați aici până când sunt reluate zborurile. Poate 
că eu și Paul ar trebui să ne aruncăm la mila Ambasadei SUA. 

Simons spuse: 

— Dar dacă voi doi ieșiţi, apoi Dadgar decide să ia alţi 
ostatici? 

„Oricum, se gândi Coburn, Simons nu îi va slăbi pe aceștia doi 
din priviri acum, nu până nu se întorc în SUA”. 

Soneria de la poarta de la stradă sună și toată lumea 
încremeni. 

— Treceţi în dormitoare, dar repede, șuieră Simons. 

Coburn merse la geam. Proprietăreasa mai credea că doar doi 
oameni locuiau acolo, Coburn și Poche - ea nu l-a văzut 
niciodată pe Simons -, și nici ea, nici altcineva nu trebuiau să 
știe că în momentul acela se aflau unsprezece oameni în casă. 

In timp ce Coburn privea, ea a străbătut curtea și a deschis 
poarta. A stat acolo câteva minute, vorbind cu cineva pe care 
Coburn nu-l putea vedea, pe urmă a închis poarta și a venit 
înapoi singură. 

Când a auzit ușa trântindu-se la etaj, ea strigă „Alarmă falsă”. 

S-au pregătit cu toţii pentru călătorie prădând casa 
Dvoranchik de haine călduroase. Paul reflectă: „Toni Dvoranchik 
ar muri de rușine dacă ar ști de toți acești bărbaţi scotocindu-i 
prin sertare”. Au sfârșit printr-o asortare ciudată de pălării care 
nu li se potriveau, haine și pulovere. 

După aceea nu au mai avut nimic de făcut decât să aștepte: 
să aștepte ca Majid să găsească un alt Range Rover, să aștepte 
să se însănătoșească soţia lui Gallagher și să-l aștepte pe Perot 
să organizeze Echipa de Salvare Turcească. 

S-au uitat la câteva meciuri vechi de fotbal la un video 
Betamax. Paul a jucat remi cu Gayden. Câinele îi enerva pe toți, 
dar Coburn a decis să nu-i taie gâtul până în ultimul moment, în 
cazul în care s-ar fi produs o schimbare de plan și putea fi 
salvat. John Howell citea The Deep, de Peter Benchley: a văzut o 
parte din adaptarea cinematografică a cărţii în zborul spre 
Teheran și a ratat sfârșitul, deoarece avionul a aterizat înainte 
ca filmul să se termine, iar el nu a reușit să-și dea seama care 
erau băieţii buni și care cei răi. Simons spuse: 


VP - 317 


— Cei care doresc să bea pot face acest lucru, însă, dacă 
trebuie să ne mișcăm repede, vom fi mult mai bine fără alcool în 
organism. 

Oricum, în ciuda acestei avertizări, atât Gayden, cât și 
Gallagher și-au amestecat pe ascuns Drambuie în cafea. Soneria 
a sunat încă o dată și ei au trecut cu toţii prin aceeași rutină. 
Dar din nou era pentru proprietăreasă. 

Erau cu toții, în mod remarcabil, bine dispuși, având în vedere 
cât de mulţi dintre ei stăteau înghesuiți în camera de zi și în trei 
dormitoare ale locului aceluia. Singurul care putea să se 
enerveze - după toate probabilitățile - era Keane Taylor. El și 
Paul au gătit o cină copioasă pentru fiecare, aproape golind 
frigiderul, însă, până când Taylor intră din bucătărie, ceilalți au 
mâncat deja fiecare bucăţică și nu a mai rămas nimic pentru el. 
l-a blestemat pe toți fără menajamente, spunându-le că erau o 
grămadă de porci lacomi. Ei au râs cu toţii, așa cum făceau 
întotdeauna când se enerva Taylor. 

În timpul nopţii s-a enervat din nou. Dormea pe podea lângă 
Coburn, iar Jay sforăia. Zgomotul era atât de îngrozitor, încât 
Taylor nu putea dormi. Nu putea nici măcar să-l trezească pe 
Coburn ca să-i spună să înceteze să mai sforăie, și lucrul acela îl 
enerva și mai mult. 

e 

Ningea în Washington în noaptea aceea. Ross Perot era obosit 
și tensionat. 

Cu Mitch Hart, a petrecut cea mai mare parte a zilei făcând un 
ultim efort de a convinge guvernul să-i scoată pe oamenii lui cu 
avionul din Teheran. Se întâlnise cu subsecretarul David 
Newsom de la Departamentul de Stat, Thomas V. Bear de la 
Casa Albă și Mark Ginsberg, un consilier tânăr de-al lui Carter, a 
cărui datorie era să stabilească legătura între Casa Albă și 
Departamentul de Stat. Se străduiau pe cât posibil pentru a 
pregăti zborul afară din Teheran în cazul celor o mie de 
americani rămași și nu intenționau să-și facă planuri deosebite 
vizavi de Ross Perot. 

Resemnat faţă de plecarea în Turcia, Perot a mers la un 
magazin cu obiecte sportive și și-a cumpărat haine pentru 
vreme rece. Avionul 707 închiriat a sosit din Dallas, iar Pat 
Sculley a sunat de la aeroportul Dulles să anunțe că au 
intervenit unele probleme tehnice în timpul zborului: dispozitivul 


VP - 318 


de recepție-transmisie automată și sistemul de navigaţie prin 
inerție nu funcționau corespunzător, motorul numărul unu 
folosea ulei la dublul frecvenţei normale, era oxigen insuficient 
la bord pentru utilizarea în cabină, nu existau cauciucuri de 
rezervă, iar supapele rezervorului de apă erau înţepenite. 

În timp ce mecanicii lucrau la avion, Perot stătea la hotelul 
Madison cu Mort Meyerson, un vicepreședinte al EDS. 

La EDS era un grup special format din asociaţii lui Perot, 
oameni cum ar fi T.J}. Márquez și Merv Stauffer, la care a apelat 
pentru ajutor în probleme neincluse în afacerea de zi cu zi cu 
programe de calculator: misiuni precum Campania pentru 
prizonierii de război, Războiul din Texas împotriva Drogurilor și 
Operaţiunea de salvare a lui Paul și Bill. Deși Meyerson nu se 
implica în proiectele speciale ale lui Perot, el era pe deplin 
informat despre planul echipei de salvare și i-a dat 
binecuvântarea lui: îi cunoștea bine pe Paul și Bill, deoarece a 
lucrat alături de ei în anii de început ca inginer de sistem. Din 
motive de afaceri, el era omul de seamă al lui Perot și va deveni 
în curând președinte al EDS. (Perot va continua să fie președinte 
al consiliului.) 

Perot și Meyerson discutau în acea noapte afaceri, revizuind 
fiecare dintre proiectele și problemele actuale de la EDS. 
Amândoi știau, deși niciunul nu spunea acest lucru, că motivul 
conferinţei era că Perot ar putea să nu se întoarcă niciodată din 
Turcia. 

În anumite privinţe, cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi, ca de la 
cer la pământ. Bunicul lui Meyerson era un evreu rus care 
economisise timp de doi ani pentru a-și cumpăra bilet de tren 
din New York până în Texas. Interesele lui Meyerson variau de la 
gimnastică la arte: el juca handbal, se implica în activităţile 
Orchestrei Simfonice din Dallas și era el însuși un bun pianist. 
Pentru a râde pe seama lui Perot și a „vulturilor” lui, Meyerson îi 
numea pe propriii colegi apropiaţi „broaștele râioase ale lui 
Meyerson”. Dar, în multe privinţe, el îi semăna lui Perot, un om 
de afaceri creativ și îndrăzneţ, ale cărui idei temerare deseori 
speriau directorii executivi mai convenţionali din cadrul EDS. 
Perot dăduse indicaţii ca, în cazul în care va păţi ceva în timpul 
operaţiunii de evacuare, toate proiectele lui să fie preluate de 
Meyerson. EDS va continua să fie condusă de un lider, nu de 
către un birocrat. 


VP - 319 


În timp ce discuta afaceri și se îngrijora de avion, și era foarte 
furios pe Departamentul de Stat, grija cea mai adâncă a lui 
Perot era faţă de mama lui. Lulu May Perot se stingea repede și 
Perot voia să fie cu ea. Dacă ar fi ca ea să moară în timp ce el 
era în Turcia, nu ar mai vedea-o niciodată, iar lucrul acesta i-ar 
frânge inima. 

Meyerson știa ce era în mintea lui. Întrerupse discuţia ca să 
spună: 

— Ross, ce-ar fi să merg eu? 

— La ce te referi? 

— De ce nu zbor eu în Turcia în locul tău? Ti-ai dus la 
îndeplinire partea - ai mers în Iran. Nu e nimic din ceea ce poţi 
face tu care să nu pot eu face în Turcia. Și tu vrei să stai cu 
mama ta. 

Perot a fost impresionat. „Meyerson nu trebuia să spună 
lucrul ăsta”, se gândi el. 

— Dacă vrei... 

Era tentat. 

— Asta e ceva la care, cu siguranţă, trebuie să reflectez. Lasă- 
mi timp de gândire. 

Ross nu era sigur că avea dreptul de a-l lăsa pe Meyerson să 
facă lucrul acesta în locul lui. 

— Să vedem ce cred ceilalţi. 

Ridică receptorul, sună în Dallas și vorbi cu T.J. Márquez. 

— Meyerson s-a oferit să plece în Turcia în locul meu, îi spuse 
el lui T.J. Care e reacţia ta la propunerea asta? 

— Este cea mai rea idee din lume, zise T.J. Ai fost apropiat de 
acest proiect de la început și nu ar fi cu putinţă să-i spui lui 
Meyerson tot ceea ce urmează să afle în câteva ore. Il cunoști 
pe Simons, știi cum funcţionează mintea lui - Meyerson nu știe. 
În plus, Simons nu-l cunoaște pe vicepreședintele EDS - și ești 
conștient de ceea ce simte Simons despre încrederea în oamenii 
pe care nu-i cunoaște. Ei bine, el nu va avea încredere în ei, asta 
este atitudinea lui. 

— Ai dreptate, zise Perot. Această opţiune nu trebuie luată în 
considerare. 

Închise. 

— Meyerson, cu siguranţă, apreciez oferta ta, dar eu plec în 
Turcia. 

— Cum spui tu. 


VP - 320 


Câteva minute mai târziu, Meyerson plecă, pentru a se 
întoarce în Dallas în avionul Lear închiriat. Perot sună din nou la 
EDS și vorbi cu Merv Stauffer. 

— Acum, vreau ca voi, băieţi, să lucraţi în schimburi și să și 
dormiţi, zise Perot. Nu doresc să vorbesc cu o adunătură de 
zombi acolo. 

— Da, domnule! 

Perot își urmă propriul sfat și merse la culcare. 

e 

Telefonul îl trezi la două dimineața. Era Pat Sculley, care suna 
de la aeroport: problemele mecanice ale avionului erau 
rezolvate. 

Perot a luat un taxi spre aeroportul Dulles. A fost o cursă care- 
i făcu părul măciucă, pe o distanță de aproape cincizeci de 
kilometri pe drumuri înghețate. 

Echipa de Salvare Turcească era reunită: Perot, Pat Sculley și 
Jim Schwebach - „duo-ul mortal” -, tânărul Ron Davis, echipajul 
avionului 707, și doi piloți în plus: Dick Douglas și Julian Scratch? 
Kanaugh. Dar avionul nu era reparat. Avea nevoie de o piesă de 
schimb de negăsit în Washington. Gary Fernandes - directorul 
EDS care lucrase la contractul de închiriere pentru avion - avea 
un prieten responsabil de suportul de la sol pentru una dintre 
liniile aeriene din aeroportul LaGuardia: el a sunat un prieten, iar 
prietenul s-a dat jos din pat, a găsit piesa lipsă și a trimis-o prin 
avion la Washington. Între timp, Perot s-a întins pe o bancă în 
terminal și a dormit încă două ore. 

S-au îmbarcat la ora șase dimineaţa. Perot examină cu uimire 
interiorul avionului. Avea un dormitor cu un pat de dimensiuni 
foarte mari, trei baruri, un sistem sofisticat hi-fi, un televizor și 
un birou cu telefon. Erau covoare din pluș, tapiţerii din velur și 
pereţi de catifea. 

— Arată ca o casă de toleranță persană, zise Perot, deși nu 
văzuse niciodată o casă de toleranță persană. 

Avionul decolă. Dick Douglas și „Zgârietură” Kanaugh s-au 
ghemuit imediat în pat și s-au culcat. Perot a încercat să le 
urmeze exemplul: avea înainte șaisprezece ore în care să nu 
facă nimic. În timp ce avionul se îndrepta spre Oceanul Atlantic, 
se întrebă din nou dacă proceda corect. 

Ar fi putut, la urma urmei, să-i lase pe Paul și Bill să-și asume 


8 Zgărietură (engl.) (n.red.). 
VP - 321 


riscurile în Teheran. Nimeni nu l-ar fi condamnat: era sarcina 
guvernului să-i salveze. Într-adevăr, ambasada ar putea fi 
capabilă chiar și în momentele acelea să îi scoată teferi din Iran. 

Pe de altă parte, Dadgar ar putea să-i preia și să-i arunce în 
închisoare pentru douăzeci de ani - și ambasada, având în 
vedere performanţele anterioare, s-ar putea să nu îi apere. Și ce 
ar face revoluționarii dacă e; pun mâna pe Paul și Bill? l-ar linșa? 

Nu, Perot nu-și putea lăsa oamenii să-și asume riscul - el nu 
proceda așa. Paul și Bill erau responsabilitatea /u;, nu avea 
nevoie de mama lui ca să-i spună acest lucru. Problema era că 
el punea mai mulţi oameni în pericol. În loc să aibă doi oameni 
care se ascundeau în Teheran, el avea unsprezece angajaţi pe 
fugă în sălbăticia din nord-vestul Iranului, și alți patru, plus doi 
piloţi, care îi căutau. Dacă lucrurile s-ar termina prost - și cineva 
ar fi ucis -, lumea ar privi tot lucrul acesta ca pe o aventură 
nesăbuită a unui om care credea că încă trăia în Vestul Sălbatic, 
își imagina titlurile de pe prima pagină a ziarelor: TENTATIVA 
MILIONARULUI TEXAN DE SALVARE DIN IRAN SE SFÂRȘEȘTE CU 
MOARTEA... 

„Să presupunem că îl pierdem pe Coburn, se gândi el; ce îi voi 
spune soţiei sale? Lui Liz s-ar putea să i se pară greu de înțeles 
de ce am riscat viața a șaptesprezece oameni pentru a câștiga 
libertatea a doi oameni”. 

Ross nu a încălcat niciodată legea în viaţa lui și în acele 
momente era implicat în atât de multe activităţi ilegale majore, 
încât nu le putea număra. 

Își scoase toate acele gânduri din minte. Decizia era luată. 
„Dacă treci prin viață gândindu-te la lucrurile rele care se pot 
întâmpla, în curând te convingi să nu mai faci nimic. 
Concentrează-te asupra problemelor care pot fi rezolvate. 
Zarurile sunt pe masă și roata se învârtește. Ultimul joc a 
început”, reflectă Perot. 


4. 


Marţi Ambasada SUA a anunțat că zborurile de evacuare 
pentru toți americanii din Teheran se vor efectua la sfârșitul 
săptămânii următoare. 


VP - 322 


Simons i-a chemat pe Coburn și Poche într-unul dintre 
dormitoarele casei lui Dvoranchik și a închis ușa. 

— Anunţul ne rezolvă câteva dintre problemele noastre, zise 
el. Vreau să împart oamenii în această etapă a jocului. O parte 
poate merge cu zborul de evacuare al ambasadei, lăsând un 
grup ușor de mânuit pentru călătoria pe teren. 

Coburn și Poche au fost de acord. 

— Evident, Paul și Bill vor trebui să plece pe uscat, adăugă 
Simons. Doi dintre noi trei trebuie să mergem cu ei: unul să-i 
escorteze peste munţi și celălalt să traverseze graniţa în mod 
legal și să-l întâlnească pe Boulware. Vom avea nevoie de un 
șofer iranian pentru fiecare dintre cele două Range Roveruri. 
Asta înseamnă că ne rămân două locuri libere. Cine le ia? Nu 
Cathy - îi va fi mult mai bine cu zborul ambasadei. 

— Rich va vrea să meargă cu ea, zise Coburn. 

— Și nenorocitul ăla de câine, adăugă Simons. 

„Viaţa lui Buffy este salvată 1, se gândi Coburn, destul de 
bucuros. 

Simons spuse: 

— li avem pe Keane Taylor, John Howell, Bob Young și Bill 
Gayden. Uitaţi care este problema: Dadgar s-ar putea să ridice 
oameni de la aeroport și vom sfârși înapoi de unde am început - 
cu oameni de la EDS în închisoare. Cine este cel mai mult supus 
riscului? 

— Gayden, răspunse Coburn. El este președinte al EDS World. 
Ca ostatic, s-ar descurca mai bine decât Paul și Bill. De fapt, 
când Dadgar l-a arestat pe Bill Gay/ord, ne-am întrebat dacă era 
o greșeală, iar el îl voia, de fapt, pe Bill Gayden, dar a făcut o 
confuzie din cauza asemănării numelor. 

— Atunci, Gayden vine cu noi pe uscat, cu Paul și Bill. 

— John Howell nu este nici măcar angajat de EDS. lar el este 
avocat. Ar trebui să fie în regulă. 

— Howell pleacă, până la urmă, cu avionul. 

— Bob Young este angajatul EDS din Kuweit, nu din lran. Dacă 
Dadgar are o listă cu numele angajaţilor de la EDS, Young nu va 
fi pe ea. 

— Young zboară, Taylor conduce. Acum, unul dintre noi 
trebuie să plece cu zborul de evacuare cu Echipa Legală. Joe, 
acela ești tu. Ai stat mai retras decât Jay. El a fost pe străzi, la 
întâlnirile de la Hyatt - în timp ce despre tine nimeni nu știe că 


VP - 323 


ești aici. 

— Bine, zise Poche. 

— Deci Echipa Legală este formată din cei doi Gallagher, Bob 
Young și John Howell, condusă de Joe. Echipa llegală este 
formată din subsemnatul, Jay, Keane Taylor, Bill Gayden, Paul, 
Bill și doi șoferi iranieni. Să mergem să le spunem. ` 

S-au dus în camera de zi și i-au rugat pe toți să se așeze. In 
timp ce Simons vorbea, Coburn admira cum Arthur își anunţa 
decizia într-o asemenea manieră, încât ei toți au crezut că li se 
cereau părerile mai degrabă decât li se spunea ce să facă. 

Au existat unele discuţii referitoare la cine ar trebui să fie în 
fiecare echipă - atât John Howell, cât și Bob Young ar fi preferat 
să fie în Echipa legală, simțindu-se vulnerabili în faţa arestului 
din partea lui Dadgar -, dar, în cele din urmă, au ajuns cu toţii la 
decizia luată deja de Simons. 

— Echipa Legală poate la fel de bine să se mute în complexul 
ambasadei cât de curând posibil, zise Simons. Gayden și Joe 
Poche au plecat să-l găsească pe Lou Goelz, consulul general, și 
să discute cu el despre asta. 

Echipa llegală urma să plece a doua zi dimineaţă. 

Coburn trebuia să organizeze șoferii iranieni. Aceștia ar fi 
trebuit să fie Majid și verișorul său, profesorul, dar acesta din 
urmă era în Rezaiyeh și nu putea ajunge în Teheran, astfel încât 
Coburn a trebuit să-i găsească un înlocuitor: a decis să fie 
Seyyed, un tânăr inginer de sistem iranian, precum Rashid și 
Ciclistul, însă dintr-o familie mult mai bogată: rudele lui au avut 
poziții înalte în politică, în armată sub conducerea Șahului. 

Seyyed a fost educat în Anglia și vorbea cu accent britanic. 
Cel mai mare atu al său, din punctul de vedere al lui Coburn, era 
că provenea din nord-vest, deci cunoștea bine teritoriul și 
vorbea limba turcă. 

Jay l-a sunat pe Seyyed și s-au întâlnit acasă la acesta. 
Coburn i-a spus minciuni. 

— Trebuie să strâng informaţii despre drumurile dintre locul 
acesta și Khoy. Voi avea nevoie de cineva care să mă conducă. 
Vrei să faci tu lucrul acesta? 

— Sigur, răspunse Seyyed. 

— Ne întâlnim diseară la 10:45 în Piaţa Argentine. 

Seyyed a fost de acord. 

Simons îl instruise pe Coburn să rezolve toate aceste aspecte. 


VP - 324 


Coburn avea încredere în Seyyed, dar, bineînţeles, Simons nu 
avea; astfel încât Seyyed nu va ști unde locuia echipa până când 
ajungea acolo și nu va afla despre Paul și Bill decât atunci când 
îi va vedea; și de atunci încolo Simons nu îl va scăpa din vedere. 

Când Coburn a revenit la casa lui Dvoranchik, Gayden și 
Poch& se întorseseră de la întâlnirea cu Lou Goelz. Îi spuseseră 
consulului general că unii dintre oamenii de la EDS stăteau în 
Teheran ca să-i caute pe Paul și Bill, însă ceilalți voiau să plece 
cu primul zbor de evacuare și să locuiască la ambasadă între 
timp. Goelz a zis că ambasada era plină, dar că puteau sta 
acasă la el. 

Au crezut cu toţii că sugestia asta era cam al naibii de 
binevoitoare din partea lui Goelz. Mai toţi dintre ei se 
enervaseră pe el o dată sau de două ori în decursul ultimelor 
două luni, și au lăsat foarte clar să se vadă că îl învinovăţeau pe 
el și pe colegii lui pentru arestarea lui Paul și Bill: era un gest 
important din partea lui să-și pună casa la dispoziţie după toate 
cele întâmplate. Așa cum toate lucrurile scăpau de sub control 
în lran, Goelz devenea din ce în ce mai puţin birocrat și arăta că 
inima lui era la locul potrivit. 

Echipa Legală și Echipa llegală au dat mâna și și-au urat una 
alteia noroc, neștiind cine avea cel mai mult nevoie de el; apoi 
Echipa Legală a plecat spre casa lui Goelz. 

Între timp se făcuse seară. Coburn și Keane Taylor au mers 
acasă la Majid ca să-l ia: urma să petreacă noaptea la reședința 
Dvoranchik asemeni lui Seyyed. Coburn și Taylor trebuiau, de 
asemenea, să primească o canistră cu aproape 200 de litri de 
combustibil pe care Majid a păstrat-o pentru ei. 

Când au ajuns la casa acestuia, Majid era plecat. 

Au așteptat, agitaţi. În cele din urmă, a sosit Majid. El i-a 
salutat, i-a întâmpinat în casa lui, a cerut să li se facă ceai, 
conform tradiţiei iraniene. În sfârșit, Coburn spuse: 

— Plecăm mâine-dimineaţă. Vrem să vii cu noi acum. 

Majid îi ceru lui Coburn să meargă în altă cameră cu el, apoi 
zise: 

— Nu pot merge cu voi. 

— De ce? 

— Trebuie să-l ucid pe Hoveyda. 

— Poftim? exclamă Coburn fără să-i vină a crede. Pe cine? 

— Pe Amir Abbas Hoveyda, care a fost prim-ministru. 


VP - 325 


— De ce trebuie să-l ucizi? 

— E o poveste lungă. Șahul a avut un program de reformă 
agrară; iar Hoveyda a încercat să ia pământurile familie mele, și 
noi ne-am răsculat, pe urmă Hoveyda m-a vârât la închisoare... 
Am așteptat în toţi acești ani să mă răzbun. 

— Trebuie să-l omori chiar acum? întrebă Coburn, uimit. 

— Am armele și șansa. Peste două zile totul poate fi schimbat. 

Coburn se afla în dificultate. Nu știa ce să spună. Era clar că 
Majid nu putea fi luat cu binișorul. 

Coburn și Taylor au urcat canistra cu combustibil în spatele 
Range Roverului, apoi și-au luat rămas bun. Majid le-a urat 
noroc. 

Inapoi acasă la Dvoranchik, Jay a încercat să dea de Ciclist, 
sperând că îl va înlocui pe Majid ca șofer. Ciclistul a fost la fel de 
evaziv precum Coburn însuși. În mod normal, el putea fi găsit la 
un anumit număr de telefon, un fel de sediu al revoluţionarilor, 
suspecta Coburn, doar o dată pe zi. Perioada normală a zilei 
când el trecea pe acolo trecuse deja - era seara târziu -, dar 
Coburn încercă oricum. Ciclistul nu era la sediu. Jay a mai 
încercat câteva numere de telefon, fără succes însă. 

Cel puţin îl aveau pe Seyyed. 

La 10:30 Coburn ieși să-l întâlnească pe Seyyed. Merse pe 
străzile întunecate spre Piaţa Argentine, la aproape doi kilometri 
de reședința lui Dvoranchik, apoi își croi drum peste un șantier 
în construcţie și ajunse într-o clădire goală, unde așteptă. 

La ora unsprezece Seyyed încă nu sosise. 

Simons îi spusese lui Coburn să aștepte cincisprezece minute, 
nu mai mult; dar Coburn a hotărât să îi dea lui Seyyed puţin mai 
mult timp. 

Așteptă până la 11:30. 

Seyyed nu venea. 

Coburn se întreba ce s-a întâmplat: date fiind legăturile de 
familie ale lui Seyyed, era foarte posibil să fi căzut victimă 
revoluţionarilor. 

Pentru Echipa llegală, acesta era un dezastru: nu mai aveau 
niciun iranian care să meargă cu ei. „Cum naiba vor trece prin 
toate blocajele acelea rutiere? se întrebă Coburn. Ce evadare de 
rahat: profesorul se retrage, Majid se retrage, Ciclistul nu poate 
fi găsit, apoi Seyyed se retrage. La naiba!” 

Părăsi șantierul și porni pe jos. Deodată auzi o mașină. Se uită 


VP - 326 


înapoi și văzu un jeep plin cu revoluționari înarmaţi învârtindu- 
se în jurul pieţei. Se ascunse în spatele unui tufiș. Ei se 
îndepărtară. 

Jay își continuă drumul, de data asta grăbindu-se, întrebându- 
se dacă alarma era în vigoare în acea seară. Ajunse aproape 
acasă când jeepul a venit înapoi făcând un zgomot asurzitor 
înspre el. 

„M-au văzut ultima dată, chibzui el, și s-au întors să mă ia”. 

Era foarte întuneric. S-ar fi putut să nu-l fi identificat încă. Se 
întoarse și alergă înapoi. Nu era niciun adăpost pe acea stradă. 
Zgomotul jeepului deveni mai puternic. In cele din urmă, Coburn 
zări niște tufișuri și se aruncă în ele. Stătu acolo ascultându-și 
bătăile inimii în timp ce jeepul se apropia tot mai mult. Îl căutau 
pe el? L-au prins cumva pe Seyyed și l-au torturat, și l-au făcut 
să mărturisească faptul că avea întâlnire cu un porc american 
capitalist în Piaţa Argentine la 10:45...? 

Jeepul trecu fără să se oprească. 

Jay se ridică de jos. 

Alergă tot drumul până la locuinţa lui Dvoranchik. 

Coburn i-a spus lui Simons că nu mai aveau șoferi iranieni. 

Simons înjură. 

— Mai este vreun alt iranian pe care îl putem suna? 

— Doar unul, Rashid. 

Coburn știa faptul că Simons nu dorea să-l folosească pe 
Rashid, deoarece acesta a condus atacul asupra închisorii, iar 
dacă cineva care își aducea aminte de el de atunci l-ar vedea 
conducând o mașină plină cu americani, s-ar putea ivi probleme. 
Oricum, nimeni altcineva nu-i trecea lui Coburn prin minte. 

— Bine, zise Coburn. Sună-l. 

Coburn formă numărul lui Rashid. 

El era acasă. 

— Aici Jay Coburn. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Sigur. 

Coburn nu a vrut să dea adresa ascunzătorii la telefon, ca nu 
cumva linia să fie interceptată. Și-a adus aminte că Bill 
Dvoranchik avea un ușor strabism. El spuse: 

— Îți aduci aminte de tipul cu ochiul nostim? 

— Cu un ochi nostim? Oh, da... 

— Nu-i rosti numele. Îţi aduci aminte unde locuia? 

— Sigur... 


VP - 327 


— Nu spune cu voce tare. Acolo sunt eu. Am nevoie de tine 
aici. 

— Jay, locuiesc la câţiva kilometri de locul acela și nu știu cum 
voi reuși să traversez orașul... 

— Pur și simplu, încearcă, zise Coburn. 

El știa cât de ingenios era Rashid. Dacă i se dădea o sarcină 
de lucru, ura, în definitiv, ideea eșecului. 

— Vei reuși să ajungi aici. 

— Bine. 

— Mersi. 

Coburn închise. 

Era miezul nopţii. 

Paul și Bill și-au ales fiecare un pașaport dintre cele pe care 
Gayden le-a adus din Statele Unite și Simons i-a obligat să 
învețe numele, datele de naștere, detaliile personale și toate 
vizele și timbrele ţării. Fotografia din pașaportul lui Paul arăta 
mai mult sau mai puţin precum Paul, dar a lui Bill reprezenta o 
problemă. Niciuna dintre ele nu se potrivea, iar el a sfârșit cu 
pașaportul lui Larry Humphreys, un blond, mai degrabă tipul 
bărbatului nordic, care, într-adevăr, chiar nu arăta ca Bill. 

Tensiunea creștea în timp ce cei șase bărbaţi discutau detalii 
ale călătoriei pe care o vor începe în următoarele câteva ore. Se 
duceau lupte în Tabriz, conform legăturilor din armată ale lui 
Rich Gallagher; prin urmare, vor rămâne la planul de a merge pe 
drumul din sudul lacului Rezaiyeh, trecând prin Mahabad. 
Povestea pe care o vor spune, dacă vor fi întrebaţi, va fi pe cât 
se poate de aproape de adevăr - întotdeauna ceea ce Simons 
prefera arunci când minţea. Vor relata că erau oameni de 
afaceri care doreau să ajungă acasă la familiile lor, aeroportul 
era închis, iar ei conduceau spre Turcia. 

In sprijinul acestei povești, nu vor lua arme cu ei. Era o decizie 
dificilă - știau că s-ar putea să regrete faptul că vor fi neînarmaţi 
și neajutoraţi în mijlocul unei revoluţii -, dar Simons și Coburn 
au aflat, în călătoria de recunoaștere, că revoluționarii de la 
blocajele rutiere întotdeauna căutau arme. Instinctul lui Simons 
îi spunea că le va fi mai bine dacă vor negocia verbal ieșirea din 
încurcătură decât dacă vor negocia cu ajutorul armelor. 

Au hotărât, de asemenea, să lase în urmă canistrele cu 
aproape 200 de litri de benzină, pe motiv că s-ar putea să facă 
echipa să arate prea profesionistă, prea organizată pentru niște 


VP - 328 


oameni de afaceri care mergeau liniștiți spre casă. 

Cu toate acestea, vor lua foarte mulţi bani. Joe Poche și 
Echipa Legală plecaseră cu cincizeci de mii de dolari, dar echipa 
lui Simons încă mai avea asupra ei un sfert de milion de dolari, o 
parte din sumă în riali iranieni, mărci germane, lire sterline și 
aur. Au împachetat cincizeci de mii de dolari în pungi pentru 
bucătărie, au cântărit pungile cu muniţie și le-au pus în 
rezervorul de benzină. Au ascuns câteva într-o cutie Kleenex și 
mai multe în spațiul rezervat bateriei dintr-o lanternă. 

Au împărțit restul banilor ca să-și ascundă fiecare partea sa. 

La ora unu, Rashid încă nu ajunsese. Simons l-a trimis pe 
Coburn să stea la poarta dinspre stradă ca să se uite după el. 

Jay stătu în întuneric, tremurând, sperând că va apărea 
Rashid. Vor pleca a doua zi cu sau fără el, însă fără el ei ar 
putea să nu ajungă prea departe. Sătenii de la ţară probabil că îi 
vor reţine pe americani doar pe baza unor principii generale. 
Rashid ar fi ghidul ideal, în ciuda îngrijorărilor lui Simons: puștiul 
acela avea o limbă de aur. 

Gândurile lui Coburn se îndreptară spre casă. Liz era foarte 
supărată pe el, știa lucrul acesta. Ea i-a dat bătăi de cap lui 
Merv Stauffer, sunând în fiecare zi și întrebând unde era soțul ei, 
și ce făcea, și când va reveni acasă. 

Coburn mai știa că va trebui să ia niște hotărâri când va 
ajunge acasă. Nu era sigur că își va petrece restul vieţii cu Liz; și 
după acest episod, poate că și ea va începe să simtă la fel. 
„Presupun că am fost îndrăgostiţi, odată, demult, se gândi el. 
Unde au dispărut toate acelea?” 

Auzi pași. O figură scundă, cu părul creţ mergea pe trotuar 
spre el, cu umerii gârboviţi de frig. 

— Rashid! rosti Coburn șuierător. 

— Jay? 

— Băiete, cât mă bucur să te văd! exclamă Coburn și îl luă de 
braț. Să mergem înăuntru. 

Intrară în camera de zi. Rashid salută pe toată lumea, 
zâmbind şi clipind: clipea mult, mai ales în momente de 
exaltare, și avea o tuse nervoasă. Simons i-a spus să se așeze și 
i-a explicat planul. Rashid clipea mai rapid. 

Când el a înţeles ce i se cerea, a devenit puţin încrezut. 

— Vă voi ajuta cu o condiţie, zise el și tuși. Cunosc ţara asta și 
cultura ei. Sunteţi cu toţii oameni importanţi în EDS, dar Iranul 


VP - 329 


nu este EDS. Dacă vă conduc la graniţă, trebuie să fiţi de acord 
întotdeauna cu tot ceea ce vă spun, fără a pune vreo întrebare. 

Coburn își ţinu respiraţia. Nimeni nu-i vorbea așa lui Simons. 

Dar Arthur râse ștrengărește: 

— Orice spui tu, Rashid. 

Câteva minute mai târziu, Coburn îl luă pe Simons într-un colț 
și-i zise discret: 

— Colonele, chiar ai vorbit serios când ai spus că Rashid va 
avea comanda? 

— Sigur, răspunse Simons. El e responsabil atât timp cât face 
ceea ce vreau eu. 

Coburn știa, mai bine decât Simons, cât de greu era să-l 
controlezi pe Rashid, chiar și atunci când Rashid trebuia să 
respecte ordinele. Pe de altă parte, Simons era cel mai priceput 
lider de grupuri mici pe care Coburn l-a cunoscut vreodată. Pe 
deasupra, aceasta era ţara lui Rashid, iar Simons nu vorbea 
farsi... Ultimul lucru de care aveau nevoie în acea călătorie era o 
luptă pentru putere între Simons și Rashid. 

Coburn luă legătura telefonică cu cei din Dallas și vorbi cu 
Merv Stauffer. Paul codase o descriere a rutei propuse de Echipa 
llegală spre graniţă, iar Coburn îi transmitea în acel moment lui 
Stauffer mesajul codat. 

Apoi au discutat cum vor comunica pe drum. Va fi, probabil, 
imposibil să sune în Dallas de la telefoane publice din zona 
rurală, astfel că au decis să trimită mesaje printr-un angajat EDS 
din Teheran, Gholam, care nu trebuia să știe că era folosit în 
acest scop. Coburn avea să-l sune pe Gholam o dată pe zi. Dacă 
totul era bine, va spune: „Am un mesaj pentru Jim Nyfeler. 
Suntem bine”. Odată ce echipa va ajunge la Rezaiyeh, el va 
adăuga: „Suntem în zona de așteptare”. Stauffer, la rândul lui, îl 
va suna, pur și simplu, pe Gholam și îl va întreba dacă existau 
mesaje pentru el. Atât timp cât totul va decurge bine, lui 
Gholam i se vor oferi puţine informații. Dacă lucrurile vor merge 
prost, prefăcătoria va fi abandonată: Coburn va vorbi cinstit cu 
Gholam, îi va spune care era problema și-i va cere să sune în 
Dallas. 

Stauffer și Coburn deveniseră atât de obișnuiți cu codul, încât 
puteau purta o discuţie folosind în special limba engleză 
obișnuită, amestecată cu câteva grupuri de litere și cuvinte 
codate cheie, și, cu siguranţă, nimeni care intercepta acele 


VP - 330 


convorbiri nu putea să-și dea seama la ce se refereau. 

Merv a explicat faptul că Perot avea planuri pentru împrejurări 
neprevăzute de a zbura în nord-vestul Iranului din Turcia, pentru 
a recupera Echipa llegală dacă era necesar. Perot dorea ca 
Range Roverurile să fie în mod clar reperabile din aer, astfel 
încât a propus ca fiecare dintre ele să aibă un „X” mare pe 
capotă, fie vopsit, fie făcut din bandă izolatoare neagră. Dacă un 
vehicul trebuia să fie abandonat - pentru că se strica sau 
rămânea fără benzină, sau din orice alt motiv -, „X”-ul trebuia 
să fie schimbat în „A”. 

A venit un alt mesaj din partea lui Perot. El vorbise cu amiralul 
Moorer, care a spus că lucrurile se vor înrăutăți, iar echipa ar 
trebui să iasă de acolo. Coburn i-a precizat acest lucru lui 
Simons, care a replicat: 

— Spune-i amiralului Moorer că singura apă de aici e cea de la 
chiuveta din bucătărie - mă uit pe geam și nu văd niciun vapor. 

Coburn a râs și i-a transmis lui Stauffer: 

— Înţelegem mesajul. 

Era aproape ora cinci dimineaţa. Nu mai era timp de vorbă. 
Părând a fi tulburat, Stauffer spuse: 

— Ai grijă de tine, Jay. Evită să atragi atenţia, auzi? 

— Cu siguranţă, așa voi face. 

— Succes. 

— Cu bine, Merv. 

Coburn închise. 

La ivirea zorilor, Rashid ieși cu unul dintre Range Roveruri ca 
să facă o recunoaștere a străzilor. Trebuia să găsească o rută de 
ieșire din oraș, astfel încât să evite blocajele rutiere. Dacă 
luptele erau intense, echipa avea în vedere amânarea plecării 
cu încă douăzeci și patru de ore. 

In același timp, Coburn demară cu cel de-al doilea Range 
Rover, pentru a se întâlni cu Gholam. l-a dat lui Gholam bani 
gheață pentru a acoperi următoarea zi de plată la biroul 
„București”, dar nu a spus nimic despre folosirea lui Gholam 
pentru a transmite mesaje în Dallas. Obiectul exerciţiului era 
crearea unei aparențe a normalităţii, astfel încât vor mai trece 
câteva zile înainte ca angajaţii iranieni rămași să înceapă să 
suspecteze că șefii lor americani au părăsit orașul. 

Când s-a întors la reședința lui Dvoranchik, echipa a discutat 
cine ar trebui să urce în fiecare dintre cele două mașini. Rashid 


VP - 331 


ar trebui să conducă mașina din faţă, evident. Pasagerii lui vor fi 
Simons, Bill și Keane Taylor. În a doua mașină vor fi Coburn, 
Paul și Gayden. 

Simons spuse: 

— Coburn, nu trebuie să-ţi scape Paul din vedere până în 
Dallas. Taylor, același lucru e valabil pentru tine și Bill. 

Rashid a revenit și i-a anunţat că străzile erau remarcabil de 
liniștite. 

— Bine, spuse Simons. Să punem lucrurile pe roate. 

Keane Taylor și Bill ieșiră să umple rezervoarele de la Range 
Roveruri din canistrele cu aproximativ 200 de litri. Combustibilul 
trebuia să fie scos printr-un furtun de cauciuc în mașini, iar 
singura metodă de a face lichidul să curgă era de a trage 
combustibil cu gura din furtun: Taylor înghiţi atât de multă 
benzină, încât merse în casă și vomită, și măcar o dată nimeni 
nu a râs de el. 

