Gheorghe I. BRĂTIANU — Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu (1939)

Gheorghe I. BRĂTIANU 


Acţiunea politică şi militară a României în 1919 
în lumina corespondenţei diplomatice 


a lui Ion I.C. Brătianu 


Ediţia de fata reproduce, cu minime intervenții în ceea ce privesc 
actualizarea ortografiei şi a unor forme de limbă ieşite din uz, lucrarea 
publicată de Gheorghe I. Brătianu în 1939, la Editura „Cartea Românească”, 
sub egida Aşezământului Cultural Ion C. Brătianu. 


Ediţie îngrijită şi prefață de Şerban Papacostea 
Pe copertă: 
Ion I.C. Brătianu, fotografie din 1921 


PREFAŢĂ 


Medievist de vocaţie şi prin opţiune intelectuală fundamentală, 
Gheorghe I. Brătianu nu a ocolit în opera sa nici problematica istoriei 
moderne şi contemporane. Istoric al timpurilor îndepărtate, dar şi om al 
timpului său, el s-a oprit cu precădere în cercetările sale de istorie recentă 
asupra marilor probleme ale constituirii statului român modern în vremea 
Unirii Principatelor, ale Marii Uniri din 1918 şi ale apărării frontierelor, aşa 
cum aveau să rezulte din prima mare conflagrație mondială. Această 
preocupare permanentă a scrisului său istoric îmbină interesul ştiinţific, 
manifestat prin apelul permanent la surse, deseori inedite, cu viziunea 
politică a interesului național. 

Cartea de față e închinată prezentării şi desluşirii unor aspecte şi 
momente însemnate ale efortului militar şi ale acțiunii diplomatice a 
României la sfârşitul războiului mondial. Ea urmăreşte firul evenimentelor 
de la reintrarea țării în război împotriva Puterilor Centrale, la sfârşitul 
anului 1918, până la acceptarea condiţiilor stabilite de Conferința de Pace 
de la Paris un an mai târziu. 

Neîndoielic, cartea este nu numai o operă istoriografică, dar şi, cum o 
mărturiseşte autorul, un act de devotament filial. Ea e izvorâtă din îndem- 
nul primit din partea tatălui său, personalitatea centrală a cărții, de a-i 
reconstitui într-o zi istoriografie acțiunea într-una din scrierile sale, după 
cum şi el evocase semnificativ, în 1927, rolul tatălui său în lupta pentru 


independența națională înfăptuită cincizeci de ani mai devreme. Clauză 
testamentară orală a părintelui, pe care fiul nu a întârziat să o împlinească. 
De fapt, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 expune documentat, 
pe baza arhivei de familie, activitatea lui Ion I.C. Brătianu de la revenirea sa 
în prim-planul vieţii politice în noiembrie 1918 până la retragerea sa de la 
guvernare în septembrie 1919, răstimp în care a asumat răspunderea 
principalelor decizii. 

Cartea are şi rostul de a răspunde unor contestaţii care, născute în 
vremea însăşi când se desfăşurau evenimentele, nu se stinseseră nici 
douăzeci de ani mai târziu. Obiectul controversei fuseseră în timpul 
negocierilor de la Paris opţiunile diferite care se ofereau factorilor politici 
români la sfârşitul Primului Război Mondial în privința atitudinii care urma 
să fie adoptată la Conferința de Pace. Protagoniştii celor două concepții 
diferite fuseseră in 1919 Ion I.C. Brătianu si Take Ionescu: cel dintâi, adept 
al intransigentei pe linia înfăptuirii integrale a obiectivelor fixate în 1916, 
chiar cu riscul înfruntării cu aliaţii din timpul războiului; cel de al doilea, 
exponent al unei politici mai concesive, în scopul consolidării, cu concursul 
aliaților, a rezultatelor obținute. 

La data apariției cărții, sistemul versaillez se afla într-un stadiu 
avansat de dezagregare, aproape de prăbuşire; alte opţiuni, mai dramatice 
încă, aveau să confrunte în curând lumea românească. Când prăbuşirea s-a 
produs, ea a antrenat şi frontierele României astfel cum fuseseră statornicite 
la Versailles pe temeiul imenselor sacrificii din timpul războiului şi al 
sträduintelor factorilor politici ai ţării. 

Cititorului avizat, apt să surprindă permanentele în frământările 
momentului, lucrarea îi oferă o excelentă bază de reflecţie pentru înțelegerea 
condiției geopolitice a spațiului istoric românesc, nu numai în scurtul 
interval care face obiectul expunerii, dar şi în evoluţia sa pe termen lung. E 
ceea ce conferă şi astăzi actualitate cărții lui Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea 
politică şi militară a României în 1919. 

Şerban Papacostea 


ION I.C. BRĂTIANU la Conferinţa Păcii (dupa 
tabloul unui pictor american) 


Tantae molis erat romanam condere gentem. 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Această lucrare cuprinde dezvoltarea a două conferințe din ciclul 
„Gândirii Europene", menite a comemora, după douăzeci de ani, acțiunea 
politica şi militară care a statornicit în 1919 hotarele României. Întâia a avut 
loc la 3 martie în sala ,Dalles" la Bucureşti, a doua, din motive 
independente de voința mea, nu s-a mai putut ţine. 

Nu pot avea pretenția de a face aici o expunere completă a 
evenimentelor unui an, atât de bogat în fapte şi împrejurări, care a văzut 
născându-se o lume noua din prăbuşirea unor imparatii seculare. De aceea, 
am ţinut să adaug că lucrarea trebuie privită în lumina corespondenţei 
diplomatice, din acea vreme, a lui Ion I.C. Brătianu cu principalii săi 
colaboratori. El a stat de altfel tot timpul în centrul acțiunii. M-am hotărât 
să public lucrarea fără anexe documentare, iar indicațiile de izvoare le-am 
redus la minimum. Dar am făcut loc, în tot cursul expunerii, textului 
nemodificat al scrisorilor şi al telegramelor, ca să las oamenilor şi 
evenimentelor expresia pe care înşişi le-au dat-o. Sper că voi putea, într-un 
alt volum, să întrunesc odată versiunile originale ale acestor documente, 
dintre care cele mai multe au fost traduse din limba franceză. Mă mărginesc 
deocamdată să adaug că fiecare afirmație se întemeiază pe o cercetare 
atentă şi migăloasă a celor mai autentice izvoare şi mă folosesc de acest 
prilej pentru a aduce celor în drept toate multumirile de a le fi putut 
consulta şi folosi într-o măsura atât de largă. 

În vremurile pe care le trăim, când atâtea griji ne întunecă zările, când 
adesea îndoiala ne cuprinde sufletul în privinţa viitorului, răsfoirea acestor 
pagini din care viața abia s-a retras, deşi par uneori atât de îndepărtate, mi- 
a deşteptat sentimentul puternic al mândriei nationale. Din conştiinţa 
acestui trecut pe care avem datoria să-l cunoaştem cât mai deplin, căpătăm 
încredere în destinele neamului. Fie să se poată pătrunde şi cititorii de 
aceeaşi credinţă. 


Cr 1; By 


Bucuresti, 31 mai 1939 


INTRODUCERE 


S-au împlinit doisprezece ani de când ieşeam de la ultima conferință 
ținută la Ateneu de Ion I.C. Brătianu despre Războiul Independenţei. In 


biroul său din strada Lascăr Catargi, rămăsesem, câțiva prieteni şi familia, 
pentru a-l felicita de succesul conferinței, care într-adevăr fusese strălucit, 
şi îmi amintesc că mi-a spus atunci: „Va veni odată vremea când va trebui 
să faci o conferință despre ce am făcut eu...” 

Credeam că termenul acestei obligații este mai îndepărtat; trecuse 
doar o jumătate de veac între conferința lui din 1927 şi faptele pe care le 
amintea. Totuşi, când am văzut de curând în unele cărți, sau chiar în 
articole recente ale ziarelor, ce păreri se arată şi se răspândesc asupra 
acțiunii ce a desfăşurat-o, cu deosebire asupra aceleia din timpul războiului 
şi al Conferinţei de Pace din 1919, am socotit că nu puteam lăsa să treacă 
prilejul unei comemorări de împlinire a două decenii, fără a încerca nu 
numai o pomenire a evenimentelor, ci o rectificare a interpretării lor: o 
rectificare a unor afirmații cărora li s-a dat credință de atunci încoace, 
dintre care cele mai multe sunt deopotrivă de greşite şi de tendentioase. 

Mă voi opri asupra unui singur exemplu, pentru că este şi cel mai 
recent şi caracteristic. Nu mai târziu decât la începutul acestui an, citeam 
într-unul din ziarele noastre răspândite, sub semnătura directorului său, 
ziarist de altfel cunoscut şi talentat, aceste rânduri, într-un articol asupra 
politicii noastre externe: 

„Când a izbucnit războiul, în vara lui 1914, am rămas complet 
nauciti; neutralitatea ni s-a părut ca un liman al mântuirii. O dată aşezaţi 
pe marginea prăpădului, spectatori neutri, am socotit că putem aştepta 
linistiti, amanand sorocul intervenției... 

De ce n-am continuat oare neutralitatea? 

Fiindcă nu ni s-a îngăduit. Am fost constrânşi să părăsim atitudinea 
de spectatori şi să ne hotărâm. Adică, încă o dată, împrejurările ne-au 
îmbrâncit: ne-au smuls inițiativa — şi rezultatul acestui prizonierat al 
voinței noastre s-a văzut pe câmpurile de luptă...“ 

Atâta retinuse autorul acestui articol, care a dovedit in alte 
împrejurări o mai bună memorie, din dramatica discuţie a Consiliului de 
Coroană din 1914, în care înțelepciunea şi patriotismul Suveranului şi al 
oamenilor de stat ştiuseră să înlăture un conflict între Coroană şi națiune. 
Atât retinuse din uriaşul efort de mai bine de doi ani, din truda 
îndelungatelor tratative prin care se ajunsese în sfârşit la o recunoaştere 
oficială a drepturilor noastre, până atunci nesocotite, prin convenţia cu 
Rusia din septembrie 1914, prin tratatul încheiat cu cele patru Mari Puteri 
aliate, în august 1916! 

Aceasta mi-a confirmat impresia, ce o aveam mai demult, că unele 
defecte de viziune se răsfrâng nu numai asupra realității zilnice, ci şi asupra 
perspectivei istorice, mai apropiate sau mai depărtate. Prea multi dintre 
contemporani sunt într-adevăr miopi, în ce priveşte prezentul sau viitorul. 
Ei nu văd decât ceea ce este imediat realizabil şi rareori privirea poate 
urmări, până la capătul ei, logica desfăşurării evenimentelor. În acelaşi timp 


însă, sunt presbiti în ce priveşte trecutul, pentru că adesea le apar mai 
limpede oameni sau împrejurări foarte depărtate de noi, decât ceea ce ne 
este mult mai aproape. 

Aceasta s-a petrecut în orice caz cu acțiunea noastră din timpul 
războiului şi din anii ce i-au urmat. De aceea am socotit că, într-o perioadă 
în care se fac atâtea comemorări, la intervale mai lungi sau mai scurte, ale 
deosebitelor fapte şi personalități ale trecutului românesc, este locul să ne 
oprim, la un popas de douăzeci de ani, asupra evenimentelor anului 1919, 
care constituie desigur şi cea mai glorioasă pagină a istoriei naţionale. 

Cercetând documentele pe care trebuia să le adun, am fost atât de 
coplesit de mulțimea lor, încât din capul locului mi s-a impus o împărțire a 
materiei: acțiunea politică propriu-zisă, de la reintrarea noastră în război 
alături de Aliați, la 10 noiembrie 1918, până la plecarea primului delegat al 
României de la Paris, la 2 iulie 1919; acțiunea politică şi militară, care a dus 
la ocuparea Budapestei, în zilele de 3 şi 4 august 1919, până la demisia 
guvernului Brătianu, la 12 septembrie a aceluiaşi an. De altfel politica 
acestor două perioade a fost şi este încă cea mai discutată. 

Dacă luăm, de pildă, ziarele timpului, se puteau citi încă înainte de 
plecarea lui Ion I.C. Brătianu de la Paris, în presa opoziției din tara, pasaje 
ca acestea: 

„E bine să se ştie că situația de astăzi a fost provocată de atitudinea 
d-lui Brătianu la Paris... Va veni ziua când toate aceste lucruri se vor lămuri 
şi se vor şti precis întrucât incapatanarea şi nepriceperea d-lui Brătianu au 
lezat interesele nationale."! 

Mai sunt multe articole de acelaşi gen. De altfel, presa de opoziție, sub 
controlul unei cenzuri îndeajuns de îngăduitoare, nu făcea decât să-şi 
îndeplinească rolul ei de critică. 

Dar şi în cărți de caracter istoric, publicate câţiva ani mai târziu, 
regăsim păreri asemănătoare. In una din ele, asupra acțiunii diplomatice a 
României, care poartă semnătura cuiva care a îndeplinit şi îndeplineşte încă 
însemnate misiuni în străinătate, se pot citi fraze ca acestea: 

„Nu faptul că România refuza semnarea tratatului în forma redactată, 
a stârnit mâhnirea «celor mari», ci împrejurarea că delegatul nostru n-a vrut 
nici să intre în negocieri pentru schimbarea preambulului ofensator şi a 
clauzelor prea «brutale». 

Se va vedea că asemenea afirmații cuprind şi o eroare materială. Dar, 
putin mai departe, ni se spune: 

„Formula găsită a fost: evoluarea tacticii de afirmare şi tărăgănare 
într-o «tactică» — căci nu o putem numi «politică» — de rezistență. Aici zace 
adevărata cauză a tacticii negative si recalcitrante. Astfel, ambiția unui om 


1 V. Dimineaţa, Steagul etc., în a doua jumătate a lunii iunie 1919. (Nota 
autorului) 


politic de a se salva pe sine şi dorința de a distruge pe un adversar au 
exploatat — nu prima oară în istoria politică — situația internațională 
pentru interese personale şi de partid, ignorând interesele tärii.”2 

Dar până şi în cartea unui prieten al târii noastre, răspândită cu 
oarecare indreptatire de propaganda noastră în străinătate: „Istoria 
românilor” a d-lui Seton Watson*, se strecoară, printre alte pasaje juste, pe 
care voi avea prilejul să le amintesc, şi afirmaţii ca acestea, cu privire la 
Conferința Păcii: 

„Chestiunea Basarabiei n-a prezentat nici o dificultate... 

În consecință, Brătianu reveni asupra primei sale decizii de a-şi 
adăuga pe Take Ionescu la Conferinţă. I-a oferit doar un portofoliu... in aşa 
fel încât acesta din urmă n-ar fi putut avea nici un fel de control asupra 
politicii; nu-i rămânea altă alegere, decât să refuze. Astfel, în momentul 
când cele mai multe naţiuni europene se străduiau să fie reprezentate, în 
delegatiile lor, toate regiunile statului, politica română era în mâinile unui 
singur partid şi era încredințată, în cea mai largă măsură, unui singur om.“ 

Dar, în definitiv, de ce aş mai înşira citatele altora şi nu m-aş opri la 
experiența mea proprie? 

Sunt zece ani de când, într-o conferință ţinută la Sibiu, comemorând 
acțiunea noastră din Ungaria, afirmam între altele următoarele: 

„Nu este adevărat că noi, milităreşte, am pierdut războiul. Milităreşte, 
am pierdut, e drept, campania nenorocită din 1916, dar tot milităreşte am 
susținut în 1917, printr-o rezistență vitejească, frontul de răsărit al 
înțelegerii şi am desăvârşit, în 1919, întregirea Neamului în toate hotarele 
sale, prin izbânda din Câmpia Tisei şi intrarea de-a pururi glorioasă a 
armatei române în capitala vrăjmaşă biruită.” 

Adăugam pe urmă câteva cuvinte asupra atmosferei grele pe care o 
întâmpinau la Conferinţa Păcii revendicările noastre, amintind că, „pe de o 
parte, realizarea integrală a unei ideologii abstracte, pe de alta, optimismul 
acelora care menajau curentele extremiste îngreunează acțiunea noastră 
împotriva Ungariei bolsevizate şi împiedică chiar Franța, suspectă de 
imperialism, de a ne da ajutorul pe care, în alte împrejurări, l-am fi căpătat 
de la ea. Nu ne-au lipsit însă din partea ei încurajări oficioase, dar nu mai 
putin binevoitoare.”+ 

Precum se vede, nu spusesem lucruri nici prea noi, nici prea grave. Şi 
totuşi n-au trecut două zile şi primeam o replică vehementă — deşi anonimă 
— în Lupta, în care teza ce o sustineam era expediată, sententios şi definitiv. 

După ce, evident, se arăta că eram bănuit de părtinire într-o astfel de 


2 V.V. Tillea, Acţiunea diplomatică a României, p. 19. (N.a.) 

* Robert William Seton Watson (1879-1951), istoric şi publicist englez. (Nota 
editorului) 

3 Histoire des Roumains, ed. franceza, p. 601. (N.a.) 

+ Viitorul, 3 august 1929. (N.a.) 


chestiune, preopinentul meu cu inițiale încheia astfel: „De altfel, problema 
dacă am pierdut sau am câştigat milităreşte războiul nici nu se poate pune. 
O ridică militarismul german fata de toate armatele aliate. Dar nu Aliaţii au 
capitulat. Nu-i momentul pentru a arăta ceea ce am făcut bine sau am făcut 
rău în marele război. Dar cert este că am făcut şi mari greşeli. Nu aniversăm 
însă... greşelile, ci victoria, victoria comună... 

Ionel Brătianu a venit însă la Paris cu aerele dictatoriale de la Iaşi şi 
de aceea s-a îngreunat atmosfera pentru noi. 

Nu trebuie deci să ne văicărim şi să denuntam «vitregia» Aliaților fata 
de noi... Suntem şi să fim mulțumiți cu ceea ce am realizat. N-avem nici o 
revendicare de formulat în afară de tratatele de pace şi nu trebuie să 
precupetim recunoştinţa noastră...“5 

Desigur, nu era în această reacțiune nimic neaşteptat: evocasem doar 
umbra, o umbră de care încă se mai speriau... 

M-am oprit însă asupra acestei pagini, pentru că mi s-a părut a 
învedera un fenomen deosebit şi straniu. S-a mai întâmplat ca state învinse 
să nu-şi recunoască înfrângerea; avem şi acum în fața noastră destule pilde. 
Cred însă că este fără exemplu ca într-un stat învingător să se fi negat 
victoria. 

Dăinuirea acestei mentalități, care din nefericire mă tem că n-a 
dispărut nici astăzi, m-a determinat să reiau, în lumina experienței şi a 
împrejurărilor actuale, povestirea evenimentelor de atunci. 

Voi căuta însă, pe cât va fi posibil, să las să vorbească, în cursul 
acestei expuneri, oamenii care au purtat răspunderile acțiunii, prin 
însemnările şi actele ce ni le-au lăsat. După douăzeci de ani, ele capătă un 
înțeles pe care multi nu-l puteau bănui, dându-ne posibilitatea să le privim 
în adevărata lor lumină. 


PARTEA I 
PARIS 


CAPITOLUL I 
Pregătirea acţiunii la conferinţa păcii 
noiembrie 1918 - ianuarie 1919 
La sfârşitul lui octombrie 1918, situația României era din cele mai 


grele. După prăbuşirea frontului din Balcani şi capitularea armatei bulgare, 
Aliaţii înaintau spre Dunăre. Armatele de ocupaţie germane erau încă 


5 Lupta, 5 august 1929. (N.a.) 


stăpâne în Muntenia şi se pregăteau să reziste. 

În Moldova, demobilizarea făcută sub presiunea vräjmasului, în 
condițiile impuse de pacea de la Bucureşti, ne lipsise de cea mai mare parte 
a materialului nostru de război ca si de ofițerii de rezervă, inapoiati în 
teritoriul ocupat. 

Guvernul Marghiloman, simtindu-si situaţia zdruncinată, căuta să-şi 
prelungească existenţa prin tratative de revizuire a Păcii de la Bucureşti, cu 
germanii, care, fiind acum stramtorati, erau foarte dispuşi să stea de vorbă. 
Tot felul de zvonuri se răspândeau asupra condițiilor în care se încheiase 
armistițiul între Aliați şi bulgari. Se spunea, între altele — ceea ce s-a 
dovedit că nu era cu totul fără temei —, că ei se dezinteresau de soarta 
Dobrogei de miazăzi, urmând să se restituie Bulgariei Cadrilaterul anexat în 
1913. Telegrama de la laşi a ministrului Franţei către guvernul său, pentru 
a cere lămuriri în această chestiune, era reținută mai multe zile, pentru a se 
putea specula întârzierea răspunsului. 

La 21 octombrie” se produse în sfârşit un fapt precis. Aviatorul 
francez Noël, plecând de la Salonic şi zburând peste liniile duşmane, 
debarcă în apropiere de Iaşi, pe malul Prutului, pe fostul ministru român 
Victor Antonescu8, în uniforma de căpitan francez. 

Cu destule greutăţi, ajunse în mare taină la ministrul Franței la laşi, 
unde se întâlni îndată după sosire cu Ion I.C. Brătianu. Îi aducea din partea 
primului ministru francez, Clemenceau”, îndemnul de a grăbi reîntoarcerea 
în război a României alături de Aliați, fie si cu patru divizii, daca nu se 
puteau concentra forțe mai importante, spre a întoarce linia de rezistența a 
trupelor mareşalului Mackensen! la Dunăre. 

I se arată îndată dificultatea de a mobiliza în asemenea împrejurări, 
înainte de a se fi asigurat un contact direct al armatei noastre cu Aliaţii, fie 
la Dunăre, fie prin Dardanele şi Marea Neagra. Se cerea de altfel sfatul 
generalului Prezan, care stătea retras la moşia sa din județul Vaslui, pentru 
o examinare mai completă a situației militare. Peste câteva zile, Victor 
Antonescu urma să se înapoieze cu memorii întocmite anume pentru 


6 Alexandru I. Marghiloman (1854-1925), om de stat conservator, prim- 
ministru (1918). (N.ed.) 

7 Toate datele sunt după stilul nou, adoptat oficial de la 1 ianuarie 1919. 
(N.a.) 

3 Victor G. Antonescu (1871-1947), jurist şi diplomat român. (N.ed.) 

9 Georges Clemenceau (1841-1929), om politic francez, prim-ministru la 
sfârşitul Primului Război Mondial, conducător al delegației franceze la 
Conferința de Pace. (N.ed.) 

10 August von Mackensen (1849-1945), mareşal german, comandant al 
armatelor Puterilor Centrale de pe frontul românesc şi al trupelor de 
ocupație. (N.ed.) 

10 Tisza Istvan (Ştefan) (1861-1918), om politic ungur, prim-ministru în 
timpul Primului Război Mondial. (N.ed.) 


Clemenceau şi generalul Berthelot!!. Comandanții armatei aflați la Iasi, 
consultați cu toata discretia cuvenită, arătaseră într-adevăr că mobilizarea 
se va face foarte greu: lipseau cadrele şi materialul pentru cele mai multe 
unități; caii, lipsiți de hrana, erau într-o stare deplorabilă, iar, în ce priveşte 
munitiile, nu dispuneam de mai mult de 1400 de lovituri de tun şi de 450 de 
cartuşe de arma; pentru râzboiul modern şi enorma sa consumatie de 
proiectile, această cantitate ajungea doar pentru începutul operațiunilor. Pe 
de alta parte, transporturile erau reduse aproape la nimic; combustibilul 
minelor de la Comăneşti — singurele de care dispuneam în Moldova, şi încă 
aproape de graniță — ne asigura, după indicaţiile statului major, 
douăsprezece trenuri pe zi în Moldova şi patru în Basarabia; era putin, chiar 
pentru patru divizii. 

Evenimentele însă se precipitau: la 1 noiembrie se ştia de ofensiva 
italiană, de prăbuşirea frontului austro-ungar, de revoluţia de la Budapesta 
a contelui Karolyi, de asasinarea lui Stefan Tisza!2. Două zile mai târziu, 
începeau la laşi manifestații de stradă; contradictorii în aparență — 
strigătele de „trăiască Brătianu” se încrucişau cu acele de „trăiască 
Averescu”13 — ele răspundeau totuşi simtamantului adânc al opiniei publice 
şi reacţiunii împotriva stării de lucruri existente. 

Ziua de 5 noiembrie a fost hotărâtoare. Într-o lungă întrevedere cu 
Cantacuzino Paşcanu, care, de la plecarea lui Take Ionescu!*, rămăsese 
principalul reprezentant al conducerii partidului conservator, Ion I. C. 
Brătianu formulase condiţiile esenţiale ale unui nou guvern de colaborare, 
dintre care două erau de imediată realizare: anularea operei de guvernământ 
şi legislative a guvernului Marghiloman, afară, desigur, de unele măsuri 
administrative inerente bunului mers al gospodăriei publice şi înfăptuirea 
fără întârziere a reformelor agrare şi electorale, ale căror principii fuseseră 
înscrise în Constituţie încă din vara anului 1917. 

Până să se poată stabili în amănunte o înțelegere de guvernare, era 
necesar un guvern de tranziție, fără caracter de partid. De altfel se găsise şi 
omul indicat pentru a prezida această formațiune. După-amiază, generalul 
Coandă!5, după o prealabilă înțelegere cu Brătianu şi generalul Prezan!6, se 
ducea în audiența la Regele Ferdinand, primind însărcinarea de a forma 


11 Henri Mathias Berthelot (1861-1931), general francez, şef al misiunii 
militare franceze în România. (N.ed.) 

12 Tisza Istvan (Ştefan) (1861-1918), om politic ungur, prim-ministru în 
timpul Primului Război Mondial. (N.ed.) 

13 Alexandru Averescu (1859-1938), general si mareşal, prim-ministru. 
(N.ed.) 

14 Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), om politic, membru al Partidului 
Conservator, participant la lucrările Conferinţei de Pace. (N.ed.) 

15 Constantin C. Coandă (1857-1932), general, prim-ministru (1918). (N.ed.) 

16 Constantin Prezan (1861-1943), general şi mareşal român. (N.ed.) 


noul guvern. 

În aceeaşi seară, Marghiloman îşi juca ultima carte, anunțând Regelui 
că dăduse dispoziții trupelor noastre să treacă granița Bucovinei, de acord 
cu austro-germanii, care nu mai puteau menține ordinea în aceasta 
provincie. 

Situaţia lor era acum îndeajuns de critică, ca să nu ne facă dificultăți 
nici pentru intrarea armatei române în Transilvania, numai să li se asigure 
retragerea netulburata a trupelor si a materialului aflat în Muntenia. Dar 
tocmai de aceea era imposibil să se mai lucreze de acord cu ei; ar fi 
însemnat să ratificăm Pacea de la Bucureşti, pe care Regele refuzase 
stăruitor să o semneze, cu toate presiunile făcute de atâtea ori asupra lui şi 
să ne aşezam la Conferința Păcii în rândurile statelor învinse, atunci când 
Aliaţii victorioşi se pregăteau să ne întindă mâna peste Dunăre. 

Cu ajutorul lor, nu cu al duşmanilor înfrânți, se putea înfăptui 
întregirea neamului. Oricare ar fi fost abilitățile sale politice şi parlamentare, 
Marghiloman trebuia să tragă consecințele. 

A doua zi, la ora 11, Regele Ferdinand primea oficial demisia 
guvernului său, iar după-amiază noul preşedinte de Consiliu, generalul 
Coandă, citi decretul de închidere şi dizolvare al Corpurilor Legiuitoare. 
Primul manifest al Regelui vestea înfăptuirea apropiată a reformei agrare, 
împroprietărirea țărănimii ce urma să fie din nou chemată sub arme. Din 
punct de vedere intern, partida era câştigată. 

Problema rămânea însă întreagă, cu toate greutăţile şi primejdiile ei, 
din punct de vedere extern. Cea dintâi şi cea mai mare greutate o ridicase 
nerabdarea Aliaților. Plecat de la Iasi cu aeroplanul care adusese pe Victor 
Antonescu, Robert de Flers!” se întorsese, cu destule peripeții, la Galati. Ne 
aducea mesajul generalului Berthelot, comandant al Armatei de Dunăre, 
care ne îndemna să intrăm în acțiune fără să mai pierdem o clipă. 
Mackensen, de altă parte, punea în vedere guvernului român că va distruge 
fără crutare căile de comunicaţie şi sondele de petrol, de vom veni în 
ajutorul Aliaților. 

Alte insistente se făceau prin legația Franţei la Iasi; în fine, o noua 
telegramă a lui Berthelot ne făcea cunoscută intenția lui de a trece Dunărea 
cel mai târziu între 18 şi 20 noiembrie. Încordarea ajunsese la culme. 

La 8 noiembrie, o consfătuire întruni, la Ion I. C. Brătianu, pe 
generalul Coandă, contele de St. Aulaire!®, ministrul Franţei, generalul 
Prezan, generalul Lafont, atasatul militar francez, colonelul Antonescu!?, 
revenit la Marele Stat Major şi Mişu, unul din diplomații noştri cei mai 


17 Robert de Flers (1872-1927), scriitor şi diplomat francez. (N.ed.) 


18 Saint Aulaire, ministru al Franţei în România. (N.ed.) 
19 Ton Antonescu (1882-1946), şef al Biroului de operaţii al Marelui Stat 
Major sub comanda generalului C. Prezan. (N.ed.) 


încercați. 

Discutia a fost lungă şi vie. Francezii staruind pentru o intervenție 
imediată, având în vedere armistițiul apropiat, iar generalul Prezan 
arâtându-le imposibilitatea de a aduna măcar proviziile necesare armatei, în 
mai putin de douăzeci şi cinci de zile. 

La urmă, lon Brătianu rezuma astfel punctul sau de vedere, ca o 
concluzie a celor auzite: „Dacă armistițiul se va încheia fără întârziere, 
gestul nostru militar n-ar mai avea o importanța hotărâtoare şi nu ar 
corespunde nici dramei pe care războiul a însemnat-o pentru România, ce 
trebuie să stăpânească întreaga noastră situație în fața Congresului. Un 
astfel de act poate deveni chiar periculos, dacă e făcut prea târziu pentru a 
obţine un rezultat efectiv şi totuşi ar preceda armistițiul destule zile, ca să 
dea timp vrajmasului să desăvârşească distrugerea teritoriului ocupat, fără 
putinţa unei compensații serioase. 

Aliaţii noştri au constatat continuitatea politicii noastre, îndată ce 
guvernul Marghiloman a fost răsturnat: aceasta era necesar să le-o arătăm, 
ca şi dorința noastră sinceră de a nu pierde o zi, în vederea unei operaţiuni 
militare serioase.” 

Se hotări deci trimiterea unui general român la Bucureşti, pentru a 
examina situația din teritoriul ocupat şi a ascunde astfel pregătirile noastre 
militare. O telegramă a lui Berthelot, care ne vestea începutul retragerii lui 
Mackensen, era însă să grăbească desfăşurarea evenimentelor. 

Cuvintele lui Ion Brătianu nu sunt însă mai putin caracteristice: din 
ele apare îndoita sa preocupare, de a nu ştirbi prin nici un gest valoarea 
acțiunii şi a sacrificiilor făcute de România cauzei comune, în anii grei 1916 
şi 1917, şi în acelaşi timp de a păstra întregi pentru ceasul înfăptuirii, ce se 
apropia, forțele națiunii şi armata ei. De acum se întrezăreau liniile 
fundamentale ale politicii sale, de la care nu era să se mai abată. 

Între timp, se organiza activitatea de guvernare a generalului Coandâ 
şi a colaboratorilor săi. Brătianu şi prietenii lui le dădeau cel mai larg 
concurs; de fapt, prin lucrările lor, ei constituiau adevăratul guvern, 
recomandând pentru toate numirile administrative oameni în care aveau 
încredere, fără a fi însă amestecați în politica militantă a partidului liberal. 
Notite, proclamatii, memorii, note diplomatice, corespondenţa cu generalul 
Berthelot, toate se redactau la Iaşi în strada Lascăr Catargiu. 

Uneori i se întâmpla şi preşedintelui Consiliului, generalului Coandă, 
venind să-l vadă pe Ion I.C. Brătianu, să întrebe la uşă „dacă d-l prim- 
ministru e acasă?“ 

La 9 noiembrie, textul ultimatumului pe care guvernul român îl 
trimitea lui Mackensen, somându-l să capituleze în douăzeci şi patru de ore, 
iar de nu, armata noastră îl va ataca, a fost citit de Brătianu miniştrilor 
aliați: St. Aulaire, Barclay, Vopicka, înainte ca generalul Coandă sa-l fi văzut 
şi expediat, în aceeaşi seară, comandamentului german la Bucureşti şi 


misiunii de la Iaşi. 

Acum hotărârea era luată. Se tipăreau în grabă decretul de mobilizare 
şi proclamația Regelui către popor. Pentru a doua oară se trecea Rubiconul, 
cu toate riscurile şi grijile ce nu erau simţite de entuziasmul străzii, dar 
apăsau cu atât mai greu asupra conştiinţei conducătorilor, dupa 
experiențele tragice ce erau încă atât de proaspete. Ultimatumul expira la 10 
noiembrie; comandamentul german nu dăduse alt răspuns, decât punând 
un tren la dispoziția ofițerilor români de legătura aflați la Bucureşti, ce 
urmau să fie schimbaţi cu misiunea colonelului Brandenstein de la Iaşi. Ne 
aflam deci iarăşi în stare de război cu Germania, fară să ştim care erau 
trupele ce ni se puteau opune şi dacă legătura cu Aliaţii de peste Dunăre se 
va putea stabili destul de repede, ca să înlăture primejdia ce o infatisa 
starea noastră de sărăcie şi dezorganizare. Ce era să aducă ziua de mâine? 

Ziua de 11 noiembrie aduse însă armistițiul general. La orele 1 el era 
cunoscut şi la Iasi. Pericolul unei reacţii de ultima oră a armatei germane 
era astfel înlăturat; dacă ordinul de oprire generală, pe pozițiile ocupate, ne 
îngreuia înaintarea în Muntenia şi în Transilvania, unde ne chemau cu 
insufletire capii mişcării româneşti de dezrobire, aveam totuşi răgazul 
necesar de-a ne completa lipsurile şi de-a ne aduna mai bine forțele 
imprastiate. 

Era şi nevoie! Ca niciodată, iarna începuse de la jumâtatea lui 
noiembrie. Munţi de zâpadă astupau străzile şi îngreuiau circulația pe 
drumuri. Oamenii soseau cu greu la unităţile lor, aprovizionarea se făcea 
încet, echipament nu se găsea decât pentru un efectiv redus; noroc de 
căciuli şi cojoace şi de cizmele de pâslă rămase de la ruşi! Îmi aduc aminte 
cum am plecat, chemat a doua oară sub drapel, din curtea cazărmii din 
Roman, într-o seară întunecoasă de iarnă, pentru a ne îmbarca în trenul ce 
pornea spre Piatra Neamt. De acolo, pe Valea Bistriţei, Divizia a VII-a urma 
să treacă în Ardeal. Caii, câţi îi aveam, trăgeau din greu tunurile, care de 
abia se urneau din loc, prin noroiul desfundat de zăpadă. Ofițerii şi soldații 
mergeau pe jos, lângă cai şi chesoane, spre a nu le adăuga o greutate, ce nu 
puteau să o ducă. Astfel pornea a doua campanie, aceea care ne-a dus 
ostaşii în Munţii Apuseni, pe care i-au cucerit, iar pe urmă în câmpiile 
Ungariei. Ni se părea că, în întunericul nopții, se strecura pe zăpadă un 
convoi de fantome, mai degrabă decât o armată care se îndrepta spre 
izbândă. Trebuia să trecem munții, căci în Ardeal frământarea sporea în 
fiecare ceas; la 1 decembrie era să se proclame unirea în Marea Adunare de 
la Alba Iulia. 

La Iasi însă, alte preocupări treceau acum pe primul plan. Întrebarea 
ce se punea şi care cerea neapărat dezlegare era aceasta: cum priveau Aliaţii 
situaţia noastră? 

Desigur, se impunea să reintrăm în acțiune; încheierea armistițiului 
ne găsise în rândurile armatelor înțelegerii. Dar înainte de a paşi mai 


departe, trebuia să ştim unde mergem şi mai ales în ce condiţii era privită în 
Apus acțiunea României, în conjunctura creată de noile evenimente; se mai 
considera în vigoare tratatul de alianță încheiat în 1916 sau ni se aducea o 
învinuire de-a fi încheiat, în 1918, pacea impusă de vrăjmaşi? De rezolvarea 
acestei probleme depindea întreaga noastră acțiune la Conferința Păcii, ca şi 
putinţa de-a obţine recunoaşterea revendicărilor nationale. De altfel, 
chestiunea era deschisă de când se încheiase armistițiul pe frontul de 
răsărit, după triumful revoluției bolşevice la Petrograd; de aceea, pentru 
înțelegerea mai deplină a evenimentelor, este necesar să ne amintim mai 
întâi împrejurările de atunci. 

În ce priveşte armistițiul de pe frontul oriental, situaţia era limpede. 
Dacă la început guvernul englez arătase oarecare nedumeriri, la 21 
decembrie 1917, cei patru miniştri aliaţi, Sir G. Barclay, Charles Vopicka, 
contele de St. Aulaire şi baronul Fasciotti, într-o nota comună adresată 
primului ministru român, recunoscuseră „extrema gravitate” a situației în 
care se afla România, în urma acțiunii maximaliste. „Considerăm ca o 
datorie, spuneau atunci reprezentanții Puterilor Aliate, de a da dreptate 
sacrificiilor pe care, cu toată lealitatea, poporul român şi eroica sa armată, 
în jurul Regelui lor cavaler şi al guvernului, le-au adus cauzei comune a 
României şi a înțelegerii.” 

Admiteau de asemenea necesitatea intrebuintarii forțelor noastre 
militare în interiorul Moldovei, la spatele frontului, pentru a pune capăt 
anarhiei dezlantuite de dezorganizarea armatelor ruseşti. „Constatăm, 
adăugau semnatarii notei, dacă, din nenorocire, această operațiune nu ar 
asigura acest rezultat şi România s-ar afla în imposibilitate de a-şi tine 
hotărârea, de atâtea ori repetată, de a evacua toată armata sau parte din ea, 
sau chiar de a organiza plecarea familiei regale şi a guvernului legal, că 
înțelegerea ar trebui să recunoască aliatei ei că şi-a făcut întreaga sa datorie 
şi a ținut leal angajamentele sale. 

Rugam pe Excelența Voastra să binevoiască a aduce această scrisoare 
la cunoştinţa Majestății Sale Regelui şi a Consiliului de Miniştri...“ 

Două săptămâni mai târziu, la 3 ianuarie 1918, într-o circulară 
adresată miniştrilor de la Paris, Londra şi Roma, Ion I. C. Brătianu preciza 
astfel punctul de vedere al României, după încheierea armistițiului şi în 
izolarea în care ne aflam, în urma defectiunii totale a Rusiei bolsevizate. 

„Voim înainte de toate, pentru această zi a păcii generale, să nu lăsăm 
să se discute drepturile înscrise în tratat şi scump plătite prin crude 
sacrificii, dar care, departe de a fi mai bine asigurate, ar deveni iluzorii în 
urma unor noi jertfe, de data aceasta sterile si pernicioase pentru toți, căci 
interesul european nu voieşte ca forțele vitale ale României să fie complet 
anulate pentru o lungă perioadă istorică. Aliaţii noştri înşişi ar trebui să ne 
sfătuiască să preferăm orice soluție ce ar asigura existența unei stări chiar 
precare până la pacea generală, aceleia care în mod fatal ajunge la un 


dezastru complet, fără compensație pentru alții şi fără reparații pentru noi.“ 

La sfârşitul lui ianuarie, în preajma retragerii guvernului, şeful său 
mai formula într-o nouă circulară către aceiaşi miniştri această tragică 
întrebare: „Convine oare, pentru viitorul Europei şi chiar pentru ziua mai 
apropiată a păcii generale, ca România să fie osândită astăzi la sinucidere, 
la care o duce o acțiune militară pe două fronturi, fără nădejdea unui ajutor 
de nicăieri şi cu rezultatul fatal al capitulării armatei şi al înlocuirii Regelui? 

Noi înțelegem în orice caz, pentru pacea generală, să păstrăm 
drepturile ce le-am câştigat, dar cred că Aliaţii noştri înşişi trebuie să 
admită că ar fi negativ şi nedrept de a compensa trădarea rusească prin 
distrugerea română.“ 

Desigur, era o nuanţă între armistițiul, la care Aliaţii îşi dăduseră 
formal consimțământul, şi pacea separată, deşi, în haosul revoluției ruseşti 
şi în neputinta vădită de a ne ajuta din altă parte, cea de a doua era 
consecința fatală a celui dintâi. 

O telegramă din Londra, la începutul lui ianuarie, lăsa să se înțeleagă 
că, în cazul în care provinciile de la miazăzi ale Rusiei şi ale Caucazului s-ar 
alătura păcii separate pe care voia s-o încheie guvernul comunist, s-ar 
admite şi pentru noi necesitatea de a încheia pacea, mai ales dacă s-ar 
dovedi că evacuarea armatei ar deveni imposibilă. Ministrul Franţei la laşi 
se ridica însă împotriva principiului păcii, admițând totuşi că ea ar fi 
posibilă numai după plecarea Regelui şi a guvernului legal, semnată de o 
formațiune ministerială numită de vrăjmaşi şi deci lipsită de orice caracter 
de legalitate. 

Formulă complicată şi de o realizare mai mult decât îndoielnică. Nota 
exactă o dădea de rândul acesta raportul telegrafic al ministrului nostru la 
Roma, d-l Lahovary, care rezuma astfel la 6 februarie convorbirea sa cu 
ministrul de Externe al Italiei. 

„Sonnino recunoaşte gravele chestiuni care ne apasă... El a adăugat: 
în cea mai rea situație, România nu va obține niciodată din partea înțelegerii 
consimțământul la o pace separată — ea ar produce o gravă depresiune la 
Aliați, unde atâta lume nu aşteaptă decât un pretext pentru a predica 
încetarea războiului. D-l Brătianu ar trebui să ştie că Biserica dă câteodată 
absolutiunea după păcat, dar niciodată înainte.” 

Cu toată fineţea ce o comporta vecinătatea Vaticanului, ni se dădea 
astfel sfatul să procedam şi în această materie cu politica faptului îndeplinit. 
Ceea ce de altfel am şi făcut: tratativele, începute de guvernul Averescu şi 
desăvârşite pe urmă de Marghiloman, nu au avut alt rost; ele au îndeplinit 
astfel, deşi poate cu alte tendinţe, în condiţii vitregi, programul de aşteptare 
şi de conservare al puterilor vii ale națiunii, pe care îl definise Ion I. C. 
Brătianu. Nu era deci greu pentru el, în momentul în care reintram în 
acțiune şi împrejurările prevăzute de el îl aduceau din nou la cârmă, pentru 
ca „să cucerim ce avem de cucerit”, să definească poziția noastră şi în fața 


Conferinţei de Pace. 

Punctul său de vedere era limpede şi categoric: România îşi 
îndeplinise cu prisosinta toate angajamentele ei. Pacea de la Bucuresti — 
păcatul pe care Biserica îl absolvă după ce a fost săvârşit, dar nu înainte — 
impusă de defectiunea rusească si de izolarea noastră pe frontul oriental, nu 
căpătase totuşi consfintirea legală, pentru că Regele Ferdinand îi refuzase 
stăruitor ratificarea sa. Stăteam deci pe baza neclintită a tratatului încheiat 
cu puterile aliate în august 1916, rezultat al unor lungi şi laborioase 
tratative, în care toate problemele noastre, naţionale şi etnice, fuseseră 
îndelung examinate. 

