Pamfil Şeicaru — Romania in Marele Război (1968)

Pamfil Seicaru 
ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI 


În amintirea generalului Berthelot, a contelui de Saint-Aulaire, 
ambasador al Franței, a ofițerilor, subofiterilor şi soldaţilor Misiunii franceze 
care au trăit epopeea română într-o patetică solidaritate de credință şi 
sacrificii. 


PREFAŢĂ 


de ION GH. I. BRĂTIANU 


Autorul a avut bunăvoința să ceară, strănepotului şi nepotului 
făuritorilor independenței şi unității româneşti şi fiului unuia din principalii 
apărători ai marilor teze istorice naționale, grija de a-i prezenta lucrarea. 
Onoarea ce mi se făcea era, în acelaşi timp, o datorie: aceea de a-l susține, în 
numele unei tradiţii centenare, pe prietenul şi omul care nu mai are nevoie de 
elogii, precum şi opera publicistului şi istoricului a cărui contribuţie pentru 
România de ieri şi de totdeauna va rămâne esențială. 

Înfăptuirile exilului sunt multe: cu atât mai mult, acțiunea şi conceptul 
lui Pamfil Șeicaru devin exemplare. Ele aparțin unui om care s-a plasat, 
încetul cu încetul, deasupra intereselor partidelor politice şi ideologiilor 
partizane, spre a analiza faptele numai în lumina adevărului. La vârsta de 
şaptezeci şi patru de ani, glasul său capătă noi dimensiuni: cele ale Istoriei. 

Prin trecutul, experiența şi exceptionalul său talent, autorul acestei 
lucrări era dintre cele mai calificate persoane să aducă omagiul cuvenit 
Franței şi sprijinului pe care aceasta l-a acordat, o data mai mult, cauzei 
române, după ce a fost prezentă la renaşterea ei, între 1848 şi 1856, şi la 
declarația de independență din 1878. 

Pamfil Seicaru, fost director şi proprietar al ziarelor „Curentul“, 
„Evenimentul“ şi „Rapid“, fost deputat şi preşedinte al sindicatului presei 
române, a fost decorat cu Crucea de Război 1914 — 1918, a fost citat de 
două ori prin ordin de front, a primit „Steaua României“ şi a fost cavaler al 
ordinului „Mihai Viteazul“. 

În continuare, Pamfil Şeicaru a ştiut să împletească o intensă activitate 
de ziarist cu aceea de parlamentar, combinând astfel puternica pârghie a 
informaţiilor cu rezultatul lor firesc: reforma. Astfel, el a marcat cu puternica 
sa personalitate legea agrară din 1931. 

Între 1929 şi 1931, situaţia agriculturii româneşti era precară. Reforma 
agrară din 1919 — cea mai radicală realizată vreodată în Europa — 


modificase complet structurile tradiționale, impunând predominarea micii 
proprietăți ţărăneşti. 

Această reformă totală, care împroprietărise un milion de țărani, în 
marea lor majoritate foşti luptători în război, omisese, în faza sa de aplicare, 
crearea unor societăţi de credit ieftin, care să le permită micilor proprietari 
achiziționarea maşinilor şi utilajelor necesare unei exploatări raționale. 

Băncile profitaseră de această situație, aplicând dobânzi ridicate, 
politică ce le-ar fi transformat, mai devreme sau mai târziu, în proprietare de 
pământuri. Situaţia devenise cu atât mai gravă, cu cât procesul de 
industrializare a economiei româneşti mobiliza cea mai mare parte a creditelor 
în detrimentul industriei agricole. 

Într-un astfel de moment, pledează Pamfil Şeicaru cauza agricultorilor 
în Parlament şi cere reconversiunea datoriilor agricole prin revizuirea 
dobânzilor ridicate cerute de bănci. În acelaşi timp, el începe o viguroasă 
campanie de presă prin cotidianul său „Curentul', organizează reuniuni în 
toate oraşele ţării şi mobilizează opinia publică. În 1931, a reuşit să oblige 
guvernul de coaliție Iorga să promoveze legea, care a şi fost adoptată după 
ultimele modificări aduse de guvernele national-täränesc şi national-liberal, 
reuşind astfel, prin reducerea datoriilor agricultorilor, să ducă la bun sfârşit 
aplicarea unei reforme care a marcat, fără îndoială, trecerea României la 
epoca modernă. 

În „România în Marele Război”, bătrânul luptător ia încă o dată 
condeiul în mână pentru a pune în gardă opinia publică mondială în legătură 
cu pericolele pe care le prezintă, din 1964, puternica recrudescentä a 
revizionismului maghiar. 

De patru ani, broşuri şi numeroase articole vin în sprijinul intensei 
activități desfăşurate în acest sens în Austria, Germania Federală, Franţa, 
Italia şi mai ales în Statele Unite. 

Propaganda revizionistă este dusă de ungurii rezidenți în străinătate, 
care reiau temele folosite odinioară sub regența amiralului Horthy. 

Dacă în mediile atinse de această propagandă au fost, în general, 
puține reacții din partea românilor, aceasta se explică prin faptul că ei nu au 
acordat atunci, pe cât se pare, suficientă importanță revizionismului 
unguresc. A fost o mare eroare şi ziua de 2 decembrie 1966 a dovedit-o; 
atunci, la Budapesta, primul ministru comunist a vorbit de „Diktatul 
imperialist de la Trianon”, care, pretindea el, a dezmembrat Ungaria, 
acordând României o mare parte din Transilvania. Primul ministru Kadar a 
reamintit cu această ocazie că, după cel de-al doilea război mondial, Stalin 
reconsiderase cu atenţie această situație. 

Şi totuşi am fost surprinşi să constatăm, la Congresul Partidului 
Comunist Maghiar, că exista o sincronizare neaşteptată între acțiunile 
desfăşurate în afara frontierelor ungare şi revizionismul guvernului de la 
Budapesta. 


Este cazul să reamintim, în ce ne priveşte, că tratatul de la Trianon — 
pe care primul ministru maghiar îl califica drept „Diktat imperialist“ — este 
încununarea unei lupte de peste două veacuri, dusă de români împotriva 
dominației Habsburgilor, precum şi rezultatul acţiunii militare a României 
între 1916 şi 1918. 

În lumina epopeii politice şi militare a României luptând pentru unitatea 
sa națională, în lumina suferințelor şi sacrificiilor de nespus ale poporului 
român, autorul scoate la iveală, prin documentele de arhivă ale unei jumătăți 
de secol de istorie, faptul că tratatul de la Trianon nu este în nici un caz un 
act de generozitate consimțit fata de România, ci, fără putință de tägadä, un 
act de dreptate. 

Un act de dreptate prin care s-a refăcut unitatea României, sancționat 
prin proclamația solemnă de aderare a tuturor românilor la patria mamă, la 1 
Decembrie 1918. 

Este unul din obiectivele pe care şi le-a stabilit autorul, care, în 
România în Marele Război, examniează situația poporului român în contextul 
bazinului dunărean şi vocația sa occidentală de-a lungul Istoriei. 

Iată de ce tin să salut aici, nu numai spiritul acestei ultime lucrări a lui 
Pamfil Șeicaru, ci şi calitățile unui om, a cărui energie, tenacitate si 
temperament de luptător în apărarea marilor idei naționale i-au permis, 
dincolo de vocația sa de mare gazetar, să facă operă de istoric şi de om 
politic. 

(Traducere de Dan Radu STĂNESCU) 


I. Sarajevo — 28 iunie 1914 


Manevrele armatei austro-ungare avuseseră loc în Bosnia, sub înalta 
comandă a arhiducelui Franz-Ferdinand, inspector general al armatei şi 
moştenitor al tronului. Aceste manevre aveau ca temă un atac împotriva 
Serbiei. 

Şi, ca şi cum această temă nu era suficientă, la sfârşitul manevrelor, o 
recepție a arhiducelui era prevăzută pentru 28 iunie — zi de doliu pentru 
sârbi (Vidov-Dan), dată aniversară a bătăliei de la Rosovo (1389), în care 
armatele sârbe fuseseră spulberate de către turci, determinând năruirea 
regatului sârb. Aceeaşi zi amintea, de asemenea, sfârşitul victorios al 
războaielor balcanice. 

Nationalitätile bosniace considerau alegerea acestei zile pentru 
recepţia arhiducelui Franz-Ferdinand ca o provocare, atribuindu-i o intenție 
profanatoriei. 

Şeful guvernului sârb, Pasic, se temea că toate aceste manifestări 
militare (armata a XV-a Sarajevo, armata a XVI-a Raguza şi armata a XII-a 
Zagreb luaseră parte la manevre) îi vor irita pe sârbi. 


Aceştia ar fi putut, utilizând bombe si alte explozive, să ofere Austriei 
pretextul declanşării războiului, profitând mai ales de slăbiciunea Serbiei, 
datorată participării sale, timp de doi ani, la războaiele balcanice. 

„Din acest motiv, Pasic a atras atenția şefului Marelui Stat Major, 
voievodul Putnik (printr-o scrisoare confidențială), asupra faptului că şeful 
biroului de informaţii al Marelui Stat Major, colonelul Dimitrievic, întreținea 
relații cu studenții revoluționari bosniaci, ceea ce putea avea urmări 
periculoase.” Această declaraţie a lui Bojicevié — camarad de arme cu 
Dimitrievié — a fost reprodusă de Albert Mousset în lucrarea sa Atentatul de 
la Sarajevo şi este cu atât mai prețioasă, fiind făcută de un adversar al lui 
Pasic, care îl eliminase din diplomatie, pentru că intretinuse, în timpul 
războiului, „legături secrete cu inamicul” (germanii). 

Colonelul Dimitrievic, organizatorul faimoasei grupări teroriste „Mâna 
neagră” — unde purta numele conspirativ „Apis” —, organizase asasinarea 
regelui Alexandru Obrenovic şi a reginei Draga, participând la execuție. 

Regele Alexandru, aidoma tatălui său, regele Milan, era subordonat 
politicii austriece. Pasic avea deci dreptate să atragă atenția voievodului 
Putnik asupra relațiilor lui „Apis” cu studenţii bosniaci. Cunoscându-i 
intențiile, bătrânul şef al guvernului sârb voia să evite orice conflict. Din 
nefericire, temerile sale erau justificate. 

Atentatul fusese organizat de câţiva elevi de liceu, între şaptesprezece 
şi nouăsprezece ani, nationalisti bosniaci fanatici, care aspirau la unirea 
sârbilor din monarhia austro-ungară cu regatul Serbiei. 

Atentatul nu a provocat mare emoție în Austro-Ungaria. La 
Budapesta, satisfacția era prost disimulată: un adversar al maghiarilor 
căzuse secerat de gloantele unui slav. 

Evocând acest moment, Ştefan Zweig a scris că în Austria vestea 
morții lui Franz-Ferdinand a fost primită cu indiferenţă. Trista confirmare a 
impopularitätii de care se bucura arhiducele, moştenitor al tronului. 

Guvernul monarhiei dualiste a găsit un pretext admirabil de a elimina 
Serbia ca factor politic în Balcani; căpătând prea mari proporții, Serbia nu 
mai era cea din timpul dinastiei Obrenovic, când ordinele Vienei erau 
executate de guvernul sârb, chiar dacă astfel erau sacrificate interesele 
națiunii. Grija Austro-Ungariei era de a menține Serbia în stadiul de 
vasalitate politică şi economică. 

În 1880, ministrul Ristic încercase să afirme libertatea Serbiei, 
construindu-i căile ferate conform intereselor sale. Dar a fost obligat să 
accepte punctul de vedere al Ungariei, făcând legătura cu Bulgaria prin Nis 
şi cu Salonicul, prin Mitrovita. Începând din luna martie 1880, o conferință 
ținută la Viena, sub preşedinţia lui Kâllay, a fixat liniile căilor ferate din 
Balcani, Serbia nefiind admisă la această conferință. 

În ceea ce priveşte economia ţării, Austro-Ungaria înţelegea să decidă 
arbitrar raporturile sale economice cu Serbia. Astfel, Serbia, tara agricola, 


îşi exporta produsele în Austria, pe baza liberului schimb, aşa cum era el 
conceput de Viena. Ungaria, şi ea o tara agricola, cerea închiderea 
frontierelor pentru produsele sârbeşti, ceea ce nu convenea defel Austriei, 
care voia să introducă pe piaţa sârbă produsele sale industriale. În 
consecință, guvernul sârb trebuia să se resemneze la ruinarea economică a 
țării pentru a îmbogăți Austria — grație liberului schimb — şi Ungaria, prin 
protectionism. 

Rezistenta sefului guvernului, Ristié, la aceastä politicä s-a dovedit 
zadarnicä, regele Milan cerându-i demisia. În 1889, regele Milan a abdicat. 
Mostenitorul tronului, un copil de doisprezece ani, a fost supus unei 
regente, care s-a grăbit să reinnoiasca, in luna martie a aceluiaşi an, 
tratatul de alianță cu Austro-Ungaria. Proclamat major în 1894, regele 
Alexandru I n-a avut altă misiune decât aceea de a menţine convenția 
secretă din 1891, reînnoită începând cu 1898, căci, de la Viena, Milan 
continua să inspire politica fiului său. Conspirația din 1903 a pus capăt 
dinastiei Obrenovic, înlocuită cu dinastia Karagheorghevic. Austro-Ungaria 
primea astfel o grea lovitură. Ea nu mai avea la Belgrad un vicerege, ci chiar 
un rege care nu mai voia să fie vasalul Vienei. 

S-ar fi putut ca naționalismul sârb să nu fi fost atât de iritat, dacă la 
6 octombrie 1908 Austro-Ungaria n-ar fi transformat ocuparea Bosniei şi 
Herțegovinei în anexiune. 

Datorită abilității lui Arenthal — în negocierile sale cu Izvolski, mi- 
nistrul afacerilor externe al Rusiei — privind „modificările ce se vor aduce 
statutului Balcanilor”, protectoarea Serbiei nu s-a opus proiectului de 
anexare a Bosniei şi Herțegovinei. 

Este adevărat că Izvolski ceruse imperios Austro-Ungariei compensații 
pentru Serbia şi Muntenegru, dar Ârenthal a refuzat să le accepte. Ministrul 
afacerilor externe al Rusiei ridica, în plus, o obiectie fondată: deoarece 
eventuala anexiune a Bosniei şi Herțegovinei implica revizuirea tratatului de 
la Berlin, trebuia convocată o conferință internațională. Dar nu s-a luat nici 
o decizie. 

Tratativele de la Buchlau au avut loc la 15 septembrie 1908. Singurul 
punct pe care Izvolski era sigur că-l lămurise era următorul: Austro-Ungaria 
se angaja să nu se opună liberei treceri a navelor de război ruseşti prin 
Dardanele. În schimb, Rusia consimtea la anexarea Bosniei şi Herțegovinei. 
Dar acordul era numai verbal. Ârenthal a susținut mai târziu că i-ar fi 
declarat lui Izvolski că anexarea va fi proclamată solemn în luna octombrie 
asigurându-l că: „În orice caz, îl voi preveni în timp util. ” 

Izvolski era convins că problema strâmtorilor Mării Negre — şi aceea a 
Bosniei şi Herțegovinei — vor fi supuse deciziei unui congres european. Ceea 
ce l-a făcut pe Ârenthal să spună: „Îi am în buzunar pe ruşi“. 

La cererea Berlinului, Turcia a consimțit la anexiune. De aici eroarea 
lui Izvolski, care a solicitat, la 13 martie 1909, intervenția guvernului 


german. Convinsă de protecția rusă, Serbia a protestat împotriva anexiunii. 
Cererea din 13 martie a primit un răspuns categoric al guvernului german, 
care i-a cerut să accepte faptul împlinit şi să potolească Serbia. Sprijinul 
acordat Austro-Ungariei de către Germania a fost decisiv. La 8 octombrie, 
Bulow comunica guvernului austro-ungar că, în cazul unor complicații, 
putea conta cu siguranţă pe ajutorul Germaniei. 

În 1908, Rusia era slăbită de războiul din Extremul Orient, care luase 
sfârşit printr-o înfrângere şi o revoluție. Nemultumindu-se doar sa 
dispretuiascä Rusia, Arenthal nutrea o duşmănie personală şi secretă fata 
de ea. Dotat cu o perseverentă energie, el era înclinat spre exercitarea unui 
autoritarism ce devenea periculos datorită incapacității sale de a face 
abstracție de sentimentele personale, atunci când trebuia să ia o hotărâre 
politică. Aceste tendințe au dominat instrumentarea procesului Agram 
(Zagreb), ce a avut un penibil ecou mondial. 

Or, cu ocazia acestui proces, s-a dovedit că ministrul afacerilor 
externe falsificase documente în scopul compromiterii oamenilor politici 
sârbi. Întrucât şeful biroului de presă (sârb) contestase autenticitatea 
documentelor, el a fost, bineînţeles, pedepsit. În schimb, contele Forgâch — 
cel ce falsificase documentele, evident din ordinul lui Ârenthal — a fost 
avansat, numit şef de secție la minister. Cei cincizeci de croaţi, acuzaţi de 
înaltă trădare (crimă pedepsită cu spânzurătoarea), erau nevinovați, 
inculparea lor având ca bază mărturia unui agent provocator. Deşi 
Ministerul Afacerilor Externe austro-ungar introdusese în relaţiile 
internaționale un sistem nou de provocări şi deşi procesul de la Zagreb s-a 
încheiat moralmente în defavoarea sa, mulți nu şi-au dat seama cât de 
dăunătoare erau, din punct de vedere politic, asemenea procedee. 

Un ziarist oficios, Dr. Friedjung, a publicat în „Neue Freie Presse“ un 
rechizitoriu împotriva regelui şi guvernului sârb, acuzându-i de conspirație 
împotriva siguranței statului Habsburgilor, prin incitarea sârbilor la 
insurecție împotriva monarhiei. 

Acuzatiile lui Friedjung se bazau pe „probe“ furnizate de Ministerul 
Afacerilor Externe ; ceea ce indică manevrarea calomniei la ministerul din 
Ballplatz, autorul articolului fiind pur şi simplu un agent al echipei formate 
de Ârenthal. Indignati, sârbii au intentat o acţiune de calomnie. Avocatii 
sârbilor au avut sprijinul lui Masaryk şi pe cel al lui Spalajkovié (viitor 
ministru al Iugoslaviei Ia Paris), care au dovedit că toate argumentele 
folosite de Friedjung erau falsuri grosolane, inventate de Legația Austro- 
Ungariei la Belgrad, al cărei şef era acelaşi conte Forgâch, care organizase 
procesul de la Zagreb. 

Oricine se poate întreba cu ce rima această provocare nedemnă a 
ministrului afacerilor externe al Austro-Ungariei? Scopul era de a pregăti 
atmosfera în vederea unui război împotriva Serbiei şi de a-l convinge (dacă 


mai era nevoie) pe împăratul Franz-Joseph de necesitatea unei acțiuni 
militare. 

Succesorul lui Ârenthal, mort la 17 februarie 1912, contele Berchtold 
— fost ambasador la Petersburg — era un spirit superficial, indolent, 
salonard. Din comoditate, el a lăsat conducerea ministerului în grija 
functionarilor-directori. Berchtold avea toate defectele lui Ârenthal şi nici 
una din calitățile sale. El a venit în minister în luna aprilie 1912, ignorând 
constituirea coaliției statelor balcanice, la sugestiile Rusiei. Sazonov dădea 
astfel o replică înfrângerii suferite de Izvolzki în 1908 — 1909. 

Primul pact a fost încheiat între Serbia şi Bulgaria, inspirat şi realizat 
de Hartwig, ministrul Rusiei la Belgrad şi promotor al panslavismului în 
Balcani. El a fost semnat de Milovanovic pe 29 februarie 1912. Suficienta 
ofensată din Ballplatz rezultă din refuzul primirii lui Milovanovic, care — 
înaintea semnării pactului cu Bulgaria — se dusese la Viena spre a afirma 
sentimentele cele mai conciliante ale sârbilor. Pactul sârbo-bulgar a fost 
extins la Grecia şi Muntenegru. Secretul constituirii coaliției statelor 
balcanice era atât de bine păstrat, încât Franţa a fost informată abia in vara 
anului 1912, când preşedintele Poincaré s-a dus la Petersburg în vizită 
oficială. 

Se poate pune întrebarea dacă Hartwig, ministrul Rusiei la Belgrad, 
nu a depăşit cumva instrucțiunile primite de la guvernul său. Se pare că a 
fost mult mai zelos decât îi permiteau acestea. 

Politica monarhiei dualiste față de Serbia se schimbase brusc (cum 
era de aşteptat) din momentul înlocuirii dinastiei Obrenovié cu 
Karagheorghevié, care punea capăt dominaţiei Vienei. Din cauza politicii 
austro-ungare, în Serbia se crease o stare de spirit periculoasă, pe care 
Ârenthal şi succesorul său, în loc să o calmeze prin măsuri conciliante, nu 
făcea decât să o exaspereze, neliniştind astfel Rusia. 

Sazonov, ministrul afacerilor externe rus — din 1910 până in 1916 —, 
recunoaşte, in Anii fatal, dificultățile cărora trebuise să le facă fata: 
„Dificultăţile sarcinii mele erau şi mai ridicate prin faptul că în această 
Serbie, care era obiectul unei reale şi sincere solicitudini din partea 
guvernului rus, n-am întâlnit întotdeauna acea stăpânire de sine care, 
alături de o apreciere rezonabilă a pericolului de moment, era singura 
capabilă să evite catastrofa. D-l Hartwig prefera să încurajeze aceste 
tendințe, în loc să-şi asume un rol mai ingrat, dar răspunzând adevăratelor 
interese ale Serbiei, pe care era chemat să-l joace ca reprezentant al Rusiei. 

Datoria sa principală ar fi trebuit să fie, cu riscul sacrificării 
popularității sale personale, de a pune guvernul şi poporul sârb în gardă 
împotriva oricărei mânii periculoase. Dar Hartwig interpreta la Belgrad 
politica rusă în felul său, ceea ce a complicat cu mult sarcina mea şi a 
sfârşit prin a provoca în întreaga Europă o asemenea tensiune politică, încât 
ne puteam aştepta dintr-un moment în altul la complicaţii serioase.” 


Războiul Coaliţiei împotriva Turciei a început în 1912. Contele 
Berchtold era sigur că armata turcă va nimici armata sârbă, ceea ce i-ar fi 
liniştit pe slavii din monarhia duală. Dar aliații au obținut o serie de victorii 
fulgerătoare, aşa încât Rusia s-a simțit obligată să-i oprească la porțile 
Constantinopolului. Se poate lesne imagina exaltarea sârbilor si 
imprudentele pe care unii reprezentanți ai Serbiei le comiteau în străinătate. 
Sazonov aminteşte un caz : „Însărcinatul cu afaceri al Serbiei la Berlin 
mergea până la a-l asigura pe secretarul de stat pentru afacerile externe, că 
asigurase nu numai consimțământul Bulgariei, ci şi pe acela al Rusiei. Or. 
guvernul rus nu făcuse nici o promisiune.” 

Din cauza condițiilor vamale pe care Viena şi Budapesta le 
impuseseră economiei sale, Serbia avea o nevoie imperioasă de ieşire la 
mare. Berchtold se opunea unirii Serbiei cu Muntenegru, declarând că 
instalarea Serbiei pe țărmurile Adriaticii va fi considerată de Austro-Ungaria 
un casus belii. Şi pentru a împiedica, într-o formă legală, această unire, 
Austria a susținut înființarea unei Albanii independente, ceea ce reprezenta 
dreptul oricărei naționalități de a-şi crea propria existență ca stat. Noul stat 
având, evident, nevoie de un şef, Austro-Ungaria i-a oferit cu multă 
amabilitate un rege, în persoana prințului de Wied. 

Pentru a lovi Serbia, Berchtold a început să teasa o serie de intrigi la 
Sofia, Macedonia fiind mărul discordiei. În cele din urmă, el a obţinut ceea 
ce dorea : Bulgaria a atacat Serbia. La Viena se conta în mod cert pe victoria 
armatei bulgare, a cărei valoare combativă era dovedită în luptele de la 
Ceatalgea şi Burgas. Nivelul politic atât de scăzut al Vienei şi Budapestei 
rezultă cu claritate din lipsa de înțelegere a celor două capitale de a păstra, 
în interesul monarhiei duale, o pace stabilă în Balcani. 

Sazonov a ţinut să precizeze : „Guvernul rus n-a avut niciodată în 
mâini probele formale ale complicitätii cabinetului de la Viena la aceste 
proiecte. Dar nu este totuşi exagerat, în acelaşi timp, să bănuim că inițiativa 
țarului Bulgariei, Ferdinand de Coburg, a fost luată cu acordul guvernului 
austro-ungar şi cu angajamentul său. Complicitatea morală a cabinetului 
austro-ungar este cu atât mai plauzibilă, cu cât diplomaţia austriacă nu 
reuşea să-şi ia partea după rezultatul neaşteptat al primului război 
balcanic, care, în loc să se termine prin zdrobirea previzibilă a armatei 
sârbe, s-a terminat, dimpotrivă, prin strălucita victorie a aliaților. Această 
victorie trebuia să aibă, ca urmare firească, creşterea teritorială a fiecăruia 
din statele învingătoare şi, în primul rând, a Serbiei, ale cărei armate 
făcuseră dovada unor strălucitoare calități militare şi a unei excelente 
organizări. 

Sustinandu-l pe Ferdinand de Coburg şi pe complicii săi, diplomaţii 
vienezi sperau să recastige totul dintr-o singură lovitură. Evenimentele au 
dovedit o dată în plus eroarea de calcul a guvernului de la Viena. Serbia, pe 


care o ura, ieşi victorioasă si din această a doua încercare, iar victoriile sale 
asupra Bulgariei au apropiat-o considerabil de realizarea idealului pansârb.” 

Semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, pe 10 august 1913, 
înseamnă o nouă înfrângere pentru Austro-Ungaria. Aceasta explică 
ultimatumul guvernului de la Viena dat Serbiei, după atentatul de la 
Sarajevo, redactat în termeni care impuneau Serbiei alegerea între un război 
(pe care Viena îl dorea cu orice pret) sau renunțarea la statutul ei de stat 
suveran. 

De altfel, Austro-Ungaria voise să declare război Serbiei încă din 1913, 
dar a trebuit să renunţe la proiect, ca urmare a refuzului Italiei şi, ulterior, 
al Germaniei de a o susține în această întreprindere. 

Sarajevo reprezintă sfârşitul unei politici ce nu a ținut seamă de 
realitățile create de istorie în Europa, în decursul unui secol. Monarhia 
Habsburgilor a ignorat una din consecințele cele mai importante ale 
Revoluţiei Franceze: principiul naționalităților, căreia a trebuit să-i facă fata 
în Italia începând cu 1830. 

Revoluția naționalităților din 1848 zguduise profund imperiul austro- 
ungar, care a fost salvat graţie intervenției țarului Nicolae I. 

În 1868 se comisese o altă eroare politică, decisivă pentru destinul 
agonizant al monarhiei, proclamând dualismul şi subordonând astfel 
existența Europei politicii de maghiarizare urmată de Budapesta. 

Este ciudat, dar, după scurgerea atâtor ani, avem impresia că 
Habsburgii au fost conduşi de o implacabilă sentință a destinului, când au 
provocat, conştient, primul război mondial, luând ca pretext atentatul de la 
Sarajevo. 

Intransigenta lui Berchtold şi lipsa de discernământ de care a dat 
dovadă Berlinul se datorau unei duble convingeri: mai întâi, se credea că 
Rusia, slăbită de războiul împotriva Japoniei şi de convulsiile revoluției din 
1905, va face toate eforturile diplomatice pentru a evita angajarea într-un 
război ce putea fi fatal monarhiei dualiste. Această convingere se baza, de 
asemenea, pe spiritul profund pacifist al lui Nicolae al II-lea. In al doilea 
rând: se credea că Anglia nu va interveni, deoarece era vorba de un stat 
balcanic, simplu pion al politicii ruseşti. În lucrarea Culegere a lui Kautsky 
şi în Cartea roşie austriacă, se găseşte o documentaţie bogată şi precisă, 
care scoate în evidență lipsa completă de cunoaştere a situației 
internaționale de către doi oameni politici: Berchtold şi Bethmann-Hollweg, 
ceea ce explică uşurinţa judecății lor. 

Dacă în ceea ce priveşte Rusia, eroarea de judecată a Berlinului putea 
fi justificată într-o oarecare măsură, ea este inexplicabilă în privința Angliei. 
Începând din 1880, Germania obținuse o serie de succese economice, 
destinate să preocupe serios elita conducătoare din Anglia. Date interesante 
asupra ascensiunii economice a Germaniei au fost publicate de Georges 


Blondel în Avântul industrial şi comercial al poporului german, lucrare 
apărută în 1900, de unde luăm unele informații. 

Între anii 1885 şi 1890, comerţul total al Angliei crescuse cu 25% ; cel 
al Germaniei, între 1890 şi 1899, cu aproape 90%. 

„Pali Mali Gazette“, în consideratiile asupra dezvoltării comerțului 
german în 1889, constata cu amărăciune că din 1873 până în 1895, co- 
mertul german progresase în America de Nord cu 120%; cu 480%, în 
America Centrală şi de Sud; cu 480%, în Indii şi cu 495%, în Australia. „Tot 
acest comerț a fost răpit Angliei”, sublinia Blondel. Într-un discurs 
pronunțat la „Lambeth Conservative Club” din Londra, celebrul explorator 
Stanley ajunge la aceleaşi concluzii ca şi „Pall Mall Gazette”. 

Ataşatul comercial de pe lângă ambasada engleză din Berlin, Gastrell, 
a publicat în „Serii anuale ale Foreign Office” un raport documentat pentru 
anul 1900, în care îşi justifica din plin temerile. El prevedea că, în scurtă 
vreme, exporturile germane le vor egala pe cele englezeşti. Referindu-se la 
comerțul coloniilor engleze, Mulhull afirma într-un articol publicat în 
„Contemporary Review“ (noiembrie 1897) că acest comerț este în creştere, 
dar cu alte țări. Comparat cu cel ce se făcea în urmă cu zece ani, el crescuse 
cu 30%, dar partea Angliei nu era decât 2%. Ceea ce era şi mai grav, era 
scăderea consumului produselor englezeşti cu 10 milioane de lire sterline, 
adică exact cu valoarea importurilor provenite din alte tari. Tabloul a fost 
completat cu observaţiile făcute în 1900 de marele industriaş american 
Carnegie: „În construcţiile navale efectuate în ultimii cinci ani, din 1894 
până în 1899, tonajul n-a crescut decât cu 46 000 tone; el a fost cu 9 000 
tone mai scăzut în 1898, decât în 1896. Marile nave de luptă construite în 
Germania le depăşeau pe cele engleze. Producția metalurgică a Germaniei a 
crescut de la 1 500 000 la 7 000 000 tone pe an; cea a Angliei este 
staționară; ea s-a oprit la cifra maximă de 9 milioane.” 

Toate aceste constatări au determinat o serie de anchete privind 
cauzele progresului german. Diversele consulate ale Angliei arătau clar 
motivele superiorității germane şi americane în producție şi comerț. 

Analizând regresul britanic, Chamberlain a stabilit următoarele cauze 
principale: insuficiența învățământului tehnic şi comercial, mai ales 
comparat cu cel german; cunoaşterea minimă a limbilor străine ; aroganta 
producătorilor şi comercianților, ce nu vor să tina seama de cererile, 
obisnuintele şi capriciile consumatorului străin; metodele înapoiate şi 
maşinile demodate ale industriei britanice. 

În luna martie 1901, „New Liberal Review” a deschis o anchetă cu 
titlul : „Cum să menţinem superioritatea comerțului englez”, cerând părerea 
unor persoane calificate. Wiliam Clark, într-un articol publicat în 
„Contemporary Review” (decembrie 1900), lua notă de decadenta industrială 
şi comercială a Angliei, ca şi de concurenţa victorioasă a Germaniei. În 
1901, „Saturday Review”, prevăzând un duel pe viata şi pe moarte între 


Anglia şi Germania, încheia articolul cu acest strigăt: ,Delenda est 
Germania”. 

Serioasa nelinişte a conducătorilor politici şi economici ai Angliei nu 
era determinată numai de progresul industriei şi comerțului german, 
datorat inițiativei întreprinderilor particulare, deloc intimidate de riscul 
inerent oricărei expansiuni. 

Faimoasa „Weltpolitik” a apărut ca o declaraţie de război, obligând 
Anglia să ia noi măsuri, necesare în vederea răfuielii cu Germania. În primul 
rând, a încheiat un acord cu Rusia, referitor la interesele celor două puteri 
în Asia Centrală. 

În 1904 Delcasse a avut ideea unei apropieri între Rusia şi Anglia. 
Ministrul afacerilor externe al Franței găsea necesar ca Antanta cordială sa 
fie completată. Eduard al VII-lea a susținut inițiativa lui Delcasse, care 
reuşea, abia în 1907, să înfrângă reticentele țarului Nicolae al II-lea şi ale 
cercurilor germanofile din Rusia. Evident, semnarea acordului anglo-rus 
schimba configurația politică mondială, suprimând elementul esențial al 
acțiunii politice a Germaniei: animozitatea dintre Rusia şi Anglia. 

Acordul împărțea Persia în două zone de influență. Piața persană o 
dată acaparată de Rusia şi Anglia, atât pătrunderea germană în Asia Mică, 
cât şi construirea de căi ferate deveneau imposibile. 

În discuţia lui Sazonov cu Kinderlen Wächter (secretar de stat la 
Afacerile Externe), acesta din urmă avea să-i declare că: „Germania nu 
putea recunoaşte Angliei şi Rusiei drepturi exclusive asupra Persiei, aşa 
cum reieşeau din acordurile noastre. Germania n-a participat la aceste 
acorduri care violau, în detrimentul propriilor ei interese economice, 
principiul uşilor deschise.“ Kinderlen Wachter adăuga că: „...de altfel, din 
prietenie pentru Rusia, ea (Germania) era gata să nu susțină cu prea mare 
insistență drepturile sale la obținerea concesiunilor feroviare în zona de 
influență rusă ; dar, în schimb, Rusia nu trebuia să se opună jonctiunii 
căilor ferate din Asia Mică cu viitoarea rețea destinată conectării 
Teheranului la posesiunile noastre transcaucaziene. Aceste exigente, care 
amenințau monopolul nostru comercial stabilit de mult timp în Persia de 
nord, erau, pentru noi, pe cât de dezagreabile, pe atât de dezavantajoase. 

Pe de-o parte, ne era extrem de dificil să le contestăm temeinicia, fără 
a da refuzului nostru un caracter inamical ; şi era cu atât mai jenant, cu cât 
în acelaşi timp guvernul nostru căuta să amelioreze raporturile sale cu 
Germania.“ (Anii fatali) 

Calea ferată a Bagdadului era o obsesie pentru Anglia, care se simțea 
amenințată de dinamismul comerțului german. Începând cu 1900, economia 
germană, în plină expansiune mondială, resimțea totuşi urmările politicii 
eronate a lui Bismarck, ce redusese cercul problemelor germane doar la 
Europa, ca o consecință a războiului din 1870 contra Franţei. 


Contele Wolf-Metternich i-a comunicat limpede lui Sir Arthur 
Nicholson (în acel moment adjunctul secretarului de stat pentru Afacerile 
Externe) impasul în care se găsea Germania în 1911, când progresul 
economiei germane neliniştea atât de mult Anglia: „Între anii 1866 şi 1870, 
Germania a devenit o mare putere. Dar în vreme ce Franţa, pe care o 
învinsese, şi Anglia îşi împărțeau lumea, Germania culegea doar firimiturile. 
A venit acum clipa ca şi Germania să-şi revendice drepturile legitime.” 

Dar contele Wolf-Metternich uita că Bismarck încurajase expansiunea 
colonială a Franţei, inițiată de Jules Ferry, prin tratatul de la Bardo 
(Tunisia). În monografia consacrată lui Jules Ferry, Maurice Reclus face 
următoarea comparaţie între marele cancelar german şi omul de stat 
francez: „Dintre cei doi oameni, primul era conducătorul unei tari 
victorioase, deținătorul unei puteri solide, temut în Europa şi aclamat în 
patrie; celălalt guverna o tara înfrântă, fără credit în afara granițelor 
noastre, învestit cu o putere precară şi avea să fie curând discreditat până 
şi-n patria sa; şi totuşi, al doilea este «cel bun» şi va avea în cele din urmă 
ultimul cuvânt. Vede, într-adevăr, clar şi vede just, iar cancelarul vede 
strâmb sau, mai degrabă, este orb. Nu vede că marile puteri evoluează 
fatalmente spre forma imperială, că este deci urgent, în această privință, să 
ocupe poziții în ținuturile exotice, să nu se lase depăşit de nimeni. El nu 
crede în viitorul expansiunii europene şi nu concepe antrenarea Germaniei 
pe acest drum. Ba mai mult, încurajează puterile concurente — mai ales 
Franța — să se angajeze pe această cale. 

Germania va înțelege, dar prea târziu, eroarea Cancelarului de Fier; 
lovitura de la Tanger, cea de la Agadir, războiul din 1914—1918 vor 
însemna tot atâtea eforturi de a sparge porţile închisorii europene, în care 
cuirasierul alb ferecase sistematic colosul german. 

Dacă Germania ar fi avut un Ferry la începutul anilor 1880, ea ar fi 
acumulat pe vechiul continent, punând piciorul în Africa şi în Asia, o 
asemenea putere încât ar fi obținut, fără război, şi chiar restituind Franței 
Alsacia şi Lorena, pur şi simplu stăpânirea lumii.” 

Nici un german n-ar putea contesta temeinicia afirmațiilor lui Maurice 
Reclus. Pentru a deturna privirile Franței de la Rin şi pentru a putea 
semăna discordia între ea şi Anglia, Bismarck a încurajat expansiunea ei 
colonială. 

În momentul când Germania a pus în practică a sa „Weltpolitik”, s-a 
putut constata cât de eronată a fost politica lui Bismarck. Incidentul de la 
Fachoda a confirmat speranţele lui Bismarck. N-a lipsit, decât foarte putin 
pentru ca Franța să rupă relaţiile cu Anglia. Dar creşterea vertiginoasă a 
economiei germane a reconciliat cele două puteri. Ba mai mult, Anglia a 
semnat un acord cu Rusia in 1907. Intervenţia Angliei in Maroc în 1911 a 
fost pricina înfrângerii diplomatice a Germaniei, recunoscută de amiralul 
von Tirpitz. 


E greu de înțeles cum şi-a putut imagina guvernul german că Anglia 
şi-ar fi păstrat neutralitatea în cazul în care agresivitatea lui Berchtold ar fi 
provocat un război cu participarea Franței şi Rusiei. Şi un alt element ar fi 
decis intervenția Angliei: misiunea militară a generalului Limann von 
Sanders. În vederea realizării grandiosului plan, cunoscut sub numele de 
Hamburg-Bagdad, Germaniei fi era necesar sa fie stăpâna 
Constantinopolului, ce-şi datora importanța situării sale între Asia şi 
Europa. Această misiune militară se încadra, de altfel, în politica prințului 
von Bülow. 

Guvernul Tinerilor turci avea o mare încredere în Germania, ca putere 
economică şi militară. Dar n-aveau în nici un caz intenţia de a se infeuda 
politicii germane. Dovada este că organizarea forțelor navale turce a fost 
încredințată amiralului englez Limpus şi mai multor ofițeri ai marinei 
engleze, cu condiția formală că nu vor participa la acțiunile militare ale 
flotei, în caz de război. Chiar dacă armata terestră germană constituia 
pentru Tinerii turci un model de organizare şi ştiinţă militară, flota engleză 
deținea pentru ei o superioritate indiscutabilă. 

Era normal ca misiunea lui Sanders să neliniştească Rusia, ceea ce 
explică poziția luată: „Principalul nostru obiectiv trebuia să fie deci 
delimitarea rolului generalului Limann von Sanders, pentru a împiedica 
extinderea influenței sale în dauna intereselor noastre”, scria Sazonov. 

Totuşi, atitudinea Rusiei față de deschiderile turcilor rămâne 
inexplicabilă. Talaat-Bei şi Ismet-Paşa, trimişi în misiune oficială în primă- 
vara lui 1914, au fost primiţi la Livadia de țarul Nicolae II. lata comentariul 
lui Sazonov la întrebarea pusă de Talaat-Bei: „Vă fac o propunere foarte 
serioasă. N-ar dori guvernul rus să încheie o alianţă cu Turcia?» 

Recunosc a fi fost foarte surprins de această declaraţie neaşteptată. 
Mă puteam, într-adevăr, aştepta de la Talaat la orice, dar nu şi la o 
propunere de alianță. După ce am depăşit surprinderea, l-am întrebat: «De 
ce ati aşteptat ultima clipă pentru a-mi face o asemenea propunere, când ati 
avut atâtea ocazii de a-mi vorbi mai devreme?» Talaat a recunoscut 
imposibilitatea studierii ei pe loc. Dorea, pretindea el, să ştie doar punctul 
meu de vedere asupra posibilității unei atari alianțe. l-am răspuns că 
ambasadorul nostru la Constantinopol va reveni la post în trei zile şi că 
singurul lucru pe care-l puteam face — pentru că o problemă serioasă 
trebuie tratată serios — era de a-i încredința acestuia studiul detaliat 
asupra acordului propus, pe care, în principiu, nu-l respingeam. Talaat a 
părut de acord.“ 

Ambasadorul de Giers a fost de părere că „această propunere nu 
putea fi complet neglijată”. Deci, aşa cum recunoaşte Sazonov — în 
primăvara lui 1914 —, „Tinerii turci n-au legat fără ezitări soarta patriei lor 
de cea a imperiului german.” 


Rusia n-a stiut, sau n-a vrut sä exploateze deplin acest moment de 
ezitare al guvernului turc. Ceea ce reiese clar din chiar propunerea lui 
Talaat-Bei este interpretarea eronată dată misiunii generalului Limann von 
Sanders. Evident, Rusia încerca să întărească pe cât posibil relaţiile sale cu 
Anglia, începute prin acordul din 1907. Dar nu se poate crede că s-a lăsat 
influențată si că n-a privit cu atenție propunerea unei alianţe cu Turcia. 

Explicatiile lui Sazonov, în Ani fatali, sunt atât de vagi, încât par a 
indica o apreciere falsă din partea ministrului afacerilor externe al Rusiei 
sau — ceea ce pare mai probabil — că o alianţă cu Turcia ar fi împiedicat 
realizarea aspirațiilor ruse: de-a ajunge într-o zi la strâmtori şi la 
Constantinopol. 

Am evocat sumar anii care au precedat atentatul de la Sarajevo, 
pentru a pune în lumină lipsa oricărei sigurante a guvernului german, 
atunci când îi dădea „mână liberă” lui Berchtold. Faptul că relaţiile dintre 
Anglia şi Germania se amelioraseră nu excludea defel o acțiune ostilă a 
Angliei, dar era mai probabil că ea n-avea de gând să scoată castanele din 
foc pentru .Serbia sau, mai exact, pentru Rusia. Neliniştile englezilor, 
provocate de dinamismul economiei germane, căpătau o nuanţă de teamă 
suficient de accentuată. I se găseşte expresia în finalul articolului publicat 
în „Saturday Review“, ce afirma : „Delenda est Germania”. Toate acestea 
erau o dezmintire a. optimismului german (cum că Anglia n-ar interveni 
într-un conflict) şi prefigurau o luptă pe viata şi pe moarte între Anglia şi 
Germania. 

Pe 6 iulie 1914, deci cu două săptămâni înaintea ultimatumului dat 
de Austria Serbiei, împăratul Wilhelm al II-lea primise o scrisoare de la 
Franz-Joseph — însoţită de programul sau politic. Mediile politice din 
capitalele europene bănuiau caracterul angajamentelor pe care Austro- 
Ungaria le cerea Germaniei. 

Împăratul Austriei scria: ,Aspiratiile guvernării mele trebuie să fie 
dirijate spre izolarea şi diminuarea (Verkleinerung) Serbiei”. Iar formula 
„Nebelung contra aliaţilor săi” — folosită de împăratul Germaniei — avea o 
sonoritate romantică şi dovedea o lipsă totală de prudență politică. 
Responsabilitätile lui Wilhelm al II-lea reies clar din Culegerea lui Kautsky: 
„Împăratul avea obiceiul de a face observaţii pe marginea rapoartelor 
primite. lată una dintre ele, notată pe raportul ambasadorului Germaniei la 
Viena, Tschinski, care sublinia într-un pasaj hotărârea austriecilor de-a 
trece la o răfuială definitivă cu Serbia: «Acum sau niciodată!» Într-un alt 
pasaj, ambasadorul exprima părerea că era indispensabil ca Austro-Ungaria 
să fie deturnată de la o decizie inechitabilă. Împăratul remarca: «Ce-i pasă? 
E o prostie. Nu-i treaba lui. Tschinski să renunțe la asemenea prostii. 
Trebuie terminat cu sârbii.” 

Sunt greu de înțeles motivele ce-l determinau pe împărat să precipite 
conflictul spre catastrofa războiului. 


Pe un alt raport al aceluiaşi ambasador, ce informa că Austro-Ungaria 
ar amâna trimiterea ultimatumului Serbiei până când preşedintele 
Republicii franceze va părăsi Rusia, Wilhelm al II-lea menţionează: „Ce 
păcat!“ Era foarte grăbit... 

Trebuie de asemenea subliniată atitudinea conciliantă a lui Sir 
Edward Grey, care, foarte mirat de scurtimea termenului acordat Serbiei de 
ultimatum, considera războiul inevitabil. Totuşi, sperând într-o rezolvare 
paşnică a conflictului, i-a cerut lui Lichnowski, ambasadorul Germaniei la 
Londra, să comunice guvernului său că Anglia era dispusă a face demersuri 
— în înțelegere cu guvernul german — pentru a obţine o prelungire a 
termenului din ultimatum. Wilhelm al II-lea şi-a expus părerea prin 
adnotarea următoare: „Este inutil”. 

Regele Carol I al României a intervenit şi el. Părerea sa era apreciată 
atât de guvernul german, cât şi de împăratul Wilhelm al II-lea, ceea ce era 
foarte important. Regele Carol I era respectat pentru înțelepciunea sa 
politică, prestigiul său personal, ca şi pentru sentimentele sale pro-germane. 
El nu credea că guvernul sârb participase la complotul pentru asasinarea 
arhiducelui Franz-Ferdinand. Şi l-a întrebat pe ministrul austro-ungar la 
Bucureşti, contele Czernin, dacă Viena deținea probe serioase. Regele 
României era convins că oamenii politici din Viena îşi pierduseră capul. 
Fiind sigur că intervenția Berlinului pe lângă guvernul de la Viena va potoli 
veleitätile războinice, el se adresă lui Wilhelm al II-lea, dar demersul său 
rămase fără efect. 

Declaraţia guvernului sârb a fost confirmată de toate informațiile 
rezultate ca urmare a anchetei întreprinse de autorităţile austro-ungare. 
Berchtold a reuşit, totuşi, să convingă guvernul german de contrariul. Fără 
acoperirea militară a Germaniei, Viena ar fi fost mult mai prudentă, 
conştientă fiind de inferioritatea armatei sale. Dar ea a provocat războiul, 
folosind pretextul asasinării prințului moştenitor, pentru a reduce din nou 
Serbia la situația de protectorat pe care o avusese sub domnia dinastiei 
Obrenovic. Odată Serbia supusă, politica austro-ungară n-ar mai fi 
întâmpinat obstacole în Balcani. 

Există, totuşi, un argument ce justifică, într-o oarecare măsură, 
precipitarea lui Berchtold. Ceea ce fusese un titlu de glorie pentru Ârenthal, 
adică anexarea Bosniei şi Herțegovinei, s-a dovedit o gravă eroare politica 
prin consecințele sale. 

Fusesera inglobati în imperiu trei milioane de sârbi, ce nu puteau fi 
stäpâniti atât timp cât exista o Serbie independentă, al cărei prestigiu 
crescuse prin victoriile obținute în timpul războaielor balcanice. Dar orice 
om de stat clarvăzător şi-ar fi dat seama că atacarea Serbiei de către 
armatele austro-ungare, ar fi antrenat în război toate puterile europene. Or, 
un război european, început prin voinţa lui Berchtold de-a micşora Serbia, 
actualiza problema  nevralgică a imperiului habsburgic: problema 


nationalitätilor. Supravietuirea statului austro-ungar nu era posibilä decât 
schimbându-i structura politică prin instaurarea unui sistem federativ si 
franand politica de maghiarizare forțată a naționalităților practicată de 
Budapesta. 

Dar Franz-Joseph nu admitea nici o modificare a dualismului stabilit 
în 1868, considerând că orice atentat la bazele constituționale ar provoca 
năruirea imperiului. 

Ca o ironie sinistră a Istoriei, omul căzut sub gloantele nationalistilor 
bosniaci, sustinuse federalizarea imperiului. El manifesta sentimente de 
amicitie pentru slavi şi români si era, conştient de rolul nefast al politicii 
Budapestei, care, prin şovinismul său, conducea inevitabil la dezagregarea 
imperiului. 

Prin atentatul de la Sarajevo, ideea unui imperiu federal al 
Habshurgilor se spulbera şi, consecință fatală, precipita sfârşitul acestui 
imperiu. 

Franz-Ferdinand era detestat la Viena din cauza concepției sale 
trialiste (o monarhie austro-ungaro-croată), din cauza sentimentelor sale 
antiungureşti şi pentru convingerea lui că politica ungară putea să aprindă 
Europa. 

Este deci inexplicabilă interpretarea, evident exagerată, data 
atentatului de la Sarajevo din 28 iunie 1914, in parte facilitat de Budapesta. 

Imperiul, amalgam de nationalitati, s-ar fi putut salva numai printr-o 
federatie. Franz-Ferdinand era pregatit pentru aceasta idee. Dar Franz- 
Joseph si toata camarila austriaca i se opuneau ; ca si nationalistii germani, 
ungurii erau cat se poate de indarjiti. 

Procesele de inalta trädare, adevarate sfidari ale notiunii de justitie, 
erau metodele de care se foloseau ungurii pentru a impiedica manifestarile 
nationale. 

Un tanar hertegovinean, MiloS Pjanic, care fusese urmarit in 1913 
pentru trădare, dar a trebuit să fie eliberat, acuzatorii săi recuzându-se in 
fata tribunalului, a fost ales preşedinte al tineretului nationalist bosniac. 

Măsurile de represiune ale administraţiei austro-ungare nu reuşeau 
să inabuse reflexele nationale. 

Astfel, un acuzat, Trifko Grabez, la întrebarea procurorului: „Sunteţi 
de părere că Bosnia şi Herțegovina ar trebui să se alăture Serbiei?“, a 
răspuns fără ezitare, „Aceasta e părerea mea“. Procurorul reinnoieste 
întrebarea: „Mai este şi acum idealul dumneavoastră?“ Acuzatul răspunde: 
„Da, acesta şi numai acesta, fie sub sceptrul lui Karagheorghevié, cu numele 
de Iugoslavia, fie sub forma unei republici simple sau federative.” 

Procurorul l-a întrebat imprudent, pe ce se baza declarând că poporul 
trăia rău în Bosnia. Grabez a răspuns: „Pe propria experiență. Am văzut 
măsurile excepţionale, comisariatul, suspendarea autonomiei, procesul de 
înaltă trădare intentat sârbilor la Zagreb, în care au pătimit nevinovați.” 


Avocatul apărării, Zistler, a avut îndrăzneala, în plin război, să 
amintească şirul de procese de înaltă trădare şi să afirme unele adevăruri, 
destinate a pune într-o lumină dezonorantă procedeele monarhiei 
habsburgice: „Procese asemănătoare s-au desfăşurat în trecut la Lvov şi 
Praga, Zagreb şi Triest. lată acum unul şi la Sarajevo. Iredentismul italian, 
panslavismul, propaganda pro-marea Serbie s-au succedat pe băncile 
acuzării, în fața principalelor tribunale. lată încă un proces de înaltă 
trădare. Spun încă unul, pentru că, în monarhia noastră, procesele de 
înaltă trădare revin din păcate în cicluri periodice, asemeni unei boli 
cronice, care recidivează la intervale regulate, şi tinzând să devină la noi o 
instituție normală.” 

Monarhia Habsburgilor trăia potrivit concepției secolului al XVIII- lea, 
ignorând urmările Revoluţiei Franceze şi căutând să imobilizeze cursul 
impetuos al istoriei în forme perimate. Era o monarhie mumificată, cum o 
dovedea rigiditatea protocolului de la Curte, păstrat cu grijă de-a lungul 
secolelor, dând impresia că cea mai mică abatere ar putea produce 
descompunerea principiului însuşi. Rigoarea protocolului îi fusese impusă şi 
arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului, care a comis o gravă 
abatere prin căsătoria sa cu contesa Sofia Chotek, aparținând nobilimii 
cehe. Franz-Joseph a fost obligat să accepte această căsătorie morganatică, 
la insistențele împărătesei Elisabeta, care, din romantism, aproba o 
căsătorie inspirată de un sentiment profund. Ea suferise mult din cauza 
protocolului, impus cu o intransigenta implacabilă de către arhiducesa 
Sophia, mama împăratului. Simpatia Elisabetei pentru Franz-Ferdinand 
provenea si din lipsa de respect fata de ceremonialul rigid al Curţii, căci era 
pentru prima dată când un arhiduce se căsătorea cu o femeie ce nu 
aparținea, prin naştere, unei familii princiare. 

Intervenţia. împărătesei se baza de asemenea pe amintirea morții 
tragice a arhiducelui Rudolph şi a contesei Maria Vecera. 

Franz-Joseph a cedat, dar nu i-a iertat niciodată nepotului său 
violarea tradiției Habsburgilor. Curtea, care forma birocraţia protocolului, a 
considerat cedarea împăratului ca un gest de slăbiciune, prevăzând 
consecințe grave. Neputând împiedica nici căsătoria şi nici ascensiunea 
arhiducelui la tron, Curtea l-a determinat pe împăratul Franz-Joseph să îl 
oblige pe Franz-Ferdinand de a renunța solemn, pentru soția şi viitorii săi 
copii, la toate prerogativele legate de calitatea sa de print moştenitor. 

La 28 iunie 1900, în fata întregii Curți, Franz-Ferdinand a citit, din 
ordinul împăratului, renunțarea sub jurământ, conform unei formule 
pregătite de ministrul Casei imperiale. A fost o teribilă umilință pentru 
arhiduce, de a declara că nici soţia, nici copiii săi nu vor reclama 
„drepturile, titlurile, însemnele, privilegiile aparținând văduvelor legitime şi 
urmaşilor arhiducilor rezultați din căsătorii legitime“. 


Deci, contesa Sofia Chotek era soție legitimă în fata legilor bisericii, 
dar nu şi în fața celor de drept dinastic. După îndeplinirea acestei 
formalitäti, începură umilintele, revanşă a birocraţiei protocolului, ofensată 
de căsătoria morganatică a prinţului moştenitor. În definitiv, aşa cum 
observa contele de Saint-Aulaire, această renunțare, impusă de o birocratie 
stupidă, nu rezolva nimic: „Aplicarea riguroasă a dreptului dinastic conține 
germenele unui conflict dinastic; dacă dintre copiii din această căsătorie sau 
printre copiii copiilor lor, se iveşte un ambițios mai bine dotat, mai viril, mai 
popular decât verii săi «legitimi», care să grupeze în jurul său nemultumitii 
şi să revendice coroana, n-ar fi oare normal ca renunțarea tatălui ori a 
strămoşului său să nu angajeze ființe ce nu s-au născut încă, dreptul de 
primogenitură neputând fi infirmat de o căsătorie a cărei «legitimitate» i-a 
fost consacrată de biserică? Franz-Ferdinand însuşi, dacă împrejurările ar 
permite-o, va spune că renunțarea sa este viciată de constrângere şi că el 
întrupează un drept divin, anterior şi superior dreptului dinastic.“ 

Dar destinul istoric a voit ca monarhia Habsburgilor să se stingă. 

De altfel, birocraţia protocolului nu era preocupată de asemenea 
ipoteze viitoare; ea trăia în prezent, în funcție de respectul rigid fata de nişte 
forme, considerându-le necesare pentru viabilitatea instituției monarhice. 

Ofensele la care era supusă contesa Chotek, chiar după ce împăratul 
îi acordase titlul de ducesă de Hohenberg, reflectă mentalitatea, unei Curți 
rămasă în urmă cu un secol. La dineuri, locul rezervat soției mostenitorului 
tronului era la capătul mesei. În cortegiile solemne, ducesa de Hohenberg 
era ultima, după cei mai tineri arhiduci şi arhiducese, a căror guvernantă 
părea a fi. 

Regizor abil, prințul de Montenuovo (copil din flori al Mariei-Luiza şi al 
lui Neipperg), în calitatea sa de maestru de ceremonii, făcea gol în jurul 
soției viitorului împărat. 

Chiar in fata morții, protocolul n-a abdicat. Toată Curtea a fost 
satisfăcută, iar un înalt demnitar nu şi-a putut ascunde sentimentele şi, 
uitând de orice decentä, a exclamat: „În sfârşit, putem respira”. Montenuovo 
s-a opus ca ambele sicrie să fie expuse împreună la ,Hofburgsparkkirche“ şi 
doar din ordinul împăratului a incuviintat această abatere de la etichetă. 
Marele maestru de ceremonii a găsit totuşi o soluție spre a marca 
inegalitatea dintre arhiduce şi soția acestuia: sicriul Sofiei a fost plasat ceva 
mai jos decât cel al soțului său, iar pentru a sublinia că nu şi-a depăşit 
condiția dinaintea căsătoriei, pe sicriul său au fost aşezate însemnele 
doamnelor de onoare: un evantai şi o pereche de manusi negre... Li s-a 
interzis copiilor accesul în camera mortuară. Le-a fost permis, datorită 
intervenției noului moştenitor, arhiducele Carol, numai să îngenuncheze şi 
să se roage pentru odihna sufletelor părinţilor. Era un exces al lui 
Montenuovo? Nici vorbă! 


Împăratul a asistat la serviciul funebru, impasibil, fără emotie si a 
părăsit biserica fără a se înclina şi a arunca vreo privire de adio spre sicrie. 
Şi totuşi cei doi morți erau victimele ideii imperiale, iar moartea lor fusese 
folosită ca pretext pentru declanşarea războiului. 

Atât împăratul cât şi Curtea sa erau cu un secol în urma evoluției 
spiritului public. Formele anacronice ale protocolului îi apărau, asemeni 
unor baricade, de progresul secolului al XIX-lea, făcându-i să creadă că era 
un mijloc de salvare a monarhiei. 

Cum puteau spera nationalitätile imperiului ca Habsburgii să cedeze 
în ceea ce ei considerau a fi misiunea lor, adică de a se opune ideii 
naționalităților, pusă în circulaţie de Revoluţia Franceză? Împăratul Franz- 
Joseph a rezumat el însuşi politica Austro-Ungariei: „Popoarele mele sunt 
străine unele de altele; cu atât mai bine. Din antipatiile lor se naşte ordinea 
şi din ura lor reciprocă, pacea generală.” 

Împăratul Austriei pare a fi fost un bun elev al lui Machiavelli! 

Metternich, cel care concepuse şi realizase politica antirevolutionara 
— adică împotriva principiului naționalităților, politică asigurată de Sfânta 
Alianță —, se sprijinise pe solidaritatea politiilor, care supravegheau şi 
pedepseau prin închisoare grupările ce apărau principiul naționalităților. 

Dincolo de lipsa de respect pentru formele protocolare, Franz- 
Ferdinand se făcuse vinovat de a-şi fi închipuit şi a fi crezut posibilă o 
structură federală a imperiului, fiind dispus să accepte un compromis cu 
principiul naționalităților ca subiect de drept. 

Revoluţia din 1848 îl înlăturase pe Metternich, dar concepția sa 
politică a durat de-a lungul întregii domnii a lui Franz-Joseph, care a 
apărat-o cu mult zel. Atitudinea cancelarului apare limpede în memoriul pe 
care i-l adresează din Troppau, la 15 decembrie 1820, ţarului Alexandru: 
„Lumea doreşte să fie guvernată prin fapte conforme justiției şi nu prin fraze 
şi teorii”. Era o poziție categorică împotriva celor ce propagau „teoriile 
nefaste” şi care susțineau cu îndârjire „dreptul etern”. 

„Guvernele să-i reducă la tăcere pe doctrinarii din interiorul statelor 
lor şi să manifeste dispreț pentru cei din afară. Cei slabi si încrezuti vor fi 
spulberati, dacă ceilalți, mai puternici ca ei, apar, îşi strâng rândurile şi 
înving”, sfătuia împăratul austriac. 

In 1823, Metternich scria din Viena: „Instalaţi, în cele patru colțuri ale 
Europei, patru oameni energici, ştiind ceea ce vor şi bine lämuriti asupra 
metodelor de acțiune. Să fie determinaţi să-şi ridice brațul şi glasul, în 
acelaşi timp, şi întreaga şandrama se va nărui într-un nor de fum.” Reţeta 
lui era precizată în aceşti termeni: „Unirea monarhilor este baza 
fundamentală a politicii de urmat, pentru a salva astăzi societatea de la 
ruină.” 

Metternich considera Italia drept o simplă noţiune geografică. Dar 
italienii i-au dat replica, punând în circulație ideea dreptului naționalităților 


şi amenințând posesiunile Hahsburgilor. Congresul de la Troppau — ce s-a 
reunit în luna octombrie 1820 — era opera lui .Metternich, întrunit pentru a 
denunța o conspirație universală contra ordinii stabilite. El cerea o acțiune 
colectivă împotriva nationalistilor italieni. Castlereagh a refuzat participarea 
Angliei, căci guvernul englez nu se putea amesteca în afacerile interne ale 
unei alte tari, nici nu se putea asocia la manifestări împotriva ,revolutiei” în 
general. 

Dar ţarul Alexandru I a susținut ideea lui Metternich, semnând 
manifestul ce a fost publicat la 19 noiembrie şi care stabilea în mod 
categoric principiul intervenției: „Statele făcând parte din Alianţa europeană, 
care vor suferi o alterare a formei regimurilor lor interne, operată prin 
revoltă şi ale cărei urmări vor constitui amenințări pentru alte state, vor 
înceta prin aceasta de a mai face parte din Alianţă.” 

Atunci când statele astfel tulburate de revolte interne „vor ajunge 
pentru țările vecine un pericol iminent, puterile vor fi în stare să exercite, în 
privința lor, o acțiune eficace şi binefăcătoare, folosind, pentru a le readuce 
în sânul Alianţei: mai întâi, demersuri amicale; în al doilea rând, forța 
coercitivă, dacă utilizarea acestei forțe ar deveni indispensabilă.” 

Metternich a reuşit cu mare greutate să ralieze la punctul său de 
vedere atât Anglia, cât şi Franța. Ruşii înşişi ezitau să susțină un print — 
regele celor două Sicilii — care refuza supusilor săi orice libertate. 

Reprezentantul Franței, La Ferronnays, declara: „Guvernul Franței, 
putere reprezentativă, nu putea susține un rege absolutist, decis să rămână 
astfel”. Austriecii, indignati de atitudinea reprezentantului regelui Ludovic al 
XVIII-lea, i-au amintit: „Nu sunteți un ministru francez, aici sunteți un 
ministru european”. Ei erau convinşi că absolutismul integral, în stil 
Habsburg, trebuia să domine Europa. Dar se loveau de sentimentele liberale 
ale unui adversar de calitate superioară, Capo d'Istria, ministrul țarului 
Alexandru I. Pentru el, principiul naționalităților era o mare forță în 
devenire, contra căreia orice rezistență era inutilă. Capo d'Istria susținea că 
Europa nu mai trebuia să-i sprijine pe Ferdinand I, regele celor două Sicilii, 
dacă nu acorda o constituție rezonabilă, rezumând punctul său de vedere 
după cum urmează : „Mai întâi sfaturi şi apoi salve de tun...” 

Metternich a reacționat imediat : „Salve de tun deîndată”, cuvinte 
exprimând politica adoptată de Habsburgi în privința mişcărilor 
naționalităților. Această politică a fost urmată până în luna noiembrie 1918, 
când monarhia se destramă, ca urmare a acțiunii impetuoase a 
naționalităților, ignorate un întreg secol. 

Conferința de la Laybach (Liubliana) — urmare şi încheiere a celei de 
la Troppau — a permis o acțiune desfăşurată în luna ianuarie 1821, noua 
Constituţie, sensibil mai liberală, fiind anulată. Forte austriece, însărcinate 
de Sfânta Alianţă să efectueze operațiunea, ocupau Napoli pe o perioadă de 
trei ani, cheltuielile fiind — bineînțeles — suportate de napolitani. 


Faimoasa afirmaţie a lui Metternich: ,ltalia este o simplă expresie 
geografică” a fost dezmintita pe 21 martie 1821, când patriotii italieni — un 
mare număr de ofițeri şi carbonari — au arborat la Alexandria, în Piemont, 
drapelul italian, proclamând libertatea şi unitatea națională. Prin intervenția 
armatei austriece, insurgenții, adică patriotii italieni, au fost înfrânți. 

Considerându-se marele pontif al absolutismului, Metternich era 
hotărât să extirpe din ideea liberală ceea ce putea fi dăunător monarhiei 
Habsburgilor: drepturile naționalităților. Bineînţeles, această misiune de 
jandarm contrarevolutionar nu era chiar atât de idealistă. Habsburgii 
afirmau şi practicau amestecul în treburile interne ale altor state, dar 
înțelegeau să tragă şi foloase, aşa cum scria ministrul Rayneval: „Austria 
pretinde foarte mult pentru ajutorul oferit cauzei regale. Sub raport militar, 
ea ocupă cele mai puternice poziţii din Italia: Piemontul, Roma, Napoli.” 

În luna mai 1821, la sfârşitul conferinței de la Laybach, Metternich, 
satisfăcut, declara plin de vanitate: „Bătălia diplomatică a fost câştigată. 
Bunul simț a învins...” 

Acordul de la Troppau a fost benefic pentru Habsburgi, cum s-a putut 
vedea în 1848, când armatele țarului Nicolae I au salvat monarhia zguduită 
până în temelii de explozia naționalităților. Motivele pentru care Rusia a 
intervenit au fost rezumate de ministrul afacerilor externe, Nesselrode, care 
credea că datoria Rusiei era de a combate „ereziile periculoase ale 
socialismului şi comunismului, pasiunea dezordonată a instituţiilor 
democratice, ideea necugetată de refacere a dreptului public pe principiul 
imaginar al raselor, limbilor şi naționalităților”. 

La Troppau, Metternich nu intrevazuse posibilitatea unei insurectii a 
naționalităților de pe teritoriul tradițional al monarhiei. Dar impunând 
principiul intervenției, anticipase acțiunea salvatoare a țarului Nicolae I. 
Angajarea militară a Rusiei se datora şi temerii că revoluțiile naționale din 
Austria vor contamina Polonia. 

În treacăt fie spus, împăratul Franz-Joseph a plătit dreptul la 
recunoştinţă datorat Rusiei printr-un şantaj ruşinos în timpul războiului 
din Crimeea. Ţarul era deci îndreptățit să pună aghiotantului său, generalul 
Rzewonski (de origine poloneză), această întrebare: „Care este, după părerea 
ta, cei mai prost rege polonez? Pot să-ți spun eu, a continuat țarul: cel mai 
prost rege polonez a fost Jan Sobieski, pentru că a apărat Viena de turci. lar 
cel mai prost dintre suveranii ruşi sunt eu, căci i-am ajutat pe austrieci să 
reprime insurecția maghiară...” 

Franz-Joseph a fost crescut de mama sa, arhiducesa Sophia, în 
respectul fata de marea împărteasă Maria-Tereza si fata de principiile ce 
puteau fi rezumate prin groaza pe care o avea aceasta de reforme şi prin 
salvgardarea nealterată a tradiţiilor, asigurate în parte de eticheta rigidă de 
la Curte. 


Înarmat cu asemenea conceptii, împăratul a rezistat oricărei tendinţe 
novatoare, conducând imperiul la catastrofa precedată de revoluția din 
1848. Gravele probleme sociale şi naționale, care amenințau viabilitatea 
imperiului, nici nu existau pentru împărat, admirator al geniului politic al 
lui Metternich. Ostilitatea celui din urmă arătată principiului naționalităților 
este cunoscută, dar atitudinea sa privind problemele sociale, mai putin. 
Afirmația cancelarului că, în Austria, omul obişnuit porneşte de la baron — 
cel mai mic titlu de noblețe — demonstrează că pentru el nu exista clasa 
lucrătorilor (muncitorilor) şi cea a micii burghezii, considerându-le ca o 
mulțime fără interes — ceva confuz între categoria de om şi cea de animal... 

Când Franz-Joseph a fost proclamat împărat, în 1848, Austro- 
Ungaria avea 38 de milioane de locuitori, repartizați pe naționalități, după 
cum urmează: 17 milioane de slavi (polonezi, cehi, slovaci, croați, sloveni şi 
sârbi) ; 10 milioane de germani (8.700.000 în Austria şi Boemia, 1.300.000 
în Ungaria, Transilvania şi Bucovina); 5.300.000 de unguri ; 3 milioane de 
români (în Transilvania şi Bucovina); 2 milioane de italieni, restul fiind evrei 
şi armeni. 

Aspiratiile nationale ale acestui conglomerat contraziceau concepția 
politică a tânărului împărat, adept al sistemului autoritar al lui Metternich. 
Din revoluțiile nationale si sociale, ce cuprinseseră întreaga Europa, Franz- 
Joseph a tras această concluzie formulată de W. V. Merckel: „Nu există 
decât un singur remediu împotriva democrației: armata!“ 

În timpul celei mai îndelungate domnii înregistrate, de istorie Franz- 
Joseph a trebuit să înfrunte două idei-fortä: naționalitatea şi libertatea. 
Incapabil de a se adapta noului climat al istoriei şi hotărât să apere unitatea 
şi dăinuirea imperiului, l-a dus la dezmembrare. Era un intelectual 
mediocru, foarte muncitor, conştiincios, binevoitor (în contrast cu aroganta 
curtenilor), de o mare demnitate, având oroare de orice abatere de la 
decenta. Poseda calitățile domestice necesare conducerii unei mari 
proprietăți agricole, dar nu a unui imperiu complex, ca acela creat de 
Habsburgi. 

Contele de Saint-Aulaire, în studiul consacrat împăratului Austro- 
Ungariei, respectând obiectivitatea, dar cu o nuanţă de înțelegere 
binevoitoare pentru om, este obligat totuşi să recunoască valoarea sa foarte 
modestă, „având numai calități medii, n-a atins decât perfecțiunea în 
mediocritate. Este şi asta o perfecțiune, deoarece aceste calități medii 
comune, dacă vreţi, de bun simț, tact, demnitate, îndemânare, Franz- 
Joseph le poseda în cel mai înalt grad, încât deveneau virtuți.“ 

Numai că asemenea calități dau un excelent funcționar, nu un om de 
stat. 

„La Franz-Joseph, nivelul mental este la înălțimea moralului. Nu avea 
spiritul suficient de penetrant pentru a prevedea toate consecințele deciziilor 
sale. Este înclinat să confunde administrarea cu guvernarea popoarelor sale 


şi să-şi închipuie că toate sunt la locul lor dacă documentele imperiului 
sunt la zi. De la 5 dimineața la 8 seara, timp de şaizeci si opt de ani de 
domnie efectivă, acest ocnaş al tronului se supune voluntar unui regim pe 
care un autocrat nu l-ar fi putut impune, de teamă, unui simplu muncitor: 
săptămâna de lucru de 80 de ore, fără drept de grevă şi fără repaus 
duminical... Acest şef al unui mare stat îşi lua mult prea în serios sarcina de 
şef de birou, examinând de prea aproape lucrurile, pentru a le vedea de 
destul de sus. Sau să-l pună pe ministrul competent să-i „prezinte” marile 
probleme, lui rămânându-i să filtreze şi să extragă esența. El epuizează în 
analize subalterne un timp şi o energie ce şi-ar găsi în sinteză o utilizare mai 
imperială şi mai regală.“ (Saint-Aulaire). 

Preocupat de problemele de o mai mică importanţă ale administrării 
imperiului, împăratul ignora chestiunea atât de importantă a 
naționalităților, care a rămas aceeaşi, din 1848 până în 1914. Birocratul 
asiduu ignora însăşi națiunea ca o realitate socială. 

Una din figurile de mare prestigiu ale partidului social-democratilor 
austrieci, Otto Bauer, a publicat în 1908 Die Nationalitätenfrage und die 
Sozial-demokratie (Problema naționalităților si social-democratia), lucrare ce 
a marcat o dată în studiul acestei probleme fundamentale pentru 
continuitatea imperiului habsburgic. 

Bun cunoscător al problemei sociale în Austro-Ungaria, Otto Bauer 
declara: „Ştiinţa a lăsat până acum națiunea aproape numai în grija poeţilor 
lirici, a foiletoniştilor şi a oratorilor de la reuniunile publice, din parlament 
sau de la sărbători. Într-un moment al marilor lupte naţionale, n-am pus 
încă bazele unei teorii satisfăcătoare asupra esenței națiunii.“ 

Lucrarea lui Otto Bauer a rămas până în zilele noastre o prețioasă 
contribuţie la elucidarea problemei ce domină încă preocupările sociologilor 
şi oamenilor de stat. 

Ultima carte apărută, Naționalismul — mit şi realitate, de Boyd C. 
Shafer, dovedeşte că problema este încă actuală. În 1910, marele sociolog 
ungur Jâszi Oszkâr a publicat o lucrare privind nationalitätile din Austro- 
Ungaria. Era un act de mare curaj de a prezenta o realitate dramatică a 
imperiului austro-ungar. Lucrarea a stârnit indignarea oamenilor politici, 
obligându-l pe autor să se refugieze în Statele Unite. Dar în ciuda vâlvei pe 
care a stârnit-o această carte, asiduul birocrat Franz-Joseph n-a avut 
curiozitatea de-a o citi sau de-a o discuta cu miniştrii săi. 

Această problemă (a naționalităților), vitală pentru Austro-Ungaria, îl 
neliniştise pe contele Taaffe, care, după instaurarea dualismului, a adresat 
împăratului, în 1871, un memoriu din care cităm câteva pasaje: „Austria, 
care este un imperiu de popoare (Volkerreich) şi care nu are, ca urmare, 
dreptul de a face din egoismul naţional principiul politicii sale, trebuie să se 
lase condusă în viața publică de o înaltă idee morală: ideea de dreptate. Prin 


esența ei însăşi, Austria este, dintre toate statele europene, cea care are 
misiunea de a recunoaşte suveranitatea legii.“ 

„Stat de drept prin excelență” — suveranitate a legilor? 

Franz-Joseph era convins că în imperiul Habsburgilor domnia legilor 
era asigurată. Dar la Viena, şi mai ales la Budapesta, aceste legi erau 
alcătuite după criterii ostile naționalităților. Pentru a dovedi că împăratul 
birocrat refuza cu încăpățânare să ia cunoştinţă de aspiraţiile şi drepturile 
naționalităților din imperiu, vom cita un singur caz: în 1920 s-au adus la 
Bucureşti toate documentele privitoare la românii din vechea monarhie 
austro-ungară ce se găseau în arhivele imperiale. Printre aceste documente 
se găsea şi textul Memorandumului pe care românii îl prezentaseră lui 
Franz-Joseph. 

Plicul era intact. Într-un colt, arhivarul notase data primirii şi numele 
celor ce înaintaseră documentul. Împăratul nu avusese nici măcar 
curiozitatea să vadă ce-i cereau românii. Era preocupat de comportarea 
provocatoare a arhiducilor risipitori, citind cu atenţie rapoartele poliţiei. Îi 
admonesta sau le impunea unele sancţiuni severe şi le plătea conştiincios 
datoriile. 

Austria era, potrivit concepției tradiționale a Habsburgilor, domeniul 
ramurii principale a Casei de Habsburg, aşa cum Prusia — pe vremea lui 
Frederic I — era domeniul ramurii principale a Casei de Hohenzollern. 
Faptul că acest domeniu era locuit de popoare diferite n-avea nici o 
importanţă. Austria n-a fost niciodată o națiune omogenă, ca Anglia, Franța 
sau Spania, şi totuşi imperiul a durat fără ca un singur împărat să fie 
preocupat de problema naționalităților. De ce şi-ar fi pus-o Franz-Joseph? 

Dispretul împăratului pentru Memorandum era cu atât mai 
surprinzător, cu cât procesul împotriva românilor din Ungaria durase trei 
săptămâni şi era cunoscut de opinia publică mondială. Guvernul de la 
Budapesta — sub imperiul unei uri oarbe fata de romani, de care se temea 
— a comis una dintre acele grave şi decisive erori politice, ale căror 
consecințe sancţionează lipsa de onestitate a statului. 

Fără îndoială, procesul, cunoscut sub numele de Procesul 
Memorandumului, a slujit cauza poporului român, pregătind atmosfera 
internațională ce i-a permis, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, să-şi ia 
revanşa, prin încorporarea în regatul României. 

În cursul anului 1893, marile ziare franceze, engleze, italiene şi 
germane şi-au trimis corespondentii la Cluj, unde se desfăşura procesul 
împotriva autorilor Memorandumului. În coloanele ziarelor, reportajele 
alternau cu articolele în care se comenta politica de deznaționalizare dusă 
de guvernul de la Budapesta. În Italia, deputatul radical Imbriani a adresat 
o interpelare primului ministru, Crispi, cerându-i să intervină în favoarea 
românilor, trimişi în fața juratilor pentru vina de a fi apărat drepturile 


națiunii lor. La interpelarea lui Imbriani, s-au mai asociat alti deputați: 
Pozrio, Guerci, Giordini, Chiudano, San-Severino, Becci, Barcilai etc. 

„Subsemnaţii interpeleazä pe preşedintele Consiliului de miniştri şi 
ministru al afacerilor externe, vrem să ştim ce acţiune înțelege să 
întreprindă spre a susține şi apăra drepturile naţionale, călcate în picioare, 
ale populațiilor latine din Austro-Ungaria?“ 

Nici chiar atunci când acest proces a provocat un veritabil tumult de 
proteste în opinia publică europeană, Franz-Joseph n-a avut curiozitatea să 
deschidă plicul pentru a cunoaşte doleantele românilor, pe care le-a ignorat 
până la sfârşitul zilelor sale... 

Într-un studiu documentat, Europa Centrală — evoluţia istorică a ideii 
de Mittel—Europa, asupra diverselor proiecte privitoare la organizarea 
bazinului dunărean, Jacques Droz — profesor la Universitatea din 
Clermont-Ferrand — analizează aceste proiecte emise între 1859 şi 1867, ca 
şi politica Austro-Ungariei față de naționalități. Una dintre formulările sale 
defineşte admirabil politica Habsburgilor: „Îşi guvernau statele printr-o 
distribuire judicioasă a nemulțumirii”, adică aplicau principiul lui „divide et 
impera”. 

În fata nenumăratelor proiecte, Franz-Joseph a încercat să se 
strecoare, alegând formula cea mai dăunătoare, soluție provocatoare în cel 
mai înalt grad: dualismul. Palâcky şi prietenii săi, ce-şi puseseră în 1848 
speranțele în austro-slavism, într-o federație a imperiului Habsburgilor, 
suferiră cea mai amară dezamăgire. Maghiarii erau inamici implacabili ai 
slavilor, acuzându-i de a fi aliați clandestini ai Rusiei. La această afirmaţie, 
Palâcky a răspuns: „Dacă Austria ar face câteva concesii slavilor, ar fi o 
înfrângere pentru Rusia. Toţi slavii, inclusiv polonezii, se întorc spre 
Austria, căci preferă oricând austro-slavismul, unui slavism rus.“ 

În Testamentul politic publicat la Praga în 1872, acest mare istoric şi 
om politic îşi recunoaşte înfrângerea, declarând a fi trăit cu iluzii şi a fi avut 
încredere in Austria. El mai adăuga că singura soluție de viitor pentru cehi 
era unirea cu celelalte popoare slave. Era condamnarea implicită a 
monarhiei Habsburgilor. 

Franz-Joseph a lucrat cu mult zel la propria sa prăbuşire. Hotărârea 
împăratului de-a opta pentru formula dualismului, în locul unei federații ce 
ar fi asigurat supraviețuirea imperiului, conținea şi scadenta răfuielii finale 
a naționalităților cu o forma de stat ce le amenința existența. O indicație 
asupra inclinatiei lui Franz-Joseph de a alege modul cel mai brutal pentru a 
tine laolaltă nationalitätile se găseşte în alegerea miniştrilor desemnați să 
administreze Bosnia şi Herţegovina. 

Benjamin Kâllay a fost numit prim-ministru al provinciilor ocupate. 
Maghiar fanatic, el a aplicat, timp de treizeci de ani (1882—1912), metodele 
Budapestei: confiscările, interdicțiile, brutalitatea şi arestarea de către 
jandarmi, înscenarea de procese politice, în scopul creării unei atmosfere de 


frică paralizantă. Actele de teroare ale lui Kâllay au făcut populaţia Bosniei 
şi Herțegovinei să regrete regimul turc, ce fusese mult mai uman. 

După Kâllay a fost desemnat un alt maghiar autentic, Buriân, ginerele 
generalului ungur Fejervary, protejatul lui Tisza. Buriân a continuat in 
acelaşi stil, cu metoda şi concepţia politică a predecesorului său, până în 
1912, când Viena a considerat oportun să introducă o oarecare moderație în 
administrarea Bosniei şi Herțegovinei. Ultimul ministru al acestei provincii, 
polonezul Bilinski, a fost dublat de un om al lui Tisza, Ladislau Theleki, 
destinat a asigura continuitatea. 

Numirea sa prin presiune a dus la revolta maselor, a căror convingere 
era că „Austria este un stat în care germanii şi maghiarii fac legea”. Orgoliul, 
lipsa de inteligență politică, disprețul total fata de populaţia care nu 
aparținea celor două națiuni privilegiate au împiedicat guvernele de la Viena 
şi Budapesta să evalueze corect riscurile decurgând din politica de 
opresiune. Din chiar momentul ocupării, Viena şi Budapesta au dovedit că 
ignoră starea de spirit din Bosnia şi Herţegovina. Generalii austrieci erau 
convinşi că ocuparea va fi o operaţie uşoară, o simplă plimbare: „Vom ocupa 
Bosnia cu fanfara...” 

Nu mică le-a fost surpriza constatând că Hajdu Lajos apără Sarajevo 
cu atâta îndârjire, încât forțele austriece au fost obligate să lupte. 

Din 1878 până în 1914, toate măsurile luate au făcut şi mai profundă 
ura populației împotriva statului ce folosea teroarea şi exploatarea inumană. 

Chiar daca atentatul de la Sarajevo nu reuşea (cu puțină 
supraveghere politieneascä ar fi putut fi evitat), explozia revoluției n-ar fi 
întârziat. 

Albert Mousset a făcut un mare serviciu istoricilor, publicând textul 
integral al stenogramelor procesului de la Sarajevo. 

Austro-Ungaria avea siguranţa că o dată ce războiul avea să se încheie 
victorios, va putea rezolva şi problema naționalităților. Numai că înfrângerea 
inamicului se baza într-o asemena măsură pe armata germană, încât 
Wilhelm al II-lea a fost silit să remarce: „Conrad von Hôtzendorff (şeful 
statului major al armatei austro-ungare) face prea mult zgomot cu sabia 
mea.“ 

Refuzul lui Franz-Joseph de a cunoaşte starea de spirit a imperiului 
său şi ignorarea revoltei surde a naționalităților împotriva forțelor istorice 
anchilozate l-au determinat să anunțe, printr-o scrisoare adresată lui 
Wilhelm al II-lea, că „aspiraţiile guvernării mele trebuie să fie îndreptate spre 
izolarea şi diminuarea (Verkleinerung) Serbiei”. Parcă mâna invizibilă a lui 
Metternich îi conducea pana cu care scria această decizie fatală... Pentru 
Austro-Ungaria nu se întâmplase nimic în Europa din 1848 până în 1914. 

Şi, după ce războiul a fost declarat, unica preocupare a Vienei şi a 
Budapestei a fost ca dezbaterile procesului de la Sarajevo să probeze 
complicitatea guvernului de la Belgrad, adică să asimileze asasinarea 


arhiducelui Franz-Ferdinand unui complot organizat de Serbia. Ancheta 
judiciară deschisă imediat după atentat şi cercetările făcute de un înalt 
funcționar al Ministerului Afacerilor Externe au condus la aceeaşi concluzie: 
lipsa totală de fundament a unei asemenea acuzaţii. Ceea ce nu l-a 
împiedicat pe Berchtold să facă, la 1 octombrie 1914, ministrului Bosniei şi 
Herțegovinei recomandările următoare : 

„1) Înainte de orice, sentința ce va încheia procesul va trebui să tina 
cont pe deplin de formidabilele consecințe internaționale ale crimei. Un 
verdict ce n-ar corespunde aşteptărilor ar avea efectele cele mai defavorabile 
pentru politica internă şi externă, căci ar compromite declarațiile venite de 
la autorităţile Bosniei şi Herțegovinei asupra anchetei şi în consecinţă, 
prima acțiune diplomatică împotriva Serbiei, iar la modul general, dreptul 
nostru de a intra cu Serbia în conflictul ce-a dat naştere războiului mondial, 
ar fi şi el pus în discuție. 

2) Va trebui ca sentința, răspunzând la deziderata de mai sus, să 
capete forța unui lucru judecat şi să fie pusă în aplicare înainte ca soarta 
armelor să se decidă pe unul din câmpurile de luptă. 

În caz contrar, s-ar putea astfel crea un echivoc în străinătate: dacă 
războiul va fi favorabil monarhiei, se va afirma că n-am îndrăznit să dăm 
curs liber justiției până nu ne-am asigurat de soarta armelor; iar dacă şansa 
luptelor ne va fi potrivnică, am fi expuşi unei impresii indezirabile (în special 
în cazul unei ocupații inamice), iar sentința, oricât de dreaptă ar fi, tot ar da 
impresia unui act de răzbunare, crescând astfel dificultățile, şi-aşa 
considerabile, ce vor decurge în acest caz din situaţia noastră.” (Berchtold) 

Aceste sfaturi ale lui Berchtold trebuie completate cu acelea ale 
contelui Tisza, prim-ministru al Ungariei, care îi scria lui Bilinski pe 3 iulie 
1914: 

„După conţinutul telegramei Excelenței Voastre din 30 iunie despre 
situația din Bosnia şi Herţegovina, administraţia provincială abia dacă are 
dreptul să arunce răspunderea asupra Serbiei, având în vedere că a privit 
cu pasivitate desfăşurarea tulburărilor în propria sa tara şi nu s-a opus 
nicicum extinderii lor, până în ziua în care a fost smulsă din optimismul său 
de către oribilul eveniment din 28 iunie. 

Dacă sunt stabilite fapte ce ne legitimează la un demers în Serbia, 
trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar. Este putin probabil ca Serbia 
să ofere o ocazie care să ne indreptateasca să recurgem la măsuri militare şi 
ar fi o greşeală a cărei răspundere n-am şti-o asuma, de-a face războiul fără 
aceasta. Esentialul este şi rămâne de-a face ordine în propria ţară şi aici nu 
mă pot împiedica să prezint constatările cu adevărat revoltătoare pe care 
ancheta de la Sarajevo le pune în lumină. Detalii ce trebuiau să rămână cu 
necesitate secrete, în interesul succesului anchetei şi al menținerii 
autorităţii față de spiritul public, au apărut imediat în ziare. Acest fapt 
dovedeşte, din partea autorităţilor interesate, o uitare a datoriei, o uşurinţă 


şi o demoralizare care întrec orice imaginație şi nu pot înțelege acum o 
asemenea stare de lucruri a putut fi tolerată fie şi o singură zi. 

În interesul acestei afaceri de stat de cea mai mare importanță, ca şi 
al bunului renume al regimului nostru în Bosnia şi Herţegovina, am onoarea 
de a ruga insistent pe Excelenţa Voastră de-a remedia imediat, prin măsuri 
energice, această situație.” 

Primul război mondial a fost oare declanşat din voința fermă a 
conducătorilor Austro-Ungariei de a-şi mări imperiul, sau a fost consecința 
unei situații putrede în interior? 

În 1883, arhiducele Rudolph, moştenitorul tronului, scria din Praga, 
unde se afla în garnizoană: 

„La Viena, escrocherii, furturi, poziții înalte ocupate de borfaşi, 
brutalitäti, arbitrariu, corupţie, decăderea statului. Observ toate acestea cu 
calm, curios să văd cât timp îi va mai trebui unui edificiu vechi şi solid, ca 
Austria, pentru a se fisura şi a se surpa.“ 

Dar împăratul Franz-Joseph, ocupat cu dosarele sale, nu vedea nimic. 
Nici nu bănuia că existau oameni ce-şi aveau propriile aspirații, națiuni 
sufocate de politica de opresiune, ale căror resentimente puteau exploda 
într-o bună zi. El îşi rezolva conştiincios hârtiile (documentele), pentru ca 
mecanismul administrativ să nu se oprească... 

(Traducere de Adrian IANCU) 


II. România şi Tripla Alianţă 


Atentatul de la Sarajevo, agravarea consecințelor sale şi voința 
manifestată de Austro-Ungaria de a se război cu Serbia, aşa cum reiese clar 
din condiţiile impuse de ultimatumul adresat Belgradului şi din intervalul 
atât de scurt acordat pentru răspuns, au pus România în fața unei 
probleme de care depindea destinul statului român. 

România, legată de Puterile Centrale printr-un tratat încheiat în 1883, 
se găsea confruntata cu o situație, creată prin politica monarhiei dualiste, 
ce nu-i permitea, nici din punct de vedere moral, nici politic, să 
îndeplinească obligaţiile contractate prin pactul de alianță. 

Pe plan extern, politica Austro-Ungariei trebuia să domine Balcanii, 
după zdrobirea Serbiei, ceea ce reducea România la o semidependenta; în 
fata unei asemenea perspective, ea ar fi fost obligată să se apropie de Rusia, 
adică să cadă din lac în put. 

Pe plan intern, Ungaria, după crearea în 1868 a imperiului dualist, a 
avut mână liberă în declanşarea celei mai violente acțiuni de maghiarizare 
împotriva tuturor naționalităților, şi mai ales contra românilor din 
Transilvania. 


Națiunea romana, cea mai numeroasă din imperiul habsburgic, era 
supusă, sub dominația Budapestei, celor mai groaznice persecuții şi tuturor 
formelor de umilinţă. 

Regele Carol I al României se bucura, incontestabil, de o mare 
autoritate, totuşi el n-ar fi putut înfrunta opinia publică românească, 
asupra căreia politica de aservire a românilor din Transilvania, practicată cu 
implacabilă energie de către toate guvernările ungare, avea un efect dureros. 

Evident, regele Carol I nu uita că era Hohenzollern. Simpatiile sale 
pentru Germania nu se alteraseră în timpul lungii sale domnii de patruzeci 
si opt de ani, dar un înalt sentiment al datoriei, ca şi conştiinţa 
responsabilitätilor regale au adus corectivele necesare. Regele Carol nu era 
popular, dar a fost respectat pentru demnitatea tinutei sale, pentru 
corectitudinea cu care conducea afacerile noii sale patrii, dând poporului 
român siguranța că statul avea la vârf un şef sigur şi bun. 

El cunoştea foarte bine complexitatea imperiului Habsburgilor, ca şi 
incapacitatea lui Franz-Joseph de a-i tine în frâu pe unguri, care, dupa 
remarca lui Emile Bourgeois: „...rar au practicat virtutea moderatiei”. 

Eforturile regelui Carol, prin intermediul Berlinului, de a determina 
Budapesta sa îmblânzească măsurile luate împotriva românilor din 
Transilvania n-au dus la nici un rezultat. Atitudinea Vienei, ca şi a 
Budapestei, s-ar putea explica prin teama lor de-a vedea consolidate 
progresele evidente ale României. 

Pe de altă parte, atitudinea României în timpul războaielor balcanice 
contrariase politica din Ballplatz, dejucând rând pe rând combinațiile si 
intriga politică a lui Berchtold. 

Alianța cu România era interpretată de Austro-Ungaria ca o 
subordonare necondiționată intereselor monarhiei dualiste. În aceeaşi 
măsură în care Marea Serbie neliniştea Viena şi Budapesta, prestigiul 
crescând al României era considerat un stimulent pentru naționalismul 
românilor din imperiu, cu toate că ei nu agitau încă ideea unei Românii 
mari. 

În cursul războaielor balcanice, România a jucat un rol important, 
fiind sprijinită de Germania şi Rusia, întâlnire paradoxală a două puteri 
antagoniste. Contrar previziunilor Austro-Ungariei, statele balcanice s-au 
aliat împotriva Turciei, afirmându-şi dreptul de a-şi relua destinele lor 
istorice, fără a mai permite Marilor Puteri imixtiunea în diferendele lor cu 
imperiul turc. In fata victoriilor lor surprinzătoare, guvernul austro-ungar a 
încercat să provoace disensiuni, folosindu-se de ambițiile Bulgariei contra 
Serbiei şi Greciei. 

Nu există nici un dubiu că armata bulgară n-ar fi atacat la 23 iunie 
1913, pe râul Vardar, spre a tăia comunicațiile sârbilor cu grecii, dacă n-ar 
fi fost sigură de intervenția Austro-Ungariei împotriva Serbiei. Ţarul 
Bulgariei, Ferdinand de Coburg, se aştepta chiar la această intervenție, 


deoarece contele Tisza fäcuse în Camera deputatilor unguri, pe 19 iunie, o 
declaraţie plină de amenințări la adresa Serbiei, echivalând cu o viitoare 
intervenție militară. Or, eventualul ajutor dat Bulgariei era condiționat de 
aprobarea celor doi aliați: Germania şi Italia, care, în cazul extinderii 
conflictului, ar fi trebuit să-i vină în ajutor cu armatele lor. 

Dar cu ocazia întâlnirii, la Kiel, a împăratului Wilhelm al II-lea cu 
regele Italiei şi a examinării efectuate de miniştrii afacerilor externe, 
Bethmann-Hollweg şi San Giuliano, asupra situației create în Balcani, s-a 
luat hotărârea de a i se refuza ajutorul Austro-Ungariei şi de „a blama 
manevrele sale amenințătoare pentru pacea lumii“. 

Influența regelui Italiei, ostil pretențiilor austro-ungare de a domina 
Balcanii, a fost decisivă. San Giuliano lăsase guvernului austro-ungar 
alternativa: fie să ducă singur acțiunea militară, fie să renunţe la proiectul 
atacării Serbiei, proiect elaborat de generalul Hôtzendorff, şeful Statului 
Major al armatei... 

În cursul audienței acordate ambasadorului Austro-Ungariei, Mergy, 
ministrul afacerilor externe italian a fost categoric: „Nu era vorba de un 
pericol iminent pentru Austria, nici de o amenințare serioasă a integrității 
sale, ci de pretinse pericole viitoare, împotriva cărora se putea apăra prin 
alte mijloace decât războiul... Se va separa ea de Germania şi România?“ 

Audienta ambasadorului Mergy a avut loc pe 12 iulie; pe 4 iulie, 
Berchtold făcuse o declarație, fără consultarea prealabilă cu Berlinul, Roma 
şi Bucureştiul, aşa cum era obligat de spiritul şi litera tratatelor să facă: 
„Monarhia nu poate accepta liniştită”, spunea el, „o asemenea extindere a 
teritoriului sârb. Această extindere ar avea drept consecință nu numai o 
întărire morală şi materială semnificativă a acestui vecin, ce are contra ei o 
ostilitate tradițională, ci şi ideea şi propaganda pan-sârbe, care nu trebuie 
subestimate.” 

Dar opoziția atât a Berlinului, cât şi cea a Romei l-au făcut pe 
Berchtold să se resemneze... 

Dezamăgirea generalului Hôtzendorff, partizan înfocat al unui război 
ce-ar fi întărit monarhia în interior, rezultă din declarația făcută ziarului 
„Times”: „Mi-am pregătit de două ori până acum armatele pentru războiul 
împotriva Serbiei. Şi de două ori planurile mi-au fost dejucate de politicieni. 
Conflictul este inevitabil şi nu va putea fi amânat la infinit. Armata nu poate 
fi dezamăgită la nesfârşit...” 

Hôtzendorff era nerăbdător să-şi demonstreze... incapacitatea mi- 
litară... 

Medierea făcută de România, pe 16 iulie, o pusese în postura de 
arbitru al echilibrului balcanic. 

Tarul Nicolae al II-lea, căruia îi revenea, conform tratatelor, rolul de 
decizie, a consimțit ca lucrările Conferinţei de pace să se tina la Bucuresti si 
ca ea să fie prezidată de şeful guvernului român, Titu Maiorescu. Se poate 


imagina cu uşurinţă furia Vienei şi a Budapestei, când România a fost 
desemnată să prezideze Conferinţa de pace în Balcani. La sfârşitul lucrărilor 
ei, după semnarea tratatelor, regele Carol I telegrafia, pe 7 august, 
împăratului Wilhelm al II-lea: „Graţie tie, după mari dificultăţi, pacea s-a 
semnat şi va fi definitivă”. 

Prestigiul crescut al României a avut un ecou puternic printre românii 
din monarhia habsburgică, producând nelinişte la Budapesta. La Viena, 
îngrijorarea era provocată de Serbia, în timp ce la Budapesta, ea venea 
dinspre România... 

Austro-Ungaria era în căutarea unui pretext pentru a-şi lua revanşa şi 
a anula înfrângerea diplomatică din iulie 1913. 

La începutul lui mai 1914, Franz-Joseph a considerat necesar să îi 
comunice lui Pallavicini, ministrul său la Constantinopol: „Războiul este 
inevitabil. Tratatul de la Bucureşti n-a rezolvat definitiv problemele 
balcanice.” Pallavicini a comunicat spusele împăratului ministrului Statelor 
Unite. De această dată, statul major al Germaniei s-a pus de acord cu cel al 
Austro-Ungariei, găsind oportună o acțiune militară, înainte ca Rusia să-şi 
refacă armata. 

Atentatul de la Sarajevo le-a servit drept pretext; Berchtold comunica 
ambasadorului Germaniei la Viena, Tschinski: ,Puneti sârbilor o serie de 
condiții şi, în cazul în care nu le acceptă, actionati energic”. 

În calculul celor două state majore existau două necunoscute: Italia şi 
România. În ceea ce privea România, Berlinul avea o certitudine: loialitatea 
regelui Carol, care risipea orice îndoială. Dar Berlinul nu se gândea că 
această loialitate nu putea trece peste starea de spirit a românilor din 
Transilvania. 

Integru, regele Carol a comunicat, în cursul celor două audiențe 
acordate contelui Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, că, dată 
fiind ostilitatea românilor fata de unguri, consecință a politicii guvernului 
ungar, el nu-şi putea îndeplini angajamentele față de Austria. Regele 
anticipa astfel rezultatul Consiliului de Coroană, care trebuia să decidă 
asupra neutralității României. 

Contele Tisza, care patronase politica de maghiarizare accelerată a 
românilor, se temea de un atac al românilor conjugat cu cel al sârbilor. 

Berchtold trimisese la Berlin, încă din 21 iunie, prin intermediul 
contelui Hoyos, un memorandum şi o scrisoare a împăratului, cerând 
ajutorul lui Wilhelm al II-lea în operațiunea punitivă contra Serbiei. Franz- 
Joseph susținea necesitatea acestui război „din cauza crimei de la Sarajevo, 
în legătură cu care este imposibil să se stabilească, cu probe sigure, 
participarea Serbiei, dar care, în mod sigur, a fost favorizată de politica pan- 
sârbă periculoasă pentru Casa de Austria şi statele federaţiei sale şi „de 
agitația dirijată de români, complicii sârbilor, împotriva existenței Austriei.“ 


În consecinţă, îl ruga pe împăratul Germaniei să-i silească pe români 
să-şi îndeplinească obligaţiile de aliați. Aceasta demonstra o concepție 
stranie asupra obligaţiilor unui stat suveran şi aliat, pus în fața unei politici 
de opresiune în Transilvania, ceea ce constituia un ultragiu cotidian adus 
obligaţiilor care decurgeau dintr-un pact de alianță. 

Regele Carol a avut dreptate să creadă că Viena îşi pierduse capul, 
cum o dovedeşte această scrisoare a lui Franz-Joseph, prin care îi cere 
împăratului Germaniei să-i convingă pe turci, bulgari şi greci în a-l ajuta 
„„„„să facă să dispară o dată pentru totdeauna Serbia ca factor politic în 
Balcani, s-o izoleze, s-o îngenuncheze şi în final s-o elimine”. „N-a venit oare 
ceasul ca Europa să fie protejată contra invaziei mareei pan-slaviste?“ 

Scrisoarea lui Franz-Joseph dovedea starea de spirit a conducătorului 
unui mare imperiu ce trebuia să suporte consecințele unei politici duse, 
începând cu 1848, împotriva naționalităților. În definitiv, dacă aspiraţiile 
sârbilor din imperiul austro-ungar, dorindu-şi independența şi unirea cu 
regatul Serbiei, constituiau un motiv ca Viena şi Budapesta să declare 
război (dând, bineînţeles, o aparență de legitimitate unui atac pregătit 
dinainte; declarația generalului Hôtzendorff o dovedeşte cu prisosintä), 
aceeaşi problemă putea exista şi în privința României. 

Ultimatumul dat Serbiei i-a făcut să tresară pe români, cărora Viena 
şi Budapesta le puteau pregăti aceeaşi soartă, după rezolvarea chestiunii 
sârbe... 

Tisza cunoştea prea bine rezultatele politicii de maghiarizare, dusă cu 
atâta violență, care, în loc să-i facă pe români să se încline, îi silea să nu 
găsească altă ieşire decât în dislocarea din imperiul Habsburgilor şi unirea 
cu România. 

Pe 7 iulie 1914, după ce împăratul a primit răspunsul dorit de la 
Berlin, s-a reunit un Consiliu de miniştri sub preşedinţia contelui Berchtold, 
cu participarea şefului statului major, Conrad Hôtzendorff şi a amiralului 
Kaller, pentru a discuta declaraţia de război contra Serbiei. 

Contele Tisza s-a opus declarării războiului, nu din considerente 
umanitare, ci de teama consecințelor interne din Ungaria. „Nu depinde de 
Germania, a spus el, să tranşeze problema austro-sârbă. În caz de război şi 
de victorie, Ungaria era hotărâtă să nu tolereze încorporarea în imperiu a 
unei părți sau a întregului teritoriu sârb. Şi era oare bine ales momentul 
angajării în această acțiune, a cărei extindere nu se putea măsura şi al cărei 
sfârşit nu putea fi prevăzut într-o perioadă în care, încurajată de Bucureşti, 
în Transilvania se putea produce o vie agitaţie, foarte periculoasă pentru 
frontierele Ungariei?“ 

Această atitudine ostilă declarației de război contra Serbiei a creat un 
climat de simpatie pentru Tisza, ca şi cum nu el ar fi fost principalul 
responsabil de situația internă a Austro-Ungariei (din 1882 şi până în 1903, 
Benjamin de Kâllay şi Buriân, doi unguri, au fost miniştri pentru teritoriile 


Bosniei si Hertegovinei. Sustinuti de Tisza, ei au aplicat timp de treizeci de 
ani politica lui de mână forte. Când polonezul Bilinski a fost numit, în 1912, 
pe acest post, Tisza i-a trimis, pentru a-l supraveghea, un funcționar format 
de el însuşi, spre a distruge orice rezistență națională). 

În şedinţa din 30 iunie 1904 a Parlamentului de la Budapesta, contele 
Tisza a cerut revizuirea articolelor din Codul penal referitoare la mişcările 
naționalităților, pentru a face față ,agitatiilor celor fără de patrie... Căci, 
spunea el, în domeniul politicii guvernului, ochiul pătrunzător şi mâna care 
pedepseşte apărând statul trebuie să intervină cu autoritate... Noi am tratat 
până astăzi această problemă de-o manieră prea cavalerească. Statul 
maghiar a închis ochii în fața acestor agitatii josnice şi cred că, dintre toate 
administratiile publice europene, cea maghiară este cea mai putin înarmată 
pentru a descoperi şi pedepsi aceste acțiuni. Situația trebuie restabilită. 
Statul maghiar este dator să desfăşoare o activitate mult mai intensă în 
domeniul poliției statului şi a atribuţiilor ce-i revin.“ 

Tisza, asemeni lui Apponyi sau Kossuth, nu găsise altă soluție pentru 
a transforma statul multinațional într-un „stat maghiar unitar“, decât 
această modificare a Codului penal şi întărirea poliției politice. Era vorba de 
o logică specific maghiară, privitoare la problemele politice, şi cel ce a 
ilustrat de o manieră perfectă raționamentul politic al Budapestei a fost 
Tisza. 

Pe 15 ianuarie 1905 — într-un discurs pronunțat la Miskolc, în care 
trata problema naționalităților, contele Tisza a ridicat-o pe cea a raporturilor 
dintre unguri şi români. Reproducem, din ziarul „Pester Lloyd“ de pe 16 
ianuarie 1905, pasajele următoare: 

„Am mai spus-o, dar există adevăruri a căror repetare nu strică. Este 
o bizară ironie a destinului că mai există încă astăzi atât material exploziv 
între români şi maghiari. Căci noi, privind mai profund cursul istoriei, 
descoperim o solidaritate intima a marilor interese ale vieții între aceste 
două neamuri. 

Deoarece aici, în această parte a Europei, în acest conglomerat de 
națiuni unite între ele prin legături de neam, tocmai aceste două națiuni 
sunt cele ce n-au pe nimeni căruia să se ralieze şi trebuie să-şi urmeze calea 
destinelor lor, mână în mână, opunându-se unui curent popular mai mult 
sau mai putin duşmănos. 

Eu întrevăd într-o Românie independentă, care înaintează spre o 
dezvoltare atât de fericită şi armonioasă la frontiera noastră de est, aliata 
naturală a marilor interese maghiare. Şi nu mă indispune faptul că cetăţenii 
români ce trăiesc în patria noastră se gândesc la această Românie 
independentă cu simpatie şi dragoste... Dar ei nu trebuie să uite că o 
condiție fundamentală pentru realizarea acestei Românii independente este 
existența aici, alături într-o poziție ce domină valea Dunării, a unui stat 


puternic, condus de națiunea maghiară — admiratoare a libertății — ce 
trebuie să întreprindă o acțiune fermă. 

Românii trebuie să înțeleagă că, tocmai din punctul de vedere al 
asigurării existenței unei Românii independente, n-au de îndeplinit aici 
decât o unică misiune: vor face un real serviciu națiunii lor numai atunci 
când vor căuta să pună în valoare influența şi dominația maghiare.” 

Premisa era justă : românii şi maghiarii sunt două națiuni izolate într- 
o masă slavă. Fiecare în parte poate fi dominată, dar unite, ele pot menţine 
echilibrul cu popoarele slave. Plecând de la această premisă, logica specific 
maghiară a contelui Tisza era că românii din Ungaria trebuiau „să pună în 
valoare influența şi dominația maghiare”, pentru a asigura existența 
României independente. Ce înțelegea el prin punerea în valoare a influenţei 
şi dominației maghiare? Acceptarea de către români a politicii de 
maghiarizare, deci dispariția lor ca naţiune... Dar românii n-au acceptat 
logica lui Tisza, căci măsurile de maghiarizare n-au dat nici un rezultat, 
fapt, de altfel, recunoscut de maghiari. 

În 1914, contele Tisza constata „o vie agitaţie în Transilvania, foarte 
periculoasă pentru frontierele Ungariei”. El înțelegea foarte limpede — 
oricare ar fi fost rezultatul războiului — că Ungaria putea pierde totul. 
Numai că era prea târziu pentru a mai repara ceva. Contele Tisza s-a supus, 
punându-şi speranțele în puterea militară a Germaniei. Aliata Puterilor 
Centrale, România, se găsea în imposibilitatea morală de a-şi îndeplini 
obligaţiile asumate prin tratatul semnat în 1883. 

Este cazul să amintim că aceste tratate n-au fost dezbătute în 
Parlament şi nici publicate. Motivele ce au determinat guvernul să le țină 
secrete erau de natură politică, atât internă cât şi externă. 

Se ştia că România încheiase alianța cu Germania şi Austro-Ungaria 
şi, ca urmare, era considerată ca făcând parte din tabăra adversarilor 
Rusiei. Se poate să se fi vrut evitarea dezbaterilor publice ale tratatelor, care 
prevedeau o luare de poziție a României contra Rusiei, pentru a nu irita un 
vecin atât de puternic. Dar motive interne au influențat şi mai mult această 
reținere. Este adevărat că Rusia a reuşit să întrețină o animozitate surdă in 
ce-o privea, în masa poporului român. lar fiecare dintre invaziile ce s-au 
succedat începând cu 1711 — la scurte intervale — redeschidea răni adânci, 
abia cicatrizate. Cu toate acestea, din cauza politicii duse de monarhia 
austro-ungară fata de românii din Transilvania, era imposibil ca opinia 
publică să accepte alianța cu un stat al cărui principal obiectiv era acela de 
a extermina românii ca națiune, printr-o politică de maghiarizare, in 
Ungaria, şi de rutenizare, în Bucovina. 

Ralierea României la Puterile Centrale a fost acceptată tacit de către 
cele două partide politice — liberal şi conservator —, ca un act impus de 
neliniştea permanentă în fața politicii ruse de expansiune în Balcani. Deci 
poporul român s-a resemnat să accepte această alianţă. 


De altfel, nici ungurii nu-şi făceau iluzii în privinţa ei. După procesul 
intentat autorilor Memorandumului, regele Carol, dorind să atenueze 
impresia penibilă produsă în opinia publică europeană, i-a făcut o vizită 
împăratului Franz-Joseph în luna noiembrie 1897, la Budapesta. Obiectivul 
vizitei regelui Carol era acela de a convinge guvernul ungar asupra 
necesității imperioase a unei ameliorări a atitudinii sale față de românii din 
Transilvania. Aceasta ar fi avut o dublă consecință: mai întâi să calmeze 
pasiunile politice exacerbate, iar apoi de a da Alianţei un conținut valabil. 

Vizita regelui Carol I a fost comentată de ziarul ,National-Zeituag“ din 
Berlin. Între altele, acest ziar făcea cunoscut că unele evenimente jenante 
pentru oamenii politici români, care susțineau Tripla Alianță, îl puneau pe 


Dimitrie Sturdza — şeful Partidului liberal — în imposibilitatea de a mai 
rezista, chiar denuntând pericolul politicii ruseşti. 
„Dacă — scria «National-Zeitung» — Sturdza este obligat, din cauza 


opiniei publice, să se retragă, pentru a-şi apăra cu o sinceritate totală 
politica, nu se va mai găsi alt şef de guvern care să aibă o atitudine la fel de 
rezervată şi ponderată în problema naționalităților, cum este a sa. 

Dar dacă oamenii politici nu fac distincţie, cel putin generalii Au stro- 
Ungariei vor face o diferență între o mobilizare, conform alianței germano- 
austriece şi o mobilizare făcută în vederea unui război împotriva Austro- 
Ungariei. 

Retragerea lui Sturza în circumstanţele actuale va deschide din nou 
calea influenței ruse, nu numai în Macedonia şi în Balcani, ci şi în regiunea 
Dunării de Jos, de o parte şi de alta a Carpaţilor.” 

Chiar titlul articolului din „National-Zeitung”: „Problema românească 
şi Tripla Alianţă”, era de natură să nu placă ungurilor. Ziarul „Pester Lloyd” 
s-a crezut deci dator să răspundă: 

„Dat fiind că nu este cu totul exclus ca ideile răspândite de «National- 
Zeitung» să reuşească a tulbura încrederea în şansele politicii Triplei 
Alianțe, considerăm că este necesar să ne ridicăm glasul împotriva unei 
informări inexacte a opiniei publice germane. Prima eroare constă în 
afirmația că spiritele românilor din Ungaria ar fi astăzi mai agitate decât 
altădată.” Articolul a fost publicat la trei ani după procesul 
Memorandumului (10 noiembrie 1897), momentul când românii puseseră 
problema naționalităților în fata opiniei publice europene. Dar, în concepția 
ungurilor, negarea unei realități avea o forță magică ce putea s-o anuleze. 
lată de ce ,Pester Lloyd” continua argumentatia: „Legea privind 
nationalitätile nu poate si nu trebuie interpretată în sensul că, sprijiniți de 
ea, s-a ajuns la crearea unei situații speciale pentru români, în raport cu 
drepturile ungurilor şi ale altor naționalități. Dar guvernul ungar, fiind 
hotărât să protesteze împotriva unor asemenea interpretări, este dispus să 
tina seama, în fiecare caz concret, de datele şi de reclamatiile justificate ale 
românilor. 


România şi monarhia noastră sunt sortite, din rațiuni de politică 
internațională, a fi aliate în respingerea pericolelor comune. Ar fi o miopie de 
neiertat trecerea peste această realitate, motivată de unele probleme de 
politică internă, de ordinul al doilea şi chiar al treilea. Nimeni nu poate 
imputa guvernului ungar că n-a aplicat legea naționalităților sau că ar fi 
trebuit să aplice fata de români unele legi speciale.” 

Autorul articolului din „Pester Lloyd” era el de bună credinţă sau îşi 
alegea anume argumente din sfera internaţională, aceeaşi idee fiind apărată 
sub diverse forme în discursurile oamenilor politici şi în alte articole: 
„România şi monarhia austro-ungară sunt sortite, din rațiuni de politică 
„ când, de fapt, politica de maghiarizare a 
elementului românesc nu se schimbase şi era intensificată an de an? 

lată de ce, pe 7 iulie 1914, contele Tisza — trezindu-se brusc — 
descoperă că Austro-Ungaria se găsea pe marginea prăpastiei. 

Pentru a putea înțelege situația caracteristică acelui moment, trebuie 
să analizăm originile şi natura tratatelor semnate de România cu Germania 


9 


internationala, a fi aliate...’ 


si Austro-Ungaria in 1883. 

Situatia geografica ingrata era definita astfel de un cronicar roman: 
„Ce fiindu în calea räotätilor si stropsindu ostile, care de multe ori să făcea 
razboaie pre acesta loc, cum inca semnile arata, carile le vedem multe 
pretitinderile: movili mari si mici si santuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, 
n-au mai putut suferi, ce s-au räsipit şi s-au pustiit”. Începând din secolul 
al IV-lea, invaziile barbare s-au succedat la mici intervale până în secolul al 
VII-lea, epocă în care tătarii mai făceau încă scurte incursiuni. Primele 
organizări ale Principatelor au trebuit să reziste presiunilor politice poloneze 
şi ungare şi să se apere împotriva imperialismului turc în plină expansiune. 
După bătălia de la Mohacs din 1526, Soliman al II-lea a reuşit să facă din 
Ungaria o provincie turcă, în timp ce românii continuau să lupte contra lui. 
Sub Petru cel Mare, luptele între Rusia şi Turcia aveau loc pe teritoriile celor 
două Principate. Moldovenii şi valahii suportau atât jafurile ruşilor, cât şi pe 
cele ale turcilor. 

Cu cât Rusia se pasiona mai mult de cauza creştinătăţii, cu atât 
românii îşi dădeau seama că protecția țarului era mult mai periculoasă 
pentru existența lor decât dominaţia sultanilor. Principatele româneşti 
reprezentau pentru Rusia o primă etapă în drumul spre Constantinopol. 

Albert Sorel, în Chestiunea Orientului în secolul al XVIII-lea, aminteşte 
că, într-un memoriu din 1771, ruşii îşi afirmau nevoia de a domina Moldova 
şi Valahia „pentru a avea spatele asigurat în Polonia”. 

În timp ce Europa occidentală ignora Principatele române — în 1743 
Franța a refuzat să trimită un agent —, Austria şi Rusia, vecinele lor, le 
apreciau pentru produsele agricole şi pentru importanţa lor strategică şi 
comercială. În 1771, Austria sublinia, într-un memoriu, importanța celor 
două Principate, spunând: „Versantul oriental al Carpaţilor ar fi o bună linie 


de apărare pentru armatele imperiale, în caz de înfrângere, Principatele 
posedând bogății minerale, vegetale si animale de toate felurile; ele ar putea 
hrăni o armată oricât de numeroasă. Moldova leagă direct Galiţia şi 
Lodomeria de Transilvania. Este calea cea mai dreaptă între Polonia şi 
Turcia.” 

Între trei puteri avide, Turcia, Rusia şi Austria, care invadau — pe 
rând — Principatele, jefuind şi anexând câte o parte a teritoriului național, 
românii au reuşit să nu aparțină nici uneia dintre aceste puteri. 

În virtutea tratatului, semnat la Passarowitz în 1718, Austria a anexat 
Oltenia (Mica Valahie), pentru a o retroceda Valahiei în 1739, prin tratatul 
de pace de la Belgrad. Căutând o compensație, fără război, utilizând intriga, 
în 1775 Viena a pus mâna pe Bucovina. 

Datorită neintelegerii dintre Rusia si Austria, cele două Principate 
româneşti au putut fi salvate, în momentul primei împărțiri a Poloniei. 

„Austria nu va suporta niciodată ca ruşii să rămână în posesia 
Moldovei şi a Valahiei”, spune Albert Sorel în lucrarea citată mai sus. 

Dar politica Habsburgilor n-a pierdut nici o clipă speranța de a putea 
intra într-o zi în posesia acestei părți a Daciei. 

Albert Sorel a descris întreaga acțiune sinuoasă a Austriei având acest 
obiectiv. Nemulțumit cu ceea ce obținuse prin împărțirea Poloniei, Iosif al II- 
lea cerea o compensație: „Ne trebuie toată Moldova şi toată Valahia”. Dar 
ministrul Kaunitz, dându-şi seama că o asemenea cerere se va lovi de 
opoziția Rusiei, a găsit o soluție simplă: „Vrem toată Valahia, partea de sud 
a Moldovei şi a Basarabiei... iar restul acestor provincii pot fi ale 
polonezilor“. Kaunitz se gândea că astfel va putea împiedica pe ruşi să 
anexeze cele două Principate. 

Bineînţeles, Rusia nu-şi limita activitățile la intrigi, ci folosea şi forța 
armată, iar după ocuparea unei provincii îşi instala generalii ca guvernatori 
şi aştepta evoluţia situației internaționale pentru ca, la momentul potrivit, 
să poată negocia cu Turcia. Aceasta din urmă nu putea renunța la cele două 
Principate care-i procurau venituri sigure şi-i imbogateau pe înalții 
demnitari ai Sublimei Porți. 

Ecaterina a Il-a i-a mărturisit lui Frederic I intenția sa: ,inde- 
pendenta” Principatelor, formă ipocrită, tipic rusească, pentru a pune 
stăpânire pe ele. Era atât de sigură de anexarea lor, încât îl desemnase pe 
Potemkin ca „Rege al Daciei”. lar când a înțeles că nu poate smulge 
Principatele Turciei — putere suzerana — s-a mulțumit să obțină Benderul 
şi Ociakovul, rezervându-şi Moldova şi Valahia pentru o altă ocazie mai 
favorabilă. 

Faptul că cele două Principate româneşti n-au împărtăşit soarta 
Poloniei se datorează lui Frederic al II-lea, ce nu voia să le cedeze cu nici un 
pret ruşilor, axioma lui fiind: „Ruşilor trebuie să li se pună frâu...”. Moldova 


a suferit totuşi două mutiläri : Bucovina anexată de Austria si Basarabia de 
către ruşi. 

Este evident că circumstanţele au facilitat crearea unui stat unitar al 
românilor în 1859, ceea ce nici ruşii, nici austriecii nu doreau. Rezultatul 
războiului din Crimeea a obligat Rusia să se resemneze şi să accepte unirea 
Principatelor într-un singur stat. A fost un noroc pentru destinul României 
neparticiparea lui Palmerstone la Conferinţa de pace de la Paris. Într-o 
scrisoare adresată lordului John Russel, în ajunul războiului Crimeei, 
primul ministru al Angliei îşi exprima programul pentru viitoarea aşezare a 
Europei de est, după înfrângerea ruşilor: „Insulele Alland trebuie cedate 
Suediei; provinciile baltice, Rusiei; regatul Poloniei, restabilit, pentru a servi 
ca stat-tampon între Rusia şi ţările germane; Moldova şi Valahia, incluse în 
Austria; Turcia va obține, conform planului, Crimeea şi o parte din Caucaz, 
pe când cealaltă parte trebuie să formeze un stat circazian, sub 
suzeranitatea sultanilor”. 

Dacă Palmerstone, care se bucura de o mare autoritate, ar mai fi fost 
în viață în momentul Conferinţei de pace, poate că n-ar fi reuşit să dea 
Crimeea şi Caucazul Turciei, dar nu este exclus să fi obținut — în ciuda 
opoziției Franței — Moldova şi Valahia pentru Habsburgi. Rusia dorind să 
câştige de partea sa Franța, contele Orlov a susținut propunerea contelui 
Walewsky — reprezentând Franța — de unire a celor două Principate, 
provocând, bineînțeles, reacția Austriei. 

Ea a propus ca populația sa fie consultata în prealabil, ca o comisie 
europeană să fie trimisă în Principate, având misiunea de-a convoca — în 
urma alegerilor — adunări ad hoc. 

Dacă această cerere ar fi fost acceptată, Austria ar fi dominat fără 
îndoială Principatele prin alegeri trucate. De altfel, pentru a evita surprizele, 
unități ale armatei austriece ar fi ocupat Principatele şi prin prezenţa lor ar 
fi exercitat presiuni asupra celor ce erau chemaţi să decidă destinul națiunii 
lor. 

Un memoriu redactat de N. Golescu în numele românilor a fost remis 
reprezentanților Franţei, Angliei şi Sardiniei. Prin acest memoriu se cerea: 1 
— retragerea trupelor austriece; 2 — stabilirea celor două guverne alese de 
către locuitorii celor două capitale: Iasi, capitala Moldovei, si Bucuresti, 
capitala Munteniei; 3 — alegerea domnitorului fie prin sufragiu universal, fie 
conform obiceiurilor vechi, sau cel putin de către o adunare extraordinară, 
compusă din reprezentanții tuturor claselor națiunii. 

În acest memoriu, N. Golescu punea în lumină tendinţele imperialiste 
ale Habsburgilor: „Cine nu vede că Austria, chiar de la începutul ostilităților, 
nu vizează decât să se instaleze în Principate, în locul Rusiei? Ea a semnat 
Convenţia din 24 iulie cu înalta Poartă, numai în scopul de a avea dreptul 
să ocupe aceste tari, a căror posesiune o doreşte. Dacă nu, de unde apar 
aceste nenumărate imprimate, scoase încă de-acum doi ani în tipografiile 


Vienei, cu participarea mărturisită sau secretă a guvernului? Imprimate prin 
care se încearcă a se demonstra că Dunărea este un fluviu german, ca şi 
Rinul, şi că Austria rămâne în afara frontierelor sale naturale, cât timp nu 
se poate sprijini într-o parte pe Carpaţi şi în cealaltă, pe Balcani. 

Odată pacea semnată, ea va prezenta, fără îndoială, mii de motive 
înşelătoare pentru a prelungi o ocupaţie mai dură şi mai degradantă decât 
cea a Moscovei.“ 

Politica Austriei era limpede: ea voia să se substituie Rusiei ca 
influență şi evident să exploateze, încercând prin toate mijloacele să obțină 
suportul Franței şi al Angliei pentru a căpăta protectoratul asupra Moldovei 
şi Valahiei. Dar toate aceste intrigi au fost în zadar, căci la Paris se semnase 
o Convenţie. 

Contele Bud Schaunestein, primul delegat al Austriei, a înțeles 
imediat sensul Convenţiei, perspectivele pentru națiunea română, ca şi 
repercusiunile inevitabile pe care această Convenţie le va avea asupra 
românilor din monarhie. Abia se scurseseră opt ani de la revoluțiile 
naționale din 1848. 

Prin articolul 22 al Convenţiei se punea capăt pretențiilor Rusiei 
asupra Principatelor române, protecţia rusă fiind înlocuită prin garanția 
puterilor contractante. Principatele puteau beneficia astfel de privilegiile şi 
de imunitatea ce li se acordau. În acelaşi articol se specifica: „Nici o 
protecţie exclusivă nu va fi exercitată asupra Principatelor de vreuna din 
puterile garante şi nu va exista nici un drept special de amestec în afacerile 
lor interne“. O intervenţie armată nu era admisă fără acordul prealabil al 
puterilor garante, chiar în caz de tulburări interne. Acest articol interzicea 
atât Austriei, cât şi Rusiei, reluarea vechilor metode de imixtiune în treburile 
Principatelor. Acestea din urmă obținând dreptul de a avea o armată 
națională, inspiraseră mari nelinişti la Viena, din cauza prezenţei celor 3 
milioane de români pe teritoriul monarhiei. 

Dat fiind faptul că domnitorul trebuia să fie din părinți moldoveni sau 
valahi şi că era ales pe viață, se punea capăt intrigilor ce conduseseră la 
pierderea independenței celor două Principate. 

Problema unirii Moldovei cu Muntenia a fost ridicată de contele 
Walewski, susținut de Clarendon, prim-delegat şi ministru al afacerilor 
externe al Angliei. 

Reprezentanţii Turciei şi Austriei s-au opus cu îndârjire acestei 
propuneri, susținând că unirea poate fi cerută de câteva personalități, dar 
nu este dorită de popor. Era o negare a purului adevăr, deoarece Divanele 
ad hoc convocate în virtutea tratatului de la Paris propuseseră unirea 
Principatelor sub un print străin, ereditar. Faptul că unirea nu era impusă 
de puterile garante nu însemna că nu era dorită, deoarece structura şi 
spiritul Convenţiei o făceau posibilă. 


Astfel, Convenţia recunostea solidaritatea celor două provincii 
româneşti, care doreau să se numească de-atunci încolo (Art. 1) 
„Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“. Ea recomanda în plus 
constituirea unei Comisii Centrale Mixte, cu sediul la Focşani, oraş situat la 
frontiera dintre Principate, spre a pregăti legile de interes general şi a revizui 
legislația în vigoare, unificând-o: o Curte de Casaţie unică, armatele 
Moldovei şi Valahiei organizate în acelaşi mod, putând fi reunite la nevoie 
sub un singur comandament. 

Austria a încercat până în ultima clipă să împiedice unirea 
Principatelor, utilizând orice metodă: corupție, ameninţări... Dar unirea s-a 
înfăptuit grație unei manevre abile: Valahia l-a ales pe Alexandru I. Cuza, 
care fusese deja ales domn al Moldovei. 

Austria nu mai putea acționa, cu atât mai mult cu cât un fapt nou 
urma să schimbe conjunctura internațională. Pe 20 iulie 1858, la 
Plombieres, Napoleon al III-lea şi Cavour stabiliseră, printr-un acord, bazele 
unității italiene. Cu toate că acordul a fost ținut secret, la 1 ianuarie 1859 — 
cu ocazia primirii corpului diplomatic la Tuileries — Napoleon al III-lea s-a 
oprit în fața lui Hubner, ambasadorul Austriei, pentru a-i spune: „Regret că 
raporturile noastre cu guvernul dumneavoastră au devenit mai putin 
amicale decât în trecut”. Dacă Viena mai putea avea dubii asupra cuvintelor 
împăratului, o broşură avea să apară câteva zile mai târziu cu titlul: 
Napoleon al Ill-lea şi Italia. Broşura era anonimă, dar toată lumea ştia că 
autorul era chiar împăratul. Ea a avut un mare răsunet în lumea politică 
internațională, ca şi în mediile franceze. 

Din conţinutul ei rezultă perspectiva unui apropiat război franco- 
austriac: „Imposibilitatea absolută a armatei italiene de a înfrânge un 
inamic cum este Austria face necesar un sprijin exterior”. 

Scopul acestei broşuri era de a pregăti opinia publică pentru război. 
În atmosfera creată de ea, Austria nu mai putea lua măsuri împotriva unirii 
Principatelor române. 

Eforturile Austriei pentru obținerea protectoratului asupra Moldovei şi 
Valahiei au provocat o apropiere între Rusia şi Franța. Fără să vrea, politica 
Austriei a servit intereselor națiunii române. Faptul că Rusia s-a resemnat 
să accepte formarea unui stat unitar român nu implică renunțarea la 
situația dinainte de război. 

Pentru poporul român, Austria şi Rusia reprezentau pericole 
asemănătoare, ambele tinzând să ocupe sau să pună în stare de vasalitate 
noul stat. 

Să cercetăm acum motivele ce au împins România, stat liber şi 
suveran, să încheie în 1883 tratate de alianță cu Germania si Austria. 

Înfrângerea Rusiei în Crimeea nu era socotită de oamenii politici 
români ca o slăbire a imperiului moscovit. 


Dimpotrivä, Austria era cea care dädea semne serioase de släbiciune 
interioară, datorită revoluțiilor nationale din 1848, în timpul cărora domnia 
Habsburgilor a fost salvată datorită intervenției armatelor ruseşti. 

Să ne amintim că în Italia „Risorgimento” elimina Austria din 
Peninsula. 

Conducătorii politici ai României, prezenți in 1848 la marea Adunare 
ținută la Blaj pe „Câmpia libertăţii“, au ascultat discursul lui Simion 
Bărnuţiu în care se fixa programul națiunii române în imperiul habsburgic. 
Forța cu care se manifesta naționalismul românesc în Transilvania dădea 
măsura situației politice reale din Austria. De asemenea, guvernul de la 
Bucureşti, având mereu în vedere ocheadele Rusiei spre Constantinopol — 
la care nu putea ajunge decât traversând România — nu s-a lăsat înşelat de 
atitudinea ei la Conferința de la Paris. Grijile sale se datorau amintirilor 
tragice lăsate de invaziile ruse în decursul a două secole. Ostilitatea fata de 
o națiune ne-slavă fusese demonstrată de nenumărate ori. Amenințarea 
permanentă pentru România era deci Rusia. Revolutionarii socialişti 
refugiați în România, începând din 1870, contribuiau la alimentarea 
bănuielilor guvernului român. Primii organizatori ai mişcării socialiste în 
România au fost români din Basarabia şi este semnificativ că primul ziar 
socialist apărut în România purta titlul, provocator pentru Rusia, 
„Basarabia”. 

În 1871 a apărut o carte, intitulată Rusia şi Europa, al cărei autor era 
marele teoretician al panslavismului Danilevski. Socialiştii basarabeni au 
difuzat această carte în cercurile politice române. Tezele susținute în lucrare 
îi entuziasmaseră pe panslavişti, dar erau violent atacate de liberali şi mai 
ales de socialişti. O traducere franceză a cărții a apărut la Bucureşti sub 
titlul Doctrina panslavistă după Danilevski, operă a polonezului J. J. 
Skupiewski, refugiat în România. 

Şeful Partidului liberal român, Dimitrie Sturdza, unul din promotorii 
alianței cu Puterile Centrale, a scris, la rândul său, un studiu substanțial 
asupra lui Danilevski şi a teoriilor sale panslave. 

România fiind o creaţie a Occidentului la frontierele Rusiei, politica sa 
de supraviețuire nu putea fi decât aceea a apropierii de puterile inamice 
acestui vecin amenintator. 

Ţările care nu au contacte directe cu ruşii pot avea o simpatie reală 
pentru ei, chiar fără vreun interes politic. Dar dacă Franţa ar fi avut o 
frontieră comună cu Rusia şi ar fi suportat douăsprezece invazii ruseşti, cu 
tot ceea ce comportă ele, în mod sigur nici un francez n-ar mai vorbi de 
„farmecul slav“... Nu trebuie confundată sensibilitatea profundă pe care o 
întâlnim la scriitorii, muzicienii şi filosofii ruşi, cu natura omului ce 
invadează o tara. Nu există vreo diferență între o ocupație a armatelor 
țariste, în numele misiunii ortodoxe a Rusiei, şi o ocupaţie a armatelor 
sovietice, pentru apărarea proletariatului, secera şi ciocanul înlocuind 


crucea. Neapartenenta la masa slavă le-a creat românilor o situație pe care 
nici o altă națiune n-ar putea-o invidia. Aceasta nu înseamnă că națiunile 
slave se pot bucura de bunăvoință sau de favoruri speciale. Istoria 
contemporană ne-a dovedit-o. Tito avea toate condiţiile pentru a câştiga 
simpatia Kremlinului: îl învinsese pe generalul Mihailov, instaurase regimul 
comunist în Iugoslavia. A recrutat şi a organizat elemente comuniste pentru 
Brigăzile internaționale în timpul războiului civil din Spania. Era muncitor, 
raliat încă din adolescență mişcării revoluționare comuniste. Dar cum 
Iugoslavia n-a fost ,eliberata” de către armatele ruse, ea n-a cunoscut 
ocupația acestora. Şi totuşi, la sfârşitul lui 1944, Iugoslavia a fost invadată 
de ofițeri si cadre economice sovietice, pentru exploatarea economică a ţării. 

Dar Tito şi partizanii săi comunişti n-au încetat să fie iugoslavi, adică 
n-au pus devotamentul față de Rusia — centrul revoluției marxist- leniniste 
— deasupra intereselor națiunii. 

Reflexele naționale au iritat Moscova. Furia a izbucnit indirect, pe 28 
iunie 1948, în ziarul partidului comunist ceh „Rude Pravo“, în care 
conducătorii iugoslavi erau coplesiti de injurii pentru că guvernul iugoslav 
„ducea o politică neprietenoasa fata de Uniunea Sovietică”. De fapt, pentru 
că Iugoslavia nu admitea să fie exploatată de amicii ei ruşi. Motivele iritării 
ruseşti au fost exprimate în scrisoarea Comitetului central al P.C.U.S., 
adresată Comitetului central al celui iugoslav, pe 27 martie 1948: 
„Siguranţa iugoslavă exercită un control permanent asupra reprezentanților 
sovietici în Iugoslavia”. În aceeaşi scrisoare, Milovan Djitas, unul din cei 
patru şefi ai Partidului comunist iugoslav, era acuzat de a fi declarat în 
1945, la o reuniune a Comitetului central că: „Ofițerii sovietici erau, din 
punct de vedere moral, inferiori celor ai armatei britanice”; această alegatie 
antisovietică a lui Djilas nu a stârnit reprobarea imediată a celorlalți membri 
ai comitetului. În aceeaşi scrisoare se atrage atenţia asupra faptului că 
,lugoslavii încep să insulte consilierii noştri militari, tratandu-i de leneşi si 
discreditând armata sovietică” şi în consecință: „Guvernul a decis să 
recheme o parte a consilierilor săi”. 

Guvernul iugoslav nu s-a sfiit să promulge un decret „interzicând 
organismelor de stat să furnizeze informaţii cu caracter economic 
reprezentanților sovietici fără aprobarea sa”. 

Ziarul ,Borba”, atacand politica dusă împotriva lugoslaviei de 
Kominform, preciza într-un articol atitudinea lui Tito: „Este foarte clar, 
pentru toată lumea din tara noastră, că aceste mostre de frazeologie 
revoluționară slujesc numai la mascarea încercării contrarevolutionare de a 
împiedica industrializarea Iugoslaviei”. 

Într-un articol publicat în acelaşi ziar, pe 10 iulie 1948, Mosa Pijade, 
teoretician al comunismului iugoslav şi eminenta cenusie a partidului, le 
amintea fără menajamente ruşilor:. „Unii şefi ai altor partide comuniste au 
ajuns cu avionul în țările lor eliberate şi, cu pipa în colțul gurii, timp de 


patru ani, de patru ori pe zi, au chemat masele la luptă prin radio, în timp 
ce noi ne cuceream libertatea cu arma în mână”. 

Pijade cerea ruşilor să nu-i confunde pe conducătorii comunişti 
iugoslavi cu cei ce au fost impuşi de baionetele ruseşti şi, ca urmare, să-i 
trateze de la egal la egal. Era exact ceea ce sovieticii nu puteau concepe, căci 
ei voiau să aplice şi iugoslavilor criteriile de exploatare colonială, ca în țările 
satelite, după modelul societăților mixte. Se poate imagina furia Kremlinului 
împotriva industrializării rapide a Iugoslaviei, furie ce s-a manifestat şi 
contra României în anii '00, atunci când şi ea şi-a accelerat industrializarea. 

În discursul din 27 decembrie, Tito declara: „Până acum n-am vrut să 
vorbim despre adevăratele motive ce ascundeau în spatele lor atitudinea 
țărilor formând Kominform-ul, sub direcția Moscovei, care le-a ordonat să se 
îndrepte împotriva noastră. Dar astăzi lucrurile au ajuns într-un asemenea 
punct, încât trebuie să spunem ceva mai mult, chiar dacă, din motive lesne 
de înțeles, nu putem spune totul. 

Tara noastră nu poate fi numai o sursă de materii prime pentru 
națiunile ce dețin deja o industrie puternică. Ele nu mai pot continua să 
cumpere la prețuri ridicate, aşa cum fac astăzi şi cum au făcut-o şi în 
trecut, în timp ce popoarele noastre rămân sărace şi înapoiate.” 

Era o reacție împotriva politicii de aservire a ţării. Tito punea astfel la 
punct tendinţele imperialiste ale Rusiei. 

Polemica a atins apogeul în discursul ţinut la 5 ianuarie 1950 de către 
Pijade în Adunarea națională, referitor la ziarul „Pravda”, care-l atacase pe 
Dimitrov, vinovat de-a fi proiectat, împreună cu Tito, o federaţie a slavilor 
din sud. Pijade demasca politica imperialistă rusă cu o cruzime 
impresionantă: „Intenţia acestei scoateri în afara legii a ideii de federație, 
calificând orice federație, confederație sau chiar uniune vamală, drept 
îndoielnică şi artificială, are ca scop numai împiedicarea micilor state 
socialiste de a se grupa, de a-şi apăra independenţa şi suveranitatea, 
intenția de a le menține izolate una de alta, spre a nu se putea sprijini 
mutual şi a le aduce astfel — rând pe rând, — la predarea suveranității şi 
independenței lor în mâinile guvernului sovietic, punându-se sub protecția 
lui“. Lenin, cunoscător al naționalismului expansionist şi opresiv al ruşilor 
— mai puternic decât ideologia revoluționară a internationalei socialiste —, 
nu ezitase să denunțe această trăsătură fundamentală a spiritului politic 
rus, declarând, cu ocazia celui de-al VIII-lea congres al partidului, ținut in 
1919: ,Zgâriati orice comunist... şi veți găsi un rus sovin”. 

Şi comuniştii români au reacționat, după ce trupele sovietice au 
părăsit România, în 1960, stabilind un plan de industrializare, pentru a 
frâna exploatarea rusă, care cumpăra materiile prime la prețuri fixate de 
Moscova. 

Un fapt merită a fi subliniat: „N-a existat niciodată un curent pro-rus 
în România”. Instinctul de conservare al românilor, amenințați în 


permanență de expansiunea imperialistă rusă, le-a impus o mare prudenţă 
fata de această tara. În 1877, Alexandru al II-lea a decis să-şi ia revanşa: 
între 1871 şi 1875 Turcia a traversat o perioadă de dezordini politice şi 
financiare. Rusia pregătea în acest timp atmosfera pentru a-i declara război. 
În 1875, o insurecție a izbucnit în Herţegovina, răspândindu-se şi în 
Bulgaria. Guvernul turc a folosit pentru represiune bande de cerchezi şi 
trupe mercenare, care au comis în primăvara lui 1876 masacre atât de 
teribile, încât Gladstone şi-a manifestat dezacordul în Camera comunelor, 
iar Serbia şi Muntenegru au ameninţat cu războiul. În Turcia, manevrele 
succesive n-au putut ameliora situația internă, dar au stimulat dorința 
Serbiei şi Muntenegrului de a-i pedepsi pe opresorii turci. În iulie 1876, ele 
i-au declarat război, dar, în ciuda faptului că au fost ajutate de voluntari 
ruşi şi bulgari, au fost învinse. 

Rusia a intervenit, impunând armistițiul. 

Noul sultan Abdul Hamid a proclamat o Constituţiei ce s-a 
transformat rapid în tiranie politică. Ca urmare a unei Conferințe a 
ambasadorilor acreditați la Constantinopol, prezidată de ministrul afacerilor 
externe al Turciei, guvernul turc a elaborat o serie de reforme, în scopul 
instaurării în Bulgaria şi Bosnia a unui regim de autonomie administrativă 
destul de amplu. Dar în ciuda eforturilor marilor puteri ca reformele să se 
aplice, ele au rămas literă moartă. 

Era exact ceea ce-i trebuia Rusiei pentru a trece la acțiune de una 
singură. 

Dar pentru ca trupele ruseşti să poată pătrunde în Balcani, ele 
trebuiau să treacă prin România. Numai că situația nu mai era aceeaşi cu 
cea din 1853, când armatele ruseşti au pătruns în Principate precedate doar 
de un manifest prin care populaţia era asigurată că Rusia nu avea intenții 
de „cucerire“ şi că „ocupaţia era provizorie”. 

Marile puteri garantaseră independența şi suveranitatea noului stat în 
1877. lată de ce, şeful guvernului român, I.C. Brătianu, şi ministrul 
afacerilor externe M. Kogălniceanu, au fost invitați la Livadia, unde au fost 
primiți în audiență de țarul Alexandru al Il-lea şi de ministrul său de 
externe, Gorceakov. 

Reprezentanţii României au declarat că nu permit trecerea Prutului, 
înainte ca guvernul rus să semneze o convenţie prin care să garanteze 
integritatea țării. 

Atât țarul, cat şi Gorceakov au încercat să se eschiveze de la acest 
angajament ce, în caz de victorie, le limita posibilitățile. La întrebarea pusă 
de tar: „Şi dacă Rusia refuză semnarea unei asemenea conventii?“, Ion 
Brătianu a răspuns: „Ne vom opune cu arma în mână, chiar dacă ne ştim de 
la început învinşi. Dar acțiunea Rusiei contra Turciei, întreprinsă pentru 
protejarea popoarelor creştine din Balcani, va debuta prin atacarea şi 
masacrarea unei națiuni creştine. Europa va judeca!“ 


Răspunsul lui Ion Brătianu i-a obligat pe ruşi să semneze convenția, 
pe 17 aprilie 1877. Este însă adevărat că semnătura Rusiei pe un 
angajament nu este respectată decât în funcție de numărul baionetelor de 
care dispune partenerul său, pentru a se apăra. Ţarul Alexandru al II-lea a 
declarat război Turciei, printr-un manifest, iar pe 24 aprilie 1877 trupele 
ruseşti au trecut Prutul, frontiera cu România. 

În aceeaşi zi, România şi-a proclamat independenţa. 

Este necesar să amintim că România nu-şi luase angajamentul — 
prin Convenţia din 16 aprilie — să participe cu armata sa la acest război. 

Dar rezistența Turciei l-a surprins pe marele duce Nikolai Nikolaievici, 
înalt comandant, şi armatele ruseşti au fost oprite de opoziţia viguroasă a 
comandantului armatei turce, Osman Paşa, care organizase în jurul Plevnei 
(oraş din centrul Bulgariei) o redută. Rusia, având nevoie de trupe 
proaspete, face apel la concursul armatei române. 

Principele Carol al României a luat comanda supremă a trupelor 
române, iar generalul Tothleben, apărătorul Sevastopolului (în timpul 
războiului Crimeei), conducerea operațiunilor de asediu, obligându-l pe 
Osman Paşa să capituleze. Bravura acestuia din urmă i-a impus marelui 
duce, care i-a înapoiat spada. 

Rezultatul colaborării militare a României a fost anexarea sudului 
Basarabiei, în ciuda convenției semnate în aprilie 1877. Ocuparea sudului 
Basarabiei oferea Rusiei o pozitie-cheie pe drumul spre Constantinopol. 

Era deci logic ca, după tratatul de la Berlin (1878), românii să caute 
să se asigure împotriva unui vecin ce nu respecta nici un angajament şi ale 
cărui directive în timp rămâneau invariabile. 

La un an după Congresul de la Berlin, cancelarul Bismarck semna 
alianța Germaniei cu Austro-Ungaria. În mod sigur, el nu şi-a făcut prea 
multe iluzii asupra soliditätii bătrânului imperiu al Habsburgilor şi nici 
asupra austriecilor, ce se bazau numai pe unguri, de care Viena era obligată 
să tina seama. 

Pentru Bismarck, politica maghiară era condiționată de chiar 
structura etnică a Ungariei. „Acest popor înțelege că nu este decât o insulă 
în mijlocul imensei mări a populațiilor slave şi că, dată fiind inferioritatea sa 
numerică, nu-şi poate asigura securitatea decât bazându-se pe elementul 
german.“ 

Andrâssy, convins că Bismarck are dreptate, devine partizanul politicii 
antislave a Cancelarului de Fier. 

Alianța semnată la Viena pe 7 octombrie 1879 trebuia să rămână 
secretă până în 1920. Dar în 1888 Bismarck a publicat o parte a acestui 
tratat, în intenţia de a demonstra scopurile sale paşnice. În primul articol se 
preciza: „Cele două imperii se angajează să-şi acorde sprijin militar, dacă 
unul sau altul sunt atacate de Rusia, şi să încheie pacea de comun acord“. 


Era o alianță defensivă, dar se crease o asociere politică de o 
importanţă hotărâtoare pentru Europa. 

Un diplomat francez definea această alianță, în 1882, astfel 
„Germania şi Austria strâns unite cântăresc — putem spune — decisiv în 
balanța afacerilor europene. Sprijinindu-se una pe alta, cele două imperii tin 
la distanţă celelalte puteri şi sfidează orice opoziție din partea lor. Uniunea 
lor nu este numai defensivă. Nu are ca scop unic numai opunerea unei 
mase de rezistență compacte şi aproape impenetrabile oricărei agresiuni din 
afară. Ea tinde spre avantaje mult mai mari. Poate fi considerată ca un 
instrument puternic, manevrand cu dexteritate si forță, menit sa 
desăvârşească dezagregarea şi transformarea Orientului în beneficiul 
populațiilor germanice. De-acum înainte, Austria este redusă la rangul unei 
mari Bavarii, satelit al puterii germane în duelul dintre rase, al cărui 
rezultat va trebui să decidă — când se va pune problema împărțirii Turciei 
— asupra Estului european si a dominaţiei asupra Europei.” 

Pentru oamenii de stat români era clar că o forță politică de mari 
dimensiuni se crease în centrul Europei, pentru a contrabalansa 
imperialismul rus. 

Într-un articol publicat în „Deutschland Revue“, în 1882, Titu 
Maiorescu, una din personalităţile Partidului Conservator, infatisa 
concluziile politice pe care România le-a tras din alianța germano-austro- 
ungară. Atât conservatorii, cât şi liberalii erau de acord în ceea ce pliveşte 
pericolul pe care Rusia îl prezenta pentru România. 

„Suntem pierduţi în fundul Orientului, expuşi la două curente: 
panslav şi pangerman, la fel de periculoase pentru independența noastră; 
dintre care primul este mult mai apropiat, mai apăsător“, spuneau oamenii 
politici români, stabilind o ierarhie a urgentelor. Fără a se lăsa 
înspăimântați de tendințele ambitioase ale Austriei în Balcani — 
disproportionate în raport cu forțele ei reale, dar încurajate de alianța cu 
Germania —, oamenii politici români considerau, totuşi, că ele vor fi frânate 
de intrarea României în Tratatul de alianță dintre Puterile Centrale. La 
Bucureşti se spera, de asemenea, ca guvernul de la Berlin să facă unele 
presiuni asupra Vienei şi Budapestei, spre a modera opresiunea împotriva 
românilor din cadrul monarhiei dualiste. Pe 20 mai 1882, Italia semnase un 
tratat de alianță cu Puterile Centrale, ce devenea astfel Tripla Alianţă. 

Oamenii de stat români inclinau sa se asocieze Triplei Alianțe şi dintr- 
un alt motiv: regele Carol I era un Hohenzollern, apreciat de Bismarck 
pentru ţinuta sa exemplară şi pentru tactul sau politic. Ei sperau ca 
intervenția regelui în favoarea românilor din monarhia dualistă ar fi putut 
avea influenţă la Berlin şi, indirect, la Viena şi Budapesta. 

Or, asemenea lui Bismarck, ce se înşelase asupra ungurilor când a 
susținut dualismul, românii s-au înşelat, la rândul lor, privitor la voința 
Cancelarului de Fier şi a succesorului său, de a-i împiedica pe unguri să-şi 


continue politica de maghiarizare, îndreptată în primul rând contra 
românilor din Transilvania şi Ungaria. 

Dar din clipa în care România s-a raliat la Tripla Alianţă, ea trebuia să 
urmeze această politică, Rusia făcând imposibilă orice altă orientare. Ion 
Brătianu şi succesorul său la conducerea Partidului Liberal, Dimitrie 
Sturdza, nu uitaseră dezinvoltura cu care ruşii călcaseră în picioare 
convenția semnată la Livadia în 1877. După cum nu uitaseră nici 
dificultățile guvernului liberal de a determina Rusia, la sfârşitul războiului 
împotriva Turciei, să-şi retragă trupele din România. 

Proiectele ruşilor au apărut destul de limpezi, atunci când s-a 
descoperit că agenţii lor făceau propaganda în satele româneşti pentru a 
provoca răscoala țăranilor, ceea ce ar fi justificat staționarea permanentă a 
armatele ruseşti în România. Şi conservatorii aveau aceleaşi griji în privința 
ruşilor. În 1891, deci înainte de procesul Memorandumului — care va ridica 
opinia publică românească împotriva ungurilor —, Take Ionescu, şeful 
Partidului Conservator, a publicat în ziarul „Românul“ un articol intitulat: 
Inamicul firesc. Acesta concretiza tendințele politicii ruse. 

Este cu atât mai necesar să reproducem câteva fragmente din acest 
articol, cu cât Take Ionescu a fost, in 1914, unul dintre oamenii politici 
români care au susținut, foarte fervent, intrarea României în război contra 
Puterilor Centrale. 

„În marea bătălie între popoare — scria el —, ca şi în cea dintre 
indivizi, există două rivalități. Unele, atât de vii, atât de pline de consecințe 
dureroase, atât de prejudiciante pentru pacea mondială, nu sunt decât 
rezultatul hazardului. Capriciul unui suveran, o nebunie națională, o 
neînțelegere subită, un atentat la amorul propriu, care provoacă la adversar 
setea de răzbunare, una singură dintre aceste cauze este suficientă pentru 
declanşarea luptei. Aceste rivalități joacă, evident, un rol în istorie, 
însângerând uneori un secol întreg. În cele din urmă însă ele sunt sortite a 
se stinge, căci rădăcinile lor nu coboară până în fatalitatea lucrurilor. 

Dar există şi rivalități, în afara celor înscrise în paginile istoriei, în 
afara cursului inexorabil al evenimentelor, care — în ciuda eforturilor 
guvernelor, în ciuda larghetii suveranilor, în ciuda plecăciunilor şi a 
jurămintelor de prietenie eternă — izbucnesc mai devreme sau mai târziu. 
Aceste rivalități sunt cele mai periculoase, jocul lor servind de subiect 
epopeii interminabile ce se cheamă istoria umanităţii. Ele se reconciliază 
numai atunci când unul din adversari a dispărut, sau când, în urma unei 
lungi şi dureroase experiențe, au căpătat convingerea că le este imposibil să 
se suprime unul pe celălalt. 

Rivalitatea dintre noi şi imperiul rus aparține acestei ultime categorii. 

Să ne explicăm, căci nu dorim să ni se atribuie alte gânduri decât cele 
proprii. Departe de noi intenția de a acuza actualul guvern al imperiului 
vecin de ostilitate. Dimpotrivă.” [...] 


[„În marea luptă dintre indivizi şi dintre popoare sunt două feluri de 
rivalități. 

Unele, oricât de vii, oricât de pline de dureroase consecințe, oricât de 
sfâşietoare pentru pacea lumii, nu se datoresc decât întâmplării. Un capritiu 
de suveran, o nebunie națională, o neînțelegere ivită din scris, o ştirbire a 
amorului propriu al unuia, care atrage după sine o sete nepotolită de 
răzbunare din partea celuilalt, o mulțime de cauze secundare sunt de ajuns 
pentru a le da ființă. Aceste rivalități desigur joacă rolul lor în istorie, de 
multe ori chiar ele însângerează un veac, la urma urmelor însă ele sunt 
destinate să se stingă, căci izvorul lor nu tâsneste din fatalitatea lucrurilor. 

Sunt însă şi alte rivalități, rivalități de acelea pe care le însemnează în 
cartea neamurilor degetul inexorabil al faptelor şi care, oricât s-ar trudi să le 
împiedice înțelepciunea guvernelor şi mărinimia suveranilor, oricât s-ar 
imbrätisa şi şi-ar jura amictie eternă națiunile, mai curând sau mai târziu 
tot izbutesc. Aceste rivalități sunt cele mai de temut, din solutiunea lor şi 
numai a lor se însăilează acea nesfârşită epopee care se cheamă istoria 
omenească. Căci ele nu se potolesc decât atunci — şi numai atunci — când 
unul din rivali a dispărut sau când cel putin amândoi au căpătat, în urma 
unor lungi şi dureroase experiențe, convingerea că le este cu neputinţă să se 
suprime unul pe altul. De acest fel este rivalitatea imperiului rusesc în 
contra noastră. 

Ne explicăm, căci nu voim să ni se atribuie alte gânduri decât ale 
noastre. Departe de noi ideea de-a acuza de masinatie pe actualul guvern al 
imperiului vecin. Dimpotrivă, credem cu voioşie că împăratul actual este un 
sincer iubitor al păcii; mai mult, presupunând chiar că mâine s-ar sui pe 
tronul Tarilor un filantrop sau chiar un filoromân, şi totuşi problema va 
rămânea aceeaşi. 

Existenţa noastră este incompatibilă cu îndeplinirea idealului imperiului 
vecin; inimicitia sa în contra noastră nu poate înceta decât în ziua in care va 
reuşi să ne desființeze sau îi va fi pe deplin dovedit că nu ne poate desființa. 
Has 

Nu, ceea ce dă inimicitiei Rusiei față cu noi adevăratul ei caracter este 
pozitiunea noastră pe harta Europei. [...] Ei bine, pe noi soarta ne-a pus de- 
a curmezişul tocmai pe-acest drum, aşa că Rusia nu poate merge acolo 
unde o cheamă logica ei dezvoltare decât trecând peste trupurile noastre. |...] 
De înțelegere, de compromis, de concesiuni nu poate fi vorba într-o 
asemenea problemă. Trăim, Rusia se ciunteşte în ceea ce de două secole a 
încălzit inima poporului rusesc; reuşeşte împărăţia vecină în îndeplinirea 
visului ei de aur, visului pe care cu atâta credinţă şi tenacitate l-a urmărit 
şi-l urmăreşte, statul românesc, ca şi neamul românesc nu rămâne decât un 
suvenir. [...] 


1 Segmentările aparțin autorului (n.r.). 


Forța lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unei mari 
impärätii care este în acelaşi timp şi o națiune puternică. Acea împărăție a 
cercat, cearcă si va cerca să calce pe ceea ce crede dânsa drumul pe care i l- 
a croit Providența. În drumul ei ne găseşte pe noi. Pe noi dar cercat-a, cearcă 
şi va cerca Imperiul Tarilor să ne şteargă din cartea neamurilor. 

De altfel, la ce nevoie să căutăm în logica situatiunii geografice şi în 
invatamintele istoriei politice viitoare a imperiului rusesc? 

Această politică nu este secretă. Toţi cugetătorii, ca şi toți patriotii şi 
oamenii de stat ai Rusiei, afară de aceia pe care scrupulele unei pozitiuni 
oficiale îi amutesc — nu se sfiesc de a ne-o spune. 

Pofta lor de cucerire ei însă o maschează sub o teorie destinată după 
dânşii să dea lumii moderne un nou tip de civilizatiune, să facă ca pe 
jumătatea răsăriteană a Europei să se nască o viață nouă. Pentru 
îndeplinirea unei aşa de mari şi de binefăcătoare opere, strivirea celor mici 
nu atârnă în cumpănă !“| 

În ciuda aversiunii lui Take Ionescu fata de politica rusă, el a susținut 
în 1914 intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, indignat de 
toleranța guvernului german fata de politica de maghiarizare a Budapestei. 

Probabil că în ierarhia şi importanța politică, România era situată 
foarte jos, ceea ce ar putea explica indiferența Berlinului față de acțiunea de 
exterminare a românilor din Transilvania de către unguri. Or, aceasta era 
bine cunoscută de ruşi, deoarece începuse încă din 1910. Şi au făcut un 
efort pentru ameliorarea relaţiilor sale cu România. 

Această tendință este confirmată în Memoriile lui Sazonov, devenit 
ministru de externe în 1910. El spune, printre altele: „Una dintre primele 
probleme ce mi-au atras serios atenția, după ce am fost numit ministru al 
afacerilor externe, a fost aceea a relațiilor noastre cu România.“ 

Obligat să părăsească ministerul, din motive de sănătate, Sazonov 
precizează că a trebuit „să las deoparte, pentru moment, problema relațiilor 
noastre cu România, de care mă interesam serios”, iar mai târziu, continuă: 
„Când am putut reveni (în 1916) la conducerea Afacerilor Externe, am făcut 
tot ce am putut pentru a recâştiga timpul pierdut, fără a lăsa să-mi scape 
nici o ocazie de a-mi procura datele cele mai concrete asupra situației 
interne a României. Aceasta suporta nu numai atracția Triplei Alianțe, ci era 
chiar legată, prin tratate, de două din Puterile Centrale. Era deci în tabăra 
adversă.” 

În 1910, oamenii de stat ruşii îşi dădeau seama că, fie că voiau, fie că 
nu, Rusia va sfârşi prin a se găsi în război cu Puterile Centrale. 

Or, pe eşichierul politic — în ipoteza unui conflict armat —, România 
avea o mare importanță, nu numai ca forță de acoperire a flancului drept al 
armatelor germano-austro-ungare, dar şi ca un spațiu apreciabil pentru 
Statul Major german. 


Desprinsă de Puterile Centrale, România era în măsură să acționeze 
asupra românilor din cadrul dublei monarhii, ce reprezentau un puternic 
element de dezagregare. 

Cunoscând resentimentele românilor — rezultat al unei lungi şi 
dureroase experiențe —, Sazonov era conştient de marile dificultăți ce le-ar 
fi întâmpinat în detaşarea României de o alianță, încheiată în vederea 
apărării împotriva Rusiei, a cărei ultimă crimă era anexarea Basarabiei. 

(Traducere de Adrian IANCU) 


III. Basarabia, element permanent de ostilitate a românilor fata de Rusia 


Când diplomaţia rusă, indiferent de regim, ia o inițiativă ce pare vagă 
la prima vedere, înseamnă că este, de fapt, pregătită dinainte, cu un 
inventar laborios al posibilităților de reuşită. În cazul special al desprinderii 
României de puterile Triplei Alianțe, şansele de reuşită erau minime. 
Guvernul rus urmărea cu atenție politica Vienei şi pe cea a Budapestei față 
de minoritățile slave, care-i depăşeau, prin număr, pe germani şi unguri la 
un loc. Habsburgii nu au ținut niciodată seama de consecințele politicii lor 
împotriva naționalităților. În 1872, Palâcky, adversar al pan-rusismului ce 
apăra formula „Austro-Slaviei“, mărturisea în testamentul său politic: „Nu 
mi-am făcut decât iluzii asupra Austriei, iar pentru cehi nu există alt viitor 
decât acela al unirii cu celelalte popoare slave“. 

Era evident că dualismul făcuse zadarnică misiunea Austriei, aşa cum 
a fost ea definită de Rieger, prieten al lui Palâcky: „Între colosul rus şi 
colosul german, există pe harta Europei un număr de tari si de națiuni mici 
care nu pot supraviețui prin ele însele, sau care, în caz de autonomie, ar 
putea fi lipsite de independenţă prin atragerea de către statele vecine. Rolul 
Austriei în istoria lumii este unirea țărilor mici într-un tot, pentru a se putea 
apăra şi proteja reciproc împotriva vecinilor lor... lată, după părerea mea, 
rolul mondial al Austriei, iată-i vocaţia şi viitorul. Dacă ea nu-şi asumă 
acest rol, altul nu va avea, nu mai are ce face în această lume, nu mai are 
pentru ce exista... Si-atunci va pieri datorită propriei slăbiciuni şi senilitati.“ 

Palâcky a atras şi el atenția compatriotilor săi, printr-un articol 
publicat în ziarul „Narod“ din 9 noiembrie 1865, asupra pericolului dublului 
centralism. Concluziile lui Palâcky constituiau un grav avertisment 
împotriva formulei dualismului şi prevedeau consecințe fatale pentru 
monarhia habsburgică. Palâcky spunea printre altele: „Am dorit întotdeauna 
existența statului austriac, am avut întotdeauna prezentă în minte o Austrie 
dreaptă pentru toate popoarele sale; o Austrie care, pentru toți cei 
administrati de ea, să fie mamă, nu masterä. Cu alte cuvinte, am cerut 
întotdeauna pentru Austria un guvern care să nu fie nici german, nici 
maghiar, nici slav, nici român, ci doar austriac, în sensul cel mai înalt şi 


mai general al termenului, adică un guvern care să fie drept cu toţi cetățenii 
săi. Ziua când se va proclama dualismul va fi, inevitabil, ziua naşterii 
panslavismului, sub forma sa cea mai putin îmbucurătoare. Noi, slavii, vom 
primi dualismul cu profundă tristeţe, dar fără teamă. Am existat înaintea 
Austriei şi vom supraviețui ruinei sale.“ 

Afirmația lui Palâcky, referitoare la existența slavilor înaintea Austriei, 
era cu atât mai valabilă pentru români, autohtonii adevăraţi ai 
Transilvaniei, înaintea ungurilor sau a Habsburgilor. 

În ceea ce-i privea pe cehi, croaţi şi sârbi, atragerea lor era uşoară ei 
aparținând familiei slave cu atât mai mult cu cât nu exista nici un subiect 
litigios care să-i divizeze. Situaţia românilor era cu totul alta: ei aparțineau 
familiei popoarelor latine şi anexarea era un fapt dureros, mereu prezent în 
conştiinţa lor politică. Sazonov însuşi recunoştea acest obstacol, încercând 
totuşi să justifice anexarea din 1812. ,Cunosteam motivele care 
determinaseră România să dea politicii sale externe o tendinţă ostilă Rusiei. 
Ele aveau la origine vechea ranchiună lăsată moştenire succesorilor de 
generaţia oamenilor de stat români din epoca războiului de la 1877. În acel 
moment, românii au fost indignati de faptul ca] Rusia le-a luat, la sfârşitul 
ostilităților cu Turcia, cele trei districte meridionale ale Basarabiei, în pofida 
promisiunii făcute României de a-i respecta integritatea teritorială. Aceste 
trei districte ne fuseseră luate prin pacea de la Paris din 1856. Trebuie să 
recunosc, luând în considerare impartial aceste evenimente deja 
îndepărtate, că Rusia a făcut, poate, unele erori de formă, la care statele 
mici sunt întotdeauna sensibile şi care lasă, cel mai adesea, urme 
persistente de amărăciune şi animozitate. Pe de altă parte, trebuie spus că 
interpretarea românească a acțiunii noastre, în acest caz, nu corespunde 
nici realității. Eu am intrat în diplomaţie la cinci ani după Congresul de la 
Berlin, ceea ce mi-a permis să-i cunosc pe oamenii care au luat parte la 
negocierile păcii din 1878; multi dintre ei mai ocupau încă posturi 
importante în Ministerul Afacerilor Externe. l-am auzit spunând că, la 
venirea d-lui Brătianu, preşedintele Consiliului României, la Livadia, pentru 
a negocia cu Alexandru al II-lea o alianță contra Turciei, guvernul nostru l-a 
prevenit că noi intentionäm să reocupăm vechile noastre provincii dunărene, 
în care elementul moldovenesc era, de altfel, foarte slab reprezentat. Este 
adevărat, nu mi s-a ascuns nici aceasta, că acest avertisment n-a fost 
consemnat în scris, ci a fost numai verbal. În aceste condiţii este dificil de 
ştiut astăzi adevărata origine a zvonului răspândit asupra fraudei căreia i-a 
căzut victimă Romania. Incidentul trebuie clasat printre cele inca 
neelucidate, care abundă în istoria politică a tuturor epocilor, chiar a celor 
mai recente. Oricum, versiunea românească a fost nu numai acceptată fără 
discuţii de opinia publică din aceasta-tara, ci primită cu încredere sincera 
sau simulată şi de duşmanii noştri din afară. Rusia cedase României, în 
schimbul celor trei districte basarabene, Dobrogea, cucerită de la turci, 


dând astfel aliatei sale acces la mare. Dar această importantă concesiune a 
fost considerată în comentariile presei patriotice româneşti ca o compensație 
nesemnificativă pentru daunele materiale şi morale suferite de România. Cel 
mai adesea, de altfel, era trecută complet sub tăcere. 

Această regretabilă neînțelegere era profund înrădăcinată in Romania; 
Germania şi Austro-Ungaria o intretineau în interesul lor. De la proclamarea 
prințului Carol de Hohenzollern, în 1878, ca prim rege al României, aceste 
două state aveau o influență predominantă la Bucureşti. Concepţia falsă 
asupra rolului nostru intervine mereu în relaţiile ruso-române. Datorită 
perseverentei şi metodei cu care propaganda anti-rusească era condusă la 
Bucureşti, teama fata de Rusia a devenit un fel de dogma pentru multi 
oameni politici români. Partidul noilor conservatori de orientare germană, ne 
era ostil, ceea ce-i atrăgea bunăvoința specială a regelui Carol. Probabil din 
cauza tradițiilor de familie ale şefului său, d-l Brătianu, nici tabăra liberală 
nu ne menaja mai mult. Într-un cuvânt, nu se găsea nimeni in această tara 
care să dovedească sentimente de simpatie, sau cel putin impartiale față de 
Rusia. Rari erau aceia care, înaintea marelui război, ar fi putut prevedea că 
România se va situa de partea Rusiei. Dar, ne putem întreba, ce avantaj ar fi 
avut vreodată România din animozitatea contra noastră şi din apropierea de 
Austro-Ungaria, căci aceasta din urmă domnea în Transilvania peste patru 
milioane de locuitori, reprezentând prin cultura lor partea cea mai prețioasă 
a poporului român. Este adevărat că Berlinul şi Viena amăgeau Bucureştiul 
fluturându-i prin fața ochilor perspectiva anexării nu numai a districtelor 
dunărene luate Rusiei în 1858, ci a întregii Basarabii, care, cu populația sa 
moldovenească, nu se considera deloc românească şi efectiv nu era. 
Basarabia a fost anexată Rusiei în 1812 prin pacea de la Bucureşti, atunci 
când România nu se constituise şi când nu existau decât două principate 
distincte, vasale Turciei. Pe de altă parte, Basarabia era de mult obişnuită 
cu regimul rus, care i-a permis să atingă un nivel de cultură şi o dezvoltare 
economică la care nu ajunsese încă nici o parte a României, unde populația 
rurală trăia sub un regim aproape sclavagist.”? 

Încercând să justifice nerespectarea angajamentului luat de Rusia la 
Livadia, Sazonov prezintă două argumente care scot în relief reaua credință 
a guvernului rus. Primul: „guvernul nostru îl prevenise pe I. C. Brătianu că 
intelegeam sa reocupam vechile noastre provincii dunărene.“ Nu 
menționează dacă l-a prevenit ,verbal”, înainte sau după semnarea 
convenției, care angaja Rusia conform principiului „pacta sunt servant”. 
Adevărul este că Brătianu n-ar fi acceptat în nici un caz această condiție. 
Gorceakov, sigur de victoria contra turcilor, nu l-a avertizat de intenţiile 
Rusiei la sfârşitul războiului. 


2 Urmează un text care se repetă identic peste câteva pagini. 


Al doilea argument: Rusia şi-ar fi reluat, după sfârşitul ostilităților cu 
Turcia, cele trei districte meridionale ale Basarabiei, „luate prin pacea de la 
Paris“, în care elementul moldovenesc era foarte slab reprezentat. Sazonov 
adaugă că această minoritate moldovenească „nu se considera deloc 
românească şi efectiv nu era“. Dacă raționamentul ar fi fost just, nici 
populaţia din cealaltă parte a Moldovei, cea cuprinsă între Prut şi Carpaţi, 
n-ar fi fost românească. Sazonov evită să spună că, până în 1812, 
principatul Moldovei îşi avea frontiera de est pe Nistru, populația sa era 
unitară, vorbind aceeaşi limbă, având aceeaşi religie şi înfruntând timp de 
secole năvălirile barbare. 

În 1857, deci la patruzeci de ani după răpirea unei jumătăţi din 
Moldova, Statul Major rus a însărcinat un ofițer, I. Zaşciuk, să întocmească 
o statistică a populației din Basarabia. „Basarabia este locuită de moldoveni, 
care reprezintă trei sferturi din populație. Departamentele Chişinău, Bălți, 
Soroca sunt locuite exclusiv de moldoveni; în departamentul Hotin sunt 
amestecați cu ucrainieni; în departamentele Bender şi Chişinău, sunt 
amestecați în mică măsură cu elemente diverse, venite de peste tot şi 
aşezate în oraşe cu consimțământul guvernului. 

