Farley Mowat — Sa nu ne temem de lupi

| ARTE MOWAT 
SĂ NUNE TEMEM 


DE WEL 


SĂ NU NE TEMEM DE LUPI 
de FARLEY MOWAT 


Traducere de ANDREEA MUŞAT 


„Undeva către răsărit un lup urla; prelung, întrebător. 
Cunoşteam acea voce, căci o mai auzisem de atâtea ori. 
Era George, răscolind pustiul după vreun ecou al membrilor 
care lipseau din familia sa. Pentru mine însă, era o voce 
care vorbea despre o lume dispărută, care cândva ne 
aparţinea, pe vremea când nu ne asumasem încă rolul de 
străini; o lume pe care eu am întrezărit-o şi în care aproape 
am intrat... doar pentru a fi exclus la final de acolo, de mine 
insămi.” 


Prefaţă 


Când am început Să nu ne temem de lupi, acum treizeci 
de ani, aveam de gând să plasez lupul pe un plan destul de 
neînsemnat. Prima mea intenţie a fost să scriu o satiră 
despre un animal cu totul diferit - despre mutaţia exclusivă 
apărută la speciile umane cunoscute sub numele de 
Birocraţi, care deveniseră arbitrii tuturor treburilor noastre. 
Mă gândeam, de asemenea, că ar fi fost nostim să iau 
peste picior prefăcătoria marilor preoţi ai zilelor noastre, 
oamenii de ştiinţă, care se consideră în prezent singurii 
păstrători legitimi şi interpreţi ai Adevărului. 

Cu o răutate premeditată am început să îi prezint pe 
îndelete pe aceşti noi pretinşi conducători ai lumii noastre 
sau, mai degrabă, să îi las să se prezinte singuri între 
paginile unei cărţi. Nu ştiu cum însă, am început să-mi 
pierd interesul pentru bufoneria lor birocratică şi ştiinţifică, 
devenind tot mai preocupat de cel care fusese iniţial 
personajul meu secundar - lupul. 

Să nu ne temem de lupi nu a fost prea bine primită de 
unele animale umane. Deoarece obişnuiesc să nu permit 
niciodată împrejurărilor să modifice adevărul şi deoarece 
consider că umorul are un rol esenţial în a ne ajuta să ne 
înţelegem existenţa, mulţi experţi auto-proclamaţi au luat 
cartea în derâdere. Unii duşmani înveteraţi ai lupilor, 
inclusiv vasta reţea a celor care ucid ca o modalitate de a 
face sport, au mers atât de departe încât au ajuns să 
declare că lucrarea este în mod categoric una de ficţiune. 
Alţii au dat-o la o parte motivându-i lipsa de valoare prin 
faptul că autorul nu este un om de ştiinţă de bună credinţă 
care să aibă cel puţin un titlu de doctor. Cel mai adesea am 
ignorat chelălăielile din spatele călcâielor mele, dar 
probabil că acum este un moment prielnic să mă ocup, 
măcar puţin, de şacalii care mă urmăresc, aşa cum ar face 
un lup adevărat. 

Să nu ne temem de lupi are la bază două veri şi o iarnă 
pe care le-am petrecut ca biolog studiind lupii şi populaţia 


de caribu în regiunile subarctice din sudul Zonei Keewatin şi 
în Manitoba de nord. Cea mai mare parte din acea perioadă 
am fost angajat al guvernului federal din Canada şi un 
raport al studiilor mele despre lupi a stat la dosarul 
angajatorului meu din 1948. In ceea ce priveşte pregătirea 
mea: posed şase titluri onorifice de doctor, ceea ce 
înseamnă că cel puţin şase universităţi mă consideră - pe 
mine şi munca mea - demn de recunoaştere academică. 

Cuprins de o mare satisfacţie în urma obţinerii 
privilegiului, pe baza acestor distincţii, de a fi numit Doctor 
Sextus, simt o şi mai mare satisfacţie observând că 
aproape fiecare aspect al comportamentului lupilor descris 
de mine a fost ulterior redescoperit de aceiaşi oameni de 
ştiinţă care îmi considerau studiile o operă a imaginaţiei. Şi 
ce imaginaţie! 

Din nefericire, cea mai importantă ipoteză a mea - 
aceea că lupul nu reprezintă a ameninţare pentru celelalte 
specii şi nici un pericol pentru om, cu atât mai puţin un 
competitor al acestuia - este încă respinsă pe scară largă. 

Până acum aproape patru sute de ani lupul era 
considerat ca fiind primul mamifer după om prin răspândire 
şi dezvoltare, în America de Nord. Există numeroase dovezi 
care arată că, departe de a fi duşmani, lupul şi vânătorul s- 
au bucurat pretutindeni în lume de o relaţie apropiată 
simbiozei, că existenţa unuia a fost mereu de folos celuilalt. 
Insă după ce europenii şi asiaticii au început să renunţe la 
tradiţia lor de vânători pentru a deveni fermieri sau păstori, 
aceştia şi-au pierdut şi străvechea empatie cu lupul, 
devenind duşmanii lor declaraţi. Oamenii aşa-zis civilizaţi 
au reuşit până la urmă să extirpe total adevăratul lup din 
gândirea lor colectivă, înlocuindu-l cu o imagine 
contrafăcută, plină de aspecte malefice care generează ură 
şi o frică aproape patologică. Omul european a adus 
această fixaţie în Americi unde, înarmaţi cu otravă, 
capcane, curse şi puşti (precum şi cu noile arme 
descoperite de tehnologia iluministă, inclusiv elicoptere şi 
grenade nucleare) noi, oamenii moderni, am declanşat de 
atunci un război mortal împotriva lupului. 


Dintre cele douăzeci şi patru de rase şi subspecii de lupi 
care vieţuiau în America de Nord la începutul invaziei 
europene, şapte au dispărut complet şi majoritatea celor 
care au rămas sunt pe cale de dispariţie. Lupul a fost 
exterminat efectiv din toate zonele Canadei centrale şi de 
sud, din Mexic şi din aproape toate Statele Unite, în afară 
de Alaska. Totuşi, un studiu relativ recent estimează că 
douăzeci de mii de exemplare încă împart tundra arctică şi 
pădurile cu multitudinea de elani, cerbi şi caribu. În prezent 
folosirea aparatelor de zbor, a snowmobilelor şi a tuturor 
vehiculelor de teren oferă posibilitatea ucigaşilor sportivi şi 
exploatatorilor de resurse să pătrundă în aceste regiuni 
relativ inaccesibile, determinând astfel scăderea 
îngrijorătoare a „vânatului mare”. Acest lucru a stârnit un 
protest zgomotos şi duplicitar din partea vânătorilor, a 
comercianților de echipamente sportive, a ghizilor, a 
deţinătorilor de cabane şi a altor grupuri interesate 
financiar de lupi: „Lupii distrug vânatul - vânatul nostru! 
Lupii trebuie să dispară!” 

Cine ascultă toate aceste acuze? Guvernele. Majoritatea, 
dacă nu chiar toate departamentele statale şi regionale 
care se ocupă de pescuit şi vânătoare, sunt mai ceva ca 
nişte cai troieni ai grupurilor ucigaşilor sportivi. lar aceste 
grupuri sunt extrem de bine organizate şi puse la punct. 
Membrii acestor grupuri au o influenţă aproape imposibil de 
respins de către guverne, în scopul de a proteja vânatul de 
prădători naturali, astfel încât vânătorii sportivi să poată 
găsi în continuare un număr suficient de ţinte vii pentru 
armele lor. 

Majoritatea opiniilor independente, autorizate (făcându- 
se diferenţa de acelea ale biologilor asasini angajaţi de 
departamentele de vânătoare ale guvernelor) confirmă 
faptul că lupul are un rol vital în menţinerea bunăstării pe 
termen lung a speciilor pe care le vânează, că nu reprezintă 
o ameninţare pentru oameni, că este responsabil pentru 
pierderi minore de animale domestice şi că majoritatea 
lupilor nu se apropie de aşezările umane sau de zonele 
agricole. Acesta este purul adevăr. 


Am osândit lupul nu pentru ce este el, ci pentru felul 
eronat în care îl percepem - arhetipul mitologic al unui 
ucigaş sălbatic şi crud - care în realitate nu este altceva 
decât reflexia propriei noastre imagini. Am făcut din lup 
ţapul ispăşitor al păcatelor noastre. 

Pe parcursul anului 1993 a devenit evident că ucigaşii 
sportivi întreprind un nou efort masiv şi hotărât pentru a 
obţine rezoluţia finală în „problema lupilor”. Ultimul refugiu 
al speciilor de lupi - pădurile, munţii şi tundra Nordului - vor 
fi complet curățate de această pacoste. În 1993, în Alaska, 
pe teritoriul Yukon şi în nordul zonei Alberta, sunt 
planificate masacre complete ale lupilor din aer şi de pe 
uscat de către departamentele de vânătoare şi pescuit, cu 
sprijinul asociaţiei vânătorilor şi al altora care obţin profituri 
prin vărsarea sângelui animalelor sălbatice. 

Există o probabilitate de luat în seamă, ca murdara 
conspirație a „administratorilor vânatului”, ca politicile de 
convenienţă, ca distinsele organizaţii de conservare 
dedicate „intensificării” eforturilor de a asigura cât mai 
mult vânat mare să reuşească. Doar cea mai hotărâtă şi 
mai  implacabilă rezistenţă împotriva acestei clici a 
vânzătorilor de moarte mai poate opri săvârşirea unei 
atrocități în plus împotriva vieţii pe pământ - anihilarea 
lupului. 


Farley Mowat 
Port Hope 
1993 


1 
Proiectul lupilor 


E cale lungă în timp şi spaţiu de la camera de baie din 
casa bunicii mele din Oakville, Ontario până în fundul 
vizuinii unui lup în ţinuturile Barren din centrul zonei 
Keewatin şi nici nu-mi trece prin minte să refac întregul 
traseu dintre ele. Şi totuşi, fiecare poveste trebuie să aibă 
un început; iar povestea sejurului meu printre lupi începe 
tocmai în baia bunicii mele. 

Până la cinci ani, nu dădusem nici un semn - aşa cum 
fac majoritatea copiilor înainte de această vârstă - referitor 
la viitorul meu. Probabil dezamăgiţi că nu dădeam nici un 
indiciu în a mă defini, părinţii mei m-au dus în Oakville, 
abandonându-mă în grija bunicilor, timp în care ei au plecat 
într-o lungă vacanţă. 

Casa din Oakville - „Ascunzătoarea verde” - cum era 
numită, era un aşezământ rafinat, şi nu mă simţeam acasă 
acolo. Vărul meu, care era deja rezident la Ascunzătoare şi 
cu câţiva ani mai mare decât mine, îşi găsise deja vocaţia, 
în domeniul milităriei, şi adunase o armată formidabilă de 
soldăţei de plumb, alături de care se pregătea asiduu să 
devină un al doilea Wellington. Incapacitatea mea 
grosolană de a-l interpreta pe Napoleon l-a exasperat într- 
atât încât a refuzat să mai aibă de-a face cu mine, cu 
excepţia situaţiilor strict formale. 

Bunica, o doamnă distinsă de origine scoțiană care nu îşi 
iertase niciodată soţul pentru a fi devenit un comerciant 
mărunt de articole din fier, mă tolera şi mă îngrozea în 
aceeaşi măsură. Ea îngrozea de fapt pe multă lume, 
inclusiv pe bunicul meu, care de mult timp ascundea asta 
în spatele unei surzenii prefăcute. Bunicul obişnuia să-şi 
irosească zilele senin şi netulburat precum un Buddha, 
instalat într-un fotoliu mare din piele şi aparent insensibil la 
furtunile care răscoleau culoarele Ascunzătorii Verzi. Cu 
toate astea ştiu din experienţă că putea auzi cuvântul 


„Whiskey” şoptit într-o cameră aflată la trei nivele distanţă 
de locul unde era el. 

Cum nu aveam nici un suflet care să-mi corespundă în 
casa bunicilor, hoinăream de unul singur, hotărât să nu-mi 
irosesc energiile pe nimic altceva ce ar putea părea 
folositor; drept urmare, dacă cineva ar fi avut fineţea să 
observe asta, ar fi obţinut imaginea clară a viitorului meu. 


Într-o zi fierbinte de vară hoinăream fără rost pe malurile 
unui golfuleţ din apropiere, când am dat peste o băltoacă 
sălcie. Pe fund, abia distingându-se de sub o spumă verde, 
zăceau trei somni pitici, încercând cu ultimele puteri să 
rămână în viaţă. Mi-au atras atenţia, l-am tras pe mal cu un 
băț şi am aşteptat cu răbdare să moară; însă ei se 
încăpăţânau pur şi simplu. Tocmai când eram ferm convins 
că erau morţi de-a binelea, îşi deschideau fălcile largi şi 
hidoase şi răsuflau din nou. Am fost atât de mişcat de 
încăpăţânarea cu care refuzau să-şi accepte soarta încât 
am căutat o cutie de tablă, i-am pus înăuntru acoperindu-i 
cu aceeaşi spumă verde şi i-am dus acasă. 

Începusem să-i îndrăgesc, într-un fel platonic, şi-mi 
doream să ajung să-i cunosc mai bine. Dar locul unde 
aveam să-i păstrez pe perioada coacerii prieteniei noastre 
rămânea o mare problemă. In Ascunzătoare nu exista nici o 
covată pentru apă. A existat doar o cadă, însă dopul era 
nepotrivit, motiv pentru care nu ţinea apa mai mult de 
câteva minute. La lăsarea serii eu nu reuşisem încă să 
rezolv problema şi, realizând că nici măcar aceşti peşti 
puternici nu ar fi putut să reziste o noapte întreagă în cutia 
în care se găseau, m-am văzut în faţa soluţiei disperate de 
a le oferi azil temporar în vasul toaletei de modă veche a 
bunicii. 

Eram prea tânăr atunci pentru a aprecia problemele 
deosebite care apar odată cu bătrâneţea. Şi tocmai una din 
aceste probleme s-a dovedit direct responsabilă de 
dramatica şi neaşteptata întâlnire dintre bunica mea şi 
somni, întâlnire care avea să aibă loc în noaptea care a 
urmat. 


A fost o experienţă traumatizantă pentru bunica, dar şi 
pentru mine, şi probabil că şi pentru peşti. În tot restul vieţii 
sale bunica nu a mai mâncat peşte de nici un fel, şi îşi lua 
întotdeauna cu ea o lanternă mare în timpul peregrinărilor 
nocturne. Nu am cunoştinţă despre efectul pe care această 
întâmplare l-a avut asupra somnilor mei, deoarece vărul 
meu cel fără suflet - de îndată ce scandalul s-a mai liniştit - 
a tras cu putere apa în toaletă. Cât despre mine, am rămas 
cu o îndelungată simpatie faţă de micile creaturi ale lumii 
animale. Intr-un cuvânt, povestea cu somnii pitici a marcat 
începutul carierei mele, mai întâi ca naturalist şi mai târziu 
ca biolog. Îmi începusem drumul înspre vizuina lupului. 


Pasiunea mea pentru studiul naturii însufleţite a devenit 
rapid o poveste de dragoste în toată puterea cuvântului. 
Am descoperit că şi fiinţele umane cu care am ajuns în 
contact prin intermediul studiului meu puteau fi fascinante. 
Primul meu mentor a fost un scoţian de vârstă mijlocie 
care-şi câştiga existenţa din comerţul cu gheaţă, dar care 
era de fapt un entuziast cercetător amator al mamiferelor. 
La o vârstă fragedă s-a îmbolnăvit de râie sau de lepră, sau 
vreo altă boală infantilă şi şi-a pierdut părul complet şi 
iremediabil - o tragedie care ar putea avea ca manifestare 
faptul că, pe vremea când l-am cunoscut eu, îşi dedicase 
deja cincisprezece ani din viaţă unui studiu referitor la 
relaţia dintre năpârlirea de vară şi narcisismul incipient la 
hârciogii americani. Omul acesta a devenit atât de apropiat 
de hârciogi, încât îi putea vrăji cu fluierături sacadate până 
ieşeau din adăposturile lor subterane şi îi permiteau docili 
să le examineze blana de pe spate. 

Asta nu însemna că biologii consacraţi pe care i-am 
cunoscut mai târziu ar fi fost cu ceva mai prejos. Pe când 
aveam optsprezece ani mi-am petrecut vara făcând muncă 
de teren în compania altui cercetător al ordinului 
mamiferelor, în vârstă de şaptezeci de ani, plin de titluri şi 
distincţii, care-şi câştigase o poziţie de vârf în lumea 
ştiinţifică printr-un studiu aprofundat asupra cicatricilor 
uterine la chiţcani. Acest om, profesor respectat la o mare 


universitate americană, ştia despre uterul chiţcanului mai 
multe decât a ştiut cineva vreodată. Mai mult, vorbea 
despre acest subiect cu mult entuziasm. Nu m-aş fi săturat 
vreodată de contemplarea unei seri petrecută alături de el 
în timp ce delecta un public pestriţ care cuprindea un 
comerciant de blănuri, o matroană indiană din tribul Cree şi 
un misionar anglican, cu un monolog de un ceas despre 
deviaţiile sexuale la femelele de chiţcan pitic. 
(Comerciantul a înţeles greşit întreg conţinutul discursului, 
însă misionarul, obişnuit de ani de zile cu dizertaţii terne, l- 
a pus imediat în temă.) 

Primii mei ani ca naturalist au fost insuficient de bine 
definiţi, dar fascinanţi, însă pe măsură ce înaintam în vârstă 
şi realizam că pasiunea mea trebuia să devină meserie, 
libertatea începuse să capete limite. Zilele fericite pe când 
elevul universal putea să-şi permită să fie profund interesat 
de toate ramurile ştiinţelor naturii se apropiau de sfârşit, iar 
eu eram forţat să recunosc necesitatea evidentă de a mă 
specializa, asta dacă vroiam să devin un biolog profesionist. 
Ca urmare, de îndată ce am început pregătirea academică 
la universitate, mi-a fost greu să mă orientez către un 
domeniu mai restrâns. 

Pentru o perioadă m-am gândit dacă să urmez sau nu 
exemplul unui prieten care se specializa în scatologie - 
studiul excrementelor animalelor - prieten care mai târziu a 
devenit un reputat scatolog la Institutul American de 
Cercetare  Biologică. Însă, deşi am considerat acest 
domeniu destul de interesant, nu am reuşit să mă 
entuziasmez într-atât încât să-l transform într-o munca de o 
viaţă. În plus, erau deja prea mulţi pe acest domeniu. 

Pe mine mă interesa în primul rând studierea animalelor 
vii în mediul lor natural. Fiind un tip pragmatic, am analizat 
cuvântul biologie - care înseamnă studiul vieţii - la 
semnificaţia sa reală. Eram profund derutat de paradoxul 
că mulţi dintre colegii mei tindeau să se sperie de fiinţele 
vii şi să se limiteze la atmosfera aseptică a laboratoarelor, 
unde foloseau materii animale moarte - adesea foarte 
moarte - ca obiecte ale studiilor lor. De fapt, pe perioada 


pregătirii mele universitare, devenise demodat să ai de-a 
face cu animalele, chiar şi cu cele moarte. Biologii moderni 
se concentrau pe cercetarea statistică şi analitică, în timp 
ce materia primă, viaţa, a devenit hrană pentru maşinile de 
calcul. 

Incapacitatea mea de a mă adapta noilor tendinţe a avut 
un efect negativ asupra aşteptărilor mele profesionale. In 
timp ce colegii mei se fixaseră deja pe anumite specialităţi 
ezoterice, majoritatea inventate chiar de ei pe baza teoriei 
că dacă eşti singurul specialist într-un anumit domeniu nu 
trebuie să te temi de competiţie, eu mă dovedeam încă 
incapabil să îmi detaşez interesul de la general la 
particular. Pe măsură ce se apropia absolvirea, am aflat că 
majoritatea colegilor mei aveau asigurate slujbe excelente 
în cercetare, pe când eu nu păream să am mare lucru de 
oferit pe piaţa biologiei. Astfel, era evident că voi ajunge să 
lucrez ca angajat al statului. 

Zarul a fost aruncat într-o zi de iarnă, când am primit de 
la Departamentul de Natură Sălbatică din Dominion o 
citaţie care mă informa că am fost angajat cu un salariu 
generos de o sută douăzeci de dolari pe lună şi că „să mă 
prezint” de urgenţă la Ottawa. 

M-am supus acestui ordin categoric schiţând vag o 
grimasă de revoltă reţinută căci, dacă învăţasem ceva în 
anii petrecuţi la universitate, aceea era că ierarhia cere un 
nivel ridicat de supunere, dacă nu chiar aservire din partea 
acoliţilor. 

Două zile mai târziu am sosit în capitala mohorâtă şi 
bătută de vânt a Canadei şi am căutat să străbat labirintul 
murdar care găzduia Departamentul de Natură Sălbatică. 
Aici sunt prezentat şefului Biroului pentru Mamifere, pe 
care îl cunoscusem în calitate de coleg de şcoală în vremuri 
mai bune. Dar vai, acesta se metamorfozase acum într-un 
om de ştiinţă în plină înflorire, atât de plin de demnitate 
profesională, încât de-abia m-am abținut de la a-i face o 
adâncă plecăciune. 

Pe parcursul următoarelor zile am fost supus la ceva ce 
se cheamă „orientare” - un proces care, din câte mi-am dat 


eu seama, avea scopul de a mă aduce într-o stare 
maleabilă de depresie incurabilă. In orice caz, legiunile de 
birocraţi danteşti pe care i-am vizitat în cuiburile lor 
întunecate şi mirosind a formol, unde îşi petreceau ore 
interminabile  compilând date sumbre sau concepând 
memorii lipsite de sens, nu au făcut nimic pentru a trezi în 
mine prea mult ataşament pentru noua mea slujbă. 
Singurul lucru pe care l-am învățat efectiv în această 
perioadă a fost că, în comparaţie cu ierarhia birocratică de 
la Ottawa, cea ştiinţifică era o gloată de anarhişti. 

Astfel am ajuns ziua memorabilă când, fiind în sfârşit 
considerat pregătit pentru inspecţie, am fost condus să mă 
prezint în biroul vice-ministrului, căruia m-am adresat, din 
neglijenţă, cu „domnule”. Însoţitorul meu de atunci, palid şi 
tremurând, m-a scos imediat afară din faţa Domniei Sale, 
conducându-mă pe căi lăturalnice înspre toaleta bărbaţilor. 
După ce a îngenunchiat şi s-a holbat pe sub toate uşile 
micilor încăperi ca să fie absolut sigur că eram singuri şi nu 
putea fi auzit, mi-a explicat cu şoapte agonizante că 
niciodată, sub nici o formă, nu mă pot adresa vice- 
ministrului altfel decât cu „şef” sau, în afară de asta, cu 
titlul de „colone!l”, obţinut în Războiul Bur. 

Titlurile militare erau considerate sfinte. Toate notele 
scrise erau semnate de  Căpitanul-cutare sau de 
Locotenentul-cutare dacă acestea veneau de la nivele 
inferioare; de Colonelul-cutare şi Generalul-cutare daca 
veneau de sus. Toţi aceşti membri ai ierarhiei, care nu au 
avut ocazia să obţină măcar un statut aproape militar, erau 
atât de josnici încât să recurgă la tertipul de a inventa 
grade potrivite - grade înalte dacă erau mai în vârstă, şi 
grade inferioare dacă erau la început. Nu toată lumea însă 
accepta asta cu solemnitatea de rigoare, şi am întâlnit un 
nou angajat de la departamentul de pescuit care s-a 
remarcat trimițând simplu, direct la Şef, un memo semnat 
„]. Smith, cu funcţia de Caporal-Suliţaş”. O săptămână mai 
târziu, acest tânăr cutezător era în drum către vârful cel 
mai îndepărtat al insulei Ellesmere pentru a-şi petrece 


acolo exilul locuind într-un iglu în timp ce studia evoluţia 
osarului cu nouă ace. 


Frivolitatea nu era îngăduită în nici unul din aceste 
birouri austere, după cum însumi am descoperit participând 
la o conferinţă privind prima mea misiune. 

O aşa-zisă listă a necesităţilor materiale aferente acestei 
misiuni se găsea pe masa de conferinţă înconjurată de 
numeroase feţe grave. Era un document înspăimântător 
redactat în cinci exemplare - după cum prevedea 
regulamentul oficial - şi intitulat pretenţios: 


NECESARUL DE MATERIALE PENTRU PROIECTUL DE 
CERCETARE A LUPILOR 


Fiind deja intimidat de solemnitatea acelei adunări, mi- 
am pierdut complet capul când participanţii au început să 
discute al doisprezecelea articol din lista acestui îngrozitor 
document: 


Hârtie, de toaletă, standard guvernamental: 12 role. 


Sugestia aspră a reprezentantului Departamentului 
Financiar precum că, în scopul economisirii, cantitatea 
acestui articol ar putea fi redusă, în ideea ca reprezentantul 
în teritoriu (acela fiind eu) să experimenteze toate 
constrângerile aferente misiunii, mi-a declanşat un spasm 
de chicotit isteric. M-am stăpânit aproape instantaneu, dar 
era prea târziu. Cei doi care erau cei mai vechi în funcţii, 
ambii „maiori”, s-au ridicat, s-au înclinat cu răceală şi au 
părăsit încăperea fără un cuvânt. 

Coşmarul din Ottawa se apropia de sfârşit; însă punctul 
culminant nu sosise încă. Într-o dimineaţă de primăvară am 
fost chemat la biroul înaltului funcţionar care era superiorul 
meu direct pentru un ultim interviu înainte de a pleca „în 
teritoriu”. 

Şeful meu stătea în spatele unui birou masiv, a cărui 
suprafaţă prăfuită era presărată cu cranii îngălbenite de 


marmote (studiase împrejurimile carierii dinţilor la marmote 
de când s-a alăturat Departamentului, în 1897). In spatele 
lui atârna portretul încruntat, încadrat de barbă, al unui 
cercetător al mamiferelor trecut în lumea drepţilor, care mă 
fixa răutăcios. Mirosul de formol survola încăperea asemeni 
mirosului fetid din salonul unui antreprenor de pompe 
funebre. 

După o lungă tăcere, timp în care s-a jucat ameninţător 
cu unele din craniile sale, şeful meu şi-a început 
prezentarea. Solemnitatea momentului ar fi fost potrivită 
instruirii unui agent special pe cale să fie însărcinat cu 
asasinarea unui şef de stat. 

— După cum ştii, locotenent Mowat, începu el, problema 
caniş lupus a devenit una de importanţă naţională. Numai 
pe parcursul anului trecut, Departamentul a primit nu mai 
puţin de treizeci şi şapte de memorii de la Membrii Camerei 
Comunelor, toate exprimând o adâncă preocupare a lor 
pentru faptul că trebuie făcut ceva în problema lupului. 
Majoritatea plângerilor au venit de la grupuri dezinteresate, 
cu simţ civic, cum ar fi diferite cluburi de vânătoare şi 
pescuit, în timp ce membrii comunităţii de afaceri - cu 
precădere industriaşii producători de armament - şi-au 
exprimat adeziunea la aceste proteste îndreptăţite ale 
opiniei publice împotriva Marii Dominaţii, căci plângerile se 
referă la faptul că lupii ucid cerbii şi ciutele, şi mulţi dintre 
cetăţenii noştri se întorc din ce în ce mai des de la 
vânătoare cu tot mai puţin vânat de acest fel. După cum 
probabil aţi auzit, predecesorul meu i-a oferit Ministrului o 
explicaţie a acestei situaţii, în care se găsea afirmaţia că 
scăderea numărului de cerbi şi ciute este o consecinţă a 
faptului că numărul vânătorilor a crescut într-atât încât 
vânătorii le-au depăşit numeric într-un raport de cinci la 
unu. Ministrul, de bună credinţă, a citit această declaraţie 
falsă în Camera Comunelor şi a fost imediat făcut să tacă 
de către Membrii care urlau „Mincinosule!” şi „lubitorule de 
lupi!” Trei zile mai târziu predecesorul meu s-a retras la 
viaţa civilă, iar Ministrul a emis un comunicat de presă; 
„Departamentul Minelor şi Resurselor Naturale este hotărât 


să facă tot ce îi stă în putere să pună capăt carnagiului 
produs populaţiei de cerbi şi ciute de către haitele de lupi. 
In curând va fi iniţiată o analiză la scară largă a acestei 
probleme vitale, prin folosirea tuturor resurselor 
Departamentului. Cetăţenii acestei ţări pot sta liniştiţi 
deoarece guvernul, al cărui membru am onoarea să fiu, va 
face tot ce-i stă în putinţă pentru a pune capăt acestei 
situaţii intolerabile. 

Ajuns la acest pasaj, şeful meu a apucat un craniu mare 
de marmotă şi a început să-i clămpănească fălcile de parcă 
ar fi vrut să întărească afirmaţiile din final. 

— Dumneata, locotenent Mowat, ai fost ales pentru 
această mare misiune! Rămâne doar ca dumneata să pleci 
imediat în teritoriu şi să abordezi această misiune într-o 
manieră demnă de marile tradiţii ale acestui Departament. 
Lupul, locotenent Mowat, este acum problema dumitale! 

Nu ştiu cum, dar mi s-au înmuiat picioarele şi, cu o 
mişcare involuntară, mi-am ridicat mâna dreaptă în semn 
de salut înainte de a o şterge din cameră. 

Am şters-o şi din Ottawa... chiar în acea seară, la bordul 
unui avion de transport canadian Air Force. Prima mea 
destinaţie era localitatea Churchill, pe malul vestic al 
Golfului Hudson; însă mai departe, undeva în pustiurile 
dezolante ale îngheţatelor ţinuturi Barren, se găsea 
obiectivul meu final - lupul însuşi. 


2 
Licoarea lupilor 


Transportatorul Air Force era un avion cu motor dublu în 
stare să ducă treizeci de pasageri, însă după ce s-a încărcat 
tot „necesarul de materiale” de-abia dacă a mai rămas loc 
pentru mine şi pentru echipaj. Pilotul, un locotenent de zbor 
amabil cu  mustaţa răsucită a urmărit încărcarea 
echipamentului cu o uimire nedisimulată, ce i se putea citi 
de-a latul frunţii. Singura lui informaţie despre mine era că 
eram un ins de la guvern care mergea într-o misiune 
specială în Ţinutul Arctic. Expresia lui a devenit şi mai 
încurcată pe când agăţam în cabină trei legături zornăinde 
de capcane pentru lupi, urmate de partea din mijloc a unei 
canoe demontările, care semăna foarte bine cu o cadă de 
baie fără capete. În conformitate cu specificul 
Departamentului, părțile terminale ale acestei canoe au 
fost îmbarcate şi trimise unui alt biolog, care studia şerpii 
cu clopoței în sudul deşertului Saskatchewan. 

A urmat încărcarea armamentului. Acesta cuprindea 
două carabine, un revolver complet cu toc şi centură pentru 
cartuşe, două puşti cu alice şi o cutie cu grenade 
lacrimogene cu care se aştepta ca eu să conving lupii 
îndărătnici să-şi părăsească vizuinile, astfel încât să poată fi 
împuşcaţi. Mai erau două generatoare mari de fum pe care 
scria mare PERICOL şi pe care trebuia să le folosesc ca 
semnalizatoare, pentru a fi văzut de aparatele de zbor, în 
caz că mă pierdeam sau - cine ştie - în caz că mă încolţeau 
lupii. O cutie cu „distrugători de lupi” - nişte dispozitive 
diavoleşti cu care se trăgea o încărcătură de cianură de 
potasiu în gura oricărui animal periculos - îmi completa 
arsenalul. 

A urmat echipamentul meu ştiinţific, care includea şi 
două canistre de câte douăzeci de litri, la vederea cărora 
sprâncenele pilotului s-au ridicat brusc de sub caschetă. 
Recipientele erau marcate: 100% alcool din cereale pentru 
păstrarea stomacurilor specimenelor. 


Corturi, sobe de campanie, saci de dormit şi o legătură 
de şapte topoare (nici până în ziua de azi nu ştiu de ce 
şapte, din moment ce mergeam într-un ţinut fără copaci, 
unde chiar şi unul singur mi-ar îi fost de prisos), schiuri, 
cizme pentru zăpadă, hamuri pentru câini. Urmau în 
continuare un transmiţător radio şi nenumărate cutii şi 
baloturi, ale căror conţinuturi erau la fel de enigmatice 
pentru mine cât şi pentru pilot. 

Când totul a fost încărcat şi legat fedeleş, pilotul, 
copilotul şi cu mine ne-am târât peste grămada de bagaje 
şi ne-am strecurat în carlingă. Pilotul, fiind riguros antrenat 
în spiritul discreţiei militare, şi-a stăpânit curiozitatea 
debordantă ce privea scopul şi natura bizarului meu 
echipament şi s-a mulţumit să-şi exprime morocănos 
îndoiala că „această ladă veche se va putea ridica în aer cu 
atâtea bagaje în spate.” In sinea mea şi eu mă îndoiam, 
însă deşi avionul huruia şi gemea descurajant, a reuşit până 
la urmă să se ridice. 

Zborul către nord a fost lung şi lipsit de evenimente, cu 
excepţia faptului că am pierdut un motor deasupra Golfului 
James şi că a trebuit să ne continuăm drumul la o altitudine 
de aproximativ o sută cincizeci de metri printr-o ceaţă 
destul de groasă. Acest incident minor i-a distras atenţia 
pilotului de la problema identităţii şi misiunii mele; dar de 
îndată ce am aterizat în Churchill, nu şi-a mai putut reţine 
curiozitatea. 

— Fir-ar să fie, ştiu că nu e treaba mea, a început el 
cerându-şi parcă scuze pe când mergeam înspre unul din 
hangare, dar pentru Dumnezeu, amice, ce cauţi tu aici? 

— Oh, i-am răspuns cu voioşie, plec să petrec un an sau 
doi în compania unei haite de lupi, cam asta e tot. 

Pilotul a schiţat o grimasă de parcă ar fi fost un băieţel 
care tocmai a fost dojenit pentru o impertinenţă. 

— Scuză-mă, a mormăit supus. N-ar fi trebuit să întreb. 


Pilotul acela nu era singurul curios. Când am început să 
fac pregătiri în Churchill pentru a găsi un avion comercial 
care să mă ducă mai departe, explicaţia inocentă a 


destinaţiei mele, însoţită de cinstita recunoaştere a faptului 
că nu aveam nici cea mai vagă idee unde vroiam să ajung 
în sălbăticia aproape neumblată, mă aducea în faţa unor 
priviri ostile, neîncrezătoare sau a unor ochi care clipeau 
conspirativ. Şi totuşi nu încercam într-un mod deliberat să 
fiu evaziv; eu nu intenţionam decât să duc la bun sfârşit 
misiunea care mi-a fost încredinţată în Ottawa: 


Paragraf 3 
Secțiunea C 
Subparagrar llI 


De îndată ce veti ajunge în Churchill, veţi lua un mijloc 
de transport aerian în direcţia vizată şi pe distanţa 
corespunzătoare, urmând să stabiliți o Bază la un anume 
punct, unde să se fi certificat în prealabil că se găseşte o 
populație suficientă de lupi şi unde conditiile să fie în 
general optime derulării ulterioare a operatiunilor 
dumneavoastră... 


Deşi aceste instrucţiuni erau ferme în formulare, erau 
destul de laconice în privința unor coordonate exacte, şi 
cred că era pur şi simplu firesc ca jumătate din populația 
oraşului Churchill să concluzioneze că eram un membru al 
unei găşti periculoase de jefuitori ai minelor de aur 
încercând să intru în legătură cu tovarăşii mei conspiratori; 
timp în care cealaltă jumătate credea că sunt un cercetător 
care avea cunoştinţă despre o mină secretă undeva pe 
întinsul teritoriu al ținutului Barren. Mai târziu, amândouă 
aceste teorii au fost respinse în favoarea uneia cu mult mai 
enigmatice. Când am reuşit în cele din urmă să restabilesc 
legătura cu oraşul Churchill, după mai multe luni de 
absenţă, mi-a fost dat să descopăr faptul că natura misiunii 
mele „reale” devenise proprietate publică: după cum am 
aflat ulterior, aş fi petrecut acele luni plutind în jurul Polului 
Nord pe un banc de gheaţă şi supraveghind îndeaproape 
activităţile unui grup de ruşi care pluteau şi ei pe bancul /or 
de gheaţă. Se credea că cele două canistre ale mele cu 


alcool din cereale conţineau votcă, licoare cu care aveam 
să îi trag de limbă pe ruşii cu gâtul uscat şi să le aflu cele 
mai ascunse secrete. 

Am devenit un fel de erou după ce acea poveste a 
câştigat credibilitate; însă pe când mă plimbam pe străzile 
mohorâte şi acoperite cu zăpadă ale oraşului Churchill, 
imediat după sosirea mea acolo, încercând să găsesc un 
pilot şi un avion de transport care să mă ducă la destinaţia 
mea necunoscută, nu obţinusem încă statutul de erou, iar 
majoritatea celor cu care vorbeam nu se grăbeau să mă 
ajute. 

După mai multe amânări am găsit un pilot al unui vechi 
avion cu schiuri Fairchild, care-şi câştiga existenţa modestă 
transportând  braconierii din ţinutul Barren către 
adăposturile lor izolate. Când i-am prezentat problema mea 
l-am enervat la culme. 

— Ascultă, bătrâne! a strigat. Numai ţăcăniţii tocmesc 
avioane să-i ducă unde nici ei nu ştiu; şi numai un ţăcănit s- 
ar aştepta ca cineva să înghită o tâmpenie despre o 
călătorie către un loc unde să trăiască împreună cu o haită 
de lupi. Mergi şi-ţi caută alt pilot clandestin, ai înţeles? Eu 
sunt prea ocupat şi nu-mi arde de joacă. 

S-a întâmplat ca la vremea respectivă să nu fie alţi piloţi 
de acest gen în întunecatul şi dărăpănatul Churchill, deşi la 
puţin timp înainte de sosirea mea, fuseseră trei. Unul din ei 
apreciase greşit distanţele în timp ce încerca să aterizeze 
pe banchiza Golfului Hudson pentru a împuşca un urs polar 
- şi se pare că ursul fusese singurul supravieţuitor al 
acestei încercări. Al doilea era plecat în Winnipeg încercând 
să obţină un împrumut cu care să-şi cumpere un avion nou, 
după ce aripa aparatului anterior s-a desprins în timpul unei 
decolări. Al treilea era, desigur, cel prea ocupat pentru a-i 
arde de joacă. 

De vreme ce nu puteam să mă rezum strict la punerea 
în aplicare a ordinelor primite iniţial, am făcut ceea ce am 
considerat mai potrivit şi am cerut prin radio noi instrucţiuni 
de la Ottawa. Mi-au răspuns prompt, şase zile mai târziu: 


NU AM ÎNŢELES DIFICULTĂŢILE STOP INSTRUCŢIUNILE 
DUMNEAVOASTRĂ SUNT PERFECT CLARE STOP DACĂ SUNT 
URMATE CORESPUNZĂTOR NU VOR APĂREA DIFICULTĂŢI 
STOP CÂND TRIMITEŢI MESAJE COMERCIALE PRIN RADIO 
ACESTUI DEPARTAMENT VĂ  RECOMANDĂM SĂ VĂ 
REZUMAŢI LA CHESTIUNI DE IMPORTANŢĂ MAJORĂ ŞI ÎN 
NICI UN CAZ REPETĂM ÎN NICI UN CAZ ACESTE MESAJE NU 
VOR DEPĂŞI ZECE CUVINTE STOP AŞTEPTĂM UN RAPORT 
INTERMEDIAR ÎN DOUĂ SĂPTĂMÂNI MOMENT LA CARE SE 
AŞTEAPTĂ CA DUMNEAVOASTRĂ SĂ FI STABILIT DEJA 
CONTACTUL CU CANIŞ LUPUS STOP MESAJELE RADIO PE 
CHELTUIALA DEPARTAMENTULUI SE VOR REZUMA LA ZECE 
CUVINTE ŞI LA CHESTIUNI FOARTE IMPORTANTE Şi VOR FI 
FORMULATE CÂT MAI PE SCURT POSIBIL STOP CUM ADICĂ 
AVEŢI DOAR O JUMĂTATE DE BARCĂ STOP COSTUL 
MESAJULUI RADIO VĂ VA FI REŢINUT DIN SALARIU. 


ŞEFUL DIVIZIEI PRINCIPALE PENTRU CONTROLUL 
PRADATORILOR 


Era evident că nu aveam de ales decât să aştept 
revenirea puţin probabilă a pilotului care plecase la 
Winnipeg. Între timp am stat la un hotel local, un hambar 
dărăpănat prin ai cărui pereţi găuriţi se strecura câte un fir 
subţire de zăpadă în zilele cu vânt. lar în Churchill toate 
zilele erau aşa. 

Şi totuşi nu mă plictiseam. Oraşul era atunci plin de 
misionari, prostituate, poliţişti călare, contrabandişti de 
rom, vânători, contrabandişti de blănuri, vânzători obişnuiţi 
de blănuri şi alte personaje interesante, care s-au dovedit a 
fi fără excepţie autorităţi în materie de lupi. l-am cercetat 
pe fiecare şi am pus pe hârtie conştiincios tot ce aveau să 
îmi spună. Din aceste surse am obţinut informaţii 
fascinante, majoritatea nemenţionate anterior în literatura 
de specialitate. Am aflat că lupii, deşi renumiţi pentru 
devorarea a câtorva sute de oameni anual în Zona Arctică, 
nu vor ataca niciodată o eschimosă însărcinată. (Misionarul 
care mi-a oferit aceste date remarcabile era convins că 


antipatia lupilor faţă de carnea de femeie însărcinată 
încuraja o rată crescută a natalității printre eschimoşi şi 
avea ca urmare lamentabila preocupare pentru 
reproducere în detrimentul aspectelor spirituale.) Mi s-a 
mai spus că la fiecare patru ani lupii sunt victime ale unei 
boli ciudate care le cauzează pierderea completă a blănii - 
şi în timpul acelei perioade când trăiesc aşa dezbrăcaţi, 
devin atât de ruşinoşi, încât se adună ca un ghem dacă te 
apropii de ei. Vânătorii cu care am vorbit m-au informat că 
lupii distrug rapid turmele de caribu; că fiecare lup ucide 
mii de caribu într-un an doar din poftă de sânge, în timp ce 
nici un vânător nu ar ucide un caribu decât dacă ar fi serios 
provocat. Una din angajatele hotelului a intervenit cu 
neobişnuita informaţie că, de când s-a înfiinţat în zonă o 
Bază Aeriană Americană, populaţia de lupi a crescut 
neaşteptat de mult şi că singurul lucru pe care îl mai poţi 
face dacă eşti muşcat de un lup este să îl muşti şi tu. 

Pe la începutul cercetărilor mele am fost întrebat de un 
bătrân vânător dacă n-aş vrea să gust din licoarea lupilor. l- 
am răspuns că nu cred că mi-ar plăcea prea mult băutura 
dar, de vreme ce eram om de ştiinţă şi tot ce ţinea de lupi 
era hrană pentru mintea mea, am hotărât să iau o 
înghiţitură. Bătrânul în cauză m-a dus atunci la singura 
berărie din Churchill (un loc pe care l-aş fi evitat în mod 
normal) şi mi-a făcut cunoştinţă cu licoarea respectivă: un 
amestec constând din ceva numit Bere Elan care se 
diluează după dorinţă cu alcool anticongelant obţinut de la 
soldaţii de la Baza Aeriană. 

La scurt timp după botezul meu cu licoarea lupilor am 
trimis primul raport al activităţii mele în desfăşurare. 
Acesta era prezentat în scriere de mână şi (probabil din 
fericire pentru continuitatea activităţii mele în cadrul 
Departamentului) s-a dovedit complet indescifrabil. Nimeni 
la Ottawa nu a putut descifra vreun cuvânt; fapt pentru 
care s-a presupus că raportul era extrem de erudit. Cred că 
raportul acesta încă se mai află la dosarul de la 
Departament şi încă mai este studiat de către specialiştii 
Guvernului în căutare de informaţii autorizate despre lupi. 