De la Paris ştirile erau însă contradictorii. La 23 decembrie, 
observatorul atent si diplomatul pătrunzător care era Constantin 
Diamandy20 comunica astfel impresiile sale: „Mi se spune că guvernul 
francez ar fi lăsat a înțelege că nu este dumerit încă dacă trebuie 
considerată România ca o aliată sau nu. Aceasta s-ar fi spus d-lor 
Cretzianu?! si Antonescu?2.” Si, pe drept cuvânt indignat, adăuga: „Eu nu 
concep cum o asemenea chestiune a putut fi pusă şi adaug că nu concep 
cum un ministru al țării să permită a se pune la îndoială — dacă România 
este aliată sau nu, mai ales în urma celor declarate în convenţia de 
armistițiu a mareşalului Foch25... Este de temut ca asemenea procedee să 
nu ascundă intenţii de a ne tine «la dragée haute», ca un fel de presiune 
pentru a ne muia şi a ne face mai mladiosi". 

Dar tocmai la aceasta nu era dispus Brătianu. Cam în acelaşi timp, 
revenit acum în fruntea guvernului la Bucureşti, telegrafia miniştrilor săi, la 
Paris şi la Londra: „Dacă Franţa, cum a spus-o Pichon, voieşte să ne asigure 
toate revendicările, singurul teren pe care poate acţiona cu eficacitate este 
acel al tratatului de alianţă... În ce mă priveşte, dacă acest tratat ar fi 
nesocotit, n-aş putea lua răspunderea politicii româneşti, care trebuie să se 
dezvolte in aceasta parte a lumii în cel mai strâns acord cu Franța...“ 

Peste câteva zile se descoperi originea împotrivirii ce o întâmpinam. 
Ambasadorul englez la Paris, Lord Derby, mărturisi ministrului nostru că 
Anglia era puterea care se opunea la recunoaşterea calității de ţară aliată a 
României! Francezii şi italienii erau însă de altă părere şi punctul lor de 
vedere sfârşi prin a se impune?‘*, înlăturând una din cele mai monstruoase 


20 Constantin Diamandy (1860-1931), diplomat, ministru plenipotenţiar al 
României la Paris. (N.ed.). 

21 Alexandru G. Cretzianu, diplomat român, ataşat pe lângă delegația 
română de la Conferința de Pace. (N.ed.). 

22 Trimis între timp ca ministru al României la Paris. (N.a.). 

23 Ferdinand Foch (1851-1929), mareşal francez, comandant al trupelor 
aliate de pe frontul de vest în faza finală a războiului. (N.ed.) 

24 Vezi şi articolul d-lui Tardieu, Une quinzaine historique în Gringoire din 6 
aprilie 1939. (N.a.) 


nedreptäti ce le-ar fi înregistrat istoria. De aici însă, până la recunoaşterea 
integrală a tratatului de alianță din 1916, mai era de parcurs un drum lung 
si greu. 

În primele zile ale lui ianuarie 1919 situaţia era următoarea: printr-o 
telegramă comunicată de St. Aulaire, guvernul francez îşi propunea să 
considere România ca o tara aliată şi să o admită in această calitate, in 
aceleaşi condiţii ca celelalte mici puteri aliate. „Această hotărâre, urma 
depeşa, pare indreptatita de atitudinea României, care s-a întors net spre 
Aliați, îndată ce a putut scăpa de asuprirea germană. 

Totuşi, tratatul din 1916 fiind abrogat în drept de tratatul din 
Bucuresti, va fi locul să se formuleze o declarație, luând ca bază tratatul din 
1916 pentru revendicările româneşti, ținându-se seamă de anexiunea 
Basarabiei si de interesele generale si speciale ale Aliaților.“ Deci tratatul 
numai ca bază de discuție şi târguială, în care Basarabia, neprevăzută de 
semnatarii din 1916, nu figura, desigur, decât ca obiect de compensație 
pentru alte sacrificii. 

Replica lui Brătianu nu putea fi decât vehementa: ,Cunoasteti punctul 
meu de vedere: România nu ar putea admite un act de strigătoare 
nedreptate atingând demnitatea ei şi care ar declasa-o moralmente, de ar 
recunoaşte că nu a îndeplinit clauzele tratatului.” 

Era vădit că la Paris intrigile începuseră; chiar dacă nu se mai discuta 
calitatea noastră de aliați, se examina dacă vom avea doi delegați la 
Conferință sau trei, ca Serbia şi Grecia. În ce priveşte tratatele încheiate de 
Aliați în cursul războiului, se făcea simțită opunerea Americii, dispusă să nu 
recunoască nici una din convențiile anterioare intrării ei în acțiune, în 
primăvara anului 1917. Dar se puteau face excepţii, cand ele conveneau 
puterilor interesate; astfel, Diamandy semnala, într-o scrisoare de la 30 
decembrie 1918, că Franța si Anglia se intelesesera să respecte şi să aplice 
tratatul pe care îl încheiaserâ pentru împărțirea Siriei. Ar fi fost poate un 
precedent favorabil... 

Nesiguranta apăsa greu asupra voinței de acțiune a lui Brătianu. 
Telegramele sale erau tot mai imperioase, mai hotărâte: „sunt în alternativa 
de a părăsi guvernul sau de a pleca la Paris pentru Conferinţa Păcii. Pentru 
a se hotări, trebuie să ştiu dacă credeți că putem face a fi recunoscut 
tratatul nostru.“ 

Iar, în preziua plecării, acest strigăt, aproape de exasperare: „Fac un 
ultim efort pentru a face să fie înțeleasă situația României şi sunt hotărât a- 
mi da demisia chiar de la Paris, dacă tratatul nostru nu e recunoscut.” 

Alți oameni politici se lăsaseră însă impresionați de atmosfera grea ce 
o întâmpinam în capitalele din Apus şi se arătau mult mai sceptici în 
susținerea tezei ce se întemeia pe tratatul de alianță. Aici este şi principalul 
motiv al divergentei ce s-a produs în acel moment între Ion I. C. Brătianu şi 
Take lonescu şi i-a despărțit pe urmă, în tot timpul Conferinţei de Pace. 


Se ştie că Take Ionescu, care fusese lăsat de germani să treacă în 
Franța într-un tren special, organizase la Paris Comitetul National Român, 
care, în timp ce guvernul Marghiloman reprezenta România oficială şi 
neutră, obținuse totuşi recunoaşterea Aliaților. 

În călătoriile sale între Londra şi Paris, îşi dăduse seama de intenţiile 
acestora şi ajunsese să creadă că nu se mai poate susține cauza tratatului 
de alianţă din 1916, pe care el o socotea pierdută din capul locului. 

Ce politică era de urmat în asemenea împrejurări? Negociator 
încercat, orator strălucit si avocat abil, obisnuintele însăşi ale profesiunii îl 
indemnau spre o soluție ce putea realiza, cu un minimum de riscuri, un 
maximum de avantaje materiale şi practice. În definitiv, procesul ce se 
deschidea putea fi încheiat de o tranzacție, în condiții favorabile. Ca să fim 
drepți, trebuie să adăugăm că un alt gând îl stăpânea, până la obsesie: 
ideea care era să-i determine mai târziu întreaga sa acțiune politică externă, 
necesitatea unei apropieri între tara noastră şi vecinii ei din centrul şi sud- 
estul Europei. Trebuiau înlăturate toate problemele de natură să ne 
despartă de aceste tari şi întărită, chiar cu sacrificii, solidaritatea noastră cu 
ele. Ajunsese aproape să regrete rezultatele propriei sale politici din 1913 şi 
anexarea Cadrilaterului, pentru a ne împăca definitiv cu bulgarii; cu atât 
mai mult, dorea o soluţie de împăciuire în rivalitatea ce o deschisese între 
noi şi sârbi chestiunea Banatului. Încă înainte de înaintarea armatelor 
generalului Franchet d’Espérey?*, prin Balcani spre Dunăre, el luase contact 
la Paris cu membrii Comitetului National lugoslav, Trumbici2€ şi mai ales 
Pasici?’, care susțineau în exil drepturile țării lor, şi începuse tratative cu ei. 
Avem astfel dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el 
asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunțarea României la revendicarea 
integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianță din 1916, şi că 
admisese ca partea occidentală a acestei provincii — Torontalul — să fie 
alipită Serbiei2®. Zvonul acestor negocieri ajunsese în tara, fără să capete 
însă o confirmare categorică: încă de la laşi, Brătianu ridicase această 
problemă în convorbirile sale cu Cantacuzino Paşcanu şi lonaş Grădişteanu, 
dar aflase pe acesta din urmă mai intransigent încă — de se putea — decât 
el însuşi, în chestiunea drepturilor noastre naționale. 

Acum însă, revenit în fruntea guvernului şi în preajma plecării la 


25Louis Franchet d'Esperey (1856-1942), mareşal francez, comandant al 
trupelor aliate din Macedonia. (N.ed.) 

26 Ante Trumbici (1864—1938), om politic croat. (N.ed.) 

27 Nikola P. Paşici (1845-1926), om politic sârb, prim-ministru al Serbiei în 
timpul Primului Război Mondial. (N.ed.) 

23 Memoriul înaintat la 4 noiembrie 1918 consiliului de la Versailles de 
consiliul român de la Paris în chestiunea românilor din Transilvania, 
Bucovina si Ungaria nu menționează Banatul. Actes et Documents 
concemant la question roumaine, Paris 1918, pag. 49-51. (N.a.) 


Paris, problema trebuia lămurită. Am amintit învinuirea, ce i s-a adus în 
repetate rânduri, că ar fi înlăturat din primul moment orice idee de 
colaborare cu Take Ionescu, în dorința egoistă de a păstra pentru partidul 
său şi pentru sine toate răspunderile puterii. Telegrama sa din 16 decembrie 
1918, îndată după constituirea guvernului pe care îl prezida, constituie 
răspunsul cel mai categoric la aceste afirmații. 

De la sfârşitul lui octombrie, îndată ce evenimentele deschideau noi 
perspective, el îşi infätisase putinţa unui nou guvern de colaborare cu 
Partidul Conservator, urmare firească a aceluia din vremea războiului. 
Sugestiile sale rămăseseră fără răspuns precis. Acum, constituindu-şi 
guvernul, Brătianu tinea să asigure pe Cantacuzino Paşcanu de caracterul 
provizoriu al formațiunii liberale şi îi propunea următoarele condiții pentru 
un guvern de coaliție: trei portofolii (Finanţe, Lucrări Publice, Industrie) şi 
un ministru de stat, iar pentru Take Ionescu un minister fără portofoliu şi 
locul de delegat la Conferinţa Păcii, împreună cu Mişu şi cu el; până şi 
decretul fusese întocmit. Despre candidaturi în parlament era să fie vorba 
mai târziu, deşi nu înțelegea să renunțe la majoritatea în cameră sau la 
prefecturi. Acest acord era subordonat însă îndeplinirii a două condiții 
esențiale: realizarea neintarziata a reformelor şi întoarcerea lui Take Ionescu 
la Bucureşti, pentru ca, într-o conferință prealabilă, prezidată de Regele 
Ferdinand, delegaţii noştri să se pună definitiv de acord asupra tuturor 
chestiunilor ce urmau să le susțină la Conferința Păcii. Aceste propuneri, 
ministrul Cretzianu urma să le comunice la Paris lui Take Ionescu, iar, în 
cazul când ar fi obținut o acceptare de principiu, remanierea guvernului s-ar 
fi făcut imediat. 

Evenimentele nu-i mai îngăduiau însă să aştepte răspunsul; de la o zi 
la alta, ştirile soseau, unele mai liniştitoare, altele mai alarmante. Era sigur 
că în culisele Conferinţei se urzeau intrigi împotriva noastră, pe care nu le 
putea combate, cu oarecare şanse de reuşită, decât la fața locului. Şi aşa 
sosirea delegației române era târzie; nu mai era nici un moment de pierdut. 

În ultimele zile ale anului 1918, stil vechi, — adică la 11 ianuarie 
1919 — primul ministru pleca la Paris, prin Belgrad şi Fiume, însoțit de 
secretarul general al delegației, Constantin Brätianu?°, de colonelul Toma 
Dumitrescu, de d-l I. Plessea şi de corespondentul francez al ziarului „Le 
Temps“, d-l Tavernier, al cărui rol a fost în această împrejurare destul de 
mare însemnat. 

Prima etapă a călătoriei era Belgradul, întâi pentru că se călătorea în 
condiții destul de grele, într-o vreme când totul se desfăcea şi se prefăcea în 
Europa Centrală, dar mai ales pentru a dovedi că, mergând la Conferință, 
primul delegat al României nu avea nici un gând de duşmănie împotriva 


29 Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (1866-1950), al doilea fiu al lui I.C. 
Brătianu, fruntaş liberal. (N.ed.) 


statului vecin şi aliat. 

Trecem asupra împrejurărilor în care s-a făcut călătoria; e de dorit ca 
acei ce au fost acolo să le descrie odată mai amănunțit; mă voi opri numai la 
rezultatele întrevederilor ce au avut loc. 

După o noapte petrecută în condiţii dificile, în Belgradul pustiit de 
năvălitori, a urmat într-adevăr, la 13 ianuarie, un dejun la palatul 
principelui regent — era viitorul rege Alexandru I, care exercita regența în 
numele bătrânului suveran, Petru I. După dejun, au fost examinate, într-o 
lungă convorbire, principalele probleme care interesau cele două tari. 

„Departe de a constitui pentru România un act inamical fata de 
Serbia, lămurea Ion I. C. Brătianu pe principele Alexandru, soluția (în 
chestiunea Banatului) îi era impusă de convingerea că Dunărea era singura 
granița capabilă sâ evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele 
există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari si tara noastră. Ar fi 
nenorocit să tranşăm, sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune 
care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor 
între cele două popoare.“ 

Nu avea intenţia de a provoca o declaraţie a principelui, dar credea de 
datoria sa de a-i expune adevăratul motiv al atitudinii noastre. 

Principele răspunse multumindu-i, dar arătându-i, cu aceeaşi 
sinceritate, că el socotea că Belgradul nu putea rămâne la graniță şi că 
poporul sârb din Banat avusese o prea mare parte în dezvoltarea națională a 
Serbiei, pentru a putea fi părăsit. Era însă convins de necesitatea unor 
relaţii prietenesti între cele două popoare; punctul de vedere al lui Brătianu 
fiindu-i de altfel cunoscut, spera totuşi că se vor putea găsi soluții de 
înțelegere, fără a jertfi interese sârbeşti atât de considerabile. 

După această întrevedere, principele primi în audiență pe Tavernier. 
„Şi-a arătat mirarea, înseamnă raportul, că d-l Brătianu s-a mărginit la 
consideraţii generale. Între altele, i-a confirmat înţelegerea, între d-nii Take 
Ionescu şi Pasici, în privința părții occidentale a Banatului, care recunoaşte 
Serbiei drepturi asupra acestei regiuni.“ 

Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, 
colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. 

Au urmat pe urmă discuţii, al căror ecou a ajuns până aproape de noi. 
Presa, pătimaşă ca totdeauna, a adâncit diferendul între exponentii celor 
două teze; s-a dezläntuit o polemica aspră, în care presa opoziţiei ataca 
politica „trufiei sterile“, pe când cea liberală aducea invinuiri politicii „de 
sărut mâna“. De fapt, era mai mult decât conflictul dintre doi oameni, dintre 
două personalități, oricât de deosebite ar fi fost temperamentele şi metodele. 
Era lupta între două concepţii fundamental opuse, ce nu se aflau fata în fata 
pentru prima oară în 1919 şi pe care le vom regăsi desigur în toate 
împrejurările importante ca un factor permanent în dezvoltarea politică a 
României. Era conflictul între intransigenta şi tranzacție. 


Antagonismul acesta apăruse oarecum în germene cu patruzeci de ani 
înainte, în timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin. Şi 
atunci, spiritul realist al lui Mihail Kogălniceanu căutase o soluție practică, 
care să ne asigure avantaje teritoriale în Dobrogea şi să nu ne opună, într-o 
rezistență ce o socotea zadarnică, imperialismului rusesc care ne cerea 
județele Basarabiei de miazăzi; iar Ion C. Brătianu, tatăl lui Ion I. C. 
Brătianu, menținea cu intransigenta convenția încheiată cu Rusia la 
începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un 
cuvânt nu admitea să se renunțe de bună voie la dreptul nostru asupra 
părții din Basarabia, pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. 

Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România 
dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără 
rezistența hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de-a 
revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru 
decenii, în ceasul prăbuşirii împărăției țarilor. 

De altfel, daca fuseseră discuții pe această chestiune între I.C. 
Brătianu şi Kogălniceanu, ele n-au ieşit dintr-un cerc foarte restrâns, iar 
actele oficiale şi-au păstrat secretul până în zilele noastre. La Berlin, 
atitudinea lor a fost solidară; Kogălniceanu a găsit cele mai calde accente 
pentru a apâra drepturile noastre, iar în clipa în care a depus pe masa 
Congresului textul convenției care dovedea că țarul îşi călcase făgăduinţa, el 
uitase tot ceea ce discutase în patru ochi cu preşedintele său de Consiliu. 
Dar în 1919 conflictul a trecut în domeniul public şi n-a mai putut fi ocolit. 
Ion I. C. Brătianu, în clipa în care îşi definea politica la Conferința Păcii, era 
deci călâuzit de experiența generaţiei precedente, pe care istoria chiar atunci 
o dovedise justificată. Această experienţă îl determina să aleagă drumul mai 
lung şi mai greu, care, dincolo de frământările trecătoare ale evenimentelor, 
păstrează, peste vremuri, linia neşovăitoare a nazuintelor şi intereselor 
permanente ale țării. Era să o spună el însuşi, în amurgul vieții, în 
conferința sa de la Ateneu. 

„În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc 
viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi 
de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de 
oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe 
tărâmul înalt şi singur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi 
anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora räsplätii.” 


CAPITOLUL II 
Revendicările României în fața consiliului suprem 
ianuarie-aprilie 1919 


Această concepţie a drepturilor României, primul nostru delegat urma 


să o susțină la Conferința Pâcii, ale cărei lucrări începuseră atunci când sosi 
în sfârşit la Paris. Îşi dădu însă repede seama că avea a face tot mai puţin 
cu Conferința, ca adunare, ca parlament al Lumii Noi, şi tot mai mult cu 
faimosul Consiliu al celor Patru „Mari', reprezentați ai puterilor cu interese 
nemărginite în treburile Europei, pentru care un spiritual scriitor belgian 
găsise pseudonimul sintetic de „Sir Archibald Bigfour”: consiliul restrâns şi 
suprem, în care se concentra tot mai multă puterea executivă a Conferinţei. 

De fapt însă, în ce priveşte problemele generale, cei Patru s-au redus 
destul de repede la trei, nu pentru că primul delegat al Italiei, Orlando30, n- 
ar fi fost la înălțimea misiunii sale; dar s-a dovedit în curând că Italia nu 
avea motive să fie mulțumită de modul în care interesele ei erau privite la 
Conferinţă şi că trebuie deci să-şi concentreze întreaga activitate pentru 
apărarea lor. De aceea, în chestiunile de ordin general, care nu atingeau o 
latură mai însemnată a politicii italiene, aveau cuvânt hotărâtor aceşti Trei, 
care aduceau fiecare, in examinarea problemelor, mentalitatea si 
temperamentul său, concepția sa profund deosebită de a celorlalți. Trebuie 
amintite trăsăturile lor caracteristice, pentru a înțelege cât era de greu să se 
realizeze o sinteză a vederilor lor, sinteză ce prea adesea nu depăşea 
marginile unui compromis. 

Woodrow Wilson?!, preşedintele Statelor Unite ale Americii, era 
singurul şef de stat care a coborât în arenă, primind să ia parte activă, ca 
prim delegat al țării sale, la lucrările Conferinţei. Dar, deşi ieşise din rezerva 
ce i-ar fi impus-o poate situația sa de preşedinte al celei mai puternice 
republici, el se socotea şi mai departe ca un arbitru, arbitrul păcii şi al 
dreptății omenirii. El aducea justiția, el îi statornicea legile: 

„O justiție impartiala, spunea el într-o declaraţie făcută la Conferinţă 
la sfârşitul lui ianuarie, care să nu distingă între acei către care voim să fim 
drepți şi acei, către care n-am voi să fim drepţi“. 

Pentru el războiul fusese o cruciadă, iar pacea ce o prezida trebuia să 
fie judecata — nu o judecată penală a vinovaţilor învinşi, cum o doreau unii 
— ci judecata întemeiată pe legile eterne ale echităţii, care nu ţineau seamă 
de prieteni sau de vrăjmaşi: Judecata de apoi, chemată să hotărască definitiv 
destinele lumi°?. Figura lui rigidă, desprinsă din tradiția predicii 
protestante, întruchipa spiritul doctrinar al ideologiei abstracte, credința în 
idealul supra-pământesc al binelui absolut. Astfel, vizionar al păcii şi al 


30 Vittorio Emmanuelle Orlando (1860-1952), prim-ministru al Italiei în 
timpul Primului Război Mondial, şef al delegației italiene la Conferința de 
Pace. (N.ed.) 

31 Thomas Woodrow Wilson (1856-1924), preşedinte al Statelor Unite, 
conducător al delegației americane Ia Conferința de Pace. (N.ed.) 

32 V. Mermeix, Fragments d'histoire 1914-18; VI. Le combat des trois, Paris, 
1922, p. 26 şi urm.; 63 si urm.; 137 şi urm. (N.a.) 


infratirii între oameni, plutea deasupra evenimentelor şi a contingentelor 
omeneşti, reformator religios încă mai mult decât om de stat. 

De atunci, această atitudine ridicase, chiar în America, împotriviri 
care sporeau. Rezoluţia celor 39, redactată de senatorul Lodge, prevestea, 
încă de la 3 martie 1919, rezistența de care era să se sfărâme märetul ideal 
wilsonian, în tara lui însăşi. Dar, in jurul preşedintelui, erau destui 
reprezentați, oficiali sau oficioşi, care păstrau un contact mult mai apropiat 
cu realitățile vieţii şi în special cu acelea economice. 

Alături de Wilson, în consiliu se deosebea activitatea neobosită a 
primului ministru britanic, David Lloyd George35. Lunga practică a vieţii 
politice şi parlamentare engleze înăbuşise în el, numai în parte, zvâcnirile 
temperamentului său spontan si ale eredității sale celtice. Ele se manifestau 
adesea în avânturile improvizatiei sau în vreo observaţie caustică. 
Izbucniseră cu violență în manifestul electoral care-i dăduse, în decembrie 
1918, însemnate majorități, având drept slogan sau lozincă acest întreit 
imperativ: judecata împăratului Wilhelm, pedepsirea tuturor vinovaţilor, 
toate cheltuielile de război în sarcina Germaniei. 

Dar, fire eminamente adaptabilă, revenise numaidecât, din primele 
zile ale Conferinţei, la simțul precis al realitätilor şi la necesităţile 
tradiționale ale politicii britanice de echilibru. Pe continent, Germania 
prabusita de înfrângere şi frământată de revoluții incetase de a mai fi 
periculoasă; în schimb Franța, încununată de prestigiul victoriei, era în 
plină ascensiune. Influența ei asupra Europei trebuia deci mărginită şi 
stăvilită. 

În fata oamenilor de stat anglo-saxoni, se ridica, emotionanta 
întruchipare a Franţei victorioase, figura bătrânului Georges Clemenceau, 
„mareşal civil al războiului”, ale cărui sprâncene si mustäti stufoase 
aminteau, printr-o ciudată potrivire a asemănărilor, acele nu mai puţin dese 
ale celuilalt dictator, care îndrumase în tabăra opusă destinele Europei, cu 
treizeci de ani în urmă: Bismarck, cancelarul de fier. Cuvântul său aprig — 
ferocele său staccato, zicea Lloyd George — şi spiritul său caustic erau 
îndeobşte cunoscute şi temute. Nu degeaba i se spunea ,Tigrul”. 
Argumentele sale tăioase se înfigeau ca nişte ghiare în trupul adversarului şi 
nu-l lăsau nesfâşiat. Replicile cădeau decisive, ca lovituri de topor. Când, 
într-o şedinţă a Consiliului, delegații sârbi, în vederea operațiunilor din 
Ungaria, invocau considerații generale, Clemenceau întrerupea brusc: „On 
ne fait pas une armée avec des considérations générales“. 

Când distinsul parlamentar, care era Franklin-Bouillon, îşi manifesta 
dorința de a figura în delegația franceză la Conferinţa Păcii, era înlăturat cu 
aceasta întrebare: Et pourquoi Washington-Potage? 


33 David Lloyd George (1863-1945), prim-ministru al Marii Britanii, 
conducător al delegației engleze la Conferința de Pace. (N.ed.) 


În scrisoarea sa mai sus citată, Constantin Diamandy ne-a lăsat 
următorul portret, caracteristic pentru primele zile ale Conferinţei. 

„În Franța, Clemenceau continuă a stăpâni, deşi mai contestat, mai 
ales la socialişti. Dar chiar acei care îl critică recunosc că, date fiind 
serviciile imense făcute şi popularitatea ES în armată, ar fi primejdios de 


"TI TI TT 
"a 


. 
. 


ÎMI al 


Gosisiliul celor patru 


a-l înlocui de pe acum. Din nefericire, bătrânul e atât de întreg, de 
intransigent, încât este imposibil de a-l atenua. Se simte că el voieşte să 
dirijeze după voia lui negocierile de pace şi dacă se recunoaşte că a fost 
omul războiului, se contestă că este înzestrat pentru a fi omul păcii. Nu 
cunoaşte şi nu studiază nici o chestiune. Îşi bate joc de colaboratorii lui, ia 
totul asupră-i şi, când este plictisit, sfârşeşte cu ge m’en fiche». “ 

Între firea sa dictatorială si intransigenta lui Ion I. C. Brătianu, 
relaţiile nu erau uşoare. Ieşirile sale, adesea lipsite de urbanitate, la adresa 
primului delegat al României, modul sumar în care expedia unele chestiuni 
din cele mai importante pentru țara noastră, fără să le cerceteze mai de 
aproape, i-au făcut o reputaţie de ostilitate susținută împotriva ţării şi a lui 
Ion Brătianu in special. E prea adevărat că, adesea, primul nostru delegat 
nu-şi putea stăpâni indignarea şi că întâlnim, în actele diplomatice şi în 
corespondența din vremea Conferinţei, destule expresii inamicale, de o parte 
şi de alta. 

Şi totuşi, în fond, Clemenceau, cu toate asperitätile caracterului său, 
nu ne era un duşman declarat şi constant. Alte forte ne erau vräjmase şi îl 
obligau, de cele mai multe ori, să ia atitudine alături de ele, dar cel puţin în 
două împrejurări ne-a dovedit prietenie. Se pare că lui îi datorăm granița 
Dobrogei de miazăzi, căci delegații englezi şi americani erau gata să restituie 
Cadrilaterul Bulgariei. Opunerea categorică a primului delegat francez ni l-a 
păstrat. 

În criza cea mai gravă a politicii româneşti la Conferinţa Păcii, după 
plecarea protestatară a lui Ion I. C. Brătianu, pe chestiunea tratatului 
minorităților, asupra căreia vom reveni mai pe larg, Clemenceau căutase 
totuşi o formulă pentru ca să ne uşureze semnarea tratatului cu Austria, ce 
fusesem obligați să o refuzăm. El credea că, în clauza ce provocase 
rezistența noastră, se pot înlocui Marile Puteri, ce urmau să asigure 
aplicarea noului statut, cu Consiliul Societății Naţiunilor, organ încă teoretic 
şi nedefinit la acea vreme. Dar secretarul general al Ministerului de Externe 
francez, Philippe Berthelot, era complet câştigat celeilalte teze şi insufletit de 
concepția anglo-americană. Când delegații români i-au vorbit de inițiativa 
preşedintelui Consiliului, el n-a avut altă grijă decât să o zădărnicească şi a 
reuşit. 

Era într-adevăr, în politica pe care o reprezenta atunci Clemenceau, o 
contrazicere fundamentală, pe care o regăsim în întreaga sa acțiune. Teza 
lui era teza securității franceze. I-o cerea experiența celor trei invazii in 
cursul ultimului secol, de la 1814 la 1914; prea recente şi prea grele erau 
încercările marii încăierări, care pustiise teritoriul de nord şi răsărit al 
Franței, prea dureroase sacrificiile; nu era familie franceză care să nu fi 
pierdut unul sau mai mulți dintre fiii ei. Trebuia ridicat la graniță un zid de 
netrecut şi sfărâmată de-a pururi puterea duşmană. 

Dar, în acelaşi timp, această securitate cerea o nedespărțită 


solidaritate cu politica Angliei şi a Statelor Unite, cu al căror ajutor se 
câştigase războiul. Chiar în măsurile ce priveau direct apărarea ei, Franța 
nu mai putea hotări singură. Şi atunci, din alăturarea acestor condiţii, care 
nu se potriveau, pentru că fiecare din ele răspundea altor concepții şi altor 
interese, a izvorât un lung şir de ezitări şi de contraziceri în politica 
Consiliului Suprem şi a Conferinţei Păcii. Ne va fi de ajuns să amintim 
numai două din cele mai însemnate, prin problemele ce le ridicau şi prin 
consecințele lor. 

Fata de Germania învinsă, într-o şedinţă memorabilă a Consiliului de 
Miniştri francez, la care asista, redus la tăcere de rolul său constituțional, 
preşedintele Republicii, Poincare3+, mareşalul Foch arătase necesitatea 
pentru Franța de a rămâne pe malul stâng al Rinului şi de a-şi acoperi 
hotarele prin constituirea unei Renanii independente. Se opuneau însă 
aliații anglo-saxoni, hotărâți să încheie o pace dreaptă si să nu se atingă de 
unitatea Germaniei, stăpânită acum de un regim democratic. 

Fata de Rusia bolşevică, nota franceză preciza, în termenii cei mai 
categorici: „On ne pactisera pas avec le crime“. Dar Lloyd George, speriat de 
întinderea propagandei comuniste în Europa Centrală, se arăta dispus, pe 
de o parte, să menajeze Germania, spre a nu o arunca în brațele 
bolşevismului, iar de alta, sensibil la argumentul electoral, nu cuteza să 
jignească aspirațiile mişcării muncitoreşti, prin atitudini ostile fata de 
republica socialista a Sovietelor. lar Wilson, la rândul său, se arăta 
influențat de conversațiile ce avuseseră loc la Copenhaga, între Litvinov35 şi 
unii agenţi americani, ca şi de interesul, ce îl manifestau marile grupări 
petroliere, reluării negotului cu Rusia. La toate acestea se mai adăuga 
istovirea ce cuprinsese pe soldații Marilor Puteri, după atâția ani de măcel 
neîntrerupt; o dorinţă fierbinte de pace, o aversiune împotriva oricărei noi 
expediţii războinice se făceau tot mai mult simţite. Propaganda extremistă 
împotriva capitalismului şi a imbogatitilor războiului, ce era să-şi găsească 
tocmai atunci expresia cea mai puternică în cartea lui Henri Barbusse36, Le 
Feu, afla în aceste împrejurări un minunat teren de activitate. Acţiunea 
împotriva Rusiei nu era populară şi expediția de la Odessa a dovedit-o pe 
deplin. Când bolşevismul s-a înstăpânit şi în Ungaria, după ce contele 
Karolyi’ a trecut mana lui Bela Kun, greutățile pe care România le 
întâmpina la răsărit, s-au ridicat deopotrivă de amenințătoare si la apus. 


34 Raymond Poincare (1860-1934), preşedinte al Franței. (N.ed.) 

35 Maxim Maximovici Litvinov (1876-1951), diplomat şi Comisar al poporului 
pentru Afacerile Externe al U.R.S.S. (N.ed.) 

36 Henri Barbusse (1873-1935), scriitor francez comunist. (N.ed.) 

37 Karolyi Mihaly (1875-1955), prim-ministru şi preşedinte al Republicii 
Ungaria la sfârşitul Primului Război Mondial. (N.ed.) 

33 Kun Bela (1886-1939), conducător comunist ungur. (N.ed.) 

Jan Christian Smuts (1870-1950), mareşal şi om politic sud-african. (N.ed.) 


În sfârşit, la toate aceste se mai adăuga, pentru a le pune vârf, o lipsă 
de cunoştinţe geografice, uneori scandaloasă. Desigur delegatiile erau 
înconjurate de adevărate armate de experți, care îngrămădeau în jurul lor 
hărțile şi statisticile demografice şi economice. Dar ce foloseau studiile lor 
cele mai documentate, când oamenii care hotărau, lucrând cu uşile închise, 
erau aşa de lämuriti asupra problemelor ce le examinau, încât Philippe 
Berthelot aminteşte că într-o zi Clemenceau, scotandu-si capul prin uşa 
camerei, în care cei trei (în lipsa lui Orlando) statorniceau noile granițe ale 
Europei, îi striga: , Venez donc, à nous trois nous ne sommes pas f.... de 
trouver la Vistule“. lar Berthelot a trebuit să le explice ca, pe harta germană 
ce o folosea Consiliul Suprem, Vistula se numea „Weichsel“. — „Aha“ ... 
răspundeau cei Trei??. Sau ce să mai spunem de degetul fantezist al lui 
Lloyd George, care plimbându-se pe hartă, pe când premierul britanic 
spunea: „Nu înțeleg de ce sunt mereu atâtea discuții pe chestiunea aceasta 
a Banatului...” se oprise tocmai asupra Cernăuţilor! Legenda, care mai 
adaugă uneori, dar, cum zice proverbul, nu împrumută decât celor bogați, 
pretinde chiar că, exasperat de polemicile între cehoslovaci şi poloni pentru 
regiunea Teschen, discuţie ce a rămas actuală până deunăzi, tot Lloyd 
George ar fi exclamat: „Dar în definitiv, de ce nu chemăm pe acest domn 
Teschen, să vină o dată să se explice în fața noastră...“ Aplicare neaşteptată 


şi nouă a zicătorii clasice franceze: prendre le Pirée pour un homme! 
* 


* * 


În fata acestor oameni şi in asemenea împrejurări, desigur că 
delegația noastră a trebuit nu să-şi modifice punctul de vedere, dar să-şi 
întregească argumentele. Greşit s-a spus că s-a mărginit la litera tratatului 
de alianță din 1916; simțea acum şi ea că acest tratat va fi contestat. 
Asupra atmosferei fusese lămurită de la început, prin deosebirea făcută 
între noi şi celelalte puteri mici aliate: Belgia, Serbia şi Grecia aveau câte 
trei delegați oficiali, România numai doi, cu toate eforturile ministrului de 
Externe francez Pichon, de a ne admite pe picior de egalitate cu celelalte trei 
state; chestiune de protocol, din care însă se puteau deduce simpatiile şi 
antipatiile. 

Delegații nostri, după ce Ion I. C. Brătianu, în expunerea făcută 
înaintea Conferinţei la 31 ianuarie, amintise revendicările recunoscute de 
tratatul de alianță, au simțit totuşi nevoia să-i justifice printr-o larga 
expunere a realitätilor etnice, la care au fost chemate să contribuie, prin 
studii şi memorii însoțite de hărți, atâtea din competențele noastre istorice 
şi geografice. Ar trebui republicat în întregime, în special memoriul care 
înfățişa punctul nostru de vedere la 1 februarie 1919, întregind expunerea 
făcută, cu o zi înainte, de Ion I. C. Brătianu. Ne vom mărgini însă la pasajele 


39 A. Breal, Philippe Berthelot, p. 113. (N.a.) 


esențiale, care trebuie neapărat amintite. 

„Dacă ar fi fost vorba, spunea memoriul, de a aplica, cu o rigoare 
absolută, principiul grupului lingvistic sau etnic, România ar fi trebuit să 
reclame, fără contestaţie posibilă, unirea cu sutele de mii de români, de 
limbă, obicei şi inimă, care locuiesc în grupuri compacte pe țărmul stâng al 
Nistrului şi dincolo de Bug, până la Nipru.“ 

Ar fi trebuit să revendice sute de mii de români stabiliți, dincolo de 
Dunăre, în Serbia, între văile Timocului şi Moravei, mai bine de 100 000 pe 
malul bulgăresc al Dunării, satele româneşti împrăştiate în câmpia 
ungurească pana la Tisa, în mai multe provincii ale imperiului țarilor şi 
până în depărtata Siberie. 

Ar fi trebuit să-şi amintească vechile populaţii româneşti sălăşluite în 
inima însăşi a Peninsulei Balcanice. 

„Reclamând toate aceste suflete româneşti, ar fi putut uşor face 
abstracție de elementele străine stabilite înlăuntrul granițelor naturale ale 
țării româneşti. 

Dar România n-ar fi realizat decât un stat factice şi împrăştiat, a cărui 
dezvoltare economica ar fi întâlnit greutăţi, poate de netrecut, şi a cărui 
constituire geografică ar fi fost izvorul unor nenumărate şi nesfârşite 
conflicte, cu statele vecine... Dar România nu cere intrarea în unitatea 
românească a tuturor acestor populaţii de dincolo de Dunăre, de Nistru şi 
de Tisa, nici chiar a acelora de care nu e despărțită decât de lărgimea 
cursului unei ape. România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta 
aceeaşi moderație si de a face aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei 
dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei.“ 

Deci nu numai tratatul din 1916 în litera lui, depăşită de evenimente, 
dar tratatul ca o concesie adusă păcii şi liniştitei dezvoltări a noii lumi, față de 
întinderea integrală a revendicărilor şi realitätilor etnice româneşti. Acest 
punct de vedere, prea multă vreme uitat sau nesocotit, constituie totuşi 
fundamentul întregii noastre acțiuni la Conferinţă. 

Se trecu însă numaidecat la examinarea mai amănunțită a 
problemelor; se confruntau hărți şi statistici. Problema centrală o constituia 
Banatul, asupra căruia stăruia îndărătnicia primului delegat sârb, a 
bătrânului Pasici. Necunoscând multe limbi străine, îşi rezuma totuşi 
îndestul de elocvent apriga sa revendicare, ciocănind insistent cu degetul 
asupra hărții — el, însă, fără să greşească — şi repetând cu încăpățânare: 
Ba-nat, Banat... 

În expunerea făcuta la 31 ianuarie în fața Conferinţei, Ion I. C. 
Brătianu stăruise asupra unității geografice şi economice a provinciei, a 
amestecului naționalităților: cei 600 000 de români şi 400 000 de svabi 
reprezentau însă o masă mult mai considerabilă decât 300 000 de sârbi. 
Vorbind de revendicările noastre, cunoscute din 1916 Puterilor care 
semnasera tratatul şi care urmau sa fie lamurite şi celorlalte două mari 


puteri ne-europene — Statele Unite şi Japonia — el încheiase, la rândul sâu: 
„Aceste revendicări sunt dominate de principiul etnic. Le-am formulat în 
virtutea acestui principiu, în numele dreptului nostru la unitatea națională. 
Dar acest principiu trebuie să se împace cu celelalte necesități ale vieții 
popoarelor, ce nu s-ar putea concepe independente de condiţiile teritoriale, 
în care popoarele sunt chemate a se dezvolta.“ 

Problema era cu atât mai greu de rezolvat, cu cât, în urma 
armistițiului încheiat la Belgrad de generalul Franchet d’Espérey, trupele 
sârbeşti ocupaseră de îndată Banatul şi nu aveau intenția de a-l părăsi. 
Chestiunea rămase deocamdată în studiul experților şi al comisiilor. 

Dar noi probleme se aşezau în primul plan al actualitätii şi al 
preocupărilor noastre. În primul rând, trebuia asigurată aprovizionarea țării, 
secătuită de război şi de ocupații, aproape înfometată. La 4 februarie, 
Brătianu putea comunica lui Pherechide+0, bătrânul om de stat, pe care îl 
lăsase interimar la preşedinţia Consiliului în tara, că încheiase cu Canada o 
convenție pentru import de semințe, stofe şi material de cale ferată, în 
valoare de 125 de milioane; Alexandru Constantinescu?! îi telegrafiase din 
vreme că lipseau până si grânele pentru insamantare. Wilson, înainte de-a 
pleca pentru scurt timp în America, îi scrisese arătându-şi intenţia de a sta 
mai mult de vorbă despre „importantele chestiuni interesând România” la 
înapoierea sa. Primul nostru delegat, care nu-şi ascundea scepticismul 
asupra înțelegerii pentru întemeierea Societăţii Naţiunilor, cu toate 
discursurile ditirambice care îi salutaseră începuturile, avea totuşi atunci 
impresii mai favorabile asupra atitudinii Americii fata de problemele noastre; 
de altfel, serviciul de aprovizionare american ne ajuta şi pe noi. „Din 
nefericire, scria Brătianu lui Pherechide, după câteva zile, adversarii noştri 
politici exploatează aici împotriva noastră neîncrederea şi cupiditatea 
oamenilor de afaceri şi influența lor asupra hotărârilor politice”... Era să ne 
izbim şi mai târziu de aceste greutăți. 

Aproape simultan, printr-o neplăcută coincidență, intampinam 
primele dificultăți în spinoasa chestiune a incetatenitirii evreilor. La 12 
februarie, Brătianu comunica lui Pherechide, la Bucureşti, aceste impresii 
putin favorabile. 

„Evreii de aici, sub influența sugestiilor şi a documentării primite din 
România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei 
obiectează îndeosebi că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e 
supusă la prea multe amânări şi formalitäti complicate şi că impune pe 
deasupra dovada negativă a nesupuşeniei străine, ceea ce este opus tuturor 
principiilor juridice. În ce priveşte pe dezertori, ei nu admit decăderea decât 


+0 Mihail Pherechide (1842-1928), om politic liberal, ministru în timpul 
războiului. (N.ed.) 
+1 Alexandru Constantinescu (n. 1859), ministru liberal (N.ed.) 


în virtutea naşterii lor pe pământul românesc. Această decădere nu s-ar 
putea aplica numai evreilor, astfel că o amnistie ce ar acoperi faptele de 
dezertiune ar trebui să folosească de asemenea evreilor. 

Am avut lungi convorbiri în această privință cu Edouard de Rotschild, 
preşedintele Consistoriului evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele 
rabin al Franţei. Ar fi bine să examinati această chestiune cu dorința de a 
izbuti, dacă situația politică o permite, căci aici ne găsim în fata unor grave 
dificultăți.” 

Chestiunea evreiască, problemă internațională prin definiție, cu 
multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situația 
României mici la Congresul de la Berlin, se aşeza acum din nou în calea 
noastră la Conferinţa de Pace din Paris. În clipa în care aveam nevoie de 
ajutorul Aliaților pentru apărarea însăşi a țării, fără să mai vorbim de 
revendicările teritoriale înfăţişate Conferinţei, ostilitatea acestor cercuri, atât 
de strâns legate de marea finantä a Europei si a Americii, putea avea cele 
mai grave consecințe. De altă parte, cât de uşor era pentru guvernul român 
de a aduce tocmai atunci măsuri mai largi de amnistie pentru dezertorii 
războiului ne-o dovedeşte telegrama pe care Pherechide o trimisese la Paris 
încă de la 6 februarie. 

Era vorba de agitația războinică a ungurilor, dincolo de linia pe care 
armistițiul ne oprise armatele în Ardeal, ce amenința existența întregii 
populații româneşti din comitatele Aradului, Bihorului, Sălajului şi 
Sătmarului. Cel mai alarmat de această situaţie era desigur preşedintele 
Consiliului Dirigent, d-l luliu Maniu, care semnala mereu guvernului din 
Bucureşti excesele maghiare. 

„Maniu ne comunică, telegrafia Pherechide, că atrocitățile ungureşti 
continuă zilnic; documentele dovedesc că organele oficiale unguresti iau 
parte la ele; bande sosesc în trenuri blindate sau pleacă cu tren special; 
singură autoritatea poate pune aceste trenuri în mişcare, să le facă loc; ei 
pornesc lumea cu sila la recrutare şi satele au fost pustiite. Maniu ne arată 
numele satelor unde au avut loc măceluri şi torturi — în special 
sublocotenentul invalid Gheorghe Tamas e printre victime —, citează numele 
a şase bărbați si a unei femei ce au fost împuşcaţi, numele altor trei sate în 
care s-au găsit morți şi răniți. 

