Mihail Sturdza — Romania si sfarsitul Europei

MIHAIL STURDZA 



ROMÂNIA ŞI 
SFÂRŞITUL EUROPEI 


Amintiri din tara 
pierdută 




CRONOLOGIE ANALITICA 


PARTEA I 
1917 


MARTIE, 12-16 Prinţul Gheorghe Lvov este numit Şef al Guvernului Provizoriu. 
Alexandru Kerensky este Ministrul Justiţiei. Ţarul Nicolae al II-lea abdică în 
favoarea fratelui său, marele Duce Mihail. La rândul lui acesta abdică în favoarea 
Guvernului Provizoriu. 


APRILIE, 17 Lenin, Zinoviev, Lunacharski şi alţi bolşevici, mulţi dintre ei 
venind de la New-York, sosesc las Petrograd unde Troţky şi bolşevicii săi se 
stabiliseră dinainte. 


A 

MAI, 16 Kerensky este numit Ministru de Război. începe imediat 

dezintegrarea sistematică a Armatei ruseşti, cu faimosul Pricaz nr 1. 


IULIE, 16-18 Bolşevicii dezlănţuiesc o acţiune prematură pentru a lua puterea 
la Petrograd. 


IULIE, 20 Prinţul Lvov demisionează. Kerensky ajunge prim Ministru. 

SEPTEMBRIE, 8-14 Kerensky împiedică pe generalul Kornilov ajunge prim 
Ministru ; arestează şi apoi eliberează pe Trozky şi pe alţi bolşevici. 


NOIEMBRIE, 6 (Stil vechi, 24 Oct.) Revoluţia Bolşevică. Kerensky fuge în 

Finlanda şi de acolo la Paris. Unsprezece ani mai târziu soseşte la New-York, unde 
Guvernatorul lehman îl convinge cu argumente irezistibile, chiar din ziua sosirii să 
renunţe la orice idee de a organiza o campanie împotriva Guvernului Sovietic. 


NOIMEBRIE, 7 Guvern nou la Petrograd, prezidat de lenin. Trozky la 
Comisariatul pentru Afacerile Externe, Stalin, Comisar pentru Minorităţi. Guvernu 
ia numele de Consiliul Comisarilor poporului. Trupe ruseşti în România ;în plină 
anarhie, ele cutreieră ţara, ameninţând iaşii, pe atunci sediul Guvernului. Trupele 
noastre le dezarmează şi le resping. Lupte în Basarabia. 


2 



1918 


A 

Iulie, 1-5 In România în pădurea Dobrina (Iaşi) tânărul Corneliu Codreanu 

organizează primele Grupuri de rezistenţă împotriva Trupelor Ruseşti bolşevizate. 


Iulie, 16-17 Asasinarea sălbatică a Ţarului Niclolae şi a familiei Imperiale. 

1919 


Ianuarie, 7 Preşedintele Wilson îl însărcinează pe William H. Buckler, un 

intrigant de pe lângă Ambasada Statelor Unite de la Londra, să plece “cât mai 
degrabă la Stockholm” ca să se întâlnească cu reprezentanţii Guvenului Bolşevic. 


Ianuarie, 14,15,16Buckler conferenţiază cu mahim Litvinov la Stockholm. 


Ianuarie, 21 Wilson prezintă Raportul lui Tuckler Conferinţa celor Cinci mari 
puteri, la Paris. “ Atitudinea conciliatorie a Sovietelor este indiscutabilă”, scria 
Buckler. Mai departe : “ o înţelegere cu Rusia poate avea loc imediat, evitând 
cuceriri şi politicărie şi reintroducând condiţiile normale ca principiu dezinfectant 
împotriva bolşevismului” 


Februarie, 22 William C. Bullitt, însoţit de ziaristul radical Lincol 

Steffens, părăseşte Parisul pentru a se întâlni în Rusia cu şefii bolşevici. 


Martie, 10 Bullitt soseşte la petrograd, şi este însoţit la moscova de Grigore 

Cicerin şi maxim Litvinov. 


Martie, 14 Lenin prezintă lui Bullitt un plan de pace redactat de Litvinov. 

MAI, 4 Generalul slovac Milan R. Stefanik moare într-un accident 

miserios de aviaţia lângă bratislava. Cehul Beneş îl înlocuieşte nu numai în istoria 
Cehoslovaciei, dar şi a Europei. 


3 



August, 4 Trupele române ocupă Budapesta, în ciuda opoziţiei Consiliului 

Suprem ( al Aliaţilor Occidentali). După două săptămâni de luptă cu bestia roşie, 
Armata română elibereazî Ungaria de teroarea comunistă a lui Bela Kuhn. 


1920 


Ianuarie, 14 Generalul francez Maurice Janin, Comandantul trupelor Aliate din 
Siberia, ordonă Legiunei Cehoslovace să-l aresteze pe Amiralul Kolceak, Şef al 
rezistenţei Naţionale Anti-bolşevice din toată Rusia, şi să-l predea Centrului Bolşevic 

A 

de la Irkuţk. In schimb cehoslovacii vor primi o treime din Tezaurul Imperial Rus, 
care rămăsese sub controlul lui Kolceak. Partea aceasta a Tezaurului Ţarist va fi 
prima rezervă a Statului nou inventat, Cehoslovacia, unde 7 milioane de cehi vor 
domina pe opt milioane de alte naţionalităţi. 


Februarie, 7 Amiralul Kolceak şi Primul său Ministru sunt asasinaţi. Generalul 
Janin nu a fost niciodată acuzat, dat în judecată sau dojenit pentru trădarea Şefului 
Rezistenţei naţionale Ruseşti şi vânzarea lui bandelor bolşevice. 


Februarie, 11 La Iaşi Codreanu şi şeful muncitoresc C. Pancu, eliberează cu 
forţa p fabrică ocupată de comunişti. 


/V 

Aprilie, 25 începe Războiul între Polonia şi Rusia Sovietică. 

A 

Septembrie, 30 In România Codreanu şi camarazii lui împiedică pe Rectorul 
Universităţii din Iaşi să deschidă cursurile academice fără tradiţionala slujbă 
religioasă. 

Octombrie, 5 Moscova cere un armistiţiu. 

Octombrie, 12 Tratat de pace preliminar semnat de Polonia şi Rusia, la Riga. 


4 



1921 


Martie, 3 România şi Polonia semnează un Tratat de Alianţă, singura 

garanţie internaţională pe care noi am avut-o vreodată împotriva ameninţării 
sovietice. 


Martie, 18 Tratatul definitiv semnat la Riga. Frontiera ruso-polonă este definită cu 
precizie. 


A 

Martie- Iunie Negocierea şi semnarea Micei înţelegeri, între românia, 
Iugoslavia şi Cehoslovacia, tratat limitat la controlul aspiraţiilor iredentiste ale 
Ungariei. Masaryik şi Beneş se opun cu încăpăţânare la formarea unei coaliţii mai 
întinse ; o astfel de coaliţie fusese propusă de România, ca o garanţie în faţa 
ambiţiilor teritoriale, şi mesianice ale Sovietelor. Cehoslovacia este singura 

/V 

beneficiară a Micei înţelegeri, România şi Iugoslavia fiind, şi aşa, fiecare în parte 
mai puternică decât Ungaria. Guvernul de la Praga a refuzat întotdeauna să 
garanteze, şi nici măcar să recunoască, graniţele Rusiei Sovietice cu vecinii ei. 


Martie -Iunie Marea Britanie şi Franţa recunosc “de facto “ Guvernul Sovietic 
ca guvern legitim al Rusiei, (se iniţiază, sub controlul “ Forţelor Anonime”, alianţa 
nefastă între Puterile Occidentale şi Uniunea sovietică, care va duce la al Doilea 
Război Mondial şi la consecinţele sale fatale. 


1922 


Aprilie, 6 Delegaţia sovietică condusă de Grigore Cicerin soseşte la geneva 

şi se întâlneşte cu delegaţiile Engleză, Franceză, a statelor Unite, Italiană şi germană. 


A 

Aprilie, 10 începe Conferinţa de la geneva cu participarea Uniunii Sovietice. 

Aprilie, 15 Au loc negocieri secrete între Germania şi Uniunea Sovietică. 

Acestea începe la orele două după masă, la Rapallo, localitate situată la câţiva 
kilometri de Geneva. 


5 



Aprilie, 16 Semnarea tratatului de la Rapallo între Germania şi uniunea 

Sovietică surprinde toată lumea. “ O bombă pe cerul Conferinţei. Va răsturna 
lumea, a spus Ambasadorul statelor Unite, Richard Washburn Child. Aşa s-a 
întâmplat 17 ani mai târziu. 


Mai, 19 Conferinţa de la geneva se termină cu un fiasco, datorită 

insistentelor Franţei ca Rusia să recunoască datoriile contractate de Rusia taristă. 

9 9 9 


A 

Octombrie, 15 încoronarea la Alba Iulia, a regelui Ferdinand şi a Reginei 
Maria, în acelaşi oraş unde, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazul fusese 
proclamat Suveran al tuturor Românilor. 


1923 


/V 

Martie 4 înfiinţarea Ligei Apărării naţionale şi Cretine de către Profesorul 

A. C. Cuza şi studentul Corneliu Codreanu. 


Martie, 24 Codreanu este arestat pentru prima oară de către guvernul 

liberal. 


Noimebrie, 8-11 Putsch-ul Hitler-Ludendorff la Munchen. 


1924 


Aprilie, 2 La insistenţa aliatului nostru francez se rup negocierile româno- 

franceze, care începuseră la Viena, cu o săptămână înainte. 


Mai, 31 Codreanu este arestat din nou, cu alţi cincizeci de studenţi, băieţi 

A A 

şi fete. începe teroarea lui Manciu sub un guvern liberal. In închisoare, studenţii au 
fost supuşi celor mai mari chinuri şi umilinţe. Sunt eliberaţi după intervenţia unui 
grup de profesori universitari şi cetăţeni importanţi. Manciu, Prefectul Poliţiei din 


6 



iaşi, precum şi alţi călăi-funcţionari, de sub ordinele lui, sunt înaintaţi şi decoraţi de 
guvern. 


A 

Octombrie, 25 In apărare legitimă Codreanul îl împuşcă pe Manciu. 

Octombrie, 28 Urmărind exemplul Angliei (Februarie), Franţa recunoaşte “ de 
jure” Uniunea Sovietică. România şi Iugoslavia refuză să urmeze exemplul Franţei. 


1925 


A 

Ianuarie, 5 Manifestaţii de simpatie pentru Corneliu Codreanu în toată Ţara. In 
speranţa de a găsi un tribunal slugarnic şi corupt, Guvernul liberal transferă 
procesul din Iaşi la Focşani. 


Mai, 15-20 Manifestaţiile de simpatie pentru Corneli Codreanu devin din ce 

în ce mai numeroase. Cuprins de panică şi simţind că magistraţii Ţării vor refuza să 
judece strâmb. Guvernul Liberal transferă încă o dată Procesul lui Codreanu, de 
data aceasta la Turnu Severin. 


Mai, 26 Corneliu Codreanu este achitat de Tribunalul din Turnu Severin. 

Manifestaţii de simpatie şi entuziasm naţional românesc în toată Ţara. 


Decembrie, 1 Semnarea tratatului de la Locarno, între Franţa, Marea Britanie, 
Italia şi Belgia. 


1926 


Ianuarie, 20 Consecinţă a scandaloasei sale purtări, prinţului Carol al 
României I se anulează drepturile sale de moştenirea Tronului. Fiul lui Principele 
Mihai, este proclamat Moştenitor de către Parlament. 


Aprilie, 24 Semnarea Tratatului de prietenie şi neutralitate între Germania şi 

Rusia sovietică. Este o completare a tratatului 1 de la Rapallo, din 1922. 


7 



Septembrie, 8 
permanent în Consiliu. 


Germania este admisă la Liga Naţiunilor. Obţine un loc 


1927 


Mai, 26 Ruptură temporară a relaţiilor diplomatice între Marea Britanie 

şi Rusia Sovietică, datorită agitaţiilor bolşevice pe pământ englez. 


A 

Iunie, 24 înfiinţarea legiunii Arhanghelul Mihail. 

August, 21 Congresul Partidului Socialist - naţional la Nurenberg. Defilează 

Trupele de Asalt. 


NOIEMBRIE, 30 O delegaţie sovietică soseşte la geneva, în vederea participării la 
lucrările pregătitoare ale Comisiei pentru dezarmare. 


1928 


August, 27 Se semnează Pactul Kellog-Briand, la Paris. Rusia va adera şi ea, la 8 
Septembrie. Se renunţă la războaiele de agresiune. Nu se prevăd sancţiuni. 


Noiembrie, 25 Manifestaţie comunistă la Bucureşti. 


1929 


Februarie, 9La Moscova se semnează Protocolul Litvinov, între Rusia Sovietică, 
Polonia, România, Letonia şi Estonia. Prin acest act se actualiza pactul Kellog- 

A 

Briand între cele cinci ţări. In ziua următoare, un articol în Pravda aminteşte 
reprezentantului român că U. R. S. S. nu renunţă întru nimic la pretenţiile asupra 
Basarabiei. 


Aprilie, 7 Manifestaţii comuniste la timişoara. Şapte morţi. 


8 



August, 17 Manifestaţii comuniste la Lupeni: 25 de morţi. 

Octombrie, 7 Moare Gheorghe Buzdugan, cea mai importantă personalitate din 
Regenţă. 


Decembrie, 15-25 Au loc două importante manifestaţii legionar la Brăneşti şi Lugoj. 
Intervenţie ilegală a autorităţilor. Mişcarea capătă în fiecare zi proporţii tot mai 
mari. Din ce în ce mai mulţi muncitori intră în Legiune. 


1930 


Ianuarie, 20- Martie 25 Intensificarea activităţilor legionare cu caracter anti¬ 
comunist. La Cahul 20.000 de ţărani să-l asculte pe Codreanu. La 25 martie, la 
Bucureşti are loc o manifestaţie anti-comunistă. 


Iunie, 6 Carol se întoarce în România cu Magda Lupescu. Trădează toate 

promisiunile făcute în exil celor care-1 susţineau (între alţii autorul acestei cărţi), 

A 

refuză să reia viaţa conjugală cu Prinţesa elena şi s-o proclame regină. începe să 
trăiască în concubinaj public cu Lupeasca ! 


Iunie, 20 Codreanu înfiinţează o nouă organizaţie pentru a apăra românia 

de comunism sub toate formele lui, atât pe frontul interior cât şi împotriva 
imperialismului sovietic internaţional. Noua organizaţie se cheamă Garda de Fier , 
care se va identifica cu Mişcarea Legionară. 


Iunie, 25 Codreanu este din nou arestat, în timpul guvernării naţional- 

ţărăniste. Acuzaţiile sunt false, şi cum încă existau judecători independenţi în acea 
vreme, a fost achitat după două luni de puşcărie. 


Noiembrie, 14 Manifestaţii comuniste la Bucureşti. 


9 



PARTEA A II-A 


1931 


Ianuarie, 11 Mişcarea legionară este dizolvată pentru prima oară, de către Guvernul 
Naţional-Ţărănesc. Arestări în masă şi persecuţii. Din nou acuzaţii false. Dar 
corupţia lui Carol nu pătrunsese încă în corpul judecătoresc şi toţi legionarii sunt 
achitaţi. 

Aprilie, 18 Regele Carol formează un guvern Iorga- Argetoianu. 

Iunie, 1 Noi alegeri. Codreanu este ales deputat. 

Decembrie, 3 Discursul lui Codreanu în Parlament. Punctele esenţiale ale 
politicei Legionare : Dumnezeu, patrie, rege, proprietate privată, luptă fără încetare 
împotriva comunismului. 


1932 


Martie-Aprilie Negocieri româno -sovietice la Riga, pentru un pact de 
neagresiune. Guvernul francez a cerut aliaţilor săi, România şi Polonia, să încerce să 
ajungă la încheierea unui pact de neagresiune cu vecinul sovietic, cu scopul de a 
înlesni alianţa militară cu Rusia Sovietică ; acest scop era împărtăşit de Beneş şi de 
Titulescu. Negocierile sunt întrerupte de către negociatorul român când, în 
momentul de a semna textul asupra căruia căzuseră de acord, delegatul sovietic 
pretinde să introducă o clauză implicând legitimitatea pretenţiilor ruseşti asupra 
unei părţi a teritoriului nostru. Franţa, intermediarul, făgăduind solemn că Sovietele 
NU vor ridica pretenţii teritoriale. 


Martie, 13 Alegeri prezidenţiale în Germania. Hitler obţine 30 % din voturi. 

Preşedintele von Hindenburg pierde majoritatea absolută. 


Martie, 15 Mişcarea Legionară este dizolvată pentru a doua oară, de către 

guvernul Iorga-Argetoianu. Măsurile cele mai arbitrare şi neconstituţionale sunt 
luate împotriva legionarilor. Arestări în masă, bătăi, schingiuiri. 


10 



Arilie, 10 
din voturi. 


Hindenburg este reales, dar Hitler obţine de data aceasta 26,8 % 


MAI, 6 Asasinarea preşedintelui Paul Doumer al Franţei, de către 

doctorul Gorgoulov, un emigrant rus. 


Mai, 31 Guvernul Iorga-Argetoianu demisionează. Este înlocuit cu un 

guvern naţional-ţărănesc condus de Alexandru Vaida Voievod. 

Iulie, 31 Alegeri legislative în Germania. Socialiştii-Naţionali ai lui Hitler 

câştigă 230 de scaune, Socialiştii 133, Centru 97 şi Comuniştii 89. 


Septembrie, 12 Parlamentul Germaniei (Reichstag) este dizolvat. 

Octombrie, 10 Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine, convoacă pe 
reprezentanţii diplomatici francez şi polonez, le mulţumeşte pentru sprijinul 
guvernelor lor în timpul negocierilor de la Riga, dar cere acestor guverne să 
negocieze tratatele lor cu Rusia Sovietică independent de poziţia României faţă de 
moscova. Consecinţa : atât Franţa cât şi Polonia vor semna, înainte de 1933, 
Tratatele de neagresiune cu Moscova. Frontierele noastre răsăritene rămân astfel 
nerecunoscute de către Rusia Sovietică 


1933 


Ianuarie, 23 Cuvântarea lui Molotov prin care anunţă încheierea pactelor de 
neagresiune cu toţi vecinii Rusiei Sovietice, afară de România. Tratatul de 
neagresiune franco - sovietic e ratificat o lună mai târziu. 


Ianuarie, 30 Hitler este numit Preşedintele Guvernului German. 

Iunie, 7 La Roma, cele patru mari puteri, Franţa, Marea Britanie, Italia, 

Germania semnează Pactul Cuadripartit de garanţie , propus de Musolini, o reînnoire 
a Pactului de la Locarno. De data aceasta singurul Parlament care nu ratifică pactul 
este cel francez, în cadrul căruia, partizanii alianţei militare cu Uniunea Sovietelor 


11 



şi-au impus punctul de vedere. Prin urmare, acest pact nu a devenit niciodată 
efectiv. 


Iulie, 4 Se semnează la Londra Pactul de Definiţie a Agresorului între 

Rusia Sovietică, toţi vecinii ei precum şi alte ţări. România participă. Titulescu 
pretinde că acest Pact substituie Pactul de neagresiune, ce nu se semnase la Riga, din 
cauza pretenţiilor neruşinate ale Sovietelor asupra teritoriului nostru. Afirmaţia lui 
Titulescu nu corespunde adevărului. Pactul de definiţia a Agresorului, semnat la 
Londra, NU implică, în nici un fel, recunoaşterea din partea Sovietelor a Nistrului ca 
graniţă. 


/V 

Iulie, 10 In cadrul unui Guvern Naţional - Ţărănesc, Armând Călinescu 

îşi începe Prima prigoană împotriva Mişcării Legionare. 


Octombrie, 10 Franklin Delano Roosevelt trimite o scrisoare lui Mihail 

Kalinin, propunând stabilirea relaţiilor diplomatice între Statele Unite şi Uniunea 
Sovietelor. 


/V 

Noiembrie, 13 întrevedere Hitler -Lipsky. Hitler îi spune lui Lipsky : “ Un 
război ar aduce comunismul în Europa. Polonia se află în prima linie în lupta 
împotriva Asiei. Distrugerea Poloniei ar fi o nenorocire universală...Toate guvernele 
europene ar trebui să recunoască poziţia Poloniei...” 


Noiembrie, 14 Şeful partidului Liberal, Ion Duca, formează guvernul. 

Noiembrie, 16 Roosevelt recunoaşte Guvernul Sovietic ca guvern legitim al 
Rusiei. 


Decembrie, 10 Pentru a împiedica Mişcarea legionară să participe la alegeri, Ion 
Duca, şeful Guvernului, presat de Guvernul Francez şi de Titulescu, dizolvă 

A 

Mişcarea pentru a treia oară. începe cea mai aspră prigoană de până atunci 
împotriva Mişcării. Mai mult de 20.000 de legionari sunt arestaţi. Cinci dintre ei 
sunt asasinaţi de Poliţia lui Duca. Sute sunt schingiuiţi şi bătuţi. Un val de indignare 
cuprinde Ţara. 


Decembrie, 20 Guvernul Duca câştigă alegerile. (!) 


12 



Decembrie, 23 Duca este împuşcat de trei legionari care, în mod cavaleresc, se 
predau imediat Poliţiei. 


1934 


Ianuarie, 26 Germania şi Polonia semnează un Pact de Neagresiune pe zece ani 

Februarie, 9 Semnarea pactului Balcanic între Iugoslavia, Grecia, Turcia şi 
România. Pactul nu are nici o semnificaţie pentru România, care nu este o ţară 
balcanică. Este vorba de încă una din invenţiile lui Titulescu, destinată să devieze 
atenţia şi neliniştea provocată în România de politică pro-Sovietică şi anti-Poloneză. 


Aprilie, 4 Tribunalul Militar însărcinat să-l judece pe Codreanu şi pe toţi 

şefii legionari, îl achită de orice acuzaţie. Numai asasinii lui Duca sunt condamnaţi la 
muncă silnică pe viaţă. 


Iunie, 9 Triumful lui Titulescu : se reiau relaţiile diplomatice între 

România şi Uniunea Sovietică. Graniţa noastră de la răsărit continuă să nu fie 
recunoscută de Sovietice. 


August, 2 Moare Mareşalul Paul von Hindemburg. Hitler devine Fuhrer 

Cancelar şi Comandant Şef al Armatei germane. ( Reichswehr) 


Septembrie, 13 Polonia denunţă Convenţia referitoare la Minorităţi, stabilită la 
Versailles şi garantată de Liga naţiunilor. Germania, interesată direct, preferă să nu 
protesteze. 


Octombrie, 9 Regele Alexandru al Iugoslaviei şi Ministrul Afacerilor 

Străine francez Jean Barthou, sunt asasinaţi la Marsilia. 


Octombrie, 22 Mareşalul H. Goering, vorbind în numele lui Hitler, expune 

pentru prima oară Ministru nostru la Berlin, Petrescu-Comnen, oferta Germaniei 
către România : Garanţia tuturor graniţelor noastre inclusiv cele cu Uniunea 
Sovietelor şi cu Ungaria. Reînarmarea completă, cu cele mai moderne arme, a 
Armatei Române. Germania nu cere României să-şi părăsească alianţele. Singurul 


13 



lucru pe care ea ni-1 cere este asigurarea că ne vom opune oricărei încercări a 
trupelor Sovietice de trecere peste teritoriul nostru. Titulescu, care promisese deja 
prietenilor săi francezi şi cehoslovaci că Trupele Sovietice vor putea trece peste 
teritoriul nostru, în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui Petrescu- 

A 

Comnen. încearcă să menţină Ministerul nostru al Afacerilor Străine şi Guvernul în 
ignoranţă faţă de oferta germană, până în momentul în care printr-un “ fait 
accompli” pe teren diplomatic, i-ar fi devenit imposibil României să ia în 
consideraţie propunerea germană. 


Noiembrie, 20 Informat de către mine, despre Trădarea lui Titulescu, Gheorghe 
Brătianu (Şeful Partidului Liberal Dizident) pleacă la Berlin şi are o întrevedere cu 
Goering. Acesta îi repetă ofertele Germaniei, insistând asupra faptului că România 
nu este obligată să-şi părăsească alianţele. Dorinţa Germaniei de a avea siguranţa că 
Trupele Sovietice nu o vor putea ataca, trecând peste teritoriul românesc, era aşa de 
mare, încât propunerile menţionate vor fi repetate la toate ocaziile, până în ajunul 
războiului, de către Hitler şi de către Goering, ministrului nostru la Berlin şi altor 
reprezentanţi ai Guvernului Român. Va fi un ultim refuz al Guvernului Român de a 
lua în consideraţie oferta germană, care-1 va decide pe Hitler să-şi schimbe 
momentan atitudinea sa faţă de Rusia Sovietică şi să accepte semnarea Pactului 
Ribbentrop-Molotov. 


1935 


Ianuarie, 13 Plebicist în teritoriul Sarre, supravegheat de Liga Naţiunilor. 

90% din alegători votează pentru alipirea la Germania, 10% pentru 
alipirea la Franţa. 


A 

Ianuarie, 24 întrevederile Hitler-Lipsky, la Berlin. Ultimul raportează şefului său, 
Ministrul Afacerilor Externe Josef Beck : “ Cancelarul a vorbit îndelung despre 
problema rusească. Părerea lui este că va veni momentul în care Polonia şi Germania 
vor fi obligate să se apere împreună de o agresiune sovietică. Opinia lui este că politica 
Guvernelor Germane anterioare şi a Reischswehrului de a “juca “ Rusia împotriva 
Poloniei era cea mai mare greşeală posibilă. ” 


A 

Februarie, 8înţelegere între Uniunea Sovietică şi România, referitoare la restabilirea 
comunicaţiilor feroviare directe. 

Februarie, 10 O notă a Contelui Jean Szembeck, subsecretar la Ministerul de 
Externe Polonez, către Beck “ Domnul Lipsky mi-a spus că Goering a fost foarte 


14 



sincer cu el atât în conversaţiile de la Bialystok cât şi în cele de la Varşovia. Vorbind 
către generali a expus planuri mari pentru viitor, sugerând aproape constituirea unei 
alianţe germano-poloneze împotriva Rusiei Sovietice. ” 


Mai, 2 Semnarea pactului Franco-Sovietic de Asistenţă Mutuală, evident 

îndreptat împotriva Germaniei. 


Mai, 16 Semnarea pactului de asistenţă Mutuală între Cehoslovacia şi 

Uniunea Sovietică. Nici unul dintre aceste două pacte (cel cu Franţa şi cel cu 
Cehoslovacia) nu ar fi fost eficient dacă România nu ar fi consimţit să lase trupele 
Sovietice să treacă pe teritoriul ei, fapt conţinut implicit în reluarea relaţiilor 
diplomatice şi a comunicaţiilor feroviare între România şi Uniunea Sovietică. 


Mai, 23 Raportul lui Lipsky către Beck : “ Mai târziu, Hitler amplifică 

politica lui faţă de Polonia...Chiar înainte de a veni la putere, încercase să-l convingă 
pe generalul Schleicher să nu aibă nici o relaţie cu Sovietele...Hitler spunea că 
Reichswehrul considera Rusia Sovietică o primejdie numai pentru Polonia, dar nu şi 
pentru Germania. Aceasta era o opinie lipsită total de prevedere. ” 


Octombrie, 3 Trupele italiene intră în Etiopia. 

Octombrie, 7 Titulescu îi ordonă lui Petrescu-Comnen să declare Guvernului 
german că poziţia noastră geografică ne obligă să consideră, implicaţiile vecinătăţii 

/V 

noastre cu Rusia Sovietică. In anumite împrejurări, România ar putea să fie obligată 
să semneze şi ea un pact de asistenţă mutuală cu Rusia Sovietică, Cu Franţa şi 
Cehoslovacia. 


1936 


Ianuarie, 29 Regele Carol merge la londra, cu ocazia înmormântării regelui George 
V. recepţia ce i se face este cât se poate de rece. Regina Maria a Angliei refuză să-l 
primească. 


Februarie, 24 De acord cu ordinele lui Titulescu, Petrescu- Comnen face 

noi declaraţii provocatoare la ministerul Afacerilor Străine al Germaniei. 


15 



Februarie, 27 Parlamentul Francez ratifică Tratatul de Alianţă Militară cu 

~ 9 

Sovietele. 


Martie, 7 Ambasadorii ţărilor semnatare ale Tratatului de la Locarno sunt 

convocaţi la Auswaertiges Amt (ministerul Afacerilor străine al Germaniei) de către 
Baronul von Neurath, care le comunică că Germania consideră că “Tratatele” au 
fost violate de către Franţa prin încheierea unei alianţe militare cu Rusia, evident 

A 

îndreptată împotriva Germaniei. In consecinţă Germania va reocupa teritoriul 

/V 

demilitarizat al Renaniei. In acelaşi timp, Germania se oferă să semneze un pact de 
neagresiune cu Franţa şi Belgia, precum şi o convenţie a forţelor aeriene cu toate 
puterile occidentale. De asemenea, Germania se angajează să participe din nou la 
Liga Naţiunilor , dacă se stabileşte că aceasta este independentă de dispoziţiile 
Tratatului de la Versailles. Nici una din aceste propoziţii nu a fost luată în 
consideraţie de către Puterile Occidentale. 

9 


A 

Noaptea, 7-8 martie In România, Guvernul Liberal ordonă Căilor Ferate 
Române să adune cât mai multe mijloace de transport la graniţa ruso-română, ceea 
ce însemna evident, punerea acestui material la dispoziţia Comandamentului 
sovietic, în cazul că reocuparea Renaniei ar fi provocat al doilea război mondial, 
(distanţa între şine era mai mare la Ruşi decât la noi) 


Martie, 8 Informat de această fatală măsură, Corneliu Codreanu şi 

Generalul Cantacuzino, şefi ai Mişcării legionare, decid că aceasta se va opune forţa 
la orice încercare a unor unităţi sovietice de a trece pe teritoriul nostru. Măsuri 
pregătitoare sunt luate imediat. 


Martie, 12-18 Marea Britanie, Italia, Belgia declară, la Paris, la Londra şi la 
Consiliul Naţiunilor, că deşi reocuparea Renaniei de către Germania trebuie 
considerată o violare a Tratatului de la Versailles , ea nu trebuie înţeleasă nici ca un 
casus foederis nici ca un casus belii de către semnatarii Tratatului de la Versailles 
sau de la Locarno. 


MAI, 30 Codreanu publică o proclamaţie referitoare la uneltirile lui 

Titulescu precum şi împotriva oricărei încercări de alianţă cu Rusia Sovietică : “ar fi 
un act de trădare faţă de dumnezeu, faţă de România şi împotriva ordinei morale a 
lumii. ” 


16 



Augusdt: 14 Contele Jean Szembeck (Subsecretar de Stat în Ministerul de 

Externe Polonez) raportează conversaţia lui cu Ribbentrop : “Ribbentrop insistă 
asupra necesităţii unei colaborări germano-poloneze. Atât Polonia cât şi Germania 
sunt supuse unei foarte mari primejdii...Bolşevismul încearcă să distrugă civilizaţia 
occidentală...Cancelarul (Hitler) nu consimte la nici un compromis în legătură cu 
Rusia Sovietică. El este convins de necesitatea colaborării germano-poloneze şi este 
unui din avocaţii cei mai entuziaşti ai unei astfel de colaborări. “ 


August, 29 Titulescu este demis de către Regele Carol. Dar titulescianismul 

rămâne în fond politica pe care Carol e decis s-o urmeze. 


PARTEA A IlI-a 


Noiembrie, 5 Codreanu adresează un memoriu Regelui şi şefilor politici 
români, referitor la Politica Externă a României : “ Mica înţelegere şi înţelegerea 
Balcanică nu au absolut nici o valoare practică pentru România. Amândouă se vor 
prăbuşi în cazul unui conflict european. întregul Popor Român se va ridica împotriva 
acelora care pregătesc moartea României prin asocierea ei cu Sovietele în cazul unui 
conflict general. ” 


Noiembrie, 13 Ataşatul militar German la Bucureşti, colonelul Schunke, îl 
vizitează pe Petrescu-Comnen. Reînnoieşte oferta Germaniei făcută României. 
Insistă încă o dată asupra faptului că Germania nu ne cere să ne părăsim alianţele 
noastre. Tot ceea ce cere ea de la noi este hotărârea fermă de a ne opune oricărei 
încercări a Sovietelor de a trece peste teritoriul nostru. Dacă Bucureştiul continuă să 
dispreţuiască prietenia Germaniei, aceasta va trebui să caute în altă parte (bine 
înţeles este vorba de Ungaria) 


Noiembrie, 16 A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu, şeful partidului 

A 

Liberal Dizident. întâlnirea cu Hitler şi cu Goering. Amândoi insistă asupra 
necesităţii pentru Germania de a avea certitudinea că nici un atac sovietic asupra 
teritoriului nostru nu va avea loc fără o rezistenţă serioasă din partea României. 
Amândoi reînnoiesc propunerea de a înarma armata noastră cu cele mai moderne 
înzestrări. Nu nise cere să părăsim alianţele noastre. 


Noiembrie, 24 Un grup de legionari pleacă în Spania pentru a lupta, alături de 
trupele lui Franco, împotriva comuniştilor. 


17 



1937 


Februarie, 13 La Bucureşti are loc înmormântarea Legionarilor căzuţi în lupta 
împotriva comuniştilor, în Spania. Imensă manifestaţie de simpatie din partea a 
300.000 de persoane care participă la înmormântare. 


Februarie, 16 Declaraţii prieteneşti ale lui Goering către mareşalul Smigly- 

A 

Rydz, la Varşovia : Polonia şi Germania sunt ameninţate amândouă. înţelegerea lor 
în politica externă este o necesitate. 


Februarie, 20 O nouă întrevedere între Goering şi Petrescu-Comnen. Gering 
reînnoieşte oferta de garanţie a tuturor graniţelor noastre şi reînarmarea noastră. O 
singură condiţie : să promitem că vom apăra graniţele noastre împotriva oricărei 
agresiuni sovietice. Petresc-Comnen răspunde că nu este autorizat să discute 
chestiuni politice, ci numai economice ! Goering îi răspunde că este invitat personal 
de Hitler, care doreşte să-i confirme încă o dată propunerile germane. Petrescu- 
Comnen nu a răspuns niciodată la această invitaţie. 


Februarie, 29 Guvernul de la Bucureşti ia măsuri pentru desfiinţarea Mişcării 
legionare. Codreanu răspunde cu următoarea circulară : “Niciodată Mişcarea 
legionară nu va recurge la violenţă sau conspiraţie. Ea nu va răspunde la aceste noi 
provocări. Biruinţa noastră va fi atinsă prin transformarea interioară a sufletului 
fiecărui Român. Refuzăm să întinăm această biruinţă cu comploturi şi violenţe. ” 


Martie, 20 Ultima întrevedere între Petrescu. Comnen şi Goering. Acesta 

reînnoieşte încă o dată ofertele Germaniei şi promite să înarmeze Armata noastră cu 
cel mai modern şi chiar cu cel mai secret armament. Petrescu-Comnen declară în 
numele Guvernului său, că România nu va participa niciodată la o înţelegere care ar 
putea să-I aducă greutăţi cu Sovietele. 


A 

Iunie, 12 Mareşalul Mihail Tukhacevski este executat la Moscova. In 

timpul unei vizite la londra şi la Paris, Tuhacevski comite imprudenţa de a insinua, 
faţă de anumite personalităţi militare occidentale, posibilitatea unei lovituri 
împotriva regimului comunist de la Moscova. Guvernul Sovietic a fost informat 
imediat. 


18 



Noiembrie, 30 O nouă circulară a lui Codreanu în legătură cu politica externă a 
României : M Sunt împotriva politicei marilor democraţii occidentale. Sunt împotriva 
micei înţelegeri şi a înţelegerii balcanice. Nu am nici cea mai mică încredere în Liga 
naţiunilor. Sunt cu ţările Revoluţilor Naţionale. 48 de ore după victoria Mişcării 
legionare, România se va alia cu Roma şi Berlinul, intrând astfel pe linia misiunii sale 
istorice : apărarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine. ” 


Noiembrie-Decembrie Generalul Kutiepov, fostul Comandant al Armatei 
naţionale Ruse, este prins pe străzile Parisului de către sovietici, dus la Moscova şi 
asasinat. 


Decembrie, 21 Victorie legionară în alegerile parlamentare : 66 de deputaţi. 

Decembrie, 28 Regele Carol numeşte pe Octavian Goga Prim-ministru, cu 
Armând Călinescu la Interne. Partidul lui Goga, partidul naţional Creştin, este un 
grup neînsemnat, care obţinuse numai 9,15% din voturile exprimate la ultimele 
alegeri. 


1938 


Ianuarie 1938 Generalul Miller, succesorul generalului Kutiepov, este şi el răpit 
la Paris de către agenţi sovietice, dus la Moscova şi asasinat. 


A 

Februarie, 6Incepe noua campanie electorală în România _ teroare şi asasinate. 


Februarie, 9 Goga este impresionat de împrejurările tragice ale campaniei 

electorale sun Călinescu, ajunge la o înţelegere cu Codreanu. 


Februarie, 10 Informat de această înţelegere , regele Carol îl demite pe Goga. 

Februarie, 12 Lovitura de Stat a lui Carol al II-lea : suprimarea Constituţiei, 

suprimarea partidelor politice. Patriarhul Miron Cristea este numit prim-ministru şi 
Armând Călinescu Ministru de Interne. O nouă Constituţie dă toate puterile Regelui 
Carol, inclusiv Puterea judiciară. 


19 



Februarie, 21 Codreanu dă o Proclamaţie prin care dizolvă Mişcarea 
legionară : “Nu vom răspunde la provocările Guvernului. Nu vom transforma 
România într-o nouă Spanie. “ Anunţă decizia lui de a părăsi România şi de a se 

stabili în Italia. 


Martie, 5 Guvernul carlist ordonă destituirea tuturor legionarilor, atât din 
intreprinderile de stat cât şi din cele particulare. Toate întreprinderile comerciale şi 
industriale ale legiunii, sunt închise. Cea mai mare prigoană cunoscută până atunci 
pe pământul acestei ţări, este declanşată de un <Guvern Român>. 

Contra unei părţi a Poporului Român. Au loc mii şi mii de arestări 
samavolnice. 


Aprilie, 7 Codreanu este arestat. Nu va mai fi liber niciodată. 

Aprilie, 19 Codreanu condamnat la şase luni de închisoare pentru că ar fi 

“ofensat” pe Profesorul Nicolae Iorga. 


A 

Aprilie, 22 Tulburări în Ţara sudeţilor. începe criza Cehoslovacă. 

A 

Mai, 27 Intr-o înscenare judiciară de tip stalinist, cu ajutorul Profesorului 

Iorga, Corneliu Codreanu este condamnat la 10 ani muncă silnică. Asta însemna, 
toată lumea şi-a dat seama, moartea lui. 


Septembrie, 13 Insurecţie în Ţara Sudeţilor. Se proclamă legea marţială. 
Septembrie, 15 Prima întâlnire Neville Chamberlain-Hitler, la Berchtesgaden. 


Septembrie, 22-23 A doua întâlnire Chamberlain-Hitler la Godesberg. Mobilizare 
generală în Cehoslovacia. 


A 

Septmebrie, 29-30 înţelegere la Munchen. Peste trei milioane şi jumătate de Nemţi 
vor trăi liberi. 


20 



Septembrie, 30 Chamberlain vorbeşte mulţimei de la fereastra numărului 10 din 
Downing Street : “ Dragi prieteni, aceasta este a doua oară în istoria noastră că ne-am 
întors din Germania la Downing Street cu pace şi onoare. Cred că este pacea pentru 
timpul nostru. Vă mulţumim din fundul sufletului. Şi acum vă sfătuiesc să vă 
întoarceţi acasă şi să dormiţi liniştiţi în paturile voastre. ” 


Octombrie, 13 Spre surprinderea generală, în Parlamentul englez, are loc prima 
cuvântare războinică a lui Chambelain : “înţelegerea de la Munchen nu ne permite 
să micşorăm eforturile pentru realizarea Programului nostru militar. ” 


A 

Octombrie, 24 întrevedere prietenoasă la Berchtesggaden între Ribbentrop şi 
Lipsky, Ambasadorul Poloniei. Ministrul Afacerilor Străine al Poloniei, Beck, este 
invitat să viziteze Berlinul :”0 invitaţie permanentă pentru prietenii noştri polonezi. “ 

Ribbentrop propune : 

1) Danzig, oraş german. 

2) Port liber pentru Polonia în Danzig cu asigurarea comunicaţiilor 
printr-o cale ferată extra-teritorială până şi prin Danzig. 

3) O zonă extra-teritorială de un kilometru de lăţime, pentru 
construirea unei şosele ţi a unei căi ferate care să unească Germania cu Prusia 
Orientală, despărţite prin Tratatul de la Versailles. 

4) Amândouă naţiunile recunosc şi garantează graniţele lor. 

5) Extinderea Tratatului de prietenie Germano-Polonez cu o clauză 
consultatuivă, de la 10 la 20 de ani. 

Aceste propuneri au rămas valabile din partea Germaniei, până la 10 
august 1939, când Polonia le respinge şi declară : “ orice intervenţie din partea 
Guvernului german, va fi considerată ca act de agresiune. ” 


Octombrie, 31 Ministrul Afacerilor Externe polonez, Beck, ordonă lui Lipsky să 
răspundă lui Ribbentrop cu negativa absolută. 


A 

Noiembrie, 7 In ajunul vizitei lui Ribbenmtrop la Paris, un Evreu polonez, 
Herschel Grynspan, de 17 ani, asasinează pe secretarul Ambasadei germane la Paris, 
Ernst von Rath. 


Noiembrie, 13 Regele Carol primeşte o invitaţie neaşteptată din partea din 
partea Guvernului Englez, să viziteze Londra. 


21 



Noiembrie, 14 Preşedintele Rooswelt recheamă pe Ambasadorul american la 
Berlin, Hugh Wilson. 


Noiembrie, 19 Lipsky se întâlneşte cu Ribbentrop la Berlin. Informează pe 
Ministrul german al Afacerilor Externe că “ orice încercare de a încorpora 
Oraşulliber Danzig de către Reich, va duce fără îndoială la un 0011 / 1101 .” Totuşi. 
Polonia ar fi dispusă să înlocuiască Garanţia Ligii Naţiunilor asupra Danzigului, cu 

A 

o înţelegere Germano-Poloneză. Ribbentrop îl roagă pe diplomatul polonez şi pe 
guvernul său, să se gândească asupra propunerilor germane în termeni de secole, 
precum şi la o prietenie permanentă între cele două ţări. 


Noimebrie, 22-28 Publicarea clandestină şi distribuirea unor manifeste legionare 
referitoare la pericolul ce-1 reprezintă pentru Ţara noastră pretenţiile şi ideologia 
sovietică. Tulburări la Universitatea din Cluj. 


Noiembrie, 28 Carol se întoarce de la Londra, trecând prin Paris ;după 

memoriile lui Paul Boncour, Carol făgăduieşte guvernanţilor francezi că va ajunge 
la o înţelegere cu Rusia Sovietică, în ceea ce priveşte trecerea Trupelor Sovietice 
peste teritoriul nostru, în caz de conflict european. Cere însă un răgaz, pentru a 
pregăti opinia publică română pentru o astfel de eventualitate. 


Noiembrie, 29.30 Din ordinul lui Carol al II-lea, Corneliu Codreanu şi alţi 
treisprezece legionari sunt asasinaţi prin ştrangulare, noaptea, în Pădurea de la 
Tâncăbeşti, lângă Bucureşti. Este începutul “ pregătirii opiniei publice române” 
pentru o colaborare “ paşnică” cu Sovietele. 


Decembrie, 6 Declaraţie de neagresiune şi prietenie între Franţa şi Germania. 
Garanţia reciprocă a frontierelor. 


1939 


A A 

Ianuarie, 5 întâlnire Hitler-Beck la Berchtesgaden. In ceea ce priveşte 

Danzigul, Hitler declară că se gândeşte la o formulă care ar face ca oraşul să fie 
politicamente german, şi econonomicamente polonez. Este gata să de garanţii clare 
şi formale referitor la graniţele germano-poloneze. O Polonie puternică era necesară 
ca barieră contra Sovietelor. 


22 



Ianuarie, 6 Beck se sfătuieşte cu Ribbentrop la Munchen. Ribbentrop cere 

reunirea Danzigului cu Germania şi propune să garanteze “în modul cel mai 
generos' 1 ' 1 interesele economice poloneze. Propun crearea “unei şosele şi a unei căi 
ferate extrateritorialitate ,f prin Coridor, iar Germania ar garanta “ suveranitatea 
Poloniei în acest coridor şi în toate teritoriile ei actuale .” 


Ianuarie, 23 O nouă cuvântare războinică a lui Chamberlain. Anunţă introducerea 
serviciului militar obligatoriu “este un proiect care trebuie să ne pregătească pentru 
război 


Inuarie, 23 Noi arestări, asasinate şi chinuri la care sunt supuşi legionarii în 

România, sub pretextul descoperiri unui “complot legionar”, Tânăra Lucia Grecu, 
după ce a fost chinuită sălbatic, se aruncă (?) de la etajul Prefecturii de Poliţie din 
Bucureşti, neputând să mai suporte chinurile. 


Ianuarie, 25-28 Ribbentrop soseşte la Varşovia. Reînnoieşte propunerile germane. 
Comunică dorinţa sinceră a lui Hitler de a ajunge la o înţelegere permanentă cu 
Polonia. 


Ianuarie, 28 O altă cuvântare războinică a lui Chamberlain, la Birmingham : 
“ Marea Britanie trebuie să se pregătească să se apere nu numai pe ea, dar şi 
principiul libertăţii. ” 


Februarie, 8 Şase legionari sunt arestaţi la Bucureşti şi apoi asasinaţi de poliţia 
lui Armând Călinescu. 


Februarie, 22 Discursul lui Chamberlain la Blackburn : “fabricile noastre 
produc vase de război, muniţii, tunuri din ce în ce mai rapide...Chiar dacă lumea 
întreagă ar fi împotriva noastră, vom câştiga.” Toate aceste declaraţii provocatoare 
ale Angliei avea loc în timpul când Berlinul repeta fără încetare ofertele sale 
generoase şi prietenoase către Polonia. 


Martie, 6 Armând Călinescu devine prim Ministru, la moartea Patriarhului 

Miron Cristea. 


23 



Martie, 14 Episcopul Josef Tiso proclamă independenţa ţării sale, Slovacia. 

(După asasinatul Generalului Stefanik, Convenţia de la Pitsburgh, între Cehi şi 
Slovaci, promiţând autonomia acestora din urmă, fusese anulată de Beneş) 
Episcopul Tiso fusese ţinut ani de zile în închisoare de către guvernul lui Beneş. 


Martie, 15 Trupele germane intră în Praga. Boemia devine Protectorat 

german. Nu această ofensivă germană a fost cauza pentru care Puterile Occidentale au 
părăsit atitudinea lor împăciuitoare, ci tocmai contrariul: părăsirea de către puterile 
Occidentale a politicei lor de înţelegere, a hotărât pe Germania să-şi schimbe 
atitudinea. 


Martie, 15 Extras din Memoriile Contelui Ciano : “Trupe germane au ocupat 

Boemie...Este evident că toate întâmplările acestea preocupă şi umilesc Poporul 
Italian...Este necesar să-Idăm o satisfacţie şi o compensaţie : Albania. ” 


Martie, 21 Sir Howard Kennard, Ambasadorul Angliei la Varşovia, oferă 

Guvernului Polonez un pact de “ Consultare şi rezistenţă”, care să cuprindă Anglia, 
Franţa, Polonia şi Uniunea Sovietică. 


Martie, 24 Ambasadorul German la Varşovia raportează despre o mare 

activitate între Ministerul Afacerilor Străin Polonez şi Ambasada Marii Britanii. 
Miroslaw Arciczewski, Subsecretar de statal Guvernului polonez, se plânge 
Ambasadorului German de intrigile engleze şi franceze pe lângă Guvernul lui, care 
nu ţine seama de primejdiile la care este supusă Polonia. 


Martie, 26 Ambasadorul Lipsky îi comunică lui Ribbentrop Răspunsul 

Poloniei la propunerile Germane din Octombrie 1938 : Polonia le respinge în 
totalitatea lor. Beck nu se va duce la Berlin, conform invitaţiei lui Hitler, atâta timp 
cât Germania nu părăseşte definitiv şi explicit ideea unui Danzig german şi a unui 
“coridor” de 1000 metri, trecând prin teritoriul polonez. Dacă Germania insistă, asta 
înseamnă război! 


Martie, 31 Chamberlain anunţă, în parlamentul Englez, că Guvernul 

Britanic se consideră obligat să intre imediat în acţiune la cererea Poloniei, în 
momentul în care guvernul acestei ţări ar considera că existenta că existenta ei este 
primejduită. Garanţiile necondiţionate pe care Franţa şi Marea Britanie le-au dat 
Poloniei şi care mai târziu vor fi date României, nu privesc decât graniţele 


24 



occidentale ale acestor ţări. Graniţele cu Rusia Sovietică NU sunt garantate, detaliu 
(!) căruia guvernele Poloniei şi României par să nu-I fi acordat importanţă ! 


Aprilie, 6 Ultimatum italian regelui Zogu al Albaniei. 

Aprilie, 7 Italia ocupă Albania. 

Aprilie, 13 Paris şi Londra informează Bucureştiul că răspunzând cererii lui 

Carol al II, garantează graniţele apusene ale României. Spre deosebire de oferta 
germană (care va fi repetată încă o dată) care ne garantează TOATE frontierele. 
Garanţiile engleze şi franceze, nu numai că nu acoperă graniţa noastră cu Uniunea 
Sovietică, dar sunt, într-o anumită măsură, o invitaţie la o agresiune din partea 
vecinului nostru de la răsărit! 


Aprilie, 18 Grigore Gafencu, noul Ministru al Afacerilor Externe, este invitat 

A 

la Berlin. înainte de a considera o schimbare fatală în raporturile Germano- 
Sovietice, Hitler oferă încă o dată României garanţia TUTUROR graniţelor sale 
precum şi reînarmarea puternică a Armatei Române. Atât Hitler cât şi Goering îi 
comunică lui Gafencu că “ România va fi părăsită în faţa pretenţiilor vecinilor ei...!” 
dacă persistă în atitudinea ei ostilă faţă de Germania. La Paris şi Londra, Gafebcu 
primeşte instrucţiuni şi dă asigurări guvernelor respective. Merge la Roma ca să-l 
convingă pe Ciano să se alăture Puterilor Occidentale. 


Iulie, 10 Nicoleta Niculescu, Şefa Organizaţiei Feminine Legionare, este 

arestată de Poliţia lui Călinescu (pretextând o conspiraţie legionară). Tânăra 
Româncă este chinuită şi violată în repetate rânduri, după care este asasinată prin 
tăierea sânilor. 


Iulie, 12 Declaraţiile categorice ale lui Chamberlain în Camera 

comunelor : “ Prezentul statut a oraşului Danzig nu poate fi considerat ilegal sau 
nedrept...Nădăjduim că Oraşul Liber va dovedi încă o dată că diferitele naţionalităţi 
pot colabora când interesele o cer”. Anglia adoptă în întregime punctul de vedere 
polonez. 


August, 4 Consecinţa unor informaţii necontrolate şi greşite, Guvernul 

Polonez trimite un ultimatum Senatului oraşului Danzig. 


25 



August, 9 Germania comunică Poloniei că dacă un astfel de ultimatum se 

repetă, relaţiile germano-poloneze se vor înăspri, responsabilitatea fiind a Poloniei. 


August, 10 Guvernul Polonez trimite o notă foarte aspră Germaniei : “ orice 

intervenţie germană în opoziţie cu drepturile şi interesele poloneze în Danzig, va fi 
considerată ca un act de agresiune. ” 


A 

In jurul lui 12 august Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti, îl cheamă la 
telefon pe Gheorghe Brătianu spunându-I că a primit instrucţiuni de la mareşalul 
Goering să insiste încă o dată, prin intermediul lui, pe lângă Regele Carol şi 
Guvernul Român, pentru a da fără întârziere Germaniei garanţia că TRUPELE 
SOVIETICE NU VOR FI AUTORIZATE SĂ TRAVERSEZE TERITORIUL 

/V 

ROMÂNI E I. Dacă această garanţie nu va fi dată, atunci va trebui să se producă o 
schimbare fundamentală în politica Germaniei. Avertismentul a fost transmis de 
către Gheorghe Brătianu, dar nici Regele, nici miniştrii săi nu i-au dat vreo atenţie. 


August, 15 Secretarul de Stat german Ernst von Weizsacker, atrage atenţia 

Ambasadorului britanic la Berlin, că situaţia este extrem de gravă. Ambasadorul 
Nevile Henderson, sfătuieşte o nouă iniţiativă la Varşovia. La aceasta, Weizsacker 
răspunde că o astfel de iniţiativă a devenit imposibilă după declaraţiile agresive ale 
lui Beck, după Ultimatumul fără nici un sens dat Oraşului Liber Danzig şi a notei 
cominatorie, din 10 August, a Guvernului Polonez către cel german. Avertismentul 
Guvernului German este repetat trei zile mai târziu către Ambasadorii Franţei şi 
Angliei. 


August, 19 Prima consecinţă a avertismentului german : Berlinul şi Moscova 

semnează o Convenţie economică şi comercială. 


August, 22 Scrisoarea lui Chamberlain către Hitler: “ Excelenţa voastră desigur că 
a fost informată de anumite măsuri luate de Guvernul Maiestăţii sale, şi anunţate în 
presă şi radio astă seară. Aceste măsuri au fost necesare, în opinia Guvernului 
Maiestăţii Sale, din cauza iniţiativelor militare luate de Germania şi despre care noi am 
fost informaţi ; de asemenea pentru că, după anunţarea unei Convenţii Sovieto- 
Germane, se pare că anumite cercuri din Berlin consideră că o intervenţie a Angliei în 
favoarea Poloniei, nu mai este o posibilitate ce trebuie luată în serios. Această opinie 
este cea mai mare greşeală care s-ar putea comite. Oricare ar fi natura înţelegerii 
Sovieto-germane, ea nu poate schimba obligaţia Marii Britanii faţă de Polonia, care a 
fost reafirmată public şi clar de către Guvernul Maiestăţii Sale, şi pe care suntem decişi 
s-o respectăm. 


26 



August, 23 Răspunsul lui Hitler către Chamberlain : 

...” Germania era gata să rezolve problema Danzigului şi a Coridorului, 
prin negocieri pe baza unei înţelegeri reciproce şi avantajoase. Atât afirmaţiile 
răspândite de Anglia, privitoare la mobilizarea germană împotriva Poloniei, la intenţii 
agresive faţă de România, Ungaria, etc...,cât şi aşa zisele garanţii date ulterior 
Poloniei, anulară dispoziţia acestei ţări de a negocia pe o bază admisibilă pentru 
Germania...” 


Guvernul Reichului german a primit informaţii că Guvernul 
Britanic are intenţia să ia măsuri de mobilizare care - de acord cu textul Scrisorii 
Dumneavoastră - vor fi îndreptate evident numai împotriva Germaniei...ÎN 
CONSECINŢĂ ÎNŞTIINŢEZ PE EXCELENŢA VOASTRĂ CĂ ÎN CAZUL CĂ 
MĂSURILE DE MOBILIZARE ANUNŢATE VOR AVEA LOC, EU VOI ORDONA 
IMEDIAT MOBILIZAREA ARMATEI GERMANE. 


August, 23 Ribbentrop şi Molotov semnează Pactul de Neagresiune şi 

Colaborare Economică pe 10 ani. Misiunile militare franceze şi engleze părăsesc 
Moscova. 


A 

August, 24 înţelegere militară anglo-poloneză. 


August, 25 “Sinuciderea” Colonelului Slavek, om de Stat polonez, mare 

prieten al lui Pilsudski şi susţinător al politicei sale faţă de Germania. Trupul lui a 
fost găsit cu două gloanţe în el! 


/V 

August, 25 întâlnire între Hitler şi Henderson, ambasadorul englez, care 

raportează declaraţiile Fuhrerului : “ Provocările Poloniei au devenit insuportabile. A 
hotărât să pună capăt acestei situaţii. Dar nu are intenţia să fie zgârcit în ceea ce 
priveşte o înţelegere cu Polonia. Nici nu cere ca Marea Britanie să-şi renege 
angajamentele faţă de Varşovia. “ Hitler face noi propuneri către Marea Britanie, a 
cărei prietenie a dorit-o întotdeauna. Hitler cere lui Nevile Henderson să plece în 
aceiaşi zi la Londra, cu propunerile sale. 


August, 27 Birger Dahlerus, un om de afaceri suedez şi prieten personal al lui 

Goering, care-1 văzuse în ajun pe Hitler, aterizează pe aeroportul din Londra, cu 
avionul personal al lui Goering. El înmânează Lordului Halifax personal 
propunerile germane pentru o soluţie paşnică a problemelor stârnite de Danzig şi de 


27 



“Coridor”. Aceste propuneri sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le va face 
Germania în ziua de 30 August. 


August, 28 Henderson se întoarce la londra. Chamberlain a cerut precizări în ceea 
ce priveşte intenţiile lui Hitler cu Polonia. 


August, 29 Răspunsul lui Hitler este pozitiv. Reînoieşte sentimentele şi 

intenţiile lui prieteneşti faţă de Imperiul Britanic : “ Germania nu a avut niciodată 
intenţia să ameninţe interesele vitale ale Poloniei. ” Germania acceptă oferta britanică 
de a interveni pentru a obţine prezenţa la Berlin a unui împuternicit polonez. 
Henderson întreabă dacă acest diplomat are asigurarea unei primiri politicoase şi 
dacă şi dacă negocierile vor fi conduse pe baza unei egalităţi perfecte. Hitler 
răspunde : “Fără îndoială. ” Henderson pretinde că termenul scurt de 36 de ore se 
aseamănă cu un ultimatum. Hitler şi Ribbentrop răspund că nu este vorba de nici 
un ultimatum, vroiau numai să accentueze gravitatea situaţiei în care două armate, 
complect mobilizate, se aflau faţă în faţă. Ceea ce Hitler şi Ribbentrop, era marea lor 
grijă în ceea ce privea Frontul de Vet, unde cinci divizii germane ocupau linia 
Siegfried în faţa întregei Armate franceze şi, eventual, a unor trupe engleze 
transportate urgent. 


August, 30 La insistenţa engleză, Germania acceptă să lungească cu 24 de ore 
termenul fixat, pentru a permite negociatorului polonez, care de fapt ar fi putut să 
fie Lipsky, să se prezinte la Wilhelmstrasse (Ministerul Afacerilor externe germane). 
La miezul nopţii, Henderson aude propunerile germane pentru o bază de negociere; 
dimineaţa următoare, la prima oră, Goering trimite lui Henderson textul complect : 
“ Aceste propuneri în general nu sunt prea iraţionale”, afirmă Henderson în ultimul 
lui raport din Berlin. Pierre şi Renee Gosset, în cartea lor extrem de antigermană, 
declară totuşi că “ Era o propunere extrem de moderată. Era de fapt o propunere pe 
care nici un om de stat aliat, de bună credinţă, nu putea s-o respingă.” Totuşi a 
respins-o. DE CE ? 


August, 31 Henderson nu-1 informeauă pe Lipsky, nici de primul termen convenit 
cu nemţii (30 August, la miezul nopţii), nici de al doilea (31 August, la miezul 

A 

nopţii). In loc să insiste asupra urgenţei vizitei lui Lpsky la ministerul Afacerilor 

A 

Străine din Berlin, Henderson îl sfătuieşte pe Lipsky să nu se ducă. In “ Raportul 
Final” al său scrie : “ L-am sfătuit să propună guvernului său o întrevedere între 
Mareşalul Smigly-Rydz şi Goering. M-am crezut obligat să adaug că nu puteam 
concepe succesul unei negocieri dacă era condusă de Dl von Ribbentrop. ” Henderson 
este conştient că întârzierea implicată în aceste recomandări înseamnă război. De 
fapt o recunoaşte în acelaşi “ Raport Final”. 


28 



August, 31 Telegrama lui Lipsky către Beck : “ Domnul Coulondre, Ambasadorul 
Franţei, mi-a spus că Nevile Henderson a fost informat, prin contacte germane, că 
Guvernul german are intenţia să aştepte până laq 31 August, la miezul nopţii. 
Coulondre mă sfătuieşte să informez Guvernul German NUMAI DUPĂ MIEZUL 
NOPŢII că Ambasada Poloneză a fost totdeauna contactabilă. ” 

După cum se vede Coulondre Nu avea mai mult interes ca 
Henderson pentru o întrevedere rodnică între Robbentrop şi Lipsky. Această 
întâlnire fusese şi aşa condamnată la un sfârşit tragic datorită ordinelor trimise de 
Guvernul Polonez lui Lipsky. 


August, 31 O telegramă A lui Howard Kennard, Ambasadorul Britanic la 

Varşovia, către Lordul Halifax, este primită la Londra la 7.30 a.m. : “L-am întrebat 
pe Dl. Beck care ar fi atitudinea Ambasadorului Polonez la Berlin dacă Dl. Von 
Ribbentrop i-ar comunica propunerile germane. Mi-a răspuns că i s-a interzis lui 
Lipsky să primească un astfel de document.” 


August, 31 Telegrama Ambasadorului Polonez la Berlin, către Ministrul său de 
Externe, Beck (reamintim că acesta de pe urmă interzisese ambasadorului său la 
Berlin să accepte vreo propunere scrisă din partea lui Ribbentrop) : “Am fost primit 
de de Dl von Ribbentrop la 6.30 p. m. Am ascultat ordinele primite şi i-am răspuns 
că nu sunt autorizat să negociez. Dl. Von Ribbentrop mi-a răspuns că el crede că am 
puterea de a negocia. Mi-a spus că-1 va informa pe Cancelar de vizita mea.” 


A 

Septembrie, 1 încep ostilităţile germano-poloneze. Extragem din “Raportul 
Final” al lui Nevile Henderson : “Wehrmacht (Armata germană) a cerul DA sau 
NU ; succesul planurilor ei depinde în mare măsură de ocuparea rapidă a Poloniei şi 
de terminarea operaţiilor pe Frontul de Est cât mai degrabă. Vremea proastă proate 
începe oricând, ceea ce ar fi cea mai bună apărare a Poloniei împotriva Armatei 
Germane, care este aproape complet motorizată. Totuşi din cauza şovăileilor lui 
Hitler, o săptămână a fost deja pierdută. “ Fiecare zi mărea posibilitatea unui atac 
franco-englez pe Frontul de Vest, atac care nu avu loc niciodată. CU TOATE 
GARANŢIILE FRANCO-ENGLEZE DATE POLONIEI. 


Septembrie, 1 Primejdie : o posibilitate de pace ! Propunerile lui 

Mussolini : oprirea ostilităţilor, convocarea imediată a unei Conferinţe a Maruilor 
Puteri cu participarea Poloniei, pentru a discuta termenii unei înţelegeri paşnice, 
germania, Polonia şi Franţa acceptă imediat propunerea lui Mussolini. Respingere 
caregorică din partea Angliei, care cere retragerea imediată a Trupelor Germane 


29 



din teritoriul polonez ocupat (o fâşie adâncă de 30 de kilometri). Un fapt de o 
importanţă capitală : GUVERNUL BRITANIC NU A CONSULTAT VARŞOVIA 
ÎNAINTE DE A LUA ACEASTĂ DECIZIE FATALĂ. Acceptarea de către londra a 
propunerilor lui Musolini, ar li scutit Polonia de Ocupaţia sovietică. 


Septembrie, 2 Telegrama lui Colulondre către Daladier : “Rămâi ferm, 

Hitler o să cedeze (se degonfiera)” Intervin intrigile lui Reynaud, Mandel Îşi Leger, 
noi presiuni din partea Angliei ăn acelaşi sens. Daladier se supune “Forţelor 
Anonime”; Franţa revocă adeziunea ei la propunerile lui Mussolini, cvare ar fi 
salvat Polinia şi independenţa ei, şi evitat al Doilea Război Mondial. Previziunile 
Contelui de Saint Aulaire, rostite cu opt ani înainte, se adevereau : “Securitate 
colectivă, pace indivizibilă...aceasta înseamnă pur şi simplu o cruciadă pro-sovietică 
într-un eventual conflict germano-rus. 


Septembrie, 3 Anglia şi Franţa declară război germaniei. 


Septembrie, 4 Cuvântarea lui Goering. Cu consimţământul lui Hitler, 

Goering face o ultimă încercare de a ajunge la o înţelegere cu Polonia. Această 
cuvântare fusese precedată de semnificativaq vizită a lui Hitler la mrmântul lui 
Pilsduski, şi combătută prin puternice presiuni engleze, franceze, AMERICANE 
asupra guvernului de la Varşovia. (Nu avem cunoştiinţă, până acum, ca vreun istoric 
să fi menţionat aceste fapte reale). 


Septembrie, 6 Comandamentul German cere Comandamentului Polonez ca, în 
cazul în care vrea să apere Varşovia, să evacueze femeile şi copii. Răspunsul 
Poloniei: “Varşovia va fi apărată, nimeni nu se va fi evacuat.” 


Septembrie, 17 Armata Sovietică invadează Polonia. 

Septembrie, 21 Execuţia lui Armând Călinescu, asasinul lui Corneliu 

Codreanu şi a atâtor alţi români, de către un grup de nouă legionari, care se predau 
Poliţiei după atentat. Aceştia sunt executaţi imediat şi trupurile le sunt aruncate în 
piaţa Elefterie şi lăsate în văzul lumii vreme de trei zile “ 


Septembrie, 21-22 Masacru a patru sute de români, legionari şi legionare, din 
Ordinul Guvernului. Trupurile lor sunt aruncate la răscruce de drumuri spre a 
intimida Poporul Român revoltat. O crimă fără egal în întreaga istorie a omenirii. 


30 



Septembrie, 27 După un bombardament destul de lung, Varşovia este 

cucerită. Deşi Rusia Sovietică ocupase şi ea o parte din Polonia, Puterile Occidentale 
NU RUP RELAŢIILE DIPLOMATICE CU EA ! FINIS POLONIAE ! (Când, patru 
ani mai târziu, generalul Kazimierz Sosnkowski, Comandantul Suprem al trupelor 
Poloneze luptând alături de Aliaţi pe Frontul de Vest reaminti soldaţilor săi că 
“Polonia a intrat în război din îndemnul Marii Britanii” Churhcill ceru imediat 
destituirea lui. Sosnkowski se referise la un fapt care trebuia uitat de toţi) 


Septembrie, 28 Germania şi Uniunea Sovietică împart Polonia. 

Octombrie, 6 O nouă ofertă de pace a lui Hitler este respinsă de Franţa şi 

Anglia. 


Noiembrie, 30 Armata Roşie atacă Finlanda. Puterile Occidentale nu 
reacţionează. Mai târziu, Churchill va declara război Finlandei. 


Decembrie, 14 Uniunea Sovietică este expulzată dintr-o Societate a 

Naţiunilor inexistentă. Toate puterile Occidentale menţin relaţii diplomatice cu 
Uniunea Sovietică. 


1940 


Martie-Aprilie Masacrul la Katyn şi în regiunea arctică a 15.000 de Ofiţeri 

Polonezi de către Soviete. O prefaţă la conversaţiile de la Yalta şi Teheran. 


Aprilie, 9 Invazia germană a Norvegiei devansează cu numai 12 ore pe cea 

anglo-franceză. Bătălia navală de la Narvik. 

Mai, 6 Horia Sima, tânărul Şef al Mişcării legionare, părăseşte 

Berlinul şi intră clandestin în România cu un grup de camarazi. 


Mai, 11 Marea Britanie începe bombardamentul sistematic al populaţiei 

civile, o acţiune mai mult teroristă decât militară şi de care până atunci războiul 
fusese scutit. 


31 



A 

Mai 19 Horia sima este arestat. Intre timp regele Carol al II-lea începe 

negocieri cu alţi şefi legionari. Carol este impresionat de victoriile germane. 


Mai 28 - Iunie 22 “Blitzkrieg” german în Apus. Armistiţiu între Germania şi 
Franţa. La Ceremonia de Armistiţiu, mareşalul Keitel şi generalul francez 
Huntzinger stau faţă în faţă, cu lacrimi în ochi ; Keitel declară : “ Ca soldat, nu pot 
să las să treacă acest moment fără să-mi exprim simpatia faţă de împrejurările triste 
prin care treceţi. Şi ţin să afirm în mod expres că soldaţii voştri s-au bătut cu 
obişnuitul lor curaj. Amândoi şefii militari îşi strânseră mâinile cu înţelegere. Şase 
ani mai târziu, în circumstanţe similare, Felmareşalul Keitel era spânzurat la 
Nuremberg. 


Mai - Iunie Autorităţile militare germane înştiinţează pe ataşatul militar 

român la Berlin de pregătirile Armatei Sovietice la graniţele noastre. Grigore 
Gafencu, Ministrul Român al Afacerilor Externe, refuză să-l creadă pe colonelul 
Vorobchievici, acuzându-1 că ar fi “alarmist.” ! 


Iunie, 1 După 18 luni de activitate ca Ministru de Externe Gafencu 

“demisionează”. 


Iunie, 10 Mussolini declară război Franţei şi Angliei, într-un moment în 

care Franţa era deja învinsă de Trupele Germane. 


Iunie, 13 


Horia sima este eliberat. Are audienţă la Regele Carol. 


Iunie, 25 Nou Guvern la Bucureşti, cu participarea unor legionari. 

Iunie, 26 Ultimatum sovietic : România trebuie să înceapă să 

evacueze Basarabia imediat şi să termine în patru zile. Carol se supune. 


Iulie, 3 Faţă de noile primejdii la graniţele României Horia Sima 

primeşte să participe într-un nou guvern. 


Iulie, 7 Dându-şi seama că atitudinea lui Carol în faţa noilor 

primejdii va fi tot aşa de laşă ca în cazul Basarabiei, Horia Sima demisionează. 


32 



Iulie, 27 


Gafencu este numit ministru plenipotenţiar la Moscova. 


August, 3 Horia Sima cu alţi legionari în audienţă la Carol. Sima 

afirmă că numai un guvern legionar poate salva România de noi pierderi teritoriale 
şi cere întreaga putere. Nu se ajunge la nici o înţelegere cu Carol. 


August, 29-30 Arbitrajul de la Viena. Acesta este rezultatul atitudinii 

antiromâneşti a lui Ciano, ministrul italian de externe. Jumătate din Transilvania 
este predată ungurilor Pe de altă parte, Sudul Dobrogei, Cadrilaterul, este cedat 
Bulgariei. 


PARTEA A IV- a 


Septembrie, 1 Horia Sima publică un “Manifest”, cerând abdicarea 

Regelui Carol al II-lea. 


Septembrie, 3 La ora 9 p. m. izbucneşte revoluţia legionară. Lupte la 

Bucureşti, Braşov, Constanţa. Armata nu reacţionează cu energie. Nouă legionari 
sunt omorâţi. Edificiile publice sunt ocupate. Palatul regal este încercuit. Generalul 
Coroamă, Comandantul Militar al Bucureştiului, refuză să ordone militarilor să 
tragă în legionari. 


Septembrie, 5-6 Biruinţa Revoluţiei legionare. Regele Carol al II-lea abdică 

în favoarea fiului său Mihai şi părăseşte România. 


A 

Septembrie, 14 înţelege formală între Mişcarea legionară şi Generalul 

Antonescu, confirmată de către regele Mihai. Proclamarea Statului Naţional 
legionar. Eormarea unui Guvern Naţional Legionar: 

Generalul Ion Antonescu, conducătorul statului; 

Horia Sima, Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Comandant al 
mişcării Legionare; 

Principele Mihai Sturdza, Ministru al Afacerilor Externe; 

Generalul Petrovicescu, Ministru al Afacerilor Interne; 


33 



Generalul Pantazi, Ministru de Război; 

Mihai Antonescu, Ministru Justiţiei; 

Vasile Iasisnchi, Ministrul Sănătăţii; 

Profesorul Brăileanu, Ministrul Sănătăţii; 
Gheorghe Cretzianu, Ministru de Finanţe; 

Ion Protopopescu, Ministrul Lucrărilor Publice; 
Cancicov, Ministrul de Industrie şi Comerţ. 


Noiembrie,14 România fiind complet lipsită de blindate şi găsindu-se sub 

ameninţarea permanentă a Armatei Sovietice, Guvernul Naţional Legionar cere 
Germaniei să-i procure două unităţi blindate. Acestea sunt imediat trimise de către 
Nemţi, împreună cu instructorii necesari. Datorită neruşinatelor afaceri ale Regelui 
Carol al II - lea şi a guvernelor sale, în legătură cu armamentul şi înzestrarea Oştirii, 
unităţile acestea blindate vor fi singurele cu care vom intra în cel de al Doilea Război 
Mondial. Mussolini protestează şi cere ca România să primească şi trupe italiene. 
Cererea lui nu a fost admisă. 


Noiembrie, 28 Obsedat de ideea de a nu face “mai puţin”, ca Hitler, şi 
considerând că România a fost “ocupată” de Germani, Mussolini atacă pe 
neaşteptate Grecia, fără nici un motiv, numai ca să ocupe şi el ceva ! 


Noiembrie, 14-16 Antonescu şi Sturdza la Roma. Primire politicoasă, dar rece. 


Noiembrie, 20 Antonescu şi Sturdza la Berlin. Adeziunea României la “Pactul 
Tripartit” (prevăzut a fi cuadripartit) este semnată de Antonescu, nu şi de Sturdza. 
Antonescu părăseşte Berlinul la 24 Noiembrie, Sturdza şase zile mai târziu. 


Noiembrie, 29 


A doua noapte la Jilava. 


Decembrie, 15 Conflict între Antonescu şi Sturdza; ultimul este obligat să 

demisioneze. 


34 



1941 


Ianuarie, 15 Antonescu îl vizitează pe Hitler la Salzburg. Hitler îl informează 
de iminentul război cu Rusia şi cere colaborarea României. Antonescu pretinde că 
trebuie să lichideze Mişcarea Legionară, care ar fi “un element de dezordine” ; 
Antonescu uită să ceară material de război pentru Armata noastră. Condiţia sine 
qua non a participării noastre la război trebuia să fie livrarea urgentă a acestui 

A 

material. In tot timpul campaniei din Rusia, Armata Română va fi lipsită de 
materialul necesar. 


Ianuarie, 19 Confict între Generalul Antonescu şi Generalul Petrovicescu, 
Ministru de Interne şi prieten al Mişcării Legionare. Demiterea lui Petrovicescu. 


Ianuarie, 21 Sub pretextul unei “conferinţe”, toţi Prefecţii de judeţe sunt 

A 

chemaţi la Bucureşti. In absenţa acestor prefecţi legionari, coloneii mai vechi în grad 
din fiecare judeţ sunt desemnaţi spre a ocupa funcţia prefectorală. (Reamintim că a 
fost sub guvernarea coloneilor-prefecţi, sub domnia regelui Carol al II - lea, ca 400 
de cetăţeni români, legionari, bărbaţi şi femei, au fost măcelăriţi!) 

Ianuarie, 21 Lovitura de stat a lui Antonescu împotriva propriului său 

Guvern. Rezistenţă îndârjită, dar pasivă, a legionarilor, în chiar clădirile pe care le 
ocupau în exerciţiul legal al funcţiilor lor publice. La focurile de armă ale soldaţilor 
lui Antonescu, legionarii răspund trăgând numai pe deasupra capetelor acestora. 
Aşa se face că faţă de numeroasele victime din rândul legionarilor, nici un soldat 
participant la puciul lui Antonescu nu a fost omorât sau rănit. 


Ianuarie, 21 Antonescu cere “sfatul şi ajutorul lui Hitler”, care îi răspunde 
“lichidează Mişcarea”. Trupele germane staţionare în România primesc ordinul să 
zdrobească Mişcarea Legionară. 


A 

Noaptea, 22 - 23 Dr Neubacher, însărcinatul cu Afaceri german, este primit de 
Horia Sima. El este purtătorul unei promisiuni solemne din partea lui Antonescu ca 
şi a lui Hitler, că nu se va lua nici o măsură de represiune împotriva legionarilor. De 
asemenea Dr Neubacher afirmă că este împuternicit să propună participarea 
mişcării Legionare la un nou Guvern, cu singura condiţie ca orice rezistenţă 
legionară faţă de puciul antonescian să înceteze înainte de 23 ianuarie, orele 12 oo ! 


Ianuarie, 23 Rezistenţa legionară încetează la Bucureşti înainte de orele 11 oo. 
Totuşi, la ordinele lui Antonescu, armata trage în populaţia paşnică din centru 


35 



Bucureştiului. Statisticile lui Antonescu menţionează cifra de 360 de morţi, dintre 
care multe femei şi un însemnat număr de copii. Nici un legionar nu se află printre 
victime. Legionarii se retrăseseră din posturile ocupate, în conformitate cu ordinele 
primite de la Horia Sima. Totul a fost o înscenare a lui Antonescu, pentru a legitima 
nerespectarea promisiunilor făcute şi o nouă prigoană împotriva Mişcării Legionare. 


Ianuarie - Iunie Arestări, procese sumare, condamnări şi execuţii de 

legionari de către Antonescu, cu consimţământul noului ministru german Baronul 
Manfred von Killingher. Legionarii care reuşesc să se refugieze în Germania sau 
Austria sunt imediat închişi de către autorităţile germane. 


Februarie, 10 Anglia rupe relaţiile diplomatice cu România. 

Martie, 1 Bulgaria aderă la Pactul tripartit. Trupe germane încep să treacă 

prin România cu scopul de a ajuta Armata Italiană din balcani, care se găsea în 
situaţie grea. 


Martie, 27 Ambiţia nebună a Italiei asupra Croaţiei şi a altor teritorii 

iugoslave ; inexplicabilul atac al Italiei împotriva Greciei şi intrigi aliate la belgrad 

provoacă lovitura generalului Duşan Simionovici, Şeful Statului Major Iugoslav. 

/\ 

începe conflictul între Iugoslavia şi Germania. 


Iunie, 11-12 Antonescu îl vizitează pe Hitler la Munchen : înţelegere 

totală cu privirea la cooperarea celor două armate împotriva Uniunii Sovietice. 
Promisiunea germană de înarmare completă a armatei noastre. (Armele şi tot 
materialul promis nu a fost livrat de Germania decât în ultimele săptămâni ale 
Războiului nostru din Răsărit). 


Iunie, 22 Germania, România şi Finlanda în război contra Rusiei 

Sovietice. Armata Finlandeză îşi limitează intervenţia la recuperarea teritoriilor 
ocupate anterior de Soviete. Italia şi Ungaria participă cu unităţi reduse, mai mult 
simbolice. Mai târziu, vor interveni legiuni de voluntari din danemarca, Norvegia, 
Olanda, Belgia, Franţa şi Spania. După terminarea războiului, la întoarcerea în 
ţările respective, majoritatea acestor voluntari vor fi persecutaţi, închişi şi chiar 
asasinaţi, cu singura excepţie a Spaniei. 


36 



Iunie, 22 Toţi legionarii din închisorile lui Antonescu, precum şi cei din 

lagărele de concentrare germane, cer să fie trimişi pe front. Cererile lor sunt 
respinse, atât guvernul lui Antonescu cât şi cel german. 


A 

Iulie - Noiembrie înaintarea victorioasă a Trupelor Germane şi Române în 

Rusia. 


Iulie, 30 - 31 


Harry Hopkins la Moscova. 


August, 31 Antonescu se autopromovează Mareşal. 


Octombrie - Decembrie Bătălia şi retragerea de la Moscova. 


Octombrie, 16 După una dintre cele mai sângeroase bătălii de pe Frontul 

de est, Trupele Române cuceresc Odesa. Demenţa progresivă a lui Antonescu, îl face 
să refuze ajutorul în artilerie grea, blindate şi aviaţie, pe care Comadamentul 
german i le oferea, şi de care Soldatul Român ducea lipsă. Până la cucerirea Odesei, 
Armata noastră a pierdut 75. 000 de ofiţeri şi soldaţi; mulţi dintre aceştia ar fi 
rămas în viaţă, dacă Antonescu ar fi primit sprijinul oferit de Germani. Tributul 
nostru de sânge la Odesa a fost atât de mare, încât patru divizii au fost retrimise în 
Ţară pentru reorganizare şi înarmare. 


Decembrie, 7 Pearl Harbour. “Ziua infamiei” care a permis lui Fran kl in 

Delano Roosevelt să calce toate făgăduielile făcute mamelor şi nevestelor din Statele 
Unite, şi să ceară Autorizaţia Senatului pentru trimiterea unui corp expediţionar în 
Europa, scop pentru care lucra, împreună cu toţi colaboratorii săi, încă din 1939. 
(Trebuiesc precizate următoarele : Roosvelt promisese solemn, în repetate rânduri 
“mamelor şi nevestelor 46 americane că nu va trimite pe fii şi soţii lor să lupte pe 
teatrul de război european. Pentru a putea face acest lucru, avea nevoie de o 
provocare. Germania se abţinea cu grijă să nu dea nici o ocazie în acest sens. Soluţia 
a venit de la Japonezi, care au pregătit şi executat atacul de la Pearl Harbou, portul 
american din Pacific. Autorităăţile americane cunoşteau toate detaliile atacului 
japonez, graţie serviciilor lor secrete care descifrau toate radiogramele Armatei 

A 

Japoneze. In loc să încerce evitarea sau limitarea atacului japonez, Guvernul 
American a aşteptat ca el să se producă, luând apoi aceasta drept pretext pentru a 
interveni în...Europa. Europa, ajutorarea Uniunii Sovietice era adevăratul scop al 
lui Roosvelt. Anglia declară război României. 


37 



Decembrie, 12 Manfred von Lillinger, Ministrul German la Bucureşti, şi Bova 
Scopa, Ministrul Italiei, obligă pe Mihai Antonescu, Ministrul Român al Afacerilor 
Externe, să declare război Statelor Unite. O greşeală pe care Finlanda nu a comiso. 


1942 


A 

Mai - iunie înaintarea grea dar victorioasă a Trupelor Germane şi a Armatei 

Române pe frontul de Sus al Rusiei. Kerci, Sevastopol şi toată Crimeea sunt cucerite. 
Sute de mii de prizonieri ruşi şi o mare cantitate de material cad în mâinile noastre. 
După cucerirea Rostovului, jumătatea din trupele germano-române, care erau 
destinate să încercuiască Stalingradul, sunt trimise în Caucaz, pentru a cuceri 
terenuri petrolifere. Aceasta a fost o greşeală fatală, căreia i s-a opus cât a putu 
Comandamentul Român. Dacă s-ar fi concentrat toate forţele asupra Stalingradului 

A 

este foarte probabil că acest oraş ar fi fost cucerit din timp. încă odată s-a trecut cu 
vederea că obiectivul principal în război este distrugerea forţelor inamice : interesele 
economice şi altele vin după victorie. 


August, 6 - sep¬ 
tembrie, 3 Trecerea Donului. Armata a IV- a Română ocupă un sector de 

100 de kilometrii la Sud - vest de Stalingrad, dar fără unităţi blindate şi motorizate, 
cu artilerie trasă de cai şi în imposibilitate de a organiza o rezervă suficientă cu 
numai cei 180.000 de ostaşi de care dispunea. Ofiţeri din toată ierarhia militară 
română semnalează Comandamentului German marea primejdie a situaţiei: 
slăbirea liniei frontului şi armament insuficient pentru a rezista maselor de trupe şi 
tehnică de luptă tot mai copleşitoare ale inamicului. 


Octombrie, 1-11 Armata a II -a Română ocup poziţii de-a lungul Donului, 

la Nord de Stalingrad. Este vorba despre şapte divizii, tot atât de prost înarmate ca 
şi Armata a IV - a. Armata a III - a are de apărat un front de 120 de kilometri, 
având în faţă nenumărate divizii sovietice, dispunând de cel mai bun armament pe 
care aliaţii occidentali îl livraseră lui Stalin. Comandamentul german se opune 
propunerii române de a lichida imediat capul de pod pe care trupele sovietice îl 
menţineau pe malul drept pe malul drept al Donului. Germanii considerau că zona 
aceasta trebuie menţinută în linişte absolută, fără vreo mişcare. Stalingradul 
urmând a fi cucerit printr-un atac frontal! 


A 

Noiembrie, 19 începutul Marii Ofensive sovietice pe Don şi pe Volga, 

împotriva Armatelor Române, la Nord la Sud de Stalingrad. Frontul este străpuns 


38 



de diviziile blindate sovietice. Cinci divizii româneşti pierdute. Trupele italiene şi 
ungureşti sunt şi ele zdrobite. 


Noiembrie, 19 - 20 După o lună de zadarnice atacuri frontale ale Trupelor 
Germane, începe retragerea de la Stalingrad. 


Sfârşitul lui Noiembrie Primele contacte secrete între Guvernul lui Antonescu şi 
puterile Occidentale. Contacte între inamic şi politicienii români începuseră deja din 
chiar primele zile ale războiului, când Maniu organizase un sistem secret de 
informaţii pentru Aliaţii occidentali. Aceştia retransmiteau totul Comandamentului 
Sovietic. Avertismentele Mişcării Legionare la Bucureşti şi Berlin nu au fost luate în 
consideraţie ! 

9 


1943 


Ianuarie, 2 Antonescu în vizită la Hitler. Se reconciliază după învinuiri 

referitoare la dezastrul de la Stalingrad. 


Ianuarie, 19 Mihai Antonescu, Ministrul nostru al Afacerilor Externe, îi cere 
lui Musolinii să ia conducerea unei “Coaliţii Latine “, cuprinzând şi beligeranţii mai 
mici, şi să înceapă negocieri cu Puterile Occidentale. 


Februarie, 1-15 Contacte între emisarii lui Mihai Antonescu şi Puterile 
Occidentale, la berna, cu ajutorul Nunţiului Papal Bernardinii. Astfel de contacte au 
loc chiar şi la Bucureşti, prin intermediul Ambasadorului Turciei. 


Februarie, 2 Raportul Generalului german Hansen către Hitler cu privire la 
Trupele române din Crimeea şi Caucaz : “Toate unităţile Armatei Române dovedesc 
o voinţă neînduplecată de a rezista înaintării Armatei Sovietice; o menţiune 
deosebită merită Diviziile a I-a şi a Il-a ale Corpului Vânătorilor de Munte, 
comandate de Generalul Avramescu, precum şi Divizia a IX - a” Trădarea, atâta 
câtă a fost nu pe front s-a produs. “ 


Iulie, 1 Mihai Antonescu din nou la Roma : îl sfătuieşte pe Musolinii să 

înceapă imediat negocieri cu Puterile Occidentale. 


39 



Iulie, 25 - 26 Musolinii este arestat de regele Victor Emanuel ; este 

părăsit de bună parte din şefii fascişti, dar nu de Cămăşile Negre. 


Septembrie, 23 Antonescu din nou în vizită la Hitler, care îl roagă să nu 

primească pe noul reprezentant anti-mussolininan al Italiei şi să demită pe Mihai 
Antonescu. Mareşalul Antonescu refuză aceste cereri, Hitler, înşelat de Ministrul său 
la Bucureşti, începe să înţeleagă adevărata atitudine a şefilor politici români. 


Noimebrie, 28 Conferinţa de la Teheran. Preşedintele Roosewelt nueste 

găzduit la Ambasada SUA (cum ar fi fost normal) ci la Ambasada Uniunii Sovietice. 
Dea cord cu asasinii ofiţerilor polonezi de la Katyn, Preşedintele american cere, pe 
deasupra, asasinarea a încă 40.000 de ofiţeri germani după victorie. Admite toate 
pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice. Cere însă ca aceste concesiuni să rămână 
secrete până după alegerile prezidenţiale din Statele Unite, pentru a nu pierde 
voturile milioanelor de cetăţeni originari din ţările vecine cu Uniunea Sovietică. 

La Ankara, Eden (Ministrul Englez de Afaceri Externe) 
informează pe omologul său turc cu privire la mâna liberă care se va da Turciei în 
Balcani! 


A 

Decembrie, 24 încep negocieri secrete între trimişii Mareşalului Antonescu 

şi Ambasada Sovietică la Stokholm. (Nici măcar Antonescu nu pricepuse 
imposibilitatea unei înţelegeri între 

Rusia Sovietică şi vecinii ei fără de o încorporare a acestor ţări într-un 
teritoriu dominat de Comunişti) 


PARTEA A V-a 
1944 


Martie, 17 Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu îl trimit la Cairo pe Barbu Ştirbei, 

cu aprobarea regelui Mihai, ca să discute în mod secret condiţiile unei păci separate 
sau a unui armistiţiu cu Puterile Occidentale. Eroarea regelui şi a politicienilor era 
aceiaşi ca a mareşalului Antonescu : în politica şi în intenţiile şefilor occidentali nu 
exista nici urmă de solidaritate anticomunistă. 


Martie, 18 Ştirbei este informat de către reprezentanţii Occidentului că “Se 

pot trata numai detalii operaţionale referitoare la răsturnarea regimului Antonescu 
şi înlocuirea lui cu un guvern pregătit să accepte fără discuţii condiţiile impuse de 


40 



învingători.” Aceste condiţii, dinainte stabilite între Puterile Occidentale şi Uniunea 
Sovietică au fost comunicate comisarilor români numai la sfârşitul lui August. 


Aprilie, 18 Telegrama lui Harriman, Ambasadorul SUA la Moscova, către 

A 

Secretarul de Stat american : “ In conversaţia mea de ieri cu Molotov, acesta mi-a 
spus că Trupele Române încă se bat împotriva Armatei Roşii şi că nu se predau 

A 

decât după bătălie. In Crimeea, rezistenţa a fost deosebit de puternică din cauză că 

A 

trupele române de acolo sunt alcătuite din elemente extrem de bine antrenate.” Intre 
timp Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi regele Mihai cereau să se efectueze o rapidă 
ofensivă sovietică ci o debarcare în Dobrogea, precum şi bombardarea câtorva oraşe 
din România ! 


Mai, 12 Preşedintele Roosevelt trimite o telegramă tânărului Rege al 

Iugoslaviei, care începe cu “Dragă Petrică îi porunceşte în termeni foarte amabili 
să-l destituie pe generalul Draga Mihailovici. (Eroul rezistenţei iugoslave contre 
nemţilor) şi să-l înlocuiască cu comunistul Broz - Tito la Ministerul de Război. 


Iunie, 1 Emisarii români la Cairo sunt informaţi că ; “ a continua 

negocierile nu are nici un rost şi că Dl. Iuliu Maniu ar trebui să urmeze sfatul ce I s-a 
dat, de a trimite un ofiţer, de a trimite un ofiţer pentru a lua contact direct cu 
Armata Roşie pe front. “ 


Iunie, 6 Debarcare anglo - americană în Normandia. 

Iunie, 29 Sosit la Cairo la 25 Mai, Constantin Vişoianu, noul emisar al lui 

Iuliu Maniu, este investit cu puteri superioare celor ale lui Ştirbei. Spre deosebire de 
cum se negociase până atunci la Stokholm şi chiar la Cairo, Vişoianu părăseşte orice 
efort de a obţine garanţii pentru România. Acceptă, în numele lui Iuliu Maniu, o 
capitulare fără condiţii, “sperând” numai că Aliaţii nu vor impune măsuri prea 
severe. Transmite inamicului planurile şi propunerile lui Iuliu Maniu : “ Schimbarea 
de guvern va avea loc simultan cu o ofensivă sovietică masivă.” O Iuliu Maniu cere o 
debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra oraşelor româneşti 
precum şi paraşutarea a 2000 de soldaţi aliaţi; “dacă aceşti soldaţi vor fi Anglo- 

A 

Americani sau Ruşi, să decidă înaltul Comandament Aliat “ !!! Frontul Democrat 

A A 

Popular este pe deplin de acord cu aceste propuneri. In acest sens. In acest “ Front 
Democratic şi patriotic” intraseră, bine înţeles, pe lângă partidele politice 
tradiţionale, şi membri Partidului Comunist. 


41 



Iulie, 2 Consilierul politic american Robert Murphi comunică la 

Wasington : “ Aliaţii sunt informaţi că nici o înţelegere nu este posibilă cu 
Antonescu.” Mareşalul negocia cinstit, susţinut de Armată, iar politicienii preparau 
dezarmarea Armatei Române, sechestrarea Comandantului ei Suprem şi predarea 
lui şi a României în mâinile Ruşilor. 


/V 

Iulie, 9 August, 7 Intre aceste două date Maniu repetă de patru ori propunerile lui 
către Aliaţi, fără să primească de la aceştia alt răspuns decât că “propunerile lui au 
fost transmise Guvernelor Aliate.” 


August, 5-6 Ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu. 

August, 20 Conform propunerilor lui Maniu şi a celorlalţi politicieni, începe 

marea ofensivă Rusească în Nordul Moldovei. 


August, 21 Mareşalul Antonescu, informat de eşecul tratativelor de la 

Stokholm, propune (în înţelegere cu Generalul Fiessner) organizarea unei puternice 
linii de rezistenţă pe direcţia Focşani - Nămoloasa - Galaţi. Este trădat în intenţiile 
lui de către generalii Aldea, Racoviţă, Sănătescu şi Şteflea. 


August, 23, orele 22oo Proclamaţia Regelui Mihai către poporul Român. Regele 

A 

declară că un “Armistiţiu” a fost semnat cu Comandamentul Rusesc. In consecinţă 

9 9 

ordonă Armatei să înceteze orice rezistentă. 

5 

A 

In realitate, nu se semnase nici un armistiţiu. Rezultatul 
acestei minciuni către Poporul Român şi Armata Română a fost capturarea şi 
trimiterea în Rusia şi Siberia a şaisprezece Divizii Române, fără să mai socotim 
mulţimea nesfârşită a abuzurilor, a violurilor de tot felul şi tâlhăriilor la drumul 
mare, la care s-au dedat Soldaţii Ruşi pe pământul românesc. Guvernul trădător 
instaurat la Bucureşti a părăsit Planul lui Antonescu referitor la linia de apărare 
Focşani - Nămoloasa - Galaţi. 


August, 24 Considerând că Guvernul din Bucureşti a comis un act de trădare faţă 
de Poporul Român prin arestarea Mareşalului Antonescu şi predarea lui unor agenţi 
sovietici, Horia Sima şi legionarii ce se aflau atunci în Germania, au decis să 
continue lupta contra celui mai mare duşman al Ţării noastre, cu toate mijloacele pe 

A 

care le aveau la dispoziţie. începe imediat organizarea unei Armate Naţionale 
Române formată din voluntari, legionari sau nelegionari. Primilor voluntari, 
prezenţi în jurul lui Horia Sima în momentul loviturii de Stat de la Bucureşti, li se 


42 



vor adăuga, în curând, mulţi soldaţi şi ofiţeri români care luptaseră contra Uniuni 
Sovietice, care nu au acceptat noul curs al evenimentelor şi care au reuşit să 
traverseze liniile sovietice către Ungaria sau Austria. 


August, 30 Noul Guvern de la Bucureşti, în care intraseră şi comuniştii, urmând 
exemplul puţin glorios al Italiei, declară război fostului aliat, Germania. 


August, 31 Jefuind, distrugând, omorând şi violând, Armata Roşie ocupă România 
întreagă şi intră în Bucureşti. Deoarece nu se semnase nici o convenţie de armistiţiu, 
soldaţii sovietici se consideră în teritoriu inamic ocupat. 


Septembrie, 13 “Convenţia de Armistiţiu”, mincinos anunţată cu 21 de zile 
înainte, este semnată la Moscova de către delegaţii români, fără ca aceştia să poată 
negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii, care 
pune întreaga Românie şi întreg Neamul Românesc la discreţia Rusiei lui Stalin. 


Septembrie 12, De¬ 
cembrie 5 Reprezentantul SUA Burton Berry telegrafiază Departamentului de 
Stat la Washington, că Iuliu Maniu i-a spus 

lui John Le Rougelet (reprezentantul Angliei la Bucureşti) că “dacă el 
(Maniu) ar fi ştiut că Sovietelor li se or da mână liberă în aplicarea Armistiţiului, nu 
ar fi sfătuit pe Rege sa-1 semneze. 


Decembrie, 10 Constituirea, la Viena, a Guvernului Naţional Român, 

format din cinci legionari şi trei ne-legionari: 

Horia Sima, Prim Ministru; 

Mihail Sturdza, Ministru al Afacerilor Externe; 

Vasile Iasinschi; 

Corneliu Georgescu; 

Profesorul Manoilescu; 

Generalul Platon Chirnoagă, Ministrul Apărării. 

Profesorul Sângheorghe; 

Vladimir Christi. 


43 



1945 


Februarie, 7 -11 Stalin, Roosevelt şi Churchill se întâlnesc la Yalta. Puterile 
Occidentale sunt controlate de Harry Hopkins şi Alger Hiss, condamnaţi mai târziu 
în Statele Unite pentru că negaseră, sub jurământ fals, că erau spioni sovietici, 
atunci când martori şi documente dovediseră aceasta. 

Polonia este sacrificată. Europa împărţită. Opt ţări europene sunt 
predate Sovietelor, împreună cu o treime din Germania. Milioane de oameni din 
Ţările baltice, Polonia, Germania Răsăriteană, România sunt smulşi din patriile lor 
strămoşeşti şi trimişi în Siberia, în lagăre de exterminare. Când Maniu şi Brătianu 
protestează pe lângă Roosevelt şi Churchill, împotriva sălbăticiilor şi barbarismelor 
nemaiauzite comise de ocupanţii ruşi pe pământ românesc, li se răspunde că “Rusia 
Sovietică a fost autorizată să utilizeze puterea de muncă umană, ca plată parţială 
pentru pierderile suferite în timpul războiului ! Reamintim că Domnii Churchill şi 
Roosevelt proclamaseră cele “Trei libertăţi” şi semnaseră Charta Atlanticului. 
Istoria îi va judeca pentru infamiile lor. 


Februarie, 11 După câteva manifestări patriotice, Generalul Rădescu, Primul 
Ministru Român, se refugiază la Ambasada Britanică din Bucureşti. Câteva luni mai 
târziu va primi azil politic în Cipru şi mai târziu în Portugalia. 


Februarie, 13 După bombardarea masivă a oraşelor Hamburd, Berlin, Francfurt şi 
multe altele, are loc teribilul masacru aerian al oraşului Dresda, unde Aviaţia Anglo 
- Americană face aproape 300.000 de victime, între care numeroşi copii şi bătrâni, 
bolnavi, femei. Acest bombardament a transformat Dresda în cel mai mare cimitir 
din lume şi din întreaga istorie. Nimeni nu a fost spânzurat pentru această crimă ! 


Martie, 6 Primul regiment al Armatei naţionale Române ocupă poziţii pe 

Oder, unde este inspectat de Generalul Platon Chirnoagă, Ministrul Apărării în 
Guvernul Naţional Român dela Viena. 


Martie, 8 Yâşinski îl obligă pe regele Mihai să desemneze pe comunistul 

Petre Groza ca Prim Ministru al unui Guvern complect comunist. Regele, Iuliu 
Maniu şi Dinu Brătianu cer în zadar sprijinul şi protecţia Aliaţilor. 


Aprilie, 12 Moare Preşedintele Delano Roosevelt. 


44 



Aprilie, 28 


Asasinarea lui Benito Mussolini. 


Aprilie, 29 - 30 Sinuciderea lui Adolf Hiler. 


Mai, 7 Capitularea necondiţionată a Germaniei. 

Mai, 7 Sfârşitul activităţii Guvernului Naţional Român de la Viena. 

Retragerea Armatei Române ce a luptat pe Oder până la ultima zi de război. Restul 
Diviziei I a Armatei Române, care se antrena în Austria, se predă trupelor Anglo- 
Americane. 


Guvernul Naţional Român din Exil a fost o reacţie normală împotriva 
activităţilor trădătoare ale politicienilor din Bucureşti, dornici de mărire şi putere 
personală. Acest guvern a reprezentat o încercare disperată de a evita, pentru Ţară 
şi Neamul Românesc, consecinţele nefaste ale activităţii iresponsabile şi trădătoare a 
acestor politicieni. Din păcate, aceste consecinţe nu au mai putut fi evitate : Statul 
Român şi-a pierdut independenţa iar Poporul Român a intrat într-o lungă perioadă 
de sclavie totală. 


Iunie, 26 Conferinţa Naţiunilor Unite se termină la San Francisco. Ea a fost 

prezentată de spionul comunist Alger Hiss care a fost ales primul Secretar General. 
Rusia Sovietică este admisă ca membru cu trei locuri, în loc de unul singur, ca toţi 

A 

ceilalţi. In teorie, această organizaţie era destinată să apere drepturile omului şi 
independenţa naţiunilor. 


Iulie, 17 -August, 2 Conferinţa de la Postdam. Rusia Sovietică este invitată să 
participe la Războiul împotriva Japoniei. Invitaţiee absurdă, deoarece Japonia 
oferise, cu două luni înainte, să negocieze pacea tocmai prin Moscova ! Este 
începutul politicii americane care va livra până la urmă toată China Comunismului. 


August, 6 Aviaţia americană bombardează Nagasaki şi Hiroşima, omorând 

170.000 de Japonezi şi provocând contaminarea radioactivă pe viaţă a multor sute şi 
sute de mii de oameni. Nimeni nu va spânzurat pentru această faptă ! 


Decembrie, 21 Generalul american George Patton - care cerea Aliaţilor să 

se opună înaintării trupelor sovietice în Europa - moare într-un accident de 
automobil despre care s-a bănuit că a fost provocat. De remarcat că alt American, 
adversar înverşunat al abandonării Europei în faţa Sovietelor, Secretarul la 


45 



Apărarea Naţională a Statelor Unite, James Forrestal, se < sinucide > în 1949, prin 
aruncare de la etajul 16 al Spitalului 

Naval Beuthesda. 


1946 


Martie, 13 - Iulie, 17 Comunistul Josif Broz (Tito) sechestrează şi asasinează pe 
generalul sârb Draga Mihailovici. Tito, care ordonase să se omoare mii de soldaţi de- 
ai lui Mihailovici, fusese impus ca şef în Iugoslavia de către Englezi şi Americani, 
ascultători la ordinele < Puterilor Anonime > care hotîrîseră că secera şi ciocanul 
trebuiau să înlocuiască crucea, în ţările creştine de aproape două mii de ani. Se 
repetă cazul lui Kholtchak, dar de data asta cu Churchill de partea asasinilor. 


Martie, 17 Mareşalul Ion Antonescu este condamnat la moarte de către unul 

din acele tribunale, unelte în mîinile partidelor comuniste, care vor caracteriza 
victoria Puterilor Aliate. Regele Mihai ar fi putut să exercite dreptul la graţiere. 


Octombrie, 15 Mareşalul Herman goering se sinucide, două ore înainte de a fi 
spânzurat. 

Octombrie, 16 Ministrul Afacerilor Externe, Joachim von Ribbentrop, 

mareşalul Wilhelm Keitel, Generalul Alfred Jodl şi alţi şapte şefi germani sunt 
executaţi la Nurenberg. Execuţii similare au loc în restul Europei şi în japonia. Se 
inaugurează astfel o nouă perioadă jurdiciă în care călăii şi judecătorii aparţin 
acelloraşi grupuri politice. 


1947 


Decembrie, 30 Abdicarea regelui Mihai sun presiunea Armatelor de Ocupaţie 
Sovietice, la sosirea cărora în Ţară el ănsuşi, ca şi politicienii din anturajul său, 

/V 

avuseseră o mare contribuţie. începe perioada celor mai mari suferinţe pe care 
Poporul român le-a cunoscut vreo dată în istorie. 


46 



PRECUVÂNTARE 


Amintiri personale, referitoare la o epocă atât de uriaşă prin zbuciumările ce 
le-a pricinuit şi prăpădul în care a azvârlit lumea, ca aceea care s-a desfăşurat între 
anii premergători şi următori ai ultimului Război, vor părea întotdeauna nepotrivite 
faţă de grămada şi greutatea întâmplărilor, chiar când sunt scrise de un Winston 
Churchill. M-am hotărât să contribui totuşi cu aceste pagini la istoria acelor 
vremuri, fiindcă în pregătirile ascunse şi deschise ale evenimentelor care au condus 
Europa la cea mai mare tragedie a istoriei sale, România a fost un factor-cheie şi a 
ocupat o poziţie hotărâtoare în ceea ce priveşte posibilitatea de a ocoli sau nu această 
tragedie. Luând această hotărâre m-am gândit la faptul că sunt singurul fost 
Ministru al Afacerilor Străine din toate ţările cari s-au ridicat împotriva cotropire 

A 

comuniste, care n-a murit spânzurat, împuşcat sau în închisoare. In toate clipele 
importante, în toate crizele acestei epoci, prin natura funcţiunilor mele sau din 
propria iniţiativă, am fost în contact cu mai toate personalităţile conducătoare ale 
politicei româneşti. Până în momentul însă al răpirii Basarabiei, nu am găsit printre 
aceste personalităţi şi în partidele ce le reprezentau nici o înţelegere a adevăratei 
semnificaţii istorice a momentelor ce le trăiam şi prin urmare nici o adevărată 
înţelegere a intereselor româneşti în faţa furtunii ce se apropia. Aceasta cu două 
excepţii : Corneliu Codreanu, Şeful Mişcării Legionare, şi Gheorghe Brătianu, Şeful 

A 

Partidului Liberal Dizident. In ceea ce-1 priveşte pe Octavian Goga înţelegerea exista 
dar atitudinea lui nu s-a manifestat cu vigoarea celor precedenţi. Mulţi dintre 
protagoniştii dramei interne şi externe al cărei ultim act a fost dispariţia Regatului 
Român Independent, au părăsit această lume ; unii în faţa plutoanelor de execuţie 
ale duşmanului sau a trădării ; alţii în muncile închisorilor comuniste. Alţii cari îşi 
caută în zadar un rost într-un nesfârşit surghiun şi în chinurilor remuşcărilor 
mărturisite sau nu, vor avea poate încă prilejul să-şi recunoască vinile şi să 
contribuie la îndreptarea lor. Păcatele şi greşelile au fost scump ispăşite ; trădările, 
dacă au fost, să fie lăsate în plata şi judecata Domnului. Nu scriu, deci împins de ură 
sau amărăciune nici pentru a răscoli în alţii patimi înecate, trebuie să nădăjduim , în 
mărirea nenorocirii obşteşti, CI DIN ADÂNCĂ DUMERIRE CĂ SINGUR 
ADEVĂRUL ESTE MÂNTUITOR, CĂ NUMAI PE TEMELIA ADEVĂRULUI SE 
VA PUTEA CLĂDI ACEA ÎMPREUNARE A TOT CE ESTE ROMÂNESC 
ÎMPREJURUL NĂZUINŢELOR NEMURITOARE ALE NEAMULUI ; 
ÎMPREUNARE CARE NE-A DAT DESCĂLICĂRILE, MINUNEA DĂINUIREI 
VOIEVODATELOR, UNIREA, NEATÂRNAREA ŞI ÎNTREGIREA, SINGURA 
PUTERE CARE, CU MILA LUI DUMNEZEU, NE VA PUTEA DA REÎNVIEREA. 


47 



PARTEA ÎNTÂI 


TITULESCU : MINISTRUL DUŞMANULUI 


“ Securitatea colectivă...pacea indivizibilă...de fapt cruciada pentru a sări în ajutorul 
Sovietelor în cazul unui conflict germano-rus. Consiliul Societăţii Naţiunilor nu-şi va 
putea spăla mâinile ca Procuratorul Judeii - “ Nu sunt vinovat de sângele acestui drept 
“ -, căci < Puterile Oculte>, care-l stăpânesc, au fost întodeauna complicii Sovietelor. 

Unii din strategii cei mai eminenţi ai revoluţiilor se aşează la Budapesta sub pretextul 
unor mişuni comercialo-financiare şi chiar umanitare. Cei mai mulţi rămăseseră la 
posturilile lor după ocuparea oraşului de către români. Luberatoriii Ungariei nu-i 
expulzaseră, pentru a nu provoca protestele Consiliului Suprem, ale cărui ocări se 
îndreptau toate nu împotriva bolşevicilor, ci împotriva soldatului Român care, prin 
sugrumarea acestui focar de sângeroasă 

Anarhie, salvase civilizaţia occidentală, în ciuda ei, în această parte a Europei. 
Numeroşi revoluţionari expulzaţi din Ungaria, reveniseră la în Budapesta sun 
uniforme americane. Rapoartele lor către Wilson inspirau politica Consiliului 
Suprem. ” 


SAINT - AULAIRE 
Ambassadeur de france 
(Geneve contre la Paix) 


48 



CAPITOLUL I 


TRECUTUL ÎN NOI 


Vorbind în Memoires d Outretombe de trecutul familie sale, Chateaubriand 
afirma că o face numai pentru a satisface dorinţele nepoţilor săi. Mai puţin făţarnic 
decât el, recunosc că o fa pentru mulţumirea propriilor mele porniri. Mi-a plăcut 
întotdeauna să trăiesc cu gândul mai mult în trecut decât în vremurile de faţă. Sunt 
un vrăjit al slavelor trecute. Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are 
datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura 
conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla 
acestuia. Este ceea ce s-a petrecut în România cu dispariţia partidului Conservator şi 
ceea ce m-a adus în Mişcarea Legionară, unde am regăsit şi recunoscut rădăcinile de 
care nu mai era legată lumea noastră politică de după Primul mare Război. Vlahuţă, 
în una din scrierile sale, ne spune, cu drept cuvânt, că la obârşia celui mai vechiu 
neam de kneji, “Uradel”-ul românesc, se afla un păstor ostaş. Xenopol aminteşte că 
Knejii Sturzeşti sunt pomeniţi încă în hrisoavele de la sfârşitul veacului al Xll-lea. 
Numele nostru a rămas împletit cu istoria Ţărilor Româneşti de pe vremea 
Descălicărilor până la cea de astăzi : de la Kneazul Nan, contemporanul lui Roman 
Muşat, şi Baliţă, contemporanul lui Ştefan cel mare, de la Marele Hatman Ion 
Sturdza, Pârcălab de Hotin, pe care istoricul Orehovius nu-1 arată venind cu 
călărimea sa - “Quorum principes erand Sturdza ac Movilă” - în ajutorul Oştilor 
Polone, de la Kneazul Bărboi, învinsul de la Kornul Luncii, tras în ţeapă de păgâni, 
de Sturdza hatmanul, căruia aceiaşi păgâni I-au tăiat capul pe malul Şiretului, de la 
copii lui matei, nepoţii lui Gheorghe Ştefan, ultimii Sturdzeşti lăsaţi în viaţă după 
veacuri de morţi violente, de răpiri tătărăşti şi de otrăviri, adăpostiţi la curtea lui 
Apafi şi salvaţi de predarea în mâna turcilor de către Ana Bornemisza, soţia 
Voievodului ardelean, până la marele Logofăt Alexandru Sturdza, care întovărăşa 
pe Cantemir în pribegia lui, dela acel Sturdza din Dulceşti, care cu hăitaşii săi 
plecase la goana de Eterişti până la Ioniţă şi Mihalache Sturdza, domni aprigi dar 
drepţi, şi până la Vasile Sturdza, Locotenentul Domnesc care, ca şi cumnatul său 
Costachi negri, îndepărta cu un surâs şi o mulţumire coroana ce I se oferea. 

Am fost crescuţi într-o casă unde aceste vechi amintiri şi cele mai recente, ale 
unei generaţii făuritoare de ţară fără altă râvnă decât aceea a binelui obştesc, 

A 

generaţia Unirii şi a împroprietăririi, erau povestite copiilor la gura sobei, împreună 
cu basmele lui creangă. Amintirile unui trecut văzut şi trăit, ascultate de noi cu 
agerimea şi smerenia copilăriei, mergeau în ceea ce privea străbunica mea după 
mamă, Caţinea Negri, până la Eterie şi la vremurile lui Ion Sturdza cel dintâiu 
dintre noii Voevozi pământeni, strănepotul lui Ilie Sturdza ultimul Voevod ales cu 
două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al pământului, pentru o scurtă domnie 
de câteva zile. 


49 



Catinca negri era sora lui Costachi Negri idolul generaţiei sale. Surori ale lui 
Costachi Negri erau şi bunica mea dinspre tată, Zulnia Sturdza soţia Locotenentului 
Domnesc al Unirii apoi Elena Negri, “ Steluţa ” logodnica lui Alecsandri, “ pierduta în 
neagra veşnicie”, când era tânără, frumoasă şi iubită şi Mica Efghenia Negri, Stareţa 
Mănăstirii Văratec, unde petreceam verile copilăriei noastre, Cogălniceanu era 
cumnatul bunicului meu Mihai Jora, Primul Ministru al Afacerilor Străine a lui 
Vodă Cuza. Jorăştii au fost oameni de oaste neastâmpăraţi şi buclucaşi. Antioche 
Jora a fost, cred cel din urmă apărător al Cetăţii Neamţului împotriva unei 
împresurări vrăjmaşe. Dafina Jora era doamna lui Dabija Vodă. De câte ori patima 
vânătorii mă ducea la Mănăstirea Secului, puteam citi pe frontispiciul bisericii 
numele întemeietorilor: “ Marele Vornic Nistor Ureche cu Kneaghina lui Maria 

A 

Jora”. In archondaricul Mănăstirii, unde am petrecut atâtea nopţi, nu am putut nici 
odată auzi, cum alţii ziceau că se întâmplase, oftatul Părintelui Ghidion, despre care 
povestea spune - numai o poveste- că fusese zidit între cărămizile odeiei, pentru că 
îndrăznise să azvârle priviri puţin călugăreşti asupra Vornicesei. 

Elena Doamna, văduva lui Alexandru Ion Cuza, venea în fiecare an pentru a 
petrece o săptămână sau două cu bunicile mele în Târgul - Ocna, unde ne-am trăit 
copilăria. Dragostea şi veneraţia pentru memoria ultimului Domn moldovan erau 
atât de mari în familia mea, că fratele meu Iancu şi cu mine nu am ales meseria 
armelor, care era cea pe care o doream, fiindcă socoteam că pata trădării din 
noaptea de 11 Februarie 1866 nu fusese încă spălată de pe steagul Oştirii noastre. 
Aveam în casa noastră din Târgul-Ocna toată arhiva corespondenţei schimbată între 
Costache Negri, Alexandru Ion Cuza, Cogălniceanu, Vasile Sturdza, Alecsandri, 
Bălcescu, Negruzzi şi toţi protagoniştii români şi străini ai epocii Unirii. Cu părintele 
meu petrecusem lungi ore pentru a o clasa în nouă mari dosare, cari ne-au fost 
răpite în timpul Primului Mare Război, pentru a ajunge, nu prea ştiu cum, în 
Arhivele Academiei Române. Era intenţia noastră de a le publica cu comentariile şi 
notele cuvenite ; ele azvârleau noi lumini, ascunse de istoricii noştri asupra activităţii 
şi planurilor lui Alexandru Ion Cuza şi a sfetnicilor săi. Menţionez, între altele, 
faptul pe care, la cunoştinţa mea, numai Gheorghe Brătianu l-a recunoscut şi 
cercetat, a corespondenţei şi înţelegerii cu Kossuth, asupra unei expediţiuni militare 
româneşti pentru eliberarea Ardealului, în deplin acord cu patriotul ungur, care la 
acea vreme (1863 - 1866) organiza în Italia, cu asentimentul lui Napoleon al IlI-lea, o 
Legiune Ungară, pentru a debarca în Dalmaţia. Acest fapt pare a fi uitat de istoricii 
unei întregi generaţii, pentru a ascunde poate opiniei noastre publice, ceea ce 
detronarea lui Alexandru Ion I a însemnat pentru ţara noastră, o dată cu irupţia, cu 
acest prilej , în viaţa publică a României, a acestei noi clase de români : politicienii, 
oamenii partidelor, înlocuind pe oamenii Ţării. Nu putem decât să ne gândim cu 
dragoste şi mândrie la acea generaţie a romantismului românesc, care se stingea cu 
Domnul Vândut şi la prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o 
clasă stăpânitoare din care noi coborâm ; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile 
şi prerogativele,de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o 
facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva. Dar când vedem calitatea celor 


50 



care ajunseseră să o înlocuiască între cele două războaie şi unde au dus eu Ţara, ne 
întrebăm dacă acei câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conchi, Ştefan şi Alexandru 
Catargi, Toader Balş şi alţii, nu avea dreptate când cereau să se păstreze încă ceva 
din vechile datine, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa amăgiţi 
până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră poate amăgiţi de mincinoasa şi 
sângeroasa nălucă a Revoluţiei franceze. 


51 



CAPITOLUL II 


PRIMELE POSTURI, PRIMELE SEMNE 


Crescut în asemenea împrejurări, era firească în mine aplecarea spre treburile 
obşteşti, grija durerilor neamului, nevoia, chiar din prima tinereţe, de a fi o dată 
părtaş la împlinirea visurilor sale. O piedică se ridica însă în mine, potrivnică acestei 
puternice dorinţe : repulsia, dispreţul pe care-1 aveam pentru toată bucătăria 
electorală şi parlamentară, fără de care, în Ţara noastră, ca şi în alte democraţii ale 
veacului nostru, nimeni nu putea ajunge la vreo înrâurire oarecare asupra vieţii 
publice a Naţiunii. Acestea au fost dorinţele şi piedicile a căror luptă, în mintea mea, 
m-au făcut să aleg cariera diplomatică, ca orientare finală a vieţii mele. N-a lipsit 
mult însă ca această carieră să sfârşească foarte repede şi cu puţini lauri pentru 
tânărul ataşat pe lângă legaţia noastră din Durazzo, întâiul meu post, ales de mine 
pentru două motive : existenţa Populaţiei Româneşti din Sudul Albaniei, caracterul 
medieval al unei Ţări a cărei structură socială şi viaţă zilnică rămăseseră încă acelea 
ale Europei din veacul al XV-lea, cu tot farmecul unei neasemănate tradiţii de cinste, 
de credinţă şi de vitejie. N-aş putea să povestesc mai pe scurt vinovatele fapte cari m- 
au dus în pragul unei probabile destituiri, decât citind o telegramă din acele vremuri 
a ziarului francez Le Temps : “ Trupele lui Prenk Pasa Bib Doda, sub comanda 
Ataşatului Militar român, Colonelul Sturdza, au luat cu asalt cetatea Ishmi, după o 
crâncenă luptă, şi înaintează spre Durazzo.” 

Nu era “Colonelul Sturdza, ataşat militar” ci sublocotenentul de rezervă şi 
simplu ataşat de legaţie, Mihai Sturdza, care , în capul a vrei trei mii de Miridiţi, şi 
de Malisori încerca, cu schimbătoare rezultate, să îşi deschidă calea spre Durazzo, 
capitalaq Albaniei de pe atuncea, împresurată de triburi răzvrătite. Din păcate nici 
şeful meu direct, paşnicul Burghelea, nici Ministrul meu al Afacerilor Străine, Al. 
Porumbaru n-au arătat vreo adevărată apreciere a iniţiativelor militare ale 
subordonatului lor ; iniţiativele, trebuie să mărturisim, contrarii oricărei tradiţii 
diplomatice şi ordinelor precise şi repetate ce le primisem. 

După lungi şovăiri, m-am crezut însfârşit obligat a mă despărţi de voinicii ce 
mă înconjurau şi a mă reîntoarce, destul de îngrijorat, la Bucureşti, unde în mod 
normal m-ar fi aşteptat o bine cuvenită sancţiune dacă, tocmai în clipele în care se 
hotăra soarta mea la Palatul Sturdza nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial, dând 
ministrului Porumbaru nu numai prilejul de a declara ca de minimis non curat 
prector, ci şi de a mă numi la serviciul cifrului, la cabinetul său. 

/V 

Intre izbucnirea Războiului general şi intrarea româniei în acţiune (cu unele 
întreruperi ale activităţilor mele diplomatice, prin diferite perioade de concentrare 
la unitatea mea, primul divizion de artilerie călăreaţă), trecusem dela administraţia 
centrală a Ministerului de externe, întâi la legaţia din Atena, mai în urmă fusesem 


52 



transferat la cea dintâi la legaţia din Atena, mai în urmă fusesem transferat la cea 
din Berna, unde Declaraţia de Război a României ne-a surprins pe soţia mea şi pe 
mine câteva săptămâni după naşterea fiului nostru şi câteva luni după apariţia, la 
Librăria Payot, a cărţii mele, intitulată : La Roumanie peut - elle combattre sur deux 

A 

fronts ?”. In acea carte expuneam motivele pentru care evacuarea Olteniei şi a unei 
părţi din Muntenia, împreună cu înaintarea în Ardeal peste Carpaţii Moldovei, ai 
Prahovei şi ai Buzăului, era planul strategic cel mai făgăduitor al unei victorii 
româneşti ; îndemnând cu insistenţă la construcţia, încă din timp de pace, a unei 
puternice linii de apărare modernă, acoperind terenurile noastre petrolifere şi 
Bucureştiul, care, întinzându-se de-a lungul Argeşului până la Dunăre, ar fi servit de 
pivot al înaintării noastre în Ardeal. Bătălia dela bucureşti, unde am fost rănit, ar fi 
fost câştigată, cred, chiar în lipsa acelei linii de întărituri, pe care o vedeam jucând 
un rol decisiv într-o bătălie ce nu putea fi evitată, fără de imobilitatea trădătoare a 
trupelor Ruseşti pe flancul extrem - sud al bătăliei, unde cel mai mic ajutor din 
partea Generalului Alieff ar fi dat ostaşilor noştri, cari se şi aflau la un deget de 
victorie, fala unui al doilea Călugăreni, chiar pe câmpiile unde biruise la 1595 Mihai 

/V 

Viteazul. In cartea mea, Avec V Armee Roumanie , publicată la Hacjette şi dedicată a 
la memoire heroique de mon frere le Lieutenant Jean Sturdza et de mon beau-frere le 
Lieutenant Alexis Mavrocordato, tues par nos allies le Russes, am însemnat amintirile 
mele de război ; voi pomeni totuşi un semnificativ episod pentru legătura directă pe 
care îl are cu una din principalele teme ale acestei cărţi şi trei incidente de caracter 
personal, ale căror amănunte le-am cunoscut numai după publicarea ei. 