Chiar luna trecută am întâlnit un biolog care văzuse 
raportul acela şi care m-a asigurat că era considerat de 
multe autorităţi în domeniu ca fiind ultimul cuvânt în 
problema caniş lupus. 

Nu numai că am aflat multe lucruri fascinante despre 
lupi în timpul şederii mele forţate la Churchill, dar am făcut 
şi o descoperire proprie, care este posibil să fi fost de o şi 
mai mare importanţă. Am descoperit că dacă amestecam 
ponderat alcoolul de laborator pe care îl aveam în dotare cu 
Bere Elan, rezultatul era o variantă a licorii lupilor ce avea 
un gust de ambrozie desăvârşit. Prevăzător, am adăugat 
cincisprezece lăzi de Bere Elan la „necesarul” meu. Am 
făcut de asemenea rost de zece-douăzeci de litri de 
formaldehidă - care, aşa cum ar putea să confirme orice 
antreprenor de pompe funebre, este un conservant al 
ţesuturilor animalelor moarte cel puţin la fel de bun ca 
alcoolul din cereale. 


3 
Cu Dumnezeu înainte! 


Sejurul meu forţat în Churchill s-a sfârşit în ultima 
săptămână din mai. Timp de trei zile viscolul cumplit nu a 
contenit; atunci, în timpul celei de-a treia zile, cu vizibilitate 
redusă la zero din cauza rafalelor orbitoare de zăpadă, un 
avion a trecut razant pe deasupra hotelului şi, cu un ultim 
huruit, a coborât clătinându-se pe gheaţa iazului din 
apropiere. Vântul aproape că-l urnea din loc şi probabil 
chiar aşa s-ar fi întâmplat, dacă vreo câţiva din noi nu am fi 
sărit afară din berărie şi nu l-am fi prins de aripi. 

Avionul acesta era unul exagerat de ramolit, din cele cu 
două motoare construite în 1938 ca avioane de 
antrenament pentru armată. Fusese aruncat după ani lungi 
petrecuţi la datorie, pentru a fi apoi repus în folosinţă de un 
fost pilot al Forţelor Aeriene Britanice, lungan şi cu ochii 
intraţi în orbite, care se amăgea cu faptul că îşi va înfiinţa 
propria linie aeriană în Canada de Nord. Acesta a coborât 
din maşinăria în descompunere în timp ce noi, ceilalţi ne 
luptam să o ţinem pe pământ şi, desfăşurându-şi din jurul 
feţei o eşarfă din mătase de culoarea cireşelor lungă de doi 
metri, se prezentă. Spunea că venise din Yellowknife, de la 
vreo mie de kilometri nord-vest şi că destinaţia sa finală era 
The Pas... „am ajuns la The Pas?” L-am informat politicoşi 
că The Pas se găsea la vreo şase sute de kilometri 
depărtare înspre sud-vest. Vestea nu părea să-l fi 
descurajat. „A, bun, un vechi popas pe timp de furtună”, a 
spus vesel şi împreună cu mecanicul său apatic ne-a însoţit 
la cârciumă. 

Aici, puţin mai târziu în acea zi, m-am trezit 
mărturisindu-i problemele mele. 

— Nu e nici o problemă, a spus după ce m-a ascultat cu 
atenţie şi în linişte. Mâine alimentez uliul acela bătrân şi te 
duc unde vrei. Vom zbura spre nord-vest - este cel mai bun 
traseu pentru noi. Nu te poţi încrede în busolă pe nici un 


traseu. Zburăm lin şi pe jos. Unde o să vedem mulţi lupi te 
las jos şi Cu Dumnezeu înainte! 


Şi chiar părea un om care se ţine de cuvânt, deşi 
următoarele trei zile s-au dovedit neprielnice zborului - mai 
întâi datorită unei pături de nori ce plutea deasupra solului, 
iar în al doilea rând deoarece avionul echipat cu schiuri 
şchiopăta serios în urma defectării unuia din cilindrii 
hidraulici ai dispozitivului de aterizare. Nu aveam ce face în 
privinţa vremii, însă mecanicul avionului a descoperit că 
cilindrul hidraulic putea fi repus în funcţiune prin umplere 
cu grăsime de focă. E adevărat că grăsimea se scurgea din 
el încet, dar măcar avionul putea fi menţinut în poziţie 
dreaptă cam douăzeci de minute în şir înainte de a se 
înclina din nou într-o parte ca o rață muribundă. 

În dimineaţa celei de-a patra zile ne-am pregătit de 
plecare. Cum avionul nu putea transporta decât o 
încărcătură uşoară am fost forţat să arunc peste bord o 
parte din „necesarul” meu, inclusiv inutila canoe - ca o 
cadă de baie. Am reuşit, totuşi, să schimb patru litri de 
alcool pe o canoe de cinci metri în stare bună căptuşită cu 
prelată pe care - aşa cum m-a asigurat pilotul - o puteam 
transporta atârnată sub fuzelajul aparatului. 

Apoi i-am jucat oarecum o festă acestui ins binevoitor. 
Berea Elan se găsea printre bagajele lăsate de-o parte ca 
neesenţiale; dar într-o seară, la lumina lanternei, am 
descoperit că toate cele cincisprezece lăzi s-ar potrivi 
numai bine în canoea care, legată strâns de fuzelajul 
avionului, nu trăda nimic din încărcătura vitală pe care o 
ducea. 


Am plecat într-o zi frumoasă, vântul scăzuse la circa 
şaizeci de kilometri pe oră şi bătea dinspre est. Nu cădea 
nici un fulg când am decolat printr-o ceaţă întunecoasă de 
mare, pierzând imediat din ochi oraşul Churchill şi 
îndreptându-ne într-un cerc larg către nord-vest. 

De fapt nu a fost chiar atât de simplu. Înmuierea vremii 
din ziua precedentă a făcut ca schiurile avionului să se 


afunde vreo câţiva centimetri în fleşcăială, unde au 
îngheţat. Prima noastră încercare de decolare a fost 
zadarnică, căci chiar şi cu ambele motoare bârâind 
agonizant avionul refuza să se  clintească. Acest 
comportament neobişnuit părea să-i uimească deopotrivă 
pe pilot şi pe mecanic şi, până nu au ieşit nişte domni de 
treabă din cârciumă strigând zadarnic pe fondul huruitului 
şi arătând cu mâinile către schiuri, nu am reuşit să 
dezlegăm misterul acelui fenomen. Ajutaţi de aceşti oameni 
săritori am reuşit să urnim avionul, nu însă înainte ca 
cilindrul slăbit să cedeze din nou, determinând astfel o 
nouă întârziere, timp în care i s-a administrat o nouă doză 
de grăsime de focă. 

Când eram în sfârşit liberi să ne începem drumul, 
aparatul l-a uimit din nou pe conducătorul său refuzând cu 
încăpățânare să se ridice. Am coborât şi am lovit cu năduf 
gheaţa micului lac, dar nu ne-am mişcat. In cele din urmă 
pilotul a tras cu putere de cârmă şi ne-am rotit brusc, 
aruncând în sus o rafală mare de zăpadă, gata să ne 
răsturnăm înainte să revenim cu o oarecare jenă la punctul 
de unde plecasem. 

— Al dracului de ciudat, a spus pilotul. Ar fi trebuit să se 
ridice, chiar ar fi trebuit. Fir-ar să fie, mai bine descarc 
toate butoaiele astea cu combustibil de rezervă şi îi mai fac 
un vânt. 

Butoaiele „de rezervă” fuseseră încărcate pentru drumul 
de întoarcere în Churchill şi am considerat hotărârea lui de 
a le arunca peste bord destul de nechibzuită, dar de vreme 
ce el era pilotul l-am lăsat să facă ce vroia. 

Fără surplusul de benzină am reuşit la următoarea 
încercare (şi după o realimentare a cilindrului) să aducem 
avionul în elementul său. Acesta nu părea prea încântat de 
poziţia sa şi refuza îndărătnic să urce mai sus de o sută de 
metri, iar indicatorii de rotaţie ai ambelor motoare au 
rămas fixaţi la circa trei sferturi din capacitatea normală. 

— Oricum, nu este nevoie să urc mai sus, mi-a strigat 
pilotul vesel în ureche. Nu ai mai vedea lupii. Acum cască-ţi 
bine ochii... 


Ridicându-mi capul pentru a arunca o privire afară prin 
fereastra din plexiglas crăpată şi înşelătoare mi-am căscat 
ochii cât am putut de tare, dar rezultatul a fost 
nesemnificativ. Zburam prin mijlocul unui nor opac şi 
cenuşiu şi cel mai adesea nu reuşeam să văd nici capătul 
aripii. Nu am văzut nici un lup, şi nici urme de lup. 

Am bâzâit prin aer aproape trei ore, timp în care am fi 
putut la fel de bine să stăm cufundaţi într-un butoi de 
melasă, că oricum nu vedeam nimic din lumea de sub noi. 
La capătul acestui interval pilotul a poziţionat avionul în 
picaj, strigând în acelaşi timp la mine: 

— Aterizăm acum! Mai am combustibil doar ca să fac 
cale întoarsă. E un ţinut bun al lupilor pe aici. Cele mai 
bune soiuri de lupi! 


Am ieşit din nor la o altitudine ce depăşea cu puţin zece 
metri şi am descoperit că ne aflam deasupra unei văi largi 
între dealuri înalte şi stâncoase şi peste suprafaţa unui lac 
îngheţat. Fără o clipă de ezitare pilotul a aterizat şi, orice aş 
fi gândit înainte despre abilităţile lui aeronautice, am fost 
profund impresionat de această manevră deosebită, căci a 
aterizat pe schiul cel bun. Numai după ce aparatul şi-a 
pierdut viteza aproape complet i s-a permis să se lase uşor 
şi pe piciorul slăbit de la tribord. 

Pilotul nu a oprit motoarele. 

— Cam asta ar fi, prietene, a spus voios. Coboară acum. 
Trebuie să te grăbeşti. O să se întunece până ajungem la 
Churchill. 

Mecanicul letargic s-a trezit la viaţă şi, cât ai clipi, cel 
puţin aşa mi s-a părut, muntele meu de provizii era pe 
gheaţă, canoea eliberată, iar cilindrul dispozitivului de 
aterizare a fost din nou alimentat şi ridicat la verticală. 

După ce a aruncat o privire la conţinutul canoei, pilotul 
m-a privit plin de compasiune. 

— Nu eşti tocmai uşă de biserică, aşa-i? m-a întrebat. Mă 
rog, bănuiesc că o să ai nevoie de asta. Petrecăreţule. O să 
vin să te iau cândva la toamnă dacă uliul ăsta bătrân nu 
face vreo prostie. Oricum, să nu-ţi faci probleme. Sunt sigur 


că sunt o droaie de eschimoşi prin preajmă. Te vor duce 
oricând înapoi în Churchill. 

— Mulţumesc, i-am răspuns resemnat. Te-aş ruga, aşa, 
pentru propria mea informare, să-mi spui unde mă aflu. 

— Imi pare rău. Nici eu nu prea ştiu. Să zicem că te afli 
la patru sute cincizeci de kilometri nord-vest de Churchill? 
Cam pe acolo. Nu există, oricum, nici o hartă a acestui 
teritoriu... Salutare. 

Uşa cabinei fu trântită. Motoarele îşi dădură tot interesul 
să huruie în felul în care li s-a cerut, iar avionul a pornit 
lovindu-se în pragurile de suspensie, s-a ridicat greoi şi a 
dispărut în văzduh. 

Ajunsesem cu bine la bază. 


4 
Când un lup nu este lup? 


Pe măsură ce priveam în jurul meu la dealurile 
nemişcate cu vârfurile printre nori, la vastitatea înălțimilor 
de gheaţă, la unduirea dezolantă, pustie şi fără copaci a 
tundrei de după vale, deveneam din ce în ce mai convins că 
aceasta este patria perfectă pentru lupi. Bănuiam, de fapt, 
că mai multe perechi de ochi lupeşti mă priveau deja cu un 
interes speculativ. Am scormonit muntele meu de provizii, 
am găsit revolverul şi apoi am încercat să-mi analizez 
situaţia. 

Misiunea nu părea să fie una prea plăcută. Este adevărat 
că, în aparenţă, pătrunsesem în inima ținuturilor Barren din 
Keewatin. Stabilisem într-adevăr un fel de bază, deşi locaţia 
acesteia pe întinderea de gheaţă, departe de uscat, lăsa 
mult de dorit. Până la un punct urmasem cu stricteţe 
instrucţiunile din mesaj; însă următorul paragraf de pe 
ordinul de activitate m-a pus în dificultate. 


Paragraful ] 
Secțiunea C 
Subparagraful IV 


Imediat ce ați stabilit o bază permanentă veți porni, pe 
calea apei cu ajutorul canoei pentru a face o evaluare 
generală şi amănunțită a teritoriilor înconjurătoare, astfel 
încât să se poată face o evaluare statistică, să determinaţi 
gradul de populare al Caniş lupus şi să stabiliți contactul 
direct cu exemplarele care urmează să fie studiate... 


Eram suficient de hotărât să urmez ad literam 
instrucţiunile, însă gheaţa de sub picioarele mele avea o 
consistenţă care indica faptul că deplasarea în canoe 
trebuia amânată vreo câteva săptămâni, dacă nu cumva 
pentru totdeauna. Mai mult, fără un mijloc de transport 
alternativ, nu vedeam cum aş putea demara cel puţin 


sarcina de a-mi muta muntele de echipamente la o locaţie 
permanentă, pe uscat. Cât despre stabilirea contactului 
direct cu exemplarele studiului meu - de asta chiar nu 
putea fi vorba la momentul respectiv, dacă nu cumva lupii 
înşişi ar fi hotărât să ia iniţiativa. 

Eram într-o dilemă serioasă. Instrucţiunile primite au fost 
concepute pentru mine după o consultare detaliată cu 
Departamentul de Meteorologie, care asigurase 
Departamentul meu că „în condiţii normale” se aşteaptă ca 
lacurile şi râurile din centrul regiunii Barren să fie 
dezgheţate până la data sosirii mele. 

Cursul de orientare pe care l-am urmat în Ottawa mă 
învățase că nimeni nu trebuia să pună vreodată la îndoială 
informaţiile provenite de la un alt departament; şi că în 
cazul în care o operaţiune în teritoriu bazată pe astfel de 
informaţii ar eşua, vina ar aparţine invariabil individului din 
teritoriu. 

Date fiind împrejurările, nu-mi rămânea decât un sigur 
lucru de făcut. În ciuda reacției descurajatoare pe care o 
primisem în urma primei mele radiograme la Ottawa, nu 
aveam altă alternativă decât să cer încă o dată instrucţiuni. 

M-am pus rapid pe treabă, scoțând la iveală radioul 
portabil şi aşezându-l pe o stivă de cutii. Nu avusesem timp 
în prealabil pentru a examina acest instrument şi, 
deschizând Manualul de Instructiuni, am fost puţin şocat de 
faptul că modelul cu care fusesem înzestrat era destinat 
folosinţei pădurarilor şi, în mod normal, nu se putea aştepta 
de la el să funcţioneze pe raze mai mari de treizeci de 
kilometri. Totuşi am conectat bateriile, am fixat antena, am 
întors mânerele, am apăsat butoanele după instrucţiuni şi 
am intrat în emisie. 

Dintr-un anumit motiv, cunoscut numai de 
Departamentul de Transport, care autoriza transmițătoare 
mobile ca al meu, parola mea de apel era „Daisy Mae”. Pe 
durata orei ce a urmat Daisy Mae a strigat plângător sub 
întunericul cerurilor subarctice fără a primi măcar o şoaptă 
de răspuns. Eram aproape pregătit să accept afirmaţia 
zdrobitoare din manual şi să mă dau bătut, când am 


perceput, pe fondul şuierăturilor şi vâjâitului din căşti, ecoul 
slab al unei voci umane. Am reglat grăbit aparatul până am 
recepționat o adunătură de cuvinte, pe care le-am 
identificat după un anumit timp ca fiind în spaniolă. 


Deoarece realizez că ceea ce trebuie să povestesc în 
continuare ar putea zdruncina încrederea unora dintre 
cititorii mei şi deoarece nu posed nici o noţiune tehnică 
despre radio, nu pot face altceva decât să expun o 
explicaţie pe care am primit-o mai târziu de la un expert, 
alături de certificarea faptului că niciodată un simplu biolog 
nu ar fi putut inventa succesiunea de evenimente care au 
urmat. Explicaţia tehnică este dublată de misteriosul 
fenomen cunoscut sub denumirea de „saltul undelor” prin 
care, datorită unei combinaţii de factori atmosferici, există 
posibilitatea ca uneori (mai ales în nord) unele 
transmiţătoare să răzbată pe distanţe considerabile. 
Aparatul meu s-a autodepăşit. Staţia pe care am 
recepţionat-o aparţinea unui operator amator din Peru. 

Engleza lui era la fel de imperfectă ca şi spaniola mea, 
aşa că a trecut ceva timp până am început să comunicăm 
efectiv, şi chiar şi atunci el părea convins că emiteam de 
undeva de lângă Ţara de Foc. incepusem să mă simt peste 
măsură de frustrat până când, într-un final, peruanul a fost 
de acord să comunice şefului meu esenţialul mesajului 
meu, transmiţându-l pe cale comercială la Ottawa. 
Amintindu-mi de ultimele mustrări am redus acest mesaj la 
minimul de zece cuvinte, lucru care probabil a reprezentat 
motivul pentru care a fost înţeles eronat în Peru şi, fiind 
fără îndoială serios denaturat de o dublă traducere, a 
devenit suficient pentru a declanşa o criză - aşa cum 
aveam să aflu multe luni mai târziu. 

Probabil datorită originii sale sud-americane, mesajul a 
fost transmis nu departamentului meu, ci Departamentului 
Afacerilor Externe. Cei de acolo nu au înţeles altceva din el 
decât că ar fi fost trimis din Ţara de Foc şi că părea să fie 
codificat. Investigaţiile urgente pe lângă Ministerul Apărării 


au eşuat în a identifica codul sau a descoperi prezenţa în 
regiunea Capul Horn a vreunui agent canadian cunoscut. 

Numai datorită unor circumstanţe fortuite a fost 
dezlegat ulterior misterul meu. Câteva săptămâni mai 
târziu, unul din secretarii de la Externe, care obişnuia să ia 
prânzul cu un superior din departamentul meu, i-a povestit 
acestuia toată povestea şi, povestind, a menţionat din 
întâmplare că indescifrabilul mesaj era semnat Varley 
Monfat. 

Cu un fler surprinzător şi lăudabil superiorul m-a 
identificat ca fiind posibilul emitent al mesajului; însă asta 
nu a făcut decât să ducă la apariţia unei alte enigme şi mai 
tulburătoare, de vreme ce din capul locului nu a fost găsită 
nici o persoană care să recunoască faptul că mi-a acordat 
permisiunea de a merge în Ţara de Foc. Consecința a fost 
că mi-au fost trimise prin intermediul Consulatului Canadian 
din Chile o serie de mesaje urgente, care mă instruiau să 
raportez urgent la Ottawa. 

Nici unul din aceste mesaje nu a ajuns vreodată la mine 
şi nici nu ar fi fost posibil acest lucru, chiar dacă ar fi fost 
trimise pe căi mai directe, deoarece bateria radioului meu 
nu asigura funcţionarea pe o perioadă mai lungă de şase 
ore, şi singura staţie pe care am mai putut să o prind 
înainte ca bateriile mele să moară de tot a fost un radio 
moscovit care emitea un program de muzică uşoară. 

Dar să mă întorc la povestea mea: 

Până mi-am terminat convorbirea cu Peru, începuse să 
se întunece binişor, iar dealurile învecinate păreau să se 
strângă în jurul meu. Nu văzusem încă nici o urmă de lupi; 
dar se subînţelege că îmi acaparau mintea, şi când am zărit 
un semn de mişcare în depărtare lângă gura văii am simţit 
şi mai ferm prezenţa lor. 

Concentrându-mi auzul, am detectat un sunet slab dar 
electrizant, unul pe care l-am recunoscut instantaneu, căci, 
deşi nu-l auzisem niciodată până atunci în sălbăticie, îl 
auzisem de nenumărate ori în filmele western. Era evident 
al unei haite de lupi urlând liberi şi la fel de evident era că 
haita urla liberă în direcţia mea. Cel puţin una din 


problemele mele părea să se fi rezolvat. Eram pe cale să 
stabilesc contactul cu specia studiului. 

Rezolvarea acestei probleme m-a condus direct la 
descoperirea altora noi, dintre care nu era de neglijat aceea 
că nu aveam decât şase gloanţe în pistol şi nu reuşeam în 
ruptul capului să-mi amintesc unde pusesem muniţia de 
rezervă. Aceasta era de fapt o problemă de moment, 
deoarece ştiam din studiile mele elaborate asupra 
subiectului că numărul de indivizi dintr-o haită de lupi poate 
varia de la patru la patruzeci. Mai mult, judecând după 
volumul de sunete pe care le scoteau animalele ce se 
apropiau, bănuiam că această haită număra în jur de patru 
sute. 

Noaptea subarctică mă încolţea ameninţător şi în curând 
urmau să mă încolţească şi lupii. Era deja atât de întuneric 
încât nu îi puteam distinge suficient de bine ca să pot 
aprecia numărul lor exact sau să pot observa vreo trăsătură 
specifică de comportament. De aceea am decis să mă 
retrag sub canoea răsturnată pentru ca prezenţa omului să 
nu fie simțită imediat şi să nu determin astfel un 
comportament atipic la aceste animale. 

Una din teoriile de căpătâi ale biologiei este aceea că un 
observator nu trebuie niciodată să se lase distras; cinstea 
însă mă obligă să recunosc faptul că în situaţia de faţă mi-a 
fost greu să-mi păstrez o atitudine corespunzătoare 
concentrării ştiinţifice. Îmi făceam griji mai ales pentru 
canoea mea. Fiind construită din materiale uşoare, pânză 
pentru vele peste şipci de cedru, ar fi putut, bănuiam eu, să 
fie cu uşurinţă distrusă dacă ar fi fost folosită 
necorespunzător, caz în care aş fi rămas imobilizat pentru 
totdeauna. Al doilea lucru care mă preocupa era atât de 
neobişnuit încât trebuie să-l evidenţiez în mod special, chiar 
şi numai pentru că demonstrează lipsa primară de logică a 
minţii umane când nu este supusă unei rigurozităţi 
disciplinare corespunzătoare. M-am trezit dorindu-mi cu 
ardoare să fiu o eschimosă însărcinată. 

Cum nu mai puteam să văd ce se întâmpla, trebuia să 
mă bizui pe celelalte simţuri ale mele. Auzul mă informa că 


haita a dat buzna în mare viteză, mi-a înconjurat 
instantaneu grămada de echipament, iar apoi s-a năpustit 
direct la canoe. 

Un cor terifiant de urlete, lătrături şi scheunături 
aproape m-a asurzit, iar hărmălaia era atât de 
deconcertantă încât am început să trec printr-o stare 
halucinantă, închipuindu-mi că aud peste tumultul general 
un răcnet adânc al unei voci aproape umane. lar vocea 
spunea aşa: 


PENTRUDUMNEZEUOPRIŢI- VĂAINAIBIINENOROCIŢI! 


În acel moment era o mare învălmăşeală; se auzi un 
chelălăit de durere, apoi, ca prin minune, linişte deplină. 


Am fost instruit ani în şir să înţeleg perfect fenomenele 
naturale, însă situaţia de faţă mă depăşea. Aveam nevoie 
de mai multe date. Foarte precaut, mi-am apropiat un ochi 
de crăpătura îngustă dintre copastia canoei şi gheaţa de pe 
jos. La început nu am văzut altceva decât labe de lup - cu 
zecile; apoi însă privirea mi-a rămas aţintită asupra unei 
alte perechi de labe - asupra unei singure perechi - care nu 
ar fi putut aparţine unui lup. Capacităţile mele deductive 
mi-au revenit brusc. Am ridicat o parte a canoei, mi-am 
scos capul de sub aceasta şi am tras cu ochiul în sus, direct 
la faţa uimită şi cam temătoare a unui tânăr îmbrăcat din 
cap până în picioare în piei de caribu. 

Imprăştiaţi în jurul lui şi holbându-se la mine cu adâncă 
suspiciune erau paisprezece mari şi formidabili câini husky. 
Cât despre lupi, în mod sigur... nu era nici unul prin zonă. 


5 
Contact! 


Fireşte că eram dezamăgit că prima mea întâlnire cu 
lupii s-a dovedit o întâlnire cu nelupi; dar existau multe 
aspecte compensatoare. 

Tânărul care era şi stăpânul câinilor s-a dovedit a fi un 
vânător de origine mixtă, născut din părinţi albi şi 
eschimoşi, care avea o baracă la vreo câţiva kilometri 
distanţă. Era cum nu se poate mai bună pentru a-mi servi 
drept bază şi adăpost permanent. Cu excepţia unui grup 
restrâns de eschimoşi, care includea şi familia mamei sale 
şi care locuia la o sută de kilometri către nord, tânărul 
acesta, al cărui nume era Mike, era singurul locuitor uman 
pe o suprafaţă de douăzeci şi cinci de mii de kilometri 
pătraţi. O veste excelentă pentru mine, care îmi dădea 
certitudinea că studiul meu asupra lupilor nu avea să fie 
periclitat de intervenţii umane. 

Mike tindea la început să mă trateze cu o oarecare 
rezervă - ca să nu spun chiar cu suspiciune. De-a lungul 
celor optsprezece ani pe care îi trăise nu a mai auzit despre 
vreun avion care să aterizeze în această parte a ținutului 
Barren şi nu văzuse până atunci decât două sau trei 
avioane, şi acelea zburând la mare înălţime deasupra lui. 
De aceea îi era greu să accepte faptul că un avion pe care 
nici nu l-a văzut şi nici nu l-a auzit mă lăsase pe mine şi 
grămada mea de echipamente chiar în mijlocul lacului său. 
La începutul relaţiei noastre, Mike avea să încline către o 
explicaţie supranaturală a prezenţei mele acolo; căci 
învățase destule despre Creştinism de la tatăl lui, un 
comerciant alb care îl învățase să fie mereu gata să 
înfrunte diavolul. Aşa că nu şi-a asumat nici un risc. Pe 
parcursul primelor zile nu a lăsat din mână puşca sa 30-30 
şi a păstrat distanţa; dar de îndată ce i-am făcut cunoştinţă 
cu licoarea lupilor şi-a pus puşca deoparte, parcă luând 
hotărârea că, dacă eu eram cu adevărat diavolul, ispitirile 
mele erau prea puternice pentru le rezista. 


Probabil din cauză că nu ştia ce altceva putea face cu 
mine, Mike m-a condus la baraca lui în acea primă noapte. 
Deşi era departe de a fi un palat luxos, fiind construită din 
araci şi acoperită cu piei ponosite de caribu, am realizat de 
îndată că era perfectă pentru misiunea pe care o aveam. 

Având consimţământul Departamentului pentru a angaja 
un asistent localnic, cu condiţia ca plata acestuia să nu 
depăşească trei dolari pe lună, am făcut imediat o 
înţelegere cu Mike, dându-i un acont oficial de zece dolari, 
care să acopere chiria pentru trei luni la baraca sa, precum 
şi serviciile de ghid şi om bun la toate. Eram conştient că 
era o plată generoasă faţă de felul în care agenţiile 
guvernamentale, expedițiile şi companiile de comerţ îi 
plăteau pe localnici, dar m-am gândit că generozitatea mea 
va fi tolerată de Departamentul Trezoreriei având în vedere 
faptul că, fără ajutorul lui Mike, Departamentul meu era pe 
cale să piardă, de îndată ce gheaţa s-ar fi topit, vreo patru 
mii de dolari, cât valora echipamentul meu. 

Bănuiesc, gândindu-mă la cursul evenimentelor, că 
târgul încheiat cu Mike era doar în avantajul uneia dintre 
părţi şi că s-ar putea ca el să nu fi priceput prea bine care 
erau implicațiile acestuia; totuşi, oricare ar fi fost 
împrejurările, îmi punea la dispoziţie oricând echipa sa de 
câini pentru a mă ajuta să îmi mut proviziile şi tot 
calabalâcul la baraca sa. 


Pe parcursul următoarelor zile am fost teribil de ocupat 
cu despachetatul şi cu amenajarea laboratorului meu din 
teritoriu - fiind obligat în cursul acestui proces să ocup 
majoritatea spaţiului din minuscula baracă. Nu prea aveam 
timp şi pentru Mike, dar am putut observa că era foarte 
absorbit de ceva. Totuşi, de vreme ce până atunci se 
dovedise o persoană tăcută din fire - mai puţin în relaţia cu 
câinii lui - şi deoarece nu am considerat potrivit ca după un 
timp atât de scurt de la întâlnirea noastră să mă amestec în 
treburile sale, nu am făcut vreo încercare de a afla motivul 
tulburării lui. Am încercat însă să-l distrag oferindu-i 
demonstraţii cu echipamentul meu ştiinţific. 


Aceste demonstraţii păreau să-l fascineze pe Mike, deşi 
nu au avut efectul dorit, anume acela de a-i mai domoli 
atitudinea aceea distrată, singurul aspect care mergea 
înspre rău. Imediat după ce i-am arătat „distrugătorii de 
lupi” cu cianură şi i-am explicat că aceştia nu numai că 
provocau moartea instantanee, ci erau şi imposibil de 
depistat, a început să dea semne de comportament 
irațional. A luat cu el un băț lung şi, înainte să se aşeze la 
masa rudimentară pentru a mânca, a început să lovească în 
scaun şi din când în când şi în farfuria cu mâncare, într-o 
manieră ciudată. Aceeaşi corecție o aplica hainelor şi 
încălţărilor dimineaţa înainte de a se îmbrăca. 

Altă dată, când i-am arătat cele patruzeci şi opt de 
duzini de curse pentru şoareci cu care intenţionam să prind 
mamifere mici pentru a le folosi la determinarea tipurilor de 
rămăşiţe animale din stomacurile lupilor şi după ce i-am 
explicat metoda fierberii scheletului de şoarece cu scopul 
de a-l pregăti să devină specimen de muzeu, Mike a plecat 
din baracă fără un cuvânt şi a refuzat de atunci înainte să 
mai ia masa cu mine. 

Nu am fost excesiv de alarmat de purtarea lui, căci 
aveam câteva noţiuni de psihologie şi am recunoscut 
simptomele unei personalităţi adânc înrădăcinate. Cu toate 
acestea, am hotărât să-l aduc pe Mike pe calea cea bună. 
Într-o seară l-am ademenit în colţul unde îmi instalasem 
laboratorul mobil şi i-am arătat cu mândrie colecţia mea de 
scalpele strălucitoare, de foarfece pentru oase, de spatule 
pentru creiere şi celelalte instrumente complicate, pe care 
intenţionam să le folosesc în efectuarea autopsiilor pe lupi, 
caribu şi alte animale sălbatice. Am întâmpinat ceva 
dificultăţi încercând să-i explic lui Mike ce era aceea o 
autopsie, aşa că am deschis o carte de patologie la o 
diagramă color pe două pagini ce prezenta un abdomen 
uman în timpul unei disecţii şi, pe când intrasem serios în 
subiect ajutându-mă de acest suport vizual, am realizat că 
îmi pierdusem audiența. Mike mergea încet cu spatele 
înspre uşă fixându-mă cu ochii lui negri într-o expresie de 
groază crescândă, moment în care am realizat că 


interpretase greşit ceea ce îi spusesem eu. M-am ridicat 
brusc încercând să-l liniştesc, însă la mişcarea mea el s-a 
întors şi a zbughit-o pe uşă într-o fugă nebună. 

Nu l-am mai văzut până în după-amiaza următoare când, 
întorcându-mă după ce am montat nişte curse pentru 
şoareci, l-am găsit în baracă împachetându-şi lucrurile ca 
pentru o lungă călătorie. Vorbea încet şi repede şi abia l-am 
înţeles; mi-a explicat că fusese chemat de urgenţă să-şi 
viziteze mama bolnavă la tabăra eschimoşilor şi că probabil 
va lipsi o perioadă. După aceea s-a grăbit să iasă afară, 
unde echipa lui de câini îl aştepta gata înhămată şi, fără a 
mai spune un cuvânt, a plecat într-o viteză furibundă spre 
nord. 

Mi-a părut rău să-l văd plecând, deoarece eram 
conştient că acum eram complet singur printre lupii 
localnici, ceea ce era satisfăcător doar din punct de vedere 
ştiinţific, căci atmosfera de Câinele din Baskervilles părea 
să se intensifice peste întinderile dezolante şi bătute de 
furtună din jurul meu. În plus, nu mă hotărâsem 
deocamdată cu exactitate care era cea mai bună metodă 
de a mă apropia de lupi şi aş fi fost fericit dacă ar fi făcut 
Mike prezentările. Totuşi, o mamă bolnavă avea prioritate 
în faţa necesităţilor mele ştiinţifice, cu toate că nici acum 
nu reuşesc să înţeleg de unde ştia Mike că mama lui era 
bolnavă. 

Apăsătoarea întrebare despre cum e mai bine să intri în 
contact cu lupii cerea rezolvare urgentă, iar eu începeam 
să-mi schiţez programul de studiu. Acesta era detaliat la 
maximum. Numai în dreptul capitolului „Comportamentul 
Sexual” am reuşit să număr cincizeci şi unu de subcapitole, 
toate necesitând investigaţii. Până la sfârşitul săptămânii 
am rămas cu prea puţină hârtie. Era timpul să plec în 
recunoaştere. 


Deoarece eram un nou venit în ţinuturile Barren, am 
considerat că este mai bine să mă familiarizez cu ţara 
aceasta într-un mod precaut. Astfel, la prima mea 


deplasare în teritoriu m-am mulţumit să fac un tur circular 
pe o rază de circa două sute cincizeci de metri de baracă. 

Această expediţie nu mi-a dezvăluit prea multe, cu 
excepţia prezenţei a patru sau cinci sute de schelete de 
caribu; într-adevăr, întreaga zonă din jurul barăcii părea 
mochetată cu oase de caribu. Cum ştiam din cercetările 
mele din Churchill că vânătorii de blănuri nu împuşcau 
niciodată caribu, mi-a rămas doar să presupun că aceste 
animale fuseseră ucise de lupi. Aceasta era o concluzie de 
luat în seamă. Presupunând că densitatea populaţiei de 
caribu ucisă era uniformă pe întreg teritoriul, exemplul pe 
care îl văzusem indica faptul că lupii trebuie să ucidă, în 
medie, cam douăzeci de milioane de caribu anual numai în 
Keewatin. 

După acest tur descurajant pe câmpul cu oase nu am 
mai găsit timp pentru altă excursie în teritoriu decât după 
trei zile. Înarmat cu o puşcă şi purtând un revolver am mers 
cam patru sute de metri în această a doua expediţie - dar 
nu am găsit nici un lup. Totuşi, spre uimirea mea, am 
observat că densitatea de schelete de caribu scăzuse 
aproape geometric în raport cu distanţa până la baracă. 
Foarte încurcat de faptul că aceşti lupi păreau să se fi 
hotărât să comită cel mai mare masacru atât de aproape 
de o aşezare umană, m-am hotărât să-l întreb pe Mike 
despre asta, dacă sau când urma să-l întâlnesc din nou. 


Între timp primăvara a venit cu o violenţă vulcanică 
peste ţinuturile Barren. Zăpezile s-au topit atât de repede 
încât râurile îngheţate nu au putut cuprinde apele care s-au 
revărsat cu aproape doi metri peste nivelul gheții. Până la 
urmă gheaţa a cedat cu o explozie răsunătoare, apoi s-a 
sfărâmat imediat şi în scurt timp râul lângă care locuiam a 
intrat în baracă, aducând cu el toate mizeriile pe care le 
lăsaseră cei paisprezece câini husky pe durata unei ierni 
lungi. 

Până la urmă blocajul s-a rupt şi apele au scăzut; însă 
baraca şi-a pierdut farmecul din cauză că mizeria de pe 
podea era groasă de treizeci de centimetri şi oarecum 


respingătoare. Am hotărât să-mi montez cortul pe o 
grămadă de pietriş în spatele barăcii şi iată-mă încercând în 
zadar să adorm în acea seară când am realizat că se aud 
sunete neobişnuite. Am sărit drept în sus şi am ascultat cu 
atenţie. 

Sunetele veneau de pe partea cealaltă a râului, dinspre 
nord, şi erau un amestec ciudat de scâncete, vaiete şi 
răcnete scurte. Am apucat puşca încet şi relaxat. Dacă 
există un lucru al cărui adepţi sunt întotdeauna oamenii de 
ştiinţă, acela este învăţarea din experienţă; nu aveam de 
gând să mă las păcălit a doua oară. Scâncetele erau 
evident cele ale unui huski, probabil ale unuia tânăr, şi am 
dedus că trebuia să fie vorba de unul din câinii lui Mike (el 
avea trei pui care nu erau încă dresați să tragă hamurile şi 
care alergau liberi în urma celorlalţi) care se rătăcise, 
venise pe urme până la baracă, iar acum se ruga să vină 
cineva binevoitor. 

Eram foarte bucuros. Dacă puiul acela avea nevoie de 
un prieten, de un tovarăş, eu eram omul lui! Mi-am pus 
hainele în grabă, am fugit până la malul râului, am lansat 
canoea pe apă şi am început să vâslesc cu putere înspre 
celălalt mal. 

Puiul nu şi-a încetat o clipă jalnicele tânguieli şi eram pe 
cale să-i strig să se liniştească, moment în care m-am 
gândit că o voce umană străină ar putea să-l sperie. M-am 
hotărât să mă apropii tiptil şi să mă fac simţit cu şoapte 
blânde numai când voi fi ajuns aproape. 

După cum se auzeau sunetele, am dedus că animalul nu 
era decât la câţiva metri de mal, însă pe măsură ce îmi 
croiam drum prin obscuritatea înşelătoare, peste bolovani 
sfărâmaţi şi brazde de pietriş, sunetele păreau să-şi 
păstreze intensitatea, iar eu păream că nu mai reuşesc să 
mă apropii. Am presupus că puiul se retrăgea, poate din 
sfială. Ingrijorat că aş putea să-l sperii de tot, păşeam în 
linişte mai departe, chiar dacă scâncetele au încetat, 
lăsându-mă cu nesiguranța direcţiei corecte. Totuşi, am 
văzut răsărind ca prin minune în faţa mea un mal abrupt şi 
am bănuit că, o dată ajuns pe coamă, voi avea o imagine 


mai clară a zonei, care să mă ajute să localizez animalul 
rătăcit. Pe măsură ce mă apropiam de creasta malului m- 
am aşezat pe burtă (aplicând o învăţătură de la Cursul de 
Cercetaşi) şi am parcurs ultimii metri centimetru cu 
centimetru, cu multă grijă. 

Am scos capul încet de după mal - şi am dat cu ochii de 
victima mea. Stătea întins pe jos, odihnindu-se, evident, 
după plânsetele îndelungi, cu nasul la vreo doi metri de 
mine. Ne-am holbat unul la altul în linişte. Nu ştiu ce 
plănuia sub craniul acela masiv, însă mintea mea era plină 
de gânduri tulburătoare. Mă uitam direct în privirea de 
ambră a unui lup polar matur care probabil cântărea mai 
mult decât mine şi care cu siguranţă era mult mai bine 
pregătit în lupta corp la corp decât aş fi fost eu vreodată. 

Timp de câteva secunde nici unul din noi nu s-a mişcat, 
continuând să se holbeze hipnotizat în ochii celuilalt. Lupul 
a fost primul care a rupt vraja. Cu un salt pe măsura unui 
dansator rus a sărit un metru în sus aterizând în fugă. 
Manualele spun că un lup poate atinge patruzeci de 
kilometri pe oră, însă acesta nu părea să fugă pe cât părea 
să zboare paralel cu pământul. În câteva secunde a 
dispărut din faţa mea. 

Reacţia mea însă nu a fost la fel de dramatică, dar 
probabil că şi eu am bătut un fel de record în alergatul pe 
teren accidentat. Drumul înapoi peste râu s-a desfăşurat cu 
atâta vervă încât am vâslit urcând aproape toată canoea pe 
malul celălalt. Apoi, amintindu-mi de responsabilităţile pe 
care le aveam faţă de cercetarea mea ştiinţifică, am intrat 
în baracă, am baricadat uşa şi, neţinând seama de 
disconfortul creat de duhoarea aluviunilor de pe podea, m- 
am făcut cât am putut de comod, suindu-mă pe masă 
pentru a face analiza evenimentelor petrecute cu atâta 
repeziciune în acea seară. 

Fusese un interludiu furtunos, dar puteam să mă felicit, 
căci stabilisem în sfârşit contactul - indiferent cât de scurt - 
cu specia studiului. 


6 
Vizuina 


Dintr-un motiv sau altul nu am reuşit să dorm. Masa era 
prea scurtă şi prea tare; aerul era greu în baracă; şi 
amintirea recentei întâlniri cu lupul era prea proaspătă. Am 
încercat să număr oile, dar se transformau mereu în lupi, 
lăsându-mă mai treaz ca niciodată. Până la urmă, când vreo 
câţiva şoareci cu spatele roşu care locuiau sub podea au 
început să facă zgomote care reprezentau aproximări reale 
ale sunetelor pe care le-ar fi putut scoate un lup 
adulmecând pe la uşă, am renunţat la ideea de a mai 
dormi, am aprins lampa cu ulei a lui Mike şi m-am 
resemnat, aşteptând zorile. 

Mi-am dat frâu liber gândurilor să se întoarcă la 
evenimentele din acea seară. Ţinând seama de cât de 
scurtă a fost întâlnirea cu lupul, am fost uimit să descopăr 
bogăţia de detalii pe care mi le aminteam. În ochii minţii 
mele puteam vizualiza lupul de parcă l-aş fi cunoscut (sau 
aş fi cunoscut-o) de ani de zile. Imaginea acelui cap masiv 
cu guler alb şi gros, cu urechi scurte şi ascuţite, cu ochi 
roşiatici şi bot cenuşiu se fixase ireversibil în memoria mea. 
La fel se întâmpla şi cu imaginea lupului în zbor; mişcarea 
arcuită şi viguroasă şi impresia generală a unui animal de 
mărimea unui ponei mic; o impresie implicită a 
sentimentului de putere mortală. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât realizam că nu am 
făcut o impresie prea curajoasă. Retragerea mea de la locul 
scenei a fost pripită şi lipsită de demnitate. Dar mă 
consolam cu gândul că nici lupul nu a ezitat să o ia la 
goană, lucru care m-a făcut să mă simt mai bine; o stare de 
spirit care probabil coincidea cu răsăritul de soare ce scălda 
acum lumea pustie de afară într-o lumină plăpândă şi 
palidă. 

Pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică am 
început să mă întreb dacă nu cumva ratasem o şansă mai 
mult, una cu care probabil că nu mă voi mai întâlni 


niciodată. Încolţise în mine ideea că ar fi trebuit să 
urmăresc lupul şi să mă străduiesc să-i câştig încrederea, 
sau cel puţin să-l conving că nu aveam intenţii rele faţă de 
ai lui. 

Gaiţele canadiene care veneau în fiecare zi să 
ciugulească resturile din faţa uşii deveniseră folositoare. 
Am aprins focul în sobă şi mi-am pregătit micul dejun. Apoi, 
plin de hotărâre, mi-am împachetat nişte merinde într-o 
raniţă, mi-am luat muniţie de rezervă pentru puşcă şi 
revolver, mi-am aruncat binoclul în jurul gâtului şi am pornit 
să remediez eşecul din seara precedentă. Planul meu era 
precis. Intenţionam să merg exact în locul unde văzusem 
lupul dispărând, să-i iau urma şi să îl caut până îl găsesc. 

Drumul a fost la început dur şi stâncos şi mi-a luat mult 
mai mult decât lupului să parcurg suprafaţa intermediară, 
dar în cele din urmă am urcat micul mal unde îl văzusem 
(sau o văzusem) ultima dată. In faţa mea am găsit o 
mlaştină noroioasă care promitea mult în căutarea urmelor; 
şi într-adevăr am găsit aproape imediat o serie de urme de- 
a lungul unui petic de mocirlă ciocolatie. 