La Bologa, unui tânăr român i s-a tăiat brațul drept şi a fost silit să-şi 
mănânce propria sa carne; populația comitatelor Arad, Bihor, Sălaj şi 
Satmar e sub teroare; dimpotrivă, unde sunt trupele noastre, domneşte cea 
mai desăvârşită ordine, securitatea persoanelor şi a bunurilor e asigurată, 
fără deosebire de rasă. Colegii noştri exasperati cer ajutor.“ 

Nici situaţia la Nistru nu părea mult mai limpede, iar spiritul trupelor 
aliate trimise la Odessa tot mai nesigur. Bolşevicii înaintau prin Ucraina 
spre Marea Neagră; de-abia se inabusise răscoala bandelor ucraineene din 
nordul Basarabiei. Iar dincolo, sub ochii trupelor franceze de la Seghedin şi 


Arad, ungurii nu-şi mai ascundeau pregătirile de ofensivă. În timpul acesta, 
cu toate cererile noastre stăruitoare, întârziau atât armamentul cât şi 
echipamentele militare făgăduite de aliați. Dialogul între Bucureşti şi Paris 
devine dramatic: 

„Armistițiul, telegrafia Pherechide la 19 februarie, a făcut să înceteze 
războiul, dar nu pentru noi... Suntem campionii ordinii în folosul tuturor şi, 
în loc să fim ajutaţi, se tolerează călcarea armistițiului de către vrăjmaşii 
noştri, în favoarea bolşevicilor. Cum de nu se înțelege că noi apărăm cauza 
care e aceea a lumii civilizate? Se arată o bunăvoința deosebită altora, care 
n-au făcut pentru cauza comuna sacrificiile enorme ce ni le-am impus.“ 

lar Brătianu îi răspundea la 25: „Telegrama d-tale este un rezumat 
elocvent al expunerii pe care nu încetez să o fac şi pe care am repetat-o în 
cursul săptămânii trecute înaintea ministrului Afacerilor Străine, în fața 
Comisiei pentru delimitarea graniței, ce o voi face din nou mâine, marti, la 
Versailles, unde ni s-a făgăduit în sfârşit o soluție. Am fost de mai multle ori 
pe punctul de a protesta, întorcându-mă în România şi dându-mi demisia. 
Un exces de conştiinţă a datoriei mi-a impus obligaţia de a îndura totul, cat 
timp va exista o speranţă de a face să înceteze această situație mizerabilă.” 

La 28, trei zile mai târziu, îi scăpa, în prima scrisoare ce mi-o trimitea 
de la Paris, această mărturisire a stării sale de spirit: „Greutățile sunt mari. 
Pe deasupra tuturor, multă răbdare se cere şi Dumnezeu ştie dacă, în starea 
în care se află tara, această virtute e uşor de manifestat. Generatiile viitoare 
îşi vor închipui că oameni mai fericiți ca noi, a doua zi după victorie, n-au 
putut fi, pe când în realitate niciodată n-au fost răspunderile mai mari şi 
sarcina mai grea.” 

În sfârşit, stäruintele noastre ajungeau la un rezultat. La 20 martie, 
colonelul Vix, reprezentantul militar al Aliaților la Budapesta, înmâna 
contelui Kârolyi somatia de a-şi retrage trupele pe noua linie de demarcație, 
care să pună la adăpost populaţia românească a Munţilor Apuseni. Dar 
atunci se produse o nouă lovitură de teatru. Kârolyi, care prevăzuse 
asemenea eventualitate, îşi dădu demisia, lăsând puterea în mâinile 
sovietului revoluționar condus de Bela Kun. 

Noul regim nu era decât o anexă a Sovietelor din Moscova, cu care 
stabilea de îndată o legătură de strânsă colaborare. Între ostilitatea 
comuniştilor la răsărit şi la apus, situația României devenea tot mai critică. 

Cel putin la Conferinţă, aceste împrejurări deschiserä ochii 
conducătorilor Consiliului Suprem. Brătianu avea acum dese întrevederi cu 
Clemenceau si maresalul Foch; acesta din urmă îmbrätisase cu toată 
căldura cauza noastră şi o susținea cu îndârjire, arătând că ceruse 
ocuparea Vienei şi a Pestei şi că, în fața refuzului Conferinţei de a-i aproba 
proiectul, făcuse din nou aceeaşi propunere în scris, pentru a stabili o dată 
pentru totdeauna că nu-şi lua nici o răspundere de consecințe. 

La 25 martie, Lloyd George invita la dejun pe primul delegat român. 


Acesta nu-şi făcea multe iluzii, după câte văzuse şi auzise. „Necunoaşterea 
chestiunilor continentale, scrisese el la Bucureşti, ca şi faptul că pentru 
Anglia marile rezultate ale războiului sunt atinse, prin anexarea coloniilor şi 
distrugerea flotei germane, ne face sarcina foarte grea pe lângă şeful 
guvernului englez.“ 

Totuşi, premierul britanic îl întreba ce ar face în locul lui în 
chestiunea bolşevicilor. Brătianu îi dezvoltă de îndată un program în trei 
puncte: 

1. Ajutor imediat polonilor şi românilor. Trebuia întărită, din punct 
de vedere moral, autoritatea Regelui nostru şi a guvernului, iar, din punct 
de vedere material, aprovizionarea armatei şi a populației. 


2, O atitudine hotärât amenintätoare la Pesta si obligatia pentru 
toate statele vecine Ungariei de-a se solidariza pentru o acțiune comună. 
Se Să se arate, prin contingente militare cât mai importante, 


solidaritatea Aliaților cu noi pe frontul bolşevic. 

Când se ajunse însă la fapte, începu o adevărată târguială: Lloyd 
George oferea 60 000 de echipamente englezeşti (uniforme şi bocanci) pentru 
armata noastră, Brătianu cerea 260 000. În fine, reuşi să obţină 100 000, ce 
erau să fie sporite peste câteva zile la 150 000, trimise din Egipt in tara prin 
Constantinopol. Anuntand acest rezultat, el putea adăuga la 29 martie: 
„Evenimentele de la Pesta au pus în lumină dreptatea punctului nostru de 
vedere. Bineînţeles, am folosit această împrejurare pentru noi demersuri, în 
special pe lângă anglo-saxoni, unde întâlneam rezistență. Se poate nădăjdui 
că, o dată cu primejdia bolşevică, întreaga situație a României capătă 
însemnătatea ce trebuie să o aibă.“ Între timp, o scurtă călătorie la Londra, 
unde insotise pe Regina Maria, îi vădise dispoziții mai favorabile la oamenii 
politici englezi, decât i le arătaseră reprezentanţii guvernului britanic la 
Conferință. Acest optimism a fost însă repede înăbuşit. De-abia trecuse o 
săptămână, şi Consiliul hotăra pe neaşteptate trimiterea la Budapesta a 
generalului sud-african Smuts” pentru a lua contact cu Bela Kun. Efectul 
nu putea fi decât de a încuraja pe comuniştii de la Budapesta şi de-a 
stânjeni acțiunea noastră. Pe deasupra, această inițiativă se luase, fireşte, 
fără a ne da nici cea mai mică indicație asupra intentiilor Consiliului. 

Din fericire, efectul misiunii depăşi chiar prevederile. Bela Kun se 
arătă atât de agresiv, încât până şi pacifistul notoriu care era Smuts se 
întoarse cu convingerea că nu era nimic de făcut acolo pe cale paşnică, nici 
măcar pentru asigurarea liniei armistițiului. 

lar pentru a lupta împotriva Ungariei nu mai erau decât românii; pe 
sârbi nu se putea conta, căci conflictul lor cu italienii, pentru Fiume şi 
Dalmatia, lua proporții tot mai mari. „Francezii, telegrafia Brătianu la 10 


42 Jan Christian Smuts (1870-1950), maresal şi om politic sud-african. 
(N.ed.) 


aprilie, înțeleg în sfârşit situaţia şi rolul României.” 

La Bucureşti, zarurile fuseseră aruncate. Consiliul de Miniştri, 
întrunit sub preşedinţia Regelui, hotărâse înaintarea armatei în vestul 
Transilvaniei. Trebuia să apărăm populaţia îngrozită de măceluri şi 
prădăciuni şi să apărăm tara şi Europa împotriva propagandei bolşevice. 
„Suntem aici, încheia energic nota guvernului român, apărătorii ordinii şi ai 
civilizației împotriva unor bandiți fără credinţă şi lege, care ne amenințau si 
pe granița noastră orientală.” Brătianu, desigur fără să se opună, îndemna 
însă la prudenţă, cel puţin în limbaj; după eşecul misiunii Smuts, era mai 
bine de a invoca împrejurările locale, decât consideraţii de un ordin atât de 
general. 

Încă o dată, duşmanul ne uşura situaţia. În noaptea de 15 spre 16 
aprilie, ungurii atacau posturile noastre înaintate pe tot frontul Munţilor 
Apuseni. Contraatacul românesc, pregătit el însuşi de câteva zile, pornea de 
îndată, vijelios. Toată atenţia delegației româneşti se concentra acum asupra 
acestei lupte hotărâtoare; „marele pericol în ceasul acesta e acel al luptei 
împotriva bolşevicilor la ambele noastre hotare. De rezultatul ei depind şi 
viitoarele noastre granițe.” 

Succesiunea telegramelor înseamnă etapele izbândei. 

„La dreapta, telegrafiază Pherechide, am atins Huszt, limita 
etnografică... 

Am luat Sătmarul, de asemenea limita etnografică.” 

Brătianu, atent la problemele politice, răspunde, la 25 aprilie: 

„Atrag atenţia d-tale asupra importanţei de a ocupa malul drept al 
Mureşului până la revărsare. De asemenea, deoarece suntem obligați de-a 
ocupa Debretinul şi dacă îngăduie împrejurările militare, nu trebuie să ne 
oprească dificultăți politice ca să mergem până la Tisa.“ 

Pherechide anunţă la 27: „Moralul armatei, excelent”. Brătianu se 
gândeşte în acelaşi timp, după înțelegerea ce o stabilise cu preşedintele 
consiliului polon, Paderewski, să ocupăm cât mai degrabă Rutenia şi partea 
de miazăzi a Galiției, pentru a asigura legătura noastră cu armatele polone 
şi a tăia orice posibilitate de comunicații directe între ucrainenii şi bolşevicii 
ruşi cu cei din Ungaria. Marile Puteri interveneau tocmai atunci pentru un 
armistițiu între poloni şi ucraineni; dacă aceştia din urmă rămâneau 
stăpânii Galiției, situația putea deveni gravă. 

Nu se poate îndeajuns accentua importanța acțiunii îndeplinite de 
armatele noastre, în înaintarea lor spre izvoarele Tisei, în zilele săptămânii 
Patimilor în 1919. Pherechide însă trimitea mereu veşti bune: „Totul merge 
bine. La dreapta o divizie de secui a trebuit să se predea...“ Erau cei 10.000 
de oameni ai colonelului Kratochwil, singura unitate cu adevărat organizată 
şi disciplinată, la acea vreme, a armatei maghiare. 

Răspunzându-i, Brătianu îi aminteşte să amenințe cu represalii dacă 
se întâmplă ceva ostaticilor români luaţi de unguri, si în special mamei lui 


Maniu. De acum înainte, telegramele din Bucureşti sună ca o fanfară de 
biruinta: 

„Am luat Muncaciul, înaintăm spre Ungvar. Nu mai sunt rezerve la 
Budapesta. Soldatii nostri au fost superbi.” 

„S-a stabilit legătura cu cehii.“ 

Şi în sfârşit, la 2 mai, acest strigăt de triumf: 

„Drumul Budapestei e liber, fără nici o armată înaintea noastră. Am 
deschis poarta; Înțelegerea poate intra şi stabili acolo un guvern de 
ordine...” 

La Bucureşti, se ştia de părerea generalului Franchet d'Esperey, care 
ne sfătuia să ocupăm noi Budapesta, fără altă întârziere. Generalul Prezan 
prefera însă o acțiune comună a Aliaților, fiind îngrijorat de situația din 
Basarabia, unde, după evacuarea Odessei, voinţa de luptă a trupelor franco- 
elene părea zdruncinată. Şi la Paris, Brătianu se mira de ce armata noastră 
învingătoare se oprise pe Tisa şi nu intrase în Budapesta. Dar cei care se 
mirau mai mult — aceasta s-a aflat mai târziu — şi regretau chiar oprirea 
ofensivei româneşti erau ungurii înşişi: populația, ca să scape de teroarea 
comunistă, şi mulți dintre colaboratorii lui Bela Kun, dacă nu chiar şi 
dictatorul roşu, pentru ca să isprăvească o aventură, la care nu mai vedeau 
altă ieşire. Ezitările şi tărăgănelile Conferinţei erau însă să le redea curajul 
şi speranțele. 

De fapt, două săptămâni mai târziu, Brătianu revenise şi el asupra 
primei păreri. „Date fiind împrejurările actuale, din punct de vedere politic, 
telegrafia la 22 mai, nu mai consider oportună înaintarea armatei române 
asupra Budapestei. 

N-avem interesul de a consolida nici un guvern unguresc, înainte ca 
să-şi fi luat angajamentul de-a recunoaşte revendicările noastre şi de-a 
conlucra la dezvoltarea viitoarelor relații amicale cu noi.“ 

Nu mai era nevoie de intervenţiile Consiliului Suprem pentru a opri 
armatele noastre pe Tisa. Alte chestiuni îşi cereau acum întâietatea. Se 
apropia pentru noi criza cea mai însemnată şi cea mai serioasă a Conferinţei 
de Pace: formularea condiţiilor cuprinse în tratatele ce trebuiau înfăţişate 
țărilor învinse, Germania şi Austria în primul rând. Cei „Mari“ binevoiseră a 
instiinta pe cei mărunți, cu câteva zile mai devreme. Convocat de Pichon la 
16 aprilie, Ion I. C. Brătianu se întâlnise la Quai d'Orsay cu vreo 
cincisprezece alti şefi de delegaţii ,beligeranti sau asa-zisi, de pildă 
Nicaragua şi Haiti“, însemna el cu o ironie, ce nu era lipsită de amărăciune. 
În locul lui Pichon, apăruse însă Clemenceau în persoană, „care ne 
comunică, cu titlu confidential, hotărârea celor Patru, pe care ziarele o 
anuntasera de 24 de ore, privitoare la convocarea germanilor la Versailles, la 
25 aprilie... În consecinţă, Secretariatul a fost autorizat de-a ne pune la 
curent cu aceste secrete ale Zeilor, pe care până acum nu le puteam afla 
decât din ziare.“ 


Se apropia faza hotărâtoare a lungilor discuţii şi tratative de la Paris; 
pe lângă alte indicii, ce nu ne puteau înşela, ne-o confirma răspândirea în 
jurul nostru a unui miros puternic, pătrunzător şi neplăcut de petrol. Nu 
putem nesocoti acest factor, care lămureşte întreaga desfăşurare a 
evenimentelor ce au urmat. 


CAPITOLUL III 
Problemele păcii şi ale petrolului 
mai-iunie 1919 


E întotdeauna un rol ingrat de a pătrunde în dosul scenei. La lumina 
rampei, totul se înfăţişează ordonat şi impunător; palatele îşi înalță clădirile 
märete, grădinile pline de flori se întind departe pana la margini de pădure, 
pe care le luminează, după coloritul lămpilor, căldura soarelui de amiază 
sau razele reci ale lunii. De treci însă în dosul decorului, nu mai vezi decât 
pânza şi cartonul şi maşinăria care manevrează fațadele, după nevoile 
reprezentatiei. Aici nimic nu mai este estetic, totul e însă efectiv. 

Aceleaşi impresii se pot căpăta şi în dosul scenei politice. Fațada 
Conferinţei era desigur din cele mai impunătoare: pace şi justiție, infratirea 
popoarelor; în dosul ei însă, o puternică maşinărie economică determina 
schimbările de decor, impunând adesea şi personajelor atitudini 
corespunzătoare. 

Astfel, la 20 aprilie, în culisele Conferinţei se trata de către 
reprezentanții României un împrumut modest, de zece milioane de franci 
francezi. Nu aveam într-adevăr nici devizele necesare pentru întreținerea 
personalului nostru diplomatic în străinătate, necum pentru propagandă şi 
alte cheltuieli. Suma desigur nu era considerabilă; cu atât mai mare a fost 
surprinderea primului nostru delegat, când i s-a opus, de către Ministerul 
de Externe al țării aliate şi prietene, condiția unei prealabile declarații 
privitoare la petrol, de care depindea încheierea împrumutului. 

Brătianu a refuzat, cu o legitimă indignare. Într-o convorbire cu 
ministrul de Finanţe, Klotz, şi cu Sergent, specialist în materie, le-a arătat 
că această chestiune, a petrolului, cerea o colaborare franco-română, dar că 
nu putea admite să ia angajamente atât de întinse pentru un împrumut de 
zece milioane. Într-adevăr, împrumutul a fost încheiat, fără alte stäruinte, 
dar peste câteva zile problema era pusă din nou de d-l Berenger, de astă 
dată în înţelegere cu guvernul englez. 

„După mai multe conferinţe între d-l Berenger şi d-l Mrazec (expertul 
român), urmează raportul, d-l Brătianu, constatând că guvernul englez era 
înțeles cu cel francez şi că amândouă păreau a vedea în motivele de 
amânare, invocate de România, pretexte ce ar face mai putin binevoitoare 
atitudinea lor la Conferinţă, s-a hotărât să examineze principiile după care 


s-ar putea stabili o înțelegere. Totuşi rămânea amenințarea intervenției 
americane, ceea ce impunea cel mai strict secret pentru negocierile 
începute.” 

Secretul în asemenea materie şi într-un astfel de mediu era greu de 
păstrat, iar prevederile lui Ion I. C. Brătianu se arătau mai mult decât 
indreptatite. lată într-adevăr ce scria, trei zile mai târziu, la 23 aprilie, lui 
Pherechide la Bucureşti: 

„Baruch este unul din cei mai însemnați colaboratori ai lui Wilson. A 
cerut să mă vadă, spunându-mi că tara sa nu admitea ca, prin înțelegeri 
potrivnice intereselor ei, să dăm altor tari concesiunea exclusivă a petrolului 
şi că, în asemenea caz, serviciul lor de aprovizionare nu s-ar mai putea 
interesa de nevoile noastre şi că nici pe alte tărâmuri n-am mai putea conta 
pe ei... Am dezmintit că am fi concedat un astfel de monopol şi i-am replicat, 
făcându-i o expunere a situației militare, politice, economice şi financiare.” 
Principala învinuire ce o aducea Statelor Unite era de a fi darnice numai în 
sfaturi şi încheia constatând câtă dreptate avea când spunea francezilor să 
nu ridice asemenea probleme, când alții se puteau amesteca, şi cu atâta 
greutate, în discuţia lor. Apetiturile se deşteptaseră. Un domn Sadler, care 
venise întâi cu o propunere de 35% pentru un grup englez, apăruse acum ca 
să trateze pentru altul american cu 51%. De altfel, neliniştea şi nerăbdarea 
cercurilor americane sporeau: de-abia trecuseră patru zile şi Hoover, care 
conducea întreaga organizare a aprovizionării, ne trimitea o notă care 
semăna mai mult a ultimatum. lată într-adevăr ce cuprindea acest 
document diplomatic şi financiar: 

„...aprovizionarea americană va înceta imediat daca nu satisfacem fara 
întârziere condiţiile cerute de el şi care sunt următoarele: 

1. Vânzarea stocului de petrol acum disponibil în Serbia sau aiurea. 

2. Înapoierea trezoreriei americane a cinci trate de un milion de dolari 
fiecare, emise în ianuarie 1918, cu scopul de a folosi aceste trate pentru 
aprovizionarea României. 

3. Schimbul organizat pentru ardelenii din America, al căror dolar 
trebuie cumpărat cu 10 lei. 

4. Obligatia pentru Banca Naţională de a contribui la plata 
aprovizionării cu disponibilul ei la Londra, ce-i serveşte de acoperire şi în 
special cu tratele trezoreriei britanice, emise cam în aceeaşi vreme cu cele 
americane. Ni s-a cerut să folosim pentru aprovizionare şi cele 5 milioane de 
dolari ale împrumutului făcut în Canada. 

5. Să recunoaştem dreptul Americii de prioritate a reclamatiilor 
asupra creanţelor României, rezultând din despăgubirile datorate de 
vrăjmaşi, asupra tuturor creditelor consimtite sau ce vor fi consimtite 
pentru aprovizionarea şi refacerea țării. Acelaşi drept l-ar avea şi celelalte 
tari aliate, care ne-ar fi dat credite asemănătoare.” 

„Exigenţele, adaugă Brătianu, sunt foarte grave, mai ales acelea de la 


punctele 3 şi 4 care vor avea consecințe detestabile asupra unei situații 
financiare atât de rele. Îmi dau deci toate silintele pentru a le evita, dar, în 
caz de staruinta, va trebui să le admitem mai degrabă decât să vedem 
suprimată aprovizionarea. În ultimă analiză, aprovizionarea va depinde tot 
de chestiunea petrolului, căci, de fapt, această nouă atitudine a oamenilor 
de afaceri americani e datorită (societăţii) Standard Oil. Ea a provocat 
surprinderea unor americani, străini sau potrivnici intereselor acestei 
societăți; pentru moment, e de cea mai mare importanţă ca chestiunile ce au 
făcut obiectul călătoriei lui Mrazec să nu fie divulgate, pentru a nu exaspera 
înverşunarea intereselor petroliere americane. 

Cerusem de la început francezilor să nu atace asemenea probleme, 
atâta vreme cât existența noastră însăşi depinde de alții. Dar în graba şi 
nerăbdarea lor n-au voit să ştie de nimic şi am trebuit să cedez, pentru a nu 
mă certa cu ei. Cei mai cuminţi dintre ei văd astăzi inconvenientele şi am 
motive să cred că nu vor mai insista. De aceea, trebuie pentru moment să 
amânăm şi înțelegerea proiectată.” 

De fapt, rivalitätile între Marile Puteri cu interese petroliere erau să 
continue şi după sfârşitul Conferinţei de la Versailles şi semnarea tratatelor 
de pace. Aceste probleme economice erau să provoace aprige discuţii la 
Cannes şi la San Remo, iar până la urmă, din cearta celor mari, era să 
folosim noi, păstrându-ne independența şi rezervele de exploatare. Poate că 
opunerea noastră la cursul de 10 lei dolarul dovedea de asemenea o 
încredere exagerată în valoarea monedei nationale şi în putinţa menținerii 
ei. E însă sigur că în acel moment, pentru cheltuielile curente, chiar şi acele 
ale delegației la Conferinţă, guvernul român îşi procura devizele aproape 
exclusiv prin operațiunile Birex-ului, biroul care centralizase operațiunile de 
export ale petrolului+3. Era deci pentru noi şi o chestiune de interes imediat. 

Oricum, Take lonescu avea dreptate, mai târziu, când spunea la 
clubul conservator, din Bucureşti, la începutul lui iulie: „Va veni ceasul 
când se va dovedi că, în atmosfera grea ce domneşte asupra României, sunt 
şi câteva emanatii de petrol.“ 

Se afla atunci într-o violenta polemică cu Vintilâ Brätianu#, acesta 
din urma susținând nevoia unui monopol de stat al produselor petroliere, pe 
când adversarul său prefera concesionarea unor societăți străine, spre a 
atrage capitalul de peste hotare. Lupta între naționalismul economic şi 
colaborarea cu capitalul străin nu intrase încă în faza hotărâtoare. Nu e însă 
mai putin adevărat că această problemă a petrolului, tezaur mai blestemat 
decât aurul Rinului din legenda Nibelungilor, constituie cheia tuturor 
evenimentelor care au urmat. 


43 Comunicarea d-lui Tancred Constantinescu. (N.a.) 
+ Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930), fiu al lui I.C. Brătianu, om politic 
liberal, susținător al politicii de apărare a capitalului național. (N.ed.) 


* * 


Perioada finală a Conferinței începea deci pentru noi sub auspicii 
putin favorabile. Puterile cu interese „nemârginite“ arătau apetituri de 
aceeaşi calitate şi considerau statele de categorie inferioară de la o tot mai 
dispretuitoare înălțime. 

„Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai 
monstruoasă, scria Brătianu la 2 mai. Tratările cu Germania încep, iar nouă 
nu ni s-a comunicat încă bazele pe care se fac.“ Cu atât mai mare era 
satisfacția izbândei noastre recente: „oştirea noastră pe Tisa şi pe Nistru şi 
starea ei sufletească îmi întăreşte credința că nu vor fi fost fără de folos 
necazurile ce îndurăm.” 


| LR Joe A „SA EN À 7; ee 4 
4 CN PORT Ma TR ET A 


ees a ie ISS 


Sedinta Conferintei de Pace din 7 mai 1919 


Am regăsit între hârtiile mele o scrisoare din aceeaşi zi, trimisă ca 
răspuns la primirea unui studiu istoric, pe care îl publicasem atunci; nu 
ştiu cine i-l trimisese la Paris. „Nu te lăsa de istorie, îmi scria el, întors de la 
lucrările Conferinţei. Începe tu prin ce sper să sfârşesc eu. Poate că va fi o 
perioadă când să lucrăm împreună... Deocamdată, dacă la Paris se face 
istorie, iti pot spune că contrariul multor ce s-au zis asupra acestui subiect, 
mai bine e să scrii decât să faci istorie. Câte năzbâtii am văzut aici n-aş fi 
crezut, nici n-aş fi vrut. 

În sfârşit, un rezultat obţinut e că pe când germanii veneau la 
Versailles, italienii plecau la Roma. Filmul e destul de frumos.” 

Dar comedia căpăta în curând accente de tragedie. Se infatisasera 


delegației germane condiţiile tratatului, îndelung elaborate de Aliați; 
preşedintele ei, contele de Brockdorf-Rantzau, în termeni mäsurati dar 
demni, protesta împotriva învinuirii de răspundere exclusivă a războiului şi 
a grozăviilor lui, aruncate în sarcina ţării sale; era de-altfel să-şi dea 
demisia, refuzând să devină în fața istoriei, semnatarul „diktat“-ului. 
Chestiunea nu ne privea decât indirect; în tratatul cu Germania ne priveau 
doar reparaţiile pentru pagubele îndurate sub ocupație — şi în această 
privinţă nu prea ne puteam face multe iluzii. Dar oricât de proaspete şi de 
dureroase erau încă pentru noi amintirile altor diktate, acelea de la Buftea şi 
de la Bucureşti, asemănarea procedeelor şi a perspectivelor ce le deschideau 
nu ne puteau lăsa indiferenți. Aceste sentimente le exprimă deosebit de 
puternic, în forma ei concisă, scrisoarea pe care Ion I.C. Brătianu o trimitea 
lui Pherechide la 7 mai: „Mă reintorc de la Versailles după şedinţa 
revoltătoare de ieri — şedinţa dramatică azi. Iti alătur în ziar discursul lui 
Clemenceau şi al lui Rantzau — pe acesta din urmă în genere Aliaţii l-au 
găsit obraznic, iar Wilson stupid. Nouă ni s-a remis, cu cinci minute înainte 
de intrarea germanilor, unicul text pe care mă grăbesc a ţi-l trimite, fără să 
fi avut încă vreme a-l citi. 

Din cele ce ştiu, pacea este totdeodată şi prea aspră şi prea slabă — ea 
impune condiții napoleoniene şi vrea să le execute cu mijloace wilsoniene. Taie 
toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane; 
contra exploziunii provocate de asemenea compresiuni, prevede, în loc de 
cingătoare de fier, ghirlandele Societăţii de Națiuni.” 

Rareori s-a formulat, în mai puţine cuvinte, o prevedere mai deplină şi 
mai profetică a viitorului. Recitind-o după douăzeci de ani, regăsim în 
această frază toate etapele drumului parcurs de Germania şi de puterile 
occidentale, de la Versailles la Viena, la Munchen şi la Praga. 

„Chestiunea reparațiilor, urma scrisoarea, este insuficient rezolvată si 
în privinţa lor egoismul celor mari e feroce. Mi s-a făgăduit să se tina seamă 
de noi la distribuţie, dar în orice caz deceptia va fi formidabilă. Din pricina 
lor belgienii erau să nu mai vină la Conferinţă; şi-au luat însă gândul şi 
astăzi s-au reîntors şi italienii — ceea ce nu va să zică că tout va pour le 
mieux dans le meilleur des mondes — dimpotrivă, animozitätile sunt mari.“ 

Se crease, într-adevăr, un precedent grav; nu era nici un motiv să 
credem, dacă în tratatul cu Germania statele „cu interese mărginite” 
fuseseră aduse numai ca să ia cunoştinţă, în ultimul moment, de hotărârea 
Marilor Puteri, că nu s-ar aplica aceeaşi procedură şi pentru tratatele ce ne 
interesau direct şi de aproape, acelea cu Austria, Ungaria şi Bulgaria. În 
această privință, Brătianu avu la 14 mai o convorbire din cele mai serioase 
cu ministrul de Externe francez, Pichon. „Am conchis, îi spusese răspicat, că 
dacă nu vom fi altfel trataţi, în condiţiile de pace cu ceilalți inamici, şi dacă, 
în special, nu ni se vor da fruntariile Nistrului în Bucovina, şi ale Tisei în 
Banat, eu îi declar că nu voi semna tratatul.” Această declarație a fost 


comunicată de îndată delegaţiei italiene, care făgăduise sprijinul ei, 
preşedintelui Republicii, Poincare, şi mai multor personalități franceze, 
printre care Albert Thomas, Briand+6, Bourgeois*’, Ribot*® şi Painlevé42. 

„Totodată, încheia primul delegat român, am întreprins un demers 
comun cu toți Aliaţii aşa-zişi „cu interese particulare” pentru a cere ca 
condițiile tratatelor cu Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia să nu fie stabilite 
cu neparticiparea noastră.” 

Acest demers, spre a-i accentua însemnătatea, fusese făcut în scris cu 
o zi înainte, la 13 mai. Ca urmare, grecii fuseseră însărcinați să ceară, în 
numele lor, al României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei, să se aducă la 
cunoştinţa acestor puteri tratatul ce urma să fie prezentat Austriei, spre a-l 
discuta înainte de a fi comunicat delegaţiei austriece. Dar, după opt zile, nu 
se primise încă nici un răspuns. 

Să ne oprim o clipă la această inițiativă de a solidariza statele mici 
aliate, din centrul şi răsăritul Europei. Este prima încercare de a constitui 
sistemul politic care s-a numit mai târziu Mica înţelegere şi Pactul Balcanic 
şi de îndată s-au putut întrevedea toate avantajele şi toate inconvenientele 
unui asemenea bloc diplomatic. Avantajele ar fi fost fireşti, ca o înțelegere 
determinată de logica însăşi a lucrurilor, de experienţe istorice şi de poziția 
geografică a țărilor aflate, atâtea veacuri, la răspântia marilor imperialisme, 
între Marea Baltică, Marea Neagră şi Egee. 

Solidaritatea lor trebuia să apară ca o necesitate. 

Dar s-a dovedit de îndată că, în momentele de criză, fiecare se gândea 
întâi la interesele proprii şi prea putin la greutăţile vecinilor. De altfel, dintre 
toate aceste tari, Polonia şi Cehoslovacia erau creaţii ale războiului; îşi 
datorau existența politică şi organizarea militară Marilor Puteri, care le 
recunoscuseră şi le înarmaseră; granite, finanțe, situaţie diplomatică, totul 
depindea de bunăvoința marilor Aliați; nu prea aveau deci nici conştiinţa 
independenței, nici putinţa de a o manifesta, fără a-şi atrage riscuri 
serioase. 

Se va vedea că Grecia, pe care situaţia ei geografică o lăsase la 
discretia flotelor aliate din Mediterană în timpul războiului, aştepta acum 
realizarea marilor ei ambiţii teritoriale, în Peninsula Balcanică şi în Asia 
Mica, de la aceleaşi Puteri care îşi impuneau voința Conferinţei. 


45 Albert Thomas (1878-1932), ministru în guvernul francez în timpul 
războiului. (N.ed.) 

46 Aristide Briand (1862-1932), om politic francez, ministru şi prim- 
ministru. (N.ed.) 

47 Léon Bourgeois (1851-1925), om politic francez, unul din promotorii 
Societății Naţiunilor. (N.ed.) 

+8 Alexandre Ribot (1842-1923), om politic francez, ministru de Finanţe şi al 
Afacerilor Externe. (N.ed.) 

49 Paul Painlevé (1863-1933), om politic francez, prim-ministru. (N.ed.) 


Rămânea Serbia, care avea în comun cu România tradiția unei 
existente de stat independent, dinainte de război; dar, spre deosebire de țara 
noastră, conglomeratul regatului tripartit „al sârbilor, croaților şi slovenilor” 
nu se închegase într-o unitate iugoslavă, iar solidaritatea cu noi era 
stânjenită de problema spinoasă a graniței Banatului. 

Toate aceste împrejurări erau potrivnice reuşitei unei acțiuni comune, 
în contra voinței atotputernice a Marilor Puteri. Totuşi, la început, 
chestiunea părea bine îndrumată. D-l Politis prezentase o notă verbală în 
numele tuturor celor cinci state interesate, pentru a preveni o procedare 
asemănătoare cu aceea a tratatului impus Germaniei, în cazul tratatelor ce 
urmau să fie pregătite cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Delegatul 
iugoslav Trumbici făcuse de asemenea un demers de aceeaşi natură în 
şedinţa comisiei reparațiilor. Neprimindu-se răspuns la prima notă, se 
pregătea a doua, al cărui final era chiar cominatoriu: „nefiind consultate 
asupra clauzelor inserate în tratat şi necunoscându-le, nu vedem nevoia ca 
delegații noştri să asiste la remiterea Tratatului de Pace delegației 
austriece.“ 

Dar, în momentul hotărâtor, tot sistemul se prăbuşi. „Când a doua zi 
totul era pregătit pentru semnarea acestei note, toți colegii noştri, polonezi, 
greci, cehoslovaci, sârbi, temându-se de a nemultumi prea mult Marile 
Puteri, au refuzat de a adera.“ 

Începe atunci o luptă înverşunată a lui Ion I.C. Brătianu, pentru a 
menține acordul micilor state, a căror inițiativă o luase, şi a insufla celorlalți 
delegați sentimentul său atât de puternic al demnității şi al independenței. 
La 29 mai, la orele 3 după amiază, erau toți convocați la Quai d'Orsay, spre 
a li se comunica, potrivit obiceiului, un rezumat al tratatului cu Austria. Cu 
o jumătate de oră înainte de începutul şedinţei, el făcea un călduros apel 
pentru a reconstitui blocul; erau de față Venizelos şi Politis5!, din partea 
Greciei, Trumbici şi Pasici din partea Serbiei, Kramarz pentru Cehoslovacia, 
Dmowsky, pentru poloni, iar ca delegați români Diamandy, Mişu şi Vaida- 
Voievod.52 

Punctele de vedere se precizară numaidecât: Venizelos socotea 
demersul neoportun, crezând că cel mult s-ar putea face o plângere 
colectivă, care să nu indispună prea mult Conferința; Kramarz şi Dmowsky 
mărturisiră, fără înconjur, că, ţările lor atârnând în întregime de Marile 
Puteri, nu era momentul de a le indispune. Revoltat de această părăsire, 
Brătianu le răspunse că problemele de frontieră înseşi erau mai putin 
importante decât de a admite faptul îndeplinit al prezentării unui tratat de 


50 Eleftherios Venizelos (1864—1936), om politic grec, prim-ministru. (N.ed.) 
51 Nikolaos Politis (1872-1942), jurist şi om politic grec, ministru de Externe. 
(N.ed.) 

52 Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), luptător transilvănean pentru 
drepturile românilor, ministru şi prim-ministru. (N.ed.) 


pace, în numele țărilor lor, fără să-l cunoască. Scrisoarea trebuie citată, 
pentru intorsatura caracteristică a discuţiei pe care ne-a păstrat-o, 
învederând contrastul concepțiilor opuse: „A nu releva acest lucru şi a nu 
cere un termen pentru a studia clauzele tratatului, ceea ce constituie şi un 
drept al nostru al tuturor, iar nicidecum o plângere, ar fi să abdicăm de la 
suveranitatea noastră de stat independent. 

D-l Venizelos a răspuns foarte enervat că el nu se consideră ca 
reprezentantul unui stat independent; că Marile Puteri lucrau după placul 
lor şi că ele singure tin în mâinile lor condiţiile ce voiesc a le impune şi toate 
chestiunile referitoare la reparaţiile teritoriale. 

Nu am ascuns d-lui Venizelos că nu împărtăşesc modul lui de a vedea 
şi am lăsat să înțeleagă că, dacă nu se raliază la demersul comun pentru 
obţinerea unei amânări, la rândul ei delegația română nu-i va da nici ea 
concursul, când chestiunile ce ar interesa în special Grecia, de exemplu 
Turcia şi Bulgaria, ar veni la ordinea zilei.“ 

Se infruntasera si aici două noțiuni fundamental deosebite: 
independența şi protectoratul. Totuşi, fiind încă vorba de o chestiune de 
formă şi de protocol, o înțelegere trebuia să fie posibilă. „În urma 
insistențelor mele, încheia Brătianu, s-a luat hotărârea pentru ca o cerere 
formală de amânare de 48 de ore, necesară studierii clauzelor din tratat, să 
fie făcută Conferinţei. 

Când a fost vorba să se desemneze care va face această comunicare, 
unul după altul domnii: Venizelos, Kramarz, Dmowsky şi Trumbici s-au 
recuzat, lăsându-mi mie sarcina acestui demers.” 

Nu se poate incident mai caracteristic pentru atmosfera Conferinţei 
din acel moment; elevii cuminţi nu îndrăzneau să urmeze pe capul răscoalei. 
Era doar vorba să-l înfrunte pe Clemenceau... 

Cu atât mai mare le-a fost desigur şi surprinderea şi confuzia, când 
şedinţa s-a isprăvit în douăzeci de minute. Brătianu, întrebând dacă li se va 
da un text sau un rezumat, preşedintele îi răspunse că va fi un rezumat 
foarte apropiat de textul tratatului. Iar când Brătianu, în numele guvernelor 
Greciei, Poloniei, Sârbilor, Croaților şi Slovenilor, Cehoslovaciei şi României, 
ceru un termen de 48 de ore pentru a lua cunoştinţă de dispoziţiile 
tratatului, Tigrul găsi această cerere „cu totul întemeiată“ şi propuse o nouă 
şedinţă pentru ziua de 31 mai. 

Primul demers, în chestiunea de formă, se încheiase cu un succes, 
chiar răsunător. De abia acum începea însă dezbaterea fondului şi aici erau 
să se ivească greutățile cele mai mari. 


* 


* * 


Problema cea mai grea, in jurul căreia era să se desfăşoare întreaga 
batalie in şedinţele următoare, era aceea a regimului minorităților; inițiativa 


o luaseră englezii. „La sfârşitul lui aprilie, înseamnă memoriile lui Lloyd 
George, un memoriu a fost întocmit de secțiunea economică a delegației 
britanice la Conferința Păcii, în care se preconiza ca un anumit fel de 
garanție să fie impusă noilor state, cu privire la interesele populațiilor 
trecute sub stăpânirea lor. Cazul de un interes imediat era acel al 
Poloniei.“53 

Nici atunci, nici mai târziu, până deunăzi, chestiunile privitoare la 
Polonia nu erau să întâmpine din partea guvernului britanic o prea mare 
bunăvoință; este însă aici o coincidenţă care nu poate fi nesocotită. 

Tocmai la sfârşitul lui aprilie, chestiunile petroliere se aflau în discuția 
factorilor economici ai Conferinţei. Aceste interese priveau în oarecare 
măsură Polonia, cu zăcămintele ei din Galiţia, dar mai mult încă România. E 
interesant de observat că problema unui control al regimului minorităților s- 
a pus aproape în acelaşi timp pentru ambele tari. 

Fiind însă vorba de o problemă cu aspecte atât de generale, ea a fost 
îmbrăcată într-o formulă de un aspect deopotrivă de general. În Tratatul de 
Pace cu Austria, în partea a III-a, clauze politice, secţia IV, art. 5 era astfel 
redactat, în ce ne priveşte: „România aderă la insertia într-un tratat cu 
principalele Puteri Aliate sau Asociate a dispozițiilor pe care aceste Puteri le 
vor judeca necesare, pentru a ocroti în România interesele locuitorilor care 
diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă sau religie. 

România aderă de asemenea la insertia într-un tratat cu principalele 
Puteri Aliate sau Asociate a dispoziţiilor pe care aceste Puteri le vor socoti 
necesare, spre a ocroti libertatea tranzitului şi un regim echitabil pentru 
negotul celorlalte națiuni.” 

O îndoită tutelă deci: în materie de administraţie şi politică internă, în 
primul paragraf, pentru chestiunile economice, în al doilea. Faptul cel mai 
grav e că trebuia să ne angajăm cu ochii închişi, fără a cunoaşte măcar 
intențiile principalelor Puteri Aliate sau Asociate. Se puteau însă bănui: încă 
înainte de discuția cu reprezentanții statelor vecine, Ion I.C. Brătianu îşi 
precizase vederile într-o scrisoare adresată lui Philippe Berthelot. 

Comentând-o la 26 mai în comunicarea ce o făcea ca de obicei lui 
Pherechide, el îşi rezuma astfel propunerile ce urma să le dezvolte în 
şedinţă: „Este chestiunea evreiască care apare sub aceasta noua formă. Voi 
răspunde că, hotărâtă a acorda egalitate absolută şi largi libertăți politice 
minorităților şi să asigure autonomia administratiilor locale, România nu 
admite cu nici un chip controlul altor state în afacerile ei lăuntrice. Ea se 
poate cel mult supune condiţiilor impuse tuturor celorlalte state ale Ligii 
Naţiunilor.“ 


53 Lloyd George, The Truth about the Peace Treaties, II, p. 1364. (N.a.) 
Ion I.C. Bratianu, Democratia, 1928, p. 4 a extrasului Delegatul era d-1 
Benes. (N.a.) 


O asemenea precizare era cu atât mai necesară, cu cât, de am fi 
aşteptat comunicarea textului oficial şi definitiv al tratatului, nu ne rămânea 
timpul strict necesar să-l examinăm. Delegaţia noastră a ţinut într-adevăr 
să însemne, în marginea exemplarului ce i-a fost trimis la 30 mai de 
Secretariatul General, că n-a mai avut decât noaptea de 30 la 31 pentru a 
lua cunoştinţa de condiţiile tratatului şi a-şi redacta observațiile. 

De fapt însă, încă de la 27 mai, în scrisoarea adresată lui Berthelot, ai 
cărei termeni ii reproducea memoriul înaintat la 31, la ora 12, 
Secretariatului General al Conferinţei, se spusese limpede şi hotărât: 
„România nu ar putea în nici un caz admite intervenția guvernelor străine în 
aplicarea legilor ei interioare. 

Prin această scrisoare, România înțelege să recunoască cele mai largi 
libertăți minorităților etnice şi confesionale. Inspirându-se de la aceste 
principii, delegaţii ei au votat, cu prilejul constituirii Ligii Naţiunilor, pentru 
garanţiile propuse tuturor statelor făcând parte din această Ligă; dar în 
afară de aceste principii generale, România nu ar putea subscrie la stipulatii 
ce i-ar mărgini drepturile de stat suveran şi, în această ordine de idei, ea 
consideră că drepturile statelor sunt aceleaşi pentru toate... S-ar da naştere 
la un curent ce ar tinde să creeze două categorii de cetățeni în acelaşi regat: 
unii, încrezători în solicitudinea Statului, iar ceilalți, îndemnați de a-i fi 
potrivnici şi a câuta protecție în afară de granițe.” 

