Alex Mihai Stoenescu — Istoria Loviturilor De Stat In Romania Vol 2

ALEĂ MIHAI 
SIOENESCU 


ALEX MIHAI SIOENESCU 


ISTORIA LOVITURILOR DE 
SIAL IU ROMANIA 


Vol.2 Eşecul democraţiei române 


CUPRINS: 

Introducere. 

Capitolul 1. 

DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE: LASCĂR CATARGIU 
(1871-1876) 

ŞI MAREA GUVERNARE LIBERALĂ (1876-1888) 

Capitolul II - RĂSCOALA DIN 1888 

Capitolulul III - MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907 

Capitolul IV - O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA” (7-13 
IUNIE 1930) 

Capitolul V - EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI ÎNTRE 
1880 ŞI 1930 

CINCI DECENII DE NELINIȘTE 


Introducere. 

Am văzut în primul volum că perioada de început a 
constituirii statului modern român poate fi identificată între 
1859 şi 1871, având drept repere limită Unirea şi 
guvernarea salvatoare a lui Lascăr Catargiu. Extensiile 
preliminare ale acestei periodizări formale au atins 
problematica afirmării instituţionale a naţionalităţii prin 
componenta naţională a mişcării lui Tudor Vladimirescu, 
precum şi prin meandrele ezitante, dar progresiste, ale 
revoluţiei din 1848. Niciunul dintre aceste evenimente nu a 
creat instituţii; ele au fost impuse prin lovitura de stat din 2 


mai 1864 şi prin regimul cezarist al lui Alexandru loan 
Cuza. 

Deceniul opt debutează cu primele măsuri sistematice de 
consolidare a modelului democratic prin opera remarcabilă 
a guvernării Lascăr Catargiu (1871 - 1876), dar aduce la 
luciditate şi o serie de tendinţe radicale a căror evoluţie nu 
era pe deplin oprită. Abia „Marea guvernare liberală” 
(1876 - 1888) pune bazele statului democratic consolidat. 
Procesul revoluţionar - aşa cum este el definit prin 
modificările de structură întinse pe perioade lungi de timp - 
era deja evident, bine conştientizat de toate forţele politice 
şi ajunsese cu prelungirile sale reformiste şi educaţionale 
până la nivelul ţărănimii. Ceva fundamental se petrecuse în 
relaţia ţăranului cu statul său: „statul” venea la el şi îl 
informa asupra unor procese politice care urmau să-i 
schimbe soarta; „statul” îl anunţa că face parte dintr-o 
naţiune în care el, ţăranul, constituie baza. Eşecurile 
proceselor revoluţionare iniţiate de paşoptişti şi bruscate 
de Alexandru loan Cuza şi-au găsit cauzele în persistenţa 
rezistentă a imaginii de stat-agresor pe care o avea noua 
administraţie în ochii ţăranului. Abia în momentul în care 
reformele instituţionale - în primul rând cele educaţionale 
şi funciare - au ajuns la nivelul comunităţilor rurale şi 
„statul” a fost identificat drept o putere care încearcă să-i 
amelioreze condiţiile de viaţă, ţăranul a început să creadă 
într-o relaţie cu această putere. Fenomenul nu l-a mai 
apucat pe Cuza, dar a surprins în plină evoluţie şi 
maturizare forţele politice. 

Tipul de relaţie cu puterea oferit ţăranului a fost votul, cu 
tendinţa sa de sufraj universal. Aici, aşa cum vom vedea, 
relaţia a fost parazitată de la început de felul în care i-a fost 
pus la dispoziţie votul, în această perioadă, pe un interval 
de numai trei ani, românii au fost supuşi la trei plebiscite 
înscenate de puterea politică şi evocate savuros de 
Caragiale prin personajul Farfuridi din O scrisoare 
pierduta. Nimeni nu poate crede astăzi în veridicitatea 


acelor plebiscite, în al doilea rând, problema sufragiului 
universal a copiat tara genetică a statului român, astfel 
încât bătălia generoasă a unui Nicolae Bâlcescu sau Mihail 
Kogălniceanu pentru ca ţăranul să înţeleagă dependenţa 
statului de el, s-a transformat repede într-un nou tip de 
agresiune, cea politică. Ideea că ţăranul trebuie să 
conştientizeze puterea pe care o are în mână, prin simpla 
votare a unui reprezentant politic, că acesta depinde de 
votul său şi că guvernarea aleasă are obligaţia să-şi 
întoarcă serviciile către cel care a votat stă la baza oricărei 
democraţii sănătoase, în România, încă de la început, votul 
ţăranului a fost smuls. Ţăranul a fost nevoit să-l dea, a fost 
constrâns să-l ofere unui anumit candidat sau pedepsit 
pentru că nu l-a dat cui trebuia, întregul sistem politic 
românesc sprijinit pe agresiunea asupra libertăţii de a 
alege a denaturat de la început sistemul democratic din 
România. Ela devenit curând clientelar. De la pragul dintre 
secole, destinul statului modern român a depins de 
capacitatea partidelor de a se adapta proceselor complexe 
pe care le-a presupus trecerea la sistemul democratic şi la 
economia capitalistă. Fenomenele parazitare prezentate 
mai sus au fost generate de blocajul conservatorilor într-o 
concepţie tradiţională asupra economiei, dar imposibil de 
pus în practica, anume că România nu poate fi decât o ţară 
agricolă, construită fundamental pe relaţia armonioasă 
dintre moşier şi ţăran. Liberalii, mai ales gruparea tânârăâ 
condusă de Ionel I. C. Brătianu, priveau situaţia ţăranilor în 
perspectiva transformării, cel puţin a jumătate dintre ei, în 
proletari, pe măsura dezvoltării unei industrii autohtone. Ei 
au fost mai aproape de proiectul realist şi mai convinşi de 
necesitatea descongestionării mediului rural românesc de o 
masă a ţărănimii ameninţată de sărăcie. 

Ceea ce se instalase în România după lovitura de stat din 
1864 era considerat un sistem democratic bugetar, care nu 
se sprijinea pe muncă, pe eficienţă şi pe producţie 
capitalistă, ci pe un dirijism birocratic montat la putere, ca 


un aparat gata făcut, pentru a gestiona centralizat 
deficienţele de construcţie ale statului, în realitate, 
suveranitatea obţinută prin lupta întinsă pe mai multe 
decenii a avut nevoie de împrumuturi masive din 
străinătate - mai ales din Franţa şi Germania - cu care s-au 
finanţat administraţia şi partidele, acoperindu-se prin 
artificii bugetare lipsa de eficienţă a economiei, fragilitatea 
bogăției care se putuse acumula prin exportul de grâne şi 
materii prime. Independenţa, suveranitatea şi integritatea 
teritorială a României erau realităţi incipiente, risipa 
enormă de resurse materiale şi energii politice 
împiedicând, de exemplu, organizarea teritorială a unei 
armate susţinute logistic de o economie prosperă, după 
modelul german, astfel încât orice tentativă de presiune să 
primească o ripostă imediată pe cele două căi în care 
românii au excelat: o diplomaţie activă şi flexibilă, dublată 
de vitejia şi spiritul de sacrificiu al militarilor săi. Nu trebuie 
uitat nici o clipă că, în configuraţia de atunci a României 
(fără Transilvania şi Basarabia), o armată bine echipată şi 
instruita, dispusă într-o amplasare teritorială strategică, 
avea posibilitatea să descurajeze orice agresiune venita 
prin una din cele trei direcţii strategice, simultan cu o 
asigurare diplomatică pe altă direcţie strategică. Era, 
oricum, un câştig important faţă de situaţia României din 
trecut, când teritoriul său reprezenta doar un coridor de 
trecere. 

Tot ca o consecinţă a erorilor de construcţie, precum şi 
prin efectul dependenţei financiare de exterior, mă încumet 
încă de pe acum să afirm că ceea ce numin curent corupţie 
politică - cu aspectul trivial al „tragerii” banilor şi foloaselor 
din orice afacere cu statul - a fost un fenomen inevitabil. El 
este tipic democraţiilor bugetare şi birocratice, iar 
prevederile constituţionale şi legile aspre împotriva 
corupției au suportat fie blestemul ridicolului, fie pe cel al 
caducităţii. A lupta contra corupţiei înseamnă a lupta contra 
unui astfel de stat. Nu îl schimbi din temelii, nu omori 


corupţia. Mai devreme sau mai târziu, cine porneşte lupta 
împotriva corupţiei, arestând oameni şi falimentând 
instituţii, şfârşeşte în abuz paradoxal, se blochează într-un 
loc de unde nu poate merge mai departe, pentru că ar lovi 
baze fundamentale ale statului, sau se prăbuşeşte în eşec 
personal. 

Problemele cu care se confruntă ţara noastră în anii 2000 
nu sunt o noutate, nici măcar nu sunt determinate de 
celebrul complex al trecerii inedite de la comunism la 
capitalism. Ele sunt copii fidele şi la fel de insurmontabile 
ale fenomenelor prin care România a trecut în multe crize 
politice, economice şi sociale anterioare perioadei 
comuniste. Structural, între statul din 1864 şi cel din 2000 
nu este nici o diferenţă. 

Astăzi, la 130 de ani de la momentul de cumpănă al 
abdicării domnitorului Carol 1 şi de la salvarea naţiunii prin 
guvernul Lascăr Catargiu, avem privilegiul de a putea 
cerceta cu atenţie actele publice şi secrete ale puterii 
politice din trecutul nostru şi avem dreptul de a trage 
concluzii. Aceste concluzii pot avea efecte asupra 
electoratului şi clasei politice de astăzi, în măsura în care de 
ambele părţi - cercetător şi cititor - funcţionează clipa de 
luciditate a desprinderii din fascinația pe care continuă să o 
producă „istoria” despre sistemul democratic implantat 
artificial în 1864. Numai acel ochi capabil să iasă din 
peisajul obişnuit al mecanismelor stereotipe oferite de 
societatea românească va reuşi să înţeleagă faptul că tipul 
de stat şi modalităţile de implementare a acestuia au fost 
greşite din start, alese după un model frumos, dar 
nepotrivit. 

Ideea dominantă, pentru care m-am încumetat să analizez 
crizele României, marcate prin lovituri de stat şi revolte 
populare, este aceea că o cunoaştere profundă şi 
necosmetizată a istoriei noastre ar trebui să ne împiedice să 
repetăm erorile acelor timpuri. Trebuie să înceteze mania 
găsirii vinovatului în afara ţării, printre duşmani ireductibili. 


Toate crizele majore care au zguduit statul român îşi au 
originea în interior. Numărul mare al acestor crize şi 
repetarea lor ciclică sunt o expresie a erorilor de 
construcţie ale statului. Necorectarea la timp a acestor 
erori va conduce la repetarea crizelor după acelaşi patent. 
Cititorul va putea observa uşor că între atitudinea Armatei 
în tulburările de la Craiova din 1860 şi cea de la Timişoara 
din 1989, că între numeroasele mişcări de stradă provocate 
sub acoperire socială, dar urmărind scopuri politice, şi 
mineriade este o similitudine izbitoare, că mişcarea 
separatistă de la Iaşi din 1866 şi mişcările etnice de la 
Târgu Mureş din 1990 seamănă în comportamentul forţelor 
angajate, inclusiv în ce priveşte apariţia noilor servicii de 
informaţii, că descrierea clasei politice româneşti este 
aceeaşi în 1907, de exemplu, cu cea de astăzi. Şi de fiecare 
dată, în fiecare deceniu critic, învățații, ziariştii, oamenii 
simpli au arătat cu degetul către modele de societate şi de 
stat din Occident. Pe cât este de clar că aceste modele nu 
vor fi atinse niciodată, pe atât de necesar este ca România 
să-şi găsească, în sfârşit, propria formă de civilizaţie 
moderna. Ea trebuie să asigure întregul confort al bunului 
trai, relaţia naturală şi directă dintre cetăţean şi stat, 
securitatea internă şi externa, fără a cumpăra toate aceste 
avantaje cu preţul deteriorării identităţii naţionale şi 
culturale, a religiei ortodoxe şi a istoriei sale eroice. Până 
când nu va fi atins acest model propriu, poporul român va 
râmâne profund naţionalist, agitat şi uşor de păcălit. 

Autorul. 

Capitolul 1. 

DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE. 

Lascăr Catargiu (1871-1876) şi Marea guvernare liberală 
(1876-1888) 

Moto: 

De câte ori geniul ajunge să aibă cuvânt la neamul în care 
s-a născut, timpurile moarte se sffrşesc şi încep timpurile 
vii. 


SIMION MEHEDINŢI. 

Ziua de 11 martie 1871 a fost una din acele date pe care 
națiunea le uită, dar care au influenţat destinul ei într-o 
măsură decisivă. Istoriografia noastră are acest obicei de a 
hiperboliza anumite date - cum este cea de 24 ianuarie 
1859 —, la care s-au luat decizii importante, dar fără efect 
juridic, nu capitale, şi de a lăsa în uitare - cum este ziua de 
11 decembrie 1861, dată la care s-a produs în fapt Unirea - 
acele aspecte politice şi juridice, pe care, bineînţeles, 
istoriografia străină nu le uită. Din acest motiv, continuăm 
să protestăm şi să ne manifestăm indignarea pentru 
conţinutul unor enciclopedii, al unor lucrări apărute în 
străinătate, al unor hărţi şi studii care judecă rece, 
instituţional şi metodic evoluţia statului român, sub 
permanenta suspiciune a unei atitudini negative faţă de 
ţara noastră. 

Aşa cum am arătat în primul volum, în dimineaţa zilei de 
11 martie 1871, la ora 10.00, domnitorul Carol 1 a convocat 
la palat fosta Locotenentă domnească (Lascăr Catargiu, 
Nicolae Golescu şi col. Haralambie) de la care preluase 
puterea în 1866, şi le-a înmânat membrilor actul de 
abdicarel. După o oră de insistența din partea celor doi 
oameni politici, Carol acceptă „cu cea mai mare silă”2 să 
mai reflecteze, cu condiţia ca românii vor fi în stare să 
prezinte o listă de guvern şi să treacă Bugetul prin 
Parlament. Adusă în Parlament de Lascăr Catargiu în jurul 
orei 13.00, chestiunea declanşează o adevărată hărmălaie 
care nu încetează decât la ora 18.00, fără nici o decizie. 
Mulțimea insurgență adunată pe străzi şi incitată la violenţă 
de prezenţa unor subunități ale armatei hotărăşte să se 
deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-l răsturna. 
Prefectul Poliţiei îl informează pe Carol asupra iminentului 
asalt al mulţimii şi, în momentul în care i se cere să asigure 
paza şi siguranţa instituţiei, înaltul funcţionar îşi dă 
demisia, în aceste condiţii dramatice, alături de Carol 1 nu 
se mai afla decât Lascăr Catargiu. 


Guvernarea salvatoare. 

Cu toate că Lascăr Catargiu a rămas în memoria istoricilor 
şi a supravieţuitorilor holocaustului comunist cu imaginea 
unui bătrân înţelept şi echilibrat, în 1871, când a jucat 
marele său rol istoric, era un bărbat în plină maturitate. 
Avea 48 de ani şi conducea gruparea conservatoare, fiind el 
însuşi boier din ramura moldoveana a Caţargiilor şi urmaş 
politic al lui Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu era, alături de 
Ion C. Brătianu şi lon Ghica, o autoritate recunoscută şi 
respectată. Echilibrul său proverbial venea dintr-o anumită 
luciditate tipică omului politic versat, critic, dar şi 
responsabil, dublat de un patriotism robust. Caragiale îl 
vedea astfel: „Sub înfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, 
nu ştie câţă tenacitate şi-câtă energie stau ascunse; 
îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voinţă 
neîncovoiaţă; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie 
naivă, e totdeauna deşteaptă la pândă cea mai sigură 
judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. 
Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică 
imputare”3. Un portret ne-a lăsat şi Nicolae lorga: 
„Bătrânul greoi şi gârbov, cu faţă rotundă roşie şi pârul rar 
pe care-l tăia circonflexul unor mustăţi paşnice de blând 
Bismarck român, avea, după spusa cuiva care l-a cunoscut 
bine, marea însuşire decisivă de a asculta liniştit, pe rând, 
fără o întrerupere, o tresărire, un gest, şi pe unii şi pe alţii 
dintre aceia care aveau o pregătire de care el însuşi 
rămăsese cu totul străin, pentru ca, la urmă, când, din atâta 
discuţie, nu mai rămăsese nimic şi nu se mai putea înţelege 
nimic, să indice pe «dumnealui care are dreptate», şi 
alegerea era oricând fără greş”4, în istoria României 
moderne, acest om politic apare în prim-plan numai în 
situaţiile disperate, găsind de fiecare data acele cuvinte 
convingătoare şi puţine, aducătoare de soluţiila momentul 
de cumpănă al detronării lui Cuza, preia conducerea 
Locotenentei, pentru ca imediat să dea României prima sa 
Constituţie democratică (1866); în clipa declanşării mişcării 


separatiste de la Iaşi, Lascăr Catargiu se duce în marele 
oraş moldovean, al cărui prefect fusese sub Vodă Sturdza, şi 
nu ezită să aplice forţa; mult mai târziu, în 1891, pronunţă 
în faţa reginei Elisabeta celebra frază de refuz a căsătoriei 
prinţului moştenitor Ferdinand cu Elena Vâcărescu: „Aiasta 
se poate, dar atunci Dumnealui rămâne un simplu 
particuler!”, atitudine ce rezolvă o nouă gravă criză 
dinastică. 

Guvernul format de Lascăr Catargiu în acea noapte de 
mare pericol îl avea pe gen. Christian 'Ieii la Ministerul de 
Război, pe Gheorghe Costaforu ca ministru de externe, pe 
Nicolae Kretzulescu la Justiţie, iar la Ministerul de Finanţe 
pe Petre Mavrogheni. Pentru a înţelege ce ar fi însemnat 
abdicarea lui Carol I în primăvara anului 1871 să facem 
apel la o analiză pertinenţă: „Punerea în discuţie de către 
puterile interesate a existenţei Unirei. Primejdia mişcărilor 
separatiste. Tribulaţiunile nesfârşiţe prin întreaga Europă 
în căutarea unui alt principe care să rişte din nou 
experienţa ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea 
definitivă a unei posibilităţi de sprijin din partea Germaniei 
şi certitudinea câştigării unui nou duşman în dinastia de 
Hohenzollern, tocmai în momentul în care imperiul german 
se proclamase la Versailles şi avea să capete o mare 
influenţă în politica europeană. Lăsarea ţării fără nici un 
sprijin - Franţa învinsă fiind prea ocupata cu refacerea ei 
proprie, Anglia fiind prea departe şi Italia încă prea slabă - 
în viitorul conflict ruso-turc ce se desemna ca inevitabil încă 
de pe acum. Pierderea oricărei continuităţi şi stabilităţi 
înăuntrul ţării, unde adolescenţa noastră constituţională şi 
înflăcărarea temperamentului latin aveau mai mult ca 
oricând nevoie de un punct fix în jurul căruia să se strângă 
înăuntru şi de un punct de reazem pe care să se sprijine în 
afară. lată ce ar fi însemnat abdicarea domnitorului Carol în 
martie 1871”5. Va trebui să adăugăm la acest tablou 
exploziv cel puţin două detalii: pe toată perioada războiului 
franco-prusac, ministerul de externe francez a manevrat 


pentru detronarea lui Carol şi readucerea lui Cuza sau 
alegerea pe Tronul României a colonelului Nicolae Bibescu, 
declarat peste noapte prinţ francez (!), dar rămas în istorie 
drept complice la asasinarea primului-ministru Barbu 
Catargiu; în al doilea rând, aşa cum arăta Nicolae lorga 
„există în 1870 o înţelegere între Austria şi Turcia pentru 
ca la cea mai mică mişcare a noastră, mai ales într-un 
anume sens, cu permisiunea Austriei, Principatele să fie 
ocupate de turci”'6. Toate aceste elemente de pericol, 
precum şi situaţia grea financiară a ţării, fac din guvernul 
Lascăr Catargiu o echipă de supravieţuire, în condiţiile în 
care însuşi domnitorul continua să fie pregătit pentru 
abdicare. El aştepta doar soluţionarea scandalului afacerii 
Strousberg pentru a pleca. 

Pe fondul unor dezbateri parlamentare aprinse, în care 
declaraţiile de credinţă la adresa Constituţiei, venite din 
partea guvernului, sunt combătute violent de gruparea 
liberal-radicală, se produce o modificare a atitudinii 
domnitorului, în următoarele săptămâni, Carol se convinge 
că dimensiunea revoltei antidinastice a românilor se reduce 
la câteva grupuri turbulenţe din Bucureşti, Ploieşti şi 
Craiova, agitate de liberalii radicali, şi că populaţia nu se 
asociază acestei mişcări, fiind mai de grabă loială Tronului 
şi preocupată de situaţia economică. De fapt, în 
dedesubturile acestei constatări se afla realitatea că 
societatea românească nu era pregătită pentru reformele 
liberale şi reacţiona la ele fie printr-o mare prudenţă, fie 
prin confuzia de tip Conu Leonida. 

Ambiţionat de situaţia grea personală în care se afla, dar şi 
de faptul că eşecul său se producea simultan cu marea 
victorie germană în Europa, Carol decide să guverneze 
metodic: „El şi-a dat seama, în primul loc că, fără ordine 
severă în interior, nici o realizare serioasă economică nu 
este posibilă. Pentru introducerea acestei ordini severe în 
interior îi trebuia un guvern cu nună de fier şi cu mare 
autoritate în ţară. Guvernul Lascăr Catargiu răspundea în 


totul acestei aşteptări”7. Este momentul în care domnitorul 
Carol I admite sistemul politic întemeiat pe partide, în care 
guvernul organizează alegerile şi le câştigă, asigurându-şi o 
majoritate parlamentară confortabilă. România revenea 
practic la sistemul gândit de Marile Puteri în 1858, care, 
pentru a asigura stabilitatea ţării, concepuse un mecanism 
electoral menit să permită conservatorilor să formeze 
guvernul şi să domine Parlamentul. „Regele a acceptat, de 
fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866 - 
copiată după Constituţia belgiană de la 1831 - sub guvernul 
Lascâr Catargiu (1871 - 1876), inversând datele 
democraţiei parlamentare, în timp ce, în ţările occidentale, 
Anglia, Franţa, Belgia, şeful statului face alegeri şi numeşte 
prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să 
obţină majoritatea electorală, la noi procedura era 
inversată. Şeful statului îl numea pe primul ministru, care 
convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinând automat 
un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul 
ministru numit de rege”8. De acum încolo, până în 1937 şi 
apoi până în 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin 
sistemul desemnării unui partid care să organizeze 
alegerile şi să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le 
câştiga. Astfel au fost posibile trei guvernări de durată şi 
succesive, de 5, de 12 şi de 8 ani, cele mai lungi din istoria 
României libere moderne, în secolul al XX-lea, acest sistem 
a fost cunoscut sub denumirea de rotativa partidelor 
politice, subiect de batjocură din partea istoriografiei 
comuniste, dar soluţie unică de supravieţuire a sistemului 
democratic în România. 

Ar fi de lămurit un detaliu al instalării guvernului 
conservator Lascăr Catargiu. Pus în minoritate în Parlament 
şi contestat vehement, guvernul Lascăr Catargiu dizolvă 
ambele Camere la 16 martie 1871, fapt interpretat în epocă 
de către liberalii radicali ca o lovitură de stat. Acuzaţia avea 
doar un caracter propagandistic, deoarece Constituţia din 
1866 prevedea la Art. 35: Puterea executivă este 


încredinţată Regelui, care o exercită în mod regulat prin 
Constitufiune, iar la Art. 95, alin. 6 prevedea că El 
(domnitorul) are dreptul de a dizolva ambele Adunări de 
odată sau numai una din ele9. 

În Mesajul Tronului din 23 mai 1871, Carol 1 făcea un 
bilanţ al primului deceniu de statalitaţe modernă a 
României şi prefigura programul său politic: „Am trecut cu 
toţii prin grele încercări, dar lupta ne-a întărit, experienţa 
ne-a luminat, şi, cunoscând mai bine oamenii şi lucrurile, 
vom merge cu paşi mai siguri pe adevărata cale a 
progresului. Națiunea întreagă, obosită de luptele sterile în 
care se frământă de mai mulţi ani şi care îi puteau ameninţa 
chiar existenţa sa politică, s-a ridicat ca un singur om şi, 
răspunzând apelului ce i-a făcut guvernul meu, a pronunţat 
verdictul său. Prezenţa domniilor voastre aici, domnilor 
senatori şi domnilor deputaţi, probează îndestul că ţara 
este decisă a nu-şi caută fericirea aiurea, decât în ordine şi 
stabilitate, căci nu fără impunitate se calcă legea adevărului 
şi nu fără teribile consecinţe se violează principiile cele mai 
fundamentale pe care este aşezată societatea. De aceea, să 
consolidăm prezentul, pentru ca să asigurăm viitorul. 
Probele constante de încredere în guvernul meu, ce mi se 
dau din toate părţile, liniştea ce domneşte pretutindeni, 
afectuoasa primire ce mi s-a făcut în călătoria ce am 
întreprins cu Doamna în o parte a României, m-au convins 
pe deplin că ţara este eminamente conservatoare, că 
lecţiunile trecutului au dat roadele lor şi că orice 
întreprinderi de dezordine nu pot întâmpina în viitor decât 
dezaprobare generală, mai înainte chiar de a fi pilduite prin 
înfrânarea legilor”10. Substratul acestei atitudini publice 
era decizia de a guverna după principiile conservatoare, 
care fundamentaseră sistemul parlamentar la nivelul 
Adunărilor Ad-hoc. Acest fapt presupunea încălcarea unor 
prevederi fanteziste ale Constituţiei din 1866, oricum 
inaplicabile, şi instituirea unei regim de Dreapta, bazat pe 
ordine şi pe restrângerea unor libertăţi pentru care 


societatea românească nu era pregătită. Ideea că această 
atitudine de forţă ar fi fost îndreptată împotriva democraţiei 
şi ar fi constituit un abuz, un act dictatorial, o îndepărtare 
de la idealurile naţiunii - teză dragă istoriografiei române 
oficiale - este infirmată cu cel puţin două argumente: timp 
de 5 ani, guvernul conservator nu s-a confruntat cu mişcări 
sociale majore, revolte sau incidente sângeroase, iar 
contextul real, atitudinea oamenilor politici şi a locuitorilor 
țarii faţă de noua orientare a politicii interne a domnitorului 
poate fi ilustrată de afirmaţiile lui Carol I din scrisoarea 
către tatăl său datată. 7 /19 iunie 1871: „La deschiderea 
Camerei am fost mai călduros salutat ca niciodată; 
entuziasmul atinse punctul culminant la acea parte din 
discursul meu unde anunţ că sunt decis a-mi continua 
misiunea; au trecut câteva minute până să pot urma. Când 
părăsii sala, mi se făcură din nou ovaţiuni, care continuară 
la întoarcerea mea la palat pe străzile pline de lume”12. 

La alegerile generale din mai 1871, liberalii suferiseră o 
înfringere severă, obţinând doar 10 locuri în Parlament, Ion 
C. Brătianu retrăgându-se la scurt timp după aceasta la 
moşia sa, Florica, iar C. A. Rosetti pregătindu-se să 
emigreze. Putem vedea în retragerea la Florica a lui Ion C. 
Brătianu scena tigrului însângerat care îşi linge rănile. Asta 
nu însemna că era mai puţin periculos. Dimpotrivă. Ca 
naţionalist tenace, Brătianu va face doar un pas înapoi 
pentru a porni din nou la luptă. Atacul lui se va dovedi 
nimicitor. 

Concomitent cu reculul liberal-radical, domnitorul va 
acţiona prin ministrul Costa-Foru pentru atragerea grupării 
junimiste de la Iaşi în politica ţării, conştient că liderii 
acesteia - Titu Maiorescu, Petre P Carp, Theodor Rosetti - 
reprezintă valori intelectuale şi morale de care ţara avea 
nevoie atunci. Ei vor intra pe rând în guvernarea 
conservatoare, mai întâi Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), 
apoi Theodor Rosetti (7 ianuarie 1875). Guvernarea Lascăr 
Catargiu nu va întârzia să treacă Ia măsuri pentru 


redresarea economică şi financiară a ţării. Ministrul de 
finanţe Petre Mavrogheni - considerat în literatura de 
specialitate drept cel mai bun ministru de finanţe al 
României din toate timpurile —, după ce constată că 
rezervele statului sunt nule şi că datoria publică este 
imensă, declanşează un program inteligent de reforme 
fiscale, a cărui particularitate şochează prin temeritatea sa: 
împrumutul lansat pe piaţă a fost realizat în întregime în 
ţară, fără a apela la noi credite externe. Relaxând presiunea 
crizei financiare a ţării, Mavrogheni are acum un nou spaţiu 
de manevră în procesul de atragere a resurselor şi aplică 
fulgerător monopolul tutunului, al timbrului şi al licenţei 
băuturilor alcoolice, concomitent cu ridicarea impozitului 
funciar. În doi ani România era redresată financiar şi oferea 
condiţii sănătoase pentru relansarea economică. De 
cealaltă parte, Carol forţează programul de construcţii 
feroviare, inaugurând mai multe linii, dezvoltând reţeaua 
podurilor metalice şi a drumurilor interurbane, precum şi 
amenajarea docurilor fluviale. Rapiditatea cu care au fost 
aplicate aceste măsuri îşi are explicaţia în doi factori 
esenţiali: moralitatea exemplară a guvernului Lascăr 
Catargiu, mai ales prin faptul ca a blocat corupţia şi 
afacerile oneroase pe seama statului, şi metoda angajării 
unor mari firme străine, precum şi a capitalului occidental, 
în realizarea proiectelor de infrastructură şi de organizare 
industrială a ţării. Atât timp cât domnitorul german şi 
guvernanţii de modă germană au deţinut puterea, corupţia 
în afacerile cu marile companii a fost extrem de scăzută. Ea 
a continuat să-şi dezvolte însă propriile legi la nivelul 
funcţionarului. 

Pe de altă parte, guvernarea conservatoare autoritară a 
adus societatea românească în situaţia de a gestiona câteva 
din aspectele sociologiei politice şi în primul rând raportul 
dintre putere şi autoritate. Guvernarea conservatoare a 
reuşit să facă un prim pas important pentru trecerea 
relaţiei stat-societate de la stadiul de putere - în care 


vectorul principal este constrângerea - la stadiul de 
autoritate politică, adică la „capacitatea de a obţine 
ascultarea în absenţa con-strângerii”, al cărei principal 
vector devine respectul faţă de legi şi, mai ales, 
convingerea că acestea sunt legi bune. Națiunea română 
începea să înţeleagă mecanismele guvernării moderne, să- 
şi producă primele judecăţi de valoare asupra felului cum 
este condusă şi să reacționeze ca actor al fenomenului. Din 
acest punct de vedere, „liniştea” naţiunii sub guvernarea 
conservatoare 1871 - 1876 era o expresie a nevoii de 
autoritate, de stabilitate, de legitimitate politică, nevoie pe 
care o vom mai întâlni, parazitar sau progresist, în 
comportamentul de mai târziu al naţiunii. Poporul român, 
cu responsabilitatea sa de nucleu întemeietor şi conducător, 
trece în această perioadă de la contemplare şi curiozitate 
faţă de noutatea vio-l3 Virgil Măgureanu, Studii de 
sociologie politică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 82. 

Lentă a mişcării liberai-radicale, la discernământ politic, 
cu toate neimplinirile sale, ilustrat de înţelegerea tot mai 
largă a raportului dintre acţiunea politică şi efectele ei 
asupra vieţii sale cotidiene. 

O singură voce va rămâne să strige în pustiu: Mihai 
Eminescu. 

Al patrulea factor care a venit în sprijinul guvernării de 
Dreapta a fost extern. La sfârşitul lunii mai 1871, Comuna 
din Paris sfârşea într-un devastator incendiu, în măcel şi 
asasinate bestiale, arătând lumii pentru prima dată 
adevărata faţă a comunismului. Oroarea pe care a trezit-o 
această tristă experienţă a populaţiei Parisului, precum şi 
expunerea publică a implicării directe a francmasoneriei în 
lupte, prin batalioane de asalt organizate de loje, a pus pe 
liberalii radicali români într-o situaţie defensivă. Nu era 
doar prăbuşirea unui ideal, ci şi dezgustul acestor români 
pentru felul cum fuseseră speculate sentimentele lor 
patriotice şi internaţionaliste în scopuri străine României. 
Mişcarea de forţă de pe străzile Bucureştilor încercase să 


copieze dinamica Gărzii Naţionale franceze, dar distanţa de 
la aceasta la ceea ce se dovedea a fi Garda Naţională în 
România era imensă. La Paris, tentativa lui Thiers de a 
recupera de la Garda Naţională cele 200 de tunuri cu care 
aceasta întărise cartierele Montmartre şi Bellevilie s-a 
sfârşit cu capturarea generalului Lecomte şi a generalului 
Clement Thomas. La ora 17,00 a zilei de 18 martie 1871, 
cei doi generali sunt executaţi dans une orgie de sang. 
Comuna din Paris proclamată la 28 martie se dovedeşte 
foarte repede o încercare de instalare a regimului comunist 
în Franţa, fapt care provoacă reacţia lui Thiers. Între 21 şi 
28 mai se desfăşoară la Paris „sâptămâna sângeroasă”, în 
care cinci corpuri de armată însumând 130 000 de oameni 
atacă baricadele comuniştilor, producând peste 20 000 de 
morţi, 38 000 de arestaţi şi 10 000 de deportaţi, în spatele 
trupelor, grupuri specializate de lichidatori executau pe 
orice suspect care purta o armă, vreun obiect de 
îmbrăcăminte de culoare roşie sau avea părul grizonat, 
amănunt în care generalul marchiz de Gallifet vedea un 
revoluţionar de Ia 1848. La finalul măcelului, Adolphe 
Thiers avea să declare: „Republica va fi conservatoare sau 
nu va fi deloc.” 

Constatăm astfel încă o dată ecoul evenimentelor franceze 
în situaţia din România şi putem înţelege mai bine 
declaraţia lui Carol I referitoare la caracterul conservator 
al ţării pe care hoţărâse să o conducă. Totodată, Franţa 
prezenta imaginea unui stat înfrânt şi umilit, dar şi a unei 
ţări care reproşa acum implicarea românilor în Comuna din 
Paris. La 25 mai /6 iunie 1871, „guvernul francez (Jules 
Favres) a comunicat însărcinatului de afaceri al României la 
Paris că, din nefericire, s-au găsit printre insurgenți şi 
români, care şi-au uitat într-atâta îndatoririle lor de 
recunoştinţă către Franţa amicală şi ospitalieră, încât s-au 
unit cu comuniştii”14. Carol a fost nevoit să prezinte scuze. 
„Vremea conspiraţiilor trecuse - conchide italienistul 
Alexandru Marcu. Epoca eroismului carbonar se dovedea 


perimată chiar şi în Italia, unde reacţiunea contra exceselor 
garibaldiene ajunsese într-acestea (24 septembrie 1867) 
până la arestarea şi deportarea în insula Caprera a 
popularului condotier, care năzuia să cucerească Roma cu 
un ceas mai devreme, în felul acesta ne vom explica 
totodată reacţiunea împotriva roşilor, a lui C. A. Rosetti mai 
ales, cât şi grija noilor guverne din Principate de a şterge 
definitiv orice amintire a conspiraţiilor din anii precedenţi, 
prin desfiinţarea depozitelor clandestine de arme ce mai 
rămăseseră la Bacău”15. Protagoniştii acestei revoluţii 
europene mor pe rând: Mazzini în 1872, împăratul 
Napoleon al III-lea în 1873, regele Victor Emanuel în 1878, 
Garibaldi în 1882, Karl Marx în 1883. Moştenirea lor este şi 
astăzi foarte controversată. 

Al cincilea factor care a favorizat stabilizarea economică şi 
politică a ţării în perioada guvernării Lascăr Catargiu, 
precum şi dezvoltarea generală a statului a fost, în mod 
surprinzător, activitatea liderilor liberali din Opoziţie. După 
episodul trist şi nedrept al îndepărtării sale de la guvern în 
1868, lon C. Brătianu a oscilat un timp între abandonarea 
vieţii politice şi încercările de a constitui un partid liberal 
puternic. Traseul carierei lui lon C. Brătianu din această 
perioadă ne ajută să observăm că renunţarea publică la o 
serie de teze revoluţionare şi la unele metode subterane de 
acţiune politică - aşa cum a fost declaraţia fratelui său, 
Dumitru, prin care recunoştea că poporul trebuie să 
apeleze la revoluţie numai în cazuri disperate - a avut 
efecte imediate în apropierea sau reapropierea de Opoziția 
liberală a unor lideri centrişti, altfel foarte rezervaţi. Este 
interesant de subliniat că, pe fondul celei mai bune 
guvernări conservatoare şi în condiţiile în care singura 
formă de capital solid cu care se capitaliza economia 
românească era cel străin, se ridică din sorginte liberal- 
radicală o reacţie extrem de populară: ideea economiei 
naţionale. Atunci, ca şi mai târziu, ideea 


14 Memoriile regelui Carol I al României, Ed. SCRI PTA, 
Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 181. 5 Alexandru Marcu, 
Conspiratori şi conspirații în epoca renaşterii politice a 
României (1848 - 1877), Ed. Cartea Româneasca, 
Bucureşti, 1930, p. 348. 

Ocupării economiei româneşti de către străini a pus în 
discuţie, mai degrabă involuntar, singura soluţie de 
dezvoltare pe care o avea tipul de stat dat României prin 
reformele lui Cuza. Un stat construit cu instituţii importate 
din Franţa - a cărui axă principală este birocraţia aşezată 
între instituţii şi cetăţeni pentru a forţa adaptarea 
cetăţeanului la instituţie şi nu autorizarea de către cetăţean 
a instituţiei pentru a-l sluji —, nu avea şi nu are altă soluţie 
decât ca, odată cu importul de instituţii străine, să importe 
şi capitalul străin. Dacă România modernă ar fi urmat calea 
nealterată a proiectului iniţial francez, ar fi devenit în timp 
o colonie economică a unor mari puteri europene (Franţa, 
Germania sau Anglia), orientată politic după evoluţia 
ponderii acestor puteri pe continent, dezvoltată, dar lipsită 
de independenţă, suveranitate şi, mai mult ca sigur, de 
integritate teritorială. Nu este exclus ca o dezvoltare mai 
accelerată a Transilvaniei să fi provocat o decizie definitivă 
a Marilor Puteri de rupere din context românesc a 
provinciei, criteriul de bază fiind cel economic. Algoritmul 
era acesta: Muntenia - bază de materii prime agricole, 
Moldova - bază de producţie zootehnică şi de exploatare a 
lemnului, Transilvania - stat dezvoltat industrial după 
model occidental. Cele trei state româneşti ar fi avut fiecare 
o Mare Putere corespodentâ: Franţa pentru Muntenia; 
Rusia pentru Moldova; Germania pentru Transilvania. De 
aceea, anii 1872 - 1873, despre care aproape că nu se scrie 
nimic în manualele de istorie, devin extrem de importanţi 
pentru analiza, integrată a statului român. Aceştia sunt anii 
în care liderii liberal-radicali intră ei înşişi în sistemul 
economic capitalist, mai întâi ca mici întreprinzători, şi, 
parcă descoperind din interior secretul dezvoltării 


capitaliste, declanşază o campanie de promovare a 
capitalului românesc. Este de subliniat că, la interval de 
numai câteva luni, între 1872 şi 1873, se înfiinţează la Sibiu 
cea mai redutabilă instituţie financiară a românilor din 
Transilvania, celebra Bancă „Albina”, iar la Bucureşti apare 
Creditul Funciar, iniţiativă a lui lon Ghica, dar realizare de 
mare importanţă a liberalilor16. Ceea ce reuşise Brădanu a 
fost o trezire a conştiinţei naţionale din partea multor lideri 
centrişti şi conservatori, care şi-au pus serios problema 
apartenenţei instituţiei Creditului Funciar. Guvernul 
Catargiu nu dorea să se complice, „intenţionând să acorde 
consorţiului Hertz. 

Detalii asupra elaborării statutelor vezi la Victor Slâvescu, 
Corespondenţa lui lon Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 - 
1880), Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii 
Istorice, Seria III, Iomul XXV, Mem. 28, Ed. Monitorul 
Oficial, Bucureşti, 1943, P 81 /1327. 

Concesiunea unei banei cu misiunea nu numai de a emite 
monedă, dar să efectueze şi împrumuturile de stat şi 
ipotecile private”17. Să fim bine înţeleşi: Consorţiul Hertz 
era foarte solid şi eficace în epocă! Guvernul Catargiu nu 
era parazitat de idei preconcepute etatiste sau etnice, ci 
dorea o lansare sănătoasă a instituţiei creditului funciar în 
România, fără bâjbâieli şi jumătăţi de măsură. Conservatorii 
implicaţi în această soluţie au decis aşadar calea cea mai 
directă şi sigură. Dar, când întemeietorii creditului funciar 
s-au întâlnit la 23 martie 1873 în saloanele hotelului Dacia 
pentru a defini statutul noii instituţii, lon C. Brâtianu şi 
majoritatea pe care reuşise s-o formeze din liberali, 
centrişti şi conservatori naţionalişti au constituit-o cu 
capital românesc. Ceea ce nu s-a înţeles atunci, decât de 
foarte puţini iniţiaţi liberali, a fost că Ion C. Brătianu vedea 
în Creditul Funciar un instrument indispensabil al apariţiei 
burgheziei române: „Mai târziu însă, când Creditul Funciar 
va fi întrebuințat împreună cu toate celelalte instituţii 
financiare de liberali, ca un mijloc de creare a unei noi clase 


sociale şi de sprijin al partidului, îşi vor da seama ceilalţi de 
ceea ce le scăpase din mâini”18. Viitoarea guvernare 
liberală de 12 ani, dar mai ales cucerirea Independenţei 
prin participarea la războiul ruso-turc, se vor sprijini 
temeinic pe controlul mecanismelor financiare ale statului 
de către Ion C. Brătianu. Pe de altă parte, nici o clipa din 
orice guvernare liberală a acestei epoci nu a fost oprită 
finanţarea discretă şi sprijinirea economică a românilor din 
Transilvania. 

A fost extrem de greu ca, în condiţiile declanşării 
războiului ruso-turc din 1877, vreo putere financiară sau 
economică străină să influenţeze deciziile statului român 
prin împrumuturile pe care le-a oferit. Acesta este secretul 
cuceririi Independenţei României, act considerat de unii un 
mare risc, un gest de curaj, un mare noroc, sau un gest 
nebunesc. Faptul că Ion C. Brătianu nu şi-â scris memoriile 
şi nu a lăsat un jurnal, precum şi viaţa sa misterioasă, plină 
de pasiune politică, de acţiune subversivă, de succes erotic 
şi mai ales de gândire inteligentă, ne face să-l judecăm 
numai după realizările sale publice. Ele sunt covârşitoare 
pentru evaluarea efortului de transformare a statului 
român într-o structură viabilă şi demnă. La sfârşitul 
războiului, după un efort financiar imens, statul român sub 
conducerea lui Brâtianu a reuşit să răscumpere acţiunile 
nefericitei afaceri Strousberg şi să smulgă literalmente 
recunoaşterea Independenţei ţării de la singura Mare 
Putere care conta atunci - Germania. 

Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a încercat 
să redreseze nu numai finanţele statului, dar şi instituţiile 
fundamentale ale Vechii Românii, tulburate de 
experimentele Cuza şi re-voluţionar-francmasonice. 
Biserica, Armata şi Şcoala au beneficiat de o atenţie 
deosebită. 

Biserica suferise un şoc cumplit sub regimul reformelor 
franceze, fiind atacate vechile sale baze canonice. Obligată 
să intre în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, 


Biserica Ortodoxă Română a fost declarată schismatică şi 
apoi izolată de surorile sale. Ruptă de legătura sa milenară 
cu Bizanțul, Biserica Ortodoxă Română era expusă ofensivei 
Bisericii Ruse. A fost nevoie de măsuri rapide din partea 
guvernului şi a domnitorului Carol I pentru reconstituirea 
corpului sinodal şi stabilizarea procedurilor de numire a 
înalţilor ierarhi. Pe timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, 
în tentativa de a laiciza rapid statul, proprietăţile 
mănăstirilor au fost trecute în administaţia statului. La fel 
tipografiile şi atelierele de manufactură ecleziastică. 
Numeroase mănăstiri şi schituri fuseseră transformate în 
închisori şi ospicii. Toate aşezămintele bisericeşti rămase în 
picioare erau obligate să plătească o taxă la stat. 
Fenomenul a fost justificat de realitatea că majoritatea 
acestor lăcaşuri şi anexe era populată cu preoţi străini. Nu 
a existat interesul ca aceste valori să fie transferate 
întocmai preoţilor români, astfel încât Biserica Naţională să 
revină la regimul său de sine stătător dinainte; ceea ce se 
urmărea era dependenţa bisericii de administraţia oficială, 
deoarece aşa funcționau statele occidentale. Eroarea este 
clară ca lumina zilei: în Occident era vorba de Biserica 
Romano-Catolică şi de cea Luterană, legate de stat prin 
secole de administraţie comună, iar în unele locuri, cum a 
fost Spania, chiar statul fiind o creaţie a Bisericii. Abuzul 
împotriva Bisericii Naţionale mersese până la numirea unor 
episcopi împotriva voinţei mitropoitului şi până la arestări şi 
închideri în puşcării a unor înalţi ierarhi români. 

La 1872, sub Carol 1 şi guvernul conservator, a fost 
promulgată „Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor 
şi episcopilor eparhiali, cum şi a constituirii Sfintului Sinod 
al bisericii autocefale ortodoxe române”, în fruntea 
Sinodului era ales mitropolitul Ungrovlahiei. Tot din 1872 
se înfiinţează la Bucureşti „Seminarul Nifon”, iar din 1874 
ia fiinţă revista Biserica Ortodoxă Română, în 1881 se 
înfiinţează Facultatea de Teologie. La 25 aprilie 1885, sub 
primatul mitropolitului Calinic Miclescu, Patriarhia de 


Constan-tinopol a eliberat Tomosul de autocefalie, în 
general, perioada de sfârşit al secolului al XIX-lea, cuprinsă 
în prima jumătate a domniei lui Carol I, împarte istoricii şi 
analiştii ecleziastici în două tabere: 

1. Cei care aleg calea istoriografiei oficiale văd în 
reformele laicizante ale lui Cuza nişte acte la fel de benefice 
ca şi legile de împroprietărire sau de introducere a noii 
administrații moderne, uitând agresiunea la adresa Bisericii 
şi acuzând domnia lui Carol [, ca fiind a unui catolic. 

2. Cei care acuză agresiunile lui Cuza şi laudă reformele 
substanţiale ale lui Carol. Adevărul este că sub domnia lui 
Carol 1 s-au pus bazele instituţionale sănătoase ale Bisericii 
Ortodoxe Române, chiar dacă fenomenul politizării, iniţiat 
sub Cuza, a continuat mult timp, afectând „autoritatea 
morală a vlădicilor de altădată”, pe care nu va reuşi să o 
restabilească, pentru scurt timp, decât strânsa legătură a 
preoţilor simpli cu Legiunea Arhanghelului Mihail. 

Armata, în opinia lui Titu Maiorescu, ieşise cel mai rău din 
experimentul Cuza, mai ales din faptul participării la 
detronare: „Şi cum să se nască şi de unde să crească acest 
cuget (dinastic, n.a.), când una din cele mai manifeste 
reprezentări ale lui, armata, fusese izbită tocmai în 
simţămintele de fidelitate şi de disciplină prin cele 
petrecute la 11 februarie 186619. Totuşi, Titu Maiorescu a 
fost prea aproape de eveniment pentru a vedea ansamblul 
problematicii militare, în care, dincolo de situaţia precară a 
Armatei, corupţia regimului Cuza adusese instituţia militară 
în pragul dezintegrării. La această realitate se adăuga, aşa 
cum am mai arătat, folosirea repetată a Amatei în 
rezolvarea tulburărilor interne şi implicarea ei constantă în 
politica, după principiul revoluţionar al pronunciamen-tului. 
Carol 1 a fost nevoit să facă faţă foarte repede după suirea 
sa pe Tron unui alt conflict: fiind vorba de constituirea unei 
armate moderne, noi, principiile de bază de la care se 
pornea puteau fi franceze sau prusace. Ca ofiţer german, el 
vedea construcţia Armatei României pe principiile prusace, 


întărite de recentul succes militar al Prusiei împotriva 
Austriei şi, mai ales, împotriva Franţei. La Bucureşti se afla 
încă o importantă misiune militară franceză, care se 
implicase deja în instrucţia trupelor şi în formarea ofiţerilor 
români. Practic, domnitorul Carol I încerca să-i îndepărteze 
pe instructorii francezi, considerându-i ineficienţi şi de 
parada. Afinitatea româno-franceză se opunea, atât la 
nivelul politic liberal, cât şi în rândul ofiţerilor români. La 
început, domnitorul a fost prudent: „Atât necesitatea 
politică de a nu provoca susceptibilităţile cercurilor 
conducătoare de la Paris, cât şi prezenţa la Bucureşti, în 
virtutea unei legi din vremea lui Alexandru loan Cuza, a 
misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din 
Prusia”20. Carol avea însă o misiune primită direct de la 
Bismarck. Pentru a depăşi impasul, domnitorul a reuşit să 
aducă în ţară, sub diferite acoperiri domestice, o seamă de 
instructori militari germani: „Astfel, locotenent-colonelul 
Falkenhein, care trecea drept profesor de echitație, servea 
în realitate ca inspector al cavaleriei; baronul von 
Rundstett, locotenent de husari în garda imperială, ataşat 
militar şi viceconsul al Prusiei în România, îl însoțea pe 
principele Carol I în inspectarea trupelor; locotenentul von 
Sanden, ataşat la consulatul general al Prusiei în România, 
avea misiunea să coordoneze instruirea soldaţilor în 
folosirea puştilor Dreyse, model 1867. Rolul cel mai 
important îl juca însă locotenent-colonelul von Krenski, cu 
acces permanent la inspectarea garnizoanelor, consultant 
al prinţului în toate chestiunile ce priveau armata”21. De 
asemenea, în domeniul înzestrării, mai ales la armamentul 
de infanterie şi la cel de artilerie, produsul tehnic german a 
dotat Armata României cu rezultate foarte bune. Dar acel 
domeniu fundamental unde Carol a reuşit să introducă 
spiritul german a fost sistemul de organizare, care nu a fost 
implantat, ci adaptat specificului românesc. Fenomenul a 
fost favorizat de persistenţa unor vagi influenţe ruse în 
armată, care la origini erau tot germane. Cheia 


modernizării puterii militare de măi târziu s-a aflat aici: 
„Elementul organizatoric, sistemul diferențiat de recrutare 
şi instrucţie a trupelor, de mobilizare în caz de război, au 
fost considerate unanim - şi după războiul de independenţă 
din anii 1877 - 1878 - factorul determinant al succeselor 
dobândite de România pe tărâmul politicii sale de apărare. 
Acestea au contribuit, prin adaptarea, lor la specificul 
realităţilor interne, de la cele sociale şi politice la cele 
geografice şi demografice, la o largă cuprindere a forţei 
valide a ţârii în diversele formaţiuni militare şi semimilitare, 
la asigurarea unei pregătiri complete a trupelor. Cadrul 
iniţial trasat în vremea domnitorului Alexandru loan Cuza a 
fost continuat şi desăvârşit prin legea de organizare a 
puterii armate din anul 1868, care introducea pentru întâia 
oară principiul alcătuirii puterii militare româneşti pe cinci 
elemente constitutive: armata permanentă şi rezerva ei, 
trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri, milițiile, garda 
orăşenească şi gloatele. Dintre ele, milițiile erau menite a 
«constitui pe viitor baza sistemului nostru de armare». 
Aceste măsuri aveau să fie consolidate de legislaţia 
perioadei următoare; este vorba mai cu seamă de legile de 
completare şi îmbunătăţire a prevederilor iniţiale, elaborate 
în anii 1872 şi 1874”. La succesele militare ale României va 
contribui şi o realitate pe care tocmai epoca lui Carol] 
(conform dictonului Regele şi dorobanţul) o pune definitiv 
în valoare: calităţile excepţionale de luptător ale românului. 
Bine înarmat şi condus, soldatul român a demonstrat în 
toate războaiele secolului XX că este unul dintre cei mai 
rezistenți şi curajoşi luptători. 

Şcoala a fost principala instituţie prin care s-a produs o 
rapidă emancipare educaţionala şi culturală în ultimele trei 
decenii ale secolului al XIX-lea. Şcoala a fost şi unul din 
puţinele domenii în care Stânga şi Dreapta politică 
românească s-au înţeles, pe fondul unei realităţi statistice 
evidente, care arată că majoritatea copleşitoare a marilor 
personalităţi culturale aveau vederi conservatoare. Faptul 


nu este de mirare, pentru că unul din cele două principii 
fundamentale ale curentului de Dreapta era tradiţia, şi 
tocmai la tradiţie făceau apel, în întregul efort de 
emancipare a poporului român, şi liberalii şi conservatorii. 
Trebuie însă arătat că, în permanenţă, fenomenul cultural |- 
a însoţit pe cel politic, fie prin interdependenţa generată de 
situaţia constructivă în care se afla statul român, fie de 
simplul fapt că sub guvernarea Lascăr Catargiu, miniştrii ai 
Cultelor şi Instrucțiunii Publice au fost Titu Maiorescu 

22 Lt-col. Constantin Câzanişteanu, Observatorii străini 
despre dezvoltarea armatei române În File din istoria 
militară a poporului român, voi. 3, Ed. Militară, Bucureşti 
1975, p. 142. 

Şi Petre P Carp. Nucleul Junimii rămâne centrul de 
referinţă al dezvoltării culturale moderne a românilor, prin 
aplicarea celor două principii conservatoare şi în cultură: 
tradiţie şi realism (spirit critic). Este perioada în care Vasile 
Alecsandri deschide problematica poeziei populare şi apoi 
publică „Opere complete” (1875): „Acest volum ne-a 
garantat contra şcoalelor de iluzionişti, care se frâmântau 
să aşeze în locul stăpânirii greceşti de până atunci - 
odinioară slavone - tirania dialecticală latino-italiană. A fost 
o revolu-ţiune mântuitoare. A rupt zăgazele claselor. Ne-a 
învăţat să gândim. Ne-a desrobit!”23. Este perioada în care 
se constată că diferitele variante ale doinei reflectă stările 
psihice prin care trecuse națiunea română, sub diferitele 
evenimente petrecute pe teritoriul devenit din 1862 
România. Astfel, doina urcă din nivelul său literar la cel 
socio-istoric. Este perioada primului conflict dintre 
abordarea lucidă şi abordarea sentimentală a culturii 
naţionale, de la nivelul intelectual superior şi până la clasa 
primară, între 22 octombrie 1874 şi 14 martie 1875, 
Alexandru Odobescu îşi ţine superbele sale Lecţiuni de 
archeologie, iar ultima dintre ele - „A cincisprezecea 
lecţiune” - va rămâne celebră pentru aducerea 
naţionalismului cu picioarele pe pământ: „Cultul 


naţionalitate! Noastre, întru care intră negreşit şi oarecare 
mândrie că suntem din viţa lui Traian, nu mă va orbi 
niciodată în punctul de a lăuda şi gâştele din bătătură, sub 
cuvântul că sunt urmaşe ale gâştelor din Capitoliu”24. Încă 
o dată va trebui să ne îndepărtăm rapid de imaginea 
proiectată de regimul comunist asupra conservatorilor, ca 
aşa-zişi exponenţi ai unor interese străine, şi să observăm 
că un Petre P Carp, de exemplu, avea următoarea opinie 
despre limba română: „N-am nici o îndoială despre 
rezultatul luptei (dintre români şi asupritorii lor), 
încercarea de a răpi unui neam limba lui, încercarea de a-i 
surpa credinţa, este o încercare apriori neputincioasă. Cine 
zice limbă, nu zice numai posibilitatea de a stabili raporturi 
între om şi om; cine zice limbă, arată cum se reflectă în 
inimă şi sufletul nostru tot universul care ne înconjoară. 
Cine zice limbă, zice modul nostru de a iubi, modul nostru 
de a uri, modul nostru de a ne bucura de prezent şi dea 
pregăti viitorul prin forma ce dăm idealelor noastre. lar cei 
ce cred că românii vor adopta o altă formă de a iubi, dea 
uri, de a-şi apăra prezentul şi de a-şi pregăti viitorul, aceia 
amarnic se înşală”25. Este totodată şi epoca iniţierii 
fenomenului de istorizare legendară a trecutului poporului 
român, aspect care a avut un caracter didactic absolut 
benefic, dar care a devenit repede rezistent în faţa nevoii 
de abordare ştiinţifică, fapt care ne-a împiedicat să învăţăm 
din greşeli şi ne-a surprins cu totul nepregătiţi politic la 
nivel de popor în fafa a două războaie mondiale, în 
perspectivă istorică, naşterea publică a lui Spiru Haret, a 
lui A. D. Xenopol, a lui Nicolae lorga şi a lui Vasile Pârvan, 
precum şi programele diferitelor edituri ale Şcoalelor au 
reprezentat o necesară contrapondere Ia istoria anecdotică 
sub care s-ar fi putut prăbuşi trecutul nostru real, fără însă 
a reuşi să zguduie mitologia care ţine şi astăzi loc de 
informaţie istorică. 

Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a avut şi 
meritul de a introduce rigoarea şi demnitatea în 


comportamentul democratic, miniştri dându-şi demisia 
pentru nerealizări, primul ministru Lascăr Catargiu 
înțelegând să fie solidar cu fiecare membru al guvernului 
său. Proiectele de legi introduse în Parlament erau serios 
studiate şi solid argumentate, beneficiind şi de avize 
juridice, în sfârşit, sub regimul Lascăr Catargiu s-a 
înregistrat prima situaţie în care Parlamentul şi-a putut 
desfăşura un mandat complet de 4 ani, fără să fie 
suspendat, umilit de domnitor sau de guvern, dizolvat prin 
lovitură de stat. 

Marea guvernare liberală. 

Cauza nefericită a dezbinării oricărui partid autentic de 
Dreapta este că, fiind condus şi constituit pe principiul 
elitelor, suferă de pe urma conflictului ireductibil dintre 
individualitate şi masă. Dreapta tradiţională românească a 
adunat în jurul său cele mai luminate personalităţi ale 
naţiunii, lăsând timp de decenii întregi, până la Mihail 
Sadoveanu, o imensă gaură valorică în locul Stângii. Fără 
această axioma, istoria naţiunii moderne române nu poate fi 
înţeleasă. Coloana vertebrală a spiritualităţii româneşti - 
Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Barbu 
Delavrancea, Nicolae lorga, Vasile Pârvan, Constantin 
Rădulescu-Motru, Mihai Manoilescu, Mircea Eliade, Lucian 
Blaga, Emil Cioran, Petre "Ţuţea - a fost de Dreapta, în timp 
ce pentru aceeaşi perioadă curentul cultural şi politic de 
Stânga a fost populat cu mediocrităţi de tipul Dobrogeanu- 
Gherea (Katz Mihail Nikitici), Stefan Zeletin (Ştefan Motăş) 
sau N. D. Cocea, un dement a cărui operă principală se 
intitulează „Pentr-un petec de negreaţă”. 

Conservatorii se considerau reprezentanţii aristocrației 
române, vizând nu o dată şi destul de discret constituirea 
după modelul britanic, în întreg comportamentul politic al 
grupării conservatoare din România vom întâlni principiile 
moralității moderne şi ale guvernării democratice de tip 
britanic, aşa cum le elaboraseră la 1781 Jeremy Bentham în 
opera sa Principles of Morals and Legislation şi Thomas 


Paine la 1776 în Common Sense. Democraţia britanică 
pornea de la afirmarea totală a libertăţii individului, 
sancţionată cu interesul comunităţii, ambele aflate într-un 
raport mereu în schimbare, pe măsura evoluţiei societăţii 
spre o creştere a libertăţilor individuale şi o diminuare a 
restricţiilor comunitare. Prin evoluţie a societăţii, 
democraţia britanică înţelegea asimilarea organică de către 
populaţie a unui nivel cât mai ridicat de civilizaţie. Modelul 
oferit se numeşte şi astăzi conservatorism britanic, 
întemeiat fundamental pe tradiţie şi realism (pragmatism). 
După principiul lui Thomas Paine, conform căruia societatea 
nu trebuie confundată cu regimul - au origini diferite: 
societatea este născută din dorinţele noastre, în timp ce 
guvernarea este o expresie a slăbiciunilor noastre —, 
aristocrații români vedeau în participarea la guvernare un 
rău necesar, motiv pentru care ideile luptei pentru un scaun 
ministerial sau agăţarea de un fotoliu parlamentar le erau 
străine. Aşezaţi sub lupa analizei timpului, conservatorii 
români par ireproşabili, dar mai de grabă ineficienţi, mai 
ales că în acea epocă de construcţie era nevoie de forţă 
politică. Implicarea în conducerea ţârii era tratată de ei ca 
o măsură de siguranţă socială necesară, din cauza 
incapacității virtuţii morale de a conduce lumea, oamenii 
fiind înclinați natural spre viciu. Lascăr Catargiu şi Petre P 
Carp vedeau în prezenţa lor la guvernare exclusiv o misiune 
patriotică, cu scopul final de a face națiunea română 
guvernabilă şi pe cetăţeanul român - liber. Din cauza 
acestei concepţii cu substrat filosofic, conservatorii nu 
puteau înţelege agitația revoluţionară a liberalilor radicali, 
menită să dea românilor cât mai repede un stat democratic 
şi prosper, şi, în consecinţa, îi combăteau cu violenţa. 
Insuccesele de debut ale liberalilor s-au datorat în bună 
parte faptului că societatea românească arhaică se mişca 
mult mai lent, conservându-şi în permanenţă obiceiurile, 
fapt care a dat autoritate pentru mult timp conservatorilor 
şi chiar i-a determinat pe aceştia să se constituie în partid. 


Pe de altă parte, atunci când se pune în discuţie tentativa 
de a organiza o elită, eşecul este asigurat. Conceptul de 
elită se sprijină fundamental pe valoarea ridicată şi unanim 
acceptată a unei personalităţi. O personalitate autentică de 
elită este întotdeauna şi obligatoriu o individualitate 
puternică, dacă nu un unicat în domeniul său de valoare, 
situată aşadar la polul opus oricărei asocieri. Elita este un 
strat subţire de reprezentare în care neamul vede suma 
tuturor calităţilor sale, ideea de succes şi geniul. Orice 
formă de a organiza aşa ceva presupune, vorbind barbar, a 
pune un şef şi a stabili ierarhii, fapt care desfiinţează 
imediat orice principiu al elitei. Ridicaţi fundamental 
deasupra celorlalţi oameni, pe principiul personalităţii, 
oamenii de elită iradiază, se izolează, fac o umbră adâncă, 
deschid şcoală, conduc generaţii. Uneori - ca în cazul lui 
Eminescu, la români - o astfel de elită ajunge să simbolizeze 
neamul, să-l reprezinte sintetic şi ideatic pentru totdeauna. 
Este de aceea absurd să-l compari, de exemplu, pe Lucian 
Blaga cu Mihai Eminescu sau pe lorga cu Pârvan. Ei sunt ei 
şi nu pot fi multiplicaţi. Coborând această realitate la nivelul 
politicului, vom constata că principiul elitei politice - său al 
aristocrației - se dovedea principalul adversar al partidei 
conservatoare. Gruparea se identifica prin personalităţi, 
era extrem de greu de condus şi de mobilizat. Supuşi 
dezbinării inerente intelectualităţii de bună condiţie, 
conservatorii ajung între 1875 şi 1876 să nu mai poată 
conduce, în acea epocă dominată de sensibilitatea 
accentuată a societăţii, acest fapt a fost foarte repede 
perceput la nivelul cetăţeanului şi, asemeni oricărei mişcări 
politice de Dreapta autentice, a fost rapid identificat ca o 
consecinţă a „ruperii de popor”. Conform principiului 
aceluiaşi Thomas Paine „cu cât un lucru este mai simplu, cu 
atât este mai greu de dezorganizat”, guvernarea 
conservatoare a devenit prea complicată şi, în consecinţă, 
uşor de înlăturat, în tradiţia curată a spiritului critic, liderii 
conservatori au ştiut să admită public nerealizările 


guvernării lor. La deschiderea lucrărilor Camerei din 30 
martie 1881, Petre P Carp avea să declare: „Ioţi 
conservatorii serioşi trebuiau să consimtă la faptul împlinit; 
trebuiau să admită revoluţiunea socială, democratizarea 
societăţei noastre, ca un ce irevocabil, şi lupta nu mai poate 
avea loc decât în privirea (privinţa, n.a.) mijloacelor ce 
trebuie să întrebuinţăm ca să micşorăm pe cât se poate 
relele, rezultate ce sporesc din modul defectuos cum 
această democratizare a fost fâăptuită. A fost o nenorocire la 
noi că democratizarea s-a făcut de sus în jos, iar nu de jos în 
sus... Ei bine, nu se poate tăgădui că rezultatele la care am 
ajuns noi nu sunt rezultate ale muncii generale a societăţii 
noastre, ci numai rezultatele succesului câtorva oameni”26. 
Pornind de la ideea că „un guvern cade de regulă prin 
propriile sale greşeli, dar nu prin greşelile adversarilor”, 
Titu Maiorescu găsea cauzele prăbuşirii guvernării 
conservatoare în erorile făcute în cazul construcţiei liniei 
ferate Roman-Vârciorova, care aminteau de afacerea 
Strousberg, precum şi în atitudinea de încăpăţânată 
neutralitate a guvernului Lascăr Catargiu faţă de 
inevitabilul război ruso-turc. 

Într-adevăr, la cumpăna dintre anii 1875 şi 1876 conflictul 
militar dintre Rusia şi Imperiul otoman devenise deja un 
eveniment aşteptat. România a fost pusă de la început, prin 
mesaje clare venite de la Berlin şi Viena, în situaţia de a se 
înţelege cu Rusia în vederea unei contribuţii antiotomane a 
cărei dimensiune urma să fie stabilită prin negocieri. Ruptă 
financiar de Franţa şi legată politic de Germania, România 
trebuia să joace o singură carte. Numai că această unică 
variantă oferită de Marile Puteri - Germania, Austria şi 
Rusia - conţinea şi obligaţia de a renunţa la Basarabia. 
Lascăr Catargiu ezita şi lansa mesaje insistente pentru 
recunoaşterea statutului de neutralitate a României, pe 
ideea că o victorie a Rusiei va aduce şi ocazia 
independenţei, obţinută la masa verde. Chiar Eminescu a 
sancţionat această eroare: „Independenţă căpătată de 


guvernul conservator pe cale pacinică prin înţelegere 
diplomatică cu puterile apusene ar fi însemnat moartea 
ţârii”2 7. Poziţia fără ieşire a guvernării conservatoare a fost 
identificată precis şi de Titu Maiorescu: „Armata condusă 
de domnitorul Carol ar fi fost tot aşa de biruitoare sub 
ministerul Catargiu, ca şi sub ministerul Brătianu. Dar dacă 
şi cu un guvern conservator se putea lua Plevna, numai cu 
un guvern liberal se putea pierde Basarabia fără o adâncă 
zdruncinare înăuntrul ţării”28. Iritat de rezistenţa la 
presiune a primului-ministru Lascăr Catargiu, Bismarck 
contactează pe liderii liberali şi începe o campanie 
insidioasă de promovare a numelor lui Ion C. Brătianu şi C. 
A. Rosetti în jocul politicii externe germane în Balcani. 
Condiţia prealabilă era rezolvarea în favoarea acţionarilor 
germani a problemei contractului Strousberg. Secvenţele 
preluării puterii legislative şi executive de către liberali 
sunt cel mai bine ilustrate de memoriile regelui Carol I: „30 
martie /11 aprilie. Din cauza rezultatului nefavorabil al 
alegerilor, L.. Catargiu înaintează demisia întregului 
Cabinet. Principele o primeşte cu mare regret... 

1 /13 aprilie. Principele primeşte pe Ion Brătianu care, 
împreună cu C. A. Rosetti, reprezintă sufletul coaliţiei.... 

7 [19 aprilie. Presa atacă cu violenţă noul minister 
(guvernul |. Em. Florescu, n.a.), numindu-l Cabinetul 
generalilor, şi susţinând că principele a voit prin aceasta să 
intimideze opoziţia, care însă va lupta cu mai multă 
înverşunare.... 

26aprilie /8 mai. Generalul Florescu informează Senatul 
că el şi-a dat demisia şi că principele a primit-o. Senatul 
ascultă în tăcere această declaraţie. Generalul Florescu 
contrasemnează, numai cu resignaţiune, decretul prin care 
se numeşte (Manolache Costache) Epureanu preşedintele 
Consiliului de Miniştri... 

1 /13 mai. Lăcustele apar în ţară, superstiţia populară 
deduce din aceasta un pronostic rău, pentru un război 
apropiat.... 


3 /15 mai. Se citeşte decretul pentru dizolvarea Camerei, 
şi Senatul este prorogat. Se decretează imediat noi 
alegeri... 

3 /15 iunie, începutul alegerilor pentru Cameră în toată 
România. C. A. Rosetti le conduce în sensul Partidului 
Liberal. Partidul Conservator, care d-abia s-a retras de la 
guvern, are puţină perspectivă de a câştiga măcar o duzină 
de mandate.... 

27 iunie /9 iulie. C. A. Rosetti a fost ales preşedinte al 
Camerei; o probă pentru culoarea radicală a majorităţii din 
Cameră. Epureanu simte că pierde influenţa şi că nu va mai 
putea păstra mult timp postul său de preşedinte de 
Consiliu. 28 Titu Maiorescu. Op. C /Y., p. 57. 

23 iulie /4 august. Primul ministru Epureanu prezintă 
demisia întregului cabinet, demisie ce se impune prin cele 
ce se petrec în Cameră (...) Brătianu primeşte însărcinarea 
de a forma noul minister (Guvern) „29. 

Venirea lui Ion C. Brătianu la putere în calitate de prim- 
minis-tru s-a produs, probabil, la momentul cel mai potrivit. 
O prezentă timpurie ar fi declanşat o întreagă furie 
împotriva României, ca în 1867 - 1868, iar un mandat 
târziu, ar fi fost mult prea târziu pentru România. Astăzi 
este greu de închipuit obţinerea independenţei fără 
Brătianu şi Kogălniceanu, dacă ne gândim fie numai şi că, în 
faţa brutalităţii şi vicleniei ruseşti, chiar Carol I începuse să 
oscileze. A fost nevoie de intervenţia energică a liderului 
liberal pentru ca domnitorul să ia decizia finală: „Mai ales 
când trebui să decidă pe Domn şi pe comandanţi să intre în 
acţiune, lupta fu crâncenă. Generalul Fotino mi-a povestit 
cum la Poiana, a văzut pe tata pe fereastra casei ţărăneşti 
în care locuia Vodă şi unde discutau. Erau amândoi în 
picioare lângă masă. La un moment dat, tata, care se 
plimba prin odaie, s-a oprit în faţa lui Carol şi, în focul 
discuţiei, a dat cu pumnul în masă. «Nu-l auzeam, dar era 
atât de înflăcărat, încât îi ieşeau scântei din ochi». Când a 
ieşit, a spus generalului Cernat: «În fine l-am convins, 


trecem Dunărea»,„30. Asupra telegramei marelui duce 
Nicolae din 19 /31 iulie 1877, prin care se cerea urgent 
intervenţia Armatei României, au existat în timp o serie de 
controverse, generate de traducerile aproximative prin 
care se încerca îngroşarea disperării ruse şi calitatea de 
salvatoare a armatei noastre. Carol era rugat să treacă 
Dunărea, „după cum doreşti (adică sub comandament 
românesc - n.n.), între Jiu şi Corabia demonstraţiunea 
aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor 
mele”31. Textul original este foarte abil redactat: passage 
du Danube que Tu desires faire, ceea ce poate fi interpretat 
ca o satisfacere a cererilor insistente ale domnitorului 
român pentru intrarea trupelor române în luptă, cum 
remarca Maiorescu, dar care insistenţă era mai de grabă a 
lui Brătianu. Fascinaţi de importanţa acestei telegrame, 
mulţi istorici nu au căutat mai departe în succesiunea 
schimbului de mesaje dintre Carol şi Nicolae, astfel că 
telegrama din 19 august nu este foarte cunoscută, deşi este 
mult mai clară: 

Urgenta. Dela 9 ore de dimineaţă, azi, 19 august, turcii 
atacă Sgalewiţa şi Pelişat. E neapărat necesar ca armata Ia 
română să treacă Dunărea imediat şi să înainteze asupra 
Plevnei spre a ataca pe turci. Fă cunoscut lui Zotov, 
direcţiunea şi ora începutului marşului Tău. Trupele Tale 
care au trecut Dunărea, trebuie să înainteze imediat. 

Trupele române au trecut Dunărea la 20 august, nu la 20 
iulie, problema conducerii fiind rezolvată aşadar o lună mai 
târziu. Astfel se poate conchide că sensul expresiei după 
cum doreşti nu era încă o acceptare a punerii trupelor 
aliate sub comanda domnitorului român, ci o formă de 
acceptare a implicării în lupte în zona de trecere a Dunării 
pe care o alesese Marele Cartier român. De altfel, Nicolae 
lorga atrage atenţia că şi punctuaţia primei telegrame este 
greşită, fraza corectă fiind „Ile rog să faci fuziune, 
demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care 


doreşti să o faci între Jiu şi Corabia”331. Din aceste motive, 
cele două telegrame trebuie citate întotdeauna împreună. 

Ştim astăzi că declararea independenţei la 9 mai 1877 şi 
participarea glorioasă în război nu au adus imediat 
adevărata independenţă de stat a României, în ziua de 19 
/31 ianuarie 1878, Imperiul otoman ceruse armistițiu şi la 
Adrianopol s-a încheiat prima înţelegere. Documentul, 
trimis spre Sankt Petersburg, este interceptat la Bucureşti 
de servicul de informaţii al Armatei României şi conţinutul 
său îl pune în alertă pe primul ministru Ion C. Brătianu. 
Punctul 3 al acestui armistițiu menţiona că „independenţa 
României şi a Serbiei va fi recunoscută; o despăgubire 
teritorială îndestulătoare va fi asigurată celei dintâi şi o 
modificare de frontieră celei de-a doua”, condiţii care 
prevesteau luarea Basarabiei şi, implicit, încălcarea de 
către Rusia a Convenţiei semnate cu România la 4 aprilie 
1877. Guvernul român era pus în faţa unei situaţii extrem 
de periculoase, în condiţiile în care nu putea nici să denunțe 
public conţinutul documentelor interceptate. Soluţia găsită 
este unul din acele exemple de inteligenţă politică din 
partea unui adevărat bărbat de stat, care nu doar se află la 
putere, ci ştie şi să o folosească. Ion C. Brătianu şi-a propus 
rezolvarea a trei probleme: 

1. Aducerea chestiunii Basarabiei din planul secret în 
planul public. 

2. Atenţionarea Marilor Puteri asupra pericolului semnării 
unor acte de pace numai între Rusia şi Imperiul otoman. 

3. Obţinerea sprijinului politic intern. 

Pentru atingerea acestor scopuri, lon C. Brătianu a 
înscenat un atac împotriva sa în Parlamentul României, 
punându-i pe Dimiţrie Ghica şi pe Vasile Alexandrescu să-l 
interpeleze în Senat, respectiv în Cameră. Pentru a da un 
gir şi mai mare acestui atac şi sub pretextul ca 
sensibilităţile Rusiei nu trebuie atinse, primul ministru a 
cerut şedinţe secrete, pe măsură ce agenţii săi trasmiteau 
cui trebuie tot ce se discuta acolo. Astfel s-a aflat repede că 


Ion. C. Brătianu a luat vehement apărarea... Rusiei, care nu 
se putea cobori atât de jos încât să nu-şi respecte 
angajamentele scrise, care nu-şi putea dezonora ţarul, care 
nu putea să atace tocmai ţara care i-a sărit în ajutor în 
momentul cel mai greu (vezi telegramele), care nu putea să 
calce nepăsătoare peste trupurile dorobanţilor români 
căzuţi în luptă, lăudaţi de întreaga Europă, nici vorbă ca 
Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizată 
pentru trădarea aliatului, şi nu numai Rusia afla acest lucru, 
ci şi întreaga opinie publică internaţională. Bineînţeles, 
rezoluţiile Parlamentului român au stârnit furie la Sankt 
Petersburg. A urmat Tratatul de la Sân Stefano, care a 
confirmat temerile românilor. Brătianu şi Kogălniceanu au 
hotărât să dea lupta până la capăt. Rezistenţa lor îndârjită a 
declanşat represiunea rusească şi, fapte mai puţin descrise 
în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin 
să ocupe România. Bucureştii au fost asediați, în faţa 
acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din 
capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din 
Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu 
Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura 
dată în istorie, când trupele ruseşti istovite şi decimate de 
luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în 
Muntenia. Afirmația ar putea părea exagerată, dar daca 
vom analiza această eventualitate din perspectivă militară - 
fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic - 
atunci vom observa că trupele ruse din România depindeau 
în totalitate de aprovizionările şi rechiziţiile pe de teritoriul 
nostru - să nu uităm că ne aflam încă în epoca de glorie a 
cavaleriei! —, că lovitura armatei concentrate în Oltenia 
venea din flanc şi că trupele ruse se aflau între ape - 
Dunăre, Prut, Olt —, în timp ce orice afluire dinspre nord 
spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu în ultimă 
instanţă, o ocupaţie a teritoriului românesc, mai ales în 
Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor 
ruşi la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri şi 


mulţimi de cetăţeni care se ocupau de aproape trei decenii 
cu revoltele, insurecţiile, loviturile de stat. Decenii după 
aceste evenimente, documente de politică externă ale 
Rusiei aveau să certifice pericolul în care se afla atunci 
armata ţaristă: „Doar ştim azi prin declaraţiile lui Nelidov 
că Todleben se temea şi de noua armată otomană strânsă 
sub zidurile Constantinopolei de Esad-Paşa şi de tunurile 
flotei engleze, care-i puteau împiedica retragerea, şi de 
tăierea acestei retrageri de către România şi Austria, că 
ministrul de război proclama în consilii prezidate de ţar 
absoluta neputinţă militară a Rusiei şi imploră pe diplomaţi 
să sfârşească, să sfârşească cu orice preţ'34, încă un 
argument: pe timpul scurtei ocupaţii ruseşti a Capitalei, se 
înregistrează frecvente asasinate de ofiţeri ruşi făcute de 
țigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) 
pentru infectarea militarilor străini, întrebuinţarea cărnii 
de câine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de 
tracţiune, a pieselor metalice de la căruţe, a muniției de 
infanterie. Conform tradiţiei, toate aceste operaţiuni de 
gherilă urbană au fost organizate de agenţi liberali, oameni 
de acţiune ai lui Brătianu. 

Intervenţia Marilor Puteri şi anunţarea întrunirii 
Congresului de la Berlin au dezamorsat pericolul. Totuşi, 
comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales 
devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele 
aduse românilor de către armatele ţariste au produs o 
distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit în ochii 
românilor. Constantin Bacalbaşa avea să noteze: „Din 
ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este 
sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt 
de acum priviţi cu răceală sau cu duşmâănie. Conflicte 
zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. 
Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a 
angajamentelor luate formal prin convenţiunea de la 4 
aprilie revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în 
România este pierdută pentru totdeauna”35. 


Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv 
românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic 
fond naţionalist A doua trădare, cea din primul război 
mondial, şi apoi infiltraţia comunistă În presa şi politica 
românească de până la al doilea război mondial vor duce la 
apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură 
care a purtat trupele române până dincolo de Nistru, care 
n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o 
incredibilă gonire a trupelor sovietice din tară în 1958, şi 
care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent 
interminabile. 

Pe plan intern, Brătianu obținea un alt fel de victorie, 
reuşind să unească toate forţele politice în jurul guvernului, 
dar şi să întărească poziţia României în faţa străinilor. 
Argumentul său a fost imbatabil: „Trebuie să nu ne speriem, 
trebuie să avem curaj totdeauna, să discutăm şi să apăram 
dreptul nostru înaintea colosului, dar pentru aceasta 
trebuie să fim uniţi cel puţin până vom trece acest mare 
hop naţional, şi numai când guvernul nu vă va mai inspira 
încredere, este o datorie a dv. să-l schimbaţi îndată, ca să 
vină unul cu care să puteţi lucra, în faţa streinilor, ca un 
singur om. (Aplauze). Pentru că, când ne vor vedea streinii 
că ne hărţuim între noi, atunci ei, care au destul curagiu, or 
să aibă un curagiu şi mai mare, căci îl vor spori slăbiciunile 
şi neînțelegerile noastre”.36 întăriţi astfel, Ion C. Brătianu 
şi Mihail Kogălniceanu au plecat la Berlin, unde au susţinut 
cauza României fără menajamente. Partea cea mai 
spectaculoasă a activităţiilor în cadrul Congresului a fost 
demascarea lipsei de onoare a Rusiei: „S-au dus şi au 
înaintat încă de la început un memoriu în care arătau 
îndatoririle Rusiei şi felul cum au fost călcate în picioare de 
dânsa. Cruzi faţă de ţarul sentimental şi mândru, când au 
fost chemaţi, la l-iu iulie, ei au prezintat, apoi, actele care 
purtau semnătura lui Gorceacov şi a împăratului 
Alexandru”.37 Rusia era denunţată internaţional ca sperjur, 
fapt incredibil şi de un curaj nemăsurat, de către doi 


oameni politici români, dintr-o ţară căreia nu i se 
recunoscuse încă oficial independenţa. Dar acest gest al lui 
Brătianu şi Kogălniceanu nu era decât continuarea firească, 
din perspectivă diplomatică, a fenomenului de afirmare a 
naţionalităţii române, după un război în care folosise 
armata, serviciile secrete, susţinerea populară şi efortul 
economico-fi-nanciar proprii. Trei zile mai târziu are loc 
primul atentat la viaţa lui Brătianu: „Rusia era înverşunată 
împotriva tatei şi a fost ini-Jiatoarea acelor atentate contra 
lui. Cea dinţii încercare a fost aşa-zisul accident de trăsură 
din 4 iulie 1878. Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne 
scria cu data de 6 iulie din casa d-rului Davila: «Brătianu 
este mai bine, a fost aşa de rău încât a scăpat ca printr-o 
minune. Alaltăieri seara pe la orele 10 se întorcea singur 
într-o birje de la Vodă. Caii au fugit, etc, a rămas ca un mort 
jos, rece şi fără puls, ca vreo 3 /4 de oră. Când au venit 
sergenţii, l-au luat şi l-au dus într-o casă din mahala (a 
coanei Mărita). Ea a avut ideea să trimită la Davila, l-a 
sculat din somn, s-ă îmbrăcat îndată şi a venit. Dr. Davila nu 
ştia de cine e vorba şi mare i-a fost mirarea văzând pe 
tata». Vizitiul muscal, neatins în cădere, plecase cu trăsura 
în oraş, fără să ţie seama de personagiul important luat de 
la Palatul Cotroceni şi rămas în şanţ fără simţire! Vorbă să 
fie. Mama urmează: «L-a frecat, i-a aruncat apă, oţet, 
odicolon, de l-au deşteptat, l-au dus la dânsul acasă. Au 
venit toţi medicii din Bucureştii întregi, fiindcă se credea ca 
a fost asasinat de ruşi. Cunoştinţa nu a câştigat decât ieri la 
4 ore»,„.38Va fi primul din cele trei asasinate organizate de 
Rusia împotriva primului-ministru al României, lon C. 
Brătianu, şi din cele doua împotriva primului-ministru Ionel 
I. C. Brătianu câteva decenii mai târziu. Sfidarea patriotului 
român era dublată şi de informaţia (veridică), ajunsă 
repede în cabinetele Marilor Puteri, conform căreia 
Brătianu se pregătea să declare România regat şi pe Carol 
I, rege. Acest eveniment s-a petrecut la 10 mai 1881, 
aparent ca o victorie personală a marelui bărbat de stat 


român, dar în realitate ca o importantă reuşită a naţiunii 
române. 

Sfârşitul anului 1880 şi primele luni ale anului 1881 s-au 
consumat într-o mare tensiune politică. Această perioadă 
poate fi inclusă în lista momentelor importante ale 
desăvârşirii naţiunii române moderne, cu toate că 
manualele de istorie o tratează pasager sau nu îi acordă 
nici o atenţie, în fapt, la 2 decembrie 1880 sa produs al 
doilea atentat la viaţa lui Ion C. Brătianu, inspirat de 
agentura rusească organizată în jurul grupării Grigore 
Sturdza şi a ziarului său Democraţia naţională, atentat în 
urma căruia, pierzând mult sânge, s-a crezut că primul 
ministru este scos complet din jocul politic. Deşi vizibil 
slăbit din cauza multiplelor răni de cuţit primite la faţă şi 
cap, Brătianu a contracarat viguros tentativa 
conservatorilor de a răsturna guvernul. Este de subliniat că 
reacţia populară la acest atentat nu a lăsat din nou nici un 
dubiu asupra originii sale: „în semn de satisfacţie pentru 
salvarea vieţii lui, comercianții capitalei au închis 
magazinele în ziua de 3 decembrie, abordând tricolorul”39. 
Trei luni mai târziu, la 1 /13 martie 1881, ţarul Alexandru II 
este asasinat de studenţii Râsakov şi Grineviţki, membri ai 
unui grup de terorişti marxişti conduşi de o anume Sofia 
Perovskaia. În Rusia se declanşază o cumplită teroare 
împotriva grupărilor socialiste şi anarhiste, amplificată de 
publicarea în presă a detaliilor asasinatului: ţarul călătorea 
într-o trăsură blindată, iar bomba aruncată de Râsakov a 
ucis şi rănit câţiva cerchezi din garda personală. Deşi 
cupeul îşi putea continua drumul, ţarul Alexandru al II-lea a 
coborât şi a început, în ciuda recomandării agenţilor de 
siguranţă de a nu se expune, să-şi îngrijească militarii cu 
care luptase în războiul ruso-turc. Aplecat asupra răniților, 
ţarul este ucis de a doua bombă, a lui Grineviţki. Gestul 
farului, de a se sacrifica din camaraderie pentru ostaşii săi, 
a produs o reacţie violenta din partea trupelor şi va marca 
deceniile următoare ale Rusiei cu mult sânge. Evenimentul 


este important şi pentru noi, deoarece succesorul ţarului 
asasinat, Alexandru al III-lea, porneşte acum o vastă 
campanie de represalii, probabil nu întâmplător, la adresa 
evreilor: „Milioane de evrei vor emigra din Rusia pe 
parcursul următoarelor trei decenii”40. Totodată este 
iniţiată şi o dură legislaţie de rusifi-care forţată. Se produce 
astfel un nou val de emigrare evreiască pe teritoriul 
României, de data asta însă conţinând şi elementele unei 
pronunţate culori politice de Stingă. Din păcate, atent la 
combaterea adversarilor politici, care îi cereau măsuri 
severe împotriva penetraţiei socialiste şi, mai ales, a 
elementului avansat al acesteia - presa, Ion C. Brătianu a 
minimalizat public fenomenul: „Relativ la combaterea 
ideilor socialiste, demonstra că nu era momentul ca 
societatea să se alarmeze - cum propunea 1. Maiorescu —, 
căci națiunea română nu era în stadiul de a fi convulsionată 
de acele idei, deoarece nu dispunea de un proletariat 
desmoştenit ca în societatea occidentală, în România - 
susţinea el —, toţi locuitorii posedau cel puţin un” mic lot 
care se cerea a fi apărat. Şi, în plus, existau suficiente 
posibilităţi de absorbţie economică, de înzestrare cu 
condiţii materiale, îndeosebi cu pământ, a tuturor acelora 
care-şi pierdeau mijloacele de subzistenţă”41. 

Atitudinea publică a lui lon C. Brătianu ascundea un 
secret. Agitaţiile socialiste la care făcea trimitere Titu 
Maiorescu se consumaseră la laşi, cu ocazia unui banchet 
organizat de socialiştii (nihiliştii) imigraţi din Rusia pentru a 
comemora 10 ani de la Comuna din Paris. Constantin Titel 
Petrescu precizează: „E posibil ca în secretul conştiinţei lor, 
refugiații ruşi şi basarabeni - ca şi socialiştii autohtoni, 
neofiţi - să fi intenţionat sărbătorirea, concomitent, şi a 
asasinării ţarului Alexandru al II-lea (13 februarie 1881), 
ucis cu bombe de revoluționarii terorişti”42. Primul- 
ministru a acţionat atunci într-un mod care va deveni 
curând caracteristic: public, a minimalizat cazul; în 
practică, a trecut energic la represiune: „D-rul Russel, Paul 


Axelrod, Andrei Dumitrescu şi alţi câţiva refugiaţi ruşi fură 
arestaţi, tinerii profesori lon Nădejde, Gheorghe Nădejde şi 
Teodor Speranţia (cunoscutul scriitor, anec-dotist, de mai 
târziu) fură suspendaţi din învăţâmânt şi trimişi în judecata 
Consiliului profesoral, iar studenţii Const. Miile, Alex 
Bădărău şi C. Mihail fură eliminaţi din Universitate. (lon 
Nădejde a fost eliminat definitiv din învăţâmânt; Gh. 
Nădejde şi Teodor Speranţia, fură numai suspendaţi 
temporar). D-rul Russel şi Andrei Dumitrescu, după o lună 
de detenţie, sunt expulzați din ţară, că periculoşi ordinei de 
stat”43. Secretul lui Ion C. Brătianu consta în faptul că 
mentorul, sprijinitorul şi liderul francmasoneriei „roşii”, era 
fratele său de luptă C. A. Rosetti. Acesta favoriza mai de 
mult mişcarea socialistă, în contextul fa /ei sale teoretice şi 
naţionaliste. Gazeta Besarabiea, apărută la Iaşi în 1879, 
conţinea articole în care socialiştii din România se dovedeau 
ataşaţi problematicii româneşti: „în ziua de astăzi, existenţa 
poporului nostru este ameninţată de două mari primejdii, 
printre altele mai mici. Una din aceste primejdii este aceea 
de a ne vedea într-un viitor apropiat înlocuiţi prin strâini şi 
mai ales prin evrei... A doua primejdie, mai amenințătoare, 
este aceea de a fi subjugaţi de Rusia”44. Cu un astfel de 
program, sigur că aceşti socialişti nu păreau un pericol. Nu 
trebuie uitat însă că socialismul acestei perioade şi al 
acestei zone de Europă era marcat de Mihail Bakunin 
(1814-1876) şi de Piotr Kropotkin (1842-1921), a căror 
filosofie se menținea încă în faza umanistă: „Pentru a-şi 
atinge obiectivele sociale radicale, revoluţia trebuie să fie 
violent distructivă. De obicei, Bakunin şi Kropotkin prefera 
să vorbească mai curând despre distrugerea instituţiilor şi 
obiectelor decât despre distrugerea oamenilor”45. 

Unde greşea Ion C. Brătianu în atitudinea sa faţă de 
socialism era credinţa că, fiind el însuşi un vechi 
revoluţionar, revoluţia burgheză este acelaşi lucru cu 
revoluţia comunistă. El nu învățase încă destul din 
experienţa Comunei din Paris. Aşa se face că în viitoarele 


decenii activitatea socialistă a fost monitorizată atent, dar 
menajată, fără a se putea opri din acţiune principala armă a 
acestui flagel: propaganda. Confuzia între metodele 
revoluțiilor din 1848, ale luptelor pentru putere din 
următorii ani revoluționari, şi programul marxist a făcut ca 
idealismul celor doi anarhişti ruşi să pară inofensiv, în 
realitate, opera lor era la fel de nociva: „Bakunin şi 
Kropotkin propun diverse forme de acţiune revoluţionară, 
de la activitatea indivizilor şi a grupurilor mici până la cea a 
maselor populare, în prima categorie, Bakunin este atras - 
împătimit ar fi un cuvânt mai potrivit - mai ales de folosirea 
societăţilor secrete, deşi multe dintre cele ce au proliferat 
sub influenţa sa nu pot fi luate în serios. Contribuţia sa mai 
importantă a reprezentat-o ideea că masele trebuie ridicate 
la o conştiinţă revoluţionară deplină atât prin acţiuni, cât şi 
prin cuvinte, idee din care s-a născut conceptul de 
«propagandă prin faptă», vestitul cult al terorismului 
simbolic şi inspiraţional care a înflorit în unele secţiuni ale 
mişcării anarhiste, începând de la sfârşitul anilor 1870”46. 
Trecerea de la teorie la practică în rândurile ţărănimii 
române va da mult de furcă autorităţilor în viitorii ani. 
Totodată, infiltrarea facilă a spionajului rusesc în grupurile 
socialiste române va deturna programul naţional al 
acestora spre transformarea lor într-o agentură inamică. 
Doar câţiva ani mai târziu, activitatea de propagandă a 
grupurilor socialiste, asimilate generalizator şi, în 
consecinţă, incorect elementului evreiesc antiromânesc, vor 
redeschide problema tăriei statului român şi, implacabil, 
vechea „problemă evreiască”. 

În acest context, transformarea României în regat a 
reprezentat o decizie salutară. Chiar dacă România nu 
arăta ca un stat occidental, instituţiile statului său 
începuseră să funcţioneze, iar românul s-a adaptat treptat 
la ele. Confruntat cu defecţiunile de construcţie ale statului, 
cetăţeanul s-a obişnuit să ocolească inteligent legea şi să 
supravieţuiască. Atât timp cât am avut grâne şi apoi petrol, 


iar aceste două resurse s-au cerut pe piaţa europeană, 
România a prosperat şi democraţia sa incompletă nu a 
bătut la ochi. Treptat, pe măsura creşterii nivelului de trăi, 
odată cu impunerea în domeniul public a marilor 
personalităţi intelectuale şi a accesului tot mai direct la 
civilizaţia occidentală, românii au identificat în socialism şi 
în evrei un nou inamic periculos. Aşezată ferm pe spiritul 
tradiţional conservator al poporului român, pe forţa 
credinţei creştine şi pe sentimentul unităţii naţionale, 
atitudinea anticomunistă a devenit încă de la începutul 
secolului al XX-lea o manieră constantă de a privi spre tot 
ceea ce vine de la Răsărit, întreaga tragedie prin care 
trecea şi urma să mai treacă poporul român se va regăsi 
expusă de marele dascăl Vasile Pârvan: „Socialismul 
biruitor în Răsărit - cel puţin ca experienţă trecătoare 
politică - începe prin a distruge tot ce nu e primitivitate şi 
bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, 
pentru că e puţin numeroasă, pentru că e supărătoare în 
cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire 
a idealului, inteligenţa creatore contemporană e în 
totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a 
bogătaşului care asudă grăsime şi de brutalitatea greoae a 
proletariatului care nu se gândeşte decât la mai multă 
pâine”47. Încă nepregătit pentru modernitate, poporul 
român se va găsi foarte devreme strivit între două sisteme 
politice uriaşe, care se vor ciocni distrugător în următoarele 
decenii. 

Din punctul de vedere al vieţi politice româneşti, este 
necesar să subliniem că întreaga perioada a celor trei 
decenii finale din secolul al XIX-lea sunt dominate de 
popularitatea ideilor liberale şi de transpunere în practică a 
doctrinei liberale. Nereuşind să impună României un sistem 
politic asemănător conservatorismului britanic - aşa cum va 
reuşi Ungaria - Partidul Conservator va pierde rapid 
substanţa sa doctrinară, transformându-se gradual în 
simplă alternativă politică a liberalilor. Oricum, chiar şi prin 


fracţionările sale repetate, Partidul Naţional Liberal ş-a 
dovedit mai viu şi, în consecinţă, mai prezent: „Perioada 
1876 - 1899 a reprezentat în viaţa Partidului Naţional 
Liberal una de întrepătrundere a două mari generaţii. Cea 
a revoluţiei de la 1848 şi a Unirii de la 1859 a atins deplina 
maturitate în momentele Independenţei şi al Regatului, 
pentru ca după 1881 să se manifeste cu autoritatea şi 
prestigiul senectuţii, ca un veritabil Senat de partid, în 
schimb, generaţia tinerilor: N. Fleva, M. Pherekyde, E. 
Carada, V. Lascăr, P S. Aurelian, LI. C. Brătianu şi-a făcut 
treptat simțită aspiraţia la o reconsiderare a programului 
politic, a manierei de a se acţiona în arena publică”48. 

Acum nu se mai punea problema alegerii unui alt tip de 
stat pentru națiunea română, ci a felului cum poate fi 
condus acel stat deja instalat Dacă pentru alegerea tipului 
de stat conservatorii erau cei mai indicaţi, pentru 
funcţionarea statului birocratic şi bugetar impus în 1864, 
numai liberalii fl puteau conduce eficient. 

Apropiindu-se tot mai firesc de conţinutul de Dreapta al 
liberalismului autentic, PNL va adopta formula etatismului- 
liberal, în care partea de etatism viza centralizarea puterii 
administrative, iar partea de liberalism era destinată 
economiei. De fapt, pentru un stat birocratic şi bugetar, 
care nu-şi rezolvase încă problema naţională, nici nu 
existau alte soluţii. Translaţia câtre Dreapta a PNL va fi 
favorizată şi întărită în primele decenii ale secolului al XX- 
lea de apariţia unui nou inamic la Stânga: bolşevismul. 

Pe acel fond intern, al unui regim politic destinat 
dezvoltării capitaliste, a apărut fenomenul brătianismujui, 
care a fost o variantă românească a guvernării autoritare în 
interiorul sistemului democratic. Dominația statului de 
către Ion C. Brătianu a cunoscut trei etape: „în prima etapă 
(1881-1883), preocupările echipei guvernamentale au 
vizat, cu prioritate, orientarea externă a statului român şi 
consolidarea instituţiilor moderne pe plan intern, pe 
fundalul tensionării dezbaterilor publice asupra revizuirii 


Constituţiei. O a doua etapă (1884-1885) s-a aflat sub 
semnul înfruntării tendinţelor de coagulare a unei mari 
opoziții, devenind tot mai clară opţiunea lui I. C. Brătianu 
pentru o guvernare autoritară (amintind întrucâtva de cea 
a lui M. Kogălniceanu de la 1863-1865), menită 
impulsionării funcţionalităţii structurilor instituţionale şi 
socio-economice. A treia etapă, a guvernării autoritare 
(1885-1888), ce şi-a atras renumele de vizirat, a probat 
calităţile excepţionale de lider politic ale lui I. C. Brătianu, 
dar şi erodarea imaginii şi audienței electorale ale 
liberalilor guvernamentali”49. Pe cât de necesară şi 
obiectivă a fost conducerea autoritară a treburilor statului 
în această perioadă, pe atât de vulnerabilă a devenit spre 
sfârşitul anului 1887. Deja, „vizirul” Brătianu era văzut ca 
un dictator subtil şi inteligent, dar patriot, generos şi 
calculat, în fapt, erodarea puterii lui Ion C. Brătianu şi-a 
găsit expresia în izolarea autorităţii sale în interiorul 
partidului şi la nivelul ministerelor de forţă - Interne şi 
Armată. Aşa cum vom vedea, conflictul dintre cetăţeni şi 
trupele acestor instituţii nu va întârzia să reapară, 
îngrijorat şi, totodată, scârbit, Ion C. Brătianu se va retrage 
de la guvernare în 1888. 

Meritul ce-i revine „Marii guvernări liberale” dintre 1876 
şi 1888 este acela de a fi înzestrat națiunea română cu 
câteva atribute fundamentale - suveranitate, independenţă, 
Banca Naţională, regalitate, Armată călită în luptă, 
diplomaţie activă - cu care România a reuşit apoi să obţină 
Marea Unire şi iluzia unei deplasări demne şi fluente prin 
Istorie. Căci, în ultimă instanţă, rezultatul celei mai lungi 
guvernări a statului birocratic şi bugetar român iniţiat de 
Alexandru loan Cuza a fost reintroducerea românilor în 
Istorie. 

Capitolul II RĂSCOALA DIN 1888 

Că aceste doauă ţări sunt ca nişte cămări pline cu de toate 
împărăției spre folos. 


Şi de va lua muscalii aceaste ţări, peste puţină vreame să 
va pomeni şi împărăţia cu ei la Rumelia. 

DIONISIE ECLESIARHUL. 

O pagină greu de găsit în istoriografia română 
contemporană este momentul de sfârşit al „Marii Guvernări 
liberale”, mai precis a celor doi ani finali, 1887 şi 1888. 
Exasperaţi de întinderea guvernării liberale, dar şi în 
continuare alarmaţi de virusul dezbinării care bântuia 
partidul lor, conservatorii hotărăsc să se alieze cu 
reprezentanţii unor grupuscule desprinse din Partidul 
Naţional Liberal pentru a produce căderea guvernului lon 
C. Bră-tianu. S-a dovedit repede că mult mai dinamici şi 
violenţi erau fracţioniştii, decât aristocrații sau junimiştii. 
Oricum, această asociere, care va primi numele de Opoziția 
Unită, s-a constituit pe fondul accelerării procesului de 
distrugere a oricărei credibilităţi a votului democratic, 
campaniile electorale atingând cote paroxistice, motiv 
pentru care obţinerea unei victorii împotriva guvernului pe 
cale legală părea imposibilă. 

Opozifia Unită în memoriile sale, Constantin Argetoianu 
comentează savuros: „Această Opoziţie Unită din 1887, 
care a servit apoi de model şi celorlalte mişcări îndreptate 
împotriva guvernelor regelui Carol I, a fost o formaţiune 
tipic românească: într-însa totul era negativ şi nimic pozitiv 
- să răstoarne, bine, dar ce să puie în loc?”50. Ion C. Brâ- 
tianu a găsit prilejul, la închiderea sesiunii Parlamentului 
din decembrie 1887, să îl dizolve şi sa organizeze alegeri, 
cu scopul precis de a îndepărta din forul legislativ pe 
deputaţii desprinşi din PNL şi care îi dădeau cea mai mare 
bătaie de cap. Campania a cunoscut obişnuitele violenţe şi 
ilegalităţi, pentru a căror exemplificare voi alege doar un 
caz. 

Alexandru Lahovari (1841-1897) 

Deputatul Nicolae Filipescu, om politic conservator, doctor 
în drept la Paris, viitor primar al Capitalei (1893-1895) şi 
ministru de război (1910-1912), dar un tip coleric, candida 


în acel an la Brăila, într-un discurs ţinut la 12 martie 1888 
sub cupola Parlamentului el avea să demaşte o serie de 
abuzuri care vor constitui motivaţia publică a unor 
manifestări de strada din următoarele zile, Filipescu 
reuşind să intre în posesia unor documente revelatoare. 
Provocat de Nicolae Blarenberg, el intervine: „Am aici, 
domnilor, o înşirare de vreo 19 primari meniţi a fi revocaţi, 
cu câţe o mică însemnare pe lângă fiecare nume: aceştia 
sunt funcţionari bănuiţi, care în urmă ar fi suspendaţi. Să 
citez câteva exemple: Primarul comunei Romanul, cu 
însemnarea făcută cu mâna ajutorului subprefectului: care 
a ales delegat pe dl. C. Apostol, ruda dlui Fleva. Primarul 
comunei Şuteşti, care a dat 10 voturi opoziţiei. Primarul 
comunei Filipeştii, care a ales pe dnii Blarenberg şi Fleva 
delegaţi. Mai adaug, domnilor, că toţi aceşti primari au şi 
fost suspendaţi. Dnul ministru de interne cerea deunăzi dlui 
Fleva fapte precise. Ei bine, iată fapte precise: La alegerea 
delegaților pentru colegiul III de Brăila, în comuna Viziru, 
primarul n-a lăsat să se introducă în urnă decât acele bilete 
ale administraţiei, care erau scrise de mâna notarului şi 
ajutorului de primar şi care purtau numele candidaţilor 
administraţiunei. Aceste buletine, scrise chiar de mâna lor, 
le am aici”51. Producerea de probe ale fraudei electorale 
continuă cu ordine şi telegrame ale funcţionarilor publici, 
implicaţi în activităţi ilegale, lata un raport al ajutorului 
subprefectului plasei Vădeni către prefectul său: „în urma 
însărcinărei ce mi-aţi dat de a vă descoperi pe toţi acei 
funcţionari trădători, făcând scrupuloase cercetări atât 
direct, cât şi indirect, am constatat că funcţionarii din 
această plasă, notaţi pe contrapagină, nu numai că au 
lucrat contra administraţiunei, dar au fost şi uneltele 
opoziţiunei în alegerea deputatului Filipescu şi astfel 
merită, dle prefect, pedeapsă, căci dacă d-voastră aţi lăsa 
nepedepsiţi pe aceşti trădători, nu numai că s-ar încuraja 
trădările, dar la timp opoziţiunea va avea din adminis- 
traţiunea noastră comunală o armă puternică a lucra contra 


guvernului, căci toţi aceşti funcţionari au fost şi sunt, după 
cum am zis, uneltele opoziţiunei”52. Cu aceeaşi ocazie, doi 
alegători, P N. Si-listrăreanu şi Ghiţă N. Silistrăreanu, au 
înaintat o petiție procurorului general: „Astăzi am fost 
ridicaţi şi arestaţi de către prefectul judeţului şi procurorul 
însoţiţi de 30 gardişti, bătuţi şi percheziţionaţi fără 
intervenirea dlui judecător de instrucţie, smulgându-ni-se 
iscă-liturile pentru nişte declaraţiuni ce nu le-am făcut”53. 
Alţi doi alegători, I. Petrescu şi Tănase Boiangiu, au fost 
siliţi, sub ameninţarea arestării nevestelor şi copiilor, să 
semneze o declaraţie prin care să recunoască faptul că au 
primit bani de la opoziţie. Similitudinea acestor fapte reale 
cu scenele din O scrisoare pierdută şi din Telegrame ale lui 
Ion Luca Caragiale ne poate duce cu gândul că marele 
scriitor român a fost mai degrabă un fidel cronicar, decât 
un dramaturg. Dincolo de teatru se desfăşura o realitate 
care devenise deja sângeroasă. Atât din rândurile 
liberalilor, cât şi din rândurile conservatorilor se 
înregistrează între anii 1885 şi 1888 cel mai mare număr 
de crime politice, murind înjunghiaţi, împuşcaţi sau în 
bătaie, la fiecare alegeri, numeroşi agenţi electorali, 
funcţionari şi chiar alegători. 

În ziua de 13 martie 1888, liderii Opoziţiei Unite 
organizează o întrunire publică la sala Orfeu din Bucureşti, 
care sfârşeşte într-o manifestaţie de stradă la care se 
scanda: „Trăiască regele! Jos Brătianu! Jos tâlharii!”. În 
lipsa unei reacţii a forţelor proguverna-mentale, 
manifestaţia se împrăştie. A doua zi, manifestaţia se reia şi 
mai violent. Pretextul a fost un banchet oferit în aceeaşi zi 
de partizanii săi primului-ministru lon C. Brătianu. Cu nimic 
impresionat de amploarea contramanifestaţiei, guvernul ia 
măsuri de ordine şi, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate 
ori, ordonă armatei să intervină în forţă. Pe 15 martie este 
răspândit în Bucureşti un manifest semnat de 53 de 
deputaţi, al cărui limbaj ni se pare nouă ridicol astăzi, dar în 
1888 alimenta ura, violenţa şi arta dramaturgică a lui 


Caragiale: „Pe când poporul era măcelărit pe uliţe, în sala 
teatrului, la adăpostul unui cordon de baionete, îmbuibaţii 
regimului, beţi de sânge şi trufie, sărbătoreau gloria şefului 
lor”54, în şedinţa Camerei din 16 martie 1888, Petre P 
Carp avea să relateze: „Atunci, deodată (mulţimea, n.a.) a 
fost atacată şi din frunte şi de la spate (aplauze din partea 
minorităţii), atacată, domnilor, fără somaţiune legală 
(aplauze din partea minorităţii). Au fost răniri făcute cu 
sabia şi s-a întâmplat faptul pe care îl denunţ aici că un 
procuror, anume D. Paraschivescu, a zis unui ofiţer: De ce 
dai în lumea desarmată? Şi ofiţerul i-a răspuns: N-ani să iau 
ordine dela dumneata, (aplauze din partea minorităţii) "55. 
Obligată să se înghesuie pe străzi laterale, mulţimea fusese 
atacată de un escadron de jandarmi şi, ca urmare a şarjei, 
se împărţise în două grupuri, din care unul a ajuns să 
spargă geamurile Palatului regal, în sfârşit, în faţa unui nou 
atac al cavaleriei, mulţimea se împrăştiase. A doua zi 
dimineaţă, pe 15 martie, agitatori ai opoziţiei adună 
mulţimea şi o conduc spre clădirea Parlamentului. „Când se 
apropie de Cameră, armată era în curte înşirată de la 
clopotniţă încoace, şi la acest moment al cuvântării mele - 
şi-a continuat Carp discursul - aş întreba pe d-nul 
Preşedinte: din al cui ordin a venit armata?”56. Era vorba 
de încălcarea Art. 56 din Constituţie, în care se preciza: 
„Nici o putere armată nu se poate pune la uşile sau în jurul 
uneia sau alteia din Adunări fără învoirea ei”, în curtea 
Parlamentului şi în faţa Bisericii Mitropolitane se iscă o 
busculadă în urma căreia uşierul clădirii este ucis cu un foc 
de armă. Conform versiunii lui Bacalbaşa, focul viza 
asasinarea lui Nicolae Fleva: „Pentru executarea hotărârii 
fusese postat într-unul din turnurile Mitropoliei sergentul 
major de gardişti, anume Silaghi. Dar Silaghi trase mai jos 
în clipa când văzu pe Fleva şi greşi lovitura la o distanţă 
foarte scurtă. Emoţiunea îi tremurase braţul”57. Nicolae 
Filipescu şi Nicolae Fleva sunt arestaţi, asupra lor găsindu- 
se revolvere. Alţi deputaţi, între care Take lonescu şi 


Alexandru Juvara, ascund pistoalele lor la soțiile sau 
prietenele care asistau în tribuna rezervată doamnelor. Cu 
toate că în epocă a rămas convingerea că Filipescu era 
autorul crimei, cercetarea Procuraturii şi autopsia au 
demonstrat că focul fusese tras cu o puşcă militară. Rămân 
aşadar în picioare două ipoteze: cea a lui Bacalbaşa şi cea a 
unei puşti descărcate accidental în busculadă, în jurul 
morţii uşierului, pe nume Nicolae Popovici, dezbaterile din 
şedinţa ţinută la 16 martie au avut următorul conţinut: „D- 
nul Preşedinte: Constat, d-le Carp, că suntem cu totul de 
acord şi avem norocirea de a nu deplânge nici un nenorocit 
omorât de armă de soldat. (Aplauze din majoritate; 
contestări şi protestări din minoritate). 

D-nul P. P Carp: D-le preşedinte, aţi văzut cu ce iubire de 
adevăr şi de echitate vorbii şi că nu atingem decât 
neaplicarea constatată de către noi toţi atât a 
Constiţuţiunii, cât şi a regulamentelor militare (întreruperi). 

Voci: Eşti rău informat. 

D-nul Vizanti: După ce s-a tras cu revolverul... (zgomot, 
contestări). 

D-nul N. Nicorescu: loate acestea au fost cu intenţiune 
făcute eri de către d-nul general Leca: a fost un cuvânt de 
ordine. 

O voce: Aceasta este o infamie (zgomot). 

D-nul V. Epurescu: D-le Vernescu, eu am mari bănuieli 
asupra dumitale şi am s-o dovedesc, în public ţi-o spui 
aceasta. Din casa dumitale a pornit omorâtorul în contra 
mea (râsete). 

D-nul G. Vernescu: Eşti prea mare om ca să încep cu 
dumneata (ilaritate în rindurile minorităţii). 

D-nul V Epurescu: începi cu cei mici, ca să ajungi la cei 
mari. Cu toate acestea sunt mai mare decât dumneata şi am 
poate ceva mai mult decât dumneata. (Ilaritate, zgomot în 
minoritate) „5*. 

În această atmosferă, scârbit şi ajuns la 67 de ani cu 
sănătatea ruinată, Ion C. Brătinau s-a retras. Iabloul 


acestei epoci este cunoscut mai ales prin publicitatea făcută 
memoriilor lui Argetoianu: „Lunga guvernare a lui lon 
Brătianu şi sectarismul liberalilor, al roşilor, cum se zicea 
atunci, înteţise urile de partid până la paroxism şi 
antagonismul politic otrăvise toate raporturile dintre 
oameni, până şi relafiunile de familie, în multe case fraţii şi 
cumnaţii nu-şi mai vorbeau între ei, şi violențele verbale, de 
stradă, prin cluburi, prin cafenele, prin saloane, acopereau 
nu numai un adânc dispreţ reciproc, dar şi regretul de a nu- 
şi putea înfige unii altora pumnalul în piept, de frica ocnei. 
Ţara era împărţită în două (ţara - adică cei o sută de mii de 
inşi care făceau politică!), în guvernamentali şi opozanți, în 
liberali şi conservatori sau roşii şi albi, cum li se zicea 
încă”59. Cu toate acestea - multe dintre fenomenele 
evocate nu pot fi minimalizate —, cercetarea atentă a 
momentului de criză 1887 - 1888, demonstrează că 
retragerea marelui bărbat de stat liberal a fost o eroare. 
Era probabil greu ca la sfârşitul unei guvernări epuizante, 
şi pentru el şi pentru cele două partide politice, Brătianu să 
mai poată apăra eficient statul pe care îl construise prin 
luptă revoluţionară din 1848 şi până în 18671, pe care îl 
eliberase în 1877-1878 şi pe care îl condusese autoritar din 
1876 până în primăvara anului 1888. Cu toate acestea, 
mâna de fier a lui Ion C. Brătianu ar fi fost în continuare 
necesară, primul ministru fiind bine informat că în 
apropierea României se ţes comploturi periculoase. Fiul său 
mai mare, Ionel I. C. Brătianu, părintele României Mari de 
mai târziu, scria de la Paris în acea epocă: „Ar trebui o 
mâna de fier, care să înstruneze ţeapăn pe toţi aventurierii 
şi criminalii, ascunşi sub numele de opoziţie politică”60. La 
capătul imensului efort de emancipare dintre 1848 şi 1888, 
România se ridicase în picioare, dar încă se clătina. Rusia 
nu a scăpat ocazia pentru a ataca din nou. 