Ar fi trebuit să fiu extaziat şi totuşi nu mă simţeam aşa. 
Adevărul este că vederea primelor urme de lup a fost 
pentru mine o revelaţie pentru care nu eram tocmai 
pregătit. Una este să citeşti într-un manual că urmele 
labelor unui lup polar măsoară cincisprezece centimetri în 
diametru şi cu totul alta să le vezi în faţa ta în toată 
imensitatea lor simplă. Imaginea are un efect amortizant 
asupra entuziasmului cuiva. Urmele mamut din faţa mea, 
aşa combinate cum erau în paşi de câte un metru, indicau 
faptul că animalul pe care mi-am propus să-l urmăresc 
avea cu aproximaţie mărimea unui urs grizzly. 

Am studiat aceste urme destul de mult timp şi poate că 
le-aş mai fi studiat mult şi bine dacă nu descopeream că 
uitasem să-mi iau la mine compasul de buzunar. Cum ar fi 
fost nechibzuit din partea mea să pornesc în sălbăticia 
nemarcată fără acest obiect, am hotărât cu regret să mă 
întorc la baracă. 


Când am ajuns înapoi la baraca lui Mike compasul nu era 
unde îl lăsasem. De fapt nu-mi mai aminteam unde îl 
lăsasem şi nici dacă îl văzusem de la plecarea din Ottawa. 
Eram în impas; dar ca să nu pierd timpul, m-am apucat de 
una din lucrările standard cu care mă însărcinase 
Departamentul şi am început să consult capitolul despre 
lupi. Citisem, desigur, de mai multe ori acest capitol, însă 
unele aspecte semnificative nu reuşiseră să mi se imprime 
clar în minte. Acum capacitatea mea de reprezentare 
mentală era diferită după ce am văzut pe viu urmele de 
lupi, aşa că am răsfoit lucrarea cu un interes şi o apreciere 
nouă. 

Lupii arctici, mă informa autorul, erau cea mai mare din 
multele subspecii sau rase de Caniș lupus. Au fost 
examinate specimene ce cântăreau aproape optzeci de 
kilograme, care măsurau doi metri şi jumătate din vârful 
nasului până în cel al cozii şi aveau aproape o sută zece 
centimetri înălţime în dreptul umerilor. Un adult al rasei 
arctice putea să mănânce paisprezece kilograme de carne 
macră la o masă (şi pesemne că aşa şi făcea dacă avea 
ocazia). 

Dinţii erau „masivi, în stare atât să sfâşie, cât şi să 
mestece în acelaşi timp, lucru care îl face pe posesorul lor 
să dezmembreze cu uşurinţă cele mai mari mamifere şi să 
sfărâme şi cele mai puternice oase”. Capitolul se încheia cu 
următoarele remarci succinte: „Lupul este un ucigaş 
sălbatic şi puternic. Este unul din cele mai temute şi urâte 
animale cunoscute omului, care are toate motivele pentru 
asta”. Nu erau menţionate motivele, dar ar fi fost oricum de 
prisos. 

Mă concentram atent la bilanţul acelei zile şi erau 
momente când mă gândeam dacă nu cumva speranţele 
mele în câştigarea încrederii lupilor erau exagerat de 
optimiste. Cât despre a le demonstra că nu le purtam gând 
rău - simţeam că asta nu ar fi fost prea complicat, ar fi fost 
total lipsit de importanţă, cu excepţia situaţiei în care lupii 
mi-ar fi recompensat străduinţa. 


În dimineata următoare m-am apucat să curăţ 
dezordinea de cocină din baracă şi în timpul procesului mi- 
am descoperit compasul. L-am aşezat pe pervazul ferestrei 
şi mi-am continuat munca, însă soarele şi-a aprins 
suprafaţa de aramă şi mă bătea în ochi atât de arzător, 
încât mi-am propus din nou să fac încă un efort pentru 
stabilirea contactului pierdut dintre mine şi lupi. 

Progresele mele în acest al doilea safari au fost şi mai 
defectuoase, deoarece căram cu mine puşca cu alice, 
carabina, pistolul şi centura cu muniţie pentru pistol, o 
toporişcă mică şi cuțitul de vânătoare, alături de o ploscă 
cu licoarea lupilor pentru situaţia în care aş fi căzut în 
vreunul din cursurile de apă îngheţată. 

Era o zi fierbinte, iar zilele de primăvară în zona 
subarctică pot fi aproape la fel de fierbinţi ca la tropice. 
Primii țânțari vesteau deja apropierea  roiurilor care 
întunecau cerul, roiuri ce aveau să transforme în curând 
călătoria prin ţinutul Barren într-un veritabil drum prin iad. 
Am localizat urmele lupilor şi m-am luat după ele. 

Acestea traversau mlaştina cale de câţiva kilometri; dar 
în ciuda faptului că labele lupului intraseră zece, 
doisprezece centimetri în noroi, paşii mei se scufundau 
până dădeam de soliditatea gheții, la treizeci de centimetri 
adâncime. Am simţit cu adevărat o mare uşurare când am 
dat nas în nas cu altă grămadă de pietriş şi am pierdut 
orice urmă de lup. 

Incercările mele de a-i găsi fuseseră din nou superficiale. 
Cum priveam în jurul meu la mocirla tăvălită şi la pietrele 
sfărâmate de îngheţ care se întindeau până la linia unui 
orizont atât de îndepărtat încât ar fi putut fi foarte bine linia 
mării, m-am simţit mai singur decât mă simţisem vreodată 
în viaţă. Nici un sunet prietenos de motor de avion nu 
rupea tăcerea de pe cerul gol. Nici un zgomot de trafic nu 
făcea pământul de sub picioarele mele să se mişte. Doar 
şuierul fantomatic al unui fluierar nevăzut dădea un semn 
că viaţa exista undeva în acest ţinut lunar, unde nu creştea 
nici un copac. 


Am găsit o nişă printre nişte stânci acoperite cu licheni 
şi, înghesuindu-mă în ea, am mâncat şi am băut de prânz. 
Apoi mi-am luat binoclul şi am început să cercetez peisajul 
arid în căutarea unor semne de viaţă. 

Chiar în faţa mea era golful acoperit cu gheaţă al unui 
lac întins şi într-o parte mai îndepărtată a acestui golf se 
găsea ceva care alunga sumbra monotonie a coloritului 
mlaştinilor. Era o barieră de nisip gălbui care se ridica până 
la înălţimea de optsprezece-douăzeci de metri şi se răsucea 
sinuos în depărtare ca un şarpe gigantic. 

Aceste bariere din pământ uscat sunt rămăşiţe ale 
albiilor erodate ale unor râuri de mult dispărute, care în 
trecut curgeau prin şi pe lângă ghețarii care, cu zece mii de 
ani în urmă, acopereau ţinutul Barren din Keewatin până la 
o adâncime de câteva sute de metri. Când gheaţa s-a topit, 
albiile nisipoase s-au depus pe locul de dedesubt, de unde 
acum oferă aproape singura discrepanţă vizuală în 
monotonia mohorâtă a câmpiei din tundră. 

Am  privit-o pe aceasta cu atenţie, studiind-o 
îndeaproape; şi pe când o analizam cu binoclul am văzut 
ceva mişcându-se. Distanţa era considerabilă, dar aveam 
impresia că tocmai de partea cealaltă a malului era cineva 
care semnaliza cu o mână ridicată deasupra capului. Foarte 
entuziasmat, m-am poticnit sărind în picioare şi luând-o la 
goană de-a lungul malului, până la locul unde se sfârşea, pe 
marginea golfului. De acolo erau mai puţin de trei sute de 
metri până la albia moartă şi, după ce mi-am recăpătat 
suflul, am mai privit o dată prin binoclu. 

Figura pe care o zărisem puţin mai devreme era încă 
acolo, dar acum arăta ca un boa, un mănunchi de pene 
albe care era agitat cu putere de nişte persoane sau de o 
persoană nevăzută. Era un obiect foarte ciudat şi nimic din 
ce am aflat până acum în studiile mele despre ştiinţele 
naturii nu îi corespundea. Cum stăteam şi priveam perplex, 
primului boa i s-a alăturat un al doilea, agitându-se la fel de 
furios ca primul şi amândoi au început să se mişte uşor, în 
paralel cu albia de nisip. 


Am început să mă simt oarecum nesigur, căci mă 
găseam în faţa unui fenomen care nu putea fi supus unei 
explicaţii ştiinţifice. De fapt eram pe punctul de a abandona 
interesul pentru acel spectacol, urmând să cer părerea unui 
expert în psihiatrie când, fără vreo avertizare, ambii boa s- 
au întors către mine, au început să se ridice tot mai sus şi 
mai sus, pentru ca în final să se dovedească a fi cozile a doi 
lupi ce escaladau albia de nisip. 

Aceasta se găsea mult mai sus de locul unde mă aflam, 
pe malul golfului şi m-am simţit la fel de gol şi de expus ca 
şi doamna aceea din celebra reclamă la sutiene. Chircindu- 
mă la pământ pentru a mă face cât mai mic, m-am târât 
până la stânci şi am făcut tot posibilul să nu ies în evidenţă. 
Nu trebuia să mă îngrijorez. Lupii nici nu mă băgau în 
seamă, dacă mă văzuseră într-adevăr. Erau prea preocupaţi 
de activităţile lor, acestea fiind, aşa cum treptat am început 
să pricep cu uimire, concentrate pe jocul de-a prinselea. 

Nu puteam să-mi cred ochilor. Se prosteau asemeni unei 
perechi de pui de o lună! Lupul cel mai mic (cel care avea 
să se dovedească în curând a fi femelă) a luat iniţiativa. 
Aşezându-şi capul pe labele din faţă şi ridicându-şi 
posteriorul într-o manieră foarte indecentă s-a aruncat 
brusc înspre masculul mult mai mare, pe care tocmai îl 
identificam cu mai vechea mea cunoştinţă de acum două 
zile. Acesta, încercând să o evite, a sărit în lături şi a 
început să se rostogolească. lInstantaneu femela s-a 
năpustit asupra lui muşcându-l obraznic de spate, înainte 
de a sări în sus alergând în jurul lui în cercuri frenetice. 
Masculul s-a ridicat încet în picioare şi a început urmărirea, 
dar numai cu eforturi concentrate a reuşit să se apropie 
până ce, la rândul lui, a izbutit să o apuce de spate. Apoi 
rolurile au fost din nou inversate şi femela a început să 
urmărească masculul care a atras-o după el într-o ţopăială 
nebunească în sus şi în jos, înainte şi înapoi peste mal, 
până când în final ambii lupi şi-au pierdut echilibrul pe 
panta abruptă şi au început să alunece fără control, 
înlănţuiţi. 


Când au ajuns jos s-au despărţit, şi-au scuturat nisipul 
de pe blană şi s-au oprit gâfâind tare, aproape nas în nas. 
Apoi femela a sărit în sus şi l-a îmbrăţişat efectiv pe mascul 
cu amândouă labele din faţă, alintându-l în acelaşi timp cu 
limba ei lungă. 

Masculul părea mai degrabă să suporte decât să se 
bucure de această manifestare directă a dragostei. incerca 
mereu să-şi abată capul, nu să se bucure de trataţie. Am 
simţit o compasiune involuntară faţă de el, căci era cu 
adevărat victima unei manifestări dezgustătoare de 
pasiune destrăbălată. Şi totuşi, cu cât stoicism a rezistat 
până când femela a obosit! Îndepărtându-se de el, ea s-a 
cocoţat pe deal până la jumătatea pantei şi... a dispărut. 

Părea că a dispărut de pe faţa pământului fără a lăsa 
vreo urmă. Nu mi-am explicat dispariţia lupoaicei decât 
după ce mi-am condus binoclul către o umbră întunecată 
într-o despicătură a malului, acolo unde o văzusem ultima 
dată. Umbra aceea întunecată era gura unei peşteri, sau a 
unei vizuini şi cu siguranţă că în interiorul ei dispăruse 
lupoaica. 

Eram atât de încântat realizând că nu doar localizasem o 
pereche de lupi, ci fusesem şi lovit de un mare noroc 
pentru că le găsisem vizuina încât, uitând de orice măsuri 
de precauţie, am alergat la o movilă din apropiere pentru a 
avea o vedere mai bună a intrării în vizuină. 

Masculul, care de la plecarea soţiei sale mişunase pe la 
baza malului, m-a văzut imediat. Din trei sau patru salturi a 
fost pe culme, de unde mă privea cu o atitudine de 
vigilenţă încordată şi amenințătoare. Uitându-mă în sus la 
el sentimentul meu de exuberanţă a dispărut imediat. Nu 
mai arăta ca un căţeluş jucăuş, ci se transformase într-o 
maşină de luptă care m-a impresionat într-atât încât gâtul 
ploştii mele a început să-mi tremure între dinţi. 

Am hotărât că ar fi mai bine să nu mai deranjez familia 
de lupi în acea zi ca să nu-i supăr şi poate să-i forţez să se 
mute în altă parte. Aşa că m-am retras. Nu a fost o 
retragere uşoară, deoarece unul dintre cele mai grele 
lucruri este mersul cu spatele în susul unei pante abrupte şi 


stâncoase pe o distanţă de circa un kilometru, împovărat, 
aşa cum eram eu, cu echipamentul complet al unui om de 
ştiinţă. 

Când am ajuns pe malul de unde văzusem prima dată 
lupii am mai aruncat o ultimă privire prin binoclu. Femela 
era tot de nevăzut, iar masculul îşi mai relaxase atitudinea 
vigilentă şi se aşezase jos pe coama malului. In timp ce îl 
priveam, s-a învârtit de vreo două, trei ori, aşa ca un câine, 
apoi s-a aşezat cu nasul sub coadă, având evidenta intenţie 
de a trage un pui de somn. 

Am fost foarte uşurat să văd că nu mai era interesat de 
mine, căci ar fi fost o adevărată tragedie ca intervenţia 
mea accidentală să-i fi deranjat brusc pe aceşti lupi, 
prejudiciind ceea ce promitea a fi o ocazie unică de a studia 
aceste animale pentru care bătusem atâta drum să le 
găsesc. 


7 
Urmăritorul este urmărit 


Lipsa susţinută de interes pe care marele mascul a 
manifestat-o faţă de mine era suficient de încurajatoare 
pentru a mă tenta să vizitez din nou vizuina a doua zi de 
dimineaţă; de data asta însă, în loc de puşcă şi topor (am 
păstrat cu mine carabina, pistolul şi cuțitul de vânătoare) 
am luat cu mine un telescop periscopic de înaltă fidelitate 
şi un trepied pe care să îl montez. 

Era o dimineaţă frumoasă şi însorită, iar vântul bătea 
suficient de tare încât să ţină la pământ avangarda 
ţânţarilor. Când am ajuns în golful unde se deschidea albia 
moartă, am ales un vârf proeminent de stâncă la vreo trei 
sute cincizeci de metri de vizuină, în spatele căruia mi-am 
putut instala telescopul, în aşa fel încât lentilele obiectivului 
să vizualizeze creasta şi să îmi asigure în acelaşi timp 
camuflajul. Folosind o tehnică sofisticată de lucru pe teren, 
m-am apropiat de punctul de observaţie ales în aşa fel încât 
lupii să nu mă poată vedea şi, deoarece vântul bătea 
dinspre ei înspre mine, eram sigur că nu suspectau în nici 
un fel sosirea mea. 

Când totul a fost pus la punct, am fixat telescopul; dar 
spre dezamăgirea mea, nu am văzut nici un lup. 
Performanţele instrumentului erau atât de bune încât 
aproape că puteam distinge firele de nisip de pe albie; 
totuşi, cu toate că am cercetat fiecare colţişor al acesteia 
cale de o vreun kilometru şi jumătate de fiecare parte a 
vizuinii, nu am găsit nici un semn că ar fi lupi prin preajmă 
sau cel puţin că ar fi fost vreodată pe acolo. Pe la prânz 
eram deja serios afectat cât îmi forţasem ochii şi mai rău 
încă de crampe, şi aproape concluzionasem că ipoteza mea 
din ziua precedentă era complet greşită iar „vizuina” nu era 
decât o crăpătură oarecare în nisip. 

Acest lucru era descurajant, căci îmi încolţise în minte 
ideea că toate programele şi planurile de studiu pe care le 
concepusem nu aveau să-mi fie de prea mare folos fără un 


nivel ridicat de cooperare din partea lupilor. Pe o suprafaţă 
atât de întinsă şi de vastă ca aceasta, şansele de a ajunge 
în raza vizuală a unui lup, cu excepţia celor mai norocoase 
accidente (din care eu deja îmi primisem raţia şi ceva în 
plus) erau neglijabile. Am realizat că, dacă aceasta pe care 
o găsisem nu era o vizuină pentru lupi, aveam aceleaşi 
şanse să găsesc adevărata vizuină în această sălbăticie 
fără chip, cât să dau peste o mină de diamante. 


Întristat, m-am întors la neproductiva mea 
supraveghere. Albia a rămas pustie. Nisipul fierbinte 
începuse să ridice valuri de căldură, ceea ce îmi agrava 
problemele de la ochi. Pe la ora două după-amiaza am 
abandonat orice speranţă. Nu mai avea nici un rost să mă 
ascund, aşa că m-am ridicat ţâfnos în picioare şi m-am 
pregătit să ies din ascunzătoare pentru a scăpa de crampe. 

Este un fapt remarcabil acela că un om, fie el şi singur 
într-o barcă în mijlocul oceanului sau izolat în inima celei 
mai dese păduri, descoperă că simplul descheiat al unor 
nasturi îl face să aibă în vedere posibilitatea că s-ar putea 
afla sub observaţie. În această împrejurare delicată, fiecare 
om, cu excepţia celor mai îndrăzneţi dintre noi, indiferent 
cât de sigur ar fi de intimitatea lui, nu s-ar putea abţine să 
nu arunce o privire bănuitoare în jur pentru a se asigura o 
dată în plus că este într-adevăr singur. 

Să spun că acum eram necăjit să descopăr că nu eram 
singur ar fi un adevăr spus numai pe jumătate; pentru că 
exact în spatele meu, la nici douăzeci de metri depărtare se 
aflau misterioşii lupi. 

Lăsau impresia că se simțeau bine şi destul de relaxaţi, 
ca şi cum ar fi stat acolo, în spatele meu, de ore bune. 
Marele mascul părea puţin plictisit; femela, însă mă privea 
fix cu o expresie de curiozitate impudică, chiar lascivă. 

Psihicul uman este ceva cu adevărat uimitor. În aproape 
orice altă împrejurare aş fi fost probabil cuprins de panică şi 
consider că puţini m-ar fi învinovăţit pentru asta. Însă 
acestea nu erau circumstanţe obişnuite, iar reacţia mea a 
fost una de indignare violentă. jignit, le-am întors spatele 


lupilor şi, cu degetele tremurând de enervare, mi-am 
încheiat în grabă nasturii. După ce decenţa, dacă nu chiar 
demnitatea mea a fost reabilitată, am strigat la lupi cu o 
virulență care m-a surprins şi pe mine. 

— Căraţi-vă! le-am strigat. Unde naiba vă credeţi, la... 
pânditori perverşi! Plecaţi, pentru Dumnezeu! 

Lupii erau şocaţi. Au sărit în picioare, s-au uitat unul la 
altul cu o bănuială sumbră, apoi s-au îndepărtat cu paşi 
mărunți, au trecut pe lângă un mic pârâu şi au dispărut în 
direcţia albiei. Nu au privit o dată înapoi. 

Odată cu plecarea lor am avut o reacţie de alt fel. 
Dându-mi seama că stătuseră la doi paşi în spatele meu 
Dumnezeu ştie cât timp, am început să mă frământ într- 
atât încât a trebuit să abandonez orice gând de a-mi 
continua cercetarea, iar descoperirea lupilor mă forţa să 
plec. Suferind atât din pricina încordării mentale cât şi a 
celei fizice, mi-am împachetat aşadar echipamentul şi am 
pornit către baracă. 


Gândurile mele din acea seară erau confuze. Într-adevăr, 
rugăciunile mele fuseseră ascultate, iar lupii colaboraseră 
făcându-şi din nou apariţia; pe de altă parte însă căzusem 
pradă unui gând puţin important, dar cicălitor, referitor la 
cine pe cine urmărea. Simţeam că superioritatea mea în 
calitate de Homo sapiens, dublată de pregătirea mea 
teoretică intensivă îmi dădeau dreptul şi mândria de a avea 
întâietate. Meschina suspiciune că această mândrie ar fi 
fost sfidată şi că, în fapt, eu eram cel care se afla sub 
observaţie, a avut un efect disconcertant asupra ego-ului 
meu. 

Pentru a-mi stabili autoritatea o dată pentru totdeauna 
am hotărât să vizitez albia lupilor chiar în dimineaţa ce a 
urmat şi să examinez în detaliu presupusa vizuină. M-am 
hotărât să merg cu canoea pentru că râurile erau acum 
curate, iar gheaţa ce plutea pe lac fusese îndepărtată de la 
mal de suflul vântului nordic. 

Era o excursie plăcută, liniştită la Golful Adăpostul 
Lupilor, aşa cum îl botezasem. Migraţia anuală de 


primăvară a turmelor de caribu către nord dinspre zonele 
împădurite din Manitoba înspre câmpiile îndepărtatei 
tundre de lângă Lacul Dubawnt era în plină desfăşurare şi 
din canocea mea puteam să văd nenumărate turme mici de 
caribu traversând în lung şi-n lat mlaştinile şi dealurile 
desţelenite. Pe măsură ce mă apropiam de deal nu vedeam 
nici un lup şi am presupus că plecaseră să vâneze un caribu 
pentru masa de prânz. 

Am tras canoea la mal şi, înarmat până-n dinţi cu 
camere, puşti, binocluri şi alte echipamente, am escaladat 
cu greutate nisipurile mişcătoare ale albiei până la zona 
obscură unde femela de lup dispăruse mai demult. In 
drumul meu am descoperit dovezi clare că această albie 
era, dacă nu căminul, cel puţin unul din locurile de plimbare 
preferate ale lupilor. Era plină de excremente şi de urme de 
lup, care pe alocuri formau chiar cărări bine definite. 

Vizuina se găsea în despicătura unui mic curs de apă 
temporar din interiorul albiei şi era atât de bine camuflată 
încât aproape trecusem pe lângă ea fără să o observ, când 
nişte chiţăieli slabe mi-au atras atenţia. M-am oprit să văd 
de unde veneau şi, chiar acolo, la nici cinci metri sub mine, 
zăresc patru mici animăluţe gri în plină partidă de lupte 
libere. 

La început nu mi-am dat seama ce erau. Aveau feţe 
grăsuţe, viclene, cu urechi ascuţite şi subţiri; erau nişte 
gheme gălbui, durdulii şi rotunde ca nişte dovlecei. 
Picioarele scurte şi îndoite, codiţele firave, aruncate în sus 
alcătuiau o înfăţişare care era atât de diferită de concepţia 
mea despre lupi, încât creierul meu refuza pur şi simplu să 
facă o conexiune logică. 

Deodată unul dintre pui mi-a simţit mirosul. S-a oprit 
chiar în timpul unei încercări de a-i muşca coada unuia 
dintre fraţi şi şi-a întors ochii de un albastru fumuriu înspre 
mine. Era evident că ceea ce a văzut l-a intrigat. 
Retrăgându-se din învălmăşeală, a pornit-o spre mine cu un 
mers împleticit; un purece însă nu l-a lăsat să ajungă prea 
departe şi l-a înţepat pe neaşteptate, aşa că a trebuit să se 
aşeze şi să se scarpine. 


În acel moment, la nici cincizeci de metri de mine, un lup 
adult a slobozit un urlet puternic şi în voce vibra alarmă şi 
ameninţare. 

Scena idilică s-a transformat brusc în acţiune frenetică. 

Puii s-au transformat în dungi gri care au dispărut în 
întunecimea acaparantă a intrării în vizuină. Eu m-am rotit 
să găsesc adultul, m-am dezechilibrat şi am început să 
alunec în jos pe panta netedă direct către vizuină. 
Incercând să-mi recapăt echilibrul am înfipt capătul puştii 
adânc în nisip, unde s-a înţepenit şi numai prinzând 
cureaua am reuşit să o trag afară, alunecând cu viteză mai 
departe. Am început să-mi caut cu disperare revolverul, 
însă eram atât de împodobit de camere şi de tot felul de 
agăţători încât nu am reuşit să apuc bine arma şi, într-o 
avalanşă de nisip, am alunecat pe lângă vizuină, peste 
creasta superioară a deschiderii vizuinii şi apoi în jos, până 
la baza pantei. Ca prin minune, am reuşit să rămân în 
picioare, dar asta numai prin contorsiuni supraomeneşti, 
aplecându-mă în faţă ca un schior care sare peste un 
obstacol sau lăsându-mă pe spate atât de tare încât am 
crezut că îmi voi rupe coloana vertebrală. 

Trebuie să fi fost un spectacol pe cinste. După ce m-am 
adunat şi am privit în susul malului, mi-a fost dat să văd trei 
lupi adulţi aşezaţi unul lângă altul asemeni unor spectatori 
de la o lojă regală, uitându-se cu toţii la mine cu o expresie 
mixtă de încântare şi suspiciune. 

Mi-am pierdut cumpătul. Se întâmplă rar ca un om de 
ştiinţă să facă asta, dar eu mi l-am pierdut. Demnitatea 
mea fusese prea grav rănită de-a lungul ultimelor zile, iar 
detaşarea mea ştiinţifică nu se mai ridica la nivelul 
aşteptărilor. Cu un mârâit de exasperare am ridicat puşca 
însă, din fericire, aceasta era atât de înfundată cu nisip, 
încât în clipa în care am apăsat pe trăgaci, nu s-a întâmplat 
nimic. 

Lupii nu au părut alarmaţi până nu m-au văzut începând 
să dansez în sus şi în jos cu o furie disperată, fluturând 
arma inutilă şi strigând imprecaţii înspre urechile lor ciulite; 


atunci au schimbat priviri întrebătoare şi au dispărut din 
vedere. 

M-am retras şi eu, căci nu mă mai aflam într-o stare 
mentală adecvată îndatoririlor mele ştiinţifice. Sincer să fiu, 
starea mea mentală nu era potrivită pentru nici o activitate, 
în afară de un drum grăbit înapoi la baraca lui Mike şi 
căutarea unei consolări pentru nervii mei distruşi şi pentru 
mândria mea rănită pe fundul unui pahar cu licoarea 
lupilor. 

Am avut o discuţie lungă şi binevenită cu licoarea în 
acea seară şi, cum oscilaţiile mele spirituale erau mai puţin 
dureroase sub influenţa ei tămăduitoare, am făcut o 
rememorare a evenimentelor din ultimele zile. Inevitabil, 
printre ideile preconcepute ale minţii mele, a încolţit gândul 
că imaginea omului despre lup, veche de secole şi universal 
acceptată, era o minciună grosolană. De trei ori în decursul 
unei săptămâni fusesem în totalitate la discreţia acestor 
„ucigaşi sălbatici”; iar ei, departe de a încerca să mă sfâşie 
bucată cu bucată, au afişat o reţinere până la limita 
compasiunii, chiar şi atunci când le-am invadat casa şi 
păream să le ameninţ în mod direct puii. 

Toate acestea erau evidente şi totuşi eram surprinzător 
de şovăielnic în a face ca mitul despre lupi să dispară. O 
parte din această ezitare se datora fără îndoială ideii că, 
ignorând conceptele acceptate despre natura lupilor, aş 
comite un act de trădare ştiinţifică; o altă parte se datora 
conştientizării faptului că recunoaşterea adevărului ar priva 
misiunea mea de acea aură de pericol şi aventură 
autentică; şi, nu în ultimul rând, se găsea partea datorată 
refuzului meu de a accepta faptul că fusesem transformat 
într-un mare idiot - nu de către semenii mei, ci chiar către 
aceste animale sălbatice. 

Totuşi am perseverat. 

A doua zi de dimineaţă, când am terminat şedinţa cu 
licoarea lupilor, mă găseam într-o stare fizică jalnică; mă 
simţeam însă curăţat şi purificat spiritual. Luptasem cu 
ispitele şi învinsesem. Luasem decizia ca, de acum înainte, 
să merg fără prejudecăţi în lumea lupilor şi să învăţ cum să 


privesc şi cum să înţeleg lupii, nu pentru ceea ce se 
presupune că sunt ei, ci pentru ceea ce sunt cu adevărat. 


8 
Delimitarea teritoriului 


De-a lungul celor câteva săptămâni care au urmat mi- 
am pus planul în practică cu rigurozitatea care mă 
caracterizează. M-am mutat cu totul la lupi. Pentru început 
mi-am amenajat la rândul meu o vizuină cât am putut de 
aproape de a lor, astfel încât să nu îi distrag prea mult de la 
programul zilnic. La urma urmei, eram un intrus, şi încă 
unul care nu le semăna, aşa că am hotărât să nu merg prea 
departe de la început. Lăsând în urmă baraca lui Mike (cu 
un sentiment de considerabilă resemnare, căci odată cu 
creşterea temperaturilor, creştea şi duhoarea), am luat cu 
mine un mic cort şi l-am instalat pe malul golfului chiar vis- 
a-vis de albia moartă. Am redus echipamentul de campanie 
la strictul necesar un primus mic, o cratiţă pentru friptură, 
un ceainic şi un sac de dormit erau bagajele de primă 
importanţă. Nu am luat cu mine nici un fel de arme, deşi au 
fost momente când am regretat asta, chiar dacă pentru 
scurt timp. Telescopul cel mare era instalat la intrarea în 
cort, astfel că puteam observa vizuina zi şi noapte, fără 
măcar să fie nevoie să ies din sacul de dormit. 

În timpul primelor zile ale sejurului meu printre lupi am 
rămas în cort, cu excepţia ieşirilor obligatorii, pe care le 
întreprindeam întotdeauna când lupii nu erau prin zonă. 
Autoizolarea aceasta avea ca scop obişnuirea lupilor cu 
imaginea cortului meu şi acceptarea de către ei a acestuia 
ca pe o moviliţă aflată pe un teren accidentat. Mai târziu, 
când populaţia de țânțari a atins nivelul maxim de 
răspândire, am stat în cort practic tot timpul, cu excepţia 
momentelor când vântul bătea cu putere, căci cele mai 
feroce şi însetate de sânge bestii din Arctic nu erau lupii ci 
insaţiabilii țânțari. 

Precauţiile mele pentru a nu deranja lupii au fost de 
prisos. Mie mi-a trebuit o săptămână să le iau urma, însă ei 
trebuie să mi-o fi luat-o pe a mea de la prima noastră 
întâlnire; şi de vreme ce nu reieşea nici urmă de dispreţ în 


urma primei evaluări pe care mi-au făcut-o, lupii au reuşit 
să-mi ignore prezenţa, chiar simpla mea existenţă, cu o 
detaşare ce era într-un fel deconcertantă. 


Dintr-o simplă întâmplare mi-am cocoţat cortul la vreo 
zece metri de una din principalele cărări de trecere ale 
lupilor în drumul lor înspre sau dinspre câmpurile de 
vânătoare de la vest; şi la numai câteva ore de la instalarea 
mea, unul dintre lupi s-a întors dintr-o scurtă călătorie, 
dând peste mine şi peste cortul meu. Era la capătul unei 
nopţi de muncă şi era vizibil obosit şi nerăbdător să meargă 
la culcare. A trecut de o moviliţă la cincizeci de metri de 
mine cu capul lăsat, ochii pe jumătate închişi şi un aer 
preocupat. Departe de a fi animalul acela fictiv 
supranatural de suspicios şi atent, acest lup era atât de 
absorbit de gândurile lui încât mergea direct în faţă, 
ajungând la cincisprezece metri de mine, şi ar fi trecut chiar 
pe lângă cort fără măcar să-l observe, dacă nu mi-aş fi lovit 
cotul de ceainic provocând un zăngănit răsunător. Capul 
lupului s-a ridicat brusc şi ochii i s-au deschis larg, dar nu s- 
a oprit nici o clipă din mers. O privire scurtă cu coada 
ochiului a fost tot ceea ce a binevoit să-mi acorde în timp 
ce-şi continua drumul. 

Este adevărat că am vrut să rămân discret, dar nu mă 
simţeam bine nici în situaţia de a fi complet ignorat. Cu 
toate astea, de-a lungul celor două săptămâni care au 
urmat, unul sau mai mulţi lupi obişnuiau să treacă pe lângă 
cortul meu în fiecare seară - şi niciodată, cu excepţia unei 
întâmplări memorabile, nu au manifestat nici cel mai mic 
interes în privinţa mea. 

La vremea întâmplării de care pomeneam aflasem 
destul de multe despre vecinii mei lupi şi una din concluziile 
care au rezultat a fost aceea că lupii nu sunt nişte hoinari 
nomazi, aşa cum era universal acceptat, ci erau animale 
stabile şi deţinătoare ale unor domenii întinse şi 
permanente, cu graniţe foarte bine delimitate. 

Teritoriul deţinut de familia mea de lupi cuprindea mai 
mult de o sută cincizeci de kilometri pătraţi, fiind mărginit 


într-o parte de un râu, însă neavând delimitări geografice 
precise pe celelalte părţi. Existau totuşi limite, clar stabilite 
prin tradiţia lupească. 

Oricine a văzut un câine făcându-şi rondul prin vecini şi 
lăsându-şi semnele personale în zonele preferate va ghici 
imediat cum îşi delimitau lupii teritoriul /or. O dată pe 
săptămână, mai mult sau mai puţin, clanul pornea să 
inspecteze teritoriile familiei şi să împrospăteze semnele ce 
le delimitau - un fel de variantă lupească a montării de 
marcaje. Această atenţie deosebită acordată dreptului de 
proprietate era probabil impusă de prezenţa altor două 
familii de lupi, ale căror terenuri se învecinau cu acestea, 
deşi nu am descoperit niciodată vreo dovadă de 
ciondăneală sau neînțelegere între proprietarii unor 
domenii învecinate. Am bănuit, din această cauză, că 
delimitarea teritoriilor era mai mult un act ritualic. 

In orice caz, o dată devenit conştient de puternicul simţ 
al drepturilor asupra proprietăţii care îi caracteriza pe lupi, 
am hotărât să mă folosesc de această informaţie pentru a-i 
face să-mi recunoască cel puţin existenţa. Intr-o seară, 
după ce au plecat la obişnuita partidă de vânătoare, am 
demarat şi eu o acţiune de revendicare a drepturilor de 
proprietate pe o suprafaţă de aproximativ un hectar, 
poziţionând cortul la mijloc şi cuprinzând şi o bucată lungă 
de nouăzeci de metri din drumul pe unde lupii circulau de 
obicei. 

Marcarea teritoriului s-a dovedit a fi o activitate mai 
complicată decât anticipasem. Pentru a mă asigura că 
pretenţiile mele nu vor fi trecute cu vederea m-am simţit 
obligat să-mi marchez proprietatea cu pietre, bulgări de 
muşchi şi petice de vegetaţie, la intervale nu mai mari de 
cinci metri în jurul suprafeţei pe care o pretindeam. Asta 
mi-a luat aproape toată noaptea şi a necesitat drumuri 
frecvente la cort pentru a consuma cantităţi abundente de 
ceai; dar înainte ca zorii să-i aducă acasă pe vânători, 
sarcina mea era îndeplinită şi m-am retras, oarecum 
epuizat, pentru a observa rezultatele. 


Nu a trebuit să aştept prea mult. La ora 8:14, după 
jurnalul meu, masculul dominant al clanului a şi apărut pe 
mal în spatele meu, păşind spre casă cu obişnuitul său aer 
preocupat. Ca de obicei, nu a catadicsit să privească înspre 
cort; însă când a ajuns la punctul în care linia proprietăţii 
mele intersecta poteca, s-a oprit brusc de parcă s-ar fi 
ciocnit de un perete imaginar. Era la nici cincizeci de metri 
de mine şi puteam să-i văd foarte clar expresia prin binoclu. 

Atitudinea aceea obosită a dispărut, fiind înlocuită de o 
privire nedumerită. Precaut, şi-a întins nasul şi a adulmecat 
una din tufele marcate de mine. Nu părea să ştie ce să facă 
în această situaţie. După un minut de dezorientare 
completă s-a dat câţiva paşi în spate şi s-a aşezat. Apoi, în 
sfârşit, a privit direct la cort şi la mine. A fost o privire 
lungă, circumspectă, analizatoare. 

Atingându-mi obiectivul - acela de a forţa măcar un lup 
să devină conştient de prezenţa mea - am început acum să 
mă întreb dacă nu cumva, în ignoranţa mea, am încălcat 
vreo lege lupească necunoscută şi de importanţă majoră, 
iar acum urma să plătesc pentru îndrăzneala mea. M-am 
trezit regretând faptul că nu aveam nici o armă, pe măsură 
ce privirea aceea devenea insistentă; deşi mult mai 
gânditor, lupul mă privea tot mai insistent. 

Bineînţeles că şi eu deveneam tot mai agitat, căci nu îmi 
place ca cineva să mă fixeze cu privirea, iar în situaţia 
aceasta aveam în faţă un maestru, a cărui privire de un 
galben strălucitor părea să devină tot mai periculoasă pe 
măsură ce încercam să i-o întorc. ` 

Situația începea să devină intolerabilă. Intr-un efort de a 
ieşi din impas, mi-am dres zgomotos glasul şi i-am întors 
spatele lupului (preţ de o zecime de secundă) pentru a-i 
semnala cât mai clar posibil faptul că cercetarea aceea 
atentă mi se părea cum nu se poate mai nepoliticoasă, 
dacă nu chiar jignitoare. 

Părea că a înţeles aluzia. Ridicându-se în picioare mi-a 
mai adulmecat o dată urma, apoi a lăsat impresia că s-a 
hotărât. Sprinten, cu un aer hotărât, şi-a întors atenţia de la 
mine şi a început cercetarea sistematică a zonei pe care o 


marcasem ca fiind a mea. Apropiindu-se de fiecare semn ce 
delimita hotarul, îl adulmeca o dată sau de două ori, 
punându-şi apoi semnul /ui pe partea exterioară a fiecărui 
morman de pietre sau ierburi. Privindu-l am realizat unde, 
în ignoranţa mea, greşisem. Marca zona făcând economie, 
în aşa fel încât a reuşit să completeze întreg circuitul fără a 
avea nevoie să realimenteze sau, schimbând puţin 
formularea, a rezolvat problema cu un singur plin. 

O dată treaba terminată - şi nu i-a luat mai mult de 
cincisprezece minute - a revenit pe cărare în punctul unde 
se intersecta cu proprietatea mea şi s-a îndepărtat cu paşi 
mărunți către casă - lăsându-mi suficient material de 
gândire. 


9 
Bătrânul şi blândul unchi Albert 


O dată stabilită şi recunoscută oficial chiar de către lupi, 
mica mea enclavă de pe teritoriul lor a rămas neatinsă. Nu 
s-a întâmplat niciodată ca un lup să-mi traverseze 
domeniul. Dacă se întâmpla să treacă vreunul pe acolo, 
acesta se oprea de partea cealaltă a graniţelor pentru a 
împrospăta câteva marcaje şi, ca să nu fiu mai prejos în 
cadrul acestui ritual, mi-am dat toată silinţa să le urmez 
exemplul. Orice urmă de îngrijorare în ceea ce priveşte 
siguranţa mea personală s-a dizolvat şi mă simţeam liber 
să-mi dedic întreaga atenţie studiului animalelor. 

După primele observaţii am descoperit foarte repede că 
duceau o viaţă ordonată, chiar dacă nu se supuneau întru 
totul unor programe fixe. La căderea serii masculii plecau la 
serviciu. Era posibil ca asta să se întâmple la ora patru sau 
puteau amâna plecarea până la şase sau şapte, dar mai 
devreme sau mai târziu plecau negreşit la vânătoarea 
nocturnă. În timpul acestei vânători colindau câmpurile 
îndepărtate, deşi întotdeauna - din câte am putut să observ 
- nu depăşeau limitele teritoriului familiei. După calculele 
mele, în timpul unei partide normale de vânătoare 
acopereau între patruzeci şi cincizeci de kilometri înainte 
de ivirea zorilor. Dacă treburile nu mergeau bine, probabil 
că acopereau distanţe şi mai mari, de vreme ce uneori nu 
ajungeau înapoi acasă înainte de după amiază. Pe durata 
orelor cât era lumină dormeau - dar în felul lor lupesc - 
care însemna să se încolăcească şi să moţăie timp de cinci 
sau zece minute; după fiecare pui de somn aruncau priviri 
scurte în jur, apoi se întorceau o dată sau de două ori 
înainte să se culce la loc. 

Femelele şi puii duceau cu precădere o viaţă diurnă. 
Imediat după plecarea de seară a masculilor femela intra în 
vizuină şi rămânea acolo, ieşind doar ocazional pentru o 
gură de aer, puţină apă sau, din când în când, pentru a 
vizita depozitul secret de carne şi a lua o gustare. 


Depozitul acesta merită o atenţie specială. Mâncarea nu 
era niciodată lăsată aproape de vizuină; era adusă din 
depozit din când în când şi doar în cantităţi mici, pentru 
consumarea imediată. Orice surplus rezultat în urma unei 
vânători era cărat la depozitul care se găsea într-o grămadă 
de bolovani la opt sute de metri de vizuină ascuns între 
crăpături şi servind în principal hrănirii femelelor care 
alăptau şi care desigur, nu se alăturau masculilor în lungile 
excursii vânătoreşti. 

Depozitul era de asemenea folosit în taină de o pereche 
de vulpi, care-şi aveau propria vizuină în apropiere. Lupii 
probabil că ştiau unde se afla căminul vulpilor şi probabil 
ştiau foarte bine că o anumită cantitate de provizii din 
depozitul lor era şterpelită; cu toate astea nu făceau nimic 
în acest sens, deşi ar fi fost foarte simplu pentru ei să 
descopere şi să linşeze puii de vulpe abia născuţi. Vulpile, 
la rândul lor, nu păreau să se teamă de lupi şi de vreo 
câteva ori am văzut câte una traversând ca o umbră albia 
la câţiva metri distanţă de un lup, fără a-i stârni acestuia 
vreo reacţie. 

Mai târziu am concluzionat că aproape toate vizuinile 
folosite de lupii din ţinutul Barren erau adăposturi 
abandonate de vulpi, care fuseseră preluate şi reamenajate 
de către lupi. Este posibil ca utilitatea lor pe post de 
excavatoare iniţiale să le fi garantat vulpilor imunitatea; dar 
cel mai probabil, toleranța lupilor era simpla reflexie a 
amabilităţii lor caracteristice. 

In timpul zilei, pe când masculii se odihneau, femelele se 
implicau destul de activ în treburile casei. leşind zgomotoşi 
din spaţiul îngust al vizuinii, puii se agitau şi ei, până la 
epuizare. Astfel că pe toată durata unei zile se întâmpla 
ceva sau putea să se întâmple ceva, lucru ce mă ţinea lipit 
de telescop. 


După primele două zile şi nopţi de observaţie 
neîntreruptă am ajuns la capătul puterilor. Era o situaţie 
foarte frustrantă. Nu îndrăzneam să adorm de teamă că voi 
rata ceva de importanţă vitală. Pe de altă parte eram atât 


de somnoros, încât uneori vedeam dublu, dacă nu chiar 
triplu; s-ar putea ca senzaţia aceasta să aibă o legătură şi 
cu anumite cantităţi de licoare a lupilor, pe care o 
consumam în eforturile mele de a rămâne treaz. 

Am realizat că trebuia să iau măsuri drastice, altfel 
întregul meu program de studiu ar fi eşuat. Nu mi-a venit 
nici o idee strălucită până când, văzând unul din masculi 
dormind confortabil pe un dâmb în apropierea vizuinii, am 
găsit soluţia la problema mea. Era simplu. Nu trebuia decât 
să învăţ să moţăi ca un lup. 