Ne aflam de-a lungul Şiretului cu divizia a doua de cavalerie, unde comandam 
o secţie de auto-mitraliere. Ca şi restul Trupelor noastre, aşteptam de la un moment 
la altul ordinul de înaintare. Aceste trupe, în sfârşit înarmate după trebuinţele 
luptelor moderne, fuseseră victorioase la Mărăşti şi Mărăşeşti şi moralul lor, în 
ajunul acestei ofensive, pregătită cu grijă de către generalul Christescu, de Statul 
Major Român şi de Misiunea franceză, era mai ridicat ca nici odată. Câteva clipe 
însă înainte de darea semnalului de înaintare, aşteptat cu atâta nerăbdare, Trupele 
Ruseşti au început să-şi părăsească poziţiile. Ordinul de retragere fusese dat de 
Kerensky, Kibiş Adlers. Furierul Comunismului din Rusia. Toate sforţările şi 
pregătirile noastre au fost astfel cu dinadinsul zădărnicite şi puţină vreme mai târziu 
Armatele noastre erau silite să-şi apere Ţara şi împotriva întreprinderilor 
revoluţionare ale foştilor noştri aliaţi. Adevăratele întâmplări ale vieţii sunt 
câteodată mult mai stranii decât cele închipuite de către cei mai imaginativi scriitori. 
Spre sfârşitul Primului Război, fratele meu mai mare, Constantin, se afla în Nordul 
Basarabiei, în capul escadronului său, cu Regimentul 9 Roşiori, făcând parte din 
Corpul de cavalerie al generalului Schina. Aceasta se petrecea după încheierea 
Convenţiei de Suspendare a Ostilităţilor cu Puterile Centrale şi de fiecare parte a 
liniei de demarcaţie, şefii unităţilor respective aveau răspunderea execuţiei corecte a 

A 

Convenţiei. Intr-o zi Comandantul Austriac din faţă trimite Generalului Schina pe 
un ofiţer cu plângerea că în acea noapte o trupă de naţionalitate necunoscută atacase 
unul din escadroanele sale, îi ucisese câţiva oameni şi îi furase aproape toţi caii. 


53 




După faptă, aceasta trupă se retrăsese peste linia de demarcaţie într-un sat situat pe 
teritoriul nostru. Comandantul austriac cerea explicaţiile şi măsurile cuvenite. 
Generalul Schina a trimis pe fratele meu cu escadronul său în cercetare. Ajuns în 
marginea satului cu pricina, Constantin îţi ia dispoziţiile cuvenite şi trimite pe un 
gradat pentru a cere ofiţerului comandant al trupei necunoscute o întâlnire la mijloc 
de drum. Propunerea este primită şi ofiţerul care vine spre fratele meu este fratele 
nostru Iancu. 

Iancu, nerăbdător, intrase în Armata Rusă cu un an înainte ca România să 
intre în război. Luptase pe Frontul Românesc cu Corpul de Cavalerie al Generalului 
Keller şi, în momentul disoluţiei Armatei Imperiale, formase, ca atâţia alţi ofiţeri, o 
unitate cu elementele rămase leale, pentru a o pune la ordinele generalilor Rusiei 
naţionale. Generalul Schina, la care Constantin condusese pe fratele nostru, foarte 
înţelegător, l-a îndemnat cu insistenţă să intre în rândurile ofiţerilor săi. Iancu nu s- 
a putut însă decide să-şi părăsească camarazii şi, conform înţelegerii care a 
intervenit, a trecut Nistrul cu unitatea sa, nu departe de Cetatea Hotinului, unde un 
alt Ion Sturdza ţinuse şi el piept păgânilor cu patru veacuri mai înainte. Două zile 
după aceea, câţiva călăreţi, resturile escadronului fratelui nostru, s-au întors şi au 
povestit cum într-o luptă nepotrivită cu trupele comuniste, întregul escadron fusese 
nimicit. 

Pentru a face faţă aceluiaşi vrăjmaş, fiind în acelaşi corp de cavalerie, 
cumnatul meu, Locotenentul Alexis Mavrocordat, fusese trimis în recunoaştere cu 
plutonul său. Satul în care cantonase în acea noapte a fost atacat prin surprindere. 
Lupta a ţinut destulă vreme şi trupele care au venit cele dintâi în ajutorul Roşiorilor 
noştri au fost trupele austriece vecine, care l-a auzul lungului schimb de împuşcături, 
înţeleseseră caracterul luptei şi al agresorului. Tânărul ofiţer austriac care comanda 
trupa era căpitanul von Hambar, fratele soţiei Generalului Praporgescu căzut în 
primele zile ale războiului. Hambar a ajuns prea târziu, şi după cum ne-a povestit şi 
el şi fratele meu Constantin, sosit şi el la faţa locului, Alexis şi soldaţii săi trăseseră 
până la ultimul lor glonţ înainte de a cădea pe locul unde au fost îngropaţi cu toţii în 
acelaşi mormânt ostăşesc. 

A 

In copilăria noastră împărţeam unchii pe care îi aveam în unchi cu urşi şi 
unchi cu lupi, după vânatul care ieşea din pădurile lor la vremea hăituielilor. 
Dimitrie Rosetti, soţul surorei mamei mele şi părintele iubiţilor noştri veri din 
Teţcani, era un unchi cu lupi ; în seara unei singure zile de hăituială se întinseseră 

A 

şase lupi în faţa scărilor curţii. In sălbaticele păduri din Valea Seacă, moşia 
unchiului nostru Gheorghe Donici, cădeau urşi în hăituielile de toamnă. Am povestit 
în Avec L’Armee Roumaine cum bătrânul boier căzuse în fruntea escadronului său, 
la vârsta de 72 de ani, în acea “ năvală fără socoteală ” dela Robăneşti. Din grupul 
ofiţerilor germani se apleacă unul asupra trupului lui Gheorghe Donici şi strigă în 
româneşte Căpitanului Filiti, care zăcea printre soldaţii săi : “Dar aista este Conu 

A 

Gheorghe de la Valea Seacă”. In viaţa civilă, acel ofiţer era unul din inginerii 
specialişti germani, care îngrijeau de pădurile din judeţul nostru. Colonelul german 


54 



care comanda regimentul cu care se răfuise escadronul lui Filiti, într-un gest de acea 
curtenie militară care s-a uitat astăzi, a trimis, peste liniile de luptă, familiei mele la 
Bucureşti, şirul decoraţiilor pe care Gheorghe Donici le câştigase în războiul din 
1877, război pe care îl făcuse în escadronul tatălui meu. Ce departe suntem de 
procesul dela Nurenberg şi de opinia Generalului Eisenhower, exprimând în 
Memoriile sale, că “ curtenia faţă de vrăjmaş este o deplorabilă moştenire medievală 
de pe vremea când ostaşii erau mercenari şi nu patrioţi. “ 

Spre sfârşitul ostilităţilor cu Armatele Puterilor Centrale, am trecut prin 
Petrograd, în momentul când armata Generalului Kornilov, aşteptată de toţi ca 
unica forţă care putea salva capitala de întreprinderile turmelor asasine ale lui 
Bronstein Troţki şi Lenin, era oprită la porţile oraşului şi Generalul era arestat din 
ordinul aceluiaşi Kerenski care, cu bună ştiinţă şi voinţă, deschidea astfel drumul 
Revoluţiei Bolşevice ; o revoluţie străină, pregătită în <hrubele> New-Yiork-ului şi în 
alte capitale occidentale. 

Ultimele zile ale războiului m-au găsit în Italia, încercând să organizez, cu ajutorul 
ministrului nostru, Alexandru Lahovary, Legiunea Voluntarilor Români, dintre 
prizonierii făcuţi dela Armatele Austr-Ungare. Amintirile mele din acea epocă sunt 
destul de dureroase. Nu din partea ofiţerilor şi soldaţilor români din câmpurile de 
prizonieri italiene venea vreo greutate ; înrolările se făceau cu sutele şi cu nespus 
entuziasm. Piedicile veneau dela sfezile partidelor noastre politice la Paris, (unii 
voind să ne impună pe Generalul Iliescu comandant al Legiunii, alţii opunându-se la 
această manevră cu caracter pur politic), şi dela intrigile unora din compatrioţii 
noştri cu Ministrul italian al Afacerilor Străine, Sonino, adversarul oricărei iridente 
afară de cea italiană. Fără de aceste intrigi şi de aceste certuri, am fi putut avea în 
ultimele luni ale războiului o întreagă divizie cel puţin, nu numai câteva plutoane, pe 
frontul de luptă italo-austriac, păstrând României calitatea de Stat combatant, pe 
care aliaţii noştri ne-au contestat-o în timpul negocierilor dela Versailles. 

A 

In Perograd avusesem prilejul de a recunoaşte PRIMELE SEMNE ale 
existenţei PUTERILOR ANONIME, răspunzătoare şi ocrotitoare ale activităţilor 
bandei de agitatori străini care, cu ajutorul câtorva mii de mercenari, organizaţi la 
adăpostul impostorului Kerensky, începuseră cucerirea şi robirea unui popor de 180 
de milioane de suflete. Nu mi-a scăpat observaţia că foarte probabil aceste “ Puteri” 
nu permiseseră intrarea Americii în război atâta timp cât ajutorul adus pe această 
cale Puterilor Occidentale ar fi contribuit la o victorie care ar fi fost şi aceea a Rusiei 
Imperiale. 

Pacea dela Versailles nu fusese semnată de mult, când două serii de eveniment, 
unele desfăşurate în complexul politico-militar sovietic, altele la graniţele noastre 
apusene, mi-au scos ultima îndoială relativ la existenţa unei “INFLUENŢE 
ANONIME” , tainică, răbdătoare, atotputernică, căreia Poporul Rusesc îi datorează 
toată nenorocirea lui şi pentru care cucerirea Rusiei de către conspiratorii bolşevici 
nu era decât un început pentru pregătirea altor cuceriri din ce în ce mai adânci şi 


55 



mai întinse...cuceriri care au ajuns astăzi la aproape jumătate din globul terestru şi 
la mai mult de o treime din populaţia lui. 

Uitarea în istorie era, până cam la începutul secolului trecut, un lucru aproape 
de neînchipuit. Oricât de paradoxal s-ar părea, multiplicarea mijloacelor de 
informaţie şi de difuziune a făcut posibil acest fapt. Când mii de ziare şi de reviste, 
când toate radiodifuziunile , când catedrele universitare, când oratorii publici în 
parlament sau alte adunări încetează brusc, ca la un cuvânt de ordine, de a mai 
vorbi de un eveniment dat, aceste eveniment nu a mai existat, oricât de notoriu şi de 
netăgăduit ar fi fost, oricât de important prin semnificaţia lui. 

De aceea, alegând numai unele din evenimentele sus menţionate, cred necesar 
a reaminti foarte pe scurt modul cum Puterile Anonime au pricinuit înfrângerea 
Forţelor Naţionale Ruseşti, precum şi sforţările ce le-au făcut pentru a perpetua în 
Ungaria regimul comunist al lui Bela Kuhn, tot atât de bestial şi de dement ca şi cel 
al lui Lenin în Rusia. 

Noulens, Ambasadorul Franţei la Moscova, ne-a povestit în cartea sa Mon 
Ambassade a Moscou, cum, când în urma atitudinii din ce în ce mai pro-sovietică a 
lui Wilson, Clemenceau şi Lloyd George I-au cerut să le spună categoric dacă are 
sau nu intenţia să continue a se asocia cu Parisul şi cu Londra la ajutorul dat 
Forţelor Anti-bolşevice Ruseşti, Preşedintele Nord-American le-a răspuns că se va 
conforma în această privinţă părerilor lui Masaryk. Răspunsul final al fost: “ nici un 
soldat, nici un cartul, nici un dolar mai mult”. Şi ne povesteşte Noulens, cu 
amărăciune, cum întreprinderea Bronstein -Lenin a fost salvată dela o moarte 
sigură prin noua atitudine adoptată de Wilson, atitudine foarte repede urmată de 
Guvernul Francez şi de cel britanic 

“ Preşedintele Wilson a salvat astfel regimul sovietic. Sovietele erau în acel 
moment convinse că experienţa lor sfârşise în dezastru. Au fost mai surprinşi decât 
orşicine de neaşteptata întorsătură luată de evenimente. ” 

Că această clipă hotărâtoare nu numai pentru istoria Rusiei dar şi pentru 
istoria lumei să fie uitată , mai merge ! Ceea ce nu se poate pricepe însă este ca să se 
fi uitat infamul act de trădare al Generalului francez Janin, complement evident al 
deciziunii lui Wilson şi Masaryk. 

Generalul Janin era omul ales de Guvernul francez şi de Masaryk, pentru a 
comanda Trupele Ceho-Slovace care operau în Siberia cu Armata Amiralului 
Kolceak, Comandantul Suprem al Rezistenţei Naţionale Ruseşti. Diviziile 
Amiralului se aflau în luptă crâncenă cu trupele bolşevice, liberate de alte sarcini în 

A 

Rusia Europeană, prin deciziunea lui Wilson. Intr-o bună dimineaţă Janin şi cu 
ofiţerii lui au surprins pe Amiralul Kolceak în vagonul ce-I servea de locuinţă în 
Staţia de cale ferată Nijni Udinsk, l-au păstrat prizonier câteva zile şi apoi l-au 
predat trupelor comuniste, în schimbul unei a treia părţi din aurul Tezaurului 
Imperial Rusesc. Acest aur, preţul sângelui şi al trădării, a format primul Tezaur de 
Stat al Guvernului Masaryk şi Beneş. Pentru amănuntele acestui respingător şi de 


56 



necrezut episod, unic în istoria militară a ţărilor civilizate, trimetem pe cititor la 
cartea lui Winston Churchill: The Aftermath. 

Stabilirea lui Bela Kuhn în Ungaria, în 1919, ar fi însemnat, în afară de 
primejdia de moarte pe care o reprezenta pentru noi, prinşi într-un cleşte comunist, 
sfârşitul eroicei Polonii, atunci în frământările reînvierii sale naţionale, extinderea 
comunismului în Germania şi Italia, unde forţele subversive se aflau în plină 
activitate, şi, până la sfârşit, poate, cucerirea Europei întregi - a unei Europe unde 
trădătorii Marty şi Sadoul erau trimişi în triumf, prin milioane de votanţi, în 
Parlamentul francez, şi unde Ceho-Slovacia a lui Masaryk şi Beneş, după asasinarea 
Generalului Stefanik , se declarase deschis pentru Rusia Sovietică, în lupta acesteia 
cu Polonia. Cu toate acestea, după o lungă şi prietenească vizită a generalului Smuts 
la cartierul general al lui Bela Kuhn în Budapesta, totul a fost încercat de către 
Puterile Apusene pentru a salva regimul acelui sângeros tiran de primejdia care îl 

A 

ameninţa. înaintarea Trupelor Române în Ungaria s-a făcut în contra opoziţiei 
înverşunata Puterilor Apusene. Misiunile diplomatice şi militare aliate în Budapesta 
au mers până a încerca in corpore a opri Trupele Româneşti la porţile Budapestei 
cum o făcuse Kerensky cu armata lui Kornilov, la porţile Petrogradului. Românii nu 
s-au oprit şi misiunile aliate au trebuit să se mulţumească cu salvarea lui Bele Kuhn 
şi Rakossy, deplorând desigur moartea prematură a lui Samuely, ministrul de 
justiţie al lui Bela Kuhn, care şi-a găsit sfârşitul în vagonul-spânzurătoare cu care 
străbătea în lung şi în larg teritoriul ungar. 

“ Toate recriminările Consiliului Suprem, ne spune Contele de Saint - Aulaire, 
în cartea lui “Geneve contre la Paix”, erau îndreptate nu împotriva bolşevicilor unguri, 
ci împotriva Soldatului Român care salvase civilizaţia occidentală, măturând din 
centru Europei acest focar de infecţie, comunismul. “ 

A 

In Ţară, opinia publică în general şi elementele directoare ale partidelor 
politice - Liberal, Naţional, Ţărănesc şi al Poporului - erau mai toate conştiente , la 
acea vreme, de primejdia continuă ce o reprezenta vecinătatea uriaşului bolşevic. Nu 
lipseau însă elemente, în special în Partidul Ţărănesc, ca d, de pildă, Constantin 
Stere, care umbla cu un proiect de constituţie în buzunar, ce desfiinţa proprietatea 
privată, ca doctorul Lupu, care cerea naţionalizarea locuinţelor sau ca Buj or, 
Preşedintele Camerei şi Rectorul Universităţii din iaşi, care informa pe colegii săi 
din Parlament că “ o lumină nouă ne vine dela Răsărit” şi, în acord cu această 
“lumină”, încercase să suprime serviciul religios la redeschiderea cursurilor la 
Universitatea sa, provocând violenta opoziţie a studenţilor conduşi de tânărul 
Corneliu Codreanu. Acesta trebuia să ajungă simbolul viu al luptei româneşti 
împotriva conjuraţiei internaţionale pro-comuniste şi până la sfârşit, victimă a 
acestei conjuraţii. 

Puţini şi tăcuţi erau cei care, în lumina menţionatelor evenimente, a întâlnirilor 
soviet-apusene de pe Insula Principilor şi dela Rapallo, a primei misiuni Bullitt la 
Moscova, precum şi a declaraţiilor antipoloneze şi pro-comuniste a oamenilor de 
Stat cehoslovaci, pricepuseră că în Apus, alăturea de cei cari rămâneau convinşi de 


57 



necesitatea zdrobirii încă în leagăn a monstrului sovietic, creştea şi se întărea zi de zi 
o forţă şi o înrâurire potrivnică. Această forţă, prietena a oamenilor din Kremlin, nu 
se mulţumea numai cu recunoaşterea noii Rusii, dar râvnea la reîncadrarea ei într- 
un sistem beligerant de alianţe europene, asemănător celui care se înfruntase cu 
Puterile Centrale în Primul Război ; un sistem nu numai absolut străin intereselor 
noastre, dar care punea chiar existenţa noastră în primejdie. Partizanii acestei 
doctrine se întindeau în Franţa, principala noastră aliată, dela Barthou, considerat 
ca om de dreapta, prin Herriot şi Blum, până la extrema stângă. 

Ajunsesem, în consecinţă, încă din acele vremuri, pe măsura în care triumful 
acestei doctrine părea mai probabil, la convingerea că existenţa noastră ca stat 
independent nu numai că nu ar mai putea fi asigurată prin alianţele noastre 
occidentale, dar că ea ar atârna înainte de toate de o strânsă colaborare politică şi 
militară între cele trei ţări direct ameninţate şi complet convinse de primejdia 
răsăriteană : România, Polonia şi Ungaria. A fost această convingere care m-a 
îndemnat, în 1920, să părăsesc pentru moment cariera şi să primesc Prefectura din 
Cluj, capitala politică şi intelectuală a Ardealului, unde credeam că metode mai 
subtile şi atitudini mai diplomatice puteau pune bazele unui început de apropiere 

A 

între Români şi principala minoritate naţională. In urmărirea aceleiaşi idei, după 
părăsirea funcţiilor mele administrative, am cerut şi obţinut să fiu trimis ca prim- 
secretar de legaţie la Budapesta. 

A 

In faţa prăbuşirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei şi ocupării 
Ardealului de către trupele Româneşti, unii oameni de Stat unguri se gândiseră la o 
uniune a celor două ţări, Contele Bethlen şi Contele Teleki, oferind chiar în mod 
precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ştefan, Regelui Ferdinand. Contele 
Mihai Banfy, pe care-1 cunoscusem în Cluj şi pe care l-am regăsit în Budapesta ca 
Ministru Ungar al Afacerilor Străine, era şi el un adept al acestei idei ; dar, spere 
deosebire de compatrioţii săi, care vedeau probabil în proiectata uniune numai 
posibilitatea de a-şi recâştiga în noua federaţie dunăreană supremaţia ce o avuseseră 
în Imperiul Austriac, motivele Contelui Banfy, un om de o inteligenţă superioară şi 
de largi vederi politice, erau de natură mult mai adâncă, mai raţională, mai istorică. 

Contele Banfy era adânc convins că în situaţia de dezechilibru total în care 
ajunsese Europa prin dispariţia celor trei Imperii (Rusia, Germania şi Austro- 
Ungaria) şi datorită apariţiei acestei formidabile şi pestilenţiale entităţi ce se numea 
Rusia Sovietică, numai unirea puterilor celor două ţări dunărene putea asigura cu 
timpul supravieţuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat 
Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihai 
Banfy, ei mi-ai povestit că Ionel Brătianu, pe atunci Preşedintele Consiliului, 
respinsese energic propunerile lui Bethlen şi Teleki, pe care Majestăţile Lor le 
priveau cu favoare cu următoarele comentarii : “Vă iubim prea mult şi ne temem ca 
aţi fi prea des la Budapesta “. 

Convingerea necesităţii unirii destinelor celor două ţări era atât de mare la 
Contele Banfy încât după o primă opţiune pentru naţionalitatea ungară şi după 


58 



activitatea sa ca ministru al afacerilor străine ungar, a cerut şi obţinut, şi aceasta 
numai mulţumită insistenţei imperative a Regelui Ferdinand, naţionalitatea română, 
sub care nădăjduia să poată lucra mai bine la îndeplinirea proiectelor sale. Nu ştiu 
dacă Contele Banfy a dispărut şi el în vreo închisoare comunistă sau dacă este încă 
în viaţă. Dacă, cum o nădăjduiesc, acesta ar fi cazul, sunt sigur că el, ca şi mine, se 
întreabă cu tristeţe dacă soarta frumoaselor şi odată fericitelor noastre ţări-şi cu ea 
poate soarta Europei - nu ar fi fost cu totul alta dacă visurile sale, care erau şi ale 
mele s-ar fi împlinit. 

Am multe motive, după cum cititorii mei o vor pricepe uşor, pentru a nu fi 
uitat un schimb de cuvinte întâmplat la o masă oficială oferită de Regentul Horthy 
personalului Legaţiei Române la Budapesta. Kanya, Secretarul general al 
Ministerului Afacerilor străine, intervenise în mod brusc într-o convorbire cu 
caracter hipic, pe care o aveam cu vecinii mei, cu următoarele cuvinte : “De ce 
vorbiţi ? Armata Română nu i-a luat pe toţi. “ Vecina mea, pentru a limpezi din nou 
atmosfera astfel tulburată, l-a făcut să observe că aceeaşi armată salvase Ungaria de 
comunism. Un tânăr adjutant al Regentului a intervenit imediat în discuţie cu o 
scurtă şi cuprinzătoare declaraţie : “ Aceasta e foarte adevărat - ne-a spus el - dar 
noi, Ungurii suntem oameni recunoscători şi nu ne vom simţi satisfăcuţi atâta vreme 
cât nu vă vom răsplăti cu acelaşi serviciu. ” 

Să-mi dea voie cititorul să anticipez cu mai mult de douăzeci de ani peste şirul 
acestei povestiri. Din Viena, unde se afla în acel moment sediul Guvernului Român 
din Exil (1944) (la chemarea căruia se adunaseră cu sutele tineri viteji, cari din 
nenorocirea pricinuită, prin neghiobia unora şi trădarea altora, vroiau să 
răscumpere cu sângele lor cel puţin onoarea ) venisem pentru o scurtă vizită la 
Szombathely, unde se afla sediul Guvernului lui Szalasy şi Comandamentul Ungar. 
Nu ştiu care era intenţia autorităţilor germane cari mijlociseră întâlnirea mea cu 
baronul Kemeny, Ministrul Afacerilor Străine al lui Szalasy. Intenţiile mele erau 
însă precise : a examina cu interlocutorul meu ungar posibilitatea unei soluţii 
radicale, revoluţionare, în sensul vederilor lui Mihai Banfy, a problemei rivalităţii 
seculare între cele două popoare vecine, ale căror lupte de-a lungul istoriei, dela 
Ştefan cel mare şi Matei Corvin încoace, nu făcuseră decât să slăbească rezistenţa lor 
la asalturile celor care erau duşmanii lor comuni : ieri Turcul, azi Sovietul. După 
recepţia oficială şi vizita la trupe, am petrecut cu colegul meu ungur, în zgomotul 
continuu al bătăliei vecine, o noapte întreagă aproape , de neuitate, pentru mine, 
discuţiuni. Baronul Kemeny, fu refugiat după sfârşitul războiului în teritoriul ocupat 

A 

de Trupele Britanice, a fost predat de ele Călăilor Sovietici şi spânzurat. In vechea 
casă boerească, care ne servea de adăpost, totul, dela blânda primire a bătrânei 
doamne, ai cărei oaspeţi eram, dela trofeele vânătoreşti şi portretele de familie de pe 
pereţi, dela liniştea toropită a covoarelor, până la mustăţile a la Franz Josef ale 
sufragiului, totul era o parte, încă neatinsă a unei lumi care se prăbuşea. 

Ca prin minune, Kemeny şi cu mine ne-am găsit pe aceiaşi linie de gândire, 
adânc convinşi de aceleaşi necesităţi; pregătiţi, dacă Dumnezeu ne-ar fi dat minunea 


59 



victoriei, la aceleaşi hotărâri. A fost Kemeny acela care a deschis zăgazul 
schimbărilor de idei tăgăduitoare, povestindu-mi că la prima întâlnire a partizanilor 
săi în Cluj (după cretinul arbitraj de la Viena) Szalasy a oprit aplauzele cu care era 
primit, cerând un moment de reculegere în amintirea lui Corneliu Codreanu “cm 
care, dacă ar fi încă în viaţă, am fi găsit poate alte baze pentru soluţia problemei celor 
două ţări ale noastre. “ 

9 

Cine astăzi ar mai putea vedea în discuţiile celor doi miniştri ai surghiunului 
numai fantasmagorii politice sau curse întinse de unul altuia, să privească, peste 
blestemata Cortină de fier, la bietele noastre ţări, la asupritele noastre popoare. Da, 
rămân convins - subliniind că aceasta este o convingere personală care nu angajează 
Mişcarea din care fac parte - că dacă cele două neamuri îşi recuceresc vreodată 
neatârnarea şi libertatea lor, ceea ce nu se va putea întâmpla decât în urma unei 
eroice şi sângeroase lupte cot la cot cu celelalte popoare robite, numai o Federaţie 
Româno - Ungară sau mai bine zis o Federaţie Româno - Ungară - Slovacă, clădirea 
unui Imperiu Dunărean al unei Noi Dacii, ar putea asigura dăinuirea acestei 
neatârnări şi a acestei libertăţi. 

Caracterul din ce în ce mai “mic antantist” al politicei noastre externe şi 
presiunile acelor cercuri apusene pentru care existenţa Rusiei sovietice devenise o 
circumstanţă fericită în structura politicei europene, adusese Guvernul Român la 
hotărârea, puţin chibzuită, de a trimite la Viena, unde fusese transferat Consilier de 
legaţie, o numeroasă delegaţie, condusă de ministrul Langa Răşcanu, pentru a 
întâlni o delegaţie sovietică, mai numeroasă încă, condusă de un anumit ‘offe. 

Asigurările cele mai promiţătoare ne fuseseră făcute de către sfătuitorii noştri 
apuseni, care, pentru motive încă puţin vizibile pentru majoritatea observatorilor 
noştri, nădăjduiau că negocierile de la Viena vor sfârşi cu stabilirea legăturilor 
diplomatice între Bucureşti şi Moscova. Dacă astfel s-ar fi terminat într-adevăr 

A 

aceste negocieri, singură Iugoslavia, din cele trei Puteri ale Micei înţelegeri, ar fi 
rămas nemişcată în dârza ei poziţie de opunere la orice compromis politic cu călăii 
din Kremlin. P O înaltă atitudine, pe care Regele Alexandru a plătit-o mai târziu cu 
viaţa lui, în momentul “asasinării prin omisiune “ din Marsillia. 

Prea târziu însă delegaţia noastră şi-a dat seama de cursa în care căzuse. 
Delegaţia sovietică nu venise la conferinţă decât pentru a o transforma într-o 
platformă zgomotoasă de propagandă pentru obraznicele pretenţiuni ale 
Kremlinului, relativ la Moldova răsăriteană. După vreo câteva dejunuri şi vreo o 
săptămână de palavre, delegaţia noastră şi-a făcut bagajele când cea rusească era 
deja pe drum. 

Nu ştiam în acele vremuri că opt ani mai târziu îmi va fi dat mie să fac faţă 
unei alte încercări analoage a Diplomaţiei Sovietice, dar de data aceasta cu însuşi un 
ministru român al Afacerilor Străine ca adversar al meu şi complicele ei. 

Statele Unite, al cărui Guvern purta răspunderea principală în întemeierea 
Ligii Naţiunilor, a fost totodată şi ţara care din capul locului i-a negat autoritatea 


60 



sau chiar existenţa, lăsând pe membri acestei Instituţii încurcaţi în sterile, nesfârşite 
şi părtinitoare activităţi, controlate în întregime de Titulescu, delegatul României şi 
Beneş, delegatul Cehoslovaciei, nu ca reprezentanţi ai ţărilor lor, ci ca avocaţi aleşi ai 
politicei de aţâţare care a condus lumea la cel de-al Doilea Război Mondial. Tot 
Statele Unite, de unde plecase cu croitorul Trotzki- Bronstein, majoritatea primei 
serii de asasini ai Poporului Rusesc, acea ţară care prin măsurile şi deciziile 
Preşedintelui Wilson asigurase triumful şi stabilizarea regimului sovietic, nu au 
recunoscut acest regim decât în anul 1933, cincisprezece ani mai târziu decât 
celelalte Puteri Aliate. 

A A 

In calitate de Consilier şi mai târziu de însărcinat cu Afaceri la Legaţia 
noastră din Washington, între anii 1927 şi 1930, am avut prilejul să culeg alte semne 
ale prăpădului care se apropia şi să constat că contrazicerea în politica americană 

A 

faţă de URSS nu era atât de mare pe cât se părea. Intr-adevăr, a fost în acea vreme, 
că Guvernul din Washington s-a hotărât să trimită cu miile de specialişti, ingineri, 
maeştri şi muncitori în Uniunea Sovietică, pentru a o ajuta să-şi înfiinţeze industria 
sa uşoară şi grea, puterea ei economic şi puterea ei militară, pe bazele cele mai 
moderne şi cu materialul cel mai perfecţionat, material vândut evident de către 
industria nord -americană. 

Argumentul invocat erau beneficiile financiare nu numai a marilor industriaşi 
americani interesaţi, dar şi a sutelor de muncitori, de maeştri şi de ingineri trimişi în 
ţara Sovietelor. Salust spunea : “ Pentru mârşavul argint de care plebea era atât de 
setoasă ca şi bogaţii speculatori, s-a prăbuşit grandoarea Romei, s-a pângărit sângele 
ei, i-au pierit gloria şi onoarea. “ 


61 



CAPITOLUL III 


RIGA ŞI PACTELE DE NEAGRESIUNE 


Până în momentul când am luat direcţia noii noastre Legaţii dela Riga(1929) 
şi încă vreo doi ani mai târziu, România era în fericita situaţie de a nu avea nici o 
legătură diplomatică sau vreo altă relaţie cu Uniunea Sovietică şi nici o comunicaţie 
cu ea pe cale ferată sau şosele. Fusesem singurii dintre vecinii Rusiei Sovietice cari 
menţinuseră neştirbită bariera d e sârmă ghimpată care, dacă ar fi fost generalizată, 
de multă vreme, s-ar fi terminat cu existenţa acestei apocaliptice arătări. Veştile din 
ţara Sovietelor ne veneau în mod indirect prin serviciile diplomatice ţi de informaţii 
aliate, cele poloneze şi cele franceze, mai cu seamă. 

Misiunea principală a noii noastre Legaţii era de a remedia această 
importantă şi dăunătoare lipsă. Pentru a-mi uşura misiunea fusesem acreditat şi e 
lângă Guvernul Estonian, şi, mai târziu, pe lângă Guvernul Finlandez. Alegerea 
capitalelor baltice ca posturi de observaţie şi supraveghere a celor ce se petreceau şi 
se pregăteau în Rusia sovietelor era foarte nimerită. Aceste ţări făcuseră parte din 
Imperiul Rusesc, oamenii lor politici, intelectualitatea, funcţionarii civili şi militari, 
erau familiarizaţi cu mentalitatea şi cu stările din fosta lor patrie. Ţărilor lor 
fuseseră pentru o scurtă dar îndestulătoare vreme ocupate de bandele de ucigaşi ale 
Sovietelor; ele păstru o dureroasă amintire din acea tragică epocă; totuşi, ele 
întreţineau legături diplomatice şi consulare cu Rusia Sovietică şi aveau faţă de 
uriaşul lor vecini aceleaşi interese şi temeri ca şi noi. 

Am beneficiat în tot timpul activităţii mele la Riga, Reval şi Helsingfors de 
bogata informaţie a celor trei guverne şi de inteligenţa şi experimentata lor 
interpretare a veştilor primite. Un alt bogat izvor de informaţie era Legaţia statelor 
Unite. Această ţară care, ca şi noi, nu întreţinea la acea vreme legături diplomatice 
cu Rusia Sovietică, se găsea într-o situaţie foarte favorabilă pentru a obţine 

/V 

informaţiile dorite. Intr-adevăr, intrarea şi ieşirea din Rusia a sutelor de tehnicieni şi 
de lucrători americani, ocupaţi cu clădirea Puterii industriale şi a potenţialului de 
război sovietic se făcea în cea mai mare parte prin porturile baltice. Fiecare din 
aceşti călători avea ceva de povestit, chiar cei care nu puteau vorbi decât despre 
atmosfera în care trăiau. 

A 

In ceea ce priveşte informaţiile ce le trimiteam la Bucureşti, voi aminti numai că 
rapoartele mele semnalau reiterat şi cu insistenţă enorma sforţare depusă de Soviete 
pentru clădirea puterii lor militare, cu preţul oricărui sacrificiu al bunei stări şi a 
celor mai elementare necesităţi ale vieţii zilnice ale poporului lor. Manifestările 
publice şi ziaristice fiind interzise personalului diplomatic, a fost fiul meu - de 
cincisprezece ani pe atunci - care s-a însărcinat cu traducerea şi comentariile , 
pentru publicul românesc, a unei cărţi germane, extrem de bine documentată, 


62 



asupra creşterii puterii militare sovietice. Cartea era cu atât mai interesantă cu cât 
specialiştii germani erau aceia care stabileau în acele momente, la Academia 
Militară din Moscova, doctrina de război a armatelor lui Stalin. 

Cu prilejul însă al tristei Afaceri Skoda, care ne-a lipsit şi de o artilerie de 
câmp şi de o artilerie grea modernă , nu am putut rezista dorinţei de a pune la 
curent nu numai pe şefii mei ierarhici dar şi opinia noastră publică cu creşterea 
posibilităţilor de acţiune ale uriaşului nostru vecin şi am publicat în Cuvântul lui Nae 
Ionescu, sub iniţialele mele, două articole intitulate - dacă, nu mă înşel - “ÎNCĂ 
ODATĂ FĂRĂ ARME ! “ 

Este cam la aceiaşi vreme că o alarmă cu totul nefondată se răspândise din 
izvor nu bine identificat, relativ la un posibil atac surpriză al Sovietelor împotriva 
vecinilor lor. O circulară telegrafică a Ministrului nostru al Afacerilor Străine cerea 
în mod urgent tuturor legaţiunilor noastre, informaţiile ce le puteau culege în 
această privinţă. Răspunsul meu a fost suficient de documentat pentru a linişti 
autorităţile noastre. Convingerea mea era că intenţiile Sovietelor faţă de vecinii lor 
nu aveau un caracter imediat, dar că se întindeau pe un termen destul de lung şi 
implicau o pregătire diplomatică pe care abia o începuseră la aceea vreme. 

Mironescu, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, care mă chemase la 
Bucureşti. Cu acest prilej, m-a informat că alarma Guvernului Român era cu atât 
mai mare cu cât în conflict ne-ar fi surprins în acele momente mulţumită Afacerii 
Skoda, în mare parte dezarmaţi. Era bănuiala lui că alarma fusese poate artificial 
creată de Uzinele Skoda pentru a le îndemna să primim materialul defectuos ce ni-1 
construiseră. Tot Ministrul Mironescu m-a informat, în mod ultra-confidenţialla 
aceea vreme, că Regele Alexandru al Iugoslaviei, în faţa primejdiei imediate în care 
se putea crede că ne aflam, ne oferise în mod spontan şi generos tot materialul de 
artilerie, acesta de netăgăduită calitate, ce Skoda fabricase pentru armata iugoslavă, 
material ce ar fi putut să ne fie predat imediat. Ministrul nostru de Război, pentru 
motive necunoscute a declinat însă cavalereasca ofertă a Regelui-soldat 
matraprazlâcurile cu armamentul Ţării ne-au lăsat în 1939 cu o artilerie demodată, 
fără de un tanc şi cu o lipsă dureroasă cât priveşte calitatea şi cantitatea. 

Sunt, cred, rapoartele mele asupra situaţiei din Rusia Sovietică şi asupra 
probabilei desfăşurări a viitoarei ei activităţi diplomatice, care au hotărât, în 1931, 
noul Guvern român, Iorga-Argentoianu, să mă aleagă pe mine pentru a conduce 
negocierile din Riga, relativ la un pact de neagresiune între România şi Rusia 

A 

Sovietică. înainte de a povesti acest episod şi evenimentele de ordin intern român ce 
le-au întovărăşit, pentru o mai bună înţelegere a celor întâmplate, cred necesar a 
reaminti până unde ajunsese la aceea epoci evoluţia relaţiilor dintre Rusia Sovietică 
şi lumea Apuseană. 

Apostolii de astăzi ai “coexistenţei paşnice ”, ca un pretins nou mijloc de a 
ajunge la o adevărată şi veşnică pace între lumea comunistă şi cea care se cheamă 
astăzi lumea liberă, uită, sau pretind a uita lunga perioadă de binevoitoare relaţiuni 


63 



şi de ajutor tehnic practicat aproape fără întrerupere de lumea apuseană faţă de 
monstruozitatea sovietică, chiar din cei dintâi ani ai apariţiei ei. Ei uită, cu 
deosebit[ grijă, acea primă experienţă de coexistenţă prietenească formal declarată, 
de care va fi vorba în acest capitol, cu toate consecinţele fatale ce le-a avut, nu numai 
pentru Europa, dar pentru lumea întreagă. 

Două foarte simple directive au îndrumat politica Sovietelor dela 1918 până la 

1939 : 

un război între puterile apusene ar crea climatul cel mai prielnic pentru 
triumful fin al şi total al revoluţiei comuniste ; 

pentru a întreţine în mod permanent posibilitatea unui asemenea război, 
Uniunea Sovietică va trebui să se alăture întotdeauna aceluia din cele două grupuri 
burgheze rivale care fără de acest reazim nu s-ar fi simţit destul de puternic pentru a 
recurge la arme. 

Lenin ne dăduse în această privinţă o cinstită înştiinţare : 

“ în urmărirea obiectivelor noastre putem să ne permitem, cu toată puterea 
noastră de distrugere, să colaborăm cu anumite puteri capitaliste. Putem încheia 
chiar cu ele alianţe, cu scopul de a le momi într-un fals simţământ de securitate. Când 
guvernele lor, bazându-se pe reazimul nostru, se vor azvârli în nu ştiu ce 
NEBUNEASCA AVENTURA, le vom lăsa să se prăbuşească, şi vom clădi Imperiul 
nostru pe ruinele lor. “ 


A 

In conformitate cu aceste principii fundamentale, am văzut rând pe rând : 

1) După < Versailles > şi nimicirea aparatului militar german, Tratatul 
german - Sovietic din Rapallo şi începutul politicii Rantzau - Cicerin. 

2) Când sforţările naţional - socialismului, alianţa cu Italia, bunele raporturi 
cu Polonia, reuşiseră să facă din nou din Germania cea dintâi putere politică şi 
militară din europa, inaugurarea de către Kremlin a ceea ce Dimitrov a numit 
Politica calului Troian , pactele de neagresiune cu vecinii, intrarea Rusiei Sovietice în 
Liga naţiunilor Unite, Litvinov la geneva, dansând < rumba > cu madame Tabouis. 

A 

3 ) In sfârşit, când terminarea bunelor raporturi polono-germane, când 
şovăielile lui Musilini, opoziţia lui Goering şi a unei bune părţi a generalilor 
germani, pregătirea anti - Munchenului de către Franţa şi Anglia şi intenţiile foarte 
vizibile ale lui Roosevelt ar fi putut decide pe Hitler la un curs de acţiune mai 
moderat: Pactul Molotov -Ribbentrop, cu al doilea Război Mondial ca rezultat “ 

Nu o mai mică autoritate decât Stalin ne-a dat, în discursul său către Comintern, din 
18 August 1939, desluşirea manevrelor diplomatice sovietice din perioada cuprinsă 
între cele două războaie : 


64 



“ Tovarăşi, pace sau război ! ? Această chestiune a intrat astăzi într-o fază 
crucială. Toată chestia depinde în mod absolut de poziţia ce o va lua uniunea Sovietică. 
Suntem complet convinşi că acă încheiem un tratat cu Franţa şi marea britanie, 
germania se va simţi silită să cedeze în chestiunea poloneză şi să stabvilească un modus 
vi vendi cu Puteruile Apusene. în acest caz, războiul ar fi evitat şi dezvoltările 
ulterioare ar puteas fi foarte primejdioase pentru noi. Pe de altă parte dacă primim 
propunerea germană, germania va ataca cu siguranţă Polonia şi intervenţia Franţei şi 
a Marei Britanii e absolut sigură. Tovarăşi, am expus vederile mele. Repet : este 
interesul nostru ca războiul să fie cât mai lung posibil. “ 

Potemkin, istoricul oficial al Sovietelor, în cartea sa Istoria Dimplomaţiei 
Sovietice , ne explică la rândul lui a doua fază a acestei diplomaţii, între anii 1930 şi 
1938 : 

“Noua atitudine a guvernului Sovietic (pactele de neagresiune, pacte de 
asistenţă mutuală cu Franţa şi Cehoslovacia, intrarea la liga naţiunilor) avea ca 
motiv necesitatea de a stânjeni proiectele unui nouPact între cele patru puteri 
occidentale. “ 

A 

Intr-adevăr, spaima intrase în cercurile diplomatice şi militare ale 
Kremlinului faţă de crescândele posibilităţi, în 1930, a unui nou pact între cele patru 
puteri apusene, Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, reînoind şi completând, 
cu succesorii lui Stressman, Pactul din Locarno. Cercuri foarte influente în Franţa, 
conduse de Barthou, Blum şi Herriot şi de Winston Churchill la Londra, în strânsă 
tovărăşie cu întreaga mulţime fabianistă, luptau cu violenţă contra noului pact 
propus de Mussolini şi privit favorabil de mare parte din opinia publică franceză, de 
guvernul german şi de primul Ministru Britanic, MacDonald, împreună cu Ministrul 
său al Afacerilor Străine, Sir John Simon. 

Primul obiectiv tactic al noii politici ruseşti, al politicii lui Litvinov, era 
reînoirea vechii alianţe franco-ruse, dinaintea Primului Război Mondial. Aceasta a 
fost o lovitură de maestru, deoarece nu numai că ar fi oprit definitiv proiectele unei 
noi apropieri între Franţa şi Germania, dar ar fi provocat o stare de explozivă 
reafirmare a tradiţionalei lor duşmănii. Dificultatea principală pentru diplomaţia 
sovietică şi prietenii Sovietelor din Apus, partizani şi ei ai unei noi alianţe franco- 
ruse, se găsea în spiritul şi litera alianţelor franco-poloneze şi franco-române, alianţe 
cari nu ar fi rezistat nici unei convenţii militare franco-ruse, nici măcar unei 
schimbări radical-favorabile în relatiunile celor două ţări, dacă această convenţie, 
dacă acest schimb, nu ar fi primit în prealabil consimţământul Varşoviei şi al 
Bucureştiului. 

Cu o astfel de posibilitate în vedere şi părerile cercurilor pro-sovietice 
triumfând în Franţa, Polonia a fost rugată să înceapă negocieri cu Sovietele în 
vederea încheierii unui Pact de Neagresiune. Mareşalul Pilsudsky a primit 
sugestiunea cu destulă dificultate, dar şi cu o condiţie prealabilă sine qua non : ca 
sovietele să încheie înainte de toate un pact asemănător cu România. Astfel era 


65 



situaţia pe cel dintâi “ front al coexistenţei paşnice ”, când în iarna 1931 - 1932, am 
fost, spre surprinderea mea, informat de către principele Ghica, Ministrul nostru al 
Afacerilor Străine, că discuţii în vederea unui Pact Româno - Sovietic de 
Neagresiune vor începe la Riga fără întârziere, şi că eram însărcinat să reprezint 
România în aceste negocieri. Zic, spre “surprinderea mea” căci puţină vreme mai 
înainte, ajunsesem, la Bucureşti, cu regele Carol şi cu Dimitrie Ghica, la concluzia că 
cele mai favorabile relaţii pe cari puteam să le avem cu vecinii noştri sovietici erau 
de a nu avea nici un fel de relaţii. 

9 

A A 

Franţa se însărcinase cu pregătirea întâlnirii Româno-Sovietice. In 
instrucţiunile primite, eram foarte informat că, la cererea guvernului nostru, 
Alphand, ambasadorul Franţei la Moscova, comunicase lui Litvinov că nu vom 
accepta nici o discuţie şi nici măcar vreo aluzie relativ la chestia Basarabiei şi că 
negocierile vor fi rupte imediat dacă Sovietele ar încerca să redeschidă această 
chestie. Litvinov se angajase formal să limiteze discuţiile la chestia neagrsiunei şi să 

A 

nu aducă problema provinciei noastre răsăritene în discuţie. In urma acestei 
făgăduinţe, ambasadorul Stomoniakov, delegatul sovietic, plecase spre Riga. 

Basarabia, sau mai bine zis Moldova răsăriteană, fusese răpită de către Rusia 
imperială în trei operaţiuni succesive, în 1812, 1856, şi în 1878. Această ultimă 
spoliere prezenta unele interesante caracteristici. 

Guvernul Imperial ne garantase în mod solemn integritatea teritoriului 
nostru, când trupele româneşti au trecut Dunărea, în 1877, pentru a veni în ajutorul 
armatelor Marelui Duce Nicolae. La Congresul din Berlin, în 1878, Principele 
Gorceakov, Delegatul Rus, a informat însă celelalte puteri participante, că aceste 
garanţii priveau numai pretenţiunile eventuale ale duşmanului comun, ale Turciei, 
iar nu cele ale unui aliat. 

Câteva ore după sosirea sa la riga, Stomoniakov, un bulgar de naştere, dar de 
educaţie şi maniere occidentale, se afla la legaţia Română şi discuţiile noastre 
începeau. Pregătisem deja un text în şase sau şapte articole, o parafrază a altor pacte 
de neagresiune şi a termenilor categorici ai Pactului Kellog, pe care, pot spune în 
treacăt, îl iscălisem, în numele României, câţiva ani mai înainte de Waschington, cu 
acelaşi scepticism privitor la participarea Rusiei Sovietice, cu care începusem 
negocierile din Riga. 

Stomoniakov, după o lungă examinare a textului pe care-1 propuneam şi 
anumite semne de nedumerire, mi-a explicat că dacă n-ar fi decât din punct de 
vedere estetic, documentul ce-1 pregătisem avea nevoie de un “Preambul”. Eu însumi, 
un mare admirator al documentelor diplomatice perfect şi complet constituite, nu i- 
am opus nici o obiecţiune şi l-am rugat să-mi facă sugestiile sale. 

A urmat aproximativ, următorul schimb de cuvinte : 

STOMONIAKOV - Dumneavoastră ştiţi, iubite coleg, că între Uniunea 
Sovietică şi România, o chestiune foarte dureroasă a rămas deschisă. 


66 



STURDZA - Sunt foarte intrigat. Care ar putea fi această chestiune ? 

STOMONIAKOV - Desigur, Dvoastră nu ignoraţi că Guvernul Sovietic nu a 
recunoscut nici odată Graniţele răsăritene ale României şi cucerirea Basarabiei de 
către Trupele Româneşti. 

STURDZA - ( întrerupând brusc) Nu am auzit nici odată că ar exista vreo 
astfel de pretenţie din partea Guvernului Sovietic. Nu ştiu ce numiţi Dvoastră 
Basarabia. Dacă o asemenea provincie ar exista, aş fi desigur informat. Dar ceea ce 
ştiu, e că nu am consimţit să începem aceste negocieri fără de un angajament solemn 
şi formal al D-lui Litvinov către Dl Alphand. 

STOMONIAKOV Ştiu la ce faceţi Dvoastră aluzie. Guvernul meu doreşte să 
se conforme cu făgăduinţa dată. De aceea, credem că e numaidecât necesar să 
menţionăm, în < preambulul > nostru, că chestia Basarabiei nu va fi menţionată. 

STURDZA - (Foarte admirativ faţă de această mostră de cazuistică la 
Gorceakov) Domnule Ambasador, orice insistenţă mai departe din partea Dvoastră 
m-ar sili să întrerup imediat negocierile noastre. Vă fac însă o propunere. Să lăsăm 
pentru moment < preambulul > la o parte şi să intrăm imediat în discuţia 
adevăratului obiect al negocierilor noastre : redactarea unui angajament reciproc de 
neagresiune. 

Stomoniakov mi-a cerut un răgaz de două zile pentru a se pune în comunicaţie 
cu Moscova, înainte de a da un răspuns propunerii mele. La sfîşitul acestui termen, 
răspunsul Kremlinului fiind pozitiv, negocierile noastre au reînceput. 

Aveam un plan bine determinat. Era necesar să demonstrăm Parisului şi 
Varşoviei că intrasem în aceste discuţiuni cu toată bunăvoinţa de a complace 
dorinţelor aliaţilor noştri şi că eşecul acestor negocieri, dacă s-ar fi întîmplat, era de 
atribuit în întregime relei credinţe a interlocutorilor noştri. Trebuie să menţionez 
aici că, în tot timpul discuţiunilor fin Riga, colegii mei francez şi polonez, Jean 
Tripier şi Miroslav Arezicievski, m-au susţinut în mod leal în rapoartele lor către 

A 

guvernele respective. In vreo cinci şedinţe cari se terminau toate printr-un proces 
verbal iscălit de cei doinegociatori, procese verbale cari erau toate prezentate de 
mine spre cunoştiinţă xcelor doi miniştri aliaţi, reuşisem fără prea mare greutate să 
redactăm un model de pact de neagresiune, în care, bine înţeles, chestiunea zisă a 
Basarabiei nu era în nici un fel menţionată sau măcar evocată. 

9 

A 

In şedinţa care, în intenţia mea cel puţin, trebuia să fie ultima, Stomoniakov, 
care, bine înţeles, nu-şi uitase partea principală a instrucţiunilor sale, mă informează 
că a sosit momentul pentru redactarea < preambulului > de care fusese viorba în 
prima noastră întâlnire. L-am făcut să observe, cu documente în mână, că multe 
Pacte de neagresiune fuseseră iscălite înainte de al nostru, fără ca să fie precedate de 
nici un preambul şi că deci calea cea mai indicată era ca să ne mulţumim cu textul pe 
care amândoi îl iscăliserăm şi să-l comunicăm, spre aprobare Guvernelor noastre. 


67 



Stomoniakov a protestat vehement, învinuindu-mă de uitarea unui angajament luat, 
şi a plecat fără să-şi termine ceaşca de ceai şi felia de cozonac ce o însoţea. 

O jumătate de ceas mai târziu, îmi trimite dela Legaţia Sovietică un plic 
închis, întovărăşit de o recipisă. Ştiam de mai înainte care era conţinutul acestui 
mesaj. Am luat deci precauţia de a menţiona pe recipisă că iscălisem înainte de a fi 
deschis plicul. Două zile mai târziu, după comunicarea cu Bucureştiul, am retrimis 
Legaţiei Sovietice scrisoarea lui Stomoniakov, menţionând că nici în arhivele 
Legaţiei mele nici în cele ale Ministerului Afacerilor Străine Român nu se găsea un 
loc pentru ea. Scrisoarea după care trimisesem, bine înţeles , o copie la Bucureşti, 
conţinea o serie de învinuiri şi invenctive, cu Basarabia ca subiect. 

Trebuie să mărturisesc că mă simţeam foarte satisfăcut cu modul cum 
condusesem negocierile. Dovedisem aliaţilor noştri francezi şi polonezi, după cum o 
dorea şi Guvernul meu, că eram dispuşi a face tot ceea ce era compatibil cu 
interesele noastre vitale pentru a rămâne în linie cu politica lor faţă de Soviete şi că 
numai reaua credinţă a acestora făcuse ca o înţelegere să fie imposibilă. Lăsasem 
deci Guvernul nostru în poziţia cea mai puternică posibilă, date fiind împrejurările, 
şi Guvernul Sovietic în obligaţia fie de a accepta neclintitele noastre condiţiuni, fie de 
a renunţa, pentru un moment cel puţin, la frauduloasa sa nouă politică, în care 
vedeam o primejdie de moarte pentru Ţara mea. 

Mă socotisem însă fără Nicolae Titulescu şi fără iminenta conjuncţie a 
intereselor sale politice (care nu erau nici pe departe aceleaşi cu ale noastre) cu cele 
matrimoniale ale Elenei Lupescu supra.alimentata Pompadour a decadenţei 
româneşti. 


68 



CAPITOLUL IV 


TITULESCU ÎN AJUTOR 


Politica Calului troian a moscovei şi a prietenilor ei din Apus - al cărei scop 
era reînoirea alianţei militare antebelice franco-ruse şi completarea ei cu o alianţă 
similară ceho - sovietică - fusese momentan oprită în loc prin eşecul negocierilor de 
la Riga, Franţa şi Polonia menţinându-se neclintite alăturea de noi şi refuzând 
încheierea oricărei noi înţelegeri cu Kremlinul atâta vreme cât nu nea-ar fi dat 
garanţia inechivocă şi necondiţionată a intenţiilor sale paşnice, garanţia promisă 
ambasadorului francez Alphand. 

Titulescu a scos Sovietele din această încurcătură, după cum tot el şi Beneş vor 
fi cei care vor ajuta cercurile pro-sovietice din Franţa să zmulgă lui Laval 
consimţământul său pentru pactul de Asistenţă Mutuală între Franţa şi Uniunea 
sovietică, pact în care orice istoric nepărtinitor trebuie să vadă originea directă a 
evenimentelor care au condus lumea la al Doilea Război Mondial şi pe Laval la 
stâlpul de execuţie. 

Trimisesem lui Ghica, care în acel moment (1932) se afla la geneva, împreună 
cu copia scrisorii lui Stomoniakov şi a proceselor - verbale care încheiaseră cele 
cinci sesiuni i ale negocierilor, o dare de seamă, aproape cuvânt cu cuvânt, a lungilor 
conversaţii ce le întreţinusem cu interlocutorul meu sovietic, conversaţii care 
prezentau un deosebit interes prin cinica ingenuitate manifestată de Stomoniakov în 
ceea ce privea metodele şi obiectivele politicei externe a guvernului său. Toate aceste 
texte, în special scrisoarea lui Stomoniakov, erau considerate ca strict confidenţiale. 

Dimitrie Ghica, prea corect el însuşi pentru a imagina posibilitatea unei 
incorectitudini în dauna intereselor Ţării din partea unuia dintre reprezentanţii 
noştri în străinătate, pusese aceste texte în mâna lui Titulescu, instalat la geneva, ca 
de obicei, în cele două apartamente suprapuse dela Hotel des Bergues. Titulescu a 
copiat din acele documente tot ceea ce era necesar pentru îndeplinirea primei părţi a 
programului său de salvare a unei politici, al cărui principal agent devenise, prin 
împrejurările momentului. A trimis acele extrase prietenului şi protejatului său, 
Geraud zis Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului parizian L’Eclio 
deParis. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov în 
termenii ei esenţiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumei că 
există o chestiune a Basarabiei, şi cu severe critici către le jeune etourdi care 
condusese negocierile cu Sovietele din partea României. Voi menţiona îndată, 
anticipând puţin asupra evenimentelor, că m-am dus imediat la Paris pentru a cere 
socoteală lui Geraud în privinţa inexactităţii din articolele sale şi preciziuni asupra 
originei informaţiilor de care beneficiase. Geraud mi-a declarat în mod categoric : 1) 
că textele îi fuseseră remise de Dl Titulescu; 2) că articolele sale primiseră întreaga 


69 



/V 

sa aprobare. Intorcându-mă cu aceste informaţii la Bucureşti, am cerut lui Titulescu, 
care devenise Ministrul al nostru al Afacerilor Străine, în locul lui Ghica, cu o 
preciziune şi o insistenţă asupra cărora Domnia-Sa nu s-a înşelat, satisfacţia ce mi 
se cuvenea. Ea mi-a fost dată fără întârziere într-un discurs al lui Titulescu în fata 

9 

camerelor, în care s-a grăbit a declara, relativ la politica predecesorului său faţă de 
Soviete, că : “ Dl Sturdza a salvat tot ceea ce mai putea salva. “ 

Inutil de a observa că această declaraţie implica o critică absolut nemeritată 
faţă de Dimitrie Ghica, care, în greaua situaţie în care România fusese pusă, prin 
cererile aliaţilor săi, adoptase cursul cel mai patriotic. Singura sa vină a fost de a nu 
fi dat în jucată pe Dl Titulescu, Ministrul României la Londra, care, prin divulgarea 
unor acte arhi-confidenţiale, se făcuse vinovat e un delict pedepsit cu până la cinci 
ani de închisoare de codul nostru Penal. 

A doua mişcare în programul de acţiune al lui Titulescu a fost de a-şi recâştiga 
favoarea şi încrederea Regelui Carol, pierdută când se făcuse vinovat de unele 
declaraţii pro-republicane. Motivul supărării lui Titulescu, sau mai bine zis al 
supărării Puterilor anonime care guvernau toată activitatea sa politică, era 
atitudinea încă şovăitoare a regelui faţă de adeziunea României la coaliţia anti- 
germană, la care Barthou lucra în acele momente cu o febrilă intensitate. 

Odată în Bucureşti, Titulescu şi-a dat seama imediat de avantajele ce le putea 
trage din criza în care se găsea familia regală. Regele Carol încercase prin toate 
mijloacele să convingă pe regina elena să părăsească Ţara, unde prezenţa ei 
stânjenea întrucâtva semi-matrimoniala convieţuire a regelui şi a Elenei Lupescu şi 

A 

constituia o permanentă reamintire a cinismului şi a imoralităţii Suveranului. In 
aceste sforţări, Carol fusese ajutat de mai toţi oamenii politici, doritori de a-şi 
asigura favorurile regale ; ei încercaseră, rând pe rând, să convingă pe regina elena, 
fără a reuşi până atunci. Titulescu a oferit Regelui un interesant schimb de servicii : 
să-I încredinţeze portofoliul afacerilor străine şi se va însărcina, apelând la 
patriotismul reginei, dar cu o elocvenţă şi mijloace de presiune pe care alţii nu le 
aveau, să o convingă să părăsească Ţara, să renunţe la drepturile ei, şi, într-o 
importantă măsură, la supravegherea educaţiei fiului ei. Titulescu a obţinut ceea ce 
dorea şi urmărită Regină a părăsit ţara, luând cu ea, se pare, ceea ce mai rămăsese 
din norocul ei. 

Abia instalat la Palatul Sturdza, Titulescu - care fără îndoială reuşise să 
câştige aprobarea Regelui pentru noul curs pe care îl dădea politicei noastre faţă de 
Soviete - se hotărăşte la un pas decisiv în aceste relaţiuni, un pas care nu numai că 
reprezenta o schimbare de 180 de grade în atitudinea de totală rezervă pe care 
România şi Iugoslavia o păstraseră până atunci faţă de Soviete, dar trebuia, prin 
efectele sale indirecte, să provoace în viaţa politică şi socială a României lungi şi 
tragice întâmplări. Titulescu a convocat fără întârziere pe miniştri Franţei şi 
Poloniei la bucureşti, le-a mulţumit călduros pentru lealitatea cu care guvernele lor 
s-au menţinut alăturea de noi în timpul negocierilor cu Moscova, dar le-a comunicat 
în acelaşi timp că, pe nai departe, România se însărcinează să conducă negocierile cu 


70 



vecina ei răsăriteană. Titulescu a insistat şi asupra faptului că cu cât mai repede vor 
fi iscălite pactele de neagresiune între Franţa şi Polonia pe de o parte şi Rusia 
Sovietică pe de altă parte, cu atât mai întărită va fi poziţia noastră faţă de Soviete ! 

Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de 
Neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toţi vecinii uniunii Sovietice, AFARĂ DE 

/V 

ROMANIA. Calul Troian sărise primul său obstacol şi se îndrepta în mers sigur, 
către al doilea obiectiv, către Geneva, unde Rusia Sovietică trebuia foarte curând să 
înlocuiască Germania şi către alianţele militare sovietice cu Franţa şi cu 
Cehoslovacia. Această politică a fost anunţată de Lenin chiar din primele zile ale 
Revoluţiei Bolşevice, când recomanda un simulacru de alianţă cu puterile burgheze, 
o politică ce ar fi putut fi zădărnicită din capul locului fără complicitatea lui 
Titulescu şi a lui Beneş. A fost această politică, afirm, care până la urmă a nimicit 

A 

orice posibilitate de apropiere între Puterile Apusese, foste duşmane. In ceea ce 
priveşte viaţa internă a României, tot această politică a pricinuit una din perioadele 
cele mai tragice ale istoriei noastre. 

Urmărirea nemiloasă a Mişcării Legionare sub toate denumirile sub care a 
fost cunoscută, de către aproape toate guvernele care s-au succedat la cârma Ţării, 
între cele două războaie, s-a atribuit, cu o oarecare aparenţă de dreptate, 
antisemitismului ei. Existau însă în Ţară partide şi organizaţiuni al căror 
antisemitism se manifesta în mod mult mai palpabil decât cel al Legiunii lui Corneliu 
Codreanu, care nu a tolerat niciodată din partea partizanilor lui vreun act de 
violenţă fizică împotriva persoanelor sau a bunurilor evreieşti. Aceste partide şi 
organizaţiuni, nici un moment nu au fost supuse la brutalităţile, nelegiuirile, 
asasinatele şi măcelurile ale căror victime au fost legionarii. 

Ceea ce s-a chemat antisemitismul legionar nu era decât o consecinţă 
inevitabilă a poziţiunilor fundamentale luate de mişcare în lupta sa pentru apărarea 
economică, naţională şi spirituală a celei mai numeroase părţi a Poporului Român, 
în lupta împotriva corupţiei şi, mai presus de toate, în lupta sa contra comunismului. 
Cu cât treceau anii cu atât creştea cârdăşia între Moscova şi anumite puteri 
internaţionale, anonime dar atotputernice în lumea apuseană - puteri al căror ”pro- 
consul” în România era Titulescu-cu atât creşteau campanile de calomnie şi 
persecuţiile împotriva lui Corneliu Codreanu şi a camarazilor săi. 

Mişcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai ireductibilă, dacă 
nu singura opoziţie împotriva politicei celor care se hotărâseră să introducă în jocul 
rivalităţilor europene banda de criminali din Kremlin, ca tovarăşi de luptă. Au fost 
punctele culminante ale acestei politici care u determinat şi punctele culminante ale 
persecuţiilor împotriva Legiunii. 

Această observaţie nu a lipsit a se adeveri şi cu prilejul luării portofoliului 
Afacerilor Externe de către Titulescu în 1933. Prezenţa sa la acest departament 
coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou şi cu scrisoarea lui Roosewelt 
către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin care îi propunea eluarea relaţiunilor 


71 



diplomatice între cele două ţări. Această numire a determinat cursul politicii noastre 
externe, care a condus la predarea fără luptă a Basarabiei ; un fapt prevăzut , 
pregătit şi admis (după cum se va vedea ) chiar din primul moment, de către noul 
nostru ministru de externe. 

Furtuna se dezlănţuise asupra legiunii chiar sub scurtele guverne Maniu, 
Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armând Călinescu, viitor asasin al Căpitanului. 
Dar nici una din perioadele de persecuţie suferite de Mişcare până atunci nu 
întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale 
Guvernului Duca. Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, 
în 1924 contra mişcării naţionaliste de atunci. Nu am intenţia să descriu aici 
atrocităţile săvârşite de zbirii Guvernului în amănuntele lor. Vom cita însă în 
această privinţă câteva linii din cartea Destin de la Roumanie, a lui Henri Prost, un 
duşman înverşunat al Mişcării Legionare şi unul dintre cei mai sistematici şi perfizi 
calomniatori ai ei: 


Codreanu nu a putut participa la campania electorală. Decretul din 11 Decembrie 
a interzis odată în plus garda de Fier. Guvernul însă nu s-a mulţumit cu această a treia 
interzicere, el a asmuţit Poliţia asupra legiunii arestând mase întregi de legionari, le-a 
închis sediile şi le-a confiscat arhivele. Guvernul n-a ezitat să ucidă ; după anumite 
informaţii, liberalii ar avea pe conştiinţă zece legionari ucişi, după altele 30. Riposta 
gărzii de fier a fost promptă. în seara zile de 29 Decembrie, pe peronul Gării din 
Sinaia, Duca, ce tocmai ieşea dela o audienţă la suveran, în timp ce se pregătea să ia 
trenul pentru Bucureşti este împuşcat de către trei legionar. împrejurările acestui 
asasinat au făcut obiectul a forte violente controverse. Sigur este însă că Duca a cam 
sărit peste cal sau că poliţia lui a trecut peste ordinele primite. CINE A LUAT ÎNSĂ 
INIŢIATIVA DE A INTERZICE GARDA DE FIER ? ŞTIM CĂ DUCA SE GÂNDEA 
LA ASTA ÎNCĂ DE DINAINTEA LUĂRII PUTERII. PE DE ALTĂ PARTE, 
TITULESCU A IMPUS ACEASTĂ MĂSURĂ CA O CONDIŢIE SINE QUA NONA 
COLABORĂRII SALE CU GUVERNUL LIBERAL, CONSIDERÂND CĂ TREZIREA 
NAŢIONALISMULUI STÂNJENEA ÎN MOD GRAV POLITICA SA”. 

9 


Răspunsul la întrebarea domnului Prost este foarte simplu : iniţiativa dizolvării 

A 

prin fier şi foc a Gărzii de Fier a fost luată de Leon Blum. Intr-o vizită la Paris, unde 
fusese pentru a primi învestitura acelor cercuri, fără de aprobarea cărora, dela 
ocuparea Tronului de către Carol al II-lea, nu se putea obţine nimic în viaţa noastră 
politică, Ion Duca, viitorul prim-ministru, făgăduise că una din primele sale măsuri, 
în cazul că I se va permite dea lua puterea, va fi punerea Gărzii de fier în afară de 
lege. Duca întârzia însă cu executarea făgăduinţei sale. Şovăielile şi neliniştea lui mi¬ 
au fost povestite de Dl. Miroslav Arczicievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de 
Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu 
Primul Ministrul în zilele precedente omorârii lui Nu-mi place ceea ce am fost silit 


72 



să fac - le-a spus Duca. Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor 
tineri, împotriva tineretului Ţării. Am grele presimţiri“ . Ambii miniştri străini l-au 
întrebat de ce luase atunci această atât de provocatoare măsură. Duca le-a răspuns 
cu o oarecare violenţă Din cauza lui Titulescu ! M-a ameninţat cu demisia lui dacă 
nu lichidăm garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii a politicei noastre externe. Nu 
putem să rămânem fără de aliaţi. 

Impulsul final către nedreapta şi sângeroasa represiune a fost dat însă de 
zgomotoasa erupţia a lui Leon Blum în Consiliul de miniştri Francez - din care nu 
făcea parte la acea vreme - cerând guvernului să exercite toată’ presiunea posibilă 
asupra lui Ion Duca pentru a-1 sili să se conformeze promisiunii date. Această 
irupţiune şi această presiune au obligat în mod irezistibil pe Duca să cedeze 

/V 

ameninţărilor lui Titulescu. înţelegerea dintre Titulescu şi cercurile socialiste , 
radical - socialiste şi, în general, cu toate cele care râvneau la o alianţă franco- 
sovietică, nu s-a dezminţit nici într-un moment. Cred că moartea lui Ion Duca a 
folosit acestor cercuri în două moduri : procesul legionarilor, care s-a terminat cu 
condamnarea celor trei atentatori şi cu achitarea lui Codreanu şi a camarazilor săi, a 
silit totuşi Mişcarea la o perioadă de retragere şi de neactivitate. Pe de altă parte, 
suntem convinşi că Duca, prea debil sufleteşte pentru a scutura din capul locului 
jugul Puterilor Anonime, nu ar fi urmat pe Titulescu până la obiectivul final al 
politicei sale : deschiderea graniţelor răsăritene ale româniei Armatelor sovietice în 
cazul unui nou război european. 

Supus acestor forţe, prin oportunismul său politic, Duca nu era, ca Titulescu, 
agentul lor. 


73 



CAPITOLUL V 


O CONVENŢIE UNICĂ ÎN FELUL EI 


Ar fi greu de explicat politica externă a României în anii care au urmat după 
negocierile dela Riga, fără de a înţelege mai întâi persoana lui Nicolae Titulescu, 
omul în mâinile căruia conducerea acestei politici a fost total încredinţată între 
Octombrie 1932 şi August 1936. 

“ Curios om acest Titulescu, ne spune henri Prost, în cartea citată. Are o faţă de 
spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru 
totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la 
castrare de îndată ce avea un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele 
deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, 
fără să mai amintim de luxul ameţitor în care se complace, toate acestea ne arată 
temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul lui comportament “ 

Titulescu este în Istoria României o tragică şi fantastică arătare. Tragică prin 
influenţa ce-a avut-o asupra destinelor Ţării ; fantastică nu numai prin apartenenţa 
sa fizică şi prin caracterele personalităţii sale, dar şi prin originea misterioasă a 
puterilor care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea. Hrăpăreţ şi cheltuitor, milioanele 
curgeau în mâinile lui şi curgeau din ele. Corupător şi corupt; un deputat francez a 
putut zice despre el Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul 
să-l cumpere”. Se simţea bine numai la Paris, la geneva, la Saint Moritz, la Lido, la 
cap martin, urând pământul Ţării sale, de unde fugea în grabă după scurtele vizite 
la care era silit pentru uriaşele sale cereri de fonduri şi pentru tainicele operaţii ale 
politicei sale. Titulescu era născut în ţara Românească, trăia în opulenţa şi 
moliciunea unei rafinate cadâne, mulţumită banilor şi influenţei pe care această 
Ţară I le dăruia, dar nu era român...ultimul Peceneg printre noi. 

Nu trebuie însă trecut cu vederea că misterul Titulescu era o parte dintr-o 
taină mult mai cuprinzătoare. Cum se explică faptul că dela Rege până la ultimul 
ministru, toţi conducătorii unui popor, adânc simţitor, în totalitatea lui, au neglijat 
groaznica primejdie ce o reprezenta râvna cotropitoare a vecinului de peste Nistru, 
cum se poate explica că acest rege şi aceşti miniştri au ales să rămâie orbi la această 
primejdie şi surzi la atâtea strigăte de alarmă, până în momentul când Muscalul a 
ajuns la Chişinău ? 

Primul contact al meu cu Titulescu fusese de caracter epistolar. Mirat de 
lungimea discuţiunilor asupra aşanumitei chestiuni a Optanaţilor, îi scrisesem din 
Washington pentru a-I sugera o soluţie şi rapidă, dreaptă şi puţin costisitoare. Era 
drept ca această intervenţie a mea era nechemată, deoarece nu avea nici o legătură 
cu funcţiunile ce le îndeplineam în Statele unite, dar era şi mai drept că, fără a o şti, 
atinsesem un punct foarte sensibil al poziţiunii extrem de rentabile, în emolumente şi 


74 



prestigiu, pe care Titulescu şi-o constituise în acea fază a vieţii sale, ca apărător al 
intereselor Ardealului faţă de pretenţiile financiare ungureşti; opoziţie pe care se 
sforţa s-o menţină cât mai mult timp posibil. Cred că am comis altă greşeală de tact, 
când, câţiva ani mai târziu, cu prilejul repudierii datoriilor aliate către Statele Unite, 
am recomandat din Helsingfors să adoptăm o atitudine analoagă cu cea a cinstitei 
Finlande. Titulescu, care nu uitase nici odată recepţia puţin măgulitoare ce-I fusese 
rezervată în Statele Unite cu ocazia vizitei sale, în 1926, s-a grăbit a recomanda şi a 
obţinut ca românia să adere la Declaraţia de Repudiere a Puterilor Apusene. 

Dar nu intrasem nici odată în conflict direct cu Domnia sa până în momentul 
când mi-am dat seama, fără nici o îndoială posibilă, că interesele care provocară 
erupţia sa în chestiunea negocierilor unui pact de neagresiune cu Sovietele nu erau 
interese româneşti şi că această erupţia nu era motivată numai de faptul că se 
încredinţase altuia negocierea unei importante chestiuni de ordin extern. 

Puţină vreme însă după declaraţiile lui Titulescu către miniştri Franţei şi 
Poloniei, din toamna anului 1932, informat fiind la timp de iminenta încheiere a 
unor pacte de neagresiune între Rusia Sovietică pe de o parte şi Finlanda, Estonia , 
Lituania, Polonia pe de altă parte, fusesem la Bucureşti şi comunicasem regelui şi 
mai multora dintre oamenii noştri politici, printre care voi cita pe Vaida, Maniu, 
Duca şi Mironescu, neliniştea ce mi-o provoca perspectiva noii situaţii politico 
militare astfel creată în această parte a Europei, o situaţia ce fusese aprobată de mai 
înainte, ba chiar solicitată prin acele declaraţii. Din Arctica până la marea neagră, 
graniţe formal recunoscute şi garantate cu o singură excepţie : GRANIŢA 

/v w 

ROMANO - RUSEASCA. Fără a-mi da încă bine seama de ce reprezenta în 
intenţiunile lui Titulescu această breşă în bariera de comună apărare, menţinută 
până atunci de toate ţările vecine cu Rusia Sovietică, mi-am permis, să exprim 
îngrijorările mele şi lui Titulescu, în una din cele două scurte întrevederi ce a 
binevoit a mi le acorda. Ministrul de externe mi-a răspuns cu un surâs liniştitor : 
“aşteaptă şi vei vedea”. 

Am aşteptat şi ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. 

A 

In tot timpul cât Titulescu a fost Ministru al Afacerilor Străine al româniei, a 
urmărit aceiaşi idee fixă şi precisă, cu toate mijloacele de acţiune de care dispunea, şi 
cu influenţa pe care i-o procura marea lui inteligenţă, neîntrecuta sa facultate de a se 
ascunde şi de a minţi şi obedienţele ce şi le câştigase în lumea politică şi ziaristică 
românească şi străină. Această idee era : crearea unei situaţiuni contractuale care să 
deschidă în mod obligatoriu graniţele noastre Armatei Ruseşti în cazul unui conflict 
general european, ca un complement indispensabil la pactele de asistenţă mutuală 
între Franţa, Cehoslovacia şi Rusia Sovietică, pacte la care Dl. Beneş şi cu el au 
lucrat neîntrerupt până la încheierea lor formală în Mai 1935. 

Văzut dintr-un anumit punct de vedere, greşit după părerea mea, cel al unui 
război inevitabil între Franţa şi Germania, intenţia lui Titulescu corespundea poate 

A 

cu interesele Franceze şi Cehoslovace. Intr-adevăr, pe unde ar fi trecut Armata 


75 



Sovietică pentru a îndeplini partea la care se obliga în bătăliile din Europa centrală, 
dat fiind ferma şi declarata hotărâre a Poloniei de a se împotrivi cu toate puterile lor 
oricărei incursiuni ruseşti ? Din punct de vedere românesc însă, aceste planuri 
constituiau o adevărată intenţie de trădare a intereselor noastre şi ale aliatelor 
noastre, Polonia şi Iugoslavia; Polonia, ale cărei armate s-ar fi văzut deodată 
întoarse pe flancul lor de Sud ; Iugoslavia, al cărei rege, prin neclintita sa atitudine 
faţă de criminalii din Kremlin şi prin reazemul pe care-1 dădea formaţiilor militare 
naţionale ruseşti, refugiate pe teritoriul său, provoca neiertătoarea ostilitate a 
Moscovei. 

Pentru a micşora oarecum starea de adâncă nelinişte provocată de aceste 
planuri care zdruncinau legăturile noastre de alianţă şi prietenie cu Polonia şi 
Iugoslavia, Titulescu îşi dădea seama de necesitatea de a amăgi opinia noastră 
publică, printr-un fals simţământ de securitate, prin alte şi artificiale legături. S-a 
străduit a crea acest climat prin alcătuirea aşa zisei Alianţe Balcanice , încheiată la 
Atena în 9 Februarie 1934, între România, Grecia, Iugoslavia şi Turcia, dar fără de 
Bulgaria. Alianţa în chestiune, care se referea numai la frontierele balcanice, nu 
avea multă valoare pentru România, deoarece unica graniţă transdunăreană a 
noastră era cu Bulgaria, exclusă din negocierile dela Atena, prin atitudinea 
jicnitoare a lui Titulescu faţă de regele Boris, pe care-1 găsea prea prieten al Italiei 
Fasciste. 

Opinia publică românească a fost de asemenea înşelată prin Pactul de definire 
al Agresiunii, al cărui text - unul din remarcabilele rezultate ale fertilei colaborări 
Titulescu - Fitvinov -pretinde să înlocuiască, pentru liniştirea îngrijorărilor 
româneşti, pactul de neagresiune pe care sovietele refuzaseră să-l semneze la Riga 
atâta timp cât în textul acordului nu s-ar fi menţionat că graniţele răsăritene nu erau 
recunoscute de Moscova. 

Dar nici măcar acest text înşelător nu ne-ar fi fost concedat de către oamenii 
Kremlinului, dacă Titulescu nu le-ar fi dat, într-un mod destul de mascat, pentru a 
nu fi observat de cei ce nu voiau să vadă, dar tot atât de efectiv ca o declaraţie 
explicită, satisfacţia ce le fusese negată la Riga. Aceasta s-a obţinut prin încheierea 
Convenţiei Feroviare între România şi Rusia Sovietică, care a urmat imediat 
Acordului relativ la reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări. 

A 

înainte de a reaminti istoria acestei convenţii şi a-I analiza termenii şi 
semnificaţia, cred interesant a povesti următorul incident întâmplat spre mijlocul 
anului 1934, pe când eram încă la Riga. 

Primisem din partea serviciilor corespunzătoare ale Figii Naţiunilor, spre 
achiziţia eventuală, primul volum al unui Dictionnaire diplomatique, trimis tuturor 
legaţiilor şi ambasadelor din lume. Căutând rubrica “ Basarabia “, găsisem, ca 
istoria acestei provincii, o versiune cu totul deformată în sensul intereselor ruseşti. 
Basarabia era prezentată ca un obiect de contestaţia seculară între noi şi vecinii 

A 

noştri răsăriteni, contestaţie care părea a fi ocupat toată istoria Moldovei. In plus, 


76 



etapele situaţiei etnice ale acestei provincii, etape care dovedesc caracterul ei 
românesc şi încercarea de rusificare de către Petersburg, nu erau menţionate deloc. 
Am retrimis, în consecinţă, dicţionarul, serviciilor respective, informându-le că nu¬ 
mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a 
răspuns că mirarea editorilor era mare, deorecece textul relativ la Basarabia primise 
aprobarea unei înalte politice româneşti. Personalitatea nu mi-a fost numită, dar 
pentru mine nu rămâne nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, 
poate, scrisese el însuşi acest text. 

Să revenim acum las destăinuitorul document al Convenţiei de Reluare a 

9 

Comunicaţiilor noastre Feroviare şi Vicinale cu Rusia Sovietică, care a urmat scurt 
timp după Protocolul din 9 Iunie 1934, de reînoire a relaţiilor diplomatice între cele 
două ţări. Este un fapt curios că nici în momentul încheierii acestei convenţiuni, nici 
mai târziu, nici una din înaltele noastre personalităţi politice nu s-a alarmat relativ 
la semnificaţia termenilor în care fusese redactată şi la gravele bănuieli pe care 
alegerea acestor termeni de către Titulescu le deştepta privitor la intenţiile sale 
intime. Aceste intenţii vor fi pe deplin destăinuite prin lupta, în acelaşi timp 
îndrăzneaţă şi vicleană, pe care Titulescu o va duce împreună cu Beneş, şi în opoziţie 
cu voinţa regelui Alexandru şi a guvernului iugoslav, pentru a hotărî Franţa să 
încheie un pact de asistenţă militară cu Rusia sovietică. 

A 

îndată după iscălirea Pactului de neagresiune cu Sovietele, Polonia încheiase o 
Convenţie Feroviară cu vecina sa. Convenţia similară, Titulescu- Litvinov, urma 

A 

aproape cuvânt cu cuvânt Convenţia Polono - Sovietică, cu o singură deosebire. In 
Convenţia Româno- Sovietică cuvintele de < graniţă> , < punct de graniţă >, 

precum şi orice cucvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei 
granuiţe la Nictru, erau cu îngrijire suprimate şi înlocuite prin circumlocuţiuni care 
făceau cinste imaginaţiei celor doio negociatori. Nu numai faptul că Sovietele 
obţinuseră încă odată ceea ce le fusese negat la Riga trebuia să provoace îngrijorarea 
factorilor nioştri responsabili, dar şi faptul material al restabilirii comunicaţiilor 
întrerupte de mai bine de cincisprezece ani, fără ca motivul acesetei întreruperi să fi 
fost în cea mai mică măsură înlăturat. 

Domnul Henri prost, cu totul obtuz de obicei simţămintelor şi grijilor 
Poporului în mijlocul căruia trăise atâta vreme, a avut cu acest prilej una din 
licăririle sale : 

“ La 9 Iunie 1934, Titulescu a încehiat cu Litvinov un Acord cu privire la 
reluarea relaţiilor diplomatice romăno-ruse. Ruşii se angajau să restituie tezaurul care, 
în 1916, fusese expediat la moscova de către autorităţile române, temătoare că acesta ar 
putea cădea în mâinile germanilor. Au restituit, într-adevăr, un metru etalon de platină 
şi...cenuşa lui Dimitrie cantemir, rămasă în Rusia de două secole bune. Cât priveşte 
restul, Tezaurul propriu-zis, Ruşii au făcut-o pe surzii la toate reclamaţiile Românilor, 
mai ales la cele ale Băncii Naţionale Romanăneşti, care a trebuit să pună sare pe coada 
celor 314 milioane lei / aur, rezerva sa în metal lichid din 1916. S-a restabilit un pod 
per Nistru, între Tighina şi Tiraspol : un prim tren va trece pe aici la 18 Octombrie 


77 



1935, dar rari vor fi călătorii ce se vor folosi de această linie ferată internaţională. 
Reunirea basarabiei cu patria Mumă nefiind recunoscută de către Kremlin, Românii 
nu vor întârzia să se întrebe la ce bun protocolul Titulescu - Litvinov, de la 9 Iunie 
1934.” 

Adevărul este că nici un moment Sovietele nu se obligaseră să ne restituie 
aurul furat. Era presa lui Titulescu care răspândise acest zvon înşelător pentru a 
uşura Românilor înghiţirea unei amare şi otrăvite doctorii. Pentru a întregii 
mascarada, Titulescu a cerut şi obţinut ca tătărăscu, Preşedintele Consiliului, să se 
ducă în persoană la Constanţa pentru a primi în mod solemn osemintele lui 
Cantemir. Referitor la călătoriile între bucureşti şi Moscova, Dl. Prost nu avea 
nevoie să se îngrijească, cel puţin în ceea ce privea calitatea, dacă nu numărul lor. 
Chiar înainte de reconstruirea podului de la Tighina, un călător, răzleţ ce-i drept, 
dar de greutate, Herriot, era transbordat în acel loc, în drum spre amici săi din 
Kremlin. 

Herriot, cu prilejul unei vizite la paris a generalului primo de rivera, refuzase 
să-I întindă acestuia mâna, sub cuvânt că convingerile sale democratice nu-I 
permiteau acest gest faţă de un dictator - un dicator care, în toată administraţia sa, 
nu vărsase o singură picătură de sânge - nu găsise însă aceste convingeri un motov 
pentru a nu se săruta pe gură, a la Moscovita , cu cei mai respingători tirani, cu 
asasinii mărturisiţi a mai mult de 20 milioane de ruşi. 

L-am întâlnit pe Herriot la riga, nouă zile după trecerea graniţei româno- 
sovietice, entuziasmat de primirea ce-i fusese rezervată la Moscova. Ne povestea cu 
lacrimi în ochi - lacrimi care, în mare parte cel puţin, puteau fi atribuite şi 
păhăruţelor de vodcă ce ni le vărsau bunii noştri oaspeţi letoni - cum la un banchet 
ce-i fusese oferit de Comandantul societic, după schimbul obişnuit de alocuţiuni, toţi 
ofiţerii s-au ridicat ca la un cuvânt de ordine şi şi-au zvârlit toate florile care erau pe 
masă în faţa lor : “M-au acoperit de flori, nu voi uita nici odată asta. ” 

Nu a fost numai acest amînunt, nici reacţia la urechea mea a ataşatului militar 
francez - “ “ Pramatia asta ar face mai bine să-ţi păzească carcasa ; puţin a lipsit, 
odată, să nu-l aruncăm în fundul Senei !” -,dar întreaga atitudine de admiraţia, 
entuziasm şi prietenie manifestată de herriot faţă de Guvernul şi de Armata 
Sovietică care m-au făcut să atrag atenţia Bucureştiului, şi în special a lui Titulescu, 
asupra îngrijorătoarelor perspective ce le-ar fi reprezentat pentru noi călătoria lui 
Herriot dacă ea ar fi avut într-adevăr ca scop pregătirea unui acord cu caracter 
militar între Franţa şi Rusia Sovietică. 

A 

In capitalele europene, înainte de primul Război Mondial, diplomaţia română, 
aproape în întregime recrutată dintre diplomaţi de carieră, ocupa un loc aparte în 
ţările străine, fără să existe o exactă relaţiune între importanţa demografică a ţării 
pe care o reprezentau şi prestigiul de care ei se bucurau. Miniştri noştri în 
străinăîtate ca emil, Grigore şi Dimitrie Ghica, ca Alexandru lahovary, Edgar 
mavrocordat, Charles Mitilineu, Mişu, Derusi, Ggheorghe Cretzianu, Filalit, erau 


78 



admiraţi şi respactaţi de toţi colegii lor străini pentru statura, tactul, sagacitatea şi 
independenţa informaţiei lor şi pentru înalta lor cultură ; benefic iau de toată 
încrederea din partea şefilor lor. 

Doi factori au intervenit după primul război mondial pentru a modifica în 
mare parte această stare de lucruri : 1) diferenţa între emolumentele interne şi 
externe ale funcţionarilor noştri, care ajungeau până la o cifră de zece ori mai mare, 
ceea ce provoca irezistibile presiuni ale partidelor politice pentru a-şi căpăta 
partizanii, cei mai mulţi fără nici o pegătire adecvată ; 2) influenţa lui Titukescu 
asupra acestor partide, care, la punctele-cheie ale intrigilor sale, cerea şi obţinea 
întotdeauna numirea protejaţilor săi. Promoţia la gradul de ministru sau simpla 
trimitere în străinătate era, cu foarte puţine excepţii, negată tinerelor elemente din 
carieră, care nu-şi aleseseră această profesiune din lăcomie de devize şi care, fără 
îndoială, în alte împrejurări, s-ar fi arătat la înîklţimea tradiţiei lăsată de 
predecesorii săi. 

Se stabilise în acest mod, în corpul nostru diplomatic, o atmosferă aproape 
teroristă de informaţii uniforme şi conforme. Conforme cu politica lui Titulescu, 
care, chiar înainte de a fi Ministru al Afacerilor Străine, ţime în mâinile sale soarta 
soarta tuturor diplomaţilor noştrri. Astfel s-a întâmplat că în această fază critică a 
politicei noastre externe nu s-a găsit, în afară de mine, decât un singur alt 
reprezentant român în străinătate care să îndrăznească să recunoască şi să 
semnaleze primejdia cătrărilor întortocheate pe care Titulescu conducea politica 
Ţării noastre spre dezastru. Acest reprezentat era Victor Cădere, Ministrul nostru la 
Varşovia. 

Titulescu, abia ajuns în posesia portofoliului Afacerilor Străine, se grăbise a- 
mi micşora suprafaţa de4 contact la graniţele Rusiei Sovietice şi, prin urmare, 
autoritatea informaţiilor şi părerilor ce le trimiteam la bucureşti, scoţându-mi 
direcţia legaţiei noastre din Helsingfors şi încredinţând-o unui ales al său. Nu mă 
îndoiam însă că permanenţa mea la Riga şi Reval nu mai era decât un provizorat şi 
că noul meu şef nu putea să întârzie să pună ordine în această citadelă de 
neconformism şi focar de indisciplină. Am primit deci, cu satisfacţia ce-o provoacă 
orice eveniment prevăzut şi aşteptat, telegrama lui Titulescu care mă infirma că 
eram transferat ca ministru plenipotenţiar şi Trimis Extraordinar la caracas, 
capitala Venezuelei, în America de Sud. Telegrama era urmată de o notă 
informativă a departamentului Administrativ al Ministerului care îmi comunica că 
efectivul cheltuielilor de deplasare şi de călătorie puse la dispoziţia mea era de 4000 
dolari. Suma emolumentelor mele, pe care am uitat-o, era la înălţimea generozităţii 
internaţional recunoscută a lui Titulescu. Telefonul m-a informat în aceiaşi zi că 
amicul meu Cădere era trimis la Rio De Janeiro. La riga, unde Cădere venise ca să 
mai stăm de vorbă, am căzut de acord pentru a declina amândoi noile noastre 

A 

numiri. In ceea ce mă priveşte, răspunsul telegrafic trimis lui Titulescu a fost: 


79 



“ Mulţumesc ExcelenţeiVoastre pentru noua dovadă de încredere arătată. Rapoartele 
noastre cu Rusia Sovietică fiind însă la ordinea zilei, prefer să pun experienţa şi 
informaţiile mele în această chestiune la dispoziţia excelenţei Voastre. Cer deci 
transferarea mea la Bucureşti, în administraţia centrală. ” 


80 



CAPITOLUL VI 


ASASINATUL DIN MARSILIA ŞI TELEGRAMA PIERDUTĂ 


Nu se găseşte carte mai folositoare pentru reonstituirea adevărului asupra 
anumitor puncte uitate sau controversate din istoria vremurilor dintre cele două 
războaie decât Histoire de la Diplomaţie, publicată sub direcţia lui Vladimir 
Potemkin. Este de ajuns a se lua în considerare ceea ce Potemkin se grăbeşte a nu 
menţiona sau, după cazuri, contrariul a ceea ce spune. Aceasta este cu atât mai 
adevărat când autorul acestei beneficiază de fericita colaborare a scriitoarei 
Genevieve Tabouis. Astfel se întâmplă că numele Regelui Alexandru al Iugoslaviei 
este abia menţionat în această operă, în legătură cu atentatul de a Marsilia din 9 
octombrie 1934. Pentru Potemkin şi ilustra sa colaboratoare, moartea regelui 
Alexandru a fost un simplu amănunt; atentatul era îndreptat împotriva lui Barthou, 
avocatul înfocat al unei alianaţe militare între Franţa şi Rusia Sovietică; acel atentat, 
prin urmare, nu putea fi atribuit decât unei conspiraţii fasciste, pentru a întrebuinţa 
expresia scumpă lui Potemkin. 

Au fost, de fapt, două atentate în Marsilia: unul prin comitere, săvârşit de 
căter naţionaliştii croaţi, altul prin omisiune, pentru care înaltele autorităţi 
administrative franceze, în special Albert Sarraut, paortă singur răspunderea. 

A 

Intr-adevăr, autorităţile civile şi militare din marele port mediteraneean 
luaseră, pentru securitatea înaltului lor oaspete toate măsurile cuvenite în asemenea 
împrejurări. DE fapt programul recepţiei era exact cel stabilit cu câteva luni mai 

A 

înainte cu prilejul vizitei Sultanului Marocului. In ultimul moment însă, Sarraut 
ministrul de interne fancez la aceea epocă, dăduse ordinul telegrafic de a suprima 
dispozitivul de securitate adoptat şi de a-1 înlocui cu unul cât mai puţin vizibil. 
Motivul invocat, post festum, de Sarraut, a fost:dorinţa sa de a nu impresiona 
defavorabil populaţia oraşului printr-o desfăşurare prea mare de forţe militare şi 
poliţieneşti în ajunul unor alegeri municipale. Sarraut şi-a recunoscut de altfel vina, 
dându-şi demisia îndată după atentat şi explicând aceasta cu lapidarele cuvinte: Un 
chef est toujours responsible. Nu credem că explicaţia era suficientă. 

Pentru orice persoană mai mult sau mai puţin informată, în tot cazul pentru 
şeful suprem al servicilor de securitate ale unei mari puteri ca Franţa, Regele 
Alexandru era obiectivul binecunoscut al intenţiilor şi pregătirilor a patru 
terorisme: terorismul macedonean, terorismul croat, terorismul ungur şi terorismul 

A 

comunist. îndrăzneala şi dispreţul de moarte binecunoscut al membrilor celor dintâi 
organizaţii conspirative naţionaliste ar fi fost destul pentru a obliga Poliţia Franceză 
la măsuri de precauţiune şi mai amri decât cele luate petnru Sultanul Marocului. A 
suprima cu totul aceste măsuri, a lăsa protecţia Regelui Alexandru în sarcina unui 
ofiţer de escortă călare şi a câtorva agenţi de poliţie, la încrucişările străzilor, era, 


81 



pentru orice cap aşezat, a-1 condamna la o moarte sigură. Consternarea a fost 
generală; dar ar fi fost cu mult mai amre deacă s-ar fi ştiut că Guvernul Britanic şi 
guvernul Român oferiseră Poliţiei Franceze colaborarea unor agenţi ai lor, 
specializaţi în afaceri balcanice, care cunoşteau chiar la faţă pe mulţi din posibilii 
atentatori şi că Poliţia Franceză refuzase această ofertă. 

Regele Alexandru privea de multă vreme cu dezgust şi nelinişte cursul dat 
politicei noastre dela încredinţarea ei în meşterile mâini ale lui titulescu. 
Ostracizarea sovietelor din viaţa publică europeană era pentru el nu numai o 
chestiune de cuminţenie, dar şi o înaltă datorie morală. Refuzase să aprticipe al 
diferitele faze ale comediei de apropiere între asasinii Kremlinului şi Puterile 

A 

Apusene. Iugoslavia părăsise Conferinţa Micei înţelegeri din Zagreb, în Ianuarie 
1934, încruntând sprâncenele al hotărârea României de a urma exemplul 
Cehoslovaciei şi de a stabili relaţiuni diplomatice cu Kremlinul. Simpla nemulţumire 
şi nelinişte se transformase însă într-un simţământ de adâncă revoltă în conştiinţa 
Regelui Alexandru când şi-a dat seama că ceea ce urmăreau Titulescu şi Beneş nu 
erau numai o reapropiere cu caracter politic şi economic înter Europa Occidentală şi 
Uniunea Sovietică, ci o nouă alianţă militară între Franţa şi Rusia la care România şi 
Ceholsovacia plănuiau să se asocieze mai mult sau mai puţin deschis. 

Titulescu şi Beneş întrebuinţau toate mijloacele de presiune asupra guvernelor 
ce se succedau la Paris. Merseseră până la ameninţarea că, dacă Franţa nu va 
accelera negocierile sale cu Kremlinul, în vederea unui acord de existenţă mutuală 
<vor merge la Berlin>. Călătoria Regelui alexandru la Paris, în toamna anului 1934 
avea drept scop principal de a opune acestor manevre şi acestui şantaj, ferma 
atitudine a Iugoslaviei. El nu venea cu ameninţări goale, ci vu declaraţia categorică 
că un acord militar franco-sovietic ar libera Iugoslavia de angajamentele sale, fie 

A 

faţă de Franţa fie de Mica înţelegere ; ceea ce ar silio-o să-şi caute securitatea în alte 
asociaţiuni politico-militare pentru cazul unui conflict provocat printr-un astfel de 
acord. 


Asasinarea lui Alexandru al Iugoslaviei nu a fost opera iamicilor politicei lui 
Barthou şi a politicei lui Titulescu şi beneş, care nu tindea la altceva decât la 
încercuirea Germaniei, o politicş absolut contrarie spiritului şi literei Pactului din 
Locarno, precum şi spiritului şi literei acestei politici, unul din principalele sale 
obstacole. Era natural deci ca atentatul din marsilia, săvârşit graţie neglijenţei 
Politicei Franceze, să provoace în cercurile diriguitoare germane o puternică 
îngrijorare şi necesitatea de a determina poziţia exactă a României în această 
schestiune. 

Mă aflat în trecere prin Berlin, puţin timp după asasinarea Regelui 
Alexandru, vreo două zile după întoarcerea Generalului Goering dela ceremonia 
înmormântării monarhului la Belgrad. Fără multă întârziere, Goering ceruse să 
vadă pe Petrescu- Comnen, Ministrul nostru pe lângă Guvernul Riechului, pentru a- 
i face o urgentă şi importantă comunicare. Petrescu-Comnen mi-a arătat lunga 


82 



telegramă prin care informase pe Ministrul nostru al Afacerilor Străine de cele ce 
Goering propunea Guvernului Român. 

“Animatorii Iridentei Ungare - I-a spus Goering - nu se găsesc la Berlin, ci la 
Roma. Germania nu vede întreţinerea acestui iredentism nici un folos pentru ea. 
Ungaria nu interesează germania ; România o interesează mult. Suntem gata să 
garantăm toate graniţele României, apusene şi răsăritene, CU O SINGURA 
CONDIŢIE : UN ANGAJAMENT DIN PARTEA D-VOASTRĂ CĂ NU VEŢI 
PERMITE NICIODATĂ CA TRUPELE RUSEŞTI SĂ TREACĂ PRIN TERITORIUL 
ROMANESC. Nu vă cerem să renunţaţi la nici una din alianţele pe care le aveţi 
astăzi, dar vrem să fim siguri că Armata Sovietică nu ne va putea ataca prin teritoruil 
vostru. Vă mai facem o propunere, şi aceasta nu este o condiţie. O primiţi sau nu, după 
cum doriţi. Vă propunem ca să vă înarmăm din cap până în picioare, îndată, ieftin şi 
bine. ” 


Petrescu-Comnen mi-a părut a-şi da seama de importanţa istorică pe care 
aceste propuneri o aveau pentru Ţara noastră, nu numai în ce privea graniţele 
noastre apusene, ci şi cele răsăritene, care nu primiseră încă o garanţie perfectă din 
partea foştilor noştri aliaţi. Pentru mine însă, propunerile lui Goering aveau o 
valoare tactică imediată : constituiau o puternică armă în mâinile celro care, în 
Ţară, pricepeu primejdia politicei pro-sovietice a lui Titulescu şi Beneş. 

Utilizarea acestei arme trebuia să se facă însă cu cea mai mare precauţiune. 

O dezbatere publică a propunerilor lui Goering, înainte ca discuţiile bilaterale 
româno-germane să fi dat berlinului măcar siguranţa unei posobilităţi de acord, ar fi 
provocat, fără îndoială, din partea sa, o reacţie defavorabilă intereselor noastre. 
Berlinul avea doar cartea ungară de jucat, dacă România îi respingea propunerilie. 

Ajuns la Bucureşti, la vreo săptămână după vizita mea la berlin, am cerut 
colegilor mei de la Departamentul Politic, D-lor. Misir Arion şi Alexandru 
Cretzianu, care era părerea lor privitor la propunerile transmise prin telegrama lui 
Petrescu-Comnen. După toate regulile funcţionării Ministerului, o telegramă de 
această natură trebuia să trească imediat dela Cifru la departamentul Politic. 
Titulescu se grăbise însă a stabili un alt procedeu : descifrarea se făcea sun controlul 
uneia din creaturile sale. : Savel Rădulescu, un băiat foarte activ şi inteligent, care 
hotăra el, pe baza unor principii stabilite de mai înainte de şefuşl său, care erau 
telegramele care puteau fi communicate Departamentului Politici, şi care nu. Astfel 
se întâmplase că nimeni în Ministerul Afacerilor Străine, afară, bineânţeles, de 
Titulescu, nu avea cea mai vagă cunoştiinţă de propunerile Berlinului. 

Am aşteptat vreo câteva zile înainte de a putea admite că o asemenea 
scamatorie era posibilă. Dar când mi-am dat seama definitiv de intenţia lui Titulescu 
de a ţine ascunse aceste propuneri, probabil până în momentul când ar fi găsit 
mijlocul de a ne angaja iremediabil în altă direcţie, m-am hotărât a le face cunoscute 
factorilor noştri responsabili, evitând pentru moment inconvenientele şi primejdiile 
publicităţii. M-am adresat, în consecinţă, lui Gheorghe Brătianu, tânărul şef al 


83 



Partidului Liberal Dizident, om de energie şi inteligenţă, caracter independent şi de 
un patriotism neştirbit. Brătianu şi-a dat seama imediat de importanţa propunerilor 
germane şi a intenţiunii ce se ascundea în dosul încercării de a le subtiliza. Cu o 
reconstrucţie pe cât de exact posibilă a telegramei lui Petrescu-Comnen dinaintea 
ochilor, ne-am întrebat care era calea cea mai bună de urmat. Brătianu mi-a cerut 
voie să utilizez imediat informaţia ce i-o adusesem. Aceasta nu puteam să o accept 
din două motive : 1) nu vroiam să înşel încrederea ce Patrescu-Comnen o avusese în 
mine ; 2) era vorba de un text cifrat care trebuia să rămână înconjurat de toate 
preacuţiile obişnuite. Am ajuns amândoi la concuzia că metoda cea mai indicată era 
de a cere direct lui Goering reînnoirea propunerilor făpcute lui Petrescu Comnen. Şi 
Gheorghe Brătianu însoţit de ata constantinesdcu au plecat la Berlin. Primirea de 
către Goering a fost extrem de cordială. 

“ Fericită ţară, I-a spus Goering lui Brătianu, unde ăn aceiaşi familie se mai pot 
succede trei generaţii de oameni de Stat ; în Germania, un asemenea lucru nu se mai 
întâmplă astăzi !” 

Goering a reiterat exact lui Gheorghe Brătianu propunerile făcute lui 
Petrescu-Comnen în întrevederea din 22 Octombrie 1934, insistând asupra faptului 
că nu ni se cerea nici un act de rupere cu aliaţii noştri şi reamintind propunerea 
făcută, de reînarmare a Oştirii noastre. Singura condiţie pe care Germania o cerea, 
era asigurarea că România, urmând exemplul aliatei sale Polonia, nu va permite 
niciodată, fără de rezistenţa armată, trecerea Trupelor Sovietice peste teritoriul ei. 

Petrescu-Comnen a avut fericitul prilej pe care nu l-am avut eu, de a-şi 
conserva în siguranţă, în străinătate, o mare parte a arhivei sale în tot timpul 
vâltoarei care a trecut peste Ţară. Cu riscul de a ne repeta uneori, vom excurge la 
textele şi preciziunile ce le găsim în cărţile sale I RESPONSABILI şi PRELUDI 
DEL GRANDE DRAMA, pentru a pune şi mai bine în evidenţă cele două aspecte ale 
relaţiilor noastre cu germania în aceste momente decisive pentru destinele României 
mari : 1) Sinceritatea evidentă, răbdătoarea insistenţă a propunerilor germane. 2) 
Perfidia şi lipsa totală de conştiinţă naţională cu care au fost sabotate de Titulescu şi 
de urmaşii săi la Palatul Sturdza. 

A 

însemnările lui Petrescu-Comnen sunt cu atât mai interesante cu cât el era un 
strigoi al politicei titulesciene şi carliste, un admirator, şi un apărător, chiar după 
dezastrul ţării, al lui Titulescu, al Regelui Carol al II-lea, al lui Armând Călinescu, al 
lui Ostrovski, Ministrul Sovietic la Bucureşti, care desfăcurase o excelentă activitate, 
ajutând în toate pe Dl. Titulescu în politica lui de reconciliere ( între Rusia Sovietică şi 
România). Petrescu-Comnen până la moartea lui a crezut în sinceritatea lui Litvinov 
şi a făgăduielii Rusiei Sovietice de a nu rămânea în Basarabia dacă s-ar fi dat voie 

A 

trupelor ei să străbată terioriul nostru, alergând în ajutorul Cehoslovaciei. In timpul 
călătoriei sale la Londra, în Noimebrie 1938, unde întovărăşea pe regele carol, în nici 
un moment, după propriile sale afirmaţii, în conversaţiile sale cu Chamberlain, cu 
Lordul Halifax şi cu înalţii funcţionari ai Foreign Office- uluim, nu a pomenit de 
primejdia specific românească, reprezentată de Rusia Sovietică, şi nu a cerut, nici nu 


84 



a încercat să obţină ajutorul eventual al marii Britanii, decât împotriva unei 
agresiuni germane. La Paris a avut aceiaşi atitudine, pregărind astfel calea 
sinistrelor garanţii, limitate la graniţele noastre occidentale, garanţii date de cele 
două Puteri în anul următor românii şi polonii, cauza directă şi imediată a 
Războiului al Doilea Mondial. Ca Ministru al Afacrilor străine a făcut totul pentru a 
stânjenii alita noastră Polinia, în negocierile sale cu germania, învinind-o de a nu ne 
urma în politica inaugurată de Titulescu faţă de Rusia Sovietică. A făcut parte din 
guvernul care a patronat asasinarea lui Codreanu şi a rămas unul din bârfitorii de 
profesie ai Mişcării Legionare. Iată cum povesteşte Petrescu-Comnen importantele 
declaraţii ce i le-a făcut Generalui Goering în ziua de 22 Octombrie 1934, declaraţii 
pe care le-a referit la Bucureşti, cu raportul 3.327 în ziua de 24 Octombrie 
(Telegrama Pierdută) : 


“ începu zicăndu-mi că Germania dorea să stabilească raporturi de sinceră 
prietenie cu Iugoslavia şi România, că nu există nici un motiv de discordie cu aceste 
ţări. Nu a făcut nici o aluzie referritoare la Cehoslovacia. La întrevbarea mea : “ Ce-aţi 
făcut cu marea Dvoastră prietenie pentru Ungaria ?”, el mi-a răspuns : “Ungaria nu 
ne interesează. Nu vom face încăodată greşeala de a trage castanele din foc pentru 
alţii. De fapt, fără a enumera atâtea motive de ordin economic, care ne apropie de 
România şi de Iugoslavia, există faptul că Dvoastră trataţi bine Minoritatea 
germană...” Şi pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, mi-a spus că lucrase în 
aceiaşi zi cu Fuhrerul, căruia i-a spus în mod incidental că va lua dejunul în casa mea, 
şi că Fuhrerul îl autorizase să vorbească astfel cum vorbise. ” 1 


A 

In această dare de seamă lipsesc cinci elemente prezente în Telegrama 
Pierdută şi foarte prezente, pentru atât de bune motive în memoria mea : 1) Goering 
a declarat Ministrului nostru că germania era gata să garanteze TOATE graniţele 
noastre. 2) Goering a oferit Românie o înarmare completă şi modernă a oştirii. 3) 
Goering n-a cerut un schimb decât făgăduinţşa căRomânia se va opune la orice 
încercare de trecre a Armatelor Sovietice peste teritoriul ei. 4) La întrebarea lui 
Petrescu-Comnen, relativă la Cehoslovacia, Goering i-a răspuns că Cehoslovacia 

A 

fusese prima ţară din cadrul Micii înţelegeri, căreia Germania îi făcuse propuneri de 
înţelegere şi apropiere, dar că aceste propuneri fuseseră întotdeauna respuinse de 
Beneş. 5) Gfoering a adăugat că Germania nu ne cerea să rupem nici una din 
alianţele noastre anterioare. 

9 

Despre întrevederea lui Gheorghe Brătianu cu Goering, Petrescu-Comnen nu 
menţionează decât ceea ce Brătianu a crezut prident să comunice ziarelor la 
reîntoacerea sa în Bucureşti. 


85 



Cu ocazia călătoriei mele la Berlin, mi-a fost făcută o declaraţie foarte precisă şi 
categorică destinată publicităţii : că nu există nici o alianţă între germania şi Ungaria 
şi că germania nu are intenţia să susţină nici direct nici indirect eventualele 
revendicări ungar în dauna României, căreia Poporul German nu are nimic de 
reclamat şi cu care doreşte să întreţină cele mai bune raporturi. ” 


Petrescu-Comnen a cunoscut însă foarte bine întregul conţinut al declaraţiilor 
lui Goerin către Gheorghe Brătianu, declaraţii care I-au fost comunicat in extenso. 
Şi de astă dată s-a ferit însă a menţiona în memoriile sale, cum cu o singură excepţie, 
o va face în tot cursul expozeului evenimentelor din acea perioadă :1 ) Propunerile 
germane de garanţie şi de reînarmare. 2) Cererea Germaniei relativă la atitudinea 
României în cazul unei încercări de invazie a Trupelor Sovietice. Aceste oferte şi 
această cerere dădeau propunerilor germane toată valoarea lor, fără de ele, ar fi 
existat poate motive pentru a nu le lua în serios. 

Socotitul lapsus de memorie al lui Petrescu-Comnen se explică foarte uşor. A 
fost politica lui Titulescu şi a agenţiklor săi, de a contesta propunerilor germane 
orice importanţă, orice seriozitate şi orice sinceritate, şi de a pretinde că el nu 
reprezintă decât o nedibace încercare de a ne desprinde de aliata noastră, 

A 

Cehoslovacia. In acest spirit au fost tratate şi de regele Carol al II-lea şi de toate 
guvernele sale, chiar după eliminarea lui Titulescu de pe scena politică. “ 
Tentatrivele generalului Goering au fost considerate cu curiozitate la Bucureşti ...nu 
au găsit ecoul dorit de vicleanul general german, ” ne sşpune Petrescu-Comnen. 

Nu era vorba de a ne despărţi de Cehoslovacia, ci e politica lui Beneş şi a lui 
Titulescu, despre care Germania avea toate motivele de a crede că era o politică de 
încercuire. Era vorba, pentru al Treilea Reich, de a se asigura că graniţele României 
nu vor fi deschise trupelor Sovietice, în cazul unui război între Germania şi Rusia. 


1. Petrescu- Comnen, I Responsabili, p.233. 


Cât de legitime erau îngrijorările Reichului ni se arată din memoria lui Boncour, 
fostul Ministru al Afacerilor Străine şi fost Preşedinte de Consiliu francez, citate de 
altfel şi de Petrescu-Comnen în Preludiile sale : 


“în interesantele sale memorii, Paul Boncour, care a fost de mai multe ori 
martorul convorbirilor ruso-romăne, afirmă că Titulescu şi Litvinov ajunseseră la un 
acord în baza căruia România se obliga să lase să treacă trupe şi material rusesc peste 
teritoriul, în cazul unui atac german împotriva Statelor care erau legate printr-un tratat 
de asistenţă mutuală cu Rusia şi cu România...însuşi Regele Carol, zice fostul 
Preşedinte de Consiliu francez, fusese câştigat acestei idei de liberă trecere a Trupelor 


86 




Sovietice. Antr-o audienţă ce-Ifusese acordată, în Hotelul Meurice, din Paris, după ce 
examinaseră din nou importanta chestiue, rege îi declara : “ Vă promit, Boncour, că 
voi încheia acest acord sau ceva asemănător. îmi dau prea bine seama de importanţa 
ce o are pentru jocul alianţelor voastre şi deci pentru noi. Dar daţi-mi timpul de a 
obişnui sufletul Poporului Român cu această idee şi, trebuie să spun, puţin şi al meu. ” 
( Citatul este din cartea lui Boncour, între două războaie) 


A 

In această primă fază, intrigile lui Titulescu şi ale agenţilor săi din corpul 
diplomatic şi din presa română şi străină consistau în a prezenta camapania care se 
deschisese în unele ziare germane apropiate de Wilhelmstrasse, contra politicii de 
încercuire la care participa şi Guvernul Român, ca în contrazicere flagrantă cu 
propunerile lui Goering, urmărind să anuleze toată valoarea lor. Pretindeau chiar a 
vedea în această campanie o manevră de intimidare pentru a ne sili să primim 
propunerile germane. Pe de altă parte, justificata campanie a ziarelor germane, nu 
împotriva României ci împotriva Ministrului său al Afacerilor Străine, era luată ca 
pretext pentru demersuri provocatoare şi chiar derizorii pe lângă Auswartiges Amt: 


“Titulescu dădu atunci ordinul - ne spune petrescu-Comnen, de a declara în 
mod solemn la Auswartiges Amt că această campanie nu numai că nu favoriza 
interesele României şi ale germanieri, ba chiar le dăuna în mod grav. Mă autoriza, în 
fine, să precizez că poziţia noastră geografică ne obligă să luăm în considerrare 
realitatea rusă, cum luasem întotdeauna în considerare realitatea germană. Dacă într-o 
zi, nu tocmai apropiată, Sovietele s-ar declara dispuse a garanta integritatea noastră 
teritorială, împreună cu cea a aliaţilor noştri, noi am putea lua în considerare un pact 
de prietenie şi poate chiar de asistenţă mutuală cu ele...Prin urmare, dacă germania ar 
fi dispusă a garanta şi ea integritatea noastră, îmreună cu cea a tuturor aliaţilor noştri, 
am fi dispuşi a negocia un Tratat similar şi cu ea. ” 1 

Acestea se petreceau în Octombrie 1935. 


Pentru a ne da seama de toată semnificaţia noului act de provocare cu care a 
fost însărcinat finalmente Petrescu-Comnen, la 24 Februarie 1936, de către nicolae 
Titulescu, din depărtările străine, unde Domnia Sa se găsea încă o dată adăpostit, şi 
pentru a putea despărţi, în Darea de Seamă a lui Petrescu-Comnen, relativă la acest 
nou demers, adevărul de înfloriturile cu care l-a împodobit, trebuie să ne reamintim 
împrejurările politice la acea dată şi să ne închipuim care puteau fi, în acele 
momente, starea de spirit a Baronului von Neurath, Ministrul Afacerilor Străine al 
Reichului, al lui Hitler şi al Germaniei întregi. Guvernul Laval semnase pactul de 
asistenţă între Franţa şi Rusia, iar Beneş încheiase imediat un Pact similar cu 
Sovietele. 


87 



1. Petrescu-Comnen, Ibid. p. 236 


A 

In Berlin, nimenea nu ignora rolul pe care Titulescu îl jucase în timpul negocierilor 
acestor două instrumente ; se găseau foarte probabil şi personalităţi care ştiau că el 
însuşi redactase PactulFranco-Sovietic. Ca ripostă la acest început de încercuire, 
Germania se pregătea pentru ocuparea renaniei şi nu aştepta decât ratificarea 
Pactului de către parlamentul Francez, pentru a da drumul trupelor sale. A fost în 
această atmosferpă de indicnare, de alarmă şi de hotărâre că Petrescu s-a prezenat 
Baronului von Neurath cu o informaţie şi cu o întrebare din partea lui Titulescu. 
Informaţia era că România avea şi ea intenţia să încheie un pact asemănător cu 

A 

Sovietele. întrebarea era dacă germania era sau nu dispusă a garanta nu numai 
integritatea teritoriului nostru, dar şi integritatea Cehoslovaciei. Cu Iugoslavia, 
Germania, ajunsese deja la o înţelegere. Petrescu Comnen ne asigură că Baronul von 
Neurah “i-a exprimat mulţumirile sale”pentru informaţie şi pentru întrebare şi că l-a 
rugat chiar să “transmită omagiile sale lui Titulescu Noi credem că Petrescu 
Comnen exagerează sau că, adept al lui Coue, preferă să nu înţeleagă modul relativ 
curtenitor cu care Baronul von Neurah I-a arătat uşa. Ceea ce ştim în tot cazul, 
fiindcă faptul a fost de notorietate publică, este că, la Paris, Titulescu, care cu 
iscălirea Pactelor Franco- şi Ceho-Sovietice ajunsese la apogeul fantasticei sale 
cariere şi îşi credea totul permis, şi-a dat poalele peste cap şi fără a aştepta nici 
măcar referatul lui Petrescu Comnen, relativ la demersul cu care fusese însărcinat, a 
comunicat puzderiei de ziarişti români şi străini care îl întovărăşeau în toate 
călătoriile sale, în termenii cei mai dispreţuitori pentru cel de-al Treilea Reich, textul 
Ultimatumului cu care însărcinase pe ministrul său la Berlin, fără de edulcorările cu 
care l-a îmbrăcat distinsul nostru diplomat. 

Este uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, Guvernul German s-a 
abţinut de a reînoi încercările salede apropiere de România până la căderea 
inpempestivă a lui Titulescu, părăsit de cei care credeau că serviciile sale nu mai 
erau necesare şi că prin aroganţa sa bolnăvicioasă, împreună cu enormitatea 
necesităţilor sale financiare, era mai mult o piedică decât un ajutor în calea 
îndeplinirii integrale a programului lor. Necesitatea prieteniei României şi, mai 
presus de toate, a garanţiei că ea nu se va transforma într-o etapă de marş a 
Trupelor Sovietice spre centrul Europei erau atât de mari pentru Reich încât, uitând 
toate umilitoarele respingeri şi nesocotiri ale propunerilor sale, le-a reînoit, în 
toamna anului 1963, cu o insistenţă despre care tot Petrescu-Comnen ne va da 
socoteală. Pe acea vreme, aliate noastră Cehoslovacia, în dementa sa politică de 
provocare a Marelui Reich vecin, fără a ne consulta, se alătura în mod deschis, prin 
telegrameme entuziaste ale lui Beneş şi prin mărimea ajutorului dat în material de 
război, agresiunii copmuniste în Spania. 

Ne spune reprezentantul intereselor noastre la acea vreme în Berlin : 


88 



“Am povestit încercările de seducţiune şi de intimidare la care fu supusă 
România din partea Germaniei în timpul anilor 1934 şi 1935. Spre sfârşitul anului 
1936, aceste încercîri crescură în mod deosebit în intensitate. 

”//i ziua de 13 Noiembrie 1936, primisem vizita Ataşatului Militar German în 
Bucureşti. în cursul copnversaţiunii, acest domn îmi făcu în mod intenţionat declaraţii 
cel puţin neaşteptate. îmi dădu Cuvântul său de Onoare de soldat că nu există nici un 
acord politic sau militar între Germaia şi Ungaria...La observaţiile mele care se 
refereau la vizita generalilor Milich şi von Reichneau în Ungaria şi a unor ofiţeri 
superiori unguri la Berlin, colonelul a 

răspuns : “Aceste fapte sunt adevărate, der Excelenţa Voastră trebuie să admită 
că în momentul în care Franţa, Cehoslovacia şi Sovietele pregătesc încercuirea 
Germaniei, Reichul este obligat a-şi cuta prieteni unde îi găseşte. Germania nu cere 
României decît un singur lucru : să nu facă jocul Sovietelor, duşmanul ei ireductibil. 
Pentru a crea raportul de prietenir între Reuch şi Rimânia, noi nu cerem altceva decât 
o asigurare precisă în acest sens. Nu vă cerem să părăsiţi nici unul din interesele 
voastre, nici cele ale prietenilor Dumneavoastră de astăzi. ” 


Importanţa acestei declaraţii a Colonelului Shunke nu a scăpat nici sagacităţii 
agentului nostru în Berlin : 


“Aceste declaraţii, făcute în timpul unei vizite oficiale a unui prudent şi 
experimentat ofiţer, nu reprezentau desigur un gest spontan al său, ci un act bine 
studiat, bine preparat din timp în birourile Statului Major German, ale cărui opinii le 
exprima acest soldat care nu era decât purtătorul său de cuvânt. Se cunoaşte 
importanţa politică pe care a avut-o întotdeauna Statul Major German. Nu am lipsit de 
a informa imediat guvernul meu. Dar iată că deodată, chestiunea a devenit serioasă. ”2 


Aceste ultime cuvinte ale lui Petrescu-Comnen se referă la o serie de 
evenimente care au urmat vizitei Colonelului Schunke, a căror povestire către 
reeprezentantul României la Berlin, rugăm pe cititorii noştri să o asculte cu răbdare. 
Ea ne arată, din partea unui personaj cu atât mai autorizat cu cât, până la urmă, şi 
ca Ministru al Afacerilot Străine al României, a rămas unul din executorii politicii 
titulescene, acei oameni care sunt răspunzători faţă de România pentru pierderea 
Basarabiei şi a Arbitrajului de la Viena, iar faţă de aliata noastră Polonia şi faţă de 
Europa întreagă, a scurtei daar fatalei apropieri dintr Reich şi duşmanul său cel mai 
înverşunat. 

Un articol apăruse în Volkisher Beobachter, scris de Rosenberg, tratând de 
chestiunea revizionismului, în care aceste declara că, din punct de vedere politic, 


89 



revendicările revizioniste ungare erau cu totul iraţionale şi că “nu poate fi vorba de 
politică revizionistă naţional-socialistă. , ' l Articolul, care se referea axclusiv la 
revizionismul maghiar, se termina astfel: 


“Apărarea regidă a injustiţiilor comise în 1919 şi a fantasticelor dorinşe 
revizioniste sunt impulsiuni extremiste care nu ţin nici o socoteală de realităţile vieţii. ” 

“Confirmarea acestei luări de poziţie-ne spune Petrescu Comnen- nu a întârziat 
să vie din partea lui Hitler însuşi. ” 


Nici Petrescu-Comnen, nici noul titular al Ministerului de Externe sau 
Guvernul din Bucureşti, în general, nu au avut nici oa parte în pregătirea 
împrejurărilor care au dat Fuhrerului prilejul de a oferi încă o dată României tot 
ceea ce Goering oferise deja, prin intermediul lui Gheorghe Brătianu, doi ani mai 
înainte. Istoria călătoriei a a doua a lui Ghearoge Brătianu la Berlin estea ceeaşi ca şi 
cae dintâi. Ne dădusem seama că concedierea lui Titulescu nu adusese nici o 

A 

schimabre în politica noastră externă. Intr-o recentă călătorie făcută împreună la 
Paris aflasem, prin confidenţele unor personalităţi politice foarte bine informate, că 
în ceea ce priveşte chestiunea specială a trecerii trupelor sovietice, negocierile 
Guvernului Român cu Guvernul Francez şi cu Guvernul Cehoslovac nu fuseseră 
întrerupte. Aceeaşi informaţie ne venea din Varşovia, prin prietenul nostru 
Arczicievski. Această îngrijorătoare situaţie a hotărât pe Gheorghe Brătianu să facă 
o a doua vizită în capitala Reichului, cu gândul 


1. Petrescu-Comnen, op.cit. p 247 

2. Ibid., p. 248 


de a aduce încă o dată în Ţară înainte de a fi prea târziu, toate informaţile necesare 
pentru a convinge opinia noastră publică că depindea de noi de a avea un al Treilea 
Reich cel mai indicat şi mai puternic apărător împotriva primejdiei specific 
româneşti:primejdia invaziei şi cotropiri dinspre răsărit. 