Moldovenii sunt o naţiune locuind de secole în părțile nordice şi 
centrale ale Basarabiei; pot fi, deci, considerați ca adevărații autohtoni; 
dimpotrivă, în departamentele din sud, s-au instalat pe locurile abandonate 
de tătari. Aproape toți cei ajunşi la o stare materială mai bună, cea mai 
mare parte a țăranilor şi targovetilor, aparțin tot acestei națiuni.” 

Moldovenii stăpâneau, de la începutul secolului al XIV-lea, cetăţile 
Chilia şi Cetatea Albă, adică cele două porturi-cheie ale Moldovei. Sudul 
Basarabiei, lipsit de păduri, era un spațiu greu de apărat împotriva tătarilor, 
aceştia deținând Crimeea şi întreg litoralul Mării Negre până la Nipru. Când 
tătarii invadau teritoriile moldovene, locuitorii se retrăgeau în centru unde 
marile păduri le ofereau adăpost sigur, cäläretii tătari neputându-se mişca 
uşor. Un domn moldovean, Roman Muşat, se intitula cu mândrie, in 1380, 
independent: „Marele singur stăpânitorul domn, lo Roman, voievod al Ţării 
Moldovei, de la munţi până la ţărmul mării”. În acea vreme, principatul 
Moscovei se lupta să scape de dominaţia hoardelor tătare. În 1478, când 
Moldova trebuia să înfrunte atacurile conjugate ale turcilor şi tătarilor, 
domnitorul Ştefan cel Mare scria Senatului venețian, pe 8 martie, 
atrăgându-i atenţia asupra situației dramatice în care se găsea o naţiune 
creştină, ce trebuia să lupte singură împotriva necredinciosilor: ,,...Trebuie 
să se gândească înălțimea Voastră că aceste două cetăți (Chilia şi Cetatea 
Albă) reprezintă întreaga Moldovă, iar Moldova posedându-le reprezintă un 
zid pentru apărarea Ungariei şi Poloniei”. Dacă era ajutat, Ştefan cel Mare 
promitea să recucerească oraşul genovez Cafa, ocupat de turci în 1473, o 
dată cu Crimieea. Rusia şi-a extins dominaţia până la malurile Nistrului 
abia în 1784, sub Ecaterina a Il-a. Partea Moldovei dintre Prut şi Nistru — 


al cărei nume era Basarabia — a fost de-a lungul secolelor câmpul de 
bătălie al românilor contra tătarilor şi turcilor care îi invadau. 

Scriind despre această provincie, marele istoric N. Iorga era îndrep- 
tätit să spună că nu există câmpie, monument, instituție, locuinţă, familie 
veche, care să nu fie „a noastră, sânge românesc, faptă românească, gândire 
românească”. 

Conform datelor statistice culese de ofițerul de stat major Zaşciuk, 
Basarabia era locuită în 1856, în cea mai mare parte de români, care 
constituiau trei sferturi din populație. Restul erau fugari din Ucraina şi 
Volhinia, veniți la începutul secolului al XVIII-lea. Ruşii propriu-zişi erau 
foarte puţini. În momentul anexării Basarabiei, populaţia număra 55 600 de 
familii, respectiv circa 340 000 de persoane, aproape în totalitate români. În 
fata acestui bloc moldovenesc, guvernul rus a început o vastă colonizare. 
Între 1828 şi 1834 au fost create 43 de colonii bulgăreşti, formate din 9 641 
de familii, cam 56 000 de membri, şi li s-au dat 300 000 de deseatine 
(măsură rusească corespunzând la ceva mai mult de un hectar) de pământ 
arabil. Începând din 1814, au fost aduşi, până în 1840, germani formând 24 
de colonii, dotate cu 130 000 deseatine. Aceşti colonişti erau scutiți de orice 
impozit şi de serviciul militar; în afară de pământ, guvernul rus le-a dat bani 
lichizi şi materiale de construcție. Între 1824 şi 1828 s-a instalat în 
Basarabia, de asemenea, un mic număr de francezi şi elvețieni. Acestora nu 
li s-au atribuit decât 5 000 de deseatine. Şi evreii au fost încurajați să se 
aşeze în Basarabia şi în acest scop au fost scutiți de impozite, mai întâi pe o 
perioadă de 2 ani, prelungită apoi la 5 ani. Li s-au mai acordat şi alte 
dispense, prelungite în mai multe rânduri. Aşa se explică faptul că, de la 2 
316 familii evreieşti, s-a ajuns în 1856 la 14 000 de familii având 78 751 de 
membri. Bineînţeles că dotarea celor 21 000 de colonii străine, aşezate între 
1814 si 1857, a fost făcută în detrimentul moldovenilor, care au fost obligați 
să se stabilească fie pe malul stâng al Nistrului, fie în stepele din sudul 
Basarabiei, abandonate de tătari. Dar prezența românilor dincolo de Nistru 
şi continua lor creştere demografică preocupa guvernul rus. Aşa încât, în 
1840, el a oferit o serie de avantaje țăranilor români care acceptau să se 
stabilească în Siberia. Dubla politică a guvernului rus, de imigrare a 
popoarelor străine şi de emigrare a moldovenilor în Siberia, pune în lumină 
intențiile ruşilor de a deteriora situația etnografică a Moldovei cuprinsă între 
Prut şi Nistru. În pofida acestor eforturi, în 1914, din populaţia totală a 
Basarabiei, românii reprezentau 70%, adică mai mult de un milion şi 
jumătate, aproape toți ţărani. 

Sazonov, dorind legitimarea posesiunii ruseşti asupra acestei provincii 
româneşti, afirmă că aceasta „era de mult obişnuită cu regimul rusesc”, 
uitând să amintească şi condiţiile în care Rusia intrase în posesia unei 
jumătăți din Moldova şi crezând că timpul putea ratifica şi legitima toate 
uzurpările, aşa cum cicatrizează o rană. 


În 1940, după semnarea nefastului acord Ribbentrop-Molotov, Stalin 
a dat guvernului român un ultimatum, cerându-i să cedeze imediat Rusiei 
Basarabia şi o parte din Bucovina. Noua anexare a celor două provincii a 
fost argumentul decisiv al alianței României cu Germania în războiul ei 
contra Rusiei. Eliberată în 1941 de armatele române, Basarabia a fost din 
nou ocupată de ruşi în luna septembrie 1944. România devenind unul din 
sateliții săi, Rusia considera problema Basarabiei rezolvată pentru 
totdeauna. Dar în 1959, după ce ultimele formațiuni ale armatei ruse 
părăseau teritoriul românesc, guvernul comunist de la Bucureşti a început 
să manifeste o oarecare independență față de Moscova şi să afirme 
drepturile României asupra Basarabiei şi Bucovinei. Îndrăzneala a mers atât 
de departe încât Academia Română a editat în martie 1964 un volum 
intitluat Karl Max — scrieri despre români, în care erau făcute cunoscute 
patru manuscrise inedite ale lui Karl Marx, tratând despre români şi 
drepturile lor asupra Basarabiei. Antipatia lui Karl Marx fata de 
imperialismul rus şi de „panslavismul revoluționar” conceput de Bakunin 
este exprimată în aceste câteva rânduri adresate lui Engels: „Nu tin să văd 
bătrâna Europă reînnoită prin sânge rusesc”. Marx avea reflexele unui 
european: aversiunea sa fata de ruşi se datora faptului că-i considera un 
popor asiatic. lată câteva fragmente din aceste manuscrise descoperite la 
Institutul international de istorie din Amsterdam: „Tratatul din 28 mai 1812. 
Poarta renunţă la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, 
pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor 
române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru când, la Carlowitz presată de 
poloni să le cedeze Moldo-Valahia, ea răspunse că nu are drepturi a face 
vreo cesiune teritorială deoarece capitulatiile nu-i confereau decât un drept 
de suzeranitate.” Karl Marx se documentase probabil în vederea unei lucrări 
pe care intenționa s-o scrie, asupra metodelor folosite de politica rusă în 
Moldova si Valahia, lucrare destinată să avertizeze Europa asupra 
pericolului imperialismului rusesc. 

„Mareşalul Wittgenstein (comandantul trupelor ruseşti ce au trecut 
Prutul în 1828) se înfăţişează românilor ca un liberator. În protestele sale 
din 1826, Rusia se înduioşa de nenorocirile țării, ea dovedi în 1828 cât 
valorau tânguirile sale. Au avut loc excese groaznice. Contribuţii de tot felul 
în produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi şi femei au fost 
inhamati la care cu vizitii cazaci, care nu-şi crutau nici bâta, nici vârful 
lăncii lor. Peste 30 000 de români fură smulşi de la munca câmpului pentru 
a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiți fugiră în munți, unde singura 
lor hrană era scoarța de copaci. Guvernul rus răspunse la proteste: «Nu 
interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele 
să fie executate».” Rareori s-au concentrat atâtea documente într-un 
rechizitoriu contra Rusiei. 


Publicarea acestor manuscrise inedite sub auspiciile Academiei 
Române în 1964 a luat un aspect politic foarte grav: s-a actualizat pe baza 
afirmațiilor lui Marx, problema Basarabiei, a cărei anexare era considerată 
ilegitimă. Poziția comuniştilor romani se identifica astfel cu postulatele 
nationale. Ne putem imagina emoția produsă în mase de scrierile lui Karl 
Marx, în care acesta descria îngrozitoarea ocupaţie rusă din 1828, 
asemănătoare, prin unele aspecte, celei dintre 1944 şi 1958. 

Sportul favorit al ofițerilor şi soldaţilor ruşi era de a încerca precizia 
revolverelor asupra trupurilor ofițerilor şi soldaților români. Generalul 
Mihail s-a văzut nevoit să ordone ca aceştia din urmă să se apere individual 
împotriva unor asemenea asasini. Generalul a fost, evident, scos din cadrele 
armatei, judecat şi condamnat la zece ani de închisoare. 

Basarabia fiind o preocupare națională permanetă, Sazonov îşi dădea 
bine seama de dificultățile cărora trebuia să le facă fata, pentru a desprinde 
România din Tripla Alianţă şi a şi-o apropia în cazul unui viitor conflict 
germano-slav. În 1913 nu mai exista nici o îndoială că războiul era 
inevitabil, problema fiind când urma să se declanşeze. Într-un discurs 
pronunțat pe 7 aprilie 1913 cancelarul imperiului german, Bethmann- 
Hollweg, afirma: „Dacă lucrurile ar ajunge la o conflagrație europeană între 
slavi şi germani...” 

România avea o importanţă cu totul specială pentru politica rusă, în 
cadrul pregătirilor ei de război. Rusia încerca să opună revendicărilor 
româneşti asupra Basarabiei importanța națională a maselor româneşti din 
Austro-Ungaria. Cum înțelegea guvernul rus să declanşeze acțiunea 
diplomatică, atât de decisivă din punct de vedere militar şi politic? În Anii 
fatali, Sazonov descrie planul de atragere a românilor, plan pus de altfel în 
practică în anii de neutralitate, până la intrarea României în război, la 14 
august 1916. În ceea ce priveşte Basarabia, scrie: „Aceste perspective nu se 
puteau, desigur, realiza, decât cu prețul unui război victorios contra Rusiei, 
ceea ce depăşea mijloacele României, diminuându-le mult valoarea practică 
şi ar fi trebuit să le inspire conducătorilor îndoieli asupra oportunității unei 
politici ostile față de noi... Apropiindu-se de Rusia şi de ceilalți membri ai 
Antantei, România putea, dimpotrivă, spera să-şi vadă realizat idealul 
național, prin alăturarea celor 4 milioane de români ce îndurau jugul 
unguresc şi care doreau sincer unirea cu frații lor. Eu consideram că rolul 
ministrului afacerilor externe rus consista în a încerca să risipească 
prejudecățile opiniei publice şi guvernului român împotriva vecinei sale din 
est. Trebuia să încercăm a face România să priceapă cât de greşită era 
orientarea pe care o dăduse, sub influența germană, politicii sale externe. 
Eu căutam înainte de toate să salvgardez interesele Rusiei, încercând 
reconcilierea cu o tara vecină — asupra căreia nu aveam nici o pretenţie, 
căreia n-am fi dorit decât să-i câştigăm prietenia şi care se putea aştepta la 
un ajutor serios din partea noastră în momentul când reconstrucția sa 


națională ar fi fost posibilă ca urmare a cursului inevitabil al 
evenimentelor...“ 

Acţiunea diplomatică a lui Sazonov a fost dusă cu mult tact, cu finețe 
nuanțată, evitând tot ceea ce ar fi putut irita susceptibilitatea românilor şi 
având ca scop final intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. 
Este adevărat că, între 1910 şi 1916, Budapesta a dat un ajutor excepțional 
politicii ruse, intensificând acțiunea de maghiarizare pe măsură ce primele 
rezultate se dovedeau nule. Ministrul afacerilor externe rus a văzut o primă 
încurajare în faptul că guvernul liberal se arăta reticent fata de Germania: 
„Chiar în momentul în care manifestam un viu interes pentru chestiunea 
românească, liberalii de la Bucureşti adoptau o poziţie reticenta fata de 
influența germană, predominantă la Curte şi în unele medii germanofile. 
Inițiativa acestui reviriment revenea în primul rând şefului guvernului 
liberal, dl. Brătianu. Sarcina pe care mi-o asumasem era astfel simțitor 
usurata de această coincidență fericită.“ 

Faptul că Brătianu a trimis ca ministru al României la Sankt- 
Petersburg pe cel mai bun diplomat, Diamandi, era un indiciu că prevedea 
situații dificile în care era necesar să aibă în acest post un om inteligent si 
capabil. Propunerea lui Sazonov făcută țarului Nicolae al II-lea: „Rusia 
trebuie să facă primul pas pentru a se apropia de România, spre a evita ca 
această tara să treacă irevocabil în tabăra adversarilor săi“, a fost acceptată. 
Un prim gest amical l-a constituit, în primăvara lui 1913, susținerea 
pretențiilor României asupra oraşului Silistra şi garantarea frontierei sale pe 
Dunăre. 

Dar trebuia câştigat şi regele Carol I, ale cărui sentimente fata de 
Germania erau întărite de amintirea neplăcută a nerespectării convenției 
semnate la Livadia în 1877. Ţarul Nicolae a avut fericita idee de a-i acorda 
regelui Carol I bastonul de mareşal, în amintirea participării sale glorioase la 
victoriile armatelor aliate în timpul războiului din 1877—1878. Şi pentru a 
da o semnificație şi mai mare înmânării bastonului de mareşal, ţarul l-a 
însărcinat pe marele duce Nicolae Mihailovici să meargă la Bucuresti. 
Instrucţiunile date marelui duce s-ar rezuma astfel: „Dorinţa împăratului şi 
a guvernului imperial este de a acorda relațiilor noastre un caracter mai 
apropiat şi mai amical decât l-au avut în ultima vreme“. 

Marele duce, ştiind să câştige simpatii preţioase, a reuşit să culeagă 
informații bogate despre starea de spirit a cercurilor conducătoare ale 
României: „La întoarcerea sa la Sankt-Petersburg — scria Sazonov, — 
marele duce mi-a spus că regele Carol a fost foarte impresionat de atenția 
împăratului şi că atât oamenii politici, cât şi opinia publică au apreciat-o la 
adevărata sa valoare. 

Mai constata şi că tentativa noastră de apropiere de România, a fost 
primită cu simpatie de guvern şi marea majoritate a societăţii româneşti. 
Numai Partidul Conservator, prezidat de dl. Carp, făcea excepţie şi rămânea 


fidel simpatiilor sale germane, ca si regele care legase destinele României de 
cele ale fostei sale patrii, angajând astfel anticipat politica domniei sale. Pe 
de altă parte, prințul moştenitor şi energica şi inteligenta sa soție, nepoată, 
după mamă, a împăratului Alexandru al II-lea, ea şi membrii Partidului 
Liberal, la putere prin dl. Brătianu, dădeau semne foarte clare de noi 
orientări. Marele duce, care a avut ocazia de a se întreține deschis cu ei, 
profetea numai bine în relațiile noastre viitoare cu România.” 

Impresiile marelui duce erau juste şi evoluția raporturilor ruso- 
române a confirmat descrierea pe care o făcuse acesta. 

La puţin timp după călătoria marelui duce la Bucureşti, s-a inaugurat 
la Sankt-Petersburg un monument al marelui duce Nikolai Nikolaievici, 
fostul generalisim al armatelor ruse din războiul de la 1877. Această 
ceremonie a fost o noua ocazie pentru atentii la adresa României, împăratul 
invitând Curtea şi pe reprezentanţii armatei române. 

Au răspuns acestei invitații prințul moştenitor Ferdinand, prințesa 
Maria şi fiul lor, Carol, în vârstă de douăzeci de ani. Puţini ştiu că, înaintea 
încoronării sale, ţarul Nicolae a avut un sentiment romantic pentru prințesa 
Maria de Edimbourgh, viitoarea regină a României, şi că un exces de 
timiditate l-a oprit să se exprime. Nu ne putem împiedica să speculăm 
asupra destinului ce l-ar fi avut atât ţarul Nicolae, cât şi Rusia, dacă s-ar fi 
căsătorit cu această femeie atât de puternică şi de inteligentă, care ar fi dat 
probabil un alt curs evenimentelor războiului mondial. 

Pe măsură ce situația internațională devenea mai întunecată, Austro- 
Ungaria inspirând preocupări serioase, diplomaţia rusă devenea tot mai 
activă. O întrevedere între ţarul Rusiei şi regele României, Carol I, a avut loc 
pe 1 iunie 1914 la Constanta, țarul sosind de la Livadia la bordul iahtului 
imperial Standard. Notele ministrului afacerilor externe al Rusiei, scrise 
după audiența la regele României, sunt o prețioasă sursă de informații 
pentru istorici: 

„Acest bâtrân şi inteligent reprezentant al Hohenzollernilor, instalat pe 
tronul unei tari străine şi îndepărtate, a facut, nu fără orgoliu, o 
retrospectivă asupra îndelungatei sale domnii şi a nenumăratelor eforturi 
întreprinse pentru organizarea şi dezvoltarea statului său. Şi-a căutat 
norocul cu o tenacitate şi o perseverenţă foarte germane, ce se întrevedeau 
mai ales în legăturile prin care a unit noua sa tara cu fosta lui patrie. 
Sentimentul german era aşa de dezvoltat la el, încât toate ideile îi erau 
impregnate de el, iar vederile sale personale nu se abăteau nicicând de la 
acesta. Vorbind de situația politică a momentului, regele m-a întrebat dacă 
prevedeam posibilitatea unui război european. Era evident că această 
chestiune îl preocupa mult, lucru normal la un suveran care era amenințat 
şi amestecat de foarte aproape în evenimentele din ultimii doi ani. În luna 
iunie 1914, chiar daca Europa ieşise, din fericire, din complicațiile 
balcanice, nici unul dintre cei aflați la curent cu situația nu putea avea 


certitudinea că această acalmie va fi de lungă durată. Noi ştiam prea bine că 
tratatele de la Londra şi Bucuresti acoperiseră numai rămăşiţele fumegânde 
ale incendiului Balcanilor cu un strat de cenuşă sub care focul mocnea, 
gata să se aprindă la prima adiere. Dar toată lumea voia să se convingă că 
am intrat, în sfârşit, într-o perioadă de linişte. Nimeni nu bănuia că din 
acest scrum vor tâsni, două săptămâni mai târziu, scântei ce vor aprinde un 
foc ce va cuprinde lumea întreagă, distrugând o jumătate din Europa şi 
ruinând-o pe cealaltă. 

Am răspuns la întrebarea regelui că socoteam cu putinţă declanşarea 
unui război numai dacă Austro-Ungaria ataca Serbia. Am adăugat că, în 
timpul războiului din Balcani, mi-am exprimat foarte deschis convingerea în 
fata ambasadorului Austriei, contele Turn, şi apoi a contelui de Pourtales, 
rugându-i pe amândoi să-şi informeze guvernele. Regele n-a răspuns nimic 
şi a rămas un moment gânditor. Apoi mi-a spus: «Să sperăm că (Austro- 
Ungaria) n-o va face». M-am asociat din toată inima acestei speranțe. 

Părerea mea asupra amenințării păcii europene printr-un atentat al 
Cabinetului de la Viena la independența Serbiei l-a impresionat pe bătrânul 
rege. Primindu-l pe contele Czernin, ministrul austro-ungar, câteva zile mai 
târziu, el i-a transmis textual vorbele mele.“ 

În memoriile sale, publicate în 1919, Czernin se opreşte îndelung 
asupra acestui episod, despre care a informat imediat guvernul de la Viena. 
El încheia, sub forma unui comentariu personal şi cu logica specifică vechii 
diplomaţii austro-ungare, că, încă înainte de întrevederea cu regele Carol I, 
era la curent cu unele proiecte sârbe împotriva Austro-Ungariei. 

Regele Carol, care cunoştea bine opinia publică românească, 
confruntata permanent cu acțiunile provocatoare ale politicii de 
maghiarizare, îşi dădea seama că alianța era, de fapt, lipsită de orice 
conținut. Oricât de mare ar fi fost respectul poporului român pentru el, nu 
ar fi putut impune îndeplinirea angajamentelor din tratatul secret de alianță 
cu Puterile Centrale, sentimentele națiunii române fiind foarte ostile Austro- 
Ungariei. Fata cu agresivitatea şi provocarea permanente, atât din partea 
Vienei, cât şi a Budapestei la adresa Serbiei, regele Carol se temea că un 
conflict între germani şi slavi ar fi putut oricând izbucni. El avea să confirme 
această temere prin afirmația: „Sper că n-o s-o facă”, în care apare 
neliniştea sa că orice speranţă de pace ar fi pierdută. 

Şeful Partidului Liberal şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Ionel 
Brătianu, a menţinut în timpul celor doi ani de neutralitate a României 
contacte strânse şi secrete cu ministrul Franței la Bucuresti, hotărându-se 
să implice România în război de partea aliaţilor. Impresiile lui Sazonov în 
această privință, publicate în Anii fatali, despre omul de stat român, sunt 
interesante: „În timpul celor două zile petrecute în Capitala română, am 
avut adesea ocazia să mă intretin cu dl. Brătianu, care mi s-a părut 
inteligent şi simpatic, dar mai degrabă curios decât comunicativ. Îşi dădea 


seama perfect că împăratul Austriei îmbătrânea şi că instabila monarhie a 
Habsburgilor era un slab aliat pentru o Românie tânără, care aştepta 
nerăbdătoare să-şi afirme drepturile incontestabile asupra unei părți 
importante a moştenirii austriece. Dl. Brătianu nu înțelegea şi faptul că 
patria sa nu putea obține această moştenire decât cu ajutorul Rusiei.” 

Incontestabil, Ionel Brătianu a fost un mare om de stat, destinat să 
joace în istoria României rolul deținut de Cavour în aceea a Italiei. Contrar 
temperamentului românesc, care-şi exprimă sentimentele spontan şi fără 
disimulări, lonel Brătianu era reticent, iar în relaţiile sale păstra o 
amabilitate aristocratică, fără nici o nuanță de intimitate şi lipsită de 
confidente. Acţiunile sale semănau cu mişcările unui cal de munte, care nu 
înaintează decât după ce s-a asigurat de soliditatea pietrei pe care-şi va 
sprijini centrul de greutate. De tip meditativ, avea repulsie pentru 
publicitate; se abtinea să facă promisiuni inconsistente şi detesta orice 
demagogie. În hotărârile pe care urma să le ia, proceda în spirit cartezian. 
Odată decizia luată, era de neabătut în executarea ei, acceptând riscurile 
inerente oricărei acțiuni. Hotârăt să declare război Austro-Ungariei, aştepta, 
pentru a intra în acțiune, numai ca jocul neprevăzutului să se reducă la 
minimum, conştient că angaja soarta poporului român, miza fiind statul 
creat cu atâtea sacrificii de generaţii întregi de vizionari romantici, care 
crezusera în realizarea Daciei Traiane. I.G. Duca, colaborator intim al lui I. 
Brătianu, a făcut unele dezvăluiri care-l defineau pe omul ce-a condus 
România în clipe deosebit de dificile: 

„Tratatul de alianță era iscălit, data declarării războiului era fixată, 
ultimele pregătiri erau terminate. Secretul era atât de bine păstrat, încât 
mai nimeni, afară de mine, nu ştia cele ce se vor petrece peste câteva zile. Pe 
o seară minunată cu lună mă întorceam cu Brătianu în automobil de la 
Buftea. Pierduti în gândurile şi grijile care ne copleşeau, tăceam şi el şi eu. 
Maşina înainta cu mare iutealä spre Bucureşti ale cărui lumini se şi zăreau 
în depărtare. Când, deodată, întrerupând prelungita noastră tăcere, 
Brătianu îmi spune brusc, cu o voce plină de emotiune: «Cunosti bine istoria 
lui Cezar Borgia?» Surprins, i-am răspuns: «Nu tocmai. Dar de ce această 
stranie întrebare?» Şi fără să ţină seamă de cuvintele mele, ca şi cum ar fi 
vorbit singur cu el însuşi, Brătianu continuă: «Da, Cezar Borgia n-a fost un 
simplu aventurier, cum s-a crezut atâta vreme. Cezar Borgia a fost un mare 
cap politic. De fapt, el este adevăratul precursor al unităţii italiene. Planurile 
lui erau grandioase şi probabil că ar fi reuşit. Din nenorocire, i-a scăpat un 
lucru în pregătirile sale. N-a prevăzut că tatăl său, papa Alexandru al VI-lea, 
va muri pe când el nu va fi la Roma. Şi aceasta a fost de ajuns pentru ca 
toate prevederile lui să se prăbuşească, pentru ca el să fie învins, obligat să 
se expatrieze şi pentru ca secole întregi lumea să-l considere ca simplu 
depravat şi ca un aventurier de rând.» 


În liniştea nopţii, ascultam fără a-l întrerupe acest uimitor monolog: 
«Amintirea lui Cezar Borgia mă obsedează de câtva timp, zi şi noapte. Şi eu 
cred că m-am gândit la toate, că am prevăzut totul, că nu am lăsat nimic la 
voia întâmplării. Caut mereu să văd ce mi-a putut scăpa. Nu găsesc. Dar 
ştiu eu? Poate că mă înşel, poate că totuşi am uitat să prevăd ceva. Hotărât, 
amintirea lui Cezar Borgia mă urmăreşte.» 

Temerile sale aveau să se confirme. El cunoştea ataşamentul regelui 
fata de Germania, deşi avea rezerve fata de Austro-Ungaria. Brătianu era 
convins că regele urma să-i ceară ca România să-şi îndeplinească 
angajamentele luate conform tratatelor. Dar Brătianu nu se putea supune, 
nici chiar în fata voinței regelui, căci ea era absolut contrară intereselor 
națiunii. El căuta demult o soluție pentru a nu răni sentimentele germane 
ale bătrânului rege, rezervându-şi, în acelaşi timp, răgazul necesar pentru a 
negocia şi a obține cele mai bune condiţii în răsturnarea alianțelor. Soluţia 
neutralității i-a părut, pentru moment, cea mai oportună. Se poate spune că 
formula neutralității a fost elaborată încă din luna precedentă atentatului de 
la Sarajevo. Brătianu fiind perfect informat despre toate manevrele lui 
Hôtzendorff la statul major şi ale diplomației austro-ungare la Ballplatz.“ 

Un argument în favoarea neutralității României a fost oferit de Italia, 
care, încă din august 1913, l-a prevenit pe contele Berchtold că: „Întrucât 
nici un pericol iminent, nici un risc nu amenință integritatea imperiului 
dunărean, Italia nu înțelege să se asocieze unei politici de război motivată de 
pretinse amenințări viitoare”. Aşa cum prevăzuse Brătianu, pe 25 iulie 1914, 
Salandra, şeful guvernului, şi San Giuliano, ministrul afacerilor externe, au 
comunicat Berlinului şi Vienei că, nefiind consultați asupra demersului 
agresiv al Austriei, ei nu se vedeau obligaţi să o susțină, cu alte cuvinte, era 
anunţată neutralitatea Italiei. 

Atitudinea Italiei era cu atât mai justificată, cu cât ţarul Nicolae al II- 
lea telegrafia pe 28 iulie, după declaraţia de război făcută Serbiei de Austria, 
împăratului Germaniei: „Un război ruşinos a fost declarat unui stat slab. 
Împărtăşesc pe deplin indignarea imensă din Rusia. Prevăd că foarte curând 
nu voi mai putea rezista presiunii ce se exercită asupra mea şi voi fi silit să 
iau măsuri extreme ce vor conduce la război. Pentru a preveni nenorocirea 
unui război european, vă rog, în amintirea vechii noastre prietenii, să faceți 
tot posibilul pentru a vă stăpâni aliatul şi a-l împiedica să meargă mai 
departe.” 

Țarul nu s-a mulțumit numai cu acest apel; a doua zi a trimis o noua 
telegramă: „Ar fi corect ca diferendul austro-sârb să fie supus tribunalului 
de la Haga. Contez pe înțelepciunea şi prietenia voastră.” 

Propunerea ţarului însemna condamnarea oricărei acțiuni a Austro- 
Ungariei, care căpătă aprobarea împăratului Wilhelm al II-lea; acesta avea 
să răspundă, de asemenea, celor două telegrame. Răspunsul constituia, în 
sine o ofensă adusă Rusiei, căci spunea, în substanţă: „Este foarte uşor 


pentru Rusia să persevereze în rolul său de spectatoare, fără a antrena 
Europa în cel mai îngrozitor război pe care l-a văzut vreodată”. 

Potrivit acestui raționament, războiul trebuia limitat la Austro- 
Ungaria şi Serbia; dar era de prevăzut o intervenţie a Bulgariei şi a Turciei, 
care ar fi găsit astfel ocazia de a recâştiga ceea ce pierduseră în 1913. 

Atitudinea împăratului Germaniei era încă ezitantă, aşa cum reiese 
din Culegerea Kautsky, ceea ce-l indreptateste pe Sazonov să noteze: 
„Trebuie totuşi să recunosc faptul că initativa războiului european se 
datorează mai puțin Germaniei şi mai mult Austro-Ungariei.” Atitudinea lui 
Wilhelm apărea cu atât mai absurdă, cu cât Bismarck stabilise spiritul 
alianței încheiate cu Austro-Ungaria în 1898: „A susține proiectele 
ambitioase ale Austro-Ungariei în Balcani nu este deloc o problemă a 
Germaniei”. Cand Serbia a consimțit să facă importante concesii, ca replica 
la ultimatumul austro-ungar, Wilhelm al II-lea i-a sfătuit să se limiteze la 
incontestabilul succes diplomatic. Acest sfat este confirmat prin telegrama 
trimisă de cancelarul Bethmann-Holweg ambasadorului Germaniei la Viena, 
în care îşi exprimă regretul față de respingerea de către guvernul austro- 
ungar a oricăror propuneri conciliatoare. Atitudinea guvernului austro- 
ungar — afirma cancelarul Germaniei — făcea imposibilă orice încercare de 
a pune pe seama Rusiei răspunderea conflagrației europene. Telegrama se 
încheia cu recomandarea făcută guvernului austro-ungar de a accepta 
oferta lui Sir Edward Grey, care garanta poziția Austro-Ungariei în toate 
punctele sale de vedere. Pare curios, din perspectiva celor cincizeci de ani 
scurşi de la primul război mondial, că guvernul german, în loc să dea în 
stânga şi-n dreapta sfaturi, n-a notificat pur şi simplu că nu era dispus să 
se angajeze într-un război, numai pentru a susține pretenţiile absurde ale 
Austro-Ungariei. Acesta din urmă, cunoscându-şi situația precară, atât din 
punct de vedere intern, cât şi militar, ar fi stat liniştită. În memoriile 
amiralului von Tirpitz găsim reprodusă, cu ample detalii, confuzia ce 
domnea în acel moment în Wilhelmstrasse. Dacă pregătirea militară a fost 
perfectă, acțiunea diplomatică s-a dovedit lamentabilă. Este suficient să 
reamintim că guvernul german era convins de neutralitatea Angliei. Aceasta 
se explica prin intervenţia permanentă şi personală a împăratului în politica 
externă a Germaniei, fără a ţine cont de schimbările apărute în Europa. El 
n-a ținut deloc seama de acțiunea diplomatică a lui Eduard al VII-lea, care, 
în acord cu Delcasse, a realizat alianța franco-ruso-engleză. Ceea ce 
însemna îndeplinirea temerilor lui Bismarck. În clipa intrării Angliei în 
război, după încălcarea neutralității Belgiei, Wilhelm al II-lea a fost silit să 
recunoască dezastrul acțiunii sale politice, strigând: „Şi după moarte, 
Eduard al VII-lea e mai viu decât mine!“ 

Celebra încercuire a Germaniei a devenit un fapt concret: o acțiune 
desăvârşită, care a provocat chiar admirația celui ce-a primit lovitura 
mortală. Constatare tardivă, dar consecințele spectaculoasei sale diplomații 


au fost suportate de poporul german. Toate aceste inlantuiri ale conflictului 
cu Serbia, provocat de Austro-Ungaria, erau urmărite cu atenţie încordată 
de I.C. Brătianu, confirmându-i hotărârea de a propune neutralitatea 
României. Decizia fiind de o prea mare importanță pentru a fi luată numai 
de guvernul liberal, Brătianu a propus regelui convocarea unui Consiliu de 
Coroană. Regele a acceptat, sperând să poată obţine o soluție mai putin 
dureroasă pentru Germania, deşi păstra o oarecare amărăciune față de 
Wilhelm al II-lea, care nu tinuse deloc seama de demersurile sale personale. 
Pe de altă parte, guvernul german era convins că regele Carol, datorită 
autorităţii de care se bucura, îi va determina pe conducătorii politici români 
să rămână fideli alianței. „România — declara Wilhelm al II-lea — trebuie sa 
dea imediat publicităţii tratatul de alianță şi să se mobilizeze contra Rusiei“, 
ca şi cum opinia națiunii române n-ar fi avut nici o importanță. Această 
judecată superficială este cu atât mai surprinzătoare, cu cât împăratul 
Germaniei nu ignora politica urmată de Budapesta împotriva românilor. La 
Berlin nu se aştepta nimeni, totuşi, ca România să imite gestul Italiei. 

În 1905, Nicolae Filipescu i-a procurat profesorului C. Stere, de la 
Universitatea din laşi, un paşaport fals pe un nume fictiv. De origine 
basarabeană, Stere era condamnat la deportare în Siberia pentru agitație 
revoluționară în Basarabia. El s-a dus în această provincie convins că 
mişcările revoluționare nu putea fi înăbuşite în Rusia şi că ar fi putut, deci, 
pregăti populaţia românească în scopul unor revendicări naționale. 

La Consiliul de Coroană opiniile erau împărțite, chiar şi în sânul 
guvernului liberal. Partidul Conservator era reprezentat de: Petre Carp, Titu 
Maiorescu, A. Marghiloman şi Nicolae Filipescu; Partidul Conservator- 
Democrat, de şeful sau Take Ionescu. După examinarea situaţiei 
internaționale şi lectura textelor tratatelor de alianță, Brătianu i-a rugat pe 
reprezentanții opoziției să-şi exprime punctul de vedere, rezervându-şi 
ultimul cuvânt, pentru a nu influența pe nimeni. În acest moment s-au 
conturat cele două atitudini extreme: cea a lui Carp, cerând guvernului 
respectarea clauzelor tratatelor şi declararea imediată a războiului împotriva 
Rusiei; şi cea a lui Take Ionescu şi Nicolae Filipescu, partizanii intrării 
imediate în război de partea Franței, Angliei şi Rusiei. Analiza situației 
internaționale făcută de Carp, în raport cu interesele vitale ale statului 
român, argumentatia sa de o logică perfectă serveau demonsträrii 
importanței alianței cu Puterile Centrale. România fiind mereu amenințată 
de Rusia, această amenințare va fi şi mai serioasă în cazul unei victorii 
ruseşti. Carp impunea prin autoritatea morală şi prin sinceritatea 
convingerilor sale, uneori duse până la absurd. El i-a amintit şefului 
guvernului experiența dureroasă a tatălui său, atunci când Rusia a călcat în 
picioare convenţia semnată la Livadia. Regele Carol nu şi-a putut ascunde 
emoția. Avea în fata pe omul politic care, în timpul domniei sale, se opusese 
cu aceeaşi argumentatie viguroasă unor măsuri, fiind totuşi un monarhist 


convins. N. Filipescu cerea cu insistență Consiliului de Coroană intrarea 
României în război de partea Franței. El era condus de dorința de a-i salva 
pe românii din monarhia Habsburgilor, înainte ca aceştia să fie distruşi de 
politica de maghiarizare. Între atitudinea extremă a lui P. Carp, partizanul 
punerii imediate în execuție a tratatului de alianţă, şi atitudinea lui N. 
Filipescu şi Take Ionescu, care acceptau chiar alianța cu Rusia, se situau 
Titu Maiorescu şi Al. Marghiloman. Deşi Titu Maiorescu a preconizat în 
1882, într-un articol publicat de „Deutsche Revue“, alianța României cu 
Germania, în Consiliul de Coroană el a fost pentru proclamarea neutralității. 
Al. Marghiloman a aderat la această propunere, căci, pentru el, neutralitatea 
„usque ad finem“ era unica poziţie politică favorabilă intereselor României. 
Trebuie subliniat, în acelaşi timp, că nici una dintre opiniile exprimate în 
Consiliul de Coroană n-a fost determinată de consideraţii economice sau de 
interese de clasă. Diferită era doar interpretarea ce trebuia dată orientării 
politice a României într-un moment când se găsea la o răscruce a istoriei. 

Take Ionescu n-a fost niciodată rusofil. El publicase în 1900 un articol 
răsunător, intitulat „Inamicul natural”, în care prezenta direcțiile 
permanente ale politicii ruse, căci, spunea el, existența României ca stat era 
amenințată de expansiunea Rusiei în Balcani, în scopul atingerii 
Constantinopolului şi Mării Egee. 

În acelaşi timp, Take Ionescu, unul din cei mai serioşi cunoscători ai 
problemelor internationale, urmărea si el, cu nelinişte, politica de 
maghiarizare dusă de Budapesta. Ca şi Nicolae Filipescu, el judeca 
prioritățile urgentelor, nealegând nici el sacrificarea Basarabiei. Mare orator, 
una din cele mai limpezi inteligente ale politicii româneşti, cu o intuiție care 
atingea profeția, el a dat, în discursul „Instinctul national”, măsura forței 
sale de previziune. Un alt articol al său, „Cascada tronurilor“, a fost deplin 
ratificat de evenimente. 

În Consiliul de Coroană, Nicolae Filipescu a susținut ralierea 
României la Franța, Anglia şi Rusia, cu toată impetuozitatea patriotismului 
său; Take Ionescu, dimpotrivă, plecând de la o logică sigură, a demonstrat 
transformarea implacabilă spre care se îndrepta Europa, ca o consecinţă a 
războiului declanşat de Austria şi Ungaria, ca şi cum aceste două popoare 
ascultau de ordinele destinului însuşi. 

Neutralitatea a fost proclamată aproape în unanimitate, justificată de 
altfel si prin neutralitatea Italiei. Această neutralitate se baza pe faptul că 
principiul „casus foederis“ nu funcționa în caz de agresiune neprovocata. I. 
Brătianu câştigase prima manşă în politica sa de nouă orientare, contra 
Puterilor Centrale. Din acel moment începea faza cea mai dificilă. Trebuia 
înfruntată dezläntuirea pasiunilor, emoţiile şi entuziasmul maselor, elanul 
romantic al naționalismului, atitudini extreme ce făceau delicată şi dificilă 
acțiunea diplomatică necesară asigurării drepturilor României prin tratate. 
Brătianu n-a fost deloc obligat să lupte pentru a mobiliza voința de război a 


poporului român, ci mai degrabä pentru a frâna neräbdarea pasiunilor 
populare. După declararea neutralității României, Wilhelm al II-lea a trebuit 
să accepte amara constatare a totalei eşuări a diplomaţiei germane, ca şi a 
celei austriece. „Aliaţii se desprind de noi ca nişte pere putrezite”, a fost 
reflexiunea sa dezabuzată. Astfel sucomba politica de ajutor necondiționat 
dat Austro-Ungariei. Ca urmare a Consiliului de Coroană, regele, 
nefăcându-şi nici o iluzie asupra sensului neutralității, a cerut să i se 
promită că, atâta vreme cât va fi rege, România nu va întreprinde nici o 
acțiune contra Austro-Ungariei. Pentru Brătianu era cu atât mai uşor să-şi 
ia un asemenea angajament, cu cât acesta îi facilita acțiunea politică. Pe de 
altă parte, vârsta şi starea precară a sănătății regelui lăsau să se întrevadă 
un termen destul de scurt până la anularea angajamentului. La numai două 
luni după Consiliul de Coroană, regele Carol murea. 

(Traducere de Adrian IANCU) 


IV. Perioada neutralității 


Pentru a înțelege această perioadă foarte agitată, în care opinia 
publică a jucat un rol decisiv în hotărârile guvernamentale, este necesar să 
explicăm situația României. 

O națiune nu se poate angaja într-un război dacă guvernul nu se 
bucură de sprijinul maselor. 

Din punct de vedere spiritual, România a fost modelată sub influența 
culturii franceze. Franța a început să manifeste interes politic pentru 
Principatele Moldovei şi Valahiei abia în epoca Revoluţiei. Atenţia sa a 
crescut în timpul Primului imperiu. Privirea pătrunzătoare a lui Napoleon I a 
înțeles importanța acestor principate pentru frânarea înaintării ruşilor spre 
Constantinopol. 

Consulatele franceze au fost recunoscute oficial în 1788, uşurând 
expansiunea influenței franceze în principate. Această recunoaştere nu 
convenea, desigur, Rusiei. 

În timpul campaniei lui Napoleon în Egipt, prinţul Ypsilanti — om de 
încredere al Rusiei — a publicat un manifest contra Franței; el devenise 
colportorul informaţiilor celor mai fantastice despre situația generalului 
Bonaparte şi a armatelor franceze. De exemplu, afirma în acest manifest că 
armata franceză şi comandantul ei au fost zdrobiți de beiul din Egipt şi 
mamelucii săi, care au recucerit Cairo. La Constantinopol se aştepta, dintr- 
un moment într-altul, sosirea capetelor tăiate ale lui Napoleon şi ofițerilor 
săi. Această propagandă inspirată de Rusia avea ca scop oprirea influenței 
franceze în cele două Principate române. 


În 1800, boierii l-au trimis la Paris pe Nicolae Dudescu, ce ştia destul 
de bine limba franceză, pentru a-l informa pe primul consul despre situația 
critică a principatelor şi a-i stârni interesul pentru soarta lor. 

Contactele directe cu cultura franceză au început în 1820, tineri 
români studiind Dreptul la Facultatea din Paris. Numărul acestor studenți 
creştea în fiecare an în capitala franceză, ei asimilând uşor ideile şi spiritul 
francez. Profesorii universitari din Bucureşti şi laşi— medici şi avocaţi, în 
marea lor majoritate — îşi făcuseră studiile în Franţa. lată un exemplu: 
Pompiliu Eliade, fost elev al Şcolii Normale Superioare din Paris, descria 
într-un studiu influența decisivă a civilizației franceze astfel: 

„Ne-am putea face o idee vagă despre această influență, apropiind-o 
de cea exercitată cândva de civilizația romană asupra popoarelor din Galia. 
Dar nu este vorba de influența unui popor învingător asupra unui învins. 
Franța şi-a putut efectua acţiunile în principatele dunărene prin dezvoltarea 
ideilor de libertate şi patrie. Cel mai important efect al acestor acțiuni a fost, 
în acest «secol al naționalităților», constituirea patriei române. Astfel încât, 
din influența suferită, poporul român a câştigat, în loc să piardă ca acela 
galic, o personalitate politică. Ca o consecință naturală a acestui fapt, 
românii urmau să aspire, în curând, la un mod de a fi şi la o civilizație 
proprii. În timp ce în Galia am asistat la dispariţia vechii civilizații şi — în 
multe privințe — a vechiului spirit galic, în România vedem, dimpotrivă, 
cum influența franceză a provocat incoltirea germenilor latenti ai spiritului 
românesc. 

Datorită acestei influenţe s-a dezvoltat spiritul liberal, care, operând 
apropierea claselor, a făcut cunoscut spiritul poporului, limba şi nevoile lui 
şi a înlesnit astfel naşterea unei civilizații româneşti originale. Ceea ce este 
sigur este că această influență se găseşte la originea noii civilizații. Cu cât 
ne gândim mai mult la acest fenomen, cu atât mai greu ne va fi să-i găsim 
un echivalent în istorie : un popor civilizat ajutând un popor înapoiat să 
ajungă la o viata istorică şi să-şi formeze o civilizație originală.” 

Atât spiritul critic francez, cât şi ideea de libertate au pătruns în 
România grație unei mari afinități, neputând fi asimilate altfel şi devenind 
astfel o armură ce a apărat-o de orice influenţă a culturii ruse. 

În 1914, Pompiliu Eliade reafirma în lucrarea sa România în secolul al 
XIX-lea: „Influenţa culturii franceze va face complet imposibil triumful 
culturii ruse în România”. 

Între 1944 şi 1960 s-a putut verifica cât de puternică a fost asimilarea 
culturii franceze, deoarece, în pofida tuturor eforturilor ruşilor de a o 
elimina, n-au reuşit decât să creeze un şi mai puternic ataşament al 
poporului roman fata de cultura franceză. Moscova a pierdut pentru 
totdeauna bătălia dată împotriva culturii franceze. 

În timpul perioadei de neutralitate (1914—1916), ataşamentul față de 
Franţa luase proporțiile unui factor politic de care oamenii responsabili ai 


României trebuiau să țină seama. Un element ce a jucat un rol important în 
timpul acestor ani au fost românii din monarhia dualistă a Habsburgilor, 
care au fugit, vreme de un secol, spre a scăpa de teroarea maghiară şi au 
încercat să-şi construiască o existență liberă în România. 

În universităţi, în licee, în şcolile normale, numărul profesorilor veniţi 
din Transilvania era destul de! important. Scriitorii şi ziariştii de origine 
transilvăneană erau de asemenea apreciați în România. Prin lucrările lor, ei 
au dat naştere unui sentiment de inamicitie fata de politica ungurească. 

Astfel, Aurel Popovici, autorul cărții Statele Unite ale Marii Austrii 
(publicată în limba germană la Leipzig, în 1906), a avut un mare ecou în 
Austro-Ungaria, unde a fost condamnat deoarece lucrarea i-a apărut în 
momentul celebrării unui mileniu de existență a Ungariei. 

Aurel Popovici s-a refugiat în România, după ce fusese directorul 
ziarului „Tânărul român” (1900), conducând în 1906 revista de mare 
prestigiu ,Semänätorul”. 

Românii din Transilvania au fost prezenți nu numai în mediile 
româneşti intelectuale, ci şi în cele economice. 

Negustori mari şi mici păstrau în permanenţă legătura cu satele şi 
oraşele din Transilvania de unde se trăgeau. 

Opresiunea maghiară a produs, timp de un secol, oameni de o 
nestrămutată credință națională, a căror idee dominantă era renasterea 
Daciei lui Traian. 

În 1914, îndată ce-a izbucnit războiul mondial, numeroşi intelectuali 
români din Ungaria — a căror activitate politică a fost apărarea națiunii lor 
contra măsurilor inumane ale ungurilor — au trecut Carpaţii. Şi aceasta 
înainte ca guvernul de la Budapesta să fi aplicat pretinsele „măsuri de 
apărare“ împotriva românilor, consideraţi ca virtuali „trădători ai patriei 
maghiare“. 

După intrarea României în război, aceste ,precautii” au atins proporții 
înspăimântătoare. 

În timpul neutralității, românii din Transilvania au fost, de la bun 
început, partizanii intrării României în război contra Puterilor Centrale. 
Legăturile culturale, politice şi economice între românii de-o parte şi de alta 
a Carpaţilor n-au fost niciodată întrerupte de-a lungul istoriei. Moldova, 
Valahia şi Transilvania şi-au afirmat întotdeauna unitatea în pofida 
separării politice, trecerea dintr-o provincie în alta înlesnind contactul 
permanent între români. 

După începerea războiului mondial, s-au format diferite curente, 
având în frunte oameni politici care căutau formula cea mai convenabilă 
intereselor României. Astfel, s-a produs o importantă sciziune a Partidului 
Conservator, Titu Maiorescu şi Marghiloman raliind un mare număr de 
conducători conservatori la politica de neutralitate, în timp ce spiritele cele 
mai impetuoase îi susțineau pe Nicolae Filipescu, Mihai Cantacuzino, Barbu 


Delavrancea, care cereau intrarea imediată în război împotriva Puterilor 
Centrale. 

Conservator-democratii rămaşi fideli lui Take Ionescu, împreună cu 
cei amintiți înainte, au constituit o grupare puternică numită „Acțiunea 
națională”, ale cărei reuniuni politice creau o atmosferă de nelinişte şi febră 
interventionista împotriva Austro-Ungariei. 

Partidul Nationalist-Democrat nu avea organizații puternice, dar 
prestigiul şefului său, profesorul Nicolae Iorga, strângea aderenti mai ales 
din rândul intelectualilor. 

Din 1902 până in 1918, Nicolae Iorga a dominat tineretul universitar 
şi elementele nationaliste ale intelectualitätii române. 

Partidul Social-Democrat îl avea ca şef pe doctorul Cristian Ra kovski, 
un distins intelectual, secondat de un muncitor, Frimu, cu o solidă 
convingere revoluționară. Rakovski, Lenin şi Troțki, vechi prieteni, erau de 
acord în ceea ce privea tactica ce trebuia urmată în lupta împotriva forțelor 
burgheze. Leon Troțki, corespondent de război al ziarului vienez „Neue Freie 
Presse” în 1912, a venit la Bucureşti şi i-a contactat pe conducătorii 
partidului socialist. El era sigur că războaiele balcanice în curs reprezentau 
numai prima etapă a unui mare război european. Teoreticianul Partidului 
Social-Democrat Român era bătrânul Dobrogeanu-Gherea, prieten cu 
Plehanov şi Karl Kautski. Partidul s-a declarat de o manieră categorică 
pentru neutralitatea României, iar discursul pronunțat în 1915 de Rakovski, 
la o mare reuniune socialistă, corespundea perfect gândirii lui Lenin. 

Partizanii intrării României în război de partea Puterilor Centrale se 
grupau în jurul lui Petre Carp, care considera pericolul rus mai mare şi mai 
imediat decât politica de maghiarizare dusă împotriva românilor din 
Transilvania. Potrivit opiniei lui Carp, Rusia nu reprezenta numai o 
amenințare de subjugare a statului român — ce nu urma să devină decât o 
simplă provincie rusească —, ci şi un pericol pentru civilizația europeană. El 
cunoştea literatura rusă şi prin urmare şi opera lui Danilevski Rusia şi 
Europa, fiind impresionat de afirmaţia peremptorie a acestuia: „Rusia, din 
fericire sau din nefericire, nu aparține Europei sau civilizației germano- 
romane“. Danilevski susținea că „Rusia nu aparține Europei nici prin 
naştere, nici prin adoptiune. Întreaga istorie politică a Europei nu indică o 
atitudine sau sentimente de rudenie cu Rusia.“ 

Carp se temea de rezervele inepuizabile de barbarie ale ruşilor, pe care 
Europa le cunoscuse între secolele IV şi XIV şi care ar fi putut izbucni când 
România — bastion al civilizației — s-ar fi năruit. Dominat de convingerile 
sale, Carp susţinea intrarea României în război de partea Germaniei. În 
jurul lui Carp se adunaseră mai ales intelectuali moldoveni, obsedati de 
dependența de Rusia a unei jumătăți din Moldova adică Basarabia, răpită in 
1812. 


Pentru a-i sublinia pärerile, ziarul în care îsi exprima ideile politice 
avea ca titlu ,Moldova”. Director era Virgil Arion, fostul presedinte al ,Ligii 
culturale“, constituită în 1892, cu ocazia procesului Memorandumului. 

O altă personalitate politică românească era profesorul Constantin 
Stere, rectorul Universităţii din laşi, directorul prestigioasei reviste „Viaţa 
românească”, şi el adversar implacabil al Rusiei. De origine basarabeană, 
Stere a tras toate concluziile din revoluţia rusă din 1905 — care a avut loc 
după înfrângerea ruşilor în Manciuria. El era convins că Rusia nu va putea 
rezista unui război de lungă durată. Forțele revoluționare puteau exploda cu 
o violență şi mai mare decât în 1905. 

În afara structurii sociale şi economice a Rusiei, de tip feudal, Stere 
cunoştea ura maselor de muncitori şi țărani, divorțul dintre „intelighentzia“ 
şi regimul țarist şi problema naționalităților, existentă şi în Rusia ca şi în 
Austro-Ungaria. 

In Rusia țarilor în timpul războiului, memoriile lui Maurice Paléologue, 
ambasadorul Franţei la Sankt-Petersburg, referindu-se la perioada 20 iulie 
1914 — 2 iunie 1915, confirmă tezele susținute de Constantin Stere, M. 
Paléologue cita o conversaţie pe care o avusese cu Putilov — cel mai 
important metalurgist şi financiar rus — la un dejun, pe 2 iunie 1915, deci 
înainte de trecerea unui an de la intrarea Rusiei în război. „Odată tigärile 
aprinse — scrie Maurice Paléologue — şi adusă sampania, am pornit să 
scrutăm viitorul. Putilov şi-a dat frâu liber pesimismului şi mi-a descris 
suita fatală a catastrofelor apropiate: lucrarea surdă a decadentei şi 
dezmembrării care minează edificiul rus. Zilele ţarismului sunt numărate. 
Acesta este pierdut, iremediabil pierdut. Or, tarismul este chiar stâlpul de 
rezistență al Rusiei şi singurul liant al unităţii sale naționale. Revoluţia este 
de-aici înainte inevitabilă. N-aşteaptă decât o ocazie pentru a izbucni. 
Această ocazie poate fi o înfrângere militară, foametea în provincie, o grevă 
la Sankt-Petersburg, o revoltă la Moscova, un scandal sau o dramă la Palat, 
prea putin contează. Dar revoluția nu este cel mai rău lucru ce amenință 
Rusia; ce înseamnă o revoluție, in înțelesul exact al cuvântului? 
Substituirea violentă a unui regim cu altul. O revoluţie poate fi o mare 
binefacere pentru un popor dacă, după ce a distrus, ştie să reconstruiască. 
Din acest punct de vedere, revoluțiile din Anglia şi Franța imi par a fi fost 
mai degrabă benefice. La noi, revoluţia nu poate însemna decât distrugere, 
deoarece clasa instruită reprezintă o infimă minoritate, fără organizare sau 
experiență politică, fără contact cu masele. După părerea mea, cea mai mare 
crimă a ţarismului este că n-a vrut să admită — în afara propriului aparat 
birocratic — nici un alt nucleu de viata politică. Şi a reuşit atât de bine, 
încât, atunci când «cinovnicii» vor dispărea, întregul stat rus se va prăbuşi... 

Burghezii, intelectualii şi cadetii sunt cei care vor da, fără îndoială, 
semnalul revoluției, crezând că salvează Rusia. Dar, din revoluția burgheză, 
vom cădea imediat în revoluția muncitorească şi apoi în cea țărănească. Şi 


va începe atunci o îngrozitoare anarhie, o interminabilä anarhie... zece ani 
de anarhie! Ne vom întoarce la epoca lui Pugaciov, dacă nu mai rău!“ 

Constantin Stere, reprezentantul extremei stângi a Partidului Liberal 
român, preconizase reforma structurii politice şi economice a României, 
influențându-l în acest sens pe I. Brătianu. Atitudinea sa antiruseasca îi era 
utilă şefului guvernului liberal, acoperindu-i negocierile cu Aliaţii. Germanii, 
cunoscând spiritul autoritar al lui Ionel Brătianu, erau convinşi, pe buna 
dreptate, că el tolera această atitudine, fiind de acord cu ea. Dar Brătianu 
permitea şi manifestările pro-franceze si interventioniste ale lui Toma 
Stelian, o altă personalitate a Partidului Liberal, care combătea în ziarul 
„Naţionalul!” politica de neutralitate. Atât Stere, cât şi Stelian îl slujeau fără 
să vrea pe Brătianu, camuflându-i politica. 

Presa românească era, în marea ei majoritate, favorabilă intervenției. 
Cotidianele ,Adevarul” şi ,Dimineata”, al căror proprietar era Constantin 
Mille, susțineau intervenția imediată a României alături de Franța. 
Coloanele acestor ziare de mare tiraj erau puse la dispoziţia refugiaților din 
Transilvania, şi Bucovina, iar directorul lor, C. Mille, participa la toate 
reuniunile ,Actiunii nationale”, fondată de Take Ionescu, Nicolae Filipescu şi 
Barbu Delavrancea. 

Serviciile secrete germane, încercând să atragă presa, au reuşit să 
cumpere ziarele „Minerva” şi „Seara” şi să-i câştige pentru cauza germană pe 
directorul ziarului „Universul”, Dumitrescu-Câmpina. Dar sentimentele pro- 
germane ale acestuia din urmă n-au durat prea mult, căci „antantiştii” au 
reuşit să pună sub sechestru judiciar ziarul ,Universul”, numindu-l director 
pe generalul Crăiniceanu, un filofrancez fanatic. 

Conservatorii care susțineau neutralitatea „usque ad finem” publicau 
ziarele ,Stindardul”, subventionat direct de serviciul german de propagandă, 
şi „Ziua”, condus de scriitorul ardelean Ioan Slavici, un antirus convins. 
Atitudinea acestui ziar şi mai ales cea a directorului său — considerat un 
renegat — era o provocare permanentă la adresa opiniei publice. Oricât de 
talentat ar fi, un scriitor nu poate înfrânge indiferența cititorilor şi cu atât 
mai putin ostilitatea opiniei publice, care-l considerau „un renegat şi un 
trădător”. 

Un alt mare scriitor din Transilvania, Octavian Goga, sosit în România 
în primele zile ale războiului mondial, a scris un articol intitulat „Un om 
mort: loan Slavici”. O adevărată pagină de antologie, în care Goga elogia 
opera literară a lui loan Slavici, evocând conţinutul de sensibilitate 
ardeleană al acesteia, dar făcând din personajele sale acuzatori ai 
renegatului, într-un moment decisiv pentru destinul românesc. 

Ura împotriva ziarului „Ziua” era atât de profundă, încât redacția şi 
tipografia trebuiau păzite permanent. Pe de altă parte, jandarmii păzeau 
acest ziar şi împotriva asalturilor grupurilor de studenți. 


Pulsul opiniei publice a putut fi luat cu ocazia vizitei, la inceputul 
lunii februarie 1915, la Bucureşti, a generalului Pau. 

Când trenul s-a oprit înGara de Nord, zeci de mii de persoane de toate 
vârstele au cântat „LaMarseillaise“ cu un asemenea elan, încât hotărârea 
poporului român părea luată în acele momente şi nimic n-ar mai fi putut s-o 
schimbe. 

Un sentiment quasi-religios se reflecta pe chipurile şi în privirile 
acestei mulțimi, oamenii având aerul că participă la un mister în care o 
divinitate patrona destinele poporului român. 

Amploarea manifestatiilor provocate de vizita generalului Pau au 
demonstrat de o manieră elocventă că România nu va participa în nici un 
caz la un război împotriva Franţei şi că neutralitatea ei până la sfârşitul 
acestui război nu se putea păstra decât cu mare greutate. 

Este posibil ca emoţiile resimtite în acest moment să-i fi inspirat lui 
Take Ionescu răsunătorul discurs din Camera deputaților, intitulat „Politica 
instinctului national”. 

Acceptarea pretențiilor Rusiei asupra Constantinopolului şi a 
strâmtorii Dardanele de către Anglia şi Franța a reprezentat o altă dificultate 
în politica lui Brătianu. 

Consimtamantul celor două mari puteri a fost smuls, fără umbră de 
îndoială, de către Rusia, în urma unei insinuări discrete asupra posibilității 
încheierii unei păci separate cu Germania. 

Voința Rusiei de a poseda strâmtoarea era de nezdruncinat. Sazonov a 
revenit asupra acestei probleme, reluând tema din conversațiile țarului 
Nicolae I cu lordul Seymour, ambasadorul Angliei la Sankt-Petersburg, din 
1853, căruia țarul i-a spus, între altele: „Turcia trebuie să dispară cât mai 
repede de pe harta Europe”. 

Pe 8 februarie 1914 — deci cu putin timp înaintea izbucnirii 
războiului mondial, ministrul afacerilor externe al Rusiei îi propunea ţarului 
începerea imediată a unei acțiuni pentru a pune mâna pe strâmtoare. Dar 
entuziasmul său a fost temperat de către ministrul de război, care i-a 
infatisat situația lamentabila a flotei ruseşti, admițând chiar inferioritatea 
acesteia. 

În Arhivele roşii ale Ministerului Afacerilor Externe se găseşte o bogată 
documentație privitoare la această dorință a Rusiei de a ajunge la 
Constantinopol şi la strâmtoarea Dardanele. 

În pofida imposibilității guvernului rus de a conta pe flota sa, ela 
anunțat ca sigură luarea Bosforului şi a Dardanelelor încă din primele zile 
ale războiului. Dar dezastrul militar din Prusia Orientală — când trupele 
ruseşti au fugit din fața ofensivei germane — a creat o stare de pesimism în 
ceea ce priveşte această cucerire, pesimism reflectat şi în scrisoarea lui 
Kudasev, directorul Cancelariei diplomatice de pe lângă statal major al 
generalisimului armatelor ruseşti, care-i mărturisea lui Sazonov la 10 


februarie 1915: „Ocuparea Constantinopolului — nu numai în acest 
moment când circumstanțele nu ne sunt favorabile —, ci multă vreme de- 
acum înainte, va rămâne un vis, căci nu are legătură nici cu forța noastră 
morală, nici cu puterea noastră militară.” 

Dat fiind faptul că un atac direct contra Turciei nu era posibil, 
guvernul rus spera să obțină Constantinopolul şi Dardanelele graţie unei 
victorii pe frontul occidental. Generalul Cilinski a rezumat această 
reorientare a sperantelor ruseşti în următoarele cuvinte: „Succesul pe 
frontul occidental va rezolva favorabil pentru noi problema strâmtorilor“. 

Măsura in care țarul Nicolae al Il-lea se angajase in problema 
Dardanelelor reiese din declaraţia făcută poporului rus pe 2 noiembrie 
1914: „Acest război va deschide Rusiei calea rezolvării problemelor istorice 
ale tarmurilor Mării Negre, probleme pe care le-a moştenit din strabuni”... 

Pe 29 octombrie, flota turcă a atacat litoralul rusesc al Mării Negre: 
Odessa-Feodosia şi Novorosiisk. Consecințele acestei agresiuni au fost 
ruptura relațiilor diplomatice dintre Rusia şi Turcia, dezläntuirea violențelor 
religioase de tip rus şi actualizarea idealurilor pan-ruse. 

Ocuparea Constantinopolului era atât de sigură, încât s-au prevăzut 
chiar şi planurile de transformare a moscheii Sfânta Sofia în biserică 
ortodoxă şi a fost comandată crucea care trebuia pusă deasupra. 

În ziarul „Russkaia Vedomosti”, prinţul Evgheni Trubetkoi a publicat o 
serie de articole ce dezvoltau vechea idee a imperialismului rus: „Chestiunea 
strâmtorilor se pune acum ca problemă a independenţei Rusiei. Luptând 
pentru Bosfor, imperiul rus luptă pentru propria sa independenţă.” Prințul 
Trubetkoi făcea această afirmaţie categorică pe 18 martie 1914, anticipand 
declaraţia ţarului din noiembrie 1914. Diplomaţia rusă s-a dovedit, în toate 
ocaziile, superioară armatei ruse şi în 1914 s-a grăbit să-şi afirme pretențiile 
asupra Bosforului şi Dardanelelor. 

Pe 9 noiembrie 1914, Benckendorff, ambasadorul Rusiei la Londra, a 
obţinut de la Sir Edward Grey o declaraţie, care i-a fost comunicată imediat, 
prin telefon, lui Sazonov: „Primul ministru britanic este de părere că, atunci 
când Germania va fi înfrântă, soarta Constantinopolului şi a strâmtorilor va 
trebui să fie rezolvată în înțelegere cu interesele Rusiei”. Această declaraţie i- 
a fost confirmată ambasadorului Beckendorff de către regele George al V-lea 
pe 13 noiembrie 1914: „În ceea ce priveşte Constantinopolul, este evident că 
acest oraş trebuie să fie al vostru”. Independent de înfrângerile suferite de 
armata rusă, diplomaţii din Petersburg îşi continuau linistiti ofensiva pentru 
a obține declaraţii din partea Angliei şi Franței asupra pretențiilor istorice 
ale Rusiei. 

În decembrie 1914 au fost redactate trei rapoarte asupra aceluiaşi 
subiect: primul de către Vasili, director-adjunct al cancelariei Ministerului 
Afacerilor Externe rus, al doilea de către căpitanul Nimitz, şeful biroului de 


operații din Marea Neagră, iar al treilea de către Neratov, adjunctul 
ministrului de externe. 

Vasili analiza, sub toate aspectele, importanța vitală a strâmtorilor 
pentru Rusia. El sublinia argumentele economice şi strategice care obligau 
imperiul țarist să-şi stabilească autoritatea directă asupra Bosforului şi 
Dardanelelor, inclusiv insulele din Marea Egee şi un hinterland suficient, 
cuprinzând câmpia Traciei cu oraşul Adrianapol, destinat să le consolideze 
posesiunile. Mai mult, aceste posesiuni trebuiau să aibă ample perspective 
politice, devenind o bază pentru pătrunderea în Balcani şi Asia Mică, 
subliniind că: „Rusia este cea mai interesată, din punct de vedere istoric, «de 
destinul acestor țări”... 

Conţinutul memoriului adresat de Sazonov, în 4 martie 1915, 
guvernelor englez şi francez, nu lăsa posibilitatea unui răspuns defavorabil 
sau evaziv, fără a pune în pericol soarta alianței. Adversară tradițională a 
Rusiei în Asia şi în problema strâmtorilor, Anglia s-a grăbit să anunțe, pe 12 
martie, adeziunea sa la nota ruşilor. Guvernul francez, dandu-si seama de 
scopurile urmărite de imperialismul rus, a rezistat presiunilor 
ambasadorului Izvolski. Dar pe 10 aprilie, Delcasse a trebuit să consimtă, 
indicând prin această întârziere rezervele Franţei. 

În Rusia țarilor, Maurice Paléologue nota, pe data de 16 martie 1915, 
conversaţia sa cu marele duce Nicolae: „Marele duce m-a primit într-un 
cabinet spațios şi confortabil, acoperit cu blănuri de urs şi covoare orientale. 
Cu francheţea şi hotărârea sa obişnuită, mi-a spus: «Trebuie să discutăm 
lucruri grave. Nu marele duce Nicolae îi vorbeşte lui M. Paléologue, ci 
comandantul armatelor ruse se adresează oficial ambasadorului Franţei. În 
această calitate, am datoria de a vă declara că imediata cooperare a Italiei şi 
a României este o necesitate imperioasă. Nu interpretati totuşi aceste 
cuvinte ca pe un strigăt de disperare. Rămân convins că, ajutați de 
Dumnezeu, vom învinge. Dar fără colaborarea imediată a Italiei si a 
României, războiul se va prelungi încă multe luni de-acum încolo, cu riscuri 
teribile.» 

I-am răspuns atunci marelui duce că guvernul francez îşi multiplică 
eforturile pentru a obţine ajutorul Japoniei, Greciei, Bulgariei, României si 
Italiei. Dl. Delcasse a bătut la toate uşile. Chiar atunci el se străduia să 
atragă guvernele italian şi roman. Dar nu i-am ascuns că pretențiile Rusiei 
asupra Constantinopolului şi Dardanelelor vor face, poate, imposibilă 
adeziunea acestor două guverne la alianța noastră. 

— Oh, aceasta e problema diplomaţiei. Nu vreau să ştiu nimic.” 

Deci, în momentul când Rusia şantaja Franța şi Anglia cu 
posibilitatea unei păci separate cu Germania, ea se găsea într-o situație 
militară disperată. 

Marele duce a spus-o fără reținere: „Cooperarea imediată a Italiei şi a 
României este o necesitate imperioasă...” 


Privind harta concesiunilor făcute Rusiei de către Anglia si Franţa, 
vedem că Marea Neagră devenea un simplu lac rusesc, Rusia având 
libertatea de a supune economic România. 

Într-adevăr, cine ar fi putut impune Rusiei — odată stăpână a 
Bosforului şi a strâmtorilor — egalitatea taxelor pentru toate pavilioanele 
navelor? Cine ar fi putut-o împiedica — atunci când era vorba de interesele 
ei — să fixeze taxe mai oneroase pentru pavilionul românesc? România s-ar 
fi găsit în situația Serbiei din vremea regelui Milan Obrenovic. 

Comentând decizia Angliei şi Franţei, profesorul universitar Edouard 
Rossier scria în „Gazette de Lausanne”: 

„În primele zile ale lui martie, Sir Edward Grey declară că înțelegerea 
în ce priveşte Constantinopolul era perfectă între aliați. Toată lumea vedea 
în această declarație un semn că oraşul va fi supus unui regim 
international, implicând o libertate completă de trecere prin strâmtori 
pentru toți. Dar în acelaşi timp, la Sankt-Petersburg, unii oameni politici 
anunțau că venise clipa ca imperiul țarist să-şi împlinească ambițiile 
seculare referitoare la Bizanţ. Şi punctul de vedere rusesc a trebuit să fie 
admis de statele ocidentale fără rezerve şi tergiversări. 

România era ostilă proiectului rus. Odată Constantinopolul ocupat, 
vor trebui, fără îndoială, create comunicațiile: sau flota de război, cu baze în 
Sevastopol, Odessa şi Bosfor, va face din Marea Neagră un spațiu limitat, 
sau imperiul țarist îşi va adăuga imenselor sale posesiuni parte din nordul 
Anatoliei, pentru a ajunge, într-un fel ori altul, la strâmtori. Pontul Euxin va 
deveni un lac moscovit, iar o tara ca Romania, pentru care aceasta mare 
constituie singura iesire maritima, va intra, in randul tarilor satelite.” 

Cand profesorul Rossier scria acest articol, nu cunostea importanta 
concesiilor la care consimtisera cele doua mari puteri europene, dar stia, 
fara indoiala, ceea ce scrisese ,Russkoe slovo“, ziarul oficial al guvernului 
rus. Citam cateva pasaje : 

„Privim Turcia sinucigaşă cu ochii mostenitorului principal. Turcia n- 
a luptat contra nimănui cu atâta îndârjire ca împotriva Rusiei. Nimeni n-a 
sacrificat atât sânge şi atâția oameni ca Rusia în luptele sale cu Turcia. De 
aceea, nici un popor, nici o tara nu are atâtea drepturi ca noi la moştenirea 
rämäsitelor Turciei. Timp de zece ani, Germania a exploatat economic Asia 
Mică. Austria a ocupat Bosnia şi Herţegovina. Serbia, Bulgaria şi România 
au trăit pe seama sacrificiilor noastre în Balcani. Grecia a primit o bucată 
importantă din prăjitura turcească. Anglia şi-a rezervat marile insule, 
punând Egiptul sub protectoratul său. Italia a luat Tripoli. Noi n-am primit 
decât nişte stânci golaşe cum ar fi Cars şi Ardagan. 

A sosit în sfârşit momentul să profităm şi noi, conform misiunii 
noastre istorice. Fără discuţii, fără alte considerații, declaram limpede ca 
Rusia are dreptul şi prerogativa de-a împărți moştenirea turcă. Drepturile 
celorlalți sunt secundare. De-a lungul secolelor, Rusia a făcut cele mai mari 


sacrificii. À venit si momentul recompensei. Cererile noastre sunt drepte si 
nu prejudiciază pe nimeni. Adică : Marea Neagră şi accesul la resursele sale. 
Marea Neagră trebuie să devină o mare rusească. Tärmul său din Asia Mică 
este strâns legat de Rusia, mai ales de Caucaz şi Crimeea. Turcii din 
Anatolia şi grecii din Asia Mică vin cu miile pe coasta rusească a Mării 
Negre. Tot felul de lucrători duc în Turcia milioane de ruble câştigate la noi. 
Coasta Asiei Mici — de la Batu până la Scutari — pe malul Bosforului — 
trebuie să devină rusească. Ca şi Bosforul şi Constantinopolul. Este țelul 
nostru şi trebuie — începând chiar de azi — să obişnuim Europa cu aceste 
revendicări. 

Nu admitem nici un protectorat şi nici un control internațional. 
Germania a anexat Schlesswig-Holstein şi Alsacia-Lorena după războaiele 
sale. Astăzi Rusia trebuie să se apere, pe de-o parte, de Germania, pe de altă 
parte, de Austro-Ungaria, în timp ce noi armate apar în spatele nostru. 
După victoria într-o luptă gigantică cum este cea care ne-a fost impusă, 
Marea Neagră, Dardanelele şi Constantinopolul nici nu reprezintă o 
recompensă suficientă pentru atâtea sacrificii şi atât eroism rusesc, ci doar 
o despăgubire modestă ce soseşte foarte târziu.“ 

Argumentele autorului articolului sunt lipsite de logică. I se poate 
obiecta că, încă de pe vremea lui Petru cel Mare, atacurile împotriva 

Turciei au fost scopul permanent al politicii ruseşti, ele fiind 
continuate de Ecaterina a II-a. 

În 1908, Izvolski a fost de acord ca Austro-Ungaria să anexeze Bosnia 
şi Herţegovina, în schimbul unei atitudini binevoitoare din partea Austriei 
fata de pretenţiile Rusiei asupra strâmtorilor. Un acord verbal a fost încheiat 
cu prilejul întrevederii Izvolski—Arenthal de la Buchlau, din 18 septembrie 
1908. Navele de război ruseşti neputând intra în strâmtori — cum fusese 
convenit —, Rusia a declanşat războaiele balcanice. La începutul lui 
februarie 1915, primul ministru Goremikin declara că viitorul Rusiei se 
contura limpede, de la Marea Neagră până la zidurile Constantinopolului. 
Această declarație, confirmată de Gurko, preşedintele Consiliului imperial, 
spunea: „Sperăm, chiar, să punem piciorul în Constantinopol, căci numai 
deținerea acestui oraş ne poate înlesni adevărata unire cu slavii din sud şi 
distruge influența subversivă a Germaniei. Sperantele noastre sunt cu atât 
mai mari, cu cât obstacolul permanent în fața acestei uniri a dispărut deja, 
iar opoziția statelor europene — astăzi aliatele noastre — nu mai există.” 

Aceste manifestări au avut un puternic ecou în România. Ele 
confirmau integral temerile lui C. Stere. Propaganda germană, foarte activă, 
a folosit cu abilitate declarațiile conducătorilor ruşi. Ea a scos în evidență 
afirmaţiile țarului referitoare la „drepturile istorice aie Rusiei asupra 
malurilor Mării Negre, lăsate de strămoşii noştri”. 

Au apărut broşuri, serios documentate, spre a lămuri opinia publică 
asupra telurilor Rusiei: posesia gurilor Dunării şi instalarea definitivă la 


Constantinopol şi în Dardanele. A fost reprodus, bineînțeles, articolul lui 
Take Ionescu „Inamicul firesc“, publicat în 1909, care confirma expansiunea 
rusă spre România. Nici Basarabia n-a fost uitată. 

Şi totuşi vasta propagandă germană nu şi-a făcut efectul scontat 
asupra opiniei publice, care, cunoscând suferințele românilor din Ardeal, 
era hotărâtă să lupte contra Austro-Ungariei. La aceasta mai trebuie 
adăugat şi sentimentul de solidaritate cu Franța, datorită căreia s-a putut 
constitui statul român: „Alături de Franța vom reuşi unirea tuturor 
românilor“. Aceasta era opinia aproape unanimă în România. 

Pe măsură ce armatele germane înaintau spre Paris, românii sufereau 
de parcă propriul teritoriu ar fi fost ocupat. Victoria de pe Marna a avut în 
România acelaşi efect de speranţă şi optimism ca şi în Franța. 

Problema pericolului rus, perspectiva instalării Rusiei la 
Constantinopol nu existau pentru marea majoritate a țării. Ele erau obiectul 
preocupării unei minorități familiarizate cu problemele internaționale, ce 
cunoştea istoria Rusiei. 

Reuniunile ,Actiunii nationale” se inmulteau, repunând mereu în 
discuție frontiera de pe Carpați. 

La începutul lui martie 1915, Nicolae Filipescu a rostit în Senat un 
atac violent contra politicii lui Brătianu. Discursul, publicat integral de 
ziarele favorabile Antantei, ca şi sub forma de broşură, purta titlul 
„Momentul Lemberg" şi a avut un mare ecou în întreaga tara. Filipescu 
socotea o eroare de neiertat ezitarea lui Brătianu de a declara război Austro- 
Ungariei în momentul ofensivei generalului Brusilov, care ocupase 
Lembergul. Filipescu era pasionat de problemele militare. Era un om ce se 
dedica exclusiv unei anumite probleme, şi nu emitea decât foarte puține 
judecăţi eronate. 

Să ne oprim putin asupra acestui personaj. Sosit la Paris pentru a-şi 
efectua studiile, imediat după căderea lui Napoleon al III-lea, sensibilitatea 
sa a fost afectată de aceeaşi emoție ca şi aceea a națiunii franceze, în urma 
înfrângerii de la Sedan. Într-o evocare făcută de Robert des Flers la moartea 
lui Filipescu, găsim numeroase observaţii juste asupra acestui excepțional 
temperament de om politic. 

„Unul dintre adversarii săi politici n-a găsit altceva mai de doamne- 
ajută de spus despre el decât că: Filipescu nu-şi iubeşte ţara: e nebun! 
Totuşi, eu ştiu că Filipescu adora Franța aproape la fel de mult ca şi 
România. Când rostea acest cuvânt, «Franța», vocea sa voit mai aspră se 
înmuia, se îndulcea. De la prima noastră întrevedere — cu o lună înaintea 
intrării României în război —, mi-a spus: «Ce frumoasă e Franța de doi ani 
încoace!» Şi a adăugat surâzând: «Sper ca şi România va fi la fel“. 

Pentru a-l defini, Robert des Flers a citat această mărturisire a lui 
Filipescu: „Am avut în viata mai mult sentimente decât idei şi am iubit mai 
mult decât am gândit. “ 


Surprinzător e că acest om format în climatul intelectual francez, 
identificându-se cu sensibilitatea franceză, a fost atât de refractar la una din 
trăsăturile fundamentale ale spiritului francez: îndoiala metodică, critica de 
tip cartezian, de care Ion I. Brătianu — şi el format în Franța — era atât de 
puternic influențat. Filipescu socotea îndoiala ca o ofensă adusă 
convingerilor ce-l stăpâneau. El iubea sau ura. Or, aceste sentimente exclud 
analiza corozivă, făcută cu spirit critic. Definiţia: „Linia dreaptă este şi în 
politică drumul cel mai scurt dintre două puncte” — pe care a dat-o într-un 
discurs — exprimă gândirea unui om energic, care, din mândria unui 
luptător, refuză să ocolească obstacolele, dornic să se arunce spre țelul 
propus. Energia sa elementară şi abruptă nu respingea rigoarea faptelor 
exacte, a cărei misiune era aceea de a confirma atitudinea adoptată. 
Indignarea lui Filipescu lua adesea proporțiile urii, în fața unor acte de 
lezpatriotism... 

Dimitrie Sturdza, şeful Partidului Liberal, voind să demonstreze 
obligativitatea respectării alianței cu Puterile Centrale, a făcut un act de 
indiscretie politică, indiscretie frizând aproape trădarea. El a denunţat, într- 
un discurs, subventia pe care Take Ionescu, în calitate de ministru al 
Instrucțiunii Publice, o acorda liceului român din Braşov, în Transilvania. 
Presa ungară a utilizat, evident, abjecta indiscretie a lui Sturdza, pentru a 
justifica politica de maghiarizare. Revolta, disprețul şi ura s-au manifestat 
prin violența cu care Filipescu a trasat portretul moral al celui vinovat de 
„lezpatriotism”: „Vedeţi figura acestui om: este stârpiciunea fizică şi morală. 
Priviti-i bolta craniană, apăsată într-o parte, semn de asimetrie 
caracteristică în figura lui, ochiul stâng închis, ochiul drept holbat: stigmate 
de degenerescenta, gesturi impulsive, mânie care se transformă în criză. Ati 
mai văzut figura asta undeva? Eu am văzut-o, în atlasul lui Lombroso, la 
rubrica cretinul simțului moral. Acest om, dacă e inconştient, trebuie să 
părăsească puterea; dacă e responsabil, trebuie să părăsească ţara.” 

Toate darurile de mare orator ale lui Filipescu s-au manifestat în 
„Momentul Lemberg”, in care face rechizitoriul politicii ezitante a lui 
Brătianu, calificându-l drept pro-german. 

Portretul pe care i l-a făcut cu o excepţională acuitate Robert des Flers 
lui Filipescu, este acela al omului care, în şedinţa Senatului, a demonstrat 
importanța pentru România a ofensivei lui Brusilov asupra Lembergului. 
Teza susținută de Filipescu a fost confirmată doisprezece ani mai târziu de 
Sazonov în Anii fatali. Cităm: „Colaborarea activă a României ne putea fi 
utilă în două cazuri: întâi, dacă armata română ataca Austro-Ungaria în 
timpul ofensivei generalului Brusilov, care reuşise să ia Lembergul şi 
Pizemysl, la începutul lui 1915; in al doilea rând, dacă armata română 
cădea asupra bulgarilor pentru a le deturna atacul împotriva Serbiei, a cărei 
invadare deschidea germanilor intrarea în Turcia. În loc să se grăbească şi 


să ocupe Ardealul, pentru a-şi asigura posesiunea unui teritoriu pe care 
nimeni nu se gândea să i-l dispute.“ 

Sazonov ar fi avut fără îndoială dreptate, dacă Rusia ar fi fost în stare 
să-i furnizeze României — aliata sa — armamentul necesar. Nicolae 
Filipescu era convins că, între anii 1905—1914, Rusia s-a pregătit în 
vederea unui conflict cu Germania şi Austro-Ungaria, acumulând mult 
armament şi organizându-şi industriile ce trebuiau să-i acopere nevoile unui 
război modem. Dar Filipescu luase aparențele drept realități, refuzând să 
creadă că imperiul rus era incapabil să ducă un război de lungă durată. 

Logica discursului „Momentul Lemberg” era impecabilă, demonstrația 
strategică era valabilă, dar îi lipsea un factor important pentru a-i asigura 
consistenţa: pregătirea materială şi morală a Rusiei. Ceea ce era mai grav 
era faptul că nici măcar conducătorii Rusiei nu erau informați asupra 
situației reale a armatei. 

Generalul A.I. Denikin, de al cărui patriotism nu ne putem îndoi, 
dădea în cartea Descompunerea armatei şi a puterii, apărută în 1921, detalii 
uimitoare: „Abia în 1917, procesul lui Suhomlinov a revelat publicului şi 
armatei ruse cauzele principale ale dezastrului militar din 1915. Încă din 
1907, a fost elaborat un plan de creştere a rezervelor armatei noastre şi de 
acordare a creditelor indispensabile. Aceste credite se umflau adesea — 
oricât de ciudat ar părea — din inititiva Comisiei pentru apărare națională, 
mai degrabă decât din cea a administraţiei militare. În general, nici Duma, 
nici Ministerul de Finanţe nu refuzau, nici nu reduceau vreodată creditele 
de război. În timpul administraţiei lui Suhomlinov, Ministerul de Război a 
obţinut 450 milioane de ruble pentru credite speciale, din care n-a cheltuit 
decât 300 milioane. Înaintea războiului, nici nu s-a examinat mijlocul de a 
asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a 
luat — încă de la începutul ostilităților — proporţii neaşteptate şi fără 
precedent, răsturnând calculele teoretice ale ştiinţei militare, atât europene, 
cât şi ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieşi 
dintr-o situație extrem de gravă. 

Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate 
rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care 
numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu nici una. Comandantul 
frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depesa, sunand 
astfel: «Rezervele de muniţie sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom 
fi obligaţi să încetăm lupta şi să readucem trupele acasă, în condiții dintre 
cele mai dificile...» 

Şi totuşi, în aceeaşi perioadă (sfârşitul lui septembrie 1914), la 
întrebarea lui Joffre dacă «armata imperială rusă este dotată cu muniție 
suficientă pentru artilerie, spre a putea să continue fără probleme 
operațiunile», ministrul de război, Suhomlinov, răspundea: «Situaţia actuală, 
în ceea ce priveşte aprovizionarea cu muniție, nu inspiră nici o nelinişte 


serioasă...» Nu se dădeau comenzi în străinătate şi erau refuzate pustile 
japoneze si americane, «pentru a evita inconvenientul multiplicării 
calibrelor». 

Când cel răspunzător de catastrofa militară a compărut pe banca 
acuzaților în august 1917, el a produs o impresie jalnică. Te întrebi cu 
groază, cum s-a putut oare ca acest om, care ignora chestiunile militare şi, 
poate, era un criminal cu buna-stiinta, să rămână şase ani la putere? 

Marea tragedie a armatei ruse a fost retragerea din Galiţia. Nu mai 
aveam nici cartuşe, nici obuze... 

Îmi amintesc bătălia de la Przemysl, de la jumătatea lui mai. 
Unsprezece zile de lupte violente, susținute de divizia a 4-a de puscasi. 
Unsprezece zile de deturnări infernale, scuipate de artileria grea germană, al 
cărei tir literalmente rădea tranşee întregi cu tot ce se găsea în ele. Noi 
aproape că nu ripostam: n-aveam cu ce. Regimentele epuizate până la limită 
respingeau atacurile unul după altul, când la baionetă, când trăgând de- 
aproape. Sângele curgea în valuri, rândurile apărătorilor se răreau, numărul 
mormintelor se inmultea. Două regimente au fost practic rase numai cu 
rafale... 

Domnilor francezi, domnilor englezi, dvs. care ati atins un nivel 
extraordinar al tacticii, vă va interesa să aflați un fapt absurd al realității 
ruse: când, după trei zile de tăcere a unicei noastre baterii de 6 toli, ni s-au 
adus cincizeci de obuze, toate regimentele, toate companiile au fost imediat 
informate prin telefon şi trăgătorii au scos un suspin de uşurare. 

Cât de amară, de dureros ironică ni s-a părut atunci circulara lui 
Brusilov, care, neputându-ne da obuze, ne îndemna, pentru încurajare, să 
ridicăm moralul trupelor şi să nu acordăm o importanță prea mare 
superiorității artileriei germane, căci — ne spunea el — se întâmpla adesea 
ca, după ce artileria grea revărsa asupra poziţiilor noastre un număr 
incalculabil de obuze, aproape că nu aveam pierderi... 

Generalul Ianuskevici [?] (şeful statului major al marelui duce Nicolae) 
îi comunica ministrului de război, pe 21 mai: «Evacuarea din Przemysl este 
un fapt împlinit. Brusilov motivează cu insuficiența muniției. Oaia dvs. 
neagră şi a mea...» De la toate armatele nu se auzea decât un singur strigăt: 
dati-ne muniție...” 

Maurice Paléologue confirmă spusele lui Denikin. Pe data de 20 
februarie 1916, notează mărturisirea amară a lui Sazonov: 

„Traversând Câmpul lui Marte, am remarcat mai multe companii de 
fanatici care făceau manevre. Oamenii avansau cu greutate prin zăpadă. 
Ceaţa deasă, care învăluie imensa esplanada, dă întregului decor un aspect 
crepuscular şi funebru. Sazonov îmi spune oftând: «Priviţi ! Nu-i dezolant? 
Sunt poate o mie de oameni. Nu mai sunt nişte recruți, ei nişte soldați care 
în câteva zile vor pleca, fără îndoială, pe front. Ei bine, priviti-i ! Nici o arma. 


Vă rog, dragă domnule ambasador, insistati pe lângă guvernul dvs. să 
ne ajute... Dacă nu, unde vom ajunge?» 

Îi promit să insist din nou, din toate puterile, pentru a accelera 
expedierea armelor aşteptate din Franța, căci viata acestor mujici, sortiti 
măcelului, îmi strângea inima...“ 

Aceasta era deci pregătirea armatei ruse, ale cărei lipsuri nu puteau fi 
suplinite de eroismul patetic al ofițerilor săi, care, sfidând moartea, încercau 
să salveze onoarea armatei lor. 

Dar să vedem şi care era pregătirea morală a Rusiei în vederea în- 
fruntării cu marea putere germană (Austro-Ungaria nu conta...). Generalul 
Denikin ne spune: „În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la 
nesfârşit în cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul 
organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost 
şi mai putin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, 
dar fără entuziasm, fără conştiinţa clară a necesităţii sacrificiului suprem. 
Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor nationale 
abstracte. «Poporul înarmat» — care era, de fapt armata — era încurajat de 
victorii şi demoralizat de înfrângeri. Nu pricepea de ce trebuia să treacă 
peste Carpaţi şi abia dacă înțelegea de ce trebuia să se bată pe Styr şi 
Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din 
Tambov, neamtul n-o să ajungă până acolo... 

Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului 
stă în ea...“ 

Generalul Denikin nici nu aparţinea micii burghezii. Tatăl sau fusese 
servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după douăzeci şi doi de ani 
de serviciu greu, sub Nicolae I, a ajuns la gradul de aspirant. 

Prin originea sa, prin condiţiile sărace în care a crescut, generalul 
Denikin era în măsură să înțeleagă psihologia ţăranului rus. Cei mai buni 
generali, de altfel, nu proveneau din rândurile aristrocratiei. Generalul 
Kornilev era si el fiu de țăran cazac. 

Concepţia soldaţilor ruşi de a nu considera Rusia ca un întreg 
(,Neamtul n-o s-ajungă până la noi.“) am auzit-o (ca şi alte variante de 
acelaşi tip) de sute de ori... Mai exista şi o altă reflexie: „Rusia e mare“, 
pentru a justifica retragerile succesive ale trupelor, chiar atunci când nu 
erau strict necesare. 

Marilor lipsuri materiale şi morale ale armatei ruse li se adăuga şi o 
apreciere greşită asupra duratei războiului. 

Îmi amintesc o întrevedere care a avut loc în momentul mobilizării 
contra Austriei, în casa lui W.D.Dragomirov, unul dintre generalii influenți 
din armata rusă. A fost adusă o telegramă: „Germania a declarat război...” 
S-a aşternut o tăcere gravă. Toată lumea a rămas gânditoare. „Cât credeți ca 
va tine războiul? l-a întrebat cineva pe Dragomirov. — Patru luni...“ a 
răspuns acesta. 


Cum poate fi socotit cineva care emite o judecată atât de superficială 
general influent al armatei ruse? Atunci când inamicul era Germania! 

Nici ofițerii ruşi nu posedau vreo pregătire politică... 

Cu putin timp înainte de război, a fost promulgat un ucaz imperial 
interzicând categoric militarilor, oriunde s-ar fi găsit, să discute subiecte 
politice de actualitate. În ajunul războiului, se evita riguros exacerbarea 
unui sentiment de patriotism sănătos, explicarea telurilor şi obiectivelor 
războiului, cunoaşterea problemei slave şi a luptei împotriva germanismului. 

Aşadar, când Nicolae Filipescu cerea intrarea României în război, 
alături de Rusia, el judeca evenimentele primăverii 1915 după aparențele 
acțiunii lui Brusilov. Pe când generalul Denikin oferă unele detalii putin 
avantajoase învingătorului de la Lemberg: 

„ŞI lui Brusilov i s-a întâmplat într-o zi un episod putin cunoscut si 
care adaugă o trăsătură interesantă la caracterul acestui general, unul 
dintre actorii principali ai campaniei. După operațiunea strălucită a Armatei 
a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaţilor şi invadarea 
Ungariei, a survenit, în decembrie 1914, în spiritul comandantului armatei, 
generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub şocul eşecului parțial al 
unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală şi armata a dat 
înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, ameninţat, străpuns de cavaleria 
inamică, ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori, 
generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, 
devansând cu mult grosul armatei şi pierzând orice contact cu ea. 

Ne retrageam zi după zi, făcând etape lungi si epuizante şi 
neintelegand absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici 
numeric, nici moral şi nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei şi regimentele 
vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi contraatacuri rapide, făcând 
numeroşi prizonieri şi capturând mitraliere. 

Cartierul General era şi mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le 
prezentam, şi în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic, 
rămâneau fără rezultat, în afară de furia violentă stârnită lui Brusilov. 
Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc de a-l influența pe general. A 
fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (şeful 
serviciilor sanitare ale armatei) şi a fost convins că, dacă situația continuă, 
armata ar putea bănui o trădare şi lucrurile ar lua o întorsătură proastă. 
Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoţionantă, la 
sfârşitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leşinat... 

În aceeaşi zi a fost semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid şi cu 
uşurinţă la ofensivă, urmărindu-i pe austrieci şi restabilind situația 
strategică şi reputaţia şefului ei.“ 

Între anii 1900—1914 exista un dezechilibru în politica rusă, pe cât 
de profund, pe atât de tragic prin consecințe: obiectivele fixate erau dintre 
cele mai ambitioase, dar mijloacele de a le realiza erau incompatibile cu 


posibilităţile imperiului. In 1904, Rusia a plătit ambiția de a domina 
Extremul Orient prin dezastrul militar din Manciuria. Aceeaşi ambiție de a 
stăpâni Balcanii a dus la revoluția din 1917 şi la prăbuşirea ţarismului. 

Ministrul afacerilor externe, Muraviev, a prezentat în 1900 ţarului un 
memoriu, propunând să se profite de faptul că Anglia se găsea într-o 
situație critică — datorită războiului cu burii —, pentru a-i da o lovitură 
rivalei celei mai periculoase şi a consolida astfel interesele politice ale Rusiei 
în Afganistan, Persia, Extrenul Orient şi Turcia. (Acest memoriu a fost 
publicat în 1926, de către „Arhivele roşii”.) Dar contele de Witte, ministrul 
finanțelor — una dintre cele mai realiste inteligente ruseşti —, a combătut 
propunerea lui Muraviev, aprobată de tar, demonstrând că finanțele ruseşti 
nu erau în măsură să contribuie la o politică expansionistă atât de 
ambițioasă. De Witte a subliniat că scopul nu va putea fi atins decât cu 
prețul unui mare război european. 

Şi cu toate că situația militară a Rusiei era departe de a fi excelentă în 
1915, Anglia şi Franţa erau obligate să-i accepte toate pretenţiile. 

Discursul rostit de Nicolae Filipescu, ca şi manifestările ,Actiunii 
naționale“ — ale cărei reuniuni se țineau atât în Bucureşti, cât şi în oraşele 
de provincie — făceau, fără îndoială, dificile negocierile lui Brătianu. 

În timpul verii lui 1915, opoziţia l-a pus pe şeful guvernului român 
într-o situație delicată, căci, cu ocazia unor alegeri parțiale, „Acţiunea 
națională” a depus candidatura poetului Octavian Goga, refugiat din Ardeal, 
deci cetățean al imperiului austro-ungar. Respingerea candidaturii marelui 
poet, căruia Academia română îi decernase, în 1906, marele Premiu pentru 
literatură, ar fi fost sinonimă cu notificarea unei condamnări pronunțate 
împotriva lui de un tribunal unguresc, pentru incitarea românilor din 
Transilvania la lupta împotriva măsurilor de maghiarizare. 

Guvernul român avea dreptul să respingă această candidatură din 
punct de vedere juridic, dar nu şi din punct de vedere moral. Dacă Octavian 
Goga ar fi fost ales, se putea oare cere ca alegerea să fie invalidată, pe motiv 
că nu era cetățean român? Pentru a împăca toate aceste interese divergente, 
guvernul a admis candidatura, dar a prezentat drept contracandidat pe 
Constantin Basarab-Brâncoveanu, fratele contesei de Noailles. 

Lupta electorală din micul oraş provincial Caracal a luat proporții 
nemăsurate. Cei mai mari oratori ai ,Actiunii nationale”: Take Ionescu, 
Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Titulescu, părintele Lucaciu 
(condamnat de tribunalele unguresti cu ocazia procesului Memorandumului) 
şi chiar Octavian Goga, a cărui elocinta egala forța emoţională a poeziilor 
sale, luau parte la aproape toate reuniunile. 

Budapesta, Viena, Berlinul, Parisul, Londra şi chiar Petersburgul 
urmăreau cu interes desfăşurarea acestor alegeri. 

Candidatul Partidului Liberal, Constantin Basarab-Brâncoveanu, a 
reuşit să le câştige cu un foarte mic număr de voturi. Guvernul era 


mulțumit. Reusise să iasă din impas prin politica de neutralitate şi-şi putea 
continua liniştit negocierile cu puterile aliate. În timp ce acţiunile 
interventionistilor făceau dificilă menținerea neutralității şi mareau 
suspiciunile Puterilor Centrale, cei din „Acţiunea naţională”, prin 
discursurile şi articolele lor, au pregătit moral națiunea pentru încercările 
grele ce-o aşteptau. Toţi aceşti oameni politici au avut o contribuţie pozitivă, 
mobilizând vreme de doi ani voința de luptă a întregii națiuni. Entuziasmul 
sincer, ura împotriva imperiului austro-ungar, întreținută în timpul ultimei 
jumătăți a secolului al XIX-lea, prin politica fara perspective de maghiarizare 
a guvernului de la Budapesta, exaltanta viziune a renaşterii Daciei Romane, 
nu trebuiau să excluda asigurarea inteleapta a drepturilor poporului român. 
Opoziția, care lupta pentru intrarea în război, avea un aer romantic, era 
fascinată de idealul unei Românii mari. Nimeni nu-i contesta lui Take 
Ionescu concepția superioară a problemelor politice, nici cunoaşterea 
aprofundată a intereselor aflate în joc. Mai putin impetuos decât Nicolae 
Filipescu, Take Ionescu, angajat în acțiunea de determinare a intrării cat 
mai rapide a României în războiul împotriva Puterilor Centrale, uitase 
importanța recunoaşterii prin tratate a drepturilor României asupra 
teritoriilor revendicate. Franța nu era singura care să decidă în momentul 
conferinței de pace. Chiar dacă ea obținea acordul Angliei, n-ar fi putut 
asigura îndeplinirea anumitor angajamente, fără consimțământul Rusiei 
prin semnarea tratatului de alianță. Or, nu se cunoştea nici o activitate a lui 
Take Ionescu sau Nicolae Filipescu in acest sens. Romantismul politic al 
interventionistilor se opunea, ca un corectiv necesar, realismului politic al 
lui Brătianu. 

Vom înțelege mai bine acțiunea politică a şefului guvernului român — 
între august 1914 şi august 1916 —, referindu-ne la punctul de vedere rus 
privitor la România în momentul declarării războiului. 

Sazonov, ministrul afacerilor externe — în prima fază a politicii de 
război, urmată de faza Stürmer —, a expus clar acest punct de vedere: 
„Participarea României la războiul european a provocat o divergență de 
opinii între puterile Triplei Alianțe. După părerea Petersburgului, scopul 
principal al politicii Antantei trebuia să fie detaşarea României de imperiile 
centrale şi menţinerea neutralității sale, mai degrabă decât participarea la 
război.“ 

România, datorită bogățiilor naturale, era un factor economic 
important în sud-estul Europei. Rolul său de furnizor de grâne şi petrol, de 
care Germania şi Austria aveau nevoie, era de o enormă importanță în 
timpul războiului. 

„Marea mea preocupare — spune Sazonov — era de a-i lipsi pe 
duşmanii noştri de importurile româneşti şi guvernul imperial era dispus să 
plătească foarte mult pentru acest serviciu. Cât priveşte acțiunea sa directă, 
ea nu putea surveni fără a ne expune unor riscuri grave, deoarece ne 


impunea nişte obligaţii ce-ar fi adus dezordine în planurile noastre militare. 
Dezordini care ni se păreau dificil de rezolvat, având în vedere organizarea 
imperfectă a forțelor noastre.“ 

Neutralitatea României asigura deci interesele Rusiei. 

Flancul său stâng, deci tot sudul Rusiei, nu mai era amenințat şi 
aceasta fără luarea vreunui angajament față de România. Situaţia s-ar fi 
modificat în cazul în care România îi devenea aliată, putând cere o serie de 
compensații în schimbul intervenţiei sale. Sazonov mărturiseşte, de altfel, ca 
Rusia n-avea nici o intenţie de a le accepta: 

„România ridica nişte pretenţii teritoriale atât de mari, încât uneori 
orice discuție părea să devină imposibilă. Cedarea părților din teritoriul 
Ungariei populate de români care doreau unirea lor cu România nu prezenta 
nici o dificultate. Complicatiile se iveau atunci când Brătianu reclama 
teritorii în care elementul românesc era slab reprezentat, cum ar fi Bucovina 
şi Banatul, în care şi Rusia şi Serbia aveau, de asemenea, interese de 
apărat.“ Reticentele față de intrarea României în război nu erau determinate 
de interesele Rusiei în Bucovina. Populaţia de origine ruteană şi ucrainiană 
reprezenta aici o minoritate. Nici de grija pentru interesele Serbiei, care 
fusese sacrificată în 1908, cu ocazia negocierilor Ârenthal-Izvolski. Rusia îşi 
urmărea scopul cuceririi Constantinopolului şi a strâmtorilor, cum reiese, 
de altfel, din documentele „Arhivelor roşii” (vol. VII), privitoare la conferința 
specială ținută pe 8 februarie 1914. La această reuniune s-a dezbătut 
problema ridicată de Sazonov într-un raport în care afirma că imperiul rus 
era în măsură să întreprindă o acțiune militară, având ca obiectiv cucerirea 
Dardanelelor. 

Or, admițând că Rusia şi-ar fi putut atinge obiectivele, se ivea o altă 
problemă: cum să stabilească o legătură directă cu slavii din Balcani 
(bulgari şi sârbi), având în vedere existența unui obstacol — un alt stat, a 
cărui populație nu numai că nu aparținea familiei slave, dar era şi net ostilă 
imperialismului rus? 

Rusia n-avea nici un interes să faciliteze întregirea României şi s-o 
ajute să-şi recucerească această cetate a Daciei: Transilvania. Însemna să se 
dea astfel dimenisuni sporite acestui obstacol ce se găsea în drumul său 
spre Marea Egee. 

(Ultima experienţă a fost încercată de regimul comunist român actual, 
care în 1960 a tras toate consecințele politice impuse de reflexele organice 
ale instinctului de conservare națională.) 

Resentimentele ruşilor fata de România, exprimate cu o oarecare 
reținere de Sazonov în Anii fatali, au fost confirmate de contele de Saint- 
Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, în cartea sa Confesiunile unui 
vechi diplomat. 


În drum spre România, Saint-Aulaire s-a oprit la Petersburg, unde 
ambasadorul Franței, Maurice Paléologue, l-a informat asupra punctului de 
vedere rusesc în privința intrării României în război. 

„Paleologue m-a invitat la dejun împreună cu ministrul afacerilor 
externe, dl. Sazonov, şi cu adjunctul său, dl. Neratov. Dacă n-aş fi fost 
prevenit, aş fi fost stupefiat auzindu-i vorbind despre România cu ură şi 
dispreț, fără să-şi ascundă, în acelaşi timp, teama că, din simpatie pentru 
Franța, ea va deveni aliata noastră. Guvernul rus, smulgând slăbiciunii 
Franței şi Angliei, promisiunea Constantinopolului, se gândea la anexarea 
României, care îi separa de țintă.“ 

El subliniază in mod clar că politica Rusiei — indiferent de regim — 
nu renunţă la obiectivele fixate. După ce smulsese Franței şi Angliei, în 
martie 1915, declarațiile privind Constantinopolul şi Dardanelele, anexarea 
României, la sfârşitul războiului, devenea o necesitate... 

Care este poziția primului ministru român, Brătianu, şi care era 
sensul — nu al ezitărilor sale — căci hotărârea sa din momentul declarării 
neutralității în Consiliu de Coroană — în august 1914 — era luată deja, ci al 
lungilor sale negocieri pentru obţinerea garantiilor pe care le socotea 
indispensabile? Contele de Saint-Aulaire — în cartea menționată — 
răspunde acestei întrebări: 

„În întrevederile mele cotidiene cu el, dl. Brătianu era indignat de 
campaniile de presă, care în țările aliate îl infätisau hotărât să nu intre in 
război decât în ultima clipă, cu ajutorul unei victorii gata câştigate, pentru a 
culege roadele fără a împărtăşi pericolele. Aliaţii — spunea el — inversează 
responsabilitätile şi mă acuză de propriile lor păcate. Rusia mai mult decât 
alții, pentru că ea este cea mai vinovată. Dar nu i-a venit niciodată ideea de 
a repara, fie şi partial, printr-un gest spontan, răpirea Basarabiei. Cu toate 
că aceasta ar fi produs în toată țara un şoc psihologic destul de puternic 
pentru a o atrage de partea sa. Ea nu pierde nici o ocazie de a ne întări 
bănuielile, cauza principală a ezitărilor ce mi se reproşează. Ştiţi foarte bine 
că nu pot obţine de la ei garanţiile pe care le socotesc indispensabile, şi pe 
care ceilalți aliaţi, în frunte cu Franţa, mi le acordă. Întreaga solicitudine [a 
Rusiei] se îndreaptă spre Bulgaria, inamicul nostru. La Petersburg nu s-a 
înțeles niciodată că ultimul război balcanic a lăsat ranchiune inexplicabile 
între bulgari şi sârbi, făcând zadarnică orice tentativă şi orice manevră 
pentru a atrage tara împotriva Puterilor Centrale. 

Cum vreți să mă grăbesc să intru în luptă, pentru a ajuta Rusia sa 
pună mâna pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, câtă vreme ea ne 
tratează drept duşmani — sau cel putin drept suspecți — o dată ce opreşte 
materialul de război trimis de Franța?“ 

Brătianu nu uita că avea de apărat un front lung de 750 km şi 
subordona intrarea României în război condiţiilor pe care le credea 
indispensabile. El i-a declarat, de asemenea, lui Saint-Aulaire: 


„Ştiu foarte bine că în tabăra aliaților sunt acuzat de şantaj când cer 
garanții care sunt, totuşi, vitale pentru noi. Sau, mai amabil, sunt comparat 
cu un negustor de covoare... Se doreşte oare ca, lăsându-mă descoperit în 
ultima clipă, să-i invit pe duşmani să-mi spargă casa şi să se instaleze ca 
stăpâni, în timp ce mi se refuză armele pentru a mă apăra? Să ne fie 
acceptate condiţiile, în lipsa cărora nu-mi pot angaja tara în război fără a o 
trăda, şi vom vedea pe cine înşel.” 

După lungi tergiversări, datorate numai ruşilor, s-au fixat, printr-o 
convenție militară, următoarele condiții: „Deschiderea ostilităților (de către 
români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind 
din Salonic; Rusia se angajează să-şi continue ofensivele pe întregul front şi 
să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România 
trebuie să primească trei sute de tone de material de război pe lună.” 

Această convenţie era condiția executării tratatului de alianță cu cele 
patru puteri ale Antantei. Aspiratiile românilor au fost recunoscute mai 
lesne decât condiţiile militare. Ca linie generală, puterile aliate garantau 
integritatea teritorială a României, acordându-i mână liberă în anexarea 
Ardealului, Bucovinei şi Banatului. România se angaja să declare război 
Austro-Ungariei şi să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie 
pace separată înainte ca România să primească satisfacție — la toate 
negocierile de pace — pe picior de egalitate, acordându-i-se, astfel, aceleaşi 
condiții ca şi Italiei. 

Tratatul de alianță şi Convenţia militară au fost semnate pe 17 august 
1916. 

În textul tratatului s-a fixat un termen pentru declararea războiului 
de către România. Ea trebuia să aibă loc nu mai târziu de 28 august 1916. 

Contele de Saint-Aulaire recunoştea cu amărăciune: ,Toate aceste 
clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate”. 

Ofensiva pe care generalul Sarrail trebuia s-o întreprindă din Salonic 
— cu o săptămână înaintea intrării României în război — n-a mai avut loc. 
Generalul, incapabil să declanşeze atacul prevăzut, a fost înlocuit doi ani 
mai târziu. Abia atunci acțiunea de pe frontul de la Salonic a început, 
aducând capitularea rapidă a Bulgariei şi Turciei. Imobilitatea armatei 
franceze, pe frontul amintit, a fost fatală României. 

Atitudinea Rusiei — în august 1916 — ar putea părea stranie. Chiar 
dacă era ostilă intrării României în război — neutralitatea ei asigurându-i 
flancul sudic —, a acceptat condiţiile prevăzute în Convenţia militară: 
apărarea cu o armată puternică a frontului din Dobrogea, unde se prevedea 
atacul armatelor germano-bulgare, comandate de generalul Mackensen. 
Această atitudine se poate explica prin faptul că Sazonov tocmai fusese 
înlocuit de Stürmer şi politica noului guvern era influențată de partizanii 
unei păci separate cu Germania, politică susținută de țarină. 


În drum spre România, în fruntea unei misiuni militare franceze, 
generalul Berthelot, colaborator al generalului Joffre în bătălia de pe Marna, 
s-a oprit la Petersburg. A fost primit în audienţă de tar, de şeful guvernului 
rus şi de generalul Alekseev, şeful Statului Major al armatei. 

Înainte de plecare, generalul Joffre l-a avertizat asupra sentimentelor 
ruseşti față de România: ,,Rusia n-o să vă privească sosirea cu ochi buni. 
Feriti-va!“ Totuşi, Berthelot nu putea bănui că inamicitia fata de o misiune 
militară franceză se putea exterioriza de o manieră atât de directă şi fără 
reticente în prezența unui martor, atunci când se pregătea o crimă. 

De bună credinţă, țarul îl însărcină pe Berthelot cu următorul mesaj 
pentru regele României: ,,Spuneti-i regelui Ferdinand că sunt alături de el 
cu armatele mele, toate armatele mele şi că-l voi susține până la ultimul om 
şi ultima kopeică”. 

Nefericitul tar se credea încă, asemeni predecesorilor săi, în situația 
de a decide şi a comanda... Câteva luni mai târziu, Nicolae al II-lea trebuia 
să abdice. 

În Memoriile sale, Saint-Aulaire istoriseşte raportul pe care i l-a făcut 
Berthelot asupra întrevederilor de la Petersburg: 

„Preşedintele Consiliului, Sttirmer, căruia m-a prezentat Paléologue, 
nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv 
despre trădare şi pace separată. În ce-l priveşte pe generalul Alekseev, încă 
mai brutal decât Stürmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi mai 
rămăseseră. Putin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici 
măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut veşti despre Joffre şi frontul 
francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton 
foarte neplăcut: «Deoarece românii tin aşa de mult să vă aibă alături, vă 
urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceia să priceapă că 
România nu se apără în Carpaţi, ci pe Siret.» Şi cu un coupe-papier mi-a 
arătat pe o hartă — lovind cu nervozitate — linia de separație dintre 
Muntenia ce trebuia evacuată şi Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al 
Rusiei meridionale.” 

Şi Saint-Aulaire adăugă: „Mai târziu, în lumina altor reflexii 
asemănătoare şi a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul 
indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război 
de statele majore rus şi german.” 

După luarea puterii de către bolşevici, în octombrie 1917, unul dintre 
primele lor acte a fost acela al publicării documentelor din arhivele secrete 
ruseşti privind relaţiile internaționale. 

În Istoria democraţiei, publicată sub direcţia lui Vladimir Potemkin, se 
găseşte capitolul „O cotitură în mersul războiului mondial”, versiunea rusă a 
negocierilor cu Puterile Centrale, în vederea semnării unei păci separate: 
„Încă din 1915, diplomaţia germană a început să facă sondaje. În acest 
scop, erau folosite serviciile regilor Danemarcei şi Suediei — dar mai ales 


agentii germani, care abundau la Curtea Rusiei. Tratativele aveau loc prin 
intermediul unor persoane neoficiale şi în primul rând prin acela al unei 
doamne de onoare ruse, Vasilcikova, pe care războiul a surprins-o în 
Austria, la propritatile sale. Vasilcikova avea relaţii la Curțile din Viena şi 
Petersburg. Ea i-a transmis lui Nicolae al II-lea trei scrisori în care se 
spunea că Wilhelm al II-lea era gata să încheie pace separată cu Rusia. In 
decembrie 1915, această doamnă de onoare a reuşit să se fofileze în Rusia şi 
a căutat să obţină o audienţă la tar. Dar unele zvonuri au dezvăluit opiniei 
publice demersurile sale şi guvernul a fost silit s-o îndepărteze de 
Petersburg. 

Alte tratative au fost initiate de membrii familiei țarinei. În aprilie 
1915, țarina a primit o scrisoare de la fratele său, Ernest de Hesse, cu 
propunerea de-a angaja tratative de pace. Prinţul a trimis la Stockholm un 
om de încredere care trebuia să întâlnească un reprezentant al Curţii Rusiei. 
Dar delegatul guvernului rus nu s-a prezentat. 

În februarie 1916, directorul agenţiei telegrafice suedeze Eclund, care 
avea legături cu Legația germană din Stockholm, a încercat şi el să angajeze 
tratative de pace cu miniştrii Germaniei şi Japoniei. În luna aprilie a 
aceluiaşi an, o întrevedere între aceştia din urmă a fost organizată la 
Stockholm prin intermediul faimosului milionar german Hugo Stinnes. 
Diplomatul german a pus problema tratativelor între Germania, Japonia şi 
Rusia. Ministrul japonez a declinat această propunere. 

În iulie 1916, a avut loc la Stockholm o altă întrevedere, între 
bancherul Warburg — agent neoficial al guvernului german — şi adjunctul 
preşedintelui Dumei, Protopopov (mai târziu partizan cunoscut al faimosului 
Rasputin). Protopopov a comunicat această întrevedere mai multor membri 
ai Dumei, apoi a fost convocat de împărat, pentru a-i face un raport. În 
septembrie, țarul îl numeşte pe Protopopov ministru de interne. 

Toate aceste demersuri au fost făcute sub semnul diplomației celei 
mai secrete, Sazonov, care era încă ministru de externe, dezaprobându-le. 
Dar ele îşi găseau un oarecare sprijin la Curtea imperială. Ideea păcii 
separate era susținută de Rasputin şi de preşedintele Consiliului de 
Miniştri, StUrmer. Când creaţia lui Rasputin, Protopopov, a fost numit 
ministru, atmosfera a devenit şi mai favorabilă păcii separate. Cu atât mai 
mult cu cât, în iulie 1916, Sazonov a fost concediat şi portofoliul Afacerilor 
Externe i-a fost încredințat lui Sturmer.“ 

În ce măsură corespunde realităţii acuzaţia adusă țarinei de a fi 
patronat grupul care susținea politica unei păci separate? Ea era 
preocupată, înainte de orice, să asigure succesiunea la tron. Din nefericire, 
țareviciul suferea de hemofilie şi numai un singur călugăr din Siberia avea 
darul misterios de-a opri hemoragia... De aici influența lui Rasputin asupra 
țarinei. 


Rezultä din diversele relatäri despre acest sinistru personaj — care a 
contribuit la prăbuşirea monarhiei, deja condamnată cu amânare, de altfel, 
încă din 1905 — că el a prevăzut sfârşitul tragic al dinastiei în caz de război. 
Era normal ca Rasputin — cunoscându-i-se influența asupra țarinei — să 
fie utilizat de partizanii păcii separate ca un instrument în îndeplinirea 
scopurilor lor. Nu există nici o dovadă că ar fi fost în solda propagandei 
germane. 

Generalul Denikin, care nu poate fi socotit simpatizantul tezelor 
bolşevice, confirma în lucrarea sa Descompunerea armatei şi a puterii, 
ascendentul lui Rasputin asupra cuplului imperial. Denikin scrie: „Într-o zi, 
după o masă oficială la Moghiliov, împărăteasa, plimbându-se prin grădină, 
a luat braţul lui Alekseev şi a adus vorba despre Rasputin. Putin 
emotionata, ea căuta să-l convingă că atitudinea lui fata de Rasputin era 
nedreaptă, călugărul fiind un om minunat, un «sfânt». Că era calomniat, 
fiind un fidel familiei imperiale şi, mai ales, că vizita sa la Marele Cartier 
General va aduce noroc armatei. Alekseev a răspuns sec că problema — 
pentru el — era demult rezolvată şi dacă Rasputin se arată la Cartierul 
General, el, Alekseev, părăseşte imediat postul de şef al statului major. «Este 
ultimul dumneavoastră cuvânt?» a întrebat împărăteasa. «Bineînţeles!» a 
răspuns Alekseev. Împărăteasa a întrerupt brusc discuţia şi a plecat fără a- 
şi lua la revedere.“ 

Această întrevedere, după însăşi mărturisirea generalului, a modificat 
atitudinea țarului față de el. 

Contrar opiniei formate, această atitudine, care în aparenţă, nu lăsa 
întru nimic de dorit, nu era, în realitate, marcată nici de duşmănie, nici de 
prietenie, nici măcar de încredere absolută. Împăratul nu iubea pe nimeni, 
în afară de fiul său, poate. Aceasta era tragedia acestui om şi şef de stat. 

În mai multe rânduri, când Alekseev, neliniştit de nemulțumirea 
crescândă a poporului rus fata de regim şi fata de tron, a încercat să iasă 
din limitele unui raport militar şi să-i dea țarului o idee justă asupra 
evenimentelor, de fiecare dată când a abordat chestiunea lui Rasputin şi a 
unui Cabinet responsabil, s-a lovit de aceeaşi privire impenetrabilă a 
împăratului — privire atât de bine cunoscută — şi de acest răspuns sec: 
„Ştiu, nici un cuvânt mai mult“. 

Se pune întrebarea ce căuta Rasputin la Cartierul General al armatei? 
Ce legătură putea exista între extazurile sale mistice şi problemele de ordin 
militar ce-i preocupau pe ofițerii superiori? A încercat să-i facă o vizită 
marelui duce Nikolai Nicolaevici, comandantul armatei, dar acesta din urmă 
l-a anunțat că-l aşteaptă pentru a-l spanzura!... Prudent, Rasputin n-a 
îndrăznit să-şi încerce forța magnetică asupra marelui duce... 

lată şi alte detalii, de la generalul Denikin, despre rolul nefast al lui 
Rasputin, care susținea grupul de partizani ai păcii separate cu Germania: 


„Starea de spirit din armată era destul de favorabilă atât ideii 
monarhiste, cât şi dinastiei. Ar fi fost uşor de menţinut. Dar la Petersburg şi 
la Tarskoie era tesuta o intrigă vâscoasă, făcută din noroi, corupție si crime. 
Adevărul, bruiat de zvonuri fantastice, pătrundea în cele mai îndepărtate 
cotloane ale țării şi ale armatei, stârnind când durere, când o bucurie 
răutăcioasă. Membrii dinastiei n-au ştiut să salvgardeze «ideea» pe care 
monarhiştii ortodocşi voiau s-o înconjoare cu o aureolă de grandoare, 
nobleţe şi venerație. 

Nu vreau să scotocesc prin mâlul care debordează din ministere şi din 
apartamentele intime ale țarului, la care avea acces sordidul şi cinicul 
«aprinzător de lumânări», dispunând după bunu-i plac de miniştri, 
conducători şi episcopi. 

În acest timp, tot felul de zvonuri privind influența lui Rasputin 
ajungeau până pe front şi cenzura a strâns numeroase documente despre 
acest subiect, inclusiv scrisori ale soldaților armatei active. Dar o impresie 
fulgerătoare a produs acest cuvânt fatal: Trădare!, referitor la împărăteasă. 
(Tot Memoriile generalului Denikin ne-o spun...) 

În armată se repeta deschis, în orice loc şi la orice oră, că împărăteasa 
ar fi cerut cu insistență pacea separată. Că l-ar fi trădat pe maresalul 
Kitchner, prevenindu-i pe germani de călătoria lui etc. 

Istoria va elucida, fără îndoială, incontestabila influență negativă a 
ultimei tarine asupra guvernului rus în perioada care a precedat revoluția. 
Cât despre «trădarea» sa, acest zvon nefericit n-a fost confirmat de nici un 
fapt şi a fost mai târziu respins, ca urmare a anchetei duse de Comisia 
Muraviev, numită în acest scop de către guvernul provizoriu şi la care au 
luat parte reprezentanți ai Sovietului.“ 

Când un general rus, identificându-se cu formula care a rezumat de-a 
lungul secolelor ideologia militară a armatei ruse: „Pentru credință, pentru 
tar, pentru patrie”, se simte obligat să facă aceste mărturisiri, înțelegem 
dimensiunile anarhiei create de sinistrul personaj Rasputin şi cât de 
profundă era descompunerea morală a clasei conducătoare. 

Anarhia a început încă din vara lui 1915, ca urmare a înfrângerilor 
succesive suferite de armata rusă, al cărei comandant, marele duce Nicolae, 
era un adversar implacabil al oricărui proiect de pace separată. El era 
considerat de către guvern răspunzător de aceste înfrângeri. Dar înlocuirea 
sa ar fi produs nemulțumire, căci era foarte popular în armată. Conform 
legilor fundamentale ale imperiului, ţarul era şeful suprem al tuturor 
forțelor armate. În realitate, acest principiu îşi pierduse orice semnificaţie 
avută în timpul lui Petru cel Mare, păstrând doar o valoare simbolică. 

Partizanii lui Rasputin au încercat, începând cu anul 1914, să 
acapareze toate posturile-cheie. Prima victimă a fost Kokovtev, şeful 
guvernului, om de stat de pe vremea lui Stolâpin, Sazonov dând această 
explicație: „N-avea susținători la Curte, cu toate că împăratul îi aprecia 


calitățile“. Aversiunea sa fata de Rasputin îi atrăsese antipatia împărătesei, 
care, în anii ce-au precedat revoluția, nu-i favoriza decât pe cei ce-i erau 
binevoitori lui Rasputin şi clicii sale. A fost eliberat din funcțiile sale la 
începutul lui 1914 şi înlocuit cu Goremâkin. Şi astfel, un om foarte 
competent în problemele administrative interne şi cu o putere de muncă 
excepțională, a fost înlocuit cu un bătrân debil. Numirea sa nu se datora 
intervenției directe a împărătesei, dar a fost dorită de Majestatea Sa din 
cauza prieteniei ce-l lega pe Rasputin de Goremâkin. 

Între 1914 şi 1916 deci, şeful guvernului rus era omul de încredere al 
lui Rasputin. Avea în împărăteasă o protectoare puternică şi era adeptul 
păcii separate. 

Cei care doreau continuarea războului cereau înlocuirea ministrului 
de război, a cărui incapacitate făcuse să se creadă într-o trădare. Dar 
generalul Suhomlinov era o creație a lui Rasputin. Sazonov a fost însărcinat 
de colegii săi — partizani ai continuării războiului până la victoria finală — 
să-i vorbească ţarului „în mod amănunţit despre incompetenta generalului 
Suhomlinov“. Dar țarul a cerut dovezi, căci ministrul de război, în rapoartele 
sale, arăta un optimism exagerat, fondat, bineînțeles, pe date false privitoare 
la înarmarea trupelor. 

Comisiile Dumei şi chiar membrii guvernului erau sceptici fata de 
afirmaţiile acestuia. Dovezile — „negru pe alb“ — i-au fost procurate lui 
Sazonov de ambasadorul Franței, Maurice Paléologue, care i-a comunicat 
că, „la rugămintea ministrului francez de război, i-a scris generalului 
Suhomlinov, mărturisindu-i dorința Franţei de a veni în ajutorul ruşilor, 
furnizându-le munitia care le lipsea. La care Suhomlinov i-a răspuns printr- 
o scrisoare în care îi declara că Rusia n-avea nevoie de nimic fiind foarte 
bine echipată pentru un război de lungă durată. Paléologue i-a arătat lui 
Sazonov acest răspuns. 

Datorită acestei probe, Suhomlinov, omul lui Rasputin, a fost înlocuit 
cu Polivanov, care se bucura de respectul opiniei publice şi care a fost primit 
cu aplauze în parlament (Duma). El aparținea Partidului Liberal, inamic al 
lui Rasputin. Dar, după un an, Polivanov a fost îndepărtat de la putere. 

Hotărârea țarului de a prelua efectiv comanda armatei s-a lovit de 
opoziția guvernului, care i-a adresat următoarea scrisoare: „Sire, binevoiti a 
nu ne reproşa că îndrăznim să ne adresăm dumneavoastră cu toată 
sinceritatea. Datoria noastră de supuşi credincioşi, dragostea noastră fata 
de dumneavoastră şi patrie, precum şi îngrijorarea noastră patriotică ne 
impun aceasta sinceritate. Jeri, în cursul şedinţei prezidate de 
dumneavoastră, v-am prezentat rugămintea noastră unanimă ca marele 
duce Nicolae să nu fie înlocuit de la comanda armatei. Dar ne temem că 
Majestatea Voastră nu a binevoit să asculte rugămintea noastră, care este şi 
aceea — îndrăznim să spunem — a întregii Rusii ce v-a rămas credincioasă. 


Sire, ne luăm încă o dată libertatea să vă spunem, că, după umila 
noastră părere, o astfel de hotărâre comportă grave consecințe pentru 
Rusia, pentru Majestatea Voastră înşivă şi pentru dinastie. Această şedinţă 
a marcat net profundele disensiuni dintre preşedintele Consiliului de 
Miniştri şi noi în aprecierea evenimentelor interne din Rusia şi a politicii 
guvernului. O astfel de situaţie este inadmisibilă. În momentul actual ea 
este cu atât mai funestă. În aceste condiţii, noi nu considerăm că mai putem 
sluji conform conştiinţei noastre patria şi pe Majestatea Voastra.“ Urmau 
semnăturile a opt miniştri. 

Țarul l-a însărcinat pe Goremakin să exprime nemulțumirea sa fata 
de această demisie colectivă, fără însă a-şi schimba hotărârea. 

EI l-a eliberat pe marele duce Nicolae din funcția de comandant-sef al 
armatei, l-a numit vicerege al Caucazului şi comandant-şef al armatei 
caucaziene. Ţarul nu proceda astfel din resentiment față de unchiul său, 
marele duce Nicolae. El acționa fără să-şi dea seama, sub influența 
împărătesei. Aceasta, la rândul ei, îndemnată de partizanii lui Rasputin, îl 
acuza pe marele duce de intenții ambitioase, pe care acesta nu le avea, dar 
care, după țarină, mergeau până la intenţia de-a ocupa tronul. 

Tarul nu admitea ideea unei păci separate, pe care o considera 
dezonorantă pentru Rusia şi o trădare fata de aliați. Îndepărtarea marelui 
duce a însemnat preluarea efectivă a comenzii armatei de către tar, ceea ce 
l-a obligat să se instaleze la Moghiliov. Țarina devenea astfel instrumentul 
orb al „grupului Rasputin”, conducând de fapt afacerile interne şi externe 
ale imperiului şi putând deci să intensifice negocierile cu Germania. 

Primul său act a fost înlocuirea lui Goremâkin cu Sturmer, un 
protejat al lui Rasputin. Înlocuirea lui Goremâkin putea părea un nonsens. 
Şi el era prieten cu Rasputin şi se declarase în favoarea păcii separate cu 
Germania. El se bucura de prestigiu în cercurile reacționare ca urmare a 
inabusirii revoluției din 1905 şi se opusese reformelor propuse de Stolâpin. 
Era deci potrivit pentru interesele grupului Rasputin. Argumentul vârstei 
sale înaintate nu era suficient pentru a-i justifica înlocuirea, căci avea 
trecutul politic şi experiența necesare acestui post. 

În schimb, Stürmer, care lăsase o proastă impresie în funcţiile 
ocupate, era un simplu executant fără discernământ. 

Împărăteasa, bolnavă şi exaltată, îi acorda toată încrederea, fiind 
convinsă că Stürmer era omul momentului. 

Ca ministru de interne a fost impus Protopopov. Calitățile personale 
nu aveau mare importanţă în ochii împărătesei. Ei îi era de ajuns că acesta 
fusese ales de prietenul credincios „care se ruga pentru familia imperială”. 

Sazonov încerca să justifice atitudinea țarinei, ceea ce era firesc din 
partea unui monarhist convins, care a fost timp de şase ani ministrul 
afacerilor externe. 


Dar numirea lui Stürmer apärea ca o provocare a tarinei la adresa 
opiniei publice şi a Dumei. Numele său austriac nu-i atrăgea simpatii. 

Mărturia lui Constantin Diamandi, ministrul României la Petersburg 
— şi mai târziu la Paris —, pune în lumină starea de confuzie şi 
contradicţiile ce domneau în acea perioadă în capitala imperiului: 
„Semnasem, în numele României, în decembrie 1915, acordul secret cu 
Rusia, Marea Britanie şi Franța, in care se stipula intrarea României în 
război alături de Aliați şi împotriva Puterilor Centrale, în august 1916, 
precum şi avantajele teritoriale, prevăzute pentru România după victoria 
comună. 

Nu mică mi-a fost mirarea când, pe 1 ianuarie 1916, la 11 dimineața, 
oră matinală pentru Rusia, mi-a fost anunţată vizita lui Goremâkin. Nu se 
obişnuia ca premierul rus să viziteze primul un ministru plenipotenţiar (al 
României, în cazul de față) pentru a-i prezenta urările de Anul Nou. Eram, 
prin urmare, foarte curios. 

Şi-a formulat urările, folosind în franceză expresia rusească 
tradițională: «(Am venit să vă doresc un an bun şi fericit!» Apoi, după câteva 
banalitati, mi-a spus ex abrupto: «Ascultati-mä, Diamandi, pentru binele 
țării dumneavoastră, nu intrați în război. 

— Excelența voastră, i-am răspuns, cunoaşte, fără îndoială, tratatul 
de alianță pe care tocmai l-am semnat. 

— Da, ştiu şi totuşi vă repet, Diamandi, pentru binele țării 
dumneavoastră, n-o faceți. 

— Pot să vă întreb, Excelenţă, motivele acestei recomandări? 

— Oh, sunt raţiuni ale politicii interne rasesti prea complicate pentru 
înțelegerea unui străin. 

După ce a plecat, am telegrafiat imediat conţinutul acestei întrevederi 
lui Ion Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri român, în numele 
căruia negociasem îndelung tratatul de alianţă. Răspunsul a sosit sub forma 
unui mesaj foarte sec: «Sunt foarte surprins de conținutul telegramei dvs. 
Probabil că ati interpretat greşit cuvintele preşedintelui Consiliului de 
Miniştri rus.» 

Câteva zile mai târziu, eram invitat la o mare vânătoare de elani, care 
avea loc în Lituania şi la care lua parte şi ambasadorul Japoniei, vicontele 
Ishii, un bun prieten. Seara, după cină, l-am luat deoparte şi i-am explicat 
pe ocolite ce mi se întâmplase, mărturisindu-i marea mea surpriză. 
«Surpriza dvs. ar fi şi mai mare — mi-a spus el — dacă ati ştii că domnul 
Goremâkin a venit şi la mine să mă roage să fac tot posibilul pentru a 
întârzia sosirea materialului de artilerie japonez cumpărat de ruşi de la noi 
şi plătit chiar în avans». Într-adevăr, Rusia avusese nevoie urgentă de 
artilerie, care nu-i putea sosi din Marea Britanie sau Franța si pe care nu 
era capabilă să şi-o fabrice în cantitate suficientă; în acest sens, ea 
cumpărase cu putin timp înainte întreaga artilerie japoneză de campanie, cu 


munitia aferentă. Japonia a profitat de aceasta pentru a-şi reînnoi şi 
moderniza propria artilerie, făcând în acelaşi timp un serviciu aliaţilor, ceea 
ce n-o costa nimic. 

Am transmis imediat lui Brătianu această informatie, incepandu-mi 
telegrama cu formula: «Surpriza Excelenței voastre se va transforma în 
stupefactie când veți afla că ambasadorul Japoniei mi-a mărturisit că...» 

Este evident că în aceste demersuri Goremâkin reprezenta partida 
Curţii imperiale, care, dându-şi seama că prelungirea războiului îl ducea pe 
tar la ruină, se străduia să-l oprească, încheind o pace separată cu Imperiile 
centrale. Or, deschiderea unui nou front în România însemna prelungirea 
războiului. 

Am avut confirmarea acestui punct de vedere când, făcându-mi 
împreună cu Sazonov plimbarea săptămânală în Bois de Boulogne, i-am 
relatat această poveste. 

— Oh, canalia bătrână, mi-a răspuns Sazonov, trebuia să bănuiesc. 
Pentru că Sazonov era credincios alianței cu Marea Britanie şi Franța si 
susținea continuarea războiului împotriva Germaniei şi Austro- Ungariei.“ 

Probabil că această grabă de a pune capăt războiului a determinat 
înlocuirea lui Goremâkin, argumentul lui Stürmer pentru a o convinge pe 
țarină fiind că o pace separată ar produce o vie emoție în rândurile opiniei 
publice ruseşti. Era deci indispensabil să se dea satisfacție sensibilităţii 
naționale. România trebuia să intre în război, iar Rusia, neputându-şi 
respecta angajamentele militare, ar fi fortat-o să capituleze, pentru ca 
ulterior, la tratatul de pace, să se poată proceda la următoarea împărțire: 
Austria urma să anexeze Muntenia ; Rusia, Moldova iar Bulgaria, Dobrogea 
până la oraşul Mangalia. Astfel, Rusia devenea stăpână pe Gurile Dunării 
(Delta Dunării) şi pe cele două porturi româneşti : Constanţa şi Mangalia. 
Obtinand aceste compensaţii, pacea separată putea fi ratificată de către 
opinia publică rusească. Incontestabil, argumentul era de natură să 
satisfacă pe toată lumea... Expansiune rusească, depăşind limitele 
teritoriale din timpul lui Alexandru I, care ocupase jumătate din Moldova, 
avansând granițele Rusiei până la Prut. 

Considerând că moralitatea nu constituie o normă în politica 
internațională, pentru Rusia însă acest criteriu este nul, în virtutea misiunii 
istorice pe care şi-o inventase, justificând astfel desconsiderarea națiunilor 
vecine. 

În România, oricât de neverosimil ar părea, oamenii politici, chiar 
partizanii aplicării stricte a tratatelor cu Puterile Centrale, nu erau informați 
despre situația internă din Rusia. Ei țineau seama numai de întinderea ei 
geografică, crezând dinastia Romanovilor foarte stabilă, datorită faptului că 
realizase Imperiul timp de trei secole. Acest imperiu devenise un factor 
important atât în Europa, cât şi în Asia. Ei remarcau puterea aristocrației, 


dar ignorau realitățile complexe ale acestui imperiu care păstra în secolul 
XX structura feudală a veacului XV. 

O excepţie o constituiau câţiva oameni politici, refugiați din Basa- 
rabia, cum era Constantin Stere. El îşi făcuse studiile în Rusia; fusese 
deportat în Siberia şi cunoştea, deci, slăbiciunile regimului rusesc. Citea 
toate publicaţiile care apăreau în Rusia, referitoare la problemele sociale; 
supraveghea mişcările naționalităților şi consolidarea forțelor revoluționare. 

În spatele somptuoasei faţade a clasei dominante, revoltele succesive 
alb țăranilor dovedeau efervescenta revoluționară. 

Potrivit statisticilor oficiale, situaţia se prezenta astfel : 


între 1826 şi 1829 : 41 răscoale ţărăneşti 
între 1830 si1834 : 46 a 
între 1835 şil839 : 59 5 
între 1840 sil844 : 101 i 
între 1845 sil849 : 172 7 
intre 1850 sil854 : 137 5 


Explicația acestei efervescente se află în datele oficiale publicate în 
1909 de Comitetul Central de Statistică a Ministerului de Interne, privind 
repartizarea proprietății agricole în 50 de departamente ale Rusiei europene 
(în afară de Finlanda, Polonia, Caucaz şi Siberia). 


SLA RR RR RR 138 200 000 hectare 
Familia imperială............. 7 900 000 Și 
BISERICILE sens 1 900 000 " 
Mänästirile....................... 800 000 i 
Orasele caverns 2 100 000 2 
Diverse instituții publice.. 4 100 000 5 
Proprietari particulari si alții 101 700 000  „, 
PALE IL: cu cece eee O oa 138 500 000 , 


Stere era sigur că revoluţia în Rusia va fi grăbită de război, aşa cum 
se întâmplase in 1905. O revoluţie social-economică, urmată de revoluția 
naționalităților. Prieten intim al lui Brătianu, colaborând la elaborarea 
reformelor electorală si agrară, sentimentele sale antiruseşti erau 
considerate ca o urmare a deportării în Siberia, unde rămăsese mai mulți 
ani. Ca basarabean, era foarte firesc ca Stere să lupte pentru eliberarea 
acestei provincii moldoveneşti. Este motivul pentru care nimeni nu credea în 
obiectivitatea judecății sale privind situația internațională. El era convins de 
posibilitatea unei revoluţii în Rusia. În linii mari, şi Brătianu credea cu 
deosebire că Stere avea ideea fixă a unui „narodnik”, adică a unei revoluții 
„populiste”. 


Primind telegramele lui Diamandi, diplomat ce se bucura de întreaga 
sa încredere, Brătianu se găsea în fața unei grave dileme. Cu toate că nu se 
îndoia de politica trădătoare a Rusiei față de România, nu putea reveni 
asupra angajamentului luat fata de Aliați, fără a arunca oprobriul asupra 
României, care risca să piardă încrederea ce i se acordase. 

Pe de altă parte, dacă Rusia semna pacea separată — la puţin timp 
după intrarea României în război —, ea trebuia să suporte cheltuielile 
acestei păci, adică să revină la situaţia tragică din urmă cu un secol. 

Într-o scrisoare adresată ţarului la 4 august 1916, preşedintele 
Poincare îi atrăgea atenția în termeni energici asupra necesității intrării 
României în război: „Generalul Joffre şi Statul Major francez apreciază că ne 
aflăm înaintea unei situații unice, pe care nu trebuie să o lăsăm să ne 
scape. O intervenţie românească imediată ar permite ruperea definitivă a 
echilibrului, în favoarea noastră. În câteva săptămâni, când zăpada va cădea 
peste Carpaţi, iar trecătorile vor rămâne în posesia inamicului, momentul 
util ar fi pierdut.“ 

Înaltul comandament german îşi intensificase atacurile asupra 
localităţii Verdun şi-şi extinsese ofensiva pe tot frontul. Or, intervenția 
României crea un nou front, obligându-i pe germani să-şi retragă o parte din 
divizii de pe frontul francez spre a le deplasa pe un nou câmp de luptă. 

Brătianu nu lua niciodată hotărâri în pripă. El a meditat îndelung, 
elaborarea gândirii sale era lentă, pentru că examina argumentele pro şi 
contra. Dar, odată hotărârea luată, era de nezdruncinat în aplicarea ei. 

Orice încercare de a se sustrage angajamentului luat, mai ales în fața 
situației critice în care se găsea Franța, ar fi constituit aproape un act de 
trădare, dezonorant pentru România. 

Cât despre Rusia, Brătianu refuza categoric să creadă că țarul Nicolae 
al II-lea şi-ar fi putut trăda aliaţii. Primul ministru roman nu cunoştea 
dimensiunile influenței lui Rasputin, al cărui nume nici măcar nu era 
cunoscut — în acea vreme — în România. Întregul proces de descompunere 
a ţarismului era ignorat in tara noastră, unde presa continua să fie liberă. 
Ziarele pro-germane ar fi putut, în deplină libertate, să dezvăluie grava 
situație în care se găsea Rusia. Dar nu au făcut-o. Explicaţia este simplă: 
nici ele nu o cunoşteau... înlocuirea lui Goremâkin cu Stürmer nu a 
provocat nici o îngrijorare. 

Opoziția interventionista şi cea pro-germană, la fel ca şi Brătianu, 
erau convinse că țarul stăpânea bine situația. Singura persoană care făcea 
excepție era Constantin Stere, dar el era un izolat. 

Şeful guvernului român se împăcase cu ideea unei păci separate din 
partea Rusiei, convins fiind de victoria Puterilor aliate. 

Această convingere devenise o axiomă după victoria de pe Marna. 
Soarta României era legată de cea a Franței şi Brătianu nu concepea să dea 
înapoi. 


În Brătianu puteau fi regăsite reminiscentele tradiției generaţiei de la 
1848: dragostea pentru Franța, atât de prezentă în sufletele studenților 
revoluționari care urmaseră cursurile lui Jules Michelet şi Edgar Quinet. 

Şeful guvernului român nu putea concepe realizarea Daciei fără 
concursul Franței. Si, după doi ani de aşteptare febrilă, putea oare fi 
stăpânit elanul unei națiuni care era animată, exaltată de ideea de eliberare 
a românilor de sub stăpânirea maghiară? 

Filipescu îi spusese lui des Flers: „Veţi vedea armata noastră mergând 
la luptă. Sunt sigur că va merge. Sunt în joc viata şi fericirea noastră. De doi 
ani am această certitudine. Sper că, în cursul acestor mari evenimente, țara 
mea va fi demnă de trecutul, istoria şi aliații săi. Dacă vor exista unele 
momente de incertitudine, nu vă grăbiţi s-o blamati. Dimpotrivă, iertati-o, 
pentru că, în ciuda defectelor pe care le poate avea şi a greselilor pe care le-a 
putut comite, România are, cel putin, acest merit: adoră Franța. 

Germanii s-au ocupat mult de noi, în timp ce dumneavoastră ne cam 
neglijati. Ei au invadat toate ramurile industriei noastre. Au ajutat cu 
capitalul şi metodele lor exploatările noastre petroliere şi comerțul cu 
cereale. Ne-au făcut să câştigăm mari sume de bani. N-a folosit la nimic... 
Tara dumneavoastră este cea care a rămas iubita noastră de suflet!“ 

Aceeaşi sensibilitate s-a manifestat în 1939. 

România primise garanții din partea Franţei şi a Angliei. La 19 aprilie 
1939, ministrul nostru de externe, Grigore Gafencu, a fost primit în 
audienţă de Hitler. Cu o zi înainte fusese primit de Güring, care-i declarase 
net: „Dacă România este prietena noastră, o dorim puternică şi mare. Dacă 
participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei: 
ungurii şi bulgarii.“ Hitler a fost şi mai precis în declaraţiile sale către 
Gafencu: „Mi se atribuie intenția de a încerca să refac măreţia Ungariei. De 
ce aş comite o asemenea imprudentä? O Ungarie mare ar putea fi 
stânjenitoare pentru Reich. De altfel, ungurii ne-au arătat dintotdeauna cea 
mai crasă ingratitudine. Nu au nici o consideraţie şi nici o simpatie pentru 
minoritățile germane. În ce mă priveşte, nu mă interesează decât germanii 
mei. Am spus-o deschis contelui Csâky, care stătea chiar pe locul pe care îl 
ocupați acum. Şi le-am spus-o fără menajamente regentului Horthy şi lui 
Imredy: minoritățile germane din România şi din Iugoslavia nu vor să se mai 
întoarcă în Ungaria. Ele sunt mai bine tratate în noua lor patrie. lar dacă 
aceste minorități nu vor acest lucru, nici Reichul nu îl vrea! 

Ar exista, bineînțeles, un motiv pentru care i-am putea proteja pe 
unguri: au fost alături de noi în timpul Marelui Război. Dar aceasta nu este 
chiar exact. Noi am fost alături de ei, pentru a le aduce sprijin în războiul pe 
care Austro-Ungaria il provocase din imprudenta. Dacă aş fi fost la putere în 
1914, nu m-aş fi supus pur şi simplu ultimatumului lui Berchtold, Tisza si 
compania... Aş fi intervenit în negocierile dintre Austro-Ungaria şi Serbia. 
Era absurd să declari război ca să salvezi prestigiul Austro-Ungariei. Vechiul 


imperiu habsburgic era un anacronism. Un stat imposibil de apärat, pentru 
că era nedrept față de naționalități. El atâta la ură şi-i folosea pe maghiari 
împotriva românilor, pe cehi împotriva germanilor, pe slovaci împotriva 
ungurilor şi aşa mai departe. lată de ce, în pofida originii mele austriece, nu 
am luptat pentru Austro-Ungaria. Am ţinut, ca german, să ma inrolez în 
armata germană. Dacă m-aş fi aflat în fruntea Germaniei în momentul în 
care a izbucnit ultimul război, aş fi propus împărțirea Austro-Ungariei 
potrivit criteriului etnic: germanii Germaniei, polonezii Poloniei, sârbii 
Serbiei, românii României. Vedeţi, principiul naţional trebuie să se afle la 
baza oricărei ordini durabile. Este motivul pentru care nu mă voi atinge de 
România. Şi nu voi încuraja nici o revendicare îndreptată împotriva ei, atâta 
vreme cât, bineînţeles, mi se va permite să contez pe prietenia ei.”* (Grigore 
Gafencu, Ultimele zile ale Europei.) 

Hitler nu-şi manifestase nemulțumirea pentru faptul că România 
acceptase garanţii franco-engleze. El era dispus, la rândul lui, să ofere 
garanții germane. 

,Garantiile franco-engleze — declara cancelarul Reichului — nu vă vor 
folosi la nimic. Dar nu mă formalizez. Cunosc slăbiciunea dumneavoastră 
pentru Franța. Cu totul alta ar fi atitudinea mea dacă ar urma să participaţi 
alături de sovietici la vastul plan de încercuire a Germaniei, pe care îl 
pregăteşte guvernul de la Londra. Acest plan pune în pericol existența 
Reichului. Suntem hotărâți să ne apărăm cu toate mijloacele”. (Grigore 
Gafencu, op. cit.). 

La începutul lui mai 1939, Hitler l-a primit în audienţă pe profesorul 
Gheorghe Brătianu, fiul fostului prim-ministru român lonel Brătianu. În 
cursul întrevederii, Hitler a reluat toate temele pe care le expusese 
ministrului afacerilor externe al României. El a insistat ca România să 
accepte garanţiile germane, fără ca prin aceasta să renunțe la garanţiile 
franco-engleze. Hitler l-a însărcinat pe Gheorghe Brătianu să-i comunice 
regelui Carol al II-lea propunerea sa şi să-l convingă s-o accepte. Dar regele 
nu a fost de acord ca garanţiile franco-engleze să fie completate cu cele 
germane. 

Dacă răspunsul ar fi fost afirmativ, Hitler ar fi folosit garanţiile 
germane cu prilejul negocierilor Ribbentrop-Molotov, iar Diktatul de la Viena 
nu ar fi existat. 

Ca şi în 1916, Romania nu a vrut să facă opinie separată fata de 
Franța. Era o continuare a aceleiaşi atitudini, determinate mai degrabă de 
un complex sentimental, decât de un calcul făcut cu sânge rece. 

Dar hotărârea din august 1916 comporta şi un element emotiv: cel 
creat de politica aberantă a Budapestei, de a maghiariza cu forța pe români 


3 Text necolationat cu originalul în limba română la care nu a avut acces. 
(n.r.) 


şi celelalte naționalități, potrivit sloganului: „Ungaria va deveni maghiară 
sau nu va fi deloc”. Tenacitatea ungurilor ar fi meritat o cauză mai bună. 

La 5 decembrie 1966, adică la 48 de ani după proclamarea unirii 
Transilvaniei cu România, Kadar, şeful guvernului comunist ungar, a cerut 
Congresului partidului comunist revizuirea tratatului de la Trianon. El era 
convins că va fi sprijinit de Rusia, aşa cum fusese şi Horthy, în 1940, 
susținut de Hitler. 

Pentru a uşura înțelegerea hotărârii luate de România în 1916, este 
necesar să cunoaştem raporturile dintre români şi unguri de-a lungul is- 
toriei, excluzând orice deviere polemică. 

(Traducere de Adrian IANCU) 


V. Români şi maghiari 


Pentru a putea înțelege problema originii românilor, problemă care a 
stârnit atâtea controverse, este necesar să precizäm cine au fost daco-getii ai 
căror descendenți sunt românii. 

Spaţiul geografic Dacia a fost locuit încă din epoca neolitică. Săpă- 
turile arheologice efectuate au dus la descoperirea unor unelte sculptate din 
piatră, a căror origine datează din epoca paleolitică. S-au găsit chiar urme 
ale epocii mezolitice, dar aceste descoperiri dintr-o perioadă atât de 
îndepărtată nu prezintă alt interes în legătură cu problema daco-geților, 
decât acela de a pune în evidenţă existența neîntreruptă a unei populaţii în 
spațiul dintre Nistru şi Tisa. 

Populatiile primitive au fost invadate de altele, care au adus metode 
noi, alte religii si noi unelte de folosinţă zilnică. Aceste populaţii au fuzionat, 
creând noi forme de viata. 

În opera sa clasică Getica, profesorul Pârvan, afirma că nu ne este 
permis să ne îndoim că, încă de la mijlocul mileniului I î. Hr., „tot masivul 
carpatic... era locuit de tracii nordici, cunoscuți mai târziu sub numele, tot 
iraniene, ca şi al agatarsilor, de daci şi de geți“. 

Săpăturile arheologice au dus la descoperirea unor obiecte cu ele- 
mente indigene trace şi cu elemente scite. Contactul tracilor cu cultura 
scitilor a avut loc către 550—500 î. Hr. în Moldova centrală si de nord, în 
Transilvania şi în zona subcarpatică unde exista o cultură nord-tracică 
(Hallstatt). 

Atunci când triburile războinice geto-dace, care locuiau pe valea 
Dunării, având drept vecini la vest pe celți si la nord-vest pe sciți, au invadat 
Transilvania, populația autohtonă (tribul agatârşilor) a acceptat viata în 
comun, dispărând încetul cu încetul în masa invadatorilor. 

Dacii au apărut din această fuziune. Ei urmau să joace mai târziu un 
rol important în istorie. 


Asimilarea a fost uşoară, pentru că geto-dacii erau un fel de traci, 
după cum afirmă Herodot. 

Prima invazie a scitilor în Dacia a avut loc către anul 700 î. Hr. În 
pofida devastărilor, viata îşi relua cursul şi deindata ce populaţia cunoştea 
din nou prosperitatea, continua să crească. 

Profesorul universitar român Daicoviciu, care şi-a consacrat cerce- 
tările studierii Daciei pornind de la anul 197 î. Hr., a ajuns în 1960 la ur- 
mătoarea concluzie: „În orice caz, procesul de formare a triburilor tracice şi 
geto-dace era demult împlinit atunci când Darius, regele perşilor, trecând cu 
oastea lui pe la anul 514 î.e.n. de-a lungul coastei răsăritene a Peninsulei 
Balcanice, pentru a se bate cu scitii de la nordul Mării Negre, întâlneşte în 
calea sa nu numai semintiile numeroase ale tracilor din sud, dar si 
împotrivirea dârză a triburilor geto-dace din ținuturile Dobrogei de azi.“ 
Profesorul Daicoviciu este de părere că denumirea „Dac“ ar putea proveni 
din cuvântul „Daca“ însemnând in limba geto-dacă pumnal-cutit, armă 
caracteristică a acestei populații. 

Ca şi daco-getii, tracii aparțin marii familii indo-europene care s-a 
răspândit înspre Europa către anul 2000 î.Hr. Herodot menţionează 
existența geto-dacilor în secolul IV î. Hr. 

Dar geto-dacii încep să capete o importanţă istorică abia din anul 326 
î.Hr., când Alexandru cel Mare al Macedoniei a trecut Dunărea. În 300 î.Hr. 
geto-dacii din regiunea Munteniei realizează unirea mai multor triburi, 
reuşind astfel să-l învingă pe Lisimah, regele Traciei după moartea lui 
Alexandru. 

Statul dac apare în toată puterea sa sub regele Burebista. Într-o 
inscripție descoperită la Dionysopolis, Burebista este menţionat drept 
„primul şi cel mai puternic dintre toți regii care au domnit vreodată în 
Tracia“ (adică pe ansamblul teritoriului traco-geto-dac). Oricât de genial ar fi 
fost, Burebista nu ar fi reuşit să formeze un stat şi să constituie o 
organizație atât de puternică, dacă nu ar fi existat o fază preparatorie având 
o oarecare durată. Burebista a format un stat dac cu un centru puternic: 
Transilvania şi a atras celelalte triburi pentru a le reuni în cadrul unui stat 
unitar important. 

Geniul său politic a ştiut să integreze triburile, cu regii şi clasele 
nobiliare ale acestora, într-un stat național: Dacia. Această realizare a 
regelui barbar era de natură să-l preocupe pe Cezar. Istoricul francez 
Jérôme Carcopino scrie, evocându-l pe Burebista: „Un barbar de geniu, 
regele Burebista a ştiut să supună autorităţii sale triburile, fascinându-le cu 
viziunile sale inspirate. El le-a transmis un avânt invincibil, i-a vindecat de 
viciul betiei, asigurându-i că vor câştiga nemurirea, promisă vitejilor ce vor 
cădea pe câmpul de bătălie. Le-a impus disciplina şi credința, pe care 
Mommsen a comparat-o pe bună dreptate cu cea a Islamului. Către anul 61, 
el a fost capabil să-i mobilizeze în căutarea unui imperiu. Nu încape îndoială 


că în acest an şi în cel următor a traversat Theissul cu războinicii săi, a 
zdrobit statul ce fusese constiuit în jurul lacului Balaton. Putin după aceea, 
Burebista a invadat Styria, iar tauriscii au fugit din fata lui. Dacă ar fi 
continuat pe această cale, în câteva săptămâni ar fi ajuns fie la porțile 
Jaderului, fie la intrarea Aquileei.” 

Fata de această înaintare fulgerătoare, pe care nici o piedică n-o putea 
opri, la Roma impresia fu profundă. La propunerea lui Valenicus, a fost 
redactat un proiect care-i încredința lui Iulius Caesar misiunea de a apăra 
nordul Italiei, Dalmatia şi de a recuceri văile Savei şi Dravei. Dar aceste 
măsuri n-au mai fost necesare, iar romanii s-au liniştit aflând că Burebista, 
în loc să-şi continue impetuoasa înaintare, s-a întors în Transilvania. 

În martie, 59, forţele dace s-au îndreptat în direcția opusă, către 
stepe, înaintând dincolo de Nistru, până la vechea colonie grecească Gibia 
(actuala Odessa), pe care au atacat-o şi distrus-o. 

La ce foloseau aceste ofensive, atât de potrivnice tradițiilor paşnice ale 
geto-dacilor? Este de presupus că Burebista avea nevoie de această probă de 
forță pentru a-şi atrage toate triburile barbare. Împotriva cui însă pregătea 
el această confederație a dacilor, având drept centru Dacia? Fără îndoială, 
împotriva Romei, ale cărei legiuni ce se găseau pe malurile Dunării 
prezentau un pericol permanent. Înființarea unui stat barbar, bine 
organizat, dotat cu o armată disciplinată, reprezenta un pericol virtual 
pentru Roma. lulius Caesar a înțeles imediat proporțiile amenințării dacilor. 
Aceasta îi amintea de forța Cartaginei şi îl făcea să se gândească la 
posibilitatea unei alianțe între Burebista si Ariovist, conducătorul 
germanilor. 

Planul lui Caesar era să-i pacifice pe gali, să-l lichideze pe Ariovist şi 
abia după aceea să-l înfrunte pe Burebista. Încă din anul 59, Caesar 
intentionase să-l atace pe Burebista, „sperietoarea romanilor”, cum îl numea 
Strabon, care încercase să-şi consolideze legăturile cu Mithridate al VII-lea 
Eupator şi să încheie o alianţă cu Ariovist. El prezenta deci un pericol politic 
şi militar pentru Roma. Faptul avea să se confirme atunci când, vrând să se 
folosească de războiul civil pentru a deveni arbitrul destinului Romei, regele 
dacilor trimise în anul 48 emisari lui Pompei, care se retrăsese în Tesalia. 

Din fericire pentru Caesar, emisarii lui Burebista au sosit prea târziu 
pentru ca dacii să mai poată interveni şi să modifice deznodământul. Pe de 
altă parte, incursiunile tot mai frecvente şi jafurile lor în Balcani făceau din 
ei nişte vecini deosebit de incomozi, cu atât mai mult cu cât aveau calități 
războinice sporite de organizarea militară copiată după cea a romanilor. 
Caesar hotări să-i lichideze pe Burebista şi regatul său şi să-i readucă pe 
geto-daci la existența lor tribală. Ceea ce i-ar fi facilitat Romei jocul său 
politic obişnuit, folosind un trib împotriva altuia. 

Suetonius ne oferă informaţii asupra giganticelor proiecte ale lui 
Caesar pentru campania împotriva dacilor. La rândul său, Strabon evalua la 


200 000 de oameni armata lui Burebista, dar istoricii romani consideră cifra 
exagerată. 

Războiul Romei împotriva Sarmizegetusei (capitala Daciei) a fost 
amânat cu un secol şi jumătate printr-o stranie coincidență. La 15 martie 
44, Caesar era asasinat în senat şi în aceeaşi zi, la Sarmizegetusa, marele 
rege dac cădea sub loviturile de pumnal ale câtorva nobili, probabil regi ai 
unor triburi nemultumite de autoritatea sa. 

De îndată ce forța centralizatoare a fost distrusă, Dacia s-a împărțit 
mai întâi în patru, apoi în cinci părți. Totuşi, nucleul statului dac, Tran- 
silvania, a rămas intact. 

Mostenitorul regelui Burebista a fost marele preot Deceneu. Astfel 
ideea de unitate a lui Burebista era menținută cel putin în Transilvania, 
pentru a fi reluată cu o sută cincizeci de ani mai târziu de regele Decebal. 
Acesta era fără îndoială obsedat de marea personalitate a lui Burebista şi 
preocupat de ideea de a realiza această unitate, zădărnicită cu |o sută] 
patruzeci şi cinci de ani în urmă de forțele separatiste care-l uciseseră pe 
omul ales de zeul Zamolxis. 

Decebal voia să învingă Roma şi s-o izgonească din Balcani. Era 
secondat, în incursiunile sale temerare, de dacii din Transilvania, unde se 
formase centrul dinamic al dacismului. Celelalte triburi geto-dace, care se 
temeau de puterea Romei, l-au urmat numai după ce acesta a obținut 
câteva victorii împotriva romanilor. 

Un adversar a cărui voință calmă şi luciditate politică erau completate 
de geniul militar, împăratul Traian, nu putea admite ca prezența Romei în 
Balcani să fie tulburată de invaziile dace, care amenințau pe de altă parte şi 
posesiunile romane din Orientul Mijlociu. 

Atacul fulger al dacilor în Moesia, în 86, cu participarea iazigilor, 
roxolanilor şi bastarnilor, a obligat Roma să mediteze asupra amenințării 
acestui popor instabil, cu atât mai periculos cu cât era mânat de ambiţii 
nelimitate. Tacit a tras concluzia politică a acestei invazii: „se aflau în joc 
soarta taberelor fortificate ale legiunilor noastre şi chiar existența noastră”. 

Între 86 şi 101, Roma a evaluat toate mijloacele de care dispunea 
Dacia pentru a rezista unui război de lungă durată. Duelul dintre Roma şi 
Sarmizegetusa a luat sfârşit, prin sinuciderea lui Decebal şi a generalilor săi 
şi prin dispariția Daciei ca stat. 

Dar odată cu dispariția statului, au dispărut şi dacii de pe teritoriul 
lor? 

De mai bine de un secol, istoricii unguri se străduiesc să arate că din 
cauza pierderilor suferite de populaţie şi a deportărilor ordonate de Traian, 
ca şi din cauza masacrelor, teritoriul Daciei a devenit un deşert care a fost 
colonizat la scurtă vreme după aceea de romani. Potrivit acestor afirmații, 
spaţiul geografic al Daciei a devenit de la o zi la alta un pustiu, romanii 
pierzând orice urmă a dacilor. 


Cele două premise care stau la baza argumentatiei istoricilor maghiari 
sunt următoarele: 1) populația daco-getă a fost exterminată după 
prăbuşirea rezistenței regelui Decebal. Spaţiul a fost colonizat de supuşi 
romani aduşi din alte parti ale imperiului. 2) Retragerea acestei populații 
romane a avut loc în acelaşi timp cu cea a legiunilor romane, sub domnia 
împăratului Aurelian. 

Istorici maghiari afirmă că prezența daco-romanilor, ai căror 
descendenți sunt românii de astăzi în Transilvania, se datorează unei 
imigratii continue, începută la sfârşitul secolului al XIII-lea şi provenind din 
Peninsula Balcanică. 

Istoricul ungur Alféldi Andras, specialist în istoria veche a Panoniei, 
susținea într-o lucrare publicată la Budapesta în 1940: „Examinarea 
numelor proprii de pe inscripții ne confirmă fără echivoc opinia că 
masacrarea dacilor în Transilvania a fost atât de mare, încât aceştia nu 
puteau constitui baza atât de lăudată a romanitätii în Dacia.” Această operă 
a istoricului maghiar a apărut cu două luni înainte de Dictatul de la Viena 
impus României de Hitler şi Mussolini şi avea drept scop justificarea 
împărțirii Transilvaniei. 

În ceea ce priveşte colonizarea Daciei cu populaţie romană, retrasă în 
275 de Aurelian, istoricul este la fel de expeditiv ca şi predecesorii săi, 
afirmând: „În istoria epocii imperiale încă nu se întâmplase ca un împărat 
să poată smulge cu bună ştiinţă rădăcinile chiar ale romanitatii dintr-o 
provincie pentru a le transplanta aiurea. Roma s-a retras în mod conştient 
din Transilvania, secătuind toate izvoarele din care se alimentase până 
atunci romanitatea acestei provincii. Şi astfel a dispărut în mod natural 
orice urmă de viață romană din Transilvania.” 

Să examinăm cele două premise care încearcă să demonstreze 
ştiinţific nu numai că dacii au dispărut în 105, fiind total exterminați, ci şi 
că în 275 colonii romani au fost evacuați în întregime. 

S. Montero Diaz, profesor de istorie antică la Universitatea din Madrid, 
scrie într-un studiu intitulat „Milagro si, pero no enigma“: „Originea 
poporului român este fără îndoială una din marile probleme istorice ale 
Europei orientale. La dificultățile naturale în rezolvarea ei (absența surselor 
istorice şi a materialelor arheologice), trebuie să le adăugăm pe cele create 
de pasiunile politice. Problema originii românilor este strâns legată de 
polemica naționalistă.“ 

Referindu-se la cartea lui Gheorghe Brătianu O enigmă şi un miracol 
istoric, Ferdinand Lot notează: „Unde pot fi plasați daco-romanii? Ungurii, 
sârbii, bulgarii, grecii nu vor cu nici un pret ca aceştia să fie plasați nici în 
Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, Macedonia sau pe valea 
Pindului. Şi totuşi, ei nu au căzut nici din cer, n-au apărut nici din 
străfundurile infernului. Această unanimitate împotriva românilor ne 
îndeamnă să adoptăm teza persistentei daco-romane pe malul Dunării.“ 


Cea de-a doua premisă a istoricilor maghiari este că, după retragerea 
legiunilor romane, Dacia a rămas din nou pustie şi că populaţia care a dat 
naştere românilor a pătruns încetul cu încetul în sec. XIII, plecând din 
Balcani, în timp ce ungurii erau deja stabiliți în Transilvania şi constituiseră 
statul maghiar. 

În afară de ce ne-au adus la cunoştinţă cercetările arheologice (şi ele 
infirmă, fără nici o excepție, o astfel de ipoteză), există şi o problema de bun- 
simț care impune concluzii contrare. După devastările suferite, Dacia 
trebuia reconstruită şi pentru aceasta Traian avea nevoie de oameni care să 
nu coste nimic, de munca gratuită a sclavilor. Ar fi fost absurd să aducă 
acest material uman din alte provincii ale imperiului, câtă vreme el se afla 
pe teritoriul cucerit. Sute de mii de daci au refăcut drumurile, după tipicul 
roman, au construit tabele pentru legiunile care urmau să asigure pacea, au 
ridicat temple, băi, palate şi vile pentru cuceritori. 

Traian, unul dintre cei mai mari administratori ai imperiului roman, 
nu confunda distrugerea politică a statului dac cu exterminarea unei 
populaţii de care avea nevoie. 

După primul război, Decebal a trebuit să constate începutul dislocării 
regatului, prin faptul că o parte a geto-dacilor începuse să ia contact cu 
romanii. Victoriile unesc iar înfrângerile împrăştie oamenii, şi aceasta cu 
atât mai mult cu cât statul dac nu fusese pe deplin consolidat. Intelegem de 
ce propunerile făcute de Decebal popoarelor vecine, de a încheia o alianță 
împotriva duşmanului comun, romanii, au rămas fără efect. Decebal era 
izolat, înfrângerea sa era inevitabilă, rezistența lui înverşunată corespundea 
doar unui sentiment de mândrie sufletească. 

Potrivit unui document militar descoperit la Porolissum, in 
Transilvania, tara cucerita a devenit in 106 Dacia romana. Primul sau 
guvernator (legatus Augusti) a fost Terentius Scaurianus. Rolul sau era, fara 
indoiala, de a asigura pacea in tara, precum si de a readuce populatia 
refugiata in munti spre campiile unde o asteptau muncile agricole. Ceea ce il 
ajuta sa-si supravegheze aceasta populatie foarte numeroasa care nu 
inspira nici o incredere Romei. 

Cum era si normal, in Dacia liberä existau doua tendinte: una in 
favoarea colaborarii cu romanii, cealalta pandind un moment de criza la 
Roma pentru a-şi lua revanşa. ,Supusii daci puteau, de altfel, să se 
transforme dintr-un moment într-altul în daci revoltați şi agresivi. La 
marginile Imperiului exista o lume barbară mişcătoare, gata să înainteze 
sau să dea înapoi, în funcţie de forța de atracție si de asimilare a lumii 
romane învecinate... Dacia romană, ca şi celelalte colonii, era un fenomen în 
plină mişcare; ca orice domeniu supus civilizării de-a lungul veacurilor, aşa 
cum se întâmplă astăzi în domeniul civilizării europene a Africii.“ (J. 
Tourneur-Aumont, profesor de istorie la Universitatea din Poitiers.) 


În anul 212, sub Caracalla, procesul de romanizare era încheiat. În 
secolul III, Regalianus, concurent al lui Gallienus (proclamat împărat în 
280), la candidatura imperială, era un descendent al lui Decebal. Galerius a 
fost şi el un împărat roman de origine dacă; a fost acuzat că nutreşte 
speranța de a schimba Imperiul roman într-un imperiu dac. 

În 250, carpii au invadat Dacia, atraşi de bogăţiile acesteia. Dar unde 
se puteau refugia țăranii, fie ei daci romanizați ori coloni romani stabiliți în 
aceste ținuturi de mai multe generaţii? Ei ştiau că atacurile triburilor 
barbare, venind din Scytia minor, erau mai frecvente în Peninsula Balcanică 
decât în Dacia. Scriitorul loannes Lydus demolează teza maghiară potrivit 
căreia Dacia rămăsese pustie în acel moment. Referindu-se la o epocă mai 
târzie, cea a lui Justinian (527—565), el notează că locuitorii provinciilor 
amenințate preferau să fie invadati de barbari, decât să stationeze printre ei 
armatele imperiale, care-i supuneau la munci şi dări foarte împovărătoare. 

Din cauza atacurilor carpilor, cărora li se alăturase un mare număr de 
goți, Aurelian a făcut o incursiune în Moesia, iar în urma victoriei sale, 
Senatul i-a acordat titlul de Carpicus Maximus. 

Din motive strategice, dictate de o politică realistă, romanii au trebuit 
să părăsească Dacia. 

Istoricul român Daicoviciu explică acest lucru: „Prin abandonarea 
Daciei, Imperiul a fost salvat. După o victorie asupra goților, Aurelian le-a 
permis acestora să se instaleze în Dacia, sperând să salveze Peninsula 
Balcanică de incursiunile lor“. 

Sextil Puşcariu apreciază pe bună dreptate: „Oricât de paradoxal ar 
părea, evacuarea Daciei de către armată şi de către serviciile oficiale şi 
abandonarea acesteia pradă barbarilor a fost una din cauzele care au 
favorizat conservarea romanizării pe malul stâng al Dunării. Dacă Roma ar 
fi opus o rezistență armată, invadatorii ar fi distrus tot. Prin faptul că s-a 
retras, populaţia autohtonă a fost crutata.” 

Săpăturile arheologice făcute de istoricii români în ultimii 45 ani au 
stabilit frontierele Daciei romane, care cuprindea aproximativ o jumătate din 
Dacia propriu-zisă, adică Banatul, Transilvania până mai sus de Cluj 
(Napoca) şi Oltenia până la râul Olt. Dincolo de Olt, în marea Valahie, o fâşie 
de teren forma o centură de siguranță. Populatiile geto-dace de dincolo de 
Olt şi din Moldova (unde triburile daco-carpe şi costobocii erau încă liberi) 
se aflau în afara granițelor Daciei romane. La nord de Cluj se găseau dacii 
liberi, care ocupau Maramureşul şi regiunea Oradea — Satu-Mare. Neavând 
nici o încredere în aceste triburi geto-dace, romanii îi supuseseră unei 
supravegheri militare permanente. 

