Edgar Rice Burroughs — Printesa Martiana

EDGAR RICE 
BURROUGHS 


EDGAR RICE 
BURROUGIEHS 


PRINȚESA MARȚIANĂ 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Către cititorii acestei cărţi: 

Prezentându-vă sub forma unei cărţi ciudatul manuscris al 
căpitanului Carter, am găsit de cuviinţă că sunt necesare 
câteva precizări privitoare la personalitatea lui 
remarcabilă. 

Prima mea amintire este legată de cele câteva luni pe care 
căpitanul Carter le-a petrecut la ferma tatălui meu din 
Virginia, cu puţin înainte de începerea Războiului Civil. 
Aveam pe atunci cinci ani dar îmi amintesc bine bărbatul 
înalt şi brunet cu figură blândă şi ţinută atletică căruia îi 
spuneam Unchiul Jack. 

Părea întotdeauna bine dispus şi se amesteca în jocul 
copiilor cu aceeaşi plăcere cu care îşi petrecea timpul 
alături de adulţii de seama lui; alteori mi-l amintesc risipind 
ore în şir ca s-o amuze pe bunica mea cu povestiri şi 
întâmplări din viaţa lui atât de aventuroasă. Îl îndrăgeam cu 
toţii, iar sclavii ajunseseră să venereze până şi locurile pe 
care călca. Era un tip deosebit de bărbat, înalt de un metru 
optzeci şi cinci, lat în umeri şi subţire în talie, în câteva 
cuvinte avea înfăţişarea unui luptător perfect antrenat. 
Trăsăturile sale erau regulate şi aveau un contur atât de 
ferm, părul negru îl purta îngrijit pieptănat, iar ochii 
cenuşii, asemeni oţelului, reflectau o trăsătură puternică de 
loialitate, o privire înflăcărată, plină de iniţiativă. Manierele 
fără cusur şi curtoazia sa evocau fără vreo umbră de 
îndoială figura tipică a gentlemanului sudist de cea mai 
înaltă clasă. 


Felul său de a călări, mai ales atunci când se afla la 
vânătoare, era o încântare şi un deliciu chiar şi pentru acele 
ţinuturi de călăreţi neîntrecuţi. Îmi amintesc şi acum de 
nenumăratele avertismente ale tatălui meu la adresa 
galopurilor sale nebuneşti; la toate obişnuia să răspundă 
râzând binedispus şi nu uita să-i reamintească tatălui meu 
că nu se născuse calul de pe care să cadă şi să moară. 

Când izbucnise războiul, plecase de la noi şi nu-l mai 
văzusem aproape cincisprezece sau şaisprezece ani. Se 
înapoiase fără să ne anunţe şi îmi amintesc că atunci 
constatasem cu surprindere că, aparent, nu îmbătrânise 
deloc şi nici nu se schimbase în vreun fel anume. În 
societate rămăsese acelaşi tip genial şi vesel pe care-l ştiam 
dar, când se credea singur, îl surprindeam adesea privind 
ore în şir cerul cu chipul transfigurat de un dor neştiut şi o 
tristeţe fără seamăn. Noaptea continua să privească bolta 
înstelată scrutând ceva ce n-am înţeles decât mult mai 
târziu, când aveam să-i citesc manuscrisul. 

Ne povestise atunci că o vreme, după război, prospectase 
şi exploatase câteva mine în Arizona, iar faptul că o făcuse 
cu succes se putea deduce din cantitatea aproape 
nelimitată de bani pe care o avea la dispoziţie. Dar când 
venea vorba de viaţa lui din această perioadă devenea 
foarte reţinut şi practic nu dorea să vorbească deloc despre 
subiectul acesta. 

Rămăsese cu noi aproape un an, după care plecase la New 
York unde îşi cumpărase un mic teren pe malul Hudsonului. 
Aici, îl vizitam o dată pe an, cu ocazia călătoriilor mele la 
piaţa din New York, pentru că împreună cu tatăl meu 
aveam pe atunci un lanţ de magazine generale răspândite 
în toată Virginia. Căpitanul Carter îşi construise o căsuţă 
mică şi cochetă chiar pe malul râului, iar cu ocazia uneia 
din ultimele mele vizite, în iarna lui 1885, am remarcat că 
era foarte ocupat cu scrisul. Abia mai târziu mi-am dat 
seama că era vorba de acest manuscris. 


Mi-a spus atunci că, dacă i se va întâmpla ceva, ar dori ca 
eu să am grijă de bunurile lui. Îmi dăduse cheia de la seiful 
din biroul său spunându-mi că acolo voi găsi testamentul şi 
câteva instrucţiuni personale pe care mă implora să le duc 
la îndeplinire întocmai. 

În noaptea aceea, după ce m-am despărţit de el şi m-am 
dus la culcare, l-am văzut de la fereastra camerei mele cum 
stătea în lumina Lunii pe promontoriu cu braţele îndreptate 
spre cer, de parc-ar fi adresat un apel. Atunci am crezut că 
se ruga, deşi nu-l bănuisem, niciodată de religiozitate în 
sensul strict al termenului. 

La câteva luni de la această ultimă vizită, prin martie 1886 
cred, am primit o telegramă din partea lui în care mă ruga 
să vin de urgenţă. Fusesem dintotdeauna printre favoriţii 
săi în familia Carterilor şi m-am grăbit să-i îndeplinesc 
rugămintea. 

Sosisem în mica staţie de cale ferată situată la aproape un 
kilometru şi jumătate de casa lui în ziua de patru martie 
1886. Când am cerut unui birjar să mă conducă la căpitan, 
acesta m-a întrebat dacă-i sunt cumva prieten pentru că 
avea să-mi comunice o veste proastă. Căpitanul tocmai 
fusese găsit mort, imediat după ivirea zorilor, de către 
paznicul proprietăţii învecinate, chiar în acea dimineaţă. 

Din anumite motive ştirea nu mă surprinsese prea mult 
dar m-am grăbit cât am putut mai repede spre casa lui 
pentru a mă îngriji de înmormântare şi toate formalităţile 
necesare. 

Paznicul împreună cu şeful poliţiei locale şi mai mulţi 
vecini se adunaseră în biroul de lucru al casei. Paznicul 
povestea cele câteva amănunte legate de găsirea 
cadavrului subliniind faptul că mai era cald când îl atinsese. 
Zăcea lungit în zăpadă cu mâinile întinse înainte, undeva în 
direcţia falezei iar, când îmi arătase locul, mă fulgerase 
gândul că se afla exact pe bucata aceea de pământ unde îl 
văzusem în noaptea aceea cu braţele ridicate în semn de 
implorare a cerului. 


Nu descoperisem semne de violenţă pe corp şi, cu ajutorul 
medicului de cartier, judecătorul hotărâse că moartea 
survenise datorită unui atac de cord. Rămas singur în birou, 
am deschis seiful şi am văzut cutia în care îmi spusese că 
voi găsi instrucţiunile. Ele s-au dovedit cât se poate de 
ciudate dar le-am dus la îndeplinire până în cele mai mici 
detalii. 

În instrucţiuni mă ruga să-i duc cadavrul în Virginia, să îl 
îmbălsămez şi să-l aşez într-un cosciug fără capac, iar pe 
acesta într-un cavou pe care şi-l construise dinainte şi 
despre care am aflat mult mai târziu că era foarte bine 
ventilat. Instrucţiunile îmi atrăgeau totodată atenţia să 
veghez personal ca totul să se desfăşoare întocmai şi pe cât 
posibil în taină. 

Cât priveşte averea sa, hotărâse ca eu să primesc toate 
dividentele pe o perioadă de 25 de ani, după care întregul 
său patrimoniu urma să treacă definitiv în posesia mea. În 
privinţa manuscrisului, trebuia să-l păstrez sigilat şi fără să- 
| citesc, exact aşa cum îl găsisem, timp de unsprezece ani; 
în plus nu trebuia să-i divulg conţinutul mai devreme de 
douăzeci şi unu de ani de la moartea lui. 

Un aspect ciudat mi-a atras atenţia la cavoul unde încă 
zace cadavrul său: uşa masivă era prevăzută cu o singură 
clanţă de mari dimensiuni, placată cu aur şi care putea fi 
apăsată numai din interior. 

Sincer al dumneavoastră, EDGAR RICE BURROUGHS 


DEALURILE ARIZONEI. 

Sunt un om foarte bătrân, dar cât de bătrân, nici eu nu 
mai ştiu. Posibil să am o sută de ani, poate mai mult. Nu ştiu 
pentru că n-am îmbătrânit ca toţi oamenii şi nici n-am avut 
o copilărie; îmi amintesc doar faptul că am fost 
dintotdeauna un bărbat de aproape treizeci de ani. 
Înfăţişarea mea de acum este aceeaşi cu cea de acum 
patruzeci de ani sau chiar mai mult şi, cu toate acestea, 
presimt că nu voi trăi o veşnicie, că într-o bună zi va trebui 


să mor cu adevărat de o moarte din care nu mai există 
întoarcere. Nu-mi dau seama de ce ar trebui să-mi fie 
teamă, de vreme ce am murit deja de două ori şi sunt încă 
în viaţă; cu toate acestea resimt aceeaşi oroare ca toţi 
ceilalţi şi, poate datorită acestui fapt, nu mai sunt acum atât 
de convins de nemurirea mea. 

Această convingere m-a determinat să aştern pe hârtie 
momentele cele mai interesante ale vieţii, dar şi ale morţii 
mele. Nu pot explica fenomenul; pot doar întocmi, 
folosindu-mă de cuvintele unui simplu soldat, o cronică a 
evenimentelor ciudate ce mi s-au întâmplat, în decursul 
celor zece ani cât cadavrul meu a zăcut nedescoperit într-o 
peşteră din Arizona. 

N-am mai spus această poveste şi nimeni nu va vedea 
manuscrisul până ce nu voi fi trecut definitiv în eternitate. 
Ştiu că omul obişnuit nu dă crezare la ceea ce mintea sa nu 
este în stare să cuprindă şi sunt convins că voi fi pus la 
stâlpul infamiei de către public, pastori sau presă, că voi 
trece drept un mincinos colosal, în timp ce eu nu spun decât 
purul adevăr căruia, într-o bună zi, ştiinţa îi va da, cu 
siguranţă, consistenţa şi atuurile necesare. Poate că 
impresiile despre Marte, pe care le-am câştigat şi 
cunoştinţele pe care am să le expun pe parcursul acestei 
cronici vor ajuta primele încercări de înţelegere a 
misterelor planetei surori, mistere care nu mai există 
pentru mine. 

Numele meu este John Carter, deşi sunt mai bine cunoscut 
drept Căpitanul Jack Carter din Virginia. La sfârşitul 
Războiului Civil m-am trezit cu mai multe sute de mii de 
dolari (confederați) şi gradul de căpitan de cavalerie într-o 
armată care nu mai exista, fiind supusul unui stat ce 
dispăruse o dată cu speranţele Sudului. Fără bani, fără 
stăpân, numai cu ce aveam pe mine, m-am îndreptat atunci 
spre Sud-Vest pentru a căuta aur şi a-mi recâştiga astfel 
norocul. 


Am petrecut aproape un an, prospectând întruna în 
compania unui alt ofiţer confederat, căpitanul James K. 
Powell din Richmond. Norocul ne-a surâs din plin pentru că 
la sfârşitul iernii lui 1865, după multe eforturi şi privaţiuni, 
am localizat cel mai remarcabil filon de aur pe care nici în 
visele noastre cele mai frumoase nu îndrăznisem să ni-l 
imaginăm. Powell, care prin educaţie era inginer minier, 
apreciase că puteam obţine pe minereul de acolo, în mai 
puţin de trei luni, peste un milion de dolari. 

Deoarece echipamentul pe care-l aveam cu noi era destul 
de rudimentar, am hotărât ca unul dintre noi să se întoarcă 
în lumea civilizată, să cumpere echipamentul necesar şi să 
revină cu forţa umană de care aveam nevoie ca să începem 
exploatarea. 

Fiind mai familiarizat atât cu ţinutul dar şi cu 
echipamentul minier de trebuinţă am fost de acord că 
Powell era cel mai nimerit să întreprindă această călătorie. 
Totodată ne-am înţeles ca eu să rămân pe loc şi să susţin 
dreptul nostru de proprietate în faţa unor eventuali, deşi 
puţin probabil, prospectori rătăcitori. 

Pe 3 martie 1866 am împachetat proviziile de drum pe doi 
dintre asinii noştri, apoi Powell s-a urcat pe cal şi, luându-şi 
la revedere, a început să coboare pantele muntelui ce 
închidea valea - prima etapă a călătoriei sale. 

Dimineaţa în care plecase Powell se dovedise, ca mai toate 
aici în Arizona, clară şi foarte frumoasă şi zărisem multă 
vreme animalele lui de povară, căutându-şi cu greu drumul 
la vale, ori de câte ori apăreau de după vreun promontoriu 
sau ajungeau pe vreun platou. Ultima oară îl văzusem cam 
pe la trei după-amiaza, când intrase în umbra aruncată de 
lanţul versanților aflaţi de cealaltă parte a văii. 

O jumătate de oră mai târziu, aruncându-mi întâmplător 
ochii de-a lungul văii, am fost surprins să remarc trei siluete 
micşorate de distanţă cam în acelaşi loc unde-mi zărisem 
ultima oară prietenul şi cele două animale de povară ale 
sale. Nu m-am alarmat imediat dar, pe măsură ce încercam 


să mă conving că lui Powell nu i se putuse întâmpla nimic şi 
că siluetele pe care le văzusem pe urmele lui nu erau decât 
antilope sau cai sălbatici, deveneam tot mai neliniştit. 

De când pătrunsesem în zona aceea, nevăzând nici un 
indian ostil, devenisem cumva foarte puţin precauţi, ba 
chiar începusem să ridiculizam poveştile pe care le auzisem 
despre marele număr de tâlhari fioroşi despre care se 
presupunea c-ar bântui regiunea, luându-şi obolul de vieţi şi 
torturându-i pe toţi aceia care le căzuseră în ghearele 
nemiloase. 

Ştiam că Powell era bine înarmat şi, pe deasupra, antrenat 
în luptele cu indienii, dar din propria-mi experienţă, pentru 
că luptasem şi eu mulţi ani printre indienii Sioux din Nord, 
îmi dădeam seama că ar fi avut puţine şanse în faţa unei 
potere de Apaşi vicleni. În cele din urmă, nemaiîndurând 
tensiunea, m-am înarmat cu puşca şi cu cele două Colt-uri, 
am apucat la repezeală două centuri de cartuşe şi, 
aruncându-mă în şa, am pornit-o pe urmele lui. 

Imediat ce am ajuns la poalele muntelui, am trecut de un 
făgaş şi am continuat să mă strecor pe unde se putea, până 
am descoperit locul unde alte urme le intersectau pe cele 
ale lui Powel. Erau urmele a cel puţin trei ponei nepotcoviţi 
ce trecuseră pe acolo în galop. 

Am urmat traseul cu înfrigurare până la căderea nopţii, 
apoi, în timp ce aşteptam răsăritul lunii, am avut răgazul să 
mă întreb dacă ar fi fost înţelept să-mi continui urmărirea. 
Poate că invocasem pericole imaginare, asemeni unei 
gospodine nervoase, iar când aveam să-l ajung din urmă, 
avea să se amuze copios pe seama temerilor mele. Din fire 
nu prea sunt înclinat spre efuziuni lirice. Dimpotrivă. 
Urmărirea unui anume sentiment al datoriei, indiferent 
unde putea duce el, a fost dintotdeauna un fel de fetiş al 
întregii mele vieţi şi acest lucru explică în parte onorurile 
pe care mi le-au acordat trei republici sau decoraţiile şi 
semnele de prietenie venite din partea unui bătrân şi 


puternic împărat sau ale unor regi mai mici, în al căror 
serviciu îmi pusesem, nu o dată, sabia. 

Pe la ora nouă, Luna devenise suficient de strălucitoare 
pentru a-mi putea continua drumul şi n-am avut nici o 
dificultate să mă ţin după urmele unui galop rapid, 
transformat, din loc în loc, în trap vioi, astfel că până la 
miezul nopţii am ajuns la gura de mină inundată unde mă 
aşteptasem ca Powell să înnopteze. Ajunsesem acolo pe 
neaşteptate şi găsisem locul complet pustiu, fără nici cel 
mai mic semn că servise de curând drept loc de înnoptare. 

Am fost intrigat să constat că urmele lăsate de călăreţii ce 
veniseră din spate - eram deja convins că despre aşa ceva 
era vorba, continuaseră pe urmele lăsate de Powell, după o 
scurtă oprire la gura de mină inundată, şi că ele aveau 
acelaşi ritm de mers ca şi al lui. 

Eram acum sigur că urmăritorii nu puteau fi decât Apaşi şi 
că doreau să-l prindă viu pentru plăcerea lor diavolească de 
a tortura, aşa că mi-am zorit calul într-un ritm extrem de 
periculos, în speranţa deşartă că voi reuşi să-l ajung din 
urmă înainte de a fi atacat. 

M-a întrerupt brusc din şirul acestor speculaţii zgomotul 
surd a două focuri de armă ce venea de undeva din faţa 
mea. Mi-am dat seama că încă îi mai puteam fi de folos lui 
Powell şi mi-am zorit calul, cât am putut mai repede, pe 
poteca îngustă şi dificilă a muntelui. 

Parcursesem deja aproape un kilometru fără să mai aud 
alte zgomote, când poteca pe care veneam se deschise într- 
un platou mic şi întins, aproape de vârful trecătorii. Tocmai 
trecusem de pragul defileului îngust şi priveliştea mă umplu 
de consternare şi groază. 

Fâşia îngustă de teren era albită de corturi indiene, 
probabil o jumătate de mie de războinici se adunaseră în 
jurul unui stâlp aproape de centrul campusului. Atenţia le 
era atât de intens atrasă spre punctul de interes, încât nu 
observaseră venirea mea, astfel că aş fi reuşit să mă retrag 
în întunericul defileului şi să mă salvez. Faptul că aceste 


gânduri mi-au venit totuşi în zilele care au urmat, înlătură 
orice posibilă pretenţie de eroism la care m-ar îndreptăţi 
povestirea acestui episod. 

Nu cred că sunt făcut din substanţa proprie eroilor, pentru 
că în alte sute de ocazii în care actele mele voluntare mă 
puseseră faţă în faţă cu moartea, nu-mi amintesc vreuna în 
care să mă fi gândit la o altă alternativă posibilă faţă de 
ceea ce întreprinsesem, mai devreme de câteva ore. Am o 
asemenea constituţie încât sunt, în mod subconştient forţat 
să aleg calea datoriei fără să mai apelez la obositoare 
procese mentale de conştiinţă. Şi n-am regretat niciodată 
că am fost curajos în aceste împrejurări. 

În situaţia de atunci eram mai mult decât convins că 
Powell se afla în centrul atenţiei indienilor, dar nu pot spune 
cu certitudine dacă am gândit sau am acţionat mai întâi. Nu 
trecuse o clipă de când scena despre care vorbeam îmi 
izbise violent privirile, şi mi-am scos revolverele 
năpustindu-mă asupra întregii armate de războinici cu 
focuri rapide şi strigăte cât mă ţineau plămânii. În situaţia 
în care mă găseam, nu puteam alege o tactică mai bună, 
pentru că pieile roşii, convinse datorită surprizei că sunt 
atacate de cel puţin un regiment din trupele regulate, 
fugiră care încotro. 

Imaginea fugii lor în toate direcţiile mă umpluse de furie. 
Sub razele Lunii zăcea trupul lui Powell ciuruit de săgețile 
vrăjmaşe. Eram convins că murise deja, dar vroiam să-i 
salvez măcar trupul de la mutilarea care-l aştepta, odată 
căzut în mâinile apaşilor. Şi eram tot atât de hotărât pe cât 
dorisem să-i salvez viaţa. Călărind cât mai aproape, m-am 
aplecat în şa şi, apucându-l de cartuşieră, l-am ridicat lângă 
mine pe cal. O privire aruncată în spate m-a convins că 
drumul pe care venisem ar fi fost, în noile condiţii, mult mai 
periculos decât continuarea lui de-a lungul platoului, aşa că, 
dând pinteni bietului meu animal, m-am îndreptat spre 
deschiderea trecătorii ce se distingea în depărtare, la 
capătul platoului. 


Între timp, descoperind că eram singur, o parte din indieni 
revenise pe platou şi începuse să mă urmărească cu o 
ploaie de vorbe de ocară, săgeți şi gloanţe. Faptul că la 
lumina Lunii doar imprecaţiile îşi atingeau ţinta cu precizie, 
că erau furioşi din pricina felului brusc şi neaşteptat în care 
îmi făcusem apariţia şi că, în plus, mă dovedeam a fi şi o 
ţintă rapid mişcătoare, mă salvaseră de proiectilele lor 
mortale şi-mi permiseseră să ating adăpostul primelor 
contraforturi înainte ca o echipă organizată de urmăritori 
să se formeze. 

Calul meu mergea practic neghidat, fiind convins că, 
oricum, se descurca mai bine cu topografia locului şi, nu 
după multă vreme, intră într-un defileu ce ducea spre vârful 
lanţului de munţi şi nu la vale, aşa cum mă aşteptasem. 
Poate tocmai acestui fapt datorez viaţa şi remarcabilele 
mele experienţe şi aventuri ce aveau să mi se întâmple în 
următorii zece ani. 

Prima senzaţie că mă aflam pe un drum greşit am avut-o 
atunci când am auzit strigătele urmăritorilor mei venind tot 
mai slabe de undeva din stânga mea. 

Mi-am dat seama atunci că depăşiseră prin stânga 
formaţia de stânci colţuroase ce străjuia platoul, în dreapta 
căruia mă găseam împreună cu trupul neînsufleţit al lui 
Powell. 

Ajungând pe un mic promontoriu ce străjuia cărarea din 
stânga, am văzut echipa de urmăritori sălbatici care tocmai 
dispărea după un pisc stâncos din împrejurimi. 

Eram convins că în curând indienii îşi vor da seama că 
sunt pe o pistă greşită şi vor relua urmărirea în direcţia 
bună, imediat ce-mi vor fi localizat urmele. 

Abia mai parcursesem o scurtă distanţă, când drumul, ce 
părea a fi o trecătoare excelentă, aproape că se înfunda la 
poalele unei stânci masive. Devenise mai îngust şi urca 
aproape în aceeaşi direcţie în care vroiam să merg şi eu. 
Stânca se ridica la câteva sute de metri în dreapta mea, iar 


în stânga se termina brusc şi aproape perpendicular, pe 
fundul unei ravine extrem de accidentată. 

Am urmat poteca încă vreo sută de metri, când, după o 
cotitură spre dreapta, în unghi drept, m-am trezit la gura 
unei peşteri mari. Intrarea avea mai mult de un metru şi 
ceva pe un metru şi acolo se sfârşea cărarea. Se făcuse deja 
dimineaţă şi, cum se întâmplă în Arizona, lumina zilei 
izbucnise aproape fără de veste. 

Am descălecat şi l-am întins pe Powell pe pământ, dar în 
ciuda unei examinări extrem de meticuloase n-am reuşit să 
descopăr nici cea mai infimă fărâmă de viaţă, i-am picurat 
apă printre buzele moarte, l-am stropit pe faţă şi i-am frecat 
mâinile, m-am străduit fără-ncetare mai bine de o oră, deşi 
ştiam că este în zadar. 

Ţinusem foarte mult la el, fusese cu adevărat un om în 
toate privinţele, un gentleman sudist instruit, un prieten 
statornic şi adevărat şi, cu sentimentul unei tristeţi 
nesfârşite, am încetat acea încercare primitivă de a-l 
readuce la viaţă. 

Părăsind cadavrul lui Powell, acolo unde îl întinsesem, am 
intrat în peşteră pentru o primă recunoaştere. Am 
descoperit o cameră imensă, probabil de vreo treizeci de 
metri în diametru şi înaltă de vreo cincisprezece, planşeul 
ei aproape şlefuit nefăcând decât să confirme faptul că într- 
un trecut îndepărtat fusese cu siguranţă locuită. Baza 
peşterii era atât de adânc cufundată în întuneric încât nu 
mi-am dat seama dacă mai comunică sau nu cu oaltă 
încăpere. 

În timp ce-mi continuam cercetarea, o senzaţie de 
oboseală plăcută punea treptat stăpânire pe mine, fapt ce Ll- 
am atribuit eforturilor depuse în lunga şi extenuanta 
călătorie călare, dar şi emoţiilor care urmaseră luptei cu 
indienii încheiată cu acea urmărire atât de periculoasă. Mă 
simţeam oarecum în siguranţă în locul acesta, pentru ca îmi 
dădeam seama că, la nevoie, un singur om putea apăra 
intrarea în peşteră împotriva unei întregi armate. 


Curând, oboseala şi-a spus cuvântul, încât, cu greu, am 
mai putut să rezist tentaţiei de a mă lungi pe jos doar 
pentru câteva momente de odihnă; eram însă conştient că 
asta ar fi însemnat moarte sigură, căci nu era departe mâna 
prietenilor roşii care puteau sosi dintr-o clipă în alta. Cu un 
ultim efort, m-am îndreptat spre ieşire, dar n-am reuşit 
decât să mă rezem ameţit de peretele lateral şi de acolo să 
alunec cu faţa în jos pe podeaua peşterii. 

EVADAREA ÎN MOARTE. 

Mă învăluia senzaţia unor vise plăcute, muşchii se relaxau 
în voie şi eram pe punctul de a ceda dorinţei să dorm, când 
zgomotul unor cai ce se apropie îmi ajunse la ureche. Am 
încercat să sar în picioare dar, spre surprinderea mea, 
muşchii refuzau să mă asculte. Eram complet treaz, însă nu 
reuşeam să mişc nici măcar un muşchi, parcă mă 
transformasem în stană de piatră. Abia atunci, pentru 
prima oară, remarcasem un fel de ceaţă uşoară ce umplea 
întreaga peşteră. Era extrem de rarefiată şi nu puteai s-o 
observi decât dacă priveai spre intrarea care ducea la 
lumina zilei. Tot atunci am simţit în nări înţepătura uşoară a 
unui miros şi m-am gândit că probabil fusesem victima unui 
gaz toxic, dar de ce-mi păstrasem doar facultăţile mintale 
nu şi pe cele locomotorii, nu puteam să înţeleg. 

Zăceam cu faţa spre intrarea peşterii, astfel că puteam 
vedea bucăţica de potecă până la stânca după care cotea în 
unghi drept. Zgomotul făcut de apropierea cailor încetase, 
ceea ce nu putea să însemne decât că indienii înaintau 
acum pe jos, furişându-se tiptil pe îngusta fâşie de stâncă ce 
ducea chiar spre mormântul acesta viu unde mă 
refugiasem. Mi-amintesc că atunci speram să termine mai 
repede cu mine, deşi nu mă părăsea imaginea îngrozitoare 
a ceea ce mi-ar fi putut face la îndemnul spiritele lor 
malefice. 

N-a trebuit să aştept mult şi un zgomot înfundat, venit din 
apropiere, apoi o faţă boită, acoperită de însemnele 
războinice îşi făcu precaut apariţia de după colţul stâncii şi 


doi ochi sălbatici priviră în ochii mei. Eram sigur că mă 
vedea în penumbra peşterii pentru că lumina soarelui de 
dimineaţă pătrundea până la mine prin deschiderea aceea 
aproape pătrată. 

În loc să se apropie, tipul rămăsese pironit şi privea cu 
uimire, cu ochii bulbucaţi şi falca paralizată. Între timp îşi 
făcuse apariţia faţa unui alt sălbatic, apoi o a treia, în fine a 
patra şi a cincea; îşi lungiseră gâturile peste umărul celui 
din faţă, neputând să treacă de el datorită locului extrem de 
îngust. Toate aceste chipuri exprimau, într-un fel sau altul, 
uimirea şi teama, dar din ce motive, nu-mi dădeam seama şi 
nici nu aveam să aflu mai bine de zece ani. Am remarcat, de 
asemenea, că pentru cei mai nerăbdători şi curajoşi 
războinici, ce încercau să treacă în faţă, şeful lor le rostise 
în şoaptă câteva ordine. 

Brusc, un mormăit înfundat şi totuşi limpede, se făcu auzit 
din fundul cavernei şi, de cum ajunse la urechile indienilor, 
îi convinse pe dată să se retragă în panică şi teroare. Atât 
de evidente erau eforturile lor de a scăpa prin fugă de ceea 
ce apăruse în spatele meu, încât unul dintre războinici căzu 
în prăpastie. Ţipetele lui sălbatice răsunară în canion o 
vreme, apoi liniştea se aşternu din nou. 

Sunetul care îi speriase într-atâta nu se mai repetă, dar fu 
suficient pentru a mă determina să fac tot felul de 
presupuneri asupra posibilelor pericole cumplite ce mă 
pândeau în întunericul peşterii. Teama este un lucru relativ, 
la vremea aceea îmi puteam măsura simţămintele numai în 
raport cu ceea ce trăisem în situaţii asemănătoare, când mă 
aflasem în pericol sau mi se întâmplase ceva groaznic; pot 
însă afirma, fără să-mi fie ruşine, că dacă senzaţia pe care 
am îndurat-o în următoarele minute fusese teamă, atunci 
mă rog ca Domnul să-i ajute pe fricoşi pentru că frica este, 
fără-ndoială, şi o mare pedeapsă. 

Să fii paralizat şi țintuit cu spatele la un pericol atât de 
îngrozitor şi necunoscut, al cărui simplu sunet pusese pe 
fugă pe ferocii războinici apaşi, precum o turmă de oi 


ameninţată de o haită de lupi, însemna, în cazul meu, 
obişnuit să lupt pentru a-mi salva viaţa cu toată energia 
unui psihic extrem de puternic, chiar ultima expresie în 
domeniul groazei. 

De mai multe ori am crezut că aud sunete slabe în spatele 
meu, ca şi cum cineva s-ar fi mişcat cu precauţie, dar, în 
cele din urmă, şi acestea încetaseră, lăsându-mă într-o 
stare de contemplare continuă. Nu puteam decât să fac tot 
soiul de speculaţii vagi asupra cauzei paraliziei mele şi să 
trăiesc cu speranţa că va dispărea tot atât de brusc pe cât 
apăruse. 

Spre sfârşitul amiezii, calul, ce aşteptase până atunci la 
intrarea peşterii, o porni încet la vale, evident în căutare de 
hrană şi apă, lăsându-mă singur cu misteriosul companion, 
alături de corpul neînsufleţit al prietenului meu, rămas 
acolo unde-l aşezasem în dimineaţa aceea, deci în raza mea 
vizuală. 

Până aproape de miezul nopţii a domnit liniştea - o linişte 
de moarte, apoi, brusc, mormăitul acela îngrozitor auzit 
dimineaţa îmi izbi din nou urechile, iar din profunzimile 
peşterii se auzi din nou sunetul pe care-l făcea cineva în 
mişcare, asemănător foşnetului de frunze moarte. Socul 
produs asupra sistemului meu nervos, şi aşa extrem de 
surescitat, se dovedi teribil. Cu un efort aproape 
supranatural am încercat să mă eliberez de îngrozitoarele 
legături ce mă ţintuiau locului. Era o sforţare a minţii, a 
voinţei, a nervilor, nu una musculară pentru că nu puteam 
să-mi mişc nici măcar degetul mic. Atunci s-a întâmplat 
ceva, un soi de senzaţie trecătoare de greață, s-a auzit un 
clinchet ascuţit, ca de coardă ciupită, şi m-am trezit că stau 
rezemat cu spatele de peretele peşterii, faţă în faţă cu 
inamicul necunoscut. 

Lumina Lunii a inundat peştera şi, în faţă, mi-am zărit 
propriul trup, aşa cum zăcuse toate aceste ore, cu ochii 
aţintiţi pe cărare şi mâinile odihnindu-se inerte pe jos. M- 
am uitat uimit, mai întâi la cadavrul întins pe pardoseala 


peşterii şi apoi la mine; şi în vreme ce acolo zăceam lungit şi 
îmbrăcat, aici eram în picioare şi complet gol, precum 
imediat după naştere. 

Tranziţia fusese atât de bruscă şi de neaşteptată încât, 
pentru o clipă, am uitat de toate, în afară de această 
ciudată metamorfoză. Primul gând a fost să mă întreb dacă 
nu cumva era vorba de moarte, dacă nu trecusem definitiv 
într-o altă viaţă! Nu puteam să cred prea uşor aşa ceva, de 
vreme ce-mi simţeam inima accelerându-şi bătăile, ca 
urmare a efortului de a mă elibera din starea aceea de 
anestezie copleşitoare. Respirația decurgea normal, 
simţeam cum îmi iese prin toţi porii o sudoare rece şi, 
folosindu-mă de vechiul experiment cu ciupitul, m-am 
convins că nu devenisem fantomă. 

Din nou şi brusc, atenţia mi-a fost atrasă de realitatea 
înconjurătoare, de repetarea acelui mormăit ciudat care 
venea dinspre fundul peşterii. Gol puşcă şi neînarmat, cum 
eram, nu aveam nici o dorinţă de a da piept cu acea 
ameninţare nevăzută. Revolverele erau prinse sub trupul 
fără viaţă şi, din motive de neînțeles, nu puteam să le ating. 
Carabina se afla la locul ei, agăţată de şa, şi cum calul 
plecase deja, rămăsesem fără mijloace de apărare. Singura 
alternativă ce-mi era la îndemână părea să fie fuga, iar 
decizia nu mai suferea amânare, dată fiind repetarea acelui 
foşnet produs de fiinţa care, acum, în penumbra peşterii şi 
în starea mea de percepţie distorsionată, îmi dădea 
senzaţia cât se poate de limpede că se apropie de mine. 

Incapabil să mai rezist tentaţiei de a scăpa din locul acesta 
teribil, am sărit, prin deschizătura peşterii, afară, în 
noaptea înstelată din Arizona. Aerul proaspăt şi răcoros de 
aici acţionă imediat ca un tonic, făcându-mă să simt cum îmi 
curge în vine o nouă viaţă şi un nou curaj. Mă oprisem pe 
micul platou din faţa prăpastiei, chinuindu-mă să înţeleg ce 
se întâmplase cu adevărat. Mi-am zis că dacă zăcusem 
neajutorat mai multe ore în peşteră şi nu mi se întâmplase 
nimic rău, o judecată logică nu mă putea conduce decât la 


convingerea că zgomotul pe care-l auzisem trebuie să fi fost 
rezultatul unor cauze naturale inofensive; probabil 
conformaţia peşterii era de aşa natură încât cea mai mica 
adiere putea produce asemenea sunete. 

M-am decis să verific ipoteza dar, mai înainte, mi-am 
ridicat capul pentru a mai trage o dată în piept aerul tonic 
de munte. În faţă, departe, se întindea un lanţ de stânci 
golaşe ce închidea un platou invadat de cactuşi pe care 
lumina Lunii îi transformase într-un miracol de o 
splendoare nemaivăzută. 

Puţine peisaje din vest rivalizează cu ţinuturile Arizonei 
scăldate de lumina lunii; munţii argintii în depărtare, 
ciudatele lumini şi umbre peste coamele dealurilor şi văile 
râurilor, groteştile detalii punctate de cactuşii caraghioşi 
formează o imagine încântătoare şi evocatoare în acelaşi 
timp - ca şi cum am privit pentru o clipă oglinda unei lumi 
moarte şi de mult uitate, ceva ce nu se mai întâlneşte în alt 
loc de pe Pământ. 

În timp ce meditam astfel, mi-am ridicat privirile spre cer, 
unde miliardele de stele alcătuiau o tapiserie impresionantă 
şi potrivită pentru măreţia scenei terestre. Atenţia mi-a fost 
repede atrasă de o stea roşie şi mare ce atârna deasupra 
orizontului îndepărtat. Şi, în timp ce o priveam, m-a pătruns 
vraja şi o fascinaţie extrem de puternică - era Marte, zeul 
războiului, care exercitase dintotdeauna o atracţie 
irezistibilă asupra luptătorului care eram. Privind-o atunci, 
în noaptea aceea de mult apusă, mi se părea că mă cheamă 
peste vidul de necuprins, că mă ademeneşte şi mă atrage, 
precum un magnet firicelul de fier. 

Dorinţa mea depăşea puterea de a mă opune; am închis 
ochii, mi-am întins braţele spre zeul vocației mele şi m-am 
trezit atras cu iuţeala gândului prin imensitatea fără de 
urme a spaţiului. O clipă de frig extrem şi întuneric 
profund. 

SOSIREA PE MARIE. 


Când am deschis ochii, în faţa mea se întindea un peisaj 
necunoscut şi straniu. Ştiam că mă aflam pe Marte şi nu o 
dată mă întrebasem dacă sunt cu adevărat treaz sau mintea 
nu mi-o luase cumva razna. Dar nu visam şi nu aveam 
nevoie să mă ciupesc pentru ca să-mi dau seama de acest 
lucru. O voce interioară îmi spunea cât se poate de limpede 
că mă aflam pe Marte, aşa cum ceva în dumneavoastră vă 
spune că vă aflaţi pe Pământ. Şi cum sunt sigur că nu vă 
îndoiţi de această senzaţie, nici eu nu puteam să pun la 
îndoială faptele! 

M-am trezit, aşadar, întins cu faţa în jos pe un strat de 
vegetaţie galbenă, asemănătoare muşchiului, ce se întindea 
în jurul meu la nesfârşit şi în toate direcţiile. Zăceam într-un 
fel de bazin circular şi puţin adânc, la marginile căruia 
puteam distinge neregularităţile unor dealuri joase. 

Era la amiază, pentru că soarele strălucea cu putere 
deasupra capului, iar căldura lui îmi încălzea destul de bine 
trupul gol, deşi poate nu mai mult decât ar fi făcut-o, în 
condiţii similare, în deşertul Arizona. Ici şi colo se zăreau 
uşoarele proeminențe ale stâncii de cuarţ, ce străluceau în 
lumina soarelui, iar puţin în stânga mea, cam la o sută de 
metri, se zărea o albie de râu nu mai adâncă de un metru şi 
ceva. Nu avea apă şi nici alt fel de vegetaţie, în afara acelui 
muşchi şi, pentru că mi se făcuse un pic sete, m-am hotărât 
să întreprind o mică explorare a zonei. 

Sărind în picioare, am avut prima surpriză marțiană, 
pentru că efortul, care pe Pământ m-ar fi ajutat să mă ridic 
vioi în picioare, aici mă propulsă în aerul marțian la 
aproape trei metri înălţime. Am aterizat, însă, foarte lin pe 
sol, fără să simt nici un fel de şoc sau zdruncinătură. Din 
acel moment mi-a fost dat să trăiesc tot soiul de întâmplări 
şi de schimbări care, chiar şi atunci, mi s-au părut extrem 
de groteşti. Am descoperit cu surprindere că trebuie să 
învăţ din nou să merg, de vreme ce exerciţiul muscular, 
capabil să mă poarte cu uşurinţă şi siguranţă pe Pământ, 
îmi juca atâtea feste aici, pe Marte. 


În loc să înaintez, într-un mod normal şi demn, încercările 
mele de mers se dovedeau a fi mai degrabă un fel de salturi 
ce mă propulsau câţiva paşi de la sol pentru a ateriza, 
inevitabil după al doilea sau al treilea salt, întins pe burtă 
sau pe spate. Perfect adaptaţi la forţa de gravitație a 
Pământului, muşchii îmi erau acum înşelaţi de primele 
încercări de a se adapta cu gravitația şi presiunea aerului, 
mult mai reduse pe Marte. 

Deoarece eram hotărât să explorez o structură mai joasă, 
ce se profila la orizont, singura evidenţă probabilă a unui fel 
de locuinţă, am recurs la primul mijloc de locomoţie 
cunoscut, târâtul. Şi am făcut-o destul de bine pentru că, 
după câteva momente, am ajuns la peretele jos şi curbat ce 
închidea o incintă. 

Păreau să nu existe nici uşi, nici ferestre, cel puţin pe 
partea mai apropiată de mine. Cum, însă, zidul avea 
aproape un metru înălţime, m-am ridicat precaut în 
picioare şi am aruncat o privire peste marginea lui spre una 
dintre cele mai formidabile privelişti ce mi-a fost dat să văd 
vreodată. 

Acoperişul incintei era din sticlă masivă de aproape zece 
centimetri grosime, iar sub el se aflau câteva sute de ouă 
gigantice, perfect rotunde şi albe ca zăpada. Ouăle, 
aproape uniforme ca mărime, aveau cam şaptezeci şi cinci 
de centimetri în diametru. 

Cinci sau şase erau deja clocite, iar caricaturile groteşti ce 
clipeau în lumina soarelui se dovediseră de ajuns pentru a 
mă întreba din nou dacă nu cumva îmi pierdusem minţile. 
Păreau să aibă mai multe capete, trupurile lor erau mici şi 
costelive, iar gâturile, lungi şi subţiri. Aveau şase picioare 
sau, aşa cum urma să aflu mai târziu, două braţe şi două 
picioare, dar şi o pereche de membre intermediare ce 
puteau fi utilizate, după nevoie, fie ca braţe fie ca picioare. 
Ochii, plasați la extremitatea capului, puţin deasupra liniei 
mediane, erau suficient de bulbucaţi pentru a-i putea 
îndrepta, independent unul de altul, atât în faţă cât şi în 


spate, permiţând astfel acestui animal ciudat să privească 
în două direcţii, în acelaşi timp, fără să fie nevoit, să-şi 
întoarcă capul. 

Urechile, aşezate puţin deasupra ochilor şi apropiate una 
de alta, semănau cu un fel de antene parabolice, nu mai 
mari de câţiva centimetri, însă, în cazul acestor tinere 
specimene. Cât despre nas, nu era decât o fantă 
longitudinală în centrul feţei la egală distanţă între gură şi 
urechi. 

Pe trupurile lor galben-verzui nu aveau păr. La adulţi, aşa 
cum aveam să aflu curând, culoarea se întuneca până la 
verdele măsliniu, la masculi mult mai pronunţat decât la 
femele. În plus, aveam să mai observ, ulterior, la adulţi, 
capetele nu erau atât de disproporţionate faţă de trupuri. 

Irisul ochilor era roşu-sângeriu, ca la albinoşi, în timp ce 
pupilele erau închise la culoare. Globurile oculare sunt, pe 
ansamblu, foarte albe, asemenea dinţilor. Aceştia din urmă 
adaugă încă un element feroce unei imagini la fel de 
înspăimântătoare, de vreme ce colții inferiori se răsfrâng în 
unghi ascuţit şi se termină cam acolo unde ar fi aşezaţi ochii 
unei fiinţe umane. lar albeaţa lor nu era cea obişnuită, de 
fildeş, ci mai degrabă amintea de albul ca zăpadă al 
porţelanului chinezesc. Pe fundalul întunecat al tenului 
verzui, colții erau astfel plasați încât dădeau animalului o 
înfăţişare teribilă. 

Multe dintre aceste detalii le-am notat mai târziu pentru 
că atunci nu bănuiam cât de puţin timp îmi mai rămăsese să 
fac speculaţii asupra uimitoarei mele descoperiri. 
Remarcasem deja că multe dintre ouă erau clocite şi, în 
timp ce priveam hidoasele creaturi cum se străduiesc să 
iasă din găoace, nu mi-am dat seama că din spate se 
apropiau câţiva marţieni adulţi. 

Aşa cum veneau pe muşchiul moale ce înăbuşea orice 
zgomot şi care acoperea practic toată suprafaţa planetei, cu 
excepţia poate a zonelor îngheţate de la poli şi a 
suprafeţelor cultivate, m-ar fi capturat cu uşurinţă. 


Intenţiile lor trebuiau deci să fi fost cu mult mai sinistre. De 
fapt, ceea ce m-a pus în gardă, a fost tocmai zăngănitul 
produs de harnaşamentul celui mai avansat dintre ei. 

Viaţa mea atârnase de un amănunt atât de nesemnificativ, 
încât mă întreb şi astăzi cum de reuşisem să scap atât de 
uşor. Dacă puşca conducătorului acelei cete de războinici n- 
ar fi săltat din teaca ei din piele de la oblâncul şeii şi n-ar fi 
lovit metalul suliţei sale impresionante, aş fi fost ucis fără să 
fi bănuit măcar că moartea este atât de aproape. Zgomotul 
acela mă făcuse, însă, să mă întorc pentru a descoperi uluit, 
la mai puţin de trei metri de pieptul meu, vârful unei sulițe 
uriaşe de aproape cincisprezece metri lungime, ornată cu 
metal strălucitor şi ţinută în cumpănă cam la înălţimea unui 
exemplar adult al micuţului drăcuşor la care tocmai 
privisem cu câteva clipe mai înainte. 

Cât de plăpânzi şi de inofensivi arătau, în comparaţie cu 
imensa şi teribila încoronare a urii, răzbunării şi morţii! 
Omul călare, pentru că semăna într-adevăr cu un om, avea 
pe puţin cinci metri înălţime şi, dacă ar fi fost pe Pământ, ar 
fi cântărit cu siguranţă peste 200 de kilograme. Călărea 
animalul său aşa cum folosim noi calul, strângându-i 
pântecul cu membrele inferioare. În timp ce braţele din 
partea dreaptă ţineau imensa suliță la nivelul spinării 
animalului, celelalte două mâini stângi erau întinse lateral, 
probabil pentru a-l ajuta să-şi menţină echilibrul, neavând 
la dispoziţie şa sau orice altceva care să semene a 
posibilitate de ghidare. 

Cât despre animalul călărit, cum ar putea cuvintele unui 
pământean să-l descrie? Domina împrejurimile de la 
înălţimea celor peste trei metri la care se ridicau şoldurile 
celor opt picioare, câte patru de fiecare parte; avea o coadă 
lată şi turtită, mai lată la vârf decât la rădăcină, pe care o 
ţinea întinsă înapoi, atunci când alerga, şi o spărtura de 
gură ce le secţiona figura de la bot până la grumazul masiv. 

Asemeni stăpânului său era complet lipsit de păr, în 
schimb, avea pielea, de un albastru închis, întinsă şi 


lucioasă. Burta avea o culoare albă, iar picioarele deveneau 
tot mai gălbui dinspre şolduri spre copite. Acestea nu 
aveau, însă, unghii ci mai degrabă un fel de pernuţe, 
particularitate care explică, de altfel, faptul ca se 
apropiaseră fără zgomot. De fapt, constatasem că mulţimea 
picioarelor şi lipsa copitelor erau elemente caracteristice 
ale faunei de pe Marte. Doar cea mai evoluată rasă de 
oameni precum şi un alt animal, singurul mamifer existent 
pe Marte, aveau unghii bine definite. 

În spatele acestui demon călare urmau alţi nouăsprezece, 
ce-i semănau întru totul, deşi, aşa cum aveam să aflu mai 
târziu, posedau anumite caracteristici individuale, asemeni 
oamenilor de pe Pământ care nu sunt identici, chiar dacă au 
trăsături asemănătoare. Această imagine, sau mai degrabă 
coşmarul materializat de care v-am povestit mai pe larg, mi- 
a provocat pe loc o impresie teribilă şi irevocabilă. 

Neînarmat şi gol cum eram, prima lege a naturii mi-a 
oferit singura soluţie posibilă pentru a rezolva problema 
cea mai stringentă - cum să mă îndepărtez de vârful ascuţit 
al suliţei amenințătoare. Ca atare, cu un efort 
supraomenesc, raportat la standardele de pe Pământ, am 
făcut un salt în încercarea de a sări pe acoperişul a ceea ce 
consideram c-ar fi un incubator marțian. 

Efortul mi-a fost încununat de un asemenea succes, încât 
m-a uimit şi pe mine, aşa cum păreau surprinşi şi războinicii 
marţieni, pentru că saltul mă ridicase aproape zece metri în 
aer şi mă propulsase la peste treizeci de metri în spatele lor 
şi al incubatorului. 

Aterizasem pe muşchiul moale, fără să mă dezechilibrez şi, 
întorcându-mă, mi-am văzut inamicii adunaţi în jurul 
incintei. Unii mă priveau cu o expresie care, am aflat mai 
târziu, marca uimirea extremă, alţii erau bucuroşi că nu le 
molestasem progeniturile. 

Discutau între ei cu voce scăzută, gesticulau şi arătau spre 
mine. Constatarea că nu vătămasem în vreun fel tinerii 
marţieni şi că eram neînarmat, i-a determinat să mă 


privească cu mai puţină ferocitate. Mai târziu aveam să 
aflu, însă, că ceea ce cântărise mai greu în favoarea mea 
fusese acel salt formidabil. Căci marţienii sunt imenşi şi au 
oasele foarte mari, iar muşchii lor sunt dimensionaţi pe 
măsura efortului impus de gravitația redusă. Rezultatul 
este că sunt infinit mai puţin agili şi mai puţin puternici, 
comparativ cu pământeni de aceeaşi greutate, şi mă 
îndoiesc că, dacă ar fi transportaţi brusc pe Pământ, ar 
putea să-şi ridice de la sol propria persoană; de fapt sunt 
total convins de lucrul acesta. 

Soarta ce mi se hărăzise, aşadar, pe Marte se dovedea la 
fel de „minunată” ca cea de pe Pământ. De unde la început 
doriseră să mă anihileze, brusc începură să mă considere 
ca pe o descoperire uluitoare care trebuia capturată şi 
arătată tuturor. 

Răgazul oferit de neaşteptata săritură îmi permitea să-mi 
fac planuri pentru viitorul apropiat şi să remarc mai bine 
înfăţişarea războinicilor, pentru că încă nu-i puteam disocia 
în mintea mea de ceilalţi războinici ce mă urmăriseră cu 
numai o zi în urmă. 

Am remarcat că fiecare era înarmat şi cu alte arme în 
afara suliţei uriaşe de care am amintit. Dar arma care mă 
hotărâse să renunţ definitiv la intenţia de a scăpa prin fugă 
era un fel de puşcă pe care bănuiam că ştiu s-o utilizeze 
destul de eficient. 

Puştile erau dintr-un metal alb şi decorate cu un soi de 
lemn despre care am aflat că este foarte uşor şi extrem de 
dur, foarte prețuit pe Marte, dar complet necunoscut nouă 
pământenilor. Metalul încărcătorului era dintr-un aliaj de 
aluminiu şi oţel, aliaj pe care învăţaseră să-l călească 
dincolo de ceea ce eram noi obişnuiţi cu oţelul. Greutatea 
acestor arme este comparativ mică şi, deoarece folosesc 
proiectile explozive de calibru mic din radiu şi au o ţeavă 
lungă, sunt extrem de periculoase. Bătaia lor este de 
neconceput pe Pământ. Teoretic ajunge la aproape cinci 
sute de kilometri, dar cele mai bune rezultate practice, 


când sunt însoţite şi de ochitoarele cu unde, depăşesc cu 
puţin trei sute de kilometri. 

Aceste simple observaţii fuseseră suficiente să-mi impună 
un respect deosebit faţă de armurierii marţieni şi poate că o 
forţă telepatică mă prevenise împotriva oricărei încercări 
de fugă, aşa în plină zi, supravegheat de cele douăzeci de 
guri ale unor asemenea arme mortale. 

După o scurtă conversaţie, marţienii se îndepărtară în 
direcţia din care veniseră, lăsându-l pe unul de-al lor lângă 
incubator. După aproape două sute de metri se opriseră şi 
îşi întorseseră bidiviii cu faţa spre noi pentru a supraveghea 
războinicul lăsat în urmă. 

Era, de fapt, cel a cărui suliță fusese atât de aproape de 
mine şi care părea a fi conducătorul grupului, dacă mă 
gândesc la felul cum se depărtaseră ceilalţi. După ce 
însoțitorii săi se opriseră acolo, la distanţă, el descălecase, 
îşi aruncase sulița şi începuse să se apropie de mine pe 
după incubator, complet neînarmat şi gol, aşa cum dealtfel 
eram şi eu, dacă nu ţineam seama de ornamentele pe care 
şi le prinsese de frunte, braţe şi piept. 

Ajuns la mai puţin de cinsprezece metri de mine, îşi 
scosese o brățară imensă şi, oferindu-mi-o pe palma 
deschisă, mi se adresă cu o voce clară şi plină de rezonanţă, 
într-o limbă pe care evident că n-o înţelegeam. Apoi tăcuse, 
ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns din partea mea, ciulindu- 
şi urechile, asemenea unor antene, şi bulbucându-şi şi mai 
mult ochii spre mine. 

Pe măsură ce liniştea devenea tot mai stânjenitoare, am 
încercat, la întâmplare, să leg câteva propoziţii, bănuind că 
aveam de-a face cu începutul unor negocieri de pace. 
Aruncarea armelor şi retragerea trupei mai înainte de a 
avansa spre mine, oriunde pe Pământ ar fi avut o 
semnificaţie paşnică, aşa că nu era exclus să aibă aceeaşi 
semnificaţie şi aici, pe Marte. 

Aşezându-mi mâna în dreptul inimii am făcut o plecăciune 
spre marțian şi i-am explicat că, deşi nu-i înţeleg limba, 


gesturile şi acţiunile sale vorbesc clar de pace şi prietenie, 
lucruri la fel de dragi, în momentul de faţă şi pentru mine. 
Oricât de strălucit s-ar fi dovedit acest scurt discurs al meu, 
gesturile care-l urmară au fost cu siguranţă mult mai bine 
înţelese. 

Mi-am întins, aşadar, braţele spre el, am avansat şi am luat 
brăţara pe care mi-am prins-o de braţ deasupra cotului, 
apoi am continuat să-l privesc zâmbind. Gura sa imensă se 
schimonosi într-un zâmbet de răspuns şi, apucându-mă cu 
unul din braţele intermediare, ne îndreptarăm împreună 
spre bidiviul său. Între timp le făcuse semn tovarăşilor săi 
să avanseze. Aceştia porniseră spre noi într-o cursă nebună, 
dar se potoliră tot atât de repede la un alt semnal al său. îi 
era probabil teamă să nu mă sperii din nou şi dintr-un alt 
salt să nu ies din peisaj. 

După un schimb de cuvinte cu ai lui, îmi făcu semn că 
trebuia să călăresc în spatele unuia dintre ei şi încălecă. Cel 
desemnat întinse câteva braţe după mine şi mă aşeză, în 
spatele său, pe spinarea lucioasă a bidiviului, unde m-am 
agăţat cum am putut mai bine de curelele şi legăturile ce 
fixau armele şi ornamentele marţianului. 

Întreaga cavalcadă se puse în mişcare, îndreptându-se în 
galop spre dealurile ce se zăreau în depărtare. 

PRIZONIER. 

Abia parcursesem vreo cincisprezece kilometri că terenul 
începu să se ridice tot mai pronunţat. Ajunsesem, cum 
aveam să aflu mai târziu, în apropierea țărmului uneia 
dintre demult-dispărutele mări marţiene, pe fundul căreia 
avusese loc întâlnirea mea cu marţienii. 

Nu peste multă vreme, ajunseserăm deja la poalele 
munţilor şi, după ce traversarăm o trecătoare foarte 
îngustă, intrarăm într-o vale deschisă, la orizontul foarte 
îndepărtat al căreia se zărea un mic podiş, pe care am 
remarcat un oraş imens. Într-acolo ne îndreptasem în galop 
şi, nu după multă vreme, pătrunsesem în el printr-un fel de 
drum în ruine ce-l traversa şi se termina la marginea 


podişului într-o prăpastie foarte adâncă. În timp ce treceam 
prin dreptul clădirilor, am remarcat că nu erau locuite şi, 
deşi nu arătau prea dărăpănate, aveau totuşi aerul că nu 
fuseseră întreţinute de ani, poate chiar de secole. 

Spre centrul oraşului era o piaţă mai largă şi în ea, cât şi 
în clădirile ce o înconjurau, erau cazate între nouă sute şi o 
mie de creaturi din aceeaşi specie cu acei cemă 
capturaseră. Pentru că de asemenea intenţii îi bănuiam, în 
ciuda manierei blânde în care o făcuseră. 

Cu excepţia ornamentelor, erau cu toţii goi. Femeile 
difereau, ca aspect, cu foarte puţin faţă de bărbaţi, cu 
excepţia poate a colţilor mai lungi, comparativ cu înălţimea 
lor, şi uneori atât de curbați încât le ajungeau la urechi. 
Trupurile lor erau mai mici şi mai deschise la culoare, iar 
degetele de la mâini şi picioare purtau unele rudimente de 
unghii - lucru ce lipsea cu desăvârşire la bărbaţi. Înălţimea 
medie a femeilor adulte se situa între trei şi patru metri. 

Copiii aveau o culoare şi mai deschisă şi toţi îmi păreau la 
fel, cu excepţia faptului că unii erau mai înalţi decât alţii, 
probabil fiind mai în vârstă. 

De altfel, nu remarcasem vârste extreme printre ei şi nici 
vreo diferenţă apreciabilă în aspectul lor faţa de vârsta 
maturității, cuprinsă între aproximativ patruzeci şi aproape 
o mie de ani, vârstă la care pornesc de bună voie în acel 
ciudat pelerinaj în josul râului Iss. Nici un marțian în viaţă 
nu ştie unde duce acel râu pentru că niciunul nu se 
întorsese de la izvoarele sale. De altfel, niciunuia nu i s-ar fi 
permis să trăiască, după ce se îmbarcase pe apele lui reci şi 
întunecate. Numai un marțian din o mie moare de vreo 
boală şi probabil vreo douăzeci iau voluntar calea acestui 
pelerinaj. Ceilalţi nouă sute şaptezeci şi nouă mor violent în 
dueluri, la vânătoare, în aviaţie şi război; dar poate că de 
departe cele mai mari pierderi survin la vârsta copilăriei, 
când un număr imens de mici marţieni cad victime uriaşei 
maimuțe albe de pe Marte. Speranţa medie de viaţă a unui 
marțian, după vârsta maturității, este de aproape trei sute 


de ani, dar ea s-ar putea apropia de o mie, dacă diverse 
cauze nu ar conduce la o moarte violentă. Marcaţi de 
resursele epuizate ale planetei, a devenit evident necesar 
efortul de a contracara impresionanta longevitate, rezultat 
al remarcabilului lor talent în terapeutică şi chirurgie. Pe 
Marte viaţa a început să fie considerată ca ceva de care te 
poţi dispensa cu uşurinţă, lucru evidenţiat de sporturile lor 
atât de periculoase şi de războaiele aproape necontenite 
între diferite comunităţi. 