Mi-a luat ceva timp să mă deprind cu acest meşteşug. 
Am început prin a închide ochii şi a încerca să mă trezesc 
cinci minute mai târziu, dar nu a mers. După primele două 
sau trei astfel de reprize de dormit nu am mai reuşit să mă 
trezesc deloc timp de câteva ore. 

Greşeala era a mea, căci nu mă îngrijisem să imit toate 
mişcările unui lup care moţăie şi, aşa cum am descoperit 
până la urmă, încolăcitul, mai întâi, şi apoi rotirile de după 
fiecare pui de somn erau indispensabile reuşitei. De ce era 
aşa, habar nu aveam. Probabil că schimbarea poziţiei 
corpului stimulează circulaţia. Totuşi, ştiu sigur că o serie 
de reprize scurte şi bine organizate de somn sunt cu mult 
mai odihnitoare decât acea comă inconştientă de şapte sau 
opt ore care reprezintă răspunsul uman la nevoia de 
odihnă. 

Din nefericire somnul de lup nu a fost adoptat de 
societatea umană, aşa cum am descoperit după întoarcerea 
mea la civilizaţie când, o tânără de care eram îndrăgostit la 
vremea respectivă şi care îşi împărțea timpul cu mine, mi-a 
spus atunci cu vehemenţă că ar prefera să-şi petreacă viaţa 
lângă o lăcustă rahitică decât să mai doarmă încă o noapte 
în pat cu mine. 


Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai familiarizat cu 
ritualul zilnic al vieţii lor de familie, am găsit că era din ce în 
ce mai greu să-mi menţin o atitudine impersonală faţă de 
lupi. Indiferent cât încercam să îi privesc cu un obiectivism 
ştiinţific, nu puteam rezista impactului personalităţilor lor 


deosebite. Deoarece îmi amintea irezistibil de un 
Gentleman Maiestuos pe care l-am slujit ca soldat în timpul 
războiului, m-am pomenit spunându-i George capului 
familiei, chiar dacă prin însemnările mele putea fi 
identificat simplu ca Lupul „A”. 

George era un animal masiv, cu ţinută regală a cărui 
blană era de un alb argintiu. Era cam cu o treime mai mare 
decât partenera lui, dar nu avea nevoie de această 
diferenţă de mărime pentru a-i scoate în evidenţă aerul de 
siguranţă şi autoritate. George avea prestanţă. Demnitatea 
lui era de necontestat şi totuşi nu pot să zic că era distant. 
Aproape prea conştiincios, grijuliu faţă de ceilalţi şi afectuos 
în limitele rezonabilului, George era genul de părinte a 
cărui imagine idealizată apare în multe cărţi melancolice 
despre reminiscenţele unor familii de oameni, însă al cărui 
prototip a păşit arareori pe pământ în două picioare. 
George era, pe scurt, genul de tată pe care orice fiu ar vrea 
să şi-l revendice. 

Soţia lui era la fel de specială. Un lup suplu de un alb 
aproape pur, cu faţa încadrată de un guler gros, cu ochi 
oblici şi depărtaţi, părea imaginea unei ştrengăriţe. 
Frumoasă, exuberantă, pasională până la un punct şi 
diabolică uneori, alcătuia cu greu portretul maternității; şi 
totuşi nu exista nicăieri o mamă mai bună. Am început să-i 
spun Angeline, deşi nu am reuşit niciodată să găsesc 
originile acelui nume prin adâncurile întunecate ale 
subconştientului meu. Îl respectam şi îl plăceam foarte mult 
pe George, însă pentru Angeline nutream sentimente mai 
profunde şi încă sper că voi găsi cândva o femeie care să 
întrupeze toate virtuțile ei. 

Angeline şi George păreau perechea cea mai fidelă pe 
care cineva şi-ar putea-o imagina. Din câte am văzut nu se 
certau niciodată şi bucuria cu care se salutau după o 
despărţire oricât de scurtă era în mod evident neprefăcută. 
Erau foarte afectuoşi unul cu celălalt dar, din păcate, 
numeroasele pagini din caietul meu care fuseseră rezervate 
cu optimism comentariilor detaliate despre 
comportamentul sexual şi despre activităţile lupilor s-au 


încăpățânat să rămână albe în ceea ce-i priveşte pe George 
şi pe Angeline. 

Oricât de dureros ar fi fost pentru aşteptările mele, am 
descoperit că relaţia fizică este prezentă în viaţa unui cuplu 
de lupi doar pentru o perioadă scurtă de două sau trei 
săptămâni primăvara devreme, de obicei în martie. 
Femelele virgine (şi sunt toate virgine până la vârsta de doi 
ani) se mărită atunci; însă spre deosebire de câini, care au 
împrumutat multe din obiceiurile stăpânilor lor, femelele de 
lup aleg un singur mascul, dar pentru toată durata vieţii. 

In timp ce expresia „până ce moartea ne va despărţi” 
este pentru un mare procent dintre semenii mei una din 
cele mai amuzante subiecte de batjocură din cadrul 
jurământului de căsătorie, pentru lupi este o simplă 
realitate. Lupii sunt monogami stricţi şi, deşi nu consider 
asta o trăsătură admirabilă, ea face totuşi ca 
promiscuitatea năvalnică pe care am ataşat-o lupilor să se 
dovedească oarecum ipocrită. 

Mie îmi era imposibil să aflu de cât timp George şi 
Angeline erau împreună, însă am reuşit să aflu mai târziu 
de la Mike faptul că erau parteneri de cel puţin cinci ani - 
echivalentul a treizeci de ani în termeni comparativi ai 
longevităţii medii la oameni. Mike şi ceilalţi eschimoşi i-au 
acceptat pe lupii din zonă ca pe nişte indivizi obişnuiţi, iar 
eschimoşii (nu şi Mike) îi respectau atât de mult pe lupi, 
încât nu le-ar fi trecut prin minte să-i ucidă sau să le facă 
vreun rău. Astfel, George şi Angeline erau nu numai 
membri ai unei familii bine cunoscute eschimoşilor, dar 
amplasamentul vizuinii lor le-a fost cunoscut acestora de 
patruzeci sau cincizeci de ani, timp în care cine ştie câte 
generaţii de lupi şi-au format familii acolo. 


Un aspect privitor la organizarea familiei m-a uimit 
foarte mult la început. În timpul primei mele vizite la 
vizuină am văzut trei; lupi adulţi; apoi, în primele zile de 
observaţie am zărit de mai multe ori lupul în plus. Mă 
punea în faţa unei enigme majore căci, în timp ce puteam 
accepta ideea unui grup fericit alcătuit din mascul, femelă 


şi mulţimea de pui, nu avansasem într-atât în lumea lupilor 
încât să pot explica, sau accepta, aparenta existenţă a unui 
triunghi conjugal. 

Oricine ar fi fost cel de-al treilea lup, era un veritabil 
personaj. Era mai mic decât George, nu era la fel de suplu 
şi viguros şi avea o pată gri pe blana sa albă. După ce l-am 
văzut pentru prima dată în compania puilor, i-am spus 
„unchiul Albert”. 

A şasea dimineaţă de veghe se anunţa luminoasă şi 
însorită, iar Angeline şi puii profitau de vremea bună. De- 
abia răsărise soarele (la trei dimineaţa) că au şi părăsit 
vizuina şi s-au instalat pe un dâmb nisipos din apropiere. 
Aici, puii îşi hărţuiau mama cu un entuziasm care ar fi 
enervat orice femeie la culme. Le era foame; dar mai erau 
şi peste limită de neastâmpăraţi. Doi dintre ei şi-au dat 
toată silinţa să mestece puţin din coada Angelinei, 
ciufulind-o şi luptându-se pentru ea până am avut impresia 
că îi văd blana zburând ca o ploaie de stropi; în tot acest 
timp, ceilalţi doi făceau tot ce le stătea în putere să o lase 
fără urechi. 

Angeline a suportat toate acestea cu un lăudabil 
stoicism preţ de o oră după care, zburlită de-i plângeai de 
milă, a încercat să se apere aşezându-se pe coadă şi 
ascunzându-şi capul răvăşit între picioare. A fost un efort 
fără rezultate. Puii s-au năpustit pe picioarele ei, câte unul 
la fiecare labă şi mi-a fost dat să asist la spectacolul unui 
demon ucigaş din sălbăticie încercând disperat să-i 
cuprindă labele, coada şi capul în acelaşi timp. 

În cele din urmă s-a predat. Hărţuită dincolo de limitele 
suportabilului a zbughit-o de lângă progeniturile ei, gonind 
până în vârful unui mal proeminent de nisip din spatele 
vizuinii. Cei patru pui s-au avântat să o urmărească, dar 
până ca aceştia să ajungă la ea, lupoaica a slobozit un 
strigăt straniu. 

Întrebările privind modul de comunicare a lupilor mă 
intrigau din ce în ce mai mult pe măsură ce timpul trecea 
dar, în faţa acestei situaţii, eram încă sub dominaţia 
concepţiei  înşelătoare conform căreia comunicarea 


complexă între animale, altele decât omul, nu exista. Nu 
am putut desluşi nimic din strigătul înalt şi prelung al 
Angelinei. Am detectat, totuşi, un ton plângător în acel 
strigăt, lucru care m-a determinat să-mi îndrept către ea 
toată compasiunea mea. 

Nu eram singur. În câteva secunde de la acel strigăt 
sfâşietor şi înainte ca gloata de pui să o ajungă a apărut un 
salvator. 

Era cel de-al treilea lup. Dormise până atunci într-un 
culcuş săpat în nisip la capătul sudic al albiei, acolo unde 
aceasta se adâncea, dispărând în apele golfului. Nu ştiam 
că era acolo până nu i-am văzut creştetul răsărind. A sărit 
în picioare, s-a scuturat şi s-a îndreptat grăbit direct înspre 
vizuină, tăind calea puilor pe când se pregăteau să 
escaladeze ultima pantă pentru a-şi ajunge din urmă 
mama. 

Am privit fascinat cum, folosindu-şi umărul, l-a răsturnat 
pe spate pe puiul conducător şi l-a trimis la vizuină, 
făcându-l să alunece în jos pe panta puţin înclinată. Reuşind 
să spargă gaşca, a prins uşor de spatele grăsun alt pui; 
apoi a îndrumat întreg grupul înapoi la ceea ce am 
identificat mai târziu ca fiind terenul de joacă. 

Am evitat să pun vorbe omeneşti în gura lupului, însă 
întâmplările ce au urmat erau limpezi ca lumina zilei. „Dacă 
vă arde de joacă”, probabil că le-a spus, „atunci eu sunt 
lupul vostru”. 

Şi chiar a fost. În decursul următoarei ore s-a jucat cu 
puii cu atâta energie, încât s-ar fi zis că era încă unul din ei. 
Jocurile erau variate, dar multe dintre ele le-am recunoscut. 
Jocul de-a şoarecele şi pisica era întotdeauna ultimul, iar 
Albert era întotdeauna „pisica”. Sărind, rostogolindu-se şi 
scuturându-se printre pui, el nu părăsea zona movilei-creşă, 
alergându-i în acelaşi timp pe cei mici, în aşa fel încât în 
cele din urmă se dădeau bătuţi. 

Albert i-a cercetat pentru o clipă apoi, aruncând o privire 
scurtă spre deal, unde Angeline stătea acum întinsă într-o 
stare liniştită de relaxare, s-a aruncat în mijlocul puilor 
epuizați, s-a trântit pe spate şi i-a invitat la hărmălaie. Ei 


erau jocul însuşi. Unul câte unul s-au ridicat şi au intrat în 
luptă. Erau foarte porniţi de data asta şi nici o piedică nu 
era prea mare - cel puţin nu pentru ei. 

Au încercat să scoată sufletul din Albert, deşi dinţii lor 
minusculi, aşa ascuţiţi cum erau, nu ar fi putut niciodată să- 
i străpungă gulerul gros. Unul, într-un acces de sadism 
infantil i-a întors spatele şi, ajutându-se de o labă, i-a 
aruncat în faţă un val de nisip. Ceilalţi s-au pus pe sărit în 
sus, atât cât îi puteau ajuta picioarele lor strâmbe şi scurte, 
aterizând cu o lovitură satisfăcătoare pe abdomenul 
vulnerabil al lui Albert, între salturi încercau să ucidă cu 
dinţii orice părţi neprotejate ce le ieşeau în cale. 

Începeam să mă întreb cât mai avea Albert de gând să 
înghită toate astea. Era evident că putea să suporte mult şi 
bine, căci nu s-a ridicat în picioare până ce puii, complet 
epuizați, nu au căzut într-o convalescenţă totală. Atunci s-a 
îndepărtat cu grijă să nu calce peste vreuna din micile 
forme tolănite pe jos. Nici atunci nu s-a întors la confortul 
propriului culcuş (pe care îl câştigase fără îndoială după o 
noapte grea de vânătoare), ci s-a aşezat la marginea 
movilei-creşă, unde a început să doarmă lupeşte, aruncând 
priviri scurte puilor la fiecare câteva minute pentru a se 
asigura că erau aproape şi în siguranţă la bătaia labelor. 

Adevărata lui legătură cu restul familiei era încă neclară; 
dar în ceea ce mă priveşte, devenise, şi avea să rămână, 
„bunul şi bătrânul Unchi Albert”. 


10 
Despre şoareci şi lupi 


După mai multe săptămâni de studiu încă păream a fi 
cât se poate de departe de a rezolva misterul legat de felul 
în care lupii îşi asigurau traiul. Aceasta era o problemă 
vitală, de vreme ce rezolvarea ei într-o manieră 
satisfăcătoare pentru angajatorii mei era chiar scopul 
expediției mele. 


Caribu sunt singurele erbivore mari care pot fi găsite în 
turme mai mari sau mai mici în zona arctică din ţinutul 
Barren. Deşi au fost cândva la fel de numeroşi ca bizonii din 
câmpie, caribu au prezentat o scădere catastrofică în 
număr pe perioada a trei sau patru decenii precedând 
venirea mea în Barren. Probele obţinute de diferitele agenţii 
guvernamentale de la vânători, vânători de blănuri şi 
comercianţi de blănuri păreau să demonstreze că scăderea 
numărului de caribu premergătoare dispariţiei definitive era 
în primul rând datorată atacurilor lupilor. De aceea, 
probabil că era un plan infailibil pentru alianţa politicieni- 
oameni de ştiinţă care m-a angajat, acela de a mă trimite în 
ţinutul Barren să fac un studiu despre relaţia lup-caribu, 
care să scoată la iveală dovada incontestabilă necesară 
osândirii ireversibile a lupilor oriunde s-ar afla, şi care să 
ofere o scuză mai mult decât suficientă pentru demararea 
unei campanii generale de eliminare a acestora. 

Eu mi-am făcut datoria dar, cu toate că am căutat silitor 
dovezile care i-ar fi mulţumit pe superiorii mei, nu am găsit 
până acum nici una. Şi nici nu îmi făceam vreo speranţă că 
voi găsi. 

Spre sfârşitul lui iunie, ultima turmă migratoare de 
caribu a traversat Golful Adăpostul Lupilor îndreptându-se 
înspre înălțimile Barrenului, la trei patru sute de kilometri 
nord, unde urmau să petreacă vara. 

Indiferent ce urmau să mănânce lupii mei pe timpul 
acestor luni interminabile şi indiferent cu ce aveau de gând 


să-şi hrănească puii flămânzi, cu siguranţă că nu avea să 
fie caribu, căci aceştia plecaseră cu toţii. Dar dacă nu 
caribu, atunci ce? 

Am dezbătut toate posibilităţile care mi-au venit în 
minte, dar nu am reuşit să găsesc nici o sursă de hrană 
disponibilă şi potrivită satisfacerii apetitului a trei lupi adulţi 
şi a patru pui. În afară de mine (şi m-am gândit de mai 
multe ori la asta) nu mai era un alt animal în teritoriu care 
putea fi considerat o hrană potrivită pentru un lup. Mai erau 
iepurii polari, însă erau atât de rari şi atât de iuți de picior 
încât un lup nu putea spera să prindă vreunul, decât dacă 
era extrem de norocos. Cocoşul polar şi alte păsări se 
găseau în număr mare; dar ele zburau, iar lupii nu. 
Păstrăvul de lac, lipanul arctic şi peştele alb umpleau 
lacurile şi râurile; dar lupii nu sunt vidre. 

Zilele treceau şi misterul se adâncea. Şi pentru a 
transforma o problemă într-o enigmă, lupii păreau destul de 
bine hrăniţi; şi pentru a mă bulversa până la nebunie, cei 
doi lupi plecau la vânat în fiecare noapte întorcându-se 
dimineaţa, fără însă a aduce ceva acasă. 

Din câte îmi puteam da seama întreg grupul ţinea regim 
cu apă şi aer. Odată, mişcat de îngrijorarea crescândă 
pentru sănătatea lor, m-am întors la baracă şi am copt cinci 
felii de pâine pe care le-am luat cu mine la Golful Adăpostul 
Lupilor, lăsându-le lângă una din cărările de vânătoare. 
Darul meu a fost respins. A fost chiar disprețuit. Sau poate 
că Unchiul Albert, care le-a descoperit, s-a gândit că feliile 
erau alte marcaje ale unui nou teritoriu al meu şi le-a tratat 
ca atare. 


Tot prin acea perioadă am început să am necazuri cu 
şoarecii. Întinderile mari mlăştinoase şi muşchii de turbă 
spongioşi asigurau mediul ideal pentru câteva specii de 
mici rozătoare care erau în stare să-şi scoată şi inima 
pentru a-şi face cuib cu ea în salteaua gata pregătită de 
muşchi. 

Animăluţele mai făceau şi altceva, şi probabil că făceau 
acel lucru destul de des, pentru că pe măsură ce iunie 


devenea iulie câmpia toată părea vie de la atâtea rozătoare 
mici. Cele mai numeroase specii erau cele de lemingi, care 
sunt renumiţi în literatură pentru instinctele sinucigaşe 
dovedite în repetate rânduri, dar care ar trebui să fie de 
fapt glorificaţi pentru remarcabilele capacităţi reproductive. 
Şoarecii cu spate roşu şi şoarecii de câmp au început să 
invadeze baraca lui Mike într-un număr atât de mare, încât 
părea că aveam să devin curând muritor de foame dacă nu 
mă hotărâm să le dejoc planurile pe care le aveau cu 
rezervele mele. E; nu îşi băteau joc de pâinea mea. Nici de 
patul meu; şi când am deschis ochii într-o dimineaţă şi am 
văzut că un şoarece de câmp fătase unsprezece odrasle în 
pielea goală în interiorul pernei sacului meu de dormit, am 
început să-mi dau seama cam cum trebuie să se fi simţit 
faraonul când s-a opus Dumnezeului israeliților. 

Îndoctrinarea mea referitoare la lupi era foarte puternică 
şi de natură consternant de imprecisă şi bănuiesc că tocmai 
de aceea mi-a luat atât de mult să-mi explic starea 
excelentă de sănătate a lupilor în absenţa aparentă a 
vreunui vânat demn de reputaţia şi abilităţile lor fizice. 
Ideea că lupii nu numai că nu mâncau, ci chiar prosperau 
întreţinându-şi familiile cu un regim bazat pe şoareci era 
atât de opusă imaginii lupului mitic încât mi s-a părut ridicol 
chiar şi să mă gândesc la asta. Şi totuşi acesta era 
răspunsul la întrebarea privind felul în care lupii îşi ţineau 
cămara plină. 

Angeline a fost cea care mi-a vândut pontul. 

Într-o după-amiază târzie, în timp ce masculii încă se 
odihneau pregătindu-se pentru activitatea nocturnă, ea a 
ieşit din vizuină şi l-a înghiontit cu nasul pe unchiul Albert 
până când acesta a început să caşte, s-a întins şi s-a ridicat 
greoi în picioare. Lupoaica s-a îndepărtat apoi în grabă, 
îndreptându-se direct spre mine peste o întindere 
mlăştinoasă şi ierboasă şi lăsându-l pe Albert să se ocupe 
de pui cum ştia el mai bine. 

Nu era nimic nou în asta. O văzusem de atâtea ori 
recrutându-l pe Albert (în rare ocazii chiar pe George) să 
facă pe doica în timp ce ea cobora în golf să bea apă sau, 


aşa cum greşit crezusem, în timp ce ea făcea o plimbare 
să-şi dezmorţească picioarele. De obicei peregrinările o 
duceau până la punctul din golf cel mai îndepărtat de cortul 
meu, unde era ascunsă vederii de un dâmb de pietriş; de 
data asta însă mi-a ieşit direct în cale şi mi-am întors 
telescopul pentru a o putea urmări. 

A mers direct la malul stâncos, a înaintat greoi până 
când apa îngheţată i-a ajuns la umeri şi a băut îndelung. Pe 
când făcea asta, un mic stol de rațe de gheţuri zburau în 
jurul Golfului coborând pe apă la vreo nouăzeci de metri de 
ea. Şi-a ridicat capul şi le-a privit speculativ pentru o clipă, 
apoi a pornit spre țărm, unde a început să se poarte de 
parcă ar fi înnebunit instantaneu. 

Sărind în sus ca un căţeluş a început să-şi alerge coada; 
să se rostogolească în continuu printre stânci; să se întindă 
pe spate; să dea din picioare cu furie; şi în general să se 
comporte de parcă şi-ar fi ieşit de-a binelea din minţi. 

Am rotit binoclul în direcţia unde Albert stătea în mijlocul 
puilor zbenguitori să văd dacă şi el a observat spectacolul 
acesta nebunesc şi, dacă o făcuse, să îi văd reacţia. Văzuse 
într-adevăr spectacolul, de fapt o privea pe Angeline cu un 
vădit interes, dar fără cel mai mic semn de alarmă. 

În tot acest timp Angeline părea chinuită de un paroxism 
maniac, sărind sălbatică în sus, lovindu-se de obstacole 
imaginare, scoțând între timp sunete ascuţite. Era o 
imagine ce inspira teamă şi am realizat că nu doar Albert şi 
cu mine o priveam fascinaţi. Rațele păreau hipnotizate de 
curiozitate. Erau atât de interesate de ce se întâmpla, încât 
s-au aşezat pe apă pentru a privi mai îndeaproape această 
apariţie de pe țărm. Au venit din ce în ce mai aproape, cu 
gâturile lungite şi pălăvrăgind suspicioase între ele. Şi cu 
cât veneau mai aproape, cu atât era mai nebunească 
atitudinea Angelinei. 

Când lidera rațelor se află la distanţă mai mică de cinci 
metri de mal, Angeline făcu un salt gigantic înspre ea. S-a 
văzut un val de stropi, o bătaie panicată din aripi, după 
care toate rațele au dispărut. Angeline fusese la câţiva 
centimetri de o cină delicioasă. 


Incidentul acesta a fost răspunsul multor dileme, 
deoarece a arătat un caracter versatil în obţinerea hranei; 
un lucru pe care nu l-aş prea atribui unei fiinţe umane era 
deţinut de un simplu lup. Şi totuşi, Angeline a demonstrat 
că păcălirea rațelor a fost doar un început. 

După ce s-a zvântat cu o serie de scuturături energice 
care au făcut-o să dispară pentru un moment într-o ceaţă 
albăstruie de stropi de apă, ea a pornit-o înapoi prin valea 
cu ierburi. Mişcările ei de acum erau însă destul de diferite 
de cele pe care le făcuse la dus. 

Angeline avea oricum o constituţie deşirată, însă aşa 
întinsă de parcă mergea pe vârfuri şi mergând cu capul 
ridicat ca o cămilă, părea mai înaltă cu câţiva centimetri. A 
început să păşească extrem de încet, cu capul în vânt de-a 
lungul văii şi aveam impresia că ambele urechi îi erau 
ciulite pentru a prinde orice urmă de zgomot, timp în care îi 
observam nasul mişcându-se, ca şi cum ar fi filtrat aerul în 
căutarea celor mai fine mirosuri. 

Deodată s-a repezit. Şi-a aruncat picioarele din spate în 
aer ca un cal încercând să-şi arunce din şa călăreţul şi a 
aterizat cu o forţă mecanică înţepenind pe picioarele din 
faţă; capul i-a căzut brusc; a apucat ceva, a înghiţit, apoi şi- 
a continuat drumul pe vale revenind la paşii aceia ciudaţi 
de balet. De şase ori în zece minute a repetat acele salturi 
şi de şase ori a înghiţit - fără ca eu să zăresc măcar pentru 
o clipă ce înghiţise. A şaptea oară a ratat, s-a învârtit în 
cerc şi a început să muşte frenetic într-o învălmăşeală de 
smocuri de iarbă. De data aceasta, când şi-a ridicat capul, 
am văzut clar coada şi o mică parte dintr-un şoarece care i 
se zbătea între fălci. O înghiţitură şi a dispărut. 

Deşi eram vrăjit de spectacolul oferit de unul din cele 
mai puternice carnivore de pe continent în timp ce vâna 
şoareci, nu l-am prea luat în serios. Credeam că Angeline 
doar se distrează cu o mică gustare. Insă după ce mâncase 
deja vreo douăzeci şi trei de şoareci m-a pus pe gânduri. 
Şoarecii sunt mici, dar douăzeci şi trei formează deja o 
masă copioasă chiar şi pentru un lup. 


Abia mai târziu, făcând nişte conexiuni, m-am adus în 
situaţia de a accepta un lucru evident. Lupii din Golful 
Adăpostul Lupilor şi, cel puţin prin deducție, toţi lupii din 
ţinutul Barren care îşi întreţineau familiile în lipsa turmelor 
de caribu de vara, se hrăneau în cea mai mare parte, dacă 
nu chiar în totalitate, cu şoareci. 


Un singur aspect rămânea neclar şi acela era felul în 
care transportau captura de şoareci (care în decursul unei 
nopţi întregi trebuia să fi atins un număr mare de indivizi) 
până la vizuini pentru a hrăni puii. Nu am rezolvat această 
problemă până nu m-am întâlnit cu nişte rude de-ale lui 
Mike. Unul din ei, un tip simpatic pe nume Ootek, care mi-a 
devenit bun prieten (şi care era un naturalist de prim rang, 
în ciuda lipsei de pregătire), mi-a explicat misterul. 

Cum le-ar fi fost imposibil lupilor să care şoarecii acasă 
prin mijloace externe, aceştia îşi dădeau toată silinţa să 
transporte cât mai mulţi în interiorul burţilor. Observasem 
de altfel că atunci când Albert sau George se întorceau de 
la vânătoare, mergeau direct la vizuină şi se strecurau 
înăuntru. Deşi nu bănuiam nimic atunci, ei regurgitau rațiile 
zilnice, parţial digerate. 

Mai târziu vara aceea, când puii au abandonat vizuina 
din albie, i-am văzut de multe ori pe lupii adulţi hrănindu-i 
prin regurgitarea hranei. Şi totuşi, dacă nu aş fi priceput ce 
făceau, aş fi interpretat greşit faptul şi nu aş fi fost cu nimic 
mai înţelept referitor la modul în care lupii îşi aduceau 
acasă prada. 

Aflarea faptului că şoarecii reprezentau principalul fel de 
mâncare în regimul lupilor m-a făcut să-mi îndrept atenţia 
chiar către şoareci. Am început imediat o supraveghere a 
şoarecilor. Operaţiunea preliminară a fost aceea de a 
instala aproximativ o sută cincizeci de curse pentru şoareci 
într-o mlaştină din apropiere pentru a recolta mostre ale 
populaţiei de şoareci reprezentative din punct de vedere al 
sexului, vârstei, densităţii şi speciilor. Am ales o zonă 
mlăştinoasă nu departe de cortul meu, în ideea că ar fi 
caracteristică pentru zonele unde vânează lupii dar şi 


pentru că, fiind aproape, îmi permitea să verific cursele mai 
des. Alegerea s-a dovedit a fi o greşeală. A doua zi după ce 
am montat reţeaua de capcane, George a şi dat peste ea. 

L-am văzut venind şi nu am ştiut ce să fac. De vreme ce 
încă ne cercetam cu scrupulozitate graniţele, am simţit că 
nu ar fi bine să ies din enclava mea şi să încerc să-l gonesc 
de acolo. Pe de altă parte, nu aveam nici o idee cum va 
reacţiona văzând că i-am braconat proprietatea. 

Când a ajuns la marginea mlaştinii, a adulmecat puţin, 
apoi a aruncat o privire suspicioasă în direcţia mea. Ştia 
desigur că-i încălcasem teritoriul, dar nu reuşea să-şi dau 
seama de ce. Fără a manifesta vreo intenţie de a vâna, a 
început să meargă printre ierburile dese pe marginea 
mlaştinii şi am văzut, spre groaza mea, că se îndrepta 
înspre un ciorchine de zece curse aşezate lângă adăpostul 
unei colonii de lemingi mari. 

Am avut o scurtă previziune a ceea ce urma să se 
întâmple şi, fără să mă gândesc, am sărit în picioare şi am 
strigat din toate puterile: 

— George! OPREŞTE-TE pentru Dumnezeu! 

Era prea târziu. Strigătul meu doar l-a speriat şi a 
început să alerge. S-a îndepărtat zece paşi, apoi a început 
să urce o scară nevăzută spre cer. 

Când am mers, puţin mai târziu, să examinez locul, am 
descoperit că rupsese şase curse din totalul de zece. Sigur 
că nu era posibil să se rănească foarte tare, însă şocul şi 
durerea provocate de vederea propriilor degete muşcate de 
un duşman necunoscut trebuie să fi fost considerabile. 
Pentru prima dată de când îl cunoşteam, George îşi 
pierduse demnitatea. Scheunând ca un căţel care şi-a prins 
coada în uşă, a fugit direct spre casă, împrăştiind ca pe 
confeti cursele de şoareci în urma lui. 

M-am simţit foarte vinovat pentru acel incident. Ar fi 
putut foarte bine să se producă o ruptură serioasă în relaţia 
noastră. Nu s-a întâmplat aşa, şi asta datorită unui simţ al 
umorului bine dezvoltat care îl caracteriza pe George, şi 
care l-a determinat să accepte toată povestea ca pe o 
glumă proastă - una de aşteptat din partea unui om. 


11 
Souris ă la creme 


Descoperirea că dieta de vară a lupilor era compusă în 
principal din şoareci nu era concludentă pentru capitolul 
rezervat hranei din cercetările mele. Ştiam că relaţia 
şoarece-lup era revoluţionară pentru ştiinţă şi că ar fi fost 
tratată cu suspiciune, chiar ironizată, cu excepţia situaţiei 
în care ar fi atât de riguros expusă, încât să nu mai rămână 
loc de îndoieli. 

Stabilisem deja două puncte mai importante: 


1. Lupii prindeau şi mâncau şoareci. 
2. Micile rozătoare erau suficient de numeroase încât să 
întreţină populaţia de lupi. 


Rămânea totuşi un al treilea punct, esenţial dezbaterii 
mele. lar acesta se referea la valoarea nutriţională a 
şoarecilor. Era imperativ pentru mine să demonstrez că un 
regim de hrană bazat în totalitate pe rozătoare mici ar fi 
suficient pentru a menţine starea de sănătate a unui 
carnivor mare în condiţii bune. 

Mi-am dat seama că acest lucru nu era uşor de 
demonstrat. Doar un experiment controlat putea fi soluţia 
salvatoare şi, cum nu puteam exercita controlul necesar 
asupra lupilor, nu ştiam cum să procedez. Dacă Mike ar fi 
fost încă prin preajmă, poate că aş fi împrumutat doi dintre 
câinii lui husky şi, hrănindu-l pe unul din ei cu şoareci şi pe 
celălalt (dacă ar fi fost posibil) cu carne de caribu, apoi 
supunându-i pe amândoi aceloraşi teste, ar fi fost posibil să 
aduc dovezi în favoarea sau împotriva conceptului lup- 
şoarece. Dar Mike plecase şi nu aveam nici o idee când 
avea să revină. 

Am cântărit problema timp de câteva zile apoi, într-o 
dimineaţă, în timp ce pregăteam câteva specimene de 
lemingi mari şi şoareci de câmp, am fost lovit de inspiraţie. 
În ciuda faptului că omul nu este exclusiv carnivor, nu am 


găsit nici un motiv pertinent pentru a nu mă folosi pe mine 
ca subiect al testelor. Era adevărat că eram singur, însă 
problema acesta putea li rezolvată prin stabilirea a două 
intervale de timp, în primul interval urmând să mă limitez 
la un regim alimentar bazat pe şoareci, iar în cel de-al 
doilea, de aceeaşi durată cu primul, să mănânc doar carne 
din conservă şi peşte proaspăt. La capătul fiecărui interval 
aveam să-mi fac nişte teste fiziologice, urmând ca la final 
să compar rezultatele. Neavând argumente clare în ceea ce 
îi priveşte pe lupi, dovada că funcţiile me/e metabolice 
rămân neschimbate în urma unei cure de şoareci ar fi 
foarte importantă în demonstrarea faptului că şi lupii pot 
supravieţui şi chiar evolua normal, ţinând un regim identic. 


Nelăsând pe mâine ce puteam face azi, m-am hotărât să 
încep imediat. Scoţând din lighean micile cadavre rămase 
după şedinţa de jupuit de şoareci din acea dimineaţă, le-am 
pus într-o cratiţă pe care am agăţat-o deasupra primusului. 
Cratiţa emana un miros fin şi apetisant pe măsură ce apa 
fierbea şi, până când tocana a fost gata, mi se făcuse o 
foame de lup. 

Mâncatul acestor mamifere minuscule a constituit la 
început o problemă, mai ales datorită numărului mare de 
oscioare; totuşi, am descoperit că acestea puteau fi 
mestecate şi înghiţite fără prea mare greutate. Gustul de 
şoarece - ca părere pur subiectivă, fără relevanţă pentru 
experiment - era plăcut, deşi cam fad. Pe măsură ce 
experimentul progresa, această insipiditate a dus la o 
oarecare plictiseală, a cărei consecinţă imediată a fost 
pierderea poftei de mâncare, iar eu am fost nevoit să caut 
varietatea în metoda de preparare. 

Din cele câteva reţete pe care le-am încercat, Şoarece în 
sos a fost de departe cea mai reuşită, şi în eventualitatea în 
care unii din cititorii mei ar fi interesaţi să exploateze 
personal sursa de proteine prezentată mai sus, le ofer 
reţeta completă. 


Souris ă la creme 


Ingrediente: 


o ceaşcă de făină albă 
sare şi piper 

alcool etilic 

o duzină de şoareci graşi 
o bucată de pastramă 
usturoi 


[ar trebui probabil să adaug că în mod normal pastrama 
este disponibilă doar în zona arctică, însă în condiţii 
normale se poate folosi carne sărată de porc]. 


Jupuiţi şoarecii şi scoateți-le măruntaiele, dar nu le 
îndepărtați capetele; spălați-i, apoi aşezați-i într-o cratiţă şi 
acoperiţi-i cu alcool, lăsați-i la marinat circa două ore. Tăiați 
pastrama în cuburi mici şi prăjiți-o la foc mic până îşi lasă 
aproape toată grăsimea. Scoateţți corpurile din alcool şi 
dați-le prin sare, piper şi făină, aşezați-le apoi într-o tigaie 
de prăjit şi rumeniţi-le vreo cinci minute (asigurați-vă că 
tigaia nu este prea încinsă, altfel carnea fragedă se va usca 
şi va deveni tare şi ațoasă). Adăugați o ceaşcă de alcool şi 
vreo şase sau opt căţei de usturoi. Acoperiţi cratita şi lăsați 
amestecul să fiarbă înăbuşit timp de cincisprezece minute. 
Sosul poate fi pregătit după orice rețetă standard. Când 
sosul este gata, înmuiaţți şoarecii în el, acoperiţi şi lăsați 
preparatul să se odihnească într-un loc cald timp de zece 
minute înainte de a-l servi. 


După prima săptămână de regim pe bază de şoareci, am 
constatat că sănătatea mea era neschimbată şi că nu 
suferisem din pricina vreunui efect advers. Începusem 
totuşi să simt o poftă crescândă pentru grăsimi. Acest lucru 
m-a făcut să realizez că experimentul meu a fost, până în 
acest punct, nul din cauza unei neatenţii - o neatenţie care 
nu făcea cinste pregătirii mele ştiinţifice. Aşa cum ar fi 
trebuit să-mi amintesc, lupii mâncau şoarecele în 


întregime; iar disecţiile mele au arătat că aceste mici 
rozătoare depozitau majoritatea grăsimilor în cavitatea 
abdominală, lipite de pereţii intestinali, şi nu subcutanat 
sau în țesutul muscular. Făcusem o eroare impardonabilă şi 
m-am grăbit să o remediez. Din acest moment şi până la 
sfârşitul experimentului am mâncat şi eu şoarecele în 
întregime, fără piele, desigur şi am constatat că pofta de 
grăsimi îmi scăzuse considerabil. 


În timpul ultimelor zile de cură de şoareci Mike s-a întors 
la baracă. Venise cu un văr de-al lui, tânărul eschimos pe 
nume Ootek, care avea să-mi devină un tovarăş plăcut şi 
care avea să se dovedească a fi de nepreţuit în cercetările 
mele despre lupi. Cu toate acestea, la prima mea întâlnire 
cu Ootek am găsit că era aproape la fel de retras şi de greu 
de abordat precum fusese şi încă mai era Mike. 

Făcusem un drum până la baracă pentru a-mi aduce 
nişte provizii suplimentare şi vederea fumului care se ridica 
din horn m-a înveselit nespus căci, sincer să fiu, erau 
perioade când mi-ar fi plăcut să am aproape un suflet de 
om. Când am intrat în baracă Mike prăjea o tigaie plină cu 
carne de cerb, în timp ce Ootek îl urmărea. Avuseseră 
norocul să prindă un animal rătăcit la vreo o sută de 
kilometri înspre nord. După câteva minute oarecum 
stânjenitoare în decursul cărora Mike părea să încerce să- 
mi ignore prezenţa, am reuşit să sparg gheaţa şi să mă 
prezint lui Ootek, care mi-a răspuns strecurându-se de 
partea cealaltă a mesei şi păstrând un maximum de 
distanţă între noi. S-au aşezat amândoi să mănânce, iar 
Mike mi-a oferit şi mie în cele din urmă o farfurie cu 
friptură. 

Mi-ar fi plăcut să gust, dar experimentul meu era încă în 
derulare, aşa că a trebuit să refuz, după ce i-am explicat lui 
Mike care erau motivele. Mi-a acceptat scuzele afişând 
tăcerea  implacabilă a strămoşilor săi eschimoşi dar 
explicându-i, evident, şi lui Ootek, care, indiferent ce a 
gândit despre lucrurile acestea şi despre mine, a reacţionat 
într-o manieră tipic eschimosă. Mai târziu în acea seară, pe 


când mă pregăteam să mă întorc la punctul meu de 
observaţie, Ootek m-a acostat în faţa barăcii. Cu un zâmbet 
timid dar cuceritor, mi-a întins un mic pachet învelit în piele 
de cerb. Am desfăcut cu grijă sforile din tendoane şi am 
examinat cadoul; căci asta şi era. Acesta era compus din 
cinci ouă mici, albastre, aparţinând fără îndoială vreunei 
specii de sturzi, deşi nu puteam fi sigur de identificarea 
făcută. 

Recunoscător, dar incapabil de a pricepe semnificaţiile 
darului, m-am întors în baracă şi i-am cerut explicaţii lui 
Mike. 

— Eschimos crede că dacă omul mănâncă şoareci, 
părţile lui devin mici ca şoarecii, mi-a explicat fără tragere 
de inimă. Dar dacă omul mănâncă ouă, totul revine normal. 
Ootek teme pentru tine. 

Nu eram în măsură - neavând destule dovezi - să ştiu 
dacă aceasta era sau nu o simplă superstiție, dar nu strică 
niciodată să fii precaut. Gândindu-mă că ouăle (care 
cântăreau în total mai puţin de treizeci de grame) nu 
puteau afecta valabilitatea experimentului meu cu şoareci, 
le-am pus într-o tigaie şi am făcut o omletă rapidă. Perioada 
clocitului începuse deja de mult şi de la începuturile 
acesteia erau şi ouăle, dar eu le-am mâncat oricum şi, 
deoarece Ootek nu mă slăbea din ochi, mi-am dat toată 
silinţa să arăt că-mi plac. 

Incântarea şi uşurarea se citeau clar pe chipul lat şi 
zâmbitor al eschimosului, care era probabil convins că mă 
salvase de la o soartă mai rea decât moartea însăşi. 


Deşi nu am reuşit niciodată să-l fac pe Mike să înţeleagă 
importanţa şi natura activităţii mele ştiinţifice, nu am 
întâmpinat aceleaşi greutăţi cu Ootek. Sau poate ar fi bine 
să adaug faptul că, deşi există posibilitatea ca nici el să nu 
fi înţeles esenţa, a părut de la început că-mi împărtăşeşte 
convingerea că ceea ce făceam era important. Mult mai 
târziu am descoperit că Ootek era la el în trib un şaman de 
mâna a doua sau un fel de preot magic; şi că din ceea ce i- 
a povestit Mike şi din ceea ce a văzut cu ochii lui, a 


presupus că şi eu eram la rândul meu un şaman, chiar dacă 
în cazul meu era vorba de o varietate mai puţin cunoscută 
a acestei religii. Din punctul lui de vedere această 
presupunere oferea o explicație plauzibilă pentru 
majoritatea activităţilor mele altfel inexplicabile, şi este la 
fel de posibil - deşi nu i-aş prea atribui lui Ootek astfel de 
motive - ca el să spere că, asociindu-se cu mine, îşi va 
diversifica, de dragul vocației, cunoştinţele în materie de 
practici ezoterice. 

In orice caz, Ootek s-a hotărât să stea pe lângă mine; şi 
chiar în ziua ce a urmat s-a prezentat la punctul meu de 
observaţie, aducând cu el roba de dormit şi, evident, 
pregătit pentru o vizită mai lungă. Temerile mele că urma 
să fie o pacoste şi un inconvenient s-au risipit curând. 
Ootek învățase de la Mike câteva cuvinte în engleză şi 
receptivitatea lui era atât de bună, încât am fost foarte 
repede în stare să stabilim o formă de comunicare 
rudimentară. Nu s-a arătat surprins când a văzut că îmi 
devotam tot timpul studiind lupii. De fapt m-a făcut chiar să 
cred că şi el era profund interesat de lupi, în parte şi 
datorită faptului că totemul său personal, sau spiritul său 
protector era Aniarok, Spiritul Lupului. 

Ootek s-a dovedit a fi de foarte mare ajutor. El nu avea 
nici una din concepţiile greşite despre lupi care, luate în 
ansamblu, alcătuiau esenţa dogmatică din societatea 
noastră. De fapt el era atât de apropiat de aceste animale 
încât le considera rudele sale. Mai târziu, când am învăţat 
puţin din limbajul lui şi când şi-a îmbunătăţit şi el 
cunoştinţele în ceea ce îl priveşte pe al meu, mi-a povestit 
că, pe la vârsta de cinci ani, a fost dus la o vizuină de lupi 
de tatăl său, un reputat şaman, şi că a fost lăsat acolo 
douăzeci şi patru de ore, timp în care s-a împrietenit şi s-a 
jucat de la egal la egal cu puii de lup, a fost mirosit de către 
lupii adulţi, dar doar atât. 

Ar fi fost lipsit de profesionalism din partea mea să 
accept toate lucrurile pe care mi le-a spus Ootek despre 
lupi fără dovezi suplimentare, dar am descoperit câtă 
dreptate avea când am obţinut aceste dovezi. 


12 
Spiritul Lupului 


Faptul că Ootek m-a acceptat a avut un efect 
binefăcător asupra atitudinii lui Mike. Cu toate că Mike 
continua să arboreze o suspiciune profundă, considerându- 
mă în continuare nebun şi socotind că m-aş putea dovedi 
periculos la un moment dat dacă nu sunt urmărit 
îndeaproape, s-a mai îmbunat puţin, atât cât îi permitea 
firea lui ursuză, şi a încercat să fie cooperant. Acest lucru 
m-a avantajat considerabil, căci l-am putut folosi ca 
interpret în discuţiile cu Ootek. 