În cartea sa Românische Studien apărută la Leipzig în 1871, Robert 
Rôsler a contestat continuitatea populației daco-romane dupa 270, pentru 
că „romanii nu căpătaseră în Dacia rădăcini suficient de adânci, iar 
elementele lor nu se grefaseră pe cele ale populației supuse”. Principalul 


argument al lui Rôsler este inexistenta unei limbi daco-romane comune 
înainte de retragerea legiunilor romane şi absenţa unui teritoriu unitar al 
românilor înainte de împărțirea limbii în trei dialecte: dacoromân, 
macedoromân şi istroromân. El îşi susține afirmația prin formarea limbii 
române, subliniind influența iliricä, care ar dovedi o viață comună în acelaşi 
spaţiu geografic şi nu în spaţiul Daciei. 

La această teză, care neagă plasarea originii românilor în Dacia, s-a 
raliat Hunfalvy. El afirmă că românii au sosit în Transilvania după 
instalarea ungurilor în Europa. Deci un motiv pentru unguri de a-i 
considera pe românii din Transilvania drept străini, fiind o populație 
tolerată. 

Există alte lucrări, în schimb, care contrazic teza lui Rôsler. 

În studiile sale critice despre originea românilor, apărute la Bonn în 
1891, Despre originea românilor (studii etnografice asupra sudului Europei), 
Traugott Tamm ajunge la această concluzie: „Românii locuiesc şi astăzi 
acolo unde, în urmă cu peste 17 veacuri, trăiau străbunii lor. În stăpânirea 
provinciilor de la Dunărea de jos s-au succedat popoare după popoare, dar 
nici unul nu a reuşit să zdrobească existența națională a românismului...” 

Celebrul slavist Franz Miklosié scrie in Elemente slave in limba 
română: „Originea limbii române datează din secolul III, atunci când colonii 
romani s-au stabilit pe malul stâng al Dunärii”. 

Profesorul ceh J. Land-Pic, în cartea sa Despre originea românilor, 
publicată lă Leipzig în 1880, afirmă categoric: „În nici un caz nu se poate 
susține că românii care locuiesc la nord de Dunăre ar fi descendenții 
românilor din Macedonia”. 

În lucrarea sa Istoria universală, apărută la Leipzig în 1883, marele 
istoric german Leopold von Ranke susține astfel originea daco-romană a 
românilor: „Dacia a fost organizată ca provincie romană. Autohtonii (adică 
românii) numesc şi astăzi drumul care duce din România spre Transilvania 
«calea Traianului», iar pasul de după Turnu-Roşu «poarta romanilor». Ei 
sunt descendenţii oamenilor pe care i-a dus Traian în Dacia din toate 
provinciile Imperiului roman. Provinciile dace erau romanizate, după cum o 
dovedeşte limba actuală a țării — româna —, limba care s-a păstrat din 
acele timpuri străvechi până în zilele noastre.” 

Geograful Kiepert, a cărui hartă etnografică a Austro-Ungariei şi a 
naționalităților din Europa centrală a fost publicată cu prilejul Congresului 
de la Berlin (1878), afirmă: „Soluţia problemei continuității poporului român 
în Dacia traiană constă mai ales în faptul că actualul teritoriu pe care se 
vorbeşte româneşte coincide aproape integral cu granițele Imperiului roman 
şi cu cele ale provinciei Dacia. Consangvinitatea valahilor sau românilor de 
astăzi cu străbunii lor daci de acum două mii de ani este dovedită în modul 
cel mai evident prin unitatea infätisärii lor exterioare, nu numai prin 
trăsăturile feței, ci şi prin costumele lor, pe care poporul le-a păstrat 


aproape intacte. Costume pe care ni le arată numeroasele figuri de luptători 
daci aflate pe monumentele artistice ridicate spre slăvirea victoriilor lui 
Traian.” 

Profesorul Julius Jung, fost elev al lui Mommsen, scria la Innsbruck 
în 1881: „Dacă ţinem seama de tot ce s-a spus mai sus, observăm că cea 
mai bună soluție a problemei originii românilor este să admitem 
continuitatea poporului român în Dacia traiană, precum şi la sud, în 
Peninsula Balcanică.“ 

În 1943, într-o lucrare pe care am mai citat-o, profesorul Montero 
Diaz scria: „Noi nu credem în enigma poporului român. România există ca 
un bastion al latinitätii şi culturii înălțat pe substratul realizărilor 
colonizatoare ale lui Traian. Credem însă în miracolul românesc, acela de a 
fi salvat şi menținut această continuitate de-a lungul a 18 secole, în mijlocul 
adversitätilor, printre neamuri ostile, cu prețul unor uluitoare fapte eroice.“ 

Nu vom cita tot ce au scris istorici ca Lavisse, Mommsen, Gibbon, ci 
ne vom limita să reproducem opinia istoricului francez Victor Durruy, autor 
al unei magistrale Istorii a romanilor din timpurile vechi până la invaziile 
barbare (Paris, 1879, vol V): „...În ciuda celor 1500 de ani de mizerii, românii 
sunt astăzi 12 milioane... Această curajoasă populaţie romana din Dacia 
traiană, demnă de originile sale si de cel care le-a dăruit primele cetăți, a 
jucat în Carpaţi rolul lui Pelagius şi a tovarăşilor săi în Asturii, înfruntând 
cu eroism din înălțimea acestei fortărețe inexpugnabile toate invaziile, 
recuperând pas cu pas terenul pierdut şi reconstituind, după treisprezece 
secole de lupte, o Italie nouă şi o Tara Românească (Valahia) ale căror 
popoare de origine latină salută înălțarea lor la rangul de naţiuni libere.” 

Cartea lui Rôsler Studii romane a fost publicată la Leipzig în 1871. 
Cum opiniile citate mai sus au fost formulate în anii 1879—1890, credem că 
putem afirma că ele constituie un răspuns la teoriile lui Rôsler. 

A încerca să demonstrezi formarea unei națiuni prin vagi asemănări 
de limbă cu limba unui alt grup este o acţiune hazardată. Albert Grenier, 
profesor la College de France, făcea următoarele remarci: „Fonetica şi 
morfologia permit de fapt lingviştilor să stabilească nuanţe ce nu pot fi 
datate pe o hartă. Lingvistica este mai abstractă decât istoria. Teoriile sale 
au adesea un caracter ipotetic de care lingvistul însuşi e conştient, dar din 
cauza cărora se simte iritat în mod inconştient, atunci când le vede ignorate 
de nespecialişti.” 

Profesorul Brugmann, mare autoritate în domeniul filologiei 
comparate, afirmă, în Compendiu de gramatică comparată a limbilor indo- 
europene, apărut la Paris în 1905, că limba română s-a născut în Dacia: 
,…Astfel, dacă examinăm limbajele suficient cunoscute din trecut şi prezent, 
aflăm opt grupe (ramuri lingvistice) în cadrul familiei limbilor indo-europene: 
indo-iranian sau arian, armenian, grec, albanez, italic, celtic, germanic şi 
balto-slav... Ramura italică este formată din latină şi dialectele ostro- 


umbrice. Ca limbă literară, latina a pătruns in multe tari şi s-a păstrat pana 
în zilele noastre într-un mod comparabil sanscritei clasice. Latina a acoperit 
limbile ostro-umbrice, messica, etrusca, celtica şi greaca. 

Mai târziu, limba romană a depăşit granițele Italiei, ajungând in 
Africa, Spania, Galia, Styria, Dacia, unde s-au născut dialecte şi grupuri de 
dialecte din care cea mai mare parte supraviețuiesc încă: portugheza, 
spaniola, provensala, franceza, reto-romana şi româna.“ 

Cercetătorii filologi care se ocupă cu stabilirea originilor poporului 
român ar trebui să tina seama de un fapt istoric bine cunoscut: primii coloni 
aduşi de Traian în Dacia, pentru a intensifica exploatarea aurului, 
argintului şi aramei, proveneau din regiunea iliro-dalmatica, cea mai 
apropiată provincie recent cucerită. Or, această populaţie iliro-dalmată era 
romanizată de mai bine de un secol. Limba sa cunoştea anumite alterări, 
inerente atunci când se pune problema însuşirii limbii unui alt popor. 
Prezența acestor popoare în Dacia, însumând un mare număr de oameni, 
instalați definitiv pe aceste locuri în care îşi găsiseră o ocupație, ar trebui 
luată în considerație atunci când se încearcă aplicarea legilor lingvistice 
pentru a localiza formarea primitivă a limbii române. 

Bazându-se pe mărturiile unor scriitori ca Hieronymus Salvanius şi 
Priscus, în lucrarea sa Romani şi români în țările Dunării, J. Jung ajunge la 
concluzia că populația rămasă in Dacia trăia în condiții mai bune, din multe 
puncte de vedere, decât înainte. Năvălitorii germanici sau huni erau prea 
putin numeroşi pentru a cultiva pământul, iar ocuparea teritoriului de către 
ei a durat prea puţin şi a fost prea schimbătoare pentru a putea fi vorba de 
o asimilare a indigenilor. 

Faptul că goții au adus în Spania miturile geto-dace şi au făcut 
cunoscute ibericilor marile figuri ale istoriei Daciei: Zamolxe, Burebista, 
Deceneu şi Decebal dovedeşte că ei au coabitat în spațiul dacic, care, după o 
sută şaizeci de ani de romanizare, nu-şi uitase istoria. Dacă, în momentul în 
care goții ocupau Dacia, nu ar mai fi existat populație daca, cum ar fi putut 
lua cunoştinţă de istoria geto-dacilor? Conservarea până în zilele noastre în 
Transilvania a unor denumiri gotice dovedeşte că acest trib germanic a trăit 
în mijlocul populaţiei dace şi a gepizilor. 

În Originile creştine, Zeiller confirmă teza prezenţei dacilor după 
retragerea legiunilor romane. 

W. von Wartburg, în lucrarea sa Originile popoarelor romanice (1939), 
susține continuitatea poporului român. Nimic nu ne indreptateste să 
presupunem că ordinul lui Aurelian a fost urmat de întreaga populație. Un 
astfel de lucru ar fi în contradicție cu tot ceea ce cunoaştem despre 
persistenta coloniilor romane în regiunile evacuate. 

Experiența istorică a poporului român poate fi rezumată în această 
frază: apa trece, pietrele rămân. Fără îndoială, fecunditatea excepțională a 
poporului roman a compensat pierderile de vieți omeneşti. Dar la aceasta 


trebuie adăugată forța sa de a asimila popoarele cu care a venit în contact. 
Astfel, slavii care au locuit împreună cu românii au fost complet asimilați. 

Prezența permanentă a daco-romanilor în Dacia a fost favorizată de 
condiția lor rurală. Ţăranii, nemaiavând protecţia legiunilor romane, s-au 
apărat de exterminare printr-o continuă luptă de guerila. 

Datorită intensificării cercetărilor arheologice, mai ales în ultimii 
patruzeci de ani, românii au putut răspunde tuturor întrebărilor şi 
împrăştia îndoielile din domeniul filologiei. Sextil Puşcariu a realizat în acest 
sens o operă excepțională, Atlasul lingvistic român. 

Cum se poate explica faptul că istoricii unguri moderni reneagă 
vechile cronici maghiare, în care românii sunt considerați autohtoni în 
Dacia? Să fie vorba de un spirit critic, înzestrat cu o nouă metodă de 
cercetare a documentelor, sau de infiltrarea anumitor considerente politice? 

În cronica Gesta hungarorum a faimosului notar al regelui Bela III, 
cunoscut sub numele de Anonymus, scrisă spre sfârşitul secolului XII, 
situația politică din Transilvania este descrisă cu o atenţie surprinzătoare, 
folosindu-se un număr mic de surse autentice, pe care acesta le avea la 
dispoziție în calitatea sa de înalt demnitar la curtea regelui. lar când aceste 
surse îi lipseau, utiliza tradiţiile orale, încă nealterate în acea epocă. 
Avusese grijă să elimine faptele ce-i păreau basme lipsite de fundament, sau 
istorisirile pe care oamenii le infrumusetasera prin legendă, dar în care nu 
putea descoperi nici o urmă a adevărului istoric. 

Maghiarii sunt de origine fino-ugrica; triburile lor au locuit la început 
în regiunea munților Ural. Ca şi alte triburi din imediata vecinătate a Asiei, 
erau împinşi de mersul înainte al triburilor în căutare de spații mai bogate. 
Triburi nomade, fără o existență stabilă, ba chiar embrionară, aparținând 
aceleiaşi rase. Triburile maghiare, amenințate de pecenegi, l-au ales drept 
conducător pe Arpâd. Ele au ajuns în Europa între 860 şi 890. 

Fără îndoială, vechii cronicari, ca şi istoricii moderni prezintă 
stabilirea maghiarilor în Europa într-o formă idealizată. 

În momentul sosirii ungurilor în Dacia, procesul de absorbţie a 
slavilor de către populația daco-romană era încheiat. Cronica rusă, aşa- 
numită a lui Nestor (Povesti Vremen îh let), confirmă cronica notarului 
anonim în ceea ce priveşte sosirea maghiarilor în Europa. 

Slavii au exercitat o puternică influență asupra organizării 
administrative a spaţiului ocupat. Spre deosebire de situația din Peninsula 
Balcanică, unde popoarele romanizate au fost slavizate, în Dacia, după trei 
secole, slavii au dispărut fiind complet asimilați de autohtonii daco-romani. 
Concluziile istoricilor romani, slavişti de mare autoritate ca: Ion Bogdan, 
B.P. Hasdeu, iar dintre cei mai tineri: Emil Petrovici şi P.P. Panaitescu s-au 
pronunțat astfel în Istoria României (1960): „Populaţia băştinaşă, organizată 
în obşti, constituia un factor important şi necesar din punct de vedere 
economic, contribuind prin dările în natură şi prestațiile în muncă la care 


era supusă la întreținerea războinicilor stăpânitori. Populaţia subjugată 
alimenta însă şi forțele militare ale cuceritorului, prin contingentele de 
războinici ce i se cereau de acesta. Obligatiile față de vremelnicii stăpâni nu 
au fost uşoare. Abuzurile inerente unor vremi atât de agitate trebuie să fi 
fost frecvente. De aceea dominaţia populațiilor nomade stânjenea desigur 
dezvoltarea forțelor de producție, din care cauză, procesul intern de 
dezvoltare a comunităţilor a fost foarte lent până în momentul când obştea 
locală a primit un puternic impuls, începând cu secolul al VII-lea, din partea 
obştei slave. 

În adevăr, în secolul VII, slavii de la noi se găseau într-o organizare 
similară celei a obstilor autohtone. Între comunităţile autohtone şi cele slave 
s-au stabilit raporturi de colaborare, chiar dacă slavii au deținut în unele 
regiuni supremația militaro-politică.“ 

Procesul de fuziune al slavilor cu populația autohtonă a început în 
secolul VII şi s-a încheiat la sfârşitul secolului IX. O dovadă că evoluția 
spirituală era deja formată la populaţia daco-romană atunci când a venit în 
contact cu slavii o constituie faptul că terminologia creştină de bază este de 
origine latină, în timp ce termenii ce se referă la ierarhia şi organizarea 
Bisericii sunt slavi. 

În momentul sosirii lor în Panonia, în secolul XI, triburile maghiare se 
găseau în inferioritate din punctul de vedere al dezvoltării sociale şi 
economice față de populaţiile bästinase. 

De la zdrobirea imperiului avar de către Carol cel Mare (sfârşitul 
secolului VIII) şi până la năvălirea maghiarilor, nu mai existase invazie în 
Dacia. 

Astfel, timp de două veacuri, adică până în 898, daco-romanii şi slavii 
au avut o viata paşnică. Se cere subliniat faptul că maghiarii nu au 
influențat populația autohtonă daco-romano-slavă nici în ceea ce priveşte 
obiceiurile, nici ca limbă sau organizare. Putem de asemenea menționa un 
fapt important, şi anume că majoritatea nobililor maghiari erau de origine 
română. Documente datând din anii 1556 şi 1630 menţionează nobili 
români din ținutul Făgăraşului, numindu-i „boerones“. 

În cele două volume intitulate Date istorice privind familiile nobile 
româneşti din Transilvania şi Ungaria, publicate la Sibiu în 1894, istoricul 
Puşcariu oferă o serie de informaţii privind procesul de formare a nobilimii 
maghiare. De exemplu: Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei după 
regele Ştefan (997—1038), aparținea unei vechi familii feudale româneşti 
înrudită cu cea a Basarabilor. De altfel, în vremea regelui Matei Corvin 
(1458—1490), părerile asupra originii românilor erau cu totul altele decât 
cele ale istoricilor maghiari din secolul XX. 

Umanistul Bonfin, istoric la curtea regelui Matei Corvin, îi descrie pe 
români ca fiind descendenţii colonilor romani aduşi de Traian în Dacia. 


Cu toate încercările şcolii istorice maghiare, formată după 1918, de a 
anihila autoritatea cronicii notarului Anonymus (susținând dispariția 
naturală a oricărei urme de viață romană în Transilvania), critica istorică 
apreciază această cronică drept o sursă demnă de încredere. 

De altfel, această tendinţă a istoricilor unguri a avut un efect benefic 
pentru cercetarea ştiinţifică din România, mai ales în domeniul arheologic. 
Datorită activităţii profesorului Daicoviciu, începută în 1926 şi continuată 
fără întrerupere de noi generaţii de istorici, s-a putut scoate la lumină o 
extraordinară documentație arheologică. Ea dovedeşte continuitatea daco- 
romanilor după retragerea legiunilor romane în timpul lui Aurelian. Ultima 
lucrare, Problema continuității în Dacia, în lumina arheologiei şi numismaticii, 
a profesorului Protase, publicată de Academia Română în 1966, este 
redactată după normele ştiinţifice cele mai severe şi se bazează pe 
cercetările şi concluziile obținute în urma descoperirilor efectuate. 

D. Protase valorifică două adevăruri rezultate din săpăturile 
arheologice realizate în spaţiul Transilvaniei. În primul rând că satul, mediul 
rural în ansamblul sau, cu toate formele de manifestare ale vieții 
tradiționale, constituie baza continuității populaţiei autohtone în Dacia 
după plecarea romanilor. În al doilea rând, în lumina descoperirilor 
cunoscute acum, se constată pătrunderea şi stabilirea populaţiei libere 
daco-carpice pe teritoriul fostei provincii, imediat după retragerea romanilor. 
Avem de a face cu un fenomen de alimentare, de proporții încă necunoscute, 
a populației daco-romane de către elementele neromanizate venite din afara 
fostelor granițe ale Daciei Traiane. 

Protase completează şi întăreşte concluziile la care ajunseseră între 
anii 1938 şi 1954 istoricii români C. Daicoviciu, G. I. Brătianu, I. Nistor, M. 
Macrea, M. Petrovici. 

De altfel, studiile filologice ale marelui profesor german Gamillscheg şi 
rezultatele la care a ajuns acesta coincid cu datele obținute de arheologii şi 
istoricii români. 

În prezent încercările noii şcoli istorice maghiare, condusă de Alfôldi 
(şi reluând tezele lui Rôsler), par atinse de un anume element de 
propagandă politică. 

Indiferent de interesele politice pe care le-ar putea contrazice, Gesta 
hangarorum rămâne principala sursă demnă de încredere referitoare la 
situația politică din Transilvania în prima jumătate a secolului X. Existau în 
acea epocă în Transilvania trei formațiuni politice care dispuneau de armate 
alcătuite din ţărani. Ele aveau în frunte trei voievozi (Menumorut, Glad şi 
Gelu). Voievodatul (ducatul) lui Gelu, ca şi celelalte voievodate, mai mari sau 
mai mici, dovedesc existența, înainte de invazia maghiarilor, a unei populații 
autohtone având deja o organizare statală. 

După înfrângerea conducătorilor locali, care a avut loc în primii ani ai 
secolului X, maghiarii, stabiliți în pustă, dincolo de Tisa, nici nu au 


încorporat, nici nu au organizat Transilvania. Triburile maghiare îşi păstrau 
încă dorința de jaf, efectuând expediții în ţările vecine, mai ales în 
Germania. Germanii, hotărâți să pună capăt incursiunilor şi jafurilor pe 
teritoriul lor, i-au atacat pe maghiari în luna august 955 şi i-au învins la 
râul Lech. 

Conducătorul triburilor ungare, Geza, având un remarcabil simț 
politic, a înţeles că maghiarii nu-şi pot păstra forma tribală şi nici nu se pot 
opune convertirii la creştinism. Ei nu puteau trăi izolați, fără vreun contact 
cu celelalte popoare cu vechi tradiții de civilizație. Geza le-a permis 
misionarilor şi predicatorilor creştini să vină în Ungaria, pregătind astfel 
terenul pentru fiul său Ştefan, cel care era menit să pună bazele regatului 
Ungariei. Înzestrat cu un autentic geniu politic, Ştefan a înţeles utilitatea 
convertirii maghiarilor. Datorită energiei sale, toate triburile s-au convertit 
în numai patru ani. Nu fusese condus spre Roma de vreun impuls religios, 
ci de un simplu calcul politic de o viziune superioară. Apoi a solicitat Papei 
coroana regală şi autorizația de a organiza Ungaria din punct de vedere 
ecleziastic. 

Convertirea maghiarilor a fost cea mai mare victorie politică a regelui 
Ştefan. Încoronarea sa a avut loc în 1001. Dat fiind faptul că titlul şi 
coroana îi fuseseră atribuite de Papă, el deținea puterea supremă nu prin 
aclamatiile triburilor sale, ci printr-un drept divin. În momentul încoronării 
sale, regele Ştefan înființa o nouă formă de existență politică pentru 
maghiari, creând un stat unificat. Dar moartea regelui în 1038 a marcat 
începutul unei lungi perioade de anarhie, punând în joc însăşi existența 
Ungariei ca stat. 

Istoricul ungur Valentin Homan (ministru al instrucției publice in 
1942) precizează în cartea sa consacrată istoriei Ungariei după moartea 
regelui Ştefan: „Prin moartea Sfântului Ştefan, binecuvântata perioadă de 
pace care a durat şaptezeci de ani ia sfârşit. Asupra țării s-a abătut mizeria, 
din cauza complicatiilor sângeroase, a luptelor pentru tron si a războaielor 
exterminatoare.” 

Avem deci explicația motivului pentru care Transilvania nu a fost 
organizată de puterea centrală a statului maghiar. Instabilitatea regală 
stânjenea continuitatea indispensabilă unei mari opere de organizare a 
teritoriilor cucerite. 

În lucrarea citată mai sus, istoricul Héman descrie diferitele aspecte 
ale anarhiei feudale: „Părțile aflate in conflict nu lăsau în urmă decât 
ruine... tara întreagă, cu excepția centrului, era împărțită între câteva familii 
care băteau monedă, intretineau curți precum regii şi îşi aveau propria 
armată.” 

Se putea aştepta populația română, aflată in stare de sclavie, la vreun 
sentiment de dreptate din partea acestor feudali? 


În timpul lungii domnii de 42 de ani a regelui Mathias Corvin, fiul lui 
loan Corvin şi nepot al lui Voicu (deci aparţinând unei familii româneşti), 
feudalii au fost dominați prin tactul şi energia acestui rege care a ştiut să 
înfrâneze spiritul anarhic al nobililor. 

Istoricul ungur I. Acsady descrie situația: „După moartea lui Mathias, 
nobilii şi-au reluat cu uşurinţă actele de teroare, de jaf si spoliere a 
văduvelor şi orfanilor şi în câteva luni tara a revenit la o anarhie completa.” 

Având în vedere situația externă, anarhia maghiară căpăta un sens 
dezonorant, într-un moment în care trupele turceşti sub comanda tânărului 
sultan Soliman amenințau Ungaria. Poate că Ungaria ar fi trebuit să 
coopereze mai degrabă cu Moldova şi Tara Românească, decât cu Polonia, 
pentru a forma împreună marea rezistență a Europei Centrale împotriva 
turcilor ce înaintau spre Occident. 

Istoricul ungur Asztalos Mikl6s explică dezastrul bătăliei de la Mohâcs 
ca un deznodământ fatal al unei societăți sfâşiate de anarhie şi „în cadrul 
căreia clasa conducătoare era lipsită de cel mai mic sentiment al interesului 
comun, ocupându-se numai de interesele proprii şi sporindu-şi bunurile în 
detrimentul bunurilor publice”. La Mohâcs (29 august 1526), armata ungară 
a fost zdrobită în mai puţin de o oră. Dezastrul ungar, scrie Asztalos, a fost 
urmat în mod logic de un dezastru intern. 

Care a fost reacția clasei conducătoare după Mokâcs? Au suferit 
feudalii maghiari o emoție violentă? Răspunsul ne este dat de Julius Szekfü: 
„Regele a căzut, regina a fugit din tara... Palatinul Stefan Bathory, după 
întoarcerea din bătălia de la Mohâcs, îşi petrecea timpul jefuind bunurile 
canonicilor de la Pecs, care se refugiaseră luând cu ei tezaurul bisericilor... 
lar după bătălia de la Mohâcs, în pofida tuturor vicisitudinilor, fără să le 
pese că turcii instalaseră un paşă la Buda, nobilimea maghiară rămăsese 
aceeaşi. Orgoliul său se acomoda cu orice situație, oricât ar fi fost de 
umilitoare, cu condiţia să nu-i fie atinse bunurile şi privilegiile.” 

Faptul că nobilimea maghiară nu a reuşit să creeze un stat unitar în 
sensul strict al termenului este un adevăr istoric. 

Am crezut necesar să facem o incursiune în istoria dacilor şi a 
apariției şi stabilirii maghiarilor în Transilvania pentru a uşura înțelegerea 
situației românilor „sub stăpânirea coroanei sfântului Ştefan”. 

Potrivit surselor din secolele XII—XIV, în primii ani ai secolului XI 
Transilvania era o tara foarte întinsă si foarte bogată, argument serios 
pentru triburile maghiare unificate de regele Ştefan ca să râvnească aceste 
teritorii, în care se găseau, între altele, aur şi sare. Dorinţa lor de a stăpâni 
Transilvania avea şi un motiv politic. Populaţia daco-romană amestecată cu 
slavii s-ar fi putut uni cu pecenegii, punând astfel în pericol statul maghiar. 
Stabilirea maghiarilor în Transilvania nu a fost uşoară. Dovadă că, până la 
sfârşitul secolului XI, dominaţia regelui Ungariei nu este atestată de nici o 
sursă narativă sau documentară. Până şi numele acestei tari, vechi centru 


dac din timpul lui Burebista, constituie o probă. Numele vechi era 
Ultrasilva-Ultrasilvana-Transylvana (în latină). Şi Erdeelu-Edelen-Erdeel în 
limba maghiară; denumire însemnând în ambele limbi „țara de dincolo de 
păduri”. 

Abia la începutul secolului XII, în timpul domniei regelui Koloman 
(1095—1116), a început Ungaria să organizeze Transilvania. Teritoriile 
cucerite au devenit în mare parte proprietatea regilor maghiari. 

Românii nu aveau organizare feudală. Ţăranii trăiau liber, organinizati 
în obşti. Începând cu sfârşitul secolului XII, regii Ungariei au luat 
pământurile țăranilor români şi le-au dat unor personalități maghiare, 
punând astfel bazele feudalismului. Uzurparea nu era realizată numai de 
rege (care avea un drept de posesie „superior” — dominum eminens), ci şi de 
colaboratorii săi apropiaţi, de către aristocrația maghiară şi de către clerul 
catolic, toți ducând cu tenacitate o luptă violentă pentru acapararea 
colectivitätilor agricole. Biserica Catolică era protectoarea cea mai 
importantă a regalității, facilitând coroanei contactele externe, crescându-i 
prestigiul şi primind în schimb donații de mare valoare. 

Primele documente asupra Transilvaniei datează din anii 1075—1138 
şi se referă la donațiile făcute unor mănăstiri. S-au constituit astfel domenii 
cu caracter feudal, proprietăți ale bisericilor, care obțineau dreptul de a 
constrânge țăranii să îndeplinească anumite obligații de muncă şi de 
predare a produselor, precum şi cel de a-i judeca. La începutul secolului al 
XIII-lea, se constituise o aristocrație laică şi clericală, bogată şi puternică, 
având puteri absolute asupra țărănimii, care era românească. Lupta acestei 
feudalitäti era dusă împotriva țărănimii libere din colectivități, pentru a o 
reduce la starea de şerbie. Din punct de vedere juridic şi economic, oamenii 
erau considerați drept animale, aflate la discretia stăpânului. Asa se explică 
lupta continuă a țărănimii exploatate împotriva feudalilor, de la răzbunarea 
individuală la insurecția colectivă. În toată istoria socio-politică a 
Transilvaniei între secolele XIII şi XIX, sunt menţionate luptele clasei 
ţărăneşti împotriva dominației nobilimii, a cărei ferocitate a fost condamnată 
de istoricii maghiari, căci în sânul acestei nobilimi maghiare — din care cea 
mai mare parte descindea din şefii de triburi ce invadaseră Europa — 
subzista întreaga lor sălbăticie primitivă. 

Procesul de îngenunchiere şi de reducere la starea de şerbie a 
țăranilor români poate fi urmărit prin evoluţia termenului populi — oameni 
liberi —, existent deja la sfârşitul secolului XII. Într-un act din 1283, populi 
devine sinonim cu şerbi: „populi sau iobagiones”. Tot astfel, în Constituţia 
din 1298 i se dă termenului ,taran” (rusticus) sensul de şerb (quilibet 
rusticus sau iobagio). 

Anarhia feudală făcea imposibilă, chiar la nivelul cel mai redus, 
administrarea justiției. Chiar dacă un rege al Ungariei ar fi vrut să facă o 
oarecare ordine, ar fi trebuit în primul rând să se apere împotriva propriilor 


curtezani, care complotau în permanenţă asasinarea regelui si a familiei 
sale. 

Istoricul maghiar I. Acsady descrie astfel situația regilor Ungariei: 
„Regele trebuia să se menţină prin sânge şi să extermine neîncetat prin foc 
şi sabie cruzimea bestiilor feroce ce sfâşiau până şi trupul țării.” (A magyar 
birodalom térténéte, I, pag. 415). 

Nu exista, prin urmare, nici o autoritate pentru a-i stavili pe feudali in 
exploatarea sclavilor. 

In cea de-a doua jumätate a secolului XIII, fiul regelui Béla al IV-lea, 
Stefan, l-a obligat pe batranul rege invins sa-i recunoasca prerogativele de 
suveranitate asupra Transilvaniei, care, in urma pacii incheiate in 1266, 
devenea, in fapt, o tara separata. Feudalii erau, la inceputul secolului XIV, 
atât de puternici, încât l-au constrâns pe Ludovic I să emită decretul din 11 
decembrie 1351, prin care confirma Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea 
din 1222. Se recunoştea astfel nu numai puterea nobilimii, ci şi creşterea 
acesteia. 

Täränimea română rămânea deci la discretia feudalilor, adică în stare 
de totală aservire, lipsită de orice mijloc de apărare în afară de fuga în alte 
regiuni, tâlhăria sau revolta. La sfârşitul secolului XIV, uzurparea 
colectivitätilor de către feudali si stat era aproape terminată, ţăranii fiind 
exploataţi în aceeaşi măsură de feudali şi de cler, al căror singur scop era 
îmbogățirea. Războaiele duse de Ungaria secaseră tezaurul regal, iar 
cheltuielile statului erau tot mai mari. Nobilimea şi clerul erau scutite de 
impozite, întreaga povară căzând în sarcina orăşenilor şi a țărănimii: este 
suficient să citim diploma regală din anul 1336, ca să ne dăm seama de 
draconicul spirit de inventivitate de care dădeau dovadă cancelariile regelui 
în materie de impozite. Se fixase, printre altele, o taxă de 3 groşi (10 dinari) 
pentru poarta unui iobag „prin care poate intra un car plin cu fân sau cu 
grâne”. 

De vreme ce trezoreria regală avea neîncetat nevoie de bani, regii 
unguri recurgeau la contribuții extraordinare, la început temporare — cum 
ar fi chemarea la armată pentru o acțiune militară —, dar care, cu timpul, 
au devenit permanente. Impozitelor în bani li se adăugau contribuţii în 
natură: țăranii români erau obligați să plătească impozitul pe oi — la 50 de 
oi trebuiau predate o oaie gestantă şi un miel de un an. Obligatiile față de 
Biserică au avut aceeaşi evoluție, ca şi cele fata de statul feudal, fiind, pe zi 
ce trecea, tot mai grele. 

Ţăranii români au manifestat cu îndârjire, între 1371 şi 1398, 
încercând să-şi apere autonomia fata de puterea centrală. Un exemplu il 
constituie opoziția manifestată de țăranii români din patru zone aparținând 
oraşului Deva, în frunte cu conducătorii lor, de a se lăsa judecați potrivit 
legilor oficiale, ei cerând ca justiția să fie administrată după „legea 
românilor” (Jus valachicum). 


De fapt, întreaga Transilvanie cunoştea o stare de agitație generală. 
Ea a fost determinată de actul din 28 iunie 1366, prin care se acorda 
nobilimii dreptul de a lichida „răufăcătorii de orice origine şi mai ales 
românii”. Măsurile dure prevăzute de actul din 1366 dovedesc existența 
populației româneşti, în imensa ei majoritate țărani. Fiind cea mai 
numeroasă şi cea mai oprimată, ea era pentru rege şi pentru nobilimea 
maghiară un subiect de neliniște. În fiecare secol au existat răscoale 
ţărăneşti de proporţii mai mari sau mai mici, demonstrând intensificarea 
exploatării de către feudalitatea laică sau de către Biserică. O răscoală din 
1437 a luat proporţiile unui adevărat război împotriva nobilimii. Masele 
ţărăneşti revoltate s-au organizat, au atacat castelele şi proprietăţile 
nobililor, au ars actele ce le acordau privilegii acestora şi i-au pedepsit cu 
cruzime pe nobilii capturați. Tabăra țărănească se afla instalată pe dealul 
Bobâlna. 

Orgoliul feudal a primit lecţia meritată; după lupte grele, țăranii 
români şi unguri au obținut o victorie totală. Trebuie subliniat faptul că la 
această bătălie au luat parte şi orăşeni săraci, lucrători din mine şi de la 
ocnele de sare, pe lângă ţăranii maghiari, români şi germani. 

Caracterul acestei lupte era social, lipsind elementul național ca mobil 
al răscoalei, dat fiind faptul că exploatarea exercitată de către nobilime nu 
făcea discriminări din acest punct de vedere. 

Ţăranii nu erau mânati de ura exterminatoare a luptei de clasă. Ei 
voiau numai să-i oblige pe nobilii maghiari să dovedească un strop de 
omenie. 

Din acest motiv, în loc să continue lupta după victorie, țăranii au vrut 
să negocieze, ceea ce, din punct de vedere insurectional, era o gravă eroare 
de tactică, pe care nobilii au considerat-o drept semn de slăbiciune. Ţăranii 
cereau pur şi simplu îndepărtarea cauzelor care-i obligaseră la răscoală, în 
speţă: anularea dijmelor datorate Bisericii, în monedă nouă, „dată înapoi cu 
trei ani“, anularea excomunicării rostite de episcopul Lepes împotriva 
țăranilor, renunțarea din partea proprietarilor de pământuri de a pune 
impozite, precum si de a percepe a noua parte din producția de grâu, vin, 
pâine etc.; dreptul ţăranului de a transmite bunurile prin testament (putinul 
care-i rămânea după moarte îi revenea nobilului), să nu fie chemat sub 
arme fără motive suficiente; să nu se mai rechizitioneze pentru armată 
bunurile țăranilor fără rambursare; să se pună capăt presiunilor abuzive ale 
nobililor şi inaltilor funcționari asupra iobagilor etc. Cele mai importante 
rezultate ale răscoalei au fost următoarele: dreptul de a se strămuta în mod 
liber, recunoaşterea țăranilor ca locuitori de drept alături de nobili (nobiles 
et regnicolae). Şi-au recăpătat şi fostele libertăţi; au scăpat de jugul iobăgiei; 
li s-a acordat revizuirea viitoarelor raporturi cu proprietarii feudali ai 
Bisericii şi Statului. Astăzi, aceste revendicări ni se par lipsite de 
importanţă. Dar în cadrai statului feudal, după trei veacuri de uzurpare a 


drepturilor ţăranilor, ele constituie o victorie asupra privilegiilor clasei 
conducătoare a statului feudal. 

Dar revendicările nu se limitau numai la problemele economice; ele au 
căpătat adevăratul lor caracter revoluționar prin înscrierea între condițiile 
înțelegerii a unor revendicări politice: erau considerați ca locuitori ai țării 
(subliniem faptul că românii formau majoritatea populaţiei). Ţăranii erau 
considerați implicit, din punct de vedere politic, ca o „colectivitate a 
locuitorilor maghiari si români în aceste parti ale Transilvaniei” 
(universitatis Regnicolarum hungarorum et valachorum in his partibus 
Transilvaniae). 

Reprezentantii țăranilor si orăşenilor aveau dreptul de a se aduna în 
luna mai a fiecărui an pe dealul Bobâlna, contracarând astfel adunarea 
nobililor. În cadrul acestei reuniuni anuale a oamenilor simpli se discutau 
comportamentul şi acțiunile aristocrației, în scopul de a limita puterea 
acesteia. 

Nu exagerăm dacă afirmăm că țăranii revoluționari din anii 1437— 
1438 anticipau spiritul Revoluţiei Franceze. 

Revolutionarii de pe dealul Bobâlna aveau forța necesară pentru a 
putea zdrobi tot eşafodajul celui mai sinistru stat feudal. Dar, datorită 
naivitatii lor, precum şi a lipsei unei minorități conducătoare care să nu se 
lase înşelată, victoria lor a fost vană. 

Naivitatea politică într-o luptă revoluționară, cum a fost cea dusă de 
țăranii iobagi, va duce în mod fatal la o înfrângere, în pofida elanului 
extraordinar al răscoalei şi a numărului superior de participanți. 

Nobilii şi Biserica catolică au căzut la înțelegere, dar numai ca un 
armistițiu care să le permită regruparea forțelor, pentru a transforma eşecul 
în victorie. 

Convinşi de buna credinţă a privilegiatilor (privilegialitor) şi mulțumiți 
de faptul că le-au fost acceptate condiţiile, țăranii şi-au părăsit întăririle, 
întorcându-se fiecare la treburile sale. 

Având simțul politic al necesității de a exploata fără întârziere 
naivitatea răsculaților, feudalii s-au întâlnit la Căpâlna sub conducerea lui 
Lorand Lepes, vice-voievod al Transilvaniei şi frate al episcopului, pentru a 
constitui „Uniunea frateasca “ (fraterna unis) împotriva duşmanului, adică a 
țăranilor. 

Hotărârile luate nu au fost secrete. Ele au fost aduse la cunoştinţă 
comunelor, subliniindu-se faptul că au fost dezbătute măsuri „pentru a 
lichida pentru totdeauna şi complet răutatea şi revolta blestematilor țărani“ 
(potervie et  rebelliones  nefandissorum  rusticorum  contricione et 
iradicacione). 

Se poate spune că la reuniunile de la Căpâlna, ca şi la cele ulterioare 
de la Turda, s-au pus bazele politicii ungurilor față de români, având în 
vedere faptul că aceştia din urmă formau majoritatea populației. Această 


concepţie politică a rămas neschimbată până la prăbuşirea statului 
maghiar, în 1918. 

Printre alte măsuri luate la 16 septembrie 1437 se numără şi crearea 
uniunii cunoscute în istorie sub numele de „Unio triumi nationum“. 
Națiunea română a fost exclusă din această uniune şi împiedicată astfel să 
participe la viața politică a ţării. Atât nobilimea feudală, cât şi înaltul cler 
catolic considerau populația română un pericol permanent. Înfrângerea 
suferită la Bobâlna era un avertisment, privilegiatii identificând în insurecția 
socială elementul național daco-român în forma sa embrionară. 

Nu se poate nega faptul că maghiarii nu au avut continuitate, 
tenacitate, o inventivitate fertilă în lupta dusă timp de aproape cinci secole 
după proclamarea Unio trium nationum. Cu toate că în acest duel au fost 
învinşi, indarjirea lor într-o politică absolut nerealistă este impresionantă şi 
nu degeaba s-a vorbit mai târziu de temperamentul bovaric al maghiarilor. 
Marea nobilime, baronii şi clerul, formau o putere pe care regele n-o putea 
stăvili. Ei smulgeau puterii centrale tot mai multe privilegii pentru a fi 
scutiți de obligaţiile fata de stat. 

La moartea regelui Sigismund, la sfârşitul anului 1437, tronul a fost 
ocupat de prinţul Albert de Austria. Înaintea încoronării sale, dieta a pus 
mai multe condiţii, între care cea care îl obliga pe rege să asigure singur 
apărarea ţării si a frontierelor, plătind soldații din propriul tezaur. Tocmai 
atunci turcii înaintau ca o avalanşă spre granițele Ungariei. 

In caz de mare primejdie, regele putea decreta mobilizarea generală, 
dar nobilii nu erau de acord să lupte în afara granițelor. În 1438, turcii au 
invadat Transilvania. 

Nobilimea privea cu indiferență acțiunile devastatoare, aşteptând ca 
regele să-şi îndeplinească obligaţiile. Regele a putut să adune, în grabă şi cu 
mari dificultăți, 24 000 de soldaţi pe care trebuia să-i opună armatei turce 
de 100 000 de oameni, comandati de sultanul Murad. 

La rândul ei, marea nobilime ducea şi ea un război neîntrerupt pentru 
a-şi anexa pământurile nobilimii mici şi mijlocii. Această categorie socială, 
întrunită într-un „partid al micii nobilimi“, era obligată să se unească cu 
țărănimea, pe care o proteja, sfârşind chiar prin a participa la marea 
răscoală populară din 1514, condusă de Gheorghe Doja, un țăran secui 
care, prin curajul său în timpul războaielor împotriva turcilor, ajunsese să 
facă parte din mica nobilime. Având un temperament revoluționar, el era 
convins că numai prin luptă vor putea țăranii să scape de obligaţiile feudale 
şi să obțină libertatea şi dreptul la o existență mai omenească. Gh. Doja i-a 
chemat la luptă. 40 000 de oameni au răspuns de îndată la acest apel; 
țărani şi orăşeni săraci s-au strâns pe câmpul de la Rakos. 

Graba cu care s-a răspuns la chemarea lui Doja, ecoul acesteia pe 
întreg, teritoriul Ungariei dovedesc dorința clasei exploatate de a scăpa de 


obligatiile abuzive impuse de nobilime. Nu mai era vorba de una din acele 
răscoale täränesti care izbucneau ici si colo în diferite puncte din Ungaria. 

De această dată, țăranii, conştienţi de dreptatea cauzei si de forţa lor, 
au început o mare revoluție populară. 

Pe cât de modeste fuseseră condiţiile răsculaților din 1437, pe atât de 
dure au fost cele ale lui Doja. El cerea țăranilor să distrugă nobilimea şi să- 
şi recunoască prin forța armelor libertatea confiscată de aceasta, pentru a-şi 
asigura un viitor omenos. 

Într-o scrisoare adresată Papei, datată 3 iulie 1514 şi rezumată de 
istoricul H. Marozali în „Nagy Kepes Tortenet“, regele Vladislav se plângea ca 
țăranii şi ciobanii s-au răsculat pentru a scăpa de iobăgie şi pentru a-şi 
obţine libertatea. Aceste obiective politice constituiau, evident, aspirații 
criminale, având în vedere categoria socială a țăranilor. 

În Tara Bârsei — unde populaţia era exclusiv românească — a fost 
nevoie să se trimită o armată feudală împotriva țăranilor şi iobagilor 
răsculați (populares et coloni rebelles). 

În toate ţările, după o revoltă urmează o serie de reforme, având, la 
baza lor revendicările ce au dus la starea insurectionala. Or, în logica 
nobilimii maghiare, orice reformă ar fi însemnat confirmarea legitimitatii 
insurecției şi, implicit, o contestare parțială a privilegiilor feudale. 

Teroarea declansatä după încheierea luptelor a luat proporții 
monstruoase, pentru ca oamenii înspăimântați să nu se mai gândească la o 
nouă răscoală. După victoria împotriva duşmanului intern, nobilimea şi 
biserica s-au crezut în drept să sporească obligaţiile țărănimii fata de 
stăpânii feudali, Biserică şi Stat. 

Dieta convocată după răscoala lui Doja a fost numită „dieta sălbatică”. 
Legiuitorii, avându-l în frunte pe Ştefan Werbôczi, au redactat codul (scris 
cu sânge de iobagi) cunoscut sub numele de ,Tripartitum“. Ei stabileau 
drept pedeapsă a țărănimii „iobăgia totală şi eternă” (mera et perpetua 
servitus et rusticitate). Ţăranii au redevenit şerbi, legaţi pentru totdeauna de 
pământ (glebae adscripti). 

Profunda convulsie socială din 1514 a precedat cu numai doisprezece 
ani dezastrul de la Mohâcs, care a avut ca urmare transformarea unei bune 
parti a Ungariei în paşalâc turcesc. 

După represiune, o parte din țărani au fugit în Moldova şi Tara 
Românească. 

Şi totuşi, emigrările au fost compensate de o natalitate impresionantă 
la romani, după cum afirmă prințul Apaffi într-o scrisoare trimisă din 
Bistrița în 1676, bazată pe rapoarte oficiale. Există numeroase surse care 
confirmă spusele prințului Apañfi ; astfel, în „Chronograhia Transilvaniae” 
din 1550, Georg Reichersdorff constată că, pe lângă saşi şi unguri, românii 


sunt preponderenti la sate. Anton Verancsics susținea, de asemenea, că 
Transilvania era locuită de trei națiuni: unguri, saxoni (saşi) şi secui, la care 
se adăugau românii, al căror număr era egal cu celelalte trei naţiuni luate 
împreună. O altă confirmare a densității populației româneşti din acele 
timpuri vine din partea italianului Giovannandrea Gomo, care fusese multă 
vreme colonel în armata transilvană, deci în măsură să cunoască realitatea 
prin contactul direct. Fostul ofițer recunoştea că cea de-a treia națiune era 
cea a românilor, răspândiţi în toată tara, fiind în majoritate agricultori. 

Limba lor este diferită de cea a ungurilor, pentru că ei afirmă că sunt 
descendenți ai vechilor coloni pe care Tiberius (de fapt Traian) i-a adus sa 
lupte împotriva lui Decebal. Ei au fost lăsați apoi în aceste locuri de către 
Aurelian pentru a apăra granițele imperiului. De aceea continuă să 
vorbească într-o limbă identică vechii limbi romane. Locuitorii satelor 
aprovizionează oraşele cu toate bunurile necesare: brânză, lapte, fructe si 
alte alimente... 

Faptul că în secolul XVI țăranii români, analfabeți si reduşi la starea 
de şerbie, coplesiti de povara maghiară, păstrau, după cincisprezece veacuri, 
cu atâta claritate ideea originii lor romane este fără îndoială un fenomen de 
rezistență morală rar înregistrat de Istorie. 

În ceea ce priveşte caracterul latin al limbii vorbite de țăranii români, 
Giovannadrea Gom era cu totul calificat, dat fiind faptul că era italian, să 
stabilească asemănările. Observațiile lui asupra Banatului, pe care-l 
numeşte „Valachia Cisalpina” sau „Valachia Citerior”, sunt interesante 
pentru că diferențiază această provincie de Valachia Transalpina, adică de 
Valahia propriu-zisă, acordându-i celei dintâi, prin situația demografică, 
statutul de tara românească. 

Un călător francez, J.J. Bongars, trecând prin Transilvania în drum 
spre Constantinopol, a constatat că în aceasta tara se vorbeşte mai mult 
româneşte decât ungureşte. 

Către mijlocul secolului XVIII, Jean Troster si Hiltelrand, aflaţi în 
trecere prin Transilvania, constatau că cea de-a treia naţiune (ei credeau că 
ungurii şi secuii formau o singură națiune, iar saşii, a doua) era cea a 
românilor sau valahilor. Cu toate că, din punct de vedere politic, nu erau 
luaţi în seamă, ei depăşeau numeric celelalte naţiuni luate împreună. 

Dacă luăm în consideraţie aceste constatări, putem înțelege atitudinea 
marii aristocrații maghiare: 1) populația cea mai numeroasă din 
Transilvania era formată de români, care, redusi la starea de iobăgie, erau 
exploataţi cu ferocitate; 2) aceşti ţărani analfabeți erau conştienţi istoric de 
îndepărtata lor origine romană şi, prin urmare, de faptul că ei constituiau 
populaţia autohtonă; 3) era deci logic ca, în interiorul tuturor răscoalelor, ei 


să formeze majoritatea si, din cauza exploatării la care erau supuşi, să fie si 
mai indarjiti în lupta împotriva feudalitätii. 

Date fiind aceste constatări, pentru a apăra prin toate mijloacele o 
minoritate ce deținea puterea, împotriva unei majorități aservită şi 
dominată, politica maghiară a dus la „subminarea” Ungariei, stat al cărui 
punct culminant a fost atins prin dezagregarea monarhiei în 1918. 

În 1541, Transilvania a devenit un principat autonom, situaţie politică 
ce nu convenea Austriei, nici din punct de vedere economic şi mai ales din 
punct de vedere militar. Datorită faptului că apărarea Austriei consta în 
munții Carpaţi, acest avantaj strategic nu putea scăpa militarilor, fapt ce a 
determinat politica Vienei față de Transilvania. Autonomia principatului 
depindea de ordinea socială, care trebuia să ducă la dispariția permanentei 
tensiuni — aproape revoluționare — dintre țărănime şi feudali. Erau 
necesare deci organizarea unei armate şi o politică internă suplă. 

Constienti de situația precară a principatului Transilvaniei, românii s- 
au îndreptat către aliaţii lor naturali, Moldova şi Valahia (numită şi Tara 
Românească). La marea adunare de la Sighişoara, ardelenii au hotărât „să 
se trimită din partea acestei diete emisari către voievozii Moldovei şi Valahiei 
şi să li se propună chiar prietenia acestei ţări a Transilvaniei”. 

O asemenea dorință de colaborare a celor trei principate române 
deschidea perspective amenințătoare pentru imperiul turc, care cunoscuse, 
de-a lungul luptelor, rezistența românilor. 

Având în vedere faptul că inițiativa plecase din Transilvania, Sublima 
Poartă a avut abilitatea de a aplica în această provincie un regim mai blând 
decât în Moldova şi Valahia. Această măsură se datora şi existenţei unui 
grup de mari feudali, partizani ai lui Ferdinand de Habsburg, căruia voiau 
să-i cedeze Transilvania. Dar o bătălie neprevăzută între armatele 
Habsburgilor şi turcilor a luat sfârşit printr-o ruşinoasă înfrângere a lui 
Ferdinand, care a fost obligat să-i trimită daruri sultanului, rugându-l să 
accepte pacea. Sultanul a acceptat oferta, însă a conditionat-o: Ferdinand 
trebuia să renunţe la titlul de rege al Ungariei, iar Poarta trebuia 
recunoscută ca putere suverană, perceptând, totodată, şi un tribut. Acesta 
era raportul de forte între Habsburgi şi turci în 1542. Şi, cu toate acestea, în 
ciuda victoriilor repurtate, Turcia intrase într-o zonă crepusculară, în timp 
ce Austria se afla într-o fază ascendentă. 

În 1571, loan de Austria a învins flota navală a Turciei. Teritoriile 
cucerite de Imperiul otoman purtau în ele însele germenii decadentei, 
explicabilă prin faptul că într-un stat atât de întins şi variat, puterea 
centrală îşi pierdea unitatea şi forța. 

Turcii încercau să-şi menţină cuceririle în Europa centrală, să-şi 
consolideze poziţiile şi chiar să şi le extindă. Casa de Austria voia să 


recupereze toate fostele regiuni ale regatului Ungariei şi să pătrundă, pe cât 
posibil, în sud-estul Europei centrale, spre Balcani. Anexarea Bosniei şi 
Herțegovinei în 1908, datorată iui Arenthal, precum şi războiul declanşat în 
1914 au fost ultimele etape ale unei politici de expansiune imperială, 
imposibil de realizat, deoarece forța internă care trebuia să o susțină era 
epuizată încă din 1848. Lupta dintre casa de Austria şi Imperiul otoman a 
fost neîntreruptă, cu scurte intervale de pace; pace care, de altfel, nu era 
respectată de nici una din puteri. Timp de un secol şi jumătate, casa de 
Austria, chiar după o înfrângere, relua lupta, cu toate că-şi dădea seama că 
imperiul turc era încă puternic. În 1683, sub domnia lui Kara Mustafa, 
armatele turceşti au ajuns pentru a doua oară sub zidurile Vienei. 

Austria a fost salvată de cavaleria şi armata poloneză sub comanda 
regelui Sobieski. 

De la această înfrângere, forța Turciei a continuat să scadă până la 
preluarea puterii de către Kemal Ataturk în 1921. 

Trebuie să subliniem că una din principalele dispoziţii ale lui Ahmed 
Klem Prulă, cu prilejul semnării păcii de la Vasvar, la 10 august 1663, con- 
firma autonomia Transilvaniei. 

În secolul XVIII, principatul Transilvaniei se afla sub suveranitate 
turcească, păstrându-şi totuşi libertăţile, legile şi frontierele, precum şi 
dreptul de a-şi alege principele. Acest statut a fost recunoscut şi pe plan 
internaţional, până la înfrângerea turcilor de către armatele imperiale. În 
pofida recunoaşterii acestor drepturi, situația din Transilvania era deosebit 
de precară şi instabilă. Atunci când interesele Turciei o cereau, Transilvania 
era declarată pur şi simplu tara cucerită prin sabie, iar principele considerat 
simplu guvernator. Dacă Transilvania încerca să reacționeze, Turcia 
amenința să o transforme în paşalâc, dând drept exemplu situația Ungariei. 

Mai mult decât prin tutela sa politică, Turcia sublinia situația de 
vasali a ardelenilor prin forme exterioare. Cu ocazia întronării sale, 
principele era escortat de trupe turceşti, reprezentanţii sultanului oferind 
noului „ales“ însemnele domniei : coiful cuca, sceptrul şi mantia. Atât 
principele, cât şi marea aristocrație depunând jurământul de credinţă si 
făceau act de vasalitate fata de sultan, promițând trimiterea periodică a unei 
sume de bani, stabilită anual ca impozit. 

Intrarea vijelioasă a lui Mihai Viteazul — domn al Valahiei între anii 
1593 şi 1601 — nu trebuie considerată ca expresie a ambitiei unui om dotat 
cu calități excepționale, ci ca o necesitate ce depăşea interesele propriei sale 
tari şi anume aceea de a-i izgoni prin luptă pe turci din cele două tari. 

Cercetările făcute în ultimii treizeci de ani în biblioteci şi arhive au 
pus în lumină de minune figura acestui om genial din punct de vedere 


politic şi militar, care a fost mai întâi domn al Valahiei, apoi si al Moldovei si 
Transilvaniei. 

Cardinalul Andrei Bathôry, ales principe al Transilvaniei în locul lui 
Sigismund Bathory — care abdicase pentru a doua oară — nu împărtăşea 
aceleaşi idei cu Mihai Viteazul, care purta tratative cu Austria în vederea 
extinderii şi intensificării războiului împotriva otomanilor. 

Astfel, un anume Bocskai, prinț de Transilvania şi conducător al 
ungurilor răsculați împotriva Habsburgilor, a facilitat prin sprijinul său 
recucerirea de către turci a oraşelor pierdute. 

Jugul turcesc devenea din ce în ce mai apăsător: în primul rând prin 
mărirea tributului anual, situaţia fiind aceeaşi în celelalte două principate 
româneşti. Fata de aceste pretenţii nemăsurate, Sigismund Bathory, 
principe ai Transilvaniei, se văzuse obligat să-l trimită în septembrie 1593 
pe St. Kakas în misiune specială la regina Angliei, rugâna-o să intervină pe 
lângă Sublima Poartă pentru a slăbi cât de cât asuprirea. 

Suterinteie îndurate de țărani erau consecința lipsei de patriotism a 
nobilimii, care-şi continua exploatarea nemiloasă. Cand Sigismund Bathory 
a fost proclamat major, Dieta i-a impus condiția să guverneze tara împreună 
cu un consiliu de magnați, autoritatea sa neavând nici o putere efectivă. 
Fiind bine intenționat, principele ar fi vrut să adere la o coaliție 
antiotomană, dar se temea de consiliul magnatilor, care îl putea denunța 
Turciei. 

Cunoscând situația internă din Turcia şi toate slăbiciunile acesteia, 
Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, era convins că o acțiune bazată pe 
o unitate sinceră, reală şi hotărâtă a țărilor creştine ar putea învinge 
armatele turceşti. Succesele turcilor nu erau datorate atât forței lor militare, 
cât politicii lipsite de orizont a principilor creştini. 

Luând inițiativa luptei împotriva necredincioşilor, Papa Clement al 
VIII-lea a trimis în 1592 un emisar — Alex Comuleus — în Transilvania, în 
Rusia, în ținuturile cazacilor, în Valahia şi Moldova; Comuleus avea 
misiunea de a redeştepta virtuțile războinice ale moldovenilor, reamintindu- 
le originea lor latină. 

Împăratul Rudolf al II-lea l-a trimis în 1594 pe I. Marini în Moldova şi 
Valahia, cu aceeaşi misiune. 

Comandantul armatei imperiale din Ungaria, Valentin Prepostvari, a 
trimis, la rândul său, scrisori iui Aron, domn ai Moldovei, în care insista 
asupra necesității ca Moldova să nu-şi renege trecutul plin de glorioase fapte 
militare, amintind în special de Ştefan cel Mare, ai cărui nume trăieşte încă 
şi va trăi atâta vreme cât va dura această lume. 

De altfel, evocarea acestui trecut de lupte glorioase împotriva 
păgânilor se găseşte în actele şi scrierile din acele vremuri, în acestea 


subliniindu-se locul important ocupat de poporul român în această parte a 
Europei, încă de la începutul existenţei sale istorice. La ce strâmtoare se afla 
Europa, ca să-şi aducă aminte de existența poporului român! Singur, 
luptând până la epuizare cu forțele turceşti, Ştefan cel Mare — care lansase 
apeluri disperate pentru a cere ajutor — nu a primit din partea țărilor 
occidentale decât cuvinte de laudă şi de încurajare. 

La sfârşitul secolului XVI, războiul împotriva turcilor este reluat. 
După ce obţin o victorie, armatele imperiale suferă o mare înfrângere la 25 
octombrie 1596, la Keresztes. Loviturile cele mai grele pentru turci au venit 
din partea lui Mihai Viteazul, aliat cu domnul Moldovei, Aron, şi cu 
principele Transilvaniei, Sigismund Bathory; el i-a învins pe turci la 
Târgovişte şi, trecând Dunărea, a ocupat Vidinul şi Nicopole. 

Geniul militar al lui Mihai Viteazul a fost apreciat în mod unanim, dar 
recunoaşterea cea mai autentică este cea venită chiar din partea 
adversarului. 

Toţi istoricii turci admit faptul că forțele turceşti au fost învinse în 
luptele cu impetuosul domn al Valahiei. Dintre aceştia, Mehmed ben 
Mehmed menţionează în Nuchbet et tevarih vel ahbar („Cronică aleasă şi 
informativă”) o serie întreagă de date ce se referă la constituirea spontană a 
unor grupuri de luptători țărani pentru a se opune turcilor, ceea ce relevă 
aspecte interesante ale guerilei româneşti. Iar istoricul Karacelebi-zade (Hagi 
Halifa) descrie astfel în „Teleke” („Cronica informativă”) asediul cetăţii 
Giurgiu: „Mihai a distrus, chiar sub ochii lui Sinan-Paşa, toată fortăreața de 
la Giurgiu, luând toate tunurile acesteia, cu muniție cu tot... provocând 
atâtea pagube musulmanilor încât niciodată, în nici un veac, nu se 
pomenise o asemenea ispravă.” 

Mihai Viteazul vedea pericolul turcesc în adevărata sa lumină, pericol 
ce amenința toate popoarele creştine. Faptul că victoria de la Lepanto (1571) 
nu a dat rezultate se datorează lipsei de înțelegere între aliaţii creştini, lucru 
ce a fost speculat de marele vizir Sokoli pentru a reconstitui flota turcească. 
Venetia a încheiat pacea, in 1574, în condiții umilitoare: ea a cedat Ciprul si 
a plătit o indemnitate de 300 000 de ducati. Linistiti prin aceasta pace, turcii 
şi-a impus dominaţia asupra Tunisului, alungându-i pe spaniolii care îl 
dețineau din 1572. 

Un istoric român — Randa — a descoperit în arhivele spaniole 
corespondenţa lui Mihai Viteazul cu Filip al II-lea, suveranul creştin care 
intelesese dimensiunile imperialismului otoman. Este o informatie prețioasă 
despre orizontul politic european al celui care a zdruncinat dominația 
turcească în Balcani. Bineînţeles că, pentru a pune în practică aceste 
proiecte temerare, domnul Valahiei avea nevoie de două elemente: o politică 
internă sigură şi aliați credincioşi. Din păcate, pe plan intern boierii 


conspirau, teseau intrigi la Poartă, încercau să diminueze autoritatea 
domnitorului. Cât despre alianțe? În bătălia de la Călugăreni, Albert Kirâly, 
comandant al trupelor trimise de Sigismund Bathory, s-a ascuns într-o 
pădure şi astfel lui Mihai Viteazul i-a lipsit ceea ce îi era mai necesar, 
artileria. 

Între Polonia şi Austria, domnul Valahiei a considerat mai necesară şi 
mai sigură o strânsă alianţă cu împăratul Rudolf, direct interesat în lupta 
împotriva Imperiului otoman. 

Dar tocmai calitățile sale politice şi militare i-au fost potrivnice lui 
Mihai Viteazul. Cucerise Transilvania datorită unui atac fulgerător; trecuse 
în Moldova şi, învingător, fusese ovationat ca domnitor de către populaţia 
care vedea în el un nou Ştefan cel Mare. Impusese Dietei Transilvaniei şi 
Adunărilor Munteniei şi Moldovei acceptarea principiului unei monarhii 
ereditare. Putea oare împăratul să se resemneze în fața acestei construcții 
politice care reprezenta renaşterea Daciei? Sau, mai mult încă, să-l accepte 
pe Mihai ca principe al bulgarilor şi sârbilor? Proiectând această perspectivă 
pe o hartă, nicidecum exagerată, şi ținând seama de victoriile lui Mihai, vom 
înțelege de ce Basta, general al Imperiului habsburgic, l-a asasinat pe cel 
care semnase, la 17 mai 1600, la Iaşi, o chartă prin care îşi atribuia titlul de 
„prinț al Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei”. Această formulă a fost 
păstrată în toate documentele domniei lui Mihai Viteazul. 

Este limpede că Habsburgii nu aveau nici un interes să admită 
înființarea unui stat pe cât de întins, pe atât de puternic. 

Totuşi, asasinarea lui Mihai n-ar fi avut loc dacă, din primele zile ale 
domniei sale, şi-ar fi constituit un sprijin în sânul țărănimii celor trei 
principate româneşti. 

În a sa Istorie a românilor subt Mihai Voievod Viteazul, Nicolae 
Bălcescu subliniază greşeala lui Mihai: „Datoria lui Mihai ar fi fost de a da 
românilor libertatea din iobăgie şi proprietate de pământ, spre che zăşuirea 
acelii libertăți... Astfel el ar fi dat stăpânirii sale în Ardeal o temelie 
neclintită. Niciodată ocazie mai buna pentru aceasta nu se infatisa ca acum, 
îndată după bătălia de la Sibiu... Mai târziu, Mihai în zadar vru; anevointele 
crescuseră prea mult: ocazia trecuse.” 

Mihai Viteazul a crezut că şi-i poate alia pe boieri — atribuindu-le un 
patriotism pe care aceştia nu-l aveau — în lupta împotriva dominației 
turceşti, cu care privilegiile boiereşti se înțelegeau foarte bine. În țărănime, 
Mihai ar fi aflat elementul activ pentru toate războaiele sale. El a oferit 
privilegii țăranilor secui — confiscate de nobilimea maghiară — iar aceştia i- 
au rămas credincioşi, pentru că ţăranii, de orice naționalitate ar fi, au 
noblețea morală a recunostintei, pe când aristocrația maghiară suporta 
domnia prințului muntean cu o ură surdă. Täränimea românească îl primea 


cu aclamații extraordinare de bucurie, afirmându-şi pe această cale unitatea 
etnică şi sperând că Mihai, cu spada lui niciodată învinsă, o va scăpa de 
jugul suportat veacuri de-a rândul. 

Imperiul habsburgic se temea deopotrivă de geniul militar al valahului 
şi de exceptionalul lui simţ politic. El era capabil nu numai să conceapă, ci 
şi să realizeze un mare stat. 

Unificarea politică a întregului teritoriu românesc a stârnit şi 
ostilitatea Poloniei, care îl considera pe Mihai un înnoitor al societăţii, un 
sprijinitor al ţărănimii. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul imperial, 
în septembrie 1597, domnitorul se plângea că nu se poate baza pe ajutorul 
boierilor şi că singura forță militară sigură era cea a mercenarilor. Era o idee 
cu totul revoluționară, care ar fi putut dărâma regimul feudal, atât în 
Imperiul Habsburgilor, cât şi în Polonia. 

Istoricul roman P.P. Panaitescu, cercetător aplicat al arhivelor 
poloneze, ca şi L. Corfus, în lucrarea sa „Mihai Viteazul şi polonezii”, au scos 
la lumină acţiunea politică a cancelarului polonez Jan Zamoyski împotriva 
domnitorului român, care îndrăznise să se impună ca domn al Moldovei. 
Aristocratia poloneză avea legături strânse cu boierii moldoveni, ceea ce 
explică ofensa adusă lui Mihai: ,Taran ambițios şi dornic de mărire”. 

Cel care se numea cu o legitimă mândrie „Prinț al Munteniei, al 
Transilvaniei şi al Moldovei” avea legături strânse cu elemente ortodoxe din 
Polonia, care formau — în Galiţia — o majoritate importantă. Jan Zamoyski 
îl acuza pe Mihai că întreţine, prin emisarii săi, o stare de agitaţie în 
straturile de jos ale societăţii, adică în rândurile țăranilor, atribuindu-i 
intenția de a i se substitui (lui Zamoyski) şi de a-l alunga de la putere, 
încoronându-se astfel rege al unui stat imens, înglobând principatele 
române, Polonia şi chiar Bulgaria. 

Ca militar, Mihai era, fără îndoială, dornic de glorie obţinută pe 
câmpurile de bătălie; dar ca om politic, intenţiile sale se îndreptau spre 
Balcani, unde ştia că singurii săi aliați siguri erau țăranii bulgari şi sârbi, ei 
înşişi apăsați de jugul turcesc. 

Aristocratia poloneză, aflată sub conducerea lui Zamayski, nu era 
chiar atât de interesată de loviturile pe care domnitorul muntean le dădea 
Imperiului otoman, cât de teama instaurării unui stat constituit pe baze 
ţărăneşti, populaţia țărănească asigurându-i puterii centrale autoritatea şi 
continuitatea. 

Victoriilor repurtate de Mihai Viteazul le-a urmat coaliția constituită 
împotriva lui de către Imperiul habsburgic, Imperiul otoman şi Polonia. De 
acum încolo, căderea lui era inevitabilă. 

Omul ales pentru a-l asasina pe Mihai a fost generalul Basta, care 
avea relații apropiate cu domnitorul. Moartea acestuia a declanşat anarhia 


în rândurile maghiarilor, urmată de acte de devastäri si tâlhării ale 
mercenarilor lui Basta. Sigismund Bathôry a încercat pentru o scurtă vreme 
să restabilească ordinea. În schimbul supunerii fata de Sublima Poartă, a 
fost recunoscut ca principe al Transilvaniei. Dar nu era omul în stare să 
stăpânească anarhia şi să restabilească ordinea. Pentru aceasta, ar fi 
trebuit în primul rând să se impună anumite limite nobilimii, care devenise 
din nou îndrăzneață. Considerându-se incapabil să guverneze, Sigismund 
Bathory a negociat cu autoritatea imperială renunţarea la tronul 
Transilvaniei, în schimbul unui castel în Boemia şi al unei rente anuale. 
Nobilii maghiari au respins această tranzacție. Au încercat chiar să reziste 
forței armatei imperiale, sub conducerea lui Moise Szekely, dar au fost 
învinşi fără întârziere. 

Astfel, Habsburgii au redevenit stăpâni ai Transilvaniei. Birurile lipsite 
de măsură şi tâlhăriile mercenarilor au provocat o nemulțumire atât de 
mare încât Moise Szekely, împreună cu trupele sale şi ajutat de o armată de 
tătari, a crezut că ar putea deveni print al Transilvaniei. Habsburgii însă au 
cerut generalului Basta (ucigaşul lui Mihai Viteazul) să nimicească armatele 
lui Szekely. Neputând să facă fata singur acestei însărcinări, generalul a 
făcut apel la munteni. Domnul Munteniei, Radu Şerban, aflat în fruntea 
oştirii sale, a traversat Carpaţii şi, după o luptă grea, dusă în apropiere de 
Brasov, a nimicit, la 17 iulie 1603, armata lui Szekely, acesta şi-a găsit 
sfârşitul în urma acestei bătălii. 

Calitățile militare ale succesorului lui Mihai Viteazul au trezit o mare 
îngrijorare la Constantinopole. Radu Şerban, sprijinit de Habsburgi, ar fi 
putut reedita epopeea care cutremurase Imperiul otoman. 

Asasinarea lui Mihai Viteazul nu spulberase şi ideea pe care acesta o 
reprezenta: solidaritatea de interese ale celor trei principate româneşti. 

După ce Bocskay a primit învestitura de principe al Transilvaniei, a 
trimis o delegaţie condusă de judele de Braşov, Weiss, pentru a încheia o 
alianță cu Muntenia, în condiții de egalitate şi cu obligația de ajutor 
reciproc. Misiunea a reuşit, iar tratatul a fost semnat la 5 august 1605. 
Bocskay este conştient de faptul că întărirea autonomiei Transilvaniei 
depinde de alianțele acesteia cu Muntenia si Moldova. Vom regăsi aceeaşi 
atitudine, mai bine conturată, la Gabriel Bethlen (1613—1629). Având o 
inteligență politică activă, cu tendințe novatoare, Bethlen a menținut 
aceleaşi organe de conducere, dar le-a golit de orice conținut: Dieta era 
convocată o dată pe an şi redusă la un rol formal în activitatea legislativă. În 
aceeaşi situație a fost menţinut consiliul princiar. Pentru toate expedițiile 
militare, majoritatea soldaților erau recrutați din rândul țărănimii româneşti 
sau secuieşti, pentru ca principele să fie sigur de fidelitatea trupei. 
Creşterea numărului micilor nobili corespundea aceluiaşi obiectiv politic: 


intärirea si liberalizarea puterii centrale, scäderea influentei magnatilor. 
Gabriel Bethlen voia să creeze un principat cu caracter protestant. Dar cum 
majoritatea populaţiei Transilvaniei era formată din români, el a acordat o 
atenție specială problemelor bisericii şi culturii acestei populații ortodoxe, în 
intenția de a o converti la calvinism şi de a constitui astfel o bază solidă 
principatului protestant. În acest scop, ei l-a confirmat pe episcopul Teofil 
de Prislop in 1615. Principele a ordonat, totodată, ca toţi cei care luaseră 
sau aveau intenția să ia bunuri de la preoții sau bisericile româneşti să fie 
obligaţi să le restituie. În 1624, preoţii români au fost scutiți de plata dijmei 
în cereale şi animale. În plus, Gabriel Bethlen a proiectat înființarea la Alba 
Iulia a unei tipografii româneşti, unde să se traducă Biblia în limba română. 
În domeniul politicii externe, primul său act după ce a fost ales principe al 
Transilvaniei a fost să încheie cu domnitorii Radu Mihnea al Munteniei şi 
Ştefan Tomşa al Moldovei un „pact de fraternitate”, „pe viata şi pe moarte”. 
În timp ce Mihai Viteazul crezuse că poate menţine Dacia, pe care o 
realizase singur, prin propriile forțe, Gabriel Bethlen concepea o unire a 
Transilvaniei cu Muntenia şi Moldova sub sceptrul său, dar cu încuviințarea 
Turciei. 

Era de neconceput ca Habsburgii să aprobe unirea tuturor românilor 
într-un „regat al Daciei”. La sfârşitul anului 1627, cardinalul Pâzmâny Peter 
l-a informat pe împărat că i se comunicaseră în secret intervenţiile lui 
Gabriel Bethlen pe lângă Sublima Poartă, spre a i se ceda Moldova şi 
Muntenia şi a fi proclamat „rege al Daciei”. Cardinalul îşi completa nota 
informativă printr-o opinie personală: ,Turcii nu vor face nebunia să 
sporească puterea unui principe nechibzuit, - schimbător, şiret şi instabil”. 
El sugera de asemenea împăratului să ceară şi alte informaţii pentru a 
preveni orice surpriză neplăcută pentru „coroana Ungariei”. 

Moartea lui Gabriel Bethlen, la 15 noiembrie 1629, a îndepărtat 
pericolul semnalat de cardinalul Pâzmâny Peter: „crearea unui regat al 
Daciei”... Ideea unei eventuale convertiri a românilor la protestantism îi 
preocupa serios pe Habsburgi, cu atât mai mult cu cât românii le erau ostili, 
preferându-i pe turci. 

Răscoalele care au izbucnit în 1667 sub conducerea lui [Péter] Zrinyi 
şi Christof Frangipane, în zonele ungureşti supuse Austriei, ca şi aceea din 
1681, sub conducerea lui Teleki, i-au convins pe turci că puterea imperială 
începuse să slăbească. În iulie 1683, o armată turcească formată din 39.000 
de călăreț, 40.000 de infanterişti şi o artilerie de 300 de tunuri, se afla sub 
zidurile Vienei. La 14 august 1686, armata imperială comandată de ducele 
Carol de Lorena îşi lua revanşa, cucerind localitatea Mohâcs. După o 
dominație turcească de un veac şi jumătate, Ungaria era eliberată de către 
trupele imperiale. În 1697, aceste trupe, comandate de Eugen de Savoia, au 


dat o serioasă lovitură puterii otomane, după cum reiese din tratatul 
cunoscut sub numele de „Pacea de la Carlowitz”, încheiată în ianuarie 16099. 

Cunoscind instabilitatea insurectionalä a magnatilor, Habsburgii nu 
mai doreau noi complicatii in Transilvania. Negocierile purtate de Bethlen 
Miklos au avut drept rezultat, în 1691, garantarea statutului separat în 
cadrul imperiului şi a perenitatii instituţiilor existente. Acest act a ţinut loc 
de constituție timp de peste un secol şi jumătate, până la revoluția din 1848 
şi a însemnat o lovitură dată de magnați populaţiei româneşti. Prin faimosul 
„Tripartitum” al lui Werbâczi erau recunoscute doar trei ,natiuni” 
autohtone: ungurii, secuii şi saşii; populația românească, formând 
majoritatea, era considerată drept tolerată. În funcţiile administrative şi în 
magistratură nu puteau fi aleşi ori numiţi decât „autohtonii” (ungurii, secuii 
şi saşii) indiferent de religia lor. Numai acestora li se atribuiau pământurile 
pe care Trezoreria şi le insusea în lipsa unor moştenitori sau în cazuri de 
erezie. Statutul separat al Transilvaniei, supusă direct împăratului, nu 
admitea decât patru religii: catolică, luterană, calvinistă şi greco-catolică, 
ortodoxia fiind exclusă. Religia catolică nu deținea supremația şi nici nu se 
bucura de drepturi mai importante decât celelalte trei. Viena făcuse 
concesii, prin semnarea Diplomei leopoldine, dar îşi luase rezerva disimulată 
de a nu respecta o ,constitutie” care menținea intactă puterea magnatilor, 
ale căror aspirații depăşeau puterea discretionara ce-o exercitau asupra 
țărănimii iobage. Soluţia a fost de a-i converti pe români la catolicism, 
creând astfel o superioritate catolică în Transilvania, consolidând astfel 
puterea centrală. Datorită ataşării populației majoritare, puterea centrală ar 
fi constrâns la supunere celelalte „naţiuni politice” recunoscute de diploma 
leopoldină. 

Tranzitia urma să se realizeze pe etape. Dar Viena era mai putin 
interesată de respectarea formelor consacrate ale catolicismului, decât de 
ralierea politică a românilor. De altfel, exista un precedent care dăduse bune 
rezultate: formula greco-catolică, adoptată de ucrainieni în Galiţia. Ei 
respectau ritualul, canoanele şi calendarul ortodox, dar recunoşteau cele 
patru puncte stabilite la Conciliul de la Florenţa. Cel mai important dintre 
ele era recunoaşterea Papei ca şef al întregii Biserici creştine. Fără îndoială 
că soluția era realizabilă, având în vedere faptul că religia creştină se 
răspândise în rândul populaţiei daco-romane sub forma ei latină. Dar 
pentru a reuşi o operaţie atât de delicată, era necesară buna credință a 
tuturor. Primii care să se ralieze la ideea greco-catolică trebuiau să fie 
preoții. 

Conducătorii Bisericii ortodoxe vedeau în unirea cu Roma o 
bosibilitate de realizare a revendicărilor româneşti; şi anume încetarea 
situație de ,tolerati” şi recunoaşterea populației româneşti în Constituţie. 


Mitropolitul Teofil era cu atât mai îndreptățit să creadă în perspectivele 
politice ale acestui act, cu cât unirea românilor cu Biserica de la Roma 
constituia o inițiativă a curții de la Viena. 

Este surprinzător cum româniii din Imperiu s-au lăsat tot timpul 
inselati de promisiunile Habsburgilor, refuzând să admită că împărații — 
oricare dintre ei — ar fi putut să-i mintă. Până şi mitropolitul Teofil era 
convins că va obţine ieşirea românilor din starea de ,tolerati”, cu atât mai 
mult cu cât trăiau în acelaşi spaţiu dacic din timpuri imemoriale. 

Inițiativa Curţii de la Viena emana din necesitate luptei împotriva 
maghiarilor din Transilvania, în majoritate protestanți; ea pleca deci de la 
un interes pur politic. 

În afara necesităţii luptei împotriva sectelor protestatante, Vaticanul 
mai încerca şi regretul că o populaţie ale cărei origini romane erau 
incontestabile, aparținea Bisericii ortodoxe. Dar acțiunea unirii ortodocşilor 
cu Roma depindea de consimțământul Vienei. Când Vaticanul a cerut, 
printr-un memoriu, Curţii de la Viena aprobarea unirii bisericii cu Roma, 
acest memoriu a fost discutat în cadrul unei conferințe ministeriale. 
Propunerea a fost aprobată, dar, în urma insistențelor cancelarului şi ale 
guvernatorului (calvini), s-a adăugat următorul amendament: „Românii nu 
se pot uni cu nici o religie admisă de stat”. Amendamentul a rămas fără 
efect, pentru că nici un român nu s-a convertit la calvinism sau la altă sectă 
protestantă. 

Prin decretul din 14 aprilie 1698, guvernatorul Transilvaniei promitea 
preoților ce-l vor recunoaşte pe Papă ca şef al creştinătăţii — păstrând totuşi 
ritualul ortodox — aceleaşi privilegii ca şi preoților catolici. Avantajele erau 
promise chiar şi celor care s-ar fi canvertit Ia una din religiile admise. 

După semnarea Păcii de la Carlowitz — 26 ianuarie 1699 — Austria 
catolică nu mai era obligată să-i menajeze pe protestanți. În documentul 
adresat clerului român nu se mai prevedea alternativa protestantă, ci numai 
„revenirea” la Biserica de la Roma. 

Actul de unire din 7 octombrie 1698, semnat de 38 de arhidiaconi, era 
redactat cu precizie: se accepta unirea cu Roma cu condiția de a beneficia 
de toate privilegiile acordate preoților şi credincioşilor Bisericii catolice, fără 
„să se schimbe nimic din obiceiurile bisericii noastre de Răsărit, iar toate 
legile bisericii ortodoxe — ritual, calendar, liturghie şi posturi — să fie 
respectate”. Diploma leopoldină din 16 februarie 1699 oferea o bază legală 
acestei uniri: Biserica ortodoxă, persoanele ce ţineau de ea şi bunurile 
acestora vor beneficia de aceleaşi imunităţi ca şi Biserica catolică. Nimeni 
nu mai avea dreptul să-i trateze pe preoții uniți ca pe iobagi, adică să-i 
oblige la munci grele sau la alte prestații, să le ceară dări, să le ia bunurile 


ori să-i mute dintr-o parohie în alta. Indirect, aceste privilegii dovedesc 
situaţia în care se găsiseră preoții ortodocşi, similară cu cea a iobagilor. 

Teama „naţiunilor politice” — maghiari, secui şi saşi — era că 
perspectivele deschise românilor de unirea cu Roma ar putea determina un 
curent irezistibil în favoarea replierii românilor. Astfel se explică reacția 
nobilimii maghiare, a Dietei şi guvernului Transilvaniei, care vedeau cu 
claritate consecințele acestui act. El punea în pericol toate privilegiile 
deținute de „cele trei naţiuni politice”, prevăzute de Constituţia 
Transilvaniei. 

După hotărârea luată la 23 noiembrie, Dieta şi guvernul Transilvaniei 
l-au rugat pe împărat să nu acorde „naţiunii române“ o libertate mai mare 
decât cea pe care o avusese până în acel moment, pentru că acest lucru ar 
însemna batjocorirea, ofensarea şi prejudicierea celorlalte trei națiuni. 

Aceasta este o mărturie ce demonstrează realitatea tragică a situației 
românilor, populație majoritară în Transilvania şi singura cu adevărat 
autohtonă în Dacia Traiană. 

Spre a-l convinge pe împărat, guvernul Transilvaniei a argumentat că 
unirea poporului român este departe de a fi utilă religiei catolice: românii 
sunt un popor barbar şi lipsit de religie. Unirea nu avea alt scop decât 
răsturnarea legilor Transilvaniei. Prin unire, românii nu ar deveni catolici, ci 
ar scăpa numai de impozite şi de iobăgie, fiind încurajați să lupte împotriva 
stăpânilor, proprietarii de pământuri. 

Un popor „barbar“! Era o insultă din partea nobililor maghiari, 
mândri de descendența lor din triburile mongole care invadaseră Europa în 
secolul IX şi deveniseră creştini abia în secolul XII. Insultă adresată unei 
națiuni care era creştină din secolul IV! 

Românii aparțineau Bisericii apostolice de Răsărit. Era vorba oare de 
o intransigenta sectară împotriva populaţiei româneşti din partea Dietei si a 
guvernului maghiar? Cu toate că şi ei erau ortodocşi, sârbii aveau drepturi 
recunoscute în statul maghiar pentru preoții şi bisericile lor. Evident, sârbii, 
nu reprezentau o populație prea numeroasă, pentru a-i nelinisti pe 
maghiari. De aceea, privilegiile acordate Bisericii ortodoxe sârbe nu puteau 
constitui (după însăşi aprecierea nobilimii maghiare) un pericol, cum era 
cazul românilor, populație majoritară. 

În special regele Matei Corvin le-a acordat sârbilor, în secolul XV, 
drepturi politice şi religioase de care nu se bucura, în acea vreme, nici o altă 
populaţie catolică din regatul Ungariei. Sârbii au beneficiat de aceleaşi 
privilegii şi în veacurile următoare. Ei au început să treacă granițele 
Banatului către 1389, după bătălia de la Kosovo, avându-l în frunte pe 
prințul Brankovic. 


Alte emigrări au avut loc după ocuparea Serbiei de către turci, în 
1459, precum şi după bătălia de la Mohâcs, în 1526. 

Domnitorul Şerban Cantacuzino a murit chiar înainte de a încheia 
definitiv un tratat cu imperiile occidentale, preferând alianțe cu Habsburgii 
oricărei alte dependențe creştine. El cunoştea prea putin Moscova. Nici o 
tradiție nu lega Moldova, si cu atât mai putin Muntenia, de marea Rusie din 
Răsărit. A trebuit deci ca impulsul să vină din altă parte, şi anume din 
partea cuiva care-i detesta pe germani — propagatori ai catolicismului şi 
distrugători ai elementelor de autonomie materială şi morală — şi care era 
legat de vechile ortodoxii naționale. Nu ne înşelăm atribuindu-i acest rol lui 
Gheorghe Brankovic, de la care porneşte, de altfel, întreaga orientare spre 
Moscova a națiunii sale, şi crearea curentului ,,sarbo-slavon“, care se află la 
originea renasterii sârbesti de la sfârşitul secolului XVIII, în timp ce alti 
conducători ai naţiunii, în frunte cu mitropolitul Arsenie, trimiteau mii de 
sârbi în Austria pentru a-i coloniza pământurile pustii şi a-i apăra 
frontierele. Am văzut mai sus ce a făcut, prin fratele şi trimisul său, 
mitropolitul Sabba, pentru a-i apropia de Moscova pe români şi, în general, 
pe cei ce credeau în vechea lege şi trăiau în Transilvania. (N. lorga) 

De altfel, această acțiune era subventionata de Rusia, „sârbii 
continuând să menţină tradiția lui Gheorghe Brankovic, care consta in 
orientarea către oraşul sfânt al Moscovei, reşedinţă a împăratului creştin 
din Răsărit... Acest împărat le trimitea subvenții pentru sediile episcopale si 
mănăstiri.“ (N. lorga) Mitropolitul Munteniei, Teodosie, domnitorul 
Constantin Brâncoveanu şi Cantacuzinii — consilierii săi politici — erau 
împotriva unirii, temându-se ca legăturile care existau dintotdeauna între 
Transilvania, Muntenia şi Moldova să nu se piardă şi ca unitatea poporului 
român — unitate ce supravietuise tuturor vicisitudinilor să nu fie distrusă. 
Această teamă a dispărut complet după contactele muntenilor cu Roma. 
Centrul Bisericii unite de la Blaj a devenit focarul naționalismului 
românesc, datorită şcolii latiniste create de „Propaganda Fide“. Să cităm 
câteva pasaje din cartea Relațiile românilor cu sârbii, bulgarii, grecii şi croații, 
de Ilie Bărbulescu, profesor de limbi slave la Universitatea din Iaşi: 

„În Divanul domnesc al lui Matei Basarab (1637), care i-a chemat pe 
sârbii din Bosnia şi din alte locuri să lucreze la redactarea cărților slave de 
cult, se găsea şi un sârb. Într-un document din 1641, acesta din urmă se 
desemnează sub numele de «sârbul Vuccima mare castnik». În timpul 
domniei lui Matei Basarab (prima jumătate a secolului XVII), sârbul Login, 
din familia Brankovic-Kerenic a fost mitropolit al Munteniei, fiind 
înmormântat la mănăstirea Comana. În a doua jumătate a secolului XVII, 
după 1680, unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai domnului Munteniei a 
fost sârbul Gheorghe Brancovic, nepot al mitropolitului Login.“ 

În fata opoziţiei fata de unirea cu Roma, a muntenilor pe de o parte si 
a majorității populaţiei Transilvaniei pe de alta, Curtea de la Viena a emis, la 


19 martie 1701, o noua diplomă prin care biserica şi preoții uniți erau din 
nou asiguraţi că dețin aceleaşi privilegii ca şi Biserica catolică. Dar 
episcopul urma să fie dublat de un consilier pentru probleme canonice şi 
spirituale, un teolog catolic, de fapt un supraveghetor care controla toate 
actele, scrisorile, numirile, judecările preoţilor, cheltuielile episcopale şi să 
asigure cenzurarea tuturor cărților ce urmau să fie publicate. Şi totuşi, 
avantajele acordate de această diplomă, nu numai clerului, ci tuturor, până 
şi păturilor de jos (saeculares et plebae conditionis homines) ar fi putut avea 
consecinţe politice neprevăzute. Textul diplomei nu a fost niciodată aplicat; 
el a fost numai comunicat Dietei, fără să se facă prea mult zgomot în jurul 
lui, iar apoi a fost trecut sub tăcere. 

Valorificarea politică a unirii cu Roma a avut loc sub episcopul 
Inocenţiu Micu Klein (1728—1751), care a inițiat lupta pentru promovarea 
politică a românilor. Acest episcop — fiu de ţăran — a definit programul de 
revendicări naționale ale poporului român, revendicări neschimbate până în 
1918. 

Reaua credință față de națiunea română a fost una din cele mai putin 
lăudabile specialități ale Curţii de la Viena şi ea nu putea lipsi nici când se 
punea problema unirii biserici ortodoxe cu Roma. Curtea luase inițiativa 
împiedicării protestantismul maghiar de a atrage spre el populația 
majoritară din Transilvania. În momentul în care împărăteasa Maria Tereza 
se afla în plin război cu Frederic cel Mare, țelul politic al Austriei era să-şi 
alieze aristocrația maghiară, ale cărei interese erau în totală contradicție cu 
aspiraţiile românilor, aspirații legate strâns de unirea cu Roma. În acest 
timp însă, împărăteasa Austriei nu era deloc interesată de procesul 
catolicismului, întreaga sa atenție fiind absorbită de războiul cu Prusia. 

În sprijinul revendicărilor sale, Inocenţiu Micu aducea argumente 
incontestabile, demonstrând cu cifre, în fața Dietei Transilvaniei, că 
numărul populației româneşti era superior celui al celorlalte trei popoare 
luate la un loc. Împotriva poverilor cu care era încărcată această populaţie 
românească, episcopul Micu invoca un principiu de drept natural: cel ce 
duce povara, trebuie să obţină şi profitul (qui sentit onus sentiat ei 
commodum). Pentru a sublinia atitudinea nejustificată a maghiarilor, el îşi 
sprijinea teza pe dreptul istoric al poporului român asupra pământului 
Transilvaniei, prin prezența acestui popor, într-o continuitate absolută, încă 
din timpul împăratului Traian. Poporul „romano-valachians“, cum îl 
denumea el, îşi cerea drepturile ce-i fuseseră încălcate. Exagera oare 
episcopul? În dubla sa calitate, de episcop recunoscut de Roma şi desemnat 
de împărat, el rostea cu eficiență adevăruri deosebit de supărătoare pentru 
aristocrația maghiară care forma Dieta. 

Cel care crede cu fermitate în adevărurile în numele cărora vorbeşte, 
cel care simte în toată intensitatea ei nedreptatea, suferită timp de veacuri 


de-a rândul de natiunea sa, nu se slujeşte de stilul ipocrit al rostirii cu 
jumătate de glas. 

Vom cita un singur fapt, confirmat de arhivele oficiale: în cursul 
lucrărilor pentru construirea uzinei de la Reşiţa, în 1771, abatele italian 
Francisco Griselini a redactat, la cererea împărătesei Maria Tereza, un 
raport asupra condiţiilor de muncă ale lucrătorilor. Lucrările cele mai grele 
erau realizate, în mod gratuit, de românii din satele învecinate, care erau 
obligați să-şi aducă şi căruțele şi caii. Abatele a fost foarte surprins de 
condițiile inumane în care munceau lucrătorii români, cărora, cu toate 
acestea, nu le lipseau nici experiența, nici devotamentul. Arhiducele Iosif, 
fiul împărătesei Maria Tereza, a vizitat şi el Banatul si, în urma 
contestaţiilor primite privind condiţiile de lucru ale românilor, a dat 
dispoziţii să fie tratați mai omeneşte pe viitor. Dar dispoziţiile arhiducelui, 
ca şi ale celui ce a devenit mai târziu Iosif al II-lea, au rămas simple dezide- 
rate, niciodată luate în considerație de administrație. Dacă nici hotărârile 
împăratului nu erau executate, cum ar fi putut tine seama nobilii maghiari 
de acuzaţiile rostite in fata Dietei de un episcop roman, care cerea măsuri de 
îmbunătățire a vieții poporului român „lipsit de dreptate şi asuprit”? L-a una 
din şedinţe, nobilii maghiari, infuriati de îndrăzneala „ţăranului devenit 
episcop”, au vrut să-l arunce pe fereastră; alții însă, mai prudenti, i-au 
împiedicat să înfăptuiască un asemenea sacrilegiu. Netinând seamă nici de 
strigătele furioase, nici de amenințări, episcopul continua să afirme 
drepturile poporului său. În acelaşi timp, el trimitea memorii la Curtea de la 
Viena, solicitând audienţe personalităților politice austriece, în speranța de 
a le trezi interesul fata de populația majoritară din Transilvania, exploatată 
precum sclavii Antichității. În plină şedinţă a Dietei, episcopul a strigat: 
„Românii sunt jecmaniti până la piele“, imagine fidelă a unei realități care 
conținea un permanent potential revoluționar. 

În loc să găsească fie şi o aparență de bunăvoință în vederea 
examinării revendicărilor poporului român, episcopul s-a trezit convocat la 
Viena în fața unei comisii sub pretextul informării privind stadiul unirii cu 
biserica catolică, dar de fapt pentru un adevărat proces în legătură cu 
activitățile sale. Acuzatorul era transformat în acuzat de către fariseii de la 
Curtea imperială. Inocențiu Micu a refuzat să răspundă, contestând 
competența tribunalului. La cea de-a doua convocare, în loc să se ducă la 
Viena, a plecat la Roma spre a obține sprijinul Papei. Dar Papa nu era 
dispus să sacrifice interesele Austriei pentru un simplu episcop, care, prin 
activitatea sa, ridica masele ţărăneşti împotriva stăpânilor. Habsburgii 
reprezentau rezistența catolică împotriva protestanților cu care nu au 
acceptat niciodată şi sub nici o formă să pactizeze. Curtea de la Viena nu a 
încercat să-l urmărească pe episcop, bucuroasă că nu trebuie să-l judece ca 


instigator la tulburări — aşa cum cereau cele 85 de capete de acuzare — şi 
nici să-l destituie. Această ultimă măsură putea declanşa un incendiu 
revoluționar în masele româneşti. Dar plecarea episcopului, în loc să 
liniştească spiritele — aşa cum sperase Curtea —, a avut un profund ecou 
printre țăranii exploataţi fără milă. Ei nu mai aveau nici o speranţă, de 
vreme ce singurul lor apărător trebuise să ia drumul exilului pentru a scăpa 
de răzbunarea nobililor maghiari. Din disperare, multi au trecut Carpaţii, 
stabilindu-se în Muntenia sau Moldova. Majoritatea celor care au rămas în 
Transilvania au părăsit Biserica unită. Anchetele efectuate au dat acelaşi 
rezultat: numai întoarcerea episcopului putea calma spiritele. 

Miopia politică a Austriei este surprinzătoare în drama episcopului 
Micu. Aceasta nu-şi dădea seama că Rusia, de la Petru cel Mare, încerca să 
folosească ortodoxia ca mijloc de pătrundere în domeniile monarhiei 
habsburgice. „Deputaţii călugări din Serbia austriacă frecventau fără 
încetare Curtea imperială a Rusiei, căreia îi prezentau doleantele si de la 
care aşteptau chiar o viitoare eliberare. Deoarece nu trebuie uitat că lui 
Petru cel Mare i s-a atribuit intenția, după ce va fi terminat cu turcii, de a se 
îndrepta spre Transilvania şi chiar spre Ungaria, pentru a realiza în sfârşit 
Marele stat ortodox, reeditare a Bizanțului, la care mai multi cărturari ruşi 
visau. 

La o simplă intervenţie a Rusiei, a fost recunoscută, printr-un decret 
din 7 noiembrie 1750, existența bisericilor ortodoxe româneşti din Sibiu, 
Braşov şi Făgăraş. Sârbii erau elementele de care se servea Rusia pentru a 
agita spiritele în întreaga Transilvanie, împotriva Actului de unire cu Roma. 
În zadar declara Curtea de la Viena, în 1756, că sârbii nu au nici un drept 
să se amestece în problemele Transilvaniei, privilegiile lor neextinzându-se 
asupra acestei provincii; mitropolitul Nenadovié nu a renunțat la lupta sa 
împotriva unirii cu Roma. 

Deja, către 1700, locuitorii ortodocşi ai Sibiului (Hermannstadt) — 
oraş din care austriecii făcuseră capitala Transilvaniei — s-au adresat 
țarului pentru a putea construi o biserică în credința lor. Călătoriile 
preoților bisericii din Braşov în Rusia continuau. (N. Iorga, „Istoria relațiilor 
ruso-române“, laşi, 1917.) 

În 1768, în oraşele şi satele Transilvaniei a fost distribuit un apel 
revoluționar, în numele ortodoxiei persecutate. Istoria unirii cu Roma era 
descrisă cu ură şi părtinire, iar insultele nu l-au ocolit nici pe episcopul 
martir Inocenţiu Micu. Cine distribuia aceste apeluri şi prin ce mijloace 
finaciare erau tipărite? În ceea ce o privea, Curtea de la Viena nu ignora nici 
cine le inspira şi nici politica Rusiei în Transilvania. Dar considerând că 
obiectivele acestei acțiuni, cu toate că erau bine precizate, se aflau foarte 
departe de ţintă, Viena nu s-a opus decât printr-o politică de expediente. 


Austriei îi lipsea un element indispensabil unei politici imperiale: inteligența 
de a vedea în perspectivă şi de a nu subordona esentialul imediatului. 
Superioritatea politicii ruseşti fata de cea a Curţii de la Viena era evidentă in 
1710. 

Primii bursieri români au fost trimişi la Roma „în timpul episcopului 
Micu“. A fost primul pas si cel mai hotărâtor pentru renasterea conştiinţei 
romanitätii poporului român din Transilvania. Bursierii care intrau în 
contact cu Roma se întorceau acasă transformați; ei nu se mai considerau 
fii de iobagi valahi, ci descendenţi ai colonilor romani din Dacia. Între 1780 
şi 1870, cultura română a fost dominată de curentul latinist, creat de 
Şcoala Ardeleană. Evident, chiar înaintea trimiterii de bursieri la Roma, 
cărturarii români cunoşteau filiatia latină a limbii române. 

Către jumătatea secolului XVII, Teodor Corbea din Braşov a publicat 
un dicționar latin—român (Dictiones latinae cum Valachica interpretatione), 
la care a colaborat mitropolitul Mitrofan din Buzău. Apoi, Grigore Ureche, 
Miron Costin (care avusese ambiția să scrie o „Cronică a Moldovei“ nu 
numai de la crearea unui stat în această provincie, ci chiar de la urcarea pe 
tron a primului domn român, ori chiar de la împăratul Traian) şi Milescu — 
în cronica sa — au exprimat cu claritate originea latină a tuturor 
provinciilor Daciei Traiane. Grigore Ureche , sublinia străvechea păstrare a 
numelui Roman ca apelativ național, găsind în limba română numeroase 
cuvinte latine ce lipseau din limba italiană şi citând câteva exemple: 
comincio — început (incipio); bianco — alb (albus); signore — domn 
(dominus); tavola — masă (mensa); parola — vorbă (verbum); testa — cap 
(caput);; cacia — vânat (venatium). 

Astfel, bursierii lui Inocenţiu Micu nu făceau altceva decât să dezvolte 
tradiția latinitätii poporului român. Lazăr Şăineanu, marele specialist în 
filologie română şi franceză, autorul lucrării clasice Limba şi vocabularul lui 
Rabelais, face în a sa Istorie a filologiei române o justă apreciere asupra 
curentului latinist creat de şcoala etimologista de la Blaj, sediu al 
arhiepiscopiei Bisericii unite. Consecința imediată a trezirii sentimentului 
național a constituit-o interesul din ce în ce mai accentuat pentru limbă. 
Aceasta este martorul cel mai sigur şi cel mai rezistent al originii unui 
popor. 

Alfabetul chirilic, folosit la începuturile istoriei literare române, 
ascunzând — de altfel — caracterul său specific românesc, i-a putut face pe 
unii savanți din Occident să creadă că limba romana ar fi un dialect slav, 
sau cel putin slavo-român. O astfel de opinie era împărtăşită şi răspândită 
de adversarii originii latine a națiunii române, care căutau să o exploateze în 
favoarea propriei lor teze. Era necesară deci o acțiune energică şi continuă 
pentru a-i combate pe aceşti adversari. În scrierile savanților ardeleni de la 


sfârsitul secolului trecut si din primul sfert al veacului nostru, gäsim adesea 
ecouri ale acestei polemici privind originile limbii şi națiunii române. Era 
firesc ca această mişcare să înceapă în primul rând în Transilvania, mediu 
mai accesibil culturii occidentale, în care unirea cu Biserica catolică era de 
multă vreme un fapt împlinit. Studiul aprofundat al limbii latine, prin 
contactul cu Occidentul, starea de mizerie a poporului față de gloria sa 
antică si, mai presus de orice, constatarea unei origihi străvechi, 
inoculaseră unor apostoli ai românismului transcarpatic, ideea de a 
contribui la ridicarea națiunii prin învățarea istoriei şi a limbii. Istoria a 
devenit în acel moment inseparabilă de limbă, fiecare completând acțiunea 
celeilalte. Istoricul şi lingvistul se întâlneau în aceeaşi persoană, iar 
rezultatele amândurora veneau din aceeaşi inspirație patriotică: să dovedesti 
prin intermediul celor două domenii păstrarea nealterată a națiunii si 
puritatea intangibilă a limbii române. lar din moment ce una din cauze, pe 
care o ascundea acest prim adevăr, era constituită din grafia străină, întâiul 
pas ce trebuia făcut era de a înlocui alfabetul chirilic prin cel latin. Baza 
curentului latinist a constituit-o gramatica limbii române înfăptuită de 
Samuil Micu. 

Nu contează deloc considerentele care au determinat Curtea de la 
Viena să-i aducă pe români în sfera spirituală a Romei; rezultatele au fost 
cu totul altele decât cele urmărite, datorate, în mod paradoxal, relei- 
credințe a Curţii de la Viena, care nu a putut aprecia potenţialul istoric al 
românilor. Pentru că politica Habsburgilor era incapabilă să depăşească 
momentul imediat, de unde şi încurcarea într-o serie întreagă de expediente; 
Habsburgii nu aveau o viziune clară a viitorului, aşa cum o cerea o 
adevărată politică imperială. 

Dar nici măcar această politică făcută din expediente nu a fost dusă 
cu energia necesară până la capăt pentru a impune hotărârile Curţii 
imperiale. Astfel, Maria Tereza a vrut să introducă în Transilvania o 
reglementare a datoriilor iobagilor asemănătoare celei adoptate în Ungaria în 
1787, şi anume obligaţia iobagilor să lucreze gratuit trei zile pe săptămână, 
cu animalele lor sau, pentru cei care nu aveau animale, să lucreze manual 
patru zile pe săptămână. Rezistenţa aristocrației Transilvaniei s-a dovedit 
chiar mai puternică decât în Ungaria; nobilii invocau pactul încheiat cu 
Viena, care garanta complexul privilegiilor şi prerogativelor nobiliare. Din 
cauza războiului cu Frederic al II-lea, Maria Tereza a renunțat la insistențele 
sale, care ar fi provocat reacțiile aristocrației maghiare, o categorie de care 
nu era niciodată sigură. 

Între anii 1780 şi 1790, Iosif al II-lea a încercat să pună în practică 
ideile sale reformiste, având intenția sinceră de a îmbunătăți anumite 
condiții social-economice, pe care le considera monstruoase. Împăratul era 


un reprezentant autentic al absolutismului luminat. Principiul säu de 
conducere era: „Totul pentru popor, dar nimic prin popor”. 

Nici un alt împărat al Austriei nu şi-a vizitat imperiul din dorința de a 
intra în contact cu proprii săi supuşi, de a le cunoaşte nevoile şi de a găsi 
soluțiile cele mai potrivite ce trebuiau luate de stat. El nu avea nici o 
simpatie, dimpotrivă, îşi manifesta deschis aversiunea fata de nobilimea 
neproductivă, a cărei unică preocupare era de a nu fi supusă nici unei 
contribuții către stat, inclusiv contribuției militare. 

În timpul domniei sale, Iosif al II-lea a încercat să îmbunătățească 
situația țărănimii şi în special pe cea a românilor, dar s-a lovit de rezistența 
organizată a feudalilor. Chiar şi atunci când a impus limba germană ca 
limbă națională, împăratul nu fusese inspirat de spiritul naţional, ci de 
dorința de a centraliza conducerea imperiului, spre a-i asigura unitatea. Ne 
putem acum explica loviturile date instituțiilor şi autonomiei din 
Transilvania: începând prin denumirea de „pământuri regale” - pământuri 
pe care saşii le primiseră spre colonizare, dar pe care le considerau drept 
„terenuri săseşti”, deci primite în feudă. Saşii credeau prin urmare că aveau 
dreptul de a nu-i admite pe aceste terenuri pe ceilalți locuitori, reducându-i 
la condiţia de şerbi. Împăratul a reacţionat fata de această situaţie, anulând 
prin ordinul din 22 martie 1781 pretenţiile saşilor, toți locuitorii având 
drepturi egale, putând deci poseda fiecare câte o proprietate, iar proprietarul 
„pământurilor regale” fiind regele însuşi. 

Pentru a evita orice falsă interpretare sau orice echivoc, el preciza, 
prin ordinul din 4 decembrie 1782, că atât românii, cât şi saşii vor beneficia 
de aceleaşi drepturi pe „pământurile princiare”. Potrivit acestui principiu, în 
1786, s-a judecat cauza țăranilor din Răşinari. Ei nu trebuiau să-l 
recunoască drept stăpân al pământurilor lor decât pe principe. Satul a fost 
declarat „comună regală liberă” şi toți locuitorii, fără excepţie, erau liberi. 
Iosif al II-lea a stabilit în acelaşi sens situația românilor ce locuiau în toate 
satele de pe „pământurile princiare”. El satisfăcea astfel revendicările 
formulate, cu o jumătate de veac în urmă, de Inocenţiu Micu. Cincizeci de 
ani de întârziere pentru restabilirea drepturilor uzurpate pot explica 
acumularea stărilor de revoltă împotriva unui stat care nu pedepsea 
nedreptatea. Acţiunile reformatoare ale lui Iosif al II-lea s-au extins şi la alte 
domenii: a anulat restricţiile, deschizând astfel porțile tuturor celor care 
doreau să pătrundă şi să se instaleze în oraşe, în cadrul corporațiilor. 
„Concivilitatea” decretată de împărat dădea o grea lovitură exclusivitatii 
municipalității săseşti. 

Întreaga activitate a acestui împărat, dornic să ofere baze solide 
Austriei şi monarhiei Habsburgilor, este marcată de spiritul de dreptate şi 
de voința sinceră de a limita abuzurile datorate unor privilegii nejustificate. 

Într-o scrisoare din decembrie 1785, împăratul încerca să-l convingă 
pe cancelarul Pâlffy că sistemul de impozite este inexplicabil şi greu de 


suportat de către ţărani, ducând chiar la împiedicarea creşterii populației. 
El cerea să nu se facă nici o diferenţă între libertatea personală şi libertatea 
proprietăţii, ceea ce constituia un deziderat într-adevăr revoluționar, dacă 
ținem seama de concepţiile dominante ale timpului. Referindu-se la 
impozite, împăratul cerea să nu se mai facă diferențieri între locuitorii țării. 

Împăratul voia să despovăreze iobăgia de obligaţiile prea rele ce se 
datorau faptului că nobilimea era scutită de impozite. 

Ordonantele lui Iosif al II-lea, menite să reglementeze raporturile 
dintre iobagi şi nobili, au fost inoperante. 

Aceasta a fost cea mai importantă acțiune a unui Habsburg în 
favoarea țărănimii, fără a avea însă nici un efect. 

Ostilitatea generală a nobilimii a avut drept rezultat revoluția 
românilor condusă de Horea. Acest eveniment nu ar fi avut loc dacă 
ordonantele imperiale ar fi fost executate. Lupta împotriva privilegiilor nu a 
avut nici un succes. 

Legea cunoscută sub numele de „Urbarium“, prin care iobăgia era 
suprimată, iar raporturile între țărani şi proprietari reglementate, nu a fost 
aplicată în Transilvania. Contrastul era atât de mare între voința 
împăratului şi situația de fapt, încât izbucnirea revoluției nu este deloc 
surprinzătoare. 

Într-o lucrare consacrată împăratului, „Un Habsburg revoluţionar”, 
istoricul ungur Francisc Fejt6 a scris mai multe pagini despre revoluţia lui 
Horea. In ultimele sale clipe, după sfânta împărtăşanie, Iosif al II-lea a făcut 
această tristă mărturisire marelui şambelan Rosemberg, cel mai credincios 
din slujitorii săi: „Nu cred în spusele poetului că trecerea de la tron la sicriu 
este îngrozitoare. Nu-mi pare rău că părăsesc tronul. Ceea ce mă doare cel 
mai mult este că nu am făcut fericiți decât foarte puțini oameni, în ciuda 
tuturor eforturilor mele.“ Amar bilanț al unei domnii. 

Privilegiile au rezistat, precum o stâncă în fața asalturilor mării. 
Pentru a putea realiza reformele la care visase, lui Iosif al II-lea i-ar fi trebuit 
energia implacabilă a unui Petru cel Mare, adică un caracter exact contrar 
celui pe care-l avea. 

Când în 1783, împăratul se dusese din nou în Transilvania, el 
constatase stupefiat că la doi ani după promulgarea edictului (faimosul edict 
asupra libertăţilor individuale), acesta nu fusese adus la cunoştinţa 
populaţiei, nobilii împiedicând publicarea lui. „Poate vă amintiţi, l-a întrebat 
furios împăratul pe cancelarul său, că am suprimat în toate provinciile din 
Ungaria sau Transilvania, fără excepție, dependența personală, sau ceea ce 
se numeşte iobăgie?“ Fără a tine seama de acest nou ordin al împăratului, a 
mai trecut un an şi în soarta iobagilor din Transilvania nu a intervenit nici o 
schimbare. 

Horea s-a deplasat la Viena însoțit de câțiva tovarăşi ai săi, pentru a 
se plânge împăratului de nenorocirile iobagilor din Zlatna. Împăratul l-a 


primit si l-a ascultat cu bunăvoință, promitandu-i că va examina plângerile. 
El a dat efectiv dispoziții cancelarului să întreprindă o anchetă. Horea s-a 
întors acasă încrezător în promisiunile imperiale şi convins că nici el, nici 
tovarăşii lui nu aveau de ce se teme în urma faptului că se duseseră la 
Viena. Dar, aşa cum a stabilit mai târziu ancheta oficială, de îndată ce a 
ajuns acasă, delegaţia a fost arestată şi supusă celor mai dure tratamente. 
Horea a evadat, a intrat în legătură cu domnitorul Moldovei şi a cerut chiar 
ajutor turcilor, îndemnându-i pe ţărani la răscoală. Nu ne putem ocupa in 
detaliu de această răscoală țărănească, în care se amestecau, precum în 
Evul Mediu, aspiraţiile religioase şi sociale, speranțe apocaliptice, 
revendicări concrete, cruzimea şi naivitatea. 

Ceea ce ne interesează aici este faptul că nobilimea din Transilvania îl 
considera vinovat de această răscoală pe însuşi împăratul. Această acuzație 
se baza pe atitudinea lui Horea, care, în propaganda sa, se referea la 
sprijinul imperial, arătând de departe ţăranilor o pretinsă scrisoare a lui 
Iosif al II-lea. Ar fi posibil, de altfel, ca această scrisoare să fi fost textul 
edictului imperial privind eliberarea iobagilor. Horea mai pretindea că atunci 
când îi spusese împăratului că dacă nobilii vor continua să împiedice 
executarea ordinelor imperiale, iobagii se vor răscula, împăratul i-ar fi 
răspuns: „Aşa să faceți”. Conducătorul răsculaților şi-a declarat în mai 
multe rânduri stima şi respectul față de administraţia şi armata imperiale, 
arătând că nu va permite să se atingă cineva de oamenii împăratului. El 
cerea insistent nobililor să renunțe la funcțiile lor în favoarea funcționarilor 
imperiali, să renunțe la privilegii şi să plătească impozite în viitor, aşa cum 
le-o cerea împăratul. Este, de asemenea, cert că înaltul comandant militar al 
Transilvaniei nu opunea decât o slabă rezistență bandelor lui Horea, chiar şi 
atunci când acestea incendiau castelele. 

Atunci când a. sosit comisarul imperial Anton Yankowitch pentru a 
restabili ordinea în numele împăratului, el s-a arătat aproape la fel de aspru 
față de trupele nobililor, ca şi față de țăranii răsculați. Yankowitch nu i-a 
condamnat la tragerea pe roată decât pe conducători, Horea, Cloşca şi 
Crişan, ceilalți țărani participanți la răscoală fiind gratiati. 

Răscoala lui Horea a fost singura soluție lăsată de nobilime țărănimii 
române. Cu prilejul unui turneu de inspecție în zona Hațegului — regiune 
aflată în plină revoltă —, împăratul descoperea, în 1773, o înspăimântătoare 
intepretare a unui decret, prin care se precizau obligațiile iobagilor: 4 zile de 
muncă manuală pe săptămână sau 3 zile pentru cei care posedau animale. 
Deci iobagii erau obligați să muncească — fără plată — o săptămână 
întreagă, iar dacă nobilul avea impresia că nu lucreaseră îndeajuns, îi silea 
să vină la muncă împreună cu nevasta şi copiii. 

Într-un manuscris greman din 1765 putem citi următoarele: 

„În general țăranul supus sau iobagul din Transilvania e, în ce 
priveşte starea lui, cel mai nenorocit țăran ce se poate afla oriunde pe lume. 


E un adevărat sclav al domnului său... Trebuie să se istovească ca o vită... 
Împovărarea şi apăsarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt 
nesfârşite şi excesele săvârşite contra lor, de necrezut.“ (N. Iorga, Istoria 
românilor prin călători.) 

Nemaiputând suporta exploatarea bestială, iobagii au ajuns în mod 
fatal la declanşarea furtunii, înspăimântătoarea răscoală împotriva 
aristocrației. Ultimatumul dat de conducătorul răsculaților, Nicolae Ursu 
Horea, el însuşi iobag, nobililor unguri, refugiați de spaimă în fortăreața de 
la Deva, anticipa ultimatumul lui Babeuf, care cerea „o răsturnare generală 
prin revolta celor săraci împotriva bogătaşilor”. 

Revoltele ţărăneşti, izbucnite spontan in 1784, au energia impetuoasa 
a disperării; ele se întind ca focul. Dar inferioritatea armamentului, lipsa 
unui adevărat comandant fac ca ele să fie înăbuşite cu cruzime de armata 
regulată. 

Răscoala lui Horea, care căpătase proporții şi adusese în rândul 
insurgenților şi iobagi unguri şi secui, scotea la lumină tragica problemă a 
raporturilor feudale. Țăranii au fost învinşi şi totuşi trimişii împăratului care 
cercetau cauzele răscoalei au trebuit să recunoască: „Este adevărat că 
lucrurile pot fi aplanate pentru câtăva vreme prin forță, dar când oamenii 
sunt prea impovarati şi când coarda este prea întinsă, e sigur că aceasta se 
va rupe“. Este vorba de raportul trimis de comisar generalului Fabriş, în 
care se mai spunea: „Într-adevăr, asprimea ajunge să supună poporul, dar 
nu-l poate convinge “. 

Exista oare vreun mijloc care să-l convingă pe țăran că se născuse 
spre a fi iobag pentru totdeauna? Bobâlna în 1437—1438; războiul țărănesc 
condus de Doja în 1514; răscoala lui Nicolae Ursu Horea în 1784, în afară 
de toate revoltele ivite parţial ici şi colo, şi reprimate pe loc, dau o imagine 
clară asupra situației țăranilor din Transilvania. Având în vedere faptul că 
în imensa ei majoritate țărănimea era formată din români, la ura de clasă se 
adăuga ura naționalistă a nobilimii maghiare, uzurpatoare a drepturilor 
națiunii autohtone. 

Ce au înțeles baronii din această răscoală a iobagilor? Contele Albei şi 
baronul Kémeny Simon erau scandalizati de îndrăzneala acestei clase 
„nedemne” şi de ,insolenta poporului român”, care „nu constituie o naţiune 
legală a acestei țări”. Nobilimea, stăpână şi judecătoare a iobagilor, nici nu 
voia să audă de vreo reformă. Cu toate că țăranii au fost învinşi, ecoul 
revoltei lor s-a răspândit pe toată întinderea imperiului şi a zguduit puternic 
bazele feudale ale Transilvaniei. 

În afară, de teama unei posibile contaminări a întregii täränimi din 
imperiu, losif al II-lea mai suferea si din cauză că, dincolo de granite, 
dimensiunile răscoalei şi ale pedepselor înfiorătoare aplicate conducătorilor 


ei puneau într-o situație delicată buna sa credință si sinceritatea ideilor 
reformatoare pe care ar fi vrut să le pună în practică. Răscoala lui Horea a 
făcut cunoscut poporul român în toată Europa, trezind simpatie pentru 
cauza lui. Este suficient să amintim apărarea lui Horea de către Jean-Pierre 
Brissot, viitorul şef al Girondinilor. Într-o scrisoare deschisă, trimisă 
împăratului după executarea conducătorului răscoalei, el pleda în favoarea 
dreptului popoarelor la revoltă. (A doua scrisoare a unui apărător al 
poporului către împăratul Iosif al II-lea, privind răscoala românilor.) De altfel, 
Brissot nu formula o nouă teorie revoluționară când se referea la dreptul 
poporului la revoltă împotriva unei ordini legale bazată pe injustitie. În 
Istoria ştiinţei politice în raporturile sale cu morala (ediție 1887), Paul Janet 
oferă câteva exemple. Problema dreptului la revoltă a fost discutată din 
timpuri imemoriale. În „Apologie” şi „Criton” şi în primele sale dialoguri 
inspirate de moartea lui Socrate, Platon pusese această problemă: „Dacă 
voința statului se află în contradicție cu spiritul de dreptate, ce cale trebuie 
să ia supunerea noastră?“ şi răspundea prin cuvintele lui Socrate: „Puteţi să 
mă achitati sau să mă condamnați, nu-mi schimb drumul”. 

Dar dreptul la revoltă împotriva unor legi nedrepte nu a fost afirmat 
numai în Antichitate. Tertulian a avut o formulă lapidară: „Legis iniquae 
nullus honor”. San Isidor din Sevilla se pronunţa în acelaşi sens : „Rex eris 
şi recte facies, si non facies nos eris”. În întreaga doctrină politică a 
secolului al XIV-lea, teza rezistenței împotriva injustitiei a ocupat un loc 
important. 

Deja în secolele XII şi XIII, problema dreptului la revoltă începea să 
preocupe spiritele. John de Salisburry a examinat tirania ca un caz de abuz 
de putere. Doctrina sa, violentă prin concluziile sale, îl considera pe tiran o 
imagine a lui Lucifer şi, prin urmare, în majoritatea cazurilor, acesta trebuia 
să fie ucis. Pentru John de Salisburry, moartea tiranului nu era numai 
licită, dar şi dreaptă şi oportună, dat fiind faptul că acesta era un criminal. 
În scrierile lui Toma de Aquino găsim o teorie completă a tiraniei şi 
rezistenței în special în Summa theologica — De Regimine Principum. 

La Curtea de la Viena se aflau numeroşi teologi cu suficientă 
autoritate, care — după ce răscoala a fost inäbusitä şi Horea arestat — l-ar 
fi putut împiedica pe Iosif al II-lea să dea personal monstruosul ordin către 
Comisariatul Regal: „Trebuie să se ofere un exemplu de mare răsunet; 
conducătorii trebuie duşi acolo unde au fost comise cele mai mari crime, 
pentru ca poporul să privească acest lucru drept un exemplu 
înspăimântător, iar complicii să fie pătrunşi de groază. Condamnatii vor fi 
executați într-un mod spectaculos, într-o zi hotărâtă dinainte şi într-o piață 
importantă, unde se vor putea aduna cat mai multi ţărani supuşi, acolo 
unde se găsesc capetele cele mai înfierbântate.” 


În aplicarea pedepsei conducătorilor, care incitaseră masele de iobagi, 
au fost incluşi şi cei care încălcaseră ordinele imperiale şi care-i 
indemnasera pe ţărani la revoltă, singura soluție a disperării lor. 

Iosif al Il-lea cunoştea foarte bine starea lucrurilor şi de aceea 
condamnarea lui Horea şi Cloşca potrivit Codului terezian, adică prin 
frângerea oaselor pe roată, constituia o dezonorare a condamnaților. Această 
separare a răspunderii răsculaților de responsabilitatea reală a celor ce se 
aflau la originea răscoalei prin uzurparea continuă a drepturilor țăranilor, 
oferă dimensiunea exactă a consistentei ideii de justiție socială a 
absolutismului luminat. Prin însuşi sadismul de a transforma trista 
necesitate a executării conducătorilor răscoalei într-un spectacol, împăratul 
a stimulat cea mai groaznică răzbunare a nobilimii maghiare pentru panica 
de care fusese cuprinsă. Aristocratii din comitatul Hunedoarei şi-au 
exprimat părerea despre modul în care trebuiau tratați românii, în următorii 
termeni: „Căci tribul românesc este atât de dur, încât numai prin pedeapsa 
cu moartea poate fi înspăimântat şi prea putin prin închisoare ori alte feluri 
mai uşoare de condamnări.“ 

Nobilimea din comitatul Albei cerea ca toți vinovatii de răzvrătire, fie ei 
şefi, judecători sau jurati, să fie traşi în țeapă, iar ceilalati locuitori decimati. 
În caz de răscoală ţărănească, armata să intre imediat în acţiune, răsculații 
să fie ucişi, tăiați în bucăţi, zdrobiţi fără milă, precum cei mai periculoşi 
duşmani ai patriei. 

Evident că Viena şi-a recâştigat mai repede calmul, nelăsându-se 
contaminată de ura delirantă a nobilimii maghiare. A fost formată o comisie 
având drept misiune să întreprindă cercetări şi anchete în zona Zlatnei, în 
funcția de Comisar regal fiind numit baronul von Bruckenthal. Anchetele 
minutioase şi obiective au dovedit deplina justificare a doleantelor țăranilor: 
abuzurile pe care nici o minte omenească nu le putea concepe. 

Ca şi în trecut, intențiile de a elimina exploatarea țărănimii au fost 
concretizate printr-o ordonanţă ce suprima iobăgia, datată 22 august 1785. 
Textul ei, redactat în patru limbi (latină, germană, maghiară şi română), a 
fost difuzat pe tot teritoriul Imperiului. În Transilvania, răspândirea lui a 
avut loc ceva mai târziu, din cauza rezistenței nobilimii. Citit cu atenție, 
textul nu suprima în totalitate iobăgia, ci dădea iobagilor numai dreptul de a 
se muta, drept pierdut prin legea din 1514. Dar până şi acest drept era 
limitat, pentru că i se acordau nobilimii suficiente mijloace pentru a anula 
efectele dreptului în cauză. S-a dat o mai mare importanţă încercărilor de 
îmbunătățire a justiției feudale. Aceasta a fost una din consecințele 
răscoalei lui Horea, de care s-a ocupat până şi un ziar olandez, cerând 
împăratului abolirea iobăgiei: „Românii sunt probabil singurii supuşi ai 
Maiestätii Sale care nu au fost scäpati de iobăgie, în timp ce vecinii lor au 
obţinut drepturi sacre şi umane; condamnarea la strivirea trupurilor pe 
roată nu a avut rezultatul aşteptat.” 


Revoluția lui Horea aducea un element politic nou, remarcat de 
contemporani: voința de emancipare națională, în acelaşi timp cu 
emanciparea socială. 

În urmă cu cincizeci de ani, episcopul Inocenţiu Micu afirmase 
drepturile națiunii române. Nu încape îndoială că pregătirea consolidării 
conştiinţei româneşti exprimate prin „Supplex libellus Valachorum” se 
datora bursierilor trimişi la Roma (care meditaseră îndelung în fața coloanei 
lui Traian). 

În dorinţa de a crea la Viena o atmosferă de nelinişte, nobilimea 
maghiară a atribuit țăranilor răsculați intenția reînvierii Daciei. Pentru a-l 
înspăimânta pe împărat, ea a comis un fals, bătând o monedă cu inscripția 
„Horea Rex Daciae”. 

Proportiile răscoalei, curajul cu care înfruntaseră țăranii armatele 
imperiale au dus la convingerea că răsculații aveau legături cu românii din 
Muntenia şi Moldova. Un preot protestant din Turda scria „convins” la 3 
februarie 1785: „Jefuitorii răsculați se aflau în corespondență cu țările 
vecine — Muntenia şi Moldova — de unde aşteptau ajutoare”, adăugând că, 
la începutul anului, aproximativ 30 000 de români din Moldova au încercat 
să invadeze Transilvania prin pasul Ghimeş (o trecătoare strâmtă din 
Carpaţii moldoveneşti), dar au trebuit să se întoarcă din drum, mulți dintre 
ei fiind ucişi de secui şi turci. Îndoiala pătrunsese atât de puternic în 
conştiinţe, încât Horea a fost întrebat la anchetă despre înțelegerea pe care o 
încheiase cu românii din Muntenia. lar împăratul i-a ordonat generalului 
Schackmin să ia măsuri ca românii răsculați să nu fugă în Muntenia, 
pentru că, de acolo, ar putea face incursiuni în Transilvania, punând la cale 
mişcări periculoase. 

Fără îndoială că în toate aceste legende supravietuia imaginea lui 
Mihai Viteazul, care devenise domnitorul Transilvaniei în urmă cu multi ani, 
dar exista şi conştiinţa Austriei şi a ungurilor că românii constituiau un tot 
unitar, chiar dacă erau împărțiți în trei state diferite. 

Sunt deci două momente marcante în dezvoltarea ideii naționale a 
românilor din Transilvania: cel al lui Inocenţiu Micu şi cel al lui Horea. 

Al treilea a fost marcat de „Supplex libellus Valachorum”; el a fost cu 
atât mai impresionant, cu cât această afirmiare a drepturilor națiunii 
române — de a fi declarată a patra naţiune constituțională, bucurându-se 
de legalitate civilă, politică şi socială — a fost făcută în plină reacție a 
nobilimii şi Curţii, îngrozite de declanşarea Revoluţiei franceze. Era un act 
provocator, dovedind un mare curaj. Carol Temerarul spunea: „Nu trebuie 
să speri ca să actionezi, nici să învingi ca să perseverezi”. 

Memoriul începea cu o amplă argumentare ce trebuia să dovedească, 
pe baza datelor istorice, prioritatea naţiunii române asupra celorlalte 
naționalități, care veniseră după ea pe aceste meleaguri. De ce ar fi fost 
națiunea romana „admisă”? Mai degrabă ea admisese alte națiuni. Pentru că 


ungurii au venit în Transilvania mult mai târziu şi trăiesc în comunitate cu 
românii în virtutea unui pact (Pactum Conventum). O mărturie în acest sens 
ne oferă Cronicarul Anonim (Anonymus). Descriind venirea ungurilor şi 
luptele lor cu românii, el declară textual: „după ce şeful lor, Gelu, a pierit în 
luptă, românii au căzut la învoială cu ungurii şi l-au ales conducător pe 
Tuhutum, şeful ungurilor (Propria voluntate dextram dantes Valachi in 
suum etiam dominum elegerunt Hungarorum ducem Tuhutum)“. 

În 1437, când s-a semnat Unirea celor trei naţiuni, unul din căpitanii 
țăranilor răsculați, Paulus Magnus din Voivodeni, avea titlul de purtător de 
drapel al Comunității ungurilor şi românilor. Această comunitate îşi avea 
drepturile în virtutea unei carte a regelui Ştefan cel Sfânt. Prin urmare, 
uniunea celor trei națiuni nu trebuia să se atingă de drepturile poporului 
român. 

Tonul Memoriului era elevat şi peremptoriu: „Națiunea romana din 
Transilvania nu este de dată recentă, ea este veche, mult mai veche decât 
celelalte”. O mare parte din cei care redactaseră Memoriul erau foşti elevi ai 
Propoganda Fide de la Roma, precum istoricii Petru Maior şi Gheorghe 
Şincai. Redactat în numele naţiunii române, Memoriul a fost remis în luna 
martie 1791 noului împărat Leopold al II-lea de către episcopul Gherasim 
Adamovici şi episcopul unit loan Bob. Deşi episcopii erau convinşi că 
Memoriul nu va folosi la nimic, ei au cedat presiunilor. 

Toate revendicările, toate tezele susținute în acest document nu erau 
decât cele formulate cu o jumătate de veac înainte, dar, de această dată, 
erau prezentate într-o redactare nouă, mai viguroasă şi de o fermitate 
impresionantă. Soluţia era impusă prin însuşi incontestabilul fundament de 
drept: „restituirea” vechilor drepturi, ceea ce nu însemna că românii ar fi 
vrut să răstoarne Constituţia; era vorba numai de recâştigarea drepturilor 
lor şi, ca o consecință logică, o reprezentare proporțională a populației 
româneşti în viața publică a Transilvaniei. 

„Supplex libellus Valachorum” nu a reprezentat numai o dată in 
evoluția spiritului politic al românilor din Transilvania; el a marcat si un 
nou simtämânt de superioritate, bazat pe redescoperirea unei nobleti 
istorice. Intraţi în contact cu centrul latinitätii, copiii iobagilor au căpătat 
gust pentru studiul limbii şi istoriei. 

O altă pretenţie, care a provocat o mare tulburare la Viena, Budapasta 
şi Cluj, a fost ca românii să fie autorizaţi să organizeze o mare adunare, aşa 
cum se aprobase sârbilor în 1790, adunare la care luase parte şi episcopul 
ortodox Gherasim Adamovici. 

Cei doi episcopi care au prezentat împăratului memoriul „Supplex 
libellus Valachorum” au fost aspru dojeniti pentru îndrăzneala de a fi emis 
astfel de pretenţii în numele națiunii române. După cum era de aşteptat, 
nici una din cereri nu a fost reținută. Curtea de la Viena şi întreaga 
aristocrație trăiau într-o atmosferă de nelinişte dramatică, urmărind fazele 


Revoluţiei franceze, fără a şti ceea ce avea să se petreacă după victoria de la 
Valmy (20 septembrie 1792). 

Orice concesie apărea astfel în opinia Curţii de la Viena drept o primă 
de încurajare a spiritului revoluționar. Această situaţie a fost scoasă in 
evidență de cancelarul Kaunitz: „Este imposibil să facem din români, în 
actualele împrejurări, a patra națiune şi, chiar daca ar fi posibil, acest lucru 
nu ar fi oportun, din numeroase şi importante considerații”. 

Chiar dacă am admite că împăratul ar fi vrut să introducă anumite 
înnoiri, el nu ar fi putut să-şi impună ideile şi să învingă rezistența 
feudalilor. lată un singur exemplu, care poate pune în lumină relaţiile dintre 
împărat şi nobilii incapatanati ce voiau să mențină intactă ordinea socială: 
în 1793, împăratul a propus abolirea condamnării la moarte prin tragerea în 
țeapă sau pe roată, înlocuind-o prin alte pedepse cu moartea mai putin 
fioroase, potrivit spiritului epocii. Moartea prin ghilotină a Mariei Antoaneta, 
în 1793, fiica lui Francisc I şi a Mariei Tereza, cutremurase Curtea de la 
Viena. Propunerea împăratului a fost studiată în mod special de către o 
comisie însărcinată cu problemele criminale. Această noutate în materie de 
aplicare a metodelor de reprimare a apărut în viziunea aristocrației ca o 
gravă încălcare a propriilor privilegii; nobilii s-au crezut în drept să 
reamintească împăratului necesitatea de a-i nimici pe răufăcători şi i-au 
cerut să uzeze cât mai rar de dreptul de grațiere. Comisia a examinat 
propunerea imperială timp de şaisprezece ani, comunicându-i abia în 1810 
împăratului că pedeapsa cu moartea prin tragere în țeapă sau pe roată vor fi 
abolite. 

Memoriul constituia un fapt cu atât mai grav cu cât spectrul răscoalei 
lui Horea continua să obsedeze nobilimea maghiară din Transilvania. 
Spaima a continuat multă vreme după aceea. 

În 1884, deci la mai bine de un secol după revoluţie, mai multi români 
din Caransebeş au fost deferiti justiției pentru că au dansat la „horă“. 
Magistraţii maghiari nu ştiau că dansul național românesc se numeşte 
„horă“, deşi majoritatea populaţiei din regiune era românească. Hora se 
aseamănă ca ritm şi formă cu sardana catalană. Acest proces nu fusese 
iscat de autoritățile maghiare dintr-un pur resentiment; ele erau convinse că 
„hora“ era dansul lui Horea. 

Nobilii ştiau că libertatea este contagioasă şi, pentru a se apăra, se 
împotriveau oricărei schimbări de sistem, în speranța că scurgerea vremii va 
potoli spiritul răzvrătirii, aducând liniştea popoarelor. În timp ce sub 
Leopold al II-lea se vorbea încă de reformă (s-au şi făcut unele încercări 
inutile), sub Francisc al II-lea, urmaşul său, care a domnit patruzeci şi trei 
de ani (1792—1835), reacţiunea a luat forme necunoscute până şi în 
regimurile cele mai absolutiste din Austria. 

Poliția şi cenzura au fost aduse pe primul plan al statului. Este 
impresionantă asemănarea — din punctul de vedere al tipului habsburgic — 


dintre Francisc al II-lea si Franz-Joseph. Mediocru, silitor, birocrat, el punea 
la baza regimului conceptul de imuabilitate; şi făcea acest lucru printr-un 
sistem de supraveghere politieneasca ce trebuia să inabuse orice încercare 
de schimbare. Poliția secretă fusese înființată de Iosif al II-lea (1765—1790), 
dar în timpul domniei acestuia nu avusese decât un rol secundar. Ea a fost 
dezvoltată în timpul domniei lui Leopold, căpătând proporţii totalitare sub 
Francisc al II-lea, fapt ce corespundea spiritului neîncrezător al acestuia, 
înspăimântat de succesiunea evenimentelor provocate de Revoluţia franceză 
şi, după 1816, de febra ideii naţionale. Italia a fost permanent agitată de 
ideea unității sale şi de cea a unităţii naționale, în special între 1820 şi 
1835. 

Prima măsură luată de Fsancisc al Il-lea a fost îndepărtarea 
cancelarului Kaunitz, fost colaborator apreciat al Mariei Tereza. Acesta era 
un om politic dotat cu un tact deosebit. În timpul războiului de şapte ani cu 
Frederic cel Mare, el reuşise să atragă în favoarea Austriei sprijinul Franţei. 
Succesorul lui a fost Stadion. 

În iulie 1792, în momentul în care Francisc al Il-lea de Habsburg- 
Lorena îi urma tatălui său Leopold şi-şi făcea intrarea în oraşul liber şi 
imperial Frankfurt, pentru a fi încoronat, ultimul rege al Franței depunea 
jurământul fata de Constituţie la Champ-de-Mars, cu prilejul Sărbătoririi 
Federaţiei. Coincidenta ce avea să-l influențeze, ca un sumbru avertisment, 
pe noul împărat. În fata uraganului declanşat de Revoluţia franceză, 
împăratul a făcut din poliția sa secretă un scut de apărare, poliție din ce în 
ce mai dezvoltată pe măsură ce sporea spaima care domina întregul regim 
absolutist; la aceasta se adăuga cenzura, care, prin excesele sale, lua forme 
adesea ridicole. Toate acestea erau menite să împiedice „erupția lavei 
iacobine“ în Imperiu. 

În raţionamentul său simplist, Francisc al II-lea credea că poporul 
disprețuit, umilit, exploatat, lipsit de libertatea presei nu va adopta 
iacobinismul sau forma vulcanică a acestuia, ca în Franța. Ordinea feudală 
fiind amenințată, toate statele Europei s-ar fi prăbuşit în ruină. Francisc al 
II-lea se considera păstrătorul tradiției dinastice şi apărătorul ordinii de 
stat, evident la maniera în care concepea el aceste noțiuni, adică într-o 
formă reacționară. Mentalitatea sa de birocrat nu găsea altă soluție decât, 
intensificarea supravegherii politienesti. 

Un contemporan ne oferă unele precizări privind calităţile lui Francisc 
al II-lea, conducătorul imperiului austriac în perioada cea mai frământată a 
istoriei europene (1793—1815): „Îşi petrecea timpul fabricând lipici pentru 
scrisori şi admirându-şi opera. În primii ani de domnie şi până la bătălia de 
la Wagram (1809), când armata austriacă, aflată sub comanda arhiducelui 
Carol, a fost învinsă de Napoleon Bonaparte, Francisc al II-lea a crezut că 
poate opune Franței revoluționare rezistența militară a Austriei. El s-a 
deplasat pe câmpul de luptă şi a asistat la bătălia de la Tourcoing, unde 


trupele sale au fost înfrânte, ca de obicei. Mai târziu, a apărut la Austerlitz 
şi la Wagram, fără a interveni în conducerea operaţiunilor. Dar nici în 
tabăra improvizată, nici în sala de conferințe de la Hofburg, el nu a dat 
dovadă de vreo înverşunare deosebită pentru această luptă, cu toate că el 
însuşi o dorise şi întreg anturajul său o impusese. Era ca şi cum s-ar fi 
trezit în el un sentiment ereditar. Dar calea aleasă fusese, într-adevăr, cea 
bună? Nu pierdea el, de fiecare dată, o parte din glorioasa moştenire 
încredințată de strămoşi?“ 

După zdrobitoarea înfrângere de la Wagram, Francisc al II-lea i-a 
încredințat, la 1 iulie 1809, Ministerul Afacerilor Externe lui Metternich, a 
cărui concepție politică era identică cu cea a lui Stadion. La 10 august, 
Metternich îi adresează împăratului un raport în care-şi expune principiile 
politice. El începe prin a accepta sistemul ce triumfase în Franța: „Principiile 
noastre sunt de nezdruncinat, dar nu putem lupta împotriva necesității. 
Trebuie să ne păstrăm forțele pentru vremuri mai bune şi să actionäm în 
vederea salvării noastre prin mijloace mai blânde... Începând cu ziua 
semnării păcii, sistemul nostru va consta exclusiv în manevre subterane, în 
evitarea oricărui angajament şi flatarea partenerilor. Numai astfel vom reuşi 
să supravietuim până în ziua eventualei eliberări generale.” 

Politica noului cancelar, care se opunea progresului, menținând 
aceleaşi forme depăşite, a împins, treizeci şi nouă de ani mai târziu, 
popoarele la revoltă. Canning l-a numit „marele inchizitor al Europei”. 
Constantin de Grünwald scria — cu o vizibilă simpatie pentru Metternich — 
într-o monografie consacrată acestuia: „Ideologia unui Pobedonostev, 
consilier al lui Alexandru al III-lea şi educator al lui Nicolae al II-lea, 
coincide în toate punctele cu aceea a sistemului lui Metternich.“ 

Pe cât de suplu şi bazat pe duplicitate era sistemul lui Metternich în 
politica externă, pe atât era de imobil în interiorul țării. 

Scriitorul austriac exprima astfel un adevăr supărător, sistematic 
ignorat, dar acesta constituia o condiție esenţială pentru menţinerea 
ficţiunii legale a „pragmaticei sancţiuni” din 1713, care proclamase unirea 
„inseparabilă şi indisolubilă” a tuturor posesiunilor ereditare ale Casei de 
Austria. 

Asumându-şi răspunderea politicii Austriei, Metternich s-a adaptat cu 
o surprinzătoare uşurinţă moravurilor de la Curtea imperială. Aceste 
moravuri semănau perfect cu cele de la Curtea din Dresda, neschimbate de 
la mijlocul secolului al XVII-lea. 

În 1840, baronul Andrian scria: „Austria este un nume fictiv, care nu 
reprezintă nici un popor, nici o națiune, nici o tara; este o desemnare pur 
convențională a unui complex de naționalități absolut diferite. Există aici 
multi italieni, germani, slavi şi unguri. Împreună, ei constituie imperiul 
Austriei, dar nu există o naţiune austriacă.“ 


Or, în fața amenințării Revoluţiei franceze, tronul Habsburgilor nu 
avea alt sprijin decât aristocrația feudală, al cărei concurs era condiționat de 
respectarea privilegiilor feudale. Nobilimea era credincioasă numai în 
măsura in care interesele sale nu erau atinse de rațiuni de stat. 
Solidaritatea dintre tron şi feudalitate a fost determinată de Revoluţia 
franceză, în intenția de a forma un front comun împotriva inamicului din 
interior, țărănimea. Cel care a vegheat şi a acționat ca această unitate să nu 
fie periclitată în nici un fel a fost cancelarul Metternich. Poetul Heinrich 
Heine îşi făcea iluzii cu privire la cancelar, care era un aristocrat renan, 
scriind în cartea sa Tablouri de călătorie (Reisebilder): „Am o anume tandrete 
pentru Metternich; nu mă las înşelat de aspiraţiile sale politice, dar sunt 
convins că stăpânul viilor de la Johannesburg, cu un vin atât de ametitor şi 
de liberal, nu poate iubi în străfundul sufletului său servilismul şi 
obscurantismul”. 

Metterich poseda, fără îndoială, o excepțională inteligență politică, 
dublată de numeroase lecturi. Avea un gust literar rafinat, iar lecturile îi 
facilitau disputele de idei. Îşi dădea seama însă că operele lui Voltaire, 
Montaigne, Goethe, Jean-Paul, Schiller, Lessing, Rousseau, Montesquieu 
dădeau naştere la idei a căror forță explozivă ar fi putut demola armătura 
fragilă a Imperiului. 

Împăratul Francisc a reprezentat reacţiunea totală fata de ideile 
Revoluţiei franceze. Metternich i-a împărtăşit convingerile fără nici o ezitare, 
pentru că asistase, pe când era student la Strasbourg în 1789, la atacul şi 
devastarea primăriei. El fusese obligat să se refugieze la Viena, unde 
căsătoria cu nepoata cancelarului Kaunitz i-a facilitat ascesiunea. Reiese cât 
se poate de limpede cât de impresionat a fost de evenimentele din Franța 
dintr-o broşură anonimă pe care a publicat-o în 1794. „Revoluţia franceză, 
nota el, a atins un asemenea punct, încât amenință cu prăbuşirea toate 
statele Europei. Războiul actual urmează aceeaşi cale ca prima migrație a 
popoarelor. Distrugerea tuturor monumentelor şi operelor de artă, 
subjugarea națiunilor prezintă o analogie frapantă cu faptele şi acțiunile 
hoardelor sosite din nord în secolele V şi VI. Scopul barbarilor moderni este 
de a rupe toate legăturile sociale, de a distruge toate principiile şi de a 
confisca toate proprietăţile. Principi şi popoare, voi care sunteți uniți atât de 
strâns prin interese reciproce, vă apropiați cu fiecare zi ce trece de capătul 
existenței voastre; nu v-au mai rămas decât câteva clipe. Folosiţi mijloacele 
care au făcut forța duşmanilor voştri. Dacă veți fi uniți, veți pune pe fuga 
hoardele de tâlhari; vi se vor alătura oamenii de bună credință din toate 
țările. Vouă vă va datora Europa salvarea ei şi de voi va depinde liniştea 
generațiilor viitoare.” 

S-a spus, nu fără dreptate, că domnia lui Nicolae I a constituit tipul 
de regim absolutist integral. Eroare; în comparație cu regimul împăratului 
Francisc al II-lea, tarismul a avut mai degrabă o atitudine liberală față de 


literatură. Putem să ni-l închipuim pe împăratul Austriei asistând (aşa cum 
a făcut-o ţarul) la premiera unei satire nemiloase la adresa administrației 
austriece, similare comediei lui Gogol Revizorul? Trecând peste hotărârea 
cenzurii, Nicolae I a cerut ca piesa să fie jucată, iar la sfârşitul 
spectacolului, întorcându-se spre înalții demnitari şi spre miniştri, le-a 
spus: „Eu mi-am luat portia, faceți şi domniile voastre la fel”. 

Contemporanii au scos în evidență legătura indisolubilă dintre 
Francisc şi Metternich. „Politica Austriei este bazată pe caracterul 
împăratului şi condusă de spiritul prințului Metternich“, scria Meyendorff, 
iar polemismul Sealsfield adăuga: „Există între Francisc şi Metternich o 
deosebită similitudine de caracter şi de vederi. Francisc şi-a găsit omul şi 
aşa se explică faptul că-i adoptă toate măsurile şi le respectă cu strictețe”. 
De altfel, cancelarul însuşi îşi definise astfel propria situaţie: „Împăratul face 
totdeauna ce doresc eu, dar eu nu doresc niciodată decât ceea ce trebuie el 
să facă”. 

Toate cenzurile sunt tâmpite, dar cenzura austriacă, a depăşit în 
vremea lui Metternich tot ce se putea imagina. Se interzisese actorilor să 
apără pe scena îmbrăcaţi în militari sau clerici (chiar şi atunci când rolul o 
impunea). Cuvântul „paladin” a fost tăiat dintr-un text pentru a nu aduce 
ofense... palatinului Ungariei. În opera Don Giovanni de Mozart corul trebuia 
să cânte „Trăiască libertatea”, dar cenzura a schimbat textul cu : „Trăiască 
bucuria”. 

Nici Schiller nu a scăpat vigilentei cenzurii: în drama sa Hoţii, 
propoziția „Această canalie se numeşte Franz” a fost suprimată din respect 
pentru augustul nume al împăratului. Într-o carte pentru şcolari, erau 
următoarele cuvinte: „Cazacii călărind pe caii lor mici...” ; cuvântul „mici” a 
fost suprimat pentru că putea jigni o armată aliată. 

Evident că aceste intervenții ridicole ale cenzurii nu conveneau 
spiritului fin al lui Metternich, şi totuşi el nu putea schimba un sistem ce 
asigura trăinicia regimului absolutist. 

După ce i-a recitat unui prieten epilogul la Childe Harald... al lui 
Byron, pe care Metternich îl considera „cea mai strălucită cometă a poeziei 
contemporane”, el a adăugat: „Noroc că poliția nu cunoaşte lecturile mele 
liberale, altfel demult m-ar fi denunțat împăratului”; ceea ce constituia un 
mod abil de a se desolidariza de abuzurile unei cenzuri al cărei şef suprem 
era el însuşi. 

Care erau şansele revendicărilor românilor formulate în „Supplex 
libellus Valachorum“, în condiţiile absolutismului total? Regimentele de la 
frontiere erau formate exclusiv din români şi luaseră parte la bătăliile de la 
Rivoli, Austerlitz şi la toate celelalte lupte, duse de armata austriacă. La 
Arcole, două companii dintr-un regiment de români s-au aflat chiar la 
capătul podului. 


Românii erau buni pentru războaie şi pentru povara dărilor si a 
muncii obligatorii. În ceea ce priveşte drepturile lor, nimeni nu avea 
interesul sau graba de a le acorda. Problema reglementării urbane şi a 
repartizării impozitelor ridicată de Iosif al II-lea nu a fost discutată decât 
atunci când era prea târziu, în ajunul revoluției din 1848, când nu-şi mai 
avea rostul. Aparent totul revenise la normal, iar iobagii păreau linistiti. 

Într-o scrisoare adresată doamnei Lieven la 4 februarie 1819, 
cancelarul îşi exprima astfel satisfacția: „Tara noastră sau, mai degrabă, 
țările noastre sunt cele mai liniştite pentru că se bucură, fără revoluții, de 
majoritatea binefacerilor izvorâte din cenuşa imperiilor afectate de 
tulburările politice. Poporul nostru nu înțelege de ce ar stârni mişcări, cata 
vreme se bucură în linişte de ceea ce mişcările altora i-au adus ca avantaje.” 

Este lesne de dedus ce înțelegea cancelarul prin „poporul nostru”. 

Acest optimism excesiv a primit un răspuns prin ,Vôlkerfrühling” 
(Primăvara popoarelor), an de convulsii naționale şi sociale, pe care 
Metternich nu avea cum să-l prevadă. „Primăvara popoarelor” (în 1848, pe 
neaşteptate copacii au înmugurit încă din luna februarie) a însemnat 
trezirea dintr-un somn lung şi dureros a popoarelor care-şi proclamau 
libertatea. Metternich scrisese: „Nu poţi opri cursul debordärii plasandu-te 
în fața torentului. Pentru a împiedica debordarea, forța trebuie folosită în 
timp util.” El se gândea la forță, deci la represiune, şi nu la afirmarea 
decisivă a spiritului de dreptate. 

În cursul anului 1846, mai multe scrisori fură adresate împăratului, 
„şeful tâlharilor”, în care se cerea nici mai mult, nici mai putin decât 
spânzurarea lui Metternich. Acesta era rezultatul ignorării faptului că, în 
afară de nobilime, mai existau şi nişte popoare care intretineau prin munca 
lor întregul aparat al statului. 

Este suprinzător să constatăm că românii din Transilvania au reuşit 
să creeze, în aceste condiţii, o clasă cu o pregătire intelectuală deosebită şi 
elemente de primă mână în viața economică. 

Corporaţia comercială românească de la Braşov, având peste 100 de 
membri, domina în 1846 comerțul cu Moldova, Muntenia şi chiar cu 
Orientul Apropiat. Corporaţia deținea 80% din importuri şi 94,7% din 
exporturile Braşovului. Ea avea depozite la Bucureşti, Tulcea şi Budapesta. 
Astfel, se formase în decursul a cincizeci de ani, o bază a burgheziei 
româneşti, fără ca nimeni să-şi dea seama. Unii dintre aceşti negustori 
români din Braşov au lăsat mosteniri ce depăşeau un milion de florini. 
Faptul este cu atât mai straniu, cu cât, de mai multe veacuri, românii nu 
aveau dreptul să se stabilescă decât în afara oraşelor. 

Dat fiind faptul că nobilimea, maghiară sau maghiarizată, îşi exercita 
influența în organismele guvernamentale de la Viena, Cluj, Sibiu, unde avea 
un rol determinant, ca şi în administraţie şi justiție, exploatarea poporului 


român putea fi făcută fără întrerupere şi fără limite. Oprimării nationale i se 
adăuga asuprirea economică. 

Fata de superioritatea numerică a românilor, aristocrația, nobilimea 
mijlocie şi mică creau tot felul de oprelişti pentru a împiedica formarea unei 
pături intelectuale româneşti, adică a unor cadre intelectuale şi economice 
capabile să întreprindă o acțiune națională. 

Clasa intelectuală nu era formată numai din bursierii trimişi la Roma 
de episcopia unită de la Blaj, centru al spiritualității româneşti din 
Transilvania. În 1830, de exemplu, patruzeci de români urmau cursurile 
Universităţii regale maghiare de la Budapesta, iar alti studenți români se 
găseau la Viena; nivelul de pregătire al acestui tineret poate fi evaluat prin 
parcurgerea lucrării Wiederlegung der Abhandlung a lui Eftimie Murgu, 
publicată în 1830. Operă polemică istorico-filologică, prin care autorul 
răspunde publicistului sârb Tokdlyi; acesta negase originea latină a 
poporului român, susținând că limba română este o limbă slavo-italiană. 

Analizând limba română, Murgu a stabilit caracterul limbii, subliniind 
originea latină a cuvintelor indispensabile în relaţiile unui grup social. El a 
dovedt că limba română curentă, sau latina comună, s-a răspândit în Italia, 
suferind modificări, după regiune şi naţiune, chiar în acele locuri unde s-au 
născut dialectele italice. Circulaţia şi admiterea acestui limbaj a creat limba 
generală a românilor. 

În 1834, filologul A. Fuchs a pulicat la Halle Die Romanische Sprachen 
in ihren Verhaltnisse zum Lateinischen. El examinează lucrarea lui Murgu, 
citându-l adesea. De asemenea, marele erudit sas I.K. Schuller, scriind 
despre originea românilor (Ursprung der Romänen und ihrer Sprache), în 
1855, arată că a consultat cartea lui Murgu, admițând că era foarte probabil 
ca limba română să fie limba latină curentă vorbită în Italia la începutul 
secolului II, deci în epoca lui Traian. Datorită acțiunii inițiate de Petru Maior 
(1780) şi continuate până la Eftimie Murgu, s-a putut stabili că românii 
sunt de origine latină. 

În Osterreichische National-Enziklopădie, apărută la Viena în 1835 
(volumul I, pag. 2890), se afirmă această origine. 

Progresele realizate de un mic număr de români în formarea unei 
clase intelectuale nu au putut modifica însă situația social-economică a 
poporului român, care continua să fie considerat „tolerat” în Imperiul 
hahsburgic. 

Dar un eveniment a venit să tulbure pacea Imperiului: în 1830 a 
izbucnit în Polonia o mişcare revoluționară, având toate trăsăturile specifce 
polonezilor — elan, spirit de sacrificiu, eroism, o lipsă completă de pregătire 
pe plan internaţional şi exaltarea națională alimentată de iluzii, cu alte 
cuvinte nişte trăsături tipic romantice. 

Declanşând revoluţia lor în noiembrie 1830, polonezii uitaseră de 
existența Sfintei Alianțe. Animatorul acestei alianţe, ce reunea Rusia, Prusia 


si Austria, Metternich, declarase în 1820: „Uniunea dintre monarhii 
constituie baza esențială a politicii menite să salveze astăzi societatea de la 
prăbuşirea totală. Popoarele sunt ca nişte copii, sau ca nişte femei nervoase; 
pentru a le asigura fericirea, conducătorii lor trebuie să ajungă la 
înțelegere.” 

Prusia, Austria şi Rusia erau beneficiarele împărțirii Poloniei. 
Manifestul Dietei poloneze, prezidate de Ladislav Ostrowski, conținea, prin 
frumusețea textului, toate argumentele capabile să emotioneze conştiinţa 
unui om liber. El reamintea nenorocirile prin care trecuse Polonia din 
momentul dezmembrării sale şi garanţiile ce i se dăduseră prin tratatul de la 
Viena. 

Bietele națiuni mici credeau cu naivitate în garanţiile prevăzute în 
tratatele semnate cu marile puteri; ele nu erau decât fardul ipocriziei. 

Dieta poloneză denunța vicleniile politicii ruseşti, în sensul că Rusia 
punea la cale un război împotriva Europei, încercând să profite de Revoluţia 
franceză care-l alungase pe Carol al X-lea, precum şi uneltirile Belgiei 
împotriva Olandei. „În urma zvonurilor care se confirmă pe zi ce trece, 
privind un război împotriva libertății popoarelor, au fost date ordine pentru 
punerea armatei poloneze pe picior de război”|...] 

Revoluţia franceză din iulie 1830 l-a impresionat neplăcut pe ţarul 
Nicolae I. Contele Cernâşev i-a comunicat reprezentantului Franţei, baronul 
Bourgoing, hotărârea ţarului de a rupe relaţiile diplomatice. Acesta din 
urmă a cerut audiență la tar, dar suveranul rus a răspuns fără 
menajamente: „Niciodată, absolut niciodată nu voi putea recunoaşte ce s-a 
întâmplat la Paris”. Lovind cu pumnul în masă, ţarul a declarat că nu-l va 
recunoaşte pe Ludovic-Philippe ca rege legitim. Ambasadorul l-a asigurat ca 
Franța din 1830 nu mai era Franţa din 1814, epuizată de douăzeci şi cinci 
de ani de război. Ceva mai calm şi schimbând tonul, țarul i-a declarat: 
„Dragă prietene, vă promit că nu voi lua nici o hotărâre grăbită, nu vă 
declarăm război, fiți siguri, dar ne vom consulta asupra atitudinii ce-o vom 
avea fata de Franţa.” Prin folosirea pluralului, ţarul subintelegerea Austria, 
Prusia şi Anglia. El era sigur de Austria, având la Viena un apărător ferm al 
principiilor antirevolutionare. Tot atât de sigur era si de Prusia, de care 
Rusia era legată prin tratatele Sfintei Alianțe. Cat despre Anglia, țarul era 
convins că aceasta îl va recunoaşte pe „regele baricadelor”. În acelaşi timp, 
el a formulat unele rezerve: „În ciuda lucrurilor care îmi displac şi mă 
neliniştesc la dumneavoastră, nu am încercat vreodată să port un mare 
interes destinului Franţei. În timpul acestor zile ale revoluţiei, eram îngrozit 
la gândul că Anglia, invidioasă că ati cucerit Algerul, va încerca să profite de 
tulburările de la dumneavoastră pentru a încerca să vă smulgă această 
minunată achiziție.” Insinuarea era foarte bine plasată. Referindu-se la 
Austria, țarul i-a spus ambasadorului fără reticente că, preocupată de 


mentinerea dominatiei sale în Italia, aceasta nu putea resimti nici o simpatie 
fata de Franța. 

Relaţiile diplomatice cu Franța nu au fost rupte, deşi Nicolae I s-a 
gândit o bucată de vreme la o intervenţie a puterilor din Sfânta Alianţă, în 
vederea reinstalării lui Carol al X-lea pe tronul Franţei. 

Trimisul țarului la Viena, Orlov, nu şi-a luat în serios misiunea. El şi- 
a petrecut timpul cu distractiile şi s-a întors în Rusia. Dar generalul Dibici a 
luat lucrurile în serios şi l-a informat pe regele Prusiei, Friedrich Wilhelm, în 
legătură cu proiectele lui Nicolae. Bătrânul rege prusac a respins aceste 
proiecte războinice, spunând că tara sa ar risca mult mai mult decât Rusia 
şi că el nu crede că Austria ar fi dispusă să intre în acest război. De altfel, 
Metternich a comunicat imediat Berlinului că se opune unei astfel de 
inițiative. 

Era deci ceva adevărat în afirmația Dietei poloneze, că Rusia se 
pregătea de război. 

Eroarea polonezilor a fost că s-au grăbit să inițieze o serie de acte, 
culminând cu declarația că Nicolae I a încetat să mai fie regele Poloniei, ceea 
ce echivala cu suprimarea Constituţiei promulgate de Alexandru I şi 
ratificate de Congresul de la Viena. 

Anglia şi-a precizat punctul de vedere prin declarația lui Palmerston 
făcută trimisului la Londra al guvernului insurectional, marchizul Alexander 
Wielopolski: „Evenimentele din Polonia sunt o problemă internă a ruşilor”. 
Wielopolski a fost primit la Londra de Palmerston ca un simplu turist, şi nu 
ca reprezentant al unui guvern insurectional. De altfel, primului ministru 
britanic Grey i-a declarat prințului Leon Sapieha cu o brutală sinceritate: 
„În actualele condiţii, noi dorim ca Rusia să aibă mână liberă cât mai 
curând posibil, iar revolta dumneavoastră să fie inabusita în cel mai scurt 
termen.“ 

În Franţa, Ludovic Philippe era preocupat să fie recunoscut de marile 
puteri. Primul ministru al Franței îi declarase trimisului Poloniei 
revoluționare: „Dacă vă fäceati iluzii în ceea ce ne priveşte, trebuie să 
intelegeti că situația noastră este foarte critică. Noul guvern încă nu este 
consolidat. Nu putem purta război pentru dumneavoastră, nu v-a sosit încă 
timpul; trebuie să vă impacati cu țarul.“ 

Insurecția poloneză din 1830 era condamnată, monarhiile de 
Habsburg, Hohenzollern şi Romanov fiind solidare. 

Pe ce se bazaseră polonezii la declanşarea revoluției? Pe discursurile 
înflăcărate ale unor revoluționari din Occident? Inconstienta de care au dat 
dovadă, aruncându-se în aventură, este surprinzătoare. Şi totuşi, revoluția 
poloneză a avut un puternic ecou în Austria. 

Tineretul studențesc a organizat manifestații. S-au făcut colecte 
pentru sprijinirea mişcării revoluționare, iar luptătorii polonezi refugiați în 
Transilvania s-au bucurat de o bună primire. 


Emigratia poloneză a început să desfăşoare o activitate susținută, 
asemănătoare celei a „carbonarilor“ italieni. Au fost înființate societăți 
secrete, care-i atrăgeau mai ales pe intelectuali, duşmani ai absolutismului. 
Revolutionarul polonez Adolf David, suspectat de autoritățile austriece, a 
fost transferat la Cluj, unde se credea că nu va găsi acelaşi mediu propice 
activității sale ca la Viena. Dar pe această cale, activitatea societății 
„Prietenii poporului” a fost extinsă şi în Transilvania. 

Intuind rezervele revoluționare ale poporului român, David a intrat în 
legătură cu intelectualii români, atrăgându-i pe mulți dintre ei în societatea 
respectivă. El a redactat chiar pentru ei un program ce prevedea unirea 
celor trei principate române într-o republică democratică şi abolirea formelor 
feudale. 

Prin intermediul preoților şi învăţătorilor romani, David spera sa 
câştige masele ţărăneşti, a căror forță insurectionala fusese dovedită de 
Horea. 

Ştiind ce însemna un interogatoriu în regimul absolutist al 
Habsburgilor, Adolf David s-a sinucis în închisoarea din Cluj, unde era 
deținut. Astfel, poliția austriacă nu a putut afla nimic despre activitatea 
societății şi despre membrii acesteia. Cum existau numai unele bănuieli, s- 
au operat doar câteva arestări. 

Dacă mişcarea respectivă a fost înăbuşită, forța ideilor s-a păstrat. 
Mişcările naționale intraseră în faza realizării. Evident că guvernul de la 
Viena găsea în aceste mişcări elemente ce-i asigurau poziția de arbitru, 
opunându-le pe unele celorlalte. 

Guvernul, şi în primul rând Metternich, erau convinşi că vor putea 
face față problemelor primei jumătăți a secolului XIX numai cu ajutorul 
mijloacelor represive folosite în veacurile trecute. În ciuda climatului 
revoluționar din întreaga Europă, cancelarul îşi păstra încrederea în 
valoarea imobilismului. 

În septembrie 1847, el mai credea sincer că unitatea Italiei nu era 
altceva „decât o frază sonoră care nu consună cu sentimentele de rivalitate 
existente în Peninsulă între diferitele familii, oraşe şi state“; el îşi păstrase 
optica de dinainte de Revoluţia franceză, cu toate că pe zidurile oraşelor se 
putea citi „morte ai Tedeschi“ (moarte nemților), „il Tedesco alia porta“ (afară 
cu neamtul). Marele patriot italian Manini declara: ,Simtim dominația 
Austriei ca pe un fier în rană“. 

Magnatii considerau cele mai înalte funcții din stat ca pe un apanaj de 
familie, ce le acorda şi dreptul de a hotări în justiție. Ei erau solidari, 
împiedicând aplicarea reformelor dorite de Iosif al II-lea. 

În Transilvania, magnații erau stăpâni absoluti, tulburati doar din 
când în când de răscoale ţărăneşti. 

Potrivit referendumului urbarial Grimm, în 1848 situația din 
Transilvania se prezenta astfel: 


21 de proprietari aveau peste 100 de iobagi 


30 rs intre 500 si 1000 
132 5 între 100 şi 500 
230 5 între 50 si 100 
961, între 10 si 50 

DITS RE între 1 si 10 


Cei 3 547 de proprietari care formau nobilimea si aveau iobagi nu 
pläteau impozite. Toate sarcinile statului erau suportate de muncitorii 
agricoli, de meseriasi si negustori. 

În secolul XVIII, după înfrângerea revoltei conduse de prințul Râkoczi 
(cu ajutorul forțelor militare ale Austriei), magnații au încheiat o alianță de 
interese cu Curtea de la Viena. 

Nu magnații au pus la cale revoluția maghiară împotriva 
Habsburgilor, ci mica nobilime care reprezenta 680 000 de persoane, cifră 
surprinzătoare pentru o populație de 12 milioane. Dar această populaţie nu 
era omogenă din punct de vedere etnic. 

Între principatul Transilvaniei, Moldova şi Muntenia au existat 
întotdeauna legături. Acestea existau şi între țăranii şi ciobanii care 
traversau cu turmele lor regiunile româneşti, în căutarea unor păşuni mai 
bogate, ceea ce a dus la crearea conştiinţei unităţii națiunii române. 

În numeroase judeţe ale Munteniei şi Dobrogei, populaţia actuală 
descinde din aceşti păstori, veniți din Transilvania de-a lungul veacurilor. 

Un element de cea mai mare importanţă în relațiile dintre românii din 
cele trei principate l-a constituit intrarea în acțiune a intelectualilor, după 
1830, care au dat o nouă orientare raporturilor existente. Ei au elaborat o 
politică naţională având ca obiectiv clar formarea unui stat român unitar, 
obiectiv ce fusese atins vremelnic de Mihai Viteazul. 

În 1837, Ion Câmpineanu a expus în mod clar telul politicii nationale: 
„Având un teritoriu divizat, românilor le va fi imposibil să tina piept 
puternicelor imperii ce îi înconjoară. Insistăm asupra unirii întregului popor 
român“. 

Era un proiect temerar, ce părea să sfideze cele trei imperii, rusesc, 
austriac şi turc. Părând o utopie la data când a fost formulat, el a devenit o 
realitate optzeci de ani mai târziu. 

Prin situația politică pe care o aveau în cadrul monarhiei Habs- 
burgilor, românii nu puteau lua nici o inițiativă. Şi totuşi, din rândul lor, au 
apărut o serie de animatori ai ideii de unire a celor trei principate. 

Toţi intelectualii ardeleni sosiți în Muntenia sau Moldova susțineau 
două teze: pe plan național reînvierea Daciei romane; pe plan social, 
ridicarea economică a țărănimii, pentru a crea o bază trainică statului 
român. 

Cel mai activ dintre aceştia a fost Eftimie Murgu, profesor de filosofie, 
mai întâi la laşi şi apoi la Bucureşti. În 1840, el devine organizatorul unei 


conspiratii sociale si nationale. Acest dârz luptätor pentru un nationalism 
democrat țărănesc a exercitat o mare influență asupra intelectualilor din 
Muntenia şi Moldova. Să menţionăm printre aceştia pe arhimandritul 
Scriban, scriitorul N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Câmpineanu. 

Ideea daco-românismului intra în faza căutării unei soluții, pentru a 
putea trece din planul speculatiei romantice la cel al realizării. 

În 1839, partidul naţional din Muntenia i-a trimis domnitorului 
Moldovei, Mihail Sturdza, un emisar, cu propunerea ca acesta să fie ales 
domn al ării Româneşti. Consulul Franței, Hubert, asista la aceasta 
întrevedere. Prudent şi realist, domnitorul moldovean a cerut ca unirea celor 
două principate să aibă loc cu consimțământul Rusiei. El nu era de acord să 
se pună problema Transilvaniei şi a Basarabiei, pentru a nu provoca în ace- 
iaşi timp nemulțumirea celor două imperii. Mihail Sturdza trăsese concluzii 
din revoluția poloneză şi meditase asupra consecințelor acesteia. 

O idee, chiar dacă nu poate fi realizată imediat, devine, „o idee-fortä“ 
(ca să folosim termenul lui Fouillé) şi domină mai multe generaţii, până ce 
împrejurările devin favorabile înfăptuirii sale. 

Preocupat de ideea de unire a tuturor românilor, Câmpineanu s-a 
deplasat la Constantinopol pentru a expune situația şi aspiraţiile naţiunii 
române ambasadorilor Franței şi Angliei, amiralul Roussin şi, respectiv, 
lordul Ponsonby. El a reuşit să stabilească legături la Paris cu Garnier- 
Pages, Carmenin, Dupont de Leur, Bérier, prințul Czartoriski şi contele 
Zamoiski, iar la Londra cu lordul Dudley Stuart, lordul Mar Pith şi cu mai 
mulți parlamentari influenți. A fost ascultat cu interes de Thiers şi 
Palmerston. 

Vizionarul unirii a primit asigurări că momentul realizării acestei idei 
nu este prea îndepărtat, pentru că Europa se hotărâse să ia măsuri 
împotriva uneltirilor Rusiei în Orient. Erau, bineînțeles, cuvinte amabile, 
care nu angajau la nimic, dar care invitau totuşi la recunoştinţă. 
Romanticul om politic muntean s-a deplasat şi la Viena, unde a cerut o 
audiență la cancelarul Metternich. Acesta i-a comunicat că avea cunoştinţă 
de problema despre care urma să-i vorbească, dar că existau considerente 
politice care nu-i permit să se ocupe de aceasta. 

Cancelarul era, fără îndoială, informat despre activitățile şi proiectele 
lui Câmpineanu în favoarea unităţii naţionale a românilor. În drum spre 
Bucureşti, Câmpineanu a fost arestat la Lugoj şi dus sub escortă la 
închisoarea din Caransebeş. Pentru a-l îndatora pe domnitorul Ţării 
Româneşti, Metternich l-a predat pe Câmpineanu autorităților muntene, 
care l-au ținut închis timp de doi ani. 

Felix Colson, secretar politic al lui Câmpineanu, a publicat în 1839, la 
Paris, lucrarea Despre starea prezentă şi viitorul principatelor Moldova şi 
Muntenia, urmată de „tratatele Turciei cu puterile europene” şi de o hartă a 
țărilor româneşti. 