Peterscu-Comnen reproduce numai parţial protocolul convorbiri dintre Gheorghe 
Brătianu şi Hitler, redactat de Ministrul Meiissner, prezent la aceea convorbire. 
Ca de obicei, Ministrul nostru la Berlin omite miezul propunerilor germane : 
garanţia din partea Berlinului a integrităţii teritoriului nostru împotriva oricărei 
agresiuni, în schimbul garanţiei noastre cîă vom apăra acest teritoriu împotriva 
oricărei agresiuni: 


90 




“Omul politic român, Gherorghe Brătianu, din nou în tercere prin Berlin s-a 
prezentat Fuhrerului prin intermediul generalului Goering. Fuhrerula profitat de 
această împrejurare, petnru a face declaraţiuni a căror considerabilă impotranţă o 
putem uşor aprecia. ” 

Iată-le: ”Nu numai că Germania nu doreşte dezintegrarea României, dar, 
dimpotrivă, crede că este propriul ei interes ca ea să devină cât mai amre şi cât mai 
ptuernică posibil, căci cosntituie o importantă baneră(Bollwerc) împotriva unei 
primejdii eventuale venind de la răsărit. în asemenea condiţi, nu numai că Germania 
nu va face nimic pentru a însufleţi revizionismul maghiar, dar nu-I va da niciodată 
aprobarea ei. Acestea, a concinuat Cancelarul, au fost aduse la cunoştinţă amiralului 
Horthy şi lui Kanya care au fost sfătuiţi să se inspire din exemplul Germaniei, care, în 
interesul păcii şi pentru a prezerva Europa de bolşevism a renunţat la multe 
revendicări, chiar şi la Alsacia-Lorena. ” 

“La o înterbare a lui Brătianu, relativă la raporturile dintre Germania şi 
Cehoslovacia Hitler a răspuns că întinasese de multe ori mâna Domnului Beneş, care 
nu s-a limitat numai la a declina ofertele sale amicale, dar s-a transformat în aliatul 
Moscovei, introducând astfel primejdia bolşevică în Europa Centrală. Totuşi, a 
încheiat Fuhrerul aş fi dispus încă astăzi să mă înţeleg cu aliaţi voştri. ” 1 


Ştiind că Petrescu-Comnen era un adversar înverşunat al ideii unei alianţe 
româno-germane, şi, dimpotrivă, un partizan ca Titulescu, al unui pact cu scovietele, 
Gheorghe Brătianu nu crezuse necesar să-i comunice îndată rezultatul întevederi 
sale cu Fuhrerul. Ministrul nostru a avut însă confirmarea întregilor delaraţii ale lui 
Hitler prin Minstrul meissner mai întâi şi, puţine zile după aceasta, într-o 
întrevedere cu generalul Goering. Rugăm pe cititorii noştri să însoţească cu răbdare 
pe Petrescu-Comnen şi în această întrevedere pe care o considerăm ca una dintre 
cele mai importante din câte au avut loc în această perioadă, cu şefii delui de-al 
treilea reich. Categoricul vorbelor lui Goering şi reacţiunile surprinzătoare 
aleMinistrului nostru la Berlin sunt caracteristice pentru această nenorocită epocă a 
politicii noastre externe : 


1. Ibid.p. 250 


“ Rămaşi singuri, Generalul începu cu un rezumat al conversaţiunilor pe care 
Fuhrerul şi el le avuseseră cu Brătianu. Versiunea ce mi-a dat-o era în întregime 
conformă cu ceea ce ştiam. Pe urmă menţionând că < urmează instrucţiunile 
Fuhrerului >, a adpugat următoarele : 


91 



Dorim să avem cu Dvoastră aceleaşi raporturi pe care k le avem cu Iugoslavia, 
cu care am ajuns la o înţelegere foarte clară (eine ganz clare Abmachung). Nu vă 
cerem altă asigurare decât că nu sunteţi legaţi şi că nu vă veţi lega în nici o combinaţie 
( Sic !) împotriva Germaniei.. în schimbul unei atari asigurări, suntem dispuşi a vă da 
o garanţie formală de Stat pentru integritatea Dvoastră teritorială. Nu avem nici o 
alianţă cu maghiarii. Vă oferim prietenia noastră. Dacă o respingeţi, nu vă miraţi de ne 
vom lega mai mult cu Ungurii şi cu Bulgarii. în cazul în care raporturile noastre s-ar 
ameliora, vă vom acorda serioase avantaje economice şi vă vom ajuta a întări puterea 
Dvoastră militară... Vă vom da armele noastre cele mai bune, chiar cele mai secrete 
( ganz vertrauliche Waffen)... Nu putem decât să ne bucurăm de bunele Dvoastră 
raporturi cu Polonia şi pot să vă asigur că am sfătuit întotdeauna pe amicii mei din 
Varşovia )sic) să facă tot posibilul pentru a conserva şi a consolida această prietenie. în 
ceea ce priveşte Mica înţelegere, nu avem nici o obiecţiune împotriva ei, atât timp cât 
păstrează caracteristica sa iniţială, de a ţine pe Unguri în respect...în ceea ce priveşte 
Franţa, atâta timp cât raporturile sale cu România rămân în cadrul acordurilor din 
geneva, după opinia mea personală, ele nu constituie o piedică pentru viitoarele 
noastre raporturi. “ 

“Am răspuns - ne spune Popescu- Comnen la această convorbire - că discursul 
său mă surprindea şi că nu eram nici preparat nici autorizat la această duscuţiune 
politică, şi că vizita mea, cum arată memorandul meu, nu avea alt obiect decât câteva 
puncte precise de ordin economic. “ 


Restul contribuţiei lui Petrescu-Comnen la această convorbire a fost de a 
repeta manevra obstrucţionistă, pretinzând că declaraţiile categorice al Fuhrerului 
şi ale Generalului Goering erau anulate prin anumite articole de ziare, inspirate 
probabil de către Auswartiges amt. Obiecţiunea era sau fariseică au stupidă. 


“Pentru a o tăia scurt, generalul mi-a spus că era însărcinat de către Fuhrer să 
declare că acesta era a reînoi în persoană şi oficial toate aceste asigurări şi că 
Fuhrerul era dispus a mă primi, când voi voi, pentru a mi le confirma personal. ” 


Ministrul nostru în Berlin nici o dată nu menţionează această invitaţie specială şi 
precisă a Fuhrerului. Iată însă miezul rapoartelor sale asupra acestei penultime 
întrevederi cu generalul Goering, în chestia atât de vitală pentru noi, a raporturilor 
noastre cu Germania celui de-al Treilea Reich, astfel cum ni le redă în memoriile 
sale : 


“ Am înaintat imediat un raport amănunţit guvernului meu....Terminam acest 
raport cu observaţia : < Tot ceea ce precede mă întăreşte în convingerea mea, pe care 


92 



nu am încetat să o exprim Guvernului regal, asupra intenţiilor tot mai alarmante ale 
reichului ămpotriva aliatei noastre (Cehoslovacia). Sunt de părere că trebuie să 
rămânem foarte prudenţi în conversaţiile noastre cu germanii. Politica noastră trebuie 
să rămână cinstită faţă de aliaţii noştri, evitând tot ce ar putea să ne înstrăineze aceste 
prietenii sau să provoace ostilitatea Sovietelor...Trebuie să evităm orice gest imprudent, 
preconizat de unii din compatrioţi noştri. “ (Această aluzie privea naţionalismul 
grupului Goga şi în special Garda de fier)l 

“ . Zilele trecute, Victor Antonescu ( Ministrul nostru al afacerilor Străine la 

acea vreme) nu arăta nici o grabă de a răspunde sugestiunilor < prietenilor > ale 
berlinului. Educaţa sa şi amintirile sale din Marele Război, amorul său pentru Franţa 
şi caracterul său îi inspirau această atitudine...Câteva personalităţi, ca Doctorul 
Schacht, Secretarul de Stat Milch, Funk, directorul Wolthat, etc..., au continuat cu 
tenacitate aceste demersuri de apropiere. Toţi voiau să dea impresia că urmau propriul 
lor impuls. Era clar însă că toţi urmau o acţiune preconcepută, după un plan 
prestabilit. “ 3 


1. Ibid.,p. 253 -254. 

2. Ibid.,p. 255. 

3. Ibid, p. 257 


A 

In loc de a răsounde fără nici o întârziere invitaţii Fuhrerului de a-1 vizita, 
ceea ce ar fi fost reacţiunea naturală, şi se poate spune obligatorie, a oricărui Şef de 
Misiune, faţă de şeful Statului, pe lângă care era acreditat, Petrescu-Comnen, 
urmând politica sa de sâcâială şi provocare, a instruit pe şeful unei delegaţiuni de 
foşti combatanţi români, care erau primiţi în audienţă de către Fuhrer, de a-i cere 
acestuia socoteală din nou relativ la acele articole de ziare pe care Ministrul nostru 
în Berlin nu înceta a le utiliza ca elemente de confuzie, şi de blocare a convorbirilor 
faţă de autorităţiile germane şi faţă de opinia noastră publică. Hitler i-a răspuns 
imediat: 


“întâiul articol, cel din Volkisher Beobachter (articol în întregime ostil tezei 
revizioniste), a fost scris de Dl. Rosenberg, din ordinele mele. Vroia să se ştie că, în 
opinia mea, problemele Europei şi ale unor ţări în particular nu pot fi soluţionate cu 
schimbări de frontieră. Al doilea articol, apărut în Frankfurter Zeitung, de care 
Dvoastră vorbiţi, nu reprezintă ideile mele. Vă autorizez a repeta aceasta în ţara 
Dvoastră”! 


A 

In faţa acestor insistenţe < surprinzătoare > ale şefilor politici germani, Ministrul 
nostru la Berlin s-a crezut obligat a cere personal instrucţiuni specialşe la Bucureşti. 


93 




A foast extrem de fericit, ne spune el, de a primi din partea Rehelui, din partea 
Preşedintelui, Consiliului Tătărăscu şi din partea ministrului Afacerilor Străine, 
Victor Antonescu, instrucţiuni “ substanţial conforme cu cele pe care le pimise din 
partea lui Titulescu în anul 1935”. Aceste instrucţiuni cuprindeau următoarele 
puncte: 1) Fidelitatea Ligii Naţiunilor. 2) Fidelitatea Alianţelor noastre tradiţionale. 

A 

3) îmbunătăţirea cât mai mult posibilă a Relaţiilor noastre cu Rusia Sovietică. 4) 
Ameliorarea raporturilor noastre economice cu Germania. Pe baza acestor puncte 
trebuia să răspundă noilor încercări “de seducţie şi de intimidare ” ale Reichului. 

A 

In ceeea ce priveşte punctul < 2 >, este bine de observat că e vorba de 
Cehoslovacia lui Beneş, care, prin participarea sa deschisă la acţiunea de cucerire a 
Spaniei de către comunism şi la planul de încercuire al Germaniei-din care cauză 
Regele Leopold al Belgiei se crezuse în drept să denunţe pactul din Locarno, anulase 

A 

întregul rost al Micei înţelegeri. Nu era vorba nici de Iugoslavia nici de Polonia. 

/V 

Intradevăr, atât ministrul nostru la Berlin cât şi şefii săi ierarhici din Bucureşti s-au 
arătat indignaţi de încheierea Pactului de Prieteniei între Contele Ciano şi 
Stoiadinovici,de aceea “ ganz klare Abmachung ” între Berlin şi Bergrad, care asigura 

A 

liniştea aliatei noastre balcanice. In ceea ce priveşte Polonia, Pettrescu.Comnen erte 
acela care, în calitate de Ministrru al Afacerilor străine al României, după cum ne-o 
povestise el însuşi în “Preludii”, s-a opus la toate încercările Colonelului Beck, de a 
găsi terenul unei înţelegeri depline între Berlin şi Varşovia, cea mai bună garanţie de 
supravieţuire pe care istoria putea să o dea aliatei noastre, şi cea mai bună garanţie 
pentru noi, în faţa uriaşei ameninţări sovietice şi faţă de inevitabila răfuială ce se 
pregătea între cele două lumi. 

Iată ce ne povestea Petrescu-Comnen după ce şi-a oţelit sufletul cu acest 
viaticum, ultima şi memorabila întâlnire cu Mareşalul Goering : 


“ Pe când mă găseam încă la bucureşti, Goering întrebase de mai multe ori de 
mine şi rugase pe însărcinatul meu cu Afaceri să-mi spună că dorea să mă vadă îndată 
ce mă voi fi întors. Cu toate acestea, conformăndu-mă instrucţiunilor pe care le 
primisem, am încercat înainte de toate să câştig timp. “ 

“ Dar solicitat de impetuosul general, care mă invita să mă duc să-l văd, fiindcă 
dorea să-mi vorbească, < ăn numele Fuhrerului >, m-am dus la somptuoasa locuinţă 
din Leipzigerplatz, în ziua de 20 Martie 1937, şi i-am făcut astfle de declaraţiuni că 
putem astăzi să le calificăm într-adevăr de eroice. “ 


1. Ibid. p. 259. 


94 




“ Pe când naţiunuile cele mai puternice din lume se închinau ănaintea voinţei 
Reichului şi atâţia prieteni şi aliaţi de-ai noştri, terorizaţi, îşi permiteau un primejdios 
<flirt > cu Hitler şi cu colaboratorii săi, România, mică, izolată, în mijlocul uneui lumi 
de inamici sau de prieteni dubioşi, avea îndrpzneala să declare, fără circumlocuţiuni, 
că <dorea să precizeze, ănaintze de toate, că nu avea intenţia să părăsească nici una 
din prieteniile sale actuale >. Am mai declarat, cum o mai făcusem, că nu aveam 
intenţia de a asuma nici un angajament care ar putea să ne atragă într.un eventual 
conflict cu Rusia. 

“Aceasta a fost umtima întrevedere pe care am avut-o cu Goering”. 

Mai târziu am fost învinuit că aş fi lipsit de înţelegere pentru generoasa politică 
a Fuhrerului. ” 1 


Această “eroică” săgeată a “Parthului”, nu încheia participarea lui Petrescu- 
Comnen la opera de sabotare, pruin obstrucţie, nepăsare şi provocare, a celor mai 
vitale interese ale patriei sale, în slujba unor interese străine. Torpilarea definitivă a 
oricărei posibilităţi de înţelegere înter Germania şi o Românie neciuntită teritorial, 
neirosită politiceşte şi sufleteşte, a fost opera acelui gurvern din care Petrescu- 
Comnen făcea parte ca Ministrul al Afecerilor Străine, care a îngăduit mişelescul 
asasiant al lui Corneliu Codreanu şi încercarea de lichidare prin ştreang, gloanţe şi 
lanţ a singurei organizaaţii politice româneşti care prevăzuse încă de pe atunci 
iminenţa şi grozăvia vremurilor pe care Ţara le trăieşte astăzi şi care nu a şovăit 
dinaintea nici unei jertfe, în sforţările sale, pentru a scuti Neamul Românesc de 
această tragedie. 

Dreptatea cere însă ca Peterscu-Comnen să nu apară singur, în odăjdii de 
diplomat, deasupra scoarţei cărţii sale “RASPUNZA TORII. ” Alăturea de el ar terbui 
să figureze Carol, Titulescu, Victor Antonescu, Tătărăscu, Armând Călinescu, 
Patriarhul Miron Cristea şi atâţia alţii care, din neghiobie, servilism sau trădare au 
pregătit invazia Basarabiei, Arbitrajul de la Viena, şi până la urmă, desfigurarea 
Ţării (care timp de atâtea veacuri a fost zăgazul răsăritean al apărării Europei 
Creştine), transformarea României într-o satrapie a Imperiului ateist al 
Comunismului. 

Să nu trecem însă cu vederea alt aspect al propunerilor Germaniei : cel 
privitor la înarmarea Ţării. 

Prea marea prudenţă a lui Ionel Brătianu, care nu vroia să dea Puterilor 
Occidentale angajamentul formal de a intra în război înainte de momentul ales de el, 
aceeaşi prudenţă tot atât de mare a acelor Puteri care cereau un asemenea 
angajament înainte de a ne da măcar o puşcă, ne lăsase absolut dezarmaţi în 1916. 
“Dacă am avea şi noi scule!”, striga soldatul nostru sub grindina mitralierelor şi 
bombardamentul obuzierelor şi artileriei grea germane. 


95 




1. Ibid., p. 261 


Anul 1939 ne-a găsit într-o situaţie asemănătoare. Armata noastră nu 
dispunea de nici o unitate de tancuri şi nici de vreo armă anti-tanc modernă. 
Artileria noastră era compusă din tunurile Krupp şi tunurile ruseşti care făcuseră 
Primul Război Mondial, cârpite cu cea ce se cheamă “frâne de gură”. Apărarea 
noastră anti-aeriană era nulă. Aviaţia, limitată la aparate de luptă, era puţin demnă, 
în număr şi în calitate, de vitejia şi dibăcia tinerilor noştri aviatori. Până şi armele 
noastre de infanterie, de trei calibre dinferite, erau mitraliere şi puşti în stare de 
decrepitudine cunoscută sub numele de wild shooting. Totuşi, de la întoarcerea 
Regelui Carol în Ţară şi până în 1939, se cheltuiseră 28 miliarde de lei/aur înscrişi în 
bugetul înarmării Oştiri. 

A 

In situaţia politică şi industrială a României, orice program raţional şi 
patriotic de înarmare tebuia să prevadă cumpărarea grabnică, de la o industrie grea 
străină, a materialului greu şi semi-geru de război, lăsând industriei naţionale grija 
alcătuiri în centrul Ţării a unei industrii de arme uşoare şi de muniţie pentru toate 
ţevile mari şi mici ale infanteriei, artileriei, aviaţiei şi artileriei anti-aeriene. 

Propunerea lui Goering, de a ne înarma complet şi cu repeziciune, nu era 
prima propunere de acest fel pe care România o primise înainte de izbucnirea celui 
de-al doilea Război Mondial. Am văzut cum un Guvern Naţional-Ţărănesc 
respinsese propunerea providenţială pe care ne-o făcuse Regele Alexandru, în anul 
1931. Guvernul Japonez, în rivalitate acută cu Sovietele, în acel moment, în 
Extremul Orient, ne propusese şi el o înarmare rapidă şi totală a Oştirii. Propunerea 
nici nu fusese luată în consideraţie de autorităţile noastre competente. 

A 

Intre timp, cele 28 miliarde de lei-aur se cheltuiau în mod zadarnic pentru 
Ţară, dar foarte folositor pentru anumite grupări afaceriste şi pentru Regele care le 
patrona. Se făcuse încercarea nebună de a întemeia în timp util în România o 
industrie grea de armament, producătoare de tancuri şi de tunuri de toate mărimile 
şi de toate calibrele, fără a ţine seama de urgenţa ambianţei politico-militare, de 
uriaşa ameninţare răsăriteană şi de sărăcia sau chiar de lipsa de materii prime 
necesare. Fabricile s-au montat şi demontat după cheremul Regelui şi a protejaţilor 
săi. Miliardele s-au împrăştiat, iar infanteria noastră a fost pusă în imposibilitatea de 
a putea vreodată rămâne stăpână pe câmpul de luptă, oricare ar fi fost vitejia 
soldaţilor şi dibăcia şefilor ei. Aceiaşi oameni de Stat, aceiaşi generali care se 
făcuseră părtaşi, fie numai prin tăcerea lor, la gigantica escrocherie a armamentului, 
caracteristică domniei lui Carol al II-lea, aceiaşi nepăsători, aceleaşi lichele şi aceiaşi 
complici, au trebuit să recunoască, împreună cu Regele îmbogăţit, când a sunat 
ceasul adevărului, că aceste miliarde fuseseră cheltuite în zadar. Primele tancuri, 
prima artilerie anti-aeriană modernă, ne-au fost procurate de Germani, sub 
Guvernul Naţional legionar, dă expulzarea Regelui Carol al II-lea, de către 
Mişcarea Legionară, din fruntea Poporului Român. 


96 



CAPITOLUL VII 


TITULESCU ŞI ALIANŢELE MILITARE CU SOVIETELE 


Cu începutul anului 1933 şi cu guvernul Reichului încredinţat lui Adolf Hitler, 
se intensificase, în rândurile învingătorilor din Primul Război mondial, lupta între 
cele două concepţii politice : aceea a împăcării între Puterile Apusene şi a 
solidarizării lor în faţa ameninţării mai mari decât toate cele la care fusese expusă 
civilizaţia occidentală dela războaiele greco-medice încoace şi cea care considera că 
ostilităţile Primului Război Mondial fuseseră numai o etapă, preconizând o 
colaborare politică şi militară cu Rusia Sovietică împotriva unei Germanii care 
părea a se ridica din morţi. 

Aceste două concepţii se grupau, în primele două luni ale anului 1933, în jurul 
a două proiecte : Proiectul unui Pact în Patru, între franţa, Italia, Marea Britanie şi 
Germania, propus de Benito Musolini în Ianuarie 1933, şi proiectul de Asistenţă 
Mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică, propovăduit cu fanatism de Barthou, 
îndreptat bine înţeles împotriva Germaniei, la care ar fi aderat aliaţii Franţei din 
Europa răsăriteană. 

La 7 Iunie 1933, Pactul în patru , care primise adeziunea tuturor guvernelor 
interesate, fusese iscălit la Roma. După cum se ştie, el nu a intrat niciodată în 
vigoare, nefiind ratificat de către parlamentul Francez. Fusese ratificat în 
Parlamentul Britanic, în ciuda opunerii înverşunate a lui Churchill, care azvârlise 
lui MacDonald şi lui Sir John Simon, ministrul său al Afacerilor Străine, 
răsunătoarea acuzaţie de a fi mers în genunchi la Canossa, combătând un 
instrument politic care, probabil, ar fi cruţat Europei şi lumii catastrofa unui război 
şi ar fi asigurat supravieţuirea Imperiului Britanic. 

Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost campionul cel 
mai convins şi cel mai elocvent al luptei împotriva Sovietelor, împotriva Bestiei fără 
Nume, după cum o numise el în fulgerătoarea sa operă The Aftetmath, din care 
extragem, pentru edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care 
apăruse deodată în răsăritul continetului: 


“ O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci, pe 
acest pământ, luase locul Rusiei...Aveam în aţa ochilor noştri un Stat fără naţiune, o 
oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest guvern, care pretindea că este Rusia, 
se născuse din revoluţie şi era hrănit prin teroare. Declarase că între el şi orice altă 
societate umană, buna credinţă nu putea să existe în afacerile publice sau private şi 
nici un angajament nu trebuia să fie respectat... Astfel a fost că Rusia nu a mai existat, 
locul ei fiind luat de un gol uriaş care persiate în afacerile lumii. ” 


97 



“Pentru Lenin, a măcelări miliane de fiinţe, a osîăndi clase sociale întregi, a 
aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitate unor naţiuni întregi sunt 
sublime abstracţiuni. Iată câteva cifre pentru cei doi primi ani numai ai regimului 
Sovietic. Au fost opmorâţi : 28 episcopi, 1.219 preoţi, 6000 profesori şi învăţători, 9000 
medici, 12.250 proprietari, 54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 
muncitori, 260.ooo soldaţi, 355.250 intecetuali şi persoane de profesiuni liberale, 
845.00 ţărani” 

9 


Din aceiaşi carte, extragem următoarele propuneri, pe care Churchill le făcea 
privitor la lupta împotriva duşanului tuturor : 


“Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu reprezintă Rusia, 
ci reprezintă o concepţie internaţională, complet strîăină şi chiar ostilă la tot ceea ce 
numim civilizaţie. A recîştiga rusia, milităreşte şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea 
pentru noi, ănvingători singuri, şi deorece trebuie să îndeplinim, o vom face cu 
germania împreună. 

“Germania cunoaşte Rusia mai bine decât orice altă şară...Acolo ar fi pentru ea 
marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor mândru şi credincios să 
evite toate umilinţele înfrîngerii...ea va trece astfel, aproape fără tranziţie, din crunta 
luptă împotriva noastră, la cooperaţia cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără 
Germania ; totul va fi uşor cu ea. “ 


A 

In contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare noua atitudine a 
lui Churchill l-a adus până la a cere iertare lui Stalin pentru trecutele campanii anti¬ 
comuniste şi a-I oferi 50 % din polonia, 90 % din România, 75 % din Bulbaria, 50 % 
din Iugoslavia, 10% din Grecia, etc. Churchill nu s-a trezit din orgia sa neroniană 
decât în 1945, când scria lui Eden, care se găsea la san Francisco, cu prilejul 
întemeierii Organizaţiei Naţiunilor Unite. : 


“ A opri trupele Statelor Unite (N. B. şi cele ale Marii Britanii) la liniile de 
ocupaţie determinate în Quebec ar fi, dacă s-ar întâmpla, unul din evenimentele cele 
mai tragice ale istoriei. Odată ce aceste teritorii vor fi ocupate, Polonia se va găsi în 
întregime înghiţită şi adânc îngropată în regiunile controlate de Rusia Sovietică ! 
Aceste regiuni vor cuprinde Ţările Baltice, Germania de Răsărit, o mare parte a 
Austriei, toată Iugoslavia, Ungaria, România şi Bulgaria. “ 


Eden urma cu fanatism noua politică a lui Churchill. Călătoria sa la Moscova şi 
varşovia, în Martie 1935, avea exact acelaşi scop ca şi călătoria lui Barthou. La 
Varo via găsise o foarte rece primire din partea Mareşalului Pilsudski şi sfatul de a se 


98 



preocupa mai mult de afacerile Jamaicei în particular şi ale imperiului Britanic în 
general. Din Moscova se reîntorsese cu cunoscuta decaraţie : “Ar fi absurd de a 
presupune că Rusdia ar avea vreo intenţie oarecare de a comite un act de agresiune 
împotriva Poloniei şi cu informaţiile cele mai favorabile asupra Uniunii Sovietice : 
“Am văzut un popor care munceşte...” . Niciun cuvânt asupra atrocităţilor care 
însângerează această ţară. Câteva luni mai târziu, în iunie 1935, Eden fusese pus 
aspru la locul lui, de către Mussolini, la Roma, atunci când îşi permisese anumite 
aluzii la politica internă a Italiei. Eden nu uita această umilinţă când se va opune cu 
toată energia la planul de pace, propus de şeful său, Sir Samuel Hoare şi de Laval, în 
afacerea italio-abisiniană. 

Nu lipseau însă în Anglia elemente moderate şi independente, care vedeau cu 
nmulţumire orice proces de apropiere între Germania şi foştii ei edversari. 
Enumarăm între alţii : Sir Samuel Hoare, Sir John Simon, McDonald el însuşi, într- 
o oarecare măsură, Lord Londonderry, Lord Hartwood, Lord Lothain şi last not 
least, Principele de Galles, care în ianuarie 1935, prganizase contractele între 
Legiunea Britanică a foştilor luptători şi Stahlelm-ul german, şi care, puţin mai 
târziu, declarase explicat lui Baldwin : “Să se ştie bine : Cât timp voi fi pe tron, nu va 
fi război”. D declaraţie şi o atitudine pedepsite mai târziu de către Puterile Anonime, 
prin dabolica intrigă care I-a răpit Coroana. 

A 

In Lranţa, ideea unei alianţe cu Rusia Sovietică, prezentată de blum, Barthou, 
Herriot şi de toate elementele stângei radical-socialiste, socialiste şi comuniste, 
întâlnea o puternică şi violentă popziţie, care ar fi biruit probabil, fără ajutorul dat 
clicii pro-sovietice, de manebrele lşui Titulescu şi fără tragiva greşeală tactică a lui 
Laval, care, după o lungă rezistenţă, se hoootărâse să iscălească el însuşi Pactul de 
Asistentă Mutuală cu Kremlinul, contând pe refuzul Parlamentului Lrancez de a-1 
ratifica. Acest parlament însă l-a răsturnar în chestia încercării de conciliere între 
Italia şi Abisinia, victimă, ca şi Samuel Hoare, a formidabilei coaliţii a cercurilor zise 
“filosofice”, chemate de grabă în ajutor, de Herriot şi Blum în Lranţa, şi de lordul 
Cecil şi Eden în Marea Britabie. 

A 

In toată această luptă, între partizanii unui pact între cele patru puteri ale 
civilizaţiei occidentale şi a unui pact de asistenţă nutuală între ele şi moştenitprii lui 
Lenin, Ministrul de Externe Român, Nicolae Titulescu, a jucat, până în momentul 
triumfului partizanilor alianţei cu Kremlinul, un rol decisiv : aceasta fără ca 
majoritatea Românilor să o ştie. 

Simţămintele şi motivele care animau la acea vreme pe propovăduitorii unei 
coaliţii burghezo-sovietice erau de diferite naturi. Pentru Barthou, de pildă, care nu 
putea uita fiul pierdut în Războiul Lranco-German, şi pentru un mare număr de 
francezi, motorul evident era ura tradiţională împotriva vecinului răsăritean. Ne 
spune inefabilul Potemkin : “Bartou, ca orice adevărat patriot francez, ura Germania. 
” Pentru grupurile politice de stânga, în Lranţa şi Marea Britanie, şi, în această 
ultimă ţară, pentru puternica şi influenta Organizaţie Labianistă, motorul era 
interesul, marea simpatie chiar, cu care priveau experienţa maxistă în Rusia, 


99 



ameninţată de renaşterea economică, politică şi militară a Germaniei şi de 
ameliorarea continuă a relaţiilor polono-germane, greţie sforţărilor lui Hitler şi 
Goering şi a receptivităţii lui Pilsudski. 

Exista însă un factor mult mai important, chiar dacă mai puţin vizibil, în jocul 
politic al lumii de atunci, cel al Puterilor Anonime, a mâinilor nefaste care moşiseră, 
la naşterea ei, revoluţia bolşevică, şi care o ajutaseră în primii ei paşi. Interesele lor 
aveau foarte puţine relaţii cu cele ale popoarelor în joc. Intenţiile şi obiectivele lor 
izvorau de mult mai departe decât evenimentele şi situaţiile acelei epoci şi le 
întreceau cu mult în cuprinzătoarea lor viziune. Ele fuseseră ajutate printr-o serie de 
dispariţii oportune: asasinarea Generalului ceh Stefanic, răpirea şi asasinarea 
Amiralului Kolceak, a Generalului Kutiepov, a generalului Miller, a Preşedintelui 
Doumer, a Regelui Alexandru al Iugoslaviei. Fuseseră ajutate de asemenea prin 
falimentul încercării de salvare a destinelor Franţei prin guvernul Doumergue - 
Petain; şi, mai presus de toate, prin scrisoarea lui Roosvelt, din Octombrie 1933, 
prin care oferea lui Kalinin, preşedintele Uniunii Sovietice, reluarea relaţiilor 
diplomatice între cele două ţări, scrisoare a cărei importanţă nu a fost recunoscută 
de mulţi, la acea epocă. 

Forţele care primeau astfel din nou, din cealaltă parte a Atlanticului, 
imboldul care le va conduce peste toate obstacolele şi toate înfrângerile, la victoriile 
finale de la Teheran, Yalta, Potsdam şi San Francisco, aveau servitorii lor în lumea 
europeană occidentală, dar nici unul din ei nu era mai opulent şi mai uşor de 
identificat prin contrazicerile flagrante între interesele Ţării pe care o reprezenta şi 
activităţile lui deschise şi ascunse, decât Nicolae Titulescu. 


“ Fiecare ştia - ne spune Vladimir Potemkin - că reprezentanţilor tarilor 
Micei înţelegeri 

aduseseră o anumită contribuţie la încheierea Pactului Franco-Sovietic. ( N.B. 
Este vorba de Pactul de asistenţă mutuală între Franţa, Cehoslovacia şi Rusia 
Sovietică.) Beneş în Cehoslovacia şi Titulescu în România vedeau în Convenţia 
încheiată între Franţa şi Uniunea Sovietică una din garanţiile cele mai eficace pentru 
securitatea propriilor State. Acesta este motivul pentru care cei doi diplomaţi au insistat 
spre a convinge Guvernul Francez de necesitatea de a încheia în mod rapid negocierile 
sale cu Guvernul Sovietic. ” 


Potemkin nu exagerase. Presiunile lui Titulescu şi ale lui Beneş, asupra 
Guvernului din Paris, pentru a-1 hotărî să încheie cu Sovietele o convenţie militară 
care punea în primejdie toate înţelegerile cu caracter paşnic, ce legau în acel moment 
pe foştii adversari din Marele Război, merseseră, după cum ştim, până la 
ameninţarea că se vor adresa Berlinului pentru a organiza un nou sistem de alianţe 
în Europa Centrală. Dar nici această ameninţare nu ar fi dat facţiunii pro-sovietice 


100 



din Franţa un argument suficient pentru a forma o majoritate parlamentară 
favorabilă ratificării unui astfel de pact, fără de indispensabilul ajutor pe care 
numai Titulescu era în măsură să-l dea. 

Titulescu era într-adevăr singurul individ în poziţia cuvenită şi înzestrat cu 
talentele necesare pentru a conduce timp de patru ani, între Bucureşti şi Paris, 
politica indicată de Puterile Anonime, de subterfugiu, de disimulare şi de minciună, 
politică ce a permis la Paris, partizanilor alianţei militare cu Sovietele, să afime - în 
baza celei mai autorizate garanţii, cea a Ministrului Romîn al Afacerilor Externe - 
că România va permite trecerea Trupelor Ruseşti peste teritoriul ei, şi care a permis 
în acelaşi timp, la Bucureşti, partizanilor ascunşi ai adeziunii noastre ulterioare la 
acest pact, să afirme, în baza aceleiaşi garanţii, că o asemenra adeziune nu era nici 
indispensabilă Franţei, nici cerută de ea şi că graniţele noastre nu erau câtuşi de 
puţin ameninţate prin noul instrument diplomatic. 

Ne grăbim a ne folosi de altă licărire de bun simţ şi de înţelegere a lui Henri 
Prost, relativ la rolul jucat de Titulescu în această fază decisivă a relaţiilor între 
puterile destinate a-şi distruge în curând şi reciproc, puterea, prestigiul, semnificaţia 
politică, etica, intelectuală şi spirituală, zămislite în răstimpul a douăzeci de veacuri 
de istorie: 


“ Condus de principiile morale pe care Liga Naţiunilor se forţează să le impună 

în viata 

internaţională, atitudinea lui Titulescu este fără îndoială ireproşabilă, dar ea 
nu răspunde nici cât negru sub unghie sentimentelor celor în numele cărora el 
pretinde a vorbi şi făptui; aşa se face că declaraţiile titulesciene riscă să ne înşele cu 
privire la intenţiile Guvernului Român şi să ne expună la decepţii peset decepţii. La 
Bucureşti se pune mai mare preţ pe securitatea imediată a Ţării, decât pe binefacerile 
iluzorii, promise de securitatea colectivă, vânturată de Liga Naţiunilor. în cazul unui al 
doilea război mondial, România riscă să piară cu totul; ea trebuie deci, cu orice preţ, să 
evite de a lua poziţie în cadrul conflictului ce se profilează între marile Puteri...Această 
politică prudentă nu poate fi făcută decât de un om ponderat, de un diplomat 
conciliant, de un ministru conştient de rolul relativ modest pe care România îl joacă în 
lume. Titulescu este însă departe de omul prudent, de diplomatul conciliant, de 
minsitrul conştient de interesele şi poziţia Ţării sale...” 

“în faţa marilor probleme ce confruntau diplomaţia eruropeană în 
1935, cu deosebire reînarmarea Germaniei şi agresiunea italiană contra Etiopiei, 
poziţia pe care Titulescu o impune României în cadrul dezbaterilor internaţionale, este 
uneori în contradicţie cu politica guvernului de la Bucureşti. ” 

“Ce face titulescu la Geneva, în timp ce la bucureşti se negociază 
un al doilea acord comercial cu Germania. El este printer aceia care condmană cu cea 
mai amre vehemenţă pe Hitler, petnru a fi respins, la 16 Martie, clauzele militare ale 


101 



Tratatului de la Versailles... Nu mai amintim că Titulescu nu pierde nici cea mai mică 
ocazie petnru a-şi manifesta animozitatea faţă de guvernul Polonez...Când, în 
Octombire 1935, liga Naţiunilor a decis anumite sancţiuni economice contra Italiei, 
Titulescu, ca preşedinte ce era al acestei Ligi, s-a arătat cel mai focos partizan al 
sancţiunilor, în vreme ce, la Bucureşti, nimeni nu vede nici itneresul, nici necesitatea 
unei astfel de atitudini. Puţine ţări de pe faţa pământului ar putea arăta mai multă rea 
credinţă în problema acestor sancţiuni, decât Titulescu, acest megafon şi campion al 
aplicării lor...” 

“Titulescu nu vede, în toată Europa Centrală şi Orientală, decât 
Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică. în acelaşi timp însă, Cehoslovacii îşi fac 
multe iluzii din alianţa lor cu Rusia Sovietică, în vreme ce Iugoslavia nu vede în 
Bolşevici decât cea de-a treia Internaţională şi persistă a nu relua relaţile diplomatice 
cu Moscova...” 


“ Titulescu nu se reîntoarce în România decât la sfârşitul lui Noiembrie 
1937, pentru câteva foarte scurte zile, şi aceasta numai pentru a participa, alîutri de 
naţional-ţărănişti, la campania electorală...LUAT DIN SCURT DE CĂTRE 
LEGIONARI, OMUL GENEVEI A AVUT TUPEUL SĂ DECLARE CĂ EL S-A 
OPUS LA SCOATEREA LEGIUNII ÎN AFARA LEGII, ÎN DECEMBRIE 1933, ŞI 
CĂ EL PERSONAL A DEPUS CELE MAI MARI EFORTURI PENTRU A 
SEMNA CU GERMANIA ŞI ITALIA DOCUMENTE, DE ACEEAŞI NATURĂ CA 
CELE SEMNATE CU FRANŢA SAU ANGLIA, ASTFEL ÎNCÂT PRIMELE 
DOUĂ ŢĂRI SĂ DOBÂNDEASCĂ, FAŢĂ DE ROMÂNIA, ACEEAŞI 
IMPORTANŢĂ CA PRIMELE DOUĂ. TITULESCU VA PRETINDE ÎNCĂ A NU 
FI LUCRAT PENTRU A DESCHIDE LARG GRANIŢELE ROMÂNIEI MARI ÎN 
FAŢA ARMATEI ROŞII. FAŢĂ ÎNSĂ DE PRECIZIUNEA CU CARE 
AFIRMAŢIILE LUI AU FOST DEZMINŢITE, TITULESCU VA SPĂLA PUTINA 
SCURT, REFUGIINDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN STRĂINĂTATE.” 


A 

îndărătnică încăpăţânare a lui Titulescu de a discuta, măcar, propunerile 
germae, nu se putea explica altfel decât prin ferma sa hotărâre de a nu primi singura 
condiţiune care întovărăşea aceste propuneri : angajamentul din partea noastră de a 
nu permite, fără luptă, trecerea Trupelor Ruseşti peste teritoriul Ţării. De altfel, 
orice examen serios al situaţiei create printr- un pact de asistenţă mutuală între 
aliaţii noştri, Franţa şi Cehoslovacia, cu Rusia Sovietică - ale cărei trupe trebuiau să 
treacă prin Basarabia şi Moldova, pentru a îndeplini angajamentul de asistenţă - nu 
putea lăsa nici o îndoială asupra gândurilor ascunse ale lui Titulescu, care nu numai 
că luptase din toate puterilor sale pentru ca acest pact să fie semnat de Franţa dar, 
lucru puţin cunoscut sau uitat, îl redactase el însuşi cuvânt cu cuvânt. Dacă, după 
cum se laudă Domnia Sa, cu morbida inconştienţă care îl caracteriza, guvernul 
francez îi plătise sau nu 500. 000 franci pentru serviciile sale de avocat-expert în 


102 



redactarea de instrumente internaţionale, nu putem şti. Nu credem, în tot cazul, că 
suma ar fi fost exagerată, dat fiind serviciul imens adus <Grupului Alexis Leger > 
dela Qui d’ Orsay prin această adeziuneclandestină a ministerului Afacerilor Străine 
Român în planuri ce nu se puteau executa fără de participarea României. 

Puţine, foarte puţine la număr, au fost personalităţile noastre politice 
care au consimţit să se convingă de realitatea acestei compromiteri neautorizate a 
intereselor Ţării şi să recunoască primejdia pe care o reprezenta pentru poporul 
Român. Aceasta o ştiu prea bine, căci între 1931 şi 1936 am căutat toate prilejurile 
şi nu am pierdut nici unul, pentru a semnala primejdia şi a o expune şi altor 
personalităţi. Voi enumera vreo câteva, menţionând că pe multe dintre ele le-am 
văzut de mai multe ori şi cu insistenţă, în această arzătoare chestiune, în timpul 
acestor cinci ani : Regele Carol, Iuliu Maniu, Ion Duca, Dinu Brătianu, Octavian 
Goga, Vaida Voievod, Gheorghe Mironescu, Gigurtu, Victor Antonescu, Nicole 
Iorga, Ion Mitileanu, Iunian, Constantin Argetoianu, Mareşal Presan, Mareşal 
Averescu, General Ion Antonescu, Grigore Gafencu, etc. 

A 

In toate aceste întrevederi, principalele mele argumente erau următoarele : 
1) Simplul fapt din partea României de a adera la hotărârea Poloniei şi a Ţărilot 
Baltice de a nu lăsa trupele Ruseşti să treacă peste teritoriul lor, ar micşora cu mult 
probabilităţile izbucnirii unui război, în care România, teritorial satisfăcută, n-ar fi 
avut nimic de cîştigat. 2) Dacă, totuşi, acest război ar fi izbucnit şi ne-ar fi găsit de 
partea Sovietelor, am fi fost oricvum învinşi de la bun început, într-o conflagraţie în 
care, pentru noi, nu ar fi existat posibilitatea măcar a victoriei. Germania biruitoare 
ne-ar fi ciopârţit între Ungaria, Bulgaria şi chiar Rusia. Cu o Rusie Sovietică 
biruitoare, am fi dispărut pentru o perioadă nedeterminată, ca fiinţă politiciă şi 

A 

naţională distinctă. 3) In cazul cel mai fericit pentru noi, admiţând chiar o retragere 
ulterioară a Trupelor Aliate Ruseşti din restul teritoriului nostru, putem fi siguri că 
Sovietele nu ne vor înapoia Basarabia . 4) Atât uşa de scăpare, pe care Titulescu o 
deschisese Sovietelor în chestiunea pactelor de neagresiune şi trădătoarea formă ce 
o dăduse textului Convenţiunii Feroviare cu Sovietele indicau, după părerea mea, că 
Ministrul de externe Român consimtise de mai înainte la sacrificarea acestei 
provincii româneşti. 

Voi spune îndată că, chiar din acele vremuri, întrevederile mele cu câţiva 
din oamenii noştri politici, îmi lăsaseră îngrijorătoarea impresie că, orbiţi de 
legăturile noastre sentimentale cu uele puteri apusene, sau însufleţiţi de nu ştiu ce 
docilitate sectară, mai tare chiar decât patriotismul ce nu li se putea contesta, erau 
gata, ca şi Titulescu, a primi - dacă era numaidecât nevoie - sacrificarea Moldovei 
răsăritene. Faptele tragicilor ani ce-au urmat, cele cunoscute de toţi şi cele cunoscute 
numai de unii, n-au făcut decât să mă întărească în aceastî impresie. 

A 

Intervenţiile mele verbale erau completate prin memorii distribuite 
persoanelor cuvenite, prin articlele îm Mişcarea lui Gheorghe Brătianu şi alte ziare, 
şi printr-o serie de rapoarte, de altfel necerute, pe care am continuat a le trimite 


103 



aproape bilunar Ministerului Afacerilor străine, chiar după rechemarea mea dela 
Riga în ciuda boicotului administrativ la care eram supus. 

O anumită înţelegere a situaţiei am găsit-o la Ion Mitilineu, care însă nu mai 
juca la acea epocă nici un rol politic, la Gheorghe Mironescu, prea legat de politica 
Partidului Naţional - Ţărănesc pentru a-şi permite o iniţiativă nonconformistă, la 
Vaida voievod, Iunian şi Octavian Goga, tustrei paralizaţi prin teama de a 

A 

contracara, fără să ştie, planurile şi intenţiile Regelui Carol al II-lea. In ceea ce 
priveşte pe rege, este destul să menţionez că după o lungă expunere a îngrijorărilor 
mele privitor la politica Ministrului său al Afacerilor Străine, expunere ce părea a o 
asculta cu atenţie, m-a întrebat: “De ce n-ai plecat la Caracas ?” 

Profesorul Iorga, pe care mă dusesem să-l văd la vălenii de munte, a părut destul de 
impresionat de ceea ce I-am povestit, şi a scris la repezeală, pe două bucăţi de hârtie, 
chiar pe masa unde prânzeam, două articole scurte dar cuprinzătoare, în sensul pe 
care îl doream. M-a rugat să le duc eu însumi la redacţia ziarului Neamul 
Românesc, la reîntoarcerea mea la Bucureşti. A diua zi dimineaţa, când m-am 
prezentat la redacţie, secretarul de serviciul m-a informat că între timp Iorga se 
răzgândise şi îi telefonase să nu mai publice articolele în chestiune. 

Iuliu Maniu, simpatic, amabil şi atent, în două rânduri, în camera lui de la 
Athenee Palace, mi-a vorbit de Imperiul Roman pe care Mussolini ar fi putut să-l 

A 

reconstituie şi de marea greşeală ce o făcuse Ducele căutând o înţelegere cu Hitler. In 
ceea ce privea ameninţarea de la Răsărit, Maniu, complet câştigat de viziunea de 
politică externă a lui Titulescu, nu mi-a părut a avea nici un instinct şi nici o 
sensibilitate. M-am gândit cu durere la zbuciumul sufletesc al acestui patriot în 
închisorile comuniste, unde şi-a sfârşit zilele. 

Argetoianu nu credea că respingerea de către Titulescu a propunerilor lui 
Goering ar avea mare importanţă, pentru că el, Argetoianu, se însărcina, la 
momentul cuvenit, să obţină, cu toate acestea, garanţia germană a graniţelor 
noastre; astfel încât, după cum spunea Dsa : “Le vom avea pe amândouă. ” După cele 
ce ştiu, Argetoianu a murit de foame pe străzile Bucureştiului, în 1950, sub regim 
comunist. 

Două din intervenţiile mele au rămas însă deosebit de întipărite în amintirea 
mea, prin violenţa cu care argumentele mele au fost respinse : întrevederea cu Dinu 
Brătianu, Şeful Partidului Liberal, şi cea cu Generalul Antonescu. Cel dintâi a murit 
în muncile temniţelor comuniste, cel de-al doilea a fost predat duşmanilor Ţării şi 
împuşcat de ei. 

Pe Generalul Antonescu l-am întâlnit în iarna anului 1934-1935 în casa 
fratelui meu Constantin, care, alarmat ca şi mine de întorsătura dată politicei 
noastre externe, orânduise această întrevedere. Nici el, nici eu, nu ştiam că la acea 
vreme legăturile dintre Titulescu, Stelian Popescu, directorul ziarului Universul , şi 
Generalul Antonescu erau destul de strânse, pentru ca un proiect de triumvirat să fie 
conceput de ei. Dela primele mele cuvinte, am fost întrerupt de General care m-a 


104 



întrebat răspicat : “Eşti şi dumneata dintre acei care vor să întoarcă armele noastre 
împotriva celor care ni le-au dat?” L-am întrebat, la rândul meu, de ce arme era 
vorba; desigur nu de tunurile Skoda, care, în tot cazul, nu sunt dăruite, ci plătite. 
Generalul mi-a răspuns în mod vag, menţionând anumite contracte care ar fi fost în 
discuţie cu Wikers şi Saint Etienne. Lăsând aceste amănunte la o parte, am readus 
discuţia asupra poziţiei României în cazul unui război european. Generalul mi-a 
tăiat din nou cuvântul, strigând aproape : “ Niciodată împotriva Franţei!” L-am făcut 
să observe că nu era vorba de Franţa ci e Rusia Sovietică, şi că multe persoane de 
răspundere în Franţa între altele Mareşalul Petain, se opuneau şi ele, categoric, la o 
alianţă cu Rusia: Generalul a invocat din nou, în termeni ce nu admiteau discuţia, 
fidelitatea la alianţele ultimului război : “ Crezi Dumneata că am existat douăzeci şi 
patru de ore fără de ele?” 

Dinu Brătianu, când a priceput de ce este vorba, nu m-a mai lăsat să 
vorbesc. Referindu-se la ambiţiile Germaniei Naţional-Socialiste, mi-a spus : “Nu 

/V 

vezi că şi Elveţia s-a speriat?” Intr-adevăr în acea dimineaţă, apăruse ceva în ziare 
asupra unei reforma în organizaţia militară elveţiană. 

Intrigile lui Titulescu trebuiau combătute nu numai în ţară ci şi în Franţa- 

A 

In acest scop ne-am hotărât, cu Gheorghe Brătianu, de a ne deplasa pentru câtăva 

A 

vreme la Paris. Intr-o călătorie precedentă luasem contact cu publicişti ca Leon 
Daudet, dela L’action Francaise, Valery Radot dela L’Ami du Peuple , Gaxotte dela 
Je suis Partout, cu redactorii lui Gringoire, cu parlamentari ca senatorul Lemery şi 
deputatul Philippe Henriot. Gheorghe Brătianu stabilise largi contacte cu membrii 
guvernului şi cu personalităţile opoziţiei, cu Laval şi Henriot, între alţii. Scopul 
nostru era de a convinge aceste personagii şi, prin ziare, opinia publică franceză, că 
Titulescu minţea şi le înşela când afirma că România va permite Trupelor Sovietice 
că treacă peste teritoriul ei, şi că opunerea la o asemenea acţiune era unanimă 
printre Români, civili şi militari, care vedeau în ea o sentinţă de moarte pentru ţara 
lor. 


Ziarele de dreapta, alimentate prin informaţiile noastre, duceau în direcţia 
indicată o energică campanie împotriva publiciştilor admiratori şi protejaţi ai lui 

A 

Titulescu, ca Pertinax, de Kerilis, Genevieve Tabouis, etc. In Parlamentul Francez, 
Philippe Henriot - asasinat mai târziu de aşa numiţii <Rezistenţi > - era cel mai 
elocvent şi energic adversar pactelor de asistenţă mutuală cu Kremlinul. Ele fură 
totuşi semnate, la 2 mai 1935 între franţa şi Soviete, la 16 Mai 1935 între 
cehoslovacia şi Soviete. Cu scopul de a ajuta opoziţia naţională din franţa în 
încercarea ei de a împiedica ratificarea Pactului de către parlament, am intesificat 
viguros acţiunea noastră la Paris. 

A 

Intr-o Luni am adus alui henriot, din bucureşti, textul complet al unui 
discurs pe care Titulescu îl ţinuse în Vinerea precedentă în Senatul Român, în care 

A 

asigura odată mai mult înaltul Corp că încheierea pactelor între franţa, 
Cehoslovacia şi Uniunea sovietică nu angaja întru nimic România. Am fost prezent 
în tribuna diplomatică a palamentului Francez cînd henriot, scoţând textul adus de 


105 



mine din servieta ce o avea dinaintea sa, pentru a-1 citi colegilor săi, a fost violent 
atacat cu pumnii şi cu picioarele de un grup comunişti, conduşi de Duclos, înainte de 
a-şi putea termia citirea, provocând un scandal care a silit pe preşedintele camerei să 
se acopere şi să suspende şedinţa. 

Pentru puterile anonime, stăpâne pe deciziunea atâtor guverne, Laval îşi 
istovise utilitatea ; guvernul său a fost deci răsturnat cu prilejul încercărei sale de a 
preveni un război între Italia şi Abisinia. A fost un guvern al lui Sarraut - căruia i 
se iertase demult moartea Regelui Alexandru - acare a prezentat fatalul instrument 
Parlamentului Francez şi care a obşinut ratificarea lui prin 362 de voturi, faţă de 
136 contra şi 100 de abţineri. 

Greşeala pe care o făcusem împreună cu alţii, consta în a fi crezut că ceea ce 
permisese cercurilor anti-germane şi pro-sovietice din paris să impună ratificarea 
Pactului Franco - Sovietic era numai garanţia clandestină oferită de Titulescu. 
Deramatica serie de evenimente ce această ratificare o va dezlănţui în Ţară şi ăn 
străinătate va dovedi cu timpul că garanţia pe care se răzimau aceste cercuri venea, 
pe alte căi, de mult mai de sus, şi că hotărârea de a deschide graniţele României 
trupelor Sovietice, în cazul unui război european, era împărtăşită şi de rege şi de toţi 
cei cărora va consimţi a le încredinţa puterea, cu excepţia păcălitului Octavian Goga, 
Prim-Ministru de o zi în farsa guvernului Naţional Creştin. 


106 



CAPITOLUL VIII 


REGAT ROMÂN INDEPENDENT SAU PROTECTORAT 
CEHOSOVIETIC 


Principala obiecţie a celor care se opuneau presiunilor exercitate asupra lui 
Laval şi asupra Parlamentului Francez pentru a obţine în sfârşit ratificarea Pactului 
de Asistenţă Mutuală cu Rusia Sovietică era că această “garanţie” suplimentară 
risca să provoace prăbuşirea tuturor tratatelor care asigurau deja securitatea 
Franţei : Tratatul dela Versailles, Conventul Ligii Naţiunilor, Alianţa Polonă, 

A 

Alianţa cu Statele Micei înţelegeri, Convenţia militară cu Marea Britanie, Pactul 
Kellog, Acordurile dela Locarno, Acordurile dela Stressa. Când, în sfârşit, pactul a 
fost ratficat (1936), Mareşalul Petain, exprimând îngrijorarea atâtor buni Francezi, 
a declaratscurt presei: “ Nous ne Tarderons pas a le regretter”. 

Prezicerea mareşalului nu a întârziat să se adeverească. La zece zile după 
ratificare, von Neurath, Ministrul Afacerilor Străine ale Reichului, a convocat pe 
ambasadirii puterilor semnatare ale Pactului dela Locarno şi le.a comunicat că 
Guvernul German considera că acest pact fusese violat prin încheierea Alianţei 
Militare Franco-Sovietice, şi că, în consecinţă, Germania era hotărâtă să 

A 

restabilească întreaga sa suveranitate asupra Renaniei. In acelaşi timp a declarat că 
Germania era dispusă să semneze un pact de neagresiune cu Franţa şi cu belgia şi o 
convenţie aeriană cu ţăroşe occidentale. Von Neurath a mai menţionat că ţara sa era 
dispusă să se reîntoarcă la geneva, dacă s-ar admite principiul independeneţi între 
Conventul Ligii Naţiunilor şi stipulaţiile Tratatului de la Versailles . Se cuvine a 
reaminti că niciuna din aceste pacificatoare propuneri n-a fost primită de guvernele 
ţărilor învingătoare. 

A 

In Martie 1936, Trupele Germane au reintrat în teritoriul demilitarizat prin 
clauzele Tratatului de la Versailles. Dată fiind mobilitatea trupelor moderne, a 
diviziilor motorizate şi a unităţilor de tancuri, şi rolul covârşitor al aviaţiei într-un 
război modern, pierderea acestor câţiva kilometri de adâncime nu reprezenta o 
deosebită ameninţare pentru apărarea franceză ; totuşi emoţia provocată în Franţa 
şi în Europa prin această priomîă manifestare a forţei militare germane 
reconstruită, a fost imensă. Sarraut, Preşedintele Consiliului Francez declara cu 
hotărâre : “ Franţa nu va negocia cu Strasburgul sub ameninţarea artleriri germane. ” 
Războiul părea iminent ; dacă nu a izbucnit, este probabil numai pentru că marea 
britanie a refuzat să admită că, în noile împrejurări create, reocuparea renaniei 
constituia un casus foederis. 

Deja, la 13 Iulie 1934, în toiul îndărătnicei activităţi a lui Barthou, Sir John 
Simon, Ministrul Afacrilor Străine englez, declarase că Marea Britanie nu va 


107 



participa la nici o încercare a Germaniei. La 26 Aprilie 1935, acelaşi Sir John Simon 
telegrafia următoarele Ambasadorul britanic la Paris : 


Britanie este 


“Ar fi de dorit ca să se spună în mod franc Dlui Laval că Marea 


neliniştită de a vedea Franţa semnând un acord cu Rusia, susceptibil de 
a o angaja într-un război condus împotriva Germaniei, în circumstanţele neautorizate 
de articolul 2 al Pactului de la Locarno. ” 


Răspunsul dat ambasadorului Clark, pentru liniştirea şefului său 
indică totala neînţelegere ce domnea la Quai d’ Orsay asupra semnificaţiei, pentru 
pacea Europei şi a lumii, a introducerii Rusiei comuniste, a Rusiei lui lenin şi a lui 
Stalin, în jocul alianţelor europene : 


Baldwwin şi Eden au luat cuvântul înaintea parlamentului Britanic, în ziua 
de 8 Mărie 1936, explicând că ocuparea renaniei nu reprezenta un act de război în 
sensul tratatelor în vigoare, cu atât mai puţin cu cât Germania oferea încheierea 
unor pacte 

“ Mi-a fost imposibil să văd pe Dl Laval, dar am putut vorbi cu Dl 
Leger (Secretarul General al Ministerului Afacerilor Străine). Acesta mi-a spus că 
marea britanie putea fi liniştită, deorece Guvernul francez pusese drept condiţii la 
semnarea pactului, rerspectul tuturor dispoziţiilor Conventului Societăţii naţiunilor şi 
ale pactului dela Locarno ”, 


Ceea ce Leger şi alţii nu înţelegeu sau nu vroiau să înţeleagă, era că 
oricare ar fi fost termenii unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovieticp, cu 
uriaşul şi ameninţătorul Imperiu Comunist, acest pact în sine constituia o răsturnare 
a întregului echilibru contractual, obţinut cu atâta greutate între puterile apusene 
europene. 

Baldwwin şi Eden au luat cuvântul înaintea Parlamentului Britanic, în ziua 
de 8 Martie 1936, explicând că ocuparea Renaniei nu reprezenta un act de război în 
sensul tratatelor în vigoare, cu atât mai puţin cu cât Germania oferea încheierea 
unor pacte de neagresiune şi a unei convenţii aeriene cu puterile occidentale. Lordul 
Astor, în Camera Lorzilor şi Lordul Lothian în Parlament, s-au ridicat contra ideii 
unui război preventiv împotriva Germaneiei şi interpretau Pactul de Asistenţă 
Mutuală cu Sovietele ca o încercare de încercuire a ei. Churchill, în noua sa fază de 
un perfect stânga-înprejur, se ridicase cu violenţă şi împotriva propunerilor unor 
pacte de neagresiune cu Germania şi împotriva unor convenţi aeriene cu ea, 
declarăm că “ încercuirea unui agresor potenţial nu este o încercuire 


108 



Vom recurge, în mod cu totul excepţional, la prolifica memoria a D-nei 
Genevieve Taouis pentru a descrie starea de spirit pe care ocuparea Renaniei o 
provocase la Paris : “ Parisul fu cuprins de panică. Fiecare se întreba dacă va izbucni 
sau nu războiul; acesată chestiune s-a pus şi repus în toate felurile, în următoarele trei 
zile, zile lungi cât trei ani, zile de agonie şi de îndoială cu privire la poziţia guvernului 
nostru faţă de Germania. ” 


Cabinetul Francez s-a întrunit în dimineaţa de 7 Martie şi din nou în după 
amiaza aceleiaşi zile, împreună cu Statul Major al Armatei. Mandel-Rotschild a 
cerut mobilizarea imediată. Sub impresia însă lăsată de vizitele la Quai d’Orsay ale 
ambasadorilor britanic, italian şui belgian, Cabinetul Francez a fost silit a se 
mulţumi cu un energic protest şi cu decizia de a cere convocarea unei sesiuni 
extraordinare a Consiliului Societăţilor Naţiunilor, care garantase acordurile dela 
Locarno. 

Reacţiaunea pe care reocuparea Renaniei şi primejdia unui iminent război 
le determinase în cercurile politice româneşti era demnă de zoată atenţia. 

A 

In noaptea de 8 Martie 1936 am fost trezit în casa noastră din strada 
Kreţulescu de Miroslav Arczicievski, Ministrul Poloniei la Bucureşti, un vechi 
prieten şi coleg al meu de la Riga. Domnia Sa venea foarte alarmat pentru a-mi pune 
sub ochi un document ce presupun că-i fusese procurat de serviciile ataşatului său 
militar. Era un ordin către Căile ferate Române trimis de către Franasovici, 
Ministrul al Lucrărilor Publice, a cărui semnificaţie şi origine de caracater pur 

A 

miltar nu lăsa nici o ândoială. In scurt timp, liniile ferate din basarabia, Moldova şi 
Bucovina erau puse la dispoziţia transporturilor de trupe Sovietice. Ordine erau 
date pentru acumularea materialului de transpoort la staţiile de graniţă sau la cele 
vecine cu aceste graniţe )desebirea între intervalul şinelor româneşti şi ruseşti 
obligând la otransbordare). Mi-a trebuit câtâva vreme, lui Arczicievski şi mie, 
pentru a înţelege toată gravitatea trădării, toată făţărnicia cu care pregătirea ei 
fusese ascunsă până atunci opiniei publice româneşti. Dacă războiul izbucnea , 
Polonia, înşelată de către aliata ei, România, s-ar fi văzut deodată întoarsă pe la Sud 

A 

de către armate pe care le considera cu drpt cuvânt ca duşmane. In ceea ce privea 
România, alăturea de Soviete, într-un război european, ea era de mai nainte şi în 
orice eventualitate învinsî. Restul nopţii l-am petrecut chibzuindu-mă asupra 
modului cel mai efuicace de a utiliza informaţia ce-mi fusese adusă pentru 
stânjenirea neîntârziată a trădătoarei decizii. Pentru partea polemică a 
programului, am pus o copie a ordinului în chestiune sub ochii lui Gheorghe 
Brătianu, care, indicnat în acelaşi grad ca şi mine, a făcut în aceiaşi zi o violentă 
interpelare în parlament. Pentru partea militară, cu copia ordinului lui Franasovici 
în mână, eram din primele ore ale dimineţii la căpătâiul Generalului Cantacuzino, 
prietenul şi braţul drept al lui Codreanu şi îi explicam situaţia. 


109 



Dacă Trupele Sovietice ar trece cu învoirea noastră prin teritoriul 
românesc, chiar dacă cooperarea noastră cu sovietele s-ar fi mărginit la început la 
această atitudine pasivă, România devenea, prin evoluţia inevitabilă a 
evenimentelor, aliata de fapt a Kremlinului. Aceasta însemna sfârşitul alianţei 
noastre cu Polonia şi intrarea noastră în câmpul duşmanilor Axei Berlin- Roma. 
Dacă războiul, care părea iminent, ar fi început pentru noi sub aceste auspicii, ar fi 
sfârşit fie prin dispariţua României în trupul balaurului sovietic, fie prin despicarea 
noastră de către Puterile Axei, până la un rudiment de ţară, mai redus încă decât 
România dinaintea Primului Război Mondial. Existenţa însăşi a Ţării era în 

A 

primejdie. Impotria hotărârii Regelui şi a Guvernului, trecerea Trupelor Sovietice 
peste teritoriul nostru trebuia întâmpinată cu armele în mână. Singura organizaţie 
care putea să ia asupra ei îndeplinirea acestei măsuri mântuitoare era Mişcarea 
Legionară. 

Două ceasuri după vizita mea, Generalul Cantacuzino era la noi în casă, 
întovărăşit de Corneliu Codreanu. Aceasta era cea dintâi a mea cu tânărul şef al 
Gărzii de Fier. Relaţiile noastre din acel moment, şi până la sasinarea lui de către 
Regele Carol al II-lea, nu au desminţit nici odată impresia care mi-a făcut-o în acel 
cea de cumpănă. O redau astfel cum a rămas scrisă în notele mele dela acea vreme : 


“ Da, aveam ănaintea mea EROUL, atât în sensul legendar cât şi în cel istoric 
al cuvântului. Cuminţenie şi îndrăzneală, vis şi empirism, puterea şi frumuseţea 
trupească a unui semi-zeu, simplitate şi limpezime evanghelică, şi, mai presus de toate, 
din fruntea sa de marmoră, din arzătoarea sa privire, radierea atât de liniştitoare în 
aceste clipe de primejdie a sufletului, a trecutului şi a pământului românesc. ” 


Codreranu a văzut situaţia cum o văzuse generalul, Gheorghe brătianu şi cu 
mine. Cu nici un preţ Sovietele nu trebuiau să intre şi să traverseze ca prieteni 
teritoriul nostru. Cel dintâi convoi al lor, oricare ar fi fost el - după informaţiile 
polone era vorba de trenul cu persdonalul terestru şi cu materialul tehnic al Aviaţiei 
Roşii în drum spre praga - va fi atacat şi excorta nimicită. Legiunea va continua 
lupta orbeşte, fără a se gândi la biruinţă sau la înfrângere. Dispoziţiuni au fost luate 
imediat. 

A 

In aceiaşi zi, la un prinz la legaţia suedeză, mă întâlneam cu franasovici. 
Iată dialogul care a urmat pe franţuzeşte între niu, în prezenaţşa mai multor şefi de 
misiune străini. 

FRANASOVICI - Ce veţti puteţi să ne mai daţi domnilor diplomaţi ? 

EU - Veştile, Domnule Ministru, să ni le daţi Dumneavoastră. Explicaţi-ne, 
înainte de toate, Ordinul Domniei- Voastre de astă noapte către Căile ferate din 
Basarabia şi Moldova. 


110 



FRANASOVICI - Ce Ordin ? 


EZ - Ordinul prin care puneţi aceste căi ferate la dispoziţia 
Comandamentului Sovietic. 

FRANASOVICI - Cum puteţi Dumneavoastră, un funcţionar superior al 
Minsiterului Afacerilor Străine, să răspândiţi asemenea zvonuri A De ce ordin 
vorbiţi A Nu am dat nici un ordin. 

EU - (Cu mâna în buzunar) Doriţi să vă arăt textul exact ? 

La această propunere, Franasovici a întors călcâiele şi a căutat refugiu în 
grupul feminin al musafirilor. 

Să-mi fie permis din nou, cum o voi mai face poate de alte câteva ori, să mă 
reîntorc la notele mele, cu emoţia reînvierii acestor aprige şi violente vremuri: 


“ Războiul nu a izbucnit, fiindcă Marea Britanie nu l-a vrut, fiindcă Statele 
Unite nu erau încă prezente, fiindcă Polonia urma încă politica lui Pilsudski. 
Războiul nu a izbucnit atunci, fiindcă Dispozitivul Puterilor Anonime abia începuse 
a se alcătui şi fiindcă ele comiseseră greşeala de a da alarma Alianţei Franco- 
Sovietice ănainte ca această alianţă să aibă, militzăreţte vorbind, o valoare practică. 
Dar, în România, reprezentanţii acestori < puteri > luaseră cunoştiinţă de faptul că 
Mişcarea Legionară, cu toate forţele ei, cu dispreţul său de moarte şi cu doctrina sa 
de sacrificu, se pusese deacurmezişul proiectelor lor. Aceste < puteri > înţeleseseră că 
executarea proiectelor lor cerea o operaţie preliminară : eliminarea lui Codreanu, 
exterminarea Mişcării sale. 


La 30 mai 1936 a apărut cunoscuta circulară de politică externă a Şefului 
Legiunii, prin care denunţa politica lui Titulescu şi apropierea de Rusia Sovietică : 


“ Este un gest de trădare pe care Poporul Român l-ar face faţă de Dumnezeu, 
faţă de ordinea morală a acestei lumi şi faţă de popoarele care stau în slujba acestei 
ordini în războiul cu puterile nimicitoare ale Răului. ” 


Această Circulară a fost urmată de Memoriul din 5 Noiembrie 1936, 
adresată Regelui şi oamenilor politici ai Ţării. Corneliu Codreanu punea răspicat 
întrebarea poziţiei României în cazul unor încercări de trecere a Armatelor Sovietice 
peste teritoriul nostru. Toate declaraţiile sale publice, participarea legionarilor la 
luptele din Spania, înflăcăratele manifestaţii de admiraţie şi iubire care au 
întovărăşit reîntoacerea celor care căzuseră în lupta împotriva comunismului, au 
întărit aceste < puteri > în convingerea că numai peste trupul legiunii îşi puteau 
ajunge scopurile lor. 


111 



A A 

întrunirea dela Belgrad a miniştrilor afacerilor srărine ai Micei înţelegeri şi 

A 

a înţelegerii Balcanice, în mai 1936, poate fi considerată ca apogeul politicii de 
construcţii diplomatice artificiale şi de amăgire în care se specializase Nicolae 
titulescu, pentru a masca manevrele subterane cu care ne lega din ce în ce mai mult 
de Axa Paris - Praga - Moscova şi ne îndepărta de singura noastră aliată, în cazul 
unui război cu Rusia. Patru luni după întrunirea din Belgrad, la căderea lui 
Titulescu, 26 August 1936, moştenitorii portofoliului său vor ţine seama de 
sensibilitatea specială a opiniei publice româneşti privitor la alinaţa poloneză şi vor 
pretinde sau unii vor încerca cu sinceritate, prin schimbul de vizite între Bucureşti şi 
varşovia, şi diferite alte manifestaţii, să restabilească relaţiile de bună prietenie şi de 

A 

încredere ce existau, în perioada pre-titulesciană, între cele două ţări. In adâncimea 
ei însă, politica Regelui şi a guvernelor sale va rămâne identică cu cea a cârdăţiei 
Titulescu- Beneş. 

A 

Intr-o Weuropă în care animozităţile şi potenţialul de încîierare se agraveu 
din zi în zi, pe deoparte prin apariţia < Fronturilor Populare >, în Franţa şi Spaniei, 
pe de altă parte prin manifestaţiile de putere : ca ocuparea Renaniei, cucerirea 
Abisiniei, intervenţia în Spania a guvernelor naţionaliste. Carol, cu o mai expertă 
disimulare decât cea a lui Titulescu, rămăsese legat de Praga şi de o politică de care 
ne putem îndoi astăzi dacă corespundeau cu interesele româneşti. 

De la dărâmarea Rusiei Imperiale de către grupurile cosmopolite plecate 
din New-York şi din alte capitale occidentale şi până la izbucnirea celui de-al Doilea 
Război Mondial, în nici un moment Puterile Anonime nu şi-au arătat mai bine 
irezistibila lor influenţă decât în momentul începerii Războului Civil în Spania. 
Parisul, Londra, Washingtonul, în ciuda tuturor intereselor naţionale, s-au pus fără 
şovăire împreună cu Rusia Sovietică, alăturea de teroriştii şi de asasinii din Madrid. 
Franţa primejduia astfel, în cazul unui conflict european posibil, graniţa ei 
Pirineeană, pe care Spania tradiţionalistă o respectase în mod leal, în timpul 
Primului Război Mondial; primejduia, în plus, graniţa sa cu Italia fascistă ale cărei 
simpatii erau, bine înţeles, cu trupele care luptau în Spania pentru salvarea patriei. 
Primejduia şi graniţele sale africane, unde influenţa Spaniei lui Franco şi a Italiei lui 
Mussolini avea greutatea ei. Marea Britanie redescoperea un litigiu acoperit de 
praful istoriei, Gibraltarul, şi îşi înstrăina simpatiile celei mai vechi aliate ale sale, 
Portugalia. Statele Unite compromitea gratuit unul din punctele cardinale ale 
politicilor externe : bunele relaţii cu Ţările ibero-americane. 

Totuşi pentru aceste trei mari puteri, cea ce era în joc, erau interese mai mult sau 
mai puţin importante; pentru Cehoslovacia însă, care s-a repezit cu tot aparatul ei 
industrial şi politic în ajutorul măcelarilor lui Negrin, era vorba de existenţa ei 
însăşi. Această existenţă nu putea fi mai bine garantată decât printr-o convieţuire 
prietenească cu vecina sa, Germania. 

Pe toate câmpurile însă unde interesele naţionale şi politice ale Berlinului puteau fi 
stânjenite, Cehoslovacia îşi făcuse o datorie de a fi prezentă. Astfel se implica poziţia 
partizană ce o adoptase, de la începutul luptelor civile din Spania, unde nici unul din 


112 



interesele ei nu era nici pe departe implicat. Nici o minte aşezată nu putea înţelege 
cooperarea sa provocatoare cu intervenţia sovietică împotriva guvernului din 
Burbus. 

Trecând prin Roma, la reîntoarcere mea din Spania din Franco, la sfârşitul lui 
Noiembrie 1936, ( după două luni de boală petrecute într-un spital din Burgos, care 
mă împiedicaseră să iau partea pe care aş fi dorit-o la luptele în curs ) Contele Ciano 
pe carde îl vedeam pentru prima oară crezu util să îmi dea următorul avertisment : 
“ Prenez garde, vous vous reveillerez un beau matin et vous aaprendrez que la Tcheco- 
Slovaquiea voie en eclats” . Nu puteam prevedea atunci împrejurările în care 
trebuia să aibă loc a două noastră întrevedere, despre care bietul Ciano, după 
memoriile sale postume, nu pare să fi păstrat o mai bună impresie decât a mea. 

M-am prezentat regelui Carol, după reîntoarcerea mea în România, cu interesanta 
precizare a Ministrului Afacerilor Străine italian. Regele mi-a obiectat că : 

A 

Cehoslovacia nu este singură. In Bucureşti guvernul nostru primise onorurile 
cuvenite un reprezentant al guvernului dim Madrid, continuând însă a admite 
prezenţa Marchizului Prat de Nantouillet, strălucitul şi activul reprezentant din 
Burgos. Noutatea zilei însă era cartea lui Jean Sheba, Ministrul Cehoslovaciei în 
capitala României. Carte, scrisă în franţuzeşte şi tradusă pe româneşte, apăruse cu 
câteva luni mai înainte. Nu avusesem însă prilejul să o citesc până în momentul în 
care Miroslav Arcziczevski, la reîntoarcerea mea din Spania mi-a semnalat unele din 
paginile sale, insolente pentru Ţara noastră şi îngrijorătoare pentru Polonia. 

Jean Sheba era un sergent de jandarmerie transformat în diplomat prin una din 
miile de consecinţe neprevăzute ale trecutului război. Prezenţa sa în Bucureşti fusese 
deja semnalată prin unele declaraţii făcute ziarului Adevărul , în care se crezuse 
obligat de a sărbătorii căsătoria Principesei Mărioara a României cu Regele 
Alexandru al Iugoslaviei prin insultele cele mai grosolane şi mai tâmpite adresate 
Reginei Natalia a Serbiei, văduva Regelui Milan, şi îndurerata mamă a ultimului 
Obrenovici, asasinat cu cea mai sălbatică cruzime împreună cu soţia sa, Regina 
Draga, de o mână de ofiţeri răzvrătiţi. 

Regina Natalia era româncă; nepoata dreaptă a principelui Ion Sandu 
Sturdza, înconjurată de veneraţia tuturor, se înrudea cu toate marile familii 

A 

româneşti. In orişice alte împrejurări, nemaipomenita mojicie a diplomatului 
cehoslovac ar fi avut drept consecinţă retrimiterea lui la vatră şi o urecheală foarte 
neoficială din partea unui cetăţean indignat. Luat puţin din scurt, Jean Shebal a 
explicat că în mintea lui se produsese o confuzie între Regina Natalia şi Regina 

A 

Draga, ceea ce ar fi transformat o necuviinţă într-un sacrilegiu. In numele 
solidarităţii mici-antantiste, Ministrul cehoslovac a fost iertat şi şi-a menţinut postul. 

A 

In cartea care apăruse sub iscălitura Domniei Sale, Shebal, recidivist, se 
făcea din nou vinovat de această culpă maximă în activitatea unui diplomat: 
Imixtiunea în afacerile interne ale ţări unde era acreditat. De astădată, o făcea însă 
într-o chestiune de stat şi cu o lipsă de tact politic pe care nici lungul să trecut în 


113 



jandarmerie nu o putea scuza. Jean Sheba considera axa politică şi militară 
Moscova-Bucureşti-Praga ca şi formată; ne învinuia de a nu fi luat încă măsurile 
tehnice necesare pentru a permite o mai rapidă deplasare a Trupelor Ruseşti, 
alergând în ajutorul Cehoslovaciei, şi cerea, în termeni aproape cominatorii, să 
procedăm fără întârziere, “Cu o iuţeală italo-abisiniană”, pentru a întrebuinţa 
expresia domniei sale, la construirea noilor căi ferate, noilor poduri, şi noilor şosele 
necesare. 

După cum am menţionat-o, cartea apăruse de vreo câteva luni; stârnise 
numai observaţiile insistente ale Legaţiei Polone, şi indignarea unei părţi a 
publicului românesc. Nu provocase însă nici o reacţiune din partea Guvernului 
nostru. Aceasta părea cu atât mai semnificativ cu cât circula cu insistenţă zvonul că 
nu Sheba, de ale cărui talente literare mulţi se îndoiau, scrisese paginile incriminate. 
Hotărât să meargă până la fundul misterului, am scos la tipografia Mişcării lui 
Gheorghe Brătianu, sub iniţialele mele, în 500 de exempalre, o broşură intitulată: 
“REGAT INDEPENDENT ROMÂN sau PROTECTORAT CEHOSOVIET? , \ 
Broşura A fost imediat distribuită, prin grija personală şi cu complimentele 
autorului, membrilor Parlamentului , membrilor Guvernului, personalităţilor 
politice importante, serviciilor competente ale Ministerului Afacerilor Străine, 
Corpului Diplomatic, şi Presei. Arătam toată gravitatea necuviincioasei intervenţii a 
lui Sheba în afacerile româneşti. Arătam că în orişice alt moment ale istoriei noastre 
diplomatice, şi în orice altă ţară, paşapoartele lui Sheba I-ar fi fost remise de mult. 

A 

întrebam dacă faptul că acesta nu se întâmplase, nu se explica cumva prin 
împrejurarea că sugestiile Domniei Sale primiseră de mai înainte aprobarea unora 
din autorităţile noaste răspunzătoare. 

A 

In parlament, Gheorghe Brătianu şi senatorul Orleanu au intervenit cu 
energie, cerând un răspuns la această întrebare. Indignarea latentă a multor cercuri 

A 

s-a concentrat în jurul acestor intervenţii. In fine, Ministrul Sheba a fost silit să 
plece, afirmând însă, fără altă explicaţie, că nu el era vinovat. 

Aspectul cel mai important însă, al episodului Sheba se găsea în toate 
încercările care au fost făcute de cercurile noaste oficiale, în Parlament, în 
Ministerul Afacerilos Străine, în presa guvernului, în interviuri date de miniştri şi de 
secretari generali, pentru a salva pe Sheba şi a-1 păstra la Bucureşti. 

Mulţumită lui Sheba, ţara aflase de ce fuseseră respinse propunerile 
Mareşalului Goering şi care era adevăratul rost al Convenţiunii Feroviare , 
concepută şi semnată de Titulescu şi Litvinov. 


114 



PARTEA A DOUA 


CAROL: REGELE UCIGAŞ 


“Lumea este diriguită de către persoane cu totul altele decât cele 
presupuse de cei ce nu sunt iniţiaţi... Această diplomaţie secretă, şireată, 
este aceea care provoacă atâta îngrijorare Europei Occidentale prin 
revoluţia formidabilă ce o pregăteşte. ” 

Lord BEACONSFIELD 
(Coningsby) 


A 

“încerc să nu arunc Europa în această aventură criminală. Dar 
Statele, chiar Coroana Britanică, nu sunt stăpâne pe destinele lor. Puteri 
ce nu putem controla luptă în această ţară ca şi în altele pentru interese 
speciale şi o ideologie aberantă. “ 

Stanley BALDWIN 

(Discurs în Camera Comunelor) 


“Dl. Bullitt mi-a spus că numai un război ar putea să oprească 
expansiunea Germană. L-am întrebat cum îşi reprezenta el acest viitor 
război? El mi-a răspuns că, înainte de toate, Statele Unite, Franţa şi 
Marea Britanie trebuiau să se înarmeze în mod masiv. Atunci numai, 
situaţia fiind coaptă, s-ar putea face pasul decisiv. L-am întrebat cum s-ar 
putea ajunge la un război, deoarece Germania, desigur nu va ataca Franţa 
şi Marea Britanie. Eu nu vedeam punctul de legătură în această 
combinaţie...Bullitt mi-a răspuns că era dorinţa Ţărilor democratice ca 
Germania să fi intrat în acel moment într-un război în Răsărit. ” 

Jerzy POTOCKI 

Ambasador al Poloniei 

(Raport din 21, XI, 1938) 


115 



CAPITOLUL IX 


GUVERNUL GOGA : 

EROI, PĂCĂLIŢI ŞI NEMERNICI 


Reîntoarcerea legionarilor din Spania şi readucerea în Ţară a rămăşiţelor 
celor căzuţi a dat loc la o răscolire de suflete, la o trezire şi regăsire creştinească cum 
România nu văzuse poate niciodată. Nu erau numai ţăranii înşiraţi în genunchi de-a 
lungul căilor ferate, pe unde trecea trenul cu sicriele lui Ion Moţa. Cu excepţia 
nemernicilor, era Poporul întreg care se închina într-o adâncă şi tăcută 
cuminecătură înaintea jertfei vitejilor. Poporul a trăit atunci una din acela clipe 
singuratice în istoria unei ţări, unde toate virtuţile neamului, ascunse sub atâtea 
nepăsări, patimi şi duşmănii, apar deodată în toată nepieritoarea lor putere. Pentru 
acea zi, pentru acea clipă, toate gândurile, toate grijile, toate durerile se grămădeau 
şi se înălţau în jurul Crucii şi Steagului, ameninţate cum nu fuseseră niciodată de 
duşmanul care avea să le doboare nouă ani mai târziu. Pentru acea zi şi pentru acea 
clipă, tânărul care călca îndurerat în capul strânselor batalioane legionare, era nu 
numai Căpitanul lor, ci şi al sutelor de mii de români şi Românce, ce salutau 
descoperiţi sau cu braţul ridicat sicriele care treceau. 

Aceasta a fost pricepută şi de nemernicii ce pândeau de după perdele. 

Războiul civil din Spania reprezintă un punct culminant în lupta dintre 
Puterile Anonime, care stăteau în spatele atâtor oameni de stat şi atâtor guverne din 
lumea burgheză şi Puterile Naţionale ce se opuneau întreprinderilor comuniste sau 
procomuniste, sub orice formă şi sub orice nume s-ar fi ascuns ele. Era deci firesc ca 
participarea legionarilor la acel război, dragostea şi proslăvirea cu care fusese 
înconjurată reîntoarcerea în ţară a celor vii şi a celor morţi, să pricinuiască 
începutul unei crize acute între cele două fiinţe care întruchipau, mai mult decât 
oricare altele, aceste două puteri adverse în Ţara Românească : Corneliu Codreanu 
şi regele Carol al II-lea. 

O descriere a celui de-al doilea s-ar cădea poate aici. Nici una mai scurtă, 
mai adevărată nu mi-a fost dată decât cea auzită din gura mamei lui, Regina Maria. 
Mă prezentasem Majestăţii Sale, în 1928, înainte de a pleca în Statele Unite. Regina 
îmi spuse - făcând aluzie la legăturile pe care ştia că le păstrasem cu fiul ei, cu toată 
interzicerea ce fusese făcută în această privinţă funcţionarilor români în străinătate, 
recunoştea cu indulgenţă că aceasta era din partea mea un lucru natural: 


116 



“ Carol e tânăr, e firesc ca tineretul să meargă spre el”, zicea ea. Şi mai 
departe : “ Doriţi pe Carol ca Rege ? Să vă ferească Dumnezeu ! Poate că într-o zi îl 
veţi avea !” 

9 


Unele din trăsăturile caracterului fiului ei vor reieşi din însăşi faptele 
povestite în aceste amintiri ; vom lăsa însă pe Henri Prost să ne deie anumite 
amănunte asupra patimei sale dominante, LĂCOMIA DE BANI, care, după părerea 
noastră, l-a dus la toate excesele care au mânjit scurta lui domnie : 


Imoralitatea, şmecheria şi înşelătoriile de tot felul, pofta nemăsurată de 
bani şi ambiţia nebunească au sfârşit prin a genera adevărate sentimente de opoziţie, 
în ce priveşte viaţa lui privată, nu i se putea ierta legătura cu Elena Lupescu. Cât 
despre afaceri, toată lumea era la curent cu metodele sale de îmbogăţire....Carol al II- 
lea subordona fără greş interesele Statului Român în favoarea propriilor ale 
buzunare...precaut, el a strâns o imensă avere în afara Ţării, care îl va consola pentru 
coroana pierdută, în ziua când va trebui să se exileze din nou...Deşi a transferat în 
băncile din străinătate sute de milioane de lei /aur, continuă să rămână cel mai mare 
acţionar din ţară, căci marile intreprinderi au fost astfel obişnuite încât la fiecare 
majorare a capitalului să-I verse un copios pachet de acţiuni. Carol al II-lea posedă o 
treime din capitalul diverselor intreprinderi Malaxa...Dintr-un anumit raport al Băncii 
Naţionale reiese că o comandă de armament. De 182 de milioane, va fi facturată, de 
către tandemul Carol -Malaxa, pentru o sumă de 1.600 milioane, evident în contul 
Statului...de-i trece cumva prin cap să pună mâna pe fabricile de zahăr din Bucovina, 
nu are decât să aştepte inevitabilul moment în care proprietarul român, strâns cu uşa, 
trebuie să achite urgent datoriile contractate către anume bănci din Viena ; în 
principiu, Banca naţională nu vinde rezervele sale de devize....Carol al II-lea este 
singurul care ştie şi poate să obţină oricâte devize doreşte ; el cumpără fabricile ; el 
cumpără fabricile de zahăr în chestiune fără să plătească o para chioară, devenind 
astfel proprietarul celor mai importante fabrici de zahăr... Apoi pretinde că Statul să-i 
mai cedeze un număr frumuşel de mari ferme agricole, bine înţeles la preţul cu care 
acestea figurează în inventarul Ministerului Agriculturii, un preţ care nu are nici o 
legătură cu valoarea reală...Acestea nu-s decât câteva din <afacerile > lui Carol al II- 
lea ; ele ne arată însă cât se poate de bine care sunt metodele sale de îmbogăţire. Să 
recunoaştem că astfel de practici nu sunt posibile decât într-o ţară suficient de prosperă 
pentru a nu putea fi un nici un chip ruinată de azi pe mâine “. 


Cine lupta împotriva acestei moralităţi ? Niciunul din partidele politice, 
nici una din personalităţile care aşteaptă dela bunăvoinţa regală chemarea la putere 

A 

şi participarea la jaful general. însuşi Iuliu Maniu, de o netăgăduită corectitudine 
personală, a spus partizanilor săi, ca în veacul trecut, Thiers, “ îmbogăţiţi-vă !”. Ceea 
ce aceştia nu au lipsit să facă cu prilejul oricărui contract cu străinătatea : de 


117 



armamente cu Skoda, de construcţie de şosele cu Suedia, de împrumuturi cu Franţa. 
Singură Mişcarea Legionară se ridică împotriva corupţiei, ajunsă lege de guvernare, 
şi însuşi Henri Prost trebuie s-o recunoască, după o prealabilă serie de calomnii, 
impuse oricărui autor de câte ori e vorba de Codreanu şi partizanii săi: 


“ Printre tinerii legionari care îl urmează pe Căpitan, mulţi o fac din cel 
mai pur idealism. Garda de Fier este locul unde mocneşte o revoltă surdă contra 
moravurilor politice din Ţară. Tinerii Români cunosc prea bine acuzaţiile reciproce de 
rea credinţă cu care diversele partide se gratifică reciproc. Ei nu au uitat numeroasele 
anchete soldate cu identificarea vinovaţilor până în cele mai înalte funcţii de Stat, 
vinovaţii însă care nu şi-au primit niciodată pedeapsa cuvenită. Aceşti tineri ştiu prea 
bine că regele însuşi este cel care dă exemplu de imoralitate şi de necesitate. Ei ştiu de 
asemenea că rară-i afacerea murdară în care să nu fie amestecat şi vreun intermediar 
evreu ; cu toate acestea, ei nu cer simple măsuri contra Evreilor ci, mai curând, o 
însănătoşire a moravurilor politice...Niciun guvern nu vrea să înţeleagă că cea mai 
bună manieră de a combate Garda de Fier este ca el însuşi să-şi facă cinstit şi 
cumsecade datoria lui de guvern...Majoritatea politicienilor care s-au perindat la 
putere au încercat fie să cumpere Legiunea, pentru a o folosi contra adversarilor lor de 
moment, fie să o coboare cu brutalitate. Ei nu au făcut alta decât să sporească 
prestigiul şi forţa Gărzii de Fier. Goga şi Cuza reprezintă în fond partide profund 
reacţionare ; totuşi ei cunosc mai rău chiar decât înaintaşii lor aspiraţiile acestor tineri 
care văd în Mişcarea Legionară singura formaţie politică necontaminată de păcatele 
celorlalte partide, singura organizaţie însufleţită de un adevărat ideal. “ 


Stranie şi minunată putere a adevărului, care iese la iveală şi din gura 
bârfitorilor, când îşi uită pentru o clipă consemnul. 

A 

In Noiembrie 1937, după demisia unui prim cabinet Tătărăscu, şi faţă de 
imposibilitatea de a ajunge la o formaţie naţional-ţărănistă, sub preşedenţia lui Iuliu 
Maniu sau Mihalache, Regele cheamă din nou pe Tătărăscu la putere, omul despre 
care era sigur că-i va satisface întotdeauna toate voile, şi-i încredinţează astfel 
controlul alegerilor. Alegerile, în care Mişcarea Legionară a participat cu liste 
separate, dar în alianţă defensivă cu partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu şi cu 
Partidul Liberal-Dizident al lui Gheorghe Brătianu, s-au terminat în ziua de 20 
Decembrie 1037 cu următoarele rezultate : 


Partidul Liberal 35,9% din voturi 152 scaune 

(în cartel cu Vaida Voievod) 

Partidul Naţional -Ţărănesc 20,4% din voturi 86 scaune 

Partidul Totul Pentru Ţară 15,5 % din voturi 66 scaune 


118 



(Garda de Fier) 

Partidul Naţional - Creştin 9,15% din voturi 
Partidul Liberal-Dizident 3,90% din voturi 
(Gheorghe Brătianu) 


39 scaune 
16 scaune 


Mulţumită pactului de alianţă defensivă cu partidele lui Maniu şi al lui 
Gheorghe Brătianu, alegerile s-au soldat cu un minimum de ingerinţe şi de terorism 
de stat din partea agenţilor guvernului. Campania electorală a Mişcării Legionare 
fusese condusă după principiile stabilite dela începutul activităţii ei politice, de către 
Căpitan. Cel dintâi, dintre aceste principii, era de a nu făgădui nimic maselor 
electorale din bunurile materiale şi din foloasele concrete cu care celelalte partide 
erau atât de generoase în propaganda lor. Singura făgăduială îngăduită era o viaţă 
obştească curăţită de toată corupţia care domnea în ţară dela sfârşitul războiului, şi 
dela dispariţia Partidului Conservator, corupţie care ajunsese a fi, sub domnia lui 

A 

Carol al II-lea, singura lege de guvernare a Statului Român. încolo se făcea apel 
numai la datoria de jertfă a fiecărui român, a fiecărui Creştin către Comunitatea 

A 

Naţională. Legionarii intră în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Ingenuncheau o clipă 
în faţa Bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea descoperită împrejurul lor, care privea 
cu dragoste pe aceşti tineri ce nu proferau discursurile declamatorii cu care fuseseră 
de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii 
o înţelegeau şi cu cântece de vitejie şi de iubire de Ţară, scumpe inimei oricărui 
Român. 


Minciuna şi bârfa şi-au încercat puterea şi asupra acestei părţi a vieţii 
legionare. Multe bazaconii s-au scornit pentru a explica succesul ei în această 
campanie electorală şi mai târziu triumful-potop de la începutul celei următoare. 
Toate se găsesc reafirmate în cărţile care au apărut recent în străinătate, în Franţa şi 
în Germania ; toate se găsesc, bine înţeles, şi în cartea lui Prost ; cea mai tâmpită 
calomnie a fost aceea cu < Omul şi Pogonul >, pretinsă făgăduială, făcută chipurile 
de către Codreanu ţărănimii, de o nouă reformă agrară. A făgăduit un pogon, cam o 
treime de hectar, unei generaţii de ţărani căreia i se distribuise, prin diferitele 
împroprietăriri, 92% din pământul arabil al Ţării, ar fi fost cel mai bun mijloc de a 
pierde toate simpatiile acestei generaţii. Henri Prost, care a trăit în Ţară mai bine de 
20 de ani, precum şi orice Român informat şi cinstit, nu putea să nu ştie lozinca < 
Omul şi Pogonul >, veche de 70 de ani, fusese scornită şi întrebuinţată de către 
agitatorii Partidului naţional Liberal în anul 1894, în timpul tulburărilor aşa zisei “ 
Legi a Maximului ”, tulburări stârnite de liberali pentru a provoca căderea 
Partidului Conservator. Acea lozincă era, pe de altă parte, în contrazicere totală cu 
doctrina Căpitanului şi a Mişcării. Căpitanul vedea în fărâmiţarea loturilor 
împroprietăriţilor slăbirea, până la nimicirea finală, a clasei ţărăneşti ca factor 
economic, social şi politic, a acelei clase pe care Karl Marx şi discipolii săi o 
considerau ca obstacolul principal la realizarea programului comunist. Căpitanul 


119 



dorea, dimpotrivă, să dea ţărănimii o puternică şi permanentă structură. El 
preconiza, în programul său agrar, nu numai indivizibilitatea loturilor, dar şi 
crearea unui “ majorat ” ţărănesc. 

A 

îmi aduc foarte bine aminte de o lungă discuţie ce am avut-o în această 
privinţă cu Căpitanul, la Tătărani, moşia socrilor mei, lângă Ploieşti, unde venise să 
petreacă cu noi o zi de odihnă în liniştea satului muntenesc. Căpitanul vedea în 
creaţia unei ierarhii agrare, în afară de foloasele unei stabilizări sociale, şi pe cel al 
posibilităţii unei organizaţii militare teritoriale, tradiţională în Ţările Româneşti. 
Căpitanul a fost foarte impresionat când i-am adus la cunoştinţă faptul că Finlanda, 
Estonia şi Letonia se informaseră, prin ataşaţii lor militari şi prin misiuni speciale, 
despre vechea organizare a Călăraşilor şi Dorobanţilor cu schimbul, pe care dorea s- 
o adapteze condiţiunilor interne ale ţărilor lor respective. 

Mulţumită controlului exercitat de cele trei partide asociate în pactul de 
asistenţă mutuală, împotriva exceselor electorale obişnuite ale guvernelor, alegerile 
din Decembrie 1937 nu dăduseră guvernului Tătărăscu cele 40% din voturi, 
necesare pentru a-i asigura, conform legii electorale, majorităţile parlamentare. Un 
Guvern stânjenit în activităţile lui nu putea conveni lui Carol, pentru care orice 
guvern trebuia să fie în măsură să-i urmeze fără discuţie poruncile în materie de 
politică internă şi externă. Cu un dispreţ total al dispoziţiilor constituţionale şi 
printr-o măsură unică în viaţa noastră parlamentară, Carol a dizolvat noul 
parlament, înainte chiar ca el să se fi întrunit, şi a decretat noi alegri. Soluţia 
ameninţătoarei probleme a popularităţii legionare, Carol a găsit-o, credea el, fără 
greutate : a dat Guvernul lui Octavian Goga şi Partidului său Naţional Creştin, care, 
în recentele alegri, obţinuse numai 9,15% din sufragiile corpului electoral. 

Pentru Carol, foloasele acestei măsuri erau evidente : va asmuţi cele 
două partide naţionaliste unul împotriva celuilalt, în alegerile care se vor desfăşura, 
spera el, în cele mai sălbatice condiţiuni de ingerinţe şi teroare ; apoi va discredita 
ideea naţională, încredinţând pentru un scurt timp mântuirea ei unei grupări slabe, 
incoerente, nedisciplinate şi dispusă la toate excesele prin chiar faptul debilităţii ei. 

A 

încrederea ce o avea Carol al II-lea în Octavian Goga era însă, spre lauda acestuia 
din urmă, destul de mărginită. Ambiţiile politice ale lui Goga îl puneau, într-o 
oarecare măsură, la cheremul voinţei regale, dar poetul care cântase cu atâta putere, 
cu atâta duioşie, cu atâta jale sufletul şi pământul românesc, era un prea mare 
patriot pentru ca să fie exclusă posibilitatea răzvrătirii lui în clipa când ar fi priceput 
că soarta însăşi a Neamului şi a Ţării erau în joc. 

Carol a luat acest fapt în seamă ; Goga va fi bine încadrat. Regele l-a 
înconjurat cu patru personalităţi asupra antilegionarismului cărora nu exista nici o 
îndoială : La Ministerul de Interne, Armând Călinescu, care se semnalase, în 
precedente guverne, prin violenţele înfăptuite împotriva Mişcării ; la Ministerul 
Afacerilor Străine, Istrate Micescu, care încercase să convingă pe tânărul Emilian, 
şeful unui mic grup naţionalist, să-l omoare pe Căpitan ; Generalul Ion Antonescu, 
la Ministerul Apărării Naţionale, care declarase Căpitanului, într-o întrevedere ce o 


120 



avusese cu el la Predeal, că nu va şovăi să tragă în Legiune, dacă Regele o va 
porunci, şi, least not least , Gavrilă Marinescu, călău de profesie, la ordinele Palatului 
Regal, menţinut la Prefectura Poliţiei Capitalei, şi numit Subsecretar la Interne. 

Din primele zile ale noii campanii electorale, valul de popularitate, care 
creştea de atâta vreme în jurul Mişcării Legionare, luase proporţii atât de mari, 
încât neliniştea adânc pe înşişi Şefii Mişcării, care vedeau în el primejdia unei noi 
prigoane, mai sângeroase decât toate cele cărora Mişcarea le fusese victimă până 
atunci. Când prevăzuta mişcare a început, Căpitanul, îndurerat de atâtea cruzimi şi 
de atâtea jertfe, a poruncit legionarilor lui să înceteze orice propagandă electorală, 
afară de apariţii tăcute în statele unde jandarmii şi poliţia nu le stăteau în cale; valul 
de dragoste şi de încredere a crescut şi mai viforos, iar samavolniciile asupritorilor şi 
mai sălbatic. 

Primele cadavre legionare au fost aduse la sediul Mişcării în a patra zi a 
campaniei. Văzusem pe Goga cu o zi mai înainte şi îmi dăduse impresia unei mari 
nelinişti sufleteşti. De la sediul Mişcării, unde fusesem cu soţia mea pentru a ne 
închina în faţa trupurilor celor doi copii care căzuseră sub gloanţele jandarmeriei lui 
Călinescu, m-am repezit din nou la Preşedenţia Consiliului, şi, trecând pete uşieri şi 
secretari, am intrat în cabinetul Primului Ministru şi l-a întrebat, cu toată jalea şi 
indignarea pe care o aduceam cu mine, dacă ştie sau nu ceea ce se petrece sub 
oblăduirea Domniei Sale. Goga, adânc tulburat, roşu la faţă, cu părul ciufulit, cu 
mâinile tremurânde şi umblând prin odaie, mi-a strigat : “ Crezi Dumneata că eu 
sunt de vină?” Liniştindu-se puţin, m-a rugat să stăm jos şi m-a întrebat dacă nu aş 
putea să mijlocesc o întrevedere între el şi Corneliu Codreanu . “Ar fi tragic şi comic 
- mi-a spus el - ca două mişcări naţionaliste să se încaiere şi să se distrugă una pe 
alta, spre bucuria adversarului comun. Nu am putea oare să ne înţelegem ? ” 

Am cerut Primului-Ministru să-mi spună precis dacă putea, fără riscul 
de a fi desminţit mai în urmă, să comunic lui Corneliu Codreanu că doreşte cu el o 
cât mai grabnică întrevedere. Cu răspunsul său afirmativ şi insistent, m-am reîntors 
la sediu, unde am transmis Căpitanului propunerea lui Goga. Căpitanul s-a declarat 
imediat de acord şi m-a însărcinat cu orânduirea întrevederii. Fără a pierde o clipă, 
m-am reîntors cu îmbucurătoarea veste la Preşedenţia Consiliului, plin de toate 
nădejdile şi convins de posibilităţile ce se deschideau pentru Ţară. Lui Goga i-am 
propus ca întâlnirea să aibă loc la nou, la Tătărani, la vreo 60 kilometrii de 
Bucureşti; Locul îl alesesem în vederea secretului pe care îl credeam necesar. Goga a 
cerut un răgaz eptnru a răspunde; a doua zi dimineaţa mi-a propus ca întâlnirea să 
aibă loc în aceeaşi zi, seara la cinci, în casa prietenului şi ministrului său de industrie 
şi comerţ Gigurtu. 

Nu ştiu ce l-a făcut pe Goga să înlăture Tătăranii, ca loc de întâlnire. 
Nădăjduiesc că nu era o oarecare nelinişte privitoare la securitatea lui personală, 
ceea ce ar fi fost puţin măgulitor pentru Corneliu Codreanu şi pentru mine. 
Evenimentele au dovedit însă că alegerea Bucureştiului şi a casei unui ministru 
pentru o întrevedere care ar fi trebuit să rămână tăinuită pentru câteva zile cel 


121 



puţin, n-a fost prea fericită. La cinci fără un sfert plecăm cu Căpitanul dela sediul 
Legiunii spre casa lui Gigurtu, la poarta căruia am fost primiţi de doi agenţi de 
poliţie. Un fecior, poate şi el în serviciul lui Gavrilă Marinescu, ne-a condus până la 
camera unde ne aşteptau Goga şi cu Gigurtu. Căpitanul şi Goga şi-au strâns mâinile 
fără un cuvânt şi au trecut pe urmă singuri într-o odaie vecină. 

Cu Gigurtu am aşteptat mai bine de două ceasuri, înghiţind ceşti de 
cafea şi fumând ţigări una după alta. Gigurtu părea a împărţi sincer cu mine 
bucuria şi nădejdea ce mi le pricinuia aşteptata reîmpăcare între cei doi şefi 
naţionalişti. Când, în sfârşit, uşile s-au deschis, nu am avut nevoie de nici o 
explicaţie; împăcarea şi înţelegerea le-am citit pe obrazul lui Codreanu şi pe cel al lui 

A 

Goga, în lunga strângere de mână ce şi-au dat-o în momentul despărţirii. In drum 
spre sediu, întrerupând tăcerea şi răspunzând întrebării cu care nu voiam să-l 

A 

tulbur, Căpitanul mi-a spus. “Da, desigur, ne-am înţeles. ” înţelegerea se făcuse cu 
atât mai uşor cu cât Căpitanul nu vroia să fie partidul cel mai puternic în viitorul 
parlament. Era o situaţie de care, pentru moment, se ferea şi era gata să ajute pe 
Goga ca s-o câştige el pentru guvernul său. 

Acasă mă aştepta prietenul meu, Arcziczievski. Se bucura mult de cele 
întâmplate, dar m-a întrebat: “ V-aţi gândit cumva la anumite împrejurări şi la ceva 

A 

asemănător cu < Marşul asupra Romei>, al miliţiilor fasciste?” In faţa unei astfel de 
întrebări, vedeam oarecum cămăşile verzi ale Legiunii şi cămăşile albastre ale 
Partidului Naţional-Creştin, strigând “ Trăiască Regele!”, în jurul unui Palat 
înconjurat de ele. Am adormit gândindu-mă la cei doi agenţi de poliţie ai lui Gavrilă 
Marinescu, care ne primiseră la poarta lui Gigurtu. 

A doua zi, eram în casă la Goga, la 11 dimineaţa, cu ideea “ Marşului 
asupra Romei”in gând. Nu am avut însă timpul să deschid gura, că Goga mi-a spus: 
“Nu mai sunt Prim-Ministru!”. Fusese dis de dimineaţă chemat la palat, unde între el 
şi rege avusese loc următorul schimb de cuvinte: 

- Dragă Goga, încăierările între Mişcarea Legionară şi guvernul Dumitale 
sunt prea dese şi prea violente. îmi pare rău, dar mă văd silit să-ţi cer demisia. 

- Maiestate, dificultăţile cu Legiunea s-au terminat. Aseară m-am înţeles 
cu Codreanu. 

- Te-ai înţeles cu Codreanu? Foarte rău, dragă Goga, foarte rău! Voi 
forma alt guvern. 

Goga, indignat, a priceput numai atunci păcăleala a cărei victimă fusese 
şi făţărnicia Regelui. I-am spus : 

- Demisia Dvoastră nu e încă dată. Sunteti încă Prim-Ministru. Stati unde 

9 9 

sunteţi. Cămăşile verzi şi cămăşile albastre, împreună, şi răspunsul pe care îl vor găsi 
în popor, ar putea alcătui o putere greu de înlăturat ”. 


122 



- Eu uşor de zis, mi-a răspuns Goga - dar Dumneata nu ştii că sunt 
înconjurat de trădare. 

Nu l-am întrebat despre numele trădătorilor, căci le ştiam. M-am 
despărţit de Căpitan la puţine zile după această întâmplare, plecând la Viena, spre o 
a patra şi destul de grea operaţie chirurgicală. Căpitanul, crezând că citeşte o 
anumită îngrijorare în ochii mei, mi-a pus mâinile pe umeri, s-a uitat lung la mine şi 
mi-a spus: “Fi liniştit. Eu ştiu : te vei întoarce sănătos şi voinic. Această operaţie va fi 

A 

cea din urmă”. Prezicerea Căpitanului s-a îndeplinit. îngrijorarea ce a simţit-o el, nu 
era pentru mine, ci pentru el, a cărui viaţă o ştiam ameninţată. Eram cu Goga, la 
Viena, la intrarea triumfală a diviziilor motorizate germane. “ Dacă ştiam că pot veni 
atât de repede - mi-a spus el - nu m-aş fi lăsat răsturnat atât de uşor. 

Pe Goga l-am văzut odată, la reîntoarcerea lui dintr-o călătorie în 
Basarabia. Era bolnav, şi bolnav greu, de o boală din care din care nu s-a mai 
ridicat. 


- Cum vă merge, Domnule prim Ministru ? 

- “Rău de tot. Dar şi eu prost, să mă găzduiesc în aceiaşi casă unde l-au otrăvit 
pe fratele meu, Eugen ! “. 


123 



CAPITOLUL X 


DE LA FLORII LA RĂSTIGNIRE 


A 

începutul anului 1938 văzuse în România apoteoza Mişcării Legionare. 
Ne spune Henri Prost: 


“ în acest început de an 1938, Mişcarea lui Codreanu este mai puternică 
decât oricând. Impresia generală este că întreaga tinereţe română urmează pe 
Codreanu, indiferent de apartenenţa la Garda de Fier. “ 


Se dărâmase în ochii Poporului Român întregul edificiu de minciuni, de 
bârfe şi de insinuări ridicate în jurul Mişcării, de către politicieni pizmaşi şi de 
organele de publicitate aflate în slujba Puterilor Anonime. Sfârşitul aceluiaşi an va 
vedea, mai întâi, cele două judecăţi strâmbe în contra Căpitanului, iar, în urmă, 
trupul său chinuit, azvârlit noaptea, pe ascuns, în groapa dela Jilava. Va vedea pe 
toţi şefii Mişcării în închisoare, unde îi aştepta împuşcarea în masă, fără nici măcar o 
judecată strâmbă. 

Explicaţia acestei noi tragedii în viaţa mişcării este aceiaşi ca pentru 
toate tragediile precedente. Căpitanul trebuia să fie <suprimat >, pentru a 
întrebuinţa expresia dragă lui Prost, şi Mişcarea Legionară nimicită, fiindcă stăteau 
în calea îndeplinirii planului fundamental al acestor Puteri malefice. Se apropia, cu 
paşi grabnici, momentul pe care ele îl aleseseră pentru izbucnirea conflictului în care 
trebuia să se prăbuşească civilizaţia creştină şi rolul atribuit României în acest 
conflict cerea imperativ sugrumarea în ţara noastră a oricărei rezistenţe posibile. 

Ţările civilizaţiei occidentale nu se împărţeau, la acea epocă, într-un 
grup care vroiau conflictul şi altul care nu-1 vroia. Lupta între cele două voinţe se 

A 

desfăşura înlăuntrul vieţii naţionale a fiecărei ţări. In Franţa, în Marea Britanie, în 
Statele unite nu lipseau personalităţile politice şi mulţimile care considerau 
convieţuirea paşnică cu Reichul ca o necesitate istorică şi înţelegeau că sosise vremea 
îndepărtării nefastelor greşeli care fuseseră făcute la Versailles. 

Grupurile care se pretindeau paşnice erau cele care se opuneau la orice 
concesie făcută Germaniei, cu toate că ştiau prea bine că despicarea în două a acestei 
mari puteri, că prezenţa la graniţele ei a mai mult de trei milioane de conaţionali 
asupriţi şi a altor milioane care în Austria râvneau la unirea cu fraţii lor de sânge, 
erau situaţii care conduceau la o revizuire a clauzelor tratatelor sau la un război. 

Poziţia acestor grupuri devenea din ce în ce mai slabă prin dovezile de 

A 

energie, iniţiativele şi succesele Puterilor naţionaliste. In Noiembrie 1936, prin 


124 



aderarea Italiei la Pactul And- Comintern, se formase tânăra şi dinamica Axă Berlin- 
Tokio - Roma. Armatele Japoneze înaintaseră victorioase în Manciuria şi începuseră 
ocuparea Chinei. Trupele Generalului Franco rostogoleau în mod lent dar continuu 
pe insurgenţii social-comunişti şi brigăzile internaţionale. Italia mussoliniană era 
victorioasă în Abisinia. Germania, după ocuparea Renaniei, realizase Anschluss- ul în 
mijlocul entuziasmului Poporului Austriac întreg, fără a zdruncina prin aceasta 
legăturile sale cu Italia fascistă. 

Este drept, totuşi, că opoziţia la o restaurare a Germaniei, în situaţia şi 
importanţa ei antebelică, creştea şi se organiza pe măsura victoriilor ţărilor 
naţionaliste. Această opoziţie primise un important ajutor - un ajutor care, până la 
sfârşit - va deveni decisiv în lupta între puterile haosului şi cele ale înţelegerii 
înlăuntrul lumii creştine - prin noile legături de prietenie ce le stabilise Davies, 
Ambasadorul lui Roosevelt, între Rusia comunistă şi Statele Unite. 

Orice observator al politicii româneşti trebuia să-şi dea seama că oricare 
erau guvernele ce se succedau la cârma Ţării, după bunul plac al regelui Carol al II- 
lea, activităţile lor, deschise şi ascunse, ne puneau de mai înainte, în cazul unui 
război, în lagărul unde se afla Rusia Sovietică. Ne condamnau, cu alte cuvinte, la o 
morte naţională sigură, oricare ar fi fost soarta armelor noastre : biruitoare sau 
învinse. Pentru a informa din vreme, şi cu tot curajul Poporul Român, despre 
intenţiile Regelui Carol şi ale sfetnicilor săi, Corneliu Codreanu a făcut în ziua de 30 
Noiembrie 1937, înainte de alegeri aşa dar, următoarele declaraţii precise : 


“ Eu sunt contra Marilor Democraţii ale Occidentului, eu sunt contra 
micei înţelegeri, eu sunt contra înţelegerii balcanice şi n-am nici un fel de ataşament 
pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a 
României alături de Roma şi de Berlin, alături de Statele revoluţiilor Naţionale, în 
contra Bolşevismului. în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea 
o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând, astfel, în linia misiunii sale istorice în lume : 
Apărarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine. ” 


Ceea ce Căpitanul dorea să arate cu această declaraţie, era că, în afară 
de România oficială a lui Carol şi a clicii sale de politicieni care duceau Ţara de 
râpă, prin politica lor de absurdă ostilitate faţă de Puterile Axei, mai exista şi o altă 
Românie, conştientă de responsabilităţile sale istorice faţă de propriul său popor şi 
faţă de Europa întreagă. 

Codreanu nu a primit, la aceste declaraţii, alt răspuns din partea 
Regelui Carol al II-lea şi a Puterilor Anonime care îl stăpâneau, decât închisoarea şi 
moartea. Dar ceea ce acest răspuns ar fi trebuit să fie, o citim în memoriul La 
Roumanie devant la Conference de la Paix, prezentat de Grigore Gafencu, Niculescu- 
Buzeşti şi Constantin Vişoianu, în 1946, Puterilor învingătoare. La acea vreme ( 1938 


125 



- 1939), zicea memoriul, România lucra “la o organizaţie regională care se anexa la 
un sistem de securitate ce cuprindea Puterile Occidentale (Franţa şi Marea Britanie) 
precum şi Uniunea sovietică. ” 

Paralelismul între evenimentele externe şi măsurile de prigonire 
împotriva Mişcării Legionare s-a adeverit în anul 1938, în mod şi mai convingător 
decât în anii precedenţi. Cu cât se apropia momentul pe care Puterile Anonime (care 
pot prevedea totul, fiindcă hotărăsc totul) îl ştiau decisiv, cu atât mai precise şi mai 
implacabile trebuiau să fie măsurile de încătuşare şi, până la urmă, de nimicire a 
singurei organizaţii politice închinată nu unor interese de partid, ci marilor interese 
naţionale şi permanenţelor istorice ale Poporului nostru. 

A 

In Marea Britanie, criza devenise acută, între grupările care considerau 
că un nou război mondial ar însemna sfârşitul inevitabil al Imperiului Britanic, 
conduse pentru moment de însuşi Primul Ministru Neville Chamberlain, şi adepţii 
sau servitorii unei filosofii care nu avea nimic comun cu interesele naţionale proprii 
ale marii Britanii sau a vreunuia din statele apusene, reprezentate de Churchill, care 
se şi pusese în legătură cu Roosevelt. Lordul Cecil mobilizase încă o dată puternicele 
forţe care-I serviseră să răstoarne pe Sir Asamuel Hoare şi, indirect, pe Laval. La 20 
februarie 1938, Eden, Ministru Afacerilor Străine în Cabinetul Chamberlain, îşi 
dădea demisia, explicând Parlamentului “că există un dezacord foarte grav între el şi 
Primul Ministru, atât în ceea ce privesc punctele de vedere cât şi metodele. ” 

Cu zece zile mai înainte, fusese răsturnat guvernul Goga şi substituit cu 
Guvernul Patriarhului Miron Cristea, cel mai plin de păcate pe care România l-a 
cunoscut vreodată, inaugurându-se era “dictaturii celui mai rău”. 

La 20 Februarie 1938, într-un discurs a cărui menire a fost pricepută de 
toţi, Hitler anunţase fără înconjur intenţiile sale cu privire la Austria şi evoca apăsat 

A 

problema Sudeţilor. In Ţară, la 21 Februarie, se publica o nouă Constituţie < dăruită 
> de regele Carol. Constituţie pregătită în tăcere de Istrate Micescu, Ministru al 
Afacerilor Străine în Cabinetul Goga, fără ştirea şefului său ; o constituţie care 
lichida regimul parlamentar, pune toate puterile Statului în mâinile Regelui, chiar şi 
cele judiciare, inamovibilitatea magistraturii fiind desfiinţată. Această Constituţie 
era prevăzută cu o serie de dispoziţie, toate îndreptate împotriva Mişcării Legionare, 
sau împotriva persoanei chiar a lui Corneliu Codreanu, dispoziţii care puneau bazele 
<legale > la toate atrocităţile care se pregăteau. 

La 24 februarie are loc un <Referendum >, organizat poliţieneşte, cu tot 
vechiul şi noul aparat terorist de care dispunea Guvernul, pentru a da Noii 
Constituţii o aparenţă de legalitate. Funcţionarii Ministerului Afacerilor Străine 
sunt convocaţi pentru a fi conduşi in corpore , ca şi la celelalte ministere, spre localul 
de vot. Răspunsesem negativ şi supărat la chemarea telefonică ce-mi fusese făcută de 
către Serviciul Protocolului, pentru a mă înştiinţa de formarea < Procesiunii 
Diplomaţilor votanţi > : aşa încât, a doua zi, când am primit ordinul de a mă 
prezenta lui Tătărăscu, noul Ministru al Afacerilor Străine, pregătisem, în drum 


126 



spre minister, răspunsul lapidar ce l-aş fi dat unei dojene relativă la absenţa mea din 
cortegiul mortuar al libertăţilor şi dreptăţii din Ţara Românească. Spre marea mea 
mirare însă, am fost primit aproape cu efuziune de Tătărăscu, care a binevoit a-mi 
comunica faptul că fiind necesare forţe mai tinere noului regim, s-a gândit la mine 
pentru una din legaţiile noastre şi dorea să ştie dacă cea din Santiago de Chile mi-ar 
conveni. I-am mulţumit pentru atrăgătoarea propunere, observând însă că un post 
în Europa i-ar conveni mai bine, dar rugându-1 să nu ia nici o decizie înainte de 
reîntoarcerea mea de la Viena, unde, cum am menţionat, mă aştepta chirurgul cu 
satârele sale. 

A 

înainte chiar de a începe acest Referendum, la 24 Februarie 1938, 
Căpitanul dăduse legionarilor săi porunca de a nu se mai împotrivi la nici o 
samavolnicie, la nici o nedreptate din partea autorităţilor şi a proclamat 
Demobilizarea Mişcării şi încetarea oricărei activităţi legionare, ordonând fiecăruia 
să se întoarcă în linişte la căminul şi la ocupaţiile sale, îndemnând pe studenţi şi 

A 

profesionali să se străduiască a fi cei dintâi la studii şi în profesiile lor. In acelaşi 
timp, anunţa plecarea sa la Roma, unde îşi propunea să petreacă un an sau doi, 
scriind volumul al doilea al istoriei şi patimilor Mişcării 1. Aceste două fapte nu sunt 
niciodată omenite în cărţile sau publicaţiile ticăloşilor, români sau străini, care astăzi 
încă se cred obligaţi a legitima întrucâtva asasinatul Căpitanului şi a sutelor de 
legionari care l-au urmat pe drumul muceniciei. Guvernul a început prin a da 
Căpitanului paşaportul pe care îl cerea. După răzgândire însă, şi după noi ordine 
promite din ascunsele hrube, al căror mandatar principal în România era Regele 
Carol, autorităţile poliţieneşti I-au retras paşaportul în ajunul chiar al plecării. 
Căpitanul rămânea prins în capcana regală, victima desemnată a înscenărilor, 
proceselor şi uciderii la care aceste hrube îl osândiseră de mai înainta şi pentru care 
se pregătise tot noul aparat judiciar şi executiv al Ţării. Căpitanul ar fi putut totuşi 
să plece. 

La insistenta mea îndemnare, primise, cel puţin teoretic, propunerea 

A 

unei pregătite evaziuni. In noaptea hotărâtă era aşteptat în casa surorei mele. De 
acolo soţia mea, care veghea şi ea cu nerăbdare, l-ar fi condus cu automobilul la 
Tescani, moşia mătuşei mele Alisa Rosetti- senatoare legionară-de unde unul din cei 
doi nepoţi ai ei, aviatori de profesiune, l-ar fi luat în zbor spre Polonia şi libertate. 
Arcziczievski mă asigurase de mai înainte de buna primire ce-I era rezervată 
căpitanului. Căpitanul nu a plecat. Nici în acea noapte, nici în zilele următoare, în 
care alte proiecte se elaboraseră. 

S-a atribuit schimbarea de intenţie a Căpitanului celor spuse de şeful 
unei mişcări naţionaliste letone, Gustav Celmins, care îl vizitase pe la sfârşitul lui 
Februarie, despre umilinţele încercate de el în viaţa lui de refugiat în Germania. 
Aceasta a putut într-adevăr să aibă o influenţă asupra Căpitanului, dar nu cred că 
acesta a fost singurul sau principalul motiv al hotărârii sale de a nu mai pleca. 
Cunoscând pe Căpitan, cred că factorul decisiv a fost următorul : cu ordinul de 
demobilizare ce-1 dăduse mişcării şi cu consimţământul Guvernului de a-I uşura 


127 



plecarea, cu alte cuvinte cu o încetare de ostilităţi poruncită de el şi admisă de 
Guvern, Codreanu putea crede că îşi lasă legionarii la adăpost de alte prigoane. 
Când i s-a retras însă paşaportul, a priceput că Guvernul înţelegea să continue lupta 

/V 

şi că o Nouă Prigoană se pregătea. In aceste împrejurări, nu s-a mai crezut 
îndreptăţit de ai săi; pentru el, ar fi fost o dezertare. 


1. Este vorba de volumul al doilea al cărţii Pentru legionari, al cărei prim volum 
apăruse la Sibiu, în anul 1936. Acest al doilea volum nu a mai fost scris, Corneliu 
Zelea Codreanu fiind arestat şi mai apoi asasinat înainte chiar de a fi putut 
începe redactarea lui. (N. E) 


A 

întâlnind pe Căpitan la sediul Legiunii, la câteva zile după noaptea în 
care I se pregătise plecarea, am sugerat o nouă încercare, poate cu prea multă 
insistenţă, menţionând că Polonia era hotărâtă să-l ajute, dacă aceasta ar fi calea pe 
care o alegea. Căpitanul a răspuns cam brusc că: “Nu-iplac sugestiile.” N-am plecat 
supărat, dar încă în convalescenţa recentei mele operaţii m-am întors acasă şi m-am 
pus în pat. Căpitanul, crezând poate că mă simţeam puţin jignit, era după un sfert 
de oră la căpătâiul meu. Am vorbit lung şi adânc. Am simţit încă o dată aceea caldă 
şi mângâietoare strălucire care emana din neprihănitul său suflet, ca din cele ale 
sfinţilor şi aleşilor de odinioară. Strângerea noastră de mână, la plecarea lui, a fost 
ultima pe care ne-am dat-o. 

După Anschluss, cu un nou Guvern al Patriarhului Miron Cristea 
măsurile în vederea transformării Statului Român într-un stat poliţienesc se fac şi 
mai stricte. Un decret regal înşiră o nouă serie de crime, printre care se enumera şi 
cântatul, când I s-ar putea da o interpretare politică. Se pregătea scena pentru 
executarea sentinţei la care Puterile Anonime condamnaseră Tineretul Român. 
Carol, care înjosise toate partidele şi toate instituţiile Statului, prin dezbinare şi 
corupţie alesese pe Capul Biserici Ortodoxe Române pentru a scrie paginile cele mai 
ruşinoase ale ruşinoasei sale domnii. 