Ootek avea multe completări de adus cunoştinţelor mele 
despre obiceiurile de a se hrăni ale lupilor. După ce mi-a 
confirmat ceea ce tocmai aflasem referitor la rolul 
şoarecilor în regimul lor alimentar, mi-a explicat că lupii 
mâncau şi un număr mare de popândăi, uneori chiar 
preferând această carne celei de caribu. 

Aceşti popândăi sunt foarte răspândiţi prin tot ţinutul 
arctic, deşi Golful Adăpostul Lupilor se găseşte puţin mai la 
sud de zona lor de răspândire. Ele sunt rude apropiate cu 
hârciogul comun de pe câmpiile vestice dar, spre deosebire 
de acesta, popândăii aveau un instinct de autoconservare 
foarte slab dezvoltat. Ca urmare, cădeau pradă foarte uşor 
lupilor şi vulpilor. Vara, când sunt bine hrăniţi şi graşi, pot 
cântări aproape un kilogram, astfel că un lup poate prinde 
suficienţi încât să-şi asigure o masă copioasă, consumând 
considerabil mai puţină energie faţă de situaţia când ar 
trebui să vâneze caribu. 

Am presupus că peştii ar fi ultimele posibile ingrediente 
din regimul lupilor, însă Ootek m-a asigurat că nu este aşa. 
Mi-a spus că nu o dată a văzut lupi pescuind ştiuci nordice. 
In perioada depunerii icrelor aceşti peşti imenşi, care 
cântăreau pe alocuri peste douăzeci de kilograme, invadau 
reţeaua  încurcată de canale înguste din mlaştinile 
noroioase de pe lângă malurile lacurilor. 


Când un lup se hotărăşte să prindă peşte, sare într-unul 
din cele mai mari canale şi se deplasează încet contra 
curentului, aruncând stropi de apă în jur şi determinându-le 
pe ştiucile din faţa lui să se refugieze pe vaduri lăturalnice 
înguste, cu apă mică. In cele din urmă, peştii îşi dau seama 
de pericol şi se întorc încercând să ajungă din nou în apa 
cea mare, dar lupul le ţine calea şi o singură muşcătură 
scurtă a acestor fălci impresionante este suficientă pentru a 
rupe spatele celei mai zdravene ştiuci. Ootek mi-a mai spus 
că a văzut o dată un lup prinzând şapte ştiuci mari în mai 
puţin de o oră. 

Lupii mai prindeau crapi arctici în perioadele când aceşti 
peşti leneşi îşi căutau locuri de depunere a icrelor pe râurile 
tundrei; în cazul lor însă, tehnica lupului era să se 
ghemuiască pe o stâncă într-o zonă cu apă mică a râului şi 
să înşface crapii care treceau - o metodă asemănătoare 
celei folosite de urşi când prind somoni. 

O altă sursă de hrană, mai puţin importantă, ce-i drept, 
era reprezentată de guvizii arctici, nişte peşti mici ce 
mişunau pe sub pietrele de lângă mal. Lupii îi prindeau 
mergând de-a lungul râului şi întorcând pietrele cu labele 
sau cu botul, înhăţând vulnerabilele vietăţi înainte să poată 
scăpa. 

Mai târziu în acea vară am reuşit să-mi confirm spusele 
lui Ootek cu privire la pescuitul guvizilor arctici, când l-am 
văzut pe unchiul Albert petrecându-şi o după-amiază 
întreagă în acest fel. Din nefericire nu am văzut niciodată 
lupi prinzând ştiuci; dar aflând despre această metodă de la 
Ootek, am încercat eu însumi să pescuiesc, cu un succes 
considerabil, imitând în toate aspectele mişcările lupilor, cu 
excepţia faptului că foloseam în loc de dinţi o suliță cu care 
le administram lovitura de graţie. 

Aceste trăsături ale caracterului lupilor erau fascinante, 
dar numai în momentul în care a venit vorba de rolul jucat 
de caribu în viaţa lupilor, Ootek mi-a deschis ochii. 

Intre lup şi caribu era o legătură atât de puternică, mi-a 
spus el, încât aproape că formau o singură entitate. Mi-a 
motivat această afirmaţie spunându-mi o poveste care 


suna puţin a pildă scoasă direct din Vechiul Testament dar 
care, aşa după cum m-a asigurat Mike, era o parte din 
folclorul semireligios al eschimoşilor care trăiau departe de 
țărm şi care, vai de sufletele lor nemuritoare, erau încă 
nişte păgâni fericiţi. 

lată povestea, parafrazată, a lui Ootek: 


«La început a fost o femeie şi un bărbat şi nimic nu 
mergea, nu zbura şi nu înota pe pământ, până într-o zi când 
femeia a săpat o groapă mare în pământ şi a început să 
pescuiască în ea. Unul câte unul, a scos de acolo toate 
animalele şi ultimul pe care l-a scos a fost caribu. Atunci 
Kaila, Zeul Cerului, i-a spus femeii că acel animal era darul 
cel mai de preţ dintre toate, deoarece caribu avea să 
devină sprijinitorul omului. 

Femeia a eliberat animalul şi i-a poruncit să plece pe 
pământurile dimprejur şi să se înmulțească, iar acesta a 
făcut întocmai; între timp pământurile s-au umplut de 
caribu, aşa că fiii Femeii vânau bine, erau hrăniţi şi 
îmbrăcaţi bine, aveau corturi bune de piele în care să 
locuiască, toate le aveau de la caribu. 

Fiii Femeii vânau numai caribu mari şi graşi, căci nu 
vroiau să-i ucidă pe cei slabi, mici şi bolnavi, de vreme ce 
aceştia oricum nu erau buni de mâncat şi nu aveau nici 
pielea prea bună. Aşa s-a întâmplat că, după o vreme, cei 
bolnavi şi slăbiţi au ajuns să-i depăşească în număr pe cei 
graşi şi puternici şi, văzând asta, copiii Femeii au mers să i 
se plângă. 

Atunci Femeia a făcut o vrajă şi i-a vorbit lui Kaila 
spunându-i: „Lucrarea ta nu e bună, căci toţi caribu devin 
tot mai slabi şi mai bolnavi, iar dacă îi mâncăm vom ajunge 
şi noi ca ei.” : 

Kaila a auzit-o şi i-a spus: „Lucrarea mea e bună. li voi 
spune lui Amorak (spiritul Lupului) iar el le va spune copiilor 
lui, care vor mânca toţi caribu slabi, mici şi bolnavi, astfel 
încât pământul să le rămână celor graşi şi sănătoşi. 


Şi aşa s-a întâmplat, de aceea caribu şi lupul sunt una; 
deoarece caribu hrăneşte lupul, iar lupul este acela care îi 
menţine acestuia sănătatea.» 


Nu am fost prea mişcat de această povestire, deoarece 
nu eram pregătit ca un eschimos analfabet fără nici o 
pregătire să-mi ţină o predică, fie ea şi sub formă de 
parabolă, ilustrând teoria supravieţuirii celui puternic sub 
acţiunea selecţiei naturale. În orice caz, eram sceptic în 
privinţa existenţei unor bune relaţii între lupi şi caribu. Deşi, 
prin natura experienţelor pe care tocmai le trăisem, 
fusesem deja dezbărat de adevărul multor teorii ştiinţifice 
prestabilite despre lupi, nu prea îmi venea să cred că lupul 
cel atotputernic şi inteligent s-ar limita să culeagă bolnavii 
şi infirmii din turmele de caribu, când ar putea probabil să 
aleagă indivizii cei mai graşi şi mai suculenţi. Mai mult, 
aveam în mânecă un as cu care puteam demola teza lui 
Ootek. 

— Dacă aşa stau lucrurile, i-am spus lui Mike, întreabă-l 
cum de sunt atâtea schelete de caribu, evident mari şi 
sănătoşi, împrăştiaţi în jurul barăcii şi pretutindeni în tundră 
cale de kilometri întregi înspre nord. 

— Asta nu e nevoie să întreb pe el, a răspuns Mike cu o 
candoare  nedisimulată. Eu omorât acei cerbi. Am 
paisprezece câini de hrănit şi am nevoie de doi, poate trei 
caribu pe săptămână pentru asta. Trebuie apoi să hrănesc 
şi pe mine. Aşa trebuie omor mulţi cerbi prin toată zona. 
Am pus patru, cinci curse în jurul fiecărui cerb ucis şi am 
prins multe vulpi care au venit să hrănească. Nu este nici 
un folos mie să împuşc caribu slabi. Mie trebuie mari şi 
graşi. 

Eram uluit. 

— Câţi crezi că omori într-un an? am întrebat. 

Mike a rânjit cu mândrie. 

— Ţintesc destul de al naibii de bine. Omor două, trei 
sute, poate mai mult. 

După ce mi-am mai revenit din şoc, l-am întrebat dacă 
acesta era un lucru obişnuit pentru cei care montau curse. 


— Fiecare vânător trebuie să facă la fel, a spus el. 
Indienii, albii, pe tot întinsul ţării până la sud unde merg 
caribu iarna, toţi trebuie omoare mult caribu, altfel nu sunt 
vânători buni. Desigur, ei nu mereu norocos să prindă 
destul caribu; atunci ei hrănesc câinii cu peşte. Dar câinii 
nu fac treabă bună dacă hrăniţi cu peşte - slăbesc şi 
îmbolnăvesc şi nu mai pot trage încărcătura. Caribu mai 
bun. 

Ştiam din ce studiasem în dosarele de la Ottawa că 
păşunile de iarnă ale turmelor de caribu din Keewatin 
includ anumite zone din Saskatchewan, Manitoba şi 
Keewatinul de sud, unde trăiesc vreo o mie opt sute de 
vânători de blănuri. Ştiam, de asemenea, că mulţi dintre 
aceşti vânători erau ghidaţi de la Ottawa, prin agenţia 
companiilor care comercializează blănuri, să obţină 
informaţii care să îi ajute pe cei de acolo să explice 
scăderea rapidă a numărului de caribu din Keewatin. 
Citisem rezultatele acestui sondaj. Toţi vânătorii şi 
comercianții de blănuri negau că ar fi omorât mai mult de 
unul sau doi caribu pe an; şi toţi insistau asupra faptului că 
lupii masacrau mii şi mii de caribu. 

Deşi matematica nu a fost niciodată punctul meu forte, 
am încercat să fac nişte calcule din informaţiile pe care le 
aveam. Fiind un individ conservator din fire, am împărţit în 
jumătate numărul de vânători, apoi am redus la jumătate şi 
victimele anuale ale lui Mike, după care am înmulţit 
rezultatele. Indiferent de câte ori aş fi înmulţit îmi dădea tot 
fantastica cifră de 112.000 de animale ucise anual de 
vânători numai în această zonă. 

Realizam că nu era o cifră de folosit în rapoartele mele - 
dacă nu cumva vroiam să fiu expediat în Insulele Galapagos 
pentru a conduce un studiu de zece ani despre desenele 
carapacelor la țestoase. 

In orice caz, ceea ce aflasem de la Mike şi Ootek erau în 
mare informaţii de mâna a doua, iar eu nu fusesem angajat 
să adun astfel de date. Aşa că mi-am îndepărtat din minte 
astfel de revelații şi m-am întors pe drumurile mai grele ale 
aflării adevărului. 


13 
Grai de lup 


Ootek avea multe calităţi de naturalist, dintre care nu 
era de ignorat abilitatea de a înţelege limbajul lupilor. 

Observasem încă înainte de a-l cunoaşte pe Ootek că 
varietatea şi succesiunea de sunete scoase de George, 
Angeline şi unchiul Albert depăşeau cu mult abilităţile altor 
animale cunoscute mie, cu excepţia omului. In caietele 
mele menţionam următoarele categorii de sunete: răcnete, 
plânsete, tremurături,  chelălăieli, mormăieli, mâărâieli, 
ţipete şi lătrături. În cadrul fiecăreia din aceste categorii am 
remarcat, dar mi-a fost imposibil să descriu cu acuratețe, 
nenumărate variaţiuni. Ştiam, de asemenea, că în general 
caninele pot auzi şi probabil şi emite sunete care să fie mai 
înalte sau mai joase faţă de cele din registrul uman; aşa- 
zisele „neauzite” fluiere de câine care se găsesc în comerţ 
sunt un exemplu în acest sens. Ştiam de asemenea că 
fiecare din lupii din grupul familial urmărit de mine păreau 
să reacționeze într-o manieră inteligentă la sunetele 
produse de alţi lupi, deşi nu aveam dovezi clare că aceste 
sunete nu erau decât nişte simple semnale. 

Adevărata mea pregătire în lingvistica lupilor a început 
la câteva zile după sosirea lui Ootek. Amândoi observasem 
preţ de câteva ore vizuina lupilor, fără a vedea nimic 
deosebit. Era o zi moartă, iar roiurile de muşte atinseseră 
proporţii uriaşe, ca urmare Angeline şi puii s-au retras în 
vizuină în timp ce ambii masculi, extenuaţi după o 
vânătoare care a ţinut până la jumătatea dimineţii, 
dormeau în apropiere. Mă plictisisem şi eu şi începusem să 
moţăi, când Ootek şi-a făcut deodată mâinile pâlnie la 
urechi şi a început să asculte absorbit de ceva. 

Eu nu auzeam nimic şi nu aveam nici o idee ce Îi 
atrăsese atenţia până nu a spus: „Ascultă! Lupii vorbesc!”! 


1 În timpul celor doi ani cât l-am cunoscut pe Ootek, engleza 
lui s-a îmbunătăţit considerabil, iar eu am învăţat destul de bine 


şi mi-a arătat înspre şirul de dealuri aflate la vreo opt 
kilometri nord de noi. 

Am ascultat, dar dacă vreun lup emitea de pe aceste 
dealuri, nu era pe lungimea mea de undă. Nu auzeam nimic 
altceva în afară de bâăzâitul răutăcios al ţânţarilor; dar 
George, care dormise pe creasta albiei moarte, a sărit 
brusc în picioare şi şi-a ciulit urechile întinzându-şi botul 
lung înspre nord. După un minut sau două, şi-a aruncat 
capul pe spate şi a urlat; un urlet prelung şi tremurat care a 
început de jos, atingând cel mai înalt sunet pe care urechea 
mea l-ar putea percepe. 

Ootek m-a apucat de mână şi a izbucnit într-un râs de 
încântare. 

— Caribu sunt pe drum; aşa spune lupul! 

Am înțeles esenţialul, dar nimic mai mult decât 
esenţialul, şi abia când ne-am întors la baracă şi am 
beneficiat din nou de serviciile lui Mike în calitate de 
interpret am aflat întreaga poveste. 

După părerea lui Ootek, un lup care trăia în ţinutul 
învecinat dinspre nord nu numai că îi informase pe lupii 
noştri că mult aşteptatele turme de caribu îşi începuseră 
migraţia către sud, dar le şi preciza unde se aflau atunci 
aceste turme. Pentru a face povestea şi mai neverosimilă, 
acest lup nu numai că nu văzuse cu ochii lui turme de 
caribu, ci dădea mai departe un mesaj primit de la un alt 
lup, aflat la o şi mai mare distanţă. George, auzind şi 
înțelegând toate astea, a transmis şi el vestea cea bună 
mai departe. 

Eu sunt sceptic din fire dar şi din formare şi nu am 
încercat nici un moment să-mi disimulez amuzamentul în 
faţa încercării naive a lui Ootek de a mă impresiona cu 
povestea lui fantastică. Dar, dacă eu eram neîncrezător, 
Mike nu era deloc aşa. Fără prea multă zarvă, a început să 
facă pregătiri pentru o partidă de vânătoare. 


limba eschimoşilor, astfel încât puteam conversa liber. De aceea 
am dat discuţiilor noastre de la început, care erau destul de 
complicate, o formă mai accesibilă pentru cititor. 


Nu mă surprindea deloc nerăbdarea lui de a prinde un 
cerb, căci aflasem deja un mare adevăr, acela că Mike, la 
fel ca orice altă fiinţă umană din ţinutul Barren, era un 
amator carnivor care se hrănea aproape exclusiv cu carne 
de caribu, atunci când aceştia se găseau; însă eram uimit 
să văd că era gata să plece pe jos într-o excursie de două 
sau trei zile prin tundră, bazându-se pe informaţiile relative 
pe care i le oferise Ootek. Mi-am spus punctul de vedere, 
dar Mike a devenit tăcut şi a plecat fără să mai spună 
nimic, astfel încât trei zile mai târziu, când l-am întâlnit din 
nou, mi-a oferit o pulpă de cerb şi o cratiţă cu limbi de 
caribu. Mi-a mai spus că găsise caribu chiar în locul indicat 
de Ootek în urma interpretării mesajului lupului, adică pe 
malurile lacului Kooiak, la vreo şaizeci de kilometri nord-est 
de baracă. 

Eram sigur că asta trebuie să fi fost o coincidenţă. Dar 
fiind foarte curios să aflu până unde putea merge Mike cu 
povestea asta, m-am prefăcut că fac conversaţie 
provocându-l să-mi spună mai multe despre capacităţile 
misterioase ale lui Ootek. 

Mike s-a conformat. Mi-a explicat că lupii nu aveau doar 
abilitatea de a comunica peste distanţe mari ci puteau, şi a 
subliniat acest lucru, „vorbi” între ei aproape la fel de bine 
ca noi. A recunoscut că el nu putea nici să audă şi nici să 
înţeleagă toate sunetele emise de lupi, dar mi-a spus că 
unii eschimoşi, Ootek în mod special, le puteau auzi şi 
înţelege atât de bine încât conversau efectiv cu lupii. 

Am analizat aceste informaţii pentru un timp şi am ajuns 
la concluzia că, indiferent ce aveau să-mi spună cei doi de 
acum înainte, trebuia înregistrat cu semne mari de 
întrebare. 

Şi totuşi mă necăjea mereu acea idee, aparent 
neadevărată, cum că ceva din toată povestea aceasta 
putea fi adevărat, aşa că l-am rugat pe Mike să-i spună lui 
Ootek să fie atent le ce aveau să spună lupii pe viitor şi, 
prin intermediul lui Mike, să mă ţină la curent cu aceste 
lucruri. 


A doua zi dimineaţă când am ajuns la vizuină nu se 
vedea nici urmă de masculi. Angeline şi puii se plimbau de 
colo colo, dar ea nu părea deloc în largul ei. Făcea din când 
în când câte un drum scurt până pe creasta malului de 
lângă vizuină, unde părea că stă şi ascultă câteva minute, 
apoi revenea lângă pui. Timpul trecea, iar George şi unchiul 
Albert întârziaseră deja mult. La al cincilea drum până pe 
creastă, Angeline părea că aude ceva. La fel şi Ootek. A 
repetat acele gesturi teatrale prin care îşi făcea mâinile 
pâlnie în jurul ambelor urechi. După ce a ascultat un 
moment a început să-mi explice ce se întâmplă. Dar vai, nu 
ne înţelegeam încă suficient de bine încât să pot prinde 
măcar esenţialul spuselor lui. 

Am revenit la rutina observării, în timp ce Ootek s-a 
strecurat în cort pentru un pui de somn. Am notat printre 
însemnările mele că George şi unchiul Albert au revenit la 
vizuină împreună la ora 12:17 după-amiaza şi că erau vizibil 
extenuaţi. În jurul orei 14:00, Ootek s-a trezit şi a încercat 
să-şi compenseze absenţa de la datorie preparându-mi o 
oală cu ceai. 

Cu următoarea ocazie când ne-am întâlnit cu Mike i-am 
amintit de promisiunea făcută, iar el a început să-l 
interogheze pe Ootek. 

— leri, mi-a spus el, Ootek spune că lupul căruia tu spui 
George, a trimis un mesaj nevestei lui. Ootek l-a auzit clar. 
A spus nevestei că vânatul merge rău şi că el stă mai mult. 
Că poate nu ajunge acasă până la prânz. 

Mi-am amintit că Ootek nu avea cum să fi ştiut când 
aveau să se întoarcă masculii, pentru că la vremea aceea 
dormea dus în interiorul cortului. lar 12:17 este suficient de 
aproape de miezul zilei în cadrul unor activităţi obişnuite. 

Cu toate acestea, timp de încă două zile, scepticismul 
meu a rămas neclintit - până într-o după-amiază când 
George s-a arătat din nou pe creastă, ciulindu-şi urechile 
către nord. Orice ar fi auzit, dacă a auzit ceva, nu părea să-l 
intereseze prea mult de data aceasta, deoarece nu a mai 
urlat, ci s-a întors la vizuină, unde a stat bot în bot cu 
Angeline. 


Ootek însă, era cu siguranţă preocupat. Entuziasmul îi 
lumina faţa. A bombănit destule în direcţia mea, dar nu am 
priceput decât puţine cuvinte. /nnuit (eschimoşi) şi kiyai 
(vine) au fost pronunţate de mai multe ori în înflăcărarea cu 
care încerca să mă facă să înţeleg. Deoarece încă priveam 
nedumerit, mi-a aruncat o privire exasperată şi, fără prea 
multă ceremonie, a pornit-o peste tundră într-o direcţie 
care l-ar fi dus la nord-vest de baraca lui Mike. 

Am fost puţin deranjat de plecarea lui cavalerească, dar 
am uitat curând acest aspect deoarece se însera, iar lupii 
deveneau tot mai neliniştiţi pe măsură ce se apropia 
momentul plecării la vânătoarea nocturnă. 

Pregătirile alcătuiau un ritual în toată regula. George 
începea de obicei cu o vizită la vizuină. Dacă Angeline şi 
puii erau înăuntru, vizita lui îi scotea afară. Dacă erau deja 
afară, atitudinea Angelinei se schimba de la una de 
plictiseală domestică la una entuziastă. De obicei începea 
un adevărat tămbălău; sărea prin faţa lui George, îl 
împingea cu umărul şi îl îmbrăţişa cu labele din faţă. 
George nu părea deloc deranjat de aceste momente de 
joacă şi uneori răspundea implicându-se într-o luptă 
artistică împreună cu partenera sa. Din locul unde mă 
găseam aceste lupte îmi păreau destul de sălbatice, însă 
mişcarea constantă a cozilor indica faptul că nimic nu era 
rău intenţionat. 

Alertat, fără îndoială, de sunetele bătăliei, unchiul Albert 
îşi făcea apariţia la locul scenei şi se alătura grupului. 
Obişnuia să doarmă pe timpul zilei undeva departe de 
locurile unde se găsea vizuina, poate pentru a reduce din 
posibilitatea de a fi prea des necăjit cu rolul de dădacă. 

Odată cu sosirea lui, toţi trei adulţii se aşezau în cerc, se 
adulmecau, dădeau cu putere din cozi şi scoteau tot felul 
de sunete. „Scoteau sunete” nu este o exprimare prea 
potrivită, însă nu ştiu să mă exprim mai bine de atât. Mă 
aflam prea departe pentru a auzi mai mult decât sunetele 
cele mai intense, iar acestea semănau mai degrabă a 
mormăieli decât a orice altceva. Semnificaţia lor era 
neclară pentru mine, dar în mare erau în mod sigur 


expresia unor sentimente de bunăvoință, aşteptare şi moral 
ridicat. 

După un interval variind între douăzeci de minute şi o 
oră de sociabilitate (în care puii se implicau şi ei 
strecurându-se printre picioarele cui se nimerea şi apucând 
orice coadă le ieşea în cale) cei trei adulţi se deplasau către 
vârful dealului care găzduia vizuina, de obicei conduşi de 
Angeline. Aici se aşezau din nou în cerc, îşi înălţau capetele 
şi începeau să „cânte” preţ de câteva minute. 

Acesta era unul din momentele importante ale unei zile 
şi fusese cu siguranţă unul foarte important pentru mine. In 
primele zile când i-am auzit pe cei trei lupi cântând, teama 
aceea care mă domina a făcut să-mi treacă fiori reci pe 
spate şi nu pot spune că mi-a plăcut prea mult cântarea. 
Totuşi, după o perioadă bună de timp, nu numai că a 
început să-mi placă, dar aşteptam momentul cu un veritabil 
entuziasm. Cu toate acestea îmi este aproape imposibil să-l 
descriu, deoarece singurele noţiuni de care dispun sunt 
cele privitoare la muzica oamenilor, iar acestea sunt 
nepotrivite, dacă nu chiar derutante. Tot ce pot face este să 
spun că acest cor puternic şi inimos mă impresiona aşa 
cum de puţine ori am fost impresionat de acordurile 
furtunoase ale unei orgi minunate sub degetele unui om 
care îşi depăşise condiţia umană. _ 

Aria nu dura niciodată suficient de mult pentru mine. In 
trei sau patru minute se încheia şi cercul se rupea din nou 
cu aceleaşi bătăi ale cozilor, cu deja cunoscutul adulmecat 
şi cu o manifestare generală de optimism şi mulţumire. 
Apoi, fără tragere de inimă, Angeline se îndrepta către 
vizuină, privind des înapoi la George şi Albert, care se 
îndepărtau pe una din potecile de vânătoare. Se vedea clar 
că îşi dorea cu disperare să li se alăture; în final însă se 
alătura puilor, supunându-se din nou poftelor exuberante 
ale acestora, pofte care priveau fie mâncarea, fie joaca. 

Noaptea aceea a fost deosebită, pentru că lupii s-au rupt 
de rutina de până atunci a vânătorii. În loc să apuce una din 
potecile către nord sau către nord-vest, s-au îndreptat către 
est, într-o direcţie opusă barăcii lui Mike şi poziţiei mele. 


Nu mi-am prea bătut capul cu această schimbare până 
când, puţin mai târziu, un strigăt de om m-a făcut să mă 
întorc. Ootek se întorsese, dar nu era singur. Adusese cu el 
trei prieteni cam ruşinoşi, cu toţii zâmbind, timizi la prima 
lor întâlnire cu un ciudat kab/unak interesat de lupi. 

Sosirea acestor oaspeţi prevestea că observaţiile din 
acea seară urmau să fie puţin productive, aşa că m-am 
alăturat celor patru eschimoşi, urmându-i la baracă. Mike 
era acasă şi i-a salutat pe cei trei oaspeţi ca pe nişte vechi 
prieteni. În cele din urmă am prins un moment prielnic să-i 
pun câteva întrebări. 

Da, mi-a spus, Ootek ştia că aceşti trei oameni erau pe 
drum şi că vor sosi curând. 

De unde ştia? 

O întrebare stupidă. Ştia pentru că îl auzise pe lupul de 
pe Dealurile Cinci Mile raportând că nişte eschimoşi îi 
traversau teritoriul. Încercase să-mi spună asta; dar văzând 
că nu reuşesc să înţeleg, s-a văzut obligat să mă 
părăsească, pentru a-şi primi prietenii şi pentru a-i saluta 
cum se cuvine. 

Cam aşa stăteau lucrurile. 


14 
Vremea puilor 


În timpul celei de-a treia săptămâni din iunie, Angeline a 
început să dea semne tot mai evidente de nelinişte. Lăsa 
ciudata impresie că existenţa ei prea domestică de la 
vizuină devenise plicticoasă. După ce George şi Albert au 
plecat într-o seară la vânătoare, ea i-a însoţit pe parcursul 
unei părţi din drum. La început nu s-a îndepărtat la mai 
mult de nouăzeci de metri de vizuină; dar într-una din 
aceste excursii a parcurs aproape patru sute de metri, 
înainte de a se întoarce agale spre casă. 

George era vizibil încântat de schimbarea stării ei de 
spirit. Incerca de mai multe săptămâni să o convingă să-l 
însoţească în călătoriile nocturne prin tundră. Într-una din 
seri şi-a amânat plecarea cu o oră bună - timp în care 
Albert a devenit nerăbdător şi a pornit de unul singur - în 
încercarea de a-şi ademeni partenera să-l însoţească. 

De-a lungul acelei ore a făcut opt drumuri de la creasta 
de observaţie până la dâmbul creşă, unde Angeline stătea 
înconjurată de pui. De fiecare dată o adulmeca drăgăstos, 
dădea cu putere din coadă şi pleca plin de speranţe înspre 
poteca de vânătoare. Şi de fiecare dată, când ea refuza să-l 
urmeze, se întorcea la postul de observaţie unde stătea 
dezamăgit preţ de câteva minute, înainte de a-şi încerca 
din nou norocul. Când într-un final pleca singur, George era 
imaginea dezamăgirii şi deprimării, ţinându-şi capul şi 
coada atât de jos, încât părea că se prăbuşeşte. 

Dorinţa de a petrece o noapte singuri, departe de casă 
era evident împărtăşită de amândoi, dar siguranţa puilor 
rămânea primordială pentru Angeline, deşi păreau suficient 
de mari şi puternici încât să nu mai aibă nevoie de atâta 
atenţie. 


Pe 23 iunie seara eram singur în cort - Ootek fiind plecat 
pentru câteva zile cu nişte treburi personale - când am 
văzut lupii adunându-se pentru cântarea ritualică ce 


preceda plecarea la vânătoare. Angeline s-a autodepăşit de 
data aceasta, strigându-şi dorinţa arzătoare în tonuri atât 
de oscilante, încât îmi doream să existe o posibilitate de a 
mă oferi voluntar să am grijă de copii, pentru ca ea să 
poată pleca împreună cu George. Nu a fost nevoie să mă 
deranjez. Unchiul Albert a înţeles şi el mesajul, sau poate 
că acesta i-a fost comunicat şi într-o manieră mai directă, 
pentru că, imediat după ce şi-a terminat cântecul, Angeline 
şi George au plecat zburdând împreună, în timp ce Albert a 
pornit posomorât spre vizuină şi s-a stabilit acolo, pentru a 
veghea puii toată noaptea. 

Câteva ore mai târziu a început o ploaie torențială şi a 
trebuit să renunţ la observaţie. 

Nu se vedea nici un lup prin preajmă a doua zi de 
dimineaţă când ploaia a încetat, ceața s-a ridicat şi mi-am 
putut relua observaţia; însă puţin înainte de ora nouă, 
George şi unchiul Albert au apărut pe creasta albiei. 

Amândoi păreau încordaţi, sau cel puţin neliniştiţi. După 
o bună bucată de vreme de mers agitat, de adulmecat şi 
scurte perioade de nemişcare în timpul cărora priveau cu 
aviditate peisajul înconjurător, s-au despărţit. George s-a 
urcat la cel mai înalt punct al albiei de nisip, unde stătea 
impunător, analizând din priviri fiecare colţişor al ținutului, 
de la est la sud. Unchiul Albert s-a deplasat de-a lungul 
malului înspre nord şi s-a aşezat pe un dâmb stâncos 
privind peste câmpurile vestice; încă nici o urmă de 
Angeline, iar acest fapt, asociat cu activităţile neobişnuite 
ale masculilor, a început să-mi inducă şi mie o stare de 
nelinişte. Gândul că Angeline ar fi putut să păţească ceva 
mi-a stârnit un surprinzător sentiment de durere. Nu 
realizasem cât de ataşat eram de ea, însă acum, când se 
părea că dispăruse, am început să mă dau de ceasul morții 
din pricina grijilor. 

Eram pe punctul de a-mi părăsi cortul şi de a mă cocoţa 
eu însumi pe creastă pentru a o căuta, când tocmai mi-a 
zădărnicit planurile. Când am aruncat o ultimă privire 
fugară prin lentila telescopului am văzut-o ieşind din 
vizuină - ducând ceva în gură - şi pornind vioaie peste 


panta albiei. Nu am putut distinge imediat ce ducea în gură 
însă apoi, nu mică mi-a fost mirarea să văd că acel lucru 
era unul dintre pui. 

Deplasându-se repede în ciuda sarcinii ce o purta - puiul 
trebuia să fi cântărit cinci sau chiar şapte kilograme - a 
urcat panta nisipoasă pe diagonală şi s-a făcut nevăzută 
într-un pâlc de molizi. Cincisprezece minute mai târziu s-a 
întors la vizuină după un alt pui şi pe la ora zece îl mutase 
şi pe ultimul. 

După ce a dispărut pentru ultima dată, ambii masculi au 
renunţat să mai stea de pază - era evident că vegheaseră 
la buna desfăşurare a acestor mutări - şi au urmat-o, 
lăsându-mă să privesc trist la peisajul gol. Eram profund 
tulburat. Singura explicaţie care mi-a venit în minte 
referitoare la acest exod în masă a fost ceea că îi 
deranjasem pe lupi atât de tare, încât s-au văzut obligaţi 
să-şi părăsească vizuina. Dacă într-adevăr aşa stăteau 
lucrurile, ştiam că nu aş fi făcut altceva decât să le 
înrăutăţesc situaţia încercând să-i urmez. Nefiind în stare să 
găsesc altă soluţie, m-am grăbit înapoi la baracă pentru a 
mă sfătui cu Ootek. 

Eschimosul mi-a îndepărtat imediat temerile. Mi-a 
explicat că această mutare a puilor se produce în mod 
normal în fiecare familie de lupi în această perioadă a 
anului. Existau mai multe motive, aşa mi-a spus Ootek. În 
primul rând puii au fost înţărcaţi şi, cum nu erau rezerve de 
apă prin apropierea vizuinii, trebuiau conduşi într-un loc 
unde îşi puteau potoli setea, altul decât lângă sfârcurile 
mamei. |n al doilea rând, puii crescuseră prea mari pentru a 
încăpea în vizuina care de-abia îi mai putea găzdui. În al 
treilea rând, şi poate cel mai important, era timpul ca 
micuţii să renunţe la copilărie şi să-şi înceapă educaţia. 

— Sunt prea mari să trăiască într-o gaură în pământ, dar 
încă prea mici ca să-şi urmeze părinţii, a interpretat Mike 
spusele lui Ootek. Aşa că lupii cei mari îi duc într-un loc 
nou, unde este spaţiu pentru pui să se mişte şi să înveţe 
despre lume, dar unde să fie încă în siguranţă. 


S-a întâmplat ca şi Ootek şi Mike să fie familiarizați cu 
locaţia noii „vizuini de vară”, iar a doua zi am mutat cortul 
de observaţie într-un punct de unde se deschidea o vedere 
satisfăcătoare asupra acesteia. 

Noul cămin al puilor, aflat la o opt sute de metri de 
vechea vizuină, era o râpă îngustă plină cu bolovani 
gigantici care se desprinseseră din pereţii de stâncă prin 
acţiunea de îngheţ-dezgheţ. Un mic pârâu trecea pe acolo. 
lar în jur era o mlaştină ierboasă, însufleţită de şoareci de 
câmp: locul ideal pentru ca puii să se deprindă cu principiile 
de bază ale vânătorii. Intrarea şi ieşirea din vizuină implicau 
o ascensiune dificilă, prea dificilă pentru pui, aşa că puteau 
fi lăsaţi în noua casă fără grija că s-ar putea rătăci; şi până 
ce vor fi destul de mari pentru a face faţă altor carnivore 
locale mai mari - cum ar fi vulpile şi şoimii - nu aveau de ce 
să-şi facă griji pentru ei. 


Am hotărât să acord lupilor un timp de acomodare în 
adăpostul de vară înainte de a-mi concentra atenţia asupra 
lor, aşa că mi-am petrecut noaptea următoare la baracă, 
completându-mi însemnările. 

In acea seară Ootek a adăugat câteva noţiuni noi 
fondului meu de informaţii. Printre alte lucruri interesante, 
am aflat că lupii sunt mai longevivi decât câinii. El 
cunoscuse personal câţiva lupi care aveau cel puţin 
şaisprezece ani, în timp ce un patriarh al lupilor care trăia 
lângă râul Kazan şi pe care îl cunoscuse bine tatăl lui 
Ootek, trebuie să fi avut vreo douăzeci de ani când 
dispăruse. 

Mi-a mai spus că lupii îi înconjoară pe pui cu aceeaşi 
grijă universală ca şi eschimoşii pe copiii lor ceea ce 
înseamnă că legătura părintească reală nu contează prea 
mult pentru ei, şi nu există orfani în sensul cunoscut de noi 
al termenului. 

Cu câţiva ani în urmă, o lupoaică ce îşi creştea familia la 
numai doi-trei kilometri de zona unde trăia Ootek, a fost 
împuşcată mortal de un alb care trecea pe acolo într-o 
canoe. Ootek, care considera că exista o legătură magică 


între el şi lupi, a fost foarte trist din cauza acestui incident. 
În tabăra eschimoşilor trăia atunci o căţea husky cu pui, aşa 
că s-a hotărât să ia puii lupoaicei şi să-i alăture celor ai 
căţelei. Tatăl lui însă l-a împiedicat să facă asta, spunându-i 
că nu este necesar, deoarece lupii vor rezolva singuri 
problema, în felul lor. 

Deşi tatăl lui era un mare şaman şi se putea avea 
încredere în cuvântul lui, Ootek nu era pe deplin convins, 
aşa că a început să urmărească vizuina pe cont propriu. Mi- 
a spus că nu stătuse ascuns timp de prea multe ore, cânda 
văzut intrând în vizuină un lup necunoscut, urmat de 
masculul rămas văduv. Când au ieşit, fiecare ducea câte un 
pui. 

Ootek i-a urmat cale de câţiva kilometri şi şi-a dat 
seama că se îndreptau către o a doua vizuină, a cărei 
poziţie îi era, de asemenea, cunoscută. Alergând cu viteză 
şi apucând-o pe scurtături, a ajuns la această a doua 
vizuină înaintea lupilor, aşteptându-i să sosească acolo. 

De îndată ce şi-au făcut apariţia, femela care deţinea 
vizuina şi care avea şi ea pui a ieşit la intrare i-a apucat pe 
rând de ceafă pe fiecare din cei doi pui, ducându-i în 
vizuină. Cei doi masculi au plecat apoi să aducă alţi doi pui. 

Când mutarea s-a încheiat erau zece pui în această a 
doua vizuină, toţi cam de aceeaşi mărime şi vârstă şi, din 
câte îşi putea da Ootek seama, erau trataţi cu aceeaşi grijă 
şi bunătate de cei câţiva adulţi, cărora li se alăturase acum 
şi masculul îndoliat. 

A fost o poveste înduioşătoare, dar mă tem că nu i-am 
dat crezarea cuvenită până câţiva ani mai târziu, când am 
aflat despre un caz identic de adopţie a unor pui rămaşi 
orfani de mamă. De data aceasta informatorul meu era un 
naturalist alb, cu o reputaţie care nu îmi permitea să-i pun 
la îndoială spusele - deşi, dacă mă gândesc mai bine, nu aş 
putea explica de ce cuvântul /u;/ ar cântări mai mult decât 
ce al lui Ootek, care era, la urma urmei, aproape un lup din 
punct de vedere spiritual. 

Am profitat de această ocazie pentru a-l întreba pe 
Ootek dacă a auzit vreodată de credinţa înrădăcinată 


precum că lupii pot adopta uneori copii de om. A zâmbit în 
faţa acestei remarci, luând-o ca pe un aspect al umorului 
meu, iar esenţialul răspunsului său a fost că ideea era una 
drăguță, dar mergea departe peste graniţele credibilului. 
Am fost într-un fel uimit de refuzul lui politicos de a accepta 
existenţa băiatului-lup ca pe o realitate, dar am fost de-a 
dreptul mişcat de ceea ce mi-a povestit în continuare. 

Un copil lăsat în vizuina unui lup ar muri, a spus el, nu 
pentru că lupii şi-ar dori asta, ci din simplul motiv că nu ar fi 
în stare, prin virtutea neputinței caracteristice, să trăiască 
la fel ca un lup. Pe de altă parte ar fi perfect posibil ca o 
femeie să alăpteze un pui de animal până la maturitate, iar 
asta se întâmpla adesea în taberele eschimose când murea 
câte o căţea husky. Mai mult decât atât, cunoştea cel puţin 
două cazuri în care femei care îşi pierduseră proprii copii şi 
sufereau din cauza furiei laptelui să alăpteze pui de lup - 
neavând la vremea aceea la dispoziţie pui de husky. 


15 
Unchiul Albert se îndrăgosteşte 


Noua locaţie de vară era ideală din punctul de vedere al 
lupilor, nu şi din al meu, deoarece adunătura de bolovani 
nu mă prea ajuta să văd ce se întâmpla. In plus, turmele de 
caribu curgeau dinspre nord în această perioadă, plăcerea 
vânatului fiind cântec de sirenă pentru cei trei lupi adulţi. 
Cu toate acestea petreceau majoritatea timpului unei zile la 
vizuină sau în apropierea ei, dar erau de obicei atât de 
obosiţi după excursiile nocturne încât nu făceau altceva 
decât să doarmă. 

Incepusem să nu mai ştiu cu ce să-mi umplu timpul, 
când unchiul Albert m-a salvat din plictiseală îndrăgostindu- 
se. 

Când Mike a plecat de la baracă, la scurt timp după 
sosirea mea acolo, şi-a luat cu el toţi câinii - nu pentru că, 
aşa cum bănuiam dealtfel, i-ar fi fost teamă să-i lase în 
preajma arsenalului meu de scalpele, ci pentru că lipsa de 
caribu îl punea în imposibilitatea de a-i hrăni. Pe durata 
lunii iunie haita lui a rămas alături de eschimoşi, ale căror 
tabere se găseau pe teritoriile populate vara de caribu; 
acum însă, că animalele reveneau în sud, eschimoşii care îi 
îngrijiseră câinii îi aduceau înapoi. 

Câinii lui Mike erau de rasă autohtonă, nişte animale 
extraordinare. În ciuda învățăturilor unui alt mit, câinii 
eschimoşilor nu sunt lupi semi-domesticiţi - deşi este 
posibil ca ambele specii să se tragă din strămoşi comuni. 
Mai mici de statură decât lupii, adevărații câini husky sunt 
mult mai robuşti decât aceştia, cu pieptul larg şi gâtul 
scurt, cu coada stufoasă încolăcită la spate ca un mănunchi 
de pene. Se mai deosebesc de lupi şi sub alte aspecte. Spre 
deosebire de rudele lor sălbatice, căţelele husky pot intra în 
călduri în orice perioadă a anului, afişând o obraznică lipsă 
de respect faţă de anotimpuri. 

Când haita lui Mike s-a întors la baracă, una din căţele 
tocmai intrase în călduri. Născută cu sânge fierbinte şi 


drăgăstoasă din fire, căţeaua aceasta a transformat în 
curând tot restul haitei într-un vacarm, cauzându-i lui Mike 
o lungă serie de necazuri. Tocmai se plângea din cauza 
acestei probleme într-o seară, când mi-a venit o idee. 

Datorită cumpătării care îi caracteriza, studiul meu 
asupra lupilor nu cuprindea la momentul respectiv nimic 
referitor la viaţa lor sexuală şi, în cazul în care nu eram 
pregătit să îi urmăresc în timpul scurtei perioade de 
împerechere din martie, când vor hoinări amestecați printre 
turmele de caribu, nu aveam nici o şansă de a completa 
acest capitol vital pentru studiul meu. 

Ştiam acum, din spusele lui Mike şi Ootek, că lupii nu 
erau împotriva amestecării genelor, că de fapt erau dispuşi 
să se împerecheze cu câini sau viceversa ori de câte ori se 
ivea vreo ocazie. Nu se întâmpla prea des, deoarece câinii 
erau aproape tot timpul legaţi, mai puţin atunci când 
lucrau, dar se întâmpla. 

l-am făcut propunerea lui Mike şi, spre bucuria mea, a 
fost de acord. De fapt părea chiar mulţumit, căci se pare că 
îşi dorea de mult timp să afle ce fel de câini de sanie ar 
produce încrucişarea lup-husky. 

Următoarea problemă era cum să pregătim 
experimentul, în aşa fel încât cercetarea mea să aibă un 
maximum de succes. Am hotărât să fac totul pe etape. 
Prima etapă avea să însemne să o iau pe căţea, al cărei 
nume era Kooa, şi să o duc la o plimbare în apropierea 
perimetrului meu de observaţie, pentru a face cunoscută 
lupilor atât prezenţa, cât şi situaţia ei. 

Kooa era mai mult decât cooperantă. De fapt, când am 
traversat una din potecile bătute de lupi, a devenit atât de 
entuziastă încât a trebuit să îi înfrânez impetuozitatea cu 
ajutorul unei lese straşnice cu lanţ. Trăgându-mă după ea, 
a plonjat pe potecă, mirosind fiecare marcaj cu anticipație 
nedisimulată. 

Cu foarte mare dificultate am tras-o înapoi la baracă 
unde, după ce a fost priponită bine, şi-a manifestat 
frustrarea urlând cât a fost noaptea de lungă. 