Bun observator şi având o informare temeinică, Colson făcea în 1839 
o prezentare exacta a românilor: „Un popor uitat până în zilele noastre ca o 
oază în deşert”. El remarcase unele diferențe între moldoveni, de tendință 
mai degrabă aristocratică, şi munteni, având vocația democrației. Dar în 
pofida acestor diferențe şi a tuturor dificultăţilor, pe care numai timpul le 
putea şterge, unirea celor două principate într-un singur regat avea toate 
condițiile să se realizeze. „Alții, mai înaintați, susțin că unirea tuturor 
românilor este absolut necesară”. 

Colson descoperise că românii din Basarabia, Bucovina şi Tran- 
silvania nu lipseau din preocupările nationalistilor munteni şi moldoveni. 
Dar aprecia cu mult simț politic că era „o problemă pe care mai degrabă 
timpul, decât diplomaţia, o putea rezolva”. 

În legătură cu românii din Transilvania, Colson scria: „Sunt români şi 
nutresc speranța că se vor uni cu fraţii lor din Moldo-Valahia. Ideea unirii 
este pe zi ce trece mai populară”. 

În 1837, doi reprezentanţi ai intelectualilor din Transilvania au făcut o 
vizită în Muntenia. Ei au intrat în contact cu elemente ce aveau un rol 
important în viața politică şi intelectuală şi şi-au întărit convingerea că ideea 
de unitate națională prinsese rădăcini adânci în această provincie; descriind 
viața grea a românilor din Banat, Colson conchidea: „Guvernul din Viena a 
crezut că magnații pot să-i sacrifice nepedepsiti fie politicii coloniilor 
militare, fie orgoliului nobililor şi raselor dominante. Va veni poate vremea 
când se va face dreptate pentru toate crimele de leznationalitate, atunci 
când supremaţia imperiilor va dispărea”. 

Observaţii asemănătoare celor ale lui Colson a făcut si Saint-Marc 
Girardin în Amintiri de călătorie. El străbătuse Transilvania în 1836, având 
drept vizitiu un tânăr care vorbea latineşte, probabil un fost elev al 
seminarului unit de la Blaj. „Toate aceste ținuturi abia dacă se considerau 
austriece”, notează autorul. 

Revoluţia maghiară a constituit numai un factor de precipitare a stării 
de spirit revoluționare, care mocnea pe tot întinsul Imperiului habsburgic. 
Mica nobilime maghiară, în mare parte sărăcită şi deci dispretuita si umilită 
de aristocrație, îl avea ca reprezentant pe Kossuth Lajos, avocat şi publicist 
înzestrat cu un talent oratoric excepțional. Prezenţa în Dietă a acestuia se 
datora contelui Ludovic de Batthyânyi, care cheltuise câteva sute de mii de 
florini ca să-i sprijine alegerea. Batthyânyi era unul dintre rarii magnați care 
susțineau lupta Ungariei pentru independență. Nobilimea mijlocie dorea să 
preia conducerea afacerilor ungureşti pentru a înfăptui unele reforme 
structurale, fără îndoială în spiritul acestei categorii sociale, adică în spirit 
conservator. 

În perioadele de criză social-politică, elementele ponderate, cele care 
vor să păstreze o cale de mijloc între extreme, sunt totdeauna învinse de 
extrema radicală. 


Kossuth vorbea în numele intelectualilor radicali, iesiti din rândurile 
micii nobilimi sărăcite. Datorită calităților sale, el a devenit şeful partidului 
reformei. Întrunită în luna martie 1848, Dieta maghiară era înspăimântată 
de ceea ce Villemain numise în Camera din Paris „jacqueria oficială“. Motivul 
îl constituiau masacrele din Galiţia, provocate de guvernul austriac. 

Pentru a-i combate pe polonezi, suspectați că vor să răstoarne ordinea 
socială, guvernul de la Viena a crezut că poate folosi armata pe care o 
pregătea de jumătate de veac, favorizând conflictele dintre țărani (în 
majoritatea lor ucraineni) şi propretarii polonezi. În satele din Galiţia au fost 
trimişi agenți secreti, instruiți timp de decenii, cu misiunea de a-i convinge 
pe țărani „că guvernul părintesc al împăratului doreşte emanciparea lor, dar 
nobilimea şi burghezia poloneză se opun, toate comploturile lor neavând alt 
scop decât să-i menţină în starea de iobăgie.” 

Flacăra revoltei s-a răspândit cu uşurinţă în întreaga Galitie. Masacre, 
familii întregi exterminate, casele nobililor jefuite şi incendiate. Preoţii „care 
au încercat să calmeze furia populară au fost ucişi de soldații majestätii sale 
apostolice, pentru că au tulburat ordinea publică. Guvernul de la Viena le-a 
permis celor care uciseseră si jefuiseră palatele nobilimii să vândă linistiti 
bijuteriile victimelor“. 

Alexander Wielopolski a publicat o vibrantă „scrisoare a unui nobil 
polonez către prințul Metternich”, în care reamintea eliberarea Vienei de 
către regele Sobieski. 

Nobilimea maghiară, indreptatita să bănuiască Viena ca ar folosi 
împotriva ei aceleaşi măsuri, aştepta nehotărâtă fiind conştientă de 
ferocitatea tratamentului pe care ea însăşi îl rezerva iobagilor şi țăranilor 
liberi. Metternich, care cunoştea această situație, scrisese in 1836: „În 
această tara (Ungaria) legile, moravurile, obiceiurile se află în urmă cu 
câteva secole față de restul Europei. Câţiva descreierati vor să aplice idei 
aparținând lumii civilizate unui corp politic ce nu este pregătit să le 
primească”. lar în 1848 el afirma „Ungaria seamănă cu o mlaştină. Dacă 
vrei s-o transformi în câmpie sau pământ roditor, trebuie să o scapi de apa 
stătută”. 

lar în ceea ce priveşte pretenţia la independență a Ungariei, 
Metternich se întreba „care ar fi situația acestei tari dacă s-ar despărți de 
Austria, cu gradul său redus de cultură, cu inferioritatea sa industrială şi, 
în sfârşit, cu inevitabilele eforturi care ar putea-o duce la separarea 
completa? Care ar fi situația ei fata de marile state vecine?“ 

Dar Metternich uitase sau omisese intenționat o altă întrebare: care 
avea să fie situația maghiarilor, ei înşişi o populaţie minoritară fata de 
celelalte naționalități din Ungaria? 

În fata Dietei reformist-conservatoare (dispusă să opereze unele 
modificări, fără a schimba nimic), Kossuth a folosit drept argument în 
favoarea alternativei sale tocmai tragicul episod al „jacqueriei din Galiţia”: 


nobilimea maghiarä avea de ales între a prelua conducerea miscärii anti- 
feudale sau a fi zdrobită de aceasta, în caz de opoziţie. „Nobilimea trebuie să 
acționeze, altfel va cădea sub secerile celor pe care i-ar fi putut elibera, iar 
această zi sângeroasă va însemna moartea constituției şi a națiunii 
maghiare”. 

Evident, Kossuth a pus accentul pe ideea națională maghiară, lăsând 
pe plan secundar reformele sociale. Toate eforturile sale erau subordonate 
intenției de a păstra pentru nobilime conducerea reformei. „Avem datoria de 
a păstra frâiele mişcării şi de a nu ne lăsa depăşiţi”. Atunci când se discuta 
despre independența politică a Ungariei, membrii opoziției îl sprijineau 
energic, dar se manifestau împotriva oricărei reforme antifeudale. Ei nu 
opuneau numai un obstructionism implacabil, ci desfăşurau o întreagă 
strategie plină de ingeniozitate, încercând să dea şi să ia prin aceeaşi lege. 

Deputatul Szentkirâlyi a propus suprimarea drepturilor feudale, dar a 
cerut ca indemnizaţia datorată proprietarilor să fie plătită de stat, ceea ce s- 
a acceptat în unanimitate. Dar în afară de Dietă şi nobilime, mai existau şi 
maghiarii care nu aparțineau acestei minorități privilegiate. 

Purtătorii de cuvânt ai imensei majorități a națiunii maghiare erau 
luptători autentici, care cereau o reformă radicală a structurii. Ideile lor au 
fost expuse de Eôtvôs Jozsef, in Die Reform in Ungarn, carte apărută la 
Leipzig în 1846, ca răspuns adresat Dietei ce dezbătea propunerile de la 
Pressburg. 

Prezentând situaţia nobililor şi a ne-nobililor, autorul scoate în relief, 
prin întrebări şi răspunsuri, faptul că întreaga putere şi toate privilegiile se 
aflau în mâinile nobililor, poverile căzând în spinarea celorlalți. 

„Cine ia parte la elaborarea legilor deputaţilor aleşi liber şi potrivit 
drepturilor lor de instruire? 

— Nobilimea. 

Cine stabileşte în comitate pretinsul impozit domestic şi cine 
revizuieşte socotelile la acest impozit? 

— Nobilimea. 

Cine dispune de lucrările publice? 

— Nobilimea. 

În mâinile cui se află aproape toate funcţiile statului? 

— În mâinile nobilimii. 

Cine este stăpânul aproape exclusiv al pământului ţării, fie prin 
bunuri proprii, fie prin proprietate comunitară? 

— Nobilimea. 

Din partea cui se cere plata impozitului prin lege şi cine o cere? 

— Din partea săracului de către nobilime. 

În ce cauze pronunţă judecătorul comitatului cea mai mare parte a 
sentintelor după cum crede el de cuviință? 

— În cele ale săracilor. 


Cine suportă întregul impozit domestic? 

— Săracul. 

Cine execută toate muncile publice? 

— Săracul. 

Din cine este formată armata, din ce clasă socială? 

— Din clasa săracilor. 

Şi cine, prin obligaţiile comunale, lucrează aproape toate pământurile 
țării? 

— Săracul. 

Dintre toate punctele enunțate, nu există unul singur asupra căruia 
nu ar merita să întârziem, dar pentru a nu fi acuzat de patimă democratică, 
nu fac nici un comentariu. Împotriva afirmațiilor mele s-ar putea spune că 
tabloul prezentat aici nu mai este valabil, din moment ce, prin articolele 4 şi 
5, ultima Dietă a acordat oricărui ne-nobil dreptul la proprietate şi la 
funcții. Nimeni nu este mai convins decât mine de enormele consecințe ale 
articolelor citate. Dar până astăzi (1846), situaţia celor nevoiaşi nu s-a 
schimbat cu nimic. Mai mult, aceste modificări nu se pot aplica până când 
intenția legii nu va fi susținută prin noi dispoziţii, care încă lipsesc.” 

Revolta intelectualilor maghiari (al cărei scop politic era instaurarea 
dreptății sociale) era îndreptată împotriva Vienei şi absolutismului 
habsburgic şi nu împotriva austriecilor, germanilor sau altor naționalități. 
În revista „Erdelyi Hirado” (Vestitorul transilvan), Jakab Elek a publicat în 
1846 o serie de articole în favoarea românilor. „Nu fac ei parte din edificiul 
statului nostru, chiar dacă nu sunt coloanele ornamentale, ci stâlpii săi 
seculari? Nu apără ei liniştea ţării? Nu cultivă ei, de veacuri, cea mai mare 
parte a pământului transilvan?“ 

Scriitorul Szentivâny Mihâly s-a adresat chiar nobilimii maghiare, 
cerându-i să se ruşineze de tirania pe care o exercită, asemănătoare celei 
din vechime şi să renunțe la iluzia că va putea asimila celelalte natiuiii; el 
recomanda o alianţă frateasca între diferitele naționalități. Acest visător avea 
o înțelegere mai realistă a situației națiunilor din Ungaria. 

El a demonstrat, în revista citată, eroarea fundamentală a aristocrației 
maghiare de a exploata țărănimea. ,Aristocratia ungară a crezut cu tărie că 
privilegiile sale sunt eterne. Chiar dacă toate societățile şi formele de 
organizare din lume se präbuseau, ea spera că se va putea face astfel încât 
tärisoara aceasta, care este Transilvania, să rămână ca o relicvă împietrită a 
Evului Mediu, ca o mumie închisă ermetic, fără nici un contact cu spiritul şi 
ideile timpului.” 

Scriitorul Tancsics a avut curajul să rostească următorul adevăr: 
„Tăranii pot trăi fără nobili, dar aceştia nu pot trăi fără țăran”. 

În momentul izbucnirii revoluţiei la Budapesta, au fost eliberaţi doi 
condamnați politici: liberalul-radical maghiar Tancsics şi revolutionarul 
român Eftimie Murgu. 


Nationalismul maghiar a fost profund influentat (am putea spune 
chiar elaborat) de aristocratie, aceeaşi aristocrație care a pus în practică şi 
politica de maghiarizare forțată. Ea a disprețuit cifrele, ignorând până si 
statisticile populaţiei în funcție de naționalitate. 

Combătând în Dieta de la Pressburg revendicările naționalităților, 
Széchenyi a propus cu insistență să se respingă aceste cereri, pentru că 
naționalitatea maghiară era „concentrată în nobilime, iar abandonarea 
privilegiilor ar avea drept rezultat înecarea a şase milioane de maghiari în 
masa slavă”. 

În această concepţie aristocratică a naţionalismului maghiar îşi au 
originea toate convulsiile create de o aberantă voință de a domina celelalte 
naționalități, ceea ce a dus la anihilarea oricărei formule federative. 

În 1846, Imperiul Habsburgilor avea 38 milioane de locuitori, dintre 
care 17 milioane slavi (cehi, slovaci, croaţi, sloveni, sârbi), aproape 10 mi- 
lioane de germani (dintre ei 8 milioane locuind în Austria şi Boemia şi 1,3 
milioane în Ungaria şi Transilvania), 5,3 milioane de maghiari, 3 milioane de 
români, care trăiau în Transilvania, Banat şi Bucovina şi peste 2 milioane 
de italieni şi evrei. În regatul Ungariei propriu-zise, din cele 14 milioane de 
locuitori, numai 5 250 000 erau unguri, restul populaţiei compunându-se 
din slavi, români şi germani, după cum reiese şi din harta lingvistică a 
epocii. Teoria lui Széchenyi era deci explicabilă; nobilimea maghiară 
constituind o minoritate națională, dar bucurându-se de privilegiile ce-i 
dădeau putere, era logic ca ea să vrea să identifice naționalismul maghiar cu 
propria-i clasă. Dacă ar fi fost acceptate revendicările naționalităților şi 
postulatele democraţiei, s-ar fi ajuns în mod fatal la prăbuşirea Ungariei şi, 
ca o consecință inevitabilă, la transformarea radicală a structurii economice. 
Aşa se explică grija aristocrației să limiteze acțiunile revoluționare la 
naționalism, aşa cum îl concepuse ea. 

Reprezentantul cel mai eminent al aristocrației maghiare a fost contele 
Ludovic Batthyânyi, protectorul lui Kossuth, care aparţinea micii nobilimii. 
Kossuth a pus în serviciul tezei formulate de Szechenyi („naționalitatea 
ungară este concentrată în nobilime”) temperamentul său revoluționar şi 
elocinta fascinantă, reuşind să golească ideea de revoluţie de conţinutul ei 
social. Acest naționalism a făcut imposibilă realizarea federalismului, 
singura formulă ce ar fi facilitat convietuirea naționalităților într-un singur 
stat. El ar fi asigurat entităților naturale şi istorice integrarea lor inviolabilă. 

Pe măsură ce se dezvoltau studiile istorice, popoarele intrau în contact 
cu arhivele în care se aflau titlurile unor drepturi imprescriptibile pe care le 
detinusera. 

Revolutia maghiara nu a fost primita cu ostilitate de nationalitati. 

La inceputul lui aprilie 1848, a sosit la Pressburg o delegatie de sarbi 
pentru a expune revendicarile nationale si sociale ale acestei nationalitati. 
Delegatia era condusa de liberalul Kostié si de tanarul revolutionar 


Gheorghe Stratomirovié, adversar înverşunat al absolutismului habsburgic. 
»Stratomirovié se exprimă cu atât dispreț şi atâta indignare împotriva 
împăratului şi a ofițerilor săi, încât ai putea crede că dispune de o forță 
suficientă pentru a lupta şi cu ungurii si cu Windisch-gratz, ceeai ce nu este 
cazul”, spunea însuşi primul ministru al Serbiei independente. 

Îndreptându-se spre Pressburg, el credea că insurecția maghiarilor 
împotriva Habsburgilor nu excludea dreptul celorlalte naționalități la lupta 
pentru independență. 

Kossuth a primit delegația cu amabilitate, dar s-a arătat refractar la 
obiectivul politic al sârbilor, care doreau autonomia teritoriului pe care-l 
ocupau şi în care constituiau majoritatea. Ca şi progresiştii unguri, Kossuth 
considera că expresia „națiune“ se referă la statul maghiar şi nu la o 
comunitate de limba, istorie, tradiție şi cultura; aceasta era poziția 
antifederală. 

Din cauza dispretului pe care-l manifesta nobilimea maghiară față de 
toate celelalte naționalități din Ungaria, Batthyânyi, Kossuth şi Szechenyi, 
ca şi Dieta de la Pressburg nici măcar nu şi-au dat osteneala să se 
informeze asupra curentelor antagoniste ce existau în rândul 
naționalităților. 

În lucrarea sa Războiul pentru independența ungară, Francisc Fejtô 
face această justificată observaţie: „Ungurii nu au înțeles că cei pe care-i 
consideraseră până atunci iobagi inapoiati căpătaseră conştiinţă națională”. 

Lipsa de consideraţie pentru naționalități (cu toate că formau o 
imensă majoritate în Ungaria) l-a împiedicat pe Kossuth să înțeleagă 
pericolul ce pândea revoluția maghiară şi care nu venea de la tânărul 
revoluționar Stratomirovic, ci din partea patriarhului ortodox Rojacié aflat în 
contacte directe cu Sankt-Petersburgul. 

Biserica ortodoxă era, încă de pe vremea lui Petru cel Mare, un 
element activ al politicii ruseşti în rândul slavilor din sud. 

Românii din Transilvania, Banat şi Maramureş au primit cu simpatie 
insurecția maghiară. Interpretul fidel al atitudinii românilor, încă din prima 
zi a revoltei, a fost ziaristul Gheorghe Bariț. Din 1838 până in 1848, el a 
susținut lupta împotriva regimului absolutist al lui Metternich în ziarele pe 
care le redacta, „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru inimă şi 
literatură”. 

În calitatea sa, Bariț era obligat să ia zilnic legătura cu serviciile de 
„supraveghere şi formare a opiniei publice”, cu alte cuvinte cu cenzura. 

Când a aflat că a izbucnit revoluția la Pesta, el a scris in „Gazetă de 
Transilvania” din 15 martie 1848: „Plânsul mă îneacă, pentru că în viața 
mea publică de jurnalist, lovită şi cutreierată de atâtea valuri şi de prigoniri 
nemeritate, nu mai cunoscui altă bucurie.” O nouă epocă începe pentru 
români. Ei simt că libertatea, egalitatea şi fratia, această sfântă deviză a 


timpului, va fi şi salvarea lor... Se vor strădui cu toate puterile să transmită 
în cele mai îndepărtate colțuri această deviză. 

Ura purtătorului de cuvânt al poporului român Bariț era îndreptată 
împotriva regimurilor absolutiste şi a politicii lui Metternich. El se exprima 
elogios despre discursurile lui Kossuth. Dar acest om format la Blaj îşi 
manifesta şi bucuria că „episcopii ortodox şi unit nu vor avea nici o 
influență politică”, manifestându-şi astfel reticentele față de conducătorii 
celor două biserici, prea atasati Curţii şi prea influențați de aceasta. 

La Blaj apărea şi un alt ziar românesc, „Organul luminării”, condus de 
cărturarul român de mare prestigiu Cipariu. Şi acesta îşi exprima bucuria, 
sperând că revoluția maghiară va pune capăt asupririi. 

Conducătorii spirituali ai națiunii române aruncau vălul uitării peste 
trecutul recent; nu trecuseră decât şaptezeci de ani de la revoluția lui Horea 
şi de la sângeroasa ei reprimare. Ei erau fascinati de revoluție şi de speranța 
pe care aceasta o purta: libertatea, egalitatea şi frätia. 

Dezbaterile din Dieta de la Pressburg dezminteau aceste aşteptări. Ele 
dovedeau refuzul nobililor de a accepta principiul naționalităților şi de a 
elimina din afacerile statului concepția lui Metternich. 

Fără îndoială că existau şi partizani sinceri ai principiilor Revoluţiei 
franceze. Dar aceştia formau o minoritate de tineri aparținând clasei 
inferioare sau chiar iobăgimii. Tinerii radicali, exaltati de poeții romantici şi 
de Istoria Girondinilor a lui Lamartine, visau să fie Dantonii revoluției 
maghiare; ei se întâlneau la cafeneaua Pilvax din Budapesta. 

Cel care le insufletea aspiraţiile era marele poet Petofi, de origine 
sârbă şi al cărui nume fusese maghiarizat din „Petrovici“. Era fiul unui 
cârciumar sărac si al unei taranci. Ce afinități puteau exista între poetul 
romantic — care formulase într-un poem acest crez politic: „Visez zile 
sângeroase / care vor distruge lumea veche / şi care pe ruinele fumegânde / 
vor înălța o nouă lume“ — şi membrii Dietei de la Pressburg, unde 
majoritatea deputaților aparțineau aristocrației? Se pare că nici una, fapt 
confirmat indirect şi de Francisc Fejt în Războiul pentru independeta 
ungară: „Majoritatea deputaţilor aparţineau nobilimii. Între cei 448 de 
reprezentanți era un mare număr de avocaţi, medici, magistrați, notari, dar 
nu existau decât doi ţărani, în timp ce în Reichstag (parlamentul austriac), 
care tocmai fusese ales, se aflau 92 de țărani şi un mare număr de 
burghezi”. Rezultă deci că, în Austria, primele manifestări ale revoluției şi- 
au făcut efectul, în timp ce în Ungaria, în pofida tuturor transformărilor 
survenite în Europa, nu se schimbase nimic, nobilimea feudală continuând 
să conducă destinele acestei țări până în 1945. 

Exasperarea clasei nevoiaşe a fost exprimată de Petôfi într-un poem 
vibrant: ,Sculati maghiari / vă cheamă Patria / a sosit clipa acţiunii, / 
acum ori niciodată”. 


În timp ce tinerii radicali discutau la cafeneau Pilvax elaborarea unei 
noi construcții de stat — în cadrul căreia omul trebuia să-şi recâştige 
libertatea națională, dar şi demnitatea umană — Dieta se străduia să 
consolideze ordinea feudală amenințată. Şi Dieta a fost cea care a reuşit să 
învingă revoluția maghiară, contribuind la restaurarea regimului 
Habsburgilor; pentru că între Dieta de la Pressburg şi Curtea de la Viena nu 
exista decât o neînțelegere trecătoare. „Corb la corb nu-şi scoate ochii.” 

Petôfi a căzut eroic în luptă pe câmpul de bătaie de lângă Sighişoara, 
„preferând o moarte frumoasă unei vieți mizere”. 

Contele Sztaray, deşi conservator, avea o înțelegere lucidă a realității 
şi îi prevenise zadarnic pe conservatori, înainte de revoluție, că ,jumatatile 
de măsură nu mai sunt operante, trebuind măsuri radicale pentru uşurarea 
soartei poporului”. Nobilimea maghiară nu şi-a dat seama că lupta 
împotriva Vienei cerea solidaritatea întregii națiuni. De fapt, nobilimea se 
lăsase atrasă în acțiunea împotriva Curţii de la Viena şi a fost surprinsă că 
Habsburgii nu cedează. Fragilitatea convingerilor revoluționare ale nobilimii 
maghiare a fost verificată în momentul în care generalul austriac Schlick a 
invadat nordul Ungariei. Marii proprietari din comitatul Sâros erau 
satisfäcuti de această intervenție militară, care îi elibera de Kossuth si de 
legile antifeudale votate de Dietă sub presiunea evenimentelor. 

Tancsics, patimasul Petôfi şi alti radicali ceruseră cu insistență în 
Dietă ca opera legislativă începută în martie să fie continuată printr-o sferie 
de măsuri menite să suprime ultimele vestigii feudale, care constituiau o 
sursă de nemulțumire, fără să fie de vreun folos statului. Kossuth tinea 
seama de starea de spirit a clasei proprietarilor — dispuşi la tranzacții —, 
dar, pentru a-i linişti, el a fost obligat să-i avertizeze pe cei ce ce „agitau tara 
împotriva nobilimii, a magnatilor sau a altor clase sociale “: „A agita poporul 
pentru nişte biete păşuni sau pentru impozitul pe vin, înseamnă a diminua 
forța de care avem nevoie pentru a salva patria... Orice dispută internă 
trebuie să înceteze.” 

Pentru a întări convingerile ,revolutionare” ale nobilimii, Kossuth s-a 
văzut obligat să anunţe că promisiunile făcute de guvernul precedent, 
privind indemnizaţiile, vor fi respectate. Guvernul pregătea plata imediată a 
unui avans de 15 milioane de florini proprietarilor care consimtisera să 
renunţe la drepturile lor feudale. Era singurul mijloc de a le învinge ezitarile 
şi de a-i ralia la acţiunea națională. Cu toată nemulțumirea ei fata de 
întârzierea aplicării legilor antifeudale, țărănimea maghiară a răspuns 
apelului lui Kossuth. 

Pentru ea, noțiunea de patrie avea un cu totul alt conținut decât 
pentru privilegiați. Este surprinzător să constatăm că clasa conducătoare 
maghiară nu a ținut seama nici în ajunul, nici în cursul revoluţiei de natura 
crizei care traversa Austria, din cauza problemei naționalităților şi a 
structurii sale feudale. 


Observatorii sträini au pus situatiei diagnostice precise. Agentul 
diplomatic englez Blackwell scria în ianuarie 1843 : „Dezmembrarea acestui 
imperiu eterogen tine de viitorul apropiat!“ La fel, Kisseleff, reprezentantul 
Rusiei la Paris, îşi informa ministrul de externe Nesselrode, la 19 martie: 
„Tristele evenimente de la Viena au distrus sistemul politic al Europei. 
Austria se descompune şi, pentru noi, va dispărea.” 

Sfânta Alianţă era ameninţată. În ceea ce priveşte cele două probleme, 
cea a naționalităților şi cea a privilegiilor feudale, politica iui Kossuth a 
acționat negativ, câtă vreme Ungaria nu avea decât o alternativă: să se 
reconcilieze cu Viena sau să caute sprijin în țărănime şi în nationalitätile 
nemaghiare. 

Kossuth a refuzat cu fermitate reconcilierea cu Viena, tezä ce era 
susținută de Deâk şi de un mare număr de nobili din Dietă. El a încercat să 
escamoteze problema țărănimii şi a respins revendicările naționalităților. 
Convingerea lui, potrivit căreia numai nobilii aveau misiunea de a conduce 
națiunea, a fost dovedită prin atribuirea dreptului de vot tuturor nobililor, 
indiferent de situaţia lor materială. În timp ce ţăranii înstăriți, muncitorii şi 
negustorii nu beneficiau de acest drept decât dacă aveau cel putin un 
lucrător angajat. Acesta era sistemul de vot censitar. 

Alegerea în Dietă era condiționată de cunoaşterea limbii maghiare, 
ceea ce însemna introducerea acesteia ca limbă de stat şi înlocuirea limbii 
latine. Cu toate că în primăvara lui 1848 s-au acordat drepturi civice egale 
cetățenilor, fără deosebire de naționalitate şi religie, nici o lege nu garanta 
dreptul de folosire a limbii materne în administraţie, justiție şi învățământ. 
Nu s-a oferit nici o garanţie pentru dezvoltarea culturii naţionale şi a şcolilor 
naționalităților. Legile impuneau folosirea exclusivă a limbii maghiare în 
toate ținuturile, cu excepţia celor croate. 

Ideea maghiarizării forțate a naționalităților, exprimtă lapidar prin 
fraza: „Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc“, reluată cu 
energie în 1867, după semnarea Pactului dualist, fusese elaborată în 1848. 

Atât Batthyânyi, cât şi Kossuth au crezut că acordarea egalităţii 
drepturilor civice constituia o concesie suficientă. Românilor, sârbilor, 
croaților etc. le revenea... onoarea de a deveni maghiari. 

În Războiul pentru independența ungară, Francisc Fejtô citează 
părerea istoricului maghiar M. Horvâth, care considera că Batthyânyi şi 
Kossuth comiseseră o eroare politică ireparabila: „...Aceea de a proclama 
principiile de egalitate şi libertate fără a reglementa detaliile care să 
garanteze punerea în practică a celor două noţiuni, în favoarea diferitelor 
naționalități ce locuiau pe teritoriul maghiar... Pe de altă parte, guvernul 
ungar nu a dat dovadă de prea mare abilitate când a încredinţat conducerea 
regiunilor sârbeşti unor mari proprietari de pământ ca Kiss Ern6, contele 
Eszterhâzy Sândor etc., care erau deosebit de antipatizati de ţărani”. 


Dar putea guvernul Batthyânyi să incredinteze conducerea, în 
regiunile sârbeşti, altcuiva decât unor nobili interesaţi să înăbuşe atât 
tendințele sociale revoluționare ale sârbilor, cât şi pe cele politico- 
naționaliste? Acesta era spiritul revoluției maghiare, bazat pe convingerea că 
ideea națională era reprezentată de aristocrație. 

Este evident faptul că L. Kossuth visa la o Ungarie cu 14 milioane de 
maghiari. Pentru a o realiza, trebuia să se opună prin orice mijloc ca 
aspiraţiile naționalităților să devină realitate. 

Cum aristocrația nu recunoştea decât revoluția maghiară, ea 
considera mişcările naționale ale celorlalte naționalități din Ungaria şi 
Transilvania drept urmări ale intrigilor camarilei de la Viena şi ale 
ţarismului. 

Considerând problema din punctul de vedere al lui Kossuth, 
atitudinea naționalistă maghiară era logică. Fără o asimilare forțată a 
naționalităților, pentru a împiedica orice formă de autonomie propriu-zisă, 
teritoriul Ungariei ar fi fost redus aproximativ la limitele fixate ulterior de 
Tratatul de la Trianon, constituind elementul central al unei federații. 
Politica lui Batthyânyi şi Kossuth a întârziat cu şaptezeci de ani 
deznodământul unui proces istoric declanşat de Revoluţia franceză. 

Obiectivul urmărit de Dieta de la Pressburg era asigurarea unui regim 
de autonomie. Dar puterea trebuia să rămână în mâinile nobililor. Revoluţia 
maghiară fiind înfrântă în 1849, acest obiectiv a fost atins abia în 1867. 

Situaţia din Transilvania, „fortăreața feudalismului maghiar”, 
devenind tot mai complicată din cauza numărului românilor. 

Toate eforturile lui Iosif al II-lea de a frânge rezistența acestei fortărețe 
fuseseră zadarnice. În 1784, revoluţia lui Horea avusese un caracter social. 
În 1848, aspiraţiile revoluţionare ale românilor nu mai erau numai sociale, 
ci şi naționale, aşa cum fuseseră ele prezentate în 1791 de episcopul 
Inocenţiu Micu şi ulterior în „Supplex libellus Valachorum”. 

Potrivit statisticii lui Sollner, situația demografică a Transilvaniei se 
prezenta în 1844 astfel: 

unguri şi secui...... 606.000 


PETINATM pi en 214.000 

OMAN, ss 1.291.000 

tha 0G remets 9.000 

țigani şi evrei........... 22.000 

Pentru a-şi putea menține dominaţia şi a zădărnici orice acțiune 
națională, care ar fi fost — implicit — şi socială, maghiarii au refuzat să 


îmbunătățească situația iobagilor români. 

O oarecare teamă de contaminare i-a pătruns pe nobili după 
schimbările survenite în Moldova şi Muntenia în urma revoluției lui Tudor 
Vladimirescu. Acesta lichidase regimul fanariot şi inaugurase o fază nouă în 
istoria poporului român, cea a rezistenței naționale. 


Legăturile dintre Transilvania şi celelalte două principate, Moldova şi 
Muntenia, nu fuseseră întrerupte în nici un moment şi se putea deci aştepta 
ca procesul de renaştere națională să aibă urmări şi peste Carpaţi. Contele 
Széchenyi constata acest lucru cu un sentiment de spaimă: „Nici o graniță, 
nici o supraveghere nu vor reuşi să rupă firul ce-i leagă prin origine de 
patria lor comună, o tara săracă, dar care le cuprinde toate speranțele”. 

Baronul Wesselenyi era unul dintre cei mai fanatici propagandişti ai 
maghiarizării forțate. Cartea lui apărută la Leipzig în 1843, a fost evanghelia 
tuturor panmaghiarilor. El scria: „Planurile pe care le urzesc fiii Munteniei si 
Moldovei sunt mari şi iscusite, iar ei lucrează spre împlinirea lor tot timpul. 
Multi dintre ei au o cultură mai întinsă şi sunt mai adânc pätrunsi de noul 
spirit al vremii decât ne putem închipui multi dintre noi“. Trebuie să 
subliniem că baronul era unul dintre conducătorii liberalismului maghiar. 

Neliniştea nobilimii maghiare în legătură cu nationalitätile din 
Transilvania creştea pe măsură ce revoluția se întindea în Europa. 
Cancelarul Transilvaniei, baronul J6sika, scria de la Viena guvernatorului 
provinciei, contele Teleki Jozsef, la 2 martie 1848: „la Paris, radicalii si 
comuniştii au preluat puterea” şi îşi exprima speranța că țarul Rusiei va 
interveni. 

Nicolae I era, într-adevăr, jandarmul Europei, specializat în zdrobirea 
revoluțiilor nationale, în care vedea roadele sämântei aruncate de Revoluţia 
franceză. Dar la 14 martie, cancelarul Josika îl anunţa pe guvernatorul 
Transilvaniei că revoluţia a izbucnit şi la Viena, iar Metternich a fost obligat 
să demisioneze. Cancelarul îi scria, la 1 ianuarie 1848, regelui Prusiei: „Ceea 
ce este clar pentru mine este că lucrurile vor suferi mari schimbări. Faza pe 
care o traversează astăzi Europa este cea mai periculoasă din ultimii şaizeci 
de ani. Nu sunt profet, dar sunt un medic bătrân. Ştiu să deosebesc 
indispozitiile trecătoare de bolile mortale; astăzi este vorba de o boală 
mortală. Vom rezista cât vom putea, dar încep să mă gândesc cu disperare 
la sfârşit. Dacă nu mă înşel, anul 1848 va pune în lumină multe lucruri 
care anul trecut erau învăluite în ceață”. 

După demisia lui Metternich, cancelarul Transilvaniei s-a agăţat de o 
nouă speranță, prințul Windischgrăz, care, în calitatea sa de guvernator 
civil, putea impune ordinea. Două zile mai târziu, Josika îi comunica lui 
Teleki faptul că lucrurile evoluează cu o viteză înspăimântătoare. Era, se 
pare, un ecou al constatării făcute de Metternich, cu un amar sentiment de 
resemnare: „revoluțiile înaintează, repede”. Josika îşi exprima regretul ca 
revoluția nu fusese lichidată când încă mai era posibil pentru că la Viena 
aşteptau 30.000 de soldați gata să execute orice ordin. „Ceea ce se întâmplă 
astăzi în Ungaria pune în pericol viata şi averea nobilimii, care se găseşte în 
mijlocul unei mase de un milion şi jumătate de oameni de limbă străina”. 
Cancelarul nu pierdea din vedere faptul că, printre aceşti oameni de limbă 
străină, 1.291.000 erau români. 


„Suntem răspunzători fata de soarta Transilvaniei şi trebuie să-i 
consultăm pe comandantul general şi pe înalții comişi pentru a înăbuşi 
orice tulburare.” În concluzie, el cerea să se ajungă repede la o înţelegere cu 
opoziția. 

În scrisoarea sa din 18 martie, Josika îşi exprimă neliniştea fata de 
libertatea presei, care ar putea constitui un pericol pentru tara, si 
recomandă guvernatorului Teleki să controleze minuțios tot ce scrie presa 
română. „În acest scop, scrie el, veţi putea găsi un sprijin de nădejde la cei 
doi episcopi români.” 

Schimbul de scrisori febril dintre J6sika, de la Viena, şi Teleki, de la 
Cluj, demonstrează neliniştea de care fusese cuprinsă aristocrația maghiară. 
Cel dintâi făcea la 24 martie următoarea constatare, referindu-se la 
revoluția de la Budapesta: „Actuala revoluție franceză, care amenință 
proprietatea şi duce drept spre comunism, nu a rămas fără influență la 
Budapesta; cercul opoziției — având în frunte dictatura lui Petôfi, Iranyi si 
Vasvari — exercită cea mai cruntă teroare, extinzându-şi instigările chiar şi 
în rândul țăranilor”. (Corespondenta dintre Josika şi Teleki a fost extrasă de 
istoricul român Victor Cherestegiu din arhivele familiei Teleki. El a folosit-o 
în documentata sa lucrare Adunarea Naţională de la Blaj.) 

În acest climat de panică, Jésika dădea următorul sfat: „Lucrul cel 
mai important este să câştigăm timp”. El rezuma astfel tactica dintotdeauna 
a nobilimii maghiare. 

Andics Erzsébet, în Rolul contrarevolutionar al marii aristocrații 1848 
— 1849 (vol. II, pag. 22—23), scoate în evidenţă rolul activ al cancelarului 
Josika şi al altor nobili, care, datorită legăturilor cu aristocrația Vieneză, 
zădărniceau sancţionarea de către împăratul Austriei şi regele Ungariei a 
legilor menite să opereze o breşă în sistemul de dominație feudală. 

Fata de revoluţia pariziană, revoluțiile din 1848 din Austria si Italia 
aveau anumite caracteristici. „În Franţa, revoluţia este aproape exclusiv 
politică şi într-o mai mică măsură socială. Obiectivul său esențial il 
constituie extinderea dreptului de vot. În afara granițelor Franţei, 
insurectiile sunt în acelaşi timp liberale şi nationale. Popoarele cer 
constituții, dar mai ales schimbarea statutului lor internațional — fie, ca în 
Italia, sfârşitul dominaţiei străine, fie, ca în Austria, independenţa şi 
autonomia. Acesta este cazul ungurilor, cehilor şi sarbo-croatilor.” (Contele 
de Saint-Aulaire — Franz-Joseph) 

În Austria, la problemele naționalităților se adăuga, într-o măsură mai 
mare statutul țărănimii, menținută în stare de iobăgie. Această problemă 
căpăta în Transilvania forma unei autentice sclavii. 

Nobilimea maghiară contesta ideea existenței altor naționalități în 
Ungaria. 

După adunarea din 27 martie, când s-a prezentat la Kossuth o 
delegație care a formulat cererile sârbilor in 16 puncte (printre care cel 


privind recunoaşterea națiunii sârbe), conducătorul revoluției maghiare a 
răspuns plin de mânie că în Ungaria nu există şi nu poate exista decât o 
singură naţiune şi anume cea dominantă, națiunea maghiară. El a refuzat 
cu aceeaşi îndârjire să rezolve problemele atât de tragice ale iobagei. Între 
aristocrația austriacă şi cea maghiară exista o puternică solidaritate, ambele 
fiind amenințate, în aceeşi măsură, de reformele sociale, care periclitau 
proprietatea feudală. Care puteau fi şansele de reuşită ale cererilor 
ţărăneşti, fata de intervenţiile aristocrației maghiare? Familia imperială era 
adversara oricărei reforme. 

La 19 martie 1848, arhiducele palatin Stephan de Habsburg, văr al 
împăratului, îi comunica vice-cancelarului Szôgyényi Lâszlo: „leri într-un 
prim moment de spaimă, cele două Diete au votat legea suprimării corvezilor 
şi a oricărui fel de dijmă. Legea va ruina aristocrația dacă Majestatea Sa nu 
găseşte vreun mijloc pentru a împiedica aplicarea ei“. Arhiducele oferea şi 
unele sugestii care au fost luate în considerație. La 28 martie, o Revenire 
imperială cerea ca legea respectivă să fie dezbătută din nou în Dietă. Acelaşi 
document hotăra ca dispoziţiile anterioare să rămână în vigoare până în 
clipa în care Dieta va stabili despăgubirea proprietarilor. Era o formulă 
ingenioasă de a sabota reforma. 

Întrucât nu existau fondurile necesare despägubirilor, abolirea 
iobăgie! era amânată pentru un termen necunoscut. La Curte, camarila era 
formată, bineînțeles, din elementele cele mai reacționare ale aristocrației. Ea 
nu se putea resemna să vadă Austria înzestrată cu o Constituţie ce nu i-ar 
mai fi acordat exclusivitatea puterii. Cea care conducea această camarilă era 
arhiducesa Sophia, care s-a servit de ea, la începutul revoluției de la Viena, 
pentru a provoca răsturnarea lui Metternich. Până şi reactionarul 
Metternich era considerat progresist, în comparație cu concepțiile retrograde 
ale arhiducesei. După îndepărtarea acestuia, toți membrii familiei imperiale, 
marii demnitari ai Curţii, înalții funcționari şi generali s-au grupat în jurul 
arhiducesei, proclamându-l ca şef al curentului pe prințul Windischgrâtz. 

Împăratul Franz-Ferdinand fusese o simplă marionetă în mâinile 
camarilei, până la abdicarea sa, la 2 decembrie 1848, aşa cum fusese şi în 
mâinile lui Metternich. Este uşor de înțeles că demersurile lui Josika privind 
menținerea regimului iobăgiei au găsit un sprijin foarte eficient din partea 
camarilei. La 29 martie, el anunţa foarte satisfăcut guvernatorului Teleki ca 
proiectul de lege privind desființarea dijmelor ţărăneşti nu a fost sancționat 
şi că a fost trimis Dietei spre a fi dezbătut din nou, pentru că anularea 
imediată a obligaţiilor țăranilor ar fi produs mari daune economiei statului. 

Este interesant să constatăm că cei care se opuneau reformelor nu-şi 
imaginau că această rezistență poate duce la revolta țăranilor. 

Românii din Imperiu nu mai aşteptau din partea ungurilor nici 
recunoaşterea lor ca națiune (într-o vreme în care toate măsurile duceau 
spre o maghiarizare forțată), nici restituirea drepturilor lor prin abolirea 


iobăgiei. Dar şi speranțele pe care şi le puseseră în Habsburgi nu erau decât 
o amăgire. 

Revendicările românilor erau inspirate de liberalism (în domeniul 
social-economic) şi, din principiul naționalităților, ambele contrazicând 
principiile fundamentale ale Imperiului. Ei erau deci condamnaţi să nu 
primească decât fărâmituri din partea lui Franz-Joseph, mult mai zgârcit 
decât Iosif al II-lea. 

De la 2 decembrie 1848 şi până la 21 noiembrie 1916, timp de şaizeci 
şi opt de ani, Franz Joseph şi-a păstrat aceeaşi ostilitate fata de „hidra 
revoluției”, una din consecinţe fiind refuzul său de a admite federalizarea 
Imperiului. 

Ca şi Joseph de Maistre, doctrinarul catolicismului, împăratul 
considera revoluția drept o revoltă satanică. 

Grupul intelectualilor revoluționari conduşi de poetul Petôfi a redactat 
un manifest în 12 puncte, devenit programul revoluției maghiare : 

1; Libertatea presei si desfiintarea cenzurii preventive. 

Un guvern responsabil. 

Sesiuni anuale ale Parlamentului ales prin vot universal. 
Egalitatea tuturor în fața legii. 

Constituirea unei gărzi naționale. 

Egalitatea tuturor la plata impozitelor. 

Suprimarea drepturilor feudale. 

Instituirea sistemului de jurati aleşi în cauzele penale. 
Înființarea unei Bănci Naţionale. 


EN Bi ati 


Formarea unei armate naţionale. 
Eliberarea deținuților politici. 


—— 
= O 


= 
cau 


Unirea Ungariei cu Transilvania. 
Egalitate — Libertate — Frätie. 


Acest manifest-program face abstracție de existența efectivă, atât în 
Ungaria, cât şi în Transilvania, a unor naționalități ale căror aspirații intrau 
în contradicție cu concepția revoluționarilor unguri, potrivit căreia Ungaria 
constituie un tot unitar din punct de vedere politic, având o spiritualitate 
maghiară. Prin urmare, celelalte naționalități erau obligate, implicit, să se 
maghiarizeze. 

În cartea sa Naționalismul, mit şi realitate, Boyd C. Shaefer, secretar al 
„American Historical Association”, remarcă pe bună dreptate: „În multe tari 
din Europa centrală şi răsăriteană, naționalismul s-a dezvoltat nu pornind 
de la burghezie (care era foarte slabă), ci ca reacție împotriva asupritorilor 
străini”. Este exact cazul naționalismului românesc. 

Caracterul aristocratic, exclusivist al naționalismului maghiar, a 
provocat — după cum era de aşteptat — reacția celorlalte naționalități. Este 
simptomatic faptul că acest spirit intolerant s-a răspândit şi în rândurile 


tineretului universitar maghiar, care nu avea nici o legătură cu clasa 
nobilimii. Studenţii maghiari se manifestau agresiv ori de câte ori îi auzeau 
pe studenții români vorbind în limba lor maternă. 

O noua generaţie de tineri romani se formase la universitățile 
maghiare. Majoritatea acestor tineri erau de origine țărănească; ei urmăreau 
îndeaproape presa şi toate publicaţiile maghiare în care erau dezbătute 
probleme referitoare la români. Când, în cursul iernii 1846—1847, Dieta 
Transilvaniei a dezbătut la Cluj proiectul de lege privind îmbunătăţirea 
soartei iobagilor, tineretul universitar roman a asistat la şedinţe. El a putut 
să-şi dea seama că toți vorbitorii se straduiau să transforme proiectul de 
îmbunătăţire într-o lege care ar fi sporit si mai mult obligaţiile țăranilor. 
Printre tinerii care asistau la dezbaterile Dietei se afla şi cel ce avea să 
devină, un an mai târziu, conducătorul luptei românilor împotriva 
maghiarilor, Avram lancu. Părăsind sala de şedinţe, el a rostit aceasta 
concluzie: ,Tiranii nu pot fi convinşi prin argumente filosofice sau 
umanitare, ci numai cu sulița lui Horea“. Nu avea decât 24 de ani, dar a 
devenit elementul dinamic al adunării nationale de la Blaj, care s-a reunit în 
mai 1848, în ciuda obstructiilor autorităților maghiare. Peste 60.000 de 
țărani au participat la această adunare, încadrându-i pe intelectualii 
români. Un veac mai târziu, această manifestare va fi considerată actul 
preliminar al Unirii din 1918. 

Moldova şi Muntenia au fost reprezentate la marea Adunare a 
românilor din Transilvania de elita lor politică şi intelectuală, care urma să 
formeze clasa politică a României după Unirea Principatelor (24 ianuarie 
1859). Au fost prezenţi: Alexandru I. Cuza — viitorul domnitor —, fraţii 
Golescu, Mihail Kogălniceanu, V. Aleesandri (prieten al lui Frederic Mistral), 
viitor ministru al afacerilor externe, N. Bălcescu, Ion şi Dumitru Brătianu. 
Prezenţa lor a fost remarcată de Viena şi de aristocrația maghiară, care 
intuiau intenţiile românilor din cele trei principate. Istoricul Elek Jakab a 
fost impresionat de seriozitatea maselor şi remarca: „Această masă imensă 
de oameni părea o mare liniştită, la suprafața căreia nu vedeai nici cel mai 
mic val... Poporul täcea şi asculta nemişcat. Rareori, câte un țăran schimba 
câte o vorbă cu vecinul său despre cele ce se discutau.“ 

Guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki, a fost surprins la vederea 
acestei adunări neliniştitoare, fiind impresionat mai ales de numărul mare 
de participanți. Pentru a face fata eventualelor dezordini, au fost aduse de la 
Blaj unități militare de secui, care au rămas nefolosite. 

După o serie de discursuri, românii au depus jurământ să nu mai 
accepte asuprirea. Ei şi-au proclamat libertatea şi şi-au afirmat opoziția fata 
de unirea Transilvaniei cu Ungaria. Era o atitudine hotărâtă împotriva 
politicii maghiare, dar care se baza pe încrederea în împărat, deci o poziție 
contrară revoluției maghiare. Oficiosul „Wiener Zeitung” din 15 mai a 
publicat un amplu articol semnat de delegatul român la Viena, Dumitru 


Moldovan, şi intitulat „Unirea Transilvaniei cu Ungaria pronunțată în mod 
arbitrar”. Moldovan scria printre altele: „La 15 mai, românii şi-au proclamat 
statutul de naţiune indivizibilă, cerând să fie recunoscuți ca atare de 
națiunile conlocuitoare. Ei cer ca Dieta Transilvaniei să nu ia nici o hotărâre 
fără consimțământul românilor, care reprezintă două treimi din populația 
țării. Ar trebui să li se recunoască şi dreptul de a protesta împotriva unei 
uniri hotărâtă fără asentimentul lor. Delegaţia română are convingerea că 
împăratul Franz-Ferdinand, care-i iubeşte la fel pe copiii săi, nu va permite 
ca națiunea română să fie lovită de moarte.” Reiese de aici că românii nu 
erau informați asupra sentimentelor nutrite de camarilă. O delegație romana 
s-a deplasat la Innsbruck, unde se refugiase împăratul de teama revoluției 
de la Viena. Ea nu a fost primită, dar i s-a transmis un răspuns cu şase zile 
mai târziu, după ce împăratul sanctionase legea privind unirea Transilvaniei 
cu Ungaria. 

În acest răspuns se spunea : „Având în vedere faptul că cererea 
supusilor mei de origine română, redactată la conferința de la Blaj, este 
rezolvată prin unirea Transilvaniei cu Ungaria, unire hotărâtă în 
unanimitate de Dieta Transilvaniei si sanctionatä acum de mine, în baza 
articolului VII al legii ultimei Diete ungare, am bucuria să-i asigur pe 
delegații veniți aici că prin acest articol de lege se acordă tuturor locuitorilor 
Transilvaniei, fără deosebire de limbă, naționalitate sau religie, aceleaşi 
libertăți şi drepturi, şi că astfel marea parte a cererilor lor au fost 
îndeplinite. Fericirea lor depinde deci numai de intrarea în vigoare a acestei 
legi. Acceptăm cu plăcere expresia sentimentelor voastre de credință 
nestrămutată şi vă asigur de mila şi bunăvoința mea.“ Era bine cunoscut 
faptul că împăratul Franz-Ferdinand era un imbecil perfect şi o marionetă în 
mâinile camarilei, aşa cum fusese în mâinile lui Metternich; răspunsul său 
ignoră în mod intenționat Adunarea națională de la Blaj, redusă la 
dimensiunile nesemnificative ale unei ,conferinte”. Nu este folosită expresia 
națiunea română, ci aceea de „supuşi de origine română” şi se anunță 
unirea Transilvaniei cu Ungaria ca o hotărâre definitivă a unei Diete în care 
românii nu erau nici măcar reprezentați. Românii invocau principiul 
fundamental al oricărei democrații: „Nimic să nu fie hotărât asupra noastră 
fără noi”. Principiu pe care nici Habsburgii, nici camarila nu voiau să-l 
accepte. 

Românii păstrau totuşi iluzia „bunului şi dreptului împărat”. De aceea 
au trimis o nouă delegație condusă de episcopul Şaguna, care se bucura de 
încredere la Curte. Saşii au trimis şi ei un protest împotriva unirii, semnat 
de 17.000 de persoane. Găsindu-se în impas, Curtea încerca să câştige 
timp. Ea nu dispunea de o armată suficientă pentru a o folosi, eventual, 
împotriva Ungariei. În plus, întrucât o bună parte din armată era ocupată în 
Italia, se dorea să se evite cu orice pret un conflict cu Ungaria. Nici noul 
răspuns al împăratului, cel din 23 iunie, nu dădea satisfacţie în ceea ce 


privea protestul împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. Franz-Ferdinand 
îi asigura pe români în legătură cu drepturile ce le vor primi printr-o lege pe 
care ungurii aveau s-o pregătească în acest scop. Guvernul maghiar, 
încredințat de sprijinul camarilei, nu manifesta nici o grabă în a oferi 
garanții națiunii române. De altfel, interesul maghiarilor era să anuleze, prin 
unirea Transilvaniei cu Ungaria, majoritatea absolută pe care o dețineau 
românii în acest principat autonom. 

Cu toate că Adunarea națională de la Blaj nu a adus nici o 
îmbunătățire situației politice a românilor din Transilvania, ea a avut totuşi 
un rezultat pozitiv. A dovedit încrederea românilor în forțele lor şi a asigurat 
elita intelectuală că masele ţărăneşti au o conştiinţă națională clară şi că 
toți erau hotărâți să lupte pentru a realiza unitatea spirituală a românilor 
din cele trei principate. Cărturarul sas Stephan Ludwig Roth declara: 
„Masele venite la această măreață adunare populară doreau să asculte 
explicații cu privire la suprimarea corvezilor... Dar în fiecare participant — 
absolvent al unei şcoli, oricât de modeste — s-a trezit ideea națională. 
Această idee a prins rădăcini atât de adânci, încât nu vor putea fi niciodată 
smulse din inimile românilor.” Traugott-Binder făcea aceeaşi constatare în 
ziarul sas ,Satellit* din 25 mai 1848: „Prin trimiterea a doi comisari, 
guvernul a recunoscut adunarea de la Blaj drept Adunare națională, la care 
au participat 40.000 de oameni.” 

Nu trebuie să ne mire faptul că românii s-au declarat la această 
adunare „națiune independentă”. Baronul Wesselenyi îi scria la 26 mai 1848 
ministrului Lonyai Deak Ferenc: „După adunarea de la Blaj, românii vor sa- 
şi exprime punctul de vedere asupra problemelor publice şi această tendință 
este răspândită chiar şi în popor”. 

Constiinta de a fi a naţiunii autohtone, oprimată de năvălitori, erupea 
din adâncurile istoriei. Speriat, Traugott-Binder constata: „Spiritul vremii a 
pătruns dintr-o dată în acest popor rezistent şi aspru, care consideră 
ansamblul teritoriului ca fiind al său, vrând să ne gonească”. Evident că 
ziaristul sas, surprins de proporţiile adunării şi de fermitatea conştiinţei 
nationale a românilor, le exagera intoleranta. El atribuia acest sentiment 
unei națiuni care nu a cunoscut niciodată intoleranta, nici măcar pe cea 
religioasă, de-a lungul întregii sale istorii. 

Este adevărat că românii, conştienţi de faptul că reprezentau 
majoritatea absolută, doreau, potrivit interpretării celei mai corecte a 
normelor democratice, ca Transilvania să aibă un guvern reprezentativ. 
Toate serviciile de informaţii din ţinuturi au raportat că oamenii discutau 
între ei şi afirmau că Transilvania este tara românească. Preotul Ion 
Munteanu din Măldăraşul de Câmpie a fost acuzat de instanța judiciară de 
Mureş că ar fi declarat în mai multe rânduri: „De acum încolo, Ardealul nu 
mai e Ardeal, ci România”. Ion Ghica, unul din participanţii la Adunarea de 
la Blaj, şi-a manifestat şi el aceeaşi atitudine, declarând că acolo se 


exprimase ideea reconstituirii Daciei, cuprinzând cele trei provincii 
româneşti. La 25 mai, profesorul St. L. Roth îi scria colegului său Schiel din 
Braşov: „Ideea unui imperiu roman (Romanen Reich) a cuprins mii de 
suflete”. N. Bălcescu relatează că la Blaj țăranii spuneau: „Vrem să ne unim 
cu Muntenia”. Dorința de a uni Transilvania cu Moldova şi Muntenia nu se 
limita deci la clasa intelectuală şi la burghezie. Acest sentiment pătrunsese 
în mase, după cum reiese dintr-un raport al ținutului Alba superioară, în 
care se arăta că țăranii români vor să se unească cu Moldova şi Muntenia, 
nu cu Ungaria. Temerile exprimate de Timoni, agent al Austriei la Bucureşti 
(într-un raport adresat ministrului afacerilor externe al Austriei), sunt 
semnificative, pentru că ele concordă cu informaţiile culese de toți agenții 
din Transilvania. Constiinta unității nationale a fost atât de puternică, atât 
de tenace în continuitatea ei perpetuă, încât, în pofida tuturor adversitätilor, 
depăşind toate obstacolele, unirea a fost proclamată la 1 decembrie 1918. 
Este firesc ca opinia unui român, oricât de obiectiv ar fi el, să fie suspectată 
de a fi alterată de sentimente. De aceea ni se pare oportun să cităm părerea 
unui istoric maghiar în legătură cu aceste evenimente. În lucrarea sa 
Kossuth şi problema naționalităților în 1848— 1849, I. T6th Zoltân scrie : „Se 
văd aici clar consecințele grave ale politicii greşite a clasei marilor 
proprietari din Transilvania şi a guvernului maghiar, care i-au împiedicat pe 
români să aleagă în 1848 calea cea bună şi i-au aruncat efectiv în braţele 
perfidiei vieneze.” La pagina 304, Zoltân judecă astfel politica guvernului 
maghiar: „Principalul obstacol fata de colaborarea cu nationalitätile l-a 
constituit politica greşită a guvernului. Până în septembrie, scopul său nu a 
fost propagarea continuă a revoluţiei, ci frânarea acesteia, în dorința de a 
asigura dominarea de clasă, la nivelul burgheziei. Din acest motiv, guvernul 
ar fi preferat mai degrabă să se împace cu Viena, decât cu nationalitätile. 
Kossuth a înțeles această eroare, neputând stăpâni însă politica mediocră a 
colegilor sai de cabinet. Pentru a putea menţine în tabăra rezistenței 
naționale nobilimea mijlocie, el a trebuit să se mulțumească cu o activitate 
de mediere şi echilibru, jucând doar un rol de Casandra. lar în momentul în 
care şi-a dat seama că va trebui să se înfrunte cu Viena, a comis erori 
politice serioase. 

Neliniştit de ideea unității de stat şi, cu toate că recunoştea 
importanța înţelegerii cu nationalitätile, el nu şi-a putut preciza o poziție 
fermă şi precisă, neîncetând să oscileze. Astfel, la 26 august, el a scos sabia 
împotriva românilor, anuntandu-l de acest lucru pe Eftimie Murgu, unul din 
cei mai valoroşi conducători ai românilor din Transilvania. La toate acestea, 
trebuie adăugate incorecta informare privind nationalitätile şi, în ultimă 
instanță, politica reacționară a Habsburgilor, care au ştiut să profite de 
indecizia guvernului maghiar. “ 

Este evident că, din simpatie pentru Kossuth, istoricul ungur Tôth 
Zoltân a încercat să-l prezinte pe acesta ca pe un prizonier al nobilimii, a 


cărei lipsă de înțelegere l-a împiedicat să ducă o politică de pace cu 
nationalitätile. Această încercare de a-i găsi circumstanțe atenuante este 
contrazisă de date certe. Kossuth aparținea nobilimii, chiar dacă tatăl său 
îşi pierduse averea. L. Batthyânyi, unul din cei mai mari latifundiari 
maghiari, care reprezenta nobilimea liberală, a fost cucerit de calitățile lui 
Kossuth şi l-a ajutat să fie ales deputat al Dietei din 1847. Ulterior, el i-a 
încredințat ministerul de finanțe. Fără îndoială că Batthyânyi ar fi putut 
scăpa de această ipotecă, dacă nu ar fi avut reflexele clasei nobiliare căreia îi 
aparținea. Aceste reflexe conservatoare l-au împiedicat să caute sprijin la 
revoluționarii autentici ca Tancsics, Petofi sau alți radicali, care nu goleau 
revoluția maghiară de conținutul ei social. Fraza rostită de Kossuth în Dietă 
— „viitorul Ungariei nu va fi hotărât în stradă” — denotă rezervele lui fata de 
masele populare, făcându-l un interpret fidel al naționalismului nobilimii 
maghiare. Concepţia nobilimii liberale a fost clar exprimată în marele ziar 
„Pesti Hirlap” din 13 mai 1848: „Lupta naţională ne ajunge: ce ne-am face 
dacă ar trebui să ne confruntăm şi cu lupta de clasă?“ 

În 1848, numărul muncitorilor industriali din Ungaria şi Transilvania 
era de-abia de 100.000. Milioanele de maghiari, slavi, români, secui şi şasi 
erau țărani, deci problema socială era strictamente agrară. Rezolvând 
această problemă prin abolirea iobăgiei, revoluția maghiară ar fi obţinut o 
bază amplă, puternică, bucurându-se de sprijinul tuturor naționalităților. În 
cazul în care nobilimea ar fi fost de acord cu revendicările naționalităților — 
sau daca liderii revoluției maghiare din 1848 ar fi acceptat soluția 
federalizării —, Ungaria ar fi fost redusă la dimensiunile stabilite cu 
şaptezeci de ani mai târziu, prin Tratatul de la Trianon. Este limpede că 
soluția federaţiei, conform modelului elvețian, era valabilă, dar ea excludea 
dominația maghiară şi implica egalitatea naționalităților ce ar fi format 
federația ungară. Eroarea ungurilor a constat în faptul că nu admiteau 
ideea de federaţie. Ei o considerau ca pe un „capitis diminutio“ al concepției 
maghiare. Potrivit rationamentului că naționalitatea ungară este 
concentrată în nobilime, atitudinea lui Kossuth poate fi considerată justă. 
Ea asigura dominaţia ungurilor asupra sârbilor din Backa, asupra slovacilor 
şi croaților din Ungaria septentrională, asupra românilor din Transilvania şi 
Ungaria, care formau la un loc imensa majoritate a populației. 
Naționalismul revoluției maghiare i-a izolat în mod fatal pe unguri, obligați 
să lupte în acelaşi timp împotriva Austriei şi a celorlalte naționalități. La 3 
mai 1848, Kossuth declara, cu un aer de dispreț la adresa Vienei: 
„Baionetele şi călăii nu sunt decât un prea jalnic avantaj. Şi totuşi, aceste 
elemente, alături de o teroare bine organizată şi condusă de nobilimea 
maghiară, au reuşit să consolideze statul ungar. Kossuth era un romantic 
exaltat de maghiarism, un vizionar fanatic al unei Ungarii în care toate 
nationalitätile s-ar fi contopit, datorită procesului de maghiarizare. 
Széchenyi descoperea în naționalismul lui Kossuth — aşa cum acesta se 


manifestase la 3 martie — o substantä emotivä care nu tinea deloc seama de 
aspectele politice si sociale. 

În politică, romantismul se manifestă prin refuzarea realitätilor ce se 
opun ideii pe care romanticul vrea să o impună. În literatură, romantismul a 
însemnat liberalism, o reacție față de secolul XVII, dar, independent de 
această definiție, mai mult sau mai putin exactă, romantismul a dat în 
literatură, şi mai ales în muzică, opere admirabile. 

În politică însă romanticii au provocat dezastre. Şi Kossuth este un 
exemplu. Discursul rostit de acesta la 4 iulie 1848 sintetizează profilul 
acestui patetic revoluționar maghiar. El examina situația externă, pentru a 
atrage un eventual sprijin din străinătate pe care ar fi putut conta ungurii. 
S-a referit în primul rând la Anglia: „Ea nu ne va susține decât în măsura în 
care va judeca necesar acest lucru pentru a-şi apăra propriile interese”. 
Ceea ce era adevărat. Când guvernul maghiar l-a trimis la Londra pe Szalan 
Laszlo, mare specialist în drept international, care pregătise minuţios 
dosarul relațiilor dintre Austria şi Ungaria, lordul Palmerston a refuzat să-l 
primească, declarând că nu cunoaşte Ungaria, ci numai Austro-Ungaria, al 
cărei ministru acreditat la Londra era Koller. 

Care era situația Ungariei în momentul în care Kossuth a declarat că 
„patria este în pericol”? Aşa cum afirmă Francisc Fejt în Războiul pentru 
independența ungară, Croaţia devenise încetul cu încetul un fel de Vendee a 
Ungariei, bineînţeles cu sprijinul ostentativ al Curţii de la Viena. La Belgrad, 
consulul Austriei, Meyerhofer, îi încuraja pe sârbii care proclamaseră la 
Karlovitz independenţa teritoriului lor. Generalul Jelacié, de origine croată, 
devenise comandantul forțelor austriece, formate exclusiv din regimente 
croate. Condiţia prealabilă a acestuia a fost ca problemele militare şi 
financiare ale Ungariei să fie din nou subordonate Vienei. A accepta această 
condiție ar fi însemnat pur şi simplu lichidarea revoluției maghiare, care ar 
fi devenit astfel lipsită de obiect. Trebuie să subliniem că Viena nu i-a 
încurajat nici o clipă şi sub nici o formă pe români, păstrându-i, fără 
îndoială, ca obiect de negociere cu ungurii. 

De vreme ce furtuna revoluționară din 1848 fusese declanşată de 
ideile Revoluţiei franceze, era logic ca revoluționarii maghiari să-şi întoarcă 
privirile spre Franţa, cea care lansase principiul naționalităților în dreptul 
internațional. Vorbind despre posibilitatea unui ajutor internațional, 
Kossuth a folosit o formulă în care se poate citi o amară deceptie: „Polonia 
se bazase pe simpatia franceză; simpatia continuă să se manifeste, dar 
Polonia nu mai există...” 

Politica realistă a Angliei, ca şi cea a Rusiei sunt total refractare față 
de romantism. Sloganurile romantice folosite de marile puteri sunt o nadă 
pentru popoarele naive şi sunt folosite pentru a ascunde un realism prea 
feroce. 


Din cauza revolutiei interne, care amenința să se transforme într-un 
război civil, Franța nu-şi putea permite in 1848 nici o iniţiativă externă. În 
timp ce revoluția din 1830 fusese numai politică, având drept scop 
restaurarea monarhiei constituționale, cea din 1848 avea şi un caracter 
social-economic, cu largi ecouri în mase. Muncitorii, care începeau să se 
afirme ca o clasă distinctă, luptau pentru îmbunătăţirea situației lor 
materiale. Ce ajutor putea să acorde Franţa revoluției maghiare în această 
situație? Francezii au fost generoşi în declaraţii de simpatie fata de 
insurgenții maghiari. Un exemplu îl constituie discursul înflăcărat rostit de 
Jules Michelet la College de France în favoarea cauzei maghiare. Contele 
Teleki Laszlo, sosit la Paris în luna septembrie, ca reprezentant al 
guvernului Batthyânyi, a obținut un deosebit succes monden, dar nimic mai 
mult. Brosurile revoluționarilor maghiari, în care aceştia avertizau asupra 
pericolului imediat al panslavismului, s-au bucurat de o largă difuzare, însă 
această propagandă nu a determinat nici o acțiune favorabilă. 

Iar Turcia, la rândul ei, se temea de orice insurecție. 

Nu se poate înțelege cum a putut aristocrația maghiară, şi mai ales 
Kossuth, atunci când s-au ridicat împotriva Habsburgilor, să ignore tratatul 
Sfintei Alianțe, ca şi cum acesta nu ar fi existat. 

Misiunea încredințată de Kossuth baronului Eôtvôs, şi anume sa 
ceară ambasadorului țarului Nicolae I la Viena trimiterea în ajutor a 
trupelor ruseşti concentrate în Basarabia, pare, privită retrospectiv, complet 
naivă. Bineînţeles că a primit asigurările cele mai liniştitoare. Țarul se temea 
de prezența, pe teritoriul Ungariei a marelui număr de polonezi care 
aşteptau o ocazie favorabilă spre a-şi lua revanşa după eşecul conspirației 
din 1848, condusă de Mieroslawski. 

După Petru cel Mare, Rusia a avut un serviciu extern de supraveghere 
politieneascä, perfecționat în continuare de Nicolae I. Acesta era deci la 
curent nu numai cu relațiile amicale dintre aristocrația maghiară şi cea 
poloneză, ci şi cu proiectele maghiare referitoare la slavi şi cu ostilitatea lor 
fata de Rusia; maghiarii condamnaseră panslavismul, optând pentru 
civilizația occidentală. Kossuth se angajase să lupte împotriva Vienei, unde 
arhiducesa Sophia formase un front al reacţiunii împreună cu prințul 
Windischgrâtz, generalul Jelacic şi patriarhul sârb Rajacié, omul Rusiei. In 
acelaşi timp, Kossuth trebuia să lupte împotriva croaților, sârbilor, 
slovacilor şi — evident — a românilor. Fiind un romantic, el se lăsa îmbătat 
de fraze şi se emotiona la gesturile inspirate de naționalismul maghiar. Prin 
accente şi expresie, elocventa lui Kossuth făcea să vibreze sensibilitatea 
națională a maghiarilor, dar nu putea schimba cu nimic tragica izolare în 
care se găsea revoluția ungară. Nu poate fi înțeleasă atitudinea aristocrației 
maghiare, şi în special a lui Kossuth, fata de românii care, fiind în număr de 
1 291 000, formau majoritatea absolută a populației din Transilvania. După 
marea Adunare de la Blaj, unde Simion Bărnuţiu stabilise obiectivele luptei 


nationale româneşti, Kossuth a fost obligat să reexamineze raporturile 
dintre maghiari şi români, cu atât mai mult cu cât se afla pe poziţii de 
ostilitate evidentă fata de croaţi şi sârbi. Este interesant să cunoaştem 
părerea unui istoric maghiar, la un secol după revoluția din 1848. Fazekâs 
Gerâne constată in Erzsebért — Szazadocki că revendicările principalelor 
puncte formulate la 3 mai 1848 erau justificate: „caracterul democrat- 
țărănesc al hotărârilor de la Blaj este pus admirabil în relief mai ales de 
punctele 4 şi 18. Aceste puncte prevăd lichidarea fără despăgubiri a 
obligaţiilor agrare şi restituirea pământurilor, furate țăranilor români de 
către oraşele privilegiate săseşti”. 

În ceea ce priveşte poziția guvernului maghiar față de revendicările 
naționalităților, autorul notează: „Dreptatea înseamnă autonomia teritorială 
şi, prin urmare, eliberarea iobagilor; rezolvarea problemei agrare, precum şi 
libera folosire a limbii, iată cererile care au fost înscrise, în primăvara lui 
1848, ca puncte principale în programul mişcărilor naţionale. Realizarea 
acestor revendicări ar fi consolidat poziția democratică a naționalităților şi 
ar fi atras masele în lupta de eliberare a maghiarilor. 

Dar nobilimea liberală, care s-a substituit burgheziei revoluționare, şi 
chiar intelectualii radicali (în marea lor majoritate de origine nobilă) nu au 
fost capabili să înțeleagă aceste probleme, din cauza poziţiei lor de clasă. Cei 
mai buni reprezentanți ai lor au început să-şi schimbe atitudinea, treptat, 
abia în anul următor.” (p. 286-—288). 

Tratatul de istorie al Ungariei — 1790-1849, apărut în Budapesta în 
1957, susține acelaşi punct de vedere: „Colaborarea dintre unguri şi români 
nu s-a putut totuşi realiza în vara anului 1848. Principalul obstacol l-a 
constituit faptul că revendicările justificate ale naționalităților, sprijinite de 
manifestările de simpatie, nu au găsit înțelegerea necesară nici în sânul 
clasei dominante ungare, nici la guvernul maghiar. Politica anterioară a 
nobilimii mijlocii ungureşti fata de naționalități (care se limita să asigure 
libertățile burgheze) a fost aparent confirmată de adeziunea aproape 
unanimă a naționalităților la cauza revoluției. De aici, nobilimea mijlocie, in 
frunte cu Kossuth, a dedus în mod greşit că, în afară de concesiile făcute 
croaților, celelalte naționalități nu ar mai trebui luate în seamă. 

Compromisul realizat de guvern în problema croata dovedeşte că 
revendicările pretinse de celelalte naționalități nu au fost considerate 
imperios necesare. Guvernul credea că va ajunge la o înțelegere cu Viena şi 
că nu va mai trebui să facă alte concesii naționalităților mai slabe. Astfel 
conflictul s-a accentuat, iar guvernul nu a ezitat să folosească mijloacele 
cele mai brutale, în special față de nationalitätile cele mai slabe. Nu ar fi fost 
dificil să se realizeze un acord cu românii din Transilvania...” (p. 357). 

În dorința de a ajunge la o înțelegere cu ungurii, comunitatea 
românească din Sibiu a făcut demersuri pe lângă guvernul de la Budapesta, 
dar nu a obținut nici un răspuns. Guvernul maghiar considera, probabil, că 


nu era obligat să răspundă unui „popor tolerat”. În schimb, baronul Bânffy 
a ordonat trupelor de frontieră, formate din secui, şi gărzii formate din 
cetățeni maghiari să dea o lecție românilor, ca să provoace panică în masele 
româneşti. În focul deschis asupra mulțimii, au fost ucişi doisprezece țărani 
români. 

Dar atunci când un popor este condamnat la umilință şi mizerie, 
moartea nu mai înseamnă nimic, mai ales când este vorba de un popor 
aspru, care, inca de pe vremea lui Decebal, trăia în Munţii Apuseni ca într-o 
fortăreață inexpugnabilă. Baia de sânge de la Mihalt, ordonată de baronul 
Banffy, l-a hotărât pe Avram lancu să-i mobilizeze pe țărani. 

Acest conducător al luptei românilor împotriva lui Kossuth era avocat, 
format la şcolile maghiare şi avea numai 23 de ani. Ca şi revolutionarul 
Tudor Vladimirescu din Muntenia, el îmbrăcase cămaşa morții, adică era 
hotărât să-şi sacrifice viața pentru cauza națiunii. 

În loc să pună capăt sistemului terorist, abuzurilor feudale şi să plece 
urechea la plângerile țăranilor, guvernul maghiar a organizat gărzile 
naționale pentru a spori teroarea. Aceste gărzi naționale, adevărate bande 
de hoți şi ucigasi, sechestrau animalele țăranilor, le confiscau alimentele şi, 
la cea mai mică opoziţie, îi ucideau. Adunarea naţională a românilor ceruse 
guvernului să autorizeze formarea unor gărzi naționale româneşti în satele 
şi regiunile româneşti, dotate cu tot atâtea arme ca şi gărzile maghiare. 

Lipsa de sens a măsurii luate de guvernul maghiar, de neconceput 
mai ales într-o perioadă de gravă criză politică, a dus la război civil. 

Într-o scrisoare adresată locotenent-colonelului Simonffy (care, în iulie 
1849 a făcut un ultim efort spre a ajunge la o înțelegere cu românii), Avram 
lancu îi explica acestuia că luptă pentru „sfintele principii ale libertății”. 
„Pentru aceste principii m-am adresat celor în drept. Şi pentru ca aceste 
drepturi să ne fie recunoscute am ridicat armele, am vărsat sânge şi suntem 
hotărâți să mai värsäm. Să-şi dea părerea Europa, iar popoarele civilizate să 
judece. Noi, cei asupriti de secole de nedreptate, luptăm pentru libertatea 
noastră. Vă rog să credeți, domnilor, că revoluția nu a izbucnit ca sa însele 
Austria. Ea este rezultatul nerecunoaşterii naționalităților, al tiraniei şi 
barbariei conservatorilor şi aristocrației maghiare din Transilvania, pe care 
poporul nu o mai poate îndura.” 

Studiind revoluția maghiară, istoricul rus A. Narocinitki comentează 
scrisoarea lui Avram lancu şi constată că guvernul revoluționar maghiar nu 
a vrut să înțeleagă aspiraţiile la independenţă a celorlalte popoare. „Prin 
politica sa de negare şi de aservire, guvernul ungar a împins aceste popoare 
în tabăra austriacă.” Într-adevăr, Viena a avut în Kossuth cel mai eficient 
propagandist în rândul naționalităților. Cu o surprinzătoare suficientä, 
Kossuth a subestimat valoarea combativă a românilor retraşi în regiunea 
muntoasă cea mai săracă din Transilvania. La început, el a crezut că o 
simplă expediție a gărzilor ungare va pune capăt răscoalei. Dar acestea s-au 


confruntat cu rezistenta românilor si cu extraordinara lor mobilitate în atac. 
Kossuth a fost obligat să adopte o altă tactică: a propus negocieri, sperând 
să-i dezarmeze pe români şi să-i atragă într-o luptă comună împotriva 
Austriei. El nu tinea seama însă de resentimentele trezite de teroarea 
declanşată de Csânyi, care organizase echipe pentru vânarea românilor. 

Ziarul maghiar „Honved” prezenta în primele zile ale anului 1849, cu 
o perfectă inconstienta, ca succese militare vânarea unor oameni 
neinarmati. 

Dupa caderea lui Kossuth, anchetatorii austrieci au evaluat la 4.425 
numarul romanilor ucisi sub regimul de jaf si crima al lui Csanyi. Potrivit 
estimarilor unui ziarist si om politic roman, se pare ca cifra exacta a fost de 
peste 6.000 de persoane. 

Referindu-se la aceasta fazä a revolutiei maghiare, Trocsanyi-Zsolt 
arată, într-un capitol al Istoriei țărănimii din Transilvania: „Proprietarii 
unguri din Transilvania nu au învățat şi nu au uitat nimic. După eliberarea 
acestei provincii, şi-au început acţiunile de revanşă. Detaşamentele lor de 
vânători au scotocit satele din Transilvania, omorând țărani. Tribunalele lor 
(de stat sau ordinare) au pronunțat condamnări la moarte şi pedepse grele 
cu închisoarea. Au ordonat ca țăranii să fie bătuți; le-au smuls acestora 
despăgubiri şi au încercat să reintroducă corvezile.” Cele patru luni de 
guvernare, prin „puteri nelimitate”, a lui Csânyi, sprijinit de „Comitetul 
pentru apărarea patriei”, au provocat reacția unui singur om, generalul 
polonez Bem, care a încercat să calmeze turbarea asasină prin acordarea de 
amnistii. Dar nimeni nu le respecta, ba, mai mult, a fost rugat să nu se mai 
amestece în politica Transilvaniei, care era „un teren de vânătoare rezervat”. 

Studiind aceste evenimente, istoricul maghiar Zsolt condamna nu 
numai excesele făcute, ci şi lipsa de înțelegere a guvernului în crearea unei 
atmosfere de reconciliere. 

Rezultatul acestei operaţiuni a fost concentrarea rezistenței româneşti 
în spaţiul montan, acoperit de păduri şi măsurând aproximativ 10.000 
kilometri pătraţi. Importanţa strategică a acestei regiuni a fost recunoscută 
de maresalul Paskievici, comandantul operațiunilor forțelor ruseşti. 

Exclamatia maiorului Csutak, care luptase în Apuseni: „Până şi 
frunzişul copacilor era împotriva ungurilor” demonstrează imposibilitatea de 
a-i învinge pe răsculați. 

În această situaţie, deputatul român maghiarizat Ion Dragoş a fost 
însărcinat să înceapă negocierile în vederea reconcilierii. 

Kossuth le oferea pacea românilor, în vederea constituirii unui front 
antiaustriac, dar evita să stabilească condiţii prealabile. El promitea numai 
că, după depunerea armelor, va fi examinată situația românilor în cadrul 
noului stat maghiar. Reticentele lui Kossuth erau explicabile: în timp ce 
Dragoş trata cu conducătorii români, Hatvani, comandantul unui puternic 
detaşament, a atacat oraşul Abrud. Negocierile erau o capcană pentru a 


pune mâna pe sefii rezistentei românesti si a-i demoraliza pe luptätori. 
Lovitura lui Hatvani şi arestarea trimişilor români au făcut imposibilă orice 
încercare de reconciliere dintre cele două națiuni. 

Succesorul lui Hatvani, baronul Kemeny Farkas, unul din cei mai 
buni ofițeri maghiari, a preluat comanda unei unități mult mai întărite. Noul 
comandant aparținea aristocrației indigene din Transilvania. Ura sa față de 
români o depăşea cu mult pe cea a lui Kossuth. 

Datorită tacticii adoptate de Avram lancu în luptele din munți, 
dezastrul suferit de unitatea lui Kemeny a fost total. El însuşi descrie astfel 
lupta românilor, în raportul său adresat comisarului Szentivany: 
„Prelungirea acestui război civil va rămâne pe conştiinţa maiorului Hatvani, 
pentru că i-a oferit date false lui Dragoş. Acesta a acţionat plin de 
entuziasm, dar i-a fost imposibil să progreseze din cauza fanatizării maselor 
şi a disperării tribunilor. Dacă Hatvani nu ar fi ordonat asasinate la Abrud, 
țăranii care se aflau pe drumuri ar fi depus armele. Actionand însă aşa cum 
a făcut-o, Hatvani a stârnit neîncrederea poporului. Românii sunt aproape 
70.000, din care aproximativ 10.000 sunt înarmați cu puşti; ceilalți au 
sulițe. Ei luptă mai bine decât soldaţii lui Puchner (general austriac), sunt 
fanatizati şi disperaţi. Dacă-i gonim de pe un deal, fug pe altul. Alearga de 
parcă ar avea aripi la picioare, în timp ce soldații mei îşi pierd suflul si cad. 
Este imposibil să fie învinşi astfel. Ar fi nevoie de o armată care, fie să urce 
până la ei, fie să-i încercuiască şi să-i înfometeze. Dar încercuirea nu 
trebuie să se facă în munţi, unde o armată mai mică ne poate tine in şah. Ar 
trebui închise drumurile pe care îşi fac aprovizionarea.” Kemeny exagera 
numărul luptătorilor lui Avram lancu, a căror mobilitate le sporea eficiența. 

Un ofițer ce lupta în subordinea lui Kémeny, şi anume căpitanul 
Gabanyi, a descris în ziarul „Honved” de la Cluj — cel care minimalizase 
forța combativă a românilor — condiţiile in care se purta lupta în munții 
Apuseni: „Să nu credeți că războiul cu motii va fi o simplă vânătoare de 
şobolani. Războiul de gherilă din Spania i-a dat mult de furcă până şi lui 
Napoleon. În munți, fiecare tufiş, fiecare deal, fiecare stâncă trebuie cucerite 
pe rând şi, chiar după ce au fost cucerite, n-ai câştigat nimic, pentru că 
duşmanul se îndepărtează pe cărări ascunse, dar pe care le cunoaşte foarte 
bine şi iti sare in spate. Prin urmare, nu poți considera al tău decât punctul 
în care te afli în momentul respectiv. Există între Zlatna şi Abrud o 
trecătoare strâmtă, pe care, numai când o vezi, iti poți da seama ce 
înseamnă războiul cu românii. Închipuiţi-vă o vale lungă şi adâncă, 
înconjurată — cale de patru ore de marş — de culmi înalte; adăugaţi la 
aceasta, baricadele, podurile distruse şi, în spatele fiecărui copac, câte un 
român gata să-ți ia viata. Numai aşa vă puteți da seama de felul de a lupta 
al motilor. Ei nu sunt laşi — aceasta este părerea ofițerilor mai 
experimentați —, iar în luptă rezistă mai bine decât soldații lui Puchner.” 


După două atacuri cu forte întărite si împrospătate, baronul Kémeny 
s-a retras, descurajat de înfrângeri. A urmat o altă expediţie sub comanda 
unui faimos nationalist, Paul Vasvary, din grupul lui Petôfi şi Jokay. Într-o 
scrisoare adresată lui Kossuth, noul comandant al forțelor maghiare scria: 
„După cum spunea Lamartine, în curând va începe lupta între naţionalităţi 
şi chiar națiunile cele mai putin importante vor emite pretenții la 
independenţă națională. Dacă-i organizăm din punct de vedere militar pe 
slovaci şi pe români, aceştia vor spori armatele răsculaților, luând exemplu 
după soldaţii croaţi.” Într-o altă scrisoare către Kossuth, din aprilie 1849, 
Vasvary îşi exprimă părerile în legătură cu posibilitatea de reconciliere cu 
românii: „Să întindem o mână prietenească celor intelegatori, dar în cealaltă 
mână trebuie să lucească sabia răzbunării. Vom încerca să-i convingem prin 
cuvinte si proclamatii. Dar împotriva celor care nu vor să se convertească şi 
continuă revolta, vom pronunța sentința: această naţiune a fost 
exterminată.” 

Vasvary aparţinea grupului de liberali progresisti; concepţia sa în 
privința reconcilierii merită atenție. El nu făcea parte din aristocrație (era 
fiul unui pastor din Rutenia), dar se identificase, în şcolile ungare, cu 
idealurile politice ale naționalismului maghiar. A murit în luptă, iar trupele 
sale au fost anihilate. 

Kossuth atribuia rezistența românilor intrigilor austriece, refuzând să 
admită că o naţiune poate lupta pentru a-şi obține dreptul la o existență 
politică. El dorea să ajungă la o înțelegere cu românii, dar pe baza 
capitulării necondiționate a acestora. În acest scop, el a apelat la Bălcescu, 
care trebuia să-l convingă pe Avram lancu să depună armele. În acest timp, 
guvernul maghiar părăsise Budapesta şi se instalase la Szeghedin, de teama 
înaintării ruseşti. 

După două întrevederi cu Kossuth, mazinian, ca şi istoricul român, 
Bălcescu şi-a expus opinia asupra eşecului revoluției maghiare: „Kossuth a 
guvernat rău şi a avut multe slăbiciuni. El a dovedit că un demagog nu 
poate fi niciodată un om de stat. A pierdut Ungaria.“ Kossuth a făcut o 
ultimă încercare disperată, cerându-i comisarului sau de la Arad să-l 
convingă pe revolutionarul român Eftimie Murgu (fost profesor al lui 
Bălcescu la Bucureşti) să-l întâlnească în munți pe Avram lancu. El i-a dat 
comisarului următoarele instrucțiuni: „Veţi face tot posibilul ca Murgu să 
ajungă la lancu. Gäsiti-i drept însoțitor un român onest, democrat şi 
credincios, care să aibă darul vorbirii. Dati-i bani si tineti-ma la curent. Pe 
scurt, folosiți în aşa fel momentul istoric încăt poporul român să poată 
câştiga, iar noi să putem profita imediat de armele sale împotriva 
duşmanului comun.” 

După vânătoarea de oameni, masacrele şi spânzurătorile organizate 
de Hatvani, Kémeny şi Vasvary, Kossuth descoperise, în momentul 
prăbuşirii, că ar fi putut avea in români un aliat sigur împotriva 


Habsburgilor. Numai că le refuzase permanent ceea ce le acordase sârbilor, 
mentinandu-i în situația de „popor tolerat” şi nu de naționalitate. Unica lui 
preocupare era aceea de a anula hotărârile Adunării de la Blaj. 

Un biet exaltat al ideii că maghiarii trebuiau să domine! 

Revoluția românilor din Transilvania a fost, fără nici o îndoială, un 
moment istoric hotărâtor, a cărui consecință a fost Marea Unire din 1918. 

În Istoria Europei în secolul XIX, Benedetto Croce analizează 
revoluțiile din 1848 şi reacțiile ce au urmat, arătând următoarele: „Reacţiile 
antinationale şi antiliberale care au constituit procesul acestor revoluții nu 
trebuie să ne facă să credem într-un faliment sau într-un nod de multiple 
experiențe negative în rezultatele lor şi în stare numai să inculce necesitatea 
schimbării scopului şi mijloacelor. În general, orice eveniment istoric 
constituie un faliment şi o experienţă utilă: un faliment, pentru că nu este 
niciodată pe măsura idealului urmărit; o experienţă, pentru că trecutul este 
bogat în invätäminte pentru cel ce acționează în prezent. Nu există eşec 
efectiv şi particular decât atunci când un principiu este abandonat fiind 
recunoscut ca greşit sau depăşit. Revolutiile national-liberale din 1848 şi-au 
confirmat propriile principii, le-au dat forme noi şi mai bine adaptate şi le- 
au propulsat pe calea realizării.” 

Intervenţia armatelor ruseşti a provocat înăbuşirea revoluției 
maghiare, care ar fi putut prelungi lupta împotriva forțelor austriece. 
Comandantul suprem al trupelor ruseşti, mareşalul Paşkievici, dăduse 
instrucțiuni generalului Luders ca, imediat ce va fi pătruns în Transilvania, 
să intre în contact cu unitățile româneşti, încurajându-le acțiunile. 

Acest ordin dovedea că statul major rus cunoştea situația forțelor 
ungureşti, austriece şi româneşti, ca şi intensitatea adversitatii dintre 
unguri şi români. 

În raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania, 
contribuția forțelor româneşti este apreciată astfel: „Trebuie să recunoaştem 
că, deținând întreaga parte muntoasă dintre Mureş şi Cluj, românii ne-au 
făcut cel mai mare serviciu. Datorită lor, ungurii învinşi s-au retras pe două 
direcţii, pe valea Mureşului şi spre Cluj, pe drumul Oradiei. Fiind despărțiți, 
ei nu puteau comunica între ei. Mai mult, detaşamentele ruseşti aveau 
posibilitatea de a se deplasa in cele două direcții, frontul fiind acoperit. Este 
lesne de înțeles ce mare importanţă ar fi avut pentru desfăşurarea 
campaniei dacă ungurii ar fi stăpânit acest teritoriu.“ 

Din corespondența colonelului Stein cu Kossuth (făcut prizonier în 
lupta de la Sebeş), reiese că guvernul maghiar dispusese toate măsurile în 
vederea unei apropieri fata de români. Regretând împrejurările care-l 
determinaseră să se comporte ca duşman, Kossuth scria că este gata să uite 
totul pentru a-i câştiga şi a încheia cu ei o alianță. El propunea românilor 
drepturi egale cu ungurii sau, în orice caz, tot atâtea câte ar fi obținut de la 
austrieci. 


Raportul rusesc scoate în evidenţă eroarea maghiară, rezumată în 
sloganul „cel ce nu se supune să piară“, care a dus la înăbuşirea revoluției 
maghiare. 

Kossuth a pierdut o bătălie împotriva naţiunii române aşa cum a 
pierdut-o pe cea contra celorlalte naţiuni. Doi ani mai târziu, în 1851, 
aflându-se în exil, el a elaborat un proiect de constituție ce prevedea, în 
sfârşit, legitimitatea revendicărilor româneşti, era deci dispus să acorde 
românilor unele concesii. După 1867, deci după proclamarea dualismului, 
Franz-Joseph accepta toate revendicările formulate de programul revoluției 
din 1848—1849. Atunci a luat ființă în Ungaria partidul kossuthist. Era de 
aşteptat ca noile idei ale celui ce fusese liderul revoluției maghiare să 
figureze în programul partidului. Or, îndată ce a ajuns la putere, partidul lui 
Kossuth a fost cel mai îndârjit în aplicarea politicii maghiarizării accelerate. 
Faptul că, încă de pe când se afla în exil, Kossuth nu a făcut nici o 
declarație pentru a dezaproba această politică demonstrează lipsa sa de 
sinceritate, atunci când redacta proiectul conciliant în favoarea românilor. 
Nationalistul maghiar cedase, în 1851, pentru că în acel moment Viena 
dicta în Ungaria. Dar după 1867, concesiile nu mai erau oportune, 
Budapesta preluând conducerea Ungariei. 

În revendicările românilor se regăseau ideile Revoluţiei franceze: 
liberalismul, care combătea ordinea socială şi principiul naționalităților, 
care submina unitatea Imperiului. 

În timp ce Kossuth era un adversar deschis al românilor, Franz- 
Joseph era laş. După înăbuşirea revoluției maghiare, românii au descoperit 
cât de adevărat era proverbul spaniol: rege, călugăr, pisică, animale ingrate. 
Franz-Joseph a ilustrat cu prisosinta ingratitudinea unui împărat. 

După rapoartele primite, țarul Nicolae a dispus decorarea 
revoluționarilor români. Decoratiile ţarului au fost trimise guvernului de la 
Viena. Lui Avram lancu şi Nicolae Bălcescu le-a fost decernată crucea Sf. 
Stanislas, iar lui Axente Sever şi tribunalului Szentivâg, crucea Sfânta Ana, 
care erau ordine însemnate. Pentru luptătorii români au fost trimise şase 
medalii de argint. Dar această recunoaştere a importanței participării 
românilor, care au salvat monarhia Habsburgilor, venită din partea țarului 
Nicolae, a încurcat nespus camarila de la Viena. Cum împăratul Franz- 
Joseph nu putea decerna nici cea mai mică decorație, guvernul austriac a 
intervenit pe lângă cabinetul ţarului pentru a modifica clasa şi categoria 
decoratiilor. Crucea Sf. Stanislas a fost suprimată, lui Avram lancu i-a fost 
decernată crucea Sfânta Ana, clasa a II-a, iar celelalte decoraţii au fost 
reduse proporțional. 

Între timp, camarila, care era foarte activă, a încercat să minimalizeze 
contribuţia militară a detaşamentelor lui Avram Iancu. În februarie 1850, 
loan Maiorescu a prezentat guvernului de la Viena memoriile lui Avram 
Iancu, Balint şi Axente Sever, în care aceştia descriau cu precizie toate 


acțiunile întreprinse de forțele organizate româneşti. A fost alcătuită şi o 
listă cu 71 de români care meritau să fie decorați. Pentru prefecti — titlu 
acordat de Avram lancu comandanților de mari unități — se cereau decorații 
de ordinul Coroanei de Fier, ordin ce conferea purtătorului titlul de nobil. 
Când Franz-Joseph a primit această listă, el a tăiat calificativele decoratiilor, 
adăugând în creion: „Crucea de Aur cu coroană pentru merite lui Avram 
Iancu, Axente şi Balint; tribunilor, numai Crucea de Aur pentru merite, dar 
fără coroană”. Reducând importanța acestor decorații, împăratul îşi preciza 
atitudinea față de români. Dar Avram lancu nu era interesat de decorații; el 
nici nu ştia ce făcuse camarila atât în legătură cu decoraţiile acordate de 
Nicolae I, cât şi în reducerile operate de Franz-Joseph. Iancu aştepta ca 
împăratul să-şi respecte promisiunile. Iluzie pe care românii din Imperiul 
habsburgic au păstrat-o până în 1914, în pofida dezmintirilor determinate 
de o constantă şi mereu reînnoită ingratitudine. 

Franz-Joseph, devenind major, a fost proclamat împărat în decembrie 
1848, în locul lui Ferdinand, fratele mai mare al lui Francisc I. Ferdinand 
era un biet întârziat mental, suferind şi de frecvente atacuri de epilepsie, dar 
ale căror manifestări nu erau atât de grave încât să impună internarea în 
spital. Domnia sa de 13 ani nu a fost decât aparentă, împăratul fiind o 
marionetă în mâinile lui Metternich şi a camarilei. 

Noul împărat, Franz-Joseph s-a aflat, în primii ani ai domniei, sub 
influența mamei sale, arhiducesa Sophia, duşman ireductibil al ideilor 
Revoluției franceze, care subminau imperiul autocrat al Habsburgilor. 

Franz-Joseph, educat în spiritul ororii fata de orice ar fi contribuit la 
tulburarea statu-quo-ului politic, social şi teritorial, se opunea oricărei 
reforme. Admirator al lui Metternich, el şi-a însuşit ostilitatea cancelarului 
fata de ceea ce acesta numea „hidra cu două capete a revoluției: liberalismul 
şi principiul naționalităților”. Ar fi greşit să afirmăm că tânărul împărat, 
instalat împreună cu curtea sa la Innsbruck pentru mai multă siguranță, 
nu a apreciat fidelitatea şi eroismul românilor, rezistența împotriva lui 
Kossuth. Dar revendicările românilor reproduceau ideile Revoluţiei franceze, 
şi anume: liberalismul, care ataca ordinea socială şi principiul 
naționalităților, care submina dinăuntru unitatea imperiului. Atunci când 
episcopul Şaguna, primit de împărat la 3 februarie 1849, i-a citit Memoriul 
românilor (redactat de Ioan Maiorescu şi Laurian), in care aceştia cereau 
dreptul de a se constitui într-o națiune independentă sub auspiciile Austriei, 
Franz-Joseph l-a ascultat cu o bunăvoință simulată si a răspuns: „Cererea 
credincioasei mele națiuni române va fi minuțios examinată şi va fi rezolvată 
în cel mai scurt termen”. La 2 martie 1849, delegaţii au fost primiți de 
primul ministru Schwartzenberg, care, pentru a-i linişti, le-a declarat: „Fiţi 
cu toții pe pace. Ceea ce se va acorda celorlalte națiuni, vi se va da şi vouă”. 
La 5 martie, Şaguna a fost primit din nou de împărat, mitropolitul român 
mărturisindu-i neliniştea delegaţiei române. Franz-Joseph l-a asigurat că va 


convoca „o conferință ministerială pentru a discuta problemele românilor”. 
Şi a remis primului ministru Memoriul explicativ semnat de mitropolit, 
„Şeful delegației”. 

În momentul în care împăratul promitea convocarea specială a 
Consiliului de Miniştri, guvernul eliminase deja din constituție pasajele 
referitoare la români. 

Sub presiunea lui Windischgrätz, guvernul renuntase la împărțirea 
Ungariei pe naționalități, dând satisfacție numai sârbilor şi saşilor. 

La 11 martie, Franz-Joseph repeta în fata delegaţiei române aceleaşi 
cuvinte: „Voi cere miniştrilor mei un raport şi vă asigur câ dorinţele juste ale 
românilor vor fi satisfăcute.” În acelaşi timp, ministrul Bach îi liniştea prin 
aceste cuvinte: „Aveţi răbdare, aveți răbdare, nu se pot face toate lucrurile 
într-o zi.“ 

Nobilimea manevrase cu abilitate. 

Dându-şi seama de riscurile revoluției, magnații s-au îndepărtat de 
aceasta treptat. Contii Karolyi Lajos, Forgach Antun, Allmasy Mauritius au 
acceptat fără ezitare funcții administrative din partea guvernului austriac. 
Szimany recruta voluntari pentru Windischgrâtz. Contele Edmund Zichy a 
fost arestat la avanposturile armatei naționale maghiare pentru că avea 
asupra sa manifeste redactate de Jelacic, in care soldații erau încurajați să 
se predea. El a fost împuşcat din ordinul generalului Gérgey. Contele Zichy 
se deplasa în misiune pe lângă țarul Nicolae I, pentru a cere sprijin rusesc 
împotriva „rebelilor”. 

Evident, magnații nu aveau influență asupra maselor maghiare 
pentru a le putea deturna de la atracția naţionalismului lui Kossuth sau de 
la verva înflăcărată a lui Petôfy. Nu este mai putin adevărat că, detaşându- 
se de politica separatistă a lui Kossuth, ea asigura reconcilierea cu Viena. 
Când Dieta maghiară a hotărât să se instaleze la Debreczin, 107 deputaţi nu 
au urmat guvernul. 

Camarila de la Viena intelesese că interesele nobilimii erau solidare. 
Sacrificând nobilimiea maghiară, s-ar fi creat o breşă prin care ideile liberale 
puteau pătrunde şi dărâma întreaga structură a imperiului. 

Faptul că Batthyânyi se afla în mâinile ruşilor — care l-au predat 
austriecilor — şi a fost condamnat la moarte de generarul Haynau, autorul 
represiunilor sângeroase de la Brescia, nu modifica cu nimic situația 
nobilimii maghiare din Transilvania. 

La Viena, nimeni nu era dispus să sacrifice nobilimea maghiară din 
Transilvania în favoarea țăranilor români. Se spunea, pe bună dreptate, că 
românii primiseră ca recompensă, pentru fidelitatea lor față de împărat, 
ceea ce maghiarii obtinuserä drept pedeapsă pentru revolta lor. 

Nu numai cercurile conservatoare de la Viena, ci şi liberalii erau 
convinşi că aplicarea principiului naționalităților în Austria (adică exact ce 
solicitau românii) ar fi fost fatală pentru unitatea Imperiului. Liberalul 


Freiherr von Kalschberg din Graz avea aceeasi pärere despre principiul 
naționalităților ca si Grillparzer si von Bauernfeld: „Dacă nu vrem să 
renuntäm la imperiul Mariei Tereza si al lui Iosif al II-lea, trebuie să tratăm 
toate nationalitätile cu aceeaşi măsură şi să le integräm într-un singur stat 
unitar national, aşa cum au făcut Statele Unite, Anglia, Franța şi chiar 
Ungaria înainte de noi“ (Credința mea politică de Freiherr von Kalschberg, 
publicată la Viena, în 1881). 

Presa Vieneză susținea şi ea ideea unui stat centralizat, în care o 
administrație de factură germană ar fi contribuit la dezvoltarea celorlalte 
naționalități. Adică o preponderență germană în statul istoric austriac. 

Ziarul „Die Presse“ scria: „Cel mai mare pericol pentru Austria îl 
constituie naționalismul, care, fiind surd la interesele colectivitätii, 
urmăreşte scopuri egoiste... Nu în naţiune, ci în stat îşi găseşte societatea 
garantarea justiției, a securității, libertăţii şi culturii.“ Numai „Allgemeine 
Osterreichische Zeitung“, condus de E. von Schwartzenberg, sprijinea ideile 
federaliste ale istoricului Palâcky, arătând că Austria ar trebui să accepte 
(împreună cu popoarele slave) o organizare federalistă a monarhiei. 

În faţa revoluţiei maghiare şi a mişcării naționalităților — toate cerând 
autonomia —, reacția austriacă a fost de a reveni la politica centralizatoare a 
lui Iosif. 

În Europa centrală, evoluţia istorică a ideii de Mitteleuropa, Jacques 
Droz, profesor la Universitatea din Clermont-Ferrand, arată cu toată 
obiectivitatea ideile aplicate de prințul Schwartzenberg, în calitatea sa de 
prim-ministru. La câteva zile după preluarea puterii, prima sa măsură a fost 
de a aduce la cunoştinţa parlamentului, reunit la Kremsier, hotărârea de a 
restaura autoritatea de care se bucurase Austria în Europa: ,Mentinerea 
Austriei în unitatea sa statală este nu numai o necesitate germană, ci şi 
europeană. Numai atunci când Austria restabilită şi Germania regenerată 
vor avea forme constituționale durabile, va fi posibil să stabilim relațiile 
noastre de la stat la stat. Până atunci, Austria va continua să-şi 
îndeplinească cu fidelitate obligaţiile federale. 

În interpretarea profesorului Droz, această declaraţie „sublinia voința 
fermă a lui Schwartzenberg de a menține o conducere germană în fruntea 
Austriei, dar şi de a salva situația Austriei în cadrul conferinței germanice, 
potrivit vederilor sale. De fapt, la Consiliul de Miniştri din 12 decembrie, s-a 
hotărât respingerea proiectului de la Frankfurt şi intrarea Austriei în 
Confederație, cu toate statele sale. Aceste hotărâri erau un senan rau 
pentru cei ce se lăsaseră legänati de speranţa că Noua Germanie va absorbi 
numai teritoriile germane ale monarhiei austriece”. Exista o totală 
contradicție între concepția politică a lui Schwartzenberg şi temele 
dezbătute în fața Reichstagului austriac. 

Refugiat din cauza revoluției în orăşelul Kremsier din Moravia, 
Parlamentul se străduia să găsească o formulă constituțională, capabilă să 


împace existența monarhiei cu dezvoltarea liberă a naționalităților. Au fost 
dezbătute o serie de proiecte, având baze etnice. Textul definitiv, la care s-a 
ajuns la 4 martie 1894 prevedea împărțirea Austriei în 14 provincii, fiecare 
având autonomie financiară, politică şi culturală. Pe plan naţional, 
instituțiile legislative urmau să aibă o Cameră a Statelor (similară Senatului 
american), constituită din reprezentanţi ai Dietei şi districtelor. Guvernul 
Imperiului era răspunzător în fața Parlamentului (Reichstag). 

„Proiectul Kremsier, scrie Droz, reprezenta o încercare remarcabilă de 
a oferi Austriei un statut al naționalităților, fără ca prin aceasta să fie lezat 
caracterul monarhic al structurii tradiționale a statului.” La rândul său, 
istoricul L. Eisenmann notează că crearea, în cadrul provincial, a 
circumscriptiilor nationale omogene era o idee fericită ce contribuia la 
scăderea frictiunilor şi la concilierea celor două forte la fel de puternice, 
naționalitatea istorică sau provincială şi naționalitatea etnică sau 
lingvistică. Această teză care nu este întâlnită în nici o constituție austriacă, 
constituie nota cu adevărat originală a proiectului parlamentar. 

„Dacă ne gândim, pe de altă parte, scrie Droz, că Constituţia 
recunoştea, în paragraful 21, egalitatea diferitelor naționalități şi dreptul 
fiecăreia la respectarea instituțiilor sale specifice, avem toate motivele să 
credem că noua legislație ar fi putut asigura Austriei o dezvoltare 
armonioasă. Principalul merit al „Constituţiei de la Kremsier” era faptul că 
ea era rodul contribuţiei reprezentanților naţiunii, subliniind, prin urmare, 
afirmiarea solemnă a voinței popoarelor de a trăi în comun.” 

Dar voința popoarelor era un fruct al Revoluţiei franceze, împotriva 
căreia împăratul Franz-Joseph se opunea cu tărie în numele tradiției 
Habsburgilor. 

Planul constituțional elaborat de Parlamentul de la Kremsier a primit 
imediat o replică brutală: din ordinul lui Schwartzenberg, Parlamentul a fost 
ocupat de armată. La 4 martie, în momentul în care era pe cale să fie 
redactat textul definitiv de către Parlament, a fost „acordată” o nouă 
Constituţie, prin care se afirma autoritatea Coroanei şi unitatea monarhiei, 
acestea constituind un tot indivizibil. Noua Constituţie nu mai recunoştea 
existența naționalităților, acestea devenind numai „ramuri etnice” egale în 
fata legii. Ceea ce ducea la dispariția privilegiilor istorice ale unor state, în 
timp ce națiunile supuse, ca acelea din Transilvania şi Croaţia, câştigau 
prin principiul egalității. Constituţia „acordată” nu mai recunoştea egalitatea 
în drepturi a cetățenilor Imperiului Austriei, ei bucurându-se de anumite 
libertăți sub controlul reglementărilor în vigoare: libertatea de cult, de 
conştiinţă şi cea de expresie. Constituţia lui Franz-Joseph a fost elaborată in 
spiritul lui Iosif al II-lea. Era, fără îndoială, o frânare puternică a ideilor ce 
zguduisera Imperiul habsburgic. 

„Când se urmăreşte abolirea unei legi, se recurge la expedientul 
reglementărilor.“ 


Observatiile lui Jacques Droz sunt juste: Constituţia „acordată” a fost 
aproape unanim condamnată în Imperiu, dar a fost primită cu satisfacție de 
germanii din Austria. 

Istoricul Anton Springer se pronunța, in cele două broşuri ale sale 
Austria după revoluție (1850) şi Austria, Prusia, Germania (1852), în acelaşi 
spirit ca şi Palâcky, pentru o organizare federalistă a monarhiei: „Suntem 
austrieci, scria el, nu din datele naturii, cum sunt francezii şi englezii, care 
se simit direct şi fără intermediar francezi şi englezi, ci din interes politic 
calculat şi numai în măsura acestui interes. Înainte de toate, suntem legați 
fără intermediar de provincia noastră natală şi numai prin ea putem intra în 
raporturi cu monarhia... A cere italienilor, slavilor, germanilor să se simtă 
numai austrieci ar însemna să-i condamnăm la un fel de celibat şi, mai 
mult, să-i invităm să păcătuiască. În Austria, germanii nu aveau un drept 
absolut la conducere şi trebuiau să renunțe la hegemonie dacă doreau sa 
nu mai fie obiectul urii compatriotilor lor.“ Springer era favorabil unităţii 
Germaniei, care ar fi trebuit să angajeze apoi negocieri economice cu Austria 
în vederea unei uniuni vamale. 

Constituția din martie 1849 avea drept scop instaurarea unei 
administrații centralizate, temperate de un ,,self governement” local. 

În concepţia acestei centralizări administrative, nu era numai dorința 
de a consolida autoritatea politică a împăratului (grav afectată de revoluțiile 
naționale), ci şi de a asigura Austriei un loc preponderent în Europa 
centrală, prin afirmarea caracterului unitar al monarhiei. 

„Schwartzenberg, scrie Droz, voia să pună capăt speculațiilor din 
străinătate, în legătură cu discriminările dintre poporul german şi cele 
negermane din Austria. De acum încolo, întreaga masă a Imperiului monolit 
trebuia să intre în noua Germanie. El pregătea astfel organizarea Europei 
centrale sub conducrea Austriei.“ 

Noi credem că, de fapt, Schwartzenberg dorea să realizeze unitatea ca 
să mențină echilibrul cu Prusia. Acţiunea sa a obținut la început unele 
succese, cum ar fi retragerea Prusiei la Olmutz (25 noiembrie 1850), atunci 
când aceasta a renunțat la proiectul unei uniuni restrânse. 

Dar conferințele de la Dresda au torpilat proiectul Mitteleuropei, 
formată din 70 milioane de locuitori (obiectiv european al primului ministru 
austriac), datorită rezistenței micilor state germanice, care se multumeau cu 
restabilirea puterii vechii Diete de la Frankfurt. 

Esecul planului Schwartzenberg se datorează ignorării intenționate a 
aspirațiilor poporului german pentru o unitate mai puternică. El a refuzat 
Germaniei beneficiile unităţii, „pretinzând că are de a face, în Germania, cu 
un organism fără consistență, de care nu are cum să se teamă şi pe care |- 
ar fi condus cum ar fi vrut, în interesul exclusiv al Austriei. Fără îndoială că 
Schwartzenberg nu a făcut suficiente concesii în spiritul vremii sale; nu 


negând principiul nationalitätilor, ci acordându-l la exigenţele statului 
multinațional, se putea atenua efectul negativ al acestuia.” (J. Droz). 

După înăbuşirea revoluțiilor naționale, Viena nu a găsit altceva mai 
bun de făcut pentru a rezolva problemele ce cutremuraseră bazele 
Imperiului decât să introducă o birocratie autoritară, atotputernică, a cărei 
misiune era germanizarea naționalităților. Promisiunile făcute acestora, 
înainte si după revoluție, au fost uitate. S-a revenit la principiul romano- 
catolic al infailibilitatii birocrației absolutiste din timpul lui Metternich. 
Politica de germanizare a lui Schwartzenberg a fost caracterizată cu o amară 
ironie de istoricul român Papiu Ilarian, în cartea Independența 
constituțională a Transilvaniei, publicată în 1861: „Ministrul Bach a tradus 
în germană programul de maghiarizare al lui Kossuth”. Care a fost 
rezultatul obținut de aceasta politică de siluire a naționalităților din 
monarhia habsburgică? În 1869, deci la 19 ani după aplicarea soluţiei Bach, 
a apărut cartea lui Fischhof: Osterreich und die Kiirgenschaften seines 
Bestendets, în care acesta arată consecințele politicii greşite a Vienei: 
„Partidele naţionale se află precum duşmanii, unele în fața altora. Nu numai 
concepțiile şi interesele le divizează, ci ideea unei origini superioare. Orice 
conflict de partid declanşează ura națională, orice luptă parlamentară duce 
cu uşurinţă la o încăierare disperată, din care ies învingătoare şi învinse 
popoare întregi. Prin centralizare, statul a multiplicat fără motiv ocaziile 
unor ciocniri pline de adversitate, un ring de box pentru nişte popoare care 
se urăsc unele pe altele. Şi de vreme ce statul habsburgic nu este construit 
pe baza unităţii etnice, cutremurul se transformă în prăbuşire, iar 
centralizarea în loc să devină mormântul luptelor interne, a devenit propriul 
său mormânt.” 

Trist bilanț! 

Beust a desăvârşit eroarea din 1849 a lui Schwartzenberg, rezolvând 
situația statului federal austriac prin împărțirea Imperiului habsburgic în 
două state. Franz-Joseph era împărat la Viena şi rege la Budapesta. 

Austria a ispăşit, în 1859, greşeala de a nu fi vrut să țină seama de 
principiul naționalităților şi de a fi îndepărtat cu brutalitate constituția 
federală, suferind înfrângeri succesive în luptele cu armatele franceze şi 
piemonteze. Din punct de vedere numeric, armata austriacă era superioară: 
150.000 de oameni sub comanda mareşalului Heps, care trecea drept cel 
mai bun ofițer al Austriei; armata franco-piemonteză număra numai 
100.000 de oameni. 

La rândul ei, Rusia i-a răsplătit lui Franz-Joseph atitudinea 
trădătoare din timpul războiului Crimeii. Prințul Gorceakov a trimis tuturor 
agenţiilor sale diplomatice o circulară prin care condamna în termeni 
violenti comportamentul cabinetului austriac, care obligase Franţa să intre 
în război. În aceeaşi circulară, Gorceakov aducea elogii lui Napoleon al III- 
lea pentru moderatia de care dăduse dovadă. 


Înfrângerea din Italia si tulburările nationalitätilor l-au forțat pe Bach 
să demisioneze. Noul ministru de interne, contele Goluchovski, a fost 
însărcinat să încerce formarea unui guvern federalist. 

După zece ani pierduţi, în martie 1860 a fost emisă o patentă 
imperială prin care Senatul era convocat şi completat cu reprezentanți ai 
claselor conducătoare din provinciile monarhice. Senatul urma să facă 
propuneri pentru federalizarea statului. 

Ca reprezentanți ai națiunii române au fost convocați mitropolitul 
Şaguna — pentru Transilvania, Mocioni — pentru Banat, N. Petrino — 
pentru Bucovina. Maghiarii l-au trimis pe Boddan Jakab, iar saşii pe Karl 
Manger. 

Diploma imperială din octombrie 1860 anunța suprimarea 
absolutismului şi trecerea la un sistem constituțional de guvernare. 

Se pune o întrebare logică: dacă Franz-Joseph ar fi acceptat în mod 
sincer federalizarea statului, de ce nu a folosit textul redactat de 
Parlamentul de la Kremsier, dovedind astfel o voință reală de a împărți 
Austria în 14 provincii, fiecare bucurându-se de autonomie financiară, poli- 
tică şi culturală? 

Proiectul de la Kremsier prevedea un număr de circumscripţii (Kreise) 
a căror populaţie să vorbească aceeaşi limbă (10 circumscripţii în Galiţia, 9 
în Boemia, 4 în Moravia etc.), fiecare avându-şi propria Adunare (Kreistag). 
Pe plan national, instituţiile legislative cuprindeau o Cameră a poporului, 
aleasă direct pe baza sufragiului cenzitar, şi o Cameră a statelor ce formau 
monarhia habsburgică. Acest Senat austriac urma să fie constituit din 
reprezentanții Landstag-urilor şi ai Kreistag-urilor. 

Acest proiect fusese dezbătut îndelung şi cu o serioasă preocupare de 
a concilia sistemul autorităţii centrale cu pretenţiile legitime ale 
naționalităților. Dar pentru Curtea imperială, proiectul prezenta un mare 
defect. Cu toate că votul era cenzitar, monarhia s-ar fi democratizat, 
devenind de fapt o monarhie constituțională. Să nu uităm că în Danemarca 
sufragiul universal a fost instituit în 1915, iar în Anglia a fost promulgat 
abia in 1918 (9). Aristocratia imperiului se vedea (pe bună dreptate) 
amenințată direct de punerea în aplicare a proiectului parlamentului din 
Kremsier. : 

În 1860, dându-şi seama de grava situație creată in urma 
înfrângerilor din Italia şi a efervescentei naționalităților, absolutismul a 
recurs la un expedient pentru a câştiga timp, publicând diploma din 1860 
prin care anunța sfârşitul absolutismului şi instalarea unui sistem de 
guvernare constituțional. 

Principiul naționalităților s-ar fi putut împăca cu monarhia în cadrul 
unei constituții federale, consolidând Imperiul. Dar o astfel de constituție 
implica abolirea structurii feudale şi deposedarea aristocrației de toate 
privilegiile sale. 


După înfrângerea lui Kossuth, aristocrația maghiară şi-a apărat în 
mod solidar interesele de clasă, găsind la Curtea de la Viena sprijinul 
necesar. 

Referindu-se la diploma din 1860, Rudolf Springer scria: „Tradiția 
istorică a învins şi viata etnică a trebuit să se acomodeze cu o configurație 
teritorială, care a fost comparată (nu fără motiv) cu o grădină zoologică unde 
lupii şi mieii trăiesc împreună; potrivit acestui sistem, o națiune nu mai este 
o unitate, granițele dintre provincii distrugând națiunile şi nu este de mirare 
ca acestea să dorească să desființeze frontierele.” 

În cartea sa Statele unite ale marii Austrii*, Aurel Popovici remarca pe 
bună dreptate: „Scopul principal al contelui Taaffe nu îl constituia 
federalismul, aşa cum s-a crezut, ci liniştirea naționalităților. Bunävointa sa 
fata de naționalități seamănă cu politica unionistă a Islandei. Guvernul 
austriac a adoptat dinadins măsuri confuze. Astfel, pentru a crea impresia 
că a dat satisfacție italienilor, el a deschis o facultate la Innsbruck, în loc să 
înfiinţeze o universitate la Triest. În Bucovina, unde, în afară de funcţionarii 
germani, populaţia era românească, s-a deschis o universitate germană”. 
Ceea ce l-a făcut pe Louis Leger să noteze: „Ne întrebăm ce caută o 
universitate germană în Bucovina” (Istoria Austro-Ungariei, de la origini până 
în zilele noastre, Paris, 1899). 

Politica ostilă față de naționalități urmărită de camarilă şi pusă în 
practică de Franz-Joseph a dus în mod inevitabil la prăbuşirea Imperiului 
habsburgic, în 1918. 

Marele ziar vienez „Neue Freie Presse” afirma, într-un articol publicat 
la 1 ianuarie 1898: „Deputaţii celei de-a cincea legislaturi au pătruns în 
Dietă şi s-a născut speranţa că în fata problemelor sociale şi economice (pe 
care noile straturi sociale le aduceau în parlament), problemele naţionale 
vor pierde din acuitate şi vor trece pe planul al doilea. Şi totuşi, s-a 
întâmplat exact invers. Niciodată arena politică nu a fost dominată ca astăzi 
de lupta naționalităților, de lupta dintre slavism şi germanism. Niciodată nu 
se mai ajunsese la astfel de excese. Totul a fost zdruncinat: Parlamentul, 
Constituţia din decembrie şi dualismul.“ 

Nu poți vindeca un bolnav dacă nu ataci cauzele care au provocat 
maladia. Or, întreaga politică a lui Franz-Joseph — şeful suprem al 
birocraţiei austriece — era subordonată unei singure idei: diminuarea forței 
naționalităților din Imperiu prin folosirea unor căi întortocheate şi acordând 
factorului timp posibilitatea de a le anula virulenta. Rezultatul a fost cu 
totul altul; înşelate tot timpul, nationalitätile şi-au pierdut încrederea în 
împărat şi au început să acţioneze pentru dezagregarea monarhiei. În 
politică, expedientele nu rezolvă problemele, ci mai degrabă le agravează. 


4 Die Vereinigten Staaten von Gros — Osterreich, Leipzig, 1906 (n.r.). 


În ceea ce-i priveşte pe români, situaţia lor depindea de restaurarea 
dominației aristocrației maghiare. La zece ani după reducerea influenței 
acesteia în Transilvania, în 1861, a fost restabilit un guvern condus de 
contele Miko Imre. Era un semn că solidaritatea dintre aristocrația austriacă 
şi cea ungară începuse să funcționeze. 

Sigur de sprijinul camarilei, noul prim-ministru a declarat că, având 
în vedere faptul că Transilvania face parte din Coroana maghiară, nu are 
nici un sens să se convoace o Dietă separată. Franz-Joseph descoperise în 
atitudinea membrilor maghiari ai guvernului anumite urme de kossuthism 
şi a reacționat, numind un nou preşedinte de consiliu, Ludovic de Grenville, 
şi doi vicepreşedinţi, dintre care unul era român, Vasile Pop. Împăratul 
dădea nobilimii maghiare un avertisment clar, reamintindu-i că marea 
majoritate a populaţiei Transilvaniei era formată din români. 

Înainte de războiul Franţei şi Piemontului împotriva Austriei, a 
intervenit un fapt politic de o hotărâtoare importanţă, având o influență 
directă asupra problemei românilor din Transilvania: unirea principatelor 
române Moldova şi Muntenia. 

Constienta de repercusiunile acestei uniri asupra românilor din 
Transilvania, Austria s-a opus prin toate mijloacele, la Conferinţa de la Paris 
din 1859, realizării sale. Prezența în guvernul de la Bucureşti a 
revoluționarilor moldoveni şi munteni, care luaseră parte la Adunarea 
națională de la Blaj, constituia un avertisment. 

Într-o broşură publicată în 1857, Aron Florian cerea ca noţiunea de 
patrie să fie extinsă la toate teritoriile locuite de români. 

Un om politic român i-a declarat lui Cavour după unire: „Principatele 
sunt gata să întindă mâna românilor din Banat, Transilvania şi Bucovina”. 

După ce Unirea Principatelor a devenit un fapt împlinit, obiectivul 
politic al României a fost eliberarea Transilvaniei. Evident, acest obiectiv 
depindea de anumite circumstanțe favorabile. 

Noul domnitor, Alexandru loan Cuza, avea o viziune clară asupra 
importanţei, pe plan internaţional, a noii Românii unite cu Transilvania. În 
acest scop, el a semnat o convenție cu Klapka, reprezentantul lui Kossuth, 
prin care se prevedea colaborarea româno-maghiară împotriva Austriei şi 
recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei. Cuza era 
preocupat de soarta românilor din Transilvania. La cererea sa, Adunarea 
Naţională a votat in 1860 o subvenție anuală de 500 de ducati pentru 
biserica Sfântul Nicolae, pentru şcolile din Braşov şi pentru sprijinirea 
„Gazetei de Transilvania”. În Oltenia se adunau fonduri pentru ajutorarea 
studenților români din Sibiu. Un fapt semnificativ pentru spiritul național al 
noului stat: la Iasi (capitala Moldovei) apărea o publicaţie periodică purtând 
titlul „Dacia”. În acelaşi timp, românii din Transilvania îşi manifestau 
încrederea în noul domnitor român. 


Într-un memoriu publicat în „Revista de istorie, arheologie şi filologie” 
(1882), A. Papiu-llarian scria că românii din Transilvania erau „gata să 
moară pentru domnul Cuza”. Fără îndoială că noul stat român abia 
constituit (împotriva voinţei Austriei şi Turciei), supravegheat de Rusia — 
care deținea Basarabia — nu era încă destul de puternic ca să joace un rol 
ca al Piemontului sau să realizeze Dacia, dar problema unirii tuturor 
românilor prinsese rădăcini în conştiinţa politică a poporului, devenind un 
imperativ national. Acesta era esentialul. 

În 1863, o delegaţie română, condusă de mitropolitul Şaguna, s-a 
prezentat la împăratul Franz-Joseph. Acesta a făcut promisiuni vagi, având 
grijă să nu se angajeze în satisfacerea vreuneia din solicitările românilor. De 
altfel, acțiunea de reconciliere cu aristocrația maghiară era prea avansată 
pentru ca românii să poată obține ceva. Ei erau folosiți doar ca o masă de 
manevră pentru a-i îmblânzi pe unguri. 

În 1863, s-a întrunit la Sibiu Dieta Transilvaniei. Aleasă pe bază 
cenzitară, ea era nefavorabilă românilor, în majoritate țărani, având mici 
terenuri de pământ sau neavând deloc. Numai contribuabilii care plăteau 
un impozit anual de 8 florini aveau drept de vot. Au fost aleşi 46 de români, 
42 de maghiari şi 32 de saşi. Urmând, evident, consemnul magnatilor, 
maghiarii au adoptat tactica pasivitatii, refuzând să ia parte la lucrările 
Dietei. Deputaţii români, susținuți de saşi, au votat legea egalității 
drepturilor şi confesiunilor naţiunii române, precum şi a dreptului de 
folosire a celor trei limbi ale țării. Dar, ca şi legea adoptată în ajunul 
inabusirii revoluţiei (în iunie 1849), noua lege din 1863 nu a fost niciodată 
aplicată. Constituirea noului stat român şi interesul purtat de acesta 
românilor din Transilvania îl nelinişteau, fără îndoială, pe Franz-Joseph, 
care era informat despre conţinutul acordului încheiat de Kossuth cu 
românii. Românilor li s-a oferit o satisfacție (care nu tulbura deloc acțiunea 
de reconciliere dintre Viena şi Budapesta), prin numirea lui Şaguna ca 
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe. Biserica Unită avea încă din 1861 un 
Mitropolit. 

Între 1860 şi 1867, sub regimul liberal inaugurat de Franz-Joseph 
după înfrângerile succesive suferite în Italia, românii şi-au putut consolida 
pozițiile. Ei au constituit în 1861 „Asociaţia Transilvană pentru Literatura 
Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA). Această asociaţie a 
întreținut, timp de cincizeci şi şapte de ani, unitatea spirituală a românilor 
din Imperiu, păstrând neatinsă credinţa în victoria finală, unirea, care a 
avut loc la 1 decembrie 1918. 

Este exemplul unei credințe puternice, de nezdruncinat, care-şi afla 
energii noi în loviturile primite după proclamarea dualismului (1867), când 
Franz-Joseph, încoronat rege al Ungariei, a sancționat legea încorporării 
Transilvaniei în Ungaria. 


Ideea federalizarii Imperiului, susținută de Parlamentul de la 
Kremsier, îndepărtată brutal la 4 martie 1849, a fost definitiv eliminată la 
Budapesta de către Franz-Joseph la 8 iulie 1867, în aclamatiile nobilimii 
maghiare. 

Această victorie şi-a dovedit sensul adevărat în 1918, când monarhia 
Habsburgilor se präbusea, fără ca măcar germanii din Imperiul austriac să o 
apere. 

Spre deosebire de atitudinea Curţii de la Viena şi a nobililor maghiari, 
ideea federației a fost continuată, de la Palâcky (1847) până la Aurel 
Popovici (1906). Românii, ale căror drepturi fuseseră călcate în picioare de 
Franz-Joseph, au luptat cu disperare pentru salvarea monarhiei 
Habsburgilor. 

Opoziția Curţii de la Viena are o explicaţie: federaţia era o soluție 
democrată şi atât Franz-Joseph, cât şi nobilii refuzau principiul 
naționalităților, pus în circulaţie de Revoluţia franceză. 

Pentru a înțelege această luptă, dusă pentru federația Austriei, este 
necesară o scurtă expunere. 

(Traducere de Dan Radu STĂNESCU) 


VI. În locul unei federaţii, dualismul 


În lucrarea sa bogat documentată şi de o strictă obiectivitate: Europa 
Centrală, evoluția istorică a ideii de Mitteleuropa, Jacques Droz pune, în 
capitolul „Concluzii”, aceste întrebări: „...Era oare în interesul Europei ca 
Imperiul austriac să fie dezmembrat? Austria, fusese ea, cum o descria 
Hugo Preuss în 1916, acel «câmp de experienţe», acea «înaltă şcoală» la care 
națiunile invatasera să trăiască sub acelaşi acoperământ? Sigur, este uşor 
să spui că, în cele din urmă, sucombase sub presiunea forțelor de 
destrămare exacerbate de principiul nationalitatilor...”, şi continua: 
,.Desigur, greşeli grave fuseseră înfăptuite, iar remediile necesare nu 
fuseseră aplicate la timp. Concesiile guvernului veniseră prea târziu, într-un 
moment când toată lumea ştia că sunt insuficiente”, ca să ajungă apoi la 
concluzia: ,,...în cele din urmă, bătrâna Austrie a primit lovitura de grație 
din exterior.” 

Această afirmaţie este contrară adevărului. Profesorul Droz a studiat 
evoluția istorică a ideii de Europă centrală, ca o concepţie de stabilitate, dar 
sfera cercetărilor sale subestimează realitățile politice, sociale şi economice 
ale Imperiului habsburgic. Vechea Austrie nu se prăbuşise sub loviturile 
venite din exterior. Statele, pe durata existenței lor, rezistă atacurilor din 
afară, dar ceea ce le asigură rezistența este coeziunea interioară. Imperiul 
habsburgie s-a dezmembrat deoarece, procesul descompunerii interne fiind 
terminat, se înmormânta un cadavru. 


Cu nouă ani înainte ca Austro-Ungaria să fi provocat războiul, luând 
ca pretext atentatul de la Saraievo, doctorul Lüger, austriac german, 
primarul Vienei, una din personalitățile cele mai respectate ale Monarhiei, 
făcea la 20 octombrie 1905, în Parlamentul austriac, acest rechizitoriu al 
politicii lui Franz-Joseph: „Nu-i oare scandalos ca nationalitätile care l-au 
slujit atât de credincios pe împărat, care i-au sacrificat viata şi viitorul, 
înfruntând moartea pentru dinastie, să fie atât de oprimate şi aruncate pur 
şi simplu pradă maghiarilor? Unde a fost judecata stăpânilor? N-au observat 
ei că acest procedeu va avea urmări grave? Singurul lucru pe care-l avem de 
făcut este să eliberăm naţiunile de asuprirea la care sunt supuse. Neindoios, 
ne vom înţelege cu germanii, românii, rutenii, croații şi slovacii asupra bazei 
unui program acceptabil pentru toți. Doar aşa s-ar putea repara profunda 
ingratitudine de care suntem vinovaţi fata de aceste naționalități”. 

Doctorul Lüger, primarul Vienei, nu era un emigrant, ci un german 
din Austria. 

La rândul său, Luis Eisenmann, în Compromisul austro-ungar de la 
1887, studiu asupra dualismului, carte apărută la Paris în 1904, scria: „În 
lupta sa pentru maghiarizare, statul ungar a găsit un sprijin preţios, chiar 
esențial, şi fără de care n-ar fi izbutit niciodată s-o ducă atât de departe, 
sprijinul Coroanei” (pag. 5, 6). Eisenmann, şi el german al Austriei, scriind 
acest studiu fundamental asupra dualismului, sublinia greşeala fatală 
comisă de birocratul lipsit de orizont politic, Franz-Joseph. Aşa, cum l-a 
caracterizat contele de Saint-Aulaire, „impăratul n-a acordat atenția 
necesară evoluției, deoarece nu avea simțul viitorului”. 

În Geschichte Osterreichs seit Vieldgos (vol. III, p. 22), V. Rogge 
consideră dualismul ca o eroare comisă de Franz-Joseph sub influența lui 
Beust: „Dualismul se datorează eforturilor făcute în vederea constrângerii 
naționalităților la supunere”. 

Dar era această voce, care denunța asuprirea naționalităților, o voce 
izolată? 

V. Rogge nu era un emigrant care făcea propagandă în timpul 
războiului din 1914—1918. 

„Austria n-a fost acea «temniță a popoarelor», despre care a scris în 
timpul războiului literatura imigrației”, afirmă profesorul Jacques Droz. Dar 
el nu lua în seamă decât fațada impozantă a monarhiei habsburgice, aşa 
cum apărea ea în epoca premergătoare războiului. 

Gustave Bekistas, unul dintre suporterii activi ai politicii de 
maghiarizare, afirmă că: „Maghiarii trebuie cu orice preț să împiedice 
dezvoltarea slavilor şi a românilor, căci, în caz contrar, dualismul — ideea 
fundamentală a statului maghiar — nu mai este necesar.” 

Bekistas justifica aşadar rechizitoriul făcut de Dr. Luger împotriva 
politicii de asuprire a naționalităților. 


Ceea ce este paradoxal în istoria politicii Austriei, după 1848 şi până 
la 1918, este faptul că nationalitätile asuprite au încercat cu dirzenia 
disperării să salveze monarhia, contrar miopiei şi îndărătniciei împăratului. 

Absolutismul birocratic, suportul politicii lui Metternich în vederea 
îndiguirii răspândirii ideilor Revoluţiei franceze se năruise în martie 1848. 
Dislocarea Imperiului începuse. 

Germanii înşişi înclinau spre alipirea Austriei la Imperiul german. În 
aceste clipe dramatice, atitudinea istoricului Franz Palâcky, autorul Istoriei 
poporului boem, este semnificativă. Convins că epoca micilor state era 
revolută şi că umanitatea se îndrepta către formaţii economice şi politice 
mai largi, Palâcky vedea în sistemul federalist soluția cea mai indicată 
pentru asigurarea dezvoltării poporului ceh şi a altor popoare ale monarhiei. 
Astfel, în timp ce Curtea de la Viena îşi pierduse capul, cincizeci şi doi de 
intelectuali, promotori ai mişcării liberale, adoptaseră la 21 martie o 
rezoluție redactată de Palâcky, prin care îşi manifestau ataşamentul față de 
Imperiul austriac: „Semnatarii acestei rezoluţii afirmă, în plus, că vor apăra, 
verbal şi în scris, legăturile monarhiei constituționale care uneşte coroana 
cehă cu Imperiul Austriac . 

Invitat să participe la Adunarea Naţională germană de la Frankfurt 
(Boemia şi Moravia făceau parte din Sfântul Imperiu roman şi din 
Confederaţia germanică, constituită de Metternich în 1815), Palâcky a 
expus, într-o scrisoare din luna aprilie 1848, concepțiile sale asupra 
panslavismului liberal, mai precis austro-slavismul său: „Sunt ceh şi de 
descendență slavă. Putinul pe care-l posed l-am consacrat slujirii țării mele. 
Această tara este mică, dar are un specific aparte si încă din timpuri 
imemoriale este independentă. Guvernele sale au făcut parte timp 
îndelungat din Confederaţia prinților germanici, fără ca totuşi să fi fost 
vreodată considerate ca aparținând rasei germane. Legăturile care au legat 
cehii de Sfântul Imperiu mai întâi, apoi de Confederaţia germanică nu erau 
decât legături dinastice. Dacă i se cere națiunii cehe să se unească astăzi cu 
națiunea germană, susțin că această cerere este imposibil de justificat din 
punct de vedre istoric şi n-aş consimti la ea decât dacă aş fi împuternicit să 
o fac. Al doilea temei care-mi interzice să particip la deliberările dumnea- 
voastră este ca, după motivele pe care le-aţi invocat şi scopurile pe care le 
urmăriți, este limpede că încercaţi să distrugeti Austria şi să faceți 
imposibilă existența acestui Imperiu, a cărui integritate (nu numai pentru 
tara mea, cat şi pentru întreaga Europă) e absolut necesar să fie menținută. 
Ingaduiti-mi să mă explic cu privire la această chestiune. Ştiţi, domnilor, 
care este puterea ce domină la estul continentului nostru. Ştiţi că aceasta 
putere creşte neîncetat şi că se dezvoltă din an în an, în proporții care n-au 
nici o legătură cu ce se petrece în țările noastre occidentale. Această putere 
este o amenințare pentru vecinii săi: deşi are debuseuri în nord, încearcă 
mereu să se extindă spre sud şi fiece progres făcut în această direcție ne 


apropie de ziua când va institui o monarhie universală, adică de ziua când 
se va abate asupra noastră un dezastru teribil, un dezastru nelimitat pe 
care îl voi resimti si eu, deşi eu însumi sunt slav, si din pricina căruia aş 
suferi pentru întreaga umanitate, chiar dacă această monarhie şi-ar lua 
numele de monarhie slavă. 

Multi mă consideră un duşman al Rusiei, dar greşesc, aşa cum gre- 
şesc şi acei care mă consideră un duşman al Germaniei. Declar deschis că 
nu sunt un duşman al Rusiei, dimpotrivă, mă bucur de marile progrese 
făcute de această mare tara în interiorul frontierelor sale; dar în ciuda 
fierbintelui meu patriotism, plasez civilizația şi fericirea umanității deasupra 
interesului particular al naţiunii, şi de aceea perspectiva unei monarhii ruse 
universale nu are adversar mai înverşunat decât mine, nu pentru că această 
monarhie ar fi rusă, ci pentru că ar fi universală. 

Ştiţi că la sud-estul Europei, la frontierele ruseşti, trăiesc populații 
foarte diverse, având fiecare propria-i limbă, propria-i istorie, propriile 
obiceiuri : slavii, românii, maghiarii şi germanii, fără să mai vorbesc despre 
greci, turci şi albanezi. Nici una dintre ele nu este îndeajuns de puternică 
pentru a tine piept acestui puternic vecin de la răsărit; doar împreună ar 
putea izbândi. Dunărea este aceea care poate, care trebuie să adune forțele 
tuturor acestor popoare; în jurul acestui fluviu se impune ca ele să se 
strângă. Dacă Austria n-ar fi existat, ea ar fi trebuit, în interesul Europei şi 
al lumii, să fie azi inventată. 

Dar acest stat austriac, pe care natura şi Istoria l-au hărăzit să fie 
meterezul şi paznicul Europei, ca s-o apere de elementele asiatice, de ce 
oare într-un moment de criză l-am văzut neputincios în fața furtunii care 
amenința să apară? Pentru că, în orbirea sa jalnică, Austria a subapreciat şi 
a tăgăduit principiul legal şi moral al existenței sale, şi anume acela de a 
acorda respectul şi drepturi egale tuturor popoarelor reunite sub sceptrul 
său. Dreptul popoarelor este un drept natural, nici o națiune nu poate cere 
alteia să se sacrifice pentru ea. Natura nu admite nici națiune dominantă, 
nici națiune aservită. Dacă mai multe națiuni sunt unite între ele prin 
legături solide şi durabile, nici una n-ar trebui să se teamă că va fi lezată, ci, 
dimpotrivă, ar trebui să poată apela cu încredere la autoritatea centrală ca 
s-o protejeze, şi fiecare s-ar simţi astfel datoare să susțină şi să întărească 
această autoritate. Sunt convins că nu e prea târziu pentru ca Imperiul 
Austriac să declare recunoaşterea acestor principii de justiție fundamentală, 
da sacra ancora» a corăbiei gata să se scufunde. Sunt convins că nu e prea 
târziu pentru a o aplica în mod energic, dar timpul trece şi nu trebuie să 
pierdem nici o secundă! 

Când îmi arunc privirea dincolo de granițele Boemiei, nu spre 
Frankfurt mi-o indrept, ci spre Viena, căci la Viena se află pentru tara mea 
cheile păcii, ale libertăţii şi ale dreptății. Dumneavoastră vreți să subminati 
această forță şi această putere, de la care eu aştept salvarea şi nu numai 


salvarea tuturor cehilor. Credeţi însă, domnilor, că această Austrie va 
continua să mai existe, dacă o lipsiți de armata sa? Vă inchipuiti, oare, ca 
împăratul Austriei şi succesorii săi vor rămâne pe tron dacă le veţi impune 
legile dumneavoastră şi că instituțiile Parlamentului imperial şi Dietele 
Regatelor Unite vor mai fi altceva decât umbre şi fantome? Iar dacă Ungaria 
se va separa atunci de Austria, sau s-ar replia asupra ei înseşi, ceea ce 
înseamnă aproape acelaşi lucru, ea, care refuză astăzi să instaureze 
egalitatea în interiorul granițelor sale, va putea, oare, rămâne liberă şi 
puternică în viitor? Doar cei drepți sunt liberi şi puternici. Este cu neputinţă 
de conceput ideea unei uniuni a slavilor dunăreni, a românilor sau chiar a 
polonezilor, cu o tara care nu admite decât maghiarii si care refuză să-i 
trateze ca pe nişte ființe umane pe cei ce nu sunt maghiari. Este încă şi mai 
de neconceput să se creadă că această unire s-ar putea face prin 
constrângere. 

În numele Europei şi pentru a o salva, trebuie cu orice pret să evităm 
ca Viena, decăzută din titlul său de capitală, să nu mai aibă de jucat decât 
un rol de oraş de provincie. Dacă printre locuitorii Vienei există oameni care 
acceptă să-şi vadă capitala transferată la Frankfurt, în Frankfurtul vostru, 
atunci vom exclama : «Doamne, iartă-le lor, că nu ştiu ee fac!» 

În sfârşit, există şi un al treilea motiv care mă împiedică să particip la 
Adunarea dumneavoastră: consider că tratativele duse până acum, în 
privința dotării Imperiului german cu o constituție liber acceptată de popor 
n-au nici o şansă de realizare şi că nu veți ieşi la liman decât dacă veți opta 
pentru o soluție categorică şi extrema, vreau să spun pentru proclamarea 
republicii germane. Dar atenţie! resping de pe acum şi cu cea mai mare 
energie orice intenţie cu privire la înființarea unei republici în Austria. Vă 
puteți imagina ce-ar deveni acest Imperiu, împărțit in mai multe mici 
republici şi ce mană cerească ar constitui aceasta pentru o monarhie rusă 
constituțională? 

În concluzie, voi spune că sunt convins că aceia care cer ca Austria şi 
Ungaria să fie reunite cu Imperiul german au intenții criminale; într-adevăr, 
sinuciderea unui popor este inadmisibilă atât din punct de vedere moral, cât 
şi din punct de vedere politic. Mult mai înțelept şi mai logic ar fi să 
propunem alipirea Germaniei la Imperiul Austriei, respectând condițiile 
enunțate mai sus. Dar cum naționalităților germane le repugnă această 
soluție, nu mai rămâne decât perspectiva coexistentei a două puteri care vor 
trebui să trăiască pe picior de egalitate şi să formeze o alianță defensivă. Voi 
fi oricând la dispoziția dumneavoastră, cu condiția de a nu vă face vinovați 
de ştirbirea independenţei, a integrităţii şi a puterii Imperiului austriac.” 

Spirit realist şi moderat, înțelegând ca puţini dintre compatrioții săi 
evoluția politicii europene, Palâcky voia să integreze renaşterea cehilor în 
tradiţiile liberale ale Europei occidentale şi să ralieze, cat mai strâns posibil, 


libertatea cehilor şi evoluția lor naţională la progresul realizat de 
liberalismul european. 

„În Imperiul austriac, procesul revoluționar se deosebeşte atât de 
procesul italian, cât şi de cel germanic. Pentru că problema capitală nu era 
aceea a independenței şi a libertăţii, nici a unităţii statului, ci problema 
naționalităților luptându-se între ele pentru independența şi puterea 
fiecăreia. Luptându-se, de asemenea, în consecință, împotriva Statului 
unitar, care acorda uneia dintre ele predominanta asupra tuturor celorlalte” 
(Benedetto Croce, Istoria Europei în secolul al XIX-lea) 

Fata de această situație, Palâcky a propus o singură soluție valabilă: 
federația națiunilor Imperiului habsburgic. Era soluţia la care avea să 
ajungă un an mai târziu, parlamentul de la Kremsier. Atitudinea lui Palâcky 
era cu atât mai importantă pentru Austria, cu cât se afirma într-un climat 
de exaltare slavofilă, iscusit întreținută de Moscova. El formula „austro- 
slavismul” ca un dig împotriva expansiunii ruse. 

Un elev al lui Palâcky, ziaristul Havlicek, a locuit in Rusia ca educator 
al familiei celebrului slavofil moscovit Mihail Pogodin, a cărui casă era 
centrul panslavismului. Întorcându-se, după o şedere în Polonia, a publicat 
o serie de articole: „Portrete din Rusia”, în care face unele aprecieri sortite să 
risipească iluziile create de seductia rusească. Havlicek şi-a exprimat 
impresiile fără menajamente : Rusia nu este o tara care să poată sluji drept 
far celorlalte tari, dimpotrivă, ea are nevoie să primească lumină din 
exterior. Acest mare ziarist al secolului al XIX-lea, nu doar ceh, dar şi 
austriac, a precizat într-un articol de mare răsunet, „Slavii şi cehii”, 
atitudinea cehilor față de aşa-zisa „cauză sfântă a solidarității slave”. 

„Am învăţat să cunosc Polonia şi n-am îndrăgit-o. Ami părăsit tara 
sarmată cu un sentiment de ostilitate şi de mândrie, şi am ajuns la Moscova 
pe o temperatură glacială, pe care doar căldura sufletului meu de slav o 
încălzea. Temperatura glacială şi de asemenea alte aspecte ale Rusiei au 
stins în mine ultima scânteie din dragostea mea panslavă. Astfel, m-am 
reîntors la Praga ca un simplu ceh, nutrind chiar un tainic resentiment şi o 
tainică amărăciune. Căci ceea ce am văzut în Rusia şi în Polonia a 
discreditat în ochii mei numele de slav. Ceea ce tin să declar, mai presus de 
orice, este că am convingerea că slavii, adică ruşii, polonezii, cehii şi slavii 
din Iliria nu alcătuiesc o națiune. Denumirea de slav este şi trebuie să 
rămână o entitate pur geografică şi ştiinţifică... O naţionalitate nu se 
defineşte numai prin probleme de limbaj, ci implică şi alte elemente: 
obiceiuri, religie, formă de guvernământ, nivel de educaţie al cetățenilor, 
aspirațiile, şi simpatiile sale etc. 

Trebuie să mărturisesc că îi prefer pe maghiari, care sunt duşmanii 
declaraţi ai cehilor, şi ai ilirilor, ruşilor care înaintează către noi ca să ne dea 
sărutul lui luda şi care nu doresc decât să ne facă să dispărem. Noi suntem 
cehi şi vrem să rămânem aşa cum suntem; nu vrem să devenim nici 


germani, nici maghiari, nici ruşi şi prin urmare, dacă ne ferim să 
manifestăm ostilitate fata de ruşi, suntem datori cel putin să avem fata de ei 
o atitudine rece şi distantă.“ 

Reiese clar că Imperiul habsburgic nu s-a prăbuşit pentru că „fiecare 
naționalitate era sprijinită în revendicarea drepturilor sale de un popor vecin 
din aceeaşi rasă“, şi nici din pricina unei, „lovituri de grație“ venită din 
exterior. Toate nationalitätile, cu excepţia maghiarilor, susțineau monarhia, 
o dovadă de „austro-slavism”. 

Graţie realismului lor, Palacky şi Havlicek i-au împiedicat pe cehi să 
se implice în riposte aventuroase. „Monarhia austriacă prezintă pentru 
naționalitatea noastră şi pentru naționalitatea ilirică, cea mai bună dintre 
garanții, şi, cu cât puterea austriacă se va mări, cu atât existența 
nationalitätii noastre se va consolida”, declara Havlicek. 

Ca să înțelegem rolul salutar al acestei atitudini realiste pentru 
Imperiul austriac în momentul crizei din martie 1848, este necesar să cităm, 
conform statisticilor epocii, numărul de locuitori: din 38 de milioane, 17 
milioane erau slavi, 10 milioane germani, 5.300.000 maghiari, 3 milioane 
români şi mai mult de 2 milioane italieni, evrei etc. Jumătate erau, deci, 
slavi. 

„Austro-slavismul” nu revendica pentru țările slave decât autonomia 
şi egalitatea națiunilor, unele față de altele, în cadrul şi sub protecția 
monarhiei tradiționale. El se opunea rusofilismului întreținut de Rusia, ca 
avangardă a imperialismului ei. 

Revoluţia din 1848 zguduise atât de puternic Austria, încât se 
înfiripase credința că dispariția Imperiului se apropia. Era o anticipare cu 
şaptezeci de ani a dislocării Austriei. Aşa se explică numeroasele proiecte de 
federație, propuse de popoarele Europei centrale, care se temeau de 
imperialismul rus. 

Printre aceste proiecte au existat două memorii prezentate în 
parlamentul de la Frankfurt de românul loan Maiorescu, care preconiza 
crearea unei federații cuprinzând germanii, ungurii şi românii. Realizarea 
acesteia ar fi zădărnicit proiectele unei organizații panslave în Europa 
Centrală. Înfrângerile suferite de Austria în Italia au dat un nou şi puternic 
avânt ideii de federație. 

Românii au publicat la Budapesta un ziar: ,Federatia”, a cărui 
apariție a continuat de la 1860 până la 1880, deci şi după proclamarea 
dualismului şi în ciuda persecuțiilor metodice ale ungurilor. În acest ziar 
românii susțineau organizarea federală a Imperiului. Dar toate proiectele se 
izbeau de opoziția birocraţiei austriece, care păstra tradiția rezumată de 
contele Hartig în formula: „Împăratul ascultă, examinează şi comandă, 
supusii doresc, vorbesc şi ascultă”. O astfel de concepţie făcea posibilă 
organizarea federală a Imperiului. Şi cu atât mai vârtos, cu cât adversarul 
numărul unu era chiar Franz-Joseph. 


Majoritatea istoricilor — J.Redlich (Franz-Joseph al Austriei, Berlin, 
1928); K.Tschuppik (Franz-Joseph, Paris, 1945) atribuie constanta atitudine 
a împăratului față de naționalități, incapacității sale de a înțelege problemele 
epocii în care trăia. 

Istoricul H. Hautsch, în lucrarea sa Istoria Austriei, descoperă totuşi 
câteva calități împăratului cu intenția de a reduce în parte efectele 
inadaptării acestuia la situația total diferită de cea de dinainte de 1848. 
Acest autor afirmă că împăratul avea o privire de ansamblu perspicace, 
,rationalista” şi „logică”, în raport cu necesitățile monarhiei, ţinând seamă 
că optica sa nu era una austriacă, ci austro-ungară. În realitate, calitățile 
sale erau acelea ale unui eminent birocrat, şi nu ale unui şef de stat. Că 
este decât o dedublare a centralismului”. Îi păstrează toate defectele, 
absortit să devină sindicul prăbuşirii habsburgice. 

Pentru a împiedica federația, împăratul a ales formula dualismului. 
Este greu de ştiut ce l-a determiinat pe Franz-Joseph să se înțeleagă doar cu 
maghiarii. Este de presupus că în alegerea dualismului nobilimea maghiară 
a jucat un rol decisiv. 

Prima propunere a fost făcută în 1865 de către Francisc Deâk în 
numele Ungariei. Dezastrul de la Sadova a grăbit negocierile cu 
reprezentantul Austriei, Beust. Dualismul, după caracterizarea lui 
Cheradame, „nu este decât o dedublare a centralismului”. Îi păstrează toate 
defectele (absolutism, centralism, germanizare), fără ca atributele spiritului 
vienez, ostil exceselor, să predomine. El lasă drum deschis spiritului 
maghiar, care ignoră moderatia. 

Începând cu 1849, când delegaţia Adunării Naţionale Maghiare s-a 
prezentat în fața generalului Windischgrâtz, implorând pace, şi până în 
1865, Imperiul habsburgic îşi pierduse mult din autoritate. Refuzul 
guvernului de a accepta constituția federală (elaborată la 4 martie 1849 de 
parlamentul lui Kremsier) încurajase maghiarii să pună condiţii: „Vom fi 
oricând gata, scria Deâk (în „Pesti Naplo”, 1865), să conciliem pe cale 
constituțională legile noastre cu exigenţele securității şi autorităţii 
monarhice, şi nu vom constitui niciodată o piedică în fața desfăşurării 
liberale şi constituționale a Statelor Coroanei austriece”. 

Deâk dădea satisfacție Curţii de la Viena, în fond ostilă desfăşurării 
ideilor liberale. El menaja aparențele, ducând tot timpul tratative cu Beust 
şi mentinandu-si ataşamentul de nezdruncinat fata de libertăţile poporului 
maghiar şi de legile enunțate în 1848. Articolul lui Deak era o introducere la 
negocierile din 1866, pe care guvernul le-a început după înfrângerea de la 
Sadova, ale cărei consecinţe au fost mai mici decât cele ce urmaseră după 
înfrângerile suferite în Italia. 

Ministru de Interne, Beust nu era un german din Austria. Nu 
cunoştea problemiele naționalităților, nici aspiraţiile acestora şi privea 


formula federală prin prisma Curţii de la Viena. Gabriel Hannoteau nu-l 
considera om politic, ci pur şi simplu un fel de „condottiere al diplomației”. 

În negocierile sale, Deâk ştia ce urmărea, în timp ce Beust căuta o 
revanşă politică împotriva Prusiei, care, de fapt, expulzase Austria din 
Confederaţia Germanică. 

Cum germanii nu totalizau în Imperiul habsburgic decât zece milioane 
de locuitori, Beust a crezut că poate stabili un echilibru printr-un acord cu 
maghiari (5.500.000). Cât despre cele trei milioane de români din 
Transilvania şi din Ungaria — aceştia erau lăsați la dispoziția conducătorilor 
Coroanei Sfântului Ştefan. 

Reducând o problemă atât de complexă la un simplu acord între 
germani şi maghiari, Beust pregătea, cu inconstienta unui diletant politic, 
dispariția Imperiului habsburgic. Soluţia lui Beust l-a determinat pe Rudolf 
Springer să scrie o broşură, în care a analizat criza provocată de formula 
dualistă: „Nu dezmembrarea, ci coordonarea Imperiului trebuia să formeze 
obiectul discuţiilor, atât în 1866 cât şi în viitor. Coordonarea presupune 
dreptul comun al tuturora în problemele comune. Unitatea organică a 
ansamblului concomitent cu diviziunea legitimă a lucrurilor (cele care prin 
natura lor sunt divizibile) este indispensabilă. Dacă dezmembrarea în locul 
coordonării este o eroare, atunci a doua eroare, care poate avea urmări 
grave, constă tocmai în prezumția că două şi doar două elemente trebuie să 
fie coordonate. O pluralitate relativă de obiecte a fost tratată ca o dualitate 
absolută“. (Rudolf Springer, în lucrarea Criza dualismului şi sfârşitul 
deakismului, vezi pag. 36, pasajul „Un episod din Istoria monarhiei 
habsburgice“.) 

Beust ignora problemele specifice Imperiului. Dar Franz-Joseph n- 
avea dreptul să ignore ceea ce Palâcky sublinia astfel: „Cauza propriu-zisă a 
revoluției a fost refuzul maghiarilor de a acorda slavilor, germanilor şi 
românilor din Ungaria drepturi nationale egale. Probabil că împăratul, 
văzând în soluția federalistă riscul de a da Imperiului un caracter slav 
preponderent, se decisese să-l împartă între germani şi maghiari. Pentru 
Beust, dualismul era, între altele, o măsură politieneascä împotriva slavilor 
şi a românilor. În privinţa aceasta nu se înşela, dar n-a apreciat 
consecințele. Contele Jubus Andrâssy a făcut această mărturisire: „După 
catastrofa de la Mohâcs, Ungaria n-a mai fost stăpână pe voința sa. Viena a 
dispus de soarta ei fără s-o mai întrebe nimic. Patria noastră a fost, dacă nu 
de drept, ci de fapt, o provincie austriacă.” (Julius Andrâssy: Acordul 
Ungariei cu Austria, pag. 215.) Graţie dualismului, maghiarii au devenit 
stăpâni pe voinţa lor, putând dispune de soarta ţării după propriul plac. 

Împăratul Franz-Joseph nu se putea împotrivi maghiarizării forţate, 
deoarece dualismul era realizat între două state egale şi, ca să-şi justifice 
politica, maghiarii îl puteau invoca pe Iosif al II-lea, care, în decretul său din 
11 mai 1704, declarase: „Câte avantaje n-ar fi putut rezulta dacă am fi 


folosit în întreaga monarhie o singură limbă! Căci prin aceste rezultate am fi 
rezolvat mult mai uşor toate problemele statului şi toţi s-ar fi lăsat convinşi: 
priviți exemplul francezilor, al englezilor, al ruşilor. În felul acesta, toate 
părțile monarhiei ar fi fost legate mai strâns între ele, iar locuitorii ar fi fost 
uniți printr-o şi mai trainică legătură: dragostea frateasca.” (Acest citat este 
extras din lucrarea lui L. Gumplowicz, Dreptul naționalităților şi limbile în 
Austro-Ungaria, pag. 25—26.) 

Maghiarii au vrut, deci, să pună în aplicare această ordonanţă a lui 
Iosif al II-lea, ordonanța pe care Viena n-a putut-o realiza conform dorinţei 
sale. 

Vom examina consecințele politicii practicate din anul 1867 până în 
1918 cu o energie ce n-a cunoscut nici un moment de ezitare. Ea sconta să 
dea Ungariei o bază solidă prin eliminarea problemei minorităţilor. În 
prealabil, e necesar să vedem în ce fel germanii şi celelalte naționalități au 
primit soluția dualismului. Rezumând gândirea juridică a liberalilor 
germani, W. Lust-Kandl, în Dreptul în Statul ungaro-austriac (publicat în 
1936), a demonstrat că patenta din 3 februarie 1860 era cu mult mai 
liberală decât vechea constituție ungară. Autorul crede că „dacă ungurii ar fi 
fost consecventi cu ei înşişi, trebuiau să i se adapteze”. 

Deak a răspuns la aceasta printr-o scrisoare cu titlul „O contribuție la 
dreptul Statului juridic ungar“ („Ein Beitrag zum ungarischen Staatsrecht”). 
Dar faptul că o naţionalitate n-avea drept de asuprire asupra celorlalte 
excludea acceptarea patentei si, în consecință, ungurii au boicotat 


Parlamentul din Viena. În timp ce maghiarii susțineau — prin glasul lui 
Szécsen — teoria ,individualitätilor istorico-politice”, ei respingeau în mod 
implicit — în numele dreptului istoric — drepturile politice, specifice, 


celorlalte naționalități, care le revendicau Ungariei. Constienti că, în statul 
maghiar al Coroanei Sfântului Ştefan, maghiarii erau o minoritate, ei nu 
puteau accepta nici o altă „individualitate istorico-politică“, în afara celei 
maghiare, căci altfel riscau să piardă guvernarea unică a statului. 

În proiectul „Confederaţia dunăreană”, elaborat de Kossuth în 1851 — 
pe când se afla în exil — se prevedea o antantă între maghiari, slavii 
meridionali şi români, opunându-se panslavismului, al cărui mentor era 
Rusia, ca şi tiraniei Habsburgilor, exersată de aceştia împotriva 
naționalităților Imperiului. Opinia lui Kossuth era aceea de a acorda 
naționalităților drepturile cele mai largi, dar fără să se atingă de existența 
istorică a statului ungar, şi fără să facă din acesta „un teritoriu al 
naționalităților”. 

Eforturile lui Kossuth erau foarte clare, el lăsa să se creadă că existau 
înțelegerea şi voința satisfacerii exigențelor naționalităților, dar totodată se 
ferea sa altereze concepția comună tuturor maghiarilor: statul exclusiv 
maghiar. Crearea „comunităților naționale“, asemănătoare cu cele ale 
Bisericilor care-şi administrau singure afacerile îi părea o justă soluție lui 


Kossuth. El scria: „O asemenea naționalitate socială n-are nimic de a face 
cu Statul iar Statul nu are nimic de a face cu ea”. 

Această ademenitoare formulă a lui Kossuth era creată pentru a lăsa 
impresia unei Ungarii reinnoite, liberalizate, abandonând „drapelul 
anacronismului politic si al reacţiunii sociale“. Aceste concepții iluzorii au 
fost acceptate de exilatii unguri numai în urma unor mari eforturi făcute de 
Kossuth pentru a-i convinge. Într-un supliment al lucrării sale Istoria 
politică a revoluției în Ungaria, tipărit în 1859, Kossuth şi-a dezvoltat ideile 
cu privire la „Confederaţia dunăreană”. În 1862 el a elaborat un nou proiect 
— de astă dată mult mai ambițios —, cuprinzând Ungaria, Transilvania, 
România, Croatia si Serbia. Avea deci in vedere o confederație a țărilor din 
bazinul dunărean. 

E. Werther — într-un articol publicat în „Osterreichische Rundschau” 
(1920) — îl numea pe Kossuth „profetul unei confederaţii dunărene” 
(Kossuth, Propfet einer Donauféderation). 

Jacques Droz, referindu-se la cartea tipărită de istoricul american R. 
A. Kann, The multinational Empire, nationalisme and national reform in the 
Habsburg monarchy — 1848—1918, scrie că „estimează, nu fără motiv, că 
Kossuth nu şi-a condamnat niciodată în mod categoric greşelile de la 1848 
şi că el spera şi acum să menţină hegemonia maghiarilor asupra celorlalte 
națiuni dunărene”. Atât istoricul american, cât şi profesorul Jacques Droz, 
au interpretat în mod just diversele proiecte referitoare la o confederație 
dunăreană; una din dovezi este atitudinea lui Kossuth fata de partidul 
kossuthist, care, după 1867, deşi avea acelaşi resentiment fata de 
naționalități, a jucat un rol în viața politică a Ungariei. Contele Albert 
Apponyi ca şi contele Stefan Tisza — care au fost cei mai inversunati 
suporteri ai politicii de maghiarizare a naționalităților — erau membri ai 
partidului kossuthist. 

Kossuth Lajos, conducătorul revoluției maghiare, inspiratorul 
partidului kossuthist, a murit la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, în 1894; a 
putut, aşadar, să se tina la curent cu activitatea politică din Ungaria între 
anii 1867 şi 1894, perioadă în timpul căreia s-a desfăşurat — sub diferite 
forme — teroarea, în scopul înfăptuirii complete a maghiarizärii 
naționalităților. Or, în timpul acestor douăzeci şi şapte de ani, nu s-a 
înregistrat nici o declarație din partea sa, prin care să fi condamnat politica 
de maghiarizare. 

Singurul care a avut curajul să ceară, în discursuri şi în articole, 
aplicarea faimoasei „Legi a naționalităților“ a fost Mocsâry Lajos, 
vicepreşedintele partidului şi un autentic maghiar. Kossuth Lajos n-a 
protestat, deoarece dualismul menținea şi mai mult hegemonia maghiarilor 
asupra celorlalte naţiuni trăind pe teritoriul Sfintei Coroane, consolidandu-i 
dominația absolută. 


Împotriva dualismului s-au ridicat câteva proteste din partea 
națiunilor sortite să fie sacrificate. Astfel, Franz Schuselka a definit în aceşti 
termeni misiunea Austriei: „Austria trebuie să fie interpretată ca un imperiu 
al popoarelor (Vôlkerreich), ea trebuie să fie organizată in aşa fel încât să nu 
absoarbă nici o naţionalitate, ci să garanteze existența tuturora. lată pentru 
ce a fost creată Austria; iată rațiunea de a fi a existenței sale.“ 

Aceeaşi era şi opinia liberalilor germani al Imperiului habsburgic; dar 
această idee n-a fost niciodată şi a lui Franz-Joseph, care, impunând 
formula dualismului, era prea conştient de ceea ce făceau maghiarii. 

Primul ministru austriac,  Schmerling, sperase să învingă 
naționalismul prin liberalismul noilor instituții. Unul dintre colaboratorii 
săi, Johann Perthaler, a explicat sensul patentei din 3 februarie 1860 în 
„nouă scrisori despre reforma constituțională în Austria”, exprimând ideea 
directoare a primului ministru: „Este important să opunem idealului 
naţional, idealul liberal. În consecință monarhia acordă un adevărat regim 
constituțional care nu va fi ca acela al maghiarilor, un drapel de anacronism 
politic şi de reacțiune socială.” Deci, într-un parlament general, nici o 
naționalitate nu va putea fi oprimată, deoarece orice națiune care ar încerca 
să oprime ar rămâne prin forța împrejurărilor în minoritate. 

Descentralizarea era de fapt limitată la chestiunile strict locale. 
Liberalii germani ofereau oricum naționalităților o situație mult mai 
avantajoasă, punându-le la adăpost de asuprirea maghiară. Necunoscând 
mentalitatea maghiară, aceşti liberali erau convinşi că spiritul liberal al 
constituției corespundea şi intereselor lor. 

La începutul lui 1865, când au început preliminariile negocierilor între 
Beust şi Deâk, în vederea realizării dualismului, nationalitätile amenințate 
au reacționat. Rieger, ginerele lui Palâcky, a declarat: „Este misiunea 
Austriei să acorde o protecție egală tuturor naționalităților, care trebuie 
pregătite să-şi gireze treburile în mod autonom. Între colosul rus şi colosul 
german se află, pe harta Europei, un anume număr de tari şi de mici 
națiuni care nu pot subsista prin ele însele, sau care, dacă ar trebui să 
răspundă de propria soartă, ar putea fi private de independenţă prin 
atracția statelor învecinate. Rolul Austriei în istoria lumii este de a uni țările 
mici într-un tot, putându-se astfel apăra şi proteja mutual împotriva 
vecinilor lor. Acesta este, după convingerea mea, rolul mondial al Austriei, 
aceasta este vocaţia sa, acesta este viitorul ei. Daca nu va juca acest rol 
mondial, altul nu va avea; nu mai are nimic de făcut în această lume nu mai 
are pentru ce exista. Atunci — va muri de propria-i slăbiciune şi senilitate.“ 

Palâcky, prin articolele apărute în ziarul ceh „Narod“ din luna 
noiembrie 1865, publicate mai târziu în broşura „Ideea statului austriac“, îşi 
reafirmă viguros încrederea într-o Austrie conştientă de destinele sale, 
subliniind totodată consecințele dualismului. „Ziua în care dualismul va fi 
proclamat, va fi de asemenea, în mod inevitabil, ziua naşterii panslavismului 


sub forma sa cea mai putin îmbucurătoare. Noi, slavii, vom întâmpina 
dualismul cu o adâncă tristețe, dar fără nici o teamă. Noi existăm dinaintea 
Austriei şi vom supraviețui prăbuşirii sale.“ Cuvinte care au fost profetice. 

Dualismul a exclus unica formulă viabilă pentru Austria. Franz- 
Joseph, optând pentru această soluție, a dat mână liberă Ungariei, vasală a 
Imperiului habsburgie, pentru maghiarizarea românilor, a sârbilor, a 
slovacilor şi a croaților. Profesorul Droz aminteşte formula prin care 
maghiarii îşi exprimau concepția lor asupra drepturilor celorlalte 
naționalități, care constituiau — o repetăm încă o dată — zdrobitoarea 
majoritate a imperiului Ungariei: „Slovacul nu este un om (ființă umană) “. 

Vom examina politica de asimilare şi de maghiarizare forțată, dusă cu 
o energie tenace de toate guvernele ungare de la 1867 până la 1918. Aşa 
cum am arătat, de la catastrofa ungurească din 29 august 1526 până la 
diploma lui Leopold din 4 octombrie 1691, Trasilvania a fost total 
independentă. Prinții conducători erau suverani în toată accepţia 
cuvântului. Diploma din 1691, confirmată de Carol al VI-lea în „Pragmatica 
sancțiune“, a fost reconfirmată de Leopold al II-lea in 1791 şi de împăratul 
Ferdinand I în 1837. Doar după 1691 şi după anexarea Transilvaniei de 
către Ungaria (1 Mai 1869), împărații Austriei au fost şi prinți de 
Transilvania. În această perioadă, persoana suveranului şi armata erau 
singurele elemente comune celor două tari. Legislaţia, justiția si 
administrația erau complet separate. De altfel asupra independenței şi 
autonomiei Transilvaniei există mărturia celui mai şovin dintre scriitori, Dr. 
Emerich Korbuly (nume românesc maghiarizat) al cărui manual de drept 
public unguresc Magyarorszäg Kozjoga, pag. 69-72, este clasic în Facultätile 
de drept din Ungaria. 

În momentul negocierilor Beust-Deâk, în vederea înființării 
dualismului (1866), această situație de independenţă şi autonomie exista. 
Dieta convocată şi reunită la Sibiu, în 1863 şi 1864, a luat decizii pe baza 
drepturilor tuturor națiunilor. Dar astfel de discuţii nu conveneau 
maghiarilor, care constituiau minoritatea, în timp ce românii aveau 
majoritatea absolută. După ce Francisc Deâk a publicat „Pesti Naplo“ (1865) 
faimosul articol, au început de îndată negocierile care au condus la ceea ce 
maghiarii doreau: compromisul din luna decembrie 1867, care consacra 
pretențiile Ungariei asupra celorlalte națiuni. Deâk alesese momentul cel 
mai propice negocierilor : Austria, temându-se de un atac din partea Prusiei, 
era dispusă să facă toate concesiile. Ei îi era teamă şi de o recrudescenta a 
kossuthismului în momentul înfruntării cu Prusia. O Dietă, în care 
existaseră reprezentanți ai națiunilor din Transilvania, fusese boicotată de 
maghiari, aşa cum boicotaserä şi Parlamentul din Viena. Totuşi Dieta a 
continuat să activeze. Francisc Deâk, abil negociator, l-a convins, la 8 
octombrie 1865, pe Beust să ceară împăratului convocarea unei alte Diete la 
Cluj, care trebuia să studieze din nou problema unirii Transilvaniei cu 


Ungaria. Această Dietă a fost constituită astfel: „Deputaţii aleşi numărau 89 
maghiari, 31 saxoni şi 13 români. Cei numiți de rege şi având drept de vot 
erau în număr de 189; ei erau aleşi exclusiv din aristocrația maghiară” (citat 
din ,Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, nr. 5368). Dezbaterile Dietei au 
fost scurte. Ea valida, prin comunicarea din 18 decembrie 1865, unirea 
votată în 1848. Pentru a completa formalitätile, Dieta din Budapesta a 
ratificat această uniune. Românii, în ciuda majorității numerice pe care o 
dețineau, au fost puşi în fața faptului împlinit. Această Dietă, organizată de 
Deâk şi Beust, n-avea dreptul (aşa cum nici cea din 1848 nu-l avea) să se 
pronunțe asupra problemelor constituționale. Căci nici una dintre Dietele 
trecutului nu fusese convocată pe baza drepturilor naționale, politice şi 
individuale, ci pe baza legii XI din 1791, care îndepărta românii de la orice 
manifestare politică. Franz-Joseph a anulat pur şi simplu şaizeci şi patru de 
ani de istorie... Dr. Fischhof a analizat cazul în: Osterreich und die 
Bürgenschaften seines Bestandes. Politische Studien (Viena, 1869): 
»Maghiarii, anexandu-si Transilvania, care se bucurase până in zilele 
noastre de propria-i legislatie si propria-i administratie, nu-i lasasera nici 
macar o Dieta provinciala si, prin aceasta, au pus majoritatea populatiei 
(romanii) in imposibilitatea folosirii limbii materne intr-un mare corp 
consultativ... Nu diatribele lui Brătianu, ci lipsa de abilitate a politicii 
maghiare amenința interesele noastre legate de ţările din josul Dunării.” 