Intervenţia balcanică. 

La aproape un deceniu de la Congresul de la Berlin, 
România şi Bulgaria erau considerate state din sfera de 


influenţă a Germaniei, conduse de suverani aflaţi sub 
înrâurirea puternică a lui Otto von Bismarck. Un incident 
petrecut la frontiera cu Franţa, unde ofiţerul de 
contraspionaj francez Schnaebele este arestat de agenţi 
germani, declanşază frenezia politica a unui nou conflict 
militar. Exact în această perioadă, Bismarck cere tot mai 
insistent mărirea efectivelor armatei germane, fapt care 
alertează Parisul şi Moscova. Perspectiva declanşării unui 
nou război franco-german face ca Rusia să încerce 
recuperarea statelor balcanice pierdute ca urmare a 
deciziilor Congresului de la Berlin şi îşi intensifică acţiunile 
de prospectare topografică şi de propagandă pe teritoriul 
României şi Bulgariei. Primul ministru Ion C. Brâtianu era 
informat de câtre serviciul de informaţii al Armatei 
României că în ţară s-a răspândit un număr impresionant 
de agenţi ruşi, sub acoperirea unor meseriaşi sau 
negustori, dar, de cele mai multe ori, vânzători ambulanți, 
iconari şi jugănari (castrau animale), care străbat satele şi 
fac propagandă atât despre Marea Rusie, cât şi despre 
planul unei unificări federale a Balcanilor. Brătianu era 
legat cumva de mişcarea revoluţionarilor bulgari, pe care îi 
ajuta discret de un deceniu, iar Eugen Carada era chiar 
implicat în pregătirea şi înarmarea lor, motive pentru care 
guvernele liberale nu au reacţionat prea dur la activităţile 
secrete ale agenţilor ruşi, iar mai târziu nici nu a mai fost 
posibil să le controleze. Pe fondul agitaţiei europene, Rusia 
organizează o revoltă a bulgarilor în februarie 1887, 
combinată cu o insurecție militară la Silistra şi Rusciuk. Din 
corespondenţa Piei Brătianu cu fratele său Ionel, aflat la 
Paris, aflăm cum au fost înregistrate evenimentele de către 
ilustrul lor tata: „Bulgarii, vecinii noştri, se ţinură liniştiţi. 
Tulburările se limitaseră, dar din nenorocire se limitaseră 
numai până la fruntarie şi intrigile, calomniile ruşilor, 
urmau calea lor înăuntru. Acel popor fără probitate sau mai 
bine necinstit, acel popor avid, intrigant etc., cumpără zilnic 
pe bulgarii cei mizerabili şi astfel ţara-i la peire. O 


revoluţiune la Silistra! lată ceea ce ne preocupă la acest 
moment”61. Două zile mai târziu, soţia lui Ion C. Brătianu le 
scria fiilor săi, tot la Paris, punându-i la curent cu mersul 
evenimentelor din ţara vecină: „Dnul Moruzi a venit cu o 
depeşe, care ne-a tulburat. Se zice că au intrat o mulţime 
de muscali, mai cu seamă ofiţeri prin Moldova, ca să 
meargă în Bulgaria să ia posesie după izbândele revoluţiei 
ce au făcut acolo zilele acestea. Cred că se vor întoarce cum 
au venit, fiindcă au mâncat trânteală. Bulgarii au fost 
admirabili; au avut o purtare de eroi. Noi credeam că capii 
făceau tot şi poporul nu exista, dar, din potriva, poporul a 
fost tot aşa de brav. Ce vor ruşii şi unde vor să ajungă după 
atâtea umilinţe ce au îndurat? Nu mai ştim. Pricina o caută, 
vom vedea”62. Se punea problema mobilizării armatei 
noastre şi ruperii legăturilor logistice şi de comunicaţii 
ruseşti făcute prin teritoriul nostru spre Bulgaria. 
Activitatea informativă de depistare a agenţilor ţarişti a fost 
intensificată. Astfel, s-a descoperit că agenţii ruşi se opreau 
în comunele învecinate Bucureştilor, unde fusese 
împământenită o înseninată populaţie bulgărească (celebrii 
zarzavagii, iaurgii, căruţaşi cu lemne de foc), din rândul 
cărora erau recrutaţi instigatorii pentru activităţile 
diversioniste de pe teritoriul Bulgariei. Liniştea aparentă a 
lui Ion C. Brătianu, care îi făcea pe adversarii săi să 
minimalizeze pericolul de la frontierele noastre, ascundea 
de fapt derularea unui program metodic şi în parte secret 
de înzestrare a Armatei României, convenit cu regele Carol 
I, acţiune care adusese România în situaţia de a putea 
mobiliza rapid o armată de 300 000 de oameni bine 
înarmaţi şi echipați. În gândirea strategică a lui Ion C. 
Brătianu, Bulgaria trebuia să devină un teritoriu amic pe 
care Munţii Balcani, Dunărea şi numeroasa populaţie 
românească de la sudul ei să constituie o barieră 
protectoare pentru orice agresiune din sud. Din aceleaşi 
considerente strategice a fost iniţiată şi construcţia 
sistemului de fortărețe din jurul Bucureştilor, cea mai 


cunoscută dintre ele fiind Fortul Jilava. Era debutul 
programului de transformare a ţării noastre în putere 
militară regională. Starea de tensiune, amplificată şi de 
expirarea termenilor Antantei celor trei împărați, este doar 
aparent dezamorsată însă în iunie, când Rusia şi Germania 
semnează un aşa-zis Tratat de contra-asigurare63. Prin 
această înţelegere, Germania, cu scopul de a bloca o alianţă 
franco-rusă, recunoştea dreptul Rusiei de a interveni în 
Bulgaria pentru a o menţine în sfera sa de influenţă. Austria 
şi România nu doreau acest lucru. Totuşi, problema 
„bulevardului rusesc” prin România rămânea o temă 
serioasă a guvernului nostru. Fenomenul era mult mai 
complex decât perspectiva transformării ţării într-un traseu 
de tranzit pentru interesele ruseşti în Balcani. Pot fi 
identificate trei scenarii interdependente: 

Mişcarea narodnicistă. În deceniul opt al secolului al XIX- 
lea, în Rusia s-a dezvoltat o puternică mişcare printre 
intelectualitatea tânără preocupată de situaţia categoriilor 
de populaţie defavorizată, muncitorime şi țărănime, 
mişcare menită de iniţiatorii săi să schimbe prejudecățile 
care păstrau obiceiurile iobăgiei, deşi legal aceasta fusese 
desfiinţată. Era, de fapt, un program educaţional, pe care 
guvernul țarist l-a aprobat la început, fiind condus de tineri 
proveniţi din nobilime. Curând, mişcarea s-a fragmentat 
ideologic, cea mai cunoscută dintre aripi fiind aceea care se 
fundamenta pe negaţie şi care a rămas celebră prin 
denumirea de nihilism, dată de Ivan Sergheevici 
Turgheniev în romanul „Părinţi şi copii”. Nihilismul, în ciuda 
faimei sale rele, a rămas doar un concept filosofic. Apariţia 
lui P A. Kropotkin produce însă o modificare substanţială, 
prin trecerea de la ideologie la practică: „încetul cu încetul, 
s-a ajuns la concluzia că nu există decât o singură cale. 
Trebuiau să meargă în popor şi să trăiască aceeaşi viaţă ca 
şi el. De aceea, tinerii porneau la sate ca medici, felceri, 
învăţători, secretari de plasă. Pentru a se afla în contact şi 
mai direct cu poporul, mulţi s-au dus să lucreze ca salahori, 


fierari, muncitori la pădure. Fetele dădeau examene de 
învăţătoare, felceriţe, moaşe, pornind cu sutele la ţară, 
unde se consacrau cu abnegaţie servirii celei mai sărace 
pături a poporului”64. Mersul prin sate, campania 
principală făcându-se în primăvara şi vara anului 1874, a 
permis şi desfăşurarea unei propagande care depăşea 
substanţial rolul pur educativ, transformându-se într-o 
formă de îndoctrinare socială a ţăranilor şi de îndemn la 
revoltă faţă de administraţia oficală. Ca urmare a valului de 
arestări, narodnicismul intră în faza sa cea mai periculoasă, 
a propagandei din om în om, în permanentă mişcare, 
agenţii renunțând să mai lucreze în sate şi deplasându-se 
din loc în loc pentru a putea răspândi mesajul pe suprafeţe 
mult mai mari: „Din când în când, câte unul dintre noi pleca 
pentru o săptămână sau două şi în satele de unde erau 
originari prietenii noştri şi acolo duceau o propagandă 
aproape deschisă printre ţărani. Fireşte, toţi cei ce 
desfăşurau propagandă printre muncitori se deghizau în 
ţărani. Prăpastia ce desparte în Rusia pe boier de ţăran 
este atât de adâncă, ei vin atât de rar în contact, încât 
apariţia la ţară a unui om îmbrăcat ca un domn ar fi stârnit 
atenţia generală”65. Poliţia secretă ţaristă nu a întârziat să 
intercepteze aceste activităţi şi să constate consecinţele lor 
nocive, dar şi să observe eficienţa unor astfel de metode. 
Mulţi dintre aceşti agitatori socialişti au fost arestaţi şi un 
număr important dintre ei, dacă nu toţi! A fost obligat să 
colaboreze cu Poliţia secretă. În lupta care se dădea între 
lojile francmasonice „roşii” şi masoneria rusă, aflată sub 
controlul Poliţiei secrete, cea din urmă câştigase prima 
rundă. Grupurile radicale au încălcat angajamentele cu 
poliţia secretă şi au trecut la terorism. Centrul ideologic, 
din care se va naşte mişcarea teroristă bolşevică, se afla în 
Elveţia: „Secţiile geneveze ale Internaționalei se întruneau 
într-un uriaş templu masonic numit Temple Unique (...). 
Unul din principalii conducători de la templul masonic era 
Nikolai Utin, un om cult, abil şi activ. Utin era marxist”606. 


Procedeul mersului şi muncii prin sate va fi importat şi în 
România şi Bulgaria, fie din rândurile socialiştilor emigraţi, 
fie din rândurile agenţilor ruşi deghizați în socialişti. 
Federaţia socialistă (panslavistă) balcanică. Cel mai greu 
de documentat şi de demonstrat este măsura în care 
programul panslavist al Rusiei ţariste s-a suprapus 
intenţionat pe scenariu de sorginte marxistă de răspândire 
a metodei de răsturnare a democraţiei prin terorismul 
bolşevic, în afara graniţelor marelui imperiu. Cert este că s- 
a suprapus. Instrumentele au fost fie socialiştii autentici 
emigraţi din Rusia, fie agenţi provocatori ai Poliţiei secrete 
travestiţi în socialişti. Dilema persistă din cauza imaginii 
evident antagonice pe care o oferă raportul între statul 
absolutist rus şi mişcarea socialistă. Dar analiza proiectelor 
mai vechi de federalizare balcanică în sens panslavist, care 
conţineau şi problema aparte a slavizării românilor şi 
grecilor, arată că ele nu diferă cu nimic în 1821, sub ţarism, 
şi în 1931, sub stalinism. Ele îşi au originea în viziunile 
expansioniste ale lui Petru cel Mare, pe care orice regim din 
Rusia nu a încetat şi nu va înceta să încerce să le 
transforme în realitate. România a fost întotdeauna marele 
obstacol al efortului Rusiei de a-şi extinde controlul pe uscat 
până la Marea Mediterană, prin Bulgaria şi Grecia, ocolind 
dificultăţile eeopolitice generate de apartenenţa 
Strâmtorilor la inamici. Pentru ţlusia, traseul România - 
Bulgaria - Grecia - Marea Mediterană este o misiune 
istorica, fără limită în timp. La 7 noiembrie 1937, cu ocazia 
împlinirii a două decenii de regim bolşevic, Stalin a dat 
următoarea declaraţie: „[arii ruşi au făcut multe lucruri 
rele. Ei au jefuit şi au înrobit poporul. Ei au purtat războaie 
şi au cucerit teritorii în interesele moşierilor. Dar ei au făcut 
şi un lucru bun: au înjghebat un mare stat - până la 
Kamciatka. Noi am primit drept nioştenire acest stat. Şi 
primii noi, bolşevicii, am apărat şi întărit acest stat,.”67. 
Primii socialişti organizaţi din România proveneau din 
Rusia şi erau contrabandişti, în timpul zilei lucrau pe la 


diferiţi meseriaşi sau reparau clădiri, în cel mai pur spirit 
francmasonic speculativ. Aşa au apărut la laşi un oarecare 
doctor N. Russel (Nicolai Constantinovici Sudzilovski), Paul 
Axelrode, Nicolai Ciubarov, Piotr Alexandrov, un anume 
Arkadatski, un Kaceanovski, un Jebuinov, un Benedict 
Lovicki şi mai târziu Mihail Nikitici Katz (C. Dobrogeănu- 
Gherea). Sub ocrotirea unor revoluționari români nostalgici 
şi beneficiind de fonduri aduse din Rusia, ei au început prin 
a scoate ziare şi a se ocupă cu propaganda. Pentru acţiuni 
teroriste nu erau pregătiţi şi, oricum, n-ar fi riscat aşa ceva 
într-o ţară condusă de Ion C. Brătianu. Abia în 18861 au 
putut lansa revista Contemporanul, copiată după publicaţia 
rusească cu acelaşi nume condusă de Cemâşevski. Implicaţi 
în constituirea pe teritoriul României a primelor organizaţii 
socialiste destinate proletariatului, cercurile marxiste au 
sprijinit mereu propagandistic şi logistic ideea unirii 
statelor balcanice. Liderul comunist bulgar Liuben 
Karavelov chiar milita în ziarul Svoboda (Libertate) pentru 
un astfel de proiect: „Ioate naţiunile balcanice ar trebui să 
se unească pentru înfrăţirea şi alcătuirea unei Confederații 
libere: bulgari şi sârbi, români şi greci, daţi-vă mâna unul 
altuia”68. Rolul preponderent revenea Bulgariei şi Serbiei. 
Cert este că acest proiect venea în contradicţie cu 
principiul naționalităților, pe baza căruia se formaseră 
statele balcanice moderne. El a fost pus în discuţie în mai 
multe rânduri, problema principală fiind răspunsul la 
întrebarea: cine controlează noul stat româno-bulgar Aşa 
cum vom vedea, chiar conducerea României, în înţelegere 
cu Germania, negocia o asemenea soluţie. Scopul distructiv 
al proiectului de trecere a confederației româno-bulgare 
sub control rusesc a fost confirmat mai târziu, când 
România a devenit o putere regională, atât economic, cât şi 
militar şi religios, iar Rusia a declanşat o lungă şi insistentă 
campanie internaţională care acuza statul nostru că este 
imperialist, pentru că în el s-ar afla mai multe „naţiuni”. Tot 
atunci s-au lansat informaţiile false că Ştefan cel Mare sau 


Mihai Eminescu erau ruşi, că românii din Basarabia sunt 
„moldoveni”, că Serbia Mare conţine şi Banatul românesc, 
că Dobrogea este teritoriu bulgar etc. lată ce aberaţii 
conţinea o broşură de propagandă antiromânească: 
„Norodul moldovenesc are o moştenire bogată în literatură, 
în folclorul narodnic. El a avut în trecut scriitori vestiți ca 
Creangă, Eminescu, Neculce, Alecsandri şi alţii, eroi 
narodnici, ca Ştefan cel Mare, care a luptat pentru 
interesele norodului său”69. Partidul Comunist din România 
va avea lideri bulgari, ucrainieni sau unguri, iar manifestele 
politice ale acestei agenturi sovietice vor milita mereu 
pentru dezmembrarea ţării şi formarea altei entităţi statale 
în regiune, confederative, în momentul în care URSS a 
ocupat România, toate aceste teme ale dezmembrării ţării 
noastre, inclusiv Transilvania, au primit două funcţii noi: 
subiect de şantaj şi subiect al proiecției de imagine conform 
căreia integritatea teritorială a României este rezultatul 
garanţiilor sovietice. 

Spionajul pe teritoriul României. Activitatea Rusiei în 
România a fost de la început foarte complexă. Ea a urmărit 
controlul informativ al vieţii politice şi economice româneşti, 
diversiunea şi sabotajul menite să împiedice dezvoltarea 
economică a ţârii, infiltrarea în centrele de influenţă - cum 
au fost lojile francmasonice sau cercul apropiat al regilor 
noştri —, asigurarea tranzitului informativ şi de comunicaţii 
cu sudul continentului, influențarea politicii statului prin 
agenţi de influenţă, asasinarea adversarilor ireductibili, în 
faza incipientă din secolul al XIX-lea, agentura s-a axat pe 
identificarea şi pe racolarea agenţilor din rândul 
numeroasei populaţii de origine slavă stabilită în ţara 
noastră, fie ca meseriaşi şi mici negustori la oraş, fie printre 
ţăranii veniţi din sudul Dunării. Un corp aparte de agenţi s- 
a format din rândurile studenţilor, îndemnați sau racolaţi 
pentru a studia în Rusia, unde şefi ai rezidenţei (ofiţeri de 
contrain-formaţii destinaţi racolării străinilor) le înscenau 
infracţiuni, pentru ca apoi să le ofere contracte de 


colaborare, bani şi misiuni, în general, spionajul rusesc a 
vizat elemente ale minorităţilor, speculând efectele 
secundare ale procesului de rezolvare a problemei 
naţionale de către români, care îi frustrau pe unii 
minoritari. Centre ale propagandei bolşevice au devenit din 
primele decenii ale secolului al XX-lea redacţiile ziarelor 
Adevărul şi Dimineaţa, finanţate până în 1940 (când 
conducerea publicaţiilor a emigrat în URSS), cu fonduri din 
Rusia70. Este de semnalat că în timpul răscoalei, ziarele 
marxiste Muncitoriul şi Desrobirea au fost răspândite prin 
sate în mod gratuit, deşi cineva trebuie să fi plătit preţul 
editării şi distribuţiei. După 1918, mare parte din aceste 
fonduri au provenit chiar din Tezaurul României, refugiat 
acolo în timpul războiului. 

Spre finalul Marii guvernări liberale, spionajul rusesc, 
condus de data asta din Consulatul Rusiei la Bucureşti şi de 
la adresele rezidenţilor agenturii de spionaj din Iaşi, a 
intrat în contact cu elemente nemulţumite şi iresponsabile 
ale Opoziţiei Unite, mai ales dizidenţi liberali, în timpul 
agitaţiilor din zilele de 13, 14 şi 15 martie, membri ai 
legaţiei Rusiei la Bucureşti au fost identificaţi în mulţime, 
participând activ la manifestații, iar unii dintre ei au fost 
reţinuţi întâmplător sau răniţi. Constantin Bacalbaşa, 
martor ocular, ne-a lăsat o mărturie: „De altfel, ruşii nici nu 
se sfiau ca să se demaşte; la toate manifestaţiile de strada 
din cele din urmă zile, agenţii legaţiei ruse erau peste tot. 
În ziua de 15 martie, toată legația rusă, afară de ministru, 
erea pe Dealul Mitropoliei. Secretarul de legaţie Lermontoff 
a stat atât de aproape de luptători, încât a primit în obraz o 
bură de cartuş”71. Ceea ce oferea Rusia, ea însăşi 
exasperată de amplitudinea realizărilor guvernării 
brătieniste, era sprijinul pentru răsturnarea guvernului. 
Răscoala din 1888 a fost rezultatul acestei colaborări. 

Planul desfăşurării răscoalei. 

Trebuie precizat de la început că răscoala din 18688 nu a 
fost o revoltă ţărănească tipică, generată de condiţiile 


proaste de muncă, de sărăcie sau de legislaţia înrobitoare, 
ci o revoltă ţărănească provocată de la Bucureşti în baza 
unui plan minuţios elaborat. Scopul acestei mişcări era 
răsturnarea guvernării liberale. Prin jocul întâmplării, Ion 
C. Brătianu a demisionat înainte să fie declanşată răscoala 
pregătita pentru răsturnarea lui, iar guvernul conservator 
care a preluat puterea a fost şi acela nevoit să înăbuşe 
răscoala stârnită tot de oamenii săi. Ca urmare, concluziile 
cercetării făcute de poliţie şi procurori fie au fost oprite, fie 
au fost denaturate în procesele care au urmat şi care, 
bineînţeles, au dat sentinţe numai împotriva ţăranilor. 
Această răscoală ar fi rămas cu totul obscură sau numai un 
subiect de propagandă pentru comunişti, mai târziu, dacă 
presa şi analiştii liberali nu ar fi demontat schema ei. Un 
astfel de cercetător a fost Alexandru A. Beldiman, doctor în 
drept la Berlin (cu medalie de aur), diplomat de carieră şi 
emisar special al României la Berlin, Sofia, Belgrad şi Viena, 
unde a îndeplinit misiuni confidenţiale din partea primului- 
ministru Ion C. Brătianu. În 1889 el publică un studiu foarte 
bine documentat, sprijinit pe acte emise de administraţie, 
pe anunţurile Monitorului Oficial şi pe articolele din presa 
zilei, de regulă ziarele România liberă, Epoca, 
Independentul, Lupta. 

Prima constatare a studiului este existenţa planului de 
acţiune şi identificarea scopului său imediat: răscularea 
satelor din jurul Bucureştilor, afluirea răsculaților şi 
concentrarea în localităţi din marginea Capitalei, 
pătrunderea în oraş pe la principalele bariere, în 
continuare, sunt identificate focarele de răscoală. Aici, 
caracterul organizat, deloc spontan al mişcării devine 
transparent când se constată că focarele de răscoală au fost 
aprinse aproape simultan în localităţile bogate din jurul 
capitalei - Urziceni, Fierbinţi, Afumaţi, Jilava, Domneşti 
Sârbi, Periş —, toate închizând Bucureştii într-un cerc 
complet. 


Dincolo de observaţia exactă legată de încercuirea 
Capitalei, Beldiman vine şi cu două amănunte semnificative: 
1. În toate aceste comune mari, nivelul de trai al ţăranilor 
era mult mai ridicat ca în restul ţării, realitate care nu 
explica revolta. 2. Toate localităţile răsculate în zonele 
adiacente acestor comune mari erau locuite integral sau 
parţial de bulgari. 

În al treilea rând, documentele oficiale, mai ales 
rapoartele unităţilor militare trimise în zonă, dar şi adresele 
Procuraturii, menţionează identificarea şi capturarea unor 
instigatori veniţi din oraş, precum şi existenţa unui mesaj 
unic al instigării, identic în toate localităţile răsculate. Acest 
mesaj unic avea un conţinut central: Cuza Vodă împreună 
cu ruşii au hotârât „să dea ţăranilor locurile cu dijma din 
zece una, ierbăritul numai | leu şi porumbul cam o fi”72, şi 
unul secundar: De la guvern ar fi venit la fiecare primărie 
un document care atesta această iniţiativă, dar primarii 
liberali îl ţin ascuns de mai multe zile. 

Alexandru loan Cuza era mort de 15 ani! Deşi în prima zi 
de răscoală astfel suna mesajul, conştienţi că în comunele 
apropiate de Bucureşti populaţia ar putea fi mai bine 
informată, instigatorii au transmis rapid prin sate o 
corectură, care oricum nu schimba datele diversiunii: nu 
era vorba de Cuza Vodă, ci de fiul lui Cuza! Precizarea era 
oricum inutilă, pentru că diversiunea miza esenţial şi de la 
început pe imaginea mitologică a fostului domn al Unirii şi 
al împroprietăririi, astfel ca, dacă tatăl sau fiul dădeau din 
nou pământ, era foarte puţin important. Totuşi, 
introducerea numelui fiului lui Alexandru loan Cuza în 
ecuaţia diversiunii, nu era întâmplătoare. Alexandru A. 
Cuza, unul din fiii fostului domnitor, făcut cu Măria 
Obrenovici, fusese ales, chiar în alegerile de la începutul 
anului 1888, deputat la colegiul al III-lea din Mehedinţi, pe 
locul unde fusese ales în 1870 şi tatăl său aflat în exil. A. A. 
Cuza a refuzat demn: „Nu-mi este permis să fac parte dintr- 
o adunare care va fi desigur prezidată din nou de acel 


nelegiuit care a trădat pe Domnitorul încredinţat pazei 
lui”73. Era vorba de generalul Lecca. Un al treilea amănunt 
interesant al diversiunii a fost convingerea ţăranilor că 
armata nu va trage, fiind înţeleasă cu Opoziția Unita şi cu 
ruşii. Datorită identificării precise a mecanismelor 
diversiunii, Procuratura a împărţit în mod corect pe 
infractori în trei categorii: urzitori, instigatori şi răsculați, 
corespunzător provenienţei lor - oameni politici din 
Opoziția Unită, agenţi electorali ai acestora şi ţărani. 
Descrierea lor vine din reconstituirea faptelor. 

Răscoala s-a declanşat mai întâi la Urziceni în ziua de 21 
martie /2 aprilie 1888. Un grup restrâns de notabilităţi ale 
opoziţiei politice din Urziceni, între care L Olteanu, 
comerciantul C. Eftimie şi farmacistul Rioşanu (urzitorii), a 
răspândit în localitate jvonul că Primăria ţine ascunsă 
adresa guvernului prin care Cuza şi ruşii dau pâmânt în 
România. Imediat, un grup de instigatori din rândurile 
agitatorilor politici porneşte să incite populaţia la revoltă şi 
să-i îndemne pe ţărani să ia cu asalt Primăria. Subprefectul, 
primarul şi câţiva notari sunt bătuţi, legaţi şi închişi. 
Apariţia unui escadron de cavalerie împrăştie mulţimea şi 
restabileşte vremelnic ordinea, cu preţul mai multor răniţi. 
Numai că instigatorii îşi continuă drumul şi se deplasează în 
satele apropiate, anunțând aceleaşi teme ale diversiunii şi 
împărțindu-se pe direcţii radiale: de la Urziceni, la est spre 
Gârbovi, la sud spre Manasia, la nord spre Jilavele şi 
Sălciile, la vest spre Dridu. În seara aceleiaşi zile, răscoala 
izbucneşte astfel din nou, inclusiv în Urziceni. 

Din satul Dridu, răscoala se aprinde în comuna Fierbinţi, 
unde lucrurile iau amploare „încât bande numeroase 
compuse din sutimi (sute, n.a.) de ţărani comiseseră 
excesele cele mai grave în contra autorităţilor şi a 
proprietăţii”/74. Modul de propagare organizat este şi aici 
vizibil: de la Fierbinţi, la nord spre Netezeşti Nuci şi Meri 
Petchi, la vest spre Micşuneşti, Lipia Bojdani şi Gruiu. 
Propagarea răscoalei spre sud din focarul Fierbinţi va avea 


o dezvoltare interesantă, traseul alertării satelor luând un 
aspect mai degrabă independent de scopul final - acela al 
asedierii Bucureştilor - dar deplasându-se precis pe linia 
Mataraua, Tărnădâu, Gurbaneşti, Obileşti, Tăriceni spre un 
alt focar puternic de răscoală, comuna Ulmu. Din Ulmu, 
răscoala se răspândeşte din nou radial, la Valea Rusului, 
Mihai Viteazul, Ciocăneşti-sârbi, Rasa şi Manuc, sate locuite 
în majoritate de bulgari. Mai este de observat că pe linia de 
joncțiune între Fierbinţi şi Ulmu, răscoală ţintea evident 
atingerea oraşului Călăraşi şi că toate satele incitate la 
revoltă erau intersecţii de drumuri judeţene. Un aspect 
particular al acestei răscoale l-a constituit atacarea unor 
mănăstiri, cum au fost Căldâruşani şi Pasărea, fapt 
nemaintâlnit la revoltele românilor şi inexplicabil, mai ales 
că în timpul atacului au fost maltrataţi preoţii acestor 
lăcaşuri. Pe aceste trasee pornite din Fierbinţi, mai multe 
proprietăţi şi conace sunt devastate, fără a se fura nimic, 
răsculații „zicând cfi voiau să caute pe proprietarii şi 
arendaşii roşii, care s-ar fi ascuns acolo”75, în Fierbinţi se 
consemnează şi un alt act ciudat, care nu prea avea 
legătură cu eventualele revendicări agricole, şi anume 
luarea cu asalt a cazarmei în vederea înarmării şi tăierea 
firelor de telegraf. Intervenţia în forţă a armatei înăbuşă 
focarele multiple de răscoală, trupele fiind favorizate în 
reuşita lor de două situaţii surprinzătoare: mare parte din 
răsculați, după ce a devastat, s-a retras în cârciumi sau în 
pivnițele conacelor „într-o stare de beţie generală”; imediat 
ce trupele trăgeau focul în aer de avertisment, ţăranii se 
culcau la pâmânt, explicând apoi, pe măsură ce erau 
arestaţi, că lor li se spusese că armata are ordin să nu 
tragă. Ca amănunt secundar, cei arestaţi s-au mai apărat şi 
cu argumentul că au fost forţaţi să se răscoale: „Acelaşi fel 
de răsculare s-a observat în mai multe locuri: o minoritate 
puţin însemnată aţâţând la revoltă pe mulţimea sătenilor, 
care nu aveau de gând să se răzvrătească, şi silindu-i chiar 
prin terorizare a lua parte la mişcare”76. 


Un alt focar important de răscoală a fost comuna Afumaţi, 
unde elementul de instigare a venit din aceeaşi zonă a 
minorităţii slave. Era vorba de bulgari, pe care populaţia 
românească, printr-o cofuzie destul de complicat de 
explicat, îi numea sârbi, de unde numeroasele localităţi cu 
nume Dudeşti-sârbi, Giuleşti-sârbi, Ciocănegşti-sârbi etc, 
dublând sate româneşti cu aceeaşi denumire. De la Afumaţi, 
răscoala a cunoscut acelaşi tip de dezvoltare în raze: spre 
nord la Creaţă şi Căciulaţi, spre est la Pitească, spre sud la 
Moara Domnească, Pasărea şi Brăneşti, atingând în final 
comuna Dudeşti, alt focar al mişcării. Aici, ca şi în satul 
Cioplea, aflat mai aproape de Bucureşti, răsculații au reuşit 
să se înarmeze, au atacat având în frunte un steag alb 
(simbol al conservatorilor!) şi au ucis un soldat. Ca urmare 
a represiunii militare, au fost arestaţi mai mulţi răsculați, 
între care a fost capturat şi un instigator, pe nume Ilie 
Pavlicheanu, care mai fusese reţinut cu o săptămână în 
urmă pe străzile Bucureştilor cu ocazia manifestaţiei 
violente de la sala Orfeu. Nucleul de la Afumaţi cunoaşte 
într-adevăr o direcţionare spre Bucureşti, ceva mai 
violentă, pe fondul antrenării contra unor sume de bani şi a 
țiganilor: „Printre aceste localităţi s-a distins Ştefăneşti, 
unde primarul Iliescu a fost ucis şi unde o ceată de ţigani s- 
au purtat ca nişte sălbatici, în genere, s-a observat cu 
ocazia răscoalelor că ţiganii erau cei mai porniţi spre 
dezordine, devastări şi cruzimi. S-au văzut bande de ţigani 
mergând din sat în sat, aţâţând mai întâi pe congenerii lor 
la răzvrătire şi apoi câutând să răscoale pe locuitorii 
români. Pe alocurea au fost chiar conflicte între ţigani şi 
sătenii care refuzau a se răscula”. 

Dacă la est am văzut care au fost principalele focare de 
răscoală, în sud acţiunea a luat şi ea o turnură ciudată, 
presupunând în continuare că scopul era încercuirea 
Capitalei. Mişcarea s-a declanşat în Jilava (locuită în 
majoritate de bulgari), dar, în loc să se mişte spre oraş, a 
luat-o spre Dunăre, agitând pe rând satele Berceni (locuit 


în parte de bulgari), Sinteşti, Vidra, Dobrenii-străini (locuit 
în parte de bulgari), Obedeni (locuit în parte de bulgari) 
Câmpurel, Colibaşi, Gostinari (sat de bulgari) şi Prundu. 

Spre vestul Capitalei, focarul de răscoala a fost satul 
Domneşti-sârbi, unde instigatori veniţi din Bucureşti au 
prezentat localnicilor o „proclamaţie revoluţionară”, care, 
în fond, conţinea aceeaşi diversiune cu banii ruşilor şi 
reformele lui Cuza. Acţiunea s-a propagat în nord şi nord- 
vest prin Zurbaua, Popeşti, Bâcu, Brăiloiu, Poiana Lungă. La 
Popeşti, o personalitate a satului pe nume Gheorghe Chiru 
a fost asasinată. Şi aici autorităţile au arestat doi instigatori, 
pe Păun Burtescu şi Constantin Tudor, acesta din urmă fiind 
colaborator al unui ziar conservator din Capitală. La Găeşti 
au fost reţinuţi samsarul Antonică, avocatul Marinescu şi 
alte două persoane „care au fost prinşi împărțind bani 
ţăranilor din plasa Cobia (judeţul Dâmboviţa) şi 
îndemnându-i la răscoală”78. 

La nord, răscoala a pornit din Periş, răspândindu-se atât la 
nord, cât şi la sud pe calea de comunicaţie cunoscută 
Bucuregşti-Ploieşti. Asupra celor petrecute la Tâncăbeşti, 
ziarul Epoca relata la 5 /17 aprilie 1888: „O ceată de vreo 
sută de ţărani, conduşi de câteva căpetenii, toţi din 
comunele Isvoranii şi Cioflicenii, au venit la Tâncăbeşti şi au 
mers din casă în casă, silind pe toţi locuitorii să meargă la 
revoluţie, precum ziceau. După ce au adunat toţi oamenii, 
bătând de moarte pe cei ce nu voiau să-i însoţească, au 
năvălit cu toţii în circiuma lui loniţă Petrescu, fost notar, pe 
care, scoţându-l cu forţa afară i-au zis: «Unde este hârtia 
prin care ţi-au venit banii de la Bucureşti, ca să ni-i împărţi 
nouă, şi de ce n-ai desfiinţat măsurile cele noi, înlocuindu-le 
cu ocaua veche?» în zadar nenorocitul spunea că n-a primit 
nimic; ţăranii continuau a-l maltrata. De aici toţi pornesc 
spre casa notarului lon Netezeanu, pe care, după ce l-au 
bătut, l-au dus la primărie, unde au spart dulapurile şi au 
luat toate învoielile agricole pe care le-au rupt. Apoi, după 
ce au mers la primarul M. Constantinescu, pe care l-au 


bătut până la sânge şi căruia i-au dârâmat până la pământ 
casa, s-au reîntors la circiuma lui loniţă Petrescu, căruia i- 
au luat l 360 de lei, spargându-i tot ce avea în prăvălie şi pe 
urmă aruncându-l într-un şanţ. Notarul loan Netezeanu a 
fost adus, de doi săteni, aproape mort la spitalul 
Mavrogheni. Casa dlui P Constantinescu, care ţine de la 
stat o moşie în arendă, a fost de asemenea devastată şi 
dârâmată. Trupele au intervenit şi au restabilit ordinea. 
Capii însă, dimpreună cu o mare parte din răzvrătiți, nefiind 
arestaţi, au plecat din Tâncăbeşti pentru a merge prin 
celelalte comune ca să răscoale pe săteni. După cum arată 
un martor, care a asistat la toate cele petrecute la 
Tâncăbeşti, intenţiunea ţăranilor era să se strângă cât mai 
mulţi pentru a veni la Bucureşti”. 

La un moment dat, în toată această tulburare care a durat 
mai bine de două săptămâni, a apărut un caz care a urcat 
până la nivelul cel mai înalt al statului. Trei locuitori ai 
satului Ciocăneşti, pe nume Tudor Culea, Neculae Petcu şi 
Dumitru Ghiţă, trecuseră Dunărea, refugiidu-se în Bulgaria 
de frica represiunii militare. Ei au fost arestaţi de poliţia 
statului vecin şi interogaţi. Primul-mi-nistru al Bulgariei, 
Ştefan Stambulov, îl cheamă pe consulul român la Sofia - 
nimeni altul decât Alexandru A. Beldiman - şi îl informează 
că cei trei cetăţeni români sunt reţinuţi în satul Vetren. Cu 
această ocazie, premierul bulgar îi pune la dispoziţie şi 
actele instrucției, în declaraţia lui Tudor Culea se aflau şi 
următoarele pasaje: „Luni, unul dintre sătenii noştri a 
primit o scrisoare de la fiul lui Cuza, pe care a citit-o la toţi 
sătenii. După câte îmi aduc aminte, cuprinsul scrisorii era, 
că fiul lui Cuza mersese la ţarul Rusiei şi că acest din urmă 
i-a spus să scrie la toate satele să omoare ciocoii şi să-şi 
ceară drepturile, precum erau în vremea domniei lui Cuza; 
că Rusia va veni cu fiul lui Cuza şi că pe dânsul îl va face 
regele nostru, iar pe actualul Carol îl va goni, pentru că 
dânsul ţine cu ciocoii şi urăşte pe ţarul Rusiei. Scrisoarea 
fiului lui Cuza a adus-o în satul nostru un om îmbrăcat în 


haine rupte câzâceşti, care a spus că este trimes de 
împăratul Rusiei şi de fiul lui Cuza să aducă scrisoarea şi să 
spună populaţiunei că ţarul Rusiei a dat bani fiului lui Cuza, 
care a cumpărat la Călăraşi două magazii pline de grâu 
spre a-l împărţi locuitorilor, dar că ciocoii şi boierii l-au 
ascuns şi nu l-au dat'80. Ancheta suplimentară a completat 
probele cu o descriere a individului în haine câzăceşti, care 
vorbea ruseşte, şi cu detaliul ca se cunoştea în sat cu un 
anume Ghiţă Marchitanu, partizan al Opoziţiei Unite. Toate 
legaţiile străine de la Bucureşti au cerut explicaţii 
guvernului asupra acestui caz, care dădea indicii destul de 
clare că reprezintă o nouă tentativa de implicare a Rusiei în 
politica statelor balcanice, după eşecul recent din Bulgaria. 
Singurul consul care nu a cerut explicaţii a fost cel al 
Rusiei, Hitrovo, Radu Rosetti, cunoscut analist al 
problematicii rurale, avea să scrie câţiva ani mai târziu: 
„Răscoala în realitate era pusă la cale de elemente extreme 
cele mai nescrupuloase şi mai însetate de putere, ale 
opoziţiei unite pentru răsturnarea guvernului lui Brătianu, 
şi care nu se dăduse înapoi de-a recurge la ajutor străin. 
Trebuie observat că judeţul în care răscoalele din 1888 fură 
mai violente fu Ialomiţa, adică unul din cele mai puţin 
populate, acela în care aveau fiinţă învoielile cele mai 
prielnice ţărănimii, care îndeobşte era şi este mai bogată, 
mai sănătoasă decât aiurea”81. Este evident că, în Bărăgan, 
acolo unde suprafeţele de teren arabil, precum şi distanţele 
dintre sate erau foarte mari, ridicarea simultană a unor 
ţărani înstăriți şi fără mijloace de comunicare nu se putea 
produce decât prin instigare calificată: planificare, 
organizare, logistică, agenţi în mişcare, mesaje unitare, 
materiale de propagandă, mijloace de a evita autorităţile. 
Reprimarea răscoalei s-a făcut prin intervenţia Armatei, 
încă de pe acum, presa socialistă a început să exagereze 
cifrele: zeci de mii de participanţi, mii de arestaţi, mii de 
răniţi, mii de morţi. O ştire dintr-un ziar socialist anunţa că 
ţaranii au fost pedepsiţi cu 1 000 (o mie) de lovituri fiecare! 


Nimic despre naționalitatea sau originea etnică a 
arestaţilor, răniților şi morţilor. Ziarul Românul a trimis un 
reporter la faţa locului, pentru a se documenta asupra 
desfăşurării răscoalei. Acesta era cunoscutul publicist de 
mai târziu Grigore V. Maniu, de la care ne vor rămâne cele 
mai interesante observaţii despre procesul 
memorandişdlor. Grigore V. Maniu a recunoscut în 
articolele sale caracterul politic al debutului răscoalei din 
Ialomiţa, dar a căutat să arate cu mărturii culese din satele 
răsculate că fondul acestei revolte este social. El face 
primul în presă diferenţierea între satele bogate, unde 
răscoala a fost provocată de instigatori calificaţi, şi satele 
sărace, unde a fost suficient doar zvonul pentru a ridica 
ţăranii nemulţumiţi, în privinţa represiunii, el scria la 18 
aprilie: „S-o spunem spre cinstea armatei din Ialomiţa, câtă 
este acolo, că ea s-a purtat omeneşte cu bieţii ei fraţi. Nici o 
plângere n-am auzit împotriva ei, peste tot afară de 
Bărcăneşti, unde căpitanul Parâpeanu, neurmând exemplul 
camarazilor săi, a încercat în mic să iniiteze pe colegii săi 
din Ilfov. La Bărcăneşti, sub comanda acestui căpitan, s-au 
dat în aer focuri, şi însuşi căpitanul cu sabia sa a tăiat mâna 
unui muncitor şi degetul la altul”82. 

Cauzele răscoalei. 

Cronologia evenimentelor importante din primăvara 
anului 1888, ne furnizează următoarea imagine: Ion C. 
Brătianu îi anunţă regelui demisia sa la 19 martie; 
anunţarea demisiei nu este crezută; demisia devine publică 
şi intră în vigoare la 20 martie; la 21 martie izbucneşte 
răscoala la Urziceni, la 22 martie se formează guvernul 
conservator Theodor Rosetti, prim-ministru care deţine şi 
portofoliul Internelor; începând cu 23 martie guvernul 
trece la reprimarea răscoalei, dar trupele primesc ordinul 
de a fi extrem de rezervate în folosirea armelor, motiv 
pentru care răscoala are timp să se întindă pe durata a 
două săptămâni. Legătura directă între evenimentele 
politice şi răscoala ţăranilor nu poate fi rupă de tăcerea 


care s-a lăsat în istoriografie asupra acestei mişcări. Ne 
aflăm în situaţia unică în care o forţă politică a unei ţări, în 
loc să fie atacată de o răscoală, produce ea însăşi o revoltă 
ţărănească pentru a ajunge la putere. O răsturnare a 
guvernului liberal ca urmare a acestei răscoale ar fi avut 
caracterul unei lovituri de stat, ea fiind pregătită ca atare 
de gruparea radicală din Opoziția Unită cu sprijin străin, 
dacă Ion C. Brâtianu nu ar fi demisionat cu o zi înainte. 
Analiza diferitelor activităţi ale actorilor politici ai acestei 
răscoale este plină de amănunte semnificative pentru 
fenomenul prin care trecea statul român atunci, pentru 
comportamentul naţiunii şi pentru noua sa luptă cu un 
adversar extern mare şi puternic. 

Perioada ultimilor ani de guvernare brâtienistă, aşa- 
numită „a vizi-ratului”, a fost violent combătură de 
adversarii politici, de presa opoziţiei şi de rezidenții Marilor 
Puteri ostile: Austria şi Rusia. Ion C. Brătianu a fost poreclit 
Vizirul pentru că ar fi condus România ca un guvernator 
otoman discreţionar, încâlcind multe prevederi ale 
Constituţiei democratice. Cum cercetarea epocii va aduce 
întotdeauna surprize, trebuie subliniat că absenţa unor 
însemnări personale, a unui jurnal sau a unei Istorii scrise 
de Ion C. Brătianu lasă loc din plin detractorilor săi, dar nu 
va putea şterge din oricare concluzie reuşitele acestui mare 
bărbat de stat: „Sentimentul civic sporise şi sistemul 
constituţional nu mai era demult o formă fără un conţinut 
adecvat. Chiar dacă România de până la primul război 
mondial nu era o societate democratică, în sensul mai strict 
al termenului, era însă una liberală. Cu toate îngrădirile 
impuse participării la viaţa politică, instituţiile sale erau 
liberale, sistemul de guvernare funcţiona după reguli 
moderne şi circulaţia ideilor politice şi a tuturor valorilor 
spirituale era liberă”83. Perioada „vizirală” a lui Brătianu 
era, de fapt, expresia publică a singurei soluţii de 
conducere a statului birocratic şi bugetar iniţiat de 
Alexandru loan Cuza. Atât liderul liberal, care a înţeles că 


România trebuie organizată pe instituţii democratice la 
suprafaţă şi condusă cu mână de fier în practică, cât şi 
regele Carol, care era adeptul stabilităţii politice prin 
ilegalităţi electorale, au lucrat împreună pentru a aduce 
societatea românească la înţelegerea sistemului democratic 
şi la aplicarea lui, pentru a apropia societatea de statul care 
îi fusese dat. Era aşadar normal ca, sub acoperirea nevoii 
de apărare a libertăţii împotriva „dictaturii”, să prolifereze 
demagogia şi demagogii, fenomen mai degrabă ridicol 
decât nociv. Problema demagogilor era că, luptând pentru 
apărarea Constituţiei democratice, nu observau că ea este 
inaplicabilă societăţii române, iar răsturnarea unui guvern 
nu aducea automat şi respectarea ei. Ajunşi la guvernare, 
conservatorii şi demagogii se găseau în faţa unor situaţii 
fără ieşire: 

1. Conservatorii, în baza ideologiei, doctrinei şi staturii lor 
sociale, încercau respectarea strictă a Constituţiei, fapt ce 
ducea imediat la blocarea funcţionării statului şi, implacabil, 
la căderea guvernului; nereuşind să se adapteze realităţii 
raportului între societate şi statul birocratic, vechiul Partid 
Conservator dispare treptat din jocul politic, ca retrograd. 

2. Clamând respectarea „sfintei Constituţiuni”, demagogii 
au fost identificaţi drept politicieni care, imediat ce 
ajungeau la guvernare, încălcau Constituţia cu aceleaşi 
metode, acceptând compromisul de dragul rămânerii la 
putere. 

3. Cum statul birocratic şi bugetar este fundamental o 
structură de funcţii, funcţia în ierarhia administraţiei era 
cea vizata de demagogi, pentru că exploatarea funcţiei îi 
aducea îmbogățirea. Plaga s-a extins şi la sate, unde s-a 
instalat o mică burghezie rurală de funcţii bugetare, sursă 
de profit şi de permanente nemulțumiri. Ea a constituit şi 
baza clientelei politice. 

Nicolae Fleva (1840-1913) 

Se dezvoltase astfel în România fenomenul politic de cerc 
vicios, aspect comentat de numeroase lucrări de analiză 


asupra epocii şi folosit apoi curent ca sintagmă, fără 
conţinutul sau originar, de către public. Demagogii nu 
trebuie confundați cu liberalii autentici din PNL, care au 
făcut istorie şi în 1877 şi în 1918. Chiar adversarul cel mai 
periculos al lui Brâtianu - Ion Luca Caragiale - nu îi ierta pe 
demagogi: „Cine l-a albit pe Brătianu în doi-trei ani? Cine l- 
a zdrobit şi i-a precipitat moartea? Răutatea adversarilor 
sau ticăloşiile partizanilor? La aceste întrebări a răspuns el 
singur, şi n-a fost niciodată aşa de violent şi de crud cu 
adversarii cum a fost cu colectiviştii lui. Tocmai pentru 
aceea colectiviştii sunt datori memoriei marelui lor răposat 
o reparaţiune, pe care au promis-o de atâtea ori, dar a cărei 
realizare o amână necontenit”. 

Urzitorii răscoalei din 1888 au fost identificaţi ulterior în 
rândurile Opoziţiei Unite, formând un grup heterogen de 
adepţi ai acţiunii violente. Niciunul dintre ei nu a crezut că 
Ion C. Brătianu va pleca liniştit de la putere şi că va 
demisiona în momentul când a constatat că nu se mai 
bucură de sprijinul regelui. Momentul demisiei lui Ion C. 
Brătianu a fost pe cât de solemn pe atât de brutal. Intrat în 
audienţă la Carol I, acesta îi întinde primului-ministru doar 
două degete de la mână şi nu îl invită să ia loc. Brătianu îl 
anunţă atunci oficial că a demisionat şi iese, trântind uşa. 
Nu mai exista cale de întoarcere. Amănuntele nu au fost 
cunoscute decât mulţi ani mai târziu, când s-a aflat că 
substratul real al acestei demisii era ordinul dat de rege în 
Armată ca aceasta să nu execute ordinele primului- 
ministru, care era şi ministru de Război, pentru reprimarea 
unei eventuale revolte populare. Având în vedere acea 
parte a diversiunii prin care răsculații erau asiguraţi că 
Armata nu va trage, precum şi atitudinea rezervată, chiar 
lentă şi ezitantă a trupelor, care s-au ocupat mai mult cu 
arestările, putem trage concluzia că regele Carol 1 era la 
curent cu manevrele pregătite de Opoziția Unită pentru 
căderea guvernului liberal. 


De aceea, complotiştii au imaginat o mişcare violentă care 
să combine agitaţiile urbane cu ceva mai serios, pe măsura 
adversarului, acţiune care s-a materializat într-o răscoală. 
Persoanele identificate până acum, cu o necesară 
aproximaţie, erau Nicolae Fleva, Alexandru C. Catargiu, 
Alexandru Em. Lahovary, C. G. Costaforu, Pache 
Protopopescu şi Nicolae Filipescu. Se pare că nici Nicolae 
Blaremberg nu era străin de evenimente. Este foarte 
probabil ca nucleul acestui grup să fi fost Liga de rezistenţă 
înfiinţată de Fleva încă din 1887. Dintre membrii ei se 
desprindea, într-adevăr, ca mult mai pitorească, figura lui 
Nicolae Fleva, avocat care îşi făcuse renumele prin 
pledoaria strălucită în apărarea lui Brătianu la procesul 
intentat ca urmare a „Republicii de la Ploieşti”. Fleva 
evoluează în Partidul Naţional Liberal şi este numit primar 
al Bucureştilor în 1884. Din 1886 intră într-o disidenţă 
agitată, care i-a adus şi faima de „orator popular”, 
„salvatorul poporului”, „tribunul naţiunii”, ca urmare a 
atacurilor furibunde la adresa fostului său şef de partid. 
Brătianu îl considera un „mugşteriu de funcţii”. A fost arestat 
după incidentul de la Parlament din 15 martie 1888. 
Constantin Argetoianu îl caracterizează printr-o scenă: 
„Amintirea mea politică cea mai vie e legată de eliberarea 
lui Fleva de la Văcăreşti, unde fusese închis câtăva vreme în 
urma unei învălmăşeli provocate într-o şedinţă agitată a 
Camerei şi care se terminase prin câteva focuri de revolver. 
Poliţia barase Calea Victoriei cu armată, aşa încât cortegiul, 
de la bulevard, fusese nevoit sa o ia pe strada Academiei, jn 
frunte înainta la pas o trăsură, în care Fleva şi Filipescu, în 
picioare, agitau pălăriile şi întreţineau prin gesturile lor 
«focul sacru al Revoluţiei», în jurul lor, o droaie de 
derbedei, istovită de lungul drum, urla cu disperare şi 
ameninţa cu ciomegele. Toată strada era acum ocupată de 
armată, cu baionetă la puşcă, hotărâtă să tragă, dar să nu 
lase pe nimeni să pătrundă în Calea Victoriei şi să se 
apropie de Palat. Manifestaţia s-a oprit; Fleva, căruia nu i- 


au plăcut niciodată baionetele, s-a urcat pe pernele trăsurii 
şi-l vedeam cum făcea gesturi disperate, înapoi, spre 
mulţime. Spunea ceva, dar zgomotul era aşa de mare încât 
nimeni nu putea să priceapă ce, iar învălmăşeala oamenilor, 
împinşi de la spate de cei care înaintau încontinuu dinspre 
Ministerul de Interne, creştea din clipă în clipă”. 
Manifestaţia s-a terminat într-o bufoniadă. Deşi a condus 
întreaga agresiune verbală la adresa lui Ion C. Brătianu, 
Nicolae Fleva („omorât torturi secret beciurile poliţiei 
locale”) îi trimetea mesaje umile fostului prim-ministru: 
„Fleva trimite tot felul de emisari la tata ca să-l ierte. Dar 
acestea sunt comedii; vrea să sperie pe boieri ca să-i dea 
Ministerul Dinăuntru, fiindcă nu-l putea obţine într-altfel. 
Tata pare decis a-l respinge cu orice preţ, un astfel de infam 
nu trebuie să-şi mai găsească loc decât la boieri, nu în 
partidul liberal”86. Bineînţeles, după moartea lui Ion C. 
Brătianu, va reveni la liberali şi va fi ministru. 

Alexandru C. Catargiu era un ofiţer în rezervă care trăia 
din agitația politică, din care a reuşit până la urmă să-şi 
facă o carieră. Alexandru Em. Lahovary era mai cunoscut 
după ce participase la încoronarea ţarului Alexandru al III- 
lea şi mai apoi recomandase prefectului Capitalei 
încadrarea în Poliţie a spionului rus Leonte Constantinescu. 
C. G. Costaforu era un ziarist cu vederi de stânga, publicat 
mai ales de Adevărul şi Dimineaţa. Emmanuel Pache-Pro- 
topopescu era şi el un fost dizident din Partidul 
Conservator, membru fondator al PNL, apoi disident liberal 
revenit în Partidul Conservator, în ciuda faimei datorate 
activităţii sale de primar, a fost un politician obscur. Nicolae 
Filipescu avea anvergură culturală şi politică, dar 
caracterul său impulsiv i-a redus mult din valoare. 

Problema tuturor acestor complotişti este că niciunul 
dintre ei nu poate fi, logic, autorul planului minuţios şi 
metodic pus în aplicare în timpul răscoalei din 1888. Datele 
arată că organizarea răsturnării lui lon C. Brătianu a 
presupus o diversiune bine gândită şi eficientă, o pregătire 


logistică importantă şi o antrenare de forţe în teren pe care 
numai o structură cu mare experienţă revoluţionară sau o 
structură militară le putea pune în funcţiune, în România de 
atunci, forţă revoluţionară avea doar PNL - şi ipoteza 
trebuie scoasă din calcul —, iar scenarii pe baza unor 
planuri militare putea pune în aplicare doar Rusia. 

Pentru a înţelege exact implicarea Rusiei, va trebui să 
revenim la situaţia internaţională. Cea mai bună sinteză se 
găseşte în memoriile lui Titu Maiorescu: „Unirea 
revoluţionară a Rumeliei cu Bulgaria (6 septembrie 1885), 
războiul între Serbia şi Bulgaria (2-16 noiembrie 1885), 
terminat prin pacea de la Bucureşti din 19 februarie 1886, 
înstrăinarea Bulgariei de Rusia, detronarea principelui 
Aleksander Battenberg la 9 august 1886, agitările 
ministrului Rusiei din Bucureşti, Hitrovo, în urma cărora 
mulţi agenţi ai poliţiei ruseşti, ascunşi sub înfăţişarea de 
iconari, jugănari eto., trec în Bulgaria şi caută să se 
încuibeze şi în România; atentatul, ajutat de ei, în contra 
prefectului Mantov din Rusciuk (19 martie 18687); intenţia 
regenței Stambulov - Karavelov - Mutkurov de a ajunge la 
unirea personală a Bulgariei cu România sub regele Carol; 
urcarea principelui Ferdinand de Coburg pe tronul 
Bulgariei (25 iunie 1887) şi aţâţările ruseşti în contra lui; 
toate aceste evenimente reclamă cea mai încordată atenţie 
a guvernului român”87. Aşa cum am arătat, Germania lui 
Bismarck se mişca în acel moment în Vest pentru blocarea 
oricărei reveniri a Franţei în jocul european. 

Pentru ca Rusia să aibă un coridor liber spre Bulgaria şi să 
poată exploata eficient infiltrările ei în politica românească, 
avea nevoie de o altă soluţie la guvernare decât pe liberali 
şi pe lon C. Brătianu. După ultima tentativă de asasinat, 
petrecută în seara de 4 septembrie 1886, iniţiatorii ruşi ori 
au ajuns la concluzia că patriotul de la Florica este protejat 
de o forţă mâi presus de oameni, ori au înţeles că uciderea 
lui le-ar crea mult mai multe probleme. Glonţul tras din 
spate de un anume Stoica Alexandrescu l-a rănit pe 


Brătianu în braţ. Foarte repede, Brătianu a avut informaţii 
că instigatorii atentatului au fost Alexandru Catargi şi 
ministrul Rusiei la Bucureşti, Hitrovo. Intr-o convorbire cu 
Ion Antonescu din 28 decembrie 1940, Sabina Cantacuzino 
va confirma această informaţie88. Şi de aceasta dată 
Bucureştii au ieşit imediat în stradă, afluind spre locuinţa 
victimei, pentru ca în seara următoare să se organizeze o 
manifestaţie cu torţe. Primul ministru a fost nevoit să iasă 
din casă şi să potolească mulţimea, oprind astfel ca legația 
Rusiei la Bucureşti să fie incendiată pentru a patra oară 
într-un deceniu! Fie şi numai această ultimă informaţie este 
suficientă pentru a se constitui în argument forte. 
Alexandru A. Beldiman, în calitatea sa de diplomat de 
carieră şi de expert în problemele Balcanilor, ne-a lăsat o 
descriere competentă a metodologiei ruseşti de implicare în 
politica zonei: „Numele ţarului şi al Sfintei Rusii trebuia 
fireşte să aibă un răsunet mare printre bulgari, care prin 
limbă şi prin tradiţie sunt mai apropiaţi de influenţa 
rusească decât sătenii noştri români. Apoi, să nu se uite că 
acţiunea panslavistă a stat continuu în contact direct cu 
această parte slavă a populaţiunei noastre şi că din ea a 
recrutat şi recrutează mereu pe numeroşii emisari, 
întrebuinţaţi pentru a agita masele populare din ţările 
balcanice. Aceste mase, în starea de cultură în care se află, 
nu se mişcă prin mijloace de propagandă politică propriu- 
zisă, prin ziare, scrieri, întruniri, alegeri etc. Nu, pentru a 
înrâuri asupra acestor mase trebuie nişte agitatori luaţi 
chiar din sânul poporului, care să vorbească graiul lui, să 
exploateze nevoile lui, să ştie a se adresa şi la închipuirea 
lui superstiţioasă, în care ţarul şi Sfânta Rusie trebuie să 
stea neclintit ca o întrupare a Dumnezeirei pe pământ. Aici 
stă măestria propagandei pansâaviste care îşi urmăreşte 
neîncetat scopurile, propagandă tare prin tradiţiuni 
seculare, tare prin imensele mijloace de acţiune de care 
dispune. Cine nu îşi dă seama de această vastă şi 
permanentă uneltire, nesocoteşte un factor de căpetenie în 


mersul evenimentelor orientale şi nu va pricepe nici poziţia 
atât de periculoasă, dar în acelaşi timp foarte însemnată, ce 
România ocupă în mijlocul acestor evenimente, nici politica 
care ne este prescrisă de interesele noastre vitale, de 
datoria imperioasă ce avem de a apăra neîncetat, în contra 
sforţărilor uriaşe ale panslavismului, existenţa şi viitorul 
statului nostru”89. Această declaraţie - care ar trebui poate 
să fie inscripționată pe o placă la intrarea în Ministerul 
Afacerilor Externe ale României - denunţă încă din 1889 
întregul plan de transformare a ţării noastre în satelit 
politic, lucru înfăptuit abia în 1944, după ce i s-au opus cu 
un curaj nebun Ion C. Brătianu, lonel I. C. Brătianu, 
Gheorghe 'Tătărescu şi lon Antonescu. 

Cazul iconarilor din 1888 este important şi pentru 
înţelegerea altor fenomene legate de transformarea 
propagandistică a principiilor naţionaliste în acuză la 
adresa politicilor naţionale ale lui Ionel I. C. Brătianu, care 
s-a confruntat cu problema comitagiilor bulgari - bande 
neregulate de bulgari-macedoneni —, ce îndeplineau la 
începutul secolului al XX-lea aceleaşi misiuni pentru Rusia. 
Mişcarea iconarilor a fost identificată de timpuriu ca 
acţiune de propagandă panslavistă. În raportul special al lui 
Alexandru A. Beldiman se dădeau informaţii amănunțite. 
Iconarii erau agenţi de propagandă care mergeau din casă 
în casă şi ofereau litografii pe carton, tip tablou, format 
mare: 43 pe 57 cm şi format mic: 31 pe 42 cm., în culori cu 
„tendinţa de a cultiva, până la un punct oarecare, simţul 
primitiv al frumosului care este în popor, precum şi 
pornirea firească a omului de a-şi împodobi locuinţa”. Erau 
fabricate la Moscova. Oferite la preţuri modeste (40 şi 20 
de bani), mult sub valoarea lor, aceste reproduceri 
invadaseră casele românilor cu imagini slave şi, mai ales, 
ţariste: „împăratul, împărăteasa Rusiei şi familia imperială, 
sub toate înfăţişările: eată subiectul principal al tablourilor. 
Ţarul şi țarina în momentul încoronării; ţarul şi țarina la 
masă; ţarul şi țarina în troică, trasă de trei cai albi; ţarul şi 


țarina cu principele moştenitor; ţarul şi țarina cu toţi copiii 
lor; ţarul şi țarina cu întreaga familie imperială! Nu mai 
vorbesc de portretul fiecăruia în parte, în diferite variaţiuni. 
Apoi toţi impăraţii Rusiei din familia Romanov. Scene din 
viaţa lui Petru cel Mare şi a altor eroi naţionali. Scene din 
legende populare slave, din viaţa sfinţilor slavi. Icoane 
bisericeşti slave în mare număr etc.”90 Prezentarea acestor 
tablouri ţăranilor români eră însoţită de un ritual menit să 
dea valoare sporită semnificației lor şi să producă 
sentimentul de respect divinatoriu fată de ţarul Rusiei. 
Ţăranii români le puneau pe perete, alături de icoane şi se 
închinau la ele. 

O altă categorie de agenţi ruşi, identificată de organele 
româneşti de informaţii, erau socialiştii. De fapt, era vorba 
de agenţi ai poliţiei secrete ţariste care circulau prin sate 
sub acoperirea de narodnici, folosind obiceiurile din Rusia 
ale acestora, adaptate însă la situaţia satelor noastre. 
Acoperirea era aproape perfectă, pentru că ei se ocupau cu 
explicarea drepturilor cetăţeneşti, speculând deficienţele 
statului-agresor român, îndemnându-i pe ţărani la 
rezistenţă împotriva autorităţilor abuzive sau învăţându-i 
cum să scrie o petiție, un protest, o scrisoare. Faptul că 
această activitate se desfăşura gratis, în timp ce ţăranii 
plăteau tot felul de taxe, a avut efect asupra credibilităţii 
agitatorilor. Totodată, ei descriau viaţa ţăranilor ruşi în 
culori trandafirii, minţindu-i pe români că în Rusia 
obligaţiile agricole sunt mult mai mici, că fiecare sătean are 
pământ, că primesc grâu şi porumb de la stat. Pe acest fond 
a reuşit diversiunea cu aşa-zisul document al lui Cuza. Cu 
toate că generic, poporanismul se trage din narodnicism 
(narod în rusă înseamnă popor), curentul lansat de 
Constantin Stere în 1893 a fost mult mai complex, vizând 
raportul între mica burghezie rurală şi industrială şi marea 
proprietate, pe care o considera inadecvată României, fiind 
astfel destul de departe de ceea ce urmăreau agenţii ruşi 
prin satele româneşti. Totuşi, atât activitatea agenţilor, cât 


şi propaganda poporanistă au constituit o parte a 
imaginarului popular din care s-a declanşat şi Marea 
Răscoală din 1907. 

Asupra implicării Opoziţiei Unite în răscoala din 1888, o 
distincţie este necesară. Grupul radical care a acţionat în 
înţelegere cu consulatul Rusiei la Bucureşti nu a avut o 
aprobare din partea liderilor politici conservatori sau 
liberali moderați (Mihail Kogâlniceanu), motiv pentru care 
şi aceştia au fost surprinşi de evenimente. Noul prim- 
ministru Theodor Rosetti, „om cult din familie boierească şi 
cumnat de fost domn”, nu a fost implicat şi, în consecinţă, a 
căutat să înăbuşe răscoala cât mai repede. La 6 /18 aprilie 
1888, ministrul de Justiţie Alexandru Marghiloman trimitea 
Circulara nr. 3462, care conţinea şi următoarele ordine: 
„Să fiţi cu deosebire fără cruţare pentru pretinşii socialişti, 
apărători de comandă ai drepturilor ţăranilor, care îi 
îndeamnă la revendicaţiuni Şi, pe urmă, dosesc îndată ce se 
turbură lucrurile. Nu uitaţi că una din formele agitaţiunei 
este şi petiţionarea către guvern. Aceşti agenţi se fac că 
întocmesc plângeri, aduna pe ţărani, le şoptesc răscoala, şi 
apoi se fac nevăzuţi cu petiţii cu tot, astfel că guvernul 
central nici cunoştinţă nu are de tânguiri care pot fi 
legitime”91. Pentru a evita un scandal diplomatic, guvernul 
român, care arestase un număr însemnat de agenţi ruşi, s-a 
ferit să facă publicitate cazului, preferind să expulzeze 
discret în Rusia 63 de agitatori. 

În sfârşit, răscoala n-ar fi fost posibilă dacă nu se declanşa 
pe un fond real de nemulţumire. Cel puţin în cazul răscoalei 
din 1888, spre a o deosebi de cea din 1907, evoluţia 
proprietăţii private şi a stării sociale a ţăranilor surprinde o 
majoritate cu stare şi o minoritate sărăcită sau pur şi simplu 
săracă cu duhul. Singura lucrare mai cunoscută care s-a 
ocupat de subiectul nostru în perioada comunistă, nu a 
putut ocoli această realitate: „Fenomenul, specific perioadei 
de dinainte a răscoalei din 1888, marchează tendinţa 
înavuţirii crescânde a unor categorii sociale de la sate, în 


special a ţăranilor cu pământ mai mult şi a negustorilor, 
care, neputând trata cu moşierii cumpărarea de pământ, 
căci aceştia îl vindeau la preţuri ridicate, s-au îndreptat 
spre ţăranii cu situaţie mai precară. Dată fiind 
constrângerea economică la care erau supuşi prin lipsa 
mijloacelor materiale şi băneşti, aceştia îşi vindeau loturile 
primite prin reforma agrară la preţuri mici sau le 
ipotecau”92. Observaţia autorului este de fapt un reflex în 
limbă de lemn al procesului de selecţie „naturală” care se 
desfăşura în sate după reformele agrare, proces care-i 
împărțea pe ţărani în săraci, mijlocaşi şi înstăriți. Pe fondul 
stabilităţii politice şi al creşterii economice, statul adopta o 
poziţie care ar putea fi ilustrată printr-un silogism 
ultraliberal: democraţia înseamnă legi - noi v-am dat legi - 
acum descurcaţi-vă! Abia în 1907 se vă dovedi că societatea 
nu era pregătită pentru retragerea statului din economie, 
în 1888 decalajele de stare dintre ţăranii dintr-un sat nu 
erau aşa da mari, pericolul de criză fiind îndepărtat de 
reforma făcută după Războiul de Independenţă, şi totuşi 
ţăranii săraci au atacat proprietatea consătenilor avuţi. 
Rolul principal la instigarea conflictului dintre ţărani l-a 
avut propaganda socialistă. Ea era aceea care punea 
problema egalizării, a urii împotriva celui avut, a singurei 
soluţii care-i dădea celui fără speranţă încă o şansă: 
revoluţia marxistă. Rezultatul propagandei nocive împotriva 
proprietăţii s-a văzut mai întâi în răscoala din 1888 şi apoi 
în Marea Răscoală din 1907: principalele preocupări ale 
răsculaților au fost distrugerea proprietăţii şi jaful. Procesul 
de sărăcire a unei minorităţi a satelor a fost mereu 
prezentat ca o consecinţă a conflictelor de clasă, ca şi cum 
guvernanţii, regele, mogşierii porniseră un război dement 
împotriva propriilor lor ţăranilor nevoiaşi. Niciodată nu se 
spune că într-un sat există întotdeauna oameni loviți de o 
nenorocire, moşteniri fărâmiţate şi neproductive, indivizi 
incapabili, leneşi şi beţivi. Ei vor cere mereu de la stat sa li 
se mai dea pâmânt, pentru că practic nu au alt mijloc de a-l 


redobândi. De aceea, abordarea subiectului în perioada 
dictaturii comuniste are un patent inconfundabil: „Clasa 
muncitoare şi conducătorii ei revoluționari au văzut în 
ţarânime o importantă forţă revoluţionară capabilă, alături 
şi sub conducerea proletariatului, să dea lovituri puternice, 
decisive orânduirii burgheze”93. 

Concluzii. 

Evenimentele agitate ale celor trei ani importanţi din 
istoria României (1886, 1887 şi 1888) sunt legate de 
activitatea secretă în slujba tentativei României şi Bulgariei 
de a se desprinde decisiv din sfera de influenţă a Rusiei, în 
acest program, cele două state, înfrăţite şi prin prietenia 
dintre Carol 1 şi Alexandru de Battenberg, au fost puternic 
sprijinite de Germania, Austria şi Anglia. Franţa a fost de 
partea Rusiei, simptom al pierderii influenţei sale 
tradiţionale în ţara noastră. Avem obligaţia de a înscrie în 
Istoria României anul 1886 în care a fost pregătită în 
detaliu unirea României cu Bulgaria sub sceptrul lui Carol 1, 
în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar. 
Românii urmau să ocupe principalele ministere de forţă, 
întreaga presă bulgară, mari personalităţi culturale şi 
politice din ţara vecină, numeroşi cetăţeni de la sudul 
Dunării au pledat entuziast pentru această unire, care ar fi 
rupt ireparabil coloana vertebrală a influenţei ruseşti în 
Balcani. Existenţa unui astfel de stat tampon, un stat mare, 
care ar fi controlat tot malul estic al Marii Negre, 
formațiunile statale iugoslave şi conservarea Greciei în 
sfera de influenţă occidentală, ar fi împiedicat probabil 
declanşarea primului război mondial. Pentru a nu exista 
dubii asupra acestei perspective, să încercăm o 
reconstituire a cronologiei unor evenimente legate între ele 
prin aceeaşi problematică geopolitică din Balcani: 

1. Mişcarea de independenţă a prinţului Alexandru de 
Battenberg şi orientarea sa politică spre Occident, în 
special spre Anglia, duce la slăbirea controlului rusesc în 
Bulgaria, între 1885 şi 1887, o serie de înalţi funcţionari şi 


militari ruşi este îndepărtată sau gonită din poziţiile de 
control politic şi administrativ pe cere le deţineau, ca 
extensie abuzivă a protocoalelor Congresului de la Berlin. 

2. În iunie 1886, Alexandru de Battenberg îi propune lui 
Carol I unirea Bulgariei cu România într-o federaţie cu 
guverne separate, dar cu comandă militară unică în caz de 
război. 

3. La 9 august 1886, din ordinul Rusiei, ofiţerii instructori 
ruşi reuşesc să pună în mişcare regimentul de infanterie de 
la Kiustendil şi împreună cu elevii şcolii de cădeţi din Sofia 
încercuiesc palatul prinţului de Battenberg. La fel ca la 
Bucureşti, în 11 februarie 1866, trei ofiţeri pătrund în 
dormitorul prinţului şi îl silesc să abdice sub ameninţarea 
armelor. Este dus împreună cu o mică suită la Reni, în 
Basarabia. 

4. O săptămână mai ţârziu, preşedintele Parlamentului 
bulgar, Ştefan Stambulov declanşază o contralovitură de 
stat, înlătură guvernul filorus şi îl cheamă pe Alexandru de 
Battenberg înapoi. 

5. Eliberat sub presiunea Angliei, prinţul soseşte în 17 
august la Bucureşti, unde, mai mult ostentativ decât oficial, 
este întâmpinat de primul ministru, de membrii ai 
guvernului şi i se face o manifestare de mare simpatie. 

6. La 4 septembrie 1886 are loc atentatul asupra lui Ion C. 
Brătianu. Familia primului-ministru şi prietenii politici 
apropiaţi consideră atentatul - credem noi, pe bună 
dreptate - ca fiind de inspiraţie rusească; cert este că toate 
atentatele asupra lui Brătianu s-au întâmplat la scurt timp 
după ce acesta a produs Rusiei mari prejudicii 
internaţionale. 

7. A doua zi, la 5 septembrie, Brătianu reuşeşte să 
împiedice de vastarea legaţiei Rusiei din Bucureşti; 
mulţimea furioasă atacă şi devastează redacţiile ziarelor 
considerate agenturi ruseşti; la redacţia ziarului Epoca, 
redactorul Constantin Bacalbaşa este agresat şi acuzat cu 
următoarele cuvinte: „Eşti un spion rus! Eşti o canalie 


vândută străinului! Într-o ţară liberă, unde puteţi vorbi şi 
scrie tot ce vă trece prin cap, unde libertatea deplină 
domneşte, recurgeţi la asasinate, la cuţit! Sunteţi mizerabili 
vânduți străinului!”. 

8. În noiembrie 1886, Rusia rupe relaţiile diplomatice cu 
Bulgaria; ele nu vor fi reluate decât după 10 ani, în 1896! 

9. Între octombrie 1886 şi mai 1886, regentul Bulgariei, 
Ştefan Stambulov poartă tratative metodice cu guvernul 
român la Ruse, Giurgiu şi Bucureşti, pentru unirea 
confederativă a Bulgariei cu România sub sceptrul lui Carol 
I, de data asta cu guvern unic. 

10. În martie 1887, omul de legătură între guvernele 
României şi Bulgariei, Mantov, prefectul de Rusciuk, este 
ţinta unui atentat a doi bulgari filoruşi, dovediţi de serviciul 
secret român ca fiind în legătură cu legația Rusiei la 
Bucureşti. 

11. Zamfir C. Arbore, cunoscutul luptător basarabean, 
reuşeşte să penetreze informativ legația Rusiei la Bucureşti 
şi, prin intermediul unor agenţi basarabeni şi ruşi, intră în 
posesia corespondenţei secrete a ministrului Rusiei în 
România, Mihail Al. Hitrovo, cu Moscova; într-un serial de 
articole din ziarul Telegraful, Arbore demască activitatea de 
spionaj a Rusiei pe teritoriul României, cu nume, adrese, 
sume încasate95; în baza acestor revelații, Marile Puteri 
cer explicaţii pe cale diplomatică Rusiei, care dezminte, dar 
influenţa sa în Balcani este în pragul prăbuşirii catastrofale. 

12. La 10 /22 iunie 1887, Rusia notifică României 
ameninţarea cu ruperea legăturilor diplomatice; Carol 1] 
cunoştea deja instrucţiunile primite de la Moscova de 
Hitrovo pentru procedura de rupere a relaţiilor diplomatice 
din corespondenţa secretă capturată; este interesant că 
Rusia înţelegea să-şi păstreze legăturile în România prin 
intermediul Franţei, singura aliată împotriva scoaterii sale 
din Balcani. 

13. După consultarea Germaniei şi Austriei, care fuseseră 
avizate că Rusia va interveni militar în România şi Bulgaria, 


Carol | îi comunică ţarului Rusiei la 15 iunie 1887 că nu va 
accepta coroana monarhiei dualiste româno-bulgare fără 
acordul său; cum acest lucru era imposibil, iar Marile Puteri 
nu doreau un nou război european în problema orientala, 
proiectul unirii cade. 

14. La 25 iunie /7 iulie 1887, Ferdinand de Coburg-Saxa 
este ales prinţ al Bulgariei, ca soluţie de rezolvare a crizei, 
găsită însă tot de puterile germanice. 

15. În noiembrie 1887, cu prelungire în ianuarie 1888, 
izbucneşte pe neaşteptate la Bucureşti un scandal de 
corupţie la Ministerul de Război, legat de materialele 
importate şi folosite la sistemul de fortificaţii al României; 
un oarecare căpitan Dimancea se trezeşte peste noapte în 
posesia unor documente compromiţătoare pentru o serie de 
ofiţeri corupți din Armată; ele sunt date imediat publicităţii, 
declanşând scandalul; câţiva politicieni ai Opoziţiei unite, 
aflaţi în contact cu legația rusă, cer guvernului publicarea 
documentelor Ministerului de Război; conştient de jocul la 
care este supus, Ion C. Brătianu refuză să dezvăluie secrete 
de stat de importanţă strategică. 

16. În ziua de 25 aprilie /7 mai 1888 are loc un atentat 
asupra regelui Carol I. Sergentul din garda comunala Preda 
Fântânaru, fost deţinut pentru crimă, „a venit până la 
hotelul Metropol, unde a coborât din trăsură. Era îmbrăcat 
într-un elegant costum țărănesc din Olt. Avea o puşcă 
Lefaucheux calibrul 20. La percheziţie s-au mai găsit un 
revolver, un stilet şi un box american. După ce a coborât din 
trăsură, s-a postat în faţa magazinului Nacu Mincovici - 
ceaprăzăria militară pe vremuri - şi a aşteptat; când a văzut 
pe rege în cabinetul său de lucru, a tras 2 focuri în 
fereastră”97. Carol a scăpat nevătămat. Conform versiunii 
lui Constantin Bacalbaşa, Fântânaru şi-a motivat atentatul 
că regale „este cauza tuturor suferințelor ţăranilor”. La 
anchetă, el a declarat: „Neamţu a pus ca să împugşte pe 
ţărani, iar eu am voit să omor pe neamţu”. 


Analiza evenimentelor atât de importante, despre care 
manualele noastre de istorie nu spun nimic, ne conduce 
direct la concluzii întâlnite şi în alte situaţii asemănătoare. 
Rusia a fost implicată intens în viaţa politică din România, 
cel puţin începând cu Tudor Vladimirescu, încercând pe de 
o parte să constituie pe teritoriul nostru o bază de acţiune 
pentru tot sud-estul european, iar pe de altă parte sa 
atragă statul în sfera ei de influenţă. Legătura sa cu diferiţi 
colaboratori români s-a construit pe două axe: una folosea 
nemulţumirile opozanților politici pentru a le crea 
sentimentul că au un sprijin în Rusia; a doua specula 
naivitatea şi prostia acestora în scopurile de dominație ale 
Rusiei. De aceea, dincolo de numeroasele dovezi ale 
colaborării între grupul radical român şi agentura rusească 
- depozite, locuri de întâlnire, sprijin material şi financiar 
—, menite a-l răsturna pe Ion C. Brătianu, dezvoltarea spre 
Dunăre a răscoalei, demonstrează că Rusia îşi urmărea 
propriul scop de destabilizare a României, conjugată cu 
destabilizarea Bulgariei. Trădători s-au găsit mereu printre 
români, dar o dată cu venirea la putere a lui Ionel 1. C. 
Brătianu, care le va face ruşilor cele mai cumplite necazuri, 
şi o dată cu întărirea instituţiilor statului, posibilitatea de a 
influenţa politica României s-a redus la câţiva spioni - e 
adevărat, bine plasați —, la presa de stânga, la minoritarii 
comunizaţi şi la caraghiosul Partid Comunist din România. 

Secretul intensificării agresiunilor Rusiei în România se 
află în decizia regelui şi a guvernului liberal condus de Ion 
C. Brătianu de a bloca accesul vecinului de la Răsărit în 
Balcani. Pentru aceasta, în cursul anului 1887 au fost 
definitivate planurile construirii liniei fortificate Focşani- 
Nămoloasa şi ale Fortului Jilava, în ianuarie 1888, au fost 
declanşate primele lucrări ale liniei fortificate din Moldova 
de sub munte, construcţie strategică cu scop clar că lumina 
zilei: împiedicarea trecerii trupelor ruseşti spre Bulgaria şi 
Grecia. Carol 1 şi Ion C. Brătianu sunt autorii acestei 
iniţiative, convenite cu Germania, Austria şi Anglia. Ea avea 


rolul de a anula câştigul strategic obţinut de Rusia prin 
prevederile Protocolului nr. 12 din 22 iunie /4 iulie 1878 din 
Congresul de la Berlin, care la articolul 2 aveau următorul 
conţinut: „Fortificațiile ridicate de-a lungul fluviului, de la 
Porţile de Fier până la Gurile Dunării, vor fi dărâmăte şi nu 
se vor mai putea ridica altele”. Dacă prima parte a 
articolului putea fi interpretată ca o acţiune legitimă de 
împiedicare a unei eventuale rezistenţe pe Dunăre a 
Turciei, partea a doua - „şi nu se vor putea ridica altele” - 
viza dreptul României sau al Bulgariei, devenite între timp 
independente, de a construi obstacole în calea unei acţiuni 
militare ruseşti în sud, spre Marea Mediterană. România, ca 
stat independent şi suveran, a decis să construiască 
obstacolul pe teritoriul său inalienabil, sub protecţia unor 
Mari Puteri occidentale. 

lată, aşadar, cele mai puternice motive pentru implicarea 
Rusiei în instigarea şi declanşarea răscoalelor din România. 
Acţiunea diplomatică nu a reuşit, atentatele nu au reuşit, 
sistemul de corespondentă secretă al legaţiei de la 
Bucureşti s-a prăbuşit, Bulgaria a rupt violent tutela. 

Deşi convinşi că răscoala din 1888 a fost mai degrabă o 
provocare rusească, oamenii politici români nu au ignorat 
totuşi fondul problemei, aşa cum s-a acreditat de către 
propaganda comunistă. Măsurile repetate în cascadă, dar 
incomplete, au încercat să „cârpească” fondul problemei 
ţărăneşti, speculat de această diversiune, şi au amânat 
nepermis de mult rezolvarea ei definitivă, faptă pe care o 
vor plăti din greu în 1907. Uşurinţa cu care au fost 
manipulaţi ţăranii români în faţa unor lozinci absolut 
stupide, a fost marele semnal de alarmă. Sensibilitatea la 
promisiuni era consecinţa situaţiei materiale grave în care 
se aflau şi a incapacității statului modern de a rezolva 
problemele lor imediate. 

La moartea lui lon C. Brătianu. 

Conform mărturiilor vremii, în ziua de vineri, 3 mai 1891, 
România a fost zguduită de un cutremur de pământ. A 


urmat o înrăutăţire rapidă a vremii, cu furtună şi un val de 
frig. Oricât ar părea de romantică această prezentare, 
dezlănţuirea elementelor a corespuns cu intrarea lui Ion C. 
Brătianu în agonie. La ora 11.00 extremităţile corpului său 
au început să se răcească. La ora 15.05, inima celui care a 
fost părintele României moderne încetează să mai bată. A 
murit înconjurat de fiii săi, de prieteni şi duşmani 
vremelnici. Toţi cei prezenţi au relatat aceeaşi 
particularitate a morţii: Brătianu a murit surâzând. 
Duminică, 4 mai 1891, regele Carol [, asistat de prinții de 
sânge Ferdinand şi Wilhelm, sărută mâna singurului bărbat 
de stat mai puternic decât el, plânge lângă patul lui de 
suferinţă şi cere o şuviţă de păr. Pe tot cuprinsul ei 
neîntregit, România se cufundă în doliu. Se încheia astfel 
secolul renaşterii naţionale a românilor. Dacă râmânem 
fideli teoriei lui Mihail Manoilescu asupra saltului care a 
comprimat evoluţia României, atunci putem accepta că 
secolul românilor a avut doar 70 de ani, de la Tudor la 
Brătianu, exact cât vârsta acestui om remarcabil. 

Ion C. Brătianu a fost toată viaţa sa un naţionalist, dar un 
naţionalist atât de profund, încât şi-a putut permite să fie pe 
rând şi de Stingă şi de Dreapta, închis într-o închisoare 
franceză pentru complicitate la un atentat la viaţa 
împăratului Napoleon al III-lea, Brătianu devine exponentul 
ideilor napoleoniene în România. Rusofob şi aprig duşman 
al imperiului de la răsărit, el se înţelege cu ruşii pentru 
obţinerea independenţei ţării lui, prin colaborarea în 
război. Conştient de slăbiciunile instituţiilor introduse de 
Cuza printr-o lovitură de stat, Brătianu a dat el însuşi 
lovituri de stat, a organizat revoluţii şi le-a zdrobit pe cele 
pregătite de adversari când el se afla la putere. Mult timp 
un republican militant, el a devenit la maturitate cel mai 
înverşunat apărător al monarhiei. Toate aceste oscilaţii 
aparente sunt, de fapt, expresia într-un om a evoluţiei ţării 
noastre de la experimentul revoluţionar paşoptist la 
națiunea liberală şi democratică. Ele conţin paradoxal şi o 


constantă: patriotismul inteligent şi raţional. Cel mai 
important doctrinar al naţionalismului românesc modern şi 
autor al celei mai cumplite cărţi despre statul român, Aurel 
C. Popovici, scria în 1910: „Politica normală, naţională, e 
singura fecundă pentru un popor. Ea lasă statului ceea ce îi 
trebuie statului şi dă poporului ceea ce îi trebuie lui, după 
loc, timp şi împrejurări. Nu după doctrine integrale”. Ceea 
ce pare meandră a fost doar compromisul necesar atingerii 
unui scop înalt. Scăpat prin miracol din cel de-al patrulea 
atentat - eşuat la moşia sa, Florica —, omul care a făcut 
prin politică ceea ce a făcut Avram lancu prin puterea 
armelor, a proiectat poporul român în stadiul de naţiune 
modernă şi i-a redat scopurile sale antice: libertatea şi 
nemurirea. 

A fost unul din puţinii oameni politici fără interese 
personale. Fiica lui, Sabina Cantacuzino, îl vedea astfel: 
„Omul acesta însă nu avea alt scop în viaţa lui decât a-şi 
servi ţara. Îşi fixase o ţintă din cea mai fragedă tinereţe, 
ţintă înaltă şi ideală la a cărei realizare totală nu a ajuns 
dânsul, dar i-a pregătit tărâmul şi pentru care nu şi-a cruțat 
viaţa, nici familia, nici averea. Când, exilat, lucra la unirea 
principatelor şi abolirea protectoratului rusesc, îşi vindea 
moşiile şi rupea logodna cu o femeie aleasă din iubire. Când 
hotări aducerea dinastiei străine, îşi părăsi soţia în 
momentul naşterii, cu un copil bolnav pe moarte şi mai 
vându o moşie. Acestea toate nu din indiferenţă sau cu un 
scop ambițios, dar cu inima sfâşiată şi chinuită de ideea de 
ceea ce se putea întâmpla acasă în lipsa lui. În timpul 
războiului neatâmării, duse singur toată povara luptei şi 
internă şi externă. Munca depusă zdruncinase sănătatea lui 
şubredă, avea amețeli, amorţeli în picioare, doctorii îi 
prescriseseră o odihnă grabnică, el însă cu tot sufletul 
încordat spre scopul propus, nu-şi ascultă trupul care 
protesta şi merse înainte, fără măcar a spune o vorbă soţiei 
lui ca să nu o îngrijoreze. Singurul semn vizibil al acestei 
tensiuni fu albirea părului în câteva luni”. Legenda, 


transmisă prin arta lui lon Pillat, a păstrat simbolic esenţa 
acestui fenomen biologic: Brătianu a albit într-o noapte, cea 
în care a decis intrarea în Războiul de Independenţă. Pe de 
altă parte, este cert că acest om atotputernic nu a profitat 
de influenţa sa imensă pentru a se îmbogăţi, în timp ce 
liberalismul şi capitalismul permiteau apariţia unor averi 
colosale în jurul lui, urmaşul moşnenilor din Subcarpaţii 
Getici a rămas un modest proprietar de pământ. lon C. 
Brătianu este un model şi astăzi, greu de egalat pentru că a 
trăit într-o epocă în care existenţa statului român depindea 
de negocierile şi înțelegerile Marilor Puteri, iar el a avut 
curajul să le înfrunte tocmai pe acestea. Va crea mari 
probleme Imperiului otoman, apoi celui țarist, pentru a 
săpa permanent la fundaţia Imperiului austriac, cu scopul 
de a-şi scoate românii lui de sub dominaţia străină. C. A. 
Rosetti îl admira: „Doi ani de zile, 1877 şi 1878, întreaga 
Europă s-a aplecat până la ridicol în faţa Rusiei şi 
Germaniei şi el singur le-a ţinut piept. Ela spus Rusiei: «Nu 
veţi intra în ţara noastră fără luptă, dacă nu veţi face o 
convenţiune cu noi». Şi aceasta, în vremea ce puterile se 
înjoseau, lăsând-o în voia ei. A reuşit să convingă națiunea şi 
pe Domn să ia parte la război atunci când nu erau nici 
parale, nici arme, nici intendenţă, nici drumuri, când nu 
găsea peste tot decât josnicie, şi în afară şi înlăuntru, în loc 
de demnitate şi dragoste de ţară”. Momentul declanşării 
ostilităţilor cu Imperiul otoman a fost descris de fiul său la o 
adunare electorală ţinută la Craiova la 21 ianuarie 1907: 
„Ne apropiarâm de lagăr şi comandantul ne rugă să nu se 
facă zgomot şi deci să luăm clopoţeii de la cai. Ofițerii 
alergară la tatăl meu şi-şi arătară toată indignarea adâncă 
ce simțeau de a fi în faţa duşmanului şi a nu-i putea 
răspunde. Atunci, tatăl meu zise: «Ca ministru de război, vă 
poruncesc ca la cea dintâi lovitură de tun a turcilor să 
răspundeţi cu zece de-ăle noastre». Ordinul pricinui 
bucuria cea mai mare în inimile nobile ale armatei noastre. 
Şi n-au întârziat a-l pune în lucrare. Abia intrasem în lagăr 


şi turcii, auzind clopoţeii noştri, pe care nu-i lepădasem, 
fireşte, şi înțelegând că a sosit în lagărul românesc vreo 
persoană însemnată, trimiseră o salvă de focuri de tun. Dar, 
de data asta, în loc de a tăcea, tunul românesc răspunse. La 
fiece lovitură de tun a turcilor, ale noastre răspundeau cu 
câte zece, împrăştiind groaza în duşmani”. Astfel a cunoscut 
botezul focului Ionel I. C. Brătianu, pe atunci în vârstă de 13 
ani. 

Cel pufin două mişcări extrem de abile ni-l descoperă ca 
om politic inteligent şi temerar. Când recunoaşterea 
independenţei României a fost condiţionată de Germania cu 
răscumpărarea acţiunilor afacerii Strousberg şi cu 
acordarea cetăţeniei valului de evrei imigrat ilegal, 
Brătianu a dat o lovitură financiară pe piaţa germană, 
naţionalizând căile ferate române, şi a acceptat 
naturalizarea evreilor prin Justiţie, unul câte unul. 

Naționalismul lui Ion C. Brătianu trebuie analizat în 
detaliu, înțelegând naționalismul acestui om politic 
determinant, se poate înţelege şi fenomenul naţionalist 
român, în primul rând, a fost epoca. Romulus Seişanu 
constata în celebra sa operă Principiul naționalităților: 
„Ideea de naţionalitate, ajutată de propagarea principiilor 
liberale născute din revoluţia franceză, pătrunsese în 
conştiinţa populaţiunilor europene care voiau să dispună 
după voinţă lor propria lor soartă”. Take lonescu a definit 
sentimentul naţionalist astfel: „Căci scopul final, scopul din 
toate sufletele, scopul din toate inimile a fost totdeauna 
acelaşi: unitatea naţională, nu numai culturală, dar şi 
politică, întregirea noastră, a tuturor, în graniţele în care 
ne-a pus Traian”. În condiţiile cvasiindividualizării stărilor 
sociale, pentru a pune în aplicare principiul naționalităților 
era nevoie în mod absolut de personalităţi. Statele naţionale 
sunt în primul rând creaţia personalităţilor, iar pentru 
români prima personalitate după Mihăi Viteazul, care a avut 
privilegiul proiectului întreg, precum şi calităţile succesului 
s-a numit lon C. Brătianu. Traseul lui, ce poate fi întâlnit la 


toţi marii eroi europeni şi americani ai acestei epoci, a 
pornit de la convingeri naţionaliste puternice, a generat 
pasiunea şi, uneori, fanatismul, pentru a sfârşi în 
responsabilitate politică deplină. Personalităţile fără ţară 
său care îşi renegau ţara au făcut acelaşi lucru, dar pentru 
internaţionalism. La ambele curente, naționalism şi 
internaţionalism, au apărut - pentru ca apoi să triumfe în 
Europa şi, respectiv, Asia - fenomenele extremiste, tipice 
oricărui curent central dominator. 

În al doilea rând, a fost educaţia. Naționalismul lui Ion C. 
Bră-tianu era moştenit. El ştia că provine dintr-o familie 
curată de români, legată definitiv de pământul natal şi, în 
consecinţă, purtătoare a problematicii poporului român. 
Mai ştia încă din copilărie că părinţii săi se îngroapă într-un 
loc sfânt al românilor, care este Biserica Domnească din 
Curtea de Argeş, unde se găseşte concentrată exponențial 
întreaga continuitate românească: cărămizi dintr-un castru 
roman, fragmente dinr-o construcţie paloecreştina fără 
fundaţie, fabulosul mormânţ al lui Vladislav I Vlaicu, al 
boierului Nan Udobă, al unor boieri şi preoţi, până la 
strămoşii Brătieni - Dincă, Elinca, Stanca şi Constantin. De 
altfel, spaţiul argeşean în centrul căruia s-ă născut Ion C. 
Brătianu era demult recunoscut drept sacru şi se exprima 
printr-o mitologie complexă: legendă lui Negru-Vodă (a 
descălecării) şi legenda Doamnei sale -această adevărată 
Lorelei a românilor —, legenda Meşterului Manole, a 
Mănăstirii Dintr-un Lemn, a hesihasmului din mănăstirile 
săpate în piatră, a Sfintei Părascheva, a haiducilor de codru 
(cu Radu Anghel, Ion C. Brâtianu s-a cunoscut), apoi prin 
locurile istorice Jidava (Schitu Goleşti), Curtea de Argeş, 
Câmpulung Muscel, Cetăţuiă lui Negru-Vodă (unde se află 
un alt exemplu de continuitate, de la Cavalerul trac la 
Brâncoveanu), Nămâeşti ş.a. Zona rămâne şi astăzi un 
centru istoric, şi străvechi şi modern, care ar putea fi extins 
cronologic între depozitul fosilier Marlauz de la Suslăneşti 
(datat: 30 de milioane de ani)98, la confluenţa râurilor 


Argeş şi Vâlsan (unde a fost localizată bătălia de la 
Rovine)99 şi până la Mausoleul de la Măteiaşu. Mărturiile 
provenite din familie atestă că Ion C. Brătianu obişnuia să 
urce vârful Chicioră din comuna Măţău, cel mai înalt deal 
din România (1117 în alt.), de unde în zilele senine se văd 
Carpaţii la nord şi Dunărea la sud. Toate aceste simboluri 
erau prezente în conştiinţa localnicilor din vechime şi nu 
pot fi interpretate ca aspecte ale,. Mitologiei” naţionaliste 
din perioada modernă. Săpăturile arheologice de la Curtea 
de Argeş, de la Câmpulung Muscel sau de la Cetăţuiă le-au 
confirmat pe deplin. Printr-o serie întreagă de gesturi şi 
simboluri, lon C. Brătianu se considera parte a acestei 
mitologii sau continuator al cronologiei istorice. 

EI a insuflat fiilor săi o educaţie adecvată acestei tradiţii, 
dar insistând ne problema transilvăneană, care în Argeş are 
şi componenta particulară a originii transcarpatice a 
muscelenilor. Oricât ar putea părea de ostentativ, familia 
Brătianu purta la Florica îmbrăcăminte de lână făcută de 
mână, iar capul familiei se îmbăia în frunze de nuc într-o 
cadă de lemn. 

Ultimul gest politic al lui Ion C. Brătianu a fost făcut cu 
câteva minute înainte să moară şi cu puţin timp înainte ca 
regele Carol I să intre în încăpere. Şi-a îndreptat privirile 
către prietenii săi politici şi le-a şoptit: „Să fiţi cu ochii pe 
rege, că prea l-am făcut măre!”. Brătianu nu trebuie 
idealizat. A vrut Puterea, a luptat pentru ea cu toate 
mijloacele, dar a ştiut şi să o folosească. 

Presa din întreaga Europă, precum şi din Statele Unite, a 
anunţat în chenar negru moartea acestui om. Dar cel mai 
frumos epitaf a fost imprimat de ziarul partidului său, 
Voința Naţională, în ziua de 10 mai, când se împlinea un 
sfert de secol de când Brătianu îl adusese pe Carol în 
România şi zece ani de când îl făcuse rege: „Bărbaţi şi 
femei, tineri şi bătrâni, peste 12 000 de suflete din toate 
straturile românilor, din toate unghiurile ţării - căci n-a fost 
judeţ care să nu fie reprezentat printr-o delegaţie de 


cetăţeni —, tot acest roi colosal îţi da impresia neamului 
românesc, mişcat de aceeaşi idee, mâhnit de acelaşi doliu, 
adus de aceeaşi admiraţiune, concentrat în aceeaşi durere, 
pătruns de aceeaşi convingere că a pierdut pe acela care va 
rămânea pururea ca cea mai genială incarnaţiune a 
românilor”. Cele peste o mie de coroane de flori depuse pe 
catafalcul lui, inclusiv cele din Transilvania şi Basarabia, 
valorau mai mult decât simbolul lor funebru şi de mare 
respect; era expresia unei solidarităţi din partea unei 
naţiuni care îşi afirmase identitatea şi independenţa sub 
conducerea lui. În acea zi a înmormântării, națiunea a fost 
strânsă în jurul său, reprezentanţii oficiali ai comunităţilor 
evreieşti, bulgare, turce, germane, poloneze însoţindu-l 
alături de mulţimea de români pe ultimul drum. 

Ca întotdeauna, în posteritatea unei astfel de personalităţi 
rămân anumite proiecte şi acte în desfăşurare care menţin 
vie acea personalitate. Au existat consecinţe evidente peste 
timp ale unor acţiuni ale lui Ion C. Brătianu. Una dintre ele 
este, fără îndoială, cariera politică a fiului său, Ionel I. C. 
Brătianu. Ea s-a putut desfăşură în anumite condiţii 
speciale, create de tatăl său. Una dintre ele a fost 
construită pe subiectul alegerii moştenitorului Tronului 
României. 

În momentul în care a devenit clar că nu vor mai exista alţi 
copii ai cuplului domnitor, după pierderea tragică a 
nefericitei prințese Măria, la vârsta de 4 ani, şi după cea 
fost la fel de clar că regina Elisabeta este traumatizată 
definitiv de această tragedie, Ion C. Bră-tianu a hotărât să 
se ocupe personal de asigurarea succesiunii la Tron. Cei doi 
nepoți ai regelui Carol, tinerii Ferdinand şi Wilhelm, au 
primit în Germania, ca profesor de română şi latină, pe 
Vasile Păun, care a îndeplinit pentru Brâtianu şi misiunea 
informativă de a studia caracterul celor doi prinți, 
obiceiurile, slăbiciunile. Păun îl informa sistematic asupra 
comportamentului celor doi prinți. Conform tradiţiei, pe 
care o confirmă discret şi Sabina Cantacuzino, Wilhelm era 


dotat cu un caracter puternic, cu aptitudini militare şi cu o 
doză suficientă de îndrăzneală în faţa femeilor, calităţi care 
îl calificau fără dificultate pentru Tron. Ferdinand era timid, 
retras, introvertit, şovăielnic şi destul de maleabil. Faptul că 
Ion C. Brătinau nu l-a ales pe Wilhelm - care oricum era 
fratele mai mare între cei doi! 

— A trezit numeroase suspiciuni în epocă. Desemnarea 
forţată a lui Ferdinand a dat naştere zvonului că Ion 
pregătea de fapt un rege slab pentru fiul sau, Ionel, care 
trebuia să fie adevăratul stăpân al ţării. Ştim astăzi că 
zvonul a fost confirmat de realitate. De altfel, din acel 
moment regina Elisabeta a rupt orice relaţie oficială cu Ion 
C. Brătianu, detestându-l până la sfârşitul vieţii. 

Ion C. Brătianu a reprezentat pragmatismul politic de 
mare dinamism. El nu a avut statura unui senior atins de 
genialitatea clarviziunii, dar a ştiut să rezolve problemele 
de zi cu zi ale ţării, în plan cultural şi aristocratic, el pare 
mic în comparaţie cu liderii politici conservatori, care 
teoretic şi practic reprezentau o alta clasă. Nu a excelat în 
oratorie, dar ştia cel mai bine să-şi pună ideile în practică. 

Întreaga desfăşurare a cursului istoriei nostre moderne 
demonstrează că introducerea forţată şi prematură a 
instituţiilor statului burghez au creat un decalaj între 
acesta şi societate. Decalajul este, din păcate, actual. Astăzi 
ne este uşor să constatăm erorile de construcţie, dar în 
faptul acelei ocazii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea 
era probabil imposibil de oprit la frontierele noastre un 
proces care bântuia întregul continent. S-a întâmplat ca 
momentul să aibă omul său: un mic boier muscelean 
fanatizat de dragostea pentru poporul său. lar Brâtianu nu 
a fost singur. L-au urmat pe această cale a idealului naţional 
şi naţionalist C. A. Rosetti, Nicolae şi Ştefan Golescu, 
Eugeniu Carada. Faptul că ei au grăbit un proces 
administrativ agresiv la adresa propriului popor nu mai 
rămâne ca important decât pentru istoriografie, în pragul 
secolului al XX-lea, era evident că trebuia gestionat acest 


stat, cu acele erori de construcţie, fără a mai căuta o altă 
cale, generatoare de alte suferinţe pentru popor. Din acest 
efort, în România primelor trei decenii din secolul al XX-lea 
s-a reuşit relativa echilibrare a raportului dintre societate şi 
stat astfel încât să dea aparenţa unei entităţi unitare, 
democratice şi prospere. Un singur aspect fundamental 
pentru întregirea acestui echilibru nu a fost rezolvat nici 
până astăzi: chestiunea ţărănească. 

Capitolul III MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907 

Violenţele în timpuri normale şi în timpuri de pace sunt 
însuşiri de slăbiciune. 

IONEL. 1. C. BRĂTIANU. 

Observațiile botanistului Robert Brown din anul 1827, 
făcute asupra unei picături de materie organică, de la care 
se trage conceptul de mişcare browniană, au fost aproape 
complet ignorate de contemporani. lată însă că „pe la anul 
1880, adică mai mult de 50 de ani mai târziu decât Brown, 
fizicianul francez Gouy a reluat studiul mişcării browniene. 
Ela arătat că trepidaţiile nu joacă nici un rol, deoarece 
mişcarea e aceeaşi ziua şi noaptea, în oraşe ca şi la ţară, în 
locurile cele mai liniştite... Şi atunci, Gouy a dat singura 
explicaţie posibilă: mişcarea browniană e efectul mişcării 
moleculelor”100. Aşa ar putea fi descrisă plastic veşnica şi 
neştiuta mişcare a ţăranilor români timp de un sfert de 
secol după lovitura de stat din 2 mai 1864, în adâncul 
problemelor sale zilnice legate de pământ. Oricât de mult 
reuşiseră guvernările faste ale acestei perioade să 
îmbunătăţească soarta ţăranilor români, momentul 
confruntării directe şi violente între țărănime şi capitalism 
nu putea să întârzie mai mult. Lansând încă de acum 
premisa acestui capitol, va trebui să constatăm că, în ciuda 
largei publicităţi făcute Marii Răscoale din 1907, ca rezultat 
al „exploatării nemiloase a ţăranilor de către moşierime”, 
izbucnirea ei era inevitabilă. 

Starea naţiunii la 1900 


De la 22 martie 1888 şi până la 3 octombrie 1895 s-a 
desfăşurat „Marea guvernare conservatoare”, cu alternanţe 
la putere între Theodor Rosetti, Lascâr Catargiu şi generalii 
Mânu şi loan Em. Flo-rescu. Deşi pe ansamblu a fost o 
administraţie benefică, ea a adus în lumină contradicţiile 
puternice dintre grupările junimistă şi veche-boierească, pe 
care regele Carol I, cu scopul de a prelungi guvernarea 
conservatoare, a încercat să le aplaneze prin moderaţia 
celor doi foşti generali deveniți oameni politici de Dreapta. 
Se manifesta o tendinţă - naturală - de preluare a 
curentului conservator de către junimişti, pe fondul 
îmbătrânirii biologice a vechilor boieri progresişti. Grupul 
junimist suferise o transformare subtilă prin implicarea în 
politica militantă şi prin tentativa de a domina structurile 
teritoriale ale Partidului Conservator. El nu mai păstra 
aproape nimic din ideologia fostei Junimea, care, aşa cum 
ne arată cel mai important memorialist al său, George Panu, 
se dovedise sterilă politic: „Acea doctrină era, cum am mai 
spus, conservatoare îngustă, înăbuşitoare de aspirații, fără 
orizont, fără circulaţie de aer liber, doctrină bazată pe 
observaţii de fapt scurte, pe deducţii fără privire largă, pe 
un fel de pesimism încăpățânat. Asemenea doctrini politice 
nu pot reuşi, mai ales în publicul cel mare; opiniei publice 
nu-i trebuieşte raționamente subtile, nici preziceri 
descurajatoare, îi trebuie un ideal oarecare, îi trebuie o 
parte de optimism, îi trebuie formule, care chiar dacă nu se 
pot demonstra se pot pricepe, pot încălzi sufletele şi 
doctrina Junime! N-avea niciuna din aceste însuşiri”101. 
Scrise Ia furie, din poziţia de adversar politic, aceste 
rânduri aveau doza lor de adevăr pentru descrierea unui 
trecut al grupării junimiste - anii 18721875. 

Trei decenii de activitate politică dăduseră grupului 
junimist o altă dimensiune, cea a implicării în problematica 
naţiunii, inclusiv în cea ţărănească. Pe timpul guvernării 
conservatoare s-a elaborat o legislaţie complexă, menită să 
modernizeze statul şi acoperind domenii esenţiale, cum ar fi 


cele bancare, industriale, de exploatare a solului - Partidul 
Conservator este acela care a introdus legislaţia de 
protecţie socială a minerilor! —, domeniile vamale, 
comerciale şi ale regimului proprietăţii, arendei, învoielilor 
agricole. A urmat o alternanță cu perioade scurte de 
guvernare între liberali şi conservatori: 1895 - 1899 
(liberalii), 1899 - 1901 (conservatorii), şi, pe fondul 
declanşării unei crize financiare acute, o revenire a 
liberalilor între 1901 şi 1904. În momentul izbucnirii 
răscoalei, la putere se afla de trei ani guvernul condus de 
George Gr. Cantacuzino, poreclit Nabab ui datorită averii 
sale colosale. Perioada corespunde Şi cu afirmarea 
personalităţii politice a lui Tache lonescu, orator strălucit şi 
politician abil, poreclit în ţară Guriţă de aur şi în străinătate 
Le grand Europeen, ca urmare a activităţii sale 
internaţionale strălucite. Simţind că în Partidul Naţional 
Liberal - unde dominau un Ionel I. C. Brătianu, un Spiru 
Haret şi un Vasile Lascăr —, personalitatea sa puternică va 
fi nevoită să aştepte la rând, Take lonescu a ales terenul mai 
slab din Partidul Conservator, de unde, odată cu atacul 
zdrobitor declanşat pentru şefia partidului dat de Petre P 
Carp în 1907, a hotărât în sfârşit să-şi facă un partid 
propriu. Răscoala l-a surprins în funcţia cheie de ministru 
de Finanţe şi de lider neoficial al unei majorităţi 
parlamentare foarte incomode pentru ambele partide 
istorice. 

Tot în această perioadă, omul din umbră al liberalilor, 
Eugeniu Carada, ducea la îndeplinire testamentul politic al 
lui Ion C. Bră-tianu, organizând cea mai puternică structură 
politico-financiară şi de informaţii secrete din istoria 
României, numită generic Oculta. Forţa ei stătea tocmai în 
combinarea armonică şi eficientă a acţiunii politice, cu 
lovitura financiară şi cu activităţile informative, amintind de 
specia francmasoneriei oculte, de unde i-a venit şi numele, 
fără a fi însă o lojă propriu-zisă. Această structură era 
complet atipică dezvoltării vieţii publice româneşti, fiind 


constituită cu principii mai degrabă germanice, serioase, 
discrete, lucrative, intolerante. Unul din cei mai înverşunaţi 
rusofobi - în 1867, când mulţi politicieni români visau, el 
publica La propagande russe en Orient —, Eugen Carada 
urmărea trei scopuri precise: unirea Transilvaniei, 
distrugerea influenţei ruseşti în România şi conducerea 
statului de către Ionel I. C. Bră-tianu102. Acest om extrem 
de periculos pentru oricine, dotat cu o inteligenţă 
speculativă ieşită din comun şi cu legături internaţionale 
influente, deşi a fost ales deputat aproape în toate 
campaniile electorale din 1869 şi până în 1910, a refuzat 
mandatele, cedând locul său în Parlament unor colegi de 
partid. Ignorat de istoriografia noastră - pentru că nu s-a 
manifestat public şi a rămas mereu foarte discret —, dar 
trecut de francezi în Larousse, Carada avea o putere 
incontestabilă în Partidul Naţional Liberal. Un singur 
exemplu mi se pare edificator: când, la 12 decembrie 1903, 
ministrul de interne Vasile Lascăr, unul din principalii 
fruntaşi ai partidului, a uitat să prezinte confidenţial lui 
Carada proiectul său de Lege comunală, înaintându-l oficial 
Parlamentului, şeful Ocultei a spus: „Nu-i rămâne decât să 
plece”. A două zi, spre stupefacţia generală, ministrul Vasile 
Lascăr nu măi funcţiona. Nimeni nu a putut înţelege cum 
era posibil ca ministrul care abia a înaintat o lege 
Parlamentului să-şi blocheze activitatea înainte ca cineva 
din presă sau din opoziţie să o critice. Nici măcar primul 
ministru D. A. Sturdza, care a refuzat să-i primească 
demisia, în faţa acestei atitudini, primul ministru şi 
preşedinte al PNL se trezeşte cu demisia în lanţ a 
miniştrilor, a vicepreşedinţilor partidului, a preşedintelui 
Adunării Deputaţilor, apoi a tuturor parlamentarilor liberali, 
„în aceste condiţii, la 21 decembrie 1903 /3 ianuarie 1904, 
D. A. Sturdza, înțelegând că nu mai are nici o şansă, a 
depus mandatul guvernului, iar regele Carol I a încredinţat 
formarea noului cabinet Partidului Conservator”103. Aşa 
ceva, ca un gest nepoliticos faţă de Eugeniu Carada din 


partea unui ministru să determine pierderea guvernării în 
favoarea Opoziţiei, nu se mai văzuse în România. Dedicat cu 
un straniu devotament ideii grandioase de transformare a 
României în Mare Putere prin cucerirea tuturor teritoriilor 
locuite de români (inclusiv a Voivodinei), prin dominaţia 
militară, religioasă şi dinastica a întregii Peninsule 
Balcanice, Carada este acela care a condus din umbră 
proiectul unirii româno-bulgare: „O delegaţie trimisă de 
Stambuloff la Bucureşti s-a întâlnit cu Eugeniu Carada şi i-a 
propus formarea unei uniuni româno-bulgare, în care 
României i se rezerva dreptul exclusiv să aibă ministerele 
de Război şi Externe, iar regele Carol I avea să poarte şi 
coroana Bulgariei. Stambuloff aştepta un singur cuvânt de 
la Carada, pentru a proclama pe Carol I suveran al 
Bulgariei. Regele, care se găsea la Sinaia, înclina să admită 
propunerea”. Tot Carada se află la originea planurilor de 
transformare a Patriarhiei Române în centru spiritual al 
regiunii, inclusiv cu preluarea unor atribuţii ale Patriarhiei 
de la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu mutarea 
Bizanțului în România (Bizanţ după Bizanţ), precum şi a 
planului de înrudire a familiei domnitoare din ţara noastră 
cu suveranii balcanici, fenomen menit să controleze politic 
întreaga regiune. Aceste planuri se vor regăsi în politica lui 
Ionel I. C. Brătianu, mai mult sau mai puţin transparente. 
Eugeniu Carada a complotat, a organizat acţiuni 
diversioniste, a finanţat activităţi naţionaliste, a corupt şi a 
eliminat adversari politici, făcând gol în jurul lui Ionel 1. C. 
Brătianu. Socialistul Constantin Bacalbaşa, duşman 
declarat, îl vedea astfel pe Eugeniu Carada: Acest om a 
rămas până la sfârşitul zilelor sale revoluţionar sectar din 
vechea şcoală care a dat pe carbonari şi pe francmasoni. O 
fire originală, n-a iubit fastul şi zgomotul în jurul persoanei 
sale şi, cu toate acestea, către sfârşitul guvernării liberale 
de 12 ani, n-a fost om mai atacat şi mai mult acuzat de toate 
relele ce se petreceau în ţară. Eugeniu Carada a fost un caz 
unic în politică”105. Intrigat de refuzurile repetate de a-l 


întâlni, regele Carol hotăreşte să-i facă el o vizită la Banca 
Naţională, pe care liberalul o conducea cu mână de fier, şi 
într-o zi a anului 1890 suveranul soseşte neanunţat în 
clădire. Carada iese pe o uşă laterală secretă şi nu se 
întoarce decât seara, când primeşte un raport detaliat al 
vizitei regelui. După ce ani la rând a jucat rolul lui Moş 
Crăciun pentru generaţiile de copii ai familiei Brătianu, 
această senzaţională personalitate contractează o răceală 
în timpul sărbătorilor creştine de la trecerea în anul 1910 şi 
moare la 74 de ani în ziua de 12 februarie, în clipa în care 
cortegiul funerar care îl ducea pe ultimul drum a trecut 
prin Piaţa Palatului, regele a poruncit oprirea ceremoniei, a 
scos întreaga gardă a palatului în piaţă şi i-a dat personal 
onorul. 