Desigur, vor fi existând şi unele cauze naturale care să 
influenţeze diminuarea populaţiei, dar nimic nu contribuie 
într-o măsură mai mare la acest final decât faptul că orice 
marțian, bărbat sau femeie, poartă întotdeauna cu sine o 
armă extrem de distructivă. 

În timp ce ne apropiam de piaţă şi prezenţa mea fusese 
remarcată, am fost imediat înconjurați de sute de creaturi 
ce păreau dornice să mă tragă jos de pe locul unde mă 
aflam. Un cuvânt al căpeteniei fu însă suficient pentru a 
potoli zarva şi a ne continua drumul la trap, de-a lungul 
piaţetei, îndreptându-ne spre intrarea unui edificiu 
magnific, nemaivăzut cred, vreodată, de ochii vreunui 
muritor. 

Clădirea era joasă, dar acoperea o suprafaţă enormă. Era 
construită din marmură albă strălucitoare încrustată cu aur 
şi briliante ce scăpărau şi scânteiau în lumina soarelui. 
Intrarea principală avea aproape treizeci de metri, iar 
frontonul clădirii era astfel conceput încât să formeze o 
arcadă deasupra holului de intrare. Nu existau trepte, ci 
doar o rampă uşoară ce urca la etajul întâi al clădirii şi se 
deschidea într-o cameră enormă înconjurată de galerii. 

Pe pardoseala încăperii, mobilată cu mese şi scaune dintr- 
un lemn şlefuit cu migală, se adunaseră în jurul treptelor 
unui podium, aproape patruzeci sau cincizeci de bărbaţi 
marţieni. Pe podium stătea aşezat un războinic imens 
încărcat din belşug cu ornamente metalice, pene vesel 
colorate şi o minunată lucrătură din piele împodobită 


ingenios cu pietre preţioase. De umeri îi atârna o capă 
scurtă de blană albă, căptuşită cu mătase roşie 
strălucitoare. 

Ceea ce m-a frapat, însă, în mod deosebit în legătură cu 
această întâlnire şi sala în care se adunaseră războinicii era 
faptul că aceştia distonau evident cu proporţiile meselor, 
scaunelor şi celorlalte elemente de mobilier. Ele păreau, 
mai degrabă, adaptate unor fiinţe umane de mărimea mea, 
pentru că marţienii aceştia imenşi cu greu s-ar fi putut 
aşeza în acele scaune, nemaivorbind de faptul că picioarele 
lor lungi n-ar fi avut loc sub mese. Evident, trebuie că mai 
existau şi alţi locuitori ai planetei decât fiinţele sălbatice şi 
groteşti în mâinile cărora căzusem, dar evidenţa unei 
vechimi extreme a tot ce mă înconjura mă ducea cu gândul 
la faptul că aceste clădiri s-ar fi putut să fi aparţinut unei 
rase de mult dispărute şi uitate în negură istoriei marţiene. 

Grupul nostru se oprise la intrarea în clădire şi la un semn 
al căpeteniei am fost coborât. Ţinut bine de mână, am 
pătruns în camera de audienţe. Aici am remarcat cât de 
puţine formalităţi erau necesare pentru abordarea unui şef 
marțian. Cel ce mă capturase dăduse buzna, pur şi simplu, 
în sală, în timp ce ai săi îi făceau loc să avanseze. Căpetenia 
de pe podium se ridică în picioare şi strigă numele 
excortatorului meu care, la rândul său, se opri şi repetă 
numele şefului urmat de titlurile sale. 

Pe vremea acestui ceremonial, cuvintele schimbate de ei 
nu însemnau nimic pentru mine; mult mai târziu aflasem că 
era vorba de ceremonialul obişnuit de întâlnire a 
marţienilor verzi. Dacă s-ar fi întâlnit nişte străini, fiind 
astfel în imposibilitatea de a face acest schimb de nume, şi- 
ar fi schimbat în tăcere elementele de ornamentaţie. Asta 
dacă misiunea ar fi fost paşnică, pentru că altfel ar fi 
schimbat împuşcături şi s-ar fi declanşat lupta cu tot felul 
de arme. 

Cel ce mă capturase se numea Tars Iarkas şi era practic 
vice-căpetenia comunităţii, o persoană de mare abilitate ca 


om politic şi luptător. Evident, explicase pe scurt incidentul 
legat de expediţia sa, inclusiv capturarea mea, şi când 
terminase, căpetenia îmi adresase mai multe întrebări. 

I-am răspuns în buna mea engleză, mai degrabă cu 
speranţa de a-l convinge că în acest fel niciunul dintre noi 
nu putea să-l înţeleagă pe celălalt, dar remarcasem că 
atunci când îi spuneam ceva cu un zâmbet, îmi răspundea 
prompt cu acelaşi gest. Acest fapt şi cele similare petrecute 
în timpul primelor întâlniri cu Tars Tarkas, mă convinseseră 
că, cel puţin, aveam ceva în comun, simţul umorului 
exprimat prin zâmbete şi hohote de râs. Mai târziu am aflat, 
însă, că zâmbetul marţienilor este, mai degrabă, o obligaţie 
şi că un hohot de râs ar fi trebuit să umple de groază chiar 
şi o creatură mult mai puternică şi mai curajoasă decât 
mine. 

Ideea umorului printre marţienii verzi era departe de 
concepţia noastră de incitaţie la distracţie. Agonia unui 
tovarăş provoacă acestor creaturi ciudate o stare de 
hilaritate sălbatică, pentru ei forma principală de 
amuzament constă în a provoca moartea prizonierilor în 
cele mai ingenioase şi oribile feluri. 

Războinicii şi căpeteniile lor, adunaţi acolo, mă examinară 
cu atenţie, dornici să-mi pipăie musculatura şi țesutul pielii. 
Apoi, căpetenia principală probabil că îşi manifestase 
dorinţa de a mă vedea demonstrându-mi performanţele, 
pentru că îmi făcu semn să-l urmez şi porni împreună cu 
Tars 'Tarkas spre ieşire. 

Atunci n-am înţeles de la început ce vroia şi, până să mă 
dezmeticesc, m-am trezit bine strâns de braţul lui Tars 
Tarkas şi cărat în salturi printre mesele şi scaunele sălii, 
precum o lăcustă caraghioasă. După ce m-am lovit de 
câteva ori, în amuzamentul general al marţienilor, am 
recurs din nou la târât, lucru ce, se pare, nu le convenea, 
aşa că am fost ridicat fără menajamente în picioare de o 
brută ce părea că se amuză cel mai mult de necazurile 
mele. 


În timp ce mă ridica, îşi apropiase foarte mult figura de 
mine, astfel încât nu m-am putut abţine să-i ofer singurul 
lucru pe care un gentleman l-ar fi făcut în asemenea 
circumstanţe de brutalitate, bădărănie şi lipsă de 
consideraţie pentru drepturile unui străin, i-am repezit un 
pumn în fălci, trântindu-l la pământ ca pe un bou înjunghiat. 
Şi, în timp ce se prăvălea pe podea, m-am întors cu spatele 
către cea mai apropiată masă, aşteptând să fiu copleşit de 
răzbunarea celorlalţi, dar hotărât să le servesc o lecţie, pe 
cât mi-ar fi permis ciudata inegalitate, şi asta, bineînţeles, 
înainte de a-mi da viaţa. 

Teama mea se dovedise, însă, fără motiv, pentru că ceilalţi 
marţieni, la început rămaşi muţi de uimire, izbucniseră apoi 
în aplauze şi în hohote nestăpânite şi sălbatice de râs. Nu 
recunoscusem aplauzele ca atare, dar mai târziu, când mă 
obişnuisem cu obiceiurile lor, am aflat că obţinusem ceea ce 
ei acordă arareori: o manifestaţie de aprobare. 

Tipul pe care-l lovisem zăcea întins acolo unde căzuse fără 
ca vreuna din perechile sale să se apropie de el. În schimb, 
Tars Tarkas veni înspre mine, mă prinse cu una din mâini şi 
ne continuarăm drumul spre piaţă fără vreun alt incident. 
Nu ştiam, desigur, motivul pentru care trebuia să ajungem 
în spaţiu deschis, dar aveam să aflu foarte curând. Mai întâi 
repetaseră de câteva ori cuvântul „sak”, apoi Tars Tarkas 
făcuse câteva sărituri, folosind cuvântul de fiecare dată şi 
îndreptându-se spre mine spusese din nou „sak!” Mi-am dat 
seama ce voiau de la mine şi, încordându-mă din toate 
puterile, am „sakat” cu un asemenea succes încât m-am 
îndepărtat la aproape cincizeci de metri şi am aterizat în 
picioare, fără să cad sau să-mi pierd echilibrul. Am revenit 
apoi, în salturi mai mici, până la vreo opt sau zece metri de 
grupul războinicilor şi am rămas în expectativă. 

Performanţa mea fusese urmărită şi de câteva sute de 
marţieni din categoriile inferioare şi ei ceruseră în cor să 
repet saltul, lucru pe care căpetenia mi-l ordonă pe loc; mie 
îmi era, însă, foame şi sete şi mă hotărâsem pe loc că 


singura metodă de salvare era să le smulg puţină 
consideraţie acestor creaturi prea puţin dispuse să o 
acorde. Am ignorat, aşadar, repetatele comenzi de „sak” şi, 
de fiecare dată când o făceau, eu îmi frecam şi îmi apăsam 
stomacul şi clămpăneam din buze cât se poate de 
semnificativ. 

Tars 'Tarkas şi căpetenia schimbară câteva cuvinte şi 
ultimul chemă o tânără femelă din mulţime, îi dădu câteva 
instrucţiuni şi îmi făcu semn s-o urmez. Am luat mâna pe 
care mi-o oferise femeia şi am străbătut piaţa împreună, 
îndreptându-ne spre o clădire impozantă aflată pe latura 
opusă. 

Simpatica mea însoţitoare avea aproape trei metri 
înălţime, abia ajunsese la maturitate, dar mai putea încă să 
mai crească. Avea totodată o culoare oliv deschis şi o piele 
moale şi lucioasă. Aşa cum aveam să aflu mai târziu, se 
numea Sola şi aparţinea suitei lui Tars Iarkas. Mă 
condusese într-o cameră spațioasă, undeva în aripile 
dinspre piaţă ale clădirii, care, judecând după mătăsurile şi 
blănurile aşternute pe jos, părea a fi camera de dormit a 
mai multor nativi. 

Încăperea era bine luminată de câteva ferestre largi şi 
minunat decorată cu picturi murale şi mozaicuri. Peste 
toate, însă, părea să plutească acelaşi aer inconfundabil de 
antichitate, ceea ce mă convingea tot mai mult că arhitecţii 
şi constructorii acestor minunate creaţii n-aveau nimic de-a 
face cu semibrutele ce le ocupau acum. 

Sola îmi făcu semn să mă aşez pe o grămadă de mătase, 
aproape de centrul camerei, şi întorcându-se, slobozi un fel 
de sâsâit ciudat, ca şi cum ar fi trimis un semnal cuiva din 
camera alăturată. Ca răspuns la chemarea ei, am obţinut o 
altă imagine a unei noi minuni marţiene. Venise legănându- 
se pe cele zece picioare scurte şi se aşezase jos, în faţa 
fetei, întocmai unui căţeluş ascultător. Creatura era cam de 
mărimea unui ponei Shetland, în schimb capul avea o 
uşoară asemănare cu cel al unei broaşte, cu excepţia 


faptului că fălcile îi erau echipate cu trei rânduri de dinţi 
lungi şi ascuţiţi. 

ÎMI PĂCĂLESC CÂINELE DE PAZĂ. 

Sola privi în ochii vicleni ai brutei, murmură un cuvânt sau 
două de comandă, arătă spre mine şi părăsi camera. M-am 
întrebat atunci, cu teamă, care aveau să fie reacţiile acestei 
monstruozităţi cu aspect feroce, lăsată singură în 
apropierea unei atât de ispititoare bucăţi de carne; dar 
teama mea se dovedi fără temei pentru că animalul, după 
ce mă analiză cu atenţie câteva clipe, străbătu camera spre 
singura ieşire ce da în stradă şi se întinse cât era de lung pe 
pragul acesteia. 

Era prima mea experienţă cu un câine de pază marțian, 
dar din fericire nu şi ultima, pentru că acea creatură m-a 
păzit cu devotament pe toată durata captivităţii mele 
printre oamenii verzi; îmi salvase de două ori viaţa şi nu mă 
părăsise fără ordin nici un moment. 

În timp ce Sola era plecată, am profitat de ocazie pentru a 
examina mai amănunţit camera în care eram ţinut captiv. 
Picturile murale înfăţişau scene de o rară frumuseţe: munţi, 
râuri, lacuri, oceane, arbori şi flori, drumuri de ţară, grădini 
însorite - imagini ce ar fi putut reprezenta foarte bine 
scene pământeşti, dacă nu ar fi fost diferită culoarea 
vegetației. Era evident munca unui artist desăvârşit, atât de 
subtilă părea atmosfera şi de perfecta tehnica de realizare. 
Nicăieri, însă, nu se întâlnea reprezentarea vreunei forme 
de viaţă animală din care să pot ghici înfăţişarea unor 
locuitori dispăruţi şi diferiţi de cei de acum ai planetei. 

În timp ce îmi lăsasem fantezia să zburde în tot soiul de 
conjecturi fantastice, încercând posibile explicaţii pentru 
ciudatele anomalii pe care le întâlnisem pe Marte, Sola se 
înapoiase atât cu mâncare, cât şi cu băutură. Le orânduise 
pe podea lângă mine şi, aşezându-se şi ea mai încolo, mă 
privi cu o licărire semnificativă. Hrana consta din 
aproximativ o jumătate de kilogram de substanţă solidă de 
consistenţa brânzei, aproape fără gust, în timp ce băutura 


părea un fel de lapte de la vreun animal. Deşi puţin 
acidulat, nu era prea neplăcut la gust şi, în scurtă vreme, 
am învăţat să-l preţuiesc foarte mult. Provenea, după cum 
aveam să aflu mai târziu, nu de la un animal, pentru că pe 
Marte nu trăieşte decât un singur mamifer şi acesta o 
specie foarte rară, ci de la o plantă uriaşă care creşte 
practic fără apă dar care pare să-şi distileze impresionanta 
rezervă de lapte atât din sol, cât şi din umezeala aerului şi 
razele soarelui. O singură astfel de plantă produce cam 
cincisprezece până la douăzeci de litri de lapte pe zi. 

După ce am mâncat, m-am simţit un pic învigorat şi, cum 
aveam nevoie şi de odihnă, m-am întins pe valurile de 
mătase. Probabil dormisem câteva ore bune pentru că, 
atunci când m-am trezit, afară se întunecase şi se lăsase 
frigul. Am remarcat că cineva aruncase o blană peste mine 
care acum alunecase şi, în întuneric, nu vedeam s-o trag la 
loc. În aceeaşi clipă, o mână mă acoperi din nou cu blana şi, 
aproape imediat mai puse încă una. 

Am presupus că ocrotitorul meu fusese Sola şi nu mă 
înşelasem. Singură această fată, din mulţimea marţienilor 
verzi cu care venisem în contact, manifesta faţă de mine un 
fel de simpatie, bunătate şi afecţiune, iar solicitudinea ei 
faţă de cererile mele îndrăzneţe era fără cusur, ferindu-mă 
de multe neplaceri şi suferinţe inutile. 

Aşa cum aveam să învăţ, nopţile marţiene sunt extrem de 
reci şi de vreme ce, practic, nu există nici amurguri, nici 
zori, schimbarea de temperatură este bruscă şi neplăcută, 
la fel cum este şi tranziţia de la lumina orbitoare a zilei la 
întuneric. 

Aici nopţile sunt fie iluminate strălucitor, fie foarte 
întunecate. Dacă niciunul dintre sateliții planetei nu se afla 
pe cer, întunericul devenea deplin, de vreme ce lipsa 
atmosferei, sau mai bine zis atmosfera foarte rarefiată, nu 
reuşeşte să difuzeze lumina stelelor. Pe de altă parte, dacă 
ambii sateliți sunt pe bolta nopţii, suprafaţa planetei este 
luminată puternic. 


Cei doi sateliți ai lui Marte se află la o mai mică distanţă de 
ea decât Luna de Pământ, cel mai apropiat fiind la 
aproximativ şapte mii de km., iar cel mai îndepărtat la 
aproape douăzeci de mii, faţă de sfertul de milion de km. ce 
ne separă pe noi de Lună. Cel mai apropiat satelit al lui 
Marte încheie o rotaţie completă în jurul planetei în mai 
puţin de şapte ore şi jumătate, aşa încât el pare că 
traversează cerul, precum un meteorit uriaş, de două sau 
de trei ori în fiecare noapte, revelându-şi toate fazele pe 
parcursul fiecărui tranzit. 

Luna cea mai îndepărtată se roteşte în jurul lui Marte în 
aproape treizeci de ore şi un sfert şi, împreună cu sora sa 
mai apropiată, transformă peisajul nocturn marțian într-o 
privelişte splendidă şi misterioasă. Este un lucru minunat că 
natura s-a gândit să lumineze atât de miraculos şi de 
abundent nopţile marţiene, pentru că aceşti oameni verzi, o 
rasă nomadă fără o prea mare dezvoltare intelectuală, nu 
au decât mijloace primitive de iluminare artificială. Ei se 
bazează, în principal, pe torţe, pe un gen de lumânări şi pe 
un fel de ulei lampant care generează un gaz ce arde fără 
fitil. 

Acest din urmă dispozitiv produce o lumină albă, intensă şi 
foarte pătrunzătoare dar, din cauză că uleiul natural de 
care are nevoie poate fi extras numai în câteva localităţi 
foarte îndepărtate, se utilizează arareori de aceste creaturi 
a căror principală preocupare este ziua de azi şi al căror 
dispreţ faţă de munca manuală i-a menţinut în această stare 
de semibarbarie. 

După ce Sola m-a acoperit, am adormit din nou şi nu m-am 
trezit până a doua zi. Celelalte ocupante ale încăperii, cinci 
la număr şi numai femei, încă mai dormeau bine învelite în 
straturi de mătase şi blănuri. Pe prag, aşa cum îl lăsasem în 
ziua precedentă, stătea întinsă bruta de gardian fără somn; 
aparent nu se mişcase nici un milimetru; avea privirea ca 
lipită de mine şi nu m-am oprit să mă-ntreb ce mi-ar fi putut 
face dacă aş fi încercat să scap. 


Dintotdeauna am fost înclinat spre aventură, să 
investighez şi să experimentez lucruri pe care un om 
normal, cu siguranţă, le-ar fi evitat. Mi-a venit atunci ideea 
că cea mai sigură cale de a afla atitudinea exactă a 
animalului faţă de mine era să încerc să părăsesc 
încăperea. Nutream speranţa că aş fi putut să-i scap, odată 
ajuns în afara clădirii, pentru că începusem să mă mândresc 
cu abilitatea mea de săritor. Mai mult, puteam deduce din 
scurtimea picioarelor sale că bruta nu putea fi nici un 
săritor, nici un alergător redutabil. 

M-am ridicat, deci, încet şi cu multă atenţie în picioare 
spre a constata cu stupoare că bruta face acelaşi lucru. 
Precaut, am început să mă apropii de el, descoperind cu 
această ocazie că, dacă-mi târşesc picioarele, îmi pot 
menţine balansul mai bine şi totodată pot înainta mai rapid. 
Pe măsură ce mă apropiam de el, animalul se retrăgea 
prudent, iar atunci când am ajuns în prag, mi-a făcut loc să 
trec. Rămase în urma mea cam zece paşi, după care începu 
să mă urmărească de la această distanţă, în timp ce 
înaintam pe strada pustie. 

Evident, misiunea lui era doar să mă protejeze, m-am 
gândit, dar când am ajuns la marginea oraşului, mi-a sărit 
brusc în faţă slobozind sunete ciudate şi arătându-şi colții 
fioroşi. Crezând că mă amuz un pic pe seama lui, m-am 
repezit spre el şi, când mai aveam puţin până să-l ating, am 
sărit dincolo de el aterizând departe în afara oraşului. M-a 
urmat instantaneu cu o viteză la care nu bănuiam că voi fi 
martor vreodată. Credeam că picioarele lui scurte nu i-ar fi 
permis să alerge astfel. Acum îmi dădeam seama că, dacă s- 
ar fi întrecut cu un ogar, acesta din urma ar fi părut că nici 
măcar n-a început cursa. Aşa cum aveam să aflu mai târziu, 
era cel mai rapid animal de pe Marte şi, datorită 
inteligenţei, loialității şi ferocităţii sale, extrem de folositor 
la vânătoare, în războaie şi ca protector al marţienilor. 

Mi-am dar repede seama că n-aş fi reuşit să scap de colții 
animalului luând-o direct la fugă, în schimb i-am acceptat 


provocarea şi, când aproape să mă ajungă, am sărit din nou 
peste el, dublându-mi aproape efortul. Manevra mi-a creat 
un avantaj considerabil, permiţându-mi să ajung înapoi în 
oraş înaintea lui şi să sar din nou, la aproape zece metri, pe 
fereastra unui imobil din împrejurimi. 

Prinzându-mă de pervaz, m-am aşezat acolo fără să 
privesc în interiorul clădirii, ci la animalul descumpănit, 
rămas sub mine. Dar bucuria mi-a fost de scurtă durată 
pentru că, de abia apucasem o poziţie mai confortabilă pe 
pervazul ferestrei, când o labă uriaşă mă prinse de gât pe la 
spate şi mă trase cu violenţă în cameră. Am aterizat pe 
spate pentru a constata cu groază că deasupra mea stătea 
ridicată o colosală creatură, asemănătoare unei maimuțe 
albe lipsite de păr cu excepţia coamei zburlite de pe cap. 

O LUPTĂ CARE MI-A ADUS PRIETENI. 

Creatura, ce semăna mult mai bine oamenilor de pe 
Pământ decât marţienilor pe care-i întâlnisem până atunci, 
mă ţintuise de podea cu unul dintre uriaşele sale picioare, 
în timp ce mormăia şi gesticula spre cineva din spatele meu. 
Acesta din urmă, evident perechea sa, se apropia de mine 
înarmat cu o bâtă de piatră şi cu intenţii nu tocmai 
prietenoase. 

Creaturile aveau aproape patru sau cinci metri înălţime 
când stăteau ridicate şi, asemenea marţienilor verzi, mai 
aveau o pereche suplimentară de membre situate între cele 
superioare şi inferioare. Ochii le erau foarte apropiaţi, fără 
să iasă din orbite, urechile drepte, dar mai lateral localizate 
decât la marţienii verzi, în timp ce boturile şi dinţii erau 
surprinzător de asemănătoare cu cele ale gorilelor africane. 
Cu toate acestea, nu păreau atât de fioroşi, în comparaţie 
cu marţienii verzi. 

Bâta se îndrepta deja spre faţa mea, când o închipuire 
miriapodă ţâşni prin uşă direct în pieptul executorului. Cu 
un țipăt de groază, maimuța care mă ţinea țintuit de podea, 
sări prin fereastra deschisă, în schimb, perechea sa rămase 
încleştată într-o teribilă luptă pe viaţă şi pe moarte cu 


apărătorul meu, nimeni altul decât credincioasa creatură 
de pază; mi-e greu să numesc câine o fiinţă atât de hidoasă. 

Am ţâşnit imediat în picioare, lipindu-mă cu spatele de zid, 
pentru a fi martorul unei lupte cum nu mai văzuse nimeni 
până atunci. Puterea, agilitatea şi ferocitatea oarbă a 
acestor două creaturi nu avea nimic de-a face cu ceea ce 
cunoaşte un pământean. Animalul meu avea avantajul 
primei lovituri şi îşi înfipsese adânc colții săi puternici în 
pieptul adversarului, dar braţele şi labele uriaşe ale 
maimuţei, animate de o musculatură ce depăşea cu mult pe 
cea a marţienilor pe care-i văzusem până atunci, îi 
încleştase gătlejul şi îl răsucea încet spre spate unde mă 
aşteptam să ajungă din clipă în clipă, iar apărătorul meu să 
alunece mort cu gâtul rupt. 

Maimuţa avea deja pieptul sfâşiat de colţi puternici şi, în 
timp ce se rostogoleau pe podea, niciunul dintre cei doi 
adversari nu scotea vreun sunet de teamă sau durere. 
Deodată, am văzut ochii uriaşi ai animalului meu ieşiţi 
complet din orbite, şi sângele ţâşnindu-i din nări. Devenise 
limpede faptul că puterile îl lăsau cu fiecare clipă, deşi 
acelaşi lucru se putea spune şi despre maimuţă. 

Brusc, m-am trezit la realitate cu acel ciudat instinct ce mă 
împinge de fiecare dată să-mi fac datoria, am apucat bâta 
ce căzuse pe podea încă de la începutul luptei, mi-am 
adunat toate forţele braţelor mele pământene şi am repezit- 
o în capul maimuţei. Ţeasta a explodat parcă ar fi fost o 
coajă de ou. 

Dar abia apucase lovitura să sfarme ţeasta agresorului, că 
am fost din nou confruntat cu un alt pericol. Perechea 
maimuţei îşi revenise din primul şoc de teroare şi se 
întorsese la scena bătăliei prin interiorul imobilului. Îl 
zărisem chiar înainte de a ajunge în prag, dar răcnetul său 
la vederea tovarăşului întins pe podea fără viaţă şi spuma 
ce i se formase la gură, ca semn al furiei depline, îmi 
îngheţase definitiv sângele în vine. 


Fusesem întotdeauna gata să lupt, dar, în condiţiile de 
faţă, nu găseam nici glorios, nici profitabil să-mi măsor 
relativ firava putere cu muşchii de oţel şi ferocitatea brutală 
a locuitorilor înfuriaţi dintr-o lume necunoscută; de fapt, 
singurul rezultat al unei asemenea întâlniri, în ceea ce mă 
privea, n-ar fi fost decât moartea violentă. 

Eram lângă fereastră şi îmi dădeam seama că, odată ajuns 
în stradă, aş fi reuşit să revin în piaţă înainte ca turbata 
creatură să mă ajungă din urmă; cel puţin în fugă exista o 
şansă de salvare, faţă de moartea sigură, dacă aş fi rămas 
să lupt, oricât de disperat aş fi făcut-o. 

Este adevărat că mai aveam bâta, dar ce puteam face cu 
ea împotriva celor patru braţe uriaşe. Chiar dacă aş fi reuşit 
să rup unul din ele cu prima lovitură, pentru că îmi 
închipuiam că va încerca să pareze lovitura, m-ar fi anihilat 
oricum cu celelalte, înaintea de a schiţa măcar un al doilea 
atac. 

În clipele când aceste gânduri îmi treceau prin minte şi 
mă-ntorceam spre fereastră, privirea mi-a căzut pe fostul 
meu gardian. Într-o clipă, toate gândurile de fugă mi s-au 
spulberat. Zăcea pe podea, abia trăgându-şi sufletul şi 
privirea lui părea un impresionant apel la ajutor. N-am 
rezistat acelei priviri şi, mi-am dat seama atunci, n-aş fi 
putut să-mi părăsesc salvatorul fără măcar să încerc pentru 
el cel puţin tot atâta cât făcuse el pentru mine. 

Aşadar, fără alte considerente, m-am hotărât să înfrunt 
maimuța dezlănţuită. Ajunsese mult prea aproape de mine 
pentru ca bâta să-mi mai folosească la ceva, aşa că am 
aruncat-o cu toată forţa pe care-o mai aveam în masa de 
muşchi turbată ce înainta atât de ameninţător. Lovitura, 
primită chiar sub genunchi, i-a smuls un urlet de durere şi 
furie şi, dezechilibrându-l, s-a prăvălit spre mine cu braţele 
deschise în încercarea de a-şi atenua căderea. 

Din nou, ca şi în ziua precedentă, am recurs la tactica 
pământeană: o lovitură în plină figură cu pumnul drept 
urmată de alta la fel de puternică în plex, cu stângul. 


Efectul s-a dovedit miraculos, pentru că, fentând uşor după 
a doua lovitură, l-am văzut cum se lungeşte pe podea cu 
respiraţia blocată, torturat de durere. Fără să mai pierd 
nici-o clipă, m-am repezit la bâtă şi am terminat treaba 
înainte ca monstrul să poată să-şi revină din ameţeală. 

În timp ce lichidam astfel bestia, un hohot de râs izbucni în 
spatele meu. Întorcându-mă, i-am zărit în pragul încăperii 
pe Tars Tarkas, Sola şi trei sau patru războinici, iar când 
privirile ni s-au întâlnit, am receptat pentru a doua oară 
aceeaşi aprobare respectuoasă. 

Absența mea fusese remarcată de Sola de îndată ce se 
trezise. Îl informase imediat pe Tars Tarkas şi acesta 
pornise imediat, împreună cu o mână de războinici, în 
căutarea mea. Când se apropiaseră de marginea oraşului, 
remarcaseră maimuța turbată de furie precipitându-se la 
intrarea clădirii. 

O urmăriseră îndeaproape în speranţa că le va furniza 
vreo pistă în privinţa dispariţiei mele şi deveniseră astfel 
martorii scurtei dar decisivei lupte. Această întâlnire, 
împreună cu cea din ziua precedentă, când avusesem de-a 
face cu războinicul marțian, mă ridicase mult în ochii lor. 
Lipsiţi complet de acele sentimente mai profunde, legate de 
prietenie, de dragoste sau afecţiune, aceste fiinţe divinizau 
calităţile fizice şi curajul şi nimic nu era mai potrivit cu 
obiectul adoraţiei lor ca menţinerea poziţiei sociale prin 
repetate exemple de abilitate, putere sau curaj. 

Sola, care însoţise grupul de cercetaşi din proprie 
iniţiativă, a fost singura care n-a izbucnit în râs în timp ce 
eu mă luptam să-mi salvez viaţa. Dimpotrivă, părea sobră şi 
plină de solicitudine, iar când am terminat cu monstrul, s-a 
repezit la mine pentru a-mi examina corpul, să vadă cum 
stau cu rănile şi loviturile primite. Zâmbi satisfăcută, 
constatând că eram neatins şi, luându-mă de mână, mă 
conduse înspre ieşire. 

Tars Tarkas pătrunse în încăpere împreună cu ceilalţi 
războinici, aplecându-se cu toţii peste trupul animalului 


care-mi salvase viaţa şi pe care, la rândul meu, îl salvasem. 
Se părea că exista o dispută în jurul unui argument, pentru 
că unul dintre ei încercă să mi se adreseze dar, amintindu-şi 
de ignoranţa mea în privinţa limbii sale, renunţă şi se 
întoarse la 'Tars 'Tarkas. Acesta, prin cuvinte şi gesturi, dădu 
câteva comenzi oamenilor săi, pentru ca apoi să ne urmeze 
spre ieşire. 

Mi se părea ceva ameninţător în atitudinea lor faţă de 
animalul meu, aşa că am ezitat să plec până nu aflam 
urmarea. Şi am făcut bine că am rămas, pentru că unul 
dintre războinici îşi scoase pistolul drăcesc pregătindu-se să 
pună capăt vieţii creaturii. Am sărit şi l-am lovit peste mână. 
Glonţul s-a îndreptat spre tocul ferestrei perforând atât 
lemnul cât şi zidăria. 

Am îngenunchiat apoi lângă creatura oribilă şi, ajutând-o 
să se ridice, i-am făcut semn să mă urmeze. Uimirea pe 
care acţiunea mea o produsese asupra marţienilor se 
dovedi a fi foarte caraghioasă; erau incapabili să înţeleagă, 
altfel decât ca pe o slăbiciune sau o copilărie, gesturi şi 
atitudini ce ţineau de gratitudine sau compasiune. 
Războinicul al cărui pistol îl deviasem îl privea întrebător pe 
Tars Tarkas, dar acesta îi făcu semn să mă lase în pace, 
astfel că ne-am întors în piaţă împreună cu animalul meu 
urmărindu-mă îndeaproape şi Sola ţinându-mă strâns de 
braţ. 

Îmi făcusem cel puţin doi prieteni pe Marte; o tânără 
femeie ce avea grijă de mine cu solicitudinea unei mame şi 
o brută stupidă care, aşa cum am aflat mai târziu, purta în 
atât de respingătoarea sa carcasă, mai multă dragoste, 
loialitate şi gratitudine decât aş fi putut întâlni la cei peste 
cinci milioane de marţieni verzi care locuiau în oraşele 
părăsite şi mările secate de pe Marte. 

CREŞTEREA COPIILOR PE MARIE. 

După micul dejun, o replică exactă a prânzului din ziua 
precedentă şi, practic, un cod al tuturor prânzurilor care au 
urmat şederii mele printre marţienii verzi, Sola m-a 


escortat până în piaţă, unde întreaga comunitate era 
angajată în a privi sau ajuta la înhămarea unor animale de 
dimensiunea unor mastodonţi la nişte care imense cu trei 
roţi. Erau cam 250 de astfel de vehicule, fiecare tras de un 
singur animal care, cel puţin după aparenţe, ar fi fost în 
stare să tracteze întreaga caravană. 

În legătură cu aceste care, pe lângă dimensiunile lor 
uriaşe, trebuie să adaug că erau şi impresionant decorate. 
În fiecare stătea câte o femeie marțiană împodobită cu 
ornamente de metal, bijuterii, mătăsuri şi blănuri, iar pe 
spatele fiecărui animal înhămat la car era cocoţat câte un 
tânăr conducător marțian. Asemenea animalelor pe care 
călăreau războinicii, animalele acestea de povară nu aveau 
nici ele hăţuri sau căpăstru, fiind ghidate în întregime pe 
cale telepatică. 

Această forţă telepatică este minunat dezvoltată la toţi 
marţienii şi explică în mare măsură simplitatea limbajului 
lor şi relativ puţinele cuvinte pe care le schimbă între ei, 
chiar în conversațiile mai lungi. Este un limbaj universal pe 
Marte, prin intermediul căruia animalele superioare şi 
inferioare ale acestei lumi paradoxale sunt capabile să 
comunice într-o măsură mai mare sau mai mică, depinzând 
de sfera intelectuală a fiecărei specii şi nivelul de dezvoltare 
individuală. 

În timp ce cavalcada se pregătea să se pună în mişcare în 
şir indian spre locul pe unde intrasem în oraş cu o zi mai 
devreme, Sola mă trase într-unul din carele libere. În 
fruntea caravanei călăreau aproape 200 de războinici, 
aşezaţi pe 5 rânduri, cam acelaşi număr în spatele 
caravanei şi câte 25 pe fiecare flanc. 

Toată lumea, în afară de mine, bărbaţi, femei şi copii, era 
bine înarmată, iar în spatele fiecărui car alerga câte un 
câine marțian; al nostru urmărind îndeaproape propriul 
nostru car; de fapt credincioasa creatură nu m-a părăsit 
niciodată în toţi cei 10 ani cât am stat pe Marte. Ne-am 
continuat drumul prin mica vale din faţa oraşului, printre 


dealuri şi, în fine, am coborât pe fundul mării secate în care 
întâlnisem pentru prima oară incubatorul. Acesta, de altfel, 
s-a dovedit a fi şi punctul final al călătoriei noastre pentru 
că, după ce am depăşit şi ultima denivelare aflată pe fundul 
mării, întreaga caravană a pornit-o într-un galop nebun 
spre incubatorul ce apăruse la orizont. 

La sosire, atelajele au fost parcate cu precizie militară pe 
cele 4 laturi ale incintei, iar o parte dintre războinici 
conduşi de imensa căpetenie, inclusiv Tars Iarkas şi alţi 
câţiva şefi mai mici, au descălecat şi s-au îndreptat spre ea. 
Tars 'Tarkas a explicat ceva şefului principal al cărui nume s- 
ar fi putut traduce cu aproximaţie în engleză drept Lorquas 
Ptomel Jed; Jed fiind titlul de nobleţe. 

Aveam să apreciez curând subiectul conversaţiei lor, 
pentru că imediat Tars Tarkas o anunţă pe Sola să mă 
trimită la el. Deprinsesem cât de cât, în această perioadă de 
timp, primele elemente din abecedarul mersului în 
condiţiile de pe Marte aşa că m-am apropiat destul de 
repede de latura incubatorului unde se afla. 

Când am ajuns suficient de aproape, am remarcat faptul 
că mai toate ouăle fuseseră clocite, iar incubatorul fremăta 
de mici drăcuşori. Aveau o înălţime de aproape 1 metru şi 
se mişcau fără astâmpăr prin incintă, ca şi cum ar fi căutat 
hrană. 

După ce m-am oprit în faţa lui, Tars Tarkas a arătat spre 
incubator şi a spus „sak”. Mi-am dat seama că dorea de la 
mine să repet performanţa de ieri pentru edificarea lui 
Lorquas Ptomel. Deoarece, trebuie să vă mărturisesc, 
încercarea îmi provoca şi mie o anumită satisfacţie, m-am 
executat imediat, reuşind un salt dincolo de carele parcate 
în spatele incubatorului. Când m-am înapoiat, Lorquas 
Ptomel a mormăit ceva pentru mine, apoi, întorcându-se 
spre războinicii săi le adresă, probabil, câteva vorbe de 
comandă cu privire la incubator. Nemaiacordându-mi nici 
un fel de atenţie, am dedus că mi se permitea să rămân şi 
să observ operaţiile care constau, în principal, în 


practicarea unei deschizături, în peretele incubatorului, 
suficient de mare pentru a permite ieşirea micuţilor 
marţieni. 

De fiecare parte a deschizăturii, femeile şi tinerii marţieni 
de ambele sexe, formau doi pereţi solizi ce duceau, printre 
care, departe în câmpie. Scăpaţi printre aceşti pereţi, 
micuţilor marţieni, vioi ca nişte corbişori, li se permitea să 
alerge pe toată lungimea culoarului pentru a fi capturați, 
unul câte unul, de femeile şi copiii mai în vârstă; ultimul din 
linie captura primul sosit, apoi cel de vizavi pe următorul şi 
tot aşa, până ce toţi micuţii părăseau incubatorul şi erau 
adjudecaţi de un tânăr sau o femeie. Dacă o femeie îşi 
realiza captura părăsea rândul şi se îndrepta spre carul 
său, în timp ce, dacă micuţii erau capturați de tineri, erau 
oferiţi ulterior altor femei. 

Văzând că ceremonia, dacă putea fi înnobilată de acest 
nume, se terminase, am căutat-o pe Sola care se retrăsese 
în carul ei ţinând strâns în braţe una dintre acele micuţe 
creaturi hidoase. 

Munca aceasta de educare a micilor marţieni consta 
numai în învăţarea lor să vorbească şi să utilizeze armele pe 
care le primeau încă din primul an de viaţă. Provenind din 
ouăle în care au stat 5 ani, cât durează perioada de 
incubație, păşesc în viaţă perfect dezvoltați, cu excepţia 
mărimii. Complet ignoranţi în privinţa propriilor mame, 
care, la rândul lor, n-ar fi putut numi cu prea multă 
siguranţă taţii, devin copiii comunităţii, iar sarcinile 
educaţiei revin femeilor care au reuşit să-i captureze la 
părăsirea incubatorului. 

Mamele adoptive puteau chiar să nici nu aibă vreun ou în 
incubator, aşa cum era şi cazul lui Sola ce nu începuse încă 
ovulaţia. Dar lucrurile acestea nu aveau o importanţă prea 
mare printre marţienii verzi, de vreme ce dragostea 
paternă şi filiala le erau la fel de necunoscute, pe cât de 
comune printre noi şi sunt încredinţat că acest oribil sistem, 
moştenit din vremuri imemoriale, este cauza directă a 


absenței sentimentelor profunde şi a instinctelor umanitare 
superioare printre aceste sărmane creaturi. Încă de la 
naştere nu cunosc dragostea mamei sau a tatălui nici 
înţelesul cuvântului acasă şi sunt învăţaţi să demonstreze 
prin forţa fizică şi ferocitatea lor că sunt apți să trăiască. 
Dacă se dovedesc a avea defecte fizice sunt împuşcaţi pe loc 
şi nu vei vedea măcar o lacrimă vărsată pentru încercările 
extrem de dure pe care trebuie să le depăşească din cea 
mai fragedă pruncie. 

Nu vreau să spun cu aceasta că marţienii adulţi ar fi cruzi 
faţă de copiii lor ci, mai degrabă, că acest comportament 
reprezintă, de fapt, o luptă dură şi fără milă pentru 
existenţă pe o planetă muribundă ale cărei resurse naturale 
se diminuaseră până acolo încât a întreţine până şi o viaţă 
suplimentară ar fi fost o povară pentru comunitatea în 
sarcina căreia ar fi căzut. 

Printr-o selecţie atentă, aleg exemplarele cele mai 
puternice ale fiecărei specii şi, cu un spirit de prevedere 
aproape supranatural, regularizează rata naşterilor pentru 
a acoperi pierderile prin moarte. Fiecare femeie marțiană 
adultă produce cam 13 ouă pe an, iar cele ce ating, în urma 
testelor, mărimea, greutatea şi densitatea necesare, sunt 
ascunse în anumite caverne subterane unde temperatura 
este prea scăzută pentru a se cloci. În fiecare an, aceste 
ouă sunt analizate cu atenţie de un consiliu format din 
douăzeci de căpetenii. Ei păstrează 100 din cele mai bine 
conservate şi le distrug pe celelalte. La sfârşitul unei 
perioade de 5 ani, aproape 500 ouă, dintre cele mai 
perfecte, au fost alese din miile disponibile. Ele sunt plasate 
în incubatoare aproape etanşe pentru a fi clocite de razele 
soarelui timp de alţi 5 ani. Evenimentul la care fusesem 
martor astăzi era cât se poate de semnificativ în acest sens, 
pentru că aproape 99% dintre ouă dăduseră la iveală în 2 
zile ceea ce se clocise vreme de 5 ani. Dacă celelalte vor fi 
ieşit la lumină mai târziu, nu ştiu care va fi fost soarta lor. 
Oricum n-ar fi fost doriţi, pentru că progeniturile lor ar fi 


putut moşteni şi transmite tendinţa de prelungire a 
incubaţiei. S-ar deregila astfel un sistem stabilit din vremuri 
străvechi, sistem care permite adulţilor să se întoarcă la 
locul incubaţiei cu precizie de ore. 

Incubatoarele erau construite cât mai departe, oriunde 
existau şanse mai mici de a fi descoperite de alte triburi. 
Rezultatul unei asemenea catastrofe ar fi însemnat lipsa 
copiilor din comunitate pentru alţi 5 ani. Mi s-a întâmplat, 
mai târziu, să fiu martorul descoperirii unui incubator de 
către străini. 

Comunitatea, în care ajunsesem, era compusă din aproape 
30000 suflete. Ei hălăduiau pe o suprafaţă enormă de teren 
arid şi semiarid, între paralelele 40 şi 80 ale emisferei 
sudice, ce se mărginea atât la Est cât şi la Vest cu două 
regiuni întinse şi fertile. Cartierul lor general era plasat în 
colţul sud-vestic al acestui district, în apropiere de 
încrucişarea a două aşa-numite canale marţiene. 

Cum incubatorul fusese plasat în extremitatea nordică a 
teritoriului lor, într-un ţinut considerat nelocuit şi 
necirculat, ne aşteptă o îndelungată călătorie de întoarcere, 
despre care, atunci, evident, nu ştiam nimic. 

După revenirea în oraşul părăsit, mi-am petrecut câteva 
zile într-o dulce leneveală. În ziuă următoare întoarcerii 
noastre, războinicii porniseră călare încă de dimineaţă şi se 
întorseseră abia la căderea întunericului. Mai târziu am 
aflat că fuseseră în grotele subterane, în care ţineau ouăle, 
să le transporte la incubatorul pe care-l ridicaseră pentru o 
altă perioadă de 5 ani şi care, mai mult ca sigur, nu va mai fi 
vizitat în toată această perioadă de timp. 

Grotele care ascunseseră ouăle erau localizate la câţiva 
kilometri Sud de incubator şi urmau să fie vizitate anual de 
către consiliul celor douăzeci de căpetenii. De ce, însă, nu-şi 
construiau incubatoarele în apropierea caselor a rămas 
definitiv un mister pentru mine şi, ca multe alte mistere 
marţiene, inexplicabil pentru raţionamentul pământean. 


Îndatoririle lui Sola se dublaseră acum, pentru că trebuia 
să aibă grijă şi de micuțul marțian. Cum, însă, niciunul 
dintre noi nu ceream prea multă atenţie şi, cum amândoi 
eram la fel de avansați în educaţia marțiană, se hotărâse să 
ne înveţe împreună. 

Captura sa consta într-un mascul de aproape un metru 
înălţime, foarte puternic şi perfect din punct de vedere fizic. 
Învăţa repede şi pe seama rivalităţii ce se născuse între noi 
m-am amuzat copios! Aşa cum am mai spus, limba marțiană 
este extrem de simplă şi într-o săptămână puteam să-mi 
exprim toate nevoile şi să înţeleg tot ce mi se spunea. 
Totodată, sub îndrumarea lui Sola, mi-am dezvoltat puterile 
telepatice astfel încât, peste puţin timp, puteam simţi 
prezenţa oricui ar fi ajuns în preajma mea. 

Ceea ce o surprinsese, însă, cel mai mult pe Sola în ceea 
ce mă priveşte era faptul că, deşi puteam prinde cu 
uşurinţă mesaje telepatice de la alţii, adesea chiar şi când 
nu-mi erau adresate, nimeni nu putea citi, în nici-o 
circumstanţă, măcar o fărâmă din mintea mea. La început, 
lucrul acesta mă vexase, dar mai târziu am ajuns să mă 
bucur pentru că îmi conferea un avantaj deosebit în faţa 
marţienilor. 

O CAPTIVĂ ROŞCATĂ CĂZUTĂ DIN CER. 

A treia zi după ceremonia de la incubator am pornit spre 
casă. Dar abia dacă ieşiseră din oraş primele atelaje că au 
venit ordine să ne întoarcem imediat şi cât mai repede cu 
putinţă. Ca şi cum ar fi fost antrenați ani de zile pentru o 
asemenea împrejurare, marţienii verzi se topiseră ca o 
ceaţă în intrările spaţioase ale clădirilor din apropiere şi, în 
mai puţin de câteva minute, întreaga caravană cu atâtea 
care, mastodonţi şi războinici călare dispăruse din vedere. 

Împreună cu Sola intrasem în prima clădire de la 
marginea oraşului, acolo unde întâlnisem, de fapt, maimuța 
albă. Curios să aflu care fusese motivul acestei întoarceri 
precipitate, m-am urcat la etaj şi am privit de-a lungul văii 


până la dealurile profilate la orizont. De abia atunci am 
văzut cauza pentru care se ascunseseră atât de rapid. 

O navă aeriană uriaşă, de culoare cenuşie, mai mult lungă 
decât înaltă, plutea lin peste creasta celui mai apropiat 
deal. După ea urma alta şi alta, douăzeci de nave 
asemănătoare se îndreptau maiestos spre noi, zburând 
foarte aproape de suprafaţa solului. 

Fiecare purta un drapel ciudat întins între extremităţile 
punţii superioare, iar pe prora fiecăreia era pictată un fel 
de emblemă sau semn heraldic ce strălucea vizibil în soare, 
Chiar şi de la distanţa apreciabilă care ne despărţea. Am 
remarcat, de-asemenea, figuri ce se îngrămădeau în partea 
din faţă a punților navelor aeriene. Nu-mi dădeam seama 
dacă ne descoperiseră sau pur şi simplu vroiau să admire 
priveliştea oraşului pustiu, dar oricare ar fi fost situaţia, 
presimţeam că nu-i aştepta o primire prea călduroasă. Şi, 
ca şi cum ar fi vrut să-mi confirme ipoteza, brusc şi fără 
avertisment, războinicii marţieni deschiseseră un teribil 
baraj de foc de la toate ferestrele ce dădeau spre valea de 
unde înaintau atât de paşnic uriaşele nave zburătoare. 

Instantaneu, scena se schimbase ca prin farmec; navele 
cele mai avansate îşi îndreptau pe rând flancurile spre noi 
pentru a ne răspunde cu lovituri de tun, apoi reveneau în 
poziţia iniţială cu intenţia clară de a ocoli oraşul şi de a ne 
cădea în spate. Celelalte nave urmau aceeaşi tactică, 
deschizând focul asupra noastră, pentru scurta perioadă de 
timp cât se desfăşurau în dispozitiv de luptă. Focul nostru 
nu-şi micşorase tirul nici o clipă şi mă îndoiesc că mai mult 
de 25% dintre lovituri nu-şi nimereau ţinta. Nu mi se mai 
întâmplase să fiu martorul unei asemenea precizii mortale. 
Explozia fiecărui glonţ dobora o figură de pe puntea 
navelor aeriene, iar drapelele şi punţile superioare se 
dizolvau vizibil în jeturi de foc, pe măsură ce erau perforate 
de proiectile. 

Focul de răspuns de pe navele aeriene era destul de 
ineficient şi se datora, aşa cum aveam să aflu mai târziu, 


efectului de surpriză al primelor rafale ce găsiseră 
echipajul complet nepregătit, iar tunurile neprotejate, de 
ţinta teribilă a războinicilor marţieni. 

Se pare că fiecare războinic verde are obiective precise în 
circumstanţe identice de război. De pildă, o parte dintre ei, 
de regulă cei mai buni ochitori, îşi direcţionează tirul spre 
aparatele de locaţie şi ochire ale marilor tunuri care 
armează navele aeriene; o altă grupă atacă aparatele 
tunurilor mai mici, în aceeaşi manieră, alţii ţintesc servanţii 
tunurilor, alţii ofiţerii, în timp ce alte grupe sunt preocupate 
de ceilalţi membri ai echipajului, fie că sunt răspândiţi la 
proră sau pupă sau pe una dintre punţile principale. 

După numai 20 minute de la prima salvă de foc, 
impresionanta flotilă aeriană se retrăgea în grabă în 
direcţia din care îşi făcuse apariţia, mai multe nave fiind 
vizibil în dificultate şi abia controlate de echipajele 
decimate. Încetaseră complet focul şi îşi concentraseră 
acum energiile numai pentru a scăpa. În schimb, războinicii 
noştri se grăbiseră să ia poziţii pe acoperişurile clădirilor în 
care intraseră şi continuau să urmărească armata în 
retragere cu un tir continuu şi mortal. 

Una câte una, navele reuşiră, totuşi, să se retragă după 
crestele lanţului de dealuri. Numai una, abia plutind, mai 
rămăsese la vedere. Era cea care primise din plin tirul 
nostru şi părea complet rămasă fără echipaj, de vreme ce 
nici o figură mişcătoare nu era vizibilă pe punţile ei. Încet, 
încet îşi schimba direcţia, îndreptându-se într-un cerc larg 
şi de o manieră nesigură, în direcţia noastră. Brusc 
războinicii încetară focul, fiind evident faptul că nava era 
complet inofensivă; nu numai că n-ar mai fi putut riposta, 
dar nu mai era în stare nici să se retragă. 

Pe măsură ce nava aeriană se apropia de oraş, războinicii 
se grăbeau, de-a lungul câmpiei, în întâmpinarea ei, deşi 
era evident faptul că rămăsese mult prea sus pentru a se 
putea ajunge pe vreuna dintre punți. De la fereastra la care 
mă aflam, am remarcat cadavrele echipajului răspândite 


peste tot, dar nu mi-am putut da seama ce fel de creaturi 
puteau fi. Şi, în timp ce nava era purtată în derivă de briza 
uşoară, undeva spre Sud-Est, nu se manifesta nici un fel de 
viaţă la bord. 

Plutea la aproape cincisprezece metri de sol, urmărită de 
toţi războinicii, în afara unui grup de vreo 100 ce fuseseră 
rechemaţi în oraş pentru a acoperi o eventuală întoarcere a 
flotei. Curând devenise evident faptul că nava urma să se 
izbească de primele clădiri ale oraşului la mai puţin de 1,5 
km. de poziţia noastră, iar o parte dintre războinici, 
depăşind-o în galop, descălecaseră şi se grăbeau să intre în 
clădirea unde avea să se producă impactul. 

În timp ce nava se apropia de tristul său destin, cu câteva 
clipe înaintea impactului, înaintarea i-a fost încetinită de o 
pădure de lănci ieşite pe ferestrele clădirii, iar în 
momentele următoare adusă la sol cu ajutorul harpoanelor 
şi cârligelor. 

După ce au ancorat-o bine, au urcat la bord pentru o 
cercetare amănunţită. I-am văzut examinând cadavrele, 
evident în speranţa vreunui semn de viaţă, iar câţiva dintre 
ei tocmai apăruseră de undeva din cală escortând o figură 
omenească. Creatura nu avea mai mult de jumătate din 
înălţimea unui marțian verde şi, din balconul meu am putut 
remarca faptul că umbla în 2 picioare; probabil era o altă 
nouă şi ciudată monstruozitate marțiană cu care încă nu mă 
familiarizasem. 

După ce au debarcat prizonierul, au început devalizarea 
sistematică a navei. Operația a durat mai multe ore, 
perioadă în care un număr de care au fost rechiziţionate 
pentru a căra prada ce consta în arme, muniţie, mătăsuri, 
blănuri, bijuterii, vase din piatră ciudat sculptate, precum şi 
dintr-o cantitate apreciabilă de hrană solidă şi lichidă, 
inclusiv câteva butoaie cu apă, primele pe care le vedeam 
de la sosirea mea pe Marte. 

După ce au luat şi ultima încărcătură, războinicii au legat 
nava cu frânghii şi au târât-o la vale în direcţia Sud-Vest. 


Apoi câţiva au urcat la bord şi s-au apucat foarte 
conştiincios de ceea ce, din locul în care mă aflam, semăna 
cu golirea conţinutului unor damigene peste cadavrele 
echipajului cât şi peste punți. 

Odată încheiată operaţia, s-au lăsat din nou la sol pe 
frânghiile întinse pe lateralele navei. Ultimul luptător s-a 
întors, a aruncat ceva în spate şi a aşteptat preţ de câteva 
clipe pentru a aprecia rezultatul gestului său. Când primele 
flăcări au izbucnit acolo unde lovise proiectilul, s-a grăbit să 
coboare şi el cât mai repede Apoi nava, eliberată simultan 
din toate frânghiile, s-a ridicat maiestuos, în timp ce punţile 
ei trosneau cuprinse de flăcări. 

Plutea în derivă spre Sud-Est şi se ridica tot mai sus pe 
măsură ce flăcările mistuiau părţile lemnoase şi-i micşorau 
astfel greutatea. Urcându-mă pe acoperişul clădirii am 
urmărit-o cu privirea ore în şir până ce s-a pierdut în ceața 
depărtărilor. Priveliştea maiestuosului rug funerar zburător 
în derivă peste vastele întinderi pustii marţiene era extrem 
de impresionantă; o epavă a morţii şi distrugerii, oglindă a 
vieţii acestor creaturi ciudate şi feroce în braţele 
neprietenoase ale căreia mă aruncase soarta. 

Foarte deprimat, deşi nu-mi puteam explica de ce, am 
coborât agale în stradă. Scena la care fusesem martor 
părea că marchează înfrângerea şi anihilarea forţelor unui 
trib înrudit, mai degrabă decât punerea pe fugă a unei 
hoarde de creaturi similare războinicilor verzi şi poate la fel 
de necruțătoare. Nu se putea să nu mă preocupe o 
asemenea scenă halucinantă şi nici nu puteam să mă 
eliberez de ea, deşi în adâncul sufletului simţeam o ciudată 
compasiune pentru aceşti duşmani necunoscuţi, iar vocea 
unei speranţe secrete îmi şoptea că poate flota se va 
întoarce şi va cere socoteală războinicilor verzi pentru 
atacul lor atât de sălbatic şi lipsit de sens. 

Cât mai aproape pe urmele mele, la locul lui de acum 
obişnuit, mă însoțea câinele Woola. N-am făcut prea mulţi 
paşi pe stradă că am văzut-o pe Sola alergându-mi în 


întâmpinare, ca şi cum m-ar fi căutat de foarte multă 
vreme. Cavalcada se întorsese în piaţă, renunţându-se 
pentru ziua aceea la călătoria spre casă; de fapt, nu aveam 
să plecăm mai devreme de o săptămână, de teama unui 
contraatac al navelor aeriene. 

Lorquas Ptomel era mult prea şiret, ca un bătrân soldat ce 
era, să se lase surprins în câmp deschis cu o caravană de 
care şi copii, aşa că a trebuit să rămânem în oraşul părăsit 
până ce pericolul părea să fi trecut. 

Când am intrat, însoţit de Sola, în piaţă, priveliştea mi-a 
umplut sufletul cu un neaşteptat fior amestecat din 
speranţă, teamă, bucurie şi tristeţe, deşi sentimentul 
dominant era unul de uşurare şi fericire, pentru că atunci 
când m-am apropiat de gloata marţienilor am văzut, pentru 
o clipă, prizonierul capturat de pe nava aeriană cum era 
tras spre cea mai apropiată clădire de o pereche de femei 
marţiene. 