Coburn avea niște pilule stimulative pe care le-a cumpărat, la 
indicaţiile lui Simons, dintr-o farmacie din Teheran. El și Simons 
nu dormiseră timp de douăzeci și patru de ore încontinuu, iar în 
acel moment a luat fiecare câte o tabletă pentru a-i ţine treji. 

Paul goli bucătăria de orice fel de mâncare neperisabilă: 
biscuiţi, prăjiturele, budincă ambalată și brânză. Nu erau foarte 
nutritive, dar îi săturau. 

Coburn îi șopti lui Paul: 

— Asigură-te că noi punem mâna pe casete, să avem muzică 
în mașina noastră. 

Bill încărcă mașinile cu pături, lanterne și deschizătoare de 
conserve. 

Erau pregătiţi. 

Au ieșit cu toții. 

În timp ce urcau în mașini, Rashid spuse: 

— Paul, condu tu cea de-a doua mașină, te rog. Ai tenul 
suficient de închis încât să fii confundat cu un iranian dacă nu 
vorbești. 

Paul se uită pe furiș la Simons. Acesta făcu un semn ușor de 
încuviinţare. Paul urcă la volan. 

leșiră cu mașinile din curte și în stradă. 


VP - 332 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


1. 


În timp ce Echipa llegală ieșea cu mașina din incinta unde 
locuise Dvoranchik, Ralph Boulware era la aeroportul Istanbul, 
aşteptându-l pe Ross Perot. 

Boulware avea sentimente amestecate în legătură cu Perot. 
Ralph fusese tehnician când a intrat în echipa EDS. Între timp 
ajunsese director. Avea o casă mare luxoasă într-o suburbie din 
Dallas locuită de albi și un venit la care puţini americani de 
culoare puteau spera. Datora totul corporației EDS și politicii lui 
Perot de a promova talentul. Nu ţi se dădeau toate aceste 
lucruri pe degeaba, bineînţeles: ei le ofereau pentru inteligenţă 
și muncă asiduă, și o bună judecată în afaceri. Dar ceea ce, într- 
adevăr, îți dădeau pe degeaba era șansa de a-ţi arăta abilităţile. 

Pe de altă parte, Boulware suspecta că Perot era stăpânul 
oamenilor lui trup și suflet. De aceea oamenii care au fost în 
armată se înțelegeau bine la EDS; pe ei nu îi deranja disciplina și 
erau obișnuiți cu un loc de muncă de douăzeci și patru de ore. 
Boulware se temea că într-o bună zi el s-ar putea să fie nevoit 
să decidă dacă era propriul său stăpân sau dacă era omul lui 
Perot. 

Îl admira pe Perot pentru că a mers în Iran. Un bărbat atât de 
bogat, și de tihnit, și de protejat să-și riște viaţa în felul în care a 
făcut-o... aceasta necesita un anume curaj. 

Probabil că nu a existat un alt președinte de consiliu al unei 
corporaţii americane care să conceapă planul de evadare, 
darămite să participe la el. 

Și apoi, pe deasupra, Boulware se întreba - toată viaţa avea 
să se întrebe - dacă putea să aibă, cu adevărat, încredere în 
albi. 

Avionul 707 închiriat al lui Perot a aterizat la ora șase 
dimineața. Boulware urcă la bord. Admiră cu coada ochiului 
dotările luxoase și apoi uită de acestea: se grăbea. 

Se așeză lângă Perot. 


VP - 333 


— Trebuie să prind un avion la șase și jumătate, deci e musai 
să-ţi spun lucrurile acestea repede, zise el. Nu poţi cumpăra un 
elicopter și nici măcar un avion ușor. 

— De ce nu? 

— Este împotriva legii. Poţi închiria un avion, dar nu te va 
duce chiar oriunde vrei să mergi - îl închiriezi pentru o călătorie 
anume. 

— Cine spune asta? 

— Legea. De asemenea, închirierea în sistem charter este atât 
de neobișnuită, încât guvernul va urmări întreaga procedură, 
adresându-ţi întrebări, și s-ar putea să nu vrei asta. Acum... 

— Un minut, Ralph, nu atât de repede, zise Perot, cu acea 
privire care spunea „eu sunt șeful”. Dacă luăm un elicopter din 
altă ţară și-l aducem aici? 

— Sunt aici de o lună și am analizat toate acestea în detaliu, 
și nu poţi închiria un elicopter, și nu poţi închiria un avion, iar 
acum trebuie să plec să mă întâlnesc cu Simons la graniță. 

Perot dădu înapoi. 

— Bine. Cum vei ajunge acolo? 

— Domnul Fish ne-a făcut rost de un autobuz ca să mergem 
până la graniţă. Deja e pe drum - eu trebuia să merg cu el, apoi 
a trebuit să rămân în urmă să te informez pe tine. Voi zbura 
spre Adana, asta este la jumătatea drumului, ca să prind 
autobuzul acolo. Il am pe llsman cu mine, tipul de la serviciul 
secret, și un alt tip ca să traducă. La ce oră se așteaptă băieţii 
să ajungă la graniţă? 

— La două mâine după-amiază, răspunse Perot. 

— Va fi o situaţie tensionată. Ne vedem cu toţii mai târziu. 

Boulware alergă înapoi la clădirea terminalului și tocmai își 
prinse zborul. 

lIsman, polițistul gras de la serviciile secrete, și traducătorul - 
Boulware nu știa cum îl chema, astfel încât îi spunea Charlie 
Brown - se aflau la bord. Au decolat la șase și treizeci de 
minute. 

Au zburat la est spre Ankara, unde au așteptat câteva ore 
pentru legătura lor. La amiază au ajuns la Adana, lângă orașul 
biblic Tarsus, în sudul Turciei Centrale. 

Autobuzul nu era acolo. 

Au așteptat o oră. 

Boulware a ajuns la concluzia că autobuzul nu va mai veni. 


VP - 334 


Cu llsman și Charlie Brown a mers la ghișeul de informații și a 
întrebat de zborurile din Adana spre Van, un oraș la aproximativ 
160 de kilometri de punctul de trecere a frontierei. 

Nu erau zboruri spre Van de nicăieri. 

— intreabă de unde putem închiria un avion, îi spuse 
Boulware lui Charlie. 

Charlie întrebă. 

— Nu sunt avioane de închiriat aici, i se răspunse. 

— Putem cumpăra o mașină? 

— Mașinile sunt foarte rare în partea aceasta a ţării. 

— Nu sunt distribuitori de mașini în oraș? 

— Dacă sunt, nu au mașini de vânzare. 

— Există vreo modalitate de a ajunge în Van de aici? 

— Nu. 

Era ca și gluma despre turistul care îi cerea unui fermier 
indicaţii să ajungă la Londra, iar fermierul îi răspundea: „Dacă 
eu aș merge spre Londra, nu aș porni de aici.” 

Au cutreierat în afara terminalului și au stat pe marginea 
drumului prăfuit. Nu era trotuar: acolo, într-adevăr, era o 
văgăună. Boulware se simţea frustrat. Până atunci i-a fost mai 
ușor decât celorlalți membri ai echipei de salvare - nu a fost nici 
măcar în Teheran. În schimb, odată ce venise rândul lui să 
realizeze ceva, părea că va da greș. Boulware ura să dea greș. 

A văzut o mașină apropiindu-se cu un fel de semne în limba 
turcă pe o parte. 

— Hei, zise el, acela e un taxi? 

— Da, răspunse Charlie. 

— La naiba, să luăm un taxi! 

Charlie a făcut semn cu mâna taxiului și au intrat. Boulware a 
zis: 

— Spune-i că vrem să mergem în Van. 

Charlie a tradus. 

Șoferul porni. 

După câteva secunde, șoferul adresă o întrebare. 

Charlie a tradus: 

— Van, unde? 

— Spune-i că Van din Turcia. 

Şoferul a oprit mașina. 

Charlie a spus: 

— El zice: „Ştii cât de departe este?” 


VP - 335 


Boulware nu era sigur, dar știa că se străbătea jumătate din 
suprafața Turciei. 

— Spune-i că da. 

După un alt schimb de replici, Charlie adăugă: 

— Nu vrea să ne ducă. 

— Ştie pe cineva care ar vrea? 

Şoferul dădu din umeri atent în timp ce a răspuns. Charlie 
zise: 

— Ne va duce la stația de taxiuri, ca să mai întrebăm pe 
acolo. 

— Bine. 

Au mers în oraș. Stația de taxiuri era doar o altă bucată 
prăfuită de drum cu câteva maşini parcate, niciuna dintre ele 
noi. IIsman începu să discute cu șoferii. Boulware și Charlie au 
găsit un magazin mic și au cumpărat o pungă cu ouă fierte tari. 

Când au ieșit, llsman găsise un șofer și negocia prețul. Şoferul 
a arătat cu mândrie la mașina sa. Boulware s-a uitat la ea cu 
dispreţ. Era un Chevrolet, vechi cam de cincisprezece ani, și 
arăta de parcă mai avea cauciucurile originale. 

— El spune că vom avea nevoie de niște mâncare, zise 
Charlie. 

— Am luat niște ouă. 

— Poate avem nevoie de mai multă mâncare. 

Boulware se întoarse în magazin și cumpără trei duzini de 
portocale. 

Au urcat în Chevrolet și au ajuns la o staţie de benzină. 
Şoferul a cumpărat un bidon suplimentar de combustibil și l-a 
pus în portbagaj. 

— Acolo unde mergem noi nu sunt staţii de benzină, îl lămuri 
Charlie. 

Boulware se uita la o hartă. Călătoria era de aproximativ 800 
de kilometri printr-o zonă muntoasă. 

— Ascultă, zise el. Sub nicio formă mașina asta nu ne va duce 
la graniţă până mâine după-amiază la ora două. 

— Nu înţelegi, zise Charlie. Acest bărbat este un șofer turc. 

— Oh, Doamne, replică Boulware, apoi se așeză pe spate la 
locul lui și închise ochii. 

Au ieșit cu mașina din oraș și s-au îndreptat spre munţii din 
Turcia Centrală. 

Drumul era din noroi și pietriș, cu gropi uriașe și pe alocuri nu 


VP - 336 


era cu mult mai lat decât mașina. Șerpuia pe coamele munţilor, 
având într-o parte o prăpastie adâncă ce îţi tăia răsuflarea. Nu 
era nicio bară de protecţie care să-l oprească pe șoferul 
imprudent de la căderea peste râpă în abis. Dar peisajul era 
spectaculos, cu priveliști uluitoare dincolo de văile luminate de 
soare, iar Boulware s-a hotărât să se întoarcă într-o zi, cu Mary, 
Stacy și Kecia, și să refacă drumul pe îndelete. 

In față, se apropia un camion de ei. Șoferul taxiului frână și se 
opri. Doi bărbaţi în uniformă ieșiră din camion. 

— Patrula armatei, zise Charlie Brown. 

Şoferul cobori geamul. Illsman vorbi cu soldaţii. Boulware nu 
înţelegea ce se spunea, însă părea că-l mulțumea pe soldat. 
Şoferul de taxi porni mai departe. 

Aproximativ o oră mai târziu au fost opriţi de o altă patrulă și 
același lucru s-a întâmplat. 

La lăsarea nopţii, au văzut un restaurant la marginea 
drumului și au tras acolo. Locul era primitiv și extrem de 
murdar. 

— Nu au decât fasole și orez, zise Charlie cerându-și scuze în 
timp ce se așezau. 

Boulware zâmbi. 

— Am mâncat fasole și orez toată viaţa. 

II analiză pe șoferul de taxi. Bărbatul avea vreo șaizeci de ani 
și părea obosit. 

— Cred că voi conduce eu o bucată de drum, zise Boulware. 

Charlie a tradus și șoferul a protestat vehement. 

— Spune că nu vei fi în stare să conduci mașina aia, zise 
Charlie. E o mașină americană cu un schimbător de viteze foarte 
ciudat. 

— Uite, eu sunt american, replică Boulware. Spune-i că foarte 
mulți americani sunt negri. Și știu să conduc un Chevrolet din 
'64 cu un schimbător normal de viteze, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Cei trei turci s-au certat în legătură cu acest lucru în timp ce 
au mâncat. In cele din urmă, Charlie a spus: 

— Poţi conduce atât timp cât promiţi că vei plăti pagubele 
dacă distrugi mașina. 

— Promit, zise Boulware, gândindu-se în sinea lui: „Mare 
lucru”. A 

Achită nota de plată și ieșiră cu toţii spre mașină. Incepea să 


VP - 337 


plouă. 

Boulware descoperi că era imposibil să conducă mașina cu 
viteză, dar vehiculul mare era stabil, iar motorul lui puternic îl 
ajuta să ia virajele fără dificultate. Au fost opriţi a treia oară de 
către o patrulă a armatei. Boulware își arătă pașaportul 
american și încă o dată llsman i-a mulțumit cumva. De data 
aceasta, observă Boulware, soldaţii nu erau bărbieriţi și purtau 
uniforme oarecum jerpelite. 

După ce au pornit, llsman a vorbit și Charlie a spus: 

— Încearcă să nu mai oprești la alte patrule. 

— De ce nu? 

— S-ar putea să ne jefuiască. 

„Grozav”, se gândi Boulware. 

Lângă orașul Maras, la 160 de kilometri de Adana și încă 
aproape 650 de kilometri de Van, ploaia începu să se înteţească, 
făcând ca drumul din noroi și pietriș să devină nesigur, iar 
Boulware a trebuit să încetinească și mai mult. 

Curând după Maras, mașina a murit. 

Au coborât cu toţii și au ridicat capota. Boulware nu vedea că 
ar fi ceva în neregulă. Şoferul vorbi, iar Charlie traduse: 

— Nu își explică de ce s-a întâmplat - tocmai a reglat motorul 
cu mâinile lui. 

— Poate că nu l-a reglat cum trebuie, zise Boulware. Haide să 
verificăm câteva lucruri. 

Şoferul luă câteva unelte și o lanternă din portbagaj, apoi cei 
patru bărbaţi au stat în jurul motorului, în ploaie, încercând să 
descopere ce nu funcţiona. 

În cele din urmă, au constatat că sistemul de aprindere fusese 
incorect reglat. Boulware a intuit fie că ploaia sau aerul de 
munte mai rarefiat făcuse ca greșeala să fie critică. A durat ceva 
vreme să se regleze aprinderea, dar, în cele din urmă, motorul a 
pornit. Înfriguraţi, și uzi, și obosiţi, cei patru bărbaţi au intrat din 
nou în mașina cea veche și Boulware a condus mai departe. 

Peisajul rural a devenit mai dezolant pe măsură ce călătoreau 
spre est - fără orașe, fără case, fără vite, nimic. Drumul a 
devenit și mai rău: îi amintea lui Boulware de o potecă dintr-un 
film cu cowboy. În curând ploaia se transformă în zăpadă și 
drumul deveni alunecos. Boulware se tot uita cu coada ochiului 
spre prăpastia abruptă de pe lateral. „Dacă o iei la vale pe 
nenorocita asta, își spuse el, nu te vei răni - ci vei mur”. 


VP - 338 


Lângă Bingol, la jumătatea drumului spre destinaţia lor, au 
urcat la o mai mare altitudine și au ieșit din furtună. Cerul era 
senin și era o lună strălucitoare, aproape ca lumina zilei. 
Boulware vedea norii de zăpadă și fulgerele sclipitoare din văile 
dedesubt. Versantul muntelui era de un alb îngheţat și drumul 
semăna cu o pârtie de bob. 

Boulware chibzui: „Doamne, voi muri aici, sus, și nimeni nici 
măcar nu va ști acest lucru, pentru că nu știu unde sunt”. 

Deodată volanul i se smuci în mâini și mașina încetini: 
Boulware s-a panicat pentru un moment, gândindu-se că 
pierdea controlul, apoi și-a dat seama că a făcut pană. Opri 
încet mașina. 

leșiră cu toții și șoferul de taxi deschise portbagajul. Scoase 
afară rezervorul suplimentar de combustibil pentru a ajunge la 
roata de rezervă. Boulware îngheţa de frig: mai mult ca sigur că 
temperatura era cu mult sub zero. Şoferul de taxi a refuzat 
ajutorul și a insistat să schimbe el însuși roata. Boulware își 
scoase mănușile și i le oferi șoferului: bărbatul clătină din cap. 
„Cred că e vorba de mândrie”, reflectă Boulware. 

Până când a fost terminată treaba s-a făcut ora patru 
dimineaţa. Boulware zise: 

— Intreabă-l dacă vrea să urce el la volan, eu sunt extenuat. 

Şoferul a fost de acord. 

Boulware intră în spate. Mașina porni. Boulware închise ochii 
și încercă să ignore izbiturile și smuciturile. Se întreba dacă va 
ajunge la graniţă în timp util. „La naiba, se gândi el, nimeni nu 
poate spune că nu am încercat”. 

Câteva minute mai târziu a adormit. 


2. 


Echipa llegală ieși rapid din Teheran, ca o briză. 

Oraşul arăta ca un câmp de luptă de unde toată lumea 
plecase acasă. Statuile au fost dărâmate, maşinile incendiate, și 
copacii doborâți pentru a crea blocaje rutiere; apoi blocajele au 
fost îndepărtate - mașinile împinse până la bordurile trotuarelor, 
statuile făcute bucăţi, copacii arşi. Câțiva arbori fuseseră udati 
cu mâna în fiecare zi timp de cincizeci de ani. 


VP - 339 


Dar nu se duceau lupte. Au văzut foarte puţini oameni și un 
trafic redus. Poate că revoluţia se terminase. Sau poate că 
revoluționarii își beau ceaiul. 

Au trecut cu mașina dincolo de aeroport și au luat-o pe 
autostradă spre nord, urmând ruta pe care Coburn și Simons au 
mers în timpul călătoriei de recunoaștere. Câteva dintre 
planurile lui Simons nu au avut niciun rezultat, dar nu și acesta. 
Coburn era totuși temător. Ce îi aștepta în față? Armatele se mai 
dezlănțuiau și prădau orașele și cătunele? Sau s-a terminat 
revoluția? Poate că sătenii s-au întors la oile și la plugurile lor. 

Curând cele două Range Roveruri mergeau repede și lin, cu 
peste 110 kilometri la oră, la poalele unui lanţ muntos. În stânga 
lor se întindea o câmpie plată; în dreapta lor, coastele abrupte și 
înverzite ale dealurilor încununate cu vârfuri de munte 
înzăpezite, dincolo de care se vedea albastrul cerului. Coburn se 
uită la mașina din faţa lor și-l zări pe Taylor cum făcea poze prin 
hayon cu aparatul lui Instamatic. 

— Uitaţi-vă la Taylor, zise el. 

— Ce crede că e asta? întrebă Gayden. O vacanţă all- 
inclusive? 

Coburn începu să se simtă optimist. Nu a fost nicio problemă 
până atunci: poate că întreaga ţară se liniștea. Oricum, de ce ar 
trebui iranienii să le creeze probleme? Ce era în neregulă ca 
străinii să plece din țară? 

Paul și Bill aveau pașapoarte false și erau vânațţi de autorităţi, 
asta era în neregulă. 

La aproape 50 de kilometri de Teheran, chiar în afara orașului 
Karaj, au întâlnit primul baraj rutier. Era controlat, după cum 
erau în mod obișnuit, de bărbaţi înarmaţi cu mitraliere și băieţi 
în haine sărăcăcioase. 

Mașina din faţă se opri, iar Rashid sări chiar înainte ca Paul să 
stopeze a doua mașină, asigurându-se că va vorbi el, nu 
americanii. Imediat începu să vorbească tare și rapid în farsi, cu 
multe gesturi. Paul cobori geamul. Din ceea ce puteau ei 
înţelege, se părea că Rashid nu depăna povestea asupra căreia 
au căzut de acord: relata ceva despre jurnaliști. 

Peste câtva timp Rashid le spuse să se dea cu toţii jos din 
mașini. 

— Vor să caute arme. 

Amintindu-și de câte ori a fost percheziţionat în timpul 


VP - 340 


călătoriei de recunoaștere, Coburn și-a ascuns micul cuţit 
Gerber în Range Rover. 

lranienii i-au percheziţionat, apoi au căutat superficial prin 
mașini: nu au găsit cuțitul lui Coburn, nici nu au dat de bani. 

Câteva minute mai târziu, Rashid a spus: 

— Putem pleca. 

La aproape 100 de metri mai jos pe șosea era o staţie de 
benzină. Au tras acolo: Simons dorea să ţină canistrele cu 
combustibil cât de pline se putea. 

In timp ce mașinile erau alimentate, Taylor a scos o sticlă de 
coniac și au luat cu toţii o înghiţitură, cu excepţia lui Simons, 
care nu era de acord, și a lui Rashid, ale cărui credinţe îi 
interziceau să bea alcool. Simons era furios pe Rashid. In loc să 
spună că grupul era compus din oameni de afaceri care încercau 
să revină acasă, Rashid a menţionat că erau jurnaliști care 
mergeau să cerceteze lupta din Tabriz. 

— Spune nenorocita aia de variantă, zise Simons. 

— Sigur, răspunse Rashid. 

Coburn se gândi că Rashid, probabil, va continua să spună 
primul lucru care îi va veni în minte la momentul respectiv: așa 
lucra el. 

O mulțime mică de oameni se strânse la staţia de benzină, 
privindu-i pe străini. Coburn se uita agitat la spectatori. Nu erau 
întocmai ostili, dar era ceva vag ameninţător la supravegherea 
lor liniștită. 

Rashid cumpără un flacon cu ulei. 

Ce urma în continuare? 

Luă canistra cu combustibil, care conţinea cea mai mare parte 
a banilor în pungi de plastic cântărite, din spatele mașinii, și 
turnă ulei în ea ca să ascundă banii. „Nu e o idee rea, se gândi 
Coburn, dar i-aș fi spus lui Simons despre ea înainte de a face 
acest lucru”. 

Incercă să citească expresiile de pe feţele din mulţime. Erau 
puţin curioși? Plini de antipatie? Suspicioși? Răuvoitori? Nu-și 
putea da seama, însă dorea să plece de acolo. 

Rashid plăti și cele două mașini ieșiră încet din staţia de 
benzină. 

Au avut o călătorie liniștită în următorii 110 kilometri. Drumul, 
noua autostradă de stat iraniană, era într-o condiţie bună. 
Trecea printr-o vale, de-a lungul unei căi ferate cu un singur 


VP - 341 


sens, cu muniții acoperiţi de zăpadă deasupra. Soarele 
strălucea. 

Al doilea baraj rutier a fost la ieșirea din Qazvin. 

Era unul neoficial - gărzile nu erau în uniformă -, dar mai 
mare și mai organizat decât ultimul. Erau două puncte de 
control, unul după celălalt, și mai multe mașini care așteptau. 

Cele două Range Roveruri au intrat în rând. 

Mașina din faţa lor a fost percheziţionată metodic. Un paznic a 
deschis portbagajul și a scos ceea ce părea a fi o bucată de 
hârtie făcută sul. O desfăcu și găsi o pușcă. Strigă ceva și ridică 
pușca în aer. 

Alte gărzi veniră alergând. Se adună o mulţime. Şoferul 
mașinii a fost chestionat. Una dintre gărzi l-a doborât la pământ. 

Rashid trase mașina din rând. 

Coburn îi spuse lui Paul să-l urmeze. 

— Ce face? întreabă Gayden. 

Rashid înaintă treptat prin mulţime. Oamenii își făceau loc pe 
măsură ce Range Roverul îi împingea într-o parte - ei erau 
interesaţi de bărbatul cu pușca. Paul ţinea al doilea Range Rover 
chiar în coada primului. Au trecut de primul punct de control. 

— Ce naiba face? întrebă iar Gayden. 

— Asta ne va crea probleme, zise Coburn. 

S-au apropiat de al doilea punct de control. Fără a se opri, 
Rashid strigă la paznic prin geam. Paznicul îi spuse ceva drept 
răspuns. Rashid acceleră. Paul îl urmă. 

Coburn răsuflă ușurat. Așa era Rashid: făcea ceea ce era 
neașteptat, din impuls, fără să se gândească la consecinţe; și, 
oarecum, el scăpa întotdeauna basma curată. Făcea doar viaţa 
puţin mai tensionată pentru oamenii care erau cu el. 

Data următoare când s-au oprit, Rashid a explicat că, pur și 
simplu, i-a spus gărzii că cele două Range Roveruri au fost 
verificate la primul punct de control. 

La următorul blocaj Rashid a convins gărzile să scrie un mesaj 
de liberă trecere pe parbriz cu un marker și li s-a făcut semn să 
treacă prin încă trei blocaje de drum fără să fie percheziționaţi. 

Keane Taylor conducea mașina din faţă când, urcând pe un 
drum lung, șerpuitor pe un deal, au văzut două camioane grele 
unul lângă celălalt, umplând întreaga lăţime a drumului, venind 
cu viteză la vale înspre ei. Taylor a virat și a ieșit de pe drum, 
oprindu-se brusc într-un șanț, iar Paul a făcut același lucru. 


VP - 342 


Camioanele au trecut, tot unul lângă celălalt, și toată lumea a 
spus că Taylor era un șofer execrabil. 

La amiază au făcut o pauză. Au parcat lângă un teleschi și au 
luat prânzul compus din biscuiţi uscați și prăjiturele. Deși era 
zăpadă pe versanţii munţilor, soarele strălucea și nu le era frig. 
Taylor își scoase sticla de coniac, dar se scursese și era goală: 
Coburn bănuia că Simons a lăsat pe furiș dopul deschis. Au băut 
apă. 

Au trecut prin Zanjan, un oraș mic și îngrijit, unde, în călătoria 
de recunoaștere, Coburn și Simons vorbiseră cu șeful poliţiei. 

Chiar la ieșire din Zanjan se termina autostrada iraniană de 
stat - destul de brusc. În a doua mașină, Coburn a văzut Range 
Roverul lui Rashid dintr-odată dispărând din vedere. Paul apăsă 
frâna și ieșiră cu toţii să se uite. 

Acolo unde se termina asfaltul, Rashid a coborât pe o pantă 
abruptă de aproximativ 25 de metri și a dat cu fața mașinii în 
noroi. În depărtare spre dreapta, traseul lor continua pe un 
drum de munte nepietruit. 

Rashid reporni motorul și puse mașina în tracțiune integrală și 
marșarier. Încet, el urcă centimetru cu centimetru pe dâmb 
până la șosea. 

Range  Roverul era acoperit cu noroi. Rashid porni 
ștergătoarele și curăţă parbrizul. Când au dispărut urmele de 
noroi, s-a dus și permisul de trecere care fusese scris cu 
markerul. Rashid ar fi putut să-l rescrie, însă nimeni nu avea un 
marker. 

Au mers cu mașinile spre vest, îndreptându-se spre capătul 
sudic al lacului Rezaiyeh. Range Roverurile erau concepute 
pentru drumuri dificile și încă puteau merge cu 65 de kilometri 
pe oră. Erau tot în urcare: temperatura scădea constant, iar 
peisajul rural era acoperit cu zăpadă, dar drumul era curat. 
Coburn chiar se întreba dacă nu cumva vor ajunge la graniţă 
până seara, nu a doua zi, așa cum au planificat. 

Gayden, de pe locul din spate, se aplecă în faţă și spuse: 

— Nimeni nu va crede că a fost atât de ușor. Am face bine să 
inventăm câteva povești de război ca să le relatăm când vom 
ajunge acasă. 

Vorbea însă prea repede. 

Pe măsură ce lumina zilei se estompa, s-au apropiat de 
Mahabad. Periferia orașului era marcată de câteva colibe 


VP - 343 


împrăștiate, făcute din lemn și cărămizi de pământ de-o parte și 
de alta a unui drum șerpuit. Cele două Range Roveruri au luat 
repede un viraj și au oprit brusc: drumul era blocat de un 
camion parcat și de o mulțime mare, dar aparent disciplinată. 
Bărbaţii purtau pantalonii largi, tradiţionali, vesta neagră, 
baticuri alb cu roșu în carouri și bandulierele triburilor kurde. 

Rashid sări din prima mașină și își intră în rol. Coburn studie 
armele gărzilor și văzu atât puști automate rusești, cât și 
americane. 

— Toată lumea afară din mașini, zise Rashid. 

Până atunci învăţaseră că asta era rutina. Au fost 
percheziționaţi unul câte unul și au găsit cuțitul cel mic cu arc al 
lui Keane Taylor, dar i-au dat voie să-l păstreze. Nu au găsit 
cuțitul lui Coburn, nici banii. 

Coburn aștepta ca Rashid să spună: „Putem pleca”. Dura mai 
mult decât de obicei. Rashid discută cu gărzile kurde câteva 
minute, apoi spuse: 

— Trebuie să mergem și să ne întâlnim cu șeful orașului. 

Au urcat înapoi în mașini. Un kurd cu o pușcă i-a însoţit în 
fiecare mașină și i-a condus prin orășel. 

Li s-a ordonat să se oprească în faţa unei mici clădiri albe, 
spălacite. Una dintre gărzi intră, ieși după un minut și se 
întoarse în mașină fără nicio explicaţie. 

S-au oprit din nou în fața a ceea ce era în mod clar un spital. 
Acolo au luat un pasager, un tânăr iranian într-un costum. 

Coburn se întreba ce naiba se întâmpla. 

In cele din urmă, au mers cu mașina în jos pe o alee și au 
parcat în afara a ceea ce părea o casă mică, privată. 

Au intrat. Rashid le-a spus să-și descalțe pantofii. Gayden 
avea câteva mii de dolari în bancnote de o sută de dolari în 
pantofi. In timp ce și-i dădea jos i-a îndesat nebunește spre 
vârful pantofilor. 

Au fost conduși într-o cameră mare decorată cu nimic altceva 
decât un frumos covor persan. Simons le-a șoptit discret 
fiecăruia unde să se așeze. Lăsând un spaţiu în cerc pentru 
iranieni, îl rândui pe Rashid în dreapta locului. Lângă Rashid era 
Taylor, apoi Coburn, pe urmă Simons însuși pe partea opusă a 
spaţiului. La dreapta lui Simons stăteau Paul și Bill, puţin în 
spate faţă de linia cercului, unde vor fi cel mai puţin vizibili. 
Gayden, completând cercul, stătea la dreapta lui Bill. 


VP - 344 


În timp ce Taylor stătea așezat, el a văzut că avea o gaură 
mare în dreptul degetului mare de la șosetă, iar bancnotele de o 
sută de dolari presau să iasă prin orificiu, înjură în barbă și 
repede împinse banii înapoi spre călcâi. 

Tânărul în costum li se alătură înăuntru. Părea educat și 
vorbea bine limba engleză. 

— Sunteţi pe punctul de a cunoaște un bărbat care tocmai a 
scăpat după douăzeci și cinci de ani în închisoare, zise el. 

Bill aproape că spuse: „Ei bine, ca să vezi. Și eu tocmai am 
scăpat din închisoare!”, dar se opri la timp. 

— Veţi fi trimiși în judecată, iar acest bărbat va fi judecătorul 
vostru, continuă tânărul iranian. 

Cuvintele „în judecată” îl loviră pe Paul ca o explozie, iar el se 
gândi: „Am parcurs atâta drum fără niciun rost”. 


3, 


Echipa Legală a petrecut ziua de miercuri la casa lui Lou 
Goelz în Teheran. 

Dimineaţa devreme a telefonat Tom Walter din Dallas. Linia 
era slabă și conversaţia confuză, dar Joe Poche a putut să-i 
spună lui Walter că el și Echipa Legală erau în siguranţă, se vor 
muta la ambasadă de îndată ce se putea și vor pleca din ţară 
imediat ce ambasada își va organiza, în cele din urmă, zborurile 
de evacuare. Poché, de asemenea, a informat că starea lui 
Cathy Gallagher nu s-a îmbunătăţit și că a fost dusă la spital cu 
o seară înainte. 

John Howell l-a sunat pe Abolhasan, care avea un alt mesaj de 
la Dadgar. Acesta era dispus să negocieze o cauţiune mai mică. 
Dacă EDS îi găsea pe Paul și Bill, compania va fi nevoită să-i 
predea și să plătească o cauţiune mai mică. Americanii ar trebui 
să-și dea seama că era inutil ca Paul și Bill să încerce să 
părăsească lranul prin mijloace obișnuite și foarte periculos 
pentru ei să plece altfel. 

Howell a înţeles astfel că lui Paul și Bill nu li s-ar fi permis să 
se îmbarce în cadrul unui zbor de evacuare a ambasadei. Se 
întrebă din nou dacă Echipa Legală nu se afla în mai mare 
pericol decât Echipa llegală. Bob Young simţea același lucru. În 


VP - 345 


timp ce ei discutau despre acest lucru, au auzit împușcături. 
Păreau că veneau din direcția Ambasadei Statelor Unite. 
e 

Vocea Naţională a lranului, un post de radio care transmitea 
din Baku peste graniţă, în Uniunea Sovietică, de câteva zile 
emitea buletine de „știri” despre planuri americane clandestine 
de a organiza o contrarevoluţie. Miercuri Vocea Naţională a 
anunţat că dosarele SAVAK?, poliția secretă și mult urâtă a 
Șahului, au fost transferate către Ambasada Statelor Unite. 
Povestea era aproape sigur inventată, dar suna foarte plauzibil: 
CIA a creat SAVAK și era în relaţii apropiate cu ei, și toată lumea 
știa că ambasadele SUA - asemeni tuturor ambasadelor - erau 
pline cu spioni foarte discret deghizați ca atașați diplomatici. 
Oricum, unii dintre revoluționarii din Teheran credeau povestea 
și - fără a consulta vreunul dintre ajutoarele Ayatollahului - au 
hotărât să treacă la acţiune. 

In decursul dimineţii au intrat în clădirile înalte care 
înconjurau complexul ambasadei și au luat poziţie cu armele 
automate. Au deschis focul la zece și jumătate. 

e 

Ambasadorul William Sullivan era în biroul secretarei lui 
răspunzând la un telefon. Vorbea cu ministrul adjunct de 
Externe al Ayatollahului. Președintele Carter a decis să 
recunoască noul guvern revoluţionar din Iran, iar Sullivan făcea 
pregătiri pentru a face anunţul oficial. 

Când puse receptorul jos, se întoarse să-și vadă atașatul de 
presă, Barry Rosen, stând acolo cu doi jurnaliști americani. 
Sullivan era furios, deoarece Casa Albă dăduse instrucţiuni 
specifice ca decizia de a recunoaște noul guvern să fie anunţată 
la Washington, nu la Teheran. Sullivan îl pofti pe Rosen în biroul 
lui și îl apostrofă. 

Rosen i-a spus că doi jurnaliști erau acolo pentru a face 
pregătirile de repatriere a cadavrului lui Joe Alex Morris, 
corespondentul Los Angeles Times împușcat în timpul luptelor 
de la Doshen Toppeh. Simţindu-se ridicol, Sullivan i-a zis lui 
Rosen să le ceară jurnaliștilor să nu dezvăluie ceea ce aflaseră 
când au tras cu urechea la conversaţia lui la telefon. 

Rosen ieși. Sună telefonul lui Sullivan. Îl ridică. S-a auzit dintr- 


? Sazeman-e Ettela'at va Amniyat-e Keshvar - Agenţia Centrală de Informaţii din Iran. 
(n.red.). 


VP - 346 


odată un zgomot imens de arme de foc și o ploaie de gloanţe au 
spulberat geamurile. 

Sullivan se lăsă pe podea. 

Se târî prin încăpere până în biroul alăturat, unde dădu nas în 
nas cu adjunctul lui, Charlie Naas, care ţinuse o ședință despre 
zborurile de evacuare. Sullivan avea două numere de telefon pe 
care le putea utiliza, în caz de urgenţă, pentru a da de liderii 
revoluționari. l-a spus lui Naas să sune la un număr, și atașatului 
militar să sune la celălalt. Încă întinși pe podea, cei doi bărbaţi 
traseră telefoanele de pe birou și începură să sune. 

Sullivan își scoase dispozitivul walkie-talkie și ceru informaţii 
de la unităţile de pușcași marini din complex. 

Atacul cu mitraliere era focul de acoperire pentru o bandă de 
șaptezeci și cinci de revoluționari care a escaladat zidul din față 
al complexului ambasadei și avansa în direcția reședinței. Din 
fericire, aproape toţi angajaţii erau cu Sullivan în clădirea cu 
arhiva. 

Sullivan le ordonă pușcașilor marini să se retragă, să nu-și 
folosească puștile și să tragă cu armele de pe lateral doar 
pentru autoapărare. 

Apoi se târî din biroul executiv până pe coridor. 

In următoarea oră, pe măsură ce atacatorii au ocupat 
reședința și clădirea cantinei, Sullivan i-a adunat pe toţi civilii de 
la arhivă în seiful de comunicaţii de la etaj. Când au auzit 
atacatorii doborând ușile din oţel ale clădirii, le-a ordonat 
pușcașilor marini să se alăture civililor din seif. Acolo le-a spus 
să-și adune armele grămadă într-un colț și le-a ordonat tuturor 
să se predea cât de curând posibil. 

In cele din urmă, Sullivan însuși intră în seif, lăsându-i pe 
atașat și pe traducător afară. 

Când atacatorii au ajuns la etajul al doilea, Sullivan a deschis 
ușa seifului și a ieșit cu mâinile deasupra capului. 

Ceilalţi - aproximativ o sută de oameni - l-au urmat. 

Au fost conduși în sala de așteptare a biroului executiv și 
percheziționaţi. A existat o dispută confuză între două grupări 
de iranieni, iar Sullivan și-a dat seama că oamenii Ayatollahului 
au trimis o echipă de salvare - după câte s-ar putea presupune, 
ca răspuns la telefoanele date de Charlie Naas și de atașatul 
armatei iar salvatorii au sosit la etajul al doilea în același timp 
cu atacatorii. 


VP - 347 


Deodată un glonţ perforă geamul. 

Toţi americanii se lăsară pe podea. Unul dintre iranieni părea 
să creadă că împușcătura venise din interiorul camerei și își 
îndreptă violent mitraliera AK-47 înspre harababura de prizonieri 
de pe podea; apoi Barry Rosen, atașatul de presă, a ţipat în 
farsi: 

— A venit de afară! A venit de afară! 

In acel moment Sullivan s-a trezit stând întins lângă cei doi 
jurnalişti care fuseseră în biroul secretarei lui. 

— Sper că notați toate aceste lucruri în caietele voastre, zise 
el. 

În cele din urmă, au fost duși afară în curte, unde Ibrahim 
Yazdi, noul prim-ministru adjunct al Ayatollahului, și-a cerut 
scuze lui Sullivan pentru atac. 

Yazdi, de asemenea, i-a oferit lui Sullivan o escortă personală, 
compusă din câţiva studenţi care vor fi de acum înainte 
responsabili pentru siguranţa ambasadorului SUA. Liderul 
grupului i-a explicat lui Sullivan că ei erau calificaţi să-i asigure 
paza. Că l-au analizat și că erau obișnuiți cu traseul lui, 
deoarece până de curând misiunea lor a fost să-l asasineze. 

e 

Mai târziu în acea după-amiază Cathy Gallagher a sunat de la 
spital. | s-a dat un tratament care i-a rezolvat problema, cel 
puţin temporar, și dorea să se alăture din nou soțului ei și 
celorlalţi din casa lui Lou Goelz. 

Joe Poche nu voia ca alţi membri din Echipa Legală să plece 
din casă, dar, de asemenea, nu dorea ca alţi iranieni să știe 
unde se aflau ei; așa că l-a sunat pe Gholam și i-a cerut să o ia 
pe Cathy de la spital și să o aducă în colțul străzii, de unde o va 
lua soţul ei. 

Ea a ajuns cam pe la ora 7:30. Se simțea mai bine, însă 
Gholam i-a relatat o poveste înspăimântătoare. 