“îndrăzneala câtorva şi mişelia celor mulţi”, a spus Costa de Beauregard, 
pentru a explica anii de teroare ai Revoluţiei Franceze. Mulţi au fost la noi cei care, 
prin mişelia lor, au contribuit la infama stare de lucruri care a permis cele două 
procese ale Căpitanului, încarcerarea şi asasinarea lui. Trei sunt cei care poartă în 
mod precis răspunderea acelei serii de crime şi, în consecinţă, a tuturor acelora care 
au însângerat ţara până la instaurarea Guvernului Naţional Legionar: Regele Carol 
al II-lea, Armând Călinescu şi Nicolae Iorga. 


128 





Pentru cine cunoaşte faptele însă, cea mai scârboasă din aceste trei 
personalităţi, a fost profesorul Iorga odinioară idolul Tinerimii şi simbolul 
anţionalismului ei. Cea mai scârboasă zic, fiindcă era ultimul om de la care 
tinerimea Română putea să se aştepte la mişeleasca lovitură pe care a primit-o în 
piept. Toţi ajunseseră să ştie de ce erau capabili Carol al doilea şi Călinescu şi acre 
erau motivele lor: lăcomia de bani şi de putere, cinismul şi cruzimea fundamentală a 
caracterului lor, supunerea faţă de Puterile Anonime, antinaţionale, cărora le 
datorau totul şi de la care aşteptau totul. Cercetând însă motivele care l-au 
determinat pe Iorga să trimeată pe Căpitan la moarte şi să-l urmărească după 

A 

mormânt, găsim numai unul. II găsim într-un articol din Neamul Românesc, pe care 
nu mi le amintesc cuvânt cu cuvânt, dar care spunea, aproape întocmai, 
următoarele: “ Cine este acest tânăr care calcă cu capul ridicat, salutat ca un împărat 
roman de Tineretul acestei Ţări, uitător de adevăraţii săi dascăli?” 

Iorga, marele geniu, nu avea un suflet destul de mare pentru a înţelege 
că era loc pentru mai mult decât o singură admiraţie şi o singură iubire în inima 
tineretului Român; că în această inimă puteau să încapă şi un Iorga şi un Codreanu. 

/V 

Situaţia internaţională se agrava. Intr-un nou discurs, şi mai 
peremptoriu, Hitler reînnoise cererile sale relativ la cele trei milioane şi jumătate de 
Sudeţi; Trupele Germane se concentrau la graniţa Cehoslovaciei. Războiul putea să 
izbucnească de la un moment la altul ; de la un moment la altul Poporul Român 
trebuia poate să fie pus în faţa faptului împlinit a trecerii peste teritoriul său a 
Trupelor Sovietice îndrum spre bătăliile Europei Centrale. Căpitanul şi Mişcarea 
legionară trebuiau să fie lichidaţi. 

Nicolae Iorga a fost cel care a dat lui Carol al II-lea şi lui Călinescu 
pretextul unei prime şi imediate încarcerări a Căpitanului, în aşteptarea pregătirilor 
şi înscenărilor necesare pentru condamnarea lui Codreanu la 10 ani de muncă 
silnică şi încarcerarea pe lungi termene a tuturor şefilor legionari pe care s-a putut 
pune mâna. Lucrurile s-au petrecut astfel. Cu câteva luni înainte, Iorga, în 
editorialul său din Neamul românesc, dădea alarma, într-o serie de articole, asupra 
acaparării comerţului de către Evrei şi îndemna tineretul la crearea unui comerţ 
românesc. Crearea unui comerţ românesc făcea parte din Programul Mişcării, şi, în 
anul 1938, Comerţul legionar ajunsese la un înalt grad de prosperitate şi extensiune. 
Iorga, uitând îndemnul său de odinioară şi orbit de ura bolnăvicioasă pe care i-a 
inspira căpitanul, cerea acum în alt editorial al său, desfiinţarea prin forţă a acestui 
comerţ, pe care îl chema un simplu instrument de conspiraţie şi de propagandă. 
Corneliu Codreanu indignat, cu drept cuvânt, îi trimite o scrisoare, la 26 Martie 
1938, în care îl acuza de necinste sufletească. Cu puţine zile mai înainte, Iorga 
îmbrăcase livreaua albastră a noilor Consilieri Regali, şi uitând că era Iorga, 
ziaristul, care iscălise articolele din Neamul românesc, cere lui Călinescu darea în 

A 

judecată a Căpitanului pentru insulta adusă unui înalt Demnitar al Statului. 

Magistratura Ţării, odinioară de o totală independenţă, dar coruptă şi 
subjugată de acum de Carol, ca şi celelalte instituţii ale Ţării - inclusiv Biserica 


129 



noastră ortodoxă - l-a condamnat la 6 luni închisoare. Acesta era însă numai 
preludiu la infamia ce va urma : procesul în faţa unui Tribunal Militar a aşa zisului 
< Complot legionar >, osândirea Căpitanului la 10 ani muncă silnică, azvârlirea sa şi 
a tuturor şefilor legionari în închisori, de unde nu vor mai fi scoşi decât pentru a fi 
asasinaţi. Osândire primită în tăcere de toţi oamenii de Stat români şi cu bucurie de 
către Nicolae Iorga, care, pretinzând că ia în serios “ descoperirea' 1 '’ cuiburilor 
legionare şi a câtorva arme de vânătoare în casele unor legionar, scria în Neamul 
românesc : “ Numai acum putem avea o viziune completă a complotului legionăresc. “ 

Cu câteva zile mai înainte fusesem informat de numirea mea ca 
Ministru Plenipotenţiar la Copenhaga. Cu condamnarea lui Codreanu şi a şefilor 
legionari, condamnare a cărei semnificaţie, din punct de vedere internaţional, o 
pricepeam foarte bine, mi-am dat seama că nici o identitate nu mai exista între 
interesele României şi intenţiile şi activitatea Regelui Carol al II-lea. Mi-am dat 
seama că interesele naţionale nu erau apărate decât de o singură grupare politică 
românească, de Mişcarea Legionară. Din acel moment m-am considerat liberat de 
orice obligaţie de lealitate faţă de Rege, dela care, până în ultimul moment 
aşteptasem o reîntoarcere la datorie, şi m-am hotărât în deplin acord cu soţia mea şi 
cu fiul meu - intraţi de câtva timp în organizaţia legionară - de a păstra un contact 
continuu cu Mişcarea, de a o consulta în ceea ce privea modul în care o puteam ajuta 
în sforţările sale de supravieţuire şi în lupta sa pentru salvarea existenţei însăşi a 
României, ca fiinţă politică şi naţională, şi de a pune la dispoziţia sa toată experienţa 
şi informaţia ce o aveam în materie de politică externă. 

Mişcarea este astfel organizată încât nu rămâne niciodată fără 
conducere. Cu răspunzătorii activităţii rămaşi liberi, am hotărât că trebuia să 
primesc numirea mea la Copenhaga, dat fiind că trimiterea mea în străinătate şi 
libertatea de mişcare ce mi-o dădea ar fi putut fi, la un moment dat, un element 
extrem de util intereselor noastre. Am plecat din Ţară, fără a mă prezenta Regelui, 
după cum Protocolul ar fi cerut-o, căci nu mi-ar fi fost posibil să-i strâng mâna. M- 
am oprit la Berlin, unde doream să culeg informaţii asupra intenţiilor imediate ale 
Guvernului german în Chestiunea Cehoslovacă şi să-l văd pe Hitler, dacă s-ar fi 
putut, fără de intermediul Legaţiei noastre. Căpitanul Weidemann, secretarul intim 
al Fuhrerului, pe care l-am găsit la Reichskanzlei , mi-a propus să mijlocească o 
întrevedere cu Huhrerul la Berchtesgaden, unde se afla în acel moment. Ştiam însă 
că nu s-ar fi putut păstra secretul unei asemenea călătorii şi vizite, aşa încât a trebui 
să mă mulţumesc cu făgăduinţa lei Weidemann că va transmite credincios grijile 
noastre şefului său : “ Cu cât se agrava situaţia externă cu atât mai mult creştea 
primejdia pentru viaţa Căpitanului şi a şefilor legionari închişi. “ 

A 

Intre 12 Septembrie şi 1 Octombrie 1938 se grămădesc evenimentele şi 
se hotărăşte soarta Cehoslovaciei, reduta înaintată a sovietelor în Europe Centrală. 
Urmează cu repeziciune discursul lui Hitler la Neremberg, misiunile Lordului 
Londonderry şi a lui Runciman, ceel trei întrevederi ale lui Chamberlain cu Hitler 
şi, în sfârşit, înţelegerea de la Munchen şi intrarea Trupelor germane în ţara 


130 



Sudeţilor. Paralel cu aceste întâmplări, se desfăşura în Marea Britanie o luptă 
înverşunată în Parlament, presă şi guvern, între partizanii lui beneş şi cei care nu 
pricepeau pentru ce 7 milioane de Cehi ar avea dreptul să asuprească 3. 500 de 
germani. Demisia lui Duff Coper a urmat pe cea a lui Eden, cu o răsunătoare 
motivare. Puternice grupări politice şi sociale anti-germane, ajutate foarte abil de 
Roosevelt, şi susţinute de către toate elementele ocultele ale politicei internaţionale, 
Anti-Munchenul, cu alte cuvinte se ridicase în arme, hotărât să recurgă la orice 
mijloc pentru a întoarce către război cursul spre pace al evenimentelor, determinat 
la Munchen de către Chamberlain, destul de energic pentru a-1 propune, dar prea 
slab pentru a-1 menţine. 

Sarcina politicienilor răzvrătiţi era cu atât mai grea cu cât, atât în 
Franţa cât şi în Marea Britanie, înţelegerea din Munchen - cel mai inteligent 
instrument iscălit de diplomaţia europeană în vremurile interbelice, fusese primită 
de masele naţionale cu un entuziasm de nedescris. Niciodată, pentru tanicele puteri 
ale revoluţiilor , şi ale războaielor, situaţia nu fusese mai critică. Panica lor a ajuns la 
culme când s-a anunţat că un acord franco-german ( similar cu cel care fusese 
încheiat între Germania şi Marea Britanie ) fusese redactat şi că Ribbentrop în 
persoană era să vie să-l semneze la Paris. Acest moment a fost ales de Puterile 
Haosului, pentru asasinarea, de către evreul Herschel Grunspann, a tânărului 
Ernest von Rath, Consilierul ambasadei Germane din Paris. Iată comentariile lui 
Monzie, om politic de stânga, în cartea sa, Ci-Devant, asupra acestui eveniment. 


“Opt noiembrie 1938. Un tânăr everu-polonez, Grunspann, a rănit mortal 
pe Consilierul ambasadei Germane. Cum Acordul Franco-German a fost încheiat 
tocmai ieri, coincidenţa acestei crime lasă impresia unei legături de la cauză la efect 
între actul diplomatic şi actul criminal. Ar trebui poate să îndepărtăm orice ipoteză de 
complicitate politică... Cum însă, ca rezultat al acestei crime, totul poate fi repus în 
discuţie, ne întrebăm ce mai rămâne din acest preludiu, de apropiere franco-germană. 
Ne vom mobiliza pentru apărarea ovreiaşului asasin, ne vom bate pentru a-l preamări, 
după ce vom fi cotizat pentru a-i plăti avocaţii, pentru a scrie şi publica pamflete, 
pentru a organiza mitinguri; sensibilitatea franceză şi muncitorească va agrava acest 
asasinat, periculos pentru noi, periculos pentru Evreime, căci el asociază 
Muncitorimea evreiască la activităţile războinice ale finanţei isrlaelite” 


De Monzie avea dreptate în prevederile sale. Dar a fost “ sensibilitatea 
nord-americană” care s-a manifestat mai zgomotos. Presa Statelor Unite s-a pus 
imediat în mişcare, sărbătorind “eroul” evreu. Reuniuni s-au organizat imediat dela 
New York până la San Francisco. New York Times , entuziasmat, anunţă că “ Mai 
mult de 30 de mi de dolari au fost puşi imediat la dispoziţia lui Herschel”. Roosevelt, cu 
preciziunea maniacă a piromanului, a ales acel moment pentru a rechema definitiv 


131 



ambasadorul său din Berlin, procedând astfel, fără nici o provocare, la prima rupere 
de legături diplomatice între ţările care trebuiau să se încaiere în curând. 

Asasiantul lui von Rath nu a condus însă al rezultatul dorit de cei care îl 
puseseră la cale. Guvernul German s-a grăbit să arate că nu considera Franţa întru 
nimic răspunzătoare de asasinatul diplomatului său. Ribbentrop s-a dus la Paris, a 
semnat Acordul Franco-German şi a distribuit distincţii şi decoraţii personalului 
spitalului unde von Rath fusese îngrijit, precum şi foştilor combatanţi francezi, care 
oferiseră sângele lor pentru transfuziile ce se făcuseră rănitului. 

Tainicele Puteri făceau însă un alt Grunspann în rezervă. 

O primă vizită a Regelui Carol la Londra fusese un Fiasco total. Invitat 
automat, ca rege domnitor, la funerariile Regelui George al V-lea, în 1936, plecase cu 
un Batalion întreg de Vânători, în capul căruia avea pretenţia să participe la 
cortegiul funebru, şi se prezentase ca Calais cu patru zile înainte de ziua protocolară, 
desemnată pentru sosirea restului invitaţilor. Guvernul Britanic I-a comunicat că 
batalionul de vânători nu era aşteptat şi că el personal trebuia să aştepte cuminte în 
Franţa ziua hotărâtă. Batalionul a fost retrimis în Ţară şi Regele a aşteptat în nordul 
Franţei permisiunea de a-şi continua călătoria, vizitând câmpurile de bătălie, pentru 
a-şi găsi o ocupaţie. La Londra, neajunsurile şi umilinţele au continuat: Regina 
Mary nu a consimţit să-l primească; presa şi-a bătut joc de expediţia sa militară, 
precum şi de un personaj misterios, pe care îl numea « masseorul Regelui» şi care 
îl urma pretutindeni, în costum naţional românesc. Singurele puncte mângâietoare ale 
acestei căsătorii fuseseră recepţia rezervată Regelui în gara Calais de către 
francmasoneria locală, în odăjdii, şi adunarea în grabă de către Banca Naţională a 
tuturor devizelor ce se aflau pe piaţa Bucureştiului şi în cuferele băncilor pentru a fi 
remise Regelui, în momentul plecării sale, pentru cheltuieli de călătorie. 

Atitudinea Londrei faţă de Carol s-a schimbat însă subit şi total în 
aceste zile de destin. La o săptămână după asasinarea lui von Rath, la 15 Noiembrie 
1938, spre mirarea multora, Carol merge în vizită oficială la Londra, primind o 
invitaţie specială din partea Guvernului Britanic. La 28 Noiembrie Carol s-a reîntors 

A 

în Ţară In chiar noaptea reîntoarcerii sale, a avut loc o lungă întrevedere cu 
Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi 
patru de ore mai târziu, în noapte Sfântului Andrei, 29/30 Noiembrie 1938, 
Codreanu era asasinat în Codrii Tâncăbeştiului de către călăii Regelui. 

O explozie de bucurie a scuturat presa internaţională la vestea: uciderii 
căpitanului Times din Londra şi Times din New York strigau : “ Bine aţi făcut !” 
Ward Price, cunoscutul publicist englez, care a vizitat pe Carol câteva zile după 
acest asasinat, declara: “ Am fost impresionat de atitudinea sigură şi energică a 
Regelui, pe care ne obişnuisem în Anglia, să-l considerăm om de caracter puţin serios ”, 
Ministrul Marii Britanii la Praga s-a crezut obligat să facă o vizită de felicitare 
ministrului nostru, Radu Curtzescu. “a fost un mare act de curaj ”, i-a zis el. Astăzi 
încă, acest act mişelesc este povestit în diferite cărţi şi publicaţiuni franceze, 


132 



britanice şi germane. Sub inspiraţia unor români ce nu au priceput că păcatul 
teribilei crime cade astăzi şi asupra lor - cu amănunte mincinoase sau cu uitări 
socotite, pentru a micşora sau chiar a ignora vina lui Carol al II-lea. Vom sfârşii 
acest capitol povestind uciderea Căpitanului, astfel cum am trăit-o şi astfel cum s-a 
întâmplat. 

Eram întorşi la Copenhaga, după un scurt concediu; în acea amiază lăsasem pe 
soţia mea şi pe fiul mea ascultând muzică uşoară de după prânz. Odihneam puţin, 
când fiul mea a intrat galben ca ceara în odaie, abia putând vorbi. “ l-au omorât pe 

A 

Căpitan ” îmi strigă el, cu pieptul greu de lacrimi. Intre un vals şi un jazz, radio- 
emisiunea se întrerupsese un moment pentru a anunţa că Corneliu Codreanu cu 
treisprezece alţi legionari fuseseră împuşcaţi, pe când erau mutaţi dintr-o închisoare 

/V 

în alta, în urma unei «încercări de evadare». îndată după această comunicare, 
muzica a reîncepu. Zece luni mai târziu, când Călinescu, ucigaşul Căpitanului, a fost 
executat, cei nouă legionari răzbunători, înainte de a se preda poliţiei de bună voie, 
au ocupat cu forţa postul de Radio Bucureşti, au întrerupt şi ei pentru o clipă muzica 
uşoară, pentru a vestii Ţării: “CĂPITANUL A FOST RĂZBUNAT.” 

Urmează mărturia jandarmului Sârbu, făcută în faţa Comisiei investigatoare a 
Curţii de Casaţie din Bucureşti, în Noiembrie 1940: 


“Am plecat în noapte aceea din Bucureşti, cu două maşini-dube, dela prefectura de 
poliţie. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu” 

“Ajunşi la Râmnicu-Sărat am tras la Legiunea de jandarmi. Aici, Maiorii 
Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu Maiorul, de origine evreu, Scarlat Roşianu, 
Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu-Sărat.’’' 1 

“ în lipsa unui ordin precis, jandarmii n-au mai luat pe legionari. Am fost 
băgaţi toţi jandarmii în maşini. Imediat ne-am întors spre bucureşti, dar în acelaşi timp 
soseşte din urmă maiorul Dinulescu care ne-a dat ordinul răstit: înapoi la Râmnicu- 
Sărat. ” 


“Ne-am întors, dar ne-a oprit în comuna Bălţaţi, la câţiva kilometri de 
Râmnicu-Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de băut, 
ţigări scumpe şi gustări alese. ” 

“în zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat. ” 

“Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde 
maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să 
executăm pe legionari. ” 

“Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-au aruncat un ştreang după 
gât, pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. ” 

“Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul 
afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia I s-a dat în seamă un legionar. ” 


133 



“Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt Am aflat mai târziu că acesta 
era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. ” 

“I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarii erau legaţi cu mâinile de banca 
din spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel că nu se puteau 
mişca nici într-o parte nici într-alta. ” 

“Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă. ” 

“Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele 
Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-I fusese 
încredinţat. ” 

9 

“în mâini aveam ştreangurile. ” 

“Am pornit. în maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, 
maiorul Macoveanu. ” 

“Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici noi între 
noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul 
Dinulescu care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins 
la un moment dat lanterna sa electrică, stingând-o şi aşezând-o iarăşi de trei ori. ” 

“Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat nici unul. 
Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos, şi s-a dus la maşina din spate. ” 

“Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau 

executaţi. ” 

9 

“Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit: <Camarade, 
dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei>. Dar,în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să fi 
terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi 
păşind înăuntru, cu revorverul în mână, a rostit printre dinţi: < Executarea!> ” 

“La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile...” 

“Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava. ” 

“când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau : Colonelul 
Zeciu, Dan Pascu, Comandantul închisorii, Colonelul Gherovici, medicul legist, 
Locotenent-colonelul Ionescu şi alţii. ” 

“Groapa era făcută. ” 

“Traşi din maşini, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi 
în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub 
excortă. ” 


“După aceasta, au fost aruncaţi în groapa comună. ” 


134 



“La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din 
nou la Jilava, şi desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi 
arzătoare, cincisprezece damigene de vitriol ” 

“După aceasta, am fot puşi să dăm declaraţii, încât legionarii, fugind de 
sub excortă, au fost împuşcaţi. ” 

“Apoi am fost adunaţi într-o încăpere a închisorii Jilava, unde Colonelul 
ne-a ţinut un discurs, spunându-ne : “V-aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de 
rând. ” 


“La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul colonelului 
Gherovici, care văzăndu-mă, mi-a spus : 

“Tu eşti voinic, ai fi putut să omori trei deodată. ” Mi-a întins apoi o hârtie 
pe care aveam s-o semnez spunând că am primit suma de 20.000 lei drept ajutor de 
boală. I-am răspuns că <nu sunt bolnav, domnule Colonel >. Colonelul mi-a răspuns 
< Mă, sârbule, nu vezi cât arăţi de rău şi să-ţi păstrezi gura, căci altfel ţi-o astup cu 
pământ> , arătându-mi cu mâna un pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi, ca şi 
ceilalţi jandarmi, în concediu. “ 


ne putem închipui pe Carol şi pe ţiitoarea lui - educatorii bietului Mihai 
- aşteptând încordaţi, în noaptea Sfântului Andrei, vestea sugrumării Căpitanului şi 
camarazilor săi, vestea care pe care Călinescu sau Gavrilă Marinescu nu au lipsit, 
desigur, să o ducă personal la Palat. 

Uitând pentru o clipă greaţa şi mânia ce vor zbuciuma sufletul oricărui 
adevărat Român, pentru generaţii întregi, de câte ori va fi pomenit Măcelul din 
Pădurea Tăncăbeşti, să ne întrebăm de ce a fost ales sugrumatul, atât de greu de 
săvârşit în împrejurările acelui măcel, ca mod de execuţie, în loc de glonţul în ceafă, 
atât de obişnuit şi de uşor, cu atât mai mult cu cât, un ceas după aceea, pentru a 
simula evaziunea, trupurile lor fără viaţă au fost ciuruite de gloanţe ? 

Răspunsul nu l-am găsit ; dar iată ceea ce oricare din noi poate citi în 
TALMUDUL BALBI ( < Sanhedrin > VII, Fol. 52 b, 53 a, Traducerea germană de 
Lazarus Goldschmidt, p 225) : 


“De câte ori se vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege sugrumarea... 
Aceasta nu fiindcă este mai uşoară, dar fiindcă atunci când Legea zice uciderea, fără 
altă desluşire, se porunceşte sugrumarea. “ 


A 

Coincidenţa nu se opreşte aicea. Intr-adevăr, toate amănuntele ce acelaşi 
S a n h e d r in ni le dă asupra modalităţii prescrise pentru săvârşirea sugrumării 
corespund întocmai cu cele urmate în cele două tragice autobuze, cu o singură 


135 



deosebire : Talmudul cere ca picioarele osândiţilor să fie îngropate în pământ până 
la glezne ; jertfele călăului Carol al II-lea aveau gleznele lor legate de banca din faţă. 

A 

împrejurul cadavrelor apar hienele. Prezent este deci Prost, cu povestea 
sa asupra procesului Căpitanului: 


Cât priveşte fondurile de care a dispus Codreanu, toţi se mărginesc să 
spună că simplele cotizaţii nu ar fi fost suficiente pentru acoperirea cheltuielilor 
organizaţiei şi că, în mod evident, Căpitanul ş-ar fi procurat bani şi pe alte căi ; asupra 
acestui punct, Comisarul Guvernului nu s-ar fi arătat prea curios ; este de notorietate 
publică faptul că Ministerul de Interne, şi regele, şi Malaxa şi Hitler i-au dat copioase 
subvenţii lui Codreanu. ” 

9 


Câte izvoare indicate, tot atâtea bine socotite fantasmogorii. De 
notorietate publică era dimpotrivă grija cu care Codreanu se menţinuse la adăpostul 
oricărei influenţe financiare, mulţumindu-se strict cu banii pe care îi aduceau 
jertfele personale ale zecilor de mii de partizani ai săi. Scrupulele sale în această 
privinţă mergeau atât de departe încât mă rugase să-I dau o bună idee relativ la un 
dar ce vroia să facă Hitler, pentru a acoperi cheltuielile făcute de Căile Ferate 
germane cu prilejul transportării sicrielor lui Moţa şi Marin. 


136 



CAPITOLUL XI 


ASASINAREA LUI CORNELIU CODREANU ŞI RĂZBOIUL 


Uciderea lui von Rath nu fusese decât o îndrăzneaţă dar greşită 
încercare de provocare la război, din partea forţelor Anti - Munchenului. Cu 
uciderea lui Codreanu însă, aceste forţe repurtaseră o netăgăduită victorie, care l-a 
silit pe Hitler la cea mai neplăcută şi problematică hotărâre a vieţii sale politice, o 
hotărâre încărcată cu cele mai primejdioase urmări. 

Istoricul britanic Trevor-Roper, dela Universitatea din Oxford, un 
investigator oficial al documentelor capturate Guvernului Socialist-Naţional, a scris : 


“ S-a spus că adevăratul război al lui Hitler a fost împotriva Apusului şi că 
s-a hotărât a lupta împotriva Rusiei numai pentru a rupe blocusul ce Aliaţii îl 
impuseseră Germaniei ; că războiul împotriva Rusiei a fost numai o neplăcută 
necesitate tactică în lupta cea serioasă împotriva Apusului...Au cred că adevărata luptă 
a lui Hitler era împotriva Răsăritului. 

“în < Mein Kampf > şi în cartea de politică externă pe care a scris-o în 
1925, Hitler şi-a exprimat visul său, al unei alianţe cu Marea Britanie, care ar fi 
neutralizat opoziţia franceză şi ar fi permis cucerirea Răsăritului de către Germania. 
Războiul care a izbucnit în 1939 a fost declarat de Marea Britanie. Hitler ar fi făcut 
orice pentru a evita această diversiune în spatele său...Războiul din Apus a fost pentru 
Hitler un război impus. 

“Cât de deosebită era atitudinea lui Hitler faţă de Rusia ! A fost desigur o 
perioadă de înţelegere. A fost un strigăt de bucurie că Hitler s-a scuturat, în sfârşit, de 
acest iritant expedient : “ contrariul cu tot trecutul meu, cu ideile mele, şi cu 
făgăduinţele mele anterioare. “ 


Niciun cititor al lui Mein Kamf nu avea nevoie de demonstraţia 
profesorului Trevor Roper pentru a şti : 1) că Hitler a căutat cu patimă prietenia 
Marii Britanii, oferindu-se chiar formal să apere imperiul Britanic în ziua în care s- 
ar afla în primejdie ; 2) că el considera că numai Germani “idioţi sau trădători” se 
mai puteau gândi la o revendicare a graniţelor germane occidentale de dinaintea 
Primului Război Mondial ; 3) că toate visurile şi ambiţiunile sale se îndreptau spre 
răsărit, unde era convins că Germania îşi va găsi destinul ; 4) că nu a privit nici 
odată posibilitatea unui război cu Franţa decât dacă această ţară, sărindu-I în spate, 


137 



oarbă propriilor ei interese, s-ar fi opus la acea expediţie împotriva Rusiei Sovietice, 
care era ţelul întregii sale pregătiri, întregii ale gândiri şi a întregii sale vieţi. 

Când, la sfârşitul lui Iulie 1940, Carol, care cedase fără luptă Sovietelor 
Basarabia şi Nordul Bucovinei, trimisese pe Gigurtu, pe atunci Preşedinte de 
Consiliu, şi pe Mihail Manoilescu, predecesorul meu la Ministerul Afacerilor 
Străine, care mi-a povestit incidentul, la Berghof, pentru a câştiga bunele graţii ale 
lui Hitler, cei doi demnitari încercaseră să convingă pe Fuhrer că România, sub 
Carol, ajunsese să adopte un ideal politic şi social foarte aproape de cel naţional- 
saocialist. Hitler le-a răspuns că un ideal era într-adevăr un admirabil factor în viaţa 
politică a unei ţări, a unei mişcări sau a unui om; şi ca exemplu le-a dat, cu cele mai 
mici amănunte, istoria Mişcării Legionare, sfârşind cu uciderea lui Codreanu şi cu 
aceste cuvinte: “ Ceea ce nu voi ierta nici odată regelui vostru este faptul de a mă fi silit 
să-mi schimb politica faţă de Rusia Sovietică. ” 

A 

Hitler ştia ce spune. In planul de încercuire, imobilizare şi distrugere a 
Germaniei socialist-naţionale planul Barthou-Beneş-Titulescu, românia ocupa un loc 
hotărâtor. O cooperare militară a Sovietelor cu aliatele lor, Franţa şi Cehoslovacia, 
nu se putea nici măcar imagina fără cooperarea României. O rezistenţă armată din 
partea ei, la trecerea Trupelor Sovietice, ar fi obligat imediat Armatele Polone să 
inter în acţiune; agresiunea sovietică reprezentând un “ casus faederis” fundamental 
al Alianţei Romăno-Polone. Iugoslavia ar fi intrat foarte probabil în luptă şi ea 
alături de apărătorii Europei Centrale, I Ungaria, împinsă de Germania, ar fi făcut- 
o şi ea fără nici o îndoială. Singura adeziune a României putea de făgăduinţei de 
intervenţie a Sovietelor alături de Franţa şi Cehoslovacia, vreo valoare politică şi 
militară oarecare. 

Hitler ştia foarte bine că în românia toţi factorii politici abdicaseră în 
mâinile lui Carol. Lovitura de Stat fusese concepută în vederea chestiunii externe; 
era în urma presiunilor cercurilor de stânga franceze şi britanice că Guvernul Goga 
fusese alungat. Singurii miniştri dina cel guvern care fuseseră păstraţi în guvernul 
patriarhului Miron Cristea erau cei care se declaraseră credincioşi politicei 
alianţelor din Primul Război: Călinescu şi Antonescu. Hitler ştia foarte bine că un 
singur grup politic important, că nu mai mişcarea legionară, tânără, dinamică, 
eroică, dispusă la toate sacrificiile se ridica împotriva lui Carol, în chestiunea precisă 
a raporturilor cu Uniunea Sovietică. O ştia cu atât mai bine cu cât Corneliu 
Codreanu, de repetate ori, declarase că Tineretul Român se va împotrivi cu armele 
oricărei încercări a Sovietelor de a călca peste teritoriul nostru. 

FAPTUL CĂ REGELE CAROL A UCIS PE CORNELIU CODREANU 
36 DE ORE DUPĂ REÎNTOARCEREA SA ÎN ŢARĂ DELA LONDRA, UNDE 
FUSESE C H EMAT PENTRU A PRIMI SFATURILE ŞI PORUNCILE 
FORŢELOR AL CĂROR ROB ERA, PRIN PATIMILE, CUPIDITATEA ŞI 
AMBIŢIUNILE SALE, NU PUTEA ÎNSEMNA DECÂT UN LUCRU: ANTI- 
MUNCHENUL TRIUMFASE. CU STATELE UNITE ÎMPINGÂND AL RĂZBOI 
ŞI CU FRANŢA TÂRÂTĂ SPRE EL, MAREA BRITANIE SE PREGĂTEA DE 


138 



RĂZBOI ŞI ROMÂNIA ÎŞI DĂDUSE CONSIMŢĂMÂNTUL LA ACEST PLAN; 
ÎNŢELEGERE INDISPENSABILĂ ÎN DISPOZITIVUL GENERAL DE ACŢIUNE 
AL ACESTEI FORŢE. 

Faţă de primejdia noii situaţii, primejdie a cărei urgenţă şi gravitate 
erau indicate prin asasinatul precipitat al Căpitanului, Hitler a luat în grabă două 
hotărâri: 1) o hotărâre militară, ocuparea Cehoslovaciei, care punea diviziile sale 
blindate la o noapte de marş de terenurile petrolifere româneşti şi la 24 de ore de 
Gurile Dunării; 2) o hotărâre politică, menită a torpila Alianţa Franco-Ceho- 
Soveitică: pregătirea unui acord militar şi economic cu principalul său adversar cu 
Rusia Sovietică. 

A 

îndată după asasinarea Căpitanului şi a celor 13 camarazi ai săi, a 
început o nouă goană după legionarii rămaşi în libertate şu după legionarii cei mai 
cunoscuţi. Supravieţuitorii Războiului Civil din Spania, din ierarhia supremă a 
mişcării, erau de multă vreme deja închişi la Râmnic sau împrăştiaţi în celelalte 
închisori: Văcăreşti, Doftana, Jilava. Vor fi printre cei dintâi măcelăriţi în viitoarea 
noapte a Sfântului Bartolomeu. Cei care se hotărâseră să rămână în Ţară, găsiseră 
un adăpost trecător în case nelegionare de Români drepţi şi fără frică. A fost într-o 
astfel de casă că fiul meu m-a condus la o întâlnire cu Guţă Pavelescu, care prin 
sistemul de organizare a legiunii, rămăsese răspunzător în Bucureşti, de activitatea 
legionarilor. Guţă Pavelescu, care trebuia şi el să fie ucis vreo 10 luni mai târziu, 
ceruse să mă vadă pentru a-mi pune întrebarea : ”Cum răspundem?” 

Dacă aş fi ştiut atunci, cum am aflat vreo câteva zile mai târziu, 
hotărârea pe care Hitler o considerase pentru un moment, la primirea veştii 
asasinării căpitanului, nu aş fi şovăit poate, să dau lui Pavelescu răspunsul pe care îl 
aveam în minte. Dar nici astăzi nu ştiu dacă provocarea războiului, care a izbucnit 
numai teri ani mai târziu, Războiul din Răsărit ar fi salvat sau nu ţara mea şi 
civilizaţia occidentală, astăzi rostogolindu-se spre prăpastie. 

A 

In drum spre Copenhaga, la începutul lui Decembrie 1938, m-am oprit 

A 

la Varşovia şi Berlin. In Varşovia, Arcziczievski, atunci Sub-secretar de Stat la 
Externe, mi-a comunicat că Guvernul Polonez dăduse ordinele necesare pentru 
primirea cordială şi uşurarea tranzitului legionarilor, care după intrucţiunile date 
de mişcare, se îndreptau spre Germania. M-a informat însă şi de intenţia 
Guvernului său de a reînnoi <prematur > Pactul de Neagresiune c Uniunea Sovietică. 
Arcziczievski nu părea mai fericit decât mine de această hotărâre care constituia, de 
fapt, o provocare faţă de Germania şi nu aducea Poloniei nici o garanţie mai mult 
relativ la securitatea ei. 

A 

In Berlin am putut sta de vorbă din nou cu Căpitanul Weidemann. 
Indignarea Fuhrerului, care se afla ia la Berchtesgaden, a fost atât de mare, mi-a 
fost Căpitanul Weideman că s-a gândit un moment să dea ordin trupelor să înainteze 
imediat prin Ungaria spre românia, dar că a trebuit să se mulţumească cu 
rechemarea ministrului său din Bucureşti. După cum s-a aflat mai târziu, au fost 


139 



/V 

insistenţele generalilor care l-au făcut pe Hitler să-şi schimbe intenţiile. In cartea 
intitulată Testamentul lui Hitler, unde conversaţiile sale cu Borman, în ultimele zile 
ale războiului sun consemnate cu o vădită autenticitate, Hitler aminteşte aceste 
momente şi regretă că nu a început războiul atunci când relaţiile sale cu Polonia 
erau încă relaţii de prietenie, şi putea nădăjdui să o aibe, alături de el. 

Noi credem că Hitler şi nu generalii avea dreptate şi că, fără de 
pretextul polon, nici Guvernul francez, nici Guvernul englez nu ar fi îndrăznit să 
ceară poporului lor sacrificiul unui război împotriva Germaniei, oricare ar fi fost 
presiunile Puterilor Anonime şi a guvernului lui Roosevelt, identificat cu ele. 

Momentul de mânie trecut, Hitler s-a hotărât să adopte, faţă de politica lui Carol şi a 
sfetnicilor acestuia, o atitudine de pretinsă ignorare a nădejdilor ce le nutreau, a 
scopurilor şi uneltirilor lor ascunse, şi de a trage din această atitudine toate foloasele 
economice pe care Regatul Român, cu marile sale bogăţii, i le putea oferi. Deja după 
odiosul proces şi osândirea Căpitanului, cu vreo câteva săptămâni înainte de 
plecarea lui Carol la Londra, Hitler îi trimisese, spre mirarea multora , o telegramă 
de felicitare cu prilejul zilei sale de naştere ; telegramă urmată, ce e drept, de o 
Misiune economică germană. 

Douăzeci de zile după asasinarea lui Codreanu, Grigore Gafencu este 
numit Ministru al Afacerilor Străine, post pe care îl va păstra până la 1 Iunie 1940, 
câteva săptămâni înainte de ocuparea Basarabiei de către Soviete, pentru a pleca 
câteva săptămâni mai târziu ca ministru plenipotenţiar al României la Moscova. 
Ministeriatul său fusese cel mai nefast intereselor noastre, din toate câte îl 
precedaseră dela dispariţia lui Titulescu. Acest ministeriat corespunde cu lunga şi 
stupida încercare de a înşela Berlinul asupra adevăratelor intenţii ale guvernelor lui 
Carol. Sir Reginald Hoare , Ministrul Marei Britanii la Bucureşti, cu care în scurta 
mea trecere pe la palatul Sturdza, mă înţelegeam destul de bine în cursurile 
dimineţii şi foarte rău după prânz, mi-a povestit el însuşi că preparativele de 
distrugere a instalaţiilor noastre petrolifere şi de blocare a Porţilor de Fier se 
făcuseră de acord cu Carol al II-lea şi cu Ministrul său al Afacerilor Străine, şi le 
puneau la cale cu specialiştii săi şi cei francezi; pe când, pe de altă parte, Carol şi cu 
ai săi credeau că amăgeau pe Hitler şi pe Mussolini organizând Partidul Unic FRN, 
pe modelul Partidelor Socialist-Naţional şi Fascist, îmbrăcând până şi pe Iorga şi pe 
Argetoianu în uniforme de uşier de hotel de prima categorie, făcându-I să salute <a 
la romaine >, înregimentând Tineretul, care nu era în închisoare, în Straja Ţării, 
organizaţie care pretindea să echivaleze cu cele similare ale Tineretului din 
Germania şi Italia. 

“Carol - ne spune prost - s-a consacrat înregimentării tineretului pentru a suscita în 
acesta amorul patriei. “ Să mă ierte cititorul, dar o astfel de afirmaţie din partea unui 
străin care a trăit 20 de ani în România, este o adevărată măgărie. Tineretul Român 
nu avea nevoie de lecţii de patriotism; şi nu era Carol al II-lea (cu sângele acestui 
tineret pe mâini, preocupat în acel moment cu confiscarea averii lui Auschnitt şi alte 
jafuri, şi în ajun de a preda vecinilor fără luptă patru provincii ale Ţării) omul 


140 



capabil de o asemenea lecţie. Scopurile lui Carol erau altele : a simula o înclinare 
spre partidele naţionaliste din Germania şi Italia pentru a masca uneltirile sale ostile 
acestor Ţări şi a înşela Tineretul Român cu o organizaţie care pretindea să prezinte 
aceleaşi idealuri ca şi Mişcarea Legionară. Această încercare de caracter şi 
organizare pur poliţienească a dat greş în ambele sale scopuri. Nu Berlinul şi Roma 
au fost înşelaţi ci Ţara Românească ; iar în cea ce priveşte Tineretul Ţării , să 
ascultăm pe Prost în alt moment al său de semi-luciditate : 


“ Ar fi fost iluzorie speranţa că Straja Ţării va putea concura cu succes 
Mişcarea Legionară. Legionarii aveau sentimentul apartenenţei la o elita ; organizaţia 
lor semi- secretă nu admitea intrarea oricărui guguştiuc ; portul cămăşii verzi era 
precedat de o iniţiere cu caracter religios ; legionarii aveau conştiinţa participării la o 
lupta al cărei succes trebuia să-i ducă la glorie şi la profit: de aici venea mândria şi 
zelul lor remarcabil. Straja Ţării era departe de a putea propune un astfel de ideal 
bieţilor şcolar, care nu se înscriau decât pentru că erau obligaţi să o facă. “ 


Ceea ce Prost pretinde că nu ştie, este că legionarii luptau şi mureau, 
înfruntând toate prigoanele, asasinatele individuale şi măcelurile în masă, pentru 
gloria şi profitul Ţării, nu pentru al lor personal. Luna Martie 1939 va vedea 
moartea lui Miron Cristea Patriarhul-diavol, care acoperise cu sfintele sale veşminte 
toate nelegiuirile, toate omorurile stăpânului său, şi promovarea lui Armând 
Călinescu la scaunul de Prim -Ministru ; va vedea apoi ocuparea Boemiei de către 
germani, proclamarea independenţei Slovaciei, reocuparea de către Germani a 
vechiului lor teritoriu al Memelului, luarea Madridului de către Franco şi adeziunea 

A 

Ungariei la Pactul Anti-Cominstern. In primele zile ale lui Aprilie, Italia, setoasă de a 
ocupa şi ea ceva, se azvârlise asupra micei Albanii, alegând ziua Vinerii Mari, pentru 
că era şi cea când Regina Geraldina aştepta un prunc, şi atenţia Regelui Zogu şi a 
Poporului Albanez era îndreptată spre alte griji decât cele militare. 

Bucureştii erau înmărmuriţi. La 17 Martie, un Consiliu de Coroană hotărăşte 

A 

rezistenţa armată la orice agresiune din orice parte ar veni. In acelaşi timp, se 
porunceşte o încercare de mobilizare generală, încercare care s-a terminat într-un 
fiasco total. Toate lipsurile Oştirii au ieşit deodată la iveală. Soldaţii care nu aveau 
arme , nici îmbrăcăminte au fost retrimişi îndată la vatră. 

Măsurile de securitate politică care au fost căutate şi luate la acea epocă 
au fost şi mai dezastruoase încă pentru Ţară decât starea de nepregătire în care se 
menţinuseră trupele noastre în acele vremuri ameninţătoare. Vorbesc despre 
zadarnicele garanţii pe care emisarii Guvernului nostru le negociau tainic la Londra 
şi Paris, pentru a le primi cu un simulacru de surprindere, ca un dar necerut ; 
manevra nu a înşelat pe nimeni la Berlin şi Londra, după cum o dovedeau articolele 
ironice care apăreau în presa germană în urma şedinţei Parlamentului Britanic, 


141 



unde aceste garanţii au fost anunţate...sub titluri care aminteau jocul <de-a baba 
oarba > -Attache winkt mit dem Taschentuch, etc. 

Zic <zadarnice >, fiindcă aceste garanţii, distribuite şi Varoviei, cu bună 
ştiinţă a negociatorilor, a ministrului lor, a guvernului şi a regelui, NU PRIVEAU 
GRANIŢELE NOASTRE RĂSĂRITENE , NICI CELE RĂSĂRITENE ALE 
BIETEI POLONII, după cum a declara-o puţin mai în urmă, dela aceiaşi tribună, 
Butler, pe atunci Sub-Secretar de Stat la Externe. 

Zic< cu bună ştiinţă >, fiindcă este imposibil de conceput că trimişii 
noştri speciali şi miniştrii noştri acreditaţi să fi fost atât de proşti pentru a nu întreba 
dacă Basarabia şi Bucovina erau şi ele cuprinse în garanţia oferită. Şi aici, cred 
necesar, de a desluşi încă odată simţămintele, motivele, raţionamentele care stăteau 
în spatele celor două şcoli ale politicei noastre externe ; cea a politicienilor noştri 
profesionişti şi a diplomaţilor docili, adepţi şi continuatori ai politicei lui Titulescu, şi 
cea a întregului popor, a persoanelor de bun simţ, şi de independenţă de gândire, 
care vedeau în această politică o ameninţare de moarte pentru ţara lor. 

Pentru noi: 

1) Primejdia, nu numai pentru Ţara Noastră, dar pentru Europa întreagă, nu 
era Germania, ci Rusia Comunistă. 

A 

2) împotriva acestei primejdii era evident că nu ne puteam rezema pe acele 
ţări sau acele guverne supuse Puterilor Anonime, care fuseseră <naşii > 
Revoluţiei Bolşevice, care o salvaseră de multe ori dela pieire, care 
porunciseră predarea lui Kolceak, care făcuseră totul pentru a salva 
regimul lui Bela Kuhn, care ajutaseră forţele comuniste în regimul civil 
spaniol, care o introduseră pe aceasta la Liga Naţiunilor, în locul 
Germaniei, silită să plece. 

A A 

3) Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică nu reprezentau în ochii noştri nici 
o garanţie. Nu aveam nevoie de Cehoslovacia pentru a ne apăra de 
revendicările iredentiste ungare, ori de Turcia pentru a ne apăra de 
Bulgaria. Alianţa cu Cehoslovacia reprezenta pentru noi sarcini şi 
primejdii străine intereselor noastre, cu atât mai grele cu cât Praga nu 
pierdea nici un prilej pentru a provoca marea sa vecină de la Nord. 

4) Revendicările ungare nu reprezentau pentru noi o adevărată primejdie 
decât dacă ar fi fost susţinute de Guvernul german. Respingerea repetată a 
propunerilor germane, de garanţie a fruntariilor noastre, a fost deci o 
adevărată crimă împotriva securităţii patriei, cu atât mai mult că această 
garanţie privea şi hotarele noastre răsăritene şi nu era legată de nici o altă 
condiţie decât de aceea de a apăra şi noi aceste graniţe în ziua în care ar fi 
fost ameninţate. 

A 

5) împotriva uriaşei primejdii ruso-comuniste o singură putere în lume putea 
să ne apare, nu numai pe noi, dar şi Europa şi lumea întreagă, şi aceasta 


142 



era Germania ; Germania înarmată până în dinţi, restabilită în statutul ei 
politic şi militar antebelic ...Cine crede că greşeam să privească o hartă 
politică de astăzi a Europei, Asiei, Africei, Oceaniei, şi să nu treacă cu 
vederea că, în America, Rusia Comunistă întreţine garnizoane în Cuba, 
fără ca Statele Unite să îndrăznească să le alunge. 

6) Argumentul adversarilor noştri , a fidelităţii către foştii aliaţi din Primul 
Război Mondial, credem că nu era sincer sau că era lipsit de orice gândire 
mai adâncă. Războiul contra Germanie, către care anumite clici anti- 
germane sau pro-sovietice încercau să arunce Popoarele Francez şi 
Britanic, nu era războiul Franţei sau Marei Britanii. Importante şi 
puternice grupuri politice o ştiau foarte bine în aceste două ţări şi se 
opuneau şi ele războiului uneltit de Puterile Anonime, războiul dărâmării 
Imperiului Britanic al celui Francez, războiul eclipsei definitive a celor 
două ţări ca mari puteri, războiul unei scurte pseudo-hegemonii nord- 
americane. 

7) Fidelitatea către foştii noştri aliaţi ar fi cerut dimpotrivă, să întrebuinţăm 
toată influenţa noastră pentru a-i îndepărta dela drumul nefast pe care-1 
aleseseră. Aceasta era cu atât mai adevărat în ceea ce privea Polonia, 
expusă la aceeaşi primejdie, şi faţă de care aveam nu numai datoria, dar şi 
dreptul de consultare şi de sfat. Drept şi datorie pe care ne-am ferit 
mişeleşte de a le exercita, când, în momentul suprem al conflictului 
germano-polonez, ambasadorul nostru la Varşovia, Franasovici, primind 
ordinul de a-şi părăsi postul, a plecat la Paris, de unde nu s-a mai întors. 

A 

8) In ceea ce priveşte argumentul de ultimă oră al Pactului Ribbentrop - 
Molotov, noi credem că nici astăzi nu poate fi invocat în mod cinstit. Hitler 
n-a dorit nici odată un război cu Polonia, nici cu Franţa sau cu Marea 
Britanie ; războiul pe care-1 dorea era cel care ar fi zdrobit Comunismul şi 
deschis imensele posibilităţi ale Răsăritului expansiunii, hărniciei şi 
întreprinderilor poporului său. Apusul ştia foarte bine că acum apropierea 
germano-rusă, provocată de încercările anglo- franceze de a câştiga Rusia 
comunistă ca aliată împotriva Germaniei, nu era decât o apropiere 
trecătoare, une ruse de guerre de ambele părţi. Se ştia foarte bine că 
războiul ce începuse va sfârşi cu sovietele luptând alături de puterile 
apusene ; fapt care explică dece nu s-a declarat războiul Uniunii Sovietice, 
cu toate că, împreună cu Germania, se azvârlise asupra Poloniei, şi pentru 
care motiv nu ne-au fost garantate graniţele noastre răsăritene, nici cele ale 
Poloniei. 

S-a dat explicaţie la politica noastră anti-germană în aceste vremuri 
premergătoare Războiului al Doilea Mondial, faptul că stipulaţiile secrete ale 
înţelegerii Ribbentrop- Molotov permiteau ocuparea Basarabiei de către Ruşi. Pentru 
Hitler, care ştia că trupele sale vor alunga pe cele ruseşti nu numai din Basarabia ci 
şi din toată Ucraina, o stăpânire momentană a Basarabiei şi a Bucovinei, această 


143 



ocupare a fost o tragedie mai mare decât cele pe care aceste ţinuturi le-au dat în 
cursul zbuciumatei istorii a moldovei. RĂSPUNDEREA ACESTEI TRAGEDII O 
AU, ÎNAINTE DE TOATE, FACTORII RĂSPUNZĂTORI AI POLITICII 
NOASTRE EXTERNE DIN 1931 PÂNĂ ÎN 1939. 

Germania ne oferise în 1934 de a garanta toate hotarele noastre, 
inclusiv, şi mai ales, hotarele noastre răsăritene, cu singura condiţie ca să ne legăm a 
le apăra noi înşine, oferindu-ne, în acelaşi timp, de a ne înarma, în vederea acestei 
apărări. Această propunere, vădit sinceră, urmată de altele, tot atât de sincere, dat 
fiind că ele corespundeau cu interesele şi cu intenţiile Germaniei, le-am respins cu 
dispreţ. 

Pactul Ribbentrop - Molotov s-a încheiat la 23 August 1939. Călătoria 
lui Gafencu la Berlin, Paris, Londra şi Roma avusese loc însă cu cinci luni mai 
înainte. Pierderea nu numai a Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, dar şi aceea a 
inimei Ardealului a fost consecinţa directă a activităţii Ministrului Nostru de 

9 9 

Externe, în timpul acestei călătorii-dezastru. Fuhrerul ştia că în războiul inevitabil 
cu Rusia Sovietică el nu putea avea aliat mai important, şi din punct de vedere 
militar şi din punct de vedere economic, decât România. Nici Italia nici Ungaria nu 
ar fi putut înlocui cei 800.000 de combatanţi, pe care România întreagă îi putea 
oferi, nici bogăţiile sale miniere şi agricole. Interesul său vădit era de a da < 
factorului român > toată valoarea sa. O ultimă încercare în această privinţă a făcut-o 
cu prilejul călătoriei lui Gafencu. A fost o mare greşeală din partea sa - o greşeală pe 
care Germania a plătit-o scump de a pedepsi România fiindcă această încercare 
dăduse greş ; prin aceasta au fost ignorate toate izvoarele de energie naţională care 
existau în ţara noastră. Dar a fost o crimă din partea lui Carol şi a miniştrilor lui, de 
a-i da prilejul să comită o asemenea greşeală. 

Când, spre mijlocul lui Aprilie, Hitler a invitat pe Gafencu la Berlin, a 
fost din partea lui o încercare mai mult de a-şi asigura cel puţin o prietenească 
neutralitate din partea României în ameninţătoarele clipe pe care le trăia Europa şi, 
poate chiar, de a câştiga colaborarea acestei Ţări de 20 de milioane de locuitori şi de 
importante bogăţii naturale...Ministrul nostru al Afacerilor Străine plecase în 
această călătorie - după cum evenimentele au dovedit-o - cu ferma hotărâre de a o 
consacra unui program politic absolut contrariu nădejdilor Fuhreru-lui şi cu 
copilăreasca intenţie de a ascunde jocul său pro-aliat şi anti-german, sub mascarada 
uniformei albastre şi a < partidului unic > pseudo-naţionalist, organizat de poliţia 
lui Carol. 


Dela Berlin Gafencu a trecut la Paris şi la Londra, unde pestelcuţa de 
piele de purcel şi insignele cabalistice corespunzătoare gradului său în franc¬ 
masonerie au înlocuit uniforma în chestiune. Dacă Berlinul nu a aflat îndată ce s-a 
negociat acolo, ar fi putut-o afla în tot cazul, şi foarte precis, când a urmărit şi 
descoperit pas cu pas pregătirile de sabotaj militar şi economic ce începuseră să fie 
puse la cale, la reîntoarcerea lui Gafencu la Bucureşti, cu echipele de distrugere 
franco-engleze, sub experta direcţie a lui Vanger, om de multiple naţionalităţi. 


144 



Guvernul German a aflat însă imediat, prin Guvernul Italian, 
neghioabele încercări ale lui Gafencu, odată ajuns la Roma, de a convinge pe Contele 
Ciano, că interesele Italiei erau de a trece cu arme şi bagaje de partea coaliţiei 
occidentale. Contele Ciano nu s-a lăsat convins şi pot transpare aici aproape cuvânt 
cu cuvânt sfatul ce l-a oferit oaspetelui său român, astfel cum mi-a fost comunicat 
puţin mai târziu de Alexandru Duiliu Zamfirescu, Ministrul nostru la Roma : “ 
Băgaţi bine de seamă la sfatul ce vi-l dăm : renunţaţi la garanţia pe care aţi cerut-o 
Londrei şi Parisului şi care nu vă va fi de nici un folos, şi nimic nu vi se va întâmpla. 
Dar nu puteţi nici măcar să vă închipuiţi cât de rău vă va merge dacă persistaţi a vă 
acoperi cu ea. “ 

Cu cuvinte tot atât de explicite, dar mai puţin ameninţătoare în forma 
lor, atenţiunea lui Gafencu fusese atrasă şi la Berlin, asupra primejdiei şi inutilităţii 
acestor garanţii. S-a întors în Ţară cu convingerea că păcălise pe Ribbentrop. Carol 
împărtăşea şi el această opiniei, afirmând celor care încercau să-I arate primejdia 
jocului său : Germania este foarte mulţumită de mine.” Germania însă se hotărâse 
pur şi simplu să opună acestui joc unul şi mai ascuns, până în momentul în care va 
judeca oportun să lovească cu toată brutalitatea şi cu toată nedibăcia sa psihologică, 
de atâtea ori dovedită, în ţara care trebuia să fie principalul ei aliat în singurul 
război pe care Hitler îl dorise, războiul visurilor şi intenţiilor întregii lor vieţi. 
Prefacerea Berlinului a mers până la a admite schimbul de contacte între “ Hitler 
Jugent” şi “ Straja Ţării”, până a chema pe Colonelul Sidorovici la Viena, pentru a 
primi, din mâinile chiar ale lui Ribbentrop o măgulitoare decoraţie ; aceasta chiar 
după măcelul mai multor sute de legionari, dar obţinând în acest fel executarea 
Convenţiei Economice, ale cărei stipulaţii Guvernul Român le sabotase o bucată de 
vreme. 


Aceasta era starea de nepregătire militară şi morală, de nedumerire şi 
corupţie a voinţelor, de meşteşuguri copilăreşti şi viclene, în care Ţara Românească 
se înfăţişa uriaşei furtuni din care nu mai îndrăzneţii vitejii puteau nădăjdui să iasă 
teferi. Puţine iluzii îmi făceam, chiar de la acea vreme, asupra capacităţii acestor 
conducători de a face faţă ameninţătoarelor şi încurcatelor împrejurări ale vremii. 
Spectacolul înjositor al noului “ Parlament” , cu toţi oamenii noştri politici - afară de 
Iuliu Maniu, de Dinu Brătianu şi de Gheorghe Brătianu - schimonosiţi de astă dată 
în uniforme albe, şi vestea negocierilor Ministrului nostru al Afacerilor Străine, cu 
Bulgarii, în vederea unei concesii de teritoriu în Cadrilater, provocaseră alarma în 
inima oricărui adevărat Român, chiar a celor care nu erau în posesia unor alte 
informaţii şi mai îngrijorătoare. 

O mângâiere sufletească şi o retrezire a nădejdilor le regăseam numai la 
Berlin, pe lângă legionarii care izbutiseră să iasă din Ţară. Ei pregăteau în mintea 
lor şi, materialmente, în toată măsura posibilităţilor lor, un răspuns trădării şi o 
ultimă încercare de a salva ceea ce se mai putea salva din destinele unei ţări, pentru 
care fiecare din ei şi-ar fi dat de zece ori viaţa. Atunci am cunoscut, în vara lui 1939, 
pe acel tânăr cu privirea fierbinte, cu gândul aşezat, cu vederile hotărâte şi 


145 



îndepărtate ale unui om de Stat care trebuia să se puie în capul acestei ultime 
încercări. La Copenhaga, soţia mea şi cu mine avea marea bucurie de a găzdui la 
Legaţia română pe Doamna Corneliu Codreanu soţia Căpitanului, fugită din Ţară, 
cu inteligenta sa nepoţică Cătălina, şi pe părintele Dumitrescu Borşa, unul din 
luptătorii noştri din Spania şi Şeful de atunci al legionarilor din Berlin, organizaţi în 
Comandament, clădindu-ne şi acolo o strânsă cetăţuie de nădejde şi mângâiere. 

A 

In ziua de 24 August, când lumea, alarmată aflase de încheierea 
Pactului Ribbentrop - Molotov aveam la prânz mai mulţi şefi de misiuni străine, 
acreditaţi în Copenhaga. Ministrul britanic şi Ministrul polonez schimbau vorbe de 
îmbărbătare reciprocă : “aceasta Ei cred că cu aceasta s-a schimbat ceva !”, afirma 
simpaticul Ramsay ; “Nu s-a schimbat nimic !”, răspundea Straczewski, a cărui 

A 

inimă în acel moment trebuia să tremure pentru iubita lui Ţară. Intorcându-se spre 
mine, m-a întrebat : “ Dacă începe războiul, cât timp credeţi că vom putea rezista ? “. 
I-am răspuns : “ Vreo două luni, dacă sunteţi atacaţi numai de Germania ; dacă 
sunteţi atacaţi de Germania şi de Rusia împreună, nu veţi putea rezista. ” 

Noul Ministru al Statelor Unite mi-a făcut violente învinuiri pentru 
aceste pesimiste pronosticuri. Owsley, cel care plecase cu câteva zile mai înainte, îmi 
declarase în ultima noastră întrevedere : “ Vom interveni şi noi, băgaţi bine de seamă, 
şi vom şterge Germania de pe harta Europei. “ 

Dacă Franasovici, mandatarul nostru la Varşovia, ca aliat leal şi parte 
direct interesată, ar fi exprimat în timp util Guvernului Polonez păreri tot atât de 
pesimiste şi ar fi dat cu tărie sfaturile cinstite ce le datoram Poloniei, am fi reuşit 
poate să precumpănim intervenţiile şi presiunile asasine ale Puterilor Occidentale. 
Dar nici măcar ultimul prilej al unui asemenea demers nu I-a fost lăsat, căci în 
momentul când se îngroşa treaba pe câmpul militar, a primit, după cum ştim, 
ordinul să părăsească postul său. 

Socotita atitudine de nepăsare adoptată de Guvernul nostru era cu atât 
mai vinovată cu cât din 1919 nu mai eram mica ţară de 7 milioane de locuitori cu 
graniţele întortocheate, uşor expusă la operaţiuni de amputaţii, ci o Ţară de 20 de 
milioane de locuitori, care ar fi putut pune în dată în primele linii până la un milion 
de ostaşi, rezemaţi pe formidabila cetate naturală, a Carpaţilor şi a Munţilor Apusei, 
aşezaţi într-o poziţie cheie, politică şi militară. România întreagă ar fi putut fi, cu 
alte cuvinte, un factor decisiv, de suficientă greutate pentru a împiedica izbucnirea 
războiului în condiţiile în care acesta a izbucnit, de suficientă greutate militară 
pentru a determina victoria, în sensul intereselor noastre, în faza lui finală. 

Printre rapoartele trimise, telegramele cifrate şi descifrate, întrevederile 
cu colegii şi citirea lacomă a ziarelor, introduceam, de câte ori puteam, odihna 
sufletească şi plăcerea pescuitului uriaşelor “tuna”, în apele Skagerat -ului. Astfel s- 
a întâmplat că, în ziua de 1 Septembrie 1939, eram agăţat de unul din aceşti peşti de 
trei sau patru sute de kilograme când au apărut deodată trei mari avioane Dornier, 
zburând în formă de săgeată, şi trecând peste capetele noastre aproape la înălţimea 


146 



apelor. Inima mi s-a strâns. O altă parcă s-a apropiat de noi, cu alt pescar vânând 
acelaşi vânat. Era Principele Axei al Danemarcei, care de departe mi-a strigat : “ 
War ! War ! “ Amândoi ne.am tăiat undiţele şi am tras repede spre mal. 


147 



CAPITOLUL XII 


JERTFA POLONIEI ŞI MĂCELUL LEGIONARILOR 


A fost o stranie istorie pe care Lipski, Ambasadorul Poloniei la Berlin, 
ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga, în urma ruperii relaţiilor diplomatice 
cu Germanie ; o istorie care a fost pe deplin confirmată prin publicarea 
documentelor oficiale a celor două părţi. 

“...Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop ? Nu ştii că te aşteaptă de două zile şi 
că astă seară e ultimul termen care l-a fixat pentru începerea negocierilor cu Polonia ? 
i-a spus Coulondre, Ambasadorul francez, în ziua de 31 August, menţionând că 
aflase aceasta din întmplare “ din anturajul “ lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a 
răspuns că el văzuse pe Sir Neville în ziua de 30, dar că acesta nu-I spusese nimic 
despre termen şi aşterptarea lui von Ribbentrop. Lipski, conştient de gravitatea 
acestei inexplicabile neglijenţe din partea Ambasadorului britanic, a cerut grabnic o 
întrevedere cu Ministrul Afacerilor Străine german, care i-a fost acordată imediat. 
Lipski a fost primit la Wilhwkmstrasse cu tot ceremonialul datorat unui trimis 
special. O companie de onoare I-a prezentat armele, Imnul Naţional Polonez a fost 
cântat şi Ribbentrop l-a salutat cu efuziunea unui vechi prieten, strigând cu 
bucurie : “ Atunci putem negocia ! “ Neglijenţa istorică a Ambasadorului britanic nu 
permisese însă lui Lipski, în cele câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la 
termenul hotărât, de a itnra în legătură cu Guvernul său; aşa încât a fost nevoit să 
comunice lui Ribbetrop că nu avea puterile speciale care I-ar fi permis să înceapă 
negocierile. Von Ribbentrop i-a răspuns că va comunica faptul fuhrerului, punând 
astfel capăt întrevederii care ar fi putut cruţa Europa şi luema de nenorocirea unui 
război între puterile necomuniste. 

Adevărul este nu numai că Sir Neville luase asupra sa răspuderea de a 
ascunde colegului său polonez termenul pe care von ribbentrop îl comunicase, spre 
transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar că în ziua de 30 August Sir Howard 
Kennard Ambasadorul britanic la Varşovia, priema în acelaşi timp cu informaţia că 
acest termen fusese fixat, ordinul de a nu-1 comunica Guvernului Polonez...înainte 
de expirarea lui. 

Ante-Munchenul triumfase la Foreign Office şi Chamberlain, învins, nu 

/V 

mai era decât un docil isntrument în mâinile sale. Intr-o carte scrisă în 1943 şi 
publicată în 1944, am studiat cu de-amânuntul şi cu o abundentă documentaţie 
chestiunea răspunderilor în ceea ce privea izbucnirea Războiului al Doilea Mondial. 
Nu ştiam că concluzile mele vor fi odată tragic confirmate prin rpedarea în mâinile 
Imperiului Comunist de către Puterile Occidentale a Poloniei întergi, a 10 alte ţări 
europene cu o populaţie de 130 milioane, şi a întregii Chine cu 600 milioane de 


148 



locuitori. Concluzile mele erau următoarele: 1) Guvernul Britanic, care lause 
direcţia operaţilor Anti-Munchenului, a fost susţinut în toată acţiunea sa şi într-o 
anumită măsură a fost forţat la această acţiune, de către Guvernul din Washington, 
sau mai bine zis de căter clica care înconjurat pe Roosevelt şi care era ferm hotărâtă 
a nu pierde prilejul ce i se prezenta de a dezlănţui un război împotriva Germaniei; 2) 
Coridorul Danzig, Polonia nu au fost decât Pretexte. Polonia cu bună ştiinţă din 
aprtea Londrei şi Washingtonului a fo st împinsă prin zadarnice garanţia, prin 
făgăduinţele cele mai false, mijloacele cele mai viclene, într-o catasftrofă din care 
clicile răspunzătoare din ambele capitale ştiau forte bine că nu va putea să iasă vie şi 
liberă; 3) Guvernul Britanic şi Ambasadorii britanici la Berlin şi Varşovia au făcut 
totul pentru a împiedica ca primele propuneri, atât de moderate ale lui Hitler, să fie 
primite de Varşovia, şi pentru ca următoarele, prezentate de Ribbentrop, în ultima 
fază a discuţiilor, moderate şi acceptabile şi ele, să nu fie nici măcar cunoscute 
Guvernului Polonez. 

“Polonia a luat-o hotărâtă pe drumul războiului, atunci când Dl Beck a 
acceptat sugestiile Angliei, care păreau să fie şi ale Franţei “, ne spune de Monzie, 
Ministru în Cabinetul războiului, în cartea sa Ci-Devant. Prevenirile totuşi nu 

A 

lipsiseră din partea Ambasadorilor Poloniei în străinătate. In raportul său din 29 
Martie 1939, Juliu Lukasievici, ambasadorul Poloniei la Paris, scria : 


“ Este copilăresc şi în acelaşi timp neleal din partea Angliei de a cere unei 
ţări care se găseşte în situaţia Poloniei, să compromită relaţiile sale cu un vecin atât de 
puternic ca Germania şi să azvârle lumea în catastrofa unui război, numai pentru a 
satisface necesităţile politice ale Dlui Chamberlain. Ar fi şi mai copilăresc să se creadă 
că Guvernul Polonez nu înţelege semnificaţia acestei manevre. “ 


Tragicul fapt a fost că Guvernul Polonez, prevenit de Contele Potocki, 
Ambasadorul său în Washington, nu a priceput manevrele la care Lukasievici făcea 
aluzie. Ele se manifestau în făgăduinţa unui ajutor militar necondiţionat în cazul 
unui conflict cu Germania, în momentul exact în care Germania oferea Poloniei o 
orânduire a relaţiilor celor două ţări, care ar fi fost adevărata generaţie a existenţei 
Poloniei reînviate. Iată termenii în care Chamberlain formula această făgăduinţă în 
faţa Parlamentului Britanic, în 31 martie 1939 : 


“ După cum Parlamentul o ştie, anumite negocieri sunt în curs 
actualmente cu alte guverne. Pentru a clarifica perfect poziţia noastră, înainte ca 
aceste negocieri să fie terminate, trebuie să informez imediat Parlamentul că, dacă 
între timp, o acţiune oarecare ar interveni punând în primejdie independenţa Poloniei, 
faţă de care Guvernul Polonez ar crede că este interesul său vital de a se opune prin 
arme, Guvernul Majestăţii sale s-ar considera obligat de a susţine Guvernul Polonez 


149 



imediat şi prin toate mijloacele sale. Pot să adaug că Guvernul Francez m-a autorizat 
să afirm că atitudinea sa este aceiaşi ca şi a noastră în această materie...” 


A 

In ziua de 10 Iulie a aceluiaşi an, când un conflict armat germano- 
polonez devenise o posibilitate iminentă, Chamberlain, dornic de a declina tragicele 
răspunderi pe care Marea Britanie le luase în faţa istoriei, a crezut necesar să facă 
unele subtile precizări în faţa Parlamentului, relativ la ordinea de succesiune a 
evenimentelor : 


“ Când Guvernul german a făcut propuneri Poloniei, în Martie 1939, 
propuneri care erau întovărăşite de o campanie de presă... Guvernul Polonez a refuzat 
punctul de vedere german şi a făcut din partea sa propuneri în chestiune în care 
Germania era interesată. în ziua de 23 martie el a luat anumite măsuri militare şi în 
ziua de 26 a trimis răspunsul său la Berlin. Rog parlamentul să ia cunoştinţă cu atenţie 
de aceste două date, deoarece s-a afirmat că Marea Britanie a ademenit Guvernul 
Polonez să întreprindă acţiunea sus menţionată. Trebuie să precizez că garanţia 
noastră nu a fost dată decât la 31 Martie. ” 


Chiar dacă raportul lui Lukasievici nu ne-ar fi dovedit că negocierile relativ la 
aceste garanţii începuseră cu multe zile mai înainte şi, chiar dacă nu ar fi denunţat 
ceea ce el chema <manevrele > britanice, nimeni nu ar putea acorda alibiului lui 
Chamberlain cea mai mică consideraţie, dat fiind conversaţiile pe care Guvernul 
Britanic le ducea, la cunoştinţa tuturor, în acele momente, cu Guvernul polonez şi 
dat fiind discursul Lordului Halifax în Camera Lorzilor, care nu lăsa nici o îndoială 
asupra caracterului acestor conversaţii şi dădea de mai înainte lui Chamberlain o 
răsunătoare dezminţire. Iată însă o altă inexactitate în Discursul din 10 Iunie al lui 
Chamberlain : Propunerile germane în chestiune nu fuseseră făcute în Martie 1939, 
ci la 24 Octombrie 1938 şi prevedeau, după cum se ştie, o îngustă trecere de 1000 de 
metri de lărgime prin ceea ce se chema “ Coridorul” , trecere care ar fi fost destul de 
largă pentru o autostradă şi un sistem de linii ferate, destinate a stabili o comunicaţie 
reală şi continuă cu Prusia Orientală, şi in Danzig german în care un port liber ar fi 
fost rezervat Poloniei. Oricine poate măsura astăzi răspunderea celor care la 
Washington, la Londra şi la Paris au făcut totul pentru a împiedica Guvernul 
Polonez să accepte măcar discuţia asupra acestor termeni. Erau propunerile, cu 
transmiterea cărora sir Neville Henderson fusese însărcinat de von Ribbentrop şi pe 
care le-a ascuns colegului său polonez, mult mai dure ? Sir Neville ne-a dat el însuşi 
răspunsul la această întrebare în Raportul său final. <Ele >, spune el, “ nu erau 
tocmai nerezonabile”. Sir Neville nu exagerase. în puţine cuvinte, ultimele propuneri 
ale lui Hitler, cele asupra cărora Polonia, păcălită şi jertfită de mai înainte, fusese 
împiedicată să le cunoască la timp erau următoarele : 


150 



Danzig, în tot cazul german ; 

Gdynia, în tot cazul polonez ; 

O administraţie internaţională timp de un an în Coridor ; 

Un plebiscit la sfârşitul acestui termen sub controlul aceleiaşi 

administraţii ; 

Cale extrateritorială de un kilometru de lărgime la dispoziţia Germaniei 
în cazul când Coridorul ar reveni Poloniei ; 

Cale extrateritorială de un kilometru lărgime către Gdynia în cazul când 
Coridorul ar reveni Germaniei ; 

Privilegii şi drepturi speciale (port liber, etc) ca bază de reciprocitate în 
Danzig şi Gdynia ; 

Demilitarizare a ambelor porturi ; Germania acceptă, în ceea ce o privea, 
principiul schimbului de populaţie; 

Demobilizare imediată în cazul unui acord. 


Nu este de prisos să se amintească aici ce gândeau şi ce spuneau în alte 
momente despre situaţia creată la Wersailles prin tăierea în două a Reich-ului, cei 
care au răsturnat, pentru Danzig, calea destinelor umane în spre cele mai uriaşe 
măceluri şi, până la sfârşit, spre robiile cele mai crunte. 

Lloyd Georges scria în 1919, într-un Memoriu pentru Conferinţa de la 

Wersailles: 


“ Menţinerea păcii nu va putea fi asigurată decât dacă nu ar mai exista 
motive de exasperare, exaltând în mod continuu patriotismul şi sentimentul de justiţie 
şi de cinste...Pentru acest motiv sunt ferm opus la trecerea - fără de absoută necesitate 
- a Germanilor sub o dominaţie străină...Propunerea Comisiei Poloneze, de a pune 
2.000.000 de Germani sub legile unui popor de altă religie, a cărei inaptitudine de a 
guverna a fost dovedită de istorie, este de natură, după părerea mea, a provoca un nou 
război. “ 

Chirchill, cel mai zgomotos dintre cameleonii care împingeau lumea în 
prăpastie “pentru Danzig ” cerea cu insistenţă Camerei Comunelor în 1932 : 


“satisfacţia legitimelor revendicări ale învinşilor, în special în ceea ce 
priveşte Coridorul şi Danzig-ul. în lipsa căreia, contrariu voinţei şi intereselor noastre, 


151 



am putea fi împinşi spre un război care ar fi făcut pentru a corecta erorile şi satisface 
revendicările care rup astăzi Europa. “ 


A 

In Ianuarie 1936, în faţa aceleiaşi camere, sir Austin Chamberlain, un 
duşman declarat a tot ceea ce era german, exprima convingerea sa : 


“ Marea Britanie nu va mişca nici un deget pentru apărarea Coridorului, 
regiune unde nici unul din interesele sale nu este implicat. ” 


A 

In Iunie 1932, în Camera Lorzilor, Lordul Neel - Buxton atrage atenţia 
asupra tratamentului la care era supusă Populaţia Germană în Polonia : 


“ Lordul d’Abermon a descris recent Coridorul şi Danzigul ca pulberăria 
Europei...Gravitatea situaţie provine mai ales din modul cum Polonia tratează 
Populaţia Germană...Chestia Populaţiei germane în Polonia este foarte urgentă şi 
serioasă. De la anexiune încoace, mai mult de un milion de germani au părăsit 
Coridorul şi Poznania, deoarece condiţiile de existenţă deveniseră pentru ei 
intolerabile...Regimul şcolar îmbrăca un aspect, în realitatea căruia Domnii Lorzi vor 
crede cu greu : 45% din tinerii germani din Thor şi din Posen au pierdut şcolile lor şi 
au fost siliţi să intre în şcolile poloneze. Numărul şcolilor germane s-a micşorat cu 
50%. Aceasta este o violare directă a clauzelor Tratatului cu Polonia. “ 


Aceste împrejurări făcuseră pe Stressemann şi toţi ceilalţi cancelari germani 
să refuze orice declaraţie sau concesiune care ar fi putut fi interpretată ca o 
recunoaştere suplimentară a celei impuse Germaniei la Versailles relativ la poziţia 
Poloniei în Coridor şi în Danzig. Şeful naţionalismului integral în Germania a fost cel 
dintâi de Stat german care a admis în mod public şi formal < faptul polonez > ca un 
fapt irevocabil şi care a propus o formulă de regulare a chestiunilor deschise între 
Berlin şi Varşovia, prin nefastele speculaţiuni ale Tratatului de la Versailles : atât de 
favorabilă, că numai un şef popular ca Hitler putea să îndrăznească să o propună. 
Cât de legitim a fost strigătul lui Hitler către Daladier ! 


Pot eu acum să vă întreb, ce-aţi face Dumneavoastră, ca Francez, dacă, 
drept urmare a sfârşitului nefericit al unei lupte viteze, una din provinciile franceze s- 
ar găsi despărţită de restul ţării printr-un coridor, în mâinile unei puteri străine ; dacă, 
sî zicem, marsilia, ar fi împiedicată să se afirme franceză, şi dacă aceşti Francezi ar fi 
urmăriţi, maltrataţi şi sasasinaţi ? Sunteţi Francez, Domnule Daladier, şi ştiu deci ce 
aţi face. “ Şi către Chamberlain : “ Germania era gata să rezolve chestia Danzigului şi 


152 



a Coridorului prin negocieri, făcând o propunere într-adevăr fără predenet. Zgomotul 
de mobilizare răspândit în Marea Britanie , afirmarea unor intenţii agresive ale 
germaniei împotriva Ungariei şi omâniei, etc., precum şi ceea ce s-a chemat 
Declaraţiile de garanţie, au făcut să dispară dispoziţiile pe care Polonia le-ar fi putut 
avea de a negocia aszupra unei baze de acest gen, acceptabilă pentru Germania. ” 


Care au fost puterile ce au silit pe Chamberlain, la scurt interval după 
Munchen, şi după ce declarase Poporului Britanic : “ Dragi prieteni, aduc pacea cu 
onoare, şi cred că va fi pacea întregii noastre epoci. “, să pronunţe Discursurile 
provocatoare şi războinice din 22 şi 29 Februarie 1939 ? ce influneţe irezistibile au 
silit pe acest om cinstit şi odinioară doritor de pace, să explice, la 4 Septembrie 1939, 
deciziunea prin care azvârlea Europa şi lumea în cea mai înspăimântătoare 
aventură, prin următoarele cuvinte pe care le ştia toate mincinoase : 


“ Pretinsele oferte germane au fpst făcute Ambasadcorului Polonez la berlin, Joi 
31 August, seara, cu două ce4asuri înainte ca Guvernul German să anunţe că ele 
fuseseră respinse. Departe de a fi fost respinse, ele nici nu avuseseră timp să fie 
examinate ! Reprezentantul Poloniei trebuia să ajungă într-un timp determinat, să 
iscălească un document pe care nici nu-l citise ! Asta nu se cheamă a negocia, ci a 
dicta ! Niciun guvern conştient de demnitatea şi de puterea lui nu ar fi putut să se 
supună la aceste metode. Negocierile conduse pe picior de egalitate ar fi putut foarte 
bine să rezolve diferendul. “ 


Câte afirmaţii atâtea contra- adevăruri ! Ultimele propuneri germane - care 
urmau celor făcute un an mai înainte - fuseseră încredinţate spre transmitere 
Ambasadorului Britanic nu în seara de 31, ci în seara de 29. E13e nu au fost 
transmise de Sir neville Henderson, astfel cum von Ribbentrop avea dreptul să 
creadă că vor fi. Negocierile pe carre Berlinul era gata să să le întreprindă, nu au 
putut avea loc când Lipski s-a prezentat la Wilhelmstrasse , în ultimul moment, dat 
fiind că din vina lui sir Neville Henderson nu avusese timpul să intre în legătură cu 
Guvernul său. Acest Guvern îi ordonase, de altfel, să nu primească nici un fel de 
document din mâinile ministrului german. Guvernul German, departe de a avea 
pretenţia ca propunerile sale să fie semnate fără a fi citite, se declarase în repetate 
rânduri gata a negocia pe picior de egalitate cu Guvernul Polonez...Inexactitudinile, 
prin omisiune, sunt de altfel numeroase şi ele în publicaţiile oficiale ale Guvernului 

A 

Britanic, privitor la izbucnirea ostilităţilor între germania şi Polonia. In Cartea 
Albastră britanică, de pildă, întâlnimi următoarea scurtă menţiune : 


“ Dl. Burkliardt, înalt Comisar al S. N. în Danzig, a acceptat invitaţia Dlui 
Hitler, de a-l vizita la Berchtesgaden. Dl Burkliardt a avut, în consecinţă, o conversaţie 


153 



de caracter privat cu Dl Hitler, la 11 August, în timpul căreia se poate presupune că 
chestia Danzigu-ului a fost discutată între ei, în relaţiune ci situaţia generală din 
Europa. “ 


Informaţia este incompletă. Ea uită partea cea mai importnată a acestei 
întrevederi, o parte care privea direct Marea Britanie şi posibilităţile pe care 
Guvernul ei le avea de a interveni în mod împăciuitor în situaţia generală şi în 
chestia danzig-ului. Am întâlnit pe Burkhardt în casa prietenului meu, Helmer 
Rostig, predecesorul său la Comisariatul Ligii Naţiunilor în Danzig. El ne-a povestit 
că, în dorinţa sa de a ajunge la o înţelegere cu Marea britanie şi de a evita catastrofa 
ce se apropia. Hitler, care ştia că Bukhardt beneficia de încrederea Guvernului 
Britanic, i-a cerut să întrebuinţeze influenţa sa pentru a obţine ca Premierul 
Chamberlain să-i trimită o personalitate cu care ar fi putut vorbi cu inima deschisă 
şi să se înţeleagă direct. Hitler propuse pe generalul Iroside cu care, spunea el, se 
putea înţelege pe nemţeşte. Dela Berchtesgaden, Burkhardt s-a dus la Londra, unde 
a avut loc o întrevedere cu Chamberlain, căruia I-a transmis cererea Fuhrerului. 
Chamberlain a respins-o imediat, declarând că sir Nevile Henderson era 
Ambasadorul Britanic şi că avea toată încrederea în el. Este foarte adevărat că nici o 
regulă protocolară nu obliga pe Chamberlain să satisfacă dorinţa lui Hitler. 
Chestiunile în discuţie erau însă atât de grave şi dorinţa Şefului de Stat german atât 
de fierbinte exprimată, că este greu de înţeles cum Chamberlain a putut rezista 
dorinţei de a întrebuinţa şi acest prilej petnru a încerca de a ajunge la o 
înţelegere.... Aceasta cu atât mai mult cu cât acelaşi general Ironside va fi, după 
puţină vreme, trimis la Moscova, unde Chamberlain avea şi acolo un ambasador în 
care avea încredere petnru a negocia, fără succes, o Alianţă Militară înter Rusia 
Sovietică şi Marea Britanie. “Voinţa intimă de război” britanică, opusă “ voinţei intime 
de pace ” a celorlalte guverne interesate, va avea prilejul să se manifeste încă de două 
ori după începerea ostilităţilor. Douăzeci şi patru de ore după deschiderea 
ostilităţilor între Germania şi polonia, Mussolini reînnoind sforţările pe care nu 
încetase a le face în tot tmpul dramei diplomatice, petnru a evita războiul, a propus 
tuturor puterilor interesate: 1) suspendarea imediată a ostilităţilor, 2) convocarea, 
fără întârziere, a unei conferinţe între Marile Puteri, cuprinzând şi Polonia, petnru 
a căuta o soluţie paşnică a conflictului. Prpunerea a fost primită de toate puterile 
interesate, ÎN AFARĂ DE MAREA BRITANIE. Ducele ceruse posibilul: 
suspendarea ostilităţilor şi oprirea inaintării armatelor germane şi poloneze în locul 
unde ajunseseră, 24 de ore după pu nerea lor în marş. DE fapt, trupele Germane se 
găseau la 30 de kilometrii în nteriorul teritoriului polonez, trupele poloneze 
trecuseră şi ele graniţa germană în diferite puncte. Marea Britanie a răspuns acestei 
încercări de pace, cerând ceea ce ştia că era imăposibil:retragerea tRupelor 
Germane, înaitne de a începe negocierile. Guvernul britanic a cerut Guvernului 
francez să anuleze consimţământul dat la propunerile lui Mussolini. Daladier, “Le 
chef traque ”, cum îl nuema de Monzie, s-a supus. Citim în Ci-Devant: 


154 



“Bonnete (Minsitrul Afacerilor Străine,) raportează Consiliului de Miniştri din 3 
Septembrie insistenţele Londrei în vederea creerii unei situaţii ireversibile pe căi 
paşnice...La despărţire l-am rugat pe Bonnete să treacă peste condiţile absurde ale 
Angliei. Este exagerat şi nerealist să se ceară acum retragerea Trupelor Germane deja 
intrate în Polonia. ” 


Dar un alt prilej a fost oferit Poloniei de a sesalva de o nouă şi paote de astă 
dată definitivă dispariţie ca Stat independent; un prilej de care puţin istorici sau 
comentatori a intenţiunilor germane au binevoit să ţină socoteală. Acest prilej a fost 
pierdut din nou petnru Varşovia din pricina insistenţelor vinovate şi făgăduinţelor 
irealizabile ale Guvernului britanic. Mă refer la discursul Mareşalului Goering, 
patru zile după deschiderea ostilităţilor. 

Aflasem la timp, prin colegul meu german, von Renthe-Fink, geneza acestei 
manifestaţii, a aceluia care ocupa a doua poziţie în ierarhia Statului Socialsit 
Naţional. Goering avusese întotdeauna o deosebită simaptie petnru Polonia, pe care 
o dorise ca un camarad de luptă, nu ca un adversar. Văzuse cu întristare începutul 
campaniei împotriva ei şi ceruse insistent Fuhrer-ului voie de a face o ultimă 
propunere de conciliere. Hitler îi dăduse consimţământul sau îi aprobase textuşl 
discursului, a cărui semnificaţie era clară petnru oricine, şi îl confirmase mai târziu 
prin demonstraţia sa deferentă şi admirativă la mromântul lui Pilsudski. Eram atât 
de convins în acel moment că o lovitură de teatru, zădărnicită de Londra pe câmpul 
diplomatic, era încă posibilă pe câmpul de bătaie, şi că ea ar putea da României 
prilejul atât de a se achita de obligaţiile sala faţă de Polonia cât şi de a-şi salva 
interesele proprii, încât pentru a putea influenţa în acest sens pe Gafencu şi 
Guvernul dela Bucureşti, am cerut telegrafic voie de a mă reîntoarce în Ţară pentru 

A 

48 de ore. învoirea mi-a fost refuzată şi a trebuit să mă mulţumesc cu o telegramă, 
explicând situaţia şi propunând să se sugereze Guvernului Polonez să suspende de 
facto ostilităţile pe Frontul său Occidental şi să concentreze forţele ţării împotriva 
unei eventuale invazii sovietice. 

Sunt convins astăzi, mai mult ca oricând, că Germania, care la acea vreme nu 
era legată prin nici o înţelegere de asistenţă mutuală cu Rusia Sovietică - ci <numai 
de neagresiune şi de consultaţie > - ar fi primt cu mulţumire de pe poziţiile deja 
cucerite în Coridor şi în Danzig, această nouă întorsătură a evenimentelor. Polonia 
ar fi supravieţuit erorilor nebuneşti ale lui Mozciski şi Ridz -Smigly şi România, 
onorând stipulaţiile alianţei cu Polonia, ar fi putut, cu toate forţele sale ocupa 
sectorul ce I se cuvinea în lupta împotriva viitorului cotropitor al Basarabiei şi 
Bucovinei...Franasovici era însă deja la paris. 

Preşedintele Mozciski, la trecerea sa prin România, după înfrângerea Poloniei, 
a fost întrebat de către un ânalt prelat al nostru de ce nu primise nici de astădată 
mâna germană, încă o dată întinsă ? Mozciski i-a răspuns că Guvernul său 
considerase foarte serios această posibilitate, dar că presiunile , ameninţările şi 


155 



făgăduinţele Reprezentanţilor Britanici, susţinute şi de Agenţii Diplomatici au 
Statelor Unite, prezenţi la Varşovia, îl siliseră să-şi schimbe intenţiile. Printre 
făgăduinţele făcute era aceea a forţării strâmtorilor scandinave şi intrarea imediată 
a Marinei Britanice în Marea baltică, cu perspectivele unei debarcări în masă a 
Trupelor Britanice şi Franceze. 

/V 

In ceea ce priveşte primirea rezervată sugestiilor mele de către Guvernul din 
Bucureşti, nu putea să fier alta decât aceea a ignorării lor complete, dat fiind că ele 
erau în contrazicere totală cu planurile şi intenţiile celor trei oersonalităţi atunci 
stăpâne pe politica noastră externî : Carol, Armând Călinescu şi Grigore Gafencu. 
Niciun moment, aceştia n-au părăsit ideea şi nădejdea unor noi împrejurări, care le- 
ar fi permis să ia parte la lupta începută, alături nu numai de Franţa şi de Marea 
Britanie, dar, conform planului Barthou-Titulescu, alăturea şi de Rusia Sovietică, 
despre care nici o persoană sufucient de informată nu se putea îndoi că va sfârşi 
războiul în lagărul Alianţilor Occidentali. Acestor idei şi acestor speranţe România 
îşi datoreşte predarea fără luptă a Basarabiei, prevăzută de pe vremea lui Titulescu, 
şi admisă şi de succesorii lui, când se pregăteau să pună Căile Ferate Române la 
dispoziţia Statului Major Sovietic. Fără de a mai cere voie, m-am repezit la Berlin 
pentru câteva ceasuri bune pentru a beneficia de informaţiile şi de impresiile 
ministrului nostru în acea capitală, mult mai în armonie decât mine cu politica 
guvernului nostru. După cele auzite de Radu Crutzescu, Hitler era adânc 
impresionat de hecatombele suferite de Armata Poloneză luptând cu regimentele de 
cavalerie şi artilerie înhămată împotriva diviziilor de tancuri şi mulţimilor de stuka 
şi de bombardiere. Crutzescu nu credea în vreo schimbare probabilă în poziţia de 
imobilitate luată de Guvernul din Bucureşti ; în tot cazul, atât timp cât războiul în 
Occident ar rămâne ceea ce era : trupe păzindu-şi nemişcate graniţele. O intervenţie 
a noastră pe lângă Guvernul Polonez, în sensul dorit, nu era compatibilă cu această 
poziţie. Telegramele mele nu puteau interesa pe ministrul nostru la externe. 
Crutzescu însuşi nu dădea mare importanţă Discursului lui Goering şi 
manifestaţiilor Fuhrerului la mormântul lui Pilsudski. 

La câteva zile după reîntoarcerea mea la Copenhaga, mă găseam în cabinetul 
lui Munck Ministrul Afacerilor Străine, în momentul când I se aducea o colecţie de 
telegrame. Alegând una din ele, îmi comunică, spre marea mea mirare, că Armând 
Călinescu, Prim- Ministrul român, ar fi fost omorât de un grup de legionari. Nu am 
putut să reţin anumite comentarii. “Se prea poate, dar oricum ar fi, vă rog să 
transmiteţi condoleanţele mele Guvernului Dumneavoastră, mi-a spus Munck. 

A 

încurcat între sentimentele mele de adânc dispreţ pentru cel executat şi datoria 
protocolară de a manifesta Guvernului jalea personalului Legaţiei şi Coloniei locale, 
m-am mulţumit cu transmiterea următoarei telegrame : “Dl Munck, Ministrul 
Afacerilor Străine, m-a rugat să transmit Guvernului meu condoleanţele sale 
privitor la grozavul atentat. “ Am aflat mai târziu că cuvântul < grozav> a primit din 
partea personalului cifrului şi a altor funcţionari ai ministerului variate interpretări. 


156 



M-am culcat în acea noapte cu o mare nelinişte privitor la urmările probabile 
ale execuţiei asasinului lui Corneliu Codreanu, o nelinişte cu atât mai mare cu cât 
soţia şi fiul meu se găseau în ţară, expuşi la toate sălbăticiile de care îi ştiam capabili 
pe Carol şi camarila lui. Veştile care au început să vină a doua zi întreceau în oroare 
tot ceea ce se putea aştepta. Henri prost, urmând formula adoptată de mai toţi 
comentatorii occidentali, vorbeşte de vreo doi-trei legionari executaţi în fiecare 
provincie, încercând a micşora, pe cât posibil, vina lui Carol şi a oamenilor săi. 
Ticăloşia lui Prost este mai mare decât aceea a altor < istorici> străini, deorece el a 
avut prilejul de mai multe ori să numere crucile din Cimitirul legionar Predai, 
reprezentând o parte numai, a jerfelor Gărzii de Fier. 

Trupurile celor împuşcaţi erau azvârlite la răspântia drumurilor şi lăsate 

/V 

acolo zile întregi, ca hoituri de animale. In Bucureşti, Consilierii Regali, în uniformă, 
erau obligaţi să defileze în faţa trupurilor celor nouă răzbunători, care, după ce se 
predaseră de bunăvoie autorităţilor, fuseseră împuşcaţi chiar pe locul unde 
executaseră pe cp’ălinescu. Zic < obligaţi> , căci personagii ca Argetoianu şi Iorga 
care, ca toţi ceilalţi care au fost fotografiaţi oficial, înmărmuriţi în faţa celor nouă 
cadavre, erau oameni care s-ar fi speriat şi de o mâţă moartă. Cea mai mare parte a 
legionarilor din închisori şi lagăre au fost asasinaţi ; alte câteva prinşi într-o mare 
razie condusă de prefecţii militari ai judeţelor, au fost de asemenea asasinaţi. Nici 
fenmeile n-au fost cruţate : Eleonora Bagdad a fost scoasă din patul de boală în 
spitalul de tuberculoşi şi împuşcată cu camaraţii săi. Inginerul Ionică a fost executat 
de două ori : căzând rănit sub cadavrele celorlalţi executaţi, a putut să se ascundă ; 
prins câteva zile mai târziu, a fost împuşcat din nou. Argetoianu, care, după scurtul 
Guvern de asasini al Generalului Argeşanu, ajusese Prim Ministru şi continuase cu 
asasinatele, declara ziarelor : “ Vom stârpi până şi sămânţa acestor netrebnici. ” 

M-am crezut obligat de a manifesta, de astă dată fără încojur, simţămintele 
mele Guvernului din Bucureşti, printr-o lungă telegramă unde, pe lângă indignarea 
mea personală, exprimam şi pe aceea a tuturor colegilor mei din Corpul diplomatic, 
din orice lagăr erau ei, şi a mulţimei de persoane care veneau la Legaţia Română ca 
să-mi exprime dezgustul lor. Cel care a făcut-o cu mai multă energie, prevăzând şi 
ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu, a fost Ministrul Franţei, Dl Bonnefoy- 
Sibour, care mi-a anunţat: “Cm aceasta El şi-a pierdut Tronul. ” 

Tot telegrafic am primit înştiinşarea că eram destituit. Presa internaţională 
însă nu găsea decât cuvinte de laudă pentru asasini. London Times cvonsacra un 
editorial plin de simpatie generalului Argeşanu : A draper little cavarly general ! 

O dată cu telegrama către Minister, am scris vreo câteva zeci de scrisori 
oamenilor noştri politici, atrăgându-le atenţia asupra răspunderii ce o luaseră, 
neintervenind pentru a opri atrocităţile, şi îndemnându-i să se opună continuării lor. 
Răspuns am primit numai dela Consilierul regal Nicolae Iorga, care mă informa că 
“în asemenea împrejurări, este inevitabil ca să plătească şi câţiva nevinovaţi. ” 


157 



CAPITOLUL XIII 


TIRANUL FĂRĂ SPADĂ 


Paginile de neîntrecută slavă, scrise de oştirile româneşti în înaintarea lor 
învingătoare până la Volga şi poalele Caucazului, au fost cuprinse între perioada de 
ruşine impuse Poporului nostru de către Carol al Il-lea şi scurta şi nefericita domnie 
a lui Mihai. 

Ţările Româneşti au avut destui domnitori aprigi şi neiertători. Nici Ştefan cel 
Mare nici Vlad Ţepeş nici Ion Vodă nici Lăpuşneanu, nu au fost uşă de biserică ; 
erau însă tot atât de crunţi cu duşmanii Ţării lor ca şi cu boierii răzvrătiţi. Iertăm 
cruzimile lui Vlad şi mâniile lui Ştefan la ospeţe, căci fără de ei Ţările noastre ar fi 
fost de pe atunci şterse de pe faţa pământului. Chiar Duca Vodă, cel mai scârbos 
dintre tiranii cunoscuţi de Ţările noastre, acel < Kneaz Ukrainski >, se lăuda nu 
numai cu statornicia, dar şi ci întinderea hotarului. 

Carol al II-lea, hrăpăreţ, asupritor, ucigaş, stricat până în măduva oaselor, 
uzurpase toate puterile Statului, nu pentru a-1 apăra mai bine la vreme de nevoie, ci 
pentru a-şi sătura mai uşor lăcomia, pentru a se îndeletnici fără stânjenire cu 
patimile sale. Omul care ucisese, fără dreptate, fără milă şi fără rost, sute de români, 
floarea Tineretului acestei Ţări, pentru că stătea în calea corupţiei şi a trădării, s-a 
lepădat în grabă de toată autoritatea ce o furase Guvernelor şi Poporului său, atunci 
când a sunat ceasul primejdiei şi al bătăliei, trecând toată răspunderea asupra celor 
per care îi prefăcuse din sfetnici în slugi plecate, ascunzându-şi mişelia în spatele 
mişeliei celor cu care se înconjurase, căutând până la sfârşit să se ascundă şi în 
spatele Mişcării Legionare. 

Lunile ce-au trecut, după transmiterea serviciilor Legaţiei din Copenhaga 
succesorului meu Alexandru Duiliul Zamfirescu , le-am petrecut între capitala 
daneză şi Berlin, unde desele mele călătorii mă puneau în contact cu numerosul grup 
de legionari ce se adăpostiseră în Germania. Urmăream cu ei, neputincioşi, ceea ce se 
petrecea în ţară, politica de şiretlicuri şi de minciuni despre care - din locul de unde 
observam întâmplările - eram sigur că avea să ducă România, de-a dreptul, la cele 
mai crunte încercări. 

A 

In februarie 1940, ultima Conferinţă Balcanică, sub inspiraţia Ministrului 
nostru al Afacerilor Străine, Gafencu, se îndrepta către Mussolini, rugându-1 să se 
pună în capul < Ţărilor neutre > ; o reînoire fără rost a încercărilor din Aprilie 1939 
a aceluiaşi Gafencu de a momi Italia în câmpul adversarilor Germaniei. Această 
greşeală nu se putea explica decât printr-o ignoranţă totală a stării de spirit şi a 
intenţiilor italiene, a legăturilor pe care Roma le avea de atâta vreme cu Berlinul. 


158 



Convenţiile economice cu Germania, care, pentru o scurtă perioadă, fuseseră 
executate corect, începuseră din nou a fi sabotate de autorităţile noastre 
răspunzătoare. Informaţii precise ajunseseră la cunoştinţa noastră asupra 
activităţilor agenţilor Puterilor Occidentale în ţară şi a complicităţii autorităţilor 
noastre la proiectul de sabotaj militar care ar fi putut primejdui adânc poziţia 
germană. Henri Prost, părând special de bine informat în această privinţă, ne vom 
permite a-1 cita încă o dată : 

“ Românii nu se opun pe faţă Germanilor, dar îi scrutează cu un zel care, de 
fapt, este o excelentă apărare. Tratativele sunt lungite în mod excesiv, fără să mai 
socotim că, după încheierea lor, urmează aceleaşi tergiversări cu privire la punerea lor 
în practică. Cam în asta constă ceea ce am putea numi < rezistenţa Românilor >. Dacă 
ceva trenuri încărcate cu petrol nu reuşesc să treacă frontiera, sau dacă niscai şlepuri 
de ciment, încercând să traverseze Porţile de Fier, rămân blocate acolo prin vreun 
accident inexplicabil, acestea nu trebuie puse pe seama lor. “ 

A 

Intr-adevăr nu < Românii > , ci anumite autorităţi româneşti erau surde 
intereselor Ţării lor, care, cu autorizaţia lui Carol şi a Ministrului său al Afacerilor 
Străine, în complicitate cu tehnicieni englezi, francezi şi americani, pregăteau 
blocarea navigaţiei pe Dunăre şi distrugerea exploatărilor noastre petrolifere, 
indispensabile, eforturilor militare ale Germaniei, şi în special intenţiilor sale finale 
în Răsărit. 

Lucrurile au început a se schimba în Bucureşti numai în primele zile din 
Aprilie, după lovitura - fulger a lui Hitler în Norvegia, care preceda cu 24 de ore pe 

A 

cea pe care Franţa şi Marea Britanie o pregăteau încă din luna Ianuarie. Intre acest 
moment şi sfârşitul campaniei Germaniei din Franţa, paralele cu fiecare nou succes 
al Trupelor Reichului, se desfăşura, din partea lui Carol şi a succesivelor sale 
guverne, o penibilă şi şovăitoare încercare de a câştiga bune graţii ale lui Hitler. 

Aceste schimbări febrile de ultimă oră au fost tot atât de zadarnice, cât erau 
de prefăcute. Berlinul nu s-a înduplecat. Atitudinea sa, în ceea ce privea graniţele 
răsăritene fusese hotărât în urma nenorocitei călătorii a lui Gafencu, când, Guvernul 
Român răspunsese sfaturilor Berlinului şi ale Romei, care nu ne cereau mai mult 
decât o atitudine de totală independenţă, cu acceptarea graniţei franco-britanice , ce 
ne punea de-a dreptul de partea cealaltă a baricadei. Astfel s-a întâmplat cp la 26 
Iunie 1940, Davidescu, Ministrul nostru la Moscova, a primit un Ultimatum, care 
cerea României imediata începere a evacuării Basarabiei şi a Bucovinei 
septentrionale şi terminarea acestei evacuări în termen de 4 zile. 

Cu prilejul deselor mele vizite la Berlin, intrasem în legătură mai mult sau mai 
puţin clandestin cu Ataşatul nostru militar , Colonelul Vorbchievici. 
Clandestinitatea se datora numai faptului că simplu contact cu persoana mea ar fi 
fost probabil rău văzut de superiorii Colonelului. Cam la mijlocul lui Mai, Colonelul 
Vorobchievici ămi povestise că la Statul Major German i se atrăsese atenţia asupra 
pregătirilor militare ale Sovietelor la graniţa noastră răsăriteană, pregătiri ce nu 


159 



puteau avea decât o singură semnificaţie. Militarii germani exprimau mirarea lor că 
România, la rândul ei, nici o măsură corespunzătoare. Era convingerea Colonelului 
că informatorii săi germani doreau foarte mult ca măsurile de apărare cuvenite să 
fie luate cât mai repede de noi. 

Colonelul a raportat imediat Bucureştiului ceea ce-i spuseseră camarazii săi 
germani. La insistenţele repetate ale acestora, Colonelul, alarmat, dându-şi seama că 
informaţiile sale nu fuseseră luate în serios, a plecat la bucureşti cu intenţia de a le 
reînoi personal. Nici la Statul- Major, nici la Ministerul Afacerilor Străine nu s-a dat 
nici cea mai mică atenţie avertismentelor Statului Major german. Grigore Gafencu, 
căruia Colonelul, indignat, I-a spus că în asemenea împrejurări preferă să fie 
rechemat decât să rămână cu răspunderile postului său, i-a răspuns surâzând : “ 
Domnule Colonel, nu fii prăpăstios !” 

S-ar putea obiecta astăzi că aceste avertismente erau în contrazicere cu partea, 
atunci încă secretă, a înţelegerii Robbentrop- Molotov, relativă la Basarabia. 
Evenimentele au arătat însă - şi orice persoană inteligent informat trebuia de pe 
atunci să o ştie - că această înţelegere nu era, în gândul ambelor părţi contractante, 
de cât un şiretlic. Ambele părţi ştiau de pe atunci, că o ciocnire armată între ele era, 
până la sfârşit, inevitabilă. Ocuparea prin forţă şi cu preţul unui sângeros război a 
poziţiilor strategice în Finlanda, de către Sovietici, nu era altceva decât începutul 
viitoarelor ostilităţi între Germania şi Soviete ; acelaşi lucru se putea spune în ceea 
ce privea invazia Basarabiei şi a Bucovinei. Era deci foarte natural ca, dintr-un 
punct de vedere strict militar, generalii germani să nu fi văzut cu ochi răi, ba chiar 
să fi dorit ca Armatele Sovietice să întâlnească în România o rezistenţă tot atât de 
înverşunată ca aceea oferită de Armatele Finlandeze, cu efective însă de patru ori 
mai mari. Că aceasta era aşteptarea lor, mi-a fost confirmat, câteva luni mai târziu, 
de doi înalţi şefi militari germani, când ne puteam considera deja ca aliaţi. 

Este de altfel convingerea mea că, în orice moment ar fi început lupta între 
armatele române şi cele sovietice, înainte de Iunie 1941, cu toată dorinţa politicei 
germane de a nu începe Războiul din Răsărit înainte de momentul ales de ea, 
Armatele Germane, care nu puteau permite Moscovei să se înstăpânească pe Gurile 
Dunării şi să-şi întindă braţul până la exploatărle noastre petrolifere, ar fi fost silite 
să-şi trimită diviziile în ajutorul nostru 

A 

In cazul cel mai rău, Germania nu ar fi putut să ne lase singuri în apărarea 
trecătorilor Carpaţilor moldoveni şi a liniei Nămoloasa- Galaţi. Fapt tot atât de 
important, faţă de această dovadă de bărbăţie şi de simţământ naţional, este foarte 
puţin probabil că Berlinul, cedând insistenţelor lui Mussolini şi Contelui Ciano, ar fi 
sărit în spatele ostaşilor noştri pentru a ne răpi jumătate din Ardeal, zdrobind astfel 
şi fiziceşte şi moralmente singurul important tovarăş de luptă ce putea să-l aibă cu 
prilejul adevăratului război al Germaniei Socialist-Naţionale. 


160 



/V 

In ziua primirii Ultimatum-ului sovietic, Carol a luat în grabă două categorii 
de măsuri, menite să treacă asupra altora răspunderea unei decizii şi a catastrofei 
inevitabile. 

A chemat de urgenţă pe miniştri Germaniei şi Italiei şi i-a întrebat dacă ei 
credeau sau nu că România trebuia să-şi apere teritoriu. Ne putem închipui 
dispreţul cu care cei doi reprezentanţi străini au privit această manevră. Un rege 
care cere altora voie de aţi apăra hotarul, este în mod evident hotărât să nu o facă. 
Este foarte probabil ca în urma acestui nemaipomenit demers, Berlinul a hotărât că 
prietenia ungară I-ar putea fi mai folositoare decât a noastră. Germania având 
planurile ale de lungă durată, în ceea ce privea relaţiile cu Rusia şi Italia, găsind în 
capitularea lui Carol un minunat prilej de a favoriza ulterior clientele sale, Ungaria 
şi Bulgaria, răspunsul celor doi diplomaţi a fost cele pe care Carol îl aştepta. Sfatul 
dat a fost de a primi ruşinea de a evacua Basarabia şi partea Bucovinei, cerută de 
Ruşi, şi de a părăsi, în tragica lor soartă, trei milioane şi jumătate de Români. 

A doua măsură luată de Carol a fost aceea de a convoca un Consiliu de 
Coroană , compus de unii din aceiaşi generali care, cu prilejul unei călătorii regale în 
Basarabia, îl proclamaseră, cu câteva luni mai înainte, “ cel mai puternic monarh din 
lume “, şi de un grup din acei oameni de Stat complici, activi sau pasivi, ai jafurilor 
şi atrocităţilor unei perioade fără de asemănare în istoria Ţării noastre, cuprinzând 
şi pe profesorul Nicolae Iorga, căruia I s-a încredinţa misiunea lansării strigătului 
mistificator de “ Trăiască Regele care nu a vrut cedarea ! 

Fără nici o şovăire şi nici o ruşine, din primele momente ale macabrei 
întruniri, Carol s-a lepădat de toate puterile şi de toate răspunderile pe care şi le 
arogase cu preţul atâtor vieţi româneşti, cerând modest celor prezenţi dacă credeau 
că eram destul de bine pregătiţi pentru a rezista Invaziei Sovietice. Răspunsul ce-i 
putea fi dat, Carol îl ştia mai bine decât oricine ; printre răspunsurile uzurpate era 
doar şi Monopolul regal asupra Contractelor de Armament cu întreprinderile 
naţionale şi cu societăţile străine. Acest răspuns nu era însă sufucient pentru a 
îndrepta în faţa Istoriei faptul mişelescului Ordin de Evacuare care a fost dat în 
aceiaşi zi Oştirii noastre. Această oştire, care totuşi exista, ar fi luptat într-adevăr “ 
cu pumnii şi cu dinţii” după cum propusese cu vreo câţiva ani mai înainte Generalul 
Condeescu, alt favorit al lui Carol - dacă ordinul I-ar fi fost dat. Dacă nu ar fi vrut 
cedarea, ar fi găsit alţi generali şi colonei decât cei care îl ajutaseră la măcelul 
legionarilor, şi ştia unde să găsească şi sfetnici, care, uitând şi iertând totul, l-ar fi 
urmat şi susţinut în cele mai îndrăzneţe şi disperate hotărâri, asemănătoare celor 
luate de viteaza Finlandă. 

Nici lipsa de vitejie personală a lui Carol de Hohenzollern nu poate servi de 
explicaţie satisfăcătoare la Decizia de a preda cotropirii comuniste Basarabia şi 
Bucovina. Azi nu se mai cere regilor să cadă pe câmpul de luptă, ca un Mihai 
Viteazul sau un Ion Vodă , şi nici să se expună prea mult, în aceste vremuri cu 
refugiuri anti-aeriene betonate şi avioane de transport ultra-rapide şi de lungă 
distantă...EXPLICAŢIA TREBUIE CĂUTATĂ ÎN ALTĂ PARTE. 


161 



Mulţi s-au înşelat asupra expulzării lui Nicolae Titulescu din viaţa noastră 
publică, de către Carol. Această expulzare nu avea nici un raport cu politica noastră 
externă ; Carol nu uitase nici odată anumite manifestaţii republicane ale lui 
Titulescu şi momentul cel mai propice pe care l-a găsit pentru a le răsplăti cu vârf şi 
îndesat a fost când Ministrul său a încercat să se amestece într-o afacere de 
armament cu Wickers ...un teritoriu de vânătoare rezervat exclusiv Suveranului şi 
oamenilor săi. Dar politica externă a lui Titulescu a fost urmată fără deviaţie până la 

A 

alungarea lui Carol şi luarea puterii de către Guvernul Naţional Legionar. In mod 
mai subteran a fost urmată şi în timpul acestui guvern, sub forma intrigilor care au 
despărţit Legiunea de Generalul Antonescu şi relaţiunile ascunse cu inamicul, după 
alungarea Legiunii din Guvern. Aceeaşi nefastă politică a fost reluată în mod deschis 
şi violent, cu consecinţele cunoscute de toţi Românii, o dată cu sechestrarea 
Generalului Antonescu de către regele Mihai. 

Scopul cardinal al acestei politici era de a orândui lucrurile astfel încât, în 
cazul unui conflict european, România să se găsească acolo unde planul Barthou o 
aşezase. Deoarece, la acea epocă, nimeni nu putea să prevadă trecătoarea înţelegere 
Ribbentrop - Molotov, aceast implica o colaborare militară româno - sovietică, anti - 
germană, şi nici cei mai proşti nu-şi puteau închipui că, în cazul unei asemenea 
colaborări, un război victorios s-ar fi putut termina cu Basarabia încă românească. 
Sacrificiul acestei mult martirizate părţi a Moldovei fusese prevăzut şi primit de 
Titulescu, din chiar momentul intervenţei sala pentru a salva Rusia Sovietică din 
încurcătura în care căzuse cu prilejul negocierii Pactelor de neagresiune < cu toţi 
vecini >, şi din momentul redactării unei Convenţii feroviare , care nu era altceva 
decât o recunoaştere disimulată a legitimităţii pretenţiilor ruseşti asupra unei părţi a 
teritoriului nostru. Acest sacrificiu era primit şi de cei care, în Martie 1936, punea 
Căile Ferate Române la dispoziţia Statului major Sovietic. ERA PRIMIT, 
CONŞTIENT SAU INCONŞTIENT, ŞI DE CEI CARE SOLICITASERĂ ŞI 
ACCEPTASERĂ GARANŢIA FRANCO-BRITANICĂ, ŞTIIND CĂ ACEASTĂ 
GARANŢIE SE LIMITA STRICT LA GRANIŢELE APUSENE. 

Guvernele care nu declaraseră război Rusiei Sovietice, ci numai Germaniei, 
când amândouă aceste ţări se aruncau asupra Poloniei, guvernele care, în Aprilie 
1939, ne-au acordat această garanţie strict limitată, nu-şi făceau nici o iluzie asupra 
temeiniciei unei înţelegeri germano-ruse. Cancelariile occidentale, care cunoşteau 
prea bine aspiraţiile orientale şi intenţiile Fuhrerului, nu pierduseră nici un moment 
contactul cu Stalin şi nu s-au îndoit nici odată de iminenţa unii război ruso-german ; 
pentru ele şi pentru prietenii lor din Bucureşti, locul României era de mai înainte 
hotărât în cazul acestei inevitabile întorsături a evenimentelor. Cu cât mai degrabă, 
deci, chestia basarabiei, principalul obstacol la o colaborare militară romîno-rusă, ar 
fi fost lichidată, cu atît mai bine era pentru continuatorii politicei titulesciene. 
Evident, singura lichidare posibilă era ocuparea fără lupte a acestei provincii de 
către Soviete. 


162 



Aşa se explică că ideea colaborării noastre militare cu Sovietele a rămas în 
intenţia factorilor responsabili şi după răpirea Basarabiei, în vara anului 1940. 
Numai răsturnarea lui Carol de către mişcarea Legionară a tăiat firul acestor 
proiecte ; fir care a fost reluat şi condus până la jertfirea nu numai a unei provincii, 
dar chiar a României întregi, de către cei care înconjurau pe Mihai, prelungirea 
camarile părinteşti. 

Să revenim, pentru un moment la <prăpăstioasele > intervenţii ale Colonelului 
Vborobchievici pe lângă superiorii săi şi pe lângă Grigore Gafencu, Ministrul nostru 
al Afacerilor Străine, şi la nepăsarea şi ironia cu care ele au fost primite de către 
acesta din urmă, şi să considerăm următoarele date : 1) La 1 Iunie 1050, Grigore 
Gafencu, după 18 luni de activitate ca Ministru al Afacerilor Străine, îşi dă demisia. 
2) La 26 Iunie, succesorul său primeşte Ultimatumul Sovietic, 3) La 27 Iulie, Gafencu 
este numit Ministrul României la Moscova, ceea ce nu ar fi fost posibil nici cu un 
minimum de decenţă dacă ar fi fost el ministrul care ar fi primit ultimatumul. 

Pasajul din cartea lui Gafencu Preliminaires a la Guerre de VEst, relativ la 
conversaţiile sale cu Potemkin, scris la trei ani după răpirea Basarabiei, merită o 
recitire pentru cei care vor să-şi dea seama de puţinul cel reprezenta posesiunea 
românească a acestei provincii faţă de planurile politicei generale ale celor care 
fuseseră întotdeauna dispuşi “să joace cartea sovietică”, după expresia lui Vişoianu, 
unul din adepţii şi moştenitorii spirituali ai lui Titulescu. 

A 

Două fapte mai trebuie amintite în această privinţă : 1) In momentul intrării 
trupelor noastre în Basarabia, la începutul Războiului de recucerire , Carol, pe atunci 
în Mexico, s-a grăbit să comunice Ambasadorului Sovietic, cu care întreţinea 

A 

cordiale relaţii, că el nu aprobă această iniţiativă. 2) In memoriul prezentat de 
Gafencu la conferinţa Păcii de la Paris, din 1946, memoriu care pretindea să 
enumere toate pierderile suferite de România şi toate plângerile ei, Basarabia şi 
Bucovina nu sunt menţionate cu nici un cuvânt. 

9 

Prost ne explică că trimiterea lui Gafencu la Moscova de către Carol ca scop 
“d’amadouer Ies Soviets “ este drept că numirea la Moscova a lui Gafencu, unul din 
cei mai aprigi avocaţi ai reluării relaţiilor diplomatice între România şi Rusia şi 
omul de Stat român care întreţinea cele mai prieteneşti relaţii cu Legaţia Rusească 
din Bucureşti, nu putea decât să fie primită cu mulţumire de către Soviete. Dar era 
acesta momentul pentru a da Sovietelor orice fel de satisfacţie ? 

Gafencu nu a fost trimis la Moscova, de către Carol, pentru a obţine 
restituirea Basarabiei şi Bucovinei, ci pentru a pregăti de pe atunci (pentru 
momentul prevăzut de acele Puteri Anonime care “ ştiu totul pentru că hotărăsc 
totul”) Alianţa Militară Sovieto-Română, obţinută în fine în împrejurările pe care le 
ştim, de cei care sărbătoresc astăzi, ca o zi de faşă naţională, Capitularea dela 23 
August 1944. 


163 



CAPITOLUL XIV 


ARBITRAJUL DELA VIENA ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ 


Printre lwgionarii urmăriţi şi prinşi după executarea lui Călinescu se afla şi 
fiul meu Ilie-Vlad, recunoscut şi arestat în momentul în care, mulţumită 
prietenescului ajutor al unor diplomaţi străini, se pregătea să treacă graniţa, în 
drum spre Budapesta, unde îl aştepta bunica lui, Maria Mavrocordat. Mare a fost 
neliniştea mea când am văzut pe soacra mea ajungând singură în automobilul care o 
aducea în Kopenhaga, după o lungă şi zadarnică aşteptare în capitala Ungariei. 
Ştirile pe care le primisem asupra sălbăticiilor petrecute în Ţară mi-au fost 
confirmate de soacra mea : uciderea a sute de Români şi măcelurile din închisori, 
care nu încetaseră încă la plecarea ei, legionari răniţi, aruncaţi încă de vii în 
crematorii, numele atâtor prieteni şi camarazi asasinaţi de călăii Regelui Carol. Cu o 
zi înainte de a fi pusă la arest domiciliar, soţia mea se dusese la Legaţia Germană, cu 
nădejdea să provoace o intervenţie moderatoare. La descrierea ei plină de indignare, 
Fabriciu, Ministrul Reichului, I-a răspuns vu un surâs de ironică indiferenţă : “ Sie 
ubertreiben, Sie ubertreiben ”. Odată arestată, soţia mea a primit vizita de rutină, 
permisă rudelor legionarilor mai înstăriţi, vizită autorizată de consorţiul Marinescu- 
Moruzov, care făcuse recent avere din jefuirea legionarilor asasinaţi ca şi a 
refugiaţilor polonezi, la raniţa Bucovinei. I s-a fixat sume de 3.000.000. de lei ca preţ 
al vieţii fiului nostru, dându-I în acelaşi timp informaţia că Alexandru Cantacuzino 

A 

n-ar fi fost împuşcat în închisoarea din Râmnic, dacă mama lui ar fi consimţit să 
plătească o sumă identică. 

Dureroasa mea nelinişte pentru soarta lui Ilie-Vlad nu a încetat însă decât 
atunci când, în primăvara lui 1940, intervenind o trecătoare înţelegere între Mişcare 
şi Carol, fiul meu, cu cea mai mare parte din camarazii săi supravieţuitori, au fost 
scoşi din închisoare şi, cu soţia mea, eliberată şi ea, a putut să mă ajungă la 
Kopenhaga. Până atunci, singura veste directă ce o avusesem dela fiul meu, au fost 
câteva rânduri scrise pe o pagină ruptă dintr-o carte oarecare, pe care reuşise s-o 
scoată din închisoarea unde se afla, mulţumită mijloacelor care chiar în închisoare 
erau câte o data, în mod clandestin, puse la dispoziţia legionarilor. Scrisoarea era 
scurtă : “ Dragă Tată, dacă cumva < cârna > mă ajunge şi pe mine, ceea ce se poate 
întâmpla în orice clipă, fii sigur că voi ştii să o privesc în faţă, cu liniştea ce o dator esc 
numelui ce-lport”. Rufele lui, care ajungeau din când în când în mâinile soţiei mele, 
erau pline de sânge, semnele chinurilor la care el şi camarazii lui erau supuşi în 
închisoare. 

Primul meu simţământ, la primirea vestei acestei neaşteptate înţelegeri, a fost 
deci cel al unei mari uşurări sufleteşti, la gândul că primejdia de moarte, care stătea 
spânzurată deasupra capului fiului meu şi a atâtor camarazi ai săi, fusese pentru un 
moment înlăturată. Dar rostul exact al acestei deciziuni legionare mi-a rămas 


164 



neînţeles, până când, cu prilejul unei călătorii la Berlin, am putut consulta pe 
prietenii mei şi afla veştile pe care le primiseră. 

Horia Sima se strecurase în Ţară, în primăvara anului 1040, şi fusese, după 
lungi peripeţii, descoperit şi prins de Poliţia lui Carol. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat 
înaintea victoriei Germaniei în Franţa, execuţia lui imediată ar fi fost sigură. După 
acest eveniment însă, o anumită doză de frică intrase în Carol şi în ai săi ; aşa încât 
ei au preferat o soluţie politică şi nu una poliţienească, în ceea ce privea soarta lui 
Sima. După o detenţie de aproape o lună de zile, Horia Sima a fost dus din 
închisoare direct la Palat. 

A 

Intrebându-1 Carol cu ce gând se întorsese în Ţară, Sima i-a răspuns : “ Cu 
gândul de a vă răsturna ! “ Pe ce motive ?”, l-a întrebat Carol. “ Din pricina 

politicei voastre externe, care duce Ţara lapieire . “ Carol l-a asigurat imediat că acest 
motiv nu mai există, deoarece politica lui externă ajunsese a fi în acel moment exact 

A 

aceea a Legiunii. In urma acestei întrevederi şi pe baza acestui schimb de cuvinte, s-a 
propus Mişcării legionare colaborarea cu regimul. Sima, şi cei care îl înconjurau la 
acea vreme, s-au gândit mult şi adânc Hotărârea per care au luat-o se justifica 
printr-un singur motiv : binele Ţării. 

Răpirea Basarabiei nu lăsase Ţara, zdrobită de durerea pierderii atâtor 
Români şi a unui mari suprafeţe de pământ, cu simţământul că cel puţin aici se 
sfârşeau încercările neamului. Dimpotrivă, furtuna venea peste noi din toate părţile. 
Doi alţi vecini se lăcomeau la o moşie atât de prost apărată, atât de uşor de călcat. 
Presa italiană, în articole a căror înaltă inspiraţie era uşor de recunoscut, cerea fără 
mult înconjur noi ciuntiri ale Pământului Românesc, în beneficiul Ungariei şi al 
Bulgariei. Berlinul însă avea glasul hotărâtor. Mişcarea Legionară, care nu avusese 
încă prilejul de a cunoaşte nesocotirea totală, de către guvernul German, a forţelor 
sufleteşti şi materiale pe care Legiunea le reprezenta în România, era îndreptăţită să 
creadă că prezenţa sa în guvernul prin care Carol încerca să şteargă amintirea 
politicii sale externe de până atunci, ar fi cântărit favorabil pentru Ţară, în 
hotărârea Berlinului de a se opune sau nu presiunilor Italiei. Sugrumând deci 
amintirea închisorilor, schingiuirilor şi măcelurilor, s-a hotărât a primi acea odioasă 
colaborare cu asasinul Căpitanului , pentru a nu avea vreodată remuşcarea de a fi 
uşurat, prin faptul absenţei sale, un nou atentat la integritatea teritoriului naţional. 
Mişcarea era hotărâtă, în schimb, să nu permită o altă vânzare de Ţară, o altă fugă 
fără luptă. Aceste gânduri au determinat pe Horia sima şi camarazii săi ca, după 
predarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, să accepte intrarea în guvernul Tătărăscu 
şi guvernul Gigurtu, ci o singură condiţie : “ Nici o palmă de pământ mai mult !” 