În concluzie, memoriul guvernului român propunea pentru faimosul 
articol 5 textul următor, care corespundea vederilor sale: 

„România acordă tuturor minorităților, de limbă, rasă şi religie care 
locuiesc înlăuntrul noilor sale granițe, drepturi egale acelora pe care le au 
ceilalți cetățeni români.” 

lată deci cât de mult se adevereşte că „delegatul nostru n-a vrut nici 
să intre în negocieri“ pentru a modifica textele propuse de Conferinţă! 
Contrapropunerea era precisă şi cuprinzătoare. 

Ea nu avu desigur darul să provoace o prea vie satisfacție la 
reprezentanții Marilor Puteri. Stenograma şedinţei de la 31 mai ne-a păstrat 
replicile unui dialog între Clemenceau si Ion I.C. Brătianu, care n-a mai fost 
trecut în procesul verbal şi din care se poate vedea la bătrânul preşedinte al 
Conferinţei o supărare de abia stăpânită, încă înainte de a da cuvântul 
primului ministru român, care se desemnase acum lămurit ca un cap al 
răsculaților: 

Clemenceau: „Aveţi deplină libertate de discuţie. Nu vă ascund că mi 
s-a dat textul dvs. acum trei minute.“ 

Brătianu: „N-am avut noi înşine textul tratatului decât ieri seară la 
şase. N-am avut nici 24 de ore ca să-l examinăm.” 

Clemenceau: „Mă mărginesc a vă explica procedura pe care v-o 
propun. Cum vom fi chemaţi să votam, mi se pare într-adevăr necesar ca să 
ştie Conferinţa despre ce e vorba...“ 


lar mai departe, şi mai supărat de insistența lui Brătianu, această 
replică ce poartă pecetea manierei sale cunoscute: 

„Aveaţi elementele tratatului în acelaşi timp ca şi noi — vă cer iertare. 
Această adunare există. Există o Conferinţă. Este în biroul ei o autoritate ce 
trebuie să dea expresie voinței tuturor Puterilor. N-avem intenția să vă 
asuprim“, pentru ca, un moment mai târziu, în fata afirmației categorice a 
delegatului român că, în textul supus deliberărilor, nu era vorba de 
Societatea Naţiunilor, ci de controlul Marilor Puteri asupra micilor state, să 
admită, cam fără voie, că „recunoaşte de altfel că observaţia d-lui Brătianu 
relativă la protecția de către guverne în locul Societăţii Naţiunilor e 
conformă cu textul ce a fost discutat.” Nedându-se însă bătut atât de uşor, 
vechiul polemist, care fierbea în Preşedintele Adunării, socotea că nu e 
pentru România ceva umilitor să primească sfatul unor Puteri, care se 
numesc Statele Unite, Marea Britanie, Italia şi Franța. 

El îşi atrăgea acest răspuns, la care, de astă dată, până şi lui, îi era 
greu de replicat: „Ne găsim, îi spunea Brătianu, în fata unei Conferințe a 
Puterilor Aliate care au luptat pentru a stabili egalitatea între statele mari şi 
mici şi reguli spre a realiza acest scop. Printre aceste reguli, mă opresc la 
una care tinde a stabili astăzi clase diferite în ce priveşte suveranitatea 
statelor. În numele României, nu pot admite acest principiu. Nu e vorba de 
sfaturi prieteneşti, ci de obligaţii contractuale. Guvernul român va fi 
totdeauna dispus să primească sfaturi de la marii săi prieteni, dar sfaturi, 
înscrise în tratate, sub forma unor angajamente precise de la guvern la 
guvern, nu mai au acest caracter amical.” Amintind intervenţia Rusiei în 
politica turcească pentru ocrotirea creştinilor şi rezultatul ei — desființarea 
Turciei —, încheia cu observația că atunci opera îndeplinită era simpatică, 
dar că nu era logică decât pentru a asigura independența acestor popoare. 

Preşedintele, de rândul acesta, se mărgini să trimită aceste păreri 
incomode la o nouă examinare a şefilor de guverne. 

Se auziră reprezentanții celorlalte tari, pe care primul delegat roman 
căutase să-i unească în acțiunea sa de protestare. A fost o retragere 
generală, cu unele rezerve de ordin local. 

Paderewski s-a mulțumit să arate că toate clauzele privitoare la 
minorități vor fi înscrise în legile fundamentale ale statului polon. Nu putea 
prevedea că, cincisprezece ani mai târziu, ministrul de Externe al Poloniei 
era să declare că nu mai recunoaşte un regim al minorităților impus de 
obligații internationale şi că reprezentantul său la Bucureşti nu era să 
găsească o mai buna lămurire a acţiunii guvernului său din 1934 decât în 
lupta pornită de Ion I.C. Brătianu în 1919. Vremurile însă nu se împliniseră. 

Kramarz se opri la cuvintele: „pe care aceste Puteri le vor socoti 
necesare”; totuşi le socotea „puţin jignitoare” pentru sentimentul său al 
independenței. Rezultatul urmărit se putea atinge, prin autoritatea Marilor 
Puteri care se va impune oricum, dar „e de prisos a o spune în tratat.” 


Adauga de altfel, amănunt interesant pentru evoluţia viitoare, că guvernul 
său avea intenția de-a lăsa dreptul germanilor din Boemia de-a opta pentru 
naționalitatea austriacă; chestiunea sudetă ar fi luat desigur cu totul altă 
întorsătură... 

Trumbici ceru să se mărginească aplicarea textului privitor la 
minorități la teritoriile aparținând fostei Austro-Ungarii şi să nu se extindă 
la acela al Serbiei, stat independent înainte de război. Se grăbi chiar să 
formuleze o redactare cu acest înțeles. Tuturor le răspunse Wilson, într-un 
discurs asupra păcii şi a garantiilor ei. „Voim pacea, spunea doctrinarul şi 
profetul ei. O dată hotărârile luate, Puterile Aliate şi Asociate vor chezasui 
menținerea lor. Puterea navală şi militară a Marilor Puteri va fi garanția 
definitivă a păcii mondiale.” Marile Puteri câştigaseră războiul, deci nu ca 
dictatori, ci ca prieteni, ele aveau dreptul să hotărască ce anume condiţii, 
teritoriale şi minoritare, îşi iau sarcina să garanteze. ,Observati, spunea el, 
întorcându-se către delegatul român, d-l Brătianu — şi vorbesc despre 
propunerile sale cu cel mai mare respect — ne-a amintit că nu puteam, ca 
să zicem aşa, să încălcăm suveranitatea mai veche a României cu anumite 
prescriptii relative la drepturile minorităților. Dar îl rog să observe că trece 
cu vederea faptul că d-sa cere sancţionarea de către Puterile Aliate şi 
Asociate a unor mari sporiri de teritorii, ce au ajuns în stăpânirea României 
prin victoria comună a armelor noastre, şi că de aceea suntem indreptatiti 
să spunem: «Dacă consimtim la acest spor de teritorii, avem dreptul să 
insistăm asupra anumitor garanții ale păcii».“ 

Răspunsul lui Ion I.C. Brătianu, mai putin ascuţit în formă decât în 
replicile tăioase de la începutul şedinţei, nu părăsea însă nici una din 
poziţiile pe care se arătase hotărât să le mențină. 

Prevăzând cât de curând era să urmeze declaraţiilor Preşedintelui 
Statelor Unite respingerea politicii sale de către Senatul din Washington şi 
depărtarea Americii de chestiunile Europei, el avea curajul să amintească 
potentatilor păcii că „nu trebuie să pierdem din vedere că dacă se află în 
fruntea guvernelor actuale ale Marilor Puteri oameni insufletiti de cele mai 
nobile principii, se poate foarte bine întâmpla ca evoluții politice să aducă 
aceleaşi state să fie reprezentate de alți oameni sau să se ivească noi 
interese care să îndepărteze unele guverne de la atitudinea lor anterioară şi 
să le îndemne la acțiuni concepute nu în vederea acestor mari principii, ci a 
unor anumite interese speciale.“ 

Multumind preşedintelui Wilson pentru grija ce o arătase statelor 
mici, el sublinia însă însemnătatea rostului acestora: 

„Astfel, în ceasul de fata, România e nevoită să asigure, cu propriile ei 
trupe, apărarea nu numai a hotarelor sale, dar a unei cauze ce interesează 
tot centrul Europei. Deci, dacă Marile Puteri au un rol mai considerabil, în 
raport cu întinderea lor, răspunderea şi rostul statelor independente, oricare 
le-ar fi întinderea, rămân întregi... Nu este nici un efort de făcut pentru ca 


să se recunoască drepturile minorităților. Nu este nici unul din statele 
reprezentate aici, care să nu fie convins de necesitatea respectului şi a 
dezvoltării acestor libertăți. Lăsaţi deci aceste state să se dezvolte în 
singurele condiţii ce permit consolidarea paşnică a stării politice generale, 
pe care trebuie să o construim astăzi...“ 

Ultimul, Venizelos, întorcându-se la vechile sale abilități 
parlamentare, propuse detaşarea clauzelor în discuţie şi trimiterea lor în 
studiul unei comisii. 

Preşedintele, anunțând că se va examina propunerea, ridică şedinţa, 
fără altă concluzie. Bătălia tinuse mai bine de două ore. 

Două zile mai târziu, tratatul era prezentat delegației austriece. 
Delegaţia română, renunțând a mai dezläntui o nouă discuţie in fata 
inamicului de ieri, îşi mentinuse totuşi toate rezervele printr-o notă tipărită. 
Impresiile şedinţei le rezuma însă cu o putere deosebită scrisoarea de la 3 
iunie a lui Brătianu către Pherechide. 

„Situaţia aici s-a precipitat şi s-a agravat foarte tare. Din hârtiile aici 
anexate vei vedea cum s-au desfăşurat împrejurările. De fapt, în tratatul 
prezentat Austriei, România nu figurează decât pentru a-şi vedea impuse 
condiţiile care îi jignesc independența politică şi-i compromit grav libertatea 
economică. 

Convingerea mea este că noi în nici un fel nu putem primi asemenea 
condiții. Am moştenit o țară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele, 
nu-i putem jertfi neatârnarea. 

Am căutat să refuz adeziunea noastră fără a provoca deschis 
conflictul definitiv, dar nu ne putem face iluzia, ne aflăm în fața 
resentimentelor evreilor şi a apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele 
lui Wilson... 

Întrucât mă priveşte, imediat ce la St. Germain am constatat reaua 
voință şi nepăsarea cu care se mentinuse în Tratat textul care rămăsese 
convenit că va fi din nou discutat, înainte de a fi dat austriecilor, am 
întreprins o nouă serie de demersuri pentru a arăta membrilor Conferinţei 
adevărata situaţie, pe care de fapt n-o cunosc decât cei Patru, care lucrează 
şi decid în afară chiar de proprii lor colaboratori. 

Ca o adevărată ironie, după conferința de la 31 mai, am primit 
felicitări nu numai de la reprezentanții statelor mici, care în şedinţă 
avuseseră slăbiciunea să nu se asocieze cu noi, deşi reprezentam cauza 
tuturor, dar chiar a canadienilor şi ai australienilor şi, ce e mai mult, a 
unora din delegații Franţei, Italiei şi ai Americii, care toți recunosteau 
samavolnicia celor mari şi dreptatea cauzei noastre.” 

E locul să amintim aici incidentul pe care l-a însemnat acum câțiva 
ani d-l Mircea Djuvara, la sfârşitul acelei şedinţe istorice de la 31 mai: 


5+ Mircea Djuvara (1886-1945), jurist, membru al delegaţiei române la 


„Şedinţa tocmai se ridicase. 

În învălmăşeala sfârşitului ei, unul din primii delegaţi ai unei mici tari 
aliate, personalitate azi cu o mare suprafață internațională, se apropie 
entuziast de Brătianu cu cuvintele: «D-ta eşti adevăratul nostru şef! Eşti 
adevăratul european, iar ei — şi-i arăta pe cei mari —, ei sunt balcanicii!» 

Clemenceau însă observa de departe. El veni grăbit cu degetul 
amenintator, spre acest delegat: «Cum, şi d-ta eşti nemultumit?...» [ar acesta 
din urmă, încovoindu-se şi făcând mai mulți paşi înapoi în fața 
preşedintelui, care înainta cu ochi fulgerători, răspunse repede şi intimidat: 
«Nu, domnule preşedinte, nu... noi nu avem nici un motiv de 
nemultumire!»”55 

„Din discursul lui Wilson si al lui Clemenceau, urma Brătianu, vei 
vedea însă că Wilhelm II, cand scria «sic volo, sic iubeo», da adevărata 
formulă a politicii care prezidează azi Conferința. 

Prin procedura noastră, cred că am obținut o amânare de câteva 
săptămâni, deşi mă aştept la tot soiul de măsuri cominatorii în contra 
noastră, în decursul acestui timp. 

Situaţia e foarte gravă şi merită a fi examinată în toate consecinţele ei 
— absența mea din Paris, imediat după cele petrecute la St. Germain, n-o 
socot oportună şi de aceea am rugat pe d-l Antonescu să meargă la 
Bucureşti...” 

Atitudinea primului delegat român făcuse încă de atunci o adâncă 
impresie în toate cercurile Conferinţei. Chiar a doua zi, adunând în 
apartamentul sau din Rue Nitot pe miniştrii britanici şi delegaţii 
Dominioanelor la o consfatuire „imperială”, improvizată, Lloyd George, 
discutând cu ei condiţiile păcii, se arăta opus admiterii Germaniei în Liga 
Naţiunilor, atâta timp cât Aliaţii nu vor fi isprävit cu diferendele dintre ei. 
„Luaţi de exemplu, le spunea el, protestul d-lui Brătianu la ultima întrunire 
a Conferinței de Pace. A admite pe germani le-ar da putinţa să tragă folos 
din divergentele dintre aliati...”5° 

Atât de puternic fusese răsunetul declarațiilor făcute în numele 
României şi a micilor state si al discuţiei furtunoase ce le urmase. 

Înfruntând atâtea adversitäti, Brătianu le văzuse din primul moment 
şi originile mai depărtate. Chiar în ziua de 3 iunie, el înainta preşedintelui 
Wilson, trimițând copii şi celorlalte delegații, un memoriu asupra chestiunii 
evreieşti, de la tratatul din Adrianopol, în care lămurea decretul de 
incetatenire şi împotrivirea sa la clauzele privitoare la regimul minorităților. 
De al doilea paragraf al art. 5, cel care privea controlul economic, credea de 


Conferința de Pace. (N.ed.) 

55 Ion I.C. Brătianu, Democraţia, 1928, p. 4 a extrasului Delegatul era d-l 
Benes. (N.a.) 

56 The Truth about the Peace Treaties, I, p. 706. (N.a.) 


prisos a se mai ocupa amănunțit, socotindu-l legat de cel dintâi şi prea 
străveziu în scopurile şi tendințele sale. 

Câteva zile mai târziu, accentua încă acest mod de-a vedea într-o 
nouă scrisoare către Wilson: ,Mentinerea stipulatiilor privitoare la minorități 
în tratatul cu Austria comportă pentru România cele mai grave consecinţe. 


Pe cât am înțeles — şi aluziile făcute de d-l Clemenceau mi-au 
confirmat-o —, cauza determinată a acestor stipulatii stă în chestiunea 
evreiască. 


Totuşi, cele două anexe aici alăturate, dacă vă veți da silinta să le 
citiți, vă vor dovedi că această chestiune nu mai există în România. Ea este 
moartă şi înmormântată; a o dezgropa sub orice formă n-ar fi în folosul 
nimănui şi ar otrăvi atmosfera țării în paguba tuturor.” Se alătura „un scurt 
memoriu asupra chestiunii evreieşti, distribuit tuturor delegatiilor şi 
oamenilor politici de seamă.” 

Aceasta însemna să ia taurul de coame. În chestiunea petrolului, 
România începuse discuţii, dar nu făcuse nici o concesiune. La regimul 
minorităților, în susținerea căruia se întâlneau interese învecinate de cele 
dintâi, opusese cea mai dârză rezistență şi încercase chiar o coaliție a 
statelor mici. Controlului economic al Marilor Puteri, prin care se revenea, 
pe altă cale, la problema inflamabilă a petrolului, i se împotrivise în numele 
drepturilor statelor suverane şi al principiului independenţei lor. lar acum, 
pentru a risipi şi ultimele iluzii, Brătianu dovedea celor Mari că cunoştea şi 
motivele, mărturisite sau nemărturisite, ale cerințelor lor. Omul acesta dârz 
trebuia înlăturat; prea înfruntase deodată toate forțele fätise şi oculte ale 
Conferinţei de Pace şi le pătrunsese reactiunile ascunse. Trebuia să i se 
facă, lui şi ţării sale, cât timp o reprezenta, o situaţie cu adevărat imposibilă, 
pentru ca să nu se mai repete atitudini atât de potrivnice intereselor 
puternice ce le combătuse. Asaltul începu în ziua de 5 iunie 1919, 
concentric şi simultan. 


* * 


In această zi s-au produs într-adevăr două evenimente. Mai întâi, 
Clemenceau răspunse rezervelor formulate de România la prezentarea 
tratatului cu Austria în următorii termeni: 

„Consiliul principalelor Puteri Aliate şi Asociate mă însărcinează să vă 
cer să binevoiti a-mi face cunoscut înțelesul exact al acestei declarații. 
Delegaţia d-voastră îşi propune oare să refuze a semna tratatul, care 
cuprinde articolele împotriva cărora îşi ridică obiecțiile, sau intenția ei este 
de a semna tratatul şi de a nu-i executa clauzele? Consiliul ar fi bucuros de 
a primi în curând un răspuns la aceasta comunicare.” Orice comentariu ar 
fi de prisos. Şeful delegației române — cu ce sentimente, ne putem închipui 
— răspundea, două zile mai târziu, că „d-l Antonescu, ministrul României, 


care a plecat ieri din Paris, e însărcinat de a expune la Bucureşti situația ce 
s-a creat României la Conferinţa preliminărilor Pâcii.“ Nu putea deci da un 
răspuns definitiv, înainte ca guvernul său să fi fost consultat. 

Dar, în aceeaşi zi de 5 iunie, se adunau, la locuinţa lui Wilson, într-un 
comitet restrâns, Clemenceau, Lloyd George şi Orlando — toți cei Patru. 
Fuseseră convocați, în fata forului suprem, Brătianu, Venizelos, Vestnici, 
Paderewski57 si Benes58. 

Discutia ce a urmat, deşi mai putin cunoscută decât altele, e din cele 
mai caracteristice pentru mentalitatea si tendințele fiecăruia din 
conducători, ca şi pentru spiritul Conferinţei în acel moment. 

Wilson, credincios principiilor sale, ceru într-adevăr nici mai mult, nici 
mai puțin decât limitarea armamentelor. Spirit eminamente abstract, el nu 
putea privi nici aceasta problemă decât geometric. „Proporția fixată pentru 
țările din Europa Centrală şi Meridională e de patru soldați la o mie de 
locuitori, care ar corespunde cu necesitățile diferitelor tari în proporție cu 
întinderea fruntariilor, numărul locuitorilor...“ Admitea că cifra de 40 000 de 
soldați ce se lăsase armatei austriece, era mai mare, proporţional, decât 
aceea de 100 000 pe care urma să-i păstreze Germania, dai nevoile ordinii 
interne în Austria erau mai mari, mai ales într-un oraş ca Viena. Aplicarea 
aranjamentului ce îl propunea Conferinţei urma să înceapă la 1 ianuarie 
1921; „cum trebuiau să se discute însă în curând tratatele de pace cu 
Ungaria şi Bulgaria, momentul ar fi propice de a se cunoaşte părerea 
Aliaților asupra acestei materii şi a se luă hotărâri.“ 

De rândul acesta, mai toţi reprezentanţii micilor state izbucnira intr- 
un concert de protestări. Delegatul sârb, Vestnici, îşi aminti că şi pentru 
aceste state putea fi vorba de o atingere a demnității naționale şi a 
suveranităţii lor. Problema nu se putea deci discuta decât pentru toți, dupa 
încheierea păcii. 

Ca întotdeauna mai conciliant când trebuia să se discute cu Marile 
Puteri, Venizelos se mărgini, şi de rândul acesta, să ceară amânarea 
problemei după încheierea păcii. 

Brătianu nu lăsă să treacă prilejul fără să protesteze din nou 
împotriva cuvântului „state cu interese particulare.” Nu interesele, spunea 
el, doar influența lor e limitată, iar problema militară era strâns legată de 
aceea a granițelor si a vecinätätilor. 

„Cu cât fruntariile sunt mai tari prin natura obstacolelor ce posedă, 
cu atât mai redusă poate fi oştirea acelui stat. Conferința nu a hotărât încă 
care sunt fruntariile României. Conferința, de asemenea, nu ştie care va fi 


57 Jgnacy Paderewski (1860-1941), om politic şi compozitor polon, 
preşedinte al Republicii Polone. (N.ed.) 
58 Eduard Beneş (1884-1948), om politic ceh, ministru de Externe şi 


preşedinte al Cehoslovaciei. (N.ed.) 
“Robert Lansing (1864-1924), om politic american, secretar de stat, colaborator al lui W. Wilson. (N.ed.) 


vecinătatea ei spre est. Fi-va o Ucraină mică sau o Rusie mare? 

De altfel, şi spre Ungaria şi spre Rusia, România este în război 
declarat cu două guverne care nu tin seama de nici o hotărâre a Conferinţei, 
deci cărora nu se poate face nici o limitare de armament. Înainte de a 
dezarma jandarmii, trebuie dezarmati bandiții. Cine face aceasta, la Pesta şi 
la Moscova? 

Pentru toate aceste motive, conchidea el, credem că chestiunea 
limitării armamentelor trebuie făcută de Liga Naţiunilor pentru toți 
deodată.“ 

Beneş, care nu căpătase încă obisnuinta discuţiilor în forurile 
internationale, nu găsi alte argumente decât acelea pe care le auzise; tinu 
însă să arate cât de greu era pentru Cehoslovacia să-şi realizeze intenţia de 
a transforma armata ei într-o paşnică miliție de model elvețian, atunci când 
tocmai în zilele trecute suferise de la bolşevicii unguri însemnate înfrângeri. 
Într-adevăr, vom vedea că, la sfârşitul lui mai, armatele lui Bela Kun 
câştigaseră pe acest front o izbândă ce le ridicase moralul. 

Paderewski, al cărui simţ innascut de armonie se regăsea cu greu in 
lipsa desăvârşită de acorduri ale tocmelilor politice, aminti, la rândul său, că 
Polonia era în luptă deschisă cu bolşevicii ruşi şi ucraineni şi că, pe 
deasupra, o mai amenința concentrarea a 350 000 de germani la hotarele 
Sileziei. 

Lloyd George interveni atunci în discuţie, arătându-se impresionat de 
expunerile făcute de ceilalți vorbitori; el nu le putea totuşi ascunde că 
chestiunea merită toată atenţia. „Dar dacă statele mici din centrul şi sudul 
Europei ar menține organizația lor militară actuală, spunea el, peste câtva 
timp ele vor putea avea o armată de câteva milioane, care eventual vor putea 
amenința pacea Europei şi ar putea provoca un război ca cel actual.” Atât de 
mult se temea primul ministru britanic de coaliția statelor mici, pe care o 
pusese la cale planul subversiv al lui Brătianu! 

„Serbia, urma Lloyd George, îşi triplează teritoriul şi populaţia, iar 
România le dublează. Anglia, după război, va avea o armată aproape tot atât 
de mare ca cea a României, dacă s-ar primi cifra fixată pentru aceasta tara 
(adică 40 000 de oameni...).” 

In argumentarea sa, acest veteran al dezbaterilor parlamentare uitase 
doar două neînsemnate amănunte: ca Anglia era o insulă şi ca mai 
dispunea, în afară de forțele metropolitane, mai reduse, de cea mai 
formidabilă flotă a lumii şi de toate armatele posesiunilor ei coloniale şi ale 
Dominioanelor. Modul său de a privi problema nu era însă mai putin 
caracteristic decât acela al lui Wilson; o dată interesele britanice satisfăcute, 
restul nu avea o prea mare însemnătate. 

Îi era rezervat lui Clemenceau de a readuce pe colegii săi la 
sentimentul realităţii. „În adevăr, încheia el dezbaterile, momentul actual nu 
este oportun pentru fixarea cu precizie a epocii dezarmării. De altminteri, 


data propusă de preşedintele Wilson este ipotetică.” Amintea, de altfel, că, în 
ce priveşte Ungaria, Aliaţii trimiseseră un ultimatum, rămas până atunci 
fără răspuns. Consiliul de război de la Versailles trebuia să discute acum 
mai amănunțit cazul Cehoslovaciei „şi este probabil că de astă dată vom 
cere românilor să vină în ajutorul cehoslovacilor.” În astfel de împrejurări, 
Orlando nu mai luă cuvântul, decât pentru ca să nu se interpreteze tăcerea 
sa în alt sens. „Ca totdeauna, isprăvea cu îngrijorare raportul delegației 
române, probabil că Marile Puterii voi discuta chestiunea între ele şi vor 
hotări cum dictează împrejurările.” 

În realitate, chestiunea se opri la această şedinţă. Desigur însă că 
intervenția lui Clemenceau contribui la întărirea părerii anglo-saxone despre 
sentimentele sale militariste. 

După comunicarea făcută de preşedintele Conferinţei, tensiunea 
sporise între factorii ei hotărâtori şi delegaţia română. Dintre cei Patru, 
Orlando primi atunci însărcinarea de a lămuri situația printr-o convorbire 
directă. Ni s-a păstrat o dare de seamă foarte completă asupra întrevederii 
sale cu Ion I.C. Brătianu, în ziua de 7 iunie. 

Brătianu tinu să-i lămurească de la început; era bucuros de a sta de 
vorbă cu şeful guvernului italian, dar ţinea la principiul pe care îl afirmase 
în chestiunea minorităţilor. 

Orlando îi arătă că formula la care se gândise Clemenceau era încă în 
discuție; se propunea, cu alte cuvinte, să se aducă problema minorităţilor in 
fata Consiliului Ligii Naţiunilor, dar nu se hotărâse încă daca in fata acestui 
tribunal vor fi chemate numai statele făcând parte din Ligă; se mai discuta, 
de asemenea, dacă înaintea acestor judecători ar fi chemați, pe lângă statul 
ce intervine, şi statul incriminat, şi minoritatea însăşi care ar putea fi direct 
reprezentată. 

Se putea întreba oricine ce mai rămânea, într-un astfel de regim, din 
suveranitatea națională a statelor „incriminate” şi aduse pe banca acuzării? 

„l-am repetat declarația mea de principiu, înseamnă Brătianu, şi am 
protestat cu tărie împotriva atentatului ce se proiecta împotriva 
independenţei unei tari, care nu avea altă vină decât aceea de a fi părăsit 
neutralitatea, care îi asigura teritoriile pe care le ocupase, pentru a se alia 
cu acei care o maltratează astăzi. 

Am reproşat Italiei de a lua parte la măsurile îndreptate împotriva 
noastră si lui însuşi de a-şi spăla mâinile ca Pillat5?, când în realitate avea 
un sfert al răspunderii în Consiliul celor Pătru.” 

Orlando, apărându-se de aceste învinuiri, răspunse că într-adevăr nu 
era o Conferință, dar un arbitru, că Italia era tot atât de rău tratată ca şi 


59 Copistul, obişnuit cu prezența destoinicului secretar al delegației 
transilvănene, poetul Ion Pillat, a scris la fel şi numele proconsulului Pontiu 
Pilat. (N.a.) 


România, că nu era exclus nici pentru ea de-a fi nevoită să părăsească 
Conferința (o făcuse chiar câteva zile, pe chestiunea portului Fiume). Mai 
adaugă „că deunăzi tinusem un limbaj foarte net, dar foarte convenabil, 
apărând punctul de vedere al României, dar că tonul meu displăcuse 
domnului Wilson, deoarece, încă o dată, nu eram în fața unei conferințe, ci a 
unui arbitru.“ 

Tonul! Se pare, într-adevăr, că până şi unele particularități fizice 
influentau în oarecare măsură simpatiile sau antipatiile acelora care 
hotărau destinele Europei. S-a spus că, în afară de timbrul vocii, barba 
primului nostru delegat stârnea obiecţii în cercurile anglo-saxone. Desigur 
însă nu îndeajuns pentru a indreptati favoarea ce o arătau Serbiei, deoarece 
peste delegația iugoslavă cobora, maiestuoasă ca un fluviu, barba 
impunătoare a venerabilului Paşici. Orlando, desigur, nu împărtăşea aceste 
sentimente. 

„l-am spus, îi răspunse atunci Brătianu, că, în ce mă priveşte, nu voi 
accepta niciodată clauze limitând independenţa țării noastre; că, după ce se 
impusese o clasă de state cu interese mărginite, se urmărea acum să se 
impună o clasă de state cu independență mărginită, care ne-ar aşeza astfel 
între Hedjaz şi Panama şi că, în sfârşit, nu credeam că se va găsi un guvern 
român care să primească această situaţie.” Aici e poate singurul punct în 
care evenimentele nu i-au confirmat încrederea; îi urma însă o declaraţie 
gravă: 

„Cu asemenea procedee se lucra la reabilitarea Germaniei, deşi 
sângele nu apucase să se usuce şi ruinele mai fumegau. Dacă totuşi Italia 
consideră cu seriozitate că va sfârşi prin a părăsi şi ea Conferința, ar fi 
deopotrivă de folositor, pentru ea ca şi pentru noi, să nu precipităm 
situațiile, în aşa fel ca România să nu fie eliminată izolat. 

Convorbirea s-a sfârşit, adăugă relatarea, printr-o expunere făcută de 
Orlando asupra caracterului acestei Conferinţe, care, în fond, se reducea la 
arbitrajul unui om, răuvoitor față de Italia, binevoitor față de Franţa şi în 
fata căruia singur Lloyd George mai păstra oarecare libertate de acţiune, 
pentru că toate marile interese ale Angliei erau dinainte asigurate” 
concluzie ce rezuma desigur şi experiența lui Ion I.C. Brătianu. 

În definitiv, efortul de a convinge pe înverşunatul opozant al 
Consiliului Suprem de a-şi înceta rezistența dăduse greş. Atacul era deci să 
fie reluat, şi anume în punctul cel mai simțitor al intereselor româneşti: 
Ungaria. 

La 10 iunie, la ceasurile 4 după amiaza, Consiliul celor Patru, întrunit 
la locuința lui Wilson, convoca în fata tribunalului său pe delegații romani si 
cehi: Brătianu, Mişu, Kramarz şi Beneş. „Într-un rechizitoriu de curte cu 
jurati, ne spune raportul delegaţiei române, atât preşedintele Wilson cât şi 
Lloyd George au arătat d-lui Kramarz şi în special d-lui Brătianu că toate 
calamitätile din Ungaria şi dificultăţile orei prezente provin din cauza lor.“ 


Redăm în capitolul următor amănuntele acestei discuţii, care par de 
necrezut, de nu le-ar fi înregistrat o dare de seamă oficială. Wilson şi Lloyd 
George, la amenințările cărora se adăugase enervarea lui Clemenceau, sosit 
de la Cameră, unde interpelările îl supărau, ne puneau în vedere că, de nu 
ne retragem de pe Tisa pe linia de hotar fixată de Conferinţă, nu vom mai 
căpăta de la Marile Puteri nici un fel de aprovizionare sau ajutor. 

Iar când Brătianu le atrăgea atenţia că ni se cerea să ne retragem pe o 
linie pe care n-o cunoşteam încă, cei Patru primiră această obiectiune cu 
exclamatii de surprindere. Cum? nu cunoşteam încă granițele dinspre 
Ungaria? Şi doar trebuia dată fără întârziere o satisfacţie lui Bela Kun, 
această victimă nevinovată a poftelor vrăjmaşe ale vecinilor săi. Chiar a 
doua zi de dimineață erau să ni se comunice granițele hotărâte de 
atotputernicii Patru şi răspunsul nostru urma să fie dat imediat; doar să nu 
aştepte prea mult sovietul de la Budapesta! 

Nu putem decât să reproducem aici judecata lui Seton Watson; deşi 
aspră, ni se pare cea mai dreaptă şi cuprinzătoare: „Misterioasa favoare de 
care s-a dat dovadă fata de bolşevici e una din tendințele încă nelamurite ale 
Conferinţei; nicăieri ea nu apare mai bine decât în tratativele cu România. 
Trebuie să adăugăm, la aceasta, încercarea de a smulge României 
concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari 


evrei americani, sub amenințarea de a pierde sprijinul Americii la 
Conferinta”...©° 


60 Histoire des Roumains, p. 606-7. (N.a.) 


Propaganda bolşevică în Ungaria 


Nici acum, sau poate mai ales acum, problemele păcii nu se puteau 
desparti de acelea ale petrolului, pe care soarta, bună sau rea, îl aşezase la 
poalele munților noştri. 

A doua zi, 11 iunie, delegații noştri — de asta dată Brătianu şi Vaida- 
Voievod — şi cehii apăreau în fața Consiliului Miniştrilor de Externe: Pichon, 
Lansing®!, Balfour®?, Sonnino®, Makino, la care se adăugaseră Cambon si 
Tardieu64. In fine, puteau privi linia graniței, desemnate pe hartă de arbitrii 
păcii. 

Spre mijlocul ei, această linie nu ne era prea defavorabilă; la capetele 
ei însă, dinspre miazănoapte şi miazăzi, era mult în urma aceleia stabilite 
prin Tratatul de alianță din 1916. Consecvent cu punct său de vedere, dar 


61 Robert Lansing (1864-1924), om politic american, secretar de stat, 
colaborator al lui W. Wilson. (N.ed.) 

62 Arthur James Balfour (1848-1930), diplomat si om politic britanic, 
membru al delegaţiei engleze la Conferința de Pace. (N.ed.) 

68 Sidney Sonnino (1847-1923), om politic italian, ministru de Externe în 
timpul Primului Război Mondial, membru al delegaţiei italiene la Conferința 
de Pace. (N.ed.) 

64 Andre Tardieu (1876-1945), om politic francez, colaborator al lui 
Clemenceau. (N.ed.) 


nevoind să provoace o ruptură, Brătianu ceru de rândul acesta să nu i se 
comunice numai rezultatul lucrărilor, ci procesele verbale ale comisiilor, 
spre a-şi da seama de motivele hotărârii. De altă parte, într-o problema atât 
de însemnată, nu se socotea calificat să se pronunţe înainte de a fi referit 
Suveranului şi guvernului de la Bucureşti. Urmă o discuție rapidă, în care 
Balfour îşi arătă părerea că numai rezultatul ne interesa, fără a mai fi nevoie 
să cunoaştem etapele şi lucrările pregătitoare, iar Lansing şi Pichon 
insistară asupra grăbirii răspunsului. 

La sfârşit se admise totuşi nevoia unui termen de 10 la 12 zile, pentru 
a da timp răspunsului de la Bucureşti să sosească. 

Era, în lupta noastră la masa verde, un scurt armistițiu, asupra 
căruia nu ne puteam face prea multe iluzii. Trei zile mai târziu, o 
radiogramă circulară semnată de Clemenceau, adresată în termeni identici 
guvernelor român, ungar şi cehoslovac, le punea în vedere să înceteze o dată 
cu luptele care tulburau centrul Europei. Răspunsul era aşteptat în patru 
zile. 

Comunicând această ştire lui Pherechide la Bucureşti, Brătianu îi 
dădea următoarea formulă: „Cred că un prim răspuns ar trebui să arate că 
delegația româna la Paris are singură calitatea de-a comunica Conferinţei 
punctul de vedere al guvernului român. În ce priveşte retragerea trupelor 
noastre de pe Tisa şi securitatea frontierelor româneşti, guvernul trebuie, 
înainte de toate, să avizeze înaltul Comandament român. 


Ce SANT ce UE MAS 


Pagina tratatului de la Versailles cu semnăturile delegaților români. 


Precum vezi, în afară de un refuz din partea lui Bela Kun de a-şi 
retrage trupele din Cehoslovacia, suntem tratați ca adevărați inamici.” 

Scopul forțelor ce ni se opuneau era atins: plecarea lui Brătianu 
apărea de acum înainte ca singura soluție posibilă. La Bucureşti se socotea 
de asemenea necesară revenirea lui, pentru a da toate lämuririle 
trebuincioase. 

La 23 iunie, el îşi făcea cunoscută hotărârea prin această telegramă: 

„Prin Antonescu am avut ştiri de la Consiliul de Miniştri. N-am primit 
telegrama; «ai putea veni.» N-am ştiut că mă chemați, dar nu cred că e bine 
să părăsesc Parisul înainte de a semna Tratatul de pace cu Germania. 

Voi pleca probabil în primele zile ale săptămânii viitoare. Din 
nefericire, nu cred să vă aduc ceva nou. Părerea mea e că nu putem ceda în 
chestiunea minorităților. Negocierile cu Bela Kun au reînceput şi în afară de 
împrejurări neprevăzute, cred ca veți primi, o dată cu sosirea mea, şi 
invitația de a retrage armata română. Sunt cu totul de părerea generalului 
Prezan şi nu cred ca fata de asemenea bandiți să ne putem întemeia pe 
autoritatea morală a lui Clemenceau si C-ie.“ Am reprodus întocmai 
termenii, care, prin accentul de indignare ce-l învederează, caracterizează şi 
situația şi stările sufleteşti din acel moment. 

Brătianu nu înțelegea însă să confunde Franța şi cauza aliaţilor, 
căreia România îi adusese, în lupta pentru idealul ei de veacuri, cele mai 
mari jertfe, cu nedreptätile Consiliului şi vrăjmăşia puternicelor foruri 
internationale ce se ascundeau în spatele său. De aceea tinu, înainte de-a 
părăsi Conferinţa, în apărarea independenței noastre, de-a afirma până la 
capăt solidaritatea care se închegase în zile grele. La 28 iunie, delegația 
română a luat parte la şedinţa solemnă din vestita Sală a Oglinzilor şi 
semnătura lui Ion I.C. Brătianu şi-a luat locul, alături de acele ale 
reprezentanților Puterilor Aliate, pe tratatul, încheiat cu Germania învinsă, 
la Versailles. 

Ce gândea el, cu adevărat, despre această pace, prea aspră pentru a 
căpăta adeziunea sinceră a unei națiuni „de optzeci de milioane”, prea slabă 
prin compromisul tendințelor contrarii ce-i stăteau la obârşie, o spusese cu 
trei săptămâni înainte, în scrisoarea trimisă lui Pherechide, care rămâne o 
adevărată piatră de hotar a gândirii şi a prevederii sale politice. Poate că în 
ziua în care se strângeau în jurul celor Mari, în apoteoza victoriei, delegatiile 
țărilor lumii venite să întărească pacea, privirea lui nu zărea, în oglinzile lui 
Ludovic al XIV-lea, numai umbrele glorioase ale trecutului; poate va fi 
străbătut încă o dată vremurile şi va fi întrevăzut semnele prevestitoare ale 
reacţiunii ce era să sfărâme, înainte de împlinirea a două decenii, stavilele 
ridicate de semnatarii din 1919... 

Gestul său de solidaritate nu a aflat însă nici o înțelegere la factorii 
determinanti ai Conferinţei; îi era dat să soarbă până în fund paharul 


amărăciunilor. În ziua însăşi a plecării, la 2 iulie, la orele 4 după amiază, el 
trebui să mai apară o dată în fața Consiliului Miniştrilor de Afaceri Străine, 
la Quai d'Orsay, unde se găseau intruniti, sub preşedinţia lui Tardieu, 
Balfour, Lansing şi Makino, spre a da socoteală de drepturile României 
asupra Basarabiei. Cu o înverşunare fără seamăn, adversarii noştri puneau 
în discuție şi granița de răsărit, pe cand mai bubuiau tunurile de-a lungul 
Nistrului. 

Înainte de a fi introdus Brătianu, Consiliul socotise necesar să dea 
ascultare părerilor d-lui Maklakov, fostul ambasador al Rusiei la Paris; în 
anticameră îl aşteptau Krupensky, fostul mareşal al nobletei din Basarabia, 
Vassily şi Schmidt, duşmanii cei mai hotărâți ai stăpânirii româneşti în 
acest ţinut. Ce argumente dezvoltaseră şi ce rost avea apariția acestor 
reprezentanți — care se reprezentau pe ei înşişi — în fața forurilor 
Conferinţei, nu era greu de ghicit. Propaganda lor era cunoscută. 

Tardieu, care s-a dovedit în cele mai multe împrejurări un prieten 
statornic al României, nu era câtuşi de putin satisfăcut de rolul ce-i era 
impus; aceasta se văzu din atitudinea sa, extrem de rezervată în tot timpul 
acestei discuţii. Ca să deschidă totuşi şedinţa, întrebă pe Brătianu daca 
„consideră votul de unire al Basarabiei ca emanând de la un corp legiuitor 
constituit.” 

Nu a fost greu să i se răspundă că legalitatea acestui corp — Sfatul 
Târii — produs al revoluției, putea fi cu atât mai putin pusă la îndoială, cu 
cât în acelaşi fel se constituiseră adunările naționale ale Cehoslovaciei şi ale 
Poloniei. 

Atunci interveni ministrul de Externe american, Lansing. Pentru el 
problema era simplă: „România este dispusă să accepte un plebiscit în 
Basarabia?” Îşi repetă întrebarea cu insistenţă, supărat şi grăbit; nici nu se 
puteau deslusi bine cuvintele englezeşti, în vorbirea lui repede. 

Brătianu se văzu atunci nevoit să-şi dezvolte în replică argumentele. 
Nu putea consimti la plebiscit, nu pentru că s-ar fi îndoit de rezultat, de 
care se declara sigur, dar nu ar voi să facă să renască anarhia prin 
menţinerea unei stări de fierbere şi nesiguranţă, zdruncinând ordinea de- 
abia stabilită, cu atâta trudă, în această regiune. De altfel, cum se putea 
concepe o retragere a trupelor române şi părăsirea nenorocitei populații, 
atât de greu încercate, în prada unor noi lovituri bolşevice? Ar însemna pur 
şi simplu revoluția socială şi descompunerea. 

Lansing însă, de astă dată, nu se arătă deloc grăbit. Lucrurile puteau 
să aştepte, armatele române nici n-aveau nevoie să evacueze acum 
Basarabia. Plebiscitul se putea face mai târziu, peste doi ani sau chiar peste 
zece! 

Cum putea răspunde Brătianu altfel, decât arătând că o asemenea 
soluție ar inrautati şi mai mult situația si ar transforma răul „într-o boală 
cronică”? 


În sfârşit, Tardieu se hotări să pună capăt acestui adevărat calvar şi 
„mulțumi d-lui Brătianu pentru lămuririle ce le dăduse.” Înainte însă de a 
părăsi şedinţa, primul delegat al României mai adăugă câteva cuvinte. Ele 
trebuiesc reproduse, pentru că sunt ultimele pe care Ion I.C. Brătianu le-a 
rostit la Conferința de Pace. El ţinea într-adevăr „să învedereze în termeni 
expresivi nenorocirile pe care România şi le-a atras din partea ruşilor şi să 
se mire că i se putea înfățişa o târguială cu privire la o provincie răpită in 
întregime României de aceiaşi ruşi care, după dreptate, ar trebui să-i 
plătească astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-au pricinuit.” 

În aceeaşi zi, cu un tren de seară, părăsea Parisul: Mişu rămânea să-l 
înlocuiască la Conferință ca prim delegat. Un memoriu tipărit, înmânat 
Conferinţei în ziua plecării, rezuma astfel motivele sale: „Nevăzându-şi 
recunoscute granițele care garantează securitatea teritoriului ei, România, 
atunci când în restul Europei ostilitățile au încetat de mai bine de şapte 
luni, se află în război deschis cu vecinii ei bolşevici, ruşi şi unguri. lar 
totdeodată populaţiile neromâneşti ale Ţărilor române sunt ţinute într-o 
neîncetată frământare de nesiguranța ce au în privința sorții care le este 
rezervată.” Iar ziariştilor francezi, în momentul plecării, le mai declara încă o 
dată: „Sunt constrâns a părăsi puterea, nu din pricina problemelor 
Banatului şi Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec 
pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire 
la minorități, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în 
tratatul cu Austria.” Alături de el, pe peronul gării, reprezentantul 
Ardealului, d-l Vaida-Voievod, aducea, în sprijinul acestor afirmații, expresia 
nemulțumirii şi îngrijorării sale. 