Sau poate că nu frustrarea a fost mobilul cântecului ei; 
căci a doua zi de dimineaţă, când m-am trezit, Ootek m-a 
informat că am avut un vizitator. Fără urmă de îndoială, 
urmele unui lup uriaş se vedeau clar în nisipul umed de pe 
malul râului la nici nouăzeci de metri de locul unde se aflau 
câinii. Probabil că numai prezenţa masculilor husky geloşi a 
împiedicat consumarea poveştii de dragoste chiar din acea 
noapte. 

Nu eram pregătit să obţin rezultate într-un timp atât de 
scurt, deşi ar fi trebuit să prevăd faptul că, fie George, fie 
Albert, ar fi dat inevitabil peste câteva din bileţele de amor 
parfumate seducător ale căţelei chiar în acea seară. 

Trebuia acum să mă grăbesc să pun în aplicare a doua 
etapă a planului meu. Am revenit la cortul de observaţie 
însoţit de Ootek şi, la vreo o sută de metri în spatele 
acestuia şi în direcţia vizuinii de vară, am întins o sârmă 
groasă între două stânci aflate la distanţă de cinci metri 
una de alta. 

A doua zi de dimineaţă am condus-o pe Kooa (sau mai 
bine zis, am fost conduşi de Kooa) la locul cu pricina. In 
ciuda încercărilor ei hotărâte de a pleca în căutarea lupilor 
de una singură, am reuşit să agăţăm lesa de firul de sârmă. 
Avea astfel destulă libertate de mişcare, iar noi îi puteam 
controla poziţia cu focuri de armă de la cort, în caz că ceva 
nu mergea bine. 

Spre surprinderea mea, căţeaua s-a aşezat jos imediat şi 
şi-a petrecut aproape toată după-amiaza dormind. Nici un 
lup adult nu se vedea în preajma vizuinii de vară, dar am 
putut zări din când în când puii îngrămădindu-se prin 
peticul de iarbă, sărind şi aruncându-se după şoareci. 

Pe la 8:30 seara lupii şi-au început pe neaşteptate 
cântecul ce preceda partida de vânătoare, deşi nu se 
vedeau din spatele malului stâncos de la sud de vizuină. 

Nici nu au ajuns bine primele acorduri până la mine, 
când am văzut-o pe Kooa sărind în picioare şi alăturându-se 
corului. Şi ce mai cânta! Deşi nu curge, din câte ştiu, vreo 
urmă de sânge de lup sau de câine prin venele mele, 
calităţile seducătoare ale cântecului de sirenă al lui Kooa 


erau suficiente pentru a mă face să mă gândesc cu jind la 
zilele de altădată şi la bucuriile lor. 

Nu încape îndoială că lupii au înţeles motivul necazului 
ce o apăsa. Şi-au întrerupt cântecul chiar în mijlocul unui 
acord prelung şi, câteva secunde mai târziu, toţi trei s-au 
năpustit peste creastă şi în raza noastră de observaţie. Deşi 
se afla la patru sute de metri distanţă, era limpede că o 
puteau vedea pe Kooa. După numai un moment de ezitare, 
George împreună cu unchiul Albert au pornit în galop către 
ea. 

George însă nu a ajuns prea departe. Înainte de a fi 
parcurs cincizeci de metri, Angeline îl ajunsese din urmă şi, 
nu bag mâna în foc, dar am avut impresia că i-a pus 
piedică. Oricum, l-am văzut rostogolindu-se în noroi şi, când 
s-a ridicat, interesul său pentru Kooa părea că s-a evaporat. 
Ca să nu-l judec pe nedrept, nu cred că era interesat de 
Kooa din punct de vedere sexual - probabil că luase doar 
iniţiativa de a cerceta un intrus aflat pe domeniul său. În 
orice caz, el şi Angeline s-au retras la vizuina de vară, unde 
s-au întins pe marginea râpei privind la desfăşurarea 
evenimentelor şi lăsându-l pe unchiul Albert să rezolve 
situaţia cum credea el mai bine de cuviinţă. 

Nu ştiu când a început celibatul lui Albert, dar era 
evident că durase prea mult. Când a ajuns la zona unde 
Kooa era legată, alerga atât de repede încât a depăşit ţinta. 
Pentru o clipă tensionată am crezut că ne consideră 
pretendenți rivali şi că avea să vină direct la cort să ne 
răfuim; dar cumva s-a întors şi fuga aceea nebună s-a mai 
domolit. Apoi, când era la numai trei metri de Kooa, care îi 
aştepta sosirea într-o stare de anticipație extatică, 
atitudinea lui Albert s-a schimbat brusc. A înţepenit pe 
picioare, şi-a aplecat capul mare şi s-a transformat într-un 
bufon. 

Era un spectacol penibil. Lăsându-şi urechile pe spate 
până ce au devenit una cu craniul lat, a început să 
gângurească la fel ca un pui, zbârcindu-şi buzele într-o 
grimasă înfricoşătoare care ar fi putut reprezenta o dovadă 
de dragoste nebună, dar care pentru mine nu reprezenta 


mai mult decât un simptom al căderii în senilitate. A mai 
început şi să scâncească într-un falsetto linguşitor care ar fi 
sunat dezgustător şi în cazul în care ar fi venit de la un 
pekinez. 

Kooa părea perplexă în faţa acestui comportament. Era 
evident că niciodată până atunci nu mai fusese curtată într- 
o manieră atât de surprinzătoare şi părea că nu prea ştie 
cum să reacționeze. Arătându-şi colții pe jumătate, s-a tras 
înapoi din faţa lui Albert, atât cât îi permitea lanţul. 

Asta i-a provocat lui Albert o tristeţe nemărginită. S-a 
trântit la pământ şi a început să se târască în faţa ei, timp 
în care grimasa de pe faţa lui se lărgea, transformându-se 
în expresia unei idioţii crase. 

Incepusem deja să împărtăşesc îngrijorarea căţelei şi, 
considerând că lupul nu îşi mai controlează instinctele, 
eram pe punctul de a apuca puşca şi de a porni în ajutorul 
lui Kooa, moment în care Ootek m-a oprit. Zâmbea; avea un 
zâmbet lasciv care îmi transmitea clar că nu trebuia să mă 
îngrijorez şi că lucrurile progresaseră perfect normal din 
punct de vedere lupesc. 

In acest moment Albert s-a pus în mişcare cu o viteză 
impresionantă. Sărind în picioare, s-a transformat în 
masculul îngâmfat. Gulerul i s-a deschis până a format o 
imensă aură argintie ce îi încadra faţa. Corpul i-a devenit 
rigid, lăsând impresia că este făcut din oţel alb. Coada i s-a 
ridicat atât de sus şi s-a răsucit atât de tare, încât aproape 
că părea a unui husky autentic. Apoi s-a apropiat delicat, 
pas cu pas. 

Kooa nu mai avea nici o îndoială. Asta era ceva ce putea 
înţelege. S-a întors sfioasă cu spatele şi, pe când lupul îşi 
întindea nasul său mare pentru a-i oferi o primă mângâiere, 
ea s-a întins să-l muşte timid de umăr... 


Însemnările mele referitoare la continuarea acestei 
întâmplări sunt foarte detaliate şi mă tem că sunt prea 
tehnice şi pline de termeni ştiinţifici pentru a merita un loc 
în această carte. De aceea mă voi mulţumi să fac un 


rezumat a ceea ce a urmat, cu menţiunea că Albert era cu 
siguranţă un amant desăvârşit. 


Curiozitatea mea ştiinţifică fusese potolită, însă nu la fel 
se întâmplase cu pasiunea unchiului Albert şi mă găseam în 
faţa unei situaţii noi, foarte dificile. Deşi am aşteptat cu 
toată răbdarea de care eram capabil timp de două ore, 
Albert nu manifesta nici cea mai mică intenţie de a pleca de 
lângă noua lui dragoste. Ootek şi eu aveam de gând să ne 
întoarcem la baracă alături de Kooa şi nu puteam aştepta o 
veşnicie. Oarecum exasperaţi ne-am apropiat în final de 
perechea înamorată. 

Albert nu s-a clintit, sau mai degrabă nu ne-a băgat 
deloc în seamă. Chiar şi Ootek părea oarecum nehotărât 
cum să procedeze după ce am ajuns la mai puţin de cinci 
metri de îndrăgostiţi, fără ca Albert să fi dat vreun semn că 
ar vrea să plece. Era o stare de extaz care nu a fost 
întreruptă decât în clipa în care eu, foarte revoltat, am tras 
un glonţ în pământ la mică distanţă de locul unde se afla 
Albert. 

Împuşcătura l-a trezit din transă. A făcut un salt înalt în 
aer şi a aterizat la mai bine de zece metri dar, revenindu-şi 
rapid din sperietură, şi-a regăsit cumpătul, pornind de pe 
mal înapoi înspre noi. Între timp dezlegasem lanţul şi, în 
timp ce Ootek o trăgea pe trista şi încăpăţânata Kooa 
înapoi înspre casă, eu le acopeream spatele cu arma. 

Albert ne urma îndeaproape. Ne urma la vreo 
cincisprezece, douăzeci de metri, uneori în spate, alteori în 
lateral, iar alteori în faţă; dar nu ne părăsea în ruptul 
capului. 

Ajunşi la baracă, am încercat din nou să-i potolim 
ambițiile trăgând o salvă în aer, dar asta nu a avut nici un 
efect, cu excepţia faptului că l-a făcut să se retragă vreo 
câţiva metri. Era evident că nu ne rămânea altceva de făcut 
decât să o luăm pe Kooa în baracă peste noapte; căci, dacă 
am fi legat-o alături de ceilalţi, am fi declanşat o bătălie de 
pomină între câini şi Albert. 


A fost o noapte groaznică. Din clipa în care am închis 
uşa, Albert a început să se lamenteze. A plâns, a scâncit şi 
s-a văitat ore întregi, fără oprire. Câinii i-au răspuns cu o 
cacofonie de insulte hotărâte şi cu aceleaşi văicăreli. Kooa li 
s-a alăturat strigând mesaje de dragoste veşnică. Situaţia 
era intolerabilă. Spre dimineaţă Mike ameninţa că o să 
tragă din nou cu arma, şi fără să glumească. 

Ootek a fost cel care a salvat situaţia, şi probabil şi viaţa 
lui Albert. El l-a convins pe Mike că dacă o va elibera pe 
Kooa, totul avea să fie bine. Ea nu va fugi, a explicat el, ci 
va sta în apropierea taberei, alături de lup. Când se va 
încheia perioada căldurilor, ea se va întoarce acasă şi lupul 
la ai lui. 

Avea perfectă dreptate, ca de obicei. In timpul 
săptămânii ce a urmat i-am zărit ocazional pe îndrăgostiţi 
mergând umăr lângă umăr peste un deal îndepărtat. Nu s- 
au apropiat niciodată de albia cu vizuina şi nici de baracă. 
Trăiau într-o lume a lor, în care nu existau decât ei. 

Ei nu ne băgau în seamă pe noi, dar eu îi urmăream cu 
înfrigurare şi am fost bucuros când, într-o dimineaţă, am 
găsit-o pe Kooa întinsă la locul ei obişnuit în haită arătând 
obosită, dar mulţumită. 

În seara următoare unchiul Albert s-a alăturat din nou 
corului ritualic de pe deal. Acum însă se distingea în vocea 
lui un ton cald şi mulţumit, pe care nu îl mai auzisem până 
atunci şi care mă făcea să scrâşnesc din dinţi. N-am putut 
să suport lăudăroşenia niciodată în viaţă, nici măcar la lupi. 


16 
Raţia de carne de dimineaţă 


De la mutarea lor la râpă, puii au fost destul de scumpi 
la vedere; aşa că într-o dimineaţă, înainte ca Angeline sau 
cei doi masculi să se întoarcă de la vânătoarea nocturnă, 
mi-am croit drum până la o grămadă de stânci acoperite cu 
câţiva molizi piperniciţi, de unde puteam observa grota de 
la o distanţă mai mică de treizeci de metri. Vântul sufla 
foarte slab dinspre nord-est, aşa că nu ar fi fost posibil ca 
lupii de la vizuină sau din apropierea acesteia să-mi simtă 
mirosul. M-am instalat între molizii pitici şi am cercetat 
interiorul râpei. 

Întreaga suprafaţă (o îngrăditură lungă de vreo douăzeci 
şi cinci de metri şi lată de zece) era brăzdată de poteci. In 
timp ce priveam, doi pui au ieşit de sub o grămadă de 
pietre împrăştiate sub unul din pereţii grotei şi au luat-o la 
sănătoasa pe una din poteci până la un mic pârâu. S-au 
îndreptat apoi unul după altul către malul pârâului şi şi-au 
lăsat în apă micile feţe turtite, legănându-şi în acelaşi timp 
cozile ţepoase. 

Crescuseră binişor în ultimele săptămâni şi erau acum 
de mărimea, şi s-ar putea spune că şi de forma, unor 
marmote adulte. Erau atât de durdulii încât picioarele 
păreau infime, iar blana lor pufoasă de pui, complet gri, îi 
făcea să arate şi mai rotunzi. Nu găseam la ei nici o 
promisiune a supleţii şi fizicului magnific caracteristice 
părinţilor lor. 

Al treilea pui şi-a făcut apariţia puţin mai departe în josul 
râpei, trăgând după el un omoplat bine mestecat de caribu. 
Mârâia la el de parcă ar fi fost încă viu şi periculos, iar puii 
de lângă pârâu l-au auzit, şi-au ridicat feţele şiroind de apă 
şi s-au năpustit în direcţia lui. 

A urmat în continuare cunoscuta partidă de lupte libere 
şi în aer se auzeau mârâieli de căţel şi sunete scurte şi 
ascuţite de revoltă în timp ce câte unul dintre pui îşi înfigea 
dinţii ascuţiţi în piciorul fratelui său. Al patrulea pui a apărut 


A 


şi s-a aruncat în învălmăşeală cu un strigăt extatic de 
plăcere. 

După vreo patru sau cinci minute de război între fraţi, un 
corb a zburat jos deasupra râpei şi, de îndată ce umbra lui 
a trecut pe deasupra puilor, aceştia au abandonat osul şi au 
luat-o la sănătoasa pentru a se adăposti. Aceasta însă nu 
era decât parte din joc, deoarece au ieşit imediat afară, 
nearătând vreun senin de teamă. În timp ce doi dintre ei au 
revenit la bătaia pentru os, ceilalţi doi s-au îndreptat agale 
spre peticul de mlaştină şi au început să adulmece după 
şoareci. 

Orice şoarece ar fi rămas în acest spaţiu restrâns trebuie 
să fi fost foarte şmecher. După câteva minute de 
adulmecat de mântuială şi una sau două încercări de atac 
în noroi, aceşti doi pui au abandonat tentativa de a vâna şi 
au început să se joace unul cu celălalt. 

În clipa aceea Angeline s-a întors. 

Eram atât de captivat de observarea puilor încât nu i-am 
conştientizat prezenţa până nu am auzit un scâncet foarte 
aproape de mine. L-au auzit şi puii şi cu toţii ne-am întors 
repede capetele să o urmărim pe Angeline pe marginea 
râpei. Puii şi-au abandonat instantaneu jocurile scoțând un 
sunet ascuţit de încântare, unul din ei ridicându-se chiar pe 
labele durdulii din spate şi agitându-le pe cele din faţă, 
aşteptând-o plin de bucurie. 

Angeline i-a privit o secundă sau două, semeaţă şi 
încântătoare, apoi a ţâşnit paste marginea râpei până a 
ajuns în vale, unde toţi puii s-au aruncat asupra ei. l-a 
mirosit pe fiecare răsturnând câte unul în timpul acestui 
proces, apoi şi-a încovoiat umerii şi a început să 
regurgiteze. 

Deşi ar fi trebuit să ştiu la ce să mă aştept, am fost luat 
prin surprindere şi pentru o clipă dramatică m-am temut că 
ar fi putut să fi mâncat otravă. Nici vorbă de asta. După alte 
câteva mişcări convulsive, a dat afară ceva ce semăna cu 
cel puţin cinci kilograme de carne parţial digerată, apoi s-a 
îndepărtat repede şi s-a culcat, pentru a-i lăsa pe pui să se 
apropie. 


Deşi raţia de carne de dimineaţă mi-a provocat o 
oarecare senzaţie de greață, puii nu păreau în vreun fel 
inhibaţi. Flămânzi, au năvălit peste micul dejun, în timp ce 
Angeline îi privea îngăduitoare, fără a face vreo încercare 
de a le corecta îngrozitoarele maniere. 

O dată terminat micul dejun - şi vă spun că nu a mai 
rămas nici o bucăţică pentru prânz - puii s-au trântit pur şi 
simplu acolo unde erau - umflaţi şi vizibil incapabili de alte 
drăcovenii în acel moment. 

Somnolenţa unei dimineţi de vară fierbinţi ne-a cuprins 
pe toţi. In scurt timp eram singurul care nu dormea şi îmi 
dădeam toată silinţa să rămân aşa şi în continuare. Mi-ar fi 
plăcut să mă relaxez puţin şi să mă întind, dar nu 
îndrăzneam să mă mişc deoarece eram atât de aproape de 
lupi iar liniştea era atât de adâncă, încât aceştia ar fi 
perceput şi cel mai fin sunet pe care l-aş fi produs. 

S-ar putea să nu fie prea delicat din partea mea dacă 
spun asta, dar se pare că am fost înzestrat din naştere în 
zona stomacală cu ceva asemănător ecoului într-o cameră 
goală. Ori de câte ori îmi este foame, câteodată chiar când 
nu îmi este, această parte a corpului meu devine 
independentă şi începe să producă tot felul de sunete 
uimitor de variate ca tonalitate şi volum şi de o intensitate 
pe care nu ar crede-o nimeni până ce nu le-ar asculta. Nu 
pot face nimic în această problemă deşi, de-a lungul 
timpului, am învăţat cel puţin să atenuez consecinţele 
acestui fapt, prefăcându-mă cu ingeniozitate că nu am 
nimic de-a face cu acele zgomote şi că ceea ce aud ceilalţi 
nu vine de la mine. 

Toboşarul meu demonic din adâncurile inferioare s-a 
hotărât ca tocmai în acel moment să facă ceea ce vă 
pomeneam mai devreme, iar uraganul de sunete rezultat s- 
a prăvălit peste calmul dimineţii ca sunetul unui tunet 
îndepărtat. 

Angeline s-a trezit brusc. Şi-a ridicat imediat capul şi a 
ascultat cu atenţie, dar cu o expresie de nedumerire. Când 
sunetele au continuat (în ciuda eforturilor mele disperate 
de a le atenua), lupoaica s-a ridicat încet în picioare, după 


ce a aruncat o privire puilor de parcă ar fi vrut să se asigure 
că nu ei erau răspunzători şi a privit speculativ înspre cerul 
fără nori. Nu acolo era rezolvarea misterului. Foarte pornită 
de data asta, a început încercările de a depista sursa acelor 
sunete. 

Nu era o sarcină uşoară, pentru că zgomotele 
abdominale au un efect asemănător vorbirii de ventriloc în 
general, ale mele în special. După ce a urcat şi a coborât de 
două ori pereţii râpei, Angeline nu părea deloc aproape de 
satisfacerea unei curiozităţi crescânde. 

Eram nehotărât dacă să încerc o retragere sau să nu mă 
mişc din loc, cu speranţa că orchestra mea interioară va 
obosi; aceasta însă părea că este încă plină de energie şi 
vigoare, producând un nou val de acorduri prelungi de se 
cutremura pământul. Câteva clipe mai târziu, creştetul 
Angelinei apăru peste marginea râpei, la vreo trei metri de 
mine. 

Ne-am holbat tăcuţi unul în ochii celuilalt preţ de câteva 
secunde. Ea cel puţin era tăcută, iar eu făceam eforturi 
considerabile să rămân la fel, dar nu cu prea mare succes. 
Era o situaţie incredibil de neplăcută: cu cât o priveam pe 
Angeline, cu atât o apreciam mai mult; părerile ei contau 
pentru mine şi nu îmi doream să apar ca un caraghios în 
faţa ei. 

Oricum aş fi apărut, mă simțeam foarte prost. Apariţia ei 
neaşteptată părea să-i fi stimulat pe muzicanţii mei 
intestinali către alte eforturi, şi mai susţinute şi, înainte de 
a fi găsit o cale cât de cât elegantă de a mă scuza, Angeline 
a plesnit din buze, şi-a dezgolit dinţii ei albi superbi într-o 
expresie îngheţată de dispreţ şi a dispărut. 

Părăsindu-mi în grabă ascunzătoarea, am alergat după 
ea până la marginea râpei; dar am ajuns prea târziu, chiar 
şi pentru a-i prezenta scuzele mele. Tot ce am mai putut 
zări a fost o scuturătură indiferentă a cozii în timp ce 
dispărea conducându-şi puii între crăpăturile înguste de pe 
partea cealaltă a grotei. 


17 
Oaspeți din Valea Ascunsă 


Deşi mi-am continuat veghea lângă cortul de observaţie 
pe tot parcursul lunii iulie, nu am mai adăugat prea multe 
informaţii cunoştinţelor mele despre lupi. Deoarece puii 
creşteau cu repeziciune şi aveau nevoie de cantităţi tot mai 
mari de mâncare, George, Angeline şi Albert erau obligaţi 
să îşi dedice majoritatea timpului şi energiei vânatului pe 
câmpuri îndepărtate. Scurtele intervale cât stăteau la 
vizuină şi le petreceau dormind, de vreme ce procurarea 
hranei pentru pui devenise o activitate epuizantă. Şi totuşi, 
reuşeau din când în când să mă surprindă. 


Într-una din zile, lupii au omorât un caribu aproape de 
casă şi această cantitate considerabilă de hrană le-a oferit 
posibilitatea de a-şi lua o mică vacanţă. Nu au mai plecat la 
vânat în acea noapte, ci au rămas în preajma vizuinii pentru 
a se odihni. 

Dimineaţa următoare se anunţa caldă şi plăcută şi un 
aer general de apatie multumitoare părea să îi fi cuprins pe 
toţi trei. Angeline stătea tolănită în voie pe stânci privind la 
vizuina de vară, în timp ce George şi Albert se odihneau pe 
paturi de nisip la marginea albiei. Singurele semne de viaţă 
pe care le-au dat pe tot parcursul dimineţii au fost 
schimbările ocazionale de poziţie şi privirile leneşe peste 
câmpuri. 

Către prânz, Albert s-a ridicat îndreptându-se încet 
înspre golf pentru a bea puţină apă. Apoi, preţ de o oră sau 
două, a vânat guvizi într-o manieră dezorganizată, după 
care a pornit-o înapoi către culcuş. Pe la jumătatea 
drumului a trebuit să se oprească pentru a se uşura - un 
efort care părea să-l extenueze într-atât încât a renunţat la 
ideea de a mai escalada albia până pe creastă şi s-a tolănit 
acolo unde era. Capul începu să-i cadă instantaneu şi 
adormi imediat. 


Nu scăpase neobservat. George stătuse cu capul pe 
labele din faţă, urmărind din când în când progresele făcute 
de prietenul său în cadrul partidei de pescuit. Când Albert a 
căzut pradă somnului, George s-a ridicat. S-a întins, a 
căscat larg şi, lăsând impresia unei indolente indiferenţe, a 
pornit cu mers uşor înspre punctul unde se găsea Albert. 
Nu părea să aibă vreun scop precis, se oprea să miroase 
arbuşti şi găuri de şoareci şi s-a aşezat jos de două ori 
pentru a se scărpina. Cu toate astea nu îl pierdea din ochi 
pe Albert - şi când s-a apropiat la vreo cincisprezece metri 
de lupul care dormea, comportamentul lui s-a schimbat 
dramatic. 

Ghemuindu-se aproape ca o pisică, a început să se 
târască înspre Albert lăsând impresia unor intenţii serioase. 
Tensiunea începea să crească şi m-am trezit punând grăbit 
mâna pe telescop în aşteptarea deznodământului şi 
întrebându-mă ce îl făcuse pe George să-şi schimbe atât de 
brusc atitudinea. Să se fi stricat în cele din urmă armonia 
perfectă a familiei? Să fi încălcat Albert în vreun fel legile 
lupeşti, fiind constrâns acum să plătească această 
îndrăzneală cu sânge? Aşa se părea. 

Cu o precauţie nemaivăzută, George s-a târât tot mai 
aproape de cel care dormea fără a bănui nimic. Când a 
ajuns la trei metri de Albert - care încă era departe de cele 
lumeşti - George s-a lăsat în jos pe picioarele din spate şi, 
după o pauză suficient de lungă pentru a savura momentul, 
s-a aruncat asupra lui cu un salt impresionant, slobozind în 
acelaşi timp un răcnet terifiant. 

Impactul a şaptezeci şi cinci de kilograme de lup aruncat 
asupra sa trebuie să-l fi speriat de moarte pe Albert; dar se 
pare că îi mai rămăsese puţin suflu - căci a scos un sunet 
complet nou, care nu se găsea nicăieri în catalogul unde 
înregistrasem toate sunetele scoase de lupi. A fost un 
mârâit ascuţit de şoc şi revoltă - nu foarte diferit de cel pe 
care l-am auzit la o femeie furioasă când, într-un vagon 
aglomerat de metrou, cineva a ciupit-o de fund. 

George s-a îndepărtat în salturi şi alerga deja, în vreme 
ce Albert, în urma lui, se străduia să se ridice pe picioare. 


Cursa ce a urmat părea să fie una cu miză foarte mare. 
George a escaladat panta albiei de parcă iadul tot era pe 
urmele lui, în timp ce Albert l-a urmat cu o hotărâre 
furioasă şi necruțătoare. Cei doi au ţopăit şi au sărit de colo 
colo, obosindu-se până la capătul puterilor. 

Trecând în viteză pe lângă vizuina de vară, au făcut-o pe 
Angeline să sară în sus, să le arunce o privire rapidă şi să li 
se alăture entuziastă. Şansele erau acum de unu la doi în 
defavoarea lui George iar acesta, nemaiputând să sară într- 
o parte sau în alta, s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa în 
linie dreaptă până la baza albiei, peste câmpia mlăştinoasă 
şi în continuare de-a lungul țărmului golfului. 

Lângă unul din capetele golfului se găsea o stâncă 
despicată în două, iar George s-a aruncat prin despicătura 
aceea îngustă, a sărit în lături atât de rapid încât a făcut să- 
i sară pietre şi nisip de sub picioare, apoi a ocolit brusc 
stânca sincronizându-se perfect pentru a o surprinde pe 
Angeline din lateral şi a-i sări în spate. Nu a ezitat să se 
năpustească de-a binelea asupra ei şi să o facă să alunece 
pe o parte vreo doi metri. 

Unul din urmăritori era temporar inactiv, dar George nu 
s-a bucurat mult de victorie. Înainte chiar de a se ridica de 
jos, Albert era în cârca lui şi au căzut împreună, înlănţuiţi în 
luptă. Între timp Angeline s-a adunat de jos şi s-a alăturat 
încăierării. 

Tămbălăul s-a terminat la fel de repede precum 
începuse şi cei trei lupi s-au despărţit, s-au scuturat, s-au 
mirosit, au dat tare din cozi şi au pornit-o încet către 
vizuină, lăsând impresia clară că se distraseră cu toţii de 
minune. 

Ştrengării ca aceasta erau rare în viaţa lupilor, deşi nu 
de puţine ori am văzut-o pe Angeline întinzându-i curse lui 
George dacă îl zărea în depărtare întorcându-se de la vreo 
partidă de vânătoare. În astfel de situaţii obişnuia să se 
ascundă şi, când acesta ajungea aproape în paralel cu ea, 
se arunca asupra lui. Întotdeauna se arăta surprins, dar 
este posibil ca atitudinea lui să fi fost una prefăcută 
deoarece în majoritatea cazurilor simţul mirosului l-ar fi 


putut avertiza de prezenţa ei în apropiere. O dată încheiat 
jocul, Angeline îşi împingea partenerul cu botul, îl îmbrăţişa 
cu labele din faţă, se trântea în faţa lui cu picioarele în aer 
sau se gudura pe lângă el, împingându-l afectuoasă cu 
umerii. Intreaga scenă părea că alcătuieşte un mic ritual 
intim de bun venit. 


Un alt eveniment care s-a petrecut în amorţeala aceea 
de iulie mi-a dat mult de gândit. Deşi Angeline mergea de- 
acum adesea la vânat alături de masculi, existau nopţi când 
rămânea acasă. Şi într-una din aceste nopţi a primit 
musafiri. 

Trecuse binişor de miezul nopţii iar eu moţăiam în cort, 
când am auzit un lup urlând dinspre sud şi nu de la prea 
mare depărtare. Era un strigăt neobişnuit, fără vibrații, de 
parcă nu vroia să deranjeze. Mi-am apucat somnoros 
binoclul încercând să localizez sursa. Am zărit în cele din 
urmă doi lupi, străini amândoi, stând undeva pe partea pe 
care mă găseam eu a golfului, în direcţie opusă albiei 
nisipoase. 

Descoperirea aceasta m-a trezit de-a binelea, căci 
ajunsesem să presupun că teritoriul fiecărei familii de lupi 
era sfânt şi inviolabil în ceea ce îi privea pe ceilalţi lupi. 
Ştiam că Angeline era acasă, căci o văzusem intrând în 
grotă puţin mai devreme şi eram teribil de curios să văd 
cum avea să reacționeze acestei prezenţe inoportune. 

Când mi-am îndreptat binoclul înspre grotă (telescopul 
nu era la fel de bun ca un binoclu obişnuit pentru vederea 
de noapte sau în condiţii de crepuscul, aşa ca în situaţia de 
faţă) am observat că ea ieşise deja şi stătea îndreptată 
către punctul unde se aflau străinii. Era foarte atentă, cu 
capul întins înainte, cu urechile ciulite şi cu coada întinsă în 
spate ca a unui setter. 

Nici unul din lupi nu s-a mai mişcat şi nu a mai scos 
vreun sunet preţ de câteva minute; apoi unul din oaspeţi a 
încercat din nou să scoată o tentativă de urlet identic cu cel 
pe care îl auzisem deja. Angeline a reacţionat imediat. A 
început să dea încet din coadă, iar atitudinea încordată i s-a 


relaxat vizibil. Apoi a mers încet până la marginea râpei şi a 
lătrat ascuţit. 

Sunt conştient că, după litera cărţii, lupii (şi câinii husky) 
nu latră; însă lătratul Angelinei a fost un lătrat şi nimic 
altceva, şi de îndată ce l-au auzit, cele două prezenţe 
neobişnuite au sărit în picioare şi au luat-o la trap pe malul 
golfului. 

Angeline i-a întâlnit la vreo patru sute de metri de 
vizuină. Stând ţintuită locului, i-a aşteptat să se apropie şi, 
când erau la vreo cinci sau opt metri de ea, s-au oprit şi ei. 
Nu auzeam nimic; însă cozile celor trei lupi au început să se 
legene încet într-o parte şi în alta, iar după aproximativ un 
minut de manifestare reciprocă a bunelor intenţii, Angeline 
a păşit delicat în faţă şi şi-au mirosit nasurile. 

Indiferent cine erau străinii, era evident că erau bine 
veniţi. Când ceremoniile de salut s-au încheiat, toţi trei lupii 
au pornit-o încet înspre vizuina de vară. Pe marginea grotei, 
unul dintre noii veniţi a început să se hârjonească cu 
Angeline şi au ţinut-o aşa vreo câteva minute, deşi jocul era 
unul mult mai liniştit decât cele dintre Angeline şi George 
sau dintre George şi Albert. 

În acest timp al doilea străin a coborât calm în 
adâncurile grotei, unde se aflau cei patru pui. 

Din păcate nu am putut să văd ce s-a întâmplat 
înăuntru; dar sunt sigur că nu a fost ceva care să o 
deranjeze pe Angeline căci, încheindu-şi jocul cu prietenul 
ei, s-a dus până pe marginea grotei şi a stat acolo privind în 
jos, agitându-şi coada mai tare ca niciodată. 

Străinii nu au stat mult. După douăzeci de minute cel din 
grotă a ieşit afară; s-au mai mirosit puţin, apoi oaspeţii s-au 
întors şi au plecat de unde veniseră. Angeline i-a condus o 
bucată de drum jucându-se zglobie cu unul, apoi cu celălalt. 
Numai după ce au dispărut din vedere pe malul golfului 
îndreptându-se către vest, Angeline a pornit înapoi înspre 
casă. 

Când i-am povestit lui Ootek ce văzusem nu s-a arătat 
deloc surprins, deşi a considerat surprinderea mea 
inexplicabilă. La urma urmei, a precizat el, oamenii se 


vizitează între ei; aşa că ce era atât de ciudat ca nişte lupi 
să viziteze alţi lupi? 

Aici mă prinsese. 

În acest moment a intervenit Mike în discuţie, cerându- 
mi să-i descriu pe lupii vizitatori. Mi-am dat silinţa să fiu cât 
mai explicit, iar el a dat din cap. 

— Cred că vin din haita din Valea Ascunsă, a spus el. 
Locuiesc la vreo cinci sau şase kilometri sud de aici. li văd 
mereu. Două căţele, un mascul şi nişte pui. Cred că una din 
femele este mama căţelei căreia tu îi spui Angeline; 
cealaltă s-ar putea să-i fie soră. Oricum, toamna se alătură 
toţi acestei familii şi pornesc către sud împreună. 

M-am gândit în linişte preţ de câteva minute la 
informaţia primită şi am întrebat: 

— De vreme ce doar una din femele are partener, 
cealaltă probabil că e fată mare - oare care din ele e 
nemăritată? 

Mike m-a privit lung şi gânditor. 

— Ascultă, mi-a spus, când ai de gând să părăseşti 
aceste ţinuturi şi să te întorci acasă, ai? Cred că ai stat deja 
prea mult pe aici. 


18 
Viaţă de familie 


La jumătatea lui iulie am decis că venise vremea să îmi 
abandonez rolul de observator static şi să mă implic serios 
în studiul activităţilor de vânătoare ale lupilor. 

Decizia mea a fost întârziată şi de ascunderea 
accidentală a de mult neglijatului Ordin de Operare sub o 
stivă de şosete murdare care creştea peste el de câteva 
săptămâni încoace. Aproape că uitasem, nu numai de 
Ordin, ci de Ottawa însăşi; dar pe măsură ce frunzăream 
printre teancul bine detaliat de instrucţiuni, am realizat că 
mă făceam vinovat de o neglijare a datoriei. 

Ordinul specifica limpede faptul că prima mea sarcină ar 
fi trebuit să fie organizarea unui recensământ şi a unei 
expertize generale a lupilor, urmată de un studiu intensiv al 
„relaţiei lup-caribu-prădător-pradă”. Studiul caracterului şi 
comportamentului social al lupilor era plasat categoric în 
afara centrului meu de preocupări, aşa că într-o dimineaţă 
mi-am strâns micul cort, mi-am împachetat telescopul şi 
mi-am închis punctul de observaţie. În ziua următoare, 
ajutat de Ootek, am încărcat un echipament de campare la 
bordul canoei şi am pornit-o către nord într-o croazieră 
prelungită printre câmpiile tundrei. 

În săptămânile ce au urmat am acoperit sute de 
kilometri buni şi am strâns multe informaţii legate de 
populaţia de lupi şi de relaţia lup-caribu-prădător-pradă, 
alături de multe alte informaţii secundare care, deşi nu 
aveau nimic în comun cu scopurile Departamentului, nu 
puteau fi ignorate complet. 

O evaluare semioficială a populaţiei de lupi din Keewatin 
fusese deja făcută de autorităţile competente, pe baza 
informaţiilor primite din surse obişnuite, de la vânători şi 
comercianţi, iar cifra rezultată a fost de treizeci de mii de 
lupi. Folosindu-mă doar de cunoştinţele mele reduse de 
matematică am fost în stare să calculez o medie de un lup 
pe cincisprezece kilometri pătraţi. Şi dacă s-ar lua în 


considerare faptul că aproape o treime din câmpiile din 
tundră sunt acoperite de ape, în timp ce o altă treime este 
alcătuită din dealuri aride de stâncă şi maluri înalte unde 
nici caribu, nici lupii şi nici orice alte animale nu ar putea 
supravieţui, densitatea s-ar ridica la aproximativ un lup la 
fiecare cinci kilometri pătraţi. 

Asta însemna că sunt destul de mulţi. Şi într-adevăr, 
dacă toate astea ar fi fost adevărate, eu şi Ootek am fi 
putut întâmpina dificultăţi în desfăşurarea activităţilor 
noastre datorită presiunii exercitate de un număr prea 
mare de lupi. 

Din păcate pentru teoreticieni, am găsit lupii destul de 
împrăştiaţi, trăind în grupuri familiale obişnuite - fiecare 
familie ocupând un teritoriu de două sute cincizeci până la 
şapte sute cincizeci de kilometri pătraţi, deşi răspândirea 
asta neuniformă nu era neapărat obligatorie. Spre exemplu, 
am localizat o zonă unde două familii îşi aveau vizuinile la 
distanţa de opt sute de metri una de cealaltă; iar Ootek mi- 
a mai spus că a găsit odată trei femele, fiecare cu puii ei, 
având vizuinile la câţiva metri una de cealaltă într-o albie 
moartă în apropierea râului Kazan. Pe de altă parte, am 
călătorit trei zile printr-o zonă ce părea perfectă pentru lupi, 
pe malurile râului Thlewiaza, fără să găsim vreo urmă de 
labe, de blană sau de excremente ale lupilor. Dezamăgit şi 
conştient că nu aveam să plac prea mult angajatorilor mei, 
am fost nevoit să revizuiesc evaluarea populaţiei de lupi 
ridicând-o la cel mult trei mii, făcându-mă astfel vinovat de 
o exagerare grosolană. 

Familiile pe care le-am întâlnit erau de toate mărimile, 
de la o singură pereche de adulţi cu trei pui până la grupuri 
de şapte adulţi şi zece pui. Cum în fiecare grup, cu excepţia 
unuia, trăiau şi adulţi celibatari, şi deoarece nu puteam afla 
nimic despre statutul lor în cadrul familiei decât în situaţia 
în care i-aş fi ucis (lucru care de fapt nu îmi oferea decât 
posibilitatea de a le determina vârsta şi sexul), am apelat 
din nou la Ootek pentru informaţii suplimentare. 

Ootek mi-a spus că femelele de lupi nu se măritau până 
la vârsta de doi ani, iar masculii până la vârsta de trei ani. 


Până ajung la vârsta procreării, majoritatea adolescenților 
rămân alături de părinţi; dar chiar şi când ating vârsta 
potrivită pentru a începe o familie sunt adesea împiedicaţi 
de lipsa unui teritoriu. Pur şi simplu nu există suficient 
spaţiu disponibil de vânat pentru a le asigura cele de 
trebuinţă traiului şi pentru ca o femelă să îşi poată creşte 
puii. Şi deoarece o suprapopulaţie de lupi, depăşind 
capacitatea zonei de a le asigura traiul, ar însemna o 
scădere rapidă a cantităţii de hrană, având ca şi consecinţă 
înfometarea lupilor, aceştia erau forţaţi să recurgă la 
contracepţie prin abstinenţă. Unii lupi adulţi pot rămâne 
celibatari mai mulţi ani până când un teritoriu să devină 
disponibil. Oricum, deoarece perioada de apetit amoros 
aprins este scurtă - doar trei săptămâni pe an - aceşti 
burlaci şi aceste celibatare probabil că nu suferă din pricina 
vreunui sentiment de privaţiune sexuală. Mai mult, dorinţa 
de a fi ataşaţi familiei şi de a avea alături compania altor 
adulţi şi a puilor pare să fie determinată de natura unită a 
grupului familial. Şi de aceeaşi părere era şi Ootek, care 
considera că unii lupi preferau statutul de „unchi” sau 
„mătuşă” deoarece le oferea plăcerea de a fi implicaţi în 
gospodărirea unei familii fără a atrage asupra lor 
responsabilităţile complete ale paternităţii. 

Lupii mai în vârstă, în special cei care şi-au pierdut 
partenerul, tindeau de asemenea să rămână celibatari. 
Ootek mi-a povestit despre un lup pe care îl întâlnea anual 
de şaisprezece ani încoace şi care, în fiecare din primii şase 
ani, a crescut câte un rând de pui. In timpul celei de-a 
şaptea ierni partenera lui a dispărut, posibil otrăvită de 
vânătorii de trofee din sud. Anul următor lupul s-a întors la 
vechea vizuină şi, deşi a găsit acolo un grup de pui, aceştia 
aparţineau unei alte perechi de lupi; probabil, cel puţin aşa 
credea Ootek, erau ai fiului lupului văduv şi ai norei 
acestuia. In orice caz, lupul bătrân a rămas individul în plus 
din gospodărie pentru tot restul vieţii, deşi a împărţit în 
permanenţă sarcina hrănirii puilor. 

Exceptând faptul că gospodăriile pentru lupi sunt 
limitate, numărul lor este în aparenţă restricţionat şi de 


construirea unui mecanism de planning familial. Aşa se face 
că atunci când categoriile de hrană sunt abundente (sau 
când populaţia de lupi este scăzută), femelele dau naştere 
unui număr mare de pui, uneori ajungând să nască opt pui. 
Dar dacă lupii sunt prea numeroşi, sau dacă mâncarea nu 
este suficientă, numărul puilor la o fătare poate scădea la 
unul sau doi. Acest fapt este valabil şi în cazul altor animale 
arctice, cum ar fi şorecarii încălţaţi. Intr-un an când 
populaţia de mamifere mici este mare, şorecarii încălţaţi 
vor depune cinci sau şase ouă într-un cuib; dar dacă 
şoarecii de câmp şi lemingii sunt puţini, aceştia pot depune 
un singur ou, sau pot să nu se reproducă deloc. 

Bolile contagioase sunt un factor de risc responsabil 
pentru conservarea numărului de lupi în limitele existenţei 
hranei, care intervine în cazul în care ceilalţi factori de 
control nu sunt eficienţi. In aceste situaţii speciale, când 
echilibrul general este modificat (de multe ori fiind 
rezultatul intervenţiei umane) şi lupii devin prea numeroşi, 
aceştia încep imediat să slăbească fizic şi, pe măsură ce 
hrana se împuţinează, malnutriţia degenerează în inaniţie. 
În astfel de perioade, epidemii devastatoare de turbare, 
răpciugă sau râie apar invariabil printre lupi, iar numărul 
acestora este redus la limita supravieţuirii. 

În 1946, lemingii (care în zona canadiană arctică sunt 
specii ciclice atingând numărul maxim de membri la fiecare 
patru ani, după care urmează o scădere a acestui număr 
până aproape de zero) erau în perioada cea mai austeră a 
ciclului. Prin consecinţă, turmele de caribu din Keewatin?, 
rărite drastic, au hotărât ca în anul acela să-şi schimbe 
puţin obiceiurile migratoare înrădăcinate şi majoritatea au 
ocolit în întregime Keewatinul central de sud. A fost un 
sezon dezastruos pentru eschimoşi, pentru vulpi şi pentru 
lupi deopotrivă. Foametea domnea în întreg ţinutul. Viruşii 
latenţi de rabie se răspândeau printre vulpile flămânde, iar 
lupii începuseră şi ei să ia boala. 


? Populaţia canadiană de caribu a scăzut de la 4.000.000 în 
1930 la mai puţin de 170.000 de capete în 1963. 


Trebuie menţionat că animalele atinse de turbare nu 
„înnebunesc” în sensul cunoscut al cuvântului. Sistemul 
nervos le este afectat, astfel încât devin nesigure şi 
imprevizibile şi îşi pierd protecţia prin dispariţia simțului 
fricii. S-a întâmplat ca lupii turbaţi să între orbeşte în 
automobile sau trenuri în plină viteză; să dea năvală în 
mijlocul unor grupuri întregi de câini husky şi să fie, ca 
urmare, făcuţi bucățele; şi nu de puţine ori s-a întâmplat ca 
aceştia să rătăcească pe ulițele satelor şi să pătrundă în 
corturi sau în case locuite de oameni. Astfel de lupi, bolnavi 
până la limita morţii, sunt fiinţe demne de milă; însă reacţia 
oamenilor la vederea lor este una de groază crescândă - nu 
din cauza bolii, căci este adesea recunoscută ca fiind rabie, 
ci din cauza lupilor înşişi. Intervin astfel incidente groteşti, 
care contribuie la menţinerea mitului bine cunoscut despre 
natura vicioasă şi periculoasă a lupului. 