Ştim că e pe timpul loviturii-fulger a lui Hitler în Norvegia, Carol începuse să 

A 

întrevadă unei Victorii Germane, fără a fi încă sigur de ea. îşi schimba echipele 
ministeriale în funcţie de măsura în care această posibilitate îi părea mai probabilă. 
Trecuse astfel dela combinaţia Tătărăscu- Gafencu la combinaţia Tătărăscu-Gigurtu, 
care se grăbise a renunţa, cam târziu şi cam degeaba, la garanţiile franco-britanice. 

A 

In fine, după pierderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, se hotărâse la 


165 



introducerea unor legionari în guvern ; apoi, la începutul lui Iulie 1940, a trecut la 
combinaţia Gigurtu-Manoilescu. Cu aceleaşi intenţii de a câştiga bunele graţii ale lui 
Hitler, înfiinţase Partidul naţiunii, căruia îi dăduse în mod servil aparenţele de 
extrem naţionalism ale Partidului Socialist - National German. Nici acest ultim 
meşteşug, nici prezenţa câtorva legionari în posturi guvernamentale fără 
importanţă, nu păreau să fi schimbat gândurile şi intenţiile lui Hitler faţă de 
România. 

PE DE ALTĂ PARTE, ORGANELE RĂSPUNZĂTOARE ALE APĂRĂRII 
ŢĂRII NU MANIFESTAU NICI O SCHIMBARE DE ATITUDINE ŞI NU SE 
VEDEA NICI O PREGĂTIRE MILITARĂ SEMNIFICATIVĂ, ÎMPOTRIVA 
NOILOR DORINŢE, DE RĂPIRE PE CARE TOATĂ LUMEA LE ŞTIA ÎN 
DISCUŢIE ÎNTRE BERLIN, ROMA, BUDAPESTA ŞI SOFIA. 

Aceste consideraţii şi convingerea că numai un guvern cu adevărat legionar ar 
fi putut asigura României respectul cuvenit unei Ţări independente, hotărât a-şi 
apăra hotarul împotriva oricărui agresor şi până la ultimul glonţ, a determinat pe 
Horia Sima ca, la 7 Iulie, să părăsească brusc Guvernul unde abia intrase, 
nădăjduind să reuşească a forma, în timp încă util, singura formaţie guvernamentală 

A 

pe care o putea crede încă mântuitoare. Intr-adevăr, semnele sinistre se înmulţeau. 
Teleky şi Cszaky avuseseră lungi întrevederi cu Hitler la Munchen...Chiar în ziua în 
care Gigurtu proclama, într-un context tragicomic, retragerea României din Liga 
Naţiunilor. Ziarele germane, între timp, publicau lista nominală a spionilor străini 
care pregăteau în Ţară, cu consimţământul lui Carol şi a guvernelor sale, 
distrugerea exploatărilor noastre de petrol. 

Nu mai socotim că Bulgarii, la rândul lor, erau şi ei trimişi de Fuhrer. Gigurtu 
şui Manoilescu, care se repeziseră la Berchtesgaden cu misiunea de a convinge pe 
Hitler că România devenise un Stat de tip socialist-naţional, primiseră un răspuns 
usturător din partea Fuhrerului, care le-a amintit, cu toate amănuntele cuvenite, 
asasinarea lui Corneliu Codreanu şi urmărirea Mişcării legionar de toate Guvernele 
lui Carol. La 16 şi 19 August, Conferinţele Româno - Ungară şi Română - Bulgară 
sunt întrerupe, în faţa pretenţiilor excesive ale vecinilor noştri, susţinute şi chiar 
inspirate de Cancelariile germane şi Italiene. Nimeni nu se mai îndoia că Ţara se 
găsea în ajunul unei şi mai crunte dezmembrări. Dar nicăieri, în afară de Mişcarea 
Legionară - hotărâtă a răsturna pe Carol, dacă şi de data aceasta ar consimţi la o 
nouă răstignire a Ţării, fără a trage spada - nu se simţea însufleţirea celor decişi să 
lupte, oricât de improbabilă ar fi fost victoria. 

Numai cei care s-au înşelat continuu asupra relaţiilor dintre Mişcarea 
Legionară şi Guvernul Socialist - Naţional German au putut să se mire de faptul că 
în tot timpul recentei activităţi a Legiunii, cam din primele zile ale lui Iunie 1940 şi 
până la răsturnarea lui Carol, şi chiar în momentul acestei răsturnări, Berlinul a 
ales întotdeauna pe Carol ca punct de reazem al politicei sale în România. Această 
alegere fusese făcută mai de mult ; probabil la puţină vreme după asasinarea 
Căpitanului, în clipa în care Hitler, la insistenţa generalilor săi, renunţase la intenţia 


166 



de a-şi trimite diviziile spre România, ca măsură de apărare faţă de uneltirile unui 
regim sub care o asemenea asasinare fusese posibilă. 

Pentru cei bine informaţi, nu au existat decât două momente de adevărată 
colaborare între Reichul Socialist - Naţional şi Mişcarea legionară. Momentul în 
care Marina şi Căile Ferate Germane au fost puse la dispoziţia mişcării pentru 
transportarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Moţa şi Marin din Spania în România. 
Al doilea moment, nouă ani mai târziu, în ultimele luni ale unui război virtualmente 
pierdut, când Hitler şi Ribbentro s-au îndreptat către şefii legionari, cei din lagărele 
de concentrare sau liberi, întrebându-I dacă vroiau să ridice Steagul pe care Regele 
Mihai şi sfetnici săi netoţi, înspăimântaţi sau trădători se grăbiseră să-l azvârle la 
pământ. 

Adevăratele intenţii ale lui Carol n-au înşelat nici o dată pe Hitler ; acesta 
găsea , în însăşi atitudinea echivocă şi în acţiunile ale Guvernelor din Bucureşti, un 
element de slăbiciune, pe care ştia să-l speculeze şi care îi permitea să obţină toate 
produsele naturale ale României în cantităţile ce le dorea. Hitler nu părăsise însă nici 
un moment ideea unii război împotriva Rusiei Sovietice, idee cu care păşise în arena 
politicei internaţionale ; hotărâse însă de mai înainte momentul strategic şi politic în 
care acest război trebuia să înceapă, şi credea până atunci inoportună o Românie 
legionară, îndrăzneaţă şi dinamică. 

Această atitudine a Guvernului Socialist - Naţional faţă de < guvernele 
emasculate > ce se succedau în România se poate uşor înţelege ; ceea ce nu se poate 
înţelege însă, şi ceea ce face parte din imponderabilele care au dus la sfârşitul celui 
de-al II-lea reich, este arbitrajul dela Viena : lovirea în forţele sufleteşti şi trupeşti 
ale acelei ţări de 2o milioane de locuitori, la ale cărei resurse umane Hitler trebuia să 
ştie din vreme că va fi nevoit să facă apel în momentul începerii singurului război pe 
care îl dorise şi de al cărui cîştig sau pierdere atârna într-adevăr soarta germaniei. 

Arbitrajul dela Viena trebuie considerat ca una din numeroasele şi, până la 
sfârşit, fatalele piedici puse de grandomania politicei italiene a lui Mussolinii şi 
Ciano, în drumul unei victorii a forţelor anticomuniste în Europa. Prima şi cea mai 
importantă din aceste piedici fiind însăşi intrarea Italiei în război, cu odiosul atac 
împotriva unei Franţe deja învinsă. Cea din urmă şi decisivă fiind inexplicabila 
agresiune împotriva grecuiei, care a silit Germania să trimită peste Dunăre 40 de 
divizii, ce I-ar f asigurat, probabil, victoria în Rusia, în scurtul termen pe care Hitler 
ăl prevăzuse. 

Păstrasem, după destituirea mea, cele mai bune relaţii cu foştii mei colegi, 
Ministrul germaniei, von Renthe - Fink, şi Ministrul Italiei, Sappupo. Avusesem 
astfel prilejul să le exprim de mai multe ori mirarea mea faţă de încredere sau chiar 
simpatia pe care guvernele lor păreau a o arăta faţă de Carol şi de acei ce-1 
ăînconjurau, manifestându-le totodată nădejdea mea că Mişcarea Fegionară va şti 
să termine cât mai curând cu domnia unui rege neputincios şi tiran. Cei doi miniştri 
răspundeau cu argumente ce erau fără îndoială o parte din argumentele guvernelor 


167 



lor : răsturnarea lui carol ar fi o greşeală provocatoare de haos, ale cărui limite nu se 
puteau prevedea. Cea mai bună tactică pentru Mişcare era infiltrarea şi 
colaborarea. Argumentul principal însă, cel pe care cei doi interlocutori ai mei nu 
mi-1 puteai destăinui era tocmai mişelia şi impotenţa lui carol, care le dădea 
asigurarea că hotărârea luată deja la Berlin şi Roma, de a ne răpi jumătate din 
Ardeal şi sudul Dobrogei, va fi primită fără complicaţia unei rezistenţe armate. 

Ambii miniştri s-au bucurat deci cânt, la începutul lui Iulie, s-a publicat vestea 
formării în Bucureşti a unui guvern în care legionarii consimţiseră să participe. 
Starea mea de spiritz privitoare la acest guvern în această epocă nu era deloc aceiaşi 
şi, într-o conversaţie destul de animată cu Sappupo, am afirmat din nou convingerea 
mea că numai expulzarea lui Carol putea restabili liniştea în România şi asigura 
respectul graniţelor noastre, comunicându-I în acelaşi timp intenţia mea de a mă 
reîntoarce cât mai curând în Ţară. 

Circulasem până atunci fără nici o dificultate şi de câte ori o dorisem, între 
Copenhaga şi Berlin. Mare mi-a fost deci mirarea când paşaportul ce-1 trimisesem 
la Legaţia germană, pentru a obţine viza necesară, mi-a fost întors cu o prietenească 
menţiune că viza solicitată nu putea să-mi fie acordată pentru moment. Sappupo mi- 
a mărturisit, mai târziu, că el provocase, prin intervenţia guvernului său, acest scurt 
embargou asupra persoanei mele. 

Rezultatul stupidului Arbitraj dela Viena mi-a fost comunicat la telefon de 

A 

unul din consilierii Legaţiei Germane. In uimirea şi indignarea mea, nu m-am putut 
reţine să-i strig : “ Cu aceasta aţi pierdu probabil războiul “ Am fost informat însă, 

A 

în acelaşi timp, că viza cerută putea să-mi fie dată în orice moment. In seara de 3-4 
Septembrie, ascultam cu soţia mea, la radio, la Legaţia Română, care restabilise 
subit legăturile cu mine, veştile din Bucureşti : durerea şi indignarea unanimă, 
Mişcarea legionară în picioare în toată Ţara, luptele din bucureşti, Braşov şi 
Constanţa, Palatul Regal asediat, legionarii căzuţi, Carol pregătindu-se de plecare. 

Bârfitorii Mişcării Legionare, fără excepţie, au încercat să popularizeze o 
versiune absout deformată a celor ce s-au pterecut în Ţară în aceste prime zile ale lui 
Septembrie 1940. Scopul era de a micşora sau de a escamota cu totul rolul Milşcării 
în aceste zile decisive. Variaţia oferită de prost în Le Destin de la Roumanie find 
tipică pentru mistificarea prin ceea ce se trece sub tăcere, recomandăm citirea ei 
pentru a afla ceea ce nu s-a întâmplat în acele zile. 

Adevărul este că, departe de a primi vreun îndemn sau vreun sprijin din 
partea germaniei, până în ultimul moment, insistenţele Legaţiei Germane s-au 
exercitat pe lângă Mişcare în sensul rămânerii lui Carol pe tron. Fără de reazimul 
Mişcării Legionare, Generalul Antonescu, care nu beneficia de nici o simpatie în 
Armată şi nu putea conta pe sprijinul ei, nu avea nici un miloc de a convinge pe 
Carol să-i treacă mandatul ce i l-a trecut, şi mai puţin de a-1 convinge să abdice. 

A 

încredinţarea mandatului şi abdicarea n-au fost decât rezultatul mobilizării 
legionare şi a spaimei inspirate astfel lui carol şi ţiitoarei sale, Elena Lupescu. 


168 



Adevărul este, mai departe, şi aceasta este ceea ce bârfitorii Mişcării caută să dea 
uitării, că din toate partidele, din toate grupările politice româneşti, SINGURA 
MIŞCAREA LEGIONARĂ, CREDINCIOASĂ PRINCIPIILOR DE LUPTĂ ŞI 
JERTFĂ CARE AU ÎNSUFLEŢIT-O ÎN TOT TIMPUL VIEŢII SALE, A CERUT 
VIOLENT REZISTENŢA CU ARMELE ÎN MÂINI, APĂRAREA ÎNVERŞUNATĂ 
A ORICĂREI PALME DE PĂMÂNT ROMÂNESC AMENINŢATĂ, ÎNAINTE CA 
ŞI DUPĂ RĂPIREA BASARABIEI ŞI A BUCOVINEI. 

A 

In ziua de 4 Septembrie eram la Berlin. La pensiunea unde trăgeam de obicei, 
am găsit o misterioasă comunicare telefonică, ale cărei urmări imediate şi 
îndepărtate le voi povesti în capitolul următor, renunţînd, pentru o mai bună 

A 

înşelegere a lor , la ordinea cronologică a întâmplărilor. înainte de plecarea mea 
spre Bucureşti, am avut cu von Ribbentrop o întrevedere la care au fost prezenţi, 
Sub-Secretarul de Stat Keppler şi legionari Victor Vojen. După prelinimariile 
obişnuite, am avut următorul schimb de cuvinte cu Ministrul Afacerilor Străine 
german : 

Von Ribbentrop - Am fost informat că aţi avut inteţia să rezistaţi cu amele la 
aplicarea Arbitrajului dela Viena. Dacă acesta este adevărul, nu-1 pot atribui decât 
tinereţii Mişcării Legionare. 

Eu - Sunt fericit, Domnule Ministru, de prilejul ce mi-1 daţi de a vă asigura că, 
dacă Mişcarea legionară ar fi avut puterea în mână , nici invazia Basarabiei, nici cea 
a Transilvaniei nu ar fi avut loc fără ca Armata română să-şi facă datoria ; iar dacă 
puterea ajunge în mâinile noastre, vă pot asigura că nu vom mai permite nici o 
viitoare violare a granişelor noastre. Ceea ce corespunde cred şi cu interesele 
Germaniei, care, la Viena a garantat inviolabilitatea acestor graniţe. 


169 



PARTEA TREIA 


ANTONESCU : CONDUCĂTORUL PARANOIC 

CAPITOLUL XV 

N-AM RECUNOSCUT TRĂDAREA 


Episodul Canaris- Moruzov a început, pentru mine, în ziua de 4 Septembrie 
1940 şi s-a sfârşit în ziua de 28 Noiembrie a aceluiaşi an. Pentru România însă, 
pentru germania şi pentru lumea întreagă, el începuse din primele zile, ceasuri chiar, 

A 

ale războiului şi, din consecinţă în consecinţă, nu s-a terminat încă nici astăzi. Intr- 
adevăr trădarea lui canaris a fost, fără discuţie, principalul factor determinant în 
mersul şi sfârlitul ostilităţilor între cei ce încercau să şteargă comunismul de pe 
suprafaţa pământului şi cei care au făcut totul pentru a-1 salva. 

De câte ori mergeam la berlin, după destituirea mea din postul de ministru la 
Copenhaga, încercam să stabilesc legătura cu cu vreuna din personalităţile 
importante ale guvernului sau ale partidului, cu scopul de a le reaminti că existau, în 
România, alte păreri şi alte năzuinţe decât cele ale lui carol şi ale acoliţilor săi. 
Găseam întotdeauna uşile închise. Am fost destul de mirat deci,, cînd, ca urmare la 
acea misterioasă comunuicare telefonică, am primit vizita unui ofiţer de marină, 
Comandor, von Muller, adjunct al Amiralului Canaris, informându-mă că şeful său 
dorea să mă vadă cât mai degrabă. Canaris era capul Abwehr -ului, Berlin. 

A 

întrevederea propusă era cu atât mai interesantă pentru mine cu cât nu o 
solicitasem şi cu cât ştiam că Amiralul se întâlnise recent cu Moruzov, care ocupa o 
funcţie similară în România. 

Urmând deci fără, întârziere, pe ofiţerul în chestiune la birourile Abwehr-u\u\, 
am fost introdus într-o mare odaie, unde grămezile de hârtii erau acumulate într-o 
dezordine aparentă, pe două birouri şi mai multe mese, şi unde, în afară de două 
fotolii, se găsea şi un pat, despre care am înţeles că era cel al lui Canaris. 
Conversaţia cu Amiralul se prelungise câtâva vreme fără ca să pot pricepe scopul 
întâlnirii, când interlocutorul meu mi-a spus brusc : “ Veţi ocpua în curând în Ţara 
Dumneavoastră, un post important. Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi face totul pentru a 
salva viaţa lui Moruzov. “ 

Acesta era într-adevăr ultimul subiect pe care aş fi crezut că Amiralul dorea 
să-l discute cu mine. Moruzov fusese unul din principalii călăi ai lui Carol, în recenta 
Sfânta Bartolomee Legionară. Un fost comisar sovietic din Harkov , se < refugiase > 

A 

în România, în 1920. întrebuinţat de Siguranţa Româna, mai întâi ca simplu 
informator, pe urmă în funcţiuni mai importante, ajunsese a fi unul din intimii 


170 



Elenei Lupescu şi al lui carol, care, spre uimirea tuturor, numise pe acest fost 
funcţionar sovietic (de fapt nici nu era naturalizat român), ca şef al Serviciului de 
Informaţii al Armatei noastre. Moruzov era, deci, în România ceea ce Canaris era 
în Germania. 

Am reamintit Amiralului rolul lui Moruzov în recentele măceluri şi i-am explicat de 
ce, spre marele meu regret, îmi ea imposibil să fac vreo făgăduinţă privitor la soarta 
lui. Amiralul însă a insistat cu atâta cu atâta vehemenţă încât, în sfârşit, l-am 
întrebat care era motivul pentru care atribuia atâta importanţă dstinului lui 
Moruzov ? Amiralul mi-a răspuns : “ Pentru că prin Moruzov, primim cele mai bune 
informaţii privitor la preparativele militare ale Sovietelor. 

Am reamintit Amiralului dubioasele origini ale informatorului său. L-am 
informat că, cu vreo 15 ani mai înainte, însuşi unul din şefii lui Moruzov, Sub-şeful 
Siguranţei, Bianu, mi-1 semnalase ca un agent dublu probabil. Amiralul a înlăturat 
toate obicţiunile ţi, în momentul despărţirii noastre, mi-a repetat, cu insistenţă şi 
gravitate, cererea lui. Niciun moment nu mi-a trecut prin gând atunci că stătusem în 
faţa celui mai mare trădător şi a celei mai mari trădări pe care istoria a cunoscut-o. 
Dar nici nu am crezut că Moruzov era într-adevăr singurul şi cel mai bun izvor de 
informaţii al Armatei Germane ; aceasta cu atât mai puţin cu cât ştiam că, la acest 
moment, numeroase comisii germane, zise economice, cutreierau teritoriul rusesc, 
controlând executarea contractelor economice încheiate între Berlin şi Moscova, 
printre care eram sigur că şi Canaris îşi strecurase agenţii săi. N-am dat deci, pentru 
moment, mare importanţă episoduluui. Două următoare întâmplări ar fi trebuit să 
mă pună pe gânduri. 

Genaralul Gauthier, un bun prieten al nostru, care mă informase asupra 
misiunilor economice trimise în Rusia, mi-a comunicat, o zi după întrevederea mea 
cu Canaris, că rapoartele acestor misiuni referitoare la starea de pregătire militară a 

/V 

Soviettelor erau, pentru el, Vernichtend, complet defavorabile Moscovei. In ajunul 
plecării mele spre Bucureşti, unde după expulzarea lui carol, fusesem chemat, 
conform prevederilor lui Canaris, în vederea formării noului Guvern, primisem din 
nou, la Hotel eden, vizita Comandorului vom Muller, pentru a mă ruga, odată mai 
mult, din partea şefului său, să nu uit cererea pe care mi-o făcuse. 

Am reţinut pe von Muller la dejun, în timpul căruia ne-a făcut cea mai 
surprinzătoare expunere a situaţiei militare, încheind cu următorul sfat : “ Ca 
Ministru al Afacerilor Străine al Ţării Dumneavoastră, dacă aceasta este funcţiune ce 
o veţi ocupa, ţineţi minte sfatul ce vi-l dau : faceţi tot posibilul ca România să nu intre 
nici odată într-un război împotriva marii Britanii. Marea Britanie va fi întodeuana 
învingătoaere. “ 

Destul de mirat, am obiectat Comandorului că aceasta era poate o formulă 
perimată, deorece nimeni nu putea să ştie ce va rămâne din avantajul dat marei 
Britanii, prin insularitatea ei, în faţa unui război aerian modern. Von Muller nu s-a 
lăsat convins aşa de uşor şi a terminat expunerea lui cu aceste şi mai stranii cuvinte : 


171 



“ Ştiu că din partea unui ofiţer prisian, aceasta ar putea părea înaltă trădare, ar vă 
repet însă : Marea Britanie va fi învingătoare. “ 

După plecarea enigmaticului nostru musafir, am încercat, împreună cu soţia 
mea, să ne explicăm extraordinarele lui comentarii. Pentru mine, explicaţia nu 
putea fi decât una : un ofţiţer al Abwehr -ului a vrut să încerce reacţiile viitorului 
Ministru al Afacerilor Străine Român. Soţia mea rămăsese cam cu alte impresii : “ 
Omul nu-mi place şi nu m-ar mira dacă ar fi într-adevăr vorba de <Hochverrat >. “ 

Cer cititorului să facă cu mine două sărituri în timp, care ne vor perniţe să 
pricepem întreaga însemnătate a episodului Canaris - Moruzov ; mai cer în acelaşi 
tim cititorului, să nu uiate că Moruzov era până la aşa punct intim cu carol încât 
beneficia de prerogativa atât de rar acordată, de a-1 întovărăşi la toate vânătorile 
regale. Să nu se uite şi faptul că regele, şi numai regele carol, fusese răspunzător de 
numirea acestui venetic în postul cel mai de încredere din toată Administraţie 
noastră Civilă şi Militară. 

Scena se petrece la berlin, la sediul Statului major German ; data este 28 

A 

Noiembrie 1940. Imprejuru unei mese deasupra căreia sta întinsă o hartă geografică 
a europei centrale, patru persoane stau de vorbă : Felmareşalul Keitel, Generalul 
Antonescu, eu şi Herr Schmidt, inevitabilui interpret. Discutam situaţia militară în 
legătură cu posibilitatea unui conflic atmat cu cu Sovietele şi cooperarea germano- 
română într-o asemenea împrejurare. Inutil de a menţiona că Felmareşalul şi 
Generalul erau aceia controlau discuţia şi că eu ascultam în tăcere şi cu răbdare, 
opiniile lor de oameni ai meseriei, asupra valorii relative a forţelor care ar fi fost 
angajate într-un asemenea conflict. 

Mare mi-a fost uimirea la auzul următorului schimb de cuvinte între Keitel şi 
Antonescu : 

Antonescu _ (Trecând cu energie degetul pe hartă, pe o linie aproximativă 
Riga- Odesa) Dela baltica la Marea neagră, o simplă linie de apărare. încolo un 
teritoriu militar absolut gol. “ 

Keitel - (Cu convingere) “Es stimmt. “ 

Avem bune motive de a fi adânc impresionat la auzul unei concepţii atât de 
exagerat optimiste a situaţiei a situaţiei militare din Rusia sovietică. Timp e cinci ani, 
ca ministru la Riga, Reval şi Helsingfors (cele mai bune puncte de observaţie pe 
aceste ameninţate graniţe) prevenisem în mod continuu Guvernul meu, relativ la 
intenţiile Sovietelor şi semnalam marea eroare ce s-ar face dacă s-ar evalua 
potenţialul militar al uneui ţări care sacrificase totul pentru înzestrarea armatelor 
sale, în termenii dificultăţilor sale economice şi financiare pe alte sectoare. Am 
încercat deci să intervin în discuţie şi Mareşalul Keitel, foarte amabil, începuse a-mi 
acorda toată atenţia, când Generalul Antonescu, cu grosolănia sa obişnuită şi 

A 

totodată specială faţă de mine, mi-a tîiat scurt şi dispreţuitor cuvântul. întors în 
somptuasele apartamente care fuseseră puse la diapoziţia Generalului Antonescu şi a 


172 



mea de către Wilhelmstrasse, am încercat să găsesc o explicaţie la stania şi identica 
iluzie a cărei victimă erau doi bărbaţi care, prin meseria lor şi poziţia ce o ocupau, ar 
fi trebuit să fie informaţi mai bine decât orcine, cu privire la starea de pregătire a 
armatei unui potenţial. Episodul canaris - Moruzov mi-a răsărit brusc în amintire, şi 
am rămas convins că, fără a o şti, Keitel şi Antonescu primiseră informaţiile lor din 
exact acelaşi izvor şi că acest izvor era, după toate probabilităţile, otrăvit şi 
intenţionat înşelător. 

Aveam o hotărâre de luat. Relaţiile între Generalul Antonescu şi mine, în 
general destul de încordate, ajunseseră la o criză, în Berlin, pentru motive ce vor fi 
povestite mai încolo. A-l fi pus la curent cu bănuielile mele, nu ar fi servit la nimic. 
După cum îl cunoşteam, el nu ar fi văzut în ceea ce i-aş fi povestit decât un prilej de a 
mă pune într-o poziţie neplăcută faţă de autorităţile germane. Foarte probabil că cel 
dintâi informat ar fi fost Canaris. Am luat deci hotărârea de a sta (oricare ar fi fost 
opoziţia Generalului) două zile mai mult decât el, în Berlin. La banchetul de 
despărţire pe care von Ribbentrop ni l-a oferit, I-am comunicat acestuia intenţia 
mea şi ne-am înţeles asupra unei întrevederi. Am participat la despărţirea oficială în 
gara Berlinului şi am coborât din tren două minute mai târziu, la o staţie unde el 
fusese oprit, după o înţelegere cu autorităţile germane. 

Ceea ce îmi propuneam a spune lui von Ribbentrop era, pentru a începe, ceea 
ce Generalul Antonescu mă împiedicase să spun în timpul întrevederii cu Keitel. 
Fără a fi nevoit să exprim vreo bănuială faţă de Amiralul Canaris ( bănuială ce nici 
eu nu mi-o formulasem încă precis), i-aş fi povestit, în mod foarte natural, 
întrevederea mea cu Amiralul şi i-aş fi comunicat bănuielile mele că Amiralul a fost 
primejdios înşelat de Moruzov şi de serviciile noastre de informaţiuni. Aş fi găsit 
poate şi prilejul de a plasa incidentul von Muller. 

Ceea ce s-a întâmplat însă era faptul că von Ribbentrop a părăsit Bewrlinul la 
timp pentru a evita întâlnirea pe care mi-o făgăduise...desigur pentru a nu supăra 
pe General. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu o scurtă convorbire cu baronul von 
Weizsacker. 

Ne aflăm acum, cinci ani mai târziu, în Nuremberg, la procesul în care 
reprezentanţii Puterilor Occidentale, alăturea de cei ai asasinilor celor 15. 000 de 
Ofiţeri Polonezi la Katyn şi a mai bine de 20 milioane 1 de alţi creştini, în Rusia şi 
alte ţări, judecau şi se pregăteau să spânzure pe Generalii Germani învinşi. 
Generalul Halder, un martor al acuzării, povesteşte “ Tribunalului ” întreaga istorie a 
trădării de Ţară a grupului Canaris, din care şi el , Helder, făcea parte. Politica 
acestei trădări a fost de a convinge pe Hitler prin false, dar bine schimonosite 
informaţii, chiar din primele zile ale conflictului, că Marea Britanie era pregătită, în 
mod formidabil, să respingă orice încercare de invazie, că zvonurile ce se 
răspândeau în sens contrar ascundeau pur şi simplu o enormă capcană ( se vorbea 
de fortificaţiile subterane secrete, de sute de baterii care vor fi deconspirate în 
ultimul momnet, etc), şi se afirma, pe baza unei alte serii de "informaţii", că 


173 



pregătirile militare ale Rusiei Sovietice erau nule : o simplă linie de apărare 
acoperind un teritoriu militar gol. 

Observam că nu era vorba aici de ceva analog cu Complotul Generalilor din 
Iulie 1944, căruia i s-ar putea găsi, la nevoie, o explicaţie patriotică. Complotiştii 
considerau războiul ca pierdut şi puteau crede, cu oarecare dreptate, că ar putea 
ajunge la condiţii de pace mai favorabile, cu Puterile Occidentale, fără Hitler decât 
cu Hitler. Trădarea grupului canaris a început din primele zile ale Războiului, după 
propria mărturisire a celor care astăzi se laudă cu ea ; în bună logică trebuie să 
credem că începuse chiar mai înainte. 

Când la auzul spuselor lui Halder , Mareşalul Goering s.a sculat indicnat 
strigând “ Aber dass war gemeiner Verrat !”, numitul Jackson, a cuzator public din 
partea Statelor Unite, I-a replicat sentenţios : “ Chiar dacă era trădare, era împotriva 
lui Hitler şi deci era spre lauda Generalului Halder 

Tot din mărturisirea generalului Halder, s-a aflat că în ziua când anumite 
informaţii, culese de serviciile de siguranţă ale partidului, semnalau existenţa unor 
relaţii dubioase între un membru al Ambasadei Germane la roma şi agenţi ai 
duşmanului, Canaris, ănsărcinat de fuhrer cu investigarea acestor zvonuri, a trimis 
la Roma, ca investigator special, pe acelaşi von Muller, care s-a întors, bine înţeles cu 
veşti cu totul liniştitoare. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi puttu să povestesc lui Ribbentrop toată istoria 
întâlnirii mele cu Canaris, conexiunea cu Moruzov, un agent dublu în cel mai bun 
caz, şi poate straniile sfaturi şi declaraţii ale lui von Muller ? Ar fi fost aceasta 
destul pentru a dezlănţui investigaţii care ar fi terminat cu legenda “ simplei linii de 
apărare ” şi a “ câtorva săptămâni de război ”, îndemnând Statul Major German la 
pregătirea unei Campanii de iarnă în Rusia ? Sau ar fi hotărât chiar pe Hitler să 
înceapă cu invazia Marii Britanii înainte de a se măsura cu Rusia Sovietică ? 

Nu am nici un răspuns la aceste întrebări, dar, după citirea memoriilor 
jovialului Baron von Weisszacker, mă felicit călduros de a fi rezista impulsului pe 
care-1 avusesem la un moment dat, în cursul întrevederii noastre la Berlin, de a-i 
spune lui ceea ce îmi fusese imposibil să povestesc lui von Ribbentrop. Baronul 
aparţinea el însuşi, chiar din primele zile ale războiului conspiraţiei anti-hitleriste şi 
sunt îndreptăţit să mă întreb care ar fi fost probabilităţile de a mă reîntoarce teafăr 
şi sănătos în România, dacă devotatele şi expeditivele servicii ale Amiralului Canaris 
ar fi fost informate de bănuielile şi de intenţiile mele. 

Sunt convins de altfel, că un studiu adânc şi obiectiv al celui de al Doilea 
Război Mondial va arăta că Istoria nu este altceva decât Istoria unei Mari Trădări. 
O trădare care începuse în anul 1918, care nu s-a terminat încă, care s-a exercitat 
ieri împotriva Germaniei Naţional- Socialiste, care se exercită astăzi în dauna 
tuturor puterilor ameninţate de Comunismul Universal, şi ai cărui agenţi se află, ca 
şi pe vremea lui Canaris, Moruzov, Halder, etc în locurile cele mai neaşteptate. 


174 



Nota: La nivelul anului 1945, cifra de 20 de milioane de victime ale comunismului 
sovietic trebuie considerată cu anumite rezerve. La data redactării acestui volum, se 
ştia încă relativ puţin cu privire la numărul real al victimelor comunismului. După 
aprecierile lui Soljeniţîn şi ale altor patrioţi ruşi, comunismul sovietic ar fi 
răspunzător panetu aproximativ şatezeci de milioane de victime, pe teritoriul fostei 
Uniuni Sovietice. Este greu de spus câţi câţi dintre aceştia vor fi fost ucişi înainte de 
1945 şi câţi după. Ceea ce nu poate fi pus la îndoială, este faptul că numai în cursul 
anilor 1945 - 1946, după victoria lui de tristă amintire, Guvernul Sovietic a executat 
peste trei milioane de opozanţi ruşi, ce se găseau în exil, şi care i-au fost predaţi prin 
complicitatea criminală a Guvernelor Statelor Unite şi Angliei. Ceea mai mare parte 
dintre aceştia au fost executaţi chiar sub ochii marinarilor anglo-americani care îi 
excortaseră până la cheiul Portului Odesa ! (V. Victimele Ialtei, de Nicolae Tolstoi) 
Este vorba de una din cele mai mari crime contra umanităţii, o crimă comisă exact 
în perioada funcţionării aşa numitului Tribunal Militar Internaţional de la 

A 

Nuremberg. In cadrul acestu “ Tribunal “ de sinistră amintire, asasinii celor 15.000 

A 

de Ofiţeri Polonezi de la Katyn făceau figură de “judecători “. Vae victis ! In anul 
1990, Mihail Gorbaciov arecunoscut că masacrul dela Katyn a fost opera NKVD- 
ului, scuzându-se astfel cumva faţă de Polonia. Cât despre ceilalţi mari judecători de 
la Nurenberg, aceştia păstrează deocamdată o tăcere pe cât de deplină pe atât de 
vinovată...Lumea întreagă aşteaptă, din partea lor scuzele de rigoare. Altfel, rămâne 
de văzut în ce măsură se mai poate vorbi de justiţie atunci când asasinul devine 
judecător, exact în cazul crimei judecate. Astfel stau lucrurile cu privire la masacrul 
dela Katyn. Se înţelege astfel că, în urmă cu trei decenii, când autorul nostru şi-a 
redactat volumul de faţă, lumea întreagă era departe de a bănui proporţiile reale ale 

A 

costului comunismului în vieţi omeneşti. (In bani se ştie, cel puţin de către aceia care 
l-au finanţat, adică marii bancheri şi industriaşi din Oculta secretă ). Dacă ţinem 
seama de experimentele comuniste desfăşurate pe milioanele de “cobai” umani din 
China şi restul asiei, din Africa şi din America, atunci numărul total al victimelor 
comunismul depăşeşte probabil cifra de 200 de milioane de morţi. Mult mai greu de 
evaluat este însă numărul copleşitor al “sufletelor moarte “ şi al “cadavrelor 
ambulante “, al milioanelor şi poate chiar miliardelor de “cobai umani”, care fără 
să fi fost ucişi “fizic” au suferit totuşi un fel de “ moarte psihică”, un brain washing, 
un fel de circomciziune cerebrală. Prin simpla lor existenţă cvazi-vegetativă, toţi 
aceşti “zombi”, irenediabil mutilaţi şi pierduţi probabil pentru specia omenească, 
mărturisesc despre sacrificiile şi proporţiile dezastrului ontologic înregistrat de 
omenire în acest secol al triumfului democraţiei. ( N. Ed.) 


175 



CAPITOLUL XVI 


UN CHINUIT 


Trei momente din viaţa Generalului Antonescu vor arăta greutatea ce o au cei 
care l-au cunoscut, de a hotărî care este amintirea pe care sunt îndreptăţiţi s-o 
păstreze despre el. 

Ne găseam într-un Consiliu de Miniştri în toamna anului 1940. Antonescu 
ceruse ca, pentru motive de economie, să se taie pensiile care se serveau văduvelor 
sau altor membri ai familiilor celor pe care Ţara îi numea “referendiştii” . 

A 

începusem a arăta că momentul nu era bine ales pentru a lovi în puţinele fiinţe care 
mai aminteau vechile lupte ale Românismului din Ardeal. Antonescu, roşu de mânie, 
mă întrerupe strigând : “Ce pensiune primesc eu pentru glontele pe care l-am primit 
în cap?” 

La sfârşitul Consiliului, m-am apropiat de Generalul Pantazi, Ministru de 
Război, şi i-am mărturisit că nu ştiam că Conducătorul era un mare rănit de război. 
Pantazi mi-a răspuns : “Ei aşi! Are el obiceiul să spuie aşa. Ce glonte! A căzut în cap 
la un concurs hipic la Braşov!” . Antonescu, unul din cei mai îndrăzneţi mincinoşi pe 
care I-am cunoscut, în astfel de momente nu minţea. Credea într-adevăr că primise 
un glonte în cap, în nu ştiu ce împrejurări imaginare, mai demne de personalitatea 
pe care dorea s-o întruchipeze, decât o simplă cădere de pe cal. 

A doua zi, după o manifestaţie legionară în faţa Preşedinţiei Consiliului, care 
se terminase cu reînoitele strigăte de “Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul 
României pentru totdeauna!”, Generalul, în zorii zilei, azvârlea tancurile şi 
batalioanele sale asupra Sediilor Legionare din toată Ţara şi da, împotriva 
propriului său Guvern, Lovitura de Stat pe care o chibzuise chiar din primele zile 
ale guvernării naţional-legionare, lovitura pe care el şi toţi duşmanii Legiunii au 
numit-o - şi o numesc încă - “Rebeliunea legionară Motivul acestui atentat a fost 
numai dorinţa de a nu împărţi cu Mişcarea lui Corneliu Codreanu pagina de glorie 
pe care, după ultima sa întrevedere cu Hitler, credea că o va putea scrie, nu prea 
greu, în istoria Ţarii. El lipsea astfel Ţara, fără nici o remuşcare, de cea mai vitează 
şi cea mai credincioasă parte a viteazului şi credinciosului nostru Tineret, în 
momentele cele mai critice ale României moderne. 

Părăsit de toţi cei cu care se înconjurase, pentru a înlocui pe cei care nu l-ar fi 
părăsit nici în cele din urmă clipe ale unei lupte pierdute, predat de către Regele său 
în mâinile duşmanului, Antonescu sta drept şi dispreţuitor în faţa unui pluton de 
execuţie, compus din câţiva ţigani culeşi de pe stradă. Nu se găsise nici un Soldat 
Român pentru săvârşirea unei asemenea infamii. Mareşalul striga cu glas tare, de 
comandant: “Drept în piept ticăloşilor, căci epiept românesc!” 


176 



Gândindu-mă bine, şi după atâţia ani de liniştire a indignărilor şi a mâniilor, 
cred că dreptatea cere ca să fie aceste ultime momente ale vieţii Mareşalului vândut 
care să-l reprezinte în memoria noastră. Da, acest piept era într-adevăr românesc! 

Generalul Antonescu era un chinuit. Chinuit de ameninţările binecunoscute 
ale boalei de care pătimea. Chinuit de un neţărmuit egocentrism şi de o nestăpânită 
ambiţie, semnele unui crescând paranoism. Chinuit, mai presus de toate, de invidia 
iraţională împotriva unui om care, în turburata sa imaginaţie, stătea între el şi gloria 
la care râvnea, a unui om împotriva căruia nici o intrigă, nici o lovitură de Stat, nici 
un asasinat nu mai puteau fi închipuite. Chinuit, ca şi Carol, de ura şi de invidia 
împotriva lui Corneliu Codreanu, generalul nu a priceput nici odată că credinţa faţă 
de Căpitan, chiar după moartea lui, că acest “Trăiască Legiunea şi Căpitanul! ”, cu 
care legionarii îl salutau, era cea mai bună chezăşie a credinţei Mişcării Legionare 
către el. 

Carol odată plecat, fără a fi fost ţintuit, ca Tomşa, sub faldurile cortului din 
Ţuţora, cea dintâi problemă pe care Mişcarea şi Generalul au avut de dezlegat a fost 
aceea a Tronului. Fără nici o şovăire, ambele elemente hotărâtoare au fost de acord 
ca păcatele părintelui să nu fie în nici un chip trecute în sarcina fiului şi a socoti pe 
aceste ca fiind de drept şi de fapt Regele Ţării. “Mihai Vodă pentru a doua oară” nu 
era o întâmplare nouă în zbuciumata istorie a Voievodatelor, ceea ce însă nu era de 
aşteptat, era ca Dinastia străină, pe care păturile stăpânitoare ale acestor două ţări o 
aduseseră pentru a înlătura asemenea întâmplări, să fie cea în care se ridicau din 
nou strigoii tragediilor trecute. 

Numirea mea ca Ministru al Afacerilor Străine s-a izbit de oarecare dificultăţi, 
în aşteptarea hotărârii definitive a lui Gheorghe Brătianu, căruia, înainte de 
reîntoarcerea mea în Ţară, Generalul Antonescu îi făgăduise acest portofoliu. 
Cunoscând sagacitatea politică a lui Gheorghe Brătianu, aş fi găsit această numire 
foarte fericită şi nu aş fi avut nici o obiecţie de a colabora cu el, ca reprezentant al 
Ţării, pe lângă unele din guvernele a căror activitate în acele momente era una din 
principalele noastre preocupări. Nu uitasem timpurile când, în afară de Mişcarea 
Legionară, Gheorghe Brătianu şi cu mine eram singurii oponenţi declaraţi ai politicii 
lui Titulescu. 

Cititorul îşi va aminti de întâia mea întâlnire cu Generalul Antonescu. Era în 
toiul luptei ce o duceam pentru a împiedica triumful în România a politicei 
Titulescu-Barthou. Printre persoanele importante cu care mă întâlnisem pentru a le 
expune argumentele mele, Dinu Brătianu şi Generalul Antonescu fuseseră cei care le 
respinseseră cu mai multă violenţă şi mai multă convingere. Generalul a căzut sub 
gloanţele acestei politici şi Dinu Brătianu a murit în închisorile ei. Generalul tăiase 
discuţia noastră cu peremptoriile vorbe : “Niciodată împotriva Franţei!”, uitând, ca 
şi atâţia alţi Români, că nicăieri politica lui Barthou nu întâlnise mai mare opoziţie 
decât în Franţa însăşi, printre personalităţile civile şi militare cele mai patriotice şi 
libere de influenţele anonime la care atâţia alţii erau supuşi : Maurras, Daudet, 


177 



Xavier Vallat, Philippe Henriot, Ybarnegary, etc, printre oamenii politici, şi doi 
mareşali ai Franţei, Petain şi Wezgand, printre militari. 

Mare mi-a fost surprinderea deci, în momentul în care m-am prezentat noului 
Preşedinte al Consiliului când Generalul nu a dat nici un semn de recunoaştere şi a 
început, în mod sentenţios, dar de altfel foarte curtenitor, o dojenire care mă 
cuprindea şi pe mine, ca membru al corpului diplomatic, a celor ce nu se opuseseră, 
a celei “ Politici romantice”, cum o numea el, politica pe care el o susţinuse şi 
împotriva căreia eu luptasem. 

Cu câteva zile mai târziu s-a repetat o scenă analoagă când, la o recepţie a 
Corpului Diplomatic la Palatul Regal, unde strânsesem cu efuziune mâna 
Ministrului Olandei, mulţuindu-I pentru ajutorul pe care-1 dăduse fiului meu în 
momentul încercării sale de a părăsi Ţara. 

- “Domnule Sturdza, ţi-am zis că trebuie să schimbăm politica. Ministrul 
Germaniei a fost foarte rău impresionat de lunga conversaţie pe care ai avut-o ieri cu 
Ministrul Olandei. Trebuie să sfârşim cu această politică Descurcând această afacere 
am aflat dela Fabricius că al nu ştia despre ce era vorba; deci, în cel mai bun caz, 
Generalul fusese victima unei intrigi a lui Mihai Antonescu, ministrul său de justiţie. 

Date fiind caracterele medicale ale paraonismului schizofernic, de care, fără 
îndoială pentru mine, suferea Generalul Antonescu, nu era imposibil ca el să fi uitat 
într-adevăr nu numai împrejurările în care ne întâlnisem, dar şi faptul că fusese un 
stâlp al politicii lui Titulescu, până la punctul de a fi proiectat formarea unui 
triumvirat diriguitor, cu el şi cu Stelian Popescu, directorul ziarului Universul. 

Nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune de Mihai Antonescu, ale cărui intrigi 
împotriva Mişcării în general, şi împotriva mea, în particular, au început din 
primele ceasuri ale Guvernului Naţional-Lgionar. Pentru a-şi reîmprospăta 
amintirile, el nu avea decât să răsfoiască volumul pe care îl scrisese cu vreo patru ani 
mai înainte, pentru a apăra politica lui Tituelscu şi a recomanda călduros 
“distrugerea cât mai grabnică a Germaniei Socialiste-Naţionale”. Intrigile Ministrului 
de justiţie în Guvernul Naţional-Legionar, influenţa sa covârşitoare asupra 
generalului Antonescu, au menţinut pe general, în toţi anii Războiului, într-o poziţie 
de subordonare faţă de Germania, pe care nimeni nu ar fi putut să I-o impună dacă 
nu ar fi pierdut, mulţumită acestor intrigi singurul sprijin pe care se putea răzima în 
orice împrejurare şi faţă de orice presiune, sprijinul Mişcării Legionare. 

Prima mea divergenţă de păreri cu Generalul a fost privitor la unele reduceri 
şi schimbări importante pe care dorea să le facă în Corpul Diplomaţi român. 
Generalul moştenise dela Titulescu, o antipatie bolnăvicioasă pentru diplomaţii de 
carieră, antipatie ce o manifesta şi de multe ori o vocifera, cu orice prilej. 

A 

încercasem să mă opun degradării reprezentanţilor noştri din Ambasadori în 
Miniştri, în posturile unde aveam ambasade. Găseam că, după ciuntirea ţări de către 
vecini, prin samavolnici militare şi politice, ar fi fost o greşeală din partea noastră de 
a recunoaşte în faţa lumi întregi perenitatea acestor ciuntiri şi a acestei micşorări a 


178 



importanţei României ca factor politic internaţional, printr-o schimbare atât de 

A 

umilitoare pentru noi. încercasem să mă opun, tot astfel, la suprimarea legaţiei 
noaste în Helsingfors, explicând Generalului că această capitală era mai mult ca 
oricând în aceste momente un post de observaţie, poate unic, spre lumea sovietică, şi 
că soarta celor două ţări, care fusese identică în ultimele vremuri, ar putea din nou 
să urmeze căi paralele. Generalul s-a îndărătnicit, spre marea mea mirare, căci 
aceste obiecţiuni îmi păreau în perfect acord cu sentimentele sale faţă de răpirile de 
teritorii cărora le căzusem victime. N-a fost pentru ultima oară că generalul mi-a dat 
impresia de a respinge sugestiile mele pentru simplu motiv că veneau dela mine. 

Micile ciocniri care au urmat erau, ca să zic aşa, cu caracter protocolar. 
Generalul, fie din ignoranţa totală a obiceiurilor diplomatice, fie cu socotită intenţie 
de a provoca conflicte între noi, îmi dădea continuu ordine cam ca acesta : “ 
Domnule Sturdza, du-te la legaţia Germană sau la Legaţia britanică sau chiar la 
legaţia Sovietică şi spune-le că ...” 

Când cu această din urmă injocţiune, aceea de a mă duce să bat la poarta lui 
Lawrentiew, I-am răspuns că nici Ministrul Afacerilor Străine al Statului panama 
nu se duce la Ambasadorul Statelor Unite, ci îl cheamă pe acesta la el. Eu, bine 
înţeles nu mă conformasem nici odată acestor ordine şi, urmând obiceiul, chemam, 
dacă era nevoie, pe reprezentanţii străini la mine. Aceste neîncetate necăjiri 
ajunseseră aproape la o mică criză când Generalul mi-a dat ordinul să mă duc la 
aeroport să-l primesc pe von Pappen, ambasadorul german la Ancara, Am trimis pe 
şeful protocolului la împlinirea acestei misiuni şi von Pappen, împreună cu 

/V 

Fabricius, în mod normal şi corect, au venit să mă vadă. In Consiliu de Miniştri care 
a urmat acestei vizite, Generalul m-a întrebat de ce nu m-am conformat cu 
instrucţiunile sale. I-am explicat că locul unui Ministru al Afacerilor Străine nu era 
prin aeroporturi pentru a aştepta ambasadori. La aceasta generalul a răspuns 
strigând : “Ba nu te-ai dus că eşti boier răios !” Primul meu impuls a fost de a mă 
scula şi de a trânti uşile. Acelaşi motiv care m-a făcut să primesc cu indiferenţă toate 
grosolăniile, toate acuzaţiile, toate minciunile Generalului ( a nu face jocul 
adversarului) , m-a îndemnat însă să uit cuvântul <răios > şi să consider ieşirea 
generalului mai mult ca o laudă. Purtarea generalului Antonescu faţă de Ministrul 
său al Afacerilor străine ar părea să aibă un caracter prea personal pentru a insista 
atât asupra ei. O fac însă pentru că ea a fost una din dovezile (nu lipsesc multe altele) 
intenţiile ce le nutrea faţă de Mişcarea Legionară, chiar din primele clipe de 
colaborare, chiar din momentul încheierii contractului scris şi al < gentlemen 
agreement- lui>, ce intervenise între el şi Horia sima, care prevedea că Ministerul 
Afacerilor Externe şi Internele aparţineau Mişcării Legionare. 

Nu pentru importanţa deosebită a personalităţilor noastre, dar pentru cea pe 
care o aveau funcţiunile noastre pe planul securităţii interne şi cel al relaţiilor 
internaţionale, generalul Petrovicescu, Ministrul său de interne, şi eu, Ministrul său 
de externe, eram primele victime indicate în planul de <emancipare > al generalului, 


179 



de cîştigare a unei poziţii în istoria ţării, cu totul independentă faţă de Mişcare, de 
distrugere chiar a Mişcării, dacă această independenţă nu s-ar fi putut câştiga altfel. 

Pentru îndeplinirea acestui plan, unul dintre principalii factori, la dispoziţia 
Generalului, era Fabricius, ministrul Reichului la Bucureşti. Avusesem anumite 
neplăceri cu Fabricius, cu prilejul ceremoniilor înmormântării lui Moţa şi Marin, la 
o vreme când Victor Antonescu, Ministrul Afacerilor străine, menţinea încă strictul 
embargo pe care Titulescu îl stabilise asupra persoanei mele. Fabricius comunicase 
prin mine Căpitanului programul formalităţilor hotărâte de guvernul său, cu ocazia 
trecerii prin Germania a celor două sicrie, itinerarul şi orarul transportului. 
Fabricius primise ca şi miniştri Poloniei, Spaniei, Italiei şi Portugaliei o invitaţie din 
partea Mişcării Legionare, care privea două momente ale ceremoniilor : sosirea în 
Gara de Nord a sicrielor şi slujba la Bicerica Sf. Ilie Gorgani ; el mă consultase 
pentru a şti în care din aceste ocazii prezenţa lui şi a celorlalţi miniştri străini era 
mai aşteptată ; îi indicasem ceremonia la biserică, ca fiind cea mai apropiată 
participării lor. Când, după uriaşa manifestaţie de veneraţie şi dragoste a Poporului 
din Bucureşti pentru cei doi Eroi Legionari, organele oficiale ale guvernului au cerut 
reprezentanţilor străini să explice prezenţa lor în mijlocul legionarilor, în acea zi de 
entuziasm şi de doliu, miniştrii Poloniei, Spaniei şi al Italiei au răspuns, cu 
demnitatea cuvenită, că au ascultat de ordinele guvernelor lor şi că nu aveau nici un 
motiv să creadă că aceste ordine puteau să nemulţumească un guvern care 
autorizase, ba chiar ajutase, în toată măsura ce-i fusese cerută, organizarea acestei 
manifestaţii. Fabricius însă, înspăimântat de posibilitatea de a pierde postul de 
ministru pe care 1-1 dăruise von Ribbentrop, cu care era înrudit prin alianţă, a 
preferat să se ascundă în spatele meu - cauzându-ne o serie de neplăceri - afirmând 
lui Victor Antonescu că invitaţia de a participa la la cortegiul funebru îi fusese 
transmisă oficial de către mine şi că, deci, era în drept să creadă că corespundea cu 
intenţiile Guvernului. Am explicat lui Victor Antonescu că fabricius minţea şi 
Domnia-sa m-a crezut fără multă greutate. 

La această interesantă experienţă asupra caracterului lui fabricus se adăuga, 
cu mai multă semnificaţie pentru Mişcare, atitudinea de c ontinuă indiferenţă, de 
vădită ostilitate chiar, faţă de ea, în tot timpul patimilor sale, legăturile intime cu 
adversarii ei. Egeria Legaţiei Germane în Bucureşti era o prietenă intimă a Elenei 
Lupescu (şi a lui Armând Călinescu) precum şi distincţiile şi semnele de solidaritate 
pe care Guvernul din berlin le distribuise acestor adversari, distincţii pe care 
Mişcarea le atribuia, cu dreptate sau nu, iniţiativelor lui Fabricius. 

Când Vice-Preşedintele Consiliului de miniştri, Horia sima, îndată după 
formarea guvernului, nu acordase imediat auduienţa solicitatî de fabricius, din 
motive, de altfel, pur întâmplătoare, Domnia-Sa crezând că întârzierea era voită, a 
venit aproape plângând la mine, expunându-mi dureroasa poziţie în care se afla : “ 
dacă nu sunt primit în curând de Dl Sima - mi-a spus el - voi fi rechemat, după cum 
Dsa pare a o dori ; dar aceasta va fi considerată de Guvernul meu ca o gravă ofensă. ” 
Am explicat lui Fabricius motivele antipatiei Mişcării faţă de persoana sa, în special 


180 



exagerata lipsă de sprijin moral şi diplomatic faţă de Mişcare, în ultimele săptămâni 
de luptă. Fabricius mi-a opus argumentul ordinelor primite şi cu o francheţă pentru 
care I-am fost recunoascător, a adăugat : “ Aceasta a fost în avantajul 
Dumneavoastră, căci altfel, nimeni nu va putea spune că aţi cîştigat puterea şi alungat 
pe Rege cu ajutor străin. “ 

Nădăjduind, deci, într-o schimbare a atitudinii sale faţă de de Mişcare, în noile 
împrejurări în care ne aflam, şi temând intrigile cu care ar fi putut să se 
îndeletnicească la Berlin, dacă ar fi fost rechemat, am intervenit pe lângă Vice¬ 
preşedintele Coniliului ca să grăbească acordarea audienţei, pe care nici un moment 
nu se gândise a i-o refuza. Audienţa s-a desfăşurat ăn termeni foarte cordiali şi am 
avut impresia că a plecat mulţumit. 

A 

Intre generalul Antonescu şi Ministrul să al Afacerilor Străine a existat o 
singură importantă divergenţă de opinii, provocată de deosebitele noastre reacţii 
faţă de Arbitrajul dela Viena, luat ca factor de orientare în politica noastră externă 
şi militară faţă de Soviete. 

Reacţia Generalului Antonescu era în acele vremuri numai oratorică. Cu 
drept cuvânt şi cu netăgăduită elocvenţă, semnala, cu orice prilej, nedreptatea ce ne 
fusese făcută, şi nu lipsea să amintească, cum se şi cuvenea, că România nu va 
renunţa nici odată la recuperarea provinciilor pierdute. Eu credeam că aceste 
proteste, pe cât de utile, nu erau totuşi îndestulătoare, deoarece în însuşi textul 
Arbitrajului se găsea pentru noi un element pozitiv de care trebuia să ne folosim. 

Aceasta era garanţia dată de Germania şi de Italia statiorniciei graniţelor 
noastre, aşa schilofite cum erau. Această garanţie nu ne fusese dată de Germania din 
dragoste pentru noi, ci era conformă cu interesele ei cele mai vitale; garanţia 
italiană, bine înţeles, n-avea nici o valoare. Ocuparea Basarabiei de cître Soviete, 
înainte de termenul prevăzut în înţelegerea Ribbentrop- Molotov din 1939, răpirea şi 
a unei părţi a Bucuvinei, care nu fusese deloc prevăzută în acesste negocieri, erau 
mai mult decât îndestulătoare pentru a provoca alarma în sferele militare, în cele ale 
Partidului şi în cele leale, dela Wilhelmsstrasse. Germania nu putea permite 
sovietelor să se apropie şi mai mult de bogăţiile noastre petrolifere nici să cucerească 
Dunărea, cum desigur aveau intenţia să o facă, înstăpânindu-se pe cele trei braţei ale 
deltei. 


Fusesem întotdeauna convins că Germania, din propriul ei punct de vedere, ar 
fi trebuit să înceapă războiul împotriva Rusiei comuniste, care, la urma urmei, era 
războiul Naţional-Socialismului, un an mai devreme, renunţînd la orice ofensivă în 
Occident. O asemenea ofensivă nu ar fi avut decât o singură justificare : invazia 

/V 

Marii Britanii, invazie la care hitler, până la sfârşit, renunţase. încolo, ocuparea 
franţei şi paza zidului Atlanticului îl costa mult mai multe divizii decât cele care I-ar 
fo fost necesare pentru a-şi apăra graniţele apusene, linia Siegfried, împotriva unei 
franţe care nu vroia războiul. Din punctul nostru de vedere, în tto cazul, războiul nu 
prezenta alt interes decât cel al mult aşteptatului conflict armat germano-sovietic. 


181 



Zic “mult aşteptat “, căci, în afară de acest conflict şi de o victorie germană, România 

- după cum evenimentele au dovedit-o -nu putea avea altă soartă decît de a fi 
printre primele ţări înghiţite de către traptata şi neîmpotrivita înaintare a 
Imperiului Comunist. 

Din primele zuile ale prezenţei mele la Palatul Sturdza, am fost de părere că, 
după Arbitrajul dela Viena, politica noastră era de a grăbi cu orice preţ izbucnirea 
unui asemenea conflict, folosindu-ne de garanţia pe care germania o dăduse 
graniţelor noastre şi de prilejurile pe care Rusia Sovietică nu le oferea în fiecare zi. 
Pretenţiile sovietice, în momentul predării fără luptă a basarabiei, se mărginiseră la 
Sud cu linia matcă a Braţului Chilia ; moderaţie care era determinată foarte 
probabil de dorinţa de a nu provoca prea timpuriu o reacţie germană. Odată însă cu 
formarea Guvernului Naţional - Legionar, Sovietele au început incirsiuni în 
ostroavele şi pe malurile noastre. Aveam două răspunsuri posibile : a considera 
aceste atacuri ca simple incidente de graniţă sau a le considera ca o agresiune în 
regulă, cu măsurile şi iniţiativele corespunzătoare ; a provoca , deci, o stare de 
război, care ar fi silit Germania la o grabnică luare de pouiţie. Generalul Antonescu 
şi fabricus erau de altă părere. Ambii aveau pentru aceasta - şi trebuie să o recunosc 

- , execelente motive. Ca militar Antonescu se gîndea înainte de toate la starea 
noastră de pregătire, iar Fabricus nu putea decât să apere priogramul temporizator 
al guvernului său. 

A 

Intr-o noapte însă, spre sfârşitul lui Octombrie în loc de a se mulţşumi cu 
hărţuielile obişnuite, Sovietele, într-o operaţie militară în regulă, cu o scurtă 
preparaţie de artlerie, au atacat şi ocupat prin surprindere, cu efective de valoarea 
unui regiment, un important ostrov lipit de malul românesc, omorând şi capturând 
garnizoana noastră. Generalul Antonescu se afla bolnav la Predeal. Din zorii zilei ni 
se telefonează că şeful Statului - Majos mă aştepta la Ministerul de Externe, unde 1- 
am găsit cu alţi trei generali. Ei m-au informat de cele ce se ptrecuseră în acea 
noapte , cerându-mi părerea asupra categoriei de răspuns ce trebuia dat Sivietelor. 
Militarii erau îndârjiţi şi nerăbdători de a făptui, după atâta fugă şi capitulare. I-am 
întrebat dqacă aveau la faţa locului artileria şi eBectivele necesare. La răspunsul lor 
afirmativ, le-am exprimat mirarea mea că opraţiunile de reocupare a teritoriului 
pierdut nu începuseră deja. Generalii au plecat încântaţi de sugestia ce le-o dădusem 
şi lucrurile s-ar fi întâmplat cum le doream (şi ei şi eu) dacă, alarmat nu ştiu cum, 
generalul Şteflea, unul din oamenii de casă ai lui Antonescu ( care mai târziu a fost 
unui din cei dintâi care l-au trădat), nu ar fi telefonat Generalului la predeal, de 
unde contra-ordine energice au fost fără întârziere trimise. 

Din partea generalului am primit o severă ocară telefonică şi sfatul de a nu-mi 
permite asemenea iniţiative. Fabricius a venit în grabă ca să insiste asupra necesităţii 
liniştei la graniţele noastre răsăritene, făcând o vagă aluzie la anumite negocieri ăn 
perspectivă. Ostrovul a rămas în mâinile Sovietelor, războiul Germano-Rus nu a 
început decât nouă luni mai târziu şi mă întreb astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă el ar 
fi izbucnit în toamna anului 1940, înainte ca Mussolini şi Ciano să înceapă acea 


182 



nebunească şi ridicolă campanie împotriva nevinovatei Grecii, campanie care a silit 
pe Hitler să sustragă 40 de divizii din cele pe care avea intenţia să le trimită 
împotriva Moscovei. Orice s-ar fi întâmplat, convingerea mea intimă era că oricare 
ar fi fost riscurile, noi nu mai puteam îngădui nici o încălcare, cât de mică, a 
teritoriului nostru, încălcări care păreau a fi devenit un obicei. 

Trimiterea a trei divizii germane în România şi punerea lor la dispoziţia lor 

/V 

înaltului Comandament Român a fost cerută de românia. Prezenţa lor şi 
Convenţiunea militară intervenită cu acea ocazie, între Guvernul Naţional-Legionar 
şi Reich, era pentru noi o garanţie că Germania nu va permite Sovietelor un pas mai 
mult spre Centrul şi Sudul Europei. S.a vorbit, cu această ocazie, şi se vorbeşte încă, 
de o ocupare germană a României. Repet : diviziile blindate germane au fost cerute 
de România. Dacă ne-ar fi trimis una mai mult, am fi fost şi mai mulţumiţi. 

România nu a fost în nici un moment ocupată de Germania, după cum nu se 
poate spune că Franţa fusese ocupată de marea britanie în timpul celor două 

A 

Războaie Mondiale. In momentul ce luasem portofoliul Afacerilor Străine, 
constatsem carenţa şi inexistenta alianţelor noastre ante-belice. Alianţa Micei 

A 

înţelegeri, Aluanţa Balcanică, Tratatele cu Franţa căzuseră, ca întărituri de carton, 
la prima suflare a furtunii. Din momentul în care încheiasem cu Germania 
Convenţia Militară din Septembrie 1940, singurul nostru aliat era Germania. 

A 

încheiasem această alinaţă atât în vederea securităţii momentului cât şi în aceea a 
războiului pe care îl ştiam inevitabil între Rusia Sovietică şi Germania. Trupele 
Germane, chemate de noi, se găseau în România nu ca trupe de ocupaţie, cu ca trupe 
aliate, a căror prezenţă constituia pentru noi o necesitate vitală. 

Puţini au înţeles la acea vreme, cuminţenia declaraţiei căpitanului - cea care a 
hotărât, probabil, momentul închisorii şi al asasinării lui : “ în 48 de ore după 
biruinţa Mişcării, vom încheia o alianţă cu Puterile Axei. “ Nu e cumva vina noastră 
dacă această alianţă nu venise cu patru ani mai devreme, câns cu propunerile 
Mareşalului Goerin, ceea ce ne-ar fi permis să înrâurim în mod fericit asupra 
relaţiilor germano-poloneze, contribuind astfel la formarea singurei alianţe politico- 
militare care ar fi permis lichidarea pentru totdeauna a ameninţării comunismului 
internaţional, fără ca prietenii săi din Apus să îndrăznească să sară în ajutorul său. 

Musolinii şi Contele Ciano nu pricepuseră nici ei că nu era vorba de o ocupaţi, 

A 

ci de o alianţă. Intr-adevăr puţin se ştie că a fost intrarea în ţară a acestor divizii 
germane, cu instructorii ce le întovărăşeau, care au determinat pe Duce şi pe 
ginerele său să întrprindă neînţeleasa şi, până la sfârşit, fatala agrsiune împotriva 
Greciei. A fost acelaşi absolut ne-politic impuls de a nu face mai puţin decât 
Germania. Iată ce îl îndemnase pe Duce să părăsească poziţia de ne-beligeranţă, 
rezemată pe opt milioane de baionete “in being ” , care i-ar fi asigurat rolul unui 
quasi-arbitru în evenimentele ce erau să se desfăşoare. 

Era pentru a nu se lăsa mai prejos decât Germania, care “ ocupase ” România, 
că Mussolini s-a hotărârt să “ocupe” Grecia. Astfel s-a întâmplat că un eveniment, 


183 



care, după toate prevederile raţionale, trebuia să servească la pregătirea unei victorii 
pe Frontul Răsăpritean, a provocat dimpotrivă pe cel care, alăturea cu trădarea 
grupului Canaris a fost un principal factor al dezastrului trupelor germane şi 
române pe acel front. 


184 



CAPITOLUL XVII 


VĂRSARE DE SÂNGE ÎN ARDEAL. CELE DOUĂ FORUMURI 


Problemelor legate de situaţia de pe Prut şi Dunăre se adăugau îngrijorarea şi 
durerea ce ni le pricinuiau veştile din Ardealul ocupat unde Budapeste îşi 
concentrase cea mai mare parte a forţelor sale militare şi îşi impunea noua 
dominaţie cu cea mai mare brutalitate. 

Pământul pe care reformele noastre agrare îl distribuise Ţăranilor, fără nici o 
desebire de naţionalitate, Români, Unguri, Secui şi Saşi, şi pe care aceşti ţărani îl 
cultivaseră 20 de ani, le fusese reluat fără multă ceremonia. Măsurile de spliaţiune se 
aplicau cu variabilă rigoare faţă de celelalte naţionalităţi şi cu rigoare totală faţă de 
Ţăranii Români. Acestea şi alte vexaţiuni îndreptate împotriva Românilor dăduseră 
loc la numeroase incidente şi excese. Se numărau deja mai mulţi morţi şi multe 
încăierări, când vestea ne-a venit de un sat întreg înconjurat de Jandarmeria Ungară 
şi de măcelul a o mare parte a populaţiei lui bărbăteşti. 

Nu exista, bine înţeles, nici o asemănare între aceste excese şi procesul de 
totală distrugere a Românismului, prin exterminare şi deportări în masă, la care 
erau supuse populaţiile din basarabia şi Bucovine ; nu puteam totuşi să le lăsăm fără 
o energică protestare, fiindcă nesocoteam protectorii naturali ai conaţionalilor noştri 
şi fiindcă, din punct de vedere politic, nu trebuia să pierdem nici un prilej pentru a 
arăta şubrezenia, imposibilitatea unei orânduiri teritoriale şi etnice care predase 
Guvernului din Budapesta regiuni întregi de deasă populaţie românească şi, pe de 
altă parte determinase o configuraţie a teritoriului spoliat, prins într-un puternic 
cleşte românesc, absolut imposibil de apărat, din punct de vedere militar, de către 
noii posesori. 

Ne-am înţeles uşor cu Generalul asupra modului de a proceda. Arbitri din 
Viena, odată cu garanţia noilor graniţe, ne dăduseră şi pe aceea a bunului tratament 
al comunităţilor alogene, ajunse sau rămase în teritoriile respective. Ne propuneam 
deci să provocăm din partea berlinului şi a romei o investigaţie la faţa locului, a celor 

A 

ce se petreceau în Ardeal. In acest scop, în scrisori aproape identice trimise de mine 
lui von Ribbentrip şi Contelui Ciano, descriam persecuţiile la care populaţiile 
româneşti erau supus din partea noilor lor stăpâni şi ceream , în primul rând, 
alcătuirea unei comisii mixte germano-italiene pentru a controla exactitudinea 
informaţiilor ce le dădeam. 

9 

Pentru a preveni ca întâmpinarea noastră să nu rămână prea multă vreme 
fără răspuns, odată cu aceste scrisori, am trimis la berlin pe Vaier Popo ( care 
prezidase Delagaţia româno la Conferinţa româno-Ungară din Turnu- Severin, în 
August 1940 ), şi la Roma pe predecesorul meu la Ministerul Afacerilor Străine, 


185 



Mihail manoilescu, unul din cei doi delagaţi ai noştri în faţa Arbitrilor din Viena, cu 
însărcinarea de a insista asupra urgenţei unui răspuns pozitiv. 

Rezultatul intervenţiei noastre a fost cel pe care îl doream, şi, în scurt timp, 
ambasadorul Altenburg din partea germaniei, şi Ministrul Roggieri din partea 
Italiei însoţiţi de miniştri ţărilor respective la Bucureşti, ni s-au prezentat la 
Minister, însărcinaţi cu misiunea de a investiga buna întemeiere a plângerilor 
noastre. La cererea celor doi delegaţi străini, în ajunul plecării lor spre îndeplinirii 
misiunii cu care erau însărcinaţi, în una din sălile de conerinţe ale Ministerului şi în 
faţa personalului care pregătise întrunirile din Turnu-Severin şi din Viena, precum 
şi a persoanelor care trebuia să întovărăşească pe Altenburg şi Roggieri, în călătoria 
lor, le-am făcut un istoric al exceselor pe care le denunţasem, conform cu 
informaţiile cele mai recente ce le aveam. La sfârşitul acestei prime părţi a întrunirii, 
Altemburg m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte : “ Cu toate că aceasta nu face 
parte din misunea care o aveam, n-am dori să plecăm de aici fără să avem părerea 
Dumneavoastră asupra modului în care credeţi că problema româno-ungară s-ar 
putea soluţiona, lăsîând pe ambele părţi destul de mulţumie pentru ca această soluţie 
să poată fi considerată ca defintivă.” 

“ eram pregătit pentru o astfel de întorsătură în discuţiile noastre pe care, la 
nevoie, aş fi provocat-o. Cu o hartă etnografică a lui Justus Perth, bine cunocută 
autoritate germană în materie, nu m-a fost greu să demonstrez injustiţia ce ne fusese 
făcută la Viena. Cu configuraţia noilor graniţe, schiţată asupra altei hărţi, tot atât de 
uşor era de a arăta imposibilitatea de a le menţine multă vreme, astfel cum Viena le 
determinase, sub presiunea politică şi militară în care eram hotărâţi să le menţinem. 
La întrebarea lui Altenburg relativ la hotarele ce le propuneam ca o soluţie 
definitivă, nu am avut alt răspuns decât că guvernul nostru nu ar putea admite decât 
rectificări locale de frontieră determinate de caracterul etnic al ppulaţiei limitrofe, 

A 

pe bază de compensaţii reciproce. In ceea ce privea chestiunea actuală, tratamentul 
Comunităţii Româneşti în Ardealul ocupat, i-am declarat că nu puteam fi satisfăcuţi 
atât timp cât aceste comunităţi nu ar avea aceleaşi garanţii ca acelea acordate 
Comunităţilor Germane din România şi Ungaria, prin recentele orânduiri.; că nu 
am putea fi deci satisfăcuţi decât cu “ autonomia culturală a Comunităţii 
Româneşti”. O condiţie asupra căreia, fie zis în treacăt, căzusem perfect de acord cu 
Generalul Antonescu în discuţiile asupra subiectului, care au urmat între el, Vaier 
Popo şi mine. 

Altenburg, cu care trebuia să mă întâlnesc din nou patru ani mai târziu, în 
împrejurări supreme pentru ambele ări, mi-a făcut din capul locului impresia unui 
om care îşi va îăndeplinui misunea cu deplină imparţialitate. Roggieri, delagatul 
italian, mi-a părut şi el de altfel destul de receptiv argumentării mele. Nu m-am 
mirat deci când, după o săptămână de investigaţii Altenburg mi-a trimis vorbă, prin 
Alexandru Randa, care întovărăşea delagaţia din partea ministerului, că toate 
alegaţiile noastre, consemnate într-un memorandum pe care i-1 remisesem înainte de 
plecarea sa, s-au găsit exacte şi au fost verificate “ până la ultimul cadavru”. Cu vreo 


186 



cîteva zile mai târziu, pe de altă parte, am primit din partea lui Constantin 
Grecianu, ministru nostru la Berlin, informaţia că proiectul de raport pe care 
Altenburg şi Roggieri îl supuseseră guvernelor lor era cu totul în favoarea tezei 
noastre şi constituia o peremptorie mustrare a purtării Autorităţilor Ungare în 
Ardealul ocupat. 

A 

In raportul meu final către General, relativ la mersul investigaţiei, avusesem 
nefericita idee de a menţiona şi intempestiva întâmpinare a Doamnei Goga către 
Comisia investigatoare, în gara Arad, un incident care aproape hotărâse pe cei doi 
delegaţi străini să întrerupă investigaţiile lor. “Va să zică, te-ai crezut obligat să 
ridici acest incident?” m-a întrebat Generalul cu amărăciune. Ştiut era că Doamna 
Goga era una din egeriile Preşedinţiei Consiliului şi o declarată duşmană a Mişcării. 
Generalul s-a răzbunat puţin, când, în Consiliul de Miniştri, precedând plecarea 
noastră spre Roma, a declarat colegilor mei din Guvern, obişnuiţi şi surâzând la 
asemenea demonstraţii: “Putem, cred, să ne felicităm de modul cum a ieşit 
investigaţia; dar dacă a ieşit aşa de bine, nu e pentru că fusese bine pregătită de către 

A 

Ministrul Afacerilor Străine, ci pentru că era atât de clară şi dreaptă cauza noastră In 
acelaşi timp, Generalul a opinat că cererea unui statut de autonomie culturală 
pentru Comunitatea Română era o greşeală din partea mea, “ deoarece aceasta ar 
putea fi interpretat ca o cerere de autonomie pentru întregul Ardeal” ceea ce, bine 
înţeles era în contradicţie absolută cu dorinţa şi interesele noastre. 

Generalul ştia prea bine că nici o confuzie nu putea exista între autonomia 
unui teritoriu şi cea a unei comunităţi naţionale, în afacerile sale etnice şi culturale, 
cu atât mai puţin cu cât aceasta din urmă fusese perfect definită în ceea ce priveşte 
comunităţile germane din România şi Ungaria, cu ocazia tocmai a Arbitrajului dela 
Viena, despre care, la urma urmei, era vorba. Nu ştiu nici până azi dacă această 
uitare a Generalului, a faptului că cererea acestei autonomi fusese hotărâtă cu 
deplinul său asentiment, în discuţiile în trei ce le avusesem cu el şi cu Vaier Pop, 
trebuia atribuită acelor eclipse de memorie ce le observasem de mai multe ori în 
activitatea sa mentală ,sau a simplei dorinţe de a-mi încerca încă o dată răbdarea. 

La puţină vreme însă înainte de plecarea noastră spre Roma - pentru a 
răspunde unei invitaţii a Guvernului Italian - am primit textul oficial al raportului 
celor doi investigatori de o parţialitate pro-ungară revoltătoare” şi absolut diferit de 
cel despre care Legaţia noastră din Berlin fusese informată. Explicaţia acestei 
neplăcute surprize am avut-o la Roma, câteva zile mai târziu. 

Comuna dezamăgire pe care ne-o provocase citirea raportului germano-italian 
sau poate faptul că Generalul se găsea departe de influenţa răului său geniu, Mihai 
Antonescu, şi înconjurat numai de legionari, au contribuit la reuşita călătoriei 
noastre la Roma, aceasta afară de un mic incident - la care de altfel nu am luat parte 
direct şi care s-a repetat la plecarea noastră - , prea caracteristic pentru a nu fi 
menţionat aici. 

9 


187 



Funcţionarul protocolului Ministrului Afacerilor Străine Italian care ne 
întâmpinase la Florenţa pentru a ne remite programul scris al recepţiei noastre în 
gara Roma, ne informase că Generalul şi cu mine trebuia să coborâm din acelaşi 
vagon, vagonul generalului. Generalul vroia numaidecât ca fiecare să se coboare din 
vagonul său respectiv. Italianul l-a convins cu greu că ar fi fost dificil pentru 
Mussolini şi Ciano să alerge dela un capăt al trenului la altul, pentru a ne da un 
“bine -aţi-venit” la fel de cordial al amândoi. 

Vizita noastră la Roma a fost înconjurată din partea autorităţilor italiene cu 
un prisos de atenţiuni şi de urbanităţi, dar ea coincidea cu două evenimente extrem 
de neplăcute pentru gazdele noastre: înfrângerea trupelor italiene în munţi Tesaliei 
şi ai Epirului într-o operaţie divergentă, foarte rău concepută, şi distrugerea în 
portul Napoli de către Aviaţia Britanică a celui mai puternic cuirasat al Marinei 
Italiene. Aceasta, şi simţămintele ce ne inspirau încă rolul Italiei la Viena, precum şi 
informaţia pe care ne-o dăduse la sosire Legaţia noastră la Roma, că raportul 
original Altenburg-Roggieri primise o nouă redactare la Ministerul Italian al 
Afacerilor Străine, explica însă îndeajuns atmosfera încărcată în care vizita noastră 
s-a petrecut. Această tensiune s-a manifestat în mod acut a doua zi după sosirea 
noastră, la întâlnirea dela Palatul Chigi, între Mussolini, Generalul, Ciano şi mine. 

La prânzul ce ne fusese oferit în acea zi, mă făcusem vinovat de ”un petit 
impair”. Mussolini, la stânga căruia eram aşezat - la dreapta lui era Regele Italiei şi 
la dreapta acestuia Generalul Antonescu - m-a întrebat foarte amabil cum 
petrecusem acea dimineaţă. I-am răspuns că petrecusem o oră “în Forum”. Celebra 
frunte, celebrele sprâncene s-au încruntat şi după un moment de tăcere Ducele m-a 
întrebat: “Care Forum? Sunt două”. Uitasem că există şi un Forum Mussolini. 
Conversaţia între noi s-a îndreptat mai în urmă înspre situaţia militară generală. 
Am admirat calmul şi siguranţa caracteristică a unui om care merita al anturaj 
decât acela al fiinţelor dubioase care stăteau între el şi credincioasele şi eroicele sale 
«cămăşi negre». 

Cuirasatul va fi pus repede din nou în starea în care se afla înainte de 

A 

bombardare; era o afacere de vreo trei luni. In Balcani Italia va învinge: “ aussi vrai 
que nouspouvons mettre quatre divisions la ou Ies Grecs nepeuvent en mettre qu’une”. 
Privitor la Bătălia aeriană de deasupra Londrei, Ducele, cu drept cuvânt, mi-a şoptit 
: “Ce n’est pas ainsi qo’un peut vainere la Gr an de-B retagn e ”, fără a-mi spune mai 
mult asupra văditei sale dorinţe, intensificată probabil în acel moment prin ceea ce 
se întâmplase la Napoli, de a vedea o adevărată operaţie de debarcare şi ocupare 
înterprinsă împotriva adversarului direct al Italiei. 

l-am găsit pe Mussolini la Palatul Prezidenţial între două mormane de ziare; 
unul pe biroul său şi altul, deja citit, la picioarele lui. Generalul Antonescu, pe un ton 
calm mai întâi, dar din ce în ce mai ridicat, a atacat imediat raportul Altenburg- 
Roggieri şi a enumerat din nou excesele ungare în Ardeal. La un moment dat, 
Contele Ciano l-a întrerupt, observând: “Oui, nous savons qu’ils ont la main dure”. 
Aceasta l-a înfuriat pe General, care ridicându-se de pe scaun a strigat: “La main 


188 



dure? Nous leur montrerons la mai dure! Si ces exces continuent, il y aura un masacre 
d’Hongrois en Rroumanie!”. 

Nu l-am admirat niciodată mai mult pe General, în timpul scurtei noastre 
colaborări, decât în acele momente. Calmându-se puţin, cu o luciditate şi o putere de 
expresiune de care l-am văzut de multe ori capabil, a expus din nou gazdelor 
noastre eroarea şi nedreptatea ce se făcuse la Viena, precum şi meşteşugurile 
cartografice pe care Contele Teleki, un geograf experimentat, le-a întrebuinţat 
pentru a falsifica obrazul etnic al Ardealului: enorme pete albe în regiunile 
muntoase locuite, dar locuite de români, deosebirea dintre satele româneşti şi cele 
ungureşti precum şi proporţiile respective ale locuitorilor în oraşe, indicate nu prin 
după culori clar deosebite, roşu şi albastru de pildă, ci prin două nuanţe de roşu 
aproape identice. Mussolini, cu ochii pe harta pe care Generalul o întinsese pe biroul 
său, părea foarte interesat; Contele Ciano, care era probabil tot atât de bine 
informat asupra subiectului ca şi protejatul său, Contele Teleki, mult mai puţin. 

- Şi credeţi Dumneavoastră că astfel de graniţe vor putea fi menţinute?, a 
întrebat Generalul. Contele Ciano i-a răspuns : “Nous ne Ies avons pas seulement 
reconnues, mais meme garanties ”. “Garanties ou non, elles sauteront, c’est moi qui 
vous le garantis”, i-a replicat Generalul. 

A 

Intre Contele Ciano şi mine a avut loc următorul schimb de cuvinte, fără ca 
Generalul să mă întrerupă, după cum era obiceiul său: 


-(Eu) Aţi fi vrut să puneţi mâna chiar şi pe regiunile noastre industriale. 

-(Ciano) Inexact. Nu am avut o astfel de intenţie. 

-(Eu) Aţi vrut probabil să-l pedepsiţi pe Regele Carol al II-lea cu întreaga sa 
clică, uitând că lupta noastră contra acestora era deja în curs şi că, procedând aşa cum 
aţi procedat, ne-ţi fi înfipt, practic, un pumnal în spate. Aţi lovit nu în Carol al II-lea ci 
într-o Românie legionară. Veţi fi primii a o regreta, de îndată ce vă veţi trezi în faţa 
adevăraţilor dumneavoastră inamici! 

9 

-(Ciano) Care inamici? 

-(Eu) Sovieticii, evident! 

-(Ciano) Noi nu suntem în război cu Rusia! 


Bietul Ciano. Ne înţelesesem foarte bine la primul nostru contact, în toamna 
anului 1936. Aveam o mare admiraţie pentru curajul său fizic şi, într-o oarecare 
măsură, pentru îndrăzneala sa în politică, şi m-am indignat adânc la nedreapta sa 
moarte. Spre apărarea lui, ăn ceea ce priveşte Arbitrajul dela Viena, nu trebuie uitat 
că, în 1939, cu prilejul călătoriei lui Gafencu, făcuse totul pentru a convinge pe cel 
care controla politica noastra externă la aceea vreme, ca să părăsească calea anti- 


189 



naţională pe care o alesese, adică primejdioasa solicitare a garanţiilor engleze. Nu 
am fi avut nici răpirea Basarabiei, nici Arbitrajul dela Viena, dacă nu am fi 
amanetat libertatea noastră de acţiune în schimbul unor garanţii goale. Fusese fără 
nici o intenţie şi fără nici o aluzie jignitoare că întrebuinţasem cuvintele de “coup de 
poingnard dans le dos”, la care gazdele noastre aveau drptul să fie special sensibile. 

Existau doua “Curţi” la Roma şi, după audienţa noatră la Regele Victor- 
Emanuel, nu puteam să nu ne îndreptăm spre Vatican, pentru a prezenta respectele 
noastre Sanctităţii-Sale, Papei Pius al Xll-lea. 

Conform obiceiurilor locului, Generalul, considerat ca un Şef de Stat, a fost 
primit singur mai întâi. Introdus şi eu în înalta prezenţă câteva minute mai târziu, 
Sanctitatea Sa mi-a făcut imediat o observaţie care nu mi-a părut chiar în acord cu 
cele ce se petreceau de obicei în asemenea împrejurări : ”Aveam o mare apreciere a 
talentelor şi calităţilor Ministrului României, Dl. Petrescu-Comnen, şi am fost foarte 
neplăcut impresionaţi când l-aţi rechemat / ”Am asigurat pe Papă că personalitatea pe 
care, de acord de altfel cu Nunţiul Papal la Bucureşti, o alesesem pentru a o înlocui 
pe Dl Petrescu-Comnen , îl va satisface cel puţin în aceeaşi măsură, şi l-am rugat să 
înţeleagă că, era foarte natural din partea noastră să preferăm alţi reprezentanţi 
decât pe foştii miniştrii din guvernul care a hotărât sau tolerat “ sugrumarea” lui 
Corneliu Codreanu. Şi cum la cuvântul de “ sugrumare” nu m-am putut împiedica să 
execut o mişcare de mână care simboliza actul, Sanctitatea Sa a avut la rândul Său o 
tresărire de stupefacţie care părea a arăta oroarea ce i-o procura această neaşteptată 
informaţie. 

Episodul intervenţiei mele în aceste discuţiuni, care ar fi tăiat forul 
argumentării Generalului Antonescu , povestit de Antonescu lui Fabricius şi relatat 
de Dl Hillgruber, în menţionata sa carte , este în întregime născocit de astă data de 
către Generalul Antonescu, a cărui imaginaţie nu cunoştea limite când nevoia se 
prezenta. Nevoia, în aceste împrejurări, era de a explica lui Fabricius atitudinea sa 
faţă de Ministrul său al Afacerilor Străine, în timpul vizitei noastre la Berlin. 
Dialogul între Ciano şi mine a avut loc la sfîrşitul întrevederei, după ce Generalul 
Antonescu îşi revărsase tot amarul cu o deosebită violenţă şi completase toata 
expunerea. Intervenţia mea era pe o notă mult mai puţin violentă decât declaraţiile 
lui Antonescu, care mersese până la ameninţarea cu un măcel al Ungurilor din 
România. Dacă această intervenţie i-a provocat într-adevăr o supărare, ceea ce nu 
mi-a comunicat la nici un moment, aceasta nu a putut să fie decât din pricina 
menţiunii implicite a rolului pe care Mişcarea Legionară îl jucase în evenimentele 
care îl aduseseră la putere. Un subiect a cărui evocare îl jignea întotdeauna adânc şi 
dureros. 


190 



CAPITOLUL XVIII 


ÎN VIZITĂ LA BERLIN. PATRU EGAL TREI 


Cineva a spus: “Nimeni nu ştie să adune şi să organizeze mai bine forţele unui 
popor decât Germania; şi nimeni, până la urmă, nu le întrebuinţează mai greşit . ” Nu 
este vorba aicea de greşeli privitoare la mânuirea armatelor. Ultimul Război 
Mondial a dovedit încă odată că puţini pot întrece în această privinţă pe generalii 
germani, a căror artă şi imaginaţie nu au fost învinse decât de nesfârşita masă de 
divizii, în proporţie de cinci la una, şi de formidabilul armament terestru, aerian şi 
naval pe care adversarii au fost în stare să-l azvârle pe toate fronturile luptei. Este 
vorba de un anumit simţ ultra-strategic şi ultra-politic, de un instinct al 
posibilităţilor şi al imposibilităţilor, ale celor mai ascunse reacţii în gândurile 
duşmanilor şi a valorii eventuale a celor mai modeşti prieteni. 

A 

In categoria acestor greşeli intră, cred , şi încercarea alcătuirii acelui Pact 
Quadripartit, Germania-Italia-Rusia-Japonia, proiectat de Hitler în toamna anului 
1940 , şi care s-a transformat în Pactul Tripartit, Germania-Italia-Japonia, la care 
au aderat ulterior Ungaria, România şi Slovacia.Chiar înainte de placarea noastră la 
Roma, la o recepţie la Lagaţie, Fabricius mă informase asupra unor viitoare 
negocieri în vederea unui Pact de Prietenie şi Apărare Mutuală între Germania, 
Italia, Rusia şi Japonia. Când, câtva timp după reîntoarcerea noastră Domnia sa 
mi-a comunicat că Molotov era la Berlin în vederea încheierii acestei înţelegeri, nu i- 
am putut ascunde perplexitatea şi îngrijorarea lui. 

Pricepusem primejdioasa necesitate a Pactului Ribbentrop-Molotov, pentru a 
tăia jocul Franţei şi a Marii Britanii, ale căror misiuni militare negociau în acelaşi 
moment la Moscova înjghebarea unei coaliţii sovieto-occidentale dar nu vedeam 
rostul unor noi legături politice şi militare între Berlin şi Moscova, care îmi păreau 
în contradicţie cu ceea ce ştiam că sunt adevăratele intenţii ale Fuhrer-ului. Plătisem 
cu Basarabia şi Nordul Bucovinei Pactul Ribbentrop-Molotov. Care va li preţul 
pentru noi, al acestei noi apropieri între Germania Socialist-Naţională şi Rusia 
Comunistă? 

Evenimentele au dovedit că îngrijorările mele erau nefundate. Până la urmă, 
Hitler a preferat să renunţe la planurile sale decât să permită o noua încălcare a 
teritoriului sau a independenţei noastre de către Soviete. Care erau aceste planuri? 
Fabricius s-a însărcinat să mi le explice cu un optimism care reflecta fără îndoiala pe 
cel al şefilor săi. Era nici mai mult nici mai puţin vorba decât de a convinge Marea 
Britanie prin această largă înţelegere , care acoperea doua continente (Franţa fiind 
scoasă din luptă) că războiul era terminat. Hitler era hotărât să se folosească de noul 
Pact Quadripartit pentru a face Marea Britanii noi propuneri de pace, în care ar fi 
ţinut socoteala, cu băgare de seamă, de interesele Imperiului Britanic. 


191 



Optimismul Berlinului păcătuia pentru mine prin două erori fundamentale, 
datorite unei stranii ignorări a profundei perspicacităţi politice a conducătorilor 
sovietici şi a forţelor care împinseseră marea Britanie în război. Kremlinul nu avea 
nici un motiv pentru a dori sfârşitul războiului Germano-Britanic, ci toate motivele, 
dimpotrivă, pentru a dori prelungirea şi îndârjirea lui ; ştia foarte bine că numai 
teama unui război pe două fronturi împiedicase până atunci pe Hitler să înceapă 
acel Marş spre Orient , care era visul vieţii sale. Iar grijile şi intenţiile celor care 
controlau destinele marii Britanii nu aveau caracter naţional şi nici o relaţiile cu 
interesele unui Imperiu pe care îl sacrificaseră de mai înainte, în bună cunoştiinţă de 
cauză, în momentul în care ei dezlănţuiau al doilea război Mondial. 

Curând însă lucrurile au luat altă întorsătură decât cea nădăjduită de Berlin. 
Molotov, care invocase toate pretextele, chiar cel al unui certificat militar, pentru a 
declina invitaţia lui Ribbentrop, pusese astfel de condiţii la adeziunea lui la textul ce 
i se prezentase la Berlin încât i-a fost uşor să părăsească Germania, fără a-1 iscăli. 
Condiţiunile priveau recunoaşterea faptului unei sfere de influenţă a Sovietelor 
cuprinzând România, Gurile Dunării, Bulgaria şi Strâmtorile. Refuzul lui Molotov 
era uşor de prevăzut şi îndoita eroare pe care o făcuse politica germană a costat 
reichului un an de operaţii militare pierdute între nădejdea de a cîştiga în fine 
amorul Marei britanii şi iluzia de a putea înşela Kremlinul asupra adevăratului rost 
al formidabilului aparat de război pe care Germania socialist- Naţională şi-l clădise. 

Odată cu informaţia că Molotov refuzase să cadă în capcană şi că deci Pactul 
Quadripartid se reducea la un Pact Tripartit, fabricius m-a informat că Contele 
Csaki. Ministrul Afacerilor Străine Ungar, era aşteptat la Berlin pentru a semna 
noul instrument internaţional, însoţit de Contele Teleki, Preşedintele de Consiliu, şi 
că Guvernul German aştepta uluerior adeziunea noastră şi cea a Slovaciei. 

Textul pactului, la care eram rugaţi să aderăm, ne-a fost remis în ajunul 
plecării noastre spre berlin, la 20 Noimebrie 1940. Studiindu-1 am observat cu 
mirare cp era identic cu cel pe care Fabricius îl descrisese când era vorba de un pact 
qudripartit , când era vorba deci de a momi pe molotov într-o formaţiune politico- 
militară de care se ferea a de ciumă. Textul deci nu putea privi şi nici nu privea 
obligaţiile reciproce ale celor trei semnatari ne-comunişti în cazul unui război al 
Sovietelor cu unul din ei. El explica însă - şi acesta fusese probabil preţul plătit 
pentru participarea japoniei - obligaţiile germane şi italiene în cazul unui război 
între Japonia şi Staele Unite. 

Un astfel de conflict ar fi prezentat pentru noi numai inconveniente, prin 
faptul compromiterii Germaniei, aliata noastră, ăntr-un război cu Statele Unite. 
Singurul război, singura victorie care nu numai că ne interesa dar care reprezenta 
pentru noi o chestie de viaţă şi de moarte (după cum evenimentele au dovedit-o) era 
un război germano-sovietic cu o victorie germană. Păstrarea aceluiaşi text pentru 
cele două pacte îmi părea o eroare puţin inteligibilă, ale cărei eventuale victime 
directe puteam fi noi. 


192 



Am expus deci generalului, între Viena şi Berlin, îngrijorările mele şi i-am 
propus să suferăm, cu o măsurată ferimitate, adăugirea, înainte de adeziunea 
noastră, a unui < protocol adiţional >, secret sau deschis, care ar fi remediat lipsa ce 
o semnalasem, implicând în mod simetric obligaţiile Japoniei în cazul unui război 
germano-sovietic. Avantajul pe care Pactul Tripartit îl prezenta pentru Japonia era 
atât de mare încât, cu cuvenita presiune din partea germaniei, posibilităţile nu erau 
puţine ca tokio să consimtă la această nouă stiopulaţie. 

Se ştie cum trădarea unui agent al lui Canaris, Sorge, înfipt în Servicul de 
Informaţii al ambasadei Germane din Tokio, a lipsit Germania, în momentul 
izbucnirii Războiului din Orient, de avantajul incertitudinei în care sovietele ar fi 
putut fi menţinute privitor la intenţiile Japoniei. 

Generalul n-a vrut să mă asculte. Bănuiesc că motivul nu era meritul sau 
nemeritul sugestiei mele, ci în faptul că venea dela mine. De altfel, în afară de o nouă 
şi tot atât de elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul dela 
Viena, grijile şi hărniciile ale Generalului Antonescu la Berlin au fost pregătirea - în 
ceea ce privea posibilele reacţii ale Germaniei - a Loviturii de Stat împotriva 
Mişcării Legionare, pe care o avea în minte din primele ceasuri ale guvernării sale, 
din momentul când luase Generalului Coroamă comanda trupelor din Bucureşti, 
pentru aceasta îi declarase că, în nici un caz, nu va trage în legionari. 

Deoarece s-a căutat de multe ori să se explice lovitura Generalului Antonescu 
împotriva propriului său guvern prin supărarea ce i-ar fi pricinuit-o executarea la 
Jilava a asasinilor lui Corneliu Codreanu, este bine de ştiut că intrigile Generalului 
Antonescu la Berlin, pregătitoare Loviturii de Stat şi noii prigoane, s-au desfăşurat 
cu o săptămână înaintea acestui tragic eveniment. 

Din capul locului a trebuit să-mi dai seama că ceva se petrecea la Berlin între 
Antonescu şi interlocutorii noştri germani, în ascuns de mine. Acel ceva nu putea fi 
în relaţie cu chestia cea mai importantă şi cea mai confidenţială din cele care erau la 
ordinea zilei, proximitatea unui război cu Rusia Sovietică, căci acestea erau tocmai 
discuţiile la care fusesem întotdeauna prezent, şi în întrevederea noastră cu 
mareşalul Keitel şi în cea cu Generalul Jodl. 

După prima noastră întâlnire cu von Ribbentrop însă, Antonescu avusese cu el 
două întrevederi despre care nu mă înştiinţase şi despre care nu mi-a dat niciodată 
socoteală. Lucrul era cu totul neobişnuit, prezenţa unui ministru al afacerilor străine 
cerând prezenţa celuilalt. De câte ori întâlneam pe von Ribbentrop, cu prilejul 
diferitelor festivităţi ce ne erau oferite, mă întreba : “ De ce nu ne întâlnim mai des ? 

ii 

Fapt a fost că de două ori, după aceste întâlniri < clandestine >, von 
Ribbentrop, în mod foarte serios şi cu o mare insistenţă, mi-a spus : “ Nu vă puneţi 
nici odată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Intr-o astfel de ciocnire Mişcarea ar fi 
distrusă. “ Foarte surprins, i-am explicat că dragostea şi respectul oştirii erau o 
tradiţie în Mişcarea Legionară, că un general, Generalul Cantacuzino, care 


193 



întruchipa tot ceea ce armata avea mai viteaz şi mai nobil, a stat continuu la dreapta 
Căpitanului, şi că alegînd pe generalul Antonescu, Conducător al noului regim pe 
care îl întemeiasem, dădusem o nouă dovadă a acestei dragoste şi a acestui respect. 

Ceea ce s-a petrecut însă cu prilejul audienţei noastre la Hitler, a întrecut tot 
ceea ce puteam aştepta ca lipsă de consideraţie şi ca uneltiri ascunse din partea 
generalului Antonescu şi a pus un sfârşit contactelor mele cu el, până în momentul 
plecării sale din Berlin. La sosirea la cancelaria de Stat, am fost informaţi că 
generalul va fi primit mai întâi singur de către Fuhrer. Faptul era explicabil prin 
ficţiunea adoptată şi la vatican - dar nu la Quirinal - că Generalul era un Şef de 
Stat. Când însă, după mai mult de trei sferturi de ceas de aşteptare, am fost introdus 
şi eu în biroul lui Hitler, spre marea mea mirare am găsit acolo pe Ribbentrop, care 
fusese prezent la toată această primă parte a întrevederii. Ceea ce a urmat a fost a 
fost consacrat din nou la o expunere foarte documentată şi foarte elocventă din 
partea lui Antonescu a planurilor şi revendicărilor noastre. Generalul, cu un atlas 
istoric pus sub ochii Fuhrerului, i-a indicat chiar fostele limite ale Imperiului dac. 
Hitler surâzând a obiectat, în limba germană bine înţeles : “ Ce ar spune prietenul 
meu Mussolini dacă aş revendica fostele limite ale Sfântului Imperiu Germanic ? 
Generalul, care nu pricepuse bine, a replicat cu convingere : “ Bine înţeles exact ! “ 

Ce spusese şi ce istorisise Generalul Fuhrerului privitor la Mişcarea Legionară 
am putut-o ghici a doua zi, când la prânzul ce ni-1 oferea, Hitler m-a interpelat pe un 
ton sever cu aceste cuvinte : “ Dumneavoastră nu ştiţi poate cine e Generalul 
Antonescu ; nu aţi putea găsi un mai mare patriot pentru a apăra interesele Ţării 
Dumneavoastră. “ Am replicat cam iritat : “ O ştim foarte bine, altfel nu l-am fi 

A 

ales pentru a-l pune în capul nostru. “ In acea dimineaţă însă, în faţa lui Alexandru 
Randa, pe care îl adusesem ca martor, avusesem cu generalul o violentă ciocnire. De 
astă dată, violenţa era de partea mea, şi, accentuând vorbele mele cu pumnul, 
ciocnind pe masă, i-am declarat că după ceea ce se întâmplase în ajun cu prilejul 
audienţei la Hitler, fără a ne da în spectacol faţă de străini, îl rugasem să considere 
că în ceea ce-1 privea, atâta timp cât vom mai rămâne în Berlin, eu nu mai existam. 
L-am informat că nu voi părăsi Berlinul odată cu el şi că, relativ la adeziunea 
noastră la Pactul Tripartit, trebuia să se descurce fără mine. Ceea ce explică lipsa 
semnăturii mele pe acel Pact, despre care de altfel eram convins că nu reprezintă 
pentru noi nici un avantaj. 

A 

In una din recepţiile la cancelaria de stat, discutându-se posibilitatea de a 
descoperi noi zone petrolifere în România, Hitler mi-a spus surâzând : ” Pricep 
nedumerirea experţilor când e vorba de a alege locul unei noi operaţiuni militare.” 
Convorbirea noastră cu Mareşalul Keitel şi cu Generalul Jodl nu ne lăsaseră nici o 
îndoială asupra direcţiunii viitoarelor operaţiuni. Considerând obligaţia eventuală 
de a conduce concomitent ambele ofensive, cea în Rusia Albă şi Ucraina şi cea peste 
Dunăre şi Balcani, ambii şefi s-au exprimat cu o anumită nedumerire. “ Va fi greu - 
ne-a spus Keitel - dar cu Tineretul German de azi va fi posibil. 


194 



Keitel şi Jodl, precum şi alţi generali germani, care până la sfârşit au rămas 
credincioşi şefului lor şi tradiţiilor militare germane, au fost criticaţi post festum , 
pentru modul cum consimţiseră să ducă operaţiunile ce le erau încredinţate, 
contrariu sănătoaselor doctrine militare. Criticile sunt nefundate ; operaţiile ce le-au 
fost cerute au fost conduse cu o neîntrecută strălucire şi abilitate profesională. 
Cauzele înfrângerii finale nu erau de domeniu militar propriu zis ci de ordin supra- 
strategic, în care de atâtea ori conducătorii politicii germane şi-au arătat 
inferioritatea. A fost trădarea ( aceiaşi trădare care a trecut astăzi în lagărul lumii 
occidentale) care a antrenat Comandamentul German în situaţia de care Keitel şi 
Jodl se temeau. Moscova ar fi fost cucerită dacă formidabilii paraşutişti germani ar 
fi fost azvârliţi împrejurul şi asupra Kremlinului, iar nu asupra Cretei ; 
Comunismul ar fi fost învins dacă acel Comandament ar fi avut 40 de divizii mai 
mult, pentru a exploata această cucerire, adică acele divizii trimise să salveze pe 
italieni în Grecia. 

Când Keitel şi Jodl, soldaţi fără frică şi fără prihană, au fost asasinaţi de aşa 
zisul < Tribunal > din Nurenberg, ca pedeapsă pentru neţărmurita lor iubire de ţară, 
cenuşa lor a fost aruncată într-o cutie de gunoi, de către un general francez ; această 
cenuşă fusese transportată în mare secret, de generalul francez şi de alţi trei 
generali, un britanic, un american şi un rus, într-un hotel îndepărtat, şi azvârlită 
într-un < water-closet>, apa fiind trasă peste ea de unul din aceşti trei bravi militari, 
fără ca istoria să ne spuie care din ei a fost acela. Mă întreb dacă cu Keitel, cu Jodl 
şi cu ceilalţi generali şi amirali germani, azvârliţi în închisori sau în uitare nu s-au 
dus ultimii ostaşi capabili de a opri puhoiul comunist în ceasul inevitabil al 
revărsării sale asupra Europei. Aceşti militari trebuia să fi fost sacrificaţi tricmai 
pentru a nu mai avea cine opri puhoiul comunist. 

Generalul Antonescu şi cu mine fusesem înconjuraţi din partea personaluluui 
Wilhelmsstrasse nu numai cu atenţiile obişnuite în asemenea împrejurări dar şi cu 
deosebite manifestaţii de simpatie. Nu se putea spune acelaşi lucru despre grupul de 
chipeşi legionari, în frunte cu Comandantul Iasinschi, care ne însoţiră în Germania, 
şi care reprezentau floarea unui tineret, ale cărui jertfe şi statirnică credinţă erau 
unice în istoria mişcării naţionale. Serviciul protocolului manifestase o vădită iritaţie 
când legionarii au cerutsă li se rezerve un ceas din programul de recepţie pentru a 
depune o coroană pe mormântul lui Horst Wessel. Impresia mea era că sentimentele 
ascunse de antipatie, pe care o mare parte din personalul Ministerului Afacerilor 
Străine German le avea pentru Partidul Socialist- naţional găsiră un bun prilej 
pentru a se manifesta, fără multe riscuri. 

Din capul locului am atribuit acestui fenomen strania comunicare ce mi-a fost 
făcută în ultimele zile ale vizitei noastre de către Şeful Protocolului, Domberg, un 
pomeranian de doi metri şi cinci înălţime, cu care mă întâlnisem cu câţiva ani mai 
devreme în posturi comune. “ Nu vă veţi supăra - mi-a spus el - dacă nu vă vom oferi 
de astă dată, Generalului şi Domniei vooastre, distincţiunile obişnuite ; aceasta ne.ar 
obliga să facem acelaşi lucru cu ceilalţi membri ai misiunii Dumneavoastră şi noi 


195 



suntem foarte prudenţi cu aceste distincţiuni. “ Posesor a cinci mari coroane care mai 

A 

mult mă încurcau, nu găseam în această deciziune nici un motiv de supărare. In ceea 
ce priveşte pe generalul Antonescu, nu m-am îndoit, după un moment de reflexie, nu 
numai că măsura nu-1 supăra, dar că era un efect direct al intrigilor sale împotriva 
Mişcării, o dovadă a acestor intrigi. 


/V 

Intr-adevăr, Guvernul German acoperise de distincţiuni, la sugestia lui 
Fabricius foarte probabil, multe din personalităţile guvernelor carliste, asupritori şi 
schingiuitori ai Mişcării Legionare, Von Ribbentrop întrerupsese chiar o călătorie 
la roma, pentru a se opri la viena şi a decora cu mâinile lui pe Colonelul Sidorovici, 
unul din favoriţii Elenei Lupescu, şi omul pe care carol îl pusese în capul organizaţiei 
tineretului “ Straja Ţării ”, care trebuia să înlocuiască Mişcarea Legionară, ucisă sau 
închisă. Sidorovici se sinucisese la căderea regimului carlist, în faţa unei acuzaţii de 
malversaţiune de fonduri, spre marea întrristare a prietenului său, baldur von 
Schirach. Multe din personalităţile ce primiseră acele distincţiuni germane erau în 
închisoare, acuzaţi de atrocităţi ; altele ostracizate de tot era adevărat românesc. 
Intrigile lui Antonescu convinseseră pe Hitler şi pe Ribbentrop că o încăierare între 
el şi Mişcare era aproape inevitabilă, că deci cei pe care Guvernul german I-ar fi 
decorat ca oaspeţi bineveniţi, s-ar fi putut găsi, câtva timp mai apoi - ca şi oamenii 
lui Carol - în închisoare...ceea ce de fapt s-a şi întâmplat. 


Am părăsit Berlinul, după cum am mai menţionat-o, cîteva zile după 
Generalul Antonescu, fără a putea avea cu von Ribbentrop întrevederea pe care mi- 

A 

a făgăduise. In scurta întrevedere pe care am avut-o cu Baronul Weisszacker, în ziua 
de 28 Noimebrie 1940, acesta mi-a comunicat tristele veşti a ceea ce se petrecuse la 
Jilava, în noaptea precedentă. 


196 



CAPITOLUL XIX 


MINCIUNA, VEŞNICA ARMĂ A NEMRNICILOR 


Nici asasinatele cu sutele. Nici schingiuirile cu miile, nici închisorile cu zecile 
de mii nu au fost armele cele mai crunte şi cele mai eficace în mâinile duşmanuilor 
Mişcării Legionare, ci MINCIUNA. Omorurilor şi prigoanelor, Legiunea le opunea 
zalele vitejiei şi statorniciei sale, răbdarea, resemnarea şi încrederea cretinului într-o 
dreptate vreodată biruitoare, încredere pe care nu a pierdut-o încă nici acum. Ce 
arme însă putea avea ea împotriva minciunii, răspândită prin toate ziarele din lume, 
prin toate almanahurile, prin toate enciclopediile, prin toţi “ istoricii ”, prin toate 
mijloacele de informaţie şi de difuziune, toate sau aproape toate în aceleaşi mâini, în 
mâinile duşmanilor ei ? 

Fiecare din minciunile gogonate răspândite împotriva Legiunii ar avea totuşi, 
pentru orice observator cinstit, dezminţirea ei imediată şi elocventă, în faptele 
cunoscute de toţi. Să analizăm unele din aceste minciuni: 

1) MIŞCAREA AR FI FOST O ORGANIZAŢIE TERORISTĂ. 

-Adevărul este că tocmai Mişcarea legionară a fost, fără nici o întrerupere, dela 
înfiinţarea ei şi până astăzi, victima celei mai crunte terori. Dela dizolvările ilegale, 
dela capetele sparte, uciderile şi încarcerările în masă, ale guvernelor Vaida, Iorga- 
Argetoianu, Duca, Goga, Miron Cristea, Tătărăscu, Călinescu, Argeşanu, Antonescu 
până în lagărele de exterminare de astăzi, speciale pentru legionari, descrise de 
Leonard Kirshen în înspăimântătoarea lui carte Prisoner of Red Justice. 

2). MIŞCAREA AR FI FOST O PERMANENTĂ AMENINŢARE PENTRU STAT. 

-Adevărul : Mişcarea legionară a fost, dintre toate partidele şi grupările politice 

care râvneau numai puterea, singura apărătoare consecventă a Statului Român. 

A 

împotriva corupţiei, a uzurpatorilor, a trădării şi până la sfârşit a vânzării 
României. 

3 ). MIŞCAREA AR FI FOST O DUŞMANĂ A LEGALITĂŢII. - 

-Cititorul şi cercetătorul obiectiv va descoperi că Istoria mişcării legionare este o 
lungă luptă pentru legalitate. Niciodată Legiunea nu a cerut mai mult decât 
legalitatea, beneficul drepturilor legale şi naturale, care i-au fost negate în mod 
constant, fără nici o excepţie, de către toate guvernele în faţa cărora a stat. 

4) ACTIVITATEA MIŞCĂRII AR FI FOST SUPUSĂ UNOR INFLUENŢE 
STRĂINE. 

-Adevărul este că Mişcarea legionară a fost singura grupare politică - nu vorbesc 
aici de personalităţi răzleţe - care nu a fost influenţată nici odată de alte interese şi 
de alte dureri decât cele româneşti. Nu şi-a căutat învestitura nici la Paris sau 


197 



Londra, nici la Berlin sau Roma. Nu se pregătea a deschide hotarele Ţării hoardelor 
sovietice, pentru că aşa o dorea Beneş şi anumite cercuri politice din Franţa. Nu s-a 
conformat ordinelor lui Blum, ordine care cereau desfiinţarea, prin cele mai 
sălbatice violenţe, a unui tânăr partid politic românesc. Ea a fost singura grupare 
politică care a cerut împotrivirea cu armele în mână la ciuntirea frontierelor noastre 
apusene pe care le pregăteau, în vara anului 1940, Germania Socialist- Naţională şi 
Italia Fascistă. Ne vom opri aici, pentru moment, fără a ne da osteneala să 
examinăm şi acuzaţiile unor canalii româneşti şi străine, relativ la cinstea personală 
a şefilor legionari, înainte, în timpul ţi în urma scurtei noastre guvernări. Pentru a 
arăta însă la ce limite de necinste profesională ajung anumiţi publicişti, când este 
vorba de Legiune, voi menţiona două cazuri caracteristice, cu care mi-a fost dar să 
fiu în contact direct. 

Dl. Jerome Tharaud , unul din autorii celebrei cărţi Quand Israel este Roi , 
unde ne descrie ororile regimului lui Bela Kuhn în Ungaria, venise la Bucureşti, în 
toamna anului 1937, nu pentru a se documenta în vederea unei cărţi care ar fi putut 
să se chema : “ Când Esthera este Regină “, sau “ Când Popeea guvernează “, ci 
pentru a-şi da, cu o vizită de cinci zile, aparenţa de autoritate necesară pentru a scrie 
cartea care îi fusese comandată : L’Envoye de l ‘Archange , a cărei dată de apariţia a 
fost socotită astfel încât să întovărăşească şi să “explice” asasinarea Căpitanului. 

A 

Intre o audienţă la Palat şi un dejun cu Popea şi Neron, scriitorul francez 
Tharaud cerutşi obţinut o întrevedere cu Căpitanul. Mă găseam în anticamera 
Căpitanului, cu vreo opt, zece, persoane, în timpul acestei convorbiri, când uşa ce ne 
despărţea de cei doi interlocutori s-a deschis şi Căpitanul a apărut. Uitându-se un 
moment la cei prezenţi, cu glas liniştit a rugat pe unul din legionari să aducă scaune 
pentru două doamne care aşteptau în picioare. Acum, cum descrie Tharaud acest 
incident în cartea sa, fără să explice cu ce ocazie învăţase limba română ? Codreanu 
deschizând violent uşa, strigă violent legionarilor săi : “ Faceţi mai puţin zgomot că de 
nu, vă dau afară cu picioare în c....” ; apoi Tharaud adăuga sentenţios : Ton şi 
cuvinte pe care le învăţase probabil dela patronul său Hitler. 

Cititorii cărţii L’Envoye de VArchange, care ar fi fost informaţi de această 
escrocherie profesională, ar fi putut imediat să înţeleagă că autorul era hotărât să 
meargă până la orice infamie pentru a îndeplini misiunea cu care fusese însărcinat: “ 
asasinarea morală a Căpitanului, înainte de asasinarea lui fizică” Dar cine le-ar fi 
putut da această informaţie? 

Dl. A. L. Easterman a venit şi el la Bucureşti, a avut şi el o audienţă la Palat şi 
un prânz 

cu regretabila pereche, şi după cum ne-o povesteşte în cartea sa Carol, Codreanu and 
Lupescu, a cerut şi a obţinut şi el o întrevedere cu Corneliu Codrescu. A.L. 
Easterman este Evreu; chiar şi fără o altă informaţie, oricine în Bucureşti l-ar fi 
recunoscut ca atare. Dar înainte de a-1 primi, Căpitanul, după cum o făcea de mai 
multe ori când era vorba de străini, mi-a cerut anumite amănunte despre persoana 


198 



lui Easterman, pe care i le-am dat semnalându-1 ca un ziarist evreu, cu tendinţe 
marxiste. Convorbirea lui Easterman cu Căpitanul a fost destul de lungă; interpretă 
a fost, dacă nu greşesc, Despina Cantacuzino şi fiul meu. Căpitanul, tocmai din 
cauza originei etnice a musafirului său, şi-a dat osteneala să fie cât mai curtenitor şi 
chiar cordial. La cererea lui Easterman, i-a oferit la plecare o fotografie cu 
următoarea dedicaţie:” A Monsieur Easterman, un loyal adversaire”. 

Ce deosebită ar fi găsit cititorii lui Easterman figura Căpitanului faţă de aceea 
a fanaticului sectar şi terorist zugrăvit de atâtea guri şi pene mincinoase, dacă 
Easterman ar fi descris întrevederea aşa cum s-a desfăşurat în realitatea. Iată însă 
fabula scornită de acest infam: 

Nimeni, în Bucureşti, afară de câţiva prieteni ai săi nu ştia că el este Evreu. 
Când a povestit acestor prieteni că ceruse o întrevedere lui Corneliu Codreanu, 
aceştia, speriaţi l-au rugat să renunţe la acest atât de primejdios proiect. “ Acest om 
a omorât deja aţâţi Evrei; dacă află că eşti Evreu, nu vei ieşi viu de la această 

A 

întrevedere Povestea urmează în mod tot atât de melodramatic. In vitejia sa 
profesională, Easterman hotărăşte să-şi rişte viaţa mai bine decât să piardăa ceastă 
ocazie rară de a vorbi cu şeful unei celebre organizaţi teroriste. Doi legionari în 
uniformă şi armaţi până-n dinţi au venit să-l caute la Athenee Palace ; prin străzi 
întunecoase a fost condus la reşedinţa lui codreanu. La fiecare moment se aştepta să 
fie identificat ca aparţinând rasei detestate. Reuşeşte să-şi ascundă identitatea până 
în ultimul moment şi revine teafăr la hotelul său, unde prieteni lui îl aşteptau, 
convinşi că nu se va mai întoarce. 

Adevărul este că în tot timpul vieţi lui Căpitanul a proclamat că violenţele 
fizice împotriva evreilor constituiau o stupidă greşeală. Ar fi expulzat din Mişcare 
chiar şi pe cei care s-ar fi făcut vinovaţi numai de un geam spart. Legionari trimişi 
chiar cu automobilul Căpitanului ca să conducă pe Easterman la sediul mişcării şi 
fotografia dăruită, cu amabila dedicaţie, împrejurări pe care Easterman le 
menţionează el însuşi în cartea sa dovedesc spiritul cavaleresc al Căpitanului de 
neînţeles probabil pentru Easterman. 

Este păcat că volumul lui Easterman a fost scos din circulaţie; cartea lui ne 
informa, fără nici o consideraţie pentru sentimentele cele mai delicate ale lui Papa 
Wolf, că Elena Lupescu nu era fiica acestui farmacist evreu ci fiica naturală a lui 

A 

Carol întâi, şi deci un fel de mătuşă a lui Carol al II-lea, ceea ce îi dădea nu puţine 
drepturi de a ocupa şi ea o bucăţică din scaunul domnesc. 

Cine erau, cine sunt aceşti duşmani ai Mişcări Legionare? 

Ei se găsesc, înainte de toate, şi se vor găsi întotdeauna, printre membri şi 
agenţi acestei Mafii Internaţionale, stăpână peste aproape toate mijloacele de 
informaţie, care a instaurat bolşevismul în Rusia, peste ruinele fostului imperiu şi pe 
cadavrele a mai puţin de 20.000.000 de creştini. Este vorba de o mafie ocultă care a 
salvat de atâtea ori Imperiu Comunist dela o moarte sigură, care, în aceste momente, 


199 



încearcă să-l salveze dela ruina economică, care i-a dăruit mai mult de o treime din 
populaţia pământului. 

Duşmani Mişcări Naţionale Legionare de găsesc şi printre intelectuali 
pervertiţi, care s-au înstăpânit astăzi peste catedrele universităţilor occidentale şi 
peste creierii unui tineret înşelat şi îndobitocit. Ei sunt printre aceşti conspiratori, 
convinşi sau câştigaţi, care s-au furişat în poziţile-cheie ale administraţilor 
occidentale, a cei pe care Joe McCarthy a încercat fără succes în Statele Unite să-i 
alunge din Departamentul de stat şi din Departamentul Apărării Naţionale. 

Există cazuri mai speciale, în care simpatiile pro-comunsite nu joacă nici un 
rol sau nu joacă rolul principal. Ptrintre străini, oameni ca Henri Prost sau Denise 
Basdevant, ale căror torente de calomnii şi insulte apr determinate de convingerea 
că orice Român care nu s-a declarat adept al politicei care a azvârlit Franţa într-un 
război care nu era al ei, este, pentru a întrebuinţa cuvintele amabilei Doamne 

A 

Basdevant, “un asasin şi un răzvrătit In ceea ce-1 priveşte pe Prost, am putea culege 
aproape la fiecare pagină a cărţi sale mostrele neobiectivităţii şi fanatismului său 
anti-legioanr, vom alege între ele următoarea «perlă» şi vorbim despre legionari 
care luptaseră şi căzuseră în Războiul Civil Spaniol, îşi « informează » cititorii că 
aceşti tineri “ Socoteau să câştige repede oarecare glorie militară ”. 

/V 

In ceea ce priveşte pe duşmani români ai mişcări, vom lăsa la o parte cele 
câteva sute de comunişti, mulţi din ei de origine etnică străine, şi pe acele 
personalităţi politice care fără nici o simpatie pentru comunism au urmat în timp de 
pace politica lui Titulescu, pentru că aşa erau instrucţiunile primite din «hrubele» 
care le garantau situaţia lor politică, de atâtea ori identificabilă cu somptuasele lor 
situati materiale. 

9 

A 

In exilul românesc de astăzi se găsesc două grupuri care continuă în 
străinătate campania anti-legionară. Grupul compus din aceea burghezie, legată de 
diferitele partide, care nu-şi dăduse seama la timp că în agitatele vremuri de astăzi 
numai mişcarea legionară le putea garanta continua folosire a ceea ce le era mai 
drag: a bunurilor şi a plăcerilor materiale. Acest grup privise fără nici o protestare 
prigoanele şi măcelurile ale căror victime erau legionarii, şi mişelia lor faţă de 
Legiune, nu-I pot ierta acesteia nici vitejia, nici eroismul, nici dăruirea creştină, nici 
puterea de sacrificiu. Cei mai înverşunaţi sunt însă cei care în timpul vitezelor lupte 
ale Oştirii noastre au pactizat pe ascuns cu duşmanul şi care până la urmă i-au 
predat acestuia Ţara întreagă. Ei sunt aceia care, cu ajutor străin, s-au proclamat 
astăzi şefii exilului românesc şi paladinii unei pretinse pregătiri de recucerire, 
instalaţi în locul care ar reveni de drept celor care nu au trădat şi nu au capitulat, fie 
ei din rândurile Mişcării Legionare, fie din cele a atâtor buni români care pribegesc 
astăzi prin ţări străine 


200 



CAPITOLUL XX 


ALTĂ NOAPTE LA JILAVA 


A 

In Ajunul plecării mele la Berlin, soţia mea mi-a povestit, într-o convorbire 
telefonică, greutăţile ivite între Generalul Antonescu şi Mişcare, după executarea 
sumară la jilava, în noaptea de 26-27 Noiembrie, de către un grup de legionari, a 64 
din asasinii Căpitanului şi a sutelor de tineri români care i-au împărtăşit soarta. 
Aceştia erau singurii, din cei câteva sute de vinovaţi, pe care Guvernul Naţional- 
Legionar hotărâse s-o judece - o judecată a cărei dată Mihai Antonescu, Ministrul 
Justiţiei nu se putea hotărî a o fixa. Totodată, soţia mea îmi comunica consternarea 
lui Horia sima şi a şefilor legionari aţă de stupidul asasinat al lui Nicolae Iorga şi al 
lui Virgil Madgearu, asasinat calculat parcă înadins pentru a face Mişcării cel mai 
mare rău ce-i putea fi cauzat în acele momente. 

Henri Post, la acre, fără să vreau, revin tot timpul, povestise în mod foarte 
scurt şi cu o vădită mulţumire asasinarea Căpitanului. După înşiruirea unor serii de 
neadevăruri, toate destinate a explica şi a scuza oarecum odioasa faptă, ne spune 
calm : 

“/<n noaptea de 29 spre 30 Noiembrie, Codreanu era asasinat. ” 

Calmul lui Prost şi laconismul său au dispărut însă când ne vorbeşte de 
această altă noapte la jilava, când asasinii şi-au plătit păcatele. Prost îşi ascunde faţa 
menţionând că unul din executori nu avea mai mult de 22 de ani. S-a îngrijit 
vreodată Prost de vârsta sau de sexul celor aproape 400 de legionari măcelăriţi 
anterior de deţinuţii executaţi ? 