Alții au povestit întoarcerea lui Ion I.C. Brătianu din cea mai mare 
luptă a carierei sale politice. Duca a amintit acum câțiva ani, într-o 
conferință, cum a intrat în țară, cum a trecut în fuga automobilului spre 
Bucureşti, prin oraşe şi sate unde nimeni nu-l aştepta, nici nu-i ieşea 
înainte. lar în Viitorul, oficiosul guvernului, apărea, la coloana informațiilor 
la data de 7 iulie, această notitä ca oricare alta: 

„D-l Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a sosit în 
Capitală aseară la orele 7.“ 

Formal, primul delegat al României fusese înfrânt de formidabila 
coaliție de ambiţii şi de interese pe care o înfruntase. Sunt însă în istorie 
înfrângeri mai fecunde decât unele biruinte. Izbânde n-au trăit decât o clipă; 
supărarea lui Brătianu, învins la Conferinţa Păcii, este însă temeiul cel mai 
sigur şi mărturia istorică nediscutabilă a poziţiei internaționale a României 
de astăzi. Într-adevăr, când, după München, în octombrie 1938, 
preşedintele Daladier$5 declara că, în cazul unui război victorios, încă n-ar fi 
putut menţine hotarele Cehoslovaciei, n-a avut în 1919 Brătianu o intuiție 


65 Eduard Daladier (1884-1970), om politic francez, prim-ministru. (N.ed.) 


profetică când a socotit că trebuie să ne înfățişăm nu ca o creație a unui act 
diplomatic, revizuibil şi revizuit, dar ca expresia vie a unor aspirații 
naționale nedeplin realizate, față de care tratatul nu a mai fost, din partea 
noastră, decât o supremă concesiune adusă păcii şi liniştii Europei? 


PARTEA A II-A 
BUDAPESTA 


CAPITOLUL IV 
Între bolşevism şi trusturi. Campania din Ungaria 
iulie-august 1919 


Evocarea împrejurărilor din 1919 ar fi cu adevărat necompletă, dacă 
ne-am opri la întoarcerea lui Ion I.C. Brătianu la Bucureşti. Acţiunea lui de 
guvernare era să mai urmeze încă două luni şi jumătate, iar concluzia ce o 
putem trage astăzi nu ar avea destul temei, dacă nu am cuprinde în 
expunerea evenimentelor şi campania din Ungaria, cu punctul ei culminant: 
ocuparea Budapestei, strălucită încununare a jertfelor şi durerilor de 
veacuri. De altfel, ceea ce se desfăşoară în ultimul timp, sub ochii noştri, dă 
întregii acțiuni din acel moment caracterul unei tot mai pronunțate 
actualități. 

Spre a înțelege însă mai bine acest capitol de istorie, trebuie să ne 
întoarcem la momentul în care armatele române victorioase se opreau, la 
sfârşitul lui aprilie, pe malurile Tisei. La 2 mai, Pherechide telegrafia: 
„Drumul Budapestei este liber, fără nici o armată înaintea noastră...” 

Avea deplină dreptate. Un observator american din misiunea 
profesorului Coolidge®®, d-l Philip Marshall Brown, se afla atunci în capitala 
Ungariei şi a povestit de curând impresiile sale. Pe când, la 1 mai, 
Budapesta toată se îmbrăcase în roşu, spre a sărbători ziua proletariatului 
şi a revoluției, iar „băieţii lui Lenin“, conduşi de crâncenul Tibor Samuelly, 
îşi desfăşurau încă în voie teroarea, dictatorul Bela Kun nu-şi mai făcea nici 
o iluzie. În jurul lui, unii din colaboratorii săi mai de seamă din Consiliul 
Comisarilor: Agoston, Bohm, Kunfi nu-i ascundeau convingerea lor că 
regimul era zdruncinat; se aflau în căutarea unei formule de tranziție, care 
să le acopere retragerea inevitabilă. Americanul li se păru indicat pentru a-şi 
asigura asentimentul Aliaților şi i se incredinta în acest scop o misiune 
oficioasă. Cu bunăvoință, Brown îşi oferi serviciile. 

Rezultatul nu a corespuns însă întru nimic aşteptărilor. După o 


66 Calvin Coolidge (1872-1933), om politic american, preşedinte al Statelor 
Unite. (N.ed.) 


încercare nereusita de a pătrunde în liniile româneşti, peste Tisa, la Abony 
lângă Szolnok, în ziua de 3 mai (românii ar fi primit cu focuri pe 
parlamentarii bolşevici, dar faptul e absolut necontrolabil), emisarul ajunse 
a doua zi la Seghedin şi de acolo la Belgrad. O întrevedere cu generalul 
francez De Lobit râmase fără urmări. Neprimind de nicăieri nici un răspuns, 
până la 9 mai, se hotări să plece la Viena, de unde îşi urmă drumul cu 
automobilul până la Paris. 

„Am avut, ne spune d-l Brown, convorbiri cu mai multe persoane 
oficiale şi am fost foarte nefericit să descopăr că, datorită altor chestiuni 
urgente şi încurcate, în special nenorocitului incident de la Fiume, nimeni 
nu era pregătit să dea o prea mare atenție Ungariei sau să-şi ia vreo 
răspundere pentru o acțiune definitivă.”67 

De fapt, încă de la 30 aprilie, Aliaţii interveniseră pentru a opri 
ofensiva românească victorioasă pe Tisa. Brătianu, întâi favorabil înaintării, 
spre a isprăvi cu duşmanul de la vest, se arătase pe urmă mai rezervat; 
trebuia să ştim în folosul cui urma să facem noi jertfe, dacă noua stăpânire 
ce ar fi urmat regimului bolşevic ar fi privit, altfel decât el, revendicările 
noastre şi relațiile Ungariei cu România. 

Astfel, din nepăsarea sau chiar din simpatiile ascunse ale unora, din 
necesitatea noastră de a lămuri o situație înainte de a porni o nouă acțiune, 
a rezultat o pauză pe care guvernul lui Bela Kun a folosit-o. Reorganizându- 
şi foarte repede forțele, care mai dispuneau încă de armament considerabil, 
el dezläntui primul atac asupra frontului celui mai slab — acelui cehoslovac. 
Pe 20 mai, armata maghiară, reorganizată, rupând frontul advers, urmărea 
pe cehii care se retrăgeau spre nord-est într-o tot mai mare dezordine. După 
căderea oraşului Miskolcz, armata noastră, cu tot efortul ei de a-i ajuta, nu 
mai putuse menține legătura şi îşi oprise aripa dreaptă de-a lungul cursului 
superior al Tisei. De altfel, cam în acelaşi moment, sovietele din Rusia se 
hotărau să vină în ajutorul aliaților lor din Ungaria; o lovitură dată, la 27 
mai, peste Nistru surprindea trupele franceze, al căror moral lăsa de dorit, şi 
punea stăpânire, câteva ore, pe oraşul Tighina. Senegalezii însă, care 
stăpâneau cetatea, nu s-au lăsat învinşi şi au respins bandele care 
trecuseră râul. În literatura franceză recentă, cunoscutul roman al lui Roger 
Vercel, Capitaine Conan, păstrează amintirea acestor lupte. 

Atitudinea Conferinţei de Pace rămânea din cele mai nelămurite şi 
contradictorii. Am amintit mai sus rechizitoriul pe care îl pronuntasera 
împotriva noastră, în şedinţa Consiliului celor Patru de la 10 iunie, Wilson si 
Lloyd George. 

„D-l Brătianu, spuneau ei, e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat 
demisia lui Kârolyi şi instituirea bolşevismului în Ungaria. N-a vrut să se 


67 Hungarian Quarterly, II,1, p. 68. (N.a.) 
67 Viitorul, 11 iulie 1919. (N.a.) 


mulțumească cu linia de armistițiu întocmită de generalul Franchet 
d'Esperey. Trupele române, în înaintarea lor, nu s-au oprit nici pe linia 
revendicată de România şi au fost lăsate să înainteze în teritoriul pur 
unguresc, până la malurile Tisei.” 


Bela Kun şi guvernul său 


La aceste învinuiri adăugau acum că primiseră de la Bela Kun un 
răspuns satisfăcător la ultimatumul ce-i fusese trimis şi că era deci de 
neapărată nevoie ca trupele române să fie imediat retrase de pe Tisa, pe linia 
de frontieră fixată de Conferinţă. 

Brătianu se arătă „vădit mirat de un asemenea procedeu la adresa 
României”, deşi la această dată nu-l mai puteau surprinde prea multe. Dar 
lămuri încă o dată celor doi capi ai guvernelor anglo-saxone că România nu 
putea fi făcută răspunzătoare de starea socială a Ungariei, principalul motiv 
al revoluției comuniste, şi că, de altfel, arătase de mult Conferinţei 
înțelegerea dintre Kârolyi şi Bela Kun. Din punct de vedere strategic, singura 
linie pe care se puteau opri trupele române în luptă nu putea fi decât Tisa; 
era singurul front care le dădea, în câmpia ungurească, chezăşia unei 
apărări mai serioase împotriva unui nou atac inamic; de altfel, foarte 
curând, evenimentele erau să dovedească cu prisosinta că şi aceasta era 
destul de relativă. După obiceiul lui însă, reprezentantul României aduse 
încă o dată exemplul însuşi al Aliaților; după armistițiu, trupele lor nu 
ocupaseră oare, din acelaşi motive, întregul teritoriu german până la Rin? 

De altfel, dacă era vorba să-şi retragă armatele pe linia de graniță, 
guvernul român urma întâi să o cunoască, formalitate ce fusese uitată de 
factorii hotărâtori ai păcii... 

Aici interveni vijelios în discuție pornirea lui Clemenceau, care tocmai 
atunci sosise de la Cameră, hărțuit de interpelările opoziţiei: „Rând pe rând, 
izbucni bătrânul om de stat, armata română a depăşit toate liniile de 
demarcaţie; să se retragă, iar granițele să le lase în seama Consiliului 
Suprem, care va lua el toate măsurile necesare.“ Iar Wilson şi Lloyd George, 
reluând cuvântul, ridicară iarăşi aceeaşi amenințare: dacă România nu se 
va conforma hotărârii lor, „vor fi siliți să întrerupă orice aprovizionare sau 
orice ajutor. “ 

Din nou Brătianu le-a atras atenţia că i se vorbea mereu de o linie de 
graniță pe care nu o cunoştea. Răspunsul a fost convocarea, a doua zi, 
pentru a lua cunoştinţă de hotarele determinate de Conferinţă, iar discuția 
ce a urmat se cunoaşte. 

La data de 10 iunie, Consiliul Suprem se arâta deci favorabil 
regimului comunist din Ungaria şi gata să ajungă cu el la o înțelegere. De 
fapt, în radiogramele expediate câteva zile mai târziu la Budapesta, Praga şi 
Bucureşti, guvernele respective erau aşezate pe piciorul unei desăvârşite 
egalitäti. La 23 iunie, cedând cu abilitate presiunilor Conferinţei, Bela Kun 
îşi retrăgea trupele de pe frontul cehoslovac; părea deci posibil să se 
stabilească cu el un modus vivendi. Am văzut însă că la 2 iulie Brătianu 
părăsea Parisul. 

În acel moment, atmosfera se schimbase din nou în privinţa Ungariei. 
De-abia plecase primul ministru român şi colonelul Toma Dumitrescu îi 


telegrafia intervenţia energică a mareşalului Foch, care, într-o adresă către 
Clemenceau, arătase că, „dacă nu se aproba cererile juste ale României, 
siguranța ei este compromisă şi cu ea se pune din nou în pericol pacea din 
întreg sud-estul Europei.“ 

Trupele române, încheia generalisimul armatelor aliate, trebuiau deci 
să rămână pe Tisa, până ce Ungaria va fi dezarmat cu adevărat şi va da 
garanții că nu mai are intenții agresive. 

De la data acestui raport trecu o săptămână. La 11 iulie, Consiliul 
Suprem se adună din nou pentru a lămuri problema ungurească. De rândul 
acesta însă, după semnarea păcii de la Versailles, factorii principali 
părăsiseră Conferința. Sub preşedinţia lui Clemenceau nu se mai întruneau 
acum decât înlocuitorii lor. În schimb, lua parte mareşalul Foch. Din partea 
României era de față Mişu, rămas acum conducătorul delegației, după 
plecarea lui Brătianu. 

Şedinţa începu printr-o expunere cam încurcată a ministrului de 
Externe francez, Pichon. Experții militari fuseseră consultați asupra 
condițiilor ce trebuiau impuse ungurilor; fusese consultat şi mareşalul 
Foch... Acesta însă, putin intelegator pentru subtilitätile diplomatice, 
scutură energic din cap. „Enfin, on a demande l'opinion de Monsieur le 
Maréchal“. ingana Pichon, din ce în ce mai încurcat. Experții tehnici 
arătaseră ca se aflau la fata locului, pentru o eventuală acțiune, şase divizii 
române şi una de cavalerie, două divizii franceze, una sârbă şi două 
cehoslovace; cu efectivele reduse din acel moment, totalul era de vreo 84 
000 de oameni, răspândiţi în jurul Ungariei, din Slovacia până mai jos de 
Seghedin, din care două treimi erau trupe româneşti. 

Detaliile nu interesau pe Clemenceau: „Care este părerea dvs., 
domnule mareşal?“ întrebă el, după ce Pichon îşi isprăvi expunerea. 

Metoda maresalului era cunoscută: întotdeauna, în fața unei 
probleme, întâia sa întrebare era: „De quoi s’agit-il exactement?“ (Despre ce 
este vorba?). Nici de rândul acesta nu a procedat altfel, căci primele sale 
cuvinte au fost: „Care este mai întâi proiectul şi ce voiti cu ungurii?” 
întrebare simplă, la care factorii politici nu puteau răspunde cu uşurinţă. 
„Mi s-a spus, urmă învingătorul celei mai mari bătălii a istoriei, că sunt 84 
000 de oameni, dar care sunt forțele ungureşti? De la armistițiu, guvernul 
unguresc şi-a sporit diviziile, din şase a făcut nouă. Succesele sale asupra 
cehilor i-au ridicat moralul. Ca să ne întoarcem la condiţiile armistițiului, 
trebuie să le reducem la şase. Trebuiesc forțe ca să le învingem; putem să o 
facem cu trupele de care dispunem? România este forța principală, dar nu 
există unitate de comandament, prima condiție ce trebuie să ne-o înfățişăm 
(experiența din 1918 era doar proaspătă). Pe urmă trebuiau considerate 
durata operaţiei, hrana acestor 84 000 de soldați, poate şi întărirea 
efectivelor lor. Trebuia deci făcută o înțelegere politică între guvernele vecine 
ale Ungariei şi stabilite condiţiile pentru înființarea comandamentului unic.“ 


Rezumând, mareşalul încheia, amintind că puteau fi urmărite două 
obiective: învingerea ungurilor şi ocuparea Budapestei, dar aceasta 
presupunea trupe de ocupaţie, deci operațiuni mai importante şi de o mai 
lungă durată; înțelegerea politică trebuia deci să o preceadă pe cea militară. 

Veni acum rândul reprezentanților ţărilor direct interesate. Mişu 
declară că va referi guvernului său la Bucureşti, care va lua problema în 
serioasă considerare, dar aminti că România mai străjuia şi la Nistru cu 
patru divizii. Delegatul sârb, Vestnici, oferi pentru eventualele operațiuni în 
Ungaria doar opt mii de oameni, cerând însă garanții pentru apărarea altor 
fronturi: de exemplu, acela al Bulgariei (probabil ca să nu vorbească de 
Italia). La protestările Consiliului care îi cerea efective mai mari, diplomatul 
sârb răspunse: „Acesta va depinde de împrejurările generale.“ 

Atât îi trebuia lui Clemenceau ca să izbucnească: „Nu se face o armată 
cu împrejurări generale... Vedeţi domnule Vestnici, urmă preşedintele, 
interesul pe care îl avem să precizăm. Ne cereti să vă garantăm împotriva 
Bulgariei; ne dati cu o mână şi luaţi înapoi cu cealaltă. Eu nu sunt 
însărcinat să vă apăr împotriva Bulgariei. 

România, ea, îşi oferă diviziile, dar nu cere nimic.“ 

Ciudată răsturnare de situații! La un interval de o lună, de unde ne 
aflam în capul räutätilor, devenisem deodată un exemplu şi un model 
pentru forurile Conferinţei! 

Vestnici voi atunci să dreagă impresia ce o lăsase lipsa de bunăvoință 
a propunerii sale. 

„Suntem gata, exclamă el, să dăm toată armata noastră, dar 
garantati-ne să nu ne ardă casa.“ Până să se stabilească o înțelegere între 
Belgrad, Bucureşti şi Praga, cerea ca mareşalul să hotărască fără întârziere 
măsurile militare. Şi Kramarz, în numele Cehoslovaciei, era de aceeaşi 
părere. 

Aici mareşalul Foch interveni din nou. „Am primit chiar acum o 
scrisoare de la generalul Pellé (şeful misiunii militare franceze la Praga), de 
la 6 iulie. lată ce spune generalul Pellé: «Acest armistițiu este o chestiune de 
moment. Toţi ofițerii francezi şi aliați care au vorbit cu ungurii arată că sunt 
hotărâți să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Poporul unguresc are 
încredere în viitor, căci înțelegerea va demobiliza. Singurul mijloc de a-i 
dezarma e de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum 
s-a făcut în Germania.»“ 

Trebuiau acum să se pronunţe reprezentanții Angliei şi Italiei. Balfour 
se mărgini să declare că nu primise încă de la Londra nici un răspuns. Dar 
Crespi, mai sincer, nu mai ocoli problema: „E o chestie europeană, dar 
precum toată lumea ştie, în Italia e un moment critic. Bolsevicii ne 
amenință, dacă am interveni, oriunde ar fi, împotriva bolşevismului.” 
Începură grevele şi sângeroasele mişcări comuniste ce erau să determine la 
rândul lor, peste trei ani, reacţiunea fascistă şi marşul asupra Romei. Aici 


era însă adevăratul nod al chestiunii: cu toate puterile ei fätise şi ascunse, 
Internaționala a III-a sprijinea regimul coreligionarilor ei politici din Ungaria. 

Concluzia şedinţei o trase Clemenceau, întorcându-se către Foch: „Eh 
bien, Monsieur le Marechal, celă ne vous donne pas une idee bien 
cohérente...“ 

La Bucureşti, situația era privită însă cu atât mai limpede, cu cât se 
vedeau mai lămurit pregătirile de ofensivă ale ungurilor de-a lungul Tisei. 

„Impresia pe care trebuie să o dăm, comunica la 16 iulie Brătianu lui 
Mişu, e că ori de câte ori interesul general al Aliaților cere României un 
serviciu şi sacrificii, ea e gata să le facă. Credem că acţiunea concertată e de 
un mare interes pentru noi, dar că nu e oportun de-a ne arăta satisfacția, ce 
ar micşora efectul serviciului ce ni se cere; ceea ce trebuie să reiasă, e că 
România răspunde la apelul ce-i este adresat.” De pe banca vinovaţilor, 
trecuserăm în rândul elementelor ce trebuiau neapărat folosite. 

În privinţa „acţiunii concertate”, nu puteam să ne mai facem însă nici 
o iluzie. La 27 iulie, Consiliul Suprem se aduna din nou, pentru a delibera 
asupra împrejurărilor din Ungaria. De rândul acesta, mareşalul Foch stărui 
să pună punctele pe i. „Mareşalul... ne spune raportul colonelului Toma 
Dumitrescu, căruia i s-au prezentat d-nii miniştri Vaida, Mişu si 
subsemnatul, ne-a comunicat că Conferinţa Păcii nu s-a putut pune de 
acord asupra unei acțiuni comune contra Ungariei, că după acest lung 
război Marile Puteri sunt «à bout de souffle» şi că, în consecință, România si 
statele aliate să caute a-şi rezolva singure problemele militare ce li se pun, 
fără a lua însă atitudini ostile Antantei, care va fi mulțumită adesea să 
constate situaţii de fapt şi să ia act de ele.“ 

Concluzie târzie: de la 19 iulie tunurile ungureşti bubuiau pe întregul 
front al Tisei. Ofensiva lui Bela Kun începuse. 

Îndată după întoarcerea lui Ion I.C. Brătianu, se tinuse, sub 
preşedinţia Regelui, un lung Consiliu de Miniştri, la care a luat parte şi 
preşedintele Consiliului Dirigent din Ardeal, d-l Iuliu Maniu. Primul 
ministru a făcut o expunere amănunțită a tratativelor de la Paris şi a 
împrejurărilor care îl determinaseră să refuze să semneze tratatul cu 
Austria, cuprinzând clauza minorităţilor, ce o considera ca o încălcare a 
independenței noastre. Consiliul, în unanimitate, s-a alăturat acestei 
hotărâri si a ratificat politica dusă fata de Conferinţă, denumind-o, de altfel 
cum se şi cuvenea, politică de rezistență. Pentru lămurirea opiniei publice, 
reprezentantul Ardealului căpătă însărcinarea să facă declaraţii presei; fapt 
semnificativ, deoarece, în preajma unui nou război cu ungurii, solidaritatea 
cu această politică a provinciilor unite avea un înţeles deosebit. 

„Nu vedem, declara d-l Maniu la 11 iulie, că proiectul de tratat nu se 
poate schimba. Nu e încă nimic definitiv. Dacă națiunea română întreagă se 
va solidariza întru apărarea energică şi susținută a intereselor sale 
superioare şi permanente, am credința tare că putem ajunge ca cuvântul 


nostru să fie ascultat. Să arătăm hotărât că condiţiile ce ni se pun nu sunt 
acceptabile. 

Această solidarizare s-ar face printr-un instrument politic ce l-ar 
reprezenta un guvem național, prezidat de un bărbat de stat din vechiul 
Regat, în jurul cărui guvern s-ar grupa toate provinciile alipite, toată 
națiunea română unită... 

Nesubscrierea tratatului neapărat că ar implica o politică de 
rezistență, care nu e un pat de roze, ci un drum spinos şi ar fi impreunata 
cu multe neplăceri, dar trebuie să avem în vedere numai rezultatele pentru 
tara. 

Subscrierea tratatului ar fi mai comodă, dar rezultatele s-ar vedea in 
20-30 de ani. Actele mari, hotărâtoare pentru dezvoltarea unei tari, nu 
trebuiesc judecate prin prisma unui oportunism momentan, ci din 
perspectiva istoriei, având în vedere consecințele de mai târziu. 

Pot spune fără înconjur că sunt mulțumit de felul cum s-au susținut 
interesele României la Paris. Am văzut procesele-verbale, am citit pledoariile 
rostite de d-l Brătianu şi am urmărit întreaga d-sale acțiune energică şi 
inteligentă, bazată pe integralitatea revendicărilor noastre. E drept că 
rezultatele nu ne mulțumesc. 

Vom vedea mai târziu care sunt cauzele ce au adus aceste 
rezultate.“68 

Astfel se afirma, prin reprezentantul său autorizat, adeziunea 
Ardealului românesc la politica de independenţă şi de demnitate. Din punct 
de vedere moral, țara se arăta pregătită; dar şi pregătirea materială a 
apărării făcea obiectul unor serioase preocupări. 

Din afară, din toate părțile, ştirile transmise de informatorii aliați 
arătau că Bela Kun hotărâse să joace împotriva României cartea lui cea 
mare. Încă de la 7 iulie, o recunoaştere ofensivă încercase trecerea Tisei, 
lângă Szolnok. Pe urmă liniştea se restabilise, dar concentrările de trupe şi 
de material de război erau tot mai mari şi mai amenințătoare. În special, 
sosiseră pe Tisa trupele victorioase de pe frontul cehoslovac. Din partea 
noastră, de asemenea, se trimiteau întăriri în Transilvania, iar armata de pe 
frontul de vest îşi lua toate dispoziţiile de luptă: o pauză de linişte, menită 
să ne înşele asupra intentiilor dusmane, nu modifică prea mult convingerea 
statului major; totuşi, în aşteptarea evenimentelor, se dădu drumul, pentru 
un scurt concediu, unora din permisionarii armatei. 

La 17 iulie însă, inamicul îşi terminase concentrarea. Începură de 
îndată recunoasteri dese de avioane şi o pregătire tot mai intensă a artileriei 
de toate calibrele, care se aşezase în ultimele zile în baterie de-a lungul 
fluviului. În noaptea de 19 spre 20, bombardamentul lua proporţii 
formidabile şi, în dimineața zilei de 20 iulie, infanteria vrăjmaşă trecea Tisa, 


68 Viitorul, 11 iulie 1919. (N.a.) 


respingând elementele înaintate ale diviziilor ardelene, care constituiau 
unitățile noastre de acoperire. 

Alții au descris, în toate amănuntele lor, operaţiunile acestei bătălii 
hotărâtoare; nu voi relua aici o descriere care este acum îndeajuns de 
cunoscuta®’. Nu e totuşi de prisos, pentru a risipi unele îndoieli întreținute 
cu grijă de cercurile interesate, în scopul de a scădea însemnătatea acțiunii 
armatei române, de a ne reaminti forțele ce se înfruntau în câmpia Tisei. 

Ungurii dispuneau de vreo sută de batalioane de infanterie, zece 
escadroane de cavalerie, cu aproape opt sute de mitraliere, 60 de baterii şi 
nouă trenuri blindate. Armata lor fusese complet reorganizată şi nici nu se 
putea compara cu bandele pe care trupele române le respinseseră, în 
primăvară, din văile Munţilor Apuseni. Mai întâi, folosind experiența 
războiului, toate unităţile, inclusiv diviziile, erau comandate de ofițeri de 
carieră, colonei şi Ît.-colonei. Comisari politici ai sovietelor nu rămăseseră 
decât în fruntea corpurilor de armată, cum erau inginerul Landler, 
profesorul Vago, Bokany sau fierarul Haubrich, dar şi aici, alături de ei, se 
găsea câte un ofițer superior de carieră din vechea armată austro-ungară, 
care răspundea de întreaga executare tehnică a ordinelor primite. 

Cu deosebire bine încadrate şi pregătite de luptă se arătau Diviziile 5, 
6 şi 7, aduse de pe frontul cehoslovac şi aşezate acum în centrul 
dispozitivului de operaţiuni al grupului de ofensiva; mai era, la aripa stângă, 
o Brigadă de secui, de la care se aşteptau mari isprăvi şi o formaţiune 
specială denumită Brigada a 80-a internațională, organizată, după 
principiile Moscovei, din dezertorii şi refugiații străini, bine plătiți şi instruiți 
în ideologia comunistă. Era prima încercare a unui sistem, care, în anii din 
urmă, s-a întrebuințat pe o scară mult mai întinsă în războiul civil din 
Spania; brigada de pe Tisa, din armata lui Bela Kun, prevestea astfel 
Brigăzile Lister şi Campesino ale trupelor roşii, de pe frontul Madridului şi al 
Cataloniei! 

Toată artileria disponibilă, până şi aceea a diviziilor ce erau încă în 
curs de organizare, fusese adusă pe Tisa; printre numeroasele ei guri de foc, 
erau şi câteva monstruoase obuziere de 305 mm, care îşi făcuseră dovezile 
în timpul războiului, pe toate fronturile. Se pregătea deci pentru ostasii 
noştri o luptă grea, cu o armată în care spiritul de violenţă al revoluției se 
alătura vechiului şovinism maghiar, dornic de a recuceri provinciile 
pierdute, încurajat de izbânda recentă asupra cehilor, de ezitările şi 
tărăgănelile Marilor Puteri. Rezervele de armament erau din cele mai 
importante, iar fabricile de arme şi muniții de la Budapesta, dupa 
frământările primelor zile de revoluție, se găseau din nou în plină activitate. 

Românii opuneau ofensivei ce se dezläntuia împotriva lor forte 


69 Vezi în special C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 
ed. a II-a, vol. III, p. 451 şi urm. (N.a.) 


numeric egale: 92 de batalioane, 58 de escadroane, 80 de baterii şi două 
trenuri blindate. Infanteria era deci cam deopotrivă de numeroasă, artileria 
superioară ca număr de baterii, dar vădit inferioară în calibre: două baterii 
grele împotriva celor 15 ungureşti. Cavaleria era mult superioară ca număr 
şi calitate; era, de altfel, să joace un rol din cele mai însemnate în luptele ce 
aveau să se desfăşoare; iar comandamentul era să dovedească, pe toate 
treptele, necontestate capacități şi o reală experienţă a războiului. 

Dar, mai ales in fata pornirii mercenare a brigăzii internationale, 
soldații noştri dovedeau un admirabil spirit de sacrificiu şi de patriotism. Cu 
efectivele lor reduse, unitățile româneşti întruneau acum, într-o fericită 
alăturare, însuşirile vechilor armate profesionale, învățate cu toate riscurile 
şi manevrele unei campanii, cu moralul ridicat al unei armate naţionale, 
conştientă de misiunea ei şi de rostul luptei de apărare a graniţelor. În fine, 
o armată română putea să înfrunte bătălia cu echipamentul destul de 
complet, primit de la englezi, cu un armament îndestulător; sufletul ei era 
călit de toate greutăţile, de toate restriştile celor trei ani de lupte şi de jertfe. 

Trebuise să urmeze, pentru a ajunge aici, un drum lung şi dureros. În 
razele soarelui de asfintit, pe întinsul pustei, umbra soldatului român care 
străjuia pe malul Tisei se întindea departe. Se pierdea în zarea prăfuită, spre 
răsărit, dincolo de munți, atingând în prelungirea istoriei văile adânci ale 
Carpaţilor, şesul Neajlovului, câmpia Märäsestilor şi pasul Oituzului. 
Soldatul învingător din 1919 era astfel produsul tuturor infrangerilor, 
tuturor ceasurilor de mâhnire şi de deznădejde care îi făuriseră oţelul. În 
perspectiva lor, răsărea, la capătul drumului de suferinţe, ca o răsplată şi o 
răzbunare. Ca şi de strămoşii latini, şi despre el se putea spune: exoriare 
aliquis nostris ex ossibus ultor (va răsări răzbunătorul din osemintele 
noastre). 

Nu e locul să insistăm aici asupra fazelor bătăliei, caz tipic al unei 
manevre strategice, conduse cu sânge rece şi executate cu hotărâre şi avânt. 
Se ştie că, în prima lor înaintare peste Tisa, diviziile ungureşti au respins, la 
centru, perdeaua de acoperire a Diviziilor ardelene XVI şi XVIII, întâlnind 
totuşi la cele două aripi o împotrivire mult mai dârză, pe care n-au putut-o 
rapune. lar în timp ce, la centru, unitățile ungureşti, prin însăşi înaintarea 
lor repede, îşi lărgeau frontul, rărind legătura între ele prin desfăşurarea lor 
divergentă, ca între degetele unei mâini ce se deschide, la cele două aripi se 
strângeau în grabă cele două grupuri de manevră ale trupelor române: al 
generalului Moşoiu”0 la nord, al generalilor Lecca şi Rusescu la sud. În 
momentul în care înaintarea maghiară s-a oprit în fața contraatacului 
diviziilor de vânători, păstrate până atunci cu grijă în rezervă, cele două 
grupuri au izbit cu toată puterea de la miazăzi şi de la miazănoapte. 


70 Traian Mosoiu (1868-1932), general, a jucat un rol însemnat în luptele 
din 1919 din Transilvania şi Ungaria. (N.ed.) 


Retragerea întregii armate ungureşti a fost astfel amenințată; în spatele 
coloanelor ei, ce înaintaseră prea iute, şi-au deschis drumul Diviziile I şi VI 
româneşti — olteni şi moldoveni — şi Divizia a Il-a de cavalerie; la 25 iulie, 
după lupte crâncene, însemnate de pierderi grele, centrul rezistenței, 
Fegyvemek, cade în mâinile trupelor noastre. Văzându-şi frontul întors de 
ambele parti şi linia de retragere tăiată, coloanele inamice se îndreaptă, in 
noaptea de 25 spre 26, spre Tisa, într-o fugă care le desävârsea înfrângerea. 
Bela Kun îşi jucase ultima carte — şi pierduse. 

În ţară, opinia publică urmărise cu înfrigurare comunicatele laconice 
ale Marelui Cartier. La 21 iulie, ea aflase doar din ziare: 

„Frontul de Est: schimb de focuri de armă, mitralieră şi tun, pe tot 
frontul Nistrului. 

Frontul de Vest: Ungurii au atacat cu înverşunare posturile noastre de 
acoperire pe întreg frontul Tisei. Lupte crâncene sunt în curs la Tymar, 
Rakamacz, Tisa Dob, Tisa Doda, Szabolcs, Tisa Ezbar, Gura Crişului, 
Mindszent.“ 

A doua zi, mai laconic încă, dacă se putea, comunicatul anunţa ca 
„luptele continuă cu înverşunare pe tot frontul Tisei.“ lar la 2 iulie, se 
modificase doar un singur cuvânt: „Luptele continuă aprig pe întreg frontul 
Tisei.” Nimic nou pe frontul de vest! Se retrăiau astfel orele cele mai grele şi 
mai îngrijorătoare ale războiului. Toată lumea, obişnuită să citească printre 
rânduri, înțelegea ce se ascundea în dosul acestor fraze de o factură prea 
uniformă. 

La 24 iulie, în plină desfăşurare a manevrei de încercuire, Marele 
Cartier ştia doar să vestească: „Inamicul slăbeşte treptat energia sa în 
atacurile date pe tot frontul Tisei“, pentru ca, în sfârşit, la 25, lumea să afle 
că „Inamicul care trecuse Tisa pe tot frontul, după lupte înverşunate, care 
au durat de la 20-25 iulie, a fost azvârlit înapoi, mentinandu-se încă în 
sectoarele Rakamacz şi Szolnok, unde luptele continuă cu îndârjire.” 
Înregistrând cu întârziere rapoartele sosite la începutul operaţiunilor, 
comunicatul nu ştia încă decât de luarea a 250 de prizonieri, două tunuri de 
câmp şi 11 mitraliere. La 26 iulie, după ce amintea că nici frontul de est nu 
era prea liniştit — bande bolşevice încercaseră să treacă Nistrul la Chițcani, 
Stravici şi Bucozeni, dar fuseseră respinse cu pierderi — comunicatul arăta 
că „în sectoarele Rakamacz şi Szolnok luptele continuă înverşunate, dar că 
trupele noastre se găsesc peste tot în înaintare.” 

Cartierul general îşi rezervase pentru a doua zi, 27 iulie, să anunţe că 
„după lupte crâncene, inamicul a fost azvârlit de pretutindeni peste Tisa; el 
se retrage în debandadă, urmărit de aproape de trupele noastre.“ Cu această 
veste bună, se încheia prima fază a operaţiunilor; manevra defensivă şi 
contraatacul. Amândouă izbutiseră dincolo de orice nădejde. Se deschidea 
acum o problemă nouă: victoria, atât de bine pregătită şi plătită cu jertfe 
grele, era să rămână din nou fără urmări? Pentru a menaja susceptibilitätile 


Conferinţei, incapabile să ne ajute, dar gata să ne stânjenească, era oare să 
lăsăm adversarului, a doua oară înfrânt, putinţa de-a organiza împotriva 
noastră şi a treia agresiune? 

Un scurt răgaz era totuşi necesar, fie măcar spre a regrupa forțele 
noastre împrăştiate de mişcările bătăliei şi a le aduna pentru o nouă 
acțiune. Un consiliu de război, prezidat de Regele Ferdinand, care sosise pe 
front, unde era să-l ajungă şi primul ministru, urma să hotărască asupra 
operațiunilor următoare. 

Nu era de altfel mult de discutat, pentru că toți simțeau la fel; ocazia 
nu mai trebuia pierdută. În Sectorul de Nord, folosind retragerea vräjmasä, 
trupele noastre au trecut, pe urmele sale, dincolo de Tisa; grosul forțelor s-a 
pregătit de îndată să le urmeze. Bombardamentul artileriei ungureşti, încă 
puternic la început, slăbea treptat: pregătirea şi recunoaşterile din noaptea 
de 29 spre 30 nu mai întâmpinau decât puţină împotrivire. Astfel au putut 
trece — avangarda, cu bărcile, şi restul trupelor pe un pod aruncat în grabă 
peste Tisa — întâi Brigada a IV-a de vânători a colonelului Rasoviceanu, pe 
urmă Brigada a III-a. La capul podului de la Tisa-Bo au asistat, la trecerea 
Diviziei I de vânători, Regele, Regina si Ion I.C. Brătianu. Momentul era 
impresionant, atât prin însemnătatea însăşi a împrejurărilor, cât şi prin 
amintirile ce le evoca. Tot astfel, la capul podului aruncat peste Dunăre, 
priviseră trecerea dorobantilor, în vara anului 1877, Domnitorul Carol I şi 
primul ministru lon C. Brătianu. Atunci mica oştire a României 
independente mergea să afirme sub zidurile Plevnei dreptul țării la viata şi la 
libertate; acum, sub privirile urmaşilor, dezrobitorii Ardealului alergau peste 
Tisa să smulgă capitalei asupritorului de veacuri cununa biruintei’!. 


71 Este regretabil că nu s-a găsit încă nici un loc pentru a păstra amintirii 
urmaşilor imaginea paralelă a acestor două treceri, între care se 
statorniceşte întreaga dezvoltare a României modeme. (N.a.) 


* 


“ay DT pair ae 

re HA 7 GE 
- ” py EP rae să 
el ne aliat ta 


Regele Ferdinand şi Regina Maria la trecerea trupelor române peste Tisa 


Pentru Ion I.C. Brătianu, adânc pătruns, în toate clipele vieţii sale, de 
înțelesul istoriei, ce profundă emoție şi ce splendidă întoarcere a destinului! 

Dar clipa nu era aceea a îndelungatelor meditări; în pustă, armata 
ungurească, urmărită metodic de coloanele noastre victorioase, se afla acum 


în plină descompunere. 

Fără a intra în alte amănunte, să ne fie îngăduit să urmăm aici 
relatiunea comandantului grupului celui mai înaintat al armatei noastre de 
operațiuni, care s-a întâmplat să fie Brigada IV-a de roşiori, cu regimentele 
ei, 6 şi 1172. 

În ziua de 1 august, în apropiere de Czegled, a fost adus la 
comandamentul brigăzii un medic evreu din Bucureşti, rătăcit, prin cine ştie 
ce împrejurări, în Ungaria. Informatorul arăta că, o zi înainte, fusese Bela 
Kun la comandamentul apropiat al armatei ungureşti, spre a îndemna pe 
soldați la rezistență. Oricât de înflăcărate i-ar fi fost cuvântările, nu aflase la 
trupele sale demoralizate nici un ecou. Ba dimpotrivă, apărătorii regimului 
comunist îi ceruseră, prin delegaţii lor, să nu mai fie plătiți cu coroanele 
albe, tipărite de stăpânirea sovietului, ci cu vechile bilete albastre, care 
păstrau în ochii lor mai multă valoare. Astfel, banii, care se zice îndeobşte că 
n-au miros, puteau totuşi, în perioade de revoluție socială, să aibă culoare! 
Căci de nu li dădeau bancnotele dorite, soldații comunişti erau gata să 
depună armele. 

Atât îi trebuia ca să se hotărască comandantului brigăzii româneşti. 
În noaptea de 1 la 2 august, escadroanele sale porneau la atacul Corpului I 
de armată maghiar. A doua zi, la ora 12, acesta capitulă în întregime: „în 
urma înțelegerii avute cu comandamentul român sosit la Czegled, spunea 
ordinul comandantului unguresc, trupele proprii, rămase pe loc, vor fi 
dezarmate prin comandamentele proprii si vor aştepta pe unități 
proclamarea armistițiului definitiv. Dacă respectăm condiţiile impuse, 
comandamentul roman ne garantează că soldații dezarmati nu vor fi făcuți 
prizonieri.” 

Într-adevăr, cum puteau câteva sute de călăreţi, de care dispunea 
Comandamentul român, să încadreze şi sa păzească zeci de mii de 
prizonieri? Ceea ce era important era dezarmarea lor şi strângerea 
materialului de război; cât priveşte oamenii, o dată plecați acasă, nu mai 
erau disponibili pentru nici un fel de acţiune militară. De altă parte, 
capitularea de la Czegled deschidea drumul Budapestei şi comandantul 
brigăzii nu voia să piardă un asemenea prilej. 

lată însă că pe şoseaua ce ducea spre capitala maghiară se iviră la 
orele 1 după amiază două automobile cu ofițeri italieni. Erau membrii 
singurei misiuni militare aliate aflate la Budapesta; şeful ei, It.-colonel 
Romanelli ducea cu el următorul document, căruia îi păstrăm întocmai 
forma originală: 


72 Datoresc informaţiile şi documentele ce urmează bunävointei d-lui general 
Rusescu. (N.a.) 


Parlamentarii unguri la Szolnok 
„Budapest le 2 Août 1919. 
A Mr. le Commandant de la Cavalerie Rumaine (sic) 
Szegled. 
Par radiogramme et par courier spécial j'ai prié hier soir S. E. le général 
Franchet d'Esperey de suspendre toute hostilité contre l’armée hongroise. A 
cause de ne rendre plus difficile l’actuelle situation politique de Budapest, je 


vous prie de demander instruction au Quartier de votre Armée avant 
d’avancer de Szegled. 

Le Lieut.-Colonel chef de la mission militaire italienne, G. Romanelli“'3. 

Hârtia poartă menţiunea: Primit Alberty ora 13. 

Comandantului brigăzii nu-i convenea să se oprească; el delegă pe 
unul din ofițerii săi să însoțească misiunea la Marele Cartier General român, 
spre a se lua acolo deciziile de rigoare. Raportul pe care îl expedia prin el 
arăta intenţia sa de a-şi urma drumul spre Budapesta, iar ofițerului îi mai 
spusese că nu era de neapărată nevoie ca misiunea aliată să ajungă prea 
repede la Cartierul nostru, a cărui poziție exactă nici nu se cunoştea. Mai 
puteau fi pane pe drum... 

Trecu astfel noaptea de la 2 la 3 august, în mijlocul trupelor ungureşti 
ale Corpului I, care depuneau armele; It.-col. Atanasescu, cu Regimentul 11 
roşiori, supraveghea această operațiune. A doua zi de dimineaţă, nici o veste 
şi nici un ordin de nicăieri. Încredintat că, în acest interval, alte unităţi ale 
armatei noastre i-au luat-o înainte, comandantul Brigăzii a IV-a de roşiori 
nu mai poate răbda. Deşi scuturat de friguri, încalecă şi porneşte înainte cu 
numeroasele trupe de care mai dispunea: trei escadroane din Regimentul 6, 
trei grupuri de mitraliere şi o secție de două tunuri! În goana cailor, cäläretii 
noştri, însoțiți o clipă de un escadron din 7 rosiori’* surprind, pe o ploaie 
vijelioasă de vară, la Pszt. St. Lorencz, grupul de apărare al Budapestei, care 
se împrăştie, lăsând pe teren 300 de arme şi 4 tunuri. În acest moment 
apare un automobil cu trei delegați ai noului guvern din Budapesta, veniți 
să convingă pe comandantul trupelor române să nu intre în oraş, pentru că 
nu se mai simțeau siguri de trupele lor, nici chiar de singurul regiment care 
mai păstrase oarecare disciplină, iar revoluţia putea izbucni în orice clipă. 