La 1900, în contrast cu imaginea rece şi rezervată cu care 
a ieşit din scena vieţii, regele Carol 1 se implica exagerat de 
mult în politica ţării, mai ales în activitatea partidelor, 
începutul de secol al XX-lea îl găsea pe suveran într-o 
poziţie politică evident favorabilă conservatorilor, luptând 
alături de liderii acestora pentru o unificare a curentului de 
Dreapta. Carol face şi desface acum guverne prin 
intermediul unor lungi convorbiri cu oamenii politici favoriţi 
- Marghiloman, Maiorescu şi Carp —, în aşteptarea 
apariţiei unor personalităţi politice liberale puternice. 
Detesta Oculta, dar mai mult îi era frică de ea. Până la 
Războiul balcanic, regele va avea mai multe tentative de a 
abdica, dar situaţia complicată din sânul dinastiei, mai ales 
„Tiscul” ca ţara să fie condusă de regina Măria, îl va 
împiedica să-şi ducă planul la îndeplinire. Cu speranţa unei 
concentrări a forţelor politice în jurul a două partide 
puternice - asta presupunând unificări conservatoare şi, 
respectiv, liberale - şi în jurul a două personalităţi politice 
de anvergură - Petre P Carp şi lonel 1. C. Brătianu —, 
regele Carol I îi va declara lui Alexandru Marghiloman la 1 
ianuarie 1900: „Asupra politicii de viitor, temerea că s-a dus 


timpul lungilor ministere şi că el vă fi redus la guverne de 
unan”. 

Tot în această perioadă se produc evenimente importante 
în mişcarea socialistă din România. Ele au fost legate, în 
mod surprinzâtor, de evoluţiile din sânul Partidului Naţional 
Liberal, unde gruparea tinerilor de sub conducerea lui 
Ionel I. C. Brătianu începuse să se orienteze spre o variantă 
a doctrinei liberale, cunoscută şi astăzi sub denumirea de 
social-liberală. Preluarea acestei soluţii drept program ar 
putea părea astăzi o eroare strategică. Nu o dată a fost 
criticată ca o abatere de la filonul doctrinar autentic. Dar 
ceea ce se scapă din vedere în analiza aşa-numitei deviații 
de stingă este faptul că doctrina autentică de Dreapta are 
două componente, adică nu numai tradiţia, ci şi realismul. 
Cum înţelegea Ionel I. C. Brătianu social-liberalismul a fost 
dezvăluit public în ziua când a devenit preşedintele PNL: 
„Programul partidului nostru nu se schimbă cu oamenii, 
programul partidului se schimbă cu necesităţile societăţii. 
Pentru că partidul nostru nu este un instrument artificial 
creat pentru a servi individualităţile, el este un organ 
izvorât din nevoile mari ale statului şi ale neamului. Şi 
opera lui, de la aceste nevoi se inspiră”. Exemplul 
încercărilor eşuate ale diferitelor guverne conservatoare, 
dominate de diferitele sale fracțiuni, de a pune în aplicare 
doctrina liberală clasică arăta, la fel ca în cazul 
experienţelor lui Edison, tot atâtea căi pe care nu trebuia 
mers. În al doilea rând, deşi a fost amintită de multă ori ca o 
acţiune bine gândiţă şi dirijată, racolarea în PNL a liderilor 
intelectuali ai mişcării socialiste, între care Constantin 
Stere era un vârf, a dezamorsat perspectiva acesteia de a 
deveni o forţă în România. Faptele dovedesc o legătură 
între această manevră politică şi distrugerea Partidului 
Social-Democrat al Muncitorilor din România, care s-a 
produs sub guvernare liberală. Ca urmare a unor 
interpelări parlamentare insistente din partea 
conservatorilor şi a unei campanii de presă dirijate pentru a 


produce impresia declanşării unor răscoale violente în 
ianuarie 1899, ministrul de Interne Mihail Pherekide trece 
la reprimarea mişcării socialiste din ţară, atacând fără 
menajamente cluburile înfiinţate în sate. Mai mulţi lideri 
sunt arestaţi - mai cunoscut este cazul Ficşinescu- 
Banghereanu —, judecaţi şi închişi. Declaraţia lui Pherekide 
nu lasă loc de echivoc: „Se poate până la un punct tolera 
doctrinele abstracte, dar când ele intră în domeniul 
faptelor, noi avem dreptul să examinăm dacă aceste fapte 
nu sunt de natură a tulbura instituţiile şi liniştea noastră”. 

Atât în momentul luării acestor măsuri, cât şi mai târziu în 
opera unor autori cu vederi de Stingă, această acţiune a 
fost prezentată ca o înscenare. Ceea ce a şi fost. Critica 
acestei represiuni la adresa mişcării socialiste ridică însă un 
mare semn de întrebare atunci când analizăm termenii 
expulzărilor care au urmat. Au fost expulzați din România 
880 de membri ai PSDMR, din care un mare număr de 
lideri. Problema este că această expulzare s-a făcut exclusiv 
pentru cetâfeni străini. Aşadar, atunci când este criticată 
acţiunea dură a guvernului liberal, va trebui să se explice şi 
cât de normal era ca nişte cetăţeni străini să ducă activitate 
marxistă pe teritoriu României, să organizeze cluburi 
socialiste la sate şi să înfiinţeze şi un partid politici. 

O altă personalitate care a dominat epoca a fost Spiru 
Haret. Savant recunoscut, el este autorul tezei de doctorat 
susţinută în ianuarie 1878 la Sorbona cu tema 
Surlinvariabilite des grandes axes des orbites planetaires, 
opera care a revoluţionat matematica şi astronomia109. 
Cea de-a doua operă fundamentală apărută la Paris a fost 
Mecanique sociale în care savantul român punea bazele 
ştiinţei politice: „Necunoaşterea legilor care stăpânesc 
lumea socială e una din cauzele care face adeseori ca însăşi 
oamenii iluştri de stat să fie conduşi mai mult de noroc şi de 
neprevăzut decât de ştiinţa lor proprie. Şi aşa se explică 
cum politica nu este de cele mai multe ori decât un ţesut de 
expediente, de fineţe diplomatice, de mici intrigi, de mici 


infamii - care nu sunt totdeauna aşa de mici - în loc să fie 
ceea ce ar trebui să fie: o ştinţă foarte grea, dar întemeiată 
pe temelii sigure şi solide”110. Ca ministru al Instrucțiunii 
Publice în guvernele lui D. A. Sturdza (31 martie 1897 - 11 
aprilie 1999; 14 februarie 190122 decembrie 1904; 12 
martie 1907 - 29 decembrie 1910) el deschide calea 
învăţământului modern în ţara noastră. De fapt, şi această 
constatare este minoră; ceea ce a făcut Spiru Haret a fost o 
evoluţie rapidă de la învăţământ la educaţie naţională, 
lăsând urme adinei în sistemul educaţional din România 
până astăzi. Ministru în mijlocul unei naţiuni răvăşite de 
înapoiere şi analfabetism, el a introdus trei principii: 

1. Comunicarea. Spiru Haret a declanşat o corespondenţa 
directă cu agenţii educaţionali ai neamului - profesori, 
învăţători, preoţi, primari, notari, avocaţi —, „pentru că el, 
ca nimeni altul, «a avut ideea şi, mai mult decât atât, a avut 
îndemnul inimii, să răspundă personal oricărui învăţător (şi 
nu numai învăţătorilor) care i se adresa direct». Şi 
răspundea cu domnule învăţător şi iscălea cu al dumitale 
devotat. E lesne de înţeles ce simţea învățătorul căruia i se 
adresa astfel, îi dădea impresia clară că e un om util 
societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar 
ştiau că-i pot scrie, că e cineva în lumea înaltă de acolo de la 
Bucureşti care se interesa şi de ei, de munca lor”111. 
Efectul acestui fenomen al comunicării a construit un 
schelet solid instituţionalizării învăţâmântului modern, 
dându-i şi un cap, care vă fi pentru următorii 50 de ani 
Ministerul Educaţiei Naţionale. 

2. Practica. „Pentru a da învăţătorilor o pregătire mai 
adecvată, Hâret reorganizează şcolile normale. Introduce în 
cadrul lor lucrările practice, agricole (învățătorul sa fie 
sătean el însuşi şi prin urmare sa păstreze iubirea 
pământului şi deprinderea de a-l lucra). Examenul de 
capacitate este reorganizat, înlăţurându-se probele pur 
teoretice, care constatau doar cantitatea brută de 
cunoştinţe pe care le poseda candidatul, în locul lor s-au 


introdus probe practice”112. Orientarea pentru 
pragmatism a fost o cale directă spre instituirea unui alt 
limbaj decât cel al limbii, cunoscut fiind că în perioada de 
formare a limbii române literare au existat numeroase 
încercări, experimente şi teorii care ratau pe rând 
dezvoltarea armonică a limbii culte din cea populară 
românească. Am avut şansa ca o personalitate de excepţie, 
Mihai Eminescu, să ne dea limba română modernă prin 
vehicolul poeziei, ceea ce face din ea una din cele mai 
plastice forme de exprimare cunoscute pe pământ. Practica 
a adus intelectualul lângă ţăran şi, prin schimbul reciproc 
de experienţă, a iniţiat o legătură acolo unde se prefigura o 
prăpastie. Solidaritatea învăţătorilor cu ţăranii va crea însă 
mari probleme statului în primii ani ai secolului. 

3. Condiţia educatorului. Spiru Haret a imaginat un sistem 
de sprijin financiar şi material din partea statului, astfel 
încât educatorilor să li se asigure condiţii de viaţă decente, 
locuinţa, gospodărie, accesul la mijloace de transport, 
pentru a obţine stabilitatea cadrelor, mai ales la ţară. 
Iniţiativele sale pentru dezvoltarea Casei Şcoalelor şi a 
Casei de Credit a Şcoalelor au fost primite cu entuziasm de 
corpul politic, dar au întârziat nepermis de mult să fie puse 
în practică. În 1918, aflat în refugiu la Iaşi, Vintilă Brătianu 
avea să constate cu durere că medicii, profesorii, 
judecătorii, militarii repartizaţi la ţară se considerau exilați, 
lipsiţi de noroc, lipsiţi de orice perspectivă. Nici reformele 
sale îndrăzneţe nu au putut înfrânge această mentalitate, 
care a fost transferată imediat după Marea Unire şi asupra 
teritoriului Basarabiei, unde funcţionarii se considerau 
trimişi în „Afganistanul român”. 

Fenomenul generat de Spiru Haret a fost important 
inclusiv pentru condiţiile în care s-a produs Răscoala din 
1907. Trebuie spus că marele savant şi membru al PNL era 
conştient şi propaga mereu cu onestitate ideea că numai un 
regim liberal putea pune în aplicare reformele sale 
educaţionale. Pe cât de adevărat era acest lucru, pe atât de 


bine se potrivea această credinţă cu activitatea politică a 
colegilor săi de partid. Cu cât creştea influenţa 
învățătorului, a preotului, a medicului în rândul ţăranilor, cu 
atât aceştia deveneau mai interesanţi ca agenţi electorali. 
Practic, credibilitatea oferită de aceşti adevăraţi luminători 
ai satelor se transfera mesajelor lor electorale. Dacă la 
haretism adăugăm activitatea insidioasă şi mereu 
speculativă a socialiştilor printre ţărani vom constata că în 
zona satelor se constituia, odată cu ridicarea nivelului de 
instrucţie, şi un mediu extrem de permeabil manipulării. 
Radu Rosetti, unul dintre analiştii importanţi ai „Chestiunei 
ţărăneşti”, avea să constate: „Şcolile se înmulţise aţâţ la sat, 
cât şi la oraşe; ele deversau aproape în fiecare an asupra 
comunelor rurale ca notari, perceptori, ajutori de 
subprefect! Şi secretari de subprefectură, un număr mare 
de oameni cu învăţătura rudimentară şi absolut fără 
creştere. Recrutarea învăţătorilor era foarte grea; se luau, 
pentru a învăţa copiii, băieţi care mântuise sau chiar nu 
mântuise încă cursurile unei şcoli rurale, calfe de negustori 
şi chiar slugi boereşti cu o ştiinţă foarte elementară de 
carte. Seminarele, la rândul lor, trimiteau în sate câte un 
preot care absolvise cursul lor mai prost, câteodată pe un 
fost subofițer sau un fost notar, care intrase în tagma 
preoțească pentru că credea câ-i va aduce mai bun folos 
decât altă meserie. Toata această lume era de obicei rău 
văzută de proprietar şi de arendaş şi tratată cu un dispreţ 
nemascat. Ea se răzbună, propagând printre ţărani idei 
egalitare şi de împotrivire la abuzurile stăpâneşti”113. 
Acest simptom tipic statului bugetar, în care cetăţeanul îşi 
propune ca scop al vieţii publice active ocuparea unei 
funcţii, cât de mici, dar plătite de stat şi, de aceea, sigure, 
va conta în răscoală şi va pune întregul corp politic 
românesc la grea încercare, mesajele sale nefiind crezute 
aşa cum erau cele ale agitatorilor locali. 

Chestiunea ţărănească. 


Până astăzi, cei iniţiaţi deopotrivă în istoria şi literatura 
română au văzut în poezia Noi vrem pâmânt! Publicata în 
numărul 3 al revistei Vatra din 1894, un gest premonitor. 
George Coşbuc identifica atunci cu precizie principala 
revendicare a ţărănimii române, cu toate că problema 
pământului şi a proprietăţii şale în această perioadă era 
mult mai complexă, o reformă agrară, în sensul unei noi 
împroprietăriri, fiind un subiect depăşit. Altfel spus, a da 
pământ ţăranilor la începutul secolului al XX-lea, nu mai era 
atât de simplu cum făcuse Alexandru loan Cuza în 1864, 
printr-o lovitură de stat, şi nu rezolva problema. 

A rămâne însă la terminologia cu care ne-am obişnuit până 
acum în privinţa Marii Răscoale din 1907, este soluţia cea 
mai comodă. Putem deschide un manual sau o carte de 
popularizare a istoriei şi vom întâlni acelaşi limbaj: 
„exploatarea nemiloasă a ţăranilor”, „sărăcia fără margini”, 
„botniţe”, „hamuri”, „înăbuşirea sânge-roasă”, „unsprezece 
mii de morţi”, „Armata a tras cu tunurile” şi, bineînţeles, 
„conştiinţa de clasă a ţărănimii române”. Cine se 
mulţumeşte cu această descriere a tragediei poate să 
ignore următoarele pagini, fiindcă astfel nu va înţelege 
niciodată cum a izbucnit această răscoală ca o mişcare 
antisemită în satul Flămânzi, cum s-a sfârşit după câteva 
zile şi cum a reizbucnit apoi simultan, prin miracol 
telegrafic, în aproape toată ţara, cum s-a declanşat ea în 
anul cu cea mai mare producţie agricolă şi cum s-a făcut că 
în numeroase locuri ţăranii s-au înarmat şi şi-au apărat 
satele împotriva răsculaților, ca să nu mai punem la 
socoteală apărarea de către ţărani a moşiilor unor mari 
moşieri, cum a fost cazul domeniilor „celui mai mare 
exploatator” Petre P Carp! 

Cercetarea făcută în epocă de C. G. Creangă - citat drept 
sursa credibilă de toţi istoricii răscoalei - ne arată că în 
1907, la o suprafaţă arabilă de 7 826 196 ha, ţăranii aveau 
în stăpânire 4015 648 ha (ceea ce înseamnă că ţăranii 
deţineau 51 din terenul arabil al /arz /!) şi că existau 1 563 


de proprietăţi latifundiare mai mari de 500 ha şi 2 608 
proprietăţi între 100 şi 500 ha. Restul se afla în 
proprietatea statului sau în Domeniile Coroanei (130 000 
ha)114. Cum se explică faptul că majoritatea terenului 
arabil al ţării se afla la ţărani? Deoarece niciunul din 
guverne, fie liberal, fie conservator, nu avusese curajul să 
atace frontal problema proprietăţii funciare, alegând soluţia 
revoluţiei agrare - adică luarea pământului de la moşier şi 
predarea lui gratis la ţăran —, s-a găsit un mecanism al 
paşilor mărunți, prin care cea mai mare parte a terenurilor 
statului sa fie vândută ţăranilor. Aşadar, în afară de 
împroprietăririle făcute sub Cuza şi după Războiul de 
Independenţă, ţăranul a avut posibilitatea să cumpere 
pământ de la stat în condiţii avantajoase. Petre P Carp a 
arătat în Parlament că „până în 1892 fuseseră vândute 
ţăranilor 193 de moşii, că lucrările pentru vânzârea altor 
300 de moşii erau în plină desfăşurare şi că, după calculele 
lui, în următorii doi ani şi jumătate aveau să rămână 
nevândute doar două sute de moşii din cele 975 aparţinând 
statului”115. Pentru a facilita accesul ţăranilor la obţinerea 
pământului, Parlamentul a aprobat înfiinţarea Casei Rurale, 
subiect în jurul căruia au avut loc dezbateri aprinse. Pe 
fond, Casa Rurală trebuia să cumpere moşiile particularilor 
puse în vânzare şi să le vândă la ţărani în rate. Spiru Haret 
a identificat corect un defect al acestui procedeu: „Statul 
devenea procurator de moşii pentru ţărani, ceea ce ar fi 
întărit încă credinţa lor că statul poate, şi e dator, să 
cumpere moşii ori de unde vor fi şi oricum ar fi, ca să li se 
dea lor”116, în aceeaşi temă, conservatorii cereau 
înfiinţarea unei bănci agricole, care să fie o măsură liberală 
clasică, astfel încât ţăranul să nu se obişnuiască cu ideea că 
statul îi dă, ci că se poate adresa unei instituţii cu care să 
intre într-un parteneriat de tip capitalist, avantajos pentru 
ambele părţi. La începutul secolului al XX-lea funcționau 
toate aceste forme de sprijjn financiar. Cum se explică 


totuşi starea proastă a ţăranilor invocată drept cauză a 
Marii Răscoale din 1907? 

Pentru a da totuşi un prim răspuns vom apela exact la 
Spiru Haret, care scria în 1905: „[ăranii cer mereu 
pământ. Ei socotesc că dacă li se va da pământ cât de mult, 
toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat, sau e 
adevărat numai în parte. Dovadă este că cei care au fost 
împroprietăriți la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. 
Pământurile date la 1864 şi la 1879 s-au fracţionat peste 
măsură prin moştenire; altele s-au arendat pe nimic la 
cămătari, pe câte 10 şi 15 ani; iar cei care au pământul 
întreg, încă se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată 
din el tot folosul ce se cuvine”117. Adevărul este că în 
agricultura României se produseseră modificări 
substanţiale în ultimele patru decenii, schimbări ce 
intenționau să ţină pasul cu dezvoltarea generală - politică, 
economică, socială şi culturală - a ţării, corespunzătoare 
evoluţiei statului modern prin cele trei etape ale 
capitalismului: comercial, industrial şi financiar. De la 
început, din momentul în care s-a pus în aplicare programul 
legislativ destinat agriculturii, s-a constatat un conflict de 
interese şi de poziţii dramatic între instrumentele moderne 
ale capitalismului şi ţăranul român. Situaţia nu se datora 
atât unei înapoieri sau unui conservatorism tipic ţăranului 
român, ci faptului că saltul politic făcut de România în 
numai câteva decenii a putut schimba statutul intern şi 
internaţional al ţării, regimul, legislaţia, stările naţiunii, a 
putut şlefui limba şi reînvia istoria naţională, dar nu a putut 
transforma ţăranul într-un capitalist. Conform Şcolii 
sociologice germane, chiar Agricultura însăşi, ca ramură de 
bază a economiei, nu va putea fi niciodată pe deplin 
integrată capitalismului, idee care a fost exploatată de 
bolşevism, atât pentru succesul său într-o ţară agrară 
înapoiată, cât şi în uşurinţa cu care s-a adaptat mai repede 
decât alte sectoare la regimul comunist. Virgil Madgearu a 
enunțat premisa succesului capitalismului în România: 


„Liberarea pământului de toate sarcinile şi mărginirile 
folosinţei, crearea dreptului de proprietate privată, de o 
parte, şi liberarea deplină a muncitorului, prin despărţirea 
lui de mijloacele de producţie, formează cele două forţe de 
distrugere a vechiului regim agrar şi pârghiile de rezistenţă 
ale noului regim capitalist”118, în Anglia, acest proces 
începuse cu trei secole în urmă, beneficiase de avantajul 
concentrării deciziei la nivelul monarhiei şi tocmai în secolul 
al XIX-lea fusese scos din criză de o nouă fază a expansiunii 
Imperiului Britanic. România nu a avut niciunul din toate 
aceste avantaje pentru a fi cumva pregătită să asimileze 
capitalismul; ea l-a adoptat din import şi s-a chinuit să-l 
pună în funcţiune cât mai repede, astfel încât să nu fie 
condamnată la înapoiere perpetuă. N-a reuşit. Mihail 
Manoilescu ne-a explicat de ce: „într-o epocă în care dicta 
marea proprietate rurală cu interesele ei şi în care marii 
agricultori deveneau din ce în ce mai întreprinzători 
capitalişti, conduşi exclusiv de ideea beneficiului, era foarte 
firesc ca atenţiunea statului şi a elitei naţionale să se 
îndrepte întâi spre perfecţionarea tehnică a transporturilor, 
după aceea a industriei şi a comerţului şi numai la urmă a 
agriculturii”. 

Acum se pune întrebarea: Era posibil şi altfel? 

A face mai întâi reformă agrară şi după aceea reforma 
administraţiei, a statului, a fost intenţia lui Nicolae Bălcescu 
încă din 1848 şi mai apoi a lui Mihail Kogâlniceanu în 1864. 
Ca vizionari, proiectul lor era clar. Ca punere în practică, el 
se izbea de o realitate dură care ţinea partea 
conservatorilor. Dedesubturile ideologice ale asasinării lui 
Barbu Catargiu în 18662 se pot explica acum mai bine: cel 
dinţii prim-ministru al României încerca o reformă agrară 
de durată - după modelul anglo-saxon —, care să se 
desfăşoare odată cu modernizarea precaută, dar implacabil 
lentă, a statului, în timp ce radicalii forţau o revoluţie 
agrară. Din confruntarea celor două ideologii a rezultat o 
soluţie intermediară, a jumătăţii de măsură, care s-a 


dovedit a împrumuta durata mare de la conservatori şi 
impactul prea dur, făcut în salturi, de la liberalii-radicali. La 
1900 fusese creat deja cadrul juridic pentru dezvoltarea 
armonioasă a agriculturii. Considerând România o ţară 
capitalistă, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator 
voiau să-i dea toate legile liberale şi capitaliste, pentru a se 
alinia statelor dezvoltate, iar socialiştii căutau să profite de 
acest statut pentru a declanşa lupta de clasă, deoarece aşa 
decretase Karl Marx că trebuie să se întâmple atunci când 
se instalează capitalismul undeva, toate forţele politice 
enunțate ignorând un fapt esenţial: România nu era încă un 
stat capitalist. Inclusiv astăzi, când în lume se dezvoltă 
fenomenul postindustrial, România nu a atins încă stadiul 
capitalismului industrial. Recensământul din 1899 arăta că 
82 din populaţie locuia la ţară şi că ţara avea doar 71 de 
oraşe120. Aşadar, la români, trecerea de la feudalism la 
capitalism avea şi o componentă demografică, ceea ce l-a 
determinat tot pe Mihail Manoilescu să constate: „Avern 
aproape de două ori mai mulţi ţărani decât ne trebuie 
pentru o agricultură raţională, ca aceea care se practică în 
Germania sau în Danemarca. Circa şase milioane de ţărani 
prea mult!”121 Pentru a închide cercul analizei mai trebuie 
arătat că acest surplus de populaţie rurală trebuia să 
treacă de la starea de muncitor agricol la starea de 
muncitor urban, adică să se proletarizeze, să mărească 
populaţia oraşelor şi, implicit, să ducă la lărgirea lor 
teritorială şi la multiplicarea numărului centrelor urbane. 
Plecând de la sat pentru a munci la oraş, ţăranul român 
trebuia să găsească acolo o industrie. Or, ea nu exista. 
Oraşul era ocupat de formele capitalismului comercial, de 
incipienta capitalismului financiar (dominat încă de camătă) 
şi de predominanţa componentei etnice străine - de regulă, 
evreieşti - care a fost mereu acuzată că nu este urmărită de 
interese naţionale, ci doar de profit. 

În aceste condiţii, surplusul de populaţie rurală a 
contribuit la nerentabilitatea agriculturii, la ineficienta 


reformelor funciare şi a fost expus sărăcirii. Măsurile 
specifice acelui nivel la care apucase să ajungă agricultura 
românească au dat naştere unor fenomene unice în Europa, 
unul dintre ele fiind existenţa marilor trusturi arendăseşti. 
Două-trei familii de arendaşi controlau o suprafaţă atât de 
întinsă din teritoriul naţional, încât un ţăran care dorea, nu 
să muncească la oraş, ci să muncească pe bani mai mulţi în 
alt sat, descoperea că oriunde s-ar duce dă de acelaşi 
arendaş şi de acelaşi preţ al braţelor sale de muncă. Asta 
însemna că inclusiv mobilitatea forţei de muncă în interiorul 
agriculturii era paralizată. Practic, într-un asemenea mediu 
social - punctat de detalii pe care le vom analiza - o 
răscoală majoră era inevitabilă. 

Revenind acum la poezia lui George Coşbuc, vom constata 
că bancul pe care l-a spus Duiliu Zamfirescu pe seama ei - 
dacă asta este deviza ţărănimii, atunci o răscoală a 
ţesătorilor va avea lozinca Noi vrem bumbac —, eliberează 
versurile celebre de încărcătura lor politica şi le fixează 
perfect în locul lor geometric inatacabil: literatura, încă o 
dată - până la infinit —, „marele economist şi sociolog 
român”, cum l-a considerat întotdeauna mişcarea naţională 
creştină de Dreapta pe Mihai Eminescu, a fost mai aproape 
de realitate în poezia, împărat şi proletar: „Formele se 
schimbară, dar răul a rămas”. 

O serie de factori suplimentari, pragmatici, dar şi 
parazitari au înrăutățit situaţia: 


1. Problema trusturilor arendaşegşti. Doi autori care şi-au 
scris opera de pe poziţii marxiste au dominat bibliografia 
temei noastre în perioada comunistă: Constantin 
Dobrogeanu-Gherea şi Ştefan Zeletin. Niciunul dintre ei nu 
a fost un propagandist idiot; amândoi erau personalităţi 
inteligente şi convinse de adevărul operei lui Karl Marx, 
puse aşadar în slujba unui ideal aberant, în opera sa de 
câpătâi, Neoiobăgia, C. D. Gherea afirmă că „răscoalele la 
noi au ceva comun cu crizele economice din societatea 
capitalistă, explicate de Karl Marx; ele au aproape aceeaşi 
periodicitate, izbucnesc cam la distanţa de zece ani şi devin 
tot mai violente, cu tendinţa, însă, de a scurta această 
distanţă, pentru a deveni cu vremea mai liniştite, mai 
cronice”122. Considerând Capitalul lui Marx drept o operă 
etalon a întregii filosofii şi economii moderne, marxiştii au 
încercat încă din primele decenii ale secolului al XX-lea să 
raporteze orice fenomen socio-politic sau economic la 
această dogmă fixă, cu scopul de a realimenta constant 
ideea adevărurilor sale absolute, în 1910, când a publicat 
Gherea această carte, mai tot ce era intelectualitate a râs 
sau a tratat cu detaşare conţinutul său polemic. Era greu 
de crezut o teză a periodicităţii răscoalelor în România 
după modelul crizelor industriale din Occident, atât pentru 
comparaţia total neştiinţifică, cât şi pentru simplul fapt că 
România cunoscuse doar două răscoale majore, în 1888 şi 
în 1907, adică la un interval de aproape două decenii, în 
plus, cel puţin politicienii ştiau cine a provocat „răscoala” 
din 1888, iar la contraargumentul matematic al periodizării 
se mai adăuga şi o statistică simplă: În România se 
înregistrau răscoale locale aproape în fiecare an, mai 
agitate după un an bogat, şi se limitau la câteva sate sau 
comune dintr-o zonă unde apăreau conflicte cu efect asupra 
unei comunităţi de interese. Ele erau de cele mai multe ori 
înăbuşite prin forţa militară a unor subunități modeste 
numeric de jandarmi sau soldaţi, ca aspect material al 
statului-agresor. În aceste condiţii, în care fenomenul, 


cronicizării”, după cum se vede, a precedat episodul violent, 
şi nu invers, teoria marxistă a lui Dobrogeanu-Gherea 
sfârşeşte în ridicol. Ştefan Zeletin porneşte şi el de la nişte 
citate ale lui Marx pentru a ne asigura că „şi iarăşi la noi, ca 
peste tot, burghezia şi-a părăsit tovarăşul de îndată ce a 
izbutit a-l pune în mişcare împotriva vechii oligarhii 
funciare. Astfel s-a stabilit politica tradiţională a burgheziei 
noastre, de altfel ca a oricărei burghezii: de a lovi în 
boierime, făcând concesii ţărănimii în dauna marii 
proprietăţi; de a aţâţa masele săteşti împotriva marilor 
proprietari, spre a culege la urma roadele acestui 
conflict”123. Şi această teorie s-a dovedit complet falsă în 
cazul României. Ea însăşi a reprezentat mult timp o 
capcană pentru adepţii marxismului, întrucât li s-a ascuns 
faptul că Marx însuşi revenise asupra unor teorii ale sale şi 
în problema ţărănimii îşi schimbase poziţia. Şi cum altfel să 
fie decât caraghioasă această teorie pentru România, când 
revoluţia paşoptistă de la noi nu a mizat pe țărănime 
„impotriva vechii oligarhii funciare”, ci pe organizaţii de tip 
francmasonic compuse din orăşeni, cauzaşi devotați, când 
la noi răsturnările de domnitori şi guverne s-au făcut cu o 
mână de oameni, de regulă ofiţeri, iar reformele agrare s- 
au aplicat şi de burghezie şi de moşierime, mână în mână, 
pe fondul temelor problemei naţionale: Unirea şi Războiul 
de Independenţă! Cum să poţi accepta războiul dintre 
burghezie (liberali) şi moşierime (conservatori), când cele 
două partide ale lor introduseseră împreună în România, 
odată cu aducerea lui Carol I pe tron, sistemul democratic 
şi regimul parlamentar? Ce alt scop a avut „monstruoasa 
coaliţie”? Cum se explică atunci formula marxistă unitară 
de la noi - burghezo-mogşierime, dacă burghezia folosea 
țărănimea ca armă de luptă împotriva moşierimii? Dacă 
burghezia română a dorit vreodată să „culeagă la urmă 
roadele acestui conflict”, atunci această urmă a venit 
neaşteptat de repede, adică imediat ce liberalii au ajuns 
stabil la guvernare, lucru care s-a petrecut în 1876. Putem 


vorbi de burghezie înainte de acest an? Deşi au avut la 
dispoziţie 12 ani de guvernare, exploatarea rezultatului 
conflictului nu s-a arătat. Ba, din contra, liberalii şi 
conservatorii au cooperat pentru a rezolva problema 
agrară pe plan legislativ, aşa cum am arătat. Nu era exclus 
ca fenomenul să se producă după teorile lui Marx, dacă 
România, spre deosebire de majoritatea statelor 
occidentale, nu avea problema naţională la ordinea zilei. lar 
problema naţională la noi a fost o cauză care a blocat - dacă 
nu cumva chiar a înăbuşit - conflictul burghezie - 
moşierime. Pentru asta au luptat atât să aducă prinţ străin, 
să obţină suveranitatea, independenţa şi reîntregirea 
teritorială. 

Defectul major al teoriilor marxiste ale cuplului fantezist 
Gherea-Zeletin este că analiza lor pătrunde în orice cotlon 
al problemei ţărănimii române - de multe ori cu observaţii 
pertinente —, dar nu scoate un cuvinţel despre problema 
arendei şi, mai ales, a arendaşilor. Aici lucrurile sunt 
delicate. Instrumentul arendei, ca modalitate modernă de 
exploatare a terenului, a început să fie folosit pe scară largă 
în agricultura românească, atunci când s-a constatat că 
deținerea de pământ nu înseamnă obligatoriu şi că trebuie 
să-l cultivi tu. Ce nu se spune de regulă este că şi ţăranii cu 
suprafeţe relativ mici de pământ dădeau în arendă, dar 
arenda angajată de marii proprietari era mult mai vizibilă şi 
cu consecinţe mult mai largi, într-adevăr, exploatarea 
moşiilor în epoca trecerii din secolul al XIX-lea în secolul al 
XX-lea devenise mult mai rentabilă prin intermediul 
arendaşilor. Se mai producea un fenomen: o dată cu unirea 
ţării, cu pătrunderea solidă a capitalului occidental în ţară 
şi cu dezvoltarea oraşelor, boierii români (moşierii) au 
considerat că este normal să se mute la oraş, unde şi-au 
construit locuinţe permanente, parte a exploziei edilitare 
cunoscute de sfârşitul secolului al XIX-lea aici. La moşie se 
duceau în vacanţele parlamentare, în perioada recoltatului 
sau în vizită. Pentru o exploatare eficientă a proprietăţilor 


era nevoie de oameni cu experienţă, de specialişti, de buni 
organizatori şi economişti. Aceştia erau, de regulă, străini, 
iar în Moldova, mai ales, erau evrei. Evreii aveau experienţa 
zonelor agricole avansate din Imperiul austriac sau din 
Ucraina, erau obişnuiţi cu exploatările agricole mari şi, în 
plus, aduceau bani din Galiţia - sume mari, de care în 
România nu dispunea nimeni - sau din bănci. Virgil 
Madgearu ne dă o listă a primilor investitori şi bancheri: 
Sechiari Derussi, Michail Daniel, Halfon, Ghermani, fraţii 
Elias, Hillel Manoh şi lacob Marmorosch. În plus, trusturile 
evreieşti aduceau forţă de muncă din Bucovina, ca urmare 
a activităţii Biroului de plasare condus de N. Eidinger, spion 
aflat în slujba generalului Fischer, şeful jandarmeriei 
austriece cu sediul la Cernăuţi1 24. Fideli principiilor 
liberale tolerante, boierii români nu şi-au pus probleme 
etnice, mai ales că esenţa angajării acelor arendaşi evrei 
era eficienţa. Şi trebuie arătat aici că arendaşii evrei au 
reuşit să ridice substanţial valoarea proprietăţilor, să 
crească de câteva ori producţia şi să sporească spectaculos 
veniturile proprietarilor români. Creşterea economică a 
României din acei ani se datora şi muncii profesioniste a 
arendaşilor, în ciuda poziţiei lor fundamental critice, Mihai 
Eminescu, I. L. Caragiale sau Petre p. Carp au scris şi 
pagini de admiraţie pentru munca lor. 

Problema a apărut în clipa în care, scăpaţi de sub control, 
deveniți foarte bogaţi şi influenţi, câţiva arendaşi evrei au 
început să dea un caracter organizat şi etnic asocierii lor 
într-un trust arendăşesc, prin care controlau întregul climat 
agricol al Moldovei. Marii arendaşi se numeau Fischer, 
Guttman, Drukmann, Ztaler, Ghaţel şi Costiner. Câteva 
efecte secundare ale activităţii lor începuseră să 
depăşească vizibil limitele legii şi ale raporturilor 
contractuale cu marii proprietari români. Luarea în arendă 
se făcea pe suprafeţe tot mai întinse şi în interiorul unor 
familii. Aşa cum am arătat, natura familială şi de trust a 
marii arendaşii bloca orice alternativă pentru ţăranul 


nemulţumit de rezultatul muncii sale. Cercetarea cauzelor 
răscoalei a găsit probe că marii arendaşi evrei reuşiseră să 
controleze şi mecanismele băncilor de credit, blocând sau 
anulând posibilitatea unui ţăran sau a unui mic 
întreprinzător să acţioneze pe piaţa muncii agricole din 
zonă. Pe de altă parte, pentru a asigura eficienţa maximă a 
exploatării, arendaşii angajau salariaţi străini (de ţară sau 
de sat), a căror activitate elimina munca brută a ţăranilor. 
Dimensiunea exagerată a implicării arendaşului în toate 
aspectele producţiei agricole a făcut ca acesta să 
funcţioneze practic ca proprietar, relaţia contractuală cu 
ţăranii devenind bilaterală şi exclusivă, în condiţiile în care 
marele moşier român era mulţumit de sporirea permanentă 
a averii sale. Şi asta, pentru că realitatea nu trebuie 
ignorată nici o clipă: din punct de vedere economic şi 
financiar, metoda era un succes pentru proprietar; în anul 
1907 România se afla în plină dezvoltare economică şi în 
eră de supraproducţie agricolă. Este interesant să urmărim 
intervenţia din opoziţie a lui lonel I. C. Brătianu cu ocazia 
„Discuţiunei bugetului 19061907” pentru a afla că în 1907 
numai împrumutul statului pentru dezvoltarea judeţelor, 
adică banii pentru administraţia publică locală, era de 73 
de milioane de lei, adică de două ori bugetul total al 
României în 1866! Anul bugetar 1906 se va încheia cu un 
excedent de peste 45 de milioane de lei! 125. Dacă 
adăugăm la fenomenul ascendent de îmbogăţire faptul că 
supraproducţia de cereale a României a devenit marfă 
pentru export, contribuind la ridicarea generală a bogăției 
țarii, vom constata că procesul nu avea nici un inamic 
natural. De regulă, atunci când se discută despre Marea 
Răscoală din 1907, se scot în evidenţă averile imense ale 
moşierilor, dar nimeni nu explică de unde şi cum a apărut 
această bogăţie. Nu îmbogățirea moşierilor români cu 
ajutorul arendaşilor evrei a fost cauza răscoalei. Opinia 
unui specialist, Ştefan Popescu-Filutza, timp de zece ani 
director general al Federaţiei Băncilor Populare, are 


valoare de expertiză: „La noi, revoltele agrare nu s-au 
produs în 1904, când a fost cea mai mare secetă din 
ultimele două decenii: ţăranii fiind ocupați să stea cu capul 
plecat pe lângă hambarele proprietarilor. Ea s-a produs 
însă în 1907, când a fost un an extraordinar de îmbelşugat”. 
2. Problema învoielilor agricole. Creşterea producţiei, 
creşterea valorii moşiilor şi modernizarea metodelor de 
valorificare a producţiei (silozuri, depozite, transport 
feroviar şi fluvial, telegraf, telefon, bursă etc.) nu a fost 
însoţită de investiţii în agricultură pentru modernizarea 
exploatării, a infrastructurii satelor, a stării sociale a 
ţăranilor. Deoarece arendaşii erau identificaţi drept stăpâni 
şi responsabili, responsabilitatea pentru aceste nerealizări 
a fost atribuită lor. Statul nu avea puterea să facă mai mult 
decât a încercat Spiru Haret, iar proprietarul român, în 
viziunea reducţionistă a ţăranului, inclusiv din punct de 
vedere etnic, era şi el tot statul, pentru că era pământean, 
deţinea puterea politică, dădea legi, mişca Armata şi 
Jandarmeria, dirija Justiţia. Din acest dezinteres 
condamnabil pentru creşterea nivelului de trai al ţăranului, 
o dată cu creşterea valorii pământurilor pe care muncea, s- 
a născut ideea că arendaşul este dezinteresat pentru că 
este străin, venetic, evreu, în fapt, fiind mulţumit de 
veniturile sporite pe care le primea, proprietarul român nu- 
şi punea problema cum sunt obţinute. lar la faţa locului, 
arendaşul înţelegea să-şi sporească şi el câştigul, 
proporţional sau, oricum, pe măsură ce creştea câştigul 
moşierului. Cum saltul valoric era rezultatul exclusiv al 
muncii brute a ţăranului, regimul acestei munci a devenit 
din ce în ce mai aspru şi tot mai des discreţionar: „Preţurile 
plătite de proprietari sau arendaşi ţăranilor pentru felurite 
munci prestate în folosul lor pe tot cursul campaniei 
agricole erau foarte mici şi în continuă scădere. Se poate 
aprecia în lumina unor calcule că gradul de exploatare al 
ţăranilor învoiţi atingea proporţii de-a dreptul exorbitante, 
de 250 - 300 şi chiar mai mult. Această spoliere crescândă 


a forţei de muncă a ţăranilor dijmaşi era cu atât mai grea şi 
apăsătoare cu cât avea loc în condiţiile unei scăzute 
productivităţi a muncii”127. O privire obiectivă va constata 
că, în momentul în care punem în discuţie natura etnică şi 
dezinteresată naţional a arendaşilor evrei, problema 
responsabilităţii cade invariabil în curtea proprietarilor 
români, deoarece evreii nu beneficiau de drepturi politice, 
nu aveau voie să fie proprietari de pământ, mulţi nu aveau 
cetăţenie şi, în consecinţă, nu puteau practic să fie autorii 
investiţiilor în creşterea nivelului de trai al ţăranilor români. 
Pentru ca un drum de ţară să fie pietruit, arendaşul evreu 
nu avea acces la decizie. 

Legile învoielilor agricole îi obligau pe ţărani să 
muncească mai întâi pe pământul moşierului şi numai după 
aceea pe pământul său. Cum preţul muncii sale scădea 
dramatic, ţăranul era nevoit sau era obligat de arendaş să 
se învoiască pentru suprafeţe mai mari, fapt care ori îl 
împiedica să cultive cu atenţie propriul său pământ, ori îl 
aducea în situaţia de a-l vinde, învoielile agricole se făceau 
iarna şi pe perioade scurte, astfel că ţăranul era silit să 
semneze un contract orb, în necunoaşterea cantităţii şi 
duratei muncii sale, precum şi la totala dispoziţie a evoluţiei 
climei. Pe de altă parte, statul-agre-sor, deşi nu se amesteca 
în contractele dintre părţi, se asigura pe seama ţăranului 
introducând impozite noi, inclusiv pentru cazurile de 
secetă. 

3. Atitudinea antisemită. Fără a mai insista pe acest 
subiect, trebuie totuşi să disociem marii arendaşi evrei de 
masa populaţiei imigrate, care ocupa rapid în acea perioadă 
sectoarele micului negoţ, a cârciumâritului, a serviciilor 
meşteşugăreşti. Sigur că ţăranul român se lovea de ei, atât 
în satul lui, cât şi la oraş, unde se ducea pentru a 
achiziţiona o serie de produse corespunzătoare creşterii 
nivelului său de trai, mutaţiilor semnificative din viaţa sa 
cotidiană apărute o dată cu modernizarea ţării. Un exemplu 
simplu, devenit exponențial, este folosirea chibritului, ca 


produs nou, modern, absolut necesar în viaţa ţăranului. Se 
pune însă întrebarea: dacă exploatarea nemiloasă a 
ţăranilor ar fi fost făcută în aceleaşi condiţii de mari trusturi 
arendăşeşti româneşti, nu s-ar mai fi răsculat ţăranii? Să ne 
întoarcem o clipă la poezia Noi vrem pământ a lui George 
Coşbuc şi să observăm cine este incriminat în acest text din 
1894: „Ciocoi pribeag, adus de vânt”, „în lături, venetici!”, 
„Stăpâni luaţi din drum”, în nici un caz nu e vorba de boierii 
români. Antisemitismul s-a născut în satele din Moldova ca 
explicaţie pentru duritatea procesului de capitalizare a 
ţării, în condiţiile în care, să nu uităm! Numărul ţăranilor 
depăşea de două ori necesarul unei agriculturi eficiente. 
Unul din doi ţărani muncea degeaba. Curentul antisemit a 
crescut din zona politicului şi a ajuns la ţăran prin 
intermediul micii burghezii săteşti, purtătoare a mesajului 
naţionalist cu care se construise statul modern. Apoi, va 
trebui să acceptăm, o dată pentru totdeauna, în analizele 
oricărui subiect istoric cu referire la naționalismul 
românesc, că imigrarea masivă a evreilor în Moldova a fost 
o realitate anormală. Conform estimărilor lui Touvenel, în 
1834 în Ţara Românească trăiau cinci mii de evrei, iar în 
Moldova cincizeci de mii. La 15 ianuarie 1882, ziarul 
Românul publica ultima statistică a profesorului Bruniatti 
(Larchivio di statistica) asupra populaţiei evreieşti din 
Europa, unde România figura deja cu 400 000 de imigranţi, 
majoritatea intrată ilegal în ţară şi în special în Moldova. 
Chiar şi un om superior, ca Spiru Haret, nu se putea 
sustrage temelor zilei şi revoltei în faţa unor situaţii 
intolerabile: „Şi până acolo a mers neprevederea şi 
nepăsarea statului, încât nu a avut cel puţin grija să ia 
măsuri ca aceşti arendaşi, care ruinau într-un chip aşa de 
neauzit poporul de a cărui bunăstare statul era dator să se 
îngrijească, să nu fie cel puţin străini. Din contră, clasa 
arendaşilor români este pe cale de a dispărea în faţa 
invaziei de evrei şi greci, pentru care mila de ţăran este 
lucru necunoscut, şi care, ca culme a batjocorii, după ce 


adună milioane în câţiva ani, le cară în străinătate, pentru a 
cumpăra cu ele baronii sau pentru a înfiinţa institute 
culturale cu scop de a desnaţionaliza pe românii din alte 
părţi'128. Era vorba de un caz al unui fost arendaş evreu 
care îşi cumpărase un act de baron în Imperiul austriac şi 
finanța activităţi antiromâneşti în Transilvania, împotriva 
fetişizării acestei teme, I. L.. Caragiale a scris Arendaşul 
român, cu sublinierea pe român, pentru a arăta că nu erau 
mai blânzi decât cei străini, gest pe care îl întâlnim şi în alte 
opere (de exemplu savuroasa schiţă Justiţie: „Am fost 
zugrav de case român, domn judecător. Dac-am văzut că mă 
omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu 
obiecte la Moşi.”). 

Unul din stâlpii renaşterii naţionale era preotul. Aici 
lucrurile au luat o întorsătură nefastă, ca întotdeauna la 
ciocnirea dintre religii, credinţa creştină fiind un atribut al 
fiinţei naţionale. Propaganda antisemită a atins cotele 
periculoase ale atitudinii religioase ostile la sate după 1888, 
când în nordul Moldovei a început să circule zvonul 
pruncuciderilor rituale făcute de evrei. Oricât ar părea de 
ciudat, acest curent antisemit subteran, dar cu ecouri în 
presă, îşi are originea în celebrul caz Jack Spintecătorul din 
Anglia. La scurt timp după repetarea sălbatică a crimelor 
din cartierul londonez East End, în Whitechapel Road, pe 
zidurile din imediata apropiere a locului crimei au apărut 
simboluri semite şi lozinci antisemite. Apoi, la doar câteva 
clipe după descoperirea uneia dintre crime, a fost găsită şi 
o inscripţie, atribuită criminalului, care cerea ca asasinatele 
să nu primească o înţelegere etnică: „Evreii nu sunt 
vinovaţi”. Mult timp Jack Spintecătorul a rămas în literatura 
de specialitate un caz nerezolvat, dar în realitate autorul 
crimelor abominabile era cunoscut. Era un evreu polonez 
pe nume Aaron Kosminski, alienat mintal, care umbla prin 
sălile de morgă şi cumpăra utere de femei. Deşi existase un 
martor ocular al uneia dintre crime, un anume Israel 
Schwarts, acesta a refuzat să depună mărturie deoarece 


criminalul era tot evreu. Crimele au încetat în momentul în 
care liderii comunităţii evreieşti l-au denunţat Poliţiei, a fost 
arestat şi internat într-un ospiciu, unde a murit de 
bâtrâneţe. Pentru a evita izbucnirea unor agitaţii 
antisemite, administraţia britanică a ţinut ascunsă 
soluţionarea cazului, dar zvonul a circulat prin intermediul 
presei şi, cum mişcarea antisemită era la modă în mai toată 
Europa, a prins mai bine la populaţie decât varianta 
oficială, în 1987, ziarul Daily Telegraph a confirmat această 
versiune cu probe, în regiunea cea mai acută - Ucraina, 
Ungaria, România, Rusia - cazul a fost asociat unor practici 
iudaice din Vechiul Testament, care presupuneau uciderea 
rituală a unui prunc. Apariţia din când în când în presa din 
Moldova a unor presupuse cazuri de ucidere rituală a unor 
copii a întreţinut o stare de aversiune faţă de evrei, care şi 
aşa avea rădăcini economice adânci. Preoţii creştini nu au 
scăpat prilejul de a condamna asemenea practici 
abominabile, ca replică la una dintre afirmaţiile considerate 
periculoase atunci, anume că şi românii şi evreii au acelaşi 
Dumnezeu. 

Antisemitismul era un fenomen european. Era, de fapt, 
una din marile probleme nerezolvate ale revoluțiilor din 
1848. Congresul de la Berlin a răscolit şi mai mult 
conflictele latente născute în jurul drepturilor minorităţii 
iudaice şi a produs o individualizare a naţionalismului etnic 
din naționalismul politic: „însemnăm aici câteva din aceste 
fructe: populii speriaţi de intrigile făcute la Berlin de judanii 
care se cuibăresc în toate ţările, fără a se contopi cu vreuna 
din naţiunile printre care locuiesc, începu să se mişte: astfel 
în Francia, unde cosmopolitismul a luat apa naţionalităţii, se 
fondează un ziar antisemit, în însăşi rezidența acestei ţări; 
asemenea şi în luminata Germanie se vede o mare mişcare 
contra stirpei semitice, mişcare ce răsuflă cu furie la Stetin 
într-un mod violinte, mişcare ce se manifestă la Dresda 
printr-un congres antisemitic; însuşi populii de la sudul 
Austriei nu rămaseră indiferenți la apelul simţimentelor 


umanitarii făcute populilor de Beaconsfield - Vadington, 
deoarce comitetul ţăranilor din regiunea menţionată în 
programul său, făcu a figura între alte cereri şi aceea 
pentru esclu-derea judanilor de la toate foncţiunile publice. 
La Pressburg, manifestaţiile simple deveniră davastaţiuni 
spăimântătoare; în Temişania, la Vârşeţ, devastaţiuni ca şi 
cele din Pressburg. În Rusia cea puternică se observă iară 
numeroase devastaţiuni şi brutalităţi efectuate în aceşti din 
urmă ani (1881 şi 1682), de popolul rus într-una din 
estensiunile de teritoriu, pe la locuinţele judanilor, fără a se 
ataca persoanele într-un mod violinte decât foarte rar, şi 
guvernul rusescu ca să stăvilească atari mişcări, neputând 
împiedica devastaţiunile prin mijloacele de care dispuneau 
autorităţile locale, a fost con-strâns a trimite trupe osebite 
pentru restabilirea ordinii la acele localităţi bănuite”129, în 
România era loc şi pentru cinci sute de mii de evrei. Mai 
ales în România Mare, minoritatea evreiască nici nu conta 
numeric. Problema a fost întotdeauna integrarea, 
asimilarea şi stabilitatea comunităţii evreieşti. 

4. Problema rezerviştilor. Studiul Neoiobăgia al lui 
Dobrogeanu-Gherea este de fapt o operă polemică. 
Expulzările socialiştilor şi, în general, represiunea 
autorităţilor româneşti împotriva marxiştilor l-au 
determinat să scrie o carte în care, pe de o parte să 
combată acuzaţiile aduse tovarăşilor săi, iar pe de altă 
parte să arate drept cauză a răscoalei starea de mizerie a 
ţăranului român. Prin conţinutul său, Neoiobăgia este o 
speculație în jurul unui proces pe care numeroase state l-au 
gestionat cu succes, reuşind astfel să prevină răscoalele, 
unul din cazurile spectaculoase fiind Anglia, unde statul i-a 
expropriat pe ţărani, iar nu pe moşieri, pentru a putea 
controla procesul de capitalizare a agriculturii. Lorga 
numea acest op o „greoaie carte neistorică şi fără 
înţelegere sufletească a realităţilor româneşti”. Ca orice 
speculație inteligentă, Neoiobăgia porneşte şi de la 
fenomene reale şi importante. Un astfel de fenomen era în 


epocă cel al tinerilor ţărani recrutaţi pentru serviciul 
militar: „Şi iată-l pe flăcăul din sat luat din mediul său 
strâmt şi timpilor şi adus în cazarmă. Aici, înaintea ochiului 
lui sufletesc se desfăşoară o întreagă viaţă nouă. Mai întâi, 
deosebirea enormă care există în genere între viaţa de sat 
şi cea de oraş, deosebire accentuată încă la noi prin relaţiile 
sociale, prin faptul că în oraş s-au realizat, în parte cel 
puţin, instituţiile occidentale capitalisto-burgheze, pe când 
la ţară au rămas cele iobage, în cazarmă flăcăul nostru 
începe să înveţe carte; el capătă cizme şi manta, pe când 
acasă umbla desculţ şi gol; în fiecare dimineaţă i se dă 
ceaiul, în fiecare zi o fiertură de carne, ceea ce n-au la ţară 
nici fruntaşii satului. Şi după trei ani de asemenea 
învăţătură, iată-l întors în sat. Ce va deveni el acolo? 
Uneori, dacă anumite împrejurări îi sunt favorabile, intră în 
rândurile burgheziei săteşti şi în acest caz rolul lui în 
revoltele ţărăneşti îl vom vedea mai jos. Aceasta este însă o 
excepţie. De obicei, el se face plugar ca orice ţăran, adică 
devine iar neoiobag. Dar acum nu mai este naivul şi 
neştiutorul deprins cu toate mizeriile satului” 130. Dincolo 
de exagerările unor situaţii (fruntaşii satelor nu aveau o 
fiertură cu carne, sic!), fragmentul surprinde o realitate cu 
care autorităţile se vor confrunta în timpul răscoalei. Textul 
însă se referă numai la o anumită categorie de tineri ţărani, 
foarte săracă şi fără iniţiativă, pe care au mai surprins-o şi 
alţi autori în aceeaşi ipostază (de exemplu, personajul 
Manlache Piesa din romanul Velerim şi veler Doamne de 
Victor lon Popa) şi care trecuse prin experienţa 
educaţională a Armatei. Reuniţi în grupuri compacte şi 
folosind experienţa de instrucţie asimilată în serviciul 
militar, ştiutori de carte şi cititori ai presei, cunoscători ai 
manevrelor unităţilor din care făcuseră parte, aceşti soldaţi 
rezervişti vor constitui corpul cel mai violent şi, totodată, 
calificat al Marii Răscoale din 1907. 

5. Instigarea calificată. Am văzut că reformele lui Spiru 
Haret au adus la sate o mică burghezie bugetară, 


reprezentantă în mic şi la faţa locului a statului, în cazul 
medicului, al notarului, al învățătorului sau al preotului 
salarizat se produsese însă o mutație generată, credem noi, 
de curentul poporanist şi de cel sămănătorist. Cel care se 
încumeta să trăiască la ţară pentru a lumina poporul, 
încurajat şi ajutat de reformele haretiste, ajungea repede 
să simpatizeze cu situaţia ţărănimii, situaţie pe care o 
înfruntau zilnic şi ei în faţa ochilor. De la Domnul Trandafir, 
la Un om năcăjit a lui I. A. Bassarabescu şi până la Titu 
Herdelea din Ion, opera literară nu a încetat să descrie 
compătimirea intelectualităţii săteşti cu ţăranul. Era 
ilustrarea unui fenomen real, dar şi o replică la statul- 
agresor, burghezia sătească preluând, de data asta la un 
nivel superior de înţelegere, problematica rurală. „Atât 
propaganda permisă a învăţătorilor împotriva abuzurilor, 
cât şi acea reprobabilă de a predica ţăranilor dreptul să ia 
pentru ei moşiile proprietarilor, a alcătuit şi alcătuiesc un 
puternic factor de aţâţare a ţărănimii împotriva ordinei 
existente”131. Sigur că poporanismul şi sămănătorismul nu 
au fost curente exclusiv critice şi ar trebui constatat că 
George Coşbuc nu a scris doar Noi vrem pământ, ci şi 
bucolicul Nunta Zamfirei, unde situaţia de la ţară avea alt 
aspect decât cel sumbru: Iar la ospăț! Un râu de vin! /Mai 
un hotar tot a fost plin /de mese... Cert este că activitatea 
creativă, generoasă şi pe alocuri ştiinţifică a micii burghezi 
săteşti a ridicat curând problema urgenţei rezolvării 
problemei ţăranului român nu numai în faţa autorităţilor, ci 
şi în conştiinţa ţăranilor. Publicaţiile pe tema chestiunii 
ţărăneşti au început să circule prin sate şi să fie comentate 
de învăţători, preoţi sau ţărani, între care, bineînţeles, şi 
rezerviştii. 

Câteva broşuri anume au incitat satele. Prima era chiar 
Chestia ţărănească a lui Spiru Haret, editată în 1905, şi 
care punea în lumină anomalia instituţională care ducea la 
tulburarea satelor, încă de la primele pagini, cititorul putea 
găsi un semnal de alarmă: Lăţirea trusturilor evreeşti ale 


moşiilor, creşterea cea mare a aren-zilor de anul acesta, se 
traduc toate prin sărăcirea până la extrem a ţăranilor, şi 
este în sentimentul tuturora, chiar în al celor mai optimişti, 
că această stare de lucruri, dacă va mai dura, nu se va 
putea rezolva decât printr-o catastrofă”32. Sunt două 
probleme majore ale acestei broşuri publicate cu doi ani 
înainte de răscoală, aspecte de conţinut ce au avut impact 
asupra ţăranilor care au decis să treacă pragul fricii de 
represiune şi să se transforme în răsculați: prima era că 
Spiru Haret o prezenta sub forma unui produs de 
propagandă electorală liberală, referirile la programul 
agrar al PNL găsindu-se la tot pasul; a doua era că broşura 
nu insista pe descrierea stării materiale proaste a ţăranului, 
ci pe soluţiile de redresare a acesteia. Astfel, ţăranilor li se 
prezenta din partea celei mai înalte, competente şi 
populare autorităţi educaţionale o înşiruire de subcapitole, 
scrise cu corp de literă mare şi într-un limbaj uşor 
inteligibil, care se compuneau în imaginea unei soluţii 
viabile de rezolvare a problemelor curente, venită din 
partea Opoziţiei, în broşură erau atinse cele mai sensibile 
subiecte şi acestora li se prezentau alternative pentru 
înlesnirea ţăranilor de a deveni proprietari sau arendaşi, 
pentru revizuirea regimului tocmelilor agricole în folosul 
ţăranului, pentru intervenţia (nedemocratică) a statului în 
contractele dintre părţi. De cealaltă parte, cel mai mare 
moşier al ţării, proprietar al unor suprafeţe uriaşe de teren 
arabil, nu era altul decât George Grigore Cantacuzino, 
adică primul-ministru şi ministrul de Interne în exerciţiu al 
ţării! 

Cea de-a doua broşură, cunoscută cu titlul Către săteni, 
era manifestul electoral al unui program politic pe care îl va 
prezenta Vasile M. Kogălniceanu la primul Congres de 
Ştiinţe Sociale din România în data de 24 septembrie 1906. 
Fiul al marelui bărbat de stat Mihail Kogălniceanu şi 
protejat al lui Nicolae lorga, Vasile Kogălniceanu a 
îmbrăţişat în mod inexplicabil doctrina socialistă, pe care a 


încercat să o îmbogăţească cu o contribuţie în domeniul 
agriculturii. Aceste detalii biografice sunt importante, 
pentru că autorul s-a considerat obligat să reia „în condiţii 
moderne” iniţiativele din 1848 (!) ale gloriosului său tată. 
Vom analiza în ordine inversă cele două documente, 
deoarece discursul tipărit acoperă partea doctrinară, în 
timp ce manifestul este produsul propagandistic al acesteia. 
Doctrina ţărănească a lui Vasile M. Kogâlniceanu era o 
pledoarie pentru repunerea în discuţie a originii 
proprietăţii în România, chestiune rezolvata de aproape o 
jumătate de secol şi extrem de periculoasă la începutul 
noului veac. Pe fond, Vasile Kogâlniceanu afirma că întregul 
teren arabil al României a fost în vechime al ţăranilor şi că 
boierii l-au prăduit prin diferite mijloace, creând mari moşii 
pe spinarea sărăcirii perpetue a ţăranilor. Conform acestei 
teorii, la începuturile existenţei poporului român, întreg 
pământul se afla în devălmăşie şi sub stăpânirea satelor. 
Dincolo de ridicolul ei imediat, teza era şi extrem de 
periculoasă pe tărâm naţional. Ea presupunea că Gelu sau 
Glad nu aveau proprietăţi ale lor, nu au fost nişte seniori 
locali ai românilor, ci nişte ţărani ceva mai viteji care s-au 
ridicat, cu ajutorul calului împrumutat de la comunitate, 
împotriva invadatorului ungur. Teza nu explică de unde au 
apărut boierii români, adică „acei boieri români nesăţioşi”. 
Mai mult, Negru Vodă, Basarab, Dragoş sau Bogdan Vodă 
trebuie să fi fost nişte străini care au venit pe pământurile 
românilor şi le-au luat cu japca. Mai departe, Vasile 
Kogâlniceanu îi învăţa pe ţărani că pământurile „au căzut 
sub atârnarea Domnilor. Aceştia, suverani peste tot 
pământul, închinau boerilor diferite drepturi ce posedau ei 
în sate. De la aceste închinări se trage istoriceşte 
împlântarea clasei boiereşti, ca clasă aparte, la sate şi 
începerea evoluţiunii care a dus pe ţărani la robie”133. 
Bineînţeles, autorul ezită să arate legătura directă între 
marile împroprietăriri ale lui Ştefan ce Mare, de exemplu, 
existenţa răzeşilor şi obiceiul acestora de a-şi bate copiii pe 


pământul abia primit pentru a nu uita acel moment toată 
viaţa, precum şi trecerea unora dintre ei în rândul boierilor. 
Obiceiul se păstra şi în Muntenia. Un astfel de caz era 
familia Brătianu. Tot Vasile Kogălniceanu credea că oraşele 
României sunt înfiinţate de străini (teză cu care cochetase 
şi mentorul său) iar comportamentul oraşului faţă de saţ 
este consecinţa acestei origini înstrăinate, în sfârşit, el 
reuşea să atingă şi un alt punct sensibil în mentalitatea 
ţăranului, de data asta unul foarte dureros: „Astăzi situaţia 
ţăranului este foarte tristă. El nu mai are pâmant sau nu-l 
are are cât i-e de nevoie. De asemenea, nu are păşuni şi, din 
pricina lipsei hotărniciilor, drumuri de eşire la moşii, 
învoielile sunt apăsătoare, iar administraţiunea publica nu-i 
niciodată de partea /în”134. 

Manifestul Către şateni era în fapt programul politic al 
unui grup je iniţiativă constituit pentru formarea unui 
partid țărănesc, întrunirea a avut loc în sala Oppler din 
Bucureşti la 5 septembrie 1906 sub denumirea 
pretențioasă de Congres Ţărănesc. Ca act de propagandă, 
manifestul avea avantajul unei adresări directe, într-un 
limbaj simplist, cu pasaje subliniate bold, corespunzând 
mesajelor electorale: pamânt, învoieli bune, islazuri 
comunale, votul universal, şcoală135. Dincolo de explicarea 
acestor puncte de program politic, textul conţinea şi frazele 
polemice obişnuite: „Dar cum se vor aplica legile cele bune 
pentru ţărani, atunci când puterea toată, administraţia 
întreagă, este în mâna acelor oameni politici care au interes 
ca lucrurile să nu se schimbe?”136. Şi, mai departe: „O 
mulţime de interese potrivnice se opun cu îndârjire la 
îmbunătățirile de care are trebuinţă ţăranul pentru a putea 
ajunge şi el om în rândul oamenilor”137. Manifestul mai 
avea un avantaj: se distribuia gratuit la sate. Dacă în cazul 
broşurii lui Spiru Haret conţinutul se păstra în domeniul 
realităţii complexe şi al raţionalului, broşura lui V. M. 
Kogăniceanu implanta în mintea ţăranilor o idee extrem de 
periculoasă, aceea că toate pământurile sunt ale lor şi au 


fost furate cândva de boieri, în mod simptomatic, 
mentalitatea aceasta se conturase mai devreme la ţăranul 
rus. Pledoaria agronomului cu studii la Grignon era, de fapt, 
pentru anularea aplicării Dreptului roman, pentru 
împărţirea moşiilor proprietarilor la ţărani şi, astfel, pentru 
o revoluţie agrară. De altfel, la 2 februarie 1907, Vasile M. 
Kogălniceanu susţine la Ateneu o conferinţă despre 
învoielile agricole în care afirma: „Nedreptatea, silnicia, 
jaful şi necinstea să dispară de la sate. Să nu mai fie omul 
rob la om! Să înceteze starea de lucruri care ne face de 
ruşine şi ne ţine pe loc, fără a putea înainta pe calea largă şi 
plină de soare a propăşirii!”138. Transformată şi aceasta în 
broşură, cuvântarea a fost difuzata şi interpretată în sens 
politic prin cluburile socialiste. Sub acest aspect, activitatea 
lui Vasile Kogălniceanu s-a constituit într-o instigare 
calificată la răscoală. 

Un alt factor de propagandă a fost presa vremii. Ziarele 
celor două partide istorice se întreceau în acuze pe tema 
problemei ţărăneşti şi ne putem imagina efectul lor într-o 
multiplicare în mii de Poieni ale lui locan. Este epoca 
poporanismului şi a sămănătorismului publicistic în care se 
implicaseră lorga, Sadoveanu, Agârbiceanu, Vlahuţă, 
Coşbuc, Ilarie Chendi. Nu trebuie să uităm nici activitatea 
presei socialiste, care excela în plângerea pe umerii 
ţăranului şi, mai ales, în îndemnul la schimbarea situaţiei 
prin mijloace revoluţionare. Apăruse în 1895 ziarul Lumea 
nouă (sigur nu era vorba de Statele Unite ale Americii!), în 
care un oarecare lon Nădejde publica articolele Starea 
ţăranilor şi Chestia agrară, loc unde mai scriau nevastă-sa, 
apoi Ştefan Petică, Constantin Miile, Garabet Ibrăileânu (cu 
pseudonimul semnificativ Cezar Vrajă!), Ştefan Sacâz şi alte 
mediocrităţi. Acelaşi Ficşenescu, arestat pentru agitaţie 
socialistă, era autorul articolelor Ce căutăm la sate şi Talpa 
ţării, în care făcea apologia narodnicismului. Problema 
acestei activităţi publicistice marxiste nu era valoarea 
(scăzută) a articolelor apărute sub diferite semnături 


anonime, ci faptul că subpre-sa aceasta constituia 
materialul de propagandă al cluburilor socialiste din sate. 
Acolo, activiştii socialişti dădeau articolelor interpretarea 
lor socială, propagandistică şi, în final, revoluţionar 
marxistă. Activiştii socialişti nu se rezumau la materialul 
propagandistic oferit de presa proprie, ci comentau 
diversionist inclusiv articolele sau broşurile oamenilor 
politici responsabili, în timpul anchetei de după răscoală s-a 
descoperit că, de exemplu, broşura lui Spiru Hâret fusese 
prezentată de socialişti în sate drept ceea ce nu era, drept o 
cerere imperioasă venită din partea PNL de anulare a 
contractelor de învoieli, de împărţire a pământurilor şi de 
intervenţie a statului împotriva arendaşilor. Alteori, prin 
presă se făceau afirmaţii de o gravitate extremă: „Starea 
noastră nu e numai înapoiată, ceea ce ar fi destul de rău, ea 
este anormală, ceea ce e mult mai rău: clasele de sus stau 
în aer fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, 
el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul 
românesc, între clasele de sus şi popor este o prăpastie 
adâncă, care, la noi, desparte aproape două naţii”139. 'leza 
împărţirii poporului român în două naţii pe considerente de 
clasă va alimenta întreaga activitate antinaţională de mai 
târziu a Partidului Comunist din România. 

În legătură cu aparenta neconcordanţă dintre Rusia 
ţaristă şi jnişcarea socialistă, istoricul român Cristian 
Troncotă ne lămureşte cu un argument convingător: „La fel 
ca şi Ohrana internă, Agenţia pentru Străinătate a folosit 
«supravegherea» cu detectivi deghizați, cât şi «penetraţia», 
prin spioni versaţi, dintre care unii fuseseră recrutaţi chiar 
din rândurile revoluţionarilor veritabili... De exemplu, 
dintre cei cinci membri ai comitetului din St. Petersburg al 
Partidului bolşevic, nu mai puţin de patru erau agenţi ai 
Ohranei”. 

Şeful din umbră al activităţilor socialiste antiromâneşti a 
fost Cristian Racovski. Revoluționar de profesie şi beneficiar 
al toleranţei politice de la noi, acest Racovski nu a încetat 


nici o clipă să organizeze structuri antistatale pe teritoriul 
României, ca urmare a ordinelor primite de la Lenin şi 
Troțki. Ei plănuiseră declanşarea unei revoluţii pe spaţii 
largi europene şi, la nivel regional, vedeau o legătură 
strânsă între provocarea mişcărilor anarhice în Rusia şi cele 
din statele vecine, în anul 1906, organizaţia subversivă 
condusă de Racovski a încercat să introducă în ţară prin 
Dobrogea un transport de 50 000 de puşti cu vasul Sarya. 
Surprins când încerca să le descarce în port, delegatul 
bolşevic Kamo a declarat că transportul era destinat 
revoluţiei din Ucraina, dar că au fost nevoiţi să acosteze pe 
ţărmul românesc din cauza unei furtuni141. Bineînţeles că 
transportul a fost capturat şi agenţii însoțitori arestaţi. A 
fost un eşec important al bolşevicilor, atât prin ratarea 
posibilităţii de a înarma terorişti sau răsculați pe teritoriul 
României, cât şi prin valoarea mare a capturii, în 
autobiografia sa, Racovski va afirma că răscoala din 1907 
din România s-a produs sub influenţa de netăgăduit 
(linfluence indeniable) a mişcărilor similare din Rusia. 
Evident, dacă acceptăm teza promiscuităţii ţărănimii 
române susţinute de Constantin Dobrogeanu-Gherea, 
conform căreia ţăranul român habar nu avea de ce se 
întâmplă în cel mai apropiat oraş de satul său, atunci va 
trebui să acceptăm şi teza ca cineva i-a informat pe ţărani 
de ceea ce se întâmplă în Rusia. Acel cineva n-a fost, în nici 
un caz, guvernul României! 

6. Situaţia din Rusia, în ce priveşte influenţa vecinului de 
la est, nu trebuie uitat că în perioada 1905 - 1907, ţarul 
Rusiei era foarte ocupat. La 2 ianuarie 1905 trupele ruseşti 
capitulează la Port-Arthur şi la 9 ianuarie izbucneşte prima 
mişcare revoluţionară: o demonstraţie în faţa porţilor 
Palatului de larnă din Petersburg este mitraliată din ordinul 
ţarului. Mişcarea îşi avea originea în mediul studenţesc, pe 
care începuse să-l preocupe legăturile secrete cu mişcarea 
sindicală, în duminica de 9 ianuarie, o manifestaţie condusă 
de Gheorghi Gapon - preot, lider sindical şi agent al Poliţiei 


secrete - iese din prevederile autorizaţiei legale şi ajunge în 
dreptul porţilor Palatului de Iarnă. Cu toate că ţarul nu se 
afla înăuntru, garda palatului deschide focul, omorând 
aproximativ 200 de persoane şi rănind circa 800. Masacrul, 
rămas în istorie cu denumirea „Duminica însângerată”, a 
constituit punctul de plecare al intensificării agitaţiilor din 
Rusia, în urma revoltei marinarilor de pe vasul Potemkin şi 
a acostării lor în portul românesc Constanţa, ţarul acceptă 
să înfiinţeze Duma şi să dea ţării o Constituţie. Anul 1905 
este cel în care losif Visarionovici Stalin planifică activitatea 
teroristă a bolşevicilor: „Era vorba, de fapt, de atacuri 
armate vizând jefuirea unor bănci, poştalioane, vapoare, 
acţiuni admise atunci de bolşevici ca modalitate de a umple 
casa de bani a partidului”14? La 21 iulie 1906, ţarul dizolvă 
Duma şi instituie Legea marţială. Din 1905, foştii marinari 
potemkişti bântuie prin România, oploşiţi pe lângă cluburile 
socialiste. Dar evenimentul care va influenţa într-un fel 
situaţia din România va fi numirea lui Piotr Stolâpin ca 
ministru de Interne şi apoi ca prim-ministru. În calitate de 
fost guvernator al provinciei Saratov, el se remarcase prin 
înăbuşirea răscoalelor ţărăneşti din 1905 - 1906. Ajuns la 
conducerea guvernului, Stolâpin propune Dumei votarea 
unei legi pentru privatizarea bunurilor funciare ale 
ţărănimii. Actul urmărea cultivarea intensivă a solului şi 
creşterea producţiei. Pe de altă parte, legea prevedea că o 
familie de ţărani care doreşte să părăsească sistemul vechi 
de proprietate al satului (foarte asemănător devălmăşiei de 
la noi) putea să ceară oficial acest lucru. Ca urmare a 
deciziei, familia primea dreptul de proprietate asupra 
terenului şi ajungea în faţa a două opţiuni: întemeia o fermă 
sau vindea terenul, migra la oraş, se stabilea acolo cu 
ajutorul banilor câştigaţi din vânzare şi, de cele mai multe 
ori, devenea proletar. Legea aceasta, dată în noiembrie 
1906, a avut un ecou scăzut în rândurile ţărănimii, fapt ce a 
întârziat modernizarea relaţiilor funciare şi a îngreunat mai 
mult procesul de eliberare a zonei rurale de surplusul de 


populaţie săracă143. Fenomenul, după cum este uşor de 
constatat, era similar celui din România. Din legea lui 
Stolâpin, agenţii socialişti nu au cules decât ideea acordării 
dreptului de proprietate de către stat şi au propagat-o 
diversionist în Moldova. Din aceeaşi sursă a provenit şi 
informaţia falsă că în Rusia ţăranii sunt proprietari şi 
trăiesc mai bine: „Propaganda revoluţionară printre ţărani, 
în Rusia, este opera unor societăţi organizate care lucrează 
în chip metodic, cu scrisul şi cu graiul. Numai cine n-a voit 
să vadă n-a văzut la noi unele manuscrise tipărite în 
Basarabia, cu caractere chirilice, toate chemând pe ţărani 
la luptă pentru a cuceri pământ. Ele au circulat mai cu 
seamă în judeţele Iaşi, Fălciu şi Vaslui, dar au ajuns până la 
Bucureşti”. 

7. Fărâmiţarea proprietăţii, în sfârşit, procesul cel mai 
grav şi de neoprit al segmentării accelerate a pământului 
primit prin împroprietărire a creat o pătură de ţărani săraci 
şi nemulţimiţi. Procesul de pierdere a pământului avea 
cauze obiective şi subiective. Jurisdicţia asupra moştenirii 
făcea ca, la moartea unui ţăran împroprietărit, terenul 
agricol să fie împărţit între fraţi sau între fii, să devină în 
timp din ce în ce mai mic şi mai greu accesibil, în condiţiile 
în care familia ţăranului român cunoaşte în ultimele decenii 
ale secolului al XLX-lea un semnificativ spor demografic. 
Creşterea numărului de membri ai familiei ţărăneşti 
(celebrele familii cu 11 copii!) este un fenomen tipic 
creşterii economice, ceea ce vine să confirme încă o dată că 
răscoala a izbucnit pe fond de ascensiune economică. Din 
această perioadă provine înmulţirea numelor Stoian sau 
Oprea, porecle care se dădeau de naşi sau de preoţi 
ultimilor copii dintr-o serie lungă, ca decizie pentru 
încetarea naşterilor în acea familie. Stoian (de la slavonul 
stoi a opri) şi românescul său Oprea, din care provin toate 
variantele moderne Stoenescu, Stoica, Stoicescu, Oprescu, 
Opran, Oprina etc, erau reflexul unor limitări materiale, 


condiţia femeii nefiind în acel moment o preocupare socială 
şi medicală. 

O altă cauză a fărâmiţării şi pierderii pâmântului era beţia. 
Aşa cum au arâtat sociologii români, unii oameni politici, 
precum şi regele în memoriile sale, perioada de iarnă era 
critică pentru ţăran. Nu avea de lucru şi frecventa foarte 
des circiuma, ajungând de cele mai multe ori să bea pe 
datorie sau să-şi piardă proprietatea prin amanetare, 
împrumut, vânzare în mare dezavantaj. Tot iarna trebuia să 
se confrunte cu problema tocmelii agricole. De cele mai 
multe ori în Moldova, cârciumarul şi arendaşul erau evrei. 

Incidentul din comuna Flămânzi (8-12 februarie 1907) 

Comuna Flămânzi, care a devenit simbol al Marii Răscoale 
din 1907, era o localitate izolată, la aproximativ 3 km. vest 
de şoseaua care urca de la Hârlău la Botoşani. Prima 
observaţie geografică este că localitatea se afla mult mai 
aproape de Hârlâu (aprox. 16 km) decât de capitala 
judeţului Botoşani (aprox. 30 km). Flămânzi se înscria într- 
un patrulater de sate, din care mai făceau parte satele 
Rădeni şi Frumuşica, toate amplasate pe braţul stâng al 
drumului principal către nordul Moldovei şi fiind 
incorporate plasei Hârlău. În ciuda numelui său, Flămânzi 
era un sat bogat în care funcţiona o sucursală a Băncii 
Agricole şi în care se înregistraseră producţii record de 
porumb. Dincolo de localitate, până spre calea de 
comunicaţie Paşcani-Suceava, se întindeau suprafeţe mari 
cultivate cu cereale şi dealuri cu fineţe, alimentate de un 
bazin hidrografic neobişnuit de bogat pentru această zonă. 
Numai suprafaţa agricolă a comunei Flămânzi se întindea la 
peste 30 000 de pogoane, ocupând locul doi ca mărime în 
ţară145. Comuna Flămânzi era privilegiată astfel, în 
comparaţie cu ale zone ale Moldovei, cunoscute ca aride şi 
cu producţii mult mai reduse. Ea se afla pe moşia prinţului 
Sturdza. 

Păstrând în memorie mecanismele relaţiei proprietar - 
arendaş - ţăran prezentate mai sus, vom constata că 


incidentul s-a produs în limitele unei tipologii comune, care 
producea astfel de conflicte în fiecare an şi mai peste tot. 
Totuşi, în anul 1907, spre deosebire de ceilalţi ani, s-a 
produs un fapt anume care a determinat o altă dimensiune 
a revoltei. 

Încă din toamna anului 1906, moşia Flâmânzi a fost 
disputată între doi arendaşi: Mochi Fischer şi Berman 
luster. Pentru a obţine sprijinul sătenilor şi o presiune a 
acestora asupra proprietarului, cu scopul de a-i acorda lui 
arenda, Mochi Fischer, fratele său Avraam Fischer, precum 
şi administratorul moşiei, Gh. Constantinescu, au promis 
ţăranilor că vor semna contracte (învoieli) cu 25 de lei fal- 
cea de pământ şi cu 15 lei f aicea de imaş, ceea ceera un 
preţ convenabil. Iotodată, şi competitorul Berman luster a 
făcut promisiuni ţăranilor pentru un contract avantajos. Pe 
durata iernii, conflictul dintre Mochi Fischer şi Berman 
luster s-a finalizat prin atribuirea arendei celui dintâi, cu 
obligaţia unei despăgubiri de un milion de lei. Suma era 
imensă şi ea ne dă o măsură asupra sumelor care se 
obțineau din exploatarea acestei moşii, precum şi asupra 
averii arendaşilor. La începutul lunii februarie 1907, ţăranii 
au devenit impacientaţi deoarece semnarea contractelor 
promise întârzia. Neliniştea ţăranilor era legitimă şi pentru 
faptul că, în conformitate cu legea învoielilor agricole - aşa 
cum am văzut —, ei trebuiau să lucreze mai întâi pe 
pământurile moşierului şi apoi pe pământurile lor. În 
consecinţă, ţăranii trebuiau să ştie exact cât au de muncit la 
boier, pentru a-şi putea planifica lucrarea propriului 
pământ pentru hrană, precum şi locurile, perioadele şi 
suprafeţele în care îşi puteau duce vitele la păscut. Numai 
că noul arendaş, în înţelegere cu administratorul 
Constantinescu, nu se grăbea să semneze învoielile, nu în 
termenii promisiunilor făcute în toamnă. Interesul său era 
să-şi recupereze milionul de lei dat lui Bermen luster pe 
seama unor contracte mai dure, adică pe spinarea ţăranilor 
aflaţi pe imensa suprafaţă arendată. La un moment dat, 


jocul răbdării dintre cele două părţi a produs o ameninţare 
din partea administratorului moşiei, Gh. Constantinescu 
strigând ţăranilor că nu are de gând să-şi păstreze 
promisiunile, că „or să ajungă a se hrăni 7 oameni la o 
singură capră” şi că îi aşteaptă în ziua de 8 februarie la 
Primărie pentru a semna noile învoieli. Ţăranii - „liniştiţi şi 
cuminţi”, cum i-a caracterizat mereu Nicolae lorga —, 
acceptă această situaţie. Ei au înţeles să protejeze 
interesele financiare ale arendaşului, adică să păstreze 
raportul dintre câştigurile proprietarului şi ale arendaşului, 
dar nu mai mult de 5 lei în plus pentru fiecare falce lucrată. 
Cu această bază de negociere, aproximativ 200 de ţărani se 
prezintă în ziua de 8 februarie la Primărie, dar 
administratorul nu apare. Văzând că s-a făcut ora 12.00, 
ţăranii se deplasează la casa secretarului Primăriei, un 
anume Ciornei, care era cumnatul lui Constantinescu. Aici, 
administratorul moşiei Flămânzi îi ameninţă din nou pe 
ţărani şi îl loveşte pe unul dintre ei, pe nume G. Dochescu. 
În faţa acestei agresiuni, ţăranii Dumitrache al lui Roman 
Grosu, Grigore şi Trifan Roman, precum şi Gheorghe 
Zamfirescu îl bat pe administratorul Constantinescu. 
Speriaţi de reacţia ţăranilor, cei doi vinovaţi telegrafiază la 
Botoşani, raportând un caz de răscoală şi solicitând trupe 
pentru a le proteja viaţa. Prefectul trimite imediat 20 de 
jandarmi. 

Trebuie subliniat că, în realitate, după acest incident 
ţăranii s-au retras la casele lor şi în seara respectivă au 
întocmit un protest către prefectul judeţului Botoşani, Jules 
Văsescu. După o sâptămână, în lipsa oricărui răspuns, 
ţăranii, de data asta sub conducerea învățătorului Maxim, a 
preotului Săvescu şi a primarului comunei, Manole lonescu, 
cer printr-o petiție fermă respectarea angajamentelor luate 
de arendaşi. Ancheta prefectului, care s-a deplasat la faţa 
locului, nu numai că a constatat situaţia, dar a şi intervenit - 
altfel decât ni s-a povestit până acum - în favoarea 
ţăranilor: „Locuitorii au fost calmi, respectuoşi, dar bine 


decişi a nu mai primi pe moşie pe administratorul 
Constantinescu, care îi maltratează, şi a nu rămâne fără 
pământ de hrană. Le-am promis inter-venţiunea mea pe 
lângă arendaş şi oamenii s-au întors în linişte pe la vetrele 
lor. Astăzi, fiind în Botoşani, am pus în vedere d-lui Mochi 
Fischer că locuitorii cer îndeplinirea promisiunilor făcute de 
el anul trecut, că în interesul ordinei publice şi în interesul 
său propriu trebuie să se împace cu locuitorii, fiind el 
responsabil de turburările actuale, fruct al imprudenţei de 
anul trecut. El mi-a promis că va face contracte agricole şi 
că locuitorii vor fi mulţumiţi. Pentru aceasta i-am dat 
termen până la | martie, data expirării termenului legal, 
pentru facerea de tocmele agricole”. 

În continuare, prefectul se deplasează în comuna 
Frumuşica, proprietatea lui Stancu Pecheanu, dar arendată 
tot lui Mochi Fischer, împreună cu Avram Zaharia Şi aici se 
constată aceleaşi abuzuri ale arendaşilor, problema lor 
fiind, de fapt, aceeaşi pe toată suprafaţa luată în arendă: 
recuperarea banilor pierduţi în procesul cu Berman luster. 
Avram Zaharia se lăuda că „toată administraţia şi justiţia 
sunt cumpărate de el”, dar în momentul confruntării cu 
prefectul Văsescu, afirmaţia a fost infirmată de realitate: 
şeful judeţului a dat dreptate ţăranilor şi le-a cerut 
arendaşilor să înceteze agresiunile. Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi în faţa ţăranilor din Rădeni, de pe moşia 
doctorului Ştefanovici, arendată de Henric Uster şi de un 
anume Caracas. 

Arendaşii nu s-au ţinut de cuvânt, astfel că prefectul, 
secretarul general al Ministerului de Interne, sosit special 
de la Bucureşti, şi comandantul companiei de jandarmi s-au 
mai deplasat o dată în toate satele din plasa Hârlău în ziua 
de 26 februarie, insistând asupra arendaşilor pentru a 
semna învoielile, astfel încât ţăranii să se potolească. Peste 
tot ţăranii au colaborat cu autorităţile şi s-au comportat 
civilizat. Atenţia deosebită arătată de guvern acestui 
incident era determinată de suprafeţele foarte mari pe care 


se manifesta nemulţumirea ţăranilor, corespunzător 
dimensiunii exagerate ale mogşiilor arendate trustului 
Fischer. Raportul prefectului Văsescu ne dezvăluie întregul 
tablou: „Aceste sunt cele constatate de noi şi am observat 
că pretutindene locuitorii, cu toate că erau în număr foarte 
mare, n-au profitat de aceasta pentru a ameninţa sau 
impune voinţa lor, ci pentru a se plânge şi a cere dreptate şi 
dreptul ce li se cuvine. Nu am observat nicăeria influenţa 
străină şi excitare din partea preuţilor şi învăţătorilor, după 
cum zic jidanii, ei sunt singurii vinovaţi, căci prin 
cupiditatea lor şi barbaria cu care tratează ţăranii, i-a 
exasperat. Plângerea lor este justă şi e de dorit ca d-nii 
arendaşi să o îndeplinească, ei sunt vinovaţi şi numai ei pot 
remedia la asemenea stare de lucruri. La din contra, e de 
prevăzut că la primăvară arendaşii nevoind a da pământuri 
la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest 
mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru 
viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei 
legei, nu va putea preveni asemenea dezordine. 

Textul este fundamental pentru înţelegerea evenimentului 
petrecut la Flămânzi şi în satele învecinate. Să izolăm 
câteva concluzii: 

— Protestul ţăranilor a fost exclusiv împotriva arendaşilor, 
nu împotriva guvernului sau a moşierilor; 

— Peste tot locuitorii au fost destul de rezervaţi, fără a 
provoca incidente, decât proteste, petiţii, cereri exprimate 
oral; 

— Arendaşii au cerut intervenţia jandarmilor, exagerând 
evenimentul la dimensiunile unei răscoale; 

— Arendaşii evrei au lansat zvonul că ţăranii sunt instigaţi 
de preoţi şi de învăţători, speculând realitatea că aceştia îi 
ajutau pe ţărani să-şi scrie petiţiile; nu trebuie să excludem 
existenţa unor mesaje antisemite latente din partea 
reprezentanţilor celor două categorii de funcţionari; 

— Prefectul, în calitate de reprezentat al guvernului, a luat 
constant apărarea ţăranilor; 


— Nu s-a înregistrat nici o confruntare între ţărani şi 
jandarmi; 

— Arendaşii nu au ţinut cont de recomandările prefectului, 
din două motive: unul se dovedea subiectiv - Văsescu era 
considerat antisemit; al doilea era obiectiv - aşa cum arată 
în final şi prefectul, legea nu-i permitea să intervină în 
conţinutul învoielilor dintre arendaşi şi ţărani, acestea 
având regimul unor contracte între părţi; 

— În finalul raportului, prefectul Văsescu anunţă cât se 
poate de clar că în primăvară ţăranii vor intra cu forţa pe 
pământurile respective; practic, prefectul judeţului 
Botoşani anunţa încă din 18 februarie răscoala! 

Analiza incidentelor petrecute în zonă arată că, cel puţin 
pentru luna februarie 1907, revolta ţăranilor a avut un 
caracter deschis antisemit. Deşi acest caracter a fost negat 
şi în epocă, inclusiv la nivelul cel mai înalt, şi a fost ulterior 
negat de orice autor socialist, logica nu poate fi obturată: 
atâta timp cât atitudinea autorităţilor, în frunte cu 
prefectul, este de partea ţăranilor, atâta timp cât forţele de 
ordine nu au tras, nu exista nici un motiv care să determine 
o reacţie violentă a ţăranilor împotriva autorităţilor statului; 
atacul se produce peste tot, în această faza, asupra 
arendaşilor, în particular asupra arendaşilor sau 
negustorilor evrei. La 24 februarie, un anume Avram Boz 
(numele ar putea fi o prescurtare) semnala că ţăranii din 
Bădeni, în frunte cu ajutorul de primar, au ocupat moara sa 
cu aburi. La Deleni, ţăranii le-au cerut „dughengiilor” Ițic 
Aronovici, Leib Ițic şi Moisa să părăsească satul. Nu au fost 
maltrataţi sau furaţi, ţăranii punându-le la dispoziţie 
căruțele cu care să plece. 

Oricât ar părea de surprinzător, dar cu asta lucrurile s-au 
liniştit în comuna Flămânzi. 

Cercetarea documentelor din arhivele Ministerului de 
Interne, de Justiţie şi al Instrucțiunii Publice arată că ceea 
ce ni s-a prezentat până acum despre incidentul din 
comuna Flămânzi, ca scânteie a Marii Răscoale, nu se poate 


susţine cu probe. De altfel, oricine deschide o carte despre 
răscoala din 1907, va constata că primele distrugeri, 
primele riposte ale forţelor de ordine şi primii morţi apar în 
cu totul alte locuri decât la Flămânzi. Protestele ţăranilor 
din plasa Hârlău au cunoscut acel caracter antisemit, dar 
limitat, şi au avut ca bază de pornire abuzurile arendaşilor 
români şi evrei. 

Practic nu există nici o legătură cauzală între protestele 
ţăranilor din comuna Flămânzi şi Marea Răscoală ce avea 
să se declanşeje în martie. Confuzia s-a creat din faptul că 
alte forţe vor prelua incidentul pentru a răspândi răscoala. 

Revolta urbană din Botoşani (4-6 martie 1907) 

Conflicte de genul celui petrecut la Flămânzi s-ău 
înregistrat şi în alte comune, cu motivaţia deja cunoscută şi 
pe acelaşi fond antisemit. Important acum este să subliniem 
că trustul Fischer nu a cedat insistențelor Prefecturii şi s-a 
încăpățânat să încerce recuperarea banilor pe seama noilor 
contracte agricole, în plus - foarte important pentru 
condiţiile care au favorizat răscoala - liderii trustului 
arendăşesc au părăsit ţara, urmărind evenimentele de la 
Cernăuţi. Astfel, termenul de l martie prevăzut de lege a 
fost depăşit. Neliniştea ţăranilor s-a transformat de data 
asta în furie. Consiliaţi de preoţi sau de învăţători ei au 
înţeles un amănunt decisiv al situaţiei: de data asta, 
arendaşii evrei se aflau în conflict cu legea. Legea nu mai 
era de partea lor, iar prin refuzul de a semna învoielile până 
la | martie - cum obliga legea - regimul contractelor între 
părţi era încălcat de arendaşi, nu de ţărani. De la acest 
amănunt juridic, explicat ţăranilor de intelectualii satelor, a 
pornit ideea cererii de pământ direct la proprietari, cerere 
care se referea precis la repartizarea pământului pentru 
muncă, nu la împărţirea moşiei de către ţărani, cum 
diversionist a prezentat cazul presa marxistă. Dacă 
adăugăm faptul că autorităţile, guvernul şi Prefectura nu 
interveneau pentru că doreau să respecte legile ţării, pe 
principiul modern şi capitalist al cererii şi ofertei, vom 


înţelege care este sursa reală a revoltei - ideea că trebuie 
să-şi împartă singuri pământurile moşiei pentru muncă. 

Pe acest fond, care reprezenta în sine un vid al autorităţii, 
s-a produs intervenţia în evenimente a unui grup agitatoric 
format din ţărani rezervişti, care fuseseră deconcentraţi din 
Regimentul 16 Suceava şi pentru care, în momentul când s- 
a constatat că fac propagandă antisemită şi în favoarea unei 
răscoale, s-au emis ordine de reconcentrare. Un astfel de 
ordin este cel cu nr. 917 din l martie 1907 care cerea 
rechemarea la unitate începând cu 3 martie a sergenţilor: 
Asaftei Dumitru, Bulgariu Vasile, Călugăriţa Dumitru, 
Mihalache 'Toader, Roată Gheorghe, Rotariu Niculae, 
Simion Mihai şi Ţurcanu lon148. Fie că o făceau din proprie 
iniţiativă, fie că au fost incitaţi de socialişti sau de agenţi 
ruşi, cert este că aceşti sergenţi s-au deplasat în comuna 
Stănceni, aflată, spre est, în imediata apropiere de 
Botoşani, au îmbătat la circiumă o mare parte din locuitorii 
bărbaţi şi i-au îndemnat să ceară refacerea învoielilor în 
condiţii mai avantajoase. Nu trebuie să ne scape atenţiei 
amănuntul că în acest sat ţăranii semnaseră deja noile 
tocmeli agricole, ocazie cu care nu se produsese nici un 
incident. Bineînţeles, ne putem pune şi întrebarea de unde 
au avut atâţia bani pentru a da de băut unui număr de 
aproximativ 200 de oameni. Ţăranii „fiind în stare de beţie, 
au bătut pe contabilul jidan Bercu Safir şi au ameninţat pe 
fiul arendaşului care se găsea acolo”149, în urma apariţiei 
unei subunități militare în sat, ţăranii se liniştesc şi în jurul 
orei 19.30 se întorc la casele lor. Întreaga mişcare a durat 
două ore. Trei zile mai târziu, în condiţiile în care rezerviştii 
refuză să se mai prezinte la unităţi, instigarea la răscoală 
ajunge şi în alte sate din jurul Botoşanilor, precum şi în 
nord-vest spre Dorohoi, această dezvoltare teritorială 
având o explicaţie plauzibilă în proveniența sergenţilor din 
acele localităţi. Precizez că pe harta topografică a judeţului 
laşi, la est de Hârlău figurează Cota 160 cu denumirea 
„Movila Sergenţilor”, posibil loc de adunare al acestora. 


Cercetarea ulterioară a arătat că în activitatea de instigare, 
rezerviştii s-au folosit de argumentul că sunt sprijiniți de la 
oraş de studenţi (aşa cum se întâmplase la Sankt 
Petersburg în ianuarie 1905), fapt care nu a putut fi 
demonstrat, dar care a fost semnalat drept zvon mai peste 
tot în satele răsculate. O serie de studenţi aflaţi în trenuri, 
pe drumurile de acces sau în localităţile botoşenene au fost 
reţinuţi. Unii erau cunoscuţi ca vechi agitatori narodnicişti, 
alţii se aflau întâmplător în acele locuri. Totuşi, într-o 
telegramă trimisă de la Hârlău Ministerului Justiţiei, se 
afirma: „Sosit Bâdeni. Găsesc 5 studenţi ieşeni, care, sub 
masca de a face anchetă economică, sunt imprudenţi 
agitatori”. Pe durata primei săptâmâni din martie, broşurile 
lui Vasile Kogălniceanu sunt semnalate în câteva sate, 
răspândite de grupuri de 4 - 5 studenţi. Ei se deplasează 
suspect de mult în districtele Botoşani şi Dorohoi, iar pe 
urma acestora anumiţi indivizi îi îndeamnă pe ţărani să 
semneze petiţii în alb adresate Dlui Vasile Cogălniceanu, 
Bucureşti, Aleea Vasiliu No. 13. 

În ziua de 4 martie însă, Prefectura informează Bucureştii 
că „o parte din oamenii satelor vecine, cu lipovenii din 
oraşul Botoşani, la care s-au alipit şi bâeţii de prin 
mahalale, s-a revoltat şi a spart geamurile şi uşile de pe la 
prăvăliile evreilor, devastând pe une locuri”150. Din 
raportul procurorului Levaditti, Procuratura Generală afla 
că în dimineaţa zilei de 4 martie, la ora 10.00, „un mare 
număr de orăşeni şi săteni au năvălit asupra oraşului cu 
pietre şi ciomege. Au fost întâmpinați de două companii. 
Locuitorii, cu aruncături de pietre şi aruncare de cartaturi 
făcute anume, au tăbărât asupra soldaţilor, rănind mai 
mulţi dintrânşii. Maiorul Boureanu, care eşise cu noi înainte 
locuitorilor spre a-i linişti, a primit numeroase lovituri. 
Răsvrătiţii au tras cu focuri de revolvere asupra armatei. 
Făcând somaţiunile legale, au am, n.a.) ordonat să tragă în 
aer spre a speria pe locuitori, însă, năvălind cu mai mare 
furie asupra soldaţilor, s-a tras focuri care au omorât patru 


oameni şi rănit vreo şapte. La bariera Agafton se adună 
vreo patru sute locuitori, care are să intre în oraş. Evreii 
din mahala se apără singuri şi ne comunică că ar fi omorât 
un român”151. Ca urmare a anchetei declanşate, primul- 
ministru a fost informat încă din 5 martie asupra celor 
petrecute în Botoşani, cu destule amănunte semnificative: 
„Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo câteva mii 
de locuitori de la satele vecine, conduşi de mahalagii din 
oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate 
barierele. Forţele de care se dispunea, 350 oameni - 
Batalionul 8 Vânători, 14 geandarmi rurali, 20 pompieri, au 
fost impotente de a împiedica devastările. S-a devastat o 
mare parte din despărţirile poliţieneşti (sectoare ale 
oraşului, n.a.) a 3-a şi a 4-a, casele dlor Leon Costiner, 
David Costiner şi Meltzer (şi ale lui Nuham Solomovici, 
n.a.). Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost 
obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 
11 ore, în Piaţa Ferdinand, înarmaţi cu revolvere şi bâte, au 
năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de dl. maior 
Boureanu. Dl. maior Boureanu a fost strivit de loviturile 
primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi. Dl. procuror făcând 
somaţiunile legale, a ordonat începerea focurilor. S-a tras 5 
salve în aer cu cartuşe oarbe, însă revoltaţii năvălind din 
nou înspre soldaţi, s-a tras focuri pline, au căzut 4 morţi şi 8 
răniţi. Din altă parte, în strada Fulger un număr de vreo 
800 oameni au început devastările, locuitorii din acea 
stradă, în mare parte evrei, s-au apărat cu revolverele, sunt 
mulţi oameni răniţi de către evrei. Liniştea nu s-a restabilit 
decât pe la 7 ore, la sosirea a două batalioane din 
Regimentul 15 Războieni. Pe noapte a fost linişte”. Bilanţul 
final al evenimentelor din Botoşani a fost de 8 morţi, ca 
urmare a decesului a încă 4 din cei 8 răniţi, în continuare, 
prefectul Văsescu explică cel mai bine detaliile acestei 
insurecţii urbane: „Cu micul număr de soldaţi de care se 
dispunea s-a luptat timp de două zile şi o noapte în contra 
revoluţionarilor, aşa încât mi-a fost cu neputinţă să apăr 


peste tot oraşul devastările şi să împiedec sărăcirea totală a 
celor mai mare parte din nenorocitele familii evreeşti 
sărace şi mizerabile deja şi care au atât de putină vină în tot 
ce se intimplă. S-au făcut mai multe arestări. S-a remarcat 
că din revoltați cea mai mică parte erau ţărani, cea mai 
mare parte fiind mahalagii din oraş şi mai ales lipoveni. 
Aceştia din urmă au avut o atitudine foarte ostilă în tot 
timpul şi instigau pe revoltați cu cuvintele: «înainte, că vin 
ruşii, au să ocupe ţara, au să gonească pe toţi evreii, au să 
vă scutească de biruri şi au să vă deie pământ». Principalii 
instigatori lipoveni sunt arestaţi şi depuşi la Parchet” 152. 
Mai este interesant de semnalat că, la puţin timp după 
numirea sa ca ministru de Interne, lonel I. C. Brătianu a 
primit o telegramă de la proprietarii Arthur Rosetti şi G. 
Morţun din Botoşani prin care îl anunțau că în zona 
localităţii Şiret fuseseră răspândite manifeste ruseşti care îi 
îndemnau pe ţărani la răscoală. 

Sunt câteva concluzii importante care se pot trage din 
relatările de la faţa locului: 

— În primul rând, este evident că la Botoşani a avut loc o 
revoltă urbană cu caracter antisemit, nu o răscoală (revoltă 
ţărănească); ea nu poate fi considerată pogrom, pentru că 
nu a fost organizată cu consimţământul autorităţilor, 
acestea făcând tot posibilul pentru a o împiedica; 

— Principala forţă de revoltă a fost constituită din orăşeni, 
lipoveni şi mahalagii, care au acţionat cu bâte, proiectile de 
fier anume făcute (cartaturi) şi cu arme de foc împotriva 
forţelor de ordine; 

— Ţinta atacului nu au fost doar arendaşii, agresiunea 
extinzându-se la negustorii evrei, ca urmare a preluării 
iniţiativei de către orăşeni; 

— Este însă clar că a avut loc un atac direct la adresa 
forţelor de ordine, nu o reacţie la o eventuală intervenţie a 
acestora; forţele de ordine au urmat procedura legală: 
ordinul procurorului, salve de avertisment cu gloanţe 


oarbe, salve de avertisment cu cartuşe de luptă, foc în plin, 
şi numai după ce în rândul militarilor s-au înregistrat răniţi; 

— Ideea că Armata a tras în ţărani, făcând o baie de sânge 
la Flămânzi sau la Botoşani, este un fals propagandistic 
comunist; 

— Acuzaţia arendaşilor, că prefectul Văsescu era 
antisemit, în ciuda limbajului său colorat, nu se susţine, 
declaraţia lui în favoarea evreilor săraci şi nevinovaţi ai 
oraşului fiind exemplară; 

— Unii evrei s-au apărat cu arme de foc, dând incidentului 
un aspect de insurecție care depăşeşte capacitatea de 
reacţie a autorităţilor; 

— Devine la fel de evident că instigatorii au acţionat în 
baza unui plan de instigaţie elaborat - centrul diversionist a 
fost identificat la Cernăuţi —, că au fost înarmaţi şi că au 
folosit aceleaşi mesaje proruse binecunoscute, cu care ne- 
am întâlnit şi în cazul răscoalei din 1888. 

Înainte de a analiza evenimentele din nordul Moldovei, 
trebuie arătat că incidentele violente antisemite s-au 
propagat în târgurile Burdujeni, Bucecea şi Şiret, toate 
locuite majoritar de evrei. Şi în aceste locuri, forţele de 
ordine au fost atacate de orăşeni, de târgoveţi şi de un 
număr mult mai mic de ţărani. Conform informaţiilor 
trimise de la faţa locului ministerelor de Interne şi de 
Justiţie, ţăranii din comunele Leorda, Vlădeni, Corni, 
Poiana-Lungă, Curteşti, Stâănceni, toate din preajma 
Botoşanilor, s-au înţeles cu arendaşii în urma unor 
negocieri organizate de Prefectură şi s-au întors liniştii în 
satele lor. Învoielile agricole au fost semnate în faţa 
autorităţilor de către 6 delegaţi din partea ţăranilor şi de 
arendaşii evrei. Constatăm, aşadar, că izbucnirea răscoalei 
violente în Moldova a avut un caracter urban (incluzând în 
acest termen şi târgurile), ţăranii reprezentând doar masa 
de manevră a unor orăşeni. 

În momentul în care, de la cel mai înalt nivel politic al ţării 
-regele Carol I - este semnalat drept centru al instigării 


oraşul Cernăuţi, avem obligaţia să tratăm cu toată 
seriozitatea natura revoltelor din nordul Moldovei, despre 
care ni s-a spus până acum că au reprezentat începutul 
Marii Răscoale. Cu toate că localitatea Burdujeni nu mai 
există pe hartă, devenind între timp un cartier al Sucevei, 
dar ştiind că ea se afla pe aceeaşi linie cu Bucecea şi Şiret, 
suntem în situaţia de a observa că aşa-zisa răscoală s-a 
întins nu în sud, spre laşi sau spre Bucureşti, unde era 
Guvernul, ci spre nord, pe şoseaua Botoşani - Cernăuţi, cu 
mare precizie, în târgurile Mihăileni şi Darabani, aflate în 
imediata vecinătate a frontierei, dovezile asupra instigării la 
răscoală au fost cele mai clare, având la origine manifeste, 
broşuri şi apeluri, unul dintre ele fiind semnat „în original” 
de Vasile M. Kogălniceanu. Fără a fi antisemite (atitudine 
care nu se potrivea mişcării socialiste), ele au speculat din 
plin subiectul social antistatal. Ca un făcut, exact în aceeaşi 
perioadă, pe străzile Bucureştilor, dar şi în alte oraşe, sunt 
răspândite manifeste adresate muncitorilor. Unul dintre ele 
conţinea şi astfel de informaţii: „lovarăşi. Ţărănimea e în 
plină revoltă! Tot nordul Moldovei e într-o frământare 
nebună. Ca stâncile din vârful munţilor se rostogolesc la 
vale şi înaintară mereu în câmpie legiunile răsculaților 
ţărani. Satele, târgurile şi oraşele devin teatrul de 
dezlănţuire a furiei populare, prea mult înăbuşită sub 
povara mizeriei şi a răbdărei silite. Fiecare muncitor, 
fiecare apăsat, toţi cei care tremură de indignare la 
priveliştea celor ce se întâmplă în Moldova, au datoria să ia 
parte, să protesteze cu tărie sub cutele drapelului roş al 
Internaționalei Socialiste”. Manifestul, scris fără îndoială de 
o mână exersată, introducea subliminal câteva sugestii 
periculoase, în realitate, răscoala nu înainta spre nici o 
câmpie, care se găseşte în sud, ci spre graniţa cu Austria şi 
Rusia; folosirea cuvântului „legiune” crea impresia că 
ţăranii sunt organizaţi; apelul final „să ia parte”, fără a se 
preciza la ce, nu era adresat doar muncitorilor, ci la „toţi cei 


care tremură de indignare”, căutând sa atingă o plajă mai 
largă de populaţie. 

La fel cum „răscoala” din 1888 a fost îndreptată spre 
Bulgaria, vedem şi aici că incidentele sunt provocate spre 
graniţa de nord. O informaţie care nu a fost comentată 
până acum este aceea că de la data de 7 martie 1907 
Guvernul României a ordonat „ca frontiera, începând de la 
Suceava, până la Mihăileni să fie ocupată milităreşte”, 
pentru a împiedica o infiltrare de agenţi travestiţi în ţărani 
bucovineni, precum şi pentru a ţine sub control mişcările 
armatei statului vecin. De asemenea, punctele de trecere a 
frontierei şi vamale au fost închise, în faţa acestor dovezi, 
nu ne rămâne să constatăm decât că ceea ce s-a numit 
răscoala ţăranilor din judeţul Botoşani, ca început al Marii 
Răscoale, a fost percepută la Bucureşti ca o tipică instigare 
externă, rusească sau austriacă, făcută cu scop de 
destabilizare a statului român şi care a speculat 
sentimentele antisemite reale ale populaţiei, în rapoartele 
diferitelor autorităţi locale vom înţâlni aceleaşi formulări ca 
la răscoala din 1888 la adresa instigatorilor, motiv pentru 
care, făcându-se o paralelă cu ambiguitatea rezultatului 
public al acelui eveniment, multe lucruri nu au fost luate în 
serios, în acele zile din martie 1907, Prefectura Botoşani a 
tras atenţia primului-minisţru asupra unui aspect la fel de 
periculos al evenimentelor: „E absolut indispensabil ca 
regimentele să fie aduse din Oltenia şi Muntenia, căci mi-e 
teamă că soldaţii, fiind moldoveni, toţi având acelaşi 
sentiment de ură contra evreilor, să nu ne putem servi de ei 
contra ţăranilor”153. De la Dorohoi, inspectorul general 
administrativ Varlam şi şeful trupelor, gen. Pavlov, se 
adresează primului-minisţru la data de 6 martie cu 
propunerea: „în urma unei minuţioase consfătuiri între 
subsemnaţii, am compus în plină convingere că o răscoală 
din acest judeţ nu se poate potoli multă vreme până ce nui 
se va permite de către D-voastră a se face uz conform 
regulamentului serviciului în garnizoană de Glonţ”154. 


Primul-minisţru şi ministrul de interne George C. 
Cantăcuzino, primeşte informaţiile alarmante de la Botoşani 
şi Dorohoi în 8 martie, ia acasă telegramele şi pune celebra 
rezoluţie hilară: „Să se reprime mişcarea cu energie, dar cu 
blândeţe”, care a fost cunoscută abia în data de 19 martie 
1907. Din 13 martie, guvernul fusese schimbat cu cel 
liberal. 

Între timp, încurajați de succesul negocierilor cu arendaşii 
de la Botoşani, dar şi instigaţi că Armata şi Guvernul îi 
apără pe „jidani” împotriva ţăranilor români, sătenii din alte 
localităţi încep să se mişte, fie cerând semnarea tocmelilor 
agricole restante, fie anularea celor semnate deja şi 
renegocierea termenilor. Aceasta a fost, de fapt, motivaţia 
care a dus la răspândirea răscoalei din nordul Moldovei 
către alte judeţe. 

Cauzele răscoalei. 

Comandanții militari şi ai companiilor de jandarmi 
raportează începând cu 9 martie intrarea în dispozitiv a 
trupelor trimise în zonă şi potolirea relativă a satelor, cu 
toate că starea de tensiune nu se risipise. La Bucureşti însă 
situaţia era mult mai agitată. Presa, mai ales cea din 
Capitală şi din Iaşi, şi în special cea socialistă, începe să 
publice ştiri exagerate, informaţii false despre numărul 
morţilor şi acuze la adresa Armatei - „Sângele curge, 
potolirea răscoalelor se face cu armele”... Etc. —, în fruntea 
panicarzilor aflându-se ziarul Adevărul. Pentru comuna 
Flămânzi, unde, aşa cum am văzut, administratorul 
Constantinescu l-a lovit pe un ţăran şi a fost bătut şi unde 
jandarmeria a fost la faţa locului încă din 9 februarie, ziarul 
Adevărul publica următoarea ştire, semnată Brecher: 
„Locuitorii satelor Flămânzi, Rădeni, Storeşti înarmaţi cu 
ciomegi, furci s-au răsculat gata pentru devastare. O 
teroare de nedescris domneşte asupra locuitorilor din 
Frumuşiţa, unde se revarsă tot acest puhoi de revoltați”, în 
această perioadă ziarul era condus de Constantin Miile, 
activist socialist expulzat în 1881, apoi iniţiator al „Clubului 


muncitorilor” şi al „Cercului de studii sociale”, alături de L.. 
Ghelerter şi Max Vecsler. La 19 iunie 1902 ziarul dă 
faliment, dar, spre surpriza autorităţilor, care monitorizau 
cu atenţie activităţile socialiste, la 5 martie 1905, Adevărul 
apare din nou, cu finanţare solidă, ăvându-l însă la 
conducerea comitetului de redacţie pe agentul bolşevic 
Christian Racovski. Analiza ştirilor publicaţiilor socialiste 
din această perioadă scoate la lumină două preocupări 
principale: una - exagerarea evenimentelor şi inventarea 
unor „băi de sânge” făcute de burghezo-moşierime cu 
ajutorul Armatei; a doua - îngrijorarea pentru locuitorii 
care se refugiază speriaţi din faţa răscoalei. Această a doua 
preocupare are misterul ei. La prima vedere, orice cititor 
cu nivel mediu de înţelegere putea să-şi pună întrebarea ce 
se petrece într-un sat unde, pe măsură ce ţăranii se 
răscoală, locuitorii se refugiază din calea lor?! Despre ce 
alţi locuitori e vorba, satele fiind locuite de ţărani? În 
realitate, presa socialistă, dominată de jurnalişti alogeni, 
era serios preocupată de un fenomen autentic: o bună 
parte din populaţia evreiască a târgurilor şi orăşelelor 
Moldovei trăia teroarea unui pogrom şi unii dintre ei chiar 
s-au refugiat în nord, dincolo de frontieră. Să nu uităm că 
arendaşii evrei, şi în primul rând cei din trustul Fischer, fug 
peste graniţă, lăsând problema tocmelilor agricole 
nerezolvată. Pe fondul acceptării revendicărilor ţăranilor 
sub patronajul Prefecturii, autoritatea legii se prăbuşeşte. 
Ziarele nu vor face altceva decât să răspândească în toată 
ţara informaţia că ţăranii răsculați intră pe moşii, evreii fug, 
iar vechile învoieli legale sunt anulate. A fost cea mai 
criminală informaţie. La ea s-a adăugat faptul că guvernul 
de forţă instalat la Bucureşti, cu Ionel Brătianu ministru de 
Interne şi gen. Alexandru Averescu ministru de Război, a 
decis şi apoi a anuţat public că va apăra Constituţia şi legile 
ţării, ceea ce se bătea cap în cap cu ce se întâmpla deja în 
nordul Moldovei. Un alt factor care a agravat situaţia a fost 
acela că, din dorinţa de a răsturna guvernul conservator, 


liberalii apucaseră deja să accepte jocul exagerărilor din 
presă. 