9 9 9 

“în încercarea lor de a se scuza, ne spune el, asasinii pretind că, în noaptea de 
26 spre 27 Noiembrie, ei se găseau în Cimitirul închisorii Jilava, pentru a dezgropa 
corpurile lui Codreanu şi a celorlalţi mucenici ai Legiunii, asasinaţi la 30 Noiembrie 
1938, şi cărora urma să li se facă funeralii solemne, exact în ziua celei de-a doua 
aniversări a morţii lor. Atunci când au ajuns la cadavrele camarazilor şi şefilor lor, ei 
fură cuprinşi de o furie sacră, în focul căreia s-au răzbunat contra celor ce săvârşiseră 
aceste atrocităţi. “ 

9 

Ceea ce Prost pretinde a nu crede este exact ceea ce s-a întâmplat. Executarea 
criminalilor deţinuţi la Jilava a surprins dureros Comandamentul Legionar. Ca şi 
mulţimea întreagă a legiunii, şefii aşteptau şi ei cu nerăbdare judecata celor vinovaţi. 
Satisfacţia pe care o cereau şi pe care puneau mai mult preţ decât pe orice 
răzbunare, ei care fuseseră victimele atâtor calomnii, atâtor minciuni, atâtor tăceri 
vinovate, era proclamarea adevărului, astfel ca lumea întreagă să-l cunoască, cum ei 
învăţaseră a-1 cunoaşte în carnea şi în sufletele lor. Această satisfacţie, numai un 
proces public putea să le-o dea întragă. Mihai Antonescu amâna continuu procesul, 


201 



pe care toată Ţara îl aştepta. Motivele sale se puteau uşor ghici. Adept al politicii 
titulesciene, el fusese camarad de gândire cu mulţi din cei care prigoniseră Mişcarea 
Legionară ; oportunismul singur îi schimbase poziţia. Convingerile sale şi mai presus 
toate ura în contra Mişcării - simpatia deci pentru cea mai mare parte din cei 
deţinuţi la Jilava - rămăseseră aceleaşi în adâncul sufletului său. 

Intrigile sale între Mişcare şi general începuseră din primele zile ale co- 
guvernării. Prelungirea situaţiei echivoce din Jilava, deschidea acestor intrigi un nou 

A 

şi mănos câmp de activitate. înainte de plecarea mea la Berlin, în momentul în care 
îi treceam interimatul, îl făcusem să observe primejdia care o reprezenta această 
continuă amânare a aşteptatei judecăţi : “ Băgaţi de seamă, să nu vă treziţi cu ei în 
poartă, înşiraţi ca mistreţii după o hăituiala. ” 

Pretextul ce mi l-a oferit a fost numărul martorilor de interogat şi dificultatea 
ce-o avea de a se hotărî între un tribunal ordinar şi un tribunal excepţional. Tot din 
iniţiativa sa, foarte probabil, a fost dat ordinul chiar în ziua execuţiei, de a înlocui 
garda legionară din interiorul închisorii cu o gardă militară ; ordin care, pe drept 
sau nu, a fost interpreta de către legionarii prezenţi la Jilava, ca o indicaţie că, într- 
un fel sau într-altul, vinovaţii vor fi sustraşi judecăţii şi pedepsei ce li se cuvenea. 

Următorul citat din notele mele va da, credem, o impresie mult mai adevărată 
celor ce s-au întâmplat în această noapte la Jilava : 

“ în acea noapte, legionarii au găsit sub lespezi grele, de tone de beton, 
cadavrele camarazilor şi şefului lor. Căpitanul era încă îmbrăcat în haine de deţinut, 
iar lanţurile dela picioare nu i se luaseră nici după moarte. Mâinile şi gâtul 
Căpitanului erau încă sub ştreangul asasin. Atunci când, în durerea şi indignarea lor, 
legionarii au părăsit pentru o clipă tristele resturi pământeşti ale celor atât de dragi lor, 
anume feţe ipocrite s-au tras în dosul perdelelor, de unde asistaseră la deshumarea 
celor asasinaţi de ei. Socotind că asasinii urmează să fie scoşi basma-curată, legionarii 
au luat legea în mâinile lor şi în această noapte eschiliană au executat o parte din 
autorii crimei de la Tăncăbeşti ca şi a altor sute de asasinate ulterioare, de mii şi mii de 
ori mai odioase în detaliile lor. Cine a protestat măcar, în România sau în străinătate, 
atunci când legionarii erau vânaţi precum fiarele şi aruncaţi în gropi comune ? “ 

Când este vorba de răzleţe acte de violenţă ale legionarilor, toate legitimate, 
(în măsura în care violenţa se poate legitima ) prin necontenitele excese, ale căror 
victime erau, nu trebuie uitat că aceste excese au fost întotdeauna premeditate, 
organizate, poruncite şi executate de autorităţile oficiale ale Ţării, de Rege, de 
Guvern, de Miniştri. De câte ori, prin arestări şi asasinate, Comandamentul Mişcării 
era distrus, Mişcarea trebuia tot de atâtea ori să crească din nou, din rândurile sale, 
noi cadre conducătoare, cărora le trebuia o oarecare vreme pentru a-şi organiza 
autoritatea. O astfel de situaţie s-a adeverit în urma hecatombelor are au urmat 
executării lui Călinescu şi prin înrolarea pripită de noi elemente, după constituirea 
Guvernului Naţional-Legionar. 


202 



Cei care cunosc repulsia creştinească şi românească, a lui Horia sima, 
Comandantul nostru, şi a cumpătatelor şi înţelegătoarelor cadre care îl înconjurau 
(camarazii mei în Guvern şi Forul legionar), faţă de orice vărsare de sânge, nu pot 
decât să fie convinşi că, dacă judecata grupului de vinovaţi aleşi pentru a da 
satisfacţie setei de dreptate şi de adevăr care stăpâneau atunci ţara, ar fi avut loc, 
mult mai puţini ar fi plătit cu viaţa păcatele lor decât cei care au căzut în noaptea 
răzbunării. Aceasta o dovedeşte însăşi moderaţia cu care grupul celor arestaţi a fost 
delimitat. 

Delimitarea grupului celor care trebuia să fie traşi la răspundere s-a făcut de 
către Horia Sima în înţelegere cu generalul Antonescu. Nimeni deci nu ne-ar putea 
mai bine asupra acestui fapt, de importanţă istorică pentru cei ce vor studia 
imparţial şi cinstit această perioadă a vieţii noastre naţionale, decât fostul vice¬ 
preşedinte al Guvernului Naţional Legionar. Iată ce ne spune în această privinţă : 


“După alungarea Regelui Carol de pe tron, în faţa noastră se deschideau 
două drumuri: întâiul de a lăsa pe legionari să se răzbune în voia lor, în primele zile 
ale victoriei. Apucând acest drum, adică lăsând revoluţia să-ţi urmeze cursul ei normal, 
mii de oameni ar fi plătit cu viaţa apartenenţa la regimul carlist. Ar fi căzut desigur şi 
mulţi oameni nevinovaţi, s-ar fi produs şi multe răzbunări personale, excese inevitabile 
când triumfă o revoluţie “ 

“Această baie de sânge, această reacţie, justificată pe planul mare al 
istoriei, mi-a repugnat profund şi din primul moment, deşi de nenumărate ori în cursul 
luptei contra regimului carlist, când atâţia prieteni şi camarazi erau sugrumaţi în 
beciurile poliţiei sau arşi de vii în crematorii, jurasem să fiu fără cruţare în ziua 
biruinţei. Era ceva care mă reţinea şi acest sentiment îl citeam în ochii tuturor celor 
care mă înconjurau în acele momente. Era liniştea creştinească a Mişcării noastre. îmi 
spuneam că am scădea din măreţia sacrificiilor noastre dacă am căuta o compensaţie 
a pierderilor suferite, pe această cale. Unui Român îi vine greu să verse sângele fratelui 
său şi al oricărui om în general. Nu suntem un popor de oameni sângeroşi. Gândiţi-vă 
că în Transilvania, în 1918, după 1000 de ani de robie, Ungurii n-au avut nimic de 
suferit în vâltoarea vremurilor de atunci. E o trăsătură caracteristică şi de o rară 
nobleţe a poporului Român. ” 

“ Regimul carlist nu era un regim românesc. El reprezenta un « Stat 
uzurpat de străini prin fraudă şi violenţă ». Cum nu putem închipui că nişte 
conducători în sufletul cărora mai vibrează o frântură de sentiment naţional, n-au 
altceva de făcut decât să nimicească viitorul unui neam ? Regimul carlist, în esenţa lui 
intimă, era angrenat în Conspiraţia Comunismului Mondial. ” 

“ Asasinarea Căpitanului s-a săvârşit pe bazele unui plan, al cărui 
epicentru se găsea în afara hotarelor Ţării. Garda de fier reprezenta un obstacol în 
calea comunizării României şi a întregei europe răsăritene ; această rezistenţă trebuia 


203 



înlăturată. Regele Carol, Călinescu şi toată banda care îi secunda, erau încadraţi într- 
un sistem conspirativ de proporţii europene. “ 

“ în România, în Septembrie 1940, s-ar fi putu produce o reacţie 
populară puternică, dacă revoluţia nu ar fi fost captată şi îndiguită ; dar la noi nu a 
existat un plan, o intenţie de a lichida vechea clasă conducătoare, după metoda 
Revoluţiei Franceze, a revoluţiilor comuniste în genere, după metoda aplicată nouă de 
dictatura carlistă. Pentru noi revoluţie înseamnă nu distrugerea unei clase, ci 
instaurarea unei noi ordini, în cadrul căreia ar fi putut servi şi reprezentanţii vechei 
clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o 
revoluţie naţională, şi o revoluţie internaţională. ” 

“ Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legală. Manifestaţii uriaşe, 
strigăte de bucurie, cântece, aclamaţi, dar toate într-o perfectă ordine. Niciun legionar 
n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinţă a fost 
aceea repurtată asupra noastră înşine. A fost o biruinţă luminoasă, o biruinţă a 
spiritului. Abia ieşiţi din închisori, cu răni încă deschise, trupeşti şi sufleteşti, cu goluri 
înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat să ne facem singuri dreptate”. 

“ întocmirea tabloului cu cei vinovaţi nu era o treabă uşoară. Dacă toţi cei 
care au contribuit într-un mod oarecare la asasinarea Căpitanului şi a celorlalţi 
legionari ar fi fost ridicaţi fără nici o alegere, atunci lista grosso modo s-ar fi ridicat la 
câteva mi de persoane. Adoptând acest criteriu, ne-am fi creat probleme grave. Nu era 
vinovat Patriarhul Miron de asasinarea căpitanului? N-a fost el Preşedintele 
Consiliului de miniştrii care a ordonat uciderea lui Corneliu Codreanu? Să 
presupunem că în toamna anului 1940 ar fi trăit patriarhul. Puteam noi să-l arestăm şi 
să-l tărâm în faţa justiţiei? Cu tot răul ce-l făcuse Legiuni şi Ţării nu puteam să 
aducem biserici strămoşeşti această ofensă, să sdruncinăm credinţa Poporului, 
arătăndu-I că acel ce se în fruntea Ei era o Caiafă ”. 

“Patriarhul Nicodim n-a fost mai bun. La înmormântarea lui Armând 
Călinescu, a ţinut o cuvântare în care a încercat să justifice, din punct de vedere al 
doctrinei creştine, masacrarea sutelor de legionari nevinovaţi. Totuşi în timpul 
guvernări noastre nu a fost supărat cu nimic. Nu-l agream, dar nu ne puteam amesteca 
în afacerile biserici, tocmai din respect şi veneraţie pentru instituţie ”. 

“Generalul Antonescu a jucat un rol decisiv la instaurarea dictaturi 
carliste. El a fost Ministru al Apărării Naţionale în cabinetul uzurpatorilor şi a luat 
angajamentul să garanteze de fidelitatea Armatei în timpul Loviturii de Stat. L-a 
ameninţat pe Corneliu Codreanu cu represalii dacă va dispune să se organizeze 
manifestaţii de protest contra noii Constituţii şi a patronat faimosul plebiscit pentru 
aprobarea ei, dând ordin prefecţilor militari să scoată sută la sută adeziuni 

“După asasinarea Căpitanului, Dinu Brătianu, şeful bătrânilor liberali a 
înaintat Regelui un memoriu în care declara că el nu aproba uciderea lui Corneliu 
Codreanu, dar că din punct de vedere al «raţiunii de Stat» era justificată”. 


204 



“Din rândurile opoziţiei naţional-ţărăniste nu s-a auzit nici un glas de 
protestare care să alarmeze Ţara. Maniu, în care Corneliu Codreanu îşi pusese cele 
mai mari speranţe, se retrăsese la Bădăcin şi nu deranja regimul nici măcar cu un 
manifest. Partidele nu au făcut nimic pentru a stăvili valul de crime. DE altfel, fără 
consimţământul lor tacit, Regele Carol n-ar fi putut implanta dictatura în România”. 

“N-ar fi fost nimeni surprins dacă formaţiunile care au fost la putere în 
perioada 1938-1939 ar fi fost în bloc trase la răspundere, adică guvernele ca atare să 
fie puse sub acuzaţie. Membrii guvernului sunt solidar responsabili de actele 
guvernului, chiar dacă, luaţi individual, nu sunt ei executorii acestei politici”. 

“în echipele de guvernare care s-au perindat în timpul dictaturii carliste 
erau două categorii de indivizi; unii aleşi printre duşmanii implacabili ai Mişcării, cu 
care se putea intreprinde orice, şi alţi, grupul cel mai numeros, care constituia doar 
faţada dictaturii, aducând ca aport regimului numele şi prestigiul lor. Aceştia, momiţi 
de fotoliile ministeriale, s-au învoit să stea pe aceeaşi bancă cu grupul asasinilor, deşi 
nu erau direct responsabili de dezlănţuirea prigoanei. A trebuit să introducem apoi 
încă un criteriu de diferenţiere. Au existat personagii în guvern, care, deşi aprigi 
duşmani ai Legiunii, au contribuit la acţiunea de destindere dintre Rege şi Mişcare. Nu 
vreau să discut motivele lor. Cert este că aceşti oameni au inaugurat era destinderii. Ei 
bine, era greu, cel puţin în concepţia noastră, să bagi în închisoare pe acei care au scos 
pe legionari din închisoare. Pentru comunişti, nu existau astfel de probleme; pentru 
noi reprezenta un handicap moral imposibil de trecut 

Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o infrastructură. 
Această reţea de asasini avea ramificaţii în justiţie, în armată, în poliţie, în jandarmerie 
şi în întreg Aparatul de Stat. Aceştia reprezentau cum se spunea pe atunci 
«Permanenţele Statului»; în realitate era NCDV-ul regimului, care n-avea de dat 
socoteală decât centrului conspirativ dela Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea 
de o sută de oameni, dar după indicaţiile lui hotăra Camarila 

“Noi am circrumscris răspunderile la acest grup de bază al dictaturii 
carliste. Am cerut să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de criminali 
notorii, Marinescu, Bengliu, Gherovici, Argeşeanu, Macoveanu, Dinulescu, etc... în 
lini mari tendinţa a fost de a cruţa cadrul politic al Ţări. Interesele politice ale mişcării 
concordau cu această atitudine. Dela începutul guvernării noastre eram decişi să 
procedăm la legalizarea revoluţiei legionare. Voiam să se ţină cât mai curând alegeri 
libere, cu participarea tuturor partidelor, să se restabilească o ordine constituţională. 
Ori, dacă nu se hotăra mai întâi, în mod tranşant şi definitiv, cine va fi deferit justiţiei, 
nu puteau fi invitate partidele la lupta dreaptă în arena electorală”. 

“în sfârşit, trebuie să adaug un motiv de ordin naţional, care a cântărit 
greu în formarea acestei opinii. Preluasem o moştenire dezastruoasă; haos intern şi 
graniţele ciuntite pe toate părţile. Trebuia făcut un efort supraomenesc pentru 
refacerea ţării. Necesitatea de a salva statul trecea pe primul plan. Aveam Rusia 
sovietică în coastă, aveam Germania care nu-şi ascundea intenţiile de a ne acapara 


205 



economiceşte, substituindu-se elementului evreiesc, exista problema refugiaţilor şi 
atâtea altele care ne copleşeau. 

“Generalul Antonescu a fost surprins de modestia cererilor noastre. El ar 
fi procedat la arestări mult mai numeroase. El voia să implice în proces şi o parte din 
cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui în primele două luni ale regimului 
naţional-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era 
furios până la isterie contra contra foştilor demnitari carlişti. Antonescu era un om 
răzbunător. El era mult mai pornit decât boi. în această primă fază deci, noi n-am avut 
nevoie să-l împingem pe Antonescu. Fusese el însuşi ofensat, bruscat, lovit de cei ce-au 
asasinat pe camarazii noştri. Rolul meu la început a fost mai degrabă ca să-l temperez. 
Primele liste de deţineri au fost întocmite de General, Mihai Amtonescu şi Roşianu. Pe 
ele figurau Tătărăscu, G/ielmegeanu şi alţi oameni politici, care au servit sub dictatură. 
Cu mare greutate l-am convins pe General să renunţe la cei de mai sus. După ce s-a 
potolit, m-am îngrijit personal ca să se ridice gărzile legionare de pază dela domiciliul 
acestora. Când a fost numit Prefect al poliţiei Capitalei Colonelul Zăvoianu, Generalul 
i-a dat dispoziţii acestuia să aresteze pe vinovaţi şi să-i transporte la Jilava, iar pentru a 
împiedica evadările, să dubleze gărzile militare cu gărzi legionare. Dealtminteri, tot el 
mi-a cerut, îndată după abdicarea lui Carol, să înfiinţez în toată ţara şi cu cea mai 
mare urgenţă o Poliţie Legionară, ca auxiliară a Poliţiei de Stat. Vedea în Poliţia 
legionară o garanţie pentru propria lui persoană şi pentru securitatea regimului 

“ Ne-am limitat la principalii vinovaţi. Pe cei implicaţi în execuţia 
legionarilor I-am împărţit în trei categorii : 1) Prefecţii militari, generali şi colonei 
scoşi complet din cauză. (N. B. sub controlul lor executase în fiecare judeţ legionarii 
cei mai importanţi prin poziţia lor în legiune, în societate, sau breasla din care făcea 
parte) Aceştia vor reveni în armată, şi cariera lor nu va avea de suferit. Singurul lucru 
ce am cerut Generalului, a fost ca pe aceştia să nu-I întrebuinţeze în posturi de mare 
încredere. 2) Şefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de poliţie, 
jandarmii şi agenţii care au executat ordinele din servilism sau inconştienţă, fără a fi 
săvârşit cruzimi sau a fi depus zel în urmărirea, nu vor suferi decât sancţiuni 
administrative, adică vor fi îndepărtaţi din Corpul Jandarmeresc sau din Poliţie. 3 ) 
Lotul marilor vinovaţi, indiferent din ce sector al Statului proveneau, Armată, Poliţie, 
Jandarmerie, Justiţie civilă sau militară, organizaţii politice, etc...vor fi arestaţi şi 
deferiţi justiţiei. ” 

“ Repet că această concepţie a pedepsirei - circumscrierea numărului 
vinovaţilor la cea mai concentrată expresie posibilă - ne aparţine nouă cu titlul 
exclusiv. Generalul Antonescu nu ar fi avut nimic de obiectat, considera oarecum 
normal dacă am fi adoptat un criteriu mai larg la întocmirea listelor cu persoanele 
destinate a fi puse la dispoziţia justiţiei. ” 


Altfel stând lucrurile, cine trebuie considerat ca vinovat de uciderile de acea 
tragică noapte de Noiembrie dela Jilava ? Răspunsul corespunde încă odată cu 


206 



cunoscutul adagiu : cuiprodest ? Vinovaţi au fost Generalul Antonescu, Preşedintele 
Consiliului, Mihai Antonescu, Ministrul de Justiţie, şi toată camarila care se 
formase automat împrejurul Conducătorului, înveninând contactele cu Mişcarea, 
întreţinând pe cele cu adversarii ei şi cu însuşi grupul de asasini păziţi în Jilava de 
către legionari. 

Camarazii mei din Guvernul Naţional legionar, nai tineri, şi deci mai generoşi 
decât mine, au avut multă vreme încredere în sinceritatea intenţiilor arătate de 
General faţă de mişcare, în primele săptămâni ale colaborării noastre. Eu, aproape 
din capul locului, am fost convins că generalul Antonescu nu avea decât o sinceritate, 
cea fată de iraţionalele sale ambiţiuni. Zic iraţionale, căci Antonescu avea în mâini, 
cu neobişnuită prisosinţă, tot ceea ce era trebuitor pentru a satisface pe cel mai 
ambiţios conductor de ţară, în clipele de grea cumpănă prin care treceam : un popor 
de ţărani satisfăcuţi, stăpâni pe mai mult de 90% din pământul arabil al Ţării, 
soldaţi viteji şi ascultători, un tineret înflăcărat de dorinţa răscumpărării ruşinilor 
impuse Ţării de regimul care plecase, orice opoziţie dispărută şi, pentru a-1 apăra 
împotriva conspiraţiilor şi trădării, toată puterea morală, spirituală şi fizică a 
Mişcării Legionare, adunată zid împrejurul lui. 

Aceasta ar fi trebuit să-l mulţumească pe deplin dacă ambiţiile sale s-ar fi 
identificat în întregime cu cele ale patriei ciuntite şi ameninţate. Dar acesta nu era 
cazul, după cum evenimentele au dovedit-o, când, speculând cu dibăcie urmările 
acelei tragice morţi, generalul a provocat, prin Lovitura de stat din ianuarie 1941, 
situaţia care i-a permis să ciuntească şi el Ţara de mai mult decât o bucată de 
teritoriu : s-o lipească, în ajunul războiului decisiv care ştia că vine, prin nedrept şi 
mişeleşte oprobiu, prin închisoare şi asasinate, de participare la conducerea şi 
răspunderea războiului a celor viteji şi mai credincioşi fii ai ei...Aceasta pentru a nu 
împărţi gloria, pe care o credea uşor de câştigat, cu umbra lui Corneliu Codreanu ! 

Generalul Antonescu pusese Comisia de Anchetă a atrocităţilor anti-legionare 
sub preşedinţia unui membru al Curţii de Casaţie, a acelei Curţi care respinsese 
zecile de motive de revizuire prezentate de avocaţii Căpitanului. Nu a admis ca 
vreun membru al Mişcării să facă parte din acea Comisiune, cu toate că juridiceşte o 
asemenea participare ar fi fost admisibilă, Comisiunea nefiind o instanţă 
judecătorească, ci un simplu organ de instrucţie. 

Atâta timp cât generalul, pentru motive cunoscute lui, se arătase mai îndârjit 
decât conducerea Mişcării în urmărirea vinovaţilor, Comisia a lucrat cu o oarecare 

A 

asiduitate. In primele săptămâni din Noiembrie însă, generalul îşi schimbase deja 
atitudinea faţă de Mişcare ; odată cu aceasta, s-a schimbat şi atitudinea Comisiei de 
anchetă, care urma pas cu pas instrucţiunile Preşedintelui Consiliului şi ale 
Ministrului Justiţiei. Generalul, care, călcând mai târziu pe căile lui Carol şi ale lui 
Călinescu, va vărsa cu atâta uşurinţă sângele legionar şi care, în toată viaţa lui a fost 
omul cel mai nepăsător de sângele celorlalţi, a comunicat lui Horia Sima, în primele 
zile din Noiembrie, că nu mai considera necesară pedeapsa capitală pentru nici unul 
din deţinuţii dela Jilava : “ Dle, Sima, nu vreau să vărs sânge !” 


207 



Nici Mişcarea nici Comandantul ei nu vroiau să verse sânge, dar după atâta 
sânge nevinovat deja vărsat, credeau că un exemplu, cât de redus, era necesar 
pentru a dovedi posibilelor viitoare victime şi posibililor viitori călăi că astfel de 
excese, ca acelea care însângeraseră dictatura lui Carol al II-lea, nu vor mai fi 
permise. 

Comisia de anchetă s-a transformat brusc, la un moment dat, într-o comisie 
medicală, cerând eliberarea unui grup de asasini notorii, a Sub-locotenentului 
Cinghiţă, care comandase Plutonul de Execuţie în lagărul dela Vaslui, a comisarului 
Davidescu implicat în asasinarea Nicoletei Nicolescu şi a generalilor Marinescu şi 

A 

Bengliu, cerând internarea lor în spitale şi sanatorii. întrebat de Horia Sima, în faţa 
generalului Antonescu, cât timp va mai trebui ca vinovaţii să apară în faţa unui 
tribunal, Mihai Antonescu i-a răspuns : şapte sau opt luni. Degeaba a arătat 
Comandantul Mişcării că această temporizare nu va putea fi interpretată de 
camarazii victimelor decât ca o intenţie de a câştiga, prin timpul ce trecea, o bună 
ocazie de salvare a călăilor, ceea ce ar provoca reacţiuni contrarii celor dorite de 
toţi: 

“ Nu s-ar fi întâmplat nimic la Jilava - ne spune Horia sima - dacă n-ar fi 
existat provocările anterioare şi dacă la aceste provocări nu s-ar fi adăugat altele, mult 
mai grave, săvârşite chiar în timpul exhumării. “ 

Printre aceste provocări, cea care a adus starea de spirit a celor prezenţi la 
punctul de explozie, a fost intervenţia sacrilegică a lui Eugeniu Bănescu, Preşedintele 
Comisiei de anchetă, vociferând către cei care dezgropau trupurile Căpitanului şi ale 
Camarazilor săi : “ Să se sfârşească o dată cu comedia aceasta ! “ Explozia propriu 
zisă a fost provocată de ordinul care sosise, de a înlocui garda legionară a închisorii 
cu o gardă militară, în timp ce legionarii se aflau adunaţi în jurul mormântului 
Căpitanului. Horia Sima spune : 

“ Generalul luase această măsură, într-o chestiune care privea de aproape 
Mişcarea, fără să se consulte cu mine şi fără să-şi dea seama, probabil de consecinţe. 
Ordinul s-a transmis autorităţilor militare care aveau în pază închisoarea Jilava. Eu n- 
am aflat de existenţa acestui ordin decât a doua zi zi, după ce deţinuţii nu mai erau în 
viaţă. Dar printre legionarii ocupaţi cu lucrările de deshumare, ştirea s-a răspândit ca 
fulgerul, chiar în noaptea aceea. Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind 
ce să mai creadă. “. 

“ Nu mai exista nici un dubiu, spuneau ei, că generalul Antonescu nu 
este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea 
semne orevestitoare. îndepărtarea Gărzii legionare este o dovadă clară că generalul s-a 
hotărât să-I scoată din mâna noastră, pentru a-Iface mai târziu scăpaţi. 

“Stăpâniţi de aceste gânduri, am lăsat sapele şi tărnăcoapele din mâini şi 
s-au dus să încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu voia să-i salveze. Datoria lor era 
alta. Nu puteau să îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai 
erau în viaţă şi guvernul nu se dovedea capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns 


208 



în fort, au anunţat Garda de pază de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcănd 
pe deţinuţi. Apoi, cu feţele senine, ca după îndeplinirea unei mari datorii, s-au 
îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din 
mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele : « Căpitane, te-am răzbunat ! ». 

“ Pedepsirea criminalilor dela Jilava n-a fost o acţiune premeditată. Au 
participat la execuţia acestora legionari care, în împrejurări normale, n-ar fi fost 
capabili să verse o picătură de sânge. A fost o revărsare de revoltă a unor oameni 
bruscaţi de evenimente, răniţi până în adâncul sufletului de provocările grupului 
antonescian, şi care au avut intuiţia că se pregăteşte o nouă mişelia. “ 

A 

In era juridică inaugurată prin Procesul dela Nuremberg am văzut, între 
altele, noi jurisprudenţe adoptate : 1) cea a vinei şi pedepsei colective ; 2) cea a 
răspunderii inferiorilor executând ordinele superiorilor lor ierarhici civili sau 
militari ; 3) în cazul lui Streicher şi al altora, a aplicării pedepsei capitale acelora 
care, fără a participa la execuţia unei crime, fără a fi putut fi implicaţi în ea direct 
sau prin autoritate delegată, pot fi acuzaţi de a fi inspirat-o prin ideile ce le-au 
propagat, prin presă sau prin alte mijloace. Dacă Mişcarea legionară ar fi urmat 
aceeaşi cale (cea a răzbunării pentateutice) şi nu cea a justiţiei pe baza primului 
principiu ar fi putut trage la răspundere nu numai guverne, ci ţi partide politice 
întregi. Aplicarea principiului răspunderii executanţilor ar fi fost cu atât mai uşoară 
pentru noi, cu cât articolul 137 din Codul nostru Penal o şi prevedea. Iar printre 
zecile de ziarişti, scriitori şi oratori, care ar fi putut fi traşi la răspundere pentru 
modul constant mincinos, pervers şi intenţionat cu care cu care au ajutat la 
prigonirea şi asasinarea legionarilor, cel dintâi căruia ar fi trebuit să I se aplice 
principiul care l-a condus pe Streicher la spânzurătoare, ar fi fost Nicolae Iorga. 
Rezemându-se pe prestigiul ce 1-1 dădea exaltata sa poziţie în lumea intelectuală 
europeană şi pe pseudo-autoritatea morală la care avea pretenţia, pentru locul ce-1 
ocupase cu 30 de ani mai înainte în sufletul Tineretului Român (când mintea şi 
sufletul său nu fuseseră încă întunecate şi corupte de pizme şi râvne nebune), rolul 
lui Iorga a fost decisiv în etapele conspiraţiei internaţionale răspunzătoare de 
moartea Căpitanului. Fără de cooperaţia lui, Carol şi Călinescu, agenţi servili şi 
entuziaşti ai acestei conspiraţii, nu ar fi îndrăznit asasinarea. 

Nu a fost numai îndepărtarea Căpitanului din viaţa publică, cum au dorit-o 
toate partidele, ceea ce Nicolae Iorga a vrut: Nicolae Iorga a vrut moartea lui. 

Iorga a procurat camarilei dela palat pretextul asasinării şi primei 
condamnări a Căpitanului, în momentul în care el se pregătea să părăsească ţara 
pentru un exil voluntar de câţiva ani, în momentul când dăduse legionarilor săi 
ordinul de demobilizare, când poruncise fiecăruia să se întoarcă la treburile şi 
studiile lui şi să primească fără împotrivire orice samavolnicie, orice măsuri cât de 
tiranice ale dictaturii regale. Iorga a fost cel care, împreună cu Carol şi Călinescu, a 
chibzuit măsurile necesare pentru ca victima să nu scape din ghiarele călăilor săi. 


209 



Iorga, care ca istoric, nu a putu să nu recunoască, în Căpitan şi înmişcare, 
seninele unei reânvieri naţionale cu rădăcini adânci în trecutul românesc cel mai 
îndepărtat, în momentul când dela o asemenea reînviere atârnau poate moartea sau 
viaţa neamului întreg. Iorga a fost singurul dintre şefii partidelor politice care s-a 
străduit să dea crezare fabulei complotului; fabulă care a dus pe Căpitan la al doilea 
proces, la a doua osândire şi la închisoarea de unde nu trebuia să iasă decât pentru 
scurtul drum dela Râmnic, prin Tâncăbeşti, până la groapa dela Jilava. 

Cu toate acestea, afară de cei câţiva rătăciţi conduşi de Traian Boeru, care, cel 
puţin pentru mine, nu era altceva decât un agent provocator, toţi legionarii dela cuib 
până la comandant s-au cutremurat şi indignat la auzul crimei dela Sinaia, 
pricepând că asasinii lui Iorga ne loviseră mult mai rău cu cadavrul lui decât ar fi 
putu el să o facă dacă ar mai 11 rămas în viaţă. 


210 



CAPITOLUL XXI 


PUTSCHUL LUI ANTONESCU 


Istoria Mişcării Legionare oferă probleme pe care nici Doamna Denise 
Basdevant nu a reuşit să le rezolve în cartea sa Terres Roumaines Contre Vents 
Marees, conform metodei, prescrise de către comanditarii străini sau pseudo-români, 
tuturor monografiilor asemănătoare. 

Vorbind de ceea ce s-a chemat « Rebeliunea » sau « putschul » 
legionar din ianuarie 1941 (pentru a întrebuinţa expresia aleasă de Doamna 
Basdevant), Domnia sa se exprimă astfel : “ Faptul că legionarii, care deţineau 
puterea, ar fi pregătit o Rebeliune pentru a o câştiga, mi se pare o istorie cusută cu 
prea multă aţă neagră....” Putem împrăştia foarte uşor perplexistatea Basdevant 
Doamnei : nu a existat nici o « Rebeliune », niciun « putsch legionar » în 
Ianuarie 1941, ci o Lovitură de Stat, un «putsch » al Generalului Antonescu, 
pentru a smulge prin forţă Mişcării legionare partea de autoritate şi de putere ce-i 
fusese recunoscută prin înţelegerea formal încheiată între generalul Antonescu şi 
Horia Sima, la constituirea Guvernului Naţional- Legionar. 

La ce moment a intrat în mintea generalului intenţia de a nesocoti cuvântul 
dat şi de a viola noua ordine constituţională ? Suntem convinşi că o avea chiar din 
primele zile ale colaborării sale cu mişcarea, chiar din momentul cuvântului dat lui 
Horia Sima, cu o importantă restricţie mentală, despre care conducătorii Mişcării 
nu şi-au putut da imediat seama. Prin înţelegerea intervenită între general şi 
Comandant, Mişcarea cu Comandantul ei, cu Statul major, cu totul , se punea la 
ordinele Generalului ; aceasta pe cuvântul unor oameni care arătaseră lumii cât de 
credincioşi şi de statornici puteau să fie. Generalul însă nu se mulţumea cu aceasta ; 
voia să smulgă direcţiunea Mişcării nu numai din mâinile lui Horia sima, dar chiar 
şi din cele ale lui Corneliu Codreanu, trecut şi mort pentru el, dar viu şi deapururea 
prezent, steag şi cheag pentru legionari. De două ori în Discursul Inaugural 
pronunţat în faţa Mitropoliei, când îmbrăcase pentru prima oară « cămaşa verde 

A 

». Generalul a insistat asupra cuvintelor : «Căpitanul vostru de ieri ». In 
aceiaşi zi, familiarul său, Mihai Antonescu, propunea în scris comandantului 
Legiunei o nouă formulă de salut : «Trăiască Legiunea şi Generalul » . Un 
egomaniac ca Generalul, era poate nedrept de a-i cere să înţeleagă neclintita 
credinţă către un şef, şi mai greu încă de a-1 convinge că aceasta era cea mai bună 
garanţie a credinţei unei mişcări unite astfel şi cu el. 

Odată ce acţiunea Mişcării silise pe Carol să-i delege puterile ce i le conferise 
Constituţia din 24 Februarie 1938, Antonescu nu a mai conceput împărţirea acestor 
puteri cu Mişcarea decât cu condiţia de a fi el şeful ei, ceea ce nu ar fi fost o 


211 



împărţire. Din capul locului a prevăzut necesitatea eventuală a violenţei pentru a 
ajunge la acest scop. Semnele acestei intenţii ascunse apăreau din când în când. 
Astfel, îndată după plecarea lui Carol, a cerut Generalului Coroamă, Comandantul 
Corpului de armată din bucureşti să declare dacă este gata a trage în legionari, în 
caz de nevoie. La refuzul lui Coroamă, Antonescu l-a trimis îndată să comande un 
corp de armată în Moldova. O altă întâmplare semnificativă. Puţin după formarea 
Guvernului Naţional - Legionar, primind o delegaţie de doamne din Craiova, s-a 
plâns de intransigenţa Mişcării, adăugând :« Dar nu voi fi un nou Kerenski ». 
Aceste cuvinte, aplicate Legiunii, constituiau întregul program al Generalului. 

Este drept că au fost câteva clipe în viaţa comună a Mişcării şi a generalului 
când, la Conducător, s-a putut identifica o spontană pornire spre o înţelegere sinceră 
cu Mişcarea ; aceasta, în general, când se găsea departe de sfătuitorii săi obişnuiţi. 
Un astfel de moment a fost, de pildă, cel al ceremoniei religioase la Cimitirul 
Legionar din Predeal ; altul în scurtele ceasuri ale călătoriei noastre spre Roma, 
presupunând că în aceste momente Generalul nu exercita la maximum remarcabilele 
sale talente de disimulaţie. Două elemente însă îi lipseau pentru a se considera în 
măsură să pună Mişcarea în faţa unui ultimatum sau chiar, renunţând la această 
formalitate, de a o zdrobi printr-un atac-surpriză : siguranţa de a avea concursul 
Armatei, şi siguranţa consimţământului, eventual al cooperării Berlinului. 

A 

înţelegerea cu armata, sau în tot cazul cu unele garnizoane, dintre care Bucureştii, a 
pregătit-o prin schimbări şi permutări în comandamente şi prin mijloace mai 
subtile, ca de pildă, plata de către stat a tuturor datoriilor ofiţerilor la casa de credit 
a Armatei. 

Câştigarea adeziunii lui Hitler, la o lovitură împotriva Legiunii, o pregătise 
deja în timpul vizitei noastre la Berlin. A obţinut-o însă formal numai în urma 
vizitei sale la Berghof, din 14 Ianuarie 1941, când Fuhrer-ul i-a comunicat, odată cu 
intenţie sa definitivă de a ataca Sovietele, data aproximativă a începerii acestei 
operaţiuni. Antonescu îi obiectase că putea garanta cooperarea deplină a României 
la această întreprindere atâta timp cât nu va fi luat măsuri radicale împotriva 
Legiunii şi a « spiritului de răzvrătire». Care sunt argumentele exacte pe care 
Antonescu le-a întrebuinţat pentru a convinge pe Hitler, nu putem şti, dar 
«episodul Ghica » şi « episodul Groza », pe care le vom povesti mai pe urmă, 
sunt o dovadă că, în asemenea împrejurări, Conducătorul nu şovăia înainte niciunei 
infamii, niciunei înşelătorii. 

A 

Nu şovăia nici în faţa unei crime, avem dreptul să o spunem. Intr-adevăr 
păcatul pe are l-a făptuit în Berchtesgaden, spunând lui Hitler contrariu faţă de tot 
ce ştia despre spiritul şi patriotismul Mişcării Legionare , cî legiunea, într-un mod 
sau într-altul, l-ar stânjeni în cazul unui război de recucerire, pe care fiecare 
legionar îl dorea din tot sufletul său, era crimă împotriva ţării. Aceasta a dovedit 
ăncî o datî că patriotismul generalului Antonescu era, înainte de toate, un aspect al 
ambiţiei sale, iar nu ambiţia un aspect al patriotismului său. 


212 



/V 

In această distincţie se găseşte explicaţia comportării şi atitudinii Generalului 
Antonescu în lunile de colaborare cu Mişcarea, în încercarea de distrugere a ei, în 
perioada victorioasă a războiului, când a jertfit 70. 000 de vieţi româneşti pentru 
luarea Odesei, în tot cazul ar fi căzut, cum căzuse Hango la aceeaşi vreme în 
Finlanda, prin manevrele în curs. Tot aceasta explică cum, în momentele tragice ale 
înfrângerii şi retragerii, nu a gîsit în el aripile sufleteşti care l-ar fi ridicat deasupra 
întâmplărilor : nu a eliberat din închisoare pe legionari şi a permis ca autoritatea să- 
I fie smulsă din mână de către toţi cretinii politici, de toţi slăbănogii şi toţi transfugii. 

Iată povestea nebunei lovituri a chinuitului general, astfel cum am trăit-o 
împreună cu soţia, cu fiul şi cu camarazii mei, în nespusă durere şi îngrijorare 
pentru Ţară, dar cu seninătatea celor drepţi, încă odată învinşi, în ceea ce privea 
soarta noastră. 

La reîntoarcerea mea din Berlin, găsisem un General posomorât, afectând 
teama unui atentat legionar împotriva persoanei sale, până acolo încât a pus pe 
Colonelul Elefterescu, Şeful său de cabinet, să buzunărească toate persoanele pe care 
le primea în audienţă, în afară de membri guvernului. Criza acută între Mişcare şi 

A 

general părea să fi trecut. In fond, cred că generalul şi Mihai Antonescu erau mult 
mai puţin tulburaţi de ceea ce se petrecuse decât membrii legionari ai guvernului. 

A 

Scăpaseră amândoi de o grijă : judecata vinovaţilor. In ceea ce privea pe Mihai 
Antonescu, rolul său principal la Ministerul de Justiţiei, cel de a salva pe asasini, 
nemaiexistând, se putea consacra în întregime, împreună cu generalul, la manevrele 
care I-ar fi dat, în sfârşit, fotoliul ministerial pe care îl râvnea cu patimă : cel pe care 

/V 

îl ocupam eu. In strategia proiectatei despărţiri între General şi Mişcare, cucerirea 
acestui scaun din mâinile legionarilor şi cel al Ministerului de Interne, cu Generalul 
Petrovicescu, erau două măsuri indispensabile. 

După noaptea Jilavei, Fabricius, în vizitele ce mi le făcea, adopta faţă de cele 

A 

întâmplate o indiferenţă ironică : « Kind ist Kind, und Spiel ist Spiel». îmi 
anunţase într-o zi, în toată confidenţa, că momentul se apropia când « Cazacii se 
vor căi de a fi venit să-şi adape caii în apele Dunării ». Visul meu fiind din primele 
zile ale ministeriatului meu de a ajunge cu el până în momentul în care aş fi putut 
chema la mine pe ministrul Sovietelor pentru a-i remite un ultimatum de opt ore, 
privitor la evacuarea Basarabiei şi Bucovinei, m-am hotărât şi mai ferm să rabd cu 
inima oţelită toate grosolăniile mici şi mari ale generalului, chiar de calibrul aceleia 
pe care o voi menţiona în continuare. 

Era vorba de fondurile secrete, de acele fonduri care, pe vremea lui Titulescu, 
se ridicau la Ministerul de Externe până la suma de 200 milioane de lei pe an. 
Generalul, în plin Consiliu, după ce întrebase pe toţi miniştri asupra întrebuinţării 
lor, ajunge la mine. La răspunsul meu : « Nu m-am atins de ele », generalul se 
aplecă spre mine cu un deget ameninţător spune : « Nu te-ai atins de ele fiindcă te- 
ai fi ars ». 


213 



Criza finală între General şi mine a fost provocată, fără să o ştiu la acea vreme, prin 
rechemarea lui Fabricius şi înlocuirea lui cu Manfred von Killinger, un membru 
virulent al Partidului Socialist-National. Anuntându-mi această schimbare, 

11 ~ 

A 

Generalul, foarte supărat, m-a întrebat ce ştiam despre ea şi cum mi-o explicam. In 
toată inocenţa i-am răspuns că schimbul nu putea decât să ne mulţumească ; 
deoarece Mişcarea n-a găsit nici odată în Fabricius un interlocutor foarte înţelegător 
şi deoarece, la urma urmei, Fabricius era Ministrul Arbitrajului dela Viena. Numai 
în urmă am aflat că Generalul era convins că schimbul în chestiune fusese rezultatul 
unor intrigi ale mele la Berlin, săvârşite după plecarea lui din acel oraş. 

După Dl. Hillgruber, Antonescu ar fi povestit lui Fabricus că eu i-aş fi 
mărturisit că provocasem înlocuirea lui, prin anumite demersuri ce le-aş fi făcut în 
Berlin. Adevărul este că, la Berlin, nu mă ocupasem niciun moment de persoana 
Dlui Fabricus şi că, deci, nu m-am putut lăuda nici odată faţă de Antonescu, sau faţă 
de oricare altul, cu faptul rechemării lui. Minciuna era, încă odată a lui Antonescu , 
cu scopul, foarte probabil, de a întreţine antipatia faţă de Legiune, a lui Fabricius 
care nu-şi terminase încă nefastul rol în Bucureşti şi ep a cărui colaborare conta 
pentru a susţine mai târziu, în Berlin, campania de intrigi ce o conducea împotriva 
Mişcării. 

Rămân convins că Dl Fabricius, în măsura capacităţilor sale, a încercat să 
servească în mod leal interesele guvernului său şi că nu a făcut nici odată parte din 
grupul de diplomaţi germani care au participat la opoziţia subterană împotriva lui 
Hitler, chiar din primele zile ale Războiului ; în poziţia însă, în care se afla Dsa, nu 
ar fi putut contribui mai bine şi mai mult la acţiunea acestei opoziţii decât prin rolul 
pe care l-a jucat în evenimentele care au condus la dispariţia Mişcării Legionare de 
pe arena politică română, în momentul izbucnirii Războiului din Răsărit, sub 
guvernarea căreia nici o trădare şi nici o defecţiune nu ar fi fost posibilă. Un guvern 
legionar ar fi condus războiul până la ultimele consecinţe, cu ferma convingere că o 
victorie a Rusiei Sovietice însemna sfârşitul regatului Român, ca Stat independent, 
pentru o întreagă epocă istorică. 

Supărarea generalului se explică uşor. Fabricius îi dăduse completă satisfacţie 
tocmai prin antipatia ce o arăta faţă de Legiune şi prin ajutorul ca 1-1 dădea privitor 
la intrigile sale contra Mişcării la Berlin. La sosirea unui om al partidului ca 
Ministru al Reich-ului, Generalul vedea primejdia unor legături mai strânse Mişcare 
şi legaţia Reichului. Generalul se alarma în zadar, Fabricius a rămas ca girant, la 
postul său, chiar după sosirea lui Killinger, şi nu a părăsit Bucureştiul decât după ce 
dăduse Mişcării ultima şi cea mai grea lovitură pe care o mai putea da încă : 
sabotajul invitaţiei Comandantului la Berchtesgaden. Killinger, din prima zi şi până 
la « harachirul » său, din 2 Septembrie 1944, în momentul Marei Trădări, nu a 
încetat un moment de a ne duşmăni şi de a nega temeiul prevestirilor noastre ; « 
Ein Legionares Intrigennest » telegrafia el, ca răspuns unei ultime cereri de 
informaţii a lui Hitler, în August 1944. 


214 



« Mi-au făcut-o cu Fabricus dar le-am întors-o cu Sturdza», spunea 
generalul lui Vojen, ministrul nostru la Roma, vreo două săptămâni după plecarea 
mea din minister. Generalul, într-adevăr, se pusese pe treabă. Primisem din partea 
sa o notă marginală pe o comunicare a Ministerului de Interne, pe un ton foarte 
sever, relativ la un incident, de altfel fără importanţă, ce avusese loc la Arad între 
autorităţile române şi ungare. « M-a informat Ministrul meu al Afacerilor Străine 
despre aceasta ? Nu, nu m-a informat ! » Generalul o nimerise greşit, căci i-am 
putut răspunde că informaţia Ministerului de Interne era perimată, că incidentul 
fusese lichidat, şi că, de altfel, totul se petrecuse în absenţa mea, sub interimatul lui 
Mihai Antonescu. Generalul nu s-a lăsat şi hârtia mi-a fost retrimisă cu o nouă 
adnotaţie : « S-a îngrijit Dl Sturdza pentru a şti dacă Dl. Mihai Antonescu mă 
informase asupra acestei afaceri ? Nu, nu s-a îngrijit ! Nu am nevoie de astfel de 
miniştri» 

Procedeul era din cele cu care guvernul mă obişnuise în timpul relaţiilor sale 
cu mine. Spre marea mea surprindere însă, se afla pe acelaşi document o altă 
interpelare a generalului, scrisă cu largi caractere, cu cerneală roşie :« Ce vrea 
Ministrul meu al Afacerilor Străine, un Război cu Rusia ? » 

A 

In aceeaşi pomenită conversaţie cu Vojen, generalul îi comunicase că « Dl 
Sturdza, cu maniera lui forte, era să mă bage într-un Război cu Rusia». Cu creionul 
albastru, sub admonestaţia roşie, fără a mai da nici o explicaţie relativ la afacerea 
din Arad, am scris « Bine înţeles că doresc un Război cu Rusia», am iscălit şi 
retrimis încă o dată documentul astfel completat Generalului. 

Nici până astăzi nu ştiu la ce se referea Generalul Antonescu, Observaţia 
relativă la Rusia, pe un document ce se referea la un incident în Ardeal, cădea ca 
nuca în perete, nu numai din punctul de vedere geografic, dar şi din punctul de 
vedere al împrejurărilor. Afacerea cu Ostroavele avusese loc cu vreo două luni mai 
înainte şi fusese lichidată între General şi mine. Nimic nu se întâmplase dela 
reîntoarcerea mea în ţară, care să legitimeze această ieşire. Gândindu-mă mai bine, 
am găsit o singură explicaţie posibilă, dar, după cum am spus-o, nici astăzi nu ştiu 
dacă, este cea adevărată, sau dacă generalul, pur şi simplu, văzând că dăduse greş cu 
incidentul din vama Arad îşi pierduse minţile. 

Primisem cu vreo zi sau două înainte pe Ministrul sovietic în audienţă. 

A 

întrevederea s-a petrecut aşa cum se petrecuseră vreo cinci sau şase altele mai 
înainte. Fără a da mâna acestor musafiri, îi invitam foarte politicos să se aşeze. 
Lawrentiew, care venea întovărăşit întotdeauna de un secretar, scotea din buzunar 
un document şi începea să-l citească pe ruseşte punctând frazele cu indexul pe hârtie. 
Pe urmă, secretarul îmi citea versiunea în franceză. Procedeul era şi neobişnuit şi 
obraznic. O notă verbală, cu toată denumirea ei, se trimite sau se remite, nu se 
citeşte. Pentru a marca iregularitatea sistemului, arătam un total dezinteres în 
timpul citirii pe muscăleşte şi dacă acea citire era prea lungă, răscoleam printre 
hârtiile care se găseau pe biroul meu, şi găseam una care părea să mă intereseze. La 
sfârşitul citirii pe franţuzeşte, întrebam pe secretar dacă ministrul său mai avea ceva 


215 



de spus. La răspunsul, de obicei negativ, făceam o mică mişcare de a mă scula de pe 
scaun, pricepută de interlocutorii mei, care plecau lăsând nota, cu traducerea 
franceză, pe biroul meu. Răspunsul le era trimis după consultarea cu Generalii 
Aldea şi Constantin, delegaţii noştri la Comisia Ruso-Romănă din Tighina, 
însărcinaţi cu lichidarea treburilor tehnice pendinte în urma Evacuării trupelor 
Româneşti; în general, era vorba de materialul ce aveam dreptul să-l recuperăm. 

Nimic deosebit nu se petrecuse cu ocazia ultimei mele întrevederi cu 
reprezentantul sovietic şi dacă ea a fost într-adevăr motivul intempestivei ieşiri a 
generalului, părea evident că, trecând încă odată peste capul meu şi fără a mă 
informa ulterior, Generalul primise pe Lawrentiew . Dându-mi seama că, pentru 
motive bine determinate, generalul era hotărât de astă dată să aibă un ministru al 
afacerilor străine care să nu fie legionar, i-am luat-o puţin înainte, şi, într-o scurtă 
scrisoare, l-am rugat să aleagă între demisia mea şi făgăduinţa din partea lui că, de 
astăzi înainte, mi se va da voie să conduc afacerile ministerului meu cu libertatea şi 
cu iniţiativa la care normal aveam drept. 

Singurul meu contact mai mult sau mai puţin direct cu Generalul a fost la 
sfârşitul lui decembrie, când colonelul Elefterescu mi-a telefonat pentru a mă 
întreba, din partea generalului, care era decoraţia la care credeam că aveam drept 
pentru promovările de sfârşit de an. I-am răspuns foarte scurt că-1 rugam să 
mulţumească generalului, dar că nu aveam nevoie de « tinichele», răspuns pe care 
generalul, meticulos, l-a înscris probabil, la pasivul meu, când a fost vorba de 
socotelile finale. 

Generalul şi Mihai Antonescu fuseseră informaţi de către Fabricius de dorinţa 
Fuhrerului de a întâlni pe Generalul Antonescu, împreună cu Comandantul Mişcării 

A 

Legionare, pe Vice-Preşedintele Consiliului de miniştri, Horia sima. Intr-o asemenea 
întâlnire, după toate probabilităţile, s-ar fi spulberat diferitele calomnii şi intrigi 
îndreptate împotriva Legiunii. Primele roade ale îndepărtării mele dela externe au 

A 

fost culese aici de către conspiratorii anti-legionari. Intr-adevăr când au sosit 
invitaţiile Fuhrer-ului către general şi către Horia Sima, Fabricius s-a ferit de a 
comunica direct Comandantului, cum ar fi fost normal să o facă. A remis-o, în 
schimb, lui Mihai Antonescu care a falsificat-o în mod foarte abil. A afirmat 
comandantul Mişcării că această invitaţie era rodul insistenţelor generalului, care ar 
fi cerut ca Horia Sima să fie invitat şi el. Comandantul, care nu putea uita cele ce se 
cu mine la Berlin, anticamera mea de mai de mai mult de o jumătate de oră pe când 
Generalul punea ţara şi legiunea la cale cu Hitler şi cu Ribbentrop, a preferat în 
asemenea condiţii să se abţină, cu atât mai mult cu cât, pe ziua de 15 ianuarie, avea o 
invitaţie oficială din partea lui Rudolf Hess. 

Numai după ce întrevederea cu Hitler-Antonescu avusese deja loc, Fabricius a 
exprimat unui grup de legionari părerea de rău că Comandantul Mişcării nu 
acceptase invitaţia la o întrunire despre care fusese însărcinat în mod special să-l 
asigure că va fi « o masă rotundă », unde fiecare va fi primit cu egală atenţie şi 
consideraţie. 


216 



/V 

îndată după întoarcerea sa dela întrevederea din Berchtesgaden, care a avut 
loc pe 14 Ianuarie, generalul a luat două măsuri pregătitoare iminentei sale Lovituri 
de Stat : îndepărtarea dela ministerul de Interne a generalului Petrovicescu, om 
drept şi conştiincios, iubit şi respectat de Mişcare. Pentru lichidarea acestuia s-a 
prezentat, ca prin minune, pretextul asasinării pe străzile Bucureştiului, de către un 
supus grec beat sau nebun, a unui ofiţer german. Dacă acest prilej a fost organizat 
sau nu, şi de către cine, aceasta o putea şti numai Eugen Cristescu, unul din 
schingiuitorii mişcării legionare, urmaşul lui Moruzov la Serviciul Secret, care 
funcţiona independent de Siguranţă, condusă de Alexandru Ghica. Ghica, de altfel, a 
fost şi el înlocuit a doua zi după înlăturarea Generalului Petrovicescu. A urmat 
imediat, în noaptea de 20-21 Ianuarie, destituirea telegrafică a tuturor prefecţilor 
din ţară şi a şefilor de poliţie, şi înlocuirea lor cu şefi militari locali. Niciun legionar 
nu putea să uite că fusese sub administraţia prefecţilor militari, numiţi de Carol, că 
aproape 400 de camarazi, Floarea Tineretului României, fusese măcelărită. 

A 

întrebarea era pe buzele tuturor : “ Ce vor reîncepe prigoanele şi uciderile ?” 

Neliniştea se manifestase deja în faţa Preşedenţiei Consiliului. O manifestaţie de 
simpatie pentru Generalul Petrovicescu, dar care s-a încheiat curtenitor, cu strigătul 
de : “ Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul României pentru totdeauna !” 

Alarma legionară s-a adeverit foarte întemeiată. Ordine secrete fuseseră date 

A 

chiar din ziua reîntoarcerii Generalului Antonescu din Berchstesgaden. In zorii zile 
de 21 Ianuarie, trupele s-au prezentat în faţa prefecturilor şi a altor instituţiuni unde 
legionarii funcţionau în mod legal, pentru a-i expulza şi pentru a-i înlocui cu aleşii 

A 

Generalului Antonescu. In toate părţile, în mod spontan şi instinctiv legionarii care 
nu primiseră nici un ordin nici din partea superiorilor lor administrativi nici din 
partea şefilor Mişcării, au rezistat, refuzând să evacueze localurile şi baricadându-se 
în ele. Au rezistat, fiindcă credeau, cu o justă presimţire, că acest atac brusc anunţa 
reînceperea prigoanelor, închisorilor şi asasinatelor, cărora le căzuseră atâta vreme 
victime, şi de care crezuseră că scăpaseră pentru totdeauna. 

La Iaşi, unde fiul meu, şeful judeţului local, s-a înţeles fără nici o greutate cu 
generalul Coroamă, Comandantul Corpului de Armată şi în multe alte judeţe din 
Moldova şi Transilvania, o ordine perfectă a fost menţinută mulţumită cooperării 
Armatei şi Legiunii. Dar aceasta nu era ceea ce vroia Generalul Antonescu ; planul 
lui era de a dovedi Berlinului că mişcarea reprezenta un grav factor de dezordine. 

A 

In consecinţă, la Bucureşti, la Ploieşti şi în alte părţi ale Ţării, nu s-a permis ca 
lucrurile să se petreacă în linişte. La Bucureşti, din tancurile trimise în primele 
ceasuri ale dimineţii pentru a forţa evacuarea Prefecturii de Poliţie, s-a deschis 
imediat focul asupra legionarilor, omorând pe doi dintre ei. Garda legionară a 
prefecturii a pus imediat mâna pe aceste maşini, liberând fără a-i molesta pe ofiţerii 
şi soldaţii care trăseseră în ei, dar punând tancurile în poziţia cuvenită pentru a 

A 

apăra prefectura de o nouă agresiune. In câteva ceasuri, toată Capitala luase, cât 
priveşte Mişcarea, aspectul unei trupe în defensivă. Legionarii s-au fortificat în acele 
instituţii de Stat, unde funcţionau legalmente, precum şi la sediile lor. Ca martor 


217 



ocular şi participant la cele ce s-au petrecut, pot afirma că nici în acea zi, şi nici în 
cele următoare, până când ordinul de a nu mai rezista a fost dat de Comandantul 
Mişcării şi transmis unităţilor, nu circulau grupe legionare armate pe străzi şi nici un 
legionar n-a tras în armată. Anumite afirmaţii, întovărăşite de fotografii, 
prezentate după aşa zisa < Rebeliune» de către oficina de propaganda a 
Generalului Antonescu, prin care se încerca a se demonstra că soldaţi români 
fuseseră omorâţi de legionari, au următoarea origine : un accident întâmplat cu 
câteva luni mai înainte. 

Personal m-am unit cu camarazii mei dela Prefectura Judeţului Ilfov, unde 
soţia mea şi alte doamne legionare, ne-au adus spre miezul nopţii, un coş de merinde. 
Treceam din când în când pe la Prefectura de Poliţie, vecină pe calea Victoriei, care 
se găsea sub comanda Prefectului de Poliţie, Comandantul legionar al Bunei Vestiri, 
Mironovivi. Dinspre acoperişul edificiului telefoanelor, mitralierele Generalului 
încercau să măture Calea Victoriei înspre Prefectura poliţiei, cu cele două tancuri 
de recuperat, ca ţel...fără multă ispravă însă, dată fiind poziţia lor, destul de prost 
aleasă, prin înălţimea de la care funcţionau, cu rafale intermitente. Tancurile, în 
mâna legionarilor, nu ripostau. De altfel, în toate cele trei zile ale rezistenţei 
legionare, nici un soldat româna n-a căzut sub gloanţele lor. Când trăgeau, foarte 
rar, trăgeau în aer, demonstrativ, lipsindu-i pe organizatorii loviturii de orice 
pretext de represalii; o lipsă însă, pe care propaganda Generalului a înlocuit-o, două 
zile mai târziu, cu o fotografie a doi soldaţi arşi de explozia unui tanc de benzină, 
nenorocire atribuită legionarilor. Fotografia, cum s-a dovedit foarte repede, era cea 
a unui accident ce se întâmplase cu câteva luni mai înainte. 

/V 

In noaptea de 21-22 Ianuarie, Cuibul Ion-Vodă, cuibul meu, ne-a chemat la 
telefon, la Prefectura Judeţului. Lui Emil Popa, care comanda localul Prefecturii, i s- 
au comunicat următoarele : două camioane încărcate cu ceea ce părea a fi prizonieri, 
cu gardienii lor au trecut prin faţa cuibului. Legionarii au încercat să-I oprească. 
Din camioane au fost ameninţai cu armele şi s-au tras vreo câteva focuri peste capul 
lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost Urmăriţi 
imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi s-a comunicat 
rezultatul investigaţilor : s-au găsit vreo treizeci de cadavre, şi mai mulţi răniţi, 
Evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt ordinele ?, întreabă 
cuibul. Răspunsul lui popa a fost C Răniţii înainte de toate. îngrijiţi şi duşi la spitale. 
Legea ajutorului reciproc!” 

A 

Nici până azi nu se ştie cine au fost asasinii. In cartea sa, Un Chapitre 
d’Histoire Roumaine, Generalul Chirnoagă ne spune, vorbind de această mişelească 
faptă: 

“Mişelia a fost imediat pusă pe seama legionarilor, cât despre adevăraţii făptaşi, 
aceştia nu au fost cunoscuţi nici odată. Atât Guvernul post-legionar, care s-a format, 
cât şi Comunitatea evreilor din Bucureşti au procedat la anchete minuţioase, care nu 
au dat însă nici un rezultat. Un astfel de rezultat este însă deja un semn foarte probabil, 
o indicaţie chiar că legionarii nu aveau nici un amestec. Neputăndu-se arunca pe 


218 



spinarea legionarilor, aşa cum era regula, odiosul asasinat a început să-şi piardă din 
interesul iniţial suscitat. Tot ceea ce se mai putea scoate dintr-o astfel de înscenare era 
ca ancheta să fie astfel condusă şi apoi abandonată încât bănuielile, îndoielile şi 
acuzaţiile să cadă totuşi pe Legiune 

Se ştie însă foarte bine cine este responsabil pentru omorârea celor mai bine 
de civili paşnici - cifră acreditată de însuşi Serviciul de Informaţii al Generalului, în 
realitate mult mai mulţi - cea mai mare parte dintre ei nelegionari, ieşiţi pe stradă, 
când aveau toate motivele să creadă că tulburările se terminaseră, seceraţi mişeleşte 
şi fără milă, de mitralierele Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, numai pentru a 
completa astfel tabloul de lupte şi dezordine cu care Antonescu Dorea să-l 
impresioneze pe Hitler. Nimeni nu mai pomeneşte astăzi nici de aceste victime, nici 
de călăi lor. Dar cadavrele celor aproximativ o sută de nenorociţi Evrei (cifră 
transformată de Sabin Manuilă, fost şef al Institutului Statistic în 8000 (opt mii), 
într-un interviu acordat unui ziar suedez) sunt « exploatate » prin toate 
monografiile, almanahurile, enciclopediile, inclusiv de către unii pseudo-români, 
care şi-au amanetat de mult liberul arbitru. 

A doua noapte tulburările, mă aflam la Prefectura poliţiei când, pela miezul 
nopţii, un ofiţer german s-a prezentat lui Mironovici, cu un mesaj din partea 
generalului von Hansen, Comandantul Trupelor de Instrucţie Germane din 
România, către Horia Sima. Cu acest ofiţer şi cu Dr. Victor Biriş, am plecat îndată 
spre domiciliul secret al Comandantului. Mesajul lui Hansen era următorul : “ 
Fuhrerul face apel la patriotismul Mişcării şi insistă pentru ca liniştea să se 
restabilească cât mai curând. Evenimente importante se pregătesc în această parte a 
europei, ele necesită ordine şi lin işte în România. Generalul Antonescu este de acord 
pentru a făgădui că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va 
fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasă la răspundere Comandantul Mişcării temând li¬ 
se ( cu drept cuvânt, după cum s-a dovedit ulterior), de o nouă viclenie şi o nouă 
capcană, a cerut ca ministru Neubacher, însărcinatul de afaceri al Germaniei în acel 
moment, să vie în persoană pentru a confirma apelul şi mesajul. Fabricius, cu 
misiunea ce şi-a atribuise terminată, plecase satisfăcut în aceiaşi noapte spre Berlin, 
întovărăşit de zgomotul mitralierelor Generalului Antonescu; Kilinger nu-şi 
prezentase încă scrisorile de acreditare. Nuebacer a sosit un sfert de ceas mai pe 
urmă, aducând cu sine nota adresată Legaţiei din partea Fuhrerului, prin care se 
ordona Trupelor Germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu, 
pentru a înfrânge «Rebeliunea legionară ». Tot Neubacer a confirmat solemnele 
făgăduieli ale Fuhrerului şi ale Generalului Antonescu ; făgăduieli identice cu acelea 
ale Comandamentului German di Ţară. Horia Sima i-a făcut să observe că nu 
Mişcarea a provocat dezordinele, ci Generalul, şi că Mişcarea este gata nu numai de 
a înceta rezistenţa, dar de a renunţa la orice rol în viitoarea formaţia politică ce 
Generalul o are în vedere. Pentru securitatea legionarilor săi însă, înşelaţi de atâtea 
ori, nu le poate da ordinul de a lăsa armele din mână înainte de un Acord precis cu 
Generalul. La această declaraţie, Neubacer a protestat: “Nu, din potrivă, noi avem 
nevoie de Dvoastră şi dorim o nouă colaborare între mişcare şi Antonescu. ” Imediat 


219 



Horia Sima, împreună cu Neubacer, au redactat ordinul de încetare a rezistenţei, 
unde, la insistenţa lui Neubacer, s-a menţionat eventualitatea reluării colaborării 
între mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu. Neubacer şi Comandantul Vasile 
Iasinschi, ales pentru fermitatea sa, în posesiunea ordinului, au plecat, în consecinţă, 
imediat spre Preşedenţia Consiliului de Miniştri. După o lungă întrevedere cu 
Generalul, amândoi s-au reîntors cu condiţiile înţelegerii scrise pe o bucată de hârtie, 
condiţii solemn acceptate de ambele părţi, înaintea diplomatului german şi garantate 
de el, în ceea ce privea atitudinea ulterioară a Trupelor germene, la care Generalul 
Antonescu făcuse apel. Mişcarea se angaja să înceteze orice rezistenţă; cerea un 
răgaz până la orele unsprezece în acea dimineaţă, pentru transmiterea ordinelor în 
toată Ţara. Radioul, telefoanele, şi telegraful erau puse, în acest scop, la dispoziţia 
Comandamentului Legionar. Generalul se obliga să renunţe la orice urmărire 

A 

împotriva legionarilor sau a Mişcării. In conversaţia cu Generalul, se pomenise 
chiar, ni se spunea, de diferite proiecte relativ la o nouă cooperare între el şi mişcare. 
“Sub egida mea ” fuseseră cuvintele pe care Generalul le-ar fi întrebuinţat. 

Fără a pierde un minut, era pe la 5 dimineaţa, toate măsurile au fost luate de 

A 

noi pentru transmiterea ordinelor în Capitală şi în Ţară. împreună cu Biriş, am 
plecat pentru a porunci şi controla evacuarea celor două Prefecturi, evacuare care 
era complet încheiată înainte de orele opt dimineaţa. După aceasta, ostenit de două 
nopţi de veghe şi flămând, m-am întors acasă pentru o baie, un dejun copios şi ceva 
odihnă. Aceasta din urmă nu mi-a fost dat să o am; cel puţin nu imediat. 
Compensată fiind această lipsă, prin şase luni de farniente în închisorile ce mă 
aşteptau. Cam pe la nouă, în casă fiind Alexandru Randa şi un secretar al Legaţiei 
Germane, al cărui nume l-am uitat, auzind deodată din Direcţia Palatului şi a 
Edificiului Telefoanelor, un puternic şi continuu zgomot de mitraliere. Părăsind 
pentru moment pe musafirii mei, ies în stradă şi mă cobor până la palat, unde ajung 
în acelaşi timp cu două howitzere motorizate germane ce se puneau în baterie, cu 
ţevile spre Palat. Trupa românească bara calea cu armele la picior. Pe un ofiţer 
răzleţ îl întreb ce se întâmplă. “Ce să fie, Generalul Antonescu care trage din nou în 
legionari, mi-a răspuns el indignat. 

A A 

îmi era imposibil să înţeleg situaţia. In direcţia în care trupele trăgeau în acel 
moment, dela Palat spre prefectură, nu existau alte centre legionare decât cele două 
a căror evacuare o controlasem eu însumi cu Biriş. Printr-un înconjur ajung la 
sediul legionar, unde câţiva camarazi (bine înţeles, sediul nu făcea parte din 
dispozitivele ce trebuiau să fie evacuate), tot atât de miraţi ca şi mine, se întrebau şi 
ei, în cine trăgea generalul. Când m-am reîntors acasă, din Piaţa Victoriei se auzeau 
alte salve de mitraliere şi lovituri de puşcă răzleţe. Mulţimea pe străzi, o mulţime 
caracteristică de curioşi, printre care se aflau probabil şi câţiva legionari, dar destui 
de puţini, pentru a putea spune că eu nu am recunoscut pe nici unul, se oprea mirată 
şi neliniştită. Secretarului Legaţiei Germane, care nu plecase încă, i-am 
angajamentul luat de General şi de Autorităţile Diplomatice şi Militare germane din 
Bucureşti şi i-am exprimat marea mea mirare faţă de participarea Trupelor 
germane, care nu plecase încă, i-am amintit angajamentul luat de General şi de 


220 



Autorităţile Diplomatice şi Militare germane din bucureşti şi I-am exprimat marea 
mea mirare faţă de participarea Trupelor Germane la această nemaiauzită călcare 
de cuvânt. “ Veţi pierde pe toţi prietenii Dvoastră”, i-am spus eu. Cu ironie, dar cu o 
regretabilă dreptate, el mi-a răspuns : “ Wir brauchen keine Freunde ; wir haben 
Panzer- Devisionen” (Avem divizii, tancuri, nu ne putem lipsi de prieteni!) 

Cred inutil de a explica că scopul acestei cinice înscenări era de a explica în 
general, şi faţă de germani în particular, neruşinata călcare de cuvânt. Legiunea 
înşelată căzuse 


221 



CAPITOLUL XXII 


CA PE VREMEA LUI CAROL 


Ceea ce a hotărât momentul tactic ales de Generalul Antonescu pentru a grăbi 
acţiunea sa împotriva Mişcării legionare, a fost tocmai un contact între şefii ei şi noul 
ministru al Reichului, Baronul Manfred von Killinger. Lovitura trebuia dată înainte 
de plecarea lui Fabricius; un contact prealabil Comandamentul Mişcării şi 
Killinger, presupunând că acesta era animat de sentimente favorabile sau chiar 
numai obiective faţă de ea, nu i-ar fi permis Generalului să dea o Lovitură de Stat, 
chiar sub ochii noului ministru, şi să pretindă la Berlin că ceea ce se întâmplase 
fusese o « Rebeliune» legionară. Strategic vorbind însă, motivul putchului a fost 
eliminarea Mişcării din guvern şi din Istorie, înainte de începerea Războiului de 
Recucerire împotriva Sovietelor. 

Nici el nu şi-a dat seama şi puţini îşi dau seama şi acum că această Lovitură de 
stat şi uşurinţa cu care Reichul Socialist-Naţional s-a aşezat, odată mai mult în 
România, de partea prigonitorilor unei mişcări naţionale ( o făcuse deja în Slovacia 
şi în Ungaria), a luat partidelor şi organizaţiilor naţionaliste, în Iugoslavia, prestigiul 
de care se bucurau, permiţând izbânda loviturii organizată de Generalul Simovici, 
împreună cu agenţii Serviciilor Secrete Britanice şi Americane, împotriva 
Principelui Paul şi a politicei lui Stoiadinovici. Aşa s-a ajuns la Războiul din balcani, 
care a lipsit Operaţiile Militare germano-române, în Rusia, de mei mult de 40 de 
divizii şi pe Generalul Antonescu de pagina de glorie pe care pe care preferase să o 
scrie singur. 

Această grabă a generalului mi-a adus distincţiunea de a fi primul arestat 
dintre foştii să-I miniştri şi dintre camarazii mei din Forul Mişcării. Petrecusem, în 
acea amiază, câteva ceasuri în casa Inginerului Protopopescu, discutând situaţia şi 
speculând asupra celor ce vor urma, când un emisar al lui Mihai Antonescu, o 
persoană ale cărei simpatii pentru legiune erau cunoscute, a venit într-un automobil 
al Palatului, cu o invitaţie către unii dintre fruntaşii Mişcării, ca să-l întovărăşim 
pentru a avea o întâlnire cu personalităţi importante ale grupului antonescian la 
palat. Aceiaşi persoană ne-a comunicat, în cel mai mare secret, că într-un Consiliu 
de război Restrâns se preşedinţia generalului, toate persoanele prezente, afară de 
una, hotărâseră că Horia sima trebuia cât mai degrabă prins şi împuşcat. Singura 
opinie divergentă ar fi fost, ni se spunea, cea a lui Mihai Antonescu. 

Impresia generală era că ceea ce se căuta era o indicaţie asupra domiciliului 
actual al Comandantului şi că trimiterea unui automobil regal, fapt absolut unic, 
precum şi alegerea emisarului, nu aveau alt scop decât să liniştească aprehensiunile 

A 

noastre. In ideea că, totuşi, ceva folositor ar putea ieşi dintr-o astfel întâlnire, m-am 
oferit să cercetez această alternativă. Doamna Sima, foarte neliniştită pentru soarta 


222 



soţului ei, a observat însă că eu fiind, dintre toţi cei prezenţi, persoana pe care 
Generalul o urăşte mai mult, intervenţia mea nu ar putea decât să exacerbeze 
situaţia. Toţi au fost de acord însă cp o întrevedere pe care Alexandru Randa o 
orânduise între mine şi Killinger, întrevedere ce trebuia să aibă loc la legaţia Italiei, 
trecea înainte de toate şi că nu trebuia să risc să fiu arestat, înainte de a avea această 
ocazie dea expune noului Ministru German faptele din ultimele trei zile, astfel cum 
se desfăşuraseră în realitate. 

Mai aveam cam un ceas până la ora fixată pentru întâlnirea cu Killinger. Ne¬ 
am hotîrât deci, cu soţia mea, să facem o vizită uneia dintre surorile mele. Abia însă 
ajunsesem şi ne aşezasem împrejurul unei copioase mese de ceai, când casa a fost 
invadată de un grup de sbiri, conduşi de un căpitan al armatei, care m-a declarat 
arestat. Poftit şi el să participe la agapa noastră, a declinat politicos invitaţia noastră, 
dar mi-a îngăduit să-mi termin gustarea liniştit. Am fost apoi remis de el în mâinile a 
doi agenţi ai Siguranţei lui Eugen Cristescu, printre care am recunoscut fără multă 
mirare pe gardianul ce-mi fusese atribuit în primele vremuri ale participării mele la 
guvernul Naţional - Legionar, o mutră atât de patibulară că-1 concediasem chiar din 
prima zi a apariţiei sale. Nu mă îndoiesc astăzi că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, 
dacă aş fi urmat pe emisarul în chestiune până la Palat. 

Introdus în închisoarea militară, într-o celulă de mărimea unei cabine de 
vagon de dormit, cu două paturi suprapuse, mai puţin confort aferent, trudit de 
două nopţi fără somn şi de trei zile destul de animate, am adormit imediat, pentru a 
fi trezit cam pe la mijlocul nopţii prin introducerea unui alt deţinut. M-am întors cu 
capul la perete, supărat de această întrerupere a odihnei mele. Aceasta nu a părut să 
satisfacă pe noul venit, care mă recunoscuse după mărimea ciubotelor mele, şi care a 

A 

început să mă scuture cu vigoare. In întunericul celulei şi al somnului încep a pricepe 
că noul tovarăş de celulă era soţia mea. Prin arestarea ei, fără măcar un pretext, şi 
mai târziu prin aceea a fiului meu, Generalul continua să-şi satisfacă sentimentele 
sale faţă de mine. Cu lipsa de cavalerism care îl caracteriza, Generalul a menţinut pe 
soţia mea şase luni într-o închisoare militară, unde toţi, dela deţinuţi la personal, 
erau bărbaţi. 

Cred, de altfel, că în lunile care au precedat şi urmat Declaraţia de Război 
Sovietelor , Generalul a trecut printr-o severă criză mintală, foarte aproape de 
nebunia propriu zisă, încercând şi judecând strâmb mii de tineri, împuşcând în 
dreapta şi în stânga sute de persoane, trăgând cu turnul în poarte edificiilor 
industriale, care nu deschideau destul de repede, asasinând încă pe unul dintre fraţii 
lui Corneliu Codreanu...Cred, tot astfel, că luarea Odesei, astfel cum a fost luată, a 
fost un efect al aceluiaşi paroxism paranoic. 

A doua zi după întemniţarea noastră, închisoarea a început să se umple cu 
camarazi şi prieteni : Generalul Petrovicescu, Colonelul Zăvoianu, Mironovici, 
Alexandru Ghica, profesorul Brăileanu, Radu Gyr şi atâţia alţii. Personalul 
închisorii, toţi militarii, s-au purtat cu noi cu înţelegerea şi omenia înnăscută în 
adevăratul Român, autentic produs al satului şi al pământului românesc, teafăr încă 


223 



de înrâuirea unor autorităţi corupte şi înstrăinate. Uşile celulelor se închideau la 
ceasul nouă, ora reglementară, şi se deschideau o jumătate de oră mai târziu, pentru 
a permite adunările noastre de fiecare noapte, adunări a căror piesă de rezistenţă 
era ziarul comic, redactat şi citit de poetul Radu Gyr. Poeziile pe care ni le citea nu 
erau întotdeauna comice şi câţiva dintre noi - cei ai căror fii suferiseră atâţia ani de 
chinuri şi de primejdie - au avut lacrimi în ochi când el ne-a citit nepieritoarea 
poemă. Noi n-am avut tinereţe, zguduitoarea amintire a celor 20 de ani de calvar al 
Tineretului Român, veşnică palmă pe obrazul veşnicilor noştri bârfitori. 

Ziarele ne-au adus vestea începerii Campaniei Balcanice, a acestor lupte, 
ostenel şi vitejii inutile a popoarelor care se încăierau la Sudul Dunărei, o campanie 
care întârzia cu atâtea săptămâni pe aceea pe care o aşteptau cu toţii, cu o fierbinte 
nerăbdare. O campanie a cărei necesitate, eram cu toţii convinşi, fusese înainte de 
toate provocată prin vicleana şi stupida lovitură dată tinerei, hotărâtei, şi 
prestigioasei Românii Naţional - Legionare. 

Aceleaşi ziare ne informau zilnic asupra manevrelor de o < ştiinţifică » 
perfidie şi maniacă persecuţie cu care « Conducătorul »urmărea discreditarea 
Mişcării faţă de opinia noastră publică şi mai ales faţă de Guvernul German, în 
aceste momente în care toate străduinţele sale ar fi trebuit consacrate clădirii 
unanimităţii sufleteşti a României. Lui Horia Sima, încă ascuns în Ţară, care, prin 
Profesorul Găvănescul, într-o solemnă scrisoare, îi propunea Generalului 
reconstruirea acestei unităţi, şi «o completă regăsire » Antonescu nu a găsit alt 
răspuns decât de a dojeni pe bătrânul profesor, senator legionar, pentru contactele 
sale cu « răzvrătiţii şi criminalii ». 

Cu uimire am citi, în momentul începerii Războiului, Darea de samă a unor 
declaraţii făcute presei de von Ribbentrop, care, pentru a dovedi existenţa unor 
legături între Mişcarea Legionară şi Comunism, şi deci pentru a legitima acţiunea 
lui Antonescu, afirmase că legionarul Groza, şeful Corpului Muncitoresc al 
Mişcării, se refugiase în Rusia sovietică. Groza, al nostru, se afla în acel moment în 
Germania, nu departe de locul de unde von Ribbentrop îşi făcea declaraţiile, unde 
ajunsese cu ajutorul Serviciilor Secrete germane din Bucureşti, cu autorizaţia lui von 
Ribbentrop. Acel Groza, care într-adevăr dăduse o raită până la Moscova în anii 
precedenţi, era cu totul altul, era cel pe care Vîşinski, câţiva ani mai târziu, îl va 
impune regelui Mihai ca prim Ministru. La nevoie, aş putea să admit că von 
Ribbentrop era de bună credinţă, dar această informaţie mincinoasă nu a putut să-I 
fie dată decât de către serviciile Generalului Antonescu, mai precis de către Mihai 
Antonescu, perfect informat ca şi generalul, asupra identităţii celor doi Groza. Henri 
Prost, tot atât de bine informat, repeta minciuna în cartea sa Destin de la Roumanie. 

Cam în acelaşi timp cu declaraţiile lui von Ribbentrop, citisem în ziare darea 
de seamă a unui discurs al baronului von Killinger către minoritatea germană din 
Ardeal, în care Ministrul Reichului declara că Mişcarea se sinucisese atacând 

A 

armata. In tot timpul detenţiunii mele, găsisem mijlocul de a comunica cu Killinger. 

A 

In unul din biletele ce-i trimiteam, i-am explicat cp Groza al nostru nu era cel care 


224 



călătorise la Moscova şi că în ceea ce priveşte Legiunea, nu putea fi vorba de 
sinucidere, deorece sinuciderea implică iniţiativa victimei, iniţiativă, care, în cazul 
acestei Lovituri de stat, aparţinea generalului. Ne-ar fi fost greu şi mie şi baronului 
Killinger de a găsi la acea vremea calea pe care trebuia să o aleagă câţiva ani mai 
târziu pentru a ispăşi partea de răspundere ce o va avea în frauda a cărei victimă 
fusese guvernul său. 

După cinci luni de aşteptare, în Iunie 1941, a început procesul nostru, al 
membrilor Guvernului Naţional - Legionar şi a şefilor legionari, prezenţi sau 
absenţi. Se luase rafinata precauţie de a judeca şi de a condamna mai întâi grupuri 
de sute de legionari, în procese atât de identice în procedură şi jurisdicţiune, cu cele 
de pe vremea lui Carol, încât o dare de seamă pe marginea lor, nu mai prezintă nici 
un interes. Când a venit rândul nostru, al şefilor acestor soldaţi, nu puteam decât să 
fim condamnaţi şi noi pentru o « Rebeliune» care nu avusese nici odat[ loc < 
astfel, întreaga poveste, a procesului nostru, nu ar prezenta nici ea vreun interes 
deosebit, dacă nu ar fi fost cazul lui Alexandru Ghica. 

Unele din capetele de acuzare susţinute de Colonelul Pion, reprezentantul 
ministerului public, şi acceptate de Curtea marţială vor da măsura neruşinatei ei 
docilităţi la ordinele Preşedinţiei Consiliului, unde se stabileau de fapt aceste capete 
de acuzare. Unul din noi era acuzat de intenţii incendiare, aceasta pe baza singurului 
fapt că cumpărase cândva un galon de octan. Eram cu toţi acuzaţi de a fi introdus 
clandestin în Ţară, din Germania, 25 sub-mitraliere, arme de o respectabilă putere 
de foc, în vederea pregătirii « rebeliunii». La o primă a mea întrebare, dacă 
aceste sub-mitraliere erau identice cu cele pe care Doamna general Antonescu le 
distribuise cu propria sa mână într-o ceremonie festuivă, grupului de legionari care 
formase garda Conducătorului, Colonelul Pion a răspuns afirmativ. La o a doua mea 
întrebare, de cum se poate vorbi de arme introduse clandestin, în acest caz, 
Colonelul ion nu a răspuns nimica şi Preşedintele Curţii a declarat incidentul 
încheiat. Alexandru Ghica, strănepotul lui Grigore Ghica Voevod, era Şeful 
Siguranţei Statului. Cum era foarte natural, Ghica luase măsuri speciale de 
precauţiune pentru protecţia aliaţilor noştri. Printr-o circulară, ceruse tuturor 
prefecţilor să I se comunice imediat sosirea Trupelor germane în localităţile sub 
administraţia lor, în vederea, bine înţeles a măsurilor de securitate ce trebuiau luat. 
Circulara lui Ghica era un document de rutină. El ar fi fost vinovat de neglijenţă 
dacă nu l-ar fi trimis. REPETÂND CU NEPĂSĂTOR CINISM MEŞTEŞUGUL 
ÎNTREBUINŢAT PENTRU A OSÂNDI LA ZECE ANI DE MUNCĂ SILNICĂ, 
ANTONESCU CERUSE CA PE ACEASTĂ BAZĂ, CHICA SĂ FI ACUZAT DE 
ÎNALTĂ TRĂDARE. 

A A 

înaltă trădare dacă ar fi fost nu putea să fie decât în beneficiul Sovietelor. In 
scurt, ideea maestră a generalului era încă odată, ca în cazul Groza, de a demonstra 
Guvernului German că existau legături culpabile între Mişcare şi Kremlin. Ideea 
era a unui nebun. Căci nimeni nu putea crede aceasta, nici despre Ghica nici despre 
mişcare. Ideea era atât de nebună că, în rechizitorul său final, Colonelul Pion, 


225 



singurul dintre magistraţii prezenţi care arătase o oarecare ruşine de ceea ce era 
obligat să facă, a declarat solemn următoarele : “în ceea ce priveşte acuzaţia de înaltă 
trădare îndreptată împotriva Domnului Ghica, cunoscând înaltul său patriotism şi 
Patriotismul Mişcării legionare, îmi este imposibil să o susţin 

A 

Doi avocaţi ai apărării s-au sculat imediat şi I-au mulţumit lui Pion. In urma 
declaraţiilor Acuzatorului Public, nici unul dintre acuzatori, bine înţeles, nu s-a mai 
oprit la această ridicolă acuzare şi nici unul nu s-a mai îngrijit de apărarea lui Ghica 
pe această chestiune. 

Condamnările nu ni s-au comunicat de Curte, ci ne-au fost citite în închisoare, 
îndată după sfârşitul procesului : CHICA ERA CONDAMNAT LA 25 ANI MUNCĂ 
SILNICĂ PENTRU ÎNALTĂ TRĂDARE. 

/V 

In timpul ultimelor zile de dezbatere, unul dintre martorii apărării, 
Ţânţăreanu, un prieten al lui Ghica, s-a întors către el şi înainte ca Preşedintele 
Curţii să înţeleagă despre ce este vorba şi să-l poată opri, i-a strigat : “Alecule, ţii 
minte ce ţi-am spus ? Trimite toată arhiva aceasta lui Mihai Antonescu, care ţi-o cere. 
Căci de nu, eşti pierdut !” Era vorba de o importanţă arhivă a Lojei Masonice din 
bucureşti, care fusese remisă, în mâinile lui Ghica şi care refuzase s-o predea 
Ministrului Justiţiei, înainte de a o prezenta Vice-Preşedintelui Consiliului de 
Miniştri. 

Ghica se află şi astăzi în închisoare - dacă în aceste momente mai trăieşte. Nici 
Guvernul Generalului Sănătescu, nici cel al Generalului Rădescu nu l-au inclus pe 
lista prizinierilor politici care au fost eliberaţi îndată după Capitularea de la 23 
August 1944. Nici Iuliu maniu, nici ceilalţi şefi de partide şi oameni politici, care 
ceruseră cu strigăte această eliberare , nu s-au indignat de faptul că legionarii nu 
erau cuprinşi în ea, pe când toţi comuniştii şi toţi trădătorii erau puşi din nou în 
circulaţie. 

9 

A A 

Dela închisorile lui Carol la cele ale lui Antonescu, dela închisorile lui 
Antonescu la cele ale Capitularzilor şi apoi la temniţele comuniştilor, unde zac şi 
astăzi, iată răsplata pe care Organizaţia de Stat zisă « românească » a rezervat-o 
celor mai buni dintre fii României. Care este « factorul comun al INFAMIEI» sub 
toate aceste diferite aspect ? 


226 



CAPITOLUL XXIII 


PREA TÂRZIU, DOMNILOR ! 


După tragedia din 27 Noiembrie 1940, Horia Sima, Comandantul Mişcării, 
declarase generalului Antonescu că toţi legionarii vinovaţi erau gata să se predea 
justiţiei, dar că el, în calitate de comandant al Mişcării, cerea, în schimb, ca toţi 
criminalii din perioada carlistă, printre care toţi cei de la Siguranţa Statului, unde se 
aflau unii din cei mai fioroşi asasini ai regimului trecut, să fie şi ei aduşi în faţa 
Tribunalelor Ţării. De că să fie daţi în judecată şi pedepsiţi cei care uciseseră pentru 
a răzbuna moartea a aproape 400 de camarazi de-ai lor nevinovaţi, pe când vinovaţii 
acestor sălbatice asasinate ar fi mai departe menţinuţi la adăpost ? “ Domnule 
general, i-a spus Horia Sima, aveţi libertatea să alegeţi ; eu mă voi supune hotărârii 
Dumneavoastră ; sancţionarea tuturor sau amnistia tuturor 

La această propunere categorică, generalul s-a gândit un moment ; în urmă, 
cu faţa, cel puţin în aparenţă mulţumită, cu glas tare şi strângând mâna lui Sima i-a 
declarat că alege iertarea tuturor şi că va supune regelui cât mai degrabă Decretul 
de Amnistie Generală. Mişcarea a îndeplinit complet partea ei de angajament. Toţi 
criminalii carlişti, mari sau mici, au fost imediat eliberaţi. Ordinul de a înceta orice 
urmărire, orice arestare a fost imediat transmis în toată ţara. Din partea Mişcării, nici 
cei mai fioroşi asasini nu au mai fost supăraţi nici un moment. 

Singura măsură luată de General pentru a se conforma solemnului 
angajament a fost Decretul din 8 Decembrie 1940, prin care se punea sfârşit 
activităţii Comisiei de Anchetă a crimelor Regelui Carol al II-lea. Decretul de amnistie 
generală nu l-a prezentat Regelui nici odată şi, dat fiind cele ce au urmat, sunt convins 
că nu a avut niciodată intenţia de a-l prezenta. Iar când Legiunea a fost redusă la 
neputinţă prin Lovitura de stat din 21-23 ianuarie 1941, toţi legionarii care ar fi 
beneficiat de această amnistie, au fost arestaţi, daţi judecăţilor sumare, împuşcaţi tot 
atât de sumar, sau condamnaţi la zeci de ani de muncă silnică. 


ASTFEL ERA GENERALUL ANTONESCU 


Asasinii carlişti, pe de altă parte, îşi câştigaseră o reabilitare şi o libertate de 

/V 

acţiune definitivă. In închisoarea militară am văzut într-o zi pe celebru Colonel 
Constantin Dumitru, cel care prezidase la a doua condamnare a lui Corneliu 
Codreanu, trecând surâzător celulele noastre în revistă, întovărăşit de directorul 
închisorii, ca de-a lungul unei menagerii. De altfel, toată lumea carlistă, toată 
mahalaua politiciană reînviase, ieşise din ascunzişurile sale, grămădindu-se şi 


227 



gudurându-se împrejurul lui Antonescu, până în momentul când, fără primejdie, au 
putut proclama pe faţă constanţa adevăratelor ei sentimente, legăturile clandestine 
ce le menţinuse cu duşmanii Ţării, şi a putut preda în mâinile acestora pe generalul 
înşelător şi înşelat deopotrivă. 

Numai o stare de adâncă tulburare mentală poate explica amănunţitele măsuri 
de răzbunare împotriva tineretului Ţării ( Mişcarea număra ca 500. 000 de membri 
la acea vreme) pe care Antonescu a găsit vreme să le gândească şi să le execute, în 
ajunul şi în timpul celui mai crâncen război pe care neamul la purtat vreodată. Să ne 
închipuim pe generalul Franco, zdrobind şi măcelărind Falanga, ca măsură 
pregătitoare a Războiului de recucerire ! Să ne închipuim purtarea pe care ar fi 
avut-o în acele momente oamenii de Stat ai lui Alexandru Cuza, ai lui Carol I, ai lui 
Ferdinand, oricare din ei ! da, generalul Antonescu era alienat, cu lungi perioade de 
aparentă « remisiune » a boalei de care suferea. Dreptatea faţă de memoria lui ne 
cere să recunoaştem acest fapt. 

A 

Condamnarea mea fusese la cinci ani de închisoare. Dela închisoarea militară 
am fost conduşi mai întâi la jilava, unde m-am despărţit de soţia mea, care fusese 
achitată, şi unde am găsit pe fiul meu, condamnat şi el la şapte ani de temniţă. Din 
celula sa i-a fost dat, câteva săptămâni mai târziu , condamnat şi el la şapte ani de 
temniţă. Din celula sa I-a fost dat, câteva săptămâni mai târziu, să audă cântecele 
voinice ale camarazilor săi, în faţa plutoanelor de execuţie ale nebunului. 

A 

Dela Jilava, cu un tren întreg de deţinuţi, am fost conduşi la închisoarea din 
Lugoj. Directorului, al cărui nume l-am uitat, îi închin aici un gând recunoscător. Şi- 
a dat multă osteneală pentru a arăta deosebirea ce o făcea între deţinuţii legionari şi 
cei de drept comun, asasini şi hoţi de drumul mare, cu care Antonescu avusese grijă 
să ne amestece, în vederea viitoarelor sale proiecte, privitor la legionarii deţinuţi. 
Celula din închisoarea militară era avantajos înlocuită pentru mine printr-o 
încăpere odaie, unde camarazii mei se puteau aduna zilnic şi unde, majoritatea lor 
fiind ardeleni, îmi aduceau parte din bunătăţile trimise de familiile lor din oraş sau 
din judeţele vecine. 

Cerusem voie să ne deşteptăm cu o jumătate de cea înainte de ora 
reglementară şi în fiecare dimineaţă, în Capele închisorii, legionarii ascultau în 
genunchi slujba unui din camarazii preoţi. Nu se ridicau înainte de a cânta « Cu 
noi este Dumnezeu ». Un cântec care, în alte închisori carliste şi antonesciene, era 
considerat ca subversiv. De câteva ori am văzut furişindu-se printre noi, în genunchi 
şi ei, vreunul din osândiţii de drept comun. Unul din ei, Filip, care îmi fusese atribuit 
ca ordonanţă, de către directorul închisorii, era un om deosebit de chipeş, cu profil 
de vultur, de o rară nobleţe şi cu blândeţe şi inteligente gânduri. Am stat de multe 
ori lung de vorbă cu el : bietul om omorâse, nu ştiu pe cine şi în ce împrejurări, cu 
vreo cincisprezece ani mai înainte ; dar sunt convins că ar fi putut să dea, atât lui 
Antonescu cât şi lui Carol al II-lea sau altora din stăpânii acelor vremuri, folositoare 
lecţii de resemnare, de purtare şi iertare creştinească. 


228 



A A 

In închisoarea din Lugoj am primit vestea pe care cu toţii o aşteptam de atâta 
vreme şi cu atâta nerăbdare : Mobilizarea generală şi Declaraţia de război contre 

A 

Rusiei Sovietice. însărcinat de camarazii mei, am trimis imediat Generalului 
Antonescu următoarea telegramă : “ Toţi legionarii din închisoarea Lugoj stau la 
ordinele Comandantului Suprem al Oştirei. Dumnezeu să ne binecuvânteze armele ! 

A 

In timpul celor 24 de ore care au trecut înainte de a primi răspunsul generalului, nu 
ne îndoiam nici unul că el va fi cel pe care îl doream. Ştiam că din toate închisorile 
legionare, telegrame identice plecaseră în aceiaşi zi şi optimismul nostru era bazat pe 
ideea că Antonescu va fi prea fericit de a putea forma cu noi batalioane de asalt 
speciale şi de a le trimite unde răfuiala era mai dârză, ceea ce doream cu toţii. Ne 
înşelam. Planurile lui Antonescu privitor la participarea legionarilor la război erau 
deja făcute. For fi trimişi în luptă nu ca o satisfacţie legitimă a dorinţei lor, ci ca o 
pedeapsă, în batalioane de disciplină, împreună cu criminalii de drept comun. 

Răspunsul lui Antonescu a fost cel pe care numai un suflet de maniac ca al său 
putea să-l dea : “ PREA TÂRZIU, DOMNILOR.” 

Puţină vreme mai târziu, am aflat, la Legaţia Germană din Sofia, că Hitler 
insistase ca legionarii să fie eliberaţi şi trimişi pe front şi Antonescu îi făgăduise că 
ambele dispoziţii vor fi luate. Aici din nou a intervenit o amăgire antonesciană şi 
demonstraţia uşurinţei cu care autorităţile germane din Bucureţşti şi din Berlin se 
lăsau amăgite. Liberarea care a urmat, şi de care am beneficiat şi eu, era atât de 
limitată încât nu se putea chema decât simbolică, şi toate măsurile au fost luate 
pentru ca nici un legionar identificat să nu ajungă, pentru moment, pe front. Când, 
un an mai târziu, cei din închisori au for finalamente primişi pe câmpul de bătălie, 
aceasta s-a întâmplat, după cum am menţionat-o, cu toţi criminalii şi borfaşii. 
Comandanţii unităţilor de pe front, din proprie iniţiativă, au remediat câte odată 
aceste infamii. Antonescu nu a încetat nici un moment de a-şi urmări ideea ce la 
dominat în toate activităţile lui în aceste luni, în aceşti ani decisivi : a despărţi cu 
totul Mişcarea Legionară, Mişcarea lui Codreanu , de războiul de recucerire, care 
trebuia să fie numai al său. 

Hotărârea lui Antonescu de a libera condiţionat legionarii care fuseseră 
condamnaţi la nu mai mult de cinci ani de închisoare fusese atât de bine pregătită şi 

/V 

socotită încă din închisoarea din Lugoj, în afară de mine, numai doi din cei aproape 
o sută de deţinuţi legionari au putut beneficia de ea. Condiţiile erau, unele scrise în 
decretul de liberare, ca de pildă, de a se prezenta în fiacre săptămână poliţiilor 
respective, de a nu avea nici o activitate politică sau publicitară, de a nu avea nici un 
contact cu persoane străine, sub ameninţarea de a fi trimis în temniţă, pentru restul 
de condamnare. Dar erau şi alte condiţii nescrise, pe care le-am descoperit la 
reîntoarcerea mea la Bucureşti. 

Conform unui vechi ordin de mobilizare, unitatea mea era aceiaşi ca aceea din 

A 

Primul război mondial : Primul Divizion de artilerie călăreaţă. îndată ce am ajuns 
acasă, mi-am pus uniforma şi m-am prezentat la Comenduirea Pieţei, pentru a 
obţine foaia mea de drum şi informaţiile necesare asupra direcţiei de urmat pentru 


229 



a-mi ajunge bateriile, care după toate probabilităţile, trecuseră deja Prutul. La 
Comenduirea Pieţei, am găsit pe Căpitanul Tomiţă, o veche cunoştinţă, fiul unor 
vecini ai noştri din târgul Ocna, oraşul copilăriei mele. Dela el am aflat că nu sunt 
mobilizat şi că, în conformitate cu ordinele primite, nici unul din deţinuţii legionari 
nu este şi nu va fi mobilizat. 

Cunoscând din vechea experienţă libertăţile pe care putea să şi le ia 
comandanţii de unităţi cu propria lor ordine de bătaie în zona de operaţiuni, am 
cerut Căpitanului Tomiţă dacă, fără multă zarvă, nu ar putea totuşi să-mi dea din 
greşeală o foaie de drum şi să-mi comunice verbal locul unde se află unitatea mea. 
După o scurtă reflexiune, mi-a răspuns că riscul era prea mare pentru el şi cp, de 
altfel, de continuam să mă plimb în uniformă pe străzile Bucureştiului voi sfârşi prin 
a fi arestat; ceea ce ar fi însemnat pentru mine reîntoarcerea în temniţă pentru cinci 
ani...dacă nu cumva un proces de spionaj ! 

A 

In acea seară mă aflam, cu soţia, în casa Doamnei Ionică, văduva Inginerului 
Ionică, executat de două ori de către Colonelul Bratu, Prefectul Militar al 
Braşovului, când casa a fost subtil invadată de zbirii poliţiei lui Antonescu, care 
pretindeau că de pe acoperişul ei se făceau semnale luminoase suspecte, ce serveau 
probabil de orientare aviaţiei inamice. După un simulacru de cercetare, misiunea lor 
de persecuţie de discreditare îndeplinită, agenţii s-au retras. Generalul se gândea la 
toate : Doamna ionică avea în acea seară câţiva ofiţeri germani ca oaspeţi. Ei însă nu 
au părut impresionaţi, aşa cum Antonescu ar fi dorit-o, şi unul dintre ei a exprimat 
sentimentele tuturor cu un singur cuvânt: Schweine ! 

Hotărârea mea a fost luată foarte repede : voi părăsi ţara înainte de termenul 
de o săptămână şi obligaţia de a mă prezenta poliţiei antonesciene. Voi face tot 
posibilul pentru a ajunge în Finlanda, unde, nu mă îndoiam că mareşalul 
Manerheim, o veche cunoştinţă, nu va face nici o dificultate pentru a mă accepta în 

/V 

armata sa. In ultima zi a aşa zisei « rebeliuni, cu puţine ceasuri înainte de 
arestarea mea, mi se oferise din partea germană să mă scoată din ţară. Declinasem 
oferta, fiindcă la acea vreme preferam să fiu chiar arestat decât să părăsesc 
România. Aş fi putut să mă folosesc de această propunere în noile împrejurări ; n- 
am vrut însă să o fac, dat fiind ceea ce aflasem despre condiţiile şi restricţiile la acre 
fuseseră supuşi camarazii mei din Germania. Am preferat să nu datorez nimănui 
evadarea mea : am cumpărat-o. 

O noapte cu lună plină, la începutul lui Iulie 1941, de o nespusă frumuseţe, 
privită cu soţia mea din pridvorul casei noastre din Strada Umbrei, a fost ultima pe 
care am petrecut-o în ţara mea, lăsând încă pentru lungi luni pe fiul meu în 
închisorile “ Conducătoulu.” Drumul dela Bucureşti la Giurgiu l-am făcut în lada 
dinapoi a unui mic automobil. Profesionistul care avea răspunderea acestei 
întreprinderi, văzând nedumerirea mea la exiguitatea încăperii ce-mi era oferită, m- 
a liniştit cu următoarele cuvinte: “ Dacă mă credeţi, Domnule, săptămâna trecută au 
încăput aicea doi tineri, aproape tot atât de înalţi ca şi Dumneavoastră.” 


230 



Cu capul pe perină, am adormit foarte repede pentru a fi trezit de zgomotul 
treceerii automobilului peste scândurile podului pe care geniştii noştri îl aruncaseră 
peste Dunăre, pentru oştirile germane. La Rusciuc mă aştepta tânărul Caraiani, 
trimis de camarazii noştri, ajunşi înainte de mine la Sofia. Apusese soarele ; cu 
tânărul meu prieten ne—am uita lung peste apele Dunării, prin uşorii aburi ai 
înserării, la pământul Ţării noastre, pe care nici el şi nici eu nu l-am mai văzut de 
atunci. 

A 

In Sofia am stat aproape o lună aşteptând autorizaţia cerută lui von 
Ribbentrop, prin Legaţia germană, de a trece peste teritoriul Reichului cu garanţia 

A 

de a nu fi internat sau oprit. învoirea şi garanţia mi-au fost, în sfârşit, date cu 
singura condiţie de a nu încerca să mă pun în contact cu legionarii care erau deja în 

A 

Germania. In drum spre Viena, am fost opriţi şi transbordaţi la Podul peste morava, 

A 

dinamitat de Partizanii Iugoslavi. începuse pentru nenorocita ţară războiul inutil 
care, după minuni de vitejie şi sîngeroase pierderi, trebuia să conducă pe Generalul 
Mihailovici şi ep cetnici lui la abatoarele lui Iosip Broz- Titio, care erau, în acelaşi 
timp, şi abatoarele lui Chirchill şi Roosevelt. 

/V 

In berlin, ca prin minune, mă întâlnesc la un colţ de stradă cu Constantin 
Stoicănescu. Fără de a-mi călca cuvântul, am putut avea veşti dela Comandant şi 
dela câteva sute de legionari care se aflau împrejurul lui. Toţi ceruseră trimiterea lor 
pe front : ca şi celor din închisorile româneşti, li se negase această legitimă 
satisfacţie... fără îndoială, la cererea lui Antonescu. 

Stroicănescu mi-a cerut, cu insistenţă, să încerc a obţine în Finlanda ceea ce 
nu s-a putut obţine în Germania ; formarea unei unităţi voluntare de români. 
Mareşalul Mannerheim , care comandase o divizie pe frontul românesc în Primul 
Război, fusese salvat - după câte îmi povestise - de captură sau de mai rău, într-o 
luptă de surprindere, de către un pluton de călăraşi români, astfel că păstrase 
soldatului nostru cea mai mare admiraţie. Nădejdea nu era deci puţină ca el să 
primească propunerea mea, dacă aş fi avut prilejul să i-o fac. 

La 7 August 1941 eram în copenhaga, găzduit pentru cele câteva zile necesare 
în vederea îndeplinirii formalităţilor trecerii în Finlanda la, Legaţia italiană, în casa 
prietenului meu, Ministrul Sappupo. La scurtă vreme, Ministrul Finlandei îmi 
comunică că cererea mea, transmisă la Helsingfors, a fost primită cu plăcere. Am 
terminat repede pregătirile mele şi cumpărăturile în vederea iernei finlandeze, care 
nu mai era chiar aşa departe. După două zile de aşteptare, Legaţia Finşandeză îmi 
înapoia paşaportul meu nevizat, cu informaţia că, după o oarecare refelexiune, 
Guvernul Finlandez, mulşumindu-mi pentru simpatia ce.o arătasem cauzei 
Finllandei, a găsit că nu-I va fi posibil să întrebuinţeze servicile mele. 

Radioul din Helsingfors avusese nenorocita idee de a anunţa, înaintea faptului, 
înrolarea mea în Armata Finlandeză. Bucureştiul intervenise la Berlin, Berlinul 
intervenise la Helingforst. Conducătorului nebun, dar lucid, nu-i scăpa nimic. 


231 



CAPITOLUL XXIV 


PRIBEGI ÎN ŢĂRI STRĂINE 


A 

îndată ce, prin intrigile Bucureştiului, m-am văzut silit să renunţ la proiectul 
finlandez, m-am pus pe treabă pentru a încerca să împiedic alte rezultate neplăcute 

A 

ale acestor intrigi. Intr-o scrisoare către Von Ribbentrop, I-am povestit întreaga 
istorie a aşa zisei “rebeliuni”, I-am arătat vulgarele mistificări ale căror victime 
fuseseră el şi Hitler, cu farsa celor doi “Groza”şi cu infamia condamnării lui 
Alexandru Ghica. Nu mă aşteptam la nici un efect imediat, dar nădăjduiam ca aceste 
exemple să servească puţin ca prevenire, în cazul unor altor încercări de înşelare, de 
natură încă mai gravă poate. 

Ceva mai târziu, în două scrisori, una către Ribbemtrop alta către Hitler, am 
reluat chestiunea unui corp de voluntari, a unei Legiuni române, pe Frontul 
Oriental, luptând alături de Trupele Germane. La aceste şi la alte insistenţe, în cel 
dintâi an al exilului meu danez, n-am primit nici un răspuns. Datorită altor 
împrejurări, am reînceput această corespondenţă unilaterală, aceste strigăte în 
pustiu. Când un răspuns a venit în sfârşit, în împrejurările tragice pe care le voi 
povesti, a fost recunoscută cu prisosinţă dreapta întemeiere a strigătelor noastre de 
alarmă, primite şi întrecute sugestiile mele, dar prea târziu pentru altceva decât 
pentru a permite o încercare, ce-I drept indispensabilă, dar fără nădejde. 

Din August 1941 şi până în Septembrie 1944, împrejurările politice în Europa 
şi în lume m-au imobilizat în Danemarca, unde, cu doi ani mai înainte, cu soţia şi cu 
fiul nostru, petrecusem ultimele zile fericite ale vieţii noastre; o ţara primitoare, 
făcută pentru a trăi într-o pace continuă, cu un veşnic surâs, unde amintirea unui 
mare trecut nu a lăsat nici o amărăciune, ci numai o legitimă mândrie, o ţara unde 
agerimea minţilor este ca o pată de sare printre ceţurile unei toamne scandinave.» 
« » « » « » 

A 

In romantica Danemarcă mai rătăcesc vedenii sheakspiriene, Ofelia plăteşte 
încă plângătoare pe lacuri singuratice, Fortinbras este aşteptat în Elsinor, unde 

A 

Hamlet încă visează. In parcurile castelelor, Anversen se plimbă veşnic înconjurat de 
copiii prietenilor săi, şi sirena lui, udă de apele din care a răsărit, tot aşteaptă pe Făt 
Frumos pe piedestalul ei de stâncă. 

Ocupaţia străină şi nesfârşitul război stârnise în acest popor, unde viaţa 
publică şi relaţiile personale erau cele ale unei mai familii, cu rente de dezbinare şi 
ură, pentru care sufletul său nu era pregătit. Primirea prietenească de care eu şi alţi 
refugiaţi, fără deosebire de naţionalitate, am beneficiat în aceşti trei ani, chiar în 
vremurile cele mai tulburi ale disensiunilor interne, este o dovadă a măsurii pe care 
unii şi alţii au ştiut totuşi să o păstreze. 


232 



Trei personalităţi mi-au părut a domina aceste vremuri fără a pierde 
contactul nici cu sentimentele poporului, nici cu realităţile zilei : regele Christian, 
Primul Ministru Stauning şi Ministrul Afacerilor străine Scavenius. Aceştia doi din 
urmă, atât de diferiţi prin originile lor sociale şi politice - Stauning, un zgomotos şef 
socialist, Scavenius, un flegmatic conservator - se completau în mod perfect la cârma 
ţării lor, în vremuri în care greu se putea ghici ce va aduce ziua de mâine. Cu 
moartea lui Stauning, pentru lung timp a dispărut o garanţie de echilibru şi de 
moderaţiune ; mult lucruri nu s-ar fi întâmplat, pe care astăzi mulţi Danezi încearcă 
a le uita, dacă el ar fi trăit în perioada deznodământului postbelic. 

Holsteinborg, castelul “ Renaissance” al Contelui Bent Holstein, unde 
vânătorile de toamnă şi ospitalitatea casei ne adunau adeseori, unde nopţile erau 
legănate de dulcele şi ritmicul şoptit al Kategatului, a slujit de multe ori de adăpost 
necazului şi nostalgiei mele. O altă casă prietenă era cea a lui Holmer Rosting, fostul 
Comisar General al ligii naţiunilor la Danzig , unde izbutise, în ajunul chiar al unui 
conflict, să împace interesele germane şi poloneze..., un fapt pe care Puterile 
Anonime nu i l-au iertat niciodată. Căpitanul von Shallburg, un camarad al fiului 
meu şi un frecvent oaspete al Legaţiei române, se găsea la reîntoarcerea mea în 
danemarca pe Frontul oriental, unde în curând avea să cadă vitejeşte în capul 
glorioase Legiuni Daneze. Toţi aceşti trei prieteni, capete luminate, inimi generoase, 
patrioţi înfocaţi, au murit violent, victime ale aceleiaşi drame; o dramă cu atât mai 
mare pentru cei pe care I-au cunoscut şi iubit cu cât au murit neînţeleşi de 
majoritatea compatrioţilor lor. 

La Haraldslund, moşia Marei Ducese Olga, sora asasinatului ţar, de multe ori 
ne pierdeam în amintirile vremurilor ce nu mai sunt. Marea ducesă ne-a povestit 
întâlnirea sa cu falsa Anastasia, o aventurieră sau o nebună, care nu avea nici o 
asemănare fizică cu nepoata ei, care nu vorbea nici una din cele patru limbi pe care 
le cunoştea adevărata Anastasia, nici măcar ruseşte, care, la acea vreme cel puţin, nu 
putea povesti nimic din viaţa copiilor familiei imperiale. Marea Ducesă, spre 
sfârşitul războiului, înainte de sosirea Trupelor şi a misiunilor Sovietice, a părăsit 
Danemarca cu familia ei, pentru un nou şi ultim refugiu, un orăşel din canada, unde 
şi-a sfârşit zilele. 

/V 

înainte de începerea Războiului al II-lea Mondial, România era o ţară 
teritorial întregită, un neam satisfăcut în aspiraţiile sale. Lipsa acelei părţi din 
Banat, care fusese dată Iugoslaviei de către Wilson şi Colonelul House, nu 
reprezenta o rană adâncă în integritatea românismului. Cei care purtau 
răspunderea războiului în care fusesem siliţi să intrîm, prin agresiunea sovietică, 
purtau deci răspunderea încercărilor şi nenorocirilor noastre. Cine erau aceştia ? 

Am căutat să răspund la această întrebare în cartea mea La Bete Sans Nom, 
(Bestia fără nume), publicată în anul 1944 şi scrisă în 1942 - 1943, în timpul lungului 
şi greu suferitului răgaz ce mi-1 dădea surghiunul meu danez. Subtitlul cărţii era 
Enqueet sur Ies responsabilites ; concluziile au fost bazate, în întregime aproape, pe 
documentele originale şi oficiale ale celor care erau, în acele momente, adversarii 


233 



noştri. Ele sunt aceleaşi la care ajung astăzi, pe baza unei documetaţii mult mai 
complete, a unor fapte care nu se întâmplaseră încă, şi comentariile istoricilor de 
astăzi din câmpul învingătorilor. 

Ele sunt: 

1) Ofertele făcute de Hitler Poloniei, spre a lichida odată pentru totdeauna “ 
Problema Coridorului şi a Danzigului ” erau, atât cele din 1938 cât şi cele 
din 1939, moderate şi echitabile, de fapt cele mai avantajoase pe care 
Polonia le putea aştepta. 

2) Presiunile şi falsele făgăduieli ale Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale 
Franţei au provocat respingerea acestor propuneri de către Varşovia. 

3) Nu au fost interesele Poloniei, nici un moment, care au fost luate în 
consideraţie când aceste presiuni se exercitau, când se amăgea Varşovia cu 
făgăduieli pe care capitalele occidentale nu avea, într-adevăr, nici o intenţie 
să le îndeplinească. 

4) Nu au fost însă nici interesele naţionale ale Marii Britanii, ale Statelor 
Unite şi ale Franţei acelea care au determinat Londra, Waschingtonul şi 
Parisul să provoace noul Război Mondial. 

5) Răspunderea direct o poartă marea Britanie şi Ambasadorii săi la Berlin 
şi Varşovia, care au ascuns autorităţilor poloneze până când a fost prea 
târziu, şi cu bună ştiinţă, “Ultimele Propuneri Germane “, pe care însuşi 
Ambasadorul Britanic la Berlin la declarat “destul de cuminţi “. 

6) Marea Britanie a luat odată mai mult răspunderea lungului şi 
nimicitorului război, când a respins Propunerea lui Mussolinii de 
suspendare a ostilităţilor, care fusese imediat acceptată de toate părţile 
beligerante. 

7) Statele Unite ale Americii împart în mod egal această răspundere cu 
Marea Britanie. Presiunea pe care a exercitat-o Marea Britanie asupra 
Poloniei şi a Franţei nu era decât o prelungire a celei pe care 
Waschingtonul o exercita asupra Londrei, graţie mijloacelor de coerciţie de 
care dispunea şi graţie complicităţii Churchill- Roosevelt, care începuse cu 
săptămâni înainte de începutul războiului. 

8) Complicitatea acestor două personalităţi a continuat în timpul întregii 
perioade în care Roosevelt amăgea Poporul American cu declaraţiile sale 
ultra-pacifiste şic u jurămintele sale mincinoase către femeile americane. 

9) Catastrofa dela Pearl Harbour a fost dorită şi provocată de Roosevelt, ca 
singurul mijloc prin care putea legitima violarea tuturor făgăduinţelor sale 
şi a zvârlirea poporului său într-un război care nu era al său. 


234 



10) Germania Socialist - Naţională nu a dorit Războiul din Occident, nici 
nu a dorit Războiul cu Polonia. Singurul război pe care l-a dorit a fost cel 
împotriva Rusiei Comuniste, duşmanul de moarte al Civilizaţiei noastre. 

11) Oamenii politici occidentali au făcut totul, unii conştient, alţii 
inconştient, pentru a atrage loviturile forţei militare ale Reichului asupra 
popoarelor lor şi a scuti astfel Rusia Sovietică, în toată măsura posibilului, 
de impactul iniţial şi total al acestor forţe. 

12) Mai inexplicabilă decât toate a fost atitudinea şi purtarea marea 
britanii, ai cărei oameni de Stat ştiau foarte bine că Imperiul britanic nu va 
putea rezista zguduirilor unui conflict mondial şi care primiseră reiterat şi 
insistent, din partea lui Hitler, propuneri de prietenie şi chiar de alianţă, a 
căror sinceritate era garantată prin înseşi interesele fundamentale ale 
Germaniei. 

A 

13) întrucât nu interesele naţionale ale beligeranţilor occidentali şi cu atât 
mai puţin cele ale Poloniei au determinat atitudinea şi purtarea acestor 
Puteri în toamna anului 1931, explicaţia acestei atitudini şi a acestei purtări 
trebuie căutată în influenţe, interese şi scopuri neproclamate oficial, dar a 
căror identitate nu poate rămâne permanent ascunse. 

14) Din înseşi multiplele declaraţii culese din presa evreiască, din gura 
personalităţilor unor anumite şi bine cunoscute cercuri evreieşti, se 
adevereşte enorma presiune pe care aceste cercuri, acţionând prin 
Waschington şi New- York, au exercitat asupra guvernelor din Londra şi 
Paris, pentru a zvârli cele două ţări împotriva Germaniei Socialist- 
Naţionale. 

15) Mai adânc decât această motivare, există alta ( identificată şi ea cu o 
anumită Mafie Internaţională, care demult îşi alesese New-Yorkul ca 
sediu ) SALVAREA, PROMOVAREA, ŞI TRIUMFUL FINAL AL 
COMUNISMULUI. 

/V 

In La Bete Sans Nom, m-am ferit să critic chiar prin cea mai mică aluzie, 
Guvernul Generalului Antonescu. Ţara era în toiul unui crâncen război, nici o 
stânjenire a sforţărilor ce le făcea pentru a-1 câştiga nu era permisă. Cartea, astfel 
cum era scrisă era un îndemn spre luptă şi victorie. Orice publicaţie fiind supusă 
cenzurii Comisariatului Reichului, am remis acestui Comisariat manuscrisul meu 
spre aprobare. Von Ribbentrop consultat, mi-a cerut să renunţ la publicarea ei, dat 
fiind că apariţia numelui meu pe scoarţa cărţii ar putea irita pe Mareşalul 
Antonescu, cu care Guvernul Reichului avea destule dificultăţi. Am propus un 
pseudonim, destul de transparent ce-i drept. Răspunsul la această propunere 
întârziind peste măsură, am tipărit cartea clandestin şi am trimis cele 2000 de 
exemplare, mai puţin cele pe care mi le rezervam, prietenului meu Philippe Henriot, 
Ministrul Propagandei în Cabinetul Mareşalului Petain. Filippe Henriot fiind 


235 



asasinat câteva zile mai târziu, nu am putut afla nici odată dacă aceste cărţi au ajuns 
la destinaţie sau dacă fuseseră confiscate de autorităţile germane. 

Teama de a irita pe Mareşalul Antonescu s-a manifestat pentru Mişcarea 
legionară într-un mod mult mai neplăcut decât afacerea cărţii mele. Eram încă 
destul de departe de trădarea iniţială şi mai departe încă de cea a cărei victimă 
trebuia să fie România. Sensibilitatea specială pe care o câştigase Mişcarea timp de 
atâţia ani de încercări şi de lupte cu Puterile Oculte ale conspiraţiei comuniste şi 
cunoaşterea profundă a realităţilor dela noi, ne făcuseră să simţim chiar în ultimele 
luni ale anului 1942, când steaua Armatelor Germano-Române începuse să se 
întunece în cerul bătăliilor, că anumiţi factori din vechea clică politicianistă română 
începuseră a se pregăti pentru toate eventualităţile, prin maşinaţiuni interne şi 

A 

contacte cu duşmanii. Best, înaltul Comisar al Reichului în danemarca şi ceilalţi 
înterlecutori germani a ei, civili şi militari, cărora le exprimam neliniştile mele, 
identificându-se pentru un moment cu sufletul Poporului Român, răspundea cu 
acelaşi argument : “ Cum puteţi crede că cineva ar dori în România o victorie 
rusească, ştiind foarte bine că aceasta ar însemna sfârşitul României ? “ Niciunul din 
ei nu putea realiza cât de înstrăinat de acest suflet ajunsese în ultimul deceniu 
sufletul pătrurilor conducătoare, corupte şi înjosite prin metodele Carol - Lupescu. 

/V 

In reşedinţa sa din împrejurimile Berlinului, Horia sima, în contact mai direct 
cu ţara decât mine, găsise şi mai multe motive de a se nelinişti. Era convins însă de 
impermeabilitatea autorităţilor răspunzătoare germane la orice informaţie care ar fi 
pus la îndoială atotputernicia Mareşalului Antonescu sau devotamentul 
necondiţionat al lui Mihai Antonescu - pe care un buletin informativ săptămânal 
dela Wilhelmstrasse îl numea “paladinul Mareşalului. “ Sima se hotărâse deci de a se 
folosi de libertatea relativă de care beneficia pentru a trece în Italia, nădăjduind că 
Ducele sau Ginerele său vor fi mai receptiv avertismentelor lui. 

La vestea dispariţiei Comandantului Legiunii, în Decembrie 1942, Antonescu 
înfuriat, s-a îndreptat către Fuhrer, cerând readucerea prizonierului în Germania. 
La rândul lui, Hitler a făcut presiuni asupra lui Mussolini pentru a aresta pe fugar şi 
a-1 preda Gestapoului din Italia. 

La 26 decembrie 1942, Sima a fost ademenit de Poliţia italiană, care a pretins 
că-1 va conduce să întâlnească un reprezentat al Ducelui, arestat şi readus cu avionul 

A 

în Germania. In acelaşi timp mi se arăta la Comisariatul German, în Buletinul 
Informativ Săptămânal, o informaţie relativă la ameninţarea Mareşalului Antonescu 
de a retrage o parte din trupele sale de pe front, pentrUa menţine ordinea internă, 
dacă Şeful Mişcării Legionare nu era îndată găsit şi încarcerat şi dacă el şi restul 
legionarilor din Germania nu erau puşi definitiv în imposibilitatea de a tulbura 
această ordine. Aceiaşi impostură, aceiaşi lipsă de responsabilitate, aceiaşi ideea fixă. 

Horia Sima şi toţi legionarii săi au fost internaţi în diferite lagăre de 
concentrare ale căror nume sunt astăzi atât de bine cunoscute...o nouă prigoană, noi 
închisori, din care legionarii vor ieşi doi ani mai târziu, în împrejurări care le vor da 


236 



o târzie şi amarnică dreptate, când TRĂDAREA PRESIMŢITĂ ŞI ANUNŢATĂ 
AVUSESE LOC. 


237 



PARTEA A PATRA 


MIHAI: MOŞTENITORUL PĂCATULUI 


“ De vreme, în Aprilie 1943, Sikorski a venit la « numero zero ». Mi-a spus că avea 
dovezi că Guvernul sovietic omorîse 15000 de ofiţeri polonezi şi că au fost îngropaţi în 
imense morminte în pădurile din jurul Katynului. Avea o abundenţă de dovezi. I-am 
răspuns : « DACĂ SUNT MORŢI, ORICE AI FACE MORŢI RĂMÂN !»” 