— Au tras asupra camerelor noastre de hotel ieri, zise ea. 

Gholam plecase la Hyatt să plătească factura pentru EDS și să 
ia geamantanele pe care le-au lăsat în urmă, a explicat Cathy. 
Camerele fuseseră devastate, erau găuri de gloanțe peste tot și 
bagajele au fost făcute fărâme. 

— Doar camerele noastre? întrebă Howell. 

— Da. 

— Ai aflat cum s-a întâmplat? 


VP - 348 


Când Gholam a mers să plătească factura, directorul hotelului 
le-a spus: 

— Cine naiba erau oamenii ăia - CIA? 

După câte se pare, luni dimineaţa, imediat ce toți oamenii de 
la EDS au părăsit hotelul, revoluționarii au pus stăpânire pe el. l- 
au hărțuit pe toţi americanii, cerându-le pașapoartele și au 
arătat poze cu cei doi bărbaţi pe care ei îi căutau. Directorul nu 
a recunoscut bărbaţii din fotografii. Nici altcineva nu i-a 
recunoscut. 

Howell se întreba cine i-a înfuriat pe revoluționari într-un 
asemenea hal, încât le-au distrus camerele. Poate că barul bine 
aprovizionat al lui Gayden le-a insultat  sensibilităţile 
musulmane. De asemenea, în apartamentul lui Gayden au 
rămas un magnetofon folosit pentru dictare, câteva microfoane 
pentru înregistrarea conversaţiilor la telefon și un set walkie- 
talkie pentru copii. Revoluționarii ar fi putut crede că asta era 
aparatura de supraveghere CIA. 

Pe parcursul zilei, rapoarte vagi și alarmante despre ceea ce 
se întâmpla la ambasadă au ajuns la Howell și la Echipa Legală 
prin intermediul omului de serviciu al lui Goelz, care își suna 
prietenii. Dar Goelz s-a întors în timp ce ceilalți serveau cina și 
după vreo două băuturi tari el nu a fost afectat de experienţa 
lui. A petrecut o bună bucată de timp stând întins pe burta lui 
mare pe un coridor. A doua zi se întoarse la biroul său și veni 
acasă în seara aceea cu vești bune: zborurile de evacuare vor 
începe sâmbătă și Echipa Legală va avea întâietate. 

Howell se gândi: „Dadgar s-ar putea să aibă alte idei despre 
acest lucru”. 


4. 


În Istanbul, Ross Perot a avut un sentiment îngrozitor că 
întreaga operaţiune scăpa de sub control. 

A auzit, prin intermediul celor din Dallas, că Ambasada SUA 
din Teheran a fost ocupată de revoluționari. El știa, de 
asemenea, deoarece Tom Walter a vorbit cu Joe Poche mai 
devreme, că Echipa Legală plănuia să se mute în complexul 
ambasadei cât mai curând posibil. Dar, după atacul asupra 


VP - 349 


ambasadei, aproape toate liniile telefonice spre Teheran au fost 
deconectate, iar Casa Albă monopoliza puţinele linii rămase. 
Astfel încât Perot nu știa dacă Echipa Legală fusese la 
ambasadă în timpul atacului, nici în ce fel de pericol ar putea ei 
să fie în cazul în care mai erau încă în casa lui Goelz. 

Pierderea legăturii telefonice, de asemenea, însemna că Merv 
Stauffer nu îl putea suna pe Gholam să afle dacă Echipa llegală 
a trimis „un mesaj pentru Jim Nyfeler” indicând fie că erau bine, 
fie că aveau probleme. Întreaga echipă de la etajul șapte din 
Dallas era la muncă trăgând sfori pentru a prinde una dintre 
puţinele linii telefonice rămase, astfel încât să poată vorbi cu 
Gholam. Tom Walter a luat legătura cu AT&T și a vorbit cu Ray 
Johnson, care se ocupa de contul de telefoane de la EDS. Era un 
cont foarte mare - computerele de la EDS din diferite părţi ale 
SUA comunicau unele cu altele prin linii telefonice - și Johnson a 
fost binevoitor pentru a ajuta un client foarte important. El a 
întrebat dacă telefonul companiei EDS spre Teheran era o 
chestiune de viaţă și de moarte. „Bineînţeles că este”, a răspuns 
Tom Walter. Johnson încerca să obţină o linie. In același timp, 
T.J}. Márquez convingea cu vorbe frumoase un operator 
internaţional, străduindu-se să o convingă să încalce regulile. 

Perot a pierdut, de asemenea, legătura cu Boulware, care 
trebuia să facă joncţiunea cu Echipa llegală pe partea turcească 
a graniţei. Ultima dată au fost aflate vești de la Boulware în 
Adana, la 800 de kilometri de unde trebuia el să fie. Perot a 
presupus că el se afla în drum spre locul de întâlnire, dar nu 
avea cum să-și dea seama cât de departe a ajuns sau dacă va 
reuși să ajungă acolo la timp. 

Perot a petrecut cea mai mare parte a zilei încercând să 
obţină un avion ușor sau un elicopter cu care să zboare în Iran. 
Boeingul 707 nu era de folos pentru aceasta, deoarece Perot 
avea nevoie să zboare la joasă altitudine și să caute Range 
Roverurile cu „X” sau „A” pe capotă, apoi să aterizeze pe 
aerodromuri mici scoase din uz sau chiar pe un drum sau pe o 
pajiște. Dar, până atunci, eforturile lui au confirmat doar ceea ce 
Boulware i-a spus la ora șase în acea dimineaţă: nu avea să se 
întâmple. 

De disperare, Perot a sunat un prieten de la DEA” și a cerut 


19 Drug Enforcement Administration - Agenţia de Combatere a Drogurilor din SUA. 
(n.red.). 


VP - 350 


numărul de telefon al omului de la agenţie din Turcia, gândindu- 
se că oamenii de la narcotice, cu siguranţă, vor ști cum să 
obţină avioane ușoare. Omul de la DEA a venit la Sheraton, 
însoţit de un alt bărbat care, a înţeles Perot, era de la CIA; dar 
dacă ei știau de unde să ia un avion, ei nu spuneau. 

In Dallas, Merv Stauffer suna peste tot în Europa căutând un 
aparat de zbor potrivit, care putea fi cumpărat sau închiriat 
imediat și cu care se putea zbura în Turcia: nici el nu a reușit 
deocamdată. 

După-amiază târziu Perot i-a spus lui Pat Sculley: 

— Vreau să vorbesc cu americanul care are cel mai înalt rang 
în Istanbul. 

Sculley a plecat și a creat un mic infern la Consulatul 
american, ca atare, la 10:30 seara un consul stătea în 
apartamentul lui Perot la Sheraton. 

Perot vorbea cinstit cu el. 

— Oamenii mei nu sunt criminali de vreun fel, zise el. Ci 
oameni de afaceri obișnuiți, cu soţii și copii care se îngrijorează 
de moarte din cauza lor acasă. lranienii i-au ţinut în închisoare 
timp de șase săptămâni fără să le aducă vreo acuză sau să 
găsească vreo dovadă împotriva lor. Acum ei sunt liberi și 
încearcă să iasă din ţară. Dacă sunt prinși, vă puteţi imagina ce 
șansă vor avea de a fi trataţi cu dreptate: niciuna. După felul în 
care stau lucrurile în lran acum, oamenii mei s-ar putea să nu 
ajungă nici până la graniţă. Vreau să intru și să-i iau și acolo am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Trebuie să împrumut, să 
închiriez sau să cumpăr un aparat ușor de zbor. Mă puteţi ajuta? 

— Nu, răspunse consulul. In această țară este împotriva legii 
ca persoane particulare să dețină aparate de zbor. Fiindcă este 
împotriva legii, avioanele nu sunt aici nici măcar pentru cineva 
pregătit să încalce legea. 

— Dar dumneavoastră trebuie să aveţi un aparat de zbor. 

— Departamentul de Stat nu are. 

Perot dispera. Trebuia să stea și să nu facă nimic pentru a 
ajuta Echipa llegală fugară? 

Consulul adăugă: 

— Domnule Perot, suntem aici pentru a ajuta cetățeni 
americani și voi încerca să vă fac rost de un aparat de zbor. Voi 
trage orice sfori voi putea. Dar vă spun acum că șansa mea dea 
avea succes este aproape de zero. 


VP - 351 


— Ei bine, apreciez efortul. 

Consulul se ridică să plece. 

Perot spuse: 

— Este foarte important ca prezența mea în Turcia să fie 
păstrată secretă. Chiar acum autorităţile iraniene nu au idee 
unde sunt oamenii mei. Dacă află cumva că eu sunt aici, își vor 
putea da seama cum vor ieși oamenii mei, iar aceasta ar crea o 
catastrofă. Deci, vă rog, fiţi discret. 

— Înţeleg. 

Consulul părăsi apartamentul. 

Câteva minute mai târziu se auzi telefonul. T.J. Márquez suna 
din Dallas. 

— Perot, ești pe prima pagină a ziarului de azi. 

Inima lui Perot stătu în loc: povestea se aflase. 

T.J. continuă: 

— Guvernatorul tocmai te-a numit președinte al Comisiei 
împotriva Drogurilor. 

Perot respiră din nou. 

— Márquez, m-ai speriat. 

T.J. râse. 

— Nu ar trebui să-i faci asta unui om bătrân, zise Perot. 
Băiete, chiar mi-ai atras atenţia cu asta. 

— Așteaptă o clipă, Margot este la celălalt capăt al firului, zise 
T.J. Vrea doar să-ţi ureze o zi a Sfântului Valentin fericită. 

Perot își dădu seama că era 14 februarie. El preciză: 

— Spune-i că sunt în deplină siguranţă și păzit permanent de 
două blonde. 

— Așteaptă un minut, îi voi transmite. 

T.J. reveni pe fir un minut mai târziu, râzând, și adăugă: 

— A zis că e interesant faptul că ai nevoie de dovă ca să o 
înlocuiești pe ea. 

Perot râse satisfăcut. El singur și-a creat bătăi de cap: ar fi 
trebuit să știe mai bine decât să încerce să înscrie puncte pe 
seama lui Margot. 

— Ai luat legătura cu Teheranul? 

— Da, operatorul internaţional ne-a furnizat o linie și am dat-o 
în bară formând un număr greșit. Apoi AT&T ne-a oferit o linie și 
am dat de Gholam. 

— Și? 

— Nimic. Nu am aflat nimic de la el. 


VP - 352 


Veselia provizorie a lui Perot dispăru. 

— Ce l-ai întrebat? 

— Noi am întrebat doar: „Sunt mesaje?”, iar el a răspuns 
negativ. 

— La naiba. 

Perot aproape că își dori ca Echipa llegală să sune și să spună 
că aveau necazuri, deoarece atunci le-ar fi știut cel puţin locaţia. 

Își luă la revedere de la T.J. și se pregăti de culcare. Pierduse 
Echipa Legală, l-a pierdut pe Boulware, iar între timp a pierdut și 
Echipa llegală. Nu a reușit să facă rost de un avion ușor în care 
să meargă să-i caute. Întreaga operaţiune era o harababură - și 
nu putea face nimic în legătură cu asta. 

Așteptarea îl omora. Și-a dat seama că niciodată în viaţă nu a 
experimentat atât de multă tensiune. A văzut oameni 
prăbușindu-se din cauza stresului, dar niciodată nu a fost cu 
adevărat capabil să empatizeze cu suferința lor, deoarece 
niciodată nu i s-a întâmplat lui. Stresul nu îl supăra, firește - de 
fapt, el prospera în condiţii de stres. Dar acesta era diferit. 

Ross și-a încălcat propria regulă și și-a permis lui însuși să se 
gândească la toate lucrurile rele care s-ar putea întâmpla. Ceea 
ce era în joc acolo era libertatea lui, deoarece dacă operaţiunea 
asta de salvare va da greș, el va sfârși în închisoare. Deja 
adunase o armată mercenară, a consimţit utilizarea ilegală a 
pașapoartelor americane, a aranjat falsificarea cărţilor de 
identitate din armata SUA și a conspirat pentru efectuarea unei 
treceri ilegale a graniţei. Spera că va merge la închisoare în 
SUA, nu în Turcia. Cel mai rău lucru ar fi dacă turcii l-ar trimite în 
Iran ca să fie judecat pentru „infracţiunile” lui acolo. 

Stătea treaz pe patul de hotel îngrijorându-se de Echipa 
Legală, de Echipa llegală, de Boulware și de el însuși. Nu putea 
face nimic decât să îndure situaţia. În viitor va fi mult mai 
compătimitor faţă de oamenii pe care îi va pune în situaţii de 
stres. Dacă mai avea un viitor. 


5. 


Coburn era tensionat, privindu-l pe Simons. 
Stăteau cu toții într-un cerc pe covorul persan, așteptându-l 


VP - 353 


pe „judecător”. Simons îi spusese lui Coburn, înainte ca ei să 
plece din Teheran: „Rămâi cu ochii pe mine”. Până atunci 
Simons fusese pasiv, suportase bine dificultăţile, lăsându-l pe 
Rashid să vorbească, permiţând ca echipa să fie arestată. Dar ar 
putea veni un moment în care el să-și schimbe tactica. Dacă 
hotăra să înceapă bătaia, îi va da de știre lui Coburn cu o 
fracțiune de secundă înainte să se întâmple. 

Sosi judecătorul. 

In vârstă de aproximativ cincizeci de ani, purta un sacou de 
culoare albastru-închis cu un pulover cafeniu-deschis dedesubt 
și o cămașă cu gulerul răsfrânt. Lăsa impresia unui specialist, un 
doctor sau un avocat. Avea o armă de 45 mm prinsă la curea. 

Rashid l-a recunoscut. Numele lui era Habib Bolourian și era 
un comunist de frunte. 

Bolourian se așeză în spaţiul pe care Simons l-a avut în gând 
pentru el. 

A zis ceva în farsi și tânărul în costum - care și-a asumat rolul 
de interpret - le-a cerut pașapoartele. 

„Asta este, se gândi Coburn; aici vom întâmpina dificultăţi. Se 
va uita la pașaportul lui Bill și-și va da seama că aparţine 
altcuiva”. 

Pașapoartele au fost puse grămadă pe covor în fața lui 
Bolourian. Habib se uită la cel din vârf. Traducătorul începu să 
scrie detaliile. S-a creat o oarecare confuzie în legătură cu 
numele de familie și numele de botez: iranienii deseori le 
încurcau pe cele două, dintr-un oarecare motiv. Rashid îi înmâna 
pașapoartele lui Bolourian și Gayden se apleca în faţă și sublinia 
anumite lucruri; și i-a trecut prin minte lui Coburn că între cei 
doi confuzia devenea și mai mare. Rashid îi dădea lui Bolourian 
același pașaport de mai multe ori și Gayden, aplecându-se ca să 
sublinieze anumite aspecte în pașaport, acoperea fotografia. 
Coburn le admira curajul. In cele din urmă, pașapoartele le-au 
fost înapoiate și lui Coburn i s-a părut că pașaportul lui Bill nu a 
fost, de fapt, niciodată deschis. 

Bolourian a început să-l interogheze pe Rashid în farsi. Rashid 
părea să relateze povestea oficială, potrivit căreia ei erau 
oameni de afaceri încercând să ajungă acasă, cu anumite 
înflorituri despre membrii de familie pe punctul de a muri în 
Statele Unite. 

În cele din urmă, traducătorul rosti în limba engleză: 


VP - 354 


— Vreţi să ne spuneţi exact ce căutaţi aici? 

Rashid răspunse: 

— Ei bine, vedeţi... 

Nu reuși să-și încheie fraza, deoarece un paznic din spatele lui 
îl lovi cu patul mitralierei în ceafă și Rashid căzu secerat. 
Evident, traducătorul dorea să audă ce aveau de spus 
americanii, să vadă dacă povestea lor se potrivea cu cea alui 
Rashid; acțiunea paznicului a fost o aluzie brutală la faptul că ei 
erau la mâna revoluţionarilor violenți. 

În calitate de director executiv senior de la EDS, Gayden i-a 
răspuns traducătorului: 

— Lucrăm cu toţii pentru o companie de procesare de date 
numită PARS Data Systems sau PDS. 

De fapt, PDS a fost compania iraniană deţinută în comun de 
EDS și de Abolfath Mahvi. Gayden nu a menţionat numele EDS, 
deoarece, așa cum a subliniat înainte ca ei să plece din Teheran, 
Dadgar s-ar putea să emită un ordin de arestare mascat asupra 
oricui avea legătură cu EDS. 

— Noi am avut un contract cu Banca Omran, continuă 
Gayden, spunând adevărul, dar sub nicio formă întregul adevăr. 
Nu eram plătiţi, oamenii aruncau cu pietre în geamurile noastre, 
nu aveam bani, ne era dor de familiile noastre și am vrut doar 
să mergem acasă. Aeroportul era închis, deci am decis să 
mergem cu mașina. 

— Așa este, confirmă traducătorul. Același lucru mi s-a 
întâmplat și mie - am vrut să zbor spre Europa, însă aeroportul 
era închis. 

„S-ar putea să avem un aliat aici”, se gândi Coburn. 

Bolourian a întrebat, iar traducătorul a tradus: 

— Aţi avut vreun contract cu ISIRAN? 

Coburn era uluit. Pentru cineva care a petrecut douăzeci și 
cinci de ani în închisoare, Bolourian era remarcabil de bine 
informat. ISIRAN - Information Systems Iran - era o companie de 
procesare de date care cândva a fost deţinută de Abolfath Mahvi 
și ulterior cumpărată de guvern. Compania era bine cunoscută 
ca având legături apropiate cu poliţia secretă, SAVAK. Mai rău, 
EDS, într-adevăr, a avut contract cu ISIRAN: în parteneriat, cele 
două companii au creat un sistem de control al documentelor 
pentru marina iraniană în 1977. 

— Nu avem absolut nicio legătură cu ISIRAN, minţi Gayden. 


VP - 355 


— Ne puteţi da vreo dovadă despre compania pentru care 
lucraţi? 

Aceea era o problemă. Înainte de a pleca din Teheran au 
distrus cu toţii hârtiile care aveau legătură cu EDS, la indicaţiile 
lui Simons. În momentele acelea își cotrobăiau cu toţii prin 
buzunare după orice ar fi putut trece cu vederea. 

Keane Taylor își găsi cardul de asigurare de sănătate, cu 
„Electronic Data Systems Corp” tipărit în partea de jos. | l-a 
înmânat interpretului, spunând: 

— Electronic Data Systems este compania-mamă a PDS. 

Bolourian se ridică și părăsi camera. 

Traducătorul, kurzii înarmaţi și oamenii de la EDS au așteptat 
în tăcere. Coburn chibzui: „Acum ce urmează?” 

Ar putea afla Bolourian în vreun fel că EDS a avut cândva 
contract cu ISIRAN? Dacă da, ar ajunge el la concluzia pripită că 
oamenii de la EDS erau în legătură cu SAVAK? Sau întrebarea lui 
despre ISIRAN a fost o chestiune la nimereală? In acest caz a 
crezut el povestea lor despre faptul că erau oameni de afaceri 
încercând să plece acasă? 

De cealaltă parte a lui Coburn, în marginea îndepărtată a 
cercului, Bill se simţea împăcat într-un mod straniu. A ajuns la 
apogeul fricii în timpul interogării și, pur și simplu, nu mai era 
capabil să se mai îngrijoreze. „Am încercat din răsputeri să ieșim 
din ţară, reflectă el, și dacă ne pun la zid chiar acum și ne 
împușcă, asta este”. 

Bolourian se întoarse încărcând o armă. 

Coburn se uită cu coada ochiului la Simons: privirea îi era 
fixată asupra armei. 

Era o carabină veche M1 care arăta de parcă data din al 
Doilea Război Mondial. 

„Nu ne poate omori pe toţi cu aia”, se gândi Coburn. 

Bolourian îi dădu arma traducătorului și spuse ceva în farsi. 

Coburn își încordă mușchii la maximum. „Va ieși un haos dat 
dracului dacă vor deschide focul în camera aceasta...”, chibzui 
el. 

Traducătorul luă arma și spuse: 

— Și acum veti fi oaspeții noștri și vom bea ceai. 

Bolourian a scris ceva pe o foaie de hârtie și i-a înmânat-o 
traducătorului. Coburn și-a dat seama că Bolourian, pur și 
simplu, i-a predat arma traducătorului și i-a dat un permis să o 


VP - 356 


poarte. 

— Dumnezeule, am crezut că ne va împușca, murmură 
Coburn. 

Faţa lui Simons era lipsită de expresie. 

S-a servit ceaiul. 

Se lăsase întunericul afară. Rashid a întrebat dacă era vreun 
loc unde americanii puteau petrece noaptea. 

— Veţi fi oaspeţii noștri, zise traducătorul. Eu, personal, voi 
avea grijă de dumneavoastră. 

Coburn se gândi: „Pentru asta are nevoie de o armă?” 
Traducătorul continuă: 

— Mâine-dimineaţă, dascălul nostru musulman va scrie un 
mesaj dascălului din Rezaiyeh, în care îi va cere să vă lase să 
treceţi. 

Coburn îi șopti lui Simons: 

— Ce crezi? Ar trebui să petrecem noaptea aici sau să 
mergem mai departe? 

— Nu cred că avem de ales, răspunse Simons. Când a spus 
„oaspeţi” era doar politicos. 

Și-au băut ceaiul și traducătorul a adăugat: 

— Acum vom merge și vom lua cina. _ 

S-au ridicat și și-au încălțat pantofii. Indreptându-se spre 
mașinile lor, Coburn a observat că Gayden șchiopăta. 

— Care este problema cu picioarele tale? întrebă el. 

— Nu vorbi atât de tare, rosti Gayden printre dinţi. Am toți 
banii îndesațţi în vârful șosetelor din pantofi și picioarele mă dor 
foarte tare. 

Coburn râse. 

Au urcat în mașini și s-au îndepărtat, însoţiţi încă de gărzile 
kurde și de traducător. Pe ascuns, Gayden își lărgi pantofii și 
rearanjă banii. Au oprit la o staţie de benzină. Gayden murmură: 

— Dacă nu ar intenţiona să ne lase să plecăm, nu ne-ar duce 
să alimentăm cu benzină... nu-i așa? 

Coburn ridică din umeri. 

Au mers cu mașina până la restaurantul din oraș. Oamenii de 
la EDS s-au așezat și gărzile au stat la masă în jurul lor, formând 
un cerc imperfect și izolându-i de oamenii din oraș. 

Era pornit un televizor și Ayatollahul ţinea un discurs. Paul se 
gândi: „lisuse, acum, când noi avem probleme, trebuia să vină 
tipul ăsta la putere”. Apoi traducătorul îi traduse: Khomeini 


VP - 357 


spunea că americanii nu ar trebui molestaţi, ci lăsaţi să plece 
din Iran nevătămați. Și Paul se simţi mai bine. 

Li s-a servit chella kebab - miel cu orez. Paznicii au mâncat pe 
săturate, cu puștile pe masă lângă farfurii. 

Keane Taylor a gustat puţin orez, pe urmă și-a pus jos lingura. 
Avea o durere de cap: a condus în alternanță cu Rashid și a 
simţit că îi bătea soarele în ochi toată ziua. Era, de asemenea, 
îngrijorat, deoarece s-a gândit că Bolourian ar putea să sune în 
Teheran în cursul nopţii și să verifice corporaţia EDS. Gărzile îi 
tot indicau, prin semne, să mănânce, dar el stătea și bea 
tacticos o Cola. 

Nici lui Coburn nu îi era foame. Și-a amintit că trebuia să îl 
sune pe Gholam. Se făcuse târziu: probabil că ei erau îngrijoraţi 
de moarte în Dallas. Dar ce ar trebui el să-i spună lui Gholam - 
că erau bine sau că aveau probleme? 

Au existat niște discuţii referitoare la persoana care ar trebui 
să plătească factura când era gata masa. Gărzile doreau să 
plătească, a zis Rashid. Americanii erau neliniștiți ca nu cumva 
să-i jignească oferindu-se să achite nota când, de fapt, se 
presupunea că ei erau oaspeţii, însă erau, de asemenea, dornici 
să intre în grațiile acestor oameni. În cele din urmă, Keane 
Taylor plăti pentru toată lumea. 

În timp ce plecau, Coburn îi spuse traducătorului: 

— Tare mi-aș dori să sun în Teheran pentru a-i anunţa pe ai 
noștri că suntem bine. 

— Bine, zise tânărul. 

Au mers cu mașina până la poștă. Coburn intră cu 
traducătorul. Erau mai mulţi oameni care așteptau să folosească 
cele trei sau patru cabine telefonice. Traducătorul vorbi cu 
cineva de dincolo de tejghea, apoi îi spuse lui Coburn: 

— Toate liniile spre Teheran sunt ocupate - e foarte greu de 
luat legătura. 

— Ne-am putea întoarce mai târziu? 

— Bine. 

Au ieșit cu mașina din oraș prin întuneric. Peste câteva 
minute s-au oprit la o poartă dintr-un gard. 

Lumina lunii arăta conturul îndepărtat a ceva ce părea a fi un 
baraj. 

S-a creat o lungă întârziere până când au fost găsite cheile și 
abia după aceea au intrat cu mașina. Au observat că se aflau 


VP - 358 


într-un mic parc care înconjura o clădire modernă cu două etaje, 
bogat ornamentată, făcută din granit alb. 

— Acesta este unul dintre palatele Șahului, explică 
traducătorul. L-a folosit doar o dată, când a inaugurat centrala 
electrică. In noaptea aceasta îl vom întrebuința noi. 

Au intrat. Locul era cald și confortabil. Traducătorul rosti cu 
indignare: 

— Căldura este pornită de trei ani în eventualitatea în care 
Șahul hotărăște să treacă pe aici. 

Au urcat cu toţii la etaj și și-au admirat apartamentele. Era 
unul regal, luxos, cu o baie enormă modernă, apoi de-a lungul 
coridorului se înșirau camere mai mici, fiecare conţinând două 
dormitoare de o persoană și o baie, probabil pentru gărzile de 
corp ale Șahului. Sub fiecare pat era o pereche de papuci de 
casă. 

Americanii au mers în camerele gărzilor și kurzii revoluționari 
au ocupat apartamentul Șahului. Unul dintre ei a hotărât să facă 
o baie: americanii îl puteau auzi împroșcând cu apă, huiduind și 
țipând. După un timp ieși. Era cel mai mare și mai voinic dintre 
ei și-și luase pe el unul dintre halatele de baie moderne ale 
Șahului. A venit cu pași mărunți pe coridor în timp ce colegii lui 
au izbucnit în râs. A mers până aproape de Gayden și a spus cu 
un puternic accent englezesc: 

— Un gentleman perfect. 

Gayden izbucni în râs. 

Coburn îi zise lui Simons: 

— Care e planul pentru mâine? 

— Vor să ne escorteze până la Rezaiyeh și să ne predea 
căpeteniei de acolo, răspunse Simons. Ne va fi de ajutor să-i 
avem cu noi dacă mai întâlnim alte blocaje rutiere. Dar când 
vom ajunge în Rezaiyeh, poate vom fi în stare să-i convingem să 
ne ducă la casa profesorului universitar, nu la șeful de acolo. 

Coburn încuviință din cap. 

— Bine. 

Rashid părea îngrijorat. 

— Aceștia sunt oameni răi, șopti el. Să nu aveţi încredere în 
ei. Trebuie să ieșim de aici. 

Coburn nu era sigur că avea încredere în kurzi, dar era foarte 
sigur că vor fi probleme dacă americanii vor încerca să plece în 
clipa aia. 


VP - 359 


Observă că unul dintre paznici avea o pușcă G3. 

— Hei, aceea e o armă de foc pe cinste, zise el. 

Paznicul zâmbi și păru că înţelege. 

— Nu am mai văzut una înainte, zise Coburn. Cum o încarci? 

— incarci... așa, zise paznicul și-i arătă. 

S-au așezat și paznicul i-a explicat cum funcţiona pușca. El 
vorbea suficientă engleză cât să se facă înțeles cu ajutorul 
gesturilor. 

După un timp Coburn și-a dat seama că e/ ținea în momentul 
acela pușca. 

Incepu să se relaxeze. 

Ceilalţi voiau să facă duș, însă Gayden a mers primul și a 
folosit toată apa fierbinte. Paul a făcut un duș rece: era al naibii 
de evident că se obișnuise cu dușurile reci în ultima vreme. 

Au aflat câte ceva despre traducătorul lor: studia în Europa și 
era acasă în vacanţă când revoluţia l-a prins și l-a împiedicat să 
se poată întoarce. De aceea știa că aeroportul era închis. 

La miezul nopţii Coburn îl întrebă: 

— Am putea încerca să dăm din nou acel telefon? 

— Bine. 

Una dintre gărzi îl escortă pe Coburn înapoi în oraș. Au mers 
la poștă, care era încă deschisă. Cu toate acestea, nu mai erau 
linii telefonice spre Teheran. 

Coburn aşteptă până la două dimineaţa, apoi renunță. 

Când s-a întors la palatul de lângă baraj, toată lumea dormea 
dusă. 

A mers și el la culcare. Cel puţin erau încă în viaţă. Era 
suficient să fie recunoscător pentru acel lucru. Nimeni nu știa ce 
era între ei și graniţă. Se va îngrijora de acest lucru în ziua 
următoare. 


VP - 360 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


1. 


— Trezește-te, Coburn, să ne mișcăm, haide să mergem! 

Vocea răgușită a lui Simons pătrunse în somnul lui Coburn, 
care deschise ochii, gândindu-se: „Unde mă aflu?” 

„In palatul Șahului la Mahabad”, îi răspunse eul interior. 

„Oh, la naiba!” 

Se ridică. 

Simons pregătea Echipa llegală de plecare, dar nu era niciun 
semn din partea gărzilor: părea că încă dormeau toţi. Americanii 
făceau foarte mult zgomot și, în cele din urmă, kurzii au apărut 
din apartamentul regal. 

Simons îi zise lui Rashid: 

— Spune-le că ne grăbim, prietenii noștri ne așteaptă la 
graniță. 

Rashid le comunică lucrul ăsta, apoi adăugă: 

— Trebuie să așteptăm. 

Lui Simons nu i-a plăcut varianta în sine. 

— De ce? 

— Vor cu toţii să facă duș. 

Keane Taylor interveni: 

— Nu văd urgenţa acestui lucru - cei mai mulți dintre ei nu au 
făcut un duș de un an sau doi, ai putea bănui că mai pot aștepta 
o zi sau două. 

Simons își stăpâni nerăbdarea pentru încă o jumătate de oră, 
pe urmă i-a comunicat lui Rashid să le spună din nou gărzilor că 
echipa trebuia să se grăbească. 

— Trebuie să vedem baia Șahului, zise Rashid. 

— Dracu' s-o ia, am văzut-o! șuieră Simons. Din ce cauză este 
întârzierea asta? 

Toată lumea intră buluc în apartamentul regal și declară cu 
supunere că era vorba de un lux rușinos într-un palat nefolosit; 
și totuși, gărzile nu doreau să plece. 

Coburn se întreba ce se întâmpla. S-au răzgândit în legătură 


VP - 361 


cu escortarea americanilor în următorul oraș? A verificat 
Bolourian corporaţia EDS în timpul nopţii? Simons nu va accepta 
să mai fie ținut aici mult timp... 

În cele din urmă, apăru tânărul traducător și s-a dovedit că 
gărzile îl așteptau pe el. Planul era neschimbat: un grup de kurzi 
îi va însoţi pe americani pe următoarea porţiune a călătoriei lor. 

Simons spuse: 

— Avem prieteni în Rezaiyeh - am dori să fim duși până la 
casa lor decât să mergem să ne întâlnim cu șeful orașului. 

— Nu veți fi în siguranţă, zise traducătorul. Luptele sunt 
crâncene la nord de Rezaiyeh și orașul Tabriz este încă în 
mâinile susținătorilor Șahului. Trebuie să vă încredințez unor 
oameni care vă pot proteja. 

— Bine, dar acum putem pleca. 

— Sigur. 

Au plecat. 

Au intrat cu mașina în oraș și li s-a ordonat să se oprească în 
fața unei case. Traducătorul intră. Toţi ceilalţi au așteptat. 
Cineva a adus pâine și brânză grasă pentru micul dejun. Coburn 
ieși din mașina lui și intră în cea a lui Simons. 

— Ce se întâmplă acum? 

— Aceasta este casa dascălului musulman, explică Rashid. El 
îi scrie o scrisoare omologului său din Rezaiyeh despre noi. 

A trecut cam o oră până când traducătorul a ieșit cu 
scrisoarea promisă. 

În continuare au mers cu mașina la secţia de poliţie și acolo 
au văzut vehiculul escortă: o ambulanță mare și albă cu o 
lumină roșie sclipitoare pe capotă, geamurile distruse, și un fel 
de mesaj de identificare mâzgălit într-o parte, în farsi, cu marker 
roșu, probabil însemnând „Comitetul Revoluționar din Mahabad” 
sau ceva asemănător. Era plină de kurzi înarmați. 

S-a ales praful de călătoria neobservată. 

În cele din urmă, au ajuns pe șosea, ambulanţa deschizându- 
le calea. 

Simons era neliniștit din cauza lui Dadgar. Evident, nimeni din 
Mahabad nu fusese avertizat să-i caute pe Paul și Bill, dar 
Rezaiyeh era un oraș mult mai mare. Simons nu știa dacă 
autoritatea lui Dadgar se extindea și în mediul rural: tot ceea ce 
știa era că până atunci Dadgar i-a surprins întotdeauna pe toţi 
prin dăruirea și abilitatea lui de a rezista de-a lungul 


VP - 362 


schimbărilor de guvern. Simons își dorea să nu fie necesar ca 
echipa să fie dusă în faţa autorităţilor din Rezaiyeh. 

— Avem prieteni buni în Rezaiyeh, îi spuse el tânărului 
traducător. Dacă ne-aţi putea duce acasă la ei, am fi în foarte 
mare siguranţă acolo. 

— Oh, nu, zise traducătorul. Dacă încalc ordinele, iar voi veți fi 
răniţi, voi avea de îndurat iadul. 

Simons renunță. Era clar că erau la fel de mult prizonierii 
kurzilor, pe cât erau și oaspeţii lor. Revoluţia din Mahabad era 
caracterizată de disciplină comunistă mai degrabă decât de 
anarhie islamică și singura modalitate de a scăpa de escortă era 
prin violență. Simons nu era încă pregătit să înceapă o 
încăierare. 

Chiar în afara orașului, ambulanţa trase la marginea drumului 
și opri la o cafenea mică. 

— De ce ne oprim? întrebă Simons. 

— Micul dejun, răspunse traducătorul. 

— Nu avem nevoie de micul dejun, zise Simons convingător. 

— Dar... 

— Nu avem nevoie de micul dejun! 

Traducătorul înălță din umeri și strigă ceva la kurzii care 
coborau din ambulanţă. Au urcat înapoi și convoiul a mers mai 
departe. 

Au ajuns la periferia orașului Rezaiyeh dimineaţa târziu. 

Drumul le era închis de inevitabilul blocaj rutier. Acesta era o 
treabă serioasă, în stil militar, cu vehicule parcate, saci cu nisip 
și sârmă ghimpată. Convoiul încetini și un paznic înarmat le făcu 
semn de pe marginea drumului spre curtea din față a unei staţii 
de benzină transformată într-un post de comandă. Drumul de 
acces era bine acoperit cu mitraliere din clădirea staţiei de 
benzină. 

Ambulanţa nu a reușit să oprească la timp și a intrat direct în 
gardul de sârmă ghimpată. 

Cele două Range Roveruri au oprit într-o manieră ordonată. 

Ambulanţa a fost imediat înconjurată de gărzi și a început o 
ceartă. Rashid și traducătorul au mers acolo ca să intervină. 
Revoluționarii din Rezaiyeh nu au presupus instantaneu că 
revoluționarii din Mahabad erau de partea lor. Oamenii din 
Rezaiyeh erau din Azerbaidjan, nu erau kurzi, iar discuţia a avut 
loc în limba turcă, precum și în farsi. 


VP - 363 


Kurzilor li s-a ordonat să-și predea armele, se părea, și 
refuzau nervoși. Traducătorul le arăta mesajul de la dascălul 
musulman din Mahabad. Nimeni nu îl prea observa pe Rashid, 
care dintr-odată a devenit un nepoftit. 

In cele din urmă, traducătorul și Rashid s-au întors la mașini. 

— Vă vom duce la un hotel, zise traducătorul. Apoi eu voi 
merge și mă voi întâlni cu dascălul musulman. 

Ambulanţa era blocată în gardul de sârmă ghimpată și trebuia 
scoasă de acolo înainte ca ei să poată pleca. Gărzile de la 
blocajul rutier i-au escortat până în oraș. 

Era un oraș mare după standardele provinciilor iraniene. Avea 
foarte multe clădiri din beton și piatră și câteva drumuri pavate. 
Convoiul se opri pe o stradă principală. Se puteau auzi ţipete în 
depărtare. Rashid și traducătorul au intrat în clădire - posibil să 
fi fost un hotel - și ceilalți au așteptat. 

Coburn se simţea optimist. Nu ar fi pus prizonierii într-un hotel 
înainte de a-i împușca. Asta era doar o dispută administrativă. 

Strigătele din departare au devenit mai puternice și o mulţime 
de oameni a apărut în capătul străzii. 

In mașina din spate, Coburn spuse: 

— Ce naiba e asta? 

Kurzii au sărit din ambulanţa lor și au înconjurat cele două 
Range Roveruri, formând un dispozitiv de luptă în faţa mașinii 
care conducea convoiul. Unul dintre ei arătă spre ușa lui Coburn 
și făcu o mișcare ca și cum ar fi întors o cheie. 

— Inchideţi ușile, le spuse Coburn celorlalţi. 

Mulțimea se apropie. Coburn și-a dat seama că era un fel de 
paradă de stradă. In fruntea procesiunii mergeau câţiva ofițeri 
de armată în uniforme zdrenţuite. Unul dintre ei era în lacrimi. 

— Ştiţi ce cred? zise Coburn. Armata tocmai s-a predat și îi 
afișează pe ofițeri pe Strada Principală. 

Mulțimea răzbunătoare mergea neregulat prin jurul mașinilor, 
înghiontind gărzile kurde și privind pe ferestre cu priviri 
pătrunzătoare, ostile. Kurzii nu dădeau înapoi și încercau să 
împingă mulțimile departe de mașini. Părea că ciocnirea se va 
transforma într-o luptă în orice moment. 

— Lucrurile devin urâte, zise Gayden. 

Coburn nu slăbea din priviri mașina din faţă, întrebându-se ce 
va face Simons, apoi văzu vârful unei arme ţintit asupra 
geamului de pe partea șoferului. 


VP - 364 


— Paul, nu te uita acum, dar cineva are arma aţintită asupra 
capului tău. 

— lisuse... 

Coburn își imagina ce se va întâmpla în continuare: mulțimea 
va începe să miște mașinile, pe urmă îi vor preda... 

Apoi, deodată, s-a terminat. Soldaţii înfrânți erau atracţia 
principală și, pe măsură ce ei treceau mai departe, mulţimea îi 
urma. Coburn se relaxă. Paul spuse: 

— Pentru un minut, am... 

Rashid și traducătorul ieșiră din hotel. Rashid îi anunţă: 

— Nu vor să știe despre un grup de americani care intră la ei 
în hotel - nu își vor asuma riscul. 

Coburn a dedus din asta că spiritele erau atât de încinse în 
oraș, încât hotelul putea fi ars de mulţime pentru că a acceptat 
străini înăuntru. 

— Trebuie să ajungem la sediul revoluţionarilor, conchise Jay. 