Ionel I. C. Brătianu se afla în acel moment într-o situaţie 
fără altă ieşire. Pe toată durata campaniei pentru alegerile 
comunale din ianuarie, el ţinuse mai multe discursuri - cele 
mai reuşite fuseseră la Brăila şi la Galaţi - în care anunţase 
că principalul punct al platformei politice este chestiunea 
ţărănească. Astfel, el a fost nevoit să intervină în Parlament, 
în discutarea evenimentelor din nordul Moldovei, fără să-şi 
poată schimba atitudinea arătată în campanie. Altfel, ar fi 
părut neserios sau demagog. Aşa se face că la 3 martie, 
Ionel interpelează guvernul conservator, dar nu pe 
problema fundamentală, ci pe cazul arendaşilor evrei: „O 
mână de oameni, străini de interesele mari ale dezvoltării 
noastre economice şi sociale, s-au făcut stăpâni, prin 
arendare, pe întinderi tot mai mari din suprafaţa cultivabilă 
a ţării. O singură familie asociată posedă, astfel, o întindere 
superioară multora din districtele ţârei. Sute de mii de 
hectare şi deci sute de mii de ţărani stau sub dominaţiunea 
monopolistă a câtorva indivizi, care n-au nici o grijă de 
starea în care vor ramânea localităţile ce le stăpânesc, după 
sfârşirea contractelor lor, servindu-se de influenţele 
puternice, pe care le dau relaţiunile plătite de care dispun, 
pentru a nesocoti cele mai elementare noţiuni de 
dreptate” 155. Evreii cu adevărat speriaţi, dar şi cei 
interesaţi de exploatarea situaţiei în care periculosul fiu al 
lui Ion C. Bratianu devenea ministru de interne, au 
declanşat din nou o campanie antiromânească în presa 
internaţională, făcând ca la sfârşitul răscoalei Ionel I. C. 
Bratianu să pară în ochii lumii un călău. 

Revenind la evenimentele din nordul Moldovei, vom 
observa că schimbarea prefectului Văsescu, pe motiv că a 
încălcat Legea învoielilor agricole, cu L. Mavrocordat nu a 
modificat situaţia explozivă, înainte să plece, Văsescu a 
înaintat Ministerului de Interne două rapoarte în care arăta 
că violențele au intrat într-o nouă fază. Ea se caracteriza 


prin abandonarea de către ţărani a opțiunii pentru 
refacerea tocmelilor agricole şi prin apariţia cererii 
generalizate de gonire definitivă a arendaşilor evrei, în 
satele de unde aceştia fugiseră, ţăranii au ocupat clădirile 
administraţiei cu scopul de a emite, împreună cu dascălii şi 
preoţii lor, alte tocmeli agricole sau pur şi simplu de a-şi 
împărţi singuri pâmântul pentru muncă, în al doilea rând, 
Văsescu, ajuns la disperare după câte cereri de întăriri 
ceruse, atrage atenţia că trupele care vor putea fi trimise în 
zonă trebuie să fie de cavalerie, deoarece instigatorii nu 
provin din satele răsculate, ci se deplasează în continuu, din 
sat în sat: „sunt emisari care cutreeră satele şi promit în 
numele M. S. Împăratul Rusiei de a împărţi tot pământul la 
ţărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să 
domnească pe această ţară, căci numai ei vor putea 
distribui pământul”156. În al doilea raport, problematica 
revine: „Faza revoluţiei s-a schimbat, locuitorii, graţie 
instigatorilor - se crede, ruşi de naţionalitate - ce cutreieră 
satele, văzând că au putut să-şi îndeplinească pretenţiunile 
lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărţirea 
pământurilor între ei. În această plasă (Ştefâneşti, n.a.) 
domneşte revoluţiune cu caracter foarte tenace şi 
periculoasă. E necesitate absolută de cavalerie pentru a 
putea urmări cu folos bandele care cutreeră satele spre a 
răzvrăti locuitorii. Infanteria nu poate îndeplini această 
sarcină”. Deşi atât în perioada imediat următoare răscoalei, 
cât şi în perioada comunistă s-a negat existenţa acestor 
instigatori ruşi sau plătiţi de ruşi, logica şi dovezile 
epigrafice nu pot admite această negaţie. Este cu totul 
anormal ca ţăranii, care mai întâi cereau semnarea 
tocmelilor agricole, apoi refacerea celor deja semnate şi, în 
final, împărţirea pământurilor pe care se afla satul sau 
comuna lor, să le părăsească tocmai atunci pentru a răscula 
alte sate. Ţăranii au rămas pe pământurile pentru care s-au 
răsculat; povestea succesului lor e cea care a circulat, iar 


asta a fost acţiunea instigatorilor, fie ei sergenţi rezervişti, 
studenţi socialişti, lipoveni sau agenţi ruşi. 

Instalaţi la conducerea Prefecturii Botoşani, Leon 
Mavrocordat şi directorul A. G. Nicoleanu transmit la 
Bucureşti vestea cea mai proastă: „Deşi pentru moment nu 
se mai văd tur-burări în judeţ, totuşi sunt temeri fondate că 
ele vor reîncepe odată cu munca câmpului prin faptul că s- 
au dat locuitorilor posibilitatea să întrevadă pe de o parte 
desfiinţarea angajamentelor de munci agricole încheiate în 
toamna trecută, iar pe de alta imposibilitatea de a se 
satisface noile cereri de pământ pe baza contractelor de 
munci agricole efectuate în timpul răscoalelor sub imperiul 
teroarei şi impuse de predecesorile meu, care angajamente 
sunt foarte dezavantajoase şi în dauna proprietarilor şi a 
arendaşilor”158. 

Trei concluzii se pot trage din desfăşurarea evenimentelor 
până la data de 13 martie 1907, când vine la putere 
Partidul Naţional Liberal: 

1. Miniştrii Brătianu şi Averescu vor fi obligaţi să planifice 
acţiuni militare pentru împiedicarea unei intervenţii a 
Rusiei sau Austriei pe teritoriul României, precum şi pentru 
contracararea efectului diversiunilor pregătitoare acestei 
acţiuni printre ţărani; 

Austria ordonase deja mobilizarea trupelor de la frontieră. 

2. Legea tocmelilor agricole este călcată în picioare, 
autoritatea statului dispare şi nu mai poate fi menţinută, 
fragil, decât prin slabele forţe de ordine aflate în zonă. 

3. Statul bugetar şi birocratic se confruntă cu prima criză 
majoră, determinată de blocajul nucleului constitutiv al 
societăţii: saltul la modernitate al instituţiilor, şi în primul 
rând la legile democraţiei şi capitalismului, a lăsat 
nerezolvată problema bazei sale sociale. Q.e.d. 

Marea Răscoală din 1907 a fost primul moment care a 
înfăţişat preţul crud şi sângeros al decalajului dintre 
societate şi stat. Totodată, acest eveniment dramatic l-a 
confirmat dramatic de repede pe Ion Luca Caragiale, când 


a spus că ni s-a dat un stat înainte să avem o societate. Nu 
întâmplător, cu toate că a fost o mare personalitate de 
Dreapta şi se afla la Berlin, departe de pasiunile politice, 
Ion Luca Caragiale s-a simţit obligat să scrie 1907. Din 
primăvară până-n toamnă, în martie 1907, el afirma: 
„Fireşte dar că recentele răscoale ale maselor ţărăneşti, 
care au luat proporţiile unei hotârâte revoluţiuni teroriste, 
aproape ale unui crunt război civil, trebuia să producă în 
Europa emoţiune şi uimire. Cine însă cunoaşte ca noi de 
aproape organele acestui stat şi funcţionarea lor, se miră 
acuma, nu de ceea ce se-ntâmplă, ci - dacă a existat (cum 
era îndreptăţit să nu mai crează) atâta energie în acele 
mase —, cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu 
mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un stat, din 
Europa cel puţin, nu există atâta extravagantă deosebire 
între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască”159. Soluţia 
oferită de bunul şi paşnicul Caragiale, critic sever al întregii 
scene politice, era şi ea o expresie a conştientizării 
dificultății imense în faţa căreia se afla un stat cu legi 
democratice şi cu societate înapoiată: „Ar trebui o francă 
lovitură de stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe 
temeiul îndreptăţirii raţionale şi echitabile a producătorilor 
şi înfrânării speculatorilor de tot soiul”. Era însă prea 
târziu. 

Răspândirea răscoalei. 

Cercetarea Marii Răscoale din 1907 a fost îngreunată de 
faptul că principalele documente ale sale au fost reţinute de 
Carol I într-un fond special secret al Casei Regale şi nu au 
fost date publicităţii. După lovitura de stat din 30 
decembrie 1947, fondul a fost descoperit de Mihail Roller şi 
publicat în trei volume de documente, în cursul anilor 1948 
- 1949. Nu ştim ce anume a cenzurat, ce acte lipsesc şi 
dacă a intervenit în texte. Fiind publicate de Roller, cele 
două volume au fost şi sunt considerate şi astăzi ca produse 
de propagandă, ceea ce corespunde indiscutabil intenţiei. 
Este fnsă de observat că, în cadrul acţiunii propagandistice, 


Roller n-a vut nici un interes să ascundă informaţiile care 
subliniau clar caracterul antisemit al primei faze a răscoalei 
şi, de asemenea, nu credem că a oprit ceva din dovezile 
represiunii. Problema acestui eveniment din istoria 
României este că, înainte de al doilea război mondial, nu a 
existat accesul la documente şi că, după apariţia volumelor 
lui Roller, istoricii fie au ocolit sau negat partea de violenţe 
antisemite, fie - mai spre deceniile opt-nouă, pe fondul 
naţionalismului reînviat - au minimalizat represiunea, 
pentru a proteja sensibilitatea devenită deja cronică a 
conflictului sângeros Armată - populaţie. Autorii unei 
monografii publicate la Editura Academiei Române în 1987 
au fost obligaţi să nege în text caracterul antisemit al 
răscoalei din Moldova şi, în acelaşi timp, să reducă la maxim 
capitolul referitor la represiunea armată. Din cauza felului 
cum a fost mutilat accesul la informaţii pe aceste subiecte, 
propaganda marxistă a reuşit să impună în imaginea 
colectivă ideile răscoalei spontane, a vinovăţiei echipei 
„criminale” Ionel Brătianu - Alexandru Averescu, precum şi 
cifra fantezistă de 11 000 de morţi din rândurile ţăranilor, 
când aceasta era cifra aproximativă a arestaţilor. Cum 
spunea Gheorghe Brătianu: „Minciuna este o forţă. Când ea 
este afirmată cu hotărâre şi cu perseverenţă, când nu 
întâmpină îndată opunerea adevărului, ea este în stare să 
ducă la mari şi neaşteptate realizări”. 

Răspunsurile s-ar putea găsi în câteva amănunte ale 
evenimentelor petrecute în zona politicii. De exemplu, 
istoricii marxişti s-au aflat în faţa unui dubiu major, unii 
chiar cu bună credinţă, atunci când au înţeles că pe lista 
iniţială a guvernului, întocmită la sediul PNL spre a fi 
înaintată regelui în 12 martie, Ionel I. C. Brătianu nu figura 
ca ministru de interne, fiind preferat Vasile Lascăr. Cum 
acesta era grav bolnav (va muri la 22 martie), postul a fost 
dat lui Ionel. Apoi, spre deruta cercetătorilor marxişti, 
odată ajuns ministru de interne, Ionel I. C. Brătianu a numit 
în funcţiile de prefecţi pentru judeţele din Moldova numai 


foşti socialişti, intraţi în PNL: I. C. Atanasiu (Covurlui), dr. N. 
Lupu (Fâlciu), C. Stere (Iaşi), G. Diamandy (Iecuci), 
Spiridon Popescu, înlocuit imediat cu dr. lon Radovici 
(Vaslui) 160. Istoricul literar Zigu Ornea, ultimul analist 
serios al evenimentelor din Moldova, arată că „erau mâhniţi 
(socialiştii, n.a.) că unii foşti dintre ai lor îşi asumaseră 
responsabilitatea de a potoli răscoala în unele judeţe 
moldovene”. Să mai adăugăm că fostul socialist Vasile G. 
Morţun, întemeietor al „Cercului socialist” şi al gazetei 
Muncitorul, era acum ministrul Lucrărilor Publice în 
guvernul de represiune. Fie că a făcut-o intenţionat pentru 
a-i compromite, fie că a luat deciziile cu sinceritate, cert 
este că numirea lor de către Ionel I. C. Brătianu a cam 
dărâmat mişcarea socialistă românească, reducând-o la o 
penibilă agitaţie sindicală, destul de bine controlată de stat. 

Vom analiza în continuare câteva aspecte ale dezvoltării 
răscoalei din nordul Moldovei către restul ţării. 

Judeţul Iaşi. Numindu-l prefect pe Constantin Stere, 
Brătianu nu a putut totuşi conveni cu el asupra măsurilor ce 
trebuie luate în judeţul cel mai important al Moldovei. Gen. 
Averescu făcea presiuni asupra sa pentru intervenţia 
militară în forţă, iar dinspre Rusia venise deja notificarea 
oficială şi tipic parşivă că, îngrijorate de răscoala ţăranilor 
din România, trupele ţariste sunt gata să intervină pentru a 
o potoli. Mai ales în aceste condiţii, poziţia lui Averescu era 
foarte puternică. Constantin Stere, om politic superior, a 
insistat pentru potolirea răscoalei fără o intervenţie a 
Armatei şi pe calea negocierilor, prin cedarea la unele 
revendicări ale ţăranilor. El s-a trezit însă foarte repede 
între două focuri: pe de o parte era suspectat şi chiar 
acuzat că este omul ruşilor, având misiunea să blocheze 
mişcarea trupelor spre zona unei eventuale invazii, iar pe 
de altă parte trebuia să gestioneze o răscoală în plină 
desfăşurare. Inteligent în noblețea sa moldoveana, Stere va 
acţiona metodic. Primul lucru pe care l-a făcut în calitate de 
prefect a fost înfiinţarea unui serviciu de informaţii la 


nivelul Prefecturii. Astfel, a putut identifica rapid nucleele 
instigatoare şi i-a izolat pe agenţii acestora, în ziua de 17 
martie, Stere provoacă o întâlnire cu presa locală: „îi ruga 
însă insistent pe gazetari ca ziarele lor să insereze numai 
fapte precise, fără comentarii şi exagerări”. 

Şi în judeţul Iaşi, la fel ca la Botoşani şi Dorohoi, atacurile 
s-au produs asupra târgurilor populate de evrei. La Podul 
Iloaiei, „ceata celor răsculați aseară, mărită cu o parte din 
tinerii veniţi pentru fecrutare, precum şi mulţi ţigani din 
împrejurimi, circa 300 oameni, între orele 11 dina. Şi 2 
p.în., au spart geamurile, distrus uşi şi obloane la toate 
casele şi magazinele evreeşti din această comună; mărfurile 
de la peste 50 prăvălii au fost aruncate în stradă, parte 
furate, parte înglodate în noroi”163. Comandantul 
Companiei de jandarmi laşi raporta la | martie că 
„răscoalele au un caracter antisemit, deoarece, devastările 
ce s-au făcut, sunt în comuna Cotnari şi Podul-iloaiei şi în 
cătunele Hodora şi Horodiştea, numai la locuinţele ovreilor, 
neatingând averile românilor”. Acelaşi căpitan (G. Girjescu) 
raporta şi arestarea a 4 studenţi (trei din Basarabia şi unul 
din Regat), presupuşi instigatori. Cazul ciudat de la 
Botoşani, în care un evreu a tras un foc de revolver, devine 
foarte interesant când vom constata că el se produsese 
identic la Bivolari, pe Prut, în ziua de l martie. Multiplicarea 
acestor cazuri izolate ne duce cu gândul la o diversiune de 
care Rusia se va mai folosi pe teritoriul României în diferite 
ocazii, cea mai tragică fiind cea de la Iaşi, din 1941, în urma 
căreia s-a declanşat binecunoscutul pogrom. Este greu de 
crezut că vreun evreu normal la cap ar fi deschis focul 
împotriva Armatei care intervenea în apărarea sa. 

Credincios programului său, Stere convoacă pe 
reprezentanţii ţăranilor şi pe cei ai arendaşilor la o 
consfătuire, unde părţile se înţeleg în sensul semnării unor 
noi învoieli, favorabile ţăranilor. Ministrul de interne 
Brătianu îi confirmă oficial decizia. Din păcate, lucrurile nu 
se opresc aici. Fraţii Fischer, refugiaţi la Cernăuţi, chiar în 


oraşul din care se organizau diversiunile pe teritoriul 
Regatului, transmit telegrafic că nu se vor supune acestor 
decizii şi că nu recunosc semnăturile împuterniciţilor lor, 
deşi tot ei acceptaseră termenii noilor contracte, fapt ce 
reînvie răscoala. Stere este nevoit să impună intrarea în 
vigoare a noilor contracte, cu argumentul decisiv că 
începea topirea zăpezilor şi dezgheţul, ţăranii fiind hotărâți 
să intre pe pământuri pentru arat de capul lor. Situaţia 
prefectului de Iaşi se complică şi pentru că, în urma acestei 
decizii, proprietarii români încep să se plângă Guvernului şi 
regelui, refuzând să se supună. Pe acest fond, ministrul de 
război Averescu începe să dea ordine de intervenţie 
militară. 

Tot pentru judeţul laşi este de subliniat un prim caz în 
care ţăranii refuză răscoala şi apără, destul de violent, 
moşiile pe care lucrează. La 'Ţibana şi la Mironeasa, 
aproape de graniţa cu judeţul Vaslui, ţăranii bat rău de tot 
un grup de răsculați din judeţul sudic, „omorând pe unul şi 
rănind pe altul”. Restul grupului este dat pe mâna 
jandarmilor, în legătură cu acest caz, Stere transmite la 
Bucureşti o informare venită din localitate, cerând şi 
posibilitatea de a interveni în apărarea celor arestaţi: 
„Țăranii aduşi astă seară la 'Țibana, la geandarmeria rurală, 
vor fi toţi nemâncaţi şi ordin este dat ca mâine să fie bătuţi 
cu capul de pereţi până s-a zdrobi. Ordonaţi telegrafic 
încetarea sălbăticiilor”164. Brătianu cere tuturor 
autorităţilor locale să execute ordinele prefectului, care era 
oricum mai cumpătat, în general, atât Stere, cât şi Brătianu 
au încercat sa oprească maltratările şi răzbunările pe 
răsculați. Fiind decretată starea de asediu, comportamentul 
trupelor şi al jandarmilor a fost destul de dur, întărit şi de 
prevederile Art. 18 din Constituţie, care permiteau 
reintroducea pedepsei cu moartea pe baza Codului penal 
militar. 

Judeţul Suceava, în acest judeţ răscoala a fost importată 
din judeţele limitrofe, grupuri mici de agitatori trecând prin 


sate şi instigând la revoltă. La Ruginoasa, unde tradiţia 
reformelor lui Cuza era cea mai vie, ţăranii, instigaţi de un 
anume lon Gaciu, s-au strâns în mijlocul satului pentru a-l 
îndepărta pe arendaşul evreu. 

Militarii trimişi la faţa locului au reţinut 15 ţărani, pe care 
i-au îmbarcat într-un vagon de marfă cu intenţia de a-i duce 
la Fălticeni, în timp ce garnitura era oprită în gara Paşcani, 
un grup de lucrători de la căile ferate, „socialişti şi chiar 
mare parte străini”, a protestat cu huiduieli şi înjurături la 
adresa regelui şi reginei. Escorta a tras o salvă cu cartuşe 
oarbe în aer, moment în care protestatarii au luat-o la fugă. 
O subunitate din Bacău a evacuat de călători peronul gării, 
un ofiţer trăgând un foc în aer cu pistolul. Din acest 
incident minor a fost inventată mai târziu povestea cu 
muncitorii care au eliberat ţăranii arestaţi în gara Paşcani şi 
a fost larg difuzat un desen care imagina falsul eveniment, 
în comuna Lespezi, ţăranii au încercat sa devasteze casa 
proprietarului moşiei. Opriţi de trupe, au agresat mai mulţi 
soldaţi. Ofiţerul de la comandă a ordonat focuri de 
avertisment, apoi „a se trage cu cartuşe de război la 
picioare, murind un copil, iar răniţi o femeie şi doi bărbaţi” 

Operă de propagandă comunistă. Scena nu a existat în 
realitate. 

Problema focului executat la picioare a constituit subiectul 
dezbaterii internaţionale cu ocazia Convenţiilor asupra 
dreptului umanitar şi al ducerii războiului din acel an 
(1907), şi nu este rezolvată nici astăzi, în numeroase locuri, 
cum ar fi Irlanda de Nord, Israel, România (mai ales la 
Timişoara), Coreea de Sud, India, Turcia ş.a. a continuat să 
se înregistreze decesul unor copii din cauza focului 
executat spre picioarele manifestanţilor maturi. Cauza 
pentru care această problemă nu şi-a găsit rezolvarea este 
că Justiţia din întreaga lume, mai ales după 1949, a 
considerat că este în responsabilitatea manifestanţilor să nu 
permită prezenţa copiilor în rindurile lor. În jurisdicţia 
britanică, de exemplu, prezenţa copiilor în primele rânduri 


ale unei manifestații ilegale la care se ripostează cu foc 
atrage sancţiunea penală a manifestanţilor, sub acuzaţia că 
au expus minorii pericolului de moarte (procedeul scutului 
uman), în Israel, aceeaşi situaţie, este încadrată ca tentativă 
de omor calificat. 

Judeţul Vaslui. Şi aici s-a încercat atacarea oraşului Vaslui, 
cu scopul precis de a se ajunge la casa arendaşului Lobel. 
Aproximativ 200 de ţăranii din comunele învecinate, 
asociaţi cu mahalagii, au devastat prăvăliile evreieşti 
mărginaşe de pe două străzi ale localităţii. Scena s-a 
repetat în localităţile Negreşti şi Pungeşti, pe fondul 
refuzului militarilor proveniţi din zonă de a interveni, în 
momentul sosirii unui batalion din Bârlad, condus de 
maiorul Colori, acesta a fost „grav rănit la cap şi spate şi 
atunci (un) număr de soldaţi a descărcat câteva focuri cu 
gloanţe. Sunt 12 răniţi”. De asemenea, dată fiind gravitatea 
faptei, s-au operat numeroase arestări. Pentru judeţul 
Vaslui, asupra căruia s-a făcut o largă publicitate, problema 
represiunii brutale nu s-a pus în teren, ci după stingerea 
răscoalei, fiind mulţi condamnaţi şi închişi la ani grei de 
temniţă. Prefectura a avut un informator, în persoana 
jandarmului rural travestit în student, Gheorghe Găman, 
care a furnizat date precise din aproape toate satele în care 
se înregistrau mişcări revendicative. Raportul său arată că 
întinderea răscoalei a fost mică. Prefectura a raportat la 
Bucureşti că două elemente mai serioase puteau fi reţinute: 
Unu - majoritatea ţăranilor a înţeles repede că rezolvarea 
problemelor lor nu constă în obţinerea de păniânt, ci în 
uşurarea de către stat a sistemului arenzilor; Doi - 
principala sursă de instigare a fost ziarul Adevărul, „care de 
multe ori dă ştiri senzaţionale: «Refuz de a eşi la munca 
câmpului. Ridicarea recoltei cu forţa. Conflicte între 
proprietari, arendaşi şi ţărani etc.»,,. 

Scena celebrului tablou al lui Octav Băncilă - 1907, 
localizată după una din variante în judeţul Vaslui, este o altă 
farsă, provenită din faptul banal că pictorul era fratele 


Sofiei Nădejde, soţia agitatorului socialist loan Nădejde, 
destitui din învâţămânţ pentru că fâcea propagandă 
marxistă în rândul elevilor de şcoală primară. Tabloul, plin 
de erori de compoziţie (de exemplu, ţăranul din prim plan 
fuge speriat în direcţia de unde vin gloanţele), a constituit 
mult timp un obiect de propagandă comunistă, cele mai 
reuşite portrete ale lui Octav Bâncilă, reprezentându-i pe 
rege, pe generalii şi mitropoliţii ţării, fiind cenzurate 
publicului. 

Judeţul Fălciu (cu capitala la Huşi). Pe fondul informaţiilor 
exagerate şi incitatoare ale unor ziare locale, în judeţul 
Fălciu pătrunde un grup de instigatori din judeţul Vaslui, 
care provoacă devastarea casei arendaşului Ludwig Beer 
din comuna Olteneşti, a prăvăliilor evreilor din comuna 
Corni, pentru a încerca apoi, împreuna cu ţăranii din 
comuna limitrofă Tătărani, atacarea oraşului de reşedinţă. 
Cei aproximativ 400 de răsculați „au persistat în hotărârea 
lor de a pătrunde în oraş şi devasta magaziile evreilor. 
Răsculaţii începând a lovi trupa, s-a tras câteva cartuşe de 
război, în urma cărora a căzut unul mort şi cinci au fost 
răniţi”. 

Erori hilare ale celebrului tablou 1907 de Octav Bâncilă. 
Răsculatul din planul doi cade împuşcat din faţă. 

Judeţul Tecuci. Incidentele au fost minore, dar este de 
semnalat că răspândirea răscoalei din Moldova în sud s-a 
făcut pe traseul judeţelor apropiate de Prut, la graniţa cu 
Rusia, în comuna Călmățui a fost devastată prăvălia 
evreului Berlă Chan, iar devastarea casei proprietarului 
Nicoleanu din Adjud (au spart geamurile şi au golit pivniţa 
de vinuri) a aparţinut „ungurilor-ceangăi” din comuna 
Ploscuţeni. 

Judeţul Neamţ, în acest judeţ densitatea populaţiei 
evreieşti era foarte mare, fapt care a contat şi în 
intensitatea răscoalei. Comuna Blăgeşti a fost atacată de 
„săteni înarmaţi cu revolvere şi puşti, sunt morţi din partea 
sătenilor 4, (răniţi, n.a.) 6 prin gloanţele soldaţilor”167, 


apoi la Rosnov şi la Zeneşti au fost devastate prăvăliile 
evreilor. La Buhuşi „au dat foc târgului şi devastând chiar 
Oficiul poştal”, după care ţăranii s-au liniştit şi au întocmit o 
petiție către primul-ministru, cerând satisfacerea cererilor 
lor de pământ, ca şi fraţii noştri din judeţele Dorohoi şi 
Botoşani”. Pentru a ne face o imagine asupra mentalităților 
care au mişcat ţăranii răsculați — şi precizez că niciodată 
ţăranii răsculați în 1907 nu au reprezentat majoritatea într- 
un sat —, dar şi pentru a reflecta asupra unei realităţi 
economico-sociale pe care statul nu a reuşit să o 
gestioneze, vom reproduce o petiție adresată ministrului de 
interne: „Subsemnaţii, locuitorii din comuna Hangu, judeţul 
Neamţ, vinim la D-stră a ne tângui următoarele, că în 
această comună s-au pripăşit a mulţime de evrei, aşa că 
este o întreagă Palestina. Nici nu le putem a le şti numărul. 
Am rămas ca nimiciţi pentru dânşii şi ne speculează în toate 
modurile încât suntem în stare să ne părăsim domiciliul de 
răul lor. Am ajuns la aşa hausi că stăm cu pălăriile în mână 
înaintea lor.... De aceea, vă rugăm să binevoiţi a da ordin ca 
în termen de 15 zile să deşarte satele spurcaţii israeliți, căci 
la caz contrar vom fi siliţi ai nimici pentru gheşefturile lor, 
aşteptând ordinul D-stră”168. 

Judeţul Bacău. Agitaţii minore, influențate de ştirile venite 
din judeţele limitrofe. 

Judeţul Roman. S-au revoltat ţăranii din satele Muncel, 
Rachiteni, Scheia, Tămăşeni, Bahna, Broşteni, Oşeleni, 
Mirceşti, Branişteni, Trifeşti, Doljeşti şi Hociungi pentru 
învoielile agricole. Evenimentul sângeros s-a petrecut în 
satul B aceşti, unde, într-o ciocnire cu răsculații veniţi din 
alte localităţi, trupele au omorât patru şi au rănit cinci 
ţarani. După acest incident, ţăranii din Băceşti s-au 
organizat în gardă civilă şi şi-au apărat singuri satul169. La 
Trifeşti un evreu s-a apărat cu pistolul, rănind patru 
atacatori. Tot în această localitate a fost cercetat cazul unui 
răsculat ucis, pe nume loan Marinciuc, străin de sat, asupra 
căruia s-a găsit o căciula pe fundul căreia era cusută „o 


imitație de Edelweiss”, semn distinctiv întâlnit şi la alţi 
răsculați. Aceste semne de recunoaştere au fost distribuite 
instigatorilor care se deplasau din sat în sat şi dintr-un 
judeţ în altul. Dar cel mai interesant caz din acest judeţ s-a 
produs la Mirceşti, unde ţăranii au devastat casa poetului 
naţional Vasile Alecsandri, obligând-o apoi pe văduva 
acestuia să semneze un nou contract agricol. Cercetarea 
judecătorească a stabilit că motivaţia iniţială a fost aceea că 
Vasile Alecsandri fusese evreu. Ziarele au descris un 
„masacru” în satul Păucegşti făcut de maiorul Gorschi, în 
care au murit mulţi ţărani şi soldaţi. La 12 martie, colonelul 
Popovici, comandantul subsectorului Roman, raporta la laşi: 
„Ştirile de prin jurnale sunt exagerate şi chiar absurde. Nu 
numai ca nici un soldat nu a fost omorât, dar chiar nu au 
fost atinşi măcar. 

Maiorul Gorschi n-a omorât şi nu a rănit pe nimeni, pentru 
faptul că n-a tras nici un foc, fiind întrebuințat pe lângă 
subsemnatul la palatul Comandamentului Diviziei”170. 

Judeţul Putna (cu capitala la Focşani). Centrul răscoalei a 
fost jn Panciu, unde au fost devastate „casele bogătaşilor şi 
neguţătorilor evrei, iar un evreu, trăgând un foc, a 
împuşcat un ţăran - mort”. Din Focşani, prefectul Aguletti 
transmitea cu disperare la Bucureşti: „în chestiunea 
mişcărilor ţărărneşti (îmi) permit o propunere: ziarele 
răspândesc enorm spiritul (de) răscoală, publicând ştiri din 
zvon fanteziste, exagerate, în orice caz aţâţătoare. Ţăranii 
citesc (cu) lăcomie ziarele şi imită”171. 

Judeţul Tutova (cu capitala la Bârlad). Agitaţii minore, tot 
cu caracter antisemit. Ele au fost provocate de publicaţiile 
Vocea Tutovei şi Ţipătul. La 1 aprilie 1907, prefectul 
judeţului cerea desfacerea corespondenţei acestor ziare. 
„Am motive a crede că acest ziar ([ipătul, n.a.) aparţine 
unei întregi organizări oculte”. 

Cercetarea documentelor militare, a rapoartelor 
subunităţilor implicate în potolirea răscoalei din Moldova, 
conduce la câteva constatări cu regim tipologic. A existat 


mai întâi o revoltă spontană în câteva sate. Vestea s-a 
răspândit şi a agitat alte câteva sate, cu aceeaşi temă de 
revendicare: învoielile agricole şi gonirea evreilor, în 
comuna Bereşti, de exemplu, comandantul formaţiunii 
militare a găsit în 4 martie un număr de aproximativ 400 de 
ţărani, care cereau „să li se dea pământ şi a face ceva 
pentru a fi scăpaţi de evreii din comună care-i jefuiesc într- 
un mod tembel”173. Cerân-du-li-se să se retragă la casele 
lor, ţăranii au făcut-o fără cel mai mic incident, în general, 
după primele 3-4 zile de revoltă, în Moldova s-a instalat o 
perioadă de acalmie de alte 3-4 zile, după care a început să 
acţioneze instigarea calificată. Şi din acest moment, 
incidentele au avut o dezvoltare tipică: incitări la revoltă din 
partea unor străini, sub acoperirea aducerii veştilor despre 
răscoalele din alte localităţi şi a minciunii că au avut succes, 
zgomot, cârciumile puse la dispoziţie pentru băutură (aici a 
existat o complicitate foarte dubioasă a unor cârciumari 
evrei), atacarea proprietăţilor, atacarea forţelor de ordine 
şi, normal, represiunea. 

Să luăm un caz prezentat mai sus - satul Blăgeşti, judeţul 
Neamţ - care poate fi exponențial atunci când aflăm în ce 
condiţii au murit cei cinci ţărani, în ziua de 7 martie, în timp 
ce în sat se afla în repaos pe uliţa principală o companie 
militară, din ambele direcţii au apărut simultan două 
grupuri de răsculați, făcând un zgomot foarte mare „cu 
trâmbiţe şi chiote”, pentru a angaja şi alţi ţărani în răscoală. 
Comandantul companiei şi-a poziţionat cele două plutoane, 
fiecare cu faţa la atacatori şi, la ordinul procurorului aflat 
acolo, a somat la 200 de metri. Răsculaţii nu au arătat nici o 
ezitare, elemente active din mijlocul lor strigându-le că 
soldaţii au gloanţe oarbe. Acest lucru era în parte adevărat, 
comandantul împărţindu-şi muniţia în mod selectiv - o parte 
cu cartuşe oarbe, alta cu cartuşe de război. Să urmărim în 
continuare raportul comandantului: „Procurorul face 
somaţiune la 100 de metri, la care ei răspund cu focuri de 
revolvere şi svârlituri de ciomege, înaintând către trupe. 


Am tras două salve de focuri oarbe, însă fără nici un efect 
moral. Am dat atacul cu baioneta (ordinul de punere a 
baionetei la armă, n.a.), însă oamenii continuau a asvârli cu 
ciomege şi a trage focuri de revolvere, pistoale şi puşti, 
rupând garduri, asvârlind cu scânduri şi rănind uşor trei 
soldaţi la cap. Am ordonat foc la cei şapte oameni din semi- 
plutonul I, care aveau cartuşe de război. La primul foc tras, 
cad cinci ţărani morţi. La vederea sângelui, populaţia 
înverşunată, care era în număr de 700 de oameni, au luat-o 
la fugă spre pădure, astfel că în 10 minute nu s-a mai văzut 
nici un picior de om”174. Desfăşurarea acestui incident, 
chiar în cele mai mici detalii, se regăseşte în aproape toate 
rapoartele subunităţilor aflate uneori la distanţe imense 
una de alta, în judeţe diferite. Tipologia lor este dată de 
principiul troţkist al hărţuielii aplicat de bolşevici în lupta 
lor politică din Rusia, care se sprijinea pe incitarea la 
revoltă a unui grup protestatar autentic, pus de instigatori 
să producă cât mai mult zgomot pentru a cultiva curajul şi 
aderenţa altor nemulţumiţi, pe sfidarea autorităţii, astfel 
încât să sporească îndrăzneala grupului (la care se asociază 
de multe ori stimulentul alcoolic) şi pe atacul direct asupra 
soldaţilor. Această ultimă secvenţă are menirea de a testa 
hotărârea acestora de a se supune ordinelor şi, mai ales, de 
a trage, în cazul unei şovăieli, obiectul atacului este 
capturarea armelor, înarmaţi cu acestea, grupul insurgent 
porneşte mai departe, căutând să-şi sporească numărul şi 
să captureze alte arme. Când ajungea la periferia oraşului - 
localitate care se presupune că este mai bine apărată şi 
oferă avantajul obstacolelor urbane —, grupul răsculat este 
deja întărit psihic de victorii, numeros şi bine înarmat. 
Acolo, trebuia să facă joncţiunea cu muncitorii din oraş, 
care asigurau prinderea trupelor între două focuri. Această 
tactică aplicată de Trotski în Rusia, a fost identificată cu o 
anumită întârziere de conducerea statului român. Pe 
vremea aceea, foarte puţini din România ştiau cine e Troțki. 
Contracararea acestei tactici presupunea o serie de 


manevre, care trebuiau să fie tot de nivel tactic (adică 
local), dacă fenomenul este surprins la debutul său. Astfel, 
vom înţelege amănuntul irele-vant, pentru cititorul 
neavizat, al felului în care şi-a organizat comandatul nostru 
de companie trupa în satul Blegeşti: a împărţit gloanţe 
oarbe la soldaţii din linia întâi şi gloanţe de război în linia a 
doua a plutoanelor. Ela putut astfel să testeze, la rândul 
său, determinarea răsculaților, astfel încât să afle ce fel de 
inamic se află în faţa sa. A tras prima salvă cu gloanţe 
oarbe. Dacă răsculații ar fi fugit, era clar că se afla în 
prezenţa unei revolte spontane şi necalificate, poate chiar 
îndreptăţite de vreun abuz local, care nu depăşea limitele 
principiului autorităţii. Urma - aşa cum s-a întâmplat în 
majoritatea satelor moldoveneşti - o „parlamentare” din 
partea autorităţilor civile, care promiteau, rezolvau 
problemele sau amenințau. Dacă răsculații îşi continuau 
atacul, atunci - dincolo de amănuntele incitării şi diversiunii 
- comandantul înţelegea că se află în faţa unui conflict 
deschis şi acţiona în consecinţă. Acest comportament 
exclude dorinţa de a ucide, de a reprima, ura pe ţărani şi 
toate celelalte minciuni ale propagandei comuniste care au 
însoţit până astăzi imaginea Armatei în Marea Răscoală din 
1907. Succesiunea de manevre şi decizii prin care trece un 
comandant în astfel de situaţii nu este explicată nici astăzi, 
motiv pentru care nu se înţelege nici faptul că intervenţia 
brutală din judeţele sudice a fost echivalentul brutalităţii cu 
care au acţionat răsculați, dar mai ales consecinţa unui 
factor defavorizant: în sud s-a înţeles târziu despre ce fel de 
revoltă este vorba, dându-se timp maturizării întregului 
mecanism al incitării la răscoală într-o acţiune 
insurecţională menită să dezorganizeze statul. Când 
Averescu şi Brătianu au primit primele dovezi ale amplorii 
şi organizării acţiunii antistatale, era deja tardiv. Astfel se 
explică, în primul rând, decizia de a folosi artileria. 

Pe toată suprafaţa Moldovei, satele de răzeşi nu s-au 
răsculat, înregistrându-se numeroase cazuri de organizare 


spontană a apărării satului sub conducerea fruntaşilor, în 
marea majoritate, răsculații au provenit din foştii clăcaşi. 

Judeţele din Muntenia şi Oltenia au cunoscut un tip de 
răscoală mult mai complicat decât în Moldova, în sudul ţării 
s-a dezvoltat un ansamblu de factori instigatori, compus din 
difuzarea broşurilor lui Vasile Kogălniceanu, presa 
socialistă, manifeste multiplicate la poligraf, agenţi 
provocatori (reţinuţi ulterior în număr mare şi anchetați), 
agenţi străini. Tot în judeţele din sud s-a conturat imaginea 
unei acţiuni cu caracter politico-social, tema principală fiind 
distrugerea proprietăţii celor bogaţi, indiferent de originea 
etnică a proprietarilor. Ca aspect particular, în judeţele din 
sud s-au produs distrugeri, neînsoţite de cereri privind 
refacerea tocmelilor agricole, şi numeroase jafuri. 
Neexistând trusturile arendăşeşti, iar o bună parte a 
ţărănimii fiind înstărită, răscoala a distrus proprietăţi numai 
pentru că erau ale unor oameni cu stare, în unele localităţi, 
cu totul impropriu ţăranului român, răsculații purtau 
drapele roşii, iar capii acestora erau numiţi „studenţi”, 
pentru a simboliza sprijinul primit de la Bucureşti de 
studenţimea socialistă. La 16 martie 1907, ministrul de 
interne Ionel I. C. Brătianu trimitea către toţi prefecţii o 
Circulară în care afirma: „Din ce în ce apare mai clar în 
Muntenia că ne găsim în faţa unei organizaţiuni anarhiste, 
care a organizat distrugerea sistematică, între altele, 
prefectul de Dolj telegrafiază: Instigatorii din Dolj 
descoperiţi cu probe scrise. Instrucţia urmează cu 
energie”175. Pe de altă parte, devastarea proprietăţilor 
moşierilor români a generat şi o represiune mai violentă din 
partea forţelor de ordine. Din aceste considerente, 
evenimentele din Muntenia şi Oltenia se înscriu într-o altă 
fază a Marii Răscoale din 1907, diferită fundamental, prin 
motivaţie, de cea din Moldova. 

Judeţul Vlaşca. În satele din acest judeţ se desfăşurase 
deja, încă din luna februarie, o campanie de instigare la 
răscoală prin interpretarea politică a broşurilor lui Vasile 


Kogălniceanu şi prin manifeste. Prefectul Ion T. Ghica 
informa la 14 martie: „Instigatorii veniţi din Teleorman, din 
comunele învecinate cu Vlaşca au intrat în comuna Grosu şi 
(au) răsculat pe săteni. Au distrus şi dat foc caselor 
proprietate! Şi pătulelor cu producte, distrugând totul.... O 
dată cu instigatorii teleormăneni intraţi în judeţ prin Grosu, 
au intrat alţii pe la Bujoru şi, venind la Petroşani împreună 
cu locuitorii de aici, au distrus şi dat foc proprietăţilor 
Ştirbey, iar de aici la Găujani şi Arsache, proprietatea Al. 
Em. Lahovary”176. Amară situaţie pentru politicianul 
conservator implicat în declanşarea răscoalei din 1888! În 
sfârşit, din iniţiativă proprie se răscoală şi ţărani din satele 
Cacaleţi, Putineiu şi Vieru. În ziua de 13 martie 1907, în 
comuna Stăneşti, aflată la aprox. 10 km. de Giugiu se 
petrece un fapt grav: răsculații îi omoară pe căpitanul 
Mareş, rănesc pe locotenentul Niţulescu şi patru soldaţi 
dintr-o companie de infanterie care nu folosise armamentul 
din dotare, încercând să aplaneze conflictul pe cale paşnică. 
Mai mult, soldaţii ajung să refuze executarea ordinelor, 
atitudine care permite răsculaților să-i atace brutal pe 
ofiţeri şi pe subofiţeri, măcelărindu-i oribil pe unii dintre ei. 
Cazul stârneşte furia comandanților militari şi împotriva 
satelor răsculate se declanşează o represiune extrem de 
dură. Prin telegrama nr. 280 din 15 martie 1907, prefectul 
judeţului anunţă folosirea masivă a artileriei şi rezultatul 
acesteia: „Focul artileriei a avut efect asupra 150 case din 
Vieru şi vreo 200 case din Stăneşti. Din Vieru şi Hodivoaia 
sunt numai 6 morţi şi 6 răniţi. Morți 5 bărbaţi şi o femeie, 
raniţe 6 femei. Au murit 15 viţe mari şi 22 mici. Trupele de 
sub comanda colonelului Lambru au operat arestări la 
Târnava de Jos, însă cei din Târnava de Sus, opunându-se 
cavaleriei, s-a întrebuințat artilerie. Oamenii au fugit în 
casele lor”177. Acţiunea a avut un caracter evident de 
represalii. Rezultatul intervenţiei militare în forţă a fost 
multiplu, în primul rând, i-a îngrozit pe ţărani, care în seara 
aceleaşi zile s-au prezentat la comandantul militar, 


denunţându-i pe cei 7 autori ai crimei. Au fost judecaţi şi 
condamnaţi ulterior. Locuitorii comunei Putineiu au cerut 
clemenţă generalului Crăiniceanu, rugându-l să nu 
bombardeze casele şi denunţându-l pe instigatorul 
răscoalei, Mihai Porumbiţă, în al doilea rând, folosirea 
artileriei într-un asemenea caz, precum şi realitatea că 
ţăranii s-au speriat şi n-au mai protestat, au dat 
comandanților din alte judeţe inspiraţia să procedeze la fel, 
chiar dacă incidentele nu erau la fel de grave, în total, în 
judeţul Vlaşca au fost 39 de morţi şi 50 de răniţi din rândul 
răsculaților. Prefectura a luat măsuri pentru ajutorarea cu 
bani a familiilor acestora. Soldaţii care au refuzat să 
execute ordinele au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la 
anii grei de muncă silnică. 

Tot în Vlaşca a fost locul unde dovezile de instigare 
calificată au fost cele mai multe şi mai clare. Prin sate a 
circulat un grup de instigatori de origine bulgară, având 
asupra lor semnele distinctive de recunoaştere Edelweiss şi 
documente false care ar fi atestat că „au iscălitura a 7 
împărați şi poruncă de la regină, ca să dea foc la toţi 
proprietarii şi arendaşii. Că dânşii au fost şi prin Bulgaria, 
de unde sunt veniţi în ţară de vreo lună de zile şi că au dat 
foc şi pe acolo”. Câţiva din membri acestui grup, care 
vorbeau între ei ruseşte şi îşi spuneau „studenţi” de la 
Bucureşti, au fost prinşi şi anchetați, informaţiile fiind 
confirmate. Radu Rosetti întăreşte şi el veridicitatea 
informaţiei: „Oamenii călări, în uniforme de fantezie şi cu 
pieptul acoperit de decoraţii de tinichea sau de hârtie, 
mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, 
devastând, prădând, dând foc şi omorând”178. Prefectul 
Ghica a întrebuințat un informator secret, în persoana 
căpitanului în rezervă Athanasiu, care a circulat prin toate 
satele răsculate sub acoperirea de lucrător silvic şi a strâns 
informaţii. El a confirmat existenţa şi efectele activităţii 
instigatorilor calificaţi străini - mulţi sub masca tipică a 
unor comercianţi ambulanți, găzari, sărari şi jugănari —, 


dar a atras atenţia şi asupra unui aspect ticălos: 
proprietarii şi arendaşii, încurajați de reacţia violentă a 
trupelor şi de spaima în care trăiau acum ţăranii, au 
început să se răzbune, să-i umilească şi chiar să-i jefuiască. 
Atanasiu face şi următoarea precizare: „Administraţie, 
poliţie rurală, jandarmerie; nimic din toate acestea nu 
există. Toate sunt pe hârtie şi în paginile bugetelor”179. 

În Vlaşca funcționau 31 de cluburi socialiste. Răscoalele s- 
au produs în 24 de sate din cele 31 în care se aflau aceste 
centre, iar conducătorii grupurilor de răsculați au fost chiar 
şefii acestor cluburil 80. 

Judeţul Muscel. Răsculaţii din satele Gorgani şi Călineşti 
au devastat locuinţele arendaşilor greci Armenopol şi 
Papastopol, precum şi o mică prăvălie a altui grec, Atanasiu. 
La ora 2.00 din noaptea de 15 martie, grupul de răzvrătiți a 
fost arestat în somn, fiind în stare avansată de ebrietate. S- 
au strâns informaţii că instigatorii au fost funcţionari locali. 

Judeţul Teleorman. Cele mai grave incidente s-au produs 
în oraşul Alexandria. Primarul a informat că „instigatorii 
care au cutreer-at oraşul cu multe zile înainte, până ce a 
luat foc dezordinele semnalate, sunt Traian Enescu, Anton 
Vacareanu, Ştefan St. Mandreanu şi Alexii. Oraşul e plin de 
jale. Dezordinele şi azi continuă, cetăţenii negustori se 
apără”181. Instigatorii, numiţi în documente „drojdia 
satelor”, au reuşit să-i convingă pe rezerviştii concentrați în 
oraş să refuze prezentarea la comisariate şi să devasteze 
prăvăliile străinilor. Au fost distruse mai multe magazine 
evreieşti, greceşti şi sinagoga din oraş, apoi raza de acţiune 
a răsculaților s-a extins în tot judeţul. La Turnu Măgurele 
au fost întâmpinâţi de trupe şi respinşi cu preţul a trei 
morţi. La Ulmeni, ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de 
răsculații care incendiaseră proprietăţile din Morleni, 
Furculeşti, Căldăreasa, Pârlita. În acest judeţ se 
înregistrează primele cazuri de distrugere a unor şcoli, 
altele fiind apărate de învăţători şi părinţi. Pe fondul 
intervenţiei în forţă a trupelor, primarii şi proprietarii au 


întocmit lungi liste cu participanţii la răscoală, profitând de 
ocazie pentru a se răzbuna, inclusiv pe nevinovaţi. 
Prefectul, gen. larca, s-a văzut nevoit să-i scrie primului- 
ministru lonel I. C. Brătiănu: „Patimile şi urile personale au 
început să se manifesteze cu tărie, ori D-voastră (şi eu) nu 
putem fi organul de satisfacere a acestor uri şi patimi 
personale”. La 19 martie, Brătiânu răspundea: „Guvernul, 
nici nu vrea, nici nu poate să considere starea de asediu ca 
o situaţiune normală sau de lungă durată, şi proprietarii 
trebuie să profite de prezenţa trupelor pentru a stabili între 
ei şi ţărani condițiuni de viaţă pacinică şi amicală”. 

Din oraşul Zimnicea a fost bine documentat cazul 
instigatorului bulgar Parlivie, care fusese identificat în 
Bucureşti la 9 martie 1907 de martori oculari, ocazie cu 
care a primit instrucţiuni de la „societatea care presupun 
că a existat şi că a organizat devastările”182 - cum era 
avizată Prefectura de către informatorul Dimitrie C. Marco. 
Parvilie - care era proprietarul unei firme locale —, a făcut 
propagandă pentru răscoală şi a instigat ţăranii din satele 
apropiate, prezentându-le şi o petiție în care cerea să i se 
dea toate moşiile din jurul Zimnicei, dar şi vot universal 
pentru toţi. 

Muncitorii şi ţăranii. Dimitrie C. Marco consemnează: „Din 
această petiţiune a lui Parlivie reese clar că el era bine 
instruit asupra lucrurilor ce cerea, instruire ce nu o putea 
face din capul lui, ci-i venea de la capii mai mari ai 
mişcărilor”1 83. 

Judeţul Buzău. Prefectul Anton Bardescu informa la 12 
martie: „Astăzi, o ceată de rezervişti şi concediaţi, 
împreună cu băieţi de prăvălie şi mahalagii constituiți în 
două grupuri de câte 250 oameni, au produs dezordine în 
oraşul Buzău, spărgând geamurile de la câteva magazine 
israelite. De asemenea, un grup de vreo 150 ţărani din 
comuna Scurteşti s-au prezentat la mine acasă, cerând 
stabilirea învoielilor, având o atitudine amenințătoare”. S-au 
operat 20 de arestări, în satul Baba Ana, ţăranii s-au 


răsculat după ce au citit în ziare despre succesele 
răsculaților din Moldova. A doua zi, Buzăul este atacat din 
nou, dar unităţile forţelor de ordine ripostează, lăsând în 
urmă nouă morţi şi 5 răniţi, în comuna Odăile, răsculații au 
refuzat să se retragă din faţa trupelor sosite pentru a opri 
devastarea conacului moşiei lui Haralambie Ralescu. După 
somaţiile legale, Armata a deschis foc de artilerie, rănind 2 
răsculați şi permiţând arestarea a 25 dintre ei. 

Judeţul Prahova, în acest judeţ important s-a încercat o 
mişcare combinată: răscoală la ţărani şi greve la muncitori. 
Au fost prinşi numeroşi instigatori veniţi, de regulă, din 
Bucureşti, identificaţi ca socialişti sau ruşi. Au fost lipite 
manifeste, iar la Fabrica Klein a fost organizată o grevă. 
Instigatorii, un rus din Tulcea şi 77 de foşti marinari de pe 
vasul Potemkin, au fost arestaţi, mişcarea eşuând datorită 
intervenţiei energice a Armatei. Primarul comunei Fulga 
împreună cu dirigintele şcolii au supus unei analize 
grafologice manifestele lipite în această localitate, 
rezultatul fiind acela că nu fuseseră scris de nici un 
cetăţean din comună. Cercetarea Parchetului a descoperit 
că erau trase la poligraf într-o tipografie în care se tipăreau 
ziarele socialiste. Presa germană, exponentă a intereselor 
economice din zona petrolieră, va insista în această 
perioadă pe informaţiile despre mişcările socialiste din 
Prahova. Ea va sublinia implicarea rusească, pentru a 
ilustra dedesubturile politice ale răscoalei. 

Judeţul Ilfov. S-a semnalat o stare de tensiune, dar nu mai 
mult. Armata a ocupat principalele căi de acces în capitală 
şi au fost puse sub pază zonele de captare a apei potabile 
din apropiere. Tentativele unor grupuri de ţigani de a jefui 
au fost oprite din timp. 

Judeţul Brăila. Deja, în a doua jumătate a lunii martie, 
autorităţile au început să acţioneze mult mai organizat şi să 
comunice mai bine cu teritoriul. La Galaţi a fost capturat un 
transport de manifeste în care „tovarăşii ţărani” erau 
asiguraţi că „duşmanii lor nu sunt acei evrei împilaţi, 


batjocoriţi şi nevoiaşi ca şi dânşii, ci duşmanii sunt 
proprietarii, arendaşii, autorităţile acestei ţări, de la 
ispravnici şi până la miniştri”. Manifestele erau editate de 
cercul socialist „România Muncitoare” în tipografia 
„Moldova”, după ce tiporafiile din Brăila refuzaseră să le 
imprime. Singurul incident serios s-a produs în satul 
Surdila Greci, unde un grup de răsculați venit din judeţul 
Râmnicul Sărat a atacat Primăria, l-a bătut pe primar, apoi 
a devastat casa arendaşului. "Ţăranii din judeţul Brăila s-au 
limitat la cereri, petiţii şi proteste. 

Judeţul Argeş. La Serboeni au fost prinşi trei studenţi (sau 
instigatori deghizați în studenţi) care făceau propagandă 
socialistă şi împărțeau manifeste. Au fost arestaţi. Un grup 
de ţărani, incitaţi de agitatorii respectivi, a devastat casa 
arendaşului Protopopa. Refuzând să se retragă în urma 
somaţiilor, trupele au deschis foc omorând doi oameni şi 
rănind cinci, în comuna Launele de Sus, la instigarea unor 
indivizi veniţi din judeţul Olt, un grup de răsculați s-a 
îndreptat spre casa arendaşului pentru a o devasta. 
Prefectul judeţului Argeş, Trifonescu, transmitea la 17 
martie, telegrama cu nr. 2493: „Când armata trimeasă din 
Danicei a sosit în Launele de Sus, răzvrătiţii se apropiaseră 
de sat în număr de vreo 200, ţipând în mod îngrozitor şi 
având în fruntea lor pe un om care suna din goarnă şi pe 
unul cu un steag roşu şi trăgând focuri de puşcă spre 
armată” 184. Detaşamentul de infanterie implicat a deschis 
focul, omorând 3 răsculați, rănind 5 şi arestând apoi 31. 

Judeţul Dâmboviţa, în prima zi a lunii martie, şeful 
Oficiului telefonic din Titu a comuncat prefecturii că „au 
venit doi indivizi călări dinspre Corbii mari, îmbrăcaţi în 
costume mitocăneşti, spunând că sunt studenţi şi au trecut 
prin Corbu, Odobeşti, Sălcuţa, împărțind manifeste prin 
toate părţile în numele M. S. Regina, spunând că regele 
este mort, că armata nu va trage în ei şi ca să devasteze 
totul”185, în 3 martie era semnalată răspândirea ca 
manifest a poeziei lui George Coşbuc Noi vrem pământ. În 


comuna Răzvad au fost semnalaţi instigatori veniţi din 
judeţul Teleorman, care au atacat trupele cantonate în 
localitate. Ca urmare a ripostei, au murit 11 răsculați şi au 
fost internaţi în Spitalul judeţean 5. La Blăjeşti, un cătun al 
comunei Văcăreşti, ţăranii localnici s-au înarmat şi şi-au 
apărat singuri avutul. Curând s-a constatat că ţinta 
principală a atacului era oraşul Alexandria, care fiind 
apărat cu artileria, nu a putut fi devastat, în schimb, 
răsculații au intrat în satul Scurtu, care era apărat de 
ţărani moşneni, omorând pe unii dintre ei şi incendiindu-le 
casele. De aici, răsculații, al căror număr era estimat la 
peste 2 000 (!), au atacat localitatea Glavacioc. Cu această 
ocazie s-a constatat că era vorba de o grupare bine 
organizată, care trimitea cercetaşi călări înainte şi se 
deplasa cu un număr de căruţe aduse din judeţul Olt. După 
intervenţia trupelor militare, primarul din Găeşti avea să 
transmită: „Numărul morţilor şi răniților răzvrătiţilor trece 
de 200-300, considerând numărul focurilor date de cei 300 
soldaţi şi aspectul câmpului de luptă cercetat a doua zi, 
care părea o nemărginită măcelărie”1 86. Informaţia nu s-a 
confirmat în dimensiunile ei exagerate. Un grup de 
aproximativ 300 de răsculați risipiţi la Glavacioc a atacat 
satul Preajba, „lâsând pe câmpul de jale 6 morţi, iar răniții 
i-au luat cu dânşii”. 

Judeţul Olt. Un grup mare de răsculați proveniţi din 
Teleorman transformă în ruine şi cenuşă proprietatea 
arendaşului Paulopulo din Şerbăneşti, apoi trece prin 
Crâmpoia, unde îl omoară pe proprietarul Râmniceanu şi îi 
aruncă cadavrul în râul Vedea. Sosit în Crâmpoia pentru a 
încerca să potolească spiritele, prefectul judeţului, Mănu, 
este grav rănit la cap şi pe întregul corp. La cei 2000 (!) de 
teleormăneni se asociază şi aproximativ 1000 (!) de ţărani 
din Olt, astfel că un număr impresionant de răsculați atacă 
pe rând satele în drum spre Drăgăneşti Olt, având grijă să 
distrugă sârmele de telegraf pentru a împiedica 
posibilităţile de intervenţie ale Armatei. Deşi la Crâmpoia, 


trupele deschid focul şi omoară 5 răsculați, telegramele 
Prefecturii cer cu insistența trimiterea de trupe din alte 
judeţe, cele din Olt şovăind în faţa mulţimii, în ziua de 13 
martie, zi în care la Bucureşti se producea schimbarea 
guvernului, cetăţenii oraşului Slatina primesc arme şi se 
organizează o gardă civică menită să apere localitatea. La 
Comani, răsculații sunt surprinşi de trupe în timp ce 
devastau proprietatea grecului Velisarie Leontopol şi somaţi 
să se retragă. „Atacând trupa cu pietre şi ciomege, trupa a 
făcut uz de arme, omorând 10 şi rănind 15 dintre cei 
revoltați, după care s-a împrăştiat”187, în cătunul Vâlcele 
sunt ornorâţi 4. În judeţ se înmulţesc cazurile de 
proprietari asasinați, fapt care determină o reacţie mai 
energică din partea trupelor, începând din 17 martie, 
Armata intervine în forţă şi bombardează satele Păroşi şi 
Cucuieţi, făcând 17 morţi şi 3 răniţi, apoi în Crâmpoia şi 
Şerbaneşti, unde sunt distruse 21 de case, lâsând în urmă 
un mort şi un rănit. Distrugerile din judeţ, fiind foarte mari 
şi asasinatele mai numeroase, la care se adăuga atitudinea 
şovăielnică a unor comandanţi, au făcut din Olt judeţul cu 
cele mai grave consecinţe ale evenimentelor din martie 
1907. Aici se semnalează numeroase scene de represalii. 
Ţăranii din Crâmpoia îi denunţă pe capii locali ai răscoalei şi 
pe autorii agresiunii asupra prefectului Mânu. Transportaţi 
spre Drăgăneşti, trei dintre ei, identificaţi ca asasini ai 
proprietarului Râmniceanu, sunt executaţi în gară. Sub 
pretextul că mai muţi săteni au încercat să elibereze un 
convoi de prizonieri din Radomireşti, trupele execută 10 
dintre arestaţi. Comunele Crăciunei şi Mihăileşti sunt 
bombardate, rezultatul fiind comunicat la 19 martie din 
Slatina: „La comuna Radomireşti s-au tras 2 focuri de tun, 
rezultatul a fost | mort, 7 case incendiate; la Mihăileştii de 
Sus s-au tras 4 focuri de tun, rezultatul a fost 5 morţi, 5 
case incendiate şi 3 distruse; la Mihăileştii de Jos s-au tras 9 
focuri de tun, rezultatul a fost | mort, 7 case incendiate şi 5 
distruse”188. La 20 martie, trupele au intervenit în 


comunele Beciu şi Dudu, unde s-au tras 10 focuri de tun şi 
au rezultat 8 morţi, 17 case incendiate şi 6 distruse, în 
general, pentru judeţul Olt s-a folosit în exces artileria, pe 
considerentul că efectele acesteia vor descuraja 
răspândirea răscoalei. Cum Armata a intervenit aici târziu, 
acţiunea a luat mai degrabă aspectul de represalii. 

Judeţul Râmnicu-Sărat. Incidentul cel mai important s-a 
petrecut în apropierea oraşului de reşedinţă, unde un grup 
de rezervişti chemat Ia concentrare a refuzat să se mai 
prezinte şi, întorcându-se din drum, a început să îndemne 
ţaranii la răscoală, aşa cum făcuseră fraţii lor din Moldova. 
Au fost arestaţi în stare avansată de beţie. 

Judeţele Ialomiţa, Constanţa şi Tulcea au cunoscut agitaţii 
minore, în ciuda diverselor legende despre Marea Răscoală 
din 1907, Bărăganul nu a cunoscut efectele instigării la 
revoltă şi nu a jucat nici un rol în acest tragic eveniment. 

În Oltenia, situaţia a fost mai dramatică decât oriunde, în 
primul rând, provincia avea o tradiţie de luptă îndelungată, 
ţăranii olteni fiind organizaţi în structuri de autoapărare a 
satelor încă de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, şi o 
memorie vie a participării, în urmă cu numai 30 de ani, la 
Războiul de Independenţă. Oltenia a fost şi o culme a 
paradoxului acestei răscoale, deoarece era şi cea mai 
bogată regiune din punct de vedere agricol, dar şi 
beneficiara celor mai importante investiţii tehnologice ca 
urmare a câştigurilor mari obţinute din exportul de cereale 
pe Dunăre. Oltenia era un important bazin electoral, din 
care foarte mulţi proprietari îşi asigurau mandatele de 
senatori şi deputaţi. Aşa se face că asasinarea primilor 
proprietari în zona nucleului iniţial al răscoalei, pe linia 
principalului traseu comercial Craiova - Segarcea - Bechet, 
a generat şi o reacţie mai dură din partea autorităţilor. 

Judeţul Dolj. Cel mai violent s-au răsculat ţăranii din 
Horezu-Poe-nari, Gângiova şi Valea Stanciului, omorând pe 
proprietarii şi arendaşii acestor moşii. La Gângiova s-au 
înregistrat scene de cruzime (arderea cadavrelor sau 


tăierea în bucăţi), în Moţăţei, răsculații au omorât pe 
arendaş şi membri ai familiei lui. La intervenţia trupelor, s-a 
încins o luptă de aproape o oră şi jumătate, din care, deşi 
soldaţii au lăsat 9 morţi în urmă, au fost nevoiţi să se 
retragă. Revenind cu efective sporite, intervenţia militară a 
produs un total de 25 de morţi, la care s-au adăugat încă 5 
executaţi sub pretextul tentativei de fugă de sub excortă. 
Dacă informaţia conform căreia un căpitan a fost omorât în 
această ciocnire era reală, atunci violenţa ripostei trebuie 
legată de acest fapt. Ziarul Universul a anunţat „un 
groasnic măcel” de 40 până la 50 de morţi în Moţăţei şi mai 
mulţi militari răniţi. La Băileşti, atacul a fost produs de 
populaţia bulgărească din împrejurimi, care, nereuşind să 
pătrundă, s-a baricadat şi a supus comuna unui asediu. 
Trupele au folosit artileria, omorând 42 de răsculați, rănind 
peste 100 şi operând numeroase arestări, în timpul 
transportării arestaţilor, 4 sau 5 dintre ei au fost executaţi 
în satul Urzicuţa, în zona comunei Pieleşti s-au înregistrat 
12 morţi şi 14 răniţi, iar la Mârşani 7 morţi şi 10 răniţi. 
Armata a avut un ofiţer ei 5 soldaţi răniţi. Prefectul Doljului, 
Ion Mitescu, comunica miniştrilor de Interne şi de Război 
prin telegrama nr. 4172 din17 martie: „Mai mulţi capi 
răzvrătitori, parte voind să fugă de sub escortă şi unii prinşi 
devastând, au fost împuşcaţi de soldaţi şi anume la 
comunele Rojiştea - 30 morţi, Foişoru - | împuşcat, Almajiu 
—6 împuşcaţi, Coțofeni din Dos - 10 morţi, Galicea Mare -l 
mort şi 15 - 20 răniţi, Salcia - 12 morţi şi (nr.) răniţi 
necunoscut, Grindeni - 8 morţi, Locusteni - 8 morți, 
Căciuleşti - | mort”189. A doua zi, prefectul comunica prin 
telegrama nr. 4236: „Focarele serioase de răzvrătire, de 
unde bandele operau şi în satele vecine, au legitimat 
represiunea mai aspră. Astfel, s-au tras obuze în comuna 
Pleşiţa, unde rezultatul a fost 28 de morţi (şi) mai mulţi 
răniţi, 12 case distruse şi peste 20 în flăcări, în Terpeziţa, 
distrusă o parte din sat şi 30 de morţi; în Bodăeşti şi Mierea 
Birnici (sunt) 6 morţi şi 3 răniţi. 


La Sălcuţa, Varvorul şi Radovan sunt 16 împuşcaţi”. 
Trebuie arătat că generalul Gigurtu, comandantul Diviziei a 
Il-a, care opera în zonă, era proprietarul conacului din 
Locusteni, incendiat de răsculați. Deşi nu deţinem 
amănunte asupra intervenţiei trupelor în acest loc, putem 
presupune că reacţia generalului a fost mult prea motivată 
- s-au înregistrat 8 morţi. 

Spre sfârşitul lunii, au început să fie identificaţi asasinii 
unora din proprietari. Cei 4 autori ai crimelor din Horezu- 
Poenari au fost executaţi pe drum. În apropierea localităţii 
Carcea, au fost executaţi 5 răsculați dintr-un convoi de 27, 
sub pretextul tentativei de fugă de sub escortă. La Corlatele 
au fost împuşcaţi 3 capi ai răscoalei, iar în comuna 
Argentoaia alţi 7, sub aceeaşi motivaţie. La intervenţia 
energică a ministrului de interne Ionel I. C. Bră-tianu, 
prefectul judeţului Dolj răspundea prin telegrama nr. 4420 
din 3 aprilie 1907: „Ca răspuns notei telegrafice Nr. 905, 
am onoare a vă răspunde că: Am dat în unire cu generalul 
Gigurtu cele mai severe ordine să înceteze orice represalii, 
să se înfrâneze orice răzbunări.... escortele să fie îndestule 
de numeroase pentru ca arestaţii să nu mai încerce să fugă 
şi să nu fie împuşcaţi. Dnul general Gigurtu a recomandat 
ca forţa armată să secundeze autorităţile civile şi să nu mai 
preceadă singură la anchetare şi arestare”190, în faţa 
valului de represalii necontrolate, generalul Gigurtu ordonă 
retragerea muniției de război de la trupe, dar confruntat cu 
noi focare de răscoală a fost nevoit să revoce ordinul. Se 
cunoaşte cazul căpitanului Şomănescu din Regimentul 26 
Rovine Craiova, trimis în judecată pentru că în ziua de 16 
martie 1907 a reţinut un grup de răsculați din satul Valuta 
de Sus, pe care i-a legat la ochi şi de mâini, după care i-a 
executat, supraviețuind doar răsculatul Ilie Gligorescu, 
rănit şi internat în spitalul judeţean Negoeşti. Un alt ofiţer, 
sublocotenentul Petru Zamfir din Regimentul 18 Gorj, a fost 
anchetat şi găsit nevinovat. Constatându-se că denunţul a 
fost fals şi a urmărit interese personale, primarul şi 


învățătorul din comuna Salcia au fost sancţionaţi. Se mai 
cunoaşte cazul locotenentului Cernătescu, comandantul 
companiei de jandarmi Dolj, acuzat că a împuşcat un soldat 
din Regimentul 9, care a refuzat să execute ordinele. 
Câteva cazuri similare cu acesta s-au înregistrat şi în alte 
judeţe. 

Judeţul Gorj. În acest judeţ situaţia a debutat cu o 
nesiguranţă cvasitotală asupra loialității trupelor, din cauza 
rezerviştilor, motiv pentru care au fost cerute unităţi din 
alte judeţe. Mai multe tentative de răscoala au fost oprite 
chiar de ţărani, în comuna Pegeni, „sătenii înarmaţi au 
luptat şi respins peste limitele judeţului pe devastatorii care 
veneau din Dolj”. Agitaţii fără consecinţe grave s-au 
petrecut în comunele Hurezanii de Sus, Băceşti, Novaci, 
Cernădia, Băleşti, Bobu, Scorţa, Bibeşti, Valea lui Câine, 
Aninoasa, Turceni şi Tismana pe fondul revendicărilor 
legate de tocmelile agricole. 

Judeţul Roman aţi. Aici a fost înregistrată o întreagă 
problema conflictuală între preoţi, mulţi dintre aceştia, pe 
fondul unei slabe administrații episcopale, încercând să 
folosească prilejul răscoalei pentru a se răzbună pe colegi 
de-ai lor sau pe proprietarii care îi protejau. Tema 
principală a instigării a fost aceea că „cine nu se răscoală, 
nu ia pământ”. Prefectul Şuculescu raportează: „Mişcarea a 
început în ziua de 12 corent în comunele Popanzăleşti şi 
Golfinu prin distrugerea şi devastarea proprietarilor şi 
arendaşilor din comună. Continuă în ziua de 13 cu mai 
mare furie, începând şi incendierea acaretelor şi 
productelor din magazii. Armata trimisă împreună cu 
procurorul reprimă mişcarea prin focuri, omorând şi rănind 
mai mulţi răzvrătiți”, în comuna Dobrunu, căpitanul 
Bilciurescu din jandarmerie prinde 20 de răsculați, 
executând 2 sub pretext că au încercat să fugă de sub 
escortă. La Basgarai au fost 6 morţi în timpul luptelor, iar la 
Baldovineşti-Câmpeni s-au înregistrat 11 morţi. 


Judeţul Vâlcea. Este de reţinut declaraţia ţăranului Naie 
Cărămidă, delegatul sfatului sătesc Portăreşti: „Când am 
ajuns în Gropşani, am văzut o ceată de vreo 500 - 600 
oameni şi băieţi înarmaţi cu ciomege şi bâte, care veneau 
de la deal şi treceau la vale spre satul Mardale, făcând gură 
mare. Eu am rămas mai în urmă şi din acei ameni au venit 
la mine vreo 3-4 inşi şi au început a mă îmbrânci ca să merg 
şi eu cu ei, după cârmacii lor, care ziceau că sunt studenţi şi 
care se găsesc înaintea mulţimei cu steaguri roşii. M-am 
uitat şi eu (şi) am văzut în capul oamenilor mai mulţi inşi cu 
batiste roşii în ciomege ridicate în sus, făcând gură mare de 
nu înţelegeam ce zic”191. Răsculaţii din Laloşul, incitaţi de 
un grup venit din judeţele Gorj şi Romanați, au incendiat 
conacul Ştirbey. Atacuri asupra conacelor, fără a se 
înregistra revendicări, se produc în mai multe sate. În satul 
Pojogi, un răsculat care a încercat să lovească un sergent a 
fost împuşcat. Pe moşia mănăstirii Horezu au fost agitaţii 
generate de atribuirea unor părţi din pământuri ţăranilor 
din alte localităţi. 

Judeţul Mehedinţi. Răsculaţii din satele Gemeni, Vraţa, 
Botoşeşti, Bălăcită, Izvoarele, Tâmna, Corcova, Podu 
Grosului şi Dobra au distrus conacele şi magaziile cu 
cereale. Nu s-au înregistrat revendicări, ci numai distrugeri 
sistematice. Unităţile Regimentelor 5 Roşiori şi 17 
infanterie cu o baterie de artilerie a restabilit ordinea, cu 
preţul unui număr neprecizat de morţi şi răniţi. Totuşi se 
înregistrează 25 de morţi în satul Butleşti şi 4 morţi în satul 
Pătule, 5 morţi în Salcea, 7 în Pristol şi 5 case distruse, în 
Jiana Veche 5 împuşcaţi şi 4 case distruse, la Cioroboreni, 
după ce conacul a fost ars şi devastat, au fost împuşcaţi 9 
răsculați şi distruse 12 case, apoi alţi 6 între Isvorelul şi 
Gvardeniţa. Această localitate a fost identificată ca focar al 
instigaţiilor; a fost incendiată de Armată, în comuna 
Oprişani au fost 29 de morţi, iar în Ciarângu - 12. În gara 
Tâmna au fost executaţi 5 capi ai răscoalei, între 21 şi 22 
martie, bandele de răsculați, în mare majoritate veniţi din 


alte judeţe, s-au refugiat în păduri, unde a început vânarea 
lor de către forţele de ordine împreună cu sătenii din 
vecinătate. Generalul Lambrino a raportat 18 morţi ca 
urmare a acestei acţiuni şi încă 2 răsculați pe care i-au 
omorât în bătaie sătenii din comuna Socu. Alţi 2 capi de 
revoltă, refuzând să se predea, au fost împuşcaţi la 
Cărbuneşti. Cifra finala a morţilor din judeţul Mehedinţi a 
fost dată de inspectorul serviciului sanitar dr. M. N.N. 
Săveanu: 94 de morţi şi 62 de răniţi. Şi în acest judeţ s-au 
înregistrat răzbunări din partea unor primari sau 
funcţionari, care au întocmit liste cu răsculați pe care şi-au 
pus toţi duşmanii. Justiţia a anchetat caz cu caz şi a eliberat 
majoritatea celor reţinuţi. De asemenea, s-au înregistrat 
abuzuri din partea militarilor încartiruiţi prin sate, mai ales 
din partea ofiţerilor, în sensul unor cereri de hrană 
exagerate. Şi în acest judeţ s-a constatat răscoala în scop de 
jaf. 

Riposta fortelor de ordine. 

La aproape un secol de la acest eveniment dramatic, tema 
intervenţiei Armatei împotriva ţăranilor rămâne încă un 
subiect de exploatare politică. De regulă, ţăranii sunt priviţi 
ca victime nevinovate, iar partidele, miniştrii şi Armata ca 
nişte vinovaţi de crimă. Ca şi în alte situaţii de proiecţie 
îndelungată a unei imagini false prin intermediul 
propagandei constante, opinia asupra comportamentului 
autorităţilor în timpul Marii Răscoale de 1907 nu va putea fi 
răsturnată integral. Cetăţeanul român contemporan nu a 
fost familiarizat cu multe aspecte juridice ale Dreptului 
constituţional şi nici cu detaliile teoretice ale drepturilor pe 
care le primesc autorităţile statului în caz de război civil, de 
exemplu. Sistemul democratic, în afară de o Constituţie 
adecvată, conţine şi un corp de legi menite a gestiona 
funcţionarea statului în momentele de suspendare sau de 
restrângere a unor libertăţi democratice. Cetăţeanul nu a 
fost educat juridic şi nu are cum să înţeleagă faptul că o 
Constituţie democratică este destinată reglementării 


funcţionării statului şi societăţii pe timp de pace socială şi 
militară. În vreme de război sau de tulburări civile, statul 
democratic cade sub incidenţa diferitelor variante (mai 
blânde, mai mult sau mai puţin mascate) ale aşa-numitei 
Legi Marţiale, pe care dictaturile o aplică transparent şi 
fără complicaţii. Astăzi, juriştii şi specialiştii care s-au 
aplecat asupra acestui subiect nu pot ocoli o realitate bine 
probată documentar: „Sursele de epocă atestă, 
neîndoielnic, implicarea socialiştilor de stânga - adepţi ai 
cuceririi puterii în stat pe cale revoluţionară - în 
transformarea unui proces social legitim jntr-un grav 
atentat politic la adresa existenţei statului român. Situaţia 
era cu atât mai periculoasă cu cât marile puteri vecine 
(Austro-Ungaria şi Rusia) îşi concentraseră trupele la 
frontieră şi căutau un pretext politico-diplomatic pentru o 
intervenţie militară”592. 

De la 18 martie 1907, Parlamentul a dat Legea pentru 
declararea stării de asediu prin Decret Regal: 

Articol unic - în împrejurările grave prin care trecem, 
până la restabilirea ordinei şi liniştei, starea de asediu va 
putea fi declarată plin decret regal, în cuprinsul legei din 
10 decembrie 1864. 

Conform uzanțelor internaţionale, starea de asediu 
decretată de şeful statului a produs suspendarea sau 
restrângerea unor libertăţi constituţionale. La Art.4, Legea 
stării de asediu din 1864 trecea integral sau parţial 
întreaga autoritate civilă în mâinile autorităţii militare şi 
legitima judecarea delictelor şi crimelor săvârşite pe timpul 
stării de asediu de către tribunalele militare. Pe acest 
temei, în care instituţiile de forţă conduc reprimarea 
răscoalei şi tot ele judecă, va fi greu de găsit în epocă o altă 
opinie autorizată. Situaţia juridică în sine a produs marile ei 
semne de întrebare. De fapt, în momentul în care Justiţia a 
constatat instigarea calificată a răscoalei - adică făcută în 
mod organizat şi condusă de forţe cu caracter organizat —, 
ea s-a găsit în faţa obligaţiei de a pedepsi câteva sute de 


agenţi provocatori străini sau trădători de ţară şi a 11 000 
de ţărani români arestaţi. Din această situaţie critică, toate 
cele trei puteri ale statului democratic au ieşit prin 
acordarea unei doze mari de clemenţă ţăranilor răsculați şi 
inculpaţi şi prin exagerarea rolului instigatorilor în timpul 
răscoalei. Astfel se face că, din punct de vedere oficial, 
Marea Răscoală din 1907 a fost clasificată, până la 
instalarea regimului comunist în România, drept un atentat 
la securitatea naţională a ţării iniţiat de o putere străină. 
Pentru a judeca însă comportamentul forţelor de ordine în 
timpul acestui eveniment violent, va trebui să limităm 
analiza la prevederile legilor timpului. Marea Răscoală din 
1907 nu poate fi judecată după legile din anul 2001. 
Această analiză este importantă deoarece se defineşte în 
ultimă instanţă ca ilustrare concretă a deficienţelor de 
import instituţional pe care le-am mai expus în acest studiu. 
Conform analizei făcute în 1936 de gen. C. Manolache, 
principalele deficienţe morale ale intervenţiei forţelor de 
ordine au provenit din faptul că Legea stării de asediu din 
1864 fusese introdusă după modelul străin: „Art. |, 3j 4, 5, 
6, 7 şi 9 (din 9) sunt traducerea fidela a textelor franceze 
de la 1849, iar art. 2 şi 8 sunt inspirate din Constituţia 
franceza de la 1852 şi adaptate la forma noastră 
politică”193. Produs al conflictului deschis între revoluţie şi 
contrarevoluţie, corpul constituţional francez legiferat 
apela la principala forţă de represiune pe care putea conta 
- Armata. Napoleon al III-lea îi acorda întreaga sa 
încredere şi aceasta îl sprijinea, pentru că - popular 
vorbind - îi dădea de lucru: războaie, glorie militară 
internaţională, statut imperial, în plus, Armata Franţei avea 
foarte puţine şanse să intervină împotriva unor instigatori 
străini ai unei alte Mari Puteri, care să fi condus pe 
teritoriul său nişte acţiuni de aşa mare amploare cum au 
fost cele din timpul Marii Răscoale din România, înclinați să 
copieze modelul francez, Alexandru loan Cuza şi Mihail 
Kogălniceanu au emis nişte reglementări inadecvate ţării. 


Prin efectul loviturii de stat date de ei la 2 mai 1864, legile 
represiunii -cum sunt de regulă numite - nu au avut 
beneficiul analizei şi deciziei unui Parlament, ci au exprimat 
voinţa a doi oameni, părerea lor despre cum ar trebui 
reglementată starea de asediu, concluzia la care au ajuns, 
ca nespecialişti, în urma consultării unor avocaţi. Datorită 
acestor defecte, Carol I, Parlamentul din 1907 şi guvernul 
au găsit de cuviinţă să completeze Legea stării de asediu cu 
anumite instrucţiuni, pe care le vom analiza în continuare. 

Imediat după instalarea noului guvern, ministrul de 
Război, generalul Alexandru Averescu, a emis Ordinul 
Circular nr. 6 din 13 martie 1907 care reglementa 
comportamentul trupelor pe timpul răscoalei. La Art. 5 se 
prevedea: „îndată ce se semnalează o adunare de ţărani, 
comandantul merge cu o parte, sau chiar cu toată trupa sa, 
şi somează pe locuitori să se împăştie. Coloanele mobile vor 
consista din o secţie de artilerie, escortată de cavalerie. Ele 
vor fi întrebuințate în contra bandelor de ţărani care umblă 
din localitate în localitate, în scopul de a devasta şi jefui”. 
Această prevedere descoperă o împărţire a forţelor în 
unităţi fixe, destinate asigurării liniştii şi, eventual, 
intervenţiei în localităţi, şi în unităţi mobile îndreptate 
împotriva răsculaților care se deplasau pentru a provoca 
răscoala în alte localităţi. Procedurile de deschidere a 
focului au fost reglementate la Art. 7: „Comandantul va 
începe somaţiile la distanţe de cel puţin una sută paşi; ele 
vor fi energice şi la scurte intervale, trecute. După a treia 
somaţie se va comanda la ochi şi foc. Dacă după prima salvă 
ţăranii nu se retrag, va urma 0 a doua şi tot asemenea oa 
treia. Oamenii vor ochi la picioare, pentru a evita ca 
gloanţele trecând peste răsculați, să lovească în 
nevinovaţi”. La Art. 8 se preciza: „În contra bandelor se va 
trage la distanţă mare, dacă nu se supun la somaţiunea de a 
se opri sau dacă opun rezistenţă la avizare. În caz că sunt 
prea răzvrătite, se va trage chiar fără somaţiune”. Aceste 
ordine corespundeau legilor militare şi poliţieneşti 


internaţionale. Ele erau un rezumat al Instrucţiunilor 
asupra întrebuințare! Armatei în caz de turburaţi. 

— Somaţiuni. 

— Stare de asediu, emise cu caracter de lege tot la 18 
martie 1907. Documentul este lămuritor atât pentru 
condiţiile legale în care a acţionat, cât şi pentru toate 
situaţiile în care Armata a deschis focul. La Art. 3, alin. 5, 
pct. a) se preciza: „Autorităţile civile nu pot face cereri de 
trupe decât pentru reprimarea desor-dinilor reale şi 
actuale, iar nu când este vorba de măsuri de pre-cauţiune 
sau pentru a face un serviciu de ordine”. Din acest text 
putem înţelege de ce Ministerul de Război nu a satisfăcut 
cererile repetate şi insistente, pe alocuri disperate, ale unor 
autorităţi locale de trimitere a trupelor pentru prevenirea 
unor tulburări. Prefecţii însă se aflau într-o situaţie 
paradoxală. Pe de o parte îşi înfiinţau servicii de informaţii, 
care le dădeau date precise despre pregătirea unei 
devastări, a unei crime, a unei ridicări în masă a ţăranilor 
sau despre prezenţa unor agitatori veniţi din alte judeţe, iar 
pe de altă parte nu aveau cu cine a le preveni. De fapt, 
aceste forţe trebuiau să fie ale Jandarmeriei săteşti şi, 
oricum, ale Ministerului de Interne. Dar la acea dată 
serviciul de ordine şi pază rurală era abia la început şi prost 
organizat. Această situaţie a generat un alt paradox. 
Practic, de câte ori o unitate militară intervenea, acţiunea ei 
se desfăşura după ce infracțiunile la Legea stării de asediu 
se petrecuseră, ceea ce a pus trupele în permanenţă în 
situaţia de a putea deschide focul, în contextul arătat se 
înscrie cererea gen. Năsturel, comandantul Corpului | 
Armată, câtre generalul Gigurtu să ordone „tuturor 
detaşamentelor, ca, mergând în localităţile răsculate şi 
ajungând poate după consumarea crimei de către răsculați, 
aceasta sa nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să 
nu împiedice de a incendia casele lor”194. 

La acelaşi articol şi aliniat, dar la pct. (e) posibilităţile de 
intervenţie erau reglementate astfel: „Acţiunea armatei 


trebuie sa fie întotdeauna energică şi hotărâtă. Mijloacele 
de pus în acţiune vor trebui sa fie corespunzătoare, în 
fiecare caz în parte, cu gravitatea situaţiunei. Hotărârea lor 
este lăsată la tactul şi judecata comandantului trupei, care 
trebuie necontenit să fie călăuzit, că el este chemat numai 
să potolească turburarea, nu să pedepsească, şi că tot atât 
de răspunzător de orice măsură, care nu ar face decât să 
încurajeze sau să îndârjească mişcarea, cât şi de mijloacele 
excesive, acolo unde s-ar putea menţine sau restabili 
ordinea şi fără ele”. Textul ilustra una din problemele cu 
care forţele militare se confruntă şi astăzi: a lăsa la 
aprecierea comandantului decizia dacă să intervină sau nu, 
în funcţie de gravitatea situaţiei, a făcut practic imposibilă 
reconstituirea exactă a faptelor. De regulă, aceste 
prevederi au generat obiceiul ca militarii să se orienteze în 
deciziile lor după tendinţa politica a momentului, după 
estimarea rezultatului acelui conflict, în cazul analizat de 
noi, era clar că răscoala va fi înfrântă şi, în consecinţă, 
tendinţa comandanților a fost să acţioneze în forţă. 
Numeroasele decoraţii şi ridicări în grad de după răscoală 
au confirmat aceasta premisa. La Art. 12, alin. 9, se 
menţionau elementele de instructaj fâcut trupei: „Se va 
face mai cu seamă teorie asupra datoriilor ce are soldatul în 
asemenea împrejurări, explicând oamenilor că în faţa 
revoltaţilor ei se găsesc ca întocmai în război şi că, dacă ar 
ezita câtuşi de puţin a executa ordinele sau comenzile ce se 
vor da, s-ar face vinovaţi de neascultare în faţa răzvrătiţilor 
armaţi, crimă prevăzută şi pedepsită foarte aspru de codul 
de justiţie militară”. Aici avem o altă temă sensibilă a 
condiţiei militarului. Este cazul tipic al stării de asediu, 
folosită împotriva tulburărilor interne, în care militarul este 
obligat să-l considere pe propriul său cetăţean ca inamic, la 
fel ca inamicul străin întâlnit în război pe front, în caz de 
neexecutare a ordinului, aşa cum se prevedea în aceeaşi 
lege, la Art. 21, fapta militarului atrăgea după sine 
dezarmarea, arestarea, iar în caz de nesupunere, 


împuşcarea. Situaţia devenea cât se poate de clară în Art. 
13, unde se explica: „Misiunea trupelor în acţiunea de 
pacificare a răscoalelor trebuie să fie privită de aceştia 
întocmai ca şi o operaţiune de război”. Iar la Art. 15, alin. L, 
se cerea trupelor să dea operaţiunilor „caracterul ofensiv 
cerut de asemenea împrejurări”. La Art. 17 erau prezentate 
în detaliu procedurile de somaţie, care practic îl protejau pe 
comandant de orice confuzie: „Soma-ţiunea l-a! (a 2-a, a 3- 
a). În numele legii supuneţi-vă, altfel tragem focuri! 
Oamenii paşnici să plece!”. Practic, în cazul executării 
acestor somaţii, nu mai exista nici o posibilitate legală de a-l 
judeca pe un comandant pentru orice mort sau rănit 
nevinovat care a fost surprins de gloanţe stând în preajma 
răsculaților sau căscând gura. Somaţia are rolul, în întreaga 
jurisdicție internaţională, de a permite izolarea cât mai 
corectă a grupului de răsculați, pentru identificarea precisă 
a acestuia şi executarea grupată sau restrânsă a focului, 
dându-i posibilitatea comandantului să-şi selecteze 
atitudinea (foc cu foc, foc direcționat, foc de revolver, de 
armă automată etc.). Cel mai controversat articol, mai ales 
prin consecinţele sale, a fost cel care reglementa folosirea 
artileriei. La Art. 19, alin. 2 şi 3 se preciza: „întrebuinţarea 
tunurilor în potolirea răscoalelor se va face, afară de 
cazurile de vădită primejdie, numai în urma ordinelor 
speciale ale Ministerului de Război. Trupele de artilerie vor 
putea fi folosite în acelaşi fel ca şi cavaleria. De asemenea, 
numai în urma unui ordin special al Ministerului de Război, 
comandanții vor putea distruge locuinţele în care 
răzvrătitorii se baricadează sau se adăpostesc, rezistând”. 
Generalii Năsturel şi Gigurtu au avut astfel de ordine de la 
Averescu, iar în celelalte situaţii probabil că au fost cazuri 
de abuz, acoperit însă de justificarea existenţei cazurilor de 
„vădită primejdie”, în sfârşit, pentru a nu mai avea nici un 
dubiu asupra completei acoperiri legale a intervenţiei 
Armatei în răscoala din 1907, Art. 23, alin. 2 menţiona: „De 
la declararea stărei de asediu, puterile autorităţilor civile 


pentru menţinerea ordinei şi poliţiei, trec în mâinile 
autorităţilor militare, în total sau în parte”. 

Pentru a se împiedica aprecierea discreţionară a situaţiei 
din partea ofiţerilor, s-a acceptat între cei doi miniştri de 
forţă ca aprecierea situaţiei, a gradului de răzvrătire şi a 
locului unde trebuie intervenit reveneau exclusiv 
autorităţilor civile, de regulă prefectului sau procurorului. 
De altfel, pe timpul răscoalei toţi prefecţii s-au deplasat pe 
cât posibil la faţa locului, unii suportând şi agresiuni fizice, 
dar aducând informaţii preţioase şi calificate asupra 
evenimentelor. Conform statisticilor finale, cu două sau trei 
excepţii, cazurile de deschidere a focului au fost controlate 
sau ordonate direct de procurori. Ministrul de Interne Ionel 
I. C. Brătianu transmitea tuturor prefecţilor Ordinul 
Circular nr. 13 223 din 14 martie 1907, în care se punea la 
dispoziţie şefilor judeţelor un tabel cifrat cu desfăşurarea 
forţelor: „Din acest tablou veţi vedea că guvernul a stabilit o 
reţea de putere armată în mod uniform pentru toată ţara, 
însă proporţional cu suprafaţa judeţelor şi întinderea 
răzvrătirilor. Succesul restabilirii liniştei depinde însă nu 
numai de la eventuala intervenire a acestei forţe armate, ci 
şi de la tactul şi deplina înţelegere care va trebui să 
domnească între autorităţile civile şi militare”. Tot în 14 
martie, generalul Averescu trimite telegrama nr. 1692, în 
care se găseau şi următoarele ordine: „Ofiţerilor le este 
oprit a parlamenta. Ei vor face numai somaţii legale când 
nu este un agent civil prezent. Comandanții de sub-zonă, 
cerând concursul prefecţilor, vor face să se aducă la 
cunoştinţă populaţiei, chiar şi în locurile răzvrătite, că trupa 
are ordin să tragă cu armele cât şi cu tunurile”. Aşa cum am 
mai arătat, ministrul de interne şi-a informat prefecţii, iar 
ministrul de război -comandanţii, că răscoala are un 
caracter organizat şi nu spontan: „Ne găsim înaintea unei 
organizaţii sistematice anarhiste care cere un plan general 
militar, pe care trebuie să-l uşurăm cât mai grabnic”, în 
aceste condiţii, după 16 martie, când dovezile clare ale 


instigărilor calificate au început să curgă la ministerele de 
forţă, iar Ministerul de Justiţie a început judecarea lor, 
aducând şi probe, Ionel I. C. Brătianu a ordonat prefecţilor: 
„Vă atrag încă o dată atenţiunea asupra absolutei necesităţi 
de a se reprima chiar din primul moment în modul cel mai 
energic orice bandă care ar comite acte de violenţă sau 
incendiu”. Ordinul se referea, evident, în special la 
grupurile de instigatori şi răsculați în mişcare. 

La scurt timp după emiterea ordinelor, au apărut unele 
incompatibilităţi la nivelul prefecturilor, determinate de 
faptul că pentru fiecare judeţ răsculat a fost numit şi un 
comandant militar al judeţului, în unele locuri, cum a fost în 
judeţul Covurlui, comandanții militari au ţinut locul 
prefecţilor în lipsa acestora şi ordinele celor doi nu au 
concordat. Apoi, unii prefecţi s-au plâns de cazurile în care 
ofiţerii din teren şi-au depăşit atribuţiile, intervenind cu o 
violenţă pe care şefii judeţelor nu o considerau necesară. 
Ionel I. C. Brătianu i-a semnalat generalului Alexandru 
Averescu aceste situaţii, şi acesta a răspuns prin Adresa nr. 
1767 din 18 martie 1907: „Chiar dacă s-ar întâmpla că, pe 
alocurea, mijloacele întrebuințate să fie prea energice, nu 
cred, domnule niinistru, că este momentul a le cerceta”. 
Era evident că Averescu credea în efectul exemplar al 
intervenţiei în forţă. Mentalitatea este confirmată din 
Craiova de generalul Gigurtu, care la 18 martie comunica 
prin telegrama cu nr. 885: „Energia trupelor de ieri şi 
exemplul de la Bâileşti a oprit a se mai întinde răscoala”. 
Realitatea din teren a confirmat poziţia militarilor. Pe acest 
fond s-au produs şi excesele şi infracțiunile denunţate de 
unii oameni politici şi de unele personalităţi culturale. Ion 
Antonescu, cel care a provocat cele mai multe victime în 
Moldova, a fost decorat, în astfel de situaţii de criză majoră, 
un guvern responsabil şi un prim-ministru inteligent trebuie 
să gestioneze cu tact şi în spiritul legii conflictele de 
interese între civili şi militari. Aşa cum este cunoscut, una 
din problemele cele mai dificile ale democraţiei este 


controlul civil al forţelor armate, având în vedere că o 
Armată nu poate şi nici nu trebuie să fie o structură 
democratică. Nevoia permanentă a militarilor de a asigura 
eficienţa acţiunii lor, bazată pe violenţă, se loveşte în multe 
cazuri de neînţelegerea acestei realităţi. Pentru a ilustra o 
astfel de dihotomie, vom analiza unul din cazurile de 
măsură controversată luată în momentul răscoalei. Pentru 
potolirea violenţelor din comuna Şerbăneşti-Olt, 
comandanții au repartizat în zonă pe căpitanul Teodorescu, 
din Regimentul 2 Călăraşi, pentru motivul strict militar că 
era familiarizat cu zona, îi cunoştea pe localnici, iar aceştia 
îl puteau uşor recunoaşte. Din punct de vedere militar, 
ordinul de trimitere a lui acolo este inatacabil. Numai că 
Teodorescu era ginerele arendaşului Pelopolas, ale cărui 
proprietăţi au fost devastate. Conform unei plângeri a 
preotului Ion Anghelescu, căpitanul Teodorescu l-a arestat 
împreună cu alţi 11 răsculați şi i-a supus torturii pentru că 
„voeşte, după stăruința socrului său, să răzbune pe 
nedrept, ameninţându-ne că ne împuşcă”195. Nu 
cunoaşteam rezultatul anchetei, dar putem observa că 
acest caz are cel puţin două soluţii: Unu - ofiţerul, 
cunoscând bine satul, a reţinut pe cine trebuie, identificând 
corect răsculații, între care, la fel ca în multe alte locuri, s- 
au aflat mulţi preoţi xenofobi; Doi - profitând de misiunea 
sa legală, a căutat într-adevăr să se răzbune. 

La începutul anului 1912, Nicolae Filipescu va redeschide 
dosarul complicat al evenimentelor din 1907, iar ziarul 
Adevărul va pretinde că se află în posesia unor noi dovezi 
ale unor execuţii sumare în judeţul Olt. Al. Marghiloman va 
consemna recunoaşterea faptelor de către fostul prefect 
Anghel şi mărturia unui ofiţer: „La dejun, căpitan M. 
Negruzzi, care în 1907 a fost de pază în Olt, spune că 
execuțiile au fost aşa şi că Anghel, prefect, admira tirul 
artileriei care prindea din fugă populaţia”196. Dincolo de 
aspectul mai degrabă literar al consemnării, informaţia nu 
oferă principalele indicii ale cazului, neputându-se constitui 


în probă. Ştim însă că în cele trei judeţe critice, arendaşii, 
proprietarii şi unii funcţionari au profitat de prezenţa 
Armatei pentru a ordona represalii şi că au existat, ca 
întotdeauna, militari dispuşi să le aplice dincolo de litera 
legii. Mai ştim cu siguranţa că una din acţiunile militarilor 
era ilegală, execuțiile sumare pe câmp sau prin gări a unor 
capi ai răscoalei fiind oprite târziu de miniştrii Internelor şi 
Războiului. Pe de altă parte, nu cunoaştem câţi dintre aceşti 
răsculați executaţi erau instigatori străini, prinşi în număr 
mare, şi în ce măsură violenta reacţie internaţională a 
Rusiei după lichidarea răscoalei nu a fost un reflex al 
eşecului oamenilor săi. 

La 29 martie /11 aprilie 1907, regele Carol I, cap al Oştirii, 
a dat următorul Ordin de zi către armată: 

Ostaşi, Evenimente grave s-au dezlănţuit asupra noastră, 
zguduind instituţiile statului până în temeliile sale şi punând 
în primejdie munca a jumătate de veac. 

În aceste grele împrejurări, armata a fost chemată să 
restabilească liniştea turburată. Fără şovâire, ea şi-a 
îndeplinit datoria şi, în toate unghiurile ţării, ostaşii au 
răspuns grabnic la apel. În cinci zile oştirea a ajuns la 
numărul de 140 000 de oameni. 

Mobilizarea repede şi dizlocarea trupelor cu ordine şi fără 
întârziere sunt o puternică chezăşie că armata va fi 
întotdeauna în stare a face faţă oricărei primejdii ce ar 
ameninţa statul. 

Ţara datoreşte oştirii şi atitudinii ei hotărâte, că o mare 
nenorocire a fost înlăturată şi ordinea în scurtă vreme 
restabilită. 

Aţi avut o datorie dureroasă de îndeplinit; dar unde este 
omor, foc şi jaf, trebuiesc ocrotite cu orice preţ averea 
cetăţenilor şi buna rânduială. 

Vă mulţumesc cu inima caldă şi privesc cu dragoste şi 
nemărginită încredere spre scumpa Mea armată, care s-a 
arătat la înălţimea chemării sale, ori şi când o primejdie a 
ameninţat fiinţa scumpei Noastre ţări. 


CAROL197 

Un decret ulterior i-a amnistiat pe militarii care, în timpul 
răscoalei, au refuzat să execute ordinele, să tragă sau au 
fost surprinşi „trăgând în vânt” şi primiseră pentru aceste 
fapte pedepse grele. 

Activitatea Ministerului de Justitie. 

Procuraturile Generale ale Curţilor de Apel au acţionat 
încă din timpul răscoalei pentru cercetarea evenimentelor 
violente, precum şi pentru interogarea arestaţilor. 
Activitatea procurorilor a urmărit identificarea 
instigatorilor şi a mijloacelor instigării, a făptuitorilor şi 
complicilor. 

Justiţia a stabilit vinovăția lui Vasile M. Kogălniceanu, 
arestat de altfel la Giurgiu şi ţinut în domiciliu forţat. La 
dosarul 22 /907 s-au reţinut faptele prevăzute şi pedepsite 
de Art. 181 Cod Penal, referitoare la conţinutul broşurii 
împroprietăririle ţărăneşti, unde, la pagina 12 „sunt fraze 
care tind la răscularea ţăranilor, spre a ucide, incendia şi 
comite tulburări, în scop de a căpăta mai lesne moşiile 
proprietarilor”198. S-a constatat că activităţile 
propagandistice directe ale lui Vasile Kogălniceanu s-au 
declanşat cu intensitate încă din 1906, mai ales cu ocazia 
sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol |, şi ar fi avut 
drept scop final înfiinţarea unui partid țărănesc. Astfel, 
broşurile ar fi părăsit caracterul literar sau ştiinţific 
protejat de Art. 24 din Constituţie şi au intrat în categoria 
propagandei politice antistatale. Instrucţia judecătorească 
a fost însă anevoioasă şi pigmetată cu tentative de încălcare 
a legilor ţării. Problema de fond a fost aceea că judecătorii 
intenționau să nu-l judece în cauză ordinară, ci în cauză 
excepţională, dată fiind gravitatea infracţiunii instigate de 
el. Starea de asediu încetase, iar broşurile sale puteau fi 
interpretate ca „fapte de propagandă politică 
constituţională, care nici când nu pot fi calificate de 
provocare la răscoale”, în manifestul Către săteni, exista şi 
precizarea: „Noi nu vrem să facem răscoală, nici turburare 


printre oameni; de asemenea nu voim să facem pe ţărani a 
crede că vor putea căpăta dintr-o zi pe alta ceea ce 
cer”199, care i-a derutat pe judecători. Vasile Kogălniceanu 
şi-a găsit un susţinător neaşteptat chiar în completul de 
judecata, în persoana judecătorului-supleant la Tribunalul 
Vlaşca, Toma Dragu, care a încercat să blocheze procesul 
pe motive procedurale, clamând totodată şi poziţia sa de 
opozant al ingerinţelor politice. Un singur lucru nu şi-a 
putut închipui în primă fază Ministerul de Justiţie: că Toma 
Dragu, pus să-l judece pe Vasile Kogălniceanu, era membru 
secret al... Partidului Ţărănesc iniţiat de inculpat, în 
momentul în care a simţit că ancheta asupra organizaţiei 
ilegale se apropie de el, Toma Dragu 

— De altfel, un foarte bun criminalist - a demisionat din 
magistratură şi a devenit avocatul lui Vasile Kogălniceanu. 
Amnistia faptelor l-a scos din închisoarea Văcăreşti, iar 
Dragu s-a refugiat în Franţa. De acolo a scris o broşură 
foarte dubioasă despre procesul la care participase şi nu s-a 
mai sfiit să-şi demaşte acţiunile: „Şi ce uşor le-ar fi fost — 
dacă ar fi crezut un moment în vinovăția noastră 

— Să ne excepteze pe noi, instigatorii principali, din actul 
amnistiei, alăturea de învăţători, preoţi şi funcţionări”200. 
Problemă care îl durea cel mai mult era eşuarea proiectului 
de partid țărănesc, a cărui constituire în secret rămâne şi 
astăzi un mister, atât timp cât actele sale publice ţineau de 
drepturile constituţionale! Faptul că PNL a preluat 
problema învoielilor agricole şi a legiferat o îmbunătăţire a 
situaţiei ţăranilor a produs nu numai un val de ură din 
partea marxiştilor, dar i-a lăsat şi fără obiectul instigării. 
Toma Dragu a revenit în ţară, s-a înscris în partidul 
socialist. Reluându-şi activităţile antistatale, a primit o 
condamnare de 15 zile pentru instigare la nesupunere a 
ostaşilor în timpul Războiului balcanic, în perioada 1919- 
1920 a fost liderul Partidului Socialist şi om de legătură al 
acestui partid cu Elena Lupescu. 


Nu am insistat întâmplător pe acest caz, deoarece el s-a 
aflat la originea proiectului de modificare a Constituţiei din 
1866, care se va finaliza abia în 1923, printr-o nouă 
Constituţie. Fiind scrisă de ziariştii revoluționari C. A. 
Rosetti şi Eugeniu Carada, Constituţia din 1866 conţinea 
libertăţi de expresie care permiteau inclusiv activităţile 
anarhice şi antinaţionale, duse mai ales prin presă, de 
oricine primea bani să o facă. 

În aceeaşi cauză au mai fost cercetaţi Nicolae lorga şi 
Spiru Haret. Dacă în cazul lui Spiru Haret, lucrurile s-au 
lămurit repede, fiind vorba de interpretarea tendenţioasă 
de către instigatori a unor afirmaţii din textele sale, în cazul 
lui Nicolae lorga lucrurile se pare că au fost mai complicate, 
înştiinţat că împotriva lui Vasile Kogălniceanu s-a emis 
mandat de arestare, lorga consemna în una din operele sale 
autobiografice: „Am căpătat informaţia sigură ca aceeaşi 
soartă mă ameninţă şi pe mine, dacă la ţăranii închişi s-ar 
găsi un singur rând de mâna mea”20i. Pe timpul răscoalei, 
studenţii săi i-au păzit domiciliul, iar marele savant şi-a luat 
un concediu de o lună pentru a nu fi implicat. Lorga era 
convins că urmărirea penală era urmare a articolului 
Dumnezeu să-i ierte din publicaţia sa Neamul Românesc şi 
probabil că până la sfârşitul vieţii nu a înţeles şi nu a 
cunoscut realitatea cercetărilor Procuraturii generale în ce 
îl priveşte, în marea sa naivitate, lorga scrisese: „Dumnezeu 
să-i ierte pe cei patru ţerani împuşcaţi în oraşul românesc 
Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907”, 
fără sa ştie că ţeranii erau cam lipoveni şi că au murit 
strigând „înainte, că vin ruşii!”. Chiar dacă istoricul s-o fi 
lămurit mai târziu, oricum textul avea un caracter evident 
antisemit şi politic. Tulburător este că, douăzeci şi cinci de 
ani mai târziu, întrerupând un discurs parlamentar al lui 
Armând Călinescu, Nicolae lorga va lua vehement apărarea 
Armatei împotriva „ţăranilor înnebuniţi” care s-au răsculat 
la Rădăuţi şi împotriva cărora ar fi trebuit să se deschidă 


focul: „Da, la aceste lucruri şi, când nu le poţi împiedica, cu 
inima frântă tragi!”202 

Ceea ce nu a cunoscut în mod sigur Nicolae lorga în 1907 
a fost informaţia secretă că, de fapt, nu era urmărit pentru 
articolul din Neamul Românesc, ci pentru a se stabili dacă 
are vreo legătură cu activitatea organizaţiei oculte Neamul 
Românesc pe care o descoperise Secţia a Il-a de informaţii, 
încă din anul 1906, cu ocazia manifestărilor legate de 
aniversarea a 40 de ani de domnie ai lui Carol 1 a fost 
semnalată activitatea unei organizaţii care promova idei 
naţionaliste xenofobe, antidinastice şi antiparlamentare. 
Ofițerii de contrainformaţii şi-au pus serios întrebarea dacă 
există vreo legătură între propaganda dusă împotriva 
regelui Carol I şi a expoziţiei omagiale organizate la 
Bucureşti şi gazeta lui lorga, al cărei prim număr apărea 
chiar în ziua de 10 mai 1906. Învestigaţia a descoperit că 
membri acestei organizaţii, identificate când cu numele 
rusesc Rumunski Norod (codificat cu inițialele R. N.), când 
cu cel de Neamul Românesc (N. R.), erau învăţători, 
primari, avocaţi şi preoţi şi acţiona cu predilecție în judeţele 
din sudul ţării, mai ales în Oltenia, în timpul răscoalei, în 
temeiul Legii stării de asediu, corespondenţa lor a fost 
deschisă. Astfel s-a descoperit că pregătirile pentru 
declanşarea unei răscoale datau din 1906. La 2 august 
1906, avocatul Alexandru Dumitrescu îi scria avocatului 
Năvărlie: „Niciodată nu-mi va eşi din inima mea generoasă 
ideia ce voim să o ridicăm şi cu stindardul în masă să 
gustăm din roadele muncii noastre”, în iulie 1906, avocatul 
Gheorghe Petrescu îi scria lui Alexandru Dumitrescu: „îmi 
vorbeşti de nişte snopi gigantici, ceiace denotă că ai muncit 
la cataramă”, fiind vorba de activitatea de narodnic printre 
ţărani a celui din urmă. Tot în iulie, Năvărlie îi scrie 
aceluiaşi Dumitrescu: „Va să zică n-ai uitat hotărârea 
noastră de la Craiova, pentru luptă? Să fim tari!”, într-o 
scrisoare din 29 decembrie 1906 a lui Marinescu pentru 
Năvărlie, lucrurile sunt ceva mai clare: „Manifestele le voi 


trimite cu omul meu de încredere, care le va distribui şi va 
face propagandă în acelaşi timp”204. O altă scrisoare, cu 
caracter anonim, dar cu scop evident incitator a fost 
descoperită în martie 1907 tot în judeţul Dolj. lată câteva 
pasaje: „Sculaţi în sus, dechideţi ochii bine, căci a venit 
timpul iarăşi de deşteptare, a venit timpul să sugem sângele 
ciocoesc! Puneţi mâna pe cuțite, pe arme, pe topoare, 
coase, şi tăeţi în dreapta şi în stânga, puneţi foc veneticilor 
şi toţi ciocoilor, căci numai aşa vom scăpa ţara de aceşti 
câini. Tăiaţi şi nu vă gândiţi că omorâţi, nu vă gândiţi la 
păcat, căci pe acei pe care îi lăsaţi încă în viaţă, nu numai că 
sunteţi robii lor, ba ceva mai mult, îşi bat joc de fiicele şi 
nevestele voastre! Acum e timpul să scăpăm şi de aceea 
omorâţi, fraţilor, căci va fi vai de copiii voştri în viitor!” 
Textul conţinea şi instrucţiuni: „Dacă vine armata, potoliţi- 
vă. 

Pleacă armata, începeţi”, precum şi o încheiere sugestiva: 
„le rugam, fă tot posibilul ca să o citească toţi cei din sat, 
care ştiu carte. Semnătura noastră este aceasta: Buni 
apărători ai Neamului ffornânesc”205. Patentul marxist 
este inconfundabil. În Manifestul partidului Comunist, Marx 
îi acuza pe burghezi că „au la dispoziţie femeile şi fiicele 
proletarilor lor”206, temă dragă burghezului Karl Marx, 
care a făcut un copil nelegitim cu servitoarea lui Engels (o 
oarecare Helen Demut), care cheltuia sume mari pe 
prostituate, în timp ce două din fiicele sale s-au sinucis, alţi 
trei copii au murit din cauza subnutriţiei, iar o altă fiică, 
Eleonor, şi-a organizat sinuciderea împreună cu soţul ei; ea 
a murit, ginerele lui Marx s-a răzgândit în ultimul moment. 

Procuratura din Paşcani descoperă la percheziţia 
domiciliului unui anume Alexandru Dimitriu o scrisoare 
datată 26 martie 1906, „din cuprinsul căreia rezultă că se 
proectase o mişcare generală în ţară din partea 
muncitorilor pentru dezrobirea lor (a ţăranilor, n.a.)”. Şi 
pentru că ne-am referit la Paşcani, să menţionăm că 
acuzaţiile de tortură la adresa muncitorilor ceferişti „care s- 


au solidarizat cu ţăranii” au fost cercetate temeinic de 
Procuratură şi de dr. D. Stenescu, medicul spitalului din 
oraş, descoperindu-se urme de vânătăi pe fese la doi 
muncitori şi un caz de bronşită, îndemnurile la cruzime 
adresate ţăranilor vizau înlăturarea respectului pentru 
autoritate - una din tehnicile loviturii de stat —, iar 
autoritatea era atacată astfel încât să-i producă 
dezorganizarea. Publicaţiile coordonate de Christian 
Rakovski îndemnau pe faţă soldaţii să nu-şi asculte 
superiorii şi să se revolte: „Denunţaţi peşte tot inamicul 
adevărat şi, dacă este necesar şi este posibil, treceţi de 
partea răsculaţilor”208. Racovski a fost trimis în judecată în 
două procese, la care afirmă că ar fi vrut să se prezinte 
pentru a le transforma în „tribună politică”, dar nu a avut 
curajul să vină din străinătate deoarece fusese informat că 
nu ajunge la Tribunal, urmând a fi suprimat imediat ce 
păşeşte pe pământul României209. Cunoscându-l pe Ionel |. 
C. Brătianu, nu trebuie să excludem total această ipoteză. 

Ea poate rămâne în picioare şi dacă adăugăm informaţia 
că acelaşi Christian Rakovski a fost implicat în atentatul 
asupra lui Ionel I. C. Brătianu din 1909. 

Este posibil ca unele probe materiale ale organizării 
acestei răscoale să fi dispărut între timp sau să se găsească 
încă prin arhive, dar în momentul instrucției din 1907, 
Ministerul Justiţiei nu a avut dubii asupra caracterului 
organizat al instigării şi a avut şi probe. La 16 aprilie, 
Tribunalul Ilfov se afla în posesia unor legitimaţii şi 
documente secrete ale organizaţiei R. N. şi îi cerea 
ministrului de interne să lărgească cercetarea: „Avem 
onoare a vă ruga să binevoiţi a dispoza să se facă cercetări 
în ţară prin prefecturile respective, dacă în vreun judeţ s-au 
mai găsit apeluri şi cărţi de membru ale societăţii secrete R. 
N., precum şi dacă vreun preot sau învăţător a luat parte 
directă şi activă la mişcările ţărăneşti sau ca instigator, 
întrucât apelurile numitei societăţi secrete se adresează 


mai mult preoţilor şi învăţătorilor, comunicându-ne 
rezultatul, fiind necesar instrucţiunei”. 