Toate guvernele au fost convinse că punerea în acțiune, energică şi 
rapidă, a politicii de maghiarizare ar anula problema naționalităților, prin 
absorbţia lor în masa maghiară. 

Jacques Droz explică astfel pasivitatea lui Franz-Joseph față de 
provocarea Budapestei: „S-a evidenţiat pe bună dreptate faptul că Ungaria, 
preocupată să îndepărteze guvernul de la Viena de aceste probleme şi de a- 
şi păstra hegemonia incontestabilă asupra naționalităților supuse, poartă 
responsabilitatea acestor stări de lucruri. Neloiali fata de promisiunile de 
liberalism conținute în legea naționalităților din 1868, maghiarii n-au 
încetat, până în 1914, să practice o politică de asimilare a elitelor nationale. 
Actionand astfel, ei s-au opus in mod sistematic oricărei tentative care ar fi 
putut conduce la o organizare trialistă sau federalistă a dublei monarhii.” 

Or, guvernul lui Franz-Joseph s-a înclinat în fața pretențiilor 
ungureşti, deoarece socotea imposibilă o revenire asupra fagaduielilor pe 
care le făcuse cu prilejul încoronării. Le-a fost deci interzis oamenilor de stat 
austrieci să formuleze o idee politică, deoarece orice idee de acest soi ar fi 
riscat, mai devreme sau mai târziu, să se lovească de reacțiile Ungariei. 
Respectând scrupulos clauzele dualismului, austriecii s-au condamnat de 
fapt să vadă eşuând, una după alta, toate tentativele lor reformatoare. 
Opoziția ungurească constituie deci un element explicativ. Dar va trebui, de 
asemenea, să arătăm şi motivele care au determinat Viena să păstreze fata 
de maghiari acest formalism pasiv şi descurajator. 


La drept vorbind, şi aceasta este neindoios interpretarea cea mai 
verosimilă a resemnării finale a guvernării austriece, Viena a avut 
sentimentul din ce în ce mai puternic că problema naționalităților în Austro- 
Ungaria era o chestiune internațională, legată de reacţiile diverselor 
imperialisme şi depinzând de ambițiile marilor puteri. Iredentism italian? 
Nationalism sud-slav? Simpatia națiunii cehe pentru Rusia? Atâtea 
probleme nerezolvate în cadrul monarhiei şi asupra cărora apasă rivalitätile 
internationale. Daca Franz-Joseph ezită să răstoarne statu-quo-ul în 
favoarea unei soluții federaliste, o face pentru că are convingerea că 
federalismul nu va pune diversele părți ale Imperiului la adăpostul 
cupiditätii vecinilor săi, ci că, dimpotrivă, le va încuraja. Se resemnează 
deci, în interesul statului, la imobilitate.“ 

Faptul că guvernele lui Franz-Joseph s-au înclinat în fata pretențiilor 
maghiare n-a fost doar pentru a respecta angajamentele împăratului. Acesta 
şi-a încălcat de nenumărate ori promisiunile solemne făcute naționalităților. 
Explicaţia constă în prejudecățile Habsburgilor, care păstraseră o adevărată 
repulsie pentru ideile Revoluţiei franceze. 

Toate guvernele au respectat cu strictețe clauzele dualismului, 
acceptând cu indiferență ca reformele să fie, rând pe rând, înlăturate. 
Aceasta nu numai pentru a nu-i supăra pe unguri, ci pentru că împăratul 
era ostil reformelor, preferând să păstreze față de maghiari o atitudine de 
formalism pasiv, până la catastrofa din 1918. 

De altfel şi Viena a practicat politica de deznaționalizare, atât sub 
regimul lui Iosif al II-lea, cât şi în timpul acţiunii Bach-Schmerling. Ca sa 
reducă diferența numerică a populației favorabilă românilor (populaţie 
autohtonă), austriecii au adus în Bucovina coloni ucraineni. Şi ca să 
asimileze clasa intelectuală, ei au creat la Cernăuţi o universitate germană. 
Or, din cauza acestei atitudini a Austriei, Franz-Joseph s-a abținut sa 
impună maghiarilor un minimum de moderație. 

Dar dincolo de toate consideratiile mai sus citate, împăratul păstrase 
un resentiment constant împotriva naționalităților. Devotamentul croaților 
şi al românilor n-a modificat acest sentiment fundamental. Tragedia 
monarhiei din anii 1848 — 1849 nu l-a îndemnat să-şi revizuiască concepția 
politică. Programul autoritar al lui Metternich (în spiritul absolutismului 
secolului al XVIII-lea) a fost continuat de Franz-Joseph, care n-a înțeles că 
teoria imobilitätii şi a echilibrului avea defectul ignorării forțelor vii care 
împingeau roata Istoriei şi care au cauzat căderea lui Metternich. 

După concepţia lui Franz-Joseph, formula dualismului voia să 
însemne consolidarea sistemului antiliberal şi înfrânarea dinamismului 
principiului naționalităților. 

În consecință, după 1867, maghiarii erau liberi să-şi continue, fără 
nici o reticenta, politica de deznaționalizare. Budapesta a început chiar să-şi 
retragă micile concesiuni acordate naționalităților în epoca liberalismului 


austriac din 1860—1867. Guvernul ungar uita însă un fapt, care ar fi 
trebuit să-l facă să mediteze serios pe oamenii de stat dotați cu simțul 
responsabilitatii: nationalitätile existau în acest spațiu geografic 

Înaintea invaziei maghiarilor, iar pe parcursul numeroaselor secole 
maghiarizarea naturală nu avusese loc. Puterea acestora de asimilare fusese 
limitată doar la pecenegi şi la cumani, care erau mai putin numeroşi. 
Probabil valenţele rasiale contribuiseră şi ele la acest proces. De ce nu 
izbutiseră ei, timp de nouă secole, să maghiarizeze, printr-o lentă absorbţie, 
pe românii din Dacia Traiană, pe croații lui Zvonimir, pe slovacii lui 
Svatopluk Asimilarea ar fi fost cu atât mai uşoară, cu cât conştiinţa 
națională era în acea epocă vagă, în formă embrionară. Popoarele au 
capacităţi diferite de asimilare, de exemplu ruşii, spaniolii, românii. În 
Argentina, populaţia de origine italiană, dacă nu superioară, cel putin egală 
numeric cu cea spaniolă, a fost absorbită de aceasta din urmă. Ruşii au 
asimilat numeroase popoare, pe care le-au cucerit rând pe rând. 

Cât priveşte românii, capacitatea lor de asimilare este ilustrată de 
istoria lor. Evident, acest proces de asimilare (unde trebuie să excludem 
constrângerile politice şi tentatia avantajelor sociale şi materiale) conţine şi 
valori rasiale, creând anumite afinități. Albert Reibmayor considera că, în 
ceea ce priveşte încrucişările etnice, diferențele de religie joacă un rol 
negativ în procesul de asimilare: „Trebuie să admitem că religia a fost 
totdeauna, şi este şi acum, un mare obstacol, greu de înfrânt, când este 
vorba de încrucişarea, prin căsătorie, între popoare de credinţe diferite“ (In 
Zucht und Vermischung bei Menschen, 1897). 

Guvernul maghiar a înțeles importanța acestui obstacol. Pentru a 
ocoli piedicile Bisericii catolice, el a introdus căsătoria civilă. Este 
surprinzător că evreii, care se asimilează foarte greu, cu toate că se 
aclimatizează cu uşurinţă, au fost asimilați în mare proporție de către 
unguri. Identificandu-se total cu spiritualitatea maghiară, ei au fost si 
continuă să fie animatorii convinşi ai naţionalismului maghiar. În Statele 
Unite maghiarii de origine evreiască, deşi plecați din Ungaria de peste un 
secol, se consideră şi se comportă ca aparținând comunității naționale 
maghiare. Valentele semite să fie oare mai asemănătoare cu cele fino- 
ugriene? lată o problemă pe care sociologii n-au studiat-o încă. 

Pentru români, chestiunea asimilării ca şi cea a maghiarizärii nu se 
putea pune din pricina condiției lor sociale. Imensa majoritate, ca să nu 
spunem unanimitate, erau țărani. Nobilimea românească fusese asimilată în 
cursul primelor secole a cuceririi maghiare. O mare parte a nobilimii 
maghiare din Transilvania era de origine română. Istoricul roman Ion 
Puşcariu, in Date istorice referitoare la familiile nobile româneşti din 
Transilvania şi din Ungaria (2 vol., apărute la Sibiu în 1894), a identificat 
trei mii de familii nobiliare maghiare din Transilvania care era de origine 
română. Cei ce au refuzat să o facă au decăzut cu timpul, revenind la 


situația de țărani. Astăzi încă, se mai află în regiunea muntoasă a 
Maramureşului ţărani cărora regele Ungariei le acordase diplome, atestând 
calitatea de „dux valachorum“. Ţăranii sunt cei mai greu de deznationalizat; 
nobilii, cel mai uşor şi, într-o oarecare măsură, intelectualii. Nu se cunosc 
țărani cosmopoliti. Prin structura lor interioară, ei sunt profund legați de 
trecut, detraditiile istorice; astfel ei nu pot fi dezrädäcinati. De fapt, 
asimilarea este o dezrădăcinare a istoriei naționale. 

Rudolf Springer făcea aceste juste observații, inspirate din politica 
maghiară: „Din punct de vedere național, oraşul urmează în mod inevitabil 
satul; se poate, oare, deznationaliza acesta din urmă? Nu, niciodată şi în 
nici un caz prin mijloacele civilizației noastre. Singura cale ar fi aceea aleasă 
de romani: să transformi poporul în sclavi şi să-i duci la târgul din Rhodos. 
Calea noastră, cea mai bună şi cea mai eficace, şcoala primară, n-a putut 
face nimic; noi, în Austria, am încercat-o. Dar ce reprezintă anii de şcoală şi 
anii copilăriei, față de întreaga lungime a vieții pe care țăranul o petrece 
alături de vitele sale, de vecinii săi, de strămoşii săi, învingând timpurile?“ 

A mai existat în Transilvania încă un element care a intervenit pentru 
a face imposibilă politica de asimilare: raporturile sociale şi economice. 
Ţăranii romani (mai mult de 95% din comunitatea națională) nu-i cunoşteau 
pe maghiari decât sub aspectul nobililor care se bucurau de privilegiile 
feudale, voind să pună mâna pe tot, necunoscând limite omeneşti în 
exploatarea lor, fie că era vorba de şerbi sau de ţăranii liberi. 

Românii, calificați drept ,tolerati” nu erau o națiune recunoscută, ei 
erau priviți ca nişte sclavi fără putinţa de a fi apärati de lege. Se adăuga de 
asemenea şi ura maghiarilor împotriva românilor. Ea provenea din faptul că 
țăranii, fără să fi studiat istoria, sau să fi căutat în biblioteci originea lor, 
ştiau că pământul pe care trăiau era al lor. Istoria era transmisă (de mai 
bine de o mie de ani) prin viu grai, de la o generaţie la alta. 

Intelectualii descoperiseră pe Columna lui Traian Î în aceste condiţii, 
asimilarea pe cale administrativă devenea imposibilă. Existaseră căsătorii 
mixte chiar la sate; rezultatul a fost creşterea naţiunii române. Cauzele? 
Probabil vitalitatea acestui popor... 

Bertrand Auerbach, un perfect cunoscător al Austro-Ungariei, a 
publicat la Paris, în 1898, la Editura Alean, Rasele şi nationalitätile în 
Austro-Ungaria. lată un fragment: „Pentru martorul dezinteresat, deşi 
mâhnit, se pare că maghiarii comit un anacronism când încearcă să 
întemeieze o națiune unită şi vie peste cadavrele diferitelor naționalități, pe 
care trebuie mai întâi să le ucidă, cu toate că le vor vii. A trecut timpul când 
masele umane, inconştiente, se lăsau plămădite sau modelate de mâna 
despotilor.“ 

Din punct de vedere temperamental, maghiarii se dovedesc in politica 
de o impetuozitate asemänätoare unei sarje de cavalerie. S-ar spune ca si- 
au pastrat, dupa atatea secole de la sosirea lor in Europa, acelasi 


temperament impetuos, care înspăimântase populaţiile autohtone în 
momentul invaziei. Aşa cum cavaleriştii pornind la atac nu-şi mai pot opri 
calul ce aleargă nebuneşte, conducătorii politici ungari s-au lăsat antrenați 
de ideea maghiarizării, fără s-o mai poată stăpâni. Politica lor, începând din 
anul 1867 şi până în 1918, este stupefiantă prin impetuozitatea ei 
provocatoare şi absurdă. Este surprinzător că partizanii politicii de 
maghiarizare forțată, deşi i-au verificat rezultatele negative, au continuat-o 
cu o frenezie crescândă, de parcă intensificarea asupririi ar fi putut grăbi 
procesul de maghiarizare. 

Imediat după intrarea în vigoare a dualismului (în 1867), Franz- 
Joseph, în calitatea sa de rege al Ungariei, a cerut guvernului maghiar să 
rezolve problema nevralgică a naționalităților. Camera care avea misiunea să 
studieze această problemă era compusă din 420 de deputați maghiari (la un 
procent de 38% din populație) şi 20 de deputaţi, reprezentând celelalte 
națiuni, care formau marea majoritate: croații, slovacii, sârbii şi românii. 
Guvernul a prezentat proiectul de lege asupra „egalităţii drepturilor 
naționalităților”. Cei douăzeci de deputați au combătut vehement acest 
proiect, considerat ca deficitar. 

Alexandru Mocsonyi, Alexandru Roman şi Victor Babeş au luat 
cuvântul în numele românilor; Milotié si Stratomirovic, în numele sârbilor, 
şi Paul Undron, pentru slovaci. Ei au prezentat un contraproiect şi 
dezbaterile au durat foarte mult. 

Reprezentantul sârbilor negociase în 1848 cu Kossuth şi avusese 
prilejul să cunoască concepția maghiară asupra naționalităților. Violenţa sa 
reprezenta starea de spirit a națiunilor amenințate de politica maghiară 
rezultând din textul de lege. Bineînţeles, deputaţii maghiari au votat în 
unanimitate proiectul prezentat de guvern. 

lată cum a fost apreciată aceasta lege „trompe l'oeil”, nu de un 
reprezentat al naționalităților, ci de profesorul de mare prestigiu, Dr. L. 
Gumplowicz, al Universităţii germane de la Graz: 

„Legea declară, în capitolul introductiv, că toții cetățenii Ungariei nu 
formează, în ceea ce priveşte politica, decât o singură națiune, dar este clar 
că această idee exclude o grămadă de naționalități; se afirmă, într-adevăr, în 
acelaşi paragraf, că toți cetățenii patriei, aparținând oricărei naționalități, 
sunt membri egali în drepturi cu întreaga națiune. 

Este foarte limpede deci că acest alineat sacrifică sfânta logică pe 
altarul frumoaselor fraze asupra egalității drepturilor. Căci, dacă există în 
Ungaria, cum este scris în lege, mai multe naționalități şi o singură naţiune: 
națiunea miaghiară sau ungară, este evident că ele nu se bucură de 
drepturi egale, din moment ce nationalitätile nemaghiare sunt constrânse să 
accepte ideea de a nu alcătui decât o parte din națiunea maghiară. Dacă 
națiunea maghiară îşi poate îngădui luxul să formeze o naţiune, pe seama 
egalității drepturilor naționalităților, este evident că acestea din urmă nu se 


bucură de această egalitate. Si într-adevăr, încă de la al doilea alineat, 
această egalitate de drepturi are de suferit din pricina unei clauze 
restrictive. Se spune aici că egalitatea în drepturi nu va fi reglementată 
decât din singurul punct de vedere al folosirii oficiale a diverselor limbi ale 
țării, şi doar atât cât vor îngădui unitatea țării, necesitățile practice ale 
guvernului şi ale administraţiei şi corecta distribuire a justiției. 

În cazul chiar că am fi dispuşi să credem că acest prim «nu va fi 
„„decât» şi acel «doar atât», care îi urmează, nu dăunează egalităţii 
drepturilor, logica, totuşi, face să dispară orice îndoială şi ne îndeamnă să 
recunoaştem că aceste două banale locuţiuni reduc la neant ideea egalității 
drepturilor. Dacă analizăm apoi cât sunt de elastice şi cât de putin precise 
expresiile: necesitățile practice ale guvernului şi ale administraţiei şi corecta 
distribuire a justiției, suntem obligați, vrand-nevrand, să recunoaştem că 
această egalitate în drepturi, care trebuie să suporte atâtea clauze, nu mai 
este decât un cuvânt golit de sens şi că, aşa cum stau lucrurile, orice altă 
denumire ar putea fi mai indicată, ca de exemplu legea asupririi. Această 
inegalitate în fața legii, a limbilor vorbite în Ungaria, rezultă din faptul că 
limba maghiară este proclamată limbă de stat.” (Prof. Dr. Gumplowicz: Das 
Recht der Nationalitäten und Sprachen in Osterreich-Ungarn. 1878, pag. 226 
—227). 

Este meritul profesorului german de a fi prevăzut, înainte de punerea 
lor în practică, intenţiile viclene ale guvernului maghiar, ascunse cu grijă în 
țesătura frazelor menite să salveze aparențele. Dar opinia sa n-a fost una 
izolată. Jurisconsultul austriac Dr. Hagelmann a denunţat la rândul său, în 
1880, escamotarea drepturilor naționalităților. „O asemenea stare de lucruri 
este mai periculoasă decât negarea cea mai violentă a drepturilor, căci ea 
distruge atât încrederea în caracterul sfânt al Legii, cât şi ideea de dreptate 
pentru popor şi roade astfel la rădăcină existența statului însuşi. Intr- 
adevăr, nici o dispoziție constituțională nu poate avea efecte mai nefaste 
decât justificarea, fie şi doar în ochii populaţiei, a convingerii că Constituţia 
nu este decât o bucată de hârtie.“ (Dr. Karl Hagelmann, Das Recht der 
Nationalitäten in Osterreich und das Staatsgrundgesetz über die allgemeine 
Rechte der Staatsbiirger, 1880, pag. 52). 

Pentru a-i menaja pe unguri, Franz-Joseph a lăsat la discretia acestei 
naționalități organizarea naționalităților din Ungaria, conform intereselor 
proprii. Şi ca supremă dovadă a obiectivitatii sale, împăratul n-a luat 
apărarea nici măcar a unui milion şi jumătate de germani din Ungaria şi 
Transilvania. „Să nu se creadă cumva că mutarea câtorva persoane în 
posturile din «Comitatele superioare» este de natură să pună capăt 
plângerilor saşilor. Plângerile noastre se raportează la nişte principii şi se 
referă la desconsiderarea legilor şi în special a legii naționalităților”, scria 
deputatul sas Joseph W. Filtsch, într-o carte tipărită in 1885, Zur 
Sprachenfrage in Ungarn. În concluzie, el evidenția acest argument: 


„Egalitatea în drepturi, pe care am reamintit-o mai sus, sau nu există decât 
pe hârtie, sau a fost mutilată”. Acestea erau constatările ce se făceau după 
punerea în vigoare a faimoasei legi de egalitate a naționalităților. Trebuie să 
subliniem că politica de asuprire avea mai multe nivele: mai neinduplecata 
fata de români si fata de slovaci; ceva mai putin aspră, pentru sârbi si 
croați, şi mai îmblânzită în privința saşilor. 

Un fragment de articol, publicat în ziarul oficial al slovacilor „Narodni 
Noviny”, nr. 133 din 1880, reproduce starea de spirit a acestei naţiuni 
împotriva căreia se exercita maghiarizarea forțată, la fel de nemiloasă ca 
asuprirea față de români. „Este o şarlatanie din partea maghiarilor de a face 
în Parlament o lege a naționalităților, de a o supune aprobării regelui şi de a 
nu executa nici una din dispoziţiile ei, nici măcar una, ci de a o călca în 
picioare, de a considera violarea ei ca un merit şi de a o recompensa. 
Aceasta este o nedreptate care cere răzbunare, o ruşine care provoacă ura 
cea mai firească în sufletul nemaghiarilor care alcătuiesc lumea civilizată şi 
îi condamnă.” 

Când un intelectual slovac se dedica studiului limbii şi literaturii 
naționale, sau propunea o soluție pentru a contribui la bunăstarea şi la 
progresul poporului său, presa maghiară îl denunța imediat ca panslavist. 
Pentru ca un slovac să poată obține o funcţie publica, sau chiar într-o 
întreprindere particulară, trebuia să-şi renege naționalitatea. Slovacilor le 
era interzis să-şi creeze societăți de întrajutorare mutuală şi chiar societăți 
filarmonice. Un exemplu: în oraşul Tisovec, guvernul n-a acordat 
autorizarea creerii unui cor local, pe motiv că locuitorii oraşului nu erau 
îndeajuns de patrioți, adică nu se maghiarizaseră. Bineînţeles, urmând 
exemplul acestei interdicții, autoritățile maghiare au luat măsuri preventive, 
în scopul împiedicării în această localitate a oricărei inițiative asemănătoare. 
Balurile, seratele literare, reprezentațiile teatrale nu erau altceva decât 
manifestări ale panslavismului, pe care presa maghiară îl denunța poliției la 
fel ca toate pericolele amenințând statul maghiar. Totuşi ar fi o eroare să 
credem că vigilenta şi intoleranta presei se datorau doar dispozițiilor date de 
guvern, dispoziții însoțite de subvenții. Ziariştii maghiari erau sincer 
convinşi că statul maghiar n-ar putea exista decât numai după ce toate 
nationalitätile s-ar fi asimilat. 

De fapt, aveau dreptate: în 1892, statistica oficială maghiară recu- 
noştea următoarea repartiție a locuitorilor după naționalități : maghiari: 
6.403.687, în acest număr fiind cuprinşi şi evreii neasimilati, cam 638.314. 
Numărul naționalităților nemaghiarizate din Ungaria era: 9.335.684. 

În 1860 — epoca liberalismului austriac — slovacii fundaseră, în 
virtutea Legii, cu fonduri băneşti proprii, un gimnaziu pentru cursurile 
inferioare în oraşul Turocz-Saint-Martin; un gimnaziu pentru cursurile 
superioare la Velka Hevica, şi un altul la Zniov. Toate aceste şcoli de grad 


secundar erau destinate formării cadrelor intelectuale ale națiunii slovace. 
Ele au funcționat până în 1874. 

Imediat după proclamarea dualismului, guvernul din Budapesta — 
propunându-şi să închidă aceste centre de educaţie a tineretului slovac — a 
poruncit aparatului administrativ să găsească pretexte pentru justificarea 
acestei măsuri. După un răstimp de trei ani, neputându-se invoca 
argumentul că aceste şcoli erau focare create în scopul distrugerii unității 
statului naţional maghiar, ele au fost închise pe motiv că imobilele erau 
vetuste şi umede, deşi erau nou-noute. 

În domeniul religios, acțiunea maghiarizärii a fost exitinsă până la 
amvon. Presa maghiară însăşi n-a putut ascunde faptul că cetățenii slovaci 
erau constrânşi, prin lovituri de ciomag, să asculte preoţii predicând în 
ungureşte. („Pesti-Hirlap“, din 9 mai 1891.) 

Bogatul muzeu, biblioteca naţională ca şi clădirea au fost pur şi 
simplu confiscate. Toate obiectele preţioase aflate în muzeu au fost 
transferate la Budapesta. Cât despre bibliotecă, a fost lăsată pradă 
şoarecilor... Neavând nici o altă posibilitate, slovacii şi-au trimis copiii la 
şcolile de stat unde se preda limba maghiară. 

Cu toate acestea, formarea cadrelor intelectuale slovace a pus statului 
național maghiar o nouă problemă: toți cei ce posedau o diplomă aveau 
dreptul să ceară o slujbă în administraţie sau în învățământ. Pentru a-i 
descuraja pe slovaci să frecventeze şcoli superioare, maghiarii au recurs la 
această soluție: cei mai buni elevi din clasele a cincea şi a şasea ale liceului 
din Leutschau au fost acuzaţi că intretin corespondenţă cu... țarul Rusiei. 
Deşi acuzaţia era ridicolă, autoritățile din învățământ au exclus din toate 
liceele Ungariei pe aceşti periculoşi agenți ai acțiunii panslaviste. 

Să mai amintim că, în perioada anilor 1874—1888 şi 1889, numerosii 
copii slovaci orfani au fost smulşi din familiile care se ocupau de ei şi trimişi 
în regiunea pustei ungare. Procedau asemănător cu cel utilizat de turci, în 
scopul formării de unităţi ienicereşti. 

S-ar putea, poate, pune la îndoială adevărul acestor informaţii prin 
faptul că sunt luate din surse slovace, dar, ca să le confirmăm, vom cita 
opinia scriitorului austriac Freiherr von Helfert (Wiederaufleben der 
bomischen Sprache una Literatur pag. 315—352): 

„Şi dacă reamintim cuvintele pe care, în jurul anului 1840, le rostea 
François Pulszky, acela ce nega slovacilor orice drept de existență pe 
pământul unguresc, atunci n-o să mai considerăm drept fantezii noile 
tendințe de «exterminare a slovacilor», şi vom considera aceste fapte ca 
ultima fază a unui întreg sistem veninos, care, de altfel, a debutat cu peste 
cincizeci de ani în urmă, şi care a continuat din ziua când, prin pactul de la 
1867, maghiarii au reuşit să devină stăpânii întregului teritoriu al regatului 
Sfântului Ştefan. Putin după aceea, guvernul a început să distrugă Matica 
din Turocz-Saint-Martin, adică o instituţie literară în genul Maticii sârbilor 


şi cea a boemilor, deoarece slovacilor nu le era îngăduit să aibă, pentru 
interese intelectuale mai înalte, un centru de unitate culturală. 

N-a trecut mult timp şi am văzut guvernul închizând liceele slovace de 
la Turocz-Saint-Martin si de la Nagy-Rôcze şi transformându-le în institute 
maghiare. Misiunea şcolilor secundare ale Ungariei de Sus, aşa cum afirmă 
Grünwald Bela, nu este alta decât aceea de «a vâri la unul din capete sute 
de copii slovaci, pentru ca, peste câțiva ani mai târziu, să-i scoată prin 
celălalt capăt, transformați în maghiari curatir. Aceeaşi metodă a fost 
folosită şi pentru şcolile populare, unde copiii slovaci erau supuşi la mari 
cazne, obligați să învețe pe dinafară rugăciuni şi poezii ungureşti, din care 
nu înțelegeau nici măcar o iotă. 

Există chiar comune unde — cazul se prezenta în mod accidental, 
chiar înainte de 1848 — învățătorul trebuie să-şi predea lecţiile în ungureşte 
iar preotul să se adreseze enoriaşilor săi în aceeaşi limbă. 

Ultima manifestare a acestui sistem, contrar tuturor legilor 
educaționale şi ale civilizației, a fost concedierea mai multor tineri slovaci 
din toate institutele de învățământ din Ungaria, şi declararea lor ca 
incapabili de a ocupa vreodată o funcţie de stat. Cercurile din Budapesta au 
găsit chiar cu cale să adreseze guvernului nostru (austriac) cererea ca 
efectul acestei sentințe draconice să fie extins si la institutele de invata- 
mânt, precum şi la activitățile publice din Cisleitania! Şi care era crima 
acestor tineri atât de nemilos condamnați? Erau panslavişti, urmăreau un 
tel de panslavist; erau trădători de patrie! Si cum îşi manifestaseră ei acest 
sentiment atât de periculos? Aceşti tineri, reuniți în societăți, îşi cântau 
cântecele nationale şi se străduiau să-şi cultive dialectul cehoslovac [sic] şi 
să-l ridice la rangul de limbă literară.“ 

În strădaniile sale de a acorda Ungariei un conţinut unitar, statul 
maghiar a fost obsedat de două amenințări: panslavismul şi daco- 
românismul. În imaginaţia lor, maghiarii îi considerau pe slovaci, sârbi, 
ruteni şi croați reprezentând panslavismul, în timp ce românii, națiune 
autohtonă, stabilită in acest spațiu geografic cu mai multe secole înaintea 
lui lisus Hristos, reprezentau pentru ei daco-românismul. 

Supuşi parcă implacabilei sentințe a zeiței Nemesis, maghiarii 
cuprinsi de febra maghiarizarii au descoperit, în cele din urmă, că orice efort 
de a-şi repara greşelile era zadarnic şi tardiv. 

S-ar putea crede că saşii se bucurau de o situație privilegiată, 
hegemonia maghiară nefăcându-se simțită în privința lor, din respect pentru 
împărat. Reproducem un articol apărut în ziarul cel mai important al saşilor 
»Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“, din care reiese că poporul german 
suferea la fel. 

„Maghiarizaţi-vă! lată sunetul ce răsună prin glasul trompetei 
capitalei asupra întregii tari. Maghiarizati-va, repetă ecoul rägusit al 
oraşelor din provincie. Maghiarizati-vä, iată chemarea in care se 


condenseazä tot patriotismul maghiarilor. În aceasta constä pentru ei 
incontestabila perfecțiune. Notari de tara care nu-şi obţin slujba decât din 
milă şi intretin relații speciale cu autoritățile criminale; copişti distingandu- 
se printr-o scriitură abia citeata şi printr-un penibil efort mintal ca să scrie 
sub dictare; stâlpi ai hanurilor sau ai cafenelelor, a căror unică sursă de 
cultură este lectura ziarului partidului propriu; funcţionari ce ocolesc legea, 
dar ştiu să arboreze un ton arogant cu poporul care depinde de ei; conti de 
toate rangurile, care-şi sprijină nedreptätile pe câte o ordonanţă sau câte un 
mandat de la superiorii lor; deputaţi care nu ştiu să facă decât gălăgie, să 
întrerupă şi, ori de câte ori nu pricep câte ceva, să amenințe cu sabia sau 
pistolul; funcționari de stat pentru care A.B.C.-ul oricărei intelepciuni 
politice — adică respectul pentru popor şi al aspiratiei sale spre progres — nu 
este decât un obstacol în calea planurilor lor de partid; jurnalişti care se cred 
genii universale, pentru că nu s-au putut arăta în stare de nimic altceva; 
preoți plini de intoleranta, de spiritul persecuției şi care cedează uşor 
slăbiciunilor umane; toți aceştia strigă «maghiarizati-va!» şi-şi declina orice 
responsabilitate. 

lată în rezumat întreaga problemă actuală a popoarelor din Ungaria. 
Aşa cum altădată crucea aşezată pe umărul creştinilor era simbolul 
sacrificării avutului şi al sângelui lor pentru cucerirea Ierusalimului, aşa 
cum mai târziu musulmanii visând să se răzbune, după secole, de atacurile 
cruciaților, vedeau în semilună semnul ceresc prin care ar izbuti să distrugă 
civilizația, religia, obiceiurile creştinilor Europei, la fel astăzi, în Ungaria, 
cuvântul «maghiarizare» este pârghia intelectuală a tuturor mişcărilor 
politice, economice şi chiar morale. Mergând mai departe pe această cale, se 
poate ajunge repede la concluzia că orice om care nu se maghiarizeazä 
trebuie să fie considerat imoral.“ (,Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“, nr. 
5.460 din 1891.) 

Deşi exista o anume gradatie în exercițiul constrângerilor, pornind de 
la violența împotriva românilor şi a slavilor, până la mijloace de viclenie 
rafinată împotriva saşilor, politica de la Budapesta avea să stârnească 
ostilitatea unanimă a naționalităților. 

Începând cu 24 ianuarie 1859, când, în ciuda eforturilor făcute de 
Viena ca s-o împiedice, unirea principatelor Moldovei şi Valahiei totuşi s-a 
realizat, constituind un singur stat, politica maghiară i-a considerat pe 
români ca pericolul numărul unu. 

Două state vecine cu Ungaria îşi câştigaseră repede independența, 
dovedind o mare capacitate de organizare şi de dezvoltare. Dar oamenii de 
stat maghiari n-au ţinut seama de consecințele provocărilor neîncetate ale 
conationalitatilor. 

Intr-o lucrare documentata Peninsula din Balkani, publicata la Alcan 
in 1866, Emile de Laveleye a inteles pericolele ce pandeau Ungaria, prin 
politica ei de maghiarizare: ,,Ce primejdios in vremuri tulburi, pentru 


maghiari, de a avea duşmani inversunati în propria tara! Maghiarii ar trebui 
să accepte fără şovăială o constituţie federală în Transleitania (Ungaria), aşa 
cum ar trebui s-o facă şi germanii în Cisleitania (Austria). Şi maghiarii ar 
trebui să o facă, cu atât mai mult cu cât situația lor este mult mai 
primejdioasă decât cea a germanilor. 

Maghiarii nu mai pot spera să-i maghiarizeze vreodată pe croaţi, care 
sunt invecinati cu Serbia şi Bosnia, şi nu-i vor putea cu atât mai mult 
maghiariza pe români, care au în spatele lor tânăra Românie ce nu 
încetează să progreseze. Câtă primejdie pentru maghiari în ziua când vor 
trebui să-şi apere patria, fiind în stare de duşmănie cu celelalte naționalități 
conlocuitoare!“ 

Bineînţeles, maghiarii invocau, în apărarea politicii lor, dreptul istoric 
al statului milenar ungar. Henri Michel, în Ideea de stat (Paris, 1869), 
făcând aluzie la drepturile istorice susținute de maghiari, scria: ,,Aceste 
drepturi nu sunt decât privilegii legalizate. Ce sunt aceste drepturi pur 
istorice, despre care se vorbeşte iarăşi cu atâta fervoare, sub pretext că, spre 
deosebire de drepturile aşa-zise naturale sau raționale, acestea sunt 
precizate cu acte? Ei au drepturi speciale, asemănătoare acelora pe care 
vechiul regim le-a conceput şi împuternicit şi care nu erau, am văzut bine, 
decât privilegii legalizate. Se vrea oare o revenire la situația aceea? Este 
acesta un tel demn de efortul societăților aflate în progres?“ (pag. 630). 

Într -un articol publicat în ziarul „Le Temps“ din 6 aprilie 1869, Albert 
Sorel (autorful operei monumentale Europa şi Revoluția franceză considera 
falsificarea dreptului istoric „un principiu pentru a eterniza abuzurile”. 
Atitudinea istoricului francez este explicabilă: el apăra principiile Revoluţiei 
franceze. „Şcoala istorică, în materie de drept public, a înflorit la începutul 
secolului în Franța şi mai ales în Germania. Ea a izvorât dintr-o reacție la 
Revoluţia franceză. Ea pretindea că opune dreptului omului provenit din 
rațiunea umană, drepturile statelor, extrase din analele imperiilor, 
extorcând, ca să spunem aşa, din abuzurile înrădăcinate, principiul 
perpetuitatii abuzurilor, şi transformând în legitimitate vechea uzurpatie. 
Istoria inlantuie fapte, dar nu creează drepturi. Pretinsul drept istoric, drept 
de forță şi de cucerire adesea prin fraudă şi prin viclenie, este un sofism pe 
cale de tăgăduire. Istoria, expunând faptele, nu le justifică.” 

Luând atitudine împotriva Revoluţiei franceze şi susținând dreptul 
istoric, care legitima fostele uzurpări, Metternich era convins că poate stăvili 
expansiunea principiului naționalităților. Franz-Joseph, respingând formula 
federalizării imperiului, era şi el convins că întăreşte pretinsul drept istoric. 
În consecință, a optat pentru dualism, pentru că Ungaria invoca un 
principiu pentru eternizarea abuzurilor, adică dreptul istoric în materie de 
drept public. 

Dar toate aceste expediente nu puteau îndigui cursul istoriei care 
impunea, în mod irezistibil, drepturile naționalităților. Împotriva acestor 


drepturi toate guvernele „Ungariei milenare” au luptat cu o energie 
neobosită, ca să descopere în luna noiembrie 1918 forța principiului 
contestat. 

În 1888, Emile de Laveleye atrăgea atenţia asupra consecinţelor fatale 
ale politicii conducătorilor maghiari, care dispretuiau realitatea configurației 
etnice, creând o imagine despre trecutul maghiar ce nu avea nimic comun 
cu adevărul istoric. 

Acelaşi bovarism i-a determinat pe maghiari, în politica lor față de 
nationalitätile din Ungaria, să se creadă altfel decât erau în realitate, 
atribuindu-şi, la o superioritate exagerată de cultură, o putere de atracție, 
care, cu sprijinul constrângerii administrative, ar fi accelerat procesul de 
maghiarizare. În aceste condiţii, statul naţional maghiar a fost înarmat — 
graţie dualismului — cu toate mijloacele de forță. 

Un istoric francez, Albert Lefaivre, în studiul: Maghiarii în perioada 
dominației otomane in Ungaria (1526—1722, vol. II), îşi exprimă 
neintelegerea fata de politica de maghiarizare: „Este de neînțeles cum, după 
ce a tremurat timp de două sute de ani înaintea paşilor şi a ienicerilor, 
maghiarul avea să se intituleze suveranul slavilor şi al românilor în calitate 
de urmaş al dinastiilor Koloman şi Ladislau, de parcă săbiile, după exemplul 
lui Ghedeon, oprind soarele, ar fi stăvilit cursul istoriei” (pag. 429). 

Dacă în privința Serbiei — pe toată perioada domniei dinastiei 
Obrenovic — Viena şi Budapesta puteau să se înşele asupra tendințelor de 
unificare a sârbilor şi croaților, şi ignorau profunzimea ideei pan-sârbe (căci, 
în epoca aceea, politica Belgradului era total subordonată intereselor austro- 
ungare), nu le era permis să se insele în privința românilor, nici măcar dupa 
adeziunea lor la Tripla Alianţă în 1883. 

Guvernul maghiar era informat de ecoul profund pe care războiul din 
1877—1878 îl avusese în sânul populaţiei din Transilvania. O revista 
Vieneză „Der Osten” sublinia că mii de români din Austro-Ungaria 
„urmăreau cu sentimente de cea mai profundă participare acest război 
glorios al armatei lor“. 

„Gazeta de Transilvania” publica regulat corespondențe din Bucuresti, 
evidențiind fiecare victorie repurtată de armata română. Acest ziar tipărise, 
la 15 mai 1877, un apel pentru a veni în ajutorul soldaților răniți, apel 
semnat de preşedinte şi de toți membrii Comitetului românilor din Braşov. 
Directorul ziarului, George Barițiu, exprimând într-un articol solidaritatea 
românilor din Transilvania cu lupta armatelor române, a fost dat în 
judecată. Dar juratii din Sibiu l-au achitat în luna ianuarie 1878. Acest 
proces de presă nu i-a intimidat pe conducătorii „Gazetei de Transilvania”, 
care au continuat să scrie în mod curajos, susținând că evenimentele vor 
conduce inevitabil către unirea poporului român. 

Solidaritatea națională se manifestase în întreaga Transilvanie prin 
diverse acțiuni: intelectualii publicaseră în revistele literare articole, cerând 


românilor să dea dovadă de solidaritate frățească cu cei de dincolo de 
Carpaţi, prin tot felul de ajutoare. Comitetul femeilor strângea bani, 
veşminte şi medicamente pentru armata română. 

Văzând această febră naționalistă, guvernul maghiar l-a obligat pe 
mitropolitul din Sibiu, Miron Românul, să publice o circulară prin care se 
cerea românilor să urmărească cu calm situația creată de evenimentele 
monarhiei vecine. Circulara n-a avut nici un efect. Tineri voluntari din Blaj, 
Orăştie, Făgăraş, din satele de pe Târnava şi bineînţeles din Munţii Apuseni 
(regiunea lui Horea şi Avram lancu) au trecut Carpaţii pentru a se angaja în 
armata română. 

Cucerirea oraşului Plevna (Bulgaria), asaltat de trupele ruso-române, 
sub comanda prințului domnitor Carol, a dezläntuit o asemenea explozie de 
bucurie, încât Budapesta a fost alarmată. La sate, țăranii îi multumeau 
Domnului în genunchi, exprimându-şi convingerea profundă, prin această 
formulă lapidară: „Acesta este doar începutul!“... Pe lângă atitudinea politică 
a guvernului şi cea partizană a presei, exista de asemenea o stare generală 
de nelinişte. Ea provenea din incertitudinea în care trăiau maghiarii, 
conştienţi de faptul că erau o minoritate în fata naționalităților, devenite din 
ce în ce mai ostile politicii de maghiarizare. 

Pentru a pune în evidenţă starea de spirit a ungurilor, vom cita un 
singur caz. Un mare proprietar, Ugron Gâbor, din regiunea saşilor 
impresionat de succesul românilor, a elaborat planul atacării pe la spate a 
armatelor ruso-române care luptau împotriva turcilor. În acest scop, el a 
început organizarea unui corp de voluntari ce trebuiau să năvălească în 
România. Aceste acțiuni au fost descoperite de tribunii lui Avram lancu, 
care au ripostat chemând la răscoală populaţia de-a lungul regiunilor 
carpatine. Un delegat al acestora s-a dus la Bucureşti pentru a-i explica lui 
C. A. Rosetti, preşedintele Camerei de deputaţi, situația, şi pentru a-i cere 
arme. Guvernul român i-a comunicat lui Gorceakov toate informațiile. 
Acesta a fost de părere că o revoltă a românilor din Transilvania nu era 
oportună, putând provoca complicaţii în raporturile lor cu Austro-Ungaria. 
Dar ministrul afacerilor externe al Rusiei a trimis o energică notă de protest 
la Viena, determinând intervenția imediată a autorităților maghiare, care-au 
pus capăt acțiunii lui Ugron Gâbor. 

Neindoios, reacțiile ungureşti reprezentau o dovadă a instinctului de 
conservare. Ungurii inteleseserä că acțiunea militară a României ar fi avut 
consecinţe politice asupra stării de spirit a celor 3 milioane de români din 
Ungaria. Teama lor s-a dovedit a fi legitimă cu prilejul alegerilor din 1878, 
când a fost ales în Parlamentul Ungariei, cel mai mare număr de români ce 
au putut intra aici după 1868. 

Prezența unui număr neprevăzut de deputați români a obligat 
guvernul maghiar să reexamineze situaţia. În acelaşi timp, Rusia, grație 
victoriei asupra Turciei, ştersese amintirea înfrângerii din Crimeea şi prințul 


Gorceakov (descendentul uneia dintre cele mai nobile şi vechi familii) îl 
înlocuise pe Nesselrode, care făcuse din Rusia jandarmul Europei. 

Pentru a fi sigură că Austro-Ungaria n-o să-i facă dificultăți în 
Balcani, Rusia a fost obligată să-i recunoască — prin acordurile secrete 
Andrâssy-Novikov — anumite drepturi asupra Bosniei şi Herțegovinei, 
îndepărtând astfel ipoteza „stabilirii unui mare stat slav sau altul” în 
această regiune. În schimbul acestui mare sacrificiu, care ruina aspiraţiile 
panslave,. Austro-Ungaria îi recunoştea Rusiei drepturile asupra Basarabiei. 

Deşi renuntase (temporar, desigur) la cucerirea Constantinopolului şi 
implicit la aspiraţiile panslaviste, Rusia îşi recâştigase importanța pe care o 
avusese în mod incontestabil înaintea războiului din Crimeea. Constrânsă 
de evenimente, aceste cedări nu implicau şi abandonarea obiectivului. 

Când Gorceakov scria, la 3 decembrie 1877, lui Şuvalov că „Rusia era 
avantajată lăsând cheile Mării Negre în slabele mâini ale turcilor”, el ceda 
pentru moment presiunilor Angliei. Şi aceasta cu riscul de a provoca o 
deceptie amară panslaviştilor care primiseră cu oarecare satisfacție, prin 
generalul Ignatiev, vestea tratatului de la San-Stefano. 

Congresul de la Berlin (1878) confirma spusele istoricului rus 
Tatişcev, care, în Despre trecutul diplomaţiei ruse, scrisese că „chestiunea 
Orientului nu este în fond nimic altceva decât manifestarea unui 
antagonism permanent între Rusia şi Europa. Tot ce-ar putea garanta, în 
mod eficace, interesele ruseşti în Orient, nu va fi niciodată admis de Europa; 
tot ce-ar putea accepta Europa va fi totdeauna insuficient pentru a 
salvgarda interesele ruseşti.” 

Cunoscând reacţia stârnită în Rusia de tratatul de la Berlin (13 iulie 
1878), Austro-Ungaria nu-şi putea face mari iluzii asupra acordului 
Andrâssy-Novikov. Panaslaviştii au considerat tratatul ca un act de trădare, 
deoarece demola importantul acord al lui Ignatiev, interzicând Bulgariei 
accesul la Marea Egee. Or, aceasta, prin teritoriile ce-i fuseseră atribuite, 
devenise un post avansat al Rusiei în Balcani. În plus, Rusia cedase Austro- 
Ungariei (sub forma echivocă de protectorat) Bosnia şi Herţegovina, chiar 
dacă armatele sale ajunseseră la porțile Constantinopolului şi ar fi putut 
ocupa oraşul şi alunga pe turci din Europa. Austro-Ungaria nu-şi putea 
oferi luxul de a se considera asigurată prin dobândirea acestui protectorat, 
cu atât mai mult cu cât Congresul de la Berlin făcuse două victime: 
Gorceakov şi Şuvalov, acuzați că se lasasera inselati de Bismarck. Acuzatia 
nu era întru totul exagerată. Pe toată durata Congresului, Bismarck n-a 
intervenit deloc în susținerea Rusiei, lăsând să se creadă că nu uitase 
atitudinea țarului în 1875. Nu-şi reamintea însă de pasivitatea Rusiei în 
1871, care îngăduise Prusiei să lupte împotriva Franței. 

Ca fin observator, Schweimitz definea astfel atitudinea germanilor: 
„Ruşii ne-au cerut o mână de ajutor, noi le-am dat o lovitură de picior”. 


Satisfactia Austro-Ungariei de a fi obtinut la Congresul de la Berlin, 
fără să sacrifice un singur soldat, mandatul de a ocupa Bosnia si 
Herţegovina, n-a fost de lungă durată. Rezistenţa întâmpinată în aceste 
provincii a dovedit guvernului din Viena că această ocupaţie nu va fi lipsită 
de griji. Sârbilor din monarhie li se adăuga acum peste un milion de frați, a 
căror conştiinţă de luptă împotriva Austro-Ungariei era foarte vie. Congresul 
de la Berlin, făcând un cadou Austro-Ungariei, agravase problemele slavilor 
din monarhie. 

Situaţia era şi mai complicată pentru Ungaria. În 1878, guvernul de la 
Budapesta i-ar fi putut separa pe români de slavi, acordându-le anumite 
avantaje şi exploatând starea de spirit creată în România prin anexarea 
Basarabiei de către Rusia. Or, Budapesta şi-a accentuat ostilitatea fata de 
românii din Ungaria. 

La începutul lunii martie 1878, Koloman-Tisza, şeful guvernului, 
totodată şi ministru de interne, a trimis o circulară către toți prefectii din 
departamentele ocupate în majoritate de alte naționalități. El le cerea să 
supravegheze mişcările naționalităților şi ale şefilor lor; să-i tina sub 
permanentă observare şi să ia, la cea mai mică tentativă de agitație, măsuri 
imediate de pedeapsă exemplară. Evident, Tisza era preocupat în primul 
rând de români, care căpătaseră un şi mai mare curaj după consacrarea 
independenţei României la Congresul de la Berlin. 

O lege excepțională instituia delictul de „agitație împotriva națiunii”, 
îngăduind organelor judiciare să sanctioneze pe loc orice manifestare 
națională. Sentimentul daco-român devenind o adevărată obsesie pentru 
maghiari, ei şi-au mărit asuprirea asupra elementului român. 

Începând cu 1878 şi până în 1918, timp de patru decenii, românii din 
Ungaria au trecut un splendid examen de rezistență națională, zădărnicind 
toate măsurile de teroare aplicate de Budapesta. 

Legea din 1868 asupra „egalităţii drepturilor naționalităților” 
constituind o simplă fațadă, a fost substanțial modificată de legea electorală 
din 1874, care, prin dispoziţiile sale, împiedica imensa majoritate a 
românilor să-şi exercite dreptul de vot. 

Într-un paragraf se acorda dreptul de vot, fără nici o specificaţie 
electorală, în virtutea drepturilor anterioare, tuturor acelora care figuraseră 
pe listele electorale de la 1848 până la 1872, adică numai maghiarilor nobili 
şi secuilor liberi. Consecințele acestei excepţii au fost, poate, văzute într-un 
caz survenit în 1885: primarul unei comune româneşti nu era elector la 
alegerile pentru Dietă, în schimb, porcarul comunei, fiind nobil (Pista Aron), 
avea drept de vot. 

În comunele urbane, toţi cei care posedau o casă şi al căror venit net 
era de şase florini aveau drept de vot. În marile şi micile comune rurale din 
Transilvania, n-aveau drept de vot decât cei ce dovedeau că au un venit net 
de 84 florini. Ce urmărea această lege, prin dispoziția unui cens atât de 


ridicat pentru locuitorii satelor, în raport cu cel al celor din comunele 
urbane ? Marea masă a românilor era reprezentată de agricultori locuind la 
țară. Ei n-au putut pătrunde în oraşe decât după 1848, deoarece până la 
această dată le erau interzise prin lege accesul şi construirea de case în 
oraşe. Fixând un cens atât de de ridicat pentru populaţia rurală a 
Transilvaniei, românilor li se retrăgea dreptul de vot. 

Dar, în ciuda acestor dispoziții reglementând dreptul electoral (şi 
constituirea de cercuri electorale în Transilvania), românii, grație numărului 
lor mare, aveau posibilitatea să aleagă mai multi deputați decât celelalte 
naționalități. 

Ținând seamă de această situație, autoritățile au decis ca dintre cei 
74 deputaţi, pe care Transilvania trebuia să-i aleagă pentru Dieta din 
Budapesta, 35 să fie aleşi din patru comitate maghiare şi din 15 comune ur- 
bane ; restul, din 11 comitate. Având în vedere întinderea teritoriului şi 
numărul populației (în cele 11 comitate populaţia română era majoritară), se 
ajungea la următorul procentaj : 28% pentru primele patru comitate şi 72% 
pentru ultimele. Această dispoziție ingenioasă a avut ca rezultat alegerea, în 
cele patru comitate maghiare şi 15 comune urbane, a unui deputat pentru 
17 000 de locuitori, în timp ce restul de 11 comitate alegeau un deputat 
pentru 34 000 de locuitori. 

Reiese în mod clar că oraşele şi comunele maghiare dispuneau de o 
reprezentare dublă fata de cea a circumscriptiilor electorale româneşti. Ar fi 
plicticos să subliniem toate şicanele folosite în scopul împiedicării, atât cât 
se putea, a prezenţei deputaţilor români în Dieta de la Budapesta. Si cu 
toate aceste subterfugii, regulamentul a fost socotit nesatisfăcător, chiar 
dacă jandarmii îi puneau să voteze si pe morți. 

Uneori, zelul Administraţiei era atât de mare, încât scandaliza chiar şi 
presa maghiară. lată două din aceste cazuri care s-au petrecut în 1884. 

În circa electorală Ceul Silvaniei, aproape toţi alegătorii erau români. 
Candidaţii lor erau George Popp de Băseşti şi Nemeny Ambrus (Neumann) 
pentru maghiari. Un ziar maghiar făcea această dare de seamă asupra ale- 
gerilor: „Este un fapt real că în această circă 140 de alegători maghiari au 
izbutit să-şi aleagă candidatul, împotriva a opt până la nouă sute de 
alegători români. Ei au reuşit, nu printr-o luptă constituțională, ci folosind 
împotriva alegătorilor lui George Popp mijloace ilegale... Şase până la şapte 
sute de alegători români au sosit în jurul orelor zece dimineața la porțile 
oraşului, în timp ce se vota deja pentru cei doi candidați. Ei au fost primiți 
de o trupă de soldați, care, cu puşca si baioneta, le-au declarat că intrarea 
în oraş era interzisă. Votul avea loc în oraşul în care maghiarii erau 
majoritari. Au votat toți, majoritatea voturilor a obținut-o Nemeny si 
preşedintele a anunțat închiderea votării. Grupul lui George Popp, care se 
afla în mare majoritate, i-a spus preşedintelui că alegătorii săi sosiseră de 
multă vreme la porțile oraşului, unde trupa nu-i lăsa să treacă. Preşedintele 


nu s-a clintit. În zadar au invocat românii responsabilitatea preşedintelui, în 
zadar au discutat cu comandanții militari, spunându-le că țelul românilor 
nu este violența, că armata trebuie să protejeze libertatea alegerilor 
împotriva celor ce provoacă dezordine şi că n-au dreptul să împiedice 
libertatea alegerilor sau să o inabuse. Totul a fost inutil, alegătorii români 
au rămas la porțile oraşului şi preşedintele l-a declarat ales pe Nemeny.“ 

Al doilea caz, printre multiplele cunoscute : „La Bosca-Română, 
regiunea Banatului, candidatul român era avocatul Brediceanu de la Lugoj. 
Cercul electoral număra 4 000 de alegători, toți români, având un adevărat 
cult pentru acest avocat, al cărui talent îi egala curajul naționalist. 
Candidatul guvernului maghiar era Ladislau Tisza, fratele preşedintelui 
Consiliului de Miniştri. Deşi votul a avut loc prin apel nominal (implicând o 
cale de intimidare) şi în ciuda presiunilor exersate de aparatul administrativ, 
candidatul oficial a obţinut numai 350 de voturi, în timp ce Brediceanu 
adunase 3.700. Dat fiind faptul că numele votantilor erau trecute în 
„Protocolul electoral“, preşedintele, ca să nu ratifice ofensa făcută fratelui 
preşedintelui Consiliului, a rupt aceste liste, fapt care constituie, în orice 
tara, un act pedepsit de codul penal. El l-a proclamat apoi ca ales pe contele 
Ladislau Tisza. Protestul alegătorilor înaintat Camerei deputaţilor, a fost 
respins sub pretextul unui viciu de formă. Tisza a rămas astfel 
reprezentantul alegătorilor români!“ 

Ca să nu voteze, românii se ascundeau, şi jandarmii îi mânau cu forța 
în fața urnelor. Un ziar maghiar din Turda, ,Egyetértés”, descria, în 1892, 
aceste procedee electorale: „Jandarmii scoteau cu forța alegătorii din casă. 
Husarii alergau prin district, puneau mâna pe alegători şi îi duceau cu forța 
să voteze pe aceia ce nu puteau fi convinşi nici prin lovituri de arme, nici 
prin gloantele pustilor.“ 

Doctorul Kosztensky Geza, într-o broşură apărută in 1893, explică 
propaganda maghiară în epoca alegerilor: „Atâta vreme cât funcționarii pot 
să meargă din comună în comună, pentru a atrage atenția alegătorilor 
asupra pericolului ideilor răspândite de agitatori, de trădătorii de nație, 
atâta vreme cât pot să-i orienteze, să le îndrepte greşelile şi să le risipească 
ideile preconcepute, nu trebuie să ne temem că dirigentii naționalităților pot 
ajunge în Parlament. Dar, îndată ce această influenţă va înceta, numeroase 
circumscripții române şi slave vor alege candidați nationalisti” (pag. 55). 

Pentru a înțelege absurditatea sistemului, e de ajuns să amintim că, 
până în 1905, şase milioane de unguri erau reprezentați în Dietă de 417 de- 
putati, dintre care 7 erau saşi, aleşi de două sute de mii de germani din 
Transilvania. Celelalte 10 milioane de nemaghiari, adică alte naționalități 
din Ungaria, nu aveau nici un reprezentant în Parlamentul din Budapesta. 

Această farsă a reprezentării parlamentare a provocat grave reacții, 
chiar printre oamenii politici unguri, care-şi dădeau seama de consecințele 
sistemului de eliminäri. Astfel, deputatul Carol E6tvâs, în şedinţa 


parlamentară din 11 iulie 1891, a spus: „Pun această întrebare: este oare o 
politică prudentă din partea guvernului precedent, este oare o politică 
prudentă din partea cabinetului actual, de a nu avea măcar un singur 
deputat român în ceastă cameră, în timp ce există peste 2 milioane şi 
jumătate de români în Ungaria? Raporturile noastre cu ei vor fi oare 
ameliorate dacă, prin tot felul de mijloace, îi eliminăm din această incintă?“ 

Conform statisticilor oficiale, cele 3 milioane şi jumătate de români 
din Ungaria erau reprezentate în Parlament, în 1918, de doar cinci deputați. 

Lupta împotriva naționalităților nu se limita doar la reprezentarea în 
Parlament, ea se întindea şi în alte domenii. E-adevărat că românii aveau 
peste trei mii de şcoli populare în Transilvania. Ele nu erau întreținute din 
bugetul statului, ci prin contribuţia fiecărui român, cu toate că mai mult de 
3 milioane de romani plăteau impozite, pentru ca toţi copiii lor să aibă şcoli 
şi să se instruiască în limba maternă, conform paragrafului 17 din legea 
naționalităților. Dar această lege nu era respectată, deşi preciza: „Din 
moment ce progresul instrucției publice este din punct de vedere al culturii 
generale şi al binelui comun unul din telurile cele mai înalte ale statului, 
acesta este obligat să vegheze ca cetățenii tuturor naționalităților să poată fi 
educați cât mai aproape posibil de districtul in care locuiesc şi în limba lor 
maternă, până în momentul când încep studiile înaltei culturi academice“. 

Aşa cum reiese din paragraful 17 al legii naționalităților, statul 
maghiar era obligat să întrețină nu numai şcolile elementare, ci şi pe cele 
secundare, unde învățământul trebuia să se facă în limba fiecărei 
naționalități. Cu toate acestea, nici deschiderea de şcoli secundare 
întreținute prin mijloacele financiare ale fiecărei naţionalităţi n-a fost 
îngăduită. Un exemplu; arhiepiscopul ortodox din Arad a cerut în 1885 
autorizația să pună bazele unui liceu în acest oraş. Paragraful 28 din legea, 
naționalităților  statua: „Cetăţenii, comunele, bisericile tuturor 
naționalităților vor avea în viitor (cum au avut şi în trecut) dreptul de a 
ridica, pe propriile cheltuieli, sau ale unei asociații, institute de educație 
elementară, secundară sau superioară“. Cerând autorizație, autoritățile 
ecleziastice au făcut cunoscut că dispuneau de un edificiu având sălile 
necesare şi un venit în valoare de 800.000 de florini, în afara taxelor 
bisericeşti şi ale subscriptiilor publice. 

Prin ordonanța ministerială nr. 23.337 din 14 iulie 1885, autorizația 
respectivă era respinsă atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. Refuzul 
ministrului era motivat prin faptul că exista deja la Arad un liceu maghiar. 
Cel al românilor nu corespundea intereselor statului şi ar fi provocat mai 
degrabă un separatism politic. Comunitatea română din Caransebeş a 
primit un refuz similar. 

Liceul românesc fondat la Beiuş în 1826, de către episcopul unit 
Samuel Vulcan, a fost maghiarizat în 1889 prin ordonanța ministerială nr. 
24.335 din 22 iulie. Neavând încotro, românii îşi trimiteau copiii la şcolile 


unguresti. Dar pentru toţi elevii de altă naționalitate decât cea ungurească, 
orele de clasă erau un supliciu. Profesorii de istorie dispretuiau originea şi 
istoria poporului român, atribuindu-i descendența din coloniştii romani „toți 
nişte criminali”. Conducătorii revoluției române: Horea, Cloşca, Crişan, 
Avram lancu, Axente Sever, Balint, Buteanu etc. erau considerați „simpli 
şefi de bande de tâlhari”. 

Elevii liceului unguresc din Lugoj înființaseră o bibliotecă 
românească. Ei se reuneau în fiecare duminică pentru a citi poezii din poeți 
români sau propriile lor timide încercări literare. Profesorii maghiari, aflând 
că elevii români practicau asemenea exerciții literare, au eliminat din liceu 
pe câţiva dintre ei. Cele 2.000 de volume au fost zvârlite in pod. Aceleaşi 
măsuri drastice au fost luate şi în Slovacia. 

Profesorii, a căror misiune era de a maghiariza elevii, erau obsedati de 
ideea că „Ungaria ori va fi miaghiarizată, ori va pieri”. În zelul lor, uitau că 
cea mai bună metodă era aceea de a cuceri adolescenții... 

Nu era suficient să se cânte imnele naționaliste ale maghiarilor, ca: 
„Orice om trebuie să fie om şi maghiar”, sau: „Doamne, binecuvintează-i pe 
maghiari”, dar mai trebuia s-o facă şi cu dragoste. Şi ce sentimente puteau 
avea, oare, elevii, când profesorii îi apostrofau în fiece clipă: „Duceţi-vă în 
tara valahilor”, „Valahi inräiti, brute valahe sau puturoase opinci ţărăneşti”. 

Această politică sectară necunoscând limite a provocat reacția 
anumitor ziare germane care nu erau ostile maghiarilor. De exemplu: 
„Siebenburgisch-Deutches Tageblatt” a publicat un articol pe 13 iulie 1881, 
din care redăm un fragment: ,Toate aceste persecuții împotriva cărților 
didactice, considerate împotriva statului, sunt pur şi simplu copilăreşti. E 
de ajuns ca monarhul ce domneşte asupra Austro-Ungariei să fie numit 
într-o carte împărat şi nu rege, pentru că această carte să fie proscrisă. 
Această persecuție poate apărea foarte amară chiar şi temperamentelor celor 
mai blânde şi mai paşnice. Căci toate aceste interdicții nu fac decât să 
dovedească tendința nefericită de a înăbuşi orice manifestare care 
demonstrează că există în Ungaria şi alți oameni decât maghiarii. lată o 
nouă dovadă că ne aflăm adânc scufundati într-un stat polițienesc.” 

Administrația ungurească completa acțiunea şcolilor. La interdicțiile 
organismelor superioare, se adăuga şovinismul care nu admitea funcționari 
români în administraţie şi mai ales în ocuparea posturilor de legătură cu 
poporul. Se crea astfel o prăpastie între administraţia de stat şi naționalități. 
Aceste excese se întâlneau de asemenea într-un domeniu ce nu avea nimic 
în comun cu politica: doctorii de tara nu puteau fi decât maghiari. Ei nu 
cunoşteau limba română a țăranilor. Cum se poate pune un diagnostic şi 
prescrie un tratament când doctorul nu cunoaşte limba bolnavului? Era un 
mijloc foarte aspru de maghiarizare şi un sistem de a impune 
naționalităților obligația de a învăța ungureşte. 


Absurd? Inuman? Dar ce politică sectară nu este absurdă si 
inumană? 

Folosind delatiunea, jandarmii şi notarii constituiau două prețioase 
instrumente ale teroarei politienesti. Putem cita un caz dintre mii şi mii, 
pentru a demonstra metodele administrației maghiare. Notarul comunei 
Cristur (regiunea Hunedoara) a denunțat doi preoți români care ar fi incitat 
țăranii români să nu voteze pentru candidatul maghiar în alegerile din 1884. 
Actul fiind calificat drept agitaţie, cei doi preoți au fost arestați în timpul 
nopții şi bägati la închisoare. A doua zi au fost conduşi sub escortă în fața 
judecătorului din Baia de Criş, unde au fost ținuți două săptămâni închişi 
cu zăvorul. În ciuda zelului său, magistratul însărcinat cu ancheta n-a 
putut găsi nimica care să justifice arestarea. În urma unor noi intervenții, 
ministrul a ordonat o a doua anchetă. Cu această ocazie, magistratul a fost 
obligat să-l acuze pe notar de cincisprezece acte de delatiune, calificate 
drept crime. Era de aşteptat ca autoritățile să-l pedepsească pe notar într- 
un mod exemplar. Dar acesta era consemnat în fişele serviciului ca un 
„cortes“ (denumire dată în Ungaria agitatorilor electorali). A rămas deci în 
postul său. 

Această politică crease o atmosferă atât de apăsătoare, încât nu 
numai intelectualii, dar şi ţăranii treceau Carpaţii pentru a se refugia în 
România. Din 1883 până în 1892, mai mult de cincizeci de mii de țărani au 
emigrat în România. În anii 1899 şi 1900 numărul emigratilor a fost de 
cincisprezece mii. 

În legătură cu problema emigrației, Rudolf Bergner făcea următoarele 
observații în cartea sa Rumânien, ein Darstellung des Landes und der Lente 
(1877): „Printre emigranți, românii din Transilvania joacă un rol important. 
Numărul lor poate fi evaluat la cel putin 15.000 de oameni; puterea lor de 
muncă este cunoscută. Dintre ei sunt recrutați deputați, sute de doctori, 
profesori, funcționari, ziarişti etc. Sunt toți oameni care au trebuit să 
părăsească tara din pricina şovinismului maghiar, ce le-a facut viata 
insuportabilă. Activităţile lor nu-şi găseau teren dincolo de Carpaţi, ei pot 
foarte bine să-şi folosească talentele în acest tânăr regat. Emigrarea acestor 
oameni inteligenți şi de valoare capătă dimensiuni din ce în ce mai mari. Ea 
va dura până la catastrofa la care va ajunge în mod fatal şovinismul 
maghiar, până în clipa în care acesta îşi va pierde forța prin care tine sub 
jug poporul român din Transilvania.“ 

În 1887, un german prevedea cum se va sfârşi politica de asuprire, 
condusă cu o implacabilă tenacitate de guvernele maghiare, a căror voință 
de maghiarizare a produs un efect contrar celui scontat. 

Primul efect a fost declaraţia de război a României, în 1916, împotriva 
Austro-Ungariei: o politică mioapă, a cărei scadenta a fost dureroasă. 


Administratia respecta indicatiile guvernului, dar faptul de a nega în 
mod cinic dreptul nationalitätilor tinea de domeniul justitiei, subordonatä 
acelorasi consemne. 

În 1891 a fost intentat un proces mai multor notabili români din 
Brasov, pentru a fi ținut un discurs în onoarea câtorva ziarişti români. 
Aceştia erau dati în judecată pentru delicte de presă, iar condamnarea 
definitivă nu fusese încă pronunțată. 

Excese de acest gen au provocat indignarea unui om politic maghiar, 
Mocsâry, singurul care a avut onestitatea să spună adevărul: „Suntem 
consternati să auzim exprimându-se opinii, unele mai bizare decât altele, 
conform cărora se susține că scopul justifică orice mijloc de natură să 
extindă maghiarizarea. Auzim manifestându-se această opinie; vedem că se 
impune ca măsură politică ideea că egalitatea drepturilor ,aliquando valet, 
aliquando non valet“. Destui patrioți zeloşi ar fi gata, în interesul 
maghiarizării, să ceară suspendarea legilor din domeniul administrativ, 
crearea mai multor legi excepționale etc.“ 

Lipsiti de posibilitatea de a avea reprezentanți în Parlament, românii 
foloseau presa ca unic mijloc de a-şi apăra drepturile. În Ungaria şi în 
Transilvania apăreau, în 1877, doar 13 ziare şi reviste în limba română. 

Existau în 1880, la un total de 567 periodice, publicate în Ungaria: 
372 maghiare, 114 germane, 61 slave (în limba slovacă, croată, sârbă şi 
ruteană), 4 în italiană si 13 în română. Între 1911 şi 1919, presa a căpătat o 
mare dezvoltare, apărând: 1.102 periodice maghiare, 37 româneşti, 23 
slovace, 15 sârbe, 7 rutene, 2 croate şi 107 germane (Statistică extrasă din 
cartea lui Kemeny, publicată în Budapesta, în 1942). 

Trebuie să amintim că în România, după unirea cu Transilvania, 
apăreau, între 1919 şi 1940, în limba maghiară: 676 cotidiene, 996 reviste 
hebdomadare, 489 reviste lunare şi 176 reviste ştiinţifice. Numărul total al 
publicaţiilor maghiare (cuprinzând şi cele de reportaje sportive, economice 
etc.) se ridicase în epoca aceea la 5.627. 

Centrele de activitate intensă a presei maghiare erau: Bucureşti (76 
publicaţii), Braşov (68 publicaţii), Cluj (457), Timişoara (214), Oradea (147), 
Târgu Mureş (93). (Extrase din cartea lui Monoki Istvan, publicată la 
Budapesta în 1941.) Acelaşi autor dă şi cifra de 6.125 de cărți tipărite in 
limba maghiară în România în aceeaşi perioadă. 

Maghiarii sunt o fire extrem de temperamentală. O dovedesc în 
literatură, în muzică, în presă. De la Petôfi, la Paul Gyulay, Reviczky, Kiss 
Josef, Endrody şi Ady Endré, lirica maghiară a avut interpreți de mare 
valoare. Dar toate aceste calități temperamentale maghiare nu s-ar fi putut 
exterioriza, dacă, după 1919, ar fi existat în România o lege a presei similară 
cu aceea a Ungariei, aplicată naționalităților între anii 1867 şi 1919. 
Încetând cu februarie 1938, când regele Carol al Il-lea a suspendat 


Constituţia, presa română începând cu anul 1859 a fost cea mai liberă. Din 
acest motiv n-a existat niciodată o presă clandestină în România. 

La Lugoj, centru de românism al Banatului, apărea ziarul „Drapelul”, 
al cărui director, Valeriu Branişte, izbutise să acumuleze cel mai mare 
număr de ani de închisoare în monarhia habsburgică. Articolele sale se 
bucurau de o mare autoritate, alcătuind sursa de orientare a politicii 
naționale. Pentru acest motiv autoritățile maghiare le citeau foarte atent, 
căutând să găsească elemente subversive putând servi ca pretext unei dări 
în judecată. Branişte a avut numeroşi discipoli. În ce-i priveşte, procesele 
intentate presei şi anii petrecuți în închisoare nu putuseră zdrobi voința de 
a-şi continua misiunea de apărători ai națiunii. Mai greu de îndurat decât 
închisoarea erau amenzile, deoarece ziarele româneşti nu dispuneau de 
rezerve materiale. Bineînţeles, cititorii contribuiau la plătirea amenzilor, 
creând astfel o solidaritate națională. Când nici închisoarea, nici amenzile 
nu izbuteau să înfrângă tenacitatea unui ziar, se găsea uşor în legea presei 
articolul permițând interzicerea lui. 

Dar ziariştii români nu se lăsau intimidati de amenințarea cu 
închisoarea, deoarece condamnarea lor — în urma unui articol incriminat — 
devenea pentru ei un fel de ,citatie prin ordin de zi a națiunii române”. 

Pe măsură ce rezistența românilor se accentua, guvernele maghiare se 
înverşunau să mărească mijloacele de asuprire. Ziarul ,Kolozsvar” din 3 
august 1891 a publicat un articol în care se recomanda metoda ce trebuia 
folosită împotriva românilor. lată un extras din acest articol: „Forța brutală 
este singura ce poate avea efect asupra acestor mase inculte (românii). 
Trebuie să procedăm astfel încât aceste mase să simtă bine că noi, 
maghiarii, suntem o forță care nu ştie de glumă şi că dacă lovim, aceste 
lovituri nu ni se pot întoarce. Nu atât masele, cât aceia care le atata 
trebuiesc tratați cu o severitate exemplară. Suntem datori să smulgem din 
Transilvania buruienile din care se fabrică memorii şi proclamatii. Este 
primul lucru ce trebuie făcut. Aici, în propria noastră casă, avem datoria să 
câştigăm autoritatea puterii, pentru a o impune apoi chiar României.” 

Şi, in 1891, când ziarul „K6l6zsvâr” preconiza o acțiune de intimidare 
dincolo de Carpaţi, România făcea parte, încă din 1883, din Tripla Alianţă. 

Exista în această incitare la forță (în articolele de provocare continuă) 
o teamă latentă de masele româneşti. Lucrul acesta reiese şi dintr-un articol 
publicat la 3 noiembrie 1884, de un alt ziar ,Kolozsvary K6z6lny” cu prilejul 
aniversării revoluției ţărăneşti a lui Horea: „Tremurăm cand ne gândim la ce 
s-ar întâmpla cu noi dacă am cădea vreodată în mâinile unor astfel de ființe, 
sau dacă ei ar mai găsi încă un prilej ca acela care a îngăduit apariția unui 
Horea sau a unui lancu. Extremiştii (românii), care se fălesc zilnic cu acele 
evenimente, ar fi în stare să reactualizeze torturile Inchiziției.” 

Cu toată teama permanentă de o nouă revoluție, maghiarii, în loc să 
adopte o atitudine  conciliatoare (începând cu respectarea legii 


naționalităților), stârneau animozitatea românilor. Poltroni, soldatii 
înarmați, vrând să-şi ascundă spaima, trăgeau focuri de armă pe timp de 
noapte, de parcă s-ar fi aflat într-adevăr în fata inamicului. 

Să admitem, ca o circumstantä atenuantă, că aceste ziare ce apăreau 
la Cluj, capitala Transilvaniei şi centrul şovinismului maghiar, erau 
singurele având o atitudine provocatoare. 

Vom cita un ziar maghiar apărut în capitala Ungariei, pentru a vedea 
că se conforma aceleiaşi linii de conduită. „Budapesti Hirlap”, din 3 martie 
1886, scria: „Avem nevoie de o Lege a presei excepțională împotriva ziarelor 
românilor şi împotriva literaturii lor, altfel nu vom putea stăvili agitatiile 
naționalităților împotriva statului”. 

Chiar o carte de literatură, un volum de versuri şi de nuvele, prin 
însuşi faptul că erau publicate în limba română, constituiau virtual o 
agitație împotriva statului. Această intolerantä contrasta în mod ciudat cu 
traducerile ce se publicau la Bucuresti din operele lui Petôfi sau ale lui Ady. 
În timpul neutralității, poetul român Octavian Goga, deţinut la închisoarea 
din Szeghedin, în urma unui proces de presă, apublicat o poezie de nobilă 
inspirație, intitulată: „Lui Petofi”. 

Ideea ce domina această atitudine de intolerantä a fost exprimată în 
articole publicate în 1891: „Maghiarul care a fondat acest stat şi care îl 
susține trebuie să fie considerat altfel decât nationalitatile... Este normal ca 
maghiarismul să se dezvolte în detrimentul celorlalte naționalități, pe care le 
cucereşte şi le asimilează. Nu-i deloc în interesul statului ca nationalitätile 
să-şi extindă frontierele limbilor lor şi starea lor socială să progreseze.” 
(„Budapesti Hirlap”, nr. 345 din 1891.) 

,Nationalitätile care vor să trăiască aici trebuie să lupte pe viata si pe 
moarte pentru a nu forma decât o singură națiune” (citat din ziarul mai sus- 
menționat). 

„Un fapt sigur care-i caracterizează pe extremistii români şi agitatorii 
naționalităților este că ei nu cunosc prețul libertăţii de care se bucură. Nu 
vor să se contopeasca cu națiunea ai cărei membri sunt, resping educația pe 
care le-o oferă Statul maghiar, nu ştiu să-şi iubească patria şi nu sunt 
atraşi de instituţiile ei“. („Budapesti Hirlap“, 25 iulie 1891). 

S-ar putea alcătui un dosar voluminos cu citate din presa maghiară, 
care să ofere imaginea exactă a politicii guvernelor ungare cu privire la 
naționalități în general, şi de o ostilitate înverşunată îndeosebi împotriva 
românilor. Lucrul acesta se petrecea în epoca persecuției nemiloase 
ordonate de Koloman-Tisza, când viziunea asupra unei Ungarii unitare 
întunecase toate creierele maghiare. 

Ziarul „Peşti Naplo“ (nr. 209 din 1888) afirma, în termeni care prin 
precizia lor nu îngăduiau nici o falsă interpretare: „În ceea ce ne priveşte, 
avem convingerea că problema naționalităților nu poate avea altă soluție 
satisfăcătoare decât maghiarizarea totală a naționalităților”. Si, un an mai 


târziu, un articol din acelaşi ziar încheia cu această frază: „Ungaria va fi 
maghiară sau nu va fi deloc” (nr. 110 din 1889). 

Ambitia maghiarilor era ca Ungaria să devină o mare națiune in 
centrul Europei, cu o populaţie de 14 milioane de locuitori (Kossuth dixit). 
Dar acest scop nu putea fi atins decât prin absorbția completă a celorlalte 
naționalități. 

Nici oamenii politici şi nici ziariştii nu voiau să admită că tineretul 
nemaghiar, în general, şi cel român, în particular, era refractar 
maghiarizării. 

Ziarul „Ellenzek” (nr. 92 din 1884), constatând refuzul românilor de a- 
şi renega naționalitatea, a propus soluția radicală, absurdă prin simplitatea 
ei: „Tineretul român ieşind din şcolile maghiare, n-are altceva mai urgent de 
făcut decât să atace constituția patriei. lată de ce este preferabil ca el să 
rămână ignorant şi fiece şcoală să-l alunge de la sânul ei.“ 

Intoleranta fata de naționalități a fost exprimată astfel prin 
intermediul ziarului ,Egyetértés” (10 sept. 1891): ,Concert slav interzis. 
Societatea ruteana corala, care s-a angajat sa dea concerte in Galitia si in 
Ungaria, a vrut sa dea ieri searä un concert la Kossice. Politia nu i-a dat 
voie, pentru ca elementele slave din oraş să nu aibă ocazia să manifeste in 
favoarea nationalitätii lor.” 

Bineînţeles, ziarul nu s-a întrebat dacă, interzicând un concert al 
societății rutene, putea anula prin asta şi conştiinţa naţională a rutenilor. 
Îndoiala nu făcea parte din această intolerantä sectară. 

Pe 17 iunie 1891, ziarul „Maghiar Hirlap” a publicat o declaraţie a 
preşedintelui Consiliului de Miniştri: „Recent, în aplauzele frenetice ale 
Camerei deputaţilor, Koloman-Tisza a făcut declarația următoare care, prin 
sinceritatea ei, a încântat inimile tuturor maghiarilor: Transilvania aparține 
maghiarilor.” 

Putea oare guvernul să spună cât timp va mai aparține Transilvania, 
cu astfel de procedee, maghiarilor? O declaraţie atât de categorică indica 
apropiata încheiere a socotelilor cu românii, care constituiau majoritatea 
absolută a Transilvaniei. 

Două procese, cel legat de ,,Replica” şi cel cu privire la 
„Memorandum”, au dezvăluit sensul declarației primului ministru al 
Ungariei. Ele puneau totodată în lumină, în fața opiniei publice europene, 
politica maghiară cu privire la naționalități. Faptul că o manifestaţie fără 
importanță dădea ocazia unei dezbateri, pe plan internațional, a problemei 
naționalităților în Ungaria era dovada că nimeni nu-şi mai putea stăpâni 
nervii. Guvernul maghiar nu-şi mai putea controla actele. El le comitea sub 
impulsul mâniei pe care o resimțea din pricina existenței naționalităților, 
care, după un mileniu, constituiau încă majoritatea populaţiei Ungariei. 

Cu prilejul sărbătorilor milenariului, studenții maghiari au publicat o 
broşură de un naționalism exaltant. Studenţii români au răspuns printr-o 


lucrare documentată, intitulată : Replica, de unde şi procesul „Replicii”. Era 
deci o polemică între studenții romani şi maghiari. 

Tinerii români care studiau la Viena, Graz şi Budapesta contribuiseră, 
fiecare, prin tăieturi din ziare, din reviste, prin citate din diferite cărți etc., la 
susținerea afirmațiilor din Replica cu o documentație solidă. 

Aurel C. Popovici care-şi dădea doctoratul în medicină la Viena, s-a 
propus să redacteze acest răspuns al tinerimii universitare române. El era 
cetățean austriac, nu ungur, şi poseda o cultură enciclopedică vastă şi 
temeinică. Un temperament combativ şi o excepţională putere de muncă. S- 
a angajat deci în slujba apărării natiei sale. În loc să scrie o polemică facilă 
(la nivelul brosurii-pamflet a studenților maghiari), Popovici prezenta cu 
toată seriozitatea drepturile imprescriptibile ale românilor din Transilvania, 
Banat şi Ungaria. Istoria, etnografia şi filosofia i-au furnizat elementele 
necesare pentru a face din Replica un studiu de o obiectivitate riguroasă. 

„Se ştie că Ungaria — scria Popovici —, ca şi Austria şi Elveţia etc., 
este un stat compus din diferite naționalități. Aceste naționalități din 
Ungaria şi Austria n-au putut fi, de-a lungul trecerii secolelor, nici 
maghiarizate, nici germanizate, deşi sentimentul național a fost nul în acest 
timp. Principiul naționalităților şi evenimentele din 1848 au trezit la toate 
națiunile monarhiei austro-ungare dorința de a-şi redobândi libertatea. 
Problema capitală, ce n-a încetat niciodată să fie actuală, era atunci aceeaşi 
ca cea de astăzi, şi anume aceea că Imperiul trebuie să aibă o constituție în 
raport cu nevoile şi aspiraţiile naționale ale tuturor popoarelor ce constituie 
acest stat.“ (Primul capitol: „Esenţa problemei”.) 

Nici unul din argumentele folosite de Popovici n-a putut fi negat de 
istoricii maghiari. Tipărită la Viena în 1892, Replica a fost tradusă în 
franceză, germană, italiană şi engleză, având o largă difuzare. Acest 
document a fost un act de protest, un rechizitoriu al politicii de oprimare 
maghiare, dar care cădea prost în momentul când milenariul era sărbătorit 
cu atâta fast şi publicitate. (Milenariul statului ungar al Sfântului Ştefan). 

Cum era de prevăzut, reacția guvernului ungar nu s-a lăsat aşteptată. 
Popovici, semnatarul Replicii, a fost condamnat la patru ani de închisoare. 
Aflând de mai înainte că studenții români pregăteau o broşură răspuns, 
poliția maghiară a alertat presa. Articolul publicat de „Magyar Hirlap“, la 10 
septembrie 1891, este caracteristic: „O mişcare se manifestă în sânul 
tineretului român din Budapesta; el a ţinut chiar o adunare în scopul de a 
acorda Replicii un sprijin moral şi intelectual. În această adunare s-a 
hotărât în unanimitate ca tineretul român din Budapesta să dea întreg 
concursul tineretului din Viena şi Graz, declarându-se solidari cu ei şi 
însărcinându-se să adune materialul de acuzare împotriva noastră. Într-un 
cuvânt, aceşti tineri, care se hrănesc aici din pâinea patriei şi a statului 
maghiar, dau «bun de tipar» paginilor scrise de diverşi duşmani ai noştri, 
care se ascund în umbră. Oricine poate vedea că avem de a face cu 


adevärati trădători de patrie. Tinerii români au luat această decizie, de a fi 
trădători de patrie, fie din proprie inițiativă, fie în urma vreunor presiuni. Ei 
au ales chiar o comisie care să strângă capetele de acuzare. Ceea ce este 
sigur este că acest eveniment scandalos impune tineretului maghiar o prea 
sfântă datorie. Tineretul maghiar din universități are acum datoria să caute, 
să scotocească unul câte unul, în rândurile românilor, pentru a afla care 
sunt numele acestora...“ 

Există, poate, o explicaţie a acestui fanatism, în faptul că, după 
patruzeci şi unu de ani de regim maghiar, foarte puţini români s-au 
maghiarizat şi doar aceia care au vrut să ajungă profesori la licee sau 
universități. Această tristă consolare a făcut să crească ura maghiarilor, 
manifestându-se mai ales în perioada sărbătorilor milenariului. Ca exemplu, 
vom cita un fragment dintr-un articol apărut în ziarul ,Szathmar“ (6 
februarie 1892): ,,Noi pretindem de la cei ce locuiesc aici să ne respecte 
limba şi să o recunoască, toți, ca un lucru sfânt şi legal. Fie ei slavi, germani 
sau daco-români, nu vor beneficia de mila naţiunii maghiare... Să lipsească 
țara de prezența lui acela care este maghiarofob. Cei ce nu-i respectă pe 
maghiari sunt toți trădători de patrie. La Beiuş şi in multe alte locuri, olahii 
(românii) au făcut o agitație feroce împotriva legii... Această bestie feroce, 
crudă, sălbatică, este însetată de sânge maghiar, scrâşneşte din dinți într- 
atât, încât ţi-e greață s-o vezi. Te vom arunca în afara țării, popor 
nerecunoscător şi perfid! Dacă limba noastră nu vă place, plecaţi de aici! N- 
avemi nevoie de trădători, duceti-va dracului. Căci atâția arbori bătrâni din 
pădurile şi dealurile noastre şi numeroase stoluri de corbi vă aşteaptă 
trupurile.“ 

Aceste amabilitäti erau adresate poporului român, care era incapabil 
să descopere ratiunile pentru care datora recunoştinţă maghiarilor. 

Presa maghiară servea, în epocă, de foaie de observaţie a temperaturii 
bolnavului: maghiarii aveau febră, o febră provocată de eşecul politicii de 
maghiarizare. 

În 1763 şi 1764, geologul austriac Hacquet, studiind Transilvania, a 
cunoscut îndeaproape românii. Aprecierile acestui om de ştiinţă sunt în 
contrast izbitor cu imaginea pe care presa maghiară voia să o acrediteze. 
„Că românul e, în toate privintele, om, aceasta am încercat-o mai mult decât 
o dată, când locuiam între ei. Cum i s-ar face inima de bună, de l-ar trata 
ca pe un frate!... Oricât de aspră ar fi natia, am văzut la multi din ei, timp 
de doi ani, cât am stat între dânşii, trăsături care ar fi strălucit şi la cel mai 
civilizat om. Cât n-a stricat ura şi apăsarea fata de această nație a 
monarhiei, odată aşa de strălucită (herrlich) şi de mare! Oricum să fie, natia 
românească are, şi în ce priveşte mulțimea, ca şi dreapta stăpânire a terii, 
meritele ei proprii...“ 


Incontestabil, climatul social politic al Ungariei şi, în special, cel al 
Transilvaniei, a fost viciat de aristocrația ungurească, ale cărei concepții 
feudale au durat până în 1945. 

Contemporan al revoluției din 1848, scriitorul Jakab Elek afirma: 
„Aristocraţia transilvană a crezut cu neclintire că privilegiile ei erau eterne. 
Ea a crezut că, chiar dacă toate societăţile şi toate organizaţiile politice din 
lume erau răsturnate, ar putea face astfel încât aceasta mica tara, numită 
Transilvania, să supraviețuiască precum o relicvă pietrificată a Evului 
Mediu, precum o mumie ferită ermetic de orice contact cu spiritul şi ideile 
timpului.” 

Începând cu 1867, aristocrația maghiară, zguduită o clipă de revoluţia 
lui Kossuth, şi-a regăsit echilibrul, reluând cu o şi mai mare înverşunare 
politica de maghiarizare. 

Or, evoluția concepției de naționalitate şi a aceleia de român era în 
flagrantă contradicție cu tendinţele aristocrației maghiare. Faptul că românii 
nu conspirau, nu făceau planuri pentru dislocarea monarhiei, aruncă o 
lumină defavorabilă asupra asupririi exersate de guvernele maghiare. 

Conducătorii români, trăind în iluzia că împăratul ar putea sa le facă 
dreptate, îi adresau memorandumuri, revendicând pur şi simplu drepturi 
liberale. Memorandumul prezentat la 26 martie 1892, de o delegație de 300 
persoane, afirma continuarea luptei doar prin mijloace legale. Refuzând să 
primească delegația, Franz-Joseph sublinia respectul său pentru monarhia 
dualistă. În faţa acestei atitudini, comitetul Memorandumului a decis să-i 
dea o mare difuzare internaţională, aşa cum a făcut-o şi cu „Replica”. 

Guvernul ungar a crezut că un mare proces politic — care a avut loc 
la Cluj de la 7 la 24 mai 1894 — ar putea pune capăt tuturor revendicărilor 
românilor. 

Dar acest proces a fost decisiv pentru mersul spre unitatea politică a 
românilor. Deşi publicat în limba franceză, germană, engleză şi italiană, 
Memorandumul n-ar fi avut un ecou atât de puternic în opinia publică 
europeană, dacă nu i s-ar fi intenta procesul spectaculos de la Cluj. 

În mod imprudent, guvernul maghiar a adus în fata opiniei mondiale 
dezbaterea asupra situației naționalităților din Ungaria, dezvăluind 
realitatea asupririi, ca şi pretinsul regim liberal. 

Excesele în politică au totdeauna consecinţe dramatice! 

Declaraţiile lui Koloman-Tisza „de a nimici nationalitätile” şi cele ale 
succesorului său la Parlamentul ungar, pe data de 1 şi 6 martie 1893, 
cerând măsuri excepționale pentru a combate mişcarea naționalităților, n- 
au avut aproape nici un ecou în presa europeană. 

Cu prilejul procesului Memorandumului, conducătorii politici ai 
românilor din Ungaria au dat dovadă de un admirabil simţ de organizare. În 
ajunul procesului, s-a făcut observată prezența neaşteptată la Cluj a 
trimişilor speciali ai marilor gazete europene, iar în dimineața de 7 mai, 


20.000 de țărani, în haine de sărbătoare, au intrat în oraş. Desigur o 
manifestaţie paşnică, dar nu mai putin impresionantă prin uriaşa masa de 
cămăşi albe. 

În Parlament, sfârşitul discursului pronunţat de Pazmandy Denes, pe 
24 noiembrie 1894, dovedea starea de spirit a deputaților unguri: „Trebuie 
să veghem continuu asupra securității Transilvaniei. În acest scop sunt 
necesare nu numai sporirea numărului jandarmilor, dar şi crearea poliției 
de stat (aplauze în extrema stanga...); astfel de măsuri excepţionale au fost 
luate în cazurile de la Poznan, Alsacia-Lorena, Irlanda şi în alte tari încă. 

Dacă guvernul procedează astfel, va zbuti să taie firele care leagă 
iredentismul cu străinătatea şi să îngrădească mişcarea naționalităților. 
Dacă legile în vigoare nu oferă guvernului mijloace de intervenție eficace, să 
prezinte noi proiecte de legi. Le vom vota cu plăcere (voci: chiar aşa).” 

Continuând, Pazmandy a comunicat deputaților impresiile sale după 
intrarea in contact cu acuzaţii: „Vorbesc atât de bine maghiara, încât ar 
putea fi membri corespondenţi ai academiei maghiare de ştiinţe. Dar, în fata 
magistraţilor, declară că nu cunosc limba maghiară. Curtea a fost astfel 
obligată să martirizeze timp de trei săptămâni publicul, juratii şi chiar pe ea 
însăşi. Reprezentanţii întregii prese au fost invitați la dezbateri şi s-a 
organizat o agenție de presă. Deoarece nici armata, nici jandarmeria n-au 
vrut să-şi ofere concursul (căci inițiativa trebuia să vină de la garnizoana 
oraşului), miile de români n-au găsit în calea lor decât o forță politieneasca 
de 84 persoane, dintre care 20 fugiseră. Astfel românii au reuşit sa tina 
oraşul Cluj, timp de mai multe ore, într-o veritabilă stare de asediu. 
Guvernul trebuie să procedeze cu o severitate nemiloasă, fără să tina seama 
de reacţiile presei române sau de cele ale opiniei publice europene.” 

Oraşul Cluj era înconjurat de sate româneşti formând o centură 
puternică. Aici îşi avea reşedinţa aristocrația maghiară a Transilvaniei. 
Guvernul maghiar construise, in vecinătatea palatelor nobililor, o 
universitate al cărei scop era de a preda naționalităților cultura maghiară. 

Din dispreț, autoritățile nu s-au interesat să cunoască opinia 
țărănească fata de Memorandum şi fata de procesul intentat conducătorilor 
lor. De aceea n-au luat nici o dispoziție politieneascä, convinşi fiind că 
agitația în jurul Memorandumului se limita doar la intelectuali. 

Din punct de vedere politic, țărănimea română atinsese un nivel înalt. 
Naționalismul ei rezistase în mod exceptional la acțiunea maghiarizării şi 
începând cu 1780 ea participase la toate fazele luptei pentru recucerirea 
drepturilor uzurpate de nobilimea maghiară. Autorităţile ar fi trebuit să se 
aştepte să vadă venind țăranii români la Cluj, ca să-şi afirme prin prezența 
lor solidaritatea cu acuzații. 

În discursul său, deputatul Pazmandy a arătat, fără s-o vrea, că 
maghiarii n-aveau nici un contact cu masele ţărăneşti care constituiau 
totuşi, în Transilvania, majoritatea populației. El a preconizat în mod cinic, 


ca singură soluție împotriva agitatiilor, intensificarea supravegherii si 
oprimării politienesti. Denuntand Camerei o apropiată şedinţă a Asociaţiei 
Transilvaniei pentru Cultură (Astra), Pazmandy a cerut ministrului de 
interne să „oprească fără mari discuții pe cei ce aveau să vină si să le 
intenteze un proces de înaltă trădare (aplauze în băncile extremei stângi). S- 
au făcut chete în Transilvania pentru ridicarea unui monument în memoria 
lui Avram lancu. Ministrul trebuie să împiedice aşa ceva! Se importă din 
România mari cantități de calendare, care răspândesc tendințele cele mai 
periculoase. Oare, domnul ministru a ordonat confiscarea acestor 
imprimate? Şi pedepsirea celor ce le răspândesc?“ 

Cu prilejul procesului, presa maghiară a dat dovadă de aceleaşi 
sentimente de ură şi neînțelegere. Acuzatii au fost condamnaţi la pedepse 
variind de la un an la cinci ani. Înainte de a citi sentinţa, doctorul loan 
Raţiu, preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, a citit în 
fața Curţii de apel următoarea declarație: 

„Onorabilă Curte! Domnilor Jurati! 

Memorandumul pentru a cărui publicare şi răspândire suntem traşi 
ca nişte răufăcători de rele înaintea acestei bare judecătoreşti nu cuprinde, 
precum v-aţi putut convinge, decât gravaminele (plângerile) poporului 
român, care ne-a trimis pe noi ca să cerem scutul Tronului pentru 
drepturile lui nesocotite şi călcate în picioare. 

Ceea ce ne-a silit pe noi şi pe întreg poporul român să facem acest 
demers este faptul că atât legislatiunea, cât şi guvernul ne-au adus la 
convingerea nestrămutată că, în fața lor, pentru noi, vorbă de dreptate nu 
poate fi. 

În zadar au fost toate promisiunile ce s-au dat în repetate rânduri 
pentru respectarea drepturilor noastre naţionale. În zadar am încercat toate 
formele şi mijloacele legale! În zadar ne-am plâns la toți factorii competenți 
ai statului. 

Exclusivimul de rasă a declarat război de exterminare limbii şi 
nationalitätii noastre. 

Nu ne mai rămânea dar decât această singură cale a apelului la 
factorul suprem al statului şi la opiniunea publică a lumii civilizate. 

Fata cu acest act, care nu conține decât curatul adevăr şi este icoana 
credincioasă a suferințelor şi nedreptätilor seculare ce le îndură poporul 
român din Transilvania şi Ungaria, trebuia ca guvernul ori să se 
dezvinoväteascä, ori să se răzbune. 

Dezvinovätirea nu era cu putință, a ales calea răzbunării! Ne-a 
împiedicat să ajungem la Tron şi acum ne supune judecății acelora contra 
cărora ne-am plâns. 

Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăşi existența poporului 
român. 

Existența unui popor nu se discută, se afirmă! 


De aceea nu ne e în gând să venim înaintea domniilor voastre să 
dovedim că avem dreptul la existență. Într-o asemenea chestiune nu ne 
putem apăra in fata dumnevoastră, nu putem decât să acuzăm în fata lumii 
civilizate sistemul asupritor, care tinde să ne răpească ceea ce un popor are 
mai scump: legea şi limba. 

De aceea nu mai suntem aici acuzaţi, suntem acuzatori. 

Ca persoane nu avem ce căuta înaintea acestei Curți cu jurati, fiindcă 
noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român, şi un popor întreg 
nu se poate trage la bară judecătorească. 

Plângerile poporului român nu pot fi judecate de un juriu exclusiv 
maghiar, care este şi judecător şi parte. 

De aceea nu este de demnitatea poporului român de a se apăra în fata 
juriului din Cluj! Într-adevăr, aceasta este o chestiune politică şi de stat, 
care rezultă dintr-un proces secular între națiunea maghiară şi autohtona 
națiune romana. De judecată dar nu poate fi vorba! Ne puteţi osândi ca 
indivizi, nu ne puteți judeca însă ca mandatari ai poporului. 

De altfel, ati înțeles şi dumneavoastră că nici nu poate fi vorba de 
drept, ci numai de forță. Lucrul acesta nici nu ati mai încercat să-l 
ascundeti, căci ati nesocotit până şi formele legale cele mai elementare, care 
se observă chiar pentru criminali înaintea Curtilor cu jurati. Lumea va auzi 
cu uimire că s-au putut judeca nişte oameni de către o instanță 
judecătorească fără ca să poată avea măcar apărător. 

Ati proclamat sus şi tare că forța biruie dreptul şi nici nu ati mai 
căutat să mascaţi in fata lumii, ceea ce nu mai e judecată, ci executare. 

Să nu ne cereti dar nouă să ne facemi complici în acest simulacru de 
proces, încercând să facem din partea noastră un simulacru de apărare. Au 
fost siliți prin violenţă şi insulte apărătorii noştri să se depărteze. S-a agitat 
prin presă opinia publică maghiară, reprezentată prin juriul din Cluj, în 
contra noastră şi a întregului popor român. 

Am fost violentati şi aici şi am fost terorizati totdeauna cum suntem 
terorizati în toate de când am denunţat lumii civilizate asupririle ce le 
induram. Mai poate fi dar vorbă aici de judecată, de apărare în înțelesul 
juridic ? Nu! Faceţi ce voiti! 

Nevinovati suntem, dar dumneavoastră sunteți stăpâni pe 
individualitatea noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră, care, în 
această cauză, este conştiinţa națională a poporului roman. Dacă nu sunteți 
d-voastră competenți să ne judecaţi, este însă un alt tribunal mai mare, mai 
luminat şi, desigur, mai nepărtinitor, care ne va judeca pe toţi: e tribunalul 
lumii civilizate, care vă va osândi odată mai mult şi mai aspru decât v-a 
osândit până acum. 

Prin spiritul de intolerantä, printr-un fanatism de rasă fără seamăn în 
Europa, osândindu-ne, veți izbuti numai să dovediti lumii că maghiarii sunt 
o notă discordantă în concertul civilizatiunii. 


Declar, prin urmare, în numele meu si al tuturor colegilor mei acuzați, 
că, pentru cuvintele arătate, nu ne putem apăra.“ 

Procesul de la Cluj a slujit cauza românilor din Transilvania, deoarece 
graţie articolelor apărute în presa franceză, italiană, a Belgiei şi a 
Germaniei, opinia publică a luat cunoştinţă de politica de asuprire 
maghiară. 

Printre personalitățile care au dezbătut în fața opiniei publice 
problema românilor din Ungaria, vom cita pe Georges Clemenceau, bărbatul 
politic destinat să rezolve această problemă în 1919. Vom insera mai jos 
articolul pe care Clemenceau l-a publicat la 12 mai 1894, în ziarul „La 
Justice“, al cărui director era. 

„Lupta raselor. 

Se judecă în acest moment la Cluj, capitala Transilvaniei, un proces 
de înaltă trădare care interesează în cel mai înalt grad supusii împăratului 
Franz-Joseph şi pe toți oamenii care doresc o mai bună repartiție a dreptăţii 
între popoare. 

Toată lumea ştie că Austria, potrivit situaţiei sale geografice, este 
pradă luptei naționalităților. Peste tot nu sunt decât conflicte şi lupte. 
Gândiţi-vă ce chin pentru un monarh, ai cărui supuşi vorbesc saptesprezece 
limbi! Cand iti arunci ochii peste o hartă colorată după neamurile 
locuitoare, cu intenţia de a atribui fiecăreia partea care-i revine, încurcătura 
creşte în prezența nenumăratelor enclave diseminate la întâmplare. 

Ungaria, ca să n-o cităm decât pe ea, este presărată de grupuri 
germanice, întâlneşti aici chiar nuclee de populaţie cehă, destul de 
însemnate. Nimeni n-a propus vreodată, după câte ştiu, să organizeze aceste 
enclave în state cu guverne separate. 

Alta este situația românilor din Ungaria şi Transilvania, care, în 
număr de trei milioane şi jumătate, luptă de mult pentru a-şi obține 
autonomia relativă la care au cu siguranță dreptul. Istoria lor este demnă de 
tot interesul. 

La 15 mai 1848, românii din Ungaria, din Transilvania şi din 
Bucovina, reuniți într-o uriaşă adunare, în număr de peste 40.000, pe 
Câmpia Libertăţii de la Blaj, au adoptat în unanimitate o rezoluție, 
revendicând: «o administrație națională autonomă, atât din punct de vedere 
politic, cât şi din punct de vedere ecleziastic» şi optând pentru o constituție 
fondată pe principiul federaţiei. O constituție asemănătoare a fost reclamată 
de populaţiile croate, sârbe şi slovace. 

Maghiarii n-au sprijinit deloc revendicările atât de legitime ale 
neamurilor învecinate. Ei pretindeau să păstreze Transilvania în statul 
ungar şi să impună românilor asupririle pe care le sufereau ei înşişi, cu 
atâta nerăbdare, din partea germanilor. Ei au proclamat destituirea Casei de 
Austria şi, departe de a-şi solidariza cauza lor cu aceea a celorlalte 
naționalități, au cerut, în termenii proclmatiei, ministrului Batthyânyi: 


«supremaţia elementului ungar, aşa cum Ungaria l-a cucerit de o mie de ani 
cu arma în mână». 

Adică o proclamare a suveranităţii forței împotriva căreia ei înşişi se 
revoltau. 

Se ştie că ostilitatea banului Croaţiei, Jelacic, a avut o contribuție 
însemnată la înfrângerea lui Kossuth şi a lui Gorgey. 

După înfrângerea revoluției ungare, Franz-Joseph a trebuit să 
consfiinteasca autonomia Transilvaniei. Dar, dupa 1866, Pactul consacrand 
dualismul austro-ungar a încorporat Transilvania Ungariei şi a cedat 
hegemoniei ungare nationalitätile nemaghiare. 

Românii, reuniți din nou la Blaj, au protestat împotriva acestui pact, 
făcut în afara voinței lor. Totuşi, noul regim acorda importante satisfacţii 
sentimentului naţional al populației româneşti. Trei legi fundamentale 


garantau: 
IM Autonomia Bisericii române. 
2 Învăţământul national în limba română. 
3. Recunoaşterea limbii române, ca limbă oficială, pe acelaşi plan 


cu cea ungară. 

Or, toate aceste prerogative sunt astăzi date uitării. Doar şcolile 
ungare sunt întreținute din fondul statului. Şcolile româneşti sunt susținute 
prin subscriptii particulare şi învățământul trebuie să fie făcut în limba 
maghiară. Peste tot, în fine, justiția este pronunțată în limba maghiară; 
legea este, aşadar, scandalos violată. 

Şi asta nu-i totul. Prin dispoziţii uluitoare, introduse în legea 
electorală, s-a ajuns în situația privării românilor de orice drept politic. 
Censul electoral este de zece ori mai ridicat pentru românii din Transilvania, 
decât în restul Ungariei. Circumscriptiile electorale au fost dispuse în aşa fel 
încât țăranul român trebuie să piardă o zi întreagă pe drum pentru a-şi 
exersa dreptul său de cetățean. Românii care, la un număr de 417 deputați 
cât însumează camera, ar avea, în mod proporţional, dreptul la un număr 
de 75, nu au nici unul. Libertatea presei este absolut iluzorie. Într-un singur 
an, au fost intentate 19 procese de presă ,Tribunei”, ziarul românesc din 
Sibiu. Trei din redactorii săi s-au trezit condamnați la opt ani închisoare. 
Trebuie să recunoaştem că tabloul este destul de sumbru. 

În 1092, românii din Transilvania s-au întrunit în Conferinţă 
Naţională şi au ales douăzeci şi cinci dintre ei ca să redacteze un 
Memorandum conținând doleantele lor. Acest memorandum a fost tradus şi 
publicat in mai multe limbi. O delegaţie însărcinată să-l prezinte 
împăratului s-a trezit cu uşa Palatului închisă, sub presiunea ministrului 
ungar. Aceşti 25 de delegați, autori ai Memorandumului, se află astăzi aduşi 
în fața unui tribunal maghiar pentru crimă de înaltă trădare. Se invocă 
faptul că anumite expresii ale Memorandumului implică un gând ascuns de 
secesiune. Procesul este într-adevăr o ruşine pentru libera națiune ungară. 


Raţiu şi prietenii sai pot fi condamnaţi. Opinia europeană i-a achitat 
dinainte. 

Ce beneficiu poate aştepta statul ungar de la o atât de nedreaptă 
persecuție? Cu ce sentimente se vor întoarce acasă cei 15.000 de ţărani 
români, veniți la Cluj din toate colțurile țării ca să-i aclame pe acuzați? Cum 
le poţi împiedica nevoia de a sta cu privirea îndreptată spre Bucuresti? 

Ungurii s-ar umple de glorie dacă ar renunța să impună unui neam 
care şi-a afirmat, timp de secole, cu atâta putere, vitalitatea, o asuprire din 
pricina căreia, ei înşişi au suferit atât de îndelung. 

Ascultati deviza românească: «Sunt secole de când suntem îndepărtați 
de Roma, maica nemuritoare a gintei noastre. Am rezistat vreme de 
şaptesprezece secole. Cu toate hoardele de goți, gepizi, avari, huni, tătari, 
turci şi a atâtor barbari care ne-au năpădit țara, noi am ştiut să ne păstrăm 
limba dulce şi sonoră a strămoşilor noştri. lar astăzi când, în ciuda tuturor 
dezastrelor durerosului nostru trecut, vedem mijind libertatea, nobila şi 
liberala națiune maghiară vrea să ne lege din nou lanțuri la picioare, 
încercând ca pe viitor să ne extermine ca națiune.» 

Nu există decât un răspuns care să convină acestei acuzaţii directe, 
fondat pe fapte de netăgăduit. Maghiarii, siguri pe libertatea lor, trebuie să 
recunoască şi celorlalte neamuri acelaşi drept la viata pe care ei l-au 
revendicat cu atâta tărie pentru ei înşişi, şi l-au apărat atât de vajnic 
împotriva Austriei. 

Românii au dreptul de partea lor. Este doar un mic cuvânt, dar 
maghiarii au ştiut să facă din el un lucru important. Fie ca propria lor 
istorie să le fie de învățătură. 

Independența nationalitatii maghiare va fi mai bine garantată de 
pacea fata de neamurile învecinate, decât de împilarea violentă cu 
consecința ei inevitabilă: războiul, totdeauna primejdios. Libertatea pentru 
românii din Transilvania este de dorit în interesul Ungariei însăşi.” 

G. Clemenceau 

În declaraţia citită în fata juratilor, doctorul Raţiu a făcut cunoscut că 
delegația română nu fusese primită de împărat. Românii au trimis apoi 
plicul sigilat, conținând textul Memorandumului, generalului Baron Beck, 
şeful cabinetului imperial, cu rugămintea de a fi trimis mai sus. Nesocotind 
doleantele celor 3 milioane şi jumătate de cetăţeni ai Ungarei, Franz-Jeseph 
a înaintat documentul ministrului de interne, iar acesta neavând nici cea 
mai mică curiozitate, l-a înmânat la rândul său directorului general al 
Arhivelor de stat. În 1919, după ocuparea Budapestei de către trupele 
romane, plicul a fost găsit intact în arhivele ungare. 

Deşi fusese trimis tuturor oamenilor politici şi presei europene, 
Memorandumul n-ar fi declanşat, cu siguranță, o asemenea avalanşă de 
proteste, dacă procesul de la Cluj n-ar fi avut loc. Revoluţia lui Kossuth de 
la 1848 crease în Europa o atmosferă de simpatie reală pentru Ungaria. Dar 


cele două procese împotriva broşurii „Replica” şi a Memorandumului au 
anulat capitalul moral câştigat de Kossuth. Europa descoperea astfel trista 
realitate a situației românilor din Transilvania. 

Eminentul ziarist englez Wickham Steed şi profesorul R. W. Seton- 
Watson (Scotus Viator) au demonstrat situația reală a naționalităților în 
cadrul monarhiei Habsburgilor. Steed descria astfel primul său contact cu 
problemele românilor din Ungaria: „În 1894, dacă nu mă înşel, dl. Emile 
Picot a ţinut la Sorbona o emoţionantă conferință asupra românilor din 
Transilvania. Denuntand asuprirea maghiară, el descria suferințele lor şi 
vorbea despre credința lor neştirbită într-un viitor mai bun. Rumoarea din 
rândul auditorilor, printre care se aflau mulți români din Paris şi destui din 
Transilvania, m-a dus cu gândul încă o dată la forțele mocnind într-o 
Europă ce părea atunci foarte solid aşezată pentru ca aspiraţiile popoarelor 
asuprite s-o poată zgudui. 

În timpul dezbaterilor din procesul de la Cluj, profesorii şi studenții 
Universităţii din Paris au organizat o reuniune pe data de 11 mai 1894, la 
Sorbona, aprobată de Universitate şi prezidată de profesorul de istorie 
Ernest Lavisse, director la „Revue de Paris” şi membru al Academiei 
Franceze. În discursul său, străbătut de o profundă simpatie pentru români, 
profesorul Lavisse, care afirmase cu autoritatea sa de istoric continuitatea 
românilor în Dacia, a susținut justele revendicări ale românilor din Austro- 
Ungaria. 

Emile Picot, profesor de limba română la şcoala de limbi orientale vii 
şi membru al Academiei Franceze, a ţinut o conferință punând în lumină 
existența poporului român în străvechea Dacie. 

Toţi cei care au citit ziarele engleze, italiene şi germane, apărute în 
timpul procesului, şi-au putut da seama de răul cauzat Ungariei prin 
politica sa intolerantă, pregătind în mod inconştient dislocarea Imperiului 
habsburgie. 

În 1883, românii din Ungaria publicaseră, la editura libräriei Danton 
din Paris, un Memoriu, cu intenţia de a lămuri opinia publică occidentală 
asupra falsului regim constitutional maghiar, asupra aspirațiilor politice şi 
nationale ale românilor şi asupra nedreptätilor pe care aceştia le îndurau. 
Această primă denuntare a politicii maghiare împotriva naționalităților n-a 
trezit un prea mare interes în opinia publică. Abia în 1890, lordul 
Fitzmaurice (fost subsecretar de stat la Foreign Office) a expus într-o serie 
de articole publicate de „Pall-Mall Gazette” din Londra situația politică din 
Europa centrală, afirmând că guvernele Austro-Ungariei impuneau 
naționalităților slave şi latine ale imperiului o politică agresivă. Articolele 
Lordului Fitzmaurice aveau o importanță cu atât mai mare, cu cât acesta 
fusese subsecretar de stat la afacerile externe în cabinetul Gladstone (1882 
—1885) şi avea să fie ministru în cabinetele Campbell-Banermann şi 
Asquith, în ajunul primului război mondial. Bun cunoscător al problemelor 


europene, el atrăgea pentru prima oară atenția asupra pericolului pentru 
pace legat de problema Transilvaniei. lată câteva fragmente: „Ungurii, mai 
ales, folosesc o politică violentă şi oarbă față de nationalitätile supuse 
Coroanei ungare şi îndeosebi împotriva românilor. Această politică 
imprudentă, şi în consecință fatală, a mers atât de departe încât nu şovăi să 
afirm, la nevoie pot chiar s-o dovedesc, că dacă există astăzi pericole pentru 
Tripla Alianţă şi pentru pacea europeană, ele se află în Transilvania, unde 
atitudinea provocatoare a minorității maghiare împotriva românilor poate 
declanşa de pe o zi pe alta tulburări sângeroase cu rezultate incalculabile... 
Atâta vreme cât ungurii vor practica o politică violentă şi brutală împotriva 
românilor din Transilvania, nu poate fi vorba despre un ataşament sincer, 
cu asentimentul poporului, al României, față de Tripla Alianţă... Politica 
ungurilor a făcut din Transilvania un călcâi al lui Achile care poate 
amenința în aceeaşi măsură existența monarhiei habsburgice, cât şi pe cea 
a Triplei Alianțe şi a păcii europene.” 

Analiza fostului subsecretar de stat la Foreign Office avea să se 
dovedească exactă. De altfel, guvernele engleze urmăreau cu atenţie starea 
neliniştitoare a naționalităților din Austro-Ungaria. 

La sugestia istoricului şi omului de stat James Bryce, Gladstone, 
pentru a patra oară şef al guvernului, l-a însărcinat, în 1893, pe Fitzgerald 
(ziarist devenit celebru în calitate de corespondent al ziarului „Daily News” 
în timpul războiului din 1877—1878), să facă o anchetă discretă în 
Transilvania. Aşa se face că, în ciuda măsurilor luate de guvernele maghiare 
pentru a împiedica cunoaşterea problemei naționalităților de către opinia 
publică europeană, excesele politicii maghiare au fost cunoscute de oamenii 
de stat din Anglia, Franța si Italia. Totuşi, până la procesul 
Memorandumului, informaţiile culese nu depăşiseră cercul, în fond 
restrâns, al oamenilor politici. 

Guvernul ungar se afla brusc în fața unei veritabile mobilizări a 
opiniei publice europene, profund ataşată ideii de libertate. O bună parte, 
chiar, din ziarele austriece şi germane a protestat împotriva procesului de la 
Cluj, susținând dreptul românilor; enumerăm printre altele: „Rheich-spost” 
din Viena, „Neue Preussische Zeitung” şi „Kreuz-Zeitung” din Berlin. Opinia 
publică germană presimtea pericolul ce pândea Tripla Alianţă prin politica 
asupririi naționalităților. 

Sub titlul „Un proces de naționalitate în Ungaria”, „Neue Preussische 
Zeitung” scria la 6 mai 1894: „Mulțumită acestei politici ascunse şi mute a 
ungurilor, în ceea ce priveşte problemele naționalităților, nu sunt decât 
câteva ziare germane care ştiu că pe 7 mai se va dezbate la Cluj, în 
Transilvania, un proces politic unic în felul său. Este vorba, în realitate, de 
un proces îndreptat împotriva unei întregi națiuni, şi anume, din pricina 
unui act de loialitate fata de împăratul Franz-Joseph”. După ce descrie 
peripetiile Memorandului, ziarul german vorbeşte despre revolta maghiarilor 


împotriva demersurilor făcute de români către Viena si despre diferitele lor 
feluri de a se răzbuna împotriva acestora. 

Apoi continuă astfel: „Această revoltă patriotică (a maghiarilor) se 
manifestă de asemenea prin numeroase procese de presă împotriva 
românilor, ale căror condamnări extrem de severe alimentează răscoala 
poporului român, care devine din zi în zi mai de temut. 

Într-adevăr, tendinţa guvernului maghiar de a distruge Partidul 
Naţional Român prin forța brutală s-a demascat clar în momentul când cele 
două cotidiene cele mai răspândite, ,Tribuna” şi „Foaia poporului”, au fost 
date în judecată şi condamnate de două ori la rând. În ultima vreme, 
aproximativ o sută de romani au fost aduşi în fata justiției sub diverse 
pretexte politice. Şi toate aceste procese vor fi dezbătute in fata unei Curți cu 
juri ai cărei jurati sunt, toți, de naționalitate maghiară. 

Este greu de închipuit amărăciunea ce a pus stăpânire pe poporul 
român în urma atâtor persecuții. 

Şi ca o încoronare a tot ceea ce s-a întâmplat, guvernul ungar trimite 
acum pe toți membrii Comitetului Executiv al Partidului Naţional în fața 
juratilor maghiari, în scopul de a răspunde înaintea acestora pentru opoziția 
pe care poporul român o face împotriva politicii de maghiarizare. De altfel, 
cum nu mai e un secret pentru nimeni că întreaga naţiune română din 
Ungaria nu are decât un singur şi unic partid politic, Partidul Naţional 
Român, este evident că acest act de brutalitate este îndreptat împotriva celor 
trei milioane de români din Transilvania şi din Ungaria. 

De altminteri, nu este vorba aici de un proces juridic care ar putea fi 
motivat de vreo lege concretă. Guvernul ungar, de coniventä cu toate 
partidele maghiare, vrea mai degrabă să anihileze rezistența română 
împotriva politicii de maghiarizare şi pretenția românilor de a vedea 
restabilită autonomia Transilvaniei. Nu este, fireşte, aceasta decât o pură 
utopie. Toţi cei ce cunosc starea de lucruri din această tara vor recunoaşte 
că acest proces nu va putea avea decât un singur rezultat, acela de a 
alimenta ura împotriva a tot ceea ce este maghiar şi de a pune în pericol 
existența însăşi a Imperiului, căci toată lumea ştie astăzi că, din pricina 
politicii lor brutale de maghiarizare, ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât 
din Europa orientală. În Ungaria, românii, sârbii, slovacii şi croații, toţi sunt 
pătrunşi de o ură profundă şi tradițională împotriva asupritorilor maghiari. 
În România liberă, maghiarii sunt urâţi, precum şi peste tot in jur şi nici 
printre popoarele slave nu se bucură de alte sentimente. Unde vor oare să se 
ajungă?“ 

Se poate afirma că presa franceză a condamnat în unanimitate 
politica de oprimare a naționalităților, şi în special pe cea împotriva 
românilor, practicată sub forma acțiunii de maghiarizare. 

Ziarul „Le Figaro” din 9 mai 1894 publică acest articol, din care reiese 
dezamăgirea opiniei publice franceze, care descoperă trista realitate a 


pretinsei lupte pentru libertate, condusă de Kossuth, în realitate fiind vorba 
de o luptă pentru dominație a maghiarilor. 

„Rar poţi vedea un popor care a luptat ani indelungati pentru a-şi 
obţine independenţa şi libertăţile ce i se păreau necesare dezvoltării proprii, 
subjugând la rândul său pe cei ce sunt mai slabi decât el! Cu toate acestea, 
la un spectacol de acest gen asistăm în acest moment în Ungaria, şi 
înțelegem emoția pe care o trezeşte, in Europa orientală, procesul ce se 
desfăşoară începând cu ziua de ieri la Klausenburg (Cluj). 

Există în Ungaria şi în Transilvania trei milioane şi jumătate de 
români. Aceşti români, în ciuda faptului că sunt supuşi foarte leali ai 
împăratului-rege al Ungariei, duc o viață națională foarte intensă: tin la 
naționalitatea lor, la religia lor, la limba lor. 

Guvernul ungar le refuză totul, chiar şi o reprezentare în Cameră şi 
aceasta, mulțumită unor procedee nemaiintalnite: au fost mutate înadins 
circumscripțiile electorale, obligând populaţia să meargă mii de leghe ca să 
poată vota. 

Cu toate că legea recunoaşte că limba română trebuie să fie limba 
oficială în districtele locuite de ei, sunt trimişi aici funcționari necunoscând 
o iota românească iar dreptatea este făcută de magistrați care nu înțeleg 
nimic din ceea ce spun reclamantii. 

În şcoli maghiarizarea se face într-un ritm rapid, iar autonomia 
Bisericii române, recunoscută de legea din 1868, numai este astăzi decât o 
chestiune formală, şi încă niciatât“. 

Referindu-se la procesul Memorandumului, ,,Le Figaro“ încheie: 
„Guvernul din Budapesta se străduieşte să menţină ordinea; este posibil, 
este sigur; dar el îşi face singur un mare rău, deoarece arată Europei întregi 
că liberalismul de care face atât de mare caz, în relațiile sale cu Austria, nu 
mai are nici o importanță când este vorba de naţiunile oprimate de 
elementul maghiar. Toată lumea cunoaşte în Ungaria simpatia pe care 
Franţa o nutreşte pentru patria ungară, şi trebuie să nadajduim că se va 
înțelege la Pesta că nu trebuie, prin procese de acest gen, să dispară această 
simpatie! Orice om care iubeşte libertatea se roagă pentru achitarea 
doctorului Raţiu şi a celor douăzeci şi trei de complici.“ 

Principalii redactori ai ziarului „Le Figaro”, în această epocă, erau 
Cornély, Chincolle, Calmette, Anatole France, Emile Berr, Gaston 
Deschamps, spirite echilibrate, care examinau cu mare atenție o problemă 
înainte de a emite o judecată. Dar ei îşi făcuseră o falsă părere despre 
temperamentul politic al nobilimii maghiare, care reprezenta efectiv clasa 
conducătoare. Ungurii au ținut atât de putin seama de avertismentele venite 
din Occident, încât, în loc să diminueze violența, au amplificat-o. 

Ziarul „Le Temps“, care a reprezentat până în 1940 linia politicii 
externe a Franţei, evita în coloanele sale spiritul partizan. Fiecare rubrică 
era ținută de un scriitor renumit. Problemele erau studiate atât de minuțios 


încât ziarul era considerat ca un fel de „Revue des deux Mondes 
cotidiennes”. 

Articolul său din 10 mai 1894, intitulat „Românii din Ungaria”, 
redactat cu o obiectivitate perfectă, demonstra eroarea esențială a 
guvernului maghiar de a dezbate în fața opiniei publice europene problema 
românilor din monarhia austro-ungară. 

„Comitetul Naţional Român, în totalitate (25 de persoane), a fost adus 
în judecată în fața juriului de la Klausenburg (Cluj). Această jurisdicție 
eminamente populară şi liberală ar fi fost în măsură să liniştească asupra 
soartei inculpatilor, dacă, din nefericire, autoritățile nu s-ar fi străduit, se 
pare, să falsifice procedurile judecătoreşti şi să diminueze garanţiile pe care 
legea le acordă acuzaților. Este suficient să parcurgem declarațiile 
miniştrilor unguri ca răspuns la interpelările ce le-au fost adresate în 
Cameră, pentru a ne da seama de pasiunea cu care şovinismul tratează 
această chestiune. 

Este de presupus că şovinismul român, la rândul său, nu va întârzia 
nici el şi că întâlnirea dintre aceste sentimente contrare, dar egale, ar putea 
da naştere la o tensiune destul de serioasă a raporturilor Ungariei, nu 
numai cu cele trei milioane de supuşi români, dar chiar cu cele cinci 
milioane de români din Regatul Român şi guvernul lor.“ 

Ziarul „Le Temps“ făcea aluzie la răspunsul dat de primul ministru 
Weckerle la o întrebare referitoare la pericolul pe care Memorandumul l-ar 
reprezenta pentru siguranța publică, din pricina depeşelor ofensatoare 
pentru națiunea maghiară expediate de ziarele străine. lată răspunsul lui 
Weckerle: „Depeşele care ar putea ofensa demnitatea maghiarilor vor fi 
suprimate şi se va avea grijă ca presa străină să fie informată conform 
adevărului şi să fie totodată prevenită de caracterul tendentios al dărilor de 
seamă ale anumitor agitatori”. 

Ziarul „Journal des débats” a ripostat împotriva acestei tentative a lui 
Weckerle de a instrui presa europeană „conform adevărului”, evident cel 
unguresc! „Subliniem acest pasaj din discursul domnului Weckerle pentru a 
evidenția cât de incorect este procedeul guvernului ungar. De altfel, am fost 
informați, dintr-o sursă demnă de încredere, că autoritățile maghiare 
suprimaseră pur şi simplu depesele ce nu le conveneau.” 

Această încercare, pe cât de imprudentă, pe atât de inoperantă, de a 
extinde Cenzura maghiară la întreaga presă europeană, a avut ca rezultat de 
a face cunoscută Europei imaginea reală şi completă a politicii guvernului 
maghiar cu privire la naționalități. De altfel, cenzura aplicată telegramelor, 
expediate de corespondentii ziarelor străine, n-a slujit la nimic. 

„Le XIX-e siecle”, al cărui director era Yves Guyot, fostul ministru al 
lucrărilor publice, îl însărcinase pe G. Garreau, unul din principalii 
redactori, să facă o anchetă în Transilvania, înainte de a începe procesul 
Memorandumului. La înapoierea sa la Paris, acesta din urmă a tipărit un 


articol intitulat: „Românii din Transilvania”. El a reprodus aici textul 
Memorandumului şi a descris violențele pe care delegația română le-a avut 
de suferit din partea autorităților maghiare, la înapoierea din vizita făcută 
împăratului. „În aceste plângeri si doleante pe care le expunea 
Memorandumul, guvernul de la Budapesta a binevoit să vadă un act 
inadmisibil de rebeliune împotriva legilor țării. Verdictul ce va fi dat curând 
la Klausenburg (Cluj) nu poate avea decât un singur efect, aceia de a 
demonstra românilor că singura cale deschisă de aici înainte pentru ei, spre 
a obține satisfacție, este calea revoluționară. Mare imprudentä, pentru un 
guvern ale cărui nedreptati îi îndeamnă pe cei interesați să ajungă la astfel 
de concluzii!“... 

Întreaga presă europeană a luat apărarea cauzei juste a românilor. 
Celebrul arheolog şi profesor Angelo de Gubernatis scria din Roma, la 22 
iunie: „Ungurii n-au meditat, cu siguranță, îndeajuns asupra istoriei. N-au 
ținut deloc seama de posibilitatea unor redesteptäri [nationale]. Ei au intrat 
în Europa ca un popor războinic, de cuceritori, şi au izbutit, timp de secole 
de mizerie şi de sărăcie, să supună ţăranii care-şi lucrau pământurile. Dar 
Dumnezeu nu îngăduie ca popoarele să fie sclave pe vecie, în timp ce 
stăpânitorul se istoveşte-n corupție. Dumnezeu îngăduie trezirea foştilor 
sclavi. El le insuflă sufletul său si le dă o nouă conştiinţă asupra drepturilor 
lor. Ungurii reclamă pentru ei înşişi toate libertățile, iar doleantele lor sunt 
demne de toată simpatia, de tot respectul nostru, dar în acelaşi timp ei cer 
privilegii incredibile. Vor să fie stăpâni absoluti peste români, iar aceştia să 
rămână valetii lor. Aşa ceva nu este cu putință, nu mai este admisibil. Ceea 
ce Casa de Habsburg a făcut pentru Ungaria, nobilimea ungară trebuie să 
aibă curajul s-o facă pentru românii din Transilvania: să le acorde toate 
beneficiile libertăţii pe care au binemeritat-o ei înşişi, dar fata de care ar 
deveni nedemni, dacă nu vor şti s-o respecte fata de un popor care este o 
minoritate a sa. 

Cred că românii sunt adevărații supraviețuitori ai vechii Dacii. Roma 
i-a adoptat şi i-a civilizat pe locurile unde romanii i-au găsit, unde au 
rămas, şi dacii au dat lumii doi dintre cei mai buni împărați romani: 
Aurelian şi Probus. Erau amândoi români din Transilvania. Prin ei românii 
şi-au câştigat cu adevărat dreptul de cetate în lumea civilizată. Istoria 
ungară are ea însăşi amintiri glorioase... Nu trebuie ca ungurii să-i 
dispretuiasca prea mult pe vechii stăpânitori ai pământului; nu mai poţi, la 
sfârşitul secolului nostru, să  terorizezi popoare întregi. Justitia 
internațională n-are alt tribunal decât opinia publică. Dar această opinie 
este nemiloasă cu tiranii şi îi condamnă la dispreț şi izolare, iar izolarea 
înseamnă moarte.“ 

Marele poet Giosuè Carducci a trimis condamnaților la proces acest 
mesaj: „Românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, din preajma 


Columnei lui Traian, un salut pentru credința lor în viața nemuritoare a 
rasei noastre!“... 

Solidaritatea elitei intelectuale italiene, după sentință, constituie un 
indiciu clar asupra gravei erori comise de guvernul Ungariei. 

Luigi Palma, profesor de drept constituțional al Universităţii din 
Roma, istoricul Cesare Cantu, profesorul B. E. Marinelli din Roma, Eduardo 
Calenda, Roberto Fava, toți şi-au arătat simpatia şi solidaritatea fata de 
românii din Transilvania, în lupta lor pentru emancipare. 

La Camera deputaților, interpelarea deputatului Imbriani îl punea pe 
primul ministru Crispi într-o situație delicată, căci el raliase Italia la Puterile 
Centrale, pentru a forma Tripla Alianţă. 

lată câteva fragmente dintr-un articol apărut în ziarul: „Il Diritto di 
Roma“, reprezentative pentru atmosfera opiniei publice italiene, în urma 
procesului Memorandumului. Ziarul, după ce condamna procedeele 
guvernului maghiar, califica acest proces ca una dintre cele mai grave erori 
politice, similare cu atâtea altele comise pe vremuri de către Austria fata de 
Lombardia şi Venetia. În concluzie, ziarul scria: „Atitudinea Ungariei fata de 
români o poate face să-şi piardă o parte din stima opiniei publice europene. 
Astfel, condamnarea reprezentanţilor românilor din Transilvania, în frunte 
cu doctorul Raţiu — învinuiți că au redactat Memorandumul în favoarea 
națiunii lor — va lăsa în lumea civilizată o impresie de dezgust. Este o 
injustitie comisă de tribunalul maghiar, mai ales când componența acestui 
tribunal n-a prezentat nici o garantie legală pentru acuzați, care, în treacăt 
fie spus, fac parte dintre individualitätile cele mai respectate ale poporului. 
Maghiarii, care sunt indreptätiti să tina la prietenia cu Italia, n-ar trebui să 
uite că românii sunt latini (ca şi italienii) şi că aceştia, printr-o lege naturală 
de familie, le datorează afecţiune. În consecinţă, un principiu de bună şi 
inteleapta politică le impune ungurilor să guverneze într-un spirit de 
libertate şi de respect pentru autonomia locală a românilor, ca supuşi ai 
statului ungar.” 

Ura în politică alimentează erorile fatale ale unui stat. 

Propaganda română n-ar fi izbutit să determine tensiunea şi sprijinul 
opiniei publice europene, chiar dacă fusese foarte bine organizată. Din 
fericire această opinie aflase despre teribila realitate a asupririi maghiare şi 
de farsa constituţiei liberale a Ungariei. 

„Este un întreg popor care apare în calitate de acuzat. Acest proces nu 
este, în realitate, decât un episod aproape epic al unei mari lupte între 
naționalități. Europa întreagă a răsunat de freamătul de durere al lui 
Kossuth şi al prietenilor săi, apărători ai drepturilor poporului ungar. Or, 
acest popor ungar, şi Kossuth şi prietenii săi politici, n-au încetat niciodată 
să fie asupritorii cei mai sălbatici ai naționalităților asupra cărora şi-au 
întins mâna. Este o monstruozitate existența acestui regat ungar, tiranizând 


milioane de slavi si de români cu o ferocitate demnă de despotismul 
turcesc.” („La libre parole”, din 9 mai 1894.) 

Pe data de 2 iunie (a aceluiaşi an), James Darmesteter trimitea 
românilor, după condamnarea lor, următorul mesaj: „Ungaria a uitat, oare, 
atât de repede că a luptat cu arma pentru drepturile omului şi ale 
cetățeanului şi de martiriul său din 1849? Să fi uitat ea că un popor care a 
suferit atâta pentru drepturile sale este dator mai mult ca oricare altul să 
respecte drepturile celuilalt? Să fie, oare, o lege că în asupritul de ieri zace 
asupritorul de mâine? Când oare popoarele creştine îşi vor reaminti, toate, 
cuvântul Domnului: «Nu asupri străinul care locuieşte pe pământul tău, 
căci iti vei reaminti, Israel, că ai fost asuprit şi tu în Egipt.” 

Reacţia presei europene față de intoleranta maghiarilor a făcut cel mai 
mare serviciu românilor, deschizând calea sentinţei de la Trianon. 

Marele polemist Henri Rochefort, într-un articol publicat în 
„LIntransigeant” din 13 mai 1894, expune revolta spiritului liberal al 
Europei şi înfierează politica guvernelor maghiare fata de români. 

„Procesul care se judecă acum la Curtea cu juri din Klausenburg 
(Cluj) şi în care sunt implicați 25 de membri ai Partidului Naţional Român, 
depăşeşte într-adevăr toate frontierele imaginabile ale nedreptätii. Crima 
acuzaților este aceasta : asupriti, persecutați şi tratați ca animalele sălbatice 
de către maghiari, românii din Transilvania au trimis o delegație către 
împăratul Austriei, suveranul lor, pentru a le exprima doleantele. Şi iată, 
faptul de a fi trecut peste justiția ungară, este, se pare, pasibil de cea mai 
grea pedeapsă. Orgoliul maghiar nu acceptă ca românii, exploataţi si 
torturați de nemiloşii lor stăpâni, să se ducă să ceară ajutorul Şefului 
suprem al imperiului. Există probabil în această interdicţie feroce teama 
dezvăluirilor pe care victimele nu vor întârzia să le publice împotriva 
tortionarilor lor. Aceştia nu doresc ca cei mai putin civilizati să vadă clar în 
conduita lor nemiloasă... Viața românilor din Transilvania, care gem acum 
sub jugul ungurilor, este ca ,snopeala-n bătăi” ridicată la gradul de 
instituție. Agenţiile telegrafiază că acuzaţii Lucaciu şi Albini, aclamati la 
intrarea in tribunal de către mii de români ieşiţi să-i întâmpine, au fost loviți 
fără ruşine de către unguri, la sfârşitul audierii. Acest fel de a înțelege 
respectul datorat prizonierilor puşi în imposibilitatea de a se apăra este prea 
de tot maghiar. Şi asemenea atentate au loc chiar a doua zi după 
manifestatiile entuziaste, prilejuite de funeraliile marelui eliberator Kossuth! 
Iar noi, care altădată ne-am rugat atât de mult pentru libertatea Ungariei! S- 
o spunem pe şleau, acum c-au obținut-o, ei o folosesc într-un mod cu totul 
ciudat. Cum pot fi posibile asemenea infamii? Cum se face că marile puteri 
europene nu s-au întrunit încă într-un mare tribunal de arbitraj, chemat să 
împiedice asuprirea unor popoare de către altele? S-ar putea spune, iată, că 
n-am făcut nici un pas înainte de la vârsta cavernelor.” 


Primul ministru Weckerle se putea felicita de succesul obtinut! Am 
rezumat la maximum citatele din voluminosul dosar cu täieturi din ziarele 
epocii, suficiente totusi pentru a descrie regimul de teroare si de 
maghiarizare cu orice pret a nationalitätilor. 

Marele istoric Ernest Lavisse a tras concluzia acestui absurd proces în 
mesajul său pe care l-a trimis, la 30 mai 1894, condamnaților: 

„Românilor, acelora care, pentru faptul că au revendicat în mod legal 
drepturile națiunii române, au fost acuzați şi condamnați pe nedrept, le 
trimit omagiul admiratiei mele respectuoase, al simpatiei mele profunde şi al 
dorinței mele arzătoare pentru a-şi lua revanşa asupra justiției şi a 
drepturilor atât de brutal ofensate, în persoana lor. Această revanşă sper că 
va fi luată curând, ştiu că este inevitabilă! Trăiască România!“ 

Un sfert de secol mai târziu revanşa va fi luată! 

Trebuie să recunoaştem că guvernele ungare n-au fost deloc 
intimidate de furtuna protestelor iscate de proces şi de sentința din 4 mai 
1894. Dimpotrivă, au continuat cu şi mai multă energie politica lor de 
maghiarizare. Neîndoios, această energie ar fi putut fi utilizată pentru binele 
Ungariei, susținând o cauză justă. Dar temperamentul pătimaş al 
maghiarilor îi împiedica să vadă realitățile aşa cum erau. 

Un an mai târziu, în noiembrie 1895, au avut loc dezbaterile 
procesului „Stindardelor din Agram”5, care s-a sfârşit prin condamnarea a 
patruzeci si opt de studenți croați la pedepse de la doi până la patru ani de 
închisoare. Procesul nu era de natură să contribuie la ameliorarea relațiilor 
dintre croați şi maghiari. 

Cu prilejul dezbaterilor din Camera maghiară, la 23 iulie 1904, de- 
putatul Konyathy Béla, vorbind despre raporturile existente între Croatia şi 
Ungaria, a făcut trista constatare a urii profunde a croaților față de unguri. 
Intelectualitatea năzuia să realizeze o mare Croatie, ceea ce nu putea fi nici 
acceptat, nici tolerat, căci aceasta voia să însemne o demonstrație împotriva 
unității țării aparținând Coroanei maghiare. 

Deputatul Konyathy a reamintit cuvintele deputatului croat Kovacevic, 
conform cărora generaţia actuală era total pierdută pentru cauza maghiară. 
Dar pentru Tisza, Apponyi, Kossuth, Weckerle nu exista în Ungaria o 
problemă a naționalităților. In toate declaraţiile lor, ei nu vorbeau decât 
despre „Statul Naţional Unitar Maghiar” ca despre o realitate evidentă. Erau 
intoxicati de o adevărată iluzie. 

În nici un moment, aceşti oameni politici n-au examinat cu seriozitate 
aspectele proceselor de la Cluj şi de la Agram şi nici repercusiunile pe care 
acestea le puteau avea asupra opiniei publice din România şi Serbia. Fără 
orgoliul lor, ar fi putut înțelege solidaritatea românilor liberi cu cei din 
Ungaria, şi pe cea a sârbilor cu croații şi sârbii din Serbia. 


5 Zagreb (n.tr.) 


Studiind documentele referitoare la atmosfera creată în Europa de 
procesele intentate brosurii „Replica“ şi ,Memorandumului", suntem uimiti 
de rolul jucat, în acel moment, de studenții români de la Paris, Roma, Viena, 
Berlin, Oxford sau Bruxelles. 

În 1891, s-a fondat în Bucureşti „Liga culturală”, având ca scop 
strângerea legăturilor între românii de pretutindeni. Organizaţii ale acestei 
Ligi au fost create dincolo de granițele României, în toate centrele 
universitare ale Europei, unde existau studenți români. Ei au fost creatorii 
climatului favorabil al cauzei românilor. Elanul lor tineresc a trezit în cele 
din urmă simpatii şi a determinat atitudini prețioase pentru cauza 
românilor. Idealismul lor militant a strâns laolaltă personalităţile 
proeminente ale ştiinţei şi politicii. 

Un rezultat al acestui elan studențesc a fost crearea la Oxford a unui 
miting prezidat de celebru! filolog si romanist N. R. Morphile. El era 
înconjurat de cei mai iluştri profesori ai acestui vechi şi prestigios centru 
universitar: Spooner, Dr. N. Bridges (în acel moment şeful şcolii pozitiviste 
engleze), Carlyle si Ball. O mare manifestaţie de simpatie în favoarea 
românilor din Ungaria, de la Oxford, constituia o victorie a propagandei 
naționale. E de ajuns să extragem câteva fragmente din discursul 
profesorului Morphile: „Am vizitat în trei rânduri România şi frumoasa 
regiune a Transilvaniei şi am cunoscut de aproape acest interesant popor. E 
foarte ciudat să descoperi un popor de origine nobilă, vorbind o limbă 
derivată din latină, care, în ciuda tuturor persecuțiilor la care a fost expus, 
se dezvoltă totuşi cu atâta vigoare, atât de departe în estul Europei.” 

Profesorul Morphile şi-a încheiat discursul făcând apel la simpatia 
compatriotilor săi pentru cauza justă a unei națiuni harnice, energice şi 
pline de viata, care nu cerea nimic altceva decât să fie un element de cultura 
în sânul marii familii europene. 

Răspunzând scrisorii de mulțumire a doctorului I. Raţiu si 
numeroaselor telegrame primite, profesorul Morphile declară: „Toate aceste 
manifestări dovedesc cât de puternic este spiritul naţional în sufletul 
poporului român. Admirăm devotamentul dumneavoastră pentru viata 
națională. Vă dorim curaj şi mult succes, şi fiți convinşi că simpatiile 
personalităților noastre cele mai luminate nu vă vor lipsi. Dovadă, moţiunea 
propusă de doctorul Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care, în toiul 
celor mai vii aplauze, şi-a exprimat credința că poporul român din 
Transilvania îşi va obține autonomia si a regretat că ungurii, care, acum 
patruzeci şi şase de ani, au trezit prin suferințele lor simpatia Marii Britanii, 
tratează astăzi într-o manieră atât de inumană celelalte naționalități.“ 

O tânără profesoară din Franța, domnişoara Delhomme (a fost mai 
târziu directoarea şcolii de fete din Mans), care studia la Oxford, a rostit cu 
prilejul acestui miting o conferință foarte documentată asupra românilor din 
Transilvania. Dar ea nu s-a mulțumit cu atât; simpatia ei pentru români s-a 


transformat într-un veritabil apostolat. După mitingul de la Oxford, s-a dus 
la Londra, a bătut la uşile redactiilor marilor ziare, încercând să trezească 
interesul pentru suferințele poporului român. A vizitat şi oameni politici, pe 
deputații cei mai importanți, pentru a-i convinge să devină apărătorii cauzei 
române. 

Toată această trudă de a capta simpatia pentru românii monarhiei 
austro-ungare a fost opera tinerimii române care-şi făcea studiile în 
străinătate. 

Cu prilejul reuniunii de la Bruxelles, în luna august 1897, în cadrul 
congresului interparlamentar, contele Apponyi a ţinut un mare discurs 
făcând apologia constituției milenare a Ungariei şi a pretinsului liberalism 
maghiar. Strălucit orator, exprimandu-se cu o uşurinţă egală în franceză, 
engleză, germană şi italiană, Apponyi a polemizat (cum era de aşteptat) cu 
delegația parlamentară română, protestând că se amestecă în treburile 
interne ale Ungariei. Delegația română ridicase problema situației românilor 
din Ungaria şi a regimului la care erau supuşi. A doua zi, Liga Naţională şi 
Culturală Română, al cărei preşedinte la Bruxelles era loan Raţiu care-şi 
dădea aici doctoratul în Drept, a distribuit membrilor congresului 
interparlamentar o broşură în limba franceză, în care le explica, printr-o 
documentare perfectă, adevărata față a liberalismului maghiar şi ceea ce 
însemna în realitate constituția milenară a Ungariei. Broşura evidenția 
situația dramatică a românilor din Transilvania şi fusese redactată de 
Roman, vechi redactor la ziarul „Tribuna” din Sibiu, care cunoştea cu 
exactitate regimul constituțional ungar de la 1900 — 1918. El a fost mai 
apoi, în mai multe rânduri, deputat şi senator în Parlamentul român. 

Era de aşteptat ca această broşură să producă o reacție din partea 
delegației ungare. Contele Apponyi i-a însărcinat pe deputaţii Pazmandy 
Denes şi Asboth să redacteze răspunsul, care a fost publicat în 
„LIndependance Belge” din 14 august 1897. Efortul celor doi deputaţi 
unguri de a minimaliza efectul produs de broşura „Protestul românilor din 
Transilvania împotriva oprimării ungare” i-a îngăduit lui Roman să le 
respingă toate argumentele. A urmat apoi o polemică de trei săptămâni în 
coloanele ziarului belgian, la care a participat şi George Moroianu, marele 
apărător al cauzei românilor din Transilvania. George Moroianu studia pe 
atunci ştiinţele politice şi avea să ajungă, in 1919, rectorul Academiei de 
înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. 

Un om politic belgian a intervenit de asemenea în această dezbatere 
printr-o scrisoare, semnată Durand zis Dupont, mai curând neplăcută 
pentru delegația ungară. El cunoştea bine situația naționalităților sub 
regimul ungar, deoarece citise „Guvernarea în democraţie” de Emile 
Laveleye. în volumul al II-lea, autorul acestei lucrări dăduse ungurilor un 
avertisment: „Măsurile din ce în ce mai severe pe care aceştia le iau, pentru 
a impune învățarea şi folosirea limbii maghiare croaților, slovacilor, 


românilor sau germanilor locuind în Transilvania, nu pot conduce la 
maghiarizarea acestor populații, ci dimpotrivă, seamănă germenii unor 
resentimente foarte periculoase pentru viitor.” 

Ceea ce se va şi întâmpla. 

O întreagă generație de români a întreprins o propagandă intensă 
împotriva regimului de asuprire al guvernelor maghiare în scopul 
maghiarizării națiunilor. Desigur, sârbii, croații şi slovacii duceau o acțiune 
similară pentru a lămuri opinia publică europeană. Rezultatele acestei 
campanii, pentru adevăr şi dreptate, s-au făcut văzute în toamna anului 
1907, cu prilejul conferinței interparlamentare pentru pace ţinută la 
Budapesta. Era exact la două luni după ce contele Apponyi reuşise să 
determine Parlamentul să aprobe faimoasa lege şcolară care suprima 
învățământul în limba maternă al copiilor din şcolile primare ale diferitelor 
naționalități. Legea votată a provocat protestele violente ale românilor, 
slavilor şi germanilor din Ungaria. Ecoul acestor proteste a putut fi verificat 
prin articolele apărute în presa mondială a acelui moment. Neindoios, 
guvernul maghiar dădea dovadă de o mare îndrăzneală trimițând invitaţii la 
conferință marilor personalități europene. Multe invitații au rămas fără 
răspuns, sau, mai exact, răspunsurile au fost negative. 

Marele scriitor norvegian Bjornson, care luase apărarea 
naționalităților prin articole publicate în „Neue Freie Presse“, „Die Zeit“ şi 
„Haetz“, a crezut de datoria sa să-şi motiveze absența la congres: „În 
tinerețea mea am iubit şi am admirat mult poporul maghiar pe când era 
asuprit şi plângea amarnic. Dar mai târziu, după ce am studiat mai 
îndeaproape, şi după ce m-am convins de nedreptätile pe care le comite fata 
de alte naționalități, am început să-i detest şovinismul. Sunt convins că în 
afara Ungariei nu există nimeni care să nu aibă aceleaşi sentimente, şi, 
credeti-ma, aceste nedreptäti vor conduce Ungaria, mai devreme sau mai 
târziu, la pieire.“ Acest răspuns a fost publicat în revista ungurească din 
Budapesta „A Ahir“, în luna septembrie 1907. 

Aceeaşi revistă a publicat şi răspunsul contelui Tolstoi la invitația 
primită. Invitatia surprinde, deoarece Tolstoi nu era şi nu fusese niciodată 
un parlamentar. Duma fusese acceptată de Nicolae al II-lea, după revoluția 
din 1905. Milan Markovié — în teza sa de doctorat „Tolstoi şi Gandhi“, teză 
prezentată în 1927 la Sorbona şi tipărită de revista „Revue de litterature 
comparée“ (revistă condusă de F. Baldensperger si Paul Hazard) — a pus în 
lumină originea gândirii tolstoiene, ca şi acțiunea lui Mahatma Gandhi. 
Acesta din urmă mărturiseşte, în lucrarea sa „Tânăra Indie“, cele trei mari 
influențe care i-au determinat întreaga viata: „Biblia, Puşkin şi Tolstoi“. 
Gandhi îl caracteriza pe Tolstoi drept „marele profet al neimpotrivirii la rau“. 
Or, Lev Tolstoi, adversar al violenței, acela care a enunțat principiul 
neimpotrivirii la rău prin rău, nu putea să ratifice, prin prezența sa, farsa 


unei conferinte interparlamentare pentru pace, si mai ales una care se tinea 
la Budapesta. 

Neindoios, prezența marelui scriitor, apostol al rezistenței pasive si 
duşman al războiului, ar fi acordat o mare autoritate conferinței 
interparlamentare pentru pace, prin imensul prestigiu de care se bucura în 
lumea întreagă. 

El cunoştea prea bine asuprirea naționalităților din Ungaria şi politica 
violentă de maghiarizare, grație secretarului său (totodată şi medicul său) 
doctorul Makowetzky, slovac din Ungaria. Imprudentă o asemenea invitaţie, 
adresată unui om ce nu ezitase să intre în conflict cu Biserica Ortodoxă 
Rusă, care-l excomunicase. Şi inexplicabilă această invitație contelui Tolstoi, 
a cărui operă atât de vastă trebuia să fie cunoscută de contele Apponyi. 
Crezuse el oare în solidaritatea claselor, într-un serviciu făcut între doi 
oameni aparținând nobilimii celei mai autentice? Răspunsul a fost zdrobitor: 
„Un congres al păcii n-are nici o valoare atunci când în sânul acestuia 
apostolii săi clamează în favoarea păcii, în timp ce la ei acasă asupresc 
popoarele. lar ceea ce este şi mai trist este faptul că în străinătate contele 
Apponyi are reputaţia unui pacifist, în timp ce în Ungaria nu recunoaşte nici 
măcar calitatea de om acelora ce nu sunt maghiari... Orice ființă cu judecată 
sănătoasă trebuie să-i smulgă acestui om masca mincinoasă, pentru a arăta 
lumii întregi că nu este un binefăcător, ci o simplă pasăre de pradă.“ 

Apostolul de la Iasnaia Poliana însemna cu fierul roşu fruntea unuia 
dintre cei mai fanatici autori ai politicii de maghiarizare. Când Tolstoi îl 
acuza pe contele Apponyi că în „Ungaria, el nu recunoşte nici măcar 
calitatea de om acelora ce nu sunt maghiari”, celebrul scriitor rus făcea 
aluzie chiar la sententa contelui maghiar, care declarase: „Tot ember, nem 
ember“, adică „Slovacul nu este o ființă”. 

Această sentință fără apel n-a produs nici o emoție printre 
conducătorii politicii ungare. Ei continuau cu credinţă alternativa doctorului 
Kosztensky Geza, enunțată încă din 1893: „Sau vom fi anihilati, sau 
nationalitätile vor trebui să ni se asimileze, tertium non datur“. 

O întrebare se impune: cui trebuia să-i slujească politica de 
maghiarizare dusă de Tisza, Weckerle, Apponyi, Andrâssy etc.? Evident, nu 
națiunii maghiare, adică totalitätii unei populații aparținând aceleiaşi 
națiuni. 

„Repartiția proprietății în Ungaria era în 1937 următoarea: raportată 
la întinderea Ungariei de astăzi, dintr-un total de 16.173.443 pogoane 
marea proprietate poseda, în 1916, 5.978.596 pogoane, adică 36,9%; în 
1921, 5.799.774 pogoane, adică 35,9% şi în 1930, 4.862.889, adică 30,5%. 
Situaţia actuală este deci următoarea: cele 1.232 mari proprietăți, având 
peste 1.000 pogoane şi constituind 0,1% din totalul unităților agricole, 
ocupă 30% din suprafaţa totală a pământurilor. În medie, o mare 
proprietate deţine deci 3.947 pogoane. Numărul proprietăților mai mici de 5 


pogoane este de 1.142.294, asadar 71,5% din numärul total al 
proprietăţilor, întinderea lor totală fiind de 1.748.831 pogoane, adică 11% 
din suprafaţa totală a pământurilor. În general, un mic proprietar posedă 
17 pogoane de pământ. Aceste cifre caracterizează din plin absenţa totală 
de proportionalitate socială în repartiția proprietăţilor. Pe de o parte 3.497.1 
de pogoane pentru fiecare proprietar, pe de altă parte, 1% pogoane. Si 
atunci unde se află multitudinea celor ce nu posedă bunuri? Această 
situație explică dezvoltarea structural defavorabilă a societății agricole.” (La 
Revolution muette, Budapesta 1937, pag. 104.) 

»---40% din populaţia agricolă, adică 1.790.811 persoane, această cifră 
cuprinzandu-i şi pe funcţionarii agricoli şi toți fermierii, nu posedă pământ. 
Dacă defalcăm numărul funcţionarilor, al fermierilor şi al populaţiei agricole 
cu alte ocupaţii, rămân 1.625.967 de indivizi cu familiile lor, evident, care 
nu posedă pământ şi trăiesc exclusiv din munca lor. Numărul acestor 
deținători de proprietăți mai mici de 5 pogoane, fermieri şi muncitori 
agricoli, este de 1.417.487. Adevăratul proletariat agricol numără deci 
3.043.454 de invidizi, adică cei 3 milioane de cerşetori maghiari de care s-a 
vorbit atâta şi pentru care nu s-a făcut nimic. Ei formează ceva mai mult de 
două treimi din populaţia agricolă şi o treime din toată populația maghiară.” 
(Ibidem, pag. 106—117). 

Acest imens proletariat agricol, cum spunea Kovacs Imre în La 
Revolution muette: „83% din populaţia noastră agricolă şi 43% din toată 
populația maghiară, ducând viața de proletar agricol, constituie cel mai 
important proletariat agricol din toată Europa”. 

Această situație nu putea să nu dea naştere la o lentă descompunere 
morală în sate, sub forma sectelor religioase, ale căror practici reamintesc 
de epocile cele mai întunecate ale începutului Evului Mediu. Kovâcs Imre 
vorbeşte despre unele aspecte ale acestor practici mistice. 

„Atâtea lucruri au fost scrise despre starea de mizerie a acestei 
populaţii. Sunt copiii abandonaţi ai națiunii, pentru care nimeni nu vrea să 
facă nimic. Ei trăiesc o viata agitată, animați de sentimente nesigure si, 
încetul cu încetul, ultima urmă de conştiinţă umană dispare din sufletul tor. 
Ei se scufundă în nihilism şi totul le este egal. Devin ceea ce în germană se 
numeşte «Lumpenproletariat», elementul cel mai periculos care începe să fie 
dominat de atmosfera «panem et circenses» din Roma. Ei încearcă să scape 
de mizerie; numeroase cai le sunt deschise: scufundarea in nihilism, 
înființarea de secte religioase, înrolarea în mişcări cu scopuri şi idei tulburi. 
Dar toate acestea înseamnă o revoluție mută...“ 

in această ultimă perioadă, proletariatul nostru agricol, ca să 
alunge mizeria, se refugiază în secte. Conjunctura de după război le uşurase 
situația pentru câţiva ani şi tensiunea socială slăbise cât de cât. Dar la 
sfârşitul acestei conjuncturi muncitorii noştri agricoli ajunseseră într-o 
stare catastrofală, astfel încât, dacă judecăm după semnele exterioare, erau 


expuşi la o totală decădere morală şi spirituală. lată de ce viața celor «3 
milioane» merită astăzi o atenţie specială. Soarta lor disperată şi tot ceea ce 
situația lor socială are mai înspăimântător îşi găsesc consolarea în extaze 
necugetate, în furia religioasă sau în slujba unor idei fantasmagorice. 

Mizeria umană are o limită, după care constiintele se erodează şi 
demnitatea devine iluzorie. Largi pături de muncitori agricoli au atins 
această limită şi merg spre prăpastia de unde nu mai există întoarcere. 

Până la Marele Război — 1914 —, țărănimea şi muncitorimea agricolă 
găseau totdeauna o ieşire sau primeau încurajări, grație cărora puteau 
aştepta şi spera. Revoluţia țărănească, socialismul agrar, emigrația au fost 
tentative disperate, dar salutare (în ceea ce priveşte materialul uman) şi au 
dat satisfacție revendicărilor realizabile ale cerințelor lor, reducând astfel 
tensiunea respectivă. Națiunea a pierdut mult, dar calitatea elementului 
etnic a rămas neschimbată. Prin sistemul copilului unic, ţăranul se întoarce 
împotriva lui însuşi, distrugând națiunea si din punct de vedere calitativ. În 
secte decăderea calitativă este rezultatul mizeriei, demoralizarea 
intelectuală, morală şi spirituală este în plină desfăşurare şi — cu câteva 
excepții, — proletariatul intelectual se pierde in nihilismul total: sfântul 
destructivism; în timp ce lumea mistică a sectelor pregăteşte sufletele 
pentru o nouă revoluție ţărănească. 

Din unele case de fermieri, se aud gemete înspăimântătoare, 
strigăte, apoi plânsete care se sting, şi apoi cântece... Aceste zgomote 
neobişnuite produc o impresie adâncă în noaptea calmă a pustei... Dar 
încetul cu încetul te obişnuieşti cu ele, pentru că în fiece seară se repetă 
sub o formă sau alta. Este serviciul divin al sectei care-l invocă pe diavol. 
Adepții săi nu cred într-o soartă mai buna pe pământ şi trebuie să-şi 
asigure aşadar, prin toate mijloacele, viața de dincolo. Această lume 
înseamnă mizeria eternă, sclavia şi umilința. Pentru oamenii aceştia Biblia a 
fost o revelație si un eveniment. Ei s-au cutremurat citind vorbele 
încurajatoare ale lui Hristos, care spunea: «li va fi mai uşor unei cămile să 
treacă prin urechile acului decât unui bogat să intre în împărăţia cerurilor». 
Ei au simțit că raiul le este rezervat. L-au câştigat prin suferințele lor pe 
pământ şi acum trăiesc în speranța vieții de apoi. Dar conştiinţa păcatului îi 
nelinişteşte puternic. Ce se va întâmpla dacă, din pricina păcatelor, nu vor 
obţine iertarea? Păcatul le-a apărut sub aspectul Satanei. Ca urmare a 
cunoştinţelor lor teologice primitive şi a încordării nervoase constante în 
cursul şedinţelor biblice, au ajuns la ideea că diavolul îi locuieşte şi că 
fericirea totală, după moarte, nu le va fi asigurată atâta vreme cât nu-l vor fi 
alungat pe Satana din trupul lor. 

Atunci s-au înarmat cu bice şi înaintea începerii serviciului religios, se 
flagelează reciproc, după ce mai întâi se dezbracă. Îşi torturează şi îşi 
martirizează trupurile, pentru a-l scoate pe diavol din ale sale. O mare 
mulțime participă la acest oribil serviciu divin. Când unul din membrii 


sectei se simte în stare de păcat, este biciuit de către camarazii săi. După ce 
l-au alungat pe diavol din trup, serviciul divin începe. Urmează lectura 
câtorva versete din Biblie şi adepţii discută într-o aşteptare febrilă, de 
dorinţă din ce în ce mai ardentă şi o mâhnire adâncă. Între timp cântă, iar 
la sfârşitul slujbei se întorc acasă obosiţi, dar fericiți. 

...Cu timpul însă s-au săturat de atâtea flagelatii şi torturi şi s-au 
potolit. Nuielele le-au căzut din mâini iar Biblia îi îndrepta spre alte căi. Au 
renunțat să-l alunge pe diavol şi acum aşteaptă ca Sfântul Spirit să-i 
pătrundă. Cred că Sfântul Spirit va cobori asupra lor. lată de ce acum au 
intrat în secta Pentacostalilor. Aderentii lor s-au răspândit în lumea rurală 
şi nici nu ne putem închipui tragedia ce se ascunde dincolo de ferestrele 
închise ale gospodăriilor ţărăneşti. 

...Dupa atâtea secole, chinuiti şi la capătul suferințelor, oamenii au 
găsit o nouă cale care le îngăduie să scape de legile Puterilor terestre. 
Membrii unor numeroase secte de dincolo de Tisa rămân sterili. Nu-şi 
doresc copii, pentru că nu vor ca descendenții lor să sufere şi ei. Sfârşesc 
pur şi simplu cu totul: se condamnă ei înşişi la moarte. Toţi se îmbracă în 
negru si chiar copiii născuți anterior poartă veşminte negre până la gat. Nu 
pot suporta viata din jurul lor. Distrug tot ce înfloreşte, încurajează, naşte 
speranță. Smulg florile, ciopartesc arborii şi nu cruta decât salcâmul, 
simbolul sărăciei. În jurul gospodăriilor lor, totul piere şi se stinge.” 

A existat o aristocrație maghiară robustă, care şi-a apărat privilegiile 
cu o energie inegalabilă, incapabilă să înțeleagă sensul marilor schimbări 
sociale şi economice în mişcare continuă de după 1848. Ea n-a înţeles lecţia 
ce se desprindea din primul război mondial, aceea a afirmării principiului 
naționalităților. Neclintită, nega aceste principii, deşi se vedea limpede care 
va fi rezultatul. 

În 1914, contele Kâroly a înființat un mare partid arborând toate 
ideile democratice. Unul din adepţii săi, Stefan Apathy, profesor la Uni- 
versitatea din Cluj, om de ştiinţă de mare prestigiu, şi-a asumat sarcina de 
a defini politica noului partid cu privire la naţionalităţi. În ziarul 
,Magyarorszäg” din 1 august 1916 (cu douăzeci şi opt de zile înainte de 
intrarea în război a României), el scria: „Noi trebuie să identificăm 
maghiarismul cu națiunea maghiară şi, creând un program de opoziție, nu 
trebuie să ținem deloc seama de acei oameni care trăiesc în Ungaria şi nu 
vor să fie maghiari. Nu trebuie să satisfacem nici una din doleantele 
naționalităților. Să nu le întrebăm care le sunt dorințele şi doleantele de 
care ar trebui să ținem cont, fără să aducem prejudicii unității statului 
national maghiar. Nu, esentialul nu constă în aceasta, ci să ştim ce vrem noi 
şi cum trebuie să actionäm noi împotriva naționalităților şi în interesul 
unității statului maghiar şi al progresului naţiunii maghiare.” 

Se poate oare formula într-un mod mai categorie o atitudine contrară 
ideii de bază a democraţiei? Neindoios, această afirmaţie are, prin latura ei 


absurdă, aerul unei bravade împotriva cursului istoriei. Dar ea semnala 
totodată în mod clar ce-ar însemna pentru naționalități o eventuală victorie 
a monarhiei dualiste. 

Ne putem uşor imagina ce ecou a avut printre români acest articol- 
program al profesorului Apâthy. 

Ca să salveze esența nationalitätii maghiare, concentrată în nobilime, 
aristocrația a respins orice reformă socială şi economică putând aduce după 
sine o cât de mică ştirbire a privilegiilor sale. 

Sociologii maghiari Kovacs Imre, în Revoluția muta; Erdel Ferenc, în 
Satul unguresc; Szabo Zoltan, în Mizerie neagră, Feja Geza, în Semnul 
furtunii, Iles Gyula, în Locuitorii pustei; Elekes Boldizari în Hristos al pâinii, 
toți descriu în operele lor apărute între 1932—1938 prețul plătit de poporul 
ungar pentru a salva esența nationalitätii „concentrată” în nobilime. 

Neindoios, intransigenta cu care conducătorii unguri au susținut, pe 
toată perioada războiului [din 1914—1918] aceleaşi principii, până în ziua 
când înfrângerea a declanşat furtuna revoluţiei, este uluitor. În nici un 
moment nu s-au gândit să examineze problema naționalităților în caz de 
înfrângere. 

În primăvara anului 1918, această înfrângere a devenit o certitudine, 
dar până în ultimele clipe clasa politică maghiară era convinsă că va putea 
păstra integritatea absolută a Ungariei. 

Memoriile generalului Cramon, reprezentantul pe timp de război al 
Marelui Cartier General German pe lângă cel al armatei austriece, ne aduce 
o prețioasă contribuție referitoare la atitudinea conducătorilor unguri. 
Generalul afirmă că oamenii politici, chiar în momentele cele mai tragice ale 
războiului, nu-şi dădeau seama de pericolul mortal ce amenința vechiul 
Imperiu al Habsburgilor. Eforturile disperate ale împăratului Carol, de a 
proceda la federalizarea imperiului, pentru a-i împiedica dezmembrarea, s- 
au lovit de opoziția incäpätânatä a oamenilor de stat ungari. Aceştia nu 
aveau nimic împotriva federalizării Austriei propriu-zise, dar nu voiau să 
audă vorbindu-se de acelaşi sistem şi pentru Ungaria. 

În timp ce încheieturile Imperiului trosneau de peste tot, ca o 
constractie veche la începutul unui cutremur de pământ, oamenii de stat 
maghiari rămâneau prizonierii ideii unei Ungarii milenare. În „Înfrângerea 
puterilor centrale”, K. Fr. Novâk oferă un exemplu tipic al neclintitei 
atitudini maghiare față de naționalități, cu o lună înaintea prăbuşirii. 

Nefericitul împărat Carol l-a trimis pe contele Ştefan Tisza, cel mai 
dârz adversar al naționalităților, în regiunile meridionale ale Imperiului, ca 
să stabilească contacte şi să studieze la fața locului problema iugoslavă. Ne 
putem da seama de sentimentele lui Tisza din discursul pe care l-a rostit la 
Sarajevo, la 23 septembrie 1918. Era exact cu 24 de zile înainte ca 
Alexandru Vaida-Voevod sa declare, pe 17 octombrei, în Camera deputaţilor 
din Budapesta, în numele naţiunii române: „Românii din Ungaria şi cei din 


Transilvania cer să se desprindă de Ungaria şi să-şi decidă de aici înainte 
propriul destin”. 

Ştefan Tisza, om politic de o inteligență superioară, egală curajului 
său, domina prin cultură, talent şi darul oratoric. Avea deci toate 
posibilitățile să tragă concluziile din informaţiile pe care le avea asupra 
situației Imperiului şi mai ales a Ungariei. Astfel, este exclus să nu-şi fi dat 
seama de momentul tragic în care se afla Ungaria, dar a crezut probabil că 
cea mai bună atitudine pe care era dator s-o ia era aceea de a intimida, 
vorbind cu aroganta unui stăpân, cu disprețul învingătorului fata de cei 
învinşi. 

Novâk reproduce cuvintele pe care Tisza le-a adresat naționalităților 
bosniace, croate şi sârbe: „S-ar putea să ne prăbuşim, dar, înainte de a ne 
prăbuşi vom găsi încă destulă forță pentru a vă distruge”. Până la sfârşit, 
părea obsedat de iluzia Ungariei milenare. 

Politica de exterminare a naționalităților şi ura împotriva românilor au 
făcut ca războiul să devină inevitabil. 

(Traducere de Elis BUŞNEAG) 


VII. 14 august 1916: România declară război Austro-Ungariei 


Decizia n-a fost uşor de luat. 

O experienţă istorică seculară crease teama de Rusia, mereu nesigură 
pentru aliaţii săi. În 1912, cu prilejul aniversării a o sută de ani de la 
răpirea Basarabiei, ministrul Instructiei Publice Ruse, Leon Casso, a 
publicat o lucrare comemorativă: „Rusia la Dunăre”, în care trasa politica 
imperială de expansiune viitoare în Balcani, către Marea Egee. Această 
expansiune întâlnea un singur obstacol, poporul român, care nu aparținea 
blocului slav şi această insulă de latinitate nu era asimilabilă. Nimic nu 
semnala vreo schimbare în orientarea de expansiune a imperialismului rus 
care să nu justifice teama românilor, stăvilindu-le elanul în perioada 
neutralității (1914—1916). 

Neindoios ca, pentru oamenii politici, perspectiva unui război 
european, angajând în luptă forțele Triplei Alianțe împotriva celor din Tripla 
Antantă, începuse să se contureze cu precizie încă din 1912, când a izbucnit 
războiul balcanic. Regele Carol I al României era credincios alianței semnate 
cu puterile centrale în 1883. 

Prea german, el nu putea concepe ca obligaţiile ce decurgeau din 
tratatele de alianță să nu fie scrupulos respectate. Ignora oare regele, starea 
de spirit a opiniei publice cu privire la problema românilor din monarhia de 
Habsburg? Detinem două mărturii care dovedesc preocupările dramatice ale 
regelui. 


Prima este cea a marelui jurnalist englez Wichham Steed, 
corespondent la Viena al ziarului ,Times”. Profund cunoscător în problema 
minorităților din dubla monarhie, Steed a asistat în 1911 la marile sărbători 
de la Blaj, cu ocazia cincantenarului Asociaţiei Transilvane pentru 
Literatură şi Cultură a poporului român. Regele i-a acordat o audienţă de 
trei ore, al cărei conținut Steed l-a publicat după moartea acestuia, în 
septembrie 1914, în ziarul ,Times”. 

A doua mărturie este cea a lui Andre Tardieu, care a fost primit într-o 
audienţă de două ore. El era în acea epocă redactor pentru politică externa 
la ziarul „Le Temps” şi se bucura de un mare prestigiu. Prințul Bulow a 
definit astfel autoritatea excepțională a lui Tardieu: „Există şase mari puteri 
în Europa... şi o a şaptea, care este domnul Tardieu”. Era o evaluare a 
cancelarului Austriei (1900—1909), pe care viitorul preşedinte al Consiliului 
de Miniştri o merita din plin. lată un extras din expunerea sa: „În pragul 
primăverii din 1914, regele Carol al României — a cărui siluetă îmi 
reaminteşte de vechii dascăli ai universității renane — mi-a acordat o 
audiență de două ore. În ciuda îmbrăcămintei de o stranie formalitate, 
costum negru completat (din pricina doliului Curţii) de o cravată neagră şi 
mânuşi negre, dialogul s-a înnodat direct şi precis. Regele întreabă, eu 
răspund: «Deoarece am citit listele bugetare ale Reichului după 1911, cred 
în agresiunea germană şi o afirm. Deoarece cunosc, prin meserie, condițiile 
Europei occidentale, cred în înfrângerea germană şi o afirm.» lar bătrânul 
Hohenzollern, credincios prestigiului rasei sale, mă contrazice încleştându-şi 
nervos mâinile îndurerate pe marginea mesei lungi care ne separă...” 