Au mers mai departe cu mașina. Era o activitate febrilă pe 
străzi: șiruri de autofurgonete de toate formele și mărimile erau 
umplute cu provizii, probabil pentru revoluționarii care încă 
luptau în Tabriz. Convoiul s-a oprit la ceea ce părea a fi o școală. 
Era o mulţime uriașă, zgomotoasă, în afara curţii, aparent 
așteptând să intre. După un schimb de replici, kurzii au convins 
santinela să permită ambulanţei și celor două Range Roveruri să 
pătrundă în curtea școlii. Mulțimea a reacţionat nervos când au 
intrat străinii. Coburn răsuflă ușurat în timp ce poarta de la curte 
s-a închis în spatele lui. 

Au coborât din mașini. Curtea era înţesată cu automobile 
distruse de gloanţe. Un dascăl islamic stătea în picioare pe un 
morman de lăzi pentru puști, ţinând o ceremonie zgomotoasă și 
înflăcărată împreună cu o mulţime de bărbaţi. Rashid explică: 

— E depunerea jurământului unor trupe noi care vor merge în 
Tabriz și vor lupta pentru revoluție. 

Gărzile au condus americanii spre clădirea școlii pe o parte a 
curții. Un bărbat a venit pe scări și a început să ţipe la ei nervos, 
arătând spre kurzi. 

— Nu au voie să intre în clădire înarmaţi, a tradus Rashid. 

Coburn și-a dat seama că luptătorii kurzi deveneau instabili: 
spre surprinderea lor, s-au trezit pe un teritoriu ostil. Au arătat 
mesajul de la dascălul islamic din Mahabad. Fapt ce a iscat și 
mai multe discuţii în contradictoriu. 


VP - 365 


În cele din urmă, Rashid a spus: 

— Așteptaţi cu toţii aici. Voi merge înăuntru să vorbesc cu 
liderul comitetului revoluționar. 

Urcă pe scări și dispăru. 

Paul și Gayden își aprinseră niște ţigări. Paul se simți 
înspăimântat și demoralizat. Acești oameni erau hotărâți să 
sune în Teheran și să afle totul despre el. Să fie trimis înapoi în 
închisoare ar putea fi cea mai mică dintre grijile lui în clipa aia. 
El îi spuse lui Gayden: 

— Apreciez cu adevărat ce aţi făcut pentru mine, dar e păcat, 
cred că ne-a ajuns. 

Coburn era mai îngrijorat de mulţimea de dincolo de poartă. 
Aici, cel puţin, cineva încerca să păstreze ordinea. Afară era o 
haită de lupi. Dacă ei convingeau un paznic prostănac să 
deschidă poarta? Mulțimea va avea drept scop linșajul. In 
Teheran un individ - iranian - care făcuse ceva pentru a înfuria o 
mulțime de oameni a fost, pur și simplu, sfâșiat, brațele și 
picioarele i-au fost smulse de către oameni, care erau doar 
înnebunițţi, isterici. 

Gărzile și-au mișcat armele, indicând că americanii ar trebui 
să se mute într-o parte a curții și să stea la perete. S-au supus, 
simțindu-se vulnerabili. Coburn se uită la perete. Avea găuri de 
gloanțe în el. Paul le-a văzut și el, iar faţa îi era palidă. 

— Dumnezeule, zise el. Cred că suntem deja morți. 

(J 

Rashid se întrebă: care ar fi psihologia liderului comitetului 
revoluționar? 

„Are un milion de lucruri de făcut, se gândi el. Tocmai a pus 
stăpânire pe acest oraș și nu a mai fost niciodată la putere 
înainte. Trebuie să se ocupe de ofițerii armatei înfrânte, să 
aresteze agenţii SAVAK suspecți și să-i interogheze, să aibă grijă 
ca orașul să funcţioneze normal, să asigure paza împotriva unei 
contrarevoluții și să trimită trupe pentru a lupta în Tabriz. 

Tot ceea ce el își dorește este să taie lucrurile de pe listă. 

Nu are timp sau compasiune pentru niște americani fugari. 
Dacă trebuie să ia o decizie, el, pur și simplu, ne va arunca în 
închisoare pentru moment și va lua măsuri în ceea ce ne 
privește mai târziu, pe îndelete. Prin urmare, concluzionă 
Rashid, trebuie să mă asigur că nu el hotărăște”. 

Rashid a fost condus într-o sală de clasă. Conducătorul stătea 


VP - 366 


pe podea. Era un bărbat înalt, puternic, cu emoția victoriei 
citindu-i-se pe faţă; dar părea epuizat, confuz și neliniștit. 

Escorta lui Rashid spuse în farsi: 

— Bărbatul acesta vine din Mahabad cu o scrisoare de la 
dascălul musulman și are șase americani cu el. 

Rashid s-a gândit la un film vizionat cândva, în care un bărbat 
intra într-o clădire păzită fluturându-și permisul de conducere în 
locul unui permis de trecere. Dacă ai suficientă încredere, poți 
submina suspiciunile oamenilor. 

— Nu, eu vin din partea Comitetului Revoluționar din Teheran, 
a precizat Rashid. Sunt cinci sau șase mii de americani în 
Teheran și am decis să-i trimitem acasă. Aeroportul este închis, 
deci îi vom scoate pe toţi pe aici. Evident, trebuie să facem 
aranjamentele și să stabilim procedurile pentru îndrumarea 
tuturor acestor oameni. De aceea mă aflu aici. Dar 
dumneavoastră aveţi multe probleme pe care să le rezolvați - 
poate ar trebui să discut detaliile cu subordonații 
dumneavoastră. 

— Da, zise liderul, și le-a făcut semn să plece. 

— Eu sunt liderul adjunct, zise escorta lui Rashid în timp ce 
ieșeau din cameră. 

Au intrat în altă cameră, unde cinci sau șase oameni beau 
ceai. Rashid a vorbit cu liderul adjunct, suficient de tare ca să 
audă ceilalți. 

— Acești americani vor doar să ajungă acasă și să-și vadă 
familiile. Suntem fericiţi să scăpăm de ei și vrem să-i tratăm 
corect, astfel încât ei să nu aibă nimic împotriva noului regim. 

— De ce aveţi americani cu voi acum? întrebă adjunctul. 

— Pentru o cursă de verificare. In felul acesta, știți, aflăm care 
sunt problemele... 

— Dar nu trebuie să-i lăsaţi să treacă granița. 

— Oh, ba da. Sunt oameni buni care nu au făcut niciodată 
vreun rău ţării noastre și au soţii și copii acasă. Unul dintre ei 
are un copil mic care e pe moarte în spital. Deci Comitetul 
Revoluționar din Teheran m-a instruit să îi conduc peste 
graniță... 

A continuat să vorbească. Din când în când adjunctul îl 
întrerupea cu o întrebare. Pentru cine lucrau americanii? Ce 
aveau cu ei? Cum știa Rashid că ei nu erau agenţi SAVAK 
spionând pentru revoluționarii din Tabriz? Pentru fiecare 


VP - 367 


întrebare, Rashid avea un răspuns, și unul lung. În timp ce el 
vorbea, putea fi convingător; și dacă tăcea, ceilalți ar fi avut 
timp să se gândească la obiecţii. Oamenii intrau și ieșeau 
permanent. Adjunctul a plecat de două sau trei ori. 

În cele din urmă, el intră și spuse: 

— Trebuie să verific astea în Teheran. 

Rashid s-a demoralizat. Bineînţeles că nimeni din Teheran nu 
îi va confirma povestea. Și va dura o eternitate să facă legătura 
telefonică. 

— Totul a fost verificat în Teheran și nu este nevoie de a 
controla din nou, zise el. Dar, dacă insistaţi, îi voi duce pe acești 
americani la un hotel să aștepte. El adăugă: Aţi face mai bine să 
trimiteţi niște gărzi cu noi. 

Adjunctul ar fi trimis gărzile oricum: faptul că le-a cerut era o 
metodă de domolire a suspiciunii. 

— Nu știu, zise adjunctul. 

— Acesta nu e un loc bun pentru a-i ţine, spuse Rashid. Ar 
putea cauza probleme. Ei ar putea fi răniți. 

Își ţinu respiraţia. Acolo erau prinși. Într-un hotel, vor avea cel 
puţin șansa să încerce să treacă graniţa... 

— Bine, zise adjunctul. 

Rashid își ascunse sentimentul de ușurare. 

e 

Paul era profund recunoscător să-l vadă pe Rashid venind pe 
treptele clădirii de la școală. Fusese o așteptare lungă. Nimeni, 
de fapt, nu a îndreptat arme spre ei, însă aveau îngrozitor de 
multe priviri ostile îndreptate asupra lor. 

— Putem pleca la hotel, anunţă Rashid. 

Kurzii din Mahabad au dat mâna cu ei și i-au lăsat în 
ambulanta lor. Câteva momente mai târziu americanii au plecat 
în două Range Roveruri, urmaţi de patru sau cinci gărzi într-un 
alt vehicul. Au mers cu mașina până la hotel. De data aceasta 
au intrat cu toţii. A avut loc o discuţie aprinsă între hotelier și 
gărzi, dar gărzile au câștigat, și americanilor li s-au dat patru 
camere la etajul al treilea din spate și li s-a spus să ţină 
perdelele trase și să stea departe de ferestre în cazul în care 
lunetiștii locali considerau că americanii erau niște ţinte 
îmbietoare. 

S-au strâns într-una dintre camere. Puteau auzi împușcăturile 
în depărtare. Rashid a organizat prânzul și a mâncat cu ei: pui la 


VP - 368 


grătar, orez, pâine și Cola. Apoi a plecat spre școală. 

Gărzile s-au plimbat înăuntrul și prin afara camerei, ducându- 
și puștile cu ei. Pe unul dintre ei Coburn l-a remarcat ca fiind 
foarte diabolic. Era tânăr, scund și musculos, cu părul negru și 
ochii precum ai unui șarpe. Pe măsură ce după-amiaza trecea 
încet, el părea că se plictisea. 

La un moment dat intră și spuse: 

— Carter nu bun. 

Se uită în jur așteptând o reacţie. 

— CIA nu bun, adăugă el. America nu bun. 

Nimeni nu a reacţionat. El ieși. 

— Tipul acela este o belea, zise Simons calm. Să nu cumva să 
cădetți în capcană. 

Gardianul încercă din nou puţin mai târziu. 

— Eu sunt foarte puternic, spuse el. Lupte. Campion la lupte. 
Am fost în Rusia. 

Nimeni nu zise nimic. 

Se așeză și începu să se joace cu arma lui, de parcă nu știa 
cum să o încarce. Apelă la Coburn. 

— Te pricepi la arme? 

Coburn clătină din cap. 

Gardianul se uită la ceilalţi. 

— Te pricepi la arme? 

Arma era un M1, o carabină cu care ei erau obișnuiți, dar 
nimeni nu zicea nimic. 

— Vrei să faci schimb? întrebă gardianul. Arma aceasta 
pentru un rucsac? 

Coburn răspunse: 

— Nu avem un rucsac și nu vrem o armă. 

Gardianul renunţă și ieși din nou pe coridor. 

Simons spuse: 

— Unde naiba e Rashid? 


2. 


Mașina a trecut peste o groapă, zguduindu-l și trezindu-l pe 
Ralph Boulware. Se simţea obosit și ameţit după acel somn 
scurt, agitat. Privi pe fereastră. Era devreme, dimineaţa. A văzut 


VP - 369 


malul unui lac enorm, atât de mare, încât nu-i putea zări capătul 
îndepărtat. 

— Unde ne aflăm? întrebă el. 

— Acela este lacul Van, preciză Charlie Brown, traducătorul. 

Erau case și sate, și mașini ale civililor: au ieșit din zona rurală 
sălbatică de la munte și s-au întors la ceea ce trecea drept 
civilizație în acea parte a lumii. Boulware examină o hartă. A 
calculat că se aflau la aproximativ 160 de kilometri de graniţă. 

— Hei, asta e bine! zise el. 

Văzu o staţie de benzină. Erau cu adevărat înapoi în 
civilizaţie. 

— Haide să punem benzină, propuse el. 

La staţia de benzină au luat pâine și cafea. Cafeaua a fost 
aproape la fel de bună ca dușul: Boulware ardea de nerăbdare 
să plece. Îl înștiinţă Charlie: 

— Spune-i bătrânului că eu vreau să conduc. 

Taximetristul mersese până atunci cu 50-60 de kilometri la 
oră, dar Boulware a forţat bătrânul Chevrolet până la 110 
kilometri la oră. Părea că avea cu adevărat o șansă de a ajunge 
la timp la graniţă pentru a-l întâlni pe Simons. 

Mergând repede și lin pe drumul de-a lungul lacului, Boulware 
a auzit o pocnitură înăbușită, urmată de un sunet de rupere; 
apoi mașina începu să-și piardă echilibrul și s-a auzit un scârțâit 
de metal pe piatră: explodase un cauciuc. 

Puse frână brusc, înjurând. 

Au ieșit cu toţii și s-au uitat la roată: Boulware, taximetristul 
mai în vârstă, Charlie Brown și llsman cel durduliu. Cauciucul 
era complet fărâmiţat și roata deformată. lar ei au folosit roata 
de rezervă în cursul nopţii, după ultima explozie de cauciuc. 

Boulware privi mai atent. Piuliţele de la roată fuseseră 
smulse: chiar dacă ar fi putut face rost de altă roată de rezervă, 
nu vor putea înlătura roata deteriorată. 

Boulware se uită în jur. Era o casă pe un drum în sus, pe deal. 

— Să mergem acolo, zise Boulware. Putem da un telefon. 

Charlie Brown clătină din cap. 

— Nu sunt telefoane prin zonă. 

Boulware nu avea de gând să renunțe, după toate prin câte a 
trecut: era prea aproape. 

— Bine, îi spuse el lui Charlie. Fă autostopul înapoi până în cel 
mai apropiat oraș și adu-ne un alt taxi. 


VP - 370 


Charlie porni la drum. Două mașini au trecut pe lângă el fără 
să se oprească, apoi a oprit un camion. Avea fân și un grup de 
copii în spate. Charlie sări în camion, iar acesta dispăru din 
vedere. 

Boulware, llsman și șoferul de taxi stăteau privind lacul și 
mâncând portocale. 

O oră mai târziu, un mic autoturism combi european a venit 
gonind de-a lungul drumului și opri brusc. Charlie sări din 
mașină. 

Boulware îi dădu șoferului din Adana cinci sute de dolari, pe 
urmă intră în noul taxi cu llsman și Charlie și plecară cu mașina, 
lăsând Chevroletul lângă lac, ca o balenă eșuată. 

Noul șofer mergea ca vântul și până la amiază au ajuns în 
Van, pe malul de est al lacului. Van era un oraș mic, cu clădiri 
din cărămidă în centru și suburbii cu case din chirpici. llsman l-a 
direcționat pe șofer până la locuinţa unui verișor de-al domnului 
Fish. 

Au plătit șoferul și au intrat. llsman a început o discuţie lungă 
cu verișorul domnului Fish. Boulware s-a așezat în camera de zi, 
ascultând fără să înțeleagă, nerăbdător să se pună în mișcare. 
După o oră el îi spuse lui Charlie: 

— Ascultă, haide să luăm un alt taxi, nu avem nevoie de 
verișor. 

— E o zonă foarte rea de aici până la graniţă, zise Charlie. Noi 
suntem străini, avem nevoie de protecție. 

Boulware se forţă să fie răbdător. 

În cele din urmă, llsman îi strânse mâna domnului Fish, iar 
Charlie adăugă: 

— Fiii lui ne vor duce până la graniţă. 

Erau doi fii cu două mașini. 

Au urcat cu mașinile până în munţi. Boulware nu vedea nicio 
urmă de bandiți periculoși de care să fi fost protejaţi: doar 
câmpii acoperite cu zăpadă, capre uscăţive și câţiva oameni 
zdrenţuiţi trăind în bordeie. 

Au fost opriţi de poliţie în satul Yuksekova, la câţiva kilometri 
de graniţă și li s-a ordonat să intre într-o secţie de poliție mică 
zugrăvită în alb. llsman le-a arătat datele de identificare și au 
fost repede eliberaţi. Boulware era impresionat. Poate că llsman 
făcea parte, într-adevăr, din echivalentul turcesc al CIA. 

Au ajuns la graniţă la ora patru, joi după-amiază, după o 


VP - 371 


călătorie de douăzeci și patru de ore. 

Punctul de frontieră era în mijlocul pustietăţii. 

Postul de apărare consta din două clădiri din lemn. Era, de 
asemenea, și o poștă. Boulware se întreba cine naiba o folosea. 
Poate șoferii de camioane. La o depărtare de aproape două sute 
de metri, pe partea iraniană, era o aglomerare mai mare de 
clădiri. 

Nu se vedea nici urmă de cei din Echipa llegală. 

Boulware se simțea furios. S-a străduit din răsputeri să ajungă 
acolo mai mult sau mai puţin la timp: unde naiba era Simons? 

Un paznic a ieșit din una dintre barăci și l-a abordat, 
iscodindu-l: 

— Îi cauţi pe americani? 

Boulware era surprins. Întreaga operaţiune trebuia să fie 
ultrasecretă. Părea că securitatea se dusese naibii. 

— Da, confirmă el. Îi caut pe americani. 

— Aveţi un apel telefonic. 

Boulware era chiar și mai surprins. 

— Fără glumă! 

Sincronizarea era fenomenală. Cine naiba știa că el se afla 
acolo? 

Îl urmă pe paznic în baracă și ridică receptorul. 

— Da? 

— Aici Consulatul american, zise vocea. Cum te cheamă? 

— Ummm, despre ce e vorba, răspunse Boulware precaut. 

— Uite, vrei doar să-mi spui ce faci acolo? 

— Nu știu cine sunteţi și nu vă voi spune ce fac. 

— Bine, ascultă, știu cine ești și știu ce faci. Dacă ai vreo 
problemă, sună-mă. Ai un creion? 

Boulware notă numărul, îi mulțumi bărbatului și închise 
perplex. „În urmă cu o oră nu știam că voi ajunge aici, chibzui 
el, deci de unde știa altcineva? Cu atât mai puţin Consulatul 
american”. Se gândi din nou la llsman. Poate că llsman ţinea 
legătura cu șefii lui turci de la MIT, care erau în legătură cu CIA, 
și care, la rândul lor, erau în legătură cu consulatul. Ilsman i-ar fi 
putut cere cuiva să dea un telefon pentru el în Van, sau chiar la 
secţia de poliţie din Yuksekova. 

Se întreba dacă era bine sau rău ca tipii de la consulat să știe 
ce se întâmpla. Și-a adus aminte de „ajutorul” pe care Paul și 
Bill l-au primit de la Ambasada SUA din Teheran: cu prieteni în 


VP - 372 


Departamentul de Stat, un bărbat nu avea nevoie de dușmani. 

Lăsă de o parte gândul la consulat. Principala problemă în 
momentul acela era unde se afla Echipa llegală. 

Se întoarse afară și privi în depărtare peste acel ţinut al 
nimănui. A hotărât să se plimbe pe acolo și să discute cu 
iranienii. l-a strigat pe llsman și pe Charlie Brown să vină cu el. 

Pe măsură ce se apropia de partea iraniană vedea că gărzile 
de la frontieră nu erau în uniformă. Probabil, erau revoluționari 
care au preluat puterea când a căzut guvernul. 

El i-a spus lui Charlie: 

— Intreabă-i dacă au auzit ceva despre oamenii de afaceri 
americani care urmau să vină în două jeepuri. 

Charlie nu avea nevoie să traducă răspunsul: iranienii au dat 
cu putere din cap. 

Un membru curios al vreunui trib cu o bentiţă de cap și o 
pușcă veche s-a apropiat de partea iraniană. A avut loc un 
schimb de replici pentru o perioadă de timp, apoi Charlie a spus: 

— Acest bărbat spune că el știe unde sunt americanii și vă va 
duce la ei dacă plătiţi. 

Boulware vru să știe cât, dar llsman nu dori ca el să accepte 
oferta la niciun preţ. llsman vorbi convingător cu Charlie, care a 
tradus: 

— Porţi o haină și mănuși din piele și un ceas de mână 
elegant. 

Boulware, căruia îi plăceau ceasurile, avea la mână un ceas 
pe care i-l dăduse Mary când s-au căsătorit. 

— Și? 

— Cu haine ca alea, ei cred că ești de la SAVAK. Și ei fi urăsc 
pe cei de la SAVAK. 

— Îmi voi schimba hainele. Mai am un palton în mașină. 

— Nu, zise Charlie. Trebuie să înţelegi, vor doar ca tu să mergi 
acolo, iar ei să te împuște. 

— Bine, spuse Boulware. 

S-au întors pe partea turcească. Având în vedere că era o 
poștă situată convenabil atât de aproape, hotărî să sune în 
Istanbul și să ia legătura cu Ross Perot. Intră în poștă. A trebuit 
să semneze. Avea să dureze ceva timp până când apelul va fi 
direcționat, i-a spus funcţionarul. 

Boulware a ieșit afară. Garzile de la granița turcească 
deveneau iritate, i-a spus Charlie. Câţiva iranieni au venit înapoi 


VP - 373 


cu ei și gărzilor nu le plăcea ca oamenii să se învârtă pe terenul 
nimănui: era nedisciplinat. 

Boulware se gândi: „Ei bine, nu are rost să stau aici”. 

El spuse: 

— Ne vor suna oamenii aceștia dacă echipa vine în timp ce 
noi ne întoarcem în Yuksekova? 

Charlie i-a întrebat. Gărzile au fost de acord. Era un hotel în 
sat, au spus ei; vor suna acolo. 

Boulware, llsman, Charlie și doi fii ai verișorului domnului Fish 
au urcat în două mașini și s-au întors în Yuksekova. 

Acolo s-au cazat în cel mai rău hotel din întreaga lume. Avea 
podele din pământ. Baia era o gaură în pământul de sub scări. 
Toate paturile se aflau într-o singură cameră. Charlie Brown a 
ordonat mâncare și a venit împachetată în ziar. 

Boulware nu era sigur că a luat decizia corectă plecând de la 
punctul de frontieră. Atât de multe lucruri ar fi putut să nu 
meargă bine: gărzile s-ar putea să nu telefoneze așa cum au 
promis. A decis să accepte oferta de ajutor din partea 
Consulatului american și să le spună să ceară permisiunea ca el 
să rămână la punctul de frontieră. A sunat la numărul care i-a 
fost dat la singurul telefon străvechi cu fir. A luat legătura, dar 
se auzea slab și ambele părţi au avut probleme în a se face 
înţelese. În cele din urmă, bărbatul de la celălalt capăt al firului 
a bâiguit că va suna înapoi și a închis. 

Boulware a rămas lângă foc, fremătând. După un timp, și-a 
pierdut răbdarea și a hotărât să se întoarcă la graniță fără 
permisiune. 

Pe drum au făcut pană. 

Au stat cu toţii pe drum în timp ce fiii au schimbat roata. 
Isman a apărut agitat. Charlie a explicat: 

— El spune că ăsta este un loc foarte periculos, oamenii sunt 
cu toţii criminali și bandiți. 

Boulware era sceptic. llsman a consimţit să facă toate acestea 
pentru o taxă de opt mii de dolari, iar Boulware suspecta că 
bărbatul cel gras se pregătea să crească prețul. 

— Intreabă-l câţi oameni au fost uciși pe acest drum luna 
trecută, îi spuse Boulware lui Charlie. 

El analiză fața lui llsman în timp ce acesta răspundea. Charlie 
a tradus: 

— Treizeci și nouă. 


VP - 374 


llsman părea serios. Boulware se gândi: „La naiba, tipul ăsta 
spune nenorocitul de adevăr”. Privi în jurul lui. Munţi, zăpadă... 
Se cutremură. 


3, 


În Rezaiyeh, Rashid luă unul dintre cele două Range Roveruri 
și conduse de la hotel înapoi la școală, transformată în sediu 
revoluționar. 

Se întreba dacă liderul adjunct sunase în Teheran. Coburn nu 
a putut stabili legătura telefonică noaptea trecută: liderii 
revoluționari aveau, oare, aceeași problemă? Rashid se gândi 
că, probabil, aveau. Deci, dacă adjunctul nu putea lua legătura, 
ce ar vrea el să facă? El avea doar două opţiuni: să-i reţină pe 
americani sau să-i lase să plece fără să verifice. Bărbatul s-ar 
putea simţi inutil dacă i-ar lasa să plece fără să controleze: s-ar 
putea să nu vrea ca Rashid să afle că lucrurile erau atât de slab 
organizate acolo. Rashid a hotărât să acţioneze ca și cum 
presupunea că telefonul a fost dat și verificarea făcută. 

A mers în curte. Adjunctul era acolo, rezemat de un Mercedes. 
Rashid a început să-i vorbească despre problema de a aduce 
șase americani prin oraș în drum spre graniță. Câţi oameni 
puteau fi cazaţi peste noapte în Rezaiyeh? Ce condiţii favorabile 
erau la punctul de trecere Sero pentru a-i supune formalităţilor? 
El a subliniat faptul că Ayatollahul Khomeini a dat indicaţii ca 
americanii să fie bine trataţi în timp ce părăseau lranul, 
deoarece noul guvern nu dorea să se certe cu SUA. A atins și 
subiectul documentelor: poate comisia din Rezaiyeh ar trebui să 
emită permise de trecere americanilor prin satul-punct de 
frontieră Sero. El, Rashid, cu siguranță va avea nevoie de un 
asemenea permis în acea zi ca să-i ducă dincolo de graniță pe 
acești șase americani. A sugerat ca adjunctul împreună cu el să 
intre în școală și să întocmească o schiţă pentru un asemenea 
permis. 

Adjunctul a fost de acord. 

Au intrat în bibliotecă. 

Rashid a găsit un stilou și hârtie și le-a dat adjunctului. 

— Ce ar trebui să scriem? întrebă Rashid. Poate ar trebui să 


VP - 375 


spunem „Persoana care are această scrisoare poate să-i treacă 
pe cei șase americani prin punctul de frontieră Sero”. Nu, să 
zicem Barzagan sau Sero, în cazul în care Sero este închis. 

Adjunctul scrise. 

— Poate ar trebui să spunem, hmmm, „Este recomandat ca 
toate gărzile să le ofere cea mai bună cooperare și asistenţă a 
lor, să îi inspecteze și legitimeze pe deplin și, dacă este necesar, 
să-i escorteze”. 

Adjunctul a notat, apoi a semnat. 

Rashid zise: 

— Poate ar trebui să scriem „Comitetul Comandant Revoluţia 
Islamică”. 

Adjunctul a scris întocmai. 

Rashid s-a uitat la document. Părea oarecum inadecvat, 
improvizat. Avea nevoie de ceva care să îl facă să arate oficial. 
Găsi o ștampilă din cauciuc și o tușieră și ștampilă scrisoarea. 
Pe urmă citi ce scria pe timbru: „Biblioteca Școlii de Religie, 
Rezaiyeh. Fondată în 1344”. 

Rashid și-a pus documentul în buzunar. 

— Ar trebui, probabil, să tipărim șase mii de exemplare, astfel 
încât să poată fi doar semnate, zise el. 

Adjunctul încuviință. 

— Mai putem vorbi mâine despre aceste pregătiri, continuă 
Rashid. Acum aș vrea să merg în Sero, să discut problema cu 
oficialii vamali de acolo. 

— Bine. 

Rashid plecă. 

Nimic nu era imposibil. 

Urcă în Range Rover. Era o idee bună să meargă la graniţă, 
hotărî el: putea afla cu ce probleme s-ar confrunta înainte de a 
face excursia cu americanii. 

La periferia orașului Rezaiyeh era un blocaj rutier comandat 
de adolescenţi cu arme. Nu i-au făcut nicio problemă lui Rashid, 
dar el s-a îngrijorat despre cum ar putea reacţiona la șase 
americani: era evident că puștii ardeau de nerăbdare să-și 
folosească armele. 

După aceea calea a fost liberă. Era un drum de pământ, însă 
suficient de lin, iar el mergea cu o viteză bună. A luat un 
autostopist și l-a întrebat despre trecerea graniţei călare. Nicio 
problemă, a spus autostopistul. Se putea face, și întâmplarea 


VP - 376 


făcea că fratele lui avea cai... 

Rashid a efectuat călătoria de șaizeci și cinci de kilometri în 
puţin peste o oră. A oprit la punctul de frontieră cu Range 
Roverul său. Gărzile îl priveau cu suspiciune. Le-a arătat 
permisul de trecere scris de liderul adjunct. Gărzile au sunat în 
Rezaiyeh și - spuneau ei - au vorbit cu adjunctul, care a 
garantat pentru Rashid. 

Acesta stătea în picioare privind dincolo de graniţă în Turcia. 
Era o priveliște plăcută. Trecuseră cu toţii prin foarte multă 
suferință doar ca să poată ajunge în Turcia. Pentru Paul și Bill, 
însemna libertate, casă și familie. Pentru toți oamenii de la EDS, 
va fi sfârșitul unui coșmar. Pentru Rashid, însemna altceva: 
America. 

El înţelegea psihologia directorilor de la EDS. Aveau un 
sentiment puternic al datoriei. Dacă îi ajutai, le plăcea să își 
arate aprecierea, să menţină echilibrul. Ştia că trebuia doar să 
ceară și îl vor lua cu ei spre tărâmul visurilor sale. 

Punctul de frontieră era sub controlul satului Sero, la opt sute 
de metri depărtare de mers pe o cărare de munte. Rashid a 
hotărât că se va duce să o întâlnească pe căpetenia din sat, ca 
să stabilească o relaţie de prietenie și să netezească drumul 
pentru mai târziu. 

Era pe punctul de a pleca în momentul în care două mașini au 
venit pe partea turcească. Un bărbat negru, înalt, într-o haină 
din piele a ieșit din prima mașină și s-a îndreptat spre lanţul de 
la marginea teritoriului nimănui. 

Inima lui Rashid a tresărit de bucurie. Îl cunoștea pe acel 
bărbat! A început să facă semne cu mâna și să strige: 

— Ralph! Ralph Boulware! Hei, Ralph! 


4. 


Ziua de joi dimineaţa l-a găsit pe Glenn Jackson - vânător, 
baptist și Omul-Rachetă - pe cerul de deasupra Teheranului într- 
un avion închiriat. 

Jackson a rămas în Kuweit după ce s-a anunţat posibilitatea ca 
Paul și Bill să iasă din Iran pe acolo. Duminică, ziua în care Paul 
și Bill au ieșit din închisoare, Simons a trimis ordine, prin 


VP - 377 


intermediul lui Merv Stauffer, ca Jackson să meargă în Amman, 
lordania, și acolo să încerce să închirieze un avion pentru a 
zbura în Iran. 

Jackson a ajuns în Amman luni și a început treaba imediat. 
Ştia că Perot zburase în Teheran din Amman într-un avion 
închiriat al companiei Arab Wings. De asemenea, știa că 
președintele Arab Wings, Akel Biltaji, fusese de ajutor, 
permițându-i lui Perot să intre cu casetele de televiziune de la 
NBC drept acoperire. Așa că Jackson l-a contact pe Biltaji și i-a 
cerut din nou ajutorul. 

El i-a spus lui Biltaji că EDS avea doi oameni în Iran care 
trebuia să fie scoși din ţară. El a inventat nume false pentru Paul 
și Bill. Deși aeroportul Teheran era închis, Jackson dorea să intre 
în ţară cu avionul și să încerce să aterizeze. Biltaji era dornic de 
a încerca. 

Cu toate acestea, miercuri, Stauffer - la instrucțiunile lui 
Simons - a schimbat ordinele lui Jackson. Noua lui misiune era 
de a verifica ce făcea Echipa Legală: Echipa llegală nu mai era 
în Teheran, din câte știau cei din Dallas. 

Joi Jackson a decolat cu avionul din Amman și s-a îndreptat 
spre est. 

In timp ce coborau spre valea dintre munţi unde era adăpostit 
Teheranul, două aparate de zbor au decolat din oraș. 

Avioanele s-au apropiat și Jackson a văzut că erau aparate de 
vânătoare ale Forţelor Aeriene lraniene. 

S-a întrebat ce urma în continuare. 

Radioul pilotului său a prins viaţă cu o explozie de critici. În 
timp ce avioanele de vânătoare se roteau, a vorbit pilotul. 
Jackson nu putea înțelege conversaţia, dar era bucuros că 
iranienii vorbeau și nu trăgeau. 

Discuţia s-a încheiat. Pilotul părea că se certa. În cele din 
urmă, s-a întors spre Jackson și i-a zis: 

— Trebuie să ne întoarcem. Nu ne vor lăsa să aterizăm. 

— Ce vor face dacă totuși aterizăm? 

— Ne vor dobori. 

— Bine, zise Jackson. Vom încerca din nou astăzi după- 
amiază. 

e 

Joi dimineața în Istanbul, un ziar de limbă engleză a fost livrat 

în apartamentul lui Perot de la hotelul Sheraton. 


VP - 378 


ÎI ridică și citi cu interes povestea de pe prima pagină despre 
ocuparea cu o zi în urmă a ambasadei americane din Teheran. 
S-a simţit ușurat când a văzut că niciun membru al Echipei 
Legale nu era menţionat. Singura rănire a fost suferită de un 
sergent al forțelor navale, Kenneth Krause. Totuși, Krause nu 
primea atenţia medicală de care avea nevoie, potrivit ziarului. 

Perot l-a sunat pe John Carlen, căpitanul avionului Boeing 707, 
și i-a cerut să vină până în apartamentul lui. l-a arătat ziarul lui 
Carlen și a spus: 

— Ce-ai zice dacă ai zbura în Teheran diseară și l-ai lua pe 
sergentul rănit? 

Carlen, un californian lipsit de griji, cu părul șaten-deschis și 
bronzat, era nemaipomenit. 

— Putem face asta, a zis el. 

Perot a fost surprins de faptul că John nici măcar nu a ezitat. 
Va trebui să zboare deasupra munţilor noaptea, fără control de 
trafic care să-l ajute și să aterizeze pe un aeroport închis. 

— Nu vrei să vorbești cu echipajul? întrebă Perot. 

— Nu, vor vrea să facem asta. Oamenii care deţin avionul o 
vor lua razna. 

— Nu le spune. Îmi voi asuma eu responsabilitatea. 

— Va trebui să știu exact unde va fi sergentul, continuă 
Carlen. Ambasada va trebui să-l aducă la aeroport. Cunosc 
foarte mulţi oameni la aeroport - pot să vorbesc cu ei să mă 
ajute din nou sau, pur și simplu, să decolez. 

Perot se gândi: „Și Echipa Legală va constitui echipajul care 
va purta targa”. 

A sunat în Dallas și a dat de Sally Walther, secretara sa. l-a 
cerut să îi facă legătura cu generalul Wilson, comandantul 
trupelor navale. El și Wilson erau prieteni. 

Wilson veni la telefon. 

— Sunt în Turcia cu afaceri, îi spuse Perot. Tocmai am citit 
despre sergentul Krause. Am un avion aici. Dacă ambasada 
poată să-l aducă pe Krause la aeroport, noi vom zbura cu 
avionul într-acolo diseară și-l putem lua, și ne putem asigura că 
primește îngrijirea medicală corespunzătoare. 

— Bine, zise Wilson. Dacă e pe moarte, vreau să-l iei de acolo, 
Dacă nu, nu voi risca viața echipajului tău. Vorbim mai târziu. 

Perot a cerut să vorbească din nou cu Sally. Erau și mai multe 
vești rele. Un ofițer de presă de la Grupul de Comandă Iranian al 


VP - 379 


Departamentului de Stat a vorbit cu Robert Dudney, 
corespondentul din Washington pentru Dallas Times Herald, şi a 
dezvăluit faptul că Paul și Bill erau în curs de ieșire din ţară pe 
uscat. 

Perot blestemă din nou Departamentul de Stat. Dacă Dudney 
publica povestea, și veștile ajungeau în Teheran, Dadgar, cu 
siguranţă, va intensifica securitatea la graniţă. 

Etajul al șaptelea din Dallas îl învinuia pe Perot pentru toate 
acestea. El a vorbit cinstit cu consulul care venise să-l 
întâlnească noaptea trecută și credeau că scurgerea de 
informaţii pornea de la consul. Ei încercau frenetic să ucidă 
povestea, dar ziarul nu făcea nicio promisiune. 

Generalul Wilson a sunat înapoi. Sergentul Krause nu era pe 
moarte: ajutorul lui Perot nu era solicitat. 

Perot a uitat de Krause și s-a concentrat asupra propriilor 
probleme. 

L-a sunat consulul. A încercat să facă tot posibilul, însă nu-l 
putea ajuta pe Perot să cumpere sau să închirieze un avion mic. 
Era posibil să închirieze un avion care să meargă dintr-un 
aeroport în altul în Turcia, asta era tot. 

Perot nu i-a spus nimic despre scurgerea de informaţii din 
presă. 

l-a sunat pe Dick Douglas și pe Julian „Zgârietură” Kanaugh, 
cei doi piloţi de rezervă pe care i-a adus anume pentru a pilota 
aparatul mic de zbor spre lran și le-a spus că nu a reușit să 
găsească un asemenea aparat. 

— Nu te îngrijora, zise Douglas. Vom găsi un avion. 

— Cum? 

— Nu întreba. 

— Ba da, vreau să știu cum. 

— Eu am lucrat în estul Turciei. Știu unde sunt avioane. Dacă 
ai nevoie de ele, le putem fura. 

— Ai studiat chestiunea în detaliu? întrebă Perot. 

— Tu să faci asta, spuse Douglas. Dacă suntem doborâţi 
deasupra lranului, ce importanţă mai are că am furat avionul? 
Dacă nu suntem doborâţi, putem duce avioanele înapoi de unde 
le-am luat. Chiar dacă au câteva găuri în ele, vom ieși din zonă 
înainte să afle cineva. La ce altceva ar trebui să ne mai gândim? 

— Rămâne stabilit, zise Perot. Pornim. 

l-a trimis pe John Carlen și Ron Davis la aeroport să depună 


VP - 380 


un plan de zbor către Van, cel mai apropiat aeroport de graniţă. 

Davis a sunat de la aeroport să spună că un Boeing 707 nu 
putea ateriza la Van: era un aeroport în care se vorbea doar 
limbă turcească, așadar, niciunui avion străin nu îi era permis să 
aterizeze cu excepţia aparatelor militare americane care aveau 
și traducători. 

Perot l-a sunat și pe domnul Fish și i-a cerut să rezolve zborul 
membrilor echipei spre Van. Domnul Fish a sunat înapoi câteva 
minute mai târziu să spună că totul era pregătit. El va pleca 
împreună cu echipa în calitate de ghid. Perot era surprins: până 
atunci domnul Fish a fost neclintit în hotărârea lui de a nu 
merge în estul Turciei. Poate că s-a molipsit de spiritul aventurii. 

Cu toate acestea, Perot însuși va trebui să rămână în urmă. El 
era butucul roții: trebuia să ţină contactul prin telefon cu lumea 
exterioară, pentru a primi informaţii de la Boulware, din Dallas, 
de la Echipa Legală și de la Echipa llegală. Dacă Boeingul 707 ar 
fi putut ateriza în Van, Perot ar fi putut pleca, deoarece radioul 
cu o singură bandă laterală al avionului îi permitea să dea 
telefoane în lumea întreagă; dar fără radio el va fi izolat de estul 
Turciei și nu va exista vreo legătură între fugarii din Iran și 
oamenii care veneau să-i întâmpine. 

Astfel, i-a trimis pe Pat Sculley, Jim Schwebach, Ron Davis, 
domnul Fish și piloţii Dick Douglas și Julian Kanaugh în Van; și l-a 
numit pe Pat Sculley lider al Echipei de Salvare Turcești. 

Când ei au plecat, el era din nou în impas. Ei reprezentau încă 
un grup compus din oamenii lui care făceau lucruri periculoase 
în locuri periculoase. Nu putea decât să stea și să aștepte vești. 