Dar generalul Rusescu nu mai voia să ştie de nimic. Dând ordine 
impresionante artileriei sale să se aşeze în baterie cu ţinta asupra capitalei, 
se oferi să însoțească pe delegați în oraş, ca să discute direct cu membrii 
guvernului. Şi astfel generalul roman a luat parte la şedinţa guvernului 
comisarilor, rămas în grija misiunii italiene după fuga lui Bela Kun. Ultimele 
ezitări le-a risipit amenințarea că, dacă la o anumită oră nu se va da drumul 
trupelor noastre în oraş, artileria va bombarda Budapesta. Neinchipuindu-si 
o clipă că această „artilerie“ nu cuprindea mai mult de două tunuri de 
câmp, guvernul unguresc se închina. Seara, cele trei escadroane ocupau 


73 D-lui comandant al cavaleriei româneşti, Szegled. 

Prin radiogramă şi curier special, am rugat ieri seară pe E. S. generalul 
Franchet d'Esperey de-a suspenda orice ostilitate împotriva armatei ungare. 
Pentru a nu face mai grea situația politică la Budapesta, vă rog a cere 
instrucțiuni cartierului general al armatei D-voastre înainte de a înainta de 
la Szegled. 

Lt.-col., şef al misiunii militare italiene, G. Romanelli. (N.a.) 

74 Vezi Revista Istorică, XXV (1939) p. 208-14. (N.a.) 


cazarma Arhiducelui Iosef, pe când generalul a tras în centru, la unul din 
marile hoteluri, Dunapalota. Nota de plata pentru camera 100, pentru că 
numai a doua zi începea regimul propriu-zis de ocupaţie, se urca la 46 de 
coroane pe zi şi 2,50 pentru cafeaua cu lapte, în dimineaţa de 4 august. 
Dacă vreodată o socoteală a fost plătită cu entuziasm, a fost aceea 
prezentată lui „Roman tabornok" la Dunapalota! 


At fs 3 


& 


Intrarea trupelor române în Budapesta. 
Şi aşa s-a întâmplat că la 4 august, la orele 9 dimineața, trenul care 


sosea de la Viena cu misiunile interaliate, venite să ia în stăpânire 
Budapesta, a aflat santinele române şi mişcarea căilor ferate oprită, până la 
noi dispoziții, de comandamentul român care le-o luase înainte. 

Celelalte unități ale armatei se grăbeau să sosească şi ele. După 
amiază, la orele 6, generalul Mărdărescu”5, comandantul armatei 
victorioase, primea cu generalul Holban'6, pe Andrassy Utca, defilarea unui 
însemnat detaşament din toate armele al Diviziei I de vânători. Cu aceasta 
începea ocuparea oficială a Capitalei maghiare. Dintre toate armatele 
înțelegerii, singură armatei române îi revenise cinstea de a defila biruitoare 
pe străzile capitalei principalului său duşman. lar populația Budapestei 
privea trecerea învingătorilor, cu îndoitul sentiment, de uşurare de a fi 
scăpat de teroarea comunistă, de amărăciune, că acei care veneau ca 
învingători să restabilească ordinea şi pacea purtau uniforma valahilor, 
odinioară atât de dispretuiti şi de huliti’’. 

Astfel, din seara de 3 august, „vitejia dreaptă”, după lozinca vechilor 
noastre steaguri, biruise. 

Desigur, din punct de vedere militar, problema se putea discuta, deşi 
indraznetul comandant al Brigăzii a IV-a nu călcase de fapt, înaintând 
asupra Budapestei, nici un ordin al Comandamentului Suprem. Procedase 
doar din proprie inițiativă, în lipsă de ordine. Totuşi a fost obiectul unor 
măsuri severe, asupra cărora nu este locul să revenim. Chestiunea a fost 
lăsată pe urmă în seama unei anchete, ale cărei concluzii le amintim, pentru 
că ele ne par a se potrivi cu o judecată mai obiectivă a oamenilor şi a 
împrejurărilor: 

„..„.faptul că a mers la Budapesta ca să o ocupe fără să fi primit ordine 
este un act temerar care şade bine unui cavalerist, mai ales față cu un 
duşman care ne-a amenințat totdeauna de a ne ocupa capitala numai cu un 
escadron de honvezi. De altfel, acțiunile îndrăznețe erau obişnuite şi 
apreciate în războaiele duse de marii căpitani şi ele sunt date ca pildă în 
toate cavaleriile din lume.” 

Rămâne pentru istorie că Budapesta a fost ocupata cu trei escadroane 
de roşiori. Dar tot în ziua de 3 august, la celălalt capăt al frontului de vest, 
se producea un eveniment de o mare însemnătate, care întregea biruința din 
câmpia Ungariei. Comunicatul Marelui Cartier, după ce vestise intrarea 
armatei victorioase în capitala maghiară şi dezarmarea întregii armate 
duşmane, încheia cu aceste rânduri: „În ziua de 3 august, trupele noastre 
au intrat în Timişoara, în uralele nesfarsite ale populaţiei, adunată din toate 
colțurile Banatului pentru a lua parte la aceasta istorică şi măreață 


75 Gheorghe Mărdărescu (1866-1938), general, comandant al armatei care a 
ocupat Budapesta. (N.ed.) 

76 Ştefan Holban (1869-1939), general, participant la ocuparea Budapestei. 
(N.ed.) 

77 Cf. C. Kiritescu, Ist. războiului..., III, p. 488-91. (N.a.) 


sărbătorire. Minunata ţinută a ostasilor noştri a stârnit admiraţia tuturor. 
Bucuria este fără margini.“ În mijlocul acestei bucurii, deşi nepomenit de 
comunicatul oficial, se afla, răsplată dreaptă a luptei duse cu atâta îndârjire 
pentru Banat, lon I.C. Brătianu. 

Într-adevăr, de câteva zile primul ministru plecase din Bucureşti. 
Vineri 1 august, „Viitorul” publicase această informaţie laconică, dar 
semnificativă: „D-l LI.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri a 
plecat aseară la orele 6 pe front. D-sa se va întoarce în Capitală miercurea 
sau joia viitoare.” 

Absența aceasta îşi avea rostul ei. Pentru cine cunoştea rosturile 
Conferinţei de Pace şi atmosfera ce o întâmpina acolo politica de rezistenţă a 
României, era sigur că Marile Puteri aveau să încerce să ne smulgă — dacă 
nu victoria — dar măcar roadele ei. În special, era de aşteptat să se facă 
orice fel de demersuri şi de presiuni pentru a ne opri să ocupăm Budapesta, 
operațiune rezervată misiunilor militare interaliate. În Capitală, era greu 
şefului răspunzător al guvernului să nu ia cunoştinţă si să nu ţină seamă 
de hotărârile Consiliului Suprem. Dar el plecase pe front: apăruse, la 1 
august, la podul de pe Tisa, pe care treceau trupele noastre; le insotise pana 
în liniile cele mai înaintate, în acea zi de marş biruitor, iar de acolo, aflând 
de ocuparea iminentă a Timişoarei, se întorsese spre miazăzi, socotind că 
locul său era în oraşul ce revenea României, mai degrabă chiar decât în 
Budapesta cucerita. În acest itinerar complicat, ştirile de la Bucureşti nu-i 
mai puteau da de urmă. 

Prevederea sa nu-l înşelase nici de rândul acesta, căci între timp 
sosea acolo telegrama Consiliului Suprem. Fiecare din marile războaie 
moderne şi-a avut telegrama: acel din 1870 a început cu vestita depeşă de la 
Ems, iar, în Războiul Neatârnării, cine nu cunoaşte telegrama Marelui Duce 
Nicolae, care a determinat trecerea Dunării şi cooperarea armatei române la 
Plevna? 

Şi războiul din 1919 şi-a avut deci telegrama. lată textul ei, aşa cum 
ni l-a păstrat dosarul respectiv. 

Pour Bucarest. Tres urgent Bucarest 629 avec Roumanie en Hongrie. 
(Paris 1/8. T.F.F.). 

Je vous ai communiqué le radio adressé par le president de la 
conférence au chef de la mission militate italienne à Budapest — 
conformément aux termes de cette communication qui représente les décisions 
du Conseil supréme des principales puissances alliées et associées (a) veuillez 
demander d’urgence au gouvemement roumain d’arréter immédiatement ses 
troupes sur les positions qu’elles occupent actuellement. Rendez-moi compte 
de votre démarche. 

St. Pichon “ 78 


78 Pentru Bucuresti. Foarte urgent. Bucuresti 629 cu România în Ungaria 


În margine, însemnarea următoare: „radio intercepté par le poste 
roumain de T.S.F. probabil transmisă în ziua de 2 august din Paris şi 
primită în ziua de 4 august.“ 


(Paris 1/8 T.F.F.) 

V-am comunicat radio adresat de presedintele Conferintei sefului misiunii 
militare italiene la Budapesta — conform termenilor acestei comunicari, care 
reprezinta hotararile Consiliului Suprem al principalelor Puteri Aliate si 
Asociate, binevoiti a cere de urgenta guvernului roman de-a opri imediat 
trupele sale pe pozitiile ce ocupa actualmente. Dati seama de demersul d- 
voastre. 

St. Pichon. (N.a.) 


Se zice că omul practic şi hotărât care era Alexandru Constantinescu 
ar fi găsit formula tehnică, a deranjării postului de radio de la Bucureşti, 
printr-o ciudată coincidență, tocmai în aceste zile de la 1 la 4 august. Dar 
chiar de s-ar fi primit la timp somatiunea Consiliului Suprem şi încă nu 
ajungea la destinaţie. 

Nimeni nu ştia unde se afla primul ministru; în Ardeal, în Banat, pe 
front? 

Secretarul rămas la Bucureşti nu avea nici o ştire... 

De altfel, hotărârea Consiliului a fost respectată în litera ei, cu o mică 
diferență însă: la 1 august, ne-ar fi găsit trupele trecând Tisa, pe când la 4 
august le afla trecând Dunărea, dincolo de Budapesta. 

Când i-a putut în fine ajunge oficial depeşa de la Paris, călătorul 
sosise la Sibiu, spre a lua parte la o şedinţă a Adunării ardelene. Moment de 
supremă bucurie; intrând în şedinţă, a putut să-i anunţe ştirea proaspătă a 
intrării armatei române în Budapesta. 

La aceasta primul ministru al României adăuga următoarele: 

„„„„Privind însă de sus, privind nu la greutatea drumului, dar la 
rezultatele definitive ce trebuie să fie, n-are drept nici un om conştient şi 
mai puțin decât un om — n-are drept nici un român conştient să se 
îndoiască că soarta neamului stă în propriile sale puteri. 

Dacă n-am disperat niciodată în zilele de urgie în care am trăit, de 
viitorul strălucit al neamului întreg, apoi nu se poate ca în 1919, când 
trupele noastre sunt de ieri în Budapesta (ovatiuni insufletite de nedescris, 


aplauze prelungite etc.), o conştiinţă românească să-şi poată închipui că nu 
există în sufletul şi mintea acestui popor facultăți suficiente ca el să-şi 
dobândească în aceste regiuni ale lumii siguranța necesară şi condițiile 
indispensabile pentru dezvoltarea lui deplină, nu numai ca neam care vrea 
să-şi afirme unitatea şi independența, dar şi ca factor important al 
civilizației lumii pentru toate aceste regiuni. 

Domnilor! 

Modestia este bună, dar un popor trebuie să aibă conştiinţa limpede 
despre ceea ce reprezintă, pentru ca să aibă cunoştinţă limpede despre ceea 
ce trebuie să îndeplinească. 

În trecut a fost românimea în lupte seculare nu numai pentru 
existența ei, dar şi pentru existența şi apărarea civilizaţiei lumii. În luptele 
creştinătăţii contra turcilor, soldaţii lui Stefan Voda au luptat nu numai 
pentru apărarea Moldovei, dar şi pentru mântuirea creştinătăţii şi valurile 
barbariei, când de acea stâncă s-au frânt, s-a scăpat nu numai românimea, 
dar şi civilizația europeană de puhoiul păgânilor. 

Domnilor! Istoria se repetă. Desigur, schimbându-şi fața cu caracterul 
vremurilor. În ziua de astăzi, soldatul român pe Tisa şi dincolo de Tisa n-a 
asigurat numai granițele României, dar a sprijinit, ca în vremurile de 
demult, civilizația europeană, apărând-o de valurile distrugătoare ale 
bolşevismului. La Nistru şi la Tisa, s-au oprit curentele de distrugere care 
amenințau centrul Europei. Stânca de care s-au frânt au fost energia şi 
bärbätia poporului român. 

lată de ce este de datoria oamenilor care pretind şi au datoria a 
conduce destinele acestui popor să înțeleagă de sus, cu toată înălțimea 
vederilor, misiunea pe care o are acest popor în locul unde Dumnezeu l-a 
pus şi unde, din istoria trecutului şi din faptele prezentului, se dovedeşte 
care este rostul său, misiunea sa, în istoria civilizației...” 79 Avea desigur tot 
dreptul să considere această clipă ca o culme neîntrecută a unei cariere, 
acum în destul de lungi şi de glorioase. 

Ecoul acestor sentimente ni l-a păstrat scrisoarea ce mi-o trimitea, 
înapoiat la Bucureşti, în ziua de 7 august 1919: 

„Scrisoarea ta îmi soseşte abia azi la întoarcerea mea din Transilvania. 
Pe front am fost până la 50 km de Pesta. La Timişoara am intrat în aceeaşi 
zi cu ostirea română, la Alba Iulia am sosit în ziua când trupele noastre 
ocupaseră Pesta şi la sfatul din Sibiu am asistat în aceeaşi zi. Peste tot am 
găsit o insufletire care mi-a răcorit sufletul. Aceste 7 zile au fost cele mai 
bune din viața mea politică.” 

„Mi-au răcorit sufletul!” După nesfârşitele amărăciuni de la Paris, 
după lupta înverşunata pentru a susține, în împrejurări atât de vitregi, 
drepturile țării pe care le socotea nediscutabile, zilele de biruintä pe care le 


79 Viitorul, 8 august 1919. (N.a.) 


trăise îi vindecaseră rănile aduse, de atâtea ori, mândriei sale de conducător 
de guvern şi de român. Putea să tune şi să fulgere în depărtări Consiliul 
Suprem, cu toate amenințările sale; în istoria României înscrisese o pagină, 
pe care nici o presiune, a duşmanilor sau a prietenilor, nu putea să o mai 
şteargă. 

„Bineînţeles, adăuga însă de îndată, azi, aici nevoile reîncep.” 


CAPITOLUL V 
Criza politicii de rezistență 
august-septembrie 1919 


Nevoile într-adevăr nu puteau întârzia. A doua zi după intrarea 
armatei române în capitala Ungariei, Consiliul Suprem trimitea o 
radiogramă guvernelor român, iugoslav şi cehoslovac, anuntandu-le sosirea 
unei misiuni speciale de patru generali — american, francez, englez şi italian 
— pentru a garanta împotriva oricăror excese tara ocupată, misiune cu care 
comandamentele respective urmau să se pună de îndată în legătură. De 
fapt, chiar în ziua de 4, Conferinţa fusese alarmata de telegramele 
colonelului Romanelli, care — exemplu viu al confuziei ce pătrunsese în 
spirite, în acel moment — mersese până a telegrafia la Paris: „Inamicul e la 
5 km de oraş.“ Inamicul era armata română! El mai ceruse Conferinţei să 
aprobe suspendarea imediată a ostilităților şi încheierea unui armistițiu, 
care să determine retragerea imediată a românilor pe linia Tisei. 

Conferința recunoştea însă, cum era de prevăzut, faptul împlinit. 
Clemenceau raspunsese că n-are a tine seama de sugestiile a două misiuni 
de la Viena (a doua era probabil cea engleză) şi că trebuia dată mână liberă 
României pentru a restabili ordinea în Ungaria. Americanii însă se arătau de 
la început de altă părere; „mai ales Hoover se agită la telefon, la telegraf şi 
prin scrisori pentru a opri armata română“, raporta, la 4 august, Mişu lui 
Brătianu. 

Această agitație, ale cărei motive se puteau bănui, era totuşi să-şi 
atingă ţinta. Câteva zile mai târziu, la 8 august, pe când mareşalul Foch, 
remitand lui Mişu însemnele decoraţiei Legiunii de Onoare, îl felicita pentru 
intrarea armatei noastre în Budapesta şi adăuga că trebuia acum procedat 
la dezarmarea generală a Ungariei, spre a-i lăsa numai armamentul necesar 
pentru poliție şi pentru unităţile prevăzute de Tratatul de pace, la Bucureşti 
soseau, în aceeaşi zi, patru note ale Conferinţei, una mai violentă şi mai 
jignitoare decât alta. 

Cea dintâi arăta îngrijorarea Conferinţei în privința oricărui incident 
„ce ar fi putut întuneca, la Budapesta sau în orice altă localitate, succesele 
armatei române. Acei care prin acțiuni nechibzuite ar fi răspunzători de o 
atât de mare nenorocire n-ar putea fi uşor iertati şi n-ar mai putea socoti în 


favoarea lor bunăvoința națiunilor înțelegerii...“ 

A doua protesta împotriva armistițiului impus Ungariei de 
Comandamentul roman, contestându-i dreptul de a formula alte condiții, 
decât acelea hotărâte la 13 noiembrie 1918 de Puterile Aliate. 

A treia, semnată Clemenceau, era şi cea mai agresivă: 

„Conferința... află că generalii români refuză să se supună 
injonctiunilor generalilor aliați; că ei se opun la publicarea telegramei 
adresate de preşedintele Conferinţei guvernului unguresc; că lasă să fie 
prădate proprietăţile particulare, că rechizitioneaza şi trimit în România 
însemnate sume de bani şi material de căi ferate, supunând Budapesta unei 
blocări inutile, care înfometează oraşul şi distrug liniile de cale ferată... 

În faţa acestor fapte, Conferinţa e nevoită să creadă în intenţia 
guvernului regal de a o sfida şi de a se despărți de Puterile Aliate şi Asociate. 
Dacă Conferința se înşeală în această privință, ea va cere guvernului roman 
să dezmintă de îndată această părere, nu prin vorbe, ci prin fapte, care să 
dovedească în mod public că România primeşte şi e gata să execute cu bună 
credință politica hotărâtă de Conferinţă.” 

A patra, de ordin tehnic, privea deschiderea navigaţiei pe Dunăre. 

Ce se întâmplase? Comandamentul român impusese într-adevăr 
ungurilor învinşi, după capitularea şi dezarmarea ultimelor unități 
bolşevice, un armistițiu ale cărui condiţii erau să apară peste câteva zile în 
ziarele elvețiene. Considerate izolat, puteau părea desigur aspre. Efectivul 
trupelor ungureşti era redus la 15 000 de oameni, pentru menținerea ordinii 
lăuntrice. Tot materialul de război ce prisosea urma să fie predat României. 
Mai departe, armata de ocupație prelua: uzinele folosite pentru fabricarea 
munițiilor, echipamentele disponibile, jumătate din întregul material de căi 
ferate, inclusiv maşinile necesare construcției, întreținerii şi reparatiei; 30% 
din vite şi alte animale; 30% din utilajul agricol (ca despăgubire pentru 
soldații români, împiedicaţi de la munca câmpului); 20.000 de vagoane 
grâu, 10.000 de porumb, 5.000 de orz şi furaje; întregul material fluvial 
răpit din România sau de la supusii români şi jumătate din acel unguresc. 
Pe lângă acestea, urmau să fie eliberați prizonierii şi ostaticii români, iar 
cheltuielile pentru întreținerea trupelor române aflate la apus de Tisa şi 
cărbunele necesar deplasărilor lor rămâneau în sarcina ungurilor. 

Comparate însă cu condițiile de armistițiu impuse de Aliați Puterilor 
Centrale învinse, fără să mai pomenim de preliminările de la Buftea sau de 
Tratatul de la Bucureşti, exigenţele României păreau logice; ocupaţia 
vrăjmaşă lăsase doar in tara, la sfârşitul războiului, nu mai mult de 50 de 
locomotive — aceasta numai în ce priveşte căile ferate din Regat. Era o 
ocazie unică de a relua materialul şi proviziile ridicate din România în 1917- 
18, fără a mai aştepta judecata târzie şi atât de îndoielnică a Comisiei 
interaliate de reparaţii. Şi mai era, cum vom vedea de îndată, şi nevoia de a 
echipa tara pentru continuarea politicii de rezistență la presiunile acelor 


ă aprovizionarea. 


he à [i Car 


puteri, care ne amenințau mereu să ne întrerup 


A ed 


—_—_ — 
RS RS LT le PS pe 


Trupele române în Budapesta _ 


La data însă, la care Conferința îşi îndrepta fulgerele împotriva 
guvernului român, aplicarea programului de abia începuse; se constituise 
Comisariatul general al armatei de ocupaţie, misiune însemnată, 


încredințată tactului şi experienței lui Constantin Diamandy. Procesul 
intentat de Consiliul Suprem era într-o largă măsură un proces de intenții, 
întemeiat pe zvonurile culese de informatorii misiunii americane. Cât 
priveşte infometarea şi blocusul, acestea erau curate invenţii, deoarece, 
chiar în primele ore, trupele de ocupaţie purtasera de grijă nu numai hranei 
lor, dar şi aceleia a populaţiei din Budapesta, cu adevărat înfometată sub 
regimul lui Bela Kun. 

Reacţia guvernului român la primirea acestor documente, ce-i 
fuseseră remise la Bucureşti de însărcinatul de afaceri francez, d-l Henri 
Cambon, nu putea fi decât vie. Chiar a doua zi, Brătianu confirma lui Mişu 
primirea: „unor comunicări pe un ton crescând de duşmănie şi violenţă, în 
numele Conferinței de Pace, care consideră exacte informaţiile inventate 
împotriva noastră de vrajmasii noştri din Pesta şi transmise de agenții lui 
Hoover de la Viena. Ne vorbeşte pe un ton neadmisibil...” iar, citând pe urmă 
pasajul în care se cerea României „să accepte şi să execute politica hotărâtă 
de Conferință”, adaugă cu o firească ironie: „E întâia oară când aflu că 
Conferința avea una fata de unguri, căci, la un interval de câteva săptămâni, 
ea ne-a manifestat, alternativ, dorința sa de a câştiga bunele gratii ale lui 
Bela Kun şi voința ei — ce-i drept neputincioasă — de a-l combate şi a-l 
dărâma. 

Înţeleg, încheia el, să fiu la Pesta colaboratorul Aliaților şi să nu fiu 
tratat nici ca vrăjmaş, nici ca învins.” 

Această depeşă arăta liniile generale ale răspunsului verbal, pe care 
guvernul român îl dădea, în aceeaşi zi, reprezentanților aliați la Bucureşti. 
„Nici guvernul român, nici comandamentul român n-au primit înainte de 
ocuparea Budapestei nici una din telegramele menţionate, aducându-le la 
cunoştinţă hotărârile Conferinţei de Pace — la care guvernul roman in mod 
greşit e acuzat că n-a răspuns...“ Desigur, guvernul nostru ştia mai bine de 
ce nu-i ajunseseră la cunoştinţă telegramele Consiliului Suprem, dar faptul 
în sine era riguros exact... „Guvernul român, urma nota, nu putea prevedea 
că s-ar mai invoca armistițiul din noiembrie 1918, ca neîncetând de a avea 
ființă, după ce în numele Conferinţei se ceruse trupelor române o cooperare 
militară cu Aliaţii împotriva Budapestei, după o ofensivă ungurească şi lupte 
ce s-au sfârşit prin capitularea tuturor forțelor organizate ungureşti şi au 
adus în stăpânirea trupelor române un material de război de care inamicul 
s-a folosit pentru a le ataca.” Protesta pe urmă cu hotărâre împotriva 
acuzațiilor de prădăciune şi înfometare, atunci când armata, dimpotrivă, 
restabilise ordinea şi aprovizionarea. 

La un nou demers al lui Clemenceau, câteva zile mai târziu, la 12 
august, răspunsul înmânat lui Cambon, la Bucureşti, amintea şi mai 
limpede serviciile şi drepturile ţării: „În opera de justiție pe care victoria 
Aliaților o asigură lumii, sunt cuprinse revendicările nationale pe care 
România le-a formulat cu precizie, din primul ceas al înțelegerii ei cu Aliaţii. 


România nu a făcut să varieze revendicările ei teritoriale cu succesele 
armelor, dar ea consideră că noile eforturi militare ce a fost constrânsă să 
facă pentru a respinge ofensiva ungurească şi noile servicii ce le-a adus prin 
jertfele ei cauzei civilizației îi dau noi titluri pentru a-şi reclama drepturile.“ 
Şi replicând încă o dată cu energie acuzațiilor aduse de notele Conferinţei, le 
opunea o concluzie ce lămurea, în puţine cuvinte, situația şi punctul de 
vedere al României: 

„Dacă acțiunea militară românească, prin modul în care au fost 
conduse operaţiunile şi vitejia trupelor, s-a desfăşurat şi s-a isprăvit atât de 
repede, România are conştiinţa de a fi facut un serviciu eminent operei de 
pace pe care o urmăreşte Conferința. 

România e hotărâtă de a acționa de acord cu politica pe care 
Conferința de acum înainte o va putea stabili față de Ungaria, mulțumită 
noii stări de lucruri realizate în urma intervenției armatelor române.” Era, în 
termenii mäsurati ai limbajului diplomatic, o lecţie destul de usturătoare 
pentru pretenţiile Consiliul Suprem. 

De altfel, în opinia publică a țărilor aliate, efectul acţiunii româneşti 
fusese considerabil. Presa franceză, în vădită contrazicere cu tendinţele 
oficiale, era plină de articole elogioase la adresa armatei române, care 
stinsese în mijlocul Europei Centrale, prin singurele ei puteri, cel mai 
primejdios focar de răzvrătire şi anarhie. Venizelos îşi trimisese felicitările; 
sârbii se arătau impresionați. Însemnările unui magistrat român, aflat la 
acea dată în temnitele bolşevicilor ruşi de la Odessa, ne-au păstrat ecoul 
mişcător al ştirii biruintei armatei noastre în Ungaria printre ruşii albi, 
închişi de regimul comunist. Ne înfățişam sporiti de tot prestigiul unei 
victorii pe care, de asta dată, n-o mai imparteam cu nimeni. Numai cehii 
păstraseră la început o rezervă, pe care n-o explica decât deceptia lor de a fi 
fost învinşi, putin înainte, de trupele care capitulaseră în fața contraatacului 
românesc şi de a nu fi putut folosi izbânda noastră pentru a ocupa ei 
Budapesta; o intrigă a postului de radio din Praga a fost repede spulberată 
de demersul categoric al guvernului nostru. 

Această atmosferă favorabilă sfârşea prin a influența şi hotărârile 
Conferinţei. La 14 august, Pichon, făcându-se a nu înțelege, înregistra cu 
satisfacție declaraţia guvernului roman că e hotărât să-şi dezvolte acțiunea 
de acord cu politica ce Conferința o va stabili fata de Ungaria. 

lar Clemenceau însuşi, părăsind animozitatea sa din zilele trecute, 
lămurea la 16 august misiunii trimise la Budapesta că „Comisiunea 
generalilor aliați e investită de autoritatea ce i-o conferă Consiliul Suprem. 
Ea nu are un mandat militar pentru a da ordine directe generalilor români. 
Dar ea e calificată pentru a le comunica vederile statornicite de Puterile 
Aliate.” Se zice că în termeni mai putin protocolari, de o conciziune militară, 
bravul general Mosoiu ar fi dat încă mai înainte acest răspuns, în primele 
discuții cu sus-numita comisiune, în care, de la început, s-au manifestat 


reaua voință şi prejudecățile nefavorabile ale delegatului american, generalul 
Bandholtz: „La urma urmei, aici noi suntem forța armată. D-voastră nu vă 
reprezentați decât ordonantele!” 

Nu vom reveni asupra polemicii din ultimii ani, dezläntuitä de apariția 
jurnalului generalului Bandholtz, cu toate acuzațiile aduse trupelor române 
de ocupaţie şi comandamentului lor, cărora le-a răspuns, în presă şi de la 
tribuna Senatului, generalul Mărdărescu80. 

Desigur, regimul de ocupație al Ungariei dezarmate a dat loc la 
abuzuri; e de presupus că, venind dintr-o tara secatuita de război într-una 
ce rămăsese ferită până atunci de prezența trupelor vrăjmaşe, ofițerii şi 
soldații nostri, care mai dădeau în multe locuri de urmele materialului 
ridicat din România, au luat uneori mai mult decât aveau dreptul. Vina ce 
se poate aduce cu adevărat autorităților armatei de ocupație, dar mai ales 
acelor din tara, e de a fi ridicat întregi categorii de obiecte prevăzute de 
convenţia de armistițiu, fără a le da însă nici o întrebuințare. În anii 1920 şi 
1921, mai rugineau prin gări numeroase locomotive şi vagoane luate din 
Ungaria, pe care tembelismul administraţiei nu ştiuse să le folosească. De 
altfel, era logic să le ridicăm, în proporţia cerută, deoarece nu erau de 
înlocuit numai pierderile căilor ferate din Regat, ci urma să completăm 
rețeaua deasă a Ardealului şi a celorlalte provincii unite, din care de 
asemenea ungurii, în retragerea lor, duseseră stocuri însemnate dincolo de 
Tisa şi de Dunăre. 

O acuzaţie cu totul neîntemeiată este însă lipsa de grijă pentru 
aprovizionarea Budapestei şi a oraşelor ungureşti ocupate. Sub directa 
supraveghere a generalului Holban, s-au luat din primele zile măsurile 
necesare pentru a asigura hrana capitalei, atâta vreme înfometate, şi a 
înfrâna specula. În multe localităţi, ce-i drept, comandamentul român a 
trebuit să procedeze cu asprime împotriva acaparării de provizii de către 
autoritățile ungureşti, care voiau să-şi facă, din desfacerea lor la Budapesta, 
câştiguri nepermise. 

Mai grele erau problemele ce le puneau comandamentului român şi în 
special comisarului general politic evenimentele politice interne ale Ungariei. 
Sub privirile puţin binevoitoare ale misiunilor interaliate, acesta îşi făcuse o 
regulă de a nu interveni în asemenea chestiuni, lăsând viața politica a 
Ungariei, chiar sub ocupaţie, să se dezvolte fără intervenţie străină. În sudul 
şi vestul ţării se adunau trupele amiralului Horthy®!, care urmau să le 
înlocuiască pe acelea române după retragerea lor. Între timp, la Budapesta 
se agitau facțiunile şi oamenii politici care se gândeau la regimul de mâine. 


80 Gen. G. Mărdărescu, Răspuns unui jurnal nediplomatic al gen. de div. H.H. 
Bandholiz, membru american al misiunii militare interaliate în Ungaria (1919- 
20). Extras din Revista Infanteriei, 1935. (N.a.) 

81 Horthy, Miklos (Nicolae) (1868-1957), amiral ungur, regent al Ungariei. 
(N.ed.) 


Astfel, la câteva zile după intrarea armatelor noastre, o lovitură de stat, pusă 
la cale de cercurile reacționare şi executată cu ajutorul câtorva jandarmi, 
răsturna guvernul socialist Peydl şi aşeza în locul său pe acel al lui Stefan 
Friedrich, patronat la început de Arhiducele Iosef. Românii, considerând 
aceste împrejurări ca specific ungureşti, nu au voit să se amestece şi au 
lăsat evenimentele să-şi urmeze cursul. Acesta le-a atras, de altfel, destule 
neplăceri. La 12 şi 13 august, primul ministru se vedea nevoit să telegrafieze 
anume la Paris, lui Victor Antonescu, ca să dezminta orice intenţie de a 
sprijini o acțiune a Habsburgilor şi eventuale tendințe de restauratie 
monarhică. De altfel, un demers al Comisarului general politic la Budapesta 
determina, peste câteva zile, retragerea Arhiducelui. Circulau zvonurile cele 
mai fantastice, care şi-au mai aflat ecoul până şi în cartea amintită mai sus, 
a d-lui Seton Watson: „Exemplu caracteristic al curioasei sale mentalități, ne 
spune acest autor despre Ion I.C. Brătianu, în momentul în care provoca 
cele mai mari resentimente la maghiarii din toate clasele, se complăcea în a- 
şi înfățişa o alianță ungaro-română, pe care ar cimenta-o unirea celor două 
coroane şi pe care ar fi făcut-o de neînvins un acord cu Polonia şi cu 
Ucraina. Fără îndoială, Brătianu, care ştia de ruşinoasa poveste a vânătorii 
de concesiuni, făcută de interesele aliate şi asociate în Banat, în Ucraina şi 
aiurea, îşi dădea seama că Consiliul Suprem era lipsit de o bază morală 
îndestulătoare pentru a fulmina împotriva lui.“82 In ce priveşte Consiliul 
Suprem, am văzut care îi erau părerile şi în ce măsură erau indreptatite; dar 
în privința situaţiei lăuntrice din Ungaria şi a planurilor de edificare a unei 
noi duble monarhii, este îndeajuns de lămurită circulara pe care o dădea la 
14 august miniştrilor de la Paris şi Roma, precum şi lui Diamandy, la 
Budapesta: „Încercaţi să faceţi să se înţeleagă că interesul păcii şi al politicii 
italiene (franceze) ar fi să se facă o înțelegere directă între elementele 
democratice unguresti şi noi. Această acțiune era începută din partea 
noastră şi urma să fie susținută de intrarea trapelor române la Budapesta. 
Acţiunea reprezentanților aliați împotriva României, la Pesta, distruge orice 
posibilitate de acest gen, căci ungurii se consideră ocrotiti de înțelegere 
împotriva noastră şi nu mai au nici un interes pentru un acord cu 
România.“ 

Acesta era țelul pe care şi-i hotărâse Diamandy: încurajarea 
elementelor democratice, ca Vaszony, Nagyatadi, Varjassy, care doreau nu 
atât o unire, cât stabilirea unui regim care să trăiască în bună înţelegere cu 
România şi să înlăture tendințele de reacțiune ale aristocrației, atât de 
puternice acum, după prăbuşirea guvernului comunist. Ideile de unire par a 
fi fost răspândite de loan Erdely, care reprezenta la comandamentul armatei 
din Budapesta Consiliul Dirigent din Sibiu85, fără o legătură directa cu 


82 Jbid., p. 609. (N.a.) 
83 Cf. Varjassy, Révolution, Bolchévisme. Réaction, Paris, 1934, p. 102. (N.a.) 


à ue. PTS An UE i et ia N D ; 4 


Comisarul general al guvernului roman, Constantin Diamandy, si misiunea 
interaliata la Budapesta 


De altfel, din discutiile ce le-a avut cu oamenii politici unguri, ar 
rezulta că urmărea prin mijlocul acestei apropieri să obțină mai uşor pentru 
România regiunea slovacă de la Békés Csaba şi Mako la revärsarea 


Mureşului, pe care, într-adevăr, Brătianu le socotea necesare de revendicat. 

De la început însă, era o problemă grea de a stabili cu elementele 
burgheziei, printre care erau destui evrei, şi ale micii proprietăţi rurale un 
regim care să nu reprezinte cealaltă extremă a reacţiunii, fata de regimul lui 
Bela Kun, şi să aducă la cârmă oameni favorabili unei apropieri de România, 
unde urmau tocmai să se îndeplinească reformele politice şi sociale. 
Asemenea încercări nu aveau nici o şansă de reuşită. Aceasta se datora în 
primul rând dictatorului roşu, care nu aplicase lozinca lui Lenin în Rusia — 
toată puterea Sovietelor, tot pământul ţăranilor —, ci păstrase latifundiile 
marii proprietăți nobiliare sub forma unor exploatări colective. ,Aristocratia 
ungară, ne spune în amintirile sale d-l Varjassy, îi datorează în definitiv de a 
fi făcut posibilă menținerea sistemului feudal si renaşterea reacţiunii 
oligarhice si ar trebui — ca recunoştinţă — să-i înalțe o statuie pe una din 
cele mai frumoase piețe publice din Budapesta.“8* 

La aceste greutăți se adăuga atitudinea, de la început bănuitoare şi 
neprietenoasă, a misiunilor interaliate. La 23 august, ele instituiau comisii 
de supraveghere la punctele de trecere din Ungaria spre România, spre a 
controla şi a opri evacuarea materialului luat de trupele române. Cea dintâi 
urma să se instaleze la Szolnok. De altfel, în mai multe locuri ale faimosului 
său jurnal, generalul Bandholtz a lăsat fraze de natura acesteia, care arătau 
cât se poate de lămurit felu-i de a vedea: „Cu toate sentimentele de ostilitate 
ce nutream fata de aliații noştri români şi cu toate sentimentele prietenoase 
ce aveam pentru inamicii noştri, unguri...“ Zelul său depăşea adesea, în 
această privinţă, intenţiile colegilor săi francez, italian şi englez şi îngreuia 
şedinţele pe care misiunea interaliată le ţinea cu şefii autorităților române, 


Constantin Diamandy şi generalul Mărdărescu. 
* 


* * 


Noua criza in relatiile cu Conferinta era sa izbucneasca insa putin mai 
târziu, la 25 august, căci numai la această dată s-a primit de la Bucuresti 
noul text elaborat la Paris pentru tratatul minoritatilor pe care Romania 
refuzase să-l semneze la începutul lui iulie. 

La un anumit moment, se părea că va interveni totuşi o ameliorare. 
Din cercurile engleze, Mişu aflase că s-ar putea modifica articolele privitoare 
la minorități şi la tranzit, care determinaseră împotrivirea noastră, astfel ca 
suveranitatea României să nu fie atinsă. Răspunzându-i la 20 august, 
Brătianu îl autoriza să înceapă discuții, fără însă a lua vreun angajament 
pentru semnarea tratatului, deoarece nu se cunoşteau încă modificările 
amintite. Rezerva era prudentă, căci, cinci zile mai târziu sosea noua 
redactare a tratatului minorităților; ea se dovedea a fi mai inacceptabilă 
decât cele precedente. 


84Varjassy, ibid., p. 94. (N.a.) 


„Considerând, spunea preambulul, că, în Tratatul de la Berlin, 
independența Regatului României n-a fost recunoscută decât sub rezerva 
unor anumite condiții...” 

Se contesta astfel însuşi actul care recunoştea independența țării. 
Răspunsul a fost dat imediat. 

„Intercalaţi, telegrafia Brătianu lui Mişu, în al doilea aliniat dupa 
„Regatul României” ceea ce urmează: „stat suveran, a cărui independenţă nu 
a fost contestată de nimeni.” 

„Proiectul de tratat, urma nota guvernului român, pe care Marile 
Puteri vor să-l impună României ca o consecință a angajamentului prevăzut 
de tratatul cu Austria, stabileşte pentru ea un regim de control si 
independență mărginită, care nu corespunde nici situației sale anterioare, 
nici relaţiilor internaționale normale între state suverane... 

Guvernul român nu poate concepe ca acțiunea sa politică şi militară 
alături de Aliați, în urma cererii lor, să autorizeze să repună în discuție 
independența sa, patruzeci de ani după ce semnarea Tratatului din Berlin o 
recunoscuse formal şi definitiv. “ 

Campania de zvonuri duşmănoase era reluată în acest timp cu o nouă 
vigoare; ea cuprinsese acum şi Belgradul, unde se înrădăcinase credința că, 
după victoria lor din Ungaria, trupele române se pregăteau să ocupe cu forța 
partea de vest a Banatului şi să izgonească pe sârbi dincolo de Tisa şi de 
Dunăre. De o parte, guvernul sârb luase măsuri militare în aceasta regiune, 
de alta însă, prin biroul său de presă, se arăta acum dispus să admită 
plebiscitul în tot Banatul, ca mijlocul cel mai favorabil de a încheia 
conflictul. 

Dezmintind ştirile care îi atribuiau intenții agresive, Brătianu 
adăugase, la 28 august, această precizare importantă: „Biroul de presă din 
Belgrad publicând un comunicat prin care se declară că guvernul sârb vrea 
să propună Conferinței de Pace un plebiscit al populaţiei întregului Banat, 
pentru a hotări soarta definitivă a acestei provincii, este bine şi în interesul 
relaţiilor amicale între Serbia si România să amintiți că guvernul român a 
fost totdeauna prielnic acestui mod de a proceda, care asigură integritatea 
Banatului şi că la Bucureşti se vede în această intenţie a Belgradului o 
soluţie fericită.” lată deci spulberată afirmaţia, făcută cu atâta uşurinţă, că 
Brătianu s-a opus oricărei alte soluţii decât aplicarea, în litera lui, a 
tratatului din 1916. Cea mai bună dovadă e că admitea pentru Banat chiar 
plebiscitul propus de sârbi, care nu putea avea, în ochii săi, decât un 
rezultat favorabil României şi împiedica împărțirea arbitrară a vechii unități 
economice şi administrative a acestei provincii. 

Fata de Conferinţă însă, concesiile erau acum de prisos. Revenit din 
uluirea ce-i pricinuiseră desfăşurarea atât de repede a evenimentelor din 
Ungaria şi izbânda neaşteptată a armatei noastre, Consiliul Suprem se 
întorcea la vechea lui tactică de a face imposibilă situația, în fruntea 


guvernului din Bucureşti, a omului de stat care îndrăznise să-l înfrunte. La 
31 august, o nouă notă cominatorie, semnată Clemenceau, era adresată 
delegației române şi în acelaşi timp comunicată, spre o întinsă publicitate, 
posturilor de radiodifuziune şi presei. „Rapoartele comisiei interaliate ne 
arată că autoritățile militare româneşti continuă... a goli Ungaria de 
resursele ei de tot felul... o astfel de atitudine va aduce pentru România cele 
mai serioase consecințe.” Trecând de astă dată la fapte, o nouă telegramă 
vestea oprirea tuturor transporturilor militare, de armament sau 
echipament, din țările aliate în tara noastră. 

Răspunsul lui Brătianu trebuie reprodus aici în întregime, deoarece el 
constituie, pentru întreaga lui concepție politică, un document de o 
însemnătate hotărâtoare: 

„Suntem noi prietenii, întreba cu o firească indignare primul ministru 
român, sau ungurii sunt aliații Conferinţei? Chestiunea petrolului a 
dezläntuit împotriva noastră pe marii rechini ai trusturilor americane. Este 
cel putin ciudat ca Franța, Anglia, Italia să se facă împotriva noastră 
instrumentele docile ale unor interese ce le sunt vrăjmaşe şi ale acestor 
resentimente. Aceste trei Puteri, care constituie majoritatea Conferinţei, ne 
maltratează şi ne amenință în modul cel mai violent în fata lumii întregi şi 
se mărginesc, pentru mângâierea noastră, a ne dovedi pe ascuns bunele lor 
sentimente, sub formă de regrete.” 

Aluzie la acțiunea diplomaților respectivi, acreditați la Bucuresti, al 
căror limbaj era desigur altul decât al membrilor Consiliului Suprem. 

„Condiţiile indispensabile ale securităţii noastre militare şi ale vieții 
noastre interne, urma depeşa, nu ne îngăduie să renuntäm la materialul de 
război şi de căi ferate luat de la duşman. Hoover şi asociații săi ştiu că aceste 
materiale constituie pentru noi necesităţi vitale, de aceea vor să ne lipsească 
de ele, spre a ne tine gâfäind sub călcâiele lor.“ Am subliniat fraza; ea arată 
într-o forma lapidara îndoitul înțeles al acțiunii din Ungaria si al politicii de 
rezistență a guvernului român; lupta împotriva bolşevismului distrugător al 
Sovietelor, dar şi împotriva capitalismului de exploatare şi de asuprire al 
marilor trusturi de dincolo de ocean. 

„Am mers la Budapesta cu convingerea unui mare serviciu pe care I- 
am adus cauzei generale, distrugând bolşevismul şi cooperând politiceşte la 
organizarea unui guvern democratic de ordine şi de pace, care trebuia să 
asigure la granița română şi relaţii de prietenie. 