Un alt caz, care vine să confirme ciudata soluţie aleasă de 
iniţiatori pentru înfiinţarea unui Partid Ţărănesc în 
România, a fost acela al lui lon Mihalache (viitorul lider 
PN). Acesta s-a implicat, încă de la o vârsta de 20 - 24 de 
ani, în activitatea subversivă de constituire a unor structuri 
săteşti ale unui viitor Partid Ţărănesc, adoptând ca mesaj 
politic blamarea în bloc a clasei politice româneşti, folosind 
totodată „expresii dure cu accente de clasă”211. Intrat în 
legătură cu Vasile Kogâlniceanu şi cu alţi agitatori 
narodnici, lon Mihalache „credea în acele momente că 
organizaţia ţărănească pe cale de reconstituire trebuia 
retranşată în spatele lui Nicoale lorga, marele «idealist» şi 
misionar animat de cele mai bune intenţii pentru 
naţiune”212. Din corespondenţa sa cu lorga au fost reţinute 
mai multe afirmaţii suspecte, printre care una i-a atras 
arestarea:,...Nu vom mai lăsă să se scape cel dinţii prilej, 
fără a ne strânge şi în linie de luptă”213. Cum lucrul ăsta 
chiar s-a întâmplat în 1907, Ion Mihalache a trebuit să facă 
faţă cercetării penale declanşate la Câmpulung Muscel. A 
fost eliberat, din lipsă de probe concludente, şi amendat de 
Ministerul Instrucțiunii publice pentru „activitate 
subversivă”. Toate aceste cazuri cercetate penal râmân în 
continuare stranii prin lipsa de logică a acţiunii activiştilor 
ţărănişti: ce rost avea desfăşurarea unei activităţi 
subversive, cu organizare secretă, cu parole, semne de 
recunoaştere, manifeste şi corespondenţă conspirativă, 
când Constituţia ţării asigura accesul liber la dreptul de 
asociere, de propagandă şi de activitate politică, libertatea 
cuvântului şi a presei? Un biograf de ţinută, istoricul 
Apostol Stan, ne semnalează că activităţile menite să ducă 
la crearea Partidului Ţărănesc nu erau de inspiraţie 
socialistă. Dacă acceptăm această opinie - în ciuda 
legăturilor evidente cu mişcarea socialistă, a relaţiei cu 
presa de sţânga, a folosirii inexplicabile a expresiei Neamul 


Românesc în limba rusă —, atunci, considerând mişcarea 
socialistă doar un vector la îndemână pentru promovarea 
ideologiei ţărăniste, înseamnă că ne aflăm într-adevăr în 
prezenţa unei organizaţii naţionaliste timpurii, perfect 
adaptată ideilor lui Nicolae lorga şi precursoare a doctrinei 
anarhiste de mai târziu, care va acţiona violent împotriva 
partidelor, a Constituţiei şi instituţiilor statului. Prin natura 
constitutivă, ca partid de clasa, am fi tentaţi să înclinăm mai 
mult spre influenţa decisivă a socialismului - confirmată 
apoi în regim parlamentar de Partidul Ţărănesc condus de 
Ion Mihalache —, pe care mulţi nu l-au privit ca ideologie şi 
practică antinaţionale şi criminale. Dar despărţirea bruscă 
a lui Nicolae lorga de revista Sămănatorul, în mai 1906, 
pentru a se lansa în politică prin publicaţia Neamul 
Românesc, se suprapune prea bine pe momentul trecerii 
mişcării ţărăniste în faza ei militantă, ca să nu confirme teza 
caracterului naţionalist, uşor antidi-nastic, dar periculos 
antistatal, pe care l-au instrumentat instanţele după 
stingerea răscoalei. Poate că tocmai caracterul naţionalist a 
fost acela care i-a scăpat de pedeapsă, în timp ce socialiştii 
au fost expulzați sau condamnaţi pe capete, în sfârşit, va 
trebui să luăm în calcul şi exagerările ministerelor noului 
guvern, care vor căuta să pună în balanţă legitimitatea 
represiunii şi gravitatea faptelor reprimate, în ce-l priveşte 
pe Nicolae lorga, traseul său prin mai multe partide 
politice, în paralel cu scrierea impresionantei sale opere, 
este cel mai bine explicat de o afirmaţie a lui losif 
Puşcariu:» Uriaşul, cu gestul lui larg, îmbrăţişa zările şi 
arunca sămânţa mai departe, desigur, uneori chiar prea 
departe. Ogorul nostru i s-a părut prea îngust. Lui îi trebuia 
Neamul românesc, întreg neamul nu numai o mină de 
cititori”. 

Justiţia i-a judecat pe răsculați, dând sentinţe la 
aproximativ un sfert din cei arestaţi. Trei sferturi din cei 
reţinuţi în timpul răscoalei au fost eliberaţi şi puşi sub 
observaţia autorităţilor locale. Majoritatea covârşitoare a 


sentinţelor, inclusiv pentru vinovaţii de crime, a fost de 
muncă silnică pe viaţă sau pe diferite termene. Aşa cum 
arătam, au fost expulzați din ţară 880 de socialişti implicaţi 
în instigarea răscoalei, ei neputând fi condamnaţi pentru că 
erau cetăţeni străini. 

În final, să privim câteva date statistice. Din totalul 
ţărănimii române, au participat la răscoală aproximativ 1,5 
- 1,8. Cu excepţia judeţelor din Oltenia, în nici un alt judeţ 
nu s-au răsculat în medie mai mult de 500 de oameni. Cifra 
de 11 000 de morţi este o fantezie a presei socialiste. Ea 
corespunde însă numărului celor arestaţi. Cel mai mare 
„masacru” din Moldova, de exemplu, s-a produs la Galaţi, 
unde Ion Antonescu, viitorul mareşal, a omorât 14 oameni şi 
a rănit alţi 9215. Marea majoritate a judeţelor nu a 
înregistrat cifre mai mari de 10 morţi. Ripostele mai dure 
ale Armatei s-au produs în Mehedinţi, Dolj şi Olt. Cifrele 
care se pot reconstitui în baza documentelor cunoscute nu 
trec de 1 000 de morţi pentru toată ţara, deşi au fost 
vehiculate şi cifre de 4 000 sau de 2 500 de morţi, niciuna 
cu suport documentar autentic. Mai gravă a fost atitudinea 
violentă şi discreţionară împotriva ţăranilor după ce 
răscoala s-a sfârşit. Dar pentru a îndepărta şi ultimul dubiu 
asupra diversiunii cu 11 000 de ţărani omorâţi, vom apela 
la dosarul secret ascuns de Carol I. În mapa personală a 
primului-ministru D. A. Sturdza au fost găsite tabelele cu 
evidenţa represiunii pe zile. Ele acopereau în detaliu 
perioada de vârf a acţiunii militare, 28 martie - 5 aprilie 
1907: „Moldova 28 matie 1907 - 6 morţi, 8 răniţi, nici un 
arestat; Moldova 29 martie 1907 - 6 morţi, mai mulţi răniţi, 
31 de arestaţi; Moldova 31 martie 1907 - nici un mort, nici 
un rănit, 107 arestaţi; Moldova 1 aprilie 1907 - nici un mort, 
nici un rănit, 70 arestaţi; 

Moldova 3 aprilie 1907 - nici un mort, nici un rănit, 48 de 
arestaţi; Moldova 4 aprilie 1907 - nici un mort, nici un 
rănit, 123 de arestaţi. 

Total: 12 morţi, 8 sau mai mulţi răniţi, 517 arestaţi. 


Valahia 28 martie 1907 - 24 morţi, 21 răniţi, 700 arestaţi; 
Valahia 29 martie 1907 - 16 martie, 25 răniţi, 40 arestaţi; 
Valahia 29 martie 1907 - 24 morţi, 22 răniţi, 79 arestaţi; 
Valahia 30 martie 1907 - 79 morţi, 13 răniţi, 69 arestaţi; 
Valahia 31 martie 1907 - 140 morţi, 12 răniţi, 38 arestaţi; 
Valahia 31 martie 1907 - 17 morţi, 2 răniţi, 47 arestaţi; 
Valahia 1 aprilie 1907 - 28 morţi, nici un rănit, nici un 
arestat; Valahia 2 aprilie 1907 - 40 morţi, 9 răniţi, 84 
arestaţi; Valahia 3 aprilie 1907 - 18 morţi, nici un rănit, 7 
arestaţi. 

Total: 386 morţi, cel puţin 104 răniţi, 1 064 arestaţi. 

Oltenia şi Muntenia 4 aprilie 1907 - 23 morţi, nici un rănit, 
2 arestaţi; 

Oltenia şi Muntenia 4 aprilie 1907 - nici un mort, nici un 
rănit, 

145 arestaţi; 

Muntenia şi Oltenia 5 aprilie 1907 - nici un mort, nici un 
rănit, 

23 arestaţi. 

Total: 23 morţi, nici un rănit, 170 arestaţi”216. 

Aşadar, la nivelul înalt al primului-ministru al ţării, 
informaţiile oficiale arătau că între 28 martie şi 5 aprilie se 
înregistraseră 421 de morţi, aproximativ 112 răniţi şi | 751 
de arestaţi, în telegrama nr. 271 din 6 aprilie 1907 trimisă 
Ministerului de Război de gen. Zosima, lui Alexandru 
Averescu i se raporta că fuseseră arestaţi | 251 de răsculați, 
din care numai 433 fuseseră reţinuţi pentru anchetă, „iar 
restul au fost puşi în libertate după prima cercetare”217. 
Să dublăm oricare din cifre, să le triplăm, să le înzecim, să 
le înmulţim şi cu 20 - în condiţiile în care cineva mai crede 
că informaţia secretă la nivelul primului-ministru se poate 
prezenta cu asemenea diferenţe matematice - şi tot nu 
rezultă 11 000 de morţi! 

Armata a acţionat în baza legilor ţării. Nu există nici un 
caz cunoscut în care trupele să fi deschis focul împotriva 
unor oameni nevinovaţi; peste tot Armata a reacţionat la 


violenţe evidente şi la încălcări ale legilor, sancţionabile în 
oricare stat. Ceea ce se poate discuta este situaţia, de la caz 
la caz, în care riposta a depăşit nivelul de periculozitate al 
acţiunii răsculaților. Deocamdată ştim că cele mai dure 
represalii s-au produs în locuri unde avuseseră loc crime cu 
bestialitate (ciopârţirea victimei, arderea de viu, torturarea, 
uciderea rituală cu plugul etc.) sau unde au fost bătuţi sau 
omorâţi militari. 

Să investigăm şi câteva atrocități făcute de răsculați, 
pentru a măsura exact dimensiunea represiunii: 

1. „Ţăranii din Valea Stanciului, după ce au mutilat 
îngrozitor pe proprietarul Virgil Târnoveanu, au scos 
cadavrul în şosea şi, punându-i pământ în gură, strigau: 
«Na pământ, satură-te de pământ!» L-au tăiat apoi în bucăţi 
şi l-au aruncat pe câmp”. 

2. „Câţiva ţărani din Băileşti s-au dus azi la cimitir şi au 
încercat sa desgroape un copil mort de un anal 
proprietarului Daşu Gabroveanu, spre a-l mutila; 
autorităţile au împiedicat pe profanatori”. 

3. „in Greceşti (Dolj), înainte de a omori pe logofătul 
moşiii, i-au tăiat organele genitale şi le-au băgat în gură. La 
Vărvor, au dat foc bisericii, strigând: «Să arză, căci noi am 
făcut-o!» 

Acelaşi lucru şi cu şcoala”. 

4. „La Ghindeni (Dolj), au scos pomii din curtea conacului 
şi de pe şosea, strigând: «Dacă n-avem noi pomi, să n-aibă 
nimeni»,,. 

5. „La Verbinţa (Dolj), ţăranii au omorât pe logofătul 
Constantin Bumbaru şi au pus pe foc bucăţi din corpul lui”. 

Aceste exemple de comportament aberant au fost extrase 
din raportul final înaintat primului-ministru - ascuns şi el 
până în 1949 —, în care se găsesc şi câteva scurte concluzii: 
„lindivizi travestiţi, neştiind măcar româneşte, au cutreerat 
satele. 

2. Unii fruntaşi ai satelor au fost puşi cu de-a sila în capul 
mişcărilor. 


3. Unii ţărani au apărat cu viaţa avutul proprietarilor lor. 

4. Țăranul român nu e capabil de cruzimile nemaiauzite ce 
s-au săvârşit în unele locuri”. 

Şocaţi de violențele înregistrate în unele localităţi şi 
influenţaţi de informaţia reală că acolo trăiau mulţi străini 
(mai ales bulgari), autorităţile au ajuns la această concluzie 
comodă, că nu românii sunt autorii atrocităților. Dar cine 
poate şti? 

Documetele represiunii atestă că, de cele mai multe ori, 
ceea ce am înţeles noi prin folosirea artileriei împotriva 
ţăranilor s-a redus la. L4 lovituri de tun, direcţionale asupra 
clădirilor. Au fost însă luate drept metodă generalizată cele 
trei cazuri de represalii în care artileria a făcut prăpăd. 
Totuşi, într-un loc cunoscut ca exemplu de folosirea 
artileriei „împotriva ţăranilor” - satele Beciu şi Dudu din Olt 
- cercetarea penală a arătat că au fost trase 10 lovituri de 
tun, în urma cărora au murit 8 răsculați. Pentru cei cu 
instrucţie militară, raportul dintre putere de foc şi efect 
este pur şi simplu de neînțeles, în condiţiile în care fiecare 
lovitură de tun arunca fragmente de şrapnel pe un 
diametru de 30 de metri, a rezulta doar 8 morţi din rândul 
inamicului ridică mari semne de întrebare. Ele însă coboară 
atunci când aflăm că în urma celor 10 lovituri de tun au fost 
incendiate 17 case şi distruse 6. Este clar că artileria 
primise ordin să distrugă clădiri, iar morţi au rezultat, 
secundar, din această misiune. Armata nu a vânat oameni 
cu artileria. Aflarea întregului adevăr - cât de importantă a 
fost instigarea şi cât de ilegale au fost unele intervenţii 
militare - va fi extrem de complicată şi în viitor, pentru că 
sursele principale de informare - Guvernul şi presa - au fost 
partizane şi total opuse. 

Concluzii. 

Cronologic, Marea Răscoală din 1907 trebuie tratată în cel 
puţin trei etape: revolta urbană din Botoşani, răscoala din 
Moldova şi răscoala din Muntenia şi Oltenia: 


1. Deşi sunt cuprinse în acelaşi fenomen, evenimentele din 
satul Flămânzi nu au fost declanşatorul Marii Răscoale; nu 
am întâlnit nici o probă care să ateste o răspândire a 
răscoalei din patru laterul moşiei în cauză către alte zone; 
răscoala a început să fie comentată public şi să fie intens 
propagată de presă după incidentele din oraşul Botoşani, 
atacat de mahalagii şi lipoveni, din care patru au fost 
împuşcaţi de forţele de ordine. 

2. Răscoala din Moldova a avut o motivaţie combinată, 
antisemita şi socială, prin faptul că cererile de 
reglementare a tocmelilor agricole au fost legate de 
activitatea periculoasă a trusturilor arendăşeşti; ea a fost 
peste tot instigată calificat şi întreţinută de interese ale 
Rusiei. 

Caracterul principal al răscoalei din Moldova, dacă 
reducem conceptul de răscoală la actul de violenţă, a fost 
antisemit şi urban. 

3. Răscoala din Muntenia şi Oltenia a fost pregătită încă 
din 1906, prin activitatea unor organizaţii oculte, prin certe 
instigări socialiste şi prin activitatea propagandistică 
dubioasă a lui Vasile Kogălniceanu, sub acoperirea debilă a 
încercării de a forma un partid țărănesc, în sudul ţării a 
acţionat o organizaţie secretă care a participat activ la 
declanşarea violenţelor; în această zonă, răsculații au 
urmărit distrugerea sistematică a proprietăţii, atât a 
moşierilor, cât şi a ţăranilor înstăriți, iar scopul final al 
răsculaților a fost jaful. Judecătorul Eftimie Antonescu 
raporta la 16 iulie 1907 rezultatul cercetărilor şi instrucției 
ministrului de Justiţie: „Precum am învederat şi prin 
ordonanţele noastre definitive, în special prin ordonanța 
privitoare la agenţii provocatori: V. Kogălniceanu şi Al. 
Velescu, convingerea ce ne-am format din cercetarea făcuta 
asupra naturei mişcărei, este că această mişcare - revoltele 
întâmplate în Vlaşca —, au avut caracterele unui atac 
direct, dar organizat, contra marei proprietăţi din acel 
judeţ, indiferent, aparţinând aceasta particularilor sau 


Statului; iar, ca consecinţă, a avut turburarea liniştei şi 
ordinei publice, însoţite de dezastrul aproape complet al 
instalaţiilor de pe o bună parte a acestei mari proprietăţi. 
Atacul acesta direct îşi găseşte originea atât - şi mai ales - 
în opera organizatorilor lui, cât şi în starea rea de fapta 
ţăranului din multe din comunele revoltate. Organizatorii 
periculoşi au utilizat nu numai mijloace viclene, speculând 
naivitatea, simplitatea, lipsa de cultură şi sentimentele 
religioase ale ţăranului, ci au utilizat şi speculat reaua stare 
economică a ţăranului din multe comune din Vlaşca - ceea 
ce a produs tăria mişcărei —, au brodat pe această stare 
diverse reforme - utopice, chiar —, pentru ca prin aparenţa 
lor sclipitoare să-i decidă a se mişca”219. 

Caracterul principal al răscoalei din Muntenia şi Oltenia, 
aşa cum s-a dovedit a fi provocată, a fost politic, urmărind- 
se destabilizarea statului printr-un atac violent la adresa 
proprietăţii. 

Din punct de vedere strict analitic, Marea Răscoală din 
1907 a avut cauze şi motivații. 

Cauzele au fost profunde, generate de ciocnirea 
inevitabilă dintre statul bugetar, intrat în faza sa capitalistă, 
şi societate, încă reprezentată de o majoritate ţărănească 
tradiţională şi critică. Evoluţia greşită a încercărilor de 
rezolvare a „chestiunii ţărăneşti” a dus la intrarea în criză a 
relaţiei dintre ţăran şi pământ, între ţăran, arendaş şi 
proprietar. 

Motivele izbucnirii acestei răscoale sunt încă parţial 
cunoscute astăzi, dar sunt legate direct de agresiunile 
Rusiei la adresa României. Faptul că în 1906, la 40 de ani 
de la urcarea lui Carol 1 pe tron, România se afla în plină 
evoluţie economică, în stare de supraproducţie agricolă şi 
cu excedente financiare solide, a încurcat planurile Rusiei 
în Balcani. O Românie dezvoltată economic şi întărită 
militar reprezenta un obstacol major în calea planurilor de 
dominație regională ale imperiului de la răsărit, în 1924, 
când România se va afla din nou în stadiul de constituire ca 


putere regională prooccidentală, Rusia va lovi încă o dată 
prin insurecția de la Tătar Bunar. După Marea Răscoală din 
1907, dezastrul economic din agricultură, încă principala 
ramură aducătoare de venit, şi după ce recoltele a doi ani la 
rând au fost compromise, România a fost dată cu zece ani 
înapoi. Ea a fost nevoită să apeleze din nou la împrumuturi 
pe pieţele financiare externe şi să depindă din nou de 
interesele acestora în zonă. 

Nu întâmplător, sinteza exactă a relaţiei între cauze şi 
motive - în condiţiile în care cauza precede şi determină iar 
motivul reprezintă un pretext - a fost enunțată de Ionel. C. 
Brătianu la scurt timp după stingerea răscoalei. Cu ocazia 
întrunirii PNL de la Brăila din 6 mai 1907, liderul liberal 
declara: „Cu hotărâre neînduplecată vom face ca, prin 
măsuri cât mai grabnice, țărănimea să iasă din situaţia în 
care se găseşte şi care a permis unor răufăcători să 
îndeplinească ceea ce deplângem cu toţii”220. O săptămână 
mai târziu, revenea asupra temei la Craiova: „Pentru 
repararea cauzelor trebuie să aducem țărănimea la o astfel 
de stare încât răufăcătorii şi mizerabilii să nu o mai poată 
scoate din minţi”221. Acesta este şi adevărul profund al 
Marii Răscoale: instigarea rusească a găsit un teren 
favorabil în nerezolvarea politică şi administrativă a 
„chestiunii ţărăneşti”. O mână de agenţi străini sau de 
trădători plătiţi a reuşit extrem de uşor să manipuleze 
populaţia rurală, păcălind-o cu zvonuri care ni se par nouă 
stupide astăzi, dar care au avut un efect total atunci, şi 
prezentându-se în sate ca înlocuitori ai autorităţii statului, 
purtând insigne de tinichea sau de hârtie, fluturând ziare şi 
broşuri iresponsabile, steaguri roşii şi portrete ale ţarului, 
în chip de „împărat al lumii”. 

Tot în contextul consecinţelor nefaste ale răscoalei este, de 
regulă, folosită declaraţia făcută de Carol 1 lui Alexandru 
Marghiloman: „România întreagă trebuie refăcută, că totul 
s-a prăbuşit”. Textul se dovedeşte inexact citat, el având o 
semnificaţie mult mai profundă: „Ioată România trebuie 


refăcută, căci totul s-a înecat. S-a mers râu şi prea iute cu 
instrucţia publică şi s-a dat poporului o cultură care nu e 
încă la îndemâna lui. Trebuie schimbată constituţia 
administrativă a ţării: înfiinţarea de provincii cu 
guvernatori serioşi şi de greutate în fruntea lor; Prefecţii n- 
ar fi decât subprefecţi. Ar trebui o înţelegere între partide 
pentru revizuirea Constituţiei: dar nu mi s-a vorbit decât de 
presă, care a otrăvit această ţară. Foarte mulţumit de 
armată”222. Totodată, este greu să nu legi aceste realităţi 
de campania antiromânească declasată din nou în presa 
europeană cu ocazia răscoalei, atât timp cât a legat-o fără 
ocolişuri chiar regele: „Cu multă indignare vorbi El despre 
depegşile fabricate la Cernăuţi, cu privire la masacrele 
antisemite, la prigonirile în contra evreilor, care alarmaseră 
întreaga lume. Mai cu seamă Neue Freie Presse şi Berliner 
Tageblatt s-au distins prin răspândirea acestor depeşi. Pe 
Neue Freie Presse nu o înţelege, deoarece directorul 
acestui ziar este creştin; ziarul Zeit, al cărui director este 
un evreu, a fost în această privinţă mult mai obiectiv, deşi 
acest ziar a publicat toate ştirile posibile... Se spunea că din 
Burdujeni multe mii de evrei au fugit peste graniţă, pe când 
în acea localitate se află numai câteva sute de evrei. Se mai 
spunea că spre laşi se îndreaptă 30 000 de ţărani şi că 
armata a pornit în contra lor, că peste Dunăre au trecut 
câteva mii de familii evreeşti, ale căror averi au fost cu totul 
nimicite, pe când adevărul pe care se întemeia această ştire 
era atacul în contra câtorva greci. Din cauza răspândirii 
acestor zvonuiri prin presa străină, a căror valoare o 
cunoştea oricine în România, s-a produs o vie nemulţumire 
în contia evreilor, care erau acuzaţi că sunt complici la 
aceste acţiuni, şi a fost un moment foarte periculos, când 
această nemulţumire era să se traducă prin fapte printr-un 
atac în contra evreilor”223. Mai multe cazuri din Moldova, 
în care arendaşii şi-au incendiat singuri proprietăţile pentru 
a da vina pe ţărani, au beneficiat de o largă publicitate 
internaţională, dar invers. 


Secretul ascunderii dosarelor Marii Răscoale din 1907 
trebuie căutat în dorinţa regelui Carol I de a minimaliza 
caracterul antisemit al răscoalei din Moldova, care îi crea 
mari probleme internaţionale, şi nu tentativei de a ascunde 
violenţa represaliilor. Aceasta este o falsă problemă, pentru 
că în 1907 dreptul de intervenţie al Armatei în tulburări 
interne era deja legiferat şi pe plan internaţional, cea mai 
dură instituţie a represaliilor fiind cea americană. 

Dacă până în acel moment, naționalismul românesc fusese 
menţinut în limitele normalităţii şi, pe alocuri, în spaţiul gol 
al demagogiei, ideea că statul român a omorât 11 000 de 
ţărani români (cum li se băgase oamenilor în cap încă de 
atunci), pentru a-i apăra pe „jidani”, a proliferat în forme 
clare de naționalism organizat. Indignarea în faţa unei 
asemenea prezumţii criminale a adus naţionalismului şi a 
doua componentă de bază a sa, după antisemitism, şi 
anume ideea că politicienii români sunt vânduți evreilor, 
„iudeo-masoneriei” şi intereselor financiar-bancare 
controlate de aceasta. Pe fondul slăbiciunilor evidente ale 
Dreptei clasice româneşti, provocate de luptele interne din 
Partidul Conservator, naționalismul creştin de Dreapta va 
începe acum să-şi caute formele sale politice şi militante. 
Ideea a fost preluată mai întâi de Nicolae lorga singur, apoi 
împreună cu A. C. Cuza şi mai târziu de Octavian Goga. 
Mişcarea legionară nu a apărut din senin sau înfiinţată de 
Germania nazistă. Această temă aparţine propagandei 
comuniste, nu adevărului istoric. Ea şi-a avut cauzele 
profunde în istoria ţării şi în toate acele aspecte anormale 
ale aplicării principiului naționalităților în România arătate 
în acest studiu încă de la prima pagină. 

Ce ştim despre Marea Răscoală? 

Regele, oamenii politici din ambele partide politice, 
istoricii care s-au încumetat să analizeze acest eveniment 
tragic nu au ocolit cauzele, arătând destul de clar că starea 
ţărănimii a reprezentat principala realitate favorizantă 
pentru izbucnirea sa. Au urmat unele măsuri de 


îmbunătăţire a rapoturilor contractuale între stat şi ţărani, 
precum şi între ţărani şi proprietari, aplicate de guvernul 
liberal. Cauzele Marii Răscoale fiind profunde, putem 
estima că, dacă n-ar fi fost provocată de Rusia în 1907, ea s- 
ar fi declanşat probabil de la sine în 1909 sau 1910, când 
oricum se atingea faza critică a blocajului economic, 
financiar şi administrativ ce lega nefiresc şi prea îngust 
raporturile dintre stat şi ţăranul său. Psihologia diferiților 
actori ai evenimentului, la scurt timp după consumarea lui, 
a determinat imaginea cu care a rămas în memoria 
colectivă şi în istorie (ceea ce ar putea fi cam acelaşi lucru) 
acest moment atât de dramatic. Problema imaginii noastre 
despre Marea Răscoală este influenţată de evoluţia chinuită 
a informaţiei despre ea. În timpul răscoalei, imaginea a fost 
compusă catastrofic, sângeros, spectaculos şi în parte 
diversionist de către presă. Au urmat apoi comunicatele, 
deciziile, probele date publicităţii de către Guvern, 
sentinţele Justiţiei, actele de clemenţă ale regelui şi 
ascunderea dosarelor represiunii, care au întors concluziile 
spre pericolul ce a planat asupra siguranţei şi securităţii 
naţionale. Un efort important a fost depus pentru 
distrugerea imaginii de agresivitate şi violenţă militară 
atribuită Armatei de presă, în general, dependenţa statului 
de Armata sa, conform modelului iniţial francez, faptul că 
ostaşii, ofiţerii şi generalii au purtat războaie, au murit 
eroic, au împlinit acte de bravură, precum şi realitatea 
existenţei marilor state inamice la graniţe au făcut ca, în 
ciuda repetatelor intervenţii sângeroase ale Armatei 
împotriva cetăţenilor revoltați, imaginea sa să nu poată fi 
alterată semnificativ. Din Marea Răscoală de la 1907, 
ţăranii şi mişcarea socialistă au ieşit într-o serioasă 
defensivă, primii fiind timoraţi acut de reacţia statului- 
agresor, iar marxiştii expulzați, dezorganizaţi sau puşi sub o 
strictă supraveghere. Ca subiect de operă analitică, Marea 
Răscoală a cunoscut o primă reacţie imediată, prin lucrările 
lui Radu Rossetti, în 1907, şi C. Dobrogeanu-Ghe-rea, în 


1910, apoi a dispărut ca obiect al interesului istoriografie. 
Pe scena politică, subiectul a intrat în zona obscură a 
conivenţei dintre liberali şi conservatori, supraviețuind doar 
în tematica edificatoare de partid naţionalist a lui Nicolae 
lorga. Marele savant se afla în căutarea unui debuşeu 
politic unde să fie loc destul pentru marea sa personalitate, 
iar spaţiul liber atunci era determinat de absenţa unui 
partid al ţărănimii. Intelectualitatea culturală a mers 
rareori la esenţa germenilor conflictuali, fie pentru a evita 
„chestiunea evreiască”, fie pentru că - aşa cum spusese 
cândva ]. W. von Goethe - nu avea „organ” să-l înţeleagă pe 
ţăran. Cele mai reuşite opere sunt Viata la ţară şi Tănase 
Scatiul (1907), ale lui Duiliu Zamfirescu, scrise înainte de 
răscoală, motiv pentru care rămân un reflex al relaţiei 
arendaş-proprietar, şi Răscoala lui Liviu Rebreanu, trăitor 
în Transilvania la data revoltei, operă apărută în 1932. În 
poezie ne-a rămas în memoria vie 1907 al lui Alexandru 
Vlahuţă, care este totuşi expresia versificată a bogatei sale 
activităţi polemice jurnalistice. Strofa cheie este: 

— Măria-ta, e un străin afarăjcam trenţăros, darpare-un 
om de seamâăjşi... Adevărul parc -a zis că-l cheamă... /De 
unde-o fi... Că nu-i de-aici din fără, în care gazetarii de 
Dreapta au văzut ironic o referire la ziarul Adevărul 
(„străin”, „nu-i de-aici din ţară”), pe care autorităţile îl 
supuneau unui control sever. 

Mai importantă este poziţia lui Ion Luca Caragiale. Marele 
patriot se afla la Berlin şi principalele sale informaţii i-au 
venit prin intermediul presei germane. Am văzut ce 
conţinea aceasta şi ne putem închipui impactul ştirilor 
falsificate asupra sufletului său sensibil. Caragiale a fost un 
gigant cinic cu inimă fierbinte, a cărui întreagă osatură 
intelectuală a fost supusă ordinului de a păstra statura 
înaltă şi de a ascunde cât mai bine incandescenţa 
sufletească sub masca spiritului critic. Ştirea despre 
declanşarea Marii Răscoale l-a lovit cumplit. Fiul său mai 
mic avea să fie martor al zbuciumului: „în omul acela, care 


persiflase veşnic avânturile patriotice, o groaznică suferinţă 
a început să clocotească. A stat zile întregi nemişcat, cu 
capul sprijinit în mâini. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis 
şi răspundea întrebărilor cu glas obosit”225. Profund 
tulburat, Caragiale scrie 1907. Din primăvară până-n 
toamnă, violent manifest îndreptat împotriva clasei politice 
româneşti. Dezinformat de presă şi de prieteni care îşi 
culegeau informaţiile din preajma lui Dobrogeanu-Gherea, 
Caragiale nu se poate sustrage derutei. Cu ocazia 
sărbătorilor regale din 1906, el scrisese o poezie dură la 
adresa lui Carol I, mai puţin cunoscuta Mare farsor, mari 
gogomani, în care nu-şi alegea cuvintele: 

LCuma-mbătrânit în slavă, Sub casca lui de caraghioz Şi 
cam zaharisit la glavă, Vrea chiar triumful grandioz. 

Nobil metal nu e oţelul,. 

Dar scump destul, destul de greu... 

Ca rol fu mare mititelul! 

Hai, gogomani, la jubileu!” 

În celebrul articol publicat de jurnalul vienez Di e Zeit, 
părerea lui Caragiale despre Carol I apare cu totul altfel: 
„Anul trecut, şi-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani 
de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; 
ca o încoronare a operei de progres săvârşit în acest timp, 
el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat 
atâta succes faţă de reprezentanţii Europei civilizate. A fost 
un adevărat triumf al muncii şi al păcii, şi Regele a avut de 
ce să fie mândru şi fericit”227. Schimbarea de atitudine nu 
poate fi înţeleasă decât dacă observăm că articolele 1907. 
Din primăvară până-n toamnă au fost scrise pentru 
Germania în care se autoexilase. Cu toată grija pentru 
sensibilităţile locale, Caragiale nu putea ocoli temele grele 
ale răscoalei. El explica cititorilor germani în martie 1907: 
„Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendaşilor 
mari este compusa din străini - în Moldova, evrei; în 
Muntenia, greci, bulgari, albaneji şi puţini români ardeleni 
supuşi unguri —, în genere, afară de rare excepţiuni 


onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără 
sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementara 
educaţiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai 
înăspreşte aci prin lipsa de solidaritate naţională, prin 
nesocotirea tradiţiilor şi opiniei publice, prin îndrăzneala ce 
o dau pe de o parte coruptibilitatea administraţiei publice, 
pe de alta protecţia ori a pavilionului străin, ori a cine ştie 
cărei puternice Alianțe universale, şi printr-un manifest 
dispreţ brutal faţă cu ţăranul incult, umilit şi 
îndelungrăbdător”. În al doilea articol, apărut în septembrie 
1907, este evident că marele scriitor se cam lămurise 
asupra resorturilor secrete ale răscoalei, fiindcă scria: „Nici 
un om cuminte nu poate da dreptate deplină ţăranilor 
răsculați. Pretenţiile lor, când, foarte rar, pe ici pe colo, şi le 
formulau, erau exorbitante şi imposibile de satisfăcut; iar 
furia de element orb cu care, fără a şti în genere ce vor, s- 
au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, şi 
faptele la care s-au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în 
adevăr vrednice de toată osânda”229. Ar mai fi de precizat 
că formula „din primăvară până-n toamnă” acoperă 
perioada în care şi-a scris autorul articolele şi nu reprezintă 
durata răscoalei. 

Aşa cum am arătat mai sus, Caragiale găsea soluţia într-o 
lovitură de stat de Dreapta, dar forţa politică în stare să o 
dea nu exista atunci. Ea va apărea două decenii mai târziu. 

Asocierea socialismului incipient în România cu elemente 
ale micii intelectualităţi evreieşti - fenomen ilustrat cel mai 
bine de presa marxistă a vremii —, într-o vreme în care 
rabinii şi marii intelectuali evrei pledau pentru o prezenţă 
folositoare, activă şi patriotică a elementului evreiesc pe 
teritoriul României, a împins voit problematica dezbaterii 
publice asupra subiectului Marea Răscoală din 1907 către 
condiţiile de mizerie ale ţăranilor, evitând din toate puterile 
motivaţia antisemită. Acest segment patibular minor al 
evreimii stabilite pe teritoriul ţării noastre va căuta să 
scoată din circulaţie sursa antisemită a răscoalei şi să 


amplifice la maxim caracterul de clasă al răscoalei. Ei n-au 
avut nici un succes în timpul regimului democratic. Abia 
ocupaţia sovietică a ţării le preia temele diversioniste şi le 
difuzează larg, făcându-ne şi astăzi să credem că Marea 
Răscoală din 1907 a avut caracter de clasă. 

Țăranul român va rămâne însă mutilat sufleteşte după 
acest tragic eveniment. Istoria locului său în societatea 
modernă se va supraîncarcă cu aspecte legendare şi cu un 
puternic sentiment restant al nedreptăţii. Cu toate astea, el, 
ţăranul timorat şi închis în propria-i suferinfă, răbdător şi 
xenofob, va lupta cu arma în mână în Al Doilea Război 
Balcanic, în Primul Război Mondial, va îmbrăţişa Marea 
Unire cu imensă bucurie, va lupta şi în Cel de-al Doilea 
Război Mondial până la Stalingrad şi apoi până la Viena, 
bătătorind cu bocancii lui jumătate din Asia şi din Europa, 
pentru a eşua strivit de Istorie în crunta minciună 
comunistă, navetist la oraş în trenuri sordide, proletarizat 
în blocuri insalubre, dezbrăcat pe pământ, pus să-şi dărâme 
fântânile şi bisericile, îmbătrânit în sate golite de destin, în 
luna august a anului 1907, o santinelă aflată în post, pe 
nume Atanasie I. Şerbânescu din Goeşti, judeţul Gorj, avea 
să-şi noteze un cântec inventat de răsculații pe care îi 
păzea. Cântecul - una din acele senzaţionale şi inexplicabile 
creaţii populare româneşti -conţinea o cronologie 
surprinzător de precisa şi profundă a dramei „chestiunii 
țarăneşti”: 

Foaie verde de vizdei în anu cincizeci şi trei Când s-a- 
ncoronat Ştirbei Puneai plugul unde vrei, Şi arai pe cât 
puteai; Când s-a-ncoronat şi Ghica, Bătrinii răsuceau chica. 
Domnul Cuza, om cu cap, Pe noi ne-a delimitat; Din păduri 
ne-a adunat Şi-n linii ne-a aşezat. Ne-a dat atunci ce ne-a 
dat, Cât Dumnezeu l-a-nvăfat, De casă, şapte pogoane, 
Ascultă-l şi vezi-l, Doamne, Uşurându-i morminţălu, 
Odinindu-i sufleţâlu. 

Foaie verde bob năut, De-atunci a trecut timp mult, Noi 
foarte ne-am înmulţit, Pământ ui a devenit. 


La fraţi, surori, împărţit, lar acum s-a şi pierdut. 

Rostul nostru pe pământ, Şi ne-am pomenit muncind, Nu 
de-acum, foarte de mult, La ciocoi în jug trăgând. Pentr-o 
vacă de-o aveam Toată vara clăcuiam; Când era la 
socoteală. 

Mai datoram înc-o vară! 

Capitolul IV. 

O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA” (7-13 iunie 1930) 

Moto: 

Fii binecuvântată Nefericire, dacă soseşti singură. 

PROVERB ORIENTAL. 

Începând din 1821 România a cunoscut mai multe forme 
de şoc politic, dintre care unele au fost şi rămân în istorie 
cât se poate de ciudate. Mai întâi am produs o mişcare 
revoluţionară condusă de marii boieri (în locul burgheziei), 
care a reuşit să antreneze o parte însemnată a ţărănimii şi 
să ne dea un prim erou al timpurilor moderne - Tudor 
Vladimirescu. A venit apoi revoluţia din 1848, care a 
încercat să introducă republica în această parte a Europei, 
direct din feudalism. Din fericire, filonul naţional s-a mutat 
din Oltenia lui Tudor în Ardealul lui Avram lancu. A urmat o 
tentativă de lovitură de stat la Iaşi, transformată în Unire. 
Primul domnitor al statului modern român, urcat pe tron 
pentru a aduce democraţia în România, dă o lovitură de stat 
împotriva ei şi instaurează, după numai cinci ani de domnie, 
un regim autoritar, marcat de reforme instituţionale 
artificiale, în 1865 se încearcă o lovitură de stat împotriva 
guvernului prin tentativa de a amplifica o revolta urbană. 
Reuşeşte însă o lovitură de palat, care îl îndepărtează pe 
Cuza într-o noapte, fără nici o reacţie din partea populaţiei. 
Unirea se rupe la Iaşi, printr-o mişcare separatistă, dar este 
refăcută printr-o intervenţie energică a Armatei a doua zi. 
După numai patru ani din domnia prinţului străin adus pe 
tron, are loc o tentativă de lovitură de stat îndreptată 
împotriva domnitorului şi care eşuează la Ploieşti. La mai 
puţin de un an distanţă, în 1871, se produce a doua 


tentativă de îndepărtare a lui Carol I, apoi lucrurile se 
liniştesc şi România cunoaşte primele guverne 
responsabile. Preţul stabilităţii a fost „rotativa 
guvernamentală”, un regim politic cvasidemocratic, în care 
primul ministru este numit pentru a organiza alegerile şi 
pentru a le câştiga. În 1888, o tentativă de lovitură de stat a 
fost organizată de o grupare politică, împreună cu o putere 
străină, printr-o revoltă ţărănească. Apoi, puterea străină a 
reuşit ea sa provoace o răscoală majoră în România. 

Din toate formele de şoc politic cunoscute, mai lipseau 
puciul, lovitura de stat comunistă şi insurecția civilă. Până la 
sfârşitul secolului al XX-lea le vom avea pe toate. O dinastie 
zbuciumată de lupte interne şi lovită de incredibile 
probleme de legitimitate, se va prăbuşi lent până în stadiul 
de simplă reprezentanţă şi va fi înlocuită prin lovitură de 
palat cu dictatura comunistă. Dar nimeni nu şi-ar fi putut 
închipui că mai există o formă de lovitură de stat: cea data 
expres pentru a distruge Constituţia democratică. 

Era Brătianu. 

Ionel I. C. Brătianu era un bărbat frumos şi inteligent. De 
groaza avocaţilor care îi făcuseră zile fripte, tatăl său îi 
ceruse să nu urmeze cariera cea mai populară printre 
politicienii zilei şi l-a îndrumat spre inginerie. Spiritul 
metodic şi precizia matematicii l-au ajutat să-şi formeze un 
fel propriu de a fi, care dădea senzaţia unei lungi detaşări 
de problemele politice, în realitate - aşa cum se poate 
constata din acţiunile lui —, era un tip foarte calculat. 
Educat în spirit naţionalist de tatăl său, fin observator al 
lumii cosmopolite concentrate în Oraşul luminilor şi atent 
condus prin viafă de umbra sa periculoasă, Eugeniu 
Carada, lonel I. C. Brătianu a fost unul din cei puţini oameni 
politici români - lon Câmpineanu-bâtrânul, luliu Maniu, lon 
C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Titulescu, Ion 
Antonescu - preocupaţi de proiecția istorică a personalităţii 
lor. În zona de elită a liderilor politici există un prag la care 
personajul îşi măsoară fiecare pas şi devine preocupat de 


numele său postum. Din cei enumeraţi mai sus, doar doi - 
Câmpineanu şi Brătianu „Vizirul”- precum şi lonel au 
subordonat proiecția istorică a persoanei lor, perspectivei 
istorice a statului. Câmpineanu, neapucând să conducă, s-a 
pierdut în cvasianonimat. Kogălniceanu, Titulescu, Maniu şi 
Antonescu au subordonat imaginea statului dorinţei lor de 
a-şi perpetua imaginea cât mai mare în viitor. Altfel spus, 
marii Brătieni aveau sentimentul eternității patriei, ca una 
din propriile lor trăiri şi, drept consecinţă, lucrau în acest 
sentiment. Pentru motivul arătat, în mod surprinzător, 
modelul secret al lui Ionel I. C. Brătianu a fost Cetatea 
Vaticanului. Foarte puţini oameni din anturajul său au ştiut 
asta. I. G. Duca era unul dintre ei: „Ceea ce îi plăcea în 
politica Vaticanului nu erau atât combinaţiunile savante şi 
pline de tradiţionalism ale diplomaţiei papale, câţ faptul că 
Roma lucra vădit sub specie aetemitatis”230. Public, Ionel 
Brătianu spunea acelaşi lucru, dar sub o formă care trezea 
suspiciunea politicianismului; era şi greu de înţeles. Atacat 
în Parlament pentru faptul că îşi calculează prea îndelung 
deciziile politice, liderul liberal a răspuns: Partidul pe care îl 
conduc nu este o improvizație. El are un lung trecut şi un 
mare viitor. Grăbiţi-vă dumneavoastră - formaţii recente şi 
nesigure, fiindcă ziua de mâine vă apare îndoielnică —, eu 
n-am de ce mă grăbi. Eu înaintez cu paşi liniştiţi, pe un 
drum bine tras, spre un ţel bine definit”. Aşadar, modelul 
politic a fost Vaticanul, iar moto-ul său personal provenea 
din Bizanţ: „Nu îmi pasă de pietrele ce mi se aruncă, îmi 
pasă de piatra ce se va aşeza peste mormântul meu.” 
Străinii, mult mai atenţi şi versaţi, nu au avut vreun dubiu 
asupra familiei Brătianu. În 1902, când Ionel avea 
interimatul Ministerului de Externe, iar fratele său, Vintilă 
Brătianu, acumula experienţa financiar-bancară necesară 
preluării misiunii lui Eugeniu Carada, ministrul Austriei în 
România transmitea la Viena: „Amândoi fraţii Brătianu 
(lonel şi Vintilă), ca toţi oamenii politici români, sunt nişte 
naţionalişti declaraţi, care au ca ţel unirea tuturor 


românilor”231. Dacă Ionel era calculat, atunci trebuie spus 
că Vintilă Brătianu era un patriot înflăcărat şi extrem de 
dinamic, mărturiile vremii consemnând că un cuvânt urât 
despre România atrăgea imediat o antipatie violentă, iar 
persoana care îl rostise era duşmănită până la moarte. 1. G. 
Duca l-a cunoscut bine şi pe Vintilă: „în genere, n-a fost idee 
de progres, în ultimele decenii, care să nu fi găsit un 
răsunet puternic în sufletul său de democrat sincer şi fără 
de ostentaţiune. În chestiunile naţionale, iubirea de ţară şi 
de neam mergeau la el până la fanatism; şi istoria întregirei 
neamului nu se va putea scrie fără ca numele său să fie 
pomenit cu evlavie”232. Ion I. Nistor l-a văzut astfel: „N-a 
fost bărbat politic mai fanatic în apărarea şi salvgardarea 
marilor interese naţionale ca Vintilă Brătianu, precum n-a 
fost nici un alt bărbat politic mai înduşmănit şi mai 
combătut cu atâta înverşunare ca dânsul”233 Vintilă a fost 
acuzat, din cauza comportamentului său pasional, de 
„sectarism”. Honoriu Bănescu, unul din amicii săi politici, 
ne dezvăluie principiul de la care pornea în orice decizie: 
„în orice chestiune la ordinea zilei, pentru Vintilă Brătianu 
se punea o singură întrebare: «Ţara şi neamul românesc 
pot câştiga din soluţia care se propune?». Dacă la această 
întrebare, răspunsul nu putea fi decât favorabil, el era cel 
mai aprig susţinător al ei. Dar dacă răspunsul părea 
defavorabil, atunci nu se putea găsi opozant mai hotărât şi 
mai înverşunat ca el. Pe acest teren şi numai pe acesta, se 
putea zice că era sectar”234, în momentul intervenţiei 
României în Al Doilea Război Balcanic, Ionel I. C. Brătianu 
şi-a prezentat demisia din funcţia de preşedinte al 
Partidului Naţional Liberal, a îmbrăcat uniforma de ofiţer şi 
a plecat pe frontul din Bulgaria. Vintilă l-a urmat imediat, cu 
grad de căpitan în regimentul 6 Artilerie, în momentul 
declanşării Primului Război Mondial, funcţiile cheie ale 
guvernului au fost ocupate de Ionel I. C. Brătianu, prim- 
ministru, şi de Vintilă Brătianu, ministru de Război. Ca 
ministru de Finanţe, Vintilă se va implica într-o serie de 


speculaţii bancare şi de afaceri menite să aducă partidului 
sume importante, nefiind scutit de acuzaţii pentru acte de 
corupţie bine dirijate din umbră, dar întotdeauna cu 
substrat naţionalist. Patriarhul Miron Cristea, care avea 
vechi legături cu liberalii, nu va ezita să le prezinte şi 
defectele: „Liberalii guvernează după războiul mondial vreo 
10 ani. Când voiau. Sectari din samă afară, susțineau numai 
«pe ai noştri». Acaparaseră multe averi ale statului. 
Perimetrii petroliferi la «Steaua», Gazul metan etc., etc. 
Adevărat, era un partid puternic, cu mulţi bărbaţi de 
valoare, pricepuţi, dar pornirea de-a nimici tot ce nu-i 
liberal i-a făcut odioşi”. Odată cu trecerea statului în forma 
sa capitalist-financiară, liberalii vor acapara şi exploata 
întreg perimetrul bancar, în momentul în care o bancă din 
România - Marmorosch Blank - se va asocia tandemului 
opoziţion-ist Maniu - Carol al II-lea şi marii finanţe 
internaţionale, marele monopol financiar liberal se va 
prăbuşi. 

Este important să privim cu multă atenţie activitatea 
politică a acestor oameni, împreună cu cea a aliaţilor şi 
adversarilor lor politici, pentru că altfel vom rămâne mai 
departe prizonieri ai legendei că marile realizări ale ţării, şi 
în primul rând Marea Unire din 1918, au fost 
întâmplătoare, rezultat al unei conjucturi favorabile sau al 
deciziei unor Mari Puteri binevoitoare. Nu, tot ceea ce s-a 
împlinit prin realitatea statală a României Mari este opera 
unor conducători remarcabili, a unor patrioţi desăvârşiţi, 
dublaţi de o abilitate ieşită din comun de a combina pe 
scena politica şi economică. Opera lor nu a fost rezultatul 
unor discursuri potrivite, ci al inteligenţei, tenacităţii, 
sacrificiului de sine în folosul ţării. Duşmanii României au 
înţeles mult mai bine şi mai repede importanţa acestor 
bărbaţi de stat. Nu întâmplător au încercat în repetate 
rânduri să-i asasineze. Ei ştiau că aceştia sunt adevărații 
constructori ai statului român, la fel cum s-a dovedit că, 
odată cu dispariţia lor, edificiul s-a prăbuşit aproape 


imediat. Aceasta este una din marile drame ale României 
moderne: a fost clădită doar de o mină de oameni. „Partea 
pe care ambii fraţi au avut-o la îndeplinirea acestor mari 
fapte istorice este bine distinctă una de alta. Dacă Ionel 
Brătianu, cu larga sa experienţă şi înţelepciune, urmărea 
de aproape vieaţa politică internă şi relaţiile cu 
străinătatea, fratele său Vintilă se interesa de aproape de 
marile şi de grelele probleme economice şi financiare, 
deopotrivă de importante ca şi cele de politică internă şi 
externă. Ca unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai 
problemelor de la noi, dânsul ajunsese la convingerea că un 
stat naţional nu se poate bucura îndeajuns de deplina sa 
neatârnare, câtă vreme viaţa economică nu se poate răzimă 
îndeajuns pe capitalul naţional. Pornind de la această 
convingere, Vintilă Brâtianu a dezvoltat o muncă titanică 
pentru naţionalizarea capitalului, pentru încurajarea 
industriei naţionale şi pentru ridicarea şi înviorarea 
comerţului. Independenţa economică este un corolar firesc 
şi necesar pentru independenţa politică, care în lipsa unei 
baze economice sigure, lesne ar putea să fie 
ameninţată”235. Vintilă Brătianu a fost director general al 
Regiei Monopolului Statului, secretar general al 
Ministerului Finanţelor, primar al Capitalei, ministru de 
Război, ministru de Finanţe, director la Banca Naţională, 
prim-ministru şi preşedinte al PNL. Pseudonimul său era 
Dela Cungra, a cărui anagramare dă Gen Dracula. Toţi cei 
trei fraţi Brâtieni - Ionel, Vintilă şi Dinu —, au lucrat efectiv 
ca ingineri la construcţia podului de la Cernavoda, sub 
conducerea lui Anghel Saligny. 

Ionel I. C. Brătianu a fost atras încă din adolescenţă de 
femei. Conform unei versiuni legendare care circulă în 
memoria conacului de la Goleşti, vecin cu cel de la Florica, 
femeia care l-a format a fost Elena Văcărescu. Dacă 
informaţia are un miez de adevăr, atunci nu trebuie să 
reprezinte o surpriză felul plăcut, distins şi, totodată, 
fermecător cu care a cucerit numeroase femei din lumea 


bună. Elena Văcărescu a fost o femeie urâtă, dar o fiinţă 
remarcabilă, mai târziu diplomat de carieră şi membră a 
Academiei Române. Zvonul legăturii sale cu Ionel I. C. 
Brătianu ar putea proveni însă din convingerea multor 
politicieni şi istorici ai vremii că Brătienii foloseau femeile 
pe care le subjugau sentimental pentru acţiuni politice. 
Prezenţa ei în viaţa principelui moştenitor Ferdinand, care 
s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi pe care a cerut-o în 
căsătorie, a fost pusă pe seama unui astfel de „plasament” 
pregătit de Ion C. Brătianu şi de Eugeniu Carada. Împotriva 
acestei versiuni se ridică un argument logic foarte serios: 
spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, 
Brătienii au avut interesul să menţină dinastia străină, fapt 
ce a dus şi la ruperea brutală a logodnei secrete dintre 
Ferdinand şi Elena. Conform unei mărturii avizate, 
„plasarea” Elenei Văcârescu în anturajul lui Ferdinand a 
fost opera spionajului rusesc, prin intermediul secretarului 
reginei Elisabeta, un anume Scheffer”. 

Una din numeroasele legaturi ale lui Ionel, cea cu Măria 
jytoruzi - văduva fiului lui Cuza, Alexandru - a generat 
complicaţii, prin naşterea lui Gheorghe I. Brâtianu: „LI. C. 
Brătianu s-a căsătorit cu principesa Moruzi, dar după 
oficierea cununiei religioase a intentat, chiar a doua zi, 
acţiunea de divorţ, în acest fel l-a recunoscut pe Gheorghe 
Brătianu (născut la 21 ianuarie /3 februarie 1898) ca fiul 
său legitim. Relaţiile dintre tată şi fiu au fost sporadice, 
deoarece mama nu îngăduia contactele între cei doi. Abia 
după 1918, Gh. Brătianu îl va frecventa pe 1.1. C. Brătianu, 
cerându-i sfatul şi sprijinul. După mai multe aventuri 
galante, Ion I. C. Brâtianu s-a căsătorit în 1906 cu Eliza 
Ştirbey, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru 
Marghiloman, cunoscutul fruntaş al Partidului 
Conservator”237, în ciuda unor divergențe politice, 
Gheorghe I. Brătianu a fost un urmaş demn al tatălui său şi 
poate că, într-o altă conjunctură decât dictatura, ar fi fost 
nu numai un mare istoric, dar şi un devotat prim-ministru. 


Dar femeia care l-a iubit probabil cel mai mult pe Ionel. 
C. Brătianu şi alături de care a condus România a fost 
Regina Măria. Aleasă spre a fi viitoarea regină a României 
la vârsta de 17 ani, Măria Alexandra Victoria era o 
englezoaică de rasă şi provenea dintr-un mediu anglo-saxon 
foarte diferit şi de atmosfera publică balcanică, şi de cea 
franco-germană de la palat, în deosebi de austeritatea 
Casei regale prusace. Căsătorită cu prinţul moştenitor 
Ferdinand în decembrie 1891, Măria a fost nevoită să ducă 
o permanentă luptă cu regele Carol, care o izola total la 
Peleş şi îi interzicea orice contact cu personalităţi politice 
sau culturale româneşti, „în tot timpul tinereţii mele, 
cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăţilor”, avea 
să scrie mai târziu regina, în numai câţiva ani de zile însă, 
după ce i-a născut pe Carol (1893), Elisabeta (1894) şi 
Marioara (1899), principesa Măria se va înfăţişa lumii ca 
una din cele mai splendide femei din Europa. Inteligentă şi 
plină de vitalitate, Măria întruchipa totodată şi idealul 
romantic al oricărui bărbat, fiind sănătoasă, nobilă în 
atitudini şi foarte femeie, în anii de izolare a suferit cumplit 
din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană”, căi 
s-a atribuit doar „misiunea” de a naşte un moştenitor 
pentru Tronul lui Carol Î, că îşi va distruge tinereţea şi 
frumuseţea într-un castel rece, spionată de servitoare şi 
guvernante. Bună călăreaţă, binecuvântată de la natură cu 
gust şi cu o frumuseţe ieşită din comun, Măria a fost repede 
adoptată de Armată, care în foarte scurt timp, mai ales 
după ce a fost numită comandant (proprietar) al 
Regimentului de cavalerie 4 Roşiori, a ajuns să o divinizeze. 
Respectul şi supunerea pe care o arătau de timpuriu ofiţerii 
acestei femei va conta enorm mai târziu: „Poate că nu s-ar 
cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt că-mi fac datoria 
faţă de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei 
alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; 
erau credincioşi, plini de închinare şi de devotament. Mă 
admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram 


călare, pentru neoboseala şi curajul meu, şi totodată 
simțeau în mine acea deplină şi neînfricoşată credincioşie, 
care deosebeşte firea mea. Eram fericiţi când eram laolaltă, 
la ei găseam o închinare şi o slăvire spontană pe care n-o 
aflam aiurea”. Legătura sufletească dintre Măria şi Armată 
a fost extrem de puternică şi nu s-a spijinit doar pe relaţia 
oficială dintre suveran şi militari, ci pe fapte de război, în 
timpul Războiului balcanic, principesa Măria a lucrat în 
serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, 
riscându-şi viaţa fără nici o rezervă, pentru ca apoi, deşi 
acum era regină, să îngrijească la fel de riscant bolnavii de 
tifos din Moldova, în timpul primului război mondial. Arthur 
Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale reginei Măria: 
„Oamenii erau entuziasmați de exuberanţa ei şi îi admirau 
spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul 
războaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut 
nepăsătoare prin tranşeele din prima linie, sub bătaia 
focului, dar a manifestat un dispreţ neînfricat, ieşit din 
comun, faţă de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese 
de riscuri, ea stătea la capătul soldaţilor tineri care mureau 
de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ţinându-l 
de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu 
toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, şi apoi /când 
vedea că i se apropie sfârşitul, luându-l în braţe şi spri- 
jinindu-i capul pe umărul ei până când îşi dădea 
sufletul”239, în octombrie 1917, pe frontul din Moldova, 
regina s-a încadrat, purtând uniformă de ofiţer, în sectorul 
de front Cireşoaia în faţa cotei 443, pe linia întâi, în prima 
tranşee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai 
hotărâtă pentru rezistenţă şi ofensivă pe frontul din 
Moldova şi, dacă studiem cu atenţie memoriile ei, 
personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea 
României în război de partea Antantei240, în perioadele 
când locuia la Cotroceni, ofiţerii regimentului său scoteau 
unitatea la instrucţie în fiecare zi şi în fiecare zi, timp de ani 
de zile, la o oră precisă, Măria urmărea de la fereastră 


defilarea în onoarea ei. Este interesant de remarcat că 
figura reginei Măria nu a fost nici o clipă alterată de 
regimul comunist, iar în armată a continuat să fie cultivată 
în spiritul vechi al cultului eroilor, alături de mareşalii 
Prezan şi Averescu, în ciuda cenzurii şi terorii regimului 
Ceauşescu. În programa şcolară a liceelor militare de la 
Câmpulung Moldovenesc şi Alba-lulia se predau informaţii 
asupra ataşamentului reginei noastre faţă de armată; în 
cadrul lecţiilor cu circuit închis ale activului Ministerului 
Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne istorici ca 
Mihai E. lo-nescu, loan Talpeş sau Răzvan Theodorescu 
ţineau conferinţe cu Măria, Regina României, Povestea vieţii 
mele, voi. 3, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1991, PP 64-67. 

Regina Măria (1875-1938) 

Tema: Viaţa şi opera reginei Măria „întregitoare a 
neamului românesc”, înainte de a fi condusă de la Palatul 
Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de 
militari cu baionetele înfipte în pământ şi patul armei în sus, 
gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată nici unui alt 
om. În biografia acestei femei proeminente se află şi un gest 
care întregeşte personalitatea sa unică: la 26 martie 1926, 
de Bunavestire, regina Măria a trecut la ortodoxism, într-o 
ceremonie desfăşurată la palat, ea s-a spovedit, a fost 
dezlegată de patriarhul Miron Cristea şi a fost primită în 
sânul Bisericii Ortodoxe Române, în clipa morţii, survenită 
la 18 iulie 1938, patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă 
rugăciune şi va închide cu un gest blând acei ochi superbi. 
Apoi va rosti cuvintele memorabile: „în tot cazul, se va 
putea spune că a fost o femeie care şi-a trăit viaţa intens”. 


Personalitatea puternică a reginei Măria se afla într-un 
contrast pronunţat cu cea extrem de slabă a prinţului şi 
apoi regelui Ferdinand. Şters ca bărbat, de o timiditate 
bolnăvicioasă şi introvertit până la straneitate, dar nu lipsit 
de gentileţe şi căldură, Ferdinand a fost un bun soţal 
reginei. Despre raportul Maria-Ferdinand, Martha Bibescu 
va consemna: „Această fiinţă strălucitoare, desigur cea mai 
frumoasă principesă şi poate cea mai frumoasă femeie din 
Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să 
eclipseze, îmi dau seama, cu trecerea anilor, că şi ea a 
ajutat la împlinirea soartei, prin contrastul dintre 
orbitoarea-i vecinătate şi umbra pe care acest om o căuta 
pentru jertfa sa. A fi soţul reginei e un rol greu de jucat, 
chiar când eşti rege. L-a deţinut timp de treizeci şi şase de 
ani, şi a fost recunoscător până la sfârşit aceleia care-i lăsa 
lui toată umbra, pentru că ea era lumina”. Desfigurat şi 
slăbit fiziceşte pentru tot restul vieţii în urma unei virulente 
îmbolnăviri de friguri tifoide, perdinand va suferi şi 
respingerea plină de cruzime a vulgului: „Mulțimea nu-l 
iubeşte, nu-l admiră. De câte ori apare în public, displace 
sau prilejuieşte râsul”. Fiinţa cea mai apropiată, Măria 
însăşi, ni l-a descris astfel: „Era blând, bun, cam 
sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în 
însuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpânit şi 
totdeauna era gata să creadă pe alţii mai presus de el, dar, 
cu toate acestea, era mândru şi putea fi jignit uşor”. 
Expresia românească să punem punctul pe i vine de la 
ezitantul Ferdinand, pentru că „într-adevăr, niciodată nu 
ştiuse să puie punctele pe i, probă grafologică de sfială, de 
rezervă”244. Hagiografi de circumstanţă i-au transformat 
defectele în calităţi, lăsând posterităţii imaginea unei 
victime: „Cu gingăşia omului deprins să mânuiască florile, 
purtându-le lin ca să nu le scuture colbul de aur, tot aşa 
trecuse printre semenii săi, veşnic îngrijorat să nu supere şi 
să nu mâhneascâ pe nimeni. lar semenii, care nu erau flori, 
l-au înţepat numai cu spinii. Până la sfârşit”245. Imaginea 


de înaltă regalitate, de importanţă istorică şi titlul de 
întregitorul au fost produse ale propagandei oficiale, pe 
care şi Ionel I. C. Brătianu şi alţi oameni politici români au 
întreţinut-o - cu înţelepciune! 

— Pentru a nu scădea din dimensiunea istorică a Marii 
Uniri din 1918 şi, îndeosebi, a încoronării solemne de la 
Alba-lulia din 1922. Oricum, am avut o mare regină! 

Revenind la anul 1897, vom consemna revolta totală a 
principesei Măria împotriva vieţii austere din palatul lui 
Carol Il şi a persecuțiilor la care era supusă pentru orice 
fleac. Speriat că firea exuberantă a principesei va întâlni 
exuberanţa latină a românilor, Carol 1 s-a purtat, chiar după 
spusele Măriei, ca un Mare Inchizitor. De aici, între Carol 1 
şi Măria s-a deschis un război psihologic devastator, 
înfuriată la culme, ea îl cheamă pe primul ministru Dimitrie 
A. Sturdza: „Aţi fost mândri să importaţi o prinţesă de neam 
mare, v-a plăcut să aveţi o prinţesă moştenitoare frumoasă, 
v-aţi bucurat că eram sănătoasă şi că nenumăratele mele 
rude stau pe cele mai de seamă tronuri ale Europei. 
(Bunica sa era regina Victoria a Marii Britanii, un unchialei 
era împăratul Germaniei, iar alt unchi era ţarul Rusiei, n. 
a.). Dar prea puţin v-a păsat de fiinţa mea sufletească, de 
idealurile, de nădejdile mele, de marea şi neştirbita 
încredere ce aveam în voi toţi, de fata sfioasă venită din 
depărtări, aducându-vă darul tinereţii şi al bunăvoinţei ei.... 
Vă spun dinainte că în acest ceas sunt gata să smulg totul 
din temelii, nu-mi pasă de zgomotul ce se va face, de vâlva 
ce se va isca; vei putea lămuri dezertarea mea cum vrei 
vrea, nu-mi mai pasă de nimic, totul s-a sfârşit între noi. Nu 
mai am decât o singură dorinţă covârşitoare: aceea de a fi 
liberă, liberă, liberă! De a putea să-mi întind braţele spre 
cer şi de a scoate un strigăt de triumfală dezrobire”246. 
Probabil că primul ministru şi regele s-au speriat de această 
provocare, pentru că la scurt timp i-au permis să viziteze 
câteva din domeniile regale, înconjurată mereu la palat de 
femei şi de bâtrâni, principesa Măria întâlneşte la 


Gherghița, nu întâmplător, pe Ionel I. C. Brătianu. 
Amintirile ei sunt pline de căldură: „Şi astfel intră în viaţa 
mea Ion Brătianu, singurul om sub patruzeci de ani, pe care 
datorită situaţiei lui aveam voie să-l întâlnesc. Deşi 
împovărat de gloria tatălui său, era el însuşi o personalitate, 
şi ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multă 
însemnătate, lon Brătianu al doilea era un tovarăş cât se 
poate de plăcut; trebuie chiar să adaug aici că avea 
slăbiciune pentru femei.... Brătianu, simțind că în mine era 
viitorul, nu făcu niciodată greşeala de a mă privi ca o fiinţă 
fără însemnătate; mă făcu să înţeleg de la început că pentru 
el, cel puţin, eu existam şi nu numai într-un sens al 
cuvântului. Dacă aş spune ca pe atunci îmi plăcea, aş spune 
mai mult decât adevărul, dar era un om ce nu putea fi 
trecut cu vederea. Soţului meu îi plăcea Brâtianu, însă nu 
fără o uşoară nuanţă de teamă; nu ştia încă bine cu ce fel 
de om avea de-a face. Era în Brătianu ceva ce deştepta o 
senzaţie de nelinişte; mâna cu care te atingea era parcă 
îmbrăcată într-o mănuşă de catifea, sub care nu prea ghicei 
ce se ascundea”247. Au urmat mănăstirile Agapia şi 
Văratec, bisericile din nordul Moldovei, coborârea cu pluta 
pe Bistriţa, dealurile Muscelului, locuri în care Măria, 
însoţită de Ionel, şi-a cunoscut în sfârşit ţara şi a început sa 
o îndrăgească. Pentru a proteja o iubire curată şi de o 
romantică frumuseţe, principesa a simulat o corespondenţă 
intima cu un prinţ rus, iar Brătianu a dus până în pragul 
căsătoriei relaţia cu prietena Măriei, multimilionara Pauline 
Astor. Inteligenţi şi foarte uniţi, Măria şi lonel Brătianu au 
reuşit să înşele mulţi ani suspiciunile adversarilor şi 
aprecierile istoricilor. Oricum, a-i face pe toţi cei apropiaţi 
să creadă că naţionalistul Ionel I. C. Brătianu se putea 
căsători cu o multimilionară americană şi că se va stabili în 
SUA a fost cel mai haios renghi jucat de doi oameni atât de 
serioşi! În faţa responsabilităţii publice pe care o aveau şi 
pentru a evita un scandal, Brătianu şi Măria au decis să 
treacă relaţia lor într-o prietenie matură, niciodată stinsă, 


trăind şi ei drama personală a oamenilor care au o datorie 
faţă de un neam: „Ne-a fost ursit să ne sfătuim adesea 
împreună mai târziu, când ne-a venit vremea, lucru care a 
fost mult criticat şi comentat în mii de feluri. Iubirea ce o 
simţeam amândoi pentru România ne-a făcut să ne folosim 
de putinţa noastră de a munci şi de a ne dovedi prin fapte 
patriotismul. Aceasta a fost legătura temeinică a prieteniei 
noastre”248. 

Regina Măria va avea întotdeauna simpatii liberale, îi 
considera mai dedicați muncii, mai bine organizaţi şi 
dinamici. Mulţi ani însă, cu excepţia lui Take lonescu, din 
rândurile Dreptei clasice, regina nu a avut posibilitatea să 
cunoască decât conservatori bătrâni. Oricum, după 
Războiul balcanic, Partidul Conservator a început să moară 
încet. 

De ce am insistat pe aceste informaţii destul de intime şi 
care, de regulă, nu fac obiectul unor studii de istorie? 
Pentru că evenimentele agitate din interiorul Casei Regale 
a României, precum şi resorturile secrete ale relaţiilor 
Brătianu-Maria, Brătianu-Fer-dinand, Maria-Ferdinand au 
avut consecinţe directe asupra destinului statului român în 
anii care vor urma. Alianţa sufletească şi politică între Ionel 
I. C. Brătianu şi regina Măria a impus regelui Ferdinand 
intrarea în război alături de Antantă, prin încălcarea 
tratatelor semnate cu Tripla Alianţă. Tulburările din 
interiorul familiei regale au avut influenţe asupra prinţului 
Carol, care, moştenind răzvrătirile mamei, a refuzat tutela 
celui mai puternic cuplu al României Mari. Înainte de a-l 
judeca pe viitorul rege Carol al II-lea, va trebui să observăm 
că oriunde încerca să se afirme - în Armată, în jocul politic, 
în lumea culturală - se izbea de autoritatea reginei Măria 
sau a lui Ionel I. C. Brătianu. Lovit de o periculoasă 
afecţiune genitală şi fiu al unui tată slab, prinţul moştenitor 
se va transforma foarte repede într-un „caz”, cu implicaţii 
asupra evoluţiei statului român pe scena europeană. 


Prima criză dinastică începând cu anul 1918, Casa Regală 
română intră într-o criză dinastică din care nu a ieşit nici 
astăzi. Şirul lung de ilegalităţi, tentativele de lovitură de 
stat repetate, precum şi loviturile de stat legate direct de 
problema legitimităţii regilor, după Ferdinand, au făcut ca 
dinastia de Hohenzollem să se transforme într-o dinastie 
românească debila juridic şi dominată de complicaţii 
succesorale pe care şi astăzi, cu greu, se chinuie istoricii să 
le clarifice. Ele toate îşi au originea în caracterul lui Carol al 
II-lea. 

Conform mărturiilor celor mai apropiate rude, caracterul 
prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă 
nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Încă 
din primii ani de viaţă a fost învăţat de Carol că între el şi 
toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, există o diferenţă de rang şi 
de responsabilităţi care îl obligă la un comportament 
distant, autoritar şi independent. Pornind de la ideea că 
guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce 
copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită 
dna Winter. Regina Măria o descrie astfel: „Era vulgară, de 
o vulgaritate pe care nu o putea cântări deplin decât cineva 
din aceeaşi naţionalitate cu ea. Glasul ei era vulgar şi 
grosolan, vorba-i mitocănească şi neşlefuită”. Părea că 
principala misiune a acestei femei era însă aceea de a-l 
îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, 
aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai 
invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea 
decât autoritatea bunicului său, regele, în perioada 
adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian 
ciudat, homosexual şi urmărit de „idei socialiste înaintate”. 
Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influenţa decisivă, 
exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i 
mintea „cu îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii 
lui de prinţ şi de oştean şi, de asemenea, îi zdruncina ideile 
asupra religiei”249. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insistă 
în memoriile sale pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei 


dintre preceptor şi prinţul moştenitor: „Eram îngrijoraţi că 
Mohrlen l-ar putea iniţia în practicarea homosexualității; 
acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl 
vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea 
zilnică”250. Dar lucrul cel mai periculos a fost educaţia 
republicană pe care a primit-o de la acel individ dubios 
între vârstele de 14 şi 17 ani, când adolescentul trăieşte 
cele mai intense arderi şi este şi cel mai vulnerabil, şi care, 
tot după spusele fratelui său, i-au marcat tot restul vieţii. 
Nepotul său, prinţul Paul al României, va sublinia 
momentul: „Preceptorul şi-a părăsit postul regal în 1911, 
când elevul lui împlinise şaptesprezece ani; prin urmare, 
poate fi considerat singurul educator care-a exercitat o 
influenţă asupra lui”251, în fapt, ar fi vorba de o percepţie 
rezervată a calităţii de prinţ, a raportului dintre viaţa 
privată şi cea oficială, faţă de stat, de instituţii şi oamenii 
politici, de monarhie, la care se adaugă credinţa că 
socialismul va învinge mai devreme sau mai târziu. Din 
această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele 
Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism 
pronunţat, care îl va conduce vizibil toată perioada 
românească a vieţii lui, punând înaintea oricărei obligaţii 
oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a 
trăi o viaţă de petreceri şi lux. În urma scandalului 
declanşat de mama sa şi a intervenţiei medicilor români, 
Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi 
regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un 
psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi 
care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, 
îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost 
făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la 
gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma 
militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru 
îndeplinirea misiunii de santinelă. „Cu ţipete, plânsete şi 
bătăi din picioare, sub pretextul că convigerile sale erau 
antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace 


uniforma”252. Mohrlen a fost somat să părăsească ţara în 
24 de ore. În încercarea de a salva ceva din distrugerile 
psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la 
Potsdam şi incorporat într-o unitate militară de elită. 
Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi 
impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra 
sa apariţia curentului socialist italian cunoscut sub 
denumirea de fascism, au fost exact ce-i trebuia lui Carol 
pentru a-i întregi un caracter periculos pentru debilul 
regim democratic din România. 

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se 
implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din 
protipendada româneasca, dar şi din lumea prostituatelor. 
Se pare că prima legătură măi serioasă a fost cu Ella Filiti, 
pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea 
prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste 
destul de puternică excludea complicaţia matrimonială, în 
primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre 
acest dezno-dământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul 
războiului, pe motiv că îi afectează preocupările de comadă 
în cadrul Regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta”, l-a 
convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa 
Regală. Imaginea rămasă despre Carol pentru perioada 
războiului în memoriile unor generali care au lucrat cu el 
sau l-au avut în subordine atestă indolenţă şi incompetenţă, 
într-o mărturie intermediată de Alexandru Marghiloman, 
mareşalul Averescu va consemna un fapt, probabil real, 
legat de atitudinea lui Carol:,...Prinţul n-are nici o calitate 
pentru domnie... La 29 octombrie 1916 primisem ordin să 
mă retrag din Valea Prahovei; toţi erau abătuţi şi trişti; 
trebuia să se dea bătălia de la Bucureşti; sondele erau 
incendiate, în această atmosferă groaznică a trebuit, la 
nouă ore, să ordon şefilor de corp să se retragă de la masa 
cu prinţul, ca să execute ordinele, dar prinţul a stat la masă 
până la două dimineaţă. Patrulele inamice erau la 20 de km. 
Era dezgustător”253. Problema unor astfel de mărturii din 


primul război mondial este că prinţul Carol nu reprezenta 
un caz izolat. Mulţi generali şi ofiţeri erau total nemulţumiţi 
pentru faptul că trebuie să lupte alături de inamicul veşnic - 
Rusia, că trebuie să se supună părerilor discutabile ale 
generalului francez Berthelot şi priveau lupta împotriva 
Germaniei ca o eroare. Practic, noi am intrat în război cu 
ofiţerii nu foarte convinşi de victorie, mai ales după 
retragerea trupelor din Transilvania şi aducerea lor pe 
dezastruosul front din sud. Incompetenţa de la nivelul 
conducerii Armatei, dezorganizarea şi sabotajele, spionajul 
multiplu şi totala lipsă de pregătire psihologică pentru o 
astfel de campanie, nu au putut fi anulate de dorinţa 
sinceră de a-i elibera pe românii din Transilvania. 
Petrecerile la care participa prinţul pe front, partidele 
îndelungate de cărţi, aducerea de metrese în bivuacuri nu 
erau apanajul exclusiv al lui Carol. Generalul Dumitru 
Iliescu, subşeful Marelui Cartier General, îşi purta amanta 
pe front, iar aceasta dădea baluri. Alţi ofiţeri superiori îşi 
părăseau trupa pentru a onora invitaţii făcute la diferite 
adrese de o întreagă faună refugiată din capitală. Mai mulţi 
ofiţeri ai misiunii militare franceze au fost surprinşi 
angajându-se în afaceri cu valori româneşti sau negociind 
cu reprezentanţi ai inamicului în numele României fără nici 
o autorizaţie. După lovitura de stat din Rusia care i-a adus 
pe bolşevici la putere, diferiţi comandanţi ai trupelor ruseşti 
de pe frontul din România şi-au vândut armamentul 
germanilor, armament cu care aceştia au bombardat oraşe 
româneşti. Nu-i vorbă că şi mulţi români au profitat de pe 
urma războiului pentru a trece de partea inamicului, 
întregul univers corupt al statului bugetar şi birocratic se 
prăbuşea atunci din nemăsurata sa inconştienţă: „Lucrul nu 
era, pe de altă parte uşurat prin atmosfera de intrigă şi de 
corupţiune pe care o întreţineau ambele grupe de potrivnici 
în Bucureşti, unde viaţa aşa-zis mondenă îşi urma cursul, 
iar cea de noapte luase o dezvoltare imensă. Pe lângă lumea 
interlopă şi pleava obişnuită a capitalelor, pe Ungă oameni 


de afaceri mai mult său mai puţin cinstiţi, Bucureşti, şi mai 
ales hotelurile, cafenelele şi localurile de petrecere diurnă 
şi nocturnă au fost copleşite de o adevărată invazie de 
corespondenţi de ziare, comisionari, actriţe şi altă omenire 
de acest soi, unii în serviciul uneia sau altei grupuri de 
puteri, alţii aventurieri în căutarea câştigului bănesc”254. 
Privirea lucidă şi plină de amar a generalului Rosetti nu a 
ocolit şi alte aspecte: „Nu voi reaminti aici povestirea 
tuturor acelor manevre, a tuturor afacerilor, a întregii 
corupţiuni de tot soiul, exagerată poate în unele 
publicaţiuni, dar dovedită documentar şi cunoscută bine 
acelora care au avut un rost oarecare atunci, cum nu voi 
înfăţişa nici urile născute atunci, nici micimile vieţii, nici 
spionajul şi trădarea, care din nefericire nu au lipsit. Nu s-a 
putut descoperi atunci, şi eu nu ştiu nici azi, dacă focul şi 
explozia de la Pirotehnia Armatei (16 /29 mai 1916) şi 
explozia de la Pulberăria Dudeşti, în preziua războiului (27 
iunie /9 august 1916), când multe vieţi au fost pierdute şi 
au fost însemnate pagube materiale, s-au datorat unor 
accidente, unor acţiuni de sabotaj sau chiar unei 
trădări”255. Mulţi ofiţeri superiori au dezertat atunci la 
inamic, în frunte cu colonelul Victor Verzea, ardelean, deşi 
fusese numit Director general al Poştelor şi Telegrafelor. 
Cam pe acest fond prinţul moştenitor găseşte de cuviinţă să 
fie mult mai preocupat de noua sa aventură, loana 
Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar 
insistenţele generalului Averescu de a înfăţişa un 
comportament măcar decent îl aduceau la exasperare. De 
altfel, în lumina multitudinii de amănunte degradante 
publicate ulterior de ofiţerii adevăraţi ai acelui război, 
statul nu mai avea atunci decât patru oameni: Regina 
Măria, generalul Averescu, Ionel I. C. Bră-tianu şi Alexandru 
Marghiloman. Regina Măria, acest adevărat „ministru al 
încrederii naţionale”, cum a fost numită în clipele cele mai 
grele ale ţării, s-a dovedit „pe atât de hotârâtă şi de 
înzestrată cu energie, pe cât Regele nu avea aceste însuşiri. 


Ea a fost mereu o pildă de dârzenie şi a creat o atmosferă 
de acţiune”256. Pentru mult timp, chiar şi după lovitura de 
stat din 1930 care l-a pus pe tron, regina Măria a fost 
convinsă că îl va putea controla pe Carol. Ea îşi întemeia 
credinţa pe faptul cert că fiul său îşi admira mama, con- 
siderând-o o femeie cu totul superioară, capabilă şi de 
autoritate şi de sentimente nobile. A sperat până în ultima 
clipă - atunci când fiul s-a întors împotriva mamei - că 
aventurile vor fi trecătoare şi că, în faţa responsabilităţii de 
prinţ moştenitor, Carol va reveni la luciditate. Brătianu şi 
Marghiloman îl observau de aproape, pentru a-l evalua ca 
viitor rege, şi amândoi, deşi adversari ireductibili, l-au 
considerat complet inapt pentru domnie. Pentru orice 
domnie. Averescu i-a fost comandant în Armată şi ştia că va 
fi incapabil să acopere funcţia de „cap al Oştirei”. Înainte de 
orice, prin comportamentul său iresponsabil dinastic, Carol 
şi-a făcut numai duşmani între cei de care depindea buna sa 
funcţionare ca rege. Aventurile lui ajungând şi la public, a 
devenit curând şi foarte impopular. 

După toate probabilitățile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi 
anunţat părinţii în timpul unui bal asupra intenţiei de a se 
căsători cu Zizi Lambrino: „A urmat o lungă tăcere. Regina 
a continuat să-şi fumeze ţigareta, regele Ferdinand şi-a 
mângâiat gânditor barba, principesa Elisabeta, zâmbitoare, 
şi-a muşcat buza, principesa Mignon a făcut o clipă ochii 
mari, iar principele Nicolae şi-a luat un aer nepăsător”257. 
Este clar că nu au luat în serios anunţul. Dar câteva seri 
mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul 
de logodnă. La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a 
perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi 
avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect 
legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară 
de rit ortodox, pentru a evita desconspirarea prematură a 
actului. Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum 
acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă 
trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era 


ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act 
pe teritoriul inamicului. Pentru punerea în aplicare a 
planului a fost găsit un complice în persoana ofițerului 
Henri Serdici de Golobardo (sic!). În preajma lui se aflau 
câţiva ofiţeri-aghiotanţi, între care şi colonelul Nicolae M. 
Condiescu. Acesta era un ofiţer de contrainformaţii militare 
care îşi va lega întreaga sa carieră militară de Carol. În 
memoriile sale (încă nepublicate) el reproduce detaliile 
date de colonelul Gică Atanasescu, subalternul său numit în 
serviciul prinţului: „Prinţul rămăsese numai cu maiorul 
Niculescu «bolşevicul», aghiotant nou, fără autoritate încă. 
Gică însă, văzând că prinţul slăbeşte, din cauza muncei 
încordate ce-o depunea, ziua, la batalionul vânătorilor de 
munte, iar noaptea adesea venea chemat de dragoste la 
laşi, a prevenit pe regina, cu două luni înainte. Regina, 
după o lungă conversaţie, a ajuns la concluzia că în cel mai 
rău caz se va da fetei o sumă mare şi atâta tot. Nimeni nu 
întrevedea posibilitatea gestului prinţului. Cu o zi înaintea 
fugei, a venit însoţit de Niculescu la Iaşi. A trimis pe 
Mihăilescu, funcţionar la palat şi omul lui de încredere, să 
ridice din depozitul ce avea la Banca Naţională 100.000 lei 
şi i-a spus: «Să nu spui la nimeni despre aceasta, nici chiar 
colonelului Atanasescu». Apoi, în ziua fugei, a spus lui 
Niculescu că se duce 2-3 zile la Roman, el fiind liber şi 
putând să stea acele zile la Iaşi. Seara a plecat cu 
automobilul, dând lui Mihăilescu 3 scrisori, pe care acesta 
trebuia să le trimeată imediat regelui la Bicaz. Pe de altă 
parte, banca avizase pe ministrul Mitilineu de banii ce 
ridicase prinţul”258. Nicolae M. Condiescu (numele real 
era Condeescu, dar pentru că mai exista un general cu 
exact acelaşi nume, l-a schimbat în Condiescu), a fost şef al 
Serviciului de Informaţii din Marele Stat Major în timpul 
campaniei din Bulgaria (1913), adjutant al lui Carol (1919) 
pe care apoi îl va însoţi în călătoria în jurul lumii şi în urma 
căreia va scrie un valoros volum de călătorii intitulat „Peste 
mări şi ţări”, între 1928 şi 1930 a fost şeful Casei Regale, 


numit ministru de Război cu două luni înainte de lovitura de 
stat dată de luliu Maniu în 7 —13 iunie 1930. Ca ofiţer de 
contrainformaţii şi apropiat al prinţului Carol, Condiescu ne 
furnizeză informaţii de prima mână. El arată că germanii au 
fost informaţi tot timpul şi de intenţia prinţului şi de sale. 
Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă Ia 
Zizi, apoi au plecat împreună cu Serdici şi un şofer spre 
graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De 
la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal 
până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera 
cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de 
un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al 
trupelor germane, unde au fost întimpinafi cu curtoazie de 
generalul Zeidler. Comandantul regiunii „nu numai că le-a 
dat voie să-şi continuie drumul până la Odessa, dar le-a şi 
reţinut camere la hotelul Bristol”259. Totodată, 
comandamentul german a anunţat nu familia regală, la Iaşi, 
ci guvernul Marghiloman la Bucureşti, subliniind astfel 
calitatea de ofiţer român care a trecut la inamic, şi nu pe 
cea de prinţ, în ziua de 1 /13 septembrie 1918 Carol şi 
Ioana Valentina (Zizi) Lambrino au fost căsătoriţi de către 
preotul Şaravski în biserica Pokrovskaia din Odessa, în 
prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului 
consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a 
telegrafiat tatălui sau: Telegramă. laşi. Regelui Ferdinand. 
Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă 
eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul 
către Franţa. Carol260. Este de subliniat că, în 
conformitate cu raportul censului român la Odessa, 
Grecianu, Carol se legitimase cu un cec de 200.000 lei emis 
de Creditul Lyonez, ceea ce dovedea că avea mijloacele 
financiare pentru a se deplasa în Franţa. Tot consulul 
Grecianu raporta, fără dubiu, completa legalitate a 
căsătoriei: „În ce priveşte forma actului de căsătorie în 
chestiune, el este alcătuit în conformitatea legii şi 
jurisprudenţei stabilite aici. Actele de publicitate şi celelalte 


menţionate în scrisoarea Excelenței Voastre nu sunt deci 
prevăzute în legea rusească, care exclude căsătoria 
civilă”261. După lungi discuţii contradictorii ţinute într-un 
tren care s-a deplasat timp de trei zile în lungul frontierei, 
fără nici o ţintă, Carol a fost convins de mama sa să se 
întoarcă în România, între timp, rege Ferdinand convocase 
mai multe consultări cu oamenii importanţi ai ţării: 
„Averescu împărtăşi în totul punctul de vedere al lui 
Marghiloman şi ceru ştergerea principelui Carol din 
rândurile Familiei Regale şi proclamarea principelui 
Nicolae ca Mogştenitor al Tronului. Brătianu, dimpotrivă, s-a 
opus cu hotărâre acestei solutiuni”262. Fără îndoială că 
Ionel I. C. Brâtianu ţinea partea reginei Măria, cea care 
spera într-o revenire la luciditate a fiului său. Cert este că, 
în acel moment, Brătianu a reuşit să întoarcă o decizie 
defavorabilă lui Carol, pe care toţi ceilalţi deja o 
pronunţaseră. Dar pe Ferdinand îl aştepta o surpriză foarte 
neplăcută: în timp ce consiliul politic a fost convins de Ionel 
I. C. Brătianu să nu-l şteargă pe Carol din rândurile Familiei 
Regale, consiliul militar convocat ulterior l-a informat că 
acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită 
de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, 
regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o 
pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din 
Bicaz. „Generalii convocați au împărtăşit punctul de vedere 
al regelui ca principele Carol să fie pedepsit disciplinar, iar 
măsura să fie adusă la cunoştinţă «din înalt ordin», până la 
comandanții de brigadă inclusiv”263. Ordinul a fost citit în 
faţa trupelor. Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa 
prinţului alte femei - acţiune pe care nu a respins-o —, dar 
şi al unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol 
cedează. La 21 ianuarie 1919, Secţia a Il-a a Tribunalului 
de Ilfov anulează căsătoria. Din punct de vedere juridic, 
actul acesta rămâne controversat, aşa cum vom vedea în 
continuare, şi pentru faptul că „verdictul tribunalului de 
Ilfov, pronunţat în decembrie 1918 (stil vechi, n.a.), n-a fost 


înregistrat oficial la Bucureşti decât pe 23 aprilie 1919 şi n- 
a apărut în Monitorul Oficial decât pe 16 mai”264. Aceste 
date se vor dovedi extrem de importante, în cursul lunii mai 
1919, pentru a nu fi din nou mobilizat în Armată şi trimis pe 
frontul din Ungaria, Carol simulează un accident de 
echitație. Încercând o altă soluţionare a gravei crize 
imorale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele 
încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. 
Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă. Tot în 
cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas 
însărcinată, într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii 
asupra paternităţii: „N-aş putea admite niciodată ca acest 
copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l 
recunosc totdeauna”2. Pentru a potoli spiritele, în luna 
iunie regina Măria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se 
retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte 
scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în 
străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este 
hotărât să renunţe la succesiune. Regina Măria îl ameninţă 
cu blocarea internaţională a oricărei posibilităţi de 
oficializare a actului, apoi, convinsă că fiul său este 
irecuperabil, îi cere să-şi amine deciziile pentru a da 
posibilitatea întocmirii formalităţilor de radiere a 
succesiunii. Simţind că este din nou amânat, Carol cere 
concursul lui Alexandru Marghiloman şi al lui Take lonescu 
pentru a întocmi un act de renunțare la dreptul de 
moştenire a Tronului. Varianta lui Marghiloman rămâne cea 
mai bună: „Sire, Pe temeiul unui drept firesc implicitamente 
recunoscut şi prin art. 83, par. 2 din Constituţie, declar că 
renunţ la calitatea mea de Principe Moştenitor al Coroanei 
României, atât pentru mine personal cât şi pentru 
descendenţii mei, şi la toate avantagiile ce-mi sunt 
recunoascute de Constituţie în această însuşire de 
Moştenitor al Tronului. 

Rămin slujitor credincios al Tarei şi, punând spada mea în 
serviciul ei, Rog pe Majestatea Voastră să-mi desemneze un 


loc în luptă printre ostaşii care se găsesc azi pe front. 

CAROL, Principe al României. Bucureşti, | Aug. 1919.” 

Pentru a fi sigur că scrisoarea de renunțare va fi făcută 
public, Carol trimite un exemplar liderului socialist Toma 
Dragu - cunoştinţa noastră mai veche —, care se grăbeşte 
să o multiplice şi să o difuzeze pe străzi. Textul este publicat 
şi la Paris în ziarul Excelsior. Cu aceeaşi ocazie, Carol 
redactează şi un testament în favoarea soţiei sale, care 
conţinea şi aceste pasaje: „Plecând pe front pentru a relua 
comanda regimentului meu nu ştiu ce se poate întâmpla. 
Vreau ca toată lumea să afle că pruncul pe care-l porţi în 
pânţece este al meu şi că, în ciuda anulării căsătoriei 
noastre, mă consider mai departe soţul tâu”267. Reţinut 
sub pază la Bistriţa, în Transilvania, Carol primeşte o 
scrisoare de la mama sa, care nu-şi va cruța fiul de aceasta 
dată: „Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi 
datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, 
România avea nevoie de conducători... Când ţi-a venit mai 
bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de râul pe care-l 
făceai şi sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în 
speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia”268. La 8 
ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui 
Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele 
tatălui a fost lăsat gol. Ca urmare a insistențelor părinţilor 
săi şi, mai ales, după ce guvernul a dat o dezminţire asupra 
autenticităţii actului de renunțare la calitatea de prinţ 
moştenitor, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o 
călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii 
septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, 
luând pe pricipesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt 
luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Minai, 
nefericitul ultim rege al românilor. 

Toată această poveste dinastică, nu ne-ar fi interesat decât 
pentru anecdotă, dacă nu ar fi avut consecinţe directe 
asupra evoluţiei statului român după Marea Unire. Să 
analizăm deocamdată cele trei probleme care se ridică din 


desfăşurarea evenimentelor: 1. Problema situaţiei militare a 
prinţului Carol. 2. Problema filiaţiei lui Carol Mircea 
Lambrino. 3. Problema dinastică. 

Infracţiunile la legile militare ale prinţului Carol. Este clar 
că prinţul şi-a părăsit unitatea militară în care era ofiţer în 
ziua de 27 august 1918 şi că a încercat să treacă clandestin 
frontiera de stat, deghizat în ofiţer rus. Fiind recunoscut de 
ofiţerul german la Bender, Carol îşi declină identitatea: „N- 
am să vă ascund că sunt principele-moştenitor al României; 
eu călătoresc incognito şi fac apel la înţelegerea 
dumneavoastră. Mă duc în Rusia ca să fiu martor la 
căsătoria prietenului meu Serdici şi, datorită războiului şi 
recentei încheieri a ostilităţilor, sunt nevoit să călătoresc în 
străinătate, într-un anonimat deplin. Vă rog să păstraţi 
secretul!”269. Dintr-un început, declaraţia sa pune câteva 
probleme. La 24 aprilie /7 mai 1918 se semnase la 
Bucureşti pacea separată cu Puterile Centrale, în temeiul 
aceleiaşi înţelegeri Armata română a fost demobilizată. 
Carol a mizat pe aceste acte pentru a se considera liber de 
răspunderea militară pe care i-o dădea situaţia de război şi, 
în consecinţă, a afirmat că ostilitățile sunt încheiate. Din 
nefericire pentru el, dar din fericire pentru ţara, Tratatul 
de la Bucureşti nu va fi ratificat, nu va fi recunoscut de nici 
o putere învingătoare, toate actele guvernului Marghiloman 
vor fi anulate şi România va declara solemn că starea de 
beligerantă nu a încetat niciodată. Tratatele semnate Ia 
sfârşitul războiului de România şi România Mare însăşi, ca 
stat unitar, independent şi indivizibil se vor sprijini pe acest 
principiu: continuitatea stării de beligerantă a României cu 
Puterile Centrale! Iată însă că la 28 octombrie 1918, la o 
lună de la fuga lui Carol, guvernul român a înmânat 
reprezentanţilor Antantei aflaţi la Iaşi o notă în care se 
anunţa că „Majestatea Sa Regele a decretat mobilizarea 
armatei române şi a cerut, în interval de 24 ore, capitularea 
trupelor germane din Valahia”270. Evident, mobilizarea 
urma unei demobilizări. Ce a fost pus în discuţie, din cauza 


confidenţialităţii prezervate în jurul acestui caz, este dacă 
ofiţerul Carol fusese demobilizat cu acte oficiale, eventual 
prin demobilizarea regimentului său. Acest lucru nu pare 

credibil, atât timp cât ela fost arestat la întoarcere şi i s-a 
dat o pedeapsă militară, în consecinţă, trebuie să judecăm 
acţiunile lui Carol în calitate de ofiţer. 

Conform Codului Justiţiei Militare aflat în vigoare prin 
legea din 14 mai 1881, părăsirea unităţii militare din care 
făcea parte se încadra la infracţiunea de dezertare. Aceasta 
era prevăzută în art. 229 şi arăta că „Este declarat de 
dezertor în străinătate, trei zile după constatarea lipsei, tot 
militarul care trece fără autorizaţie hotarul ţării sau oricare 
afară din ţară şi părăseşte corpul din care face parte”271, 
într-o prevedere expresă, la art. 231, se arăta că „Orice 
ofiţer, culpabil de dezertare în străinătate, se pedepseşte cu 
destituire şi cu închisoare de la l la 2 ani, dacă dezertarea s- 
a întâmplat în timp de pace şi cu detenţiune dacă 
dezertarea s-a întâmplat în timp de războiu sau pe un 
teritoriu asediat sau investit”2 72. Ofiţerul dezertor era, 
după caz, degradat său destituit din armată. Mai mult decât 
atât, Carol făcuse şi o altă infracţiune gravă: trecerea 
frauduloasă a frontierei, faptă care, indiferent de calitatea 
lui - militar sau civil - exista şi în Codul Penal: „Să treacă în 
mod clandestin sau neclandestin, dar fără aprobarea 
autorităţii militare, frontiera mergând într-o ţară străină”. 

În legătură cu tentativa lui de a înscena un accident de 
călărie, precum şi pentru împuşcarea în picior pentru a nu 
pleca în Japonia. Codul Justiţiei Militare, la secţiunea Acte 
de laşitate prevedea: „Militarul care cu voinţă se 
automutilează pe sine sau pe altul cu învoirea lui, în scopul 
de a deveni impropriu, se pedepseşte în timp de războiu cu 
moartea (în acel moment chiar ne aflam în război, n.a.), iar 
în timp de pace cu închisoarea dela 3 la 12 ani, în acest din 
urmă caz, ofiţerilor aplicându-li-se destituirea”. 

Toate aceste legi şi sancţiuni nu au fost aplicate prinţului 
Carol, deşi exista întregul temei. Orice sentinţă pe acest 


temei l-ar fi exclus de la drepturile civile şi militare. Pentru 
a evita acest lucru, Averescu i-a dat o sancţiune 
disciplinară, care era prevăzută în regulamentul militar, cu 
caracter de ordine interioară. Totodată, amănunt extrem de 
important, a fost invocată o scrisoare prealabilă a lui Carol 
către regele Ferdinand, prin care l-a anunţat despre 
călătoria sa la Odessa, astfel încât să nu poată fi încadrat la 
infracţiunea de dezertare. Arma se va dovedi cu două 
tăişuri. 

Moral însă, Carol s-a dovedit dezertor, transfug şi laş. 

Valabilitatea căsătoriei de la Odessa. Aici, lucrurile sunt 
ceva mai clare. Carol s-a căsătorit la Odessa după legile 
ţării respective, prin cununie religioasă, cu martori şi cu 
public în asistenţă. Pentru a anula căsătoria, Tribunalul s-a 
chinuit să găsească în Codul Civil măcar o prevedere care 
să permită o sentinţă defavorabilă soţilor: pentru că se 
făcuse fără autorizarea Augustului Părinte, fără 
înregistrarea căsătoriei la ofiţerul stării civile, prin 
înşelăciune şi fără publicarea „strigărilor” în presă. 
Argumentaţia era extrem de subţire, în primul rând, 
acuzaţia că nu a avut autorizaţia tatălui său cădea, pentru 
că altfel se dovedea că anunţarea deplasării era o minciună, 
iar Carol era considerat dezertor, înregistrarea la ofiţerul 
stării civile din România nu era obligatorie deoarece, în 
acelaşi Cod Civil invocat, la art. 152 se prevedea: „Căsătoria 
săvârşită în ţară străină, între români sau între români şi 
străini, va fi puternică şi în ţară, dacă se va fi celebrat după 
formele uzitate în acea. '[ară”273, în Rusia era valabilă 
căsătoria religioasă, cu martori şi înscriere în registru, 
lucru pe care soţii l-au respectat, în plus, Zizi Lambrino îşi 
înregistrase actul de căsătorie de la Odessa în localitatea sa 
de reşedinţă din România: 

Numărul de ordine al căsătoriei: 444 

Luna august, ziua 31. 

Carol, fiu al lui Ferdinand, prinţ moştenitor al României, 
colonel al regimentului al VIII-lea de vânători al Armatei 


regale jţoinâne, necăsătorit, ortodox... 

Vârsta logodnicului 23 de ani. 

Jeanne, fiica lui Constantin Lambrino, nobil, necăsătorită, 
ortodoxă. 

Vârsta logodnicei 22 de ani. 

(Urma numele martorilor - prinţesa Kropotkin, Serdici 
plus trei ofiţeri ruşi n. a). 

Semnat: Meletius Charavski (Şaravski, numele preotului 
n.a.) „274- 

Acuzaţia de înşelăciune se referea la faptul anecdotic şi 
ridicol că Zizi Lambrino s-a trecut în registrul de căsătorii 
cu patru ani mai tânără. Avea, în realitate, 26 de ani. În 
sfârşit, mai rămânea acuzaţia că nu au anunţat căsătoria în 
presă din timp. Într-adevăr, la art. 174 din Codul Civil se 
prevedea cazul de nulitate „dacă căsătoria n-a fost 
precedată de cele 2 publicaţiuni prescrise de lege”275. Pe 
acest temei căsătoria a fost anulată. Sentința a lăsat loc de 
interpretare: 

Având în vedere că această clandestinitate în care a fost 
învăluită celebrarea căsătoriei Alteţei Sale Regale, Prinţul 
Carol, cu domnişoara Jeana Lambrino, a avut ca scop 
eludarea legilor referitoare la publicitate şi în scopul de a 
evita obstacolele care ar fi fost desigur ridicate în faţa 
realizării acestei căsătorii din partea Majestății Sale 
Regelui; din partea autorităţii militare superioare, în baza 
Legii asupra căsătoriei militarilor din 12 martie 1900 — 
Prinţul Carol fiind, deasemenea, militar; ca şi prin partea 
guvernului ţării care s-ar fi opus unei căsătorii contrare 
spiritului Constituţiei noastre, care, stabilind principiul 
dinastiei străine, a exclus prin aceasta chiar şi ideea unei 
legături cu o familie română... 

Aşa cum am arătat, legea căsătoriilor din Rusia nu îi obliga 
pe soţi să facă anunţuri în ziare, în ce priveşte obligaţia ca 
ofiţerul să-şi anunţe comandantul asupra intenţiei de a se 
căsători - adică, pe Averescu - tot legile militare arătau că 
anunţarea superiorului comandantului său direct - 


superiorul lui Averescu era regele Ferdinand - îl scuteşte 
de pedeapsă. Rezultă, aşadar, că mariajul făcut de Carol şi 
Zizi în Rusia a fost anulat în România, în realitate, pentru că 
mireasa s-a declarat cu patru ani mai tânără! 

Problemele însă nu s-au terminat, pentru că un tribunal 
din România nu putea anula o căsătorie înfăptuită în Rusia, 
neavând jurisdicţia asupra altei ţări. Conform uzanțelor 
internaţionale, o căsătorie într-o ţară străină, făcută după 
legile locale - lex Ilod —, se supune jurisdicției locale - locus 
regit actum. Aşadar, căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino nu 
putea fi desfăcută decât de mitropolitul Rusiei, în urma 
întrunirii unui Consistoriu Duhovnicesc. Pe baza acestor 
fapte evidente, Carol Mircea Lambrino a intentat proces în 
aprilie 1955 la Lisabona, în 1957 la Paris şi în 1997 la 
Bucureşti. Le-a câştigat pe toate. Un articol anume al 
Codului Civil din România nu lasă nici un dubiu asupra 
filiaţiei lui Carol Mircea Lambrino: „Căsătoria care s-a 
declarat nulă totuşi produce efectele sale civile, atât în 
privirea soţilor, cât şi în privirea copiilor, dacă ea s-a 
contractat cu bună credinţă”277. Sub presiunile Casei 
Regale, judecătorii au mai făcut o eroare. Considerând că 
un proces de divorţ ar recunoaşte implicit valabilitatea 
căsătoriei, au ales formula anulării. Dar şi aceasta avea 
nuanțele sale delicate. Tribunalul ar fi trebuit să judece 
rapid cauza, pe temeiul nulităţii absolute. Pe când aşa, în 
faptul imediat al anulării printr-un proces cu părţi, 
căsătoria a fost recunoscută, pentru că altfel nu era ce să 
fie anulat. Prinţul Carol avea la dispoziţie şi o prevedere a 
Art. 286 din Codul Civil care îi permitea să conteste 
legitimitatea copilului născut după 300 de zile de la 
introducerea acţiunii de divorţ. Cum divorţul nu a fost 
acceptat drept modalitate de despărţire, şi aceasta 
prevedere legală cade. Recunoscut în repetate rânduri de 
tatăl său ca prim născut, inclusiv în baza unei căsătorii 
valabile, recunoscute de trei instanţe din ţări diferite, Carol 
Mircea are acces direct şi legitim la orice revenire a 


Constituţiei monarhiste din 1923 în România, înaintea lui 
Mihai de România. 

Problema dinastică. Aşa cum am văzut, la l august 1919, 
Carol a înaintat tatălui său o cerere de renunțare la 
drepturile dinastice, în baza articolului 83, aliniatul 2 din 
Constituţia din 1866. Într-adevâr, la aliniatul 2 exista 
următoarea formulare: „Dacă niciunul din frafii sau 
coboritorii lor nu s-ar mai găsi în viaţă sau ar declara mai 
dinainte că nu primesc Tronul, atunci regele va putea numi 
succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa, cu 
primirea Reprezentaţiunei naţionale, dată în forma 
prescrisă la art. 84”. Cum regele Ferdinand nu a luat în 
considerare actul de renunțare al prinţului, iar Parlamentul, 
sub forma unei Reprezentaţiuni naţionale, nu a votat o 
astfel de decizie, declaraţia de renunțare a rămas literă 
moartă, fără nici o valoare oficială. 

Jocul de-a justiţia, de-a armata şi de-a căsătoria, încălcarea 
legilor ţării şi a legilor nescrise ale moralității lasă 
întotdeauna urme. Până la moartea sa din 1953, orice 
tribunal independent şi corect din Rusia, Portugalia sau 
Franţa îl putea condamna pe Carol pentru bigamie. 

În sfârşit, un ultim argument, şocant chiar pentru actorii 
acestor evenimente: nici Constituţia, nici vreo altă lege nu 
interziceau expres căsătoria unui prinţ moştenitor cu o 
româncă. Abia în 1926 se va da această lege. Ameţiţi de 
soluţia găsită în cazul logodnei secrete dintre Ferdinand şi 
Elena Văcărescu şi de reacţia liderilor politici, opinia 
publică a rămas convinsă că membrii familiei regale nu se 
pot căsători cu români. Dar era fals - nihil obstat. 

A doua criză dinastică. 

În decembrie 1925, Carol produce a doua mare criză 
dinastică, printr-o nouă renunțare la tron. De data asta, 
argumentele sale au fost ceva mai complexe şi nu s-au 
limitat la noua sa aventură, Elena Lupescu. Carol a invocat 
considerente politice, care vizau guvernarea „dictatorială” 
a lui Ionel I. C. Brătianu, şi argumente de onoare, care 


loveau în relaţia intimă dintre regina Măria şi prinţul Barbu 
Ştirbey. De fapt, renunţarea definitivă la dreptul de 
moştenire a Tronului avea alte origini. Prinţul Carol intrase 
în afaceri din postura de inspector general al Aviației. 
Profitând de poziţia sa şi de accesul direct la informaţia 
strategică, prinţul Carol a intervenit în negocierile cu 
firmele contactate pentru cumpărarea de avioane necesare 
dotării armatei. Cazul merită a fi cercetat în amănunt, 
pentru a înţelege exact resorturile ultimei sale renunţări la 
Tron. 

Afacerea Armstrong-Fokker. După o lunga perioadă de 
ostracizare, generalului-maior de aviaţie inginer Gheorghe 
Negrescu, unul din pionierii aviaţiei în România, i s-a 
permis să-şi publice memoriile în anul 1977. Cartea, deşi 
editată într-un tiraj modest, este cea mai vie cronică a 
istoriei aviaţiei militare de la începuturi şi până la al doilea 
război mondial. El a fost martor al afacerii lui Carol. La 1 
ianuarie 1924, în cadrul Ministerului de Război a fost creat 
Inspectoratul General al Aeronauticii, al cărui şef a fost 
numit prinţul Carol. Atribuţiile Inspectoratului erau de 
comandă şi instrucţie, iar inspectorul general nu se ocupa 
de problemele administrative. Acestea reveneau Direcţiei 
Superioare Aeronautice, conduse de colonelul Gheorghe 
Rujinschi. Din înalta funcţie pe care o deţinea, Carol obţine 
pentru dotarea aviaţiei militare un credit de aproximativ 
500 de milioane de lei, care trebuia să fie destinat 
achiziţionării unui lot de 150 de avioane de recunoaştere şi 
60 de avioane de vânătoare. Generalul Negrescu (la acea 
dată maior-ingi-ner) a fost numit în comisia de 
achiziţionare, în calitatea sa de comandant al Arsenalului 
aeronautic. După studierea ofertelor s-a constatat că erau 
în discuţie două tipuri de avioane: 1. Aflate deja în serviciu 
la alte armate; 2. Avioane noi, neintroduse în flotila vreunui 
stat. De la început a părut suspect interesul lui Carol pentru 
propunerea firmei britanice Siskin-Armstrong, care însă 
oferea un avion total necunoscut, aflat în fază de prototip, 


fără să treacă probele de rezistenţă statică şi, oricum, fără 
posibilitatea cunoaşterii performanţelor de zbor. La 
începutul lunii aprilie 1924, comisia s-a prezentat la Carol 
cu opţiunea sa asupra programului de achiziţii, dar a 
condiţionat contractul cu Siskin-Armstrong de efectuarea 
tuturor testelor. Enervat pentru faptul că ofiţerii insistau să 
asigure viaţa piloților în carlinga unui avion complet 
necunoscut, Carol şi-a arătat nemulţumirea şi a început să 
facă presiuni asupra comandanților. Colonelul Rujinschi l-a 
luat deoparte pe maiorul Negrescu şi i-a spus: „Negrescule, 
să ştii că ne-am ars şi o să avem neplăceri; prinţul Carol nu 
a rămas deloc mulţumit de propunerile noastre”278. După 
trei săptămâni, fără să mai fie consultaţi, a fost lansată o 
comandă de 60 de avioane de vânătoare tip Siskin- 
Armstrong, cu motoare Siddeley, de 370 CP în Anglia. 
Speriat de consecinţele unei astfel de decizii iresponsabile, 
colonelul Rujinschi U numeşte în fruntea comisiei de 
recepţie pe maiorul inginer (jh. Negrescu, pentru a fi sigur 
că nu se vor produce abateri de la cerinţele comenzii 
statului român. Drept represalii, Carol îl destituie pe 
Rujinschi din funcţia de director al Direcţiei Superioare a 
Aeronauticii şi numeşte în locul lui un general de artilerie. 
Hotărât să nu pună în pericol viaţa piloților români, să nu 
compromită acţiunile de luptă ale Aviației pe timp de război 
şi să nu risipească banii ţării, maiorul Negrescu se 
deplasează la fabricile constructoare din Anglia pentru a 
supune avioanele la testele cerute de reglementările 
internaţionale. Când, la 13 august 1924, prinţul Carol 
soseşte el însuşi la fabrica din Coventry pentru a se interesa 
de mersul contractului, directorul englez se plânge acestuia 
de scrupulozi-tatea ofițerului român, iar Carol stârneşte un 
adevărat scandal, umilindu-l pe Negrescu de faţă cu 
străinii. Lucrurile s-au complicat şi mai mult, prin apariţia la 
faţa locului a prinţului Paul al Greciei, înţeles cu Carol. În 
faţa unei grave încălcări a regulilor administrative, ataşatul 
militar al României în Anglia, nimeni altul decât colonelul 


Ion Antonescu, este nevoit să intervină dur şi să oprească 
amestecul ilegal al celor doi prinți. De atunci, Carol îi va 
purta pică lui Antonescu. lată însă că la scurt timp după 
acest incident, în ziua de l octombrie 1924, încep probele 
statice ale avionului. Prototipul se dovedeşte inferior la 
toate caracteristicile, (între altele, în loc de plafonul de 8 
000 în., atingea doar 6675 în, în loc de viteza maximă de 
265 km /h, atingea doar 243 km /h etc.), iar la încercarea 
de presiune, una din aripi a cedat, rupându-se de fuselaj. În 
sfârşit, la începutul lunii decembrie 1924, când a fost supus 
testelor motorul avionului s-a constatat „crăparea lagărelor 
şi înlocuirea lor frecventă după zborurile şi probele de banc 
de 3 ore. Cazul era grav”279. Parcă pentru a nu mai exista 
nici un dubiu asupra acestei afaceri frauduloase, la 18 
februarie 1925, în timpul unui zbor de încercare al 
avionului Siskin-Armstrong „maiorul Sănătescu se 
prăbuşise prin ruperea în aer a avionului şi se zdrobise de 
pământ”280. Cercetarea accidentului a demonstrat că 
avionul s-a dezintegrat pur şi simplu în aer, pe timpul unor 
solicitări normale luptei aeriene. Cu toată această dramă, 
Carol a refuzat să rezilieze contractul şi a obligat Ministerul 
de Finanţe să plătească 100 de milioane de lei, valoarea 
afacerii. Firma n-a fost în stare să onoreze comanda şi a 
transfor-mat-o în furnizare de echipamente, întors în ţară în 
luna mai 1925, maiorului Negrescu i s-a refuzat avansarea 
în grad de care beneficia legal şi a fost destituit din funcţia 
de comandant al Arsenalului aeronautic, în locul lui a fost 
numit un ofiţer de cavalerie. Pentru că România avea totuşi 
nevoie de avioane de vânâtoare, a fost contractat rapid un 
nou lot de 50 de aeronave, la firma olandeză Fokker. 
Curând s-a constatat că reprezentantul străin al acestei 
afaceri era acelaşi care angajase pentru statul român 
afacerea Siskin-Arm-strong. În prezenţa unui act scandalos 
de corupţie, Justiţia îşi declanşază acţiunea şi membrii 
reţelei de afaceri, între care şi mulţi ofiţeri, sunt arestaţi. 


În spatele acestor afaceri oneroase şi periculoase pentru 
securitatea României se afla o firmă particulară ai căror 
patroni mascaţi erau prinţul Carol al României şi prinţul 
Paul al Greciei. Implicările lui Carol în achiziţionarea de 
aeronave pentru Aviația militară va avea aspecte dintre cele 
mai grave, deoarece va produce o înzestrare pestriță, cu 
prea multe tipuri de aparate, de diferite fabricaţii, care 
necesitau un imens efort de întreţinere şi provocau alte 
comenzi, pentru piese de schimb. Carol era interesat în 
fărâmițarea comenzilor la cât mai multe firme străine, astfel 
încât să poată lua comisioane de mai multe ori în schimbul 
semnării, rezilierii sau resemnării contractelor. Elena 
Lupescu era implicată în tranzacţii şi asigura transferul 
banilor în străinătate, în faţa acestei situaţii, Ionel [. C. 
Brătianu a intervenit în forţă. 

Conflictul cu liberalii. La acea dată ministru de finanţe era 
Vinţilă Brătianu. Acesta i-a semnalat fratelui său, prim- 
ministru al ţării, că afacerile prinţului Carol se extind şi că 
acoperirea lor implică relaţiile interne şi internaţionale 
dubioase ale Elenei Lupescu. Istoriografia noastră are un 
caz nerezolvat, care, dacă ar fi lămurit, ar explica foarte 
multe lucruri: calitatea Elenei Lupescu de agentă a URSS. 
Fără îndoială că era extrem de uşor în acea perioadă să-i fie 
plasată lui Carol o agentă, atât timp cât acesta nu alegea 
prea mult, se combina rapid cu orice femeie care îi dădea 
repede de înţeles că este predispusă la o legătură sexuală şi 
nu-şi punea problema consecinţelor de tot soiul. Serviciile 
de informaţii româneşti reuşiseră să depisteze destule 
femei cu relaţii în mediul diplomatic, plasate de servicii 
occidentale în anturajul prinţului. Nu ştim prea multe 
despre acest gen de acţiune combinată de NKVD sau GPU, 
pentru că probele au fost cu atenţie şterse. Putem aduce 
doar probe indirecte. Astfel, ştim că Elena Lupescu 
întreținea legături informative cu activişti din rândurile 
socialiştilor români, de regulă evrei, şi Elena Lupescu, că 


prinţul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii 
de presă împotriva Brătienilor şi a prinţului Barbu Știrbey. 