Această frântură de privire m-a făcut să descopăr chipul 
unei fete graţioase, care semăna în toate privinţele unei 
femei pământene din viaţa mea de odinioară. La început nu 
mă văzuse, dar chiar în momentul când trecea pe sub 
portalul clădirii, ce urma să-i fie închisoare, s-a întors şi 
privirile ni s-au întâlnit. Avea o faţă ovală extrem de 
frumoasă, fiecare trăsătură fină şi minunat cizelată, ochii 
mari şi strălucitori, iar capul, acoperit de un păr negru ca 
smoala, atrăgea atenţia printr-o coafură ciudată. Culoarea 
pielii era de un roşu deschis, asemenea aramei, iar pe 
fondul ei, îmbujorarea obrajilor şi rubiniul buzelor, minunat 
modelate, străluceau ciudat şi misterios. 

Era la fel de lipsită de îmbrăcăminte precum marţienii 
verzi care o însoțeau, cu excepţia ornamentelor extrem de 
elaborate, era complet goală şi nu cred că vreun veşmânt i- 
ar fi sporit frumuseţea figurii sale perfect simetrice. 

În momentul când privirea i se oprise asupra mea, ochii i 
s-au mărit de uimire şi mi-a făcut un semn cu mâna rămasă 
liberă; un semn pe care, desigur, nu l-am înţeles. Dar, după 


numai câteva momente în care ne-am contemplat unul pe 
celălalt, sentimentul de speranţă şi curaj reînnoit, care-i 
luminase figura când mă descoperise, se transformase 
rapid într-unul de cumplită dezamăgire amestecat cu 
aversiune şi dispreţ. Am înţeles atunci că nu-i răspunsesem 
la semnal şi, ignorant cum eram în privinţa obiceiurilor 
marţienilor, am intuit doar că apelase la ajutor şi protecţie, 
iar ignoranţa mă împiedicase să-i răspund. Imediat, însă, fu 
îmbrâncită în adâncul edificiului părăsit şi îmi dispăru 
complet din vedere. 

ÎNVĂŢ LIMBA. 

După ce mi-am revenit şi am privit-o pe Sola, care fusese 
martora acestei întâlniri, am rămas surprins să constat o 
stranie expresie pe figura ei de regulă lipsită de orice 
expresivitate. Nu ştiam ce gândea pentru că puţinul pe 
care-l învăţasem din limba marțiană îmi folosea numai 
pentru nevoile zilnice. 

Când am ajuns, însă, în pragul clădirii noastre s-a apropiat 
un războinic purtând arme, ornamente şi o mulţime de 
efecte personale de felul acesta. Mi le-a prezentat pe toate 
însoţite de câteva cuvinte ininteligibile, dar care păreau, în 
acelaşi timp, amenințătoare şi respectuoase. 

Mai târziu, Sola, ajutată de alte câteva femei le-a ajustat 
pe dimensiunile mele şi după aceea n-am mai umblat 
înveşmântat decât în această panoplie de război. 

Tot de atunci, Sola a început să mă instruiască în tainele 
diferitelor arme şi, împreună cu tinerii marţieni petreceam 
mai multe ore pe zi antrenându-ne în piaţeta oraşului. Nu 
m-am dovedit a fi prea îndemânatic la toate tipurile de 
arme, dar familiaritatea cu unele similare de pe Pământ m- 
au făcut să progresez rapid de o manieră cât se poate de 
mulţumitoare. 

Antrenamentul meu şi al tinerilor marţieni era condus 
numai de femei. Ele asigură nu numai educaţia tinerilor în 
arta apărării individuale şi a ofensivei, dar sunt şi artizanele 
ce produc fiecare lucru utilizat de marţienii verzi. Ele fac 


praful de puşcă, ele fac cartuşele, puştile; de fapt orice are 
o anumită valoare este produs de femei. În timpul bătăliei 
care de-abia se încheiase, ele formaseră un detaşament de 
rezervă, iar dacă nevoile o cer, luptă cu şi mai mare 
determinare şi ferocitate decât bărbaţii. 

Bărbaţii sunt antrenați în cele mai înalte aspecte ale artei 
războiului, în strategie şi manevrarea unor corpuri mari de 
trupe. Ei fac legile de care au nevoie; o lege nouă pentru 
fiecare situaţie, nefiind în nici un fel afectaţi de precedente 
juridice. Obiceiurile acestea se întipăriseră profund în 
caracterul lor prin secole de repetiţii, iar pedeapsa pentru 
ignorarea vreunui obicei făcea obiectul unei judecăţi 
individuale din partea unui juriu de egali şi, trebuie să 
adaug, că rareori această justiţie îşi greşeşte ţinta, poate 
chiar în raport invers proporţional cu ascendenţa legii. Într- 
un anume fel, poate că aceşti marţieni sunt nişte oameni 
fericiţi; nu au avocaţi. 

N-am mai văzut prizoniera multe zile după prima noastră 
întâlnire; atunci fusese doar o scurtă încrucişare de priviri, 
în timp ce era condusă în marea cameră de audienţe, unde 
avusesem şi eu prima întâlnire cu Lorquas Ptomel. Nu 
putusem să nu remarc inutila grosolănie şi brutalitate cu 
care o tratau gardienele, atât de diferită de atitudinea de 
afecţiune maternă pe care Sola o manifestase faţă de mine 
sau de atitudinea de respect deplin ai celor câtorva 
marţieni ce-şi dăduseră osteneala să mă bage în seamă. 

Observasem în două rânduri că ea schimba cuvinte cu 
gardienele sale şi acest lucru m-a convins că ei vorbeau, sau 
cel puţin se puteau face înţeleşi printr-un limbaj comun. 
Mânat de acest nou imbold, aproape am sufocat-o pe Sola 
cu această dorinţă de a-mi desăvârşi cât mai curând 
educaţia şi, în câteva zile, reuşisem să stăpânesc limba 
marțiană suficient de bine pentru a purta o conversaţie şi a 
înţelege pe deplin practic tot ce auzeam. 

De data aceasta, alături de Sola, de tânărul ei învățăcel, de 
mine şi câinele Woola, dormitoarele noastre erau ocupate 


de trei sau patru femei şi o pereche din tinerii recent ieşiţi 
din ouă. După ce se retrăgeau pentru noapte, înainte de a 
adormi, adulţii obişnuiau să poarte o conversaţie fără vreun 
subiect anume. Acum, că puteam să le înţeleg limbajul, mă 
transformasem într-un ascultător interesat, deşi niciodată 
n-am îndrăznit să-mi expun propriile păreri. 

În noaptea care a urmat vizitei prizonierei în camera de 
audienţe, conversaţia a ajuns în final să se refere şi la acest 
subiect, motiv pentru care am devenit dintr-o dată numai 
ochi şi urechi. Îmi era teamă s-o întreb pe Sola despre 
frumoasa captivă, pentru că nu puteam uita ciudata 
expresie pe care o remarcasem pe figura ei, la prima mea 
întâlnire cu acea fiinţă. N-aş putea spune dacă era vorba de 
gelozie, deşi, judecând lucrurile după interesul practic, aşa 
cum îmi era obiceiul, am simţit că este mai sigur să afişez o 
atitudine indiferentă în această privinţă, până ce aflam mai 
multe despre părerea Solei în legătură cu obiectul 
interesului meu. 

Sarkoja, una dintre femeile bătrâne cu care împărţeam 
locuinţa, fusese prezentă la audienţe în calitate de gardian 
a captivei, aşa că ea devenise ţinta întrebărilor. 

— Când o să ne bucurăm de chinurile morţii roşcatei? 
Întrebă una dintre femei sau intenţionează Jed Lorquas 
Ptomel s-o tină pentru răscumpărare? 

— S-a hotărât s-o ducem cu noi în Thark şi să-i prezentăm 
ultima agonie, în faţa lui Tal Hajus, cu ocazia marilor jocuri, 
răspunse Sarkoja. 

— O vor omori? Se întrebă Sola. E atât de mică şi 
frumoasă, încât mă aşteptam să se hotărască s-o ţinem 
pentru răscumpărare. 

Sarkoja şi celelalte femei mormăiră ceva, supărate din 
pricina acestei evidente slăbiciuni pe care-o manifestase 
Sola. 

— Nu degeaba se spune că tu, Sola, eşti născută acum un 
milion de ani, izbucni Sarkoja, când toate gropile câmpiei 
erau umplute cu apă şi cu oameni la fel de moi ca materia 


aceasta pe care obişnuiau să plutească. Astăzi noi am 
progresat până acolo încât asemenea sentimentalisme 
înseamnă slăbiciune şi atavism. N-ar fi deloc bine dacă ai 
lăsa să se vadă că ai asemenea sentimente degenerate, 
altfel mă îndoiesc că Tars 'Tarkas ar putea să încredinţeze 
cuiva ca tine grava responsabilitate a maternității. 

— Nu văd nimic greşit în opiniile mele faţă de această 
femeie roşcată, răspunse Sola. Nu ne-a făcut nici un rău şi 
nici nu cred c-ar fi făcut-o dacă am fi căzut în mâinile ei. 
Numai bărbaţii din rasa ei se războiesc cu noi şi, de multe, 
ori, m-am gândit că atitudinea lor în ce ne priveşte, nu este 
decât un reflex al propriei noastre atitudini faţă de ei. 
Trăiesc în pace cu toţi ai lor, până când datoria îi cheamă la 
război, pe când noi nu suntem în pace cu nimeni; mereu ne 
războim între noi sau cu oamenii roşii, şi chiar în propria 
noastră comunitate indivizii se luptă între ei. Vai, mă tem că 
trăim într-o continuă şi îngrozitoare vărsare de sânge, de 
când spargem coaja până când îmbrăţişăm fericiţi sânul 
acelui râu al misterelor, întunecatul şi bătrânul Iss, cel ce 
ne poartă în necunoscut poate spre o existenţă mai puţin 
înfricoşătoare. Fericit într-adevăr, este cel ce-şi întâlneşte 
moartea devreme. Nu vă împiedică nimeni să-i spuneţi ce 
vreţi lui Tars Tarkas, pentru că nu poate să-mi ofere o 
soartă mai rea decât această oribilă existenţă pe care sunt 
nevoită s-o duc. 

Această ieşire neaşteptată din partea lui Sola, surprinsese 
şi şocase într-o asemenea măsură celelalte femei încât, 
după câteva cuvinte de dojană generală, se refugiaseră în 
tăcere şi, în curând, adormiră. Episodul avusese darul de a 
mă convinge de atitudinea prietenoasă a Solei faţă de biata 
fată şi, dintr-o dată, am înţeles că fusesem extrem de 
norocos să cad pe mâinile ei şi nu în seama celorlaltor 
femei. Ştiam că ţine la mine, dar acum descopeream că 
urăşte cruzimea şi barbaria şi că aş fi putut conta pe ea să 
mă ajute să scap împreună cu prizoniera, bineînţeles dacă 
asemenea lucru ar fi fost posibil. 


Nu puteam şti dacă aveau să se ivească asemenea condiţii 
favorabile evadării, dar aş fi fost mult mai dornic să-mi 
încerc şansele printre făpturi asemănătoare mie decât să 
mai rămân prizonier printre sângeroşii şi hidoşii marţieni 
verzi. Dar unde să mă duc şi cum să scap, erau pentru mine 
întrebări la fel de nebuloase, aşa cum, probabil, fuseseră 
pentru pământeni căutarea primăverii vieţii eterne, încă de 
la începuturile timpului. 

M-am hotărât, însă, ca la prima ocazie, să mă confesez 
Solei pentru a-i cere ajutorul deschis şi, odată această 
hotărâre luată şi adânc întipărită în minte, m-am învelit 
bine în mătăsuri şi blănuri şi am intrat în somnul 
reconfortant şi fără vise de pe Marte. 

CAMPION ŞI ŞEE. 

A doua zi m-am trezit dimineaţa devreme. Mi se acordase 
acum o libertate considerabilă; Sola mă informase că, în 
măsura în care nu voi încerca să părăsesc oraşul, eram 
liber să merg unde doream. M-a avertizat totuşi să nu mă 
aventurez prea departe neînarmat pentru că oraşul, la fel 
ca celelalte metropole pustii ale vechii civilizaţii marţiene, 
era bântuit de marea maimuţă albă cu care avusesem 
ocazia să mă întâlnesc. 

Sfătuindu-mă să nu părăsesc graniţele oraşului, Sola îmi 
explicase că Woola mă va împiedica oricum, chiar dacă aş 
încerca, dar mai ales m-a atenţionat să nu-i pun la încercare 
natura sa feroce apropiindu-mă prea mult de zona 
interzisă. Este în natura sa, a mai spus Sola, să te aducă 
înapoi în oraş, viu sau mort, de preferinţă mort, în măsura 
în care persişti în a i te opune. 

În dimineaţa aceea alesesem să explorez o altă stradă, 
când m-am trezit brusc la marginea oraşului. Înaintea mea 
se întindeau dealuri joase, străpunse din loc în loc de ravine 
îmbietoare. Doream din tot sufletul să explorez ţinutul din 
faţa mea şi, datorită aluatului de pionier din care 
proveneam, tânjeam să văd ce este dincolo de lanţul 
dealurilor care-mi limitau privirile. 


În acelaşi timp, mi-am dat seama că acum mi se oferea 
posibilitatea să testez calităţile lui Woola. Eram convins că 
bruta mă iubeşte; remarcasem evidenţa afecțiunii mai mult 
decât la oricare alt animal marțian şi eram încredinţat că 
recunoştinţa pentru faptul că-i salvasem viaţa de două ori, 
va cântări mai mult decât loialitatea faţă de o datorie 
impusă lui de nişte stăpâni cruzi şi insensibili. 

În momentul când am ajuns la graniţa oraşului, Woola a 
ţâşnit neliniştit pe lângă mine punându-şi stavilă corpul în 
faţa picioarelor mele. Expresia lui era mai degrabă una de 
implorare decât de ameninţare feroce; nu şi-a dezvelit colții 
imenşi şi nici nu a încercat să mă înspăimânte cu 
înfiorătoarele sale sunete guturale. Lipsit de prietenia şi 
compania unor semeni de-ai mei, mă ataşasem afectiv de 
Woola şi Sola, pentru că un pământean are nevoie 
permanent de un fel de obiect asupra căruia să-şi reverse 
afecțiunea sa înnăscută. Mizam pe existenţa unui rudiment 
al unei asemenea trăiri şi în această brută şi eram convins 
că nu mă va dezamăgi. 

Nu-l răsfăţasem şi nu-l alintasem niciodată; acum, însă, mă 
aşezasem jos lângă el, îi cuprinsesem gâtul puternic în 
braţe şi începusem să-l mângâi, vorbindu-i în noul limbaj 
marțian pe care începusem să-l stăpânesc, aşa cum aş fi 
făcut şi cu câinele meu de acasă, aşa cum aş fi făcut-o şi pe 
Pământ cu oricare dintre prietenii mei din lumea animală. 
Răspunsul său la manifestarea mea de afecţiune a fost, într- 
un anume fel, remarcabil; şi-a căscat gura imensă, 
dezvelindu-şi complet şirul colţilor superiori, iar botul şi-l 
încreţise atât de mult încât pliurile pielii îi ascunseseră 
aproape complet ochii uriaşi. Zâmbetul unui câine 
ciobănesc ar fi poate expresia cea mai potrivită pentru a 
ilustra această distorsiune facială îngrozitoare. 

Se lăsa pe spate, tăvălindu-se la picioarele mele; se ridica 
şi sărea asupra mea în hârjoană, răsturnându-mă cu 
greutatea lui; îmi dădea târcoale ca un căţeluş pus pe joacă, 
sau îmi întorcea spatele aşteptând să-i mângăi şoldurile. N- 


am putut rezista acestui spectacol caraghios şi, întorcându- 
mă cu faţa în sus, am izbucnit în primul râs sănătos de când 
mă aflam pe Marte. 

Râsul îl înspăimântase pe Woola, giumbuşlucurile sale 
încetaseră, şi acum se târa ruşinat spre mine pentru a-şi 
sprijini capul urât de genunchii mei. Abia atunci mi-am 
amintit ce semnificaţie avea râsul pe Marte - tortură, 
suferinţă, moarte. Liniştindu-mă treptat, am mângâiat capul 
nefericitului companion, vorbindu-i din nou preţ de câteva 
minute, apoi, pe un ton autoritar, i-am ordonat să mă 
urmeze spre dealuri. 

Între noi nu se mai punea problema autorităţii; din acel 
moment Woola îmi devenise un sclav devotat, iar eu 
ajunsesem unicul şi indiscutabilul său stăpân. Drumul până 
la dealuri n-a durat mai mult de câteva minute, dar am 
rămas un pic dezamăgit pentru că n-am găsit acolo nimic 
deosebit care să-mi fi răsplătit efortul. Ravinele erau 
presărate cu nenumărate flori alcătuite ciudat şi având 
culori strălucitoare, iar de pe vârful primului deal am 
remarcat altele întinzându-se către Nord, şiruri după şiruri, 
până în zarea străjuită de un lanţ muntos de dimensiuni 
apreciabile. Deşi după aceea aflasem că numai puţine 
vârfuri depăşesc 1500 m., sugestia de înălţime neobişnuită 
era, mai degrabă, relativă. 

Plimbarea aceasta de dimineaţă a avut o importanţă 
deosebită asupra mea, pentru că am obţinut acea 
înţelegere perfectă cu Woola, cel pe care se baza atât de 
mult Tars Tarkas să mă ţină în pază. Acum ştiam că, deşi 
teoretic prizonier, practic eram liber şi m-am grăbit să 
ajung din nou între graniţele oraşului, înainte ca atitudinea 
lui Woola să fie descoperită de fostul stăpân. Totodată, 
această aventură mă hotărâse să nu mai încerc niciodată să 
depăşesc limitele teritoriale impuse până nu voi fi fost gata 
să mă aventurez definitiv, altfel, dacă am fi fost descoperiţi, 
ar fi însemnat, cu siguranţă, îngrădirea libertăţilor de 
mişcare şi moartea lui Woola. 


Odată ajuns în piaţetă, am zărit pentru a treia oară fata 
captivă. Aştepta împreună cu garda înaintea intrării sălii de 
audienţe şi, în timp ce mă apropiam, mi-a aruncat o privire 
plină de dispreţ şi mi-a întors spatele ostentativ. Gestul era 
atât de feminin, atât de pământean încât, deşi îmi lezase 
mândria, mi-a încălzit sufletul cu un sentiment de prietenie; 
era reconfortant să aflu că şi altcineva pe Marte, în afara 
mea, avea instincte umane civilizate, chiar dacă 
manifestarea lor se dovedeau atât de dureroasă pentru 
mine. 

Dacă o marțiană verde ar fi dorit să-şi exprime 
nemulţumirea, mai mult ca sigur ar fi făcut-o cu ajutorul 
unei săbii; dar, de vreme ce sentimentele lor sunt în mare 
măsură atrofiate, ar fi fost nevoie de un afront serios pentru 
a trezi asemenea pasiuni în ei. Ar trebui să adaug, însă, din 
nou, că Sola era o excepţie printre ele; n-am văzut-o 
niciodată executând un act de cruzime sau barbarie sau să- 
şi iasă din firea ei, egală ca bunătate şi blândeţe. Era într- 
adevăr, aşa cum tovarăşele ei marţiene spuseseră despre 
ea, o formă de atavism, o scumpă şi prețioasă întoarcere la 
un strămoş mai blând şi mai sensibil. 

Remarcasem că prizoniera devenise centrul atenţiei, aşa 
că m-am oprit să văd ce se mai întâmplă. N-a trebuit să 
aştept prea mult pentru că Lorquas Ptomel şi curtea sa de 
căpetenii militare s-a apropiat de clădire şi a făcut semn 
gărzii să-l urmeze împreună cu prizoniera în sala de 
audienţe. Înţelegând că într-un anume fel mă puteam 
considera un pic favorizat şi că războinicii marţieni nu erau 
conştienţi de performanţele mele în domeniul limbii lor, o 
rugasem pe Sola să ţină acest lucru secret, pe motiv că nu 
aş fi dorit să fiu forţat să vorbesc cu aceşti oameni până ce 
nu stăpânesc limba perfect, aşa că am profitat de ocazie să 
intru în sala de audienţe şi să urmăresc desfăşurarea 
evenimentelor. 

Consiliul era adunat pe treptele tribunei, în timp ce, jos, 
aşteptau, în picioare, prizoniera şi cele două paznice. Am 


recunoscut în una dintre ele pe Sarkoja şi astfel am înţeles 
cum de fusese prezentă la audierile din ziua precedentă, 
ceea ce, de fapt, şi povestise celor ce ocupau dormitorul 
nostru, în seara trecută. Atitudinea ei faţă de captivă era 
dură şi brutală. Când o conducea, îşi înfigea unghiile 
rudimentare în carnea bietei fete sau îi răsucea braţul într- 
un mod foarte dureros. Când era necesar s-o mute dintr-un 
loc în altul, fie o îmbrâncea cu brutalitate, fie o împingea de 
ceafă cu capul înainte. Părea că-şi revarsă asupra bietei 
creaturi, lipsită complet de apărare, toată ura, cruzimea şi 
ferocitatea adunate în cei 900 ani ai ei, dar şi moştenite de- 
a lungul a nenumărate generaţii de strămoşi cruzi şi 
brutali. 

Cealaltă femeie se dovedea mai puţin crudă, poate şi 
pentru faptul că era complet indiferentă, iar dacă 
prizoniera ar fi fost lăsată numai în seama ei, ceea ce din 
fericire se întâmpla pe timpul nopţii, ar fi avut parte de un 
tratament mai blând, chiar dacă i s-ar fi dat mai puţină 
atenţie. 

Când Lorquas Ptomel şi-a ridicat privirea pentru a se 
adresa prizonierei, a remarcat prezenţa mea şi s-a răsucit 
spre 'Tars Iarkas cu gesturi şi cuvinte de nelinişte. Tars 
Tarkas a schiţat probabil un semn de răspuns, pe care eu 
nu l-am văzut, dar care l-a făcut pe Lorquas Ptomel să 
zâmbească, după care nu mi-au mai dat nici un fel de 
atenţie. 

— Cum te cheamă? A întrebat Lorgquas Ptomel, adresându- 
se prizonierei. 

— Dejah Thoris, fiica lui Mors Kajak din Helium. 

— Care era scopul expediției voastre? Continuă el. 

— Era vorba de o cercetare pur ştiinţifică organizată de 
tatăl tatălui meu, Jedak de Helium, pentru a recartografia 
curenţii de aer şi a testa eşantioane de atmosferă, răspunse 
frumoasa prizonieră cu o voce joasă şi bine temperată. Nu 
eram pregătiţi de luptă, continuă ea, de vreme ce ne 
găseam într-o misiune paşnică, aşa cum dovedeau atât 


drapelele cât şi culoarea navelor noastre. Activitatea pe 
care o desfăşuram era şi în interesul vostru pentru că ştiţi 
foarte bine că, fără laboratoarele şi realizările noastre 
ştiinţifice, n-ar fi suficient aer şi apă pe Marte nici pentru a 
întreţine măcar o singură viaţă. De secole am menţinut 
rezervele de aer şi apă, practic la acelaşi nivel, fără pierderi 
apreciabile, şi toate astea în ciuda ingerinţelor brutale şi 
ignorante din partea oamenilor verzi din neamul vostru. De 
ce, vai, de ce nu învăţaţi să trăiţi în pace cu semenii voştri, 
de ce vreţi să coborâţi secolele până la distrugerea finală, 
fără să vă depărtaţi prea mult de inteligenţa brutelor de 
care vă serviţi! Un popor fără limbă scrisă, fără artă, fără 
case, fără dragoste, victimă a oribilei idei de colectivism. 
Stăpânind totul în comun, chiar şi femeile şi copiii, aţi ajuns 
să nu stăpâniţi de fapt nimic. Vă urâţi între voi şi îi urâţi pe 
toţi ceilalţi, cu excepţia propriilor voastre persoane. 
Întoarceţi-vă la felul de a fi al strămoşilor noştri comuni, 
trăiţi la lumina blândeţii şi a prieteniei. Calea vă este 
deschisă şi veţi găsi întotdeauna mâinile întinse ale 
oamenilor roşii gata să vă ajute. Împreună am putea face 
mai mult pentru regenerarea planetei noastre muribunde. 
Vă cere acest lucru nepoata celui mai mare şi mai puternic 
dintre jedakii roşii. Veţi veni? 

Lorquas Ptomel şi războinicii săi rămăseseră tăcuţi, 
privind tânăra femeie preţ de câteva minute după ce 
terminase de vorbit. Nimeni n-ar fi putut spune ce se 
petrecea în mintea lor, dar sunt încredinţat că fuseseră 
profund mişcaţi şi, dacă vreo personalitate dintre ei ar fi 
fost suficient de înţeleaptă să se ridice deasupra 
obiceiurilor, momentul ar fi marcat o nouă şi puternică eră 
pentru Marte. 

Când s-a ridicat să vorbească, pe chipul lui Tars Tarkas se 
întipărise o expresie pe care n-o mai întâlnisem până atunci 
printre războinicii verzi marţieni. Ea exprima o teribilă 
luptă interioară cu propriul eu, cu ereditatea, cu obiceiuri 
imemoriale iar când deschisese gura pentru a vorbi, o 


străfulgerare benignă de bunătate îi luminase chipul, altfel 
fioros şi îngrozitor. 

Ce vorbe ar fi rostit în acele clipe buzele sale n-am să ştiu 
niciodată, pentru că în aceeaşi clipă, un tânăr războinic, 
sesizând evident tendinţa din gândurile bătrânului 
conducător, a sărit de pe treptele estradei direct lângă 
prizonieră, a lovit-o peste faţă atât de puternic încât a 
trântit-o la podea, apoi, aşezându-şi triumfător piciorul 
peste fragila creatură încremenită, acolo jos, s-a întors spre 
adunare în hohote groaznice de râs. 

Pentru o clipă am crezut că Tars Tarkis îl va lovi mortal, de 
altfel nici aspectul lui Lorquas Ptomel nu era prea favorabil 
brutei, dar acea scurtă stare sufletească fu din nou înfrântă 
de vechile obiceiuri şi amândoi sfârşiră prin a zâmbi. A fost 
totuşi semnificativ că nu râseseră în hohote, de vreme ce, 
potrivit eticii ce guvernează umorul marţienilor verzi, 
fusese o glumă foarte reuşită. 

Dacă vă povestesc cu lux de amănunte ce a urmat după 
acea lovitură nu înseamnă că înainte de ea rămăsesem 
complet inactiv. Cred că începusem să bănuiesc ceva din 
ceea ce urma să se întâmple pentru că abia acum realizez 
cum am sărit ca un arc când am văzut lovitura abătându-se 
peste chipul ce implora al acelei făpturi minunate, înainte 
ca mâna brutei să parcurgă jumătate din drum eram în 
mijlocul sălii. 

Abia apucase râsul acela hidos să se reverbereze o dată în 
imensa sală că ajunsesem deja peste el. Bruta avea aproape 
patru metri şi era înarmată până în dinţi, dar cred că în 
starea de furie în care ajunsesem m-aş fi confruntat cu 
întreaga adunare. În timp ce se întorcea avertizat de 
strigătul meu, sărind în sus, l-am lovit din plin în figură, 
apoi, în timp ce-şi scotea sabia scurtă mi-am scos-o şi eu şii- 
am sărit din nou la piept. 

Sprijinindu-mă cu un picior pe tocul pistolului m-am agăţat 
cu mâna stângă de unul din colții săi imenşi, iar cu cealaltă 
am început să-l bombardez cu lovituri. 


Nu-şi putea folosi spada, pentru că eram prea aproape de 
el şi nici să-şi scoată pistolul, încercase să facă acest lucru 
în contrast direct cu obiceiurile marţiene care spun că nu 
poţi lupta cu un alt războinic într-o luptă personală decât cu 
armele cu care eşti atacat. De fapt nu putea face decât 
încercări zadarnice de a mă desprinde. Cu toată 
imensitatea sa, nu era mai puternic decât mine şi, după alte 
câteva momente de zbatere, se prăvăli la podea sângerând 
şi fără viaţă. 

Dejah Thoris se înălţase şi ea într-un cot şi privea lupta cu 
o uimire nedisimulată. După ce m-am ridicat şi eu în 
picioare, am luat-o în braţe şi am aşezat-o pe una din 
băncile laterale ale încăperii. 

Din nou, niciunul dintre marţieni nu intervenise, aşa că mi- 
am rupt o bucată de mătase din tunică şi am încercat să-i 
opresc sângele ce-i curgea abundent din nas. Curând am 
reuşit să-i opresc sângerarea, iar când a fost în stare să 
vorbească, m-a prins de braţ şi, privindu-mă în ochi, mi-a 
spus. 

— De ce ai făcut-o? Tocmai tu, care îmi refuzaseşi până şi 
recunoaşterea prietenească în primele mele clipe de 
pericol? Iar acum ţi-ai riscat viaţa şi ai omorât un 
companion pentru a mă salva pe mine. Nu te pot înţelege. 
Ce soi ciudat de om eşti de te-ai adunat cu oamenii verzi, 
deşi aspectul te apropie mai mult de rasa mea, iar culoarea 
îţi este cu puţin mai închisă decât a maimuţei albe? Eşti om 
cu adevărat sau mai mult decât atât? 

— E o poveste ciudată, i-am răspuns, prea lungă pentru a 
încerca să ţi-o depăn acum, o poveste de care şi eu am 
început să mă îndoiesc şi nu mai sper ca alţii să-i dea 
crezare. Pentru acum este suficient să crezi că-ţi sunt 
prieten şi, atât cât ne vor permite cei ce ne-au capturat, 
protector şi servitor. 

— Deci şi tu eşti prizonier? Atunci de unde ai aceste arme 
şi echipamentul unei căpetenii tharkiene? Cum te cheamă şi 
din ce ţară vii? 


— Într-adevăr, Dejah Thoris, sunt şi eu prizonier; numele 
meu este John Carter şi consider că Virginia, unul din 
Statele Americii de pe planeta Pământ este ţara mea; dar n- 
aş şti să-ţi spun nici de ce mi se permite să port arme şi nici 
dacă echipamentul meu este acela al unei căpetenii. 

În acest moment al dialogului am fost întrerupţi de 
apropierea unui războinic ce purta arme, efecte personale, 
ornamente şi care, deşi avusese darul să lămurească într-o 
clipă una din întrebările ei, mă aruncase pe mine într-o 
încurcătură teribilă. Cadavrul adversarului meu fusese 
despuiat şi am citit în atitudinea amenințătoare, deşi 
respectuoasă, a războinicului care mi-aducea trofeele celui 
ucis, acelaşi comportament afişat de celălalt marțian care 
mi-adusese echipamentul original. Realizam acum, pentru 
prima oară, că loviturile mele aduc moartea şi că prima 
luptă, în aceeaşi sală, se soldase tot cu moartea 
adversarului. 

Rațiunea acestei atitudini faţă de mine devenea acum 
evidentă; îmi câştigasem singur galoanele, ca să spun aşa, 
şi potrivit crudei justiţii ce arbitrează întotdeauna 
neînțelegerile la marţieni, fapt care mă determinase s-o 
numesc planeta paradoxurilor, mi se acordau onorurile unui 
cuceritor, primind, ca atare, harnaşamentul şi poziţia 
socială a celui ucis. De fapt, eram o căpetenie marțiană şi, 
aşa cum am aflat după aceea, aceasta era cauza libertăţii 
mele, precum şi toleranța în sala de audienţe. 

În timp ce eram ocupat să primesc bunurile războinicului 
mort, am remarcat că Tars 'Tarkas, împreună cu alţi 
războinici, se apropiase de mine, iar privirea lui se oprise 
asupra mea într-un mod persiflant. În cele din urmă mi se 
adresă: 

— Ai învăţat cam repede să vorbeşti limba de pe Barsoom 
pentru cineva care, cu numai o zi în urmă, era surd şi mut 
pentru noi. Cum ai reuşit, John Carter? 

— Tu însuţi eşti responsabil, Tars Tarkas, am răspuns, 
pentru că mi-ai pus la dispoziţie o instructoare cu 


remarcabile calităţi; Solei trebuie să-i port recunoştinţă 
pentru performanţa mea. 

— A făcut-o foarte bine, încuviinţă el, dar în alte privinţe 
educaţia ta mai trebuie cizelată. Ştii cumva ce preţ ar fi 
avut temeritatea asta a ta fără precedent dacă ai fi dat greş 
şi nu ai fi omorât pe vreunul din cele două căpetenii a căror 
metal îl porţi? 

— Presupun că cel pe care n-aş fi reuşit să-l ucid m-ar fi 
omorât el pe mine, am răspuns zâmbind. 

— Nu. Greşeşti. Numai într-o situaţie extremă de 
autoapărare, un războinic marțian ar ucide un prizonier; ne 
place să-i salvăm pentru propriile noastre interese. 

Pe figura lui se putea citi că era vorba de un subiect 
despre care nu-i place să vorbească, totuşi continuă. 

— Un singur lucru te mai poate salva acum. Luând în 
considerare valoarea ta remarcabilă, ferocitatea şi puterea 
ta, Tal Hajus ar putea să le considere valoroase pentru 
serviciul său şi, astfel, să te primească în comunitate şi să 
devii un tharkian adevărat. Dar până ajungem la curtea lui 
Tal Hajus, este dorinţa lui Lorquas Ptomel să ţi se acorde 
respectul cuvenit de pe urma faptelor tale. Vei fi tratat de 
noi ca un şef tharkian, dar nu uita că fiecare dintre egalii tăi 
în rang este responsabil pentru predarea ta în siguranţă 
puternicului şi mult prea ferocelui nostru conducător. Eu 
sunt hotărât. 

— Te-am ascultat, Tars Tharkis, i-am răspuns. După cum 
ştii, eu nu sunt de pe Barsoom; felul vostru de a fi nu este şi 
al meu, aşa că în viitor voi acţiona ca şi până acum, în 
conformitate cu ceea ce-mi dictează propria mea conştiinţă, 
lăsându-mă deci ghidat de standardele poporului meu. 
Dacă mă lăsaţi în pace, vă las şi eu; dacă nu, atunci orice 
barsoomian care nu-mi va respecta drepturile de străin 
printre voi va trebui să suporte toate consecinţele. De un 
lucru trebuie să fiţi siguri, indiferent care vor fi intenţiile 
voastre ultime în privinţa acestei nefericite tinere femei, 
oricine îi va aduce injurii sau insulte pe viitor va avea de a 


face cu mine. Înţeleg că voi dispreţuiţi orice sentiment de 
generozitate şi bunătate, eu însă nu, şi pot convinge pe cel 
mai neîncrezător dintre voi că aceste trăsături de caracter 
nu sunt incompatibile cu iscusinţa în luptă. 

În mod obişnuit, nu prea sunt obişnuit cu discursurile, nici 
înainte nu căzusem în astfel de declaraţii bombastice, dar 
ghicisem că asta trebuia să fie cheia care ar fi smuls un 
acord din piepturile marţienilor verzi. Nu mă înşelasem, 
vorbăria mea îi impresionase profund şi de atunci înainte 
atitudinea lor faţă de mine a fost extrem de respectuoasă. 

Chiar şi Tars 'Tharkis părea a fi încântat de răspunsul meu, 
dar singurul său comentariu a fost cât se poate de 
enigmatic: „Cred că-l cunosc bine pe Tal Hajus, Jeddak de 
Thark”. 

Mi-am întors apoi atenţia către Dejah Thoris şi, ajutând-o 
să se ridice, m-am îndreptat cu ea spre ieşire, ignorându-le 
pe cele două harpii de gardiene şi privirile nedumerite ale 
căpeteniilor. Doar eram şi eu o căpetenie acum, nu? Şi 
trebuia să-mi asum anumite responsabilităţi. 

Nu încercaseră să mă oprească, aşa că Dejah Thoris, 
Prinţesă de Helium şi John Carter, Gentleman de Virginia, 
urmaţi de credinciosul Woola au ieşit într-o linişte 
desăvârşită din sala de audienţe a lui Lorgquas Ptomel, Jed 
printre tharkienii de pe Barsoom. 

DEJAH THORIS. 

După ce am ieşit afară, cele două femei care o aveau în 
pază pe Dejah Thoris se grăbiseră după noi şi se comportau 
ca şi cum şi-ar fi asumat în continuare această 
responsabilitate. Biata fată se zgribulise în mine şi abia 
atunci am devenit conştient de strânsoarea delicată a 
mâinilor sale pe braţul meu. Alungându-le cu un semn al 
mâinii, le-am informat că de acum înainte Sola va avea grijă 
de captivă, iar pe Sarkoja am avertizat-o că dacă mai repetă 
vreuna din crudele sale „atenţii” asupra prizonierei, voi 
avea grijă să aibă parte de o moarte în chinuri. 


Amenințarea mea s-a dovedit nefericită, pentru că a avut 
drept efect sporirea violenţelor asupra lui Dejah Thoris. 
Mult mai târziu aveam să aflu că pe Marte bărbaţii nu ucid 
femei şi nici femeile bărbaţi. Sarkoja mi-a aruncat o privire 
plină de ură şi s-a retras să clocească alte planuri drăceşti 
împotriva noastră. 

Curând am găsit-o pe Sola şi i-am explicat că aş dori să o 
păzească şi pe Dejah Thoris, aşa cum mă păzeşte şi pe 
mine, că doream să găsească altă locuinţă unde să nu mai 
fie molestată de Sarkoja şi, în fine, că eu însumi îmi voi găsi 
loc de cazare printre bărbaţi. 

— Acum eşti o mare căpetenie, John Carter, spuse Sola 
privind spre harnaşamentul pe care-l duceam în mână sau 
agăţat de umăr şi trebuie să îndeplinesc întocmai ceea ce- 
mi porunceşti, dar sunt fericită s-o fac în orice 
circumstanţe. Bărbatul al cărui metal îl porţi era tânăr dar, 
în acelaşi timp, şi un mare războinic care, urcând treptele 
ierarhiei prin cruzime, ajunsese aproape de rangul lui Tars 
Tarkas, iar acesta, ştii prea bine, este al doilea după 
Lorquas Ptomel. Tu eşti, aşadar, al unsprezecelea şi deci 
numai zece căpetenii ale acestei comunităţi îţi egalează 
vitejia. 

— Şi dacă l-aş ucide şi pe Lorquas Ptomel? Am întrebat. 

— Atunci ai fi primul, John Carter, dar pentru asta va 
trebui să câştigi onoarea, prin voinţa întregului consiliu, ca 
Lorquas Ptomel să te întâlnească în luptă sau să te atace, 
iar tu, în autoapărare, să-l ucizi; numai aşa ai putea câştiga 
primul loc. 

Am râs şi am schimbat subiectul pentru că nu aveam nici 
cea mai mică dorinţă să-l ucid pe Lorquas Ptomel pentru a 
ajunge Jed printre Tharki. 

Le-am însoţit, pe Sola şi Dejah 'Thoris, în căutarea unui nou 
loc de cazare, undeva pe lângă clădirea alăturată sălii de 
audienţe, o clădire mult mai reuşită arhitectural decât 
vechea locuinţă. Aici găsisem chiar dormitoare în care mai 
erau vechile paturi lucrate în întregime din metal forjat şi 


agăţate de plafoanele de marmură prin lanţuri groase de 
aur. Decorația pereţilor era mult mai elaborată şi, spre 
deosebire de frescele din celelalte clădiri pe care le 
cercetasem, portretizau mai multe figuri umane. Erau 
oameni asemănători mie, mult mai deschişi la culoare decât 
Dejah 'Thoris, îmbrăcaţi în robe cu falduri bogat 
ornamentate în metal şi pietre preţioase, iar părul luxuriant 
avea culoarea minunată a aurului şi a bronzului roşcat. 
Bărbaţii nu purtau barbă şi puţini aveau arme. În 
majoritatea cazurilor, scenele înfăţişau oameni plăcuţi 
vederii, cu păr frumos, jucându-se sau în poziţii destinse. 

Dejah Thoris îşi lovise palmele uimită, în timp ce privea 
magnificele opere de artă aparţinând unei lumi de mult 
apuse, dar Sola, aparent, nici nu le văzuse. 

Am hotărât să folosim această cameră de la etaj şi cu 
vedere spre piaţetă, pentru dormit, iar încăperea alăturată, 
care dădea în curtea interioară, pentru gătit şi cămară. 
Apoi am trimis-o pe Sola să aducă aşternuturile şi câte 
alimente şi ustensile avea nevoie, asigurând-o că am s-o 
păzesc eu pe Dejah Thoris, până la revenirea ei. 

După plecarea Solei, Dejah 'Thoris s-a întors spre mine cu 
un zâmbet abia schiţat. 

— Chiar dacă i-ai da voie, nu crezi că prizonierul tău n-ar 
fugi nicăieri ci, mai degrabă, ar trebui să te urmeze, să-ţi 
cerşească protecţie şi iertare pentru gândurile crude pe 
care le-a adăpostit în aceste câteva zile? 

— Ai dreptate, i-am răspuns, nu există scăpare pentru 
niciunul din noi, decât împreună. 

— Am auzit disputa cu creatura pe care ai numit-o Tars 
Tharkis şi acum cred că înţeleg poziţia ta printre aceşti 
oameni, dar ceea ce n-am putut pricepe din vorbele tale 
este faptul că n-ai fi de pe Barsoom. În numele primului 
meu strămoş, continuă ea, de unde vii atunci? Semeni şi nu 
semeni cu cei din neamul meu. Îmi vorbeşti limba, dar am 
aflat din ceea ce-i spuneai lui Tars Tharkis că ai învăţat-o 
recent. Toţi Barsoomienii, de la calota de gheaţă din Sud la 


cea din Nord, vorbesc aceeaşi limbă, deşi au scrieri diferite. 
Numai în Valea Dor, unde Râul Iss se varsă în pierduta 
Mare Korus, se presupune că ar fi vorbită o altă limbă şi, cu 
excepţia legendelor strămoşilor noştri, nu există vreo 
dovadă că vreunul dintre Barsoomieni s-ar fi întors 
vreodată de la Râul Iss de pe ţărmul Mării Korus din Valea 
Dor. Să nu-mi spui că tu te-ai întors de acolo! Dacă ar fi 
adevărat, vei fi ucis în chinuri oribile, oriunde pe suprafaţa 
Barsoomului; spune-mi că nu este aşa! 

Ochii i se umpluseră de o ciudată lumină spectrală; vocea 
era rugătoare, iar mâinile delicate, aşezate pe pieptul meu, 
parcă încercau să-mi smulgă această negare direct din 
inimă. 

— Nu vă cunosc obiceiurile, Dejah 'Thoris, dar în bătrâna 
mea Virginie, un gentleman nu minte pentru a se salva! Nu 
sunt din Dor, n-am văzut niciodată misteriosul Iss; pierduta 
Mare Korus este tot pierdută, cel puţin în ceea cemă 
priveşte. Mă crezi? 

Abia atunci, brusc, mi-am dat seama că eram preocupat de 
ceea ce credea ea. Şi nu de teama a ceea ce ar fi putut 
urma credinţei generale că mă întorsesem din raiul sau 
iadul barsoomian. Atunci ce era? De ce-mi păsa de ceea ce 
avea să creadă? Mi-am coborât privirile spre ea; obrazul ei 
frumos conturat era înălţat spre mine, iar ochii minunaţi se 
deschideau până în străfundul sufletului. Când privirile ni s- 
au întâlnit, am ştiut de ce, şi m-au trecut fiorii. 

Un val de simţăminte asemănătoare păreau să o fi cuprins 
şi pe ea; se depărtă de mine cu un oftat şi, continuând să 
mă privească cu figura ei minunată, îmi şopti: 

— 'Te cred, John Carter; nu ştiu ce înseamnă gentleman şi 
nici n-am mai auzit de Virginia; dar pe Barsoom nici un 
bărbat nu minte; dacă nu vrea să spună adevărul, tace. 
Unde e această Virginia, ţara ta, John Carter? Mă întrebă 
ea şi mi se păruse atunci că numele melodios al ținuturilor 
mele natale nu sunase vreodată mai frumos decât îl 
rostiseră acele buze perfecte în acea zi demult apusă. 


— Sunt dintr-o altă lume, i-am răspuns, marea Planetă 
Pământ care se roteşte în jurul soarelui nostru comun, 
alăturat de orbita Barsoomului vostru pe care noi o 
cunoaştem sub numele de Marte. Cum am ajuns pe 
Barsoom nu pot să-ţi spun pentru că nici eu nu ştiu; dar 
iată-mă aici şi, de vreme ce prezenţa mea mi-a permis să-i 
fiu de ajutor lui Dejah Thoris, mă bucur că lucrurile s-au 
întâmplat aşa. 

Mă privi lung şi întrebător cu ochii neliniştiţi. Îmi dădeam 
bine seama că-i venea greu să accepte spusele mele, oricâtă 
încredere şi respect i-aş fi inspirat. Mai degrabă aş fi dorit 
să nu-i fi spus nimic din antecedentele mele, dar ce bărbat 
ar fi putut ascunde ceva privind în adâncul acelor ochi? 

În cele din urmă zâmbi şi, ridicându-se, spuse: 

— Trebuie să te cred, chiar dacă nu înţeleg. Mai degrabă 
aş fi putut accepta că nu aparţii de Barsoomul zilelor 
noastre. Ne semeni, dar eşti diferit - dar de ce să-mi mai 
frământ capul cu aşa ceva, de vreme ce inima îmi spune să 
te cred pentru că doresc acest lucru! 

Era o logică cunoscută, obişnuita logică a femeilor de pe 
Pământ şi, în măsura în care o satisfăcea, nu avea rost să 
mai insist. De fapt, era singurul fel de logică care mă putea 
ajuta să-mi rezolv problemele. Am început atunci o 
conversaţie generală cu întrebări şi răspunsuri reciproce. 
Era curioasă să afle care erau obiceiurile pe la noi, dar am 
constatat că avea cunoştinţe surprinzătoare despre 
evenimentele petrecute pe Pământ. Când am întrebat-o 
despre această neaşteptată familiarizare pe care o dovedea 
faţă de ceea ce se întâmpla pe Pământ, a râs puţin 
complice. 

— Orice copil de şcoală de pe Barsoom cunoaşte la fel de 
bine geografia, flora, fauna, istoria planetei tale ca şi a 
propriei sale planete. Nu-ţi dai seama că noi putem vedea 
orice se întâmplă pe Pământ, aşa cum îl numeşti tu; nu 
pluteşte el acolo pe cer la vedere? 


Trebuie să recunosc că argumentul mă pusese în 
încurcătură şi i-am mărturisit ce simţeam, adăugând că 
probabil acelaşi lucru i se întâmplase şi ei în urma 
afirmațiilor mele. Ea mi-a explicat atunci principiile 
instrumentelor pe care marţienii le utilizau şi le 
perfecţionau din vremuri imemoriale. Toată această 
tehnologie le permite să proiecteze pe un ecran o imagine 
perfectă a ceea ce se întâmplă pe oricare planetă şi chiar 
pe mai mulţi sori. Aceste imagini sunt atât de perfect 
detaliate, încât prin mărire pot fi recunoscute elemente 
chiar de dimensiunea unui fir de iarbă. Mai târziu, în 
Helium, aveam să văd multe dintre ele cât şi instrumentele 
care le făcuseră posibile. 

— Atunci, dacă eşti atât de familiarizată cu lucrurile de pe 
Pământ, am întrebat, de ce nu m-ai identificat cu un locuitor 
al acestei planete? 

A zâmbit din nou cu semnificaţia unei indulgenţe faţă de o 
întrebare copilăreasca. 

— Pentru că, John Carter, fiecare planetă a unui sistem 
solar având condiţii atmosferice asemănătoare celor de pe 
Barsoom, prezintă forme de viaţă animală aproape identice 
cu mine sau cu tine. În plus, oamenii de pe Pământ, aproape 
fără excepţie, îşi acoperă corpul cu piese ciudate de 
îmbrăcăminte, iar capetele cu o drăcie hidoasă a cărui folos 
n-am fost capabili să-l înţelegem; tu, însă, când ai fost 
descoperit de războinicii tharkieni erai complet gol şi 
neîmpodobit. Faptul că nu porţi ornamente este o dovadă 
puternică asupra originii tale extrabarsoomiene, în timp ce 
absenţa grotescului acoperământ, aruncă o urmă de 
îndoială asupra provenienţei tale de pe Pământ. 

I-am povestit atunci amănuntele plecării mele de pe 
Pământ, explicându-i că acolo corpul meu zace complet 
îmbrăcat în acele veşminte ciudate ale locuitorilor tereştrii. 
Tocmai când ajunsesem aici, s-a întors şi Sola cu puţinele 
noastre obiecte personale şi protejatul său marțian care, 
desigur, urma să împartă dormitoarele cu ele. 


Sola ne-a întrebat dacă avusesem vizitatori în timp ce 
lipsise ea şi a rămas surprinsă când i-am răspuns negativ. 
Se părea că, în timp ce urcase spre noi, o întâlnise pe 
Sarkoja coborând. Am bănuit că probabil ne ascultase 
conversaţia dar, cum nu discutasem nimic esenţial între noi, 
nu i-am mai dat importanţă întâmplării şi am hotărât ca pe 
viitor să fim mult mai prevăzători. 

Însoţit de Dejah Thoris, m-am apucat să examinez 
arhitectura şi decoraţiile minunatelor încăperi ale clădirii 
pe care o ocupam. Ea îmi povestise că civilizaţia aceea 
înflorise probabil cu aproape o sută de mii de ani în urmă. 
Fuseseră primii strămoşi ai rasei ei, dar se amestecaseră cu 
alte rase importante de marţieni, mai închişi la culoare - 
aproape negri, dar şi cu rasele galben-roşcate, ce 
înfloriseră cam în aceeaşi perioadă de timp. 

Aceste mari ramuri ale marţienilor superiori au fost 
forţate să formeze o alianţă puternică, pe măsură ce mările 
muribunde îi obligaseră să se mulţumească cu din ce în ce 
mai puţin teren fertil şi, în acelaşi timp, să se apere, în noile 
condiţii de viaţă, de hoardele sălbatice ale oamenilor verzi. 

Milenii de relaţii strânse şi căsătorii mixte conduseseră la 
o rasă unică a oamenilor roşii al cărei superb exemplar era 
această Dejah Thoris. În perioadele dificile de lupte 
intestine, dar şi cu oamenii verzi, înainte de a se adapta 
condiţiilor în schimbare, o bună parte din civilizaţia şi 
operele de artă ale marţienilor blonzi se pierduse; rasa 
roşie de astăzi ajungând la concluzia că trebuie făcute noi 
descoperiri pe baza cărora să fie construită o civilizaţie 
mult mai practică decât tot ce zăcea îngropat în anticul 
Barsoom. 

Aceşti vechi marţieni fuseseră foarte cultivați şi iubitori de 
artă, dar, din pricina vicisitudinilor acelei perioade de 
readaptare la noile condiţii, producţia şi progresul 
încetaseră complet; în plus, toate arhivele, înregistrările şi 
operele literare se pierduseră. 


Dejah Thoris îmi povestise şi alte fapte interesante legate 
de această rasă dispărută de oameni nobili şi paşnici. Mi-a 
spus că oraşul, pe care-l foloseau ca loc de campare se 
presupune că ar fi fost un centru comercial şi cultural 
cunoscut sub numele de Korad. Fusese construit pe 
țărmurile unui port natural ferit din calea vânturilor de un 
lanţ de dealuri magnifice. Mica vale din vestul oraşului era 
tot ce mai rămăsese din port, iar trecerea printre dealuri 
spre vechiul țărm al mării era canalul prin care navele 
ajungeau la porţile oraşului. 

Ţărmurile vechilor mări erau presărate cu astfel de oraşe, 
dispuse tot mai concentric spre centrul lor, pe măsură ce 
oamenii urmăreau retragerea apelor, până când nevoia îi 
forţase să recurgă la ultima salvare - aşa-numitele canale 
marţiene. 

Eram atât de prinşi în explorarea clădirii şi de discuţia 
noastră încât nu ne-am dat seama cum a trecut timpul şi, 
spre sfârşitul amiezii, am fost readuşi la realitatea condiţiei 
noastre prezente de un mesager din partea lui Lorgquas 
Ptomel care-mi cerea să mă înfăţişez înaintea lui. Mi-am 
luat la revedere de la Soia şi Dejah Thoris, lui Woola i-am 
poruncit să rămână de gardă, iar eu m-am grăbit spre sala 
de audienţe unde i-am întâlnit pe Lorquas Ptomel şi Tars 
Tharkis aşezaţi pe podium. 

PRIZONIER ŞI CĂPETENIE. 

Când am intrat şi am salutat, Lorquas Ptomel mi-a făcut 
semn să mă aşez şi, fixându-şi ochii hidoşi şi imenşi asupra 
mea, mi-a declarat solemn: 

— Eşti printre noi abia de câteva zile şi iată că ai reuşit să- 
ţi câştigi o înaltă poziţie în comunitatea noastră. Asta nu 
înseamnă, însă, că de acum ai devenit unul de-al nostru sau 
că ne datorezi loialitate. Situaţia ta este una aparte, 
continuă el, eşti prizonier, în schimb, dai ordine care 
trebuie respectate; deşi eşti străin, ai ajuns căpetenie 
tharkiană; eşti scund de statură şi totuşi poţi omori un 
războinic puternic cu o singură lovitură de pumn. Acum mi 


s-a adus la cunoştinţă că plănuieşti să evadezi împreună cu 
un alt prizonier, de altă rasă, un prizonier care, conform 
propriilor sale mărturisiri, este aproape convinsă că te-ai 
întors din Valea Dor. Oricare dintre aceste acuzaţii se 
dovedeşte reală, constituie un motiv întemeiat pentru a fi 
executat; noi, însă, suntem oameni corecţi şi îţi promitem o 
judecată dreaptă la întoarcerea la Thark, bineînţeles dacă 
Tal Hajus porunceşte acest lucru. Dar, continuă el pe acelaşi 
ton fioros şi gutural, dacă fugi împreună cu fata roşie, eu va 
trebui să dau seama în faţa lui Tal Hajus, şi să-l înfrunt pe 
Tars Tarkas. În această situaţie, fie îmi voi demonstra 
dreptul de comandă, fie metalul de pe cadavrul meu va fi 
oferit unui bărbat mai vrednic. Astea sunt obiceiurile 
tharkienilor. Mă împac bine cu Tars Tarkas, împreună 
conducem una dintre cele mai măreţe comunităţi ale 
oamenilor verzi şi nu doresc să ne certăm din pricina ta, aşa 
că, dacă te-aş vedea mort, John Carter, aş fi foarte bucuros. 
În condiţiile de faţă, însă, şi fără un ordin expres din partea 
lui Tal Hajus, doar în două împrejurări ai putea fi ucis până 
ajungem la Thark: într-o luptă de autoapărare, dacă te 
hotărăşti să ataci vreunul dintre noi ori dacă eşti surprins 
că încerci să evadezi. Consider, aşadar, cinstit din partea 
mea, să te avertizez că abia aşteptăm una din aceste scuze 
pentru a scăpa de o asemenea responsabilitate. Predarea în 
siguranţă a fetei roşii în mâinile lui Tal Hajus este de cea 
mai mare importanţă. Nici în o mie de ani n-o să mai facă 
tarkienii o asemenea captură, pentru că ea este nepoata 
celui mai mare Jeddak roşu, dar şi cel mai aprig duşman al 
nostru. Asta e tot. Ba., mai este ceva. Fata roşie spunea că 
suntem lipsiţi de sentimente umane. Poate! În schimb, să 
ştii, preţuim foarte mult dreptatea şi justiţia. Acum poţi 
pleca. 

M-am întors pe călcâie şi am părăsit sala de audienţe. Aşa 
arăta, deci, începutul persecuțiilor lui Sarkoja, pentru că 
eram sigur că nimeni altcineva nu putea fi responsabil de 
informaţiile ajunse atât de repede la urechile lui Lorgquas 


Ptomel. Abia acum îmi aduceam aminte de fragmentele din 
conversaţia cu Dejah Thoris ce atinseseră ideea evadării 
sau a originii mele. 

Sarkoja era la vremea aceea cea mai bătrână şi de 
încredere femeie. Prin asta devenise şi cea mai puternică 
forţă din spatele tronului, pentru că nimeni nu se bucura de 
mai multă încredere din partea lui Lorquas Ptomel decât 
abilul său locotenent Tars Tarkas. 

În loc să-mi scoată din minţi ideea evadării, întâlnirea cu 
Lorquas Ptomel avusese darul să-mi îndrepte întreaga 
atenţie asupra acestui subiect. Eram din ce în ce mai 
convins de necesitatea absolută a evadării, cel puţin în ceea 
ce o privea pe Dejah Thoris, pentru că la cartierul general 
al lui Tal Hajus o aştepta o soartă îngrozitoare. 

Aşa cum îl descria Sola, acest monstru era personificarea 
multiplicată la infinit a secolelor şi mileniilor de cruzime, 
ferocitate şi brutalitate din care descinsese. Rece, şiret, 
calculat şi, în contrast evident cu majoritatea semenilor săi, 
era sclavul acelei pasiuni brute a procreării, tot mai 
diminuată pe această planetă muribundă. 

Gândul că divina Dejah Thoris putea să cadă în ghearele 
unui exemplar atavic atât de abisal, îmi dădea sudori reci. 
Poate era bine să păstrez, în ultima clipă, două gloanţe şi 
pentru noi, aşa cum obişnuiau acele femei trăind de-a 
lungul frontierei de prin ţinuturile mele natale care, mai 
degrabă, îşi luau viaţa, decât să cadă în mâinile indienilor. 