A petrecut foarte mult timp gândindu-se la John Carlen și 
echipajul avionului Boeing 707. li știa doar de câteva zile: erau 
americani obișnuiți. Totuși, Carlen fusese pregătit să-și riște 
viața pentru a zbura în Teheran și a-l recupera pe soldatul rănit. 
După cum ar spune Simons: aceasta este ceea ce trebuie să 
facă americanii unul pentru celălalt. Știind asta, Ross Perot s-a 
simţit bine, în ciuda tuturor lucrurilor. 

Sună telefonul. 

El răspunse. 

— Ross Perot. 

— Aici Ralph Boulware. 

— Bună, Ralph. Unde ești? 

— Sunt la graniţă. 


VP - 381 


— Bine! 

— Tocmai l-am văzut pe Rashid. 

Inima lui Perot tresăltă de bucurie. 

— Grozav! Ce a spus? 

— Sunt în siguranţă. 

— Slavă Domnului! 

— Sunt într-un hotel, la 50-60 de kilometri de graniță. Rashid 
cercetează doar terenul dinainte. Acum s-a dus înapoi. El spune 
că ei, probabil, vor trece granița mâine, dar asta este doar ideea 
lui, iar Simons s-ar putea să fie de altă părere. Dacă sunt atât de 
aproape, nu-l văd pe Simons să aștepte până dimineaţa. 

— Exact. Pat Sculley, domnul Fish și restul băieţilor sunt în 
drum spre voi. Ei zboară spre Van, apoi vor închiria un autobuz. 
Unde vă vor găsi? 

— Eu stau într-un sat numit Yuksekova, locul cel mai apropiat 
de graniţă, la un hotel. Este singurul din zonă. 

— li voi spune lui Sculley. 

— Bine. 

Perot închise. „Oh, Doamne, se gândi el; în sfârșit, lucrurile 
încep să meargă bine!” 

e 

Ordinele lui Pat Sculley de la Perot erau să meargă până la 
graniță, să se asigura că Echipa llegală trecea în siguranţă și să 
o aducă în Istanbul. Dacă Echipa llegală nu va reuși să ajungă la 
graniţă, el trebuia să intre în Iran și să-i găsească, de preferat 
într-un avion furat de Dick Douglas, sau să nu reușească acest 
lucru pe drum. 

Sculley și Echipa Turcească de Salvare au luat un zbor 
programat din Istanbul spre Ankara, unde avionul închiriat îi 
aștepta. (Acesta îi va duce spre Van și îi va aduce înapoi: nu va 
merge oriunde doreau ei. Singura modalitate de a-l determina 
pe pilot să-i transporte în Iran ar fi fost să deturneze avionul.) 

Sosirea avionului părea a fi un eveniment mare în orașul Van. 
La coborâre, au fost întâmpinați de un contingent de polițiști 
care părea pregătit să le dea bătăi de cap. Dar domnul Fish a 
discutat cu șeful poliţiei și a ieșit zâmbind. 

— Acum, ascultă, zise domnul Fish. Ne vom caza la cel mai 
bun hotel din oraș, însă vreau să știți că nu e vorba de Sheraton, 
așa că, vă rog, nu vă plângeţi. 

Au plecat cu două taxiuri. 


VP - 382 


Hotelul avea un hol central, înalt, cu camere pe trei niveluri la 
care se ajungea prin coridoare, astfel încât fiecare ușă a 
camerei putea fi văzută din hol. Când au intrat americanii în hol 
era plin de turci, bând bere și uitându-se la un meci de fotbal la 
un televizor alb-negru, strigând și aclamând. Când turcii i-au 
observat pe străini, sunetul din hol s-a estompat până când s-a 
făcut liniște totală. 

Li s-au dat niște camere. Fiecare dormitor avea două paturi 
înguste și un orificiu în colț, protejat de o perdea de duș, pe post 
de toaletă. Erau podele din scândură și pereţi zugrăviți cu var 
alb, fără geamuri. Camerele erau pline cu gândaci. La fiecare 
nivel era o singură baie. 

Sculley și domnul Fish au mers să găsească un autobuz care 
să-i ducă pe toţi la graniță. Un Mercedes i-a luat din faţa 
hotelului și i-a dus până la ceea ce părea a fi un magazin de 
electrocasnice cu câteva televizoare vechi în vitrină. Magazinul 
era închis - era deja seară -, dar domnul Fish a bătut în grilajul 
din fier care proteja geamurile și a ieșit cineva. 

Au mers în spate și s-au așezat la o masă deasupra căreia era 
un singur bec. Sculley nu a înţeles nimic din conversație, însă, 
până la finalul ei, domnul Fish negociase deja un autobuz cu 
șofer. S-au întors la hotel în autobuz. 

Ceilalţi membri ai echipei erau adunaţi în camera lui Sculley. 

Nimeni nu dorea să se așeze pe acele paturi, darămite să mai 
doarmă în ele. Cu toţii doreau să plece spre graniţă imediat, dar 
domnul Fish era ezitant. 

— E ora două dimineaţa, zise el. Și poliţia păzește hotelul. 

— Contează asta? întrebă Sculley. 

— Presupune mai multe întrebări, mai multe probleme. 

— Să încercăm. 

Au mers de-a valma până la parter. A apărut directorul, 
părând neliniștit, și a început să-l interogheze pe domnul Fish. 
Apoi, cum era de așteptat, doi polițiști au intrat și s-au alăturat 
discuţiei. 

Domnul Fish s-a întors spre Sculley și a spus: 

— Nu vor ca noi să plecăm. 

— De ce nu? 

— Părem foarte suspecți, nu-ţi dai seama de asta? 

— Ascultă, e ilegal ca noi să plecăm? 

— Nu, dar... 


VP - 383 


— Atunci plecăm. Spune-le doar că plecăm. 

S-au mai purtat discuţii contradictorii în limba turcă, dar, în 
cele din urmă, polițiștii și directorul hotelului au părut că 
cedează și echipa a urcat în autobuz. 

Au plecat din oraș. Temperatura a scăzut rapid în timp ce ei 
urcau pe munții acoperiţi cu zăpadă. Aveau cu toţii paltoane 
călduroase și pături în rucsacuri, și s-au dovedit o alegere bună. 

Domnul Fish s-a așezat lângă Sculley și a spus: 

— Aici lucrurile devin serioase. Eu pot să mă descurc cu 
poliţia, deoarece am legături printre ei, însă mă îngrijorează 
răufăcătorii și soldaţii - acolo nu am cunoștințe. 

— Ce vrei să faci? 

— Cred că pot ieși din încurcătură atât timp cât niciunul dintre 
voi nu are arme. 

Sculley reflectă asupra acestui fapt. Oricum, numai Davis era 
înarmat, și Simons s-a îngrijorat întotdeauna că armele îţi pot 
cauza probleme mult mai mult decât te pot scoate din 
încurcătură: pistoalele Walther PPK nu au plecat niciodată din 
Dallas. 

— Bine, zise Sculley. 

Ron Davis și-a aruncat arma de calibru 38 pe fereastră în 
zăpadă. 

Puțin mai târziu, farurile autobuzului au lăsat să se distingă 
figura unui soldat în uniformă stând în mijlocul drumului, făcând 
cu mâna. Şoferul de autobuz a continuat să meargă mai 
departe, de parcă ar fi intenţionat să-l doboare pe bărbat la 
pământ, dar domnul Fish și șoferul au oprit mașina. 

Privind pe geam, Sculley a văzut pe coasta muntelui un pluton 
de soldați înarmaţi cu arme foarte puternice și s-a gândit: „Dacă 
nu am fi oprit, am fi fost secerați de gloanțe”. 

Un sergent și un caporal au urcat în autobuz. Au verificat 
toate pașapoartele. Domnul Fish le-a oferit ţigări. Au stat de 
vorbă cu el în timp ce ei fumau, apoi le-a făcut semn și au 
coborât. Peste câţiva kilometri, autobuzul s-a oprit din nou și au 
trecut printr-o procedură asemănătoare. 

A treia oară, bărbaţii care au urcat în autobuz nu aveau 
uniforme. Domnul Fish a devenit foarte enervant. 

— Purtaţi-vă firesc, le-a spus el printre dinţi americanilor. 

— Citiţi cărţi, pur și simplu, nu vă uitaţi la tipii ăștia. 

A vorbit cu turcii preţ de aproximativ jumătate de oră și când 


VP - 384 


autobuzului i s-a permis, în cele din urmă, să meargă mai 
departe, doi dintre ei au rămas în el. 

— Pentru protecţie, a explicat domnul Fish misterios și a dat 
din umeri. 

Sculley deţinea oficial comanda, deși nu putea face prea 
multe în afară de a urma indicaţiile domnului Fish. El nu 
cunoștea țara, nici nu vorbea limba: cea mai mare parte a 
timpului nu avea idee ce se întâmpla. Era greu să deţină 
controlul în asemenea împrejurări. Cel mai bun lucru pe care îl 
putea face, și-a dat el seama, era să-l ţină pe domnul Fish 
îndreptat în direcţia potrivită și să-i atragă atenţia când începea 
să-și piardă stăpânirea de sine. 

La ora patru dimineaţa au ajuns la Yuksekova, satul cel mai 
apropiat de localitatea de frontieră. Acolo, potrivit verișorului 
domnului Fish, din Van, îl vor găsi pe Ralph Boulware. 

Sculley și domnul Fish au intrat în hotel. Era întuneric ca într- 
un hambar și mirosea ca toaleta bărbaţilor dintr-un stadion. Au 
strigat cât au strigat, până când a apărut un băiat cu o 
lumânare. Domnul Fish a vorbit cu el în limba turcă, apoi a zis: 

— Boulware nu este aici. A plecat în urmă cu câteva ore și ei 
nu știu încotro s-a dus. 


VP - 385 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


1. 


La hotel în Rezaiyeh, Jay Coburn a avut iar acel sentiment de 
rău și de neajutorare, sentimentul pe care l-a avut și în 
Mahabad, și apoi în curtea școlii: nu deținea control asupra 
propriului destin, soarta îi era în mâinile altora - în acest caz, în 
mâinile lui Rashid. 

Unde naiba era Rashid? 

Coburn întrebă gărzile dacă poate folosi telefonul. L-au 
condus până în hol. A format numărul de acasă al verișorului lui 
Majid, profesorul din Rezaiyeh, dar nu a răspuns nimeni. 

Fără prea multă speranță, a format numărul lui Gholam în 
Teheran. Spre surpriza lui, a reuşit să obțină legătura. 

— Unde ești? întrebă Gholam. 

— În Teheran, minţi Coburn. 

— Trebuie să ne întâlnim. 

Coburn a fost nevoit să continue păcăleala. 

— Bine, ne întâlnim mâine-dimineaţă. 

— Unde? 

— La biroul „București”. 

— Bine. 

Coburn urcă din nou la etaj. Simons îl luă pe el și pe Keane 
Taylor într-una dintre camere. 

— Dacă Rashid nu se întoarce până la ora nouă, plecăm, zise 
Simons. 

Coburn se simţi imediat mai bine. 

Simons continuă: 

— Gărzile se plictisesc, vigilența lor scade. Sau ne strecurăm 
pe lângă ele, sau rezolvăm cu ele în celălalt fel. 

— Avem doar o mașină, spuse Coburn. 

— Și o vom lăsa aici, pentru a-i încurca. Vom merge pe jos 
spre graniţă. La naiba, nu sunt decât 50-60 de kilometri. Putem 
merge peste câmpuri: vom evita blocajele părăsind drumurile. 

Coburn încuviință din cap. Acest lucru și-l dorea. Ca ei să ia 


VP - 386 


iniţiativa din nou. 

— Să punem banii laolaltă, îi zise Simons lui Taylor. Cere-le 
gărzilor să te însoțească până jos la mașină. Adu cutia Kleenex 
și lanterna aici, sus, și scoate banii din ele. 

Taylor plecă. 

— Am face bine să mâncăm mai întâi, sugeră Simons. Va fi o 
plimbare lungă. 

e 

Taylor intră într-o cameră goală și răsturnă banii din cutia 
Kleenex și din lanternă pe podea. 

Deodată ușa se deschise larg. 

Lui Taylor i se opri inima în piept. 

Se uită în sus și-l văzu pe Gayden rânjind. 

— Te-am prins, zise Gayden. 

Taylor era furios. 

— Nemernic ce ești, Gayden, zise el. Mi-ai cauzat un nenorocit 
de atac de cord. 

Gayden se prăpădi de râs. 

e 

Gărzile i-au dus la parter spre sala de mese. Americanii s-au 
așezat la o masă mare circulară și gărzile au dus încă o masă pe 
partea cealaltă a sălii. S-a servit miel cu orez și ceai. A fost o 
masă sinistră: erau cu toţii îngrijoraţi de ceea ce i s-ar fi putut 
întâmpla lui Rashid, și cum se vor descurca fără el. 

Era pornit un televizor, iar Paul nu-și putea desprinde privirea 
de pe ecran. Se aștepta ca în orice moment să-i apară fața pe 
ecran ca un poster cu mesajul „Urmărit de poliţie”. 

Unde naiba era Rashid? 

Se aflau doar la o oră distanţă de graniţă, cu toate acestea, 
erau prinși, sub pază, și încă în pericol de a fi trimiși înapoi în 
Teheran și în închisoare. 

Cineva a spus: 

— Hei, uite cine e aici! 

Intră Rashid. 

A venit la masa lor, cu figura lui plină de sine. 

— Domnilor, zise el, aceasta este ultima voastră masă. 

L-au privit cu toții cu gura căscată, îngroziţi. 

— In Iran, vreau să spun, adăugă el grăbit. Putem pleca. 

S-au înveselit cu toții. 

— Am o scrisoare de la Comitetul Revoluționar, continuă el. 


VP - 387 


Am fost la graniţă să o verific. Sunt câteva blocaje pe drum, dar 
am aranjat totul. Știu de unde putem face rost de cai să trecem 
munţii, însă nu cred că avem nevoie de ei. Nu sunt oameni de la 
guvern la trecerea de frontieră - locul este în mâinile sătenilor. 
M-am întâlnit cu căpetenia satului și vom putea trece cu bine 
graniţa. Ralph Boulware este și el acolo. Am vorbit cu el. 

Simons se ridică. 

— Haide să ne mișcăm, zise el. Repede. 

Și-au lăsat mâncarea pe jumătate neatinsă. Rashid a vorbit cu 
gărzile și le-a arătat scrisoarea de la conducătorul adjunct. 
Keane Taylor a plătit nota la hotel. Rashid cumpărase un 
morman de postere cu Khomeini și i le-a dat lui Bill să le 
lipească pe mașini. 

Au plecat de acolo în câteva minute. 

Bill a făcut o treabă bună cu posterele. Peste tot unde te uitai 
la Range Roveruri, fața aprigă, cu barba albă a Ayatollahului te 
privea cu asprime. 

Au pornit, Rashid conducând prima mașină. 

La ieșirea din oraș Rashid frână brusc, se aplecă pe geam și 
făcu frenetic cu mâna unui taxi care se apropia. 

Simons bombăni: 

— Rashid, ce dracu' faci? 

Fără să răspundă, Rashid sări din mașină și alergă spre taxi. 

— lisuse Hristoase, exclamă Simons. 

Rashid vorbi cu șoferul de taxi un minut, apoi taxiul merse 
mai departe. Rashid explică: 

— L-am rugat să ne arate o ieșire din oraș pe străzile din 
spate. Este un blocaj de drum pe care vreau să-l evit, pentru că 
e controlat de puști înarmaţi și nu știu ce ar putea face. Taxiul 
are deja o comandă, dar se întoarce. Vom aștepta. 

— Nu va fi o așteptare prea lungă, dă-o naibii, zise Simons. 

Taxiul s-a întors în zece minute. L-au urmat pe străzile 
întunecoase, nepavate până când au ajuns la un drum principal. 
Taxiul a luat-o la dreapta. Rashid l-a urmat, luând repede curba. 
În stânga, la câţiva metri depărtare, era blocajul pe care dorea 
să-l evite, cu adolescenţi care trăgeau în aer. Taxiul și cele două 
Range Roveruri au accelerat ca să se depărteze repede de colț, 
înainte ca tinerii să-și dea seama că cineva s-a strecurat pe 
lângă ei. 

La aproape cincizeci de metri mai în jos, Rashid opri la o staţie 


VP - 388 


de benzină. 

Keane Taylor îl întrebă: 

— Pentru ce naiba oprești? 

— Trebuie să luăm benzină. 

— Avem trei sferturi de rezervor plin, suficient cât să trecem 
graniţa - haide să plecăm de aici. 

— S-ar putea să fie imposibil să obținem benzină în Turcia. 

Simons îi spuse: 

— Rashid, haide să mergem. 

Rashid sări din mașină. 

Când rezervoarele de combustibil au fost umplute, Rashid 
încă se mai tocmea cu șoferul de taxi, oferindu-i o sută de riali - 
puţin peste un dolar - pentru că i-a condus prin oraș. 

Taylor spuse: 

— Rashid, dă-i o mână de bani și haide să plecăm. 

— Vrea prea mult, zise Rashid. 

— Oh, Dumnezeule, se văită Taylor. 

Rashid se tocmi cu șoferul la două sute de riali și s-a întors în 
Range Rover, spunând: 

— Ar fi devenit suspicios dacă nu m-aș fi târguit. 

Au ieșit cu mașinile din oraș. Drumul șerpuia prin munţi. 
Suprafaţa era bună, iar ei au înaintat repede. După un timp, 
drumul a început să mărginească o creastă de munte, cu văi 
adânci, împădurite, de ambele părți. 

— A fost un punct de control undeva pe aici azi după-amiază, 
spuse Rashid. Poate au plecat acasă. 

Farurile au lăsat să se vadă doi bărbaţi stând lângă drum, 
făcându-le semn să se oprească. Nu era nicio barieră. Rashid nu 
a frânat. 

— Bănuiesc că am face mai bine să oprim, spuse Simons. 

Rashid merse în continuare trecând de cei doi bărbați. 

— Am zis să oprești! răcni Simons. 

Câțiva metri în faţă era un pod peste o râpă. De ambele părți 
ale podului, oameni din triburi apăreau din vale. Veneau 
încontinuu - treizeci, patruzeci, cincizeci - și erau înarmaţi până 
în dinţi. 

Arăta foarte mult cu o ambuscadă. Dacă mașinile ar fi 
încercat să forțeze punctul de control, ar fi fost ciuruiţi de 
gloanțe. 

— Slavă Domnului că am oprit, zise Bill cu înflăcărare. 


VP - 389 


Rashid sări din mașină și începu să vorbească. Localnicii au 
pus un lanț de-a curmezișul podului și au încercuit mașinile. 
Repede a devenit evident că ei erau cei mai neprietenoși 
oameni pe care i-au întâlnit până atunci. Cercetau mașinile, 
uitându-se cu asprime înăuntru și ridicându-și armele, în timp ce 
doi sau trei dintre ei au început să strige la Rashid. 

„Este exasperant, se gândi Bill, să fi venit atât de departe, 
prin atât de multe pericole și împrejurări potrivnice, doar ca să 
fim opriţi de o grămadă de fermieri tâmpiţi. Nu le-ar plăcea, pur 
și simplu, să ia aceste două Range Roveruri frumoase și toți 
banii noștri? Și cine ar ști vreodată?” 

Localnicii se apropiară. Au început să-l împingă și să-l 
îmbrâncească pe Rashid. „Peste un minut, vor începe să tragă”, 
chibzui Bill. 

— Nu faceţi nimic, îi sfătui Simons. Staţi în mașină, lăsaţi-l pe 
Rashid să rezolve situația. 

Bill a hotărât că Rashid avea nevoie de niște ajutor. Și-a atins 
mătăniile din buzunar și a început să se roage. A spus fiecare 
rugăciune pe care o știa. „Suntem în mâinile lui Dumnezeu 
acum, se gândi el; vom avea nevoie de un miracol ca să scăpăm 
din mizeria asta”. 

e 

În a doua mașină, Coburn stătea îngheţat în timp ce un 
localnic afară ţinea o pușcă aţintită direct asupra capului său. 

Gayden, stând în spate, a fost cuprins de un impuls sălbatic și 
a șoptit: 

— Jay! De ce nu închizi ușa? 

Coburn simţi un râs isteric clocotindu-i în gât. 

(J 

Rashid simțea că era pe marginea prăpastiei spre moarte. 

Acei localnici erau bandiți și te omorau pentru haina de pe 
tine: lor nu le păsa. Revoluția nu reprezenta nimic pentru ei. 
Indiferent cine era la putere, ei nu recunoșteau niciun guvern, 
nu se supuneau niciunei legi. Nici măcar nu vorbeau limba farsi, 
limba Iranului, ci limba turcă. 

L-au împins de ici-colo, strigând la el în limba turcă. 

El a țipat înapoi în farsi. Nu ajungea nicăieri. „Ei se străduiesc 
să ne împuște pe toţi”, reflectă el. 

Auzi zgomotul unei mașini. O pereche de faruri se apropia din 
direcția Rezaiyehului. Un Land Rover s-a oprit și trei bărbaţi au 


VP - 390 


coborât. Unul dintre ei era îmbrăcat într-un palton lung și negru. 
Localnicii păreau că i se supuneau. | s-a adresat lui Rashid: 

— Să văd pașapoartele, vă rog. 

— Sigur, a spus Rashid. 

L-a condus pe bărbat câtre al doilea Range Rover. Bill era 
primul și Rashid a vrut ca pe omul cu palton să-l apuce 
plictiseala examinând pașapoartele înainte să ajungă la cel al lui 
Bill. Rashid a bătut în geamul mașinii și Paul l-a coborât. 

— Pașapoartele. 

Bărbatul părea că mai avusese de-a face cu pașapoartele 
înainte. Le-a cercetat pe fiecare cu atenţie, confruntând 
fotografiile cu faţa deținătorului. Apoi, într-o engleză perfectă, a 
pus întrebările: 

— Unde te-ai născut? 

— Unde locuiești? 

— Care e data nașterii tale? 

Din fericire, Simons i-a făcut pe Paul și Bill să înveţe fiecare 
bucăţică de informaţie din pașapoartele lor false, așa că Paul a 
fost capabil să răspundă întrebărilor bărbatului cu palton fără 
ezitare. 

Cu reticență, Rashid l-a condus pe bărbat la primul Range 
Rover. Bill și Keane Taylor au schimbat locurile, astfel încât Bill 
era în partea din spate, departe de lumină. Bărbatul a făcut 
același lucru. S-a uitat la pașaportul lui Bill ultimul. Apoi a spus: 

— Poza nu este a acestui bărbat. 

— Ba da, este, a replicat Rashid înnebunit. A fost foarte 
bolnav. A pierdut din greutate, pielea i s-a schimbat la culoare - 
nu înţelegi că e pe moarte? Trebuie să se întoarcă înapoi în 
Statele Unite cât de repede cu putinţă ca să primească îngrijirea 
medicală necesară, și voi îl întârziaţi - vreţi ca el să moară 
pentru că poporul iranian nu avut milă de un om bolnav? Așa vă 
sustineţi onoarea ţării voastre? Este... 

— Sunt americani, a spus bărbatul. Urmaţi-mă. 

S-a întors și a intrat în baraca mică din cărămidă de lângă 
pod. 

Rashid l-a urmat înăuntru. 

— Nu ai niciun drept să ne oprești, a spus el. Am fost instruit 
de Comitetul Director al Revoluţiei Islamice din Rezaiyeh să îi 
escortez pe acești oameni la graniță, și a ne face să întârziem 
este o infracțiune contrarevoluţionară împotriva poporului 


VP - 391 


iranian. 

A fluturat scrisoarea scrisă de adjunct și ștampilată cu 
ștampila bibliotecii. 

Bărbatul s-a uitat la ea. 

— Cu toate acestea, acel american nu arată ca în poza din 
pașaport. 

— Ți-am spus, este bolnav! a zbierat Rashid. Au fost evacuați 
la graniţă de Comitetul Revoluționar! Acum ia-i pe acești bandiți 
din calea mea! 

— Noi avem propriul nostru Comitet Revoluționar, a precizat 
bărbatul. Va trebui să veniţi cu toţii la sediul nostru. 

Rashid nu avea altă soluţie decât să fie de acord. 

e 

Jay Coburn l-a văzut pe Rashid ieșind din baracă împreună cu 
bărbatul în paltonul cel negru și lung. Rashid părea cu adevărat 
afectat. 

— Mergem în satul lor să fim verificaţi, a spus Rashid. Trebuie 
să urcăm în mașinile lor. _ 

Situaţia era gravă, se gândea Coburn. In toate celelalte dăți 
când au fost arestați, li s-a permis să stea în Range Roveruri, 
ceea ce i-a făcut să se simtă mai puţin prizonieri. Coborârea din 
mașini era ca și cum ai pierde contactul cu solul. 

De asemenea, Rashid nu a arătat niciodată atât de 
înspăimântat. 

Cu toţii s-au urcat în mașinile localnicilor, o camionetă și o 
mașină combi, mică și deteriorată. Au fost conduși pe un drum 
neasfaltat prin munţi. Mașinile Range Rover i-au urmat conduse 
de localnici. Cărarea se întortochea în întuneric. „Ei bine, la 
naiba, asta e, s-a gândit Coburn; nimeni nu va mai auzi de noi 
niciodată”. p 

După patru sau cinci kilometri au ajuns în sat. In centru era o 
clădire din cărămidă cu o curte. Celelalte erau bordeie de 
pământ cu acoperișuri de paie. Dar în curte erau șase sau șapte 
jeepuri de calitate. Coburn a spus: 

— lisuse, acești oameni trăiesc din furtul de mașini. Două 
Range Roveruri ar fi numai bune de adăugat colecţiei. 

Cele două vehicule care îi duceau pe americani au fost 
parcate în curte; apoi Range Roverurile; pe urmă încă două 
jeepuri, blocând ieșirea și făcând imposibilă o ieșire rapidă. 

Au coborât cu toţii. 


VP - 392 


Omul cu palton a spus: 

— Nu trebuie să vă fie frică. Trebuie doar să vorbim puţin, 
apoi puteți să plecaţi mai departe. 

El a intrat în clădirea din cărămidă. 

— Minte! a rostit Rashid printre dinţi. 

Au fost înghesuiți în clădire și li s-a spus să-și dea jos pantofii. 
Localnicii au fost fascinaţi de cizmele de cowboy ale lui Keane 
Taylor: unul dintre ei le-a ridicat și le-a inspectat, după aceea le- 
a dat mai departe ca să le vadă toți. 

Americanii au fost conduși într-o cameră mare, goală, cu un 
covor persan pe podea și pachete de lenjerie de pat făcută sul și 
împinsă la perete. Era discret iluminată de un fel de lanternă. S- 
au așezat în cerc, înconjurați de localnici cu mitraliere. 

„La judecată din nou, la fel ca în Mahabad”, a chibzuit Coburn. 

Îl observa atent pe Simons. 

A venit înăuntru cel mai mare, cel mai urât dascăl musulman 
pe care l-au văzut vreodată; și interogatoriul a început din nou. 

Rashid a vorbit, într-un amestec de farsi, turcă și engleză. A 
arătat scrisoarea de la bibliotecă din nou și a dat numele 
liderului adjunct. Cineva a ieșit să verifice la Comitetul 
Revoluţionarilor din Rezaiyeh. Coburn se întreba cum vor putea 
face asta: lampa cu petrol indica faptul că nu aveau 
electricitate, deci cum puteau deţine telefoane? Toate 
pașapoartele au fost verificate din nou. Oamenii continuau să 
intre și să iasă. 

„Dar dacă au un telefon? reflectă Coburn. Sau altă întrebare 
ar fi: oare acel comitet din Rezaiyeh a auzit de Dadgar? Poate 
ne-ar fi mai bine dacă, într-adevăr, ne verifică; cel puţin în felul 
acesta cineva știe că suntem aici. In acest moment am putea fi 
omorâţi, corpurile noastre ar dispărea fără urmă în zăpadă și 
nimeni nu ar ști vreodată că am fost aici”. 

A intrat un localnic, i-a înmânat scrisoarea de la bibliotecă lui 
Rashid și a vorbit cu dascălul musulman. 

— E în regulă, a spus Rashid. Suntem în afara oricărei 
bănuieli. 

Dintr-odată toată atmosfera s-a schimbat. 

Musulmanul urât s-a transformat în mascota Jolly Green 
Giant!! și a dat mâna cu toată lumea. 


11 Green Giant și Le Sueur sunt branduri pentru legumele congelate și conservate, 
produse de compania General Mills. Jolly Green Giant e mascota companiei. (n.red.). 


VP - 393 


— El vă urează bun venit în satul său, a tradus Rashid. 

S-a adus ceai. Rashid a continuat: 

— Suntem invitaţi să fim oaspeții satului peste noapte. 

Simons a spus: 

— Spune-i categoric nu. Prietenii noștri ne așteaptă la graniţă. 

A apărut un băiețel de vreo zece ani. În efortul de a consolida 
noua prietenie, Keane Taylor a scos o fotografie cu fiul lui, 
Michael, de unsprezece ani, și le-a arătat-o localnicilor. Au fost 
foarte încântați și Rashid a spus: 

— Vor să li se facă o poză. 

— Nu mai am film, a zis Taylor. 

— Keane, scoate-ţi naibii camera. 

Taylor scoase camera. De fapt, mai putea face trei fotografii, 
dar nu avea bliţ, și ar fi avut nevoie de un aparat mult mai 
sofisticat decât Instamaticul său pentru a face fotografii la 
lumina felinarului. Dar localnicii s-au aliniat, ridicând armele în 
aer, și Taylor nu a avut ce să facă decât să îi fotografieze. 

Era incredibil. Cinci minute mai devreme acei oameni păreau 
pregătiţi să-i omoare pe americani: apoi se zbenguiau, strigau și 
se simțeau bine. 

Se puteau schimba, probabil, la fel de repede. 

Taylor a vrut să-și folosească simţul umorului și a început să 
miște aparatul. Exact ca un fotograf de presă, le cerea 
localnicilor să zâmbească și să se apropie unul de altul ca să-i 
prindă pe toți în cadru, și a făcut astfel zeci de fotografii. A fost 
adus mai mult ceai. Coburn ofta în sinea lui. A băut atât de mult 
ceai în ultimele zile, că se simţea beat de pe urma lui. Pe 
ascuns, l-a golit pe al său, făcând o pată urâtă, maronie, pe 
superbul covoraș. 

Simons i-a spus lui Rashid: 

— Spune-le că trebuie să plecăm. 

A avut loc un scurt dialog, după care Rashid a zis: 

— Trebuie să bem ceai încă o dată. 

— Nu, a replicat Simons hotărât și s-a ridicat în picioare. Să 
plecăm. 

Zâmbind calm, dând din cap și înclinându-se către localnici, 
Simons a început să împartă ordine precise cu o voce care-i 
contrazicea comportarea curtenitoare: 

— În picioare, toată lumea. Încălţaţi-vă. Haideţi, să plecăm de 
aici, să plecăm. 


VP - 394 


S-au ridicat cu toţii. Fiecare localnic din trib a vrut să dea 
mâna cu fiecare vizitator. Simons a continuat să-i îndrume spre 
ușă. Și-au găsit pantofii și s-au încălţat, în continuare făcând 
plecăciuni și dând mâna. In cele din urmă, au ieșit și au urcat în 
Range Roveruri. Au așteptat puţin, în timp ce sătenii au mutat 
jeepurile care blocau intrarea. În sfârșit, au pornit, urmărind 
aceleași două jeepuri, pe drumul de munte. 

Erau încă în viaţă, încă liberi, încă în mișcare. 

Localnicii i-au dus la pod, apoi le-au urat rămas bun. 

Rashid i-a întrebat: 

— Dar nu aveţi de gând să ne escortaţi până la graniţă? 

— Nu, i-a răspuns unul dintre ei. Teritoriul nostru se termină 
la pod. Cealaltă parte aparţine satului Sero. 

Bărbatul cu paltonul lung și negru a dat mâna cu toată lumea 
din cele două mașini Range Rover. 

— Nu uitaţi să ne trimiteţi pozele, i-a spus lui Taylor. 

— Bineînţeles, a spus Taylor cu o față serioasă. 

Lanţul de peste pod a fost coborât. Cele două Range Roveruri 
s-au îndepărtat și au accelerat în sus pe drum. 

— Sper că nu o să avem aceeași problemă în următorul sat, a 
spus Rashid. L-am întâlnit pe conducătorul din sat în această 
după-amiază și am aranjat totul cu el. 

Range Roverul a accelerat. 

— Încetinește, a strigat Simons. 

— Nu, trebuie să ne grăbim. 

Erau la aproximativ doi kilometri de graniţă. 

Simons a repetat: 

— Incetinește afurisitul ăsta de jeep, nu vreau să mor în 
această etapă a jocului. 

Au trecut cu mașina pe lângă ceva ce părea o staţie de 
alimentare cu combustibil. Era o magherniţă mică, luminată 
difuz în interior. 

Taylor a strigat: 

— Opriţi! Opriţi! 

Simons a spus: 

— Rashid... 

In mașina din spate, Paul claxona și dădea semnale luminoase 
cu farurile. 

Cu colțul ochiului, Rashid a văzut doi bărbaţi ieșind din stația 
de alimentare încărcându-și armele în timp ce fugeau. 


VP - 395 


A apăsat pe frână. 

Mașina a scrâșnit oprindu-se brusc. Paul stopase deja, exact 
lângă staţia de benzină. Rashid s-a asigurat și a sărit din 
mașină. 

Cei doi bărbaţi și-au îndreptat armele înspre el. 

„Incepem din nou”, se gândi el. 

Și-a reluat rutina, dar ei nu erau interesaţi. Fiecare dintre ei s- 
a urcat într-o mașină. Rashid s-a urcat înapoi pe locul șoferului. 

— Condu, i s-a ordonat. 

Un minut mai târziu se aflau la poalele dealului care ducea 
spre graniță. Puteau vedea luminile punctului de frontieră de 
sus. Cel care îl controla pe Rashid i-a spus acestuia: 

— Intoarce-te la dreapta. 

— Nu, a replicat Rashid. Am fost lăsaţi liberi la graniţă și... 

Bărbatul și-a ridicat arma și a deblocat siguranţa. Rashid a 
oprit mașina. 

— Ascultă, am venit în sat și am primit un permis de trecere... 

— Du-te acolo. 

li despărțeau mai puţin de o jumătate de kilometru de Turcia 
și de libertate. 

Erau șapte din Echipa llegală împotriva a doua gărzi. Era 
tentant... 

Un jeep a venit tăind dealul dinspre graniță și a frânat în faţa 
unui Range Rover. Un tânăr bărbat entuziasmat a sărit din 
mașină, având un pistol, și a fugit înspre geamul lui Rashid. 

El a coborât geamul și a spus: 

— Am ordine de la Comitetul Director al Revoluţiei Islamice... 

Tânărul bărbat entuziast i-a pus pistolul la tâmplă. 

— Mergi în josul drumului! a ţipatel. 

Rashid s-a conformat. 

Au condus de-a lungul drumului. Era și mai îngust decât 
ultimul. Satul era la mai puţin de o jumătate de kilometru 
distanță. 

Când au ajuns, Rashid a sărit din mașină, spunând: 

— Staţi aici - mă descurc eu cu asta. 

Câţiva bărbaţi au ieșit din barăci ca să vadă ce se întâmpla. 
Păreau și mai bandiți decât locuitorii celuilalt sat. Rashid a 
întrebat cu voce tare: 

— Unde este conducătorul? 

— Nu e aici, a răspuns cineva. 


VP - 396 


— Atunci, aduceţi-l. Am vorbit cu el în această după-amiază, 
sunt un prieten de-al lui. Am permisiunea de la el să trec graniţa 
cu acești americani. 

— De ce ești cu americanii? a întrebat cineva. 

— Am ordine de la Comitetul Director al Revoluţiei Islamice. 

Dintr-odată, de nicăieri, a apărut conducătorul satului, cu care 
Rashid a vorbit după-amiaza. A venit și l-a sărutat pe Rashid pe 
amândoi obrajii. 

În al doilea Range Rover, Gayden a spus: 

— Hei, lucrurile arată bine! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, a zis Coburn. Nu 
puteam să mai beau ceai ca să-mi salvez viaţa. 

Bărbatul care l-a sărutat pe Rashid s-a apropiat. Purta un 
palton afgan greu. S-a aplecat prin geamul mașinii și a dat mâna 
cu toată lumea. 

Rashid și cele două gărzi s-au urcat înapoi în mașini. 

Câteva minute mai târziu urcau dealul către punctul de 
frontieră. 

Paul, conducând a doua mașină, dintr-odată s-a gândit din 
nou la Dadgar. În urmă cu patru ore, în Rezaiyeh, părea logic să 
abandoneze ideea trecerii graniţei călare, evitând drumul și 
punctul de frontieră. În acele clipe însă nu era sigur. Dadgar se 
poate să fi trimis fotografii ale lui Paul și Bill în fiecare aeroport, 
port maritim și punct de trecere a graniţei. Chiar dacă nu erau 
oameni ai guvernului acolo, fotografiile puteau fi lipite pe un 
perete undeva. lranienii păreau să fie bucuroși de a găsi orice 
scuză pentru a-i reține pe americani și a-i lua la întrebări. Tot 
timpul, membrii EDS l-au subestimat pe Dadgar... 

Punctul de frontieră era intens luminat de lămpi înalte cu 
neon. Cele două mașini au mers încet pe lângă barăci și s-au 
oprit în locul în care un lanţ de-a lungul drumului marca limita 
teritoriului iranian. 

Rashid a coborât. 

A vorbit cu gărzile de la frontieră, apoi s-a întors și a spus: 

— Nu au o cheie să deschidă lanţul. 

Au coborât cu toţii. 

Simons i-a zis lui Rashid: 

— Du-te în partea turcească și vezi dacă Boulware este acolo. 

Rashid a plecat. 

Simons a ridicat lanţul. Nu era suficient de înalt ca să poată 


VP - 397 


trece un Range Rover pe sub el. 

Cineva a găsit câteva scânduri și le-a așezat pe lanţ, ca să 
vadă dacă mașinile puteau trece peste ele. Simons a dat din 
cap: nu va merge. 

S-a întors spre Coburn. 

— Este vreun fierăstrău în trusa de unelte? 

Coburn s-a întors la mașină. 

Paul și Gayden și-au aprins ţigările. Gayden a zis: 

— Trebuie să te hotărăști ce vrei să faci cu acest pașaport. 

— Ce vrei să spui? 

— Legile americane pedepsesc folosirea unui pașaport fals cu 
o amendă de zece mii de dolari și o perioadă de închisoare. Voi 
plăti amenda, dar va trebui să stai în închisoare. 

Paul a meditat la asta. Până atunci nu a încălcat nicio lege. Și- 
a arătat pașaportul fals doar bandiţilor și revoluţionarilor care nu 
aveau, oricum, dreptul de a pretinde să vadă pașapoartele. Era, 
oarecum, frumos să stai de partea corectă a legii. 

— Ai dreptate, a spus Simons. Odată ce ieșim din ţara asta 
blestemată nu mai încălcăm nicio lege. Nu vreau să fiu nevoit să 
vă scot dintr-o închisoare turcească. 

Paul i-a dat pașaportul lui Gayden. Bill a făcut la fel. 

Gayden a dat pașapoartele lui Taylor, care le-a vârât în 
interiorul cizmelor lui de cowboy. 

Coburn s-a întors cu un fierăstrău. Simons l-a luat și s-a 
apucat să taie lanţul. 

Gărzile iraniene au alergat spre ei și au început să tipe la el. 

Simons s-a oprit. 

Rashid a revenit din partea turcească, având în urma lui doi 
gardieni și un ofițer. A vorbit cu iranienii, pe urmă i-a spus lui 
Simons: 

— Nu poți tăia lanţul. Ei spun că trebuie să așteptăm până 
dimineața. De asemenea, turcii nu vor să trecem la noapte. 