În anul 1925, în mediul familiei regale se instalase 
îngrijorarea pentru starea de sănătate a regelui Ferdinand, 
şi Carol îşi pregătea terenul pentru domnie, în perspectiva 
unei stăpâniri fără probleme şi, probabil, pentru 
continuarea afacerilor, Brătienii trebuiau îndepărtați. 
Singura forţă politică ce putea conduce atunci o activitate 
ilegală şi teroristă era gruparea socialistă. Cum Ionel 1. C. 
Bră-tianu nu era un copil, ci o fiară politică, manevrele 
prinţului au fost uşor descoperite şi anihilate. Dintr-o 
scrisoare a lui Virgil Madgearu către Mihail Manoilescu, 
controlată de serviciile române de informaţii, s-a aflat că 
Ionel I. C. Brătianu comunicase sub titlu confidenţial unor 
ziarişti francezi că „principele Carol era în legătură cu ruşii, 
prin intermediul doamnei Lupescu, agenta sovietică”21. 
Aceşti ziarişti, probabil ofiţeri de renseignement, nu au 
publicat niciodată informaţia, ea având altă destinaţie. Nu 
trebuie să ne mire faptul că exact în acea perioadă, în jurul 
lui Carol au apărut nişte indivizi suspecți, care s-au 
constituit într-un fel de grup politic carlist: „Acest grup de 
opoziţie a atras o mulţime de socialişti, precum şi câţiva 
extremişti, ceea ce i-a îndreptăţit pe adversari să-i spună 
«Carol bolşevicul», din cauza relaţiilor sale politice”282. 
Elena Lupescu a fost pusă sub urmărire informativă de un 
tânăr ofiţer care nu-i prea iubea pe ruşi: Eugen Cristescu. 
Mai ştim că în deceniul patru, după lovitura de stat care l-a 
pus pe Tron pe Carol, Elena Lupescu şi-a constituit un 
serviciu propriu de informaţii. Atât Mihai Moruzov, cât şi 
Eugen Cristescu au observat-o fără încetare şi probabil va fi 
foarte greu de aflat ce anume urmăreau: parazitarea de 
către acest serviciu privat a activităţii informative a 
structurilor oficiale sau activităţile sale de spionaj în 
favoarea URSS. A existat şi un dosar Elena Lupescu, despre 
care se spune că a fost distrus de Eugen Cristescu. Oricum, 
din însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea, mutilate de 


Elena Lupescu în Portugalia după război, au rămas câteva 
notițe interesante. Vineri, 3 septembrie 1937, Carol 
consemna: „Duduia, la cină, după ce (care, n.a.) pleacă la 
un rendez-vous de informaţii. O duc cu maşina, însoţită de 
Mihăiţă”283. Fără îndoială, este greu de controlat la ce fel 
de întâlnire de informaţii se ducea Elena Lupescu. 
Subiectul este însă destul de ciudat, pentru că patru zile 
mai târziu, Elena Lupescu îl suna pe Carol pentru a se 
plânge că este supravegheată de unul din serviciile de 
informaţii româneşti, deşi Carol dăduse ordin ca această 
activitate să înceteze: „Ca de obicei, telefonul cu D uduia; 
simt că nu e mulţumită. După lungi discuţii, obţin că s-a 
enervat pe chestia pazei şi supravegherii, care, în loc de a 
se slăbi, s-a înteţit”2864. Că nu era vorba de agenţi destinaţi 
protecţiei amantei regelui, ne lămurim în însemnarea 
făcută alte patru zile mai târziu: „Mare bucurie s-o văd pe D 
uduia mea iubită, încă cam supărată de chestiunea 
spionajului, care n-a încetat decât în ziua în... (Fila 47 
lipseşte din manuscris)”2. Sigur că iar ne putem întreba ce 
motiv a avut Elena Lupescu să rupă această filă din 
manuscris, dacă era vorba de propria ei pază şi siguranţă, 
în plus, este de menţionat că în 1934, când era director al 
Siguranţei, Eugen Cristescu a fost destituit „pentru că 
urmăreşte corespondenţa doamnei Lupescu”2 86. 
Bineînţeles ca acest caz va trebui lămurit într-o zi cu 
documente şi probe, pentru a ieşi din zona presupunerilor, 
dar la fel de important este să ne gândim dacă 
comportamentul regelui Carol al II-lea a fost influenţat de o 
agentă sovietică. Am avea astfel un răspuns şi pentru marile 
enigme ale deciziilor aberante de politică externă din anii 
premergători şi pentru prăbuşirea teritorială inexplicabilă 
din 1940. Revenind în 1925, va trebui să constatăm că în 
subterana conflictului Carol - Brătianu se aflau cu totul alte 
motive decât „dictatura” liberalilor. Ionel I. C. Brătianu 
ajunsese la o putere în stat asemănătoare celei la care 
ajunsese şi tatăl său, pentru simplul motiv că un sistem 


politic improvizat ca al nostru nu putea supravieţui şi nu 
putea produce progres decât cu o guvernare autoritara 
disimulată. Carol înţelesese acest lucru şi căuta să-l aplice 
pentru el, prin înlăturarea liderului. Aşa se face că şi 
întregul scandal provocat în jurul relaţiei regina Măria - 
prinţul Barbu Știrbey, pe care românii o cunoşteau de cel 
puţin un deceniu şi jumătate - la fel cum se ştia că ultimii 
doi copii ai reginei nu sunt ai regelui —, nu a fost decât o 
diversiune. Concret şi imediat, Brâtianu i-a cerut Elenei 
Lupescu să părăsească ţara. Şi această invitaţie de părăsire 
a ţării este ciudată, pentru că prinţul Carol era legat în acea 
perioadă de mai multe femei şi întotdeauna se găsiseră 
soluţii „interne” pentru îndepărtarea amantei. Motivul a 
fost fie implicarea în afacerile prinţului, fie activitatea de 
spionaj, dar Carol a transformat incidentul într-o tentativă 
de îndepărtare a iubitei sale şi de rupere a unei legături 
sentimentale. Cum scandalul afacerii Armstrong-Fokker 
izbucnise în presa pariziană, Carol a cedat nervos. Mai întâi 
l-a insultat pe Ionel Brătianu. Acesta i-a răspuns demn: 
„Rog pe Alteța Sa Regală să-şi amintească că sunt liderul 
celui mai puternic partid din România şi că, iată, se 
împlinesc mai mult de de douăzeci de ani de când servesc 
Coroana şi [ara mea, cu tot simţul responsabilităţii, atât 
faţă de una, cât şi fafă de cealaltă”. Carol uitase că în 
consiliul politic din Moldova, în 1918, doar Brătianu luptase 
singur pentru salvarea dreptului său la Tron şi întorsese 
decizia majorităţii liderilor politici. Apoi, într-un acces de 
furie, Carol l-a scuipat pe Barbu Știrbey ca un birjar, în 
apartamentul reginei Măria. Prinţul român a scos sabia să-l 
taie, dar a fost dezarmat de servitori. lată aşadar că, la 
sfârşitul anului 1925, cuplul Carol-Lupescu era total încolţit. 

Renunţarea definitivă la Tron. Pentru descrierea 
condiţiilor în care Carol a produs ultima sa renunțare la 
Tron, să dăm cuvântul unor eminenţi istorici: „Trimis să 
reprezinte familia regală română la funeraliile reginei 
(mamă) Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 


noiembrie, pricipele Carol nu s-a mai întors în ţară. El s-a 
deplasat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu, după 
care au plecat împreună la Veneţia. De aici Carol a trimis la 
12 septembrie 1925 regelui Ferdinand I o scrisoare prin 
care-l anunţa că renunţă definitiv şi irevocabil la calitatea 
de moştenitor al tronului; el se angaja să nu vină în ţară 
timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se 
întoarcă decât cu autorizaţia guvernului. După o discuţie cu 
Ion I. C. Brătianu, regele a decis să-l trimită în Italia pe 
Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a vedea 
«dacă principele este conştient de consecinţele acţiunii 
sale». Hiott avea misiunea de a-l aduce pe Carol în ţară sau, 
dacă acesta refuză, să semneze o nouă scrisoare prin care 
preciza că renunţă şi la drepturile ce-i reveneau asupra 
fiului său Mihai. Principele a refuzat să se întoarcă şi a 
semnat scrisoarea, la 28 decembrie”287. Vom constata, 
aşadar, că a fost vorba de două scrisori de renunțare. 
Prima, cea din 12 septembrie, a avut aspectul unui şantaj, a 
unei forţări a mâinii regelui, Carol condiţionând revenirea 
în ţară de îndepărtarea adversarilor săi şi amenințând, 
pentru întărirea cererii sale, cu renunţarea la Tron. Era o 
mişcare bine calculată, pentru că scrisoarea de renunțare 
avea destule ambiguităţi şi se prezenta oricum ca un text de 
natură epistolară şi nu cu puterea unui act formal: Eire, Vă 
rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate 
drepturile mele de Principe Moştenitor al României. 

Conform Statutului familiei regale, rog pe Majestatea 
Voastră de a-şi da înalta Sa Aprobare acestei hotărâri 
irevocabile. 

Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi 
înaltul Majestății Voastre Ordin ca să fiu şters dintre 
membrii Familiei domnitoare a României şi să mi se acorde 
numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. 

Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra 
drepturilor mele, la care am renunţat de bună voie, şi mă 
angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară 


timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără 
autorizaţia Suveranului. 

Carol, Principe al României” 

Cheia textului se afla în ultima frază, acolo unde Carol lăsa 
deschisa o portiţă pentru reîntoarcere, pe care n-ar fi făcut- 
o „fără a fi chemat de cei în drept”. Altfel spus, o cădere a 
guvernului liberal şi o venire la putere a unui alt partid cu 
majoritate în Parlament putea produce o „chemare” din 
străinătate a fostului prinţ. Carol mai spera şi că timpul va 
vindeca o altă rană adâncă: scandalul afacerii cu avioane. 
De altfel, o dată cu scrisoarea din 12 decembrie 1925, ela 
expediat tatălui său şi o a doua scrisoare, care atingea 
problema calităţii de inspector general al Aviației. 
Conţinutul scrisorii certifică, de fapt, vinovăția lui şi motivul 
real al fugii. Plângându-se că nu a fost ajutat să ducă la bun 
sfârşit programul de înzestrare a Armatei, el găsea două 
cauze: „1. Sumele ce s-au alocat din buget erau date atât 
de târziu încât comanda nu se putea îndeplini decât în anul 
următor şi totdeauna reduse în aşa fel încât nici pe 
jumătate nu se putea executa programul admis. 2. Din 
cauza noianului de intrigi şi de interese personale şi 
politice, atât interne, cât şi externe, ce se teşeau împrejurul 
acestei chestiuni, nu putea fi achiziționată tehnica cea mai 
perfectă”288. Ambele afirmaţii ale lui Carol erau false. 
Ministrul de Finanţe, Vintilă Brătianu, despre care a tot 
afirmat apoi că îi este unul din duşmani, eliberase tranşa de 
100 de milioane de lei destinată contractului şi banii s-au 
plătit. Din ei şi-au luat Carol şi Paul al Greciei primul 
comision, întârzierile la care se referă erau legate de faptul 
că avionul Siskin-Armstrong nu exista, iar când a început să 
fie construit ca prototip a cedat la testele de anduranţă, 
apoi s-a dezintegrat în zbor, omorând un pilot român, în ce 
priveşte achiziţionarea tehnicii „cea mai perfectă”, 
afirmaţia este de-a dreptul cinică, dincolo de aspectul său 
agramat2 89, în încheierea raportului pe care îl înainta 
astfel regelui - deşi Inspectoratul se subordona Ministerului 


de Război —, caracterul justificativ şi preventiv al 
demersului său ieşea cu evidenţă la iveală: „Din aceste 
consideraţiuni şi pentru consideraţiuni şi mai intime, care 
n-au locul în raportul de faţă, şi cum în aceste zile se face 
lumină asupra unor fapte săvârşite la Direcţia Aeronauticii 
şi la care n-am nici o responsabilitate, rog pe Majestatea 
Voastră să-şi ridice înalta încredere ce mi-a acordat-o 
numindu-mă inspector general al Aeronauticii..."”290 

Mai este de menţionat aici ca în deplasarea la Milano 
împreună cu Elena Lupescu, Carol a fost însoţit de colonelul 
Nicolae Condiescu, care s-a ocupat de acomodarea la Hotel 
de la Viile a celor doi fugari şi s-a pus la dispoziţia acestora 
ca servitor, împreună cu servitorul angajat de perechea 
română. 

Sigur că Ionel Brătianu a înţeles repede despre ce este 
vorba, aşa că demersul făcut pe lângă fugar prin 
intermediul lui Hiot a avut mai mult caracter de clarificare 
hotârâtă a situaţiei. Constantin Hiot a plecat la Milano cu 
textul declaraţiei oficiale de renunțare întocmit de la 
Bucureşti şi unde se prevedea expres: „Renunţ, de 
asemenea, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţării 
asupra fiului meu şi asupra bunurilor mele”. Simona 
Lahovary, una din doamnele de onoare ale reginei, va 
consemna reacţia lui Carol în faţa acestei cereri: „On me 
trouve donc şi dechul” (Mă cred atât de josnic?)291. 
Lămurit asupra deciziei ferme a guvernului şi a Casei 
Regale de a nu mai juca dramoleta din 1918, Carola 
semnat actul oficial de renunțare. Măria îi va scrie o 
scrisoare în calitate de mamă şi regină, care ţine loc de 
orice alt comentariu asupra comportamentului lui Carol: 
„M-am repezit ca o tigroaică apărându-şi puiul, m-am 
repezit şi-am ţinut piept unei lumi duşmănoase, pentru tine, 
Carol, pentru tine, fiindcă am crezut în tine... Dacă 
socoteşti că viaţa îţi datorează totul, iar tu nu-i datorezi 
nimic vieţii, atunci bine faci, să ştii, deoarece nu eşti demn 
de-ncrederea pe care Dumnezeu şi-a pus-o în tine, nu eşti 


demn de-a fi un om între oameni, nu eşti demn de a fi 
principe, soţ, tată, fiu. În chip de adio, ascultă numai atât, 
Carol: deşi lumea e mare, inima unei mame e şi mai mare, şi 
chiar făcută în bucăţi, călcată în picioare, ajunsă o zdreanţă 
sângerândă, încă mai poate bate la ceas de restrişte... Te 
sărut pe frunte pentru ultima oară, Carol. Îţi dau ultima 
sărutare a unei mame”292. Repudiat de mama şi de tatăl 
său, Carol va duce o viaţă de petreceri în străinătate, 
locuind mult timp în Italia sub protecţia lui Benito 

Mussolini, pe care îl admira. Acesta, francmason şi comunist 
activ, iniţiase curentul politic socialist numit fascism şi 
preluase puterile depline ale statului în anul 1925. Carol se 
arăta atras de fascism, pe care îl considera un model de 
contracarare a regimului democratic parlamentar. 

În aceste condiţii, regele Ferdinand convoacă la Peleş în 
ziua de 31 decembrie 1925 un Consiliu de Coroană la care 
invită pe liderii partidelor politice. Aceştia au avut mai întâi 
întrevederi separate cu suveranul. Cele mai importante 
dintre ele, pentru istorie şi pentru studiul de faţă, a fost cu 
reprezentanţii Partidului Naţional Român (luliu Măniu) şi ai 
Partidului "Ţărănesc (Ion Mihalache). Cei doi se consultă 
înaintea audienţelor şi hotărăsc să adopte o poziţie comună, 
întrevederea regelui Ferdinand cu Ion Mihalache a avut 
următoarea desfăşurare: „(Regele): sunt hotărât să primesc 
renunţarea şi vă cer sprijinul! 

(Mihalache): Fără îndoială, Sire, actul Alteţei Sale priveşte, 
în primul rând pe Majestatea Sa în calitate de părinte şi şef 
al familiei regale. Totuşi, mi-aş permite a observa că 
renunţarea unui prinţ moştenitor cuprinde incalculabile 
primejdii în viitor. De aceea ar fi necesar să se mai încerce 
un demers pe lângă Alteţă Să spre a-l îndupleca să revie. 

(Regele): Am făcut toate demersurile şi au rămas 
zadarnice. De altminteri, prinţul este foarte enervat şi în 
explicaţia pe care am avut-o la plecarea (lui) din ţară a avut 
o asemenea atitudine, încât abia am putut să mă stăpânesc. 


(Mihalache): Istoria ne arată, Sire, că au fost unii regi care 
au făcut în tinereţe greşeli mai mari şi, totuşi, mai târziu au 
ajuns suverani admirabili. Exemplul, nu tocmai vechi, al 
regelui Angliei, Eduard al VH-lea, este concludent. 

(Regele): Da, ştiu, şi sunt cu atât mai zdrobit cu cât şi eu, 
personal, am putut face greşeli... 

(Mihalache): Rog pe Majestatea Sa să măi încerce înainte 
de a se lua o hotărâre atât de gravă! 

(Regele): Nu, nu, d-le Mihalache, crede-mă, hotărâreă 
mea este definitivă. Este o creangă putredă în dinastie, pe 
care trebuie să o tai spre a salva Coroana! 

(Mihalache): Faţă de această hotărâre irevocabilă şi cu 
rezervele cuprinse la început, Sire, Partidul Ţărănesc nu 
poate fi decât alături de Măria Să”. 

De asemenea, importantă a fost şi opinia preşedintelui 
Partidului Naţional Român: „Participând la şedinţa 
Consiliului de Coroană din 31 decembrie 1925, luliu Maniu 
a declarat că dreptul de a hotări într-o asemenea problemă 
aparţinea regelui, dar că ar fi necesar încă un demers 
«solemn şi oficial» pe lângă principe, pentru a-l determina 
să revină asupra deciziei sale”294. Pentru că am subliniat 
preventiv importanţa poziţiei celor doi lideri, o scurtă 
analiză asupra intervenţiei lor este necesară. 

Conform stenogramei Consiliului de Coroană prezentate 
de ziarul Cuvântul sub forma disimulată a unei relatări, 
luliu Maniu a afirmat că „nouă nu ne rămâne decât să luăm 
act de declaraţia irevocabilă a M. Sale şi a primi renunţarea 
la succesiune a moştenitorului”. Totodată, Maniu a cerut şi 
„suspendarea şedinţei Consiliului de Coroană” pentru a se 
încerca un ultim demers, în finalul intervenţiei sale, Maniu a 
declarat că „oricare ar fi hotărârea M. S. În această 
chestiune, ea ne va găsi alături de Majestatea Sa”295. 
Poziţia lui Maniu a derutat pe toţi participanţii, inclusiv pe 
rege, pentru faptul că prezenta o evidentă contradicţie: 
dacă se recunoştea decizia irevocabila a regelui de a 
accepta renunţarea şi ea era primita de Partidul Naţional, 


ce sens avea cererea de suspendare a Consiliului de 
Coroană pentru o nouă încercare? Nicolae lorga chiar ne-a 
lăsat mărturie un amănunt al atitudinii lui Maniu: după 
terminarea Consiliului, intervine asupra stenogramei şi „la 
redactare, pe urmă, îndreaptă: să se amâne hotărârea”296, 
în loc de suspendarea şedinţei, în 1934, când va scrie un 
memoriu asupra evenimentului, luliu Maniu va prezenta cu 
totul altfel faptele, în primul rând, deşi toate mărturiile 
atestă că regele Ferdinand i-a anunţat încă de la început pe 
liderii politici că decizia lui este „irevocabilă”, „definitivă” şi 
„nestrămutată”, Maniu falsifică realitatea şi afirmă că 
regele doar „a rugat pe cei prezenţi să se declare privitor la 
acesta propunere”297, în continuare, liderul PNȚ va susţine 
că „toţi cei care au luat cuvântul s-au declarat, cu diferite 
comentarii, pentru acceptarea şi aprobarea hotărârii 
Regelui Ferdinand, în afară de dnii lorga, Vaida şi eu”298. 
Şi această afirmaţie este falsă. De fapt, toţi liderii politici 
prezenţi au acceptat dezmoştenirea lui Carol şi urcarea lui 
Mihai I pe Tron, dar luliu Maniu a deformat contribuţia sa la 
eliminarea din dinastie a lui Carol Caraiman, trans-formând 
cererea sa penibila de suspendare a Consiliului de Coroană, 
şi care stâmise stupoare, într-un vot negativ al Partidului 
Naţional. Astfel, el încerca să legitimeze desfăşurarea şi 
apoi justificarea politicii procarliste terminate în catastrofă 
naţionala, în deceniile următoare, ajungerea la Putere a 
acestei maniere de a face politică, pe care noi astăzi o 
privim cu zâmbete şi înţelegere, va da lovitura de graţie 
sistemului parlamentar şi va pecetlui eşecul democraţiei 
române. l-am fi putut găsi o scuză lui Maniu, imaginându-ne 
uşor că rezervele arătate de el şi de Mihalache proveneau 
din necunoaşterea detaliilor intime ale renunţării din 1918, 
ale evoluţiei deciziilor şi corespondenţei din Moldova, 
precum şi din necunoaşterea sau ignorarea caracterului 
oneros al afacerii cu avioane, care constituia cauza 
principală a fugii prinţului. Din păcate, confirmarea în timp 


a tipului de politică a la Maniu va veni în cele mai grele 
momente ale statului. 

Profesorul lorga încerca să joace o nouă carte politică, în 
ideea unei ascensiuni în fruntea vieţii politice, pe fondul 
unei eventuale reveniri a lui Carol la putere. Dominat de 
ura personală împotriva lui Ionel Brătianu şi înfuriat pe 
eşecurile sale politice, lorga va descrie toată această 
perioadă cu patimă, în realitate, el a fost privit de colegii săi 
din vârful clasei politice cu îngăduinţă şi cu ironie. Ainsi que 
les grand discurs ne sontpas les grands faiseurs, opiniile 
marelui învăţat în jurul „afacerii Carol” trebuie citite cu 
multă circumspecţie. El rămâne însă unul din marii 
portretişti ai epocii. O intervenţie anume din Consiliul de 
Coroană, cea a lui Alexandru Vaida-Voevod, nu va fi 
reprodusă de nimeni public, deoarece fusese vulgaire, 
terrain pathologigue, Vaida făcând aluzie la boala prinţului 
şi la efectele sale nocive asupra judecății 2”. 

După sărbătorile de Anul Nou 1926, în prelungirea 
deciziilor regale, în baza hotârării luate în Consiliu de 
Coroană şi cu acordul expres al suveranilor, la 3 ianuarie se 
întruneşte la Sinaia un Consiliu de Stat privat, care ia în 
discuţie procedurile de protecţie a Coroanei Şi a 
Constituţiei în faţa actului de renunțare remis de prinţul 
moştenitor. Au participat regele, regina, primul ministru şi 
trei miniştri. Consiliul a decis să treacă toate actele 
referitoare la criza dinastică prin Parlament, astfel încât ele 
să capete putere de lege. Conform art. 83, alin. L din 
Constituţia din 1923 „Regele, în vieaţă fiind, poate numi o 
Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea 
Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii 
succesorului Tronului. Această numire se va face cu 
primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma 
prescrisă la art. 79 din Constituţia de faţă”. Consiliu de 
regență a fost propus a fi constituit din Patriarhul Miron 
Cristea, din preşedintele Curţii de Casaţie, Gheorghe 
Buzdugan, şi din prinţul Nicolae. Totodată, s-a decis ca 


votul Parlamentului sa confirme cu putere de lege 
pierderea oricăror drepturi de succesiune de către Carol, 
calitatea sa de cetăţean român obişnuit, lipsit de orice 
privilegiu şi egal cu toţi ceilalţi în faţa legii, precum şi 
desemnarea lui Mihai ca prinţ moştenitor. 

Temeiul constituţional şi legal. 

A doua zi, în 4 ianuarie 1926, în plenul reunit al celor două 
Camere, a fost ascultat mesajul regelui şi au fost supuse 
aprobării cele două decizii: „Domnilor deputaţi! 

Alteţa Sa Regală, Prinţul Carol mi-a trimis de la Milano 
declaraţia următoare, scrisă în întregime şi semnată de 
mâna Alteţei Sale: 

Act de renunțare la drepturile şi prerogativele de membru 
al Familiei domnitoare şi de Principe Moştenitor al 
României! 

Declar prin prezentul act, că renunţ în mod irevocabil la 
toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în 
virtutea Constituţiei şi a Statutului familiei regale, m-am 
bucurat până acum, în calitatea mea de Prinţ Moştenitor al 
României şi de membru al familiei regale. Renunţ, în acelaşi 
timp, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țarii asupra 
fiului meu şi asupra averii sale. 

Declar, în afară de aceasta, că nu voi avea nici o pretenţie 
asupra drepturilor la care am renunţat în mod liber şi din 
proprie iniţiativă, şi mă angajez pentru binele tuturor, să nu 
mă reîntorc în ţară timp de 10 ani, şi după expirarea 
acestui termen, sa nu revin fără autorizaţia Suveranului. 

Milano, 28 decembrie 1925. Semnat: Carol, Prinţ al 
României” 

În continuare, a fost citită declaraţia solemnă a regelui 
perdinand I al României: „Domnilor deputaţi, Este o 
profundă durere că trebuie să constat că pentru a treia 
loara de când se găseşte la vârsta de bărbat, Alteţa Sa 
Regală, prinţul ICarol, nu vrea să îndeplinească marile 
îndatoriri care îi incumbă în lealitatea sa de Prinţ 


Mogştenitor şi că printr-o decizie irevocabilă el cere să fie 
eliberat de această misiune. 

În faţa acestei decizii, şi pătruns de grija viitorului ţării şi a 
intereselor permanente ale Coroanei, care sunt legate de el 
într-un mod atât de indestructibil, mă simt obligat să vă 
supun actul de enunţare la Tron a Alteţei Sale Regale, 
prinţul Carol, cerându-vă să acceptaţi renunţarea sa, aşa 
cum am acceptat-o eu însumi, şi să constataţi că Alteța Sa 
Regală, prinţul Carol, a renunţat în mod definitiv şi la 
titlurile de care se bucură până în prezent în virtutea 
Constituţiei şi a Statutului familiei regale, în calitatea sa de 
Prinţ loştenitor al României şi de membru al Familiei 
domnitoare. 

Semnat: Ferdinand” 

A urmat cererea oficială de recunoaştere a lui Mihai drept 
prinţ moştenitor: „Domnilor deputaţi! 

Ca o consecinţă naturală a acceptării renunţării la 
succesiune a Alteţei Sale Regale Prinţul Carol, vă mai cer să 
recunoaşteţi că succesiunea la Tron a României revine de 
drept Alteţei Sale Regale intui Mihai, descendentul direct şi 
legitim, în ordinea primogeni-urii masculine a Dinastiei 
domnitoare. 

Semnat: Ferdinand” 

Parlamentul României - Senatul şi Adunarea deputaţilor - 
a rotat Legea pentru recunoaşterea A. S. R. Principele 
Mihai ca Principe Moştenitor al României, care a fost apoi 
promulgată prin iecretul regal Nr. 13 /926 şi publicată în 
Monitorul Oficial Nr. 4 im 5 ianuarie 1926. Senatul şi 
Adunarea deputaţilor, întrunite în leprezentaţiune 
Naţională, conform art. 79 şi 83 din Constituţie, prezenţi 
fiind 151 de senatori din totalul de 197 şi 301 deputaţi din 
stalul de 367, au votat cu majoritatea necesară Legea 
pentru pri-airea de Reprezentaţiunea Naţională a Regenţei 
numită de 1. S. Regele Ferdinand I, promulgată prin 
Decretul regal nr. 14 /926. 


Apoi a fost adoptat prin lege noul Statut al membrilor 
Familiei Domnitoare. Prin recunoaşterea lui Mihai drept 
moştenitor direct şi legitim al lui Ferdinand, Legea primea 
caracter constituţional, iar prin prevederile exprese ale 
Constituţiei aceste legi nu mai puteau fi abrogate. Carol 
pierdea definitiv dreptul de succesiune. De la 9 februarie 
1926, în baza Adresei nr. 14578 /1926 înregistrată la 
Ministerul Justiţiei, Carol a primit numele de Carol 
Caraiman, devenind un cetăţean român oarecare, cu 
domiciliul în străinătate300. El va urmări de la distanţă 
evenimentele din ţară, păstrând legături cu o seamă de 
indivizi dubioşi, dar şi cu partizani politici. Comportamentul 
său demonstrează, în toate, că fuga în Occident a fost doar 
o manevră necesară ştergerii urmelor urâte lăsate în ţară. 
El aştepta moartea regelui şi declanşarea unei crize politice 
care să-i favorizeze revenirea. Mai mult, s-a implicat în 
producerea acestei crize. 

Un nou actor al evenimentelor - PNȚ. 

Lupta pentru emancipare politică şi pentru unitatea 
naţională a românilor nu a încetat nici o clipă şi, după anul 
revoluţionar 1848, a început să ia forme din ce în ce mai 
bine organizate. Supuşi unui regim de teroare şi 
supravegheați în permanenţă, românii din Transilvania şi 
din Banat au avut nevoie tot mai mult de sprijinul 
guvernelor naţionaliste de la Bucureşti. Atunci când politica 
externa a regelui Carol 1 şi a guvernelor conservatoare 
împiedica sprijinul oficial, structuri politice sau private 
preluau sarcina ţinerii în viaţă a legăturilor cu fraţii 
ardeleni şi bănăţeni, fie prin sprijin financiar, fie prin 
susţinerea metodologică şi logistică a activităţilor 
organizatorice. Astăzi suntem încredinţaţi că Marea Unire 
din 1918 a fost rezultatul unei lungi activităţi politice, 
organizatorice, culturale şi informative duse de 
intelectualitatea şi burghezia română din Transilvania şi 
Banat, susţinută în forme multiple de organizaţii 
naţionaliste din Regat. Am arătat în acest studiu implicările 


secrete ale lui Eugeniu Carada în structurarea rezistenţei 
româneşti din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria şi am 
prezentat o serie de activităţi conduse de Ion C. Brătianu 
de-a lungul tumultoasei sale vieţi. Ne este clar astăzi că, 
după dispariţia pământeană a lui Avram lancu - cel mai 
mare conducător al românilor din toate timpurile - 
proiectul unităţii naţionale a fost preluat de Partidul 
Naţional Liberal, ca parte a doctrinei sale politice, şi de 
familia Brătianu ca misiune personală. Aceste două tipuri 
de legături cu românii din Transilvania şi Banat au cunoscut 
cele mai diverse forme, parte a unui program gândit şi pus 
în aplicare pe ambii versanţi ai munţilor incă de pe timpul 
relaţiei secrete naţionaliste dintre Ion C. Brătianu şi 
mitropolitul Andrei al Românilor (Anastasiu „Andrei” 
Şaguna). Legătura secretă a fost continuată de înţelegerea 
dintre Ionel I. C. Brâ-tianu şi mitropolitul Miron Cristea (Ilie 
Cristea din Topliţa Română), în ianuarie 1869 s-a constituit 
la Timişoara Partidul Naţional al Românilor din Banat şi 
Ungaria, iar în februarie acelaşi an s-a constituit la 
Miercurea Sibiului Partidul Naţional Român, „în sfârşit, la 
30 aprilie - 2mai /12 - 14 mai 1881 a avut loc la Sibiu 
conferinţa cercurilor electorale a românilor din 
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, care a stabilit 
ca cele două partide să se unească sub numele de Partidul 
Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania”. 

Aşa cum am văzut, originile Partidului Ţărănesc sunt 
legate de activitatea subversivă a unui grup de socialişti, 
conduşi de Vasile M. Kogălniceanu. Activitatea sa 
antistatală, cu consecinţe grave în pierderi de vieţi 
omeneşti şi în distrugeri materiale, a determinat reacţia 
hotărâtă a autorităţilor. Numeroşi lideri locali au fost 
cercetaţi şi apoi puşi sub observaţie. Unele din filialele 
secrete ale acestei organizaţii au hotârât să ducă o 
activitate transparentă, publică, de pe platforma unui 
partid țărănesc burghez, adică democratic şi parlamentar. 
Iniţiativa a aparţinut unui grup de intelectuali şi ţărani 


înstăriți din Argeş, care la 5 /18 decembrie 1918 a înfiinţat 
Partidul Ţărănesc sub conducerea lui lon Mihalache. 

După Marea Adunare de la Alba-lulia din l decembrie 1918 
în Transilvania s-a constituit Marele Sfat Naţional Român, 
cu atribuţii de Parlament al Transilvaniei, şi Consiliul 
Dirigent, cu funcţie guvernamentală, sub conducerea lui 
luliu Maniu, care a elaborat proiectele de lege pentru 
reforma electorală şi agrară şi a studiat procedurile de 
integrare în România. Consiliul Dirigent, acest adevărat 
guvern al Transilvaniei, şi-a desfăşurat activitatea între 2 
decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920, iar luliu Maniu i-a supus 
toate deciziile de unificare instituţională cu Vechiul Regat. 

Unirea în fapt a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu 
Patria Mama s-a produs la 30 decembrie 1919, prin votarea 
cu aclamații a legilor de unire în Parlamentul României. A 
doua zi, Miron Cristea a fost ales mitropolit primat al ţării. 
Din acest moment putem vorbi de noul stat România Mare. 
Marile Puteri au recunoscut „în mod definitiv” alipirea 
Basarabiei la România la 10 martie 1920. Pentru a produce 
recunoaşterea internaţională oficială şi definitivă a 
României Mari, Ionel L. C. Brătianu va organiza încoronarea 
solemnă a regelui Ferdinand I la Alba-lulia, în 1922. 

Luliu Maniu a întârziat desfiinţarea Consiliului Diligent 
încă patru luni - şi a făcut foarte bine - pentru a da timp 
minorităţilor din Transilvania de a cunoaşte condiţiile unirii 
şi a-şi formula poziţia. Toate minoritățile, inclusiv cea 
maghiară, şi-au prezentat adeziunea la unire. Ba, mai mult, 
principalele familii nobiliare maghiare au solicitat trecerea 
Ungariei sub Coroana lui Ferdinand I al României. La 22 
septembrie 1919, Alexandru Marghiloman nota în jurnalul 
său: „Familia Tisza, Weckerle, Bethlen şi majoritatea 
aristocrației lucrează în vederea unei uniuni personale cu 
România”302, încă din primele luni care au urmat Marii 
Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat 
fracțiuni care s-au strâns în jurul celor trei lideri: Alexandru 
Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), 


Octavian Goga şi luliu Maniu. Înţelegerile mai vechi pe care 
conducerea Partidului Naţional Român le avea cu Partidul 
Naţional Liberal implicau fuziunea după realizarea unităţii 
naţionale, Brătienii considerând că partidul pe care l-au 
sprijinit şi finanţat mai multe decenii în Transilvania nu îşi 
mai are rostul în arhitectura României Mari. Vaida-Voevod 
şi Goga erau adepţii acestui proiect; Maniu s-a razgândit pe 
drum. Ela pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea 
partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas 
liber prin dispariţia lentă şi tristă a Partidului Conservator, 
o altă bătălie pentru a-şi asigura supremaţia în acest partid 
şi apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar. 
Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i-o luase 
înainte, fiind deja numit prim-ministru şi primul preşedinte 
al Camerei Deputaţilor României Mari. În faţa pericolului de 
a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultăţile 
inerente integrării Transilvaniei şi va miza pe sentimentul 
regionalist al adepților săi pentru a putea rămâne în jocul 
politic, devenind mult mai activ şi căutând să realizeze o 
fuziune cu un partid mai slab, pe care să-l poată domina. La 
alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă 
pentru prima dată alianţa electorală cu Partidul Comunist 
din România, agentură sovietică infiltrată în rândurile 
Blocului Muncitoresc-[ărănesc. Fenomenul se va repeta de 
mai multe ori până la 1944, când PNȚ şi PCR s-au aliat 
pentru răsturnarea lui lon Antonescu, dar aceste 
colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate şi care în 
1931 au adus pentru prima dată deputaţi comunişti în 
Parlament, nu au fost decât un simptom al orientării 
generale de stingă a partidului, în sfârşit, după lungi 
pertractări, „Congresul Partidului Naţional, desfăşurat la 
10 octombrie 1926 în sala Transilvania din Bucureşti a 
aprobat «cu aclamații» fuziunea, principiile generale, 
programul şi statutul Partidului Naţional Ţărănesc”303. 
Noul partid va ocupa solid locul stângii democratice din 
România, dar forţa sa va rămâne până la sfârşit mai mult o 


consecinţă a slăbirii PNL, a slăbirii generale a sistemului de 
partide şi a conjuncturii internaţionale. Foarte subţire 
doctrinar, PNȚ va evolua pe scena politică românească prin 
singurul său program de substanţă - cel agrar, elaborat de 
Virgil Madgearu după modelul programului cooperatist 
socialist italian (fascist) - şi prin personalitatea lui luliu 
Maniu. Câteva trăsături negative ale PNȚ au minat eficienţa 
partidului, fie prin faptul că foarte mult timp a avut o 
conducere bicefală sau tricefală, fie datorită metodei de 
conducere iniţiate de Maniu, prin numirea rudelor sale în 
funcţiile cheie. 

Succesiunea rapidă a evenimentelor din cei mai negri cinci 
ani ai României moderne (1926 - 1930), l-au făcut pe Maniu 
să înţeleagă că poate prelua iniţiativa scenei politice 
româneşti. Moartea regelui Ferdinand şi a lui Ionel C. 
Brătianu la interval de câteva luni ale anului 1927 i-au 
favorizat ascensiunea. 

Trei morţi fatale într-o perioadă de numai trei ani, din vara 
anului 1927 şi până în iarna anului 1930, coloana 
vertebrală a României Mari se frânge şi statul român 
constituţional construit cu atâtea sacrificii de Carol I, de 
Brătieni şi de regina Măria, se prăbuşeşte slăbit la numai 
un deceniu de la Marea Unire. Parcă loviți de blestem, din 
şira spinării unei Românii pline de promisiuni pentru 
români şi pentru echilibrul regional, moartea smulge pe 
rând de la capul ţării pe regele Ferdinand, pe Ionel 1. C. 
Brătianu şi pe Vintilă Brătianu. Tot în acest interval, un om 
politic iresponsabil şi un aventurier calcă în picioare şi 
sângele vărsat de strămoşi şi bruma de speranţă că 
societatea românească îşi va găsi, în sfârşit, statul său 
natural, dând lovitura de graţie sistemului democratic al 
țarii. 

Situaţiile limită la care a fost supus regele Ferdinand în 
anii războiului şi în primii ani postbelici i-au zdruncinat 
sănătatea. Cancerul său îşi are originea în stressul 
formidabil pe care a fost nevoit să-l suporte în timpul 


refugiului din Moldova şi a negocierilor cu ocupantul 
german, precum şi în viaţa de familie, prin deziluziile şi 
loviturile provocate de Carol. Chiar dacă medicina modernă 
a observat că factorii favorizanţi ai atacului canceros sunt 
de origină chimică, fizică sau virală, starea de tensiune 
maximă la care este supus corpul uman pare să fie factorul 
declanşator. A fost numit Ferdinand cel Loial, pentru că şi-a 
sacrificat titlul princiar în slujba românilor, fiind pe rând 
excomunicat de Biserica romano-ca-tolică şi şters din cartea 
familiei Hohenzollern, ca urmare a adoptării formale a 
ortodoxismului şi a intrării în război de partea Antantei: „La 
Sigmaringen, familia luă doliu, ca şi cum ar fi murit. Fratele 
său mai mare îl declară trădător numelui şi armelor. Fu 
izbit de decădere; fu blestemat pe pământ, după cum era şi 
în cer. Capul familiei, Wilhelm al II-lea, regele Prusiei şi 
împăratul Germaniei, îl fulgeră telegrafic: îi retrase ordinul 
casei sale, ceea ce era tot una cu moartea civilă”304. Din 
punct de vedere naţional, Ferdinand a obţinut cel mai înalt 
succes, fiind întregitorul naţiunii române, dar din punctul 
de vedere al Coroanei României sub o dinastie românească, 
principiul dinastic a dat faliment prin domniile lovite de 
incertitudinea legitimităţii ale lui Carol al II-lea şi Mihai 1. 
Cu întreg misterul şi sentimentul finalităţii implacabile ce 
înconjoară oricare caz de cancer, trebuie totuşi spus că 
moartea regelui Ferdinand s-a produs în condiţii suspecte. 
Elisa Brătianu, bine informată mai tot timpul, ne-a lăsat 
câteva detalii importante, în primăvara anului 1926, pe 
fondul loviturii primite de la fiul său, regele ia o paloare 
bolnăvicioasă şi slăbeşte rapid, fără o explicaţie aparentă. 
Doctorul său, Romalo, pune starea proastă a bolnavului pe 
seama supărării. Regina Măria şi Ionel Brătianu, îngrijoraţi 
de simptomele tot mai pronunţate ale unei afecţiuni 
ascunse, hotărăsc să-l supună pe rege unui consult separat 
şi secret, condus de doctorul Mamulea. Acesta „a constatat 
o malfuncţionare a intestinelor, a presupus chiar o tumoare 
malignă şi a comunicat reginei că tre-buieşte consultat un 


specialist în rectoscopie, dr. Bensaude din Paris305. Cum 
Ferdinand tocmai avea proiectată o cură balneară în 
străinătate, regina a considerat că examenul va putea fi 
asigurat fără probleme. Doctorul Romalo însă a refuzat. 
Acest medic dubios era mai degrabă interesat de aspecte 
politice, decât de cele medicale, irnplicându-se în campania 
carlistă a unor cercuri oculte. „Curând s-a văzut rezultatul 
refuzului dr-ului Romalo de a-şi consulta confrații. 
Indispoziţiile regelui continuau şi se agravau. Dr. Romalo a 
hotărât să recurgă la o analiză care s-a făcut la Sinaia de 
către un obscur necunoscut şi s-a dtoiarat că pacientul 
suferea de un diabet grav. Regele a plecat la Paris. Dr. 
Romalo avea o singură preocupare, aceea de a obliga pe 
rege să vadă pe principele Carol. Nu a fost consultat dr. 
Bensaude, iar dr. Lable, după o foarte superficiala 
examinare, a confirmat diagnosticul de diabet al doctorului 
Romalo şi a recomandat o cură la Vichy. Fără a se face 
analizele - sub pretextul unor hemoroizi - doctorul din 
Vichy a prescris duşuri ascendente. Rezultatul a fost 
dramatic, aceste duşuri provocând o grava hemoragie, 
urmată de o sincopă, iar regele s-a dus la Sinaia extenuat - 
starea lui înrăutăţindu-se din zi în zi”306, în octombrie 
1926, doctorul Romalo îşi abandonează practic pacientul 
pentru presupuse probleme de familie şi locul său este luat 
de doctorul Mamulea. Acesta constată indubitabil prezenţa 
tumorii maligne în rectum. Alarmat de ştire, primul 
ministru Alexandru Averescu îi cheamă pe cei doi doctori în 
faţa sa şi îi supune unui adevărat interogatoriu, scena 
având o anumită doză de periculozitate pentru ei, prin 
natura bănuielilor generalului că regele Ferdinand este 
victima unor acte deliberate, menite să-i grăbească 
moartea. Averescu s-a comportat fără menajamente: „lar 
dv., a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când aţi 
minţit? Acum o săptămână, când mi-aţi afirmat că starea 
regelui nu era gravă, sau acuma când admiteţi că starea sa 
este disperată? Am minfit atunci, a îndrugat d-rul 


Romalo”307. La acest răspuns, mareşalul Averescu a avut o 
ultimă replică: „Meritaţi să vă împuşc! „308. Chemaţi de 
urgenţă, doctorii Bensaude şi Hartman pa au reuşit decât 
să prelungească viaţa regelui cu câteva luni., Operat la timp 
şi fără cura de la Vichy, s-ar fi putut prelungi viaţa cu câţiva 
ani”309. 

Regele Ferdinand a murit încet, întins printre florile 
grădinii de la Peleş, la 18 iulie 1927, decesul său fiind 
anunţat în 20 iulie, pentru a da timp organizării Regenţei. 
Altfel spus, regele cel loial şi-a ajutat ţara chiar şi după 
moarte. 1 s-au făcut puţine portrete, şi toate din profil, 
pentru că avea urechile clăpăuge. A rămas în istorie ca un 
rege slab, condus ferm de soţia sa. A iubit românce, i-au 
plăcut ţigăncile, şi de multe ori, fie în faţa unor români, fie 
în faţa unor străini s-a lăsat umilit. Dar în clipele cele mai 
grele ale ţării, pe el l-au scos în faţă şi ela trebuit să ia 
deciziile cele mai dificile, în noaptea de decembrie a 
Consiliului de Coroană, el citea, de fapt, testamentul său 
politic: „Aş fi necredincios tradiţiunii Casei Mele şi 
întregului meu trecut, aş fi în contrazicere cu toată simţirea 
mea de Rege şi de român, dacă în faţa unei asemenea 
situaţiuni aş putea fi stăpânit de vreo altă preocupare decât 
aceea a misiunii pe care Dumnezeu mi-a dat-o în 
dezvoltarea istorică a României şi dacă nu aş păşi fără 
şovăire la hotărârea pe care mi-o dictează datoria către 
coroana făurită de întemeietorul Regatului şi pe care cu 
atâta jertfă mi-a fost dat s-o întărim şi s-o sporim”310. 

Patru luni mai târziu, aparent dintr-o banală (astăzi) 
laringită, dispărea Ionel I. C. Brătianu în numai cinci zile. S- 
a afirmat că a fost otrăvit, apoi că a fost lăsat să moară de 
către doctori, iar în cercul de familie şi printre prietenii cei 
mai apropiaţi un adversar politic a fost acuzat că, din 
neprevedere, i-a dat gripa din care s-a dezvoltat cauza 
morţii. Numele gripaţului care intrase în contact cu primul 
ministru - Nicolae Titulescu. Peste timp s-a invocat că pe 
vremea aceea se murea dintr-o amigdalită său dintr-un 


abces la măsea. Medicina şi, mai ales, farmacia, nu 
ajunseseră la performantele de astăzi. Din relatarea 
amănunţită a Sabinei Cantacuzino putem reconstitui 
evoluţia bolii în „timpi moderni”, cum obişnuia să spună 
adesea tatăl său. Întâlnirea cu Titulescu a avut loc pe 19 
noiembrie 1927, ocazie cu care ministrul de externe s-a 
plâns ca are gripă. A doua zi, lonel Brătianu a prezentat 
primele simptorne ale bolii - dureri în gât şi, evident, tuse. 
Timpul prea scurt între contactul cu Titulescu, precum şi 
faptul că la întrevederea lor a participat şi Vintilă Brătianu - 
care n-a avut nimic —, nu indică un mediu pentru incubaţia 
virală. Oricum, afecțiunea lui Ionel era sigur de natură 
microbiană. Dacă a avut gripă, aceasta se manifestase 
înainte - pe fondul unei epidemii - şi n-a participat la 
tragedie decât prin efectul de slăbire a rezistentei 
organismului. De la lorga ştim că primul ministru avusese o 
formă de gripă rebelă în iunie, pe timpul campaniei 
electorale. Aşadar, a doua zi, lonel Brătianu şi-a continuat 
programul public, dar seara a căzut la pat cu frisoane, ceea 
ce indică declanşarea unei stări febrile. De aici încep 
incredibile gafe profesionale făcute de medicii care îl 
consultau periodic. Mai întâi, în 22 noiembrie doctorul Elias 
a tratat cu lejeritate afecțiunea şi i-a prescris „gargară şi o 
singură spălâtură cu apă caldă în gât”311, apoi, chiar dacă 
a fost căutat, nu a mai revenit la patul bolnavului. Seara, 
temperatura a depăşit 40 de grade, primul ministru intrând 
în stare delirantă. Au fost chemaţi doctorii Constantin 
Angelescu, lon Nanu-Muscel şi Nicolae Mefianu. Pe 23 
noiembrie, după ce medicii s-au convins că este vorba de o 
evoluţie rapidă din amigdalită în abces amigdalian, i s-a 
făcut o injecție antistreptoco-cică. Ea a fost tardivă. Gâtul 
lui Brătianu se umflă vizibil şi omul nu mai putea să respire. 
I s-au pus drenuri, care însă s-au dovedit mici şi care s-au 
înfundat cu secreţii foarte repede. Bolnavul a fost pur şi 
simplu întors cu fata în jos, pentru a se scurge puroiul din el 
şi să poată respira, în sfârşit, se aplică drenuri mai mari şi 


Brătianu începe din nou să respire normal. Nu poate vorbi, 
dar le scrie celor din preajma lui, încercând să glumească. 
Una din acţiunile ciudate şi care au mărit misterul acelei 
morţi a fost tentativa de a extrage puroiul din gât, care 
însă, inexplicabil medical nici astăzi, nu a fost găsit! 
Doctorul Nasta, adus şi el în grabă, a improvizat o masă de 
operaţie, „îi rad barba şi îi fac o mare injecție în partea 
stingă a gâtului, scoţându-i o parte din ganglioni, dar fără a 
găsi colecţiunea de puroi'312. Bolnavul nu mai recunoştea 
pe nimeni, transpira abundent, în acest loc Sabina 
Cantacuzino, soţie de medic, va consemna: „Intoxicația era 
generală, abdomenul paralizat şi el. Nu urinase din 
noapte”31 3. Prezenţa acestor simptome ciudate pentru o 
amigdalită pultacee a trezit în timp şi mai multe suspiciuni. 
I. G. Duca va încerca să păstreze un ton rezervat: „S-a 
pretins, faţă de virulenţa cu totul neobişnuită a infecţiei, că 
Brătianu fusese otrăvit, se bănuia că nişte ruşi aflători la el 
în serviciu ar fi presărat pe pâinea ce i s-a dat o cultură de 
streptococi anume pregătiră. Unii afirmau că atentatul era 
de natură sovietică, alţii mergeau până la a învinui opoziţia 
naţional-ţărănistă. Nu a fost dovedit nimic şi nu vreau să las 
plutind asupra nimănui vreo bănuiala. Virulenţa infecţiei a 
fost desigur suspectă, dar pe de altă parte nefuncţionarea 
rinichilor şi anghina lui Ludwig pot fi nişte explicaţii, fără a 
mai fi nevoie să se recurgă la alte ipoteze, care de altfel se 
fac prea des şi prea uşor, când este vorba de oameni ce 
ocupă situaţii însemnate”314. Ce se mai ştie este că, într- 
adevăr, în serviciul de la bucătărie al familiei Brătinau se 
afla o rusoaică, dar nu s-a putut face nici o legătură între 
această femeie şi moartea lui Ionel I. C. Brâtianu. Pe de altă 
parte, foarte suspect a fost comportamentul neglijent al 
medicilor, la fel ca în cazul regelui Ferdinand, iar asta într-o 
ţară cu una din cele mai celebre şcoli medicale. Rămâne 
oricum inexplicabil cum a fost posibil ca doctorul unui rege 
să-şi abandoneze bolnavul în stare gravă pentru a-şi vizita o 
rudă în provincie, iar alt doctor, după ce prescrie gargare, 


să dispară pur şi simplu câteva zile, fără nici un semn, deşi 
presa anunţa deja alarmată starea gravă a primului- 
ministru! 

Cu mâna sa dreaptă în mâna fiului său, Gheorghe 
Brătianu, la ora 6,45 din ziua de 24 noiembrie 1927, lonel 1. 
C. Brătianu s-a stins din viaţă. După toate probabilitățile, 
infecția produsese o encefalită, transmisă rapid la cap prin 
legăturile limfatice. 

Opera politică a lui Ionel I. C. Brătianu a fost uriaşă pentru 
români. Nici o clipă uşă de biserică, acest bărbat de stat a 
învăţat bine lecţia tatălui său şi a mentorului, Eugeniu 
Carada, conducând România din umbră, ca o republică 
mascată. Nu întâmplător, primului-ministru i se spunea 
Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Maestru al loviturilor 
politice, a fost capabil să-şi însceneze un atentat pentru a 
înfiinţa a doua zi Siguranţa statului, pe care a coordonat-o 
cu discreţie. Niciodată, nici măcar atunci când instigările 
erau evidente, nu şi-a arătat duşmanii cu degetul. I-a lovit 
mai târziu, când toată lumea nu mai putea face o legătură 
între el şi victimă. La un moment dat fusese poreclit Ion 
Vodă cel Cumplit, pentru faptul că sub aparenta lui lene îl 
bănuiau de cele mai cumplite răzbunări şi manevre. Porecla 
pe care ar fi vrut să i-o dea inamicii era aceea de Ivan cel 
Groaznic, cu ale cărui metode îl asociau pe liderul liberal, 
dar apelul la un personaj rus nu ar fi avut nici o 
credibilitate, Brătianu fiind cunoscut ca un rusofob convins. 
Mulţi politicieni români şi străini se temeau de el, ştiindu-l 
capabil de urmărirea inamicului cu tenacitate şi de 
compromiterea publică a acestuia prin manevrarea imaginii 
sale publice. Numeroşi oameni politici îl caracterizau 
simplu, ca „periculos”. Când a fost somat de Rusia şi Franţa 
să intre în război şi a constatat că aceste Mari Puteri au 
minţit, au refuzat sprijinul promis şi au expus ţara la 
dezastru, Ionel Brătianu a avut o singură replică: „N-am să 
le-o iert niciodată!” Mulţi au crezut că a fost o reacţie 
pasageră de furie, dar în numai câţiva ani de la Marea 


Unire, când toată lumea îi îmbrăţişa pe aliaţi, câteva legi 
fulgerătoare au naționalizat principalele resurse naturale, 
prăbuşind averi, distrugând afaceri ale unor mari concerne 
internaţionale, împingând la sinucideri şi provocând 
internări în casele de nebuni ale unor indivizi care au 
crezut că preţul recunoaşterii României Mari era înrobirea 
ei economică. Regele Ferdinand, mai moale, a avut o reacţie 
tristă: „Am moştenit o ţară mică, dar independentă. Azi se 
face România Mare, dar o Românie vasală”315. Ionel 
Brătianu a acţionat. El a introdus în Constituţia din 1923 
două articole care consfinţeau proprietatea statului asupra 
zăcămintelor miniere şi a bogățiilor de orice natură ale 
subsolului (Art. 19) şi asupra căilor de comunicaţii, spaţiului 
atmosferic şi apelor navigabile şi flotabile (Art. 20). Într-un 
editorial al ziarului Dreptatea, PNȚ recunoştea critic că 
Partidul Naţional Liberal „dusese o luptă hotărâtă contra 
întreprinderilor capitaliste străine din România, iar prin 
legile sale recente se declara, în fapt, împotriva oricărei 
serioase colaborări financiare cu străinătatea”. 

În clipele cele mai delicate ale negocierilor pentru 
semnarea tratatelor de pace de la sfârşitul războiului, când 
se condiţiona din nou recunoaşterea statului de rezolvarea 
încetăţenirii evreilor, când Brătianu devenise pur şi simplu 
insuportabil cancelariilor occidentale prin dezvăluirea 
promisiunilor neonorate, nu a ezitat să dea lovituri 
spectaculoase care să-i lase adversarii muţi. Oricât ar părea 
de straniu pentru cetăţeanul român de astăzi, se dovedeşte 
imposibil ca lupta dusă atunci de un prim-ministru român 
împotriva unor forţe politice, economice şi militare imense, 
aureolate de victorie, să nu rămână şi astăzi un exemplu. Au 
fost fapte de mare demnitate, de inteligenţă politică şi de 
sacrificiu care lipsesc din manualele noastre, pentru că ne- 
au fost interzise din cauza grandoare! Lor. La 12 
septembrie 1919, Marghiloman consemna că Supremul 
Consiliu al Păcii nu recunoaşte calitatea de stat suveran a 
României pentru că a încălcat prevederile Congresului de la 


Berlin din 1878 în privinţa evreilor. Refuzând să semneze, 
Ionel Brătianu şi-a dat demisia. Cine a crezut că a fost o 
cedare şi o fugă de răspundere s-a înşelat. Prin puterea pe 
care o avea asupra regelui şi reginei, el a impus formarea 
unui guvern de condus de generalul Arthur Văitoianu şi 
având la ministerul Cultelor şi Instrucțiunii Publice pe 
generalul Alexandru Lupescu. Ambii generali ai Armatei 
române erau de origină evreiască, într-un singur loc a 
greşit Ionel Brătianu: privind problema evreiască prin 
prisma etnică, nu şi-a putut închipui că şi evreii pot fi buni 
români. Primul ministru general Văitoianu (Weiţhoffer) şi 
ministrul general Lupescu (Wolf), acoperiţi de glorie pe 
câmpul de luptă şi loiali poporului pentru care au luptat şi- 
au prezentat după o lună săbiile regelui şi au avut o singură 
replică: „Nu semnăm.”317 

Cazul acesta la nivelul cel mai înalt este una din dovezile 
sacrificiului personal pentru interesele naţiunii, dar şi al 
toleranţei faţă de minorităţi. El nu trebuie să ne mire în 
mijlocul unui popor care, în panteonul său eclesiastic, are 
un sfânt de origine evreiască - Paisie de la Neamţ318. 
Probabil că va mai trece un timp până ce românii se vor 
convinge că „problema evreiască” a fost mereu instigată din 
exterior şi vor putea privi şi Mişcarea legionară şi 
orientarea proco-munistă a unei părţi a evreimii cu mai 
multă luciditate. 

Până la urmă, Ionel Brătianu l-a ales pe Alexandru Vaida- 
Vo-evod care, prin legăturile sale francmasonice, a întors 
decizia Marilor Puteri în favoarea României. Rămâne să 
constatăm încă o dată că problemele prin care trecem 
astăzi, au mai figurat cel puţin o dată pe agenda istoriei 
României moderne şi că oscilaţiile acestei istorii s-au 
datorat oamenilor politici pe care i-am avut (sau îi avem) şi 
felului în care ştim să răspundem la aceste probleme. 
Partidul Naţional Liberal ar fi supravieţuit şi fără Ionel 
Brătianu cataclismului din anii 1927 - 1930, deoarece 
Vintilă Brătianu avea toate premisele continuării operei 


fratelui său. A murit subit şi inexplicabil la 22 decembrie 
1930 la moşia sa din Sâmbureşti-Olt31». Trei ani mai târziu, 
primul ministru lon Gh. Duca va cădea sub gloanţe pe 
peronul gării din Sinaia. Trupul, dus într-o anexă a 
Castelului Peleş, a fost depus pe o masă simplă. Când i-au 
fost scoase hainele s-a constatat că avea cămaşa cusută şi 
ciorapii cârpiţi. Acei oameni ai României Mari nu trăiau în 
lux. Dispariţia lor în numai câţiva ani va scoate practic cel 
mai puternic partid din circuitul Puterii. 

Tentativa de lovitură de stat din 18 - 22 martie 1928 

O privire focalizata pe centrele de putere va observa că 
între 1927 şi 1930, statul birocratic şi bugetar, substanţial 
mărit prin revenirea provinciilor istorice la Patria Mamă, se 
afla într-o acuta criză de sistem. Monarhia apelase la 
Regenţă, echilibrul bipolar de partide - PNL şi Partidul 
Conservator - se rupsese şi fusese înlocuit cu improvizații - 
PNȚ şi Partidul Poporului —, economia se lovea dur de 
marea criză din 1929, infiltrarea comunistă prosovie-tică 
acţiona deja adânc în mişcarea sindicală, iar mobilizarea 
naționalistă pentru întărirea unităţii statului slăbea văzând 
cu ochii. Faptul cel mai grav se petrecea în straturile 
societăţii şi, îndeosebi, la nivelul populaţiei Vechiului Regat. 
Acolo, imaginea românului din Ardeal se deteriora rapid şi o 
dată cu ea chiar imaginea Unirii. Aura de luptători pentru 
unire, de victime memorandiste ale terorii maghiare, de 
refugiaţi pentru a lupta în Armata română începuse să 
pălească atunci când ardelenii au fost identificaţi cu 
oamenii lor politici. Dacă exponentul spiritului ardelean era 
luliu Maniu, atunci dezamăgirea regăţenilor are un înţeles. 
Acest om politic român, nu mai bun decât mulţi alţii, şi-a 
ridicat piedestalul murdărind semnificaţia sacră a Marii 
Adunări de la Alba-lulia din | decembrie 1918 şi 
inţroducând în viaţa politică românească un iezuitism de 
caa mai proastă factură. Să analizăm faptele. 

Prin Decretul regal nr. 1360 din 28 martie 1923 a fost 
promulgată noua Constituţie a ţării şi a fost abrogată 


Constituţia anacronică din 1866. Multe din acuzele aduse 
celor două partide guvernamentale, care au condus pe rând 
ţara până la primul război mondial, s-au datorat 
incompatibilităţii Constituţiei din 1866 cu realitatea ţării 
sau, mai exact spus, imposibilității de a fi respectată în 
litera ei. De aceea, mult timp s-a acţionat mai mult în 
spiritul ei, ca şi cum ar fi reprezentat un model în jurul 
căruia încă se mai puteau modela alte forme. Este un motiv 
adânc al defecţiunilor sistemului democratic de la noi, 
precum şi al realităţii că statul modern iniţiat de Alexandru 
loan Cuza în jurul personalităţii sale, şi-a continuat 
existenţa tot prin personalităţi, şi nu prin transferul natural 
de putere de la naţiune la stat. Nicolae lorga constata în 
1921: „în orice caz, prin condiţiile în care Statul s-a produs 
şi a intrat în normele noastre de alcătuire, el îşi pierdea de 
la început autoritatea. Produs al loviturii de stat, era lucru 
firesc ca împotriva lui să se ridice nu numai partidele, cu cel 
liberal în frunte, dar în bună parte şi opinia publică. Astfel 
s-a ajuns la actul de la 1866, care a avut foarte multe 
defecte, între care cel dintâi şi hotărâtor a fost că n-a 
reprezentat niciodată o realitate acceptată de conştiinţa 
naţională şi, prin urmare, am trăit cu o Constituţie formală, 
dar fără Constituţie adevărată”320. Timp de 57 de ani 
România funcţionase după o Constituţie făcută de doi 
ziarişti, în sfârşiţ, România Mare avea nevoie de o Lege 
fundamentală nouă şi Constituţia din 1923 sintetiza evoluţia 
statului român de la formele sale bugetare la sistemul 
democratic aplicat. 

Bun sau rău ca sistem, bogat sau sărac, statul român se 
pregătea să intre în faza sa de normalitate, atât prin 
atingerea idealului naţional, cât şi prin maturizarea politică 
a naţiunii, provenită în bună măsură din războaie, dar şi 
dintr-o serie fericită de măsuri economice, luliu Maniu nu a 
vrut să recunoască această Constituţie din 1923. Oricâţe 
cercetări şi analize s-au făcut în jurul acestei decizii, nu s-a 
putut găsi o alta explicaţie mai bună pentru acest gest 


decât opinia istoricului Constantin C. Giurescu: „în 
primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia 
cea nouă, înlocuind pe cea din 1866; raportor Constantin 
Dissescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti. 
Luliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e Constituţia 
statului unitar român, stat la a cărui construire participase. 
Când, în perspectiva istorică, după trecere de peste o 
jumătate de secol, te întrebi care a fost raţiunea care l-a 
făcut să fie contra, nu găseşti decât una singură, de ordin 
personal: necazul sau dezamăgirea că această Constituţie s- 
a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu sub al lui. Căci altfel 
cum să-ţi explici că opozantul din 1923 este una şi aceeaşi 
persoană cu cel care, în preajma lui 23 august 1944 şi, 
imediat după, cere şi aprobă revenirea la Constituţia din 
1923. De altfel, tot pentru motive de ordin personal, fără 
valoare politică, ci, dimpotrivă, greşind sub raportul politic 
şi naţional, Maniu a refuzat să participe şi la încoronarea 
regelui Ferdinand şi a reginei Măria, la 15 octombrie 1922, 
la Alba-lulia. Fără să vrei, când consideri activitatea de după 
unire, activitatea de politică internă a acestui om politic 
transilvănean, îţi vine în minte caracterizarea celebră a lui 
Goethe: «Er ist der Mănn der stets verneint» (E omul care 
zice veşnic nu)”321. 

Decizia lui luliu Maniu nu ar fi fost atât de importantă dacă 
ar fi aplicat principiul democratic al dreptului la opinie, 
dublat de principiul de drept al obligaţiei de a respecta 
Constituţia cu care nu eşti de acord. Dispariţia prematură a 
regelui Ferdinand şi a lui lonel Brătianu, precum şi 
distanţarea reginei de Regenţă l-au determinat pe liderul 
PNȚ să caute preluarea puterii, pentru a putea guverna 
ţara, dar metoda aleasă nu avea nici o legătură cu 
democraţia, „în vara şi toamna anului 1927 fostul principe a 
fost vizitat, la Paris, succesiv de Virgil Madgearu, Mihai 
Popovici, Citta Davila, Viorel V. Tillea şi Victor Cădere, care 
au transmis dorinţa lui luliu Maniu de a sprijini 
reîntoarcerea lui Carol în ţară, cu condiţia despărțirii de 


Elena Lupescu. Deoarece acesta dădea răspunsuri 
echivoce, năţional-ţărăniştii au dezminţit public «zvonul» că 
ar fi tratat cu el sau că ar «unelti» împotriva «înaltei 
Regenţe»„ 322, în realitate, chiar asta se întâmpla. Planul 
comun stabilit între luliu Maniu şi Carol Caraiman era acela 
al ajungerii PNȚ la guvernare, al declanşării unei campanii 
favorabile revenirii fostului prinţ şi al acceptării „chemării 
spontane” din partea naţiunii. Prima mişcare a liderului 
PNȚ a fost lansarea unei campanii internaţionale de presă 
care să împiedice obţinerea de către România a unui 
împrumut rnenit să asigure stabilizarea monetară. Cum 
partidul nu avea fonduri pentru a susţine o astfel de 
campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, 
magnat al presei, dar şi finanţator şi aprig luptător în 
campania de nerecunoaştere a Tratatului de la Trianon, al 
alipirii Transilvaniei la România, iredentist cunoscut şi 
extremist antiromânesc. Rezultatul imediat a atins însă 
două scenarii: Slăbirea guvernului ţării prin adâncirea 
crizei monetare şi economice, dar şi lansarea unui program 
de sensibilizare a opiniei publice internaţionale asupra 
„nedreptăţii” făcute Ungariei prin „cedarea” Transilvaniei 
la România. Luliu Maniu este răspunzător direct pentru 
primul scenariu şi indirect pentru al doilea. Constatând că 
nu poate obţine chemarea la guvernare pe căi legale, PNȚ 
declanşază o campanie de agitaţii politice, întruniri şi 
mişcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de 
tiranie şi îndeamnă la nesupunere civică. Cetăţenii 
României sunt îndemnați să refuze de a mai plăti 
impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la 
încorporare. Bineînţeles că aceste îndemnuri aveau un 
caracter penal. La un moment dat, liderii ţărănişti somează 
Regența să le predea puterea, invocând reprezentarea 
naţională pe care o deţine. Tratată ca ridicolă şi, oricum, 
neconstituţională, cererea se sprijinea pe două 
considerente false, într-un discurs ţinut la Cluj în 18 martie 
1928, Alexandru Averescu avea să identifice precis cele 


două revendicări ţărăniste: „Partidul naţional-ţărănisţ se 
compune din două părţi şi are două motive pe baza cărora 
îşi justifică aspiraţiunea de a veni la guvern. Partidul 
naţional şi cel țărănesc n-au format un tot omogen, s-au 
alipit numai. Partidul naţional zice: Noi suntem Ardealul, 
peste noi nu se poate trece... Partidul țărănesc zice: noi 
avem massele. Contest acest monopol total. Eu îl cred 
parţial din punct de vedere al cantităţii şi inferior din punct 
de vedere al calităţii”323. 

În privinţă controlului asupra populaţiei Transilvaniei, 
alegerile demonstraseră că şi PNL şi Partidul Poporului 
reuşiseră să atragă o bună parte a electoratului. Relativ la 
adeziunea „maselor” la Partidul Ţărănesc al lui lon 
Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmaţia se sprijinea pe 
înțelegerile cu Partidul Social Democrat şi pe pactul secret 
încheiat cu Partidul Comunist din România, agentura 
sovietică interzisă prin lege. Baza înţelegerii secrete dintre 
PNȚ şi Partidul Comunist din România viza o alianţă între 
ţarani şi muncitori prin intermediul a două formaţiuni 
politice şi, nu în ultimul rând, legalizarea PCR: „De aceea, 
printre participanţii cei mai activi la adunarea din 18 martie 
s-au aflat militanţi de seamă ai Partidului Comunist Român, 
precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, 
David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au 
fost prezenţi Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan 
Flueraş şi alţi conducători ai Partidului Social-De- 
mocrat”324. La adunare a luat cuvântul şi celebrul 
Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, cel dinţii prim secretar al 
Partidului Comunist din România. Ca un fapt anecdotic, 
acum se leagă o colaborare jurnalistică între ziarul țărănist 
din Brăila - Secera, cu Ciocanul, o publicaţie socialistă 
argeşeană. 

Manifestaţia de la 18 martie s-a desfăşurat la Bucureşti cu 
participarea a peste 40 000 de oameni. La această adunare 
Ion Mihalache va striga: „Camarazi, n-aţi venit să auziţi 
discursuri, ci să înfăţişaţi o hotărâre şi o voinţă şi să primiţi 


o comandă: Puneţi baioneta şi faceţi piramide! Înalta 
Regenţă să privească şi să înţeleagă că, dacă nu, va veni a 
doua comandă: «Năvăliţi! Ura!»,„325. Adunarea a votat o 
moţiune prin care se cerea cu un ton categoric Regenţei să- 
i cedeze puterea lui luliu Maniu. Guvernul a atras atenţia 
PNȚ că a depăşit marginile democraţiei şi ale libertăţilor 
publice. „Nesaţisfăcut de acest răspuns, Comitetul Central 
Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc a hotărât 
retragerea deputaţilor şi senatorilor naţional-tărănişti din 
Parlament şi instituirea lor într-un for politic propriu, 
precum şi organizarea unei mari adunări «naţionale» la 
Alba-lulia în ziua de 22 aprilie 1928"326. Aşa-nurnitul for 
politic propriu era, de fapt, o tentativă de constituire a unui 
„parlament” paralel cu cel al ţării, care, prin natura deciziei 
de convocare a unei mari „Adunări Naţionale” la Alba-lulia, 
se erija şi într-un „Parlament al Transilvaniei”. Lorga, pe 
atunci aliat al ţărăniştilor, va imortaliza momentul: 
„Luptătorii neapăratei revoluţii, adecă ai prefacerii totale a 
României în Stat pentru ţerani, oricari ţerani, şi anume nu 
pentru că sunt români, ci numai pentru că sunt ţerani, se 
aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra 
duşmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate - şi, de 
partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o 
retragere eroică din Parlament, anunțând că, în faţa 
acestuia, în curând un adevărat Parlament îşi va începe 
şedinţele, «Adunarea Naţională» a lor”327. Dacă 
retragerea din Parlament reprezenta o metodă de protest 
folosită şi în alte ocazii de alte partide, constituirea unui 
Parlament separat pe baze regionale şi de clasă era un act 
anticonstituţional extrem de grav, care atingea însăşi esenţa 
exitenţei fiinţei naţionale în sistem democratic. 
Amenințarea cu „separaţiunea”, care a fluturat la 
întrunirile acestui „parlament” țărănist, a fost generată de 
stabilirea datei de 22 aprilie pentru manifestaţia de la Alba- 
lulia, deoarece în această zi cădea Duminica Tomii, la fel 
cum se întâmplase la Marea Adunare de la Blaj din 1848, pe 


Câmpia Libertăţii3286. După mai multe şedinţe ale acestui 
„parlament” improvizat şi ilegal, liderii PNȚ hotărăsc 
transferarea „Adunării Naţionale” la Alba-lulia, în mijlocul 
bazei electorale. Luliu Maniu şi-a dat seama că forţele 
„Trevoluţionare” din partid, reprezentate de grupările 
ţărăniste şi socialiste, au împins lucrurile prea departe, 
astfel că a încercat să dea adunării de la Albalulia 
caracterul unui congres extraordinar al partidului, asi- 
gurând populaţia că nu se pune în discuţie desfacerea unirii 
Transilvaniei cu România. Fără o aparentă motivaţie 
specială, luliu Maniu mută congresul pe data de 6 mai 1928 
şi anunţă că acolo se va produce un eveniment senzaţional 
care va forţa Regența să-i acorde formarea guvernului. Era 
vorba de sincronizarea acţiunii politice de forţă cu intrarea 
frauduloasă a lui Carol Caraiman în ţară, proclamarea lui ca 
rege la Alba-lulia şi declanşarea unui „Marş asupra 
Bucureştiu-lui” pentru urcarea acestuia pe Tron în ziua de 
10 mai. Guvernul, alertat de informaţii venite chiar din 
rândul organizatorilor, a luat măsuri de supraveghere, dar 
şi de contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, 
precum şi de urmărire informativă şi în teren a mişcărilor 
lui Carol Caraiman. Acesta acţiona deja prin intermediul 
unor agenţi - cum era Sabry Bey, fost consul turc la 
Novorossiisk329 - pentru stimularea unei mişcări 
procarliste în Armată, şi printr-un anume lonescu (Mauriciu 
Leibovici) pentru finanţarea deplasărilor sale. La 28 aprilie 
1928, Carol Caraiman debarca în Anglia, unde îşi 
pregăteşte deplasarea clandestină cu avionul la Alba-lulia, 
precum $şj acţiunea de propagandă pentru proclamarea sa 
ca rege în acelaşi loc. Nepotul său ne dă informaţii 
interesante asupra pregătirilor pentru lovitura de stat. 
Între Carol Caraiman şi lordul Rothermere a intervenit o 
înţelegere privind o revizuire a condiţiilor în care 
Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului 
pentru ocuparea Tronului României. Imediat, concernul de 
presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare 


importante, ca Daily Mai], a declanşat o campanie de presă 
în vederea revizuirii graniţelor Ungariei330, în plus, au fost 
tipărite în Ungaria 20 000 de manifeste, conţinând 
Proclamaţia pentru ţară a lui Carol Caraiman. La punctul 
16, Carol cerea: „Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foştii 
inamici printr-o bună înţelegere mutuală care să ni-i facă 
prieteni şi să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al 
Europii şi al civilizaţiei”. La 10 ani de la Marea Unire şi la 8 
ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, 
„chestiunile pendinte” erau rezolvate juridic şi ca subiect 
de drept internaţional, şi nimeni, în afara extremiştilor 
unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte 
majore. Relaţiile dintre cele două state naţionale, România 
şi Ungaria, se desfăşurau normal prin legături politice, 
diplomatice şi economice fără restricţii. Textul a fost, fără 
îndoială, preţul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul 
acordat. Deşi au fost negate vehement aceste înţelegeri, 
întrevederea ministrului plenipotenţiar al Ungariei în 
Anglia cu un înalt funcţionar al Fo-reign Office, desfăşurată 
la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul 
ungar a confirmat legătura dintre Carol şi lordul 
Rothermere cu scopul unei intervenţii în România, Carol 
puţind „fi un atu preţios pentru Ungaria”331. Cazul nu era 
izolat. El se înscria în campania dusă de forţele extremiste 
maghiare pentru sensibilizarea opiniei publice 
internaţionale în favoarea Ungariei, campanie care fusese 
oficial semnalată de Parlamentul României, în şedinţa din 
25 octombrie 1922, la o interpelare a lui Nicolae lorga în 
legătura cu afirmaţiile iredentiste ale deputatului maghiar 
Szilagyi la adresa încoronării suveranilor români la Alba- 
lulia în 15 octombrie 1922, dr. lon Matei va răspunde: „Este 
profund dureros că acest domn Szilagyi, întrebuinţând o 
dialectică cu desăvârşire neparlamentară, califica 
încoronarea noastră drept o parodie nereuşită de bal 
mascat, pe care l-am organizat ca să alungăm anumite stafii 
şi să înmormântăm Ungaria milenară. El pretinde că actul 


încoronării avea să se săvârşească în numele poporului 
românesc din Ardeal, Banat şi Maramureş, dar că acest 
popor a refuzat să participe la această încoronare. Şi 
explicaţia o găseşte, spre ruşinea noastră, în manifestul 
Partidului Naţional, lansat cu prilejul încoronării, din care 
face o serie de de citaţiuni, tragând concluzie ca poporul 
românesc din părţile Ardealului este asuprit, că din această 
cauză cere restabilirea vechii stări ungureşti şi mai ales 
păstrarea autonomiei adânc primejduite prin cei 4 ani de 
suferinţe”332, în aceeaşi şedinţa, reprezentantul Partidului 
Naţional Maghiar, care participase la ceremoniile 
încoronării, a dat o palmă morală usturătoare partidului 
condus de luliu Maniu, exprimând încă o dată şi cald 
ataşamentul minorităţii maghiare faţă de actul solemn al 
încoronării suveranilor României Mari. Ce este mai grav s-a 
întâmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia şi 
Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, când baza 
argumentaţiei sale a fost „nemulţumirea şi nefericirea 
populaţiei transilvănene”, exprimate în repetate rânduri 
prin „vocea sa cea mai autorizată” - Partidul Naţional 
Ţărănesc. 

Întregul complot intern şi extern a fost depistat şi urmărit 
de către serviciile de informaţii româneşti. Pe plan intern, 
au fost trecute în stare de alarmă mai multe unităţi militare 
ale Armatei de Uscat şi au fost pregătite pentru luptă două 
escadrile de aviaţie, una în Ardeal şi alta la Chişinău, pentru 
că se bănuia existenţa unei legături între tentativa de 
lovitură de stat organizată de PNȚ şi Carol Caraiman şi 
mişcările de trupe pornite de Rusia la graniţele noastre de 
Est. La Deva şi apoi la Aiud s-a constituit un comandament 
militar sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul 
de Interne, Gheorghe Tătărescu. Rezidenţa spionajului 
românesc la Paris a primit misiunea să urmărească 
mişcările lui Carol Caraiman în Anglia, agenţii săi dând de 
urma lui într-un castel din comitatul Surrey. Prin 


intermediul unui fost inspector la Scotland Yard s-a intrat şi 
în posesia manifestelor tipărite în Anglia şi în Ungaria. 

Un avion pregătit pentru zborul lui Carol Caraiman la 
Alba-lulia a fost descoperit pe aeroportul Corydon de Ungă 
Londra. „A doua zi, ca urmare a intervenţiei făcute la 
Londra de către guvernul român, lui Carol i s-a pus în 
vedere să părăsească Anglia în termen de 48 de ore, 
motivându-se că prezenţa sa a devenit indezirabilă datorită 
faptului că a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat”334. 
Lipsit de mijloacele tehnice necesare deplasării şi expulzat 
din Anglia, Carol Caraiman l-a informat pe luliu Maniu că nu 
mai poate sosi. 

„Marşul asupra Bucureştiului” 

În noaptea de 5 spre 6 mai, Biroul Executiv al PNŢ a 
analizat situaţia creată de reacţia internă şi externă a 
guvernului, conducerea PNȚ împărțindu-se în două tabere: 
luliu Maniu se pronunţa pentru formularea unei moţiuni 
care să fie înaintate Regenţei, în timp ce Mihalache dorea 
desfăşurarea „Marşului asupra Bucureştiului” chiar şi în 
absenţa lui Carol Caraiman. Poziţia lui Maniu era mult mai 
slabă, pentru că practic „desumfla” o manifestaţie de 100 
000 de oameni într-un act de protest care se mai făcuse şi 
la Bucureşti fără nici un rezultat, iar pe de altă parte îl 
punea în inferioritate faţă de ţărănişti, socialişti şi 
comunişti, care organizaseră şi voiau să facă marşul. 
Discuţiile au durat până la 4 dimineaţa când, observând 
aderenţa unor lideri ardeleni din tabăra sa la proiectul lui 
Mihalache, Maniu a ameninţat cu părăsirea adunării. El ştia 
foarte bine că fără „acoperirea” acţiunii prin ideea 
„Restauraţiei”, adică a punerii lui Carol Caraiman pe Tron, 
toată mişcarea va lua aspectul vizibil al unei lovituri de stat 
făcute pentru a aduce Partidul Naţional-Ţărănesc la putere. 

A doua zi, cei 677 de delegaţi la Congres au dezbătut în 
sala Caragiale din Alba-lulia situaţia partidului şi au 
reafirmat cu insistenţă adeziunea PNȚ la actul Marii Uniri. 
Era o încercare disperata a lui luliu Maniu de a ţine 


acţiunea în mână şi de a nu compromite partidul. leşind în 
faţa unei mulţimi dominate de formațiunile organizate ale 
ţarăniştilor, socialiştilor şi comuniştilor, la care se 
adăugaseră şi membrii Partidului Popular Maghiar, în 
frunte cu Kecskemethy Istvân şi Kos Kâroly, gruparea 
manistă a pierdut repede controlul. La această adunare s-a 
cerut din mulţime punerea la vot a unirii Transilvaniei cu 
România, dată fiind plinirea a 10 ani de la Marea Adunare 
Naţională din acelaşi loc, iar în mulţime au fost împărţite 
ziare în care se găseau subtitluri 5Luaţi bine aminte, la 
Alba-lulia s-a făcut unirea, tot la Alba-lulia se poate 
desface!”, „Coteria plutocratică de la Bucureşti duce război 
împotriva Provinciilor alipite”. lon Mihalache a avut şi aici 
un discurs violent: „Să tregem cu tunul conştiinţei la 
Bucureşti. Loviturile de aici vor sparge urechile surzilor. 
Dar dacă totuşi în beciurile băncilor oligarhice din 
Bucureşti se va ascunde vreunul, vom face din fiecare 
cetăţean un infanterist, ca cu baioneta să-i scoatem din 
bârlog. Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi înfrânte. 
Jurăm aci să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a 
unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”335. 
Enunţul cu „băncile oligarhice” era un atac la sistemul 
bancar controlat de liberali, în condiţiile în care naţional- 
ţarăniştii erau finanţaţi cu sume exorbitante de băncile 
maghiaro-britanice şi evreieşti. Prins între pericolele 
pierderii şefiei partidului, al ruperii fragilei unităţi a 
acestuia şi al unei riposte dure din partea guvernului, luliu 
Maniu va căuta să-şi arate solidaritatea cu lon Mihalache, 
pe care îl numea „frate dulce şi vânjos”, şi în acelaşi timp să 
calmeze spiritele adunării. Totodată, declaraţii populiste ale 
liderilor PNT au promis o politică dedicată muncitorilor şi 
ţăranilor, imediat ce partidul va prelua puterea în urma 
acelei acţiuni. Constantin Titel-Petrescu va consemna cu 
amărăciune: „La faimoasa întrunire de la Alba-lulia din 6 
mai 1928, naţional-ţărăniştii promiseseră minerilor - care 
defilaseră cu târnăcoape —, fericirea completă: spor de 


salarii, scăderea orelor de muncă şi munţii împăduriţi, 
dinspre Roşia şi Abrud... Când vor veni la putere. Şi ei, ca 
naivii, au crezut în făgăduinţele conducătorilor naţional- 
ţărănişti! Odată veniţi la putere însă, le-au dat gloanţe în 
creer, pentru a-şi găsi fericirea, mai curând, în lumea de 
dicolo de mormânt”336. Apelul la represiunea ordonată de 
PNȚ se referea la greva de la Lupeni din 1929, la originea 
căreia se afla un act de corupţie făcut de lideri politici 
naţional-ţărănişti împreună cu lideri sindicali locali din 
PSDR. Intre altele, „munţii” dinspre Roşia şi Abrud erau 
proprietatea lui luliu Maniu şi a rudelor sale. 

Imagine de la adunarea de la Alba-lulia din 6 mai 1928. 
Drapelele din imagine erau roşii. 

În moţiunea întocmită de participanţi, la Articolul 1 se 
vorbea de Congresul PNȚ, dar la Articolul 2 se afirma că 
acolo s-a constituit „Adunarea Naţională”, lasând să planeze 
confuzia între conceptul de întrunire şi acela de for politic 
al partidului, în sfârşit, cu strigăte de luptă şi fluturări de 
drapele tricolore şi roşii, manifestaţia s-a transformat în 
ceea ce fusese plănuit: o acţiune de forţă împotriva ordinii 
de drept din ţară. Speriat că i se va lega numele de marşul 
ilegal împotriva guvernului, Maniu a încercat cu disperare 
să convingă manifestanţii să se întoarcă la casele lor. Era 
însă prea târziu. Două coloane, constituite după principiile 
militare - cu ordinele date în plic sigilat şi cu drapelele 
sfinţite —, s-au îndreptat spre Vinful de Jos şi spre Teiuş, 
unde au ocupat gările cerând trenuri pentru a se deplasa la 
Bucureşti, înțelegând că îşi riscă numele şi cariera politică, 
luliu Maniu hotăreşte să intre secret în legătură cu 
reprezentanţii guvernului, îşi oferă colaborarea forţelor de 
ordine de sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu. 
Împreună cu acesta elaborează un plan de sabotare a 
acţiunii partidului său. Tătărescu trimite un număr de 
garnituri spre Alba-lulia, care vor prelua marea parte a 
mulţimii, împrăştiind-o prin ţară în diferite direcţii. 
Totodată, forţele de ordine vor interveni în satele petroasa, 


Lazuri, Silea şi în alte câteva localităţi din Sălaj, unde se 
pusese în mişcare o răscoală instigată din timp de aceleaşi 
forţe ţărânisto-socialiste de la Alba-lulia. Pe de altă parte, 
„cei plecaţi spre Capitală, fără organizarea şi pregătirea 
necesară, hărţuiţi în permanenţă de jandarmi, au fost 
nevoiţi, după parcurgerea câtorva zeci de km., să renunţe 
la intenţia lor”337. 

„Marşul asupra Bucureştiului” se dorea a fi o copie a 
Marşului asupra Romei organizat de Mussolini în 1922. 
Până şi motivațiile erau aceleaşi, în urma negocierilor cu 
guvernul Italiei, fasciştii ceruseră formarea guvernului, dar 
li se refuzase din cauza platformei lor politice, „un socialism 
mai socialist, adică mai radical, antidemocratic şi întors 
spre o nouă democraţie, antiparlamentar şi sprijinitor al 
acţiunii directe”338. Mişcarea fascistă punea şi problema 
monarhiei, în sensul sprijinirii reînnoirii ţării prin regimul 
alianţei între muncitori şi ţărani sub un rege favorabil 
acestui curent, în faţa refuzului guvernului de a ceda la 
ameninţare şi la aflarea veştilor că acesta a dat ordine „pe 
terenul siguranţei generale şi al legalităţii”, Mussolini 
hotăreşte organizarea unui mare congres fascist la Napoli 
în ziua de 24 octombrie 1922, urmat de un marş până la 
Roma. Marea adunare organizată în acea zi în piaţa Sân 
Ferdinando s-a transformat într-un protest general 
împotriva oligarhiei politice care conducea Italia, în faţa 
unei mulţimi de 40 000 de oameni, în fruntea căreia se 
aflau „legiunile ținuturilor revenite la Patria Mamă”339, 
Benito Mussolini ţine un discurs în care anunţă: „Sau ne vor 
da ei conducerea de bună voie sau, dacă nu, o vom lua noi 
singuri, mergând la Roma. Camerele nu mai reprezintă 
acum ţara. Fiecare ministeriat care ar ieşi din sânul lor ar 
exercita în chip ilegal puterea. Sarcina noastră este să 
redăm legalitatea instituţiilor reprezentative ale Italiei”340. 
Tot domnia legii cerea şi PNȚ prin manifestul său „Către 
ţara”: „Partidul naţional țărănesc, în slujba instinctului de 
conservare al poporului român, a hotărât ca prin jertfă să 


ducă la bun sfârşit opera de eliberare politică a ţării, prin 
respectarea suveranităţii naţionale şi domnia legilor, într-un 
regim de democraţie sinceră inaugurată prin alegeri 
libere”341. Să înlocuim Italia cu România şi vom observa ca 
„Adunarea declara guvernul liberal ca anticonstituţional, 
iar națiunea «în stare de legitimă apărare şi îndreptăţită la 
folosirea, oricăror mijloace pentru înlăturarea acestui 
regim». Ea tăgăduia guvernului orice drept de a se rosti în 
numele ţării, pretindea regenței să demită cabinetul V. 
Brătianu şi să instaleze unul PNȚ, prezidat de luliu 
Maniu342. Alexandru Averescu nu va ezita să semnaleze 
patentul mussolinian al marşului naţional-ţărănisţ: „Atunci 
s-a recurs la comica ideie a marşului asupra Bucureştiului. 
Nu lipsea decât un mic detaliu, un Mussolini al II-lea! De la 
Mussolini la Kerensky distanţa este formidabilă. Lumea s-a 
pus în mişcare. Cum s-a terminat acest marş se ştie, mai 
rău decât în coada de peşti. Este de notat naiva idee dea 
crede că ocupând o gară se putea, numai din acel fapt, 
organiza trenuri care să ducă «poporul», adică tunul cel 
mare, până la Sodoma pentru a o face una cu pământul! A 
doua zi în Bucureşti s-a anunţat punerea în mişcare a celor 
două coloane, care au pornit fără voia conducătorilor, dar 
care au aceeaşi ţintă cu conducătorii: cucerirea 
Bucureştilor! Înţelege cineva ceva în acest galimatias?”343. 
Trimiterea directă făcută de Averescu la Marşul asupra 
Romei al lui Mussolini nu pare deloc exagerat nici astăzi: 
„în această vreme începu marşul coloanelor asupra Romei, 
pornite de la locurile unde se adunaseră, unele din proprie 
iniţiativă, din pricina nerăbdării şi dintr-o oarecare 
indisciplină a comandanților şi oştenilor, fără nici un ordin 
venit de sus”344. Analiza faptelor conduce spre concluzia 
că gruparea de stingă din PNȚ a reuşit să speculeze 
manevra pur politicianistă a lui Maniu şi să o transforme 
într-o manifestaţie de tip „revoluţionar”, cum se pretindea 
şi cea din Italia, fie inspirându-se direct din marşul fascist, 
fie fiind instruită de agenţii lui Carol Caraiman, mare 


admirator al dictatorului fascist ajuns între timp la putere. 
Această jnetodologie, tipică şi agenturii bolşevice în 
România, va fi folosită şi cu alte prilejuri, prin specularea 
unor greve. Sau manifestații politice ale altor partide în 
care îşi plasa propriile mesaje, pe care apoi le-a revendicat 
împreună cu întreaga manifestaţie. 

Manevrele riscante ale lui luliu Maniu, ca şi felul în care şi- 
a sabotat propriul partid, intrând în colaborare secretă cu 
guvernul pentru aceasta, au atras atenţia oamenilor politici 
avizaţi asupra caracterului liderului naţional-ţărănist şi 
asupra mijloacelor la care se poate preta pentru obţinerea 
puterii. Din păcate, luliu Maniu nu se deosebea cu nimic de 
majoritatea politicienilor din Regat, reprezentând, din acest 
punct de vedere, exemplul cel mai rapid şi complet al 
integrării Ardealului în România Mare. Cea mai 
semnificativă, în acest sens, este întâlnirea Patriarhului 
Miron Cristea, membru al Regenţei, cu luliu Maniu: „îl 
chem la mine singur, îl dojenesc. «Cine eşti tu? Ce-ai făcut 
pentru Românism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu 
Ionel etc.? Erai ofiţer austriac, luptai contra aliaţilor 
României; pe când Averescu s-a luptat cu demnitate pentru 
dezrobirea noastră. Ce economie naţională veţi salva voi, 
care aţi trăit cu 2 - 3 franci în buzunar?» (Voiam să-i spui 
că-i un calic, plin de datorii. Dacă nu ştiu niciodată să 
trăiască în situaţie bănească aranjată, cum vor putea aduce 
la bunăstare o ţară întreagă). A priceput el. L-am umilit 
cum trebuie, arătând că în timpul războiului a depus armele 
morale ale chestiei româneşti. Vaida era «bolnav» într-un 
sanatoriu din Elveţia. Goldiş scria articole ungureşti de 
sociologie teoretică în «Aradi Hirlap», ca să-l iee sub scutul 
lor în cursul războiului. Dr. Vlad spunea în adunarea 
judeţului Hunedoara (Deva) «că numai gunoiul a dezertat în 
România: Moţa, Dr. Lucaciu, Goga etc.», ca să scape de 
frontul unguresc. «Numai Dr. Valeriu Branişte, omul meu de 
încredere de la Lugoj, când eram episcop la Caransebeş, a 
rămas demn pe teren. A şi terminat-o la Seghedin, în 


temniţă, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau 
judecaţi la moarte. Voi aţi depus armele. Deci, fiţi mai 
modeşti!”345. Dacă acest necruţător rechizitoriu ar fi fost 
rostit de vreun adversar politic sau de vreun regăţean, am 
fi avut toate motivele să-l bănuim de nedreptate, dar el 
aparţine unui fruntaş ardelean, unui preot şi unui luptător 
formidabil pentru unitatea naţională. Pe de altă parte, 
dincolo de observaţiile colorate ale Patriarhului, noul partid 
era într-adevăr sărac. Nu s-a găsit decât după un an o 
explicaţie pentru fondurile imense cheltuite pentru 
organizarea adunării de la Albaiu-lia. Ştim din însemnările 
patriarhului Miron Cristea că partidul şi liderii săi aveau 
mari datorii: „Partidul Naţional Ţărănist, ahtiat după 
putere. Maniu datorii de 19 milioane, Bocu 5 milioane 
mărturisite de el. Boilă cu sechestre, licitaţii la casă în 
fiecare săptămâna, partidul sleit de mijloace promite 
prinţului Carol readucerea”3 Trebuie să dăm crezare unui 
specialist în finanţe şi în istoria marilor afaceri, Mugur 
Isărescu, care a analizat „Scandalul Skoda”. Luliu Maniu se 
lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în 
buzunar împrumuturi, contracte, investiţii, într-adevăr, 
imediat ce s-a constituit guvernul PNȚ, la 10 noiembrie 
1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în 
România şi spion aflat sub urmărirea serviciilor de 
informaţii româneşti, i s-a încredinţat întocmirea unui 
studiu privind modernizarea armanentului românesc, 
comandă prin care i s-a dat accesul la informaţiile 
strategice ale statului, în luna mai 1929, în condiţiile 
falsificării informaţiilor asupra altor oferte şi îndepărtării de 
către autorităţile guvernamentale naţional-ţărăniste a 
competitorilor veniţi pe piaţa românească, Bruno Selezky 
era sigur de câştigarea contractului. „La scurt timp după 
aceasta, are loc o şedinţă a oficialităților române, având 
acelaşi scop - al înzestrării Armatei române —; printre 
participanţi se numărau primul ministru luliu Maniu, 
ministrul apărării naţionale, generalul Cihoschi, precum şi o 


serie de ofiţeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s-a 
luat hotărârea de a comanda la uzinele Skoda o parte a 
muniției şi armamentului necesar”347. Cercetarea 
judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a 
demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii naţional- 
ţărănişti încă din cursul anului 1928. A fost stabilită şi suma 
precisă a comisioanelor1 9.219.335 de lei (aprox. 116.000 
USD la valoarea din 1928). 

Ceea ce a lovit cel mai mult statul român în toată această 
aventură politică nu a fost agitația din jurul tentativei de 
lovitură de stat, ci campania dusă de PNȚ în străinătate 
pentru împiedicarea obţinerii împrumutului necesar 
redresării financiare. Destul de abil încât să nu recunoască 
direct implicarea în această campanie şi, în acelaşi timp, să 
insinueze că împrumutul se poate obţine doar sub un 
guvern condus de el, luliu Maniu este numit prim-ministru, 
aşa cum am arătat, la 10 noiembrie 1928. În manifestul 
adresat naţiunii, el va face cea mai frumoasă declaraţie, pe 
care însă n-o va respecta: întemeiat pe realităţi istorice şi 
politice, Partidul Naţional-Ţăranesc a nutrit totdeauna 
credinţa că noul stat român trebuie să se aşeze pe temeliile 
constituţionale şi legale pe care statele occidentale s-au 
ridicat la înflorirea şi prestigiul lor de azi”348. Astfel de 
declaraţii derutează şi astăzi prin imaginea de impecabil 
democratism, sunt citate şi analizate cu admiraţie, dar ele 
se dovedesc doar expresii ale demagogiei, pe care au 
asimilat-o rapid şi ardelenii. Pamfil Şeicaru, un apropiat al 
PN, avea să constate: „în noiembrie 1928, la luarea 
puterii, guvernul naţional-ţărănist se găsea la o răscruce de 
drumuri, trebuind să decidă caracterul economiei 
naţionale, programul economiei naţionale. Programul 
economic al acestui guvern n-avea nici o precizare, plutind 
în vagul generalităţilor, exprimând numai bunele intenţii, 
acea sinceră dorinţă de a corespunde aşteptărilor unei ţări 
dominate de o mare încredere”349. Curând, 
binecunoscutul gazetar se va convinge cu amărăciune de 


adevăratele scopuri ale partidului: „în momentul când 
partidul a luat puterea, cei care duseseră lupta de opoziţie 
erau plini de datorii şi căutau să utilizeze situaţia pe care o 
deţineau ca să-şi normalizeze finanţele. Aşa cum o femeie 
cochetă se îmbracă ca să seducă şi seduce ca să poată 
suporta servitutile eleganţei, şi partidele se găsesc în acest 
cerc vicios, fiind în mod obligator tributare propagandei, 
spre a convinge, a seduce opinia publică”350. Partidul 
Naţional-[ăranesc va copia milimetric atitudinea sa din 
1928 în 1996, dovedind că nu s-a schimbat şi că 
reînfiinţarea sa de vechi activişti ai partidului a reînfiinţat 
doar vechile sale obiceiuri. Nepotismul a fost doar aspectul 
cel mai puţin nociv. 

Complotul. 

Propaganda populistă care a atins straturile cele mai de 
jos ale societăţii a avut consecinţe imediate în 
comportamentul Partidului Naţional-Ţăranesc şi al adepților 
săi. Mari manifestații de simpatie pentru guvernul Maniu au 
degenerat în dezordini publice, în răscoale locale care au 
produs morţi şi răniţi în rândul funcţionarilor publici, 
precum şi distrugeri materiale, iar pe planul imaginii au 
condus la deviații periculoase de tipul lozincii „Domnul Ţării 
luliu Maniu”. Valul de popularitate stârnit de promisiunile 
cele mai largj pe fondul crizei financiare şi economice, a 
permis Partidului Naţional-Ţărănesc să acţioneze încă de la 
început abuziv, dizolvlnd Parlamentul înainte ca acesta să 
acorde votul de încredere noului guvern, adică înainte de a 
şti dacă guvernul este legitim sau nu, pentru ca apoi să 
organizeze alegeri, într-un cartel electoral cu socialiştii, dar 
şi cu Partidul Democrat German şi cu Partidul Popular 
Maghiar. Primul era reprezentantul minorităţii germane din 
România de orientare burgheză, dar cu atitudine 
procarlistă, iar cel de-al doilea avea o orientare de stânga, 
sub influenţa publicaţiei marxiste Korunk, identificându-se 
cu programul PNȚ în cele două puncte esenţiale: 
transilvanismul (cu accente separatiste) şi frontul poziţiei 


de clasă351. Alegerile din 12 decembrie 1928 au adus PNȚ 
o majoritate covârşitoare de 77,76 din voturi în Camera 
Deputaţilor, în condiţiile în care rezultatul alegerilor ilustra 
o periculoasă orientare spre stânga a electoratului de 81,6 
(PNȚ Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu cu 2, 48 Blocul 
Muncitoresc Ţărănesc - comuniştii, cu |, 35, fără mandate), 
în partea Dreaptă a scenei politice abia se adunau 16,35 
(PNL cu 6,55 Partidul Maghiar din România cu 6,08 
Partidul Poporului împreună cu Partidul Naţional - 2, 48 L. 
A. N. C. cul, 14, fără mandate), în plus, orientarea politică 
de Dreapta se compunea pestriţ şi neunitar, liberalii 
ocupând o poziţie de centru-dreapta democratică împreună 
cu partidele lui Averescu şi lorga, maghiarii fiind dedicați 
programului etnic, iar gruparea lui A. C. Cuza lansându-se 
cu o platformă antisemită politică şi economică („Guvernul 
Partidului Naţional-[ărănesc - care vine să ceară 
încrederea alegătorilor români în alegerile generale din 12- 
15 decembrie - pe lângă jidanii numeroşi din partid, mai 
numeroşi decât în oricare altul, are tot sprijinul electoral al 
jidanilor, care îl dau, desigur, pentru că acest guvern 
corespunde intereselor lor”)352 Situaţia politică nu era încă 
atât de degradată încât românii să voteze pentru Liga 
Apărării Naţionale Creştine, condusă de „Preşedintele 
suprem” A. C. Cuza, doctrina acesteia părând ca o 
„scrânteală” a unor indivizi exaltaţi. Erorile politice ale 
partidelor guvernamentale, distrugerea vieţii parlamentare 
prin lovitura de stat din 7 - 13 iunie 1930, apariţia 
nazismului la putere în Germania şi gravele anomalii din 
politica externă a ţării vor aduce populaţia în situaţia de a 
crede în soluţiile salvatoare ale extremismului, oricât de 
„Sscrântiţi” păreau liderii lui la început, în aceste alegeri, 
Partidul Naţional-Ţârănesc a folosit pentru prima oară în 
România „comisarii de partid”, după model comunist, care 
i-au înlocuit în violenţă pe foştii agenţi electorali. 
Importantă a fost dominaţia categorică a Partidului 
Naţional-Ţă-rănesc care controla 348 de locuri în Adunarea 


Deputaţilor din 387 şi putea impune orice lege. Râmânea ca 
în faţa istoriei să aleagă: stat de drept sau dictatură 
parlamentară? Alexandru Averescu, preşedintele Partidului 
Poporului, a avut atunci mai multe intervenţii publice, prin 
care a atras atenţia asupra pericolului deschiderii unei Cutii 
a Pandorei în chestiunea constituţională, într-un manuscris 
intitulat semnificativ Constituţionalita, el avea să scrie: „Din 
modul cum s-a instalat noul guvern la putere, din modul 
cum a ştiut el să facă «alegeri libere», care au întrecut în 
sălbăticie pe cele mai sălbatice şi mai necurate alegeri ale 
partidelor oligarhice (între acestea avea cinstea să fie 
enumerat şi al poporului) şi din primii paşi făcuţi în 
chestiunile economice, am dedus numaidecât pe ce pantă 
primejdioasă era deja angajată ţara şi am dat explicit 
alarma”353. 

O dată ajuns la putere şi cu principalul scop atins, luliu 
Maniu a înţeles că mijloacele folosite în campania de 
răsturnare a guvernului liberal îl vor obliga să plătească un 
preţ care îl poate duce la compromiterea sa definitivă. 
Pentru foarte scurt timp el va produce o liberalizare a vieţii 
publice şi economice, pe fondul angajării împrumutului 
extern şi a deschiderii pieţii pentru capitalul extern. 
Totodată, va acţiona împotriva curentelor extreme ale 
stângii existente în PNȚ şi la aliaţii cu care câşţigase 
alegerile. Primii pe care i-a blocat au fost comuniştii. Apoi, 
social-de-mocraţii au aflat repede că programul politic 
convenit cu ei nu va fi respectat. Conşiderându-se trădaţi, 
socialiştii şi comuniştii vor declanşa campania de presă, de 
greve şi de sabotaje cunoscute de noi din istoriografia 
perioadei comuniste ca lupte ale proletariatului la Lupeni, 
Anina, ale petroliştilor şi ceferiştilor şi ale invalizilor, ultima 
devenită celebra prin grotescul ei: „din ordinul guvernului, 
două maşini au îndreptat tulumbele cu apă asupra 
manifestanţilor, apoi a intrat în acţiune armata care a 
început sa lovească fără milă”354. Fundamentală pentru 
această perioadă este lupta lui Maniu în interirorul 


partidului său, pentru a-l rupe din tendinţa sa stângistă de 
partid de clasă şi a-l aduce în zona liberalismului 
democratic. Dacă pe plan politic şi de conducere, Maniu va 
reuşi să domine PN, pe plan doctrinar partidul va rămâne 
tributar Stângii ţărăniste, social-democrate şi pe alocuri 
socialiste, nucleul grupării maniste a fostului Partid 
Naţional nemaiavând o doctrină, după ce Marea Unire se 
consumase. Asistăm, aşadar, la impunerea personalităţii lui 
luliu Maniu la conducerea PNȚ, dar cu costuri politice mari: 
pierderea unor ani importanţi în lupta internă pentru 
supremație (împotriva lui Mihalache şi Vaida-Vo-evod), 
nepotismul, ca singură metodă de a-şi menţine controlul 
asupra partidului, ambiguitatea programului politic şi mai 
ales a celui economic, care a dus şi la situaţii paradoxale 
precum cea de la sfârşitul anului 1929, când conducerea 
PNȚ a trimis o delegaţie de economişti în Uniunea Sovietică 
pentru schimb de experienţă în domeniul organizării 
agriculturii sovietice355, în sfârşit, nevoia de a-şi plăti 
obligaţiile faţă de sprijinitorii externi şi faţă de promisiunile 
electorale a trasformat PNȚ într-un partid mai corupt decât 
PNL. 

În planul „restauraţiei” carliste, care ne interesează pe 
noi, Maniu va da curând primele semne ale nuanţării 
termenilor înţelegerii cu Carol Caraiman pentru lovitura de 
stat din mai 1928, căutând să obţină de la acesta 
promisiunea că va renunţa la legătura cu Elena Lupescu şi 
că, o dată pus pe Tron, va domni constituţional. Era o formă 
de amânare, fără argumentaţie solidă, Maniu fiind pregătit 
cu un an în urma să-l aducă la Alba-lulia şi să răstoarne cu 
el ordinea de drept a statului, în condiţiile situării la putere 
şi cu o majoritate parlamentară atât de substanţială a 
Partidului Naţional-Ţărănesc, aducerea lui în ţară se 
complica în mod paroxistic, Maniu fiind conştient că era un 
act ilegal care ar fi demascat întreaga sa activitate 
anticonstituţională. Pe fondul binecunoscut al refuzului său 
de a recunoaşte Constituţia din 1923, acest fapt ar fi expus 


România şi unei descalificări în plan extern. Ivlanevrele lui 
luliu Maniu din această perioadă dezvăluie un calcul pe cât 
de precis, pe atât de periculos, dar nu lipsit de o logică 
adâncă: înțelegând mecanismele intime ale funcţionării 
statului român, pe fondul slăbirii puterii Partidului Naţional 
Liberal, a dispariţiei omului forte Ionel I. C. Brătianu şi a 
îndepărtării voite de treburile ţării a reginei Măria, luliu 
Maniu a manevrat pentru controlarea autoritară a puterii, 
după acelaşi model iniţiat de Brătieni. Chiar şi conducerea 
partidului pe criterii de rudenie a fost copiată de la liberali. 
Liderul politic ardelean s-a confruntat cu realitatea statului 
ce nu putea supravieţui decât prin controlul strâns al 
decalajului acestuia cu societatea sa. Totodată, este 
neîndoios că Maniu a dat impresia că vrea să schimbe 
această situaţie într-o democraţie parlamentară de tip 
britanic, visul vechi al Dreptei clasice româneşti. Parazitaţi 
de stilul său ermetic de manifestare publică, vom continua 
să fim derutaţi de oscilaţiile între credinţele sale 
democratice de Dreapta şi orientarea de stingă a partidului 
pe care îl conducea omul politic ce va simboliza, până la 
urmă, eşecul democraţiei române. Din păcate, stilul de 
activitate guvernamentală al lui Maniu se sprijinea 
fundamental pe factorul timp, într-o proiecţie care, pornind 
de la un ultim şoc anticonstituţional - o lovitură de stat care 
să rupă trecutul de viitor —, să aducă România în stadiul de 
stabilitate socială şi politică. Calculul s-a dovedit complet 
greşit: Carol Caraiman nu era omul monarhiei 
constituţionale, iar evoluţia situaţiei internaţionale anula şi 
factorul timp, atât de necesar stabilităţii ţării. Maniu este în 
realitate vinovat de această gravă eroare politică, cu 
consecinţe pe termen foarte lung, deoarece a ştiut că fostul 
prinţ se dovedise incontrolabil şi nedemn, pe de o parte, în 
timp ce pe plan extern Europa era martora unor 
transformări spectaculoase ale politicii continentale, pe de 
altă parte, în cheia acestor erori de apreciere va trebui să 


judecăm manevrele sale neconstituţionale şi 
anticonstituţionale din perioada 1929 - 1930. 

Acţiuni neconstituţionale. A doua acţiune neconstituţională 
a fost pusă în aplicare cu ocazia morţii regentului Gheorghe 
Buzdugan, survenită la 7 octombrie 1929. Nu exista un 
statut al Regenţei, care să fi prevăzut situaţia decesului 
unuia dintre regenţi, dar legea din 5 ianuarie 1926 
consfințea cel puţin două principii clare: l. Numirea 
Regenţei se face prin Reprezentaţiunea Naţională 
convocată de rege, iar în situaţia concretă de atunci, când 
Regența exista, convocată de aceasta. 2. Legea stabilea cele 
trei funcţii din care se compunea Regența: Patriarhul 
României (Miron Cristea), un membru de frunte al Casei 
Regale (prinţul Nicolae) şi preşedintele înaltei Curţi de 
Casaţie şi Justiţie (Gheorghe Buzdugan). Moartea unui 
membru al Regenţei nu putea însemna desfiinţarea acesteia 
prin descompletarea numărului de membrii stabilit de lege, 
pentru că legea înfiinţa o instituţie, nu un grup de 
persoane. Conform realităţii istorice şi politice unanim 
acceptate încă de pe vremea romanilor, precum şi a 
oricărui dicţionar, o instituţie este o structură de funcţii. 
Regența funcţiona şi lua şi decizii, inclusiv în absenţa unuia 
dintre membri, cum s-a întâmplat atunci când patriarhul 
Miron Cristea era bolnav sau prinţul Nicolae se afla în 
străinătate356. Era aşadar legal şi simplu ca postul rămas 
vacant prin moartea lui Gheorghe Buzdugan să fie ocupat 
de preşedintele înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie aflat în 
funcţie, Andrei Rădulescu. Pentru a evita această soluţie 
legală, Maniu a apelat la interpretarea abuzivă a articolului 
81 din Constituţie, care preciza: „De la data morţii regelui 
şi până la depunerea jurământului a succesorului său la 
Tron, puterile constituţionale ale regelui sunt exercitate, în 
numele poporului român, de miniştri, întruniţi în consiliu şi 
sub a lor responsabilitate”. După cum uşor se poate 
observa, Maniu dorea să preia fraudulos sarcina desemnării 
noului membru al Regenţei de către guvern. Regele nu era 


mort, iar puterile sale erau exercitate de Regenţă care, prin 
aliniatul 2 al articolului 83 din Constituţie, exercita şi 
„tutela succesorului Tronului în timpul minorităţii lui”. 
Partidele din Opoziţie au sesizat infracţiunea, atrăgând 
public atenţia asupra neconstituţionalităţii actului făcut de 
guvern, însă luliu Maniu nu a ţinut cont de aspectele clare 
de drept, intenţia lui fiind desfiinţarea Regenţei prin 
anularea legii din 1926. La 9 octombrie 1929, primul 
ministru convoacă cele două Adunări şi le supune votului 
alegerea unui oarecare Constantin Sărăţeanu, rudă de-a lui 
Vaida-Voevod, în funcţia de regent, desemnând ilegal 
această convocare a corpurilor legiuitoare, în care avea 
majoritatea absolută, drept Reprezentaţiune Naţională. 
Constantin Sărăţeanu era un obscur funcţionar al înaltei 
Curți de Casaţie şi Justiţie, care tocmai „fusese propus cu 
câteva luni în urmă de Grigore lunian, ministrul Justiţiei, 
spre pensionare întrucât, datorită vârstei, devenise 
incapabil de a mai desfăşura o activitate 
corespunzătoare”357. Scopul acestei alegeri era acela de a 
permite înlocuirea lui Sărăţeanu cu Carol Caraiman, în 
cazul aducerii lui în ţară. Formula intrării în Regenţă a 
fostului prinţ era încă o manevră prin care Maniu încerca 
să-i condiţioneze acestuia, naiv, domnia constituţională şi 
dependenţa de deciziile guvernului condus de el. Pentru a- 
şi „speria” aliatul aflat la Paris, Maniu a elaborat câteva 
hotărâri menite să-i semnaleze lui Carol că s-ar opune 
venirii sale în ţară fără o înţelegere prealabilă între ei. Dar 
din toată „rezistenţa” lui faţă de fostul prinţ nu mai 
rămăsese decât problema despărțirii de Elena Lupescu: 
„După căderea guvernului Averescu şi decedarea regelui 
Ferdinand, am continuat acţiunea în partid, în opinia 
publică şi în jurul A. S. R. prinţul Carol. În partid am întărit 
tot mai mult convingerea că prinţul Carol trebuie să revină, 
în Parlament am luat cuvântul în chestiunea aceasta faţă de 
Ion I. C. Brătianu. lar la A. S. R. prinţul Carol au mers 
diferiţi prieteni, între alţii dl. lunian, pentru a-l încuraja, pe 


de o parte, iar pe de alta pentru a-l convinge că trebuie să 
părăsească pe d-na Lupescu”358. În legătură cu speranţele 
iluzorii ale lui Maniu pe această temă, fratele lui Carol 
Caraiman, prinţul Nicolae, avea să scrie: „Oare cum au 
putut crede oamenii noştri politici că s-ar întoarce fără 
amantă acest om, care a dezertat din armată în timpul 
războiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra 
comuniştilor unguri, care, deşi avea comanda unui 
regiment, a fugit mişeleşte cu Lupeasca, metresa lui, fără să 
dea doi bani pe regalitate, soţie, fiu şi părinţi?”359. Nu 
trebuie îndepărtată prea mult - în perspectiva unor probe 
ulterioare - nici ipoteza celor două interese majore care 
concurau din plan extern pentru aducerea lui Carol 
Caraiman pe Iron: pe de o parte francmasoneria ocultă, al 
cărei om de legătură era Elena Lupescu, pe de altă parte 
Vaticanul şi aliaţii săi ungari sau britanici, al căror exponent 
era luliu Maniu. Prea inteligent ca să nu-şi dea seama că, 
nesatisfăcând interesul principal, riscă să fie dat la o parte 
şi găsit un altul - şi acesta era în imediata vecinătate, Vaida- 
Voevod sau Alexandru Averescu —, luliu Maniu a înţeles că 
va trebui să cedeze fără să poată lungi prea mult rezistenţa 
sa. De aceea, ca exponent al unei tabere, a încercat să-şi 
îndepărteze principalul adversar: Elena Lupescu. Aceste 
jocuri de culise nu vor fi înţelese prea devreme de opinia 
publică, iar atunci când au fost expuse de legionari, datorită 
tonului, limbajului şi apelului la modelul naţionalist italo- 
german, din faza avansată a legionarismului, ele vor părea 
stridente şi îndoielnice, cum ni se par şi astăzi. 