În cursul unei audiențe acordate în luna septembrie 1911, lui George 
Moroianu, unul dintre cei mai activi animatori ai luptei în favoarea 
Memorandumului, regele Carol declară: „Înţeleg perfect idealismul patriotic 
al tinerilor, nerăbdători ca şi dumneavoastră, dar nu trebuie să uităm că 
marile rezultate nu pot fi realizate decât printr-o muncă răbdătoare şi 
metodică. Noi, românii, trebuie să încheiem mai întâi socotelile cu Rusia, 
care ne-a răpit în 1812 cea mai bogată provincie din vechea Moldovă, 
repetându-şi comportamentul în 1878, când armatele mele au participat în 
mod atât de glorios, alături de armatele ruseşti, la războiul împotriva 
Turciei. Îndată ce vom fi încheiat socotelile cu Rusia, a continuat regele cu o 
voce puternică, Germania va mai ridica, oare, problema Austro-Ungariei? 
Da, a repetat el cu fermitate, până în cel mult zece ani noi vom termina cu 
Rusia şi atunci Germania va pune problema Austriei.” Regele Carol îşi făcea 
iluzii. Berlinul n-a intervenit în 1897, când legea şcolilor a contelui Apponyi 
asigura ofensiva maghiarizării forțate a şcolilor române din Transilvania şi a 
celorlalte naționalități din Ungaria. Or, această lege a determinat accelerarea 


procesului de dezmembrare a Imperiului habsburgic, iar Germania, 
nepricepând unde ducea politica Budapestei, n-a intervenit. 

Toate aceste provocări ale politicii maghiare se sprijineau pe imensa 
forță politică şi militară a Germaniei. 

Politica loială a regelui Carol n-a primit nici o compensație din partea 
Vienei. Regele s-a resemnat să accepte neutralitatea României, dar nu 
intenționa s-o păstreze până la sfârşitul războiului, fiind ferm convins că 
războiul nu va fi de lungă durată şi că victoria Germaniei era asigurată. 

De la 1916 până în zilele noastre, toate arhivele secrete ale Germaniei 
au fost publicate, fără să se poată decela cea mai mică indicație în sensul 
afirmațiilor regelui Carol. 

Moartea regelui înlăturând frâna politică, Brătianu a trebuit să facă 
fata de unul singur unei reacții impetuos interventioniste a opiniei publice. 

Tergiversările şefului guvernului român, preocuparea sa de a micşora 
riscurile unui război, mai grave încă prin poziția geografică a României, s-au 
dovedit mai târziu a fi întemeiate. 

Sub presiunea internă a unui curent irezistibil şi cea venită din 
exterior, lon Brătianu a declarat război Austro-Ungariei. 

În ziua declaraţiei de război, N. Filipescu a tipărit în ziarul „Epoca” un 
articol rezumând starea de spirit a României: „Am intrat în război cu ură 
împotriva Ungariei, cu indiferență împotriva Austriei şi cu regret împotriva 
Germaniei”. 

Care era situația militară a României şi care erau problemele statului 
său major? În primul rând, lungimea frontului de 1.350 kilometri. Frontul 
franco-englez era de 800 de kilometri; cel rus, de la Baltica la Dorna 
(Bucovina), era de 1.100 km. Deci frontul românesc era cel mai lung din 
Europa. 

Forțele de care dispunea înaltul comandament român erau de 336 de 
batalioane deținând 574 mitraliere; 146 de batalioane făceau parte din 
armata activă şi 120 din rezervă. Restul de 100 de batalioane erau alcătuite 
din trupe teritoriale şi cuprinzând oameni în vârstă de peste patruzeci de 
ani, înarmați cu puşti vechi. Artileria avea 374 de baterii, dintre care 223 
posedau material modern, iar celelalte 151 material vechi, sau improvizat de 
la artileria aflată în zonele fortificate. Este clar că, la 14 august 1916, 
armata română se afla în mare inferioritate din punct de vedere al 
armamentului. Mai exista încă un element care făcea situația şi mai gravă, 
şi anume cantitatea redusă de muniție. România neavând industrie de 
armament, şi-i procura din Germania şi Austro-Ungaria, aliații săi de după 
1883. 

În 1914, în momentul declanşării primului război mondial, România 
poseda doar o pirotehnie, un arsenal şi o pulberărie. Acest echipament atât 


de redus nu putea fabrica armament, ci numai anumite reparatii de 
armament. Si mai neliniştitor încă era faptul că el putea produce doar o 
cantitate limitată de muniții, ceea ce pentru uriaşul consum de război 
constituia o cantitate neglijabilă. Capacitatea sa de producție era de 2 
proiectile pe zi pentru fiecare tun şi un cartuş pentru o puşcă de infanterie. 
Odată intrată în război, aprovizionarea României depindea de aliaţii săi. 

Contribuţia României la efortul războiului a fost mobilizarea 
efectivului său. După datele statului major, acest efectiv era de 833.601 de 
oameni, dintre care 19.843 ofițeri şi elevi ai şcolilor de ofițeri. Unităţile 
combatante erau formate din 562.947 oameni, încadraţi de 11.890 ofițeri. În 
afara efectivelor mobilizate, rămânea o rezervă cu un total de 1.234.000 
oameni apți pentru a fi mobilizați. Raportată la populaţia de atunci, al 
României, această cifră reprezenta 15% din populaţia totată şi 30% din 
populația masculină. 

Toate aceste date statistice demonstrează efortul uriaş, aproape 
istovitor, pe care românii au trebuit să-l facă pentru a acorda efective 
importante aliaților săi din Antantă. Ion Brătianu a încercat printr-un şir de 
lungi şi laborioase negocieri (considerate ca tergiversări calculate), datorate 
relei-credinte a ruşilor, să asigure prin convenții militare precise 
valorificarea la maximum a importantelor efective pentru lupta comună. 
Vom vedea mai departe cum au fost respectate toate aceste convenții, 
îndelung negociate şi minuţios pregătite. 

Neîndoios, România a intrat în război într-un moment foarte critic 
pentru Antantă. 

Care era situația pe frontul francez în luna iulie 1916 ? 

Un mare istoric militar a spus că „1916 a fost anul războiului de 
epuizare”. De fapt, după „atacul violent” în parte victorios, din fața 
Verdunului, la 22 februarie, după căderea fortului de la Douaumont (25 
februarie) cvasineocupat de francezi şi atacul general german (în zilele de 6 
—8 martie) pe cele două maluri ale fluviului Meuse, care n-a repurtat decât 
succese parțiale, luptele n-au fost, până la începutul lui iulie, decât o 
succesiune de acțiuni violente din care regimentele germane şi franceze au 
ieşit epuizate, uneori în mai putin de două zile. 

În zilele de 11 şi 12 iulie, o foarte puternică ofensivă germană ajunge 
până la damburile şi santurile fortăreței de la Souville, apoi este respinsă; 
câţiva soldaţi au putut zări de aici oraşul Verdun aşezat în vale. În seara 
zilei de 12, constatând eşecul, prințul moştenitor dă ordin să se treacă la o 
strictă defensivă şi îndreaptă o parte a artileriei grele şi a infanteriei către 
Somme, la sud de Arras, în regiunea Bapaume-Péronne, unde situația 
armatelor germane devenise neliniştitoare. Aici, ofensiva franco-engleza 


(studiată încă din decembrie 1915, nu fără mari divergențe de vederi între 
cele două state-majore) se declanşase începând cu data de 1 iulie. 

De la 1 la 3 iulie, a şasea armată franceză, plasată în partea de sud a 
râului, cucerise prima poziție germană de la Curlu, şi în apropiere de 
Frocourt. Cele cinci corpuri de armată engleză, atacând în nord, intră în 
legătură cu francezii, care progresează în mod strălucit. Dar cele două 
corpuri de armată, din aripa stângă, sunt imobilizate în fața localității 
Thiepval în prima zi a ofensivei, cu uriaşe pierderi, iar generalul Haig şovăie, 
ia poziție de apărare, ceea ce atrage după sine oprirea parțială a atacurilor 
franceze. La 3 iulie, Joffre îl convinge pe Haig să continue bătălia; acesta 
acționează încet, ceea ce nu permite, în zilele de 5 până la 10 iulie, decât 
succese minimie şi costisitoare, atât de partea franceză, cat si de cea 
engleză. 

La 14 iulie, corpul de armată englez din aripa dreaptă atacă din nou şi 
ocupă a doua poziție germană pe o întindere de 4 kilometri. La 20 iulie, a 
şasea armată franceză reuşeşte să înainteze în nordul fluviului Somme, dar 
eşuează la sud; ea atacă din nou la 20 iulie, la nord de râu, dar fără succes. 
Pierderile sunt grele şi între înaltele comandamente englez şi francez au loc 
grave înfruntări. Joffre nu izbuteşte să-i impună lui Haig o concepţie de 
ansamblu, iar propriii săi generali au păreri opuse în privința direcțiilor 
locale ale ofensivei. Până la 4 septembrie, pe frontul celor două armate 
aliate, nu vor fi decât atacuri izolate, dar puternice, care le vor reaminti 
combatantilor de cele mai rele zile ale anului 1915. 

Această bătălie, cu obiective totodată strategice şi politice, avea să-i 
coste, la sfârşitul lui noiembrie, 200.000 de oameni pe francezi, 400.000 pe 
britanici şi 300.000 pe germani, fără însă un rezultat militar pozitiv, în 
ciuda câştigurilor de teren. 

Englezii se vor opri la 3 km depărtare de Bapaume, luând Posières, 
Martinpouich si Guendecourt, francezii Combles, Sailly-sous-Licelles, 
Bonchavenes si Biache, dar nu ajung decât până la marginile localităţii 
Péronne. Cea mai mare înaintare nu va depăşi 12 km. În fata Verdunului, 
rezistența germană este, de la mijlocul lui iulie până la finele lui august, la 
fel de dârză cum fusese cea franceză în priza fază a bătăliei. Pe 15 iulie, 
Mangin, vizând reluarea Douaumontului, eşuează la Fleury, pe care nu-l va 
cuceri decât la 10 august, oprind cu tunurile puternica ofensivă germană 
declanşată la 1 august de la Thiaumont la fortul Tavannes. 

La 2 septembrie, înaltul comandament german a decis oprirea 
atacurilor. Fortul de la Doaumont va fi reluat de Mangin la 24 octombrie, iar 
cel de la Vaux, la 2 noiembrie. 

„În intervalele dintre aceste date trebuie să fi avut loc lupte aproape 
continue, purtate de la gaură de obuz la gaură de obuz — tranşeele erau 


aproape şterse încă de la începutul bătăliei — şi bombardamente 
neîntrerupte, sub care cei grav răniți aveau puține şanse să se retragă în 
spatele frontului.“ 

Cifrele şi imaginea de ansamblu a situației sunt extrase din „Războiul 
din 1914—1918, operaţiile militare” de generalul Ludwig Koeltz (fostul şef al 
serviciului istoric al armatei). 

Înaltul Comandament [german] era preocupat de prelungirea 
războiului, de unde şi eforturile sale în cursul anului 1916 de a da o lovitură 
decisivă pe frontul de vest. Intrarea în război a României reprezenta o 
contribuție importantă la prelungirea războiului. Către sfârşitul toamnei din 
1916, Ludendorff i-a declarat kaizerului: „Dacă războiul se prelungeşte, 
înfrângerea este inevitabilă.” 

Care era situaţia pe frontul rusesc în luna august 1916? În general 
armata rusă, faimosul „compresor”, era încă de la debutul anului 1915 
epuizată de eforturile făcute şi de inferioritatea comandamentului rusesc, 
datorate incapacității şefilor marilor unități. Generalul A. M. Denikin, în 
Descompunerea armatei şi a puterii, spune clar: „Nu este deloc surprinzător, 
în aceste condiţii, că, pe toată durata campaniei, strategia noastră nu s-a 
distins nici prin elan, nici prin cutezanta. Asa au fost operaţiile de pe frontul 
de nord-vest, în Prusia orientală şi, îndeosebi, manevra ruşinoasă de la 
Rennenkampf; aşa au fost tentativele îndârjite de a forța Carpaţii de care s- 
au izbit zadarnic armatele din sud-vest în 1915. Asa a fost, în fine, ofensiva 
declanşată în primăvara anului 1916”. 

Dar nu curajul şi nici voința eroică de sacrificiu a ofițerilor ruşi au 
lipsit, ci competența comandamentului militar şi orientarea politică. 

Încă din primele luni ale războiului, ofițerii ruşi de carieră au dat 
exemplul unui curaj împins pana la cutezanta şi rândurile lor s-au 
imputinat. Pierderi similare au fost înregistrate şi în rândurile subofiterilor, 
în prima perioadă a războiului. Incapacitatea comandamentului nu putea fi 
suplinită prin exemplul de sacrificiu al corpurilor ofiteresti. 

În 1917 procesul Suhomlinov (fost ministru de război) a dezvăluit 
societății şi armatei ruse principalele cauze ale dezastrului militar din 1915. 

Examinând mai îndeaproape cauzele care au condus Rusia la lipsa 
energiei necesare în acel moment, pentru a continua războiul până la 
victoria finală, ajungem la concluzia unei scadente tragice, datorate erorii 
comise în 1904 prin războiul din Manciuria. 

În Istoria Rusiei, Pavel Miliukov spune clar: „Trecerea de la mobilizarea 
parţială la mobilizarea generală, ordonată în noaptea de 31 iulie 1914, s-a 
efectuat fără prea mari dificultăți şi aproape fără să tulbure viața normală a 
populației. Dar, când a izbucnit războiul, forțele Rusiei, trecute prin 


dezastrele din Manciuria şi prin răscoala ţărănească (care a survenit imediat 
după aceea), n-au mai putut fi îndeajuns reconstituite.” 

Războiul din 1904 împotriva Japoniei se datorează exclusiv voinței 
țarului Nicolae al II-lea. În zadar oamenii de stat, precum contele de Witte, 
au recomandat moderație şi menținerea păcii; în zadar baronul Rosen, 
ambasadorul Rusiei la Tokio, informa, în rapoartele sale, că dacă Rusia nu 
renunţă la Coreea, războiul este inevitabil. 

O camarilă de oameni de afaceri se formase în jurul țarului: „clică de 
aventurieri de cea mai neagră speță”, cum îi desemna generalul Kurcpatkin. 
Această clică îl avea ca şef pe Bezobrazov, susținut de atotputernicul 
ministru de interne, Pleve. Clica voia războiul, văzând în cucerirea Coreii un 
mijloc rapid de îmbogăţire. Amiralul Abaza, secretarul împăratului şi 
redactor pentru afacerile din Extremul Orient, făcea de asemenea parte din 
clică. Astfel, afirmația istoricului Miliukov nu ne mai poate surprinde: „Acest 
Bezobrazov, care la început redacta sau revedea numeroase note ruseşti, 
trimise de la Sankt-Petersburg în Japonia, este acela care, de fapt, conduce 
acum negocierile, când acestea nu mai sunt încredințate miniştrilor 
afacerilor externe, ci viceregelui, amiralul Alekseev, locotenent-general al 
împăratului în Extremul Orient.“ 

Responsabilitatea războiului din 1904 nu poate fi atribuită şefilor 
armatei, care judecau desfăşurarea războiului în funcţie de distanța enormă 
ce trebuia parcursă — peste 7 500 de verste (o verstă are 1 067 metri) şi de 
slaba capacitate a căilor ferate — în linie unică — traversând Siberia şi estul 
Chinei. 

În ajunul războiului, ministrul de război, generalul Kuropatkin, a 
făcut o inspecție vizitând şi Port-Arthur, principalul port de atas al flotei 
ruse în Pacific. El a considerat că portul era „foarte slab amenajat şi 
incapabil să reziste unui atac japonez“. 

Ca mânat de o fatalitate, Nicolae al II-lea, convins de prestigiul Rusiei, 
n-a crezut posibil un atac japonez. 

E necesar să reproducem o scrisoare, adresată de la Sankt- 
Petersburg, la 14 martie 1904, de către prințesa Radzivill generalului 
Roleitant. Această scrisoare a fost publicată de revista „Revue de Paris“, la 1 
ianuarie 1934: „În septembrie trecut [1903] a avut loc un consiliu, în care 
Lamsdorf Kuropatkin (atunci ministru de război) şi un alt personaj l-au 
rugat pe tar să evacueze Manciuria şi să vândă calea ferată, pentru că 
Manciuria nu merita efortul de a fi păstrată... Împăratul a răspuns că 
pentru nimic în lume nu va lăsa din mână Manciuria şi că nu va fi război 
pentru că el nu-l voia. Miniştrii au rezistat şi în trei reprize au insistat 
pentru evacuare, până în clipa când împăratul s-a supărat şi le-a spus că el 
era țarul, iar ei trebuiau să i se supună. Or, cel care era în spatele 


rezistenței imperiale era Bezobrazov. El se lansase într-o mare speculație 
pentru exploatarea pădurilor de cedru de la frontiera coreană, antrenându-l 
şi pe împărat, care dăduse trei milioane de ruble din caseta sa personală şi 
alte sume în numele împărătesei, şi trebuia să păstreze acest teritoriu 
pentru a continua afacerea.” Bezobrazov şi clica lui, care susținea 
„compania formată pentru exploatarea concesiunilor din Yalu”, era 
atotputernic la Curte; putem spune că aceasta a anticipat momentul 
Rasputin. 

Încăpăţânarea ţarului în a refuza sfaturile inaltilor demnitari ai 
armatei părea inspirată prin destin de implacabila Nemesis. 

Războiul din Manciuria a zguduit până la temelii Imperiul rus. 
Poporul rus nu înțelegea sensul acestui război în care nu era vorba de 
apărarea pământului patriei şi respingea ideea de a se duce să lupte la mii 
de kilometri împotriva unui neam necunoscut. Tineretul încerca să se 
sustragă obligațiilor serviciului militar, dezertând sau emigrând. Femeile se 
culcau pe şinele de cale ferată pentru a împiedica să plece trenurile, care-i 
transportau pe militari. Această atmosferă de protest a maselor ruse 
justifica declarația marelui doctrinar al marxismului rusesc, Plehanov, la 
congresul de la Amsterdam din 1904: „Dacă țarul va triumfa în problema 
Japoniei, poporul rus va fi cel învins”. Dar voința ţarului trecea peste orice 
rezistență a maselor, pentru a asigura interesele companiei din Yalu. Rusia 
învinsă, regimul țarist s-a trezit timp de câteva luni pe malul prăpastiei. 
Revoluţia din 1905 a fost o repetiţie generală a celei din 1917, care a lichidat 
dinastia Romanovilor şi regimul țarist. Pacea de la Portsmouth, realizată cu 
prețul unor mari dificultăți de Witte — sub presiunea revoluției care 
izbucnise —, îi impunea țarului şi clasei conducătoare un serios examen de 
conştiinţă. Or, după înăbuşirea revoluției, a început lupta pentru anularea 
concesiilor făcute în momentele de panică. Printre aceste concesii se 
număra alegerea primei „Dume“ a Imperiului. Un război pierdut, care 
umilise Rusia în fata Asiei; o revoluție care zguduise până-n temelii regimul 
țarist, n-au adus nici o schimbare. Această luptă tenace împotriva 
frânturilor de libertate acordate poporului rus nu ţinea deloc seama de 
interesul primordial al imperiului, acela de a-şi reface propriile forțe 
militare, căci Rusia nu era numai o putere asiatică, ci şi una europeană. 

Miliukov descrie astfel acest moment al istoriei regimului țarist, după 
înăbuşirea forțelor revoluționare: „Războiul cu Japonia a dezvăluit marile 
imperfectiuni ale organizării militare şi navale. Pentru a înfăptui profundele 
reforme ce se impun, este nevoie de sume uriaşe, pe care nici impozitele, 
nici împrumuturile interne nu le pot furniza. Franța este aceea de la care 
guvernul rus se împrumută din nou. Totuşi, el nu afectează totalitatea 
sumei scopului mărturisit (adică pentru grăbirea realizării de reforme 


militare), ci întrebuințează o parte din ea pentru a-şi asigura mijloacele de 
combatere a revoluţiei, după dizolvarea primei Dume. În ciuda existenţei 
unei reprezentări naționale docile, în ciuda majorităţii pe care i-o acorda cea 
de-a treia Dumă, noua lege electorală, şi presiunea ei asupra alegerilor, 
îngăduia guvernului rus să-şi continue liber, în afara oricărui control, 
politica sa externă.” 

Prin natura lor, regimurile absolute au o teamă organică față de orice 
control al naţiunii, care, după interpretarea lor, implică existența unui rest 
de libertate, adică de negare a regimului. 

Ținând seama de dimensiunde ei şi de angaiamentele pe care le avea 
în Europa, Rusia era obligată mai întâi să-şi refacă organizarea militară şi 
navală. Ţinând seama, de asemenea, de vecinătatea Germaniei şi a Austro- 
Ungariei, care recunoscuseră — în lumina flăcărilor revoluţiei din 1905, mai 
mult decât în înfrângerea din Manciuria — întreaga fragilitate a imperiului 
Romanovilor, nimic nu era mai firesc (pentru aceste puteri) decât să încerce 
să profite de situație. Wilhelm al II-lea a fost cel care a luat inițiativa prin 
proiectul tratatului ruso-german de la Bjôrkô (24 iulie 1905), al cărui scop 
era crearea unei coaliții continentale împotriva Angliei, punând într-un 
impas alianța franco-rusă. Împăratul Germaniei avea o mare influență 
asupra lui Nicolae al II-lea. 

Acest proiect îndreptat, neîndoios, împotriva Angliei, interesa indirect 
Franța. Ţarul a cerut modificarea lui şi a insistat să fie comunicat Franţei 
înaintea semnăturii sale. În luna iulie 1905, Wilhelm al Il-lea a revenit 
asupra problemei, prezentând ţarului textul unui al treilea proiect, cu 
prilejul întâlnirii la Bjôrkô, la bordul iahtului lui Nicolae al II-lea. Intenţia 
împăratului Germaniei era ca acest tratat, defensiv prin adeziunea Franței, 
să devină o triplă alianță continentală. Tratatul a fost semnat la 24 iulie 
1905 de secretarul de stat german şi din partea Rusiei, de amiralul Birilev. 
Contele Lamsdorff, aflând pe 12 septembrie de inițiativa țarului, a explicat 
sensul profund al tratatului şi pericolele internaționale ce decurgeau de aici, 
obținând anularea sa. Toate aceste acțiuni demonstrau slăbiciunea de 
caracter a țarului şi oscilatiile sale în deciziile pe care trebuia să le ia. 

Wilhelm al II-lea a comis o greşeală de apreciere, când, in 1914 — 
plecând de la premisa justă că Rusia nu era înarmată pentru a intra în 
război — a spus că „ar putea pregeta să intre în război“. Ţarul a făcut toate 
eforturile pentru a împiedica războiul. La 29 iulie, el telegrafia împăratului 
Germaniei: „Cel mai bine ar fi să supunem conflictul austro-sârb 
tribunalului de la Haga. Mă încred în înțelepciunea ta şi în prietenia ta“. 
Ministrul afacerilor externe, Sazonov, n-avea să afle de existența acestei 
telegrame a țarului decât şase luni mai târziu; guvernul german n-a 
publicat-o. 

Nicolae al II-lea şi-a dat seama de slaba pregătire pentru război a 
armatei ruse, dar nu putea face un act neleal față de Europa. Pe de altă 


parte, nu voia să renunțe la Balcani, unde Rusia făcuse, pe parcursul a 
două secole, mari sacrificii pentru susținerea cauzei slavilor, direct legată de 
expansiunea ei către Marea Egee. Contrar stării de spirit din 1904, 
mobilizarea generală, ordonată la 31 iulie 1914, s-a efectuat fără probleme. 
Dar forțele ruse se resimteau după pierderile suferite în Manciuria si dupa 
zguduirile provocate de revoluţia ce a urmat. 

Slaba pregătire militară a Rusiei era evidentă. Totuşi, ea a reuşit să 
provoace serioase înfrângeri armatelor austro-ungare şi să execute ofensiva 
din Prusia orientală (august-septembrie 1914). Faptul acesta a obligat 
comandamentul german să-şi retragă de pe frontul occidental două corpuri 
de armată şi o divizie de cavalerie. În acelaşi timp, armata rusă a izbutit să 
efectueze ofensiva în Galiția, care a sfârşit prin aducerea ruşilor la porţile 
Ungariei şi Bucovinei. 

În noiembrie, este rândul Sileziei să fie ameninţată de o invazie rusă. 
La sfârşitul acestei luni, ofensiva rusă la Lodz obține înfrângerea generală a 
celei de a noua armate germane, obligând comandamentul german să 
retragă de pe frontul occidental cinci corpuri de armată şi cinci divizii de 
cavalerie pentru a le îndrepta spre Polonia rusă. Succese similare au fost 
realizate în Caucaz, unde Turcia începuse atacul. 

Începând cu luna februarie 1915, pe frontul german se resimte o 
diminuare a atacurilor ruse. Dar pe frontul austro-ungar, ruşii obțin, la 22 
martie, victoria de la Przemysl, a cărei garnizoană depăşind 120.000 de 
oameni, având 800 piese de artilerie, a capitulat. Atacul austro-german în 
Galiția şi in Polonia rusă, care a durat din luna mai până in septembrie 
1915, i-a obligat pe ruşi să se retragă. La 5 august ei au trebuit să evacueze 
Varşovia şi au continuat să se retragă spre est. Retragerea ruşilor a durat 
patra luni. 

Tarul a preluat comanda supremă a armatelor la 5 septembrie 1915. 
Marele duce Nikolai Nikolaievici, fost generalisim, a fost numit vicerege şi 
comandantul armatei speciale din Caucaz. Această decizie a făcut să tresară 
întreaga Rusie. Majoritatea miniştrilor, Duma şi opinia publică n-au aprobat 
decizia țarului. Era prima acțiune a partizanilor unei păci separate cu 
Germania. Ei erau convinşi că o continuare a războiului ar fi dus în mod 
fatal la o revoluție de proporții mult mai tragice decât cea din 1905, având 
ca deznodământ inevitabil o pace separată. 

Prin intermediul lui Rasputin partizanii păcii separate câştigau din ce 
în ce mai multă influență asupra țarinei. 

În luna martie 1915, prințesa Vasilcikov, domnişoară de onoare a 
țarinei, care se afla la începutul războiului în Austria, i-a trimis o primă 
scrisoare țarului, raportând o conversaţie pe care o avusese cu von Jagow: 
„Anglia, a declarat acesta, în ciuda tuturor făgăduielilor, nu va îngădui 


niciodatä Rusiei sä ia Constantinopolul. Germania are nevoie de o Rusie 
puternică şi monarhică iar cele două Case vecine şi domnitoare trebuie să 
susțină vechile tradiții monarhice. Prelungirea războiului este considerată ca 
un pericol pentru dinastie. Dacă Majestatea voastră decide, de la înaltul său 
tron, să rostească cuvântul «pace», înseamnă că va hotări destinul 
popoarelor din întreg universul. lar dacă Ea va trimite o persoană de 
încredere, o altă persoană sigură va fi trimisă în acelaşi timp de aici, în 
vederea primelor tratative.” În fond, teza era justă, germanii erau bine 
informați asupra situației fragile a dinastiei Romanovilor. 

În primăvara anului 1915, Germania întrevedea pericolele unei 
prelungiri a războiului, care nu putea fi scurtat decât printr-o pace separată 
cu Rusia, având drept consecință suprimarea frontului de est. Întoarcerea în 
Rusia a prințesei Vasilcikov exprima necesitatea unei păci separate; ea 
venea echipată cu scrisorile marelui duce şi ale prinţesei de Hesse, fratele şi 
sora țarinei. Dar această acțiune fusese începută prea devreme de partizanii 
păcii separate. Țarul a reacționat imediat. Prințesa Vasilcikov şi-a pierdut 
titlul de domnişoară de onoare şi țarina a fost exilată la Sankt-Petersburg. 
Totuşi această dizgrație a primei persoane care s-a însărcinat să fie curierul 
unei propuneri de pace separată nu i-a descurajat pe cei care erau convinşi 
de necesitatea imperioasă, pentru regim, de a se pune imediat capăt 
războiului. 

În luna iulie 1916, o delegaţie de parlamentari ruşi a vizitat Franţa şi 
frontul francez, luând contact cu înaltele personalități politice şi militare. 
Din discuţiile ce-au avut loc s-a putut desprinde decizia implacabilă a 
Franței de a continua războiul până la capăt. Şeful acestei delegații, 
Protopopov, era vicepreşedintele Dumei. La întoarcerea sa în Rusia, el l-a 
întâlnit, trecând prin Suedia, pe agentul german Warburg, care l-a asigurat 
că, în caz de pace separată, Rusia va obţine Constantinopolul şi 
Dardanelele. 

Aflând de întrevederea Protopopov-Warburg, o puternică indignare a 
pus stăpânire pe cercurile conducătorilor ruşi, în majoritate partizani ai 
continuării războiului. Ca să se scuze, Protopopov a afirmat că ministrul 
Rusiei la Stockholm fusese ținut la curent cu această întrevedere precum şi 
cu discuția pe care o avusese cu Warburg. Era desigur o minciună care a 
permis ministrului să dea o dezmintire „în termeni insultători”. Faptul că, 
după întrevederea sa cu Warburg, Protopopov a fost numit ministru de 
Interne este un indiciu al schimbării survenite în anturajul țarului. Stürmer 
era pe atunci preşedinte al Consiliului şi ministru al afacerilor externe. 

România a intrat în război în acest moment de oscilație a politicii 
externe a Rusiei, când partizanii unei păci separate cu puterile centrale 


dețineau posturile-cheie. Neindoios, cu toată influența țarinei, Nicolae al II- 
lea s-a împotrivit oricărei acțiuni neleale. 

„În documentele arhivei secrete ruse, publicate după război de 
guvernul sovietic, nu se află indicii care să arate că Nicolae al II-lea ar fi 
fost, personal, înclinat spre o pace separată. Chestiunea apare astăzi 
evidentă: împăratul a rămas credincios angajamentelor luate fata de Aliați. 
El s-a arătat de neclintit în atitudinea sa. Nu-i mai putin adevărat însă, 
după convingerea opiniei publice în 1916—1918, că mersul evenimentelor 
ar fi putut conduce Rusia, în timpul guvernării lui Sturmer şi a lui 
Protopopov, la încheierea unei păci separate.” (Pavel Miliukov, Istoria Rusiei. 

Această oscilație în voința de a continua războiul putea fi fatală 
pentru România. Planul de război elaborat de Statul Major al armatei 
române era bazat pe certitudinea ofensivei lui Sarrail în Balcani şi pe o 
mişcare de acoperire a flancului drept al armatei române, în Transilvania, 
care trebuia efectuată de un asalt rusesc. 

Obiectivul strategic al statului major român era de a „zădărnici 
rezistența duşmanului în Transilvania, de a pătrunde în câmpia ungară şi 
de a pune stăpânire pe zona de aprovizionare a. armatelor austro-ungare, 
adică pe văile Tisei şi ale Dunării.” (Marele Stat Major, România în războiul 
mondial, vol. I, doc. 43.) 

Care era situația armatei austro-ungare ce trebuia să apere 
Transilvania, în momentul intrării în război a României? Această armată 
dispunea în total de 51 batalioane, 9 escadroane şi 25 baterii. Raportul 
forțelor era în avantajul trupelor româneşti: 119 batalioane şi 77 baterii, în 
total un efectiv de 135.000 de oameni. În afara acestor unităţi, 
comandamentul avea la dispoziția sa 10 alte batalioane şi 11 baterii; plus o 
rezervă de 20 de batalioane, 1 escadron şi 18 baterii. Trupele române aveau, 
aşadar, un avantaj de 2,4 la 1 la infanterie şi de 3 la 1 la artilerie. La 
această superioritate numerică trebuie să adăugăm, ca element decisiv, 
efectul surprizei şi faptul că trupele austro-ungare se întindeau pe fronturi 
foarte întinse şi că erau alcătuite în mare parte din unități improvizate. 

Carpaţii formează un obstacol foarte greu de trecut, facilitând 
apărarea şi făcând atacul extrem de dur; este o situație pe care ruşii au 
experimentat-o. . 

Or, efectul surprizei a fost total. Pătrunderea în Transilvania s-a 
efectuat prin optsprezece puncte. Exista o apărare a trupelor austro-ungare 
în defilee, pe drumurile întortocheate şi la răscruce de drumuri. Pe sub 
podurile distruse, cuiburi de mitraliere, bine camuflate, asigurau încetinirea 
înaintării trupelor româneşti, cauzându-le pierderi serioase. Trebuie să 
adăugăm efectul moral, trupele româneşti luau pentru prima oară contact 
cu duşmanul. Ca orice trupă în prima zi de război, ea era cu atât mai 


impresionabilă, cu cât duşmanul avea superioritatea unei experiențe de doi 
ani de lupte. Dar impetuozitatea atacului a fost atât de puternică, încât 
rezistenţa a fost repede anihilată. În mai puţin de patruzeci şi opt de ore, 
ieşirea din defileurile periculoase ale Carpaţilor era asigurată, trupele 
româneşti putând să se răspândească în câmpie. La 29 august 1916, 
românii ocupau Braşovul şi, în valea Jiului, Petroşanii. Pe 19 august erau la 
Orşova şi în fata Sibiului, iar în nordul Transilvaniei, la Miercurea-Ciuc. 

Misiunea armatei austro-ungare era de a acoperi aripa dreaptă a 
Armatei 7, operând în Bucovina, si de a împiedica, sau cel putin de a 
întârzia, trecerea Carpaţilor de către armatele române. În caz că ele ar fi fost 
respinse, armata austro-ungară trebuia să se retragă, pas cu pas, pe poziția 
fortificată de pe malul drept al Mureşului şi al Târnavei, distrugând căile de 
comunicație şi podurile. 

Ca plan de ansamblu, Armata 1 română, operând în regiunea Cerna- 
Jiu, avea misiunea să ia Orşova şi să ocupe defileul Cerna şi înălțimile de la 
nord de Mehadia. Armata 2 trebuia să înainteze pe cursul mijlociu al 
Mureşului, să pătrundă în regiunea Aiud-Târgu Mureş şi să atace flancul şi 
spatele trupelor inamice care s-ar fi opus Armatei de nord. Obiectivul său 
era să ajungă, după treizeci de zile de la intrarea în război, în Munţii 
Apuseni, centru istoric al rezistenței românilor, aşa cum a fost şi al dacilor. 

Este interesant de reprodus comentariul planului de campanie, făcut 
cincizeci de ani mai târziu de către istoricul militar, colonelul Ion Cupşa, în 
volumul Armata română în timpul campaniei anilor 1916—1917 (Bucuresti, 
1967). Controversele adesea aprige cu privire la acest plan au primit 
corectivul necesar, grație documentelor publicate de germani şi austrieci. 
După o jumătate de secol, pasiunile amutesc, facilitând o apreciere 
obiectivă, aşa cum este cea prezentată de colonelul Cupşa. 

„Faptul că inamicul din Transilvania era momentan slab, că trupele 
române de acoperire erau numeroase şi că ele se găseau în masivii muntoşi 
ai Carpaţilor explică misiunea ofensivă care li s-a încredințat, în scopul de a 
surprinde apărarea trecătorilor şi a asigura forțelor principale capete de pod 
peste munți, unde acestea să se concentreze şi de unde apoi să treacă la 
ofensivă. Potrivit concepției care exista în armata română (ca şi în alte 
armate din acel timp), trupele de acoperire primeau normal misiuni de 
apărare, trebuind să ducă lupta pe aliniamente succesive, până la «o linie de 
fund» pe care nu trebuia să o cedeze. Credincioşii acestei concepții, unii 
scriitori militari au criticat nejustificat planul de campanie în ceea ce 
priveşte problama acoperirii, afirmâd că ar fi fost mai indicat ca grupele de 
acoperire să rămână în apărare până se termină mobilizarea şi concentrarea 
forțelor principale, şi apoi să înceapă ofensiva. Soluţia adoptată de autorii 
planului de campanie reprezintă noutate fata de prevederile doctrinare din 


acel timp, care merită să fie subliniată. Dacă ar fi rămas în apărare, s-ar fi 
lăsat inamicului timp să-şi întărească apărarea în zona muntoasă şi 
ofensiva forțelor principale (române) ar fi întâmpinat serioase greutăți. Prin 
soluția adoptată se realiza surprinderea şi se trecea mai uşor peste bariera 
muntoasă. 

Alegerea ca prim obiectiv a aliniamentului Mureşului, care, odată 
atins, ar fi avut ca urmare o sudare a dispozitivului strategic şi o scurtare a 
frontului, era în acord cu situația şi cu scopurile urmărite de 
comandamentul român. Intenția de a acționa — în etapa a doua — cu 
majoritatea forțelor, prin poarta Someşului, şi cu o grupare secundară prin 
poarta Mureşului, era de asemenea o soluție justă, deoarece tinea seama de 
elementele geografice şi de sistemul de comunicații al teatrului de acțiuni 
militare transilvan.” 

În concluzie, din analiza planului de campanie român din august 
1916, rezultă că în ansamblu corespundea condiţiilor în care urmau să 
opereze forțele armate ale României, cu excepţia dispunerii marilor unități 
din Dobrogea. El cuprindea şi unele prevederi originale privitoare la 
perioada inițială a războiului. 

Realizarea acestui plan, destul de îndrăzneț, depindea de cooperarea 
armatei ruse din Bucovina. Armata de nord trebuia să înainteze spre valea 
superioară a Mureşului şi, cooperând cu armata rusă, să ocupe regiunea 
Deva-Reghin şi, ulterior, înălțimile de la vest şi nord-vest de râu. Armata 
română reuşise să ocupe văile superioare ale Oltului şi ale Mureşului, după 
ce cuceriseră Muntele Pietrosul (cota 2101) şi vârful Căliman, pătrunzând în 
defileele celui de-al doilea lanţ de munți. 

Dar această fulgerătoare înaintare a Armatei române de nord trebuia 
să fie coordonată cu armata 9 rusă învecinată, comandată de generalul 
Lescitki. Prin convenția militară, ruşii erau obligați să treacă imediat la 
ofensivă, sensibil facilitată de către români, care eliberaseră defileele din 
nordul Moldovei. Lucrul acesta permitea ruşilor să cadă în spatele armatei 
austro-ungare care apăra defileele Carpaţilor din Bucovina. Dar generalul 
Lecitki s-a limitat să întreprindă o acțiune slabă la Cârlibaba-Dorna, 
oprindu-se foarte repede, fără nici un rezultat. Inactiunea rusă în sectorul 
imediat învecinat punea în pericol flancul drept al românilor, care se aflau 
într-o poziție critică. Din această cauză ofensiva română a fost oprită. 

Nu se poate contesta faptul că trupele ruse se resimteau după luptele 
ultimelor luni, dar nu este mai putin adevărat că mai aveau încă energia 
necesară — o dată ce masivul din nord al Carpaţilor era străpuns de trupele 
române — să folosească acel moment pentru a cădea în spatele armatei 
austro-ungare, năucită de înaintarea trupelor române. Frontul austro-ungar 
rezista, de altfel, din ce în ce mai slab. Când armata română din nord şi-a 


stävilit brusc ofensiva, comandamentul austro-ungar a fost foarte mirat si a 
încercat să utilizeze acest răgaz pentru a solicita venirea altor trupe, în 
scopul întăririi apărării. 

Inactiunea generalului Lecitki nu era determinată în fapt de epuizarea 
trupelor, ci de momentul politic al negocierilor secrete Jagow-Stürmer. Un 
avans al românilor până în Munţii Apuseni complica situația militară, 
făcând mai dificilă o pace de compromis din care consecințele trebuia să le 
suporte România. Atitudinea oscilantă, acțiunea slabă şi de scurtă durată a 
generalului rus în Bucovina, trebuie să fie înțelese în raport cu acțiunea 
similară a generalului Zaiancikovski, comandantul armatei ruse în 
Dobrogea (2 divizii de infanterie şi 1 divizie de cavalerie.) 

Planul de campanie al Puterilor centrale prevăzuse o puternică 
acțiune ofensivă în Dobrogea, pentru a forța comandamentul roman să 
retragă o parte din forțele ce conduceau ofensiva în Transilvania şi să le 
trimită pe frontul din sud. Aceasta a dat posibilitatea forțelor germano- 
austro-ungare să se concentreze în nordul Carpaţilor. 

În cursul negocierilor continuate de I. Brătianu, se pusese ca o primă 
condiție trimiterea de către Rusia a unei armate de 200 000 de oameni în 
Dobrogea. În prima fază a negocierilor, guvernul rus era convins că bulgarii 
nu vor lupta împotriva trupelor ruseşti şi că era suficientă o prezență 
minimă a unităților țarului pentru ca bulgarii să depună armele. Nu era deci 
necesar să se trimită forțe numeroase la frontierele lor. Aceasta a fost o 
gravă păcăleală, o lipsă totală de informație. 

Crearea ligii balcanice a fost un act pozitiv al diplomaţiei ruse, reuşind 
să facă acordul bulgaro-sârb de la 13 martie 1912. Dar conflictul între cele 
două state cu privire la Macedonia şi cel de al doilea război balcanic au 
compromis serios prestigiul Rusiei, mai ales în Bulgaria, profund rănită de 
pacea de la Bucureşti. Diplomatiei austro-ungare nu-i mai rămânea decât să 
culeagă fructele acestei politici. 

Istoricul rus Pavel Miliukov, referindu-se la acțiunea diplomaţiei ruse 
la Sofia, afirmă: „Dacă guvernul rus a respins alianța turcă, a făcut-o în 
parte în speranța unei alianțe cu Bulgaria“. Lucrul acesta este inexact. 

Cu prilejul negocierilor Izvolski—Arenthal (16 septembrie 1908), 
ministrul afacerilor externe al Rusiei a încercat să obțină consimțământul 
monarhiei dualiste cu privire la deschiderea Dardanelelor pentru flota de 
război rusă, în schimbul anexiunii Bosniei şi Herțegovinei la Austria. Aşa 
cum reiese din „Arhivele Roşii“, conferința specială din 8 februarie 1914 a 
discutat problema: împăratul rus este în măsură să întreprindă o acțiune 
pentru a intra în posesia strâmtorilor (Dardanelele)? Aceasta fiind ideea 
dominantă a politicii ruse în Balcani, nu dorința de a facilita o alianță cu 


Bulgaria a determinat guvernul rus să respingă alianța oferită de Turcia, ci 
faptul că nu voia să se angajeze în problema Strâmtorilor. 

Bulgaria a încheiat o alianță cu puterile centrale la 6 septembrie 
1915. La sfârşitul aceleiaşi luni, ea a ordonat mobilizarea generală pentru 
ocuparea Macedoniei, ceea ce l-a determinat pe Sazonov să ceară 
ministrului Rusiei să părăsească Sofia, la 2 octombrie. Era deci clar că în 
cazul în care România ar declara război Austro-Ungariei, ea ar fi atacată 
deîndată de către Bulgaria. La 16 iulie 1916, la Marele Cartier General 
german, Falkenhayn, generalul Konrad (şeful Marelui Cartier General 
austro-ungar), şi colonelul Gancev, reprezentantul Marelui Cartier General 
bulgar, au semnat o convenţie privind acțiunile militare comune împotriva 
României. La 5 august Enver-Paşa, şeful Marelui Cartier General turc, a 
semnat de asemenea această convenție. 

În mod logic, proiectul elaborat în comun de către şefii acestor state 
majore avea la bază ofensiva română în Transilvania cu majoritatea forțelor 
sale, românii acoperind frontul de la Dunăre şi din Dobrogea cu forțe 
secundare. Cunoaştem concepţia planului românesc, care atribuia o 
importanţă redusă frontului din sud, oferind astfel punctul vulnerabil. Dat 
fiind refuzul Rusiei de a trimite forțe importante în Dobrogea, ne putem 
întreba: avea, oare, interes Rusia ca România să-şi realizeze unitatea visată? 

Indiferent de regim, interesele imperialismului rus au acționat 
împotriva unui stat român independent şi puternic. În plus, puteau ei oare 
tolera un Stat cvasivasal? În august 1916, când negocierile Stiirmer-von 
Jagow înaintau într-un mod atât de multumitor, înfrângerea totală a 
României devenea o necesitate. Mackensen a primit misiunea de a ataca 
Dobrogea. Era indiciul importanţei primordiale ce se acorda acestui front de 
către marele stat major german. 

Contele de Saint-Aulaire (în „Mărturisirile unui fost diplomat”) 
comentează astfel funcționarea convenției militare, semnate de I. Brătianu 
cu reprezentanţii celor patru puteri ale Antantei, în zilele de 4—17 august 
1916: „Conform convenției militare, semnată în aceeaşi zi, România urma să 
intre în război în zilele de 15—23 august. Deschiderea ostilităților ar fi fost 
precedată cu o săptămână de o ofensivă pornind din Salonic. Ruşii se 
angajau să continue o ofensivă pe tot frontul şi să trimită trupe în Dobrogea, 
pentru a o apăra împotriva bulgarilor; România trebuia să primească, fără 
întrerupere, cel puţin trei sute tone de material de război pe lună. Toate 
aceste clauze, în afara celor ce impuneau obligaţii României, vor fi violate.” 

Ofensiva impetuoasă a armatei române pentru a ajunge pe linia 
fortificată de pe Mureş şi Târnave, unde trebuia să înfrunte principala 
rezistență a primei armate austro-ungare, a fost stăvilită de atacul lui 
Mackensen în Dobrogea. Această oprire a ofensivei a permis Statului Major 


german să-şi întărească forțele din Transilvania prin mari unități : corpul 
german de rezervă nr. 39 (Grupul Stabs). Deşi forțele germano-austro- 
ungare crescuseră în mod considerabil, raportul forțelor şi moralul ridicat al 
trupelor române permiteau continuarea ofensivei măcar până la linia 
râurilor Târnava Mare, Secaş şi Hârtibaciu. Aici, s-ar fi putut stabili o 
legătură directă cu armatele operând în Transilvania, pentru a constitui un 
front unic, împiedicând astfel inamicul să pună în practică manevra 
orientată spre interior şi să dea atacuri succesive cu forțele principale 
împotriva grupurile separate ale armatei române. 

La 1 septembrie 1916, armatele duşmane, de astă dată superioare 
numeric şi dispunând de o artilerie uriaşă, au pornit ofensiva la sud de Jiu. 
Luptele au durat până la 7 septembrie. În ciuda unei rezistenţe îndârijite, 
trupele române (divizia a unsprezecea de infanterie) au fost obligate să se 
retragă pe vechea frontieră. Între 12 şi 14 septembrie, trupele române au 
recucerit teritoriul pierdut la 7 septembrie, dând dovada unui moral 
excelent si a adaptării în scurt timp la climatul războiului. Soldații români 
găsiseră terenul favorabil, muntos şi împădurit, de care ştiau cum să se 
folosească. Ei înaintau cu uşurinţă pe poteci, catarandu-se până pe creastă, 
şi se fofilau prin văi pentru a se strecura în spatele dusmanului. 
Comandanții ştiau să utilizeze aceste însuşiri ale soldaților (în imensa 
majoritate, ţărani) de a se mişca rapid, cu o uluitoare siguranţă, chiar şi pe 
timp de noapte, pentru a efectua atacuri prin surprindere, de la mică 
distanță. Chiar în clipele cele mai grele ale războiului, soldaţii şi ofițerii 
români nu şi-au pierdut aceste calități de a utiliza ingenios terenul. 

Într-o lucrare germană, apărută în 1917, la Sibiu: „De la Sibiu până la 
Siret“, Karl Rossner, corespondent de război german, recunoaşte curajul şi 
capacitățile soldaților români: „Românii au dovedit că sunt adversari 
curajoşi şi dârzi care ştiu să profite de cel mai mic avantaj pe care li-l oferă 
terenul accidentat şi plin de prăpăstii muntoase... Ei urcă pantele aproape 
fără zgomot.” 

Neîndoios, ofensiva din Transilvania ar fi dat alte rezultate, punând 
statele majore germane şi austro-ungare în fața unor mari probleme 
strategice, dacă generalul Sarrail ar fi respectat angajamentele aliaților, de a 
declanşa o ofensivă la Salonic, cu o săptămână înainte de intrarea României 
în război, obligând astfel armata bulgară să facă față acestui atac. Sub 
diverse pretexte, Sarrail nu s-a mişcat, facilitându-le bulgarilor concentrarea 
tuturor forțelor în Dobrogea. 

Ah, Sarrail, ah Sarrail, 
Noi ne batem 
lar tu stai... 


Contele de Saint-Aulaire a introdus acest catren în Memoriile unui fost 
diplomat, catren foarte răspândit în epocă în România şi prin care i se 
reproşa generalului faptul că a rămas imobil la Salonic. 

Faptul că Marele Stat Major german a încredințat misiunea luptei 
împotriva României la doi dintre cei mai buni generali ai săi (Falkenhayn, în 
Transilvania, şi Mackensen, în Dobrogea şi pe tot frontul de sud) este un 
indiciu al importanței armatei române în raportul de forțe dintre aliați şi 
puterile centrale. 

Acțiunea ofensivă în Dobrogea prezenta un interes cu totul deosebit 
pentru desfăşurarea ulterioară a războiului împotriva României, care trebuia 
scoasă din luptă cu orice pret şi în cel mai scurt timp. În afara 
considerentelor strict militare, existau şi motive politice pentru lichidarea 
României: negocierile von Jagow-Stürmer în vederea semnării unei păci 
separate. Mackensen a văzut just: pentru a avea libertatea de mişcare şi a 
trece Dunărea, în scopul cuceririi Bucureştiului (la şaizeci de kilometri 
distanță de frontiera bulgară), trebuia ocupat capul de pod de la Turtucaia. 
Aceasta era prevăzută cu fortificații permanente şi avea două linii de 
rezistență succesive, în formă circulară, sprijinite pe Dunăre şi o linie de 
avanposturi, adică toate elementele asigurând apărarea. 

Sistemul de fortificaţii de la Turtucaia putea rezista la armamentul de 
infanterie şi de artilerie uşoară, dar nu şi la cel de artilerie grea. în sectorul 
unde rezistența a fost zădărnicită, forțele de atac reprezentau o superioritate 
zdrobitoare de 6/1 pentru infanterie şi 12/1 pentru artileria mobilă. Soarta 
localităţii Turtucaia era pecetluită. 

Perspectiva de a cuceri Bucureştiul era seducătoare, ea ar fi fost 
pentru români o lovitură extrem de grea. 

Dar noul comandant Hindenburg a înlăturat considerentele politice, 
fixând misiunea grupului de armată Mackensen la o acţiune strict militară, 
aşa cum o cerea situația strategică şi amânând trecerea Dunării până în 
momentul distrugerii forțelor româno-ruse din Dobrogea. Este posibil ca 
Hindenburg şi Ludendorff să fi evaluat forțele ruseşti din Dobrogea ca fiind 
mult mai numeroase şi mai puternice decât erau în realitate. Contribuţia 
Rusiei era însă redusă ca număr şi de calitate mediocră. 

Rezultă, din toate datele cunoscute după război, o concepţie eronată 
în elaborarea planului de apărare a Dobrogei. Turtucaia a fost numită „cap 
de pod“, deşi nu exista acolo nici un pod. S-ar fi putut construi cu uşurinţă 
un pod de nave, deoarece în locul acela Dunărea era mai îngustă. Dar podul 
ar fi devenit o ţintă uşoară pentru artileria inamică. 

În realitate, Turtucaia şi Silistra n-aveau decât rolul de a acoperi 
concentrarea armatei ruse, care trebuia să se formeze în spatele acestei linii 
de apărare. Calculele s-au dovedit greşite, deoarece distanța dintre 


Turtucaia şi Silistra este de 66 kilometri. Dar mai exista încă un element 
care avea să contribuie la dezastrul acestui „cap de pod“ fără pod. Este 
adevărat că Turtucaia era apărată de o armată de 25 000 de combatanți, 
însă aceste forțe erau risipite pe un front de 30 km lungime. Trebuie să 
adăugăm şi calitatea inferioară a artileriei. O bună parte din tunuri fusese 
luată din fortificațiile de la Bucuresti. Pe drept cuvânt s-a spus că artileria 
concentrată la Turtucaia a fost „un soi de muzeu de artilerie unde erau 
reprezentate toate tipurile de tunuri din țară“. In total au fost douăzeci şi 
opt de tunuri fixe (24 grele şi 4 uşoare); 59 semimobile, trase de boi, 31 grele 
şi 23 uşoare ; 28 mobile cu atelaj de cai (15 grele şi 13 uşoare). 

Organizarea apărării Dobrogei a fost total neglijată. Întreaga atenţie a 
Statului Major era concentrată asupra pregătirii ofensivei în Transilvania. 
Din cele 116 piese de artilerie, 17 nu erau încă instalate, iar celelalte nu 
aveau muniții. Mai mult, doar 40 de tunuri erau cu tragere rapidă, ceea ce 
dădea artileriei o putere slabă de acțiune. Or, chiar acest număr redus de 
tunuri cu tragere rapidă nu era concentrat pentru a putea executa tirul de 
baraj, ci dispersat pe o linie de apărare lungă de 30 km. În aceste condiţii, 
cum putea fi oprit atacul coloanelor de infanterie duşmane? Rezultatul nu 
putea fi altul, dacă punem în balanţă situația jalnică a artileriei române şi 
cea a artileriei inamice. Forțele atacatoare dispuneau de o artilerie foarte 
puternică: 128 piese, toate mobile, dintre care 72 având calibrul de 75 mm, 
cu tragere rapidă; 56 tunuri grele, un balon captiv şi avioane pentru a regla 
tragerea. 

Generalul Tosev, comandantul trupelor bulgare, s-a împotrivit 
proiectului lui Mackensen de a ataca simultan Turtucaia şi Silistra. El a 
propus o acțiune simultană cu o singură brigadă împotriva Silistrei, 
concentrând toate forțele pentru atacul în masă asupra oraşului Turtucaia, 
înainte de sosirea trupelor ruseşti. Găsind că propunerea generalului Toşev 
este justă, Mackensen a acceptat-o. 

Trupele bulgare au beneficiat de un mare avantaj tactic: grosul 
forțelor lor era concentrat într-un cadrilater cu laturile lungi de aproape 30 
km. Aceasta înlesnea sarcina comandamentului, permițând concentrarea în 
orice punct unde situaţia tactică o cerea. În schimb, trupele române erau 
răspândite într-un triunghi, cu latura Turtucaia-Silistra lungă de 66 km şi 
latura Silistra-Bazargic, lungă de 8 km. Ruşii, care nu ajunseseră încă la 
linia de concentrare (şi nici nu păreau grăbiţi să o facă) ingreunau si mai 
mult situația. Inferioritatea artileriei, dublată de epuizarea munițiilor, lăsa 
infanteriei greaua sarcină a apărării oraşului Turtucaia. 

Atacurile trupelor bulgare se izbeau de rezistența înverşunată a 
românilor. Generalul Tosev scrie: „câmpiile erau pline, de cadavre... ofițerii 
dispăreau unul câte unul, morți sau răniți, subofiterii la fel“. Nu-i mai putin 


adevărat că tenacitatea infanteriei bulgare îi determina să accepte sacrificiile 
cele mai dureroase. În fata centrului 8, apărat de o singură companie 
română, a regimentului 79, atacată de două regimente bulgare de elită, s-au 
găsit, pe câmpul de bătaie, cadavrele comandantului regimentului de la 
Varna şi ale tuturor comandanților de batalioane. Era imaginea terifiantă a 
violenţei atacurilor şi a disperării apărării. 

Comandantul Armatei 3 române, generalul Aslan, s-a dovedit lipsit de 
hotărâre şi nu a putut da, într-o situație atât de delicată, o soluție imediată. 
El a trimis cu întârziere trupele Diviziei 15, fără a sti cum să le utilizeze; a 
declanşat, tot cu întârziere, ofensiva Diviziei 9 de la Silistra, care n-a putut 
ajunge la timp pentru a dezimpresura Turtucaia (la o distanţă de 66 km), iar 
generalul Zaioncikovski n-a încercat, pur şi simplu, manevra ce i-a fost 
ordonată, deoarece era subordonat comandamentului Armatei 3 române. 

Bătălia de la Turtucaia s-a sfârşit, după cinci zile de luptă, printr-o 
adevărată catastrofă. Pierderile trupelor bulgare dovedeau voința lor 
înverşunată de a cuceri acest centru important pentru apărarea Dobrogei. 

După cifrele oficiale bulgare, bilanţul pierderilor este următorul: 129 
ofițeri şi 7.773 de soldați morți sau răniți, adică 25% din efectivul total al 
trupelor atacante. Pe parcursul celor cinci zile de lupte, corpurile 
expeditionare ruse se aflau la o distanță de 100 kilometri depărtare de front. 
Faptul acesta indica lipsa oricărei voințe de a contribui la apărarea unei 
pozitii-cheie pentru frontul din Dobrogea. De altfel, generalul Zaioncikovschi 
a dat dovadă tot timpul de rea-vointa şi incapacitate. 

Dezastrul de la Turtucaia este punctul de plecare al pierderii primei 
parti a războiului; Hindenburg şi Ludendorff calculaseră bine. Conducătorii 
politici români au resimţit profund această înfrângere, ale cărei consecințe 
păreau să le întrevadă. 

Nicolae Filipescu, marele antantofil, sau mai exact francofil, a murit la 
câteva zile după dezastrul de la Turtucaia. Robert de Flers descrie ultima lor 
întrevedere: „Ultima oară când l-am văzut pe Nicolae Filipescu era a doua zi 
după înfrângerea de la Turtucaia. Stătea întins pe un sezlong aşezat de-a 
latul patului său, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, care, uşor descheiată, 
îi descoperea gâtul muschiulos şi curbat de luptător obosit. Avusese în 
timpul nopţii o lungă sincopă. Abia respirând, vorbea cu mare încetineală. 

— Am fost foarte neliniştit, ieri-seară, îmi spune el. 

— Da, însă azi-dimineata arätati mai bine... 

— Nu-i vorba despre mine... şi a adăugat aproape şoptit, ca într-o 
confidenta: Turtucaia. 

În timpul discuţiei, Filipescu şi-a coborât biata-i mână, cu vinele 
umflate, peste o hartă a României, întinsă peste genunchii săi. Din când în 
când o mângâia, ca pentru a o linişti, a o reconforta. Alteori, degetele-i 


crispate rätäceau peste frontiere ca pentru a reduce la maximum riscurile 
datorate situației in care se afla România... Harta a rămas desfăcută pe 
patul său până la ultima-i suflare, iar după ce şi-a dat duhul, mâna lui, 
acum înghețată, încă se mai odihnea peste ea... Era harta țării sale...“ Un 
luptător pentru Transilvania murea, doborât de catastrofa militară de la 
Turtucaia... lon Brătianu, care era răspunzător pentru continuarea 
războiului, avea de îndurat calvarul până la capătul nenorocirilor la care 
destinul condamnase poporul român. 

Om prudent, şeful guvernului roman, I. Brătianu, intelesese 
importanța măsurilor de securitate obţinute de Aliați pentru a reduce la 
maximum riscurile legate de situația României. Şi vedea, în lumina tragică a 
dezastrului de la Turtucaia, că garanţiile cerute şi obținute, după lungi şi 
penibile negocieri, erau toate la fel de consistente ca şi fumul... Întrevăzând 
limpede desfăşurarea ulterioară a războiului şi încercările îngrozitoare la 
care țara sa avea să fie supusă, nu putea să nu resimtă până în străfundul 
sufletului sentimentul grav al răspunderii. 

Redăm mai jos pretioasa mărturie a contelui de Saint-Aulaire, 
ministrul Franţei la Bucureşti în acele momente dramatice, mărturie care 
are valoarea unui document istoric. El descrie cu fidelitate discuția sa 
purtată cu primul ministru român: „...Este ceea ce mi-a reamintit Brătianu, 
când i-am vorbit despre cererea mea de rechemare. O cunoştea deja, fie prin 
colaboratorii mei, cărora nu le cerusem să păstreze secretul, fie că avea 
textul telegramei mele, cifrat în mod intenționat într-o combinație cât mai 
putin ermetică. Brătianu a profitat de prilej pentru a mă asigura că nu-mi 
imputase niciodată nici cea mai mică responsabilitate fata de ceea ce el 
numea cea mai mare încercare a vieţii sale şi a țării. «Ştiu bine, mi-a spus 
el, că faceţi tot ce va stă în putință pentru binele României ca şi pentru 
onoarea semnăturii dumneavoastră.» Era un prilej cât se poate de binevenit 
pentru a stigmatiza «trădarea» Antantei cu o violență de care nu-l credeam 
capabil pe acest bărbat, de obicei atât de stăpân pe sine. «Mă aşteptam la 
trădarea Rusiei, dar mă aşteptam la mai mult din partea celorlalte puteri ale 
Antantei, mai ales de la Franța, la mai multă loialitate şi chiar generozitate. 
Totul s-a petrecut de parcă Antanta ne-ar fi atras într-o cursă premeditată, 
României fiindu-i rezervat rolul calului picadorului care-i lăsat cu sânge 
rece să-i fie sfâşiate măruntaiele pentru a obosi taurul.» 

Cu un zâmbet amar, Brătianu a pus sub ochii mei o telegramă 
recentă din Paris, rezumând un discurs rostit la 15 septembrie de Poincaré, 
în galeriile subterane ale citadelei de la Verdun. Acesta adresa un omagiu şi 
toate urările sale de bine armatei din Răsărit, «care concentrează diferitele 
sale elemente pentru a da un ajutor frätesc noilor noştri aliați împotriva 
armatelor germano-bulgare.» 

Din curtoazie şi, de asemenea, cred, din simpatie, Brătianu se 
prefăcea, în fața mea, că pune acest «ajutor frätesc» la pasivul celorlalte 


puteri ale Antantei. El incrimina îndeosebi Anglia, ostilă încă de la început 
expediției în Salonic. «Pentru oamenii de rând toată responsabilitatea cădea 
asupra Franţei, pentru că ea exercita principalul efort. La drept vorbind, 
inactiunea scandaloasă şi nefastă a lui Sarrail rămâne pentru mine, în 
parte, o enigmă.» 

Când Brătianu incrimina Anglia de a fi avut o atitudine ostilă încă de 
la începutul lunii ianuarie 1916, ştia probabil câte ceva (poate în mod vag) 
despre faimoasa întâlnire de la Calais. În legătură cu acest subiect, 
Valentine Thomson, in Briand, omul păcii, dă câteva informaţii obţinute 
chiar de la Briand: ,...Erau prezenți, pentru a discuta ordinul de zi al 
conferinței: Ribot, Joffre şi, din partea engleză, Asquith, Balfour, Kitchener 
etc. Eu am citit primul punct: «Trimiterea de noi divizii către armata din 
Salonic.» În acel moment, Asquith se ridică foarte palid şi zice: «Guvernul 
Majestății Sale britanice a deliberat, şi trebuie să vă spun — spre marele 
său regret — că a decis nu numai să nu trimită noi trupe în Salonic, dar să 
şi le retragă şi pe cele ce se află acolo.» Eu n-am schițat nici o mişcare, zice 
Briand. Trebuie să mărturisesc că am avut o fericită inspirație, m-am 
mărginit doar să declar: «Fie! să trecem la punctul II al ordinii de zi». 

Mişcare printre englezi; Asquith se miră: 

— Domnule prim-ministru, n-aveţi să ne spuneți nimic? 

— Dacă mă întrebaţi, vă voi răspunde în numele guvernului Repu- 
blicii: noi am organizat în comun o expediție: dumneavoastră trebuia să 
tineti baza de la Salonic, în timp ce trupele noastre erau pe drum. Ele au 
fost izolate în Macedonia, cu 25.000 de oameni, care au luptat şi vor con- 
tinua să lupte până la ultimul om. Istoria va judeca. 

(Vacarm în sală.) Balfour declară: 

— Nu ne mulţumeşte această frază, situația este foarte gravă, vrem să 
deliberăm. 

Conferința a fost amânată până după-amiază. Ribot spunea: 

— Totul s-a isprăvit. 

— Nu s-a isprăvit nimic, i-am răspuns eu. 

După-amiază ne-am întâlnit iarăşi. Asquith se ridică şi zice: 

— Domnule preşedinte, guvernul Majestății Sale britanice, în urma 
gravelor şi emotionantelor fraze pe care dumneavoastră le-aţi rostit, a 
chibzuit din nou asupra primului punct al ordinii de zi şi a hotărât să 
trimită cele trei divizii cerute. 

Kitchener se ridică, îşi zvârle servieta pe masă şi pleacă. Asquith mă 
sfătuieşte: 

— Încearcă să-l ajungi şi adu-l înapoi. 

Il ajung din urmă pe culoare. El mă respinge. Insist: 

— Ei, lasă, cred că glumesti. Nu poți pleca aşa pe timp de război. 


Am discutat şi în cele din urmă s-a întors, şi-a reluat servieta şi a zis: 

— Avocatul ăsta cu plete lungi vrea să ne facă să pierdem războiul. 
Asta o va spune Istoria! 

Cu o bonomie pe care, la amintirea acestui debut dramatic, nu ne-o 
putem închipui lipsită de oarecare mândrie, Briand a încheiat: «La Salonic 
frontul german s-a prăbuşit. Hindenburg i-a scris lui Wilhelm al II-lea: „Nu 
ne mai rămâne decât să încheiem pacea.” 

În orice caz, responsabilitatea lui Sarrail rămâne totală. În fond, 
imobilitatea lui a fost o lovitură puternică pentru România, care s-a clătinat 
la un moment dat, gata să se năruie. El făcea în acelaşi timp, în mod 
inconştient, jocul negocierilor Stürmer-von Jagow, pe care le facilita, 
grăbind scoaterea din luptă a României. 

Abia în iuie 1917, după intervenţia lui Lloyd-George, care a declarat 
că englezii nu vor întreprinde nimic atâta vreme cât vor fi sub comanda lui 
Sarrail, Ribot s-a decis să-l recheme. 

După şocul produs prin căderea localității Turtucaia, Statul Major 
român a luat o serie de măsuri pentru a recuceri terenul pierdut. În mod 
teoretic, planul pentru apărarea Dobrogei era bine conceput. Dar era dificil, 
dacă nu imposibil de aplicat în ipoteza că duşmanul ar fi atacat cu forțe 
superioare doar capul de pod de la Turtucaia, iar garnizoana de la Silistra ar 
fi trecut imediat la atacul inamicului. Or, făcând abstfactie de distanța de 
66 km, adică mai mult de 12 ore de mers, scontând că inamicul n-ar fi 
prevăzut în calculele sale această ipoteză, celelalte divizii care ar fi putut 
veni în ajutor se aflau la o distanță de 80 până la 100 km. 

Putem aplica Statului Major român maxima lui Rene Quynton: 
„Ofițerii statului major sunt metafizicienii războiului” (Maxime despre 
război). 

Înfrângerea din Dobrogea impunea Statului Major român o opţiune: 
pentru a o apăra, trebuia să utilizeze (cum era prevăzut) o divizie din rezerva 
generală staționată pentru orice eventualitate la Olteniţa, sau să folosească 
alte divizii, cu riscul de a slăbi ofensiva din Transilvania şi de a o opri. Ceea 
ce s-a şi întâmplat. Ofensiva din Transilvania s-a transformat ulterior în 
retragere generală pe linia crestelor Carpaţilor. 

Hindenburg şi Ludendorff prevăzuseră reacțiile Statului Major român. 
La aceasta au contribuit desigur deficiențele comandamentului din 
Dobrogea şi lipsa unei colaborări leale a generalului Zaioncikovski. Prin 
atitudinea sa, în mod constant în contradicție cu directivele 
comandamentului Armatei 3 române, generalul rus a răsturnat planul de 
război inițial, frontul din sud devenind frontul principal, iar cel din nord un 
front defensiv. 

Ceea ce putem desprinde din întreaga activitate a corpului 
expediționar rus este grija constantă a acestora de a-i menaja pe bulgari. De 


altfel, Rusia acceptase să formeze un corp expediționar foarte slab, atât din 
punct de vedere al numărului, cât şi din cel al valorii combative, doar sub 
presiunea Franţei. Elementul cel mai activ, care lupta cu pasiune împotriva 
trupelor bulgare, era divizia sârbă, formată din prizonieri luaţi de la trupele 
austro-ungare. Zaioncikovski, dându-şi seama că ideea care prezidase la 
formarea corpului expediționar era un expedient pentru a masca altceva ce 
se uneltea în secret iar el era destinat să suporte consecinţele, a demisionat. 
„Înţeleg prea bine (scria Zaioncikovski generalului Alekseev, şeful Statului 
Major al armatei ruse) eforturile dumneavoastră de a nu trimite nici o trupă 
în România. Convingerea mea este că un corp de armată, ca acela pe care I- 
ati format, va pune într-o foarte proastă postură Rusia.” 

În consecință, declinându-şi responsabilitatea, şi-a prezentat demisia. 
Dar generalul Alekseev i-a refuzat-o pe loc, înțelegând prea bine că 
acceptarea ei ar dezvălui jocul perfid al Rusiei. Primind refuzul demisiei sale, 
Zaioncikovski i-a trimis însuşi ţarului o telegramă, al cărei text pune în 
adevărata sa lumină colaborarea rusească: „Am impresia că cel de al 18-lea 
corp de armată şi eu însumi suntem «oasele» aruncate României pentru a o 
determina să treacă de partea Antantei. Să se facă deci o cruce peste aceste 
oase şi să fie şters acest corp din armata rusă.“ Este un limpede adevăr 
rostit de un înalt comandant al armatei ruse, explicând totodată colaborarea 
în contratimp a generalului rus pentru a compromite campania din 
Dobrogea. 

Întreg războiul României, atât în perioada primei campanii, cât şi în 
cea de a doua, nu poate fi înțeles decât în funcție de reaua-credinta a 
politicii ruse, angajată pe panta negocierilor de pace separată cu Germania. 

Evident, Marele Stat Major al armatei române nu-şi putea explica 
atitudinea generalului Zaioncikovski, oscilând permanent între ordinele pe 
care le primea şi propriile-i decizii. 

Bătălia de la Bazargic, bine concepută initial, a fost, datorită 
comandantului corpului expediționar rus, un model de indecizie, de incoe- 
renta şi de lipsă de logică. 

Popoarele, ca şi oamenii, sunt judecate după reacțiile lor în momentul 
când primesc loviturile crunte ale sorții. Deruta este ca un fluviu impetuos 
ce trage după sine tot ce este nesigur. Este examenul cumplit pe care o 
națiune trebuie să-l treacă în clipa când, părăsită de aliaţii săi, se vede 
nevoită să lupte singură împotriva unor adversari mai puternici, decişi s-o 
extermine. 

La sfârşitul anului 1915, Andre Tardieu spunea: ,Esentialul este că 
românii acționează. Apoi vom mai vedea. 


Se dorea un succes diplomatic, o loviturä de teatru, un comunicat 
favorabil. Pentru englezi şi pentru francezi, bătălia trebuia câştigată mai 
degrabă în parlamente decât pe frontul de la Carpaţi.“ 

Dar avalanşa forțelor inamice n-a zdruncinat voința de luptă a 
românilor. Contele de Saint-Aulaire, care participa cu atâta întristare la 
tragedia poporului român părăsit, scria: „România, în ciuda încercărilor 
cumplite prin care a trecut din pricina amânării timp de doi ani a ofensivei 
noastre la Salonic, nu ne-a rămas mai putin credincioasă. Poporul român 
este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul 
şi clasele superioare. Dacă a fi gentleman înseamnă a fi om de onoare şi mai 
ales a-ți tine promisiunea — ba chiar mai mult decât promisiunea —, 
guvernul român este un supergentleman, deoarece, prezentându-se cu 
exactitudine la întâlnirea din luna august 1916, el şi-a ținut mai mult decât 
promisiunea, deşi rămăsese singur, după abandonarea aliaților săi. El 
aparține înaltei nobilimi, dacă a fi nobil înseamnă să ai mai multe îndatoriri 
decât drepturi.“ 

La 26 august (8 septembrie), comandamentul român a comunicat 
armatei de pe frontul Transilvaniei că: „Situaţia pe frontul de sud devenind 
serioasă, în urma căderii Turtucaiei... ofensiva generală în Transilvania se 
amână deocamdată”. La 19 septembrie, ofensiva a fost oprită definitiv. 

Comandanții de armată au fost convocați pe 17 septembrie la Marele 
Cartier General, în vederea stabilirii măsurilor ce trebuiau luate pentru a 
face față situației create pe frontul din sud. 

După expunerea generalului Iliescu, şeful Marelui Cartier General, s-a 
dat cuvântul comandanților de armată, Generalul Prezan, comandantul 
armatei din nord, a propus întărirea forțelor din Dobrogea prin una, sau cel 
mult două divizii şi întărirea totodată şi a Armatei din nord, în vederea 
continuării în mod energic a ofensivei în Transilvania, al cărei obiectiv era de 
a împrejmui frontul inamic, obligându-l astfel să se retragă dincolo de 
Mureş. Era deci continuarea planului inițial. 

Contrar acestei propuneri, generalul Averescu a susținut că planul de 
campanie trebuia părăsit, nemaicorespunzând situației. „Pentru o 
desfăşurare normală a operațiilor noastre, trebuie să oprim ofensiva pe 
frontul din nord, să reorganizăm cât mai iute armata şi să începem cu un 
număr convenabil de forte o acțiune decisivă pe frontul din sud“, a propus 
generalul Averescu. 

Generalul Crăiniceanu, comandantul Armatei 2, neputând participa la 
întâlnire, a trimis un raport formulându-şi opinia astfel: „Să se suspende 
ofensiva în Transilvania; să se dea o lovitură de măciucă în Dobrogea; în 
fine, să se facă, dacă e posibil, o demostratiune de trecere în spatele 
inamicului.” Generalul Culcer, comandantul Armatei 1, a recomandat, la 


rândul său, că „efortul trebuie făcut întâi în sud“. Deci majoritatea 
comandanților de armată s-au raliat la propunerea generalului Averescu, 
comandantul Armatei 3. În favoarea acestei propuneri, pleda şi o telegramă 
a generalului Joffre, care afirma: „Dată fiind situația creată, este o 
necesitate pentru armata română să-şi consolideze poziția în Dobrogea. 
Întărirea trupelor române în Dobrogea va avea, poate, ca rezultat o încetinire 
momentană a ofensivei în Transilvania, dar planul inițial, după părerea 
mea, trebuie reluat cu toată vigoarea îndată ce situația va fi restabilită in 
Dobrogea.“ 

Opinia generalului Alekseev era cel mai putin realistă: „A se lua câte o 
divizie de la Armatele 1 şi de nord şi două divizii de la Armata 2, care, 
adăugate la trupele din Dobrogea, vor constitui opt divizii pentru manevre 
din zona Silistra-Dobrici (Bazargic). A se continua ofensiva în Transilvania, 
austriecii neputând termina concentrarea decât în 2—3 săptămâni. Ofensiva 
din Transilvania se va continua pe frontul Dorna-Vatra, Braşov cu Armata 
de nord. O parte din Armata 2 va putea ajuta ofensiva Armatei de nord, 
acoperind trecerile şi comunicațiile spre Olt.” Trebuie remarcat faptul că 
propunerile şefului Statului Major rus nu vorbesc de vreo contribuție a 
diviziilor ruseşti. 

Regele Ferdinand a intervenit direct pe lângă țarul Nicolae, atrăgându- 
i atenția asupra gravitätii situației din Dobrogea şi solicitându-i ajutorul real 
la care Rusia se angajase. Intervenţia împăratului s-a lovit de opoziția 
generalului Alekseev, care i-a obiectat: „Fiecare om pe care-l vom trimite în 
Dobrogea va contribui la diminuarea şanselor unui succes în operațiile mai 
importante şi mai periculoase. Astfel, nu cred că este posibil să trimitem 
acolo nici cel mai mic ajutor, atâta vreme cât intențiile lui Hindenburg nu 
sunt cunoscute cu claritate. E treaba lui Zaioncikovski ca prin talentul său 
să găsească o soluție pentru ca trupele pe care le are să-i ajungă.” 

lată răspunsul țarului către regele Ferdinand: „Nu pot slăbi frontul 
nostru din Galiția, deoarece vrem să dăm o lovitură decisivă acolo unde 
inamicul îşi concentrează forțele. Dacă strădaniile noastre în Galiţia vor fi 
încununate de succes, atunci atacul armatei Majestății Voastre in 
Transilvania va fi uşurat. Problema esenţială este să înlăturăm pericolul 
principal, concentrând cât mai multe divizii posibil în Dobrogea.” 
Bineînţeles, divizii româneşti, nu ruseşti. 

Ezitările lui I. Brătianu şi insistențele lui de a obţine o participare 
efectivă a Rusiei pentru apărarea Dobrogei, printr-un corp expediționar de 
200.000 de oameni, au fost considerate ca pretexte pentru amânarea 
deciziei de intrare în război a României. Acum ele primeau o confirmare 
tragică. 

În fond, Rusia era satisfăcută de declararea de neutralitate română 
din luna septembrie 1914. Ea asigura acoperirea frontului rusesc pe la sud 


şi îi permitea economisirea mai multor corpuri de armată. Cât despre 
conferința de pace, un stat neutru n-avea dreptul să participe la ea. 

Pentru politica imperialistă rusă, o Românie mare constituia o 
provocare. Ar fi nedrept să credem că Franța era insensibilă la tragedia 
României. Turtucaia a fost doar „o ridicare a perdelei”. 

Generalul Joffre i-a ordonat lui Sarrail să înceapă de îndată ofensiva, 
ordin care n-a fost executat. El i-a cerut de asemenea lui Alekseev să trimită 
întăriri României. Pentru a facilita acest transport, Joffre renunța la patru 
brigăzi pe care ruşii trebuiau să le trimită în Franța. Această intervenție a 
generalului Joffre a fost făcută pe 10 septembrie. Pe 19 septembrie, după 
primirea răspunsului lui Alekseev, atitudinea lui Joffre a devenit mai 
categorică în ceea ce priveşte abandonarea planului initial. El refuza „ideea 
de a se sacrifica, pentru satisfacția de a ocupa neintarziat teritoriile ravnite, 
avantajele scontate prin distrugerea forțelor bulgare. Generalul Alekseev 
este cel mai indicat să judece situația şi să dea indicaţii înaltelor 
comandamente române.“ Nu se putea face o alegere mai greşită. Alekseev, 
care trebuia să dea indicaţii înaltelor comandamente române, era şeful 
Statului Major rus, care declara urbi et orbi că România se apără pe Siret. 

Este interesant de menţionat că generalul Robertson, şeful Marelui 
Stat Major al armatei engleze, informat de colonelul Thomson, ataşatul 
militar al Angliei la Bucureşti, asupra situației, a exprimat o părere aproape 
similară cu aceea a generalului Prezan: „Să se menţină planul românesc de 
operații cu ofensiva în Transilvania! Decizia nu poate fi obținută nici la 
Lemberg, nici la Przemysl, ci pătrunzând în inima Ungariei, la Budapesta. 
Pentru aceasta trebuie ca ruşii să trimită forțe suficiente în Dobrogea, 
pentru a-i învinge, împreună cu trupele româneşti, pe bulgari şi a relua 
ofensiva în nord.” Era o apreciere serioasă a situaţiei, făcută strict din punct 
de vedere al ansamblului strategic. Colonelul, mai târziu Lordul Thomson, a 
dat dovadă, încă din primul moment al ocupării postului său la Bucurşti, în 
1915, de sentimente care contrastau cu cele ale reprezentanților puterilor 
Antantei. El afirma: „Brătianu are dreptate; nu trebuie să intre în război fără 
condiții şi fără garanții. O intervenție imediată si cu orice pret ar expune 
tara sa celor mai mari pericole şi nu ne-ar fi nouă, Aliaților, de nici un folos. 
De aceea, în loc să-l amenintäm, am face mai bine să încercăm să 
convingem guvernele noastre să-i accepte cererile. Numai astfel intervenția 
României poate avea o influență benefică asupra desfăşurării şi 
deznodământului războiului.“ Enervarea produsă prin această atitudine 
obiectivă, care încercase să facă o cronică a forțelor de luptă în scopul unei 
utilizări eficiente, nu l-a determinat pe ministrul Angliei la Bucureşti să 
ceară rechemarea ataşatului militar. El i-a cerut doar să-i ofere argumente 
care să justifice punctul său de vedere, ceea ce colonelul Thomson a făcut. 


lar argumentatia sa, atât militară, cât si politică, l-a convins pe ministrul 
Barclay. Raportul său către şeful Statului Major englez, generalul 
Robertson, a fost de o obiectivitate ireproşabilă. Colonelul Thomson, mai 
târziu Lord Thomson of Cardington, a fost ministru al aerului în 1924 în 
cabinetul Macdonald. 

La conferința ținută la Cartierul General Român s-a acceptat soluția 
generalului Averescu, care a rămas cunoscută în istoria războiului sub 
denumirea de „manevra de la Flămânda”. Generalul Averescu descrie astfel 
această manevră: „a se combina acțiunea frontală din Dobrogea cu un atac 
în spatele frontului duşman, ceea ce implică necesitatea de a trece forțele 
mobile ale Armatei 3 peste Dunăre, la o distanță convenabilă de frontul de 
luptă din Dobrogea”. Planurile operaţiei prevedeau trecerea a cinci divizii de 
infanterie, însoțite de o divizie de cavalerie. Locul desemnat se afla la 25 km 
nord-est de Giurgiu şi aproximativ la 140 km de spatele frontului duşman 
din Dobrogea. Pregătirile pentru trecerea fluviului au început la 4 
septembrie şi trecerea s-a efectuat la 18 septembrie. Operația a avut loc în 
cel mai mare secret, atât de bine păstrat, încât Mackensen a fost total 
surprins de această inițiativă îndrăzneață a comandamentului român, în 
timp ce el se aştepta la o demoralizare totală, ca urmare a dezastrului de la 
Turtucaia. 

Dar toate hotărârile luate pentru asigurarea succesului trecerii au fost 
zădărnicite de un eveniment imprevizibil : o furtună puternică şi o ploaie 
torențială au inundat sectorul de trecere. Podul, distrus de furtună, a fost 
reparat în timpul nopții si a doua zi două divizii de infanterie cu artileria lor 
au putut trece. Artileria instalată de îndată pe malul nordic al fluviului a 
forțat vapoarele austriece să se retragă. La toate aceste dificultăți, făcând 
obstacol realizării îndräznetului proiect, trebuie să adăugăm un element 
nou: Armata a 9-a germană începuse ofensiva în Transilvania, obligând 
comandamentul român să îndrepte către acest front diviziile destinate 
operațiunii „Flămânda”. Dacă situaţia din Transilvania nu s-ar fi agravat, 
manevra de la Flămânda ar fi reuşit, în mod sigur, să distrugă Armata 3 
bulgară. Generalul Toşev, şeful acestei armate, ofițer capabil şi spirit 
independent, a recunoscut în Amintirile sale că trecerea Dunării de către 
trupele române „produsese spaimă în toată regiunea şi mari nelinişti 
statelor majore ale lui Mackensen şi celei de a 3-a Armate bulgare”. 

În Memoriile sale, Ludendorff, referindu-se la operaţia „Flămânda”, 
afirma că n-a putut înțelege sensul acestei operaţii. Generalul Tosev i-a dat 
răspunsul următor: „Ciudat lucru, chiar foarte ciudat, că generalul 
Ludendorff nu vrea să înțeleagă, în Memoriile sale, scopul urmărit de români 
prin această debarcare. Cum de nu poate să întrevadă că această debarcare 
era strâns legată de atacurile ruseşti şi de străpungerea probabilă a aripei 


drepte a Armatei 3 bulgare şi că, în caz de succes, lucrul acesta ar fi avut 
grave consecințe pentru operațiile din Dobrogea şi chiar pentru frontul din 
Salonic. Consider că nu este deloc plăcut, ba chiar destul de periculos să 
afli, în timp ce te lupti că duşmanul te-a atacat pe la spate. Dacă românii ar 
fi izbutit să lărgească capătul de pod şi să efectueze trecerea peste Dunăre a 
altor unități, atunci noi toți ne-am fi simțit foarte stramtorati, inclusiv 
Ludendorff.” Generalul Tosev era în măsură să cunoască dificultățile luptei 
împotriva românilor, ca şi situația strategică. Putea deci să întrevadă 
consecințele reuşitei acestei operații. Mărturia sa constituie cel mai frumos 
elogiu adus concepţiei militare a generalului Averescu, deşi împrejurările au 
obligat Marele Stat Major român să renunțe la operație în faza sa 
preliminară. 

Dar chiar după renunțarea la manevra „Flămânda” situația din 
Dobrogea ar fi evoluat altfel, dacă colaborarea rusă — aşa redusă cum era 
— ar fi fost leală. 

Din nefericire, în toate luptele ce au urmat căderii oraşului Turtucaia, 
fronturile erau sparte, cu o ciudată constantä, în sectoarele ocupate de 
trupele ruseşti. S-au putut verifica posibilitățile de a se fi oprit înaintarea 
duşmanului, ba chiar de a se fi obținut succese. De exemplu, Brigada 11 
română cucerise poziția fortificată de la Amzacea, ocupată de Divizia 26 
turcă. Aceasta, cuprinsă de panică, se retrăsese în dezordine, trăgând după 
sine un batalion şi o baterie bulgară. Generalul Toşev a numit acest episod: 
„Criza din 31 octombrie”. Datoria generalului rus Zaioncikovski era de a 
exploata la maximum acest succes; el n-a făcut nimic, îngăduind 
duşmanului să cheme întărituri şi să-şi refacă forțele Diviziei 26 turcă. 

Trebuie mai ales să reținem faptul că dezastrul de la Turtucaia, în loc 
să distrugă moralul armatei române, i-a dat acea înverşunare care asigură 
succesul, chiar împotriva unui duşman superior numeric. 

Mackensen era grăbit să lichideze rezistența românilor în Dobrogea. 
Pentru a executa trecerea Dunării şi a obţine ocuparea Bucureştiului, el a 
condus personal operaţiile. Obiectivul imediat era ocuparea liniei 
Cernavodä-Constanta. Bătăliile de la Topraisar-Cobadin erau subordonate 
acestui obiectiv. Atacul a fost deci dat de către Armata 217 germană, 
împotriva flancului stâng al frontului român. Pe restul frontului, doar 
acțiuni demonstrative, pentru a dispersa acțiunile forțelor [romane] în 
sectorul atacat. Bătălia din 19 octombrie a debutat conform tacticii 
germane, printr-un bombardament de artilerie, până atunci fără precedent 
în operațiunile din Dobrogea. 

Tirul artileriei era dirijat de cinci avioane, iar numeroasele baterii de 
artilerie grea bombardau fără întrerupere linia de apărare română, alcătuită 
din Divizia 19 română şi de o brigadă de cavalerie rusă. Inferioritatea, atât 


numerică, cât si calitativă a artileriei române (6 baterii, dintre care două 
foloseau tunuri demodate), crea mari avantaje artileriei duşmane. În ciuda 
violenței bombardamentelor germane, care acționau cu o înspăimântătoare 
intensitate, infanteria germană nu s-a putut apropia de liniile române. 
Trupele Diviziei 19 română au rezistat în mod eroic până la 20 octombrie. 
Din nefericire, Divizia 115 rusă a părăsit în dezordine poziţiile, la primul 
atac al duşmanului. Acest atac n-avea totuşi aceeaşi intensitate cu cel din 
sectorul român, asupra căruia se revărsa bombardamentul nemilos al 
dusmanului. 

Flota rusească, având două cuirasate echipate cu o puternică artilerie 
şi comandată de amiralul Patton, ar fi putut face prăpăd deschizând focul 
asupra bateriilor bulgaro-germane şi asupra trupelor duşmane. Dar, fără să 
fi tras un singur foc, amiralul a ordonat retragerea flotei către nord, 
pretextând pericolul torpiloarelor şi al submarinelor germane. Dar noi ştim 
că nu existau submarine germane în Marea Neagră. Deci explicaţia este de 
ordin politic şi nu militar. Amiralul Patton era şi el complice. 

În timp ce, în centrul frontului, Divizia 115 rusă se retrăgea în 
dezordine, divizia sârbă continua o rezistență dârză, deşi avea flancul drept 
descoperit. Dar retragerea rusă a obligat-o şi pe ea să se retragă, nu fără a fi 
suferit pierderi grele. De altfel, cui îi foloseau rezistentele eroice, de vreme ce 
comandamentul rus fixase linia Siretului, până la Delta Dunării, ca linie de 
apărare a României? 

La 22 octombrie, amiralul Patton a ordonat evacuarea portului şi a 
oraşului Constanta. După efectuarea operațiilor, flota rusească s-a îndreptat 
spre Odessa. Totuşi trupele române continuau să dețină capul de pod de la 
Cernavodă. Furios, Mackensen i s-a adresat generalului Toşev, la 24 
octombrie: „Cer ca oraşul Cernavodă să fie luat chiar astăzi!“... Ţinând 
seama de rezistența îndârjită a apărătorilor, ordinul era mai uşor de dat 
decât de executat... În cele din urmă românii au abandonat Cernavodă sub 
presiunea unei mari concentrări de forte bulgaro-turce şi a unui tir puternic 
de artilerie. 

Armata ruso-română începea să se retragă spre Delta Dunării. Orice 
retragere produce o slăbire a disciplinei, o anume dezordine inerentă 
moralului scăzut. Dar retragerea trupelor ruseşti era o adevărată 
debandada; ele jefuiau si incendiau satele dobrogene. 

Când au ajuns în Deltă, diviziile române au trecut Dunărea la Brăila 
iar apărarea Deltei a fost încredințată comandamentului rus. Acesta trebuia 
să apere în plus Odessa şi Ukraina, împotriva unui atac eventual din partea 
trupelor germano-bulgaro-turce, prin sudul Basarabiei. 

Comandantul rus Zaioncikovski îşi îndeplinise misiunea, contribuind 
la pierderea Dobrogei. 

Situația devenind serioasă, apărarea acestui sector a fost încredințată 
generalului Zaharov; el îşi demonstrase aptitudinile, comandând, în 1916, 


una din armatele ruse care-i îngăduise lui Brusilov o ofensivă victorioasă. 
Noul comandant, energic şi sever, avea la dispoziția sa efective 
considerabile: patru corpuri de armată. Ruşii ar fi putut trimite aceste divizii 
în Dobrogea încă din primele zile ale războiului. 

Dar valoarea militară a generalului Zaharov avea de luptat împotriva 
moralului foarte scăzut al trupelor sale, aşa cum o dovedeşte ordinul de zi 
numărul 1, din 17/30 octombrie 1916: „Comandamentul armatei de la 
Dunăre. 

„Ordon ca fuga ruşinoasă să înceteze imediat. Suntem trimişi aici 
pentru a lupta, dacă nu pentru a învinge, şi nu pentru a vedea care fuge 
mai iute. Am luat măsuri ca mitralierele şi artileria să tragă asupra 
fugarilor. Şefii care nu-şi vor fi făcut datoria, fără deosebire de grad şi de 
situație, vor fi dati pe mâna Curţii Marţiale. Soldaţii nu trebuie să se ia după 
strategia ţăranilor, care pleacă cu bunurile lor. Majestatea Sa ne-a trimis 
aici să învingem şi nu să ne economisim sângele sau pe cel al duşmanului. 
Înainte! Dumnezeu nu tine cu hoţii şi lasii.” 

Faptul că un comandant este obligat să dea un asemenea ordin de zi, 
amenintandu-i pe dezertori cu mitraliera şi artileria este o dovadă ca aceasta 
armată nu mai are valoare combativă. Acest ordin de zi menţionează lipsa 
de capacitate a combativitätii trupelor ruseşti la sfârşitul lunii octombrie, 
1916. 

Ne putem întreba de ce Hindenburg şi Ludendorff, ajunşi la Delta 
Dunării, n-au încercat să-şi croiască un drum prin sudul Basarabiei către 
Odessa. Răspunsul este simplu: negocierile StUrmer-von Jagow, în vederea 
unei păci separate, erau în curs. 

Obiectivul imediat, după cucerirea Dobrogei, era capitala României. În 
acest scop, Mackensen organiza trecerea Dunării. 

Strategia germană confirmase justetea planului de acțiune împotriva 
României. 

(Traducere de Elis BUŞNEAG) 


VIII. Luptele pentru apărarea Carpaţilor 


Fără îndoială că intrarea României în război a răsturnat multe 
certitudini strategice ale Puterilor Centrale, lucru la care se adăuga şi 
pierderea unei importante surse de aprovizionare în petrol şi alimente. De 
unde şi necesitatea imperioasă de a ocupa România, spre intimidarea 
celorlalte state europene rămase neutre. 

Marele Cartier General german a acceptat riscul retragerii unor 
importante forte de pe frontul francez, pentru a le concentra împotriva 


României. În Memoriile sale, Ludendorff precizează astfel aceste directive 
strategice: „Să menţinem frontul la vest şi la est, în ciuda atacurilor inamice 
şi să ne concentrăm forțele pentru a trece la ofensiva împotriva României. 
Hotărârea de a folosi superioritatea noastră strategică asupra Antantei şi de 
a ataca România, pentru a obține capitularea acesteia in câmp deschis, era 
fermă“. Este evident că, prin intrarea României în război, presiunea pe 
frontul de vest a fost mai slabă, inamicul trecând la defensivă. 

Ofensiva hotărâtă împotriva României era facilitată şi de izolarea în 
care se găsea aceasta, după cum am putut vedea în cursul luptelor din 
Dobrogea, când forțele anglo-franceze de la Salonic nu au mişcat un deget. 
Cât despre Rusia, ea nu avea nici un interes ca România să scape de un 
dezastru militar şi politic. Raportul lui Polivanov, ministru de război, 
publicat de bolşevici, ca şi toate documentele secrete ale regimului țarist, ne 
arată limpede politica reală a Rusiei fata de România. Ceea ce 
demonstrează, cu atât mai mult, cât de întemeiate erau ezitările primului 
ministru I. Brătianu. 

Polivanov îşi exprimă cu toată sinceritatea punctul de vedere cu 
privire la extinderile teritoriale acordate României în timpul neutralității 
sale. El este de părere „că acestea nu sunt proporţionale cu participarea 
României la operaţiunile militare... Din perspectiva intereslor ruseşti, ținând 
seama de starea actuală a lucrurilor în Rusia trebuie să ne conducem după 
următoarele considerente: dacă împrejurările evoluează în aşa fel încât 
convenția militară încheiată cu România în 1916 se realizează integral, s-ar 
crea în Balcani un stat foarte puternic cuprinzând Moldova, Muntenia, 
Dobrogea (România de astăzi), Transilvania, Banatul, Bucovina, toate 
limitele teritoriale conforme cu Tratatul din 1916 şi având o populaţie de 
aproximativ 13 milioane de locuitori. Este evident că nu trebuie să ne 
aşteptăm la o atitudine prietenoasă fata de Rusia a unui asemenea stat, 
care s-ar strădui să-şi realizeze aspiraţiile naţionale în legătură cu 
Basarabia. În Balcani el ar încerca, de asemenea, să contracareze influența 
rusească; dat fiind caracterul latin predominant al populației, tara s-ar afla 
sub influența politică a Italiei şi Franţei. lată de ce spulberarea acestui vis 
de a deveni o mare putere în proporțiile arătate nu este contrară intereselor 
politice ale Rusiei. 

Concluziile raportului sunt: „Rusia trebuie să profite de situația 
militară actuală şi de dificultățile dramatice ale României pentru a revizui 
compensatiile teritoriale ce i-au fost atribuite, determinând intrarea ei în 
război.“ Întreaga atitudine a Rusiei în timpul războiului, până la venirea la 
putere a bolşevicilor, este amplu motivată în acest raport al lui Polivanov, 
ministru de război al Rusiei țariste. 

Indiferent de regim, politica Rusiei fata de România rămâne 
neschimbată. Aceasta este o axiomă. Creşterea teritorială sau a 


potenţialului economic al României este contrară politicii ruseşti. Rusia se 
poate împăca eventual cu existența unui stat cu un teritoriu limitat şi având 
un potential politic şi militar redus. 

În cursul unei conferinţe ţinute la Oxford, la 31 decembrie 1942, R.V. 
Seton-Watson (Scotus Viator) reamintea o declaraţie a lui Miliukov, liderul 
liberalilor ruşi: „Dacă întind cât pot braţul drept, pot să-l ating pe 
Pureskievici; dacă întind cât pot braţul stâng, nu pot da decât de Lenin. Dar 
în problema Basarabiei, Pureşkievici, Lenin şi eu însumi ne dăm mâna.“ 
Miliukov, care făcea această declarație, era in 1917 ministrul afacerilor 
externe al guvernului provizoriu rus. 

La începutul lunii octombrie 1916, frontul românesc devenise punctul 
esențial al războiului european. După pierderile suferite în Dobrogea, 
Falkenhayn spera ca moralul armatei române şi spiritul său combativ să fie 
suficient de zdruncinate, pentru a-i permite forțarea trecătorilor din Carpaţi, 
facilitându-i lui Mackensen trecerea Dunării. 

În momentul în care arhiducele Carol de Habsburg a preluat comanda 
armatei austro-ungare, s-a făcut o nouă repartiție a trupelor. Falkenhayn 
păstra numai comanda Armatei 9 germane, a cărei misiune era limitată la 
Carpaţii Meridionali. Arz von Straussenburg comanda Armata 1 austro- 
ungară, care trebuia să atace Carpaţii Orientali, pentru a pătrunde în valea 
Siretului, trecând prin valea Oltului şi prin Târgu-Ocna. 

Grupul de armate de sub comanda arhiducelui Carol era format din 
Armata 7 austro-ungară din Bucovina şi Armata 1 din Transilvania. Armata 
9 germană a dat prima lovitură. Intenţia lui Falkenhayn era de a nimici 
Corpul 1 de armată român, printr-o mişcare de încercuire pe cele două 
flancuri. Dar, în urma recunoaşterilor efectuate, a înțeles că corpul de 
armată român era bine instalat în masivul Făgăraş. Acest masiv era greu de 
cucerit şi lui Falkenhayn nu-i mai rămânea decât să execute operaţiuni pe 
flancul stâng al masivului Cibin, pentru a realiza o mişcare de încercuire, 
aşa cum o spune el însuşi: „Campania Armatei 9 germane împotriva 
românilor şi ruşilor a hotărât să execute o largă mişcare de încercuire pe 
singura cale de comunicare, în spatele inamicului, atrăgându-l într-un atac 
de front, în scopul de a distruge grupul român la sud de Sibiu“. 

Armata germană era formată din 42 de batalioane, 51 de escadroane 
şi 77 de baterii, dintre care 15 de artilerie grea. O superioritate numerică 
evidentă fata de forțele de care dispune Corpul de armată român: 26 
batalioane, 8 escadroane şi 19% baterii. Raportul de forte era deci de 1,6/1 
la infanterie, 6/4 la cavalerie şi 4/1 la artilerie (7/5 la artileria grea). 

Proporția numerică a infanteriei germane era sporită de superioritate 
zdrobitoare a armamentului automat. 


Având în vedere faptul că, din 1880, România aparținea sistemului 
Triplei Alianțe, întreaga organizare a armatei sale fusese făcută în vederea 
unui război împotriva Rusiei. 

De aceea, ea nu dispunea în 1914 de forte alpine. Abia în 1917, după 
experiența acumulată în luptele din toamna anului anterior, când s-a văzut 
vivacitatea corpului alpin german, s-a hotărât înființarea unui batalion de 
vânători. Soldaţii români, supli şi robuşti, se adaptau însă condiţiilor de 
război în munți. Pe de altă parte, unităţile alpine erau dotate cu armament 
corespunzător terenului. În 1916, armata română nu avea nici măcar o 
baterie de artilerie de munte. Şi totuşi, în regiunile montane, românii au 
dovedit că aveau o cunoaştere specială a războiului în munți, moştenire 
milenară a unui popor care a trebuit să se apere mereu în munți de-a lungul 
istoriei sale. 

La 15 septembrie 1916, situația Armatei 9 germane devenise 
dramatică în urma ofensivei Armatei 2 române, care amenința legătura cu 
Armata 1 austro-ungară. În legătură cu aceasta, Falkenhayn scria: „Rar mi 
s-a întâmplat în viața mea, suficient de bogată în evenimente dramatice, să 
aştept rezultatul unei bătălii cu mai multă îngrijorare decât în dimineața 
zilei de 16 septembrie.” (Campania Armatei 9 germană împotriva românilor si 
ruşilor, p. 35). 

Armata germană nu a repurtat succesul scontat împotriva Corpului 1 
de armată român. Corpul alpin german a fost respins din munți şi nu mai 
putea menţine defileul Oltului. 

Un corespondent german de război, ataşat Armatei 9, K. Rossner, 
scria: „Românii s-au bătut cu îndârjire. Ei au fost neobositi, provocând 
forțelor germane enorme pierderi pentru fiecare kilometru cucerit.” 

Falkenhayn se aştepta la un atac al Armatei 1 române, pe flanc şi în 
spatele Corpului 39 german. Raportul comandantului Armatei 1 austro- 
ungare preciza că, dacă înaintarea Armatei 2 române continuă, retragerea 
aripii drepte a forțelor austro-ungare, în spatele Târnavei Mari, era 
inevitabilă. 

Evident că Falkenhayn a luat o serie de măsuri pentru a evita 
catastrofa pe care o întrevedea în cazul că joncțiunea dintre cele două 
armate nu ar fi putut fi stabilită. Dar a ieşit din această situație, atât de 
periculoasă, datorită hotărârii pe cât de neaşteptate, pe atât de inexplicabile 
a comandantului Corpului 1 român, care s-a retras în noaptea de 15/16 
septembrie în interiorul defileului Oltului. 

Colonelul Ion Cupşa descrie foarte exact această fază a războiului în 
studiul său Armata română în campaniile anilor 1916—1917, publicat în 
1967: „Mersul acțiunilor indreptäteste afirmaţia că trupele de la sud de 
Sibiu ar fi putut să reziste încă o zi, timp în care situația se putea schimba 


radical în avantajul acestora, dacă generalul Popovici, comandantul 
Corpului 1 armată, ar fi dat dovadă de mai multă tenacitate.” Această 
apreciere, făcută după o jumătate de veac, corespunde adevărului: ajunge 
un comandant lipsit de curaj, pentru a se pierde un moment tactic de o 
importanță hotărâtoare. După cum, un act de curaj şi de evaluare corectă a 
riscurilor poate schimba o situație disperată. 

În perspectiva scurgerii unei jumătăţi de secol, pasivitatea Aliaților 
pare de neînțeles, ei neapreciind si neştiind să folosească această intervenţie 
a armatei române. La ce mai slujeau contribuția armatei române, elanul, 
eroismul ei debordant, dacă era lăsată să lupte singură în Transilvania cu 
forțele germano-austro-ungare, iar în sud, în Dobrogea, cu forțele germane, 
bulgare şi turce? 

Întâlnim adesea, fără îndoială, ezitări ale Marelui Cartier General 
român, care nu sesiza imediat intenţiile adversarului şi ordona operațiuni 
ofensive cu întârziere, cum s-a întâmplat în lupta de la Sibiu, când Armata 
2 a primit ordin să treacă la ofensivă cu o întârziere de 48 de ore. Deci nu în 
timp util. Ludendorff o spune clar în Memoriile sale: „Românii s-au apărat 
cu îndârjire, atacând chiar corpul alpin la sud. Dar forțele principale au 
ocupat prea târziu poziţii de luptă...“ 

Falkenhayn îşi stabilise drept obiectiv nimicirea forțelor de la sud de 
Sibiu, pentru a putea pătrunde fără pierderi în România, traversând 
Carpații. 

Ariergarda Corpului 1 de armată român a fost interceptată de trupele 
alpine germane. Această formațiune avea de înfruntat trei divizii germane, 
superioare din punct de vedere numeric şi dotate cu cel mai modem 
armament. 

Unităţile armatei române vor executa contraatacuri continue, 
opunând o rezistență fermă şi provocând pierderi importante trupelor 
germane. Falkenhayn recunoaşte în Memorii eroismul armatei române şi 
rezistența sa la atacuri. 

Dacă Armata 2 română ar fi primit în timp util ordinul de a veni în 
ajutorul Corpului 1, situația Armatei 9 germane ar fi devenit dramatică, 
având flancul stâng descoperit în fața Armatei 2 române. Înfrângerea ei ar fi 
fost fatală, legătura acesteia cu Armata 7 austro-ungară putea antrena o 
schimbare completă a situației operativ-strategice în Transilvania. 

Ezitările Marelui Cartier General român au avut în continuare grave 
consecințe. Pentru Puterile Centrale, efortul militar avea drept scop 
ocuparea României, spre a asigura aprovizionarea în produse agricole şi 
petroliere. În Memorii, Ludendorff recunoaşte obiectivul ofensivei germano- 
austriece: „Zdrobirea principalelor forțe româneşti din Muntenia şi ocuparea 
unui teritoriu foarte bogat în materii necesare continuării războiului. Pentru 


a supravietui, ne vom continua eforturile pentru a obtine victoria asupra 
României.“ 

Pentru Puterile Centrale accentul cădea pe efortul militar împotriva 
României; ocuparea acestei tari însemna asigurarea materială in petrol si 
produse agricole. 

Este curios că aliații României nu şi-au dat seama de importanța 
acesteia ca spaţiu de alimentare a efortului de război al Germaniei. Ei şi-au 
abandonat aliatul, care trebuia să stăvilească singur valul forțelor germano- 
austriece. 

Generalul Falkenhayn a subapreciat capacitatea de rezistență şi 
ingeniozitatea românilor. EI a observat cu surprindere că toate unităţile 
române s-au retras în perfectă ordine pe vechea linie de frontieră, care 
oferea posibilități mai mari de apărare. Planul său era să forțeze trecerea 
Carpaţilor pe mai multe direcţii, să nimicească trupele române şi să 
constrângă România să capituleze. 

Retragerea Armatei 2 române şi a Armatei de nord pe linia fostei 
frontiere se făcuse în două direcții divergente, astfel că în sectorul Oituz- 
Buzău exista un spaţiu gol care descoperea flancurile interne ale celor două 
armate. Aceasta impunea crearea unei rezerve strategice care să acopere 
golul. Generalul Alekseev, şeful Statului Major rus şi duşman implacabil al 
României, a acceptat să trimită patru corpuri de armată ruseşti pentru a 
prelungi flancul stâng al lui Lecinski din Bucovina. Aceste corpuri de 
armată au ocupat sectorul Fälticeni-Piatra-Neamt, formând rezerva 
strategică. 

Între comandamentul german şi cel austro-ungar s-a stârnit o 
rivalitate. Arhiducele Carol, moştenitorul tronului, avea sub comanda sa, în 
afara trupelor austro-ungare, o parte din Armata 9 germană. Era firesc ca 
viitorul împărat al Austriei şi rege al Ungariei să râvnească un succes 
personal. El spera să reuşească o rupere a frontului în sectorul Oituz- 
Ghimeş, pentru a putea pătrunde adânc în Moldova. Această operaţiune 
necesita o întărire de trupe. Soluția arhiducelui a fost de a îndrepta anumite 
trupe, trimise spre întărirea lui Falkenhayn, pe frontul din Moldova. Ceea ce 
a provocat un dezacord între generalul german şi arhiduce, de natură să 
pericliteze planul de ansamblu. De altfel, Falkenhayn critica strategia 
austro-ungară, prevăzând eşecul ofensivei. 

Apărarea armatei române de nord conta pe o ofensivă a armatei ruse, 
sub comanda generalului Lecinski, în extremitatea nordică a frontului 
carpatic. Dar ruşii nu au întreprins nici o acţiune serioasă, cum de altfel era 
şi de aşteptat. Pasivitatea acestora a permis arhiducelui să retragă unități 
din acest sector şi să le trimită spre sud, unde urma să aibă loc ofensiva 
austro-ungară pentru a rupe frontul românesc. Divizia 72 a infanteriei 


austro-ungare a executat ordinul de a forța trecătoarea Bicaz, obținând un 
succes ce avea să se dovedească efemer. Un contraatac al unui detaşament 
românesc a transformat acest succes în înfrângere. Corpul 22 austro-ungar 
a plătit daunele acestei isprăvi, pierderile sale fiind de 674 prizonieri. 

Renuntand la pătrunderea directă, comandamentul austro-ungar a 
încercat această operațiune întâi prin pasul Ghimeş, apoi, nereuşind, prin 
valea Uzului, afluent al Trotuşului. 

Feldmareşalul Fabiani nu se aştepta la manevra generalului Istrati, 
comandantul Diviziei 7 române care i-a atacat trupele pe flancuri şi din 
spate. Surpriza s-a transformat în panică. În fața acestei neaşteptate 
schimbări, trupele austro-ungare s-au împrăştiat în fugă, lăsând în mâinile 
românilor câteva sute de prizonieri, piese de artilerie şi trenuri regimentare. 
Aceste evenimente au avut loc la 17 octombrie 1916. Fabiani se consola cu 
ideea că, după lupte grele, reuşise să ocupe şi să fortifice valea Uzului, de 
unde putea întreprinde alte atacuri. Dar, la 27 octombrie, generalul Istrati a 
atacat din fata si flanc această poziție, cu Regimentul 4 de vânători, făcând 
prizoniere toate unitățile ce se găseau acolo. 

Înfrângerea Diviziei 61 a fost urmată de cea a Diviziei 39 austro- 
ungare, care a pierdut în luptă 1 000 de prizonieri. Generalul Arz a ordonat 
Corpului 6 armată să se retragă pe liniile de apărare, puternic organizate 
„temiându-se de o contraofensivă a românilor. De acum, comandamentul 
austro-ungar putea să-şi încerce norocul trecând în valea Oituzului, care 
era cea mai largă şi deschidea drumul spre valea Trotusului, iar de aici, 
accesul în cea a Siretului, obiectivul final al arhiducelui Carol. 

Executarea acestui plan a fost încredințată generalului Schmettow, 
care avea Divizia 71, flancată, pe cele două parti, de o Divizie de cavalerie si, 
ca rezervă, Divizia 8 bavareză. 

Generalul Eremia Grigorescu, comandant al Diviziei 15 română, avea 
temperamentul unui om pregătit pentru situațiile cele mai dificile. Curajul şi 
temeritatea sa erau dublate de o permanentă prezenţă de spirit. Arhiducele 
Carol şi primul ministru Tisza asistau la bătălie, convinşi fiind de victoria 
trupelor austro-ungare. Nu se ştie ce a putut gândi Tisza când a văzut 
incapacitatea trupelor sale să spargă frontul românesc în ciuda atacurilor 
repetate. 

Dar este sigur că descoperea calitățile militare ale adversarului pe 
care el îl îndârjise împotriva Austro-Ungariei prin politica sa de 
maghiarizare. Uimirea sa a fost probabil şi mai mare când i-a văzut pe 
români trecând, după o apărare îndârjită, la o impetuoasă contraofensiva. 

Bătălia de la Oituz a durat 12 zile fără întrerupere. Comandamentul 
austro-ungar a prmit întăriri din partea trupelor germane (Divizia 11 


bavareză şi Diviziile 8 şi 7 cavalerie). Aceasta arată efectul produs de cea de- 
a doua ofensivă a generalului Grigorescu din 23 şi 26 octombrie. 

Generalul Falkenhayn prezisese, cu o ironie întrucâtva rău-voitoare: 
„Trebuie să le atrag atenţia acestor domni de la Pless asupra faptului că 
speranța de a-şi deschide drum prin trecătoarea Oituz, cu Armata 1 austro- 
ungară, este complet lipsită de fundament.“ Profetiile lui Falkenhayn fiind 
confirmate, el s-a văzut în drept să pună capăt acestei aventuri concepute 
de comandamentul austro-ungar. Încă de la început, generalul german o 
calificase drept „o idee nefericită”. Putea deci reveni la ideea sa favorită, 
atacul Munteniei prin defileuri, pentru a ajunge pe drumul cel mai scurt la 
Bucureşti. După victoria de la Brasov, el şi-a regrupat unitățile pentru a 
urmări trupele române, fără a le da nici o clipă răgaz să-şi consolideze 
pozițiile. Toate rezervele de care dispunea un ofițer de valoarea lui 
Falkenhayn, ca şi experiența câştigată la Sibiu, au fost puse în joc în 
manevrele corpului alpin. 

Unităţile germane au atacat peste tot cu o energie inepuizabilă, în 
direcția Buzăului, folosind Diviziile 89 prusacă şi 72 bavareză, recent sosite. 
Pe direcția Bran se aflau forțele comandate de generalul Staabs, iar pe valea 
Oltului, cele comandate de generalul Krafft von Delmensin gen. Generalul 
von Morgen, comandant al Diviziei 76 germane, era convins că nu are 
înaintea lui decât rămăşiţele în derută ale unei brigăzi din Divizia 4 română. 
Dar Divizia 22 comandată de generalul Razu sosise de pe frontul Dunării şi 
începuse să debarce la Câmpulung spre a înlocui trupele Diviziei 2, slăbită 
de ultimele lupte. 

De îndată ce au fost trecute înălțimile Branului (cu succese 
incontestabile), Falkenhayn îşi vedea speranțele crescând, întrucât conta pe 
epuizarea moralului trupelor române. Numai că era o concluzie grăbită, căci 
unitățile române, depăşind emoţiile primelor momente, au început să 
organizeze rapid apărarea. Comandantul Armatei 9 germane nu se aştepa ca 
românii să poată respinge atacurile germane, între 17 şi 19 octombrie, 
asupra înălțimii Mateiaş (cota 1211) şi să-şi păstreze cu energie poziția. 
Această rezistență înverşunată l-a determinat pe Falkenhayn să renunţe la 
cucerirea ei, apreciind-o ca pe o poziție foarte puternică, şi să adauge: 
„Generalul von Morgen trebuie să fie mulțumit dacă va putea rezista”. 

Pretutindeni unde Falkenhayn a încercat trecerea Carpaţilor a suferit 
înfrângeri. La 15 şi 16 octombrie, aripa stângă a Diviziei 89 germană a 
încercat să forțeze pasul Bran, printr-un atac la Gura-Sibiului. Dar în pofida 
impetuozitätii atacului, forțele germane au fost respinse, lăsând în mâinile 
românilor 218 prizonieri. La rândul său, aripa dreaptă a aceleiaşi divizii a 
încercat să pătrundă prin surprindere la Tabla Butii; unitățile au fost 
respinse dincolo de graniță. Armata 9 germană s-a izbit în întregul sector de 


forța de luptă a românilor. În urma acestor rezultate, Falkenhayn a fost 
obligat să renunţe la drumul cel mai scurt către Bucureşti. Căutând un alt 
loc prin care ar putea trece, el a ales spaţiul văii Oltului şi văii Jiului. 

Apărarea văii Oltului a fost încredințată generalului Praporgescu, fost 
elev al şcolii de la Saumur. Militar de elită, păstrându-şi calmul în 
momentele cele mai dramatice, el indreptatea toate speranţele. Dar, ca si 
cum românii ar fi fost urmăriți de ghinion, în momentul în care se proceda 
la o recunoaştere, un obuz a explodat în locul în care se afla generalul 
Praporgescu şi statul său major. Succesorul său nu avea aceleaşi calități. 
Cu toate acestea, unitățile române au reuşit să zădărnicească planul de 
ofensivă al lui Falkenhayn pe valea Oltului, cu toate că acesta avansase 
sensibil pe teritoriul românesc. 

La 23 octombrie, un atac al unei unități româneşti a reuşit să 
captureze o importantă coloană de aprovizionare a inamicului, provocând o 
imensă panică: românii au făcut 300 prizonieri, capturând trei tunuri, 
muniție şi echipament. 

Realizând dificultatea pătrunderii prin aceste locuri, Ludendorff l-a 
obligat pe Falkenhayn să deplaseze frontul spre valea Jiului, cu toate că 
aceasta era poarta cea mai îndepărtată de Bucureşti. 

Comandamentul german a ales această regiune pentru că bariera de 
munți era mai îngustă şi, odată depăşită creasta principală (care marca 
frontiera), nu mai erau altele de escaladat. Era şi un sector izolat, despărțit 
de celelalte prin masivi muntoşi, care împiedicau întăririle rapide necesare 
apărării. Dat fiind faptul că Marele Cartier General român era ocupat cu 
sectorul Armatei 2 — unde forțele germano-austro-ungare atacau mereu 
pentru a-şi tăia drumul cel mai scurt spre Bucureşti —, românii nu şi-au 
putut închipui că inamicul va încerca să forțeze linia Carpaţilor într-o 
regiune atât de îndepărtată de țelul propus, Capitala. 

Probabil că Ludendorff intuise acest raționament al comandamentului 
român şi intelesese posibilitatea de a realiza o pătrundere in cea mai buna 
regiune cu minimum de pierderi. Fără a trezi bănuielile românilor, 
Falkenhayn a putut concentra numeroase trupe în regiunea proiectatului 
atac. Pe de altă parte, comandantul Armatei 9 germane era îngrijorat şi de 
apropierea iernii, de unde necesitatea grăbirii ofensivei, cu numai două 
divizii, Divizia 30 comandată de von Busse şi 11 bavareză, aflată sub 
comanda lui Kneussl. Mai exista şi o importantă forță de cavalerie, condusă 
de von Schmettow, cel care luptase fără succes la Oituz. Prezența acestor 
forțe dovedea convingerea lui Falkenhayn că va putea forța trecerea 
Carpaţilor, ajungând într-o regiune ce ar favoriza mişcările cavaleriei. Ar fi 
fost o mare imprudentä să se declanşeze o ofensivă decisivă împotriva 
României cu efective relativ reduse. Dar comandamentul german era 


probabil informat că regruparea forțelor Armatei 1 române redusese la 
proporții aproape derizorii unitățile ce urmau să apere sectorul Jiu. 
Desfăşurate de-a lungul frontierei, trupele Armatei 1 române nu aveau în 
spate nici o rezervă, pentru a interveni în timp util în punctele cele mai 
amenințate. Comandamentul german se temea de întăririle româneşti de la 
Orşova. Pentru a preveni o astfel de posibilitate, el a ordonat un atac violent, 
care a avut loc fără pregătire de artilerie, pe neaşteptate, profitându-se de o 
ceață deasă. Atacul a reuşit, fiind capturate un detaşament de infanterie şi 
două baterii. Avansarea a fost facilitată de situaţia terenului, care nu oferea 
nici un punct de sprijin trupelor române atacate. La 26 octombrie, capetele 
de coloană se aflau la câțiva kilometri de Târgu-Jiu. Pătrunderea sectorului 
Jiu părea asigurată. 

Generalul Culcer, comandantul Armatei 1 române, a propus atunci 
Marelui Cartier General abandonarea Olteniei şi retragerea pe valea Oltului, 
care ar fi asigurat o bună apărare. O astfel de propunere, oricât de 
corespunzătoare realității, nu putea fi acceptată din punct de vedere politic. 
Ea ar fi dovedit necesitatea de a abandona Oltenia fără luptă, la abia două 
luni de la intrarea României în război. Ar fi fost o lovitură prea grea pentru 
moralul națiunii. S-a hotărât înlocuirea de la comandă a generalului Culcer 
cu generalul Dragalina, comandantul Diviziei „Cerna”. Pentru a face fata 
acestei situații dramatice, noul comandant a hotărât o contraofensivă — cu 
trupele disponibile din Divizia 11 — şi atacarea adversarului prin flancul 
drept, care era descoperit. Detaşamentul „Dejoianu“, format din patru 
batalioane, un escadron şi două baterii, a sosit în 36 de ore, în marş forțat, 
de la Cerna la Jiu. 

Atacate prin surpriză din fata si pe flancuri, unitățile germane nu au 
putut face fata noii situații şi s-au retras în grabă, lăsând în mâinile 
românilor prizonieri, tunuri şi echipament. Un batalion din regimentul 22 
„Furst von Hohenzollern“, atacat pe neaşteptate pe dealul Leşuntul, s-a 
predat, împreună cu comandantul său, von Jakobi. În această poziţie, 
românii au făcut 238 prizonieri şi au capturat 4 tunuri de munte de tip 
Skoda. 

Comunicatul german din 22 octombrie trebuia să admită că: „Trupele 
române apără cu îndârjire intrarea in tara lor”. Von Falkenhayn 
menționează că arhiducele Carol a recunoscut „serioasa înfrângere” a 
trupelor Puterilor Centrale. 

Avangarda diviziei bavareze primise ca misiune ocuparea Târgu- 
Jiului, oraş lipsit de apărare. Sosind la podul de pe Jiu de la intrarea 
oraşului, ea a fost oprită de o rezistență pe cât de înverşunată, pe atât de 
neprevăzută. 

Apărarea podului şi a digului de pe Jiu a fost organizată de 
funcționari, membri ai poliției locale şi de fermei, care luaseră arme de la 


depozitele militare. Ei i-au oprit pe bavarezi timp de câteva ore, până la 
sosirea trupelor regulate care au capturat coloana inamică. Fie şi numai 
acest fapt dovedeşte limpede care era moralul naţiunii. 

Rezumând situația, Falkenhayn nota: „lată deci că tentativa de trecere 
a munților în acelaşi timp cu inamicul nu reuşeşte”. 

În octombrie 1916, românii au obţinut astfel un mare succes 
strategic, zădărnicind prima încercare germano-austro-ungară de a forța 
apărarea Carpaţilor. 

Retragerea trupelor germane spre nord, pe vechile poziții de pe care 
începuseră ofensiva, s-a executat în condiţii foarte grele. Trupele erau 
urmărite si härtuite necontenit de unitățile române. Acestea erau formate 
din trupe din Oltenia si din două regimente din județul oltenesc Gorj. 

Generalul Falkenhayn recunoaşte condiţiile deosebit de dificile ale 
retragerii: „Ea s-a efectuat cu greutăți ce abia pot fi descrise. Retragerea 
cailor de abia a mai fost posibilă. Pentru tunuri şi vehicule însă nu s-a mai 
putut face nimic; au trebuit să fie distruse sau aruncate în prăpastie.“ A fost 
o înfrângere de mari proporții a trupelor germane şi austro-ungare. Românii 
au făcut 2.000 de prizonieri şi au capturat o cantitate importantă de 
artilerie. Câmpia de lângă satul Rasovita demonstra, prin sutele de morți si 
răniți, înverşunarea a două voințe inflexibile: cea a trupelor germano-austro- 
ungare de a pătrunde adânc în direcția Craiovei şi cea a trupelor româneşti 
de a-i alunga pe invadatori. 

„Ţinând de detaşamentul Dejoianu, venit de la Cerna, am luat parte la 
luptele de la Rasovita-Ursätei şi muntele Leska®. Am trăit aceste zile de 
tragică încordare, care lăsau câmpul de luptă presărat de morți şi răniți. 
Victoria era incontestabilă, dar costase prea mult, scăzând numărul 
combatantilor. Nimeni nu-şi făcea iluzii în legătură cu ce ne aştepta. Atât 
ofițerii cât şi soldaţii erau convinşi că duşmanul va relua curând ofensiva. În 
fata acestei perspective, continuam să credem în ajutorul aliaților, care ar fi 
trebuit să compenseze disproportia dintre forțele române si cele ale Puterilor 
Centrale. Această încredere era justificată, pentru că o ofensivă a 
generalului Sarrail spre Monastir, chiar tardivă, ar fi degajat parțial frontul 
românesc, pe care Puterile Centrale îşi concentrasera toatei forțele 
disponibile. Şi mai erau şi trupele ruseşti, care puteau interveni direct şi 
imediat.“ 

Pentru Statul Major rus (Stavka), evacuarea teritoriului român, 
departe de a fi considerată o catastrofă, era apreciată ca o operaţiune 
strategică extrem de avantajoasă. Ea îngusta frontul, fortificând, implicit, 
frontul rusesc. 

Armata română şi cauza României obtinuserä un apărător excepțional 
în persoana generalului Berthelot şi în Misiunea franceză condusă de 


6 Letca (n.r.). 


acesta. Tot ce putea însemna loialitate era întruchipat în această Misiune 
franceză, care, încă din primele momente, îşi dăduse seama de jocul perfid 
şi infam al Statului Major rus. 

Misiunea cuprindea 1.200 combatanți, dintre care 400 ofițeri. Toţi 
fuseseră pe front, aveau experiența războiului şi veniseră cu dorința 
fierbinte de a-şi ajuta camarazii români în lupta comună pentru aceeaşi 
cauză. 

Generalul Berthelot şi Misiunea franceză traversaseră Rusia pentru a 
ajunge la Bucureşti, la 15 octombrie 1916. Care erau instrucțiunile şefului 
Misiunii franceze la Bucureşti? Este întrebarea firească pe care o pune 
contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței în România: „Instrucţiunile mele 
— mi-a spus generalul Berthelot — sunt, bănuiesc, aceleaşi cu ale 
dumneavoastră, în cazul in care le aveţi, pentru că am impresia că Quai 
d'Orsay nu este prea generos. lată ultimele cuvinte ale generalului Joffre 
când m-am despărțit de el: «Rusia nu priveşte cu ochi buni sosirea 
dumneavoastră. Fiți prudenti! Cât despre români, rolul de consilier este 
delicat; trebuie să le câştigaţi mai întâi încrederea si sufletul.»” 

Generalul Joffre cunoştea prea bine sentimentele ruşilor fata de 
români, iar generalul Berthelot le-a putut verifica prin contacte personale.” 

Prezența unei misiuni militare atât de importante în România nu 
putea conveni, fără îndoială, celor care pregăteau pacea separată. Prea mulți 
martori asistau la un act de trădare față de un aliat hotărât să continue 
războiul. În fond, ruşii nu se înşelaseră în legătură cu rolul de stimulatori 
spirituali ai armatei române pe care îl aveau ofițerii şi subofiterii misiunii 
Berthelot. 

Bineînţeles ca Alekseev nu a subapreciat prezența generalului 
Berthelot în România. El a luat imediat hotărârea de a trimite o misiune 
militară rusă în România, sub comanda generalului Belaiev, căruia i-a dat 
instrucțiuni precise să saboteze toate inițiativele generalului Berthelot ce 
aveau drept scop reorganizarea armatei române şi apărarea țării. 

Generalul Belaiev nu ştia nimic despre serviciile franceze de informații 
şi despre legăturile de prietenie dintre ofițerii francezi şi ofițerii ruşi ostili 
intrigilor lui Stürmer şi partizanilor păcii separate. Legația Franței a fost 
informată prompt despre toate planurile generalului rus, care afirmase 
imprudent: „Generalul Berthelot are un fund atât de mare numai ca să 
primească şuturile pe care o să i le dau“. 

Instrucţiunile date ofițerilor superiori din Misiunea rusă pot fi 
rezumate de următoarea frază: „Nu uitaţi că pricipalul nostru obiectiv este 
să împiedicăm Misiunea franceză să reuşească”. Aceste instrucțiuni erau în 
directă legătură cu politica lui Stürmer: o Românie ocupată până la Siret ar 


1 V. Cap. IV al acestei lucrări. 


fi facilitat încheierea păcii separate, permițând împărțirea teritoriului său 
între Austro-Ungaria şi Rusia. 

Operația proiectată era cu atât mai uşor de executat, cu cât 
transportul materialului de război destinat României depindea pe de-a- 
ntregul de Rusia. Or, din acest punct de vedere, se poate afirma că sabotajul 
a funcționat perfect, tot aşa cumi a funcționat şi refuzul sistematic de a 
susține rezistența armatei române pe linia Carpaţilor. 

Guvernul rus era grăbit. La 2 noiembrie, Belaiev a propus retragerea 
generală în Moldova. Berthelot a calificat această propunere drept o 
„înfrângere fără luptă”, opunandu-i un proiect de ofensivă al cărui succes 
era condiționat de intervenţia armatei ruse. 

Telegramele generalului Berthelot şi cele ale generalului Joffre, 
adresate generalului Alekseev, au primit acest răspuns sec: „Nici un om, nici 
un tun." 

Rusia nu voia sa piarda acest moment important, cand simpla 
pasivitate putea anula actul unirii celor doua principate, baza statului 
roman. 

Rezistenta armatei romane in Carpati si inversunarea ei de a-si apara 
patria nu erau de natura sa le convina rusilor. 

Colonelul Roince, care comandase un regiment de infanterie pe 
Somme si facea parte din Misiunea militara francezä, si-a notat impresiile 
privind armata romana: ,Patru zile de lupta au redus considerabil efectivele. 
Soldatii sunt admirabili. De trei zile nu se mai putea face aprovizionarea. 
Oamenii luptau in conditii tot mai demoralizante, dar nu am vazut nici o 
clipa oameni lipsiti de energie si nici nu am auzit vreodata pe cineva 
plangandu-se.“ 

România nu putea deci conta pe o acţiune a generalului Sarrail si cu 
atât mai putin pe un ajutor rusesc. Bătălia pentru închiderea trecătorilor 
Carpaţilor a continuat. Românii luptau singuri, sperând în fiecare zi că vor 
opri avalanşa armată a Puterilor Centrale. 

Din perspectiva unei jumătăţi de veac, nu-mi pot explica încrederea de 
nezdruncinat înrădăcinată în sufletul fiecărui luptător. În victoria finală 
credeau nu numai ofițerii, ci şi soldații, simpli țărani, care nu ştiau nimic 
despre complicatele probleme ale Europei. Adesea, atunci când caut o 
explicație acestei forțe morale, îmi amintesc de fraza lui Maurice Barres: 
„Inteligența, ce lucru mărunt, aflat la suprafața noastră!“ 

Victoria obținută de români la Jiu nu însemna că înaltul 
comandament german se resemnase să aştepte iarna fără să treacă munții, 
înțesând câmpia română cu trupele invadatoare. Potrivit planului lui 
Ludendorff, Falkenhayn era obligat să-şi conjuge acțiunile cu operațiunile 
lui Mackensen. Insuccesul ofensivei din octombrie a fost analizat în vederea 
descoperirii cauzelor şi aflării soluției ce se impune. Noua concepție a 
comandamentului suprem german nu ţinea seama de efectul surpriză, ci de 


disproportia zdrobitoare dintre efectivele atacantului față de cele ale 
românilor. Grupul de la Jiu, a cărui misiune era să împiedice pătrunderea 
forțelor inamice, era de numai zece batalioane de infanterie şi câteva baterii 
de artilerie. 

Grupul generalului Kühne, care trebuia să străpungă frontul român, 
era format din cinci divizii de infanterie, două divizii de cavalerie, din 
artilerie, şi mai multe automobile blindate. Superioritatea numerică a 
inamicului era de aproximativ 7/1, la care trebuie adăugată şi 
superioritatea tehnică. 

Generalul Kühne a trecut la ofensivă încă din primele zile ale lunii 
noiembrie 1916. Rezistenţa forțelor române pe poziții succesive nu avea alt 
rezultat decât încetinirea înaintării trupelor germane. După lupte care 
durau între 24 şi 48 de ore, forțele române se retrăgeau în timpul nopții la 
distante de 15—20 kilometri. Cavaleria era considerată mai putin 
periculoasă decât automobilele blindate. Trupele române erau obişnuite să 
înfrunte cavaleria, care nu le intimida, în timp ce blindatele constituiau o 
armă necunoscută. Automiobilele blindate circulau în timpul nopţii. Ele 
puteau lua prin surprindere trupele române care se retrăgeau, iar o rafală 
de mitralieră, trasă la scurtă distanță, putea produce panică. 

După înfrângerea rezistenței de la Filiaşi, avansarea germană a 
devenit mai rapidă. Frontul celor şapte divizii germano-austro-ungare se 
îndrepta spre est, de-a lungul Oltului. Un alt punct de rezistenţă al trupelor 
române a fost înfrânt cu rapiditate la Olteț. La 24 noiembrie, armata 
germană a ajuns la Olt. Potrivit planului elaborat de Marele Cartier General 
român şi de generalul Berthelot, prima divizie română de la Cerna şi-a 
început retragerea, în spatele forțelor inamice. Această mişcare nu a scăpat 
privirilor vigilente ale comandamentului german, ale cărui forte härtuiau 
trupele române, încetinindu-le înaintarea către Olt. 

Luptele se dădeau pe timpul zilei, iar noaptea se executau marsurile. 
Astfel că grupul „Cerna“ a ajuns prea târziu la Olt. În timp ce podul de pe 
Olt, la Stoieneşti (pe linia principală a înaintării inamice) rămăsese neatins, 
constituind un dar neaşteptat pentru generalul Kühne, podul de la Tia- 
Mare, aval de Olt a fost distrus. Încercările de trecere au fost zadarnice, ceea 
ce a obligat grupul „Cerna“ să capituleze, după o rezistență inutilă de trei 
zile. În acest moment, forțele germane care veneau din Bulgaria au trecut 
Dunărea. 

Încercările trupelor germane de a trece Oltul, la 25 şi 26 noiembrie, 
nu au reuşit, cu tot sprijinul artileriei grele, care bombarda neîncetat 
trupele române eşalonate de-a lungul liniei de est a râului. În momentul în 
care, din simplă întâmplare, a constatat că podul de la Stoieneşti era 
practicabil, generalul Kühne a ordonat Diviziilor 101 infanterie şi 11 
bavareză să-l cucerească. Frontul stâng al armatei romiâne era apărat de o 


divizie de cavalerie care härtuia disperat trupele inamice. Dupä trecerea 
Oltului, trupele române au fost concentrate pe linia Piteşti—Costeşti. 

În spatele armatei române de la Olt, Mackensen a trecut Dunărea la 
13 noiembrie, în fața oraşului Zimnicea, în fruntea unei armate germano- 
bulgaro-turce, înaintând spre Bucureşti. Nu-l mai interesa armata română 
de la Olt, căreia-i tăia liniile de comunicații şi posibilitățile de retragere. 

Planurile înaltului comandament român, de executare a unei ofensive 
de la Piteşti spre Olt, nu mai puteau fi realizate şi au fost abandonate. 
Trebuie să menționăm şi faptul că grupul „Cerna“, care parcursese 200 
kilometri în spatele trupelor inamice, nu a capitulat decât la 16/29 no- 
iembrie (după ce distrusese tot materialul, armele şi tunurile), în momentul 
în care armata germană îşi făcea intrarea în capitala României. 

Înainte de a ceda Capitala, Marele Cartier General român acceptase 
planul generalului Berthelot privind bătălia de la Bucureşti. Planul era bine 
conceput şi, în ciuda retragerii şi a epuizării fizice, moralul trupelor era 
ridicat. Daca, din punct de vedere numeric, unitățile erau considerabil 
reduse, experiența le oferise o cunoaştere exactă a inamicului şi o mai mare 
încredere în atac. Până şi ultimul soldat îşi dădea seama de importanța 
acestei bătălii. 

Dar executarea planului Berthelot era condiționată de participarea, 
oricât de modestă, a forțelor ruseşti care se găseau la 150 km de front. S-au 
făcut demersuri pe lângă înaltul comandament rus şi la tar, pentru ca, în 
această luptă hotărâtoare pentru România, cel putin o parte din trupele 
ruseşti disponibile şi aflate în apropierea câmpului de luptă să participe la o 
acțiune ce urma să aibă consecinţe importante pentru ansamblul situației 
strategice. 

Intervenţiile primului ministru I. Brătianu (prin intermediul 
generalului Coandă, reprezentantul român la Marele Cartier General rus) au 
fost lipsite de rezultat. La rândul său, generalul Berthelot a cerut insistent, 
la 21 noiembrie, generalului Jeanin, reprezentantul francez pe lângă Stavka, 
să-i convingă pe ruşi să pună la dispoziția armatei române Divizia 40 de 
infanterie şi Divizia 8 cavalerie, care erau inactive pe malul Dunării, la 
Feteşti, unde se găsea şi Corpul 8 rusesc, constituind rezerva armatei lui 
Lecinski. 

Generalul Gurko, locţiitor al lui Alekseev, a răspuns şi el: „Nici un om, 
nici un tun“. Era, evident, ordinul lui Stürmer. O reuşită a planului 
Berthelot şi, implicit, o victorie românească ar fi făcut imposibilă pacea 
separată, zădărnicind proiectul împărțirii României între Rusia şi Puterile 
Centrale. Rusia îşi menținea cu fermitate poziția, comunicată de generalul 
Beleaev: „Lupta trebuie angajată pe aliniamentul cursurilor inferioare ale 
râurilor Putna şi Siret“. Într-o altă variantă, ideea generalului rus se repeta. 

La 10 noiembrie, Marele Cartier General german a emis următoarea 
directivă: „După trecerea Dunării, trupele lui Mackensen vor înainta în zona 


de sud a căii ferate Craiova-Bucureşti, iar cele ale Armatei 9 vor presa spre 
nord pe linia Bucureşti-Ploieşti. Înaintând de la Olt spre Bucureşti, Corpul 
54 (grupul Kthne) va trebui să trimită forte şi la Ploieşti, pentru a uşura 
înaintarea corpului montan în aceeaşi direcție.” 

Este limpede, prin urmare, intenția comandamentului german de a 
înainta concentric spre Bucureşti, pentru a prinde ca într-o plasă armata 
română. 

În timp ce grupul Kosch trecuse Dunărea, iar cavaleria Armatei 9 
germane trecuse Oltul la Stoieneşti, ordinul din 12 noiembrie dovedeşte că 
Marele Cartier General român nu-şi pierduse cumpătul: „Ca urmare a 
situației create de faptul că inamicul a trecut Dunărea, ordon retragerea 
generală pe aliniamentul râul Argeş-lacul Greaca. Rezervele generale se vor 
deplasa către Argeş; Divizia 21 între Argeş şi Neajlov, călare pe şoseaua 
Bucuresti-Alexandria, iar Divizia 9/19, în regiunea Titu-Găeşti. Armata 1 va 
executa retragerea pivotând pe aripa dreaptă.” 

Acest ordin avea în vedere regruparea trupelor române pe un teren 
mai restrâns, în care inamicul nu ar fi putut împiedica mişcările unităților 
din Muntenia, cărora li se alăturase Divizia 7 sosită din Moldova. Ordinul a 
fost emis în seara de 11 noiembrie. A doua zi, un alt ordin îl completa, 
precizând intenţiile Marelui Cartier General român: „Armata 1 română — 
grupul de apărare a Dunării şi Diviziile 2/5, 9/19 şi 21 — vor constitui o 
grupare de forțe sub comanda generalului de divizie Prezan. Misiunea 
acestei grupări este de a opri inamicul dinspre vest şi sud-vest, cel puţin pe 
linia Neajlovuiui.” Ca rezerve, urmau să fie concentrate Divizia 21 în zona 
Mihăeşti şi Divizia 9/19 între Titu şi Găeşti. 

Întrucât intervenţia pe lângă comandamentul rusesc de a trimite 
trupe de întărire în zona Capitalei se lovise de refuzul categoric al 
generalului Alekseev, nu mai era nimic de aşteptat. Forțele româneşti 
urmau să înfrunte singure diviziile germane, austriece, ungare, bulgare şi 
turce... 

La 13 noiembrie, forțele inamice au trecut la ofensivă. Grupul Krafft a 
reuşit o pătrundere nesemnificativă în centru, dar a fost oprit după lupte 
violente. Grupul Kühne, care avea drept misiune anihilarea apărării diviziei 
1/17 române, s-a îndreptat spre nord-est. Pentru a contracara planul 
german, generalul Prezan a ordonat în noaptea de 13 spre 14 noiembrie, 
replierea armatei pe aliniamentul Dărmăneşti-Ploieşti-Maldăru, localități 
situate în zona nord-vestică şi sud-estică a Piteştilor. Retragerea a fost 
executată într-o perfectă ordine. 

Prin retragerea Armatei 1 române s-a creat un vid, lăsând flancul 
stâng al Armatei 2 descoperit. Or, principalele forte ale grupului Kühne se 
îndreptau exact către acest punct. Trupele de apărare a Dunării şi-au 
schimbat imediat dispozitivul, grupând principalele forțe ale Diviziei 18 pe 
direcția Alexandria-Bucuresti: 8 batalioane, 12 baterii. Detaşamentul 


colonelului Zottu, cu 5 batalioane si 13 baterii, se afla pe directia Giurgiu- 
Bucureşti. Divizia 2 cavalerie urma să se plaseze pe dreapta, în zona 
Roşiorilor-de-Vede. Divizia 18 română, atacată din dreapta de Divizia de 
cavalerie ,Goltz" şi din fata de Divizia 217 a infanteriei germane, se retragea 
pe direcția Grosu-Prunaru, făcându-şi loc prin puternice lupte cu baioneta. 
În acelaşi moment, detaşamentul „Zottu” era atacat de diviziile 1 şi 12 
bulgare, fiind obligat să se replieze de la 10 la 12 km nord de Giurgiu. 

În rândul trupelor române şi al comandanților acestora trăia însă 
sentimentul că bătălia va fi câştigată. Acest sentiment se datora incom pletei 
informări privind forțele de care dispunea inamicul. Aceeaşi siguranță era 
împărtăşită de francezi. 

În Drama românească (Paris, 1932), colonelul Pétain reproduce 
raportul şefului Misiunii militare franceze către generalul Joffre din ziua în 
care urma să înceapă bătălia de la Bucureşti: „Astăzi începe marşul 
convergent a trei divizii ce urmează axa-nord-vest, sud-vest, având drept 
punct de direcţie Alexandria. Care erau însă forțele de care puteau dispune 
germanii? Fără îndoială, o divizie şi jumătate de infanterie, precedată de 
două divizii de cavalerie pe axa Caracal-Alexandria. De-a lungul Dunării se 
afla o divizie germană, sprijinită de elemente bulgare, putin numeroase. Nu 
cunoaştem forţele care au putut trece Jiul şi pătrunde în Oltenia. În orice 
caz, în momentul luptelor de la Târgu-Jiu nu existau decât trei divizii 
germane şi două brigăzi austriece. Or, o mare parte a acestor trupe a fost 
absorbită la vest de Slatina. Alte elemente rămăseseră în urmă pentru a tine 
piept detaşamentelor româneşti care soseau de la Cerna... Această 
comparație a forțelor ne permitea să sperăm că ofensiva generalului Prezan 
— dusă cu energie de trupe hotărâte — putea obține, cel putin la început, 
un oarecare succes, cum ar fi anihilarea capetelor de coloană ale 
inamicului, nimicirea cavaleriei şi câştigarea terenului până la sud de 
Alexandria. Aceasta însemna să aerisim Bucureştii.“ (Pétain, op. cit., p. 86). 
În continuarea acestei relatări, generalul Berthelot arată că germanii puteau 
aduce forțe noi între timp şi că ruşii ar putea interveni la rândul lor. 
Raportul şefului Misiunii franceze aprecia greşit forțele germane. De 
exemplu, grupul Kosch, care trecuse Dunărea, avea 4 divizii de infanterie şi 
2 de cavalerie. În general, forțele inamice erau calculate la o treime din 
efectivul lor real. Şi totuşi, această apreciere falsă avea un avantaj: ea 
sporea încrederea unităților române în câştigarea bătăliei hotărâtoare, după 
cum s-a dovedit în luptele de lângă Bălăria, în atacul cavaleriei române de la 
Prunaru şi în alte confruntări cu inamicul. 

Dincolo de raportul de forte şi de moralul trupelor, soarta unei bătălii 
este adesea hotărâtă de elemente imponderabile. 

În cursul mişcărilor de trupe, un automobil al Diviziei 8 române, în 
care se aflau doi ofițeri de stat major, a ajuns, din cauza cetei, în mijlocul 
unui regiment bavarez. Faptul în sine nu ar fi avut importanţă dacă cei doi 


ofițeri nu ar fi avut asupra lor toată corespondenţa diviziei si ordinele de 
operațiuni ce urmau să fie transmise la unități. Era o captură de o 
importanță excepțională, care a fost imediat trimisă Cartierului generalului 
Falkenhayn. De îndată ce a fost descifrată, corespondența a produs o 
enormă senzație. 

Aflându-se în posesia secretului operaţiunilor, Falkenhayn i-a ordonat 
lui Kühne să pătrundă cu diviziile sale în spaţiul vid creat între cele două 
armate române, să le nimicească flancurile, în timp ce Divizia 41 urma să 
treacă Argeşul şi să cadă în spatele Armatei 1 române. La sud, el a ordonat 
Diviziei 109 şi Diviziei 11 bavareze să atace forțele române, care operau 
împotriva generalului Kosch şi să le taie retragerea spre Bucureşti. 

Era ca şi cum soarta s-ar fi împotrivit românilor. Lipsa de prevedere a 
unor ofițeri de stat major a întors împotriva propriei armatei capcanele 
întinse duşmanului. 

Cu toată schimbarea intervenită, Divizia 9/19 română a reuşit să-şi 
consolideze victoria obţinută la 13 decembrie asupra Diviziei 217 germane. 
Brigada colonelului Poetaş a atacat linia de apărare şi i-a respins pe 
germani dincolo de Neajlov. La stânga, românii au trecut Neajlovul şi i-au 
respins pe germani pe malul nordic al râului. Aripa dreaptă germană şi cea 
stângă bulgară au fost şi ele respinse. În două zile, Divizia 217 germană a 
pierdut 1.500 de oameni, făcuți prizonieri, 20 de tunuri, 30 de mitraliere şi 
un imens material de război. Impetuozitatea atacului trupelor române, 
succesul tactic obținut, siguranța comandanților de divizii şi brigăzi 
permiteau să se spere într-o victorie strălucită. 

În acest moment decisiv, generalul Prezan a cerut ruşilor — care 
sosiseră, în sfârşit — să facă un simplu act de prezență, atacând si 
înaintând spre vest, pentru a-i obliga pe bulgari să abandoneze linia 
Neajlovului, singurul sprijin al germanilor. Pretextând că trupele nu sunt 
concentrate, generalul rus Rasvoi a refuzat să coopereze. Toate argumentele 
trimişilor lui Prezan şi Berthelot au fost inutile. Abia putându-şi stăpâni 
revolta, cei doi generali l-au întrebat enervati pe Rasvoi dacă nu cumva vrea 
să joace rolul lui Grouchy la Waterloo. Generalul rus a răspuns că nu se 
află acolo ,,ca să asculte un curs de istorie“. Scena este menționată de 
generalul Pétain în lucrarea sa Drama românească. 

În conformitate cu instrucțiunile lui Alekseev, refuzul generalului 
Rasvoi a zădărnicit exploatarea succesului obținut de Divizia 9/19 a 
generalului Scărişoreanu împotriva Diviziei 217 germane. Ceea ce a permis 
germanilor să se replieze, aşteptând întăriturile ce urmau să le sosească din 
nord. 

Cu toate că la 3 decembrie inamicul îşi încheiase concentrarea forțelor 
în jurul grupului de atac al românilor, aceştia au reluat ofensiva. Divizile 
9/19 şi 21 au atacat vijelios spre sud, în direcţia Călugăreni. La nord-est, 
între Neajlov şi Argeş, Divizia a 7-a a atacat şi ea, ca şi Divizia 2/5 la sud- 


est, ocupând două sate. Pe direcția de vest, grupul „Apărarea Dunării” a 
reuşit să recucerească satul Grădiştea, care căzuse în mâinile bulgarilor. 

Generalul Iancovescu a încercat din nou să-i convingă pe ruşi să 
atace Comana, pentru a tăia retragerea bulgarilor. Ar fi fost un succes ho- 
tărâtor şi uşor de obţinut. Dar generalul Rasvoi a răspuns că „nu a primit 
ordine”. Astfel bulgarii au scăpat de un dezastru sigur. 

În fond, atitudinea generalului rus nu avea nimic surprinzător, 
prezența armatei ruse fiind de simplu spectator. Ea aştepta rezultatul 
bătăliei, sperând în nimicirea armatei române. 

Descoperirea planului de operaţiuni al armatei române a permis 
comandamentului german detectarea punctului nevralgic al dispozitivului 
tactic al românilor şi punerea în valoare a imensei superioritäti tehnice şi 
numerice. Dar elementul decisiv l-a constituit refuzul ruşilor de a participa 
la lupte într-un moment în care cea mai modestă contribuţie ar fi înclinat 
balanţa victoriei în favoarea românilor. Pasivitatea ruşilor i-a surprins până 
şi pe comandanții germani, care nu erau la curent cu negocierile secrete 
Stürmer-von Jagow. 

În capitolul din Memorii în care se referă la bătălia de la Argeş, 
Ludendorff notează: „Sunt inexplicabile motivele care i-au determinat pe 
ruşi să-i lase pe români să se bată singuri, abandonându-i în toate luptele. 
Ruşii ar fi putut lua parte foarte bine la luptele din Muntenia. Acest 
abandon ne-a dus, de fapt, la victorie.” Formulă lapidară care condamnă un 
act abject de trădare. 

Întreaga energie, curajul dus până la temeritate, fanatismul chiar, 
născut din dragostea de patrie, nu au putut stăvili înfrângerile de la Neajlov 
şi Argeş. Soarta Bucureştilor era pecetluită şi, ceea ce era mai grav, moralul 
trupelor era foarte zdruncinat. 

Făcând parte din detaşamentul „Dejoianu”, care parcursese distanța 
de la Cerna la Jiu în marş forțat, am trăit momente de mare exaltare în 
momentul victoriei de pe Jiu, care a fost urmată de retragerea, în etape, la 
Tătărani, Filiaşi, Balş, pe Olt şi pe Argeş. Pe tot parcursul acestei retragerii, 
nu am văzut o clipă scăzând moralul trupei. La fiecare cucerire de poziţii, în 
vederea încetinirii, dacă nu chiar a opririi înaintării trupelor germane, 
soldații şi ofițerii găseau înlăuntrul lor inepuizabile rezerve de speranţă, 
care-i încurajau, hrănindu-le voința aspră de a învinge. După lupta de la 
Bucureşti se simțea că un arc se rupsese şi asta se vedea după capetele 
plecate. Fiecare ofițer sau soldat se închisese în sine, iar tăcerea, ritmată în 
cadenta paşilor, reflecta drama interioară a fiecăruia. Din când în când se 
putea auzi: „Ruşii ne-au trădat, ne-au vândut nemților”. Ce putea sti un 
simplu soldat despre negocierile secrete în vederea unei păci separate între 
Rusia şi Germania, de vreme ce nici măcar ofițerii nu ştiau nimc? Dar 
cuvântul „trădare” a tâsnit ca o expresie a unei îndelungi meditații asupra 
pasivitatii armatei ruse. 


Nu se poate cere sacrificiul suprem unei armate care nu mai crede în 
victorie si care este convinsă că orice efort este inutil când aliatul a trădat-o. 

Retragerea generală avea loc la lumina sondelor de petrol incendiate. 
Refugiații se îndreptau spre necunoscut, întâlnind la orice pas trupe ruseşti 
care nu aveau altă treabă decât jaful şi distrugerea. 

În cursul acestei retrageri, care dădea impresia unui convoi nesfârşit, 
urmând în tăcere, îndurerat, carul funebru al unui ideal, am fost câtăva 
vreme coleg cu doi ofițeri din Misiunea militară franceză. Au vrut să meargă 
pe jos cu unitățile pe lângă care fuseseră detaşaţi. Asistaseră la bătălia de la 
Neajlov şi întrevăzuseră posibilitatea unei victorii, zădărnicită de pasivitatea 
ruşilor. Revolta lor se traducea prin expresii ca „ticăloşi”, „trădători abjecti”, 
„laşi” etc. Nu găseau termenul exact pentru a califica atitudinea ruşilor. 
Aceeaşi întrebare obsedantă revenea tot timpul, „de ce?“, fără să-şi afle 
răspuns. La un moment dat, unul din cei doi ofițeri a tras concluzia: „E 
groaznic cât de tare vă urăsc ruşii!“ Ofițerul în cauză nu cunoştea istoria 
poporului român, dar o intuise prin atitudinea trupelor ruseşti în cursul 
luptelor de la Neajlov şi Argeş. 

În zare, cerul era acoperit de fum: 1.677 de sonde incendiate, dintre 
care 1 047 în producție, 26 de rafinării şi rezervele cuprinzând 827 000 tone 
de petrol şi derivate. 

Retragerea se făcea în ordine, trupele nu erau cuprinse de panică, ci 
numai apăsate de durerea înfrângerii. Disciplina era ireproşabilă. Armata 
avea încă suficientă energie, aşa cum au dovedit-o unitățile Armatei a 2-a, 
care au rezistat timp de trei zile la Cricov, împiedicând înaintarea forțelor 
germane. Această situație amintea de celebra frază a lui Maurice Barres: „Ce 
poate însemna ordinea, dacă nu e insufletita de entuziasm?“ 

Rezistenţa pe liniile Mizil, Ulmeni, Buzău nu era decât o acţiune de 
încetinire a înaintării inamice. Operațiunile armatei române pline de elan în 
lupta la baionetă, ori uluitoarele şarje de cavaleriei de la Prunaru ţineau de 
domeniul trecutului. 

Cum armatele Puterilor Centrale se apropiau de linia stabilită de 
Alekseev, Armata a 4-a rusă a înlocuit unitățile Armatei 1 române, care au 
fost trimise în Moldova pentru reorganizare. Au fost păstrate pe frontul din 
Moldova numai unitățile Armatei a 2-a, sub comanda generalului Averescu. 
Ele s-au intercalat între Armata a 9-a rusă, care ocupa versantul drept al 
munților Moldovei, şi Armata a 4-a rusă, care ocupa terenul dintre aripa 
stângă a Armatei a 2-a române până la Dunăre. 

Efortul depus de armata română (fără nici un ajutor din partea 
ruşilor) în bătăliile de la Neajlov şi Argeş a surprins comandamentul Armatei 
a 9-a germane. În Memoriile sale, Falkenhayn notează : „Nu credeam posibil 
ca românii să reziste la vest de Bucureşti sau în zona Capitalei, fără vreun 
ajutor important din partea ruşilor. Îmi închipuiam că inamicul isi va 
continua retragerea.“ Şi totuşi era aceeaşi armată care respinsese, în 


octombrie 1916, prima încercare a trupelor germano-austro-ungare de a 
trece Carpaţii. 

Mi se pare util să arăt opinia colonelului Cupsa, prezentată în 
lucrarea sa Armata română în timpul campaniei din 1916—1917, care 
reflectă punctul de vedere al generației actuale, lucrare apărută la Editura 
Militară în august 1967: 

„Bătălia de la Bucureşti evidenţiază eforturile excepționale făcute de 
comandamentul român pentru a domina situația strategică, a cuceri 
inițiativa prin încercarea de a bate pe rând grupările inamice separate, 
aplicând manevra pe direcţii interioare. In fata superiorității zdrobitoare a 
forțelor Puterilor Centrale, aceste eforturi n-au putut duce însă la rezultatele 
scontate şi trupele noastre au fost silite să părăsească Muntenia 
retrăgându-se spre est. Cu toată admiraţia pe care o avem pentru 
activitatea, fermitatea şi voința de a învinge a comandamentelor române, nu 
putem să nu arătăm că o analiză mai temeinică a situației operativ- 
strategice ar fi dus la concluzia că la 17 noiembrie 1916, când a început 
bătălia, nu erau condiţii favorabile pentru reuşita manevrei pe direcții 
interioare. În hotărârea adoptată, Marele Cartier General român a fost 
influențat în mare măsură de generalul Berthelot, şeful Misiunii militare 
franceze. «Cu deosebire părerea generalului Berthelot a fost 
precumpănitoare în directivele si ordinele date generalului Prezan, 
comandantul trupelor române în bătălia de la Bucureşti», mărturiseşte 
generalul Iliescu”, fost şef al Marelui Cartier General român, în lucrarea sa 
Războiul pentru reîntregirea României. 

„Ostaşii romani, mai slab înarmaţi şi echipați decât duşmanul, au 
luptat cu vitejie şi eroism pentru a împiedica armatele Puterilor Centrale să 
ocupe Capitala țării. Prin terenul desfundat de ploi, sub loviturile continue 
ale artileriei grele inamice, căreia nu-i puteau răspunde cu mijloace 
similare, ei au luptat cu tenacitate şi hotărâre, dând dovadă de o caldă 
dragoste de patrie, precum şi de o neobişnuită capacitate de rezistență. 
Eforturile şi sacrificiile lor nobile pentru a salva țara din situația grea în care 
ajunsese merită să fie subliniate în mod deosebit.” 

Actuala opinie a ofițerilor români este, în mare parte, valabilă, cu o 
singură precizare: nu puteau fi abandonate în 1916 Capitala, regiunea 
petroliferă şi cea mai mare parte a Munteniei fără a asuma riscurile inerente 
oricărei bătălii. Cu atât mai mult cu cât planul generalului Berthelot era 
valabil şi că o serie de elemente neprevăzute, legate de orice acțiune umană, 
au concurat împotriva românilor. Din punct de vedere politic şi din 
perspectiva morală a națiunii, Capitala nu putea fi abandonată fără un 
ultim efort disperat. 

Românii îşi însuşiseră preceptul lui Carol Temerarul: „Nu trebuie să 
speri ca să actionezi, nici să învingi ca să perseverezi”. Chiar dini clipa în 
care România a hotărât să intre în război, ea şi-a asumat riscurile enorme 


pe care le presupunea întinderea frontului şi eterna perfidie a Rusiei, despre 
care nu se poate spune dacă este mai bine s-o ai ca aliat sau ca duşman! 

O experiență amară îi îndemna pe români să creadă că, în postura de 
inamic, Rusia nu putea oferi surprize, trebuind să se aştepte oricând la un 
atac din partea ei. În timp ce, ca aliat, ea putea da orice lovitură, în orice 
moment. 

Dacă uneori abdicarea poate fi utilă temporar, renuntärile unei 
națiuni nu sunt totdeauna valabile din punct de vedere istoric. România şi-a 
îndeplinit toate obligaţiile față de aliați. Din punct de vedere politic, aceasta 
este esențial. Din punct de vedere moral, România, învinsă in prima fază a 
campaniei, luptând singură, a ieşit până la urmă avantajata. Cimitirele 
istoriei sunt pline de popoare care, temându-se de riscuri, au preferat 
laşitatea şi renunțarea. 

(Traducere de Dan Radu STĂNESCU) 


IX. Primăvara şi vara anului 1917 


O nenorocire nu vine niciodată singură! Pe teritoriul românesc 
neocupat (Moldova) s-au abătut toate nenorocirile. 

Evident, era de aşteptat ca în teritoriul ocupat să fie introdus regimul 
împovărător al rechizitiilor, al emisiei de moneda — pentru a se crea 
impresia că acestea erau plătite —, precum şi al unor măsuri dintre cele mai 
severe, mergând până la pedeapsa cu moartea, pentru orice infracțiune fata 
de ordonantele emise de ocupant. 

Puterile Centrale duceau lipsă de mărfuri alimentare. Ludendorff a 
confirmat acest lucru în ale sale Amintiri de război, precizând că esentialul 
planului de luptă împotriva României — care dispunea de petrol şi de 
produse agricole — consta în a-şi asigura victoria „astfel încât să poată 
continua să trăiască”. 

Nu este surprinzător că autoritățile de ocupație au rechizitionat 
întreaga producție de cereale, de zahăr, de vinuri şi alte produse alimentare, 
de petrol, precum şi obiecte de metal sau de uz personal ale populaţiei 
(lenjerie de corp, saltele, pături, cearşafuri etc.). Bineînţeles, prețurile erau 
fixate de către ocupant. 

Ca să arătăm proporțiile rechizitionärilor efectuate, vom enumera doar 
cantitățile de mărfuri expediate pe calea ferată, fără a mai ţine seama de 
cele consumate de armata de ocupație: au fost trimise din România 
1.768.552 tone de grâu şi porumb; 393.352 tone de legume; 1.140.809 tone 
de produse petroliere; 1.400.000 de bovine; 4.600.000 de ovine etc. precum 
şi maşini, produse textile şi de pielărie. În plus, populaţia a fost obligată să 
plătească o contribuţie de război de 750 de milioane. Această exploatare a 


României ocupate indică, în primul ränd, grava situație alimentară a 
Germaniei. 

În ceea ce priveşte Austro-Ungaria, situația, agravată de problema 
naționalităților, era tot atât de proastă. 

La 11 februarie 1917 (Briand era şeful guvernului francez), prințul 
Sixte de Bourbon-Parma a intrat indirect în relații cu Poincaré, preşedintele 
Republicii, prin intermediul lui Jules Cambon, secretarul general de la Quai 
d'Orsay, oferind spre negociere pacea. Prințul Sixte de Bourbon-Parma a fost 
primit de Poincaré la 5 martie. Prințul era vărul împăratului Carol de 
Austro-Ungaria, succesorul lui Franz Iosif. La 6 martie, Briand a fost 
informat în legătură cu acest demers. Oferta austriacă era cu atât mai 
serioasă cu cât fusese garantată de o declaraţie a regelui Alfons XIII al 
Spaniei făcută generalului Densignes, ataşatul militar al Franţei la Madrid. 

În aceste condiţii, exploatarea României devenea o necesitate 
imperioasă. Mackensen a recunoscut-o în mod brutal, în luna aprilie 1917: 
„Datoria cea mai grabnică a administraţiei germane în România este de a 
exploata cât mai perfect resursele acesteia.“ Nimic uimitor în acest 
comportament al puterilor ocupante. 

În Moldova însă, acţiunile ruşilor, aliaţii noştri, nu erau diferite de 
cele ale duşmanului care, cel putin, respecta o anumită aparență, spre 
deosebire de ruşi care nu cunoşteau decât bunul lor plac, individual sau 
colectiv. Ei se considerau stăpâni în Moldova, în cel mai desăvârşit sens 
asiatic al cuvântului. 

Marele Cartier General rus a cerut mai întâi ca să fie puse sub 
comandament rusesc căile ferate, apoi a pretins evacuarea la Kerson (în Ru- 
sia) a guvernului român, a armatei pe cale de reorganizare, a spitalelor şi a 
populației civile refugiate. Guvernul rus făcea intervenţii pe lângă 
reprezentanţii Puterilor Aliate, astfel încât aceştia să determine guvernul 
român să accepte aceste injonctiuni, sub pretextul că frontul rus de pe Siret 
era în primejdie. 

Jocul lui Stürmer începea să se dezvăluie. Doar transferând guvernul 
român la Kerson putea fi înfăptuită pacea separată, Rusia trebuind să 
anexeze Moldova. Atitudinea armatelor ruse de-a lungul întregului război, 
precum şi pasivitatea lor în timpul bătăliilor de pe Neajlov şi Argeş 
corespundeau acestui proiect. Joffre a înteles-o prea bine, afirmând: „În 
timp ce românii se pregăteau să ducă pe Argeş o bătălie a cărei miză era 
însăşi capitala lor — fără ca ruşii să facă ceva spre a-i susține —, generalul 
Gurko organiza un nou front ce se întindea de la Marea Neagră la Carpaţi, 
sacrificând dinainte cea mai mare parte a teritoriului românesc.” 

Materialul de război expediat României de către Franța şi Anglia — în 
tranzit prin Rusia — era pus spre răscumpărare. O infimă parte fusese 
trimisă la destinaţie, iar restul de aproape 85 la sută fusese reținut în Ru- 
sia. Trenurile conținând armamentul pe care Rusia se resemnase, în sfârşit, 


să-l expedieze în România — dacă nu erau incendiate — erau îndreptate — 
din greşeală! — în Caucaz, unde au şi fost descoperite de o misiune franco- 
engleză, trimisă în mod special în căutarea lor, iar materialul a fost adus în 
România. 

La fiece pas erau descoperite loviturile directe sau disimulate ale 
Rusiei, al căror scop era nimicirea României ca stat. 

Ministrul de interne, Protopopov, era un mare amator de mitraliere, de 
care avea nevoie în vederea unei răfuieli cu revoluționarii! Artileria 
antiaeriană era trimisă la Riga (în Letonia). 

Ruşii au încercat să se opună participării lui I. Brătianu la conferința 
interaliatilor, ținută la Sankt-Petersburg, la sfârşitul lunii ianuarie, 1917. 
Pentru că preşedintele Consiliului de miniştri român protestase: 
„demnitatea Statului român nu îngăduia ca şeful guvernului său să stea în 
anticamera sălii în care se discutau probleme esenţiale pentru el”, a fost 
admis să ia parte la conferință. Acest incident se petrecea cu două luni 
înainte de izbucnirea revoluției ruseşti, care avea să ducă la prăbuşirea 
regimului țarist. 

Rusia trimisese in Moldova o jumătate de milion de combatanți si un 
număr, mai important încă, de trupe şi diverse servicii, precum şi spitale. 
Întreg acest personal îşi manifesta fără stânjeneală intenţia de a se instala 
de-a binelea în Moldova. 

Efectivele ruseşti erau din punct de vedere numeric, superioare. Ca să 
devină stăpâni, ei trebuiau să  subordoneze armata romana 
comandamentelor ruseşti. 

La 10 decembrie 1916, generalul Beleaev — omul lui StUrmer — a 
cerut fuzionarea Marelui Cartier General român cu cel rus. Guvernul român 
a refuzat categoric această gravă lezare a drepturilor de suveranitate ale 
României. Mai mult, generalul rus a cerut repatrierea Misiunii militare 
franceze şi diminuarea rolului generalului Berthelot. 

Toate aceste pretenții ruseşti erau determinate de negocierile Stürmer- 
von Jagow. Se încerca, astfel, curățirea terenului de orice piedică. Fără 
îndoială, echipa Stürmer-Protopopov, simțind apropierea revoluției, era 
grăbită să încheie pacea separată. În aceste condiţii, crearea noii armate 
române tine de miracol. 

Armatele ruseşti veniseră în Moldova nu doar cu lăcomia unor 
lăcuste, ele aduseseră, din nefericire, şi flagelul tifosului exantematic. 

În Moldova, luptele încetaseră. Pe front mai erau doar simple atacuri 
fără importanţă, destinate rectificării anumitor poziții de teren, precum la 
cota 314 — Momâia. Această acalmie era datorată unei ierni teribil de aspre 
(termometrul cobora de la -20*, până la -40 de grade), o iarnă ca în Siberia. 

În oraşe, lipsa de lemne de foc era agravată de metodele ruşilor. 
Aceştia alungau populaţia şi se instalau confortabil în case, unde, spre a se 
încălzi, ardeau gardurile curților şi grădinilor. 


Contele de Saint-Aulaire descrie astfel comportamentul rusilor în 
Moldova: „Rusia aliată, mai brutală decât duşmanul, în Moldova pe care o 
ocupă... Infofoliti în şube, instalaţi in cele mai bune imobile, din care îi 
alungă pe locuitori şi unde acaparează cumbustibilii, ruşilor puţin le pasă 
de frig; un frig dintre cele mai aspre pentru nenumäratii români aflați în 
zdrente, lipsiți de acoperiş sau ingramaditi în case fără foc. Dimineaţa, 
mergând la birou, am întâlnit căruțele de salubritate care ridicau cadavrele 
nefericitilor, morți de frig pe trotuare. Printre ele, puteau adesea fi zarite 
trupurile unor mame şi ale unor nou-născuți. Din lipsă de adăpost, un nou 
val de rătăcitori ajungea, în fiecare zi, pe aceleaşi trotuare, un şir de epave 
umane hărăzite să fie un nou contingent de cadavre bune de aruncat în 
groapa comună. Cultul morților, atât de viu în România, a ajuns o 
operaţiune pentru gunoieri.“ 

Tifosul exantematic făcea ravagii în rândurile armatei şi ale populației 
civile româneşti: cu toate că ele erau purtătoarele acestui microb, trupele 
ruseşti se resimteau mai putin. Probabil că, de-a lungul secolelor, 
deveniseră imune. 

„În această Moldovă suprapopulată, subalimentată, devastată, mizeria 
şi foametea, părinţi ai tifosului exantematic, fac mai multe victime decât 
duşmanul. În spitalele care isi refuză pacienţii, lipseşte totul, cu excepția 
devotamentului. Lipsă de lemne, lipsă de lenjerie, lipsă de pansamente, lipsă 
de instrumente chirurgicale şi de anestezice; răniții şi bolnavii îşi imploră 
infirmierele să le scurteze suferințele, luându-le viața. Urletele de durere 
acoperă horcăiturile celor care agonizează. Materialul sanitar expediat din 
Franța este reținut — din neglijență sau din sadism? — de această Rusie 
care, după ce a dezlantuit toate relele, nu predă remediile furnizate de aliați. 
Aceste ajutoare nu vor începe să ajungă la Iasi decât însoțite de către ofițerii 
francezi detaşaţi de la misiunea noastră militară, care, fiind condamnată la 
inactiune de Statul Major rus, a devenit marea soră-şefă a acestui imens 
spital, a acestei grădini a supliciilor. Sălile de spital sunt nişte grădini 
funebre unde, în timpul iernii, crengile de brad şi ramurile de vâsc ca şi 
primele flori ale primăverii mulțumesc, cum pot mai bine, această dragoste 
de natură care, la români, nu moare decât o dată cu ei. Printre atâta 
verdeață, lumânările rituale aprinse la căpătâiul morților si al muribunzilor 
te duc cu gândul la un altar zguduit de strigăte de durere.” 

Acesta este tabloul suferințelor poporului român pe care îl face contele 
de Saint-Aulaire. Atunci când se întreabă dacă „materialul sanitar expediat 
de Franţa era reținut de ruşi din neglijență sau din sadism”, îndoiala lui este 
explicabilă. El nu poate admite hotărârea de a vrea să dăunezi populației 
unei tari aliate. Şi totuşi, calculul era explicabil, ca şi refuzul de a împlini 
obligaţiile militare asumate prin tratatele de alianță. Prin semnarea unei 
păci separate, Rusia voia să obțină Moldova. Or ea voia ca această provincie 
să fie pe cât posibil depopulată, astfel încât s-o poată coloniza cu ruşi. Este 


exact lucrul pe care-l fac acum în Basarabia, de unde populatia este 
deportată în Asia. 