Întâia parte a acestui program a fost executată de noi fără 
participarea Aliaților. A doua e făcută imposibilă în urma neînțelegerilor 
care, in fond, despart pe Aliaţii europeni în soluțiile ce si le înfăţişează 
fiecare pentru Ungaria şi care dau loc la nesfârşite intrigi, ducând la 
guverne reacționare, ai căror adevăraţi autori sfârşesc prin a arunca 
răspunderea asupra acțiunii româneşti. Aceste neînțelegeri şi subordonarea, 
din punct de vedere general, a Conferinței Americii iau orice şansă serioasă 


de reuşită serviciului pe care voiam să-l facem păcii Europei Centrale prin 
prezența noastră la Budapesta. 

În aceste condițiuni infatisez interesul ce ar fi pentru noi de a ne 
retrage trupele dincoace de Tisa şi de a lăsa acelora care ne-au constrâns 
răspunderea stării de haos în care va fi adâncită această regiune a Europei, 
obiect de luptă între bolşevism şi reactiunile monarhice.” 

Activitatea ce a desfăşurat-o în aceste zile şeful guvernului a fost din 
cele mai intense. Cu riscul de a contrazice o reputaţie ce s-a făcut acțiunii 
lui Ion I.C. Brătianu, vom adăuga aici scrisoarea pe care, chiar a doua zi, la 
ore mici ale nopții, o trimitea lui Mişu, prin colonelul Toma Dumitrescu. 
Desigur, Brătianu avea metodele sale de lucru; agitatiei altora, adesea sterile 
şi tulburătoare, îi opunea, în împrejurările decisive, liniştea fecundă a 
meditatiei, in care îşi pregătea hotărârile. Adversarii săi nu înțelegeau 
importanța acestor clipe de răgaz, în care tocmai acțiunea îşi căpăta întregul 
temei şi îşi definea mai bine obiectivele. Prea lesne îl învinuiau de lene, de 
indolenta, îi reprosau îndelungatele şi desele opriri la Florica, plimbările in 
liniştea viei şi a pădurii, până şi odihna de amiază pe sofalele conacului. Ei 
nu-şi dădeau seama că acest repaus era pentru el o condiție a gândirii 
netulburate, care, dincolo de amănunte şi de întâmplări, nu pierdea 
niciodată din vedere liniile mari ale problemei. 

Dar aceasta nu-l împiedica, atunci când într-adevăr era nevoie, să-şi 
sacrifice obiceiurile şi să lucreze la orice oră de zi şi de noapte, pentru a-şi 
comunica fără întârziere directivele. Dovadă aceste rânduri: 

„2 septembrie 1919, 3 noaptea. 

Scumpe domnule Mişu, 

În declaraţia de remis la Conferinţă după sau înaintea pasajului 
privitor la independenţa Regatului care nu s-a putut pierde prin acțiunea lui 
alături de Aliați trebuie introdusă ideea următoare: 

„En 1916 la France, la Grande Bretagne et l’Italie reconnaissaient à la 
Roumanie le droit de participer aux négociations de la paix avec l’ennemi sur 
un pied d'égalité parfaite avec elles (à reproduire l’article relatif du traité 
d'alliance de 1916). 

En 1919 les mêmes Puissances, par le traité qu’elles ont négocié avec 
l’Autriche, exigent que la Roumanie s’engage d'admettre tout ce que d’accord 
avec l’Amérique elles jugeront nécessaire de lui imposer, relativement aux 
droits des minorités, du transit et du commerce. 

Le contradiction entre les deux traitements d'avant et d’après la guerre 
est trop grande, pour que le gouvemement roumain puisse perdre l'espoir de 
voir reconnaître son bon droit“ss. 


85 „în 1916, Franța, Marea Britanie şi Italia recunoşteau României dreptul 
de a lua parte la tratativele de pace cu duşmanul pe un picior de perfectă 
egalitate cu ele (a se reproduce art. relativ al tratatului de alianță din 1916). 


iti scriu la o ora a nopții când n-am la dispoziție textele ce trebuie 
citate. Te rog a le completa şi a corecta corectitudinea gramaticală a frazelor. 
Ora plecării colonelului Dumitrescu nu-mi dă această putință. 

Dumnezeu să ne ajute, căci dreptatea este a noastră. Reprezentanții 
celor trei Puteri europene aici caută să ne arate că nu guvernele lor sunt 
cele vinovate.” 

Se apropia însă data stabilită pentru semnarea tratatului cu Austria. 
Două împrejurări cu deosebire erau împotriva României. Putin înainte, la 19 
august, Victor Antonescu, raportând o convorbire cu Philippe Berthelot, 
însemnase că acesta, la obiecțiile ce le aducea tratatului minorităților „a 
răspuns că, în raționamentul meu, uitam ceva esenţial, şi anume că oameni 
eminenti, ca d-l Take Ionescu, s-au declarat gata a iscăli şi tratatul cu 
Austria şi tratatul minorităţilor.” Conferinţa se întemeia deci pe convingerea 
că, punctul de vedere intransigent al lui Ion I.C. Brătianu nu era împărtăşit 
de alți factori ai politicii româneşti şi că aceştia erau dispuşi să părăsească 
politica de împotrivire. În socotelile Consiliul Suprem, ca şi în acelea ale 
altor foruri, diplomatice sau financiare, asemenea consideraţii nu erau 
lipsite de însemnătate. Ele determinau în special din partea Statelor Unite o 
reluare a ofensivei, începută încă din primăvară de Hoover. Ziua de 4 
septembrie aducea ştirile cele mai alarmante: primul delegat american la 
Paris declarase hotărât că ţara sa va părăsi Conferința de Pace, dacă nu se 
vor lua măsuri severe împotriva României, aflate în stare de rebeliune 
împotriva Consiliului Suprem şi propunea nu mai putin decât: excluderea ei 
din rândurile Puterilor Aliate şi Asociate, ruperea legăturilor diplomatice, 
blocusul economic şi financiar. 

În încordarea rezultata în urma acestor împrejurări, Mişu şi Victor 
Antonescu încercară un ultim demers pe lângă Clemenceau. La 7 
septembrie, erau primiți de preşedintele Conferinţei, căruia îi arătau din nou 
toată bunăvoință de a semna tratatul cu Austria, dar fără clauza 
minorităților. 

Răspunsul trebuie notat, pentru că ne arată, în adevărata lor lumină, 
sentimentele bătrânului „părinte al Victoriei” fata de tara noastră şi de 
revendicările ei. El dovedeşte însă în ce măsură intenţiile sale erau covârşite 
de necesitatea de a menţine un front unitar de acțiune cu puterile anglo- 
saxone. 

„Ne-a răspuns că nu crede că Conferinţa ne-ar admite (să semnăm) cu 
rezerve, dar că socoteşte că s-ar putea poate admite ca România, în loc să 


În 1919, aceleaşi puteri, prin tratatul ce l-au negociat cu Austria, cer ca 
România să se angajeze să admită tot ceea ce, de acord cu America, vor 
socoti necesar a-i impune cu privire la drepturile minorităţilor, la tranzit şi 
negot. Contrazicerea între cele două tratamente, de dinainte şi de după 
război, e prea mare, pentru ca guvernul român să poată pierde speranța de 
a vedea recunoscut bunul său drept.” (N.a.) 


semneze tratatul privitor la minorități cu principalele Puteri Aliate, să-l 
încheie cu Societatea Naţiunilor... am putea să ne înțelegem în această 
privință cu Berthelot... Ne-a spus cât a fost de mulțumit de intrarea armatei 
române în Budapesta şi ne-a sfătuit să ne ferim de o politică de curată 
aventură, în care România ar putea fi atrasă de Italia.” 

Clemenceau revenea deci la ideea ce o avusese încă de la începutul 
discuțiilor în jurul tratatului minorităţilor: înlocuirea Marilor Puteri, a căror 
superioritate jignea suveranitatea României, cu Societatea Naţiunilor, 
organism politic încă nedefinit, care tocmai atunci se constituia. De altă 
parte, expresia bucuriei sale pentru ocuparea Budapestei aşeza într-o nouă 
lumină pe semnatarul notelor amenințătoare, împotriva cărora se ridicase 
guvernul român. 

Dar Philippe Berthelot nu dădu nici o urmare inițiativei preşedintelui 
Consiliului. „Ne-a spus, raportau Mişu şi Victor Antonescu, că ar fi foarte 
dispuşi să suprime, din tratatul ce urmează să-l semnam cu Aliaţii, 
preambulul privind independența vechiului Regat şi aducerea în discuție a 
Tratatului de la Berlin, dar că ideea preşedintelui Consiliului să înlocuiască 
în tratat Puterile Aliate, cu care trebuie să semnăm, ca părți contractante, 
prin Societatea Naţiunilor este neadmisibilă. Aceasta ar reveni să ne oblige 
să contractăm cu Societatea Naţiunilor, care încă nu există, şi a face 
obligatiunea noastră iluzorie şi fără aplicare imediată. Rezultatul ar fi 
suprimarea indirectă şi piezişă a clauzei minorităţilor în tratatul cu Austria.” 
Clemenceau greşise, pur şi simplu; niciodată nu ar fi în stare să obțină 
asemenea concesii de la englezi şi mai ales de la americani. 

Tratatul cu Austria a fost deci semnat la St. Germain, la 10 
septembrie, fără prezența delegației române; nici cea iugoslavă nu luase 
parte, deşi era în curând să revină asupra primei ei împotriviri. La 8 
septembrie, delegația romana isi infätisase protestul, arătând că nu poate 
adera la art. 60 al Tratatului. În urma intervenţiei anglo-americane, 
Clemenceau răspunsese a doua zi: „Conferința e de părere că o atare 
procedură este imposibilă. Tratatul trebuie sau semnat în întregime sau 
deloc. Nu există soluție mijlocie.” Un memoriu, încredințat tot la 9 
septembrie Secretariatului General al Conferinţei, rezuma încă o dată 
punctul de vedere al României, cu toate argumentele cunoscute. Numeroase 
intervenții se mai produceau totuşi şi după solemnitatea de la St. Germain, 
spre a obține adeziunea noastră. Unele considerații capătă acum, în lumina 
actualitatii, un înțeles deosebit. „Opera Conferinţei, depeşa Mişu lui 
Brătianu, la 11 septembrie, este o clădire de cărți de joc, care nu se poate 
menține şi va trebui supusă mai târziu unei revizuiri. Esentialul pentru 
România este de a nu se despărți în aceste clipe de aliaţii ei. Sunt rugat sa 
insist, pe lângă M.S. Regele şi d-voastră, pentru o soluție repede şi 
satisfăcătoare.” Italienii, în special, îşi manifestau intenția de a îndruma 
politica lor în Balcani în înțelegere deplină cu noi. 


La Bucureşti însă, semnarea Tratatului de la St. Germain fusese 
considerată ca un fapt hotărâtor. Nu se tinuse seamă de obiecțiile 
întemeiate ale țării noastre, se nesocotise rezistența înverşunată a 
guvernului Brătianu la clauzele ce le considera umilitoare. 

Guvernul, care, prin presa sa oficioasă, dusese în lunile iulie şi august 
o campanie sustinuta împotriva pretențiilor Conferinţei, reproducand, din 
ziare străine, articole cu privire la satrapii financiari, Baruch şi Bauman86, 
comparând „ce ne-a impus Bismarck la 1878* cu „ce vor să ne impună 
Aliaţii la 1919“87, se socotea îndreptăţit să tragă consecințele. Un consiliu de 
miniştri, întrunit la Sinaia, cu reprezentanții tuturor provinciilor unite, 
hotăra o demisie demonstrativă împotriva a ce, a doua zi, „Viitorul” definea 
„politica consulară si fanariotă”88 a Marilor Puteri. 

lată, de altfel, textul acestei demisii, de două ori istorice, prin 
împrejurările în care se producea şi prin înțelesul ce-l lua în fața Europei: 

„Sire, dupa victoria Aliaților, Majestatea Voastră a binevoit a ma 
însărcina cu formarea Ministerului şi a mă numi prim delegat la Conferinţa 
de Pace. Am primit de acord cu colegii mei această înaltă şi grea misiune, 
rugând pe Majestatea Voastră să binevoiască a aproba ca să n-o îndeplinesc 
decât pe temeiul tratatului de alianță ce semnasem la 1916. Consiliul 
Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferinţa de Pace a statelor Aliate, 
n-a ținut seama de acest tratat şi a hotărât să impună României condiţiile 
pe care ea nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, 
neatârnarea şi interesele sale politice şi economice. Aceasta este convingerea 
unanimă a membrilor guvernului, atât a celor din Vechiul Regat, cât şi a 
celor ce reprezintă toate ținuturile unite. Tratatul nostru de alianță fiind 
astfel nesocotit, am onoarea a ruga pe Majestatea Voastră să binevoiască a 
primi demisia ministerului. 

Sunt, cu cel mai profund respect, Sire, al Majestății Voastre prea 
plecat şi supus servitor. 

Bucureşti, 12 septembrie 1919. 

Ion I.C. Brătianu Preşedintele Consiliului de Miniştri8? 

lar intervențiilor transmise cu o zi înainte de Mişu, le răspundea în 
termenii următori: 

„Telegrama d-tale îmi soseşte azi dimineață, sâmbătă 13 septembrie. 
Mi-am dat demisia ieri şi Regele a însărcinat pe Maniu să alcătuiască noul 
cabinet. E prea târziu pentru mine şi prea devreme pentru altul de a vă 
modifica instrucțiunile. De altfel, persist în a considera o imposibilitate 
morală de a adera la stipulatiile privitoare la minorități, cât priveşte 


86 Viitorul, 29 iulie 1919. (N.a.) 
37 Ibid., 30 august. (N.a.) 

88 Jbid., 12 septembrie. (N.a.) 
39 Jbid., 13 septembrie. (N.a.) 


Ungaria, cred că dacă Conferința arată puţină bunăvoință, ne vom putea 
înțelege. Aceasta este părerea mea.“ 

Astfel se încheia, după glorioasa întrerupere a luptelor de pe Tisa şi a 
ocupării Budapestei, epilogul firesc al plecării de la Paris, din seara de 2 
iulie. 

Campania din Ungaria şi rezultatele ei ar fi trebuit să schimbe toate 
datele problemei. Ea nu abătuse însă cu nimic de la obiectivele lor hotărârile 
Conferinţei şi ale forțelor ce se agitau în jurul ei. Împotrivirea României 
ridicase prea multă vrăjmăşie; ea trebuia înfrântă şi exponentul ei doborât. 

A fost totuşi şi un epilog la epilog, datorit crizei ministeriale, 
neobişnuit de lungi, în urma demisiei guvernului Brătianu. D-l Maniu nu 
primi în cele din urmă să constituie noul guvern, iar soluția unui cabinet de 
înalți funcționari, pe urmă aproape numai de generali, care să prezideze 
alegerile, de atâtea ori amânate, nu se impuse decât cu încetul. De abia la 
sfârşitul lui septembrie s-a constituit guvernul generalului Văitoianu, care 
primise misiunea de a continua politica de rezistență. Până atunci, 
Ministerul demisionat urma să gireze mai departe afacerile curente; de fapt, 
Brătianu a lucrat tot atât de mult în acest interval şi chiar mai târziu, ca şi 
în momentul în care se afla în fruntea guvernului. 

Două chestiuni în special se cereau rezolvate fără întârziere. În urma 
demisiei guvernului, sosise la Bucureşti un trimis extraordinar al 
Consiliului Suprem, diplomatul englez Sir George Clerk. Intrat în tara, prin 
Budapesta, cu destule sentimente şi prejudecăţi ostile, primirea ce i s-a 
făcut la Bucureşti şi cunoaşterea mai exactă a realitätilor l-au transformat, 
în câteva zile, într-un susținător convins al drepturilor noastre. 

Sosise cu un bagaj însemnat de note diplomatice şi demersuri 
cominatorii: în valiza sa se aflau textele a nu mai putin de nouă note ale 
Conferinţei, adresate guvernului român, de la 4 august la 5 septembrie. 

Ultima, semnată Clemenceau, Frank L. Polk, Arthur James Balfour şi 
Tittoni, se încheia cu aceste cuvinte: 

„Trebuie ca Conferinţa să ştie şi să ştie fără întârziere unde a ajuns şi 
cum urmează de acum înainte să considere un stat pe care până acum a 
fost mândra de a-l numi aliatul ei.“ 

Dar, la Bucureşti, trimisul Consiliului Suprem îşi redacta acum 
raportul cerând aproape în fiecare zi părerea lui Ion I.C. Brătianu, dornic să 
primească sugestiile şi argumentele sale. Un pasaj e cu deosebire interesant, 
în ce priveşte acțiunea din Ungaria: 

„Asupra unui singur punct d-l Brătianu şi-a luat întreaga răspundere. 
Când ultima înaintare a eşuat şi a devenit o retragere, a ordonat armatei 
române să nu se oprească până ce nu va fi atins Budapesta. D-l Brătianu 
simțea ca, pentru securitatea României si în general a Europei, aceasta era 
esențial şi că acțiunea sa îi părea, deşi neautorizată, atât de vădit în 
interesul general, încât nu şovăia a o lua, mai degrabă decât de a referi la 


Paris şi de a risca un refuz, aşa cum făcuse altă dată experiența.” Se 
restabilea astfel întregul adevăr asupra acțiunii armatei noastre şi a ocupării 
capitalei duşmane. 


AT KZ : NS: 1% 


met 7 sft ii + 


Comandamentul român la Budapesta 


ca ph Le 


Populaţia Budapestei hrănită de trupele române 


Cu o mişcătoare staruinta, Sir George insista pentru a dezvolta în 


raportul său argumentele invocate de România în scopul de a împinge 
granița dinspre Ungaria până la revărsarea Mureşului şi la Bekes Csaba. E 
destul de amuzant de a urmări efectul acestei procedări la Paris. La 20 
septembrie, lui Lloyd George, care îl acuza de a susține pe sub mână 
împotrivirea României, Clemenceau îi opunea, nu fără umor, inactiunea lui 
Sir George Clerk la Bucureşti: „lată agenţii d-voastră!“ îl apostrofa Tigrul pe 
primul ministru britanic... E probabil că, sub mustätile sale stufoase, va fi 
ascuns atunci un surâs. 

Dar într-un perfect paralelism cu criza de la începutul lui iulie, o altă 
problemă revenise la ordinea zilei. Din bogatul arsenal de care dispunea, 
Conferința nu se putea să nu folosească, într-un moment de tensiune, 
chestiunea Basarabiei şi a Dobrogei noi. Ea rămăsese deschisă; de atunci 
propaganda împotriva noastră continuase cu înverşunare din partea unor 
anumite cercuri ruseşti, sprijinite de o anumită finanta americana, care 
produseseră chiar la mijlocul lui iulie, la Paris, pe „un țăran român din 
Basarabia”, care protesta cu vehementa împotriva „oligarhiei româneşti” şi a 
asupririi ei. Krupensky si Schmidt, intitulându-se „delegaţi ai Basarabiei”, 
asaltau Secretariatul Conferinţei cu protestele şi memoriile lor. 

Lansing, ministrul de Externe al Statelor Unite, rămăsese la punctul 
său de vedere şi continua să pretindă, imperturbabil, plebiscitul în ţinutul 
dintre Prut şi Nistru. 

În fine, un alt delegat american, White, opunea lui Victor Antonescu, 
la 19 iulie, argumente de natura şi calitatea acestora: 

„Românii din Basarabia nu vor să ştie de România; Basarabia a făcut 
parte din Moldova înainte de constituirea României, căci România s-a 
format fără Basarabia, iar votul populaţiei poate fi dat sub impulsiunea 
împrejurărilor.“ 

Îşi însuşise deci în întregime toate elementele tezei susținute de ruşii 
de toate nuanțele, de la reacțiune la bolsevism. 

De altă parte, şi în privința Dobrogei noi, unde de la început fuseseră 
unele îndoieli, se ciocneau acum păreri deosebite. Ele se puteau rezuma 
astfel în prima jumătate a lui iulie: 

1. Anglo-saxonii cereau retrocedarea unei părți a Cadrilaterului, 
Bulgariei 9. 

PA Conferința trebuia să sugereze României să cedeze această 
porțiune Bulgariei. 

à Conferința s-ar mulțumi să întrebe România dacă îşi 
înfăţişează atari cesiuni. 

Franța însă se opunea categoric oricărei cedäri a teritoriului, stăpânit 


90 La începutul lui septembrie, Chicago Tribune propunea o soluție originală: 
Bulgaria să obțină Dobrici (Bazargic), iar în schimb România să capete 
Vidinul. (N.a.) 


de România înainte de război. 

Elementul nou, la începutul lui septembrie, îl constituia legarea unei 
chestiuni de cealaltă, a Basarabiei de Cadrilater. Comunicând, la 12 ale 
lunii, că Clemenceau îşi asigurase sprijinul lui Balfour pentru a păstra 
Dobrogea nouă României, Victor Antonescu adăuga: „Berthelot mă 
informează că, dacă România ar voi de la sine să cedeze o parte a 
Cadrilaterului Bulgariei, Conferința ar putea recunoaşte Basarabia 
României, dar pentru aceasta nu trebuie ca România, prin refuzul ei de a 
semna tratatul cu Austria, să se pună ea însăşi în afară de politica Aliaților.“ 

Aceeaşi impresie rezulta, la aceeaşi dată, dintr-o convorbire cu 
Tardieu. Demisionar de câteva zile, Brătianu răspundea, la 17 septembrie, 
ferm şi categoric: ,Conversatiile cu Berthelot si Tardieu nu mă surprind, 
vedeam demult cu ochiul liber şantajul ce voia să se facă. În ce mă priveşte, 
nu schimb întru nimic modul meu de a vedea. Cea mai bună garantie stă în 
ocuparea efectivă a Basarabiei şi a Cadrilaterului şi în interesul superior, pe 
care Clemenceau însuşi va sfârşi prin a-l vedea, că România trebuie 
susținută, iar nu dărâmată. 

Nu trebuie să-şi închipuie, la Paris sau aiurea, că vom semna tratatul 
minorităților.“ 

Dacă stăruim asupra acestei chestiuni e că în ultimul timp s-a căutat 
a se interpreta în alt mod punctul de vedere a lui Ion I.C. Brătianu în 
chestiunea Cadrilaterului; s-a insinuat că ar fi fost totuşi dispus, la acest 
hotar mai recent al țării, la oarecare concesii. Un singur lucru poate fi 
considerat adevărat: în ordinea importanței, Basarabia şi Banatul întreg 
treceau pentru el înaintea Cadrilaterului. Aceasta nu însemna însă, după 
cum se vede din telegrama alăturată, că nu susținea cu aceeaşi tărie 
drepturile României în această regiune, el care cunoştea, mai bine decât 
alții, împrejurările în care tara o dobândise şi compensatia ce o constituia, 
nu numai pentru noul echilibru balcanic din 1913, acum depăşit de 
evenimente, dar mai ales pentru protectoratul cultural şi religios, pe care 
România îl exercitase, aproape jumătate de secol, asupra aromânilor din 
Macedonia. 

Astfel, zi de zi, şi-a urmat corespondența diplomatică cu toate oficiile 
noastre, până la constituirea guvernului Văitoianu, dar în definitiv indirect 
şi în timpul acestei guvernări de tranziție. Dificultăţile ce le înfruntase nu-l 
lipsiseră de simțul său înnăscut al ironiei şi de dreptul de a glumi. La 25 
septembrie încă, dădea noului ministru al Italiei la Bucuresti, Martin 
Franklin, următorul răspuns la o intervenţie în favoarea navigației Lloydului 
din Triest în porturile noastre: 

„Imaginaţia unui creier demisionar nu pricepe prea bine cum se pot 
stabili relații comerciale cu o tara pe care Conferinţa a pus-o la carantină. 

Totuşi, un vechi obicei nu-mi permite să refuz ceea ce cere un 
ministru al Italiei şi intervin, pentru ca aceste usurinte, cu titlu provizoriu, 


să fie acordate Lloydului din Triest, al cărui caracter italian nimeni în 
România nu se gândeşte să-l conteste. Dacă Fiume ar depinde de noi, nu ar 
avea nici tratamentul Basarabiei, nici acel al Cadrilaterului...“ Urmarea este 
îndeobşte cunoscuta. Guvernul Văitoianu, constituit la 27 septembrie, a 
continuat să reziste, pana ce alegerile, încercând pentru prima oară 
sistemul sufragiului universal, au adus în Cameră o majoritate haotică, iar 
noul guvern Vaida s-a văzut nevoit, în proprii săi termeni, să facă „saltul în 
prăpastie” si să accepte, cu unele îmbunătățiri, clauzele tratatului 
minorităților, sub presiunea ultimatumului trimis de Consiliul Suprem. 

Astfel s-a încheiat „politica de rezistențâ“. Discutia în jurul ei însă nu 
s-a stins atât de curând. Într-o carte apărută in 1925 asupra acțiunii 
diplomatice a României în timpul guvernului Vaida-Voievod (noiembrie 
1919-martie 1920) d-l V.V. Tillea, unul din colaboratorii d-lui Vaida şi acum 
ministru la Londra, a formulat chiar categoric întrebarea: 

„Era cu putinţă organizarea materială a politicii de rezistență?” Intr- 
adevăr, argumentează d-sa, „guvernul liberal nu a luat nici o măsură de 
pregătire materială şi acest fapt ne dovedeşte, o dată mai mult, că nici d-l 
Brătianu nu credea în posibilitatea, în eficacitatea, precum nici în 
necesitatea unei politici de rezistență.” 

Se analizează pe urmă diferitele sectoare ale pregătirii economice şi 
militare ce puteau sprijini o împotrivire la presiunile de tot felul ale 
Conferinţei de Pace. Singurul export posibil ar fi fost acela al petrolului, 
ridicat de germani, în timpul ocupației, cam la 3/4 din producţia de dinainte 
de război; din acest punct de vedere, depindeam însă de Puterile Aliate. 
Comunicatiile erau aproape inexistente; moneda scăzută, valoarea unui leu 
fiind cam a zecea parte din aceea a cursului său din 1916. 

Primeam largi contribuţii din ajutoarele adunate de Crucea Roşie 
britanică şi americană; numai „American Relief Administration“ ne trimisese 
„alimente în valoare de 64 528,24 dolari, iar mărfuri în pret de 1 374 119,35 
dolari.” Fără „ajutorul enorm pe care l-a primit România de la marii aliați”, 
ar fi fost desigur foamete in multe regiuni ale ţării. 

Cât priveşte situația armatei, deşi o recunoaşte mai bună, după 
campania din Ungaria, decât în iarna 1918—19, totuşi aceasta nu împiedică 
pe d-l Tillea să socotească potrivite la „armătură si munitiuni”, pentru 
toamna anului 1919, acelea arătate la acest capitol de generalul Mărdărescu 
pentru... data anterioară, 1918. Nu insistam asupra logicii acestei concluzii, 
după dezarmarea totală a armatei ungureşti şi capturarea unui bogat 
material de război: 348 de tunuri de diferite calibre, 2 guri de foc de 305 
mm, 332 mitraliere, 52 000 de arme, 4 316 carabine etc. numai după 
capitularea diviziilor din pusta??. 


91 Acţiunea diplomatică a României, p. 24-29. (N.a.) 
92 Gen. Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea 


Stăruind însă asupra stagnării comerțului, a greutăților de 
aprovizionare, a deficitului bugetar, a dependenţei în care ne aflam, în toate 
chestiunile economice şi financiare, de bunăvoința Aliaților, îi este uşor 
criticului din 1925 să încheie că „este regretabil că, din cauza unor interese 
secundare, s-au pierdut cinci luni, care timp, întrebuințat fiind pentru o 
„colaborare“ şi „coordonare” a intereselor noastre cu acelea ale Conferinţei, 
ar fi putut cruța unele nedreptäti teritoriale şi o înfrângere şi umilire 
diplomatică.” 

Ceea ce nu au înțeles d-l Tillea şi nici alţii, înainte sau după el, a fost 
că rațiunea însăşi a campaniei din Ungaria era nu numai de a stinge un 
periculos focar de anarhie, pe care ezitările Conferinţei îl lăsaseră aprins în 
mijlocul Europei Centrale, gata să-şi întindă flăcările fie spre Galiţia şi 
Ucraina, fie spre marile oraşe muncitoreşti ale Austriei şi Germaniei — dar, 
deopotrivă, pentru a echipa România cu materialul de război, de căi ferate, 
de navigaţie şi agricol luat în Ungaria, tocmai pentru „organizarea materială 
a politicii de rezistenţă.” Brătianu a spus-o doar limpede în telegrama sa de 
la 31 august, în care a arătat necesităţile vitale ale luptei cu „rechinii 
marilor trusturi” şi nevoia de a nu ne lipsi de materialul de război şi căi 
ferate luat de la vrăjmaşi, ca să nu ne ţină „gâfâind sub călcâiele lor.“ 

Ceea ce a lipsit a fost intrebuintarea rațională şi folositoare a acestui 
material; ea cade însă, în cea mai largă măsură, în sarcina guvernelor care 
au urmat acelui demisionat la 12 septembrie 1919. De s-ar fi folosit cum se 
cuvenea prada de război de pe Tisa şi de la Budapesta, am fi putut poate 
aştepta criza apropiată a politicii Statelor Unite, ce era să îndepărteze, 
pentru multă vreme, acţiunea americană de interesele şi conflictele Europei. 

In orice caz, de va fi fost înfrângere”, nu se poate vorbi de „umilire”, 
atunci când şeful guvernului român şi-a apărat până la capăt convingerea 
care, orice s-ar spune sau s-ar insinua, a fost şi a rămas, până la urmă, 
întreagă. 

Nu ne-au lipsit, în 1919, nici elementele morale, nici chiar acelea 
materiale pentru a susține politica de rezistență. Dar materialele au ruginit 
pe liniile de garaj şi lipsa de încredere a acelora care au urmat guvernului 
Brătianu ne-a zădărnicit împotrivirea. 


ÎNCHEIERE 


Toate aceste împrejurări nu pot însă aduce nici o ştirbire paginii 
strălucite, pe care evenimentele de acum douăzeci de ani au înscris-o în 
istoria națională. 

Desigur, Unirea cu românii din provinciile eliberate o datorăm în 


Budapestei, p. 161. (N.a.) 


primul rând războiului dezläntuit în 1914 şi victoriei finale a Aliaților. Fără 
ea, nu ne-am fi putut realiza aspiraţiile, iar intrarea noastră în război ar fi 
rămas o jertfă, desigur necesară, dar fără rezultate imediate pentru 
afirmarea unui drept şi întărirea unui ideal. Desfăşurarea evenimentelor, 
după vicisitudini tragice, a realizat însă mai mult decât puteam nădăjdui la 
început: nu numai Ardealul, Bucovina şi o parte însemnată a Banatului, dar 
şi Basarabia, cu tot ținutul cuprins între Prut şi Nistru. E de necontestat ca 
acestor factori se datorează triumful principiului dezrobirii şi al Unirii. 

Dar granițele în care s-a închegat până în cele din urmă această 
unire, aşa cum ni le-au lăsat nesfârşitele lupte la masa verde a Conferinţei 
sau acelea mai crâncene şi mai sângeroase de pe malul Nistrului şi din 
câmpia Tisei, acestea nu le datorăm decât vitejiei soldaţilor noştri, priceperii 
şi hotărârii conducătorilor statului. 

Campania din 1919 justifică, din acest punct de vedere, pe de-a 
întregul înțelepciunea politicii „de conservare” din decembrie 1917 şi 
ianuarie 1918. De nu se împiedica atunci exodul puterilor constituite ale 
statului în haotica Rusie; de nu se păstrau pentru zilele mai bune, ce aveau 
să vie, puterile vii ale natiei, armătura ei esențială de apărare şi de 
ocârmuire — fie chiar sub povara trecătoare a împilării vräjmase şi a păcii 
sale vitregi; de lăsam altora grija să ne culeagă rămăşiţele din dezastru, pe 
harta Conferinţei de Pace, unde s-ar fi statornicit hotarele României? 

Pe linia armistițiului de la Belgrad, care ne oprise înaintarea la 
Mureş? Oare ce sprijin am mai fi putut oferi, în perioada de descompunere a 
împărăției austro-ungare, mişcării de dezrobire a românilor din Transilvania 
şi din Bucovina? S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii 
Armatei de Orient ne-au putut-o lua înainte. 

Desigur, o putere militară care nu se află în serviciul unui ideal devine 
un teribil instrument de distrugere, care ori sfârşeşte prin a se nimici el 
însuşi, în catastrofa ce o dezläntuie, ori apune în capitulări umilitoare, sau 
se mai poate descompune, sub acțiunea fermentilor lăuntrici de revoluție si 
anarhie. Exemple se pot aduce destule. 

Dar nici idealul nerezemat pe o forță militară, organizată şi hotărâtă 
de a lupta, nu poate atinge rezultate durabile. Oricât de iscusită ar fi fost 
diplomația lui Venizelos, prin faptul că s-a întemeiat mai mult pe concursul 
Marii Britanii decât pe puterile proprii, Grecia s-a prăbuşit, de pe înălțimile 
ameţitoare ale tratatului de la Sevres, pe asprele realități ale aceluia de la 
Lausanne. 

S-a căutat mereu, şi s-a reuşit adesea, să se scadă valoarea luptelor 
noastre din Munţii Apuseni si din Ungaria: încăierări cu bande 
neorganizate, victorii uşoare, deci fără jertfe, fără glorie şi fără însemnătate. 

Perspectiva istoriei schimbă însă tot mai mult şi mai deplin înțelesul 
acestor împrejurări. Ea consideră jertfele: aproape 12 000 de ofițeri şi soldați 
căzuți de la trecerea Carpaţilor la intrarea în Budapesta; gloria de a fi 


îndeplinit, numai cu mijloacele noastre, ceea ce un Foch socotise că nu se 
poate realiza decât cu forțele unei întregi coaliții, mai ales după înfrângerea 
cehilor; dar mai cu seamă ea va cântări importanța rezultatului. 

S-a vorbit de bătăliile hotărâtoare în istoria lumii. Polonii au denumit 
cu mândrie acea de la Varşovia, din vara anului 1920, în care au respins 
înaintarea bolşevică, a XVIII-a. Într-o conferință recentă, d-l Kirițescu a 
revendicat pentru cea de la Mărăşeşti, care a susținut în 1917 frontul de la 
răsărit al înțelegerii, locul al XIX-lea. Va trebui în orice caz să cuprindem 
sub acest nume şi frontul munților, căci fără împotrivirea îndârjită de la 
Grozesti şi Târgul Ocnei, apărarea Marasestilor nu ar fi fost cu putinţă. Dar, 
de este să ne călăuzim de aceste criterii, bătălia de pe Tisa, care a deschis 
drumul Budapestei, este, fără îndoială, a XX-a. 

Ca să judecăm însemnătatea unei acțiuni militare, nu trebuie să 
ținem seamă numai de efectivele angajate în luptă, de numărul mai mare 
sau mai mic al morților si al răniților. 

Desigur, pierderile noastre în campania anului 1919 nu se pot asemui 
cu zecile şi sutele de mii de oameni care au pierit în măcelurile din Flandra, 
din Artois sau de pe Piave. Dar în urma acestor uriaşe încăierări, în care 
armate întregi au bătut pasul în aceleaşi locuri, în amestecul de sânge şi de 
noroi al aceloraşi transee, linia fronturilor adverse de-abia s-a mutat de la 
marginea unui sat sau de la hotarul unei păduri. 

Ce alte consecințe nu a avut lupta noastră din câmpiile Ungariei! 
Dacă nu o stăvilea acțiunea României, la Nistru şi pe Tisa, unde s-ar fi oprit 
oare expansiunea revoluției sociale? 

Armatele Franţei, ale Angliei si ale Italiei erau istovite de oboselile şi 
jertfele celui mai mare război, americanii grăbiţi să se întoarcă acasă. S-a 
văzut în jurul Odessei care era starea morală a unor trupe, care nu mai 
voiau să se bată, pentru care alte lupte, în ţinuturi îndepărtate, nu mai 
aveau înţeles. 

Marea Neagră, care văzuse steagul răscoalei înălțat pe vasele ruseşti, 
a fost atunci martoră a revoltei pe navele franceze. Voinţă şi disciplină de 
luptă aproape nu mai era în primăvara frământată a acestui an de präbusiri 
şi de prefaceri istorice decât în rândurile armatei române, înviate ca prin 
minune din propria ei cenuşă, sub care însă ştiuse să păstreze flacăra 
aprinsă. 

De n-ar fi fost acest element organizat şi conştient de rezistență şi de 
reacțiune, spectrul armatei roşii universale pe țărmurile Rinului, care 
tulbura nopţile lui Lloyd George, ce uşor s-ar fi închegat în realitate! Între 
Rusia bolşevică şi Germania spartakistă, zămislirea însăşi a Poloniei 
independente ar fi fost zădărnicită şi armatele lui Tukhacevsky, care au 
năvălit un an mai târziu, n-ar mai fi întâlnit împotrivirea victorioasă care le- 
a oprit. Ce altă evoluţie ar fi luat evenimentele din Europa Centrală! Poate 
mişcările naționale, care au dat unora din statele Europei un nou izvor de 


putere, ar fi fost covârşite de răsturnarea obştească a ordinii sociale; în 
ultimă analiză, desigur că efectul cel mai paradoxal al victoriei româneşti şi 
al cuceririi Budapestei rămâne recenta adeziune a Ungariei la pactul 
antikomintern! De va fi avut cunoştinţa de această întorsătură neprevazuta 
a împrejurărilor, lon I.C. Brătianu, în lumea senină a celor ce au părăsit 
grijile pământeşti, va fi socotit că opera a depăşit pana şi intențiile 
artistului! 

Mai este, de altă parte, o eroare istorică ce trebuie neapărat 
rectificată. Prea multă vreme, prin atitudinea ei hotărât antirevizionistă — 
de altfel logica — România a fost socotită ca o tara deplin satisfăcută de 
rezultatele Conferinţei de Pace şi de bunăvoința factorilor ei hotărâtori. 

Toată drama discuţiilor de la Paris, toate luptele delegaților noştri 
pentru o graniță ce nu ne-a fost lăsată, împotriva unei subordonări ce n-o 
acceptam, au fost date uitării. S-a păstrat o amintire din ce în ce mai 
nedesluşită a supărării primului delegat al țării, fără ca poporul, ascultând 
de alte îndrumări, să mai înțeleagă rostul adevărat al acestei împotriviri. 

Au trebuit să treacă aproape două decenii, pentru ca, în lumina noilor 
împrejurări, amintirea acestor evenimente să pătrundă, mai deplin şi mai 
exact, în conştiinţa publică. Oricum ar evolua în viitor destinele 
continentului nostru, s-a înțeles, în sfârşit, rațiunea profundă a acțiunii lui 
Ion I.C. Brătianu: voința lui, întemeiată pe o viziune cu adevărat profetică, 
de a nu lega soarta şi hotarele țării de litera unui tratat, căruia istoria 
însăşi, în mersul ei, îi prevestea sfârşitul mai apropiat sau mai depărtat, ci 
de realitățile permanente, naționale şi etnice, ale întregului cuprins al 
revendicărilor româneşti. 

De-abia acum se poate înțelege sentimentul său de a nu ne infatisa 
viitorimii ca ghiftuitii unei păci realizate prin bunăvoința învingătorilor, ca 
resemnati în conservarea statică a câştigurilor aduse de norocul biruintei — 
care mâine se poate întoarce —, ci ca expresia vie, dinamică, a aspirațiilor de 
veacuri, nedeplin confirmate de autoritatea vremelnică a sfatului de la 
Versailles şi înfăptuite, în marginile lor de astăzi, prin puterile şi jertfele 
noastre, într-o largă măsură: „prin noi înşine.“ 

Această conştiinţă a adevărului istoric trebuie astăzi mereu dezvoltată 
şi adâncită. Desigur, nu ne gândim să întemeiem pe aceste împrejurări 
revendicări teritoriale sau să mai adăugăm un revizionism la altele. Dar 
dacă am făcut păcii generale concesiunea însemnată de a nu cere nimic, 
dincolo de hotarul tranzactional de la 1920, cu atât mai absurdă putem 
considera pretenţia de a discuta dreptul nostru dincoace de aceste margini. 

lar când ni se vorbeşte cu atâta staruinta de soarta minorităților aflate 
în România, trebuie întotdeauna să ne amintim că mai sunt dincolo de 
hotarele noastre destule minorități româneşti, a căror viata nu ne poate fi 
indiferentă. Dar mai este o concluzie de tras. Alt reazem şi alt temei capătă 
existența națională a unui stat când se ştie că granițele sale nu i-au fost 


numai hărăzite prin bunăvoința prietenilor — de care împrejurări grele il pot 
uneori departa —, dar de efortul său propriu, de voinţa şi hotărârea sa de 
luptă si de biruintä. Din tragediile altora, să culegem cel putin acum acest 
învățământ. 

Acțiunea anului 1919 ne lasă astfel o îndoită moştenire; ea se 


numeşte: Integritate şi Independenţă. 
* 


* * 


Acestea au fost trudele şi luptele conducătorilor nostri de atunci care, 
în zilele Regelui Ferdinand, au ştiut să făurească, în mijlocul atâtor 
împrejurări potrivnice, în luptă cu atâția vrăjmaşi, dintre care cei ascunsi 
nu erau cei mai putin periculoşi, o Românie Mare şi liberă. S-ar putea scrie 
la capătul acestei expuneri aceleaşi versuri din Eneida, pe care le-am aşezat 
la începutul ei: 

„Tantae molis erat, romanam condere gentem, Atât de mare era truda 
pentru a întemeia neamul roman.“ 

Dar cum s-ar putea ea încheia mai bine, decât prin cuvintele pe care 
Ion I.C. Brătianu le rostea în memorabila şedinţă a Adunării Deputaţilor, din 
17 decembrie 1919, in care arăta Camerei şi țării, ce încă nu-l înțelegeau 
deplin, temeiurile şi rosturile acțiunii sale: 

„Cea mai bună definiție pe care am găsit-o, de ceea ce înseamnă o 
națiune, este aceea a conştiinţei morale. O națiune este o conştiinţă 
națională. Cât valorează una, atât înseamnă cealaltă. 

Constiinta a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi este puterea cea 
dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşează rolul şi rostul în 
mijlocul neamurilor... 

Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituție vremelnică. 
Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al popoarelor 
civilizate, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să se dezvolte 
un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce 
este, puternic prin constituirea sa internă, puternic mai presus de toate prin 
conştiinţa care o are despre înalta lui misiune... 

În lupta de azi între cele două concepţii ale Consiliului Suprem şi a 
noastră, noi avem pentru noi ideea cea mare şi avem astfel pentru noi 
siguranța triumfului în viitor... 

Sunteţi, domnilor, toţi, reprezentanții unui popor care este mândru şi 
poate să fie mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în 
viitorul său. Fiți cât de modesti pentru persoana d-voastră, nu fiți modesti 
pentru poporul pe care îl reprezentaţi. 

Aveţi conştiinţa că cu numărul lui şi cu situaţia în care a fost, nu este 
popor care să fi putut să îndeplinească un rol mai nobil, un rol mai rodnic 
decât l-a îndeplinit neamul nostru. Şi de aceea rog pe d-l prim ministru, în 
zilele de azi, să nu-şi mai termine cuvântările sale ca acelea ale unui om 


care intră în prăpastie, pentru că în prăpastie nu se cade să se coboare 
acela care poartă destinele poporului român. 

Nu, domnilor, dati-va seama cu toții că trăim zilele învierii şi să zicem, 
toți împreună: 

Sus inimile!” 


INDICEs3 


Abony, localitate lângă Szolnok, 88. 

Adrianopol, tratatul de la, 70. 

Agoston, în consiliul comisarilor unguri, 88. 

Alba Iulia, adunarea de la 1 decembrie 1918 şi unirea cu România, 25; I. 
I.C. Brătianu acolo când armata româna intra în Budapesta, 112. 

Alexandru I, al Serbiei, principe regent, convorbire cu I.I.C. Brătianu 
asupra Banatului, 33 şi cu Tavernier, 33. 