Winston CHURCHILL 
(The Hinge of Fate) 


“Zece milioane, zece milioane a trebuit să lichidez ! A fost înspăimântător, 
trei ani a ţinut ! Aceştia erau cei pe care Dumneavoastră în numeaţi 
«ch iab uri»? 

- Da, a răspuns Stalin, fără să repete cuvântul” 

Puteţi să-i aveţi. Dar vă rog să nu divulgaţi aceste concesiuni înainte de 
sfârşitul viitoarelor alegeri. Avem în Statele Unite milioane de Polonezi, 
Lituanieni, Estonieni, etc., şi ca om practic nu vreau să pierd votul lor. 

Franklin Roosevelt, în momentul când ceda, la Teheran, ucigaşului Stalin, ţările şi 
provinciile reclamate de acesta. 

(«Teheran Documente », publicat de departamentul de Stat al Statelor 
Unite) 


“ Momentul era propice deciziunilor. Am spus lui Stalin : “ Să nu cădem în 
jocul controvesrselor. în ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce aţi spune dacă aţi 
avea 90% de predominanţă în România, noi 90%> în Grecia şi fiecare câte 50% în 
Iugoslavia ? “ în timp ce se traducea aceasta, eu scriam pe o foaie de hârtie : 

România: Rusia 90%> 


Grecia: 


celelalte Puteri 10% 
Marea Britanie şi 
SUA 90” 


238 



Rusia 10 % 

Iugoslavia: 50% —50% 

Ungaria 50% - 50% 

Bulgaria Rusia 75 %>, 

Celelalte Puteri 25%« » 


Am împins hârtia lui Staliii care, între timp, auzise 
traducerea. A fost o mică pauză. El a luat în urmă creionul său albastru, a pus o largă 
parafă pe hârtie şi mi-a înapoiat-o. Aceasta s-a încheiat în maipuţin timp decât este 
necesar pentru a povesti. 

A fost o lungă tăcere. Hârtia era între noi, pe masă. în sfîrşit, 
I-am spus : Nu s-ar părea cam cinic din partea noastră, de a fi dispus de SOARTA 
ATATOR MILIOANE DE OAMENI într-un mod atât de uşuratic ? să ardem această 
hârtie ; 

- Nu păstraţi-o, a răspuns Stalin. 

Wiston CHURCHILL 

(Triumf and Tragedy) 


239 



CAPITOLUL XXV 


CALEA ROBILOR 


A 

In războaiele noastre din vremurile trecute Moldovenii şi Muntenii luaţi în 
robie de tătari, când izbuteau să fugă, se ascundeau ziua şi mergeau noaptea, 
găsindu-şi drumul, fără greş, urmând acea luminoasă călăuză cerească, pe care şi 
astăzi poporul nostru o numeşte Calea Robilor. 

Este aceiaşi călăuză pe care Oştirile noastre, luptând pas cu pas, au urmat-o în 
retragerea lor dela Stalingrad şi din Caucaz până la Nistru, şi tot Calea Robilor era, 
căci mergeau cu sutele de mii, fără să o ştie, spre robirea ce-i aştepta în Ţara lor. 
Capcana în care trebuiau să cadă nu era pregătită de iuţeala de mişcări şi 
meşteşugurile generalilor duşmani ci de camarile care-1 înconjura pe rege. Şi pentru 
că acela ce scrie aceste rânduri, cu nespusă durere, să nu fie învinuit de urâtă şi 
nedreaptă bârfă, amintesc din capul locului că în memoriul înfăţişat Conferinţei de 
Pace din Paris, în 1946, de către Grigore Gafencu, Vişoianu şi cei care au hotărât 
destinele Ţării în acele nenorocite clipe, se menţionează fără înconjur că acest grup 
de politicieni şi de diplomaţi ceruseră Puterilor Occidentale O PUTERNICA 
OFENSIVĂ SOVIETICĂ PENTRU A SPARGE FRONTUL ROMÂNESC ŞI 
PENTRU A PUTEA, ÎN URMA UNEI ÎNFRÂNGERI A ARMATEI NOASTRE, A 
ARESTA PE MAREŞALUL ANTONESCU ŞI TERMINA CU ORICE 
REZISTENŢĂ. 

Doamna Denise Basdevant, care a cules toată documentaţia sa în cercurile 
răspunzătoare ale marei trădări, ne mai dă în această privinţă următoarea 
informaţie : 

“ Partidele istorice nu numai că desfăşuraseră o activă propagandă pentru 
eliberarea României de sub jugul nazist, ele participaseră activ la luptă, alături de 
Puterile Occidentale, deşi numai atât cât le permiteau mijloacele lor. Chiar din anul 
1940, Iuliu Maniu a organizat un «sistem de culegere şi de transmitere de informaţii 
» către Puterile Occidentale. “ 

Generalul Chirnoagă, ostaş viteaz şi moldovean drept, exclamă în Un chapitre 
d’Histoire roumanie: 

“Astfel, în tot timpul când Armatele Române luptau împotriva Ruşilor pentru 
mântuirea Poporului Român, Iuliu Maniu şi alţi şefi politici culegeau informaţii 
asupra capacităţii noastre de luptă şi asupra operaţiunilor militare care se pregăteau şi 
le transmiteau Occidentalilor, care le retransmiteau Ruşilor. ” 

Partidele politice care nici un moment nu încetaseră să existe şi să funcţioneze, 
în ciuda tuturor decretelor de dizolvare, se declaraseră de acord cu hotărârea 
generalului Antonescu de a trimit Armatele noastre peste Prut, pentru a recupera 


240 



Basarabia şi Bucovina, fiindcă nu puteau face altfel. Dar până aici, şi nu mai 
departe, mergea instinctul lor de apărare a intereselor româneşti, viziunea lor 
politică şi istorică românească. Vechii politicieni, activi în acele momente, erau mai 
toţi mai mult «Francezi > sau « Englezi », sau, mai bine zis, robi ai acelor 
puteri care asvârliseră Franţa şi Marea Britanie într-un război care nu era al lor şi 
care trebuia să-l transforme din mari puteri mondiale în puteri europene de gradul 
al doilea. 

Dl. Prost ne dă o idee a acestei stranii stări de lucruri în, vorbind despre cele 
petrecute la 5 Decembrie 1944, ne spune : 

„ Generalul Sănătescu trece ştafeta Generalului Rădescu; acesta, la cei şaptezeci de ani 
ai săi, este un ofiţer de cavalerie încă în plină forţă, cu o cu totul altă personalitate 
decât Sănătescu. Ataşamentul la cauza aliată ca şi temperamentul său natural îl 
făcuseră deja să adreseze lui Killinger un violent protest contra anumitor insolenţe ale 
ministrului lui Hitler faţă de Poporul Român. Conducătorul l-a expediat în Lagărul 
dela Tărgu Jiu unde a putut face cunoştinţă cu mulţi deportaţi politici. Ruşii par să-l 
agreeze. Cu aceiaşi echipă Sănătescu, Generalul Rădescu îşi va da silinţa să domine 
situaţia. ” 

9 

Dl. Prost, un patriot francez, fără îndoială, nu s-a întrebat în nici un moment 
cum se face că un General Român, oricare ar fi « temeoramentul său natural» , 
putea să fie determinat în acţiunile sale prin fidelitatea lui faţă de cauza duşmanilor 
Patrie sale ? Cum să ne mirăm, după un atare exemplu, de hărnicie a celui General 
Şteflea, omul de încredere al generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâştigăm 
acel ostrov furat, care la procesul generalului, în faţa unui tribunal comunist, s-a 
lăudat că a trădat tot timpul pe Şeful care îşi pusese încrederea în el şi că a sabotat 
continuu, ca Şef al marelui Stat Major, trimiterea trupelor pe front şi 
aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe Volga ? 

Masa politicienilor defetişti sau trădători - cei care n-au ispăşit păcatele lor în 
închisorile Bestiei Comuniste şi invoacă încă două motive pentru a explica 
vinovatele lor activităţi. Antonescu nu trebuia să trimeată trupele noastre mai 
departe de Nistru. Ţara trebuia scăpată de « tirania nazistă», trebuia răzbunată 
de « insultele pe care ministrul lui Hitler le aruncase în capul Poporului Român ! » 

Ideea de a opri ofensiva română la Nistru nu putea să clocească decât în 
capetele lipsite de orice experienţă şi de orice viziune militară sau politică. Cine ne 
putea garanta nu numai păstrarea provinciilor recâştigate, dar existenţa noastră 
însăşi, dacă după recucerirea acestor provincii, Rusia sovietică ar fi ieşit 
învingătoare din acest Război ? Chiar dacă singura explicaţie a Iliadei noastre în 
stepele ruseşti ar fi fost num ai obligaţia de a învinge cu orice preţ un duşman atât de 
necruţător ca Rusia sovietică, această Iliadă ar fi fost mai mult ca justificată. Dar 
rostul aşezării Românismului în aceste părţi ale Europei n-a fost altul dealungul 
veacurilor decât de a opri păgânătatea la porţile creştinătăţii. 


241 



Generalul Antonescu, trebuie să recunosc, avea adânc în el acest sentiment al 
mărimei ultra-românească a destinelor româneşti. De mai multe ori, în primele zile 
ale colaborării noastre, când relaţiile noastre nu se înăspriseră încă, pentru motive 
pe care nu le-am înţeles nici până acum , îmi spunea apăsat : “ Această va fi o alianţă 
între ostaşi. Le-am spus nemţilor, până la biruinţă sau până la înfrângere vom sta cu 
boi”. Sunt convins că generalul gândea adânc ceea ce spunea şi că, în alte 
împrejurări decât cele pe care le crease el însuşi, prin nebuneasca sa agresiune 
împotriva Mişcării Legionare, ar fi ales să moară pe poziţie cu ea şi cu întreaga 
Oştire mai degrabă decât să consimtă la o capitulare, care însemna , poate, pentru 
un veac şi mai mult «Finis Daciae ! ». 

Cât de fantezist era argumentul « tiraniei naziste » este dovedit prin 
minciunile astronomice pe care sunt siliţi să le debiteze cei care le susţin. Această 
tiranie trebuia să fie bazată pe forţă, deci pe numărul de soldaţi germani care « 
ocupau» Ţara. Grigore Gafencu ne spune că în decembrie 1940, Germanii avea 
500. 000 de oameni în România. Doamna Basdevant merge ceva mai departe şi 
vorbeşte de 1.000.0000 de soldaţi germani în Ţara noastră. Adevărul este că până la 
sfârşitul lui februarie 1941 nu au fost nici odată mai mult de 60.000 de soldaţi 
germani în România. Aceşti soldaţi îi cerusem noi, ca o garanţie împotriva veşnicei 
ameninţări sovietice. Când au început să vină trupele destinate campaniei în balcani, 
ele treceau direct în Bulgaria, fără a se opri în România. Când Aprilie - Iunie, a Il-a 
Armată Germană s-a format în moldova, în vederea campaniei din Rusia, efectivele 
ei nu treceau de 250.000 de oameni şi nu constituiau o Armată de ocupaţie ci o 
Armată aliată, cu care ne pregăteam împreună de luptă. « Tiranie nazistă » ? Dar 
cine au fost tiranizaţi în România în această perioadă ? Numai legionarii care 
stăteau cu miile în închisori, cu asistenţa directă a Reichului german, în timp ce 
politicienii beneficiau de libertăţi destul de mari pentru a lucra netulburaţi la 
trădarea Ţării. 

România declarase război Statelor Unite în decembrie 1941. Nu ştiu care au 
fost motivele sau presiunile la care Mihai Antonescu, succesorul meu la portofoliul 
Ministerului Afacerilor Străine şi generalul Antonescu au cedat când au luat această 
puţin chibzuită hotărâre ; ştiu însă că, în împrejurări identice mica Finlandă s-a ferit 
să facă acelaşi lucru. Un ministru român la Helsingfors ar fi putut influenţa 
guvernul său în sensul unei atitudini identice. Este însă acelaşi Mihai Antonescu, cel 
care, în clipa începerii retragerii dela Stalingrad a încercat să ia contact prin toate 
agenţiile noastre diplomatice în ţările neutre, cu cei cărora le declarase în mod 
gratuit un război care nu era un război românesc. 

Rezultatele acestei încercări au fost nule. Când alţii, chemaţi şi nechemaţi, vor 
încerca şi ei să stabilească asemenea contacte peste liniile celor care luptau şi se 
jertfeau, încercarea va duce la catastrofa finală. Şi unii şi alţii uitaseră acest vechi 
aforism al războaielor şi al negocierilor clandestine : adversarul se va folosi 
întotdeauna de asemenea negocieri şi nici odată nu se va crede obligat prin ele la 
vreo consideraţie specială faţă de învinşi. Mihai Antonescu, grăbit de a începe 


242 



activităţile care i-ar fi asigurat, credea el, o situaţie mai puţin precară în caz de 
victorie occidentală, a încercat mai întâi de a înjgheba un front al micilor 
beligeranţi, România - Croaţia - Slovacia - Bulgaria. Nu a avut mai mult noroc cu 
aşa zisa Axă latină ( România - Italia - Franţa - Spania _ Portugalia ), în care 
prezenţa unor nebeligeranţi ar fi dat mai multă posibilitate încercărilor de contact 
cu adversarul. Dl Bova Scoppa, Ministrul Italiei la Bucureşti, trimis de Mihai 
Antonescu la roma, părea să fi câştigat pentru această idee pe Contele Ciano ; dar 
acesta, la 8 Februarie 1943, a fost eliminat definitiv din viaţa publică italiană. Mihai 
Antonescu s-a îndreptat în fine către von Ribbentrop însuşi, cerându-I să fie 
însărcinat cu negocierea unei împăcări generale. La propunerea sa de a vizita pe 
colegul său german, cu scopul de a discuta această eventualitate, I s-a răspuns că 
prezenţa lui nu era dorită. 

Generalul Antonescu nu putea să nu fie la curent cu încercările Ministrului 
său al Afacerilor Străine, nici cu cele cu aparenţă de clan - destinate, a anumitor 

A 

grupuri politice, de a stabili contacte cu adversarul pe socoteala lor. In Aprilie 1943, 
s-a reîntors însă dela o vizită la cartierul general al lui Hitler reînsufleţit, pentru 
moment, de noile perspective militare pe care Fuhrerul lăsase să le întrezărească. 
Tot la acea vreme, descoperirea mormântului celor 15.000 de Ofiţeri polonezi la 
Katyn a putu da oricăruia o idee despre ceea ce ne aştepta în cazukl unei victorii 

A 

sovietice. Calea defetismului a fost însă repede reluată. In Iunie 1943, Mihai 
Antonescu aleargă la roma şi se îndreaptă personal către Mussolini. Putem fi siguri 
că sugestiile sale se deosebeau radical de cele pe acre Horia Sima le-ar fi făcut 
Ducelui, dacă ar fi izbutit să le întâlnească. Oricare ar fi fost impresia făcută asupra 
lui Mussolini de propunerile lui Mihai Antonescu, vizita sa la Roma nu a putu avea 
niciun rezultat, Ducele fiind concediat şi sechestrat de către Regele Victor - 
Emanuel, puţină vreme după aceea. Din Noiembrie 1942, informat de toate aceste 
intrigi prin contacte diplomatice şi prin ceea ce se strecura în articolele presei neutre 
şi beligerante, mă hătărâsem să reîncep sterila mea corespondenţă cu von 
Ribbentrop şi cu alţi şefi naţional-socialişti ( corespondenţă care explică poate în 
partea antipatia pe acre cercurile guvernamentale germane au avut-o întotdeauna 
pentru persoana mea ) pentru a-i îndemna a lua în serios toate aceste semne 
alarmante şi posibilitatea unor surprize în România. Bazam gravele mele bănuieli pe 
convingerea că numai Mişcarea Legionară, dintre toate formaţiunile politice 
româneşti, ar fi reprezentat la un moment dat în mod autentic voinţa Poporului 
Român de a lupta până la ultimul batalion mai degrabă decât a cădea în robia 
vecinului sovietic. 

A fost numai după defecţiunea Italiei că alarma ce o răspândeam şi pe care 
Horia Sima încercase să o răspândească şi el, a început a primi oarecare crezare. “ 
Ce scop urmăresc acei diplomaţi români care au sosit recent în Suedia ?”, m a întrebat 
într-o seară Best. “ Cele pe care le au astăzi toţi diplomaţii români în ţările neutre, : a 
stabili contactul cu inamicul”, i-am răspuns eu. De altfel, în bucureşti, mareşalul 
Antonescu părea a se fi resemnat să lase în mâinile oricui grija de a pregăti ieşirea 
României din Război. Barbu Ştirbei şi Vişoianu plecară cu consimţământul său, tacit 


243 



sau altfel, la Cairo, în martie 1944. Maniu luase afacerile în mână ; solicitudinile 
emisarilor români se fac în numele său şi al Şefului Partidului Liberal, Dinu 
Brătianu. 

/V 

încercările acestor emisari de a obţine din partea reprezentanţilor britanici şi 
americani indicaţii asupra condiţiilor în care România ar fi admisă să iscălească « 
Pace separa» sau o Convenţie de Armistiţiu, primeau invariabil acelaşi sinistru 
răspuns : “ îndreptaţi-vă către reprezentantul sovietic Şi, până la urmă, a fost într- 
adevăr din mâinile Sovietelor că textul ne varietur al unei Convenţii de armistiţiu a 

9 9 

A 

fost remis delegaţiilor noştri. Ştim astăzi cu toţii ce reprezenta această convenţie. In 
Iunie 1944, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Şeful partidului Social- 
Democrat, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul partidului Comunist, formează 
Frontul Naţional- Democrat, care declara că ia asupra sa acceptarea condiţiilor ce le 

A 

fuseseră comunicate la Cairo. In acelaşi timp, se răspândise în publicul românesc 
vestea înşelătoare a sosirii, la momentul cuvenit, a doua divizii aero-purtate aliate : o 
parte din aşa zisul Plan Sănătescu, adânc chibzuit de şeful Casei militare regale, şi de 
un grup restrâns de militari. 

/V 

întrebarea se pune : până la ce punct puteau Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, 
partizanii lor politic şi diplomaţii care erau în confidenţele lor, precum şi clica dela 
palat, să-şi facă o cât de mică iluzie asupra posibilităţilor unei prezenţe militare a 
Occidentalilor în România şi a protecţiei lor la aplicarea corectă a unui armistiţiu 
care implica, în prima linie, ocuparea întregului nostru teritoriu de către trupele 
Sovietice. Ce elemente de informaţie autorizau aceste personalităţi şi aceste grupuri 
să creadă în această prezenţă şi în această protecţie, cu destulă siguranţă, pentru a 
cere cu insistenţă “ o puternică ofensivă rusească cu scopul de a sparge frontul 
românesc ? 

Să revizuim elementele de informaţie despre care suntem siguri că erau la 
dispoziţia oamenilor noştri de stat şi cele despre acre este aproape imposibil a crede 
că nu le fuseseră aduse la cunoştinţă de către serviciile noastre diplomatice, 
ascultarea emisiunilor radio şi citirea ziarelor amice, neutre şi duşmane ; în fine, 
prin toate căile de informaţie care stau la dispoziţia uni Guvern şi a unui Stat - 
Major. 

Se ştia că în Martie, la Cairo, reprezentanţii occidentali trimiseseră să se 
plimbe pe emisarii noştri, îndreptându-I către sovietici. 

Se ştia că la cererile noastre de eventuală prezenţă şi protecţie militară, din 
iunie 1944, occidentalii răspunseseră cu bombardări de teroare, repetând ceea ce 
făcuseră şi cu prilejul proclamaţiei din Aprilie, a lui Molotov, asigurându-ne că 
Sovietele nu aveau nici o intenţie de a schimba regimul nostru politic şi social. 

Se ştia, din primele zile ale lui Iulie 1943, că disputa britanico-americană 
relativ la debarcarea în Italia sau în balcani fusese definitiv tăiată în favoarea 
planului Roosevelt - Marshall - Eisenhover, adică în favoarea celui care se conforma 


244 



cu cererile zgomotoase ale Sovietelor de a avea mână liberă în Bazinul Dunărean şi 
în balcani. 

Se ştia, în urma descoperiri groapei dela Katyn - dacă nu se ştia de mai 
înainte - ce înseamnă o victorie militară sovietică şi se văzuse cu acest prilej modul 
cinic şi brutal cu care fuseseră tratate de către Londra şi la Washington şi interesele 
chiar ale unu aliat..., cel pentru care, chipurile, se dezlănţuise toată nemaipomenita 
urgie. 

Se ştia în toate cercurile diplomatice, guvernamentale şi ziaristice din 
capitalele beligerante şi neutre, şi deci trebuia să se ştie şi în Bucureşti , că la 
Conferinţa din Quebec, Septembrie 1943, se hotărâseră deja viitoarele zone de 
ocupaţie anglo-saxone şi sovietice în Europa şi că cea atribuit Sovietelor mergea până 
la elba şi cuprindea Berlinul, Budapesta, Viena. 

Se ştia în acele cercuri că, în decembrie 1943, la Conferinţa din Teheran , unde 
Roosevelt era găzduit nu la Ambasada Statelor Unite, ci la cea Sovietică, 
Preşedintele Statelor unite consimţise fără nici o rezistenţă la toate pretenţiile 
sovietice , relative la dominaţia Europei Răsăritene şi Centrale. 

Pot afirma, în tot cazul, că în danemarca, unde mă aflam, post de observaţie 
evident mai puţin rodnic decât posturile de observaţie din ţările neocupate, 
informaţia asupra Conferinţelor din Quebec şi Teheran erau aproape tot atât de 
complete atunci ca acelea pe care le avem astăzi. 

Chiar dacă toate aceste izvoare le-ar fi fost necunoscute, ceea ce este foarte 
greu de închipuit, oamenilor noştri politic, răspunzători pentru Lovitura de Stat dela 
23 August 1944 , le-ar fi fost imposibil să ignore seria de articole publicate de Dl. 
Pamfil Şeicaru, în gazeta Curentul , începând cu 1 ianuarie 1944 şi până în August 

A 

1944. In aceste articole Dl. Şeicaru îşi dădea osteneala să pună pe aceste personalităţi 
în perfectă cunoştinţă cu soarta pe care Puterile Occidentale, de acord cu Rusia 
Sovietică, o pregăteau atât României cît şi tuturor ţărilor din europa Răsăriteană, 
aceasta pe baza unor informaţii notorii, precise şi indiscutabile. 

/V 

In sufletul Mareşalului Antonescu părea că se produsese o prăbuşire de 
voinţă, de hotărâre şi de imaginaţie. Acest om independent, îndărătnic, autoritar şi 
îndrăzneţ renunţase la orice iniţiativă, la orice drept de gândire proprie Cine ar 
întreba : « Dar ce ar fi putut să facă ?», acela ar uita pe soldatul român ! 

Dezastrul dela Stalingrad se datora exclusiv îndărătniciei cu care 
Comandamentul german concentrase toate sforţările sale asupra atacului frontal al 
“ cetăţii”, renunţând a priori la beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în 
asemenea împrejurări şi apărându-şi flancurile imobilizate cu divizii româneşti 
răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o adevărată linie de 
apărare ; aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât comandanţilor locali cât şi ale 
Comandamentului românesc. Aceste fronturi, atacate de un număr de divizii ruseşti 
de patru ori mai mare, înarmate, motorizate şi blindate cu materialul cel mai 


245 



modern de către statele Unite, cu o putere de foc ce nu se putea compara nici pe 
departe cu cea a diviziilor noastre, au fost uşor străpunse când ofensiva rusească, 
anunţată de mult, dar în zadar, de către şefii militari români, s-a dezlănţuit. 

Pierderile româneşti fuseseră mari, dar în retragerea până la nistru rândurile 
noastre se strânseseră, moralul se restabilise şi, în Martie 1944, Mareşalul Antonescu 
avea sub ordinele sale mai mult de 500.000 de combatanţi, hotărâţi să lupte cu 
spiritul de disciplină şi de jertfă cu care ostaşul nostru şi-a apărat întotdeauna 
teritoriul naţional. Cu atât mai mult cu cât Germania, care până atunci întârziase 
continuu cu livrarea armamentului, începe din anul 1944 să ni-1 pună la dispoziţie cu 
rapiditate. 

Pentru un comandament hotărât şi imaginativ, posibilităţile erau multiple. Se 
putea organiza apărarea pe Prut. Se putea executa Planul generalului Avramescu : 
retragerea până la poalele şi crestele Carpaţilor Moldoveni şi linia Nămoloasa - 

A 

Galaţi. In cel mai rău caz, armata noastră se putea organiza dealungul întregului 
lanţ al Carpaţilor. O rezistenţă prelungită pe oricare din aceste fronturi ar fi oferit 
Puterilor Occidentale un pretext şi un prilej Puterilor Occidentale un pretext şi un 
prilej de a nesocoti înţelegerile de la Quebec şi Teheran şi de a ajunge ei cei dintâi la 
Viena şi la Budapesta, sau chiar la Bucureşti, dacă « Planul Avramescu » ar fi 
putut fi combinat cu intrarea în acţiune a Armatei bulgare, care până atunci stătuse 
cu arma la picior. Mulţi generali şi oameni politici bulgari, împreună cu regentul, ar 
fi preferat, foarte probabil, să lupte decât să fie spânzuraţi. 

Dar destinele Românismului trecuseră din mâinile mareşalului Antonescu - 
care dela alungarea mişcării legionare din guvern rămăsese înconjurat numai de 
cretini politici, de slăbănogi şi de defetişti - în mâinile unei clici ce se organizase la 
Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea unui foarte oarecare Niculescu- 
Buzeşti, moştenitori spirituali ai lui Titulescu, la palatul regal cu resturile lui 
Urdăreanu şi cu câţiva militai, ca generalul Şteflea şi generalul Racoviţă, amândoi în 
comunicaţie directă cu adversarii noştri occidentali şi sovietici. 

Aceste grupuri au fost acelea care, cu asentimentul şi colaborarea şefilor 
partidelor istorice, au pregătit şi executat actul de trădare dela 23 August 1944, 
împotriva Oştirii şi a Ţării ; act ce va rămâne pentru veci întipărit în amintirea 
românească, alăturea de trădarea lui Ieremia Golia şi de cea a lui Costaki Lupu, 
omul din Bursuci, căruia Creştinătatea îi datoreşte înfrângerea lui Cantemir şi a lui 
Petru cel mare la Prut. Singura deosebire fiind că trădarea boierilor haini s-a 
înfăptuit împotriva Domnitorilor lor, pe când cea dela 23 August 1944 se pregătise şi 
se împotrivea însăşi Patriei. 

Regele Mihai ar fi avut, pentru a se călăuzi, pilda bunicului său Ferdinand. 
Când România părăsită şi chiar atacată de fosta sa aliată Rusia, fără nici un contact 
cu aliatele sale occidentale, totalmente înconjurată de Trupele Germano-Austriace, 
s-a văzut silită să negocieze o suspendare de ostilităţi, regele Ferdinand, despărţindu- 
se de Guvernul Averescu, în drum spre întâlnirea dela Buftea, I-a strigat : 


246 



“Averescule, nu uita, cu mâna pe spadă !”. Când anumite mişcări ale Trupelor 
Germane lăsau să se creadă că ele încercau să taie retragerea Misiunii Militare 
franceze, Regele a declarat, tare şi hotărât, că dacă aceste mişcări nu erau oprite, 
ostilităţile vor reîncepe imediat. 

Regele Mihai ar fi putu să se comporte ca Guvernul Finlandez, care, în 
momentul aceleiaşi tragice cumpene, pusese pe mareşalul Manneheim în capul ei şi 
negociase un armistiţiu “ cu mâna pe spadă”, un armistiţiu ce nu o silea să se azvârle 
mişeleşte asupra aliatului ei de ieri. 

Ofensiva Armatelor Sovietice, cerută cu insistenţă de şefii partidelor istorice şi 
de Gruparea Buzeşti - Vişoianu, împotriva propriei lor oştiri, începuse în ziua de 19 
August 19444. 

Cu toate activităţile trădătoare ale unor şefi militari, a generalului Racoviţă, a 
Comandantului Armatelor de Operaţie, trupele şi şefii direcţi luptau cu o îndârjire 
care nu intrase în socotelile complotiştilor. Pentru a o înfrânge, complotiştii au 
recurs la intervenţia regală şi la vestea mincinoasă a unui pretins armistiţiu, anunţat 
de rege la Radio în noaptea de 23 August şi transmis tuturor comandanţilor de 
unităţi de către Generalul Racoviţă, odată cu ordinul de încetare a focului. 

Niciun armistiţiu nu fusese semnat. Şi nici unul nu se negociase ! Emisarii 
noştri la Cairo nu putuseră face altceva decât a transmite reprezentanţilor 
occidentali mesajele regelui şi ale frontului Naţional democrat. La aceste mesaje nu 
se primise nici odată un alt răspuns decât acela că ele fuseseră transmise guvernelor 
respective. Pentru rest, emisarii noştri erau invitaţi scurt să se adreseze Sovietelor. 
Textul unei Convenţii de armistiţiu a fost prezentat delegaţilor noştri, spre semnare 
fără discuţie, numai la 12 Septembrie, la moscova, după alte cincisprezece zile de 
aşteptare la faţa locului şi de umilinţe inimaginabile, şi numai după ce, mulţumită 
înşelăciunii de neiertat, 130.000 de soldaţi Români fuseseră făcuţi prizonieri şi se 
aflau în drum spre lagărele de exterminare din Rusia şi Siberia. Prin breşa astfel 
deschisă, fără de luptă, gloatele sovietice s-au azvârlit ucigând, siluind, furând, 
devastând, răpind peste tot trupul Ţării: 

“Această dementă decizie - ne spune Pamjil Şeicaru - a avut ca efect o 
dramatică confuzie pe front. Conform instrucţiunilor Generalului Racoviţă, 
Comandantul Armatei de Operaţii, care era în Complot şi principalul element de 
execuţie a capitularzilor prezidaţi de Regele Mihai, delegaţi ai unităţilor româneşti au 
luat contact cu comandanţii sectoarelor sovietice, la dispoziţia cărora au pus trupe 
româneşti. Toţi ofiţerii ascultaseră la radio Bucureşti cuvântarea unui armistiţiu, 

“ După un moment de dezordine, comandanţii unităţilor ruseşti au cerut 
instrucţiuni, nefiind informaţi de semnarea unui armistiţiu, cum informau ofiţerii 
români. Răspunsul din Moscova a fost conform cu adevărul: nu se semnase nici un 
armistiţiu şi, în consecinţă, unităţile româneşti trebuiau înconjurate, dezarmate şi 
făcute prizoniere. în primele ore, au fost mai mult de 130.000 de prizonieri români 
trimişi în Rusia. După două zile, totalul prizonierilor depăşise 175.000... Cu 


247 



mistificarea dela Cairo şi marea înţelepciune patriotică a lui Iuliu Maniu şi a aşa 
zisului Comitet Naţional - Democrat, începe mucenicia Poporului Român. 


Generalul Chirnoagă, în Scrisoarea sa către Dna Denise Basdevant, reprodusă 
în Un Chapitre d’Histoire Roumanie, scrisoare de o eleganţă şi de o indulgenţă pe 
care această vulgară bârfitoare a Tineretului Român nu o merită, îi scrie : 

“ Imaginaţi-vă, scumpă Doamnă, niscai politicieni cu înalte responsabilităţi în 
Franţa, cerând Germanilor, în timp de război, să ia ofensiva pentru a distruge Armata 
franceză ! 

“ Dacă un astfel de lucru s-ar fi produs în Franţa, cu ce cuvânt ar califica legile 
pentru apărarea Statului Francez, o astfel de acţiune ? 

“ în noaptea de 23 August 1944, Regele Mi hai a anunţat la radio Bucureşti că s- 
a semnat un Armistiţiu cu Armata Rusă...în fapt Armistiţiu n-a fost semnat decât la 12 
Septembrie 1944, la Moscova, unde trimişii Regelui Mihai au suportat cele mai josnice 
umilinţe : aceşti trimişi au fost siliţi să aştepte 15 zile înainte de a li se aduce la 
cunoştinţă condiţiile impuse de către U. R. S. S., pe care ei au fost obligaţi să le 
semneze fără să le discute. 

“în aceste 15 zile, Armata Rusă ocupase toată România, făcând imposibilă orice 
eventuală reacţie în ţară, la aflarea condiţiilor de armistiţiu impuse de către Uniunea 
sovietică. 

“ întrucât nici un armistiţiu nu fusese semnat la 23 August 1944, toate Trupele 
Româneşti ce se găseau pe Frontul din Moldova şi Basarabia, care executaseră ordinul 
de încetare a focului, dat de Regele Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi. Toţi 
aceşti bravi soldaţi şi ofiţeri, înşelaţi de Regele lor, au luat calea robiei în Siberia. 

“A fost vorba deci de o capitulare, nu de un armistiţiu. 

Celebrul memoriu al capitularzilor, “ România în faţa Conferinţei de Pace”, 
ilustrează cinismul sau inconştienţa cu care ei priveau acest act de trădare, care nu 
avea precedent în istoria popoarelor. 


“în ciuda faptului că nici o confirmare nu venise de la Cairo, la 23 august 1944 
regele şi Şefii Blocului Naţional - Democrat au considerat că orice întârziere a acţiunii 
lor ar însemna noi lupte sângeroase şi inutile. Ei s-au decis deci să treacă la fapte. 
Regele a arestat pe mareşalul Antonescu şi a format un Guvern din care făceau parte 
aceşti şefi ai Blocului Naţional -Democrat. Armata Română a primit imediat ordinul de 
a înceta orice ostilităţi contra armatei sovietice. ” 

9 


Manifestul din 12 septembrie 1944 al numitului Niculescu-Buzeşti ajuns 
Ministru al Afacerilor Străine, ne arată nepăsarea cu care aceeaşi clică privea 


248 



calvarul Oştirii Române dezarmate şi al poporului Român rămas fără apărare faţă 
de sălbatica năvală a hoardelor comuniste : 

“ Armata sovietică s-a bucurat de cea mai amicală primire în România. Pe 
timpul operaţiilor militare în curs, ne-am dat seama că micilor incidente, ce aveau loc 
în mod necesar, nu trebuia să li se atribuie nici o semnificaţie, fiind vorba de incidente 
episodice, fără vreo importanţă. Guvernul Român nutreşte convingerea profundă că tot 
ceea ce s-a convenit cu URSS va fi în întregime respectat, că elementul esenţial al 
politicei externe româneşti trebuie să fie încrederea reciprocă şi prietenia sinceră cu 
Uniunea sovietică. 

Cei care trecuseră astfel la < acţiune » şi priveau măcelurile, răpirile şi 
Pohodul na Sibir a sute de mii de români ca mici incidente fără semnificaţie, luaseră 
precauţiunile necesare, NU TREBUIE SĂ UITĂM, pentru soarta lor personală, în 
vederea consecinţelor inevitabile ale prăpădului în care aruncaseră Ţara. Şase 
milioane de franci elveţieni răpiţi visteriei Statului fuseseră de mai înainte trimişi în 
Elveţia. Drumul lor spre ţările apusene, unde îi vom vedea curând pe toţi, grămădiţi 
în jurul acestor milioane, le era asigurat de mai înainte, pare-se, de către autorităţile 
comuniste, care anticipau, probabil, cu satisfacţie rolul destructiv pe care îl vor juca 
în Exilul românesc. 

Părerile lui Prost privitor la Manevra Falsului Armistiţiu şi al consecinţelor 
sale sunt cu atât mei interesante cu cât el a fost şi a rămas un prieten la clicii 
capitularde, de la care este evident că atât el cât şi Denise Bazdevant s-au inspirat ori 
de câte ori au vorbit despre Mişcarea Legionară : 


“Ceea ce nu se ştie este că atâta vreme cât nici un armistiţiu nu este semnat, 
aceşti viteji «liberatori» se comportă ca inamici. Ei încercuiesc, dezarmează şi 
capturează unităţile militare române, cărora li se spune, de către şefii lor, că se găsesc 
în prezenţa unor trupe prietene...Hoarda sovietică trăieşte din ceea ce întâlneşte în 
calea sa ; ea jefuieşte gospodăriile româneşti sau magazinele ori depozitele din oraşe, 
fură fără deosebire animale sau automobile, usucă tot în jurul ei. De altfel, una din 
primele maşini furate a fost chiar cea a Preşedintelui Consiliului de Miniştri. 
Semnarea efectivă a Armistiţiului la 12 Septembrie 1944 nu a schimbat nimic : jafurile 
şi hoţiile de tot felul au continuat vreme de luni şi luni de zile, în care timp era prudent 
să nu întârzii prea mult seara pe stradă dacă nu vreai să-ţi laşi viaţa sau măcar 
portofelul în mâinile vreunui viteaz «liberator!» sovietic. Cât despre Guvernele 
American şi Englez, acestea lasă pe seama Uniunii Sovietice tot ce priveşte executarea 
clauzelor Armistiţiului...Care, de altfel, nu numai că autorizează pe Ruşi să se 
amestece în treburile româneşti, ci chiar îi invită...Aşa se face că un act internaţional 
aprobat de către SUA şi de Anglia a lăsat România la bunul plac al Uniunii Sovietice. 
Mai târziu s-a aflat că aşa se decisese încă din Decembrie 1943, la Teheran. Doritorilor 
de «explicaţii» mai adânci li se mai spune că negocierile de la Cairo s-au soldat cu 
un eşec. ” 


249 



“La început, românii nu şi-au dat seama în ce prăpastie au fost azvârliţi ; nici 
măcar textul clar al Convenţiei de Armistiţiu nu a putut deschide ochii tuturor. Vechile 
partide politice credeau că odată repusă în vigoare vechea Constituţie de 1923, perin 
Decretul din 31 August 1944, vor putea reîncepe viaţa pe picior mare de dinaintea 
Războiului. Adevărul este că La Teheran s-a decis ca România să devină un stat vasal 
al Uniunii Sovietice. O nouă istorie începe deci pentru această Ţară, ca şi pentru 
celelalte state din Estul European abandonate ambiţiilor imperialiste ale Kremlinului. 
Toate aceste state şi popoare vor acea aceeaşi soartă, oricare le-ar fi fost politicilor în 
trecut şi oricare le-ar fi fost poziţia în cadrul Războiului Mondial încheiat. Moscova va 
duce peste tot aceeaşi politică de înrobire cel mult, funcţie de anumite condiţii locale, 
va catadicsi uneori să aplice metode diferite. ” 


După un astfel de lung sacrificiu către zeiţa adevărului, Prost nu putea să nu 
cadă din nou, cu acceleraţia corespunzătoare înălţimii la care ajunsese, în vechile 
sale metehne naturale, proferând cea mai mare şi mai ridiculă minciună din toate 
cele cu care cartea sa este presărată de câte ori este vorba de Mişcarea legionară, 
spre marea satisfacţie a prietenilor săi, capitularzii răspunzători ai catastrofei pe 
care o descrie atât de bine : 


“ Bine înţeles, Ruşii vor face apel la vechile cozi de topor, la Partidul Comunist 
din românia, măcar că acesta, de mulţi ani în afara legii, nu avea la 23 August 1944, 
decât un număr infim de aderenţi : ceva între 500 şi 800 de membri. Cum însă aceste 
cozi de topor au pe ruşi în spatele lor, mulţi neofiţi li se alătură. Mai întâi cei care au 
fost persecutaţi de vechiul regim : legionarii, dintre care mulţi erau de tendinţă 
comunistă, străinii, în special muncitorii unguri din Transilvania şi nu în ultimul rând 
Evreii. ” 


Acuzaţia de comunism îndreptată împotriva Mişcării legionare, despre care 
chiar prietenii lui Prost din « Comitetul Naţional » au trebuit să râdă, este atât 
de fantezistă şi contrară celor ce s-au întâmplat în România înaintea războiului, în 
timpul lui şi după falsul armistiţiu în Ţară şi în străinătate, că nu merită nici o 
atenţie. Dar Dl. Prost dă o imagine cu totul inexactă şi nedreaptă cât priveşte 
atitudinea Poporului Român în general faţă de invadatori şi a reacţiunii sale faţă de 
manifestaţiile infimului număr de comunişti “români”. 

Profesorul Arnold Toynbe, în cartea sa Europa lui Hitler, referindu-se la 
situaţia imediat anterioară zilei de 23 August 1944, ne spune : 


250 



“ în România exista un pumn de comunişti, care mai toţi erau Evrei şi se găseau 
în închisori. ” 


A 

încă în februarie 1945, când Partidul Comunist, sub protecţia baionetelor 
sovietice, încercase o manifestaţie pe străzile Bucureştiului, cele câteva sute de 
participanţi au fost siliţi să se împrăştie fugind sub huiduielile şi loviturile publicului 
românesc indignat. După cum Prost o ştie foarte bine, acest incident odată cu 
anumite declaraţii energice ale Generalului Rădescu, noul Preşedinte al Consiliului 
de Miniştri, au determinat fuga pripită a acestuia, mai întâi la adăpostul Legaţiei 

/V 

britanice şi ulterior în insula cipru. In Noiembrie 1945, de ziua Sfântului Mihai, 
împotriva măsurilor Guvernului Groza, Poporul şi-a manifestat credinţa către 
vremurile ce nu mai erau şi ura împotriva noilor săi tirani. Iată cum Dl Prost descrie 
el însuşi această sângeroasă zi: 


“ La 8 Noiembrie, de ziua Sfântului Mihai, Guvernul a redus la minim 
sărbătorirea onomasticii regelui. Chiar de la primele ore ale dimineţii, un mare număr 
de persoane, printre care mulţi studenţi şi ofiţeri, s-au prezentat la Palat pentru 
înscrierea la vizită. Poliţia a răspuns închizând porţile Palatului regal. Apoi, camioane 
peste camioane au adus la faţa locului mardeiaşi de profesie care au încercat să 
împrăştie pe manifestanţi ; certuri şi încăierări au avut loc toată dimineaţa, inclusiv 
focuri de armă, de ambele părţi. Celor şapte morţi comunişti li se vor organiza funeralii 
naţionale. Dintre manifestanţi au căzut treisprezece morţi şi aproape o sută de răniţi. 
Multe oraşe de provincie au fost scena unor manifestaţii identice, toate reprimate cu 
aceiaşi brutalitate. Şi soldate cu numeroase arestări. ” 


A 

In scurte cuvinte, adevărul era că, în afară de clica politicienilor, Poporul 
Român, în unanimitatea sa, în adâncul instinctelor sale, simţea imposibilitatea de 

A 

convieţuire cu stăpânii pe care aceasta clică îi dăruise Ţării. In ceea ce priveşte 
reacţiunea Mişcării Legionare, după cum Prost o ştie foarte bine, că s-a manifestat 
pe două terenuri.: 

A 

1) In ţară, prin ajutorul dat de legionari, în toată măsura posibilului, 
oricărui român care încerca să se ascundă de bestiile comuniste sau să 
treacă peste graniţe, spre Viena. 

A 

2) In străinătate, prin formarea Guvernului Naţional din Viena şi a 
Armatei naţionale, care au dus mai departe lupta Neamului împotriva 
cotropitorilor săi timp de opt luni, după capitularea regelui şi a 
rămăşiţelor titulesciene. 


251 



CAPITOLUL XXVI 


CÂND NUMAI ONOAREA MAI PUTEA FI SALVATĂ 


De multă vreme veştile de pe front nu ne mai aduceau nici o bucurie. După 
dezastrul dela Stalingrad şi pierderea a cinci divizii, trupele noastre, luptând pas cu 
pas, se găseau în retragere spre hotarul Ţării. Nimeni nu se îndoia însă că, ajunsă la 
Nistru, retragerea se va opri sau că orice înaintare mai departe a duşmanului va fi 
plătită scump de el. 

A 

In acea zi de 23 august 1944, cea mai dureroasă a vieţii atâtor Români, 
căutând din Copenhaga Radio Bucureşti, dau de un glas tânăr şi încurcat şi de vorbe 
pe care nădăjduiam a nu le auzi niciodată, în legătură cu Armatele Noastre : 
armistiţiu, încetarea focului în înţelegere cu Comandamentul rusesc.... Era regele 
Mihai, comunicând Poporului său că un armistiţiu fusese încheiat şi că dăduse 

A 

Armatelor sale ordinul de încetare a focului. înşelat ca şi alţii 19 milioane de români, 
nu puteam şti la acea vreme că niciun armistiţiu nu fusese încheiat şi că Oştirile 
fuseseră prinse, fără ca ele să ştie, în capcana unei capitulări fără condiţii. 

Am părăsit cam ameţit casa prietenă unde mă ajunseseră aceste veşti. A doua 
zi am primit o invitaţie urgentă din partea lui Best Comisarul Reichului. L-am găsit 
împreună cu doi generali, unul al Wermacht-ulm, altul Wafen-SS. Dela uşă Best m-a 
primit cu aceste vorbe : Vor diesen haben sie und vor zvei Jahren gewarnt ! 

După informaţiile oaspeţilor mei, cele petrecute la Bucureşti erau mai urâte 
decât credeam. Mareşalul Antonescu, prins în cursă ca şi Mussolini, fusese arestat în 
timpul unei audienţe la Palat, împreună cu Ministrul său al Afacerilor Străine. Best 
şi generalii erau îngrijoraţi de această asemănare şi se întrebau dacă intenţiile 
conspiratorilor din Bucureşti n-ar merge ca şi în Italia până la agresiunea împotriva 

A 

aliatului de ieri. In România, nici nu ar fi fost nevoie, ca în Italia, de a se aştepta ca 

A 

trupele năvălitorului să fi ajuns la faţa locului ; ele erau deja acolo. îmi puteam 
închipui mai bine decât interlocutorii mei germani felul de personalităţi care au 
servit de sfătuitor Regelui Mihai şi îngrijorarea mea era încă mai mare decât a lor. 

Best m-a întrebat, din partea lui von Ribbentrop, dacă credeam că era posibil 
să se organizeze să se organizeze Forţe Militare Române care să continue lupta 
împotriva duşmanului comun şi dacă aş fi dispus să particip la o asemenea 
întreprindere. Am fost informat în acelaşi timp, că toţi legionarii din lagăre fuseseră 
puşi în libertate şi că Horia sima Comandantul Mişcării Legionare, pe care îl voi găsi 
probabil la Viena, dorea prezenţa mea urgenţă. 

Am răspuns lui Best că fusese întotdeauna adânca mea convingere că o 
victorie sovietică în acest război nu putea însemna pentru România altceva decât 
dispariţia sa, mai întâi ca Stat şi în urmă ca Naţiune. Credeam deci, ca Român, că 


252 



lupta trebuia dusă mai departe cu orice preţ şi cu orice mijloace: răspunsul meu nu 
putea fi decât afirmativ. La întrebarea mea Best m-a asigurat că în Berlin voi avea 
prilejul să mă întâlnesc cu Ribbentrop. Menţionez îndată că nici cu această ocazie nu 
ne-am putut vedea. 

La 28 August, un avion militar a fost pus la dispoziţia mea şi în aceeaşi zi m- 
am găsit printre dărâmăturile oraşului care fusese Berlinul. Privind cele două treimi 
ale edificiilor distruse, m-am gândit la grija cu care Hitler începuse înfrumuseţarea 
capitalei sale. M-am gândi, între altele, la aceea generoasă şi neaşteptată propunere 
de a reconstrui pe socoteala Reichului ambasadele şi legaţiile străine, după planurile 
guvernelor respective, şi în locurile cele mai alese; propunere care primise deja un 
larg început de execuţie şi care era atât de puţin conformă cu premeditarea unei 
agresiuni împotriva accidentului, atribuită Fuhrerului de către comentatorii de azi. 

Dela Hotelul Adlon, unde cedasem odaia ce-mi fusese rezervată unei doamne 
ameninţată să rămână fără acoperiş, mă îndreptam cu o valiză destul de grea către 
Legaţia Română când, nesigur pe itinerariul meu, pe străzile întunecoase, primul 
«bombardamen-covor » din cele multe pe care trebuia să le trăiesc, m-a surprins 

/V 

încă pe drumuri. In timpul celor trei nopţi pe care le-am petrecut în Berlin 
bombardamentele s-au reînnoit cu punctualitate. Cu aceeaşi punctualitate şi cu un 
calm germanic, berlinezii, bărbaţi şi femei, ieşeau în fiecare dimineaţă din vizuinele 
lor de noapte şi se îndreptau spre ocupaţiile lor în vizuinele lor de zi. 

A 

La Auswartiges Amt mi s-au comunicat ultimele ştiri din Bucureşti. îndată 
după arestarea Mareşalului Antonescu, noul regim a rupt relaţiile cu Germania şi s- 
a declarat partizan al Puterilor aliate. Armatele Reichului bat în retragere, 
ostilităţile au început între trupele Reichului şi Trupele române, care le urmăresc. 
Generalul Gerstenberg a luat brutala şi stupida iniţiativă de a bombarda centrul 
Bucureştiului sub cuvântul de a distruge Palatul Regal şi de a pedepsi astfel pe 
Regele Mihai, care plecase, bine înţeles de mult în locuri mai sigure. 

Informaţii mai complete am găsit la Viena, unde am întâlnit cu adâncă emoţie 
pe Horia Sima, împreună cu legionarii ieşiţi din lagăre, gata de a lua armele în 
mână, conform cu principiile în care au fost crescuţi în Mişcarea Legionară: lupta 
până la sfârşit, oricât de mici ar fi posibilităţile unei victorii:” Una salus victis, 
nu li am sper are salutem ” 

Multă vreme la Viena nu am putut înţelege ceea ce se petrecea în ţară. Nu 
puteam înţelege cum divizii româneşti întregi erau făcute prizoniere, astfel cum ne-o 
povesteau refugiaţii români ajunşi în Austria, atunci când exista o Convenţie de 
Armistiţiu anunţată o dată cu Ordinul de încetare a Ostilităţilor. A fost numai în 

9 9 9 

ziua de 13 Septembire, când s-a anunţat la radio iscălirea unei convenţii la Moscova 
pe care o credeam iscălită cu trei săptămâni mai înainte, că am înţeles întregul 
adevăr. Ceea ce avusese loc fusese o capitulare fără condiţii, cu armate libere pe 
mişcările lor, hotărâte să lupte până la ultimul glonte dacă aceasta le-a fost poruncit. 


253 



Cât de posibilă era o Rezistenţă victorioasă împotriva armatelor sovietice ne-o 
spun însăşi cei care şi-au vândut Ţara al 23 August în Memoriul asupra Efortului 
Militar şi Economic al româniei în Războiul Contra Germaniei şi Ungariei - Memoriul 
în care se laudă cu toate posibilităţile de rezistenţă la care au renunţat şi cu toate 
mijloacele şi efectivele pe care le-au predat fără luptă în mâinile duşmanului. 


Reproducem începutul acestui document acuzator, oferit chiar de acei care şi- 
au vândut patria : 


Regatul României 
Ministerul Afacerilor Străine 


MEMORIU ASUPRA EFORTULUI MILITAR ŞI 
ECONOMIC AL ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL 
CONTRA GERMANIEI ŞI UNGARIEI 

(Extras) 


Situaţia Frontului Basarabia şi Moldova după 23 August 1944. 


“Ofensiva sovietică de la 19 August deschisese o largă spărtură în Frontul 
German din Basarabia şi Moldova. Această ofensivă sa fie oprită - dacă ar fi fost cazul 
- pe o linie trasată pe Dunăre, zona Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Şiret şi Carpaţi. 
Mşsuri fuseseră luate pentru această eventualitate. 

“Având în vedere valoarea ca obstacole adunării şi a lucrărilor permanente de 
fortificaţie - cazemate betonate, complet puse la punct - precum şi lărgimea de numai 
100 de km a culoarului situat între Dunăre şi Cotul Carpaţilor, se consideră că 
apărarea ar fi putut să oprească un timp destul de lung Forţele Sovietice în această 
zona, cu atât mai mult cu cât Aripa stângă a Apărării germane ocupa încă un front 
continuu pe văile Moldova şi Şiret până la Bacău.. 

“Pe de altă parte - şi în vederea operaţiilor ulterioare - Comandamentul 
German studiase şi pregătise apărarea Carpaţilor Meridionali. Caracterul acestor 
munţi, cu masivii lor greu de trecut şi trecerile uşor de apărat, ar fi dat apărării dacă ar 
fi fost cazul - mijlocul de a opri încă mai mult timp înaintarea Trupelor Sovietice. 

“Pentru eventualitatea că apărarea acestor munţi ar fi cedat la rândul ei, 
Comandamentul German prevăzuse organizarea mai multor linii de rezistenţă în 


254 



Carpaţii Transilvaniei şi anume : Depresiunea Deva, Hunedoara, Haţeg, Petroşani ; 
Masivul Retezat, Munţii Apuseni (Masivul Bihorului). 


Efectivele germane pe teritoriul român 


“612.507 oameni , din care : 26 divizii cu 390.873 ofiţeri şi trupă, plus 36.248 
ofiţeri şi trupă din aviaţie şi marină, constituiau Armata de Operaţii; 128.682 ofiţeri şi 
trupă asigurau serviciul de etape şi 56.704 în informaţii deA.C.A. şi în interior. 


Efective române pe front. 


“ 20 de divizii, 5 brigăzi mixte, 30 de escadrile de aviaţie cu 249 de avioane şi un 
regiment de apărare contra aviaţiei, cu 14 baterii 


Forte române în interior. 

9 


“ 9 divizii cu efective aproape complete, 21 de divizii în curs de instrucţie, 57 de 
batalioane (grupate în 5 detaşamente speciale, 37 de şcoli militare şi 5 centre de 
instrucţie), 28 de escadrile de aviaţie cu 259 de avioane , 4 brigăzi A.C.A. cu 188 de 
baterii şi 4 şcoli militare de aviaţie. Aviaţia Română dispunea de un total de 508 
avioane; marina avea 71 de vase, 28 de baterii de coastă, 6 batalioane infanterie 
marină şi 2 şcoli militare. ” 


Primele Trupe Sovietice ajunseseră la Bucureşti la 30 August; patru zile mai 
târziu, <Partidele istorice > puneau din nou în vigoare Constituţia din 1923. Ce iluzii 
puteau să-şi facă aceste partide asupra posibilităţii pentru Regatul Român de a 
reîncepe o viaţă parlamentară independentă, sub călcâiul Moscovei? La ce grad de 
orbire politică, de neînţelegere nu numai a istoriei, dar şi a celor mai recente 
evenimente ajunsese actuala generaţie a factorilor noştri răspunzători după anii de 
manipulare, de corupţie şi de înjosire din Perioada lui Carol al II-lea pentru a crede 
un singur moment că odată Sovietele intrate şi Comunismul Stăpân peste Ţară, o vor 
mai lăsa vreodată de bunăvoie să le scape din mâini? 

Ceea ce se întâmplase în Ţările Baltice în 1939 era recunoscut de toţi. Sovietele 
nu ceruseră mai întâi, acestor Ţări decât dreptul de a ocupa anumite puncte de 
sprijin. Vîşinski venise în persoană la Riga pentru a asigura Guvernul Leton de 

A 

bunele şi paşnicele intenţiuni ale Kremlinului. Intr-o adunare publică declarase 
solemn că Uniunea Sovietică doreşte “ Ţări Baltice independente, prospere şi 


255 



puternice. Vîşinski a fost cel care s-a reîntors la Riga, 3 luni mai târziu, cu şi mai 
multe trupe şi cu tot aparatul teroristo-poliţienesc propriu unei ocupaţii comuniste; 
sub supravegherea sa, Ţările Baltice au fost trecute prin foc şi sabie. Când în 1941, 
un diplomat danez, care trăise la Riga împreună cu noi mai bine de 4 ani, şi cunoştea 
aceleaşi sute de personalităţi şi persoane din lumea politică, intelectuală, a 
funcţionarilor, a afacerilor, a militarilor etc. s-a reîntors dintr-o scurtă vizită în 
Letonia, m-a asigurat că nici una din persoanele pe care le cunoscusem , până la cel 
mai modest funcţionar, profesor sau ofiţer nu mai exista. Toţi, absolut toţi 
dispăruseră, fuseseră lichidaţi. Din populaţia dela oraşe şi dela sate mai mult de o 
treime fusese dezrădăcinată şi împrăştiată în imensa Rusie, fără a ţine seama de 
legăturile de familie; soţi despărţiţi de soţii, copii despărţiţi de părinţi. 

Toate aceste atrocităţi fuseseră deschise pe larg în 1939 şi în 1940, în ziarele 
occidentale şi ale ţărilor neutre. Fură descrise din nou în ziarele germane, în 1941. 
Iuliu Maniu, regizorul capitulării, a preferat să se conducă după câteva vorbe 
măgulitoare pentru persoana sa, pe care Stalin le adresase la radio peste fronturile 
de luptă: “ Ţărani români, ascultaţi pe veneratul vostru şef, Iuliu Maniu ” şi cita 
neîncetat aceste vorbe ca dovadă a bunelor intenţii ale Sovietelor. Dinu Brătianu, cu 
o tradiţie de familie şi cu experienţă personală care lipseau şefului Partidului 
Naţional Ţărănesc, nu a fost mai perspicace şi mai sensibil primejdiei care ameninţa 
Neamul, decât Maniu. 

La ce moment, între repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, cu toate 
iluziile pe care această măsură le implica, şi cel când, lichidaţi şi ei ( Iuliu Maniu şi 
Dinu Brătianu mureau în închisorile comuniste) a intervenit pentru ei tragedia 
descoperirii adevărului ? Amândoi avuseseră în tot cazul, patriotismul şi tăria de 
caracter de a rămâne cu poporul lor în nenorocirea lui. 

La 25 septembrie, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au fost scoşi din guvern. 
Generalul Sănătescu, sub presiunea şi ameninţările elementelor extremiste ale 
guvernului său şi a baionetelor sovietice, este silit a-şi reînoi cabinetul cu şi mai 
multe elemente comuniste, ceea ce provoacă şi mai multe dificultăţi şi tulburări. 
Generalul Rădescu, care înlocuieşte pe Sănătescu, şi care poartă o parte suficient de 
mare a răspunderilor pentru nenorocirile care au căzut asupra Ţării, încearcă 
efectele unei atitudini verbale mai energice, experienţă care a provocat o violentă 
reacţiune din partea celor “ fără de Dumnezeu şi fără Patrie “, pe care Generalul i-a 
recunoscut cam târziu ; atât de violentă, încât generalul a fost silit să se refugieze la 
Legaţia Britanică. 

A 

Intre timp a început în Ţară aplicarea părţii a doua a programului lui 
Vîşinski. Din Basarabia, din bucovina, din Ardeal, populaţia este răpită cu sutele de 
mii dela căminele lor locuite de veacuri. Bărbaţii între vârsta de 16 şi 60 de ani, 
femeile dela 18 la 50 de ani dispar în adâncimile ruseşti şi siberiene. La Yalta, 
Roosevelt, Chirchill şi Stalin pun lumea la cale, cu Stalin ca adevărat îndrumător. La 
plângerile lui Maniu şi Brătianu, transmise prin comisiile respective din bucureşti 
către oamenii de stat occidentali, li se răspunde că Rusia a fost autorizată a 


256 



ăntrebuinţa munca populaţiei civile în socoteala despăgubirilor de război. Vae 

Victis! 


Calvarul Poporului Român va merge tot crescând, pe măsura victoriilor 
diplomatice sovietice în noul cadru internaţional. După Yalta, San Francisco, unde 
Rusia sovietică, prin însăşi faptul admiterii ei, şi cu trei scaune înloc de unul, într-o 
comunitate definită prin respectarea drepturilor omului şi a naţiunilor, este spălată 
de toate păcatele sale trecute, prezente şi viitoare. După San Francisco, Conferinţa 
dela Moscova, din decembrie 1945, şi trădarea de către Bymes a intereselor noastre, 
cu consecinţa pseudo-alegerilor din Noiembrie 1946. După Moscova, Conferinţa de 

A 

Pace din Paris, August 1946 , şi Condamnarea româniei la muncă Silnică pe Viaţă. In 
fine, abdicarea motivată a regelui Mihai. 

La acea vreme, Maniu şi Brătianu şi mulţi din cei care făcuseră parte din 
guvernele Ţării, după capitulare, zăceau în temniţele comuniste. Dar noi, la Viena, 
chiar din decembrie 1944, ne hotărăsem să-I considerăm pe toţi, şi pe rege cu ei, ca pe 
prizonierii unei forţe armate vrăjmaşe. Ne hotărăsem să considerăm că Ţara nu mai 
avea nici Guvern, nici rege şi că cei care apăreau în formaţiile guvernamentale 
succesive erau unii agenţii duşmanului, alţii Români terorizaţi sau neputincioşi, care 
exercitau funcţiuni împotriva voinţei lor sau chiar sub ameninţarea violenţelor 
corporale. 

Faţă de această carenţă, unică în istoria Ţărilor Române, unde chiar după 
dezastrul lui Dimitrie Cantemir şi al lui Constantin Brâncoveanu Ţările noastre 
reuşiseră să-şi păstreze domniile şi viaţa lor naţională, am ajuns la concluzia că 
datoria noastră de Români, stăpâni pe gândurile şi deciziile noastre, era de a forma 
un Guvern Român Liber şi de a încerca tot ceea ce eram siguri că orice bun Român, 
în teritoriile robite, ar fi dorit să facem. La 10 decembrie 1944 ne-am întrunit deci, 
legionari şi nelegionari în palatul Lobkowitz din Viena, şi am format Guvernul 
Naţional Român , al cărui prim act a fost proclamarea Corpului de voluntari Români, 
a cărui instrucţie începuse cu două luni mai înainte, ca armată naţională. 

La 25 Octombrie 1944, trupele noastre, urmărind pas cu pas retragerea 
Trupelor Germane spre apus, ajunseseră la hotarul românesc de dinaintea 
Arbitrajului din Viena. Pierderile diviziilor noastre până la vechile graniţe ale Ţării 
fuseseră aproape nule, Trupele germane mărginindu-se la lupte de ariergardă şi ale 
noastre neîncercând a le grăbi mersul. Ce s-a întâmplat cu diviziile noastre mai pe 
urmă, când ele au fost întrebuinţate pentru a ajuta Rusia Sovietică să cucerească 
Europa Cebrală, ne-o spune însuşi memoriul “ România în faţa Conferinţei de Pace” 


“ Aceste divizii au participat la 16 mari bătălii şi la 367 de lupte, avansîndpeste 
1000 de kilometri, până în inima Boemiei şi traversând 12 lanţuri muntoase, pe timp de 
iarnă, în regiuni complet lipsite de orice adăpost ca şi de căi de comunicaţie. Armata 
Română a eliberat 2831 de localităţi, între care 55 de oraşe, a capturat 103.214 


257 



prizonieri. Pierderile noastre au fost foarte grele : 5087 ofiţeri, 4984 subofiţeri şi 
159.780 soldaţi ; un total de 169.882 de oameni, dintre care 11.379 morţi. “ 

9 7 7 9 


Noi la Viena eram de părere că trebuia cu orice preţ să împiedicăm ca sângele 
românesc (pe care, la Bucureşti, oameni de Stat zharisiţi, improvizaţi sau nedemni îl 
precupeţeau numai când era vorba de apărarea teritoriului naţional) să fie vorba 
pentru « eliberarea» Boemiei lui Beneş. Dacă acest sânge trebuia să curgă, 
aceasta nu trebuia să aibă loc decât într-un singur şi unic scop, într-o încercare 
eroică, chiar deznădăjduită, de a alunga pe duşman din ţară, de a-1 respinge, cel 
puţin, cât mai departe înspre hotarele lui, de a câştiga astfel cât mai mult timp şi 
spaţiu, în nădejdea unei schimbări militare sau politice, pe care tocmai această 
îndrăzneaţă acţiune ar fi făcut-o mai probabilă. Iar dacă proiectul bine socotit ce-1 
aveam nu se putea realiza, puteam cel puţin salva onoarea unei Ţări şi a unei Oştiri 
care nu-şi călcase nici odată cuvântul, nu se întorsese nici odată împotriva 
tovarăşilor ei de luptă. 

A 

In nici un caz, voluntarii diviziei ce formau cu toţi legionarii ce se găseau 
dincoace de graniţele noastre, cu cei care reuşeau să le treacă şi cu toţi Românii care 
răspunseseră la apelul nostru, nu trebuiau să fie puşi în faţa altor soldaţi români, în 
faţa tragicei situaţii în care s-au aflat, în Asia mică şi în Africa, soldaţii lui De Gaule. 

La Viena regăsisem o veche cunoştinţă, Ministrul Altenburg, cu care mă 
înţelesesem destul de bine când reprezenta guvernul său în comisia de investigaţii a 
exceselor ungureşti şi care îndeplinea acum funcţiunea de reprezentant al Reichului 
pe lângă Guvernul Naţional român. Altenburg a fost acela care m-a anunţat într-o zi 
că trei ofiţeri români ajunseseră în liniile germane şi că unul din ei purta numele 
meu. Comandantul sectorului ne cerea, prin Altemburg, dacă cunoşteam aceste 
persoane. Le cunoşteam foarte bine. Unul din cei trecuţi era fiul meu Ilie-Vlad, de 
care eram sigur că va face totul pentru a se alătura intreprinderii noastre . 
Tovarăşii fiului meu erau Dr. Bulbuc, care a murit asasinat în Italia de un bandit în 
1947 şi cel pe care-1 voi numi Locotenentul Aureliu, neştiind unde se află acum, un 
viteaz şi un modest, care a trecut încă de două ori liniile în misiune specială. Trimis 
într-o asemenea misiune fusese şi Constantin Stoicănescu la căldura sufletească a 
căruia mulţi din noi găsiseră răspuns şi mângâiere în orele de încercare. Ca şi 
Bulbuc, o fală şi nădejde a mişcării noastre, Stoicănescu a căzut cu avionul într-o 
misiune, al cărei rezultat ar fi putut poate schimba complet cursul evenimentelor. 

Planul nostru principal neajungând la nici un rezultat, mulţumită sabotării 
sale de către unii ofiţeri superiori germani, sătui de atâta război, care nu vedea într- 
o victorie posibilă decât o prelungire fără adevărat viitor a ostilităţilor, Trupele 
noastre pe măsura formării lor erau trimise pe Oder, la extremitatea nordică a 
Frontului Răsăritean. Umbra Voievodului moldovean Gheorghe Ştefan, cel mai 
pribeag dintre pribegii noştri voevozi, putea privi din pridvoarele Castelului din 
Stettin, unde îşi sfârşise zilele pe aceşti alţi Români pribegi, luptând pentru 


258 



reîntoarcerea în ţara lor. Rămăşiţele lui Gheorghe Ştefan au fost readuse în ţară şi 
îngropate la mănăstirea Caşin, de către nepoata lui, Ana Sturdza, fiica Fiicei sale 
Maria, şi soţia lui Ion Ghica Voevod. Rămăşiţele vitejilor Români care au căzut în 
apropiere de Stettin sau au murit ca prizonieri în lagărele de exterminare ale 
duşmanului nu vor avea nici odată această mângâiere. 

Divizia noastră se forma într-un lagăr, Dollersheim, la nord-vest de Viena, al 
cărei comandant era un bătrân colonel german, Ludwig, de o curtenie militară 
remarcabilă, dar care se reîntorsese cam ursuz şi încruntat dela toate bătăliile la 

A 

acre fusese de faţă în Rusia şi Iugoslavia. Intr-o noapte, în odaia în care mă găzduia, 
după o sfioasă bătaie la uşă, văd intrând pe Petre, un ţăran din Piatra-Neamţ, om 
bine trecut de patruzeci de ani. 

- Măi, Petre, cum ai ajuns tu aici cu noi ? 

- Dă, Cucoane, am văzut pe alţii plecând şi am plecat şi eu. 

- Cum îţi petreci vremea, când nu vă cătăneşte ? 

- Cânt, Cucoane, cânt ? 

- Cânţi, cum aşa ? 

- Iaca aşa, Cucoane. 

Şi Petrea scoase din unul din buzunarele sale milităreşti o coajă de mesteacăn, 
o pune între buze şi începe. Curg doine şi doine şi încă doine. Pricep că Petrea a 
venit în odaia mea numai pentru a avea prilejul să doinească pentru un auz 
românesc. Petrea se opreşte, nu că este obosit, dar i s-au muiat ochii ca şi mie şi l-a 
apucat dorul. 

- Cucoane, am altă coajă şi mai bună. E de la noi şi de mesteacăn trăznit, cum 
e mai bine. 

Şi Petrea scoase altă coajă, din alt buzunar. Şi cântul şi visul şi dorul ne 
cuprind din nou. 

Atât de răpiţi eram amândoi, că nu am auzit cum s-a deschis uşa şi ne-am 
trezit cu acel colonel ursuz şi încruntat, aşezat pe pat alăturea de mine şi ascultând 
vrăjit şi el de farmecul ce năzdrăvanul Petrea îl scotea din această coajă de 
mesteacăn, care nu numai că fusese trăznit, dar crescuse în Moldova noastră. 

Măi Petre, unde mai eşti acum ? Scăpat-ai viu din lupte, te-au robit muscalii 
cu cele câteva sute de Români predaţi de Occidentali ? Dacă te-ai dus, ştiu că te-ai 
dus cu acea coajă de mesteacăn, strânsă frumos în buzunar. 

Bătălia se apropia din ce în ce mai mult de Viena. La reîntoarcerea mea dintr- 
o scurtă călătorie în Polnia , bătălia ajunsese în preajma Şopronului, unde mă 
dusesem să întâlnesc pe baronul Kemeny, Ministrul Afacerilor Străine al lui Szalasi. 

A 

In Polonia avusesem prilejul să-mi dau seama că mult pomenitul < <Ostwal », 
despre care ziarele vorbeau ca de o puternică linie de apărare, nu era altceva decât 


259 



un şanţ, foarte adânc cei drept, dar peste care orice divizie de tancuri sau motorizată 
ar fi putut, cu propriile sale mijloace, azvârli atâtea podeţe câte dorea în mai puţin 
de o oră. 

Viena şi întreaga Austrie se umpleau de Refugiaţi Ruşi, care urmaseră 
Armatele germane în retragerea lor. Tot în Viena am întâlnit câţiva ofiţeri din 
armata Generalului Vlasoff, o armată de vreo 350.000 de patrioţi ruşi, fără mari 
simpatii pentru Germania şi pentru regimul ei, dar care de aproape doi ani cereau 
să li se dea prilejul să lupte pentru eliberarea Rusiei de sub jugul comunist, fără ca 
Hitler să se fi hotărât a le îngădui aceasta, până în ultimul moment, când era deja 
prea târziu. Toate aceste trupe cu ofiţerii lor au fost mişeleşte predate lui Stalin de 
către Comandamentele şi Guvernele Britanic şi American, victime a celei mai mari 
crime de război autentic cunoscute. Aceste trupe au fost secerate de mitralierele 
batalioanelor de călăi ale Kremlinului, iar ofiţerii spânzuraţi. Răspunzători direcţi au 
fost Preşedintele Statelor unite şi primul ministru britanic, fără a căror învoire o 
asemenea violare a legilor războiului şi a drepturilor omului nu ar fi putut avea loc. 

Bombardarea Vienei urma cu o crescândă intensitate. Oraşul primea două 
vizite, la fiecare 24 de oare: una de noapte, a Americanilor, alta de zi a Britanicilor. 
Locatarii Hotelului Imperial se întâlneau de două ori pe zi în adăpostul anti-aerian 
al imobilului. De multe ori însă, cu o persoană care prefera să-şi ascundă prezenţa ei 
în Viena, ceasurile bombardării fiind cele la acare eram siguri a nu ne întâlni cu 
nimeni pe străzi şi în coridoarele hotelului, le alegeam pentru plimbările noastre. 

A 

Intr-una din ele, aşezaţi pe o bancă într-o grădină publică, nu departe de hotelul 
nostru, vedem o doamnă cu o geantă destul de grea în mână, venind cu paşi nu prea 
grăbiţi înspre noi. Crezând că a fost surprinsă de bombardament, în drum spre casă 
dela o gară vecină, ne-am îndreptat spre ea pentru a-i oferi să o conducem la 
adăpostul Hotelul Imperial, considerat ca unul dintre cele mai bune din Viena. 
Doamna ne-a răspuns cam răstită, şi-n românească curată : “ Da ce sunt eu, toantă ? 
Să mă închid într-una din pivniţele cele ? Când vin avioanele, eu ies cu sacul ăsta, eu 
mă simt mult mai sigură la aer liber. ” Eram şi noi cam de aceiaşi părere şi tustrei am 
aşteptat pe banca noastră sfârşitul acestei zilnice şi plictisitoare demonstraţii de 
forţă. 

Atmosfera din Viena era din ce în ce mai defetistă. De fapt vedeam 
apropiindu-se repede momentul în care rămâneam singurii care mai credeam în 
victorie. Unul din regimentele noastre era în luptă în Pomerania şi citeam cu 
mândrie citaţiile ce ostaşii noştri le primeau din partea Comandamentului German. 
Din cei care formau şi înconjurau Guvernul naţional Român şi din cei care făceau 
parte din formaţiile noastre militare, perspectiva înfrângerii nu a provocat nici o 
defecţiune ; de fapt a fost una singură, dar ne-am grăbit s-o uităm. Generalul 
Chirnoagă şi ofiţerii lui au rămas pe poziţiile pe care li le poruncise sufletul lor de 
Români şi de ostaşi, când au văzut Ţara părăsită pe mâini duşmane, un Rege şi un 
Guvern care predase cotropitorului pe Comandantul Suprem al oştirilor şi un 
Preşedinte al Consiliului de miniştri silit să se adăpostească la o legaţie străină. 


260 



Generalul a rămas cu noi şi este cu noi şi astăzi, o iubită şi venerată figură, care 
ocupă acelaşi lor în inimile noastre, pe care îl ocupa Generalul Cantacuzino - 
Grănicerul, nedespărţitul tovarăş de luptă al Căpitanului şi mai în urmă generalul 
Petrovicescu, mort în închisorile duşmanului. 

A 

In scrisoarea sa către Doamna Denise Basdevant Generalul Chirnoagă se miră 
că autoarea cărţii Terres Roumaines contre Vents et Marees ( Pământuri Româneşti 
în calea tuturor răutăţilor ) nu pomeneşte nici un cuvânt despre existenţa 
Guvernului Naţional Român şi ultima sforţare militară a poporului Român în lupta 
sa împotriva cotropitorului. Rolul jucat de Mişcarea Legionară atât la formarea 
acestui guvern cât şi în cea a regimentului de voluntari român care au luptat în 
Pomerania ar fi putut oferi totuşi acestei perfide duşmane a Mişcării şi dibace 
mânuitoare a calomniei, un deosebit prilej pentru a exercita talentele sale : 


“ în această carte, Dv treceţi total sub tăcere constituirea, la Viena, la 10 
Decembrie 1944, şi mai apoi funcţionarea Guvernului naţional Român, condus de 
Horia Sima. 

“După 23 August 1944, România a încetat de a mai fi un Stat suveran şi 
independent. Deciziile guvernului erau influenţate sau dictate de Moscova. 

“ Niciun Guvern Român Suveran şi Independent nu ar fi avut laşitatea şi nu ar 
fi comis infamia de a-l aresta pe Mareşalul Antonescu în chiar incinta Palatului Regal 
şi de a-l da pe mâna spionului sovietic Bodnăraş. 

“Aşa stând lucrurile, Românii ce se găseau în Germania şi Austria au constituit 
un Guvern Român, simbol al aspiraţiilor de libertate ale Poporului Român... şi au 
format o Divizie de Infanterie cu care acest guvern a continuat lupta contra Uniunii 
Sovietice până la capitularea Germaniei. ” 

A 

întrebarea pusă de Generalul Chirnoagă merită, într-adevăr, atenţia noastră. 
Doamna Basdevant se găseşte în bună companie. Se întâmplă ca toţi bârfitorii 
Mişcării Legionare, şi Prost cu ei, fără nici o excepţie, că toţi se feresc sistematic a 
pomeni măcar pe acei Români care în Viena şi Pomerania au ridicat steagul Ţării şi 
al cinstei militare, azvârlit în grabă la pământ de către oameni de Stat speriaţi, pitici, 
sau de aventurieri politici şi spioni comunişti, deschişi sau mascaţi. Răspunsul se 
găseşte în însăşi aceste fapte : în cele ce se petreceau în Ţară şi la Bucureşti şi în cele 
ce se petreceau la Viena şi în faţa Stettinului. 

Acolo, o mână de uzurpatori, surzi năzuinţelor şi durerilor Poporului lor, pe 
care-1 azvârliseră în cea mai zguduitoare tragedie a tragicei sale istorii ; aici, 
împrejurul unui sâmbure legionar, Români care uitaseră orice deosebire între ei, de 
caracter politic sau altul, care departe de Ţara lor încercau să răspundă acestor 
dureri, să apere aceste năzuinţe, să nege în faţa istoriei odioasa capitulare printr-o 
ultimă şi vitează sforţare. Ce calomnii se mai puteau scorni pentru a găsi în această 
situaţie o armă împotriva legiunii lui Codreanu ? 


261 



Niciuna ! 

Nu mai rămânea decât un lucru de făcut : a încerca prin tactica tăcerii, a o 
şterge din istoria Ţării. 


262 



CAPITOLUL XXVII 


SFÂRŞITUL 


Indestructibilul nostru optimism avea ca bază spiritul de disciplină şi 
neîntrecutele însuşiri ale soldatului german, căruia nimica nu părea să-i fie imposibil 
când era condus de şefi rămaşi credincioşi vechei tradiţii de onoare militară, de 
credinţă către şef şi de luptă până la ultimul om Mai era încă adânc înfiptă în noi 
convingerea că lumina cerească nu putea îngădui biruinţa puterilor diavoleşti care 
se făcuseră stăpâne peste Rusia cu un sfert de veac mai înainte, răspunzătoare de 
cele mai mari suferinţe şi de cele mai bestiale măceluri, de cea mai neomenoasă 
teroare înregistrată de Istorie, nici să permită biruinţa celor care se puseseră în 
serviciul Bestiei. 

Bătălia Ardenilor a părut un moment a îndreptăţi acest optimism. Dar nici 
măcar după trecerea Rinului de către forţele occidentale nu consideram imposibil o 

/V 

Marnă germană pe acest front. In ceea ce privea Frontul răsăritean, mă obişnuisem 
cu lupta aproape de porţile Vienei şi consideram acest sector al Frontului a destul de 
statornicit în comparaţie cu cele ce se întâmplau la Nord. Am fost dureros surprinşi 
deci când în martie 1945, Altemburg a comunicat Comandantului că evacuarea 
Guvernului naţional la Akt-Aussee, o localitate turistică între Linz şi Salzburg, 
trebuia executată cât mai degrabă. 

M-am simţit destul de ruşinat când despărţindu-mă de unii prieteni ce-i 
aveam la centrul - SS, un doctor în matematici, un tânăr atlet cu vreo câteva « 
Eiserne Kreuze » , pe piept, mi-a spus mai mult în glumă “ Cum, plecaţi şi ne lăsaţi 
să luptăm singuri ?” Câteva săptămâni mai târziu, ziarele străine m-au informat că 
acest pumn de viteji fuseseră executaţi de către învingători - după noile legi ale 
războiului, consacrate mai târziu la Nurneberg - “ pentru o rezistenţă inutilă, care 
pricinuise considerabile pierderi şi distrugeri “. 

/V 

îndepărtarea şi mai mare de graniţele noastre şi veştile ce le primeam din 
România dela constituirea Guvernului Groza încoace, au fost pentru noi semnul că 
sfârşitul într-adevăr se apropia. La Alt-Aussee, unde se refugiase Guvernul naţional 
Român, grupuri de refugiaţi de diferite naţionalităţi înlocuiau pe turiştii din 
vremurile fericite. Din Aslt-Aussee ne-am împrăştiat ceva mai târziu, fiecare unde 1- 
a mânat soarta, pentru a ne regăsi, în afară de cei căzuţi în drum, doi ani mai târziu 
în Franţa. 

5 

A 

In a doua săptămână a lui Aprilie 1945, mă aflam în tren spre Berlin. Drumul 
care de obicei se făcea în vreo 12 ore, l-am făcut în patru zile, din pricina 
înconjururilor şi a întârzierilor provocate de distrugerile şi atacurile aviaţiei 
inamice. La porţile Berlinului ne aştepta o surpriză. Toţi bărbaţii valizi au fost 
rugaţi să părăsească vagoanele. Li s-au pus arme de infanterie în mâini şi au fost 


263 



trimişi să îngroaşe numărul celor care luptau pentru apărarea capitalei. La 
prezentarea hârtiilor mele şi explicaţiile necesare date, am fost lăsat cu femeile şi 
invalizii. 

Trei nopţi la Hotel Adlon, în adăpostul anti-aerian al hotelului, unde găzduiţii 
petreceau o bună parte a zile, găseam de fiecare dată pe Marele Muftiu al 
Ierusalimului, om cam mărunt, întovărăşit întotdeauna de două înalte şi puternice 
walkyrii. Vreo câteva luni mai târziu, când ziarele au anunţat evadarea Marelui 
Muftiu din Franţa, unde era deţinut, ele menţionau că două doamne fugiseră cu el, 
spre ţărmuri mai fericite ; îmi place a crede că erau aceleaşi. 

Mesele le luam cu un ofiţer al nostru, care aştepta un prilej, din ce în ce mai 
improbabil, de a lua contact cu trupele noastre din Pomerania. A patra zi, prin 
Warnemunde şi Gezder, eram în drum spere Copenhaga ...spre paşnica Danemarcă. 

A 

Intre Gezder şi Wordinburg, am fost silit să transbordăm. Un podeţ fusese aruncat 
în aer de către « rezistenţialişti » M-am gândit la acel pod peste Morava, zburat 
de partizanii iugoslavi, repere pentru începutul şi sfârşitul unei bucăţi de viaţă. 
Sfârşitul adevărat era cât pe-aci să vină câteva ceasuri mai târziu. N-am găsit loc în 
Copenhaga la pensiunea unde trăgeam de obicei. Stăpâna casei ma-a trimis la un 
Hotel din apropierea oraşului, aparţinând unor prieteni ai ei. Reîntors la pensiune, 
două zile după aceea, gazda mea, încă terorizată, mi-a povestit că abia părăsisem 
imobilul, când o bandă din cei mai puţini recomandabili «rezistenţi » - ca şi în 
alte ţări, în danemarca 75% din ei erau comunişti - făcuseră irupţie cu pistoalele în 
mână căutându-mă până în locurile cele mai intime şi, fapt de puţină laudă pentru 
ideea ce-şi făceau despre instinctul mei tactic, chiar sub paturile oaspeţilor. 

A doua zi după moartea lui Hitler, m-am dus la sediul Misiunii germane 
pentru a strânge pentru ultima oară mâna lui Best. Sediul Misiunii era înconjurat de 
o mare mulime urlândă şi ameninţătoare, ba cu vorba, ba cu umărul, mi-am făcut 
drum până la poarta păzită de două sentinele ale Wehrmacht -ului, nemişcate ca de 
piatră şi de un ofiţer care privea melancolic acest spectacol. Pe Best l-am găsit în 
biroul său, uitându-se pe fereastră cu braţele încrucişate şi cu fruntea senină. 

Best, ca şi predecesorul său Renthe - Fink, făcuseră tot ceea ce era posibil 
pentru a micşora Poporului Danez durerea şi amărăciunea unei ocupaţii străine. El 
ar fi reuşit, probabil, într-o bună măsură, fără de agenţii şi activităţile britanice. 

Guvernul lui Churchill, pentru a cruţa unei populaţii britanice inutile şi poate 
tragice încercări, dăduse cele mai stricte şi cele mai insistente sfaturi administraţiei 
insulelor din Canal de a nu provoca în nici un fel autorităţile germane ocupante ; ba 
chiar de a stabili cu ele bune relaţiuni. Acelaşi guvern propovăduia însă o politică 
diametral opusă când nu era vorba de o populaţie britanică. Agenţii şi armele 
Guvernului Britanic formau sâmburele organizaţiilor teroriste şi de sabotaj, precum 
şi lanţul nesfârşit al represaliilor şi contra-represaliilor, pe care nevinovaţii, bine 
înţeles, le plăteau. Astfel s-a întâmplat că în una din operaţiile aeriene auxiliare ale 
sabotajului local, aviaţia britanică a ucis în Copenhaga, în câteva secunde, 93 de 


264 



copii danezi într-o şcoală elementară, asupra căreia fuseseră azvârlite, din greşală, 
toate bombele unei escadrile. Istoria represaliilor a fost aceeaşi în Franţa şi în 
Cehoslovacia, unde erau tot spionii lui Churchill care operau. Mai târziu, alţi spioni 
britanici şi aliaţi, schimonosiţi în magistraţi, trebuiau, cu cumetrii lor sovietici, să fie 
judecătorii represaliilor pe care le provocaseră cu o deosebită grijă. 

A 

Am petrecut de astădată doi ani în Danemarca. In această perioadă de 
inactivitate forţată - nu puteam obţine vize dela nici una din legaţiile străine - am 
văzut cu o sfâşietoare durere împlinindu-se ceea ce timp de doi ani de zile, în 
rapoartele mele către şefii mei ierarhici, în întrevederile ţi comunicările mele scrise, 
cu factorii răspunzători ai politicii noastre externe, dela Rege şi până la miniştri nu 
încetasem să prevăd drept consecinţă a politicii pe care Nicolae Titulescu a impus-o 
Ţării. Această politică a fost urmată de toate guvernele noastre, până în momentul 
când Guvernul naţional Legionar a luat moştenirea dezastrului, la o vreme când 
greşelile comise reduseseră România, odată întreagă şi puternică, la o ţară fiziceşte şi 
moralmente ciuntită, totalmente dezarmată, lipsită de teritoriile care jucau rolul 
principal în planul său general de apărare şi de o mare parte a elementului omenesc 
care trebuia să contribuie la acel plan. 

A 

In această perioadă am văzut România ştearsă din rândul Statelor 
independente şi Neamul Românesc supus la un regim de dezagregare sufletească şi 
trupească fără seamăn în istoria lumii, ameninţat şi el să dispară. Acolo, în 
copenhaga, am primit vestea decorării Regelui Mihai de către mareşalul Tolbuhin şi 
cea executării Mareşalului Antonescu. Acolo am aflat de manevrele ipocrite ale lui 
Truman Attlee şi Byrnes de Conferinţa dela Moscova, de Delegaţia aliată la 
bucureşti, de alegerile falsificate, primite ca autentice de către Puterile Apusene. 
Acolo mi s-a anunţat recunoaşterea guvernului Groza de către aceste puteri, când 
nici măcar emasculatele stipulaţii ale Conferinţei de la Moscova nu fuseseră 
executate. Acolo am ştiut de vânzarea definitivă a ţări noastre Imperiului Comunist, 
împreună cu alte 10 ţări, ca preţ al unei mincinoase securităţi, de către oamenii de 
Stat occidentali ce nu erau şi probabili nu fuseseră nici odată stăpâni pe deciziile 
lor ; tragice păpuşi ale Puterilor Oculte, fără de învoirea cărora nu ar fi ajuns nici 
odată în locurile de comandă ce le 


265 



CAPITOLUL XXVIII 


DUPĂ SFÂRŞIT 


Nu am fost indulgent în paginile ce preced nici cu mareşalul Antonescu nici cu 
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, şefii celor două partide, zise istorice - Partidul 
Conservator dispăruse la sfârşitul Primului Război Mondial, lăsând în structura 
morală a Ţării un înspăimântător vid de caractere - dar nu puteam să ascund 
indignarea noastră faţă de modul cum aceste trei personalităţi au fost părăsite în 
momentul primejdiei de cea mai mare parte a partizanilor lor. Nu numai că nu s-a 
văzut nici unul din cei care îi înconjurau în vremurile numirilor şi căpătuielilor, 
luându-le apărarea, chiar cu riscul de a le împărtăşii soarta, dar pe mulţi din ei I-au 
găsit cu amărăciunea şi durerea pe care ne-o putem închipui printre acuzatorii lor. 
Ce putea gândi Iuliu Maniu văzând pe Ralea şi pe Ghelmegeanu cerând arestarea 
lui. 


Scriitorul acestor pagini a şovăit multă vreme, şi oarecum şovăie încă şi astăzi, 
de a pune cazul Regelui Mihai în aceeaşi categorie cu cea a acestor dezertori ; în 
relaţiune, de astă dată, nu numai cu foştii sfetnici, predaţi sau părăsiţi, dar cu Ţara, 
căreia îi datora totul şi care avea dreptul să-I ceară chiar şi sacrificiul suprem, pe 
care atâtea capete încoronate au ltiut să-l primească cu seninătate şi dispreţ. Chiar 
duoă publicarea textului abdicării sale, un document unic în istoria prăbuşirii 
monarhiilor, Mişcarea Legionară a vrut să admită mai departe că Mihai I mai putea 
reprezenta un steag de adunare şi de luptă, nu numai în ceea ce privea Exilul, dar şi 
ziua visată de toţi a recuceririi Patriei pierdute. Era hotărârea noastră de a uita 
trecutul în vederea acestor două năziunţe : unirea şi lupta. Textul acestei abdicări, 
pe care îl dăm mai jos, va arăta cât de mare era necesitatea acestei uitări: 


Mihai I -iu 

Prin Graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională 

REGE AL ROMÂNIEI 

La toţi faţă de şi viitori sănătate! 

/V 

In viaţa Statului Român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, 
economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de 
Stat. 


Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul 
Fundamental - Constituţia Ţării _ cerând o grabnică şi fundamentală schimbare. 

/V 

In faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai 
Ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, CONSIDER CĂ INSTITUŢIA 


266 



MONARHICĂ NU MAI CORESPUNDE ACTUALELOR CONDIŢIUNI ALE 
VIEŢII NOASTRE DE STAT, EA REPREZENTÂND O PIEDICĂ SERIOASĂ ÎN 
CALEA DEZVOLTĂRII ROMÂNIEI. 

/V 

In consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac, în interesul 
Poporului Român 

ABDIC 

Pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi 
pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. 

Las Poporului Român libertatea de a-şi alege noua formă de stat. 

Dat la Bucureşti, 

Astăzi 30 Decembrie 1947. 

MIHAI 


Din timpurile cele mai vechi, Istoria ne-a adus la cunoştinţă povestea multor 
împăraţi şi regi plecaşi de bunăvoie, alungaţi depe tron, sau ucişi pe treptele lui. La 
cunoştinţa noastră, în nici un caz Suveranul răsturnat nu a afirmat că regimul 
monarhic “reprezenta o piedică serioasă în calea dezvoltării ţării sale”. La urma 
urmei, dreptul de a hotărî în această privinţă este a poporului însuşi : mai ales când 
mâinile în care este lăsat sunt cele ale celor mai crunţi tirani. 

Bunul şi credinciosul Popor Român, care iertase toate păcatele tatălui, arătase 
o dată mai mult care erau sentimentele sale faţă de moştenitorul lui Carol I şi al 
Regelui Ferdinand când cu răscoala din ziua Sf. Mihail, care umpluse străzile 
Bucureştiului cu morţi şi răniţi. Ce l-a putut hotărî pe Regele Mihai să iscălească un 
asemenea text ? 

Cu toate cele întâmplate, cu toată ruşinoasa abdicare, împreună cu toţi 
Română care se aflau în afară de graniţele ţării, Mişcarea Legionară hotărâse a face 
încă Regelui creditul unui viitor care I-ar fi dat prilejul să-şi răscumpere greşelile. 
Motivele acestei hotărâri erau de două naturi : motive naţionale, căci credeam că 
persoana lui Mihai putea reprezenta încă un factor de unire în Exilul românesc, 
unire în care cei din Ţară aveau dreptul să-şi pună nădejdea lor ; motive omeneşti, 
inspirate de tinereţea monarhului, care explică, poate, puternica influenţă exercitată 
asupra deicizunilor sale de către o camarilă moştenitoare, politică şi morală, şi în 
unele cazuri chiar identică cu camarilele lui Titulescu şi Carol al II-lea. Acestea sunt 
sentimentele care au explicat, între altele, călătoria şi demonstraţia loialistă de la 
Sigmaringen a unei importante delegaţii legionare. 

A fost acelaşi simţământ al necesităţii absolute, al Unirii între pribegi, care ni¬ 
şa făcut să scriu din Kopenhaga, Generalului Rădescu la Lissabona. Răspunsul pe 
care l-am primit a fost îmbucurător ; părea ca un ecou al îngrijorărilor mele : un 


267 



apel la solidaritate între Români, întovărăşit de câteva cuvinte măgulitoare pentru 
Mişcare, dar şi de o sugestie pe care a trebuit să o declin în răspunsul ce I l-am 
trimis. Mişcarea nu putea lua răspunderea unor represarii personale asupra 
asupritorilor străini sau români ai Neamului Românesc, care n-ar fi avut alt rezultat 
decât de a provoca şi mai mare excese şi suferinţe. Singură o ridicare în masă putea 
oferi posibilităţile unei victorii, care nu trebuia să fie trecătoare ci permanentă. O 
astfel de ridicare nu putea fi însă organizată şi permanenţa victoriei nu putea fi 
garantată fără de ajutorul Puterilor Occidentale. Avea Generalul motive pentru a 
crede că acest ajutor ne va fi acordat ? 

Cam doi ani după despărţirea noastră, m-am întâlnit din nou cu camarazii 
mei, cu Comandantul, care, cu Doamna Sima, trăiau retraşi, dar primitori, într-un 
sat din jurul Parisului, cu camarazii adăpostiţi în calda şi prietenoasa casă a 
Despinei Cantacuzino, cu cei care lucrau la Ripolin şi la alte istovitoare munci, 
continuându-şi în acelaşi timp studiilre lor universitare, cu fiul meu, ăn Africa, în 
ajunul plecării lui la Legiunea Străină spre Indochina, unde îl aşteptau alţi patru ani 
de război împotriva aceluiaşi duşman ; I-am găsit pe toţi însufleţiţi e aceeaşi 
instinctivă şi puternică dorinţă : UNIREA în vederea LUPTEI. 

A 

In contrazicere totală cu această năziunţă, grupurilşe politice care se 
refugiaseră în Statele Unite şi în alte ţări împrejurul celor 6 (şase) milioane de fracni 
elveţieni, iar mai târziu împrejurul grăsuţelor salarii de la Europa liberă, se 
organizau fără nici o ruşine pe baza vechilor partide, cărora Ţara le datora toate 
nenorocirile sale. Persoane despre care Românii puteau crede că plătiseră dreptul de 
a le uita numele, se găseau transportate, ca printr-un ciudat fenomen de levitaţiune, 
de pe străzile Bucureştiului pe cele din New York şi alte capitale apusene. 

Prima grijă a Mişcării Legionare în Franţa a fost de a smulge din mâinile 
Legaţiei roşii, legaţia zisă română, Biserica românească din Strada Saint-Jean de 
Beauvais, pe care oamenii Anei Pauker se făcuseră străini. Certurile înprejurul 
Bisericii între grupurile politice au ajuns mai târziu a fi atât de umilitoare pentru 
cauza românească, încât mişcarea s-a retras din Administrarea ei când Jules Moch, 
pe atunci Ministru de interne al Franţei, nu şi-a putut satisface dispoziţiunile sale 
umoristice ascunse şi puţina dragoste ce-o avea pentru România, decât numind un 
administrator evreu pentru a menţine pacea între credincioşii unei biserici creştine. 

Pentru a sprijini vorba cu pilda, şi cu nădejdea de a aduce la simţămintele are 
ne animau şi pe cei care făceau din pribegia noastră o prelungire a fostei mahalale 
politicianiste bucureştene, Mişcarea legionară a hotărât să proclame desfiinţarea sa 
ca partid politic, în ceea ce privea activitatea sa în exil. Nu putea fi vorba, bine 
înţeles, la a o desfiinţa ca factor al luptei comune la care invita toată România 
Pribeagă, deoarece reprezenta singurul grup anti-comunist organizat ce mai exista 
în Ţară. Inutil de-a reaminti că nici unul din partidele politice către care se îndrepta 
semnalul nostru românesc nu l-a înţeles, sau, înţelegându-1, nu s-a putu hotărî a-1 
urma. 


268 



Ele au găsit însă în hotărârea noastră un prilej pentru a ne ataca cu atât mai 
multă ciudă şi perfidie cu cât întâmplările dovediseră cu tragică prisosinţă cât de 
greşiţi fuseseră în actele lor şi câtă dreptate aveam noi. Neputând nega faptul 
ajutorului pe care Mişcarea Legionară îl dădea tuturor celor care doreau să treacă 
în Apus, cei care ajungeau în acest Apus şi care îşi câştigaseră libertatea şi poate 
viaţa mulţumită ostenelilor şi riscurilor legionarilor, comentau mai toţi faptul, cu o 
mişcătoare unanimitate, cu aceeaşi formulă : “ Legionarii încearcă să-şi răscumpere 
păcatele .” la păcatele celor care dăduseră Ţara pe mâna duşmanului, puţini păreau 
a se gândi. 

Un anumit Vintilă Petală, care în lagărele de concentrare din Iugoslavia îşi 
exprimase dorinţa de a vedea 20.000 de legionari împuşcaţi, mi-a povestit el însuşi că 
numai mulţumită ajutorului legionarilor a putut trece Dunărea. Dar adăuga “ 
Aceasta dovedeşte că existau relaţiuni bune între mişcare şi autorităţile comuniste, căci 
altfel m-aşi fi îndreptat către partidul meu ( Partidul Naţional liberal) pentru a cere 
ajutor. “ 

Povestirea întâlnirii mele cu generalul Rădescu o fac, în aceste ultime pagini, 
cu durere. Dar cum am spus-o în cele dintâi: cred că numai în adevăr stă mântuirea. 

Generalul venise în primăvara lui 1950 la Paris, din New-Yiok, sediu al unei 
pribegii româneşti speciale, care şi acum stă deacurmezişul drumului care ar putea 
duce la liberarea pământului şi poporul nostru, Generalul ne trimisese vorbă că 
lucra pentru unirea tuturor şi că dorea să ia contact cu toate grupurile de Români, 
fără nici o deosebire de apartenenţă politică. Nu puteam să pierdem un asemenea 
prilej şi Comandantul ne-a delegat, pe Profesorul Protopopescu şi pe mine, ca să 
răspunde invitaţiei. Am găsit în persoana generalului un adevărat patriot, un om 
sincer şi adânc convins de de necesitatea de a clădi unanimitatea printre Românii 
din ţările libere, unanimitate la acre râvneam şi noi, cu toată mintea şi sufletul 
nostru. Cu atât mai mare, mai înspăimântătoare a fost surprinderea pe care 
Generalul mi-a rezervat-o, când mi-a dovedit că nici măcar el nu era un element 
liber, de fapt mai puţin liber de-a apăra interesele Ţării decât cel mai nevoiaş 
lucrător român dela Ripolin. 

Primirea noastră de către Generalul Rădescu a fost dintre cele mai cordiale. 

A 

In lunga noastră întrevedere, cu toate că în ceea ce privea trecutul nu puteam să fim 
de aceiaşi părere, discuţiile au avut loc pe tonul cel mai liniştit, prietenesc chiar . Ne¬ 
am apropiat de o posibilă criză numai când Generalul ne-a învinuit de a fi format la 
Viena un Guvern şi nu un simplu Comitet. " Miroase aproape ne-a spus el, 

fără a-şi isprăvi vorba. L-am întrerupt surâzând : “ Dumneavoastră doriţi să spuneţi 
că miroase a trădare ? “. “ Aproape asta, aproape asta ”. Mi-a răspuns. L-am rugat să 
se întrebe sincer, pe cine crede el că poporul Român ar fi dispus astăzi a acuza de 
trădare, pe cei care l-au dat pe mâna Muscalilor sau pe cei care au făcut o ultimă 
sforţare de a-1 salva ? Generalul a convenit că vorbele sale erau cât pe ce să-I 
întreacă gândul şi ne-a îndemnat pe toţi să uităm trecutul şi uniţi să ne punem pe 
treabă cu Ţara numai gând. 


269 



Ne-am despărţit cu lungi strângeri de mâini, cu făgăduiala de colaborare în 
viitor şi cu o vădită emoţie, de o parte şi de alta. 

L-am întâlnit pe General din nou, după două zile, la o recepţie oferită de un 
bun Român, în cinstea acestei regăsiri între Mişcare şi cel pe care partidele politice 
însele îl recunoscuseră ca Şeful Comitetului Naţional Român. Vreo cincizeci de 
persoane erau prezente. Un cerc se formase împrejurul Generalului şi mine, prinşi 
într-o anumită conversaţie care părea a interesa pe toţi cei de faţă. La un moment 
dat, un fotograf entuziasmat s-a apropiat ţinându-şi aparatul asupra noastră. 
Văzând aceasta Generalul, cu o agerime care îi dezminţea vârsta, s-a aplecat brusc 
pentru a ieşi din raza de acţiune a obiectivului şi, mai repede decât s-ar fi apărat de 
gura unui pistol îndreptat asupra lui, s-a repezit aproape târâş într-un colţ al sălii. 

La ieşire, generalul s-a apropiat de mine şi mi-a spus : “Domnule Sturdza, 
trebuie să mă ierţi. GÂNDEŞTE-TE CE-AR FI SPUS CEI DIN NEW-YORK, dacă ar 
fi ajuns în posesia acestei fotrografii. “ 


270 



ÎNCHEIERE 


Cu prilejul Anului Nou 1963, regele Mihai a dat următoarea «Proclamaţie 
» către poporul Român : 


“ Români ! Mă îndrept către Voi anul acesta încă de departe, cu aceiaşi 
dragoste de Ţară, dar cu mai multă nădejde. 

“într-adevăr, dela începutul ei, puterea imperiului cuceritor moscovit nu 
s-a rezemat decât pe şiretlic şi rea credinţă. 

“ Marile Puteri Occidental s-au convins şi ele despre acest adevăr, mai ales 
Statele Unite ale Americii, a cărei forţă militară întrece cu mult pe cea a Moscovei. 

“ Români ! în viaţa popoarelor ca şi în cea a persoanelor, cel care ştie să 
rabde neclintit în sufletul său va ieşi neştirbit din încercări. 

# Născut pe ţărmurile răsăritene ale europei, expus la toate primejdiile, 
Poporul Român, conştient de el însuşi şi ferm în tradiţiile sale strămoşeşti, a învăţat să 
fie răbdător. Astfel, el s-a ridicat peste toate încercările ; tot aşa el se va ridica şi peste 
cele de astăzi: în curând. “ 


Adevărul este, mai departe, că, contrariu euforicelor afirmaţii ale « 
Proclamaţiei » din 1 Ianuarie 1963, nădejdile ce un optimsm încă legitim putea să 
le întreţie până în momentul Revoluţiei Ungare în sufletul celor care mai credeau în 
rămăşiţele unui duh de solidaritate umană printre grupurile conducătoare ale 
politicei apusene, departe de a fi crescut, s-au spulberat una după alta dealungul 
vremurilor ce-au urmat. 1 

Acest tragic episod nu trebuia să mai lase nici o îndoială asupra faptelor şi 
asupra înşelegerilor care se ascundeau înapoia făţarnicei perdele a discursurilor şi a 
tuturor demonstraţiilor verbale, relative la rezistenţa împotriva uneltirilor 
comuniste şi la compătimirea pentru victimele acestor uneltiri. Chiar cei care de 
bună credinţă şi-.au închipuit că aceleaşi clici politice care predaseră de bunăvoie 
Imperiului Comunist în Europa, în Asia, mai bine de-a treia parte a locuitorilor 
Pământului, vor fi cele care se vor însărcina cu mântuirea neamurilor robite, trebuie 
astăzi să-şi recunoască greşeala sau să rămână părtaşi conştienţi ai uriaşei minciuni. 

A 

In cunoscutul său discurs din Milwaukee şi în declaraţiile sale ulterioare, în 
prima sa campanie electorală, Generalul Eisenhower luase ca principale teme : 1 
Necesitatea de-a curăţi instituţiile de stat din Washington şi în special departamentul 
d stat de toate elementele pro-comuniste şi nesigure şi nesigure, care se infiltraseră : 
Generalul vorbea, în această privinţă, chiar de o eră de incompetenţă şi trădare, 2) 
Necesitatea de “ intensifica printer popaorele robite dorinţa de libertate. Aestepopoare 


271 



rămân o puternică piedică împotriva spiritului de agresiune al Sovietelor ”, numaia tata 
vreme cât luema exterioară le reaminteşte că nu au fost uitate, zicea el. 


NOTA: Totuşi, regele Mihai a avut până la urmă dreptate, însă douăzeci de ani mai 
târziu, când graţie Preşedintelui Reagan, SUA a pus la punct apărarea strategică 

/V 

specială ( Războiul galaxiilor ). împotriva rachetelor sovietice. Supremaţia 
tehnologică a SUA a devenit astfel atât de covârşitoare, definitivă, încât a determinat 
în mare parte prăbuşirea Imperiului Sovietic. ( N. E.) 


A 

In ce măsura s-a confirmat politica Generalului Eisenhower, a Preşedinte al Statelor 
Unite, cu cele două teme, pe care le-a întrebuinţa în timpul campaniei electorale, 
pentru a răspunde grijilor unei opinii publice care, la aceea vreme se găsea într-o 
dinamică şi sănătoasă stare de alarmă, mulţumită înainte de toate, patrioticei, vitezei 
şi documentaţiei campanii deschisă de Senatorul Joe McCarthy, cu discursul său din 
Wheeling, în 9 Februarie 1950, campanie care l-a făcut, timp de şapte ani, până la 
moartea lui, ţinta tuturor hrubelor comuniste şi comunizante din luam întreagă, 
hrube care şi astăzi îi urmăresc memoria cu difamaţii şi cu insulte. 

Pe peretele cabinetului lui McCarthy în Senatul statelor Unite, stătea scris :”0, 
Dumnezeule! Nu mă lăsa să slăbesc vreodată! Ajută-mă să-mi urmez drumul neclintit. 
Şi când voi cădea, să cad ca un stejar doborât de topoare”. Este Generalul Eisenhower, 
omul are făgăduise curăţirea instituţiilor de Stat de molima comunistă şi 
comunizantă, este cel care a dat stejarului aceea ultimă lovitură de topor, prevăzută 
cu resemnarea mucenicului de către Joe McCarthy; lovitură care a scos definitiv din 
luptă pe atletul anticomunismului în Statele unite, terminându-se astfel, de fapt. Cu 
orice rezistenţă adevărată la infiltraţia şi influenţele comuniste şi pro-comuniste în 
această ţară, atât pe terenul intern cât şi pe cel extern. 

Ce a făcut Generalul Eisenhower pentru a-şi onora răsunătoarele cuvinte 
pronunţate la Radio Europa Liberă, relativ la necesitatea de a intensifica dorinţa de 
libertate a popoarelor robite, precum şi solemna făgăduinţă în faţa Senatului şi a 
Camerei Reprezentanţilor ai Statelor unite, la 2 Februarie 1953: 

“ Nu vom consimţi nici o dată la robirea altor popoare pentru a cumpăra op falsă 
securitate pentru noi. Voi cere Senatului li Camerei Reprezentanţilor de a se uni într-o 
declaraţie apropriată care va preciza că acest Guvern nu va recunoaşte nici un fel de 
înţelegere secretă din trecut, cu guverne străine, înţelegeri care au permis această 
robire”. 

Administraţia Generalului Eisenhower poartă o mare parte a răspunderii pentru 
convenţia de Armistiţiu din Panmunjong şi cea mai mare parte a răspunderii 


272 





pentru dezastrul dela Dien-Bien-Phu, a răspunderilor, deci pentru predarea a 15 
milioane de Coreeni şi a 12 milioane de Vietnamezi, împotriva voinţei lor, călăilor lui 
Kim-Ir-Sen, Mao-Tse-Toung şi Ho-Şi-Min. 

Este drept că Războiul din Coreea fusese început de Administraţia Preşedintelui 
Truman (cel care predase comunismului 600 de milioane de Chinezi) fără nici o 
intenţie de a-1 câştiga. Prin garanţia expresă dată forţelor comunisteţfără ca 
Generalul McArthur să o ştie), a unui sanctuar inviolabil, unde comandanţii 
americani nu erau autorizaţi a stânjeni concentrarea acestor forţe nici măcar prin 
bombardări aeriene, Departamentul de Stat pusese în mâinile duşmanului aproape 
toate elementele unei victorii ; dar nu este mai puţin adevărat că, după cum afirma 
Generalul Van Fleet, urmaşul lui McArthur la comanda armatei Americane, 
tânguindu-se în acelaşi timp că generalii chinezi erau întotdeauna infirmaţi de mai 
înainte de ordinele pe care el le primea, că în Aprilie 1953, trei sau patru luni după 
înscăunarea Preşedintelui Eisenhower, victoria era încă foarte posibilă : “ Duşmanul 
era pe fugă. Puteam să învingem şi trebuia să învingem. Dar victoria ne-a fost 
interzisă ! ” 

A 

In ceea ce priveşte dezastrul civilizaţiei occidentale în Indochina, răspunderea 
Administraţiei Eisenhower este de natură şi politică şi militară. Este de natură 
politică, fiindcă Dulles, după un simulacru de rezistenţă, a consimţit să negocieze la 
geneva cu duşmanul, contrar tuturor tradiţiilor militare şi diplomatice, fără a cere, 
ca o condiţie prealabilă, încetarea operaţiunilor pe câmpul de luptă, în timpul 
acestor negocieri ; consimţise, deci, a se prezenta adversarului ca parte aproape 
învinsă. Este de natură militară, fiindcă întreaga concepţie tactică şi strategică a 
«Citadelei » Dien-Bien-Phu era bazată pe făgăduinţa unei intervenţii masive, la 
momentul cuvenit, a bombardierelor americane, intervenţie care nu a avut loc, sub 
pretextul lipsei de cooperaţie a aviaţiei britanice...Un pretext puţin valabil, deoarece 
aportul britanic, comparat cu cel făgăduit de Washington, nu trebuia să fie, în tot 
cazul, decât un aport simbolic. 

Este Administraţia Eisenhower, este Dulles cel care s-a grăbit să admită 
înşelătorul subterfugiu cu « Pactul Puterilor din Varşovia» pentru a nu-şi 
îndeplini obligaţia în care îl puneau Tratatele de Pace din 1974 de a cere Rusiei 
sovietice evacuarea României şi Ungariei, odată cu evacuarea Austriei. 

Tot Dulles este cel care a admis pentru prima oară, ca doctrină de Stat, impostura 
Naţional-Comunismului - pentru care opinia publică americană fusese îngrijit 
pregătiră de Dl. Kenan, de New-Yotk Times şi de toată presa controlată - care a 
servit şi serveşte de explicaţie şi de scuză pentru tot ajutorul dat tiranilor, şi în 
special lui Tito, sângerosul dictator al Iugoslaviei, beneficiarul până astăzi a aproape 
trei miliarde de dolari din partea Statelor Unite, în ajutor economic şi militar. 

Este sub Administraţia Eisenhower că ajutorul financiar, economic şi 
industrial dat Rusiei Sovietice, pentru a permite regimului comunist să subziste cu 
toată demenţa doctrinară a asupritorului său sistem social, a ajuns la un nivel (nivel, 


273 



astăzi, întrecut demult ) că Dl. Stassen, administratorul acestui ajutor, s-a crezut 
obligat să refuze să comunice Senatului Statelor Unite natura şi cantitatea 
materialului remis Kremlinului, sub cuvânt că acestea erau informaţii ultra - 
confidenţiale, fără a provoca din partea « Solonilor» Capitolului o explozie de 
indignare. 

O listă completă a faptelor Administraţiei Eisenhower care dezmint fără nici 
un scrupul declaraţiile Generalului relativ la tragicul destin al popoarelor robite, nu 
poate fi dată aici. Vom menţiona, în treacăt, concesiunile făcute la Geneva lui 
Bulganin, pe spinarea acestor popoare, hotărându-se din capul locului, de comun 
acord, că vor fi şterse de pe ordinea de zi. Vom menţiona iarăşi cele 370 milioane de 
dolari în bani şi armament date tiranului comunizant Sukarno şi sprijinul special ce 
l-a primit pentru a-i permite să zdrobească revoluţia anti-comunistă sin Sumatra şi 
să cucerească insulele Molusce, cu toate strigătele de disperare a sutelor de mii de 
creştini care le locuiesc. Şi nu vom uita recepţiunea unică rezervată în Statele Unite 
obscenului satrap, în timpul căreia Departamentul de Stat şi-a dat osteneala să-i 
procure, pentru consumul său propriu, un mic harem de trei « Caii Girlis » 
duduiţe alese după indicaţiile precise ale Ambasadei Indoneziei din Washington. De 
menţionat încă faptul că fără de ajutorul Administraţiei Eisenhower dat lui Castro, 
Cuba nu ar fi astăzi Primul Penitenciar Comunist din America Latina şi 7 milioane 
de cubanezi nu ar trăi sub regimul « paredonului » echivalentul glontelui în 
ceafă din primii ani ai Revoluţiei Bolşevice. 

Când un bun prilej s-a prezentat însă, Administraţia Eisenhower nu a şovăit nici în 
faţa a ceea ce ar fi putut să fie - şi pate a fost o lovitură de moarte dată nădejdilor 
de libertate a popoarelor robite, singurul capabil să se opună spiritului de agresiune 
al Sovietelor. Aceasta a făcut-o în momentul revoluţiei Ungare şi a intervenţiei 
franco-britanice în Egipt, UN MOMENT CARE AR FI FOST SUFICIENT 
PENTRU A ARĂTA CĂ SINGURA ALIANŢĂ REALĂ ASTĂZI ÎN LUME ESTE 
ALIANŢA SECRETĂ ÎNTRE CASA ALBĂ ŞI KREMLIN, CARE DEL A 1945 
ÎNCOACE ÎŞI GĂSEŞTE EXPRESIA CEA MAI VIZIBILĂ ÎN EXISTENŢA 
ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE, AL CĂREI PACT FUNDAMENTAL A 
FOST REDACTAT DE UN DELEGAT SOVIETIC, DIN PARTEA MOSCOVEI, ŞI 
DE UN SPION SOVIETIC, DIN PARTEA STATELOR UNITE ALE AMERICIU 

Profesorul Lawrrence Denis, dela Harward University, economistul cel mai 
autorizat din « brain trustul » administraţiei Kennedy, scria în 1963 în revista 
Closed Up. 


“ Adevărul este că între noi şi Moscova nu există altceva decât o bună şi strânsă 
prietenie. O pretenţie care trebuie să fie prezentată ca o duşmănie de către specialiştii 
noştri în propagandă, cu scopul de a ascunde adevărul, pentru ca el să nu fie 
descoperit de neştiutoarele popoare...Pentru a păstra această aparenţă, am fost siliţi să 
comitem acţiuni de trădare în stil mare, începând cu pretinsul furt de secrete atomice 


274 



şi terminând cu pregătirea înfrângerilor în Coreea şi Laos. Aceasta ne-a obligat la 
trădarea premeditată a încrederii luptătorilor pentru libertate din Ungaria şi Cuba. “ 


Nu mai puţin sincer sincer este Dl. Hans L. Morgenthau, director al Centrului de 
Studii Internaţionale dela universitatea din Chicago, care scrie în Commentary din 
Noimebrie 1958. 


“ este absolut necesar ca să ne dăm seama că Guvernul International al naţiunilor 

9 9 

Unite, despuiat de ornamentele sale legale, nu este altceva decât Guvernul Statelor 
Unite şi al Rusiei Sovietice, lucrând în deplină înţelegere. “ 


A 

In ziua de 28 Octombrie 1956, patrioţii unguri controlau situaţie la Budapesta şi 

A 

într-o mare parte a teritoriului naţional. In acest moment, Guvernul din Washington 
a cerut telegrafic prietenului său Tito să informeze Guvernul Sovietic că “ Statele 
Unite nici odată nu vor sprijini un guvern 

ostil Sovietelor într-una din Ţările din apropierea graniţelor ruseşti ( on the borders 
of). Transmisiunea acestei informaţii la Moscova s-a făcut, probabil, în ziua de 3 
Noiembrie, fapt este că în ziua de 4, Sovietele, sigure finalmente de neintervenţia 
Statele Unite, au trimis diviziile şi tancurile împotriva Budapestei şi a luptătorilor 
dezarmaţi ale acestei alte revoluţii pentru libertate, luptători părăsiţi tot aşa cum, 
mai înainte, luptătorii români, germani sau polonezi fuseseră abandonaţi. 

Cel mai mic, dar vizibil ajutor acordat patrioţilor unguri, cel mai mic dar 
vizibil gest de pozitivă solidaritate a lumii occidentale ar fi provocat ridicarea altor 
popoare în Polonia, în Germania Orientală, în România. Probabilităţile unei 
catastrofe pentru Bestia Fără Nume era cu atât mai mare cu cât în exact acelaşi 
moment se dezlănţuia expediţia victorioasă a Francezilor şi a britanicilor împotriva 
lui Nasser. Washingtonul, administraţia Einsenhower, a scos Kremlinul, o dată în 

A 

plus, din această încurcătură. Intr-adevăr Washingtonul a intervenit brutal la Paris 
şi Londra, astfel cum nu intervenise nici odată la Moscova cu prilejul celor mai 
îndrăzneţe provocări ale Kremlinului, deschizând o cale fără primejdie 
Ultimatumului lui Bulganin, şi a mobilizat flota sa în Mediterana nu împotriva 
ameninţărilor Kremlinului, ci împotriva aliaţilor săi, Franţa şi Marea Britanie. 
Măcelul patrioţilor unguri a avut un epilog : recepţia regală rezervată lui Hrusciov 
în Statele unite, trei ani mai târziu, şi elaborarea aşa zisului Câmp Devis Sprit, în 
lungile şi cordialele discuţiuni între Preşedintele Eisenhower şi Tiranul sovietic. 
Discuţiuni din care acesta din urmă a tras, cu destulă dreptate credem, în faţa 

W A 

corespondenţilor de presă înmărmuriţi, faimoasa concluzie : VA VOM ÎNGROPA ! 

Administraţia preşedintelui Kennedy a fost şi este obiectul laudelor ditirambice 
a tuturor cercurilor pro şi cripto - comuniste din lumea întreagă. Nu era de aşteptat, 


275 



deci, să găsim în epoca lui Kennedy mai multe motive de a ne îndrepta către cei din 
Ţară “ cu mai multă nădejde ”, decât în ceea a Generalului Eisenhower. 

A 

In primăvara anului 1962, Poporul Chinez, obijduit şi înfometat, se găsea într-o 
stare de agitaţie şi de disperare, astfel că o scânteie potrivită ar fi putut aprinde o 
răscoală generală şi prăbuşirea regimului Mao. A fost acest moment pe care 
Preşedintele Kennedy l-a ales pentru a asigura Pekinul, prin intermediul 
ambasadelor ambelor puteri din Varşovia, că Statele Unite nu vor permite nici odată 
o încercare de debarcare a lui Ciang - Kai- Shec pe continentul asiatic. Intervenţie 
făcută ci aceiaşi calculată preciziune ca aceea a Preşedintelui Eisenhower, cu prilejul 
Revoluţiei Ungare din Octombrie- Noiembri 1956. 

Preşedintele Kennedy (care primise pe Tito cu aceiaşi efuziune cu care 
predecesorul său primise pe Hrusciov) este cel care a luat iniţiativa de a retrage 
acoperirea aeriană ce trebuia să susţină debarcarea patrioţilor cubanezi pe coastele 
patriei lor. Această retragere a avut loc imediat după începutul debarcării, pe care a 
condamnat-o la un eşec total, asigurându-1 totodată pe Castro împotriva oricărei alte 

A 

încercări asemănătoare. întrucât s-a încercat a se contesta rolul personal al 
Preşedintelui în această tragedie, cităm propriile sale declaraţii, din 10 Mai 1961, 
făcute la Casa Albă unui grup de şapte directori de ziare de provincie : “ Acoperirea 
aeriană a fost decomandată în dimineaţa invaziei, la orele 3 a. m. Am luat această 
decizie fiindcă Dl. Stevenson s-a plâns că o atare acţiune ar face din el un mincinos 
faţă de naţiunile Unite. ! 

Preşedintele Kennedy este acela care a tolerat, fără de nici o reacţie 
corespunzătoare, transformarea Cubei, odinioară liberă, într-o citadelă sovietică, cu 
o garnizoană de 30.000 de soldaţi sovietici, fără de care Stalinul de buzunar, Fidel 
Castro, nu se simţea în stare să-şi menţină tiranica sa dominaţie, şi cu o artilerie 
nucleară, a cărei pretinsă retragere nu a fost până astăzi nici odată confirmată prin 
inspecţiile la faţa locului, astfel cum o făgăduise poporului său însuşi Preşedintele. 

A 

In schimbul acestei retrageri necontrolate a unui simplu element tehnic, uşor de 
reinstalat, din puternica lor bază aeriană, militară, balistică şi navală a Sovietelor în 
teritoriul sacro-sant al doctrinei monroice, Administraţia Kennedy, conformându-se 
cererilor sovietice, a părăsit total, şi de astă dată fără îndoială posibilă, toate bazele 
sale în Turcia şi Italia ; un important motiv de nădejde mai puţin pentru asupriţii 
din regiunile corespunzătoare ale europei. Unica problemă a fost, după cum spune 
Christian Science Monitor din 21 Ianuarie 1963 : “ cum să probeze la această 
retragere, fără a părea că ea este făcută sub presiunea cererilor Kremlinului ?” 

Administraţia Kennedy este aceea care, mai mult ca oricare alt factor politic 
din lumea occidentală, a dat validitate definitivă doctrinei sinucigaşe a pacifismului, 
ca rezultat al dezarmării, înlocuind pe cea, singura sănătoasă, a dezarmării numai 
după triumful păcii. O procedură care ne priveşte direct, căci dezarmarea prealabilă 
şi reciproc consimţită a părţilor implică recunoaşterea stătu quo- ului teritorial şi 

A 

politic existent. In ziua în care o convenţie de dezarmare va fi iscălită între Rusia 


276 



Sovietică împreună cu grupul sateliţilor ei, cunoscut sub numele de «Puterile 
Pactului dela Varşovia », pe de o parte, şi Puterile Occidentale pe de alta, aceasta 
ar însemna că ultimele vor fi recunoscut, formal, pentru întâia oară, actualele 
graniţe între Lumea Liberă şi Lumea Robilor. 

Sforţările Administraţiei Kennedy de a determina dezarmarea morală a opiniei 
publice americane, ba chiar a forţelor armate ale Statelor Unite, faţă de 
intreprinderile Rusiei Sovietice şi ale Imperiului Comunist în general, ne privesc şi 
ele direct, deoarece ele tind a despuia dorinţa noastră de libertate chiar şi valoarea ei 
de deturnare a spiritului de agresiune sovietic, pe care o recunoştea Generalul 
Eisenhower. Aceste sforţări s-au concretizat într-un mod scandalos, fiind obiectul a 
luni şi violente discuţiuni în Congresul satelor Unite, cu prilejul persecuţiilor la care 
a fost supus Generalul Walker, persecuţie care a mers până încarcerarea sa forţată 
(din ordinul Ministrului Justiţiei, Dl. Robert Kennedy) într-o casă de nebuni, ca 
pedeapsă, pentru inteligentul sistem de educaţie anti-comunistă, pe care Generalul îl 
introdusese în cadrul trupelor ce le comanda în Europa . 