Mai multe probleme interesante prin subtilitatea lor au 
rămas neelucidate complet până astăzi: 

Relaţia cu capitalul străin. Şi înainte de numirea ca prim- 
mi-nistru şi imediat după, luliu Maniu a dat asigurări că are 
contacte importante în lumea marilor afaceri internaţionale 
şi a băncilor, iar campania de denigrare a guvernului liberal 
şi de înfăţişare a României ca un stat falit, desfăşurată în 
presa străină la inspiraţia PNȚ, i-a făcut pe membrii 


Regenţei se creadă acest lucru. Ceea ce s-a întâmplat în 
primii doi ani de guvernare naţional-ţărănistă, prin cedarea 
multor active şi proprietăţi, precum şi a unor monopoluri de 
stat către firme străine, căutând să anuleze măsurile 
naţionaliste luate de Ionel I. C. Brătianu, a venit să confirme 
această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a 
contractului de împrumut mult aşteptat s-a făcut prin 
garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu 
terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane şi alte 
valori româneşti, la care se adăuga acceptarea angajării pe 
banii statului român a unor consilieri sau experţi străini în 
instituţiile garante, pe care aceştia, de fapt, le controlau. 
Unde nu s-au produs încă documente, este relaţia dintre 
legăturile stabilite de Carol Caraiman în străinătate cu 
aceleaşi firme şi bănci şi colaborarea Carol - Maniu pentru 
aducerea celui dinţii pe Tron. Dacă s-ar putea documenta 
că urcarea lui Carol pe Tron a fost o premisă a revenirii 
capitalului străin în România, atunci cercul complotului s-ar 
închide perfect. Deocamdată, punctul de plecare al unei 
cercetări minuţioase asupra acestui subiect este destul de 
credibil: aceleaşi mari companii, bănci şi agenţii comerciale 
se vor regăsi foarte repede în lista de „donatori” pentru 
fondurile speciale ale lui Carol, precum şi în patrimoniul 
afacerilor sale personale. Această ipoteză a fost parazitată 
de preluarea sa de către propaganda legionară şi apoi de 
către cea comunistă în termeni care i-au alterat 
credibilitatea. Legionarii vedeau în afacerile lui Carol cu 
marea finanța şi cu marile concerne străine o dovadă a 
legăturilor sale cu iudeo-masoneria”, în care Elena Lupescu 
juca un rol decisiv şi, de aceea, imposibil de înlăturat. 
Transformarea menajului Carol - Lupescu mai de grabă 
într-un parteneriat de afaceri decât într-o interminabilă 
idilă, a fost un argument în favoarea tezei legionare, 
propaganda comunistă a preluat datele şi mesajele 
legionarilor - evident, în altă cheie —, punând accentul pe 
ideea „înrobirii ţării capitalului străin”, minimalizând rolul 


Elenei Lupescu şi exagerând „cârdăşia” regelui cu partidele 
politice. Tot în planul politic, propaganda comunistă a 
accentuat problema crizei instalate în raporturile dintre 
partidul burghez de ştânga, care era PNI, şi stânga 
socialistă şi comunistă, atribuind-o pătrunderii capitalului 
străin şi creşterii şomajului. Acesta fusese un fenomen real, 
dar nu atât de extins. Celebrele greve, manifestații, 
sabotaje şi incidente violente cu forţele de ordine, pe care 
le va invoca propaganda comunistă mai târziu, îşi aveau 
originea în trădarea de către luliu Maniu a înțelegerilor 
electorale cu aceste forţe afine. PNȚ era considerat deja un 
„deviaţionist”. Conflictul deschis al acestuia cu Constituţia 
democratică îl făcea extrem de vulnerabil în faţa uneia din 
legile marxismului: primele care trebuie distruse într-o 
revoluţie comunistă sunt aripile socialiste. Nu întâmplător, 
imediat ce au luat puterea absolută în 1948, comuniştii au 
declanşat urgia asupra PN], pe care populaţia continua să-l 
voteze şi în ochii căreia rămânea cu imaginea socialismului 
său agrar. lotodată, influenţa economică a Dreptei 
autentice, reprezentată în 1928 de Partidul Naţional 
Liberal, se va restrânge treptat la nivelul unor averi şi 
câştiguri electorale fără efect politic. 

Atitudinea prinţului Nicolae. În memoriile sale, prinţul 
Nicolae afirmă că activităţile sale duse în Armată în 
perioada 1929 - 1930 au avut drept scop pregătirea unei 
lovituri de stat împreună cu Alexandru Averescu, pentru 
instituirea unui regim de forţă. Cazul rămâne nebulos, deşi 
este confirmată vizitarea mai multor unităţi militare din 
ţară şi o serie de dialoguri cu comandanţi militari până în 
preajma venirii lui Carol în ţară. Rămâne însă lipsită de 
credibilitate această versiune, din cel puţin două motive: 1. 
Generalii şi ofiţerii superiori puneau foarte puţin preţ pe 
proiectele prinţului, cunoscându-l ca un individ instabil. 2. 
Prinţul Nicolae era ofiţer de marină, or forţele militare de 
care era nevoie într-o astfel de acţiune erau cele terestre şi 
aeriene. Mult mai credibilă pare opinia majorităţii 


istoricilor, care consideră că prinţul Nicolae a intrat la un 
moment dat în combinaţia cu Maniu şi Carol Caraiman, 
făcând celor doi serviciul atragerii unor comandanţi militari 
de partea conspirației. Preţul acestei colaborări era 
anularea prevederilor din Statutul Casei Regale (Cap. IV, 
Art. 10 - 13), care împiedicau proiectata sa căsătorie cu o 
româncă - doamna Săveanu, fostă Tohâneanu şi devenită 
Doletti —, după modelul din 1918 al fratelui său. 
Concordatul cu Vaticanul, în anul 1929, Parlamentul 
controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, 
document cu valoare de înţelegere între state, care a rămas 
cunoscut cu numele de concordat360. El a fost aspru 
criticat de Biserica Ortodoxă Română şi de majoritatea 
oamenilor politici români, pentru că acorda cultului catolic 
privilegii care veneau în contradicţie cu legile statului 
naţional unitar român. Problema unui tratat cu Biserica 
romano-ca-tolică se discuta de mult, mai ales că în perioada 
de negocieri şi bătălie diplomatică pentru recunoaşterea 
Marii Uniri, diferite forţe interesate au lansat zvonul unei 
condiţionări a recunoaşterii de acordarea unei largi 
independenţe Bisericii catolice în România şi, bineînţeles, 
cultului greco-catolic. Includerea acestei probleme într-o 
lege a cultelor a trenat vreme de zece ani, guvernele 
liberale opunându-se sistematic acordării de privilegii sau 
condiţionându-le de recunoaşterea oficială şi solemnă a 
Marii Uniri şi a statutului minorităţilor. La 10 mai 1927, la 
stăruinţele regelui Ferdinand şi prin mijlocirea unor 
apropiaţi ai lui Carol Caraiman, concordatul a fost semnat 
în secret la Vatican. Ratificarea lui şi, evident, dezvăluirea 
existenţei lui, aşteptau preluarea puterii în România de o 
forţa procatolică. La 11 februarie 1929 se produce însă şi 
un eveniment major în istoria Vaticanului: semnarea 
Acordurilor de la Lateran, prin care regimul fascist condus 
de Mussolini recunoştea suveranitatea statului Cetatea 
Vaticanului. Din acel moment, Sfântul Scaun putea semna 
documente de politică externă cu terţi şi îşi putea 


reglementa cu aceştia raporturile diplomatice şi 
confesionale. Şi Vaticanul urmărea de foarte mult timp 
reînfiinţarea sa ca stat, dar numai sub regimul fascist l-a 
putut obţine deoarece „Mussolini poseda, de altfel, datorită 
puterii sale dictatoriale, mijloacele de acţiune şi 
independenta de a negocia, mult mai accentuate decât 
primii-miniştri parlamentari ai Italiei, şefi de guverne de 
opinie. El era deci într-o situaţie privilegiata, liber de a 
realiza ceea ce nu au putut îndeplini predecesorii săi la 
putere”361. Fără îndoială că apartenenţa majorităţii 
liderilor PNȚ la cultul greco-catolic a fost una din cauzele 
pentru care guvernul s-a grăbit să semneze un concordat 
imediat după cel semnat de Mussolini, dar a contat şi faptul 
tipologic că guvernul PN avea o majoritate cu care putea 
ratifica în Parlament orice tratat. Totuşi, adevărata 
problemă nu era asta. Textul conţinea prevederi chiar mai 
largi decât cele originare, convenite între Italia şi Vatican, 
unde, de exemplu, Mussolini nu acceptase autonomia 
învăţământului eclesi-astic. La Art. 36 se preciza: „Italia 
consideră ca fundament şi încoronare a instrucţiunii 
publice, învăţământul doctrinei creştine după forma 
transmisă de tradiţia catolică. Deaceea, ea consimte ca 
învăţământul religios, în prezent predat în şcolile publice 
elementare, sa aibă o desvoltare ulterioară în şcolile 
secundare, după un program ce se va stabili prin comun 
acord, între Sfântul Scaun şi Stat”362. Rămâne încă fără 
explicaţie semnarea de către guvernul naţional-ţărănist a 
Concordatului cu România, unde, la Art. XVI se preciza că 
„programul de studii se va fixa de către autoritatea 
bisericească competentă”, iar „studiul limbii şi istoriei 
naţionale se va face în măsura în care nu va împiedica 
studiile religioase şi va fi compatibil cu caracterul acestor 
şcoli”. Aşadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu 
le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică! În al 
doilea rând, declaraţia oficială de recunoaştere de către 
Cetatea Vaticanului a României Mari, în integritatea sa 


teritorială, suverană şi independentă, ca stat naţional 
unitar, a fost trecută într-o anexă, şi nu în corpul 
Concordatului. Această anexă a fost furată din sediul 
Ministerului Afacerilor Externe ale României şi nu va mai fi 
găsită niciodată. Speculând gravele erori ale guvernului 
naţional-ţărănist, Biserica romano-catolică va declara în 
numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare 
din Transilvania se află pe un „teritoriu vremelnic ocupat de 
România”. Cu excepţia acuzelor aduse de comunişti după 
1947, nici până astăzi nu avem o explicaţie pentru 
atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici 
amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la 
ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al României 
Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia 
papă de a nu păşi în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui 
lorga de episcopul luliu Hossu363. 

S-a opus acestei acţiuni cu grave consecinţe în timp 
Biserica Ortodoxă Română. Poziţia oficială a Bisericii 
naţionale se sprijinea pe patru constatări dureroase: 

În primul rând, Concordatul cu Vaticanul a dat o lovitură 
grea fenomenului natural de trecere a credincioşilor greco- 
catolici înapoi la credinţa lor ortodoxă originară. 
Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Semnalase public 
fenomenul încă din 1928: „Astăzi în Ardeal este o mişcare 
de trecere de la Biserica unită la Biserica ortodoxă. Eu nu 
vreu să contest acest lucru. Aşa e în realitate”364. 

În al doilea rând, „prin acest Concordat se garanta 
Bisericii romano-catolice din România deplina libertate de a 
comunica direct cu Vaticanul, fără controlul Statului”? 65. 

În al treilea rând, „Biserica romano-catolică a obţinut prin 
Concordat averi imense, pe care nu le-a avut nici în Austro- 
Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pământ, sute de 
imobile şi alte proprietăţi intrau în aşa-numitul «patrimoniu 
sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru 
întreţinerea instituţiilor ei, a epis-copilor şi a personalului 
bisericesc”366. 


În al patrulea rând, chiar Biserica unită (greco-catolică) 
din Transilvania îşi pierdea statutul de autonomie oferit de 
Biserica Ortodoxă Română, devenind doar „un rit oarecare 
al Bisericii catolice”3”. 

Astăzi, în anul 2001, consecinţele guvernării luliu Maniu 
nu sunt încă şterse, România având în continuare problema 
proprietăţilor şi a structurii învăţământului Bisericii 
romano-catolice pe teritoriul său naţional. 

Biserica romano-catolică a presat în permanenţă asupra 
dinastiei regale române, condiţionând sau pedepsind pe 
membrii fiionarhiei din România pentru apropierea lor de 
Biserica Ortodoxă Română. Cu toate că ambele Constituţii 
democratice ale României din 1866 şi din 1923 - conţineau 
obligaţia regilor români de a îmbrăţişa „religiunea ortodoxă 
a Răsăritului”, şi Carol 1 şi perdinand au murit catolici. La 
deschiderea testamentului regelui Ferdinand, patriarhul 
Miron Crisţea a constatat că acesta se sfârşea cu o fraza 
incompletă: „A7s treuer Sohn der Katholischen Kirche, 
wunsche ich dass...” (Ca fiu credincios al Bisericii Catolice 
eu doresc să...). Pentru a opri speculaţiile, patriarhul a 
completat-o cu formula folosită şi la moartea lui Carol [:,... 
Dass nur die Katholische Geistlichkeit die erdigung 
celebrire...” (. ca numai clerul catolic să oficieze 
înmormântarea)368, în toată perioada cât ţara a fost 
condusă de un guvern PNȚ, ai cărui lideri erau greco-ca- 
tolici, Vaticanul a fost serios implicat într-o serie de acţiuni 
ale Casei regale, precum şi ale politicii externe româneşti. 
Conform unei tradiţii conservate la biblioteca mănăstirii 
Antim din Bucureşti, luliu Maniu ar fi luptat în timpul 
primului război mondial în bătălia de la Piave, unde s-a 
împrietenit cu locotenentul confesor Angelo Roncalli. Acesta 
va deveni arhiepiscop şi nunțiu apostolic în Bulgaria din 
anul 1925. La începutul anului 1930 el va primi misiunea de 
a se pregăti pentru preluarea nunţiatului din România, 
unde urma să reia legătura amicală cu Maniu, dar scandalul 
declanşat în jurul căsătoriei ortodoxe a ţarului Boris al III- 


lea cu prinţesa catolică Jeanne de Savoia anulează misiunea 
şi aduce sancţiunea asupra arhiepiscopului inabil369. De la 
28 octombrie 1958, Angelo G. Roncalli va deveni Papa loan 
XXIII3". 

Căsătoria catolică Elena Lupescu - Carol Caraiman. Un 
caz încă neelucidat este acela al presupusei căsătorii 
catolice între Carol Caraiman şi Elena Lupescu. Regina 
Elena, a doua soţie a lui Carol şi mama regelui Mihai, a fost 
prima care şi-a exprimat bănuiala că cei doi sunt căsătoriţi 
în secret în străinătate. Existau câteva argumente pentru 
această ipoteză. Mama Elenei Lupescu Eliza Falk, se 
născuse la Viena şi trecuse la catolicism, iar Elena Lupescu 
însăşi nu se recunoştea ca evreică371. Bănuiala reginei 
Elena i-a fost întărită de o intervenţie a lui Nicolae Titulescu 
în timpul „crizei divorţului”: „Carol a cerut o întrevedere. 
Dar înainte de întâlnire, ea a fost avertizată de ministrul 
Afacerilor Externe, Titulescu, un apropiat al lui Maniu, ca 
nu cumva să semneze vreun document care ar putea 
împiedica anularea divorţului. Guvernul dorea, a spus el, să- 
| silească pe rege să confirme sugestia unora că el nu putea 
accepta anularea divorţului deoarece se căsătorise cu 
doamna Lupescu în secret, în Belgia”372, în materie de 
secrete pe teritoriul occidental, din aceleaşi motive pentru 
care a fost ajutat să facă o strălucită carieră la Societatea 
Naţiunilor, Nicolae Titulescu era un as. Un martor rece şi 
inteligent al evenimentelor, Elisa Brătianu, soţia lui lonel |. 
C. Brătianu, ne-a lăsat amintirea unui dialog interesant cu 
Alexandru Averescu: 

(Elisa Brătianu): „Domnule general, am continuat, v-aţi 
gândit la imposibilitatea în care se găsea prinţul de a se 
despărţi de doamna Lupescu? Nu vă gândeaţi că se 
căsătorise cu ea? 

(Averescu): Nu, nu, aş fi ştiut-o. 

(Elisa Brătianu): Puteaţi foarte bine să nu aflaţi despre o 
ceremonie catolică celebrată în secret de un preot catolic. 
Legătura devine prin aceasta indisolubilă. 


(Averescu): Este imposibil, a răspuns generalul, aş fi avut 
cunoştinţă de ea. Aş fi putut, poate, ignora o căsătorie 
celebrată de un căpitan de vas în timpul unei traversări... 

(Elisa Brătianu): lată ceva imposibil, am obiectat, o 
asemenea căsătorie nu se poate face decât în cazul în care 
unul din cei doi candidaţi este în pericol de moarte... 
Ipoteza mea relativ la o căsătorie catolică îmi pare posibilă. 

(Averescu): Imposibil, a insistat el, aş fi aflat. Nici în 
Franţa, nici în Belgia, nici un preot catolic nu poate celebra 
o căsătorie fără a avea proba căsătoriei civile. 

(Elisa Brătianu): îngăduiţi-mi să vă contrazic şi să vă spun 
pe ce bazez ipoteza mea. Dacă acest preot a avut 
autorizaţia Papei, a putut celebra această căsătorie între 
doi străini tot aşa de bine în Franţa ca şi în Belgia. Această 
autorizaţie ar fi putut fi obţinută în schimbul unei scrisori 
prin care prinţul Carol se angaja să intre în sânul Bisericii 
Catolice şi să protejeze această biserică în viitorul sau 
regat. Vă închipuiţi, domnule general, ce succes pentru 
Vatican să poată publica această scrisoare la momentul 
potrivit?” 

În anturajul reginei Măria, aşa cum confirmă şi doamna de 
onoare Simona Lahovary, exista credinţa că statutul 
matrimonial al lui Carol era de căsătorit catolic în secret cu 
Elena Lupescu. De altfel, insistența şi lipsa oportunității 
cererilor sale repetate de a se pronunţa divorţul de Elena a 
Greciei în ţară, au ridicat primele semne de întrebare. 
Oricum, în astfel de subiecte, femeile simt şi cunosc mai 
bine realitatea. Intuiţia lor ţine de multe ori loc de 
document. Carol a fost căsătorit de patru ori cu trei femei, 
dintre care de două ori cu Elena Lupescu - o dată în 
Brazilia şi încă o dată în Portugalia. Dacă a existat şi o 
căsătorie secretă în rit catolic, aceasta ar fi a cincea. Din 
punct de vedere juridic, el a rămas căsătorit legal cu toate 
trei în bigamie, niciuna dintre căsătorii nefiind anulată 
conform legii. Ce este straniu în toată ipoteza Elizei 
Brătianu din 1930, constă în precizia cu care a anticipat cu 


17 ani temeiul unei căsătorii publice între Carol şi amanta 
sa: „cazul în care unul din cei doi candidaţi este în pericol 
de moarte”. Această soluţie a fost cea adoptată cu adevărat 
de cei doi în 1947, când Elena Lupescu, în înţelegere cu 
Carol, înscenează o boală incurabilă pe când se aflau în 
Brazilia: „Nimeni nu ştia exact de ce suferea doamna 
Lupescu. Simptomele erau anodine, dar ea se simţea foarte 
slăbită şi se topea. La începutul lui 1947, Magda (Elena 
Lupescu, n.a.) stătea mai tot timpul în pat; până la urmă, 
doctorii pun diagnosticul de anemie pernicioasă. Carol este 
prevenit că nu există remediu la această boală”374. Ca 
urmare, la 5 iulie 1947 Carol şi Elena Lupescu se 
căsătoresc. Până la apariţia unor documente revelatoare, 
nimeni nu va înţelege de ce au avut nevoie de un astfel de 
subterfugiu, pentru a se căsători, doi oameni care 
pierduseră orice speranţă domnitoare, orice titlu, orice 
posibilitate de a mai fi cândva altceva decât doi cetăţeni 
români cu domiciliul în străinătate! Dar - pentru a o cita din 
nou pe Elisa Brătianu —, „cine poate cunoaşte secretele 
Vaticanului?” 

Desfăşurarea loviturii de stat. 

Deşi se afla de 5 ani în străinătate, Carol Caraiman era 
surprinzător de bine informat asupra mişcărilor fiecărui 
actor important al vieţii politice româneşti. Cunoştea în 
detaliu ce face zilnic fiecare membru al Regenţei, ce face 
mama sa regina Măria, ce hotărâri a luat guvernul şi care 
este atitudinea capilor Armatei. Aceste informaţii îi veneau 
pe mai multe canale, care îi fuseseră puse la dispoziţie de 
serviciile de informaţii ale unor state, la cererea unor 
concerne interesate de venirea lui pe Tron, şi de organizaţii 
oculte cu care avea legături foarte strânse, de la oameni 
plătiţi din anturajul guvernamental, precum şi de la rude 
din familia regală. 

Fundamental în înţelegerea mişcării politice care l-a adus 
pe fostul prinţ Carol pe Tronul României este condiţionarea 
recunoaşterii României Mari de satisfacerea unor interese 


economice al Marilor Puteri occidentale, situaţie pe care 
Ionel I. C. Bră-tianu a refuzat-o brutal. „Naţionalizarea” 
valorilor româneşti şi „gonirea” capitalului neromânesc au 
declanşat ofensiva forţelor care s-au considerat trădate de 
România, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere 
politică, economică şi militară regională independentă, visul 
dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansați şi mult 
mai duri doctrina tatălui său: prin noi înşine, al cărui înţeles 
real era controlul românesc al economiei româneşti. 
Fenomenul atingea şi alte state mici. Controlul Marilor 
Puteri prin Liga Naţiunilor căuta acum o altă formă, pe care 
la | septembrie 1929 o va prezenta Aristide Briand: „Dacă 
nu prezint acum proiectul Statelor Unite ale Europei, se va 
cristaliza starea de lucruri actuală. N-aţi observat că în 
fiecare ţară, încet-încet, s-au statornicit doua politici, s-au 
format două echipe de oameni: cei care sunt trimişi la 
Geneva şi care semnează tratatele ca să fie criticaţi şi 
dezavuaţi la întoarcerea lor, şi cei care rămân în capitale, 
unde fac politică naţionalistă”375, îi citise Ionel. C. 
Brătianu pe francezi, dar şi francezii îl citiseră pe el! A fost 
clar că unele state mici vor fi pedepsite, în faţa acestui 
conflict subteran - care pune un mare semn de întrebare 
asupra morţilor în serie ce au decapitat conducerea statului 
în numai câţiva ani —, România a rămas complet izolata, 
fiindu-i imposibil şi să se apropie de singura putere majoră 
internaţională ce o mai putea proteja - Rusia. Transformată 
deja în ţjniunea Sovietică, marea putere comunistă 
condiţiona orice apropiere de vechiul său joc panslavist, 
chiar dacă acum era puternic colorat în roşu. Eşecul 
tentativei Titulescu - Litvinov este una din dovezile acestei 
realităţi. România Mare, numită sugestiv de Păstorel 
Teodoreanu „România Măria”, a supravieţuit atât timp câţ, 
prin guvernarea slugarnică a PNȚ şi prin domnia 
intervenţionistă a lui Carol al II-lea, a fost restabilită 
dependenţa totală a ţării de Marile Puteri întemeietoare. 
Această dependenţă a fost fatală statului naţional unitar 


român, care a fost abandonat în momentul când chiar 
Marile Puteri în cauză au început, ele însele şi pe teritoriul 
lor, să aibă serioase probleme cu Germania. De aici a 
rezultat un fapt pe cât de dureros, pe atât de evident: 
destinul României a fost decis pentru viitorii 50 de ani între 
Germania şi Uniunea Sovietică, nu de Franţa, nu de Anglia 
sau de Statele Unite. Măcinat în interior de efectele nocive 
ale imaturiţăţii democratice, de corupţie şi de discordie, 
sabotat de combinaţia Maniu-Carol, statul român s-a 
prezentat în faţa actelor decisive ale Istoriei extrem de slab, 
vulnerabil şi sărac. Toate răspunsurile sale politice - Mica 
înţelegere —, economice - Pactul oţel-petrol - sau militare - 
retragerea din Basarabia - au fost penibile. 

Aceste date istorice implacabile şi dureroase ar trebui să 
ne trezească la realism politic, economic şi militar, căci şi 
astăzi nu facem altceva decât să repetăm aceeaşi istorie. 
Scopul acestei cărţi este tocmai de a dezvălui crud erorile 
trecutului pentru a nu le repeta. 

Revenind la momentul 1930, ar fi de observat că 
rezistenţa lui luliu Maniu la procesul de finalizare a 
complotului organizat împreună cu Carol Caraiman era 
determinată exclusiv de eliminarea Elenei Lupescu din 
combinaţie. Probabil că liderul țărănist intuise unde este 
cheia mecanismului de acţiune a fostului prinţ şi încerca să 
o înlocuiască cu propria sa ferecătură. Lucrurile se 
desfăşurau însă mult deasupra manevrelor sale mărunte. 
Măi întâi a fost depistată acţiunea complotistă din Armată. 
Maniu a crezut că mişcare procarlistă din rândurile 
ofiţerilor era consecinţa activităţii prinţului Nicolae şi nu s-a 
îngrijorat prea mult, fiind în sensul înţelegerii survenite 
între ei. Aşa cum am arătat, influenţa prinţului Nicolae era 
iluzorie, atât prin neseriozitatea acestuia, ca individ, cât şi 
prin lipsa de autoritate profesională, în Armată va acţiona, 
de fapt, francmasoneria. 

În primăvara anului 1926 se declanşase prin presă un 
conflict între loja Unirea, aflată sub obedienţa Marelui 


Orient al Franţei, şi Marea Lojă Naţională din România în 
jurul tentativei acesteia din urmă de a scoate Ordinul 
Masonic Român de sub obedienţă străină. Fenomenul 
repeta în lumea discretă procesul politic descris mai sus, 
sau, poate, mult mai corect spus, reprezenta un simptom 
adânc al procesului politic care se va desfăşura la suprafaţa 
publică, „în anul 1925, lojele de obedienţă franceză (Marele 
Orient al Franţei), care îl combăteau fervent pe loan Pangal, 
se grupează formând Marele Orient al României, în iulie 
1926, loan Pangal îşi ia revanşa şi organizează la Bucureşti, 
cu ocazia instalării înaltului Consiliu al Ordinului, o 
importantă reuniune masonică, la care au participat 
Suveranii Mari Comandori din S. U. A. (jurisdicție de 
Washington), Italia, Polonia şi Cehoslavacia, plus 
reprezentanţi de marcă din Franţa şi Austria”376, în cursul 
anului 1927 se înregistrează intrarea în francmasonerie a 
comandorului Păiş, din ordinul prinţului Nicolae, pentru a-l 
informa asupra evenimentelor din sânul lojei377. Se va 
stabili astfel un canal de informaţii şi de influenţă cu 
Armata, pe care însă îl va parazita, spre sfârşitul anului 
1928, ordinul ministrului de Război, generalul Cihoski, care 
va cere întocmirea unor liste cu ofiţerii superiori care 
făceau parte din masonerie. „Anul următor, 1929, «pe cei 
mai mari în grad şi în special pe acei ce făceau parte din 
Ministerul Armatei - nota generalul Cihoski -i-am sfătuit 
personal să se retragă»,„,378. Fără îndoială că Cihoski - 
apropiat al lui Maniu şi implicat adânc în „Afacerea Skoda” 
- primise acest ordin de la primul ministru şi incidentul, în 
sine, era un reflex al intersecţiei unor forţe ostile între ele, 
dar angajate independent în susţinerea aducerii lui Carol 
pe Tron. Conform unor informaţii furnizate de un agent 
infiltrat (poate chiar comandorul Radu Comânescu, Emilian 
M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra 
istoriei lumii civilizate, voi. L, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, 
p. 140. (După urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, loan 


(Jean) Pangal va deveni ministru al Propagandei şi 
Informaţiunilor, post înfiinţat chiar de el.) 

Pâiş-) în loja Steaua Polară din Bucureşti, serviciile de 
informaţii româneşti au ştiut că „prin activitatea lui Mihai 
Negru, secretar de redacţie la ziarul Universul, sunt 
recrutaţi pentru iniţiere numeroşi ofiţeri, cu deosebire din 
aviaţie şi marină, care apoi «sunt luaţi în primire şi convinşi 
la ideea că prinţul Carol trebuie să vină în ţară, că sunt 
datori să lucreze camarazii spre a-i câştiga acestei idei 
întrucât starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată 
decât de un rege major şi energic care nu poate fi decât 
prinţul Carol... Zilele trecute comandorul Bucholzer, din 
Şcoala navală din Constanţa, a luat parte la o întrunire a 
membrilor lojii (Steaua Polară) cu care ocazie a ţinut un 
discurs înflăcărat pentru prinţul Carol... sunt mulţi evrei în 
aceasta lojă şi convingerea (informatorului care relatează 
Serviciului de Informaţii) este că evreii sunt aceia care au 
pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, întrucât 
sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în 
caz când ar izbucni mişcarea violentă de răsturnare a 
bolşevicilor, evreii, care vor cădea cei dinţii victime ai 
pogromurilor ce vor avea loc, vor fi toleraţi a se refugia în 
masă în România”379. Dăm astăzi - cu ajutorul excelentei 
cărţi a lui Horia Nestorescu-Bălceşti - de capătul celui mai 
scump fir al „Afacerii Carol”, care se dovedeşte senzaţional 
din prespectivă istorică: fel mai-iunie 1929, „evreii” ştiau de 
pregătirea unei izbucniri violente de răsturnare a 
bolşevicilor - URSS —, că vor urma pogromuri şi că va fi 
nevoie de toleranța României pentru primirea refugiaților! 
Această informaţie uluitoare provenită din mijlocul unei loji 
francmasonice din România se va dovedi exactă punct cu 
punct: în ianuarie 1933 Hitler ia puterea în Germania; 

La 20 martie este înfiinţat lagărul de la Dachau; în 
decembrie 1933 cade sub gloanţe primul ministru I. G. 
Duca sub acuzaţia de pactizare cu „masonii”; 


În 1939 începe exodul refugiaților din Polonia în România, 
pentru care va plăti cu viaţa primul ministru Armând 
Călinescu; 

La 22 iunie 1941 Germania atacă URSS; 

Cea mai mare comunitate evreiască din Europa se 
salvează în România sub regimurile dictatoriale ale lui 
Carol al II-lea şi lon Antonescu. 

Pentru pregătirea venirii în ţara a lui Carol Caraiman, o 
delegaţie francmasonică condusă de loan (Jean) Pangal, 
Mare Maestru al Marii Loji Naţionale, şi col. loan TI. Ulic, 
venerabilul Lojii Steaua Dunării, se deplasează la | mai 
1929 la Paris380. Conform personalităţii legionare dr. 
Şerban Milcoveanu, Carol a fost „adus în ţara de 
Masonerie, în baza unei convenţii secrete de 
subordonare”381, dar nu există probe ale existenţei acestei 
convenţii, altele decât ceea ce s-a întâmplat concret între 
1928 şi 1940. 

La începutul anului 1930, principalul mesager care ţinea 
legătura între luliu Maniu şi Carol Caraiman a devenit 
maiorul Victor Precup. Acest ofiţer, căruia îi vom acorda mai 
multă atenţie în capitolele următoare, a îndeplinit cele mai 
secrete şi importante misiuni în cariera sa, făcându-şi 
debutul cu o misiune crucială pentru Marea Unire din 1918 
şi sfârşind ca general făcut de comunişti în 1948 şi numit 
şef al Secţiei militare a Partidului Comunist din România, în 
faza critică a complotului, Precup a făcut naveta între Paris 
şi Bucureşti, ducând şi aducând mesajele schimbate de 
Maniu şi Carol Caraiman, care constituiau principalele 
elemente de negociere ale revenirii: intrarea în ţară fără a 
fi arestat, conform legilor în vigoare; intrarea în Regenţă în 
locul lui Sărăţeanu, marioneta lui Maniu; renunţarea la 
Elena Lupescu. 'Toate cerinţele erau tentative ale primului- 
ministru de a-şi asigura controlul asupra viitorului rege: 
pătrunderea în ţară să se facă cu acordul lui, atunci când 
hotăreşte el, urcarea pe Tron să se facă din Regenţă, adică 
sa fie rezultatul deciziei sale; să fie îndepărtată persoana 


care îl conducea în acel moment pe Caraiman, pentru a-l 
putea conduce el. Sigur că astăzi ne surprinde naivitatea lui 
luliu Maniu, dar în epocă Nicolae lorga „descifrase” destul 
de repede marile lipsuri politice ale „Sfinxului de la 
Bădăcin” - un politician mărunt, ajuns în mod dubios 
preşedinte al Partidului Naţional din Transilvania şi jucând 
un rol major într-o Românie fără busolă. Carol a reuşit şă-i 
transmită indirect, printr-un emisar oarecare - nu 
întâmplător - că Elena Lupescu nu va reveni în ţară dacă el 
va fi rege. „La sfârşitul lunii mai a anului 1930, a trimis la 
luliu Maniu pe maiorul Precup să-l întrebe ce atitudine va 
avea în situaţia când el, Carol, se va hotări într-o zi să vină 
acasă. Luliu Maniu a cerut maiorului Precup să comunice 
lui Carol să nu întreprindă nimic, pentru ca la 18 iulie va 
veni la paris principele Nicolae, cu care sa discute şi să 
încerce clarificarea lucrurilor, iar ceva mai târziu va veni 
însuşi luliu Maniu în acelaşi scop”382Animarea nu-i 
convenea lui Carol, pentru că ea era expresia dependenţei 
de actori secundari ai complotului - prinţul Nicolae şi 
primul ministru luliu Maniu —, care mai mult încurcau 
planul prin intenţiile lor de control, încă din februarie 1930, 
Carol primise o informaţie de la vărul său, Franz Joseph de 
Hohenzollern-Sig-maringen, că Nicolae va face o deplasare 
cu automobilul în Occident, ocazie cu care „să discutaţi în 
persoană toate detaliile”383. Era clar că cei doi din ţară 
doreau să diminueze cât mai mult atuurile externe lor pe 
care le avea Carol la acea dată şi pentru asta aveau nevoie 
de timp. Maniu, prea mic pentru această bătălie, va ceda în 
faţa maiorului Precup, rugându-l să-i transmită lui 
Caraiman că, dacă „se va decide să facă un pas hotarâtor, 
independent, în el «nu va găsi un duşman, ci un 
binevoitor», 384. Era încă o carte blanche pusă de Maniu în 
mâna fostului dezertor, întors la Paris, maiorul Precup îi va 
comunica lui Carol mesajul primului-ministru, apoi se va 
întoarce în ţară şi la 4 iunie îl va anunţa pe Maniu că deja 
Carol a plecat spre ţară. Era fals, dar mai mult era ultimul 


test pentru a se convinge dacă, anunţat că vine, guvernul va 
lua vreo măsură de siguranţă. 

Timp de trei zile şi jumătate, Carol s-a informat precis 
asupra mişcărilor din ţară. Astfel a aflat că generalul 
Nicolae Condiescu (1880 - 1939) este în continuare de 
partea lui. Reamintesc că acest general este fostul 
aghiotant al său pe frontul din Moldova, că apoi îl însoţise în 
călătoria în jurul lumii, pentru a se asigura ruperea 
legăturii cu Zizi Lambrino, şi că făcuse pe servitorul în 
hotelul din Milano unde Carol fugise cu Elena Lupescu în 
1925. Ei bine, tocmai pe acest general l-a numit Maniu 
ministru de Război la 14 aprilie 1930, pentru a asigura 
controlul Armatei la sosirea lui Carol. Generalul Condiescu, 
parte a complotului, îl va minţi pe regentul Miron Cristea, 
când acesta îl va întreba oficial: „Cu o zi înainte spune: 
«Armata este liniştită, totul în ordine, nici o grijă». (?) Fals. 
Trebuia să ştie totul”385, în dupâ-amiaza zilei de 6 iunie 
1930, patriarhul îi pune aceeaşi întrebare şi lui luliu Maniu. 
Primul ministru îi va răspunde: „Până acum în fiecare zi am 
ştiut unde e, ce face. De 4 zile a plecat din Paris spre 
Germania. Acolo i-am pierdut urma”386. Şi el minţea, 
pentru că la ora O din noaptea de 5 spre 6 iunie 1930, 
maiorul Nicoară, un alt agent al lui Carol, îl informase pe 
Maniu în detaliu asupra deplasării ilegale spre România: va 
pleca în dimineaţa de 7 iunie din Munchen cu un avion 
particular, va ateriza la Cluj pentru alimentare şi apoi va 
sosi în jurul orei 18,00 la Bucureşti. Totodată, Nicoară l-a 
„intoxicat” pe Maniu cu informaţia falsă că partidul lui 
Alexandru Averescu a pregătit un avion la Viena pentru 
acelaşi scop şi că există un complot paralel, care poate uşor 
să-l înlocuiască pe cel pregătit de primul ministru în funcţie 
al României387. De frică să nu primească averescanii 
meritele loviturii de stat, sau din precauţie, Maniu circulă în 
acea noapte şi a doua zi, dând ordine şi pregătind sosirea 
lui Carol Caraiman. Acesta pleacă, într-adevăr, de la 
Munchen cu avionul, dar din cauza vremii proaste 


aterizează la Vad. De acolo pleacă spre Cluj, unde ajunge 
mai târziu decât era planificat, în sfârşit, deşi avionul a fost 
surprins de o furtună deasupra Carpaţilor, Carol Caraiman 
ajunge la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa în seara de 6 
iunie 1930388. După toate probabilitățile, el intenţiona să 
aterizeze pe platoul din faţa Palatului Cotroceni, pentru a 
limita la maxim riscurile unei arestări, intrând în palat şi 
punându-se sub protecţia unor unităţi fidele din Armată. El 
se va duce oricum mai întâi la cazarma Regimentului de 
vânători, din care dezertase în 1918, şi apoi la Cotroceni 
însoţit de fanfară. Deşi Maniu insistase ca personajul intrat 
în ţară cu paşaport fals să fie cazat într-un apartament de la 
Guvern, unde putea pertracta cu el în voie şi fără alţi 
intermediari, primul ministru s-a văzut nevoit să vină la 
Cotroceni şi să-i prezinte planul său, de altfel, cunoscut. 
Carol însă invită mai mulţi politicieni, şi în primul rând din 
PN, cu care se înţelege mult mai uşor şi mai bine asupra 
pretenţei sale principale: proclamarea ca rege. Ion 
Mihalache, secundul lui luliu Maniu în PNȚ, va fi unul dintre 
aceştia. De asemenea, va deveni carlist convins şi Gheorghe 
Brătianu, care va plăti cu excluderea din PNL pentru gestul 
acesta. 

Doua zi dimineaţă însă, observând cum s-a întărit poziţia 
sa printr-o apatie a Armatei, dar prin sprijinul conducerii 
acesteia, prin adeziunea legionarilor şi a multor politicieni 
slugarnici, înțelegând în sfirşit amatorismul lui Maniu, Carol 
Caraiman cere ferm proclamarea sa ca rege. Primul 
ministru organizează o şedinţă de guvern - trucată pentru 
a-i da un alibi —, din care, cu şase voturi contra cinci, se 
pronunţă pentru proclamarea noului rege. 

Scena care dezvăluie întregul complot s-a petrecut între 
Carol şi Maniu, în faţa patriarhului Miron Cristea: „El voia 
să fie proclamat rege. Maniu se provocase ca şi mine la: 
«Am jurat credinţă fiului Mihai». Îl voia regent. Atunci Carol 
i-a reflectat: «Ei bine, dar când cu Alba-lulia, tot aşa ne-a 
fost înţelesul. Să fiu proclamat rege». Maniu s-a uitat odată 


la mine. Nu i-a convenit că prinţul Carol a trădat chestia. 
Era demascat”389. Ca individ lipsit de scrupule, Carol 
Caraiman şi-a trădat aliatul încă din prima zi, dezvăluind 
originea tentativei de lovitură de stat din 6 măi 1928, de la 
Alba-lulia, originea „Marşului asupra Bucureştiului” şi a 
celorlalte acte ilegale pe care le înfăptuise primul ministru 
aflat acum în funcţie. În încercarea disperată de a-şi salva 
numele, luliu Maniu organizează o ambuscadă în mijlocul 
şedinţei de guvern, unde permite pătrunderea unui grup de 
30 de parlamentari ai PN, care cer vehement urcarea lui 
Caro! Pe Tron. Precizez aici că sistemul de conducere a 
parlamentarilor PNȚ de către luliu Maniu se sprijinea pe 
metoda demisiei în alb, pe care toţi trebuiau să o semneze 
atunci când erau aleşi în Parlament, astfel încât şeful 
partidului să o completeze şi să îi dea curs atunci când 
dorea să pedepsească un act de indisciplină. Prin această 
metoda nedemnă, luliu Maniu îşi asigura controlul absolut 
asupra parlamentarilor proprii. Nu se punea aşadar 
problema ca nişte membrii PNȚ să năvălească de capul lor 
în clădirea Guvernului şi să impună ceva primului-ministru. 
Sub zodia acestei comedii, guvernul face să treacă prin 
Parlamentul controlat majoritar de PNȚ şi apoi înaintează 
Regenţei un pachet de proiecte de legi care însemna 
detronarea regelui legitim Mihai I şi urcarea pe tron a lui 
Carol Caraiman, cetăţean care pierduse orice drept dinastic 
prin legi constituţionale. Patriarhul Miron Cristea refuză să 
semneze acest act. În conformitate cu art. 88, alin 3 din 
Constituţie „Regele (în cazul nostru, Regența) poate refuza 
sancţiunea unei legi”. În aceste condiţii, guvernul este 
demis, deoarece, prin prevederile art. 92 „Guvernul 
exercită puterea executivă în numele regelui (Regenţei), în 
modul stabilit de Constituţiune”. Luliu Maniu face însă încă 
o scamatorie neconstituţională, dându-şi demisia fără să 
demită şi guvernul, numind în locul său pe George G. 
Mironescu. Regele Mihai I de România este detronat, deşi, 
în conformitate cu Constituţia din 1923, „regele se bucură 


de cele două privilegii monarhice: principiul irevocabilităţii 
şi principiul inviolabilităţii. Este irevocabil în sensul că nu 
poate fi revocat, puterile sale fiind pe viaţă şi ereditare. 
Este inviolabil în sensul că miniştrii săi sunt 
răspunzători”390, în sfârşit, sunt abrogate prevederile art. 
6 şi 7 din legea privitoare la actele civile ale Familiei 
domnitoare (Statutul Casei Regale). O lege specială îl 
desemnează pe Mihai - Mare Voevod de Alba-lulia, o altă 
invenţie stupidă a grupării luliu Maniu şi, totodată, încă o 
bătaie de joc la adresa Marii Uniri, precum şi la adresa 
memoriei lui Ferdinand, încoronat la Alba-lulia ca rege al 
României Mari. 

Toate aceste încălcări ale prevederilor Constituţiei au 
reprezentat de fapt anulări de facto ale articolelor 
respective, prin crearea unui precedent şi prin golirea de 
conţinut a unor principii constituţionale consacrate. Cea 
mai gravă anulare a fost aceea a art. 77, în care se preciza 
expres că puterile constituţionale ale regelui trebuie să fie 
legitime, or Carol Caraiman pierduse legitimitatea prin 
actele de renunțare, devenite oficiale prin legi votate în 
Reprezentaţiunea naţională şi promulgate de regele legitim 
al ţârii, Ferdinand I, fiind decăzut din toate drepturile 
dinastice. Chiar dacă am presupune că adunarea 
Parlamentului țărănist din 8 iunie 1930, care a votat aceste 
anulari ale articolelor din Constituţie, ar fi produs în fapt o 
revizuire, actul ar fi fost tot neconstituţional, deoarece la 
art. 85 se preciza că „Nici o modificare nu se poate face 
Constituţiunii în timpul Regenţei”, iar iniţiativa trebuia 
citită în Adunare de două ori, în interval de 15 zile. 
Concluzia juridică a actului din 8 iunie 1930, indiferent de 
interpretările care se pot da artificiilor nonjuridice ale 
ministrului de Justiţie Grigore lunian, Guvernul Maniu 
rezultat din lovitura de stat de la 7 /13 iunie 1930 este în 
final una singură: regele legitim al ţării a fost detronat şi pe 
Tron a fost urcat un rege ilegitim. 


Astfel de acte, conduse din interiorul structurii de putere, 
se numesc lovituri de stat. Denumirea de „Restauraţie” este 
o altă improvizație ridicola, urcarea lui Carol Caraiman pe 
tron cu numele de Carol al Il-lea nerestaurând nimic, 
deoarece monarhia şi dinastia ţârii îşi urmaseră cursul 
constituţional fără sincopă. Pentru că astfel de improvizații 
iresponsabile au întotdeauna doza lor mare de absurd, 
trebuie arătat ca lovitura de stat din 7-13 iunie 1930 a 
produs şi un fapt unic în istoria monarhiilor din întreaga 
lume: tatăl şi-a detronat fiul, iar regele a devenit moştenitor 
al Tronului! După o săptâmână, luliu Maniu revine la 
conducerea Guvernului, în 13 iunie. Ne putem imagina că, 
privind spre Bucureşti din Panteonul geniilor nemuritoare, 
I. L.. Caragiale s-a tăvălit pe jos de râs. 

Lovitura de stat de la 7-13 iunie 1930 a fost îndreptată 
împotriva Constituţiei democratice din 1923, pe care luliu 
Maniu nu o votase, şi, bineînţeles, împotriva regelui. Ea a 
creat cele mai grave precedente pentru tară în viitorii ani şi 
Istoria nu va întârzia să se răzbune pe actorii acestui 
sabotaj la adresa sistemului democratic din România. Să 
recapitulăm faptele: guvernul refuză să demisioneze în 
momentul în care proiectele sale de lege sunt respinse; (la 
fel va proceda guvernul Petru Grozaân 1946); regele 
legitim al ţării este detronat cu argumentul că „situaţiunea 
cere o schimbare care să ducă la întărirea statului”; (la fel 
vor proceda şi comuniştii în decembrie 1947 şi cu exact 
acelaşi argument); primul-ministru îşi poate da demisia fără 
să cadă şi guvernul; (Carol al II-lea va specula în următorii 
ani acest act neconstituţional, schimbând premierii care nu- 
i conveneau guvernului său); prin abrogarea legilor 
constituţionale din 4 ianuarie 1926, Carol a fost recunoscut 
ca rege de la data morţii regelui Ferdinand, anulând practic 
domnia legitimă a regelui Mihai I, dar şi legitimitatea 
statului, împreună cu toate actele sale oficiale, între 20 iulie 
1927 şi 8 iunie 1930. 


Această ultimă constatare atinge faptul cel mai periculos 
pentru statul român. Intr-adevăr, Carol a insistat ca domnia 
sa să fie recunoscută nu din 8 iunie 1930, ci din clipa morţii 
tatălui său, adică din 1927. Cedarea lui luliu Maniu la 
această cerere a părut inexplicabilă pentru contemporani, 
care vedeau în manevrele sale de culise expresia unei 
inteligenţe iezuite, în realitate, el pierduse orice control 
asupra puterii încă din ziua când a revenit la guvern, unde 
a constatat că noul rege îi introdusese deja doi oameni de-ai 
lui în Executiv. 

Anularea legitimităţii statului român din 1927 până în 
1930 i-a oferit lui Carol al n-lea o armă redutabilă cu care a 
putut impune voinţa sa discreţională în toate actele de 
guvernare, pentru simplul motiv că tot ce fusese aprobat şi 
semnat de Regenţă trebuia să fie reconfirmat acum de 
rege. 

Numirile în funcţii din aparatul de stat, înaintările în grad 
din Armată, avansarea generalilor, legile date de Parlament 
şi hotârârile de guvern, deciziile patrimoniale şi cel mai 
mărunt act care îşi dobândise legitimitatea prin sancţiunea 
Regenţei se aflau în mâna lui Carol. Şi acesta nu a ezitat să- 
şi plaseze oamenii de încredere, conspiratori ca şi el, în 
funcţii, sa-i controleze pe politicienii care vizau posturi ale 
aparatului birocratic, să condiţioneze recunoaşterea 
dreptului de proprietate de comisioane grase depuse în 
conturile gestionate de Elena Lupescu. Fără îndoiala că şi 
instituţia monarhică şi-a pierdut sacralitatea, Carol 
permiţându-şi în mai puţin de 10 ani să devină preşedinte 
de partid politic, să desființeze partidele politice, care 
oricum erau nişte figurante după lovitura de stat din 1930, 
să constituie camarila şi să conducă statul prin ea, să 
trăiască viaţă de familie cu metresa (soţia?) pe care 
patriarhul ţării o numea „femeie stricată” şi „cocotă 
ordinară”. 

În particular, prin aceeaşi manevră neconstituţională de 
înregistrare a domniei de la moartea tatălui său, Carol 


anula prin efectul legii şi divorţul de Elena, mama lui Mihai, 
astfel încât se confirmă situaţia de bigamie, contractând 
apoi alte două căsătorii (una civilă şi una religioasă 
ortodoxă) cu Elena Lupescu. 

Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea 
instituţiei monarhice în România şi pentru stabilitatea 
instituţiilor statului democratic s-a prăbuşit atunci. Apăruse 
un voevod de Alba-lulia, ca o recunoaştere a existenţei 
separate a Transilvaniei, Bugetul statului susţinea bănci 
particulare, iar înzestrarea Armatei s-a făcut după 
principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de 
apărare ale ţării, în sfârşit, regimul instituit prin lovitura de 
stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la 
pierderea integrităţii teritoriale şi la instalarea dictaturii 
militare, ţara trezin-du-se în faţa celui de-al doilea război 
mondial fără rezervă politică şi dezorganizată militar, 
subordonată total pe plan extern intereselor altor state. 
Manevrând şantajul legitimităţii, Carol al II-lea va slăbi 
până la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, 
monarhia şi politica externă ale ţării. Luliu Maniu este 
principalul responsabil politic pentru această catastrofă şi 
primul vinovat dintr-un şir lung de vinovaţi. Legenda 
democratismului său şi a lipsei de recunoştinţă arătate lui 
de Carol al II-lea mai bântuie şi astăzi lumea politică 
românească. Faptele însă îl acuză fără apel. 

Pe cine a pus rege luliu Maniu. 

Elena Lupescu a fost descrisă şi a rămas în istorie ca o 
femeie uşoară ce a reuşit să-l subjuge sentimental pe Carol, 
astfel încât a fost capabil de orice gest pentru ea. Mulţi au 
legat această situaţie de priapismul bărbatului şi de 
capacitatea de acuplare ieşită din comun a femeii. Am fi 
aşadar în situaţia unui caz patologic, motiv pentru care 
toate încercările diferiților apropiaţi de a-i desparţi ni se 
par astăzi ridicol-zadarnice. Din punct de vedere sexual, la 
fel ca în cazul Cuza - Măria Obrenovici, dar mult mai 
violent, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu se întemeia pe 


fenomene hormonale şi psihice care se aflau în afara 
normalului şi, din aceast motiv, imposibil de înţeles. Apetitul 
sexual anormal este însoţit de fenomene psihice care dau 
dependenţa de actul sexual şi care combină în mod 
paradoxal plăcerea cu durerea. Cuplul care reuşeşte să 
trăiască într-o astfel de fenomenologie - care displace 
omului obişnuit şi reprezintă subiectul de interes al 
medicului - ajunge să consume extazul în forme 
autosugestive, astfel încât dorinţele şi satisfacţiile 
alternează la nesfârşit, chiar şi în absenţa contactului fizic. 
Asupra condiţiei sexuale a lui Carol ne-ău rămas câteva 
informaţii comune. Regina Măria invoca în anumite 
momente întârzierea maturizării fiului său mai mare, iar din 
cercetările făcute asupra numeroaselor sale escapade de 
către agenţii Siguranţei rezulta o virilitate excesivă şi o 
apetenţă perpetuă. Ştim, de asemenea, că legătura cu 
Elena Lupescu nu a oprit contactele lui Carol cu diferite 
alte femei, multe luate de pe stradă. Partea cea mai 
nefericită a acestui comportament maladiv este latura 
psihica. Femeia care reuşeşte să înţeleagă procesele psihice 
şi fizice prin care trece bărbatul îl poate domina numai şi 
prin cunoaşterea şi împărtăşirea problemelor sale sexuale, 
chiar în absenţa unei predilecţii proprii pentru excesul 
sexual. Aşadar, Elena Lupescu nu trebuia sa fie neapărat o 
mare curtezana, dar putea fi o excelentă psihanalistă. În 
cazul dominării de tip psihic, se instalează ceea ce Giordano 
Bruno numea vraja circeică, sentiment al unei puteri 
mistice exercitate de femeie asupra bărbatului391. Dacă 
dominaţia este însoţită de sacrificiu, ca în cazul extirpării 
benevole a uterului de către Elena Lupescu pentru a nu da 
moştenitori, bărbatul devine „sclav” pe viaţă, ideea de 
devotament depăşind orice altă senzaţie produsă de viaţă. 
Transferând toată această patologie sexuală în domeniul 
actelor publice, al calităţii de rege pe care o deţinea ilegitim 
Carol al II-lea, dar mai ales în domeniul Puterii, vom 
constata că Elena Lupescu îi domina comportamentul şi îi 


controla deciziile. Exista o particularitate a cazuisticii 
acestei boli a bărbatului în contextul cuplului, efectele 
distructive ale furtunii hormonale în care trăiesc zilnic şi 
care duc la finalităţi premature: indivizii au o speranţă de 
viaţa redusă. Carol a murit de inimă la 59 de ani. Elena 
Lupescu a murit la 81 (sau 84) de ani, ceea ce în situaţia 
unui cuplu patologic sexual ridică un semn de întrebare, în 
cazul unei vieţi de excese, această longevitate nu are o 
explicaţie medicală. Iată de ce, la o analiză măi atentă 
asupra cuplului Cărol - Elena Lupescu, vom constata că 
principala preocupare a celor doi era gestionarea Puterii şi, 
imediat în subsidiar, strângerea unei averi. Ei au constituit 
împreună o „întreprindere”, un parteneriat foarte strâns de 
afaceri392 Sunt argumente suficient de substanţiale pentru 
a solidariza un cuplu. Tocmai aici, dominaţia Elenei Lupescu 
pare cea mai pronunţată: îi face legăturile cu marea 
finanța, îi perfectează comisioanele şi îi selectează furnizorii 
interni (de ex. Malaxa şi Auschnitt) şi externi, asigură 
sprijinul unor forţe oculte pentru revenirea lui în ţară şi 
urcarea pe Tron. Semnalul - e adevărat, insuficient de 
transparent - asupra acestei realităţi ne-a fost dat recent 
de regele Mihai: „Legătura regelui cu Magda Lupescu n-a 
fost doar o chestiune sentimentală. Implicaţiile politice au 
fost cu mult măi ădânci şi măi greu de definit decât ne 
închipuim. Interesele au fost mult prea mari pentru ca 
anumiţi oameni să nu aprobe şi să nu încurajeze slăbiciunea 
regelui. Pe scurt, o afacere tenebroasă”393. Ce interese 
atât de mari îl obligau pe Carol al II-lea să depindă total de 
Elena Lupescu? Reprezenta cumva acest aventurier 
garanţia îndeplinirii misiunii României de refugiu pentru 
evreii din vestul şi centrul Europei în faţa urgiei ce urma să 
vie? Dacă dă, misiunea eră de înaltă umanitate. Problema 
este cu ce preţ. 

În stilul epistolar, precum şi în însemnările sale zilnice, 
Carol ni se înfăţişează ca patetic, pasional atunci când e 
vorba de femeia iubită. lar acest comportament nu se 


alterează cu vârsta. În anii 1917 - 1918 era îndrăgostit de 
Ellă Filiti. Într-o scrisoare trimisă Ellei la 3 ianuarie 1917, 
când bărbatul avea 24 de ani, el îi declara: „Ştiu că viitorul 
nu poate să rezerve inimii mele decât un singur destin: de a 
te iubi mereu din ce în ce mai nebuneşte, până la ultima. 
Formula aparţine doamnei Roxana Moisescu, nepoata 
Elenei Lupescu, care trăieşte în Bucureşti. Distinsa doamnă 
mi-â semnalat că, la cererea Elenei Lupescu, formulată în 
1972, descendenţii acesteia au trecut la catolicism. 
Răsuflare, până la ultima picătură de sânge. Te iubesc, 
copila mea cu tot sufletul meu, cu toata inima mea, cu tot 
gândul meu, cu toată credinţa mea”394. Genul epistolar 
patetic la 24 de ani nu reprezintă o ciudăţenie, ci o reacţie 
normală vârstei, la care trebuie sa adăugăm şi tonul vremii, 
abia desprins de tipologia caragialiană Iată însă ca la 45 de 
ani, stilul său afectat nu a suferit nici o modifi. Care, după 
cum putem constata în rândurile scrise la 21 mai 1939 
pentru Elena Lupescu: „Doamne-Dumnezeule, păzeşte-o, 
dă-i sănătate, alină starea ei de nervi ca să pot sa fiu şi eu 
liniştit. Iubirea mea pentru dânsa tot aşa de vie şi de 
adâncă este, nici nu pot să-mi închipui viaţa fără ea. Am 
avut proba zilei trecute, când n-a venit din cauza seratei lui 
Max (Auschnitt), cu toate că am adormit, totuşi chiar în 
somnul meu simţeam că-mi lipseşte ceva. Doam-ne- 
Doamne, dă-i putere să reziste la vremurile grele ce se 
arată”395. Nu ştim ce produsese „starea de nervi” a Elenei 
Lupescu, dar ştim tot din jurnal că „bolnava” a petrecut la 
serata lui Max Auschnitt până la ora opt şi jumătate 
dimineaţa. Acest tip de comportament infantil al regelui 
Carol al II-lea poate fi urmărit până la moartea sa 
prematură din 1953. Pe de altă parte, el poate fi doar un 
aspect al dedublării, anumite amănunte ale corespondenţei 
sale trezind bănuiala falsităţii sentimentelor împărtăşite. 
Este de subliniat că în corespondenţa sa cu Ella Filiti 
apăreau încă de timpuriu temele logodnei oficiale, în 
scrisoarea din 3 ianuarie 1917, avem o mostra: „Lu eşti 


logodnica mea şi oricum eu te consider cu atât mai mult 
drept Păsărică mea”, în scrisoarea din 11 ianuarie 1917, 
trimisă de la Petrograd, Carol ar vrea să o aibe alături de el 
pe Păsărică lui ca prinţesă, reamintindu-i că îi este 
logodnică396. Partea care pare mult mai interesantă din 
această corespondenţă juvenilă este că Ella Filiti îl trata pe 
Caro! Cu destulă rezervă, realistă şi, oricum, cu cele două 
frumoase picioare pe pământ. Ea nu a marşat la 
promisiunile matrimoniale ale prinţului moştenitor, şi din 
acest motiv nu am avut un caz Filiti înaintea unui caz 
Lambrino. În schimb, Ella îşi începea scrisorile către el cu 
formula Tres, 'Tris cher ami sau mon tris cher anii, într-o 
ambiguitate inteligentă a grafiei care sugera jocul de 
cuvinte „Draga prietene trişeor”. Probabil că Ella îl „citise” 
şi cunoştea falsitatea declaraţiilor sale. În acelaşi fel, dat 
fiind că stilul nu s-a schimbat în ani, însemnările sale pentru 
Elena Lupescu - în mijlocul unui jurnal plin de fariseism - 
puteau fi expresia disimulării în care trăia. Că acest oma 
fost un simulant, nu mai încape nici un dubiu. Pus pe tronul 
şi aşa şubred al României, el se va înconjura de lingăi, 
împreună cu care a transformat toate trădările şi afacerile 
sale în acte patriotice. Culmea disimulării este studiul în 
zodia Satanei, scris după război, în care dă lecţii popoarelor 
despre democratismul său şi despre cum a luptat pentru 
apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a 
României, în final, ca şi când n-ar fi avut nici o legătură cu 
problema, dă soluţii şi pentru evrei: „Naţiunile Unite au 
datoria de a găsi undeva în această lume un petic de 
pământ în care se va putea aşeza un stat naţional 
independent evreiesc. Mari părţi ale continentului american 
şi african au locuri destul de productive, cu climă prielnică 
şi cu o populaţie atât de rară ca să poată da o bună şi 
echilibrată soluţie acestei probleme”397. Deşi Satana din 
cartea sa este Hitler, soluţia pentru evrei este a acestuia. 
Nu lipseşte nici un sentiment pentru Elena Lupescu, cu 
excepţia geloziei, deşi numeroase dovezi ale faptului că 


femeia întreținea relaţii intime cu diferiţi membrii ai 
anturajului se găsesc inclusiv în memoriile regelui Mihai. 
Comportamentul de soţ căsătorit catolic, pe care Carol l-a 
afişat tuturor apropiaților, vine să întărească bănuielile că 
această legătură matrimonială a existat în fapt, ceea ce nua 
împiedicat escapadele soţilor. Lipsa oricărui respect pentru 
instituţia căsătoriei îşi avea originea - au spus-o rudele sale 
cel mai bine - în influenţa nefastă primită de Cârol în anii 
critici de la preceptorul homosexual Mohrlen. Simona 
Lahovary era convinsă de această influenţă: JDans cette 
inconscience enorme, je continue a voir les mefaits de 
Veduca-tion de Moehlen”9S. O mărturie interesantă asupra 
comportamentului lui Carol aduce Pamfil Şeicaru: 
„Alterarea fizică a fost mai puţin vizibilă. S-ar putea găsi o 
oarecare corespondenţă între unele trăsături feminine ca: 
felul molatec de a da mâna, arta seducţiei, inconstanţa, 
lipsa de voinţă, lipsa de memorie afectivă, folosirea cu mult 
rafinament a minciunii, oroarea de acte eroice, pasiunea pe 
care o punea sub dogoarea unei dorinţe sexuale, căreia, 
odată satisfăcută, îi urma o totală indiferenţă. De altfel, n-a 
dat dovezi de energie decât sub dominaţia unei pasiuni 
sexuale. Dar şi în aceste manifestări se pot identifica 
trăsături feminine”. Şeicaru este convins că în adolescenţa 
lui Carol a existat un episod homosexual sau, mai corect 
spus, o agresiune sexuală care l-a marcat apoi toată viaţa. 
Cu ocazia unei anchete a poliţiei de moravuri în 
apartamentul dramaturgului Alexandru Davila, autorul 
prezumtiv al dramei Vlaicu-Vodă, dar şi notoriu homosexual, 
ca urmare a unei tentative de asasinat din partea unui iubit, 
printre persoanele găsite în condica de întâlniri a clubului 
homosexual era şi prinţul Carol. Justiţia şi Poliţia au 
muşamalizat cazul, distrugând toate dovezile, impiedicând 
totodată şi orice contestare a apartenenţei celebrei piese 
de teatru la Alexandru Davila. Astăzi el are un teatru în 
Piteşti. Ar mai fi de semnalat că în perioada războiului Carol 
avea trei logodnice - Ella Filiti, Zizi Lambrino şi actriţa 


Mirella Marcovici -cărora le-a propus simultan căsătoria şi - 
poate mult mai important -fuga la Paris. Zizi Lambrino a 
fost aceea care i-a folosit slăbiciunile de caracter şi, dorind 
să devină regină a României, şi-a inventat o origină 
bizantină, apoi l-a adus în faţa altarului din Odessa. Carol a 
avut numeroşi copii cu amantele sale - se cunosc cel puţin 
şapte —, iar comportamentul său faţă de aceştia este încă o 
dovadă a cazului său freudi-an: pasiune şi gesturi disperate 
cât timp logodnica era însărcinată, dezinteres total după ce 
copilul se năştea. Istoricul Dan A. Lăzarescu, care îl 
caracterizează pe Carol al II-lea drept un individ sângeros, 
îl înscrie într-o categorie mai largă de dezaxaţi ai epocii: 
„Woodrow Wilson -paranoic, împăratul Wilhelm al II-lea - 
paranoic născut cu umărul schilod, Lenin - sifilitic, 
Mussolini - sifilitic, Hitler - paranoic, Roosevelt - paralitic 
de la maturitate”. 

Elena Lupescu, femeia cea mai versată din toate 
experienţele sale sexuale, a „citit” foarte repede „harta” 
emoţională a lui Carol şi a acţionat cu mare precizie asupra 
unui bărbat care, de fapt, era bolnav. Relaţia Carol - Elena 
Lupescu a avut, oricum, mai degrabă aspectul unui tandem 
politic, dominat de interese comune, de o puternică alianţă 
şi, probabil, de o foarte importantă misiune comună, care 
conţine, până la un punct, marea sa doză de generozitate. 

Punctul de unde misiunea îşi pierde noblețea este cel de la 
care se înlănţuie şirul crimelor politice din România 
antebelica: I. G. Duca, Corneliu Zelea Codreanu, Armând 
Călinescu... 

Aşadar, un aspect care i-a apropiat a fost desconsiderarea 
totală a instituţiei matrimoniale, care pentru Elena Lupescu 
a avut mai mult un rol succesoral. Nici cu religia nu au stat 
prea bine, amândoi cunoscând fluctuații care în ultimă 
instanţă s-au redus la materialism. Şi mai mult i-au unit 
concepţiile politice. Nu au fost comunişti, dar amândoi au 
avut puternice înclinații politice socialiste. Nu există 
mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu 


confirme înclinațiile sale socialiste - care l-au apropiat şi de 
fascism - şi să nu amintească predilecţia sa de a se 
înconjura cu „bolşevici” - indivizi care vedeau în regimul 
comunist viitorul omenirii. El presupunea dictatură, 
camarilă, uniforme şi partid unic. La acea dată, lucrurile 
astea nu erau la fel de clare ca acum. Carol al II-lea le va 
pune în aplicare pe toate, sfârşindu-şi domnia ilegitimă ca 
şef al partidului unic: Partidul Renaşterii Naţionale. De 
altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între 
proiectele sale. În consemnarea din 25 mai 1930, Simona 
Lahovary reproduce mărturia unei cunoştinţe, Lala de 
Beloy, care „afirmă că prinţul Carol i-a spus cândva că nu 
vrea să fie rege, ci preşedinte de republică”401, în anul 
1918, ela declarat anturajului său: „Ştiu bine că în 20 de 
ani România... Va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci 
să trăiesc cum vreau?"402. Dacă această informaţie ar fi 
apărut mai târziu, în timpul dictaturii regale sau al 
constituirii partidului unic, am fi fost înclinați să o punem pe 
seama zvonului. Dar pentru că a fost făcută atât de 
timpuriu şi întreaga sa atitudine din următoarele decenii a 
slujit acest concept, afirmaţia trebuie privită ca un principiu 
de viaţă al celui ce a acceptat cu mare uşurinţă renunţarea, 
în mai multe rânduri, la calitatea de membru al familiei 
regale, precum şi legitimarea cu numele de Caraiman. 

Încă o dată trebuie spus că toate aceste lucruri erau 
cunoscute în mediile politice româneşti şi că nu există nici 
un amendament pentru responsabilitatea de a-l urca pe 
acest individ pe Tronul României printr-o lovitură de stat. 

O personalitate controversată: luliu Maniu. 

Şi luliu Maniu este beneficiarul unui mit, compus în urrna 
morţii sale tragice şi întreţinut de apropiații săi care au 
supravieţuit dictaturii comuniste. Din păcate, mitul unui 
luliu Maniu luptător pentru democraţie a folosit doar 
reconstrucției unui partid, fără a se constitui în model 
pentru societatea românească de după 1989. Marele 
avantaj al mitului Maniu este că atât social-democraţii 


actuali, cât şi foştii legionari văd în el imaginea unei mari 
personalităţi democratice, pentru că a fost pe rând aliatul 
Stângii şi a legionarilor. O analiză asupra performanţei 
politice a lui luliu Maniu din pespectiva Dreptei lipseşte. Un 
curent, puternic politizat, al demitizării cu orice preţ 
împiedică şi dezvoltarea mai largă a acestui subiect, iar 
dorinţa expresă tocmai de a nu politiza acest studiu 
limitează poziţia autorului la analize întemeiate pe 
documente şi mărturii ale epocii. Oricum, problema 
demitizării este deja eronat abordată, în primul rând, nu 
trebuie confundate miturile fondatoare ale poporului român 
cu performanţa unui om politic, chiar dacă el se revendică 
de la acestea. Miturile fondatoare sunt intangibile nu 
pentru că ar decreta cineva interdicţia de a le atinge, ci 
pentru că sunt fundamentale, s-au constituit şi au participat 
la geneza noastră ca popor, au rezistat nealterate timp de 
aproape două milenii şi sunt deja implantate - cum spuneau 
Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Lucian Blaga sau părintele 
Stăniloaie - în conştiinţa colectivă a românilor. 

Ca popor creştin - în ciuda avatarurilor religiei sale —, 
românii trăiesc şi astăzi în cultul mitologiei lor esenţiale, 
raportându-se intim la ea. De altfel, politica reprezintă doar 
un strat trivial al energiei unui popor, pe care trebuie să-l 
dezvolte pentru a-şi gestiona slăbiciunile sociale. Pornind de 
la acest principiu, problema demitizării este, de fapt, 
problema modelului. Legenda are menirea de a crea un 
erou a cărui existenţă şi activitate să reprezinte un model 
moral, dar şi o explicaţie pentru evenimentele cuprinse în 
istoria timpurilor sale, în măsura în care acesta le-a 
influenţat prin performanţele lui. Uneori construcţia eroică 
este atât de puternic deformată, încât reflexul său istoric se 
pierde, motiv pentru care sugestia morală a existenţei sale 
devine o diversiune, iar istoria un fals. Mitul devine o 
himeră, nu o dată chiar periculoasă pentru un popor. 
Alteori, eroul lipseşte şi este creat artificial pentru a popula 


cu personalităţi evenimente controversate sau ascunse 
cunoaşterii publice. 

Lucrarea de faţă nu are intenţia de a demitiza eroi politici, 
ci de a atrage atenţia asupra a două aspecte problematice 
ale legendelor moderne: 1. Nu întotdeauna eroul 
corespunde modelului. 2. Nu întotdeauna acel erou este cel 
mai reprezentativ sau unicul pentru vremurile pe care le 
ilustrează, în ultimă instanţă, avem dreptul să ne punem 
întrebarea dacă eroii noştri moderni cei mai populari - 
Alexandru loan Cuza, Ion Antonescu sau, mai recent, luliu 
Maniu cu statuie în faţa Senatului - sunt modele autentice. 
Toţi trei au dat lovituri de stat; Cuza şi Antonescu au condus 
regimuri autoritare, iar luliu Maniu a dat peste cap sistemul 
democratic, punând un aventurier pe Tron. Trebuie să ne 
hotărâm ce vrem. Astăzi, societatea românească dă 
impresia că îşi caută modelul în democraţie, fapt care se 
bate cap în cap cu miturile politice la care se raportează. Şi 
încă ceva: foarte puţini se întreabă cum se face că 
activitatea eroilor noştri cei mai populari s-a terminat atât 
de prost pentru ţară? În acelaşi timp, pe măsură ce Cuza 
este hiperbolizat, de Barbu Catargiu nu se cunoaşte nimic; 
în timp ce Bălcescu, Kogălniceanu sau Nicolae Titulescu 
navighează prin istoriografie fără adversari, Brătienii, 
Lascăr Catargiu, sau Petre Carp rămân închişi inexplicabil 
între pereţii înguşti ai unui partid. Tineretul habar nu are 
cine a fost mitropolitul Nicolae Bălan. Nu se înfăţişază nici 
astăzi cine sunt autorii Marii Uniri din 1918, de parcă 
românii s-ar fi adunat la Alba-lulia ca urmare a unei transe, 
aşa cum încă nu ştim prin ce impuls au ajuns Mircea Eliade, 
Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tuţea sau PP 
Panaitescu tocmai în Mişcarea legionară. Şi să nu uităm cea 
mai mare diversiune: opera politică a fondatorilor Mihai 
Eminescu, lon Luca Caragiale sau Nicolae lorga este 
considerată şi astăzi fără valoare, produs al naivităţii unor 
intelectuali visători. Nimic mai fals. 

lată unde este agresiunea la miturile fondatoare! 


Statura de luptător pentru democraţie a lui luliu Maniu a 
început să se construiască după anul 1941, mai precis după 
decizia greşită a Conducătorului lon Antonescu de a trece 
trupele române peste Nistru. Se împlineau mai mulţi ani de 
când legăturile occidentale ale liderului țărănist, mediate 
prin Budapesta, îl aduseseră în situaţia de a fi cel mai 
important agent de influenţă al puterilor anglo-saxone în 
România. Astăzi ştim că luliu Maniu a fost finanţat ca agent 
britanic în România pentru a constitui o opoziţie 
democratica la regimul progerman al lui Antonescu. 
Protestele sale, sub forma unor memorii înaintate lui 
Antonescu, erau expresia atitudinii acestor puteri faţă de 
decizia unilaterală a Conducătorului. De altfel, dacă privim 
cu atenţie limbajul mareşalului din răspunsurile sale, vom 
înţelege că el răspundea de fapt Occidentului, sub 
acoperirea unei replici adresate reprezentantului lor. 
Reamintesc că Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii 
nu au reacţionat oficial împotriva României decât după ce a 
fost trecut Nistrul, din motivul simplu că nu acceptaseră 
modificările de frontieră produse ca urmare a Pactului 
RibbentropMolotov, Basarabia fiind recunoscută că pământ 
românesc. Atacarea Uniunii Sovietice pe teritoriul acesteia 
a schimbat total atitudinea Marii Britanii şi a SUA faţa de 
noi, cu consecinţa bombardamentului asupra oraşelor 
noastre şi, mai ales, a desemnării României ca stat agresor 
şi învins la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. 

În toată această realitate a raportului de politică 
internaţională din care a căzut România sub ocupaţie 
sovietică există un paradox fascinant: orientarea anglo- 
saxonă a lui luliu Maniu şi a partidului său reprezenta o 
premiză pentru intrarea postbelică a României în zona de 
influenţă cea mai prielnică dezvoltării democratice şi 
capitaliste. Altfel spus, orientarea lui luliu Maniu era cea 
corectă, iar ţara noastră făcea primul pas către cea mai 
bună soluţie pentru sistemul său politic. Maniu se înscria 
astfel - e adevărat, foarte /prea târziu - în traseul dezirabil 


pe care îl prefiguraseră vizionar conservatorii, 
reprezentând debil, dar totuşi, rezerva politică de care are 
nevoie întotdeauna un stat. La fel de paradoxal şi pe plan 
intern, Maniu îşi împingea partidul său clasic de Stânga 
spre Dreapta conservatoare, astfel încât el rămâne pentru 
istorie ultima personalitate politică a Dreptei româneşti 
până la Corneliu Coposu în 1989. Tentativele lui luliu Maniu 
de a se opune instalării sistemului bolşevic în România, 
după 23 august 1944, şi martirajul său în închisorile 
comuniste au fixat imaginea sa în legendă. Protejată de 
imaginea personală de victimă, compusă împreună cu 
imaginea de victimă a ţării, la care s-a adăugat abuziv 
legenda unui trecut unionist figura istorică a lui luliu Maniu 
se îndepărtează rapid de responsabilitatea pe care a avut-o 
în dezastrul ţării şi beneficiază astăzi de un elogiu 
discutabil: „personalitate emblematică a luptei pentru 
libertate naţională”, care a urmărit „cu o consecvență 
exemplară idealurile sale politice democrate” şi care sunt o 
consecinţă a „conduitei sale în viaţa publică, fermităţii 
hotărârilor şi neacceptării compromisurilor”. Părerea 
contemporanilor avizaţi, dar mai ales faptele sale dinainte 
de 1941 nu se potrivesc cu această imagine. 

Probabil că anul 1934 este cel care marchează încetarea 
oricărei influenţa exercitate de luliu Maniu asupra politicii 
statului român. Este anul în care liderul țărănist simte 
nevoia unor justificări pentru actul cel mai grav din cariera 
sa politică: lovitura de stat din 7 - 13 iunie 1930.Ela 
întocmit un text menit a fi dat publicităţii cu titlul Memoriul 
domnului luliu Maniu în chestiunea Restauraţiei şi pe care 
Carol al II-lea l-a interzis, din motive lesne de înţeles. 
Memoriul a apărut în străinătate, iar originalul s-a păstrat 
în „Arhiva Branişte”, puţind fi consultat astăzi la Biblioteca 
Naţională a României. Acest document ar fi fost sigur o 
pagină de istorie românească dacă nu ar conţine, în fapt, 
doar o tentativă a lui luliu Maniu de a deforma realitatea 
frustra a vinovăţiilor sale. Încă din debut, textul înfăţişează 


o declaraţie de loialitate faţă de Monarhie, deşi există 
suficiente mărturii ale unor oameni politici apropiaţi - 
Averescu, Vaida-Voevod, lorga, Mihalache - asupra 
cochetării sale cu republica înainte de 1930. Luliu Maniu 
mai face acolo o declaraţie surprinzătoare: prin „abdicarea' 
(!) prinţului moştenitor Carol în 1925 ar fi fost lovite „cele 
trei condițiuni esenţiale ale Instituţiei monarhice: 
stabilitatea, continuitatea şi autoritatea”404. El plasa astfel 
instituţia monarhică deasupra Constituţiei şi în afara 
realităţii, deoarece Casa noastră Regală era stabilă, aveam 
rege - minor, dar asta nu are nici o importanţă în plan 
instituţional —, Mihai I era moştenitor în linie directă şi 
legitimă a regelui Carol I, asigurând astfel continuitatea, iar 
autoritatea Monarhiei nu era pusă în discuţie decât de 
partidele şi organizaţiile marxiste, care reprezentau o 
minoritate insignifiantă. Am arătat deja mai sus cum a 
deformat luliu Maniu conţinutul intervenţiei sale din 
Consiliul de Coroană de la Sinaia din 31 decembrie 1925, 
cu scopul de a justifica mai târziu repetatele sale încălcări 
ale Constituţiei şi ale legilor ţării („Parlamentul separat”, 
„Marşul asupra Bucureştiului”, dizolvarea Parlamentului în 
1928, lovitura de stat din 1930) sub acoperirea dorinţei de 
a „stabiliza” Monarhia cu aventurierul Carol Caraiman pe 
Tron. În continuare, luliu Maniu dezvăluie toate 
demersurile sale ilegale pentru detronarea regelui Minai ] 
şi coboară problema loviturii de stat la faptul trivial al 
prezenţei sau absenței Elenei Lupescu în ţară. O altă 
declaraţie din acest memoriu era un fals grosolan: „După 
dejun, la ora 3,30, m-am prezentat la Regentul Patriarh 
Miron, i-am comunicat sosirea A. S. R. Prinţul Carol, 
cerându-i învoirea pentru intrarea Lui în ţară şi intrarea în 
Regenţă, învoire pe care a dat-o fără nici o ezitare”405, în 
sfârşit, memoriul se încheie cu o lungă înşiruire a 
decepţiilor şi frustrărilor sale pentru atitudinea regelui pus 
pe Tron cu atâtea riscuri constituţionale. 


y 


Tot în anul 1934, Nicolae lorga publica o carte stupefiantă 
despre fostul său aliat politic, luliu Maniu, pe care o 
inaugura cu o declaraţie de bună credinţă: „Aceste pagini, 
în care nu voi îngădui pasiunii sau interesului momentan să 
iea cuvântul în dauna adevărului istoric, sprijinit pe 
incontestabile documente contemporane, mi-au fost 
impuse, cu toate greutăţile ce apasă asupra timpului meu, 
de o datorie de conştiinţă”406. Născut în 1873, ca nepot de 
soră al lui Simion Bărnuţiu, luliu Maniu s-a aflat mereu, 
până în 1918, la periferia luptei românilor din Transilvania 
pentru revenirea la patria mamă. Între 1906 şi 1910, cu 
intermitențe, a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta. 
Aici a ţinut, sporadic, câteva cuvântări care, în sensul luptei 
românilor pentru unitate naţională, nu au contat şi nu au 
rămas în amintire, fiind evocate sub diferite interpretări 
abia după ce a ajuns lider politic în România Mare. În 
schimb, Nicolae lorga identifică mâhnit câteva declaraţii cât 
se poate de nepotrivite pentru un român. De exemplu, 
marele istoric găsea că declaraţia lui luliu Maniu faţă de 
Ungaria: „suntem cu toată curăţenia sufletului nostru fii 
credincioşi ai acestei ţări”, nu era deloc patriotică. Ba, 
dimpotrivă, luliu Maniu se declara în şedinţa din 28 iulie 
1906 a Parlamentului de la Budapestapatnof maghiar, 
ripostând la invectivele care i se aduceau pentru că este 
etnic român: „Invectivele acestea - cer scuze pentru 
expresiunea (sic) - se îndreaptă în contra noastră 
totdeauna cu gândul rezervat ca noi nu suntem fii aşa de 
credincioşi şi de buni ai acestei patrii, după cum s-ar putea 
pretinde de la noi din punct de vedere etic şi omenesc. Daţi- 
mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici 
o bază reală. Niciodată nu veţi putea arăta vreun exemplu 
din istorie în care să dovediţi că noi ne-am fi aliat o singură 
dată cu duşmanii ţării'”407. Acest răspuns venea la acuzaţia 
că românii sunt duşmanii „patriei” ungare, ca urmare a 
participării unor delegaţii transilvănene la festivitățile de la 
Bucureşti, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de 


domnie ai lui Carol I. Şi, pentru a nu exista nici un dubiu, 
luliu Maniu subliniază în aceeaşi cuvântare: „Baza. 
Patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această 
ţară întocmai ca şi viitorul nostru... Susținerea Ungariei şi 
în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate 
politică şi internaţională, atât pentru români, cât şi pentru 
maghiari. Conştiinţa acestei necesităţi şi sinceritatea 
sentimentelor este punctul de mânecare al activităţii 
noastre politice”408, în sfârşit, luliu Maniu îşi va încheia 
funestul discurs cu următoarele cuvinte: „Trecutul nostru e 
legat de ţara aceasta întocmai ca şi sentimentele noastre, 
aspi-raţiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în 
Ungaria, cercând baze sigure în ţara aceasta pentru 
dezvoltarea noastră culturală şi economică”409. Este 
important de precizat că aceste declaraţii au fost cercetate 
de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în 
original în limba maghiară, şi că au fost publicate în ziarul 
românesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care 
aparţinea catolicilor şi greco-catolicilor din localitate, chiar 
sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor 
pe nume Alesiu Viciu scria următoarele: „La alte popoare, o 
nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat şi uitat” şi înfiera 
„cultul ruşinos al lui Eminescu”. 

Şocul acestor realităţi transilvănene pe care nu le-am 
cunoscut - şi asupra cărora nu insist, cu dorinţa de a nu-mi 
pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat 
dacă am afla că, în acea perioadă dificilă şi sub regimul de 
teroare austro-ungar, intelectualii noştri au fost nevoiţi să 
facă unele compromisuri pentru a salva vieţi, instituţii 
româneşti şi idei aflate în pericol de a fi oprimate. Altfel 
spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o „schemă” 
pentru a-i păcăli pe asupritori? Realitatea istorică arată că 
nu. În totală contradicţie cu declaraţiile abominabile la 
adresa lui Eminescu din ziarul canonicilor blâjeni, preotul 
ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) îşi dădea 
doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă 


teză: „Opera poetică a lui Mihai Eminescu”, pe care o 
publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga 
şi I. 'Tăzlăoanu scoteau publicaţia Luceafărul, „spunând 
îndrăzneţ ce simte şi vrea un neam întreg”. Ion 
Agârbiceanu milita pe faţă pentru națiunea română, iar 
preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea 
declaraţii categorice împotriva proiectului legii care 
intenţiona să interzică folosirea limbii române: „Cereţi-ne 
sângele, cereţi-ne averea şi le dăm, dar, când ne cereţi 
sufletul, atunci avem şi noi cuvânt. Poporul român îşi are 
religia sa, limba sa şi cultura şi literatura sa, are poeţi 
celebri, cunoscuţi în Europa întreagă şi traduşi în limba 
maghiară. Proiectul limbii este un adevărat atentat contra 
existenţei poporului român şi a Bisericilor sale”411. 
Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decât 
oricare alt român, protesta public: „Susţin cu toată liniştea 
— şi voi primi cu durere contra-afirmaţia documentală - că, 
de o mie de ani de când locuiesc pe ţărmii acestor patru 
râuri românii şi maghiarii, alături unii de alţii, n-a fost o 
singură mişcare, nici un moment când poporul românesc ca 
atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”412, în 
aceste probleme fundamentale, deputatul budapestăn luliu 
Maniu, care era de aşteptat să reprezinte interesele 
românilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind 
practic implicat în lupta pentru păstrarea identităţii 
naţionale şi culturale, rezumându-se la comentariul juridic 
sau ocolind pur şi simplu subiectul. Celebrul episod al 
preluării poliţiei Vienei, evocat de Corneliu Coposu, ocazie 
cu care Maniu a devenit „ministru de război” peste o 
armată de 160 000 de soldaţi şi ofiţeri români, nu explică 
de loc cum s-a făcut că la Marea Adunare de Ia Alba-lulia a 
ajuns doar un detaşament din Regimentul 83 Orăştie, „în 
proporţie de 90 român”413(!). Oricum, abia în preajma 
Adunării Naţionale de la Alba-lulia, luliu Maniu devine mai 
activ şi în mod deschis de partea unei uniri cu Vechiul 
Regat. 


S-a afirmat că Maniu a avut un rol foarte important în 
organizarea Transilvaniei după gonirea administraţiei 
austro-ungare. Fără îndoiala că, şi în calitate de şef al 
„guvernului” transilvănean, a contribuit la desemnarea 
noilor funcţionari, dar nu trebuie să uităm că, încă dinainte 
ca românii să se adune la Alba-lulia, generalul jvloşoiu a 
trecut la desfăşurarea trupelor până la Târgu Mureş, apoi 
Uioara, ocupând podurile peste râul Mureş, asigurând 
libera adunare şi exprimare a românilor, pentru a intra în 
24 decembrie 1918 în Sibiu. Sub administraţia trupelor 
generalului Moşoiu, luliu Maniu a trecut liniştit la 
organizarea administrativă incipientă a teritoriului. Să nu 
uităm că în foarte scurt timp generalul Moşoiu va deveni 
guvernator al întregii Ungarii, postură în care a trecut la 
reorganizarea administrativă a statului vecin şi la 
aprovizioarea cetăţenilor, dovedind calităţi organizatorice 
remarcabile. Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare 
a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuţia lui luliu 
Maniu la lupta românilor transilvăneni, este că activitatea 
sa politică în slujba românismului este nulă. Lorga 
consideră că originea acestei atitudini distanţate faţă de 
problematica românească se află în tinereţile avocatului 
bancar „de eleganţă feminină”, care şi-a făcut „studii de 
liceu la o şcoală ungurească, de caracter calvin îngust” în 
Zalău şi „studii de drept la cea mai înapoiată Facultate din 
toată Europa, instituţie medievală, sprijinită de Approbatae 
Constitutiones ale lui Verboczy: şcoala de desnaţionalizare 
din Budapesta”415, în 1946, luâiu Maniu îi va declara lui 
Dan A. Lăzărescu: „Eu nu mi-am făcut studiile la Blaj, cum 
se crede, ci la cel mai riguros institut pedagogic din lume, la 
Institutul Calvinist din Debrecen”. Considerat nu mai mult 
decât un avocat provincial, cu viaţă naţională şi activitate 
politică mediocre, înscris ca ofiţer în armata austriacă şi 
luptând contra aliaţilor României, în timp ce ofiţerii români 
dezertau pe capete şi se înrolau în Armata României sau în 
Armata franceză, luliu Maniu va apărea cu totul inexplicabil 


şi destul de suspect la conducerea Consiliului Diligent din 
Transilvania. La începutul anului 1919, după moartea 
protectorului său - şi chiar mai mult decât atât! 

— Gheorghe Pop de Bâseşti, şi după interimatul lui Teodor 
Mihali, luliu Maniu ia locul de preşedinte al Partidului 
Naţional din Transilvania. Lorga va declara dezarmat: „Nu 
mi s-a spus niciodată în ce condiţii l-a căpătat d. Maniu”. 
Suspiciunile marelui istoric român, care poate fi oricând şi 
el suspectat de subiectivism, persistă şi astăzi, dacă 
analizăm cu obiectivitate acţiunile lui luliu Maniu de câte ori 
a fost vorba de minoritatea maghiară, de bisericile 
româneşti, de propaganda iredentistă declanşată în Europa 
pentru a sprijini eforturile sale de aducere în ţară a lui 
Carol Caraiman, toată povestea aceea nebuloasă cu lordul 
Rothermere, Concordatul cu Vaticanul, a cărui anexă cu 
recunoaşterea României Mari este furată din Ministerul de 
Externe sub guvernarea sa, scandalul de spionaj din 
Afacerea Skoda etc. 

Este interesant că luliu Maniu nu a explicat niciodată 
aceste ciudăţenii din biografia sa, preferind să dea 
declaraţii categorice şi patriotice de tipul: „între poporul 
român şi între poporul maghiar nu poate să existe 
transacţiune: ori noi, ori ei”, dar numai după 1920, când 
lucrurile erau clare. Slăbiciunea românilor pentru 
declaraţia patriotică l-a scutit de explicaţii. Doar Miron 
Cristea, în particular, aşa cum am văzut, l-a tras de guler. 
Fără a îmbrăţişa cu totul opiniile lui Nicolae lorga, alt 
susţinător al urcării lui Carol Caraiman pe Tron şi care 
răspundea prin această biografie minciunilor din 
memoriului din 1934 al lui Maniu, nu putem să negăm că în 
privinţa „personalităţii emblematice a luptei pentru 
libertate naţională” există serioase dubii. Marea Adunare 
de la Alba-lulia, ca detaliu. Aşa cum am arătat pe larg, 
programul naţionalist desfăşurat de Partida Naţională şi 
apoi de Partidul Naţional Liberal în Transilvania a implicat o 
activitate complexă pentru pregătirea Marii Uniri. Din 


punctul de vedere al liberalilor, în primul rând din punct de 
vedere brâtienist, Partidul Naţional din Transilvania fusese 
inființat, sprijinit politic şi finanţat în ideea acţiunii sale ca 
aripă transilvăneană a mişcării naţionale generale a 
românilor şi, în particular, ca aripă ardeleană a PNL. Atât 
Ion C. Brătianu, cât şi lonel I. C. Brătianu, deşi au folosit 
instituţiile statului - Guvernul, Serviciul Secret şi Banca 
Naţionala - pentru a conduce activităţile naţionaliste din 
Transilvania, nu au încetat niciodată să privească acest 
demers din perspectiva unei acţiuni partinice. La intrarea 
în primul război mondial, Ionel I. C. Brătianu îi privea pe 
luptătorii naţionalişti transilvăneni ca pe agenţi ai săi, deşi 
ei erau în fapt agenţi ai mişcării naţionale. Suprapunerea 
tipic brătienistă a proiectului naţional cu proiectul liberal se 
sprijinea practic pe interpretarea activităţilor României în 
Transilvania aflata sub ocupaţia Imperiului Austro-ungar, 
drept acte politice ale PNL, pe considerentul că numai acest 
partid acţiona acolo şi numai când venea el la putere se 
producea o nouă activare financiară, logistică şi 
informaţională. Totodată, Banca Iraţională, aflându-se sub 
control liberal, asigura continuitatea implicării în mişcarea 
naționalistă din Transilvania, indiferent cine guverna la 
Bucureşti. Partidul Conservator, fidel orientării sale 
progermanice şi alianţei cu Austria, fie nu intervenea, fie se 
făcea că nu vede. 

În toată perioada scursă de la înfiinţarea Partidului 
Naţional din Transilvania şi până la izbucnirea primului 
război mondial, mişcarea naționalistă din Transilvania a 
cunoscut însă propriile sale convulsii. Privită astăzi cu 
răceală ştiinţifică, ea conţine eroism, laşitate, trădare şi 
paradox, caracteristice unei mişcări vii, adevărate şi care 
tocmai de aceea nu poate fi izolată în tiparele unei acţiuni 
dirijate de cineva. Cam de la debutul celei de-a doua 
jumătăţi a secolului al XIX-lea, mai ales sub influenţa 
Bucureştilor, mişcarea naționalistă din Transilvania a avut 
un caracter militant antimaghiar, pe alocuri revoluţionar de 


tip modern european, pornind de la principiul 
autodeterminării. Lupta cu opresorul maghiar era deschisă, 
fără echivoc şi declarat unionistă. Lovită de riposta dură a 
autorităţilor austro-ungare şi dependentă de forţa şi 
stabilitatea Patriei Mamă - care nu reprezentau un 
fenomen continuu şi ascendent —, mişcarea naționalistă din 
Transilvania a fost supusă slăbiciunilor doctrinare, adică 
afectată de conflictul dintre căile diferite de acţiune, 
susţinute de fracțiuni diferite ale organizaţiei. 

Primul paradox al acestui fenomen a fost acela că perioada 
dintre 1869 şi 1903 a fost declarată capasivistă, deoarece 
implica nere-cunoaşterea Parlamentului de la Budapesta, 
neparticiparea la alegeri, revendicerea constantă a 
reînfiinţării unei Diete a Transilvaniei, corespunzător 
realităţii istorice că prezenţa Transilvaniei în Imperiul 
Austro-ungar era ilegitimă, că Transilvania avusese o 
dezvoltare autonomă faţă de Ungaria şi că dualismul fusese 
o decizie abuzivă în ce privea drepturile românilor. Pe 
această linie doctrinară, unirea cu România urma să se 
producă la un moment prielnic ca o reîntregire naturală, 
care nu implica artificii instituţionale, tratative, declaraţii 
de unire sau mari adunări, Transilvania şi transilvănenii 
considerându-se parte dintotdeauna a României, aflată doar 
vremelnic sub ocupaţie străină. O intervenţie militară a 
României în Transilvania avea astfel caracterul unei 
campanii de eliberare a teritoriului ocupat. Dacă, o dată cu 
trecerea Carpaţilor, populaţia românească din Ardeal se 
răscula, agenţii naţionalişti se activau şi treceau la 
sabotarea instituţiilor şi forţelor ocupaţiei austro-ungare iar 
Partidul Naţional prelua conducerea politică a eliberării, 
cercul variantei naţionaliste a reîntregirii se închidea 
perfect. Din moment ce Transilvania era dintotdeauna 
pământ românesc, iar integrarea în România devenea doar 
o problemă militară şi geografică, actele de voinţă, 
declaraţiile sau adunările populare în favoarea Unirii erau 


inutile, pentru că ar fi pus în discuţie o opţiune din mai 
multe. 

Din punct de vedere istoric, etnic şi naţionalist, 
transilvănenii nu aveau ce să decidă, din moment ce erau 
români, parte a României istorice, existând o singură 
opţiune. Exact aceasta era gândirea lui Ionel I. C. Brătianu 
în momentul intrării în război. Bătrânii luptători 
transilvăneni, memorandiştii şi toţi cei care fuseseră 
sprijiniți în activitatea lor de la Bucureşti şi Iaşi gândeau la 
fel, chiar dacă unii puneau la îndoială organizarea lor ca 
aripa ardeleană a PNL. Paradoxul este tocmai acesta: ei au 
rămas în istorie ca adepţi ai pasivismului, pentru că refuzau 
să recunoască autoritatea ocupaţiei străine, dar 
reprezentau în realitate doctrina naționalistă cea mai 
radicală. Acesta este şi motivul profund al agresiunii brutale 
a ocupantului asupra Mişcării memorandiste. Budapesta 
ştia foarte bine care este nucleul periculos al mişcării 
naţionaliste româneşti. lar memorandiştii nu vor ezita să 
atace problema frontal, chiar în sala tribunalului: 

(Părintele Lucaciu) Constat însă că la 1881 s-a hotărât 
facerea programului nostru politic. Toată suflarea 
românească a fost cu noi, nu sunt la noi curente deosebite, 
toţi formăm un partid politic, Partidul Naţional. Noi, deci, 
după ideile constituţionale, reprezentăm întreg poporul 
românesc... 

(Theodor Mihali) Aici este procesul întregului popor 
român, căci toţi suntem uniţi, şi am fost, pentru a arăta care 
este situaţiunea noastră politică de azi... Procurorul ne mai 
imputa că am vorbit despre autonomia Transilvaniei. Dar 
uită d-sa că, la 1881, programul nostru naţional cerea 
această autonomie, şi eu, înrolându-mă în acest partid, 
eram legat a o susţine... 

(Gh. Pop de Săseşti) Câţi suntem aici pe banca acuzatiunii. 

— Zice d. Pop, într-o cuvântare limpede şi entuziastă —, 
suntem solidari cu toţii de faptele noastre, căci memorandul 
spune adevărul în privinţa suferințelor noastre... 


(Părintele Gherasim Domide) Noi suntem expresia 
poporului. Eu am luat parte la toate preparativele ducerii 
memoranduui şi pentru toate iau răspunderea Dar trebuie 
să ştiţi că autorul intelectual al memorandului e poporul şi, 
judecându-ne pe noi, pe el îl judecaţi... 

(Nicolae Roman, adus din temniţa de la Seghedin) se 
alătură la tot ce au spus ceilalţi soţi”416. 

După 1903, gruparea tânără a mişcării naţionaliste din 
Transilvania adoptă activismul, care presupunea 
participarea la alegeri şi reprezentarea românilor în 
Parlamentul de la Budapesta. „La congresul de la Sibiu al 
partidului, în 1905, s-a decis abandonarea pasivismului. Alţi 
fruntaşi români pătrunseseră între timp, ca deputaţi, în 
Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, 
Alexandru Vaida-Voevod”417. Această nouă orientare, 
numită impropriu activism, se afla în opoziţie cu doctrina 
luptei pentru unitate naţională, care presupunea sacrificii, 
riscuri şi martiraj, dar şi legitimitate istorică, în plus, 
„activismul”, pentru a se putea adapta compromisului 
instituţional şi prezenţei în parlamentul ungar, devenise 
regionalist, căutând o iluzorie independenţă a Transilvaniei 
şi arătându-se pe alocuri ostil reîntregirii. Luliu Maniu va 
adopta o poziţie ambiguă, fiind discipol şi protejat al 
naţionalistului Gh. Pop de Băseşti, dar adept rigid al 
compromisului cu ocupantul. Alegând ca atitudine 
principiile dreptului, el se va posta departe de mişcarea 
pentru unitatea naţională, preferind să interpreteze 
evoluţiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în 
marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar 
ridicol, în momentul în care Maniu s-a decis să interpreteze 
un rol în mişcarea naționalistă, el a ales regionalismul. 
Opţiunea lui, pe care o vom analiza în detaliu mai jos, s-a 
impus în anumite condiţii încă neelucidate. Unul dintre 
evenimentele ceţoase ale Marii Uniri a rămas revendicarea 
publică de către Ion Flueraş (socialist, rotar de meserie) 
socialişti a deciziei de a organiza Marea Adunare de la Alba- 


lulia. Maniu a fost de multe ori persiflat pentru că ar fi decis 
unirea la un hotel sau la un restaurant, în realitate, acuza 
este nedreaptă. 

La 29 octombrie 1918, socialistul loan Flueraş, membru al 
fracțiunii române din Partidul Social Democrat din Ungaria, 
a luat iniţiativa contactării fruntaşilor Partidului Naţional 
Român, ca urmare a declaraţiei făcute de Vaida-Voevod în 
parlamentul ungar, care la rândul ei fusese inspirată de 
Declaraţia de la laşi, prezentată primului-ministru 
Alexandru Marghiloman. Declaraţia de la laşi a Comitetului 
naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria marca 
inaugurarea luptei deschise pentru reîntoarcerea 
Transilvaniei la Patria Mamă, pe cale militară. Pe acest fond 
de evenimente, socialiştii români din Budapesta forţează 
întâlnirea cu liderii Partidului Naţional, care va avea loc la 
hotelul „Cornul Vânătorilor” din capitala Ungariei. Aici, loan 
Flueraş află cu stupefacţie că liderii Partidului Naţional „n- 
au încă un program bine fixat şi că sunt în aşteptarea 
desfăşurării evenimentelor”418. Socialiştii le-au atras 
atenţia colegilor lor din Partidul Naţional că la Budapesta 
va izbucni revoluţia bolşevică - ei fiind cei mai în măsură să 
cunoască pregătirile revoltei - şi au propus înfiinţarea unui 
„Consiliu Naţional al Românilor, care să preia conducerea 
teritoriilor locuite de români şi să înceapă imediat tratative 
cu guvernul oficial maghiar şi cu Consiliul Naţional 
Maghiar, înfiinţat de curând cu scopul, la rândul lui, să 
preia puterea din niâinile guvernului Tisza şi sa înceapă 
tratativele de înţelegere cu naţiunile conlocuitoare”419. 
Astfel, Consiliul Naţional Român s-a înfiinţat la iniţiativa 
socialiştilor, la Budapesta şi în holul unui hotel. Trei zile mai 
târziu, o dată cu izbucnirea revoluţiei bolşevice, Consiliul 
Naţional Român s-a întrunit din nou în acelaşi hotel, unde 
socialiştii au anunţat că au ratificat înţelegerea, iar liderii 
Partidului Naţional au anunţat că au confirmarea lui luliu 
Maniu. Acesta a sosit la Budapesta după alte trei zile. 


Deşi unii istorici afirmă că luliu Maniu ar fi înfiinţat 
Consiliu Naţional Român, acest lucru se dovedeşte fals. În 
sfârşit, mai este important că noul Consiliu Naţional Român 
a cerut autorităţilor maghiare aprobarea de a înfiinţa gărzi 
naţionale româneşti pentru păstrarea ordinii în 
Transilvania, precum şi înlocuirea prefecţilor cu români. S-a 
convenit mutarea sediului la Arad şi organizarea unei 
conferinţe româno-maghiare în acest oraş. Conferinţa a 
eşuat, maghiarii opunându-se instalării autorităţilor 
româneşti în Transilvania. Loan Flueraş ne povesteşte ce s- 
a întâmplat mai departe: „Această atitudine m-a determinat 
pe mine să propun, în prima şedinţă a Consiliului Naţional, 
în numele Partidului Social Democrat Român, convocarea 
unei Mari Adunări Naţionale, pentru a consulta întreg 
poporul român asupra viitorului sau. Propunerea mea a fost 
primită cu unanimitate şi astfel la | decembrie 1918, a avut 
loc Marea Adunare de la Alba-lulia, care a votat Unirea şi a 
ales în locul Consiliului Naţional un Sfat naţional de 150 
persoane”420. Rezoluţia adoptată la Arad a fost în mare 
parte tot opera socialiştilor români, Maniu considerând-o 
ino-portună (1). Mai mult decât atât, legenda iniţiativei 
constituirii Consiliului Dirigent, atribuită tot lui Maniu, se 
prăbuşeşte când aflăm că Partidul Social Democrat a fost 
cel care a cerut formarea unui Executiv, ce a primit ulterior 
denumirea de Consiliu Diligent, în sfârşit, rolul lui luliu 
Maniu începe să figureze în istoria Marii Uniri, după 
numirea sa surprinzătoare, nemotivată de absolut nici un 
merit, în fruntea Consiliului Dirigent şi după ce mitropolitul 
Nicolae Bălan a trecut munţii la laşi şi a cerut oficial 
intrarea trupelor române în Transilvania. Nu trebuie să 
ocolim realitatea: la l decembrie 1918, Armata română 
intrase deja în Transilvania şi ocupa din ordin poziţiile 
strategice ale regiunii. Mai mult, Serviciul de informaţiuni şi 
propagandă politică al Marelui Cartier General, de sub 
conducerea transilvăneanului Octavian Tâzlăuanu, activase 
întreaga sa reţea din Ardeal şi trecuse la acţiuni de 


organizare a gărzilor naţionale româneşti, altele decât cele 
pe care doar le preconiza Consiliul Naţional de la Arad, le 
aruncase deja în luptă cu grupurile paramilitare şi bolşevice 
maghiare, asigurând operaţiunea tactică de curăţire a 
terenului în faţa trupelor de linie române, activitatea 
informativă, precum şi eliminarea fizică a unor inamici. 
Octavian Tăslăuănu, secondat de locotenentul Ion 
Agârbiceanu şi sublocotenent aviator Aurel Esca sunt 
oamenii cheie ai acestei acţiuni. Tot în Transilvania acţiona 
Secţia Militară Secretă a Armatei României, serviciul 
special compus din 31 de membri interni şi 41 de 
colaboratori organizaţi în reţele operative, care a avut un 
rol fascinant în pregătirea Marii Uniri: spionaj şi culegerea 
de informaţii politice (şef era medicul Carol I. Sotel, de 
origine evreiască), informaţii cu caracter militar (şef era 
col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (şef era 
inginerul de origină maghiară Gheorghe Chelemen), 
infiltrare şi acţiune în mişcarea muncitorească din 
Transilvania (şef era preotul militar luliu Florian). Existenţa 
Secţiei Militare Secrete care acţionase în Transilvania a fost 
dezvăluită de Aurel Gociman în 1934: „Membrii acestei 
organizaţii au dat dovadă de un curaj şi o disciplină 
extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de 
eroism românesc, înainte şi după intrarea Armatei române. 
Amintim câteva: au demontat 16 tunuri ungureşti din 
Cetăţuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în 
întâmpinarea Armatei române; la Dej au demontat 6 tunuri; 
au cutreierat tranşeele secuieşti făcând rapoarte şi spionaj; 
au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să 
pună mâna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe 
mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru 
Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru 
interesele româneşti; au prins spioni unguri; au confiscat 
multe milioane de coroane transmise din Budapesta 
ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sate şi 
consilii; au construit linii telegrafice secrete, prinzând 


ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor 
ungureşti din Ardeal etc”422. Aşadar, atât la Budapesta, cât 
şi la Arad, membrii Consiliului Naţional nu erau singuri! Se 
dovedeşte totodată că acţiunile Consiliului Naţional Român 
de la Arad, dacă nu au fost coordonate, au fost cel puţin 
inspirate decisiv de Marele Cartier General de la Iaşi, având 
în vedere că agenţii din acel Consiliu ai Serviciului de 
informaţiuni şi propagandă politica au primit atât 
instrucţiuni asupra declaraţiei citite de Vaida-Voevod în 
Parlamentul de la Budapesta, cât şi asupra întrunirii de la 
Alba-lulia, după cum confirmă sursele implicate direct în 
evenimente. Faptul că acei eroi din umbră ai Marii Uniri 
rămân necunoscuţi nu ştirbeşte cu nimic din meritele 
liderilor politici ai Unirii - rolul lor era politic —, dar nici nu 
trebuie să permită atribuirea unei glorii exagerate acestora 
din urmă. Din păcate, şi în toată acţiunea de eliberare a 
Transilvaniei, rolul lui luliu Maniu rămâne alb, el fiind 
preocupat să asigure poliţia Vienei (î). 

Astăzi ştim că, în urma consfătuirii care a avut loc la Iaşi în 
5 /18 noiembrie 1918 între mitropolitul Nicolae Bălan, 
generalul Coandă, generalul Prezan şi Ionel L C. Brătianu s- 
a decis grăbirea pătrunderii trupelor Armatei României în 
Transilvania (la acea dată se aflau la Vatra Dornei) pentru a 
zdrobi acţiunea detaşamentelor bolşevice. Totodată, a fost 
decisă forma de reîntregire a Transilvaniei, prin renunţarea 
la o revoltă generală a românilor şi acceptarea înlocuirii 
acesteia cu o mare adunare. Tot de la Iaşi mitropolitul Bălan 
va transmite prin curierii Victor Precup şi pilotul Grigore 
Gafencu (Vasile Niculescu) un mesaj secret către liderii 
Consiliului Naţional: „în acea scrisoare, d-rul Bălan făcea 
atent pe d. Vasile Goldiş, sufletul Consiliului Naţional de la 
Arad, ca la Marea Adunare Naţională din Alba-lulia, ce se 
pregătea, să nu se pună nici un fel de condiţiune la unire, 
deoarece un asemenea fapt ar îngreuna enorm mersul 
tratativelor diplomatice ulterioare”423 Cei care vor străluci 
la Alba-lulia vor fi Vasile Goldiş şi Mirort Cristea. 


Cuvântarea lui luliu Maniu va fi atât de anostă, încât nu este 
citată de nici un istoric. Ca moment emoţionant în toată 
agitația politică din jurul acestui eveniment, rămâne pagina 
de mare sensibilitate trimisă de regina Măria lui Gheorghe 
Pop de Băseşti: 

Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi 
de biruinţă, ziua când îmi împreun mâinile şi aduc 
mulţumirile mele Domnului. Binecuvântat fie ceasul în care 
trimit această vestire Ardealului. Aştept ziua cea mare, 
când voi veni la voi să văd falnicii voştri munţi, izvoarele, 
câmpiile şi căminurile voastre. Acum atâţia sunt copiii mei, 
că mi-i inima plină de nerăbdare să mi-i strâng la piept”. 

Delegaţia Marelui Sfat Naţional care a înmânat regelui 
Ferdinand actul Unirii a fost compusă din Miron Cristea, 
luliu Hossu, Al. Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş. 

Este evident acum că Marea Unire nu a fost o decizie 
unilaterala a românilor transilvăneni, ci o acţiune complexă 
dusă de români plasați în diferite funcţii şi evenimente, de 
la Iaşi (Moldova), la Bucureşti (Muntenia), la Arad (Banat) 
până la Alba-lulia (Transilvania). Se dă astfel un conţinut 
real şi deplin afirmației că Marea Unire a fost rezultatul 
voinţei poporului român, condus de liderii săi aflaţi în toate 
provinciile ţării. 

Pe plan politic, activitatea organizatorică a lui luliu Maniu 
se transformă din ce în ce mai clar în bază pentru 
constituirea unui partid politic regionalist, semnal pentru 
liberali că formula încadrării în PNL nu este sigură. Deşi 
putem identifica în atitudinea unor personalităţi ardelene, 
ca Vaida-Voevod, Octavian Goga, părintele Lucaciu, Vasile 
Goldiş, tentativa de a respecta înțelegerile secrete cu fostul 
finanţator şi sprijinitor politic din perioada de ocupaţie a 
Transilvaniei, linia regionalistă a lui luliu Maniu va 
predomina, pe fondul instabilității politice de la Bucureşti. 
Speculând temerile ardelenilor faţă de pierderea identităţii 
regionale în mijlocul unei mase de „mitici” - ternă dragă şi 
astăzi românilor transilvăneni —, apariţia unui nou partid 


major, condus de Alexandru Averescu, precum şi 
slăbiciunile Partidului Naţional Liberal, luliu Maniu va 
respinge oferta de fuziune a lui lonel 1. C. Bră-tianu. 
Istoricii sunt unanimi în a afirma că numai dorinţa lui Maniu 
de a conduce a împiedicat fuziunea. Reconstituirea 
mişcărilor lui luliu Maniu din perioada Consiliului Dirigent 
arată că, daca nu a putut negocia unirea, s-a luptat să 
strângă în jurul său o forţă politică menită să negocieze 
procesul de reîntregire, folosind această armă până târziu, 
în 1928. El va manevra în continuare pentru găsirea unui 
partener regăţean care să dea anvergură naţională 
partidului său, să-i dea caracter regnicolar, şi îl va găsi prin 
formațiunea stângistă Partidul Ţărănesc. Preţul plătit 
pentru acest nou compromis a fost aşezarea pentru 
totdeauna a PNȚ la Stânga scenei politice româneşti, fapt 
confirmat chiar şi de evoluţia sa la guvernare în perioada 
1996 - 2000. Pe de altă parte, Maniu va căuta o protecţie 
externă pentru partidul său şi se va orienta nefericit spre 
tandemul maghiaro-britanic, pigmentându-şi servitutea cu 
legături îndoielnice din punct de vedere patriotic cu 
Vaticanul. Un alt factor care a favorizat supraviețuirea unui 
partid regional, cu conducere familială şi legături 
budapestane, a fost eşecul proiectelor lui lonel 1. C. 
Brătianu. Liderul liberal a ieşit mult slăbit politic din 
aventura războiului, iar varianta sa pentru eliberarea 
Transilvaniei pe cale militară nu a rămas în istorie ca 
decisivă, fiind surclasată de opţiunea istoricilor pentru 
semnificaţia Marii Adunări de la Alba-lulia. 