Independent de regimul ei, Rusia dă dovada unui spirit de 
continuitate de nezdruncinat în privința atingerii obiectivelor politicii sale, 
stabilite o dată pentru totdeauna. Aceasta este chiar principiul puterii sale, 
despre care Tiutcev scria: „Adevăratul apologet al Rusiei este Istoria care, de 
trei secole încoace, nu se osteneşte s-o facă să câştige toate procesele în care 
şi-a nagajat, succesiv, misterioasele destine.” Ea cedează, pentru o clipă, 
atunci când nu e în stare să înfrunte evenimentele, ca apoi, odată forțele 
adverse slăbite, să reia lupta exact din punctul în care ar fi trebuit să 
renunțe. Cu atât mai rău pentru popoarele Europei occidentale — şi nu doar 
pentru vecinii Rusiei —, dacă n-au priceput în ce constă forța misterioasă 
care a împins politica moscovită spre o continuă expansiune imperialistă, 
atât în Europa cât şi în Asia. 

Echipele de medici şi de infirmiere venite din Franța, mânate de un 
profund sentiment umanitar, se aflau în fața unei disperări pe care presa 
franceză, ca să menajeze pe „aliatul rus, principalul vinovat”, o comentase 
foarte discret. Lui Saint-Aulaire i se spunea: „Ah, dacă Sarrail s-ar fi 
mobilizat precum Crucea Rosie pe care o conduceţi şi dacă ruşii ar fi ucis 
tot atâti nemți pe cat de multi romani au dus la pieire, am fi fost încă la 
Bucureşti sau la Budapesta, ori chiar la Berlin!“ 

Nu era o exagerare, ci adevărul gol-golut, căci Moldova fusese prădată 
aşa cum doar ruşii ştiu să o facă. Vorbind de invaziile ruseşti, Jules 
Michelet o spune prea bine: „În principatele române, jaful îl făceau ruşii şi 
lăcustele.” De altfel, tifosul exantematic a ucis mai multi militari şi populație 
civilă decât soldați pieriseră pe front. 

Diviziile române, retrase în Moldova, şi-au văzut efectivele scăzând din 
pricina acestei boli; cei care nu mureau părăseau spitalele ca nişte fantome 
cu privirile rătăcite. 

Un adevărat fanatism părea să-i domine pe conducătorii politici şi 
militari români, precum şi pe generalul Berthelot şi pe ofițerii Misiunii 
militare franceze, care începuseră reorganizarea şi crearea unei armate 
române de 500.000 de combatanți. Rusia încerca, pe căi laturalnice, să 
împiedice realizarea acestui proiect. Începând cu luna ianuarie 1917, 
generalul Zaharov, pe un ton când amenintätor, când insidios, insista pe 
lângă regele Ferdinand ca toate unităţile româneşti, aflate pe cale de 
refacere sub controlul generalului Berthelot, să fie transferate pe teritoriul 
rusesc. Cu toate acestea, nu putea ignora faptul că sufletul românilor, aflați 
în agonie, era mai curat decât acela al Statului său Major supraalimentat. 
Acestei cereri, regele i-a opus un refuz categoric. El a declarat că nu se 
desparte de armata sa şi că prefera să moară de foame pe pământ românesc 
decât să se îngraşe în Rusia. L-a lăsat să înțeleagă pe generalul Zaharov că 
grija lui prefăcută pentru armata română ascundea cu greu următorul 


gând: „Suprimarea martorilor stânjenitori şi acapararea, în contul armatei 
ruse, a importantului material de război expediat din Franța pentru 
România, via Arhanghelsk.” 

Bineînţeles, acestei opoziții categorice a românilor i s-a adăugat 
acțiunea lui Saint-Aulaire şi a generalului Berthelot, care a determinat 
intervenția Marelui Cartier General francez de la Chantilly pe lângă Stavka. 
Pentru Rusia, mortalitatea pricinuită de tifosul exantematic nu era 
îndestulătoare. Îi trebuia adăugată lichidarea armatei române în formare. 

Pentru a avea o idee aproximativă despre ravagiile provocate de acest 
flagel, amintim pierderile din cadrul corpului medical: 394 de medici (0 
cincime din corpul medical mobilizat) şi 1.000 de infirmiere. Misiunea 
franceză a plătit la rându-i funebrul tribut; doctorii Santoni, Adin, Dufraiche 
şi Germain au căzut alături de camarazii lor români. 

Reorganizarea armatei române a fost înfăptuită în acest climat de 
disperare. Ea trebuia să cuprindă: 207 batalioane, 80 de batalioane de 
infanterişti, 100 de escadroane şi 243 de baterii de diferite calibre. Efectivul 
total al armatei române reorganizate era de 700.000 de oameni, dintre care 
460.000 constituiau armata operațională. 

În ce priveşte echipamentul tehnic, noua armată a fost radical 
schimbată. Potrivit convențiilor semnate cu Franța şi Anglia, înainte de 
intrarea României în război, au fost primite, în ciuda sabotajului rusesc: 
150.000 de puşti, 1957 de mitraliere, 2.736 de puşti-mitralieră, 1.300.000 
de grenade, 84 de tunuri uşoare, 141 de tunuri grele şi 130 de mortiere de 
transee. 

Pentru a oferi o idee despre importanța transformărilor survenite în 
tehnica de luptă, e suficient să amintim că, în august 1916, aveam 4 
mitraliere pe regiment şi nici o puşcă-mitralieră. În iunie 1917, batalionul 
de infanterie dispunea de 8 mitraliere şi de 24 de puşti-mitralieră, în total 
32 de arme automate, unui regiment revenindu-i 24 de mitraliere şi 98 de 
puşti-mitralieră. În 1916, doar câţiva soldaţi din fiecare companie ştiau să 
folosească grenadele. În iunie 1917, grenadele franceze, uşor de mânuit, 
deveniseră arma preferată a soldatului român. Fiecare divizie era dotată cu 
un regiment de tunuri uşoare având 9 baterii şi cu un regiment de obuziere 
(calibrul 100 mm) având 4 baterii. Fiecare brigadă de infanterie dispunea, în 
plus, de 2 baterii (una de 53 de mm, având 8 piese şi 1 baterie de mortiere 
de tranşee de 18 mm, tot cu 8 piese). În plus, divizia de infanterie avea două 
brigade, o divizie de cavalerie şi un batalion mixt de pionieri, format din 
două companii de genisti, o secție de telegrafie, o secție de poduri uşoare şi 
o secție de proiectoare. Artileria grea a fost, la rândul ei, reorganizată. Ea 
cuprindea 14 regimente, cu un total de 49 de baterii, şi artileria de munte 
(inexistentă în august 1916) care îngloba, în iunie 1917, 2 regimente cu câte 
7 baterii fiecare. Artileria antiaeriană a fost completată cu 16 piese moderne, 
aduse de către ofițerii francezi trimişi în Rusia să le descopere. 


După reorganizare, compartimentul aeronautic cuprindea 12 escadrile 
de aviaţie (6 escadrile de tip Farman), 3 escadrile Menpart, cu câte 7 avioane 
fiecare, o escadrilă Caudron, cu 4 avioane, şi escadrila de bombardament 
Bragnet-Morange. 

Personalul (piloții şi ajutoarele) era mixt, francez şi roman. Instructia 
piloților şi a comandanților români era făcută în şcoli speciale şi sub direcția 
ofițerilor francezi. Dominarea spaţiului aeerian de către aviația germană a 
încetat. 

Noua aviație română nu îşi mai limita activitatea la zborurile de 
recunoaştere sau la fotografierea pozițiilor inamicului. Acum, ea angaja 
lupte aeriene din care, de cele mai multe ori, ieşea învingătoare. Ofițerii 
francezi s-au văzut adesea siliți să domolească elanul şi temeritatea piloților 
români. Armata a mai fost dotată şi cu 5 companii aerostatice, având fiecare 
câte un balon. 

Toate forțele româneşti au fost grupate în două armate. Prima, 
continua să se organizeze în Moldova, în timp ce Armata 2, sub comanda 
generalului Averescu, se afla pe front, în sectorul Mărăşeşti—Oituz. 

Ofiterii-instructori francezi erau surprinşi de uşurinţa cu care soldații 
români asimilau tehnica noilor arme. Îşi recăpătau curajul şi îşi refăceau 
moralul pe măsură ce mânuirea materialului modern le redădea încrederea. 
Căpătaseră convingerea că înfrângerile anterioare fuseră datorate doar 
superiorității armamentului inamic. 

Generalul rus Monkewitz, excelent observator, în contact cu armata 
română, afirma în Descompunerea armatei ruse că ...,un splendid elan 
însuflețea armata romana revenită la viata şi consolidată. Ofițerii şi soldații 
aşteptau cu nerăbdare lupta, ca să răzbune eşecurile din 1916 şi ca să 
elibereze teritoriile ocupate”. Valoarea armatei române reorganizate a putut 
fi verificată în cursul verii lui 1917. 

Ca şi cum o fatalitate se îndârjea împotriva destinului României, 
abdicarea țarului Nicolae al Il-lea — provocând prăbuşirea ţarismului — 
avea să antreneze descompunerea armatei ruse. Dacă în cursul campaniei 
din 1916, această armată păstrase o atitudine pasivă (în urma ordinelor lui 
Stürmer care negocia pacea separată cu Puterile Centrale, în scopul salvări 
monarhiei), începând din 1917, pe ea a pus stăpânire anarhia. Prin 
contactele pe care le avusesem pe frontul din Moldova, aflasem că, la 
început, armata rusă era dominată de disciplină rigidă, care depăşea chiar 
celebra disciplină prusacă, şi fusesem foarte impresionați. 

Ultimul ucaz al țarului, suprimând lucrările Dumei, coincidea cu 
räzmerita regimentelor din cazärmile Petrogradului; la început în 
regimentele Volânski şi Litovski, mai apoi în regimentele de gardă Pavlovski 
şi Preobrajenski. Soldații au pus mâna pe arsenal, au ocupat fortăreața 
Petropavlovsk, au deschis închisorile pentru condamnatii politic si de drept 
comun şi au dat foc Palatului de Justiție şi clădirii Sigurantei. Această 


revoltă, însă, nu fusese provocată de ultimul ucaz al țarului, care nici nu ar 
fi servit de pretext, după cum nu era nici opera opoziției democratice din 
Dumă. 

Această revoltă era rodul greşelilor comise de regimul țarist din 1905 
până în 1917. Absolutismul, glorificat de beneficiarii regimului, dăduse 
ţarismului aparența de soliditate, dar el se afla demult în putrefacție. 
Frazeologia oficială nu era decât o mască pentru acoperirea faptului brutal 
că tarismul era terminat. 

Țarul a abdicat la 4/17 martie 1917. Până în momentul aflării acestei 
ştiri, disciplina trupelor ruseşti de pe front rămăsese neschimbată, dar apoi 
s-a destrămat. Nu a fost un lung proces de descompunere, ci o năruire 
bruscă a unei stări de lucruri bazate pe formula „pentru credință, pentru 
tar, pentru patrie”. Întreaga ideologie militară a Rusiei era rezumată în 
această frază. Descompunerea regimului țarist nu poate fi redusă la una 
sau mai multe cauze. Acest proces este mult mai complex, iar uzura 
elementului vital data de vreme îndelungată. 

Fără îndoială, greşelile curții imperiale — ilustrate de acțiunile 
provocatoare ale lui Rasputin — au contribuit la grăbirea sfârşitului 
regimului, dar nu au constituit cauzele originare. 

În lucrarea Descompunerea armatei si a puterii, generalul A.G. 
Denikin, care nu poate fi bănuit de sentimente ostile regimului țarist, scrie: 
„Cu toate acestea, lupta Dumei din imperiu (blocul progresist) împotriva 
guvernului, luptă care avea cu siguranță toată simpatia lui Alekseev şi a 
comandamentului, devenea din ce în ce mai aprigă. Darea de seamă 
(interzisă presei) a şedinţei din 1 noiembrie 1916, conținând discursurile 
istorice ale lui Şulughin şi Miliukov, fusese răspândită în copii manuscrise 
în rândurile întregii armate. Starea de spirit era de aşa natură, încât aceste 
copii, departe de a rămâne clandestine, erau citite şi comentate cu înfocare 
în popotele ofiteresti. «Am fost foarte şocat», îmi spunea un cunoscut 
socialist, membra al Uniunii orăşeneşti, şi care venise pentru întâia oară în 
armată în 1916, «să văd libertatea cu care, pretutindeni, în unităţi, la 
popote, în prezența superiorilor, în cadrul statelor majore, se vorbea despre 
incapacitatea guvernului si a Curţii. Asta în tara delatiunilor! La început am 
crezut că mi se întindea o capcană...» 

Contactele între Dumă şi ofițeri existau de vreme îndelungată. Tineri 
ofițeri luaseră o parte activă, cu toate că încă neoficială, la lucrările comisiei 
Apărării Naţionale, în momentul reconstrucției flotei şi al reorganizării 
armatei, după războiul ruso-japonez. 

Aceste participări indirecte ale ofițerilor la dezbaterile Dumei, prin 
copiile pe care le primeau după discursurile rostite de reprezentanții 
opoziției, nu depăşeau un cerc restrâns şi nu se puteau răspândi printre 
soldați. Asa a putut fi menținută disciplina în armata rusă până la 
abdicarea țarului. 


Pe front, printre ofițerii români, abdicarea a produs o stupoare 
generală. Fără excepție, situația politică din Rusia era complet ignorată. 
Nimeni nu auzise de Rasputin, nici chiar printre ofițerii care aveau anumite 
contacte, de serviciu mai degrabă, cu ofițerii ruşi. 

După o vizită pe frontul de nord şi din Galiţia, preşedintele Dumei, 
Rodzianko, a adresat o scrisoare ţarului, la sfârşitul toamnei lui 1916, prin 
care îl prevenea de pericolul participării nefaste a țarinei la guvernarea 
Rusiei. 

În chip de răspuns, Rodzianko a primit o severă admonestare, 
transmisă prin generalul Alekseev. 

Atitudinea preşedintelui Dumei nu era un caz izolat. Numeroase 
personalități, care nu puteau fi bănuite de idei revoluționare, s-au adresat 
țarului în acelaşi sens, în termeni mai realişti, evident, în privinţa țarinei. 

Aşa au făcut generalii Alekseev şi Gurko, marii duci Nikolai şi 
Aleksandar Mihailovici, arhiepiscopul Klavelski, Puriskevici şi chiar 
împărăteasa văduvă; toți s-au adresat ţarului, prevenindu-l asupra 
pericolului care amenința Rusia şi dinastia. 

Într-o scrisoare destinată ţarului, purtând data de 1 noiembrie 1916, 
marele duce Nikolai Mihailovici, după ce criticase sever sistemul miniştrilor 
din odiosul anturaj al țarinei, sistem cunoscut de către toate păturile 
societății, conchidea astfel: „...Dacă ai reuşi să îndepărtezi permanenta 
ingerinta a forțelor obscure, Rusia s-ar îndrepta cu grabire spre regenerare, 
iar tu ai recâştiga încrederea pierdută a majorității supuşilor tăi... Când va 
veni ceasul, şi ceasul acesta e aproape, vei putea tu însuți, de la înălțimea 
tronului, să-ți acorzi, potrivit atâtor dorințe înflăcărate, responsabilitatea 
guvernării şi a instituţiilor legislative. Aceasta se va face de la sine, simplu, 
fără presiuni exterioare, altfel decât s-a întâmplat cu ocazia memorabilului 
act de la 17 octombrie 1905... Am ezitat multă vreme să-ți dezvălui 
adevărul, dar am făcut-o după îndemnul mamei şi celor două surori ale tale. 
Trebuie să te hotärästi: eşti în pragul unei noi perioade de tulburări si, aş 
spune chiar, de noi atentate. Crede-mă, dacă insist atât asupra eliberării 
tale de toate piedicile care s-au creat, nu o fac din rațiuni de ordin 
personal... ci doar în speranța să te salvez, să-ți salvez tronul şi scumpa 
noastră patrie de urmările cele mai penibile şi mai ireparabile...” 

Toate aceste apeluri nu aveau însă nici un ecou... Ţarul Nicolae era o 
biată ființă slabă care confunda incapatanarea cu un act de voință, cu o 
afirmare energică a autorităţii sale. 

Deci, în momentul intrării României în război, Rusia se afla în plină 
criză politică, ce îi amenința instituţiile fundamentale, tarismul însuşi. 
Evident, realitatea dindărătul fațadei somptuoase a ţarismului nu era 
cunoscută... 

În România se afla un singur om care cunoştea şubrezenia regimul 
țarist — basarabeanul C. Stere, rectorul Universităţii din laşi. 


Prin intermediul articolelor sale, publicate în revista de mare prestigiu 
„Viața românească”, al cărei director era, Stere explica toate elementele 
revoluționare ce dominau, în aşteptarea revansei pentru înfrângerea suferită 
în 1905. 

Stere nu era un bolşevic şi nici chiar un socialist-democrat; era un 
partizan al țărănimii, care, în Rusia, purta numele de „narodnic”. 

Fusese deportat (din Basarabia în Siberia) mai multi ani şi cunoştea 
bine structura social-economică a Rusiei şi a forțelor ei revoluționare. 

Profetiile sale nu găseau însă ecou în opinia publică, dominată de 
ideea eliberării Transilvaniei şi de credința nestrămutată în victoria finală a 
Franţei. 

Take Ionescu a numit această atitudine ireversibilă a României „polica 
instinctului national”. Deznodământul i-a dat dreptate, cu toate că tarismul, 
aşa cum prevăzuse Stere, se prăbuşea. Nu e de mirare, deci, că năruirea 
ţarismului i-a surprins pe ofițerii romani, care se întrebau ce consecințe va 
avea aceasta asupra disciplinei din armată. 

Revolta regimentelor din Sankt-Petersburg nu era cunoscută, pentru 
că cenzura avusese grijă să interzică publicarea unor ştiri ce ar fi putut 
tulbura moralul armatei... Ceea ce se petrecea la Sankt-Petersburg era 
departe... Ecoul primelor räzmerite din armata rusă nu ajunseseră încă pe 
front. S-ar fi zis că e o furtună puternică, dezlantuita undeva foarte departe, 
în plină mare şi că valurile în preajma țărmului se resimteau mult mai 
târziu. De-abia spre jumătatea lui aprilie 1917, am putut înregistra, pe 
frontul din Moldova, destrămarea disciplinei acestei armate ruseşti, care ne 
stârnise atâta admiraţie. 

Regimentul 17 infanterie, din care făceam parte, component al Diviziei 
1, ocupa un sector în sus de Varnița, pe raul Susita. 

Aşteptam să fim schimbaţi de un regiment de infanterie rusesc. Către 
seară, în amurg, văzând că ruşii nu veneau, ne-am trimis ordonantele în 
chip de cercetaşi. S-au întors ca să ne spună că ruşii erau acolo, dar că nu 
făceau nici o mişcare pentru ca înființaseră un „soviet”. Auzeam pentru 
întâia oară această expresie care — eu neştiind ruseşte — nu îmi spunea 
nimic... Ofițerii ruşi stăteau deoparte, fumând şi aşteptând ca sovietul 
soldaților şi subofiterilor să hotărască dacă războiul trebuia continuat sau 
nu. Controversa acestui soviet al regimentului rusesc de infanterie, care 
trebuia să ne înlocuiască, a durat până în zori, când sergentii şi soldații au 
obţinut adeziunea pentru continuarea războiului. 

La 15 aprilie 1917, Lenin şi echipa sa au fost transportaţi de către 
Ludendorff — în vagoane plumbuite — la granițele ruseşti. 

Ideea de a părăsi lupta, pentru că ţarul căzuse, plutea în aer. Soldaţii 
voiau să se întoarcă acasă, şi asta cat mai repede cu putinţă. Clarviziunea si 
curajul politic l-au facut pe Lenin să-şi însuşească voința soldaților de a 
pune capăt războiului. 


În fond, aceasta însemna reluarea proiectului de pace separată pe 
care Stürmer îl discuta în secret cu von Jagow. De astă dată, nu pentru 
salvarea ţarismului, ci pentru lichidarea integrală a structurii socio- 
economice rămasă intactă după prăbuşirea Romanovilor. 

Mai trebuie spus şi că spectacolul sovietului soldaţilor nu avusese nici 
un efect asupra soldaților români şi că nu a fost înregistat, în toată armata 
română, nici un caz de contaminare revoluționară. 

lată o cugetare pe care am auzit-o adesea printre soldații din 
regimentul meu: „Acum că nu mai au tar, ruşii nu mai sunt decât o turmă 
care nu e bună de nimic... Iar o să-i înfruntăm singuri pe nemți!“ Înainte de 
abdicarea țarului, soldații ruşi erau foarte aroganti cu soldații români, 
cărora le repetau fără încetare: ,niet, niet aliat, protector” (nu, nu aliați, 
proteguitori). Răspunsul soldaților romani era: „Să vă ia dracu! Un 
proteguitor pe care nu l-am văzut prezent în nici o luptă!“ Fireşte, după 
abdicarea țarului, soldații români au devenit agresivi. 

Cu toate că asta poate părea straniu, soldații români îi dispretuiau pe 
ruşi; pentru ei, revoluția făcută în fata duşmanului era o idee rusească, deci 
proastă... 

Ca să prevină o eventuală contaminare, Marele Cartier General român 
a trimis nişte instrucţiuni, care explicau soldaților înțelesul reformelor 
votate de Parlament (exproprierea şi votul universal), reforme care erau 
discutate din primăvara lui 1914. Nici un ofițer, însă, nu a crezut de 
cuviință să facă o asemenea propagandă politică, pe care o considerau 
jignitoare la adresa celor care luptau pentru apărarea patriei. 

Odată disciplina spulberata, soldații ruşi au început sa vagabondeze. 
Erau văzuți catarati pe acoperişurile vagoanelor de tren, coborând în gări 
pentru un ceai şi o bucată de pâine şi apoi reluând o călătorie fără sfârşit şi 
fără scop. 

Puteai crede că îi vezi pe vagabonzii descrişi de Maxim Gorki, în 
uniformă, de astă dată, şi de zeci de mii de ori mai mulți. Care putea fi oare 
valoarea combativă a acestei armate? Vechea ierarhie a armatei ruse nu mai 
putea exista. Guvernul provizoriu, fiind lipsit de curaj şi de o concepție 
precisă, oscila între o monarhie sub marele duce Aleksandr Mihailovici şi 
proclamarea Republicii. Nu erau decât ezitări, nesfârşite tratative şi lipsă de 
decizie. Se poate spune că bolşevicii căpătaseră moştenirea unei burghezii 
decadente şi înspăimântate, pe care Nietzsche o simboliza prin figura unui 
cerşetor voluntar, a cărui singură preocupare era să abdice... 

Guvernul provizoriu era antrenat de curentul anarhic, care se 
generaliza, sperând să-i poată stăpâni prin înmulțirea concesiilor. 

Primul decret al guvernului provizoriu, emis de ministrul de Război 
Utkov, la 5/18 martie 1917, se referea la regulamentul de ordine interioară 
pentru democratizarea armatei. Aparent, decretul era inofensiv; el anula 
doar titlurile cu care soldații trebuiau să se adreseze ofițerilor, interzicea 


tutuirea soldatilor de cätre sefii lor si abroga o serie de restrictii 
nesemnificative, impuse soldatilor de cätre vechiul regulament, cum ar fi 
interdicția de a fuma în stradă, de a frecventa cluburile şi reuniunile publice 
etc. 

Cei care au hotărât asupra acestui decret nu s-au gândit o clipă la 
consecințe, căci nu cunoşteau psihologia soldaților. Anumite forme perimate 
puteau fi, într-adevăr, anulate. Potrivit aprecierii conducătorilor armatei, 
oameni cu o îndelungată experiență, aceste reforme trebuiau înfăptuite 
treptat, cu multă prudenţă; nu trebuia să li se dea importanţa unor „cuceriri 
revoluționare”, ci să fie prezentate ca nişte reforme pentru democratizarea 
armatei. 

Or soldaţii au interpretat decretul ca pe o desprindere totală de 
obligații (prevăzute de severul regulament interior) în raporturile dintre 
soldați şi ofițeri. Ei au înţeles libertatea în felul lor, o libertate cu un 
pronunțat aspect de anarhie. 

Aceasta l-a obligat pe ministrul de Război să redacteze, în 24 martie 
1917, o ordonanţă care să explice dispoziţiile, prost interpretate, ale 
decretului: „Soldaţii au dreptul să frecventeze fără oprelişte, întocmai 
tuturor cetățenilor, orice locuri publice, teatre, reuniuni, concerte etc. 
precum şi să călătorească pe calea ferată, sau cu maşini de orice clasă. 
Totuşi, libertatea de a frecventa aceste locuri nu ii scuteşte în vreun fel de 
obligația de a plăti, aşa cum — se pare — au înțeles unii dintre soldați.” E 
de ajuns să se producă o mică fisură într-un dig ce stăvileşte valurile 
răzvrătite ale mării, pentru ca, abia simțită, impetuozitatea controlată a 
apelor să-şi croiască un nou drum. 

Aceste modificări ale regulamentului interior, aparent nesemnificative, 
dar interpretate de soldați potrivit bunului lor plac, au exercitat o influență 
anarhizantă asupra disciplinei (în măsura în care nu mai erau supuşi 
constrângerilor şi nu mai riscau nici o sancțiune). 

Conform acestei ordonanţe care a avut repercusiuni nefaste, ce au 
marcat începutul destrămării armatei ruseşti, se acorda militarilor dreptul 
de a participa, în timp de pace ca şi în timp de război, „în calitate de 
aderenti, la diverse uniuni şi societăți constituite în scopuri politice”. 

Această ordonanţă s-a aflat la baza descompunerii bruşte a armatei 
ruseşti. 

Surprinzător este faptul că decretul a fost emis de către ministrul de 
Război al Guvernului provizoriu prezidat de prințul Lwow. 

În acest guvern nu se afla nici un bolşevic. Era ceea ce s-ar putea 
numi un guvern de centru-stânga. Elementele situate cel mai la stânga erau 
Kerenski (un laburist) şi un socialist revoluționar care acceptase 
responsabilitatea ministerului Justiţiei. Acest guvern provizoriu a cerut 
imperios şi a obținut abdicarea țarului. Guvernul avea adeziunea generalilor 
Alekseev, şef al Statului Major general al armatei, şi Rudski, comandant şef 


al Armatei de nord. Atitudinea acestuia din urmä a determinat adeziunea 
marelui duce Nikolai Mihaïlovici, care comanda în Caucaz, si a generalilor 
Brusilov si Evert. Deci abdicarea țarului nu a fost opera revoluționară a unei 
mişcări de mase, ci operațiunea politică preventivă a democratilor liberali, a 
cadetilor şi a reprezentanților din Dumă ai diverselor partide care se 
raliaseră „blocului progresist”. 

Aceste partide democrat-liberale, pregătite pentru o lovitură de stat, 
nu puteau să înfăptuiască o revoluție socială de aceea s-au aflat în remorca 
evenimentelor, neputând să le stăpânească. 

Starea revoluționară în care se afla Rusia, înainte să izbucnească 
revolta regimentelor din Sankt-Petersburg, precum şi faptul de a fi angajată 
în război cereau imperios instruirea unei noi autorități după abdicarea 
țarului. 

În martie, constituirea guvernului provizoriu a obţinut, în întreaga 
Rusie, o unanimă adeziune; din păcate, acest credit nelimitat nu s-a ştiut 
folosi. Duma imperială ezitantă, lipsită de curajul de a lua măsurile 
necesare pentru frânarea anarhiei, a fost incă de îa început subminată şi 
repede înlăturată de elementele revoluționare. La 13 decembrie, când Pavel 
Miliukov, şeful cadetilor, a desemnat — de la tribuna Dumei — camarila din 
anturajul țarinei ca fiind principala inspiratoare a politici reacționare, care, 
prin provocarea continuă a opiniei publice, dusese la dezastre, a încheiat cu 
aceste cuvinte: „Despre ce e vorba aici ? Despre prostie sau despre trădare?“ 
Această punere sub acuzare a lui Stürmer, Protopopov şi compania sosea 
prea târziu. 

Nemultumirile populare alimentau din străfund forțele revoluționare, 
care şi-au făcut apariția o dată cu revolta regimentelor Volânski şi Litovski 
(urmate apoi de cele ale regimentelor de gardă Pavlovski şi Preobraienski). 

Abdicarea țarului era o pură formalitate. Ea venea cu o întârziere de 
un an, ca şi asasinarea lui Rasputin de către prințul Iusupov, în noaptea de 
17/30 decembrie 1916. Fără îndoială, acest asasinat era un avertisment 
teribil pentru camarilă, însă el venea prea târziu. 

Blocul „progresist“, care ticluise şi executase abdicarea ţarului, nu 
avea nici una din calitățile necesare pentru a domina şi dirija epoca agitată 
de tranziție, până la instalarea unei autorități constituționale. 

Trupele coborâseră în stradă fără ofițeri. S-au amestecat cu mulțimea 
care manifesta cerând pâine şi au fost contaminate de mentalitatea 
insurectionalä a populaţiei, care era atatata şi exaltată de oratori 
improvizati. Detasamentele de poliție au fost masacrate fără milă; ofițerii 
întâlniți din întâmplare erau dezarmati, dacă nu chiar ucişi. 

Această mulțime care luase cu asalt arsenalul, fortăreața 
Petropavlovsk şi închisoarea Kresti, această gloată nu avea nici conducători, 
nici planuri, nici idei călăuzitoare. Era expresia unei îndelungate acumulări 
de nemulțumiri indreptatite; gestul spontan al unei populații ajunse la 


capätul puterii de a räbda suferintele impuse de un regim pe cât de corupt, 
pe atât de incapabil. Tot programul acestei multimi poate fi rezumat de 
strigătul „Trăiască libertatea“. 

Duma devenise centrul politic al Rusiei, având autoritate pretutindeni 
şi primind adeziunea necondiționată a armatei. Nici o altă organizaţie sau 
asociație politică nu ar fi putut obține, după abdicarea țarului, încrederea 
unanimă de care se bucura Duma, atunci când a constituit guvernul 
provizoriu. Nimic nu putea obliga noul guvern să accepte — ca pe o a doua 
autoritate politică — sovietul improvizat de către deputații muncitorilor şi 
soldaților. Prin origini şi prin începuturi, revoluția a fost un fenomen pur 
rusesc, expresie a unui protest general împotriva regimului țarist. 

La începutul lunii martie 1917, puterea sovietului din Petrograd era 
precară. lată, potrivit lui Stankevici, caracteristica sovietului bolşevic: 
„Sovietul, această adunare de soldați semianalfabeti, s-a trezit în frunte 
pentru singurul motiv că nu dorea nimic, că nu era decât o fațadă ce 
acoperea cu ingaduinta absența desăvârşită a puterii.” Procesele verbale ale 
şedinţelor sovietului arată ignoranta de neînchipuit şi confuzia care 
domneau în sânul lui. 

Care era baza acestui prim soviet constituit spontan la 1 martie 1917? 
Era alcătuit din 200 de soldați, în cea mai mare parte dezertori de pe front, 
si din 800 de muncitori din Petrograd. Ambitia sa era să conducă întreaga 
viață politică, militară, economică şi socială a unui imens imperiu. Rolul pe 
care a putut să-l joace i-a fost înlesnit de laşitatea blocului liberal- 
progresist, speriat de riscuri şi gata la toate concesiile, şi sperând că prin 
renuntärile sale succesive va reuşi să evite un conflict. Aceste concesii au 
avut drept prim rezultat crearea, în întreaga Rusie, a unei rețele de comitete 
şi de soviete care cereau să participe la opera de guvernare. 

Atunci când Lenin a venit cu echipa sa, în aprilie 1917, avea la 
dispoziție această rețea de soviete care exprimau doar o stare de spirit 
anarhică şi nu o idee politică. Lenin a luat pe seama lui organizarea acestui 
spirit revoluționar şi subordonarea lui ideii bolşevice. 

Prima măsură a fost convocarea unei conferințe care să-i reunească 
pe delegaţii sovietelor de muncitori şi de soldați, aleşi pe baza unei 
reprezentări proporționale (după modelul reorganizării sovietului din 
Petrograd). 

E interesant de remarcat că, în componența acestei reprezentări a 
sovietelor, bolşevicii se aflau in minoritate: 


Socialist revolutionari............................. 285 
POGCIAI-ClEMOCEA (ascents actus aaa aa aia aia a alta 248 
Social-democrati-bolsevici......................…. 105 


HHCAUOHAMS Unes 32 


Socialisti din afara fracțiunii... eee 73 


Social-democrati unificati......................... 10 
BUS SERRE 10 
Gruparea ,,Edinstvo“ (Plehanov)............... 3 
Social-populisti.................................. 3 
IERI SAL Bae eee 5 


Anarho-comunisti.................................... 


Din cei 696 de socialisti de toate nuantele, Lenin dispunea la acest 
prim congres panrusesc al sovietelor de 105 reprezentanti bolsevici. Coalitia 
formată de socialistii-revolutionari si de social-democrati, având în frunte o 
elită intelectuală, domina situația. Puterea bolşevicilor după confiscarea 
sovietelor se explică prin disciplina impusă de Lenin. El ştia să folosească 
momentele tactice şi să-şi subordoneze deciziile obiectivului final, care era 
zdrobirea structurii tradiționale a Statului rus. Această acțiune a fost 
înlesnită de greşeala comisă de Guvernul provizoriu, care şi-a însuşit 
ordonanța cu nr. 1 din 1 mai 1917, a sovietului de delegați ai muncitorilor şi 
țăranilor. Pentru a pricepe brusca anarhie ce a pus stăpânire pe armata 
rusă, e de ajuns să reproducem textul acestei ordonanțe. 

„1 mai 1917: 

În garnizoana din zona armată a Petro gradului, către toţi soldaţii din 
gardă, armată, artilerie şi flotă, spre a fi executată neîntârziat şi precis şi 
către muncitorii din Petrograd, cu titlu informativ. 

Consiliul delegaților muncitorilor şi ţăranilor, a hotărât : 

1. — În toate companiile, în toate batalioanele, regimentele, parcurile 
de material de război, bateriile, escadroanele şi în toate serviciile de orice fel, 
de administraţie militară, precum şi pe toate vasele flotei militare, se va 
proceda imediat la alegerea comitetelor compuse din reprezentanți aleşi de 
către soldații unităților mai sus-indicate. 

2. — În toate unitățile militare care nu şi-au ales încă reprezentanții 
pentru consiliul de delegați ai muncitorilor şi soldaților, va fi ales cate un 
reprezentant pentru fiecare companie. Aceşti reprezentanți vor trebui să se 
înfățişeze, cu câte un mandat scris, la palatul Dumei Imperiale, in data de 2 
martie curent, la orele zece dimineața. 

3. — În toate manifestările sale politice, o unitate militară ascultă de 
consiliul de delegați ai muncitorilor şi soldaţilor şi de comitetele acestuia. 

4. — Ordinele comisiei de război a Damei Imperiale nu trebuie 
executate decât în măsura în care nu vin în contradicție cu ordinele şi 
deciziile consiliului de delegați ai muncitorilor şi soldaților. 

5. — Toate felurile de arme, precum: puşti, mitraliere, auto-blindate 
etc. trebuie să se afle la dispoziția şi sub controlul comitetelor din companii 


şi batalioane şi nu pot, în nici un caz, fi predate ofițerilor, chiar dacă aceştia 
le pretind. 

6. — În formaţie sau în cursul obligaţiilor lor militare, soldaţii trebuie 
să păstreze disciplina militară cea mai strictă, însă în afara serviciului, în 
viata lor politică, civilă şi privată, soldaţii nu pot fi lipsiți de nici unul din 
drepturile de care se bucură toți cetățenii; in mod special, poziția de drepți 
şi salutul militar obligatoriu sunt abrogate în afara serviciului. 

7. — Tot aşa, titlurile de adresare cuvenite ofițerilor, precum: 
Excelenţă, înălțimea voastră, sunt abrogate şi înlocuite prin formulele: 
domnule general, domnule colonel etc. Tratarea brutală a soldaților de orice 
grad şi, în mod special, tutuirea sunt interzise; orice încălcare a acestui 
ordin, ca şi neînțelegerile survenite între ofițeri şi soldați, trebuie aduse, de 
către aceştia din urmă, la cunoştinţa comitetului companiei. 

Semnat: consiliul de delegați ai muncitorilor şi soldaților din 
Petrograd.“ 

Autoritățile militare au întreprins o anchetă, însă autorii acestei 
faimoase ordonanţe nu au putut fi descoperiți niciodată. 

Mai târziu, Kerenski a declarat că şi-ar fi dat, fără tăgadă, zece ani din 
viață pentru ca acest ordin să nu fi fost scris. Important este că ministrul de 
Război a consimţit să-şi însuşească ordinul, lăsând deoparte numele 
autorului. 

Cei care au redactat textul ştiau prea bine ce voiau şi, ca să-şi atingă 
obiectivele revoluționare propuse, şi-au pregătit mijloacele adecvate. 

În Revoluţia rusă, Claude Anet reproduce declaraţia ce i-a fost făcută 
de un membru al sovietului şi redactor la „Novaia jizni”, Joseph Goldberg, în 
privința acestei ordonanțe: „Ordinul nr. 1 nu era o greşeală, ci o necesitate. 
Nu a fost redactat de Sokolov, ci este expresia unanimă a voinței sovietului. 
În ziua în care am făcut revoluţia, am înţeles că, dacă nu distrugem vechea 
armată, aceasta avea să ne inabuse revoluția. N-am ezitat, ne-am fixat pe 
această ultimă concluzie şi am folosit, pot să afirm, mijloacele cuvenite..” 

Se dorea pacea imediată. Or, armata rusă, adică ofițerii, ar fi vrut ca 
războiul să continue până la victoria finală. Comandamentul armatei a fost 
de acord cu înlăturarea țarului, a acordat încredere desăvârşită guvernului 
provizoriu şi şi-a limitat propriile activități doar la problemele militare legate 
de război. Armata nu era deci o instituție ostilă schimbărilor survenite: era 
însă firesc ca acest comandament să păstreze disciplina în armată, pentru a 
putea continua războiul şi a menţine această temelie a statului rus. 

Conducătorii sovietului de la Petrograd şi-au dat imediat seama de 
tăria de caracter a membrilor guvernului provizoriu, care erau gata să facă 
orice tranzacţii, de teamă sa nu fie acuzați ca reactionari sau 
contrarevolutionari. Ei practicau demagogia anarhizantă, ratificänd 
nechibzuit inițiativele sovietului de la Petrograd, care obținea astfel o 
autoritate prin nimic justificată. 


Prințul Lwow declara la tribună: „Procesul marii revoluții nu s-a 
încheiat încă, însă fiecare zi ce trece ne întăreşte încrederea în forțele 
creatoare inepuizabile ale poporului rus, în spiritul său politic, în măreția 
sufletului său.“ 

Credea oare şeful guvernului provizoriu câtuşi de putin în această 
vorbărie emfatică? Probabil că în nici măcar o silabă; plătea, pur şi simplu, 
tributul pe care-l considera cuvenit demagogiei revoluţionare. În cursul unei 
conversații cu generalul Alekseev, prințul Lwow se plângea amarnic de 
condițiile insuportabile create guvernului provizoriu prin demagogia 
crescândă a acestui soviet care-şi extinsese acțiunea în întreaga Rusie, prin 
nesfârşite mitinguri. 

Lenin nu sosise încă în Rusia, că membrii guvernului provizoriu îi şi 
deschiseseră, din laşitate, calea, prin pretinsa democratizare a armatei, 
care, ulterior, s-a dovedit a fi anarhizarea ei. 

La congresul sovietelor din 30 martie 1917, Tereteli a recunoscut că în 
comisia mixtă — numită comisie de contact — nu fuseseră probleme 
importante în fața cărora guvernul provizoriu să nu fi făcut concesii. Se pare 
că această atitudine de renunțare îi contaminase şi pe cei de la care se 
aştepta o opoziție fermă în privința ordonanţei nr. 1. 

Marele Cartier General, preocupat evident de consecințele acestor 
măsuri, a cerut tuturor şefilor de unităţi, începând cu coloneii, comandanți 
ai unui regiment, părerea în legătură cu noile decrete. Toate răspunsurile, 
trimise direct Ministerului de Război prin telegrame, erau, fără excepţie, 
dezaprobatoare şi exprimau îngrijorarea în legătură cu viitorul armatei ruse. 

Consiliul militar, format din generalii cei mai vârstnici, considerați a fi 
depozitarii experiențelor şi ai tradițiilor militare, a emis o opinie separată, 
complet neasteptatä, care a fost comunicată guvernului provizoriu: 
„Consiliul militar crede că e de datoria lui să-şi afirme întreaga adeziune față 
de măsurile energice pe care guvernul provizoriu le întreprinde în vederea 
reformării forțelor noastre armate, potrivit noii ordonanţe asupra existenței 
Statului şi Armatei. Este convins că aceste reforme vor contribui puternic la 
victoria armatelor noastre şi la eliberarea Europei de sub jugul 
militarismului prusac!“ 

Efectele acestor reforme nu au întârziat să se arate: armata rusă se 
dezagrega. Soldaţii sporovăiau la mitinguri, dezertau, jefuiau: nimeni nu se 
mai gândea să-şi îndeplinească datoria. De altfel, cuvântul de ordine era: 
pace. 

Elementele democraţiei liberale voiau să continue războiul. Cea mai 
mare parte a intelectualilor de stânga, sau cei care aparțineau democraţiei 
revoluționare, împărtăşeau ideile dezbătute la conferința de la Zimmerwald. 
Sentimentele lor internationaliste s-au manifestat în apelul pe care sovietul 
l-a adresat popoarelor lumii, la 14 martie 1917. 


Aceşti indivizi gräbiti să obțină pacea au avut o primă deceptie: 
Bethmann-Hollweg a răspuns prin tăcere, iar Reichstag-ul, la 17 martie, a 
respins în unanimitate (cu excepţia a două voci, cele ale social-democratilor) 
propunerea de a încheia pacea fără anexări. 

Neske, reprezentantul democrației germane, declara: „Străinătatea ne 
propune să înfăptuim revoluția; dacă urmăm acest sfat, va fi o nenorocire 
pentru clasele muncitoare”. 

Revoluţia rusă reducea frontul la o simplă ficțiune, ceea ce facilita 
preocupările Statului Major german. Revolutionarii ruşi nu se aşteptau ca 
apelul lor să fie astfel primit. Ei au înțeles că libertatea rusească trebuie 
apărată. De aceea au amintit soldaţilor că nu trebuie să renunțe la ofensivă, 
dacă situația militară o cerea. 

Odată armata anarhizată, cum putea ea oare fi reorganizată pentru 
reluarea luptei? Un membru al sovietului de la Petrograd, Ceidza, declara: 
„Am vorbit mereu împotriva războiului. Cum să putem acum să-i convingem 
pe soldați să continue războiul, să mențină frontul?“ 

Ideea continuării războiului i-a împărțit pe socialiştii ruşi în două 
tabere: „apărătorii” şi „defetiştii”. Primii îl aveau drept mentor pe însuşi 
doctrinarul marxismului în Rusia, pe Plehanov. Mai târziu, ceilalți au găsit 
în Lenin pe liderul care sprijinindu-se pe voința imensei majorități a 
populaţiei ruse, susținea încheierea imediată a păcii. 

Lenin a înțeles, încă de la început, că influența şi autoritatea 
sovietului erau hotărâte de susținerea tendințelor maselor de a pune capăt, 
în primul rând, războiului, în orice condiții. 

În această confuzie generală, Partidul Social-Democrat (bolşevic) 
reprezenta, exact cum voia Lenin, „o minoritate bine organizată, înarmată şi 
centralizată”. Era normal să câştige în lupta politică. Partidele liberal- 
burgheze, pe care Lenin le avea de înfruntat, nu pricepeau nimic din 
convulsiile revoluţionare ale Rusiei. În aceeaşi situaţie se afla şi Kerenski, 
care îşi închipuia că discursurile sale aveau să stârnească dorința de luptă a 
soldaților; aceştia, de fapt, nu se gândeau decât să se întoarcă la căminele 
lor. Ideea unei ofensive era nepopulară. Opinia Marelui Cartier General rus 
era că imensul front mai rezista în virtutea inertiei, impresionându-l pe 
inamic, care nu ştia nimic despre forța latentă pe care armata o mai 
păstrase. Întrebarea angoasantă era dacă nu cumva ofensiva ar fi dezvăluit 
neputinta armatei ruseşti aflată în plină descompunere? 

Ofițerii ruşi erau convinşi de necesitatea loviturii de stat, dar aceasta 
a sosit prea târziu. Dacă anumite cadre din armată ar fi favorizat o lovitură 
de stat, aceasta nu ar fi reuşit atât de bine. Dacă soldaților li se oferise o 
libertate nelimitată, ofițerii, în schimb, păreau nişte bieti paria. 

Comitetele din unități nu mai puteau stăvili anarhia. Un regiment a 
refuzat să mai înainteze şi s-a hotărât să părăsească frontul, pentru ca 
soldații să se întoarcă acasă. Comitetele au intervenit încercând să explice 


că o asemenea acțiune ar fi echivalentă cu părăsirea Rusiei în mâinile 
duşmanilor ei. Răspunsul soldaților a fost simplu: „Dacă mai insistati, o sa 
vă suprimăm.” 

Atunci când, după o confruntare, comandantul unei divizii a cerut 
părerea soldaților săi, aceştia i-au oferit-o sub forma unui afiş pe care se 
putea citi: „pace cu orice pret, jos războiul!“ Soldaţii au fost convinşi cu 
multă dificultate să nu dezerteze; au refuzat însă să atace, spunând: 
„Duşmanul nostru nu e rău, ne-a promis să nu atace, dacă noi nu vom 
ataca. Pentru noi, lucrul cel mai important e să ne întoarcem cât mai 
grabnic acasă şi să ne bucurăm de libertate şi de pământurile noastre.” 
Intrarea unuia dintre cele mai bune regimente ruseşti era împodobită cu un 
steag roşu ce purta inscripția: ,,Pace cu orice pret!“ Un ofițer care sfâşiase 
acest drapel a trebuit să fugă ca să nu fie linsat de soldați. Ofițerii nu se mai 
bucurau de nici o autoritate. Era îndeajuns ca un ofițer să pronunțe 
cuvântul „ofensivă”, ca să stârnească o furtună de fluierături si de 
înjurături. De-abia când toată armata a intrat în descompunere, ziarul 
„Reci”, organ al partidului cadetilor, a scris, la 11 mai 1917: „Ordinul din 1 
martie permite soldaților să se amestece în viata politică a țării şi îi 
emancipează definitiv. Lanturile vechiului regim s-au frânt; aerul proaspăt 
al libertăţii a alungat atmosfera otrăvită a cazărmilor de altădată... În toate 
țările lumii, armata este ținută departe de viața politică, armata noastră 
însă are toate drepturile civice.” 

Demagogia liberală nu avea ce să-i reproşeze lui Lenin. Conducătorul 
bolşevicilor întreținea anarhizarea armatei cu un scop bine definit, în vreme 
ce partidele democraţiei liberale nu îşi dădeau seama că supralicitând 
demagogia sovietelor, nu făceau decât să meargă spre prăpastie. Lenin este 
cel care, fără îndoială, a dus revoluţia rusă până la aceste ultime consecinţe. 
Aşa cum o spune, în Amintirile mele de război, Ludendorff, lăsându-l pe 
Lenin şi pe tovarăşii săi să treacă prin Germania, calculase consecințele pe 
care acest fapt le putea avea pentru frontul rusesc: „Presupuneam că ruina 
armatei şi a poporului rus nu reprezintă un serios pericol pentru Germania 
şi pentru Austro-Ungaria. Trimitandu-l pe Lenin in Rusia, guvernul nostru 
şi-a asumat o mare responsabilitate politică. Această călătorie era totuşi 
indreptatita din punct de vedere militar, trebuia ca Rusia să fie înfrântă. 
Guvernul nostru ar fi trebuit însă să ia măsuri ca să nu se întâmple acelaşi 
lucru şi cu Germania.” 

La venirea lui Lenin în Rusia, în luna aprilie 1917, armata rusă era 
deja stăpânită de anarhie sub guvernul provizoriu. Bolsevicii nu au 
exploatat decât efectele demagogiei liberale. 

Pentru nemți, defetismul soldaților ruşi avea avantajul că îi scăpa de 
angoasa unei ofensive spre est. Procesul de descompunere trebuia însă 
accelerat printr-o propagandă organizată, cu ajutorul intelectualilor ruşi din 
Elveţia, Franța şi Danemarca. Ziare ruseşti, tipărite în aceste tari, erau 


trimise pe front de cätre serviciile de propagandä germane. Soldatii rusi le 
primeau si le citeau cu voce tare. lată un fragment din ziarul „Russki 
vestnik”: „Englezii vor ca ruşii să-şi verse ultimul strop de sânge pentru 
gloria Angliei, care, înainte de orice, îşi caută propriul profit. Dragii noştri 
soldați, trebuie să ştiţi că Rusia ar fi încheiat demult pacea, dacă Anglia nu 
ar fi împiedicat-o. Trebuie să renuntäm definitiv. Poporul rus o vrea şi asta e 
sfânta lui voință.” 

Ne putem lesne închipui rezonanța uriaşă în sufletele soldaților ruşi, 
la citirea acestor articole. Ei nu voiau nimic altceva decât să se întoarcă 
acasă şi să ia parte la distribuirea pământurilor. Cine ar fi putut, începând 
din acea clipă, să împiedice dezertarea în masă a soldaţilor? Încă din 
primele zile, ofițerii fuseseră declarați duşmani ai revoluției, conspiratori ce 
urmăreau restaurarea monarhiei. În numeroase localităţi, au fost torturați 
sau ucişi. 

Un reprezentant al sovietelor, faimosul revoluționar Sokolov, care 
redactase ordonanța nr. 1, se dusese pe front, la un regiment de infanterie, 
ca să-i convingă să-şi facă datoria şi să coopereze la acțiunea de ofensivă. 
Venise în numele sovietului deputaților, dar nefericitul pronuntase cuvântul 
fatal „ofensivă”. Era să-şi dea duhul în urma ciomăgelii pe care a încasat-o. 
Sokolov nu venise însă singur la regimentul 703 din Suranun. Era însoțit de 
alti deputați ai sovietului de la Petrograd şi se bucura, astfel, de întreg 
prestigiul unei importante reprezentări a sovietului. Putuse să vadă viața de 
pe front, să-i vadă pe ofițerii maltratati, victime lipsite de apărare ale 
maselor inculte, atâtate de alcool şi de demagogie. Revolutionarul Sokolov 
exclamase: „Nu mi-aş fi închipuit niciodată că ofițerii noştri sunt nişte 
martiri, mă înclin în fața lor“. 

Această descriere a anarhizării armatei ruse era necesară spre a 
explica refuzul ei de a continua luptele, şi pentru a face înțelese condiţiile 
tragice în care armatele române, singure, trebuiau să lupte la Mărăşti, Oituz 
şi Mărăşeşti. 

Ofensiva rusă din iunie 1917 a fost un eşec. Aceasta l-a împins pe 
Hindenburg să întreprindă o acțiune de mare anvergură împotriva frontului 
românesc. Era convins că ruşii vor refuza să lupte. 

Armatele 3 şi 7 austriece trebuiau să atace Moldova trecând prin 
Bucovina; grupul de armate condus de Mackensen trebuia să atace în 
acelaşi timp, pe cursul inferior al Siretului. Scopul acestei vaste operațiuni 
era cucerirea Moldovei, trecerea Prutului şi, odată ajunşi la Nistru, să 
amenințe Ucraina. 

Armata română reorganizată avea un moral excelent. Rezultatele 
luptelor depindeau însă, în bună măsură, de hotărârea trupelor ruseşti de a 
se menține, măcar, pe poziții şi de a nu părăsi tranşeele o data cu primul 
bombardament. Generalul Denikin comandase în 1916 Corpul 8 de armată 
şi luase contact cu armata română la Buzău, în plină retragere, având sub 


comanda sa două corpuri de armată ruseşti, iar la dreapta armata 
generalului Averescu. În Memoriile sale a scris: „...Am învăţat să cunosc bine 
trupele române, nişte soldați excelenți...” Reorganizarea şi formarea noii 
armate române se desfăşura cu succes, cu atât mai mult cu cât soldații 
români aveau nişte excelente calități militare. 

La 4 mai 1917, a avut loc la Petrograd o conferință care îi reunea pe 
toți comandantii-sefi (cu excepția celui din Caucaz), guvernul provizoriu şi 
comitetul executiv al sovietului deputaţilor. Generalii Alekseev, Brusilov, 
Dragomirov şi Scerbacev (comandantul trupelor ruseşti de pe teritoriul 
românesc) au luat cuvântul. 

lată un extras din procesul verbal al acestei conferințe, şi anume 
declaraţia generalului Scerbacev: „Cauza tuturor faptelor care v-au fost 
expuse este ignoranta maselor. Bineînţeles că dacă poporul nostru este 
neinstruit, nu e vina lui. Responsabilitatea incumbă în întregime vechiului 
guvern, care trata problemele educației populare potrivit vederilor 
Ministerului de Interne. Totuşi, suntem obligați să ținem seamă de 
următoarele fapte: masele nu înțeleg cât de serioasă este situația şi 
desfigurează adevărurile cele mai simple. Dacă vrem să evităm prăbuşirea 
Rusiei, trebuie să continuăm războiul, să începem ofensiva. În caz contrar, 
ne vom izbi de acest lucru de necrezut: soldații Rusiei oprimate au luptat ca 
nişte eroi, dar, după ce au răsturnat un guvern care se pregătea să semneze 
o pace ruşinoasă, ei cetățeni ai Rusiei libere, nu mai vor să se bată spre a-şi 
apăra libertatea. E ciudat, e incredibil, e de neînțeles, dar asta e. Disciplina 
a dispărut, iată fenomenul. Conducătorii nu mai inspiră nici o încredere. 
Pentru multi, cuvântul «patrie» este golit de înțeles. 

Dureroasă situație! Şi asta, în mod special, pe frontul din România. 
Aici, războiul este mai aprig decât pe celelalte fronturi. În plus, conjunctura 
politică este infinit mai gravă. Teatrul ostilităților este plasat în munți. 
Oamenii câmpului cunosc stări dintre cele mai apăsătoare. Adesea se aude: 
«Luati-ne de-aici! Ne-am săturat de munții ăştia 

Aprovizionarea este dificilă, pentru că nu dispunem decât de un 
singur tronson de cale ferată. Asta sporeşte nemulțumirea. «Luptäm pe 
teritoriul românesc.» De aici concluzia că se luptă pentru România. 
Entuziasmul a dispărut... Atitudinea țăranilor români nu este întotdeauna 
binevoitoare: declară că soldații noştri nu se bat pentru ei. Adesea izbucnesc 
dispute care se înveninează pentru că mulți români ne cred responsabili 
pentru înfrângerile care îi privează de o mare parte a teritoriului lor şi de 
bunurile pe care le posedă. 

Guvernul român şi reprezentanții aliaților cunosc şi iau în calcul 
agitația care domneşte în armata noastră. Sentimentele lor nu mai sunt 
aceleaşi. Se vede prea bine că ne tratează cu răceală. Nu ne mai poartă 
respectul de altădată. Nu mai cred în puterea armatei ruse. 


Îmi apăr încă autoritatea, însă dacă descompunerea rusească nu ia 
sfârşit, ne vom pierde aliaţii şi ni-i vom face chiar duşmani. Pacea se va 
încheia pe cheltuiala noastră: iată ce ne amenință.“ 

Generalul Scerbacev înfățişa situația armatei sale un pic mai bine 
decât era în realitate. Realitatea era mult mai gravă, aşa cum s-a putut 
constata în lunile iulie şi august. La sfârşitul lunii aprilie, generalul Alek- 
seev a cerut părerea generalilor, începând cu comandanții de divizii. 

Retinem răspunsul generalului Ragoza, care, mai târziu, a fost 
ministru de Război ucrainean în guvernul Skoropadski: „Evident — spune el 
— Dumnezeu a hotărât pierzania poporului rus. În consecință, nu mai 
merită să luptăm împotriva soartei. Mai degrabă ar trebui să ne facem 
semnul crucii şi să aşteptăm cu răbdare ca destinul să se pronunțe...“ Ce 
ajutor mai putea aştepta România din partea unităților ruseşti, dacă asta 
era starea de spirit şi descumpănirea şefilor armatei? 

La sfârşitul lunii iunie, frontul româno-rus se întindea de la Dorna (în 
nordul Moldovei) şi până la Marea Neagră. Era format din trei armate ruseşti 
şi două româneşti, totalizând 47 de divizii de infanterie, 10 divizii de 
cavalerie şi 505 baterii. Armata română participa cu 10 divizii de infanterie 
şi 3 divizii de cavalerie, care constituiau două grupări: 

Armata 1, sub comandamentul generalului Cristescu, ocupa malul 
stâng al Siretului, la est şi la sud de Tecuci, adică un front de 40 de kilo- 
metri. 

Armata a doua, sub comanda generalului Averescu, ocupa în regiunea 
Vrancei, la nord de Focşani, un front de 35 de kilometri. 

Aceste două armate române erau intercalate între trei armate ruseşti. 
Armata 9 rusă se întindea de la Dorna până la râul Oituz; cea de-a 4-a se 
intercala între cele două armate române, iar cea de-a 6-a acoperea tot 
cursul inferior al Siretului şi al Dunării, până la Marea Neagră. 

Puterile Centrale ocupau acest front cu 4 armate. Armata 4 Rohr, 
formată în mare parte din trupe austro-ungare, acoperea spaţiul dintre 
Dorna şi Slănic-Moldova, pe o lungime de 150 de kilometri. Aripa dreaptă a 
acestei armate era constituită din trupe germano-austriece, sub comanda 
lui Gerock, şi făcând parte din grupul arhiducelui Joseph de Austria. 

Ocupa un front de 50 de kilometri. La dreapta lui Gerock se afla 
grupul de armate ale lui Mackensen, alcătuit astfel: în sectorul Putna — Ar- 
mata 9 (comandată în 1916 de Falkenhayn), sub comanda generalului von 
Eben. Generalul von Bâhr comanda sectorul Râmnic. Armata lui Kosch 
ocupa segmentul din Siret de până la vărsarea acestuia în Dunăre, iar 
Armata Nerezov, bulgaro-turcă, era amplasată în Dobrogea. 

Puterile Centrale aveau 27 de divizii de infanterie (12 germane, 10 
austro-ungare, 2 turceşti şi 3 bulgare), 10 divizii de cavalerie, dintre care 8 
austro-ungare, una bulgară, o brigadă germană şi una de Landsturm. Cu 


totul, 337 de batalioane de infanterie, 360 de baterii de artilerie si 234 de 
escadroane de cavalerie. 

În fata Armatei 2 română, inamicul avea 25 de batalioane, cu 155 de 
mitraliere, 36 de escadroane cu 97 de mitraliere şi 142 de tunuri, dintre 
care 6 grele. 

Armata 2 a generalului Averescu dispunea de 56 de batalioane cu 448 
de mitraliere, 14 escadroane, 228 de tunuri, dintre care 5 grele, şi 21 de 
avioane. Armata 2 română avea asupra inamicului o superioritate de 2,7/1 
la infanterie şi de 1,6/1 1a artilerie. 

În timpul primei campanii (1916) superioritatea duşmanului în 
materie de mitraliere fusese zdrobitoare. În iulie 1917, însă, armata română 
avea de trei ori mai mult armament decât forțele germano-ungare. Această 
inferioritate numerică şi de armament a inamicului era compensată prin 
lucrări de fortificație, care asigurau o rezistență sporită la atacurile 
unităților române. Misiunea armatei 2 a generalului Averescu era să spargă 
apărarea inamică. 

Moralul trupelor era excelent. Ofițerii şi soldaţii aveau convingerea că, 
dacă ruşii rezistau şi nu fugeau, frontul duşman se putea präbusi iar tara 
ar fi fost eliberată. Pretutindeni domnea o încredere totală în reuşita 
ofensivei. 

Moralul unei armate este unul din principalii factori ai victoriei. 

În zorii zilei de 1 iulie 1917, trupele Armatei 2, comandate de 
generalul Averescu, au trecut la ofensivă. Prin lupte îndârjite, au reuşit să 
rupă linia întâi a apărării inamicului, silindu-l să se retragă la sud-vest de 
râul Susita. Într-un sector breşa a fost largă de 20 de kilometri. Arhiducele 
Joseph relata a doua zi: „În urma unei lupte disperate, linia noastră, 
subtiatä, este respinsă. Pe un teren greu si sub presiunea unui puternic foc 
de artilerie duşmană, contraatacurile noastre au obținut rezultate minore. 
Artileria noastră a fost decimată şi infanteria a suferit mari pierderi.“ 

Ziua de 24 iulie lua sfârşit într-o manieră încurajatoare pentru 
Armata 2 română. Divizia 218 germană a fost învinsă şi a trebuit să fugă, 
lăsând în mâinile românilor mai mult de 1.500 de prizonieri şi de 50 de 
tunuri. Comandamentul român a constatat retragerea generală a 
inamicului. Nemti se retrăgeau grăbiţi spre Soveja (în munţii Vrancei, către 
Rucăreni, Măgriteşti, Dragoslavele, Răchitişul). 

Când am intrat cu compania de mitraliere — pe care o comandam — 
(căci Regimentul 17 Mehedinţi făcea parte din Divizia 1), o bătrână privea pe 
fereastră. Văzând că treceau soldați cu căşti şi uniforme albastre, a început 
să plângă şi am auzit-o tânguindu-se: ,Bietii noştri soldați, s-au prăpădit cu 
toții... Acum vin să ne elibereze francezii!“ Dar, ca şi cum ar fi ascultat de un 
semnal nevăzut, soldații au început să cânte, strigându-i bătrânei taranci: 
„Nu, bunicuto, soldaţii noştri n-au murit. Ceea ce vezi nu sunt frantujii, ci 


noi, românii.” Cântam cu o asemenea veselie că bătrâna se crucea si îi 
vedeam buzele mişeându-se: murmura, probabil, o rugăciune. 

În seara de 1 august, bătălia de la Mărăşti a luat sfârşit. 

O victorie strălucită. 

Frontul duşman a fost rupt pe o lungime de 35 de kilometri şi o 
adâncime de 20 de kilometri. Au fost eliberate 30 de sate ; 230 de ofițeri şi 
2.747 de soldați au fost făcuți prizonieri. S-a capturat un imens material de 
război (între altele: 40 de tunuri, 30 de mortiere de tranşee şi 32 de 
mitraliere). Comandantul german a avut impresia că unitățile românilor care 
atinseseră Putna, în fata muntelui Läcäut, voiau să se îndrepte spre Zăbala 
şi Năruja ca să cadă, la sud de Focşani, în spatele armatelor lui Mackensen. 
Nemţii au renunţat la ofensiva proiectată pe Siretul inferior (în regiunea 
Fundeni-Nămoloasa) ca să poată face față acestui pericol şi au deplasat mai 
multe divizii spre Focşani. 

Victoria de la Mărăşti nu a putut însă fi exploatată din punct de 
vedere strategic. În vreme ce ofensiva Armatei 2 română crease temeri 
justificate comandamentului german, în Galiţia şi Bucovina forțele Puterilor 
Centrale respingeau trupele ruseşti, care se retrăgeau în debandadă, creând 
un grav pericol pentru flancul drept al dispozitivului româno-rus. Această 
situație a forțat comandamentul roman să renunțe la avantajele victoriei de 
la Mărăşti. Marele Cartier General a dat Armatei 2 române următorul ordin: 
„Cu tot succesul obținut, continuarea operaţiunilor pe frontul nostru nu mai 
este posibilă din cauza situaţiei de pe frontul oriental... Armata 2 se va opri 
pe frontul pe care va ajunge în seara de 12 iunie. Trupele se vor întări 
puternic pe cea mai bună poziție de rezistență care se află în lungul 
frontului cucerit. Poziţia va fi în legătură cu aceea pe care se va întări 
Armata 4 rusă.” Românii începeau să îndure consecințele descompunerii 
armatei ruse, mult mai avansată decât se putea crede. Cu toate acestea, 
ruşii au mai obținut o ultimă victorie, în iunie 1917, pe un front de 70 de 
kilometri între Strypa superior şi Marosciavka. Au făcut prizonieri 300 de 
ofițeri şi 18.000 de soldați, au capturat 29 de tunuri şi un bogat material de 
război. Vestea acestei victorii a fost răspândită prin telegraf în întreaga 
Rusie, iscând o atmosferă de optimism şi speranța într-o posibilă resurectie 
a armatei ruse. 

Kerenski, exaltat, prizonier al propriilor sale iluzii, declara într-un 
comunicat al Guvernului provizoriu: „Să serbăm astăzi triumful revoluției. 
La 18 iunie, armata revoluționară rusă, cu un admirabil entuziasm, a 
început ofensiva şi a demonstrat Rusiei şi lumii întregi ataşamentul ei de 
neclintit fata de revoluție, dragostea ei de libertate şi de Patrie. Soldaţii ruşi 
au instaurat o nouă disciplină, întemeiată pe sentimentul datoriei civice. 
Această zi pune capăt aprecierilor răuvoitoare, josnicelor calomnii referitoare 
la reconstrucția armatei ruseşti pe baze democratice.” 

Noua disciplină a armatei revoluționare? 


Pe câmpurile de luptă, cadavrele ofițerilor erau mai numeroase decât 
cele ale soldaților, indicând rezultatele reformelor întemeiate pe „noua 
disciplină a sentimentului de datorie civică”... 

În Memorii, Ludendorff mărturisea: „Fac nişte raționamente gratuite, 
dar nu mă pot împiedica să gândesc că Rusia atacase în aprilie şi în mai, 
izbutind o serie de mici succese. Am fi avut de suportat, ca şi în toamna lui 
1916, o luptă foarte penibilă. Rezervele noastre de muniţie ar fi scăzut în 
proporții îngrijorătoare.” 

Replica germană la victoria rusească (aceea care îl înflăcărase pe 
Kerenski) a venit la 6 iulie. Concentrarea forțelor germane de şoc, dintre 
Siretul superior şi calea ferată Tarnopol-Zloczew, luase sfârşit la 5 iulie. În 
acea zi, după o puternică pregătire a artileriei, trupele germane au atacat 
Armata 2 rusă, pătrunzând în liniile ei şi începând un marş triumfal către 
Kamenetz-Podolsk, urmărind armata rusă care fugea, cuprinsă de panică. 
La 9 iulie, comitetele şi comisarii armatei ruse telegrafiau guvernului 
provizoriu întregul adevăr asupra evenimentelor: „Ofensiva germană, 
declanşată la 6 iulie, ia nişte proporţii formidabile care ameninţă, poate, să 
ruineze Rusia revoluționară. Moralul trupelor, pe care strădaniile eroice ale 
unei minorități le împinsese cândva înainte, a pierit brusc. Entuziasmul s-a 
risipit cu repeziciune. Nu mai există autoritate şi nici ascultare; sfaturile şi 
indemnurile nu mai au nici un efect, se răspunde cu amenințări, uneori 
chiar cu focuri de puşcă. În mai multe rânduri, ordinul de a înainta pe dată, 
pentru susținerea trupelor de şoc, a fost discutat ore în şir în cadrul unor 
mitinguri, iar întăririle au plecat cu o întârziere de o zi. Câteva regimente şi- 
au abandonat tranşeele, fără să mai aştepte apropierea duşmanului. Pe sute 
de verste, pot fi văzute înapoindu-se coloane de fugari, cu sau fără puşti, 
valizi, proaspeți şi bine dispuşi, siguri că nu pot fi pedepsiţi. 

Uneori pleacă unităţi întregi. 

Situaţia pretinde măsurile cele mai severe. Astăzi, comandantul-şef, în 
acord cu comisarii şi comitetele, a dat ordin să se tragă asupra dezertorilor. 
Trebuie ca tara să afle adevărul, să se cutremure si să se hotărască să-i 
lovească fără milă pe toți cei care, din laşitate, pierd şi trădează Rusia si 
revoluția.” 

În raportul oficial al Marelui Cartier General, se precizează că Armata 
2, „în ciuda zdrobitoarei ei superioritäti numerice şi materiale, bătea în 
retragere, fără să poată fi oprită”. 

Armatele 7 si 8 ruseşti se retrăgeau. La 11 iulie, nemţii au cucerit 
Tarnopolul, părăsit fără luptă de Corpul 1 de gardă. Comisarii pentru 
armată Savinkov şi Filonenko au telegrafiat Guvernului provizoriu: „Nu 
avem de ales! Pedeapsa cu moartea pentru trădători, pentru toți cei care 
refuză să-şi dea viața pentru patrie.” 

Neîndoios, generalul Scerbacev, comandant al trupelor ruseşti în 
România, cunoştea situația şi îşi dădea seama că Rusia nu mai avea 


armată. Generalul Denikin mărturiseşte: „Nu o dată, diviziile ruseşti au 
refuzat să execute ordinul şi şi-au părăsit posturile chiar în momentul 
luptei. Totuşi, situaţia generală pe frontul din România era mai bună de cât 
pe alte fronturi. Aceasta se explică prin depărtarea fata de Petrograd, prin 
prezența trupelor române mai disciplinate şi prin însăşi natura acestor 
locuri.” 

Ne putem imagina cât de adâncă era descompunerea armatei ruseşti, 
dacă Denikin considera că situația era mai bună pe frontul din România — 
acolo unde diviziile ruseşti o luau la fugă la primele lovituri de tun... 

Mackensen avea dreptate să recomnade şefilor forțelor germane: 
„Evitaţi-i pe români, atacati-i pe ruşi!” 

Acestea erau condiţiile în care s-au desfăşurat bătăliile de la Mără- 
sesti şi Oituz. 

Atenţia Marelui Cartier General german era concentrată asupra 
sudului Moldovei, acolo unde era sigur că va străpunge frontul. 


Bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz 


Marea ofensivă proiectată de nemți trebuia să se desfăşoare în cursul 
a doua lupte; atacul Armatei 9 germane de-a lungul Siretului trebuia să 
declanşeze acțiunea numită de români: „bătălia de la Mărăşeşti”, iar de 
nemți bătălia pentru pătrunderea spre Putna, si Susita” 
(Durchbruchsschlacht am Putna und Susita). 

A doua batalie, in regiunea muntoasa strabatuta de vaile Oituzului, 
Slănicului si Casinului, unde luptele au fost sângeroase, a fost numită de 
români: „bătălia de la Oituz”, iar de austro-germani: „luptele pentru 
trecătorile din vestul Moldovei” (Kämpfe um die Gebirgsausgänge in die 
westliche Moldau). 

Daca tinem cont de efectivele angajate, comparandu-le cu cele care au 
fost folosite pe frontul oriental şi dacă luăm in seamă importanța scopului 
lor strategic, aceste bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz pot fi 
considerate — fără îndoială — cele mai importante evenimente ale primului 
război mondial. 

Pe frontul din Moldova, front ce se întindea de la Dorna la Marea 
Neagră — ruşii aveau trei armate, iar românii două, însumând o forță de 47 
de divizii de infanterie, 505 baterii de artilerie şi 10 divizii de cavalerie. 
Armata 2 română (Averescu) ocupa un front de 35 de kilometri, în regiunea 
Vrancei, la nord-est de Focşani. Armata I (general C. Cristescu) ocupa malul 
stâng al Siretului şi, la sud de Tecuci, un front de 40 de kilometri. Aceste 
două armate române erau intercalate între trei armate ruseşti. În fata 
acestor cinci armate se aflau 4 armate inamice: armata Rohr, în mare parte 
formată din trupe austro-ungare, întinzându-se de la Dorna până la Slănic, 


pe o lungime de 150 de kilometri. Din acest punct, pe un front de 150 de 
kilometri se afla armata Gerock, germano-austriacă. Cele două armate 
făceau parte din grupul de armată al arhiducelui Joseph de Austria. În 
continuarea acestui front, la dreapta lui Gerock, era grupul de armată al 
feldmareşalului Falkenhayn, condus acum de generalul von Eben. În 
sectorul Putna se afla grupul denumit „Râmnic”, sub conducerea 
generalului von Bär. În regiunea inferioară a Siretului, până la confluenţa 
cu Dunărea, se găsea Armata Dannbin-Kosch, iar în Dobrogea — armata lui 
Nerezov, alcătuită din trupe bulgaro-turcesti. 

Forțele inamice erau compuse din 27 de divizii: 12 germane, 10 
austro-ungare, 2 turceşti, 3 bulgare, o brigadă germană şi o alta de 
Landsturm. 

În fata celor 47 de divizii de infanterie şi 10 de cavalerie ale forțelor 
româno-ruse, cele 27 de divizii de infanterie ale Puterilor Centrale erau, 
evident, în inferioritate din punct de vedere numeric. Dar starea de 
dezmembrare a infanteriei ruse — fiindcă artileria nu fusese la fel de grav 
contaminată — compensa din plin această inferioritate, prin valoarea com- 
bativă. 

În ziua de 30 mai, comandamentele rus şi român au fixat, de comun 
acord, planul de luptă. 

În sectorul Mărăşeşti ca şi în cel al Siretului, principalul rol a fost 
încredințat celor două armate române, comandamentul rus ştiind bine că 
nu putea conta pe cele 37 de divizii de care dispunea... 

Planul de campanie inițial al Puterilor Centrale pentru frontul român 
prevedea executarea a două acțiuni convergente: una pornea din Bucovina 
spre sud, de-a lungul Prutului, cu două armate. A doua, cu Armata 9 
germană, a cărei misiune inițială fusese să străpungă frontul româno-rus în 
sectorul Nămoloasa, să forțeze Siretul şi să desfăşoare ofensiva la est de râu. 

Întreg acest plan, atât de bine conceput, a fost răsturnat de 
neaşteptatul şi zdrobitorul succes obținut de Armata 2 română în bătălia de 
la Mărăşeşti, în cursul căreia Puterile Centrale au trebuit să folosească o 
parte din forțele destinate ofensivei ca să-şi restabilească frontul, sfărâmat 
în zona de joncțiune dintre grupul de armată comandat de arhiducele 
Joseph şi cel al lui Mackensen. 

Armata I, comandată de generalul Cristescu, adjunct al şefului 
Marelui Stat Major al armatei, începea printr-o mişcare de apropiere fata de 
sectorul de luptă, la începutul lunii iulie. 

Pentru a nu atrage atenţia, înaintarea se făcea pe jos, în timpul nopții. 
Traversând satele, noua armată nu mai era recunoscută de țărani, într-atât 
era de diferită față de rămăşiţele diviziilor care se retrăseseră la sfârşitul 
anului 1916. Această armată era formată din: 85 de batalioane de 
infanterie, 62 de escadroane de cavalerie, 104 baterii de 53 mm şi 9 baterii 
de mortiere de tranşee; în total: 170.000 de oameni, dotați cu 584 de tunuri. 


Misiunea militară franceză formase echipajele a 52 de avioane. 
Artileria grea dispunea de 37 de baterii. Cea mai mare parte a tunurilor avea 
un calibru de 210 mm. 

Bătălia de la Mărăşeşti a avut ca preambul luptele de la Mărăşti şi 
Oituz, care siliseră armatele germano-austriece să renunțe la planul initial 
de a porni de la zona de vecinătate a Prutului cu Siretul. 

Feldmareşalul von Mackensen răspundea în aceşti termeni 
comandamentului suprem austro-ungar: „În cazul în care situaţia existentă 
pe aripa stângă a Armatei 9 germane nu se inrautateste, iar linia actuală 
poate să fie menținută până la luarea de măsuri indicate de comandamentul 
frontului, am intenția să formez un grup de şoc la Focşani şi să execut o 
acțiune în direcția Adjudul-Nou.“ 

Ofensiva a început către 24 iulie, o dată cu un atac în valea Oituzului. 

Acesta era planul lui Mackensen din 16 iulie. Pentru că Marele Cartier 
General german aprecia acest plan ca fiind prea timid, Hindenburg a 
ordonat grupului armatelor lui Mackensen următoarea manevră: „Situaţia 
de la Soveja a grupului Gerock necesită executarea imediată a acţiunii 
împotriva aliniamentului cu capul de pod Bältäretu-Panciu, şi înaintarea 
până la Adjudul-Nou, pe malul gurii Trotuşului, pentru a zdrobi inamicul 
care rezistă în munți în fata forțelor acestui grup. Pentru siguranța şi 
continuarea operațiunii pe care noi o plănuim, trebuie trecut Siretul la 
Bältäretu si făcut un cap de pod în direcţia Tecuci. La sfârşitul primei 
operațiuni, atacul va împinge forțele sale cele mai importante în direcția 
Tecuci, împotriva duşmanului, care se află între Prut şi Siret.” 

Erorile comise în planul inițial al comandamentului german s-au 
datorat subaprecierii armatei române şi convingerii că armata rusă se afla în 
descompunere. Victoria de la Mărăşti şi înaintarea Armatei 2 române, 
comandate de generalul Averescu, în munții Vrancei — cu ajutorul primei 
divizii române, care sosise de pe culmea Tulnicilor pentru a ajunge în valea 
Zăbalei — au obligat comandamentul german să renunţe la planul inițial al 
unei acțiuni la Nămoloasa şi să lupte pe sectorul Mărăşeşti, la vest de Siret. 

Noul plan prevedea, într-o primă etapă, încercuirea şi distrugerea 
Armatei 2 române, a Armatei 4 ruse şi stabilirea unui cap de pod la est de 
Siret, în zona Tecuci. Pentru realizarea acestui obiectiv, Armata 9 germană 
hotărâse să atace trupele ruseşti, a căror lipsă de combativitate era 
evidentă. O parte a forțelor trebuia să acționeze ulterior spre est pentru a 
forța Siretul, să formeze capul de pod şi să continue ofensiva spre Adjudul- 
Nou. În a doua fază, ofensiva trebuia să continue simultan în două direcţii: 
de-a lungul Siretului, la vest de râu, pentru a cădea în spatele Armatei 9 
ruse şi în direcția capului de pod, pentru a ajunge îndărătul armatelor 1 şi 6 
ruse. 

Concepţia acestei ofensive de mari proporții avea drept obiectiv 
distrugerea tuturor forțelor româneşti şi ruseşti care se găseau în Moldova. 


Pentru Puterile Centrale acest obiectiv era legat de situația alimentară din 
Austro-Ungaria şi, mai ales, din Germania. 

Odată distruse armatele română şi rusă, se putea efectua o înaintare 
către Ucraina şi asigura, astfel, aprovizionarea cu hrană a populaţiei şi a 
armatei. 

Înfrângerea suferită la Mărăşti de către armata lui Gerock era din plin 
compensată de către ofensiva armatelor 3 şi 7 austro-ungare, în Galiţia şi 
Bucovina, al căror succes amenința aripa dreaptă a forțelor româno-ruse 
din Moldova. 

Anarhizarea armatei ruseşti înlesnea succesele armatelor austro- 
ungare. 

Acesta a fost motivul constituirii unui grup de manevră — în nord — 
format din două corpuri de armată şi două corpuri de cavalerie, având 
misiunea de a riposta, într-o manieră ofensivă, grupărilor inamice care 
înaintau spre est. 

Renuntarea la ofensiva începută cu atâta elan şi încoronată de succes 
s-a datorat izbânzilor ofensivei austro-ungare din Galiţia şi Bucovina, ceea 
ce a provocat un sentiment de mânie în rândurile soldaților români, fiindcă 
se vedeau frustrati de succesele obținute, iar perspectivele, întreväzute nu 
doar de ofițeri, ci si de soldaţi, se închideau în ciuda înflăcărării lor. E 
uimitor cât de bine puteau avea soldații intuiţia problemelor strategice ale 
victoriei pe care atât o doreau. 

Bătălia de la Mărăşeşti s-a desfăşurat în spațiul dintre Carpaţi si râul 
Siret (în zona Märäsesti-Panciu), din 24 iulie şi până în 21 august 1917. 

Spiritul hotărât de combativitate al armatei române contrasta, în mod 
straniu, cu dorința trupelor ruseşti de a părăsi transeele cât mai repede cu 
putinţă. 

În vederea ofensivei care trebuia să înceapă, comandamentul trupelor 
austro-germane întărise efectivele Armatei 9 germane cu diviziile 115 şi 220 
din frontul de la Dunăre, unde nu mai erau utile, acesta fiind un sector 
rusesc. Astfel, au fost chemate diviziile 13 şi 62 ungare de pe frontul italian, 
vânătorii de munte bavarezi şi un regiment de grăniceri din Vosgi. Efectivul 
armatei de atac cuprindea, astfel, 12 divizii: 102 batalioane, 10 escadrile, 24 
de companii de pionieri, 1.135 de mitraliere şi 865 de tunuri de diverse 
calibre. 

Comandamentul româno-rus nu aflase de această sporire a efectivelor 
de luptă, ceea ce explică faptul ca, Ia începutul bătăliei nu a angajat decât 6 
divizii şi o divizie rusească de cavalerie. Comandamentul german părea să se 
bizuie mai mult pe descompunerea armatei ruseşti, decât pe superioritatea 
propriilor sale efective şi a armamentului său, în sectorul unde frontul ar fi 
trebuit străpuns. 

Profitând de starea de spirit anarhică a trupelor ruseşti, nemţii au 
intrat în contact direct cu acestea. Ruşii şi-au luat un angajament formal în 


fata ofițerilor Diviziei 12 bavareze — să nu mai lupte şi să susțină, printre 
diviziile vecine, o mişcare favorabilă suspendării ostilităților. Mai mult, 
infanteria germană se angaja să tragă asupra propriei artilerii, în cazul în 
care aceasta ar fi încercat să împiedice infratirea celor două armate. 

Pe 1 iulie a fost redactat un proiect de încetare a ostilităților între 
armata germană şi Divizia 34 rusă. Prin articolul 2 al acestei convenții, 
infanteria rusă se angaja să semnaleze nemților situaţia bateriilor ruso- 
române care deschideau focul, „astfel încât nemţii să poată răspunde printr- 
un număr dublu de proiectile”. 

Pe 19 iulie, generalul von Morgen, şeful primului corp de rezervă 
german, a fost însărcinat în mod oficial de către Ludendorff (ordinul nr. 
2.076 din 19 iulie) „să stabilească o convenție privind încetarea ostilităților 
cu diviziile 343 şi 13 ruse“. Se revenea astfel la negocierile Stürmer-von 
Jagow din ultimii doi ani ai ţarismului. De asta dată exista un element în 
plus: anarhia din armatele ruseşti. Faptul dovedea slăbirea forțelor Puterilor 
Centrale şi vlăguirea armatei germane. 

Forțele germano-austro-ungare îşi organizaseră poziția în profunzime 
şi, în afara poziției principale (care urma exact linia de pe malul drept al 
Siretului), constituiseră o a doua linie, la 6 km de prima, şi o a treia, în 
regiunea Râmnicu Sărat—Buzău. 

Comparativ, forțele româneşti erau superioare celor inamice. Ţinând 
seama de această superioritate şi de violența atacului pregătit cu grijă, 
înaltul Comandament român era sigur că putea face o breşă în frontul 
inamic, rămânând însă extrem de prudent în privința comportamentului 
armatei ruse. „În cazul în care trupele Armatei 6 ruse — care aveau drept 
scop acoperirea manevrelor Armatei 1 române — nu s-ar mişca, românii s- 
ar opri şi şi-ar întări pozițiile cucerite. Dacă însă ruşii şi-ar îndeplini 
misiunea, ofensiva ar merge înainte.” În ultimul moment, surpriză: 
duşmanul a ales exact regiunea Fundeni—Namoloasa, unde românii 
hotărâseră să dea atacul decisiv. Pe 21 iulie dimineața, pe întregul front al 
Armatei 1.600 de tunuri îi anunțau duşmanului ofensiva românească. 
Pregătirea atacului durase trei zile, printr-un tir de artilerie care a aruncat 
asupra inamicului 170.000 de proiectile, adică 2.200 de tone de oţel, ceea ce 
a fost foarte eficace. La început, artileria inamică a reacționat violent, apoi a 
tăcut. 

De-a lungul întregului front cuprins între armatele 4 şi 6 ruseşti, 
asaltul infanteriei fusese hotărât (la început) pentru ziua de 25 iulie, orele 5 
dimineața. Apreciind că efectele tirului de artilerie erau neindestulatoare, 
comandamentul a amânat atacul cu o zi. Or în după-amiaza zilei de 25 iulie, 
comandamentul Armatei 1 române a primit copia unei telegrame a 
generalului Scerbacev adresată armatei ruse de pe frontul român, care suna 
astfel: „Ca urmare a schimbărilor de situație, guvernul provizoriu ordonă 
oprirea temporară a ofensivei. Trupele se vor întări pe pozițiile care li se par 


mai favorabile. Ordinele amănunțite vor fi comunicate ulterior.“ Oprirea 
bruscă a ofensivei româneşti era urmarea dezastrului suferit de armata rusă 
la Tarnopol. Aceasta a obligat comandamentul român să amâne, pentru a 
doua zi, executarea planului de ofensivă şi să ia măsuri pentru a organiza 
apărarea. 

Înaltul Comandament german, bine informat asupra stării de 
dezmembrare a armatei ruse, şi-a declanşat ofensiva în sectorul Siretului, în 
spaţiul dintre Focşani şi Mărăşeşti. Frontul rusesc a fost împins pe o 
lungime de 10 km, înlesnindu-i generalului von Morgen o înaintare de 13 
km. Trupele ruseşti fugeau în dezordine spre nord, fără a încerca nici cea 
mai mică rezistență, abandonând poziţiile fortificate. În lucrarea 
Descompunerea armatei ruseşti, generalul rus N. Monkewitz scria: „...primul 
act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român“. 

Ce va urma... 

Alarmat de dezastrul Diviziei 34 ruse şi solicitat de comandanții ruşi, 
generalul Cristescu, şeful Armatei 1 române a ordonat Diviziei 5 să treacă 
trupele pe malul drept al Siretului, ca să acopere golul lăsat de divizia 
rusească şi să restabilească astfel frontul. Regimentele 8 şi 23 au trecut 
Siretul pe un pod de vase, la orele 8 seara, şi au debarcat în mijlocul 
trupelor ruseşti aflate în debandadă. Lipsiti de artilerie, romiânii au fost 
obligați să lupte toată noaptea împotriva nemților care ocupaseră pozițiile 
abandonate de ruşi. Frontul a fost restabilit pe linia Doaga—Strajna. 
Regimentele 3 şi 7 de vânători au venit mai târziu, în vreme ce Regimentul 9 
era ținut în rezervă. Malul stâng al Siretului era ocupat de Divizia 9 română, 
a cărei artilerie, amplasată pe înălțimi, härtuia trupele germane de pe malul 
drept, provocându-le pierderi importante. 

Pe 7 august 1917, în zori, Divizia 5 română a ocupat transeele 
părăsite de trupele ruseşti... Aripa dreaptă a acestei divizii rămăsese în 
contact cu cele câteva rămăşiţe ale Diviziei 34 ruse. 

Lăsând divizia a 12-a bavareză în observaţie, von Morgen a ordonat 
diviziilor 216, 96 şi 89 să înainteze spre nord. Pentru exploatarea unui 
eventual succes, tinea în rezervă Divizia 115. După un violent tir de artilerie, 
comandamentul german a găsit punctul vulnerabil pe care-l căuta: locul 
celei de-a 34-a Divizii ruse care forma aripa dreaptă a Diviziei 5 române. 
Nemţii i-au pus pe ruşi pe fuga fără nici o dificultate si au încercat sa 
ocolească aripa dreaptă a Diviziei române, rămasă descoperită. Această 
manevră a fost însă dejucată de intervenția Regimentului 7 român. A urmat, 
de-a lungul întregii după-amieze, sub căldura toridă a soarelui de august, o 
luptă de infanterie între 3 divizii germane şi 4 regimente române. În istoria 
armatei române este citat faimosul contraatac al Regimentului 32 „Mircea”: 
„Ofițerii şi soldații înzestrați cu căşti de metal şi-au scos vestoanele şi s-au 
aruncat în luptă cu mânecile suflecate”. Regimentul a fost aproape distrus, 
iar comandantul omorât. Căpitanul Soubilleaut, de la Misiunea franceză, a 


izbutit să adune în pădurea de la Prisaca rămăşiţele regimentului. Singurul 
câştig al nemților după această sângeroasă bătălie a fost ocuparea satului 
Doaga. Frontul român rămăsese intact. 

Pe 8 august, a treia zi a luptei, făcând bilanțul încleştărilor care 
avusese loc în ajun, Mackensen s-a hotărât să modifice planul inițial, să 
evite sectoarele ocupate de români şi să-şi îndrepte atacurile înspre 
sectoarele ruseşti. Acest plan i-a reuşit, obligându-i pe ruşi să se retragă. În 
aceaşi zi, începea la Oituz ofensiva germano-austriacă. 

Pe 9 august,a patra zi a luptei, efortul principal al nemților urma să se 
canalizeze în acelaşi sector ocupat de diviziile 71 şi 73 ruseşti. Surpriza 
trupelor germane a fost mare, atunci când s-au trezit în fața românilor ce îi 
înlocuiseră pe ruşi în timpul nopţii. În noaptea de 8 spre 9 august, aripa 
dreaptă a celei de-a 5-a Divizii române a fost prelungită cu trape din Divizia 
9. Aceste două divizii, comandate de generalii Razu şi Scărişoreanu, 
constituiau cel de-al 6-lea Corp de armată condus de generalul Eremia 
Grigorescu, ofițer de mare valoare, care apărase valea Oituzuiui în timpul 
campaniei din 1916. 

Atacul german a fost efectuat în mod special de Divizia 76, după un 
insistent şi violent tir de artilerie. Divizia 9 română a avut de suferit şocul 
principal. Organizarea în profunzime, rezistența îndârjită şi eficacitatea 
tirului artileriei instalate pe malul opus au permis trupelor române să 
respingă toate atacurile germane, pricinuind mari pierderi. Unităţile 
Diviziilor 5 şi 9 române au fost, de asemenea, foarte încercate. Regimentele 
din linia întâi ale Diviziei a 9-a Scărişoreanu au fost literalmente decimate. 

Regimentul 34 ,Constanta” a pierdut 35 de ofițeri şi 1.551 de soldați. 
Din efectivul Regimentului 36, 36 de ofițeri şi 954 de soldați au fost ucişi 
sau răniți. În concluzie, un comandant de regiment şi aproape toți 
comandanții de batalioane au fost omorâţi sau răniți. 

10 august a fost ziua cea mai tragică pentru Armata 1 română. 
Anticipând putin, bilanţul a fost dramatic; pierderile au fost la fel de grele şi 
de partea duşmanului: Divizia 89 germană, aflându-se în fața Diviziei 5 
române, a fost redusă cu mai mult de jumătate şi obligată să se retragă 
pentru refacere. Comandantul Armatei 1 române nu s-a descurajat 
nicidecum, căci era sigur de succesul contraofensivei. 

În sectorul românesc, duelul artileriilor a durat toată ziua, românii 
reuşind să provoace nemților pierderi grele. Atacul infanteriei române 
trebuia să înceapă la ora 4 dimineața. Înfätisarea marţială a ruşilor îi făcea 
pe ofițerii şi soldații români să creadă că, de data asta, aceştia vor lupta. 
Putin înainte de atac, ruşii au renunțat la luptă. Această hotărâre nu era o 
consecință a condiţiilor de luptă, ci fusese luată de comitetele revoluționare 
ale armatei ruse; a urmat o retragere grăbită spre nord; fugarii erau urmăriți 
de infanteriştii germani. 


Când a fost dat semnalul de atac, pe frontul celor două divizii române 
nu se ştia ce se întâmplase pe aripa dreaptă. Generalul Scărişoreanu a 
încercat să remedieze această situație, prelungind flancul drept cu un 
batalion de rezervă. În acelaşi moment, generalul Grigorescu, comandantul 
Armatei 1 române, a primit vestea că generalul Ragoza, comandantul 
Armatei 4 ruse, ordonase încetarea oricărui atac, fără să-i fi consultat sau 
avertizat pe camarazii lui români. Acest lucru a produs o panică generală în 
sectorul rusesc. Trupele au părăsit în grabă poziţiile pe care le ocupau şi au 
fugit în dezordine, oprindu-se la 5 kilometri pe calea ferată şi şoseaua 
Marasesti—Panciu, la vest de Mărăşeşti. Pentru că dăduse ordin ca fugarii 
să fie mitraliati, generalul Cristescu a fost înlocuit cu generalul Eremia 
Grigorescu.® 

Generalul von Morgen a trecut trupele Diviziilor 12 si 76 prin bresa 
larga facuta in sectorul rusesc, de-a lungul soselei nationale si a caii ferate, 
si a ocupat gara Tisita. Pivotand spre dreapta, a dat peste flancul si 
ariergarda Diviziei 9 romane. Situatia acesteia din urma si a intregului front 
romanesc au devenit disperate. Generalul Scärisoreanu, care nu mai putea 
spera sa primeasca intariri, a fost obligat sa faca fata situatiei cu propriile 
mijloace. A luat hotarari de sacrificiu, dubland aripa dreapta, pentru a-l 
putea înfrunta pe duşman din toate părțile. Aripa cea mai expusă era 
ocupată de Regimentul 40, care avea trei batalioane dispuse în formă de 
echer — înconjurate de nemți din toate părțile — şi care acopereau 
Märäsestii. Batalioanele au fost decimate, iar regimentul nimicit. Nemţii au 
luat prizonieri 7 ofițeri şi 120 de soldați, ceilalți au rămas pentru totdeauna 
pe câmpul de luptă... 

Sacrificiul Regimentului 40 a fost, totuşi, folositor, căci a încetinit 
înaintarea germană: a oferit altor unități timpul necesar pentru a veni în 
ajutor. Iuteala cu care frontul român izbutea să se reconstituie pe o noua 
linie era, cu adevărat, impresionantă. Sacrificiul Diviziei 9 Scărişoreanu a 
fost mare: 143 de ofițeri şi 6.300 soldați pierduţi, 130 de mitraliere şi 10 
tunuri capturate. Dar acest sacrificiu a închis drumul nemților spre 
Mărăşeşti. 

Frontul ocupat de către trupele române se întindea pe măsură ce 
frontul rusesc se micşora. Dintr-o inexplicabilă greşeală, comandantul 
Armatei 1 române, generalul Eremia Grigorescu, fusese subordonat 
generalului Ragoza, comandantul trupelor ruseşti. Acestea erau în mod 
evident superioare numeric trupelor române, dar valoarea lor combativă era 
aproape inexistentă, datorită anarhizării ce se produsese sub Guvernul 
privizoriu. Îngrijorat de această situaţie, generalul Ragoza a hotărât să 
restrângă frontul românesc, pentru a-l aduce la limita celui rusesc. 


8 În realitate, generalul Grigorescu primise comanda pe 30—31 iulie (v. Ion 
Cupsa, op. cit., p. 246) (n.r.) 


În consecință, el a ordonat generalului Grigorescu să-şi retragă 
imediat trupele, la 6 kilometri în spatele Märäsestilor. 

Acest ordin era cu atât mai aberant, cu cât se adresa generalului 
Grigorescu, care-şi apăra pământul patriei, iar în spatele frontului nu exista 
un spațiu atât de considerabil ca acela rus, care se întindea până la 
Vladivostok. 

Dialogul între Ragoza şi Grigorescu a fost violent şi s-a încheiat cu 
următoarea declarație: „Grigorescu e de părere că ordinul a fost dat din 
inadvertenta şi cere ca trupele ruseşti să fie menținute pe flancul drept al 
trupelor române, cel putin până la căderea nopții. La sfârşitul dialogului, el 
a protestat pe lângă înaltul Comandament Aliat de la laşi împotriva 
intentiilor comandantului rus. Propunerile indreptatite ale generalului 
Grigorescu au fost aprobate de către Scerbacev şi de către generalul 
Prezan...” 

Ordinul lui Ragoza a fost anulat, iar generalul Grigorescu a devenit 
comandantul forțelor româno-ruse. 

Dat fiind orgoliul rusesc, pare surprinzător faptul că generalul 
Scerbacev a acceptat să-i incredinteze generalului roman această conducere. 
El cunoştea însă situația armatei ruse, ca şi voința de nezdruncinat a 
românilor de a continua lupta, fără a se lăsa influențați de anarhia 
rusească. Datoria sa de militar il obliga, deci, să incredinteze conducerea 
generalului Grigorescu, care îşi dovedise competența în luptele de la Oituz. 

Pe 14 august, a doua zi de luptă, ofensiva începută la Târgu-Ocna, de 
generalul austriac Gerock, era conectată cu cea a lui von Eben, care spera 
ca succesul obținut la Panciu să-i fie util în vederea cuceririi înălțimilor 
dintre Susita şi Zäbräut şi să-i permită coborârea în valea acestui râu. 

Ofensiva Corpului 18 al armatei germane era îndreptată împotriva 
Corpului rusesc. Cunoscând tendința spre fugă a trupelor ruseşti, 
comandamentul român a adus Divizia 7, care aştepta noaptea pentru a le 
înlocui. După un violent tir de artilerie, vânătorii de munte germani au 
ocupat cota 334, ruşii retrăgându-se în dezordine, aşa cum era de aşteptat. 
Românii au strigat: „Ruşii fug... Ruşii fug...“, aşa cum strigaseră, cu câteva 
zile înainte, soldații Diviziilor 5 şi 9. 

Acesta era laitmotivul straniei colaborări militare ruso-române, din 
perioada bătăliei de la Mărăşeşti. 

Divizia 10 română i-a încercuit pe fugarii ruşi. 

Strigătul: „Frontul de la Mărăşeşti trebuie să reziste” circula nu ca un 
ordin militar, ci ca un imperativ national. Rezistența incapatanata a trupelor 
române a provocat furia comandamentului german, care, după treizeci de 
zile de lupte crâncene, soldate cu foarte mari pierderi, nu a putut obţine 
prea importante câştiguri de teren. 

Pe 18 august, von Eben raporta lui Mackensen că forțele diviziilor 
germane scăzuseră foarte mult şi că nu avea mijloace de înlocuire a 


pierderilor. Divizia 76 germană avea efective reduse la 340; Divizia 8 la 
1.000, iar celelalte la 800. 

Toate spitalele din Focşani, Râmnicu Sărat şi Buzău erau pline de 
răniți. A fost necesară rechizitionarea clădirilor publice şi chiar a caselor 
particulare. Trenurile de răniți soseau la Bucureşti noaptea, pe ascuns, 
pentru ca populaţia să nu vadă ravagiile făcute în rândul forțelor germane şi 
să nu tragă concluziile, militare şi politice, logice. 

Toate aceste precautii nu au împiedicat populaţia romana sa afle de 
pierderile suferite de inamic la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, şi să se bucure. 

Obligatia de a înlocui — sub focul artileriei germane — trupele ruseşti 
care fugeau, cu unități româneşti, făcea ca situația să fie şi mai gravă. 

Dacă nemţii reuşeau să facă o breşă în dispozitivul românesc, aceasta 
era imediat astupată şi înaintarea germană respinsă. 

Vânătorii de munte germani i-au pus pe ruşi pe fugă, ocupând 
Străoanii şi Muncelu, şi amenințând astfel flancul Armatei 2 române. 

Dar generalul Averescu a constituit pe loc detaşamentul Alexiu, care a 
oprit definitiv înaintarea germană. Atacul german făcuse mai multe breşe în 
aripa stângă a Diviziei 15 ruseşti. Situaţia a fost restabilită cu mari pierderi 
în rândul regimentelor române vecine: mai ales Regimentul 33 de infanterie 
şi 10 de vânători. Frontul a rămas însă intact. 

Comandamentul german nu se putea resemna să rămână în aceeaşi 
situație în care se afla la început, după treisprezece zile de luptă 
neîntreruptă, pentru că acest lucru era echivalent cu înfrângerea. Prin 
urmare, a hotărât să înceapă un nou atac, antrenând forțe considerabile, în 
plin centru al sectorului românesc de la Mărăşeşti, făcând ca acest atac să 
coincidă cu ofensiva de la Oituz. 

Sectorul ales a fost acea parte a frontului ocupată de Divizia 13 
română si de rămăşiţele Diviziei 9, atât de încercate. Forţele de atac 
germane erau alcătuite din Divizia 15 şi a 12-a bavareze. Acestea erau 
susținute pe flancuri de Divizia 13 austro-ungară şi de Divizia 76 germană. 
Divizia a 87-a germană era păstrată în rezervă. 

Importanța acestei bătălii a fost subliniată de prezența lui Mackensen, 
sigur de succesul ofensivei. El urmărea fazele luptei de pe înălțimile colinei 
Mägura-Odobesti, ce dominau întreaga regiune. 

În zorii zilei de 19 august, artileria germană a început un tir extrem de 
violent. Trei ore mai târziu, prima linie română de apărare a fost distrusă, 
iar nemții s-au strecurat prin breşe. Pe flancul stâng, in fata satului 
Mărăşeşti, Divizia 9 Scărişoneanu dispunea doar de 4.500 de combatanți, 
având tunuri, dintre care, însă, 14 inutilizabile. 

Ca şi la Verdun, nemţii lansau atac după atac, dar nu reuşeau să-i 
înlăture pe români. Aceştia păreau tintuiti locului de o irezistibilă voință de 
a nu ceda, în ciuda pierderilor suferite. Încetul în încetul, atacul forțelor 
germano-austro-ungare şi-a slăbit din intensitate în acest sector, iar 


actiunea principalä s-a desfäsurat spre vest, de unde inamicul putea ataca 
gara şi satul Mărăşeşti. Cu ajutorul rezervelor, românii au reuşit să 
stabilească un nou front în fața gării, ce simboliza salvarea statului român. 

În mijlocul frontului, linia română de apărare era străpunsă, valurile 
de atacuri germane pătrundeau profund în aceste dispozitive de apărare, în 
ciuda contraatacurilor îndârjite. Spre amiază, situația in acest sector al 
Diviziei 13 română devenise critică, nemții reuşind o înaintare de 1 km în 
adâncime. O puternică coloană inamică avansa spre cota 100, lăsându-l pe 
comandantul neamt să creadă că, de această dată, victoria era asigurată. 

Iluziile lui nu au fost, însă, de lungă durată. 

În cel mai critic moment, comandantul Diviziei a 13-a, generalul Ion 
Popescu, a aruncat în luptă, când nimeni nu se mai aştepta, ultimele sale 
rezerve: două batalioane. În acelaşi moment, un batalion de rezervă al 
Regimentului 47 pleacă la atac din proprie inițiativă. Contraatacul simultan 
al acestor trei batalioane asupra flancului forțelor germane — atac susținut 
şi de un bombardament violent şi bine direcționat — a fost decisiv. Pentru o 
clipă, nemții ezită. Atacati la baionetă şi cuprinşi de panică, fug derutati, 
spre pădurea Răzoarele, lăsând pe câmpul de luptă numeroşi morți şi răniți. 
Toată linia de centru şi flancul stâng germane sunt dezorientate. 

Austro-germanii au abandonat tot terenul cucerit şi un preţios 
material de război, lăsând în urmă numeroşi prizonieri. 

Românii au ocupat înălțimile Găvanei, îndreptându-se către Satul- 
Nou. 

Panica trupelor duşmane se întindea până la Focşani. Din prudenţă, 
comandantul Armatei 1 române, neavând în preajmă o rezervă puternică si 
neputându-se bizui pe ruşi, a trebuit să renunţe să valorifice aceasta 
victorie şi să se mulțumească cu reocuparea şi întărirea vechilor poziții. 

Analizând, după o jumătate de secol, succesiunea luptelor a ceea ce s- 
a numit „Bătălia de la Mărăşeşti”, din 6 august 1917 (dată la care forța 
ofensivă a armatelor austro-germane a început să slăbească), putem afirma 
că înfrângerea Corpului 1 german de rezervă a avut o influență decisivă 
asupra desfăşurării ulterioare a acestei mari bătălii. Începând cu 6 august, 
Armata 9 germană, obligată să renunţe la obiectivele initiale, a luat o poziție 
defensivă în valea Siretului. 

Comandantul ei a recunoscut înfrângerea şi necesitatea imperioasă ca 
trupele să treacă la defensivă, în sectorul principal al frontului. 

În darea de seamă asupra operaţiunilor, adresată grupului de armate 
Mackensen, în seara zilei de 6 august, se spunea: „Fiind absolut necesară o 
ordonare a unităților şi odihna trupelor, şi cum, în urma atacurilor îndârjite, 
efectivele de infanterie au scăzut, nu mai putem propune continuarea 
ofensivei. Prin urmare, ordinul este de a păstra şi fortifica — pentru moment 
— poziţiile cucerite.“ 


Este necesar să adăugăm că importantul succes din 8 august ar fi 
putut fi transformat în succes operativ, dacă s-ar fi folosit la timp şi în mod 
hotărât rezultatele obținute. 

Colonelul Samsonovici, şef de stat major al Armatei 1 române, a 
propus pe 7 august ca armata română să treacă la ofensivă pe întreg 
frontul, solicitând concursul Diviziei 1 a celei de-a 2-a Armate române şi 
cerând Armatei 6 ruse să preia ofensiva în sectorul Nămoloasa. Dar 
comandantul Armatei 1 române, neputând să se bizuie pe trupele ruseşti 
anarhizate, a dat ordin de oprire pe poziţiile ocupate, înainte de atacul 
inamic, limitând astfel succesele obținute de trupele române. 

În perioada 15—21 august a început — după un răgaz de 8 zile, timp 
necesar odihnei şi regrupării unităților române şi austro-germane — o nouă 
etapă. 

Pe 18 august, Corpul 18 german a reluat ofensiva în sectorul 
Muncelu, reuşind un oarecare succes, soldat însă cu mari pierderi. Dar 
efortul conjugat al unităților Armatelor 1 şi 2 române a oprit ofensiva 
inamicului în acest sector al frontului. Contraofensiva Armatei 1 române a 
obligat Armata 9 germană să renunţe la ofensivă şi să treacă, pe 21 august, 
la defensivă. 

Acţiunile militare care au avut loc între 24 iulie şi 21 august, în valea 
Siretului şi pe înălțimile situate în dreapta Märäsestilor, au constituit cea 
mai mare şi mai semnificativă victorie a armatelor române pe frontul 
românesc, în timpul primului război mondial. 

Bătălia de la Mărăşeşti a durat 29 de zile, dintre care 16 zile de luptă 
neîntreruptă şi de anvergură, atunci când armatele germane erau pe 
punctul de a înclina balanţa victoriei în favoarea lor. Cu totul, au participat 
la această bătălie 26 de divizii din taberele română şi germană. 

Cu un ultim efort, nemții au obținut un succes de mică importanţă, 
pătrunzând 8 kilometri în profunzimea unui sector larg de la 3 la 30 de 
kilometri. Dar ce importanță putea avea această victorie cu preţul a 65.000 
de soldați şi ofițeri morți sau dispăruți? 

Contele Czernin a mărturisit-o, scriind: „ultimul atac al trupelor 
germane s-a încheiat printr-o înfrângere, dovedind nivelul ridicat al 
moralului armatelor române”. 

Contele Czernin, care împreună cu Ahrenthal şi Tisza, poartă 
responsabilitatea războiului, uitase că, printre marile unități ale Armatei 9 
germane, se găseau şi câteva divizii austro-ungare. 

Deci, pe ansamblul operaţiunilor de pe frontul care a fost numit 
„Mărăşeşti”, Austro-Ungaria a suferit, de asemenea, o mare înfrângere. 

Este surprinzător faptul că presa franceză, engleză şi italiană au 
acordat doar puţină atenție acestei bătălii; în timp ce presa germană şi 
austriacă au subliniat cum se cuvine apariția noii armate române, atât de 
aprigă în luptă, la doar cinci luni de la prima înfrângere. 


Reconstrucția rapidă a unei armate indică limpede rădăcinile adânci 
ale dragostei de tara. 

Cine putea să cunoască mai bine calitățile adversarului decât 
comandantul Corpului 1 al armatei germane? Acesta scria: „Rezistența 
românilor a fost îndârjită; o dovedesc cele 61 de contraatacuri efectuate pe 
parcursul a 19 zile de luptă. Bătăliile din luna august au arătat că românii 
sunt nişte adversari de temut.“ 

Presa austriacă, prin cel mai important ziar politic al vremii „Neue 
Freie Press”, scria: „Ultima ofensivă încercată de Mackensen a eşuat şi, din 
această pricină, moralul armatei române şi încrederea în forțele ei au 
crescut considerabil.” 

Lucrarea generalului Dabija: România în timpul războiului mondial din 
1916—1917 (4 volume) constituie cea mai bogată documentaţie asupra 
războiului Puterilor Centrale şi asupra opiniei exprimate de presa germană 
şi austriacă pe această temă. Generalul Dabija fusese coleg de clasă cu 
viitorul general german Brauchitsch. 

Bătăliile de la Panciu, Muncelu şi Cireşoaia s-au încheiat în cele din 
urmă. Forțele germano-austriace, obosite şi epuizate datorită marilor 
eforturi la care fuseseră supuse, aveau ca obiectiv principal accelerarea 
procesului de dezmembrare a armatei ruseşti (de pe frontul românesc), care 
începuse în aprilie 1917. 

Înaltul Comandament german apreciase greşit puterea combativă a 
armatei române. Bizuindu-se pe insuficiența armamentului furnizat de către 
Franța şi Anglia, ca şi pe revoluția bolşevică, ce ruinase disciplina armatei 
ruseşti, nemţii au sfârşit prin a înțelege că inamicul real era armata 
română. 

Comandamentul german nu putea bănui că va găsi in fata lui o 
armată de o excepţională combativitate, de vreme ce armata română, 
înfrântă în bătălia de la Bucureşti, avea drept aliaţi pe ruşi, care, fie că sunt 
aliați sau duşmani, se comportă în acelaşi fel şi care, în plus, aduseseră 
tifosul exantematic în Moldova. 

A hotărât, deci, ca în perioada celor 40 de zile care au precedat 
ultimele bătălii de la Oituz, să concentreze toate atacurile împotriva 
sectoarelor româneşti, contând astfel şi pe fuga forțelor ruseşti în momentul 
atacului. 

Scopul acestei ultime bătălii era distrugerea Armatei 2 române, 
încercuirea Armatei 6 ruse şi distrugerea Armatei 4 ruse. 

Rezultatul a fost exact cel opus: Armata 4 rusă a fost salvată de către 
Armata 1 română, care a înlocuit divizia rusească de infanterie complet 
anarhizată. Aceasta fugise aflând că în Rusia se împărțeau pământuri 
țăranilor. Comandamentul german a resimțit o puternică amărăciune aflând 
de înfrângerea suferită in Moldova. Ludendorff a renunțat să-şi ia revanşa 
proiectată, reluând luptele în a doua jumătate a lunii septembrie, cu forțe 


aduse de la Riga, unde nemții obtinuserä o mare victorie. Dar, datorită 
pregătirilor care se făceau pe frontul italian în vederea bătăliilor de la 
Tolmino si Carporetto, era necesar ca forțele austro-ungare să fie crutate. 
Divizia austriacă A.B., corpul german de vânători de munte şi Divizia 117 
germană au fost trimise pe frontul de la Isonzo. În timpul acestor campanii, 
România a fost victima negocierilor Stürmer-von Jagow, efectuate în vederea 
unei păci separate, încheiate pe spinarea României: Moldova revenea Rusiei, 
Muntenia Austro-Ungariei, iar Dobrogea urma să fie împărțită între ruşi 
(care voiau să-şi asigure controlul asupra Gurilor Dunării) şi bulgari. 

Rusia, o mare putere, nu-şi putea permite luxul unui război mondial, 
dacă nu era sigură de armata sa, adică de acea majoritate dispusă să-şi 
sacrifice viața pentru această cauză. Tarismul, însă, nu mai avea armată 
încă din 1904. Aceasta fusese formată prin sistemul de recrutare şi 
concepea noţiunea de patrie în limitele unei simple provincii. Țarul era o 
abstracție, țăranii nu-l vedeau aproape niciodată, poate doar uneori cu 
ocazia vreunei parăzi militare. Atunci când i s-a smuls abdicarea, țăranii au 
fost uimiti să vada cat de simplu fusese acest lucru şi să constate că țarul 
nu avusese nici un boier prin preajmă pe care să se sprijirie. Un soldat rus 
spunea pe front: „Dacă boierii nu îl susțin, e drept să le luăm noi locul, căci 
nu e nimeni altcineva care să-i înlocuiască. De altfel, noi, noi toți am fost 
adevărații stăpâni. Boierii au venit să ne ia pământurile. Acum se împlineşte 
dreptatea lui Dumnezeu.“ 

Un soldat, țăran moldovean din Basarabia, care îmi traducea vorbele 
rusului, mi-a zis: „Ruşii sunt ori slugarnici de ti se face sila, ori sunt într-o 
ureche! Trag prea mult la măsea!“ 

Sub domnia țarului Nicolae I, disciplina era impecabilă în armată. 
Acest lucru a permis să fie înăbuşite rând pe rând răscoalele ţărăneşti. Sub 
Alexandru al II-lea şi Alexandru al III-lea, au avut loc mai multe revolte, însă 
ele nu i-au antrenat decât pe studenți; armata continua să rămână fidelă 
țarului. Din punct de vedere politic şi militar, Nicolae al II-lea avea doar 
nişte calități mediocre. Administraţia depindea de rătăcirile mistice ale 
țarinei şi ale atotputernicei sale camarile. Urmarea? O administraţie pusă pe 
jaf. Prima scadentä a venit în 1905, cea de-a doua, zece ani mai târziu, n-a 
mai putut fi amânată. 

Era imposibil ca Puterile Centrale să nu-şi dea seama că Rusia nu 
avea cum să reziste unui război de lunga durată. 

Sosirea la putere a lui Sturmer însemna o ultimă încercare de a salva 
un regim absolutist, care intrase în agonie în 1825, o dată cu venirea la 
cârma ţării a lui Nicolae I. În mod evident, intenţiile lui Stiirmer nu erau 
acestea, dar el se bucura de protecția lui Rasputin. 

În momentul în care comitetul provizoriu a dus armata la anarhie, 
zdrobind, fără să vrea, disciplina — prin semnarea noilor regulamente ale 


armatei —, a deschis porţile revoluţiei. Nu se ştie niciodată unde poate să 
ducă o revoluţie, în cazul Rusiei însă nu existau nici măcar îndoieli. 

În rândurile clasei conducătoare se aflau şi elemente de elită. Ele erau 
însă privite cu antipatie, dacă nu chiar cu ură, de către boieri, care visau că 
încă se mai află pe vremea Ecaterinei a II-a. 

Până la data de 17 noiembrie 1917, atunci când partidul marxist sau 
bolşevic punea mâna pe putere, aceste elemente de elită încă mai făceau 
parte din armată. Dintr-o armată care pretindea doar să bea şi să mănânce 
şi în nici un caz să se lupte! 

Acţiunea încercată de Kornilov, fiul unui soldat cazac, nu a reuşit 
pentru că lui Kerenski i-a fost teamă de o dictatură militară. Dar Kornilov, 
care îl ucisese pe generalul Duhonin, a fost imediat numit de către Lenin şi 
Troțki, generalisim al armatei ruse şi guvernator al Petrogradului. Se dădea 
astfel ultima lovitură armatei ruseşti. 

Kornilov era hotărât să semneze armistițiul. Ar fi fost mult mai dificil 
pentru germani şi austrieci să semneze armistițiul cu un ofițer pătruns de 
vechile tradiții ale armatei ruseşti. 

Generalul Scerbacev, comandantul frontului rusesc din România, n-a 
semnat armistițiul, refuzând să recunoască autoritatea noului şef Kirilenko. 
Dar soldaţii n-au mai aşteptat discutarea valorii actului semnat de sergentul 
Kirilenko. Ei s-au grăbit să se îndrepte spre satele lor pentru a ajunge 
înaintea împărțirii pământului. 

Revoluţia franceză a mobilizat masele şi a găsit în aceste mase, ce au 
alergat sub drapel, viitorii generali şi mareşali ai imperiului. Armata 
revoluționară înainta, răsturnând regii grăbiţi să cucerească Europa. 

Dacă această descompunere a armatei îi mulțumea pe Lenin şi Troțki 
— înainte de preluarea puterii şi lichidarea guvernului provizoriu — ea nu 
putea să le mai convină după aceea, când a dus la căderea lui Kerenski, 
orator neobosit şi om de stat nul! 

Pavel Miliukov era, fără îndoială, una dintre personalitățile dominante 
ale civilizaţiei europene, nu numai ale Rusiei. În 1891 era, în Rusia, unul 
dintre maeştrii cercetărilor istorice. Studiile sale asupra Rusiei secolului al 
XVIII-lea şi asupra reformelor lui Petru cel Mare — publicate la începutul 
carierei —, în care era o autoritate incontestabilă, făceau din el un erudit 
pentru care izvoarele documentare ale istoriei ruseşti nu mai aveau secrete. 
Metodele istorice şi gândirea lui au impresionat puternic specialiştii ce i-au 
studiat eseurile. 

Dat fiind că numai o parte a lucrărilor sale a fost tradusă, este 
suficient să citeşti Eseuri asupra istoriei civilizației ruse, pentru a-ți putea 
face o idee despre dimensiunile acestui istoric şi om politic rus. Prestigiul şi 
ascendentul său asupra studenților erau atât de mari, încât administraţiei 
țariste i s-a făcut teamă şi i-a retras catedra deținută la Universitatea din 


Moscova. Obligat sä-si päräseascä patria, a gäsit o catedrä la Sofia, unde a 
fost descoperit de poliția rusă, care nu-i pierduse urma. 

Câteva săptămâni după întoarcerea în Rusia a fost arestat şi implicat 
într-o mişcare revoluționară universitară; dosarul şi martorii erau lucruri 
pregătite dinainte. Dar ce putea face acest om cu o vastă cultură şi un 
împătimit al libertăţii, în cadrul unei revoluții de proporțiile celei declanşate 
de Lenin şi Troțki? 

Pavel Miliukov îi putea, evident, face fata lui Lenin, într-o dezbatere 
parlamentară, cu bune şanse de a-l pune în dificultate. (Dar revoluțiile 
exclud controversele între oamenii de ştiinţă, căci ideile sunt înlocuite cu 
formule propagandistice.) 

Guvernul provizoriu era format în majoritate din monarhisti si din 
cadeti. Aceştia n-au găsit altă soluție pentru controversele lor decât 
abdicarea țarului. Dacă ar fi vrut să menţină monarhia, ar fi trebuit să 
proclame imediat un altul. 

Or, guvernul provizoriu nu ştia că regimul monarhic nu poate rezista 
fără o bază solidă. Regentele au dăunat întotdeauna principiilor monarhice, 
chiar şi în statele în care, asemeni Franţei înainte de revoluție, instituția 
monarhică avea tradiții seculare. 

Revoluţia bolşevică era produsul spontan al maselor în uniformă. Ar fi 
absurd să se creadă că Lenin, trăind în străinătate, ar fi putut avea — în 
fiecare regiment, batalion sau companie — un agitator. Când a sosit în 
Rusia, în aprilie 1917, sovietele funcționau deja în regimente, cum am văzut 
că se întâmpla la Varnița, în valea Susitei, unde intrarea soldaților în 
tranşee era precedată de discuții interminabile. 

Ludendorff calculase corect efectul imediat — scoaterea din luptă a 
armatei ruse. Dar n-a examinat atent consecințele mai îndepărtate, cum n- 
au făcut-o nici Roosevelt şi Churchill la Teheran şi la Yalta, ei nevăzând 
decât distrugerea Germaniei, fără să se gândească la consecințele acestei 
înfrângeri, la perspectivele ce se vor deschide imperialismului moscovit în 
Europa. 

Guvernul provizoriu este răspunzător de descompunerea şi anarhia 
armatei ruse. Generalul N. de Monkewitz, şeful Statului Major al Armatei 4 
ruse, descrie în lucrarea Descompunerea armatei ruse, starea de spirit a 
acesteia în vara lui 1917. ,...In infanterie, nu mişca nimic... Doar câteva 
grupe izolate formate mai ales din ofițeri şi un număr mic de soldați se 
aruncară înainte. Slab susținuți, oamenii căzură victime inutile poltroneriei 
şi instinctului de conservare al soldatului rus.“ 

Perspectiva unei păci separate a Rusiei n-avea nimic surprinzător. 
Având în vedere situația, această eventualitate părea logică. Un imperiu a 
cărui armată refuză să se bată nu are altă ieşire decât să facă pace. 

În contrast cu atitudinea armatei ruseşti, cea română voia să continue 
lupta până la eliberarea teritoriului românesc ocupat. 


Rezistența generalului Scerbacev trebuia să ia sfârşit o dată cu 
semnarea armistițiului. Guvernul român aştepta resemnat acest moment, ca 
pe-o fatalitate ce nu putea fi evitată. 

Hotărârea Rusiei devenea obligatorie şi pentru România. Cum ar îi 
putut ea continua singură războiul, prinsă între Puterile Centrale, Rusia şi 
Bulgaria? 

Existau, evident, în opinia publică românească, mai multe tendinţe, 
dintre care unele extremiste: trebuie luptat până la ultimul cartuş, ultima 
grenadă şi ultimul proiectil; alții propuneau retragerea armatei, regelui si 
guvernului în Rusia, teză susținută de Stürmer şi ulterior de către guvernul 
provizoriu. 

Când sosi vestea că armata urma să se retragă în Rusia, comandantul 
batalionului nostru, Terpu, ne-a convocat să examinăm situația şi să vedem 
ce decizie trebuie luată. După ce şi-a încheiat expunerea, ne-a cerut să 
hotărâm. S-au dat răspunsurile începând cu sublocotenentii. Comandantul 
s-a pronunțat ultimul, nemaiavând altceva de făcut decât să ratifice „nu“-ul 
categoric. Când am comunicat trupei hotărârea noastră, chipurile s-au 
înseninat: „Ne vom bate până la ultimul om pe pământul Moldovei, dar nu 
vom merge în Rusia.“ Ne-am ales chiar zona în care să ducem un război de 
gherilă, ca spaniolii în 1810, împotriva lui Napolean Bonaparte. 

Pe 3 decembrie 1917, Scerbacev i-a comunicat lui Mackensen decizia 
sa de-a începe tratativele, informând despre aceasta şi Marele Cartier 
General român. Armistițiul Rusiei angaja, fără consimțământul ei, şi 
România. 

Puterile Centrale voiau armistițiul pe tot frontul de est, pentru a putea 
face fata necesităților celui de vest unde începuseră să sosească trupele 
americane. 

Negocierile ruso-germane au început pe 7 decembrie în oraşul 
Focşani. Generalul von Morgen, reprezentantul Germaniei, prezida 
dezbaterile. Generalul Lupescu, şef adjunct al Marelui Cartier General 
român, conducea delegația noastră, independentă de cea rusă. 

Ruşii au făcut o declaraţie prealabilă, afirmând că nu recunosc 
armistițiul semnat de Kirilenko la Brest-Litovsk, în numele întregii armate 
ruse şi că doresc să negocieze la Focşani numai armistițiul armatei lui 
Scerbacev. Ruşii, ca şi românii, au cerut să nu se ia — în timpul 
armistițiului — trupe de pe frontul românesc pentru a le trimite pe alte 
fronturi. Această condiție a fost dezbătută îndelung. Românii au susținut 
ferm acest punct de vedere, al cărui scop era împiedicarea germanilor de a 
lua forța de pe frontul românesc şi a le trimite pe cel francez. Delegaţia rusă 
primise ordin să semneze armistițiul în orice condiţii, putând face unele 
concesii şi accepta introducerea, în art. 8 al convenției, a clauzei ce prevedea 
că „părţile se obligă să nu mai ordone transporturi în vederea unor 
operațiuni de deplasări şi regrupări, dacă ordinele pentru acestea au fost 


date după 5 decembrie, inclusiv”. Nimeni nu-şi făcea iluzii că Puterile 
Centrale vor respecta această clauză a acordului de armsititiu, semnat pe 9 
decembrie 1917. Se prevedea, de asemenea, obligația reciprocă de a nu 
relua ostilitățile decât după un preaviz de 72 de ore. S-a adăugat, pentru 
ruşi, rezerva că armistițiul trebuie considerat provizoriu, până în clipa când 
problema războiului şi a păcii va fi solutionatä de Adunarea constituantă. 

Pe frontul Puterilor Centrale, ca şi în sectoarele ocupate de unităţile 
ruseşti, anunțarea armistițiului a declanşat un adevărat delir, trupele 
fraternizând. 

Această atitudine contrasta cu cea a unităților româneşti care au 
păstrat rezerva impusă de noua situație, respingând avansurile inamicului, 
ca şi pe cele ale fostului aliat. 

Am fost adesea mirat de intuiţia soldaților, care presimteau ca 
armistițiul ascundea ceva necurat. Încă de la începutul războiului, i-am 
auzit pe soldați spunând: „Ruşii uneltesc ceva împotriva noastră, să dea 
Dumnezeu ca răul să se întoarcă împotriva lor.“ Dându-şi seama de 
rapiditatea anarhizării trupelor, chiar a celor care păstrau o oarecare 
disciplină, Scerbacev a concediat contingentele vechi, considerându-le cele 
mai contaminate si a păstrat pe frontul românesc soldați ucrainieni. 
Generalul rus se găsea într-o situație paradoxală: nici guvernul provizoriu 
rus, nici Kirilenko nu-l recunoşteau. Dar nici Scerbacev nu le recunoştea 
autoritatea. În acele momente dificile, el a avut o atitudine loială fata de 
primul ministru I. Brătianu şi guvernul român, mărturisindu-le intenţiile 
sale. 

Contele de Saint-Aulaire, în opera deja citată, reproduce declarația 
comandantului forțelor ruseşti, făcută reprezentanților aliaților şi 
guvernului român: „Pot renunța la comandă, ceea ce n-ar fi un mare 
sacrificiu pentru mine, având în vedere faptele petrecute. În acest caz, aş fi 
probabil asasinat, dar nici aceasta n-ar fi un mare sacrificiu pentru mine. 
Dar atunci, succesorul ce va fi numit de soldați, va semna o capitulare fără 
condiții, pentru întregul front, inclusiv armata română. Am încă — cel putin 
aşa sper — destul prestigiu în fața lui Mackensen, pe care l-am cunoscut 
personal, pentru a discuta cu el şi a salva ce mai e de salvat. N-am decât o 
putere negativă, aceea de a limita dezastrul, ceea ce nu este de neglijat într- 
o situație atât de catastrofală. 

De exemplu, aşa cum ştiţi, n-am putut obţine ca soldații mei să mă 
apere, dacă sunt amenințat de camarazii lor. Mi-este şi mai greu să-i fac să 
se bata. Dar negociind eu însumi armistițiul, pot obţine ca ei să nu 
abandoneze întregul front şi astfel aş câştiga timp. Dacă mă dau la o parte, 
cea mai mică presiune a inamicului va declanşa o debandadă generală, 
încercuirea armatei române şi invadarea Moldovei.” 

Situaţia lui I. Brătianu era dramatică, armistițiul Rusiei îi forța mana 
în ciuda voinţei sale. 


Începând cu 29 noiembrie, contele de Saint-Aulaire i-a comunicat lui 
Clemenceau situația României. 

Şeful guvernului român i-a adresat şi el un memoriu preşedintelui 
Consiliului de Miniştri francez, în care expunea situaţia tragică a României, 
a cărei dorință de a continua războiul fusese dovedită în lunile iulie şi 
august 1917, prin luptele ce-au avut loc, vreme de 50 de zile, la Mărăşti, 
Mărăşeşti şi Oituz. Pe de altă parte, îl ruga să nu se îndoiască de 
sentimentele sale şi de cele ale României. ,Tigrul”, care nu era înclinat să se 
emotioneze uşor, i-a mărturisit lui Victor Antonescu, reprezentantul 
României la Paris: „Mă podidesc lacrimile pentru soarta României”. 

Reprezentanţii Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei în România au 
trimis guvernelor lor telegrame cerând instrucțiuni urgente în cazul unui 
sfârşit fatal, lesne de prevăzut. Ei semnalau că, după părerea unanimă a 
misiunilor militare, agravarea haosului făcea imposibilă evacuarea armatei. 

După semnarea armistițiului, soldații ruşi nu se mai supuneau nici 
măcar ordinelor şefilor bolşevici pe care ei îi aleseseră. Singura lor 
preocupare era să ajungă cât mai repede acasă. Necunoscând limba țării, 
nu se puteau orienta. Dacă vedeau un tren punându-se în mişcare, se 
catärau pe acoperişurile vagoanelor, pentru ca după o vreme să ajungă de 
unde plecaseră. Nu se mirau, ci reîncepeau manevra până când, din noroc, 
găseau trenurile care să-i ducă dincolo de frontiera cu Basarabia. Timpul n- 
avea nici o importanță pentru ei, dimensiunile geografice ale Rusiei dându-le 
o altă noţiune a timpului decât celorlalte popoare europene. 

La început părăseau frontul individual; mai târziu, în grupuri, după 
regiunile de baştină, iar din decembrie 1917, în masă. Ofițerii încercau să-i 
oprească, dar, dacă nu erau masacrați, erau bătuți sălbatic. Ei încercau 
zadarnic să salveze o rămăşiţă de demnitate a armatei ruse. 

Adesea, soldații români, fără să fi primit vreun ordin, au salvat ofițeri 
ruşi de la moarte, dintr-un simplu sentiment uman şi de dreptate. 

Aceste trupe anarhice hoinăreau în căutare de băutură şi mâncare, 
jefuind bunurile populaţiei. Ele se temeau de soldații romani care, la nevoie, 
nu ezitau să-i împiedice. Pentru a nu mai avea bagaje şi pentru a face rost 
de bani, îşi vindeau pe nimic efectele militare, armele şi, incredibil, tunurile! 

Pe această stranie piaţă se vindea un tun pe o sticlă de ţuică, singurul 
mod în care țăranii români puteau scăpa de aceste bande de vagabonzi în 
uniformă. Retragerea armatei ruseşti era ultima calamitate abătută asupra 
Moldovei. 

De comun acord, comandanții ruşi şi români au luat măsuri de 
acoperire a breşei create prin fuga trupelor ruseşti si de apărare a 
populaţiei. 

Reducând adâncimea şi extinzând flancurile frontului, cele 13 divizii 
de infanterie şi cele 4 de cavalerie au reuşit să acopere tot spațiul, din 
Bucovina până la Marea Neagră. Au fost menținute în spatele frontului două 


divizii de infanterie şi două de cavalerie, ca si rezerva Marelui Cartier 
General, formată din două divizii de infanterie şi o brigadă de voluntari din 
Transilvania. 

În ajunul Crăciunului (1917), centrul agitatiilor bolşevice se găsea la 
Socola (laşi). Aceste agitatii aveau ca şef pe un oarecare Rosal, fostul 
comandant bolşevic al cetății din Kronstadt, celebru prin ferocitatea sa. El 
era sigur de autoritatea sa şi pregătise un plan pentru asasinarea lui 
Scerbacev, detronarea regelui Ferdinand şi instalarea regimului bolşevic în 
România. 

Într-o zi, doi ofițeri bolşevici au pătruns cu arma în mână în biroul 
generalului rus. Dar ofițerii ruşi şi garda românească i-au arestat, ca şi pe 
cei din comitetul bolşevic. 

Colonelul Rasoviceanu, comandantul Regimentului 9 vânători s-a dus 
la Socola şi a pătruns în sala unde Roşal îşi expunea planul de bolşevizare a 
României, după detronarea regelui. Fără nici o ezitare, bolşevicii au ridicat 
mâinile, predându-se. Au fost dezarmati şi scoşi din tabără, fără ca un 
singur soldat rus să încerce să-i salveze. Colonelul Rasoviceanu şi-a 
mărturisit mirarea in fata privirilor indiferente ale soldaţilor la vederea lui 
Rosal si a camarazilor săi. La Socola erau, totuşi, în acel moment, 300.000 
de soldați ruşi; Rasoviceanu avea 850 cu totul! A fost un act temerar, fără 
îndoială, aproape o sublimă nebunie!... 

Miniştrii Antantei s-au asociat punctului de vedere al lui Scerbacev. Ei 
recunoşteau că poziția guvernului era foarte dificilă, dar că, pe de altă parte, 
situația era atât de gravă încât dezarmarea armatei ruse, bolşevizate, se 
impunea, chiar dacă aceasta putea provoca un conflict cu guvernul de la 
Petrograd, care patrona întreaga mişcare revoluționară. Unele manevre ale 
trupelor ruseşti, în împrejurimile Iaşului, dovedeau intenţia acestora de-a 
lansa un atac asupra capitalei Moldovei; nu mai era permisă nici o ezitare. 

Şefii misiunilor militare exercitau presiuni asupra guvernului, nu 
numai în interesul României, ci şi în cel al puterilor Antantei, care vedeau 
situația militară şi politică compromisă în Orient, datorită loviturii reuşite a 
bolşevicilor. 

A avut loc, sub conducerea regelui, un consiliu de miniştri, care a 
durat 3 ore. La ora 4 dimineața, Brătianu l-a anunțat pe rege de hotărârea 
sa de a-i ataca şi dezarma pe ruşi. Operaţiunea a fost efectuată de Divizia 16 
şi s-a înfăptuit cu uşurinţă, soldații ruşi neopunând nici o rezistenţă. 
Păreau mulțumiți că li se luau armele care pentru ei însemnau obligația de 
a continua războiul. În aceeaşi noapte, pe măsură ce erau dezarmati, 
soldaţii erau urcați în vagoane şi expediati dincolo de Prut şi Nistru, în 
Ucraina, spre marea lor bucurie. Dorintele lor erau astfel îndeplinite! 

Elevii şcolii militare de ofițeri din Botoşani, în număr de 1.200, au 
dezarmat pe 23 decembrie un corp de armată pregătit să atace Iasii. 
Unităţile celui de-al 4-lea Corp al armatei ruse, ce ocupa munții din Neamt 


şi Suceava, au părăsit frontul, îndreptându-se către linia Roman—Pascani 
pentru a se uni cu Corpul 18, care şi el părăsise frontul din Bucovina, şi a 
organiza împreună o acțiune împotriva Iaşilor. Acest sector era apărat de 
Divizia 7 română. Regimentul 16 român atacă pe linia Pascani—Miroslävesti 
cele două armate ruseşti şi după o luptă grea acestea capitulează. O soartă 
similară a fost rezervată Corpurilor 9 şi 18 ale Armatei 8 ruse. O parte a 
forțelor Corpului 18 s-a predat austriecilor. 

La sfârşitul lunii ianuarie 1918 nu mai rămăseseră din armata rusă 
— de 1 milion de soldați — decât câteva garnizoane ce păzeau depozitele de 
material şi un număr restrâns de ofițeri care s-au încadrat mai târziu sub 
ordinele lui Denikin, Kolceak sau Kaledin. 

În timpul retragerii, tâlhăriile au continuat şi dincolo de Prut, în 
Basarabia, exasperând populaţia şi provocând reacția românilor, care n- 
aveau pe nimeni pentru a-i apăra. 

Prăbuşirea ţarismului a deschis dezbaterile asupra problemei 
naționalităților în Rusia. După Revoluţia franceză, mişcarea de emancipare 
a naționalităților a creat o febră de care au suferit Turcia, Rusia şi imperiul 
Habsburgilor. 

În Turcia, problema naționalităților a fost rezolvată pe parcursul mai 
multor războaie. În urma primului, Grecia şi-a cucerit independența. 
Excesele turcilor împotriva insurecției greceşti (aprilie 1821) erau replica 
masacrelor acestora din urmă la Tripoli, capitala turcă a Moreei. Aceste 
excese au declanşat fanatismul musulman. La Constantinopol, Patriarhul a 
fost spânzurat in fata propriei biserici. La Chios, masacrele populației au 
îngrozit Europa; 30.090 de locuitori, au fost vânduți ca sclavi. Aceasta era 
suficient pentru a ralia intelectualitatea europeană la cauza grecilor. 

Marele poet al vremii, lordul Byron, a fost unul dintre apărătorii cei 
mai fideli ai cauzei elenilor. Moartea sa glorioasă la Missolonghi, în 1824, i-a 
alăturat grecilor şi pe admiratorii săi. 

Revoluţia poloneză din 1830 şi represiunea rusească indică aceleaşi 
fenomen şi în Rusia. O nouă revoluție poloneză (1843) a avut aceeaşi soartă. 

Agitatia naționalistă a italienilor, in 1830, a fost urmată de 
represiunea austriacă. Revolutiile naționalităților din 1848 dovedesc aceleaşi 
preocupări. 

Războaiele balcanice (1912—1913) au constituit introducerea la 
primul război mondial. Acesta a rezolvat problema naționalităților în Austro- 
Ungaria (prin dezmembrarea imperiului habsburgic) şi în Turcia, prin 
crearea statelor arabe. 

Era firesc ca Rusia (marea închisoare a naționalităților) să cunoască, 
la rândul ei, aceeaşi criză. Nu se poate, deci, spune ca Rusia țaristă n-a 
cunoscut manifestările revoluționare ale diverselor naționalități, pe care 
opresiunea regimului nu le-a putut suprima. 


În momentul luării puterii de către bolşevici, mişcările nationaliste 
căpătaseră amploare în Rusia. 

La trei săptămâni după lovitura de stat bolşevică şi-a făcut apariția la 
Helsinki, cu ocazia congresului partidului soeial-democrat finlandez, primul 
comisar rus pentru naționalități. Acesta era Stalin, care, în calitate de 
reprezentant al noului guvern rus, a proclamat independența Finlandei. 
Ceea ce a impresionat în primul rând în această declaraţie era faptul că 
acest act de dreptate istorică a fost pronunţat de un georgian, nu de un rus. 
Declaraţia a fost citită cu un evident accent străin, ea fiind mesajul noului 
regim adresat naționalităților. Decretul, semnat de Lenin şi Stalin, afirma: 
„Finlandezilor li se acordă întreaga libertate de autodeterminare, ca şi 
celorlalte popoare ale Rusiei. O alianță cinstită şi de bună voie între 
popoarele rus şi finlandez. Fără tutelă sau control de sus asupra poporului 
finlandez. Acestea sunt principiile directoare ale politicii Consiliul 
comisarilor poporului.” 

Ne putem întreba ce l-a făcut pe Lenin să-l desemneze pe Stalin 
comisar pentru naționalități? 

În primul rând, Lenin a considerat că pentru a asigura o garanţie de 
impartialitate — ba chiar o atitudine favorabilă față de soluționarea justă a 
problemei naționalităților —, trebuia ca acest post să fie încredințat unui 
reprezentant al naționalităților şi nu unui rus. Or Stalin, georgian fiind, 
scrisese în 1913 în tratatul său Marxismul şi problema naţională, un 
program in care apăra dreptul popoarelor oprimate de regimul țarist la 
autodeterminare. El interpreta acest principiu în sensul că nationalitätile 
trebuie să se apere împotriva Rusiei şi să formeze state independente. 

Această concepţie, însă, nu avea la bază recunoaşterea unui drept 
istoric — care ar fi putut da unei grupări naţionale posibilitatea de a-şi 
dezvolta spiritualitatea specifică —, ci consideraţii de ordin economic. Adică 
progres social şi economic, abolirea barierelor ce separă națiunile. 

Cum o societate socialistă internațională — susținea Stalin — nu se 
poate stabili prin constrângere, ci prin acordul liber al popoarelor ce vor 
forma această societate socialistă, trebuie, în primul rând, ca fiecare națiune 
să fie liberă să se exprime. 

În fata anumitor rezistențe manifestate printre colaboratorii săi, Lenin 
a răspuns printr-o paralelă cu bunurile familiale: „Nu avem de gând să 
indemnam femeile să divorțeze de soții lor. Dorim, totuşi, ca ele să fie libere 
s-o facă. Existența acestei posibilități este o garanţie indiscutabilă că 
legătura continuă dovedeşte că ea este liber consimtita.” 

Pe 2 noiembrie, la o săptămână după revoluție, a fost proclamată 
Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei. Consiliul comisarilor poporului a 
hotărât să adopte următoarele principii, ca bază a activităţii lui: 

1). Egalitatea şi suveranitatea popoarelor Rusiei; 

2). Dreptul popoarelor la autodeterminare, inclusiv la separare; 


3). Dreptul de a forma state independente; 

4). Abolirea oricăror privilegii şi exclusivisme naţionale sau religioase; 

5). Dezvoltarea liberă a minorităţilor naționale şi a grupurilor etnice 
locuind pe teritoriul Rusiei. 

Şefii bolşevici ignorau forța naționalismului aşa cum au ignorat şi 
complexitatea problemei agrare. 

Lenin şi Stalin erau convinşi că după Declaraţia drepturilor popoarelor 
Rusiei popoarele ce nu aparțineau grupului etnic rus se vor alătura 
exemplului acestuia, că vor demola capitalismul şi burghezia, capitalistă 
sau semicapitalistă, făcând propria revoluție structurală şi că, odată lichidat 
trecutul, aceste popoare vor intra într-o vastă uniune liberă de naţiuni 
socialiste. 

Era, evident, o viziune himerică a evoluției istorice posibile, o proiecție 
utopică a umanității. 

Lenin şi Stalin priveau societățile omeneşti în maniera simplistă în 
care strategii de cafenea discută problemele complicate ale războiului. 

Lupta între clase a existat, fără îndoială, în toate fazele evoluției 
societăților omeneşti; o luptă care uneori a fost atât de aspră, încât a dus la 
războaie civile, punând în joc însăşi existența statelor. Dar s-a putut verifica 
şi prezența unității diverselor clase, atunci când statul căruia îi aparțineau 
era în conflict cu un alt stat național. 

Lenin si Stalin erau convinşi că lupta dintre națiuni isi va diminua 
violența distrugătoare, atunci când clasele dominante îşi vor pierde puterea 
prin exproprierea capitalului, iar proletariatul va lua conducerea afacerilor 
politice şi economice. 

Primele naţiuni care au beneficiat de principiile prevăzute in 
Declaraţia drepturilor popoarelor au fost finlandezii, lituanienii şi estonienii, 
constituind cele trei republici baltice. 

Hotărârea acestor trei națiuni purta amprenta unei spiritualitäti 
nationale, dezmintind iluziile ce prezidaseră la redactarea faimoasei 
Declaraţii din 2 noiembrie 1917. 

În faţa comitetului executiv central al sovietelor, Stalin făcea, pe 22 
decembrie 1917, următoare mărturisire: „Privind atent vom observa că, fără 
a-i analiza intențiile, Consiliul comisarilor poporului a acordat libertatea nu 
poporului, nu reprezentanților clasei muncitoare din Finlanda, ci burgheziei 
finlandeze, care a luat puterea şi a primit independența din mâinile 
socialiştilor ruşi. Pentru aceasta, trebuie blamată lipsa de îndrăzneală şi de 
înțelegere a social-democratilor finlandezi, dar, pentru nimic în lume, 
Consiliul comisarilor poporului nu-şi va trăda propriile angajamente 
nerecunoscând independența Finlandei. Chiar dacă a fost blamat pentru 
politica sa, Consiliul a tratat revendicările burgheziei finlandeze cu o 
perfectă impartialitate.“ 


Stalin făcea haz de necaz, aşteptând un moment mai prielnic pentru a 
se răfui cu social-democratii. 

Şefii bolşevici, Buharin, Dzerjinski şi alții au protestat față de această 
atitudine care reprezenta o concesie inutilă făcută naționalismului burghez 
al micilor națiuni, un privilegiu defavorabil revoluției ruse. 

Sustinut de Lenin, Stalin s-a menţinut pe calea principiilor, cu gândul 
ascuns de a re-examina problema, odată obținută victoria împotriva 
rezistentelor interne. 

Prima dintre aceste rezistențe a fost aceea a Ucrainei. Hatmanul 
(generalul) Petliura, generalul Kaledin şi „Rada“ (adunarea naţională 
ucraineană), au refuzat trecerea trupelor bolşevice spre bazinul carbonifer 
Donețk. 

Totul demonstra o realitate națională pe care guvernul bolşevic a 
trebuit s-o înfrunte pe neaşteptate. Care era, în această perioadă, situația 
Basarabiei? 

În prima fază a descompunerii armatei ruse, când ruşii voiau pace 
separată — „cu picioarele la spinare”, cum zicea Lenin —, luând-o la fugă 
încă de la primele explozii, Basarabia a cunsocut teroarea fugarilor — jafuri 
şi asasinate, anarhie totală, declanşată într-o provincie cu tradiții de 
ospitalitate. Toate acestea au determinat accelerarea procesului de 
independenţă şi separare de Rusia, care nu lăsase poporului român nici o 
amintire favorabilă. 

Doi membri importanți ai mişcării naționaliste româneşti din 
Basarabia — Murafa şi Hodorogea, iar mai târziu Mateevici — au fost 
asasinați. A fost semnalul cel mai important care i-a avertizat pe basarabeni 
să-şi organizeze apărarea. De îndată ce Ucraina şi-a declarat independența, 
Basarabia se găsea, din punct de vedere geografic, separată de Rusia. Noul 
stat ucrainean a încercat s-o încorporeze în iunie 1917 şi să formeze a 9-a 
circumscripție administrativă (gubernie) rusă. Această încercare s-a lovit, 
însă, nu numai de opoziția aprigă a organizaţiilor basarabene, ci şi de aceea 
a minorităţilor naţionale. În această situaţie, comitetul revoluţionar de la 
Odessa a trebuit să renunţe la proiect. 

În Basarabia, reprezentanţii vechilor partide politice ruseşti, cu 
tendinţe centralizatoare şi partizani tenaci ai imperialismului rusesc, ca şi 
funcționarii din administraţie, toți, fără excepție, executanti ai politicii de 
rusificare a Basarabiei, înțelegând importanța mişcării naționaliste 
româneşti, au început agitația împotriva basarabenilor. 

Delegații militarilor romani în comitetul de la Odessa şi în Partidul 
național au hotărât convocarea unui mare congres militar, care a avut loc 
între 2 şi 9 noiembrie 1917 la Chişinău. Mai mult de 300.000 de români 
basarabeni au fost reprezentaţi la acest congres de către 989 de deputaţi 
care fuseseră mobilizați pe diverse fronturi de luptă. 


Congresul a fost evenimentul cel mai important pentru români si cel 
mai neaşteptat pentru ruşi. S-a hotărât soarta viitoare a Basarabiei. 
Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a acesteia, care 
devenea o republică federativă a Rusiei, având un guvern provizoriu şi un 
„imputernicit” al poporului moldovean. 

În plus, congresul a naționalizat armatele moldoveneşti, care au fost 
constituie în unități denumite „cohorte”. S-a hotărât, de asemenea, 
convocarea unei adunări care trebuia să cuprindă reprezentanți ai româ- 
nilor moldoveni, ai minorităților naționale din Basarabia, ai țărănimii şi ai 
breslelor. 

Trebuie remarcat că, încă de la primii paşi făcuți de basarabeni în 
vederea creării unui stat independent, ei au avut grijă să asigure tuturor 
minorităților dreptul de a-şi putea urma dezvoltarea culturală şi economică. 
Acest spirit de dreptate corespundea naturii românilor, intelegatori în 
general, dar mai ales celei a moldovenilor dintre Carpaţi şi Nistru. Un 
element neprevăzut va aduce o contribuţie importantă la organizarea şcolilor 
din Basarabia. Românii din Transilvania, care aparținuseră regimentelor 
austro-ungare şi fuseseră făcuți prizonieri de către ruşi, au fost eliberaţi 
pentru a putea fi trimişi şi încadraţi în rândurile armatei române. 

În cursul anului 1917, imediat după prăbuşirea ţarismului, s-au 
recrutat, din rândurile acestor unități de voluntari români, învățători care 
predau alfabetul latin țăranilor basarabeni din satele moldoveneşti. 
Populaţia acestei provincii folosea până atunci alfabetul chirilic. Această 
inițiativă a înlesnit basarabenilor cunoaşterea culturii româneşti. Initiativa 
modestă, dar de o mare importanță. Guvernele țariste nu avuseseră nici un 
interes să creeze şcoli pentru români care reprezentau, totuşi, 75% din 
populația Basarabiei. Istoria Moldovei se transmitea prin tradiție orală şi 
conştiinţa națională îşi extrăgea forța din această tradiție. 

Dorinţa Basarabiei de a se uni cu România nu era, evident, suficientă, 
mai era nevoie şi de un concurs de împrejurări internaționale favorabil. 
Rusia se dezmembra; România era constrânsă să facă pace separată în 
condiții umilitoare, în timp ce Puterile Centrale dictau. 

Puterile Antantei şi, în special, şeful guvernului francez, Georges 
Clemenceau, erau împotriva păcii separate. ,Tigrul”, care fusese emoționat 
până la lacrimi de martiriul României, nu putea concepe că, la sfârşitul 
eforturilor sale eroice, abandonată pe câmpul de luptă de aliata sa, Rusia, 
România izolată n-avea altă soluție decât o pace separată, în conditile cele 
mai umilitoare. 

Guvernele şi presa aliaților aveau retineri după semnarea păcii de la 
Brest-Litovsk. O spune Saint-Aulaire: „Toată ingaduinta pentru enorma 
trădare a Rusiei...” Pe de altă parte, o severitate absurdă fata de România, 
pentru care toate puterile aliate au dat dovadă, încă de la început, de 
indiferență, cu toată că îi impuseseră, de-o manieră absolută, intrarea în 


război. Sarrail, a cărui ofensivă pornită din Salonic trebuia să preceadă 
intrarea României în război, nu s-a clintit, iar despre Rusia nici nu merită 
să vorbim. 

La sfârşitul anului 1917, Moldova, această parte a României, 
constituia, cum spuneau reprezentanții aliaţilor, „o insulă de onoare într-un 
ocean de noroi.” 

Opoziția aliaților la încheierea unei păci separate însemna un act de 
sinucidere pentru România. La ce ar fi putut servi refuzul de-a accepta 
negocierile în vederea unei asemenea păci? Doar la publicarea unui 
comunicat care să dovedească solidaritatea politică a blocului aliat. 

Prudent, I. Brătianu s-a adresat aliaţilor: „Ţin înainte de toate să-mi 
menţin, orice s-ar întâmpla, solidaritatea cu aliaţii mei. În ceea ce mă 
priveşte, nu voi semna o pace separată, nici capitularea, dar pot, înainte de 
a mă retrage, să dau regelui un sfat. Trebuie oare, atunci când prelungirea 
luptei pare un sacrificiu inutil, să te supui inevitabilului? Sau trebuie, 
dimpotrivă, să lupti până la ultimul om cu riscul de a vedea dispărând tot 
ceea ce a mai rămas din tara?“ Contele de Saint-Aulaire descrie acest 
moment dramatic: „Dl. Brătianu, care avea lacrimi în ochi pronuntand 
aceste ultime cuvinte, ne-a rugat imediat să-i spunem părerea noastră. 
Gravitatea răspunsului ne obliga să-l cerem de la guvernele noastre, 
singurele abilitate să-l hotărască potrivit datelor unei situaţii generale pe 
care o cunoşteau mai bine decât noi.“ 

S-au redactat telegrame cu un text identic, către guvernele din Paris şi 
Londra, cu următoarea menţiune: „Spiritul de disciplină şi de sacrificiu de 
care armata română a dat deja dovadă, în împrejurări dintre cele mai 
deprimante, permite să mai contăm încă pe ea pentru a reţine forțe inamice 
importante, atâta vreme cât va fi aprovizionată. În acelaşi timp, ne putem 
îndoi de durata acestei rezistențe în condițiile materiale şi morale în care ea 
se va produce. Pe de-o parte este vorba de o luptă disperată, pe un front al 
cărui spate, devastat deja, va fi prada a cinci sau şase sute de mii de ruşi 
înarmați, puşi pe jaf. Pe de alta parte, acest sacrificiu suprem n-ar avea ca 
rezultat imediat decât alinarea puterilor aliate care n-au ştiut să salveze 
România de la dezastru, după ce au impiicat-o în cele mai dureroase 
încercări. N-ar fi oare riscant să ne-o înstrăinăm pentru totdeauna, făcând-o 
să plătească la un asemenea pret solidaritatea cu noi, mai ales că, spre 
deosebire de Belgia şi Serbia, ea a intrat în război de bunăvoie? Viitorul 
cauzei noastre comune în România va fi mult mai bine păstrat dacă, în ziua 
în care continuarea luptei nu va putea avea alt rezultat decât prelungirea 
agoniei armatei şi expunerea la o capitulare fără condiţii, guvernul român, 
în acord cu aliaţii săi, o va dispersa, după distrugerea întregului material. În 
acest caz, estimăm că menţinerea regelui, sau cel putin a dinastiei şi a 
guvernului actual — dacă inamicul consimte să trateze cu ei —, ne va oferi 
garanții maxime. Din cauza incertitudinii şi incoerentei lucrurilor în Rusia, 


este prudent să introducem printre previziunile noastre o situație care, desi 
pare disperată la început, s-ar putea restabili datorită Japoniei şi Statelor 
Unite.“ ° 

Odată acoperit de reprezentanții aliaților, Brătianu a demisionat, 
recomandând regelui să-l însărcineze cu declanşarea negocierilor, pentru 
încheierea unei păci separate, pe generalul Averescu. Tratativele au început 
la Buftea. 

Noul şef al guvernului era însoțit de Constantin Argetoianu, care 
fusese mult timp la post ca diplomat la Viena şi Roma. În aceste negocieri 
Austro-Ungaria avea ultimul cuvânt. Germanii ceruseră schimbarea 
dinastiei şi pedepsirea „trădătorului” Hohenzollern. Această soluție nu l-a 
avut ca partizan decât pe Petre Carp. Între regele Ferdinand şi Czernin, 
ministrul de Externe al Austro-Ungariei, a avut loc o întrevedere secretă în 
gara Pădureni, nu departe de Mărăşeşti. S-a ajuns la o înțelegere în legătură 
cu Basarabia, compensând mutilările pe care România urma să le sufere 
prin tratatul ce trebuia să se încheie. Situaţia în Basarabia se agrava din ce 
în ce mai mult, din cauza mulțimii de soldați ruşi care abandonaseră 
frontul. Această mulțime — odată trecut Prutul — nu mai întâlneau nici o 
forță politică sau militară suficient de puternică spre a asigura viața 
basarabenilor, victime ale tâlhăriilor dezertorilor ruşi. 

Pe 26 ianuarie 1918, la cererea conducerii politice a Basarabiei, 
Divizia 11 română, sub comanda generalului Broşteanu, a trecut Prutul şi 
şi-a făcut intrarea în Chişinău, însoțită de delegații Sfatului țării, prezidat de 
Pelivan. În gara Călăraşi, generalul Broşteanu a fost primit de preşedintele 
republicii moldovene Ion Inculeţ. La vestea sosirii trupelor române, bandele 
de dezertori şi jefuitori ruşi au fugit. 

Comandantul forțelor româneşti a fost invitat să participe la o şedinţă 
solemnă a Sfatului ţării. Membrii guvernului şi alte personalități marcante 
au exprimat gratitudinea Republicii Moldova fata de regele Ferdinand, 
guvernul şi armata română pentru răspunsul prompt dat apelului ei. 

Vechi naționalist basarabean, Pelivan a declarat pentru prima dată în 
mod oficial că „lupta pentru unitate naţională a început”. În afara diviziei 
sus-mentionata, Divizia 13 română a ajuns în sud, în timp ce Divizia 2 de 
cavalerie făcea legătura între nordul şi sudul Basarabiei. 

Pe 26 februarie 1918, dr. Inculeţ şi dr. Ungureanu au fost primiți de 
generalul Averescu, primul ministru român, el însuşi fiu de ţărani români 
din Basarabia. Ei i-au expus situația acestei provincii şi l-au informat 
despre starea de spirit care domnea acolo fata de unirea cu România, 
arătându-i rezultatele unei anchete făcute de guvernul Republicii Moldova 
asupra acestui subiect. Generalul Averescu i-a sfătuit pe cei doi să păstreze 
pentru moment forma de republică independentă moldovenească, pentru 


9 Text tradus din limba franceză, aşa cum a fost reprodus de autor (n.r.). 


Basarabia, aşteptând condiţii mai prielnice pentru realizarea unirii. 
Atitudinea premierului român şi sfatul de a temporiza se explicau prin 
negocierile ce începuseră la Buftea. 

Puterile Centrale îşi mărturisiseră intenţia de a lua Dobrogea, oferind 
Basarabia în compensație. La această propunere generalul Averescu a 
răspuns: ,Vreti să ne luaţi Dobrogea ce ne aparține şi să ne dati în schimb 
Basarabia care nu vă aparține”. Generalul n-a acceptat ideea ca Basarabia 
să fie obiect de compensație. El voia ca unirea acestei provincii moldoveneşti 
cu România să se facă pe baza principiilor de autodeterminare, aşa cum 
ferm doreau basarabenii. Generalul Averescu tinea cont de evoluția 
războiului după intervenția Statelor Unite, ceea ce compensa din plin pacea 
de la Brest-Litovsk. 

Între timp, guvernul generalului Averescu a demisionat, fiind înlocuit 
de un guvern Alexandru Marghiloman, recomandat regelui de Czernin, în 
cadrul întrevederii din gara Pădureni. 

Critica ce i-a fost adusă generalului Averescu se reducea la faptul că 
cedase prea mult Austro-Ungariei, deşi Brătianu îl sfătuise să nu-şi lase 
sabia în anticamera sălii conferinţei de pace! În realitate există o oarecare 
justificare a acestei critici, deoarece Puterile Centrale voiau pacea pe frontul 
de est, pentru a putea rezista pe cel de vest. 

Argetoianu, care conducea de fapt tratativele în numele guvernului 
român, pleca de la convingerea că Puterile Centrale vor pierde războiul. 
Pentru a justifica pacea separată, deci, trebuiau nişte condiţii dintre cele 
mai dure, mai ruinătoare, spre a face să reiasă în modul cel mai evident 
situația de victimă a României. Abandonată de aliaţii săi, ce nu-i puteau 
veni în ajutor din cauza poziției geografice, România era obligată să se 
încline în fața unui diktat, nu să semneze un tratat de pace. Argetoianu 
aprecia, ca termen probabil pentru epuizarea Germaniei şi dezmebrarea 
Austro-Ungariei, luna noiembrie 1918, adică înainte ca Puterile Centrale să 
poată trage foloasele de pe urma păcii impuse României. 

Şi aici nu s-a înşelat. 

În Tratatul greşit, Charles Maurras îi acuza pe cei ce redactaseră 
tratatul de pace cu Germania de a nu fi luat ca model tratatul impus 
României, prin pretinsa „Pace de la Bucureşti”. Asta spune totul. 

În perspectiva celor cincizeci de ani scursi, acest tratat apare, evident, 
ca o pregătire monstruoasă pentru o exploatare colonială a României. El 
pare a fi fost luat drept model de Rusia Sovietică, atunci când a impus 
diktatul din 1946. 

Basarabenii au înțeles că amânările pot complica viitorul procesului 
de unire cu România. Primele seimne în acest sens n-au întârziat să apară. 
Guvernul ucrainean, sub pretextul unor drepturi fictive asupra teritoriului 
Basarabiei (niciodată un stat ucrainean nu şi-a exercitat suveranitatea 
asupra acestuia), a cerut să participe la negocierile de la Bucureşti. A fost de 


ajuns pentru conducătorii politici ai Basarabiei ca să-i determine să-şi 
grăbească hotărârea. 

Pe 2 martie 1918, o delegație a Statului țării formată din Inculeţ, 
Halippa şi Ciugureanu, s-a deplasat la Iaşi, pentru a intra în contact cu 
noul guvern Marghiloman. Toţi aceşti delegați lucraseră, împreună cu 
Constantin Stere, încă din 1905, pregătind primele cadre ale mişcării 
naţionaliste. În 1918, Stere conducea acţiunea care trebuia să proclame 
unirea. 

Ar fi greşit să credem că guvernul sovietic era indiferent la aceste 
mişcări ale românilor din Basarabia şi la hotărârea de reintegrare a 
Basarabiei în Moldova, teritoriu amputat in 1812, sub Alexandru I, în 
ajunul campaniei lui Napoleon. 

Bătrâna revoluționară Bresta Breskovskaia, supranumită bunica 
revoluției, se deplasa peste tot în Basarabia pentru a combate ideea unirii. 
Elocventa pasionată a lui Stere răspundea manevrelor Petrogradului. În 
tinerețe, el fusese vecin de celulă cu Lenin şi Pilsudski, în închisoarea 
Petropavlovsk. 

Încă de la prima reuniune, basarabenii au declarat că vor realizarea 
imediată a unirii, cu două rezerve: prima se referea la eventuala impresie 
proastă a aliaților în privința unirii, proclamată şi reuşită sub auspiciile 
unui guvern germanofil Brătianu, care supraveghea din umbră 
desfăşurarea discuțiilor, a sfătuit să fie consultați reprezentanții Antantei. 

Marghiloman şi ministrul Afacerilor Externe C.C. Arion s-au raliat 
acestei sugestii. 

Ministrul Italiei, Fasciotti, a dat un răspuns evaziv. Barclay, ministrul 
Angliei, a declarat că guvernul său nu va pune piedici, odată unirea 
realizată. Ministrul Statelor Unite, Vopicka, a susținut puternic unirea, 
subliniind că Antanta putea, aprobând-o, să înfăptuiască un act de 
dreptate. Căci indiferent de durata stăpânirii acestui teritoriu de către 
Rusia, un secol nu poate transforma natura bunului stăpânit. Cu aceeaşi 
căldură şi un accent de prietenie sinceră, ministrul Franței, de Saint- 
Aulaire, a oferit delegaților Sfatului țării următoarea părere: „Faceţi unirea 
cât mai repede. Nu va fi nimeni printre aliați care să nu susțină acest 
început de înfăptuire a marii Românii.” În sfârşit, Brătianu le-a declarat 
basarabenilor, la rândul lui, că unirea odată realizată, nu va mai putea fi 
distrusă. 

A doua rezervă a delegaților se referea la caracterul conservator al 
guvernului Marghiloman. Când Partidul Liberal luase puterea, au fost făcute 
alegeri pentru Constituantă (mai 1914), care trebuia să dezbată reforma 
electorală şi cea agrară, preconizând limitarea proprietății agricole la 500 
ha, deci lichidarea marii proprietăți. Or, această diminuare radicală a marii 
proprietăți antrena, pe plan politic, dispariția Partidului Conservator. 
Marghiloman, unul dintre cei mai mari proprietari, a combătut reformele. 


Basarabenii cunoşteau atitudinea sa fata de aceste probleme. Ei încercau, 
deci, o teamă legitimă şi erau indreptatiti să aibă rezerve, dorind să aibă 
posibilitatea de a păstra reformele pe care republica moldovenească dintre 
Prut şi Nistru le reuşise în scurta sa existență. Această rezervă a fost admisă 
fără cea mai mică împotrivire. 

Sfatul țării, care trebuia să voteze unirea, era compus din 1381 de 
membri. Pe 9 aprilie 1918, când urma să fie votată, 13 deputaţi erau 
absenți. 

Delegații ucraineni, bulgari şi germani au declarat ca se abtin, 
neavând mandat precis de a se pronunța in problema unirii. 

În acelaşi mod au acţionat şi deputaţii grupaţi în jurul ţiganilor. 
Dintre aceştia, 26 erau elemente străine de Basarabia. Cea mai mare parte 
aparținea corpului didactic rus, constituind cadrele din şcolile secundare 
ruseşti din Basarabia, având misiunea de a intensifica rusificarea în epoca 
țaristă. 

Rezultatul votului a fost: 86 pentru, 3 împotrivă, 36 abţineri. Un 
bulgar si doi ucraineni au votat împotriva declaraţiei de unire. 
Reprezentantul polonezilor a votat pentru, cu entuziasm, declarând că o face 
„Aşa cum o cer moldovenii, stăpânii indigeni ai acestei tari!” 

lată textul declaraţiei supusă votului: „În numele poporului 
basarabean, Sfatul țării declară: Republica Democratică Moldovenească 
(Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi 
vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani 
din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, 
pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi 
înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.” 

După vot, premierul Marghiloman, luând cunoştinţă de hotărârea 
Sfatului țării, a proclamat, în numele regelui Ferdinand si al poporului 
român, unirea pentru totdeauna a Basarabiei cu România. 

Pe 12 aprilie 1918, membrii guvernului fostei Republici Moldoveneşti 
s-au dus la Iasi pentru a înmâna regelui actul unirii. Era primul pas spre 
înfăptuirea vechii Dacii. Începea cu Basarabia, ultimul fragment de pământ 
românesc smuls României. Era şi o mare consolare pentru poporul român, 
în momentul în care condiţiile de pace impuse de Puterile Centrale reduceau 
România la situaţia de colonie. 

Data de [27 martie] 9 aprilie 1918, când Sfatul țării a votat unirea, are 
o valoare cu totul specială. În acel moment tratativele de pace erau în curs 
la Bucureşti. Basarabia nu era cedată României sub auspiciile germano- 
austriece. Ea s-a unit cu România — din care fusese smulsă în 1812 — pe 
baza principiului autodeterminării popoarelor. 

Preliminariile păcii, semnate de Argetoianu la Buftea, erau cum nu se 
poate mai umilitoare; era o pace dictată şi nu negociată. 


Armistitiul expirase pe 5 martie si a fost prelungit cu 14 zile, cele 
două părți declarându-se de acord ca în acest interval să fie încheiată pacea 
defintivă, pe următoarele baze: 


1. — România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre; 

2. — Puterile Cvadruplei Alianțe vor avea grijă să asigure României o 
cale comercială spre Marea Neagră, la Constanta; 

3. — România acceptă, în principiu, rectificările cerute de Austro- 
Ungaria, la frontiera austro-ungară-română; 

4. — Ea admite, de asemenea în principiu, măsurile economice 
corespunzând situației; 

5. — Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel putin opt 
divizii; 

6. — Trupele române vor evacua imediat teritoriile monarhiei austro- 


ungare pe care le ocupă; 

7. — Guvernul român se obligă să faciliteze, pe cât îi stă în putere, 
transportul pe cale ferată al trupelor Puterilor Centrale, prin Moldova şi 
Basarabia, spre Odessa; 

8. — România se obligă să concedieze imediat toţi ofițerii puterilor cu 
care Cvadrupla Alianţă este în război şi care se mai găsesc încă în serviciul 
ei; puterile Cvadruplei Alianțe vor asigura libera trecere a acestor ofițeri; 

9. — Tratatul intră în vigoare imediat. 

Această bază monstruoasă de pace ne pare cu atât mai absurdă cu 
cât, încă din iunie 1917, împăratul Carol al Austriei adresase o nouă 
scrisoare împăratului Germaniei, în care sublinia nemulțumirile crescânde 
ale popoarelor Austro-Ungariei şi imposibilitatea continuării războiului. 

La sfârşitul lui 1916, când Puterile Centrale se găseau pe malul 
Siretului — aşa cum fusese stabilit prin acordurile secrete Stürmer-von 
Jagow, în vederea unei păci separate între Rusia şi Germania — generalul 
Ludendorff rezuma situația militară cu aceste cuvinte: „Dacă războiul se 
prelungeşte, înfrângerea este inevitabilă”! 

La începutul lui iulie 1917, Kronprinz-ul îi adresa Kaiser-ului o 
scrisoare pe care o reproducem şi care a fost publicată în 1920 de cotidianul 
„Le Matin”: 

„A sosit timpul să facem bilanțul şi să-l comparăm cu cel al 
inamicilor, pentru a constata, cu justete şi precizie, de ce cantități de 
alimente şi de ce rezerve militare mai dispune patria noastră. Care sunt 
rezervele sale militare, munitiile, armele şi materialul pe care le mai poate 
fabrica în stadiul actual. În mod sigur suntem mult mai slabi decât 
duşmanii noştri. Dar bilanțul material nu înseamnă nimic pe lângă cel 
moral. Starea de spirit a poporului, după imensele sacrificii la care au 
consimțit familiile germane, este deplorabil. Mizeria creşte, iar disperarea se 
manifestă tot mai deschis. Este întotdeauna foarte neliniştitor, în perioadele 
revoluționare, să vezi femeile pierzându-şi speranța, cum este cazul femieilor 


germane, de obicei atât de eroice. Mortalitatea infantilă creşte în proporții 
înspăimântătoare, bolile contagioase se înmulțesc. 

Austria este în aceeaşi situație, ba chiar viata acolo este şi mai putin 
suportabilă decât în Germania. Împăratul Carol este, desigur, unul dintre 
prietenii noştri fideli, dar dacă va trebui să aleagă între ruinarea totală a 
Austriei şi un mod de a o salva, abandonandu-ne, datoria fata de popoarele 
sale îi impune să se despartă de noi. Bulgaria şi Turcia nu pot continua 
lupta. 

Speranța pe care ne-am pus-o în războiul submarin este zadarnică, 
amiralitatea repetă fără încetare că în câteva săptămâni vom fi salvați — să 
lăsăm să treacă aceste câteva săptămâni şi să vedem rezultatele. Dacă ele 
nu justifică aşteptările noastre, să căutăm fără întârziere încheierea păcii. 
Nu mai este vorba de victorie, de extinderea Germaniei sau de glorie, este 
vorba de viața poporului german. Nimic altceva nu trebuie să ne fie mai 
scump. Dinastia noastră va fi în pericol ? Este o mare nenorocire, fireşte, 
pentru tine şi pentru mine, dar nu înseamnă nimic fata de dezastrul care 
amenință poporul german. 