În timp ce străbăteam piaţa, pierdut în aceste gânduri 
negre, în drumul lui spre sala de consiliu, Tars Tarkas se 
apropiase de mine. Nu sesizasem o schimbare a 
comportamentului său în ceea ce mă priveşte, ba chiar mă 
salutase, ca şi cum nu ne-am fi despărţit doar cu câteva 
clipe mai devreme. 

— Unde ţi-ai stabilit cartierul, John Carter? 

— N-am ales niciunul, am răspuns. Nu m-am hotărât dacă 
să mă cazez singur sau împreună cu alţi războinici şi 
aşteptam ocazia să-ţi cer sfatul. După cum ştii, am continuat 


zâmbind, nu sunt încă obişnuit cu toate obiceiurile 
tarkienilor. 

— Atunci, vino cu mine, îmi spuse el direct şi ne 
îndreptarăm împreună, de-a lungul pieţii, către o clădire 
care, am constatat cu bucurie, se învecina cu cea ocupată 
de Sola şi ai ei. 

— Cartierul meu este la primul etaj al clădirii, spuse el, 
etajul doi este ocupat de războinici, dar etajul trei şi cel de 
deasupra sunt libere. Poţi să-ţi alegi unul dintre ele. Am 
înţeles, continuă el, că ţi-ai dat femeia prizonierei roşii. 
Precum spuneai, căile noastre nu coincid întotdeauna, dar 
de vreme ce ai câştigat prin luptă dreptul de a face ce-ţi 
place, faptul că ţi-ai dat femeia unei captive, este treaba ta. 
Fiind căpetenie, ai nevoie de cineva care să te îngrijească 
şi, potrivit uzanțelor noastre, poţi alege oricare dintre 
femeile ce au aparţinut căpeteniilor ale căror metale le 
porți. 

I-am mulţumit, dar, totodată, l-am asigurat că mă puteam 
descurca şi fără asistenţa cuiva, cu excepţia poate a 
pregătirii hranei, iar el îmi promise să-mi trimită câteva 
femei în acest scop, cât şi pentru fabricarea muniției care, 
ţinuse să sublinieze, ne va fi foarte necesară. l-am sugerat, 
atunci, ca ele să-mi aducă lenjeria pentru dormit şi 
blănurile ce-mi reveniseră în urma luptei, pentru că nopţile 
erau reci şi nici nu aveam cu ce să mă acopăr. 

Îmi promisese totul şi ne despărţisem. Rămas singur, am 
urcat la etajele superioare, în căutarea unui loc potrivit. 
Frumuseţea şi fastul, întâlnite în celelalte clădiri, se repeta 
şi aici şi, ca de obicei, m-am pierdut curând într-un tur, 
încercând să investighezi şi să descopăr ceva în lumea 
aceea prea puţin cunoscută. 

În cele din urmă, am ales o cameră în pavilioanele frontale 
de la etajul trei, pentru că astfel eram mai aproape de 
Dejah Thoris al cărui apartament se afla la etajul al doilea al 
clădirii alăturate. Îmi trecuse atunci prin minte să 
improvizez un sistem de comunicaţie prin care să-mi 


semnaleze cazul în care ar avea nevoie de serviciile sau de 
protecţia mea. 

Alături de dormitoare se găseau camere de baie şi de zi, în 
total cam vreo zece apartamente pe nivel. Ferestrele 
camerelor din spate închideau o imensă curte interioară ce 
forma centrul unui pătrat mărginit de clădiri şi care servea 
de adăpost pentru diferitele animale ce aparţineau 
războinicilor cazaţi în clădirile din jur. 

În timp ce curtea era practic invadată de vegetaţia gălbuie 
asemănătoare muşchiului şi care, practic, acoperea 
întreaga suprafaţă a planetei Marte, numeroase fântâni, 
grupuri statuare, bănci şi pergole mărturiseau tăcut 
frumuseţile de odinioară, când era animată de râsetele 
oamenilor blonzi pe care riguroasele şi inalterabilele legi 
cosmice îi alungase, nu numai din case dar şi din istorie, 
rămânând doar vagi legende în mintea descendenților lor. 

Îţi puteai imagina cu uşurinţă frunzişul bogat al 
luxuriantei vegetaţii marţiene ce umpluse odată peisajul de 
viaţă şi culoare; figurile graţioase ale femeilor frumoase, 
bărbaţii puternici, copiii zburdalnici şi veseli - totul numai 
soare, fericire şi pace; apoi secolele de întuneric, cruzime şi 
ignoranță până ce ereditatea culturală şi umanistă 
izbucnise din nou în rasa compozită care domina acum 
întreaga planetă. 

Gândurile îmi fură întrerupte brusc de sosirea mai multor 
femei tinere încărcate de arme, mătăsuri, blănuri, bijuterii, 
ustensile de gătit şi butoiaşe cu alimente şi lichide, multe 
fiind capturate de pe nava aeriană. Toate, se pare, 
aparținuseră celor două căpetenii pe care le omorâsem, şi 
acum, potrivit obiceiurilor tharkienilor, deveneau ale mele. 
Le-am indicat să le aranjeze într-una din camerele din 
spate, apoi plecaseră pentru a se întoarce cu o a doua 
încărcătură care, spuneau ele, constituia grosul bunurilor 
mele. La acest al doilea transport, fuseseră însoţite de zece 
sau cincisprezece femei şi tineri care, după cum aveam să 
aflu, formaseră anturajul celor două căpetenii. 


Nu făceau parte nici din familie, nu erau nici văduvele, nici 
servitorii acestora; relaţiile lor erau cu totul aparte şi atât 
de diferite de tot ceea ce cunoscusem până atunci, încât îmi 
este foarte greu să le descriu. La oamenii verzi, 
proprietatea este stăpânită în comun de întreaga 
comunitate, fac excepţie armele, ornamentele, mătăsurile şi 
blănurile care-i acoperă pe cei ce dorm, aparţinând fiecărui 
individ în parte. Numai acestea pot fi dobândite prin luptă, 
dar nici ele nu pot fi acumulate peste nevoile normale ale 
unui individ. Surplusul îl deţine doar în custodie, trecându-l 
tinerilor membri ai comunităţii când se iveşte necesitatea. 

Femeile şi copiii din anturajul unui bărbat puteau fi legaţi, 
în diverse feluri, de o unitate militară în care el era 
responsabil, de pildă în domeniul instrucției şi disciplinei, la 
manutanţă şi, în general, la tot ce era legat de nevoile 
continuei lor migrații şi luptelor fără sfârşit cu alte 
comunităţi sau cu marţienii roşii. Femeile lor nu au înţelesul 
de soţii. Marţienii verzi nu au un cuvânt care să corespundă 
ca semnificaţie celui terestru, împerecherea lor este numai 
o problemă de interes pentru comunitate şi este condusă 
fără nici o legătură cu vreo preferinţă afectivă a 
partenerilor. Consiliul căpeteniilor fiecărei comunităţi 
controlează această problemă cu aceeaşi siguranţă cu care 
proprietarul unui ranch de cai din Kentucky, de exemplu, se 
ocupă de selecţia animalelor sale. 

În teorie s-ar părea să sune bine, cum se întâmplă adesea 
cu teoriile, dar peste secole şi milenii, rezultatul acestor 
practici nefireşti, la care se adaugă obiceiul de a separa 
mama de propria ei progenitură, se remarcă din plin la 
aceste creaturi reci şi crude şi în existenţa lor cenuşie, 
lipsită de dragoste şi înţelegere. 

Este adevărat ca marţienii verzi reprezintă, din acest 
punct de vedere, virtutea întruchipată, exceptând, desigur, 
degeneraţi precum Tal Hajus; dar este de preferat, totuşi, 
echilibrul unui caracter uman, chiar pe seama unor minore 
şi ocazionale pierderi a castităţii. 


Văzând că trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru 
aceste creaturi, chiar dacă vroiam sau nu, am început prin 
a le indica să-şi găsească camere la etajul superior, pentru 
a-mi păstra în întregime etajul trei. Pe una din fete am 
însărcinat-o cu problemele legate de bucătăria mea simplă, 
iar pe ceilalţi i-am îndemnat să se ocupe în continuare de 
diferitele activităţi ce constituiseră până acum vocaţia lor. 
De atunci n-am mai ştiut de ei, dar nici nu mi-a păsat de 
lucrul acesta. 

DRAGOSTEA PE MARTE. 

După bătălia cu navele aeriene, comunitatea rămăsese în 
oraş câteva zile, abandonând revenirea acasă până ce nu se 
asigurau rezonabil că acestea nu aveau să se întoarcă; 
surprinderea în câmp deschis, cu o caravană de care şi 
copii în seamă, era tot ce-şi dorea mai puţin, chiar şi un 
popor războinic precum marţienii verzi. 

În timpul perioadei de inactivitate, Tars Tarkas mă 
instruise în multe din obiceiurile şi arta militară a 
tharkienilor, dându-mi inclusiv lecţii de călărie şi ghidare a 
animalelor călărite de războinici. Aceste creaturi, cunoscute 
sub numele de thoaţi, sunt la fel de perfide şi periculoase, 
precum stăpânii lor dar, odată îmblânzite, sunt suficient de 
docile şi utile pentru scopurile marţienilor verzi. 

Două dintre aceste animale îmi reveniseră de la războinicii 
a căror metal îl purtam şi, în scurt timp, reuşisem să-i 
stăpânesc la fel de bine ca un localnic. Metoda nu era prea 
complicată. Dacă thoatul nu răspundea cu suficientă iuţeală 
comenzilor telepatice ale călăreţului, primea o lovitură 
teribilă între urechi cu patul pistolului; tratamentul 
continua astfel până ce bruta fie că se supunea, fie că îşi 
trântea stăpânul din spinare. 

În această din urmă situaţie urma o luptă pe viaţă şi pe 
moarte între om şi animal. Dacă primul îşi mânuieşte cu 
suficientă repeziciune pistolul, va trăi şi va călări din nou, 
dar pe alt animal, desigur; dacă nu, corpul său sfârtecat era 
adunat de femeia sa şi ars potrivit obiceiurilor tharkiene. 


Experienţa cu Woola mă determinase să încerc să-mi 
tratez cu blândeţe thoaţii mei. Mai întâi i-am convins că nu 
mă pot trânti şi chiar i-am scărmănat între urechi pentru a- 
mi impune autoritatea în faţa lor. Apoi, treptat, le-am 
câştigat încrederea cam în acelaşi fel pe care l-am adoptat 
de fiecare dată cu nenumăratele mele animale de călărit. 
Dintotdeauna am avut o mână bună la animale, atât prin 
înclinaţie cât şi pentru că obţinusem rezultate 
satisfăcătoare şi de durată prin tratarea cu blândeţe a 
speciilor inferioare. La nevoie, puteam lua viaţa unui om cu 
mai multă hotărâre decât a unei sărmane brute 
iresponsabile şi iraționale. 

În decurs de numai câteva zile, thoaţii mei deveniseră 
minunea întregii comunităţi. Ar fi fost în stare să se ţină 
după mine ca nişte câini, să-şi frece uriaşele boturi de 
corpul meu dintr-un impuls care era evident de afecţiune 
sau să-mi execute orice comandă cu un asemenea zel şi 
docilitate încât bieţii războinici marţieni ajunseseră să 
creadă ca sunt în posesia unor puteri terestre necunoscute 
pe Marte. 

— Cum ai reuşit să-i farmeci? Mă întrebase Tars Tarkas 
într-o după-amiază, văzându-mă că-mi băgasem adânc 
braţul între fălcile imense ale unuia dintre thoaţii mei, 
căutând o bucată de piatră ce i se prinsese între dinţi în 
timp ce păştea vegetaţia asemănătoare muşchiului din 
curtea interioară. 

— Cu duhul blândeţii, am răspuns. Vezi tu, Tars Tarkas, 
blândeţea sentimentelor îşi are valoarea sa, chiar şi la un 
războinic. Pentru că în focul unei lupte, sau chiar în marşul 
obişnuit, sunt convins că thoaţii mei se vor supune neclintit 
ordinelor mele, sporindu-mi astfel eficienţa luptei. Sunt un 
războinic mai bun şi pentru faptul că sunt un stăpân blând. 
În această privinţă, războinicii tăi vor găsi un avantaj, atât 
pentru ei cât şi pentru comunitate, dacă îmi vor adopta 
metodele. Nu mai departe de acum câteva zile îmi spuneai 
că, nesiguranța comportamentului acestor brute, 


transformase adesea victoriile certe în înfrângeri, de vreme 
ce, în momentele cruciale, se hotărau să-şi arunce şi să-şi 
omoare călăreţii. 

— Arată-mi cum ai obţinut aceste rezultate, a fost singurul 
lui răspuns. 

I-am explicat cum am putut mai bine întreaga metodă de 
antrenament pe care o adoptasem cu animalele mele, iar 
după aceea mă convinsese s-o repet în faţa lui Lorquas 
Ptomel şi a războinicilor reuniți. Acel moment a marcat 
începutul unei noi existenţe pentru bieţii thoaţi şi, înainte 
de a părăsi comunitatea lui Lorquas Ptomel, am avut 
satisfacția să văd aproape un regiment de astfel de animale 
maleabile şi docile. Efectul asupra preciziei şi rapidităţii cu 
care executau comenzile militare fusese atât de remarcabil 
încât Lorquas Ptomel îmi dăruise o brățară masivă din aur, 
de la propriul său picior, ca semn al aprecierii serviciilor 
aduse hoardei. 

În a şaptea zi după bătălia cu navele aeriene, am început 
din nou marşul spre Thark, posibilitatea unui nou atac fiind 
considerată de Lorquas Ptomel extrem de redusă. 

În zilele dinaintea acestei plecări o văzusem destul de rar 
pe Dejah Thoris, fiind foarte prins cu lecţiile pe care mi le 
dădea Tars Tarkas în arta războiului pe Marte, dar şi cu 
antrenamentul thoaţilor mei. De fiecare data când o 
vizitasem în apartamentele sale, fusese absentă pentru că 
se plimba pe străzi cu Sola sau cerceta clădirile din 
apropierea pieţei. O prevenisem să nu se aventureze prea 
departe de teama marii maimuțe albe cu a cărei ferocitate 
eram mult prea obişnuit. Dar cum Woola o acompania în 
toate aceste excursii ale sale, iar Sola era bine înarmată, 
aveam puţine motive de nelinişte. 

În seara dinaintea plecării i-am văzut apropiindu-se de-a 
lungul unui bulevard ce dădea în piaţă dinspre Est. I-am 
întâmpinat şi, spunându-i lui Sola că voi prelua eu paza 
prizonierei, am trimis-o înainte acasă. O simpatizam şi 
aveam încredere în Sola dar, din anumite motive, doream să 


rămân singur cu Dejah Thoris pentru că ea reprezenta 
pentru mine tot ce lăsasem în urmă pe Pământ în materie 
de companie agreabilă şi potrivită. Păreau să existe între 
noi legăturile unui interes mutual atât de puternic, ca şi 
cum ne-am fi născut sub acelaşi acoperiş, nicidecum pe 
planete diferite, azvârlite în spaţiu la nu mai puţin de 
optzeci de milioane de kilometri depărtare. 

Eram convins că şi ea îmi împărtăşea sentimentele, pentru 
că, la apropierea mea, am văzut cum aerul de tristeţe fără 
speranţă ce-i acoperea chipul, fusese înlocuit imediat de un 
zâmbet fericit de bun venit, atunci când îşi aşezase cu 
delicateţe mâna dreaptă pe umărul meu stâng, făcând 
semnul de salut al marţienilor roşii. 

— Sarkoja i-a spus lui Sola că de acum ai devenit un 
adevărat Thark, mi-a spus ea, şi că va trebui să văd în tine 
doar un alt războinic de-al lor. 

— Sarkoja este o mincinoasă de prima clasă, i-am răspuns, 
şi nu îndreptăţeşte în nici un fel pretenţia mândră a 
tharkienilor la adevărul absolut. 

Chipul ei se lumină într-un zâmbet suav: 

— Bănuiam eu că, deşi ai devenit membru al comunităţii, 
nu ai încetat să-mi rămâi prieten. „Un războinic îşi poate 
schimba metalul, dar nu şi inima” se spune la noi pe 
Barsoom. Cred că au încercat să ne ţină separați, continuă 
ea, pentru că de fiecare dată când aveai liber, putând să-ţi 
oferi un răgaz faţă de noile tale îndatoriri, una din femeile 
mai în vârstă din suita lui Tars Tarkas găsea motive de a ne 
îndepărta pe Sola şi pe mine cât mai mult de tine. M-au dus 
în pivnițele de sub clădiri pentru a le ajuta la amestecul 
îngrozitorului praf de radiu din care-şi fac teribilele 
proiectile. Ştii că ele trebuiesc realizate la lumină artificială 
pentru că expunerea la lumina soarelui conduce 
întotdeauna la explozie. Ai remarcat că gloanţele lor 
explodează când ating ţinta? Ei bine, învelişul opac crapă în 
urma impactului, iar cilindrul masiv de sticlă în care se 
găsesc câteva particule din praful de radiu, este expus 


luminii. În momentul în care lumina soarelui, chiar difuză, 
ajunge la praf, acesta explodează cu o violenţă căreia nu-i 
rezistă nimic. Dacă ai să priveşti o bătălie nocturnă, ai să-ţi 
dai seama de absenţa acestor explozii, în timp ce dimineaţa 
care urmează bătăliei, la răsăritul soarelui va răsuna de 
explozia proiectilelor trase în noaptea precedentă. De altfel, 
ca regulă, noaptea se folosesc proiectile care nu 
explodează. 

În timp ce ascultam foarte interesat în explicaţiile lui 
Dejah Thoris privind aceste adjuvante ale războiului pe 
Marte, eram preocupat şi de problemele imediate ale 
modului cum o tratau. Faptul că o ţinuseră departe de mine 
nu era o surpriză, dar că o puteau forţa să ia parte la munci 
periculoase şi grele, mă umplea de mânie. 

— Te-au supus la cruzimi sau umilinţe, Dejah Thoris? Am 
întrebat în timp ce simţeam cum sângele cald al strămoşilor 
mei războinici îmi pulsa în vene în aşteptarea răspunsului. 

— Numai în mică măsură, John Carter. Nimic care să-mi 
rănească mândria. Ei ştiu că sunt urmaşa a zece mii de 
jeddaki şi că linia strămoşilor mei se întinde înapoi în timp, 
fără întrerupere, până la constructorii primelor canale 
gigante de apă; mă invidiază, poate, şi pentru faptul că ei 
nici măcar nu ştiu cine le sunt propriile mame. În adâncul 
sufletelor lor urăsc această soartă oribilă şi încearcă să-şi 
verse sărmana pizmă asupra mea pentru că eu reprezint 
tot ceea ce şi-ar dori cel mai mult şi nu pot obţine. Mai bine 
să le plângem de milă, căpetenia mea. Chiar şi în cazul că 
vom primi moartea din mâinile lor, ne putem permite să fim 
generoşi, fiind mai presus decât ei, iar acest lucru îl cunosc 
foarte bine. 

Dacă aş fi cunoscut semnificaţia cuvintelor „căpetenia 
mea” cu care o femeie roşie gratulează un bărbat, aş fi avut 
surpriza vieţii, dar la vremea respectivă şi nici multe luni 
după aceea, n-o cunoşteam. Într-adevăr, aveam încă foarte 
multe lucruri de învăţat despre Barsoom. 


— Presupun şi eu că este lucrul cel mai înţelept posibil pe 
care-l putem opune soartei, Dejah Thoris, sper însă să apuc 
timpul când orice marțian, fie el verde, roşu, roz sau violet 
să nu aibă îndrăzneala nici să clipească în prezenţa ta, 
prinţesa mea. 

La ultimele mele cuvinte Dejah Thoris îşi ţinuse respiraţia 
şi mă privise cu ochi dilataţi şi respiraţia abia simțită, apoi, 
cu un zâmbet larg, ce-i provocase două gropiţe roşcate în 
colţurile gurii, îşi clătinase capul şi spuse: 

— Ce copil! Ditamai războinicul şi încă un copil pus pe 
şotii. 

— Ce-am mai făcut? Am întrebat de-a dreptul perplex. 

— Într-o bună zi vei afla, John Carter, dacă vom trăi, dar 
eu n-o să-ţi spun. Şi ca fiică a lui Mors Kajak, fiul lui Tardos 
Mors, te-am ascultat fără mânie, îşi continuă ea monologul 
drept concluzie. 

Apoi izbucni din nou în acel fel de-a fi vesel şi fericit, 
tachinându-mă pe seama apartenenţei mele la casta 
războinicilor tharkieni, în contrast evident cu sufletul meu 
generos şi firea mea blândă. 

— Presupun că dacă ai răni accidental un duşman, ai fi în 
stare să-l duci acasă şi să-l îngrijeşti, râse ea. 

— Chiar aşa se-ntâmplă pe Pământ, i-am răspuns, cel puţin 
printre oamenii civilizaţi. 

Precizarea mea o făcu să râdă din nou. Nu putea înţelege. 
Cu toată tandreţea şi blândeţea unei femei, rămânea totuşi 
o marțiană pentru care singurul duşman bun era unul mort, 
orice inamic mort însemnând mai mult pentru cei rămaşi în 
viaţă. 

Eram curios să aflu ce spusesem sau făcusem, cu câteva 
momente mai înainte, încât o tulburasem într-atât şi am 
continuat s-o provoc să-mi explice. 

— Nu, exclamase ea, este suficient că ai spus şi eu am 
ascultat. Iar când vei afla, John Carter, iar eu voi fi moartă, 
aşa cum este sigur că voi fi când luna îndepărtată va mai 


înconjura Barsoomul de alte douăsprezece ori, aminteşte-ţi 
că am ascultat şi că am zâmbit. 

Eram complet năuc, dar pe măsură ce o imploram să-mi 
explice, devenea tot mai evident refuzul ei şi astfel, fără 
speranţe, am abandonat. 

Ziua făcuse loc nopţii şi, cum rătăceam de-a lungul marelui 
bulevard luminaţi de cele două luni ale lui Barsoom şi de 
privirea Pământului, ca un ochi luminos şi verde, mi s-a 
părut că rămăsesem singuri în univers, iar eu, cel puţin, 
eram fericit că se întâmplase astfel. Frigul nopţii marţiene 
se făcea tot mai mult simţit aşa că mi-am scos haina de 
mătase şi am aşezat-o pe umerii ei. În clipa când mâna mea 
o atinsese pentru o clipă, am simţit un fior străbătându-mi 
fiecare fibră a corpului, o senzaţie pe care nici-o altă fiinţă 
muritoare nu mi-o mai produsese vreodată, şi mi se păruse, 
deşi nu pot fi foarte sigur, că s-a aplecat uşor către mine. 
Tot ce ştiu cu precizie e că tot timpul cât braţul mi-a zăbovit 
pe umerii ei, mai mult decât era necesar gestului de a o 
acoperi cu haina de mătase, nu s-a retras şi n-a scos un 
cuvânt. Păşeam astfel tăcuţi pe suprafaţa unei lumi 
muribunde, dar în sufletul cel puţin al unuia dintre noi se 
năştea ceea ce este vechi decât lumea şi totuşi veşnic tânăr. 

O iubeam! Atingerea braţului meu pe umărul ei gol îmi 
vorbea în cuvinte ce nu mă puteau înşela, şi îmi dădeam 
seama că mă îndrăgostisem chiar din prima clipă când 
privirile ni se întâlniseră în piaţeta oraşului mort, acolo, la 
Korad. 

DUEL CU MOARTEA. 

Primul impuls a fost să-i mărturisesc dragostea, apoi m-am 
gândit la situaţia ei fără speranţe şi la faptul că doar eu îi 
puteam uşura vicisitudinile captivităţii, protejând-o cât de 
puţin de miile de duşmani ereditari cu care urma să se 
confrunte odată ajunşi în Thark. Nu-mi puteam permite să-i 
provoc suferinţe şi regrete în plus declarându-i o dragoste 
pe care, după toate probabilitățile, nu putea să mi-o 
împărtăşească. Dacă aş fi fost într-atât de indiscret, poziţia 


ei ar fi devenit şi mai de nesuportat decât acum, iar gândul 

că putea crede că mă prevalez de avantajul pe care-l aveam 
pentru a-i influenţa decizia, a fost argumentul final care mi- 
a ferecat buzele. 

— De ce eşti atât de tăcută, Dejah Thoris? Vrei să ne 
întoarcem la Sola şi la apartamentele voastre? 

— Nu, murmură ea, sunt fericită aici. Nu ştiu de ce, dar 
întotdeauna mă simt fericită şi mulţumită când tu, John 
Carter, un străin, eşti cu mine; poate că în acele momente 
sunt mai în siguranţă, ca şi cum m-aş întoarce brusc la 
curtea tatălui meu şi aş simţi braţele sale puternice în jurul 
meu, iar lacrimile şi sărutul mamei mi-ar acoperii obrajii. 

— Deci oamenii se sărută şi pe Barsoom? Am întrebat când 
îmi explicase, la cererea mea, înţelesul cuvântului pe care-l 
folosise în acest sens. 

— Părinţii, fraţii, surorile şi, adăugă ea pe un ton coborât 
şi reţinut, iubiții. 

— Iar tu, Dejah Thoris, ai părinţi, fraţi şi surori? 

— Da. 

— Şi un iubit? 

Tăcuse şi nu am îndrăznit să repet întrebarea. 

— Pe Barsoom, spuse ea după un timp, un bărbat nu pune 
întrebări indiscrete unei femei decât dacă-i este mamă sau 
dacă a câştigat-o în luptă. 

— Dar eu am luptat. Am izbucnit, pentru ca apoi să-mi 
pară rău că nu-mi fusese smulsă limba din gură, pentru că 
ea se întorsese încă înainte de a termina de vorbit, îmi 
înapoie haina de mătase pe care i-o pusesem pe umeri, şi 
fără nici un cuvânt, se îndepărta cu pas mândru ca de 
regină spre piaţă şi de acolo în direcţia apartamentelor lor. 

N-am încercat s-o urmăresc decât pentru a mă asigura că 
intră în deplină siguranţă în clădire şi, trimiţându-l pe 
Woola s-o acompanieze, m-am întors neconsolat la reşedinţa 
mea. Am rămas aici ore în şir, întins picior peste picior pe 
aşternuturile de mătase, meditând la festele pe care o 
soartă crudă le poate juca sărmanilor muritori. 


Deci asta înseamnă dragostea! Scăpasem toţi acei ani cât 
colindasem cele cinci continente şi mările care le 
înconjoară, în ciuda femeilor frumoase şi ocaziilor 
neaşteptate; în ciuda dorinţei de a-mi împlini idealul prin 
dragoste, mi se-ntâmplase să mă-ndrăgostesc turbat şi fără 
speranţă de o creatură dintr-o altă lume, o specie 
asemănătoare cu a mea, dar nu identică. O femeie care 
ieşise dintr-un ou şi putea ajunge la vârsta de aproape o 
mie de ani; o femeie ai cărei semeni au obiceiuri şi idei 
ciudate; o femeie cu speranţe, plăceri şi unităţi de măsură 
ale binelui şi răului mult diferite de ale mele sau ale 
marţienilor verzi. 

Eram într-adevăr îndrăgostit şi, deşi înduram cea mai grea 
dintre suferinţele cunoscute, nu aş fi dat-o pe toate 
bogăţiile de pe Barsoom. Astfel sunt îndrăgostiţii şi tot 
astfel, dragostea, oriunde ajungi s-o cunoşti. 

Pentru mine, Dejah Thoris era întruchiparea perfecțiunii, a 
tot ce reprezenta virtute, frumuseţe, nobleţe şi bunătate. 
Am crezut acest lucru din adâncul inimii, din străfundurile 
sufletului şi atunci, în acea noapte în Korad, când stăteam 
întins, picior peste picior, pe cuverturile de mătase, în timp 
ce luna cea mai apropiată a lui Marte alerga pe cerul de 
Vest spre orizont, iluminând aurul, marmura şi mozaicul 
care mă înconjura, o cred şi acum, aşezat la biroul meu în 
micul apartament de pe malurile Hudsonului. Douăzeci de 
ani s-au scurs de atunci; zece dintre ei i-am trăit şi am 
luptat pentru Dejah Thoris şi semenii săi, iar ceilalţi zece cu 
amintirea ei. 

Dimineaţa plecării noastre spre 'Thark începuse clară şi 
caldă, ca mai toate dimineţile marţiene, cu excepţia celor 
şase săptămâni când la poli se topeşte zăpada. 

Am căutat-o pe Dejah Thoris în îmbulzeala carelor ce erau 
pregătite de drum, dar şi-a întors umărul spre mine şi am 
remarcat cum sângele îi colorase brusc obrajii. Împins de o 
nebunească inconştienţă, de vâltoarea dragostei, nu 
puteam să-mi găsesc liniştea până nu mi-aş fi exprimat 


ignoranţa în privinţa naturii ofensei mele, sau cel puţin 
asupra gravităţii ei, ca un prim pas spre o eventuală 
conciliere. 

Datoria îmi dicta să veghez ca ea să călătorească cât mai 
confortabil, aşa că m-am apropiat de car şi, în timp ce 
aranjam mătăsurile şi blănurile, am remarcat cu oroare un 
lanţ gros ce-i prindea glezna de una din laturile vehiculului. 

— Ce-nseamnă asta? Am strigat întorcându-mă spre Sola. 

— Sarkoja a crezut că e mai bine, răspunse ea, pe faţă 
citindu-i-se dezaprobarea faţă de acest procedeu. 

Examinând mai îndeaproape cătuşele, am remarcat că 
erau prinse cu un lacăt masiv. 

— Unde este cheia, Sola? Dă-mi-o! 

— E la Sarkoja, John Carter. 

M-am întors fără să mai spun nimic în căutarea lui Tars 
Tarkas pentru a protesta vehement împotriva inutilelor 
umilinţe şi cruzimi, mi se păruse că le zărisem în ochii 
iubitei mele, cu care fusese copleşită Dejah Thoris. 

— John Carter, îmi răspunse el, dacă eşti hotărât să 
evadezi împreună cu Dejah Thoris, o mai poţi face numai în 
timpul acestei călătorii spre Tharks. Ştim că n-o vei face 
fără ea. Te-ai dovedit un luptător puternic şi nu dorim să te 
încătuşăm pe tine, în schimb vă ţinem pe amândoi în felul 
cel mai simplu posibil. Asta-i tot ce am să-ţi spun. 

Mi-am dat seama într-o clipă de soliditatea argumentului 
său şi că ar fi fost inutil să apelez la el pentru a-şi schimba 
decizia, în schimb i-am cerut să fie luată cheia de la Sarkoja 
şi aceasta să fie îndepărtată pe viitor din preajma 
prizonierei. 

— Cel puţin, Tars Tarkas, măcar atâta poţi să faci pentru 
prietenia pe care mărturisesc ca ţi-o port. 

— Prietenie? Replică el. Nu există aşa ceva, John Carter, 
dar dacă doreşti, am să-i poruncesc lui Sarkoja să nu mai 
sâcâie fata, iar eu însămi voi lua cheia în custodie. 

— Aş putea să-mi asum eu această responsabilitate, am 
adăugat zâmbind. 


Înainte de a-mi răspunde mă privi lung şi serios. 

— Dacă îmi dai cuvântul că nici tu, nici Dejah Thoris nu 
veţi încerca să scăpaţi până vom ajunge în siguranţă la 
curtea lui Tal Hajus, îţi dau cheia şi poţi să arunci lanţul în 
Râul Iss. 

— Este mai bine să ţii tu cheia, Tars Tarkas, am conchis. 

Zâmbise fără să mai adauge ceva, dar când se lăsase 
prima seară şi ne oprisem să ne odihnim, l-am văzut cum o 
dezleagă singur pe Dejah 'Thoris. 

Cu toată cruzimea şi ferocitatea sa, exista ceva în lăuntrul 
lui Tars Tarkas, cu care părea că se luptă şi se confruntă în 
permanenţă. Poate era vorba de un instinct uman provenit 
de la un înaintaş străvechi ce-i bântuia conştiinţa încărcată 
de purtarea semenilor săi. 

În timp ce mă apropiam de căruţa lui Dejah Thoris, am 
trecut pe lângă Sarkoja şi privirea întunecată şi veninoasă 
cu care mă gratulase, fusese pentru mine cel mai dulce 
balsam din ultima vreme. Dumnezeule, cât mă ura! Se 
scurgea ura din ea atât de palpabil, încât putea fi tăiată cu 
sabia. 

Câteva momente mai târziu o văzusem discutând cu un 
războinic pe nume Zad - o brută masivă şi puternică dar 
care, neucigând pe niciuna dintre căpeteniile sale, 
rămăsese tot un „o mad” sau bărbat cu un singur nume; cel 
de-al doilea putând fi câştigat numai odată cu metalul unei 
căpetenii. Era acelaşi obicei ce mă îndreptăţea şi pe mine 
să iau numele oricăreia dintre căpeteniile pe care le 
omorâsem; de fapt, unii dintre războinici mi se adresau cu 
Dotar Sojat, o combinaţie a numelor avute de cei al căror 
metal îl purtam sau, cu alte cuvinte, a numelor pe care le 
purtaseră cei pe care-i ucisesem în luptă dreaptă. 

În timp ce vorbea cu Zad, Sarkoja aruncase priviri 
întâmplătoare în direcţia mea şi părea că-l îndeamnă la o 
acţiune foarte hotărâtă. Nu i-am prea dat atunci atenţie, 
dar a doua zi aveam deja motive să-mi amintesc 
circumstanţele şi să-mi dau seama de profunzimile urii 


acestei femei şi cât de departe era capabilă să meargă 
pentru a-şi duce la îndeplinire răzbunarea împotriva-mi. 

Din nou, în seara aceea, Dejah Thoris nu mă băgase în 
seamă şi, deşi i-am rostit numele, n-a răspuns şi nici măcar 
n-a catadicsit să-mi arate prin cel mai neînsemnat gest că 
este conştientă de existenţa mea. În disperare de cauză, am 
recurs şi eu la ceea ce ar fi făcut orice îndrăgostit: 
trimiterea unui mesaj prin intermediul unui prieten intim. 
În cazul meu, nu putea fi decât Sola, pe care o întâlnisem în 
altă parte a campusului. 

— Ce s-a întâmplat cu Dejah Thoris? Am izbucnit către ea. 
De ce nu mai vrea ea să-mi vorbească? 

Sola părea şi ea încurcată, pentru că astfel de acţiuni 
ciudate din partea a două fiinţe umane, o depăşeau 
complet, şi sărmana, nu era departe de adevar. 

— Zice că ai supărat-o şi asta e tot ce vrea să spună, cu 
excepţia faptului că este fata unui Jed şi nepoata unui 
Jeddak şi că a fost umilită de o creatură care n-ar fi avut 
dreptul să lustruiască nici măcar dinţii sorakului bunicii 
sale. 

M-am gândit o vreme la cele spuse, apoi am întrebat-o. 

— Ce este un sorak, Sola? 

— Un animal mic, nu mai mare decât mâna mea, cu care 
femeile roşii marţiene obişnuiesc să se joace, îmi explică ea. 

Dacă nu eram demn să lustruiesc nici măcar dinţii 
pisicuţei bunicii sale înseamnă că scăzusem mult în ochii lui 
Dejah Thoris, dar acest fapt nu mă împiedicase să zâmbesc, 
gândindu-mă la ciudata figură de stil, în fond atât de 
pământeană. Mi se făcuse dor de casă, pentru că suna mult 
prea asemănător cu „nu meriţi să-mi lustruieşti pantofii”. 
Apoi, alte amintiri îmi copleşiseră gândurile. Oare ce mai 
făceau cunoscuţii mei de acasă? Nu-i văzusem de ani de 
zile. Exista o familie Carter în Virginia care se pretindea 
rudă apropiată cu mine; se presupunea că eu aş fi fost 
unchiul cel mare sau o nebunie de genul ăsta. Să ai între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani şi în acelaşi timp să fii şi 


unchiul mai mare, mi se păruse dintotdeauna culmea 
paradoxului, pentru că gândurile şi simţămintele mele 
rămăseseră cele ale unui copil. Erau doi copii în familia 
Carter pe care îi iubisem şi care ar fi considerat că nu era 
nimeni pe Pământ ca Unchiul Jack. Mi-i aminteam atât de 
clar, în timp ce stăteam aici sub cerul luminat de lunile 
planetei Barsoom, şi tânjeam după ei, aşa cum n-o mai 
făcusem pentru nici un muritor până atunci. Fiind din fire 
un veşnic pelerin, nu cunoscusem niciodată înţelesul 
cuvântului acasă, iar marele hol al Carterilor însemnase 
pentru toţi altceva decât pentru mine, iar acum, de aici 
dintre aceste creaturi reci şi neprietenoase printre care 
fusesem aruncat, inima mi se îndrepta spre ei. Până şi 
Dejah 'Thoris mă dispreţuia! Nu mă dovedisem eu o 
creatură atât de inferioară încât să nu fiu îndreptăţit nici 
măcar să lustruiesc dinţii pisicii bunicii sale. În acele 
momente m-a salvat, cu adevărat, simţul umorului. Am râs, 
în timp ce mă înveleam cu mătasea şi blănurile de noapte şi 
am căzut în somnul fără vise al războinicului obosit şi 
sănătos. 

A doua zi am plecat foarte devreme şi am călătorit până la 
căderea întunericului doar cu o singură haltă. Doar două 
incidente rupseseră monotonia marşului. Aproape de prânz 
trecusem, foarte departe în dreapta, pe lângă un incubator 
şi Lorquas Ptomel îl trimisese pe Tars 'Iarkas să cerceteze 
locul. Acesta mă luase pe mine şi încă o duzină de 
războinici, şi am pornit peste covorul pluşat de muşchi spre 
mica incintă. 

Era, într-adevăr, un incubator, dar ouăle păreau foarte 
mici în comparaţie cu cele pe care le văzusem clocind la 
sosirea mea pe Marte. 

Tars 'Tarkas descălecase şi după ce examinase locul cu 
multă atenţie, ne anunţă că aparţin oamenilor verzi din 
Warhoom şi că abia se uscase cimentul în zidărie. 

— Nu pot fi mai departe de o zi în faţa noastră, exclamă el 
în timp ce faţa i se luminase de bucuria luptelor feroce ce 


aveau să vină. 

Munca la incubator n-a durat mult. Războinicii spărseseră 
intrarea şi câţiva dintre ei s-au strecurat înăuntru pentru a 
distruge toate ouăle cu ajutorul săbiilor scurte. Odată 
treaba terminată, am încălecat şi ne-am îndreptat spre 
caravană. Pe drum am avut ocazia să-l întreb pe Tars Tarkas 
dacă acei warhoomi, cărora le distrusesem ouăle, erau mai 
mici decât tharkienii şi am adăugat: 

— Am remarcat că ouăle lor erau cu mult mai mici decât 
cele pe care le-am văzut clocind în incubatorul vostru. 

El îmi explicase că ouăle tocmai fuseseră puse acolo şi, ca 
toate ouăle marţienilor verzi, urmau să crească în timpul 
perioadei de 5 ani, cât dura incubaţia, până la dimensiunile 
pe care le văzusem în prima mea zi pe Barsoom. Era, într- 
adevăr, o informaţie extrem de importantă pentru că altfel 
nu puteam înţelege cum femeile verzi marţiene, oricât de 
mari erau ele, ar fi putut produce ouă de asemenea 
dimensiuni. De fapt, la început, oul depus nu depăşeşte 
mărimea unuia obişnuit de gâscă şi cum nu începea să 
crească decât odată expus la lumina soarelui, căpeteniile nu 
aveau dificultăţi prea mari în transportarea câtorva sute 
dintre ele, de la depozite la incubatoare. 

Scurt timp după acest incident, caravana s-a oprit din nou 
pentru ca să se poată odihni animalele şi, în timpul acestei 
pauze s-a petrecut al doilea episod interesant de care 
vorbeam. locmai mă apucasem să schimb lucrurile de pe un 
thoat pe altul, pentru că îi foloseam cu schimbul, când Zad 
se apropie de mine şi fără nici un cuvânt, îmi izbi puternic 
animalul cu sabia lui lungă. 

Nu-mi trebuia un manual despre manierele marţienilor 
verzi pentru a şti ce răspuns să dau. De fapt, eram atât de 
turbat de furie încât cu greu m-am stăpânit să-mi scot 
pistolul şi să-l împuşc pe loc; el însă mă aştepta cu sabia 
scoasă şi singura mea alegere rămânea să-mi scot şi eu 
sabia şi să-l înfrunt într-o luptă dreaptă, folosind arma pe 
care o alesese sau eventual una inferioară. 


Ultima alternativă fiind întotdeauna permisă îmi puteam 
deci folosi sabia scurtă, pumnalul, securea sau pumnii dacă 
doream, dar, în nici un caz, nu puteam apela la arme de foc 
sau la suliță. 

Mi-am ales şi eu aceeaşi armă pentru că ştiam că se 
mândrea cu abilitatea cu care o mânuia şi doream ca, dacă 
îl înfrâng, s-o fac pe baza propriei sale alegeri. Lupta care 
urmase, se dovedise suficient de lungă pentru a întârzia 
plecarea cu cel puţin o oră. Întreaga comunitate ne 
înconjurase, lăsându-ne un spaţiu circular de luptă de 
aproape treizeci de metri în diametru. 

La început, Zad încercase să mă doboare precum atacă 
taurul un lup, dar mă dovedeam mult prea rapid şi de 
fiecare dată, scăpând pe după el, mă mulţumeam să-i fac 
doar câte o crestătură pe braţe sau pe spate. Curând 
sângera abundent din o mulţime de răni minore fără să 
reuşesc, însă, să-i dau lovitura de gratie. Apoi schimbase 
tactica, luptând prudent şi cu dexteritate extremă, 
încercând să obţină prin ştiinţă ceea ce nu reuşise prin 
forţa brută. Trebuie să mărturisesc că se dovedise un 
spadasin de excepţie şi, dacă nu m-aş fi bazat pe marea 
mea rezistenţă şi remarcabila agilitate pe care mi le 
conferise gravitația redusă de pe Marte, n-aş fi fost în stare 
să-i fac faţă. 

Ne-am rotit o vreme fără să ne rânim prea mult, spadele 
lungi şi subţiri, asemenea acelor, fulgerau în lumina 
soarelui sau rezonau cu putere de fiecare dată când oţelul 
lor se încrucişa. În cele din urmă, Zad, înțelegând că 
oboseşte mai repede decât mine, se hotări să se apropie şi 
să pună capăt luptei într-un final glorios pentru el. Şi, în 
timp ce se apropia, un reflex orbitor mă izbi în ochi astfel 
încât, nemaivăzându-mi adversarul, am sărit la întâmplare 
lateral, încercând disperat să scap de lovitura imensei 
spade. Reuşisem doar parţial să parez, lucru atestat de o 
durere ascuţită în umărul stâng, dar în timp ce încercam să- 
mi localizez adversarul privirea-mi uimită întâlnise pentru o 


clipă o imagine ce-mi răsplătise pe deplin rana pe care 
orbirea temporară mi-o cauzase. Acolo, pe căruţa lui Dejah 
Thoris, se aflau trei chipuri, evident interesate să vadă 
desfăşurarea luptei peste capetele celorlalţi tharkieni. Erau 
Dejah Thoris, Sola şi Sarkoja, iar în timp ce privirea trecea 
peste ele, un mic tablou mi se întipărea în minte, tablou pe 
care n-o să-l uit până la sfârşitul zilelor mele. 

În acea fracțiune de secundă, am văzut-o pe Dejah Thoris 
cum se întoarce spre Sarkoja, cu furia unei tinere tigrese, şi 
loveşte ceva din mâna ei ridicată, ceva ce strălucea în soare 
în timp ce cădea spre solul acoperit de muşchi. Abia atunci 
am înţeles ce mă orbise în acel moment crucial al luptei şi 
cum Sarkoja găsise o cale să mă omoare fără sa se implice 
direct. Am mai văzut atunci ceva care, abătându-mi pentru 
o clipă atenţia de la duşmanul meu, era să mă coste viaţa. 
Faptul că Dejah Thoris îi doborâse oglinda din mână, 
aproape o scosese din minţi pe Sarkoja. Cu figura răvăşită 
de furie şi ură îşi scosese pumnalul şi se pregătea să-i aplice 
lui Dejah Thoris o lovitură mortală. În acel moment, Sola, 
scumpa şi credincioasa noastră Sola, sărise între ele şi 
ultimul lucru pe care l-am văzut a fost înaintarea 
pumnalului spre pieptul ei. 

Inamicul îşi revenise din balansul loviturii precedente şi 
îmi pregătea ceva foarte interesant, aşa că am fost nevoit 
să-i dau atenţia cuvenită, deşi gândul nu-mi mai era la 
această luptă. 

Ne-am tatonat amândoi furioşi, iar şi iar, până ce brusc am 
simţit pe piept vârful ascuţit al spadei sale într-o poziţie pe 
care nu puteam nici s-o parez, darmite să scap. M-am 
aruncat atunci asupra sa cu spada întinsă şi cu toată 
greutatea corpului, hotărât să nu mor singur, dacă altfel nu 
se putea. Am simţit cum oţelul îmi pătrunde în piept, cum 
totul se întunecă în jurul meu, capul a început să-mi vâjâie 
şi genunchii să mă lase. 

POVESTEA SOLEI. 


Când mi-am venit în simţiri, curând aveam să aflu că nu 
fusesem jos decât câteva momente, am sărit rapid în 
picioare căutând cu febrilitate spada. Am găsit-o şi am 
împlântat-o până la mâner în pieptul verde al lui Zad care 
rămase mort, întins pe muşchiul roşcat ce acoperea fundul 
anticei mări. În timp ce-mi căpătăm pe deplin conştiinţa, am 
descoperit că spada îmi pătrunsese prin stânga pieptului, şi 
trecuse deasupra coastelor undeva spre centru, pentru a 
ieşi apoi pe sub umăr. În timp ce mă aruncasem asupra lui, 
mă şi rotisem puţin, astfel încât spada îmi străpunsese doar 
muşchii, provocându-mi o rană dureroasă, dar nu mortală. 

Mi-am smuls spada din rană, apoi mi-am recuperat-o pe a 
mea şi, întorcând spatele cadavrului oribil m-am îndreptat 
bolnav, amărât şi dezgustat spre căruțele cu anturajul şi 
lucrurile mele. Murmurul aplauzelor marţienilor mă lăsase 
rece de astă dată. 

Sângerând şi slăbit m-am dat pe mâna femeilor mele care, 
obişnuite cu astfel de întâmplări, mi-au oblojit rănile cu 
miraculoasele lor alifii şi agenţi terapeutici ce făceau ca 
numai loviturile ce aduceau moartea instantaneu să fie 
fatale. O şansă cât de mică îi era suficientă femeii marţiene 
pentru ca moartea să dea un pas înapoi. Curând mă 
„Ccârpiseră” în aşa fel încât, în afara unei slăbiciuni datorate 
pierderii de sânge şi a unei uşoare dureri în jurul rănii, n- 
am suferit prea mari neplăceri din pricina acestei lovituri 
care, pe Pământ, m-ar fi ţinut la pat multe zile. 

Imediat ce îşi terminaseră treaba, m-am grăbit spre căruţa 
lui Dejah Thoris, unde am găsit-o pe biata Sola cu pieptul 
plin de bandaje. Aparent scăpase uşor din confruntarea cu 
Sarkoja al cărui pumnal părea că se izbise de unul din 
ornamentele metalice ale pieptului şi-i provocase doar o 
rană uşoară. 

Dejah Thoris stătea întinsă pe blănurile ei şi trupul îi era 
răvăşit de suspine. Nu remarcase prezenţa mea şi nici nu 
mă auzise vorbind cu Sola care stătea la o anumită distanţă 
de vehicul. 


— Este cumva rănită? Am întrebat-o pe Sola arătând spre 
ea printr-o înclinare a capului. 

— Nu, mi-a răspuns, crede că eşti mort. 

— Şi pisicii bunicii ei nu mai are cine să-i lustruiască dinţii? 
Am glumit zâmbind. 

— Cred că o judeci greşit, John Carter, spuse Sola. Nu 
înţeleg prea bine nici felul ei de a fi, nici pe al tău, dar sunt 
sigură că nepoata a zece mii de jeddaki n-ar boci astfel 
moartea cuiva pe care-l consideră inferior ci, mai degrabă, 
e vorba de cineva care ocupă locul cel mai important prin 
afecțiunea ce-i poartă. Face parte dintr-o rasă mândră, dar 
sunt şi oameni drepţi, ca toţi barsoomienii; probabil, însă, ai 
rănit-o foarte tare sau i-ai greşit grav dacă acum, deşi nu-ţi 
mai admite existenţa printre vii, îţi plânge moartea. 
Lacrimile pe figura cuiva reprezintă o imagine extrem de 
rară pe Barsoom, continuă ea, de aceea îmi este greu să le 
interpretez. În afara lui Dejah Thoris, am mai văzut doar doi 
oameni plângând în viaţa mea; unul plângea de durere, 
celălalt dintr-o furie nestăpânită. Prima a fost mama mea, 
cu mulţi ani înainte de a fi ucisă, celălalt e Sarkoja, astăzi, şi 
s-a întâmplat când au tras-o de pe mine. 

— Mama ta! Am exclamat, dar Sola, copile, n-aveai cum să- 
ţi cunoşti mama. 

— Eu da. Chiar şi pe tatăl meu, adăugă ea. Dacă vrei să afli 
o ciudată poveste nebarsoomiană, vino la noapte la căruţă, 
John Carter, şi ai să auzi ceea ce n-am mai spus până acum 
nimănui. Acum a fost dat semnalul de pornire, aşa că 
trebuie să te duci. 

— Am să vin la noapte, Sola, îţi promit. Te rog, însă, spune- 
i lui Dejah 'Thoris că sunt în viaţă şi sănătos. N-am să forţez 
nota şi să apar din nou în faţa ei şi te rog să nu afle că i-am 
văzut lacrimile. Dacă vrea să vorbească cu mine îi aştept 
ordinele. 

Sola a urcat în căruţa aliniată deja, iar eu m-am grăbit 
spre thoatul meu pentru a galopa spre locul rezervat mie, 
alături de Tars Tarkis, în spatele convoiului. 


În timp ce străbăteam acest peisaj predominant galben, 
probabil că formam cel mai impresionant şi impunător 
spectacol. Cele 250 căruţe ornate şi viu colorate, precedate 
de o avangardă de aproape 200 războinici călare, aveau în 
faţă, la aproape o 100 m. depărtare, căpeteniile aşezate 
câte 5 în rând. Ariergarda şi flancurile erau cam la fel 
constituite, în schimb cei 50 de mastodonţi de rezervă, sau 
animalele de povară, cunoscute şi sub numele de zitidari, 
precum şi cei aproape 500 sau 600 de thoaţi de rezervă ai 
diferiților războinici, mărşăluiau separat într-un spaţiu gol, 
de formă pătrată, lăsat liber de războinicii călare. 

Metalul strălucitor şi bijuteriile impresionantelor 
ornamente ale oamenilor, multiplicate în harnaşamentele 
zitidarilor şi thoatilor, alături de culorile vii ale magnificelor 
mătăsuri, blănuri sau pene, confereau caravanei o 
splendoare barbară care ar fi umplut de invidie orice 
maharajah indian. 

Roţile extrem de late ale căruţelor şi pernuţele de pe 
labele animalelor nu produceau nici un sunet pe fundul de 
mare acoperit cu muşchiul gălbui, astfel că ne deplasam 
într-o linişte desăvârşită, precum o imensă fantasmagorie. 
Făceau excepţie momentele când liniştea era spartă de 
răgetul gutural al vreunui zitidar îmboldit sau de ţipătul de 
luptă al thoaţilor. Marţienii verzi conversau puţin şi atunci, 
de regulă, în cuvinte monosilabice şi pe un ton scăzut, 
asemeni zgomotului unui tunet îndepărtat. 

Traversam o întindere de muşchi fără sfârşit, ce se 
comprima sub apăsarea roţilor late sau a picioarelor 
acoperite cu perniţe, pentru a se ridica la loc în spatele 
nostru, fără să mai păstreze nici cea mai mică urmă a 
trecerii noastre. Puteam fi, într-adevăr, spectrele unor 
morţi călători pe o mare moartă aparţinând unei planete 
muribunde, dacă cineva s-ar fi luat după sunetele sau 
semnele pe care le lăsam în urmă. Era primul marş al unui 
imens corp de oameni şi animale pe care-l văzusem 
vreodată şi care să nu ridice praf sau să lase urme. Pe 


Marte nu există praf decât în lunile de iarnă şi numai în 
zonele cultivate şi, chiar şi atunci, lipsa unor curenţi de aer 
importanţi îl fac aproape de neobservat. 

În noaptea aceea am poposit la poalele unui deal unde 
ajunsesem în două zile şi care marca țărmurile sudice ale 
acestei mări deosebite. Animalele nu se adăpaseră de două 
zile, de altfel nu băuseră apă de aproape două luni, la 
scurtă vreme după ce părăsiseră Tharkul, dar, aşa cum îmi 
explicase Tars Tharkas, aveau nevoie de apă puţină şi de 
fapt puteau trăi la nesfârşit numai cu muşchiul ce acoperea 
planeta şi care, mi s-a spus, conţinea suficientă umezeală 
pentru a satisface nevoile minime ale animalelor. După ce 
mi-am sfârşit cina compusă dintr-un aliment de forma 
brânzei şi din lapte vegetal, am căutat-o pe Sola pe care am 
găsit-o lucrând, luminată de o torţă, la hamurile lui Tars 
Tharkas. Mă privise apropiindu-mă şi figura i se luminase 
de plăcere, în semn de bun venit. 

— Mă bucur că ai revenit, spuse. Dejah 'Thoris doarme, iar 
eu mă simt singură. Semenilor mei nu le pasă de mine, John 
Carter; sunt diferită de ei. Este o soartă tristă că trebuie să- 
mi trăiesc viaţa printre ei şi adesea mi-am dorit să fi fost şi 
eu o adevărată femeie verde, lipsită de dragoste şi 
speranţă; am cunoscut, însă, dragostea şi acum sunt 
pierdută. Ţi-am promis că am să-ţi spun povestea mea, sau, 
mai degrabă, povestea părinţilor mei. Din ceea ce am 
învăţat de la tine despre semenii tăi, sunt convinsă că nu-ţi 
va părea atât de stranie, dar printre marţienii verzi nu are 
egal nici în memoria celui mai bătrân dintre Tharki şi nici 
legendele nu pomenesc cazuri similare. 

Mama mea avea o constituţie delicată, de fapt prea mică 
pentru a i se acorda responsabilităţile maternității, precum 
ştii, căpeteniile noastre preferă mărimea. Era, de 
asemenea, mai puţin crudă şi rece decât majoritatea 
femeilor verzi marţiene, nu-i prea păsa de societatea lor şi 
adesea rătăcea singură pe străzile pustii din Thark sau se 
culca printre florile sălbatice ce acopereau dealurile din 


apropiere, lăsându-se purtată de gânduri şi hrănind dorinţe 
pe care numai eu, dintre toate femeile tharkiene de astăzi, 
aş fi în stare să le înţeleg. 

Acolo, printre dealuri, a întâlnit un tânăr războinic a cărui 
datorie era să păzească o turmă de zitidari şi thoaţi, ce 
păşteau pe acolo, să nu se depărteze. La început au vorbit 
de lucruri ce interesau comunitatea din Thark, treptat, însă, 
pe măsură ce se întâlneau tot mai des, simțeau tot mai 
evident faptul că nu din întâmplare, au început să 
vorbească despre ei, despre ceea ce le place, despre ambiţii 
şi speranţe. Avea încredere în el şi îi mărturisise că-i 
repugnau teribil semenii săi din pricina cruzimii lor, din 
cauza acelor vieţi lipsite de dragoste, pe care trebuiau să le 
ducă. Apoi aşteptase ca de pe buzele lui reci să se 
dezlănţuie protestul vehement; el, însă, o luase în braţe şi o 
sărutase. 

Au ţinut tăinuită dragostea lor timp de 6 ani. Ea, mama 
mea, aparţinea anturajului marelui Tal Hajus, în timp ce 
iubitul ei era un simplu războinic ce-şi purta numai metalul 
său. Dacă această abatere de la tradiţia tharkiană ar fi fost 
descoperită, amândoi ar fi fost condamnaţi să-l înfrunte în 
marea arenă pe Tal Hajus şi hoardele lui reunite. 

Oul din care m-am născut a fost ascuns sub un vas mare 
de sticlă, pe cel mai înalt şi inaccesibil dintre turnurile 
parţial ruinate ale vechiului Thark. În cei 5 ani necesari 
procesului de incubare, mama îl vizitase anual. Nu 
îndrăznea să vină mai des pentru că datorită acestei taine 
în care trăia, îi era teamă să nu fie supravegheată. În acea 
perioadă, tatăl meu se distinsese ca războinic şi luase 
metalul multor căpetenii. Dragostea lui pentru mama mea 
nu scăzuse şi singura sa ambiţie în viaţă era să ajungă într- 
o asemenea poziţie socială încât să poată smulge metalul 
chiar de pe însuşi Tal Hajus şi atunci, devenind 
conducătorul tharkienilor, să poată să o ceară în anturajul 
său, iar prin puterea poziţiei sale să poată proteja copilul 
care, altfel, dacă adevărul ar fi fost aflat, ar fi fost omorât. 