Un astfel de lup bolnav şi muribund a apărut în Churchill 
în timpul epidemiei din 1946. Prima dată a dat peste el un 
caporal al Armatei Canadiene căutându-şi drumul către 
cazarmă după o şedinţă la berăria din Churchill. După 
spusele caporalului, un lup gigantic a sărit la el cu intenţii 
criminale şi de-abia a scăpat cu viaţă alergând un kilometru 
şi jumătate până la adăposturile corpului de gardă. Nu 
prezenta nici o dovadă fizică a traumei pe care o trăise, dar 
cicatricile sale psihice erau evident adânci. Semnalul lui de 
alarmă a instaurat o panică de proporţii aproape isterice în 
rândul întregii tabere militare. Contingente americane şi 
canadiene au fost mobilizate laolaltă şi trupe de oameni cu 
feţe fioroase, înarmaţi cu puşti, carabine şi reflectoare 
răscoleau în curând ţinutul înconjurător cu scopul de a se 
răfui cu ameninţarea care în câteva ore se transformase în 
câteva haite de lupi flămânzi. 

În agitația care a urmat, unsprezece câini husky, un 
militar american de la Controlul Primar de Zbor, un indian 
Chippeway ce se întorcea mai târziu acasă, au devenit 
victime - nu ale lupului, ci ale urmăritorilor. 

Timp de două zile femeile şi copiii au rămas în case. 
Infanteriştii au dispărut din taberele militare, iar oamenii cu 


treburi pe la clădirile mai îndepărtate fie mergeau cu 
maşinile, înarmaţi până în dinţi, fie nu mergeau deloc. 

A doua zi, un lup a fost zărit de un aparat de zbor uşor al 
armatei care se alăturase vânătorii şi un detaşament al 
Poliţiei Cavalereşti a organizat un asediu pentru a-l lichida. 
Lupul s-a dovedit a fi un cocker spaniol aparţinând şefului 
Companiei Golfului Hudson. 

Panica nu a scăzut până în cea de-a treia zi. Târziu în 
acea după-amiază un şofer pe un camion de şase tone al 
armatei, întorcându-se în tabără de la aeroport, a zărit 
deodată o adunătură de blană chiar pe drumul din faţa sa. 
A frânat brusc, dar nu a putut opri la timp şi lupul - care 
ajunsese atât de bolnav încât nu se mai putea mişca - a 
fost ajutat, cu milă, să treacă pe lumea cealaltă. 

Consecințele au fost interesante. Există şi în ziua de azi 
locuitori ai oraşului Churchill (şi fără îndoială şi vreo câţiva 
soldaţi împrăştiaţi pe continent) care îţi pot descrie cât ai 
zice peşte invazia lupilor în Churchill din anul 1946, îţi vor 
povesti despre întâlniri dramatice; despre femei şi copii 
măcelăriți; despre haite de câini făcuţi franjuri; şi despre o 
întreagă comunitate umană aflată sub asediu. Tot ceea ce Îi 
lipseşte poveştii este sfârşitul dramatic al echivalentului 
nord-american al unei troika ruseşti bântuind câmpurile 
îngheţate şi copleşită inevitabil de o haită de lupi, în timp 
ce noaptea polară răsună de înfricoşătorul sunet al oaselor 
umane sfărâmate de fălci lupeşti. 


19 
Gol în faţa lupilor 


Săptămânile pe care le-am petrecut hoinărind pe 
câmpiile tundrei au fost idilice. Vremea a fost în general 
bună, iar senzaţia de libertate pe care ne-o transmitea 
întinderea fără margini era la fel de fortifiantă ca şi viaţa 
fără constrângeri pe care o duceam. 

Când ne-am pomenit pe teritoriul unei noi familii de lupi, 
am campat şi am început să explorăm întinderile 
înconjurătoare, atât cât a fost necesar pentru a intra în 
legătură cu grupul. In ciuda imensităţii şi izolării teritoriului, 
nu eram niciodată singuri, deoarece turmele de caribu erau 
întotdeauna prin preajmă. Împreună cu stolurile de 
pescăruşi de hering şi corbi care îi însoțeau, ei înzestrau cu 
un fel de vitalitate peisajul, care altfel ar fi părut destul de 
dezolant. 

Acest ţinut aparţinea turmelor de caribu, lupilor, 
păsărilor şi animalelor mici. Noi nu eram altceva decât doi 
intruşi ocazionali şi insignifianţi. Omul nu a dominat 
niciodată ţinutul Barren. Chiar şi eschimoşii, cărora le-a 
aparţinut cândva acest teritoriu, au trăit în armonie cu el. 
Acum eschimoşii din acest ţinut au dispărut de tot. Micul 
grup de patruzeci de suflete căruia îi aparţinea Ootek era 
ultima rămăşiţă a poporului din interiorul ținutului, şi erau 
parcă înghiţiţi cu toţii de această imensitate a sălbăticiei. 

Am întâlnit alte fiinţe umane doar o singură dată. Într-o 
dimineaţă, la scurt timp după ce am plecat în călătorie, am 
dat peste o cotitură a râului, iar Ootek a scos un sunet şi şi- 
a ridicat brusc vâsla. 

Chiar pe malul din faţa noastră se afla un cort bombat 
făcut din piei. La auzul strigătului lui Ootek, doi bărbaţi, o 
femeie şi trei băieţi mărişori au ieşit afară din cort şi au 
alergat la marginea apei să ne vadă venind. 

Am tras la mal, iar Ootek m-a prezentat uneia din 
familiile tribului său. Toată acea după-amiază am petrecut- 
o bând ceai, tăifăsuind, râzând, cântând şi înghițind munţi 


de carne fiartă de caribu. Seara, când ne-am dus la culcare, 
Ootek mi-a spus că bărbaţii acelei familii îşi aşezaseră 
cortul aici pentru a avea posibilitatea de a tăia calea 
turmelor de caribu care traversau râul la o îngustare a 
acestuia, câţiva kilometri mai departe. Vâăslind în caiace de 
o persoană şi înarmaţi cu harpoane scurte, aceşti oameni 
sperau să reuşească să ucidă suficiente animale grase care 
traversau râul, încât să le ajungă pe toată durata iernii. 
Ootek era nerăbdător să li se alăture la vânătoare şi spera 
că nu mă voi supăra dacă vom rămâne aici timp de câteva 
zile pentru a-şi ajuta prietenii. 

Nu am avut nimic împotrivă şi în dimineaţa următoare 
cei trei eschimoşi au plecat, lăsându-mă întins la soare într- 
o zi superbă de august. 

Sezonul muştelor se terminase. Era cald şi nici urmă de 
vânt. M-am hotărât să profit de timpul frumos pentru a 
înota şi pentru a-mi prăji puţin pielea albă a soare, aşa că 
m-am îndepărtat la vreo câteva sute de metri de tabăra 
eschimosă (pudoarea este ultimul viciu al civilizaţiei pe 
care-l leapădă omul în sălbăticie), m-am dezbrăcat, am 
înotat, apoi m-am urcat pe un mal din apropiere şi m-am 
întins pentru o baie de soare. 

Imi ridicam din când în când capul, lupeşte, pentru a 
privi în jur, iar pe la prânz am zărit un grup de lupi 
traversând către nord creasta dâmbului vecin. 

Erau trei lupi, unul era alb, însă ceilalţi doi erau aproape 
negri - o nuanţă rar întâlnită. Cu toţii erau adulţi, dar unul 
dintre cei doi negri era mai mic şi mai slab decât ceilalţi şi 
probabil că era femelă. 

Mă găseam în dificultate. Hainele îmi erau întinse pe jos 
la o oarecare distanţă de mine şi nu aveam cu mine pe mal 
decât încălţările de cauciuc şi binoclul. Dacă mă întorceam 
după haine, ştiam că aş fi putut pierde urma lupilor. Şi apoi, 
m-am gândit, cui îi trebuie haine pe o zi ca aceasta? Lupii 
dispăruseră acum pe creasta din apropiere, aşa că am pus 
mâna pe binoclu şi am pornit-o iepureşte în urmărire. 

Câmpia era un labirint de maluri joase separate de văi 
mici acoperite cu islazuri ierboase, unde grupuri mici de 


caribu păşteau în voie în drumul lor către sud. Era un teren 
ideal pentru mine, căci puteam pândi de pe creste în timp 
ce lupii traversau toate aceste văi, una câte una. Când 
dispăreau din vedere în spatele unui mal, nu trebuia decât 
să alerg în urma lor, fără riscul de a fi zărit, până ajungeam 
din nou undeva sus, de unde îi puteam urmări traversând 
valea următoare. 

Transpirând de emotie şi epuizare, am urcat târâş primul 
mal dinspre nord, aşteptându-mă să asist la o activitate 
frenetică pe măsură ce lupii aveau să dea peste caribu ce 
păşteau liniştiţi în vale. Am fost însă tulburat să văd că mă 
găseam în faţa unei scene complet liniştite. Erau 
aproximativ cincizeci de cerbi în zonă, împrăştiaţi în grupuri 
de câte trei până a zece animale şi toate păşteau 
preocupate. Lupii hoinăreau prin vale de parcă turmele îi 
interesau la fel de mult ca şi stâncile. Caribu, pe de altă 
parte, nu păreau să se simtă ameninţaţi în vreun fel. Trei 
câini obişnuiţi traversând păşunea unei ferme ar stârni unei 
turme de vite domestice o reacţie mai mare decât au 
stârnit aceşti lupi turmelor de caribu. 

Scena era cu susul în jos. Aveam în faţă o haită de lupi 
înconjurată de nenumărați caribu; şi deşi fiecare specie era 
pe deplin conştientă de prezenţa celeilalte, nici unii nu 
păreau deranjaţi, nici măcar puţin interesaţi. 

l-am privit neîncrezător pe cei trei lupi trecând încet la 
aproximativ patruzeci şi cinci de metri pe lângă doi masculi 
tineri care stăteau întinşi rumegându-şi hrana. Masculii şi- 
au întors capetele să-i privească pe lupi trecând, însă nu s- 
au ridicat în picioare şi nici nu s-au oprit din rumegat. 
Dispreţul lor faţă de lupi părea monumental. 

Cei trei lupi au trecut printre două turme restrânse de 
caribu ce păşteau, ignorându-i şi fiind la rândul lor ignoraţi. 
Zăpăceala mea a crescut în clipa în care lupii au cotit pe 
după o pantă şi au dispărut după următorul mal; sărind în 
sus să îi urmez, m-am pomenit cu cei doi caribu, care 
afişaseră o mare apatie în prezenţa lupilor, sărind în 
picioare şi holbându-se sălbatic la mine cu uimire. Trecând 
în fugă pe lângă ei, i-am văzut aruncându-şi capetele 


înainte, pufnind surprinzător, apoi răsucindu-se pe călcâie 
şi luând-o la galop de parcă l-ar fi avut pe diavolul pe urme. 
Pare complet nedrept ca ei să se fi speriat atât de tare de 
mine, rămânând atât de blazaţi în faţa lupilor. Oricum, m- 
am consolat cu ideea că panica lor ar fi putut să rezulte din 
neobişnuinţa de a vedea un om alb, gol puşcă, uşor rozaliu, 
echipat doar cu cizme de cauciuc şi binoclu şi gonind 
nebuneşte peste câmpuri. 

Aproape am dat nas în nas cu lupii peste dealul următor. 
Se adunaseră într-un mic grup pe versantul din faţă şi erau 
în mijlocul unui interludiu social care implica în mare parte 
mirosiri ale nasurilor şi dat din cozi. M-am aruncat la 
pământ în spatele câtorva stânci şi am aşteptat. După 
câteva momente, lupul cel alb a pornit din nou la drum, 
urmat de ceilalţi. Nu se grăbeau, şi fiecare avea o 
considerabilă libertate individuală în mers pe măsură ce 
coborau versanţii înspre valea unde păşteau alte grupuri de 
caribu. De câteva ori, câte unul din lupi se oprea să miroase 
bulgării de muşchi sau se îndepărta puţin pentru a cerceta 
ceva pe cont propriu. Când au ajuns în vale, se găseau 
aliniaţi la vreo treizeci de metri unul de celălalt şi în 
această formaţie s-au întors, străbătând încet întinderea 
văii. 

Doar cerbii care au ajuns faţă în faţă cu lupii au 
reacţionat. Când unul din lupi s-a apropiat la cincizeci, 
şaizeci de metri, copitatele au forăit, s-au ridicat pe 
picioarele din spate şi au sărit lateral, îndepărtându-se de 
linia de lupi care avansa. După ce au galopat câţiva metri, 
unele din ele s-au întors să privească puţin interesate la 
trecerea lupilor, dar majoritatea au revenit la păscutul lor 
fără a mai acorda lupilor vreo altă privire. 

Pe durata unei ore, eu şi lupii parcurseserăm cinci sau 
şase kilometri şi trecuserăm pe lângă circa patru sute de 
caribu. În fiecare din cazuri reacţia acestora a fost identică 
- nici un interes dacă lupii păstrau o distanţă rezonabilă; un 
oarecare interes dacă lupii se apropiau; şi tactici de evitare 
doar când o coliziune părea iminentă. Nu a existat 
învălmăşeală sau panică. 


Până acum majoritatea copitatelor întâlnite au fost 
masculi. Acum însă am început să întâlnim şi numeroase 
femeie şi pui, iar comportamentul lupilor a suferit o 
schimbare. 

Unul din ei a gonit un pui din locul unde stătea ascuns 
într-un pâlc de sălcii. Animalul s-a îndepărtat la nici şase 
metri în faţa lupului, care s-a oprit un moment să îl 
privească, apoi a luat-o la goană în urmărire. Inima îmi 
bătea năvalnic, căci anticipam că voi fi martorul doborării 
prăzii. 

Nu a fost să fie. Lupul a alergat cât l-au ţinut picioarele 
vreo patruzeci şi cinci de metri fără a se apropia vizibil de 
vițel, apoi a renunţat brusc la cursă, întorcându-se încet 
pentru a se alătura alor lui. 

Nu puteam să-mi cred ochilor. Soarta puiului a fi trebuit 
să fie pecetluită, şi chiar ar fi fost dacă măcar o zecime din 
reputaţia lupilor le-ar fi fost atribuită pe merit; în plus, pe 
durata următoarei ore cel puţin doisprezece astfel de curse 
au fost întreprinse de lupi împotriva puilor izolaţi, împotriva 
unei femele cu un pui, sau împotriva mai multor grupuri de 
femele cu pui, şi în fiecare din cazuri, cursa era întreruptă 
înainte chiar de a începe mai bine. 

Devenisem exasperat de-a binelea. Doar nu alergasem 
zece kilometri peste câmp epuizându-mă, numai ca să mă 
uit la o gaşcă de lupi făcând pe nebunii. 

Când lupii au părăsit valea următoare plimbându-se în 
direcţia următorului deal, am pornit cu năduf în urma lor, 
roşu de furie. Nu ştiu sigur ce-mi trecea prin minte - este 
posibil să fi intenţionat să pornesc eu însumi în urmărirea 
unui pui de caribu, doar ca să le arăt acestor fiare 
neputincioase cum se face. In orice caz, m-am aruncat 
peste creastă şi direct în mijlocul grupului de lupi. 

Se opriseră probabil să se odihnească, iar eu am năvălit 
în mijlocul lor ca o bombă. Grupul a explodat. Lupii s-au 
împrăştiat în toate direcţiile cu viteză maximă cu urechile 
pe spate şi cozile întinse. Alergau speriaţi, şi pe când 
fugeau printre turmele dispersate de caribu, aceştia au 
reacţionat în sfârşit şi învălmăşeala de animale pe care o 


aşteptasem toată după-amiaza devenise oarecum realitate. 
Doar că, am realizat apoi cu amărăciune, nu lupii erau 
responsabili de asta, ci eu. 

Aşa că am renunţat şi am pornit-o către casă. Când 
eram la numai câţiva kilometri de tabără am văzut câteva 
siluete alergând înspre mine şi le-am identificat cu femeia 
eschimosă şi cu cei trei copii ai acesteia. Dintr-un motiv sau 
altul, arătau foarte agitaţi. Ţipau cu toţii, iar femeia agita 
un cuţit pentru zăpadă mai lung de jumătate de metru, în 
timp ce cele trei odrasle ale ei amenințau cu sulițe pentru 
caribu şi cuțite pentru jupuit. 

M-am oprit perplex. Era pentru prima dată când îmi 
conştientizam  stânjenit înfăţişarea. Eram nu doar 
neînarmat, ci şi complet gol. Nu eram deloc în postura de a 
riposta unui atac - iar acesta părea iminent, deşi nu aveam 
nici cea mai vagă idee ce îi stârnise pe eschimoşi la un 
asalt atât de furios. Fuga e ruşinoasă dar sănătoasă, aşa că 
mi-am încordat muşchii obosiţi şi am sprintat în viteză 
pentru a mă îndepărta de eschimoşi. Am reuşit, dar şi ei 
erau în formă, şi cursa a continuat până la tabără, unde m- 
am băgat tremurând în pantaloni, am apucat puşca şi m- 
am pregătit să-mi vând scump pielea. Din fericire Ootek şi 
ceilalţi s-au întors chiar în momentul în care femeia şi 
progeniturile ei furioase au vrut să se năpustească asupra 
mea, astfel că bătaia a fost evitată. 

Puțin mai târziu, când lucrurile s-au mai calmat, Ootek a 
explicat situaţia. Unul din copii aduna bace când m-a văzut 
alergând gol peste dealuri în urmărirea lupilor. Cu ochii 
măriţi de mirare, s-a grăbit acasă pentru a raporta 
fenomenul mamei lui. Aceasta, suflet bun, a presupus că o 
luasem razna (eschimoşii cred că nici unui alb nu-i trebuie 
prea mult să ajungă în această stare) şi că pregăteam un 
asalt asupra unei haite de lupi cu mâinile goale, ba chiar cu 
totul gol. Chemându-şi repede şi celelalte progenituri şi 
apucând toate armele care erau la îndemână, a pornit în 
mare viteză în salvarea mea. 

Cât timp am mai stat acolo, această femeie blândă m-a 
tratat cu un amestec atât de ciudat de solicitudine şi 


scepticism încât am fost peste măsură de uşurat când mi- 
am luat rămas bun de la ea. Nu m-au amuzat prea mult nici 
comentariile lui Ootek pe când coboram pe râu pierzând din 
vedere mica tabără. 

— Asta era problema, a spus grav, că ţi-ai scos 
pantalonii. Cred că ea te-ar fi plăcut mai mult cu ei pe tine. 


20 
Viermele din floare 


L-am întrebat pe Ootek ce fusese cu comportamentul 
inexplicabil al grupului de lupi pe care îi întâlnisem în 
tabăra eschimoşilor iar el, în felul lui caracteristic, răbdător 
şi blând, s-a străduit din nou să mă lumineze. 

A început prin a-mi spune că un caribu adult sănătos 
poate depăşi cu uşurinţă la fugă un lup, şi chiar şi un pui de 
trei săptămâni poate face asta în cazul în care nu a dat 
peste cel mai iute dintre lupi. Caribu erau perfect conştienţi 
de asta şi ştiau că nu prea au de ce să se teamă de lupi în 
condiţii normale. Şi lupii o ştiau perfect şi, fiind foarte 
inteligenţi, foarte rar încercau să pună jos câte un caribu 
sănătos - ştiind foarte bine că ar fi fost o risipă nesăbuită 
de energie. 

Ceea ce au făcut lupii a fost, după părerea lui Ootek, să 
adopte o tehnică de testare sistematică a stării de sănătate 
şi a condiţiei generale a copitatelor în încercarea de a găsi 
una care nu era tocmai mândria turmei. Când numărul de 
caribu era mare, această testare se făcea prin alergarea 
fiecărui grup pe o distanţă suficientă pentru a expune 
prezenţa sau absenţa vreunui exemplar bolnav, rănit sau 
inferior dintr-un motiv sau altul. Dacă se găsea un astfel de 
animal, lupii îl încolţeau şi încercau să-l ucidă. Dacă nu 
exista un aşa exemplar în turmă, lupii abandonau imediat 
cursa şi plecau să testeze un alt grup. 

Când turmele de caribu erau greu de găsit, lupii foloseau 
diferite tehnici. Câţiva lupi, acţionând concertat, reuşeau să 
atragă prada într-o cursă unde aşteptau alţi lupi; sau dacă 
vânatul se găsea foarte greu, lupii puteau să folosească un 
sistem de ştafetă prin care un lup îşi conducea victima 
înspre un alt lup postat la o oarecare distanţă care prelua, 
la rândul lui, urmărirea. Desigur că astfel de tehnici 
diminuau avantajele naturale ale caribului şi totuşi, numai 
animalele cele mai slabe sau oricum, cele mai puţin 
înzestrate, cădeau victime lupilor urmăritori. 


— E exact aşa cum ţi-am spus, a adăugat Ootek. Caribu 
hrăneşte lupul, iar lupul îl menţine pe caribu puternic. Se 
ştie că dacă nu ar fi lupi, nu ar mai fi curând nici caribu, 
căci ar muri de la slăbiciunea care s-ar împrăştia printre ei. 

Ootek a mai subliniat faptul că, o dată omorât un 
exemplar, lupii nu mai omorau altele până nu se terminau 
complet rezervele de hrană şi nu erau forţaţi de foame să 
treacă din nou la treabă. 

Toate astea ar fi basme pentru cineva care a fost instruit 
să creadă că lupii nu doar erau în stare să prindă aproape 
orice ci, împinşi de insaţiabila sete de sânge, puteau 
măcelări orice le ieşea în cale. 

Dintre partidele de vânătoare pe care le-am văzut în 
continuare, aproape toate s-au desfăşurat urmând modelul 
primeia pe care am văzut-o. Vânătorii, numărând între unul 
şi opt lupi, puteau fi observați mergând la trap domol 
printre grupurile dispersate de caribu, care erau aproape 
întotdeauna indiferenți prezenței „duşmanilor lor de 
moarte”. Din când în când, câte un lup, sau, după caz, doi 
sau trei, se abăteau de la linia de mers şi demarau un atac 
scurt asupra unui animal din apropiere, care aştepta de 
obicei până când atacatorii se apropiau la o distanţă de 
vreo nouăzeci de metri, după care se întorceau, 
îndepărtându-se dispreţuitor în galop. Lupii se opreau 
atunci şi îi priveau cum se îndepărtează. Dacă alergau bine 
şi se vedea că sunt în formă bună, lupii se reorientau. 

Testarea nu era întâmplătoare şi am început să văd 
conturându-se un model al selecţiei. Se întâmpla într- 
adevăr foarte rar ca lupii să se obosească să testeze 
turmele de masculi în putere, care erau la vremea aceea la 
apogeul condiţiei fizice, după ce toată vara nu făcuseră 
altceva decât să mănânce şi să doarmă. Nu că aceşti 
masculi ar fi fost nişte adversari periculoşi (întinderea 
impresionantă a coarnelor este inutilă ca armă) ci pur şi 
simplu lupii nu aveau nici o şansă de a se apropia de ei, iar 
ei ştiau asta. 

Turmele mixte de femele cu pui erau mult mai 
interesante pentru lupi, deoarece procentajul de exemplare 


rănite, malformate, sau pur şi simplu inferioare este 
evident mai mare printre pui, care nu au fost încă supuşi 
unei perioade prelungite de selecţie naturală riguroasă. 

Grupurile de ciute bătrâne şi sterpe reprezentau de 
asemenea o ţintă preferată pentru testare. Uneori astfel de 
animale bătrâne şi slăbite stăteau ascunse în mijlocul unei 
turme de exemplare viguroase şi puternice; însă lupii, care 
probabil cunoşteau caribu aproape la fel de bine pe cât se 
cunoşteau pe ei înşişi, depistau întotdeauna un astfel de 
animal şi testau şi turmele care mie îmi păreau perfect 
sănătoase şi active. 

Viţeii erau testaţi mai des decât adulţii, iar un lup putea 
alerga un pui cale de două sute cincizeci sau trei sute de 
metri; dar în cazul în care tânărul animal nu dădea semne 
de slăbiciune sau epuizare pe parcursul acestei distanţe, 
cursa era de obicei abandonată. 

Economia de efort părea a fi principiul de bază al lupilor 
şi unul extrem de sensibil în acelaşi timp, deoarece 
procesul de testare trebuia continuat adesea pe parcursul 
mai multor ore, înainte ca lupii să găsească un caribu 
suficient de infirm pentru a fi capturat. 

Când testarea scotea la iveală într-un final un astfel de 
animal, vânătoarea lua o nouă întorsătură. Lupul care 
întreprindea atacul îşi consuma fără ezitare energia pe care 
şi-o conservase pe timpul lungii căutări şi se năpustea 
asupra prăzii într-o manifestare glorioasă de viteză şi forţă 
care, dacă era norocos, urma să îl aducă aproape de 
animalul disperat. Cuprins de panică în sfârşit, animalul 
începea să fugă frenetic în zig-zag - un lucru nesăbuit, am 
considerat eu, de vreme ce asta îi oferea posibilitatea 
lupului de a o lua pe scurtături şi de a închide rapid unghiul. 

Pentru a desfiinţa o altă doctrină a mitului lupilor, nu am 
văzut niciodată un lup încercând să reteze tendoanele 
genunchilor cerbilor. Adunându-şi toate puterile, lupul 
încearcă să avanseze în paralel cu prada, apoi îi sare în 
spate. Impactul este de obicei suficient pentru a 
dezechilibra animalul şi, înainte ca acesta să-şi recapete 
echilibrul, lupul îl apucă de ceafă şi îl doboară la pământ, 


având grijă în acelaşi timp să evite orice contact cu copitele 
care lovesc sălbatic; o lovitură încasată din partea oricăreia 
dintre acestea ar face o gaură în coastele lupului la fel de 
uşor cum ai sparge pereţii unei bomboane. 

Moartea survenea rapid şi de obicei lupul acţiona 
disciplinat, iar eu sunt foarte sigur că foarte mulţi caribu nu 
suferă cu nimic mai mult decât un porc tăiat pentru a fi 
consumat de om. 

Lupul nu ucide niciodată din nevoia de distracţie, ceea 
ce reprezintă probabil unul din cele mai importante lucruri 
care îl deosebeşte de om. Este destul de greu pentru un lup 
să prindă şi să ucidă un vânat mare. Poate vâna toată 
noaptea acoperind optzeci, nouăzeci de kilometri înainte de 
a reuşi - dacă reuşeşte, chiar şi atunci. Aceasta este treaba 
lui, ocupaţia lui şi, o dată obţinută carnea necesară pentru 
nevoile sale şi ale familiei sale, preferă să-şi petreacă 
timpul rămas odihnindu-se, socializându-se sau jucându-se. 

Contrar unei alte concepţii greşite, nu cunosc nici o 
dovadă că lupii ar omori mai mult decât au nevoie, chiar 
dacă arareori s-ar ivi o astfel de ocazie. Un animal ucis în 
perioada amenajării vizuinilor este folosit în mod repetat 
până când ultimul gram de carne a fost curăţit de pe oase. 
Uneori, dacă pescăruşii, corbii, vulpile sau alţi gunoieri sunt 
numeroşi, lupul dezmembrează corpul prăzii şi îngroapă 
bucăţi din acesta la distanţe considerabile de locul unde a 
ucis animalul, pentru a le păstra în folos personal. Mai 
târziu, în timpul sezonului respectiv, când familia îşi ocupă 
nestingherită teritoriul, lupii se vor stabili lângă fiecare din 
aceste  ascunzători până la consumarea completă a 
rezervelor. 

Din şaizeci şi şapte de caribu ucişi de lupi pe care i-am 
examinat după ce nu le-au mai fost de nici un folos lupilor, 
puţini prezentau şi altceva în afară de oase, ligamente, 
piele şi maţe. In majoritatea cazurilor, chiar şi ciolanele au 
fost sparte pentru conţinutul de măduvă; iar în alte situaţii 
craniul a fost desfăcut - o provocare chiar şi pentru un lup. 

Un alt aspect interesant este acela că puţinele rămăşiţe 
ale majorităţii hoiturilor prezentau semne de boală sau 


debilitate gravă. Deformarea oaselor, mai ales aceea 
provocată de necroza craniului, era frecventă; iar starea 
proastă a dentiţiei pe care am întâlnit-o la multe cranii 
arăta că acestea aparţineau unor animale bătrâne şi 
slăbite. Victimele mai recente, ale căror cadavre puteau fi 
examinate în întregime, erau greu de găsit; dar de multe 
ori am dat peste animale pe care lupii tocmai le uciseseră 
şi, cu mari remuşcări, îi alungam. Lupii plecau destul de 
uşor, deşi nu tocmai fericiţi. Câteva dintre aceste animale 
moarte erau sever infestate cu paraziți externi sau interni şi 
arătau puţin mai bine decât nişte menajerii ambulante, 
condamnate oricum la o moarte iminentă. 


Pe măsură ce trecerea săptămânilor aducea sfârşitul 
verii, veridicitatea tezei lui Ootek devenea din ce în ce mai 
evidentă. 

Importanţa vitală a lupului în conservarea şi nu în 
distrugerea populaţiei de caribu mi se părea incontestabilă, 
deşi nu eram deloc sigur că lupul va apărea în aceeaşi 
lumină şi în ochii angajatorilor mei. Aveam nevoie de o 
dovadă care să-i copleşească, şi preferabil de una solidă ca 
şi natură a materialului. 

Cu această idee în minte, am început să alcătuiesc 
colecţii de paraziți găsiţi pe exemplarele de caribu ucise de 
lupi. Ca întotdeauna, Ootek era profund interesat de un nou 
aspect al studiului meu; dar s-a dovedit un interes de 
scurtă durată. 

Pe toată perioada cercetării mele, semenii lui Ootek au 
fost înregistraţi ca mâncători de caribu care trăiesc în mare 
parte din carne crudă sau parţial gătită, din cauza crizei de 
combustibil pentru foc. Ootek însuşi a fost crescut cu carne 
de caribu, care i-a fost pre-mestecată de mama sa, carne 
care i-a rămas aliment de bază de când a renunţat la 
laptele mamei. Ca urmare, lua carnea aşa cum era şi nu i s- 
a întâmplat niciodată să arunce vreo privire sceptică hranei 
zilnice. Când m-a văzut recoltând mii de specii de viermi şi 
chisturi de pe diferite părţi ale corpului caribului, a fost 
teribil de surprins. 


Într-o dimineaţă privea cu fascinaţie gravă cum disecam 
un mascul bătrân răpus de paraziți. Întotdeauna încercam 
să-i explic ce făceam pentru a-l face să înţeleagă natura 
studiilor mele, iar momentul acesta părea potrivit pentru a-l 
introduce în domeniul parazitologiei. Extirpând un chist 
cam de mărimea unei mingi de golf din ficatul unui caribu, 
i-am explicat că aceasta era o formă inactivă de tenie şi că, 
dacă era înghiţit de un carnivor, începea să se înmulțească 
producând nişte creaturi segmentate lungi de zece metri, 
care se cuibăreau binişor în intestinele noii gazde. 

Ootek se uita la mine cu stomacul întors pe dos. 

— Vrei să spui dacă este mâncat de lup? m-a întrebat 
plin de speranţă. 

— Nahk, i-am răspuns,  exersându-mi vocabularul 
eschimos în proces de continuă îmbogăţire. Vulpile, lupii şi 
chiar şi oamenii pot păţi asta. Se poate dezvolta în oricare 
din ei, deşi poate la oameni mai greu. 

Ootek s-a înfiorat şi a început să se scarpine pe burtă, ca 
şi cum ar fi devenit conştient de senzaţia de mâncărime din 
acea zonă. 

— Din fericire nu îmi place ficatul, a spus foarte uşurat 
acum că tocmai îşi amintise acest fapt. 

— Oh, dar aceşti viermi se găsesc peste tot în corpul 
caribului, i-am explicat cu entuziasmul unui expert care 
luminează un mirean. Priveşte aici. Vezi aceste puncte de 
pe crupă? Albii numesc asta „carne cu linte”. Aceasta este 
forma latentă a unui alt fel de vierme. Nu ştiu sigur dacă se 
dezvoltă şi la om. Aceştia însă - şi aici am extras dintr-o 
pereche de plămâni desfăcuţi nişte viermi mai lungi 
asemănători cu nematodele, fiecare lung de douăzeci şi 
cinci de centimetri sau mai mult - aceştia au fost găsiţi la 
om: de fapt dacă sunt mulţi pot provoca rapid moartea 
omului prin înecare. 

Ootek a tuşit convulsiv şi chipul lui negru ca mahonul a 
devenit din nou palid. 

— E destul, a declarat după ce şi-a recăpătat suflul. Nu- 
mi spune mai mult. Eu plec acum înapoi la tabără şi o să 
mă gândesc serios la multe lucruri şi o să uit tot ce mi-ai 


spus tu. Tu n-ai inimă. Dacă aceste lucruri ar fi adevărate, 
eu ar trebui să mănânc peşte la fel ca o vidră sau să mor de 
foame. Sau poate că ai făcut o altă glumă de-a albilor? 

Era o notă de speranţă atât de patetică în întrebarea lui 
încât m-a scos din transa profesională şi m-a făcut să 
realizez cu întârziere ce efect aveam asupra acelui om. 

Am râs, oarecum artificial. 

— Eema, Ootek. E o glumă la adresa ta. Doar o glumă. 
Acum du-te la tabăra noastră şi pregăteşte o cină cu bucăţi 
mari de friptură. Doar să ai grijă, şi nu m-am putut deloc 
abţine de la o completare, ai grijă mare să le prăjeşti bine! 


21 
Zile de şcoală 


Pe la jumătatea lui septembrie câmpiile tundrei 
străluceau sumbru în lumina palidă de rugină şi ambră, 
acolo unde îngheţurile timpurii atinseseră cuvertura de 
ierburi mărunte a pământului. Pajiştile mlăştinoase din 
împrejurimile Golfului Adăpostul Lupilor erau frământate de 
drumuri proaspete făcute de turmele de caribu în drumul 
către sud, iar stilul de viaţă al lupilor se schimbase din nou. 

Puii părăsiseră vizuina de vară şi, deşi nu puteau ţine 
pasul cu Angeline şi cei doi masculi la vânători le 
prelungite, îi puteau însoţi pe aceştia în expediţii mai 
scurte. Incepuseră să exploreze lumea care îi înconjura şi 
aceste luni de toamnă trebuie să fi fost dintre cele mai 
fericite din viaţa lor. 

Când m-am întors cu Ootek la Golful Adăpostul Lupilor, 
după călătoriile prin câmpiile centrale, am descoperit că 
familia noastră de lupi îşi străbătea întreg teritoriul 
petrecându-şi zilele acolo unde îi conducea prezenţa 
vânatului. 

În limitele impuse de abilităţile mele fizice şi de 
necesităţile umane, am încercat şi eu să împart cu ei viaţa 
aceea în pribegie şi m-am distrat şi eu de minune. Muştele 
dispăruseră cu desăvârşire. Deşi uneori noaptea putea 
apărea îngheţul, zilele erau în general calde, cu soare 
luminos. 


Într-o astfel de zi caldă şi luminată de soare m-am 
deplasat la nord de albia de nisip, peste crestele unui şir de 
dealuri de unde se vedea valea întinsă, bogată în furaje şi 
exploatată din plin de caribu ca drum către sud. 

Pe cerul palid de deasupra văii se vedeau pete negre ca 
de funingine - stoluri de corbi zburând în urma turmelor. 
Familii de cocoşi polari cotcodăceau la mine de sub pâlcuri 
de arbuşti pitici. Cârduri de rațe de gheţuri, aproape gata 


de plecare spre locuri îndepărtate, se roteau pe iazurile 
tundrei. 

În valea de sub mine treceau leneş turme de caribu, una 
după alta, păscând agale în drumul către sud, fără a-l 
conştientiza, dar conduse fără greş de o învăţătură care era 
străveche încă şi atunci când omul nu ştia ce e învăţătura. 

La câţiva kilometri de vizuina din albie am găsit o nişă 
pe vârful unei stânci înalte de unde vedeam bine valea şi 
m-am instalat acolo confortabil, cu spatele sprijinit de 
stânca zgrunţuroasă dar încălzită de soare, cu genunchii 
adunaţi sub bărbie şi cu binoclul orientat înspre şirul 
însufleţit de jos. 

Speram să-i zăresc pe lupi, iar aceştia nu mi-au înşelat 
aşteptările. Puțin înainte de prânz, doi dintre ei şi-au făcut 
apariţia pe creasta unui mal oblic, la o oarecare distanţă 
înspre nord. Câteva clipe mai târziu, încă doi adulţi şi cei 
patru pui s-au apropiat. A început o mică zbenguială, 
mirosit îndelung de nasuri şi dat din cozi, după care 
majoritatea s-au întins după bunul plac, timp în care restul 
stăteau şi priveau cu indolenţă valurile de caribu curgând la 
numai câteva sute de metri de ei. 

l-am recunoscut uşor pe Angeline şi George. Unul dintre 
ceilalţi doi adulţi semăna cu unchiul Albert; al patrulea însă, 
un animal deşirat de un gri întunecat, îmi era complet 
necunoscut. Nu aveam să aflu vreodată cine era şi de unde 
venise, dar pentru restul timpului pe care l-am mai petrecut 
acolo el a rămas un membru al grupului. 

Dintre toţi lupii, chiar dintre toate animalele din zonă 
incluzându-mă şi pe mine şi turmele de caribu, doar George 
părea să simtă dorinţa de activitate. În timp ce unii dintre 
noi se tolăneau fericiţi la soare sau păşteau letargic printre 
licheni, George a început să se plimbe neliniştit de colo colo 
pe coama dealului. O dată sau de două ori s-a oprit în faţa 
Angelinei, însă ea nu i-a acordat nici o atenţie, exceptând 
cele câteva mişcări leneşe ale cozii. 

Am privit somnoros o ciută de caribu păscând chiar pe 
dealul pe care se odihneau lupii. Era evident că dăduse 
peste o zonă bogată în licheni şi, cu toate că probabil zărise 


lupii, aceasta continua să pască în direcţia lor până ce nu o 
mai despărţeau mai mult de optsprezece metri de unul 
dintre pui. Acesta a privit-o atent până ce, spre încântarea 
mea, s-a ridicat în picioare, a privit timid peste umăr pentru 
a vedea ce făceau ceilalţi membrii ai familiei, apoi s-a întors 
şi a zbughit-o înspre ei cu coada ascunsă efectiv între 
picioare. 

Nici măcar neobositul George, care se apropia acum 
încet de ciută, cu nasul înainte de parcă îi gusta mirosul, nu 
părea să intenţioneze să-i tulbure calmul până când marele 
mascul, probabil rănit în mândrie de lipsa ei de interes, a 
simulat un atac rapid în direcţia ei. Ca reacţie, ea şi-a 
aruncat capul în sus, s-a întors pe picioarele dizgraţioase şi 
a pornit-o în galop în josul dealului, părând mai degrabă 
indignată decât speriată. 

Timpul trecea, râul de copitate continua să curgă şi nu 
mă aşteptam să asist la ceva mai interesant decât acel 
scurt interludiu între ciută şi lupi, deoarece bănuiam că lupii 
mâncaseră deja şi că aceasta era obişnuita siestă de după 
masă. Mă înşelam, căci George punea ceva la cale. 

S-a dus a treia oară la Angeline, care stătea acum 
întinsă pe o parte şi de data asta nu mai era dispus să 
accepte un refuz. Nu ştiu ce i-a spus, dar trebuie să fi fost 
ceva pertinent, căci ea s-a ridicat încet, s-a scuturat şi a 
sărit cooperantă în urma lui, în timp ce acesta mergea să 
adulmece siluetele adormite aparţinând unchiului Albert şi 
Străinului. Aceştia au recepționat şi ei mesajul şi s-au 
ridicat în picioare. Puii, neobosiţi în experimentarea de 
lucruri noi, s-au ridicat şi ei, galopând să li se alăture celor 
mari. Aşezaţi într-un fel de cerc, şi-au înălţat cu toţii 
boturile şi au început să urle, exact aşa cum făceau la 
vizuina de la albie înaintea unei partide de vânătoare. 

Eram surprins să-i văd pregătindu-se pentru vânătoare 
atât de devreme, dar eram şi mai surprins de lipsa de 
reacţie a turmelor de caribu la auzul corului lupilor. O ciută 
care i-a auzit s-a deranjat cu greu să ridice capul şi alte 
câteva s-au mulţumit să arunce o privire scurtă, indiferentă 
înspre deal înainte de a reveni la păscutul lor liniştit. Nu am 


avut vreme să analizez situaţia deoarece Angeline, Albert şi 
Străinul porniseră deja, lăsându-i pe pui neconsolaţi, aliniaţi 
pe creastă, şi pe George aşezat chiar în faţa lor. Când unul 
dintre ei a făcut o încercare de a se alătura celor trei adulţi, 
George s-a întors către el, iar puiul s-a întors grăbit la fraţii 
şi la surorile lui. 

Un vânt uşor adia dinspre sud, iar cei trei lupi înaintau 
contra brizei într-un grup compact. Când au ajuns la nivelul 
tundrei, au început să se deplaseze la trap, unul după altul 
în linie, fără a da semne că se grăbesc, ci alergând uşor 
printre grupurile de caribu. Ca de obicei, copitatele nu s-au 
sinchisit şi nici una nu reacţiona în vreun fel decât dacă 
traseul urmat de lupi se intersecta cu al lor. 

Nici lupii nu le acordau vreo atenţie, deşi au trecut de 
mai multe ori pe lângă turme restrânse de tineret. Nu au 
supus nici una din aceste turme vreunui test, continuându- 
şi cu hotărâre drumul până au ajuns aproape de vârful 
stâncii unde mă aflam. Aici Angeline s-a oprit şi s-a aşezat, 
iar ceilalţi doi i s-au alăturat. Şi-au mai mirosit puţin 
nasurile, apoi Angeline s-a ridicat, întorcându-se în direcţia 
dealului unde se aflau încă George şi puii. 

Erau cel puţin două sute de caribu între cele două 
grupuri de lupi şi continuau să curgă constant de pe după 
coama estică a dealului înclinat. Privirea Angelinei părea 
să-i fi cuprins pe toţi înainte ca ea şi însoțitorii ei să 
pornească din nou. Imprăştiaţi pentru a forma o linie 
ascendentă, cu intervale de o sută optzeci de metri între ei, 
în aşa fel încât să acopere întreaga lăţime a văii, au început 
acum să alerge către nord. 

Nu alergau cu viteză mare, dar aveau în mişcări o 
hotărâre pe care prada părea că o recunoaşte; sau poate 
doar dispunerea folosită de lupi pentru a se deplasa le 
punea probleme turmelor în a-i evita, aşa cum făceau de 
obicei, alergând într-o parte sau în alta. În orice caz, turmă 
după turmă, se întorceau pe rând din drum înaintând înspre 
nord, până ce toţi caribu din vale au fost întorşi pe drumul 
pe care veniseră. 


Era evident că animalelor nu le plăcea să fie conduse 
astfel şi câteva grupuri au întreprins acţiuni ferme de a 
sparge linia, dar de fiecare dată cei doi lupi care erau mai 
apropiaţi convergeau către recalcitranţi, forţându-i să-şi 
continue mersul înspre nord. Totuşi, trei lupi nu pot acoperi 
complet întreaga lăţime a văii, iar turmele au descoperit 
curând că se puteau strecura pe marginile neprotejate 
pentru a-şi reîncepe călătoria înspre sud. Cu toate acestea, 
până s-au apropiat de deal, lupii adunaseră în faţa lor cel 
puţin o sută de caribu. 