Deja în 1949, Dl de Madariaga, diplomat şi gânditor de cunoscute opinii liberale, 
scria : 


“Pactul Organizaţiei naţiunilor Unite este în fond o traducere în limbaj 
internaţional a sistemului Rusiei Sovietice şi adaptarea lui la o comunitate 
internaţională...Organizaţia Naţiunilor Unite poartă pe fruntea ei pecetea Moscovei ! ” 


Doisprezece ani mai târziu, a 5 Septembrie 1961, generalul de Gaule declara 
Presei: 

“ Dat fiind modul cum Organizaţia Naţiunilor Unite este compusă astăzi, date 
fiind freneticele curente şi starea de permanentă violare a propriului său pact, în care 
se menţine, nu-I recunoaştem nici un drept de arbitraj şi nici o jurisdicţiune. ” 


A 

Intre declaraţiile lui Madariaga şi sfârşitul tragic al Administraţiei Kennedy, 
transformarea componenţei şi spiritului Organizaţiei Naţiunilor Unite (prin 
admiterea în bloc a guvernelor satelite care nu făceau încă parte din ea şi prin 
irumpţiunea puzderiei de stat afro-asiatice, mai toate administrate de guverne 
comuniste sau comunizate, reprezentate de cele mai multe ori prin adevăraţi 
energumeni ignoranţi, incontrolabili şi imprevizibili în manifestările lor ) a favorizat 
continuarea impulsului ascuns, dat de Alger Hiss şi Molotov, Pactului ei 
Fundamental, în momentul redactării lui. Naţiunile Unite au ajuns astăzi a fi, sub 
direcţiunea marxistului U-Thant, arma cea mai primejdioasă de care dispune 
Comunismul internaţional !, o armă care nu mai este secretă, o autoritate mondială 
pe lângă care nici una din ţările asuprite, nici una din plângerile lor nu are cea 


277 



1 . Cei 30 de ani şi mai bine, care au trecut de la redactarea acestei cărţi, ne dau o şi 
mai adâncă înţelegere a rolului Uniunii Sovietice şi a statelor Unite în cadrul 
politicei postbelice. Degradarea şi desfigurarea ontologică a omului, pe fond de 
teroare, de genocid, de mizerie şi delaţiune generalizată, care a avut loc la noi şi în 
alte ţări, s-a numit « comunism». Ce a fost cu adevărat şi ce nume merită aceasta, 

A 

rămâne de văzut mai de aproape ! In acelaşi timp, în Occident, a avut loc un tot atât 
de interesant proces de degradare şi desfigurare a omului ca individ şi a popoarelor, 
ca realităţi şi structuri ale istoriei ; pocirea occidentală a individului uman şi a 
popoarelor a avut loc pe fond de îmbuibare, de dezmăţ social şi de desfrâu sexual. 
Totul programat şi dirijat în mod « ştiinţific ». Greu de spus pe care din aceste 
două căi se poate distruge mai repede, mai sigur şi mai deplin un popor. Care din 
aceste două căi de pocire ontologică a fiinţei umane este mai sigură, mai eficientă, 
mai economic ? Iată o întrebare la care încă nu s-a răspuns. Nu este tocmai sigur că 
foamea, teroarea, genocidul şi tot ce a însemnat « comunismul » sunt cu 
adevărat « superioare » celorlalte metode, a mai subtilului şi desigur mai 
costisitorului dezmăţ, a perversiune sociale ştiinţific programate. A doua metodă 
costă mai scump ; totuşi, ea s-a aplicat şi se mai aplică încă, ea se introduce în mod 
tot atât de « ştiinţific» şi în fostele ţări comuniste, lucru care trebuie să ne dea 
de gândit. Cât despre Naţiunile Unite, cine îşi mai face vreo iluzie, să recapituleze 
principalele ei acte, de la înfiinţarea ei până la actualul genocid sun egida ONU, 
practicat de SUA în Somalia. Nu mai amintim că aceleaşi State Unite au finanţat în 
bună măsură experimentul comunist, că toţi sângeroşii călăi, inclusiv Ceauşescu, au 
fost primiţi cu mare pompă de către toate Guvernele Americane postbelice, ca şi de 
Naţiunile unite. De ce A Tocmai pentru că genocidul comunist în general şi cel 
ceauşistă-paukerist, pentru cazul nostru, corespundeau întru totul vederilor 
Guvernelor americane şi ale aşa zisei Organizaţii a Naţiunilor Unite. Experimentul 
trebuia dus până la capăt, şi a fost dus. O anume fază s-a încheiat. O altă fază, a 
aceluiaşi proces, a început sub chiar ochii noştri. E timpul să-i deschidem pe aceştia 
din urmă. ( N. E.) 

mai mică posibilitate de a se face ascultată sau măcar auzită. 

Administraţia statelor Unite, care a făcut mai mult pentru accelerarea acestui 
proces de comunizare a naţiunilor Unite, dându-I acestei organizaţii, astfel 
constituită şi animată, caracterul unui guvern mondial, al unui Behemot iresponsabil 
şi anonim, prevăzut cu puteri nelimitate şi condus de oameni despre care tot ce se 
ştie este că nu ar fi acolo dacă Moscova nu I-ar fi ales ; Administraţia este aceea 
care, prin aprobarea şi cooperarea sa la sângeroasa expediţie colonială împotriva 
Poporului Congolez, a consacrat dreptul acestei organizaţii de frenetici de 
înspăimântaţi şi de conspiratori, de a avea o armată de mercenari, de a face legi şi de 
a face războaie pentru a-şi impune sceleratele-i legi. 

Nădejdea neamurilor asuprite şi a pribegilor acestor neamuri de a vedea 
Lumea Apuseană punând mâna pe arme pentru a îndrepta nedreptăţile suferite la 


278 



Teheran, Ialta, şi Posdam s-a stins demult, dacă chiar a exista vreodată. Tot ceea ce 
ele mai cereau era ca această lume creştină, şi în special Statele Unite, să înceteze de 
a da tiranilor ajutorul politic, moral, financiar, economic, tehnic, industrial şi 
militar, fără de care Imperiul Comunist ar fi încetat de mult de a exista. 

Toate guvernele nord-americane dela Wilson încoace au fost, în felurite măsuri, 
părtaşe la acest păcat, care-I identic cu cel al sinuciderii, de a ajuta şi întări pe cei 
care nu şi-au ascuns nici odată intenţia lor de a îngropa Statele Unite, împreună cu 
orice rămăşiţă a civilizaţiei occidentale. Guvernele americane postbelice au încercat 
să legitimeze această dementă purtare prin argumentul că prin ajutorul dat 
guvernelor satelite le va ajuta pe acestea să se desprindă de Moscova ; cât despre 
ajutorul dat Rusiei Sovietice chiar, acesta va permite, chipurile, Poporului Rus să se 
deprindă cu un nivel de viaţă mai ridicat, ceea ce îl va face mai iubitor de pace, mai 
temător de război şi mai accesibil ideii de libertate. 

Acestei doctrine absurde, devenită oficială, după cuvenita pregătire a opiniei 
publice, prin ziarele şi agenţiile controlate toate din aceeaşi centrală, noua 
Administraţie Jonson i-a adăugat unele trăsături demne de toată atenţia celor care 
mai cred în posibilitatea unui ajutor al Apusului dat năzuinţelor de liberare a 
popoarelor lor. 

Vizita lui Gheorghiu-Dej la Washington, unde a fost primit cu toate onorurile 
rezervate atâtor satrapi comunişti, a dat dlui Rusk prilejul de a dezvălui un colţ al 
noilor criterii şi al noului Program de acţiune în relaţiile cu Statele Unite cu pseudo- 
guvernele ţărilor robite. Cu obişnuitul cinism şi dispreţ faţă de inteligenţa 
auditorului său, cu care ne-au deprins atâtea declaraţii ale sale şi ale predecesorilor 
săi, Dl. Rusk ne informează că “Ceea ce trebuie cerut unui guvern comunist, nu este 
care este sistemul său particular de a guverna, ci care este atitudinea sa faţă de vecinii 
săi. “ Cercetat-au Guvernul lui Rusk şi TOATE GUVERNELE POSTBELICE 
AMERICANE anterioare care a fost atitudinea Rusiei Sovietice faţă de vecinii ei, 
Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, 
înainte de a-i clădi industria ei grea şi uşoară şi de a o milostivi cu cinci milioane de 
tone de grâu ? 

Şi de data asta noul pas spre recunoaşterea formală şi finală a graniţelor 
europene ale robiei, recunoaştere care ar îngropa pentru totdeauna ţările pretinsului 
comunism naţional în Imperiul Comunist, este întovărăşit de o sincronizată şi 
zgomotoasă campanie de presă, pregătitoare a spiritelor. Două trusturi de presă, 
trustul Script Howard şi trustul Hearst, au fost special însărcinate cu această 
misiune. De un tragic interes pentru noi este campania întreprinsă de Dl. Wiliam 
Randolph Hearst Jr. şi de acoliţii săi, cunoscuţii comunişti Bob Considin şi Franck 
Connif, la reîntoarcerea lor dintr-o aşa zisă călătorie de informaţie în România, 
Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, cu o serie de articole, prin care se prezintă viaţa 
acestei ţări ca reîntoarsă aproape la normal, afirmându-se, ca un fapt care nu mai 
poate fi negat, emanciparea lor completă de dominaţia Moscovei. Concluzia acestei 
necinstite campanii este atât de importantă ca indicaţie a falsei prezumţii asupra 


279 



căreia noua administraţie a Statelor Unite va baza atitudinea sa fată de istoricul 
conflict între pseudo-guvernele popoarelor robite şi aceste popoare, că o redăm atât 
în original cât şi în traducere : 


“And there is a final factor to be remembered, distasteful as it may be to Western 
political palates. Here is every possibility that the people in East Europe prefer the new 
order of doing thing, for aii its oppression, to the Ancien Regime known to there 
forfathers. “ 


Concluzia pelerinilor minciunii - în serviciul formidabilei asociaţii de interese a 
Mafiei Internaţionale, a departamentului de Stat şi a consorţiului de mari industiaşi 
care au finanţat alegerea Preşedintelui Jonson şi care au vizat Kremlinul în acelaşi 
timp cu excursia echipei Hearst pe lângă guvernele satelite Moscovei - este : 


“ Şi există un factor final care nu trebuie uitat, pe cât de neplăcut poate el să fie 
gustul politicienilor occidentali. Există toată posibilitatea ca popoarele Europei 
Orientale să prefere noua ordine a lucrurilor, cu toată opresiunea ei, Regimul Trecut, 
cunoscut de părinţii lor. “ 


Pregătitorii ultimului pas în vederea unei asociaţii, declarată şi formală, de 
interese între apus şi Răsărit, o asociaţie care nu se poate clădi decât peste trupurile 
înlănţuite a unsprezece popoare europene, şi-au dat seama cât de greu este de a 
impune părerea că aceste popoare preferă noua stare de lucruri când lumea întreagă 
ştie, din dovezile zilnice ce sunt date, că dacă graniţele ţărilor asuprite ar fi deschise, 
90% din populaţia lor ar fi de mult dincoace de Cortina de Fier, pentru a face faţă 
acestei neplăcute împrejurări campania lui Hearst şi a lui Script Howard în vederea 
perpetuării tiraniei comuniste este completată prin altă încercare de amăgire, 
inaugurată de către revista LIFE INTERNAŢIONAL , în numărul ei din 10 
Octombrie 1964, prin articolul “ The Refugee Scandal “. După cele ce citim în acest 
articol, nu ar mai exista refugiaţi politici adevăraţi, ci numai oportunişti şi fomişti 
care, chiar cu riscul de a fi împuşcaţi sau electrocutaţi, “Ar vrea să aibă şi ei o parte 
din bogăţiile Occidentului, persoane care trebuie respinse fără milă spre ţările lor de 
origine. “ 

Este inutil de a adăuga că orice încercare de a restabili adevărul, de către 
reprezentanţii liberi ai Neamurilor Asuprite, sau de către prietenii lor din Statele 
Unite ( şi aceste încercări nu au lipsit) a fost sistematic respinsă de ziarele care s-au 
însărcinat cu popularizarea diabolicei minciuni. 

“Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va mântui “, ne-a spus Iisus. Păcatul ce 
nu este ierta de legea noastră creştină este cel împotriva duhului, păcatul de a 


280 



cunoaşte adevărul şi de a-1 nesocoti. Adevărul pe care trebuie să-l recunoască cei 
care şi-au luat, în orişice măsură, răspunderea faţă de năzuinţele spre libertate ale 
popoarelor predate şi rămase în ghearele Bestiei Fără Nume, este că în faţa bestiei 
aceste popoare sunt şi rămân SINGURE ! Ele nu au alt reazim şi alte motive de 
nădejde, în afară de milostivirea cerească, decât pe cele pe care le vor găsi în 
răbdarea, înţelepciunea, vitejia lor şi, mai presus de toate, în solidaritatea ce vor 
trebui să o clădească mai întâi în sânul fiecărei pribegii naţionale şi, în urmă, între 
toate aceste pribegii. 


Este definitiv stabilit că între oamenii de Stat occidentali nu numai că nu au 
considerat nici odată posibilitatea de a veni cu ajutor armat popoarelor pe care le-au 
jertfit la Teheran, Yalta şi Posdam, dar că ei consideră orice încercare din partea 
acestor popoare de a scutura lanţurile robiei lor ca esenţialmente contrare contrare 
intereselor lor mercantile şi politicei lor emasculate, de pace cu orice preţ - better red 
than dead - pe care au urmat-o dela sfârşitul ultimului război încoace, în drumul lor 
spre groapa fără slavă pe care le-a făgăduit-o Hrusciov 


Refugiul şi fraţii săi robiţi trebuie să înlăture cu totul din mintea lor imaginea 
antagonismului între două lumi despărţite de Cortina de Fier. Această cortină a 
încetat demult de a mai exista altfel decât numai şi numai pentru bieţii sclavi din 
partea ei răsăriteană. Taberele antagoniste nu sunt cele ale tiraniei, pe de o parte, şi 
ale lumii Libere, pe de altă parte. Tiranii comunişti şi Conducătorii Lumii 
Occidentale s-au înţeles perfect de mult. Pe cât de groaznică este această realitate, 
trebuie în sfârşit să recunoaştem că taberele opuse sunt formate de către aceşti tirani 
şi aceşti conducători pe de o parte şi de neamurile asuprite din europa şi din Asia pe 
de alta, ŞI SĂ FĂPTUIM ASTFEL CUM NE-O PORUNCEŞTE ACEST ADEVĂR. 


Istoricii viitorului vor afla cu mirare că, în urma celui de-al Doilea Război 
Mondial, conducătorii Lumii Occidentale învingătoare, parcă cuprinşi de teroare şi 
de panică, au părăsit una după alta toate poziţiile strategice, politice şi morale pe 
care le stăpâneau, predând imperii întregi întreprinderilor comuniste, haosului şi 
canibalismului, pierzând toate prilejurile, şi s-au prezentat multe, în europa şi în 
Asia, de a recâştiga terenul pierdut. 

Această atitudine a Lumei Occidentale trebuie privită, dela tragedia Revoluţiei 
Ungare încoace, ca definitiv adoptată de ea. Părăsiţi în propriile ei reflexe şi 
reacţiuni, conducătorii ei nu vor descoperi mortala primejdie a letargiei lor decât 
când va fi prea târziu, după ce ultima lor armă le va fi fost smulsă din mâini. Astfel 
cum ei au lăsat să treacă, fără a-i întrebuinţa, spre mântuirea noastră şi a lor, anii 
hotărâtori, când arma atomică era monopolul lor, astfel cum s-au lăsat de bună voie 
întrecuţi în producţia armelor nucleare, încredinţând, în deplină cunoştinţă de 
cauză, unui comunist cunoscut iniţiativa şi controlul producţiei lor, vor lăsa să se 
stingă, sub povara asupritorilor şi a uitării, ultimele rezistenţe morale şi fizice 
printre popoarele pe care Roosevelt şi Churchill le-au predat Bestiei, pierzând arma 
supremă, arma care sete numai a lor : puterea explozivă a masei de sute de milioane 
de sclavi în Europa şi Asia. 


281 



Destinele Occidentului nu mai sunt în mâinile lor ci în cele ale Golemului pe 
care le-a lăsat să crească pe malurile Hudsonului a infiltraţiilor duşmane pe care le-a 
îngăduit în poziţiile cele mai sensibile ale apărării sale spirituale, morale, politice şi 
militare, ai sfătuitorilor haini cu care s-au înconjurat conducătorii lor. Occidentul 
nu se mai poate salva el însuşi. Nu el ne poate salva deci pe noi, ci noi pe el. 
Răspunderea perenetăţii civilizaţiilor care au diferenţiat pe om de bestie este a 
neamurilor robite. Mântuirea acestor civilizaţii nu mai poate fi nici măcar închipuită 
decât prin răscoala, cuminte şi îndrăzneţ pregătită, unanimă şi simultană a tuturor 
acestor neamuri. 

A 

înţelegerea între ele, coordonarea intenţiilor lor şi a diferitelor faze ale 
pregătirii şi executării acţiunii mântuitoare, nu se pot îndeplini , bine înţeles, în 
interiorul graniţelor Imperiului Comunist, ci numai în lumea Exilului, al cărui rost 
istoric este numai acesta, dar aceasta cere o minune preliminară, înţelegerea în sânul 
fiecărei pribegii . Fiecare din noi poartă nădejdea şi răspunderea acestei împăcări, 
dela cel mai nevoiaş muncitor manual sau intelectual până la fostele capete 
încoronate şi sfătuitorii cu care s-au înconjurat. Nimănui nu-i mai este îngăduit să fie 
numai salariatul «co-existenţei paşnice » decizii trebuie să fie luate cu hotărâre 
şi în grabă. “ Tot ce ea ce este necesar pentru triumful răului - spune Edmund Burke, 
este ca toţi cei buni să nu facă nimica 

Deci, la treabă ! este mai târziu decât se crede. Răgazul ce ne este dat este scurt 
şi precis măsurat de timpul necesar Chinei lui Mau -Ţe- Dung pentru a deveni o 
adevărată putere atomică. Căci acţiunea mântuitoare trebuie neapărat să cuprindă 
şi răscoala maselor chineze. Sfârşitul Ciang- Kai- Shek, pe care îl doresc toţi 
emasculaţii şi conspiratorii pro-comunismului, a singurului şef a unuia din 
neamurile robite, şi a celui mai numeros, care dispune astăzi de o forţă armată 
independentă, puternică şi credincioasă, ar însemna , foarte probabil, şi sfârşitul 
ultimelor noastre nădejdi. 

Aceste pagini au fost scrise pentru a limpezi, de prea multe şi amare amintiri, 
calea spre iertarea păcatelor, uitarea duşmăniilor şi împreunarea sufletelor pe care 
rugăm fierbinte pe Dumnezeul Atotputernic să nu-i le hărăzească. 


282 



CUVÂNT FINAL 


Autorul doreşte a face faţă la o posibilă critică pe care citirea acestei cărţi ar 
putea s-o prilejuiască. 

Nu s-a indignat autorul faţă de atrocităţile pe care abea le menţionează, de care 
sunt învinuite autorităţile Socialist- Naţionale ? 

9 9 

Autorul s-a scârbit şi indignat adânc faţă de aceste atrocităţi. Dar autorul, el, avea 
dreptul de a se indigna şi de a se scârbi , fiindcă cu aceiaşi indignare privit şi priveşte 
atrocităţile Lumei Comuniste. Cu aceiaşi mânie le-a condamnat şi le condamnă, fără 
de a fi silit, pentru aceasta, a recurge la statistici fabuloase, deorece Stalin şi 
Molotov, s-au însărcinat, ei înşişi, să nedumirească în această privinţă : Stalin, când 
a mărturisit lui Churchill, în acea memorabilă noapte în Kremlin că « lichidase » 
io milioane de ţărani ruşi pentru a impune sistemul « ceapeurilor »; Molotov, în 
Discursul său din Odesa, în 1933, când se lăuda cu lichidarea a mai mult de 20 de 
milioane de « burjui », în cei dintâi 13 ani, numai, ai Revoluţiei Bolşevice. 

ARE ÎNSĂ ORIŞICINE DREPT LA ACEIAŞI INDIGNARE ŞI LA ACEIAŞI 
SCÂRBĂ ? 

Roosevelt şi Churchill au predat la Teheran şi Yalta aceluiaşi Stalin şi aceluiaşi 
Molotov, şi tuturor călăilor şi torţionarilor comunişti 130. 000.000 de Europeni. Au 
făcut aceasta în momentul exact când la cunoştiinţa lor Kremlinul inaugurase un 
nou cicluri de măceluri apocaliptice şi de dezrădăcinări masive de popoare. Când 
Stalin a cerut lui Roosevelt, la Teheran, consimţământul său, înainte de a pune 
sângeroasele sale gheare pe atâtea nenorocite ţări, Roosevelt i le-a dat fără nici o 
şovăire, cu singura condiţie ca această concesie să rămână ascunsă până la viitoarele 
alegeri prezidenţiale în Statele Unite. 

Când generalul Sikorski a avenit să anunţe lui Chiruchill cu netăgăduite dovezi 
în mână că 15. 000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai Sovietelor, fuseseră executaţi în 
masă la Katyn, Churchill n-a găsit alt răspuns decât că : “ Dacă sunt morţi, sunt 
morţi, nu putem să mai facem nicica !” Pe aceiaşi pagină, unde în Memoriile sale 
povesteşte spovedania lui Salin, privitoare a cele 10.000.000 de ţărani ruşi măcelăriţi, 
Churchill ne povesteşte că numele lui Stalin va fi binecuvântat pentru această faptă 
de către generaţiile viitoare, “ fiindcă « ceapeurile » le vor aduce mai multă 
mâncare “, argument, fie zis în treacăt, cu totul fals din punct de vedere tehnic 

A 

agricol. In aceiaşi carte, citim cum Churchill dăruieşte lui Stalin 90% preponderenţă 
în viaţa Poporului Român, păstrându-şi pentru el 10%. Celelalte ţări, din Centrul şi 
Răsăritul Europe, împărţite la fel, după cum putem vedea în documentul reprodus 
fotografic în Memoriile lui Churchill ; proporţia variind după cheremul Primului 
Ministru Britanic. 

Preşedintele Truman, care azvârlise fără nici un rost ( deoarece Japonia se 
declarase gata de a depune armatele cu două luni mai înainte ) două bombe atomice 


283 



asupra populaţiei civile japoneze, măcelărind zadarnic sau schilodind oribil sute de 
mii de fiinţe omeneşti, a predat în urmă, prin Misiunea Masrshall, aceloraşi călăi, 
cărora Rousevelt şi Churchill le predaseră 11 Ţări europene, întreaga Chină, cu un 
sfert din populaţia pământului. Singurul posesor al bombei atomice Preşedintele 
Truman a avut timp de cinci ani posibilitatea de a cere, chiar prin telefon, şi de a 
obţine din partea lui Stalin, evacuarea nu numai a Berlinului şi a Cehoslovaciei, ci a 
tuturor teritoriilor europene ilegitim ocupate de soviete. Din motive ce au rămas 
nemărturisite, nu a făcut-o ! 

Primul Ministru britanic Attlee, democratul, amicul celor umili ( care cu toată 
stăruinţa unor membri ai parlamentului refuzase de a interveni pentru a salva viaţa 
unui copil de 13 ani, condamnat la moarte în Germania de către autorităţile militare 
britanice, pentru crima de a fi păstrat în odaia sa un portret al lui Hitler, reîntors 
dintr-o călătorie de prietenie din China Roşie, pe care o vizita în momentul unui 
sălbatic val de teroare la care era supus umilul şi muncitorul Popor Chinez, nu avea 
la sfârşitul acestei călătorii decât cuvinte de laudă pentru administraţia lui Mao-Ţe- 
Dung şi nu pomenea de alte măceluri decât al muştelor la eliminarea cărora această 
administraţie consacra, ne asigură eminentul democrat, o lăudabilă activitate. 

Generalul Eisenhower, ca Şef suprem al Armatelor aliate din europa, predase 
asasinilor din Kremlin, contra tuturor legilor războiului, Convenţiei dela Geneva şi a 
celor mai elementare consideraţii umanitare, aproape 400.000 de ofiţeri şi de soldaţi 
anti-comunişti ruşi, pentru a fi spânzuraţi şi împuşcaţi într-un uriaş Katyn. Tot sub 
controlul generalului se făcuse repatrierea forţată a zeci de mii de refugiaţi din ţările 
ocupate de Soviete , printre aceşti refugiaţi, după cum o povestesc cu indignare 
anumiţi generali americani, se numărau şi cei care luptaseră vitejeşte ca voluntari 
sub ordinele generalului Eisenhower. Ca Şef Suprem al armatelor aliate , şi conform 
jurist prudenţei stabilite la Nurenberg, generalul Eisenhower este răspunzător de 
toate atrocităţile mari şi mici, rămase nepedepsite, de care trupele sale s-au făcut 
vinovate în Germania. Menţionăm, între altele, VIOLAREA CELOR 600 DE FETE 
GERMANE DE CĂTRE UN REGIMENT DE SOLDAŢI NEGRI, CU 
CONSIMŢĂMÂNTUL OFIŢERILOR LOR, ÎNTR-UN TUNEL DE CALE 
FERATĂ LA AUSBURG ; violare acre a făcut obiectul unei investigaţiuni rămase 
fără sancţiune, a Senarului american. Administraţia generalului Eisenhower a fost 
martoră nemişcată a barbarei represiuni a diviziilor mongole ale lui Hrusciov 
împotriva patrioţilor unguri în 1956. Tot ea a fost cea care a organizat ulterior 
călătoria triumfală a aceluiaşi Hrusciov în Statele Unite şi primirea sa cu braţele 
deschise la Cam David. Tot această administraţie a fost aceea care a participat la 
predarea altor 20.000.000 de nenorociţi Coreeni şi Indochinezi teroarei Bestiei Fără 
Nume. 

Nu numai personalităţile sus menţionate, complice şi părtaşe la robirea, 
terorizarea şi măcelul de popoare întregi, dar şi anturajul lor politic, complice şi el 
prin omisiune sau comisiune, dar şi agenţii lor de informaţie, care, prin tăcere sau 
comentarii tendenţioase, au ajutat, atenuat sau ascuns acestei atrocităţi nu au 


284 



dreptul de a se indigna fără ipocrizie, cum îl avem noi, la cele ce s-au petrecut în 
lagărele de concentrare germane, în ultimii doi ani ai războiului. 

Nu au dreptul de asemenea la această indignare cei care au primit participarea 
Bestiei Sovietice ( cu trei scaune în loc de unul, ca toate celelalte ţări) la Organizaţia 
Naţiunilor Unite, nici cei care au primit pe băncile Comisiunii Drepturilor Omului şi 
a Tribunalului dela Haga pe reprezentanţii celor mai perverşi permanenţi şi crunţi 
violatori ai acestor drepturi, ai guvernelor celor mai puţin demne de a le încredinţa 
răspunderea unei judecăţi imparţiale. 

Nu au dreptul la această indignare cei care au mijlocit cu miliarde de dolari, cu 
milioane de tone de alimente, cu echipamentele industriale cele mai perfecţionate şi 
cu armele cele mai moderne, distribuite guvernelor comuniste, menţinerea şi 
întărirea asupra a mai mult de o treime a locuitorilor acestei planete a unei 
nemaipomenite tiranii, unică prin sălbăticia sa în istoria omenirei, tiranie care fără 
de acest ajutor s-ar fi prăbuşit dela bun început 


285 



ANEXE 


I 


Corneliu Codreanu anunţă încetarea existenţei Partidului «Totulpentru Ţară » 


CIRCULARA Nr. 148 


Am convocat încă de acum o săptămână pe ziarişti pentru 

mâine Marţi 22 Februarie a.c. ora 8 seara, în scopul de a încerca să fac unele 
declaraţii politice privind atitudinea noastră ca partid, în faţa noilor împrejurări. 

Deoarece Miercuri, 23 Februarie, este ultimul termen pentru facerea 
declaraţiilor de către funcţionari şi înaintarea demisiilor din partide, mă văd silit a 
face acesta declaraţii astăzi, pentru ca ele să ajungă în timp util membrilor noştri. 

Iată aceste declaraţii, pe care le fac în numele forului conducător al Mişcării 
Legionare : 

Anunţăm pe membrii, că începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, « 
Partidul Totul pentru Ţară » nu mai există. 

A 

Intra ag conducere a căzut de acord, că raţiunea de existenţa a Partidului a 
încetat. 

Toţi cei legaţi până în prezent jurudiceşte de acest partid, funcţionari de Stat 
sau nefuncţionari sunt dezlegaţi de toate aceste legături, luându-şi completa libertate 
de acţiune. Toate funcţiunile, Şef de regiuni, de judeţe, etc. sunt desfiinţate. 


Motivele care ne-au determinat la această hotărâre sunt: 

Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938 cuprinde următoarele 
dispoziţii: 

a) . Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide. 

b) . Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte 
sunt sancţionaţi. 

9 9 

c) . Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulări, ordine, dispoziţii. 


286 



Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe aceste 
însă, noi nu-1 primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne 
crednitele noastre. 

Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestaţie de credinţă ne este 
interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat. 

Noi nu vom întrebuinţa forţa. 

9 9 

Ne este suficientă experienţa din trecut, când, fără voia noastră, am fost atraşi 
pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în nici un fel : 
suportăm chiar şi atunci când întreaga naţiune este tratată ca o turmă de animale 
inconştiente. 

Lovitură de Stat noi nu voim să dăm. 

Prin existenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea 
însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioare, pe când noi aşteptăm 
biruinţa noastră dela desăvârşirea în sufletul naţiunii, a unui proces de perfecţionare 
omenească. 

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea 
adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice, şi a răspunderii sale, pentru a face acte 
necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată. 

Generaţia noastră întreagă vede bine mănuşa care I s-a aruncat. 

Mănuşa aruncată va rămâne însă jos. 

Noi refuzăm să o ridicăm. 

Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor. Dacă generaţia 
bătrânilor noştri crede că e mai bine aşa cum a procedat, noi nu avem să ne 
amestecăm pentru a le da lecţii. 


Ei poartă răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei. 


De altfel, părerile mele, simple păreri, asupra ultimelor evenimente, vor fi 
fixate într-o scrisoare adresată unuia dintre miniştrii actualului cabinet. 


A 

In acelaşi Decret Legal se vizează comerţul legionar. Pentru a nu da naştere la 
nici o posibilitate de conflict, cu multă durere, renunţăm şi la activitatea noastră 

A 

comercială. întreg comerţul legionar se lichidează. Şefii de întreprinderi vor anunţa 
personalul din timp pentru a se putea plasa în altă parte. Cei 70 de copii întreţinuţi 
de noi vor fi trimişi acasă, noi nemaiputând suporta cheltuiala întreţinerii lor. 


287 



A 

In timpul liber care ni se deschide, îndemn pe toţi tinerii să studieze cât mai 
profund în direcţia meseriei lor. 


De altfel şi eu, profitând de acest timp, voi pleca peste o lună la Roma, pentru 
a mă ocupa de traducerea şi tipărirea în limba italiană şi franceză a cărţii mele. De 
asemenea, voi scrie volumul al 2-lea. 


Şi acum, în ceasul dizolvării noastre, noi, tineretul româniei, crescuţi în 
credinşa legionară, mulţumim generaţiei bătrânilor, oameni politici pentru modul 
cum s-au purtat cu noi, pentru modul cum ne-au tratat, pentru exemplele de 
caracter, onoare, demnitate de lealitate pe care ni le-au dat. 


A 

închizând această tristă pagină, rămânem legaţi în duhul lui Moţa, Marin şi a 
celorlalţi morţi ai noştri, care se roagă pentru noi lui Dumnezeu. 


Credeţi, camarazi din sate, din munţi şi din câmpii, în viitorul legionar al 
României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-1 pot împiedica. 


Bucureşti, 21 Februarie 1938 
Corneliu Zelea Codreanu 


288 



II 


SCRISOAREA LUI CORNELIU CODREANU, ŞEFUL LEGIUNII, CĂTRE 
ALEXANDRU VAIDA VOIEVOD, FOSTUL PREŞEDINTE DE CONSILIU. 


Domnule Ministru : 


A A 

îmi permit a vă adresa această scrisoare Dvs. In legătură cu ultimele 
evenimente politice, în care aţi jucat un rol aşa de important. 

Sunt simple păreri ale unui om în pragul a 40 de ani, care şi-a purtat tinereţea 
în cele mai aspre lupte, în cele mai mari suferinţe şi prin cele mai grele primejdii. 

Omul acesta în 16 ani de luptă, şi-a creat o organizaţie politică pe care a 
trebuit să şi-o disolve din dragoste pentru Ţară, pentru că nu a voit să răspundă 
provocării de război ca i s-a trimis. 


Căci Lovitura de Stat pe care Dvs., reprezentanţii vechii organizaţii aţi dat-o 
în noaptea de 10 februarie, este o mare ofensă adusă naţiei noastre şi o provocare de 
război adresată fiecărui Român. 


Domnule ministru : 

O naţie nu e condamnată să trăiască toată viaţa ei în aceleaşi forme. 
Constituţia acestei ţări prevede orice schimbare posibilă, cu o singură condiţie : 
respectarea normelor legale trasate de legea fundamentală a Statului. Această formă 
nouă ridică însă o serie de probleme. 


1. Dispreţ pentru Poporul Român. Caracteristica noilor forme statale din lume 
nu stă atât în forma Statului, pe cât stă în contribuţia naţiunii la crearea 
acestor forme de stat. Nu are importanţă mecanica Statului pe cât are în 
aceste schimbări voinţa naţiunii, această stare de înaltă conştiinţă, această 
stare de elan la care se poate ridica un neam chemat să-şi hotărască propria 
soartă. 

Viitorul sau înălţimea de conştiinţă la care în văzu lumii s-au ridicat aceste 
neamuri. Ca român, mă simt ofensat şi întreb : 

Ce aţi crezut DVs. Despre naţia noastră, desconsiderând-o în modul acesta ? La 
acest mare examen, la acest concurs care se dă între naţiile lumii, unde se apreciază 


289 



nu forma şi înfăţişarea noastră a statului. Ci capacitatea de conştiinţă şi demnitate 
naţională. 

Dvs. prin actul dela 10 -11 Febriarie ne-aţi oprit pe noi Românii de a lua parte. 
Dându-ne un regim nou şi dictându-ne o constituţie alcătuită în câteva nopţi, punând 
pe întreaga naţiune pecete de « incapabil şi dobitoc » 

/V 

Mă întreb încă o dată : Să ne fi crezut Dvs. Ca o turmă de animale ? In toate 
aceste schimbări ale Statului, apare alături de ideea unei forme noi, ideea naţiunii 
biruitoare, nu sclavă să poarte un jug ce i se pune. Naţiunea care voieşte a lua parte 
la stabilirea soartei sale viitoare, dacă voieşte să aibă o soartă şi dacă voieşte să 
valideze a naţiune cu drept la respect printre celelalte naţiuni ale lumii. 


II. Legalitatea. Dumneavoastră toţi care ne-aţi cântat nouă timp de 10 ani pe 
această strună « Legalitatea », existenţa Statului stă în ideea de legalitate ; cine 
atinge acest principiu al legalităţii, cine calcă legile Ţării este un criminal. Dvs. Care 
ne-aţi aruncat în închisori pentru cele mai mici abateri faţă de Codul penal, 
terminaţi acum, la sfârşitul acestui imn frumos, prin a deveni cei mai mari infractori 
la legile fundamentale ale statului, călcând în picioare Constituţia Ţării, respectată 
de toţi dela înfiinţarea Statului Român şi până astăzi. Sunt mărturie dosarele din 
Tribunale şi Consiliile de război, din închisorile în care am intrat ; fiind acuzat, 
rând pe rând, de Dvs. Că voiesc : “Să fac lovitură de Stat” Nu este proces al meu în 
care această formulă să nu fi apărut în toată amploarea şi viclenia ei. 

Pentru că după 10 ani de chinuri, pe care le-aţi impus Gărzii de Fier şi 
sufletului din mine, să terminaţi prin a Dvs. « Lovitură de Stat ». 

Prin a săvârşi Dvs. Delictul de care ne-aţi acuzat şi pentru care ne-aţi chinuit 
pe nedrept. Toate teoriile care ni s-au făcut nouă, tineretului. Ani dearândul, se 
termină prin acest oribil exemplu. 

Priviţi-ne pe noi în cadrul legalităţii şi uitaţi-vă la Dvs., cum termină cei mai mari 
dispreţuitori de lege. 


III. Sperjurul. Dar dumneavoastră aţi jurat pe aceste legi. Aţi jurat că 
vă veţi supune lor şi le veţi aplica. Iar acum aţi călcat jurământul 
depus. 

Asupra întregii Dvs. Generaţii politice planează sperjurul. Trist exemplu, îngrozitor 
exemplu pentru Biserica ortodoxă care patronează un asemenea act şi pentru 
neamul nostru. 

Ce grozăvie cuprind aceste două cuvinte : infractori şi sperjuri. 


290 



A 

IV. Nulitatea operii Dvs. întreaga operă a Dvs. De legislaţie este lovită 
de nulitate. Tot ce este născut din sperjur şi călcare de lege este 
sortit pieirii. Iar celor ce servesc asemenea acte, nu le ajută 
Dumnezeu nici odată. Un vot luat prin silnicie, sub stare de asediu, 
cenzură, nesecret şi verbal, mai rău ca în regimul bolşevic, nu 
acoperă faptele dumneavoastră, pentru care rămâneţi răspunzători 
şi nu dă operei Dvs. nici o valoare. 


V. Noua constituţie şi lupta de eliberare a României din lanţurile puterilor iudaice. 
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Constituţia de astăzi, după cum vom dovedi mai 
târziu, deposedează pe Români de drepturile lor istorice şi consacră stăpânirea 
iudaică în România. 

A 

întreaga luptă naţională de 20 de ani se termină într-o constituţie care nu 
numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a naţiei noastre, ci ine să pecetluiască 
pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate dela Români de năvălitorii jidani, 
împotriva cărora noua constituţie nu ne mai deschide nici o posibilitate de apărare. 
Actuala Constituţie este o piatră de mormânt peste viaţa Naţiei româneşti. 

Domnule Ministru : 

V-am scris aceste rânduri nu pentru a le multiplica şi răspândi în public, care 
ar fi o simplă agitaţie sterilă, ci pentru că am socotit că este bine ca Dvs. Să 
cunoaşteţi toate părerile, şi ale celor ce vă aplaudă şi ale celor ce nu vă aplaudă. 


2211 1938. 


Primiţi salutul meu 

9 

Corneliu Zelea Codreanu. 


291 



III 


SCRISOAREA CĂPITANULUI, 
CORNELIU ZELEA CODREANU, 
CĂTRE PROFESORUL NICOLAE IORGA 


Pentru Profesorul Iorga 


Comerţul legionar dela Obor şi dela Lazăr 


Astăzi, Sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, dela Obor şi 
dela Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi. 

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul şef Furducescu, dela Circ. A 18-a, însoţit de 
trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent. 

La cel de al doilea, Comisarul Şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, 
punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să 
închidă imediat localul. 


Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceriri iudaice 
(nu mai zgomotos decât Dl. Iorga la 1906), Domnii de astăzi spuneau : 


“ Nu aşa veţi rezolva problema evreiască. 
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei ! ” 


Iată ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă. 

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, să suntem capabili, că munca 
noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de 
comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără 
milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe. 


292 




Ce epitete pot să vă dau ? ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi. Ne acuzaţi că 
am greşit în trecut ? Dar cine n-a greşit dintre voi ? Spuneţi-ne însă ce am greşit 
acum ? ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem ? 


Vine Profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului 
românesc creştin răpus de Jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne 
murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe Români. 


Sub guvernarea fericită şi creştină a I. P. S. Patriarhul Miron, nu mai există în 
România nici Jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească 


Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace. 

Niciodată, nici un cuvânt rău pentru Profesorul iorga. Totdeauna cu respect şi bună 
cuviinţă. 

9 


De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi. 

“ între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale 
revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu 
revolverele în mână şi în buzunare. “ 


Ei bine, nu mai pot! 

Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig : 

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte. 

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, 
nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armând Călinescu )care lansaseră ieri pe 
piaţă 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare de Dsa.) 

Eu nu mă pot bate cu Dta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia 
Dtale. 

N-am nimic. Dta ai totul. 

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul 
gropii, eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele 
nevinovate. 

Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari 
violenţe, împingându-ne la violenţă şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat 
numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile 


293 



fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi 
acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre. 

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, 
să ne trimiteţi în Insula şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în 
sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe. 

Nu veţi întâmpina nici Dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi 
asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci 
nici măcar o propunere. 

Dar de acum şi până voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa 
cum meriţi. 

Bucureşti, 26 martie 1938. 

Corneliu Zelea Codreanu 


294 



BIBLIOGRAFIE 


ANDERS,G-ral Vladislav : Memories, Paris, Ed. La Jenune Parques 1984. 

AUSWAERTIGES AMT : Deutsche Weissbuecher, Berlin, 1939 

BASDEVANT, Denise: Terres Roumanes contre vents et marees, Paris, 

Editions de l’Epargne, 1961 

BONNET,Georges: Defense de la Paix, Geneva, Les Editions du Cheval 

aile, C. Bourquin, 1964. 

BORREGO, Salvador: Derrota Mundail , (Deruta mondială) Mexico, 1965. 

BOTKIN, Tatiana: Vie, Martyre et Sacrifice des Tsars (Viaţa, martitiul 

şi sacrificiul Ţărilor). 

BRITISH FOREIGN OFFICE (Ministerul Afacerilor Străine Britanic) : 

Documents concerning German-Polish Relations and 
the Outbraeak of Hostilities Between Great Brtain and 
Germany —on September 3,1939. 

CARLAVILLA, Mauricio : Pearl Harbour, Traicion de Roosevelt. 

CHARPELEU: La bete sans nom, Copenhaga, Las Editions 

diplomatiqoues, 1943. CHENNAULT, G-ral. Claire L : 

Way of a Fighter, Robert Hotz, ed., New-York, G. P. 
Puntan’s Sons, 1949. 

CHURCHILL, Winston: The World Crisis 1918-1928 : The Aftermath , prima ed., 

Londra, Thornton Butterworth, Ldt. 1929. The Second 
World War, 6 voi., Boston, Houghton Mifflin Companz, 
Inc. 1948-1953. 

CIANO, Galeazo: The Cioao Diaries, Editura Hugh Gibson, Garden 

City, New Zork, Doubledaz & Companzy, Inc. 1946. 

CINTU, Chirilă: Din Bucovina pe Oder, Rioa de Janeiro şi Madrid, 

Editura Dacia 1967. 

CLAUSS, Max Walter Der Weg nact Yalta, Praisident Roosevelt Verant 

wortung Heiledembreg, Vowinckel, 1952. 

CROCKER, George: Roosevelt Road to Russia, Chicago, Henry 

Regenery Company,1959. 

CODREANU, Corneliu: Pentru Legionari, Bucure;ti, 1936. 

CONTE, Arthur: Yalta ou le Partage du Monde, Paris, Robert Laffont, 

1964. 


295 



DOENITZ, Amiral Karl: Memoires : Ten yiaers and Twentry Dayias, new-York 

Hillar House Publishers Lid, 1958. 

DUGAN, James şi STEART : Caroll: Ploieşti : Great Ground - Air Batte, I August 

1943. New York, Random House Inc, 1964. 

De asemenea s-« publicat ca Tidal Wave. 

DIEWERGE, Wolfgang; Anschlag gegen den Feieden : Ein gelbbuch uber 

Grunspan und seine Helfershelfer. Minchen, F Eher nachf 
1939. 

EASTERMAN, Alexandre L : King Carol, Hitler and Lupescu, London, Gollancz 

Ltd. 1942. 

ESSEN, Ruttger: Den Rysca Elvationen, Stockolm, Fahlcianz si 

Gumaelius, 1941. 

FEKETE, Attila : Hungary ‘s Assassnanation. 

FLEMING , Peter The Fate of Admirai Kolchaak, New-York, Harcourt, 

Brace & World Inc. 1963. 

FLYNN, John : The Roosevelt Mytli. New- York, Devin- Adair 

Company, 1948. 

Wihile you Slept, New. York, Viking Press Inc., 

1951. 

FORRESTAL, James : Forrestal Diares, Walşter Millis ed. Cu colaborarea 

lui E. D. Duffield, New- York, Viking Press Inc. 1951. 

FRENCH FOREIGN OFFICE : Frenc Yellow Book, ( Cartea Galbenă 

Franceză), 1939. 

GAFENCU Grigore : Preliminaires de la Guerre de 1’ Est, Geneva, 1945. 

Les derniers Jours de P Europa, Zurich. 1946. 

GLASER, Kurt: Czeco- Slovakia, a Criticai History, Calwel, Idaho, The 

Caston Printers Ltd. 1961. 

GROVES, Leslie R. : Now it can be told, New York, Horper & Brothers, 

1962. 

HENDERSON, Andreas : Final Report, British Foreign Office (Ministerul 

Afacerilor Străine Britanic) 1939 ~ Failure 

of a Mission, New Zork, G.P. Putnam’s Sons, 1940. 

HITLER, Adolf: Mein Kampf Munchen, 1926. 

HULL, Cordelli: The Memories of Cordel 1 Huli , 2 volume, New-Zork, 

The Macmillan Companz, 1984. 


296 



IRVING, David : 


The Destruction of Dresden, London, William 
Kimber, 1963. 

JASCH, Wenzel: Potsdam 1945 : Historie d’un mensonge, (Potsdam 

1945 : Istoria unei minciuni), Paris, Editions de la Table 
Ronde 1967. 

JORDAN, George Racey: Front Major Jordan ’s Diares, Belmont, 

Massachussets, Western Islands, 1965. 

Lane, Arthur Bliss : I saw Poland Betrazed, Belmont, Massachussets, 

Westers Islands, 1965. 

LAURIE,A. P. : The Case of Germany, Berlin, Internationaler Verlag 

1949. 

MARKHAM, Reuben H. : Rumania under the Soviet Yoke , Boston, E. Meador, 

1949. 

MONTIGNZ, Jean : Le Complot contre la Paix, 1935-1939, paris, Editions 

de la Table Ronde, 1966. 

MONZIE, Anatole de : Ci-devant, Paris, Ftammarion, 1941. 

NOULENS, Joseph : Mon Ambassade en Russie Sovierique, 1917-1919, 

Paris, Pion, 1933. 

OLIVER, George : Roosevelt, the Man of Yalta. 

PETRESCU-COMNEN,Nicolae : Responsabilii , Verona, 1949. 

Preludi del grande drama , Roma, Edizioni Leonardo, 

1947. 

POLONIA, MINISTERUL 

AFACERILOR STRĂINE : Polish White Book : Offocoal Documents 

Concerning Polish- German and Polish-Soviett Relation, 
1933-1939. Londra,1940. 

PONCINS, Leon de : Les Forces Secretes de la Revolution, Paris, 1933 

POTEMKIN, Vladimir P. : Histoire de la diplomaţie , Paris, Librairie de 

Medicis, 1946 

PRICE, George Ward : Years of Reckoning, London, Cassel& Company,Ltd. 

1938 

PROST, Henri: Destin de la Roumanie (1918 - 1954). Paris, Editions 

Berger Levrault, 1954. 


297 



RASSOMER, Paul: Les Responsables de la Second Guerre Mondial. 

(Răspunzătorii pentru cel de Al Doilea Război 
Mondial) 

ROGGER, H., WEBBER, Eugen : The European Right, a Historical Porjile, 

Berheley University of California Press, 1965. 

ROMANESCU, Traian: Traicion al Occidente, Mexico City, 1962. 

ROMIER, Lucien : Le Carrefour des Empires Morts. (Răscrucea 

Imperiilor moarte). 

ROOSVELT, Elliott: As We Saw It, New York, Duell, Sloan and Pearce, 

1946. 

SAINT-AULAIRE, Aug. Comte de : Geneve conte le Paix, Paris, Pion, 1936. 

SIMA, Horia : Destinee du Nationalisme , Paris, 1946. 

Europe at the Cross Roads, Munchen, 1955 

Dos Movimentos Nacionalistas, Madrid, 1960 

La Crisis del Mundo Libre, Madrid, 1960. 

Cazul Iorga-Madgearu, Madrid, 1961. 

SOKOLOV, Nicolas : Enquete Judiciare sur TAssassinat de la Familie 

Imperiale , Paris, Payot, 1924 

SPENGLER, Oswald : Jahre der Entscheidung, Munchen, Beck, 1933.1933. 

STURDZA, Mihai: La Roumanie peut-elle combative sur deux frontsl 

( Poate România să combată pe două fronturi?), 
Lausanne, Payot,1916 

Avec l'Armee roumaine, Paris, Hachette, 1918. 

Katanga, el Occidente al Servicio del Comunismo , San 
Jose, Costa Rica, Librăria Lehman, 1962. 

World Government and International Assassination, 
San Jose, Costa Rica, Librăria Lehman, 1962 (Retipărită 
de American Opinion, Belmont, Mass, 1963). 

Open Letter to Their Excellencies, San Jose, Costa 
Rica, Lehman, 1962. 

SZEMBECK, Jan conte de: Journal 1933-1939. (Tradus din poloneză de J. 

Rzewska şi T. Zaleski). Paris, Pion, 1952. 

THARAUD, Jean et Jerome : L'Envoye de TArchange, Paris, Pion, 1939. 


298 



THOMSON, Warren S. : 


Danger Spots in World Population, New York, Alfred 


A. 

Knopf, 1929. 

TELLER, E. şi BROWN, A. : The Legacy of Hiroshima,Garden City, New 

York,Doubleday and Company, Inc. 1962. 

UNITED STATES DEPARTMENT OF STATE : Foreign Relations of the United 

States, Diplomatic Papers, (Ministerul Afacerilor Străine 
ale Statelor Unite) 1944,Voi. IV, Europe. 

VEALE, F.J.P. : Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C. 

C. Nelson Publishing Company, 1953. 

WEISZACKER, Ernest von : The Memoirs of Ernest von Weiszacker. 

WELCH, Robert: The Politician, Belmont, Massachussets, Belmont 

Publishing Company,1963. 

XENOPOL, A.D. : Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, 

(Istoria Românilor din Dacia Traiană),2 volume, Paris, 
1896. 


299 



INDEX DE PERSOANE 


A 


Achile, Erou grec antic : X. 

Agamemnon: Erou grec: X 

Aldea, Aurel, General, Ministru de 

Interne: 41,217 

Alecsandri, Vasile: 52 

Alexandru, Regele Yugoslaviei : 

16,62,86,104 

Anastasia, Falsa mare Ducesă: 236. 
Antonescu, Ion, Mareşal : VII, IX, 
34-37, 39-42, 107-108, 125, 142, 164, 
165, 171, 175-176, 179-180, 184-185, 
188, 190, 192, 195-197, 199, 203, 205- 
206, 208-210, 213-225, 227, 229-233, 
238-239, 243-246, 248-249, 255-256, 
269. 

Antonescu, Mihai, Ministru de 
Justiţie şi Ministru al Afacerilor 
Externe în guvernele Mareşalului 
Antonescu. Asasinat de comunişti 
împreună cu Mareşalul ; 34, 38-39, 
181-182, 189, 203-204, 208-210, 213, 
215, 218, 225, 227, 239, 245, 246. 
Antonescu, Victor, Ministru liberal 
al Afacerilor Străine: 96, 106,183. 
Argetoianu, Constantin, Ministru de 
Finanţe şi al Afacerilor Străine, 13- 
14,107-108,144,153,199. 


Bagdad, Eleonora, Româncă 
asasinată de Poliţia lui Carol al II- 
lea: 159. 

Bălcescu, Nicolae; 52. 

Baldwin, Stanley, Prim Ministru 
englez: 103,112,119. 

Baliţă, Cneaz: 51. 


Alphand, Herve, Ambasador francez la 
Moscova: 69,79. 

Altenburg, Gunther: 188 
Reprezentant german pe lângă 
Guvernul Român în Exil, dela Viena: 
188,260,263. 


Arion, Mişu, Diplomat: 87. 

Astor, Clement, Lord, Prim Ministru 
Britanic, 112, 267, 288. 

Aureliu, Locotenent: 263. 

Auschnitt, financiar, 144. 

Arcizewski, Miroslav, Ministrul 
Poloniei la Bucureşti, ulterior 
Subsecretar de Stat la Ministerul de 
Externe Polonez: 25, 70, 76, 94, 133, 
127,132,143. 

Argeşanu, Ion, General, Prim Ministru 
răspunzător de asasinarea a peste 400 
de Români legionari: 159,160, 199, 207. 
Averescu, Alex., Mareşal: 107, 249. 
Avramescu, Gheorghe, General, 

Comandantul Corpului de Vânători de 
Munte în Campania din Rusia: 39, 249. 
Axei, Principe de Danemarca: 150. 


Bănescu, Eugeniu: 210. 

Banfy, Micloş, Ministru de Externe 
maghiar: 60. 

Bărboi (Cneaz) 

Barthou, Jean, Ministru de Externe 
francez: 16, 59, 68, 74, 76, 101-103, 111, 
142,158,165,180. 


300 



Beaconsfield, Lord: V. Disraeli. 
Basdevant, Denise, ziaristă franceză: 
202, 213, 

245, 251-252, 263. 

Basta, General austriac: XI. 
Beauregard, Costa de: 133. 

Beck Iosif, Colonel, Ministru Polonez 
de Externe: 17-18, 23-25, 37, 30, 97, 
152. 

Beneş, Eduard, Ministru Cehoslovac 
de Externe: 8-9,13, 25, 59, 62, 75, 81- 
82, 86-87, 89-92, 94, 97, 104, 135, 142, 
200 . 

Bengliu, General: 207, 210. 
Bernandini Filippo, Nunţiul 
Apostolic la Berna: 39. 

Boeru, Traian, Provocator introdus 
în sânul Legiunii, asasinul lui N. 
Iorga: 212. 

Boncour, Paul: 24, 90. 

Bonnefoy- Sibour, Ministru Francez 
în Danemarca: 160. 

Bonnet, Georges, Ministru Francez 

de Externe: 157 

Boris, Regele Bulgariei: 81. 

Borman, Martin,, Şef Socialist- 
National German: 143. 

Bornemisza, Ana: 52. 

Bova, Scopa, Renato, Ministrul 
Italiei la Bucureşti: 38, 246. 
Brăileanu, Traian, Profesor: 34, 224. 
Brâncoveanu, Constantin, (Domn): 
259. 

Brătianu, Dinu: X-XI, 40, 43-44, 106, 
108,149,180, 206, 247, 258, 269. 
Brătianu, Gheorghe, Şeful Partidului 
Liberal Dizident: 16, 20, 27, 47, 52, 


Canaris, Wilhelm, Amiral, Şeful 
Serviciului Secret al Armatei 
Germane: 173-177. 


Berry, Burton, Y., Reprezentant SUA 
la Bucureşti: 42. 

A 

Best, Werner, Dr., înalt Comisar 
German la Copenhaga: 238, 246, 255, 
256, 266. 

Bethlen, Istvan, Conte, Prim Ministru 
maghiar: 60. 

Bianu: 174. 

Bib-Doda, Prenk Paşa, şef albanez, 54. 
Biriş, Victor: 221, 222. 

Blum, Leon, Prim Ministru Francez: 
59, 68, 76-77,103, 200. 

Bodnăraş, Emil, Ofiţer trădător, Spion 
sovietic: 42, 263. 


88-90, 93-95, 107-109, 113-14, 117, 123, 
149,180. 

Bratu, Colonel, Asasinul Inginerului 
Ionică: 232. 

Broz, Iosif: V. Tito: 40, 45, 233, 277, 
279. 

Buckler, Emil: 261. 

Bulbuc, Emil: 261. 

Bulganin: Ministru Sovietic de 

Externe: 277, 279. 

Bullit, William, diplomat şi autor 
american: 8, 59,119. 

Burghelea, Ion: 54. 

Burk, Eduard: 285. 

Burkhardt: 145. 

Buttler, Subsecretar Englez la Externe: 
145. 

Buzdugan, Gheorghe, Membru al 
Regenţei, după moartea Regelui 
Ferdinand: 12 

Buzeşti: V. Nicolescu-Buzeşti. 

Byrnes, James: 259,267. 

C 

Cancicov, Mircea: 34. 

Cantacuzino, Alexandru, Voluntar pe 
Frontul Spaniol împotriva 


301 



comuniştilor, Asasinat din ordinul lui 
Carol al II-lea: 167, 300. 

Cantacuzino, Gheorghe, General: 19, 
113,195, 263. 

Cantemir, Dimitrie, Domn: 82, 249, 
259. 

Cariani, Gheorghe: 232. 

Carol al II-lea, Rege-Călău: VII-X, 
XII: 11, 13, 18-24, 26-27, 32-35, 68, 
74, 88, 90, 106, 115-16, 119, 121-22, 
124-25, 130-33, 136-37, 139, 142-44, 
148, 158-59, 161-71, 173-75, 180, 198, 
201, 205-11, 213-14, 219, 226-29, 258, 
270. 

Carol I, Rege: 201, 230. 

Castro, Fidel: 278, 280. 

Cădere, Victor, Diplomat: 84. 
Călinescu, Armând, Ministru de 
Interne şi Prim Ministru, 

răspunzător pentru asasinarea a sute 
de Români: VII, 15, 21, 23, 31, 76, 88, 
98, 125-26, 133-34, 137, 142, 145, 
158-59, 167, 183, 199, 205-06, 209, 
211,300. 

Cătălina, fata lui Corneliu Z. 
Codreanu: 149. 

Ceauşescu,: VII, VIII ,X, XII. 

Cecil, Lord, politician englez: 103, 
131. 

Celmins, Gustav: 132. 

Chamberlain, Austin, Sir, Politician 
englez: 154. 

Chamberlain, Neville, Prim Ministru 
Britanic: 22-29, 89,131,135,151-58. 
Chateaubriand, Fr. Rene: 51. 

Child, Richard: Ambasador 

American la Roma: 10. 

Chirnoagă, Platon, General, 
Comandantul unei divizii pe Frontul 
Rusesc şi Comandantul Armatei 
Naţionale Române în 1944: 43-44, 
220, 243, 251, 263. 


Christescu (General): 56. 

Christi, Vladimir: 43. 

Christian I, Regele Danemarcei: 236. 
Churchill, W., Prim Ministru Britanic: 
VIII-IX, 32, 43, 45, 47, 58, 68, 101-10, 
112, 131, 154, 233, 237, 241-42, 259, 
266-67, 284, 287-88. 

Ciang- Kai-Şi, Preşedintele Chinei 
Naţionale: 279. 

9 

Ciano, Galeazo, Conte, Ministrul de 
Externe al Italiei fasciste: 25-26, 33, 97, 
116,148,163,170,185-87,190-92, 246. 
Cicerin, Grigore, Ministru Sovietic de 
Externe: 8,10, 67. 

Cinghiţă, Sublocotenent. A comandat 
plutonul care a asasinat 40 de Români- 
legionari în Lagărul de exterminare de 
la Vaslui: 210. 

Clemenceau, Geoges, Sir, Ambasador 
englez la Paris: 12. 

Codreanu, Corneliu, Z. (Căpitanul): 8- 
12, 16, 19-22, 24, 47, 59, 75-76, 89, 98, 
113-15, 121, 126, 129-30, 132-34, 137, 
139, 141, 144, 159, 179-80, 186, 192, 
195, 200-207, 209, 211, 213, 224, 229, 
231, 264, 291-300. 

Cogălniceanu, Mihail: 52. 

Comnen (V. Petrescu-Comnen). 
Constantin, Dumitru (Colonel): 229. 
Constantin, General: 217. 
Constantinescu, Ata:88. 

Cooper, Duff: 135. 

Coroamă, General, Comandant Militar 
al Bucureştiului în Sept. 1940: 34, 195, 
214, 219. 

Cortina de Fier: VIII. 

Costaki, Lupu: 249. 

Coulondre, Robert, Ambasador al 
Franţri la Berlin: 30, 31, 151. 

Creangă, Ion: 51. 

Cretzianu, Gheorghe, Diplomat român: 
34, 83. 


H 


302 



Halder, Franz, General; Şeful 
Statului Major German: 176-177. 
Halifax, Lord, Ministru de Externe 
al Angliei: 28, 30, 89, 153. 

Hambar, von, Căpitan: 56. 

Hansen, Erich, General, Comandant 
al Misiunii Militare Germane în 
România: 39, 221. 

Harriman, Averall, Ambasador SUA 
la Moscova: 40. 

Hearst, Randolph, Ziarist american: 
282. 

Henderson, Neville, Ambasador 
Britanic la Berlin: 27-30, 151, 153, 
156. 

Henriot, Philippe, Deputat francez 
ucis de comunişti: 109,180, 238. 
Herriot, Edouard, Prim Ministru 
Francez: 59, 68, 83,103,109. 

Hess, Rudolf, Şef socialist- naţional 
german: 218. 

Hillgruber, Andreas, Scriitor politic 
german: 192, 216. 


Iasinschi, Vasile, Comandant 
legionar: 34, 43,197, 221. 

Iliescu, General: 57. 

Ion Ghica Voievod: 261. 

Ionescu, Locotenent Colonel: 139. 
Ionescu, Nae: 66. 


Jackson, acuzator public: 177. 

Janin, Maurice, General francez, 
trădător şi infam : 8-9, 59. 


Hindenburg, Paul, Mareşal 
Hiss, Alger, Spion sovietic în SUA, 
Primul Secretar General al Naţiunilor 
Unite: 23-24, 281. 

Hitler, Adolf: 10, 14, 16-20, 22, 24-30, 
32, 35-36, 39, 41, 44, 67, 93-94, 1+1, 103, 
131, 133, 135, 140-44, 147-48, 155-56, 
158, 162, 168-70, 176, 179, 184-85, 193- 
94, 196, 198, 214, 216, 218, 220, 231, 
235, 237-239, 244, 246, 246, 256, 262, 
266. 

Hoare, Reginald, Sir, Ministru englez la 
Bucureşti: 144. 

Holstein, Bent: 236. 

Hoper, Trevor: 141. 

Hopkins, Harrz: 37, 43. 

Horia, Sima: V. Sima Horia. 

Hrthy, Miklos, Regentul Ungariei: 60, 
94. 

House, Edward, Colonel SUA, unul din 
şefii Puterilor Oculte: 236. 

Hruşciov, Nikita: 279, 284, 288. 
Huntzinger, Charles, General francez: 


Ionică, Nicolae, Inginer, asasinat de 
Poliţia Regelui-călău Carol al II-lea: 
159,232. 

Iorga, Nicolea: 13-14, 22, 107-108, 133- 
34,144,159,164,199, 299. 

Ironside, Edmund, General englez: 
156-157. 

Iunian, Grigore: 106,107. 


Jold, Alfred, G-ral, Şeful Statului 
Major German: 45,195-196. 

Joffe: 63. 

Jora, Antioh: 52. 


303 



Jora, Dafina, Domniţa: 52. 
Jora, Mihail: 52. 


F 


Ferdinand I, Rege Al României: 

10, 60, 230, 249, 270. 

Fiessner, General, Şeful Armatei 
Germane din Ucraina : 41. 

Filaliti, G. Diplomat român : 83 
Filip, 230. 


Gafencu, Grigore, Ministru al 
Afacerilor Străine : 26, 33, 107, 130, 
144, 147-48, 158, 161-63, 165 -66, 
168,191, 243, 245. 

Galeş, Prinţ de : 103. 

Gauthier, General german: 174. 
Găvănescu, Profesor : 225. 

Gaxotte, Pierre, Istoric francez : 109. 
George V, Regele Angliei: 18. 
Georgescu Corneliu, Comandant 
legionar al Bunei Vestiri: 43. 
Geraldina, Regina Albaniei: 145. 
Geraud ; Andre (Pertinax) : 73-74, 
109. 

Gerstenberg, Alfred, General 
german : 156. 

Ghelmegeanu : 208, 269. 

Gheorghe, Ştefan (Voievod) : 
Gheorghiu-Dej, Aventuriei comunist, 
Dictator şi Călău al Neamului : VII, 
X, XII, 282. 

Gherovici, Colonel, implicat în 
asasinarea lui Cornelui Codreanu : 
138-139, 207. 

Ghica, Alexandru, Şeful Siguranţei 
Generale în timpul Guvernului 
Legionar : 214, 218, 224, 226-27, 235. 
Ghica, Dimitrie, Ministru al 
Afacerilor Străine : 68, 73-74. 


Filiti, Căpitan : 56. 

Fink, Renthe von : 157,170. 

Franco, Francisco, General Şef al 
Statului Spaniol: 116,130, 145, 230. 
Furducescu, Comisar-şef: 299. 


G 

Ghica, Emil, Grigorie şi Dumitru, 
Diplomaţi români: 83. 

Ghidion (Preot) : 52. 

Gerogescu, Teohari (Burăh, Teşcovici): 
VII. 

Comamdament German: 32-33, 45, 
175-76,195-97. 

Gigurtu, Ion : Prim Ministru : 106,126, 
142,168,169. 

Goering, Herman, Mareşal : 16-17, 20, 
26-29, 31, 45, 67, 86-89, 90, 93-94, 97- 
98,103,108,118,157,159,177,185. 
Goga, Octavian :21, 106, 109, 121, 123, 
127,131,142m 190. 

Goga, Veturia, 189. 

Goldschmidt, Lazarus : 139. 

Golia, Ieremia :249. 

Gorbaciov, Mihail : 176. 

Gorceakov, Ministru de Externe al 
Rusiei Ţariste: 69. 

Gosset, Pierre şi Rene : 29. 

Grecianu, Constantin, Diplomat 
român :188. 

Grecu, Lucia :24. 

Groza, Dumitru, Comandant legionar, 
Şef al Corpului Muncitoresc 
Legionar : 214, 225, 226, 

Groza Petre : Avocat li om de afaceri 
român, Şef al Agenturii cripto- 


304 



comuniste sovietice în România. 
Duşmanii Legiunei, între alţii 
Mareşalul Antinescu şi Ministrul 
german Ribbentrop, au pretins că 
era una şi aceeaşi persoană cu Groza 
Dumitru :44, 214, 226, 253, 265, 267. 


Kalinin, Mihail, Preşedinte URSS: 
15, 76,104. 

Kanya, Kalman: 60, 94. 

Keitel, Wilhelm, Mareşal, Şef al 

A 

înaltului 

Kemenz, L. : 61, 262. 

Kenan, Ministru SUA : 277. 

Kennard, Howard :25, 30,151. 
Kennedy, John, Preşedinte SUA : 
278-280. 

Keppler, Wilhelm : 172. 

Keller, General german: 14,16, 56. 
Forestal, James, Şef al 
departamentulzui de stat al SUA: 45. 
Franasovici, Richard, Ministru al 
Lucrărilor Publice: 113-14, 147, 149, 
158. 

Kerenski, Alexandru, (Kibiş 
Adlers) : 7, 56, 58, 214. 


Lahovary, Alexandrus : 57, 83. 
Langa-Răşcanu : 62. 

Laval, Pierre, Ministru de Externe 
francez, apoi Prim Ministru : 73, 91, 
103,109,111-12,131. 

Lawrentiev, Ministru Sovietic la 
Bucureşti: 182, 217. 

Le Rougelet, John : 43. 

Leger, Alexis : 31,106,112. 

Lahman, Herbert, Guvernator SUA : 
7. 


Gruenspan, Herschel: 23,135. 
Guillaume, Baron : 76. 

Gzr, Radu, poet legionar : 224, 225. 


K 

Kerilis : 109. 

Killinger, Manfred, von, Ministrul 
Germaniei la Bucureşti : 36, 38, 215-16, 
221, 223-25, 244. 

Kim-Ir-Sen, Dictator comunist corean : 
276. 

Kirshen, Leonard, Autorul unei catţi 
despre lagărele comuniste de 
exterminare, speciale pentru legionari : 
199. 

Kolceak, Alexandtru; Amiral, 
Coandantul Armatei Naţionale ruseşti : 
9, 45, 58,104,146. 

Kossuth, Lajos : 52. 

Kuhn, Bela, Dictator comunist, terorist 
bolşevic în Ungaria : 8, 59-60,146, 200. 
Kutiepov, General naţionalist rus, răpit 
de KGB în plin centrul Parisului : 21, 
104. 


Lemery, Senator francez : 109. 

Lenin, V. Ilici : 7, 8, 58, 67, 75, 102- 
103. 

Leopold, Regele Belgiei: 97. 

Lipsky, Iosig, Ambasadorul Poloniei 
la Berlin : 15, 17-18, 23, 25, 29-30, 151, 
156. 

Litinov, Maxim, Ministru de Externe 
sovietic : 8,12, 67-69, 82, 90. 

Lloyd, George, David, prim Ministru 
al Angliei: 58,154. 


305 



Londonderry, Lord :103,135. 

Lothain, Lord : 103,112. 

Ludendorff, Erich von, General 
german : 10. 

Luca, V : VII. 

Ludwig, Colonel: 261. 

Lukasievici, Iulius, Ambasador 
polonez la Paris : 152. 


M 

Mac Arthur, General, Comandant al 
Forţelor SUA în Pacific : 276. 

9 

Mac Carthz, Joe, Am politic 
american : 201, 275. 

MacDonald, Ramsay (Premier 
Britanic) : 68,101,103. 

Macoveanu, Maior, unul din asasinii 
lui Codreanu: 137,138, 207. 

Madariaga, Salvador, Scriitor 

spaniol: 281. 

Madgearu, Virgil: 203. 

Malamuceanu, Comisar : 299. 

Malaxa, Industriaş : 122, 140. 

Manciu, Prefectul Poliţieei Iaşi : 10, 

11 . 

Mandel, Iuliu : X-XI, 39-41, 43-44, 

76, 80, 106, 108, 122-123, 149, 207, 

243, 250, 258-59, 269. 

Mannerheim, Cari, Mareşal, 

Preşedintele Finlandei: 23, 233, 249. 
Manoilescu, Grigore : 43. 

Manoilescu, Mihai: frate cu Grigore, 
Ministru în ultimul guvern al lui 
Carol II: 142,169,188. 

Manuilă, Sabin : 221. 

Mao-Tse-Dung : Şef comunist chinez, 
Călău al Poporului Chinez : 275, 285, 

288. 

Maria, Regina României : 10, 60, 

121 . 


Lunacharski: 7. 

Lupescu, Elena Wolf, “Duduia”, 
amanta lui Carol II : 13, 71, 74, 123, 
174,183, 198, 201. 

Lupu, Nicolae, Dr. : 50. 

Lvov, Prinţ, Şeful Primului Guvern 
Revoluţionar Rus : 7. 

9 


Marin, Vasile, Comandant 

legionar,avocar li ziarist de renume, 
căzut în Spania în războiul împotriva 
comuniştilor : 121,140,170,182, 293. 
Marinescu, Gavrilă, Prefectul Poliţiei 
din Bucureşti, perticitant activ la 
multiplele asasinate organizate de 
Carol II: 125,137, 210. 

Marioara, Prinţesa României: 116. 
Marshall, George, General, Şef al 
Departamentului de Stat American : 
288. 

Marty, Andre, Aventuriei comunist, 
origine incertă : 58, 59. 

Marx, Karl: 124. 

Masaryk, Thomas, Preşedinte al 
Cehoslovaciei, lider al Puterilor oculte : 
58-59. 

Masseorul Regelui: 137. 

Maurras, Gharles : 180. 

Mavrocordato, Alexis, Locotenent, 
mort în lupta împotriva Bolşevicilor : 
55-56. 

Mavrocordato, Edhar, Diplomar 
român : 83. 

Mc Carthy, Joe : 276. 

Meissner (Ministru german) : 94, 95. 
Micescu, Istrate : 125,131. 

Mihai I, Regele României : VIII-X, 11, 
34, 40-41, 44-45, 161, 165, 170, 180, 249, 
250, 255, 259, 269, 275. 


306 



Mihai Viteazul: XI, 10, 55. 

Mihai, Mare Duce, frate Ţarul 
Nicolae al II-lea : 7. 

Mihailovici, Draga, General 
iugoslav : 40, 43, 233. 

Mihailache, Ion : 123. 

Milan, Regele Serbiei: 117. 

Milch, General: 96. 

Miller, General: 21,104. 

Mişu, Nicolae, Diplomat român : 83. 
Miron Cristea, Patriarh : 21, 25, 131, 
133,145,199. 

Mironescu, Gheorghe : Ministru de 
Externe : 66, 76, 80,106. 

Mironovici, Radu, Comandant 
legionar al Bunei Vestiri : 220-221, 
224. 

Mitilineu, Carol, Diplomat român : 
83,107. 

Moch, Jules, Ministru de Interne 
francez : 271. 


N 

Nan, Cneaz : 51. 

Nantouillet, Marchiz, Prat de, 
Ministrul Spaniei la Bucureşti: 116. 
Napoleon III: 52. 

Nasser, Gamal, Abdel, Preşedintele 
Egiptului: 279. 

Natalia, Regina Serbiei (Dinastia 
Obrenovici) : 116-117. 

Neel-Buston, Lord : 154. 

Negri, Constantin : 51-52. 

Negri, Elena : 52. 

Negri, Evghenia, Stareţă : 52. 

Negrin, Lopez-Juan, Dictator 
sângeros şi terorist Preşedinte al 
Republicii Spaniole : 115,118. 

O 


Molotov, V:, Ministru de Externe al 
URSS : 14, 17, 28, 40,147, 149, 193-194, 
247, 281, 287. 

Monzie, de : 136,152. 

Morgenthau, Hans : Ministru SUA : 
278. 

Moruzov, N. Şeful Ssi al Armatei 
Române sun Carol II: 167,173-177. 
Mozcinski, ultimul preşedinte al 
Poloniei interbelice : 158. 

Moţa Ion, Comandant legionar, mort în 
Spania în lupta împotriva 
comuniştilor : 121,140,170,182, 293. 
Muller, Iosif, Căpiţa, omul lui Canaris : 
173-74,176-77. 

Munck, Edward, Ministru danez de 
Externe : 159. 

Muşat, Roman : 51. 

Murphy, Robert: 41. 

Mussolini, Benito : 15, 30-31, 33-34, 39, 
44, 67-68, 101, 103, 108, 144, 157, 161, 
163,170,185-86,190-91,196, 237, 239. 


Negruzzi: 52. 

Neron : 200. 

Neubacher, Herman, Dr. : 36-36, 221. 
Neurath, Konstantin : 18, 91-92,111. 
Nicodim, Patriarh : 206. 

Nicolae al II-lea, ultimul Ţat al Rusiei : 
7-8. 

Nicolescu, Nicoleta, Şefa Organizaţiei 
Feminine Legionare, torturată şi 
asasinată de Politia lui Armând 

9 

Călinescu : 26. 

Nicolescu-Buzeşti, Membru activ al 
Bandei de Trădători şi Veleitari de la 
23 August 1944, Ministru de Externe : 
130, 249, 252. 


307 



Ostrovski, Ministru Sovietelor la 
Bucureşti: 88. 

Obrenovici, Alexandreu, Regele 
Serbiei: 85,117. 

Olga, Mare Ducesă, sora lui Nicola II 
: 236. 


Occident: VIII. 

Omul Genevei: 82,106. 
Orehovius : 51. 

Orleanu, M. Senator : 117. 
Owsley, A. Dipl. SUA : 149. 


308 



p 


Paladinul Mareşalului: 239. 

Pantazi, Constantin, General, 
Ministru de război sub Antonescu : 
34,179. 

Papen, Franz : 182. 

Pascu, Dan : 138. 

Patrăşcanu, Lucreţiu, VII, 247. 
Patrirhul-Diavol: 145. 

Patton, Goerge, Generalul SUA : 45. 
Pauker, Ana (Rabinsohn) 
Aventurieră comunistă, Spioană 
sovirtică : VII, X, XII, 271. 

Paul, Principe Regent al Iugoslaviei 
(Dinastia Karagheorghevici) : 223. 
Pavelescu, Gheorghe (Guţă), 

Lagionar aqsasinat de Poliţia lui 
Carol al II-lea : 143, 246, 255. 

Perth, Justus : 188. 


Schirach, Baldur von : 198 
Schleicher, Kurt, General german : 
18. 

Schmidt, Paul, Interpretul lui 
Hitler : 175. 

Schunke, Colonel, Ataşat Militar 
German la Bucureşti: 19, 93. 

Sheba, Jan, Ambasador Cehoslovac 
la Bucureşti: 116-18. 

Sidorovici, Colonel: 149,198. 
Sikoroski, Wladislaw, General : 241, 
287. 

Sima, Horia : 32-36, 42-43, 168, 182- 
83, 203, 205, 209-10, 213, 218, 221, 
225, 229, 239, 246, 255-258, 263. 
Simon, John : Ministru de Externe al 
Angliei: 68,101,103. 

Simovici, Duşan : General: 36, 223. 
Sîngheorghe, Ion, Profesor : 43. 
Slavek, Valery, Colonel: 28. 


Petain, Ph. : Mareşal, Şef al Statului 
Francez : 104,111,180. 

Petala, Vintilă, Diplomat român : 272. 
Petre (Ţăran moldovean) : 261-261. 
Petrescu, Titel: 247. 

Petrescu-Comnen, Nicolae, Ministrul 
României la Berlin : 16, 18-21, 86-88, 
90-98,192. 

Petrovicescu, Constantin, General, 
Ministru de interne în Guvernul 
Legionar : 34-35,182, 218, 224, 263. 
Petru cel Mare : 249. 

Pilsudski, Iosif, Mareşal, Şeful Statului 
Polonez : 31,102-103,157,159. 

Pion, Colonel: 226. 

Pius XII, Papă : 191. 

Podul Elefterie : VIII. 

Pop, Vaier : 187-189. 

Popa, Emil: 220. 

S 

Smigly-Rydz, Mareşal, succesorul lui 
Pilsudski: 20, 29,158. 

Smuts, Lan, Şeful Guvernului Africei 
de Sud : 59. 

Sonino, Ministru Italian de Externe : 
58. 

Sorge, Agent al lui Canaris la Tokio, 
spion sovietic : 195. 

Sosnowski, kazimeriz, General: 32. 
Stalin, Iosif, V : VIII-IX, XI-XII, 7, 42- 
43, 67, 102, 165, 241-42, 258-59, 262, 
287-288. 

Stargewski, Diplomat polonez : 149. 
Staunig, Thorwald, Prim Ministru 
Danez : 236. 

Stefanik, Milan, General: 8, 25, 59, 
Stere, Constantin : 5. 

Stoiadinovici: 223. 

Stevenson : 280. 

Stoicănescu, Constantin : 233, 261. 


309 



Stomoniakov, Delegatul lui Stalin 
pentru Negocierile dela Riga : 69-70, 
73. 

Straczewski: 149. 

Streicher, Julius : 211. 

Stressemann, Gustav : 68,155. 
Stupida lovitură : 225. 

Sturdza, Alexandru (Mare logofăt) : 
51. 

Sturdza, Ana : 261. 

Sturdza, Constantin : 56. 

Sturdza, familia, scurt istoric :51-56. 


Şeicaru, Pamfil, Directorul Ziarului 
Curentul: 248, 250. 

Ştefan cel Mare : XI, 51, 62,161. 
Ştefan, Gheorghe (Domn) : 51, 261. 


Tabouis, Genevive, ziaristă franceză, 
specializată în dezinformare, 
manipulare minciună ; 67, 85, 109, 
112 . 

Tătărescu, Gheorghe : 83, 96, 98, 
123,125,131,168,199, 208. 

Teleki, Pal : Prim Ministru 
Maghiar : 60, 169,191, 194. 
Tehnicieni pedanţi: VIII. 

Tharaud, Jean şşi Jerome, scriitori 
politico francezi: 200. 

Thiers, Louis Adolphe : 122. 

Tiso, Iosif, Broz : 40, 45, 233, 277. 
Titulescu, Nicolae, Ministru Român 
de Externe, cripto-comunist şi 
promotor din umbră al 
imperialismului sovietic : 13-19, 49, 
62, 71, 73-77, 79-84, 86-93, 96, 98, 
103-109,115. 


Sturdza, Ilie-Vlad : 167, 261. 

Sturdza, Ion (Mare Htaman) : 51. 
Sturdza, Ion-Sandu, Domn : 117. 
Sturdza, Jean, Locotenent: 56. 

Sturdza, Mihalachi: 51. 

Sturdza, Vasile : 51. 

Sukarno, Ahmed, Dictator gilosovietic 
al Indoneziei: 278. 

Supra-alimentata Pompadour a 
decadenţei româneşti: 71. 

Szembek, Ian, Diplomat polonez : 17, 
19. 


Şteflea, Ştefan, General : 41, 185, 244, 
249. 

Ştirbei, Barbu : 40-41, 247,118, 142, 
144, 146, 158, 164-66, 180-82, 202, 215, 
249, 267, 270. 


Azalaszi, Ferenc, Şeful Crucilor 

A 

însângerate maghiare : 61, 262. 

Tolstoi, Nicolae : 176. 

Tomiţă, Căpitan : 231. 

Tomşa (Vodă) : 180. 

Toynbee, Arnold, Istoric englez : 253. 
Trevor-Roper, H.R., Profesor şi autor 
englez : 141. 

Triper, Jean, Ministru francez la Riga : 
70. 

Trotzky, Leon-Bronstein : 7, 62. 
Truman, Harry, PreşedinteUSA: 267, 
276, 287-88. 

Tukhacevski, Mihail, Mareşal sovietic : 

21 . 

Tântăreanu :227. 

9 9 


u 


310 



Umbra lui Cornelui Codreanu : 209. 
Un nou <Kerenski> : 214. 

Uradel: (Cneaz) : 51. 


Vaida-Voievod, prim Ministru ; 14, 
76, 80,106,123,188,195. 

Voievod : VIII. 

Vaillat, Xavier .180. 

Van, Fleet, General SUA : 277. 
Vanger : 148. 

Victor-Emanuel, Regele Italiei : 39, 
191, 246. 

Vîshinski, Andrei, Comisar sovietic 
la Externe : 44, 285, 259. 


Walker, General SUA : 280. 
Weideman, Căpitan : 135, 143. 
Wezgand, Maxime, General francez : 
180. 

Wilson, Woodrow, Preşedinte SUA : 
8, 49, 58, 62, 238, 281. 


Xenopol, A.D. : 51. 


Ybarnegarz : 180. 


Zamfirescu, Duliu, Alexandru : 148, 
161. 

Zăvoianu, Colonel :208. 

Membru marcant al Camerei lui 
Carol al II-lea. 


Urdăreanu, Ernest, (Murdăreanu), 
Ureche, Nistor, Mare vornis şi Cronicar 
: 52. 


Vlahuţă, Alexandru : 51. 

Vlasov, Andrei, General rus 
antistalinist: 262. 

Voievod, Vaida : 14, 76,107,199, 295. 
Vojen, Victor, Comandant legionar : 
172, 216, 217. 

Vorobchievici, Colonel, Ataşat Militar 
român la Berlin : 33,162,165. 

Vulgară bârfitoare : 250. 


W 

Wolthat: 96. 

Weizsacker, Ernst, Subsecretar de Stat 
la Wilhelmstrasse, Preşedinte al 
Germaniei Federale : 27,176-77,198. 
Wessel, Horst: 197. 


X 


Zeciu, Colonel: 138. 

Zinoviev, Grigore : 7. 

Zogu, Regele Albaniei: 26,145. 


311 



INDEX DE IDEI, LOCURI, FAPTE, EVENIMENTE 


A 


A la Moscovita: 83. 

A uita pe Soldatul Român: 248. 

Abdicarea motivată a Regelui Mihai: 

259. 

Abernon (Lord): 154. 

Acapararea Comerţului de către: 

134. 

Acord Franco-German: 135. 

Act de Abdicare: IX. 

Act de curaj: 137. 

Acuzator Public: 177. 

Adevărata măgărie: 144. 

Administrator evreu pentru o 
Biserică creştină: 271. 

Afacerea cu Ostroavele: 185, 217. 
Aftermath The, (Consecinţe, urmări, 
sechele): 59,101, 301. 

Agresiunea fatală asupra Greciei: 

186. 

Ajutor de boală: 139. 

Alegeri falsificate, primite ca 
autentice: 267. 

Alianţa secretă dinte Casa Albă şi 
Kremlin: 278. 

Ameninţări britanice: 158. 

9 

B 

Basarabia: 7, 34, 70, 71, 82, 83, 89, 

107, 108, 115, 128, 144, 148, 149, 165, 

68,189,195, 246, 253, 259, 261. 

Banat: 236. 

Banca Naţională: 122,137. 

Bariera neştirbită de sârmă 
ghimpată: 65. 

Bătălia Ardenilor: 265. 

Bătrâni cu barba şi ciubuc : 53. 

Bazele legaleale atrocităţilor : 131. 


Arbitrajul dela Viena: 170. 

Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca 
ei: 299. 

Apropierea germano-rusă : 147. 
Anti-Munchenul: 135,151. 

Amnistia tuturor : 229. 

Armament cu Wickers : 164. 

Armata Bulgară : 249. 

Armata Naţională : 260. 

9 

Armata Roşie : 7, 

Armatele Japoneze : 129. 

Asasinarea a 40.000 Ofiţeri germani : 
39. 

Asasinarea morală a Căpitanului: 200. 
Asasinat prin omisiune : 63. 

Asasinii celor 15. 000 de Ofiţeri 

9 

Polonezi: 176. 

Asasinul Căpitanului: 137, 139,168. 
Ascultaţi pe veneratul nostru : 258. 
Ascunsele hrube : 58,132. 

Averescule, nu uita, cz mâna pe spadă : 
249. 

Argiva Lojlei Masonice Bucureşti: 227. 
Asasinată prin tăierea sânilor : 26. 


Behemot iresponsabil şi anonim : 281. 
Berchtesgaden : 23-25, 137, 145, 158, 
171, 216, 218, 220. 

Bestia comunistă : 289. 

Bestia Fără Nume : 101, 236, 279, 288. 
Bici al lui Dumnezeu : XI. 

Bine ati făcut: 137. 

9 

Biserica Ortodoxă : 296. 

Blackburn : 26. 

Blitzkreig : 32. 

Bucovina : 114,123,148,150,166. 


312 



c 


Cadrilater : 151. 

Căile Ferate Române : 113, 114, 158, 

165. 

Cairo : 40, 247, 250, 251, 252. 

Călăii Regelui9 : 137,139,169. 

Calais : 136,137. 

Călătoria-dezastru : 147. 

Călcâiul Moscovei: 258. 

Calea spre iertarea păcatelor : 285. 
Calm germanic. 256. 

Cal Troian : X. 

Călugăreni: 56. 

Cămăşile Albastre : 127. 

Cămăşile Verzi: 127, 213. 

Câmp David Spirit: 279. 

Căpitanul a fost răzbunat: 137. 
Căpitanul trebuia suprimat: 129. 
Căpitanul vostru de ieri: 213. 
Capitularea dela 23 August 1944 : 

166, 227, 254. 

Cârdăşia Titulescu-Beneş : 115. 

Carol şi camarila : 159. 

Carol şi ţiitoarea : 171. 

Carpaţii Meridionali: 257. 

Carpaţii Moldoveni : 56, 150, 163, 
249. 

Cartea Albastră britanică : 156. 

Casa de Credit a Armatei: 214. 
Castraţi mintal: XI. 

9 

Cât timp voi fi pe tron, nu va fi 
război! : 103. 

Cazacii: 215. 

Cârpe cu care duşmanul...: XI. 

Cea mai tâmpită calomnie . 124. 
Cehoslovacia : 8, 17, 18, 68, 86, 89, 
90, 94, 96,109, 116,142, 146, 267. 

Cei ce nu sunt iniţiaţi: 119. 

9 9 

Cel mai plin de păcate : 131. 

Centrul conspirativ dela Palat: 207. 
Cercetat-au guvernele postbelice 
Americane? : 283. 

Chestiunea cehoslovacă : 135. 


China : 44, 288. 

Chişinău : 79. 

Cimitirul Legionar Predeal : 159, 214, 
168,189, 246, 261 

Budapesta, 8, 49, 60, 61, 67, 69, 187, 
248, 249, 279. 

Bulgaria : 82, 103, 108, 148, 166, 197, 
147,184. 

Bunul şi Credinciosul Popor : 270. 

Cine este acest tânăr? : 133. 

Cipru (Insula) : 253. 

Cir-condiţionare cerebrală : XI. 

Cluj : 23, 61, 62. 

Codrii Tâncăbeştiului: 137. 

Combinaţia Tătărescu-Gafensu : 168. 

9 

Cobminaţia Tătărescu-Giugurtu : 168. 
Combinaţia Giugurtu-Manoilescu : 
169. 

Comerţ legionar : 134. 

Comerţ românesc : 134, 299. 

Comisar Sovietic din Harkov : 173. 
Comisia de Anchetă a Crimelor Regelui 
Carol al II-lea : 229. 

Comosia de investigaţii a Exceselor 
ungureşti: 260. 

Comisia Drepturilor Omului: 289. 
Comisia Ruso-Română din Tirghina : 
217. 

Complot Legionar : 24,134. 

Complotul Generalilor : 177. 
Condamnarea României la Muncă 
Silnică pe Viaţă : 259. 

Conferinţa de Pace, Paris : 259, 303. 
Conferinţa din Quebec : 248. 

Conferinţa din Teheran : 248. 
Consacrarea stăpânirii iudaice in 
România : 296. 

Consilieri Regali: 159. 

Consiliu de Coroană : 145, 164. 

Consiliu de Război Restrâns : 223. 
Consiliul Comisarilor Poporului: 7. 
Consiliul Duprem : 8. 


313 



Consorţiul Marinescu-Moruzov : 
167. 

Conspiraţia comunismului mondial : 
205. 

Constituţia dăruită (febr. 1938) : 131, 
213. 

Constituţia de la 1923 : 258, 269, 295, 
296. 

Convenţia Militară Româno- 

9 

Germană din Septembrie 1940 : 186. 
Convenţie de Armistiţiu : 42, 127, 
156, 276. 

Convenţie Feroviară cu Rusia 
Sovietică : 81-82. 

Convenţie Militară Franco- 
Sovietică : 73, 91,104,109,111. 

Cu noi este Dumnezeu : 230. 


Dacă am avea şi noi scule : 98. 
Datoria lor era alta : 210. 

Declaraţia de Război a României : 
55, 224, 230. 

Declaraţia de Repudiere : 80. 
Declaraţiile de Garanţie : 24,155. 
Decorarea Reglui Mihai de către 
Mareşalul Tolbuhin : XI, 267. 

Decret de Amnistie Generală : 229. 
Decretul din 8 Decembrie 1940 : 229. 
Demibilizarea mişcării Legionare : 
291. 

Demonstraţie loialistă : 270. 

9 

Depresiunea Deva : 257. 

Dictatorul sângeros al Iugoslaviei : 
277. 

Dien-Bien-Phu : 276, 277. 

Dictatura celui mai rău : 131. 
Diplamoţie secretă : 119. 


Erou : XI. 

Eşti un incorect: 300. 


Copenhaga: 134, 135, 137, 143, 149, 
151, 159, 167, 171, 233, 255, 266, 267, 
301. 

Coridor (Danzig) : 24, 25, 28, 152-155, 
158, 237. 

Cornul Luncii: 51. 

Corpul de Voluntari Români: 260. 
Crima de război, cea mai mare, 
autentic cunoscută : 262. 

Cuibul lui Ion Vodă : 220. 

Culoarul Dunăre-Carpaţi: 257. 
Curentul (Ziar) : 248. 

Cuvântarea mncinoasă : 250. 

Cuvinte mincinoase : 155, 201. 


Discursul Inaugural: 213. 

Discursul lui Goring : 157. 

Discursurile provocatoare şi 
războinice : 25,155. 

Dispreţ pentru Poporul Român : 295. 
Distrugerea Instalaţiilor petrolifere : 
144,162,163. 

Document unic în Istoria Prăbuşirii 
Monarhiilor : 269. 

Doftana : 143. 

Doi Eroi Legionari: 183. 

Dillersheim (lagăr) : 261. 

Drept în piept, ticăloşilor, căci e piept 
românesc ! : 179. 

Drepturile şi poziţiile furate 
românilor : 296. 

Dresda : 43. 

Diplomaţie secretă : 119. 

Durazzo : 55. 


Eşti nu necinstit sufleteşte : 300. 
Erupţia lui Leon Blum : 77. 


D 


314 



Esthera este Regină : 200. 

E tot ce mai putem face pentru voi : 
XII. 

Executarea Mareşalului Antonescu : 
267. 


Factorul comun al Infamiei: 227. 
Factorul Român : 148. 

Falanga : 230. 

Făgăduinţe britanice mincinoase : 
152,157, i58. 

Falsul Armistiţiu : 253. 
Fantasmagorii bine socotite : 140. 
Faptul polonez : 155. 


Graniţa germană a tuturor 
frontierelor României Mari : 16, 20, 
23, 26-27, 86-91, 93. 

Garanţiile franco-britanice : 26, 28, 
87, 89, 111, 145, 146, 148, 152, 153, 
155,162,168,191. 

Garda Fegionară : 210. 

Gdynia : 153. 

Generaţia compromisă : XII. 
Genereţia stalinistă : XII. 

Gentelmen agreement: 182. 
Grandomania politicei italiene : 170. 
Graniţele noastre răsăritene : 15, 79, 
82, 83,147,185. 

Grăsuţele salarii dela Europa 
Fiberă : 271. 


Hango : 215. 

Harakiri: 216. 

Haţeg : 257. 

Hector : Erou grec antic : X. 
Helsingfros (Helsinki): 65, 80. 
Hiroshima, Nagasaki: 44, 304. 


Executate de două ori: 232. 

Exilul: XII. 

Expulzarea lui Carol al II-lea : 99, 171, 
174. 


Fertila colaborare Titulescu-Fitvinov : 
81. 

Finlanda : 7, 80, 125,163, 215, 232. 
Floarea Tineretului Român : 161, 219. 
Focşani-Nămoloasa-Galaţi: 41, 42, 257. 
Fond de îmbuibarem de dezmăţ social 

9 

şi de desfrâu sexual: 281. 

Frontul Democrat Patriotic : 41. 


Grecia : 15, 34,102,186„ 197, 

Grozavul atentat: 159. 

Gurile Dunării: 143,163,194. 

Guvern de asasini: 159. 

Guvern mondial: 282. 

Guvern Naţional Român în Exil : 42, 
43, 44, 260. 

Guvern Provizioriu : 7. 

Guvernele emasculate : 170. 

Guvernul din Washington : 42, 115, 
152,153, 248, 275, 

Guvernul Finlandez : 65, 233, 249. 
Guvernul Internaţional al Naţiunilor 
Unite : 278. 

Guvernul Feton : 258. 


Hitler Jugend : 149. 

Hotel de Bergues : 73. 

Hrube comuniste şi cominizate : 276. 
Hunedoara : 257. 


G 


315 



I 


Ierarhie agrră : 124. 
împotriva Oştirii şi a Ţării: 294. 

A 

împreunarea sufletelor : 285. 

A 

Incercerare forţată într-o casă de 
nebuni: 280. 

închisoarea Jilava : 35, 129, 138, 139, 

143, 195, 198, 203, 204, 208-211, 230, 

305. 

A 

închisoarea Lugoj : 230, 231. 

A 

închisoarea Sighet: X. 

A 

îndrăzneala câtorva şi mişelia celor 
mulţi: 133. 

9 

Insigne cabalistyce : 148. 

Instituţia monarhică nu mai 

9 

corespunde ... : 269. 

A 

Intr-o zi vă vom uita : XII. 

K 

Kremlin : 60, 63, 68, 70, 75, 81, 83, 

86,194,197, 258, 278-79, 287-288. 

L 

Lagărele de concentrare germane : 

36,170, 289. 

Lagărul Vaslui: 210. 

Lagărele de exterminare : 43, 199, 

241, 250, 261. 

Legaţia Britanică din Bucureşti : 

259. 

Legaţia Rusească din Bucureşti : 

166. 

Legislaţie lovită de nulitate : 296. 

Legiunea Arhanghelului Mihail : 12, 

114, 123, 125, 127, 165, 168, 199, 200, 

202, 208, 213, 223, 229, 271. 

Legiunea Britanică a Foştilor 
Luptători (Stahlern) : 103. 

Legiunea Ungară : 52. 


A 

înţelegerea Balcanică : 15, 19, 105, 146, 

161,186. 

A 

înţelegerea în sânul fiecărei pribegii : 
285. 

A 

înţelepciunea patriotică a lui Iuliu 
Maniu : 250. 

Istoria unei Mari trădări: 178. 
Iugoslavia : 9, 11, 15, 36, 74, 81, 86, 89, 
92,142, 223, 241, 242, 261, 272. 

Izvor otrăvit şi înşelător : 175. 

Insula Şerpilor : 300. 

A 

Insula înaltului Demnitar : 134. 

A 

înstrăinarea sufletului păturilor 
conducătoare româneşti: 239. 


Katyn : 176,177. 


Legiunea Voluntarilor Români : 58. 
Liga Naţiunilor : 11, 16, 17, 21, 68, 105, 
146,169. 

Livreaua albastră : 134. 

Lobkowitz (Palat, Viena) : 260. 

Lovitura de Stat dela 23 August 1944 : 
248, 263. 

Lovitura de Stat dela Ianuarie 1941 : 
209, 213, 223. 

Lovitură de Stat: 180, 292, 296. 

Lugoj : 12. 

Lumea liberă şi Lumea Robilor : 280. 
Lumină nouă ne vine dela Răsărit: 60. 
Lumimi ascunse de Istoricii noştri: 52. 
Lunga Telegramă : 87. 


316 



M 


Martir : XI. 

Măcelul din Pădurea Tâncăbeşti : 

139. 

Măcelul muştelor : 288. 

Măcelul Patrioţilor Unguri: 279. 

Madrid : 116,145, 301, 303. 

Mafie internaţională : 201. 

9 

Mafie ocultă : 201. 

Magistratura : 134. 

Mahomed II, Sultan turc : XI. 

Majorat ţărănesc : 124. 

Mamele şi Nevestele americane : 37. 
Manciuria : 130. 

Manevra Falsului Armistiţiu : 252. 
Mântuirea stă nuami în Adevăr : 

272. 

Maşini furate : 252. 

Mărăşti, Mărăşeşti: 56. 

Marea Baltică : 158,175. 

Marea Neagră : 80,175. 

Marea razie : 159. 

Marsilia : 85. 

Mărturia Jamdarmului Sârbu : 137. 
Masivul Bihorului: 257. 

Mein Kampf: 141, 302. 

Memel: 145. 

Memoriu către Conferinţa de Pace 
(Paris, 1946) : 116, 243, 251, 260. 

N 

Naşii (Revoluţiei Bolşevice): 146. 
Nămoloasa-Galaţi : 41, 42, 163, 249, 

157. 

Neamul Românesc (ziar) : 134. 

Nebuneasca agresiune : 145. 
Necinstitsufleteşte:300. 

Niciun soldat, niciun cartuş, niciun 
dolar mai mult: 59. 


Memoriu privind Războiul contra 
Germaniei şi Ungariei: 256, 257. 
Metodele Carol-Lupescu : 239. 

Mica înţelegere : 19, 86, 95,146. 
Milioane de Franci elveţieni: 252, 271. 
Mincinoase şi sângeroasa nălucă a 
Revoluţiei Franceze : 53. 

9 

Minciuna unui pretins armistiţiu : 250. 
Miniştrii dele Sighet li Râmnic : XII. 
Mişeleasca lovitură : 133. 

Mişelescul asasinat: 98. 

Misiune Economică Germană : 144. 
Misiunea Militară Franceză : 249. 
Mistificarea dela Cairo : 250. 
Monopolul Regal asupra Contractelor 
de Armament: 122,164. 

Moştenitorii spirituali ai lui Titulescu : 
X-Xii, 166. 

Mormântul celor 15.000 de Ofiţeri 

9 

Polonezi: 246. 

Mostrele neobiectivităţii şi fanatismului 

: 202 . 

Mucenicia Poporului Român : 250. 
Muncă silnică pe viaţă : 259. 
Muncitorimea evreiască : 136. 

Munţii Apuseni: 150, 257. 

Munţii Tara : XI. 

Muscalul a ajuns la Chişinău : 79. 


Nistru : 15, 57, 79, 82, 83, 243, 244, 248, 
255. 

Noaptea Sfântului Andrei: 137, 139. 
Noaptea Sfântului Bartolomeu : 143. 
Noi n-am avut tinereţe : 225. 

9 

Norvegia : 36,162. 

Nouă Răzbunători: 159. 

Nu aşa veţi rezolva problema 
evreiască : 299. 

Nu el ne poate salva pe noi, ci noi pe el : 
285. 


317 



Nu mă pot bate cu Dumneata : 300. 
Nu se găsise nici un Soldat Român : 
179. 


Oamenii Partidelor : 52. 

Oamenii Ţării: 52. 

Odeasa : 37,175, 287. 

Ofertele lui Hitler către Polonia : 
237. 

ONU poartă pe fruntea ei pecetea 
Moscovei: 281. 

Opera de sabotare : 98. 

Opinia publică română : 24, 81. 


Pabeda victoriei: XI. 

Pace separată : 247. 

Pact de Asistenţă Mutuală Franţa- 
Uniunea Sovietică : 73, 91-92. 

Pact de Neagresiune Polono- 
Sovietic : 143. 

Pact Quadripartit: 193,194. 

Pact Româno-Sovietic de 
Neagresiune : 13, 15, 65-70, 75, 80, 
81,107,165. 

Pactul Anti-Comintern : 129, 145. 
Pactul de Definire a Agresiunii: 81. 
Pact Fundamental al ONU : 278. 
Pactul polono-Sovietic de 
Neagresiune : 14, 68, 75, 80, 82, 143, 
165. 

Pactul Ribbentrop-Molotov : 28,147, 
Păcatele Tatălui: 270. 

Păpuşi ale Puterilor Oculte : 267. 
Partidele Istorice : 258. 

Partidul Conservator : 269. 

Partidul Liberal Dezident : 16, 19, 
47, 88. 

Partidul Naţiunii: 169. 

Partidul Naţional Liberal: 124, 272. 


Nu voi fi un nou Kerenski: 214. 


Oraşul liber Danzig : 23, 25-28, 152- 
156,158, 236. 

Organizarea militară teritorială : 124. 
Organizarea Călăraşilor şi a 
Dorobanţilor : 125. 

9 

Organizaţia Feminină Legionară : 26. 
Organizaţie de freneticvi, de 
înspăimântaţi şi de conspiratori: 281. 
Ostwal : 262, 110-116, 122, 125, 1153, 
172-173,188, 190,156, 174, 313. 


Partidul Naţional Ţărănesc : 123, 258. 
Partidul Totul pentru Ţară : 123, 291. 
Partidul Ubic F R N : 144. 

Partizanii iugoslavi: 233, 266. 

Patrioţii unguri controlau situaţia la 
Budapesta : 279. 

Pearl-Harbour : 37, 237, 301. 
Permanenţele Statului şi NKVD-ul 
regimului: 207. 

Perversiune socială ştiinţific 
programată : 282. 

Pestelcuţia de piele de purcel: 148. 
Petroşani: 257. 

Piatra-Neamţ : 261. 

Planul Barthou-Beneş-Titulescu : XI- 
Xii, 20-23, 25-26, 28, 81-84, 86-91, 93- 
96, 98-99,101,104, 

Planul Generelului Averescu : 249. 
Planul Roosevelt-Marshall- 

eiseinhover : 247, 288. 

Planul Sănătescu : 247. 

Plebiscit: 206. 

Plutoanele de execuţie ale Nebunului : 
230. 

Pocire ontologică a fiinţei umane : 282. 


O 


318 



Pohod na Sibir : 252. 

Politica Calului Troian : 67, 75, 
Politica Rantzau-Cicerin : 67. 

Politică de atîtare : 63. 

9 9 

Politicieni şi Diplomaţi români cer o 
puternică ofensivă sovietică : 243. 
Poliţia Franceză : 85. 

Poliţia Legionară : 208. 

Popeea guvernează : 2000. 

Popor răsculat: XI. 

Posibilitate de Pace : 30. 

Porţile de Fier : 162. 

Prea târziu, Domnilor! : 229, 285. 
Preciziunea maniacă a piromanului : 
136. 

Predarea fără luptă a Basarabiei : 
76,106,142,158,168,184, 257. 
Pregătirea opiniei publice române : 
24. 

Presa evreiască : 238. 

Presa germană : 145. 

Presa Guvernului: 118. 

Presa internaţională : 137,160. 

Presa italiană : 168. 

Presa lui Titulescu : 83. 

Presa română şi străină : 91. 

Presa Statelor Unite : 136, 277. 
Presiuni franco-britanice şi 
americane în sensul unui război 


Războiul din Occident: 28, 32, 43, 
237, 265. 

Rămăşiţele titulesciene: 254. 

A 

Rîmnicu-Sărat (închisoare de 
exterminare): 138,143,167, 212. 
Raport final: 29, 30. 

Răspunderea directă pentru 
declanşarea războiului: 237, 303. 
Răspunzătorii pentru pierderea 
Basarabiri şi pentru Arbitrajul 
(Dictatul) dela Viena: 93, 111, 147, 


contra Germaniei : 31, 142, 144, 150, 
158, 237. 

Pretenţiile Sovietice : 248. 

9 

Pretins Armistiţiu : 250. 

Pricaz N 1 : 7, 

Prigoană : 15, 22, 36,125,132, 239. 
Primul Penitenciar Comunist din 
America Latină : 278. 

Prizionerii unei forţe armate vrăjmaşe : 
259. 

Priblema Sudeţilor : 131. 

Problema Tronului: 180. 

Procesele Căpitanului: 132,133,140. 
Procesiunea diplomaţilor votanţi: 131. 
Procesul dela Nurenberg : 32, 45, 176, 
197, 211. 

Procuratorul Judeii: 49. 

Programul Mişcării: 134. 

Propunerea lui Mussolini: 237. 
Propunerile lui Goering : 87-91, 93. 
Protocolul din 9 Iunie 1934 : 82. 

Prusia Orientală : 23,153. 

Pulberăria Europei: 154. 

Pusta Maghiară : XI. 

Puterile (Forţele) anonime, malefice : 
45, 58-59, 103, 104, 109, 115, 121, 129, 
131,133,146, 236. 

Puterile Centrale :56. 

Puterile Haosului: 130,136. 


164, 167, 169, 170, 171, 172, 184, 189, 
191. 

Războiul Civil din Spania: 121, 146, 

202 . 

Războiul de Recucerire (din Răsărit): 
37-39, 143, 161, 163, 175, 186, 216, 243, 
255, 265. 

Războiul din Occident: 28, 32, 43, 237, 
265. 

Războiul visurulor: 148. 

Răzbunare pentateutică: 211. 
Răzbunătorii: 159. 


319 



Războiul din Occident: 28, 32, 43, 
237, 265. 

Războiul visurulor: 148. 

Răzbunare pentateutică: 211. 
Răzbunătorii: 159. 

Războiul visurulor: 148. 

Răzbunare pentateutică: 211. 
Răzbunătorii: 159. 

Raţiune de Stat: 206. 

Rebeliune legionară: 179, 213, 219, 
221, 223, 226. 

Recucerirea patriei pierdute: 269. 
Reduta înaintată a Sovietelor: 135. 
Referendumul din 24 Februarie 
1938: 131,132. 


San Francisco: 259. 

Sancţionarea tuturor: 229. 

Sanhedrin: 139. 

Să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o 
astup cu pământ.. 139. 

Seninătatea celor drepţi: 215. 
Sensibilitatea nord-americană: 136. 
Sentinţa de condamnare a 
Tineretului Român: 133. 

Statele Unite nu vor sprijini 
niciodată un guvostil Sovietelor: 279. 
Statele Unite să înceteze: 281. 

Statul Major Sovietic: 158,165. 
Stegul svârlit de Regele Mihai: 170. 
Steagul Ţării şi al Cinstei militare: 

263. 

Stettin (Castelul din Stettin) : 261, 

264. 

Straja Ţării: 144, 145, 149Strigoi 
politici: XI. 

Sugrumarea (vei alege): 139. 

Şase milioene de franci: 252, 271. 

Servicii Secrete Germane: 62, 177, 
178,195, 223. 


Regimul carlist nu era un regim 
românesc: 205. 

Retezar (Masivul): 257. 

Revoluţia Franceză: 53,133, 206. 
Revoluţia Legionară: 34. 
Rezistenţialiştii: 109, 266. 

Riga: 65-66, 68-70, 79, 81-84, 107, 113, 
175. 

Ripolin (Fabrică de vopsele din 
Franţa): 272. 

Robăneşti: 57. 

Rolul atribuit României: 129. 

Rolul decisiv al lui Iorga: 211. 
Romînimea pribeagă: 271. 

Rusia Albă: 196. 

S 

Servicii Secrete Franceze: 85. 

Servicii Secrete Româneşti: 113, 126, 
174,176, 218, 220, 223. 

Servicii secrete Americane: 37, 223. 
Servicii Secrete Britanice: 223. 

Serviciul Bestiei: 265. 

Sfânta Bartolomee Legionară: 173. 
Siberia: 8, 41, 43, 250, 251. 

Siguranţa Română: 174. 

Sistem conspirativ de proporţii 
europene: 206. 

Sistem de Securitate (cu URSS): 130. 
Sistem secret de informaţii pentru 
Aliaţii Occidentali: 38. 

Skagerat: 150. 

Slovacia liberă: 25,193, 223, 246. 
Soldatul Român (A uita pe): 248. 

Skoda: 66,108,122. 

Speriaţi, pitici, aventurieri politici şi 
spioni comunişti: 263. 

Spionaj în favoarea Puterilor 
Occidentale: 149. 

Spioni străini: 43, 263, 267. 

Stalingrad: 248. 

Stalinul de buzunar: 280. 


320 



T 


Tabere antagoniste: 284. 

Tainicele Puteri: 135. 

Talmud: 139. 

Tămădău (Ilfov): X. 

Tătărani (Prahova): 124,126. 
Tighina: 83, 217. 

Tineret înşelat şi îndobitocit: 201. 
Tineretul Român: XI. 77, 133, 134, 
144,145,161, 211, 219, 292. 

Tiranie nazistă: 245. 

Tiranii comunişti şi Conducătorii 
Occidentului s-au înţeles perfect şi de 
mult: 284. 

Textul abdicării: 269. 

Tezaurul de Stat Cehoslovac: 59. 
Tezaurul Imperial Rus: 59. 

Tezaurul României la Moscova: 82. 


Ţara Orbilor: XI. 

Ţara pierdută: XII. 

Ţara (problema) Sudeţilor: 22, 131, 
135. 


Ungaria: 8, 9, 16, 19, 28, 36, 42, 49, 
59-62, 87, 89-90, 102, 107, 142, 143, 
148, 164, 188-89, 193, 200, 223, 242, 
278, 282. 

Stat uzurpat de străini prin fraudă şi 
violentă: 205. 

9 


Văcăreşti: 143. 

Vă promit, Boncour: 90. 

Vă vom îngropa: 279. 

Vânzarea dela 23 August 1944: 256. 
Victimele Italiei: 176. 


Tezaurul de Stat Cehoslovac: 59. 
Tezaurul Imperial Rus: 59. 

Tezaurul româniei la Moscova: 82. 
Torente de calomnii şi insulte: 202. 
Trădarea dela 23 August 1944: XI, 249, 
256. 

Tragedia descoperirii adevărului: 259. 
Trăiască Legiunea şi Generalul! 213. 
Tratat de Alianţă Militară cu Sovietele: 
18. 

Tribunalul Militar: 134. 

Tribunalul dela Haga: 289. 

Triumful final al Comunismului: 67, 
238. 

Turcia: 15, 39, 69, 81,146, 280. 
Telegrama pierduta: 89. 

Teroarea lui Manciu: 10. 


Ţări (Capitale) Baltice: 9, 43, 65, 81, 
102,107, 258. 

Ţigări scumpe, gustări alese: 138. 
Tutora: 180. 

9 9 

u 

România, Stat vasal al Uniunii 
Sovietice: 252. 

Ucraina: 147,196. 

Uitarea duşmăniilor: 285. 

Ultimatumul lui Bulganin: 279. 

Ultimele Propuneri Germane: 237. 


Victorie sovietică: 255. 

Vid de caractere: 269. 

Violarea sub ordin a 600 de Fete 
Germane: 288. 

Viteaz liberator sovietic: 252. 


321 



Vizită de felicitare: 137. Voi aţi lins cişmele duşmanului: XI. 

Voi, necinstiţilor sufleteşte: 300. Volkischer Beobachter: 93, 96 

W 

Washington: 41, 63, 69, 80, 115, 152, 

153, 237, 238, 248. 

Z 

Ziua-Noaptea de 23 August 1944: Zone de ocupaţie anglo-saxone şi 

166, 227, 248, 249, 250, 251, 253, 255, sovietice în Europa: 248. 

256, 257, 263. 

Y 

Yalta: 259. 


322 



323 



TABLA DE MATERII 


Pag. 

Cuvânt înainte VII 

Cronologie analitică 2 

Precuvântare 47 

PARTEA ÎNTÂI 

TITULESCU: MINISTRUL DUŞMANULUI 

I. Trecutul în noi 49 

II. Primele posturi, primele semne 52 

III. Riga şi pactele de Neagresiune 62 

IV. Titulescu în ajutor! 69 

V. O Convenţie Feroviară unică în felul ei 74 

9 

VI. Asasinatul din Marsilia şi Telegrama pierdută 81 

VII. Titulescu şi alianţe militare cu Sovietele 98 

VIII. Regat independent român sau 

Protectorat Ceho-Slovac 108 

PARTEA DOUA 

CAROL: REGELE UCIGAŞ 116 

IX. Guvernul Goga: Eroi, păcăliţi şi nemernici 117 

X. Dela Florii la Răstignire 125 

XI. Asasinarea lui Corneliu Codreanu şi războiul 138 

XII. Jertfa Poloniei şi măcelul legionarilor 148 

XIII. Tiranul fără spadă 158 

XIV. Arbitrajul dela Viena şi Mişcarea 

Legionară 164 

PARTEA TREIA 

ANTONESCU: CONDUCĂTORUL PARANOIC 170 

XV. N-am recunoscut trădarea 170 

XVI. Un chinuit 176 

XVII. Vărsare de sânge în Ardeal. 

Vizita la Roma 185 

XVIII. în vizită la Berlin. Patru egal trei 191 

XIX. Minciuna, veşnica armă a nemernicilor 197 

XX. Altă noapte la Jilava 201 

XXI. Putscul lui Antonescu 211 


324 



XXII. Ca pe vremea lui Carol 222 

XXIII. Prea târziu, Domnilor! 227 

XXIV. Pribegi în ţări străine 232 

PARTEA A PATRA 

MIHAI: MOŞTENITORUL PĂCĂLIT 237 

XXV. Calea Robilor 239 

XXVI. Când numai onoarea mai poate 

fi salvată 251 

XXVII. Sfârşitul 262 

XVIII. După Sfârşit 265 

A 

încheiere 270 

Cuvânt final 282 

ANEXE 285 

I. Circulara Numărul 148 285 

II. Scrisoarea Lui Corneliu Zelea 
Codreanu, Şeful Legiunii, către 
Alexandru Vaida-Voievod, fost 

Preşedinte de Consiliu 288 

III. Scrisoarea Căpitanului, Corneliu 
Zelea Codreanu, către Profesorul 

Nicolae Iorga 291 

Bibliografie 394 

Index de Persoane 299 

Index de Idei, Locuri, Lapte, 

Evenimente 312 

Tabla de materii 325 


325 



Prinţul Mihail Sturdza (n. 1886; d. 5 februarie 1980, Madrid) a fost un 
politician şi ministru al afacerilor străine al României român (14 septembrie 
1940 - 26 ianuarie 1941, urmat de Ion Antonescu). 

- Mihail Sturdza - Romania si sfârşitul Europei, Amintiri din ţara pierdută. 
Romania anilor 1917-1947, 499 p 20 cm, CRITERION PUBLISHING 
(2004) ISBN 973-86850-7-9 

- Mihail Sturdza - Tradarea cârmuitorilor; trad. din Ib. engleza de Val 
Stanton. - Norcross : CRITERION PUBLISHING (2003) - 285 p. ; 24 cm. - 
Tit. orig. în Ib. engleza: Betrayal by rulers. - ISBN 1-887304-60-6 


326 




PRINCIPELE MIHAIL STURDZA 

Director: Aron Cotrus Redactor: Traian Popescu 
Caile Conde de Penalver, 82, 4, Madrid-28006 

Anul XXV, Nr. 21-22, Dec. 1979, lan.-Feb. 1980 

Revista CARPATII 


In ziua de 5 Februarie 1980 s'a stins in Madrid la vârsta de 95 
de ani, Principele Mihail Sturdza, strălucită figură a Tării şi 
exilului românesc. 

Coborâtor din cele mai 
străvechi familii de Voevozi şi 
Principi Români, cum o 
mărturisea el însuşi in cartea 
sa România şi Sfârşitul 
Europei", "numele nostru se 
înlăntue cu istoria pământurilor 
româneşti, dela întemeietorii 
Principatelor din secolul al 12-lea şi 
până în zilele noastre", el a fost 
mereu prezent în cele mai grele 
momente ale României moderne, 
atât pe câmpurile de bătae, cât şi 
ca diplomat, scriitor, gazetar sau 
om de cultură. 

Si-a început cariera diplomatică 
in anul 1913, ca secretar al 
Legaţiei Române din Tirana 
Albania, unde a luat parte activă la luptele pentru independenta 
acestei Tari, ceea ce a provocat rechemarea sa. 

A participat la epopeia României Mari dela 1916-1918, fiind 
după realipirea Transilvaniei la patria mamă România, primul 
prefect al Clujului desrobit, reuşind prin tactul său diplomatic, să 
elimine asperităţile dintre Românii invingători şi aristocraţia 
maghiara transilvăneană, facilitând o convieţuire armonioasă, 
care câţiva ani mai târziu, când se găsea la Budapesta ca 
Secretar de Legaţie, a provocat vizita Ministrului Afacerilor 
Streine Banfi şi a Contelui Teleki, la Legaţia Română pentru a-i 



327 



exprima personal, mulţumirile pentru cavalerismul cu care îşi 
împlinise mandatul de prefect român al Clujului. 

Mai mult, a militat totdeauna pentru o apropiere politica a celor 
doua popoare, român şi ungar, preconizând contopirea ambelor 
intr'un singur Regat, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar. 

A urcat toate treptele carierei diplomatice din acea vreme in 
România, fiind intre anii 1927-1929, consiliera! Legaţiei din 
Washington, între anii 1929-1934, Ministru Plenipotenţiar la Riga, 
Director in Ministerul de Externe, la cerere proprie, dat fiind 
deosebirile de păreri existente între el şi ministrul titular la 
Externe atunci Nicolae Titulescu, Textul telegramei trimise in 
acest sens spunea: 

"Multunesc Excelentei Voastre pentru noua dovadă de încredere 
arătată. Raporturile noastre cu Rusia Sovietică fiind însă la ordinea 
zilei, prefer să pun experienţa şi informaţiile mele in aceasta 
chestiune la dispoziţia Excelentei Voastre. Cer deci transferarea mea 
la Bucureşti, in administraţia centrală." 

In acest timp a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu, şeful 
Legiunii Arhanghelului Mihail, coincizand in opiniile lor asupra 
problemelor României Mari, atât în politica externă cât şi 
desideratele interne de reeducare in alt sens al tineretului Tării. 

S'a inrolat ca soldat al Legiunii şi nu a mai părăsit-o de atunci 
până ce si-a dat ultimul sfârşit, in 1980, ajungând la gradul de 
Comandant al Bunei Vestiri. 

In 1939-1940, este Ministru Plenipotenţiar in Danemarca, de 
unde se intoarce pentru a ocupa funcţia de Ministru de Externe 
al Statului National Român Legionar, pe care o părăseşte după 
"Putschul" Generalului Antonescu împotriva Mişcării Legionare 
şi a Statului National Legionar din 21 Ianuarie 1941, pentru a o 
relua după 23 August 1944 în guvernul român de exil din Viena. 

In toată această perioada a desfăşurat o intensă activitate 
publicistică ca scriitor, ziarist şi istoric, lăsând in urma lui o serie 
întreaga de lucrări necesare consultării pentru a cunoaşte 
adevăratele aspecte ale politicii Europei intre anii 1920-1978 şi 
adevărul care a provocat drama pe care continentul nostru a 
trăit-o după 1945, şi care nu se ştie cum se va lichida in viitor. 


328 



Nu a pierdut nici o ocazie pentru a fi apărătorul Tării şi 
Neamului nostru şi advocatul marei dreptăţi ce se cuvine 
României trădată de politicienii ei şi de ultimii doi regi pe care 
lipsa de prevedere a primilor, i-au impus. 

Cărţile serise in ultimii ani, "ROMANIA SI SFÂRŞITUL 
EUROPEI", "BETRAYAL BY RULLERS TEDDY BARE", si "MÂINE 
VA VENI RÂNDUL DUMNEAVOASTRĂ", stau mărturie. 

Pentru noi camarazii de luptă, Pricipele Mihail Sturdza, Moş 
Lucă, cum îi spuneam în intimitate, rămâne exemplul statorniciei 
in lupta legionară pentru făurirea acelei Românii visată, 
strălucitoare ca un soare şi temătoare de Dumnezeu, pentru care 
el a jertfit totul şi viata lui. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace. 

PRINCIPE MIHAIL STURDZA! 

Prezent! 



329 






ALBUM FOTO 



Mihail Sturdza, Ministru de Externe 


330 











Anul 1967. Familia Sturdza reunită cu Comandantul si soţia 

r r 

lui la Viladrau - Spania 


331 








în aceeaşi localitate: Horia Sima, Mihail Sturdza si Nicolae 

r ' r 

Roşea 

/ 


332 




Doamna Zoe Sturdza 


333 






Gen. Chirnoagă cu Mihail Sturdza 


Foto: Legiunea in imagini - Albumele Traian Borobaru, 
Editura Mişcării Legionare, Madrid 1977 

http://www.fgmanu.r0/Carti/2/capitol_toate 


334