Era un vis nebunesc să lupte pentru metalul lui Taj Hajus 
în numai 5 ani, dar avansul său se dovedi rapid şi curând 
ajunsese în consiliul tharkienilor. Într-o bună zi, norocul nu 
le-a mai surâs, în sensul că el n-a ajuns la timp să-şi salveze 
odrasla. Fusese trimis într-o expediţie îndelungată spre 
sudul acoperit de gheaţă spre a se război cu locuitorii de 
acolo şi a le lua blănurile; acestea sunt obiceiurile 
barsoomienilor verzi - nu se ostenesc să muncească pentru 
a avea ceea ce pot obţine prin lupte de la alţii. 

Fusese plecat 4 ani şi când se întorsese aveam deja 3 ani. 
La aproape 1 an de la plecarea sa şi scurt timp înainte de 
întoarcerea unei expediţii ce plecase să aducă odraslele din 
incubatorul comunităţii, oul meu ajunsese la ecloziune. 
Mama a continuat să mă ţină în vechiul turn şi să mă 
viziteze noaptea pentru a-şi revărsa asupra mea dragostea 
pe care viaţa comunităţii ne-o furase la amândouă. Spera, la 
întoarcerea expediției de la incubator, să mă amestece cu 
ceilalţi copii repartizaţi suitei lui Tal Hajus şi astfel să scape 
de soarta care ar fi aşteptat-o, dacă s-ar fi descoperit 
marele ei păcat faţă de vechile tradiţii. 

M-a învăţat foarte devreme limba şi obiceiurile semenilor 
mei şi într-o noapte mi-a spus povestea pe care ţi-am spus-o 
şi eu până la acest punct. Insistase asupra păstrării 
secretului absolut şi a unei precauţii speciale, după ce m-ar 
fi amestecat cu ceilalţi copii, pentru a nu le permite să-şi 
dea seama că eram mai avansată ca educaţie decât ei, sau 
prin vreun semn oarecare să divulg în prezenţa celorlalţi, 
afecțiunea pentru ea şi faptul că-mi cunosc tatăl; apoi m-a 
tras aproape şi mi-a şoptit la ureche numele tatălui meu. 

Atunci un fulger a luminat întunericul din camera turnului 
şi am văzut-o în picioare pe Sarkoja cum o fixa pe mama 
într-o frenezie a dispreţului şi bucuriei nestăvilite ce se 
citeau uşor în ochii ei strălucitori şi răi. Iorentul de ură şi 
injurii ce-l revărsase atunci asupra mamei mele îmi 
îngheţase inima în piept. Se părea că auzise toată povestea 
şi că bănuise ceva suspect în lungile absenţe nocturne ale 


mamei mele ce dispărea din apartamentele sale, altfel nu se 
explica prezenţa ei acolo în noaptea aceea fatală. 

Un singur lucru nu auzise, şi nici nu-l ştia, numele şoptit al 
tatălui meu. Acest fapt devenea tot mai evident din cererile 
repetate adresate mamei de a divulga numele partenerului 
său în păcat. Eram încredinţată că nici un fel de injurie sau 
ameninţare nu i l-ar fi putut smulge dar, pentru a mă feri pe 
mine de torturi inutile, minţise că numai ea îl ştia şi că nu-l 
va spune nici măcar copilului ei. 

După alte imprecaţii, Sarkoja se grăbise să raporteze lui 
Tal Hajus descoperirea ei şi, după ce plecase, mama mă 
învelise în aşternuturile sale de noapte, astfel încât să nu fiu 
remarcată cu uşurinţă, am coborât în stradă şi am fugit cât 
am putut de repede spre marginea oraşului, în direcţia care 
ducea spre Sud spre bărbatul a cărei protecţie n-o mai 
putea cere, dar al cărui chip dorea să-l mai vadă o dată 
înainte de a muri. 

În timp ce ne apropiam de extremitatea sudică a oraşului, 
auzisem un sunet ce venea dinspre câmpia acoperită de 
muşchi, din direcţia singurei treceri printre dealuri care 
ajungea în oraş, o trecătoare prin care erau nevoite să 
meargă toate caravanele, indiferent dacă veneau din Nord, 
Sud, Est sau Vest. Sunetele auzite proveneau de la ţipetele 
thoaţilor sau răgetele guturale ale zitidarilor, dar şi de la 
zăngănitul armelor, semn că se apropia un corp de 
războinici. Cel dintâi gând al ei fusese acela că tatăl meu se 
întorcea din expediţia, dar viclenia tharkiană o împiedicase 
să se îndrepte direct şi precipitat spre el. 

Retrăgându-ne sub un prag umbrit, am aşteptat sosirea 
caravanei care nu întârziase să-şi facă apariţia pe stradă şi 
să-şi desfacă formaţia de la un zid la altul al clădirilor. După 
ce ariergarda procesiunii trecuse de noi, cea de-a doua lună 
ţâşnise peste acoperişuri, luminând scena în toată 
splendoarea luminii sale strălucitoare. Mama se retrăsese şi 
mai mult în umbra protectoare şi de acolo observă că 
expediţia nu era cea a tatălui meu, ci se întorsese caravana 


care aducea copiii tharkieni. Planul îl întocmise pe loc şi 
cum o căruţă imensă tocmai trecuse foarte aproape de locul 
nostru, se urcă cu agilitate prin spatele ei şi, cuibărindu-se 
într-un loc retras, mă strânse cu frenezie la piept. 

Ştia, ceea ce eu atunci nu ştiam, că niciodată după acea 
noapte nu mă va mai strânge la piept şi poate nici măcar nu 
ne vom mai putea privi una pe alta. În confuzia din piaţa 
oraşului mă amestecase cu ceilalţi copii al căror paznici din 
timpul călătoriei fuseseră absolviţi de responsabilitatea lor. 
Am fost adunaţi cu toţii într-o sală mare, hrăniţi de femei 
care nu acompaniaseră expediţia, iar a doua zi fusesem 
împărţiţi între suitele diferitelor căpetenii. 

Nu mi-am mai văzut mama după noaptea aceea. Fusese 
închisă de Tal Hajus şi cu toate eforturile acestuia, inclusiv 
cele mai oribile şi odioase torturi, nu reuşise să-i smulgă de 
pe buze numele tatălui meu; se păstrase neînduplecată şi 
loială şi murise în hohotele de râs ale lui Tal Hajus şi ale 
căpeteniilor sale în timpul unor torturi îngrozitoare. 

Am auzit după aceea că le spusese că mă omorâse pentru 
a mă salva de soarta care m-ar fi aşteptat dacă aş fi căzut în 
mâinile lor şi că îmi aruncase trupul la maimuţele albe. 
Singură, Sarkoja se îndoise de lucrul acesta şi, presupun, că 
şi astăzi are dubii în privinţa originii mele, dar nu 
îndrăzneşte să mă deconspire pentru că bănuieşte, sunt 
sigură de asta, care este identitatea tatălui meu. 

Când s-a întors din expediţie şi a aflat din gura lui Tal 
Hajus de soarta mamei mele, eram şi eu de faţă, dar nici 
măcar tremurul uşor a vreunui muşchi nu i-a trădat emoția; 
numai că n-a râs când Tal Hajus îi descria vesel agonia. Din 
acel moment a devenit cel mai crud dintre cei cruzi, şi 
aştept ziua când îşi va atinge țelul ambiţiei sale şi va simţi 
cadavrul lui Tal Hajus sub picior. Sunt tot atât de sigură că 
aşteaptă şansa de a-şi duce la bun sfârşit această teribilă 
răzbunare, şi că marea sa iubire îi este la fel de puternică în 
piept ca atunci când îl transfigurase, cu patruzeci de ani în 


urmă, cum sunt sigură că acum stăm pe ţărmul unui fost 
ocean, iar oamenii cumsecade dorm, John Carter. 

— Şi tatăl tău este cu noi, acum? 

— Da, îmi răspunse, dar nu ştie cine sunt şi nici cine mi-a 
trădat mama lui Tal Hajus. Numai eu ştiu numele tatălui 
meu şi numai eu şi Tal Hajus ştim că Sarkoja a pricinuit 
tortura şi moartea iubitei sale. 

Am rămas tăcuţi pentru câtăva vreme; ea drapându-se în 
gândurile triste ale teribilului trecut, iar eu gândindu-mă cu 
milă la bietele creaturi condamnate de nişte obiceiuri fără 
sens la o viaţă fără iubire, o viaţă de cruzime şi ură. În cele 
din urmă ea, rupse tăcerea. 

— John Carter, dacă vreodată un om adevărat va încălzi 
floarea rece şi moartă a Barsoomului, tu vei fi acela. Ştiu că 
pot avea încredere în tine şi că dezvăluindu-ţi numele 
tatălui meu, fără nici o condiţie, într-o bună zi acest lucru 
te-ar putea ajuta atât pe tine, dar poate şi pe el, pe Dejah 
Thoris sau pe mine. Când va veni vremea, spune adevărul, 
dacă ţie ţi se pare potrivit. Am încredere în tine pentru că 
ştiu că nu eşti legat de teribilul obicei al adevărului 
neabătut şi absolut, că tu poţi minţi asemeni gentlemenilor 
tăi din Virginia, dacă această minciună poate salva pe 
cineva de la tristeţe sau suferinţă. Numele tatălui meu este 
Tars 'Tarkas. 

PLĂNUIM EVADAREA. 

Restul drumului până la Thark s-a desfăşurat fără alte 
evenimente deosebite. Călătoream de douăzeci de zile, 
străbătusem două mări secate şi trecusem pe lângă 
numeroase oraşe în ruină, majoritatea mai mici decât 
Korad. De două ori traversasem faimoasele căi de apă 
marţiene sau aşa-zisele canale, după cum le-au botezat 
astronomii de pe Pământ. Când ne apropiam de ele, 
trimiteam mult înainte un războinic cu o lunetă foarte 
puternică şi dacă nu zărea vreo armată mai mare de-a 
marţienilor roşii, avansam cât mai mult posibil, apoi 
poposeam până la căderea nopţii. 


Numai pe întuneric ne apropiam de zonele cultivate şi, 
localizând unul din drumurile extrem de largi, ce traversau 
zona la intervale regulate, ne strecuram în linişte de-a 
lungul lui pe partea cealaltă. Ne trebuiseră mai mult de 
cinci ore să facem o astfel de traversare, fără nici o oprire, 
pentru primul canal, iar pentru celălalt, aproape întreaga 
noapte, părăsind aceste câmpuri înconjurate de ziduri 
înalte o dată cu răsăritul soarelui. 

Cum traversasem pe întuneric, observasem câte ceva doar 
în perioadele când apărea luna inferioară care, în graba ei 
teribilă pe cerul barsoomian, lumina din când în când 
frânturi de peisaj, scoțând în lumină ziduri, câmpuri şi 
clădiri răzlețe, asemănătoare în aparenţă cu fermele de pe 
Pământ. Am văzut mulţi pomi, aranjaţi metodic, unii cu o 
înălţime enormă, am văzut, de asemenea, animale închise 
într-un fel de ţarcuri care, adulmecând animalele noastre 
sălbatice, dar şi sălbăticite fiinţe umane, îşi făceau simțită 
prezenţa prin răgete şi mugete teribile. 

Numai o singură dată observasem o fiinţă umană şi acest 
lucru se întâmplase la intersecţia drumului nostru cu un fel 
de barieră mare şi albă ce taie longitudinal fiecare district, 
exact prin centru. Poate că adormise la marginea drumului, 
pentru că atunci când am ajuns în dreptul lui, se ridicase 
într-un cot şi după o singură privire aruncată caravanei 
care se apropia, sărise în picioare şi o rupsese la fugă 
înnebunit, escaladând zidurile apropiate cu agilitatea unei 
pisici. Tharkienii nu-i dăduseră nici cea mai mică atenţie, nu 
erau într-o expediţie militară şi singurul semn pe care l-am 
avut că, totuşi, îi remarcaseră prezenţa a fost o grăbire a 
ritmului de trecere al caravanei spre deşertul ce înconjura 
zonele cultivate şi marca imperiul lui Tal Hajus. 

Nu mai vorbisem cu Dejah Thoris, de vreme ce nu-mi 
trimisese vreun semn că aş fi fost binevenit la căruţa ei şi 
mândria mea nebunească mă împiedica să fac orice avans. 
Întotdeauna am fost de părere că felul în care un bărbat se 
poartă cu o femeie trebuie să fie în raport direct cu gradul 


său de curaj faţă de ceilalţi bărbaţi. Cei slabi şi prostălăi 
aveau adesea mai mult succes în a încânta sexul frumos, în 
timp ce luptătorul obişnuit cu mii de pericole reale, se 
ascunde în umbră, asemeni unui copil înspăimântat. 

Exact la treizeci de zile de la sosirea mea pe Barsoom, am 
intrat în anticul oraş Thark de la ai cărui locuitori de mult 
uitaţi hoardele acestea de oameni verzi furaseră până şi 
numele. Comunitatea tharcilor număra aproape treizeci de 
mii de suflete şi era împărţită în 25 hoarde. Fiecare hoardă 
îşi avea propriul jed şi căpetenii mai mici, dar cu totul erau 
conduse de al. 

Hajus, Jeddak de Thark. 5 comunităţi îşi aveau cartierul 
general în oraşul Thark, celelalte ocupaseră alte oraşe 
părăsite de-a lungul şi de-a latul districtului revendicat de 
Tal Hajus. 

Ne făcusem intrarea în marea piaţă centrală pe la 
începutul după-amiezii şi nu remarcasem vreo manifestare 
de entuziasm cu ocazia acestei reveniri a expediției. Cei ce 
ajunseseră să se vadă cu această ocazie, pronunţau numele 
războinicului sau femeii respective în maniera lor obişnuită 
de salut, dar când se răspândise vestea că aduceau şi doi 
captivi, interesul spori considerabil, iar eu şi Dejah Thoris 
devenirăm repede centrul lor de interes. 

Imediat după sosire am fost repartizaţi în apartamentele 
noastre şi restul zilei am petrecut-o cu aranjatul în noile 
condiţii. Locuinţa mea era pe o stradă ce conducea spre 
piaţa centrală dinspre Sud, marea arteră pe care 
mărşăluisem de la intrarea în oraş. Era aşezată la capătul 
unui scuar şi întreaga clădire îmi aparţinea. Aceeaşi 
arhitectură grandioasă, remarcată ca o caracteristică şi în 
oraşul Korad, era prezentă şi aici, dar la o scară mai mare şi 
mai bogată, dacă se poate face o asemenea comparaţie. 
Apartamentele mele ar fi fost potrivite pentru găzduirea 
celor mai mari împărați de pe Pământ, dar aceste creaturi 
ciudate nu apreciau decât dimensiunile clădirilor şi 
enormitatea camerelor; cu cât o clădire era mai mare, cu 


atât era mai râvnită. În acest sens, Tal Hajus ocupa ceea ce 
trebuie să fi fost o enormă clădire publică, cea mai 
impunătoare din oraş, deşi complet nepotrivită pentru 
locuit. A doua ca mărime fusese rezervată lui Lorquas 
Ptomel, următoarea jedului situat imediat sub el şi tot aşa, 
până la sfârşitul listei celor cinci jedi. Războinicii ocupau 
aceleaşi clădiri repartizate căpeteniilor din suita cărora 
făceau parte; dacă preferau, însă, puteau alege drept 
adăpost oricare dintre miile de clădiri nelocuite din propriul 
lor cartier, pentru că fiecărei comunităţi îi era repartizată o 
anumită zonă a oraşului. Alegerea clădirilor trebuia să se 
facă în raport cu aceste împărțiri, doar jedii făceau excepţie 
pentru că ei trebuiau să locuiască în edificiile cu fronton din 
piaţa centrală. 

Până ce mi-am pus casa în ordine sau, mai degrabă, am 
crezut că am făcut-o, soarele se apropiase de asfinţit, aşa că 
m-am grăbit s-o caut pe Sola şi cartierul său pentru că 
eram hotărât să-i vorbesc lui Dejah Thoris şi să încerc s-o 
conving de necesitatea unui fel de armistițiu până puteam 
găsi ceva care să o ajute să evadeze. Căutasem zadarnic 
până ce marele disc roşu al soarelui dispăruse în spatele 
orizontului şi abia atunci am zărit capul urât al lui Woola la 
una dintre ferestrele etajului al doilea al unei clădiri situate 
pe partea opusă a străzii unde se afla şi locuinţa mea, dar 
mult mai aproape de piaţă. 

Fără să mai aştept vreo altă invitaţie, am pătruns, pe sub 
arcada scării ce conducea la etajul doi, într-o cameră 
imensă ce da spre faţada clădirii şi am fost primit cu 
frenezie de Woola care se aruncase pur şi simplu peste 
mine, gata, gata să mă trântească la pământ. Bietul de el 
era atât de bucuros să mă vadă, încât îmi făcea impresia că 
vrea să mă devoreze, aşa cum mă privea cu faţa lui 
dominată de gura despicată de la o ureche la alta care 
dezvelea cele trei rânduri de colţi într-un zâmbet de 
drăcuşor. 


Liniştindu-l cu vorbe de comandă şi mângâieri, am căutat- 
o din priviri, prin întunericul ce se apropia, pe Dejah Thoris, 
şi cum n-am zărit-o, i-am strigat numele. Răspunsul a venit 
ca un murmur din cel mai îndepărtat colţ al apartamentului 
şi, după câteva mici salturi, eram lângă un vechi fotoliu din 
lemn gravat, unde am găsit-o cuibărită printre mătăsuri şi 
blănuri. În timp ce aşteptam să se ridice în picioare, mă 
privi drept în faţă şi spuse: 

— Ce doreşte tharkul Dotar Sojat de la Dejah Thoris, 
captiva sa? 

— Dejah Thoris, nu ştiu cum am reuşit să te supăr. Era 
mult prea departe de mine gândul de a răni sau ofensa 
tocmai pe cea pe care doream s-o protejez şi să o consolez. 
Crezi ce vrei, dar faptul de a-ţi cere să mă ajuţi să-ţi aranjez 
evadarea, dacă acest lucru este posibil, nu este o 
rugăminte, ci o comandă. Când vei fi din nou în siguranţă la 
curtea tatălui tău, ai să procedezi cu mine cum vei voi, dar 
de acum înainte până în acea zi, eu îţi sunt stăpânul căruia 
trebuie să i te supui şi pe care trebuie să-l ajuţi. 

M-a privit lung, afectată şi am crezut că s-a mai înmuiat 
puţin. 

— Îţi înţeleg vorbele, Dotar Sojat, răspunse ea, dar pe tine 
nu te înţeleg. Eşti un amestec ciudat de copil şi bărbat, de 
brută şi nobil. Sper doar să-ţi pot citi inima. 

— Priveşte la picioarele tale, Dejah 'Thoris zace acolo unde 
ai părăsit-o în noaptea aceea la Korad, şi unde va bate 
neîncetat pentru tine până ce moartea o va linişti. 

Se apropie un pas şi îşi întinse braţele într-un gest ciudat 
de căutare. 

— Ce vrei să spui, John Carter? Şopti ea. Ce vrei să-mi 
ceri? 

— Vreau să-ţi cer ceea ce mi-am promis mie însumi că n- 
am să-ţi spun, cel puţin atâta timp cât vei mai rămâne 
captivă printre oamenii verzi, iar după atitudinea ta din 
ultimele douăzeci de zile, niciodată. Vreau să-ţi mărturisesc, 
Dejah 'Thoris, că mă angajez cu trup şi suflet în serviciul tău 


ca să lupt şi să mor pentru tine. Un singur lucru îţi cer în 
schimb, să nu faci nici un semn, fie de aprobare sau de 
respingere în faţa vorbelor mele. Până când nu te vei afla în 
siguranţă printre ai tăi, orice sentimente ai avea faţă de 
mine nu trebuie îndulcite de gratitudine, pentru că tot ceea 
ce voi face pentru tine se va datora numai egoismului meu 
de a fi în preajma ta cât mai mult. 

— Îţi respect dorinţele, John Carter, pentru că înţeleg 
motivele care le-au dat naştere, şi îţi accept serviciile la fel 
de bucuroasă cum mă voi supune autorităţii tale; cuvântul 
tău va fi lege. De două ori m-am înşelat în gândurile mele 
asupra ta şi din nou îţi cer iertare. 

Conversaţia aceasta precipitată fu întreruptă brusc de 
intrarea lui Sola ce părea foarte agitată, căci îşi pierduse 
obişnuitul ei calm şi stăpânirea de sine. 

— Oribila Sarkoja s-a înfăţişat înaintea lui Tal Hajus, spuse 
ea pe nerăsuflate, şi din câte am auzit în piaţă, nu mai este 
nici o speranţă pentru niciunul dintre voi. 

— Ce spun? Se interesă Dejah Thoris. 

— Că tu vei fi aruncată la caloţii (câini) sălbatici, în marea 
arenă, imediat ce hoardele se vor fi adunat pentru jocurile 
anuale. 

— Sola, am intervenit eu, tu eşti o tharkiană, dar le urăşti 
şi deteşti obiceiurile la fel de mult ca şi noi. Vrei să fii alături 
de noi într-un efort suprem de a scăpa? Sunt sigur că Dejah 
Thoris îţi poate oferi găzduire şi protecţie printre ai săi şi 
soarta nu-ţi va fi mai rea printre ei decât ţi-a fost şi-ţi este 
aici. 

— Da, Sola, mă susţinu entuziastă Dejah Thoris, vino cu 
noi. Vei trăi mai bine printre oamenii roşii din Helium decât 
eşti tratată aici şi îţi promit nu numai găzduire printre noi, 
dar şi dragostea şi afecțiunea după care tânjeşte fiinţa ta şi 
care-ţi sunt refuzate de obiceiurile rasei tale. Vino cu noi, 
Sola; putem pleca şi fără tine, dar gândeşte-te ce soartă te 
aşteaptă dacă ei consideră că ne-ai ajutat să fugim. Ştiu că 
până şi această ameninţare nu te va împiedica să ne ajuţi, 


dar te dorim alături, am vrea să vii cu noi într-un ţinut al 
luminii şi bucuriei, printre oameni ce cunosc dragostea, 
simpatia şi recunoştinţa. Spune-mi că vrei, Sola; spune-mi 
că vei veni. 

— Marele canal ce duce la Helium este la mai puţin de 
optzeci de kilometri spre Sud, murmură ea mai mult pentru 
ea; un thoat rapid ar putea ajunge acolo în aproape trei 
ore; apoi până la Helium mai sunt 800 km., majoritatea 
drumului trecând prin regiuni foarte puţin populate. Vor 
afla şi ne vor urmări. Am putea să ne ascundem o vreme 
printre copacii uriaşi, dar şansele de a scăpa sunt, într- 
adevăr, mici. Ne vor urmări chiar până la porţile Heliumului 
şi vor lua multe vieţi cu fiecare pas; nu-i cunoaşteţi de ce 
sunt în stare. 

— Nu există o altă cale de a ajunge la Helium? Am 
întrebat. N-ai putea să-mi desenezi o hartă aproximativă a 
ținuturilor pe care trebuie să le traversăm, Dejah Thoris? 

— Ba da, îmi răspunse şi, luând un diamant din păr, îmi 
desenă pe marmura pardoselii prima hartă a Barsoomului 
pe care o văzusem vreodată. Era împânzită în toate 
direcţiile de linii lungi şi drepte, uneori mergând paralel, 
alteori înaintând spre mari zone circulare. Liniile, explicase 
ea, reprezentau canalele, cercurile, oraşele, unul foarte 
departe în Nord-Vest fiind Helium. Erau şi altele mai 
aproape, dar spunea că se teme să intre în multe dintre ele 
pentru că nu aveau o atitudine prietenească faţă de Helium. 

În cele din urmă, după ce studiasem cu atenţie harta, în 
lumina lunii ce inunda camera în clipa aceea, am indicat un 
canal spre nord, ce părea că duce la Helium şi am întrebat 

— Ăsta nu străbate teritoriile tatălui tău? 

— Ba da, dar este la aproape 300 km. la Nord de noi; este 
canalul pe care l-am traversat în drumul nostru spre Thark. 

— Nu vor bănui că am ales acest canal îndepărtat, am 
răspuns şi de aceea cred că este cea mai bună cale pentru 
scăpare. 


Sola fusese de acord cu mine şi ne hotărâsem să părăsim 
Tharkul chiar în noaptea aceea, de fapt imediat ce aş fi 
reuşit să-mi găsesc şi să-mi înham thoatii. Sola avea să 
călărească pe unul dintre ei, iar eu şi Dejah Thoris pe 
celălalt, fiecare dintre noi urmând să care suficientă hrană 
şi lichide pentru a ne ajunge cel puţin două zile, de vreme 
ce animalele nu puteau fi zorite mai mult pe o distanţă atât 
de lungă. 

I-am indicat lui Sola să plece împreună cu Dejah Thoris, pe 
străzi mai puţin frecventate, până la graniţa de Sud a 
oraşului de unde urma să le iau eu cu thoaţii mei, cât mai 
repede posibil. Apoi, lăsându-le să adune atâta mâncare, 
mătase şi blănuri câte li se păreau necesare, m-am 
strecurat spre partea din spate a primului etaj, am intrat în 
curtea interioară, unde animalele noastre se foiau fără- 
ncetare, ca şi cum acesta ar fi fost obiceiul înainte de a se 
linişti peste noapte. 

La umbra clădirilor, adăpostite de lumina lunilor marţiene, 
se frământau marile turme de thoaţi şi zitidari, ultimii 
slobozind răgete guturale, primii mugind din când în când, 
ceea ce arăta starea de permanentă furie în care-şi duceau 
existenţa. Dată fiind absenţa oamenilor erau mai liniştite, 
dar în momentul în care îmi adulmecaseră prezenţa, îşi 
pierdură calmul din nou, iar zgomotul pe care-l făceau de 
obicei crescu în intensitate. Era foarte riscant să intri în 
padocul acestor thoaţi, singur şi în plină noapte, mai întâi 
că neliniştea lor sporită ar fi putut alerta războinicii din 
împrejurimi, apoi, pentru că şi din cel mai neînsemnat 
motiv, dacă nu fără motiv, vreunul din animale s-ar fi putut 
arunca asupra mea. 

Neavând nici cel mai mic interes să le trezesc furia, mai 
ales într-o noapte ca asta, când totul depindea de arta de a 
păstra un secret şi de rapiditatea mişcării, am urmat umbra 
clădirilor, pregătit ca la cel mai mic pericol să sar la 
adăpostul celei mai apropiate intrări sau ferestre. Astfel, am 
ajuns în linişte până la marile porţi ce dădeau în strada din 


spatele curţii interioare şi, în timp ce mă îndreptam spre 
ele, mi-am chemat aproape în şoaptă cele două animale. Nu 
pot spune cât de mult i-am mulţumit providenţei, care-mi 
dăduse înţelepciunea de a câştiga dragostea şi încrederea 
acestor animale stupide, văzând cum dinspre colţul opus al 
curții îşi fac loc spre mine prin masa imensă de carne vie şi 
mişcătoare. 

Se apropiaseră şi îşi frecau boturile de corpul meu în 
aşteptarea bucăţilor de hrană cu care le obişnuisem ca 
recompensă. Am deschis porţile şi le-am ordonat celor două 
animale să iasă, apoi, strecurându-mă şi eu după ele, am 
închis la loc. Nu le-am încălecat acolo, ci le-am condus cât 
am putut mai în linişte, la umbra clădirilor şi pe străzi 
lăturalnice, până la locul unde mă înţelesesem să le 
întâlnesc pe Sola şi Dejah 'Thoris. Asemenea unor stafii, ne- 
am strecurat pe străzile tăcute şi numai când ne 
apropiasem de marginea oraşului, m-am mai relaxat puţin. 
Eram convins că Sola şi Dejah Thoris nu vor avea dificultăţi 
să ajungă nevăzute la punctul nostru de întâlnire, dar nu şi 
în ceea ce mă privea, de vreme ce nu era un lucru obişnuit 
pentru un războinic să părăsească un oraş după căderea 
întunericului; nu avea unde să se ducă decât într-o călătorie 
lungă. 

Ajunsesem în siguranţă la punctul de întâlnire şi, cum Sola 
şi Dejah Thoris nu erau acolo, mi-am condus animalele în 
holul de intrare al unei clădiri impunătoare. Presupunând 
că una sau alta dintre celelalte femei din anturajul lor 
veniseră să-i vorbească lui Sola, amânându-i astfel plecarea, 
n-am intrat la bănuieli decât după ce se scursese aproape o 
oră şi nu aveam nici un semn de la ele; după o altă jumătate 
de oră, am devenit cu adevărat neliniştit. Apoi liniştea nopţii 
fu spartă de apropierea unui grup care, după zgomotul pe 
care-l făceau, numai fugari furişându-se spre libertate nu 
păreau să fie. Curând ajunse în dreptul meu şi, din umbra 
intrării în care mă refugiasem, am zărit câţiva războinici 


călare, iar frânturile de cuvinte pe care le-am auzit mi-au 
îngheţat inima de spaimă. 

— Probabil c-au aranjat să se întâlnească în afara oraşului 
şi deci. A fost tot ce-am auzit când au trecut prin dreptul 
meu, dar îmi era de ajuns. 

Planul nostru fusese descoperit, iar şansa de a mai scăpa 
acum devenise extrem de redusă. Speranţa mea era să mă 
pot întoarce în siguranţă până la cartierul lui Dejah Thoris 
pentru a afla ceva de soarta ei, dar cum să fac asta cu cei 
doi monştri pe capul meu, mai ales acum când, probabil, tot 
oraşul ştia de încercarea mea. 

Brusc îmi venise o idee şi bazându-mă pe felul în care erau 
construite aceste clădiri ale vechilor oraşe marţiene, fiecare 
cvartal închizând la mijloc o curte interioară, mi-am croit 
drum prin camerele întunecoase chemându-mi animalele 
după mine. Uneori aveau greutăţi în a trece peste vreun 
prag, dar cum clădirile ce dădeau spre piaţa centrală erau 
toate proiectate la o scară maghnifică, fuseseră în stare să le 
străbată şi să ajungem în cele din urmă în curtea interioară, 
unde am găsit ceea ce mă aşteptam, covorul vegetal 
obişnuit, asemănător muşchiului, ce le putea oferi hrană 
până reuşeam să le duc din nou de unde le luasem. Eram 
convins că nu ar fi fost mai liniştite şi mai mulţumite în altă 
parte şi că şansa de a fi descoperiţi acolo era extrem de 
redusă, oamenii verzi evitând asemenea locuri din pricina 
unicului lucru de care le era teamă cu adevărat - marile 
maimuțe albe de pe Barsoom. 

Dezlegându-le şeile, le-am ascuns în spatele uşilor prin 
care intrasem în această curte interioară, apoi, părăsindu-le 
acolo, am traversat curtea spre frontonul interior al clădirii, 
iar de acolo până la strada din faţa acesteia. Am aşteptat în 
prag până ce m-am asigurat că nimeni nu se apropie, am 
traversat-o rapid şi, prin prima poartă de pe latura opusă, 
am intrat în altă curte interioară. Astfel am străbătut curte 
după curte cu şanse mici de a fi descoperit numai atunci 


când traversam străzile şi am ajuns în siguranţă în curtea 
din spatele clădirii lui Dejah Thoris. 

Evident, acolo am găsit animalele războinicilor care erau 
cazaţi în clădirile adiacente, dar şi războinicii însăşi, după 
cum mă şi aşteptasem; din fericire aveam, însă, şi o altă 
metodă de a pătrunde la etajul superior unde aş fi putut s-o 
găsesc pe Dejah Thoris. După o scurtă apreciere a clădirii 
pe care o ocupa, deoarece n-o mai văzusem dinspre curtea 
inferioară, mi-am folosit puterea şi agilitatea sărind la al 
doilea nivel prin ceea ce credeam că este fereastra din 
spate a apartamentelor sale. M-am îndreptat spre partea 
frontală a clădiri şi, numai când era gata să intru în 
apartamentul său, mi-am dat seama, după voci, că este 
ocupat. 

Nu m-am repezit orbeşte înăuntru ci am aşteptat să aud 
dacă era vorba de Dejah Thoris şi puteam să mă aventurez 
în siguranţă. Mi-am dat seama imediat cât de norocos 
fusesem să iau asemenea precauţii, pentru că vorbele de 
bărbaţi pe care le auzeam erau joase şi guturale, iar 
înţelesul lor îmi oferise un avertisment salvator. Cel ce 
vorbea era o căpetenie ce dădea ordine războinicilor săi. 

— Iar când se va întoarce în această cameră, spunea el, 
aşa cum, cu siguranţă, că se va întâmpla când va vedea că 
nu s-au întâlnit la marginea oraşului, voi patru vă repeziţi 
pe el şi-l dezarmaţi. Va fi nevoie de forţa voastră reunită 
pentru acest lucru, dacă sunt corecte rapoartele cu care s- 
au întors de la Korad. După ce îl legaţi bine, aduceţi-l în 
beciul de sub cartierul Jedacului şi puneţi-l în lanţuri sigure 
pentru ca să-l poată vizita în voie Tal Hajus. Nu-i permiteţi 
să vorbească cu nimeni şi nici altora să intre în acest 
apartament înainte de a sosi el. Nu este nici un pericol ca 
fata să se întoarcă pentru că de acum este în siguranţă în 
mâinile lui Tal Hajus şi e posibil ca doar strămoşii ei să mai 
aibă milă de ea; măreaţa Sarkoja şi-a făcut din nou datoria. 
Eu plec, dar să ştiţi că, dacă nu reuşiţi să-l capturați când o 


să vină, cadavrele voastre vor ajunge în apele reci ale lui 
[ss. 
COSTISITOAREA RECUCERIRE A CAPTURII. 


După ce termină de vorbit, se îndreptă să părăsească 
apartamentul prin uşa la care nu mai aveam ce să ascult. 
Auzisem destule pentru a-mi umple sufletul de groază şi, 
strecurându-mă tiptil, m-am retras în curtea de unde 
venisem. Îmi reformulasem pe loc planul de acţiune şi, 
străbătând scuarul şi strada alăturată, am ajuns în curtea 
interioară a lui Ial Hajus. 

Apartamentele strălucitor luminate de la primul etaj îmi 
arătau unde să caut, aşa că m-am apropiat de fereastră şi 
am privit înăuntru. Am descoperit rapid că apropierea nu- 
mi va fi uşoară, aşa cum sperasem, pentru că aceste camere 
ce dădeau în curtea interioară erau ocupate de femei şi 
războinici. Am privit atunci spre etajele superioare şi am 
descoperit că, aparent, cel de-al treilea era nelocuit aşa că 
m-am hotărât să-mi fac intrarea în clădire prin punctul 
acesta. Nu-mi trebuise decât o clipă pentru ca să ajung la 
ferestrele de deasupra şi să mă strecor la adăpostul 
camerelor neluminate de acolo. 

Din fericire, camera pe care o alesesem era nelocuită şi, 
strecurându-se în coridorul alăturat, am zărit o lumină în 
apartamentele din faţă. Ajungând la ceea ce părea o 
intrare, am descoperit că, de fapt, era o deschidere într-o 
imensă cameră interioară ce se ridica de la parterul aflat la 
două etaje sub mine, spre acoperişul sub formă de dom al 
clădirii, foarte sus deasupra capului meu. Pardoseala 
acestui imens hol circular era ticsită cu femei, războinici şi 
căpetenii, iar pe o platformă ridicată la marginea ei se 
lăfâia cea mai hidoasă bestie pe care-mi căzuse vreodată 
privirea. Avea toate trăsăturile teribile ale unui războinic 
verde marțian, răceală, duritate, cruzime, dar accentuate şi 
degenerate de pasiunea animală la care se dedase prea 
mulţi ani. Nu întâlneai nici cea mai mică urma de mândrie 
sau demnitate pe chipul acela bestial, iar masa lui enormă 
se răspândise pe platformă, asemeni unei uriaşe caracatiţe, 
cele şase membre ale sale accentuând similitudinea într-o 
manieră extrem de oribilă. 


Dar ceea ce-mi îngheţase sângele în vine era imaginea lui 
Dejah Thoris şi a lui Sola, stând în picioare în faţa lui, dar şi 
privirile perverse cu care uriaşii săi ochi bulbucaţi sorbeau 
figura ei frumoasă. Vorbea, dar nu auzeam ce spune şi nici 
răspunsurile lui grohăite. Stătea în faţa lui cu capul semeţ 
ridicat şi, chiar de la distanţa la care mă aflam puteam să 
disting pe figura ei disprețul şi dezgustul, atunci când îşi 
lăsase privirea semeaţă să-l înfrunte fără pic de teamă. Se 
dovedea, într-adevăr, fiica mândră a celor o mie de Jeddaki, 
cu fiecare centimetru din preţiosul şi adorabilul său trup, 
atât de mic şi de fragil în comparaţie cu masivitatea 
războinicilor ce o înconjurau, dar pe care îi reducea la 
insignifianţă prin măreţia ei; era cea mai puternică figură 
printre ei şi sunt convins că simțeau cu toţii acest lucru. 

În cele din urmă, Tal Hajus făcu un semn să fie lăsat singur 
cu prizonierii. Treptat, căpeteniile, războinicii şi femeile se 
topiră în umbrele camerelor alăturate, iar Dejah Thoris şi 
Sola rămaseră singure în faţa marelui Jeddak de Tharks. O 
singură căpetenie ezitase înainte de a pleca; îl văzusem 
stând singur în spatele unei colonade imense, jucându-şi 
nervos degetele pe mânerul spadei sale enorme, iar ochii 
săi cruzi îl ţinteau cu o ură implacabilă pe Tal Hajus. Era 
Tars Tarkas şi îi puteam citi gândurile ce-i întipăriseră pe 
figură dezgustul, ca pe o carte deschisă. Se gândea la 
cealaltă femeie ce stătuse cu patruzeci de ani în urmă în 
faţa aceleiaşi bestii şi, dacă aş fi putut să-i şoptesc ceva la 
ureche în acele clipe, domnia lui Tal Hajus ar fi luat sfârşit; 
în cele din urmă părăsise sala fără să ştie că-şi lasă propria 
fiică la cheremul creaturii pe care o ura atât de mult. 

Tal Hajus se ridică în picioare şi, pentru că-i anticipasem 
cu groază intenţiile, m-am grăbit spre calea de acces ce 
ducea şerpuitor la etajele inferioare. Pe drum n-am întâlnit 
pe nimeni, astfel că am ajuns în sala principală fără să mă 
observe cineva şi m-am ascuns după aceeaşi coloană pe 
care Tars Tarkas abia o părăsise. Când ajunsesem acolo Tal 
Hajus tocmai vorbea. 


— Prinţesă de Helium, aş putea scoate o sumă frumuşică 
de la ai tăi dacă te-aş înapoia nevătămată, dar asta n-ar 
valora nici a mia parte din plăcerea de a-ţi vedea frumosul 
chip cum se mistuie în chinurile torturii; a fost stabilit de 
mult ceea ce-ţi promit acum, zece zile de plăcere nu vor fi 
îndeajuns pentru a-ţi arăta dragostea ce o port rasei tale. 
Teroarea morţii tale va bântui visele oamenilor roşii de-a 
lungul secolelor ce vin; vor tremura în umbra nopţilor în 
timp ce părinţii le vor povesti cumplita răzbunare a 
oamenilor verzi, puterea, ura şi cruzimea lui Tal Hajus. Dar 
înaintea torturilor va trebui să fii a mea nu mai mult de o 
oră şi vestea aceasta va ajunge la Tardos Mors, Jeddak de 
Helium, bunicul tău, pentru a se tăvăli pe pământ în agonia 
disperării. Mâine vor începe torturile, dar în noaptea 
aceasta îţi va dezvălui arta sa, Tal Hajus; vino! 

Coborâse de pe podium şi o cuprinse brutal de braţ, dar 
abia o atinsese că am şi sărit între ei. [ineam în dreapta 
sabia scurtă şi aş fi putut-o înfige în inima putredă, înainte 
de a-şi da seama că este atacat, dar în momentul în care îmi 
ridicam braţul m-am gândit la Tars 'Tarkas şi cum, în ciuda 
furiei şi urii ce o acumulasem, nu puteam să-i fur plăcerea 
momentului pentru care trăise şi sperase în toţi anii aceştia 
grei, aşa că i-am repezit o lovitura sănătoasă de pumn sub 
bărbie. Fără zgomot, s-a prăbuşit la pământ ca şi mort. 

În aceeaşi linişte mormântală am luat-o de mână pe Dejah 
Thoris şi, făcându-i lui Sola semn să ne urmeze, ne-am 
grăbit tiptil spre etajul superior. Tot nevăzuţi am ajuns la 
una dintre ferestrele din spate unde, cu ajutorul curelelor şi 
legăturilor de la harnaşamentul personal, am coborât-o în 
curte întâi pe Sola, apoi pe Dejah Thoris. Am sărit şi eu uşor 
şi le-am condus rapid în jurul curţii, ascunşi de umbra 
clădirilor, apoi pe traseul pe care tocmai venisem din zona 
aceea îndepărtată a oraşului. 

Odată ajunşi la thoaţii mei, în curtea interioară în care îi 
lăsasem, i-am înşeuat şi ne-am grăbit să ajungem spre 
strada din spate. Urcând-o pe Sola pe unul dintre ei iar pe 


Dejah Thoris în spatele meu, pe celălalt, am părăsit oraşul 
Thark printre dealurile din Sud. 

În loc să înconjurăm oraşul spre Nord-Vest şi să ne 
îndreptăm spre cel mai apropiat canal ce se afla atât de 
aproape de noi, ne-am îndreptat spre Nord-Est prin câmpia 
de muşchi la capătul căreia, după aproape 350 km. lungi şi 
obositori, se găsea o altă arteră principală ce ducea la 
Helium. 

N-am scos nici o vorbă până ce nu ne-am îndepărtat bine 
de oraş; auzeam doar suspinele liniştite ale lui Dejah Thoris, 
care se ţinea strâns de mine şi îşi rezemase capul său 
frumos pe umărul meu. 

— Dacă o să reuşim, căpetenia mea dragă, datoria 
Heliumului va fi mai mare decât ar putea vreodată să-ţi 
plătească, iar dacă nu reuşim, continuă ea, datoria nu va fi 
mai mică, deşi Helium nu va şti niciodată că tu ai încercat să 
salvezi ultimul lor vlăstar de la o soartă mai rea decât 
moartea. 

Nu i-am răspuns, în schimb, i-am apăsat uşor, ca s-o 
liniştesc, degetele atât de delicate, pe care le îndrăgisem 
atât de mult. Le-am apăsat pe locul unde se ţineau strâns 
de mine şi am continuat să mergem aşa, în tăcere, peste 
muşchiul luminat de lună, fiecare cu gândurile lui. În ceea 
ce mă privea, nu puteam decât să mă bucur că încercasem; 
având trupul cald al lui Dejah lipit de al meu, cu toate 
pericolele care ne pândeau, inima îmi cânta de bucurie ca şi 
cum am fi intrat deja pe porţile Heliumului. 

Planurile noastre anterioare fuseseră atât de brutal 
depăşite încât acum ne găseam fără hrană şi apă şi numai 
eu eram înarmat. De aceea ne zoream animalele cu o viteză 
care ar fi putut să le revolte înainte de a vedea terminată 
prima etapă a călătoriei noastre. Am călărit toată noaptea şi 
toată ziua următoare, cu foarte scurte popasuri. În a doua 
noapte, atât noi cât şi animalele eram complet epuizați aşa 
că ne-am întins pe muşchi şi am dormit cinci sau şase ore şi 
numai după aceea ne-am continuat călătoria. Am călătorit 


toată ziua următoare şi când, la sfârşitul ei, n-am zărit în 
depărtare pomi, semnul marilor canale oriunde pe 
Barsoom, groaznicul adevăr ne-a copleşit. Ne rătăcisem. 

Evident, ne învârteam în cerc, dar în care sens era greu de 
spus, chiar dacă avusesem deasupra noastră - drept 
călăuze - ziua, soarele şi noaptea, cele două luni şi stelele. 
Oricum nu se zărea nicăieri nici un canal şi cu toţii eram 
doborâţi de foame, de sete şi de oboseală. Departe, la 
orizont şi puţin la dreapta, se distingeau vag primele coline 
ale unor munţi joşi. Ne-am hotărât să încercăm să ajungem 
acolo, în speranţa că de pe unul din vârfurile sale am putea 
zări canalul pierdut. Noaptea căzuse peste noi înainte de a 
ne atinge țelul şi, aproape leşinaţi de oboseală şi slăbiciune, 
ne-am întins să dormim. 

Am fost trezit dimineaţa devreme de un corp masiv ce se 
împingea în mine şi, deschizând brusc ochii, am dat de 
fericitul Woola cuibărit alături; bruta credincioasă ne 
urmărise de-a lungul câmpiei pe care nu lăsasem urme, 
pentru a ne împărtăşi soarta, oricare ar fi fost ea. I-am 
îmbrăţişat gâtul, mi-am lipit obrazul de al lui şi nu-mi este 
ruşine că am făcut-o sau că ochii mi s-au umezit de lacrimi, 
gândindu-mă la dragostea ce mi-o purta. Puțin după aceea 
se treziseră şi Dejah 'Thoris şi Sola şi ne hotărârăm să 
pornim imediat pentru a ajunge cât mai repede la poalele 
dealurilor. 

Abia parcursesem un kilometru când am remarcat că 
thoatul meu începuse să se poticnească şi să se clatine într- 
un mod extrem de jalnic, deşi încetasem să-i forţăm peste 
ritmul normal încă din vremea prânzului zilei care trecuse. 
Brusc, se înclină pe o parte şi se prăbuşi violent la pământ. 
Eu şi Dejah Thoris am fost aruncaţi cât colo pe muşchiul 
moale şi nu ne-am ales nici măcar cu o zgârietură, dar biata 
creatură era într-o condiţie mizerabilă, nici măcar nu se 
mai putea ridica, chiar şi uşurat de greutatea noastră. Sola 
îmi spusese că, fără-ndoială, avea să-şi revină datorită 
răcorii şi odihnei de peste noapte, aşa că m-am hotărât să 


nu-l ucid, cum aveam intenţia, pentru că mi se părea o 
cruzime să-l părăsim singur acolo să moară de foame şi 
sete. Eliberându-i din harnaşamentul pe care l-am aşezat 
alături de el, l-am lăsat în voia soartei şi ne-am continuat 
drumul cum am putut mai bine doar cu un singur thoat. Eu 
şi Sola mergeam pe jos în timp ce Dejah Thoris călare, dar 
mai mult împotriva dorinţei ei. În acest fel abia dacă mai 
parcursesem vreo doi kilometri, spre dealurile unde speram 
să ajungem, când Dejah 'Thoris, datorită poziţiei 
avantajoase pe care-o avea pe spinarea thoatului, ne 
avertiză că văzuse o mare armată de oameni călare ce se 
strecura printre dealuri, la mai puţin de câţiva kilometri 
distanţă. Am privit împreună cu Sola în direcţia indicată şi, 
într-adevăr, deşi erau cu greu vizibili din pricina depărtării, 
totuşi, se zăreau câteva sute de războinici călare. Păreau că 
se îndreaptă spre Sud-Vest, ceea ce însemna că aveau să se 
îndepărteze de noi. 

Fără-ndoială era vorba de războinicii tharkieni, trimişi să 
ne captureze şi răsuflarăm uşuraţi când am remarcat că se 
îndreaptă într-o poziţie opusă. Am tras-o repede pe Dejah 
Thoris de pe thoat şi i-am comandat animalului să se culce 
la pământ, iar noi trei îi urmarăm imediat exemplul pentru 
a expune vederii şi eventual atenţiei războinicilor o parte 
cât mai mică din noi. Îi urmărisem cu privirea cum se scurg 
prin dreptul trecătoarei pentru a dispărea aproape imediat 
după o movilă prietenoasă - chiar providenţială aş putea 
spune, de vreme ce, dacă ar fi fost la vedere mai mult timp, 
şansele de a nu fi descoperiţi ar fi scăzut vertiginos. Când 
ultimul dintre războinici ajunse în deschiderea trecătoarei, 
se opri pentru o clipă şi, spre consternarea noastră, îşi duse 
la ochi mica, dar puternica lunetă de câmp şi cercetă cu 
atenţie fundul de mare în toate direcţiile. Evident, era 
vorba de o căpetenie, pentru că, în anumite formaţii de 
marş ale oamenilor verzi, se obişnuia ca ei să meargă la 
urmă. În timp ce luneta se îndrepta spre noi, mi se tăie 
respiraţia şi stropi de sudoare rece îmi acoperiră corpul. 


Ajuns cu cercetatul exact pe direcţia noastră, se opri. 
Tensiunea nervilor depăşise limita de rupere şi mă-ndoiesc 
că cineva a putut să respire cât ne-am aflat în atenţia 
lunetei. După o vreme, luneta dispăru şi l-am văzut dând o 
comandă războinicilor ce defilaseră adineaori prin faţa 
noastră. Nu-i aşteptase să i se alăture, ci se năpustise spre 
noi în goana nebună a thoatului său. 

Îmi mai rămăsese o şansă minoră şi trebuia s-o folosesc 
rapid. Mi-am dus, deci, ciudata puşcă marțiană la umăr, am 
expirat şi am apăsat butonul ce controla trăgaciul, s-a auzit 
o explozie ascuţită, semn că proiectilul îşi atinsese ţinta şi 
căpetenia furioasă căzu de pe animalul ce alerga de mânca 
pământul. 

Am sărit în picioare şi am zorit şi thoatul să facă acelaşi 
lucru apoi i-am cerut lui Sola să o ia pe Dejah Thoris călare 
şi să încerce să ajungă la dealuri înainte de apariţia 
războinicilor verzi. Îmi dădeam seama că în ravinele şi văile 
de acolo puteau găsi un adăpost temporar şi chiar dacă 
mureau acolo de foame sau sete, ar fi fost mai bine decât să 
cadă în ghearele tharkienilor. Le-am dat aproape forţat cele 
două revolvere ale mele ca pe un neînsemnat mijloc de 
protecţie şi poate ca pe un ultim resort de a scăpa de 
moartea oribilă, dacă ar fi fost capturate din nou. Apoi am 
ridicat-o pe Dejah Thoris în braţe şi am aşezat-o pe thoat, în 
spatele lui Sola, care deja urcase la comanda mea. 

— La revedere, prinţesa mea, am şoptit, o să ne întâlnim în 
Helium, ai să vezi. Am scăpat eu şi din încercări mai grele, 
am încheiat, încercând să zâmbesc când minţeam. 

— Cum, strigă ea, nu vii cu noi? 

— Cum aş putea, Dejah Thoris? Cineva trebuie să-i ţină în 
loc pentru o vreme şi pot să le scap mai uşor decât dacă am 
fi toţi trei împreună. 

Sări vioaie de pe thoat şi, încolăcindu-şi braţele dragi în 
jurul gâtului meu, se întoarse spre Sola şi spuse solemn. 

— Fugi, Sola. Dejah Thoris rămâne să moară cu bărbatul 
pe care-l iubeşte. 


Acele cuvinte mi-au rămas gravate în inimă şi, vai, cât de 
bucuros aş mai muri de o mie de ori numai să pot să le mai 
aud o dată, pentru că atunci n-am putut să rămân mai mult 
de o clipă în dulcea ei îmbrăţişare. Sărutând-o pentru prima 
oară, am luat-o din nou în braţe şi am depus-o la locul ei, în 
spatele lui Sola şi comandându-i acesteia să o ţină forţat 
acolo, pe un ton ce nu mai lăsa loc şovăielii, am lovit thoatul 
peste coapse, şi le-am văzut îndepărtându-se, în timp ce 
Dejah 'Thoris încerca să se elibereze din strânsoarea Solei. 
Când mi-am întors privirile, am zărit deja războinicii verzi 
apărând de după movilă în căutarea căpeteniei lor. În clipa 
următoare l-au zărit mai întâi pe el, apoi pe mine, dar abia 
dacă apucaseră să facă acest lucru că am şi început focul 
din poziţia culcat pe burtă. Aveam o sută de gloanţe în 
magazia puştii şi alte o sută în centură aşa că am menţinut 
tirul până ce toţi războinicii ce-şi făcuseră apariţia de după 
movilă erau fie morţi fie se retrăgeau la adăpostul acesteia. 

Din păcate, pauza a fost de scurtă durată, pentru că foarte 
curând întreaga armată, numărând aproape o mie de 
oameni, şi-a făcut apariţia într-un galop nebun în direcţia 
mea. Am tras până am terminat muniţia, apoi, dându-mi 
seama dintr-o privire că Dejah 'Thoris şi Sola dispăruseră pe 
după coline, mi-am aruncat arma inutilă şi m-am retras în 
direcţia opusă celei pe care o apucaseră ele. Dacă acei 
marţienii nu avuseseră prilejul să asiste la un spectacol de 
sărituri, ei bine, el le-a fost oferit acelor războinici uimiţi, în 
acea zi de mult apusă, gratuit, pentru că, în timp ce îi 
conduceam cât mai departe de Dejah Thoris, îi ţineam 
ocupați cu prinderea mea. Galopaseră sălbatic după mine 
până ce, alunecându-mi piciorul pe o bucată de cuarţ, m-am 
dezechilibrat şi m-am rostogolit pe pământul acoperit de 
muşchi. Când am reuşit să mă ridic, deja mă ajunseseră, şi 
deşi îmi scosesem spada lungă cu intenţia de a-mi vinde cât 
mai scump pielea, n-am reuşit să mai fac nimic. Am cedat 
sub loviturile lor, ce cădeau ca o ploaie torențială; mai întâi 


am ameţit, apoi totul s-a întunecat în jurul meu, pentru ca 
apoi să alunec printre ei în uitare. 

PRIZONIER ÎN WARHOOM. 

Probabil trecuseră câteva ore până mi-am venit în simţiri 
şi îmi amintesc destul de bine sentimentul de surpriză 
totală pe care l-am încercat atunci când am înţeles că nu 
eram mort. 

Stăteam întins pe un maldăr de lenjerie pentru dormit din 
mătase şi blănuri, în colţul unui camere mici în care mai 
erau câţiva războinici, şi aplecată asupra mea, zăream o 
femeie bătrână şi urâtă. 

În momentul în care am deschis ochii, s-a întors spre unul 
dintre războinici şi a spus: 

— Va trăi, O Jed. 

— Asta e bine, răspunse cel căruia i se adresase, 
ridicându-se şi apropiindu-se de locul unde mă aflam; ne va 
oferi un spectacol pe cinste cu prilejul marilor jocuri. Când 
ochii mi se opriră pe el, mi-am dat seama că nu era Thark 
pentru că ornamentele şi metalul nu aparţineau hoardei 
sale. Era un exemplar imens, cu semne profunde pe faţă şi 
pe piept, un colţ rupt şi o ureche lipsă. 

De piept avea atârnate două cranii omeneşti şi atârnate de 
acestea un număr de mâini umane uscate. 

Referinţa lui la marile jocuri, despre care auzisem atâtea 
cât timp fusesem printre 'Tharki, mă convinse că, de fapt, 
picasem din purgatoriu în iad. 

După un alt schimb de cuvinte cu femeia, în care aceasta îl 
asigură că acum eram în stare să călătoresc, Jedul ordonă 
să încălecăm şi să pornim în urma coloanei principale de 
războinici. 

Am fost legat strâns pe spinarea unui thoat atât de sălbatic 
şi de puţin dresat cum nu mai văzusem, având pe ambele 
laturi câte un războinic călare care să-l împiedice să o ia la 
fugă, şi am călărit continuu, în ritm alert, pe urmele 
coloanei. Rănile nu-mi pricinuiau prea multe dureri, atât de 
minunate şi cu efect rapid se dovedesc alifiile şi injecţiile 


unei femei ce-şi exercită astfel puterea terapeutică, atât de 
iscusite în tratamentul şi bandajarea rănilor. 

Chiar înainte de căderea nopţii, ajunsesem corpul 
principal de trupe, care abia se oprise pentru un popas. Am 
fost dus imediat înaintea conducătorului ce se dovedi a fi 
Jeddakul hoardei Warhoom. 

Asemeni Jedului care mă adusese, era puternic însemnat 
de cicatrice şi la fel de ornat, având peste piept o banderolă 
de care atârnau cranii şi mâini uscate de oameni, ceea ce, 
probabil, era un semn de distincţie al marilor căpetenii ale 
warhoonilor, dar, totodată, indica şi teribila lor ferocitate 
care o depăşeşte, de departe, până şi pe cea a tharkienilor. 

Jeddakul Bar Comas, relativ mai tânăr, era obiectul unei 
invidii feroce din partea locotenentului său mai în vârstă, 
Dak Kova, Jedul care mă capturase, şi n-am putut să nu 
remarc eforturile aproape studiate pe care le făcea să-şi 
înfrunte superiorul. 

Omisese, aşadar, complet salutul oficial în prezenţa unui 
Jeddak şi, în timp ce mă împingea brutal în faţa acestuia, 
exclamă pe un ton jos şi ameninţător. 

— Am adus o creatură ciudată ce purta metalul unui Thark 
şi care o să-mi facă plăcerea să lupte cu un thoat sălbatic la 
marile jocuri. 

— Va muri sigur, după cum îl consideră de nepotrivit, Bar 
Comas, Jeddacul tău, răspunse el cu emfază şi demnitate. 

— Nepotrivit? Strigă Dak Kova. Pe mâinile moarte de la 
pieptul meu dar, Bar Comas, trebuie să moară. Nici o 
slăbiciune sentimentală din partea ta nu-l va salva. Vai, de 
ce a trebuit ca aceşti Warhooni să nu fie conduşi de un 
adevărat Jeddak, ci de unul cu inima moale ca apa şi căruia 
până şi bătrânul Dak Kova ar fi în stare să-i smulgă metalul 
cu mâinile goale. 