Simons a mormăit către Paul: 

— Cred că urmează să te îmbolnăvești. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă îţi spun, îmbolnăvește-te! Bine? 

Paul a înţeles ce gândea Simons: paznicii turci voiau să 
doarmă, nu să-și petreacă noaptea cu o mulțime de americani, 
dar dacă unul dintre americani avea nevoie urgentă de 
tratament spitalicesc, cu greu puteau să-l refuze. 


VP - 398 


Turcii s-au întors la partea lor. 

— Ce facem acum? a întrebat Coburn. 

— Așteptăm, a răspuns Simons. 

Toţi în afară de doi gardieni iranieni au intrat în ghereta lor de 
pază: era cumplit de frig. 

— Prefaceţi-vă că suntem dispuși să așteptăm toată noaptea, 
i-a sfătuit Simons. 

Ceilalţi doi gardieni s-au îndepărtat. 

— Gayden, Taylor, a spus Simons. Duceţi-vă și dați bani 
gărzilor ca să aibă grijă de mașinile noastre. 

— Să aibă grijă de ele? a întrebat Taylor cu neîncredere. Le 
vor fura, pur și simplu. 

— Exact, a replicat Simons. Pot să le fure dacă ne lasă să 
plecăm. 

Taylor și Gayden au intrat în ghereta de pază. 

— Asta e, a conchis Simons. Coburn, ia-i pe Paul și Bill și 
porniţi într-acolo. 

— Haide să mergem, băieţi, a spus Coburn. 

Paul și Bill au pășit peste lanţ și au început să meargă. Coburn 
stătea aproape în spatele lor. 

— Continuati să mergeţi indiferent de ceea ce s-ar putea 
întâmpla, a zis Jay. Dacă auziţi ţipete sau zgomote de armă, 
fugiţi, dar sub nicio formă nu ne oprim sau ne întoarcem. 

Simons a venit în spatele lor. 

— Mergeţi mai repede, a spus Arthur. Nu vreau ca voi doi să 
fiți împușcați în mijlocul ăsta afurisit al pustiului. 

Se auzea că începea un fel de ceartă pe partea iraniană. 

Coburn a spus: 

— Voi toţi, nu vă întoarceţi, doar mergeţi. 

Înapoi pe partea iraniană, Taylor arăta un pumn plin de bani 
către două gărzi care se uitau cu coada ochiului mai întâi la cei 
patru bărbaţi care treceau graniţa și apoi la cele două Range 
Roveruri care valorau cel puţin douăzeci de mii de dolari 
fiecare... 

Rashid spunea: 

— Nu știm când ne vom putea întoarce pentru aceste mașini - 
ar putea dura mult... 

Unul dintre gardieni a zis: 

— Veţi rămâne aici cu toţii până dimineaţă... 

— Aceste mașini sunt cu adevărat foarte scumpe și trebuie 


VP - 399 


păzite... 

Paznicii s-au uitat la mașini, la oamenii care treceau granița în 
Turcia și înapoi la mașini, și ezitau prea mult. 

Paul și Bill au ajuns de partea turcească și au intrat în baraca 
paznicilor. 

Bill s-a uitat la ceasul său de mână. Era ora 11.45 noaptea, 
joi, 15 februarie, ziua de după Ziua Indrăgostiţilor. In data de 15 
februarie 1960 i-a pus inelul de logodnă pe deget lui Emily. In 
aceeași zi, șase ani mai târziu, s-a născut Jackie - în acea zi 
împlinea treisprezece ani. Bill se gândi: „Aici e cadoul tău, Jackie 
- încă ai un tată”. 

Coburn i-a urmat în baracă. 

Paul și-a pus braţul în jurul lui Coburn și a spus: 

— Jay, tocmai ai dat lovitura. 

În partea iraniană, paznicii au văzut că jumătate din 
americani erau deja în Turcia și au decis să renunţe cât timp 
aceștia erau în faţa lor și să ia banii și mașinile. 

Rashid, Gayden și Taylor au mers până la lanţ. 

În dreptul lanţului, Gayden s-a oprit. 

— Mergeţi înainte, a spus el. Vreau să fiu ultimul care pleacă 
de aici. 

Și așa a fost. 


2. 


La hotel în Yuksekova, s-au așezat în jurul unei sobe mari, 
afumate: Ralph Boulware, Illsman, agentul secret gras, Charlie 
Brown, traducătorul, și cei doi fii ai verișorului domnului Fish. 
Așteptau un telefon de la punctul de frontieră. S-a servit cina: 
un fel de carne, poate de miel, învelită în ziare înainte de a fi 
găsită. 

llIsman a spus că a văzut pe cineva fotografiindu-i pe Rashid și 
Boulware la graniţă. Charlie Brown a tradus și llsman a 
continuat: 

— Dacă aveţi vreodată o problemă în legătură cu acele 
fotografii, o pot rezolva. 

Boulware se întrebă ce voia să spună. 

Charlie zise: 


VP - 400 


— Crede că ești un om onest și ceea ce faci este nobil. 

Era o ofertă oarecum sinistră, a simţit Boulware; ca și cum un 
membru al mafiei ţi-ar spune că e prieten cu tine. 

Până la miezul nopţii încă nu aveau vreun semnal nici de la 
Echipa llegală, nici de la Pat Sculley sau domnul Fish, care se 
presupune că se îndreptau cu un autobuz spre baracă. Boulware 
s-a hotărât să meargă să doarmă, întotdeauna bea apă înainte 
de culcare. Era un urcior pe masă. „La naiba, s-a gândit el, încă 
nu am murit”. A luat o înghițitură și s-a trezit că înghiţea ceva 
solid. „Oh, Doamne, a chibzuit el; ce este asta?” Nu s-a mai 
gândit la acest lucru. 

Tocmai se așezase pe pat când un băiat l-a chemat la telefon. 
Era Rashid. 

— Hei, Ralph? 

— Da. 

— Suntem la graniţă. 

— Vin imediat. 

l-a strâns pe ceilalți și a plătit factura la hotel. 

Cu fiii domnului Fish conducând mașina, au mers în jos pe 
drumul unde - așa cum tot susținea llsman - treizeci și nouă de 
oameni au fost omorâţi de tâlhari cu o lună în urmă. Pe drum au 
mai făcut o pană de cauciuc. Băieţii au trebuit să schimbe roata 
în întuneric, pentru că bateriile de la lanterne se consumaseră. 

Boulware nu știa dacă trebuia să fie înspăimântat, stând acolo 
în drum și așteptând. llsman putea fi totuși un mincinos, un 
escroc în care au avut încredere. Pe de altă parte, referințele lui 
i-au protejat pe ei toţi. Dacă serviciile secrete turcești ar fi ca 
hotelurile turcești, llsman ar fi un fel de James Bond al lor. 

Roata a fost schimbată și mașina a pornit din nou. Au condus 
prin noapte. „Va fi bine, a reflectat Boulware. Paul și Bill se află 
la graniță, Sculley și domnul Fish sunt pe drum cu un autobuz, 
Perot e în Istanbul cu un avion. Vom reuși”. 

A ajuns la graniţă. Luminile erau aprinse în barăcile paznicilor. 
S-a dat jos din mașină și a fugit înăuntru. 

S-a produs o mare veselie. 

Erau cu toţii acolo: Paul și Bill, Coburn, Simons, Taylor, 
Gayden și Rashid. Boulware a dat mâna călduros cu Paul și Bill. 
Cu toţii și-au luat paltoanele și bagajele. 

— Hei, hei, așteptați un minut. Domnul Fish e pe drum cu un 
autobuz, le-a spus Boulware și a scos din buzunar o sticlă de 


VP - 401 


Chivas Regal pe care o păstrase pentru acel moment. Dar 
putem cu toţii să bem ceva! 

Cu toții au băut în semn de sărbătorire, cu excepţia lui Rashid 
care nu consuma alcool. Simons l-a dus pe Boulware într-un colț. 

— Ei bine, ce se întâmplă? 

— Am vorbit cu Ross în această după-amiază, i-a răspuns 
Boulware. Domnul Fish vine încoace cu Sculley, Schwebach și 
Davis. Sunt într-un autobuz. Acum, am putea pleca imediat cu 
toţii - noi, cei doisprezece, am putea urca în cele două mașini, 
chiar acum -, dar cred că ar trebui să așteptăm autobuzul. In 
primul rând, vom fi cu toţii împreună și nimeni nu se mai poate 
pierde. În al doilea rând, drumul de ieșire de aici e cunoscut 
drept Aleea Sângeroasă, știți voi, tâlhari și alte cele. Nu știu 
dacă poveștile astea sunt exagerări, însă se tot spun și încep să 
le cred. Dacă e un drum periculos, vom fi în siguranță cu toții 
împreună. Și, în al treilea rând, dacă mergem în Yuksekova și îl 
așteptăm pe domnul Fish acolo, nu facem decât să ne cazăm în 
cel mai prost hotel din lume și să atragem întrebări și dispute cu 
un alt grup de oficiali. 

— Bine, a replicat Simons cu reticenţă. Vom aștepta puțin. 

„Arată obosit, a meditat Boulware; un om bătrân care vrea 
doar să se odihnească. Jay arată la fel: sleit de puteri, epuizat, 
aproape distrus. Mă întreb doar prin câte au trebuit să treacă 
pentru a ajunge aici”. 

Boulware însuși se simțea minunat, deși dormise puţin în 
ultimele patruzeci și opt de ore. Se gândea la discuţiile lui 
interminabile cu domnul Fish despre modul de a ajunge la 
graniţă; la dezastrul din Adana când autobuzul nu a mai sosit la 
destinație; la mersul cu taxiul prin viscol în munți... Și era acolo, 
după toate acestea. 

Micul post de control era foarte rece și soba în care ardeau 
lemnele nu făcea altceva decât să umple camera cu fum. Toată 
lumea era obosită și whisky-ul i-a făcut să se simtă ametțiţi. Unul 
câte unul au început să adoarmă pe băncile din lemn și pe 
podea. 

Simons era treaz. Rashid se uita la el cum se mișca încoace și 
încolo ca un tigru în cușcă, fumându-și, unul după altul, 
trabucurile cu filtru din plastic. Cum se iveau zorii, a început să 
se uite pe fereastră, peste tărâmul nimănui înspre Iran. 

— Sunt o sută de oameni cu arme acolo, le-a spus lui Rashid 


VP - 402 


și Boulware. Ce credeţi că ar face dacă ar afla exact cine a 
scăpat pe la graniţă noaptea trecută? 

Boulware începea și el să se întrebe dacă fusese o decizie 
bună să propună să-l aștepte pe domnul Fish. 

Rashid privi și el pe fereastră. Văzând cele două Range 
Roveruri de partea cealaltă, și-a amintit ceva. 

— Canistra cu benzină, a spus el. Am lăsat canistra cu bani. 
Am putea avea nevoie de bani. 

Simons doar s-a uitat la el. 

Din impuls, Rashid a ieșit din postul de gardă și a pornit peste 
graniță. 

Părea un drum lung. 

S-a gândit la psihologia paznicilor din partea iraniană. „Ne-au 
considerat pierduţi. Dacă au unele îndoieli despre ce au făcut 
noaptea trecută, atunci probabil că au petrecut ultimele ore 
inventând scuze, ca să-și justifice acțiunile. Până acum trebuie 
să se fi convins pe ei înșiși că au procedat corect. Le va lua o 
vreme să se răzgândească”. 

A ajuns de cealaltă parte și a sărit peste lanţ. A mers la primul 
Range Rover și a deschis ușa din spate. Doi paznici au ieșit din 
baraca lor. Rashid a luat canistra din mașină și a închis ușa. 

— Am uitat benzina, a explicat el în timp ce a început să se 
îndrepte înapoi spre lanţ. 

— Pentru ce ai nevoie de ea? a întrebat unul dintre paznici cu 
suspiciune. Nu mai aveți mașinile. 

— Pentru autobuzul care ne va duce în Van, a răspuns Rashid 
în vreme ce pășea peste lanț. 

S-a îndepărtat, simțindu-se urmărit. 

Nu s-a uitat în jur până nu a ajuns înapoi la postul de gardă 
turcesc. 

Câteva minute mai târziu au auzit cu toţii sunetul unui motor. 

S-au uitat pe ferestre. Un autobuz venea pe drum. 

S-au înveselit cu toţii din nou. 

Pat Sculley, Jim Schwebach, Ron Davis și domnul Fish au ieșit 
din autobuz și au intrat în postul de gardă. 

Cu toţii au dat mâna. 

Ultimii sosiți au adus o nouă sticlă cu whisky, așa că toţi au 
băut un pahar pentru a sărbători. 

Domnul Fish a mers să discute în secret cu llsman și paznicii 
de la graniţă. 


VP - 403 


Gayden și-a pus braţul în jurul lui Pat Sculley și a spus: 

— Ai observat cine e cu noi? a arătat el cu degetul. 

Sculley l-a văzut pe Rashid, adormit într-un colţ. A zâmbit. În 
Teheran a fost directorul lui Rashid și apoi, în timpul primei 
ședințe cu Simons în consiliul EDS - asta a fost doar în urmă cu 
șase săptămâni? - a argumentat cu hotărâre că Rashid ar trebui 
să facă parte din misiunea de salvare. Se pare că Simons a 
revenit la același punct de vedere. 

Domnul Fish spuse: 

— Pat Sculley și cu mine trebuie să mergem în Yuksekova și 
să vorbim cu șeful poliţiei de acolo. Voi, ceilalţi, așteptaţi-ne aici, 
vă rog. 

— Stai puţin, a zis Simons. Am așteptat după Boulware, apoi 
după tine. Acum pentru ce mai așteptăm? 

Domnul Fish răspunse: 

— Dacă nu obţinem aprobare din timp, o să avem probleme, 
pentru că Paul și Bill nu au pașapoarte. 

Simons s-a întors către Boulware: 

— Omul tău, llsman, se presupune că a rezolvat această 
problemă, a spus el cu furie. 

— Am crezut că a făcut-o! a replicat Boulware. Am crezut că i- 
a mituit. 

— Atunci, ce se întâmplă? 

Domnul Fish a intervenit: 

— E mai bine așa. 

Simons a bombănit: 

— Grăbiţi-vă naibii. 

Sculley și domnul Fish au plecat. 

Ceilalţi au început un joc de poker. Cu toţii aveau mii de dolari 
ascunși în pantofi și erau puţin nebuni. Într-o mână Paul avea 
ful, cu trei ași puși cu faţa în sus pe masă; iar câștigul a fost de 
peste o mie de dolari. Keane Taylor continua să îl determine să 
continue jocul. Taylor a nimerit o pereche de regi și Paul a ghicit 
că are alt rege pe masă, făcând o casă plină cu regi. Paul a avut 
dreptate. A câștigat o mie patru sute de dolari. 

O nouă tură de paznici de graniţă a venit, cuprinzând și un 
ofițer al naibii de nervos când a găsit postul de frontieră 
murdărit cu mucuri de ţigară, bancnote de o sută de dolari și 
americani care jucau poker, dintre care doi intraseră în ţară fără 
pașaport. 


VP - 404 


Dimineaţa trecea și cu toţii au început să se simtă rău - prea 
mult whisky și somn insuficient. Pe măsură ce soarele urca pe 
cer, pokerul nu mai părea distractiv. Simons a devenit nervos. 
Gayden a început să-i dea bătăi de cap lui Boulware, care se 
întreba unde au ajuns Sculley și domnul Fish. 

Era sigur că făcuse o greșeală. Ar fi trebuit cu toţii să plece în 
Yuksekova de îndată ce au ajuns. A făcut o altă greșeală 
lăsându-l pe domnul Fish să preia conducerea. Cumva el și-a 
pierdut iniţiativa. 

La ora zece dimineața, după ce au fost plecaţi patru ore, 
Sculley și domnul Fish s-au întors. 

Domnul Fish i-a zis ofițerului că aveau permisiune să plece. 

Ofiţerul a spus ceva răstit și - cumva accidental - și-a lăsat 
geaca să cadă pentru a i se vedea pistolul. 

Ceilalţi paznici s-au îndepărtat de americani. 

Domnul Fish a tradus: 

— A spus că plecăm atunci când ne dă e/voie. 

— Destul, a replicat Simons. 

S-a ridicat în picioare și a zis ceva în turcă. Toţi turcii s-au 
uitat la el surprinși: nu și-au dat seama că vorbea limba lor. 

Simons l-a dus pe ofițer în camera alăturată. Au ieșit câteva 
minute mai târziu. 

— Putem să plecăm, i-a anunţat Simons. 

Au ieșit cu toţii afară. 

Coburn a spus: 

— L-ai mituit, colonele, sau l-ai speriat de moarte? 

Simons a zâmbit rece și nu a răspuns. 

Pat Sculley îl întrebă pe Rashid: 

— Vrei să vii în Dallas? 

„În ultimele zile, chibzui Rashid, vorbeau de parcă aș fi mers 
până la capăt cu ei; însă asta este prima dată când cineva mă 
întreabă direct dacă vreau să merg. Acum trebuie să iau cea 
mai importantă decizie din viaţa mea”. 

Vrei să vii în Dallas? Era un vis care devenea realitate. Se 
gândea la ce lăsa în urmă. Nu avea copii, soție, nici măcar o 
prietenă - nu a fost niciodată îndrăgostit. S-a mai gândit la 
părinţii, la sora și la fraţii lui. Ar putea avea nevoie de el: viaţa 
era, cu siguranţă, dură în Teheran de câtva timp încoace. Dar ce 
ajutor le putea da el? Va mai fi angajat câteva zile, sau 
săptămâni, expediind bunurile americanilor înapoi în Statele 


VP - 405 


Unite ale Americii, având grijă de câini și pisici - apoi nimic. EDS 
își termina treaba în Iran. Probabil, calculatoarele erau 
terminate și ele, de ani de zile. Șomer, va fi o povară pentru 
familie, încă o gură de hrănit în timpurile grele. 

Dar în America și-ar putea continua educaţia, să-și pună 
talentul la lucru, să aibă succes în afaceri - în special cu ajutorul 
unor oameni ca Pat Sculley și Jay Coburn. 

Vrei să vii în Dallas? 

— Da, i-a răspuns el lui Sculley. Vreau să vin în Dallas. 

— Ce mai aștepți? Urcă în autobuz! 

Cu toţii s-au urcat în autobuz. 

Paul s-a așezat în scaun relaxat. Autobuzul s-a pus în mișcare 
și Iranul a dispărut în depărtare: probabil, nu va mai vedea 
această ţară din nou. Erau străini în autobuz: niște turci murdari 
în uniforme improvizate și doi americani care - a mormăit 
cineva - erau piloţi. Paul era prea obosit să mai investigheze. 
Unul dintre paznicii turci de la punctul de frontieră s-a alăturat 
lor: probabil că doar făcuse autostopul. 

S-au oprit în Yuksekova. Domnul Fish le-a spus lui Paul și Bill: 

— Trebuie să vorbim cu șeful poliţiei. Este aici de douăzeci și 
cinci de ani și acesta e cel mai important lucru care s-a 
întâmplat. Dar nu vă faceţi griji. Este doar rutină. 

Paul, Bill și domnul Fish au coborât din autobuz și au intrat în 
mica secţie de poliție. Oarecum, Paul nu era îngrijorat. Era afară 
din Iran și, deși Turcia nu era întocmai o ţară vestică, cel puţin, 
credea el, nu era în chinurile revoluţiei. Sau, probabil, era prea 
obosit ca să-i fie frică. 

El și Bill au fost interogați timp de două ore, apoi au fost 
eliberați. 

Încă șase oameni au urcat în autobuz în Yuksekova: o femeie 
și un copil care păreau să aparţină paznicului de la graniţă și 


patru bărbaţi foarte murdari - „Gărzi de corp”, a explicat 
domnul Fish - care stăteau după o perdea în spatele 
autobuzului. 


S-au îndepărtat, îndreptându-se spre Van, unde aștepta un 
avion de linie. Paul privea la peisaj. Era mai frumos decât în 
Elveția, se gândea el, dar era o sărăcie incredibilă. Bolovani 
uriași acopereau drumul. Pe câmpuri, oameni în zdrențe dădeau 
la o parte zăpada, astfel încât caprele lor să ajungă la iarba 
îngheţată de dedesubt. Erau peșteri cu garduri din lemn la 


VP - 406 


intrare și se părea că locuiau acolo oameni. Au trecut pe lângă 
ruinele unei fortărețe din piatră care putea data din vremea 
cruciadelor. 

Şoferul autobuzului se credea cumva într-o cursă. Conducea 
cu agresivitate pe drumul șerpuitor, aparent încrezător că nimic 
nu putea să vină din sens opus. Câţiva soldați i-au făcut semn să 
oprească, dar el a trecut chiar pe lângă ei. Domnul Fish a ţipat 
la el să stopeze, însă el a ţipat înapoi și a continuat să meargă. 

Câţiva kilometri mai încolo armata îi aștepta cu forțe întărite, 
probabil auzind că autobuzul trecuse prin ultimul punct de 
verificare. Soldaţii stăteau pe drum cu armele ridicate și șoferul 
a fost forţat să oprească. 

Un sergent s-a urcat în autobuz și l-a târât afară pe șofer cu 
un pistol la tâmplă. 

„Acum chiar am dat de necaz”, se gândi Paul. 

Scena era aproape amuzantă. Şoferul nu era deloc speriat: 
țipa la soldaţi la fel de tare și la fel de nervos pe cât ţipau 
soldaţii la el. 

Domnul Fish, llsman și câţiva pasageri misterioși au coborât 
din autobuz și au început să vorbească și, în cele din urmă, i-au 
înconjurat pe militari. Şoferul a fost, pur și simplu, aruncat 
înapoi în autobuz, dar nici asta nu i-a calmat spiritul și, în timp 
ce se îndepărta, încă tipa pe geam și își arăta pumnii către 
soldaţi. Au ajuns în Van după-amiaza târziu. 

Au mers la primărie, unde au fost încredințați poliţiei locale. 
Gărzile de corp murdare au dispărut ca zăpada care se topește. 
Poliţia a completat formularele, apoi i-a escortat spre pista de 
aterizare. 

In timp ce se îmbarcau în avion, llsman a fost oprit de un 
poliţist. Avea un pistol de calibru 45 prins în curele sub braţ și se 
părea că nici în Turcia pasagerilor nu le era permis să ia arme 
de foc la bordul unui aparat de zbor. Însă llsman și-a arătat 
datele de identificare încă o dată și problema s-a rezolvat. 

Rashid a fost, de asemenea, oprit. El avea asupra lui canistra 
de benzină cu banii puși în ea și, desigur, lichidele inflamabile 
nu erau permise în avion. A spus poliției că respectiva canistră 
conţinea ulei de bronzat pentru nevestele americanilor și ei l-au 
crezut. 

Cu toții au urcat în avion. Resimţind efectele pastilelor pentru 
alungarea somnului, Simons și Coburn s-au întins amândoi și au 


VP - 407 


adormit în câteva secunde. 

In timp ce avionul a rulat pe sol și a decolat, Paul se simțea 
atât de entuziasmat, de parcă ar fi fost primul lui zbor cu 
avionul. Și-a amintit cum, în închisoarea din Teheran, a tânjit să 
ducă la bun sfârșit acel lucru cât se poate de banal, să urce într- 
un avion și să zboare. Plutind printre nori, avea un sentiment pe 
care nu l-a mai simţit de mult: sentimentul de libertate. 


3, 


Conform regulilor specifice ale aviaţiei turcești, avioanele de 
cursă cu preţ redus nu puteau ajunge unde era disponibil un 
zbor programat, așa că nu puteau zbura direct la Istanbul, unde 
îi aștepta Perot, ci erau nevoiţi să schimbe avioanele în Ankara. 

In timp ce așteptau zborul lor de legătură, au rezolvat câteva 
probleme. 

Simons, Sculley, Paul și Bill au urcat într-un taxi și au cerut să 
fie duși la ambasada americană. 

A fost o călătorie lungă prin oraș. Aerul era maroniu și avea 
un miros puternic. 

— Aerul e rău aici, a spus Bill. 

— E vorba de cărbune bogat în sulf, a explicat Simons, care a 
trăit în Turcia în anii '50. Nu au auzit niciodată de controlul 
poluării aerului. 

Taxiul a oprit la Ambasada Statelor Unite ale Americii. Bill s-a 
uitat pe geam și inima i-a tresăltat: acolo, în faţă, stătea în 
picioare un soldat tânăr, arătos, din marină, într-o uniformă 
imaculată. 

Acestea erau Statele Unite ale Americii. 

Au plătit taxiul. 

In timp ce intrau, Simons i-a spus soldatului: 

— Soldat, există prin preajmă un loc de unde se pot închiria 
mașini? 

— Da, domnule, a răspuns soldatul și i-a dat instrucțiuni în 
acest sens. 

Paul și Bill au intrat în biroul de pașapoarte. În buzunare 
aveau fotografii pentru pașapoartele cu ei înșiși pe care 
Boulware le adusese din State. 


VP - 408 


Au mers la ghișeu și Paul a spus: 

— Ne-am pierdut  pașapoartele. Am părăsit Teheranul 
oarecum în grabă. 

— Oh, da, a exclamat funcţionarul, de parcă îi aștepta. 

Au fost nevoiţi să completeze formularele. Unul dintre oficiali 
i-a dus într-un birou privat și le-a spus că avea nevoie de niște 
sfaturi. Consulatul Statelor Unite ale Americii din Tabriz, Iran, 
era atacat de revoluționari și personalul de acolo s-ar putea să 
fie nevoit să evadeze la fel cum au făcut Paul și Bill. Ei i-au 
explicat calea pe care au ales-o și problemele pe care le-au 
întâlnit. 

Câteva minute mai încolo au plecat de acolo, fiecare având un 
pașaport american valabil șaizeci de zile. Paul s-a uitat la al lui și 
a spus: 

— Ai văzut vreodată ceva atât de frumos în întreaga viaţă? 

e 

Simons a golit uleiul din canistră și a scos afară banii din 
pungile de plastic. Era un haos de nedescris: unele pungi se 
rupseseră și era ulei peste tot pe bancnote. Sculley a început să 
curețe uleiul și să așeze banii în grămezi de zece mii de dolari: 
erau șaizeci și cinci de mii de dolari și cam tot atât în riali 
iranieni. 

In timp ce făcea acest lucru a intrat un soldat. Văzând doi 
bărbați murdari, nebărbieriţi, îngenuncheaţi pe podea și 
numărând o mică avere în bancnote de o sută de dolari, a avut 
o reacție întârziată. 

Sculley l-a întrebat pe Simons: 

— Crezi că ar trebui să-i spun, co/onele? 

Simons râniji: 

— Camaradul tău de la poartă știe despre asta, soldat. 

Soldatul a salutat și a ieșit. 

e 

Era ora unsprezece seara când au fost sunati să se îmbarce în 
zborul spre Istanbul. 

Au trecut prin verificarea finală de securitate unul câte unul. 
Sculley era chiar în faţa lui Simons. Uitându-se înapoi, Pat a 
observat că gardianul a cerut să vadă ce conţinea plicul pe care 
îl avea Simons asupra lui. 

Plicul conţinea toţi banii din canistra cu combustibil. 

Sculley exclamă: 


VP - 409 


— La naiba! 

Soldatul s-a uitat în plic și a văzut cei șaizeci și cinci de mii de 
dolari și patru milioane de riali iranieni; și s-a dezlănţuit tot 
iadul. 

Câțiva soldaţi și-au scos armele, unul dintre ei a dat alarma și 
ofițerii au venit alergând. 

Sculley l-a văzut pe Taylor, care avea cincizeci de mii de 
dolari într-o plasă mică neagră, făcându-și loc prin mulţimea din 
jurul lui Simons, spunând: 

— Mă scuzațţi, mă scuzaţi vă rog, mă scuzați... 

In faţa lui Sculley, Paul trecuse deja prin punctul de verificare. 
Pat a încredinţat cei treizeci de mii de dolari ai săi în mâinile lui 
Paul și s-a întors la punctul de verificare. 

Soldaţii l-au luat pe Simons de-o parte ca să fie interogat. 

Au urmat Sculley cu domnul Fish, llsman, Boulware și Jim 
Schwebach. Simons a fost condus într-o cameră mică. Unul 
dintre ofițeri s-a întors, a văzut cinci oameni care îl urmau și a 
întrebat în limba engleză: 

— Cine sunteți voi? 

— Suntem toţi împreună, a răspuns Sculley. 

Au luat loc și domnul Fish a vorbit cu ofiţerii. 

După un timp a spus: 

— Vor să vadă documentele care dovedesc că aţi adus acești 
bani în ţară. 

— Ce documente? 

— Trebuie să declarați toată valuta străină pe care o deţineţi. 

— La naiba, nimeni nu ne-a cerut acest lucru! 

Boulware a zis: 

— Domnule Fish, explică-le acestor clovni că am intrat în 
Turcia printr-un punct de frontieră mic, unde gardienii, probabil, 
nu știu să citească formularele și nu ne-au cerut să completăm 
niciun fel de formulare, dar suntem fericiţi să o facem acum. 

Domnul Fish s-a mai certat puţin cu ofiţerii. În cele din urmă, 
lui Simons i s-a dat voie să plece cu banii; dar soldații i-au notat 
numele, numărul de pașaport și descrierea. Arthur a fost arestat 
în momentul în care au aterizat în Istanbul. 

e 

La trei dimineaţa, sâmbătă, 17 februarie 1979, Paul și Bill au 
intrat în apartamentul lui Ross Perot de la Istanbul, din hotelul 
Sheraton. 


VP - 410 


Era cel mai grozav moment din viaţa lui Perot. 

Emoţiile au izbucnit pe când i-a îmbrățișat pe amândoi. 
Stăteau acolo, în viaţă și sănătoși, după tot acel timp, după 
toate acele săptămâni de așteptare, deciziile imposibile și 
riscurile îngrozitoare. S-a uitat la fețele lor vesele. Coşmarul se 
terminase. 

Ceilalţi membri ai echipei au intrat îngrămădindu-se după ei. 
Ron Davis făcea pe bufonul, ca de obicei. Imprumutase hainele 
de vreme rea ale lui Perot și Ross se prefăcea că era nerăbdător 
să le recupereze: în acea clipă Davis și-a dat jos pălăria, paltonul 
și mănușile, și le-a aruncat pe podea dramatic, spunând: 

— Poftim, Perot, uite-ți aici lucrurile blestemate! 

Apoi Sculley a intrat și a zis: 

— Simons a fost arestat pe aeroport. 

Veselia lui Perot s-a evaporat. 

— De ce? a exclamat Ross cu disperare. 

— Avea o grămadă de bani într-un plic de hârtie și s-a 
întâmplat să îl percheziţioneze. 

Perot a replicat mânios: 

— La naiba, Pat, de ce avea banii la el? 

— Erau banii din canistra de benzină. Vezi... 

Perot l-a întrerupt: 

— După tot ce a făcut Simons, de ce, pentru numele 
Domnului, l-ați lăsat să-și asume un risc complet inutil? Acum fiți 
atenţi aici. Plecăm la amiază și dacă Simons nu iese din 
închisoare până atunci, voi veţi sta în Istanbul să vă pierdeţi 
timpul până iese din închisoare. 

e 

Scully şi Boulware s-au aşezat alături de domnul Fish. 
Boulware a spus: 

— Trebuie să-l scoatem pe colonelul Simons din închisoare. 

— Ei bine, zise domnul Fish, va dura vreo zece zile. 

— Prostii, a adăugat Boulware. Perot nu va fi de acord. ÎI 
vreau afară din închisoare acum. 

— Este ora cinci dimineaţa! a protestat domnul Fish. 

— Cât de mult? a întrebat Boulware. 

— Nu știu. Prea mulți oameni știu despre asta în Ankara, la fel 
și în Istanbul. 

— Ce ziceți de cinci mii de dolari? 

— Pentru atât, și-ar vinde și mamele. 


VP - 411 


— Bine, a spus Boulware. Haide să mergem. 

Domnul Fish a dat un telefon, apoi a spus: 

— Ne vom întâlni cu avocatul meu la închisoare, aproape de 
aeroport. 

Boulware și domnul Fish au urcat în mașina veche și uzată a 
domnului Fish, lăsându-l pe Sculley să plătească factura la hotel. 

Au condus spre închisoare și s-au întâlnit cu avocatul. Acesta 
a urcat în mașina domnului Fish și a spus: 

— Un judecător e pe drum. Am vorbit deja cu poliţia. Unde 
sunt banii? 

Boulware a răspuns: 

— Prizonierul îi are. 

— Ce vrei să spui? 

Boulware a replicat: 

— Intraţi acolo, aduceți prizonierul afară și e/ vă va da cei 
cinci mii de dolari. 

Era o nebunie, dar avocatul a făcut-o. A intrat în închisoare și 
a ieșit câteva minute mai târziu cu Simons. Au urcat în mașină. 

— Nu îi vom plăti pe măscăricii ăștia, a zis Simons. Voi 
aștepta. Vor vorbi cu înverșunare și îmi vor da drumul în câteva 
zile. 

Boulware a spus: 

— Bull, nu te împotrivi planului. Dă-mi plicul. 

Simons i-a înmânat plicul. Boulware a scos cinci mii de dolari 
și i-a dat avocatului, spunându-i: 

— Uite banii. Rezolvă problema. 

O jumătate de oră mai târziu, Boulware, Simons și domnul 
Fish au fost conduși la aeroport într-o mașină de poliţie. Un 
poliţist le-a luat pașapoartele și i-a trecut prin controlul vamal și 
al pașapoartelor. Când au ieșit pe pistă, mașina de poliţie era 
acolo ca să-i ducă la Boeingul 707 care era gata de decolare. 

S-au îmbarcat în avion. Simons s-a uitat în jur la perdelele de 
catifea, la tapiţeriile de pluș, la televizoare și baruri și a întrebat: 

— Ce naiba e asta? 

Echipajul era la bord, așteptând. O stewardesă a venit la 
Boulware și a spus: 

— Aţi dori să beţi ceva? 

Boulware a zâmbit. 


Telefonul a sunat în apartamentul lui Perot de la hotel și, din 


VP - 412 


întâmplare, a răspuns Paul. 

O voce a spus: 

— Alo? 

Paul a zis: 

— Alo? 

Vocea a întrebat: 

— Cine este? 

Paul, suspicios, a întrebat: 

— Cine este? 

— Hei, Paul? 

Paul a recunoscut vocea lui Merv Stauffer: 

— Alo, Merv! 

— Paul, am pe cineva aici care vrea să-ţi vorbească. 

A fost o pauză, apoi o voce de femeie a spus: 

— Paul? 

Era Ruthie! 

— Bună, Ruthie! 

— Oh, Paul! 

— Bună! Ce faci? 

— Cum adică ce fac... ce fac? a întrebat Ruthie aproape 
plângând. Te aștept pe tine! 

A sunat telefonul. Înainte ca Emily să răspundă, cineva a 
ridicat receptorul celuilalt telefon conectat la legătura 
principală, din camera copiilor. 

O clipă mai târziu a auzit ţipătul unei fetiţe: 

— E tati! E tati! 

Ea a fugit în cameră. 

Toţi copiii săreau în sus și în jos și se certau pe telefon. 

Emily s-a abținut câteva minute, apoi le-a luat telefonul. 

— Bill? 

— Bună, Emily. 

— Doamne, pari să fii bine. Nu mă așteptam să vorbești așa... 
Oh, Bill vorbești așa de bine. 

În Dallas, Merv a început să noteze un mesaj codat de la 
Perot. 

la... acel... 

Era deja atât de familiarizat că putea să transcrie codul în 
timp ce acesta era dictat. 


VP - 413 


. Cod... Și... 

Era confuz, pentru că în ultimele trei zile Perot îi dăduse bătăi 
de cap cu codul. Perot nu avea răbdarea să-l folosească și 
Stauffer a trebuit să insiste, spunând: 

— Ross, aşa vrea Simons. 

De vreme ce pericolul trecuse, de ce începuse Perot dintr- 
odată să întrebuinţeze codul? 

.„. lipește... pe el... unde... 

Stauffer a ghicit ce urma și a izbucnit în râs. 

Ron Davis a sunat din cameră la room-service și a comandat 
şuncă și ouă pentru toți. 

În timp ce mâncau, au fost sunaţi din nou din Dallas. Era 
Stauffer. A cerut să-i vorbească lui Perot. 

— Ross, tocmai am luat ziarul Dallas Times Herald. 

Asta trebuia să fie o nouă glumă? 

Stauffer a continuat: 

— Titlul de pe prima pagină sună așa: „Se zvonește că 
oamenii lui Perot sunt pe punctul de a scăpa. Calea terestră de 
ieșire din Iran este indicată”. 

Perot simţea că sângele începea să îi fiarbă în vene. 

— Credeam că am scăpat de povestea aceasta! 

— Să știi, Ross, am încercat! Oamenii care deţin sau conduc 
ziarul, pur și simplu, par că nu pot să controleze editorul. 

Tom Luce a preluat apelul, supărat ca naiba: 

— Ross, nenorociţii ăia vor ca echipa de salvare să fie 
omorâtă și EDS să fie distrusă și să vă vadă în închisoare doar 
ca să fie primii care publică povestea. Le-am explicat 
consecinţele, dar, în definitiv, nu contează. Băiete, când toate 
astea se termină, ar trebui să-i dăm în judecată, nu are 
importanţă cât de mult durează sau cât de mult costă. 

— Poate, a spus Perot. Fii atent să nu începi un război cu 
oamenii care cumpără cerneală cu barilul și hârtie cu tonele. 
Acum, care sunt șansele ca știrile astea să ajungă în Teheran? 

— Nu știm. Sunt destui iranieni în Texas și cei mai mulţi dintre 
ei vor auzi despre asta. Încă e foarte greu să dai de o linie 
telefonică liberă către Teheran, dar am reușit de câteva ori, așa 
că și ei ar putea. 

— Și dacă o fac... 

— Atunci, desigur, Dadgar va afla că Paul și Bill i-au scăpat 
din mână.. 


VP - 414 


— Și ar putea decide să ia alţi ostatici, a zis Perot cu răceală. 
Era dezgustat de Departamentul de Stat pentru că a lăsat să 
scape povestea, furios pe Dallas Times Herald pentru că a 
tipărit-o și înnebunit că nu putea face nimic în legătura cu asta. 
— Și Echipa Legală este încă în Teheran, a concluzionat Ross. 
Coșmarul încă nu s-a terminat. 


VP-415 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


1. 


La miezul zilei, în 16 februarie, Lou Goelz l-a sunat pe Joe 
Poche și i-a spus să-i aducă pe oamenii de la EDS la Ambasada 
Statelor Unite ale Americii la ora cinci în acea după-amiază. 
Vânzarea biletelor și verificarea bagajelor urmau să fie făcute la 
ambasadă peste noapte, și puteau pleca deci cu un zbor de 
evacuare Pan Am sâmbătă dimineața. 

John Howell era nervos. Ştia, de la Abolhasan, că Dadgar era 
în continuare activ. Nu știa însă ce se întâmplase cu Echipa 
llegală. Dacă Dadgar ar afla că Paul și Bill au plecat, sau dacă ar 
renunţa, pur și simplu, la ei și ar lua câţiva ostatici, Echipa 
Legală ar fi arestată. Și unde e mai bine să faci arestările decât 
la aeroport, unde fiecare trebuie să se identifice arătându-și 
pașaportul? 

Se întreba dacă era înţelept ca ei să ia primul zbor disponibil: 
urmau o serie de zboruri, potrivit lui Goelz. Poate ar trebui să 
aștepte și să vadă ce se întâmplă cu prima serie de evacuaţi, 
dacă era vreun fel de căutare de personal EDS. Cel puţin atunci 
ar ști din timp care erau procedurile. 