S-o spunem deschis: nu trebuie să ne mai gândim la Belgia. Să 
renuntäm la orice anexiune, chiar şi în est. Trebuie să angajăm tratative cu 
duşmanii. Aminteste-ti de marele nostru strămoş Frederic, care a fost 
înfrânt de o coaliție, dar al cărui nume a rămas mare în istorie. Trebuie să 
angajăm tratative cu inamicul.“ 

Deci la începutul lui iulie 1917, înaintea bătăliilor de la Mărăşti, 
Mărăşeşti şi Oituz, de al căror sfârşit victorios înaltul Comandament german 
nu se se îndoia, Kronprinz-ul recunoştea situaţia tragică a Germaniei şi 
Austriei, recomandând ca unică soluție încheierea păcii. 

Cum se pot explica atât de durele condiţii impuse României, atunci 
când moştenitorul tronului Germianiei scria această scrisoare, din Cartierul 
său General din Karlsburg, de pe câmpul de luptă, de unde trebuie să fi 
avut o imagine exactă a situației? 

Începând cu 1915, succesorul Papei Pius al X-lea îl sondase pe Kaiser 
în privința Alsaciei şi Lorrenei. Pe 26 iunie 1917, Monseniorul Pacelli, în acel 
moment nunțiu apostolic la Munchen, mai târziu secretar de stat al 
Vaticanului şi ulterior Papă, a fost primit de cancelarul Bethmann-Hollweg, 
căruia i-a pus o serie de întrebări privind scopurile războiului Germaniei şi 
condițiile de pace. Cancelarul a relatat el însuşi această conversație cu 
nunțiul papal: „Am fost convins că prin răspunsuri pe cât de precise posibil 
voi putea stabili bazele pe care se va trata pacea şi că Anglia şi aliaţii vor 
accepta această pace.” În ceea ce priveşte Franţa, soluția lui Bethmann- 
Hollweg era că „ea putea obține Lorrena, dar nu şi toată Alsacia”. 

Papa Benedict al XV-lea a însărcinat un ziarist francez să-i comunice 
ministrului de externe al Franței această declarație a cancelarului 


Germaniei: „Germania este gata ca, sub auspiciile papalității, să intre în 
tratative, pe baza dezarmării şi a constituirii unei Societăți a Naţiunilor.“ 

Propunerile baronului de Lancken, înalt comisar al Germaniei în 
Belgia şi purtător de cuvânt oficial al lui Wilhelm al II-lea pe lângă Aristide 
Briand, au fost transmise prin văduva unui senator belgian, contesa de 
Merode, constituind o mărturie de netăgăduit a dorinței împăratului 
Germaniei de a pune punct războiului. 

Iată răspunsul lui Briand: 

„1. — Evacuarea departamentelor invadate; 

2. — Restituirea Alsaciei şi Lorrenei; 

3. — Despăgubiri pentru stricăciunile suferite.” 

În noiembrie 1917 Briand a primit vizita baronului Coppée, care venea 
să-i confirme deschiderile baronului Larcken. Coppee a făcut legătura între 
Briand şi premierul belgian, baronul Broqueville. Acesta din urmă îi declară 
că socoteşte propunerea demnă de-a fi luată în considerare. 

O conferință ţinută la Palatul Bourbon, sub preşedinţia lui Painlevé — 
şeful guvernului —, Ribot, ministrul afacerilor externe şi Briand, a hotărât 
să-i incredinteze celui din urmă redactarea unei note, pentru a formula în 
scris oferta primită. Această notă trebuia să servească drept bază pentru 
consultările confidentiale cu aliații Franței. Ea a fost citită într-o zi in 
Cameră, într-un comitet secret, dar n-a fost publicată decât mult mai târziu, 
în ziarul „Le Matin”. Să mai adăugăm că nota lui Briand era datată 20 
septembrie 1917. 

Toate aceste date demonstrează contrastul evident între exigenţele 
excesive formulate de Germania (în preliminariile de pace cu România) şi 
situația militară a Puterilor Centrale ca şi fata de schimbarea produsă prin 
intrarea Statelor Unite în război. 

Este util de subliniat şi contrastul dintre situaţia reală şi încercările 
sincere de a ajunge la o pace de compromis, care, de altfel, din punctul de 
vedere românesc, ar fi fost un dezastru. 

Aceasta reiese cu claritate din lucrarea prințului Sixte de Bourbon, 
Oferta de pace separată a Austriei, publicată la Plon, ca şi din atitudinea lui 
von Kuhlmann şi a lui Czernin în cursul negocierilor de la Buftea. Din 
cartea prințului Sixte, rezultă că se pregătea următoarea împărțire: „Alsacia 
şi Lorrena, Franţei; Constantinopolul şi Bucovina, Rusiei; Trento şi Trieste, 
Italiei: Serbia restaurată în defavoarea Albaniei.” Referitor la negocierile de 
la Buftea, protestele şi explicaţiile delegaților români erau inutile. 
Reprezentanţii Puterilor Centrale înțelegeau să-şi impună textele pregătite 
dinainte, replicând invariabil: „Dacă, în loc să ne găsim la Bucureşti, ne-am 
fi aflat în altă parte şi voi ne-ati fi tratat la fel.” 

În cursul şedinţelor, profesorul de Drept internațional Misir, văzând 
această parodie de negocieri, nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile. Ministrul 
plenipotenţiar german Kriege a considerat potrivit să-l consoleze, spunându- 


i: „Nu plangeti pentru atâta lucru, asta nu-i nimic fata de ceea ce pregătim 
Franței şi Angliei pentru pacea în vest”. 

Aceste avertismente erau date pe 25 martie 1918, cu două luni 
înaintea dezastrului Germaniei. Ele erau, evident, transmise la Paris şi 
Londra, făcând imposibilă o altă pace ca aceea de la Versailles. Nimeni nu 
mai avea încredere în buna credință a Puterilor Centrale. 

Tratatul de pace de la Bucureşti era cu atât mai voluminos, cu cât se 
adăugaseră convenţii adiționale conținând un număr enorm de dispoziții 
concepute minuțios conform spiritului birocrației, in special al celei 
germane. Fiecare dintre aceste dispoziții era ca o sfoară, legând şi mai 
strâns victima diktatului, suprimând, de fapt, libertatea României, trans- 
formand-o dintr-un stat independent într-un vasal, cvasi colonial. 

In fond, tratatul de pace cu toate convențiile anexe (pentru a permite o 
exploatare în profunzime) avea ca scop şi perpetuarea unui regim de 
ocupaţie militară, la care se adaugă mutilarea teritoriului României. 

Acest tratat a fost semnat la Bucureşti pe 9 mai 1918, cu şase luni 
înaintea prăbuşirii Puterilor Centrale. Putem afirma că von Kuhlmann, 
Kriege şi restul delegaţiei Puterilor Centrale au dat dovadă de o mare miopie, 
frizând prostia, prin prevederile excesive ale tratatului, mergând până la 
suspendarea independenţei României. Totul era prevăzut. 

Germanii încercaseră în timpul războiului valoarea militară a 
românilor, combativitatea şi incapatanarea lor în apărarea fiecărei palme din 
pământul patriei, chiar si la începutul campaniei, cand inferioritatea 
armamentului le reducea substanţial şansele de succes. Ei cunoşteau 
condițiile în care forțele române au continuat să lupte vitejeşte, chiar având 
alături un aliat, Rusia, uneori trădător, alteori cu trupele anarhice, fugind 
de pe front, lăsând tranşeele goale şi au obţinut, totuşi, victoriile din iulie şi 
august 1917. Din aceste cauze, prima grijă a germanilor a fost de a pune 
armata română într-o stare de completă inferioritate, nu numai pentru a nu 
mai fi capabilă de-o acțiune ofensivă, ci de-a nu mai putea nici măcar să se 
apare în eventualitatea unui atac al Ungariei sau al Bulgariei. 

Pentru a pune la adăpost viitorul Austro-Ungariei, s-a impus 
României controlul manifestărilor culturale şi al politicii naționale, adică 
dreptul Vienei şi al Budapestei de-a supraveghea aceste activități. 

În ceea ce priveşte aservirea economică şi financiară a României, s-a 
prevăzut că toate resursele şi bogăţiile naţionale să fie controlate şi 
exploatate de germani. Putem spune că era vorba în general, despre 
strămoşii celebrelor „Sovrom“-uri impuse de sovietici României in 1947. La 
fel de perfide, ele trebuiau să asigure beneficiile exploatării fără a-şi asuma 
cheltuielile, responsabilitatea şi riscurile administrării. 

Oricât de paradoxal ar părea, excesele acestui diktat (prezentat ca un 
tratat de pace) erau benefice pentru România, punând Antanta în fața 
propriilor responsabilități. 


România, care îşi îndeplinise obligaţiile conştiincios si dincolo de orice 
aşteptări — in timp ce aliații săi nu respectaseră nici unul dintre 
angajamente — a văzut, în momentele cele mai tragice, cum Anglia îi refuză 
drepturile recunoscute prin tratatul de alianță. 

Pe 5 ianuarie 1918, cu trei zile înainte de publicarea programului 
preşedintelui Wilson, Lloyd-George, primul ministru al Angliei, făcea 
următoarea declarație în fata congresului Sindicatelor Muncitoresti (Trades- 
Unions): „Trădarea ruşilor ne impune o revizuire a tratatelor, iar 
dezmembrarea Austro-Ungariei devine irealizabilă”. Era o renegare brutală a 
tuturor angajamentelor luate față de România. 

Reprezentanţii Puterilor Aliate, care cunoscuseră de la o zi la alta 
lupta eroică şi sacrificiile inimaginabile acceptate de poporul român, s-au 
simțit obligați să ceară să fie recunoscut în scris, în numele lor, că 
„România s-a achitat cu loialitate de angajamentele sale”. 

Guvernul francez va aproba şi chiar va completa, ulterior, cu claritate 
această declarație. 

În acea vreme, când se voia în mod cinic să se facă uitate toate 
sacrificiile, contele de Saint-Aulaire apăra România cu o energie neobosită. 
El făcea un adevărat act de acuzare aliaților, repetând că era revoltator să 
ceri românilor să meargă dincolo de angajamentele luate de cei care nu le 
respectau, şi de a le aplica un tratament mai putin favorabil decât celorlalți 
aliați. El sublinia: „România a intrat în război de bună voie, la cererea 
noastră, în schimbul unor garanții prea repede uitate, nu ca Serbia şi 
Belgia, care erau invadate şi provocate de duşmani. De fapt, eroismul 
conducătorilor români, al poporului şi al armatei depăşeau previziunile cele 
mai optimiste. Serviciile făcute de România se ridică la înălțimea sacrificilor 
ei. Dintre toți aliații Franței, inclusiv Italia, ea este cea care, după Anglia, a 
atras împotriva sa, de departe, cel mai mare număr de trupe germane şi 
care, în acelaşi timp, prin influența ei salutară asupra armatei ruse, a 
menținut întreg sau în parte frontul oriental, al cărui element cel mai bun 
era.“ 

Reprezentantul Franței nu-şi exprima doar opinia personală, ci si pe 
cea a tuturor ofițerilor Misiunii Berthelot. Această pledoarie, în care 
sinceritatea avea un accent de nobilă elocinta, a avut un profund ecou la 
Paris, reuşind să-l convingă pe Clemenceau cel „ursuz“. 

De comun acord cu Clemenceau, Pichon, ministrul de Externe, a 
adresat de la tribuna Camerei Deputaţilor din Paris un omagiu: „Nobilei şi 
nefericitei Românii, amenințată în însăşi existența sa de trădarea care se 
organizează în jurul ei pe frontul rusesc”. El conchidea, declarând: „Am 
intervenit la laşi pentru a face cunoscut guvernului român că toate 
angajamentele luate față de România, la intrarea sa în război, vor fi 
menținute”. Ministrul francez lua o atitudine categorică, iar Clemenceau 
dădea, astfel, un răspuns precis primului ministru al Angliei. 


Guvernul Marghiloman era, în realitate, un guvern de sacrificiu. În 
mare parte, el era conştient şi se străduia să limiteze, pe cât posibil, penibila 
sa misiune. Ceea ce făcea şi mai dificilă opera de guvernare, era (pe lângă 
exigenţele staruitoare ale Puterilor Centrale, privind aprovizionarea cu 
hrană, care îi subminau autoritatea) sentimentul populației, nu doar din 
Moldova, dar şi din teritoriile ocupate, că această situație era provizorie. 
Nimeni nu lua în serios pacea, cu toate că nici situația internă a Puterilor 
Centrale şi nici tatonările întreprinse de Viena şi Berlin, în vederea unei păci 
de compromis, nu erau cunoscute. 

Nemţii cunoşteau ataşamentul poporului roman fata de Franţa si 
simpatia ofițerilor şi soldaților români pentru ofițerii Misiunii Berthelot, cu 
care impartisera amäräciunea tranşeelor. Expulzarea Misiunii franceze — 
conform prevederilor tratatului — este explicabilă. A fost o ocazie pentru 
nemți de a verifica profunzimea acestui ataşament al românilor fata de cei 
care îi sustinusera în momentele cele mai dificile. 

Nemţii îi oferiseră generalului Berthelot un permis de liberă trecere pe 
teritoriu. Dar generalul a declinat această propunere, preferând să înfrunte 
anarhia rusească. A îmbarcat Misiunea franceză în cinci trenuri înarmate în 
mod fätis cu mitraliere. 

În seara zilei de 12 martie, în mica gară de la Socola — o periferie a 
laşului —, o pană de curent a lăsat în grija lunii misiunea de a lumina 
peronul, dând astfel un aspect straniu momentului despărțirii. 

Din când în când, câte un nor ascundea luna, iar lumina tremurândă 
a tortelor aprinse, ţinute în mâini de soldații români — îmbrăcaţi în 
uniformele şi căştile lor de transee — dădea o înfăţişare solemnă scenei de 
despărțire a camarazilor de luptă. 

Regele Ferdinand, regina Maria, membrii guvernului, conducătorii 
armatelor, reprezentanții aliaților erau cu toţii acolo, înconjurați de o 
mulțime care cânta „la Marseillaise“. Era bătaia de inimă a unei națiuni 
căreia tratatul de pace de la Bucureşti îi pregătea cätusele, spre a-i stăvili 
vitejia. 

Strigătelor „Trăiască Franța!“ ale românilor, le răspundeau cele de 
„Trăiască România!“, venite dinspre trenurile în care se îmbarcaseră ofițerii 
şi soldații Misiunii franceze. Aceste strigăte traduceau, într-o manieră 
patetică, o legătură de o altă natură, de o cu totul altă calitate decât orice 
legături politice care, potrivit însăşi esenței lor, sunt vremelnice. 

În momentul în care trenul s-a pus încet în mişcare, de parcă i-ar fi 
fost greu să plece, generalul Berthelot a găsit formula cea mai exactă, 
strigând: „Pe curând!“ Această atitudine i-a pus îndelung pe gânduri pe 
nemți. 

A doua zi după plecare, regina Maria l-a primit în audienţă pe contele 
de  Saint-Aulaire. Ea îi mărturisea, printr-o imagine emoţionantă, 
sentimentele unei întregi naţiuni: „Aceste uniforme azurii erau ultimele 


bucätele de cer pe care românii mai puteau încă să le contemple înainte de a 
pătrunde în tenebrele păcii“. În imensa ei tristeţe, imaginea era exactă. 

Marghiloman şi ministrul de Externe C.G. Arion erau foarte bine 
informaţi despre modificarea survenită în raportul de forte, prin intrarea în 
război a Statelor Unite împotriva Puterilor Centrale. Ei primeau informațiile 
din Elveţia, unde acestea nu mai aveau un caracter propagandistic, ci redau 
exact situația forțelor care se înfruntau. Bursa situației politice se afla la 
Zürich, Bâle şi Geneva. 

Poziția lui Marghiloman era cu adevărat dramatică. El era obligat sa 
execute monstruosul tratat de pace. Un tratat dezonorant pentru cel care 
trebuia să-l aplice si pe care conştiinţa acestuia îl respingea. 

Precum nişte creditori neînduplecati, nemții şi aliaţii lor cereau plata 
creanţelor pentru a nu recurge la sancțiuni, ceea ce ar fi nemulțumit şi rănit 
profund sentimentul naţional. Îngrozitoare dilemă, pentru un om de stat, 
adică pentru un om care are sentimentul responsabilitatii. Marghiloman era 
foarte abil, ştia să se stăpânească în momentele cele mai delicate şi să 
găsească soluția care să-i permită să se strecoare, dând creditorilor 
satisfacţii aparente. 

Şeful guvernului de ocupație a considerat că lucrul cel mai important 
era să încetinească livrarea materialului de război şi transportarea lui în 
teritoriul ocupat, conform stipulărilor tratatului semnat pe 9 mai. Era 
indiciul cel mai clar că Marghiloman nu considera războiul terminat pentru 
România. Nu era nevoie să dea dispoziţii în scris. Era suficient să nu ordone 
executări zeloase şi să lase armatei libertatea de a ascunde cea mai mare 
parte din material, după ce selectionase ce era mai bun şi să predea 
inamicului mitralierele şi tunurile uzate. Au putut fi astfel ascunse mari 
cantități de grenade, devenite arma favorită a infanteriei române. 

Comandamentul german a fost surprins mai ales de refuzul lui 
Marghiloman de a acorda o amnistie pentru dezertori şi trădători, ca şi de 
acela de a intenta un proces guvernului Brătianu, aşa cum era prevăzut în 
tratatul de pace. Constient că se află într-o situație provizorie, Marghiloman 
nu voia să facă exces de zel, adăugând tristei necesități o nuanţă de 
supunere umilitoare. Alegerile, efectuate pentru a da o falsă impresie de 
aprobare de către tara a tratatului de pace, ar fi fost o parodie, de vreme ce 
înfrângerea Puterilor Centrale era evidentă. 

Tratatul încheiat pe 9 mai trebuia să fie ratificat, iar schimbul de 
ratificări trebuia să aibă loc la Viena. Dar această formalitate nu a mai fost 
respectată, fiindcă regele Ferdinand a refuzat să o aprobe, iar Marghiloman 
nu l-a grăbit pe rege să o facă. 

Nemţii au început atunci să-l suspecteze pe primul ministru român. 
Presa Puterilor Centrale a „deschis focul” împotriva guvernului 
Marghiloman, iar guvernele Puterilor Centrale au devenit amenințătoare, 
fără a putea tulbura, totuşi, calmul lui Marghiloman. Situaţia devenise însă 


atât de încordată, încât Ludendorff a propus, la sfârşitul lunii august, să se 
facă o demonstrație militară împotriva României. 

Împăratul Carol al Austro-Ungariei s-a opus cu străşnicie acestei 
propuneri. Era pe cale să facă o ofertă de pace lui Wilson, care ar fi 
contrastat în mod ciudat cu o nouă ofensivă împotriva unui stat dezarmat. 
Ludendorff era, de altfel, mult mai preocupat de situația militară, decât de 
tergiversările guvernului Marghiloman de a executa clauzele tratatului. 

Marea ofensivă asupra frontului francez a fost un eşec total. 
Contraofensiva lui Foch lăsa să se întrevadă începutul sfârşitului, iar în 
Balcani, Franchet d'Esperey spărgea frontul bulgar pe 15 septembrie, la 
Dobropolis. În ziua de 29 a aceleiaşi luni, bulgarii semnau armistițiul la 
Salonic. 

Evenimentele devansau deciziile. 

(Traducere de Daniel NICOLESCU) 


X. Sfârşitul guvernului Marghiloman şi reînceperea 
luptei 


Asemeni oricărui guvern de ocupaţie, care nu se sprijină pe voința 
opiniei publice, exprimată liber şi cu hotărâre, indiferent de şeful său şi de 
calitățile colaboratorilor lui, guvernul Marghiloman reprezenta doar o 
situație provizorie, dureroasă şi indispensabilă. 

Alegerile efectuate la începutul lunii iunie 1918 au dovedit refuzul 
țării de a participa la o parodie de care Puterile Centrale aveau nevoie, spre 
a-i exploata semnificația. Listele candidaților guvernamentali au reuşit în 
alegeri numai acolo unde nu erau contracandidati. Independent de program, 
era suficient să fii opozant şi să nu apartii partidului conservator (al cărui 
şef era Marghiloman) pentru a fi ales. 

La Galaţi, Grigore Trancu-laşi, candidat al Partidului Muncii, a fost 
ales cu o zdrobitoare majoritate de voturi. La Bacău, un alt deputat, 
Văgăunescu, a fost ales ca reprezentant al generalului Averescu. Guvernul a 
considerat oportun să depună la Dorohoi candidatura unui țărănist, David 
Serpeanu, care făcuse războiul. Acesta a rostit în Cameră un scurt şi 
emotionant discurs, în care respingea adoptarea tratatului. A fost o 
frumoasă pagina de elocinta, demnă de a figura într-o antologie. 

Fireşte, deputaţii aleşi ca opozanți ai guvernului au votat ratificarea 
tratatului. Neparticiparea grupurilor politice, şi în special aceea a Partidului 
Liberal, avea o certă semnificație politică. Era astfel negată validitatea 
alegerilor efectuate sub ocupaţia duşmană şi, implicit, nu era recunoscută 
ratificarea tratatului de pace. 


Puterile Centrale îşi dădeau seama că durata tratatului era efemeră, 
dar, pentru ele, era important sa dea o bază legală rechizitiilor şi 
exploatărilor sistematice ale României. 

Este de la sine înțeles că, în aceste condiţii, autoritatea guvernului 
Marghiloman era pur administrativă şi nu politică. Nu avea poziția unui 
guvern legal, recunoscut de alte puteri decât cele centrale şi de aliaţii lor, 
semnatari ai armistițiului şi ai păcii de la Bucureşti. Între guvern şi popor se 
căscase abisul unei tăgăduiri totale şi tacite. 

Marghiloman îşi dădea seama de situaţie, de evoluția războiului si de 
sfârşitul inevitabil: prăbuşirea Austro-Ungariei şi înfrângerea Germaniei. El 
încerca să retuşeze, pe cât posibil, profilul guvernului pe care îi prezida şi 
care era agreat de ocupanti. 

Încă de la început, tratatul anula validitatea oricărui act, chiar a celor 
care erau făcute în interesul țării. Guvernul Marghiloman a prezidat unirea 
Basarabiei cu România, fără ca, prin asta, situația lui in fata ţării să se 
schimbe. Tot el este cel care a ordonat diviziei comandate de generalul Zadig 
să ocupe Bucovina, pentru a-i proteja pe români de bandele ucrainene, în 
momentul dezmembrării Imperiului Habsburgic. Guvernul său păstra însă 
un caracter provizoriu, prin faptul că fusese impus de Puterile ocupante. 

Fără îndoială, acest guvern a făcut mari servicii țării, zăgăzuind 
rapacitatea duşmanului. Niciodată însă meritele regimurilor instaurate de 
către duşmani nu sunt recunoscute. Chiar de la început, ele sunt regimuri 
sacrificate. Indiferent de durata lor, au o autoritate pur administrativă, 
lipsită de legitimitatea pe care o dă independența completă a ţării. Guvernul 
Marghiloman nu putea face excepţie ds la această regulă. 

De altfel, Germania şi Austro-Ungaria nu au făcut nici cel mai mic 
gest pentru a uşura sarcina guvernului Marghiloman şi pentru a atenua 
raporturile acestuia cu tara, acordându-i o aparentă independenţă. Această 
atitudine este cu atât mai de neînțeles, cu cât conducătorii politici şi militari 
ai Germaniei erau conştienţi de apropierea, cu paşi uriaşi, a scadentei, adică 
a înfrângerii. 

O serie de exigente impuse guvernului Marghiloman dovedesc 
pierderea completa a simțului politic de către nemți. Printre altele, obligația 
de a face un proces guvernului precedent, Brătianu, fără să ţină seama de 
faptul că un asemenea gest era în realitate procesul împotriva idealului de 
unire a tuturor românilor într-un singur stat. Era o provocare supremă şi 
inutilă la adresa națiunii române. La fel, obligarea lui Take Ionescu şi a 
oamenilor politici români — care, în perioda de neutralitate, militaseră 
pentru intrarea în război a României alături de Antanta — să părăsească 
tara. Nemţii le-au înlesnit trecerea prin Austro-Ungaria şi prin Germania, 
fără să se îndoiască o singură clipă că aceşti oameni politici, odată ajunşi la 
Paris, vor întreprinde o puternică propagandă în favoarea României, 


demascând clauzele atât de grele si de nedrepte ale pretinsului tratat de 
pace din 9 mai 1918. 

Dacă ar fi rămas în România, Take Ionescu nu ar fi avut mijloacele de 
a influența opinia publică nici în Parlament, nici în presă sau în reuniuni, 
care erau total interzise. În timp ce în Franţa şi în Anglia, unde se bucura de 
o mare autoritate, grație numeroşilor săi prieteni, Take Ionescu a desfăşurat 
o activitate intensă pentru a-i lămuri, pe oamenii de stat care trebuiau să 
hotărască la sfârşitul războiului, care erau drepturile României. 

Din perspectivele deceniilor ce s-au scurs, nu putem înțelege eroarea 
politică a nemților: aceea de a fi înlesnit unui mare avocat al cauzei române 
şi unui om politic de talia lui Take Ionescu o activitate în străinătate în 
serviciul patriei sale. 

Spuneam că Marghiloman a început să fie suspectat de către Puterile 
Centrale că nu le păstra o fidelitate necondiționată şi nelimitată. 
Schimbarea locului de ratificare a tratatului de la Bucureşti — care trebuia 
să se facă la Viena — întârzia de la sfârşitul lunii august 1918. 

Ludendorff a propus să se efectueze o demonstrație militară împotriva 
României, idee față de care Carol de Austria s-a opus categoric; aceasta nu 
era însă, din partea lui, decât o totală lipsă de oportunism politic. Împăratul 
Carol, ultimul Habsburg, se împotrivea, fiindcă prefera să facă o ofertă de 
pace lui Wilson, ca să evite, în ultimul moment, dezmembrarea imperiului, 

Ludendorff nu s-a gândit nici o clipă la efectul pe care-l va produce o 
acțiune militară îndreptată împotriva unui stat cu care se încheiase un 
tratat de pace şi care, ca urmare a acestui fapt, fusese dezarmat. Trebuia cu 
atât mai mult să se tina cont de acest efect, cu cât cunoştea perfect starea 
de epuizare a armatei germane (ceea ce ducea spre sfârşitul foarte apropiat 
al războiului). 

La 25 septembrie 1918, cele patru puteri : Germania, Austro-Ungaria, 
Bulgaria şi Turcia s-au reunit la Berlin pentru a hotări asupra litigiului cu 
privire la Dobrogea, survenit între Bulgaria şi Turcia, ca urmare a faptului 
că această provincie românească fusese atribuită în întregime şi fără 
restricții Bulgariei. Pentru a ilustra pierderea totală a contactului cu 
realitatea, nu putem găsi vreun alt act politic mai potrivit decât această 
decizie a delegaților Puterilor Centrale si a aliaţilor lor, privind problema 
Dobrogei. 

În momentul în care delegatul bulgar pentru conferința de la Berlin se 
întorcea triumfător la Sofia, alți delegaţi bulgari (după înfrângerea de la 
Usküb [Skoplje], din 29 septembrie) semnau armistițiul la Salonic, pe 30 
septembrie 1918. Acest armistițiu îl pregătea pe cel al Turciei, o lună mai 
târziu, pe 30 octombrie. 

Generalul Franchet d'Esperey, care luase comanda în 15 iunie 1918 şi 
declanşase ofensiva pe 15 septembrie, a primit, pe 6 octombrie, autorizația 
de a continua ofensiva în direcţia Dunării, pentru a elibera Serbia. În 30 


octombrie, eliberarea Serbiei era un fapt împlinit şi o armată de 8 divizii 
franceze şi o divizie britanică (comandată de generalul Berthelot) era grupată 
între Şiştov şi Rusciuk, având drept obiectiv eliberarea României. 

Ce putea reprezenta, în aceste circumstanţe, guvernul Marghiloman? 

Puterile Centrale nu puteau să se resemneze abandonând teritoriul 
românesc, fiindcă, pentru Germania, petrolul românesc reprezenta o 
necesitate vitală. Deci ocuparea României se impunea. Mackensen obținuse 
întărirea Armatei 9 germane cu trupe venite din Ucraina, totalizând o forță 
de 170.000 oameni, inclusiv unitățile din Banat. Această armată putea să o 
înfrunte pe cea a lui Berthelot, dar mai trebuia ținut cont şi de armata 
română din Moldova, formată din 21.000 de infanterişti, 32.000 de 
cavalerişti şi 9.000 de artileristi, ca şi de ostilitatea profundă a populaţiei 
din teritoriile ocupate. 

Fără îndoială, Marghiloman oferea toate asigurările de loialitate în 
care, de altfel, Mackensen nu credea. Mai poate fi adăugată amenințarea 
serioasă a unei mobilizări a armatei române, care nu fusese încă dezarmată 
complet, precum şi descompunerea Imperiului Habsburgie şi anarhia din 
Ungaria, ce avea un clar caracter de bolşevizare. La toate acestea se adăuga, 
în sfârşit, armistițiul pe care Austro-Ungaria îl semnase cu Italia. 

Mackensen avea deci toate motivele să fie neliniştit, gândindu-se că 
retragerea armatei sale din România putea, în aceste circumstanțe, să fie 
împiedicată. Ca să-şi asigure această retragere, a ocupat Braşovul şi Sibiul 
(principalele oraşe ale Transilvaniei) şi a încercat negocieri naive cu 
Marghiloman, oferind înapoi Dobrogea României. Dar şeful guvernului de 
ocupaţie nu a luat în serios eforturile disperate ale comandamentului 
german, de vreme ce dezastrul militar al Germaniei era evident. 

La Bucureşti, situația devenise amenințătoare. A fost de ajuns, pe 3 
noiembrie, un zvon care a circulat despre sosirea unei misiuni de ofițeri 
francezi, pentru ca populaţia să se adune sub ferestrele Cartierului General 
al lui Mackensen, aclamând Franța şi cântând „la Marseillaise”. A fost 
nevoie de intervenţia armatei pentru a restabili ordinea şi a degaja Cartierul 
General german. 

Manifestări similare au început la laşi, cerându-se reluarea luptei. 
Evenimentele s-au precipitat. Pe data de 13 noiembrie, sârbii au intrat în 
Belgrad, iar Kârolyi Mihâly a semnat în numele Ungariei. Pe 9 noiembrie, 
armata aflată la Dunăre trece fluviul, în trei puncte, sub comanda 
generalului Berthelot, ca să facă legătura cu armata română din Moldova. 
Generalul îşi respecta promisiunea dată în timp ce părăsea Moldova 
strigând „pe curând”. 

Între timp se stabilise o legătură aeriană între laşi şi Salonic. 
Sublocotenentul Robert de Flers a fost trimis de către ministrul francez, 
contele de Saint-Aulaire, „pentru a prezenta, comandantului şef al armatelor 
din est şi generalului Berthelot, situația complexă din România şi pentru a 


le furniza toate elementele pentru deciziile ce trebuiau luate, spre a grăbi 
reluarea luptei de către România şi a-i conferi maximum de eficacitate”. De 
Flers a făcut călătoria, asumandu-si riscul de a-şi vedea avionul doborât de 
artileria inamică. La întoarcerea sa la Salonic, avionul a fost obligat să facă 
o aterizare forțată în regiunea oraşului Galaţi, fărâmându-se de pământ. 
Imobilizat datorită unor grave contuzii, adăpostit sub aripa avionului său, 
de Flers aştepta răbdător, citind un volum al Eseurilor lui Montaigne, aşa 
cum relatează Saint-Aulaire. 

Al doilea mesager, venind de la Paris prin Salonic, a fost Victor 
Antonescu, reprezentant al României la Paris, până la venirea la putere a 
guvernului Marghiloman, când a demisionat. El a adus la laşi un mesaj din 
partea lui Clemenceau, mesaj în care afirma că sosise momentul ca 
România să-şi reia locul alături de Franța. Era exact voința poporului 
român. 

Pe data de 6 noiembrie 1918, regele Ferdinand i-a cerut lui 
Marghiloman să demisioneze şi a constituit un guvern de tranziție, prezidat 
de generalul Coandă, avându-l ca ministru de Război pe generalul Eremia 
Grigorescu. Noul guvern a anulat curând toate legile şi lucrările 
Parlamentului ales în timpul ocupației inamice. 

La data de 10 noiembrie, a fost decretată mobilizarea armatei. În 
aceeaşi zi, ataşatul militar român la Bucureşti (în teritoriile ocupate) a 
înmânat lui Mackensen un ultimatum prin care guvernul Coandă îi reproşa 
că nu dăduse dispoziţii serioase privind evacuarea teritoriului ocupat, 
acordându-i o amânare de 24 de ore pentru a executa această operaţie, in 
lipsa căreia s-ar fi recurs la forță. Primind această notă, Mackensen şi-a 
pierdut sângele rece. L-a rechemat, telegrafic, pe reprezentantul său militar 
de la laşi şi a pus la dispoziţia ofițerilor români, care se găseau la Bucureşti, 
un tren special pentru a fi conduşi dincolo de teritoriul ocupat. De 
asemenea, s-a resemnat să dea ordine pentru evacuarea teritoriului, chiar 
în acea seară, şi pentru distrugerea podurilor şi a comunicațiilor telegrafice, 
spre a asigura şi a proteja retragerea armatei sale. Retragerea s-a efectuat 
pe doua coloane, cea de est, prin valea Prahovei, iar cea din vest, prin valea 
Oltului. Era o retragere demoralizantă, ca orice retragere a unei armate 
învinse, mai tristă încă datorită asprimii iernii şi a dificultăților întâlnite în 
Ungaria, unde ura populației (care punea înfrângerea pe seama Germaniei) 
se manifesta la fiecare pas. 

Acestor dificultăţi li se adăuga un început de bolsevizare a armatei 
germane. Toate greşelile comise ajunseseră la scadentä. Mackensen a fost 
împiedicat să-şi continue retragerea împreună cu armata sa. A fost închis în 
fortul din Foth, apoi în acela din Budapesta, pe urmă a fost transferat în 
fortul din Fuhak, în împrejurimile oraşului Neusatz şi, în sfârşit, la Salonic; 
a fost pus în libertate abia în luna noiembrie 1919. 


Germania era şi ea epuizată de efortul de război. Cu voinţa lor 
incapatanata, nemţii ar fi continuat lupta, dacă partenerul lor principal 
(monarhia Habsburgică, care o împinsese în război) nu s-ar fi destrămat, 
lucru care, dealtfel, era de aşteptat. 

Principiul naționalităților, pus în circulație da Marea Revoluţie 
Franceză era ignorat cu bună ştiinţă de către Franz Joseph. El credea cu 
sinceritate că, negând acest principiu, îi putea anula şi forța explozivă. 
Împăratul a putut să amâne, din 1848 până în 1918, un interval de timp de 
şaptezeci de ani, destrămarea Imperiului, convins fiind de posibilitatea de a 
imobiliza Istoria. Războiul a accelerat procesul de dezagregare, care 
continuase sub aparența unității. 

Cei mai îinversunati împotriva Austriei au fost ungurii, care 
împiedicaseră realizarea unei federații, singura formă ce ar fi putut salva de 
la destrămare. Nationalitätile ar fi putut găsi o formă de coexistentä cu 
germanii, sub protecția coroanei Habsburgilor, în nici un caz însă sub 
protecţia coroanei Sfântului Ştefan. 

La originea prăbuşirii Austro-Ungariei se află refuzul de a accepta 
comandamentele revoluțiilor naționale din 1848. 

Ungurii au fost cei mai coplesiti de sfârşitul războiului. Procesul de 
bolşevizare începuse în Ungaria încă de la sfârşitul lunii septembrie 1918. 
Febra revoluționară începea să crească. Eforturile succesorului lui Franz 
Joseph de a salva monarhia dualistă erau ezitante şi întârziate. 

Împăratul Carol avea toate calităţile şi toate defectele pentru a pune 
capăt unei dinastii care exista de şapte secole. Plin de bune intenții, dar 
lipsindu-i hotărârea, astfel încât ezitările îi făceau inoperante soluțiile, altfel 
bine gândite, împăratul începea să pună în practică o soluție când aceasta 
nu mai corespundea situației create între timp. Timid, era incapabil să se 
desprindă de tradiţiile de familie, perimate pe un secol, şi care mențineau 
concepţiile politice şi ideea de stat la nivelul veacului al XVIII-lea. Intelesese 
că Ungaria era un element de permanentă provocare a naționalităților, dar 
îşi dădea seama si de faptul că nationalitätile îşi pierduseră de multă vreme 
încrederea în politica făcută la Viena, fiindcă se folosise şi se abuzase de 
buna lor credință. 

Înlocuirea contelui Tisza şi hotărârea împăratului de a acorda votul 
universal Ungariei erau o indicație a bunelor intenții ale Vienei. Dar aceste 
dispoziții nu au avut ecou, fiindcă nationalitätile intraseră în faza 
separatismului. 

Deposedat de putere, contele Tisza a luat, pe front, comanda unui 
regiment de husari. Aici îşi putea da mai bine seama de realitate şi putea să 
înțeleagă că Ungaria pierduse războiul. Revenit de pe front, pe 17 octombrie 
1918, a ţinut un discurs pătruns de o nobilă spiritualitate, cu intenţia de a 
ridica moralul adunării şi de a o pregăti să înfrunte furtuna pe care o 
prevedea: „Am pierdut războiul, dar, în această luptă formidabilă, națiunea 


maghiară a făcut totul pentru a câştiga stima şi respectul duşmanilor săi. 
Oricine poate depune mărturie despre comportamentul soldaților nostri care 
l-au îngrijit pe inamicul rănit, oricine poate mărturisi despre felul în care 
autoritățile noastre i-au tratat pe străinii care au rămas la noi. Cine este 
națiunea care a luptat cu cel mai mult eroism şi sentiment cavaleresc? Care 
este poporul ce a luptat pentru existența sa cu mai puţină ură şi mai multă 
noblețe ca Ungaria?“ 

Tisza încerca să dea elocintei sale toată vigorea posibilă, pentru a 
provoca acea explozie de entuziasm de care maghiarii sunt în stare. 
Cuvintele au rămas suspendate în aer, neîntâlnind decât o tăcere profundă. 
Această linişte părea a fi introducerea la actul de acuzare împotriva politicii 
de intransigenta fata de naționalități, ca şi împotriva susținerii regimului 
feudal şi a hegemoniei maghiare. Lipsa de ecou a nobilului discurs însemna 
dezaprobarea; tăcerea, lipsă de solidaritate, iar refuzul de a aplauda — fie şi 
din politețe — o indicație că el era considerat singurul responsabil al 
dezastrului din Ungaria. Şi totuşi, aceeaşi Cameră îl sustinuse şi îi 
stimulase această politică. Altădată era aclamat, acum era renegat printr-o 
întristătoare tăcere. 

Contele Tisza ştia bine că, o dată cu Ungaria, era şi el înfrânt. Mai ştia 
că toată ura se va dezläntui împotriva lui şi că va cădea; dar păstra calmul 
orgolios al luptătorului autentic. Tăcerii fără vlagă a Camerei i-a opus o 
tăcere dispretuitoare, ştiind ceea ce avea să urmeze. 

Era firesc ca masele de muncitori să nu-l iubească pe Tisza, pentru că 
reprezenta — asemeni tatălui său — politica socială şi economică a 
feudalitätii maghiare. Nu avea însă simpatizanți nici chiar în rândurile 
proprei clase sociale, căreia i se impusese prin energia sa dominatoare, prin 
inteligența şi forța de muncă. Reprezentase Ungaria cu un mare şi orgolios 
prestigiu; căderea sa lăsa un gol imens. 

Clasa feudală — clasă politică aflată la conducere — nu pregătise sau, 
mai exact, nu tolerase constituirea unui partid democratic, având cadre 
capabile să înceapă o nouă politică în stare să ofere garanții suficiente 
puterilor victorioase. Lipsa unui astfel de partid, pe care rezultatele 
războiului îl cereau imperios, arunca, în mod fatal, Ungaria în abisul 
deschis de o politică de confiscare a puterii în profitul unei clase minoritare. 

Ce putea oferi nobilimea maghiară ca element capabil să reprezinte o 
politică contrară celei a lui Tisza? Pe contele Kârolyi Mihâly. Într-adevăr, 
acesta era un reprezentant al uneia dintre cele mai vechi familii maghiare de 
nobili. Un strămoş al lui Kârolyi luptase alături de Râkoczi II, principe al 
Transilvaniei, aliat al lui Ludovic al XIV-lea. 

Kârolyi, unul dintre cei mai mari proprietari de pământ, era un spirit 
dezordonat, degenerat şi ambițios. Era convins că îi revenea dreptul să fie 
conducătorul politic al partidului lui Kossuth, pentru că, în 1848, bunicul 
său, Batthyâny, şeful guvernului revoluționar maghiar, fusese împuşcat de 


către austrieci, iar bunica sa flagelată în public, după înfrângerea revoluției. 
Un defect de vorbire îi interzicea accesul la tribună. Fiinţă excesivă, 
dezordinea ideilor sale îi dădea un aer neserios, iar ținuta excentrică îl făcea 
să pară ridicol. Era disperat văzând că nimeni nu-l lua în seamă. 

Kârolyi credea că se poate impune emițând opinii neconformiste; votul 
universal şi reforma agrară. 

Dar aceste opinii nu aveau nici un ecou în rândul maselor, care 
vedeau în el un om demn de luat în râs. În politica externă, susținea 
reluarea programului din 1840, al vechiului partid al lui Kossuth. Când însă 
a devenit şeful partidului, în primăvara lui 1914 — după moartea lui 
Kossuth Ferencs —, cu atât mai mult nu a putut să-şi impună părerile. 
Popularitaitea pe care o câştigase în 1918 era artificială. Ea era întreținută 
de anturajul său, format în majoritate din publicişti care militau pentru idei 
de stânga, colaboratori ai ziarului „Huszadik Szâzad“ („Secolul al XX-lea“) şi 
ai revistei „Nyugat“. Aceşti intelectuali s-au grupat în jurul lui Kârolyi, 
începând cu 1917, când a izbucnit revoluția rusă. Kârolyi trebuia să 
servească drept paravan pentru acțiunea revoluționară pregătită dinainte şi 
care trebuia să-şi producă efectul un an mai târziu. Statul-major intelectual 
al lui Kârolyi a devenit statul-major al lui Beta Kun. 

Este curios de constatat următorul fapt: Consiliul Naţional, constituit 
la Budapesta spre sfârşitul lunii septembrie 1918, sub patronajul lui 
Kârolyi, se temea de Tisza, chiar dacă acesta din urmă nu mai era la putere. 
Ca întotdeauna când un om politic (ale cărui superioritate şi prestigiu îi 
conferă o mare autoritate) nu poate fi înlăturat pe cale firească, se recurge la 
asasinat. O modalitate josnică, dezonorantă, dar promptă: conspiratorii, 
grăbiţi, nu se încurcă în consideraţii care ar putea întârzia sau împiedica 
acțiunea de cucerire a puterii. 

În noaptea de 29 octombrie, într-o şedinţă secretă prezidată de Karoly, 
s-a hotărât asasinarea lui Tisza. Czerniak, un ofițer dezertor care se 
proclamase preşedintele sovietului soldaților, şi doi ziarişti, Keri şi Fenyes 
au fost însărcinaţi să execute hotărârea Consiliului Naţional. În noaptea de 
30 octombrie 1918, contele Tisza a fost asasinat în propriul domiciliu. 

Moartea lui a dat semnalul revoluției în Ungaria. Capitularea Bulgariei 
a impulsionat nationalitatile să înceapă acţiunea separatistă, în 22 
octombrie 1918. 

În timpul unei şedinţe la Parlamentul maghiar, a fost primită prima 
veste care avea să-i zdruncine pe apărătorii ideii de permanenţă a Coroanei 
Sfântului Ştefan: la Fiume, port al Ungariei la marea Adriatică, trupele 
croate, aflate în răscoală, ocupaseră oraşul. Kâroly a considerat că a venit 
momentul să apară. A urcat la tribună şi a declarat că totul se năruise şi că 
dezastrul era complet. De la tribuna de presă s-au auzit voci care cereau 
demisia guvernului Wekerle. Începuse destrămarea teritorială a Ungariei. 


Peste tot în Ungaria, Germania era declarată vinovată, iar 
resentimentele erau exprimate cu aceeaşi violență ca în 1848. 

Împăratul Carol a făcut în mod cert dovada unui mare curaj ducându- 
se — în acele momente grave — la Debrecen pentru a inaugura noua 
universitate, la 22 octombrie. Era însoțit de împărăteasa Zita, femeie plină 
de curaj şi având un caracter energic. În momentul în care au apărut 
regimentele gărzii austriece, populaţia a început să fluiere, iar când s-a 
intonat imnul imperial, au huiduit. Debutul revoluției ungare a fost, deci, 
antigerman. Era doar începutul. 

Dezertorii soseau de pe toate fronturile, concentrându-se, în mod 
instinctiv, la Budapesta, în grupuri, în jurul agitatorilor care utilizau 
slogane bolşevice. Prezenţa acestei mase anarhice a creat o situație care, 
pentru a fi remediată, presupunea o deosebită energie. 

Împăratul Carol vedea în mod limpede care era siutatia. Voia să facă 
fata furtunii ce se declanşase, amenințând edificiul imperial, mai ales în 
Ungaria, al cărei rege era. 

Consiliul Naţional ungar, prezidat de Kârolyi, lansase un manifest, 
inspirat de statul major al intelectualilor radicali, şi având o accentuată 
tendita spre metodele bolşevice. În acest manifest se cerea retragerea 
imediată de pe front a armatei maghiare, semnarea armistițiului, libertate 
pentru toate nationalitätile aflate pe teritoriul statului maghiar si 
menținerea Ungariei în cadrul frontierelor milenare. Doar în mintea confuză 
a lui Kârolyi şi a statului său major (format dintr-un fel de proletariat de 
vagabonzi intelectuali) ideea libertăţii naționalităților se putea împăca cu 
aceea a menținerii granițelor milenare, în realitate salvate de către Austria, 
după tulburările revoluționare din 1848. 

Împăratul s-a dus la Dobacs, apoi la Budapesta şi, în palatul de la 
Gôdôllô, a început consultările cu oamenii politici, reprezentanți ai Ungariei. 
Contrar sfaturilor cuminţi ale lui Windisch-Grătz, împăratul l-a convocat şi 
pe Kârolyi, fără să-şi dea seama că acesta nu reprezenta nimic altceva decât 
o mască demagogica deliberată a viitorului impresariat bolşevic. 
Recunoaşterea indirectă a validității Consiliului Naţional ungar a constituit 
întâia greşeală a împăratului Carol. Întrevederea a durat mult; probabil, 
împăratul era sigur că îl va convinge pe Kârolyi şi îi va potoli ieşirile 
necugetate, fără să-şi dea seama că acesta era doar pseudonimul revoluției 
bolşevice, o simplă semnătură pe manifestele redactate de statul-major al 
pseudointelectualilor. Neputând să-l convingă pe Kârolyi în cursul acestei 
întrevederi, împăratul l-a rugat să-l însoțească la Viena. Era de aşteptat ca 
partizanii lui Kârolyi să scornească o serie de rumori extravagante pe seama 
celor două greşeli ale împăratului. Care era sensul atenției acordate lui 
Kârolyi? Cu ce se potrivea ea? Cu nimic! 

După ce a meditat îndelung, împăratul nu a găsit altă soluție decât să 
incredinteze guvernarea — adică sarcina de a stăpâni revoluția — unui 


personaj obscur, contele Hadick, un om lipsit de prestigiu politic si de 
energie. El a format guvernul cu functionari obscuri si cu indivizi 
recunoscuți ca apărători indârjiti ai armaturii tradiționale reacționare din 
Ungaria. 

Această soluție era dată de împăratul Carol, ultimul Habsburg, în 
momentul în care la Arad se constituia Consiliul Naţional român; la Zagreb, 
Consiliul Naţional croat; la Lemberg, cel polonez şi la Praga, Consiliului 
Naţional ceh. Toate acestea reprezentau preludiul dezmembării Ungariei 
milenare. 

Între dimensiunile tragediei ungare şi posibilităţile minime ale 
contelui Hadick, disproportia era atât de mare, încât imperiul întreg a 
înțeles incapacitatea împăratului de a face față uraganului revoluționar, 
care, pe neaşteptate, oferea scadenta nemiloasă a tuturor problemelor 
politice şi sociale. 

Soluţia Hadick era benefică pentru oamenii lui Kârolyi. Întoarcerea la 
Budapesta a fost un adevărat triumf. „Proletariatul vagabonzilor intelectuali” 
a exploatat dezamăgirea datorată faptului că şeful lor nu fusese însărcinat 
să formeze guvernul, drept cel mai convingător argument pentru a se rupe 
de Austria şi pentru a proclama republica. 

Manifestatia organizată în gara din Budapesta nu mai lăsa loc nici 
uner iluzii pentru împăratul Carol. La coborârea din tren, Marthon de 
Loaszy s-a adresat lui Kârolyi astfel: „la puterea; dacă nu de la rege, o vei 
obţine de la popor”. Kârolyi a răspuns: „Cetăţeni, avem un duşman în plus 
— regele Carol!“ lar mulțimea a cântat „la Marseillese”. 

Mai târziu, după prăbuşirea regimului Bela Kun, Kârolyi a fost 
întrebat cum a început revoluția. A răspuns plin de candoare : „Nu ştiu nici 
unde, nici când a început revoluția!“ Era de bună credință, nu-şi dădea 
seama că el însuşi dăduse semnalul de desprindere fata de Austria si pe cel 
al revoluției, în momentul in care îl numise pe regele Carol duşman al 
Ungariei. La drept vorbind, Kârolyi nu a ştiut niciodată ce uneltesc cei din 
jurul său. Era un instrument inconştient ce servea la acoperirea elementelor 
extremiste care primeau ordinele de la agenţii din Moscova. Lenin îl 
trimisese la Budapesta pe prietenul său, extremistul Rakovski. 

Anarhia se raspandea; întorşi de pe front, soldații unguri purtau 
cocarde roşii şi aclamau republica. Femeile tăiau cu foarfeca gradele şi 
insignele ofițerilor, care nu opuneau nici o rezistență, de teamă să nu fie 
linsati. Vulturul imperial dispăruse de pe drapelele pe care, acum, soldații le 
împodobeau cu crizanteme. 

Karolyi devenise prim-ministru. Ultima sa invenție: depusese prin 
telefon jurământul împăratului! Era primul pas! Două zile mai târziu, 
Kârolyi îl informa pe împărat că revoluţia era în desfăşurare, că oamenii 
cereau în mod imperios separarea Ungariei de Austria şi că, prin urmare, 
solicită dezlegarea de jurământ. Împăratul trebuia, deci, să-şi dea 


consimțământul la abolirea pactului care unea regatul Sfântului Ştefan de 
Imperiul Hasburgic. 

Monarhia lua sfârşit într-un mod lamentabil. Opera mai multor secole 
de Habsburgi era lichidată printr-un simplu apel telefonic. Bineînţeles, în 
spatele marionetei revoluționare Karolyi, care ceruse abdicarea regelui 
Ungariei, se găseau agenții Rusiei sovietice. Andrâssy, socrul lui Karolyi, era 
în preajma împăratului. L-a chemat pe Batthyânyi, ministrul de Interne 
(care, cu câteva luni înainte, fusese ministrul Curţii imperiale) şi l-a 
întrebat: „Aţi înnebunit, cum îi puteţi cere împăratului să abdice?“ A primit 
următorul răspuns: „Dacă nu abdică, îl vomi izgoni ca pe un servitor 
nesupus...” 

Ca şi în 1848, la Viena, terenul era la fel de minat de revoluția 
sincronizată cu cea de la Budapesta. Singura soluție era abandonarea 
Capitalei şi retragerea la Tyrol, unde populaţia paşnică era potrivnică 
revoluției şi loială familiei imperiale. Acesta era sfatul pe care Windisch- 
Gratz îl dăduse împărătesei Zita. Doar că, având înclinații pentru atitudinile 
teatrale — care ar trebui înregistrate de istorie —, aceasta a răspuns plină 
de orgoliu: „Locul nostru este la Viena, ca să arătăm că noi înțelegem să 
rămânem acolo unde datoria ne-o cere”. Sosirea generalului von Arz, şeful 
Statului Major, a liniştit-o pe împărăteasă, împăratul l-a întrebat dacă mai 
existau încă unități fidele; Arz i-a răspuns negativ: „Sire, nu mai este nimic 
de făcut, totul este pierdut”. Această scenă se petrecea pe 9 noiembrie 1918. 

Cinci delegați unguri se prezentau, trei zile mai târziu, la împăratul 
Carol, cu un mesaj comunicându-i decizia fermă a guvernului de la 
Budapesta de a schimba forma de guvernământ. 

Împăratul a ascultat în picioare mesajul prin care era îndepărtat. În 
acele momente dramatice, toată istoria Habsburgilor trebuie să fi defilat în 
conştiinţa sa, evocându-i clipele de glorie şi pe cele de eclipsă trecătoare, 
care s-au succedat de-a lungul atâtor secole. Împăratul vedea acum clar că 
totul era, pentru totdeauna, sfârşit. Avea lacrimi în ochi, era palid şi trist ca 
un condamnat la moarte fără apel. Îi revenea rolul amar de a ispăşi greşelile 
comise în ultimul secol, greşelile lui Metternich şi pe cele ale lui Franz 
Joseph. Greselile aristocrației care, în aceste momente atât de dificile, îl 
părăsise. Făcând un efort, împăratul i-a întrebat pe delegații guvernului 
ungar: „Domnilor, atât de mult mă urăşte Ungaria?“ Incurcati pentru o clipă 
de această întrebare cu profunde rezonanțe umane, delegații au răspuns: 
„Nu, Sire, dar Ungaria vrea să fie sigură pe destinul ei.“ A urmat o tăcere 
prelungă, dureroasă pentru împărat, jenantă pentru delegații guvernului de 
la Budapesta. 

Ca şi cum delegaţii nu erau prezenți, ca şi cum vorbea propriei sale 
conştiinţe, împăratul îşi continuă monologul, cu o infinită melancolie: „Nu 
am putut realiza nimic din tot ce mi-am dorit cu atâta ardoare. Am vrut să 
realizez pacea, pentru a da monarhiei prosperitatea, iar poporului meu 


bucuria. Mi-a fost dat sä väd ruina, präbusirea a tot ceea ce visasem, a tot 
ceea ce iubisem... Îmi este oare rezervată soarta lui Ludovic al XVI-lea sau 
cea a lui Nicolae al II-lea? Sau poate se doreşte aruncarea mea dincolo de 
frontierele patriei, ca un răufăcător?“ 

Erau întrebări adresate destinului, ce treceau pe deasupra capetelor 
celor cinci delegați unguri; întrebări pe care împăratul şi le punea ca şi cum 
ar fi avut-o în fața lui pe Nemesis, zeița implacabilă a Răzbunării şi a 
Dreptăţii. S-a desprins din gândurile sale sumbre şi a spus, adresându-se 
delegației guvernului ungar: ,Comunicati-i contelui Karolyi că recunosc 
decizia națiunii maghiare, oricare ar fi aceasta. Nu vreau să fiu un obstacol 
pentru fericirea poporului meu, dacă dispariția mea îi poate asigura 
fericirea.” 

Împăratul Carol, sindic al dizolvării imperiului Habsburgie, încheia un 
capitol al istoriei Europei. 

Republica a fost proclamată pe 16 noiembrie 1918, la Budapesta, iar 
a doua zi era instalată şi la Viena. Odată cu dezmembrarea imperiului 
Habsburgii părăseau pentru totdeauna scena istoriei... Forțele învinse în 
1848 îşi luau o revanşă victorioasă în 1918... 

Maghiarii voiau să păstreze granițele Ungariei milenare, ale Coroanei 
Sfântului Ştefan. Nationalitätile voiau să-şi urmeze destinul. Va urma un an 
bogat în frământări, Ungaria refuzând verdictul Istoriei. 

Ar fi o exagerare să-i atribuim lui Kârolyi dezmembrarea Austro- 
Ungariei. Politica maghiară acumulase mari nemulțumiri. Revoltele 
înăbugşite au constituit un material inflamabil, care, in mod fatal, trebuia să 
explodeze într-o bună zi, mai ales la sfârşitul unui război terminat printr-o 
catastrofă militară. 

Prin diletantismul său revoluționar, Karolyi nu a făcut decât sa 
grăbească desfăşurarea evenimentelor. Nimeni nu ar fi putut salva Ungaria 
de la dezmembrare, nationalitätile neacceptând nici măcar forma de 
federaţie. Însă un om politic energic ar fi putut să crute poporul maghiar de 
experiența tragică a lui Bela Kun. 

Din octombrie 1918, nationalitätile au început să formeze propriile 
Consilii Naţionale, să organizeze armata națională şi să lucreze la separarea 
definitivă de Ungaria. Un fenomen care merită subliniat: în timp ce 
maghiarii se bolsevizau cu paşi repezi, nationalitätile păstrau disciplina, 
urmând calea politică pe care şi-o asumaseră. Situaţia economică era cea 
cunoscută: lipsuri, mizerie şi toate celelalte consecințe datorate războiului. 

Nationalitätile nu aprobau durerea unei prăbuşiri morale. Înfrângerea 
suferită şi războiul pierdut însemnau pentru ele o victorie ce grăbea 
eliberarea de sub dominaţia de la Budapesta. Sentimentul apropiatei 
eliberäri nationale menținea solidaritatea claselor si crea unitatea politică în 
fata adversarului, conferind naționalităților o forță refractară la ideea de 
anarhie. 


Conducätorii politici români ai monarhiei dualiste urmäreau cu 
atenție evenimentele, încercând să-şi facă o idee corectă asupra procesului 
de dezmembrare a bătrânului Imperiu, pentru a şti în ce moment pot 
proclama separarea de Ungaria. Pe 12 octombrie, la Oradea, s-au adunat în 
casa unui conducător politic român, avocatul Aurel Lazăr, pentru a examina 
în amănunt situaţia internă şi externă. 

România luase ca bază de discuţie, în ceea ce priveşte raporturile cu 
Ungaria, programul lui Wilson, care proclamase dreptul la autodeterminare 
al naționalităților. Întâlnirea a avut loc sub presedentia lui Ştefan Cicio-Pop, 
iar Vaida-Voevod a citit textul declaraţiei pe care trebuia să o facă în 
Parlamentul de la Budapesta. După discuţii, declaraţia a fost aprobată în 
unanimitate. Mai târziu, ea avea să constituie actul politic cel mai important 
al istoriei românilor de dincolo de Carpaţi. luliu Maniu nu a putut să 
participe la această adunare, fiind pe front, ca locotenent al unui regiment 
de artilerie. 

Prevăzând reacțiile maghiarilor, conducătorii romani au înțeles 
necesitatea de a crea, în primul rând, o armată română. În acord cu 
comandantul regimentului său, Maniu a obținut o permisie, înlesnindu-i 
plecarea la Viena. După corecta sa apreciere, acolo putea să-şi dea seama 
mai bine de întreaga situație. Astfel, deciziile pe care Consiliul Naţional 
trebuia să le ia ar fi fost mai aproape de realitatea politică. 

Imediat după întâlnirea de la Oradea, Maniu a lansat un apel către 
toți ofițerii români din garnizoana de la Viena, în vederea constituirii unui 
„consiliu al militarilor români”. Pe 31 octombrie 1918, s-au întâlnit o sută 
de ofițeri români. lată un fragment din discursul pe care Iulia Maniu l-a 
ținut cu această ocazie. In el se reflectă, cu o fidelitate emoţionantă, starea 
de spirit a românilor în momentul prăbuşirii Imperiului Habsburgic: ,Tinuta 
în lanțuri timp de atâtea secole prin mijloacele inumane utilizate de către 
străini, stăpânii noştri, această conştiinţă naţională se trezeşte acum. 
Eliberată, ea se revarsă ca un vulcan sub forța focului pe care-l conține. 
Această conştiinţă naţională ne îndeamnă pe toți, ofițeri şi soldați români, 
să ne reunim într-o adunare generală, pentru a hotări căile pe care trebuie 
să le urmăm pentru a înfrunta furtuna.” 

Adunarea soldaților români a fost astfel constituită. Acest act — 
evident revoluționar — preceda declaraţia pe care Vaida-Voevod trebuia să o 
facă în fața Parlamentului de la Budapesta, prin care națiunea română îşi 
afirma în mod clar voința de a se separa de Ungaria. 

Constituirea unei armatei române era primul act ce afirma separarea 
de Ungaria. 

Iuliu Maniu, împreună cu profesorul Isopescu Grecu, deputat în 
Parlamentul de la Viena, s-au întâlnit cu generalul Struger-Steiner, 
ministrul de Război. l-au comunicat că luliu Maniu luase comanda 
regimentelor româneşti şi i-au cerut să le pună la dispoziție o parte din 


edificiul ministerului, pentru a putea fi instalate serviciile necesare 
conducerii afacerilor militare româneşti. Această cerere revoluționară a fost 
făcută pe un ton calm, alb, ca şi când ar fi fost vorba de un simplu act de 
serviciu. 

Ministrul de Război al imperiului habsburgic era obligat să constate şi 
să admită existența armatei române, având un comandament propriu, pe 
care şi-l crease. 

Iuliu Maniu dispunea la Viena de regimentul 64 Orăştie, format 
exclusiv din români. Singurul străin era un colonel austriac, ce a fost 
înlocuit cu un ofițer român. Acest regiment, cu o disciplină impecabilă şi 
având un efectiv de 5.000 de oameni, era încazarmat la Ferdinandskaserne. 
Fusese adus la Viena puţin înainte de căderea monarhiei, pentru a menţine 
ordinea. 

Comandantul trupelor române a trimis imediat ofițeri la Praga şi în 
toate centrele unde stationau forte româneşti, cu instrucțiuni precise de a fi 
uniţi şi a nu executa nici un ordin care nu vine de la acest comandament. În 
acest imperiu în descompunere, singurele trupe necontaminate de 
bolşevism erau trupele române. 

Viena era clătinată de convulsiile revoluționare. 

Un regiment austriac bolşevizat jefuise periferia capitalei. Intimidată, 
poliția nu îndrăznise să intervină; nu mai exista nici o autoritate. De altfel, 
în prima fază a unei revoluții, anarhia se propaga cu viteza unui incendiu. 
Din momentul în care este sesizat faptul că autoritatea e răvăşită, că nu mai 
are o forță imediată şi sigură de a reacționa, pegra societății devine 
îndrăzneață, iar agresivitatea şi dorința de a jefui se manifestă îndată. 
Oräselele din suburbia Vienei acționau, la început, cu o oarecare timiditate, 
încercând să verifice funcționarea reflexelor reprezentanților forței executive. 
Însă regimentele austriece din capitală au dat ele însele exemplul anarhiei 
— care a contribuit la bolşevizarea poliției — încurajând populaţia să 
jefuiască magazinele şi casele. Autorităţile îşi pierduseră capul. 

În această dramatică situaţie, care înlesnea generalizarea anarhiei, un 
locotenent român de artilerie, luliu Maniu, susținea, la Ministerul de Război, 
autoritatea defunctă. 

La Weiner-Neustadt au fost găsiți 40.000 soldați români, iar în 
cazarmele din preajma Vienei, încă 20.000. Adăugându-i pe cei 5.000 aflați 
la Ferdinandskaserne, asta însemna o forță de 65.000 de soldați disciplinati, 
care puteau să stăvilească anarhia şi să restabilească ordinea. Toată 
îndrăzneala pegrei din Viena a dispărut în momentul în care au fost văzute 
trecând pe străzile capitalei aceste unități care impuneau respect şi ordine, 
pedepsindu-i imediat pe răufăcători. Aceste trupe purtau uniforma armatei 
austriece, dar cadenta pasului lor militar ritma un marş cântat într-o altă 
limbă decât germana. 


În luna noiembrie a anului 1918, trupele române, purtând drapelul 
românesc, au restabilit cu uşurinţă ordinea pe străzile Vienei. Marşul pe 
care soldaţii îl cântau era imnul national „Deşteaptă-te române”, ce fusese 
intonat în timpul revoluției de la 1848. Era revanşa națiunii celei mai 
persecutate din Imperiul Habsburgic. De altfel, conducătorii politici ai 
românilor nu înțelegeau să ducă o acțiune separată. Pentru ei, cauza 
naționalităților din cadrul monarhiei dualiste implica solidaritatea în luptă a 
tuturor forțelor. 

La sfârşitul lunii octombrie 1918, când izbucnea, la Praga revoluția 
națională cehă, la dispoziția acesteia nu se aflau decât forțele organizate ale 
sokolilor. Generalul şef al armatei austro-ungare, arhiducele Eugen, din 
precauție, nu lăsase în Boemia nici o unitate cehă sau slovacă. Le 
dispersase în Austria şi în Ungaria, pentru a fi eventual utilizate împotriva 
forțelor bolşevice. 

Regimentele româneşti 51 Cluj şi 37 Oradea se găseau la Praga. 
Conform instrucțiunilor primite de la comandamentul român, regimentele 
au stabilit imediat contactul cu Scheiner, preşedintele sokolilor, spre a-l 
ajuta să formeze armata cehă. 

Pentru a înțelege situația şi starea de spirit din Transilvania, 
reproducem declarația făcută de Vaida-Voevod în Parlamentul de la 
Budapesta. Nelinistea deputaţilor maghiari care aşteptau declarația 
reprezentantului românilor era de priceput. Acesta era o mare personalitate; 
curajul său politic putea să înfrunte furtuna oricăror vicisitudini, ființa lui 
întreagă reflecta imaginea luptătorului. lată declaraţia lui Vaida-Voevod, 
extrasă din „Jurnalul oficial” maghiar, care publica dezbaterile din 
Parlament: 

„Noi, reprezentanţii naţiunilor mici, am aşteptat cu nerăbdare 
atitudinea conducătorilor monarhiei în legătură cu cele paisprezece puncte 
enunțate de preşedintele Wilson. Naţiunile nemaghiare au aflat cu nespusă 
bucurie vestea că ministrul Afacerilor Externe al monarhiei a transmis la 
Washington propunerile de pace. Atât ministerul Afacerilor Externe cât şi 
guvernul şi partidele politice maghiare recunosc astfel, în mod oficial, că 
acum nu mai suntem naționalități, ci naţiuni (agitație pe băncile deputaţilor 
maghiari). 

Ştim că nu putem discuta aceste probleme grave, dacă suntem 
marcați de sentimente egoiste. Recunoastem, de asemenea, adevărul care 
reiese din unul din punctele lui Wilson, conform căruia nu trebuie să 
recurgem la ură sau egoism atunci când tratăm probleme ce nu pot fi 
rezolvate într-o manieră reală şi temeinică, decât printr-o sinceritate 
absolută. Din aceste motive, organizația națională a românilor a hotărât să- 
şi definească atitudinea fata de cele paisprezece puncte ale lui Wilson şi m-a 
însărcinat să comunic onorabilei adunări textul declaraţiei elaborate pe 12 
octombrie 1918, la conferința de la Oradea-Mare: 


«Comitetul executiv al Partidului National Român din Ardeal şi 
Ungaria, ca organ politic al națiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată 
că urmările războiului indreptatesc pretentiunile de veacuri ale națiunii 
române la deplina libertate națională. Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare 
națiune poate dispune, hotări singură şi liber de soarta sa — un drept care 
este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de 
armistițiu a Monarhiei —, națiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să 
facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecință şi pentru ea dreptul 
ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre 
națiunile libere. Organul national al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal 
nu recunoaşte indreptatirea acestui parlament şi acestui guvern să se 
considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la 
congresul general de pace interesele națiunii române din Ungaria şi Ardeal 
— căci apărarea intereselor ei, națiunea română o poate încredința numai 
unor factori desemnați de propria ei Adunare Naţională. 

Afară de organele delegate de Adunarea Naţională sau alese din 
mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, 
nimenea nu poate fi îndreptățit să trateze şi să hotărască în treburi care se 
referă la situația politică a națiunii române. Toate deciziile şi acordurile care 
s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi 
fără valoare, care nu leagă întru nimic națiunea română. 

Națiunea română care trăieşte în Monarhia Austro-Ungara aşteaptă şi 
cere — după multe suferințe de veacuri — afirmarea şi valorificarea 
drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viata națională”. 

Declaraţia lui Vaida-Voevod a fost urmată, în primul moment, de o 
tăcere profundă, deputaţii fiind stupefiati. Nu se aşteptau la o decizie „atât 
de categorică a românilor de a rupe cu Ungaria; declaraţia spunea limpede 
că nici guvernul, nici parlamentul de la Budapesta nu aveau să se mai 
amestece în afacerile ce îi priveau pe români. Furia deputaților maghiari s-a 
declanşat după câteva secunde, cu toată violența cunoscută, împotriva 
reprezentantului românilor, care citise actul de deces al Ungariei milenare. 
Când preşedintele Camerei a reuşit, în sfârşit, să calmeze vacarmul, Vaida- 
Voevod a continuat rechizitoriul împotriva politicii maghiare şi mai îndârjit, 
amintind că: „Națiunea română şi-a vărsat sângele pe toate câmpurile de 
bătălie, in timp ce copiii şi părinţii celor care cădeau în război erau fără 
excepție întemnițați, chiar şi copiii între 14 si 15. ani.” 

El a mai amintit că problema naționalităților din Ungaria era o 
problemă internațională, o chestiune de onoare care cerea să fie rezolvată în 
mod corect. Trebuie subliniat faptul că această declarație a fost făcută 
înainte ca secretarul de stat Robert Lansing să fi comunicat răspunsul 
guvernului Statelor Unite la proclamația de pace a guvernului ungar. Cum 
declaraţia era, de fapt, o luare de poziție a românilor împotriva statului 
ungar, trebuiau luate măsuri de protecție înaintea declarațiilor din 


Parlamentul de la Budapesta. Consiliul National se vedea astfel obligat să 
treacă la acțiunea revoluționară. 

Constituit la 1 noiembrie 1918, Consiliul Naţional român era, în 
realitate, primul guvern român care trebuia să conducă Transilvania. Primul 
său act a fost publicarea unui manifest, care făcea un istoric al raporturilor 
dintre români şi maghiari, şi care accentua hotărârea de separare imediată 
de Ungaria. Această hotărâre este exprimată clar în următoarea frază a 
manifestului : 

„Națiunea romana din Ungaria şi Transilvania însă nu admite 
mistificarea indreptatirii pretențiilor sale prin stările produse de încercările 
seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare 
asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi 
până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi 
sub nici o conditiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu 
națiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înființa pe teritoriul locuit de dânsa 
statul său liber şi independent.“ 

Cunoscându-i bine pe maghiari, românii nu-şi făceau iluzii în legătură 
cu atitudinea acestora. Ştiau că ungurii nu vor accepta resemnati hotărârea 
de formare a unui stat independent, aşa că puteau fi siguri de reacția lor. 

Consiliul Naţional român era informat că, în lipsa unei armate 
(regimentele honvezilor erau bolşevizate), ungurii voiau să apeleze la secui, 
cu care să formeze cete menite să terorizeze satele româneşti. 

Prin răspunsul lui Robert Lansing, s-au risipit până şi cele mai mici 
speranţe pe care le mai nutrea încă guvernul de la Budapesta în aşteptarea 
opiniei Statelor Unite cu privire la propunerile sale de pace. Ofensiva 
italiană victorioasă de la Vittoria Veneto şi trecerea râului Piave, de către 
armatele italiene, amenințând direct Austria, l-au obligat pe împăratul Carol 
să semneze armistițiul din 2 noiembrie. În disperare de cauză, contele 
Andrâssy, ministrul Afacerilor Externe al Austro-Ungariei, a confirmat, pe 
data de 28 octombrie, primirea notei lui Lansing din 18 octombrie, 
declarându-se de acord cu condiţiile impuse pentru începerea negocierilor, 
în vederea încheierii armistițiului şi a păcii. 

Dar era prea târziu ! 

La Budapesta, disperarea şi deznădejdea atinseseră apogeul. Ca un 
ultim expedient, a fost constituit un guvern prezidat de Kârolyi Mihâly. 
Acesta se considera continuatorul politicii lui Kossuth. Era convins că va 
putea obține modificarea condiţiilor de armistițiu, graţie sentimentelor sale 
de înțelegere si a duşmăniei dintotdeauna fata de Tisza Istvan. 

Adus la putere de către valurile tulburi ale insurecției, Kârolyi era, de 
fapt, prizonierul elementelor revoluționare bolşevice, care constituiau statul 
său major. De altfel, menţinerea sa ca şef al guvernului a fost de scurtă 
durată. Verificarea influenței sale asupra aliaţilor victorioşi avea să se facă 


la Belgrad, acolo unde trupele comandate de generalul Franchet d'Esperey 
intraseră la 1 noiembrie. 

Pentru Kârolyi, întrevederea cu generalul francez a fost un eşec total. 
S-a dovedit astfel lipsa totală a pregătirii sale politice, ca şi cunoaşterea 
superficială a problemelor internaționale. Nu poate fi explicată altfel 
convingerea sa că, utilizând ceea ce credea că era o influență personală, va 
reuşi să modifice în vreun fel condițiile prin care inamicul victorios îi 
pedepsea înfrângerea. Admitand că Karolyi Mihaly l-ar fi putut impresiona 
pe Franchet d'Esperey până într-atât încât să-l determine să privească 
Ungaria cu prietenie şi ingaduinta, i-ar fi fost oricum dificil să reducă 
severitatea condițiilor armistițiului, de vreme ce Clemenceau declarase în 
discursul său din Senat, la 13 septembrie, că nu vor rămâne nepedepsite 
crimele comise de Puterile Centrale. Clemenceau considera că principiul 
naționalităților trebuie aplicat integral. Nu era singurul care susținea Statele 
Unite în această politică. 

Când s-au discutat granițele Cehoslovaciei, secretarul de stat Lansing 
a cerut sudetilor (populaţie germană stabilită în Cehoslovacia) aplicarea 
principiului naționalităților. Delegatul Statelor Unite a protestat împotriva 
granițelor germano-cehoslovace, care fuseseră fixate de comitetul central al 
problemelor teritoriale. Această linie urma vechea frontieră între Boemia şi 
Germania, inglobandu-i pe germanii din masivul muntos Sudeți în noul stat 
cehoslovac. Procesul verbal din luna aprilie 1919 menţionează această 
împotrivire a lui Lansing. 

Karolyi nu cunoştea poziția luată de Consiliul Suprem în legătură cu 
nationalitätile. Elaborase un memoriu în care el apărea drept continuatorul 
politicii lui Kossuth — al acelui Kossuth democrat şi antigerman — şi venea, 
ca plenipotenţiar al poporului ungar. Generalul Franchet d'Esperey l-a 
întrerupt, rectificând: „lertare, în numele poporului maghiar”, pentru a 
sublinia faptul că nu accepta ca nationalitätile să fie înglobate în masa 
maghiară. Dar Kârolyi a continuat imperturbabil lectura memoriului său, 
căruia îi atribuia o irezistibilă forță de convingere: Declarăm în mod solemn 
că nu acceptăm nici o respectabilitate pentru actele de politică externă sau 
internă ale regimului dispărut. Noi nu suntem feudali, suntem democrați. 
Vom realiza imediat sufragiul universal şi vom distribui terenurile celor care 
le muncesc. Suntem pacifişti convinşi, ostili vechilor alianțe germane şi 
partizani entuziaşti ai Societăţii Naţiunilor. Începând cu 1 noiembrie am 
încetat să mai fim inamici şi am devenit neutri. Obtineti de la polonezi şi 
cehoslovaci să accepte transportarea cărbunelui care ne este indispensabil. 
Îndepărtaţi violența, iar dacă intraţi în Ungaria, nu-i lăsaţi să pătrundă 
decât pe francezi, englezi, italieni şi americani. Crutati-ne de prezența 
trupelor române, sârbe şi de cea a soldaților voştri coloniali.” 

Generalul Franchet d'Esperey a ascultat lectura în picioare, dar 
răspunsul său a fost altul decât cel pe care îl aştepta Kârolyi. Acesta din 


urmă venise în fruntea unei delegații numeroase, pentru a da impresia unei 
reprezentări a democraţiei de stânga. Din această delegaţie făceau parte 
Jâszi Oszkâr, socialistul Bokony şi Czerniak, delegatul sovietului soldaților. 

Când acest exemplar al autenticei democraţii din Ungaria feudală i-a 
fost prezentat, Franchet d’Esperey s-a mulțumit să spună: „Ah! Ati si 
ajuns!...“ Figuratia democratică nu-l mai slujea pe sarmanul Karolyi! 

În răspunsul său, şeful armatei aliate a reamintit delegaţiei ungare că 
Ungaria continua, încă din 1867, o politică provocatoare. ,Pretindeti că 
vorbiti în numele poporului ungar, dar nu reprezentaţi decât rasa maghiară. 
Vă cunosc istoria, i-ati oprimat pe toți cei care nu aveau sângele vostru. 
Împotriva voastră îi aveţi, la această oră, pe cehi, români şi pe iugoslavi.” 

La sfârşitul cuvântării sale, generalul i-a invitat pe Kârolyi şi pe Jâszi 
Oszkâr în cabinetul său, pentru a le înmâna textul Armistițiului, lăsându-i 
în compania şefului său de stat major, a aghiotantilor si a colonelului sârb, 
care asistase la primirea delegației maghiare. 

Kârolyi contase pe ceea ce el credea că este prestigiul său în politica 
internațională şi pe autoritatea sa de reprezentant al revoluției maghiare şi 
al democraţiei populare. Anturajul său îi crease o valoare iluzorie, pentru a-l 
transforma în instrument docil al intereselor revoluției bolşevice pe care o 
pregătea. 

Ca o consecință a semnării Armistițiului, guvernul Kârolyi era obligat 
să caute o înțelegere cu nationalitätile coabitante, pentru a salva unitatea 
Ungariei. Dar acestea constituiseră consilii naţionale şi nu se mai 
multumeau cu autonomia administrativă vagă, pe care guvernul ungar era 
dispus să le-o acorde. Nationalitätile voiau să se apere şi să formeze state 
naționale. 

La 10 noiembrie 1918, Consiliul Naţional român a remis guvernului 
de la Budapesta un ultimatum, prin care cerea recunoaşterea dreptului de 
stăpânire totală a Transilvaniei. 

„În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea 
că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în 
interesul națiunii noastre şi al minorităților cu care convietuieste pe acelaşi 
teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securității averii si 
persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de 
guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români. Aceste 
teritorii sunt formate din următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş- 
Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistrița-Năsăud, Solnoc- 
Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, 
Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi 
teritoriile româneşti ale comitatelor: Békés, Csanâd şi Ugocsa. Guvernul să 
adreseze imediat națiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest 
sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituțiile, 
oficialitățile şi organele de stat politice, administrative, de justiție, de 


învățământ, bisericeşti, financiare, militare si de transport aflate pe aceste 
teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest 
caz vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi a persoanelor. În caz 
contrar, am fi nevoiți ca printr-o proclamație să aducem la cunoştinţă 
poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la 
autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că în felul acesta sistăm 
orice colaborare cu autoritățile iar pentru viitoarele evenimente nu ne 
asumăm nici o răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra 
guvernului actual al Consiliului Naţional Maghiar. 

Natural că în privința celorlalte popoare care trăiesc pe teritoriul 
respectiv, în ce ne priveşte vom respecta principiile wilsoniene. 

Modalitätile de transferare a guvernării să fie stabilite de o comisie 
mixtă. Guvernul îl vom instala la Sibiu. La această chemare aşteptăm 
răspunsul până în ziua de 12 noiembrie a.c., orele 6 p.m.” 

Acest ultimiatum a fost adresat ministerului naționalităților din 
guvernul de la Budapesta — al cărui titular este sociologul de mare 
prestigiu, Jâszi Oszkâr; acesta s-a dus de îndată la Arad, sediul Consiliului 
National roman, şi a luat legătura cu luliu Maniu, delegatul acestui consiliu. 
Având o cultură vastă şi o inteligență vie, Jâszi Oszkâr era sigur că va putea 
convinge Consiliul Naţional român să revină asupra deciziei luate. În 
expunerea sa, el a arătat, folosind o bogată documentaţie, avantajele pe care 
românii le-ar avea de pe urma căpătării unei largi autonomii, cu singura 
condiție de a rămâne în cadrul statului maghiar. Ascultând cu mare atenție 
expunerea, Maniu i-a lăsat impresia lui Jâszi Oszkâr că discursul său l-ar fi 
determinat să ezite, într-o oarecare măsură, în privința poziției luate de 
Consiliul Naţional. Maniu l-a lăsat să vorbească timp de două ore în şir, fără 
să facă nici cea mai mică remarcă. La sfârşit, după ce a cerut permisiunea 
de a răspunde, Maniu i-a replicat, pe un ton calm, lipsit de patimă: 

„Problema e clară. Noi, ca popor suveran, vrem să avem toate 
atributele suveranităţii şi, în primul rând, autoritatea administrativă asupra 
întregului teritoriu, pe care-l considerăm al nostru, pentru a opri dezordinea 
care se instalează. Aceasta este o consecinţă firească a dreptului la liberă 
determinare. Dar Consiliul constată că reprezentantul guvernului nu 
înțelege în acelaşi fel ca noi acest drept, iar, în aceste condiţii, nu este 
posibilă o înțelegere. 

Consiliul consideră că maghiarii comit o gravă eroare dacă până şi în 
aceste momente critice încearcă să păstreze, în mod egoist, dominația lor 
nejustificată, în loc să recunoască, printr-un gest frumos, erorile comise în 
trecut şi să cedeze de bună voie ceea ce națiunea română pretinde cu 
indreptatire. 

Natiunea maghiara nu trebuie sa uite ca natiunile mici au starnit 
întotdeauna pofta nemăsurată a vecinilor — germani şi ruşi — care, acum, 


A <« 


de-abia îşi arată proportiile gigantice şi veritabila lor forță.“ Politicos, Maniu 


a conchis cerând permisiunea să consulte Consiliul National, pentru a 
preciza în scris răspunsul către reprezentantul guvernului ungar. Acest 
răspuns reproduce fidel punctul de vedere exprimat mai sus: „Domnule 
Ministru, Consiliul Naţional român a supus unui examen şi unei dezbateri 
aprofundate răspunsul, transmis prin Dumneavoastră, al guvernului 
maghiar. Regretând, trebuie să vă aducem la cunoştinţă faptul că Consiliul 
Naţional român consideră acest răspuns ca pe o respingere clară a propriei 
comunicări. Națiunea română pretinde a avea dreptul la independență 
totală şi nu admite ca acest drept să fie minimalizat de măsuri provizorii. În 
principiu, acestea pun la îndoială dreptul la independenţă şi, pe de altă 
parte, nu oferă nici o garantie, până la rezoluţia definitivă, de asigurare a 
Ordinei publice, a vieții şi bunurilor populației din teritoriile locuite de 
români.“ 

Respingerea ofertei lui Jâszi Oszkâr constituia actul separării de 
Ungaria. Acest răspuns era de aşteptat; nu putem înţelege cum guvernul 
maghiar şi-a putut imagina că va putea păstra Transilvania, acordându-i o 
largă autonomie în cadrul statului maghiar, formulă care ar fi putut fi 
valabilă în 1848. 

Jâszi Oszkâr a rămas uluit la citirea acestui răspuns. A trebuit să facă 
un efort pentru a întreba: „În definitiv, ce doriți?“ Iuliu Maniu a răspuns: 
„Separarea totală!“ 

Pasul hotărâtor fusese înfăptuit. A doua zi, ziarul „Românul”, organ al 
Consiliului Naţional român, a publicat, în limbile franceză şi română, un 
apel adresat tuturor popoarelor din lume, apel care era o prefață la 
adunarea de la Alba-lulia, care va decide, la 1 decembrie 1918, unirea 
Transilvaniei cu România. 

Prima grijă a Consiliului Naţional român a fost organizarea „gărzilor 
naționale“, pentru apărarea satelor româneşti de bandele soldaților maghiari 
dezertori, ce jefuiau în Transilvania. De asemenea, trebuia asigurată 
protecția împotriva secuilor, elemente capabile de a fi fanatizate şi de a 
declanşa acțiuni teribile. Istoricii nu au putut să ajungă la un acord în 
privința originii secuilor. Unii îi consideră fiind descendenţii direcți ai 
hunilor; alții, ca provenind din avari. Oricare le-ar fi originea, o dată 
fanatizati, pot ajunge la un comportament sălbatic. Guvernul de la 
Budapesta a lăsat Transilvania pradă secuilor. Evident, nu doar românii au 
îndurat violențele şovinismului maghiar. Acte de violență au fost comise şi 
împotriva sârbilor şi slovacilor, fără a avea, însă, caracterul unei acțiuni 
generale, organizate, aşa cum s-a întâmplat cu cele îndreptate împotriva 
românilor. De altfel, această explozie de şovinism poate fi explicată prin 
faptul că maghiarii nu se aşteptau să fie obligaţi la o confruntare cu 
consecințele unui dezastru national, care trebuia să antreneze 
dezmembrarea Ungariei. 


Crescuti în dispreț fata de celelalte naționalități, ungurii nu atribuiau 
acestora nici o valoare politică. În ceea ce-i priveşte pe români, îi considerau 
un popor tolerat. Istoricii maghiari s-au străduit să dovedească lipsa de 
continuitate daco-romană în Dacia. Ei au susținut faptul că, venind din 
Balcani, românii s-au strecurat în Transilvania abia după două secole de la 
stabilirea ungurilor pe acest teritoriu. Această falsificare a istoriei a dus la 
crearea unei concepții eronate asupra naționalităților conlocuitoare, ceea ce 
explică şi dezläntuirea de furie, atunci când dreptul la autodeterminare a 
fost proclamat şi nationalitätile au hotărât să-l exercite. 

În timpul perioadei de anarhie, bandele de maghiari şi de secui jefuiau 
satele; trei mii de români au murit atunci. Acest număr ar fi fost şi mai 
mare, fără existența gărzilor naționale, care au salvat căile de comunicație, 
edificiile publice şi bunurile particulare. Tot gărzile naționale sunt cele care 
au dezarmat trupele germane ale lui Mackensen, asigurându-le retragerea. 

Toţi conducătorii politici romani se găseau la Arad. Maghiarii 
elaboraseră un plan pentru a-i suprima şi pentru a pune astfel capăt 
activității naționaliste a românilor. Dar proiectul a fost descoperit; Vasile 
Goldiş, unul dintre conducătorii români prestigioşi, a fost trimis în valea 
Crişului, pentru a organiza forțele de apărare cu ajutorul motilor (populaţie 
de munte). De la Arad la Brad şi Vidra, în satele lui Avram Iancu, s-au 
organizat gărzile naţionale, care constituiau în fiecare centru românesc 
veritabile garnizoane, gata de luptă. 

Jandarmii maghiari primiseră, probabil, instrucțiuni pentru a opri — 
prin orice mijloc — constituirea gărzilor naționale. Astfel poate fi explicată 
omorârea preotului român loan Oprişoiu din Oprişeşti, departamentul Cluj, 
omorât de jandarmii maghiari în fața altarului, pentru faptul că a sfințit 
jurământul luptătorilor români din gărzile nationale ale satului. Nu era însă 
un caz izolat; de la Oradea la Braşov, din Maramureş la Arad, populaţia 
română a îndurat timp de trei luni teroarea. Adolescentii între 15 si 18 ani 
nu erau înrolați în gărzile nationale şi, pentru a scăpa jandarmilor maghiari 
şi bandelor armate, trebuiau să se ascundă. Într-un sfârşit, anarhia s-a 
încheiat. După declarația de unire cu România, maghiarii au mai încercat, 
timp de o lună, să mărească teroarea, până când s-a organizat administrația 
română. 

Marea adunare de Ia Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei 
cu regatul României, a marcat un moment decisiv în istoria Daciei lui 
Traian. 

Marele Consiliu al națiunii române din Transilvania şi Ungaria a 
lansat un vibrant apel, prin care se explica poziția luată în privința 
guvernului opresorilor, care refuzase să admită hotărârea națiunii române 
de a dispune ea însăşi de teritoriile pe care le locuieşte, vrând „să organizeze 
un stat care să garanteze individualitätile etnice, egalitate în condiţiile de 
viata, bază a oricărui progres uman”. Apelul continua astfel: „Națiunea 


română nu doreşte să oprime celelalte popoare. Întrucât nu a avut clase 
dominante, națiunea română este întruchiparea deplină a democraţiei”. 
Apelul, care era semnat de dr. Ştefan Pop, în calitate de preşedinte, şi de dr. 
George Crişan, ca secretar, se încheia astfel: „Românii din Ungaria şi din 
Transilvania speră şi aşteaptă ajutorul întregului neam românesc, cu care 
vor să se unească pe totdeauna.” 

Înaintea întrunirii Marii Adunări de la Alba-Iulia, românii au dovedit, 
prin două realizări, maturitatea politică cu care se administrau: în primul 
rând, ritmul rapid în care s-a constituit apărarea militară a națiunii şi, în al 
doilea rând, înlocuirea administraţiei ungare cu cea română. 

Funcţionarii unguri primiseră instrucțiuni de la Budapesta să refuze 
colaborarea cu noua autoritate politică română, pe care o considerau 
uzurpatoare şi efemeră. Chiar dacă funcționarii maghiari — îngrijoraţi de 
situația lor materială — au vrut să continue să-şi îndeplinească îndatoririle 
sub noul regim, neexecutarea instrucțiunilor primite de la guvernul de la 
Budapesta echivala însă cu un act de trădare. Astfel, la un moment dat, în 
Transilvania administrația a fost paralizată de refuzul aparatului 
administrativ de a-şi continua lucrul. 

Lovitura era bine calculată, fiindcă guvernul maghiar ştia că în toată 
administrația Ungariei ponderea funcționarilor români era minimă şi că 
ocupau posturi lipsite de importanță. Însă, împotriva oricărei aşteptări 
întemeiate a Budapestei, aparatul administrativ, format din români, a fost 
pus pe roate într-un timp record, iar serviciile nu au avut de suferit. 

Mai târziu, instrucțiunile date de Budapesta funcționarilor unguri au 
avut efecte dezastruoase tocmai pentru cauza maghiară. Numeroşi 
funcționari au demisionat fără nici o constrângere din partea autorităților 
române, lăsând întreaga administraţie liberă. Deci, fără a o dori, Budapesta 
a înlesnit preluarea de către români a tuturor serviciilor publice. Dar 
această operație n-ar fi putut să se facă cu uşurinţă, dacă funcționarii 
maghiari ar fi rămas la posturile lor. 

Astfel, când Marea Adunare s-a reunit la Alba-lulia, națiunea română 
din Transilvania şi din Ungaria trecuse examenul de stat (de capacitate 
politică) prin rezolvarea a doua probleme vitale: organizarea accelerată a 
apărării militare a naţiunii şi organizarea administraţiei publice. 

Pe întreg teritoriul românesc de dincolo de Carpaţi, domina aceeaşi 
voință: de a nu lăsa nimic în seama improvizatiei. Sentimentul unanim al 
națiunii era că se găsea într-un moment hotărâtor pentru destinul său 
istoric. 

La prizonierii români din Siberia au fost semnalate manifestări ale 
independenţei similare celor ale conducătorilor români din Ungaria. Lipsiti 
de legătură cu lumea, neştiind nimic de declarația citită de Vaida-Voievod în 
Parlamentul de la Budapesta, nici de acţiunea revoluţionară a Consiliului 
Naţional, prizonierii au reacționat în acelaşi mod. La aceşti oameni izolaţi în 


centrul Siberiei, reflexele nationale au functionat ca si cum ar fi primit 
ordine din Transilvania. 

Revoluţia bolşevică räväsise conştiinţa multor prizonieri aflați pe 
pământ rusesc. 

Surprinzător, reacție tipic românească la prizonierii români, nici un 
ofițer, nici un soldat nu au fost contaminati de ideologia bolşevică. Mai mult, 
în mod spontan, au luat fata de aceasta o atitudine adversă. 

Pe 16 octombrie 1918, deci cu două zile înainte de citirea declarației 
lui Alexandru Vaida-Voievod, care comunica Parlamentului de la Budapesta 
separarea românilor de Ungaria, în oraşul Celiabinsk, în centrul Siberiei, 
reuniți, prizonierii români au hotărât separarea de Ungaria a Transilvaniei şi 
a tuturor teritoriilor româneşti şi unirea cu România: „Patria-mamă“. 

Nu exista nici o legătură între prizonieri şi oraşul Arad, unde se găsea 
Consiliul Naţional român. O distanță mai mare de 10.000 km şi haosul 
provocat de revoluția bolşevică făceau, de altfel, imposibilă orice stabilire a 
vreunui contact. Complet izolaţi, prizonierii români au redactat textul unei 
proclamatii, prin care exprimau, într-un mod concis, voința de neclintit a 
națiunii române de a se uni, pentru a forma un singur stat. Reproducem 
această proclamație, fiindcă ea pune în evidenţă voința politică unică a 
românilor: 

„Noi, voluntarii români originari din monarhia austro-ungară, 
organizați în corpuri de voluntari ai Transilvaniei şi Bucovinei, decişi să 
urmăm lupta pentru victoria dreptății şi a libertăţii, declarăm şi proclamăm, 
ca răspuns la manifestul pe care împăratul Carol l-a adresat popoarelor 
sale, că toate provinciile româneşti din Transilvania, Banat, Crişana- 
Maramureş, Satu-Mare-Bihor şi Bucovina, care făceau parte din monarhia 
austro-ungară, au fost dezlipite de acest imperiu şi alipite la România, cu 
care, începând din acest moment, au constituit un stat unitar, liber şi 
independent; locuitorii acestor provincii declară a fi supuşi ai României 
Mari. 

Aceasta este dorința şi voința românilor de pretutindeni, care nu se 
pot exprima liber la ei acasă şi care îşi afirmă sentimentele prin vocea 
voluntarilor aflați în Rusia, Italia, Franța şi America.” 

Toate aceste manifestări spontane exprimă hotărârea unanimă a 
românilor că „nimeni şi nimic nu-i mai poate împiedica să se realizeze.” 

Dominația feudală maghiară a fost o lecţie dură. Ea a redus poporul 
român la stadiul de iobăgie, dreptatea neputând fi obținută nici măcar în 
aparență. Suferințele acumulate explodau în räzmerite, reprimate în mod 
sălbatic. Dar tocmai această lecție maghiară a format şcoala naționalismului 
românesc, înlesnind realizarea Daciei lui Traian. 

Această hotărâre unanimă a românilor trebuia să fie exprimată într-o 
formă juridică şi adresată Consiliului suprem, care pregătea Conferinţa de 
la Paris. 


Pe 23 noiembrie 1918, ziarul ,Romanul” publica, imediat sub titlu, pe 
întreaga pagină, următorul apel: 

„Poporul român trebuie să se grăbească să se întâlnească la Alba- 
Iulia” şi „Marele Consiliu al Națiunii române a convocat Adunarea Naţională 
pe 1 decembrie, în oraşul lui Mihai Viteazul”. 

A fost ales oraşul Alba-lulia în amintirea principelui valah Mihai 
Viteazul, care, la 13 noiembrie 1599, venise aici pentru a fi proclamat 
principe al Transilvaniei. 

Deci, 319 ani mai târziu, românii se reuneau în acelaşi oraş, pentru a 
reînnoda firul întrerupt de vicisitudinile Istoriei. Era o impunătoare 
manifestare a voinței de continuare a poporului roman. 

Convocarea a fost redactată de Vasile Goldiş şi începea cu următoarea 
frază: „Istoria ne cheamă la fapte!“ 

Acest apel era aşteptat cu o nelinişte patetică. Chiar şi în cele mai 
sărmane case ale românilor se făceau pregătiri ca pentru participarea la o 
sărbătoare religioasă. Oamenii modeşti, care nu putuseră urma cursuri 
superioare şi nu cunoşteau nimic din procedurile Dreptului constituțional, 
înțelegeau instinctiv că Adunarea Naţională de la Alba lulia avea valoarea 
unui plebiscit pentru unire şi că hotărârea românilor avea un profund ecou 
în rândurile autorităților superioare, chemate să facă dreptate națiunilor şi 
să realizeze o nouă aşezare a Europei. 

Astfel se explică proporţiile grandioase ale acestei Adunări Naţionale şi 
valoarea de plebiscit pe care a avut-o pe plan internaţional. 

De peste tot, din cele mai îndepărtate sate, în ordine perfectă, țăranii, 
în haine de sărbătoare, soseau în frunte cu preoții şi învățătorii; femeile şi 
fetele purtau costume nationale româneşti. lar aceste grupuri erau 
precedate de călăreți ce desfăşurau drapelele tricolore, cântând imnul 
revoluției de la 1848 : „Deşteaptă-te, române”, devenit imn national. 

Din câmpul lui Horea de la Alba-lulia nu se puteau distinge decât 
capetele a zeci de mii de oameni, deasupra cărora fluturau drapelele. Din 
când in când, se auzeau strigăte de „Trăiască România Mare!“, care se 
repetau ca zgomotul valurilor mării. Acest strigăt era plebiscitul cel mai 
emotionant al unei națiuni. 

În sala de festivități, drapelele țărilor Antantei, Cehoslovaciei şi 
Iugoslaviei înconjurau drapelele româneşti. 

Pe lângă reprezentanții Partidului National, mai erau prezenți şi cei ai 
grupului socialist român: Grapini, Ciser, Flueraş, Jumanca, Albani, Mihut şi 
Eftimie Gherman. 

Conducătorii celor două biserici — ortodoxe şi unite — Miron Cristea, 
Hossu, Frențiu, Radu Pop, prin prezența lor dădeau adunării adevăratul 
sens al unității spirituale. 

Prezenţa reprezentanților Basarabiei şi Bucovinei confirma unitatea de 
decizie a întregii națiuni române. 


Din rândurile Consiliului National au fost aleşi membrii Consiliului 
Dirigent. Acest consiliu era chemat să organizeze întreaga administrare a 
teritoriilor de dincolo de Carpaţi şi să asigure gestiunea până în 1920. În 
acel moment Consiliul Dirigent a fost dizolvat, iar actul unirii a devenit 
definitiv. 

Preşedintele adunării, George Pop de Băseşti, a citit rezoluția supusă 
aprobării Adunării Naţionale, al cărei text era următorul : 

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi 
Tara Ungurească, adunați prin reprezentanţii lor indreptatiti la Alba Iulia în 
ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează unirea acestor români 
şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională 
proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, 
cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie 
provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului 
universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea 
noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. 
Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin 
indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în 
corpurile legiuitoare şi la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor 
ce-l alcătuiesc. 

2. Egală indreptatire şi deplină libertate confesională pentru toate 
confesiunile din stat. 

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate 
terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod 
proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în 
comune, judeţe ori parlament. 

4. Desavarsita libertate de presă, asociere şi întrunire; libera 
propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor 
proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri 
desfiintand fidei-comisurile şi în temeiul dreptului de a micşora după 
trebuinta latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate 
(arător, păşune, pădure) cel putin atât cât să o poată munci el şi familia lui. 
Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea 
nivelării sociale, pe de altă parte, potentarea productiunii. 

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii 
cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. 

IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale, ca Congresul de 
pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea 
şi libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari şi mici deopotrivă, 


iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor 
internaționale. 

V. Românii adunați în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor 
din Bucovina scäpati din jugul monarhiei austro-ungare şi uniți cu tara 
mamă, România. 

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea 
națiunilor subjugate până aici în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: 
cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca 
acest salut al său sa se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni. 

VII. Adunarea națională cu smerenie se înclină înaintea memoriei 
acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru 
înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea națiunii 
române. 

VIII. Adunarea națională dă expresiune multumirei şi admiratiunei 
sale tuturor Puterilor Aliate, cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie 
împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat 
civilizatiunea de ghearele barbariei. 

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din 
Transilvania, Banat şi Tara Ungurească, Adunarea națională hotărăşte 
instituirea unui Mare Sfat National Român, care va avea toată indreptatirea 
să reprezinte națiunea română oricând şi pretutindeni fata de toate 
națiunile lumii şi să ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare în 
interesul națiunii.“ 

Unirea a fost proclamată prin votul acestei rezoluții. 

S-a constituit imediat o delegație, având ca misiune să prezinte re- 
gelui României hotărârea Adunării Nationale de la Alba Julia. Membrii săi 
erau următorii: episcopul Miron Cristea şi episcopul Hossu, Alexandru 
Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu. 

După ce actul de unire a fost prezentat de către primul ministru, Ionel 
I.C. Brătianu, „Monitorul oficial“! a publicat Decretul regal, privind unirea 
cu Transilvania: 

FERDINAND I 


Prin gratia lui Dumnezeu şi voința națională, rege al României, la toți de 
față şi viitori sănătate. 

„Asupra raportului Preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri, Nr. 2171 
din 1918, 

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Nationale dAn Alba Iulia, 

Am decretat şi decretăm : 

Art. I. — Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Nationale din Alba 
Iulia de la 18 noiembriefi decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite 
cil Regatul României. 


10 Nr. 212 din 13/26 decembrie 1918. 


Art. II. — Preşedintele Consiliului de Miniştri este însărcinat cu 
aducerea la îndeplinire a decretului-lege de față. 
Întocmit la Bucureşti, astăzi, 11 [24] decembrie 1918. 
(SS) FERDINAND 


Cum se poate explica faptul că, pe toată perioda care a precedat 
Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi chiar în timpul adunării, maghiarii, în 
pofida tuturor mijloacelor pe care le mai aveau încă, nu au schițat nici cea 
mai mică acțiune pentru a opri mişcarea națională română, ale cărei 
obiective erau clar exprimate? 

Armistițiul semnat la Belgrad de către Kârolyi, pe 7 noiembrie, lăsase 
Ungariei dreptul de a păstra — pe lângă forțele de poliție şi jandarmerie — 6 
divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, ca armată propriu-zisă. 

Aceste unități păstrau intact sentimentul național, iar împrejurările 
dăduseră şovinismului un accent violent de disperare. Deci existau mijloace, 
iar starea de spirit a maghiarilor era favorabilă unei acțiuni militare 
împotriva românilor. Şi totuşi, a existat o ezitare, care s-a manifestat prin 
lipsă de acțiune. Nu exista doar tulburarea anarhica a agitatiei bolşevice, 
care a contribuit la pasivitatea guvernului de la Budapesta, limitându-se să 
încurajeze şi să finanțeze bandele teroriste, ci mai era vorba şi de uimirea 
care pusese stăpânire pe conducătorii unguri, în fața evenimentelor. Fără 
doar şi poate, ei nu puteau crede în destrămarea regatului şi se agätau de 
iluzia că vor putea găsi — cu ajutorul Puterilor Antantei — o formulă de 
compromis. 

După respingerea propunerilor de autonomie, de la Arad, guvernul de 
la Budapesta a făcut o nouă încercare de a împiedica Adunarea Naţională de 
la Alba Iulia, dându-i din nou lui Jâszi Oszkâr misiunea de a oferi 
independența Transilvaniei şi egalitatea naționalităților, în cadrul unei 
Confederații dunărene. 

Cu un aer profund dezolat, Iuliu Maniu a declarat că este îndurerat de 
faptul că această propunere — care ar fi putut constitui o bază de negocieri 
— venea prea târziu, când Partidul Naţional Român îşi exprimase hotărârea 
de separare completă de Ungaria şi de unire cu România. Însă Partidul 
Naţional nu mai putea reveni asupra acestei hotărâri solemne, fără a-şi 
pierde legitimitatea de a reprezenta națiunea română, care voia, în 
unanimitate, unirea. 

Dar, admițând că, înaintea dezastrului, guvernul ungur ar fi propus 
ideea de federație — pe baza egalităţii națiunilor monarhiei dualiste, 
propunerea ar fi căpătat cu greu credit. 

Politica de maghiarizare, asuprirea feudală economică şi politică a 
naționalităților, conduse cu o tenacitate oarbă, făcea imposibilă încrederea 
în propunerile maghiare, considerate mincinoase, expediente pentru a 
câştiga timp, în scopul obținerii unei situații mai bune pe plan international. 


De altfel, Karolyi putea crede într-o ameliorare a condiţiilor 
armistițiului, dat fiind faptul că generalul Franchet D'Esperey nu era la 
curent cu stipulările tratatului încheiat între Franța şi România, în 1916, şi 
nu ştia nici de intenţiile Consiliului Suprem aliat cu privire la Cehoslovacia. 
Trăsese, deci, o linie de demarcaţie, care modifica foarte putin fosta linie de 
frontieră. Graţie acestei delimitări, guvernul ungar putea să-şi facă iluzii 
asupra unei îmbunătățiri chiar a liniei de demarcaţie, care nu tinea cont de 
tratatele semnate de România şi, lucru şi mai grav încă, nu lua în 
considerație principiul de autodeterminare, care trebuia să fie piatra 
unghiulară pentru viitoarea aşezare a Păcii. 

Karolyi a acceptat soluția sugerată de cei din anturajul său: „Vom 
reuşi să obținem condiții mai bune, făcând putin bolsevism!“... 

Nu surprinde pe nimeni faptul că această soluție a putut fi acceptată 
de către Karolyi. Dar că un om serios ca Jâszi Oszkar a consimțit să adere la 
această idee, iată un lucru cu adevărat inexplicabil. Numai dacă nu a 
întrevăzut un alt deznodământ, decât cel al disperării, în fata unei situații 
neprevăzute precum cea a separării naționalităților de Ungaria. Cum poate 
explica sociologul ungur atitudinea sa? 

Prin instaurarea regimului bolşevic în Rusia, forța de contaminare a 
revoluției bolşevice devenea irezistibilă, iar pacea urma să nu mai fie 
încheiată de către guvernul ungar, ci de către republica europeană a 
Sovietelor. 

Lenin îl trimisese la Budapesta ca ambasador pe vechiul său prieten 
Cristian Rakovski, un revoluționar fanatic, care, între 1905 şi 1918, fusese 
conducătorul partidului socialist român. Studiase medicina la Paris şi era 
un intelectual veritabil, iar prin temperament şi formație, un marxist 
convins. Considera revoluția bolşevică un început al revoluției mondiale. 

Doctorul Rakovski l-a determinat pe Jâszi Oszkâr să creadă că 
revoluția mondială era în plină desfăşurare şi că bolşevismul avea să se 
răspândească, asemeni unui incendiu imens, peste toată Europa, demolând 
rând pe rând, regimurile capitaliste, ca să nu mai existe nici învingători, nici 
învinşi. Revolutionarul Rakovski avea darul să-şi exprime convingerile 
printr-o vie elocintä. Fără îndoială, l-a convins uşor pe sociologul Jâszi 
Oszkâr — care nici măcar nu era un socialist democrat, ci un paşnic 
burghez liberal radical — sau, pentru a folosi o expresie la modă astăzi, un 
democrat progresist, formă blândă a liberalismului. 

Republica populară, proclamată cu un unanim entuziasm de către 
națiunea maghiară, era o revanşă a revoluției lui Kossuth, învinsă în 1848 
de către Habsburgi. Dar această revoluție nu rezolvase nici una din 
problemele apărute o dată cu sfârşitul războiului. Ca orice revoluție aflată în 
faza inițială, revoluția maghiară a suferit şi ea de frebra delirantă datorată 
excesului de ură. Una din manifestările acestui sentiment a fost îndreptată 
împotriva armatei. Ca şi în Rusia, ofițerii care îndrăzneau să mai poarte 


uniforma erau degradati, maltratati si bătuți. Era începutul dezmembrării 
armatei. 

Kârolyi îl numise ca ministru de Război pe Linder, un colonel care 
preconiza un fel de pacifism al disperării. El nu era comunist, nici măcar un 
revoluționar burghez. Dar toate convingerile sale de militar — care 
înfruntase pericolele frontului — s-au năruit în momentul în care războiul a 
fost pierdut, creându-i starea de spirit a unui nihilist. 

Linder a adresat ofițerilor, reuniți pentru a depune jurământ 
Republicii, o alocutiune în care poate fi observată starea de spirit a 
nationalistilor maghiari: „Am crezut că idealul nostru, pentru care am 
luptat, merită sacrificiile făcute. Ca ministru de Război, vă declar că acest 
ideal era fals. Tocmai s-a născut, victorioasă, o viata noua, sub auspiciile 
pacifismului; nu mai vreau să văd soldați!“ 

Mai puteau ofițerii unguri să ceară soldaților să respecte disciplina, 
atâta vreme cât aceştia începuseră demobilizarea de capul lor? Chiar un 
aiurit, cum era Kârolyi, aflând de discursul lui Linder, s-a înspăimântat de 
pacifismul lui anarhic şi l-a destituit. Era o măsură de bun-simt elementar, 
dar procesul de destrămare a armatei continua prin simpatizantii bolşevici, 
care formau anturajul lui Kârolyi. Totuşi, nu întreaga armată maghiară era 
anarhizantă. Existau regimentele seleşilor şi ale honvezilor, care păstrau 
vechea disciplină, fiind refractari la propaganda bolşevică. Însă tocmai 
aceste calități îi nelinişteau pe cei care doreau dezmembrarea armatei. 

Guvernul Kârolyi a fost ceea ce mai târziu s-a numit un guvern al 
frontului popular, care întotdeauna s-a dovedit a fi o formă de trecere spre 
un guvern comunist; deci nu putea fi decât de scurtă durată. 

Prima criză a acestui guvern a fost determinată de reforma agrară, 
acceptată de către toți membrii — burghezi, socialişti şi comunişti. Exista, 
totuşi, o diferență fundamentală de concepţie, în ceea ce priveşte distribuția 
pământurilor expropriate. Trei sferturi din suprafața Ungariei aparținea 
unui număr de 300 de mari proprietari. Miniştrii burghezi voiau să dea 
țăranilor loturi individuale, considerând că această formă va asigura 
economiei agrare cadre stabile, iar societăţii, elemente de stabilitate. Pentru 
miniştrii marxişti, constituirea unei clase ţărăneşti — proprietară de 
pământuri — însemna crearea unui dig de apărare împotriva anarhiei, un 
obstacol în calea triumfului bolsevismului. Aceşti marxisti primeau 
instrucțiuni de lucru de la ambasadorul sovietic Rakovski, care a impus 
principiul exploatării colective, de către asociații de țărani. Kârolyi s-a raliat 
acestui punct de vedere (al socializării pământurilor arabile) şi a acceptat, de 
asemenea, principiul nationalizarii băncilor şi marilor industrii. 

Ca urmare a acestei hotărâri, care dădea câştig de cauză marxiştilor 
bolşevici, miniştrii democrați ai Agriculturii, Războiului şi Afacerilor Interne 
au demisionat. Probolşevicii voiau să-i dea satisfacție lui Kârolyi, numindu-l 
preşedintele republicii. Consiliul Naţional maghiar nu avea dreptul să o 


facă, această calitate revenind Adunării Constituante. Doar că aceasta, 
ținând cont de situația dramatică în care se afla Ungaria, nu a putut fi 
aleasă. Deci Consiliul Naţional era doar o ficțiune, un reprezentant al 
agitatiei străzii. De altfel, pentru militantii bolşevici, acest formalism 
constituțional nu avea nici o importanță, din moment ce ei dețineau 
puterea. 

Kârolyi era convins că fericirea poporului maghiar începea să se 
realizeze chiar din ziua în care el s-a instalat la Palatul regal de la Buda 
(Budapesta), în calitate de preşedinte al Republicii. Era încântat că îşi 
putuse împlini ambiția supremă; bolsevismul se pregătea să preia puterea in 
Ungaria. De îndată ce organizarea feudală a Ungariei a intrat în criză, a 
început să fie favorizat procesul de anarhizare rapidă a statului. În acest 
proces de anarhizare şi de creare spontană de grupuri revoluţionare intra în 
joc şi coeficientul temperamentului național. La maghiari, odată declanşate, 
pasiunile capătă o intensitate de uragan. 

În momentul în care Kârolyi s-a instalat la Palatul regal din 
Budapesta — fericit că-şi putuse satisface ambiția — bolşevismul se 
pregătea să obțină supremaţia în Ungaria. 

În martie 1917, când a izbucnit revoluţia, în Rusia, mai exact în 
Siberia, se aflau mai mult de un milion de prizonieri, dintre diferitele 
naționalități ale Europei centrale: germani, cehi, polonezi, slovaci, unguri, 
croați, sârbi din Bosnia sau Herţegovina şi români. După primele momente 
de confuzie, la începutul lunii mai 1917, propaganda bolşevică a început să 
activeze printre aceşti prizonieri, recrutând agenți şi formând nuclee care, la 
întoarcerea lor acasă, trebuiau să pună bazele partidului revoluţionar 
bolşevic. 

Printre prizonieri, această propagandă a avut cel mai mare succes în 
rândurile ungurilor. Propaganda bolşevică s-a întins asupra lor, ca un 
incendiu într-o mirişte de grâu. Maghiarii au aderat sincer, în momentele 
cele mai critice şi nu printr-un calcul oportunist. Devotamentul acestor 
neofiti ai revoluției a salvat regimul sovietic. 

Printre prizonierii maghiari, Radek l-a remarcat pe cel mai 
intransigent partizan al revoluției totale, ale cărui convingeri se hrăneau cu 
ură. Numele său este Bela Kun. Fusese un reporter neînsemnat: fără talent, 
lipsit de spirit inventiv, care încercase, fără succes, să-şi facă un nume în 
presa de la Budapesta. Dându-şi seama că îi lipseau calitățile necesare 
reuşitei, s-a întors la Cluj, dar nici acolo nu a avut noroc. Avea, în schimb, 
deghizat în ziarist, unele calități care îl făceau util serviciilor de informaţie 
ale poliției. Mai târziu, în 1920, au putut fi culese impresiile pe care acest 
dictator bolşevic le-a lăsat în cercurile de presă, pe vremea când îşi făcea 
ucenicia de reporter. 

În redactiile ziarelor unde lucrase, în afara unei impresii de 
mediocritate, mai lăsase şi amintirea de agent informator al poliției. Pe când 


lucra ca reporter, reuşise să ajungă secretar al unei societăți de ajutor 
mutual a muncitorilor. Dar Béla Kun avea un sentiment de aversiune fata 
de anumite prejudecăţi burgheze privind corectitudinea şi contabilitatea. 
Acesta este motivul pentru care practica deturnarea de fonduri, atunci când 
se ivea ocazia. Din păcate, membrii societății muncitorilor împărtăşeau 
prejudecățile reacționare privind contabilitatea şi astfel se explică faptul că 
au descoperit operaţiunile financiare ale lui Kun Béla, care îşi însuşise 
anumite sume. Nemultumindu-se doar să se debaraseze de el, au depus 
plângere la Parchet împotriva lui. În luna iulie 1914, ziarele din Cluj au 
făcut publice matrapazlâcurile viitorului dictator. Cu siguranță n-ar fi 
scăpat de condamnare, dacă procesul ar fi putut să-şi urmeze cursul. Dar 
mobilizarea a suspendat ancheta Parchetului, fiindcă Béla Kun, odată 
prezentat la regiment, a fost trimis pe frontul de est. 

În vara anului 1916, a căzut prizonier şi a fost trimis în Siberia, în 
lagărul de prizonieri de la Tomsk. 

Suficient de inteligent, el a înțeles că, în situaţia în care se afla, era 
important să înveţe limba rusă, pentru a putea citi ziarele şi a fi la curent cu 
evenimentele care suprimaseră dictatura țaristă in Rusia, în luna martie 
1917. Reusise să învețe rusa destul de bine pentru a putea susține o 
conversație; de altfel, era folosit, uneori, ca interpret în lagărele de 
prizonieri. Citind ziarele, el ajunsese la concluzia că partidele democrat- 
liberale vor fi măturate de partidul extremist al revoluției aflate în 
desfăşurare. 

În lagărul de la Tomsk, Radek îl remarcase pe Bela Kun, intuind în el 
pe cel mai indicat om pentru a deveni agentul bolşevicilor printre prizonieri. 
Avea o figură antipatică, ochii îi erau bulbucati precum cei ai broastelor, 
gura imensă, încadrată de buze groase şi de nişte urechi mari şi clăpăuge. 

Forța sa de persuasiune nu depasea câtusi de putin abilitatea malignă 
a unui băcan. În ceea ce priveşte cultura sa revoluționară, ea se rezuma la 
lectura câtorva broşuri de propagandă socialistă. Această sumară pregătire 
era compensată de o mare impertinenta şi încredere în sine însuşi, şi o egală 
lipsă de scrupule. 

Atunci când făcea propagandă printre prizonierii unguri, i se puteau 
remarca violența vocabularului, temperamentul şi mimica, toate lăsând 
impresia de fanatism, ură şi elocinta revoluționară mediocră. Ales de către 
Radek, Béla Kun a devenit propagandistul partidului bolşevic. A fost o 
ocazie unică pentru el de a ieşi din anonimat si de a putea îndeplini un rol 
oarecare. l-a propus lui Radek publicarea unei reviste săptămânale, in limba 
maghiară, intitulată „Socialismul internaţional”, pentru care a primit o 
subvenție de 20.000 de ruble; era primul pas pe care îl făcea, un pas 
decisiv. 

Îşi dădea seama că, în primele faze ale unei revoluţii, sunt acceptate 
cu uşurinţă inițiativele individuale sau propunerile îndrăznețe. 


În timpul înaintării trupelor germane în Ucraina, Béla Kun a propus 
să i se incredinteze constituirea unui batalion international. Propunerea a 
fost acceptată : Béla Kun începuse propaganda, dar recrutarea nu a obținut 
succesul scontat, chiar dacă demersurile întreprinse fuseseră completate cu 
o sumă de 150 de ruble pentru fiecare voluntar. Din cei treizeci de voluntari 
care au primit această sumă, doar opt au rămas alături de Bela Kun. 
Insuccesul nu l-a descurajat însă; nu avea decât treizeci de ani iar ambiția îi 
era sufetinuta de energia disperării. A plecat la Petrograd, unde a reuşit să 
devină unul dintre intimii lui Lenin, care fusese impresionat — nu atât de 
calitățile sale, cât de extraordinara sa capacitate de ură şi violenţă, prin care 
îşi exprima resentimentele față de tot ce reprezenta clasa dominantă. 

Lenin era prea îmbibat de lecturile sale, ca să nu aprecieze valoarea 
dinamică a temperamentelor pline de ură în acțiunea revoluționară. lar Béla 
Kun — în lipsă de idei — avea o atât de mare rezervă de ură, încât se putea 
lipsi de formele savante ale dialecticii marxiste. 

Bela Kun i-a sugerat lui Lenin convocarea unui congres al 
prizonierilor de război. Ideea a fost acceptată, iar Bela Kun a primit suma de 
50.000 de ruble pentru organizarea congresului. Acesta a avut loc în 
februarie 1918. Verificându-se cheltuielile, s-a descoperit că fostul secretar 
al Socieitätii de ajutor reciproc a muncitorilor păstrase acelaşi dispreț 
pentru regulile de contabilitate. Când, într-o şedinţă a comitetului 
organizator al congresului, Bela Kun a fost tratat drept escroc, calificativul 
nu l-a impresionat. Dar, lucru şi mai surprinzător, nu a pierdut, doar 
pentru atât, creditul de care se bucura pe lângă Lenin. Şeful partidului 
bolşevic vedea, probabil, în această lipsă de scrupule o calitate 
revoluționară. 

În timpul dezbaterilor congresului prizonierilor, s-a votat o moţiune, 
prin care se cerea crearea unui curs de agitatori bolşevici, destinati țărilor 
unde aceşti prizonieri aveau să se întoarcă. Pentru Lenin, care evalua după 
acțiuni stările şi spiritul prerevolutionar — creat prin suferințele acumulate 
în timpul războiului —, un asemenea curs avea o importanţă capitală. El 
pregătea, pentru viitor, cadre ale revoluției bolşevice în Europa. 

Jacques Sadoul, primul francez care a aderat la partidul comunist 
asistase şi el la congresul prizonierilor. În 1919, el a publicat o lucrare, 
Notes sur la révolution bolchevique (Note asupra revoluției bolşevice), cu o 
prefață de Henri Barbusse. 

Este ciudat cum Béla Kun, având o atât de modestă pregătire 
intelectuală, fără cunoştinţe — nu aprofundate, dar nici măcar sumare ale 
marxismului —, ignorând complet opera lui Lenin, a putut, totuşi, să pună 
mâna pe această şcoală de pregătire a agitatorilor bolşevici, alături de un alt 
prizonier ungur, pe nume Perlstein, cu o pregătire intelectuală la fel de 
precară. Se poate bănui că Lenin nu a fost străin de această afacere. 


Scoala avea mai multe sectii, fiecare dintre ele primind o subventie de 
60.000 de ruble. Bela Kun îşi mai păstrase şi organizarea Federatiei trupelor 
comuniste, formate în străinătate, şi care constituia embrionul viitoarelor 
brigăzi internaționale. 

Dezmembrarea Imperiului habsburgic, ca şi revoluția din Ungaria — 
fenomen pe care Bela Kun îl aştepta cu nerăbdare — s-au produs în luna 
octombrie a anului 1918. Şi, în vederea întoarcerii sale, a constituit o echipă 
de medici şi infirmiere, partizani ai revoluției bolşevice. Când a auzit de 
proclamarea Republicii populare în Ungaria, Lenin i-a încredințat misiunea 
de a accelera procesul de trecere de la republica burghezo-democratică la 
republica social-comunistă. 

La plecare, lui Bela Kun i s-au dat 300.000 de ruble, pentru a acoperi 
primele cheltuieli necesare agitatiei comuniste. În acelaşi timp, Crucea Roşie 
rusească de la Viena a primit instrucțiuni de a-i pune la dispoziţie orice 
sumă ar avea nevoie pentru intensificarea agitatiei. 

Bela Kun a recunoscut mai târziu că a primit, în curs de patru luni, 
12 milioane de ruble. Pentru a-şi da importanţă, el a sosit în Ungaria sub 
numele de „comandantul Sebastian, prizonier de razboi”. 

Actele de identitate îi fuseseră fabricate de către serviciile bolşevice. 
Bela Kun studiase suficient în cadrul cursurilor de agitație bolşevică, pentru 
a putea face o expertiză a situației socio-politice din Ungaria. 

Situația social-economică din Ungaria nu fusese într-atât de 
contaminată, încât evoluția democrat-nationalista să fie transformată într-o 
revoluție bolşevică, şi, astfel, să fie proclamată republica roşie. 

Vechea structură rămăsese intactă, în ciuda anarhiei create de Kârolyi 
şi de anturajul său; agitația se limita doar la Budapesta şi la alte câteva 
centre industriale. Misiunile încredințate lui Béla Kun erau atât de 
importante, încât Lenin a trimis la Budapesta un supraveghetor, în 
persoana lui Rakovski. Prin superioritatea culturii sale şi prin inteligența sa, 
dr. Rakovski exercita o puternică influență asupra lui Kârolyi, la nevoie 
putând să-l protejeze pe Béla Kun, simplu agent de execuție a 
instrucțiunilor primite prin ambasada Ungariei la Petrograd. 

Pentru a bolşeviza Ungaria, Béla Kun şi-a început activitatea prin 
publicarea unui ziar numit ,Vôrôs Ujsâg“ (Ziarul roşu), care nu a avut nici 
un succes. Dorind să scrie editorialul în fiecare zi, dar neavând talent, nu 
putea câştiga pe nimeni, iar violențele sale verbale nu impresionau deloc. 
Lipsa de inițiativă şi de căldură a convingerilor (pe care, de altminteri, nici 
nu le avea) făcea ca editorialele sale să fie de o monotonie obositoare. 
Instigarea la asasinate, ca şi amenințările nu impresionau pe nimeni, nu 
erau luate în serios. 

Sindicatele muncitoreşti — care îi ştiau trecutul — îi erau în mod 
categoric ostile. Toţi muncitorii erau socialist-democrati, deci adversari ai 
unei agitatii fără nici un schelet doctrinar. 


Cäpitanul Czerniak, care se autoproclamase presedintele Sovietului 
Soldatilor (organizație formată din dezertori), îi era ostil lui Bela Kun, pe 
care-l considera un potential adversar. Toate unitățile garnizoanei din 
Budapesta erau supravegheate de oamenii de încredere ai lui Czerniak, 
defavorabili bolsevismului. Pentru a accelera ritmul revoluției şi a 
transforma anarhia într-o acțiune subordonată unei idei, Bela Kun a primit 
instrucțiuni să atragă la cauza sa câteva regimente din preajma Budapestei. 

Pe 1 ianuarie 1919, în fruntea unei armate de o mie de oameni — un 
amestec de evadați din închisori, prizonieri ruşi, soldați dezertori care 
rătăceau pe străzile Budapestei —, Bela Kun a intrat în curtea unei cazărmi. 
A ţinut un discurs prin care îi incita pe soldați la insurecție. Dar, în loc de 
aplauzele şi aclamatiile la care se aştepta, a fost primit cu focuri de armă. 
După o scurtă încăierare, grupul lui Bela Kun a fost împrăştiat. Prudent, 
Bela Kun a fugit încă de la primul foc! Fără a se descuraja, s-a dus într-o 
altă cazarmă. Acolo, însă, soldaţii nu au mai recurs la arme, ci au crezut de 
cuviință că-i mai bine să-i aresteze; ceea ce au şi făcut... Rakovski a fost 
informat de îndată, iar cei din anturajul lui Kârolyi s-au pus în mişcare, căci 
li se atrăsese atenția că Bela Kun era unul dintre oamenii lui Lenin. 

Doctorul Pogâny Jozseph făcea si el parte din anturajul lui Karolyi, 
asupra căruia avea un mare ascendent. El este cel care organizase 
asasinarea lui Tisza, cu acordul lui Kârolyi. Complicii sunt nişte debitori 
exigenti! Bela Kun a fost elberat şi a plecat în regiunea din nordul 
Carpaţilor, cunoscută mai târziu sub numele de Ucraina subcarpatică. Şi-a 
răzbunat înfângerea declanşând revoluția bolşevică într-un centru de mică 
importanţă, Salgotarjan. Nişte rude ale lui Béla Kun, care țineau crâşme in 
această regiune, l-au ajutat să-i înfierbânte pe muncitori cu băutură, mult 
mai convingătoare decât propriile-i discursuri. 

Orăşelul Salgâtarjan a fost prădat şi terorizat timp de trei zile. 
Încurajat de această mică experiență, Bela Kun s-a reîntors la Budapesta, 
unde a organizat o lovitură ce avea drept scop să creeze panică în rândurile 
burgheziei şi să-i confişte principalul mijloc de apărare: presa. 

Cu o mie de salariați bolşevici, i-a fost uşor să suprime toate ziarele 
burgheze, luându-le cu asalt clădirile şi distrugându-le tipografiile. Nimeni 
nu prevăzuse această lovitură; fără a fi păzite, tipografiile au putut fi 
devastate; burghezia era redusă la tăcere. 

Pentru această perioadă de teroare, de până la căderea lui Bela Kun, 
este impresionantă absenţa oricărei reacții din partea burgheziei maghiare, 
incapabile să schiteze fie şi cel mai mic gest de rezistență. Lipsa oricărei 
rezistențe, ca şi tendința de a evita o luptă dusă cu aceleaşi unelte au 
încurajat întotdeauna îndrăzneala forțelor revoluționare, dovedind cât de 
uşor sunt de atins obiectivele propuse. Comuniştii au avut şi mai au încă 
un adversar: social-democratii. În Ungaria, însă, acest partid era temeinic 
organizat şi puternic susținut de sindicate. 


În mod logic, lupta pentru cucerirea puterii trebuie să antreneze 
atacul împotriva ziarului social-democratilor ,,Népszava“, al cărui director 
era ministrul Comerţului. De data aceasta, însă, tipografia şi clădirea 
ziarului erau păzite de muncitori, care erau hotărâți să dea o lecţie bandelor 
lui Béla Kun. Lupta a luat sfârşit prin fuga mercenarilor, iar Béla Kun a fost 
transportat la spital. 

Toate aceste evenimente şi, în special, ultimul insucces l-au convins 
pe Rakovski să lichideze frontul popular, şi să instaureze republica 
bolşevică. 

În anturajul lui Kârolyi exista un ziarist, Kramer-Kery, ce avea un 
puternic ascendent asupra sa. Înzestrat cu o inteligență foarte vie, Kery 
mânuia cu uşurinţă sofismele, ascunzând astfel afirmaţiile cele mai absurde 
prin false analogii cu Istoria, pentru a putea justifica sugestiile pe care le 
avansa. 

Preşedintele Kârolyi l-a trimis în Elveţia, pentru a face un studiu 
asupra situației internationale. La întoarcere, Kery i-a prezentat un raport 
care demonstra că întreaga construcție a statelor burghezo-capitaliste se 
clătina sub asaltul maselor bolşevizante. A reuşit să-l convingă pe Kârolyi că 
situația în Europa era de aşa natură, încât o singură scânteie ar fi fost de 
ajuns ca să provoace erupția vulcanului revoluționar. Vulcan ce ar fi 
acoperit — sub lava incandescentă a bolşevismului — întreaga societate 
burghezo-capitalistă. 

Rolul hotărâtor în istorie îi revenea lui Kârolyi; el trebuia să devină un 
nou Attila al Europei intrate în putrefacție. Pentru asta, era de ajuns să fie 
incendiat totul, iar bolşevismului să-i fie dat drumul să se năpustească 
asupra Occidentului. Ţinând seamă de inteligența mediocră a lui Kârolyi şi 
de imensa lui vanitate, ispita era puternică. Ea era favorizată şi de o 
comunicare a Consiliului Suprem aliat, adresată Preşedintelui Republicii 
ungare, prin care se comunica faptul că acest Consiliu autorizase România 
să depăşească cu 100 de kilometri linia de demarcaţie fixată in mod arbitrar 
de către generalul Franchet d'Esperey, care nu cunoştea tratatele secrete 
semnate de Brătianu si de aliați, in august 1916. Acestei retrageri a trupelor 
maghiare, trebuia să i se adauge, de asemenea, crearea unui spaţiu neutru, 
având o adâncime de 75 de kilometri şi o lungime de 300 de kilometri, în 
care nici un soldat român sau ungur nu avea dreptul să pătrundă. 

Primind acest ultimatum al Consiliului Suprem, transmis prin 
locotenent-colonelul Vix, în 20 martie 1919, Kârolyi a convocat Consiliul de 
Miniştri, pentru a lua o hotărâre. Locotenent-colonelul Vix a asistat la 
această reuniune. 

Ca urmare a comentariului făcut de Bôhm, ministrul de Război, 
comentariu de o violenţă jignitoare la adresa hotărârii Consiliului Suprem, 
Vix s-a retras, lăsând Consiliului de Miniştri posibilitatea să decidă în 
deplină libertate. 


Ținând seama de ultimatum, Karolyi a crezut că singura soluție 
acceptabilă era cea a lui Kramer-Kery. Spre a evita orice ezitare din partea 
lui Kâroly şi a forța luarea unei hotărâri, statul său major l-a lăsat să creadă 
că o armată rusească înainta spre Carpaţi. Colonelul Stromfeld, viitor 
comandant al armatei roşii, a redactat un raport în care descria, în termeni 
militari, cu indicații asupra etapelor parcurse, înaintarea ruşilor. Aceasta 
era suficient ca să-l determine pe Kârolyi să execute ultimul act politic 
necesar instaurării regimului bolşevic. 

La 21 martie 1919, dimineața, Adunarea membrilor sovietelor de 
soldați şi muncitori a anunţat întronarea dictaturii proletariatului maghiar. 
Statul-major a considerat că sosise momentul favorabil folosirii ,comotiei“ 
naționale provocate de publicarea ultimatumului dat de Consilul Suprem al 
Aliaților. 

Mai rămânea de îndeplinit ultima operaţiune: demisia lui Kârolyi. 
Această misiune i-a fost încredințată lui Kery, care, pentru a evita orice 
ezitare, l-a prevenit pe Kârolyi că Budapesta era în întregime partizana 
bolşevismului şi că o încercare de rezistență putea avea urmări tragice. 
Expeditiv, Kery a redactat proclamația prin care se lichida interimatul lui 
Karolyi. Când i-a fost prezentată proclamația, Karolyi a ezitat, dar Kery a 
rămas impasibil. Actul nu a fost semnat de către preşedinte, ci de secretarul 
său particular, Simony. Nefericitul figurant se găsea în fața faptului 
împlinit. 

Fraza finală a proclamatiei era categorică: „Eu, preşedintele provizoriu 
al Republicii Populare Maghiare, ca urmare a hotărârii conferinței de la 
Paris, mă adresez proletariatului mondial pentru a obține ajutor şi dreptate. 
Demisionez şi incredintez puterea proletariatului maghiar.” 

Această proclamație a fost transmisă la radio în lumea întreagă, iar 
ziarele au difuzat-o imediat la Budapesta. Kârolyi era demis şi nu mai putea 
face nimic. Operaţiunea fusese făcută cu o rapiditate şi o precizie 
impresionante. 

Bela Kun cucerise puterea. El a instalat Consiliul executiv al 
sovietelor, desemnându-l ca preşedinte pe Garbai Sândor, un personaj 
complet obscur. Pentru sine şi-a păstrat doar postul de comisar pentru 
Afacerile Externe. Conducerea politică rămânea însă, de fapt, tot în mâna 
lui. 

Acest guvern revoluționar al comisarilor poporului s-a grăbit să 
comunice maghiarilor şi întregii Europe alianţa sa cu guvernul sovietic de la 
Petrograd, ca şi intenția de a declara război statelor burgheze, pentru a 
impune dictatura proletariatului internațional. Rusia sovietică înregistra în 
acel moment întâiul său succes european. 

Situația României se agravase sub o dublă amenințare: una venea 
dinspre Tisa, cealaltă dinspre Nistru. Consiliul Suprem al Aliaților hotărâse 
blocada asupra Ungariei, dar lui Bela Kun nici nu i-a păsat. 


Delegaţia română de la Paris a solicitat ajutorul Consiliului Suprem în 
lupta împotriva forțelor bolşevice, dar Consiliul nu înțelegea situația Europei 
centrale. România cerea autorizația să ocupe, cu propriile mijloace, 
teritoriile care îi aparțineau, dar nu a obținut nici autorizația, nici concursul 
solicitat. Aliaţii păreau dispuşi să înceapă negocierile cu guvernul lui Bela 
Kun, ceea ce era şi mai grav. Mai ales Statele Unite ale Americii, complet 
dezorientate, ignorând total problemele Europei, nu vedeau în această 
afacere decât o intrigă a partidului militarist francez, al cărui şef era Foch şi 
care îl avea ca reprezentant în România pe generalul Berthelot. SUA mai 
credeau că, în spatele Consiliului Suprem, Clemenceau urzea toate acele 
operațiuni în scopul de a consolida poziţiile franceze în Europa centrală şi în 
Balcani. 

Generalul Bliss, delegatul militar al SUA la Paris, considera că intrigile 
ungurilor reprezintă cea mai mare amenințare pentru conferință şi sfătuia 
ca aceste intrigi să fie dejucate prin mijloace paşnice. Lipsit de înțelegere, 
Consiliul Suprem a hotărât să fie trimis la Budapesta generalul sud-african 
Smuts, pentru a negocia cu Bela Kun. Astfel, se recunoştea implicit 
legalitatea guvernului creat de Lenin. 

Pe 4 aprilie 1919, generalul Smuts i-a cerut lui Bela Kun, în numele 
Consiliului Suprem, retragerea benevolă a trupelor maghiare, pe o linie care 
era aproximativ aceea prevăzută de tratatul de alianţă din 1916. În schimb, 
generalul îi promitea lui Kun Béla ridicarea blocadei, un ajutor în 
aprovizionare, precum şi o atitudine binevoitoare în problemele economice şi 
în cele privind delimitarea granițelor cu Romania, lugoslavia si 
Cehoslovacia. O asemenea propunere de tranzacție nu era de natură să-l 
înduplece pe Bela Kun, ci mai degrabă să-i stimuleze îndrăzneala. Pe bună 
dreptate, propunerea i se părea un semn de slăbiciune din partea celor care 
o avansaseră, care îi permitea să ridice pretenții şi mai mari. Drept urmare, 
el a cerut aliaților să oblige România să se retragă pe linia râului Mureş. 
Misiunea generalului Smuts a eşuat şi situația a rămas neschimbată. După 
toate aparențele, Béla Kun era informat că România avea o poziţie critica în 
rândul membrilor Consiliului Suprem. 

André Tardieu, membru al delegației franceze la Conferința de pace si 
preşedinte al comisiei care se ocupa de problemele României, i-a mărturisit 
lui Saint-Aulaire: „Mă străduiesc din răsputeri să determin recunoaşterea 
lui Brătianu şi a României ca aliat. Împotriva mea sunt: Clemenceau, care 
nu îi iartă armistițiul; Wilson, care declară că nu cunoaşte tratatul nostru 
de alianță, precum şi toţi juristii pentru care pacea de la 9 mai cu Germania 
a absolvit România de calitatea sa de aliat. Până acum, mi-am irosit timpul 
ca să le demonstrez că această pace nu îi poate fi potrivnică, nici din punct 
de vedere moral, nici politic (pentru că marii aliați au aprobat-o) şi nici 
juridic, dat fiind faptul că regele nu a sanctionat-o niciodată şi că a 
mobilizat din nou forțele militare, o dată cu primele contacte cu armata din 


Salonic. Într-un cuvânt, în numele Dreptului, se comite o mare nedreptate, 
dorindu-se ca România să fie pedepsită pentru propriile ei nefericiri, de care 
sunt responsabili aliații. Noi înşine suntem vinovaţi, fiindcă nu ne-am 
respectat angajamentele la Salonic şi apoi, dacă nu chiar mai ales, Rusia, 
prin incredibila ei trădare.” 

Saint-Aulaire adăuga spuselor lui Tardieu aceste reflecţii: „În urma 
acestui război al Dreptului, România a suferit cel mai mult dintre toți aliații 
noştri şi a fost cea mai rău tratată. Consiliul Suprem nu putea — fără să 
renunțe la principiul său esențial, care este cel al naționalităților — să 
împiedice România să-l aplice prin realizarea Unirii.” 

Această atitudine a Consiliului Suprem era cu atât mai aberantă cu 
cât, la întrunirea Adunării Nationale de la Alba Iulia, românii din 
Transilvania şi Ungaria votaseră, în unanimitate, unirea cu România, la 1 
decembrie 1918, întemeindu-se pe faimoasa declarație a preşedintelui Wil- 
son. Contradictiile marilor puteri trec însă fără a fi observate. Contele de 
Saint-Aulaire făcea, cu tristețe, următoarea afirmație: „Nu se tine deloc 
seamă de angajamentul luat fata de România, cand, spre a fi antrenată in 
război, i s-a promis că va fi tratată aidoma celorlalți aliați.” Bela Kun urma 
să uşureze ieşirea României din acest impas. 

O revoluție este cu atât mai violentă cu cât îşi datorează victoria 
acțiunii unei minorități, îndrăznelii care i-a permis cucerirea puterii printr- 
un atac neaşteptat, şi nu hotărârii majorității naționale. Bela Kun era 
conştient de lipsa de adeziune a maselor şi de ostilitatea aproape unanimă a 
țării. Pentru el, singurul mijloc de a se menține la putere era teroarea. Nu 
avea altă soluție de a-i câştiga pe maghiari, decât printr-un nationalism 
agresiv, care presupunea războiul pentru apărarea integrității Ungariei. De 
aceea, Bela Kun a ordonat în grabă mobilizarea, pentru a-i ataca pe români 
şi pe cehoslovaci. 

Începând din octombrie 1918 şi până la 1 mai 1919, Bela Kun şi 
partizanii săi se înverşunaseră să lichideze armata şi să-i umilească pe 
ofițeri. Dar o armată distrusă din punct de vedere al disciplinei militare şi al 
spiritului patriotic nu putea aplica o politică de agresiune. Béla Kun, ca si 
stăpânul şi protectorul său Lenin, nu se temea de contradicții, dacă 
circumstanțele o cereau. A apelat deci la ofițerii de carieră, adresându-li-se 
—- nu în numele solidarității cu revoluția bolşevică — ci în numele 
patriotismului maghiar. Acest apel a avut un puternic ecou. Dovada constă 
în faptul că trupele maghiare s-au luptat cu disperare pentru a opri 
înaintarea armatei române, al cărei obiectiv era Budapesta. 

Valoarea combativă a unei armate este dată nu doar de moralul 
ofițerilor si soldaților, ci şi în mare măsură de cel al înaltului ei 
comandament. Orice război este şi un duel între conducerile armatelor care 
se înfruntă. Bela Kun l-a numit ca şef de stat-major pe colonelul Stromfeld, 
ofițer de carieră, dar care nu era, cu nici un chip, la înălțimea misiunii ce-i 


fusese încredințată. Un ofițer mediocru, a cărui singură valoare consta că 
trecuse cel dintâi, în secret, de partea lui Bela Kun. Din punct de vedere al 
comandamentului, superioritatea se afla în tabăra română. 

Fiindcă Bela Kun declanşase ofensiva împotriva României, Consiliul 
Suprem nu îi mai putea împiedica pe români să se apere. 

În seara zilei de 1 mai, după o ofensivă de două săptămâni, armata 
română se afla pe malul stâng al Tisei. Pe 2 mai, Béla Kun a încercat să 
stabilească un contact direct cu România, propunând pacea prin 
intermediul locotenent-colonelului Werth de Szolnok, pe baza recunoaşterii, 
fără rezerve, a pretențiilor teritoriale ale românilor. În schimb, el cerea ca 
românii să oprească ostilitățile şi să nu intervină, sub nici o formă, în 
afacerile interne ale Ungariei. Propunerea era, în aparenţă, ispititoare. Putea 
înşela pe un om politic timorat, căci pe 30 aprilie, Pichon, ministru al 
Afacerilor Externe francez, îi comunicase lui Brătianu, în numele Consiliului 
Suprem, interdicția de a înainta spre Budapesta. Primul ministru român a 
răspuns: „Înaintarea spre Budapesta nu va avea loc decât în interesul 
general şi în deplină înţelegere cu aliaţii, care o vor considera un adevărat 
serviciu pe care ei înşişi ar fi trebuit să-l ceară.“ 

Ne putem întreba pentru ce motiv Brătianu nu a acceptat propunerile 
făcute de Béla Kun pe 2 mai, care prezentau avantajul de a trata direct cu 
Ungaria problema frontierelor, evitând astfel intervenția Consiliului 
Suprem? În primul rând, el a considerat că această acceptare ar fi fost un 
act dezonorant şi neoficial fata de aliați şi, în al doilea rând, că o astfel de 
pace ar fi implicat recunoaşterea de către România a unui guvern de 
aventurieri. 

Deşi, pentru înaltul Comandament român, cucerirea Budapestei ar fi 
fost o operațiune uşoară, Brătianu a oprit totuşi armata pe malurile Tisei. 
Era convins că Bela Kun va interpreta această încetare a ofensivei ca pe un 
semn al lipsei de suflu al armatei române. Plecând de la această convingere, 
se putea presupune că Béla Kun va ataca. În acest caz, ocuparea 
Budapestei era justificată. 

Armata română stabilită pe Tisa a organizat un front militar al cărui 
dispozitiv de acoperire avea cele două flancuri asigurate, la nord de către 
trupele cehoslovace, în regiunea Munkacz, iar la sud de către unităţile 
franco-sârbe, care ocupau Banatul. 

Pentru a da satisfacție naţionalismului maghiar, Bela Kun avea nevoie 
de o victorie în zona granițelor. Cu românii avusese o experiență amară, aşa 
că şi-a îndreptat privirile către Cehoslovacia a cărei armată de-abia începuse 
să se înfiripe. O victorie i-ar fi deschis un culoar către Rusia bolşevică — 
colaboratoare, aceasta, a lui Bela Kun în lupta împotriva românilor pe care îi 
härtuiau în Basarabia prin intermediul unor bande înarmate. 

Trupele maghiare, sub comanda ministrului de Război, Bôhm, i-au 
înfrânt pe cehoslovaci. Pentru a face fata pericolului ce amenința flancul 


trupelor române din Maramureş, un detaşament românesc a ocupat linia 
Csap-Munkacs, prelungind-o către defileurile Kôrômezo şi Jablanicza din 
Carpaţi, locuri de trecere între Galiţia şi Maramureş. La rândul ei, a 8-a 
divizie romana din Bucovina a ocupat Colomeea. Prin aceste operații, 
legătura maghiarilor cu bandele ucrainiene bolşevice era întreruptă. 

Noul stat, Cehoslovacia, se bucura de simpatia Consiliului Suprem, 
care se îngrijorase de înfrângerea suferită. În mod logic, Consiliul ar fi 
trebuit să dea României un mandat de înaintare şi de ocupare a Budapestei. 
În loc de asta, însă, s-a mărginit să înceapă din nou tratativele cu guvernul 
maghiar. Nemulțumit de această eroare şi indispus de actele de rezistență 
ale delegaţiei române la conferința de pace, Consiliul Suprem a găsit de 
cuviință să le reproşeze românilor, în chip de pretext, că au înaintat până la 
Tisa, fără consimțământul Aliaților, şi le-a cerut să-şi retragă trupele. 

Brătianu a răspuns că rămânerea sub arme a unei tari depinde de trei 
factori: soliditatea granițelor, puterea vecinilor şi bunele relații întreținute cu 
aceştia. Ținând seamă de toate aceste elemente, România era obligată să-şi 
păstreze armata intactă. Ea nu putea intra în tratative cu Bela Kun — aşa 
cum i-o cerea Consiliul Suprem — pentru că acesta nu reprezenta un 
guvern cu care să se poată discuta. Béla Kun nu gândea si nu acţiona decât 
ca să păcălească guvernele cu care întreprindea negocieri, în scopul de a 
câştiga timpul necesar stabilirii legăturii cu Rusia sovietică, ceea ce, dată 
fiind situaţia, nu doar din Europa centrală, ci si din Germania, ar fi favorizat 
crearea unei stări de lucruri foarte gravă pentru tara. 

Este de neînțeles ,iesirea" preşedintelui conferinței pentru pace, 
Clemenceau — atât de sever în privința României, pe care o acoperea cu 
reproşuri —, care i-a adresat lui Bela Kun o telegramă, pe 7 iunie 1919, spre 
a-l admonesta în legătură cu atacul dezläntuit împotriva cehoslovacilor, 
chiar în momentul când „guvernele aliate şi asociate erau pe punctul de a 
convoca la Paris, in fata Conferinţei de pace, pe reprezentanţii guvernului 
maghiar, pentru a le cunoaşte punctul de vedere despre adevăratele granițe 
ale Ungariei”. Conţinutul acestei telegrame era foarte diferit de răspunsul 
dat de Franchet d'Esperey delegației maghiare conduse de Karolyi, care 
venise la Belgrad pentru semnarea armistițiului. 

Clemenceau, ,Tigrul”, era de-a dreptul linguşitor atunci când, pentru 
a le arăta maghiarilor întreaga sa bunăvoință, le-a mărturisit că „oprise în 
două rânduri armatele române care depăşiseră liniile de armistițiu şi apoi 
zona neutră, indicându-le să nu continue înaintarea spre Budapesta şi că, 
pe de altă parte, lăsase armatele sârbă şi franceză la granița cu Ungaria”. 
Clemenceau a cerut maghiarilor să înceteze imediat atacurile împotriva 
Cehoslovaciei şi să dea un răspuns afirmativ în acest sens, într-un răgaz de 
patruzeci şi opt de ore. În caz contrar, el ameninţa că guvernele aliate şi 
asociate vor lua măsuri severe pentru a sili Ungaria să înceteze ostilitățile şi 
să le respecte ordinele. 


Această inexplicabilă telegramă a ,Tigrului“ era pentru Bela Kun, fără 
îndoială, o victorie politică. Cu abilitate, aceasta a încercat să profite de 
ocazia neasteptata ce i se ivise şi a răspuns cu o inocenta actoricească: „că 
el doreşte să trăiască în pace şi prietenie cu vecinii, că nu a atacat 
Cehoslovacia şi că ia act cu plăcere de intenția puterilor aliate şi asociate de 
a invita Ungaria la Conferinţa de pace“. 

Consiliul celor Patru a convocat la o conferință, în 10 iunie 1919, pe 
reprezentanţii României şi ai Cehoslovaciei: Brătianu, Mişu, Kramarz şi 
Beneë. În termeni extraordinar de duri, Wilson, Lloyd-George şi Clemenceau 
au imputat delegaților români şi cehi calamitätile abătute asupra Ungariei şi 
dificultățile împotriva cărora aceasta lupta atunci. După ei, România era 
responsabilă pentru demisia lui Kârolyi şi pentru instaurarea bolşevismului 
în Ungaria. România mai era vinovată şi de faptul că depăşise limitele fixate 
de către puterile aliate şi că pătrunsese până la Tisa, pe un teritoriu pur 
maghiar. În consecinţă, i se cere imperios retragerea trupelor româneşti de 
pe frontiera româno-maghiară fixată de Conferinţă. 

Răspunsul lui Brătianu a fost energic şi plin de demnitate, punând 
Consiliul Suprem în fața propriilor responsabilități. Conducătorul delegației 
române a explicat că trecerea puterii din mâinile lui Kârolyi în cele ale lui 
Bela Kun nu a fost decât un şantaj asupra Aliaților. 

Trupele româneşti s-au oprit doar la Tisa, pentru că acest râu este 
singura linie a câmpiei ungare, care, din punct de vedere militar, oferă o 
apărare reală împotriva atacurilor duşmanilor. Aliaţii înşişi şi-au dat seama 
de această necesitate, atunci când au ocupat teritoriul german până, la Rin. 
Guvernul român nu îşi putea asuma responsabilitatea retragerii trupelor de 
pe Tisa, atâta vreme cât ignora garanţiile date de Ungaria în vederea evitării 
conflictelor viitoare. În plus, Consiliul Suprem vorbea de frontierele 
României cu Ungaria, fără ca guvernul roman să aibă cunoştinţă de 
existența vreunei linii de frontieră; până la 10 iunie, acest lucru nu 
constituise subiect de discuție. Brătianu a obligat Consiliul să-şi recunoască 
greşeala; apoi, Consiliul Suprem a comunicat delegatiilor române, 
cehoslovace şi sârbe noile frontiere dintre țările lor şi Ungaria. 

Pe 13 iunie, Clemenceau a trimis o notă comună guvernelor din 
Ungaria, România şi Cehoslovacia, prin care prietenii şi duşmanii erau 
chemați, pe acelaşi ton cominatoriu, „să pună capăt oricărei ostilitäti 
inutile”. Nota avertiza guvernele acestor trei state că „noile frontiere nu vor fi 
modificate cu nimic de accidentele momentane ale ocupației militare şi că 
nici un stat nu va fi recompensat printr-o sporire a teritoriului, pentru 
faptul de a fi prelungit ororile războiului”. 

Nota se încheia cerând „forțelor armate ale acestor state să înceteze 
imediat ostilitățile şi să se retragă, în cel mai scurt timp, în interiorul 
granițelor nou stabilite”. 


Bela Kun a înţeles imediat că Cehoslovacia beneficia de o situație mult 
mai bună decât a României în fața Consiliului Suprem, şi, pentru a-şi 
dovedi spiritul conciliant, a semnat armistițiul cu Cehoslovacia, în data de 
23 iunie, şi şi-a retras trupele cu 15 km la sud de fosta linie de demarcație. 
Cartierul General român şi-a retras şi el trupele diviziei a 8-a, care, în 
interesul operaţiunilor, ocupaseră poziții avansate în Cehoslovacia şi 
Colomeea. Unităţile prietene poloneze şi cehoslovace au ocupat teritoriile 
care le reveneau. 

Graţie medierii autorităților militare franceze care ocupau Banatul şi 
în acord cu armata sârbă, românii au ocupat oraşul Arad ca şi partea 
Banatului care le fusese acordată prin Conferința de pace. 

În ciuda declaraţiei scrise date de Bela Kun, ca urmare a presiunii 
făcute de Clemenceau, şi în ciuda armistițiului încheiat cu Cehoslovacia — 
determinat de necesitatea concentrării forțelor pe frontul de pe Tisa, în 
vederea revansei —, guvernul maghiar a continuat să recruteze, organizând 
unități noi, bine dotate cu armament, artilerie grea şi mitraliere. Toate 
aceste unităţi au fost trimise pe frontul de pe Tisa. Înaltul Comandament 
român era bine informat asupra tuturor pregătirilor lui Bela Kun, care-i 
atestau intenţiile. E de la sine înțeles că Bela Kun nu făcea nimic fără 
acordul Rusiei sovietice, al cărei agent de execuție era. 

Se constituie un comitet „pentru eliberarea Basarabiei” sub 
preşedinţia lui Rakovski, ambasadorul lui Lenin la Budapesta. Atacurile 
bandelor bolşevice în Basarabia deveniseră foarte frecvente, culminând cu 
un atac neaşteptat, în ziua de 20 ianuarie 1919, când bandele ucrainiene au 
pătruns adânc în Basarabia, la nord de Soroca; aceste bande au fost imediat 
împinse înapoi de către trupele române. Totuşi, atacurile au continuat. În 
luna mai 1919, după ce Bela Kun luase puterea, aceste atacuri au luat mari 
proporții, pentru a obliga România să concentreze cât mai multe unități în 
Basarabia, slăbind, astfel, frontul de pe Tisa. 

Pe 1 mai, Cicerin, comisar sovietic pentru Afacerile Externe, împreună 
cu Rakovski, care se autointitulase „guvernatorul Ucrainei”, au trimis 
guvernului român un ultimatum, somându-l să evacueze Basarabia până pe 
3 mai. Un al doilea ultimatum cerea imperios evacuarea Bucovinei. 

Era evident că acțiunile lui Bela Kun, inspirate de guvernul sovietic, 
țineau să împiedice realizarea României Mari. Rakovski i-a comunicat lui 
Bela Kun decizia sovietelor „de a-şi da concursul Ungariei sovietice, tânăra 
lor soră înecată în sânge”. 

Pe 27 mai, unităţile ruseşti au trecut Nistrul şi au încercat să ocupe 
oraşul Bender. Un contraatac al unui batalion algerian, îi aruncă pe ruşi 
dincolo de Nistru. După evacuarea şi repatrierea trupelor aliate care se 
găseau în sudul Basarabiei, pentru a asigura securitatea acestei zone, au 
fost aduse încă trei divizii româneşti de infanterie (a 4-a, a 5-a şi a 18-a), ca 
şi trupe de cavalerie. 


Dar ruşii nu voiau să se implice cu totul, limitându-şi interventiile la 
incursiuni locale, sub protecţia artileriei, pentru a-i obliga pe români să 
mențină în Basarabia un cât mai mare număr de divizii, înlesnind astfel 
atacul lui Bela Kun, care nu a întârziat să se producă pe data de 17 iulie 
1919, după o puternică pregătire a artileriei. Maghiarii aveau 100 de 
batalioane cu un efectiv de 50.000 de infanterişti, 800 de mitraliere, 10 
escadroane, 69 de bateri de calibru mare şi nouă trenuri blindate. 

Pe 10 iulie, la ora 3 dimineața, infanteria ungară a trecut la atac. 
Ofensiva a fost declanşată pe trei puncte: Tokaj, Szolnok, Csongrâd, atacul 
principal fiind în centru, sub protecţia a o sută de piese de artilerie. Trupele 
maghiare au reuşit să treacă Tisa, neliniştind opinia publică din România şi 
din țările aliate. 

Comandamentul român (generalul Prezan şi generalul Mărdărescu) îşi 
păstra calmul şi părea încântat de mersul operațiunilor, fiindcă trupele 
ungare avansau imprudent, fără să bănuiască lovitura care îi aştepta. 
Grupul român de manevră era concentrat în regiunea Düspôk-Ladany, sub 
comanda generalului Mosoiu, având la dreapta, ca acoperire, Divizia 2 de 
cavalerie, Divizia 1 de infanterie şi Divizia 6. 

Direcţia de atac nord-sud a grupului cădea perpendicular pe axul 
principal al înaintării inamicului, în flancul şi în spatele său. 

În zorii zilei de 24 iulie, s-a declanşat contraatacul român. Din orice 
direcție veneau, atacurile românilor erau atât de violente, încât trupele 
ungare nu au putut rezista şi, cuprinse de panică, au fugit. Nu mai era o 
retragere generală, ci o fugă disperată. Unităţile părăseau materialul de 
război şi se îngrămădeau pe podul de la Szolnok, pe care se grăbeau să-l 
arunce în aer. Era pentru a doua oară când maghiarii erau aruncați dincolo 
de Tisa. 

La Paris, Consiliul Suprem, enervat, a încercat să-şi reia politica de 
oprire a înaintării românilor, pentru a salva Budapesta de ocupație. 
Guvernul român a înțeles că, în această situație, singura soluție era să 
lichideze regimul provocator al lui Bela Kun. 

Pe 30 iulie, trupele române au trecut Tisa pe podul construit de 
unitățile de geniu, la 20 km nord de Szolnok. Din acel moment începe 
înaintarea vertiginoasă spre Budapesta, traversând pusta maghiară — stepă 
infinită, lipsită de obstacole naturale, spații propice urmăririi dusmanului 
aflat în retragere. Comandamentul român dispunea de 10 escadroane cu 
12.000 de călăreți. Toată pusta era invadată de trupele româneşti. Pe 1 
august grosul trupelor maghiare a fost atacat pe linia Recaş-Szolnok. 
Luptele s-au desfăşurat până seara, când inamicul învins a început să bată 
în retragere. Pe 3 august, cele trei grupe maghiare de forță au fost complet 
încercuite, iar liniile de comunicaţie cu Budapesta au fost tăiate. Rând pe 
rând, trupele maghiare au capitulat. 


Pe data de 3 august, armata maghiară a fost distrusă în întregime. 
Acest dezastru a avut un răsunet enorm la Budapesta. Bela Kun fusese 
convins că va câştiga lupta, dar, din momentul în care trupele române au 
trecut Tisa, şi-a dat seama că totul era pierdut. 

Pe 2 august, dictatorul a părăsit Budapesta cu un tren blindat, fugind 
la Viena. Aventura lui Béla Kun lua sfârşit. Înainte să fugă, a ţinut un 
discurs în fața celor 500 de membri ai Consiliului sovietelor, un model de 
îndrăzneală nerusinata: „Proletarii s-au dovedit nedemni de revoluție. Ei au 
trădat ca nişte laşi încrederea pe care mi-o pusesem în ei. Pentru moment, 
trebuie să cedăm în fața necesităţii, dar mă voi întoarce curând. Nu facem 
decât să lăsăm pentru mai târziu instaurarea erei comuniste, atunci când 
proletariatul va fi mai bine pregătit să primească ideile noastre”. Când Bela 
Kun îi acuza pe maghiari de laşitate, avea deja pregătit trenul blindat pentru 
a fugi. Era o insultă gratuită, fiindcă trupele maghiare luptaseră cu 
dârzenie; superioritatea comandamentului român i-a biruit, provocând un 
dezastru în rândurile armatei maghiare. 

Pe 3 august, colonelul Ruşescu, comandând Brigada 4 de husari, a 
efectuat, din proprie inițiativă, un raid temerar şi a pătruns în Budapesta în 
fruntea a 400 de călăreți, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere. 

A doua zi, pe 4 august, trupele române au ocupat capitala Ungariei. 

Dintre toate Puterile Aliate, România a fost singura care a ocupat 
capitala principalului inamic, cu ajutorul propriei armate. 

După ocuparea Budapestei, armata română a continuat să distrugă 
bandele care vagabondau în Ungaria, terorizând şi jefuind populația. 
Ocupaţia română s-a întins până la Gyôr şi lacul Balaton. Ungurilor le-a 
fost lăsată o porțiune înspre sud-vest, în regiunea lacului Balaton, înlesnind 
asfel formarea unei noi armate naționale maghiare, sub conducerea 
amiralului Horthy. 

Pierderile românilor în bătălia de pe Tisa şi în timpul urmăririi forțelor 
maghiare se ridicau la 39 de ofițeri şi 1.730 de soldați morți, 81 de ofițeri şi 
3.125 de soldați răniți; 30 de ofițeri şi 1.379 de soldați dispăruți. 

Prin capitularea sa în pustă, armata ungară a predat românilor 1.245 
de ofițeri şi 40.000 de soldați, 348 de tunuri, printre care 2 tunuri de 305 
mm; 332 de mitraliere; 52.000 de puşti şi un enorm material de război. 
Restul trupelor a aruncat armele, s-a risipit, soldații revenind la vatră. 

Toată luna august, Consiliul Suprem nu şi-a putut stăpâni furia 
împotriva românilor care îi ignoraseră interdicțiile şi îşi permiseseră să intre 
în Budapesta fără sa tina cont de VETO-ul care le interzicea ocuparea 
capitalei, fapt ce determinase căderea lui Bela Kun. 

În realitate, România, ca aliată a Franţei, era mustrată de către Lloyd- 
George fiindcă devenea astfel principalul stat al Europei Centrale, 
consolidând influența Franţei în această regiune. 


Pichon, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, făcea această prețioasă 
mărturisire contelui de Saint-Aulaire: „Prea des sunt obligat să trimit 
telegrame, doar pentru ca Clemenceau să i le arate lui Wilson şi lui Lloyd- 
George“... 

Victoria zdrobitoare obţinută de armata română punea într-o lumină 
nu tocmai de invidiat Consiliul Suprem, care se lăsase şantajat de 
aventurierul Bela Kun. 

În toată această perioadă, s-au confirmat calităţile unui mare om de 
stat — I. Brătianu. Curajul său de a înfrunta Consiliul Suprem în apărarea 
drepturilor României, voința fermă de a obţine pentru tara sa prestigiul de 
care aceasta avea nevoie capătă, din perspectiva unei jumătăți de veac, o 
valoare ce s-a vrut ignorată multă vreme. 

Ideea de unitate a românilor pe întregul spațiu al dacilor se realilizase. 
Sacrificiile acceptate au fost imense. 

lată pierderile armatei române : 

2.267 de ofițeri şi 235.799 de soldați. Aceasta reprezintă un procent 
de 11,4% din totalul de 19.843 de ofițeri şi 29,50% din cei 800.000 de 
soldați mobilizați. 

La acest număr mai trebuie adăugate victimele civile ale războiului, 
identificate prin nume, precum si alte date: 2.438 de morți şi 1.561 de răniți 
în urma bombardamentelor aviaţiei şi artileriei. În plus, 1.446 de persoane 
rănite de către armatele inamice, în diferite împrejurări. Epidemiile de tifos 
exantematic, de febră recurentă şi de variolă au făcut adevărate ravagii în 
rândurile populației civile. Victimele acestor flageluri au fost mai numeroase 
decât pierderile înregistrate în lupte. 

Mostenirea financiară a războiului se exprimă în cifre terifiante. 
Pagubele datorate ocupaţiei inamice şi emisia de bani făcută în timpul 
ocupației, care a trebuit răscumpărată, reprezenta doar două miliarde şi 173 
de milioane de lei-aur. Pierderile suferite de industria petrolieră distrusă 
sunt evaluate la 10 milioane de lire sterline (valoarea lirei în 1916). Cu toate 
că aceste distrugeri au fost făcute de englezi în interesul comun al Aliaților, 
despăgubirile au rămas doar în grija statului român. 

Datoria României către Aliați, în timpul războiului, pentru armament, 
echipament şi aprovizionare, a depăşit 2 miliarde de lei aur. Confiscarea de 
către ruşi a tezaurului Băncii naționale a Românieie depăşeşte, în total, un 
miliard lei-aur. Depunerea tezaurului la Moscova a fost făcută cu garanția 
Aliaților, dar pierderea a rămas de partea statului roman. 

Şi nu mai continuăm... 

Dintre toate statele ce proveneau din Imperiul Habsburgic, România a 
dovedit a fi cea mai unită, neavând nici o tendință de separatism, întărindu- 
şi unitatea spirituală şi străduindu-se să păstreze intactă opera clădită prin 
atât de multe sacrificii. 


Ca toate națiunile cu veche tradiție, greu încercate de-a lungul 
veacurilor, națiunea română a dat dovada unei rezistențe fără seamăn. 
Vremelnic încovoiată sub povara vicisitudinilor, ea s-a ridicat cu mai multă 
îndârjire pentru a-şi afirma existența națională. 

Duşmanii săi rămân aceiaşi. 

Fiecare roman este conştient de prețul pe care trebuie să-l plătească 
dacă se lasă răpit de mrejele iluziei. 

El ştie că aparține marii familii a popoarelor latine şi, de aici, 
orientarea sa spre lumea occidentală. Dacă, pentru o vreme, împrejurările îi 
sunt potrivnice şi îl fac să se îndepărteze de la drumul său, de îndată ce 
acestea se schimbă, revine pe calea fixată de Istorie. 

Unitatea idenstructibilă a poporului român, rămasă intactă în ciuda 
lipsei unui stat unitar, are o explicație — Tara Românească, toată Moldova 
până la Nistru şi Dobrogea s-au hrănit din ceea ce poate fi numit rezervorul 
etnic al Națiunii: Transilvania. 

Păstorii români pleacă până departe cu turmele, în căutare de păşuni. 
În timpul ultimului război, trupele române, ajungând în marsul lor până în 
Caucaz, au descoperit sate locuite de români, care erau conştienţi de 
originea lor. Ei îşi urmau propriul mod de viata şi vorbeau o limba română 
pură. Aceşti țărani ştiau că sunt români, dar nu ştiau când se stabiliseră în 
regiunea munților Caucaz, aşa cum nu ştiau nici că există un stat român. 

Într-o lucrare publcată de curând, Transilvania în istoria poporului 
român, a profesorului C. Giurescu de la Universitatea din Bucureşti, există 
un capitol intitulat: „Transilvania, rezervor etnic românesc”, în care, trecând 
în revistă toate documentele existente, începând cu anul 900, autorul 
ajunge la această concluzie: 

„Recapitulând, putem afirma, pe temei de documente, că necontenit, 
de la primele mărturii şi până în vremea noastră, Transilvania a fost un 
adevărat rezervor etnic din care prisosul de populaţie românească al regiunii 
muntoase s-a revărsat peste hotare. Fenomenul acesta izbeşte pe toţi cei ce 
cercetează mărturiile trecutului şi realitatea de azi fără idei preconcepute.” 

Aceasta este explicația unităţii de limbă şi factură spirituală a 
poporului român, ca şi a permanentei sale în spațiul Daciei. 

România este o mare şi indestructibilă realitate în mers ascendent. 
Orice rătăciri vremelnice nu au putut şi nu vor putea să-i schimbe destinul 
istoric. 

(Traducere de Daniel NICOLESCU) 


Notă asupra ediţiei 


Cartea lui Pamfil Şeicaru a apărut la Editura Minard în 1968, ceea ce 
explică până la un punct şi limitele ei ca informatie în timp (volume cu 


documentele privind primul război mondial existente în tara au început să 
apară abia mai târziu), dar şi unele aspecte privind atitudinea autorului. 

Pe de altă parte ea este opera unui ziarist — foarte talentat, foarte 
pasionat, bine cunoscut înainte de război românilor, iubit şi urât, dar 
niciodată ignorat. Cartea este ea însăşi o carte pătimaşă, nu un studiu rece 
şi obiectiv; şi nu este nici ceea ce numim îndeobşte o „istorie” desi 
urmăreşte evenimentele din preziua războiului până la ultima zi de lupte şi 
la realizarea Marii Uniri. Mai mult, destule întoarceri în timp, ne duc uneori 
înapoi cu gândul cu mai bine de un veac. 

Ceea ce ne-am propus a fost o traducere credincioasă şi o prezentare 
corectă. Ori de câte ori a fost posibil, au fost îndreptate greşelile de tipar, 
destul de numeroase. Au fost verificate citatele româneşti, iar când sursa nu 
ne-a fost la îndemână, în câteva rânduri, am semnalat faptul prin *. În fine, 
în cele câteva locuri în care textul se repeta, am eliminat aceste repetiții în 
funcție de rolul lor în context. 

Redacția 


Această carte a apărut pentru prima oară în limba franceză, în 1968. 
Este opera unuia dintre cei mai mari jurnalişti şi comentatori politici ai 
României interbelice, Pamfil Şeicaru — ziarist foarte talentat, fire pasionată, 
polemist redutabil, admirat şi urât, niciodată ignorat. România în Marele 
Război este o scriere pătimaşă, nu un studiu rece şi obiectiv; deşi urmăreşte 
evenimentele primului război mondial din zorii acestuia până la ultima zi de 
lupte şi realizarea Marii Uniri nu este ceea ce numim îndeobşte o „istorie”. 
Întoarcerile în timp, la realităţile europene ale secolului trecut, apoi 
prezentarea complexă a acţiunilor părților beligerante — între care locul 
central îl ocupă, desigur, participarea românească la acest război —, dar, mai 
ales, uriaşul material de informatie, care în bună parte n-a circulat în ţară, 
antrenează cititorul în nestävilitul torent al confruntărilor de idei şi opțiuni, 
atât de propriu lui Pamfil Şeicaru.