Bar Comas îşi privi pentru o clipă căpetenia obraznică şi 
nesupusă, cu un aer de resemnare trufaşă şi o ură 
curajoasă şi, fără să scoată vreo armă, sau să strige ceva, se 
repezi la gâtul defăimătorului. 


Nu mi se mai întâmplase până atunci să văd doi marţieni 
verzi luptându-se doar cu mâinile goale, iar exhibarea 
ferocităţii naturale ce urmase se dovedi atât de 
înspăimântătoare, încât chiar şi cele mai bolnave minţi nu 
şi-ar fi imaginat-o. Îşi sfâşiaseră reciproc ochii şi urechile cu 
ghearele şi îşi împlântaseră colții strălucitori până ce se 
făcuseră amândoi fărâme, din cap până-n picioare. 

Se părea că Bar Comas era într-un uşor avantaj, fiind mai 
puternic, mai rapid şi mai inteligent. Lupta se apropia de 
final şi numai lovitura de graţie întârzia când Bar Comas 
alunecă dintr-un clenci. Fu momentul oportun pentru ca 
Dak Kova să se arunce peste adversar, să-i împlânte 
singurul colţ în vintre şi, cu un ultim efort să sfâşie tânărul 
Jeddak, de-a lungul corpului, până sub fălci. Victoriosul şi 
învinsul se rostogoliră epuizați şi fără vlagă pe mugşchiul 
gălbui, amândoi transformați într-o masă informă de carne 
sfâşiată şi sângerândă. 

Bar Comas murise şi poate numai eforturile herculeene 
din partea femeilor lui Dak Kova îl salvaseră pe acesta din 
urmă de la soarta pe care o merita. Trei zile mai târziu, 
mersese fără ajutor la cadavrul lui Bar Comas care, potrivit 
tradiţiei, nu fusese mişcat din locul în care căzuse şi 
aşezându-şi piciorul pe gâtul primului conducător, îşi asumă 
rolul de Jeddak de Warhoom. 

Mâinile şi capul Jeddakului mort au fost tăiate pentru a 
completa ornamentele câştigătorului şi numai după aceea 
femeia lui a avut voie să incinereze ce mai rămăsese din 
trup, ceremonie însoţită de un râs teribil şi sălbatic. 

Rănile lui Dak Kova întârziaseră într-atât marşul, încât se 
hotărâseră să amâne expediţia, care avea drept scop un 
raid asupra unei mici comunităţi tharkiene, ca represalii 
pentru că le distruseseră incubatorul, până după marile 
jocuri, şi împreună cu cei aproape zece mii de războinici ne 
înapoiarăm la Warhoom. 

Introducerea mea printre aceste creaturi crude şi 
sănătoase a fost un fel de preambul la scenele la care am 


fost nevoit să asist aproape zilnic, cât timp am rămas 
printre ei. Formau o hoardă mai mică decât cea a 
tharkienilor, dar erau mult mai feroci. Nu trecea o zi fără ca 
doi din comunitatea războinicilor Warhoom să nu se 
întâlnească într-o luptă ucigătoare. Numai într-o singură zi 
numărasem nu mai puţin de opt dueluri mortale. 

Ajunsesem în oraşul Warhoom după aproape trei zile de 
marş pentru ca imediat să fiu aruncat într-o temniţă şi legat 
bine cu lanţuri de pereţi şi de podea. Mâncarea mi se 
aducea la intervale de timp, dar, din cauza întunericului 
profund ce domnea în acel loc, nu mi-am dat seama dacă 
am rămas acolo zile, săptămâni sau luni. Era cea mai oribilă 
experienţă din întreaga mea viaţă şi faptul că mintea nu-mi 
cedase terorii acelei bezne profunde, reprezintă şi astăzi un 
miracol. Locul era infestat de fiinţe târâtoare ce mişunau, 
corpuri sinuoase şi reci treceau peste mine când zăceam 
întins la pământ, iar din când în când, zărisem 
străfulgerarea unor ochi răi fixându-mă cu oribile şi 
cumplite intenţii. Nici un sunet nu ajungea acolo din lumea 
de deasupra, nici un cuvânt nu scotea temnicerul care îmi 
aducea mâncarea şi pe care la început, îl bombardasem cu 
o mulţime de întrebări. 

Până la urmă, toată ura şi scârba pricinuite de aceste 
creaturi, ce mă împinseseră într-un loc atât de îngrozitor, se 
concentraseră în mintea mea, împotriva acestui unic emisar 
al hoardei warhoonilor. 

Remarcasem că, de fiecare dată, avansa luminat de o torţă 
anemică spre locul unde îmi lăsa hrana la îndemână, iar 
când se oprea s-o aşeze pe podea îi ajungeam cam la 
înălţimea pieptului. Când l-am auzit, aşadar, data viitoare 
apropiindu-se, cu viclenia omului nebun, m-am îndepărtat 
în colţul celulei mele şi l-am aşteptat să vină, ghemuit ca un 
animal de pradă, având în mână doar o bucată din lanţul ce 
mă ţinea legat de zid. Iar când se oprise să-mi aşeze hrana 
pe pardoseală, mi-am ridicat lanţul şi l-am lovit cu sete în 


moalele capului. Fără nici un sunet, s-a prăbuşit mort 
pentru totdeauna. 

Râzând şi ţopăind ca un idiot gata să-şi piardă minţile, m- 
am aruncat peste cadavru, iar cu degetele îi căutam febril 
gâtul fără viaţă. În cele din urmă dădusem peste un lanţ mic 
la capătul căruia zornăiră nişte chei. Abia când degetele le 
atinseră, raţiunea îmi reveni brusc cu iuţeala unui gând. Nu 
mai eram idiotul nenorocit de adineaori, ci bărbatul raţional 
şi sănătos care găsise, în fine, mijloacele să se salveze. 

În vreme ce eram preocupat să scot lanţul cu chei de la 
gâtul victimei, am privit în întuneric şi am văzut şase 
perechi de ochi strălucitori, fixaţi fără să clipească asupra 
mea. Se apropiau încet şi, la fel de încet, am început şi eu să 
mă retrag spre fundul celulei, îngrozit de grozăvia acelor 
chipuri oribile. Ajuns în colţ, mi-am încrucişat mâinile în 
faţă, cu palmele în afară şi am aşteptat apropierea ochilor 
ce înaintaseră doar până la cadavrul părăsit de mine. Apoi, 
încet, încet, s-au retras, de data aceasta cu un ciudat sunet 
zornăitor, pentru ca, în final, să dispară în cine ştie ce 
cotlon îndepărtat al temniţei. 

BĂTĂLIE ÎN ARENĂ. 

Treptat, am mai câştigat puţin curaj şi mi-am reînnoit 
încercarea de a recupera cheile de la fostul meu gardian. 
Dar, ajungând pe bâjbâite în zona în care-l lăsasem, am 
constatat cu oroare că dispăruse. Atunci m-a străfulgerat 
întregul adevăr; proprietarii acelor ochi strălucitori îmi 
furaseră victima pentru a o devora în linişte în bârlogul lor - 
şi poate că îmi aşteptaseră cadavrul, săptămâni sau luni, pe 
tot parcursul acestui îngrozitor şi aproape etern 
prizonierat. 

O vreme nu mi s-a mai adus mâncare, apoi a apărut un 
nou temnicer şi încarcerarea mea a continuat ca până 
atunci, de data aceasta, însă, fără ca raţiunea să-mi mai fie 
copleşită de oribilitatea situaţiei în care mă aflam. 

La scurt timp după acest episod, a fost adus un alt 
prizonier şi înlănţuit alături de mine. În lumina plăpândă a 


torţei remarcasem că era vorba de un marțian roşu şi abia 
am aşteptat plecarea gardianului pentru a sta de vorbă cu 
el. În timp ce paşii acestuia se mistuiau în întuneric, am 
pronunţat cu blândeţe cuvântul marțian de bun venit, 
„Kaor”. 

— Cine eşti tu, cel ce vorbeşti din întuneric? Îl auzi 
întrebându-mă. 

— John Carter, un prieten al oamenilor roşii din Helium. 

— Şi eu sunt din Helium, spuse el, dar nu-mi amintesc de 
numele tău. 

Atunci i-am spus povestea mea, aşa cum am scris-o până 
acum, omiţând doar referirile la dragostea mea pentru 
Dejah 'Thoris. Se dovedise extrem de interesat de veştile 
privind prinţesa de Helium şi părea convins că, de unde ne 
despărţisem, împreună cu Sola, atinseseră cu uşurinţă un 
loc de salvare. Spunea că ştie bine locurile, iar defileul prin 
care trecuseră războinicii Warhoom când ne descoperiseră 
era singurul folosit de ei când se îndreptau spre Sud. 

— Dejah Thoris şi Sola au intrat printre dealuri la nu mai 
mult de zece kilometri de un mare canal şi acum, probabil, 
sunt în siguranţă, îmi răspunse el. 

Colegul meu de suferinţă se numea Kantos Kan, padwar - 
un soi de locotenent - în flota Heliumului. Participase la 
expediţia ghinionistă ce căzuse în mâinile tharkienilor, 
atunci când o capturaseră pe Dejah Thoris şi îmi povesti pe 
scurt ce se mai întâmplase după înfrângerea flotei aeriene. 

Foarte rău avariate şi cu echipajul decimat, navele aeriene 
s-au îndreptat neputincioase spre Helium, dar în timp ce 
treceau pe lângă oraşul Zodanga, capitala duşmanilor 
ereditari printre oamenii roşii de pe Barsoom, fuseseră 
atacați de un raid puternic de crucişătoare aeriene şi toate 
navele lor, cu excepţia celei de care aparţinea Kantos Kan, 
fuseseră fie distruse, fie capturate. Nava sa fusese urmărită 
zile în sir, de trei crucişătoare zondangane, dar reuşise să 
scape pe o noapte fără lumina lunilor. 


Treizeci de zile de la capturarea lui Dejah Thoris, 
aproximativ când soseam noi în Thark, ajunsese la Helium 
cu aproape zece supraviețuitori ai echipajului original, 
compus din şapte sute de ofiţeri şi civili. Imediat, şapte flote 
imense alcătuite fiecare din o sută de nave de război, 
fuseseră trimise în căutarea lui Dejah Thoris; în plus, alte 
două mii de vase mai mici fuseseră prinse în această 
căutare zadarnică a prinţesei. 

Două comunităţi mai mici ale marţienilor verzi fuseseră 
şterse de pe suprafaţa Barsoomului, drept represalii, dar 
nu dăduseră de nici o urmă. Căutaseră mai ales printre 
hoardele din Nord şi abia de două zile îşi extinseseră 
cercetările şi în Sud. 

Kantos Kan fusese repartizat pe un aparat de zbor de mai 
mici dimensiuni şi avusese nenorocul de a fi descoperit de 
Warhooni în timp ce le explora oraşul. Curajul şi 
îndrăzneala lui erau în măsură să-mi câştige respectul şi 
admiraţia. Aterizase singur la marginea oraşului şi 
pătrunsese pe jos în clădirile din jurul piaţetei centrale. 
Două zile şi două nopţi cercetase cartierele şi beciurile 
clădirilor, în căutarea prinţesei lor iubite, dar căzuse în 
mâna unei patrule warhooniene chiar când se pregătea să 
plece cu convingerea că Dejah Thoris nu era prizonieră 
acolo. 

În timpul acestei perioade de încarcerare ne-am cunoscut 
foarte bine şi s-a născut o caldă prietenie personală. După o 
vreme, poate doar câteva zile de la venirea lui, fusesem 
târâţi afară din temniţă în vederea marilor jocuri. Am fost 
conduşi, dimineaţa devreme, într-un enorm amfiteatru care, 
în loc să fie construit la suprafaţa pământului, fusese săpat 
sub pământ, dar fiind parţial acoperit de ruine, nu se putea 
aprecia cât de mare fusese la origine. În starea de acum 
găzduia, probabil, cu uşurinţă pe toţi cei douăzeci de mii de 
warhoonieni ai hoardelor reunite. 

Arena părea imensă, dar era extrem de neîngrijită şi 
accidentată. În jurul ei, warhoonieni stivuiseră bucăţi de 


piatră din unele edificii în ruină ale vechiului oraş, pentru a 
preveni scăparea animalelor sau a captivilor în public, iar la 
fiecare capăt construiseră cuşti unde urmau să fie ţinuţi 
până la întâlnirea cu moartea oribilă care-i aştepta. 

Am fost închis în aceeaşi cuşcă alături de Kantos Kan. În 
celelalte se găseau caloţi sălbatici, thoaţi, zitidari, războinici 
verzi şi femei aparţinând altor hoarde, dar şi multe alte 
ciudate şi feroce animale sălbatice de pe Barsoom pe care 
nu le mai văzusem niciodată. Vacarmul mugetelor, 
răgetelor, grohăiturilor şi ţipetele lor era asurzitor şi numai 
formidabilul aspect fizic al oricăruia dintre ele ar fi fost 
suficient să înmoaie genunchii celui mai curajos luptător. 

Kantos Kan îmi explicase că la sfârşitul zilei unul dintre 
aceşti prizonieri urma să-şi câştige libertatea în timp ce 
ceilalţi aveau să moară întinşi de-a lungul arenei. 
Câştigătorii diferitelor întreceri ale zilei urmau să se 
confrunte reciproc până ce ar fi rămas în viaţă numai doi; 
învingătorul acestei ultime confruntări dintre ei, indiferent 
dacă era animal sau om, era declarat liber. În dimineţile 
care urmau, cuştile aveau să se umple cu noi contingente 
de victime şi tot astfel timp de zece zile cât durau jocurile. 

La puţin timp după ce fusesem închişi în cuşti, amfiteatrul 
începuse să se umple şi, în decurs de o oră, fiecare loc era 
ocupat. Dak Kova, împreună cu jedii şi căpeteniile sale, 
stăteau în centrul uneia din laturile arenei pe o platformă 
mai înaltă. 

La un semnal al lui, uşile celor două cuşti s-au deschis şi o 
duzină de femei verzi marţiene, fiecare înarmată cu câte un 
pumnal, au fost conduse spre centrul arenei pentru ca din 
capătul opus să fie asmuţită asupra lor o haită de 
doisprezece caloţi sau câini sălbatici. 

În timp ce brutele hămesite se repeziseră la bietele femei 
fără apărare, urlând şi spumegând, mi-am întors capul 
pentru că nu puteam privi acea scenă oribilă. Chicotelile şi 
hohotele de râs ale hoardei verzi erau o dovadă a excelenţei 
acestui sport dezgustător. Mi-am întors din nou privirea la 


arenă, numai după ce Kantos Kan îmi precizase că totul se 
sfârşise, şi am văzut trei caloţi victorioşi mârâind şi lătrând 
deasupra cadavrelor. Femeile îşi vânduseră scump pielea. 

În continuare a fost lăsat liber printre câinii rămaşi un 
zitidar turbat, şi tot aşa până la sfârşitul acelei zile lungi, 
toride şi oribile. 

În timpul zilelor următoare am fost confruntat, mai întâi cu 
oameni, apoi cu animale, dar cum de fiecare dată fusesem 
înarmat cu o spadă lungă şi îmi depăşisem adversarul atât 
în agilitate cât şi în forţă fizica, totul se dovedise pentru 
mine o joacă de copii. Din când în când câştigasem 
aplauzele mulţimii însetate de sânge, iar spre sfârşitul 
luptelor se auziseră chiar strigăte să fiu scos din arenă şi 
făcut membru al hoardelor warhoonilor. 

În cele din urmă rămăsesem doar trei în viaţă - un mare 
războinic verde ce aparţinea unor hoarde din nord, Kantos 
Kan şi cu mine. Primii doi aveau să se lupte între ei, iar eu 
urma să concurez cu învingătorul pentru libertatea ce se 
oferea drept recompensă învingătorului. 

Kantos Kan luptase de mai multe ori în timpul zilei şi, ca şi 
mine, se dovedise de fiecare dată victorios, uneori, însă, cu 
o marjă extrem de redusă, mai ales când fusese confruntat 
cu războinici verzi. Existau puţine speranţe că avea să-şi 
depăşească adversarul care toată ziua înlăturase totul în 
calea sa. Războinicul verde depăşea aproape cinci metri în 
înălţime, în timp ce Kantos Kan avea cu puţin sub doi metri. 
În timp ce avansau ca să se întâlnească, am văzut pentru 
prima oară un şiretlic al spadasinilor marţieni de care 
Kantos Kan îşi legase toate speranţele de supravieţuire, ca 
într-un joc de zaruri cu o singură aruncare. Când ajunsese 
cam la şapte metri de adversarul uriaş, îşi ridicase braţul 
înarmat cu spada mult deasupra umărului şi, cu un efort 
teribil, o azvârlise spre războinicul verde. Spada zburase ca 
o săgeată şi perforându-i inima drăcească, îl omorâse pe 
loc. 


Urmase confruntarea între noi şi, când m-am apropiat de 
el prima oară, i-am şoptit să temporizeze lupta până la 
căderea întunericului, în speranţa că vom găsi un mijloc de 
scăpare. Hoarda ghicise, evident, că nu aveam chef să 
luptăm unul împotriva celuilalt şi începuse să urle în draci 
văzând că niciunul dintre noi nu plasa lovituri fatale. Cum 
am văzut că se apropia noaptea, i-am şoptit lui Kantos Kan 
să-şi înfigă sabia între braţul meu stâng şi corp. În timp ce 
el se executa impecabil, am dat un pic înapoi, presându-i 
puternic spada cu antebraţul şi am căzut la pământ, 
aparent cu spada străpungându-mi pieptul. Kantos Kan, 
intrat deja în rol, se apropiase de mine, îşi plasase piciorul 
pe gâtul meu şi smulgându-şi spada din pieptul meu, îmi 
aplicase lovitura fatală ce se presupunea a fi vena jugulară, 
dar în acele circumstanţe vârful spadei lui lunecase doar pe 
lângă gât şi se înfipsese în nisipul arenei. În întunericul care 
de acum devenise consistent, nimeni nu putea spune că nu 
mă terminase cu adevărat. l-am şoptit atunci să-şi ceară 
dreptul de a fi liber, iar apoi să mă caute pe dealurile din 
Estul oraşului. 

Când amfiteatrul se golise, m-am furişat tiptil spre vârful 
marii excavații şi cum arena se afla departe de piaţa 
centrală, într-o zonă nelocuită a marelui oraş pustiu, n-am 
avut prea mari dificultăţi să ajung la dealurile din 
apropiere. 

UZINA DE AER. 

L-am aşteptat acolo două zile pe Kantos Kan, dar cum nu- 
şi făcuse în nici un fel apariţia, am pornit-o pe jos în direcţia 
Nord-Vest, spre locul unde-mi spusese că se găseşte cel mai 
apropiat canal. Singurul meu aliment consta din laptele 
vegetal oferit cu generozitate de un soi de plante cu 
adevărat minunate. 

Două săptămâni încheiate am rătăcit noaptea prin acele 
regiuni, călăuzit doar de stele, pentru că în cursul zilei mă 
ascundeam pe după vreun dâmb sau deal pe care îl 
întâlneam în cale din întâmplare. De mai multe ori am fost 


atacat de animale sălbatice - ciudate monstruozităţi 
informe ce săreau pe mine în noapte, aşa că, pentru a le 
putea face faţă, trebuia să-mi ţin pregătită spada mai tot 
timpul. De regulă, misterioasa şi nou achiziţionata mea 
putere telepatică, mă avertiza din vreme, dar odată m-am 
trezit cu nişte colţi imenşi la gât şi o faţă păroasă ce se 
presa peste a mea, înainte de a-mi da seama că sunt 
ameninţat. 

Ce creatură se aruncase asupra mea, nu aveam de unde 
să ştiu, dar că era imensă, foarte grea şi cu mai multe 
picioare, simţeam pe propria-mi piele. Mâinile mele îi 
găsiseră beregata, înainte de a apuca să-şi înfigă colții în 
vena mea jugulară, şi încet, încet, am îndepărtat figura 
păroasă de lângă faţa mea, înfigându-mi tot mai puternic 
degetele în gâtul ei. 

Zăceam amândoi încleştaţi fără să scoatem nici un sunet, 
bestia încercând să mă ajungă cu acei colţi înspăimântători 
ai ei, iar eu străduindu-mă să menţin strânsoarea în 
speranţa că o voi vlăgui de viaţă şi o voi putea astfel 
îndepărta de lângă mine. Treptat braţele îmi cedau în 
bătălia aceea inegală şi, centimetru după centimetru, ochii 
arzători şi colții strălucitori ai adversarului se apropiau tot 
mai mult, iar când faţa păroasă o atinse pe a mea, am 
înţeles că totul era pierdut. Dar chiar în acea clipă, o masă 
vie distrugătoare se aruncase din întunericul înconjurător 
asupra creaturii ce mă ţintuise la pământ. Cele două 
creaturi se rostogoliră urlând, sfâşiindu-se una pe alta într- 
o luptă îngrozitoare. Bătălia se terminase, însă, repede şi 
salvatorul meu ajunsese repede cu botul pe grumazul 
creaturii ce încercase să mă ucidă. 

Luna apropiată răsărise deasupra orizontului şi luminase 
peisajul barsoomian tocmai la timp pentru a-mi arăta că 
salvatorul meu era Woola, dar de unde apăruse şi cum mă 
găsise, erau deocamdată amănunte necunoscute. Nu mai e 
nevoie să spun cât de bucuros mă simţeam în compania sa, 
dar plăcerea de a-l revedea fu temperată aproape pe loc de 


teama motivelor pentru care ar fi părăsit-o pe Dejah Thoris. 
Numai moartea ei, eram sigur, i-ar fi permis să lipsească de 
lângă ea, căci ştiam cu câtă credinţă asculta de mine. 

În lumina strălucitoare a lunii am remarcat că nu mai era 
acum decât o umbră a ceea ce fusese odată şi, după ce se 
retrăsese din dezmierdări pentru a se apuca să devoreze 
cadavrul de la picioarele mele, mi-am dat seama că biata 
creatură era mai mult decât hămesită de foame. Nici eu nu 
eram într-o situaţie mai bună, dar, oricum, nu mă puteam 
cobori până acolo încât să mănânc carne crudă şi nici 
mijloace să fac focul nu aveam. După ce Woola îşi terminase 
prânzul, mi-am reluat căutarea obositoare încercând să 
descopăr eluzivul canal. 

În zorii celei de-a cincisprezecea zi de căutare, m-am 
bucurat să văd, în sfârşit, arborii înalţi ce marcau obiectul 
sforţărilor mele, iar pe la prânz m-am tras obosit la umbra 
portalului unei clădiri imense ce se întindea pe aproape 
zece kilometri pătraţi şi se ridica la aproape şaptezeci şi 
cinci de metri înălţime. În afara pragului de uşa pe care mă 
prăbuşisem ostenit, nu se mai zărea vreo altă deschizătură, 
cât de mică, în zidul enorm şi nici vreun semn de viaţă prin 
împrejurimi. 

N-am găsit nici un clopoțel sau alt mijloc de a-mi face 
cunoscută prezenţa eventualilor locatari ai clădirii, dacă o 
mică gaură rotundă în zid nu folosea cumva chiar acestui 
scop. Avea cam diametrul unui creion şi bănuind că este 
ceva asemănător cu un tub de vorbire, mi-am potrivit 
buzele şi, când tocmai mă pregăteam să strig, o voce ce 
ieşea pe acolo mă întrebă cine aş putea fi, de unde vin, şi de 
ce dau târcoale locului. 

Am explicat că scăpasem din ghearele warhoonilor şi că 
muream de foame şi de oboseală. 

— Porţi metalul unui războinic verde şi eşti urmat de un 
calot, dar figura ta aduce cu cea a unui barsoomian roşu. În 
numele celei de-a noua zi, ce fel de creatură eşti? 


— Sunt prieten al oamenilor roşii de pe Barsoom şi mor de 
foame. În numele omeniei, deschideţi-ne. 

În cele din urmă, uşa începu să se retragă până ce 
pătrunse în zid cam cincisprezece metri, apoi se opri şi 
alunecă uşor spre stânga, dezvăluind un coridor îngust şi 
scurt din beton la capătul căruia se afla o altă uşă, 
asemănătoare până la identitate cu cea pe care tocmai o 
trecusem. Nu se zărea nimeni, dar imediat ce trecusem de 
prima uşă, aceasta alunecase lin la loc, în spatele nostru, şi 
se retrăsese cu repeziciune la poziţia originală pe zidul 
frontal al clădirii. În timp ce uşa aluneca lateral 
remarcasem grosimea ei impresionantă, aproape şase 
metri, iar când se închisese după noi, mai mulţi cilindri 
masivi de oţel coborâseră din tavan prin spatele ei şi se 
zăvorâseră în locaşurile potrivite din podea. 

O a doua şia treia uşă se retrăseseră apoi în faţa mea şi 
alunecară în aceeaşi parte ca prima, înainte de-a ajunge 
într-o imensă sală circulară, unde am găsit hrană şi de băut 
pe o masă mare din piatră. O voce mă îndemnă să-mi 
potolesc foamea şi să-mi hrănesc şi calotul, dar între timp 
invizibila mea gazdă mă supuse unui sever interogatoriu. 

— Declaraţiile tale sunt mai mult decât remarcabile, spuse 
vocea încheind seria întrebărilor, dar, evident ai spus 
adevărul şi, într-adevăr, nu eşti de pe Barsoom. Pot să spun 
asta datorită conformaţiei creierului tău, după ciudata 
poziţie a organelor tale interne, dar şi după forma şi 
mărimea inimii. 

— Poţi să vezi prin mine? Am exclamat uimit. 

— Da, pot vedea totul în afara gândurilor, iar dacă ai fi 
barsoomian aş putea face şi acest lucru. 

Atunci se deschise o uşă în partea cea mai îndepărtată a 
camerei şi un bărbat uscat, asemenea unei mumii, se 
apropie de mine. Purta un singur articol de îmbrăcăminte 
sau ornamentaţie - un mic guler de aur de care atârna pe 
piept un medalion uriaş de mărimea unei farfurii, încrustat 
cu diamante imense, iar în centrul acestui medalion era o 


piatră ciudată, de aproape doi centimetri în diametru, şi ea 
strălucea în nouă raze diferite şi distincte, fireşte, cele 
şapte culori ale spectrului nostru pământean, dar mai erau 
şi două raze minunate care, după părerea mea, erau cu 
totul noi şi fără nume. Nu le pot descrie în nici un fel, aşa 
cum nu poţi să descrii roşul unui orb, dar tot ce pot spune 
este că erau extrem de frumoase. 

Vorbisem cu bătrânul ore în şir, dar partea cea mai 
interesantă a dialogului nostru constase în faptul că eu îi 
citisem toate gândurile în timp ce el nu reuşise să 
desluşească nici măcar o iotă din mintea mea. 

Nu-i făcusem cunoscută abilitatea mea de a-i citi gândurile 
şi numai astfel am aflat multe lucruri care s-au dovedit de o 
imensă valoare mai târziu, lucruri pe care, de altfel, nu le-aş 
fi aflat niciodată, dacă mi-ar fi suspectat această ciudată 
putere, pentru că marţienii au un control atât de perfect al 
mecanismului lor mental încât sunt capabili să-şi 
direcţioneze gândurile cu o precizie absolută. 

Clădirea în care mă aflam conţinea maşinăria ce producea 
atmosfera artificială care susţinea viaţa pe Marte. Secretul 
întregului proces se ascundea în spatele celei de-a noua 
raze, una din minunatele reflexe sau irizaţii pe care o 
remarcasem în timp ce izvora din marea piatră, a 
medalionului gazdei mele. 

Ea era separată de celelalte raze ale soarelui prin 
intermediul unor instrumente perfect ajustate şi plasate pe 
acoperişul imensei clădiri din care aproape trei sferturi era 
utilizată ca rezervor pentru depozitarea acestei celei de a 
noua raze. Apoi este tratată electric, sau, mai degrabă, o 
anumită proporţie din vibraţiile electrice îi sunt 
incorporate, iar rezultatul este pompat în cele cinci centre 
principale de aer ale planetei şi, de aici în spaţiu, unde, în 
contact cu eterul, se transformă în aer. 

Există întotdeauna suficiente rezerve din raza a noua 
depozitate în marile clădiri pentru a menţine atmosfera 
marțiană prezentă pentru cel puţin o mie de ani şi singura 


teamă, după cum îmi spusese noul prieten, era să nu se 
întâmple ceva cu instalaţiile de pompare. 

Mă condusese într-o cameră interioară unde am văzut o 
baterie de douăzeci de pompe cu radiu, fiecare în parte 
putând să furnizeze întregii planete componentele 
atmosferei. De opt sute de ani, îmi spusese el, veghease 
aceste pompe ce erau utilizate alternativ, cam douăzeci şi 
patru de ore şi jumătate fiecare. Avea un singur asistent cu 
care împărțea veghea şi o jumătate de alt marțian, adică 
trei sute patruzeci şi patru de zile terestre, fiecare dintre ei 
trăind de unul singur în această imensă uzină izolată. 

Fiecare marțian roşu este învăţat încă de copil principiile 
pe care se baza fabrica de aer, dar numai doi stăpânesc 
concomitent secretul pătrunderii în marea construcţie ale 
căror ziduri groase de cincizeci de metri o fac absolut 
inaccesibilă, chiar şi acoperişul fiind apărat de atacuri 
aeriene printr-un strat de sticlă de aproape doi metri 
grosime. 

Se temeau doar de atacul oamenilor verzi sau al vreunui 
om roşu dement pentru că restul barsoomienilor îşi dau 
bine seama că existenţa fiecărei forme de viaţă pe Marte 
depindea de funcţionarea neîntreruptă a acestei uzine. 

Un lucru curios, pe care l-am descoperit citindu-i 
gândurile, a fost faptul că uşile exterioare erau manipulate 
prin mijloace telepatice, încuietoarea este astfel construită 
încât se deschide numai prin acţiunea unei anumite 
combinaţii de unde cerebrale. Şi pentru a experimenta 
noua mea jucărie, m-am gândit să-l surprind relevându-mi 
această combinaţie. L-am întrebat deci, ca din întâmplare, 
cum de reuşise să închidă uşa în spatele meu, el aflându-se 
în una din camerele interioare ale clădirii. Iute ca un fulger, 
trecuseră prin mintea sa nouă sunete marţiene ce se 
stinseseră imediat ce începuse să-mi răspundă că acesta 
reprezenta un secret pe care nu mi-l poate divulga. 

De atunci înainte, atitudinea sa se schimbase, ca şi cum s- 
ar fi temut că l-aş fi putut surprinde difuzându-mi marele lui 


secret, şi am descoperit suspiciune şi teamă în privirile şi 
gândurile sale, deşi în vorbe rămăsese la fel de amabil. 

Înainte de a mă retrage pentru noapte, îmi promisese că 
îmi va da o scrisoare către o oficialitate agricolă din 
apropiere care mă va ajuta să ajung la Zodanga, cel mai 
apropiat oraş marțian. 

— Nu le spune, însă, că ai legături cu Helium, pentru că 
sunt în război cu ei. Asistentul meu şi cu mine nu avem ţară, 
aparţinem întregului Barsoom şi acest talisman pe care-l 
purtăm ne protejează pretutindeni, chiar şi printre oamenii 
verzi, dar nu ne încredinţăm niciodată în mâinile lor, dacă 
acest lucru poate fi evitat. Şi acum, noapte bună, prietene, 
continuă el, un somn lung şi odihnitor - da, da, un somn 
lung. 

Deşi îmi zâmbea plăcut, am citit în gândurile sale dorinţa 
de a nu mă fi admis niciodată în clădire, apoi imaginea lui 
stând deasupra mea în toiul nopţii şi lovitura iute a unui 
pumnal lung, însoţită de o frază pe jumătate formulată: „Îmi 
pare rău, dar este spre binele întregului Barsoom” 

Când închise uşa de la cameră în spatele său, gândurile îi 
fură tăiate de mine aşa cum îi dispăruse şi figura, lucru ce 
mi se păruse atunci straniu, având în vedere ignoranţa mea 
în privinţa transmisiei gândurilor. 

Ce aveam de făcut? Cum aveam să scap prin aceste ziduri 
uriaşe? Puteam să-l ucid uşor, acum că-i ştiam intenţiile, dar 
odată mort tot n-aş fi putut scăpa, iar odată maşinile marii 
uzine oprite, aş fi murit alături de toţi ceilalţi locuitori ai 
planetei, inclusiv Dejah 'Thoris, dacă nu murise deja. Pentru 
ceilalţi n-aş fi dat nici negrul de sub unghie, dar gândul la 
Dejah 'Thoris îmi îndepărtă din minte dorinţa de a-mi ucide 
gazda îndoielnică. 

Foarte precaut, am deschis uşa apartamentului meu şi, 
urmat de Woola, am căutat ultima din marile uşi. Un plan 
nebunesc îmi încolţise în minte - să încerc să forţez ieşirea 
prin cele nouă unde cerebrale pe care le citisem în mintea 
gazdei mele. 


Furişându-mă din coridor în coridor şi coborând mai multe 
scări, am ajuns în cele din urmă în marea sală în care îmi 
sfârşisem călătoria în dimineaţa aceea. Nicăieri nu am dat 
de gazda mea şi nici nu am aflat unde stătea peste noapte. 

Eram pe punctul să păşesc curajos în încăpere când un 
uşor zgomot în spatele meu mă avertiză să mă retrag în 
umbra unei firide din coridor. Trăgându-l pe Woola după 
mine, m-am ascuns cât am putut mai bine în întuneric. 

În cele din urmă, bătrânul trecu pe lângă mine şi după ce 
intră în camera slab luminată, în care tocmai mă pregăteam 
şi eu să intru, l-am văzut că avea în mână un pumnal lung 
pe care şi-l ascuţea de o piatră. În mintea lui se născuse 
hotărârea de a inspecta pompele cu radium, care i-ar fi luat 
aproape treizeci de minute, iar apoi să se întoarcă în 
dormitorul meu şi să mă lichideze. 

După ce străbătu marele hol şi dispăru pe scările ce 
duceau la camera pompelor, am sărit iute din ascunzătoare 
şi am traversat până la uşa imensă, pragul de la uşa 
interioară aflată între cele trei care mă despărţeau de 
libertate. 

Concentrându-mă asupra închizătoarei masive, am 
slobozit cele nouă unde cerebrale asupra ei. Aşteptasem cu 
respiraţia tăiată până ce marea uşă începu să se mişte uşor 
spre mine şi să alunece tăcută într-o parte. Una după alta, 
impunătoarele porţi se deschiseseră la comanda mea şi 
împreună cu Woola păşirăm în noapte liberi, de data asta, 
însă, cu burţile pline. 

Îndepărtându-ne tot mai mult de umbrele impunătoarei 
construcţii, m-am îndreptat spre prima intersecţie cu 
intenţia de a ajunge la linia mediană cât mai repede posibil. 
Aici am ajuns odată cu dimineaţa şi, intrând în prima 
incintă, am căutat să-mi fac cunoscută prezenţa dacă aş fi 
dat peste vreun eventual localnic. 

Găsisem mai multe clădiri joase din beton, prevăzute cu 
uşi grele, de nepătruns şi, cu toate ciocănelile şi zarva care 
le-am făcut, n-am primit nici un răspuns. Obosit şi epuizat 


de nopţile nedormite, m-am întins pe pământ şi i-am 
ordonat lui Woola să rămână de pază. 

După o vreme, am fost trezit de urletele sale înfricoşătoare 
şi, când am deschis ochii, am văzut la mică distanţă de noi 
trei marţieni roşii ce ne ţineau în bătaia puştilor. 

— Nu sunt înarmat şi nu vă sunt duşman, m-am grăbit să 
le explic. Am fost prizonier la oamenii verzi şi acum sunt în 
drum spre Zodanga. Tot ce vă cer este mâncare şi un loc de 
odihnă pentru mine şi calotul meu. Totodată, vă mai rog să- 
mi arătaţi direcţia potrivită pentru a ajunge la această 
destinaţie. 

După aceste scurte precizări, îşi coborâseră armele, 
înaintaseră binevoitori spre mine, îşi aşezaseră mâinile 
drepte pe umărul meu stâng, ceea ce reprezenta modul lor 
tradiţional de salut şi mă potopiseră cu întrebări despre 
mine şi peregrinările mele. Apoi, mă duseseră într-una din 
locuinţele cele mai apropiate. 

Clădirile în care ciocănisem în acea dimineaţă erau 
ocupate doar de produsele fermei, casele propriu-zise se 
găseau sub un pâlc de copaci enormi şi, ca toate locuinţele 
marţienilor roşii, erau ridicate în cursul nopţii aproape 
cincisprezece metri de la sol. Ele sunt aşezate pe o 
platformă rotundă de metal ce se înalţă sau coboară, 
împinsă de nişte cilindri îngropaţi în pământ şi acţionaţi de 
un motor cu radiu miniatural aşezat în holul de intrare al 
clădirii. În loc să-şi protejeze locuinţele cu încuietori şi 
zăbrele, marţienii roşii le ridicau pur şi simplu din calea 
răufăcătorilor în cursul nopţii. lotodată, aveau posibilitatea 
de a le ridica sau cobori, chiar dacă nu erau înăuntru, de 
pildă când voiau să plece de acasă. 

Cei trei marţieni roşii erau fraţi şi, împreună cu femeile şi 
copiii lor, ocupau trei case similare din ferma aceea. Ei nu 
lucrau pământul, fiind numiţi oficial guvernamentali. Munca 
fizică era prestată de condamnaţi, prizonieri de război, 
datornici şi celibatari declaraţi, prea săraci pentru a-şi 


putea plăti taxa ridicată de celibat pe care guvernele 
marţienilor roşii o impun. 

Noile cunoştinţe se dovediseră personificarea cordialităţii 
şi ospitalităţii şi petrecusem mai multe zile cu ei, perioadă 
în care mă întremasem de pe urma experienţelor dureroase 
încercate în ultima vreme. 

Când îmi auziseră povestea - omisesem toate referinţele la 
Dejah 'Thoris şi la bătrânul de la uzina de aer - mă 
sfătuiseră să-mi colorez corpul, pentru a semăna mai mult 
cu cei din rasa lor şi să încerc să-mi găsesc de lucru în 
Zodanga, fie în armată, fie în flota aeriană. 

— Ai avea şanse mici ca povestea ta să fie crezută înainte 
de a-ţi face prieteni printre nobilimea de la curte, iar acest 
lucru l-ai putea obţine mult mai uşor prin serviciul militar. 
De vreme ce noi, aici, pe Barsoom, suntem un popor 
războinic, îmi explicase unul dintre ei, onorurile cele mai 
mari sunt obţinute de luptători. 

Când fusesem gata să plec, îmi dăruiseră un micuţ thoat 
domestic, asemeni celor utilizaţi la călărit de marţienii roşii. 
Animalul era cam de înălţimea unui cal şi foarte blând, dar 
culoarea şi forma nu se deosebeau prin nimic de vărul său 
sălbatic, imens şi feroce. 

Cei trei fraţi îmi mai dăduseră şi un ulei roşu cu care mă 
unsesem pe tot corpul, iar unul dintre ei îmi tăiase părul, 
ce-mi crescuse, de altfel, foarte mult, după moda timpului - 
scurtat drept la spate şi mai lung în faţă, aşa că puteam 
trece oriunde pe Barsoom drept un tânăr marțian roşu bine 
crescut. Metalul şi ornamentele îmi fuseseră înlocuite cu 
modelele purtate de un gentleman din Zodanga, ataşat de 
casa Ptor, numele de familie al binefăcătorilor mei. 

Îmi umpluseră, de asemenea, o mică punguţă aşezată la 
şold, cu bani folosiţi în Zodanga. Sistemul de plată pe Marte 
nu diferea de cel de pe Pământ, cu excepţia faptului că 
monedele erau ovale. Banii de hârtie sunt emişi de 
persoane particulare, când este nevoie de ei, şi 
răscumpăraţi de două ori pe an. Dacă cineva emite mai 


mult decât poate răscumpăra, guvernul plăteşte integral 
creditorilor, iar debitorul se achită de datorie lucrând la 
ferme sau în mină, toate în proprietatea statului. Acest 
aranjament mulţumeşte pe toată lumea, cu excepţia 
debitorului, desigur, pentru că altfel ar fi dificil de procurat 
suficientă forţă de muncă voluntară care să lucreze în 
imensele, dar izolatele ferme marţiene, aşa cum se întind 
ele ca nişte panglici de la un pol la altul, traversând zone 
populate de animale şi oameni sălbatici. 

Când le-am amintit de imposibilitatea mea de a mă 
revanşa faţă de amabilitatea lor, m-au asigurat că voi avea 
multe ocazii, dacă voi mai rămâne pe Barsoom. Apoi mi-au 
urat drum bun şi m-au petrecut cu privirea până am 
dispărut din vedere după bariera albă şi lată. 

UN SCUT AERIAN PENTRU ZODANGA. 

În timpul călătoriei spre Zodanga, multe privelişti ciudate 
şi interesante îmi atrăseseră atenţia, iar la cele câteva case- 
fermă la care poposisem, învăţasem alte lucruri noi şi 
interesante privind obiceiurile şi manierele pe Barsoom. 

Apa care aprovizionează fermele de pe Marte este 
colectată în imense rezervoare subterane situate la cei doi 
poli şi rezultă din topirea calotelor de gheaţă. De aici, este 
pompată prin conducte lungi spre diferite centre populate. 
De o parte şi de alta, de-a lungul acestor conducte, se 
găsesc zonele cultivate. Ele sunt împărţite în tronsoane de 
aceeaşi mărime, fiecare tronson fiind sub controlul unuia 
sau a mai multor ofiţeri guvernamentali. 

În loc să inunde suprafaţa de cultură şi astfel să irosească 
prin evaporare o imensă cantitate de apă, preţiosul lichid 
este transportat subteran printr-o vastă reţea de conducte 
mai subţiri, direct la rădăcina plantelor. Recolta pe Marte 
este astfel mereu constantă, de vreme ce nu există nici 
secetă, nici ploi, nici vânturi mari, nici insecte sau păsări 
dăunătoare. 

Tot în timpul acestei călătorii am mâncat pentru prima 
oară, de când am părăsit Pământul, carne - bucăţi mari şi 


suculente provenite de la animale domestice bine hrănite la 
ferme. De asemenea, m-am delectat cu fructe şi legume, 
dar niciunul dintre aceste articole alimentare nu se 
dovedise perfect similar vreunuia de pe Pământ. Fiecare 
plantă sau floare, legumă sau animal, fusese într-atât de 
rafinată de secole de selecţie şi cercetare ştiinţifică, încât 
cele asemănătoare lor de pe Pământ nici nu puteau să 
sufere comparaţie. 

La cea de-a doua oprire întâlnisem câţiva oameni foarte 
cultivați din clasa nobililor şi, din întâmplare, în timpul 
conversaţiei, ajunsesem să vorbim de Helium. Unul dintre 
ei, mai în vârstă, fusese acolo în misiune diplomatică, cu mai 
mulţi ani în urmă şi vorbea cu regret de condiţiile ce păreau 
a ţine pe veci aceste ţări în război. 

— Helium, spuse el, într-adevăr, are cele mai frumoase 
femei de pe Barsoom, dar dintre toate bogăţiile, minunata 
fiică a lui Mors Kajak, Dejah Thoris, este bijuteria cea mai 
de preţ. Oamenii venerează cu adevărat locul pe care calcă, 
continuă el, iar de la pierderea ei în acea expediţie fatală, 
tot Heliumul s-a drapat în doliu. Atacarea flotei decimate ce 
se întorcea la Helium nu a fost decât o altă neghiobie a 
conducătorului nostru care, mă tem, va forţa Zodanga, mai 
devreme sau mai târziu, să aducă un bărbat mai înţelept în 
locul său. Chiar şi acum, când armatele noastre victorioase 
au înconjurat Heliumul, oamenii din Zodanga îşi manifestă 
nemulţumirea; acest război nu este popular pentru că nu e 
bazat pe dreptate şi justiţie. Forţele noastre au profitat de 
avantajul pe care-l oferea absenţa flotei principale din 
Helium - plecată să caute prinţesa şi ne-a fost uşor să 
reducem oraşul la o stare jalnică. Se zice ca va cădea peste 
numai câteva treceri ale lunii îndepărtate. 

— Şi ce soartă credeţi că a avut prinţesa Dejah Thoris? Am 
întrebat ca din întâmplare. 

— A murit. Asta s-a aflat de la un războinic verde capturat 
de forţele noastre în Sud. Scăpase din hoarda Tharkilor, 
împreună cu o creatură ciudată de pe o altă lume, dar 


căzuse aproape imediat în mâinile warhoonilor. Thoaţii lor 
fuseseră descoperiţi rătăcind pe fundul de mare, iar în 
apropiere exista în mod evident un conflict sângeros. 

Deşi aceste informaţii nu erau de natură să-mi dea prea 
mari speranţe, nu dovedeau nici moartea sigură lui Dejah 
Thoris şi de aceea m-am hotărât să fac toate eforturile 
posibile pentru a ajunge cât mai repede la Helium şi a-i 
duce lui Iardos Mors veştile ce le ştiam despre nepoata sa. 

La zece zile după ce-i părăsisem pe fraţii Ptor, am ajuns la 
Zodanga. Din momentul în care venisem în contact cu 
locuitorii roşii ai planetei Marte, remarcasem că Woola mă 
privea cu multă suspiciune, această brută uriaşă aparţinea 
unei specii pe care n-o domesticise niciodată omul roşu. 
Eram deci convins că intrarea mea în Zodanga însoţit de 
Woola ar fi produs acelaşi efect, ca şi cum cineva s-ar fi 
plimbat pe Broadway alături de un leu namibian. 

Numai gândul de a mă fi despărţit de credinciosul meu 
companion îmi provocase un asemenea regret şi sincere 
păreri de rău, încât am amânat totul până ce am ajuns la 
porţile oraşului; dar acolo, devenise imperativă despărţirea 
noastră. Dacă n-ar fi fost vorba de propria mea siguranţă, 
nici un alt argument n-ar fi fost în stare să mă convingă să 
mă despart de singura creatură de pe Barsoom ce-şi 
demonstrase pe deplin afecțiunea şi loialitatea faţă de mine. 
Cum, însă, îmi oferisem de bună voie viaţa în serviciul 
aceleia pentru care eram în stare să înfrunt pericolele 
acestui oraş misterios, nu aş fi permis nici măcar cu preţul 
vieţii lui Woola să periclitez în vreun fel succesul 
întreprinderii mele. Cu atât mai mult nu putea să-mi 
schimbe destinul o fericire de moment care, eram convins, 
nu avea să dăinuie prea mult. Astfel i-am pregătit bietului 
animal o despărţire sentimentală, promiţându-i că dacă voi 
scăpa teafăr, voi găsi mijloacele de a-l căuta. 

Părea să mă fi înţeles pe deplin, iar când i-am indicat 
direcţia Thark, se întoarse trist şi, cum nici eu nu rezistam 
să-l privesc plecând, mi-am întors hotărât privirile spre 


Zodanga şi, cu inima puţin îndoliată, m-am apropiat de 
zidurile ei impunătoare. 

Scrisoarea pe care o obţinusem de la fraţii Ptor îmi 
permisese intrarea imediată în vastul oraş. Se întâmplase 
să fie dimineaţa foarte devreme şi străzile erau practic 
pustii. Locuinţele, erau ridicate pe coloanele lor metalice, 
asemănătoare unor bordeie uriaşe aşezate pe trunchiuri de 
oţel. De regulă magaziile nu erau ridicate de la pământ şi 
nici nu aveau uşile încuiate pentru că hoţia este practic 
necunoscută pe Barsoom. În schimb, asasinarea este teama 
curentă aici pentru toţi barsoomienii şi numai din acest 
motiv îşi ridică de la pământ casele în timpul nopţii sau în 
caz de pericol. 

Fraţii Ptor îmi explicaseră detaliat locul din oraş unde aş fi 
putut găsi găzduire în aşa fel încât să fiu şi aproape de 
ofiţerul guvernamental către care îmi dăduseră scrisoarea 
de recomandare. Drumul ducea către careul central sau 
piaţa caracteristică tuturor oraşelor marţiene. Cea din 
Zodanga acoperea aproape trei kilometri pătraţi şi era 
mărginită de palatele Jeddakului, ale Jedilor şi altor membri 
ai nobilimii locale, dar şi de clădiri publice, precum cafenele 
şi magazine. 

În timp ce traversam imensa piaţă, pierdut de uimire şi 
admiraţie în faţa arhitecturii măreţe şi a exuberantei 
vegetaţii roşii care acoperea peluzele largi, am descoperit 
un marțian roşu ce se apropia sprinten de mine de pe una 
din străzile laterale. Nu-mi dăduse nici cea mai mică 
atenţie, dar când trecuse prin dreptul meu, îl recunoscusem 
surprins şi, punându-i mâna pe umăr, l-am strigat: 

— Kaor, Kantos Kan! 

Se întorsese ca un fulger şi, înainte de a-mi retrage mâna 
definitiv, vârful ascuţit al spadei sale lungi se afla în dreptul 
pieptului meu. 

— Cine eşti? Mormăi el, şi cum un salt înapoi mă dusese la 
aproape cincisprezece metri de vârful spadei sale, o 
îndreptă spre pământ şi exclamă râzând. 


— N-am nevoie de un răspuns mai bun; numai un singur 
om pe tot Barsoomul poate sări ca o minge de cauciuc. Pe 
mama lunii îndepărtate, John Carter, cum ai ajuns aici şi 
cum ai devenit un Darseen de-ţi poţi schimba culoarea după 
dorinţă? M-ai speriat rău, pentru o jumătate de minut, 
prietene, continuase el, după ce eu îi povestisem pe scurt 
aventurile mele de la despărţirea din arena din Warhoom. 
Dacă numele şi oraşul meu ar fi fost cunoscute 
zodanganilor, m-aş fi odihnit imediat pe țărmurile mării 
pierdute, Korus, alături de îndepărtaţii mei strămoşi. Sunt 
aici trimis de Tardos Mors, Jeddak de Helium, să descopăr 
ceva în legătură cu Dejah Thoris, prinţesa noastră. Se pare 
că Sab Than, Prinţ de Zodanga, o ascunde în oraş şi s-a 
îndrăgostit nebuneşte de ea. Tatăl său, Than Kosis, Jeddak 
de Zodanga, a făcut din căsătoria de bună voie cu fiul său 
preţul păcii dintre ţările noastre, dar Iardos Mors n-a 
acceptat cererea şi a trimis vorbă că el, împreună cu 
poporul lui, mai degrabă vor privi chipul mort al prinţesei 
lor decât s-o vadă căsătorită cu cine nu reprezintă propria 
ei alegere şi că până la urmă el personal ar prefera să fie 
înghiţit de cenuşa Heliumului distrus la rându-i, decât să-şi 
unească metalul casei sale cu cel al lui Than Kosis. 
Răspunsul său fusese cel mai mortal afront pe care l-ar fi 
putut aduce cineva lui Than Kosis şi zodanganilor, dar 
poporul l-a îndrăgit şi mai mult pentru asta şi astăzi puterea 
lui în Helium este mai mare decât oricând. 

— Sunt aici de 3 zile, continuă Kantos Kan, dar n-am aflat 
unde este închisă Dejah Thoris. Astăzi mă înscriu în flota 
zodangană ca patrulă aeriană şi sper ca în acest fel să 
câştig încrederea prinţului Sab Than, comandantul diviziei 
navale, pentru a afla câte ceva despre Dejah Thoris. Mă 
bucur că eşti aici, John Carter, pentru că-ţi cunosc 
loialitatea faţă de prinţesa mea şi amândoi am putea să 
obţinem mai mult. 

Piaţa începuse să se umple de oameni ce veneau şi plecau 
după treburile lor zilnice. Magazinele se deschiseseră, iar 


cafenelele se umpluseră cu primii clienţi. Kantos Kan mă 
conduse la unul din aceste grozave locuri de mâncat unde 
fusesem serviţi complet de aparate mecanice. Nici o mână 
nu atinge mâncarea, din momentul când intră, ca materie 
primă, în această clădire, până când iese caldă şi delicioasă 
pe mese, în faţa clienţilor, ca răspuns la atingerea câtorva 
butoane care indică dorinţele lor. 

După masă, Kantos Kan mă luă cu ella cartierul general al 
escadronului de scutere aeriene şi, prezentându-mă 
superiorilor săi, îi rugă să mă înroleze ca membru în acest 
corp de armată. Potrivit uzanțelor, era necesară o 
examinare, dar Kantos Kan mă prevenise să nu mă tem 
pentru că se va ocupa el de această problemă. Şi o 
rezolvase luându-mi ordinul de examinare către ofiţerul 
examinator şi dându-se el drept John Carter. 

— Această şmecherie va fi descoperită mai târziu, îmi 
explicase el candid, când îmi vor compara greutatea şi 
înălţimea cu celelalte elemente de identificare personală, 
dar acest lucru se va întâmpla abia peste câteva luni, 
perioadă de timp în care, oricum, misiunea noastră va fi fost 
îndeplinită sau va fi eşuat. 

În zilele următoare, Kantos Kan mă învățase câte ceva din 
ştiinţa zborului şi repararea delicatelor mecanisme pe care 
marţienii le folosesc în scopul acesta. Carena unui avion de 
o singură persoană măsoară circa cinci metri lungime pe 
aproape unu lăţime şi şapte centimetri grosime şi se 
îngustează la cele două extremităţi. Pilotul stă deasupra 
acestei platforme pe un scaun ce îmbracă micul şi 
silenţiosul motor propulsat cu radiu. Mediul pentru forţa 
portantă este cuprins în pereţii subţiri de metal ai carenei şi 
este constituit de cea de-a opta rază barsoomiană, sau raza 
de propulsie, dacă e definită după proprietatea ei. 

La fel ca şi cea de-a noua, această rază este necunoscută 
pe Pământ, dar marţienii descoperiseră că ea reprezintă o 
proprietate intrinsecă luminii, indiferent din ce sursă ar fi 
provenit. Ei aflaseră, de asemenea, că cea de-a opta rază 


propulsează lumina soarelui spre diferitele planete ale 
acestuia şi tot datorită ei, lumina se reîntoarce în spaţiu 
prin reflexie. Ea are deci proprietatea de a readuce în 
spaţiu lumina reflectată de Marte şi, cum aceasta se scurge 
continuu de pe planetă, constituie o forţă de respingere a 
gravitaţiei ce este capabilă să ridice greutăţi uriaşe de la 
sol, atunci când este închisă ermetic. 

De fapt, această rază le permisese să-şi perfecţioneze într- 
atât aviația încât navele lor aeriene de război, depăşind cu 
mult tot ce se realizase pe Pământ, navigau la fel de grațios 
şi uşor prin atmosfera rarefiată a Barsoomului, precum un 
balon de copii în atmosfera densă a Pământului. 

În timpul primilor ani de când descoperiseră raza a opta, 
se petrecuseră multe accidente stranii până ce învăţaseră 
să măsoare şi să controleze miraculoasa putere. La un 
moment dat, cu vreo nouă sute de ani în urmă, primul 
crucişător aerian construit fusese înzestrat cu un rezervor 
prea mare şi odată pornit din Helium cu un echipaj de cinci 
sute de oameni, nu se mai întorsese niciodată. 

Puterea de propulsie faţă de planetă fusese atât de mare 
încât îl purtase în spaţiu unde se mai poate vedea şi astăzi 
cu ajutorul telescoapelor puternice, rotindu-se la 
şaisprezece mii de kilometri de Marte - un satelit minuscul 
ce avea să înconjoare Barsoomul până la sfârşitul timpului. 

A patra zi după sosirea mea la Zodanga, am încercat 
primul zbor şi, ca rezultat, am fost avansat, ceea ce 
însemna, printre altele, şi un apartament în palatul lui Than 
Kosis. 

După ce m-am ridicat deasupra oraşului, i-am dat ocol de 
câteva ori, aşa cum am văzut că făcea Kantos Kan, apoi, 
accelerând motorul, m-am îndreptat cu o viteză teribilă 
spre Sud, urmând cursul unui mare canal ce intra în oraş 
din această direcţie. 

Traversasem aproape trei sute de kilometri, în mai puţin 
de o oră, când am zărit sub mine un grup de trei războinici 
verzi călărind nebuneşte spre o mică figură ce alerga pe jos 


în încercarea de a căuta adăpostul unuia din zidurile 
canalului. Mi-am coborât rapid maşina şi, postându-mă în 
spatele lor, am văzut că era vorba de un marțian roşu ce 
purta metalul escadronului de scutere aeriene din care 
făceam parte şi eu. La mică distanţă mai încolo zăcea micul 
aparat de zbor înconjurat de sculele cu care, evident, 
încercase să repare vreun defect, atunci când fusese 
surprins de războinicii verzi. 

Aproape îl ajunseseră; animalele îşi continuau cursa spre 
relativ neînsemnata figură cu o viteză incredibilă, iar 
războinicii se şi aplecaseră în faţă cu suliţele pregătite. 
Fiecare dintre ei încerca să fie primul care să-l străpungă 
pe nefericitul Zodangan şi în clipa următoare soarta i-ar fi 
fost pecetluită dacă n-aş fi sosit la timp. 

M-am apropiat cu viteză prin spatele războinicilor şi, după 
ce i-am ajuns, m-am repezit cu prova scuterului aerian la 
nivelul umerilor celui mai apropiat. Impactul, suficient să 
străpungă centimetri de oţel solid, azvârlise capul 
războinicului decapitat peste capul thoatului său, apoi se 
prăbuşise şi trupul, rostogolindu-se violent pe câmpia 
acoperită de muşchi. Animalele celorlalţi doi se opriseră 
mugind îngrozite şi porniseră glonţ în direcţia opusă. 