Dar așa vor ști și iranienii. Avantajul de a lua primul zbor era 
că totul, probabil, va fi confuz, și neclaritatea asta i-ar putea 
ajuta pe Howell și Echipa Legală să se strecoare neobservați. 

În cele din urmă, a decis că primul zbor era cel mai bun, însă 
a ramas agitat. Bob Young se simțea la fel. Deși Young nu mai 
lucra pentru EDS în Iran - a fost mutat în Kuweit -, fusese acolo 
când contractul cu ministerul a fost negociat prima dată, îl 
cunoscuse faţă în față pe Dadgar și numele lui ar putea fi pe 
vreo listă în dosarele lui Hosain. 

Joe Poche prefera, de asemenea, primul zbor, deși nu a spus 
multe despre asta - nu a spus multe despre nimic: Howell 
simţea că s-a închis în sine. 

Rich și Cathy Gallagher nu erau siguri că voiau să părăsească 
lranul. l-au spus lui Poche destul de hotărât, indiferent de ce 


VP - 416 


afirmase colonelul Simons, cum că Joe nu deţinea controlul 
asupra lui, și aveau deci dreptul să ia propriile decizii. Poche a 
fost de acord, dar a subliniat că, dacă ei decideau să-și asume 
riscurile de a rămâne acolo cu iranienii, nu trebuiau să se 
bazeze că Perot avea să trimită altă echipă de salvare pentru ei 
în cazul în care erau aruncaţi în închisoare. În cele din urmă, 
familia Gallagher a hotărât să meargă și ea cu primul zbor. 

In acea după-amiază, cu toţii s-au uitat peste documentele lor 
și au distrus tot ceea ce făcea referire la Paul și Bill. 

Poche le-a dat fiecăruia dintre ei două mii de dolari, a pus 
cinci sute de dolari în propriul buzunar și a ascuns restul banilor 
în pantofi, zece mii de dolari în fiecare. Purta pantofi 
împrumutați de la Gayden, mai mari cu un număr, ca să încapă 
banii. Avea, de asemenea, în buzunar un milion de riali pe care 
plănuia să îi dea lui Lou Goelz pentru Abolhasan, care urma să-i 
folosească pentru a plăti salariile angajaţilor EDS rămași în Iran. 

Cu câteva minute înainte de ora cinci, își luau la revedere de 
la omul de serviciu al lui Goelz, când a sunat telefonul. 

Poche a ridicat receptorul. Era Tom Walter, care a spus: 

— Avem oamenii. Înţelegi? Avem oamenii. 

— Înţeleg, a zis Poché. 

Cu toţii s-au urcat în mașină, Cathy ducându-și pudelul, Buffy. 
Poche conducea. Nu le-a menționat celorlalți despre mesajul 
criptic de la Tom Walter. 

Au parcat pe o stradă lăturalnică aproape de ambasadă și au 
ieșit din mașină: avea să rămână acolo până când cineva se 
hotăra să o fure. 

Howell nu a simţit nicio alinare a tensiunii când a intrat în 
clădirea ambasadei. Erau cel puţin o mie de americani care 
militau, dar și zeci de gardieni revoluționari înarmați. Ambasada 
se presupunea că se afla pe pământ american, inviolabilă; dar 
reieșea limpede că revoluționarii iranieni nu luau în seamă 
asemenea politeţuri diplomatice. 

Echipa Legală s-a așezat la o coadă. 

Au așteptat aproape toată noaptea la rând. 

Au stat la coadă să completeze formularele, au așteptat să-și 
dea pașapoartele, au așteptat pentru verificarea bagajelor. 
Toate bagajele au fost puse pe un hol uriaș, apoi evacuaţii 
trebuiau să-și găsească propriile bagajele și să pună sigiliul de 
control pe ele. Pe urmă au așteptat ca revoluționarii să deschidă 


VP - 417 


bagajele pentru control. Fiecare bagaj a fost deschis. 

Howell a aflat că vor fi două avioane, amândouă Pan Am 747. 
Unul va zbura la Frankfurt, celălalt la Atena. Evacuaţii au fost 
organizaţi de către companie, însă oamenii de la EDS au fost 
incluși în personalul ambasadei care pleca. Ei vor fi în zborul 
spre Frankfurt. 

La ora șapte sâmbătă dimineaţa au urcat în autobuze ca să 
meargă la aeroport. 

A fost o călătorie cu peripeții. 

Doi sau trei revoluționari înarmaţi au urcat în fiecare autobuz. 
În timp ce ieșeau pe porţile ambasadei, au văzut o mulţime de 
reporteri și echipe de televiziune: iranienii au decis că zborul 
americanilor umiliţi va fi un eveniment internaţional de 
televiziune. _ 

Autobuzul înainta cu greu pe drumul spre aeroport. In 
apropiere de Poche era un gardian de aproximativ cincisprezece 
ani. Stătea pe culoar, balansându-se odată cu mișcarea 
autobuzului, cu degetul pe trăgaciul armei. Poche a observat că 
dispozitivul de siguranţă nu era pus. 

Dacă se împiedica... 

Străzile erau pline cu oameni și mașini. Toată lumea părea să 
știe că autobuzele duceau americani și dușmănia lor era 
palpabilă. Țipau și își arătau pumnii. Un camion a parcat alături 
și șoferul s-a aplecat pe geam și a scuipat pe autobuz. 

Convoiul a fost oprit de câteva ori. Zone distincte ale orașului 
păreau să fie sub controlul a diferite grupuri de revoluționari, și 
fiecare grup trebuia să-și demonstreze autoritatea oprind 
autobuzele și apoi dându-le voie să pornească. 

A durat două ore parcurgerea unei distanţe de aproape zece 
kilometri până la aeroport. 

Peisajul de acolo era haotic. Erau mai multe camere de 
televiziune și reporteri, plus sute de bărbaţi alergând înarmaţi în 
jur, unii purtând bucăţi de uniformă, unii direcționând traficul, cu 
toţii responsabili, cu toţii cu păreri diferite despre locul unde ar 
trebui să meargă autobuzele. 

Americanii au intrat, în cele din urmă, în terminal la ora 9:30. 

Personalul ambasadei a început să distribuie pașapoartele pe 
care le adunaseră în timpul nopţii. Cinci lipseau: ale lui Howell, 
Poche, Young și ale soţilor Gallagher. 

După ce Paul și Bill și-au dat pașapoartele ambasadei pentru 


VP - 418 


a le ţine în siguranță în noiembrie, ambasada a refuzat să le 
returneze fără să informeze poliţia. Puteau fi atât de perfizi, 
încât să le întindă aceeași capcană în momentele acelea? 

Dintr-odată Poche a venit, făcându-și loc prin mulţime, cu 
cinci pașapoarte în mână. 

— Le-am găsit pe un raft în spatele unui ghișeu, a spus el. 
Cred că au fost puse acolo din greșeală. 

Bob Young a văzut doi americani care ţineau în mână 
fotografii și scrutau mulţimea. Spre disperarea lui, au început să 
se apropie de oamenii din EDS. Au mers până la Rich și Cathy 
Gallagher. 

Sigur, Dadgar nu ar lua-o pe Cathy ostatică? 

Oamenii au zâmbit și au spus că aveau niște bagaje ce 
aparțineau soţilor Gallagher. 

Young s-a relaxat. 

Prietenii soţilor Gallagher au recuperat niște bagaje de la 
Hyatt și i-au rugat pe cei doi americani să meargă la aeroport ca 
să le dea soţilor Gallagher. Oamenii au fost de acord, numai că 
nu-i cunoșteau pe soții Gallagher, de aici fotografiile pe care le 
aveau asupra lor. 

e 

Fusese o alarmă falsă, și dacă folosise la ceva, a fost să le 
accentueze acestora teama. 

Joe Poché a hotărât să vadă ce putea afla. S-a dus și a găsit 
un vânzător de bilete de la Pan Am. 

— Lucrez pentru EDS, i-a spus acesta agentului. lranienii 
caută pe cineva? 

— Da, ei caută foarte intens doi oameni, a răspuns vânzătorul. 

— Pe altcineva? 

— Nu. Și lista opririlor este veche de câteva săptămâni. 

— Mulţumesc. 

Poche s-a întors și le-a comunicat celorlalți. 

Cei evacuaţi începeau să meargă dinspre punctul de 
verificare înspre cel de îmbarcare. 

Poche a spus: 

— Sugerez să ne despărțim. În felul acesta nu vom părea un 
grup. Și dacă unul sau mai mulţi dintre voi dau de bucluc, ceilalți 
totuși ar putea reuși. Voi fi ultimul, deci, dacă va trebui să 
rămână cineva în urmă, eu voi fi acela. 

Bob Young se uită la valiza lui și observă că avea o etichetă 


VP - 419 


pe care scria „William D. Gaylord”. 

A avut un moment de panică. Dacă iranienii vedeau asta, 
aveau să creadă că el era Bill și să-l aresteze. 

Știa cum se întâmplase. Propriile valize fuseseră distruse la 
Hyatt de către revoluționarii care au tras cu armele în camerele 
lor. În orice caz, una sau două valize au rămas mai mult sau mai 
puţin intacte și Young a împrumutat una. Aceasta era valiza cu 
pricina. 

A rupt eticheta și și-a îndesat-o în buzunar, cu scopul de a se 
descotorosi de ea cu prima ocazie. 

Cu toţii au trecut prin poarta rezervată pasagerilor. 

În continuare a fost necesar ca ei să plătească taxa de 
aeroport. Asta l-a amuzat pe Poche: revoluționarii trebuie să fi 
decis că taxa pe aeroport a fost singurul lucru bun pe care Șahul 
l-a făcut, gândea el. 

Următoarea coadă era la controlul pașapoartelor. 

Howell a ajuns după-amiază la ghișeu. 

Gardianul i-a verificat amănunțit documentele de ieșire și le-a 
ștampilat. Apoi s-a uitat la poza din pașaport și a examinat cu 
atenţie fața lui Howell. În cele din urmă, a comparat numele din 
pașaport cu numele dintr-o listă pe care o avea pe masă. 

Howell își ţinea respiraţia. 

Gardianul i-a înmânat pașaportul și i-a făcut semn să treacă. 

joe Poche a trecut ultimul prin punctul de control al 
pașapoartelor. Gardianul l-a privit extrem de atent, 
comparându-i fața cu poza, deoarece Joe avea barba roșcată. 
Dar, în final, și el a fost lăsat să treacă. 

Echipa Legală avea o atitudine jovială în sala de așteptare: 
totul se terminase, se gândea Howell, mai ales că nu au avut 
probleme cu controlul pașapoartelor. 

La ora două după-amiază ei au început să treacă prin porți. La 
acest punct exista în mod normal un control de securitate. De 
data aceasta, pe lângă căutarea de arme, gardienii confiscau 
hărți, fotografii ale Teheranului și sume mari de bani. Totuși, 
niciunul dintre membrii Echipei Legale nu și-a pierdut banii; 
gardienii nu s-au uitat în pantofii lui Poche. 

În afara porţilor, câteva bagaje au fost aliniate pe pistă. 
Pasagerii trebuiau să verifice dacă unul dintre bagajele lor era 
acolo, și dacă era, să îl deschidă pentru verificare înainte de 
încărcarea în avion. Niciunul dintre bagajele Echipei Legale nu a 


VP - 420 


fost ales pentru a trece prin această procedură specială. 

S-au urcat în autobuze și au fost conduși pe autostradă în 
locul în care așteptau cele două avioane Boeing 747. Încă o dată 
camerele tv erau acolo. 

La picioarele scării mai exista o altă verificare. Howell s-a 
alăturat cozii de 500 de oameni care așteptau îmbarcarea în 
avionul spre Frankfurt. Era mai puţin îngrijorat decât fusese: 
părea că nimeni nu îl căuta. 

S-a urcat în avion și a găsit un loc. La bord erau câțiva 
revoluționari înarmaţi, atât în cabina pasagerilor, cât și pe 
puntea de decolare. Atmosfera a devenit confuză, fiindcă 
oamenii care urmau să meargă la Atena și-au dat seama că erau 
în avionul spre Frankfurt, și viceversa. Toate locurile au fost 
ocupate, inclusiv ale echipajului, și totuși erau oameni care au 
rămas fără locuri. 

Căpitanul a activat sistemul de adresare către pasageri și a 
solicitat atenţia tuturor. Atmosfera din avion a devenit mai 
liniștită. 

— Pasagerii Paul John și William Deming, vă rog să vă 
identificaţi, a spus el. 

Howell a înghețat. 

John era numele mijlociu al lui Paul Chiapparone. 

Deming era numele mijlociu al lui Bill Gaylord. 

lranienii încă îi căutau pe Paul și Bill. 

În mod sigur, nu era o problemă de nume pe o listă la 
aeroport. Dadgar era, clar, la comandă acolo și oamenii lui erau 
în continuare deciși să-i găsească pe Paul și Bill. 

Zece minute mai târziu căpitanul a vorbit din nou la difuzoare. 

— Doamnelor și domnilor, nu i-am localizat încă pe Paul John 
și William Deming. Am fost informaţi că nu putem decola până 
când acești doi oameni vor fi localizaţi. Dacă cineva le știe 
domiciliile, vă rog să îmi comunicaţi. 

Pe dracu', gândea Howell. 

Bob Young și-a amintit brusc de eticheta de pe bagaj aflată în 
buzunarul lui și marcată „William D. Gaylord”. A mers și a 
aruncat-o în toaletă. 

Revoluţionarii au venit din nou de-a lungul culoarului 
solicitând pașapoartele. Le-au verificat pe fiecare cu atenţie, 
comparând fotografia cu faţa aparținătorului. John Howell a luat 
un volum cartonat pe care l-a cumpărat de la Dvoranchik și a 


VP - 421 


încercat să citească, în tentativa de a părea că nu era 
preocupat. Era Dubai, thrillerul lui Robin Moore despre intriga 
din Orientul Mijlociu. Nu se putea concentra asupra unui thriller 
cartonat: el trăia unul real. „În curând, s-a gândit el, Dadgar 
trebuie să-și dea seama că Paul și Bill nu sunt în avionul 
acesta”. 

Cum va proceda apoi? 

Era atât de hotărât. Inteligent, de asemenea. 

„Ce modalitate perfectă de a face un control al pașapoartelor 
- într-un avion, când toţi pasagerii sunt pe locurile lor și nimeni 
nu se poate ascunde”. 

Dar care era următoarea mutare? 

Va veni la bordul avionului el însuși și va merge de-a lungul 
culoarului, uitându-se la fiecare. Nu-i va cunoaște pe Rich sau pe 
Cathy, sau pe Joe Poche, dar îl va ști pe Bob Young. 

„Și pe mine mă va recunoaște cel mai bine”. 

e 

În Dallas, T.J}. Márquez a primit un telefon de la Mark Ginsberg, 
consilierul de la Casa Albă care încercase să ajute în problema 
lui Paul și Bill. Ginsberg era la Washington monitorizând situația 
din Teheran. El a spus: 

— Cinci dintre oamenii voştri sunt într-un avion pe pista de 
decolare în aeroportul din Teheran. 

— Bine! a zis T.J. 

— Nu e bine. lranienii îi caută pe Chiapparone și Gaylord și nu 
vor lăsa avionul să decoleze până nu îi găsesc pe băieți. 

— Oh, /a naiba. 

— Nu există control al traficului aerian peste lran, așa că 
avionul trebuie să decoleze înainte de lăsarea nopţii. Nu știm 
sigur ce urmează să se întâmple, dar nu a mai rămas mult timp. 
Oamenii voștri pot fi daţi jos din avion. 

— Nu-i poţi lăsa să facă asta! 

— Te voi ţine la curent. 

T.J. a închis. După ce Paul și Bill și Echipa llegală au trecut prin 
ce au trecut, EDS va sfârși cu mai mulţi dintre oamenii săi în 
închisoare? Nici nu se punea problema. 

Era 6:30 dimineaţa în Dallas, 4 după-amiaza în Teheran. Le 
mai rămâneau două ore din zi. 

T.J. a ridicat receptorul. 

— Daţi-mi-l pe Perot. 


VP - 422 


— Doamnelor și domnilor, spuse pilotul, Paul John și William 
Deming nu au fost descoperiţi. Responsabilul de la sol va 
efectua o altă verificare a pașapoartelor. 

Pasagerii au oftat adânc. 

Howell se întreba cine era omul responsabil la sol. 

Dadgar? 

Putea fi unul dintre oamenii lui Dadgar. Unii dintre ei îl știau 
pe Howell, alţii nu. 

S-a uitat pe furiș pe culoar. 

Cineva a urcat la bord. Howell a făcut ochii mari. Era un 
bărbat în uniforma Pan Am. 

Howell s-a relaxat. 

Bărbatul mergea încet pe culoar de-a lungul avionului, 
verificând fiecare dintre cele cinci sute de pașapoarte, făcând o 
identificare  faţă-fotografie, apoi examinând fotografiile și 
ștampilele ca să vadă dacă fuseseră modificate. 

— Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul din nou. Ei au 
decis să verifice bagajul în timp ce este încărcat. Dacă vă auziţi 
numărul dumneavoastră de verificare solicitat, vă rugăm să vă 
identificaţi. A 

Cathy avea toate numerele de verificare în geantă. In timp ce 
primele numere erau strigate, Howell a văzut-o căutând prin 
numere. A încercat să-i atragă atenţia, să-i dea un semn să nu 
se identifice: ar putea fi o cursă. 

Mai multe numere au fost strigate, însă nimeni nu s-a ridicat. 

Howell a presupus că toată lumea a decis că prefera să-și 
piardă bagajul decât să riște să fie dată jos din avion. 

— Doamnelor și domnilor, vă rugăm să vă identificaţi când 
numerele sunt strigate. Nu veţi fi nevoiţi să vă dați jos din avion, 
doar ne înmânaţi cheile pentru că bagajele să fie deschise 
pentru verificare. 

Howell nu s-a liniștit. O urmărea pe Cathy, încercând să-i 
surprindă privirea. Mai multe numere au fost strigate, dar ea nu 
s-a ridicat. 

— Doamnelor și domnilor, niște vești bune. Am verificat la 
sediul european Pan Am și am primit permisiunea de a decola 
cu un surplus de pasageri. 

A fost o veselie dezlănţuită. 

Howell a privit înspre Joe Poche: avea pașaportul la piept și 


VP - 423 


stătea cu mâinile încrucișate, cu ochii închiși, aparent dormind. 
„Joe trebuie să aibă gheaţă în vene”, se gândi Howell. 

Cu siguranţă, era o mare presiune pe umerii lui Dadgar pe 
măsură ce soarele apunea. Trebuia să fie evident faptul că Paul 
și Bill nu se aflau în avion. Dacă o mie de oameni erau coborâți 
din avion și escortaţi înapoi la ambasadă, autorităţile 
revoluționare ar trebui să treacă din nou prin toată degringolada 
a doua zi -, iar cineva de acolo va fi obligat să spună „In niciun 
caz!” unui lucru ca ăsta. 

Howell știa că el și restul Echipei Legale erau, cu siguranţă, 
vinovaţi de infracțiuni în acel moment. Au complotat la 
evadarea lui Paul și Bill și, fie că iranienii considerau aceasta ca 
fiind conspirație, fie complicitate după ce s-a înfăptuit acțiunea, 
sau orice alt nume i-ar fi dat, toate variantele trebuia să fie 
împotriva legii. 

A repetat în gând povestea pe care au căzut cu toţii de acord 
să o relateze în cazul în care erau arestați. Au părăsit hotelul 
Hyatt luni dimineața, aveau să spună, și au mers la casa lui 
Keane Taylor. (Howell voia să spună adevărul și să menţioneze 
despre reședința lui Dvoranchik, dar alţii susțineau că asta ar 
putea să-i aducă probleme proprietăresei de la Dvoranchik, în 
timp ce proprietarul imobilului în care a locuit Taylor nu stătea 
la aceeași adresă.) Au petrecut zilele de luni și marţi la Taylor, 
pe urmă au mers la casa lui Lou Goelz marți după-amiaza. De 
acolo mai departe vor spune adevărul. 

Povestea nu avea să acopere Echipa Legală: Howell știa prea 
bine că lui Dadgar nu-i păsa dacă ostaticii lui erau vinovaţi sau 
inocenți. 

La ora șase căpitanul a anunţat: 

— Doamnelor și domnilor, avem permisiunea să decolăm. 

Ușile au fost închise și avionul s-a pus în mișcare în câteva 
secunde. Stewardesele i-au sfătuit pe pasagerii fără scaune să 
stea pe podea. In timp ce rulau pe sol, Howell se gândea: „Cu 
siguranţă, nu ne vom opri acum chiar și dacă am primi ordin. 

Avionul Boeing 747 a prins viteză pe pistă și a decolat. 

Erau încă în spaţiul aerian iranian. Forţele lor aeriene ar putea 
trimite avioane de luptă... 

Puțin mai târziu căpitanul a spus 

— Doamnelor și domnilor, acum am părăsit spaţiul aerian 
iranian. 


VP - 424 


Pasagerii au ovaţionat obosiţi. 

„Am reușit”, chibzui Howell. 

Și-a ridicat cartea cartonată. 

Joe Poche și-a părăsit locul și a mers să-l caute pe însoțitorul 
de bord șef. 

— Există vreo posibilitate ca pilotul să trimită un mesaj în 
State? a întrebat el. 

— Nu știu, răspunse însoţitorul. Scrie mesajul și îl voi ruga. 

Poche s-a întors la scaunul său și a scos o hârtie și un creion. 
A scris: Către Merv Stauffer, 7171 Forest Lane, Dallas, Texas. 

S-a gândit un minut care ar trebui să fie mesajul său. Și-a 
amintit mottoul de recrutare al EDS: „Vulturii nu zboară în 
stoluri - trebuie să-i găsești unul câte unul”. A scris: Vulturii au 
zburat din cuib. 


2. 


Ross Perot a vrut să întâlnească Echipa Legală înainte să se 
întoarcă în Statele Unite: a dorit foarte mult să-i adune pe toți 
împreună, astfel încât să-i poată vedea și să-i atingă pe toţi, și 
să fie absolut convins că erau teferi și bine. 

Cu toate acestea, vineri în Istanbul nu a putut confirma 
destinaţia zborului de evacuare care va aduce Echipa Legală 
afară din Teheran. John Carlen, pilotul relaxat al avionului 
închiriat Boeing 707, avea soluţia la această problemă: 

— Acele avioane de evacuare trebuie să zboare deasupra 
Istanbulului, a spus el. Vom sta pe pistă până trec deasupra, 
apoi îi vom contacta prin radio și îi vom întreba. 

In cele din urmă, nu a fost nevoie: Stauffer a sunat sâmbătă 
dimineaţa și i-a zis lui Perot că Echipa Legală va fi în avionul 
spre Frankfurt. 

Perot și ceilalți au plecat de la hotelul Sheraton la prânz și au 
mers la aeroport ca să li se alăture lui Boulware și Simons în 
avion. Au decolat după-amiaza târziu. 

Când erau în aer, Perot a sunat în Dallas: cu radioul cu banda 
laterală unică era atât de simplu, ca și cum ai fi sunat din New 
York. A dat de Merv Stauffer. 

— Ce se întâmplă cu Echipa Legală? a întrebat Perot. 


VP - 425 


— Am primit un mesaj, a răspuns Stauffer. A venit de la sediul 
european al Pan Am. Scrie doar „Vulturii au zburat din cuib”. 

Perot a zâmbit. Totul era în regulă. 

A părăsit puntea de decolare și s-a întors în cabina 
pasagerilor. Eroii lui păreau epuizați. La aeroportul din Istanbul, 
l-a trimis pe Taylor la magazinul duty-free să cumpere ţigări, 
gustări și lichior, iar Keane a cheltuit peste o mie de dolari. Cu 
toţii au băut un pahar ca să sărbătorească evadarea Echipei 
Legale, dar nimeni nu era bine dispus, și zece minute mai târziu 
cu toţii stăteau pe tapiţeria de pluș cu paharele încă pline. 
Cineva a început să joace poker, însă nu a durat mult. 

Echipajul avionului Boeing 707 includea și două stewardese 
drăgute. 

Peter le-a convins să-și pună braţele în jurul lui Taylor, apoi a 
făcut o fotografie. L-a ameninţat că-i va arăta fotografia soţiei 
dacă el îi va da vreodată bătăi de cap. 

Cei mai mulţi dintre ei erau prea obosiţi ca să doarmă, dar 
Gayden s-a întors în dormitorul luxos și s-a întins pe patul uriaș. 
Perot a fost un pic bosumflat: el credea că Simons, care era mai 
în vârstă și părea complet epuizat, ar fi trebuit să ia patul. 

Insă Simons vorbea cu una dintre stewardese, Anita Melton. 
Era o suedeză blondă plină de viaţă, pe la vreo douăzeci și ceva 
de ani, cu un simţ dezvoltat al umorului, o imaginaţie bogată și 
o înclinaţie pentru straniu. Era de gașcă. Simons a recunoscut 
un suflet asemănător, cineva căruia nu-i păsa prea mult de ce 
credeau alţi oameni, o personalitate. A plăcut-o. Și-a dat seama 
că era pentru prima dată de la moartea lui Lucille când se 
simţea atras de o femeie. 

Cu adevărat, și-a revenit la viaţă. 

Lui Ron Davis i s-a făcut somn. Patul uriaș era suficient de 
mare pentru doi, se gândea el; așa că s-a dus în dormitor și s-a 
întins lângă Gayden. 

Gayden și-a deschis ochii. 

— Davis? a întrebat el neîncrezător. Ce naiba cauţi în pat cu 
mine? 

— Nu te deranja, a zis Davis. Acum le poţi spune tuturor 
prietenilor tăi că ai dormit cu un negru. 

Și a închis ochii. 

În timp ce avionul se apropia de Frankfurt, Simons și-a amintit 
că era încă responsabil de Paul și Bill, și s-a concentrat din nou 


VP - 426 


la muncă, făcând scenarii cu privire la acţiunile dușmanului. L-a 
întrebat pe Perot: 

— Germania are un acord de extrădare cu lranul? 

— Nu știu, a răspuns Perot. 

Simons a făcut o mutră specifică lui. 

— Voi afla, a adăugat Ross. 

A sunat în Dallas și l-a contactat pe Tom Luce, avocatul. 

— Tom, Germania are un acord de extrădare cu lranul? 

Luce a precizat: 

— Sunt 99% sigur că nu are. 

Perot i-a spus lui Simons, care a adăugat: 

— Am văzut oameni omorâţi deoarece erau 99% siguri că 
erau în siguranţă. 

Perot i-a spus lui Luce: 

— Haide să fim 100% siguri. Te voi suna din nou în câteva 
minute. 

Au aterizat în Frankfurt și s-au cazat la un hotel din incinta 
aeroportului. Funcţionarul german de la ghișeu părea curios și 
le-a notat cu atenţie toate numerele pașapoartelor. Aceasta i-a 
sporit îngrijorarea lui Simons. 

S-au adunat în camera lui Perot, care a sunat din nou în 
Dallas. De data aceasta a vorbit cu T.J. Márquez, care a zis: 

— Am contactat un avocat internaţional la Washington și el 
crede că există un acord de extrădare între Iran și Germania. De 
asemenea, a spus că germanii sunt destul de atenți la lege în 
ceea ce privește lucruri de genul ăsta și dacă ar primi o 
solicitare de arestare a lui Paul și Bill, la naiba, probabil că nu ar 
sta pe gânduri și ar îndeplini-o îndată. 

Perot i-a repetat tot ce a auzit lui Simons. 

— Bine, a spus Simons. Nu ne vom asuma niciun risc în acest 
moment al jocului. Este un cinematograf cu trei ecrane de 
proiecţie la subsol în acest aeroport. Paul și Bill se pot adăposti 
acolo... unde este Bill? 

— A plecat să cumpere pastă de dinţi, a răspuns cineva. 

— Jay, du-te și găsește-l. 

Coburn a plecat. 

Simons a continuat: 

— Paul merge într-o sală, cu Jay. Bill merge în cealaltă, cu 
Keane. Pat Sculley stă de pază afară. Are un bilet și poate intra 
să-i verifice pe ceilalţi. 


VP - 427 


Era interesant, se gândea Perot, să vezi întorsătura de situaţie 
și desfășurarea lucrurilor de vreme ce Simons s-a transformat 
iar dintr-un om bătrân care se relaxa în avion în liderul unui 
detașament de diversiune. 

Simons a mai precizat: 

— Intrarea către gară este jos, la subsol, lângă cinematograf. 
Dacă se întâmplă ceva, Sculley îi scoate pe cei patru oameni din 
cinematograf și cu toţii iau metroul spre centrul orașului. 
Închiriază o mașină și pornesc spre Anglia. Dacă nu se întâmplă 
nimic, îi scoatem din cinematograf când suntem pe punctul de a 
ne îmbarca în avion. In regulă, s-o facem. 

Bill era jos în zona comercială. A schimbat niște bani și a 
cumpărat pastă de dinţi, o periuţă de dinţi și un pieptene. S-a 
hotărât că o cămașă nouă-nouţă l-ar face să se simtă uman din 
nou, așa că a mers să mai schimbe niște bani. Stătea la coadă la 
ghișeul de schimb valutar când Coburn l-a bătut ușor pe umăr: 

— Ross vrea să te vadă la hotel. 

— Pentru ce? 

— Nu pot să-ți spun acum, trebuie să te întorci. 

— Cred că glumești! 

— Haide să mergem. 

S-au dus în camera lui Perot și acesta i-a explicat lui Bill ce se 
întâmpla. Lui Bill îi venea cu greu să creadă. Se gândise că, fără 
îndoială, era în siguranţă în moderna, civilizata Germanie. Va fi 
vreodată în siguranţă? se întreba el. Îl va urmări Dadgar până la 
capătul lumii, nefiind liniștit până când Bill va fi trimis înapoi în 
Iran și, posibil, să fie omorât? 

Coburn nu știa dacă era vreo posibilitate reală ca Paul și Bill 
să aibă probleme în Frankfurt, dar știa valoarea precauţiilor 
elaborate ale lui Simons. Cam tot ce Simons a plănuit în cele 
șapte săptămâni care au trecut nu a dus nicăieri: atacul primei 
închisori, ideea de a-i răpi pe Paul și Bill din arestul la domiciliu, 
evadarea prin Kuweit. 

Ulterior totuși, unele aspecte neprevăzute pentru care Simons 
s-a pregătit s-au întâmplat, adesea cele mai puţin plauzibile: 
închisoarea Gasr a fost atacată și Rashid era acolo; drumul către 
Sero, pe care Simons și Coburn l-au explorat cu atenţie, s-a 
dovedit, în cele din urmă, a fi drumul lor de ieșire; chiar și faptul 
că i-au făcut pe Paul și Bill să memoreze toate datele de pe 
pașapoartele lor false s-a dovedit crucial când bărbatul în palton 


VP - 428 


lung și negru a început să le adreseze întrebări. Coburn nu avea 
nevoie de insistenţe: orice spunea Simons îi convenea. 

Au coborât la cinematograf. Rulau trei filme: două erau filme 
porno și al treilea era Fă/ci, partea a doua. Bill și Taylor au ales 
Fălci II. Paul și Coburn au intrat să vadă fecioarele dezbrăcate 
din Marea Sudului. 

Paul stătea holbându-se la ecran, plictisit și obosit. Filmul era 
în germană, nu că dialogul părea să aibă o importanţă prea 
mare. Ce putea fi mai rău, se gândea el, decât un film prost 
cotat? Deodată a auzit un sforăit puternic. S-a uitat la Coburn: 
dormea dus, sforăind. 

e 

Când John Howell și ceilalți membri din Echipa Legală au 
aterizat la Frankfurt, Simons avea totul aranjat pentru o 
rasturnare rapidă de situaţie. 

Ron Davis era la poarta de sosire, așteptând ca Echipa llegală 
să treacă dincolo de linie și să fie direcţionați spre o altă poartă 
unde staționa Boeingul 707. Ralph Boulware privea de la 
distanță: de îndată ce va vedea că va sosi primul membru al 
Echipe Legale, va cobori la cinematograf și îi va spune lui 
Sculley să-i adune laolaltă pe băieţi înăuntru. Jim Schwebach se 
afla în zona neîngrădită rezervată presei, unde reporterii 
așteptau să-i vadă pe evacuaţii americani. 

El stătea lângă scriitorul Pierre Salinger (care nu știa cât de 
aproape era de o poveste, într-adevăr, bună) și se prefăcea că 
citea o reclamă la mobilă dintr-un ziar german. Treaba lui 
Schwebach era să urmărească Echipa Legală de la o poartă la 
alta, ca să se asigure că nimeni nu-i urmărea. Dacă va fi vreo 
problemă, Schwebach și Davis vor crea o diversiune. Nu ar 
conta prea mult dacă ar fi arestaţi de germani, deoarece nu 
exista niciun motiv pentru care să fie extrădaţi în Iran. 

Planul a mers ca uns. Era o singură piedică: Rich și Cathy 
Gallagher nu voiau să meargă în Dallas. Nu aveau prieteni sau 
familie acolo, nu erau siguri în privinţa viitorului lor, nu știau 
dacă pudelului lor, Buffy, i se va da voie să intre în Statele Unite 
ale Americii, și nu voiau să se îmbarce în alt avion. Și-au luat 
rămas bun și au mers să-și facă aranjamentele. 

Ceilalţi membri ai Echipei Legale - John Howell, Bob Young și 
Joe Poche - l-au urmat pe Ron Davis și s-au îmbarcat în Boeingul 
707. Jim Schwebach i-a escortat. Ralph Boulware i-a strâns pe 


VP - 429 


toți ceilalţi și s-au îmbarcat împreună în zborul spre casă. 

Merv Stauffer a sunat din Dallas la aeroportul din Frankfurt și 
a comandat mâncare pentru zbor. A cerut treizeci de meniuri 
extrem de rafinate și costisitoare fiecare, incluzând pește, carne 
de pasăre și de vită; șase tăvi cu fructe de mare și sos, hrean și 
lămâie, șase tăvi cu apetitive, șase tăvi cu sandvișuri cu șuncă 
și brânză, carne de vită prăjită, carne de curcan și brânză 
elveţiană; șase tăvi cu sos, legume crude și sos din brânză cu 
mucegai, și oțet balsamic; trei tăvi cu brânză cu pâine asortată 
și biscuiţi; patru tăvi cu produse de patiserie de lux, patru tăvi 
cu fructe proaspete, patru sticle cu coniac, douăzeci de sticle 
Seven-Up și douăzeci de sticle de răcoritoare cu ghimbir; zece 
sticle cu apă carbogazoasă și zece tonice; zece litri de suc din 
portocale; patruzeci de sticle cu lapte; aproximativ paisprezece 
litri de cafea proaspăt făcută în sticle model termos; o sută de 
seturi de tacâmuri din plastic constând în cuţit, furculiță și 
lingură; șase duzini de farfurii din carton în două mărimi; șase 
duzini de pahare din plastic; șase duzini de cești din polistiren; 
două cartușe cu ţigări de la fiecare dintre mărcile Kent, 
Marlboro, Kool și Salem Light; și două cutii cu ciocolată. 

A apărut o confuzie, și furnizorii din aeroport au livrat 
comanda de două ori. 

Decolarea a fost amânată. O furtună de gheaţă a izbucnit de 
nicăieri și Boeingul 707 a fost ultimul la coada pentru dejivrare - 
zborurile comerciale aveau prioritate. Bill a început să-și facă 
griji. Aeroportul urma să se închidă la miezul nopţii și puteau fi 
nevoiți să coboare din avion și să se întoarcă la hotel. Bill nu 
voia să-și petreacă noaptea în Germania, ci să simtă cât mai 
repede pământ american sub picioare. 

John Howell, Joe Poche și Bob Young au spus povestea 
zborului lor din Teheran. Atât Paul, cât și Bill au rămas înfriguraţi 
când au auzit cât de încrâncenat fusese Dadgar în hotărârea lui 
de a-i împiedica să părăsească ţara. 

In cele din urmă, avionul a fost dejivrat, dar motorul nr. 1 nu 
pornea. Pilotul John Carlen a identificat problema la valva de 
pornire. Inginerul Ken Lenz a coborât din avion și a ţinut valva 
deschisă manual în timp ce Carlen a pornit motorul. 

Perot l-a adus pe Rashid pe puntea de decolare. Rashid nu 
mai zburase până cu o zi în urmă și voia să stea cu echipajul. 
Perot i-a spus lui Carlen: 


VP - 430 


— Haide să avem o decolare cu adevărat spectaculoasă. 

— S-a făcut, a zis Carlen. 

A rulat avionul pe pistă și apoi a decolat într-un unghi foarte 
abrupt. 

În cabina pasagerilor, Gayden râdea: tocmai auzise că, după 
șase săptămâni în închisoare înconjurat doar de persoane de 
sex masculin, Paul a fost forțat să se uite la un film pentru 
adulţi; și a crezut că a fost al naibii de amuzant. 

Perot a deschis o sticlă cu șampanie și a propus un toast. 

— Asta este pentru bărbaţii care au spus ce intenţionează să 
facă, apoi au plecat și și-au îndeplinit țelul. 

Ralph Boulware și-a savurat încet șampania și a simţit un 
entuziasm puternic. „E adevărat, se gândi el. Am spus ce avem 
de gând să facem, pe urmă am plecat și ne-am îndeplinit țelul. 
Exact”. 

Avea un alt motiv să fie fericit. În următoarea zi de luni era 
ziua lui Kecia: va împlini șapte ani. De fiecare dată când o 
sunase pe Mary ea îi spusese: 

— Întoarce-te acasă la timp pentru ziua lui Kecia. 

Părea că avea să ajungă. 

Bill a început, în sfârșit, să se relaxeze. „Acum nu mai este 
decât o călătorie cu avionul între mine, America, Emily și copii, 
chibzui el. Acum sunt în siguranţă”. 

S-a mai considerat el în siguranţă înainte: când a ajuns la 
Hyatt în Teheran, când a trecut graniţa în Turcia, când a decolat 
din Van și când a aterizat la Frankfurt. S-a înșelat de fiecare 
dată. 

Și se înșela și în momentele acelea. 


3, 


Paul a fost întotdeauna înnebunit după avioane, și în drum 
spre America a profitat de șansa de a sta pe puntea de decolare 
a Boeingului 707. 

În timp ce avionul zbura deasupra nordului Angliei, și-a dat 
seama că pilotul John Carlen, inginerul Ken Lenz și copilotul Joe 
Fosnot aveau probleme. Pe pilot automat avionul devia, mai 
întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Busola a cedat, făcând 


VP - 431 


sistemul automat de navigare aberant. 

— Ce înseamnă toate acestea? a întrebat Paul. 

— Înseamnă că va trebui să pilotăm manual această 
mașinărie tot drumul peste Atlantic, a răspuns Carlen. Putem s-o 
facem, este cam epuizant, atâta tot. 

Câteva minute mai târziu, în avion s-a făcut foarte frig, după 
aceea foarte cald. Sistemul de presurizare ceda. 

Carlen a coborât la o atitudine mai mică. 

— Nu putem traversa Atlanticul la înălţimea aceasta, i-a spus 
lui Paul. 

— De ce nu? 

— Nu avem destul combustibil - un avion folosește mult mai 
mult combustibil la altitudini joase. 

— De ce nu putem zbura la altitudine mare? 

— Nu putem respira acolo sus. 

— Avionul are măști cu oxigen. 

— Dar nu suficient oxigen cât să trecem Atlanticul. Niciun 
avion nu transportă atât de mult oxigen. 

Carlen și echipa lui au încercat să regleze comenzile un timp, 
apoi John a oftat și a spus: 

— Vrei să-l aduci pe Ross aici, Paul? 

Paul l-a adus pe Perot. 

Carlen a zis: 

— Domnule Perot, cred că ar trebui să aterizăm cu avionul 
ăsta cât de repede putem. 