Aliaţii (Anglia, Franţa, Italia), 19, 22, 114, 117; înaintarea lor spre 
Dunăre, 22, cum priveau situația noastră în decembrie 1918, 25, tratatul 
înfățişat delegaţiei germane, 58, ultimatum dat Ungariei, 73, contra 
ofensivei romane peste Tisa, 88, neintelegeri cu privire la Ungaria, 126; vezi 
Conferinta de Pace, Consiliul Suprem, Antanta. 

America, americanii (= Statele Unite), 29, 37, 45, 46, 55, 67, 68, 76, 126, 
129, 141; contra armatei romane in Ungaria, 113; vezi Wilson, Lansing, 
Hoover. 

American Relief Administration, 136. 

Andrassy utea, la Budapesta, defilarea armatei romane, 107. 

Anglia, Englitera, Marea Britanie, englezii, 41, 48, 65, 75, 94, 125, 127 
140, 141; asupra păcii separate a României, 27, se opune la recunoaşterea 
României ca aliată a Antantei, 29, înțelegere cu Franța pentru împărțirea 
Sirei, 29, armata ei, 73; vezi Lloyd George, Balfour. 

Anglo-saxonii, 49. 

Antanta, atitudinea fata de România, 29; 94. 

Antonescu, colonel la M. St. M., consfătuire la I. I.C. Brătianu, 22. 

Antonescu Victor, 20, 69, 71, 80, 120, 127, 127, 134; vine cu avionul de 
la Salonic la Iaşi cu instrucțiuni, 20, înapoierea spre Franța, 20, ministrul 
României la Paris, 28, raportează o convorbire cu Ph. Berthelot, 127. 

Apuseni, M-ții, 25, 48, 96, 140; românii atacați de unguri in, 50. 

Arad, oraş, comitat, 46. 

Ardeal, 25, 46, 96, 100, 110, 119, 139. 

Ardelenii din America, 55. 

Armata română, oprită pe malul Tisei, 87; Conferința de Pace impune 
retragerea ei la graniță, 90; rămâne la Tisa după intervenţia lui Foch, 91, 
98, urmăreşte pe unguri peste Tisa, 100, ocupă Budapesta, 106-107, 113, 
apără civilizaţia contra bolşevismului, 113, passim. 

Aromâni, 135. 

Artois, 141. 


93 A fost alcătuit prin bunăvoința d-lui C. Grecescu, secretarul 
Aşezământului cultural ,lon C. Brătianu.” (N.a.) 


Asia Mică, 60. 

Atanasescu,  lt.-col., comandant al Regimentului 11  roşiori, 
supraveghează dezarmarea Corpului I de armată maghiar, 106. 

Ateneul Român, conferința lui I. I.C. Brătianu asupra războiului 
Independenței, 11, 34. 

Australienii, 68. 

Austria, 51, 59, 61, 68, 70, 83, 124, 127, 129, 134, 137; tratatul de pace 
cu, 40, 59, comunicat statelor interesate 61, prevederile asupra 
minorităților, 63; armata ei după tratatul de pace, 72. 

Austro-germanii, nu puteau menţine ordinea în Bucovina si 
Transilvania, 21. 

Austro-Ungaria, 66; tratatul cu, 59. 

Averescu Al., guvernul, 21; tratatul de pace cu Puterile Centrale, 27. 


Balcani, 31; frontul din, prăbuşit, 19. 

Balcanic, pactul, 60. 

Balcanică, Peninsulă, 43, 60. 

Balfour, James Arthur, ministru englez, 81, 132; asupra graniței 
României către Ungaria, 78, asupra dezarmării Ungariei, 94, pentru 
necedarea Dobrogei noi către Bulgaria, 134. 

Baltica, Marea, 60. 

Banatul, 31, 33, 42, 45, 59, 60, 82, 108, 110, 120, 124, 139, 140; 
chestiunea lui, 30, românii în, 45, ocupat de armata sârbă, 45. 

Banca Naţională a României disponibilul ei la Londra, 55. 

Bandholtz, general american, 119, 123. 

Barbusse Henri, 42. 

Barclay G., ministrul Angliei în România, 24; recunoaşte oficial extrema 
gravitate a situației României la 21 decembrie 1917, 25-26. 

Baruch, american, priceput în ale petrolului, 54, 130. 

Basarabia, 20, 51, 81, 132, 139; chestia ei la Conferința de Pace, 14, 82; 
unirea cu România, 29, 34, situaţia ei in 1919, 47; drepturile României 
asupra ei, 81; - de nord, înăbuşirea bandelor ucrainene, 47; - de sud, luată 
de ruşi la 1878, 34. 

Bauman, satrap financiar la Conferința de Pace, 130. 

Beck, colonel, ministru de Externe al Poloniei, asupra regimului 
minorităților, 78. 

Békés Csaba, 122. 

Belgia, belgienii, 43, 59. 

Belgrad, 32, 88, 93; armistițiul de la, încheiat de Franchet d'Espârey, 45, 
140; contra României, 124. 

Beneş, 69, 76, convocat la Comitetul de la Wilson asupra limitării 
armamentelor, 71, 72. 

Bérenger, pune chestia petrolului român din partea franco-engleză, 54. 


Berlin, 124; Congresul de la, atitudinea delegaților romani, 34, 46; 
Tratatul de la, 129. 

Berthelot, general, 20, 23; comandant al armatei de la Dunăre, vrea să 
treacă Dunărea, mesaj către guvernul român, 22. 

BerthelotPhilippe, secretar general al Ministerului de Externe francez, 
40, 42, 64; declaraţii cu privire la tratatul minorităţilor, 127, asupra * 
tratatului cu Austria, 129, asupra Cadrilaterului, 135. 

Bihor, comitatul, 46. 

Birex, birou care centralizase operaţiile de export ale petrolului, 56. 

Bismarck, 38, 130. 

Bistriţa, valea, 25. 

Boemia, 66. 

Bohm, în consiliul comisarilor unguri, 88. 

Bokany, comisar politic ungur la un corp de armată, 97. 

Bologa, sat în Transilvania, atrocitățile unguresti, 47. 

Bolşevici, ruşi şi unguri, 50. 

Bouillon Franklin, parlamentar francez, 38. 

Bourgeois, 59. 

Brandenstein, colonel cu misiunea germană la laşi, 24. 

Brătianu Const., secretar al delegației române la Conferința de Pace de la 
Paris, 32. 

Brătianu Ion C., 34, 100. 

Brătianu Ion I.C., prim-ministru, prim delegat al României la Conferința 
de Pace, 9, 21, 27, 69, 75, 102, 113, 141; conferințe asupra Războiului 
Independenței, 11; guvernul, demisia, 13, 26; plecarea la Conferința de 
Pace, 12, 31, 32; atitudinea sa la Paris după ziarele opoziţiei, 12, 15; al 
doilea delegat la Conferința de Pace după Seton Watson, 14; întâlneşte pe 
Victor Antonescu la Saint-Aulaire, la Iaşi, 20; condiţiile unui guvern de 
colaborare cu Take Ionescu, 21, 31-32; reintrarea României în acțiune, 22, 
23; sprijină guvernul Coandă, 23-24; comunică miniştrilor aliați ultimatum- 
ul dat comandantului german de la Bucureşti, 24; circulară către miniştrii 
României în statele aliate asupra situației României, 26; angajamentele 
României fata de aliați, 27; revendicările României şi baza de acțiune 
eficace, 28; asupra atitudinii Antantei față de România, 29-30; teza 
României la Conferinţa de Pace, atmosfera grea de acolo, divergenta cu Take 
Ionescu, 30; convorbire cu principele Alexandru al Serbiei asupra Banatului, 
33; atitudinea sa fata de Conferinţa de Pace, 34-35; pleacă de la Conferinţa 
de Pace pe chestia tratatului minorităţilor, 40; raporturile cu Clemenceau, 
40; expunere asupra revendicărilor României înaintea Conferinţei, 
memoriul, 43-44; dificultățile din cauze economice şi a chestiei evreieşti, 45, 
47, la telegrama lui Pherechide, 47; la dejun la Lloyd George în chestia 
bolşevicilor, 48-49; asupra obiectivelor armatei române în Ardeal, 50; 
înțelegere cu Paderewski pentru ocuparea Ruteniei si a Galiției de Sud, 50; 


convocat pentru a fi instiintat de chemarea germanilor la Versailles, 51-52; 
refuzul declarației privitoare la petrol, 53; asupra Tratatului de la Versailles, 
58-59; convorbire cu Pichon, 59; asupra notei comune pentru cunoaşterea 
clauzelor tratatelor, 61, 62; asupra minorităților, 63-64, 67-68, 70-71, 74- 
79, 80, 124, 126-127; atmosfera la Conferința de Pace, 69, memoriu către 
Wilson asupra chestiei evreieşti în România, 70; convocat la Wilson pentru 
limitarea armamentelor, 71, 73; asupra graniței României spre Ungaria, 76, 
78; semnează Tratatul cu Germania, 80; despre tratatul de pace impus 
Germaniei, 80; drepturile României asupra Basarabiei, 80-83, 135; 
părăseşte Conferinţa de Pace, memoriul: motivele, 82, 83, 87, 91; asupra 
cererii aliaților de a dezarma pe unguri, 94; expunere asupra tratativelor de 
la Paris înaintea Regelui şi a Consiliului de Miniştri, hotărârile luate, 94; 
refuzul semnării tratatului cu Austria cu clauza minorităților, 95; pe front, 
la Tisa, 100, 108; la Sibiu anunţă adunării ardelene, ocuparea Budapestei 
de către armata română, 111; la Timişoara la intrarea armatei române, la 
Alba Iulia, Sibiu, 112; confirmă primirea notelor agresive ale Consiliului 
Suprem, 116, răspuns la aceste note, 116-117; răspuns la noul demers cu 
privire la armata română de la Budapesta, 117-118; asupra neamestecului 
armatei române în chestiunile interne ale Ungariei, 119, 120; circulară 
privitoare la raporturile României cu Ungaria, 121-122, atitudinea României 
fata de regimul politic din Ungaria, 122; răspuns la sistarea livrării de 
armament de către aliați, 125-126; guvernul, demisia, 130-131; la 
intervențiile lui Mişu, 131; asupra acțiunii armatei române şi ocuparea 
Budapestei, 132; asupra părerilor lui Berthelot şi Tardieu cu privire la 
Basarabia şi Cadrilater, 135, drepturile României asupra Banatului şi 
Cadrilaterului, 135, ce înseamnă o naţiune, 143-144. 

Brătianu Vintilă, 56. 

Briand, 50. 

Brockdorf-Rantzau, presedintele delegatiei germane la Versailles, 58. 

Brown Ph. Marshall, misiunea lui din partea comunistilor lui Bela Kun, 
87-88. 

Bucovina, 31, 59, 139, 140; acţiunea militară română în (1918), 21. 

Bucozeni, bande de bolşevici încearcă să treacă Nistrul la, 99. 

Bucureşti, 9, 10, 23, 45, 47, 48, 49, 50, 66, 78, 83, 87, 91, 93, 102, 108, 
110, 112, 123, 125, 129, 130, pacea şi tratatul de la, cu germanii (1918), 
19:22,27;:29,58; 116; 

Budapesta, 14, 48-49, 50, 51, 76, 91, 97, 104, 106, 108, 110, 111,113, 
117, 118, 128, 131-132, 137, 123, 125, 140; ocupată de armata română, 
12, 87, 106-107; revoluţia contelui Kérolyi, 21; sub comunişti, 87; misiunile 
interaliate vin s-o ia în stăpânire, 107; măsuri luate de armata română 
pentru asigurarea hranei populației, 119. 

Buftea, tratatul, 58; preliminarii de pace, 116. 

Bug, 43. 


Bulgaria, bulgarii, 30, 33, 40, 59, 61, 62, ‘72, 93; capitularea armatei 
sale, 19; armistițiul cu aliaţii, 19; tratatul cu, 59. 


Cadrilaterul, Dobrogea nouă, 19, 30, 40. 

Cambon Henri, însărcinat de afaceri al Franței la Bucuresti, 78,116, 117. 

Campesino, brigada, 97. 

Canada, Canadienii, 55, 68; convenţie cu România, 45. 

Cannes, discuții asupra chestiunilor economice la, 55. 

Cantacuzino-Paşcanu, reprezentant al Partidului Conservator, 21, în 
chestia Banatului, 31. 

Carol I, Regele României, 100. 

Carpaţi, M-ții, 98, 140. 

Catalonia, 97. 

Caucaz, M-ții, provincii ruse de lângă, 27. 

Cehii, 78, 97, 118; legătura cu armata română la 1919, 51; bătuţi de 
unguri 88, 92, 140. 

Cehoslovacia, 60, 61, 62, 72, 73, 80, 81, 83, 93. 

Cernäuti, 42. 

chestiunea evreiască, 64; greutăţile ce le face României, 46. 

Chicago Tribune, ziar, 134. 

Chițcani, bande bolşevice încearcă să treacă Nistrul pe la, 99. 

Clemenceau G., prim-ministru francez, 42, 48, 51, 58, 62, 65, 69, 70, 
74, 78, 80, 91, 132, 134; îndemn către români să reînceapă războiul, 20; 
portretul său, atitudinea fata de România, 38-40, teza securităţii franceze, 
41; asupra rezervelor României la tratatul cu Austria, 71, asupra limitării 
armamentelor, 71, 73; ameninţări la adresa României să se retragă de la 
Tisa, 76; asupra graniței ungaro-române, 91; asupra acțiunii armatelor 
româno-sârbo-cehe în Ungaria, 93; misiunea României în Ungaria, rostul ei, 
113-114, 118, nou demers la Bucureşti, 117; notă cominatorie adresată 
delegației României, 125, primeşte pe delegaţii români în chestia tratatului 
cu Austria, 128, 129. 

Clerk George, diplomat englez, trimis al Consiliului Suprem la Bucureşti 
pentru a raporta, 131, 132. 

Coandă, general, prim-ministru, guvernul, 21, 22; consfatuire la I.I.C. 
Brătianu, 22; activitatea de guvernământ, 23-24. 

Comăneşti, minele, 20. 

Comisia delimitării graniţelor, 47; - reparațiilor, 61. 

Comitetul National Iugoslav, la Paris, 31. 

Comitetul National Român, de la Paris, organizat de Take Ionescu, 
recunoscut de Aliați 30; memoriu înaintat consiliului de la Versailles pe 
chestia românilor din Transilvania, Bucovina şi Ungaria, 31. 

Conferinţa de Pace, de la Paris, 11, 22, 27, 29, 32, 34, 36, 46, 83, 108, 
124, 139, 142, şi chestia Basarabiei, 14, atmosfera grea pentru România 14; 


cum priveşte noua acțiune a României, 25; expunerea lui I. I.C. Brătianu 
asupra revendicärilor noastre 43; se opune la ocuparea Vienei şi 
Budapestei, 48; condiţiile de pace impuse Germaniei şi Austriei, 51; 
problemele păcii şi ale petrolului, 53-83; atitudinea ei față de România în 
comparaţie cu Ungaria, 88-91; note agresive la adresa României după 
ocuparea Budapestei 114. 

Conservator, Partidul, 31; clubul, 56. 

Consiliul de Coroană, din 1914, 12. 

Consiliul Diligent din Sibiu, 122. 

Consiliul Societăţii Naţiunilor, 40. 

Consiliul Suprem (Anglia, Franța, Italia, Statele Unite), 48, 51, 108, 110, 
112, 116, 118, 120, 125, 143; contraziceri în politica lui, 41; învinuiri aduse 
cehilor şi românilor pentru calamitätile din Ungaria, 76; favorabil regimului 
comunist din Ungaria, 91; discută situația din Ungaria, 91, 94-95, misiunea 
specială de la Budapesta, 113, a înlocuit Conferinţa de Pace, 130, 
ultimatum României pentru semnarea tratatului cu Austria, 136. 

Constantinescu Al., ministrul Domeniilor, 45, 110. 

Constantinescu Tancred, 56. 

Constantinopol, 49. 

Coolidge, profesor american, misiunea lui, 87-88. 

Copenhaga, 41. 

Crespi, delegat italian, asupra pericolului bolşevic, 94. 

Cretzianu, ministru, 28, 32. 

Crimeea, războiul, 34. 

Croati, 62. 

Crucea Roşie, britanică şi americană, ajutoare pentru România, 136. 

Czegled, 102, 104; capitularea Corpului I de armată maghiar la, 102. 

Daladier, 83. 

Dalmatia, conflict între italieni şi sârbi pentru stăpânirea ei, 49. 

Dardanele, 20. 

Debretinul, 50. 

De Lobit, general francez, 88. 

Derby Lord, ambasador englez la Paris, cu privire la recunoasterea 
drepturilor României, 28. 

Diamandy C., diplomat român, 61, 123; înțelegerea Angliei cu Franța 
pentru împărțirea Siriei, 29; asupra lui Clemenceau, 38-39; comisar general 
al armatei române din Ungaria, 116, 122, intervenţia pentru retragerea 
Arhiducelui Iosef, 122; dorea să sprijine elementele democratice din Ungaria 
pentru o buna înțelegere, 122. 

Dimineaţa, ziar, asupra lui I. I.C. Brătianu, 13. 

Divizia VII română, urma să treacâ în Ardeal, 25. 

Djuvara M., 69. 

Dmowsky, delegat al Poloniei la Conferinţa de Pace, 61, 62. 


Dobrici (Bazargic), 134. 

Dobrogea, 19, 33, 34; - de Sud, granița, 40; - nouă, (= Cadrilater), 132; 
englezii cereau retrocedarea ei Bulgariei, 134, chestiunea ei la Conferința de 
Pace 134-135. 

Duca, I.G., 83. 

Dumitrescu Toma, colonel, 91, 127; în delegația de la Conferința de 
Pace, 32, raportează asupra nehotărârii Conferinţei de Pace în chestia 
Ungariei, 94. 

Dunapalota, hotel la Budapesta, 106. 

Dunăre, 19, 31, 100, 108, 110, 119, 124; înaintarea aliaţilor spre, 19, 
dincolo de, 43, deschiderea navigației pe, 114. 


Egee, Marea, 60. 

Egipt, 49. 

Ems, 108. 

Englezi, 98, vezi Anglia. 

Erdely Ioan, pe lângă comandamentul român din Budapesta, reprezintă 
Consiliul Dirigent din Sibiu, acțiunea sa politică, 122. 

Europa, 26, 34, 36, 38, 42, 44, 46, 49, 67, 75, 78, 82, 83, 111, 130, 137, 
141; ~ Centrală, 30, 32,41, 67, 71, 73, 118, 126, 137, 141; ~ Sudică, 30, 73; 
- de Răsărit, 60. 

Evreii, incetätenirea, 45; resentimentele lor față de români la Conferința 
de Pace, 68. 


Fasciotti, ministrul Italiei în România, recunoaşte extrema gravitate a 
situației României la 21 decembrie 1917, 25-26. 

Fegyvemek, centrul rezistenței maghiare cade în mâinile românilor, 99. 

Ferdinand I, Regele României, 26, 129, 143; refuză semnarea păcii de la 
Bucureşti (1918), 22, 28; manifestul pentru înfăptuirea reformei agrare, 22; 
proclamaţie către români, 24; consiliul de miniştri la întoarcerea lui I. I.C. 
Brătianu de la Paris, hotărârile, prezidează un consiliu de război la Tisa, 
100. 

Fiume, 32, 75, 135; conflictul italo-sârb pentru stăpânirea lui, 49, 88. 

Flandra, 141. 

Florica, 126. 

Foch, mareşal, 94, 140; convenţia de armistițiu cu Puterile Centrale, 
privitoare la România, 28; asupra necesității Franţei de a avea o Renanie 
independentă, 41; cere ocuparea Vienei şi Pestei, 48; pentru rămânerea 
trupelor române pe Tisa, 91-92; asupra chestiunii Ungariei, 92; asupra 
Conferinţei de Pace care n-a ajuns la un acord pentru o acțiune comună 
contra Ungariei, 94; remite ministrului Mişu însemnele decoraţiei Legiunii 
de Onoare, 113. 

Franchet d’Espérey, general francez, 30, 104, armistițiul încheiat la 


Belgrad, 45; sfătuieşte pe români să ocupe Budapesta, 51; frontiera 
hotărâtă în armistițiul încheiat la Belgrad, 90. 

Franco-elene, trupele de la Odessa, 51. 

Franklin Martin, ministrul Italiei la Bucureşti, 135. 

Franţa, 14, 28, 30, 38, 41, 54, 65, 68, 75, 125, 127, 141; legația ei de la 
Iasi, 22; susține recunoaşterea României ca aliată a Antantei, 29; înțelegere 
cu Anglia pentru împărțirea Siriei, 29; fata de Germania, Rusia, 41; se 
opune la cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, 134. 

Galaţi, 22. 

Galiţia, 137; zăcăminte de petrol, 63; - de Sud, 50. 

Germania, germanii, 38, 51, 59, 61, 66, 69, 80, 93, 137, 141, tratatul de 
pace, 56; armata ei după tratatul de pace, 72, concentrează la hotarele 
Sileziei, 73; reabilitarea ei, 75. 

Grădişteanu Ionas, chestia Banatului, 31. 

Grecia, 43, 60, 61-62; delegaţia la Conferinţa de Pace, 29. 

Grozeşti, 140. 

Gura Criştilui, lupte între români şi unguri la, 99. 

Guvernul român, răspunde la notele agresive ale Conferinţei de Pace, 
LEZ 


Habsburgii, 120. 

Haiti, 51. 

Haubrich, fierar, comisar politic ungur la un corp de armată, 97. 

Hedjaz, 75. 

Holban, general, 107, măsuri luate pentru asigurarea hranei populației 
din Budapesta, 119. 

Hoover, 116, 125, 128; notă ultimatum către delegaţia română la Paris, 
în legătură cu chestia petrolului, 54-55; contra intrării armatei române în 
Ungaria, 113. 

Horthy, amiral, 120. 

Huszt, 50. 


Iaşi, 15,19,22, 25, 31; manifestații de stradala, 21; misiunea germană de 
la, 24; vestea armistiţiului general, 24. 

Internaționala III, sprijinea pe unguri, 94. 

Ionescu Take, 14, 21, 56; lăsat de germani să treacă în Franţa cu tren 
special, 30; activitatea sa politică în Apus, raporturile României cu vecinii, 
30; tratativele cu sârbii în chestia Banatului, 31, 33; propunere de 
colaborare la guvern cu liberalii, 31-32; motivele necolaborării, 33; dispus să 
semneze tratatul cu Austria şi minoritățile, 127. 

Iosef, arhiducele, cazarma din Budapesta, 106. 

Iosef arhiducele, 120. 

Italia, italienii, 65, 68, 74, 93, 94, 125, 127, 128, 135, 141; ofensiva din 


1918 prăbuşeşte frontul austro-ungar, 20; asupra păcii separate a 
României, 27; susține recunoaşterea României ca aliată a Antantei, 29, 
interesele ei la Conferința de Pace, 36-37, conflictul cu Serbia pentru 
stăpânirea oraşului Fiume şi Dalmației, 49; se retrage de la Conferința de 
Pace, 58; revine la Conferința de Pace, 59; tratată vitreg de Consiliul 
Suprem, 75; urmăreşte politica în Balcani în înțelegere cu românii, 129. 


Japonia, 44. 


Kârolyi, contele, 42, 48; revoluţia de la Budapesta (1918), 21, guvernul, 
demisia, 90. 

Kirițescu C., 96, 107, 140. 

Klotz, ministru de Finanţe francez, 53. 

Kogălniceanu M., 34. 

Kramarz, delegat al Cehoslovaciei la Conferința de Pace, 61, 62, 76, 93, 
asupra regimului minorităților, 66. 

Kratochwil, colonel, divizia lui de secui se predă românilor, 50. 

Krupensky, fost mareşal al nobilimii din Basarabia, 81, 132. 

Kun Bela, 42, 48, 49, 51, 73, 76, 88, 90, 97, 117, 122; nu retrage trupele 
din Cehoslovacia, 80, guvernul lui, 88, retrage trupele din Cehoslovacia, 91; 
ofensiva pe frontul de la Tisa, 94; acțiunea lui contra României, 96; la 
armata după Tisa, 102; fuga lui, 106; regimul, 116. 

Kunfi, în consiliul comisarilor unguri, 88. 


Lafont, g-ral francez, ataşat militar; consfătuire la Brătianu, 22. 

Lahovary, ministrul României la Roma, asupra păcii separate a 
României, 27. 

Landler, comisar politic la un corp de armată în Ungaria, 97. 

Lansing, ministru de Externe al Statelor Unite, la Conferința de Pace, 81; 
asupra graniței României către Ungaria, 78; asupra unui plebiscit în 
Basarabia, 81, 82, 134. 

Lascăr Catargi, str. in Bucuresti, 11; ~ în laşi, 23. 

Lausanne, tratatul de la, 140. 

Lecca, g-ral, 98. 

Legiunea de Onoare, decorație franceză, 113. 

Lenin, 87, 122. 

Levy Israel, marele rabin al Franței, 46. 

Liga Naţiunilor, 64, 69, 92; consiliul, 74. 

Lister, brigada, 97. 

Litvinov, 41. 

Lloyd din Triest, societate de navigație italiană, 135. 

Lloyd George David, prim-ministru britanc, prim delegat la Conferința de 
Pace, 141; manifestul său electoral, portretul, 37-38; față de Germania şi 


Rusia, 41; asupra Banatului, 42; invită la dejun pe I. I.C. Brătianu, 48; 
memoriile, 63; contra intrării Germaniei în Liga Naţiunilor, 69, asupra 
limitării armamentelor, 71, 73; învinuiri românilor şi cehilor pentru 
calamitätile din Ungaria, 76; granița româno-ungară, 90, 91 acuzaţii lui 
Clemenceau, 132. 

Lodge, senator al Statelor Unite, redactorul rezoluţiei celor 37. 

Londra, 27, 28, 30, 55, 94; călătoria lui I. I.C. Brătianu la, 49. 

Ludovic XIV, 81. 

Lupta, ziar, asupra României si Conferintei de Pace de la Paris, 14. 

Macedonia, 135. 

Mackensen, maresal german, linia de rezistență la Dunăre, 20; 
amenințări către români, 22; începe retragerea din România, 23. 

Madrid, 97. 

Makino, 78, 81. 

Maklakov, fost ambasador al Rusiei țariste la Paris, 81. 

Mako, 122. 

Maniu luliu, preşedintele al Consiliului Dirigent, 46; mama lui luată 
ostatică de unguri, 50; ia parte la consiliul de miniştri la reîntoarcerea lui I. 
I.C. Brătianu de la Paris, 95; declaraţii în legătură cu acțiunea lui I. I.C. 
Brătianu la Conferinţa de Pace, 95; însărcinat cu formarea guvernului, 131; 
nu primeşte să formeze guvernul, 131. 

Marghiloman Al., guvernul, tratative de revizuire a păcii de la Bucuresti, 
19; anularea operei sale guvernamentale, 21; demisia guvernului, 22, 30; 
asupra acțiunii militare române în Bucovina (1918), 21, tratative cu Puterile 
Centrale pentru pacea separată, 27. 

Maria, Regina României, călătoria la Londra, 49; asistă la trecerea Diviziei 
I de vânători peste Tisa, 100. 

Marile Puteri, 59, 60, 61, 62, 63, 65, 70, 72; tratat cu România, 12; 
intervin pentru armistițiu între poloni şi ucraineni, 50; ezitări şi tărăgănări 
pentru o hotărâre contra Ungariei, 97. 

Mărăşeşti, 140; — câmpia, 98. 

Mărdărescu G., general, la Budapesta, 107; 119, 123, 136. 

Mediterană, Marea, 60. 

Mermeix V., 37. 

Mica Înţelegere, 60. 

Mindszent, lupte între români şi unguri la, 99. 

minorităţi, în România şi Polonia, regimul lor după tratatele de pace, 63, 
64-67; textul elaborat la Paris, trimis la Bucureşti, 123. 

misiunile interaliate, la Budapesta, 123. 

Miskolcz, oraş, căzut în mâna ungurilor, 88. 

Mişu, diplomat român, delegat la Conferința de Pace, 22, 61, 76, 92, 94, 
123, 128, 129; rămâne prim delegat la Conferinţa de Pace, 97; asupra 
acțiunii armatei române în Ungaria, 93; acțiunea americanilor la Conferința 


de Pace contra armatei române din Ungaria, 113; decorat cu Legiunea de 
Onoare, 113; asupra operei Conferința de Pace, 129. 

Moldova, 20, 26, 99, 111, 113, situaţia militară a armatei din, în 1918 
octombrie, 19. 

Morava, Valea, 43. 

Moscova, 48, 72, 97. 

Mosoiu, general, 98, 118. 

Mrazec L., expert român în petrol, la Conferința de Pace, 54, 55. 

Muncaciu, cucerit de români, 50. 

München, 59, 83. 

Muntenia, ocupată de germani în 1918, 19, 21; noile greutăţi la a doua 
înaintare, 24. 

Mureş, râul, 50, 122, 132, 140. 


Nagyatadi, 122. 

Neagră, Marea, 20, 47, 60, 141. 

Neajlov, şesul, 98. 

Nibelungii, legenda, 56. 

Nicaragua, 51. 

Nicolae, Marele Duce, 108. 

Nipru, 43. 

Nistru, 43, 56, 59, 81, 90, 99, 111, 134, 139, 141. 

Nitot, rue, la Paris, 69. 

Noël, aviator francez, vine de la Salonic la Iaşi în 1918, 19. 

Odessa, 51, 118, 141; expediția de la, contra Rusiei, 42; trupele aliate 
trimise la, 47. 

Oituz, pasul, 98. 

Olteni, 99. 

Orlando, prim delegat al Italiei la Conferinţa de Pace, 36, 42; asupra 
limitării armamentului 73; însărcinat de Consiliul Suprem să lămurească 
tensiunea dintre delegația română şi Consiliu, 74-75. 


Paderewski, preşedinte Consiulului de Miniştri polon, prim delegat la 
Conferința de Pace, înțelegere cu I. I.C. Brătianu, 50; clauzele privitoare la 
minorități, 66; convocat la comitetul de la Wilson asupra limitării 
armamentului, 71, 73. 

Painlevé, 59. 

Panama, 75. 

Paris, 12, 15, 17, 28, 29, 30, 31, 36, 46, 47, 52, 58, 69, 71, 80, 88, 91, 
111,112; 1134120, 128,131, 132, 135,142; 

Paşici, delegatul Serbiei la Conferința de Pace, 31, 39, 44, 61, 75. 

Pellé, general francez, şef al misiunii militare la Praga, asupra dezarmării 
ungurilor, 93. 


Pesta, 48, 49, 72, 112, 116, 122. 

Petrograd, triumful revoluției bolşevice la, 25. 

petrolul, la Conferința de Pace, 53-56, 70, 78, 125; cel polon din Galiţia, 
63. 

Petru I, regele Serbiei, 33. 

Peydl, guvernul ungar al lui, 106, răsturnat de jandarmi, 120. 

Pherechide M., interimar la preşedinţia Consiliului de Miniştri în lipsa lui 
I. I.C. Brătianu, 45, 46, 47, 50, 54, 58, 64, 68, 78, 81, 87; asupra 
atrocităților ungureşti, 46. 

Piatra Neamţ, 25. 

Piave, 141. 

Pichon St., ministru de Externe al Franței, 28, 43, 47, 51, 59, 92, 110; 
cere declaraţia privitoare la petrol lui I. I.C. Brătianu, 53; asupra graniţei 
României către Ungaria, 78; şi acţiunea română la Budapesta, 118. 

Plessea I., 32. 

Plevna, 100, 108. 

Poincaré R., presedintele Republicii Franceze, 41, 59. 

Politis, delegat grec la Conferinta de Pace, 60, 61. 

Polk Franck L., 132. 

Polonia, poloni, 42, 48, 60, 61, 63, 66, 73, 81, 120, 140, 141; petrolul ei 
în discuția factorilor economici ai conferinței, 63. 

Praga, 59,91,93, 118. 

Prezan, general, 20, 21, 80; consfătuirea la I. I.C. Brătianu asupra 
reintrării armatei române în război, 21; asupra ocupării Budapestei, 50. 

Prut, râu, 20, 134, 139. 

Pszt St. Lorencz, 106. 

Puterile aliate, 65; - Centrale, 116. 


Quai d'Orsay, 51, 61,81. 


Rakamacz, lupte între unguri şi români la, 99. 

Rasoviceanu, colonel, comandantul Brig. IV vânători, trece Tisa, 100. 

Ribot, 59. 

Rin, 41, 56, 90, 141. 

Robert de Flers, întors la Galaţi, 22. 

Roma, 27, 58, 94, 122. 

Roman, oraşul, 24. 

Romanelli, It.col., şeful misiunii militare aliate la Budapesta, 104; 
acțiunile lui alarmante, 113. 

România, 9, 32, 34, 45, 47, 49, 60, 63, 65, 67, 70, 71, 73, 82, 83, 88, 
108, 112, 122, 131, 139, 142; Tratatul cu Aliaţii, 12; plecarea primului 
delegat la Paris, 12; refuză semnarea Tratatului de Pace, 13; îndemnată să 
reînceapă războiul contra germanilor, 19; situația sa militară, politică şi 


economică în octombrie 1918, 19-22; fata de Aliați, 23; ultimatum către 
Mackensen, 24; decret de mobilizare (1918), 24; în stare de război din nou 
cu Germania, 24; greutăţile legăturii cu Aliaţii de peste Dunăre, 24; extrema 
gravitate a situației ei la 21 decembrie 1917 recunoscută de miniştrii 
Aliaților în România, 25-26; cazul plecării familiei Regale şi Aliaţii, 26; pacea 
separată cu Puterile Centrale şi atitudinea Aliaților, 27; chestia Banatului, 
31; revendicările în fața Consiliului Suprem, 36-52; răspândirea românilor 
dincolo de hotarele statului, 43; atmosfera delegației ei la Conferința de 
Pace, 43; convenţia cu Canada pentru import de semințe, stofe şi material 
de căi ferate, 45; ajutor Aliaților contra bolşevicilor, 48; armata ei avansează 
în restul Transilvaniei, 50; înaintarea spre izvoarele Tisei, 50; armata face 
legătura cu cehii, 51; tratarea unui mic împrumut şi condiția unei declarații 
cu privire la petrol, 53; petrolul ei în discuția factorilor economici ai 
Conferinţei, 63; față de regimul minorităţilor, 64, 68; în ajutorul 
cehoslovacilor, 73; retragerea armatei de pe Tisa condiționată, 80; situaţia ei 
militară în iulie 1919 în est şi vest, 92; întăreşte armata de la Tisa, 96, 97; 
notele agresive ale Consiliului Suprem după ocuparea Budapestei, 114; 
armistițiul impus Ungariei după intrarea în Budapesta, 114-116; sistarea 
transporturilor de armament şi echipament de la Aliați, 125, condiții impuse 
de Consiliul Suprem incompatibile cu suveranitatea sa, 130-131, conferința 
asupra Dobrogei noi, 132-134, granița la vest datorită campaniei din 1919, 
139, stavilă a revoluţiei sociale, 141; antirevizionistă, 142. 

Rotschild Edouard de, preşedintele consistoriului evreiesc din Franța, 
46. 

Rubicon, 24. 

Rusescu, general, 98; comandantul Brig. IV roşiori, în urmărirea armatei 
ungare spre Budapesta, 102, 106. 

Rusia, ruşii, 24, 26, 27, 34, 66, 72, 81, 82, 118, 122, 132, 139, 141; 
convorbiri cu România în septembrie 1914, 12; guvernul comunist şi pacea 
cu duşmanii, 27, şi Conferința de Pace, 41. 

Rutenia, 50. 


Sadler, intervine la Conferința de Pace în chestii de petrol, 54. 

Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, în chestia Dobrogei, 19; la 
consfătuirea de la I. I.C. Brătianu, 22, 24; recunoaşte extrema gravitate a 
situației României în 21 decembrie 1917, 25-26; asupra păcii separate a 
României cu duşmanii, 27; aduce guvernului român comunicarea 
guvernului francez că România e admisă ca aliată la Conferința de Pace, 29. 

St. Germain, 08, 129. 

Salonic, 19. 

Samuelly Tibor, 87. 

SanRemo, discuții asupra chestiilor economice, 55. 

Sălaj, comitat, oraş, cucerit de români, 46, 50. 


Sârbii din Banat, dezvoltarea națională a Serbiei, 33, 44. 

Schmidt, în chestia Basarabiei, 132. 

Secui, brigadă în armata ungară, 97; divizie de, se predă românilor, 50. 

Seghedin, 47, 88, 92. 

Senegalezii, nu cedează cetatea Tighina bolşevicilor, 90. 

Serbia, sârbii, 31, 33, 43, 61, 62, 66, 73, 75, 118, 124, 140; delegaţii ei la 
Conferința de Pace, 29: ocupă Banatul după armistițiul de la Belgrad, 44; 
Conflictul cu italienii pentru Fiume si Dalmatia, 49. 

Sergent, 53. 

Sévres, tratatul de la, 140. 

Sfatul Tarii, al Basarabiei, 81. 

Siberia, 43. 

Sibiu, 14, 111, 122; I. I.C. Brătianu la sfatul de la, 112. 

Silezia, 73. 

Sinaia, consiliul de ministri la, 130. 

Siria, intelegere intre Anglia si Franta pentru impartire, 29. 

Slovacia, 92. 

Sloveni, 62. 

Smuts, general sud-african, trimis la Budapesta sa ia contact cu Bela 
Kun, 49. 

Societatea Natiunilor, 45, 58, 65, 128, 129. 

Sonnino, ministru de Externe al Italiei, asupra păcii separate a României, 
27; 78, 

Sovietele, în ajutorul lui Bela Kun, 90. 

Spania, 97. 

Standard Oil, 55. 

Statele Unite, 41, 44, 54, 65, 67, 134; asupra tratatelor încheiate înainte 
de intrarea lor în acțiune, 29; preşedintele lor la Conferința de Pace, 37; 
primul delegat al lor la Conferinţa de Pace cere să se ia măsuri contra 
României, 136; criza, 137. 

Steagul, ziar, asupra lui I. I.C. Brătianu, 12-13. 

Ştefan Friedrich, guvernul format de el la Budapesta, 120. 

Stravici, încercări ale bandelor bolşevice de a trece Nistrul pe la, 99. 

Szabolcz, lupte între unguri şi români la, 99. 

Szolnok, 88, 96, 123; ungurii se menţin la, 99. 


Ştefan cel Mare, 111. 
Svabi, în Banat, 44. 


Tamaş Gheorghe, sublocotenent invalid, victimă a bandelor ungureşti, 
46 

Tardieu, 29, 78, 81, 134; asupra votului de unire a Basarabiei, 81, 82. 

Tavernier, corespondent al ziarului francez Le Temps, în România, 


audiența la principele Alexandru al Serbiei, 32, 33. 

Tg. Ocnei, 140. 

Temps, Le, ziar, 32. 

Teschen, regiunea, 42, 43. 

Thomas Albert, 59. 

Tighina, oraşul, cucerit de bolşevici pentru câteva ore, 90. 

Tillea V.V., asupra activităţii delegației române la Paris (1919), 13; 
politica de rezistență a României la 1919, 136. 

Timişoara, 108; intrarea armatei române în, 108, 112. 

Timoc, valea, 43. 

Tisa, râul, 43, 50, 51, 56, 57, 59, 76, 87, 88, 94, 96, 97, 98, 116, 124, 
137, 141; câmpia, 14, 96, 139; trupe ungureşti masate contre românilor la, 
96; bătălia de la, 98-99, 131, 140; podul de pe, pentru trecerea vânătorilor, 
108; dincolo de, 111, 119; linia, 113; dincoace de, 126. 

Tisa-Bo, trecerea diviziei de vânători, asistă Regele, Regina si I. I.C. 
Brătianu, 100. 

Tisa-Dob, lupte între români şi unguri, 99. 

Tisa-Doda, lupte între români şi unguri la, 99. 

Tisa Ezbar, lupta între români şi unguri, 99. 

Tittoni, 132. 

Tisza Ştefan, contele, asasinarea lui, 21. 

Torontal, 31. 

Transilvania, 21, 31, 96, 112, 140; mişcarea de dezrobire, 24; atrocitățile 
unguresti în, 46, înaintarea armatei române în vestul ei, 50. 

Trumbici, delegat croat la Conferinţa de Pace, 31, 61-62; asupra 
regimului minorităților, 66. 

Tukhacesky, 141. 

Turcia, 61, 62, 66, 111; tratatul cu, 59. 

Tymar, lupte între români şi unguri la, 99. 


Ucraina, ucrainenii, 50, 72, 120, 137, înaintarea bolşevicilor prin, 47. 

Ungaria, ungurii, 14, 31, 38, 48, 50, 51, 70, 73, 76, 76, 82, 88, 90, 94, 
102, 118, 119, 120, 123, 125, 131, 132, 137, 140, 141; câmpiile, 25; 
cuprinsă de bolşevism, 42; face agitatii în Ardeal după armistițiul, 46; 
pregătiri de ofensivă contra românilor, 46; atacă pe români în regiunea M- 
tilor Apuseni, 50; ostatici români luaţi de ei, 50; tratatul de pace, 72; 
campania română în 87-112; rup frontul cehilor, 88; pregătiri de ofensivă 
de-a lungul Tisei, 92; trec Tisa la 20 iulie, 96; reorganizati contra românilor, 
96; se retrag peste Tisa, 100; dezarmarea ei cerută de Foch, 113; armistițiul 
impus de România după intrarea în Budapesta, 114-116, față de români în 
timpul ocupaţiei Ungariei, 123; anticominternă ca urmare a cuceririi 
Budapestei de români, 141. 

Ungvar, înaintarea românilor spre, 50. 


Vago, profesor, comisar politic la un corp de armată maghiar, 97. 

Vaida-Voievod Al., delegat român la Conferința de Pace, 61, 78, 83, 94; 
guvernul 136. 

Valahi, 107. 

Varjassy, 122, 123. 

Varşovia, bătălia de la (1920), 140. 

Vaslui, județul, 20. 

Vassily, 81. 

Vaszony, 122. 

Vaticanul, 27. 

Văitoianu A., general, guvernul, 131, 135. 

Venizelos, delegat grec la Conferinţa de Pace, 61, 62, 68, 118, 140; în 
chestia limitării armamentelor, 72. 

Vercel Roger, 90. 

Versailles, 47, 52, 58, 73, 80, 91, 142; consiliul de la, 31; conferința de 
la, 55. 

Vestnici, delegat sârb la Conferința de Pace, în chestia limitării 
armamentelor, 71, 72, propunere pentru operațiile din Ungaria, 93. 

Vidinul, 134. 

Viena, 48, 59, 72, 88,406, 113, 116. 

Viitorul, ziar, 14, 83, 108, 112. 

Vistula, 42. 

Vix, colonel, reprezentant militar al aliaților la Budapesta, 48. 

Vopicka Charles, ministrul Statelor Unite în România, 24; recunoaşte 
extrema gravitate a situației României la 21 decembrie 1917, 25-26. 

Washington, senatul din, respinge politica lui Wilson fata de Europa, 67. 

Watson Seton, cartea lui asupra istoriei românilor şi asupra Conferinţei 
de Pace, 13-14, 76; zvonuri fanteziste atribuite ca fapte ale guvernului 
român, 120. 

Wilhelm II, Kaiserul, 38, 69. 

Wilson Woodrow, preşedintele Statelor Unite, la Conferinţa de Pace, 54, 
58, 67-70, 73, 75; portretul şi preocupările sale, 36-37; față de Rusia 
comunistă, 41; plecarea pentru scurt timp în America, 45; cu privire la 
minorități, 66, 67; cere limitarea armamentelor, 71-72; învinuiri românilor 
şi cehilor pentru calamitätile din Ungaria, 76; asupra graniței româno- 
ungare, 90, 91.