Reducând treptat viteza, am făcut un ocol mic şi am 
aterizat la picioarele zodanganului uluit. Îmi mulţumise cu 
căldură pentru gestul meu şi îmi promisese la sfârşitul zilei 
răsplata pe care o meritam, el nefiind altul decât unul din 
verii Jeddakului de Zodanga. 

N-am mai pierdut timp cu discuţiile acolo, amândoi ştiam 
că războinicii aveau să se întoarcă imediat ce vor reuşi să-şi 
stăpânească animalele. Grăbindu-ne către aparatul avariat, 
ne-am dat toată silinţa să-l reparăm şi aproape că reuşisem, 
când i-am văzut pe cei doi războinici verzi că se apropie în 
viteză de noi. Când ajunseseră la aproape o sută de metri, 
thoaţii lor deveniră din nou de nestăpânit şi refuzară cu 
îndărătnicie să se mai apropie de aparatul de zbor care-i 
terorizase într-atât. 


În cele din urmă au fost nevoiţi să descalece şi să se 
îndrepte spre noi cu spadele lungi pregătite. Am înaintat 
spre cel mai solid dintre ei, spunându-i zodanganului să-şi 
încerce şi el norocul cu celălalt. După ce mi-am terminat 
adversarul fără prea mare efort, după atâta practică, 
devenise un lucru banal. 

Pentru mine, m-am grăbit să-i sar în ajutor noii mele 
cunoştinţe care, într-adevăr, avea nevoie disperată de el. 

Era rănit şi trântit la pământ, piciorul uriaş al adversarului 
îi apăsa grumazul, iar sabia acestuia se ridicase pentru 
lovitura de graţie. Dintr-un singur salt am acoperit distanţa 
de aproape cincisprezece metri dintre noi şi cu o singură 
lovitură i-am străpuns trupul complet. 

Spada îi căzu neputincioasă din mână, iar el se prăbuşi 
alături de figura împietrită a zodanganului, fără nici cel mai 
mic zgomot. O examinare rapidă îmi confirmă faptul că nu 
primise lovituri mortale şi, după o scurtă perioadă de 
odihnă, pretinse că este în stare să încerce drumul de 
întoarcere. Oricum, era nevoit să-şi piloteze propriul aparat 
pentru că aceste nave fragile nu erau prevăzute să poarte 
decât o singură persoană. 

Imediat după ce terminarăm reparația, ne ridicarăm 
împreună pe cerul senin marțian şi, fără alte neplăceri, 
revenirăm cât se poate de repede la Zodanga. 

În timp ce ne apropiam, am remarcat o mare adunare de 
civili şi trupe pe câmpia din faţa oraşului. Cerul era negru 
de nave aeriene de război, dar şi de aparate individuale sau 
de recreere, împodobite cu lungi panglici de mătase vesel 
colorată, precum şi cu drapele şi steaguri într-un design 
extrem de pitoresc. 

Companionul îmi semnală să încetinesc şi apropiindu-şi 
aparatul de al meu, propuse să rămânem să privim şi noi 
ceremonia de conferire de onoruri personale ofiţerilor şi 
bărbaţilor ce se distinseseră printr-un serviciu deosebit. 
Apoi, desfăşurând un fel de mică emblemă ce indica faptul 
că acel aparat poartă un membru al familiei regale din 


Zodanga, ne croirăm drum amândoi, printre puzderia 
navelor şi aparatelor individuale, până deasupra Jeddakului 
de Zodanga şi a suitei sale. Toţi erau călare pe micuţii thoaţi 
domestici ai marţienilor roşii, iar harnaşamentele lor erau 
ornate cu o asemenea cantitate de pene, impresionant 
colorate, încât nu m-am putut abţine să nu compar acea 
ceremonie cu cea a indienilor roşii de pe Pământul meu 
natal. 

Cineva din suită îi atrăsese atenţia lui Than Kosr asupra 
prezenţei companionului meu deasupra lor, iar 
conducătorul îi făcuse semn să coboare. În timp ce aşteptau 
ca trupele să ia poziţie în faţa Jeddakului, cei doi vorbiseră 
foarte animat, iar din când în când priviseră spre mine. Nu 
puteam, evident, să le aud conversaţia, care, de altfel, 
încetase scurt timp după aceea. Când şi ultimul corp de 
armată se aliniase în faţa împăratului lor, descălecaseră cu 
toţii. Un membru din anturaj înaintase spre trupe şi, 
strigând numele unui soldat, îi ordonă să avanseze. Apoi 
ofiţerul enumeră natura faptelor sale eroice, ce câştigaseră 
aprobarea Jeddakului, pentru ca în cele din urmă acesta să 
înainteze şi să plaseze un ornament de metal pe umărul 
stâng al fericitului luptător. 

Zece oameni fuseseră astfel decoraţi, când ofiţerul strigă 
din nou: 

— John Carter, escadronul scuterelor aeriene! 

Niciodată în viaţa mea nu fusesem atât de surprins, dar 
cum disciplina militară din tinereţe îmi marcase definitiv 
caracterul, mi-am coborât uşor scuterul la sol şi am avansat 
pe jos, aşa cum văzusem că procedaseră şi ceilalţi. Când m- 
am oprit în faţa ofițerului, acesta mi se adresă cu o voce 
suficient de puternică pentru a fi auzită de toată adunarea 
de trupe şi spectatori. 

— Ca o recunoaştere, John Carter, spuse el, a curajului 
deosebit şi a măiestriei cu care ai apărat persoana vărului 
Jeddakului Than Kosis, şi de unul singur ai învins trei 


războinici verzi, este plăcerea Jeddakului nostru să-ţi 
confere semnul preţuirii sale. 

Apoi, Than Kosis avansase şi, punând un ornament pe 
umărul meu, spuse: 

— Vărul meu mi-a povestit amănuntele minunatei tale 
realizării, ea pare, mai degrabă, un fel de miracol, şi dacă 
poţi apăra atât de bine pe vărul unui Jeddak, cu atât mai 
mult ai putea apăra însăşi persoana Jeddakului. Te numesc, 
deci, padwar la gărzi, şi de acum înainte vei locui în palatul 
meu. 

I-am mulţumit şi, la semnul său, m-am alăturat membrilor 
suitei. După ceremonie am dus aparatul la cartierul general 
al escadronului de scutere aeriene, chiar pe acoperişul 
clădirii şi, însoţit de o ordonanţă, m-am prezentat în faţa 
ofițerului ce răspundea de paza palatului. 

O GĂSESC PE DEJAH. 

Majordomul căruia raportasem îmi dăduse instrucţiuni să 
stau în preajma persoanei Jeddakului, care, în timp de 
război, era întotdeauna în mare pericol de a fi asasinat, de 
vreme ce regula conform căreia la război totul era permis, 
părea să constituie etica tuturor conflictelor de pe Marte. 

Mă însoţi, deci, pe loc, la apartamentul în care se găsea 
atunci Than Kosis. Conducătorul era angajat într-o discuţie 
cu fiul său, Sab Than şi mai mulţi curteni din suita acestuia 
şi nu observase intrarea mea. 

Pereţii apartamentului erau complet acoperiţi cu tapiţerii 
splendide ce mascau orice eventuală fereastră sau uşă. 
Camera era luminată de raze de soare ţinute prizoniere 
între plafonul propriu-zis şi un plafon fals din sticlă, coborât 
cu câţiva centimetri mai jos. 

Ghidul meu dădu la o parte un colţ din tapiţerie şi-mi arătă 
un culoar, între aceasta şi pereţi, ce înconjura în întregime 
camera. Eu trebuia să rămân în acel pasaj, îmi precizase, 
atâta timp cât Than Kosis se afla în acel apartament. Când îl 
părăsea, trebuia să-l urmez. Datoria mea era doar să-l 
păzesc pe conducător, şi pe cât posibil să nu-l pierd nici-o 


clipă din ochi. Urma să fiu înlocuit după o perioadă de patru 
ore, îmi mai precizase majordomul şi mă lăsase singur. 

Tapiseria avea o urzeală ciudată ce dădea impresia, privită 
dintr-o parte, de consistenţă şi soliditate dar, din locul unde 
mă aflam eu puteam vedea tot ce se petrecea în cameră, ca 
şi cum n-ar fi fost nici un fel de obstacol între noi. 

Abia îmi luasem postul în primire că tapiseria de pe partea 
opusă se dădu la o parte pentru a permite intrarea a patru 
soldaţi din Gardă ce escortau o figură feminină. Odată 
ajunşi lângă Than Kosis, soldaţii se aşezaseră de o parte şi 
de alta a lui, lăsând acolo în picioare în faţa Jeddakului, şi la 
mai puţin de trei metri de mine, chipul minunat luminat de 
un zâmbet al lui Dejah Thoris. 

Sab Than, prinţ de Zodanga, avansă s-o întâmpine şi mână 
în mână se apropiară de tronul Jeddakului. Than Kosis o 
privi surprins şi, ridicându-se, o salută. 

— Cărui ciudat capriciu datorez această vizită din partea 
Prințesei de Helium, de vreme ce cu numai două zile în 
urmă mă asigurase, cu evidentă lipsă de consideraţie 
pentru mândria mea, că l-ar prefera mai bine pe tharkul 
verde Tal Hajus decât pe fiul meu? 

Dejah Thoris zâmbise din nou şi, accentuând parcă şi mai 
mult cele două gropiţe ştrengăreşti de la colţul guri, 
răspunsese. 

— De la începutul timpurilor, pe Barsoom, femeile au avut 
privilegiul de a-şi schimba părerea şi a-şi ascunde 
sentimentele în probleme legate de inima lor. O să uiţi asta, 
Than Kosis, aşa cum a făcut-o şi fiul tău. Cu două zile în 
urmă, nu eram sigură de dragostea lui, acum, însă, sunt şi 
am venit să-ţi cer mai întâi iertare pentru vorbele mele 
aspre, iar apoi să-ţi ofer asigurarea Prințesei de Helium că 
atunci când va veni vremea, se va mărita cu Sab Than, Prinţ 
de Zodanga. 

— Sunt bucuros că ai decis astfel, răspunse Than Kosis. Nu 
aş fi dorit să împing mai departe războiul împotriva 


poporului din Helium; promisiunea ta va fi înregistrată şi o 
proclamaţie către poporul meu va fi dată imediat. 

— Ar fi mai bine, Than Kosis, îl întrerupse Dejah Thoris, ca 
proclamația să aştepte sfârşitul acestui război. Ar părea, 
într-adevăr, straniu atât propriului meu popor cât şi a 
poporului tău dacă Prinţesa de Helium ar capitula astfel în 
faţa duşmanilor ţării sale, pentru a se încheia ostilitățile. 

— N-ar putea fi încheiat războiul pe loc? Interveni Sab 
Than. E nevoie doar de cuvântul lui Than Kosis. Spune-i, 
tată, spune cuvântul care-mi va apropia fericirea şi va pune 
capăt acestei dispute nepopulare. 

— Vom vedea, replică Than Kosis, cum va aprecia pacea 
poporul din Helium. Cel puţin eu am să le-o ofer. 

După alte câteva cuvinte, Dejah Thoris părăsise 
apartamentul însoţită de garda sa. 

Astfel, edificiul visului meu de fericire se făcea bucățele, 
lovindu-se de solul realităţii. Femeia căreia îi oferisem viaţa 
şi de pe buzele căreia auzisem atât de recent o declaraţie 
de dragoste, uitase atât de uşor de existenţa mea şi se 
oferise zâmbitoare fiului celui mai urât duşman al poporului 
său. 

Deşi auzisem cu propriile mele urechi, nu-mi venea să 
cred. Trebuia să-i găsesc apartamentul şi s-o oblig să-şi 
repete crudul adevăr în faţa mea pentru a fi convins pe 
deplin. Mi-am părăsit, deci, postul şi, grăbindu-mă prin 
pasajului din spatele tapiseriei, am ajuns la uşa prin care 
părăsise camera. Strecurându-mă fără zgomot prin ea, am 
descoperit uimit un labirint de scări şi coridoare care 
veneau şi duceau în toate direcţiile. 

Am luat-o rapid pe primul în jos, apoi tot pe primul coridor 
întâlnit, dar curând mi-am dat seama că mă rătăcisem şi 
când tocmai mă rezemasem resemnat de unul din pereţi, 
am auzit voci în preajma mea. Aparent, veneau de după 
zidul opus celui de care mă rezemasem şi între ele am 
distins timbrul lui Dejah 'Thoris. Nu auzeam ce spune, dar 
eram sigur că nu mă înşel. 


Am mai făcut câţiva paşi şi am descoperit un alt pasaj la 
capătul căreia se găsea o uşă. M-am îndreptat hotărât spre 
ea şi când am deschis-o, am constatat că dădea într-o 
anticameră în care se găseau cei patru paznici ce o 
acompaniaseră. Unul dintre ei se şi ridicase întrebându-mă 
ce căutam acolo. 

— Vin din partea lui Than Kosis, am răspuns şi doresc să 
vorbesc între patru ochi cu Dejah Thoris, Prinţesă de 
Helium. 

— Şi ordinul? 

Nu înţelegeam prea bine ce trebuia să fie cu acel ordin, 
dar i-am răspuns că sunt un membru al Gărzii şi fără să mai 
aştept un răspuns de la el m-am îndreptat spre uşa din 
fundul anticamerei, în spatele căreia o auzeam pe Dejah 
Thoris conversând. 

Intrarea nu se dovedi prea uşor de realizat. Paznicul îmi 
barase calea şi spuse răspicat: 

— Nimeni nu vine de la Than Kosis fără să aibă un ordin 
sau o parolă. Dacă vrei să intri, trebuie să-mi dai sau una 
sau alta. 

— Singurul ordin de care am nevoie, prietene, pentru a 
intra acolo unde vreau, atârnă aici la şold, am spus 
trăgându-mi din teacă spada lungă; mă laşi să trec sau nu? 

În loc de răspuns îşi trase şi el spada şi, chemându-i pe 
ceilalţi în ajutor, îmi barară drumul toţi patru cu gesturi 
ferme. 

— Noi nu suntem aici la ordinul lui Than Kosis, strigă cel 
ce mi se adresase primul, şi nu numai că n-o să intri în 
apartamentul Prințesei de Helium, dar te vei întoarce la 
Than Kosis sub pază pentru a explica această îndrăzneală 
neautorizată. Aruncă spada; nu cred că speri să ne învingi 
pe toţi, adăugă el cu un zâmbet maliţios. 

Răspunsul meu fusese o fandare scurtă, ce mai lăsase doar 
trei oponenți în viaţă, dar trebuie să vă asigur că se 
dovediseră vrednici de metalul meu. Cât ai clipi, mă şi 
împinseseră la zid, forţându-mă să lupt cu disperare pentru 


a-mi salva viaţa. Cu greu mi-am făcut loc spre unul din 
colţurile anticamerei, unde erau nevoiţi să mă atace numai 
câte unul. Luptasem astfel aproape douăzeci de minute, 
loviturile oţelului parat de oţel producând un vacarm de 
nedescris în mica încăpere. 

Zgomotul o atrăsese pe Dejah Thoris în pragul 
apartamentului şi de acolo privea lupta împreună cu Sola 
care stătea în spatele ei şi se uita peste umăr. Chipul nu-i 
trăda nici o emoție şi mi-am dat seama că nici ea, nici Sola 
nu mă recunoscuseră. 

În cele din urmă, o lovitură norocoasă mai doborti unul 
dintre gardieni, iar cu numai doi care să mi se opună, am 
schimbat tactica şi i-am doborât imediat la pământ, după 
modelul deja utilizat în atâtea lupte victorioase, al treilea la 
zece secunde după al doilea, iar ultimul câteva momente 
mai târziu. Fuseseră curajoşi şi luptători nobili şi mă 
întristase faptul că fusesem nevoit să-i ucid, dar cred că în 
starea de atunci aş fi depopulat bucuros întreg Barsoomul, 
dacă altfel n-aş fi putut ajunge alături de iubita mea, Dejah 
Thoris. 

Mi-am pus sabia plină de sânge la loc în teacă şi am 
înaintat spre prinţesa mea marțiană care continua să 
rămână mută şi să mă privească fără nici un semn că mă 
recunoaşte. 

— Cine eşti tu, zodangane, murmură ea. Un alt duşman 
care să mă târască în necaz? 

— Sunt un prieten, am răspuns, un prieten pe care odată l- 
ai apreciat. 

— Nici un prieten al Prințesei de Helium nu poartă acest 
metal, replica ea, deşi această voce. Am mai auzit-o cândva; 
dar nu e, nu poate fi, nu, pentru că el este mort. 

— Şi totuşi, prinţesa mea, nu sunt altul decât John Carter, 
am spus. Cum oare nu recunoşti dincolo de vopsea şi metal, 
inima căpeteniei tale? 

Cum ajunsesem foarte aproape de ea, avusese imboldul de 
a veni spre mine cu braţele larg deschise, dar când mă 


pregăteam, la rândul meu, s-o îmbrăţişez, se retrăsese 
tremurând şi oftase trist. 

— Prea târziu, prea târziu, se tângui ea. Vai, căpetenia 
mea, totul s-a întâmplat astfel pentru că te-am crezut mort, 
dar dacă te-ai fi întors numai cu o oră mai devreme - acum 
este, însă, prea târziu, prea târziu. 

— Ce vrei să spui Dejah 'Thoris? Am strigat. Că nu te-ai mai 
fi promis prinţului zodangan dacă ai fi ştiut că trăiesc? 

— Tu crezi, John Carter, că ieri mi-aş fi dat inima ţie şi 
astăzi altcuiva? Am crezut doar că acea promisiune zace 
îngropată cu resturile tale în gropile Warhoonului şi astăzi 
mi-am promis trupul altuia pentru a-mi salva poporul de 
soarta hărăzită de armata zodangană victorioasă. 

— Dar nu sunt mort, prinţesă. Am venit să te cer şi tot 
Zodanganul nu mă poate împiedica să o fac. 

— E prea târziu, John Carter, promisiunea mea este dată şi 
pe Barsoom ea este definitivă. Ceremoniile care vor urma 
mai târziu nu reprezintă decât formalităţi nesemnificative. 
Ele nu fac căsătoria mai sigură aşa cum cortegiul funerar al 
unui Jeddak nu pecetluieşte moartea sa. Sunt pur şi simplu 
măritată, John Carter. Nu mă vei mai chema prinţesa ta. Nu 
mai eşti căpetenia mea. 

— Nu cunosc prea multe despre obiceiurile voastre aici, pe 
Barsoom, Dejah 'Thoris, dar ştiu bine că te iubesc şi dacă au 
fost adevărate acele ultime cuvinte pe care mi le-ai spus în 
ziua când hoardele warhooniene năvăleau peste noi, nici un 
alt bărbat nu poate să pretindă să-i fii mireasă. Au fost 
adevărate atunci, prinţesa mea, şi au rămas la fel şi acum! 
Spune că ăsta e adevărul. 

— Au fost adevărate, John Carter, şopti ea, dar nu le mai 
pot repeta acum, pentru că m-am oferit altcuiva. Ah, dacă 
măcar ai încerca să ne înţelegi obiceiurile, prietenul meu, 
continuă ea mai mult pentru sine, promisiunea ar fi fosta ta 
cu multe luni în urmă şi ai fi putut să mă pretinzi înaintea 
altora. Chiar dacă ar fi însemnat căderea Heliumului, mi-aş 
fi dat bucuroasă imperiul în schimbul şefului meu tharkian. 


— Îţi aminteşti de noaptea când m-ai ofensat? Adăugă ea 
cu voce tare. M-ai numit prinţesa ta fără să-mi fi cerut mâna 
şi apoi te-ai lăudat că ai luptat pentru mine. Nu ştiai, iar eu 
n-ar fi trebuit să mă simt ofensată; de-abia acum îmi dau 
seama. Dar n-a fost nimeni care să-ţi spună, ceea ceeunu 
puteam, că pe Barsoom, în oraşele omului roşu, sunt două 
feluri de femei, unele pentru care te poţi bate şi le poţi cere 
în căsătorie, celelalte pentru care, de asemenea te lupţi, 
dar cărora nu le ceri mâna. Când un bărbat a câştigat o 
femeie, i se poate adresa cu prinţesa mea, sau în oricare alt 
mod ce indică posesiunea. Ai luptat pentru mine, dar nu m- 
ai cerut niciodată în căsătorie, iar atunci când m-ai numit 
prinţesa mea, continuă ea înroşindu-se, m-am simţit jignită; 
dar chiar şi atunci, John Carter, nu te-am respins aşa cum 
ar fi trebuit s-o fac, de vreme ce tu ai mai făcut o greşeală, 
glumind că m-ai fi câştigat prin luptă. 

— Nu cred că ai nevoie de scuzele mele acum, Dejah 
Thoris, am răspuns, ştii prea bine că greşeala mea s-a 
datorat faptului că ignoram obiceiurile de pe Barsoom. 
Ceea ce n-am făcut atunci, crezând că cererea mea ar fi 
sosit într-un moment nepotrivit, fac acum. Îţi cer să-mi fii 
soţie şi pe tot sângele meu virginian, ce-mi curge în vene, 
aşa va fi. 

— Nu, John Carter, n-are rost, spuse ea fără speranţe. N-o 
să fiu niciodată a ta cât Sab Than trăieşte. 

— l-ai şi semnat actul de deces, prinţesa mea - Sab Than 
va muri. 

— Nu în acest fel, se grăbi ea să-mi explice. N-o să mă pot 
mărita cu bărbatul care mi-a ucis soţul, chiar şi în 
autoapărare. Acesta este obiceiul şi aici pe Barsoom noi 
suntem conduşi de obiceiuri. E în zadar, prietene. Vom 
rămâne amândoi cu regretul şi cu amintirea acelor câtorva 
zile printre tharkieni. Acum trebuie să pleci şi nu mai 
încerca să mă vezi. La revedere, căpetenia mea de 
odinioară. 


Cu inima zdrobită şi deprimat profund, m-am retras din 
anticameră; până se încheiau ceremoniile, mai păstram o 
geană de speranţă că n-o pierdusem definitiv. 

Rătăcind de-a lungul coridoarelor, mă simţeam la fel de 
pierdut în labirintul lor, aşa cum fusesem înainte de a 
descoperi apartamentul lui Dejah Thoris. 

Îmi dădeam seama că singura şansă era să scap din oraşul 
Zodanga pentru că moartea celor patru gardieni trebuia 
explicată cumva, şi cum nu puteam ajunge la postul meu 
fără să mă călăuzească cineva, aş fi fost descoperit rătăcind 
fără ţel prin palat, iar suspiciunea ar fi căzut, cu siguranţă, 
asupra mea. 

În cele din urmă, am ajuns la o scară în spirală, ce ducea 
spre etajele inferioare, şi am coborât pe ea mai multe nivele 
până am dat de intrarea într-un vast apartament în care se 
găseau un număr de gardieni. Pe pereţi atârnau aceleaşi 
tapiserii transparente în spatele cărora m-am strecurat fără 
să mă observe cineva. 

Conversaţia gardienilor se dovedi neinteresantă până 
când intrase un ofiţer şi ordonase la patru dintre ei să 
schimbe garda care o păzea pe Prinţesa de Helium. Ştiam 
că necazurile aveau să înceapă cat de curând şi, într- 
adevăr, abia părăsiseră camera de gardă că unul dintre ei 
năvăli înapoi cu ştirea că îi găsiseră pe cei patru camarazi 
măcelăriți în anticameră. 

Într-o clipă, întregul palat se animase. Gardieni, ofiţeri, 
curtieri, servitori şi sclavi alergau care-ncotro pe coridoare 
şi prin apartamente, ducând mesaje şi ordine sau căutând 
semne ale asasinului. 

Asta era şi şansa mea şi, oricât de mică părea, m-am 
agăţat cu nădejde de ea. Deoarece un grup de soldaţi 
tocmai trecea pe lângă locul ascunzătorii mele, m-am luat 
după ei prin labirintul palatului până ce, ajungând la un hol 
imens, am zărit binecuvântata lumină a zilei pătrunzând 
printr-o serie de ferestre impozante. 


Acolo mi-am părăsit ghizii şi, apropiindu-mă de una dintre 
ferestre, am căutat un mijloc de a scăpa. Fereastra se 
deschidea deasupra unui balcon ce da pe una din străduţele 
din Zodanga. Solul era la aproape zece metri şi la o distanţă 
asemănătoare de palat se găsea un perete de vreo şapte 
metri înălţime, construit din sticlă polizată şi gros de 
aproape treizeci de centimetri. Pentru un marțian roşu, 
scăparea pe o asemenea cale părea imposibilă, dar pentru 
puterea şi abilitatea mea terestră, lucrul era ca şi îndeplinit. 
Singura teamă era să nu fiu detectat înainte de căderea 
nopții, pentru că nu puteam face saltul la lumina zilei în 
timp ce palatul şi străzile adiacente forfoteau de zodangani. 

În consecinţă, am căutat o ascunzătoare şi, în cele din 
urmă, am găsit una din pură întâmplare, în interiorul unui 
ornament uriaş, ce atârna de plafonul unui hol, la aproape 
trei metri de podea. Am sărit cu uşurinţă în interiorul 
spaţios, asemănător unei vaze, şi abia poposisem acolo că 
am auzit vocile câtorva oameni ce intraseră în apartament. 
Grupul se oprise sub ascunzătoarea mea astfel încât le-am 
auzit foarte bine conversaţia. 

— E sigur mâna Heliumiţilor, spusese unul din ei. 

— Într-adevăr, Jeddakule, dar cum or fi reuşit să intre în 
palat? Pot admite că, în ciuda vigilenţei gărzilor tale, o 
singură persoană putea ajunge la camerele interioare, dar 
cum a putut o grupă de şase sau opt luptători să treacă, 
neobservată, este dincolo de puterea mea de înţelegere. 
Oricum o să aflăm în curând pentru că, iată, vine psihologul 
palatului. 

Un alt bărbat se alăturase grupului şi, după salutul formal 
al conducătorului, spuse: 

— Mărite Jeddak, am citit o poveste ciudată în minţile 
moarte ale credincioşilor tăi gardieni. Ei au fost doborâţi nu 
de mai mulţi luptători ci de unul singur. 

Făcuse o pauză pentru a lăsa audiența să se pătrundă de 
greutatea afirmațiilor sale, dar faptul că ele nu fuseseră 


crezute, rezulta din exclamaţia nerăbdătoare de 
neîncredere ce scăpase de pe buzele lui Than Kosis. 

— Ce fel de poveşti mai sunt şi astea, Notan? Strigă el. 

— Adevărul, mărite Jeddak, răspunse psihologul. De fapt, 
amprenta mentală era foarte puternică la toţi cei patru 
gardieni. Adversarul lor fusese un bărbat foarte înalt 
purtând metalul unuia din gardienii tăi, iar abilitatea lui în 
luptă frizează miracolul, pentru că luptase împotriva 
tuturor şi-i depăşise atât în îndemânare, cât şi în forţă şi 
rezistenţă. Deşi purta metalul din Zodanga, mărite Jeddak, 
un asemenea om n-a mai fost văzut nici în ţara noastră nici 
în altele de pe faţa Barsoomului. Mintea Prințesei de 
Helium, pe care, de asemenea, am examinat-o, a rămas albă 
pentru mine, are un control perfect şi n-am putut citi nici 
măcar o iotă din ea. Mi-a spus doar că a fost martoră numai 
la o parte din întâmplare şi că remarcase că un singur om 
fusese angajat în luptă cu gardienii - un bărbat pe care nu- 
şi amintea să-l fi văzut vreodată. 

— Unde îmi este salvatorul? Întrebă altcineva din grup şi l- 
am recunoscut pe dată pe vărul lui Than Kosis, pe care-l 
salvasem de oamenii verzi. Pe metalul primului meu 
strămoş, continuă el, descrierea i se potriveşte perfect, mai 
ales în ce priveşte abilitatea în luptă. 

— Unde e omul? Strigă Than Kosis. Aduceţi-mi-l imediat. 
Ce mai ştii despre el, vere? Abia acum îmi dau seama că nu 
se putea să existe un asemenea luptător în Zodanga şi de 
care tocmai noi să nu fi aflat până ieri. La fel şi numele, 
John Carter, cine a mai auzit de un asemenea nume pe 
Barsoom! 

Curând, sosi informaţia că nu eram de găsit nicăieri, nici în 
palat, nici la cartierul general al escadronului de scutere 
aeriene. Kantos Kan, pe care-l găsiseră şi-l interogaseră, nu 
ştia nimic de cele întâmplate, iar în privinţa mea, le spusese 
că nu ştie mare lucru pentru că mă întâlnise doar în timpul 
captivităţii printre warhoonieni. 


— Ţineţi-l sub supraveghere, ordonă Than Kosis. Şi el este 
străin şi dacă, aşa cum se pare, au fost amândoi trimişi de 
Helium, unde este unul, îl vei găsi şi pe celălalt. Triplaţi 
patrulele aeriene şi ordonaţi ca fiecare bărbat care 
părăseşte oraşul pe jos sau pe calea aerului, să fie cercetat 
amănunţit. 

Un alt mesager sosise între timp cu vestea că mă găseam 
încă între zidurile palatului. 

— A fost cercetată cu multă atenţie asemănarea tuturor 
celor care au intrat sau au părăsit palatul astăzi, 
concluzionă el, şi niciunul nu se apropie de cea a noului 
padwar al Gărzii. 

— Înseamnă că o să-l avem cât de curând, comentă Than 
Kosis, dar între timp ne vom duce la apartamentul Prințesei 
de Helium pentru a o interoga în privinţa acestei afaceri. S- 
ar putea să ştie mai multe decât şi-a dat osteneala să-ţi 
dezvăluie ţie, Notan. 

Părăsiseră holul şi cum căzuse întunericul, m-am strecurat 
tiptil din locul ascunzătoarei în balcon. Se vedea foarte 
puţin, dar pândind momentul când se părea că nu este 
nimeni prin apropiere, am sărit iute pe vârful zidului de 
sticlă şi de acolo pe strada de dincolo de incinta palatului! 

PIERDUT ÎN CER. 

Fără nici un efort deosebit de a mă ascunde, m-am grăbit 
să ajung în vecinătatea cartierului general unde eram sigur 
că-l voi putea întâlni pe Kantos Kan. Apropiindu-mă de 
clădire, am devenit mai precaut, pentru că mi-am dat 
seama, şi nu m-am înşelat, că locul putea fi păzit. Într- 
adevăr, mai mulţi bărbaţi civili, după metalul pe care-l 
purtau, mişunau la intrările din faţă şi din spate ale clădirii. 
În această situaţie, singura cale de a ajunge nevăzut la 
etajul superior, unde erau situate apartamentele noastre, a 
fost printr-o clădire alăturată şi, după manevre 
considerabile, am reuşit să ajung pe acoperişul unui 
magazin, câteva uşi mai încolo. 


Sărind din acoperiş în acoperiş, am descoperit repede o 
fereastră deschisă în clădirea în care speram să-l întâlnesc 
pe heliumian, iar în clipa următoare mă aflam în cameră în 
faţa lui. Era singur, nu se arătase surprins de venirea mea 
şi mă întrebase de ce întârziasem, din moment ce mi se 
terminase schimbul mult mai devreme. 

Mi-am dat seama că nu ştia nimic de evenimentele de la 
palat, iar când l-am pus la curent, devenise extrem de 
interesat. Vestea că Dejah 'Thoris îşi promisese mâna lui Sab 
Than îl umpluse de consternare. 

— Nu se poate, exclamase el. Este imposibil! Toţi locuitorii 
Heliumului şi-ar dori, mai degrabă, moartea, decât să vândă 
prinţesa noastră iubită casei conducătoare din Zodanga. 
Poate că şi-a pierdut minţile de vreme ce a fost de acord cu 
un târg atât de atroce. Tu, care nu ştii cât de mult ne iubim 
noi cei din Helium membrii casei noastre conducătoare, nu 
poţi să-ţi dai seama de oroarea ce mă cuprinde gândindu- 
mă la această alianţă nelegiuită. Ce trebuie făcut, John 
Carter? Continuă el. Eşti un tip ingenios. Nu poţi să te 
gândeşti la ceva care să salveze Heliumul de această 
dezonoare? 

— Dacă aş ajunge cu vârful spadei la Sab Than, i-am 
răspuns, aş putea rezolva şi problema Heliumului, dar, din 
motive personale, aş prefera ca altcineva să-i dea lovitura 
care s-o elibereze pe Dejah Thoris. 

Înainte de a-mi vorbi, Kantos Kan mă privise cu ochi 
micşoraţi. 

— O iubeşti! Spuse el. Ea ştie? 

— Nu numai că ştie, dar m-a respins pentru că se 
promisese lui Sab Than. 

Minunatul meu prieten sărise atunci în picioare şi, 
apucându-mă cu o mână după umeri, îşi ridicase cu cealaltă 
spada şi spusese: 

— Pentru că sorții m-au hărăzit pe mine, nici că puteam 
găsi o pereche mai potrivită pentru prima Prinţesă a 
Barsoomului. lată mâna mea pe umărul tău, John Carter, şi 


cuvântul meu că Sab Than va muri de spada mea, în numele 
dragostei ce o port Heliumului, lui Dejah 'Thoris şi ţie. Chiar 
în noaptea asta am să încerc să ajung în palatul său. 

— Cum? L-am întrebat, când eşti atât de bine păzit, iar 
forţele de patrulare a cerului s-au triplat. 

Îşi plecase capul, în semn că se gândeşte pentru o clipă, 
apoi şi-l ridicase din nou semeţ şi cu un aer încrezător. 

— Aş avea nevoie de ajutor doar să trec de aceşti gardieni, 
în rest mă descurc, spuse el în cele din urmă. Ştiu o intrare 
secretă în palat, prin zona celui mai înalt turn. Am dat de ea 
întâmplător, într-o zi când treceam pe deasupra într-o 
misiune de patrulare. În munca asta, trebuie investigată 
orice situaţie ciudată la care ni se întâmplă să fim martori, 
iar o figură apărută în acel turnuleţ al palatului, trecea 
drept un lucru extrem de ciudat. M-am apropiat cu scuterul 
şi am remarcat cu uimire că posesorul acelei figuri nu era 
altul decât Sab Than. Fiind pus în această situaţie penibilă, 
mi-a comandat să ţin secret incidentul, explicându-mi că 
pasajul din turnuleţ ducea direct în apartamentul său şi era 
cunoscut doar de el. Dacă ajung, deci, pe acoperişul 
hangarelor şi pun mâna pe scuterul meu, aş putea atinge 
cartierul lui Sab Than în mai puţin de cinci minute; cum să 
scap, însă, din această clădire atât de păzită, precum mi-ai 
spus? 

— Cât de bine sunt păzite scuterele acolo, în hangare? 

— De regulă, nu este decât un om noaptea pe acoperiş. 

— Urcă pe acoperişul casei acesteia, Kantos Kan, şi 
aşteaptă-mă acolo. 

Fără să mai pierd timpul pentru a-i explica planul meu, m- 
am reîntors în stradă pe drumul pe care venisem, iar de aici 
m-am grăbit spre hangare. N-am îndrăznit să intru în 
clădire, ştiind că era plină cu membrii escadronului de 
scutere aeriene, care, împreună cu toţi zodanganii, erau, cu 
siguranţă, pe urmele mele. 

Clădirea era una enormă, ridicându-şi acoperişul la 
aproape trei sute de metri înălţime. Puţine construcţii în 


Zodanga erau mai înalte decât aceste hangare, dar unele o 
depăşeau cu aproape o sută de metri. Docurile marilor 
crucişătoare de război se găseau cam la o 150 m. de sol, iar 
cele ale navelor comerciale, precum şi aeroporturile pentru 
pasageri, la o înălţime de două ori mai mare. 

A urmat o ascensiune îndelungată şi nu lipsită de riscuri, 
pe frontonul clădirii, dar neexistând o altă cale, am fost 
nevoit s-o folosesc. Faptul că arhitectura barsoomiană 
presupunea multe ornamente, îmi uşurase sarcina mai mult 
decât m-aş fi aşteptat; ieşiturile acestora erau tocmai 
potrivite să-mi formeze o scară naturală până în vârful 
clădirii. Acolo întâlnisem primul obstacol real. Acoperişul 
depăşea zidul cu aproape 7 m. şi, deşi dădusem ocol 
clădirii, nu găsisem nici-o deschidere prin el. 

Etajul superior era în întregime luminat şi plin cu soldaţi 
ce-şi treceau timpul fiecare în felul lui; nu puteam, deci, 
atinge acoperişul prin interior. 

Mai aveam o şansă extrem de redusă şi disperată, dar mă 
decisesem s-o încerc. Era pentru Dejah Thoris şi cred că 
orice muritor şi-ar fi riscat viaţa de o mie de ori pentru ea. 

Agăţându-mă de perete cu picioarele şi o mână, am 
desfăşurat cu cealaltă una din curelele lungi din 
echipamentul meu, care, la unul din capete, avea prins un 
cârlig mare; cu ajutorul ei, piloţii se agăţau de marginile 
aparatelor lor de zbor, pentru a face unele reparaţii sau 
pentru a cobori la sol din marile crucişătoare aeriene. 

Am azvârlit deci, cârligul, de câteva ori pe acoperiş, până a 
reuşit să se agăţe de ceva şi am tensionat cu grijă, deşi nu 
eram convins că va rezista greutăţii mele. S-ar fi putut, de 
asemenea, să se fi agăţat doar de bordura acoperişului, iar 
când îmi voi fi dat drumul de lângă zid, să alunece, iar eu să 
mă prăbuşesc de la aproape 300 m. 

Am ezitat pentru o clipă, apoi am dat drumul ornamentului 
de care mă ţinusem până atunci şi m-am trezit atârnând în 
aer, la capătul unei curele subţiri. Sub mine se desenau 
pregnant străzile intens luminate, pavajul lor şi moartea. 


Apoi, o scurtă alunecare a cârligului pe acoperiş şi sunetul 
care o însoţi, îmi îngheţă pentru o clipa sângele în vine. 

Cârligul se prinsese de ceva rezistent şi, grăbindu-mă să 
mă caţăr cât mai repede, m-am apucat de marginea 
acoperişului şi am reuşit să mă urc, în cele din urmă, 
deasupra acestuia. Dar abia m-am ridicat în picioare că m- 
am şi confruntat cu paznicul de serviciu, în gura 
revolverului căruia m-am pomenit că privesc. 

— Cine eşti şi de unde vii? A strigat el. 

— Sunt un pilot de scutere, prietene, şi foarte aproape de 
moarte, pentru că numai printr-o şansă extraordinară n-am 
căzut pe una din străzile de dedesubt, i-am răspuns. 

— Dar cum ai ajuns, omule, pe acoperiş? Căci nimeni nu a 
aterizat şi nu a decolat de pe clădire de cel puţin o oră. 
Explică-mi repede sau chem garda. 

— Priveşte aici şi ai să vezi cum am venit şi cât de aproape 
am fost să nu mai vin deloc, i-am răspuns sec, întorcându- 
mă spre marginea acoperişului, unde, şapte metri mai jos, 
la capătul curelei, îmi atârnau toate armele. 

Mânat de curiozitate, paznicul se apropie de mine şi se 
aplecă să privească peste bordura acoperişului. În aceeaşi 
secundă, l-am prins rapid de beregată şi de braţul care 
ţinea pistolul şi l-am trântit violent de acoperiş. Arma îi 
scăpă din strânsoare, iar degetele mele îi blocară orice 
tentativă de a cere ajutor. L-am legat bine, i-am pus un 
căluş în gură, apoi l-am suspendat de acoperiş, aşa cum 
fusesem şi eu doar cu câteva momente mai devreme. Ştiam 
că abia dimineaţa avea să fie descoperit, dar până atunci 
speram să-mi închei acţiunea. Mi-am refăcut la repezeală 
încingătoarele şi mi-am aranjat armele, apoi m-am grăbit 
spre hangare de unde în scurt timp am reuşit să scot atât 
scuterul meu cât şi pe cel al lui Kantos Kan. Legându-i 
scuterul strâns în spatele scuterului meu, m-am urcat pe şa, 
am pornit motorul şi, trecând razant peste bordura 
acoperişului, am coborât la nivelul străzilor, departe de 
zonele ocupate în mod normal de patrulele aeriene. După 


numai un minut, aterizam în siguranţă pe acoperişul 
apartamentului nostru, sub privirile uimite ale lui Kantos 
Kan. 

N-am mai pierdut timp nici de astă dată cu explicaţiile şi 
am intrat direct în problemă, începând discuţia despre 
planurile noastre pentru viitorul foarte apropiat. Hotărâsem 
ca eu să încerc să ajung la Helium, iar Kantos Kan să 
pătrundă în palat şi să termine cu Sab Than. Dacă reuşea, 
avea să mă urmeze. Potrivise compasul scuterului meu, un 
mic dispozitiv extrem de ingenios ce rămânea fixat perfect 
pe orice punct de pe suprafaţa lui Barsoom, ne luasem la 
revedere şi decolasem concomitent în direcţia palatului, 
aşezat chiar în drumul meu spre Helium. 

Tocmai când ne apropiam de turn, o patrulă ce-şi avea 
traseul mai jos, îşi înfipse lumina pătrunzătoare a 
proiectoarelor direct peste scuterul meu şi o voce îmi strigă 
pe un ton gutural să mă opresc. Kantos Kan se pierdu în 
întuneric iar eu, fără să dau atenţie unei lovituri pe care 
tocmai o primisem, ca răspuns la nesupunerea mea, am 
urcat cu viteză maximă spre cerul marțian, urmărit 
îndeaproape de o duzină de scutere aeriene, iar mai târziu, 
de un crucişător rapid cu o sută de oameni la bord şi o 
baterie de tunuri cu tragere rapidă. 

Răsucindu-mi şi întorcându-mi maşina aeriană, ridicându- 
mă şi coborând pe neaşteptate, reuşisem în bună măsură să 
le evit proiectoarele, dar cu această tactică pierdeam teren, 
aşa că m-am hotărât să încerc la întâmplare o direcţie în 
linie dreaptă şi să mă încredinţez încă o dată soartei şi 
vitezei maşinii. Kantos Kan îmi arătase un mic şiretlic, pe 
care-l cunoşteau doar piloţii din Helium şi prin care-şi 
sporea substanţial viteza aparatului său; folosindu-l acum, 
eram sigur că aş fi putut să mă distanţez, dacă aş fi reuşit 
să scap numai câteva momente de proiectoarele lor. 

În timp ce acceleram, astfel, la maxim, şuieratul 
proiectilelor ce se încrucişau deasupra mea mă convinsese 
că numai un miracol mă mai putea scăpa, dar zarurile 


fuseseră deja aruncate şi la viteza cu care zburam, 
acoperisem o bună parte din drumul spre Helium. Treptat, 
mi-am lăsat urmăritorii tot mai departe în urmă şi tocmai 
mă felicitam de norocul avut, când o lovitură bine ţintită de 
pe crucişător explodă la prova scuterului meu. Impactul 
aproape îl răsturnă, trimiţându-l într-un vârtej continuu 
spre pământ, prin noaptea neagră. 

Nu ştiu cât timp am căzut înainte de a recâştiga controlul 
asupra aparatului, dar trebuie să fi fost foarte aproape de 
pământ când am reuşit să mă înalţ din nou, pentru că 
auzisem răgete de animale. Ajuns sus, am scrutat cerul în 
căutarea urmăritorilor şi le-am descoperit luminile undeva 
în spate. Aterizaseră şi probabil mă căutau. 

Abia după ce luminile lor nu s-au mai zărit deloc, am 
îndrăznit să-mi aprind luminile de bord şi abia atunci am 
remarcat că un proiectil îmi distrusese atât vitezometrul cât 
şi singurul meu ghid, compasul. Desigur, puteam să urmez 
linia generală a stelelor în direcţia Heliumului, dar fără să 
cunosc poziţia exactă a oraşului şi nici viteza cu care 
zburam, şansele de a-l găsi erau minime. 

Helium se găsea la o mie 600 km. Sud-Vest de Zodanga şi 
dacă aş fi avut compasul intact şi n-aş fi avut vreo 
defecţiune, aş fi ajuns acolo în patru sau cinci ore. Cu toate 
acestea, după aproape şase ore de zbor continuu la viteză 
maximă, dimineaţa mă găsise deasupra vastei întinderi a 
unui fund de mare, în cele din urmă am văzut sub mine un 
mare oraş, dar nu era cu siguranţă Helium, acesta fiind 
singurul printre metropolele Barsoomului compus din două 
imense oraşe circulare împrejmuite de ziduri. Cum fiecare 
avea nu mai puţin de o sută de kilometri în diametru, era 
imposibil să nu-l disting de la înălţimea la care zburam. 

Crezând că ajunsesem mult prea în Nord-Vest, m-am 
întors spre Sud-Est, am trecut înainte de prânz peste alte 
câteva oraşe mari, dar niciunul nu se potrivea cu descrierea 
Heliumului pe care mi-o făcuse Kantos Kan. În plus, faţă de 
aspectul celor două oraşe gemene ce alcătuiau Heliumul, o 


altă caracteristică distinctivă a impresionantei metropole 
era impusă de cele două turnuri imense, unul roşu aprins, 
ridicându-se la peste un kilometru înălţime din mijlocul 
unuia dintre oraşe, iar celălalt, galben intens, de aceeaşi 
înălţime, marcând centrul oraşului geamăn. 

TARS TARKAS GĂSEŞTE UN PRIETEN. 

Pe la prânz zburam foarte jos peste un oraş mort şi extrem 
de întins al vechilor marţieni şi abia trecusem de ultimele 
clădiri spre câmpia ce se întindea dincolo de el că am zărit 
mai multe mii de războinici verzi angajaţi într-o luptă 
teribilă. De-abia îi zărisem, că o salvă de proiectile fusese 
deja îndreptată împotriva mea, şi cum ţinta lor este aproape 
întotdeauna impecabilă, într-o clipă, micul meu aparat de 
zbor devenise o ruină ce cobora în derivă spre sol. 

Căzusem chiar în centrul bătăliei feroce printre războinici 
care nu-mi remarcaseră apariţia, atât de angajaţi erau în 
lupta lor pe viaţă şi pe moarte. Erau pe jos şi foloseau 
spadele lungi, uneori câte o împuşcătură rătăcită, de la 
vreun trăgător de elită de la marginea conflictului, dobora 
câte un războinic ce se despărţea pentru o clipă de masa 
umană încleştată. 

De vreme ce mă prăbuşisem în mijlocul lor, am înţeles că 
trebuia să lupt sau să mor, chiar dacă până la urmă tot n-aş 
fi scăpat, aşa că, imediat ce am atins solul, mi-am tras spada 
gata să mă apăr cum puteam mai bine. 

Căzusem lângă un monstru imens, angajat acum în luptă 
cu trei adversari, şi cum îi priveam figura îngrozitoare, 
iluminată de satisfacția bătăliei, am recunoscut în el pe 
tharkul Tars Tarkas. El nu mă zărise, fiind un pic mai în faţă, 
şi tocmai în acea clipă cei trei adversari, în care 
recunoscusem războinici warhoonieni, atacaseră simultan. 
Puternicul luptător termină repede unul dintre ei, dar 
retrăgându-se un pic în spate, pentru un altul, se împiedică 
de un cadavru, căzu şi într-o clipă se transformă într-o 
victimă sigură a adversarilor săi. Ca un fulger cei doi se 
repeziră asupra lui şi în scurt timp Tars Tarkas s-ar fi 


întâlnit cu strămoşii săi dacă n-aş fi intervenit eu, sub 
privirile. 

Sale uimite, şi nu i-aş fi angajat adversarii. Tocmai îl 
terminasem pe unul, când puternicul thark se ridicase din 
nou în picioare şi-l dobori pe al treilea. 

Mă privi scurt şi un mic zâmbet îi înflori pe buzele verzi 
atunci când, atingându-mi umărul, spuse: 

— Abia de te-am recunoscut, John Carter, dar nici un alt 
muritor de pe Barsoom n-ar fi făcut ce ai făcut tu pentru 
mine. Cred, prietene, că abia acum am înţeles ce înseamnă 
prietenia. 

Nu mai continuase, nici nu mai avusese ocazia, pentru că 
warhoonienii se apropiau de noi. Luptasem împreună, umăr 
lângă umăr, toată acea după-amiază până ce focul bătăliei 
trecuse şi rămăşiţele hoardei de warhoonieni se aruncaseră 
pe spatele thoaţilor şi fugiseră la adăpostul întunericului ce 
tocmai se lăsase. 

Zece mii de oameni fuseseră angajaţi în acea titanică 
luptă, iar pe câmpul de bătaie zăceau trei mii de cadavre. 
Niciuna din părţi nu ceruse sau oferise vreo pauză şi nici nu 
încercaseră să ia prizonieri. 

După bătălie, ne întorsesem în oraş direct la cartierele lui 
Tars Tarkas unde fusesem lăsat singur, iar căpeteniile se 
adunaseră pentru obişnuitul consiliu ce urma imediat după 
orice luptă. 

În timp ce aşteptam întoarcerea războinicul verde, am 
auzit ceva mişcându-se în camera alăturată şi cum mi-am 
întors privirile într-acolo, o creatură hidoasă şi imensă se 
aruncase brusc asupra mea, doborându-mă pe o grămadă 
de mătăsuri şi blănuri pe care tocmai doream să mă întind. 
Era Woola - credinciosul şi iubitul Woola. Găsise drumul 
înapoi la tharkieni şi, aşa cum îmi povestise mai târziu Tars 
Tarkas, se dusese direct la fostele mele apartamente unde 
îşi reluase patetica aşteptare, aproape fără speranţă, a 
întoarcerii mele. 


— Tal Hajus ştie că eşti aici, John Carter, spusese Tars 
Tarkas la revenirea din cartierul Jeddakului; Sarkoja te-a 
văzut şi te-a recunoscut de cum ne-am întors. Tal Hajus mi-a 
ordonat să i te aduc înainte, chiar în noaptea aceasta. Am 
zece thoaţi, John Carter, poţi să-ţi alegi dintre ei, iar eu am 
să te acompaniez până la cel mai apropiat canal ce duce la 
Helium. Tars Tarkas poate fi un crud războinic verde, dar 
poate la fel de bine să fie şi prieten. Haideţi, trebuie să ne 
grăbim. 

— Şi când ai să te întorci, Tars Tarkas? Am întrebat. 

— Probabil, cu caloţii sălbatici, sau poate mai rău, îmi 
răspunse. Asta dacă nu mi se iveşte posibilitatea pe care am 
aşteptat-o atât de mult de a mă lupta cu Tal Hajus. 

— O să rămânem, Tars Tarkas, şi o să-l vedem pe Tal Hajus 
la noapte. Nu trebuie să te sacrifici şi poate că acum vei 
avea şansa pe care ai aşteptat-o. 

Obiectase puternic, spunând că Tal Hajus cădea adesea în 
accese de furie numai la gândul loviturii pe care i-o 
dădusem şi dacă punea cumva mâna pe mine m-ar fi supus 
la cele mai oribile torturi. 

În timp ce mâncam, i-am repetat lui Tars Tarkas povestea 
pe care Sola mi-o spusese în noaptea aceea, pe fundul secat 
de mare, în marşul spre Thark. 

Nu spusese nimic, dar muşchii uriaşi ai feţei sale 
urmăreau cu pasiune şi agonie reamintirea ororilor pe care 
trebuise să le îndure singura fiinţă pe care o iubise 
vreodată în această rece, crudă, şi teribilă existenţă a lui. 

N-a mai obiectat când am sugerat din nou să mergem în 
faţa lui Tal Hajus, doar îmi spusese că mai înainte vrea să 
vorbească cu Sarkoja. La cererea lui l-am acompaniat la 
cartierul său, iar privirea plină de veninul urii pe care ea o 
aruncase asupra mea, reprezenta un preludiu adecvat 
pentru neplăcerile viitoare pe care mi le putea aduce 
această întoarcere accidentală în Thark. 

— Sarkoja, spuse Tars Tarkas, cu patruzeci de ani în urmă, 
ai instrumentat torturarea şi moartea unei femei numite 


Gozava. locmai am descoperit că războinicul care o iubise 
pe această femeie a aflat de rolul tău în acest târg. Nu te 
poate ucide, Sarkoja, pentru că nu este în obiceiul nostru, 
dar nimic nu-l opreşte să lege capătul unei funii de gâtul 
tău, iar celalalt capăt de un thoat sălbatic, şi asta numai 
pentru a testa capacitatea ta de a supravieţui şi a perpetua 
ajutorul dat rasei noastre. Auzind că vrea să-ţi facă acest 
lucru mâine dimineaţă, m-am gândit că era de datoria mea 
să te previn, pentru că eu sunt un om drept. Râul Iss este 
doar un scurt pelerinaj, Sarkoja. Vino, John Carter. 

În dimineaţa următoare, Sarkoja dispăruse şi n-a mai fost 
văzută de atunci. 

Ne-am grăbit, apoi, în tăcere, la palatul Jeddakului unde 
am fost imediat admişi în prezenţa sa; de fapt era 
nerăbdător să mă întâlnească şi aştepta în picioare pe 
platforma strălucitoare, chiar la intrare. 

— Leagă-l de stâlpul acela, strigă el. Să vedem cine se 
crede el de a îndrăznit să-l lovească pe măritul Tal Hajus. 
Încingeţi fiarele, cu mâna mea vreau să-i ard ochii pentru a 
nu-mi mai pângări chipul cu privirea lui ticăloasă. 

— Căpetenii din Thark, am strigat întorcându-mă spre 
consiliul adunat acolo şi ignorându-l complet pe Tal Hajus, 
am fost căpetenie printre voi, iar astăzi am luptat pentru 
Thark, umăr la umăr cu măreţii săi războinici. Îmi sunteţi, 
cel puţin datori să mă ascultați. Cred că am câştigat, cel 
puţin atât, astăzi. Pretindeţi că sunteţi oameni drepţi. 

— Linişte, strigă Taj Hajus. Astupă-i gura şi leagă-l aşa cum 
am poruncit. 

— Dreptate, Tal Hajus, exclamă Lorquas Ptomel. Cine eşti 
tu să nesocoteşti obiceiurile noastre străvechi? 

— Da, dreptate! Exclamară în cor o duzină de voci, şi în 
timp ce Tal Hajus spumega de furie, am continuat. 

— Sunteţi un popor viteaz şi iubiţi vitejia, dar unde se 
găsea puternicul vostru Jeddak în timpul bătăliei de astăzi? 
Nu l-am văzut în toiul bătăliei pentru că nu era acolo. 
Omoară femei şi copii fără apărare în bârlogul lui, dar de 


când nu l-aţi mai văzut luptând cu bărbaţii? De ce, chiar şi 
eu, un pitic pe lângă el, l-am doborât cu o singură lovitură 
de pumn? Asemenea oameni îşi aleg tharkienii drept 
Jeddak? Iată, stă alături de mine un mare Thark, un măreț 
războinic şi un nobil bărbat. Înţelepte căpetenii, cum vi s-ar 
părea să auziţi, lars Tarkas, Jeddak de Thark? 

Un ropot susţinut de aplauze recompensă sugestia. 

— Atunci, consiliul va trebui să comande, iar Ial Hajus să- 
şi dovedească capacitatea de a conduce. Dacă ar fi un om 
de curaj, ar trebui să-l provoace pe Tars Tarkas la luptă, 
acesta, cu siguranţă, nu-l îndrăgeşte, dar lui Tal Hajus îi 
este frică; Jeddak-ul vostru este un laş. Numai cu mâinile 
goale l-aş putea ucide şi el ştie acest lucru. 

După ce terminasem de vorbit, se aşternuse o linişte 
tensionată şi toate privirile se îndreptaseră spre Tal Hajus. 
Nu vorbea şi nu mişca, doar pustulele verzi de pe faţă 
deveniseră livide, iar spuma îi îngheţase pe buze. 

— Tal Hajus, spuse Lorquas Ptomel cu o voce rece şi gravă, 
niciodată în lunga mea viaţă n-am văzut un Jeddak de Thark 
umilit astfel. Există doar un singur răspuns la aceste 
învinuiri. Îl aşteptăm. Tal Hajus rămăsese ca o stană de 
piatră. 

— Căpetenii, continuă atunci Lorguas Ptomel, trebuie să-şi 
dovedească Jeddak-ul Tal Hajus capacitatea de a conduce în 
faţa lui Tars Tarkas? 

Erau douăzeci de căpetenii în încăpere şi douăzeci de 
spade se ridicară în semn de acord. 

Nu mai exista alternativă. Hotărârea lor era finală şi Tal 
Hajus îşi scoase spada lungă şi avansa pentru a-l întâlni pe 
Tars Tarkas. 

Lupta se încheiase repede şi, cu un picior pe grumazul 
monstrului mort, Tars Tarkas deveni Jeddak de Thark. 

Primul său act a fost să mă facă căpetenie cu drepturi 
depline şi să-mi consolideze poziţia pe care o cucerisem în 
luptă în primele mele săptămâni de captivitate printre ei. 


Sesizând atitudinea favorabilă a războinicilor, atât în 
privinţa lui Tars Tarkas cât şi a mea, am profitat de ocazie 
pentru a-i folosi în disputa mea cu Zodanga. l-am spus lui 
Tars Tarkas povestea aventurilor mele şi în câteva cuvinte i- 
am explicat ce aveam de gând. 

— John Carter a făcut o propunere spuse el adresându-se 
consiliului, care se bucură de aprobarea mea. lată, pe scurt, 
despre ce este vorba. Dejah 'Thoris, Prinţesa de Helium care 
a fost prizoniera noastră, este acum deţinută de Jeddak-ul 
de Zodanga, cu al cărui fiu trebuie să se însoţească, pentru 
a-şi salva ţara de la devastare din partea forţelor 
zodangane. 