A explicat din nou de ce nu puteau traversa Atlanticul cu un 
sistem de presurizare defect. 

Paul a spus: 

— John, îţi voi fi veșnic recunoscător dacă nu va trebui să 
aterizăm în Germania. 

— Nu-ţi face griji, a replicat Carlen. Ne vom îndrepta spre 
Londra, spre aeroportul Heathrow. 

Perot s-a întors să le comunice celorlalți. Carlen a contactat 
Turnul de Control al Traficului Aerian din Londra prin radio. Era 
ora unu dimineaţa și li s-a spus că Heathrow era închis. „Este o 
urgență”, a replicat Ross. l-au dat voie să aterizeze. 

Lui Paul îi venea cu greu să creadă. O aterizare de urgenţă 
după toate prin câte trecuse! 

Ken Lenz a început să arunce combustibil pentru a cobori 
avionul sub greutatea lui maximă de aterizare. 


VP - 432 


Cei din Londra i-au comunicat lui Carlen că era ceață 
deasupra sudului Angliei, dar în acel moment vizibilitatea 
ajungea până la vreo șapte sute de metri Heathrow. 

Când Ken Lenz a închis valvele de eliberare a combustibilului, 
un bec roșu care trebuia să se stingă a rămas aprins. 

— O valvă nu s-a închis, a spus Lenz. 

— Nu pot să cred asta, a exclamat Paul, apoi și-a aprins o 
țigară. 

Carlen a spus: 

— Paul, îmi dai o ţigară? 

Paul s-a holbat la el. 

— Mi-ai spus că te-ai lăsat de fumat în urmă cu zece ani. 

— Dă-mi odată ţigara aia, bine? 

Paul i-a dat ţigara, pe urmă a zis: 

— Acum chiar sunt îngrozit. 

Paul s-a întors în cabina pasagerilor. Stewardesele le-a dat 
tuturor o preocupare cerându-le să împacheteze tăvile, sticlele 
și bagajele, să protejeze toate obiectele casante, pentru a se 
pregăti de aterizare. 

Paul a mers în dormitor. Simons era întins pe pat. Se 
bărbierise cu apă rece și pe toată faţa lui erau lipite fâșii 
adezive. Dormea dus. 

Paul l-a lăsat. L-a întrebat pe Jay Coburn: 

— Simons știe ce se petrece? 

— Sigur că știe, a răspuns Coburn. A spus că nu știe să 
piloteze un avion și nu poate să facă nimic, așa că merge să 
tragă un pui de somn. 

Paul a dat din cap uluit. Cât de relaxat putea să fie Jay? 

S-a întors la panoul de comandă. Carlen era la fel de liniștit ca 
întotdeauna, vocea îi era calmă, mâinile sigure; dar acea ţigară 
îl îngrijora pe Paul. 

Două minute mai târziu beculețul roșu s-a stins. Valva de 
eliberare s-a închis. 

S-au apropiat de Heathrow în condiţii de nori denși și au 
început să piardă altitudine. Paul s-a uitat la altimetru. In timp 
ce coborau la 180 de metri, apoi la 150 de metri, încă nu se 
vedea nimic afară decât o ceață densă cenușie. 

La 90 de metri era la fel. Pe urmă, dintr-odată, au coborât din 
nor și au văzut pista de aterizare, drept în faţă, luminată ca un 
pom de Crăciun. Paul a oftat de ușurare. 


VP - 433 


Au atins solul și vehiculele de pompieri și ambulanţele au 
venit spre avion ţiuind de-a lungul pistei de aterizare; dar fusese 
o aterizare perfect sigură. 

e 

Rashid auzise de Ross Perot de ani de zile. Perot era 
multimilionarul, fondatorul EDS, omul excepţional în afaceri, 
omul care stătea în Dallas și mișca oameni precum Coburn și 
Sculley în jurul lumii ca piesele pe o tablă de șah. Fusese o 
experiență de luat în seamă pentru Rashid să-l întâlnească pe 
domnul Perot și să vadă că era doar un om obișnuit, mai 
degrabă scund și surprinzător de prietenos. Rashid intrase în 
camera de hotel din Istanbul și omul acela mic cu un zâmbet 
larg și un nas încovoiat, pur și simplu, a întins mâna și a spus: 
„Bună, sunt Ross Perot”, și Rashid i-a strâns mâna și a zis: 
„Bună, sunt Rashid Kazemi”, la fel de natural. 

Din acel moment se simţise mai mult ca niciodată un membru 
el echipei EDS. Dar pe aeroportul Heathrow i s-a amintit brusc 
că nu era. 

De îndată ce aparatul de zbor a oprit, o mulţime de polițiști de 
la aeroport, funcţionari vamali și oficiali care se ocupau de 
imigrare au urcat în avion și au început să pună întrebări. 

Nu le plăcea ceea ce vedeau: un grup compus din oameni 
murdari, nearanjaţi, urât mirositori, nebărbieriţi, care aveau la ei 
o avere în diverse monede, la bordul unui avion incredibil de 
luxos cu un număr de înmatriculare din Insulele Grand Cayman. 
Asta, au spus-o în felul lor britanic, era foarte în neregulă, 
pentru a nu spune mai mult. 

Oricum, după aproximativ o oră de interogări, nu au putut 
găsi nicio dovadă că oamenii de la EDS erau traficanţi de 
droguri, teroriști sau membri ai Organizaţiei pentru Eliberarea 
Palestinei. Și, în calitate de deținători de pașapoarte ale Statelor 
Unite, americanii nu aveau nevoie de vize sau alte documente 
ca să intre în Marea Britanie. Au fost cu toţii lăsaţi - cu excepţia 
lui Rashid. 

Perot l-a înfruntat pe ofițerul de la Imigrări: 

— Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să știi cine 
sunt, dar numele meu este Ross Perot și dacă mă verifici, poate 
la Serviciul Vamal al Statelor Unite, cred că vei constata că poți 
avea încredere în mine. Am prea multe de pierdut încercând să 
furișez un imigrant ilegal în Marea Britanie. Imi voi asuma 


VP - 434 


personal răspunderea pentru acest tânăr. Vom ieși din Anglia în 
douăzeci și patru de ore. În dimineaţa aceasta ne vom face 
rezervările cu colegii voștri de la Aeroportul Gatwick și apoi vom 
porni cu zborul de Braniff spre Dallas. 

— Mă tem că nu putem face asta, domnule, a spus oficialul. 
Acest domn trebuie să stea cu noi până îl vom îmbarca într-un 
avion. 

— Dacă el rămâne, rămân și eu, a zis Perot. 

Rashid a fost consternat. Ross Perot avea să-și petreacă 
noaptea în aeroport, sau, poate, într-o celulă de închisoare 
decât să-l lase pe Rashid în urmă! Era incredibil. Dacă Pat 
Sculley ar fi făcut o asemenea ofertă, sau Jay Coburn, Rashid ar 
fi fost recunoscător, dar nu surprins. Dar acesta era Ross Perot! 

Ofiţerul de la Imigrări a oftat: 

— Nu știți pe nimeni din Marea Britanie care să garanteze 
pentru dumneavoastră, domnule? 

Perot și-a stors creierii. „Pe cine cunosc eu în Marea 
Britanie?”, se întreba el. 

— Nu cred - nu, stai puţin. 

Bineînţeles! Unul dintre cei mai mari eroi ai Marii Britanii 
stătuse la familia Perot în Dallas de două ori. Perot și Margot au 
fost invitaţii săi la casa lui din Anglia, un loc numit Broadlanas. 

— Îl cunosc pe contele Mountbatten de Burma, a spus el. 

— Voi vorbi cu superiorul meu, a zis ofițerul și a coborât din 
avion. 

A fost plecat o bună bucată de vreme. 

Perot i-a spus lui Sculley: 

— De îndată ce plecăm de aici, datoria ta este să ne faci rost 
de bilete la clasa întâi în zborul din Braniff spre Dallas, 
dimineața. 

— Da, domnule, a zis Sculley. 

Ofiţerul de la Imigrări s-a întors: 

— Vă pot da douăzeci și patru de ore, l-a înștiințat el pe 
Rashid. 

Rashid s-a uitat la Perot. „Oh, Doamne, s-a gândit tânărul, 
pentru tipul ăsta merită să lucrezi!” 

e 

S-au cazat la hotelul Post House aproape de aeroport și Perot 
l-a sunat pe Merv Stauffer în Dallas. 

— Merv, avem aici o persoană cu un pașaport iranian și fără 


VP - 435 


viza Statelor Unite ale Americii - știi despre cine vorbesc. 

— Da, domnule. 

— A salvat vieţi ale cetățenilor americani și nu vreau să fie 
hărțuit când ajungem în Statele Unite ale Americii. 

— Da, domnule. 

— Ştii pe cine să suni. Rezolvă problema, bine? 

— Da, domnule. 

e 

Sculley i-a trezit pe toţi la șase dimineața. A trebuit să-l tragă 
din pat pe Coburn, care încă suferea efectele secundare ale 
pastilelor antisomn ale lui Simons: irascibil și extenuat, nu-i păsa 
dacă va prinde avionul sau nu. 

Sculley a făcut rost de un autobuz ca să-i ducă la aeroportul 
Gatwick, o călătorie de două ore bune de la Heathrow. In timp 
ce ieșeau, Keane Taylor, care se chinuia cu un coș din plastic ce 
conţinea câteva dintre duzinile de sticle cu lichior și cartușele cu 
țigări pe care le-a cumpărat în aeroportul din Istanbul, a spus: 

— Hei, nu vrea vreunul dintre voi să mă ajute să duc aceste 
lucruri? 

Nimeni nu a răspuns. Cu toţii au urcat în autobuz. 

— Mergeţi la naiba, atunci, a spus Taylor și a dat întregul 
pachet portarului de la hotel. 

In drumul spre Gatwick, au auzit la radioul autobuzului știrea 
conform căreia China a invadat nordul Vietnamului. Cineva a zis: 

— Asta va fi următoarea noastră misiune. 

— Sigur, a replicat Simons. Am putea fi aruncați între cele 
două armate. In orice direcţie am trage, nu am greși. 

La aeroport, mergând în spatele oamenilor lui, Perot a 
observat cum alți oameni se îndepărtau, făcându-le loc și dintr- 
odată și-a dat seama cât de groaznic arătau cu toţii. Cei mai 
mulţi dintre ei nu făcuseră o baie bună sau nu se bărbieriseră de 
zile întregi, și erau îmbrăcaţi într-un amestec ciudat de haine 
nepotrivite și foarte murdare. Probabil că și miroseau urât. Perot 
a cerut să-l vadă pe responsabilul cu serviciile pentru pasageri 
de pe Barniff. Aceasta era o linie aeriană din Dallas și Perot 
zburase cu ei de câteva ori la Londra, așa că cea mai mare parte 
a echipajului îl cunoștea. 

L-a întrebat pe funcţionar: 

— Pot închiria întregul compartiment de sus din 747 pentru 
grupul meu? 


VP - 436 


Funcţionarul se holba la acești bărbaţi. Perot știa la ce se 
gândea: grupul domnului Perot era compus, de obicei, din niște 
oameni de afaceri discreţi, bine îmbrăcați, și în momentul acela 
el era acolo cu ceea ce părea o mulţime de mecanici de la garaj 
care lucraseră la un motor deosebit de murdar. 

Funcţionarul a răspuns: 

— Uh, nu vă putem închiria compartimentul, din cauza 
regulamentelor internaţionale aeriene, domnule, dar cred că, 
dacă însoțitorii dumneavoastră urcă în compartiment, ceilalți 
pasageri nu vă vor deranja prea mult. 

Perot a înțeles ce a vrut să spună. 

In timp ce se îmbarca Perot i-a zis unei stewardese: 

— Vreau ca oamenii aceștia să aibă parte de tot ceea ce își 
doresc în avion. 

Perot a trecut mai departe și stewardesa s-a întors către 
colega sa, făcând ochii mari: 

— Cine naiba e ăsta? 

Colega ei i-a spus. 

In avion filmul programat să ruleze era Saturday Night Fever, 
dar proiectorul nu mergea. Boulware era dezamăgit: văzuse 
filmul înainte și aștepta cu nerăbdare să îl vizioneze din nou. În 
schimb, a stat și a bărfit cu Paul. 

Cei mai mulți dintre ceilalți au urcat în compartiment. Din nou 
Simons și Coburn s-au întins și au adormit. 

La jumătatea drumului peste Atlantic, Keane Taylor, care în 
ultimele săptămâni avusese asupra lui o sumă de aproximativ 
un sfert de milion de dolari bani gheaţă, și a cheltuit fără 
rezerve, dintr-odată s-a gândit să facă un calcul. 

A întins o pătură pe podeaua compartimentului și a început să 
adune banii. Unul câte unul, ceilalți membri ai echipei s-au 
apucat să scoată teancuri de bancnote din buzunare, din cizme, 
pălării, din mânecile de la cămăși și au aruncat banii pe podea. 

Unul sau doi din pasagerii de la clasa întâi au venit în 
compartiment, în ciuda aparenței neprimitoare a grupului 
domnului Perot; dar în clipa aia, când acea echipă mirositoare, 
cu o înfățișare execrabilă, cu bărbile și căciulile tricotate, și 
cizmele murdare, și paltoanele lor zdrențuite au împrăștiat 
câteva sute de mii de dolari pe podea și au început să-i; numere, 
ceilalți pasageri au dispărut. 

Câteva minute mai târziu o stewardesă a intrat în 


VP - 437 


compartiment și s-a apropiat de Perot: 

— Unii dintre pasageri întreabă dacă ar trebui să informăm 
poliția despre grupul dumneavoastră, a spus ea. Vreţi să 
coborâţi și să-i liniștiți? 

— AȘ fi bucuros să o fac. 

Perot a coborât în cabina pasagerilor de la clasa întâi și s-a 
prezentat pasagerilor din locurile din faţă. Unii dintre ei auziseră 
de el. El a început să le spună ce s-a întâmplat cu Paul și Bill. 

În timp ce vorbea alţi pasageri au venit să asculte. Echipajul 
din cabină și-a oprit munca și li s-a alăturat; apoi câţiva din 
echipa administrativă au făcut la fel. În curând era o mulţime 
întreagă. 

Lui Perot a început să-i treacă prin minte că asta era o 
poveste pe care lumea voia să o audă. 

Sus, echipa îi făcea o ultimă farsă lui Keane Taylor. 

În timp ce aduna banii, Taylor a scăpat trei teancuri de zece 
mii de dolari fiecare și Bill și i-a strecurat repede în buzunar. 

Numărătoarea nu a ieșit, desigur. Stăteau toți pe podea, în stil 
indian, abţinându-se să nu râdă, în timp ce Taylor a numărat 
totul încă o dată. 

— Cum pot să îmi lipsească treizeci de mii de dolari? a 
întrebat Taylor furios. Naiba să-i ia! Asta e tot ce am! Poate nu 
gândesc limpede. Ce naiba e în neregulă cu mine? 

În acel moment Bill a urcat de jos și a întrebat: 

— Care e problema, Kane? 

— Dumnezeule, ne lipsesc exact treizeci de mii dolari și nu 
știu ce am făcut cu acești bani. 

Bill și-a scos cele trei teancuri din buzunar și a zis: 

— Asta este ceea ce cauţi? 

Cu toţii au râs cu mult zgomot. 

— Dă-mi-i încoace, s-a răstit Taylor mânios. La naiba, Gaylord, 
îmi doresc să te fi lăsat în închisoare! 

Au râs cu și mai mult zgomot. 


4. 


Avionul cobora spre Dallas. 
Ross Perot stătea lângă Rashid și îi spunea numele locurilor 


VP - 438 


pe deasupra cărora treceau. Rashid se uita pe fereastră, la 
terenurile plate maronii și la marile drumuri late care mergeau 
în linie dreaptă kilometri întregi. America. 

Joe Poche avea un sentiment plăcut. Se simţise întocmai unui 
căpitan al unui club de rugby în Minnesota, la sfârșitul unui meci 
lung, când echipa lui a câștigat. Același sentiment l-a cuprins și 
când s-a întors din Vietnam. A făcut parte dintr-o echipă bună, a 
supraviețuit, a învăţat multe, s-a maturizat. 

În acel moment tot ce își dorea să-l facă perfect fericit era 
niște lenjerie intimă curată. 

Ron Davis stătea lângă Jay Coburn: 

— Hei, Jay, din ce o să ne câștigăm traiul acum? 

Coburn a zâmbit: 

— Nu știu. 

„Ar fi ciudat, se gândi Davis, să stea în spatele unui birou din 
nou”. Nu era sigur că îi plăcea ideea. 

Brusc, și-a amintit ca Marva era însărcinată în trei luni. 
Începea să se vadă. Se întreba cum arăta, cu o burtică bombată. 

„Știu de ce am nevoie, chibzui el. De o Cola. La doză. Dintr-un 
automat. Într-o staţie de benzină. Și de mâncare de la KFC”. 

Pat Sculley se gândea: „Gata cu taxiurile portocalii”. 

Sculley stătea lângă Jim Schwebach: erau împreună din nou, 
„duo-ul scund, dar mortal”, fără să fi tras niciun foc de armă în 
timpul întregii aventuri. Au vorbit despre ceea ce putea învăţa 
EDS din această operaţiune de salvare. Compania avea proiecte 
în alte ţări din Orientul Mijlociu și pătrundea în Orientul 
Îndepărtat: ar trebui, poate, să existe o echipă de salvare 
permanentă, un grup de oameni pricepuţi, antrenați, în formă și 
înarmaţi și dispuși să facă operaţiuni sub acoperire în ţările 
îndepărtate? 

Nu, au decis ei: fusese o situaţie unică. Sculley și-a dat seama 
că nu mai voia să lucreze mult timp în ţări primitive. În Teheran 
ura încercarea zilnică de a se înghesui într-un taxi cu doi sau trei 
oameni ţâfnoși, muzica persană urlând din radioul mașinii și 
inevitabila certă cu șoferul asupra tarifului. „Oriunde voi lucra 
următoarea dată, se gândi el, orice voi face, voi conduce singur 
la birou, în propria mașină, un automobil american mare și gras, 
cu aer condiţionat și muzică ușoară. Și când voi merge la 
toaletă, în loc să mă îngrămădesc deasupra unei găuri făcute în 
podea, va fi o toaletă americană curată și albă”. 


VP - 439 


În timp ce avionul atingea solul, Perot i-a spus: 

— Pat, vei ieși ultimul. Vreau să te asiguri că toată lumea 
trece prin formalităţi și să rezolvi eventualele probleme. 

— Desigur. 

e 

Avionul a rulat încet pe pistă până s-a oprit. Ușa a fost 
deschisă și o femeie a urcat la bord. 

— Unde este bărbatul? a întrebat ea. 

— Aici, a răspuns Perot, arătând spre Rashid. 

Rashid a ieșit primul din avion. 

Perot s-a gândit: „Merv Stauffer a avut grijă de toť”. 

Ceilalți au debarcat şi au trecut prin procedurile vamale 
obişnuite. 

Pe partea cealaltă, prima persoană pe care Coburn a văzut-o 
a fost îndesatul, ochelaristul Merv Stauffer, rânjind cu gura până 
la urechi. Coburn și-a pus mâinile în jurul lui Stauffer și l-a 
îmbrățișat. Stauffer a băgat mâna în buzunar și a scos inelul de 
nuntă al lui Coburn. 

Jay a fost mișcat. l-a lăsat inelul lui Stauffer ca să-l ţină în 
siguranţă. De atunci, Stauffer a fost pionul principal al întregii 
operaţiuni, stând în Dallas cu un telefon la ureche și făcând totul 
posibil. Coburn a vorbit cu el aproape în fiecare zi, transmițând 
comenzile și cererile lui Simons, primind informaţii și sfaturi: știa 
mai bine decât toţi cât de important fusese Stauffer, cum se 
bazaseră cu toţii pe el ca să facă tot ceea ce trebuia făcut. Cu 
toate acestea, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, Stauffer și-a 
amintit de inelul de nuntă. 

Coburn și l-a pus pe deget. S-a gândit mult la mariajul lui, în 
timpul orelor libere petrecute în Teheran; dar în momentul acela 
toate acestea i-au ieșit din minte și de abia aștepta să o vadă pe 
Liz. 

Merv i-a spus lui Jay să iasă din aeroport și să urce într-un 
autobuz care aștepta afară. Coburn a urmat instrucţiunile. În 
autobuz a văzut-o pe Margot Perot. l-a zâmbit și i-a strâns mâna. 
Apoi, dintr-odată, aerul a fost umplut cu ţipete de bucurie și 
patru copii extrem de bucuroși s-au aruncat asupra lui: Kim, 
Kristi, Scott și Kelly. Coburn a râs zgomotos și a încercat să-i 
îmbrățișeze pe toţi în același timp. 

Liz stătea în spatele copiilor. Cu grijă, Coburn s-a desprins de 
ei. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Și-a pus brațele în jurul soţiei 


VP - 440 


sale și nu a putut să vorbească. 

Atunci când Keane Taylor a urcat în autobuz, soția lui nu l-a 
recunoscut. Soțul său, în mod normal un om elegant, purta o 
geacă de schi portocalie murdară și o căciulă tricotată. Nu s-a 
bărbierit de o săptămână și a pierdut în greutate vreo șapte 
kilograme. A stat în faţa ei câteva secunde, până când Liz 
Coburn a spus: 

— Mary, nu ai de gând să-l saluţi pe Keane? 

Atunci copiii lui, Mike și Dawn, l-au luat în brațe. 

În acea zi era aniversarea lui Taylor. Împlinise patruzeci și unu 
de ani. Era cea mai fericită aniversare din viaţa lui. 

John Howell și-a văzut soția, pe Angela, stând în partea din 
față a autobuzului, în spatele șoferului, cu Michael, în vârstă de 
unsprezece luni, pe genunchii ei. Băiatul purta jeanși albaștri și 
o cămașă de rugby dungată. Howell l-a ridicat și a spus: 

— Bună, Michael, ţi-l amintești pe tati? 

S-a așezat lângă Angie și și-a pus brațele în jurul ei. Era cam 
ciudat, pe scaunul din autobuz, și Howell era în mod normal 
prea timid să-și afișeze în public afecțiunea, dar a continuat să o 
îmbrățișeze pentru că se simțea atât de bine. 

Ralph Boulware a fost întâmpinat de Mary și de fete, Stacy și 
Kecia. A ridicat-o pe Kecia și i-a spus: 

— La mulţi ani! 

Totul era așa cum ar trebui să fie, se gândea el în timp ce le 
îmbrăţișa. A făcut ceea ce a trebuit să facă și familia era acolo 
unde ar trebui să fie. Se simţea ca și cum a dovedit ceva, măcar 
lui însuși. 

Toţi acei ani în Aviația Militară, când cârpea aparatura sau 
stătea într-un avion și vedea bombele cum cădeau, nu a simţit 
niciodată că îi era testat curajul. Cunoștinţele lui primiseră 
medalii pentru lupta pe teren, dar el a avut întotdeauna 
sentimentul neplăcut că făcea o treabă ușoară, ca tipul acela 
din filmele de război care trântește mâncarea pentru micul 
dejun înainte ca soldaţii adevăraţi să meargă să lupte. Se 
întrebase mereu dacă avea calităţile potrivite. In acele clipe se 
gândea la Turcia și la cum a rămas blocat în Adana, și la cum a 
condus prin viscol în acel blestemat Chevrolet din '64, și la cum 
a schimbat roţile pe Aleea Sângeroasă cu fiii verișorului 
domnului Fish, și s-a gândit la toastul lui Perot, și la oamenii 
care au spus că urmau să-și îndeplinească misiunea, și au 


VP - 441 


reușit. Oh, da. Avea calităţile necesare. 

Fiicele lui Paul, Karen și Ann Marie, purtau fuste de stofă 
asortate. Ann Marie, cea mai mică, a venit prima la el, iar ela 
ridicat-o în braţe și a îmbrăţișat-o cu putere. Karen era prea 
mare pentru a fi ridicată, dar a îmbrăţișat-o la fel de puternic. In 
spatele lor era Ruthie, cea mai mare dintre fetele lui mici, toată 
îmbrăcată în nuanţe de auriu și crem. A sărutat-o lung și 
puternic, apoi a privit-o zâmbind. Nu se putea opri din zâmbit 
nici dacă ar fi vrut. Se simţea vesel. Era cel mai frumos 
sentiment pe care îl cunoscuse vreodată. 

Emily se uita la Bill ca și cum nu-i venea să creadă că era cu 
adevărat acolo. 

— Doamne, a spus ea fără vlagă, mă bucur să te revăd, 
dragule. 

Autobuzul parcă a încremenit în timp ce a sărutat-o. Rachel 
Schwebach a început să plângă. 

Bill le-a sărutat pe fete, Vicki, Jackie și Jenny, pe urmă s-a 
uitat la fiul său. Chris părea foarte matur într-un costum albastru 
pe care i l-a făcut cadou de Crăciun. Bill a mai văzut costumul 
acela înainte. Își amintea de o fotografie cu Chris în faţa bradului 
de Crăciun în noul lui costum; acea fotografie fusese deasupra 
patului lui Bill, într-o celulă de închisoare, în urmă cu mult timp 
și foarte departe... 

Emily continua să îl atingă ca să se asigure că era cu adevărat 
acolo: 

— Arăţi minunat, a spus ea. 

Bill știa că arăta absolut groaznic. 

l-a spus: 

— Te iubesc. 

Ross Perot a urcat în autobuz și a întrebat: 

— E toată lumea aici? 

— Nu și tatăl meu! a răspuns o voce tânguitoare. 

Era Sean Sculley. 

— Nu-ţi face griji, a spus Perot. Va veni imediat. Este omul 
nostru de încredere. 

Pat Sculley fusese oprit de un agent vamal și rugat să-și 
deschidă servieta. El avea toți banii și, desigur, agentul a 
observat. Mai mulţi agenţi au fost alertaţi și Sculley a fost dus 
într-un birou ca să fie interogat. 

Agenţii au scos niște formulare. Sculley a început să explice, 


VP - 442 


dar ei nu au vrut să asculte, ei voiau doar ca el să completeze 
formularele. 

— Acești bani sunt ai dumneavoastră? 

— Nu, aparțin EDS-ului. 

— Îi aveai când ai plecat din State? 

— Cea mai mare parte. 

— Când și cum ai plecat din State? 

— În urmă cu o săptămână într-un avion particular Boeing 
707. 

— Unde ai mers? 

— La Istanbul, apoi la graniţa cu Iranul. 

Un alt bărbat a venit în birou și a întrebat: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Sculley? 

— Da. 

— Îmi pare nespus de rău că aţi fost deranjat în felul acesta. 
Domnul Perot vă așteaptă afară. 

S-a întors către agenți: 

— Puteţi să distrugeţi acele formulare. 

Sculley a zâmbit și a plecat. Nu mai era în Orientul Mijlociu. Ci 
în Dallas, unde Perot era Perot. 

Sculley s-a urcat în autobuz și i-a văzut pe Mary, Sean și 
Jennifer. l-a îmbrățișat și i-a sărutat pe toţi, apoi a întrebat: 

— Ce se petrece? 

— E o mică primire pentru voi, a răspuns Mary. 

Autobuzul a început să se miște, însă nu a mers prea departe. 
S-a oprit din nou câţiva metri mai încolo la o poartă diferită; au 
fost cu toții trimiși înapoi în aeroport și conduși la o ușă pe care 
scria Camera Concorde. 

În timp ce intrau, o mie de oameni s-au ridicat în picioare, 
ovaţionând și bătând din palme. 

Cineva a pus un banner uriaș pe care scria: 


JOHN HOWELL 
CEL MAI BUN TĂTIC 


Jay Coburn era copleșit de mărimea mulţimii și de reacţia lor. 
Ce idee bună fusese să le dea oamenilor șansa să se întâlnească 
în privat cu familiile lor înainte să vină aici. Cine a plănuit asta? 
Stauffer, desigur. 

Străbătând încăperea înspre partea din faţă, oamenii din 


VP - 443 


mulţime se întindeau să-i strângă mâna spunându-i: „Mă bucur 
să te văd! Bine ai revenit!” El a zâmbit și a dat mâna cu ei - 
acolo era David Behne, acolo era Dick Morrison, feţele s-au 
cufundat și cuvintele s-au topit într-o primire mare și 
călduroasă. 

Când Paul și Bill au intrat cu soțiile și copiii lor veselia s-a 
transformat într-un răcnet. 

Ross Perot, stând în față, a simţit că îi dădeau lacrimile. Era 
mai obosit decât fusese vreodată în viaţa lui, dar extrem de 
împlinit. S-a gândit la tot norocul și la coincidenţele care au 
făcut salvarea posibilă: faptul că l-a cunoscut pe Simons, că 
Arthur a fost dispus să meargă, că EDS a angajat veterani ai 
războiului din Vietnam și aceștia au fost dispuși să meargă, că 
etajul șapte știa cum să îndeplinească misiunile în jurul lumii, 
datorită experienței lor cu campania prizonierilor de război, că 
T.j. a putut să închirieze un avion, că mulţimea a atacat 
închisoarea Gasr... 

Și s-a gândit la toate lucrurile care ar fi putut să meargă rău. 
Și-a amintit proverbul: „Succesul are o mie de părinţi, dar eșecul 
e orfan”. În câteva minute va sta în faţa oamenilor și le va 
spune puţin din ceea ce s-a întâmplat și cum Paul și Bill au fost 
aduși acasă. Dar era greu de relatat în cuvinte riscurile pe care 
și le asumaseră, costul îngrozitor care trebuia plătit dacă 
lucrurile ar fi mers prost și s-ar fi terminat în instanţele de 
judecată sau mai rău. Și-a amintit ziua în care a părăsit 
Teheranul, cum s-a gândit superstiţios la norocul lui ca nisipul 
care curge printr-o clepsidră. Dintr-odată, a văzut clepsidra din 
nou și tot nisipul se scursese. A rânjit în sinea lui, a apucat 
clepsidra imaginară și a întors-o cu susul în jos. 

Simons s-a aplecat și i-a șoptit la ureche lui Perot: 

— Îți amintești că te-ai oferit să mă plătești? 

Perot nu uitase niciodată. Când Simons îţi arunca privirea 
aceea rece, îngheţai. 

— Sigur că-mi amintesc. 

— Vezi asta? a întrebat Simons, înclinându-și capul. 

Paul se îndrepta înspre ei, ducând-o pe Ann Marie în braţe, 
prin mulţimea de prieteni care ovaţiona. 

— Văd, a spus Perot. 

— Tocmai am fost plătit, a zis Simons și a tras apoi din trabuc. 

În sfârșit, încăperea s-a liniștit și Perot a început să vorbească. 


VP - 444 


L-a chemat pe Rashid și și-a pus braţul în jurul umerilor 
tânărului. 

— Vreau să cunoașteţi un om-cheie din echipa de salvare, a 
spus Ross mulțimii. După cum a zis și colonelul Simons, Rashid 
cântărește doar șaizeci și trei de kilograme, însă are două sute 
de kilograme de curaj. 

Cu toţii au râs și au aplaudat din nou. Rashid privea în jurul 
lui. De multe ori, de multe ori se gândise să meargă în America; 
dar nici în visurile lui cele mai fantastice nu-și imaginase că 
primirea lui va arăta în felul acesta! 

Perot a început să spună povestea. Ascultând, Paul s-a simţit 
în mod ciudat umil. Nu era un erou. Ceilalţi erau eroii. El era 
privilegiat. Aparţinea doar celui mai bun grup de oameni din 
întreaga lume. 

Bill s-a uitat prin mulţime și l-a văzut pe Ron Sperberg, un 
prieten bun și coleg de ani de zile. Sperberg purta o pălărie 
mare de cowboy. 

„Suntem înapoi în Texas, s-a gândit Bill. Aceasta este inima 
Statelor Unite ale Americii, cel mai sigur loc din lume; nu ne pot 
face rău aici. De data aceasta coșmarul s-a terminat cu 
adevărat. Suntem înapoi. 

Suntem în siguranță. 

Suntem acasă”. 


VP - 445 


EPILOG 


Jay și Liz Coburn au divorţat. Kristi, a doua fiică, cea sensibilă, 
a ales să locuiască împreună cu tatăl ei. Coburn a fost promovat 
director de Resurse Umane pentru EDS Federal. În septembrie 
1982, el și Ross Perot Junior au devenit primii oameni care au 
zburat în jurul lumii cu un elicopter. Vehiculul pe care l-au folosit 
este în prezent la Muzeul Naţional al Aerului și Spaţiului din 
Washington, DC. Este numit Spiritul Texasului. 

Paul a devenit controlor la EDS și Bill, director de vânzări 
Medicaid la Departamentul pentru Îngrijirea Sănătăţii. 

Joe Poché, Pat Sculley, Jim Schwebach, Ron Davis și Rashid au 
continuat să lucreze pentru EDS în diferite părţi ale lumii. Soţia 
lui Davis, Marva, a dat naștere unui băiat, Benjamin, în 18 iulie 
1979. 

Keane Taylor a fost numit director de ţară pentru EDS în 
Olanda, unde i s-a alăturat Glenn Jackson. Gayden a rămas șeful 
EDS World, așadar, și șeful lui Taylor. 

John Howell a devenit asociat permanent în firma de 
avocatură a lui Tom Luce, Hughes&Hill. Angela Howell a născut 
un alt copil, Sarah, în 19 iunie 1980. 

Rich Gallagher a părăsit EDS la 1 iulie 1979. Provenind din 
est, nu s-a simţit niciodată de-al casei la EDS. Lloyd Briggs și 
Paul Bucha, alţi doi care proveneau din est, au plecat cam în 
aceeași perioadă. 

Ralph Boulware s-a despărțit și el de EDS. 

Lulu May Perot, mama lui Ross Perot, a murit la 3 aprilie 1979. 

Ross Perot Junior a absolvit facultatea și a plecat să lucreze cu 
tatăl lui în toamna anului 1981. Un an mai târziu Nancy Perot a 
făcut la fel. Ross a continuat să producă din ce în ce mai mulţi 
bani. Averea lui imobiliară a crescut, compania sa de petrol s-a 
pus pe picioare și EDS a câștigat contracte din ce în ce mai 
mari. Acţiunile EDS, cotate la aproximativ 18 dolari bucata când 
Paul și Bill au fost arestaţi, valorau de șase ori mai mult patru 
ani mai târziu. 

Colonelul Simons a decedat la 21 mai 1979, după o serie de 
atacuri de cord. In ultimii ani din viaţă partenera lui permanentă 


VP - 446 


a fost stewardesa amuzantă din Boeingul 707. Aveau o relaţie 
ciudată, tragică: nu au devenit iubiţi în sens fizic, dar erau 
îndrăgostiţi. Au locuit împreună în căsuţa de oaspeți de la 
reședința lui Perot din Dallas. Ea l-a învăţat să gătească, iar el 
pe ea să facă jogging, cronometrând-o. Se ţineau de mână mult. 
După ce Simons a murit, fiul său, Harry, și soţia acestuia, 
Shawn, au avut un băieţel. L-au numit Arthur Simons Junior. 

In 4 noiembrie 1979, Ambasada Statelor Unite ale Americii la 
Teheran a fost din nou invadată de militanți iranieni. De data 
aceasta au luat ostatici. Cincizeci și doi de americani au fost 
ţinuţi prizonieri mai mult de un an. O misiune de salvare 
organizată de președintele Carter a avut un final înjositor în 
deșertul din partea centrală a Iranului. 

Dar atunci, Carter nu a avut ajutorul lui Bull Simons. 


VP - 447 


ANEXĂ 


ÎN TRIBUNALUL MUNICIPAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII 
PENTRU DISTRICTUL DE NORD AL TEXASULUI, DIVIZIA DALLAS 

CORPORAȚIA EDS IRAN 

VS. 

ORGANIZAȚIA DE SECURITATE SOCIALĂ A GUVERNULUI 
IRANULUI. 

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII ȘI ASISTENȚEI SOCIALE AL 
GUVERNULUI IRANULUI, GUVERNUL IRANULUI 

Nr. CA3-79-218-F 


(Extrase din Constatarea Faptelor) 


Nici EDSCI, nici altcineva în numele ei nu au obţinut contractul 
ilegal. Nicio dovadă nu a arătat mituirea vreunui oficial sau 
angajat al Acuzatului pentru securizarea contractului, și dovezile 
nu arată nici existența fraudei sau a corupţiei publice pentru 
obținerea contractului... 

Preţul contractului nu a fost exorbitant, mai degrabă dovezile 
au arătat că prețul era rezonabil și în acord cu sumele cerute de 
EDS pentru servicii similare. Preţul nu era dezavantajos în 
comparaţie cu sumele pretinse de alţii din industria de sănătate 
pentru servicii similare... 

Eroarea făcută de SSO și Minister de a da o înștiințare scrisă a 
neacceptării de facturi neplătite a fost de neiertat și deci a 
constituit o breșă în contract. Numirea dr. Towliati la SSO ca 
director general adjunct nu a cauzat această problemă. Nu am 
dovezi că serviciile dr. Towliati au influenţat procesul aprobării 
facturilor, nici nu am dovezi că dr. Towliati nu și-a îndeplinit 
atribuţiile în timpul contractului. Mai degrabă, dovezile au arătat 
că Ministerul și SSO au avut șansa deplină și continuă de a 
monitoriza performanţa EDSCI. 

Mai mult, nu găsesc dovezi de tertipuri sau faptul că EDSCI a 
conspirat cu cineva pentru a câștiga aprobarea ilegală de plată 
a facturilor sale sau de a interzice Inculpaţilor oportunitatea 
dreaptă de a evalua performanţa EDSCI în timpul contractului... 


VP - 448 


EDSCI nu și-a încălcat material obligaţiile din timpul 
contractului; mai degrabă EDSCI realmente a acţionat în acord 
cu descrierea și îndeplinirea la timp a îndatoririlor sale pentru 
fiecare fază aplicabilă până în 16 ianuarie 1978, data terminării 
contractului... 

Recuperarea în timpul contractului nu este îngrădită de 
cererile Acuzatului, nesprijinită de dovezi, că EDSCI a procurat 
contractul prin fraudă, mituire sau corupţie publică. Anume, 
dovezile nu au demonstrat că legătura lui EDS cu Mahvi Group 
era ilegală. Îndeplinirea sarcinilor EDSCI și performanţa din 
timpul contractului nu au intrat în conflict cu nicio lege 
iraniană... 

Reclamantul a prezentat o serie de dovezi arătând faptele și 
rezultatele serviciilor lor; declaraţii de la cei care au condus și 
implementat sistemele de procesare a datelor, dovezi 
fotografice ce ilustrau aspecte ale rolurilor pregătirilor de date 
dezvoltate, precum și rapoarte pregătite de EDSCI împreună cu 
Ministerul ale beneficiilor realizate în urma contractului. Dovezi 
credibile au eșuat să respingă direct aceasta arătând că... 


(Extras din Verdictul Final) 


ESTE ORDONAT, ADJUDECAT ȘI DECRETAT că Reclamantul 
Electronic Data Systems Corporation lran au recuperat de la 
acuzaţii Guvernul Iranului, Organizaţia pentru Securitate Socială 
a Guvernului Iranului și Ministerul Sănătăţii și Asistenţei Sociale 
al Guvernului Iranului, împreună și separat, suma de 
cincisprezece milioane, o sută șaptezeci și șapte de mii patru 
sute patru dolari ($ 15 177 404), plus două milioane opt sute 
doisprezece mii două sute cincizeci și unu de dolari ($ 2 812 
251) ca dobândă preliminară, plus un milion șaptezeci și nouă 
de mii opt sute șaptezeci și cinci de dolari ($ 1 079 875) ca taxe 
juridice, plus dobândă pe toate sumele la o rată de nouă 
procente (9%) pe an de la data actuală, plus toate taxele de 
judecată aferente... 


VP - 449 


virtual-project.eu