Era pentru prima dată când animalele dădeau semne 
reale de nervozitate. Ceea ce devenise o masă compactă 
de o sută sau mai multe animale s-a rupt din nou în micile 
grupuri care o compuneau şi fiecare dintre acestea s-a 
pornit să alerge în câte o direcţie. Grup după grup, au 
început să se împrăştie în lături, dar lupii nu au mai 
încercat să le împiedice. In timp ce lupii treceau în viteză pe 
lângă fiecare din aceste mici turme, caribu se opreau şi se 
întorceau să îi privească pentru o clipă înainte de a-şi relua 
călătoria întreruptă către sud. _ 

Incepusem să-mi dau seama ce aveau lupii de gând. Işi 
concentrau acum atenţia asupra unui grup de vreo 
doisprezece ciute cu vreo şapte viței şi fiecare mişcare 
întreprinsă de această turmă în încercarea de a scăpa prin 
dreapta sau prin stânga, era zădărnicită cu promptitudine. 
După un timp, turma a renunţat la acest plan şi a încercat 
să-şi depăşească urmăritorii la fugă. 

Şi chiar ar fi reuşit dar, pe când treceau pe lângă un pâlc 
de sălcii de la marginea dealului, un adevărat potop de lupi 
se pare că i-a atacat în plin flanc. 

Nu am putut urmări cursul evenimentelor aşa cum mi-aş 
fi dorit din cauza distanţei, dar l-am văzut pe George 
gonind după o ciută însoţită de doi viței. Apoi, chiar când 
aproape i-a ajuns, l-am văzut sărind în lături. Pe lângă el 
goneau doi dintre pui ca nişte gloanţe argintii. Cei doi lupi 
s-au îndreptat înspre cel mai apropiat dintre cei doi viței, 
care a schimbat brusc direcţia. Unul dintre pui, încercând 


să scurteze un viraj, s-a împiedicat, s-a rostogolit, însă s-a 
ridicat imediat şi şi-a continuat goana. 

Ceilalţi pui păreau amestecați în turmă şi nu puteam să 
văd ce vroiau să facă; dar pe măsura ce turma se îndepărta 
în galop, aceştia au apărut în spatele ei alergând cât îi 
ţineau picioarele, dar pierzând teren. 

Până şi un vițel izolat părea că începe să-şi lase în urmă 
urmăritorii. Toţi patru puii alergau încă din toate puterile, 
deşi nu mai aveau vreo şansă de a ajunge din urmă vreun 
caribu. 

Dar ce făceau adulţii în tot acest timp? Când mi-am 
întors binoclul să îi caut, l-am găsit pe George stând exact 
în punctul unde îl lăsasem ultima dată, cu coada mişcându- 
i-se uşor în timp ce privea evoluţia cursei. Ceilalţi trei lupi 
se întorseseră deja pe creasta dealului. Albert şi Străinul se 
aşezaseră deja să se odihnească, după scurtele escapade, 
iar Angeline stătea în picioare privind la turmele care se 
retrăgeau rapid. 

Abia după o jumătate de oră s-au întors şi puii. Erau atât 
de extenuaţi încât abia mai puteau urca versantul pentru a 
se alătura adulţilor care stăteau acum întinşi, relaxându-se. 
Puii s-au alăturat grupului şi s-au trântit la pământ gâfâind 
greu; nici unul dintre adulţi însă nu le-a acordat vreo 
atenţie. 

Orele de şcoală se încheiaseră pentru ziua aceea. 


22 
Scatologie 


Pe măsură ce septembrie devenea octombrie, iar nopţile 
albe întăreau stratul de muşchi şi poleiau lacurile cu 
gheaţă, eu eram tot mai dornic să-mi petrec timpul în 
tundră, trăind din plin viaţa unui pseudo-lup. Totuşi, nu mă 
bucuram de libertatea lupilor. O cantitate impresionantă de 
muncă măruntă cerea ca atenţia mea să se întoarcă la 
baracă. Bazat pe ideea (a mea proprie, nu a angajatorilor 
mei) că ar trebui să-mi petrec timpul observând lupi vii, am 
neglijat în mod deliberat nenumăratele studii periferice cu 
care fusesem hirotonisit la Ottawa. Acum, pe măsură ce 
timpul devenea din ce în ce mai scurt, simţeam că ar fi 
trebuit să fac măcar un gest de satisfacere a autorităţilor. 

Una din temele secundare cu care am fost însărcinat a 
fost studiul vegetației. Această temă cuprinde trei părţi: 
mai întâi trebuia să fac o colectă a tuturor speciilor de 
plante din zonă, apoi trebuia să fac un studiu al „gradului 
de răspândire” pentru a determina raporturile dintre 
variatele specii de plante; iar la sfârşit se aştepta de la 
mine să fac o „analiză de conţinut” pentru a determina 
valoarea nutriţională a vegetației din punctul de vedere al 
populaţiei de caribu. 

Nu mai aveam timp pentru toate aceste lucruri, aşa că 
am încercat să fac un compromis abordând studiul 
„gradului de răspândire”. 

Asta implica folosirea Cercului lui Raunkiaer, un 
mecanism născocit în iad. În aparenţă acesta nu era decât 
un simplu şi nevinovat cerc metalic; în practică însă, era un 
dispozitiv drăcesc, pentru că transforma oamenii sănătoşi 
în nişte nebuni. Pentru a-l folosi, trebuia să te aşezi pe un 
strat de muşchi, să închizi ochii, să te învârţi de câteva ori 
ca un titirez, apoi să arunci cercul cât poţi de departe. 
Acest ritual complicat avea ca scop asigurarea că acea 
aruncare a cercului era cu adevărat „întâmplătoare”; în 
cadrul experimentului însă, pierdeam complet urma 


instrumentului şi petreceam intervale considerabile de timp 
căutându-l. 

O dată cercul găsit, începea adevăratul chin. Trebuia să 
smulg fiecare plantă, indiferent de mărime, aflată în 
fermecătoarea suprafaţă din interiorul cercului, să îi 
identific şi să îi număr speciile, apoi să număr exemplarele 
aparţinând fiecărei specii. 

Sună simplu? Nu este deloc aşa. Plantele din ţinutul 
Barren sunt în orice caz mici, multe din ele fiind chiar 
microscopice. Prima mea încercare cu cercul mi-a luat mare 
parte dintr-o zi, mi-a cauzat obosirea severă a vederii şi 
junghiuri în zona lombară ca urmare a petrecerii prea 
multor ore ghemuit ca un iepure de casă tâmpit deasupra 
cercului şi smulgând plăntuţe cu ajutorul unei pensete. 

II descurajasem pe Ootek să mă însoţească în expedițiile 
mele Raunkiaer, deoarece efectiv nu mă simţeam în stare 
să îi explic despre ce era vorba. Totuşi, în cea de-a treia 
mea zi de tortură, el şi-a făcut apariţia de după un deal din 
apropiere, îndreptându-se voios spre mine. l-am răspuns 
puţin acru, căci laptele bunătăţii umane nu îmi mai curgea 
prin vene. Stând cu greutate în picioare, am apucat cercul 
şi am efectuat următoarea aruncare, timp în care el privea 
cu interes. 

Cercul nu s-a dus prea departe, căci eram extenuat, 
descurajat şi fără vlagă în mine. 

— Shweeanak! Cam slăbuţ, a comentat  Ootek 
defăimător. 

— Fir-ar să fie! am strigat cu năduf. Hai să te văd pe 
tine! 

Cred că îngerul meu păzitor mi-a inspirat provocarea. 

Ootek a rânjit cu o atitudine superioară, a fugit la cerc, l- 
a ridicat, şi-a tras braţul înapoi ca un aruncător de disc şi l-a 
slobozit. Cercul s-a ridicat ca o potârniche în zbor, a 
strălucit uimitor în lumina soarelui în drumul către punctul 
cel mai înalt al traiectoriei sale, a plutit grațios peste 
suprafaţa unui iaz de tundră învecinat şi, cu un lipăit, s-a 
scufundat în apă şi a dispărut pe vecie. 


Ootek era ros de remuşcări. Faţa i se îngusta de frică, 
aşteptând ca furia mea să explodeze. Cred că nu a înţeles 
niciodată de ce mi-am aruncat braţele în jurul lui şi l-am 
purtat cu veselie pe paşii vioi ai unui dans indian, înainte de 
a-l aduce înapoi la baracă şi de a împărţi cu el o ultimă şi 
prețioasă sticlă de licoare a lupilor. Lui însă, acest incident 
nu a făcut altceva decât să îi confirme convingerea conform 
căreia căile omului alb sunt nepătrunse. 


După ce studiul plantelor s-a încheiat atât de neaşteptat, 
m-am confruntat cu o altă sarcină dezgustătoare - 
completarea studiilor scatologice. 

Datorită importanţei acordate scatologiei în Ottawa, mi 
se ordonase să îmi dedic o mare parte din timp colectând şi 
analizând excremente de lup. Nu mă încânta deloc această 
sarcină, dar în drumurile mele prin ţinutul Barren, eram din 
când în când atent şi la excrementele întâlnite. Folosindu- 
mă de un cleşte lung, le colectasem pe cele pe care le 
întâlnisem şi le pusesem în nişte săculeţi din prelată, 
fiecare purtând o etichetă pe care trecusem vârsta 
aproximativă a probelor, data şi zona de unde le 
colectasem. Păstram aceşti săculeţi sub patul din baracă şi, 
pe la sfârşitul lui septembrie, aveam strânsă o colecţie atât 
de mare încât nu mai încăpeau acolo şi începuseră să se 
reverse pe podea şi să ajungă sub picioarele noastre. 

Din mai multe motive, dintre care nu era de ignorat 
imaginea mentală pe care o aveam cu mutrele lui Ootek şi 
Mike în clipa când au realizat ce făceam, nu îmi prea venea 
să mă apuc să-mi analizez achiziţiile. Reuşisem să ţin 
secretă activitatea mea de colectare a excrementelor şi, cu 
toate că Mike şi Ootek ar fi putut fi curioşi în privinţa 
conţinuturilor săculeţilor mei, erau prea politicoşi (sau prea 
speriaţi de ceea ce ar fi putut afla) pentru a mă descoase în 
această problemă. Cu toate că deveniseră amândoi destul 
de toleranţi cu capriciile pe care le presupuneau îndatoririle 
mele profesionale, nu vroiam să îi supun altor încercări 
traumatizante, aşa că am continuat să îmi amân activitatea 
analitică până într-o dimineaţă de octombrie, când au 


plecat împreună la o partidă de vânătoare de caribu, 
lăsându-mă stăpân pe tabără. Simţindu-mă sigur de 
intimitatea mea, m-am pregătit atunci să mă îndeletnicesc 
cu neplăcuta sarcină. 

Datorită efectelor vremii şi ale depozitării prelungite, 
excrementele se întăriseră ca pietrele şi trebuiau înmuiate 
pentru a putea lucra cu ele. De aceea le-am transportat 
până la marginea râului şi le-am pus la înmuiat în nişte 
căldări galvanizate pe care le-am umplut cu apă. În timpul 
procesului de  înmuiere, mi-am întins instrumentele, 
caietele de notițe şi restul echipamentului pe o stâncă mare 
şi plată expusă la soare şi la vânt uşor. Simţeam că sarcina 
în faţa căreia mă găseam nu putea fi bine îndeplinită decât 
într-un mediu deschis. 

Următorul pas a fost să-mi pun masca de gaze. Nu 
încerc să fiu nostim menţionând acest fapt. Fusesem 
înzestrat cu o mască de gaze, precum şi cu o cutie de 
grenade lacrimogene cu care trebuia să scot lupii din 
vizuinile lor pentru a-i împuşca şi a-i autopsia. Desigur că 
nu m-aş fi coborât niciodată atât de jos nici înainte de a 
ajunge să îi cunosc şi să îi respect pe lupi ca pe nişte buni 
prieteni. Aruncasem de mult timp bombele în lacul din 
apropiere, dar păstrasem masca, deoarece era obiect de 
inventar şi trebuia să dau socoteală. Acum devenise 
folositoare, deoarece excrementele de lupi pot prezenta pe 
alocuri ouă ale unui parazit otrăvitor care, dacă sunt 
inhalate de om, devin pe loc nişte viermişori minusculi care 
îşi caută drum până la creier unde se închistează, ducând la 
rezultate fatale atât pentru ei cât şi pentru gazda lor. 

După ce m-am asigurat că primul lot de excremente se 
preta prelucrării, mi-am pus masca, am aşezat excrementul 
pe o farfurie albă smălțuită pe care o împrumutasem de la 
baracă şi am început să-l disec, ajutându-mă de cleşte şi de 
scalpel. Pe măsură ce îi identificam constituenţii printr-o 
lupă, înregistram informaţia în caietul de însemnări. 

Procesul era unul laborios, dar în nici un caz 
neinteresant. De fapt, am devenit în curând atât de 


absorbit de munca mea încât nu am mai fost atent la ce se 
întâmpla în jurul meu. 

Ca urmare, când m-am ridicat o oră sau două mai târziu 
pentru a-mi întinde muşchii şi m-am îndreptat agale înspre 
baracă, am fost teribil de surprins să mă trezesc în faţa 
unui semicerc compus dintr-o duzină de eschimoşi 
necunoscuţi, care mă priveau cu o expresie de neîncredere 
amestecată cu repulsie. 

A fost un moment tulburător. Eram atât de uimit încât 
am uitat de masca de gaze, cu trompa ei de elefant şi ochii 
ei holbaţi; iar când am încercat să-i salut pe aceşti străini, 
vocea mea, filtrată prin cinci centimetri de carbon şi 
treizeci de tub de cauciuc, a sunat ca un suspin ieşind dintr- 
un mormânt - efect care i-a umplut de consternare pe 
eschimoşi. 

Incercând cu mişcări precipitate să-mi  reabilitez 
imaginea, mi-am tras masca şi am înaintat vioi - moment în 
care eschimoşii, cu precizia unei linii corale dintr-o comedie 
muzicală, s-au tras şi ei iute înapoi, privindu-mă în 
continuare cu un scepticism îndârjit. 

Disperat să le demonstrez bunele mele intenţii, am 
zâmbit cât am putut eu de larg, dezgolindu-mi dinţii în ceva 
ce trebuie să fi părut un rânjet drăcesc. Oaspeţii mei mi-au 
răspuns retrăgându-se alţi câţiva paşi şi câţiva dintre ei şi- 
au mutat presimţitori privirile acelea fixe pe scalpelul lucios 
din mâna mea dreaptă. 

Erau, evident, pe punctul de a o lua la sănătoasa; însă 
am salvat ce se mai putea salva din acea situaţie 
amintindu-mi câteva cuvinte potrivite în limba inuită şi 
îngăimând un bun venit, mai mult sau mai puţin formal. 
După o pauză lungă, unul din ei a îndrăznit să-mi răspundă 
timid, iar ceilalţi au încetat progresiv să se holbeze la mine 
ca un cârd de găini în prezenţa şarpelui cu clopoței. 

Deşi nu exista o cale reală de comunicare între noi, 
conversaţia artificială care a urmat a scos la iveală faptul 
că oamenii aceştia formau o parte din tribul lui Ootek care 
îşi petrecuseră vara în estul îndepărtat şi tocmai se 
întorseseră la taberele natale, unde li s-a povestit de 


prezenţa unui ciudat om alb aflat la baraca lui Mike. Ca 
urmare, s-au decis să vină şi să observe personal 
fenomenul; nimic însă din ceea ce auziseră în prealabil nu i- 
a pregătit pentru spectacolul ce li s-a înfăţişat vederii când 
au ajuns. 

In timpul discuţiilor am observat câţiva copii şi pe unii 
dintre adulți aruncând priviri pe furiş căldărilor cu 
excremente şi farfuriei smălţuite plină de păr şi oase de 
şoareci. Pentru orice alţi oameni această imagine ar fi 
stârnit simpla curiozitate, dar petrecusem deja destul timp 
alături de eschimoşi pentru a conştientiza oblicitatea minţii 
lor. Am interpretat atenţia pe care mi-au acordat-o ca pe o 
sugestie subtilă a faptului că le era foame şi sete după un 
drum lung şi ni-am gândit că ar aprecia dacă le-aş oferi 
nişte ceai şi ceva de mâncare. 

Deoarece, în lipsa lui Mike, eu eram gazda, şi deoarece 
ospitalitatea este cea mai mare virtute a nordului, i-am 
invitat pe eschimoşi la baracă să luăm împreună cina în 
acea seară. Păreau că au înţeles şi că mi-au acceptat oferta 
şi, lăsându-mă să-mi termin analiza pe câteva ultime 
excremente, s-au retras pe un deal din apropiere, unde şi- 
au instalat tabăra provizorie. 


Rezultatele analizei au fost mai mult decât interesante. 
Patruzeci şi opt la sută din cantitatea de excremente 
conţinea rămăşiţe de rozătoare, dinţi incisivi din abundență 
şi păr. Cantitatea de particule identificabile de hrană 
includea fragmente de oase de caribu, păr de caribu, 
câteva pene de păsări şi, surprinzător, un nasture de 
alamă, oxidat tare de acţiunea sucurilor digestive, dar 
păstrând încă distinctă emblema cu ancoră şi lanţ folosită 
de diverse servicii marine de transport. Habar nu aveam 
cum a ajuns nasturele acela acolo, însă prezenţa lui nu 
poate fi luată ca dovadă a faptului că un lup ar fi mâncat 
vreun marinar rătăcit. 


3 Nu există vreun raport autentic că lupii ar fi ucis vreo fiinţă 
umană în Nordul Canadian; deşi probabil că au fost momente 
când tentaţia a fost aproape irezistibilă. 


Urmărit de privirile solemne a doi băieţei eschimoşi, am 
spălat căldările, apoi le-am umplut cu apă proaspătă pentru 
a prepara câţiva litri de ceai, căci ştiam că mi se va cere. 
Întorcându-mă la baracă, i-am observat pe cei doi copii 
fugind iepureşte în susul malului, de parcă nu mai suportau 
greutatea veştilor pe care le aveau şi erau nerăbdători să le 
împartă cu cei mari, şi am zâmbit văzându-le entuziasmul. 

Starea mea de bună dispoziţie nu a durat mult. Trei ore 
mai târziu cina era gata (consta din chiftele de peşte gătite 
în stil polinezian cu sos dulce-acrişor după reţetă proprie), 
dar nu se vedea vreo urmă de oaspeţii mei. Se făcuse deja 
întuneric şi începusem să mă întreb dacă nu cumva era 
vreo neînțelegere privind ora cinei. 

În cele din urmă mi-am pus hanoracul, am luat o 
lanternă şi am plecat în căutarea eschimoşilor. 

Nu i-am mai găsit vreodată. Chiar nu i-am mai văzut 
niciodată de atunci. Locul unde îşi aveau tabăra era 
abandonat, iar oamenii dispăruseră de parcă i-ar fi înghiţit 
câmpia imensă. 

Eram foarte încurcat şi oarecum rănit. Când Ootek s-a 
întors a doua zi, i-am spus povestea şi i-am cerut o 
explicaţie. Mi-a pus mai multe întrebări despre căldări, 
excremente şi alte lucruri - întrebări care mie nu mi s-au 
părut în nici un fel relevante. În cele din urmă m-a lăsat 
baltă - pentru prima dată de-a lungul colaborării noastre. A 
insistat că nu îmi putea explica de ce ospitalitatea mea 
fusese respinsă atât de grosolan... şi nu mi-a explicat 
niciodată. 


23 
Să ucizi un lup 


Se apropia momentul când trebuia să părăsesc Golful 
Adăpostul Lupilor - nu pentru că îmi doream asta, ci pentru 
că lupii urmau să plece curând către teritoriile de vânătoare 
de iernat. 

Pe la sfârşitul lui octombrie, când iarna a început să 
pustiască întinderile sumbre, turmele de caribu au întors 
spatele tundrei şi au pornit-o către o lume a pădurilor 
străină, dar ocrotitoare. Şi acolo unde merg ele, lupii 
trebuie să le urmeze; căci iarna nu mai există nimic de 
mâncare pentru lupi pe câmpia îngheţată. 

De la începutul lui noiembrie şi până în aprilie lupii şi 
caribu călătoresc împreună prin taiga, printre molizi 
piperniciţi şi zâmbri de la limita superioară a pădurii. În anii 
când iepurii polari sunt numeroşi, lupii îi vânează frecvent; 
dar nu se îndepărtează prea mult de caribu deoarece, pe 
timp de foamete, numai caribu îi pot salva de la pieire. 

Fiecare familie de lupi călătoreşte ca un grup, dar nu 
este un lucru neobişnuit ca două sau trei grupuri mai mici 
să se unească într-o singură haită. Se pare că nu sunt reguli 
stricte în această privinţă şi o astfel de haită se poate 
separa oricând în grupurile care au format-o. Şi totuşi, 
există o limită maximă a numărului de membri dintr-o 
haită. Vânătoarea de iarnă cere un grad mare de 
colaborare între lupi, dacă se vrea a fi un succes; însă dacă 
participanţii sunt prea numeroşi, există riscul ca prada să 
nu fie suficientă pentru a-i hrăni pe toţi. O haită cuprinzând 
între cinci şi zece indivizi ar putea fi considerată ideală. 

Lupii se pare că nu au teritorii bine stabilite iarna. 
Fiecare haită vânează unde şi cum vrea, iar dacă două 
haite străine se întâlnesc, s-a observat că se salută şi îşi 
vede fiecare de drumul său. 

Rar se întâmplă ca mai multe haite să fie concentrate pe 
acelaşi teritoriu; şi nu se ştie cum reuşesc să se ţină 
departe una de cealaltă evitând astfel situaţia periculoasă 


în care ar fi prea mulţi lupi şi prea puţină hrană; însă 
indienii din tribul Chippeway spun că acest lucru este 
realizat prin mesajele din urină, care este depusă în 
punctele mai importante, pe stâncile sau copacii, din jurul 
lacurilor şi de-a lungul cărărilor mai circulate. Cert este că, 
în afară de perioadele când foametea bântuie ţinutul, 
haitele de lupi, care duc o viaţă de nomazi iarna şi care 
urmăresc credincioase traseele capricioase ale turmelor de 
caribu, la fel de nomade, reuşesc cumva să evite să se 
calce pe bătături unele pe altele. 


Pentru lupii din ţinutul Barren, iarna este o vreme a 
morţii. 

O dată ce au pătruns în pădure, aceştia sunt supuşi unui 
asalt concentrat şi viclean din partea oamenilor. Vânătorii 
de blănuri nu îi pot suporta, deoarece lupii nu numai că 
reprezintă nişte rivali în goana după caribu, dar pot şi 
distruge complet o cursă, declanşându-le mai ales pe cele 
uşoare, folosite pentru vulpi, fără a fi capturați. În plus, 
majoritatea vânătorilor albi se tem de lupi - unii chiar se 
tem foarte tare - şi nu există nimic mai puternic decât frica, 
pentru a-l împinge pe om în furia distrugerii. 

Războiul împotriva lupilor este menţinut la înălţime de 
Guvernele Federale şi Locale, dintre care marea majoritate 
oferă recompense între zece şi treizeci de dolari pentru un 
lup ucis; iar în perioadele când valoarea blănurilor de vulpi 
sau a altor blănuri este scăzută, aceste recompense se 
transformă în subvenţii acordate deopotrivă vânătorilor şi 
comercianților. 

S-au spus şi s-au scris multe despre numărul mare de 
animale măcelărite adesea de lupi. Puțin însă s-a vorbit 
despre numărul de lupi măcelăriți de om. Într-unul din 
cazuri o falsitate generală este propagată oficial şi la scară 
largă; în celălalt caz, adevărul este suprimat. Şi totuşi, un 
vânător care acţiona de-a lungul graniţei dintre Manitoba şi 
Keewatin, în iarna primului an al misiunii mele, a colectat 
recompense pentru o sută optsprezece lupi, dintre care o 
sută şapte erau pui născuţi în primăvara precedentă. 


Conform legii, el ar fi trebuit să îi prindă în curse sau să îi 
împuşte. Dar de fapt făcea ceea ce făceau toţi - şi încă mai 
fac în nordul îndepărtat, cu permisiunea ascunsă a 
guvernelor: a împrăştiat stricnină fără măsură pe o 
suprafaţă imensă, astfel că întreaga populaţie de vulpi, 
bursuci şi alte carnivore mai mici a fost nimicită. Nu a 
contat prea mult, de vreme ce vulpile nu prea au avut preţ 
anul acela. Recompensa pentru lupi era de douăzeci de 
dolari pe bucată. 

Capcanele şi otrava sunt cei mai populari ucigaşi de lupi; 
dar mai există şi alte metode cu răspândire largă. Una din 
ele este aeroplanul, un preferat al sportivilor cu simţ civic, 
care servesc societatea sacrificându-şi timpul şi banii 
pentru exterminarea dăunătorilor. Echipajul unui aparat de 
zbor la mare înălţime urmăreşte lupii în câmp deschis, de 
preferinţă pe suprafaţa unui lac îngheţat. Când vreunul se 
iveşte, avionul este coborât deasupra lui, iar animalul este 
urmărit atât de mult şi de vehement, încât adesea 
clachează şi uneori moare înainte ca rafalele armelor să îl 
lovească. 

Totuşi, cunosc o ocazie când această metodă a dat greş. 
Doi bărbaţi s-au urcat în aparatul lor de zbor strălucitor şi 
au decolat dintr-un mare oraş pentru a contribui la salvarea 
lumii de lupi. În timpul primelor raiduri au ucis mai mulţi, iar 
pilotul se deprinsese să se apropie atât de mult de animale, 
încât aproape le lovea cu schiurile avionului. Într-o zi s-a 
apropiat prea tare. Lupul hăituit a cotit, a făcut un salt înalt 
în aer şi a sărit să apuce unul din schiuri. A murit în 
prăbuşirea care a urmat; însă cei doi bărbaţi i-au împărtăşit 
soarta. Incidentul a fost descris într-un articol dintr-o revistă 
sportivă foarte răspândită, ca un exemplu al vicleniei şi 
periculozităţii lupului, precum şi al curajului fără margini al 
celor doi bărbaţi care au îndrăznit să i se opună. Aceasta 
este, desigur, o mişcare clasică. Oricând şi oriunde oamenii 
s-au implicat în uciderea nesăbuită a animalelor (inclusiv pe 
semenii lor), aceştia au încercat să-şi justifice faptele 
atribuind viitoarelor victime cele mai meschine şi mai 
revoltătoare caracteristici; şi cu cât motivul distrugerii a 


fost mai neînsemnat, cu atât campania denigratoare a fost 
mai mare. 


Sentimentele anti-lupi din Brochet (baza din Manitoba de 
nord a studiului meu de iarnă) erau puternice şi înverşunate 
când am ajuns acolo venind din Golful Adăpostul Lupilor. 
Aşa cum mi-a declarat cu durere responsabilul local cu 
vânătoarea, localnicii reuşiseră să ucidă cincizeci de mii de 
caribu în fiecare iarnă de douăzeci de ani încoace, în timp 
ce acum se puteau considera norocoşi dacă prada ajungea 
la două mii. Caribu se împuţinau până la limita rarităţii, iar 
lupii erau în unanimitate făcuţi responsabili pentru asta. 
Obiecţia mea destul de paşnică prin care explicam faptul că 
lupii vânau caribu fără a decima turmele, de zeci de mii de 
ani înainte chiar ca omul alb să ajungă în Brochet, fie nu 
găsea urechi care să o asculte, fie stârnea în ascultători o 
furie împotriva ataşamentului meu. 

Într-o zi pe la începutul iernii un comerciant de blănuri a 
năvălit în baraca mea într-o stare explozivă de agitaţie. 

— Ascultă, mi-a spus provocator, ai tot cerut dovezi că 
lupii măcelăresc turmele. Ei bine, ia-ţi câinii şi cară-te la 
lacul Fishduck. O să obţii dovada! Unul din oamenii mei s-a 
întors acum o oră de acolo şi mi-a spus că a văzut cincizeci 
de cerbi întinşi pe gheaţă, toţi ucişi de lupi - şi abia dacă 
fusese atinsă o bucăţică de carne. 

Luând cu mine un însoțitor din tribul indian Cree, am 
făcut aşa cum mi s-a cerut şi în acea după-amiază am ajuns 
lângă lacul Fishduck. Am dat peste scena îngrozitoare a 
unui masacru. Corpurile a douăzeci şi trei de caribu erau 
împrăştiate pe gheaţă şi era atâta sânge în jur încât 
suprafeţe mari de zăpadă fuseseră transformate în mocirlă 
purpurie. 

Vânătorul a avut dreptate afirmând că animalele ucise 
nu fuseseră folosite. În afară de muşcături minore ale 
vulpilor, gaiţelor şi corbilor, toate corpurile, în afară de trei, 
erau neatinse. Două din cele trei erau corpuri ale unor 
masculi - şi le lipseau capetele; în timp ce al treilea animal 


era o ciută tânără şi gestantă căreia îi lipseau membrele 
posterioare. 

Din nefericire pentru „dovadă”, nici unul dintre 
animalele acestea nu ar fi putut fi atacat de lupi. Nu existau 
urme de lup nicăieri pe lac. Existau în schimb alte urme: 
inconfundabila tripletă de schiuri şi bechie lăsată pe zăpadă 
de un avion care cutreierase toată zona, lăsând suprafaţa 
zăpezii zgâriată de o încrucişare de linii curbe. 

Aceşti caribu nu fuseseră puşi la pământ de lupi, 
fuseseră împuşcaţi - unii din ei de mai multe ori. Unul 
alergase aproape o sută de metri trăgându-şi intestinele 
după el în urma unei Împuşcături în abdomen. Câţiva dintre 
ei aveau membrele străpunse de două sau mai multe 
gloanţe. 

Explicaţia pentru ce s-a întâmplat de fapt nu trebuia 
căutată prea departe. 

Cu doi ani în urmă, biroul turistic al guvernului local a 
hotărât că exemplarele de caribu din regiunea Barren ar 
constitui o atracţie turistică irezistibilă pentru înstăriţii 
vânători de trofee din Statele Unite." In consecinţă, s-a 
realizat un plan pentru procurarea celor necesare unor 
„safari”-uri perfect organizate, în care echipe de sportivi 
vor fi aduse în zona subarctică, uneori chiar cu avioane 
guvernamentale şi, pentru suma de o mie de dolari de 
căciulă, li se garanta un set de coarne de caribu clasa 
întâia. 

În timpul sejurului de iarnă petrecut la limita superioară 
a pădurii, turmele de caribu se hrăneau dimineaţa şi seara 
cu ceea ce le oferea pădurea, iar pe timpul zilei puteau fi 
găsite pe suprafeţele întinse de gheaţă de pe lacuri. Aşa că, 
pilotul avionului de safari nu avea altceva de făcut decât să 
aleagă un lac unde să se găsească o turmă mare de caribu 
şi, zburând pentru scurt timp în cercuri la joasă altitudine, 
să adune toate animalele într-o turmă compactă şi speriată 
până la nebunie. Apoi avionul ateriza; dar îşi continua 
mişcările învârtindu-se în jurul turmei lovite de panică şi 


+În 1963 Guvernul din Newfoundland folosea aceeaşi 
momeală. 


împiedicând-o să se împrăştie. Prin uşile şi ferestrele 
deschise ale avionului, vânătorii puteau trage în voie până 
omorau suficienţi caribu pentru a-şi asigura un număr 
satisfăcător de trofee, dintre care să le selecteze pe cele 
mai frumoase. Considerau pesemne că, de vreme ce 
excursia îi costase aşa de scump, erau îndreptăţiţi să se 
asigure că vor avea şi rezultate. Şi se presupunea că şi 
oficialii guvernamentali implicaţi erau de acord. 

Când tragerea lua sfârşit, cadavrele erau examinate şi 
fiecare vânător îşi alegea cel mai frumos cap pe care îl 
găsea, deoarece nu avea voie să „intre în posesia” decât a 
unui singur caribu. Dacă vânătorii mai erau şi amatori de 
carne de vânat, tăiau câteva picioare şi le aruncau la bordul 
avionului, care pleca apoi înspre sud. Două zile mai târziu, 
vitejii reveneau victorioşi la casele lor. 

Indianul Cree care mă însoțea observase această 
succesiune de fapte cu o iarnă înainte, cât a făcut pe 
ghidul. Nu i-a plăcut; dar ştia destule despre statutul 
indienilor în lumea oamenilor albi, pentru a conştientiza că 
ar face bine să-şi ţină indignarea pentru el. 

Eu eram mai naiv. În ziua următoare am transmis prin 
radio autorităţilor din domeniu un raport complet despre 
incident. Nu am primit nici un răspuns - sau poate faptul că 
autorităţile locale au ridicat recompensa pentru lupi câteva 
săptămâni mai târziu poate fi considerat un fel de răspuns. 


24 
Lumea pe care noi am pierdut-o 


Problema privind felul în care aveam să mă deplasez de 
la Golful Adăpostul Lupilor spre sud până la Brochet a fost 
rezolvată într-o dimineaţă când Ootek a năvălit în baracă să 
mă anunţe că văzuse un avion. Într-adevăr, un avion 
Norseman cu plute se rotea leneş deasupra tundrei de la 
vest de noi. 

Renunţasem de mult să sper că pilotul care mă adusese 
la Golful Adăpostul Lupilor va reveni vreodată, aşa că 
vederea acestui avion m-a făcut să-mi ies din piele de 
emoție. Amintindu-mi de generatoarele de fum cu care 
fusesem înzestrat, am alergat să le aduc. Spre surpriza 
mea, au funcţionat. O dâră groasă de fum uleios s-a ridicat 
cu însufleţire spre cer şi Norseman-ul (care dispăruse înspre 
vest) a reapărut, îndreptându-se înspre dispozitivul meu de 
semnalizare. 

Avionul a aterizat în golf şi am pornit în canoe să îl salut 
pe pilot, un tânăr cu aspect respingător şi cu faţa îngustă 
care mesteca gumă. Avea multe să-mi spună. 

Pe măsură ce lunile au trecut fără ca Departamentul să 
primească vreo veste de la mine, acesta a devenit din ce în 
ce mai îngrijorat. Nu doar că nu au primit nici un raport 
despre lupi, dar echipamentul guvernului în valoare de 
patru mii de dolari dispăruse în pustiul tundrei. Era ceva 
foarte serios de vreme ce vreo câţiva deputaţi din opoziţie 
ar fi putut oricând afla toată povestea aceasta şi să o 
interpeleze în Camera Comunelor. Posibilitatea de a fi 
acuzat de neglijenţă în administrarea fondurilor publice 
este o ameninţare care planează deasupra fiecărui 
departament al Guvernului. 

De aceea i se ceruse Cavaleriei Poliţiei Regale 
Canadiene să mă găsească, dar indiciile erau insuficiente. 
Pilotul care mă dusese în ţinutul Barren dispăruse încă de 
atunci într-un zbor deasupra districtului Mackenzie iar 
poliţia nu a reuşit să dea de vreo urmă de-a lui, rămânând 


să afle singură ce făcuse pilotul cu mine, fiind singurul om 
care ştia ce se întâmplase cu mine. În final, după 
investigaţii prelungite, poliţia a aflat despre zvonul care 
circula atunci prin Churchill conform căruia eram un agent 
al Serviciilor Secrete care fusese trimis să spioneze bazele 
ruseşti ce pluteau la pol şi au raportat asta la Ottawa, 
adăugând că nu le place să fie luaţi în râs şi că data viitoare 
când Departamentul vroia să afle ceva, ar face bine să fie 
sincer cu ei. 

Pilotul care aterizase să-mi cerceteze semnalul cu fum 
nu fusese trimis după mine, ci era angajat într-o inspecţie 
prospectivă, descoperirea mea fiind pur întâmplătoare. Cu 
toate acestea a fost de acord să transmită un mesaj când 
avea să revină la bază, prin care să informeze 
Departamentul despre locaţia echipamentului său şi să le 
sugereze celor de acolo să trimită imediat un avion să-l 
ridice, înainte de venirea îngheţului. 

Asistat de Mike, pilotul a profitat de aterizare pentru a-şi 
umple rezervoarele cu combustibil din cilindrii pe care îi 
căra în fuzelaj. Eu am plecat între timp să rezolv nişte 
ultime probleme la albia nisipoasă unde se afla vizuina. 

Pentru a-mi încheia studiul despre viaţa familiei de lupi, 
aveam nevoie să ştiu cum arăta vizuina pe dinăuntru - cât 
era de adâncă, diametrul culoarului de pasaj, prezenţa (sau 
absenţa) unui culcuş la capătul adăpostului şi alte astfel de 
informaţii. Din motive lesne de înţeles nu putusem să fac 
această investigaţie cât timp vizuina fusese ocupată, iar de 
la eliberarea ei am fost prea ocupat cu alte activităţi pentru 
a ajunge şi la ea. Acum, intrat în criză de timp, mă 
grăbeam. 

Am traversat în grabă teritoriul până acolo şi când mai 
aveam opt sute de metri de parcurs am auzit un urlet 
tunător în spatele meu. Fusese atât de puternic şi 
neaşteptat, încât m-am aruncat involuntar pe jos în stratul 
de muşchi. Norseman-ul a trecut la vreo cincisprezece 
metri deasupra mea. Huruind în trecere, avionul şi-a 
clătinat vesel aripile în semn de salut, apoi s-a ridicat, 
trecând razant pe deasupra dealului vizuinii şi aruncând cu 


rotirile elicei o rafală nisipoasă în josul pantei. M-am ridicat 
şi mi-am liniştit bătăile frenetice ale inimii, înconjurat de 
gânduri negre la adresa glumeţului din avionul ce dispărea 
rapid. 

Dealul vizuinii era, aşa cum mă aşteptam (şi aşa cum 
certificase oricum şi Norseman-ul), nelocuit. Ajuns la 
intrarea în vizuină, mi-am lepădat pantalonii aceia grei, 
tunica şi pulovărul şi, apucând o lanternă (ale cărei baterii 
erau aproape terminate) şi o ruletă din raniţă, am început 
dificila sarcină de a şerpui prin tunelul de la intrare. 

Lumina lanternei era atât de mică încât nu arunca decât 
o pată portocalie - care abia îmi ajungea pentru a citi 
semnele ruletei. M-am zbătut să înaintez coborând circa doi 
metri şi jumătate pe o pantă de patruzeci şi cinci de grade. 
Gura şi ochii îmi erau curând plini de nisip şi începeam să 
sufăr de claustrofobie, căci tunelul era larg doar atât cât să 
mă cuprindă pe mine. 

La semnul indicând doi metri cincizeci, tunelul a luat-o 
brusc în sus şi a cotit către stânga. Am orientat lanterna 
înspre noua direcţie şi am apăsat butonul. 

Din întuneric, patru luminiţe verzi s-au reflectat în razele 
slabe ale lanternei. 

În situaţia de faţă, lumina verde nu însemna că pot trece 
mai departe. Am îngheţat acolo unde mă aflam, în timp ce 
creierul meu încerca să digere informaţia că cel puţin doi 
lupi se găseau alături de mine în vizuină. 

În ciuda faptului că mă familiarizasem mult cu familia de 
lupi, situaţia aceasta era una în care iraţionalul şi 
prejudecățile înrădăcinate pun stăpânire pe rațiune şi 
experienţă. Sincer să fiu, eram atât de speriat încât nu mă 
mai puteam mişca. Nu aveam asupra mea nici o armă şi 
oricum, în postura jenantă în care mă aflam, abia dacă mi- 
aş fi putut elibera o mână pentru a respinge un atac. Părea 
inevitabil că lupii mă vor ataca, de vreme ce până şi un 
hârciog ripostează violent dacă cineva atentează la 
adăpostul său. 

Lupii nici măcar nu au mârâit. 


Dacă nu ar fi fost cele două perechi de ochi strălucind 
slab, nici nu s-ar fi zis că sunt acolo. 

Paralizia mea a început să cedeze şi, deşi era o zi rece, 
am început să transpir din abundență pe tot corpul. Intr-un 
acces de bravură oarbă, am împins lanterna înainte, atât 
cât mi-a permis lungimea braţului. 

Lumina suficient încât să o recunosc pe Angeline şi pe 
unul dintre pui. Erau lipiţi de peretele din spate al vizuinii şi 
stăteau nemişcaţi de credeai că sunt morţi. 

Şocul dispăruse şi instinctul de auto-apărare îşi reintrase 
în drepturi. Cât am putut de repede am început să mă 
târăsc înapoi prin tunelul înclinat, încordat şi aşteptându- 
mă ca în orice clipă lupii să atace. Insă până am ajuns la 
intrare şi m-am tras afară din vizuină nu auzisem şi nu 
văzusem nici o urmă de mişcare din partea lupilor. 

M-am aşezat jos pe o piatră şi mi-am aprins tremurând o 
ţigară, devenind astfel conştient că nu mai eram speriat. 
Mai mult, o furie iraţională a pus stăpânire pe mine. Dacă 
aş fi avut puşca la mine, cred că aş fi putut reacţiona cu o 
furie brutală şi aş fi încercat să ucid ambii lupi. 

Ţigara s-a fumat şi un vânt a începui să sufle pe 
întunecatul cer nordic. Am început din nou să tremur; de 
data asta nu de furie, ci de frig. Mânia îmi trecuse şi mă 
lăsase moale ca o cârpă. Furia mea fusese una a 
resentimentului născut din frică: un resentiment împotriva 
animalelor care stârniseră în mine o mare teroare şi care, 
făcând asta, au atentat intolerabil la egoul meu uman. 

Am fost îngrozit să realizez cât de uşor am uitat şi cât de 
repede am renegat tot ceea ce sejurul de-o vară printre lupi 
mă învățase despre ei... şi despre mine. M-am gândit la 
Angelina şi la puiul ei, chirciţi în adâncul vizuinii unde se 
refugiaseră în urma apariţiei zgomotoase a avionului, şi mi- 
a fost ruşine. 


Undeva către răsărit un lup urla; prelung, întrebător. 
Cunoşteam acea voce, căci o mai auzisem de atâtea ori. 
Era George, răscolind pustiul după vreun ecou al membrilor 
care lipseau din familia sa. Pentru mine însă era o voce 


care vorbea despre o lume dispărută, care cândva ne 
aparţinea, pe vremea când nu ne asumasem încă rolul de 
străini; o lume pe care eu am întrezărit-o şi în care aproape 
am intrat... doar pentru a fi exclus la final de acolo, de mine 
însămi. 


Epilog 


Pe durata iernii dintre anii 1958-1959 Departamentul 
Canadian pentru Natură  Sălbatică,  urmându-şi în 
continuare politica de control asupra lupilor, a angajat 
câțiva ofițeri de la Controlul Prădătorilor, pentru a patrula 
prin zona Keewatin din ținutul Barren în avioane echipate 
cu schiuri, cu scopul de a instala stații cu momeli otrăvite. 

La începutul lunii mai în 1959, unul din aceşti ofițeri a 
aterizat în Golful Adăpostul Lupilor. A stat acolo câteva ore 
şi a plasat mai mulți „distrugători de lupi” pe bază de 
cianură în locurile strategice din apropierea vizuinii care, 
aşa cum a certificat ulterior ofițerul, era locuită. A mai 
împrăştiat în zonă şi un număr de momeli tratate cu 
stricnină. 

Nu s-a mai putut întoarce ulterior pentru a verifica 
această stație de control datorită dezghețului timpuriu de 
primăvară. 

Rezultatele nu se cunosc nici acum. 


DESPRE AUTOR 


Farley Mowat, autor al unor cărţi renumite cum ar fi 
Poporul Cerbilor, Câinele care nu vroia să existe, Să nu ne 
temem de lupi, O balenă de ucis, Şi nici o pasăre nu cânta, 
şi Marea masacrelor a fost foarte elocvent în incriminarea 
exploatării de către om a existenţei umane şi non umane 
de pe această planetă. S-a născut în Belleville, Ontario în 
1921 şi a început să scrie pentru a-şi câştiga existenţa 
începând din 1949, după ce a petrecut doi ani în ţinuturile 
arctice. A vizitat sau a locuit în fiecare zonă a Canadei şi în 
multe alte regiuni. Mai mult de doisprezece milioane de 
exemplare ale cărţilor lui Farley Mowat au fost traduse şi 
publicate în sute de ediţii în peste patruzeci de ţări.