John Carter propune să o salvăm şi să o înapoiem la 
Helium. Prada din Zodanga ar fi magnifică şi adeseori m-am 
gândit că, dacă am face alianţă cu poporul din Helium, am 
putea obţine o asigurare de ajutor care să ne permită să 
creştem mărimea şi frecvenţa ecloziunilor şi astfel să 
câştigăm o supremație incontestabilă printre oamenii verzi 
de pe Barsoom. Ce ziceţi? 

Exista şansa de a se bate, oportunitatea unei prăzi, aşa că 
se prinseseră în plasă precum peştele la momeală. 

Cum tharkienii erau din fire extrem de entuziaşti, peste 
numai o jumătate de oră, douăzeci de mesageri pe cai se 
răspândiseră de-a lungul şi de-a latul fundului de mare, 
pentru a chema hoardele la noua expediţie. 

În trei zile eram deja în marş spre Zodanga o sută de mii 
de războinici pe care Tars Tarkas reuşise să-i înroleze şi din 
alte hoarde mai mici cărora le promisese o mare pradă în 
Zodanga. 

Călăream în fruntea coloanei, alături de marele Thark, iar 
în spatele thoatului meu mă urmărea credincios Woola. 

Mărşăluiam numai noaptea, potrivindu-ne astfel ritmul 
încât să poposim ziua în oraşe părăsite, unde stăteam 
închişi între ziduri, chiar şi animalele, cât dura lumina zilei. 
Pe timpul marşului, prin remarcabila sa abilitate şi graţie 
calităţilor înnăscute de conducător, Tars Tarkas mai înrolase 


cincizeci de mii de războinici din diferite hoarde, astfel că la 
zece zile după plecarea noastră din Thark, ne oprisem la 
miezul nopţii, la marginea zidurilor marelui oraş Zodanga, o 
sută cincizeci de mii de războinici. 

Puterea de luptă şi eficienţa acestei hoarde de monştri 
verzi era echivalentă cu de zece ori numărul oamenilor 
roşii. Niciodată în istoria Barsoomului, îmi spusese Tars 
Tarkas, nu se adunase să lupte împreună o asemenea forţă 
de oameni verzi. Era o sarcină imensă să păstrezi doar o 
aparenţă de armonie printre ei şi fusese un miracol pentru 
mine că ajunseseră la zidurile oraşului fără vreo ceartă mai 
importantă. 

În timp ce ne apropiam de Zodanga, certurile personale 
fuseseră subordonate urii lor imense faţă de omul roşu, dar 
mai ales împotriva zodanganilor ce începuseră de câţiva ani 
o campanie susţinută de exterminare a oamenilor verzi, 
îndreptându-şi atenţia mai ales asupra incubatoarelor 
pentru a le distinge. 

Odată ajunşi la porţile oraşului, sarcina pătrunderii lor 
cădea asupra mea. L-am sfătuit pe Tars Tarkas să-şi împartă 
forţele în două divizii şi să le plaseze în faţa celor două 
intrări principale, dar suficient de departe pentru a nu fi 
auzite din oraş. Eu am luat cu mine douăzeci de războinici 
pedeştri şi m-am apropiat de una din porţile mici ce 
străpungeau zidurile la intervale scurte. Acestea nu aveau 
gardă regulată, ci erau acoperite de sentinelele ce patrulau 
străzile care înconjurau oraşul chiar de-a lungul zidurilor, 
ceva în genul poliţiei noastre metropolitane. 

Zidurile aveau aproape douăzeci şi cinci de metri înălţime 
şi cinci metri grosime. Fiind construite din imense blocuri 
de carborundum, intrarea în aceste condiţii părea 
imposibilă pentru escorta mea de războinici verzi. De altfel, 
aparţineau unei hoarde mai mici şi nu mă cunoşteau. 

I-am plasat pe trei dintre ei cu faţa la zid şi mâinile 
încleştate, apoi am comandat altor doi să se urce pe umerii 


lor, iar celui de-al şaselea să urce pe umerii celor doi. Capul 
acestuia din urmă se ridica la aproape 13 metri înălţime. 

În acest fel, cu ajutorul a zece războinici, construisem o 
serie de trei trepte, de la sol până la umărul celui mai de 
sus războinic. Apoi, mi-am făcut elan şi am sărit din treaptă 
în treaptă până pe umerii laţi ai celui mai de sus, de unde, 
cu o săritură finală, am reuşit să ajung la buza zidului, să 
mă agăţ de ea ca să mă sui pe vârful lui. Aveam cu mine 
şase curele luate de la tot atâţia războinici şi, după ce le-am 
unit, am coborât un capăt la cel mai de sus războinic, iar pe 
celălalt l-am trecut peste zid spre străzile de dedesubt. Şi, 
cum nu se vedea nimeni, am coborât pe ea până la aproape 
zece metri, iar de acolo am sărit pe pavaj. 

Învăţasem de la Kantos Kan secretul deschiderii acestor 
porţi şi, după numai câteva momente, cei douăzeci de 
luptători se găseau în oraşul de acum condamnat. 

Spre încântarea mea, pătrunsesem undeva chiar în 
apropierea imensului palat. Clădirea strălucea la mică 
distanţă scăldată într-o lumină orbitoare şi, pe moment, m- 
am hotărât să conduc un detaşament de războinici direct în 
palat, în timp ce grosul forţelor ar fi atacat barăcile 
soldaţilor. 

Am trimis, în consecinţă, unul dintre războinici, înapoi la 
Tars Tarkas, cu cererea de a comunica la cincizeci de 
războinici intenţiile mele. În acelaşi timp, am trimis zece 
războinici să captureze şi să deschidă una din porţile mari, 
iar eu, împreună cu cei nouă rămaşi, urma să mă ocup de 
cealaltă. Era necesar să ne facem treaba în linişte, nu 
trebuiau trase focuri de armă şi nici să avanseze până ce eu 
nu ajungeam la palat cu cei cincizeci de tharkieni. Planul 
reuşise perfect. Cele două santinele întâlnite fuseseră 
trimise pe loc pe țărmurile mării pierdute Korus, iar gărzile 
celor două porţi le urmaseră în tăcere. 

ZODANGA ESTE PRĂDATĂ. 

După ce marea poartă, unde aşteptam, se deschisese în 
faţa celor cincizeci de tharkieni călări pe uriaşii lor thoaţi şi 


conduşi de însuşi Tars 'Tarkas, i-am condus la zidurile 
palatului pe care l-am trecut fără nici un ajutor. Odată 
înăuntru, însă, deschiderea porţii îmi dăduse destulă bătaie 
de cap, dar în cele din urmă o văzusem alunecând pe 
balamalele ei uriaşe şi foarte curând după aceea teribila 
mea escortă călărea de-a lungul grădinilor Jeddak-ului de 
Zodanga. 

În timp ce ne apropiam de palat, puteam vedea, prin 
marile ferestre de la etaj, direct în camera de audienţe a lui 
Than Kosis, care era strălucitor luminată. Imensa încăpere 
gemea de nobili şi femeile lor, ca şi cum acolo s-ar fi 
desfăşurat o ceremonie importantă. Nu întâlnisem până 
atunci nici o gardă pe lângă palat, probabil datorită faptului 
că, atât zidurile oraşului, cât şi ale palatului, erau 
considerate de nepătruns, aşa că m-am apropiat foarte mult 
şi am continuat să privesc înăuntru. 

La una din extremităţile camerei, stăteau pe tronuri din 
aur masiv încrustat cu diamante, Than Kosis şi consoarta sa, 
înconjurați de ofiţeri şi demnitari de stat. Înaintea lor se 
deschidea un culoar larg, mărginit pe ambele laturi de 
soldaţi, şi în timp ce priveam, dinspre capătul cel mai 
îndepărtat al acestui culoar se apropia de tron capul unei 
procesiuni. 

Mai întâi, păşeau patru ofiţeri din garda Jeddak-ului. Ei 
purtau un platou imens pe care se odihnea, pe o pernă de 
mătase roşie, un lanţ mare din aur cu gulere prevăzute cu 
încuietoare la ambele capete. Imediat în spatele lor, veneau 
alţi patru ofiţeri, purtând un platou similar pe care se 
găseau minunatele ornamente ale prinților şi prinţeselor 
casei de Zodanga. 

La picioarele tronului, cele două grupe se despărţiseră şi 
se opriseră, faţă în faţă, pe cele două laturi. Apoi, în urma 
lor, au început să sosească mai mulţi demnitari şi ofiţeri ai 
palatului şi ai armatei, iar în final, două figuri drapate 
complet în mătase roşie, astfel că nici măcar o fărâmă din 
figura vreunuia nu era vizibilă. Aceste două persoane se 


opriră direct în faţa tronului lui Than Kosis. După ce toţi 
membrii procesiunii îşi ocupaseră locurile lor, Than Kosis se 
adresa figurilor ce stăteau în faţa lui. Nu-i puteam auzi 
vorbele, dar, în cele din urmă, doi ofiţeri avansară şi 
înlăturară roba ce drapa una dintre figuri şi atunci am 
realizat eşecul misiunii lui Kantos Kan, pentru că cel ce 
rămăsese astfel dezvăluit nu era altcineva decât Sab Than, 
Prinţ de Zodanga. 

Than Kosis luase un set de ornamente de pe unul din 
platouri, plasase unul din capetele lanţului de aur, prevăzut 
cu guler, pe gâtul fiului său şi-l încuiase în această poziţie. 
După alte câteva cuvinte adresate lui Sab Than, se 
întorsese spre cealaltă figură de pe care ofiţerii tocmai 
trăgeau voalul de mătase, dezvăluind, spre edificarea mea 
deplină, pe Dejah Thoris, Prinţesă de Helium. 

Obiectul ceremoniei devenise acum clar pentru mine; în 
clipele următoare Dejah Thoris urma să fie legată pe veci 
de prinţul de Zodanga. Presupun că era o ceremonie 
frumoasă şi impresionantă, dar, pentru mine, reprezenta 
cea mai perversă imagine la care îmi fusese dat să asist şi, 
în timp ce ornamentele erau aranjate pe frumosul ei chip, 
iar Than Kosis înălța gulerul de aur, mi-am ridicat spada 
lungă deasupra capului, am spart geamul uriaş cu mânerul 
său greu şi am năvălit înăuntru, spre uimirea întregii 
asistenţe. Dintr-un singur salt, ajunsesem direct pe treptele 
platformei, alături de Than Kosis, şi în timp ce acesta 
îngheţase de surpriză, am lovit cu sabia în lanţul ce urma s- 
o lege pe Dejah 'Thoris de fiul său. 

Într-o clipă, totul se transformase într-o confuzie totală; o 
mie de spade trase la repezeală mă amenințau din toate 
direcţiile, iar Sab Than sărise la mine cu un pumnal bătut în 
nestemate, pe care-l ascunsese în ornamentele nupţiale. L- 
aş fi putut ucide la fel de uşor ca pe o muscă, dar vechile 
cutume barsoomiene îmi opriseră avântul. L-am prins, 
atunci, de piept, ca într-o menghină, în timp ce-şi repezea 


pumnalul spre inima mea şi, îndreptându-mi spada spre 
cealaltă extremitate a încăperii, am strigat. 

— Zodanga a căzut. Priviţi! 

Toate privirile se întoarseră în direcţia pe care o arătam, 
pentru că acolo, forțând intrarea prin marele portal, îşi 
făcuse apariţia călări pe masivii lor thoaţi, Tars Tarkas şi cei 
cincizeci de războinici ai săi. 

Un strigăt de alarmă şi uimire, nu de ceartă, se ridică din 
mulţime şi în clipa următoare soldaţii şi nobilii de Zodanga 
se repezeau în întâmpinarea tharkienilor. 

Împingându-l pe Sab Than de pe platformă, am tras-o pe 
Dejah Thoris lângă mine. În spatele tronului se găsea o 
mică uşiţă şi în pragul ei Than Kosis mă aştepta cu spada 
pregătită. În clipa următoare ne angajam în luptă, dar nu se 
dovedea un rival pe măsură. În timp ce înconjuram 
platforma largă, l-am văzut pe Sab Than că se grăbeşte să 
sară în ajutorul tatălui său, iar când ridicase mâna să 
lovească, Dejah 'Thoris sărise în faţa lui şi atunci spada mea 
găsise prilejul de a-l face Jeddak de Zodanga. În timp ce 
tatăl său se rostogolea mort la podea, noul Jeddak se 
eliberase de prezenţa lui Dejah 'Thoris şi din nou eram faţă 
în faţă. Curând i se alăturară patru ofiţeri şi astfel, cu 
spatele la tronul de aur, luptam din nou pentru Dejah 
Thoris. Eram destul de mult jenat de faptul că trebuia doar 
să mă apăr, pentru că dacă l-aş fi doborât, aş fi pierdut şi 
ultima şansă de a câştiga femeia pe care o iubeam. Spada 
îmi dansa în mână cu viteza fulgerului, încercând să parez 
loviturile şi asalturile adversarilor. Dezarmasem doi şi unul 
era pe jos, dar mai mulţi se repeziseră deja în ajutorul 
noului lor stăpân şi pentru a răzbuna moartea celui vechi. 

— Pemeia! Femeia! Doborâţi-o; ea este cauza. Omorâţi-o! 
Omorâţi-o, strigau ei în timp ce avansau. 

Am chemat-o pe Dejah Thoris imediat în spatele meu şi ne- 
am retras împreună spre mica uşiţă din spatele tronului. 
Ofițerii observară, însă, intenţia mea şi trei dintre ei 
săriseră deja în spatele meu, blocându-mi astfel şansele de 


a câştiga o poziţie de unde aş fi putut-o apăra pe Dejah 
Thoris împotriva unei armate de spadasini. 

Tharkienii erau ocupați undeva spre centrul sălii şi când 
mă gândeam că numai un miracol ne mai putea salva, l-am 
văzut pe Tars Tarkas făcându-şi loc spre mine, prin 
mulţimea de pigmei ce mişunau în jurul lui. Fiecare rotire a 
puternicei sale spade lăsa la picioarele sale o duzină de 
cadavre; astfel îşi croise cărare şi în clipa următoare era 
alături de mine pe platformă, aducând moartea şi prăpădul 
în dreapta şi în stânga. 

Curajul zodanganilor era de toată stima, niciunul nu 
încercase să fugă şi lupta încetase pentru că, în afară de 
mine şi Dejah Thoris, numai tharkienii rămăseseră în viaţă 
în marele hol. 

Sab Than zăcea mort alături de tatăl său, iar cadavrele 
florii nobilimii zodangane acopereau podeaua acestui 
abator sângeros. 

Primul gând, după ce se încheiase lupta, a fost la Kantos 
Kan şi, lăsând-o pe Dejah 'Thoris în seama lui Tars Tarkas, 
am luat o mână de războinici şi ne-am grăbit spre beciurile 
palatului. Gardienii săriseră şi ei să dea o mână de ajutor în 
sala tronului, aşa că am căutat prin labirintul temniţelor 
fără să simţim din partea lor nici un fel de opoziţie. 

I-am strigat numele cu voce tare în fiecare coridor nou 
întâlnit şi, în cele din urmă, am fost răsplătit de un răspuns 
stins. Ghidaţi de sunet, l-am găsit epuizat într-o celulă 
întunecoasă. 

Se bucura nespus să mă vadă. Îşi dăduse seama de sensul 
luptelor, pentru că vagi ecouri ajunseseră chiar şi în celula 
sa. Îmi povestise că patrulele aeriene îl capturaseră chiar 
înainte de a ajunge la turnuleţ, aşa că nici nu-l văzuse pe 
Sab Than. 

Ar fi fost inutil să încercăm să tăiem barele şi lanţurile cu 
care era ţinut prizonier aşa că, la sugestia sa, ne întorsesem 
să căutăm printre cadavre, temnicerul care avea cheile de 
la celulă şi lanţuri. 


Din fericire, îl găsirăm printre primele încăperi cercetate 
şi în curând Kantos Kan se afla cu noi în sala tronului. 

Zgomote de împuşcături, amestecate cu strigăte şi ţipete, 
răzbăteau de pe străzile oraşului, iar Tars Tarkas se grăbise 
să preia comanda luptelor de afară. Kantos Kan se oferi să-l 
însoţească drept ghid, restul războinicilor se răspândiseră 
prin palat în căutarea altor zodangani şi pentru a-l prăda, 
iar eu şi Dejah Thoris rămăsesem singuri. 

Se prăbuşise într-unul din tronurile de aur, iar când mă 
întorsesem spre ea, mă răsplăti cu un zâmbet şters. 

— Ce bărbat! Exclamă ea. Sunt convinsă că pe Barsoom 
nimeni n-a mai văzut ceva asemănător. Oare toţi bărbaţii de 
pe Pământ îţi seamănă? Singur şi străin, ameninţat şi 
persecutat, ai reuşit să realizezi în numai două luni ceea ce 
n-a reuşit nimeni pe Barsoom, secole şi milenii: unirea 
hoardelor sălbatice de pe fundurile de mare şi 
determinarea lor să lupte ca aliaţi ai oamenilor roşii 
marţieni. 

— Răspunsul e simplu, Dejah Thoris, am spus zâmbind. Nu 
eu am făcut toate acestea, ci dragostea - dragostea pentru 
Dejah Thoris, o forţă capabilă de miracole mult mai mari 
decât cele pe care le-ai văzut. 

O mică roşeaţă îi cuprinse obrajii înainte de a-mi 
răspunde. 

— Acum 0 poţi spune, John Carter, şi eu te pot asculta 
pentru că sunt liberă. 

— Şi orice-aş fi avut de spus mai înainte, ar fi fost prea 
târziu, am completat. Am făcut multe lucruri ciudate în 
viaţa mea, lucruri pe care cineva mai înţelept n-ar fi 
îndrăznit să le întreprindă, dar niciodată nu mi-ar fi trecut 
prin minte că aş fi putut să câştig o Dejah Thoris pentru 
mine - n-aş fi crezut că în tot universul se află o asemenea 
femeie precum Prinţesa de Helium. Că eşti prinţesă nu mă 
tulbură într-atât cât însuşi faptul că exişti cu adevărat şi, 
deşi mă consider în toate minţile, iată că îndrăznesc să-ţi 
cer să fii a mea. 


— Cine cunoaşte răspunsul, pentru că a mai făcut o 
asemenea pledoarie, nu poate să fie tulburat, îmi răspunse 
ea ridicându-se şi aşezându-şi mâna delicată pe umărul 
meu. Atunci, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o îndelung. 

Astfel, în mijlocul unui oraş cuprins de un conflict sălbatic, 
în plin război ale cărui recolte se vedeau pretutindeni în jur, 
a promis Dejah Thoris, Prinţesă de Helium, adevărată fiică a 
lui Marte, zeul războiului, să ia de bărbat pe John Carter, 
gentleman de Virginia. 

DE LA CARNAGIU LA BUCURIE. 

Spre prânz, se întorseseră Tars Tarkas şi Kantos Kan, cu 
vestea că zodanganii erau înfrânți complet. Forţele lor 
fuseseră distruse sau capturate şi nu se mai aşteptau la nici 
un fel de rezistenţă din partea lor. Mai multe crucişătoare 
aeriene scăpaseră, dar mii de alte vase militare şi de 
comerţ erau de acum sub paza războinicilor tharkieni. 

Hoardele mai mici începuseră să prade şi să se certe între 
ele, aşa că hotărâsem să adunăm câţi războinici puteam, să 
echipăm cât mai multe nave aeriene cu echipaj format din 
prizonieri şi să ne îndreptăm spre Helium fără a mai pierde 
timp. 

Cinci ore mai târziu decolam de pe acoperişurile 
hangarelor cu o flotă de două sute cincizeci de crucişătoare 
şi o sută de mii de războinici verzi, urmaţi de o flotă de 
transport încărcată cu thoaţii noştri. 

În urmă, lăsam oraşul distrus în ghearele crude şi brutale 
a nu mai puţin de patruzeci de mii de războinici verzi din 
hoardele mai mici. Prădau, ucideau şi se certau între ele. În 
aproape o sută de locuri dăduseră foc şi coloane de fum 
dens se ridicau deasupra oraşului, ca şi cum ar fi vrut să 
acopere de ochii divinității priveliştea oribilă de dedesubt. 

Spre sfârşitul amiezii zărirăm turnurile roşu şi galben din 
Helium şi în scurt timp o uriaşă flotă de crucişătoare 
aeriene zodangane se ridicase în locurile de asediu şi se 
îndreptase în întâmpinarea noastră. 


Drapelele Heliumului fluturau de la o punte la alta a 
crucişătoarelor noastre, dar zodanganii nu avuseseră 
nevoie de acest semn pentru a înţelege că le eram ostili, 
războinicii verzi începuseră să tragă imediat după ce îi 
văzuseră decolând din zonele lor de asediu. Folosindu-se de 
o măiestrie extraordinară în manevrarea navelor aeriene, 
ne întâmpinau voleu după voleu. 

Oraşele gemene din Helium, înțelegând că noi le suntem 
prieteni, ne trimiseseră o sută de nave în ajutor şi astfel se 
declanşase prima bătălie aeriană la care îmi fusese dat să 
asist. 

Navele ce cărau războinicii noştri verzi dădeau încontinuu 
roată pe deasupra flotelor din Helium şi Zodanga, angajate 
în luptă, deoarece bateriile lor de tunuri erau ca şi 
inexistente în mâinile tharkienilor care, neavând nave 
aeriene, nu aveau nici instrucţia, nici dexteritatea necesare 
mânuirii lor. Puştile lor, însă, se dovediseră mult mai 
eficiente şi rezultatul luptei fusese puternic influenţat, dacă 
nu determinat pe de-a-ntregul, de prezenta lor. 

La început, cele două forţe se rotiseră una după alta, la 
aceeaşi altitudine, slobozind unii în alţii salve de tun, atât de 
la babord cât şi de la tribord. La un moment dat, o gaură 
imensă fusese perforată în carcasa unui masiv crucişător 
zodangan, acesta se clătinase de câteva ori şi se răsturnase, 
golindu-şi încărcătura de figuri schimonosite de groază 
spre solul care aştepta la aproape trei sute de metri. Apoi, 
cu viteza tot mai accelerată, urmase şi el echipajul şi fusese 
mistuit complet de flăcări pe argila fină a fostului fund de 
mare. 

Un strigăt sălbatic de exaltare se ridicase din tabăra celor 
din Helium, sporindu-le ferocitatea cu care se aruncaseră 
asupra zodanganilor. Printr-o manevră iscusită, două din 
navele lor, câştigaseră poziţie deasupra adversarilor şi se 
porniseră să le toarne în cap un adevărat torent de bombe. 

Apoi, una câte una, navele din Helium reuşiseră să se 
ridice deasupra adversarelor zodangane şi puţin timp după 


aceea o armată de nave avariate se îndreptau răsucindu-se 
prin aer spre solul neprietenos. Mai multe nave încercaseră 
să fugă, dar fuseseră imediat încercuite de mii de aparate 
individuale de zbor în timp ce deasupra fiecăreia luase 
poziţie câte un crucişător din Helium, pregătit să arunce 
desant pe punţile lor. 

La mai puţin de o oră din momentul în care mândrul 
escadron zodangan se ridicase, în întâmpinarea noastră, 
din locurile de asediu, bătălia era încheiată, iar navele 
cucerite erau îndreptate spre Helium cu echipaje 
schimbate. 

Predarea acestor uriaşe crucişătoare aeriene era însoţită 
de un ritual patetic de secole împământenit şi care cerea ca 
ea să fie semnalată prin aruncarea voluntară peste bord a 
comandantului navei învinse. Unul după altul bravii 
comandanţi se aruncară de la bordul puternicelor lor nave 
spre o moarte îngrozitoare. 

Până când şi ultimul dintre comandanţi execută saltul 
mortal, ceea ce însemna predarea navei, lupta nu încetase 
şi abia atunci sacrificiul inutil de vieţi luase sfârşit. 

Odată încheiată lupta, semnalasem navei amiral din 
Helium să se apropie şi, când aceasta ajunse la o distanţă 
convenabilă, le-am strigat că o avem pe Prinţesa Dejah 
Thoris la bord şi că doream să o transferăm pe nava amiral 
pentru a fi transportată imediat în oraş. 

După ce semnificaţia anunţului meu fu înţeleasă pe deplin, 
un strigăt colosal se ridică de pe punţile navei amiral şi o 
clipă mai târziu culorile Prințesei de Helium fură arborate 
în o sută de locuri pe puntea superioară. lar când şi 
celelalte nave ale escadronului înţeleseseră semnificaţia 
culorilor, izbucniseră în aclamații sălbatice de bucurie şi 
desfăşurară şi ele culorile Prințesei în lumina strălucitoare 
a soarelui. 

Nava amiral se apropia încet de noi şi când ne atinse uşor 
lateral, o duzină de ofiţeri săriră pe puntea noastră. Se 
opriseră, însă, brusc cu privirea pironită pe sutele de 


războinicii verzi care, de îndată ce se terminase bătălia, 
ieşiseră din adăposturile de luptă. Văzându-l, însă, pe 
Kantos Kan că le iese în întâmpinare, îndrăzniră să 
avanseze din nou şi să se îngrămădească în jurul lui. 

Dejah Thoris şi cu mine apărusem după câteva clipe şi cu 
toţii nu mai aveau ochi decât pentru ea. Îi întâmpină cu 
graţie numindu-i pe fiecare cu numele complet. Ocupau cu 
toţii funcţii importante în serviciul bunicului său şi îi 
cunoştea foarte bine. 

— Aşezaţi-vă mâinile pe umerii lui John Carter, le spusese 
întorcându-se spre mine, bărbatul căruia Helium îi 
datorează atât Prinţesa cât şi victoria de astăzi. 

Se dovediseră foarte curtenitori şi mă complimentaseră 
îndelung, dar ceea ce îi surprindea în cel mai înalt grad era 
faptul că reuşisem să câştig ajutorul fioroşilor tharkieni, în 
campania mea de a o elibera pe Dejah Thoris şi a ridica 
asediul Heliumului. 

— Mai datoraţi mulţumiri şi altcuiva decât mine, am spus, 
iată-l; vă fac cunoştinţă cu unul dintre cei mai mari soldaţi 
barsoomieni şi oameni de stat, Tars Iarkas, Jeddak de 
Thark. 

Aceeaşi politeţe rafinată ce marcase atitudinea lor faţă de 
mine se extinsese acum şi asupra marelui Thark şi, spre 
marea mea surprindere, acesta nu se lăsase mai prejos în a 
le mulţumi într-un limbaj ales. Deşi nu sunt o rasă guralivă, 
tharkienii sunt extrem de formali şi acest fel de a fi îi 
predispune la surprinzătoare maniere de curtoazie. 

Dejah 'Thoris urcase la bordul navei amiral după ce o 
convinsesem cu greu că eu nu aveam s-o urmez pentru că, 
îi explicasem, bătălia era doar parţial câştigată, trebuia să 
ne gândim şi la forţele terestre zodangane care asediau 
Heliumul şi nu aveam să-l părăsesc pe Tars 'Tarkas până nu 
rezolvam şi acest lucru. 

Comandantul forţelor aeriene promisese că va aranja ca 
armata Heliumului să atace din oraş simultan cu atacul 
nostru terestru. Astfel se depărtară crucişătoarele aeriene 


cu Dejah Thoris purtată în triumf la curtea bunicului ei, 
Tardos Mors, Jeddak de Helium. 

Thoaţii ce mai rămăseseră după bătălie pluteau undeva în 
spatele nostru, în flota de transport. Fără estacade, însă, 
era foarte dificil de descărcat aceste animale în câmp 
deschis şi, cum nu aveam de ales, ne-am îndepărtat la 
aproape cincisprezece kilometri de oraş şi am început 
operaţiunile. 

A fost nevoie să se coboare animalele la sol cu ajutorul 
slingurilor, acest lucru ocupându-ne restul zilei şi jumătate 
din noapte. Între timp, fusesem atacați de două ori de 
cavaleria zodangană, dar avusesem puţine pierderi şi, după 
căderea nopţii, aceasta se retrăsese. 

Imediat ce ultimul thoat fusese descărcat, Tars Tarkas 
dăduse ordinul de atac. Despărţiţi în trei grupe mari, 
năvălisem asupra taberei zodangane din trei părţi, Nord, 
Sud şi Est. 

La aproape un kilometru de tabăra principală, ne 
întâlnisem avanposturile şi, aşa cum ne înţelesesem, acesta 
a constituia semnalul propriu-zis al bătăliei. În strigăte 
sălbatice şi feroce de luptă şi însoţiţi de răgetele thoaţilor 
înfuriaţi, ne aruncasem asupra zodanganilor. Nu-i 
surprinsesem nepregătiţi, ci, dimpotrivă, apăraţi de o linie 
de luptă bine fortificată. Fusesem respinşi de mai multe ori 
şi spre prânz începusem să mă tem de soarta bătăliei. 
Zodanganii numărau aproape un milion de luptători, 
adunaţi de la un polla altul, pe unde treceau canalele lor ca 
nişte panglici, iar împotriva lor nu opuneam decât o sută de 
mii de luptători verzi. Forţele din Helium nu sosiseră şi nici 
nu primisem nici o veste de la ei. 

Chiar la prânz am auzit rafale susţinute de împuşcături pe 
linia dintre zodangani şi oraş, semnalând că mult 
aşteptatele întăriri sosiseră. 

Din nou, Tars 'Tarkas ordonase atacul şi încă o dată imenşii 
thoaţi îşi purtară teribilii călăreţi spre liniile inamice. În 
aceeaşi clipă, linia zodangană de luptă dinspre Helium 


fusese şi ea luată cu asalt. Prinşi ca într-un cleşte, luptaseră 
curajos, dar în zadar. 

Câmpia dinaintea oraşului devenise un veritabil abator şi 
până ce nu începuseră să se predea, carnajul nu încetase. 
Prizonierii fuseseră mânaţi spre Helium, iar noi ne făcusem 
intrarea prin marile porţi ale oraşului, asemeni unei imense 
procesiuni triumfale de eroi. 

De-a lungul bulevardelor largi, se aliniaseră mai ales femei 
şi copii, mulţi bărbaţi fiind nevoiţi să rămână în oraş pentru 
diferite necesităţi stringente. Fusesem întâmpinați cu 
ropote nesfârşite de aplauze şi inundaţi de ornamente din 
aur, platină, argint şi pietre preţioase. Întreg oraşul 
înnebunise de bucurie. 

Fioroşii tharkieni pricinuiseră cel mai teribil interes şi 
entuziasm. Niciodată mai înainte nu intrase pe porţile 
oraşului o armată de războinici verzi şi faptul că acum 
veneau ca prieteni şi aliaţi, umplea inimile oamenilor roşii 
de bucurie. 

Că umilele mele servicii pe lângă Dejah Thoris deveniseră 
deja cunoscute heliumiţilor, era evident şi din strigătele 
asurzitoare ale numelui meu şi din cantitatea de ornamente 
cu care nu încetaseră să mă împodobească, atât pe mine 
cât şi pe thoat şi nici chiar figura aparent fioroasă a lui 
Whoola nu-i împiedicase să se înghesuie în jurul meu. 

În timp ce ne apropiam de magnificul edificiu al palatului, 
fusesem întâmpinați de un grup de ofiţeri care ne salutară 
cu căldură şi ne ceruseră ca Tars Iarkas şi jedii lui, 
împreună cu jeddakii şi jedii aliaţilor săi, precum şi cu mine, 
să descălecăm şi să-i însoţim pentru a primi din partea lui 
Tardos Mors expresia gratitudinii sale. 

La capătul impresionantelor trepte, ce duceau la intrarea 
principală a palatului, aştepta familia regală, iar când noi 
ajunseserăm pe primele trepte de jos, unul dintre ei 
coborâse să ne întâmpine. Era un specimen uman aproape 
perfect, înalt, drept ca o săgeată, superb acoperit de 
musculatură şi cu ţinuta cuiva obişnuit să conducă oameni. 


Nu mai trebuia să-mi spună nimeni că era Tardos Mors, 
Jeddak de Helium. 

Primul membru din grupul nostru pe care îl întâmpină fu 
Tars 'Tarkas şi primele cuvinte pecetluiseră pe vecie noua 
prietenie dintre cele două rase. 

— Faptul că Tardos Mors, spuse el pe un ton grav şi serios, 
îl poate întâlni pe cel mai mare războinic în viaţă al 
Barsoomului este o onoare nepreţuită, dar faptul că-şi pune 
mâna pe umărul unui prieten şi aliat este o favoare cu mult 
mai mare. 

— Jeddak de Helium, răspunse Tars 'Tarkas, a fost nevoie 
de un om de pe altă lume pentru ca războinicii verzi ai 
Barsoomului să înţeleagă ce înseamnă prietenia; lui îi 
datorăm faptul că hoardele tharkienilor se pot înţelege, că 
pot aprecia şi pot întoarce sentimentele atât de frumos 
exprimate aici. 

Tardos Mors întâmpinase apoi fiecare jeddak şi jed verde 
cu vorbe potrivite de prietenie şi apreciere. 

Apropiindu-se de mine, lăsase amândouă mâinile pe umerii 
mei. 

— Bine ai venit, fiul meu, spuse el, pentru că suntem 
fericiţi să te considerăm, fără nici o umbră de îndoială, cea 
mai prețioasă bijuterie din tot Heliumul şi tot Barsoomul. 

Am fost apoi prezentaţi lui Mors Kajak, jed al micului 
Helium şi tată al lui Dejah Thoris. Urmase foarte aproape 
după Tardos Mors şi părea chiar mai afectat de această 
întâlnire decât tatăl său. 

Încercase de mai multe ori să-şi exprime gratitudinea faţă 
de mine, dar vocea i se gâtuise de emoție şi nu reuşise să 
scoată nici un cuvânt. Şi cu toate acestea, aflasem acest 
lucru mai târziu, avea reputaţia unui luptător feroce şi 
neînfricat, remarcabilă chiar şi pentru o lume războinică, 
cum era cea de pe Barsoom. Alături de întreg Heliumul, îşi 
adora fiica şi nu putea să nu se gândească profund, afectat, 
prin ce trecuse şi din ce pericol scăpase. 

DE LA BUCURIE LA MOARIE. 


Zece zile fuseseră sărbătoriţi şi întreţinuţi hoarda 
tharkienilor şi aliaţii lor sălbatici, apoi, încărcaţi cu daruri 
scumpe şi escortaţi de zece mii de soldaţi din Helium, sub 
comanda lui Mors Kajak, porniseră pe drumul de întoarcere 
spre propriile lor ţinuturi. Jedul secund de Helium, 
împreună cu o mică gardă, îi însoţise tot drumul până la 
Thark, pentru a cimenta şi mai mult noile legături de pace 
şi prietenie. 

Sola, de asemenea, îl însoţise pe Tars Tarkas, tatăl său, 
care în faţa căpeteniilor sale, făcuse cunoscut faptul că este 
fiica lui. 

Trei săptămâni mai târziu, Mors Kajak şi ofiţerii săi, 
acompaniaţi de Tars Tarkas şi Sola, reveniseră cu ajutorul 
unui crucişător aerian, ce fusese pus la dispoziţie 
tharkianului, la ceremonia de unire a lui Dejah Thoris şi 
John Carter. 

Nouă ani am servit în consiliu şi am luptat în armatele 
Heliumului ca Prinţ al Casei Tardos Mors. Oamenii nu 
obosiseră să mă copleşească cu onoruri şi nu trecea zi fără 
să aflu noi dovezi ale dragostei lor pentru Prinţesa mea, 
inegalabila Dejah 'Thoris. 

Într-un incubator de aur, pe acoperişul palatului nostru, 
aştepta un ou alb ca zăpada. Timp de aproape cinci ani, 
zece soldaţi din garda Jeddak-ului aveau să vegheze 
continuu asupra lui şi nu trecuse o zi, când eram în oraş, să 
nu fi stat mână în mână cu Dejah Thoris în faţa micului 
nostru altar, făcând planuri pentru viitorul când delicata 
carapace urma să crape. 

Îmi este încă vie în minte imaginea ultimei nopţi petrecute 
lângă el, depănând în şoaptă amintirile ciudatei iubiri ce ne 
unise destinele şi minunea care urma să se nască pentru a 
ne spori bucuria şi a ne împlini speranţele. 

În depărtare, zărisem lumina alb-strălucitoare a unui 
crucişător aerian ce se apropia, dar nu dădusem atenţie 
acestei privelişti obişnuite. Gonea spre Helium asemenea 
unui fulger şi această viteză prevestea ceva neobişnuit. 


Semnalând că are un mesaj important pentru Jeddak, 
dădea ocol nerăbdător în aşteptarea navei pilot ce avea să-l 
dirijeze la docurile palatului. 

Zece minute după ce aterizase, un mesager mă chemase 
urgent în camera de consiliu pe care o găsisem plină de 
membrii săi. 

Pe platforma ridicată a tronului, păşea încolo şi-ncoace, 
extrem de tensionat, Tardos Mors. Când toată lumea îşi 
ocupă locul, se întoarse spre mine. 

— În dimineaţa aceasta, spuse el, mai multe guverne de pe 
Barsoom au aflat că paznicul uzinei de aer nu mai făcuse de 
două zile raportul prin radio, iar apelurile neîncetate din 
mai multe capitale, rămăseseră fără răspuns din partea lui. 
În această situaţie, ambasadorii celorlalte naţiuni mi-au 
cerut să iau problema în mâinile mele şi să trimit cât mai 
urgent asistentul la uzină. Toată ziua o mie de crucişătoare 
aeriene îl căutaseră şi abia acum unul din ele s-a întors cu 
el mort; fusese găsit într-o groapă alături de casa lui, 
mutilat oribil de un asasin. Nu trebuie să vă mai spun ce 
înseamnă asta pentru Barsoom. E nevoie de luni pentru a 
pătrunde prin acele ziduri inexpugnabile - de fapt lucrul a 
şi început şi n-ar fi trebuit să ne temem, dacă pompele 
uzinei ar fi funcţionat în continuare cum trebuie, aşa cum, 
de altfel, au făcut-o de sute de ani. Mă tem, însă, că răul s-a 
produs. Instrumentele arată o descreştere rapidă a 
presiunii aerului în toate zonele de pe Barsoom. Pompele s- 
au oprit. Domnilor, conchise el, mai avem cel mult trei zile 
de trăit. 

Pentru câteva minute se aşternuse o linişte mormântală, 
apoi se ridicase un tânăr nobil şi cu sabia scoasă şi înălţată 
deasupra capului se adresase lui Tardos Mors. 

— Poporul din Helium s-a mândrit întotdeauna cu faptul că 
a arătat întregului Barsoom cum trebuie să trăiască o 
comunitate de oameni roşii, acum avem şansa de a le arăta 
cum trebuie sa moară. Să ne vedem de treburile noastre ca 


şi cum ne-ar aştepta încă o mie de ani liniştiţi de aici 
înainte. 

Camera răsună de aplauze şi cum nu era altceva mai bun 
de făcut decât să înlăturăm teama poporului prin exemplul 
nostru personal, ne împrăştiasem fiecare la treburile lui cu 
zâmbetul pe buze, dar cu inima grea. 

Când m-am întors la palat, am aflat că zvonul deja 
ajunsese la urechile lui Dejah 'Thoris, astfel că i-am povestit 
tot ce auzisem. 

— Am fost foarte fericiţi până acum, John Carter, spuse ea, 
aşa că facă ce-o vrea soarta, dacă ne va permite să murim 
împreună. 

Următoarele două zile nu aduseră schimbări sesizabile în 
cantitatea de aer, dar în dimineaţa celei de a treia zi, 
respiraţia devenise dificilă la înălţimea acoperişurilor înalte. 
Străzile şi pieţele din Helium erau înţesate de oameni. 
Toate activităţile încetaseră. În majoritatea cazurilor, 
oamenii îşi priveau curajos soarta nemiloasă, doar ici şi colo 
unii mai erau cuprinşi de o furie resemnată. 

Spre mijlocul zilei, mulţi din cei mai slabi începuseră să 
moară, iar peste o oră, locuitorii Barsoomului cădeau cu 
miile în coma ce preceda moartea prin asfixie. 

Dejah Thoris şi cu mine, împreună cu alţi membri ai 
familiei regale, ne strânsesem într-o grădină subterană din 
curtea interioară a palatului. 

Atunci când conversam, o făceam în şoaptă, terorizaţi de 
umbra neagră a morţii ce se aşternea peste noi. Chiar şi 
Woola părea să simtă această calamitate inevitabilă, pentru 
că se strânsese tot mai mult în Dejah Thoris şi în mine, 
scâncind tânguitor. Micul incubator fusese adus de pe 
acoperişul palatului, la cererea lui Dejah Thoris, şi acum îl 
privea melancolică, gândindu-se la micuța viaţă 
necunoscută pe care n-avea s-o vadă niciodată. 

De cum devenise dificil de respirat, Tardos Mors se 
ridicase în picioare. 


— Să ne luăm rămas bun unii de la alţii, spuse el. Zilele 
măreţe ale Barsoomului au luat sfârşit. Mâine dimineaţă 
soarele va răsări peste o lume moartă ce se va învârti etern 
în spaţiu, nelocuită nici măcar de amintiri. A venit sfârşitul. 

După aceste cuvinte, sărutase femeile din familie şi îşi 
aşezase mâinile pe umerii bărbaţilor. 

În timp ce mă întorceam întristat la locul meu, privirea mi 
se opri pe Dejah Thoris. Capul îi căzuse în piept şi după 
toate aparențele, murise. Cu un țipăt sălbatic, am sărit la ea 
şi am ridicat-o în braţe. 

Ochii i se deschiseră şi priviră adânc în ai mei. 

— Sărută-mă, John Carter, murmură ea. Cât de mult te 
iubesc! Şi ce cruzime să ne despărţim, acum când abia 
începusem o viaţă atât de fericită. 

În timp ce-mi apăsam buzele pe ale ei, vechiul sentiment al 
puterii şi autorităţii se ridică în mine. Sângele fierbinte de 
Virginia începuse să-mi clocotească din nou în vene. 

— Asta nu se va-ntâmpla niciodată, prinţesa mea, am 
strigat. Există, trebuie să existe o cale, iar John Carter, care 
a luptat cu o întreagă lume străină, din dragoste pentru 
tine, o va găsi. 

Şi, în timp ce rosteam aceste cuvinte, de dincolo de 
graniţa conştientului, îmi apărură în minte o serie de nouă 
sunete lungi, uitate de mult. Precum fulgerul în întuneric, 
înţelesul lor îmi lumină gândurile - formau cheia celor trei 
uşi uriaşe de la uzina de aer! 

Întorcându-mă brusc spre Tardos Mors, în timp ce-mi mai 
ţineau iubita pe moarte în braţe, am strigat. 

— Am nevoie de un scuter! Urgent! Comandă cel mai 
rapid scuter pe acoperişul palatului. Încă mai pot salva 
Barsoomul. 

Nu pierduse timpul cu întrebări, în aceeaşi clipă un 
gardian alerga spre cel mai apropiat hangar şi, deşi aerul 
era rarefiat acolo pe acoperiş, reuşiră să pornească cel mai 
rapid aparat aerian pentru o singură persoană pe care 
iscusinţa barsoomienilor îl produsese. 


Am sărutat-o îndelung pe Dejah 'Thoris şi, ordonându-i lui 
Woola, care voia să mă urmeze, să rămână să o păzească, 
am sărit cu agilitatea şi forţa de odinioară pe meterezele 
palatului şi nu după multă vreme mă îndreptam spre ţinta 
speranţelor tuturor barsoomienilor. 

A trebuit să zbor foarte jos, pentru a avea suficient aer de 
respirat, aşa că am luat-o drept de-a lungul unui fund de 
mare, la aproape un metru de pământ. 

Zburam cu o viteză ameţitoare într-o cursă împotriva 
timpului şi a morţii. Purtam cu mine imaginea lui Dejah 
Thoris, aşa cum o văzusem trecând peste grădina palatului, 
clătinându-se şi prăbuşindu-se lângă micuțul incubator. Îmi 
dădeam seama că era coma dinaintea morţii, dacă 
atmosfera nu era împrospătată. Aruncasem peste bord 
totul, în afara motorului şi compasului, chiar şi ornamentele 
de pe mine. Întins pe burtă pe punte, ţineam cu o mână 
manşa, iar cu cealaltă apăsam acceleratorul până la refuz. 
Străbăteam atmosfera rarefiată a unei planete muribunde 
cu viteza unui meteorit. 

Cu o oră înainte de căderea întunericului, uriaşele ziduri 
ale uzinei de aer îmi apărură brusc în faţă. Ameţit, am 
plonjat înaintea uşilor în spatele cărora pâlpâia flacăra vieţii 
pentru o întreagă lume. 

Alături de uşă, un echipaj numeros de oameni încercase să 
penetreze zidul, dar abia dacă reuşiseră să zgârie suprafaţa 
ca de cremene, iar acum majoritatea dintre ei căzuseră 
într-un somn din care nu i-ar mai fi trezit nici măcar 
revenirea aerului. 

Condiţiile păreau aici mai rele decât la Helium, pentru că 
respiram cu foarte mare dificultate. Încă mai rămăseseră 
câţiva oameni conştienţi şi unuia dintre aceştia m-am 
adresat cu greu. 

— Dacă reuşesc să deschid aceste porţi, există printre voi 
cineva care ştie să pornească motoarele? 

— Eu, dacă deschizi repede, îmi răspunse el. Nu cred să 
mai rezist mai mult de câteva clipe. E inutil, însă, au murit 


amândoi şi nimeni pe întregul Barsoom nu cunoaşte 
secretul acestor încuietori înspăimântătoare. De trei zile, 
oamenii înnebuniţi de frică, le-au luat cu asalt în încercarea 
vană de a le rezolva misterul. 

— Nu mai e timp de vorbit. Eram foarte slăbit şi cu mare 
dificultate reuşeam să-mi controlez gândurile. 

Cu un efort final, în timp ce mă prăbuşeam în genunchi, 
am lansat cele nouă unde cerebrale spre bariera 
impenetrabilă din faţa mea. Marţienii se adunaseră în 
spatele meu şi rămăseseră pironiţi cu privirea pe uşa din 
faţa lor, într-o linişte de moarte. 

Încet, masivele porţi începuseră să se retragă înaintea 
noastră. Am încercat să mă ridic şi să-i urmez, dar mă 
simţeam mult prea slăbit. 

— Duceţi-vă, am strigat după ei, şi dacă ajungeţi în camera 
pompelor, daţi-le drumul la toate. E singura şansă ca 
Barsoomul să mai existe şi mâine! 

De unde eram, am deschis a doua uşă, apoipe a treia şi, 
când am văzut speranţa Barsoomului târându-se slab în 
patru labe prin ultima uşă, m-am prăbuşit inconştient la 
pământ. 

PEŞTERA DIN ARIZONA. 

Când am deschis ochii din nou, era întuneric. Pe corp 
purtam veşminte ciudate şi rigide care plesniseră şi se 
scuturaseră de praf când mă ridicasem în capul oaselor. 

Mă simţeam eu însămi din creştet până-n tălpi şi tot din 
creştet până-n tălpi eram îmbrăcat, deşi atunci când mă 
prăbuşisem la uşile uzinei, fusesem complet gol. Înaintea 
mea, printr-o deschizătură neregulată, se zărea un petec de 
cer luminat de lună. 

În timp ce-mi pipăiam corpul, dădusem de buzunare, iar în 
unul dintre ele găsisem câteva chibrituri învelite în hârtie 
cerată. Am aprins unul şi la lumina lui plăpândă mi s-a 
părut că mă aflam într-un fel de peşteră imensă, în 
străfundul căreia descoperisem o figură ciudată şi 
nemişcată, lungită pe un fel de bancă. Când m-am apropiat, 


am văzut că era cadavrul mumifiat al unei bătrâne mici de 
statură, cu părul lung şi negru, iar banca pe care era 
întinsă se dovedi a fi o sobă cu cărbuni pe care mai odihnea 
o farfurie rotundă de aramă pe fundul căreia se adunase un 
praf verzui. 

În spatele ei, agăţate de plafon prin curele din piele 
netăbăcită şi întinzându-se de-a lungul întregii peşteri, se 
găsea un şir de schelete omeneşti. De aceste curele care-i 
ţineau se întindea o altă curea până în mâna bătrânei 
moarte şi când am atins-o, scheletele începuseră să se mişte 
cu un zgomot de frunze uscate. 

Era cel mai grotesc şi oribil tablou şi mă grăbisem afară, la 
aer curat, să scap de un loc atât de sinistru. 

Priveliştea ce mi se deschise ochilor, după ce trecusem de 
colţul unei stânci, mă umpluse de consternare. 

Un nou cer şi un nou peisaj mi se oferi privirii. Munţii 
argintii în depărtare, luna aproape împietrită pe cer, valea 
acoperită de cactuşi ce se întindea sub mine, toate acestea, 
cu siguranţă, nu erau de pe Marte. Nu-mi venea să-mi cred 
ochilor, deşi adevărul îşi făcea treptat loc în mintea mea. 
Priveam peste ţinutul Arizona de pe acelaşi promontoriu de 
pe care privisem planeta Marte, în urmă cu zece ani. Mi-am 
îngropat capul în mâini şi am început să cobor abătut 
cărarea ce venea de la peşteră. 

Deasupra mea strălucea ochiul roşu al planetei Marte, 
păstrându-şi îngrozitoarele secrete la aproape optzeci de 
milioane de kilometri depărtare. 

Ajunseseră oare marţienii în camera pompelor? Ajunsese 
aerul vital până la oamenii acelei planete îndepărtate, la 
timp pentru a-i salva? Trăia Dejah Thoris a mea sau corpul 
ei minunat zăcea fără viaţă, alături de micul incubator din 
aur, în grădinile subterane din curtea interioară a palatului 
lui 'Tardos Mors, Jeddak-ul de Helium? 

Zece ani am aşteptat şi m-am rugat pentru un răspuns la 
aceste întrebări. De zece ani aştept şi mă rog să fiu dus 
înapoi în lumea dragostei pierdute. Aş fi preferat să zac 


mort lângă ea, decât să trăiesc pe Pământ la atâtea 
milioane de kilometri. 

Vechea mină, pe care o găsisem neatinsă, mă făcuse 
fabulos de bogat, dar cui îi păsa de bogăţie! 

În vreme ce stau în această noapte, în biroul meu de pe 
malul Hudson-ului, îmi dau seama că au trecut exact 
douăzeci de ani de când am deschis pentru prima oară ochii 
pe planeta Marte. 

O văd cum tremură pe cer, prin ferestrele biroului şi pare 
ca mă cheamă din nou, aşa cum n-a mai făcut-o de la acea 
noapte de mult uitată, şi cred că zăresc peste acest teribil 
abis spaţial, o minunată femeie cu părul negru, aşteptând în 
grădina unui palat, iar alături de ea un mic băieţel ce o 
strânge în braţe când ea îi arată cerul în direcţia planetei 
Pământ, în timp ce la picioarele lor veghează o creatură 
uriaşă şi hidoasă dar cu inimă de aur. 

Cred că pe mine mă aşteaptă acolo şi ceva îmi spune că voi 
afla curând. 

SFÂRŞIT. 

PRINȚESA MARŢIANĂ. 

PRIMA FANTEZIE EROICĂ. 

Nu cred că Editura Olimp sau oricare altă editură, ar fi 
putut deschide mai fericit o colecţie de carte dedicată unuia 
dintre cele mai populare subgenuri ale literaturii de science 
fiction fără să se fi oprit mai întâi la unul dintre părinţi săi 
incontestabili Edgar Rice Burroughs. 

Pentru că opera sa de pionierat şi de dimensiuni 
impresionante, în această perioadă de început, când 
fantezia eroică se desprindea treptat de science fiction, a 
devenit astăzi un adevărat model pentru o pleiadă de 
scriitori cunoscuţi precum M. Z. Bradley L. Brackett, M. 
Moorcock, Ph. ]. Farmer, R. Bradbury. Ea cuprinde, aşa cum 
sublinia şi Florin Manolescu în Literatura SF, toate 
elementele tipice acestui gen: eroul infailibil, prinţesa 
cosmică, monstrul extraterestru, amestecul delirant de 
civilizaţii, concomitenţa tehnologiilor avansate şi a 


barbariei, luptele cu gladiatori, vestimentația incoerentă, 
toaletele superficiale ale femeilor, zalele, pantalonii scurţi şi 
sandalele romane ale bărbaţilor, insecte uriaşe şi cai 
hexapozi, dezintegratoare atomice, sulițe, săbii sau arcul cu 
săgeți. 

Burroughs este, poate, pentru majoritatea cititorilor săi, în 
primul rând creatorul lui Tarzan, un personaj pe care 
celebritatea l-a ridicat la rangul de mit universal, eclipsând 
în bună măsură atât autorul cât şi restul operei sale. Chiar 
dacă în această saga monumentală (24 volume) a introdus 
şi unele elemente de science fiction, pentru noi el rămâne, 
înainte de toate, părintele literaturii de Heroic Fantasy prin 
cele trei serii de romane ale sale, marțiană, venusiană şi 
subterană. 

Viaţa sa este un şir neîntrerupt de false începuturi şi tot 
atâtea eşecuri. La vârsta când se hotărâse să încerce şi 
meseria scrisului, avea 36 de ani şi se ocupa cu vânzarea 
ascuţitorilor de creioane. Dar imboldul straniu de a crea 
lumi fantastice, pare a se fi acumulat cu o asemenea 
presiune în spiritul său, încât în numai doi ani iniţiază cele 
trei serii ce puneau bazele literaturii de Heroic Fantasy. 

Prinţesa Marţiană este primul volum din ciclul marțian şi 
apărea pentru prima oară serializat în revista „All-Story 
Magazine”, în 1912, sub titlul Under the Moons of Mars, iar 
sub formă de carte sub titlul A Princes of Mars. În 1917 ea 
avea să angajeze imaginaţia autorului dar şi a milioanelor 
de cititori ai săi pentru o perioadă de aproape 40 de ani şi 
pe parcursula 11 romane. Subiectul este de acum foarte 
cunoscut datorită zecilor de ediţii pe care le-a cunoscut 
cartea în mai toate ţările occidentale. 

Din nefericire, marele scriitor american nu este cunoscut 
la noi decât prin primele opt volume din seria Tarzan, 
publicate înainte de război şi prin Tărâmul uitat de timp 
apărut în colecţia Fantastic Club în 1973. 

John Carter, eroul romanului, fost ofiţer în armata sudistă, 
se refugiază într-o peştera din Arizona pentru a scăpa de 


indienii Apaşi. Aici îl cuprinde o stranie toropeală, apoi se 
simte fascinat şi atras inexplicabil de planeta Marte 
„precum magnetul atrage un firicel de fier” şi în aceeaşi 
clipă se trezeşte pe Planeta Roşie. 

Nu ne este propusă nici o explicaţie ştiinţifică de tipul 
jules-vernian, nici nu se dezvoltă o idee filosofică în maniera 
wellsiană. Este numai aventura în stare pură iar din 
momentul în care ajunge pe Marte, aventurile lui John 
Carter se derulează într-un ritm debordant. Mai întâi, 
capturat de oamenii verzi uriaşi, le învaţă limba şi devine 
căpetenie după ce reuşeşte să omoare doi dintre ei, graţie 
supleţii musculaturii sale terestre ce-i permite salturi 
spectaculoase pe o planetă cu o gravitație redusă. Tot aici 
întâlneşte o tânără marțiană cu pielea arămie, de o 
frumuseţe tulburătoare, Dejah Thoris, de care nu întârzie 
să se îndrăgostească. Aventura se înlănţuie în continuare 
într-un ritm alert pentru a se termina brusc cu o pană la 
uzina de aer ce ameninţă să ucidă prin asfixie toţi locuitorii 
planetei. John Carter încearcă să salveze situaţia şi, înainte 
de a şti care este rezultatul, se trezeşte din nou pe Pământ. 

Romanul înglobează, într-o formă literară foarte 
antrenantă, cvasitotalitatea cunoştinţelor şi speculațiilor 
despre Planeta Roşie, la sfârşitul secolului trecut şi 
începutul celui actual, perioadă dominată de „Canalele 
Marţiene” şi Sir Percival Lowel. Imaginaţia nedisciplinată 
ştiinţific a lui Burroughs prezintă, însă, un Marte ciudat şi 
improbabil. Sălbatici verzi de 5 metri înălţime având patru 
braţe, echipați cu săbii şi arme de foc, călărind animale cu 
opt picioare şi trei metri înălţime, locuiesc în magnifice 
oraşe în ruină pe țărmurile unor foste mări de mult secate. 
De-a lungul canalelor marţiene, irigate cu apa dătătoare de 
viaţă, întâlnim o altă rasă de marţieni, mai civilizaţi, dar tot 
războinici (suntem, evident, pe planeta zeului războiului), 
au statura şi înfăţişarea indienilor americani (pielea roşie), 
se folosesc de maşini de zbor, întreţin uzina de atmosferă ce 
asigură întregii planete aerul de respirat şi, în general, 


trăiesc în umbra măreției a ceea ce a reprezentat odinioară 
civilizaţia marțiană. 

Milioanele de cititori, de atunci şi de astăzi, au trecut, însă, 
uşor peste aceste „inadvertenţe ştiinţifice” pentru că li se 
oferea în schimb o poveste bine alcătuită, plină de invenţii şi 
aventuri. Devenea, astfel, tot mai evident faptul că imensa 
popularitate de care începea să se bucure Edgar Rice 
Burroughs nu se baza pe virtuțile acelui science-fiction 
clasic, de tip jules-vernian sau wellsian ci, mai degrabă, pe 
cele ale unui nou gen literar care tocmai sta să se nască. 


SFÂRŞIT