Modelul moral luliu Maniu. Şi în ce priveşte conduita sa 
exemplară, modestia şi dezinteresul material, cu care a 
rămas în legendă luliu Maniu, sunt câteva comentarii de 
făcut. A fost deja probat cu documente incontestabile că, în 
efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul 
Naţional "Ţărănesc a contractat împrumuturi imense pe 
numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost 
banca Marmorosch Blank - un fel de Caritas sau Bancorex 


avânt la lettre - care a primit ordin de la organizaţiile 
oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol 
Caraiman pe Iron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, 
dar şi fără acoperire. Aici se află secretul ordinului dat de 
Carol al II-lea, ca Bugetul ţării să acopere deficitul băncii 
Blank, şi tot aici originea unei celebre reacţii a ministrului 
de Finanţe: „Cu cât ne-aţi cumpărat?” După cucerirea 
puterii, Partidul Naţional Ţărănesc a militat consecvent 
pentru pătrunderea capitalului străin în România, punând 
însă drept garanţie mai multe monopoluri deţinute de stat. 
Mai interesant însă este fenomenul - cu care noi astăzi 
suntem deja familiarizați - al prezenţei liderilor PNȚ în 
consiliile de administraţie ale unor bănci şi societăţi 
capitaliste pătrunse pe piaţa românească sub guvernarea 
ţărănistă. Să nominalizăm câteva personalităţi ale acestei 
practici: „Emil Haţieganu - membru al consiliului de 
administraţie la Banca Agrara din Cluj, la societăţile Turul, 
Arboria, Iris, Băile Borsec şi preşedinte al societăţii 
Dermata; 

Mihai Popovici - membru al consiliului de administraţie la 
Banca de Credit Român, la societăţile Titan Nădrag, Astra, 
Petroşani, Crisciatic, vicepreşedinte al Băncii Ardelene din 
Cluj şi preşedinte al societăţii Casa Noastră din Satu Mare; 

Zaharia Boilă - membru în consiliul de administraţie al 
Băncii Agrare din Cluj; 

Ionel Popp - membru în consiliul de administraţie al Băncii 
Marmorosch-Blank, al Băncii Româneşti şi al societăţii 
Discom, precum şi preşedinte al societăţii Ady par Valentin 
Porutiu - vicepreşedinte al societăţii Industria sârmei, 
preşedinte al Băncii Centrale pentru Industrie şi Comerţ 
din Cluj, membru în consiliu de administraţie al societăţii 
Cuprum; 

Ionel Comşa - director general al Băncii Centrale pentru 
Industrie şi Comerţ, preşedinte al societăţii Industria 
sârmei şi al societăţii Cuprum, membru în consiliu de 
administraţie al societăţilor Britania, Petroşani şi SRD”424. 


Calitatea de rude cu luliu Maniu a unora dintre cei 
enumeraţi mai sus nu are importanţă în acest caz, dar 
prezenţa lor în acele posturi trezeşte semne de întrebare, 
dacă studiem proveniența capitalului: „Cercetarea mai 
îndeaproape a originii capitalului societăţilor incluse în 
tabel demonstrează, totodată, faptul mai puţin ştiut că în 
realitate capitalul «naţional» transilvănean se între pătrund 
e a intim cu capitalul neromânesc - străin sau aparţinând 
burgheziei naționalităților conlocuitoare. Astfel, Banca 
Ardeleană din Cluj era controlată de capitalişti maghiari; 
Banca Timişoarei şi societate comercială pe acţiuni - de 
Banca anglo-un-gară din Budapesta; Dermata făcea parte 
din concernul Cluj Shoes Lid., care avea sediul central la 
Londra şi aşa mai departe. Se poate deduce însă că relaţiile 
fruntaşilor politici ai aripii ardelene cu capitalul străin erau 
mult mai largi, dacă se are în vedere participarea lor în 
consiliile de administraţie ale unor societăţi mari, 
cabritania, Agricola-Fonciera, Reşiţa etc."425. Fenomenul 
nu ar fi fost atât de grav, dacă sub acoperirea acestor firme 
maghiaro-britanice nu se desfăşurau activităţi antinaţionale 
cu consecinţe care se vor dovedi funeste pentru 
integritatea teritorială a României. 

Un alt episod al legendei luliu Maniu se prăbuşeşte atunci 
când constatăm că liderul țărănist era unul din cei mai 
bogaţi oameni politici din România, în încercarea disperată 
de a evita implicarea lui luliu Maniu în Afacerea Skoda, 
Romulus Boilă va pune la dispoziţia anchetei documente 
care atestau calitatea de multimilionar a şefului partidului, 
situaţie care îl scutea de nevoia unor comisioane. Aflăm 
astfel că luliu Maniu „a cumpărat încă din anul 1904 minele 
de aur de la Baia de Arieş, Bucureşci-Rovine, Băişoara etc., 
de la Kredit-Gesellschaft fiir Handel und Industrie şi de la 
Deutsch-Un-garische Gewerschaft, mine care valorează un 
preţ extraordinar”426. După constituirea României Mari, 
pentru a evita comentariile pe tema averii sale, luliu Maniu 
şi-a trecut proprietăţile miniere în administrarea nepotului 


său, Romulus Boilă, începând cu anul 1921. Conform 
Adresei No. 2270 /1933, Ministerul Industriei şi Comerţului, 
Direcţiunea Generală a Minelor din regatul României, 
valida calitatea de proprietar a lui luliu Maniu asupra 
minelor din Bucureşci, Rovina, Dupăpiatră şi Stăjina 
(Boureşti) din judeţul Hunedoara şi a minelor de aur din 
Baia de Arieş, Băişoara şi Sâcel, din fostul judeţ Turda427. 
Romulus Boilă mai arată cu această ocazie: „Nu eu, ci 
experţi din patru ţări au stabilit că în minele arendate de 
mine sunt pirite în valoare de lei 500 000 000 şi aur numai 
într-o singură mină, de lei 7 500 000 000 (şapte miliarde, 
cinci sute de milioane)”428. Este adevărat că luliu Maniu se 
declara agricultor - cu accentul pe litera u429 —, ca 
urmare a dreptului său de proprietate asupra modestei 
moşii din Bădâcin, că nu avea casă şi maşină în Bucureşti, 
dar la fel de adevărat este că nici nu avea nevoie, rudele 
sale apropiate şi amicii din conducerea PNȚ - Romulus 
Boilă, Ilie Lazăr, lonel Pop, Ghiţă Pop, Aurel Leucuţia, 
Ghilezan, Sever Bocu ş.a. - fiind excelent amplasați în 
consiliile de administraţie ale unor bănci sau societăţi cu 
capital anglo-maghiar. În legătură cu stilul său de luptă 
politică, plin de „consecvenţă” şi de „fermă hotărâre” avem 
din nou câteva observaţii pasagere, care sigur că nu 
diminuează rolul lui Maniu în viaţa politică interbelică. Ştim 
că liderul țărănist s-a supărat pe regele Carol al II-lea 
pentru aducerea Elenei Lupescu în ţară şi pentru instalarea 
ei la Sinaia. Şi-a dat demisia din fruntea guvernului şi a 
partidului, retrăgându-se la Bădăcin, de unde a rămas 
intransigent pe poziţie. Aceasta este legenda, în realitate, la 
numai trei luni de la numirea guvernului lorga şi la numai 
nouă luni de la retragerea sa spectaculoasă, a cerut o 
audienţă secretă regelui Carol al II-lea, care i-a fost 
acordată la sfârşitul lunii iulie 1931. Rămâne în Sinaia, în 
aşteptarea unei decizii regale, şi la 8 august este primit din 
nou, ocazie cu care luliu Maniu, în perspectiva formării unui 
nou guvern țărănist, se pune „la dispoziţia Coroanei”430. 


Carol al II-lea îi va aduce pe ţărănişti la putere, dar cu 
Alexandru Vaida-Voevod ca prim-mi-nistru (iunie 1932). lată 
însă că în urma unor noi demersuri, la 20 octombrie 1932, 
„intransigentul” luliu Maniu obţine răsturnarea de la putere 
a colegului său de partid şi formează guvernul, deşi 
camarila regelui şi Elena Lupescu erau tot acolo şi se 
ocupau cu aceleaşi afaceri care produseseră protestul 
liderului țărănist. Aceste acţiuni nu se deosebeau cu nimic 
de atitudinea generală a politicienilor români sub domnia 
discreţională a lui Carol al II-lea şi nu pot constitui, în 
contextul vremii, o acuză; noi punem în discuţie aici 
legenda. De altfel, tot legendă se va dovedi şi chibzuinţă sa 
proverbială, sistemul pertractărilor şi al amânărilor fără 
sfârşit, de fapt, până ce evenimentele se înscriau în matca 
gândirii şi intereselor sale, fără îndoială pozitive. Iată însă 
că evenimentele l-au strivit, aşa cum au strivit întreg 
poporul român. Râmâne să ne întrebam dacă oamenii 
politici au o responsabilitate fată de actele care 
influenţează destinul ţării sau Istoria vine de undeva, ni se 
aplică şi noi ne aplecăm resemnaţi sub ea. 

Cu toate că tema circulă în mediile istoriografice pe baza 
unor informaţii şi mărturii credibile, problemă vieţii 
personale a lui luliu Maniu (cu aspectul şi comportamentul 
său efeminat, cu refuzul căsătoriei şi misoginismul 
cunoscut, cu relaţia platonica faţă de. 

Gh. Pop de Băseşti - singură explicaţie a numirii sale în 
fruntea Partidului Naţional din Transilvania —, precum şi cu 
informaţiile larg cunoscute şi comentate de presă 
europeană a epocii asupra violenţelor sexuale din Institutul 
Calvinist de la Debrețin), nu constituie subiect ăl studiului 
de faţă. 

Lovitura de stat dată de luliu Maniu şi de Cărol Caraiman 
între 7 şi 13 iunie 1930 a pus capăt sistemului democratic 
în România, a compromis dinastia de Hohenzollern şi 
zdrobit autoritatea Constituţiei din 1923. Deşi, cronologic, 
prăbuşirea sistemului democratic este considerată din clipa 


loviturii de stat dată în 1938, când s-a instalat dictatura 
regală şi a fost suprimat regimul parlamentar, iar partidele 
au fost desfiinţate, funcţionarea statului a fost alterată 
fundamental încă din 1930. Luliu Maniu a apucat să 
guverneze până la 9 octombrie, când a aflat că Elena 
Lupescu era încă din august în ţară şi locuia la castelul 
Pelişor. Probabil că mai importantă în decizia sa a fost 
constatarea că noul rege l-a obligat să primească în 
funcţiile secundare ale guvernului oameni ai camarilei sale, 
care controlau activitatea miniştrilor. A urmat un guvern 
improvizat, sub conducerea lui George G. Mironescu, pe 
mandatul căruia Carol a făcut mai multe tentative de a-l 
schimba, fie cu Argetoianu, fie cu Titulescu, fie printr-un 
Executiv de tehnicieni, acesta din urmă fiind un experiment 
simptomatic pentru criză. Până la urmă, Cârol l-a însărcinat 
pe Nicolae lorga cu „formarea” guvernului, cuvântul 
formare fiind deja peiorativ: lorgă a primit lista guvernului 
de la rege, ăvând doar dreptul sa-şi numească nişte prieteni 
în funcţii secundare. Prevenit de Carol că în anumite funcţii 
„n-ăre dreptul să aleagă”, lorgă va deveni actorul unei 
comedii politice, în care primul-ministru afla a doua zi că i s- 
a mai numit un secretar de stat, de care „nu se poate 
atinge”, şi că împrumuturile statului se fac fără ştiinţa sa, 
direct de Ministerul de Finanţe, la indicaţia regelui. De 
altfel, nici ministrul de Finanţe, Constantin Argetoianu, nu 
ştia ce se petrece, trezindu-se în faţa unor angajamente 
internaţionale luate de rege şi de camarila sa în numele 
statului. A rămas celebră reacţia lui în faţa reprezentanţilor 
marilor bănci creditoare: „Am fost sub turci, am suferit 
ocupaţia germană; acuma suntem supuşi bancherilor 
apuseni; o primim, dar cu cât ne-aţi cumpărat?”431. Să 
urmărim datele numirilor în funcţii sub guvernul lorga, 
pentru a înţelege bine destabilizarea totală pe care o 
producea Carol al II-lea în conducerea ţării: lorga a fost 
numit prim-ministru la 18 aprilie 1931; modificările în 
componenţa guvernului său s-au produs la 20, 21, 23, 27, 


29 aprilie, la 6 şi 7 mai, la 17, 22 şi 27 iunie, la 14 iulie şi 23 
decembrie, apoi, în 1932, la 7, 9, 12 şi 16 ianuarie, înaintea 
unui nou consiliu regal, la 19 februarie 1932, Carol al II-lea 
înscenează chiar numirea sa - a regelui! —, tot de către el, 
ca prim-ministru432. La 6 iunie acelaşi an, Carol reuşeşte 
să distrugă unitatea PNȚ, să-şi bată joc încâ o dată de 
Maniu, şi să aducă la guvernare pe Alexandru Vaida-Voevod. 
Nu peste mult timp va distruge şi unitatea PNL, numindu-l 
prim-ministru pe Gheorghe Tătărescu. Fiind o construcţie 
de sus în jos, o construcţie de cap - acest stat modern al 
românilor —, decapitarea puterii partidelor prin imixtiunile 
directe ale lui Carol şi ale camarilei sale au concentrat 
foarte repede decizia într-o zonă extrem de îngustă. Cu o 
intuiţie care ţine de frecventele sale accente de genialitate, 
lorga va înţelege încă din 1932 ce se întâmplă cu România: 
din 1930, ţara noastră era obligată să treacă la planul 
modest al „reducerii statului la putinţele societăţii”433. De 
acum în colo, România va face numai ceea ce se poate şi 
nimic pentru marile planuri de viitor ale constituirii statului 
capitalist dezvoltat, democratic şi puternic în plan regional. 
Societatea românească a „îngheţat” atunci, la nivelul la 
care a reuşit să ajungă în raport cu statul său - naţionalist, 
fără canalizare, fără lumină electrică şi fără drumuri 
civilizate —, trăind organic în obiceiuri păgâne, în frica de 
Dumnezeu, în loc de dragostea de Dumnezeu, descurcându- 
se de azi pe mâine, cu capul plecat în faţa amenințării, 
defilând pe stadioane şi imaginând în faţa dictatorului Carol 
al II-lea tablouri alegorice, la fel cum o va face mai târziu în 
faţa tuturor dictatorilor care i-au urmat: lon Antonescu, 
Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Cea-uşescu. 
Nici măcar numirea lui Jean Pangal, Marele Maestru al Lojii 
Naţionale Române, în funcţia de şef al propagandei, cu 
toate legaturile sale internaţionale fabuloase şi influenţa sa 
incontestabila, nu va reuşi să aşeze România lui Carol Il 
într-un loc demn în Europa. Tot ce a putut face Carol al II- 
lea ne-a rămas nouă drept moştenire şi astăzi în 


istoriografie şi în mentalitate: vinovate ar fi degradarea 
situaţiei internaţionale, schimbările profunde în politica 
europeană, apariţia fascismului şi nazismului, războiul şi 
împărţirea lumii de către Marile Puteri, nu noi. Un singur 
lucru nu se spune: că statele pentru asta există, pentru asta 
se constituie în jurul unor valori şi în interiorul unui 
teritoriu, pentru asta îşi întăresc diplomaţia şi puterea 
militară, pentru asta dezvoltă economia şi schimbul, pentru 
asta fac spionaj pe teritoriul altor state şi pentru asta ucid, 
atunci când patria este în pericol - tocmai ca să-şi apere 
națiunea în faţa acelor ameninţări. 

Perioada 1930 - 1937 este caracterizată prin suspendarea 
de facto a Constituţiei, prin hotărâri discreţionare ale 
regelui în compunerea guvernelor, prin ilegalităţi 
financiare, economice şi degradarea rapidă a autorităţii 
statului în faţa atitudinii tot mai radicale a Mişcării 
legionare, în numai un deceniu, în viaţa publică a ţării va fi 
introdus asasinatul politic, într-un adevărat război civil care 
pe care, românii omorându-şi liderii într-o atmosferă de 
pierdere totală a oricărei moralităţi. Primul ministru al ţării 
I. G. Duca lăsat în gară fără nici o garda şi împuşcat în cap 
ca un câine; zeci de intelectuali legionari scoşi noaptea din 
case, din spitale, din universităţile în care predau şi 
executaţi pe câmp; introducerea legilor rasiale în România, 
unde se presupunea că evreii trebuie să scape; un alt prim- 
ministru omorât în maşină pe stradă; alţi legionari executaţi 
şi expuşi în pieţele oraşelor; oameni politici asasinați în 
celulele închisorii; Nicolae lorga omorât pentru un protest; 
oameni de afaceri închişi în secţiile homosexualilor din 
puşcării pentru că nu au dat cât şperţ trebuia regelui; 
politica externa - o inutilă agitaţie în slujba unei utopii; 
Cadrilaterul, Basarabia şi nord-vestul Transilvaniei 
pierdute, cu tot cortegiul de masacre la care au fost supuşi 
acolo românii nevinovaţi - acesta este bilanţul domniei celui 
adus la conducerea ţării prin lovitura de stat din 7-13 iunie 
1930. Nu a fost nimeni pe scena politică a ţării care să nu fi 


cunoscut ce fel de om era Carol, ce caracter şi ce intenţii 
avea. De aceea nu există nici o scuză. 

Doi bărbaţi, Gheorghe Tătărescu şi Armând Câlinescu, au 
încercat să mai salveze ceva, la fel de ilegitimi amândoi ca şi 
regele lor, luptând pe două fronturi: şi împotriva mişcării 
naţionalist extremiste şi împotriva comunismului. Pe 
amândoi i-au curăţat cele două forţe, ei neavând nimic în 
spate decât o monarhie compromisă, încercând să repare şi 
el grava eroare de a se fi jucat cu destinul ţării, luliu Maniu 
a preluat cu fariseism lozinca democraţiei, sistem politic 
devenit cu anul 1930, în loc de realitate, din nou un ideal. 
Astăzi, la 70 de ani de atunci, democraţia încă a rămas în 
stadiul de ideal pentru români. 

Capitolul V. 

EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI. 

ÎNTRE 1880 şi 1930 Cinci decenii de nelinişte. 

Moto: 

Noi, francezii şi românii, aşa cum a spus Eminescu, vrem 
statul naţional, nu statul cosmopolit. 

CHARLES DE GAULLE. 

Înfiinţarea oficială a Partidului Conservator (1880). 
Precum şi „Marea guvernare conservatoare” (1888 - 1895) 
au salvat curentul politic clasic de Dreapta din România de 
la o izolare completă în interiorul aristocrației. Obligaţia de 
a rezolva problemele economice şi sociale ale ţării, ca şi 
treburile curente ale administraţiei publice, i-au pus pe 
conservatori în situaţia de a gestiona guvernarea în spiritul 
interesului pentru cetăţean. Au strălucit ca prim-miniştri 
Lascăr Catargiu, Petre P Carp şi Titu Maiorescu. După 
dispariţia moldoveanului de mare moralitate Lascăr 
Catargiu la 30 martie 1899, Dreapta conservatoare îi 
urmează pe cei doi lideri de autoritate în două nuanţe 
doctrinare: Petre P Carp continuă curentul clasic al vechii 
grupări boiereşti; Titu Maiorescu va îmbrăţişa liberalismul 
modern de ţip vest-european. S-a spus despre conservatori, 
în general, şi despre liderii Partidului Conservator, în 


particular, că erau germanofili şi că această orientare i-a 
ajutat să se înţeleagă mai bine cu regele Carol I de 
Hohenzollern. Adevărul este că mijlocul de aproximativ 30 
de ani al domniei lui Carol 1 l-a făcut pe acesta extrem de 
puternic şi influent în viaţa cotidiană a României. El domina 
guvernele şi supraveghea cu discreţie, dar foarte atent, 
alegerile, în timp, regele se ridicase la un înalt nivel de 
demnitate şi se bucura de un respect autentic, care se 
râsfrângea şi asupra instituţiei monarhice. Carol [ a fost, 
într-adevăr, un exponent al politicii germane în sud-estul 
Europei, iar moartea lui a fost grăbită de decizia cuplului 
principesa Măria - Ionel I. C. Brătianu de a nu respecta 
tratatul secret cu Puterile Centrale. Dacă, din punct de 
vedere personal, viaţa lui se sfârşea în eşec, ca rege, Carol | 
nu poate fi eliminat din rândul celor câţiva care au construit 
statul modern român. Sobru, rigid şi nu o dată autoritar, 
Carol I de Hohenzollern se intimida în faţa unui singur 
român: Petre P Carp. Acesta domina toate întâlnirile şi 
numai ideea de responsabilitate îl împiedica să obţină de la 
rege orice, în 1912, regele va recunoaşte, Niciodată nu m- 
am simţit mai puţin rege decât în timpul guvernării lui 
Carp”. Unul din motivele pentru care Carol I se temea de 
Petre P Carp era legătura directă a acestuia cu capetele 
încoronate din dinastiile germanice, care îi acordau omului 
politic român o încredere totală. 

La începutul anului 1901, când primul ministru Petre P 
Carp intenţiona să introducă proiecte dure de legi în 
domeniul financiar, pentru a curma criza care afecta 
economia, regele Carol 1 se temea de o reacţie violentă a 
străzii. Atunci, Carp a convocat şedinţa de guvern la palat şi 
l-a invitat pe rege să participe. Aici a avut loc o scenă unică, 
în care primul ministru a bătut din picior în faţa regelui ţării 
şi l-a întrebat scurt, de faţă cu miniştrii şi consilieri regali: 
„Aprobi sau nu proiectele de lege!”. „Iar regele, calm, dar 
foarte roş la faţă, îi răspunde: «De ce-mi puneţi această 
întrebare? Da, domnule Carp, ştiu că la Berlin, când aţi 


prânzit la masa împăratului, acesta v-a întrebat dacă 
reformele dumneavoastră au să fie votate de Parlament, iar 
dumneavoastră aţi răspuns că n-au să fie votate fiindcă eu 
sunt un fricos şi nu vă susţin». lar Carp, pentru care 
minciuna era o imposibilitate fiziologică, răspunse la rândul 
său: «Este adevărat, Majestate»„434. Apropierea 
junimiştilor de liberali a creat un pol politic foarte activ, 
care a reuşit să aplice la guvernare reformele liberale 
necesare dezvoltării capitaliste a ţării, mult mai aplecat 
spre problemele populaţiei şi în ideea înţelegerii de către 
aceasta a proceselor prin care trece. De altfel, Titu 
Maiorescu va declara la pragul noului secol: „Noi, junimiştii, 
suntem mai mult liberali, deşi nu radicali”435. Această 
orientare a junimiştilor a displăcut grupării Carp, din care 
mai făceau parte şi alţi oameni politici ai Dreptei dure, 
intransigente şi pe alocuri cinice, cum erau Nicolae 
Filipescu sau Alexandru Marghiloman, în 1906, gruparea 
Carp se conturează cu măi multă precizie prin adoptarea 
unei poziţii publice categorice, care se desprindea pentru 
prima oară de sistemul democratic clasic, întemeiat pe 
decizia majorităţii. Este momentul în care Dreapta 
românească se completează cu una din funcţiile sale 
ideologice plasate şi în alte ţări, dar mai ales în Germania şi 
Anglia, dincolo de sistemul democratic, considerat prea 
vulnerabil şi inadecvat României. „Pentru Carp, «numărul» 
însemna «poporul», «strada», «omenirea în ce are mai 
degradant». A te sprijini pe număr, înseamnă a fi un partid 
de stânga, a fi democrat şi demagog. Conservatorii, 
dimpotrivă, erau «elita». Ei trebuiau să guverneze, să 
domineze prin cinste, prin abnegaţie, prin înţelepciune, 
printr-un fel de drept, nu dumnezeiesc, dar etic, prin forţă 
morală”436, în virtutea acestor principii, Petre P Carp ţine 
la 13 ianuarie 1906 cel mai şocant discurs parlamentar 
auzit vreodată sub cupola din Dealul Mitropoliei: „Un partid 
conservator, o repet, nu trebuie să se rezeme pe masse, 
fiindcă massele nu le poţi avea decât dacă le promiţi ceva. 


Partidul Liberal poate să aibă massele; el le promite uşor o 
extensiune mai mare a drepturilor politice, el le anunţă 
sufragiul universal, le făgăduieşte Casa Rurală şi o 
expropiere totală. Partidul Conservator nu poate face 
asemenea promisiuni fără a înceta de a fi conservator, şi ca 
atare el nu poate să atragă massele decât printr-un singur 
mijloc: plâtindu-le. Şi neavând cu ce le plăti din punga lui, le 
plăteşte din Bugetul statului”437, în ce măsură această 
poziţie - corectă din punct de vedere teoretic - 
corespundea realităţilor româneşti se va vedea foarte 
repede, în timpul Marii Răscoale din 1907. Este adevărat că 
răscoala a fost favorizată tocmai de liberalizarea vieţii 
politice, sociale şi economice introduse de tandemul liberal 
PNL - junimişti, dar Ia rezolvarea problemelor acute care 
au constituit cauzele profunde ale acelei crize nu se putea 
ajunge - chiar în planul realismului politic - decât prin 
reforme liberale cu nuanţe stângiste. Atunci, în faptul 
imediat al răscoalei, Carp a rămas la fel de intransigent, 
dând celebra declaraţie: „în aşteptare, nu este decât un 
singur lucru de făcut, nu este decât represiunea. Vom aviza 
pe urmă!” Sigur că avea dreptate şi chiar acel lucru s-a 
întâmplat, dar statul trebuia să meargă înainte, şi statul, în 
ultimă instanţa, însemnă cetăţenii săi. Se conturează astfel 
imaginea unei pledoarii pentru politica ideală - morală şi 
autoritară - din partea grupării Carp, şi nevoia unor politici 
realiste, care ţinea cont de marile dis-funcţionalităţi pe care 
le prezenta statul modern român, în locul unui drapel cusut 
în fir de aur şi ţinut într-o raclă de cristal de conservatorii 
carpişti, liberalii erau nevoiţi să cârpească drapelul de luptă 
cu care dădeau bătălia în fiecare zi. Nu era deloc estetic, 
dar era foarte practic. 

Să consemnăm că pentru prima oară în istoria modernă a 
României un mare om politic ajungea la concluzia că 
democraţia este inadecvată, societăţii româneşti. Ea trebuie 
să fie idealul spre care să tindem, dar până acolo, 
societatea românească trebuie să treacă mai întâi prin 


transformarea sa din cultură în civilizaţie. Nefăcut la timp, 
saltul acesta va fi marcat de excese. Pe patul de moarte, 
Petre P Carp a rostit câteva cuvinte teribile: „Ne trebuie o 
revoluţie care să purifice totul”. Ajungând după o viaţă 
îndelungată la aceeaşi concluzie cu Eminescu şi Caragiale, 
el prefigura astfel cea mai necruțătoare revoluţie: mişcarea 
tineretului spre fundamen-talismul naţionalist şi creştin. 
Uitându-ne cu atenţie în trecutul nostru recent vom 
constata că reforma morală încercată de legionarism şi de 
omul lon Antonescu au fost tentative disperate de a 
produce un nou început pentru statul român. 

Acea perioadă densă, a deceniilor care marcau trecerea 
de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, se caracteriza de 
fapt în plan politic printr-o apropiere doctrinară vizibilă 
dintre partidele guvernamentale, în primul rând, existau 
doar trei partide, numărând aici şi gruparea junimistă 
maiorescianâ. Puse în faţa obligaţiei de a conduce procesele 
reformiste inerente liberalismului economic şi 
administraţiei democratice, ele, aşa cum a spus Constantin 
Gane foarte bine, „nu se mai deosebeau decât prin ambiţii 
personale”. 

Pericolul bolşevic. 

Apariţia şi evoluţia pe scena politică românească - dar mai 
ales în subteranul ei - a mişcării socialiste de inspiraţie 
marxistă, cuplată narodnicismului agrar, populismului şi 
segmentului re-voluţionar-terorist, va pune bomba sub 
scaunul guvernării din România. Evoluţia previzibilă spre o 
societate democratică şi un stat capitalist dezvoltat va fi 
minată şi aruncată în aer de exploatarea populistă şi 
violentă a libertăţilor democratice oferite de liberalizarea 
vieţii publice româneşti. Marxismul a reprezentat pentru 
România, mai mult decât în alte ţări, ciuma care a infectat 
societatea cu puroiul luptei de clasă. Muncitorii români 
trebuiau să-i distrugă pe bogaţii români; ţăranii români 
trebuiau să incendieze pământul ţării. Marxismul a surprins 
relaţia stat-societate într-o fază imatură, încă urmărită de 


planul amplu al reformei şi nepregătită să riposteze 
agresiunii populiste care se sprijinea pe stimularea 
speranţei într-o utopie aparent umanistă, în plus, primul 
război mondial a venit prea repede, ca o sincopă în cursul 
controlat al reformelor româneşti, România ş-a mărit în 
numai doi ani la proporţiile sale fireşti, deşi procesul de 
trecere de la stadiul de cultură la stadiului de civilizaţie a 
statului nostru nu se încheiase nici măcar în Transilvania, 
iar la graniţă ne-am trezit cu primul stat comunist al cărui 
proiect principal era expansiunea imperială. 

Izbucnirea revoluţiei bolşevice în Rusia, ca parte a acţiunii 
subversive iniţiate de Germania în primul război mondial 
prin spionii săi bolşevici, în frunte cu V. 1. Lenin, a fost 
folosită ca armă a uşurării efortului de război dus de Berlin 
în Estul Europei. Scopul diversiunii bolşevice era 
destructurarea armatelor inamice, şi Armata României era 
atunci un inamic. De aceea, trupele germane şi 
administraţia de ocupaţie au favorizat şi sprijinit 
propaganda bolşevică în rândurile soldaţilor români. 
Alexandru Marghiloman, rămas în teritoriul ocupat pentru 
a salva instituţiile româneşti, avea să primească în 
octombrie 1918 ştiri îngrijorătoare: „Izigara (Samurcaş, 
Alexandru, n.a.) trimite o serie de informaţii şi foi 
revoluţionare. Proclamaţii de acest fel s-au găsit şi la 
Focşani. Organizarea socialistă proclamă nevoia revoluţiei 
sociale şi adoptarea procedeelor ruseşti. Izigara adaogă că 
ura contra ocupanților şi sentimentul neputinței lor măresc 
pericolul. Desigur, va fi o mişcare foarte periculoasă cu 
ocazia retragerii germanilor, îmi spune Mircescu. Sunt izbit 
de uşurinţa cu care revoluționarii îşi tipăresc foile şi mă 
îndoesc că aceasta s-ar putea face fără ajutorul unor 
cercuri germane. Mircescu confirmă bănuielile mele; 
pentru el, dacă atacăm pe germani şi-i silim să părăsească 
ţara sau să ne facă faţă, vor deslănţui o revoluţie pentru a 
împiedica mobilizarea. E sigur că situaţiunea e gravă în 
Muntenia”438. Peste timp, fenomenul incitării la revoluţie 


bolşevică în România de către Germania, la fel ca în Rusia, a 
fost identificat precis, cu documente şi probe, dar în 
perioada comunistă s-a ascuns această realitate, afirmându- 
se fals că mişcarea iradia de la Petrograd. În acei primi ani, 
între regimul bolşevic din Rusia şi România se instalase 
mişcarea naționalistă ucrainiană, pe care trupele noastre o 
ajuta împotriva bolşevicilor. Aşadar, povestea influenţei 
revoluţiei bolşevice din Rusia asupra României este mult 
exagerată, autoarea adevărată a diversiunii pe teritoriul 
nostru fiind Germania. La 14 martie 1919, delegaţia 
noastră la Conferinţa de Pace de la Paris trimitea un 
memoriu lui Georges Clemenceau în care arăta că bandele 
de bolşevici care acţionează pe teritoriul României sunt 
conduse de ofiţeri germani. La fel se va întâmpla în alte trei 
state - Bulgaria, Cehia şi Ungaria —, unde Berlinul avea 
infiltrări adânci în structurile statului. Unul din 
instrumentele diversiunii revoluţionar-bol-şevice a fost 
evreimea, pe care Germania a folosit-o atunci cu 
promisiunea rezolvării problemelor ei politice şi sociale, dar 
mai ales prin implicarea ei în mica economie. Pe timpul 
ocupaţiei germane a Bucureştilor, comunitatea evreiască s- 
a comportat nedemn, colaborând la jefuirea şi distrugerea 
proprietăţilor româneşti, angajându-se masiv în funcţiile 
administrative ale regimului de ocupaţie: „La sosirea 
învingătoarelor armate germane în Bucureşti, 23 noiembrie 
1916, o parte a populaţiei Capitalei ieşi întru întâmpinarea 
lor, strigându-le «bine aţi venit» şi aruncându-le flori în 
cale. Se auzea circulând vorba aceasta uimitoare, rostită în 
limba germană: Endlich sind unsere graue Kerle da! (în 
sfârşit, au venit băieţii noştri cenuşii - aluzie la culoarea 
uniformei germane, n.a.). Mackensen fu atât de mirat de 
această lipsă de patriotism, încât nici nu vru să primească 
delegaţia ce i se prezentă la Komandatură chiar în ziua 
sosirii sale. Dar el află în curând că «acea parte a 
populaţiei» entuziaste era cea evreiască”439. Şi Alexandru 
Marghiloman va consemna această situaţie: „Şi Carp 


găseşte că ovreii sunt astăzi atotputernici şi că dau 
germanilor poveţele cele mai rele”440. Această atitudine se 
va adăuga nefericit la argumentele creşterii mişcării 
antisemite în România postbelică, cu toate că mulţi evrei de 
rând luptau în Armata României, într-o lungă serie de 
atitudini antiromâneşti, pe care o vom analiza mai târziu, se 
vor înscrie şi cererile adresate Conferinţei de la Paris de a 
nu recunoaşte „anexările” de teritorii făcute de România la 
sfârşitul războiului. 

Descoperirea unui caz de spionaj, cunoscut cu denumirea 
Dosarul Gunther, va avea un dublu efect: proiectarea unei 
imagini de trădători asupra germanofililor din jurul lui 
Alexandru Marghiloman şi compromiterea unei părţi 
însemnate a presei româneşti, în primăvara anului 1917, 
inginerul C. Osiceanu descoperă în seiful societăţii Steaua 
Română un dosar aparţinând fostului director general A. 
Gunther în care erau descrise finanţările secrete făcute de 
spionajul german în România. Erau raportate sumele 
destinate unor politicieni români, precum şi întregul 
mecanism de cumpărare a presei pentru a declanşa 
campania favorabilă intrării României în război de partea 
Puterilor Centrale. Documentele din dosar îl vizau direct pe 
Marghiloman - care se va apăra neconvingător de aceste 
acuze —, dar mai ales prezentau acţiunile de cumpărare a 
redactorilor şi jurnaliştilor ziarelor Adevărul, Universul, 
Epoca, Ziua, Seara, Minerva, Dreptatea, Libertatea, Opinia, 
Agrarul, Steagul, Bursa şi Lindependance roumaine. 
Spionajul german chiar se lăuda pentru uşurinţa cu care 
reuşise să cumpere aproape toată presa română, 
dezvăluind totodată lipsa de demnitate şi de patriotism a 
ziariştilor şi politicienilor cumpăraţi, între ei, doi generali, 
Hiotu şi Mustaţă, vor accepta să li se folosească semnătura 
contra unor sume de bani441. Dosarul Gunther, pe care 
liberalii îl vor exploata intens, va marca simbolic sfârşitul 
Partidului Conservator, acuzat de pactizare cu duşmanul şi 
de corupţie. Liderii conservatori Nicolae Filipescu, Titu 


Maiorescu şi Petre P Carp mor pe rând în 1916, 1917 şi 
1918, iar Maghiloman va fi complet marginalizat, purtând 
în memoria istorică stigmatul colaborării cu învinsul, deşi 
imaginea este cât se poate de nedreaptă. Take lonescu, cel 
ce va rosti un mare adevăr de la tribuna Parlamentului: 
„Când mă vor convinge socialiştii că pot împăca aceste două 
noţiuni: organizarea socialistă a omenirii cu menţinerea 
libertăţii, mă înscriu, domnilor, în partidul socialist”, va muri 
la 21 iunie 1922. 

Pe de altă parte, mişcare socialistă şi sindicală din 
România va defini în această perioadă o diferenţiere 
pronunţată de bolşevism şi de Rusia sovietică, denunţând 
ea însăşi acţiunile teroriste ale agenturii comuniste din ţara 
noastră: „Alături însă de mişcarea socialista, ce folosea 
mijloacele legale de luptă, se ivesc atunci - prin imitație, din 
afară —, «nucleele comuniste» cu acţiune clandestină şi 
chiar un «comitet de teroare» menit a netezi drumul 
revoluţiei sociale şi în România”443. «Comitetul de teroare» 
va constitui nucleu Partidului Comunist din România, care s- 
a desprins în 1921 din mişcarea socialistă şi a fost apoi 
interzis, ca agentură bolşevică. Acţiunile teroriste ale 
bolşevicilor din România au folosit din plin mişcările 
revendicative ale sindicatelor pentru a radicaliza imaginea 
acestora şi a împinge opinia publică spre credinţa că asistă 
la o luptă de clasă, cu victime şi asupritori. Câteva acte de 
terorism au zguduit societatea românească, cel mai 
cunoscut fiind atentatul lui Max Goldstein din 8 decembrie 
1920, care a plasat şi detonat o bombă în clădirea 
Senatului. Bomba, „cu câteva clipe mai târziu numai, căci 
nu se deschisese încă şedinţa, ar fi produs un măcel în 
masă” - cum spunea Nicolae lorga - şi i-a ucis pe ministrul 
de Justiţie Dimitrie Grecianu şi pe episcopul unit Radu din 
Oradea Mare, rănindu-i grav pe generalul Coandă, 
episcopul Ciorogaru, episcopul Nifon, senatorul Gheorghiu. 
Plasarea bombei în zona înalţilor ierarhi creştini a fost 
interpretată şi ca o agresiune religioasă, Goldstein fiind un 


comunist evreu, în faţa valului de terorism bolşevic, 
guvernarea lui Alexandru Averescu (| decembrie 1919 - 12 
martie 1920; 13 martie 1920 - 16 decembrie 1921) va 
reacţiona cu duritate, atât legislativ cât şi administrativ, şi 
va fi văzută ca expresie a unui regim autoritar, imediat în 
preajma dictaturii militare. Vârful activităţilor teroriste 
comuniste va fi atins prin tentativa de declanşare a unei 
„revoluţii bolşevice” la Tatar-Bunar, care a găsit sprijin din 
partea unor minoritari locali, ucigând şi mal-tratând 
totodată români şi minoritari bogaţi, acţiune care va fi 
reprimată rapid şi dur de Ionel. C. Brătianu şi de 
Gheorghe Tătărescu. 

Dezvoltarea fără precedent a propagandei bolşevice în 
România de după Marea Unire a fost favorizată de haosul 
administrativ din instituţiile statului şi de starea materială 
precară a românilor abia ieşiţi dintr-un război istovitor. Este 
de subliniat căi România a fost singurul stat din lume care 
nu şi-a achitat datoria faţă de cetăţenii săi pentru operaţia 
rechiziţiilor din timpul războiului, suma datoriei publice 
neonorate fiind de peste 8 sute de milioane-aur, ceea ce 
reprezenta expresia matematică a nivelului de sărăcire a 
populaţiei. 

Aspecte teoretice ale naţionalismului românesc. 

Poziționarea anticomunistă va caracteriza, din această 
perioadă, cu claritate curentul politic de Dreapta. A doua 
componentă, de extracţie veche, era naționalismul, care nu 
trebuie confundat - aşa cum am arătat în primul volum - cu 
antisemitismul. Nicolae lorga este cel mai însemnat 
exponent al naţionalismului din această perioadă, prin 
calitatea de purtător al ideilor naţionale nobile şi 
generoase, continuând astfel filonul doctrinar conservator, 
epuizat o dată cu primul război mondial. El a reuşit acest 
lucru prin autoritatea personalităţii sale complexe, astfel că 
tentativele de a se înscrie în tiparul unor partide se 
dovedesc cu totul secundare. Opera naționalistă a lui lorga 
va rămâne preponderent teoretică, cu importante 


contribuţii descriptive, într-un serial de lecţii ţinute la 
Radio, el va defini înţelesul cuvântului ţară ca „pământ 
liber, în toată întinderea lui şi cu tot sacrul drept care se 
cuprinde în el”, arătând cum românii de pe teritoriile 
româneşti aflate sub ocupaţie străină obişnuiau să identifice 
ţara, drept Vechiul Regat, în care vedeau nucleul organizat, 
liber şi avansat politic al naţiunii. Bucureştii deveneau 
Capitala tuturor românilor - la fel cum se formase în vechiul 
Bizanţ antonomaza estin Polis, din care turcii au creat 
cuvântul Istanbul —, marcând într-un fel migraţia nucleului 
naţional din Transilvania, la Iaşii lui Mihail Kogălniceanu şi 
apoi la Bucureştii Brătienilor, pentru a reveni în momentul 
de graţie la Alba-lulia. Lorga vorbea despre vitalitatea 
poporului român, dând un subtil avis au lecteur evreilor 
care refuză integrarea, arâtând că „pe când oamenii aduşi 
de vânt se spulberă, cei care s-au înfipt prin muncă şi jertfă 
într-un pământ, aceia sunt de neclintit”. 

Iorga relua, de fapt, o tema dragă lui Eminescu: 
emanciparea societăţii prin muncă. Acest aspect doctrinar 
al naţionalismului românesc - venit, în parte, de la civilizaţia 
germanică prin care trecuse marele român - va evolua pe 
propriul său traseu până în regimul Ion Antonescu, când 
aplicarea sa va lua forme de impunere. Vitalitatea, atunci 
când nu se poate exprima în politică - spunea lorga - se 
desfăşoară amplu în cultură, reuşind să menţină vie fiinţa 
naţională. Dincolo de pledoaria sa din Doctrina naționalistă, 
prezentată în 1922 la Institutul Social Român - probabil cel 
mai slab text al lui lorga, istoriozat, dezlânat şi superficial 
—, marele savant român recunoştea o sinteză originară a 
naţiunii române, care însă trebuia păstrată în formele sale 
pure, şi atrăgea atenţia asupra pericolului de a accepta ca 
fenomenul de sinteză a poporului român să continuie prin 
adăogiri de populaţie străină în procente periculoase. Fără 
îndoială că teoria lui lorga atingea - foarte de departe, dar 
bine ţintit - această problemă sensibilă a rasei, sub aspectul 
identităţii poporului român, ca întemeietor al naţiunii 


române, în spaţiul său teritorial întregit, ca autor şi 
conservator al limbii române, temei pentru identitatea 
culturală, precum şi ca exponent al creştinismului ortodox. 
Semnalul lui era dat în dreptul responsabilităţii imense ce 
revenea politicului în gestionarea statului naţional unitar, 
nelipsit de probleme de construcţie şi de administraţie. 
Aspectele teoretice ale naţionalismului, care au avut în 
Aurel C. Popovici, Nicolae lorga şi Constantin Rădulescu- 
Motru pe cei mai străluciți autori, au primit o nouă valență 
în momentul în care s-au lansat în Europa studiile şi 
practicile ştiinţifice legate de rasa umană. Cercetările 
ştiinţifice asupra rasei românilor, făcute publice încep în d 
cu anul 1927 de profesorii luliu Moldo van şi Fr. Rainer au 
arătat că 74 din națiunea română are indicele cefalic foarte 
ridicat, 85-87, de formaţie brahicefalică şi hiperbrahicefa- 
licâ, ceea ce situa poporul român, după acest criteriu, în 
rasa europeană alpină, rasa cea mai avansată a 
continentului446. Aceste constatări ştiinţifice au atras 
atenţia cercetătorilor germani, care au politizat bineînţeles 
problema, iar pe de altă parte au alimentat minţile 
înfierbântate ale naţionaliştilor extremişti din România. Tot 
de la acele constatări care, repet, au un caracter ştiinţific 
verificat, s-a pornit şi mentalitatea conform căreia toate 
agresiunile etnice şi propagandistice externe - imigrația 
evreiască masivă, ţinerea României sub control financiar, 
insinuarea că românii ar fi ţigani, că nu se pot guverna 
singuri, că sunt patrioţi închipuiţi, în general că sunt 
inferiori - provin tocmai din conştientizarea de către 
inamici a „pericolului” pe care l-ar reprezenta afirmarea 
statului naţional unitar şi a naţiunii române în Europa. S-a 
întărit astfel „complexul agresiunii externe”, sursă 
permanentă de alimentare a xenofobiei în mijlocul unui 
popor ospitalier, deşi, dogmatic, lucrurile se băteau cap în 
cap: ospitalitatea românilor are un caracter ancestral, de 
origine pâgână premediteraneană - adică ţine de tradiţie 
—, în timp ce aversiunea faţă de străini în termeni rasiali 


este exclusiv modernă şi superficială. Primul principiu al 
naţionalismului - tradiţia, era astfel încălcat. 

Pe de altă parte, naţionaliştii de circumstanţă - 
întotdeauna interesaţi politic - se vor erija în apărători ai 
românismului, ca şi cum fondul tradiţional românesc, ce 
rezistase milenii şi se păstra intact în tradiţii şi folclor, ar fi 
fost ameninţat de iudeizare, fenomen imposibil în mod 
absolut. Pe de altă parte, pentru conservarea practică, 
organizată şi responsabilă a fondului tradiţional românesc 
se făcea foarte puţin sau se improvizau tot felul de 
modernizări, la fel de impure ca şi impurităţile pe care le 
clamau. Cazul cel mai dramatic este Mioriţa, care în forma 
sa cunoscută de baladă este substanţial modernizată de 
Vasile Alecsandri, acesta îndepărtând-o tematic şi stilistic de 
originea sa profundă care se păstrează intactă doar în 
colindele transilvănene. Cercetări recente ale Şcolii 
româneşti de etnografie şi folclor, au arătat că balada 
Mioriţa, în forma cunoscută de noi astăzi, nu este mai veche 
de secolul al XIX-lea şi se postează cu totul marginal faţă de 
filonul liric popular cel mai vechi. Povestea absurdă a 
ciobanului român care află că va fi asasinat de fraţii săi, ce 
provin obligatoriu din alte provincii româneşti (Transilvania 
şi Muntenia), că va pieri pentru a i se fura oile, şi faţa de 
care el, moldoveanul, se resemnează, însurându-se cu 
Moartea, este probabil cea mai mare cacealma trasă 
vreodată românilor. Nimic mai degradant decât 
transformarea esenței mitice a tradiţiei româneşti a 
oieritului într-o crimă pentru jaf, în faţa căreia victima 
visează la stele. Originea curată a acestei balade mutilate în 
conţinut şi formă a fost identificata în Transilvania, sub 
consistenţa rezistentă şi profunda a Colindei păcurarului 
(de la pecus, pecoris - turmă, în Ib. Latină), în care este 
vorba de o confrerie a ciobanilor compusă din iniţiaţi, în 
care membri sunt fraţi în accepțiunea mitică, relevată 
exemplar de Mircea Eliade, şi care ne duce cu gândul la 
capnobanţii umblători pe nori. Din această confrerie 


arhaică, cel mai tânăr doreşte să iasă, într-o variantă, prin 
încălcarea jurâmântului de castitate. Pentru asta este 
pedepsit ritual prin excludere, fiind considerat mort pentru 
fraţii săi. Mitul este mult mai complex, dar nu voi insista 
asupra lui. O variantă culeasă în secolul al XV-lea încă mai 
păstra în forma incantată a colindei formula jertfei prin 
„tragerea în sulițe”, vechi obicei dacic şi încă o dovadă a 
originii sale din substrat, colindul povestind pur şi simplu 
ritualul trimiterii celui mai tânâr la zei447. Colindul, având 
avantajul că se cântă Ia date fixe, numai o singură dată pe 
an şi la intervale precise de un an, îşi păstrează cel mai bine 
forma originară tocmai pentru că nu circulă, primind doar 
variaţiuni regionale, care însă nu pot altera conţinutul său 
ritual. Colindul păcurarului trebuia memorat de membrii 
confreriei (ciobanii) în forma sa precisă pentru a nu fi uitat 
timp de un an, apoi a devenit prima formă scrisă, din acelaşi 
motiv, astfel că improvizaţiile - atâl de specifice baladei - 
erau excluse. Ritualul bazat pe memorie şi fără formă scrisă 
pentru conservarea pură a unei informaţii sacre se 
regăseşte, de exemplu, şi în tehnologia de fabricare a săbiei 
japoneze, unde procedeele tehnice sunt reproduse prin 
recitarea versurilor unei incantaţii foarte vechi. Precizez 
din nou că în cazul Colindei păcurarului este vorba de o 
incantaţie pagină, care nu trebuie confundată cu colindul 
creştin de astăzi. De altfel, se purta la date diferite. 

Odată cu dezvoltarea cercetării sociologice, folclorice şi 
etnografice pe baze ştiinţifice în România, naţionaliştii 
români vor identifica în simbolul arian de provenienţă 
sancrită svastika - semn mistic al purtării de noroc —, pe 
care îl întâlneau în mod curent în arta ciobanilor din 
Carpaţi, drept simbol al purității originare a poporului 
român. Preluarea acestui simbol de către nazişti de la 
naţionaliştii români, va constitui una din temele apropierii 
politice dintre adepţii germani şi români ai doctrinei 
transferării tradiţiei în domeniul politic şi militar. Practic, 
fenomenul marca trivializarea şi specularea imundă a unei 


mitologii fondatoare, fapt încă o data contrar 
naţionalismului adevărat. Aşezată pe un fond alb, simbol al 
purității, svastika românilor a fost scoasă din contextul său 
mitic şi ideal şi, deformata stilistic, a fost pusă de nazişti pe 
un fond roşu, simbol al originii lor socialiste. Tot în această 
perioadă, mitul tinereţii este suprapus figurilor 
emblematice ale lui Mihai Eminescu şi Avram lancu, primul 
murind tânâr, al doilea conservându-şi inalterabil imaginea 
de tinereţe. 

În mentalitatea tradiţională româneasca, geniul era 
expresia înţelepciunii acumulate la vârste foarte înaintate, 
dintr-o viaţă ascetică şi însoţită de o anumită estetică a 
vorbirii, gestului, mersului, bărbii. El nu mai reprezenta o 
surpriză, ci un model cu totul terestru, la care se adăuga 
credinţa „omului binecuvântat de Dumnezeu”, în momentul 
în care performanţele intelectuale, arta sau acţiunile ieşite 
din comun sunt expresia unei vârste foarte tinere - 
Eminescu publică Luceafărul la 33 de ani, lancu conduce 
revoluţia la 24 de ani —, genialitatea nu-şi mai are o 
explicaţie în experienţa de viaţă, ci în harul transmis prin 
destin, ca expresie directă, neintermediată de scolastica 
vieţii, a intervenţiei Forţei Divine. Este important de 
observat că naționalismul modern român s-a inspirat din 
opera politică a lui Eminescu, elogiindu-i clarviziunea, nu 
din temele sale poetice, şi că, accentuând doar critica sa 
antisemită, l-au diminuat în egală măsură. Religiozitatea 
celor doi eroi s-a adăugat complexului de extracţii 
doctrinare, astfel că toate valorile simbolizate de Eminescu 
şi de lancu s-au constituit în mesaj şi totodată călăuza, 
venite din trecutul cel mai adânc şi proiectat în perspectiva 
cea mai îndepărtata. Este deja evident că natura mistică a 
experienţei naţionaliste creştine din primul deceniu al 
României Mari acorda acesteia privilegiul originalității. Ea 
se întemeia pe o tradiţie care trăise în forme culte la toate 
marile personalităţi făuritoare de stat - Ion C. Brâtianu, 
Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, 


Ionel I. C. Brătianu, Petre P Carp, Take lonescu, la care 
putem adăuga, prin capacitatea de înţelegere a 
spiritualităţii româneşti şi prin integrarea plină de 
devotament în lupta naţională, pe regina Măria. De data 
aceasta însă, în contextul ofensivei bolşevice, al presiunilor 
exercitate de Marile Puteri şi al haosului administrativ 
rămas după război, simpla revenire la democraţia 
parlamentară nu mai era suficientă. Frustrările acumulate 
din suma imaginilor de politicianism, corupţie, trădare de 
ţară şi „pactizare cu evreii”, ajunseseră în punctul în care 
naționalismul părăsea zona partinică şi se dezvolta şi evolua 
în zona societăţii civile. Acesta este şi motivul pentru care 
partidele naţionaliste nu vor mai avea nici un credit, în timp 
ce organizările de tip mişcare se vor impune, mai ales prin 
felul cum acopereau doctrina în fapte. Aici, temele mitice şi 
mistice ale sacrificiului, jertfei, muncii fizice, exemplului 
personal, a tinereţii, adevărului, dreptăţii şi credinţei vor 
avea un efect covârşitor asupra românului de rând. 
Totodată, trebuie spus că acesta era pregătit, prin decenii 
de frustrări economice, politice şi naţionale, pentru a primi 
avid temele naţionalismului modern. 

Două teme l-au impus pe Octavian Goga în patrimoniul 
teoreticienilor naţionalişti: misiunea istorică a tineretului şi 
combativitatea împotriva presei socialiste. Goga venea în 
curentul naţionalist după ce soldaţii românii depuseseră 
jurâmânt în tranşee în timpul primului război mondial, nu 
după un document oficial, ci recitind versurile lui, iar 
legenda luptei transilvănenilor pentru unire îl plasase 
printre luptători, în contul activităţii sale la publicaţia 
Luceafărul. Totodată, atitudinea sa era ceva mai agresivă, 
militând pentru solidarizarea intelectualităţii cu mişcările 
studenţeşti sau polemizând direct cu jurnaliştii publicaţiilor 
de stânga. În principiu, Goga era adeptul misiunii 
generaţiei noi: „Ne găsim, cum vedeţi, în faţa redeşteptării 
legitime a unui egoism naţional la un popor, de care veacuri 
de-a rândul şi-au bătut joc exploatatorii de diverse 


categorii, şi care acum, deodată cu libertatea, îşi 
inaugurează o concepţie nouă a principiilor de 
autoconservare. Că sunt mulţi încă între noi, călăuziţi de 
logica trecutului, pentru care slugărnicia se exercită dintr-o 
pornire de gimnastică atavică, e adevărat, dar steaua lor e 
în declin, fiindcă la vremuri noui, viaţa cere profeţi noui. 
Oricât, deci, un spirit de inerție ar mai ţine înţepeniţi în 
răbdarea lor pe anumiţi oameni sclerozaţi de vitregia 
vremii, rezer-voriul de energii ale neamului, în continua lui 
elaborare, îşi lărgeşte matca şi sparge formulele învechite. 
Tinerimea de Ia Universităţi apare astfel ca prima 
avantgardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională”448. 
Octavian Goga semnala societăţii postbelice nocivitatea 
activităţii antiromâneşti a ziarelor Adevărul, Dimineaţa şi 
Lupta, în care se practica zilnic atacul la valorile naţionale, 
unde se dâdea expresie şantajului politic exercitat de 
Marile Puteri asupra României şi unde naţionaliştii români 
erau etichetaţi drept fascişti. Dominate de directori, 
redactori şi jurnalişti evrei comunişti, cele trei publicaţii se 
făcuseră purtătoarele de cuvânt ale unei grave erori, pe 
care Ionel I. C. Brătianu o semnalase încă din timpul 
Conferinţei de la Paris: redeschiderea artificială a 
„chestiunii evreieşti”. Marile Puteri condiţionau din nou 
recunoaşterea existenţei statului român de încetăţenirea 
celor peste 700 000 de evrei imigraţi în ultimele decenii, la 
care se adăuga în această perioadă un val nou. Bineînţeles, 
Goga a fost acuzat de antisemitism, deşi articolele sale din 
revista Ţara Noastră, reunite în volumul Mustul care fierbe, 
erau expresia polemicii sale cu activităţile publicistice 
antiromâneşti evidente, şi nu ale unei atitudini îndreptate 
împotriva minorităţii evreieşti: „Să nu ni se arunce 
acuzaţiunea de antisemitism pe urma acestor constatări, 
fiindcă este idioată. Nu am profesat niciodată această 
stupidă intoleranţă, avem pentru activitatea intelectuală a 
lui Ronetti-Roman o reală venerație, în inima noastră a 
trezit un ecou de sinceră compătimire stingerea bietului 


Steuermann de la Iaşi şi nu ne vom permite niciodată să 
confundăm profilul de fin analist al ziaristului H. 
Streitmann, cu vreunul din amnestiaţii de la Adevăru.../.”. 
Ura împotriva lui Octavian Goga, amplificată şi din cauza 
legilor rasiale date în timpul guvernării sale din 1937 - 
1938, îşi avea originea în caracterul premonitor al unora 
din afirmaţiile lui de după Marea Unire. Goga era 
„periculos” pentru că atrăgea atenţia că, sub acoperirea 
acuzaţiei generalizate de antisemitism sau fascism, ziarele 
marxiste susțineau de fapt tezele bolşevismului, atacând 
întreaga mişcare anticomunistă din România. Pe de altă 
parte, atacurile violente la adresa curentului naţionalist 
creştin se dădeau cu insistenţă în numele condiţionărilor şi 
şantajului practicat de Marile Puteri, pentru a conserva, dar 
şi pentru a permeabiliza mai mult teritoriul românesc la 
proiectul imigrației evreieşti. Mult timp nu s-a observat 
precizia cu care a prevăzut Goga ceea ce avea sa se 
întâmple în România următoarelor două decenii, scriind un 
articol intitulat Luaţi aminte! În care arăta destul de explicit 
ca provocările antiromâneşti vor conduce la explozia 
naţionalismului în forme militante, active, preponderent 
violente. Intr-un alt loc, Goga prevestea regimul Antonescu 
cu 15 ani înainte: „Să fim iertaţi - şi dacă se poate să nu fim 
stropiţi cu prea multe bale de cerneală —, pentru 
sinceritatea noastră, dar avem impresia că cu fiecare zi ce 
trece, în haosul inform care s-a abătut pe câmpul politic, 
relaţiunea logică dintre armată şi viitorul conducător al 
destinelor Statului revine pe primul plan la toţi bunii 
români, dornici să păstreze neştirbit patrimoniul 
actual”450. Erau, de fapt, procese pe care Goga le intuia cu 
sensibilitatea sa artistică deosebită şi din percepţia lucidă a 
mişcării ce se pornise deja din rândurile tineretului. Chiar şi 
titlul pe care l-a dat volumului său —Mustul care fierbe - 
era elocvent. 

Octavian Goga este exponențial pentru fenomenul de 
involuţie a naţionalismului românesc de la formele sale 


teoretice de splendidă claritate, la mişcarea naționalistă 
militantă şi în final la degradarea sa prin influenţa politică a 
Italiei fasciste şi a Germaniei naziste, care au reuşit să-l 
deturneze de la sensul său constructiv spre starea de 
instrument politic fundamental distructiv. Mulţi lideri 
naţionalişti români vor sfârşi prin a deveni agenţi de 
influenţă ai Germaniei naziste, din sentimentul că forţa 
naţionalismului român va spori prin alianţa cu o putere 
europeană dominantă. 

Deşi cronologic a creat înaintea lui Goga, am lăsat la urma 
analiza asupra operei lui Aurel C. Popovici, pentru că acesta 
a atins punctul cel mai sensibil al problematicii naţionale. El 
admitea că naționalismul este o reacţie, de unde şi acuzaţia 
curentă că oamenii de Dreapta sunt reacţionari. 
Naționalismul s-a ridicat împotriva tentativei de a egaliza 
popoarele într-o lume cosmopolită prin intermediul 
democraţiei, care este o formă făţarnică de rezolvare a 
altor probleme decât cele specifice fiecărei naţiuni, 
obligându-le pe cele mai slabe să se conformeze unor 
standarde îndoielnice în privinţa uniformităţii lor. Aurel C. 
Popovici punea sub semnul îndoielii identitatea democraţiei 
cu liberalismul, dând exemplu diferenţei vizibile între 
politica liberală engleză şi revoluţia franceză. De altfel, 
modelul englez transpare din opera fundamentală a lui 
Aurel C. Popovici - Naţionalism sau democraţie - unde este 
analizat şi paradoxul că statul considerat cel mai 
democratic este în realitate liberal şi naţionalist, englezii 
fiind cei mai consecvenţi naţionalişti. Popovici considera că 
„între naționalism şi democratism adevărat este o antiteză 
organică”, deoarece vedea în sistemul democratic o creaţie 
nenaturală care se sprijină pe demagogie, populism, 
cosmopolitism, care în unele state reuşeşte să pună armele 
în mâna unei armate puternice şi să impună democraţia cu 
forţa. Dar instrumentul cel mai periculos al pseudo- 
democraţiei este civilizarea, pe care Aurel C. Popovici o 
privea exclusiv în termenii unei impuneri. Civilizarea, ca 


produs al unor naţiuni „superioare”, năvăleşte peste statele 
naţionale şi le obligă să se îndepărteze de fiinţa lor 
naţională, să se civilizeze, adică să preia modelul 
„superior”, dar pe care nimeni nu îl garantează ca atare: 
„Apoi şi în statele naţionale, în care civilizarea se face cu 
grăbire, fără nici o consideraţie la credinţele, tradiţiile şi 
bunele moravuri şi obiceiuri ale poporului - politica aceasta 
de nivelare cu adevărat cosmopolită trebuie să producă 
exact aceleaşi roade funeste: o continuă slăbire a statului 
prin o continuă împestriţare artificială a caracterului 
naţional al poporului. Diferenţa nu e decât de timp”451, 
întrebarea pe care şi-o punea ardeleanul cu studii în 
ştiinţele politice era dacă o civilizaţie poate fi superioara 
alteia în termeni reali, numai pentru faptul că deţine o altă 
tehnologie. Fără îndoială, era cazul României. Peste ea 
venise un curent „civilizator”, care aducea căile ferate, dar 
aducea şi obiceiuri străine. Civilizație tehnologică - da; 
import de civilizare după model - nu. 

Ceea ce ne împiedică să vedem în Aurel C. Popovici un 
naţionalist antidemocratic şi irațional este faptul că astăzi 
România se confruntă cu aceeaşi problematică, în exact 
aceeaşi termeni, deşi au trecut nouă decenii de la scrierea 
acestei fraze. Nimeni n-a putut demonstra că saltul 
tehnologic obligă la părăsirea tradiţiei, a naţionalităţi, a 
identităţii culturale. Mai mult, există în Iunie cel puţin un 
exemplu zdrobitor: Japonia, ţara care îşi conservă cu 
tenacitate tradiţia, deşi realizează cel mai spectaculos salt 
tehnologic. Un alt exemplu este Olanda. Fiind mai aproape 
de Eminescu, în timp şi gândire, Popovici va construi o 
întreagă teorie a diferenţei dintre naționalism şi 
democraţie, care este şi astăzi în discuţie, dacă urmărim 
forţa cu care este acuzat naționalismul pe plan 
internaţional, dar şi capetele sparte care rămân în ambele 
tabere după o confruntare de tipul celei din Iugoslavia. 
Democraţia, ca ideologie, este privită de Aurel C. Popovici în 
termenii unei utopii, în timp ce sistemul democratic - ca 


aplicaţie a ideologiei - este o „rapsodie democratică”, iar 
principalul său instrument - demagogia, este o „doctrină a 
rărunchilor”, în fond, el cere ca libertăţile fundamentale ale 
omului, care sunt specifice liberalismului, să nu fie 
confundate cu sistemul democratic, care le perverteşte în 
demagogie şi într-o egalitate fără suport natural. Cum 
calitatea de cetăţean al unei naţiuni este esenţială în 
tratarea ideii de egalitate, iar aceasta este produsul 
liberalismului, democraţia este prezentată doar ca o 
şmecherie cu care a fost umplut golul acestei idei pentru a 
se atinge scopuri străine. Evident, era o trimitere voalată la 
francmasoneria ocultă şi la evrei. Totodată, Popovici nu 
punea în antiteză naționalismul şi liberalismul, care 
împreună pot construi un stat naţional dezvoltat. Pentru 
cazul particular al României moderne, Aurel C. Popovici 
este cel mai fidel continuator al lui Mihai Eminescu, 
subliniind mult mai accentuat decât acesta că impunerea 
brutală şi şantajul exercitate în „chestiunea evreiască” au 
condus la încetinirea procesului de dezvoltare a naţiunii 
române, în termenii ei naturali. Teza este discutabilă, nu 
numai pentru faptul că a degenerat în violenţă, dar ea nu 
poate rămâne singura explicaţie de profunzime pentru 
resortul naţionalismului modern din primele decenii ale 
secolului al XX-lea. Oricum, ne surprinde peste timp tot mai 
straniu precizia cu care au putut percepe intelectuali 
români ca Mihai Eminescu, I. L.. Caragiale sau Aurel C. 
Popovici felul în care guvernările româneşti au reuşit să 
„păcălească” sistemul democratic, mimându-l la suprafaţă, 
simultan cu o politică naţională şi, pe alocuri, naționalistă. 

Redeşteptarea antisemitismului. 

Unul din motivele pentru care Istoria României moderne 
pare de neînțeles pentru tânărul născut după 1989, dar şi 
pentru mulţi români maturi interesaţi de istoria naţională, 
este absenţa unor explicaţii pentru fenomene politice 
decisive. Ele sunt prezentate ca şi cum s-ar fi petrecut de la 
sine sau au fost impuse din exterior. Absența analizei 


asupra „chestiunii evreieşti”, care a influenţat decisiv şi 
guvernarea lui Carol al II-lea şi pe cea antonesciană, 
legionarismul, precum şi mişcarea intelectuală interbelică, 
va continua să nu producă explicaţii pentru violențele 
politice din primele decenii ale României Mari, pentru 
instalarea celor trei dictaturi din perioada 1938 - 1989 şi 
pentru umbrele care încă sunt proiectate asupra unor mari 
personalităţi româneşti. Astăzi nu ne mai putem permite să- 
i confundăm pe naţionaliştii români cu naziştii, fasciştii sau 
antisemiţii de pretutindeni, la fel cum nu se mai poate 
accepta ideea că evreii sunt tot una cu comuniştii, bolşevicii 
şi românofobii. 

România a cunoscut două tipuri de abordări legate de 
situaţia evreilor de pe teritoriul său. 

1. Prima este ceea ce s-a numit „chestiunea evreiască”, 
subiect de natură istorică cu care societatea şi statul român 
s-au confruntat începând de la revoluţia din 1848 şi până la 
ultimul mare val de emigrare din 1962. 

2. A doua este „problema evreiască”, determinată de 
rezistenţa românilor la implant şi la presiunile externe, fapt 
care a generat mai multe campanii antiromâneşti în presa 
internaţională; ea supravieţuieşte astăzi prin campania 
insistentă făcuta în străinătate cu scopul de a prezenta 
poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin 
demonizarea figurii lui lon Antonescu, pentru a masca 
pretenţii financiare şi patrimoniale, dar şi vinovâăţii 
comuniste grave. 

„Chestiunea evreiască” se referă la evenimentele generate 
de prezenţa masivă a unei comunităţi evreieşti imigrate în 
scurt timp, evenimente care ţin de istorie, iar „problema 
evreiască” se referă, privită în ansamblu, la imaginea care i 
s-a creat României în timp, ca urmare a rezistenţei la acest 
fenomen. Ne situăm, aşadar, între realitatea politică, socială 
şi economică a „chestiunii evreieşti” şi propaganda 
internaţională ce a creat imaginea de stat şi popor 
antisemit, care este „problema evreiască” a României, 


activă şi astăzi, deşi în tară nu mai trăiesc decât 
aproximativ 14 000 de evrei. Din cauza confuziei care 
persistă asupra acestui subiect, precum şi din teama pe 
care o afişează istoricii în abordarea acestei teme delicate, 
un fenomen important din trecutul nostru destul de recent 
trăieşte mai mult din ceea ce emit cu intermitenţă 
extremiştii din ambele tabere. Tratată ca marginală, 
„chestiunea evreiască” continuă să nu fie cunoscută în 
interior şi în exterior, deşi ea ar putea explica numeroase 
evenimente din istoria modernă a României, pe care astăzi 
le privim doar ca fapte de cronografie. Subiectul este, fără 
îndoială greu abordabil, pentru că între timp evreii au fost 
supuşi unui măcel barbar, românii au fost supuşi la 45 de 
ani de comunism, diferiţi actori ai „chestiunii evreieşti” sunt 
morţi sau executaţi, în timp ce pentru „problema evreiască” 
încă se mai găsesc propagandişti. Propaganda la nivel 
planetar împotriva ororilor din al doilea război mondial, 
însoţită şi de acuze, atinge şi astăzi imaginea ţării noastre. 
Şi pentru că am folosit locuţiunea „ţara noastră”, voi porni 
analiza de la constarea că evreii de origine română din 
Israel afirmă că au doua ţări: patria - Eretz Israel, şi „ţara 
noastră”, unde s-au născut şi au trăit mai bine sau mai rău - 
România. 

Să încercăm aşadar să înţelegem ce s-a întâmplat. 

Pe măsură ce Europa avansează spre o generalizare a 
sistemului democratic - cu toate imperfecţiunile sale, dar 
deocamdată cel mai bun —, pe măsură ce zidurile opace al 
comunismului se prăbuşesc între state şi în conştiinţa 
oamenilor, cercetarea istoriei evreilor de pe acest continent 
se apropie tot mai mult de profunzime. Lansarea marelui 
proiect european al democratizării către sfârşitul secolului 
al XVIII-lea şi prima sa expresie practică - Revoluţia 
Franceză, au adus în prim plan problema nerezolvată a 
populaţiei evreieşti de pe continent. Timp de secole, 
Inchiziția o rezolvase prin rug. La un moment dat, într-un 
loc anume, s-a luat decizia de a proteja evreii aflaţi sub 


regimul țarist despotic - incontrolabil, prea puternic pentru 
a fi doborât prin războaie şi predispus la asimilarea forţată 
sau la nimicirea în masă —, astfel încât populaţia evreiască 
să-şi poată conserva identitatea religioasă şi etnică până la 
găsirea unei soluţii permanente. Mai întâi a fost deschisă 
perspectiva emigrării în Statele Unite, apoi s-a vorbit de 
mai multe colonii din Africa. Astăzi lucrurile sunt mai clare 
şi pot fi privite fără patimă. Provinciile româneşti, ca şi zone 
ale Poloniei, Ungariei sau Ucrainei, au fost alese pentru a 
sluji iniţial drept refugiu unei importante populaţii evreieşti 
- estimată la peste patru milioane de oameni —, apoi ca 
zone de tranzit în perspectiva emigrării într-o ţară a lor. 
Sioniştii au fost aceia care cereau ca această ţară să fie 
tărâmul antic al Palestinei, în timp ce Marile Puteri 
occidentale se gândeau la Uganda sau Insula Madagascar. 
Rusia comunistă a oferit un spaţiu în Extremul Orient. Să 
consemnăm, aşadar, prima constatare: toate forţele majore 
implicate în acest proiect acționau pentru scoaterea 
evreilor din Europa. Nu vom specula asupra motivelor, 
pentru că ele au fost folosite de extremismul antisemit şi 
sunt astăzi şi mai greu de explicat. Pe de altă parte, 
instalarea sistemului democratic în Europa de Vest şi în 
America, ca urmare a unor revoluţii violente, a permis ca 
mari naţiuni, precum Franţa, Anglia, Germania, Statele 
Unite să primească emigranţi evrei şi să le ofere condiţii de 
supravieţuire, inclusiv beneficiul acelui principiu al 
liberalismului care acorda şanse egale fiecărui individ. Ca în 
orice comunitate umană atinsă de libertate, evreii, asemeni 
multor altor popoare, s-au împărţit pe criterii sociale, unii 
devenind miliardari, mari bancheri, industriaşi, prelucrători 
de diamante, comercianţi, alţii nereuşind să depăşească 
nivelul micului comerţ, expedientelor zilnice sau cel al 
situaţiei de vagabond. Nu s-a comentat însă până acum că 
şi acele state mari au impus o anumită limită, prin controlul 
imigraţionist, punct critic exprimat în procente care nu 
afectau echilibrul etnic. Apoi, discret, dar ferm au căutat 


soluţia pe alte teritorii, în state naţionale europene unde, o 
dată cu instalarea sistemului democratic, se creau şi 
condiţii pentru libertatea evreilor. Palestina încă era scoasa 
din orice discuţie, deoarece acolo, mai ales după tăierea 
Canalului Suez, se întâlneau mari interese economice şi 
comerciale legate indisolubil de poporul arab. 

Ceea ce a atras atenţia şi reprezintă una din marile valori 
ale poporului evreu este solidaritatea desăvârşită care a 
permis celor bogaţi să-i ajute pe cei săraci, oriunde s-ar fi 
aflat în lume. Atunci când solidaritatea firească a venit din 
zone de unde, prin merite şi aptitudini personale, se 
circulau nu numai valori majore ale evreilor, ci ale întregii 
lumi - în primul rând financiar-bancare - fenomenul a 
început să fie privit şi din perspectiva conflictului de 
interese. Internaţionalizarea „chestiunii evreieşti” şi 
apariţia organismelor internaţionale de gestionare a 
situaţiei evreilor, de tipul Alianţei Israelite Universale, a 
determinat o reacţie. Ea s-a numit în mod forţat 
naționalism, pentru că era produsul naţiunilor în mijlocul 
cărora se găseau evreii, dar naționalismul era un fenomen 
mult mai amplu, care numai în zona de conflict de interese 
naţionale se izbea de problema evreiască. Astfel s-a 
întâmplat că procesul natural al clădirii unor naţiuni 
moderne în Centrul şi estul Europei, prin fenomenul politic 
numit sintetic naționalism, s-a suprapus cu „chestiunea 
evreiască”, devenită prin situaţia de fapt a evreilor şi prin 
preocuparea arătată de Marile Puteri, o chestiune 
internaţională. Propaganta antinaţionalistă condusă mai 
ales de presă a făcut ca în scurt timp naționalismul să fie 
redus la antisemitism, ceea ce este un fals grosolan. De aici, 
naționalismul a construit la început, ca reacţie, nişte 
ipoteze: sistemul democratic a fost introdus pentru a 
permite încetâţenirea evreilor; presiunile Marilor Puteri au 
ca sursă banii evreilor; naţiunile din Centrul şi Estul 
Europei sunt supuse unui experiment care le încetineşte 
dezvoltarea; evreii stâpânesc lumea şi pervertesc 


orânduirea ei, provocând războaie şi tragedii; religia 
evreilor este retrogradă (vezi Friederich Nieţzsche în 
Antichristutt) şi se află într-un permanent război ocult cu 
creştinismul. Bineînţeles, curentul politic naţionalist singur 
nu putea transforma aceste idei în forţă aplicată. A fost 
ajutat de centre de putere interesate să-şi asigure o parte a 
supremaţiei continentale, şi vom numi aici doar Germania, 
Rusia ţaristă şi Biserica romano-catolică, în interiorul 
cărora francmasoneria ocultă a avut mari dificultăţi de 
funcţionare. Nu întâmplător, aceste trei forţe remarcabile 
se vor constitui în principali actori ai celor două războaie 
mondiale. Dar în momentul în care se configurează cu | 
evidenţă opoziţia internaţionalism - naționalism, va trebui 
să acceptăm şi realitatea că dezvoltarea internaţională a 
„chestiunii evreieşti” a generat şi ridicarea naţionalismului 
pe urmele sale, în toate locurile. America, dată mereu drept 
model, a cunoscut şi ea puseuri grave de antisemitism, mai 
ales în perioada 1921 - 1929, pe care însă le-a rezolvat cu 
ajutorul unui avantaj inestimabil: vastitatea teritoriului încă 
necolonizat, în Europa, evreii nu aveau unde să se mai 
ducă. Mai mult decât atât, istoria emigrării evreilor în 
America a cunoscut şi un fenomen particular: conflictul 
dintre evreii vechi şi evreii noi, dintre imigranții valurilor 
anterioare şi cei veniţi recent, între războaie. Astăzi, 
fenomene antisemite locale sunt aplanate prin sistemul de 
libertăţi şi limite perfecţionat de America, dar ele există: de 
la interdicţia impusă de proprietarii unor blocuri de 
locuinţe de a închiria apartamente evreilor, până la 
manifestările publice de aversiune faţă de influenţa celor de 
pe Wall Street. 

Revenind la cazul României, vom constata că naționalismul 
a fost în mod cert o reacţie la un fenomen real. Reacţia s-a 
produs în primul rând la adresa sistemului politic generat 
de statul birocratic şi bugetar, care părea că intenţionează 
să conducă România Mare cu aceleaşi mijloace cu care 
condusese România Mică. În al doilea rând, naționalismul a 


fost o reacţie la bolşevism, care se prezenta drept o 
conspirație internaţională, în ce măsură antisemitismul - 
aşa cum este el interpretat ca fapt istoric - a fost justificat 
de ceva, de realităţi autentice sau de situaţii speculate? 

— Este marea întrebare la care trebuie să răspundă un 
istoric cu simţul responsabilităţii cuvintelor sale. 
Naţionaliştii români din perioada pe care o analizăm aici au 
invocat ca justificare a componentei antisemite a doctrinei 
lor câteva fenomene istorice: 

1. În momentul în care revoluționarii români ai anilor 1840 
- 1848 au apelat la sprijinul francmasoneriei pentru 
transformarea modernă a Principatelor Române într-un stat 
naţional, reunind în jurul poporului român o naţiune 
fundamentată pe libertăţile democratice, au primit acest 
sprijin în schimbul acceptării imigrației evreieşti din zona 
periculoasă a regimului țarist. Expresia acestei înţelegeri - 
de care au beneficiat şi alte state central şi est europene -a 
fost articolul 21 din Proclamaţia de la Islaz, unde sub 
acoperirea expresiei „emancipaţiunea israeliților” se 
ascundeau atât acceptarea imigrației, cât şi perspectiva 
încetăţenirii. Contribuţia francmasoneriei la Unirea 
Principatelor şi la supraviețuirea lor unită a fost imensă şi 
sub nici o formă nu trebuie minimalizată. Aşa cum am 
arătat în primul volum, când spunem francmasonerie, 
pentru această perioadă, trebuie să înţelegem 
revoluționarii români de frunte care făceau parte din ea. 
Esenţială în debutul mişcării naţionaliste moderne din 
România a fost ideea că preţul plătit pentru ajutorul primit 
- adică încetăţenirea valurilor succesive de evrei - a fost 
prea mare şi s-a produs printr-un pact secret, pe care 
poporul român nu este obligat să-l respecte. 

2. Domnia lui Alexandru loan Cuza, atât de controversată 
în fapt, a beneficiat de sprijinul constant al puternicei 
influente evreieşti, mai ales la Constantinopol, unde 
domnitorul român a obţinut la rând inexplicabile cedări în 
lanţ ale Imperiului Otoman, dar şi avantaje mari pentru 


tânărul stat român: Unirea, reformele, neintervenţia 
militară, protecţia diplomatică antirusească şi antiaustriacă, 
constituirea unei forţe militare proprii şi înarmarea ei, 
libertăţi comerciale. Această realitate subterană, chiar dacă 
nu figura în cărţile de istorie, era cunoscut şi deranja. 

3. Abia răsturnarea lui Cuza de câtre aşa-zisa 
„monstruoasă coaliţie” a reprezentat marele moment de 
cotitură în destinul statului român modern, pentru că el 
chiar este borna de la care oamenii politici români au luat 
destinul ţării în mâna lor. Riscurile au fost la fel de imense. 
Să nu uităm că în acel moment românii au adus pe tron un 
german profund antimason şi că de la 1866 România a 
translata! Încet către sfera de influenţă germană. Această 
mutare îndrăzneață de şah a creat mari probleme domniei 
lui Carol I în primii săi ani, dar a condus şi la stabilizarea 
unui echilibru între puteri de care iarăşi românii au 
beneficiat. Carol 1 va fi extrem de precaut cu „chestiunea 
evreiască”, arătându-se a fi un adept al prin cipiului 
selecţiei: pe de o parte proteja instalarea evreilor în 
România şi le garanta siguranţa, pe de altă parte protesta 
împotriva continuării imigrării aşa-numiţilor „vagabonzi” - 
de fapt, populaţie evreiască foarte săracă. Epoca a 
„adormit” chestiunea evreiască. 

4. Se naşte în această perioadă componenta economică a 
„chestiunii evreieşti”. Pătrunderea finanţei evreieşti şi a 
micului capital pe piaţa virgină a României a generat în 
cascadă semne de întrebare, îngrijorare, protest şi revoltă, 
alimentând şi primele manifestări locale antisemite, dar şi 
cariere politice. Justificarea cultă a reacției la influenţa 
evreiască în ţara noastră a fost împiedicarea dezvoltării 
normale a burgheziei româneşti, a manifestării depline a 
naţionalităţii române şi a constituirii economiei româneşti 
naţionale. 

Observăm, astfel, că, pe cât de natural ocupau evreii 
anumite zone economice ale ţării, ca pe orice piaţă 


capitalistă, pe atât de natural se producea şi reacţia 
românilor. Aici nu a existat nimic artificial. 

De aceea, naționalismul românesc s-a întors către originea 
acestei situaţii, care era imigrarea masivă din Moldova, şi 
care n-are cum să fie un fenomen natural. Atingând punctul 
sensibil al fenomenului. 

Noile generaţii n-au mai acceptat pactul. Nu cu un preţ 
atât de mare. Aici este locul unde naționalismul românesc 
nu l-a studiat îndeajuns pe Eminescu şi tot aici este punctul 
în care acuzaţia de antisemitism la adresa lui Eminescu este 
nedreaptă. Mihai Eminescu a folosit uneori şi expresii tari, a 
ilustrat fenomenul cu o cazuistică revoltătoare, a acoperit 
ideile sale cu uriaşa sa personalitate, dar Eminescu a arătat 
foarte clar şi soluţia: munca. Românii trebuie să muncească 
şi să o facă cu tenacitate, să surclaseze impactul evreiesc pe 
piaţa capitalistă a României prin efort lucrativ organizat, 
firesc, cu patriotism. Să lase vorbele, să lase demagogia şi 
imitarea modelor apusene. Acest filon doctrinar eminescian 
nu a fost urmat decât de conservatori, dar de la înălţimea 
averii lor solide munca era doar un sfat. 

5. Tot în această perioadă s-a produs şi fenomenul cel mai 
grav, care a stat la baza antisemitismului politic: presiunile 
externe, în primul rând, acţiunile Alianţei Israelite 
Universale au reprezentat factorul cel mai distructiv pentru 
rezolvarea „chestiunii evreieşti”, cu precădere prin 
campaniile antiromâneşti repetate din presa internaţională. 
Când acuzele întemeiate pe informaţii false, exagerate, voit 
umilitoare la adresa României au început să curgă în presa 
occidentală, nimic n-a mai oprit dezvoltarea sentimentului 
antisemit până la nivelul ţăranului. Factori politici 
iresponsabili nu au ezitat să profite de reforma electorală 
pentru a întreţine „chestiunea”, mai ales că ţăranii chiar se 
loveau de aspectele locale ale comerţului dominat de evrei. 
La nivel guvernamental, politicile româneşti au fost obligate 
să se ocupe mai mult de combaterea influenţei 
organizaţiilor evreieşti asupra Marilor Puteri, decât de 


raporturile diplomatice normale cu acestea. România a 
început să se contureze ca o rebelă între statele mici, cu 
care se negociază greu şi care are abilitatea de a promite şi 
a nu se ţine de cuvânt. Din acest motiv şi presiunile au 
început să fie mai mari şi mai vizibile. Nu exista mediu mai 
bun pentru o reacţie naționalistă la fel de intensă, mai ales 
că fenomenul se repeta şi în alte state din zonă. Unele, deşi 
cedaseră repede presiunii, cum au fost Polonia şi Ucraina - 
state poate mai naţionaliste decât România —, au lăsat 
chestiunea să mocnească. Ea a izbucnit cu milioane de 
consecinţe individuale evreieşti în timpul celui de-al doilea 
război mondial, exact în aceste două locuri. 

6. Pentru România a urmat condiţionarea transparentă a 
recunoaşterii independenţei ţării în urma Războiului ruso- 
turc din 1877 - 1878 de încetăţenire a evreilor. Marile 
Puteri au transmis la Bucureşti documentul fundamental 
ieşit din şedinţele Congresului de la Berlin prin care 
România era recunoscută ca stat suveran cu condiţia 
acordării cetăţeniei evreilor imigraţi în ultimele decenii pe 
teritoriul său. Şi de data aceasta, românii au căutat să 
întârzie şi să ocolească „sentinţa”: au răscumpărat acţiunile 
căilor ferate de la Germania, cumpărând tăcerea ei, şi au 
amendat Constituţia din 1866, dar într-o formă care 
permitea doar încetâţenirea individuală a evreilor, în 
următoarele patru decenii au fost încetăţeniţi 4 000 de 
evrei, din aproape o jumătate de milion. Rămâneau în 
picioare „chestiunea evreiască” nerezolvată, presiunile 
externe, reacţia naționalistă internă şi adaptarea politicii 
externe româneşti la jocul intereselor între Marile Puteri. 
Aşa am trăit şi ne-am „târât” cu politica externă până la 
sfârşitul primului război mondial, în loc să intrăm cu toată 
forţa spirituală, creativă şi materială în evoluţia va lorilor 
europene spre civilizaţia modernă şi apoi contemporană. 

Atacaţi şi contraatacând, noi am fost nevoiţi să ne ocupăm 
mereu cu alte lucruri decât problemele dezvoltării noastre 


organice. Intelectualitatea naționalistă nu a ratat să 
observe acest fapt. 

7. Cum spune românul, impunerea rezolvării categorice a 
„chestiunii evreieşti” la Conferinţa de la Paris, prin 
acordarea drepturilor depline evreilor trăitori pe teritoriul 
României şi aflaţi deja la primele generaţii născute aici, a 
„pus capac” întregii problematici. Nenorocirea a fost că ea 
s-a redeşteptat atunci când căpătase deja un caracter 
istoric şi ieşise din stadiul său de criză, datorită unui 
mecanism al complicităţii, găsit în primul rând de liberali, 
prin care se accepta prezenţa populaţiei evreieşti, 
protejarea şi siguranţa acesteia, într-o formă de status-quo 
la care se asociaseră şi comunităţile evreieşti din România. 
Amploarea pe care o luase sionismul a creat impresia, şi 
pentru evrei şi pentru guvernanţii români, că rezolvarea 
problemei naţionale a evreilor, prin constituirea ca stat într- 
un teritoriul al lor, este aproape. De aici, starea de 
provizorat părea o formulă agreată, în perspectiva plecării. 
Deşi pare naiv, au existat oameni politici români importanţi 
care au crezut că într-o zi evreii vor pleca şi locul lor, mai 
ales în domeniul economic, va fi ocupat pe cale naturală de 
români. Fenomenul acesta a fost mai întâi forţat prin legile 
de românizare din timpul dictaturilor carlistă: şi 
antonesciană, apoi s-a întâmplat într-adevăr, dar numai 
după formarea statului Israel din 1948 şi numai după ce 
evreii şi românii au plătit cu mult sânge şi suferinţe 
credinţa în această iluzie. Atunci însă, în 1918 - 1920, 
revolta lui Ionel I. C. Brâtianu, demisia lui şi toată mişcarea 
naționalistă ridicată dintr-o dată din rândurile tineretului a 
dat un semnal că naivitatea se plăteşte foarte scump. La 
această situaţie periculoasă s-a adăugat insistența 
influentei comunităţi evreieşti occidentale de a plasa 
populaţia evreiască din România sub protecţia Marilor 
Puteri, cu alura de „stat în stat”, drepturile cetăţeneşti fiind 
atributul unei autorităţi extrateritoriale. Cum această idee 
nenorocită se cupla cu noul regim internaţional al Dunării şi 


cu problema petrolului, impuse de Marile Puteri din 
interese economice proprii, totul a început să graviteze în 
jurul opiniei că statul naţional unitar român este supus unei 
dominaţii coloniale şi că reprezentanţii proximi ai acestei 
dominaţii, în administraţie, finanţe şi comerţ, sunt evreii. 

8. Imediat după Marea Unire, întreaga problematică a fost 
luată din urmă. Noii naţionalişti - care acum erau 
naţionaliştii unui stat naţional unitar important în Europa - 
nu vor ezita să facă bilanţul „chestiunii evreieşti”, aşa cum o 
selectau ei pentru a-şi argumenta reacţia: 

A fost impusă românilor acceptarea imigrării unei 
populaţii evreieşti însemnate numeric şi apoi încetăţenirea 
acesteia; imigranții evrei sunt neasimilabili, deoarece 
religia, tradiţiile, aspectul, preocupările îi deosebesc 
fundamental de români; în plus, ortodoxia este mai 
vulnerabilă decât catolicismul, prin toleranța sa axială; 

Capitalul evreiesc şi marea finanța au „năvălit” în 
România, sufocând dezvoltarea firească a capitalului 
naţional; Marile Puteri au condiţionat recunoaşterea 
independenţei şi suveranităţii de rezolvarea unei probleme 
insolvabile; presiunile exercitate împotriva României au fost 
o agresiune; campaniile de presă antiromâneşti din 
Occident au fost o altă agresiune, care a avut în spate tot pe 
evrei; 

Acţiunile multiple împotriva României au demonstrat că, 
inclusiv în cazul acordării cetăţeniei, evreii vor avea 
întotdeauna un alt stăpân de care vor asculta, situat în 
afara graniţelor; aşa ceva este intolerabil şi trebuie 
combătut; 

În timpul primului război mondial, evreii - sub forma unei 
generalizări nominale incorecte - s-au pus în slujba 
inamicului, iar după război în slujba bolşevismului; în acest 
ultim caz, n-a fost greu să se facă o legătură între 
propaganda bolşevică, terorismul acestuia şi originea etnică 
a celor mai importanţi lideri comunişti; 


În sfârşit, condiţionările inacceptabile impuse României 
Mari goleau de conţinut caracterul său naţional, 
independent şi suveran. 

Fără îndoială că erau argumente serioase, şi nu bagatele 
care să fi produs doar nişte accente de naționalism 
demagogic din partea unor politicieni fără speranţă. Pe de 
altă parte, nu trebuie să uităm că în toată această dramă au 
avut şi evreii argumentele lor. Este adevărat că originea 
„chestiunii evreieşti”, adică fenomenul imi-graţionist din 
Moldova, nu a primit până acum nici un contrargu-ment. El 
s-a produs ca urmare a deciziei unor Mari Puteri. Noi încă 
nu avem documentele care să ateste existenţa unei 
înţelegeri prin care, în schimbul acceptării evreilor, să se fi 
acceptat Unirea din 1859. Românii o privesc şi astăzi ca pe 
un act de voinţă al lor, prin alegerea lui Cuza la laşi şi 
realegerea lui la Bucureşti, ca urmare a acţiunii unor forţe 
politice româneşti, în acest caz, acceptarea imigrației 
evreieşti a ţinut de slăbiciunile statalității incipiente, de 
influenţa covârşitoare a Franţei şi de toleranţă. Istoricii 
evrei nici măcar nu contestă caracterul artificial al apariţiei 
masei evreieşti în Moldova, dar pretind că statul român 
trebuia să arate înţelegere. Apoi, sigur, fac apel la principiul 
naționalităților, la democraţie şi la o serie de alte 
argumente care nu pot fi neglijate: 

L.. Trebuie înţeles că religia a reprezentat pentru evrei axa 
principală a supravieţuirii timp de aproape două milenii; a-i 
acuza pe evrei că nu-şi părăsesc religia, că aceasta este 
retrogradă, că generaţiile secolului al XIX-lea sunt vinovate 
pentru crucificarea lui Isus Christos, ca îşi păstrează intacte 
tradiţiile în interiorul unor comunităţi ermetice însemna a 
nu fi pe deplin tolerant. 

2. Evreii aşezaţi în România au încercat să se integreze în 
societate şi sa respecte legile statului; atât timp cât ei 
continuau să poarte statutul de străini sau de apatrizi, nu 
aveau cum să accelereze procesul de integrare. 


3. Evreii implicaţi în comerţ sau în sistemul bancar au 
accelerat dezvoltarea economiei româneşti, ei acţionând pe 
o piaţă liberă şi concurenţială în care românii nu au 
prezentat o alternativă viabilă. 

4. Evreii pământeni (născuţi în România) au cerut să lupte 
şi au luptat în Armata României, atât în al doilea război 
balcanic, cât şi în primul război mondial, dându-şi jertfa de 
sânge pentru realizarea României Mari. 

5. Evreii pământeni au încercat cu mai multe ocazii, 
inclusiv prin implicarea în politică a Partidului Evreiesc, să 
demonstreze că sunt cetăţeni loiali ai ţării şi că nu există o 
legătură între comunitatea din ţară şi presiunile exercitate 
de afară, care vizau regle mentarea situaţiei evreilor 
tranzitaţi prin România. 

În valurile de argumente şi contraargumente s-au 
intercalat elementele de accent ale naţionalismului şi 
acuzaţia generalizatoare de fascism. Acestea au depăşit 
pragul conflictului teoretic şi s-au transformat în atitudini 
extremiste. Pasul spre extremism a fost făcut atunci când 
asupra guvernelor, personalităţilor şi poporului român s-au 
revărsat acuzele nedrepte de fascism, iar naţionaliştii au 
început să gândească primele măsuri practice reactive. 
Este însă clar că, în momentul Conferinţei Păcii de la Paris, 
înţelegerea survenită în ţară între guvernul liberal şi 
comunitatea evreiască a fost dată peste cap prin presiunile 
brutale venite din exterior. Este momentul redeşteptării 
antisemitismului. Esenţa „chestiunii evreieşti” în România a 
fost acceptarea constituirii vremelnice a unui „cămin” 
ospitalier pentru evrei, până la momentul emigrării spre 
teritoriul propriu desemnat de Marile Puteri. Evreii îşi 
puteau conserva integral identitatea şi cultura în interiorul 
unei enclave, dar numai în perspectiva unei emigrări 
masive la momentul oportun. Cum decizia de constituire a 
statului evreu întârzia, prezenţa acestei enclave pe 
teritoriul României a început să fie speculată politic. Aşa se 
face că, pe măsură ce timpul trecea fără perspectiva 


soluţiei, evreii luptau cu şi mai mare tenacitate ca să-şi 
conserve identitatea, iar naţionaliştii presau tot mai tare să 
şi-o schimbe. Lucrul acesta a ieşit în relief peste tot unde 
exista o problemă de identitate. Au existat analişti care au 
văzut cauza degradării relaţiei dintre evrei şi români în 
frica grupurilor evreieşti, colaboraţioniste ale ocupantului 
german, că vor suporta represalii pentru comportamentul 
lor. Acestea chiar au fost puse în aplicare, nu prin vreo 
măsură punitivă, ci prin reformele naţionaliste din domeniul 
economic. Ea este secundară. 

Situaţia în care se găsea statul român la sfârşitul primului 
război mondial poate fi sintetizată în următorea frază: 

Recunoaşterea României Mari, în cate Marile Puteri 
vedeau „o achiziţie de teritorii noi”, iar românii împlinirea 
idealului naţional, a fost condiţionată de trei interese ale 
marilor învingători: controlul Dunării, controlul petrolului şi 
rezolvarea „chestiunii evreieşti”. 

Ionel I. C. Brătianu şi Partidul Naţional Liberal s-au opus 
acestor condiţionări: au naționalizat bogăţiile naturale, au 
relansat proiectul inginerului Jean Stoenescu-Dunăre de 
construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi s-au opus 
intervenţiei străine în „chestiunea evreiescă”. Probabil că 
instalarea Regenţei a creat impresia că Brătianu şi PNL vor 
controla autoritar statul pentru foarte mulţi ani şi din acest 
motiv Brătienii trebuiau să dispară, iar pe Tron să fie adus 
un mercenar. 

Din toate considerentele prezentate mai sus trebuie să 
apreciem că aspectele antisemite ale procesului de 
redeşteptare a naţionalismului românesc de după primul 
război mondial nu au fost o creaţie influenţată de fascism 
sau de nazism. Fenomenul avea caracter istoric, nu avea 
nici o legătură cu ce se întâmpla în Germania şi în Italia, 
decât că fusese provocat de aceleaşi forţe care interveneau 
din exterior în relaţia români-evrei, în timp ce pentru 
Occident aceleaşi forţe acționau în interior. La nivelul cel 
mai de sus al marilor forţe angajate în problematica 


evreiască s-a răspuns cu naşterea unor mari forţe 
antisemite. Din acest punct de vedere, antisemitismul 
naţionalismului românesc a fost cu totul marginal. El s-ar fi 
topit în mecanismul politic al partidelor democratice, în 
vastitatea problemelor României Mari, în exotism, dacă din 
Occident nu se ridica cu forţă nemăsurată o Mare Putere 
antisemită, înarmată până în dinţi, care deja juca de un 
secol rolul său important în România, şi dacă Germania, 
devenită nazistă, nu va reuşi să transforme mişcarea 
naționalistă din ţara noastră într-un agent a] ei. Incapabilă 
să facă faţă presiunilor externe asupra „chestiunii 
evreieşti”, România va ajunge în situaţia de a-şi căuta 
protecţia la o altă forţă externă, care îndeplinea câteva 
condiţii atractive: lupta cu aparent succes împotriva 
influenţei evreieşti oculte şi prefigura lupta contra 
bolşevismului internaţionalist, în aceste puncte, fenomenele 
nu mai trebuie judecate la nivel de state, pentru că 
Germania care lansează mişcarea bolşevică în Europa, nu 
mai este Germania care porneşte război împotriva acestuia. 
Ironia marilor răsturnări de situaţie petrecute în scurt timp 
pe continent face ca regele Carol al II-lea, adus pe Tron 
pentru a proteja refugiul evreilor, să prăbuşească ţara atât 
de catastrofal încât evreii se trezesc concentrați, ca urmare 
a vechiului scenariu, într-o zonă naţionalista periculoasă, 
neapăraţi de nimeni, la discreţia genocidului. Aici, rolul de 
salvator al lui lon Antonescu trebuie judecat cu mai multa 
onestitate de către istoricii evrei. Totodată, în această 
situaţie disperată se află şi originea colaboraţionismului 
comunităţii evreieşti din România cu Ion Antonescu şi 
obligaţia importantei distincţii pe care trebuie să o facem 
între atitudinea comunităţii evreieşti de aici şi presiunile 
evreieşti din exterior, înțelegerile secrete convenite între 
Ion Antonescu şi doctorul Filderman erau de fapt o 
continuare a proiectului vechi de salvare a refugiaților evrei 
prin România. Preluarea controlului Mişcării legionare de 
către Germania nazistă şi Rusia bolşevică, precum şi 


concepţia separatistă a lui Antonescu - dincoace de Prut, 
evrei pământeni, dincolo de Prut, evrei comunişti —, vor 
reprezenta paraziți ai scenariului, cu consecinţe tragice de 
ambele părţi 4 «. 

Apariţia şi evoluţia naţionalismului militant. 

Originea curentului politic cunoscut sub numele de 
Mişcarea legionară se află în mediul universitar, în 
rândurile studenţimii. El a fost la început o reacţie de 
negare a cursului periculos pe care îl lua iniţiativa 
comunistă, devenind repede o mişcare de afirmare a 
spiritualităţii româneşti, în căutarea unor repere. Ulterior, 
după cea 

452 Subiectul va fi tratat pe larg în volumul 3. Încă o data, 
după cartea mea Armata, mareşalul şi evreii, aceste 
considerente se constituie într-o pledoarie pentru 
înţelegerea decisiva a faptului ca România a reprezentat un 
caz special în problematica evreiasca din secolul trecut şi ca 
a fost dominat de o colaborare strânsă între conducerile 
ţării şi ale comunităţii evreieşti, în ciuda exceselor venite de 
la cele doua mari forţe din exterior. 

Fost atacată, Mişcarea legionară a ripostat, luând un 
caracter preponderent antidemocratic distructiv. 

În anii 1918 - 1920, în mediul universitar s-a produs o 
puternică rezonantă a bolşevismului, atât în rândul 
studenţilor, cât şi în rândurile profesorilor, pe fondul 
haosului administrativ al statului şi a influenţei nefaste 
venite prin presă de la ocupantul german. Se incita atunci 
la alungarea monarhiei şi transformarea României în 
republică, la demobilizarea şi desfiinţarea Armatei, care era 
folosită ca factor de opresiune împotriva clasei muncitoare 
şi a revoluţiei bolşevice din Ungaria, la preluarea puterii de 
către clasa muncitoare şi distrugerea partidelor politice 
burgheze, la ateism. Centrul cel mai periculos al acestui 
curent a fost laşiul, unde intelectualitatea de stingă, 
studenţimea de origine evreiască şi mare parte a 
muncitorimii fusese infectată cu propaganda bolşevică şi 


încurajată de succesul bolşevismului în Rusia. Aceleaşi 
publicaţii marxiste, Adevărul şi Dimineaţa, incitau la grevă 
generală, la distrugerea maşinilor şi uneltelor din fabrici, 
dar şi la atacarea instituţiilor statului. Este evident că se 
încerca importul revoluţiei bolşevice în România, la fel cum 
se întâmpla şi în Ungaria - unde reuşise pentru un timp —, 
în Bulgaria şi Polonia, în faţa acestui val de incitări 
antistatale, dar şi a binecunoscutei greve generale - despre 
care învăţăm în manualul de istorie că s-a produs în 1920 
„din cauze obiective” - autoritatea oficială a statului a 
reacţionat prin instalarea guvernului de forţă Alexandru 
Averescu, prin cele câteva intervenţii ferme ale Armatei - 
între care şi cea din 13 decembrie 1918 - şi prin 
guvernarea Partidului Naţional Liberal, devenit după Marea 
Unire principala forţă naționalistă de Dreapta a ţării. Dar în 
acei doi ani critici, în care liberalii încă mai duceau lupta 
diplomatică pe plan extern pentru recunoaşterea României 
Mari, înainte ca autoritatea statului să fie pe deplin 
restabilită, agitația bolşevică a pus la grea încercare 
societatea românească istovită de război. 

În continuare, istoriografia română ezită să analizeze 
fenomenele politice petrecute în imediata vecinătate a ţării. 
Istoria Ucrainei este practic necunoscută la noi, deşi a 
influenţat într-o anumită măsură multe evenimente 
petrecute în ţară, mai ales în Basarabia şi Moldova. Ne-am 
obişnuit să vorbim despre apariţia unei mase de evrei din 
Galiţia, fără să înţelegem prin ce proces istoric, politic, 
economic şi cultural trecuseră aceştia înainte să intre pe 
teritoriul nostru. Deşi aspectul de invazie - determinat de 
număr şi de timpul scurt al imigrației - a proiectat în timp o 
imagine de mişcare ordonată şi artificială, trebuie arătat că 
evreii se instalaseră stabil în Galiţia încă din secolul al XVI- 
lea şi nu au arătat timp de două secole vreo intenţie de a 
„invada” alte teritorii, în a doua jumătate a secolului al XIX- 
lea, pe fondul principiului naționalităților, evreii au început 
să se concentreze în spaţiul ucrainean, în perspectiva 


constituirii unui „cămin” exact în cea mai friabilă zonă 
europeană. leritoriul ucrainean era răvăşit de influenţe 
poloneze, ruseşti, austro-ungare şi cunoştea primele 
activităţi naţionaliste ucrainene. Intelectualitatea oscila 
spre o cultură sau alta, iar poporul ucrainean era privit fie 
ca polonez, fie ca malorus, împreună cu tradiţiile şi 
rădăcinile sale culturale. Pe fondul slăbiciunii forţelor 
naţionaliste şi a conflictelor militare nesfârşite din acest 
teritoriu, precum şi în contextul confuziei ce domnea 
asupra identităţii ucrainene, populaţia evreiască a părut ca 
foarte unită, compactă şi solidă etnic, cultural şi economic. 
„Mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul 
evreilor a crescut foarte mult, în comparaţie cu alte 
naţionalităţi. Acest lucru se datora preceptelor religioase, 
care încurajau familiile cu mulţi copii, întrajutorarea 
eficientă existentă între evrei, precum şi un grad de igienă 
mai ridicat decât la alte naţionalităţi”. 

Aşadar, conform singurului autor român care se ocupă 
lăudabil de istoria marii ţări vecine, ieşirea în relief a 
populaţiei evreieşti din Ucraina a avut cauze naturale, 
determinate atât de solidaritatea comunităţii, cât şi de 
completa dezorganizare naţională a ucrainenilor. Pe altă 
scară şi cu alte coordonate, mult mai restrânse, fenomenul 
s-a repetat în Moldova, unde afirmarea comunităţii evreieşti 
a surprins exact momentul cristalizării formelor moderne 
ale identităţii naţionale şi culturale moderne la români. 
Cum se face că evreii au intrat în conflict cu ucrainenii şi, 
respectiv, românii? O explicaţie s-ar putea găsi în complexul 
supravieţuirii, care i-a urmărit pe evreii acestor teritorii 
timp de secole. Ei au devenit extrem de vizibili în momentul 
liberalizării economice a continentului, ajungând să domine 
comerţul unor zone, cum au fost în principal cele galiţiene, 
bucovinene şi moldoveneşti. Cum reglementările ţariste îi 
împiedicau să se stabilească la sate, evreii au început să 
domine târgurile şi oraşele inclusiv numeric: „Astfel, 33 din 
populaţia orăşenească a Ucrainei era constituită din evrei, 


iar în orăşelele din Ucraina de pe malul drept ajungeau să 
constituie 70-80 din populaţie”454. O adevărată bombă cu 
ceas! 

În faţa creşterii la fel de naturale şi, sigur, cu altă forţă a 
naţionalismului ucrainean, care transformase Galiţia într-un 
teren de război între polonezi, ruşi, austrieci şi ucraineni, 
un milion şi jumătate de evrei emigrează în America, în 
Germania şi în statele limitrofe, inclusiv România. Imigrația 
etnică a fost însoţită şi de cea economică, o bună parte a 
evreilor imigraţi în Moldova fiind aducători de capital. Cum 
capitalul românesc nu exista, iar eforturile partidelor 
politice de a-l crea se loveau de corupţia specifică statelor 
birocratice şi bugetare, evreii au pătruns uşor de pe piaţa 
galiţiană pe piaţa românească. Marea sursă de conflict 
pentru milioanele de evrei din Ucraina - care se află la 
originea numeroaselor pogromuri şi, în final, la tragedia din 
timpul celui de-al doilea război mondial —, a fost aceea a 
compromisului. Comunitățile evreieşti din Ucraina au fost 
nevoite să se asocieze politicilor celui mai tare, al 
invadatorului, al opresorului, pentru a supravieţui. Astfel se 
face că în ultimele două secole de lupte între polonezi, ruşi, 
austrieci şi unguri pentru teritoriul galiţian al Ucrainei, 
evreii au trecut pe rând de partea celui care ajungea să 
domine, cu scopul de a se salva. Tentaţi mult timp să se 
rusifice, evreii au început să fie folosiţi de Rusia ţaristă 
pentru a rusifica populaţia autohtonă, au fost introduşi 
masiv în administraţie, inclusiv în administraţia represivă, 
apoi au optat pentru polenizare, făcând jocul Poloniei în 
zonă. Jumătatea secolului al XIX-lea îi găseşte de partea 
austriecilor, fiind identificaţi ca atare de români. Pe timpul 
primului război mondial au oscilat între Germania şi Rusia, 
fiind până la urmă puternic infuzaţi de bolşevism. Pentru 
toate popoarele de identitate naționalistă - şi în această 
zonă este vorba de ucraineni şi de români, în primul rând - 
evreii păreau astfel nu numai străini, dar şi instrumente ale 
străinilor, ale străinilor inamici. Acesta este izvorul adânc al 


antisemitismului politic. Dacă acceptăm că poporul român 
nu s-a schimbat timp de secole, deşi peste el au trecut tot 
felul de pericole, atunci va trebui să admitem că 
schimbarea atitudinii sale faţă de evrei, cu care trăiau 
împreună încă din secolul al VI-lea după Christos, trebuie să 
fi fost determinată de o modificare importantă petrecută în 
societatea românească. Eliminând ipotezele neserioase - 
antisemitism genetic, incitare anticreştină, ultima migraţie 
a popoarelor —, trebuie să constatăm că antisemitismul a 
avut o sursă exclusiv economică şi a apărut în momentul în 
care s-a produs marea schimbare a sistemului de producţie 
în România. Antisemitismul a fost amplificat în Est, în 
momentul în care, la reacţia antisemită de tip pogrom, 
expulzare, mişcări de populaţie, legi restrictive, abuzuri 
administrative de pe teritoriul Rusiei, Ucrainei şi Poloniei, 
din Occident au început să acţioneze la fel de brutal forţele 
oculte antinaţionale şi internaţionaliste. S-a născut astfel un 
caz de război particular, de natură etnică. Nazismul n-ar fi 
avut niciodată vreo şansă în afara revizionismului său 
incipient, dacă nu se suprapunea perfect pe această situaţie 
particulară a naţionalismului din Est. 

Va trebui, aşadar, să înţelegem mai bine mecanismele 
aderenţei unei părţi a populaţiei evreieşti la bolşevism şi de 
ce mişcarea naționalistă din Est a pus accentul la un 
moment dat pe antisemitism, deşi problemele sale 
doctrinare erau de cu totul altă natură, în momentul în 
care, la sfârşitul primului război mondial, mişcarea 
naţionalista ucraineană a renăscut - cu arma în mână, de 
data asta —, evreii au fost printre primele ţinte. Numai în 
anul 1919, în Ucraina au murit ca urmare a pogromurilor 
peste 50 000 de evrei, număr enorm în comparaţie cu alte 
zone şi cel mai mare înregistrat de la Inchiziția spaniolă 
încoace. Pentru că în acel moment în Ucraina acționau 
comitetele bolşevice şi forţele politico-militare de stingă, 
prelungire a revoluţiei de la Peţersburg, evreii au găsit un 
singur apărător în faţa urgiei: bolşevismul. 


Condus de etnici evrei, fundamentat pe ideile marxiste fals 
umaniste şi aflat la îndemână, bolşevismul va fi îmbrăţişat 
de tineretul intelectual evreiesc din zonă şi propagat rapid 
în comunitate. Aici trebuie subliniat că se produse prima 
fractură importantă în unitatea evreiască şi că de la primul 
război mondial nu mai putem vorbi generalizator despre 
evrei ca o unitate de acţiune, fiind practic divizați între 
mozaism, sionism şi bolşevism. Unii rămân ataşaţi tradiţiei 
rabinice, alţii luptă pentru emigrarea în Palestina, alţii îşi 
caută salvarea în comunism. Fenomenul cel mai important 
pentru noi este comunizarea Ucrainei. Comisarul bolşevic 
pentru Ucraina era acelaşi Christian Racovski, marele 
duşman al românilor şi luptător neobosit pentru 
comunizarea României. Secretul asocierii bolşevismului cu 
evreii în ochii românilor se află în realitatea produsă în 
Ucraina din 1918 până în 1920, când bazele bolşevismului 
sunt puse aici prin alianţa dintre ruşi şi evrei împotriva 
ucrainenilor şi, peste Nistru, împotriva românilor. „Până în 
iunie (1919, n.a.), bolşevicii au reuşit să ia în stăpânire cea 
mai mare parte a Ucrainei. Guvernul sovietic ucrainean, 
format în mare majoritate din ruşi, evrei şi reprezentanţi ai 
altor naţionalităţi în afara ucrainenilor, a început să aplice 
asprele măsuri preconizate de Lenin privind rechiziţionarea 
întregii producţii alimentare. Guvernul Racovski a refuzat 
să folosească în administraţie limba ucraineană. Teroarea 
roşie ş-a dezlănţuit în Ucraina împotriva duşmanilor puterii 
sovietice şi împotriva tuturor care puteau să devină 
duşmani”. Ucraineani, români, germani, lipoveni au început 
să fie omorâţi, deportaţi, supuşi genocidului prin teroare şi 
înfometare. Ca parteneri activi ai acestor orori, evreii 
comunişti vor fi vânaţi, deportaţi, ucişi atunci când roata se 
va întoarce în timpul celui de-al doilea război mondial. Când 
aspectele politice şi economice au fost transferate de 
nazism în aspecte etnice şi rasiale, evreii au fost luaţi la 
grămadă, şi mozaici, şi sionişti şi bolşevici, în acest malaxor 
am fost prinşi şi noi, românii. 


Să revenim acum la ceea ce se întâmpla în România în anii 
1919 - 1920. În unele oraşe din ţară, dar mai ales în 
centrele universitare, s-au constituit grupuri şi asociaţii de 
rezistenţă civilă împotriva comunismului, influențate de 
profesori sau personalităţi politice de Dreapta, care nu mai 
puteau apela la un partid politic prin care să-şi ducă lupta, 
odată cu dispariţia Partidului Conservator şi compromiterea 
unor lideri filogermani. Ca aspect particular al acestui 
fenomen, în diferite zone predilecte ale manifestărilor 
tineretului român - parcul Trivale din Piteşti, Cringul din 
Buzău, zona Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, aleea cu castani din 
Ploieşti etc. 

— Se constituiau frăţii ale liceenilor sau studenţilor şi se 
puneau la cale acţiuni demonstrative - lipirea de manifeste 
anticomuniste, răspândirea de „fluturaşi”, apeluri la tineret 
de a nu cădea în capcana marxismului, apeluri către 
muncitori de a nu răspunde la provocările bolşevice. 

În primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina de lângă 
Huşi, un grup de 20 de liceeni din cursul superior s-a 
constituit într-o frăţie anticomunista, care, spre deosebire 
de alte iniţiative similare din ţară, depăşea nivelul 
demonstrativ şi îşi asuma un caracter militant. Tinerii 
liceeni intenționau ca, în cazul unei invazii bolşevice, să fure 
armament şi muniţie, să-l ascundă în pădure şi să acţioneze 
din Dobrina ca unitate de comando împotriva trupelor 
sovietice sau a detaşamentelor româneşti bolşevizate. 
Organizarea militară a acestui grup de tineri şi pregătirea 
lor pentru o astfel de luptă a fost asigurată de liderul lor, 
Corneliu Zeleă Codreanu, care fusese timp de cinci ani elev 
al Liceului militar de la Mănăstirea Dealu. Aici, el primise o 
educaţie militară şi naționalistă de Dreapta sub influenţa 
unuia din marii oameni politici români conservatori, Nicolae 
Filipescu. Caracterul ofensiv şi radical al liderului 
conservator s-a transmis tânărului moldovean, la fel ca şi 
cultul pentru istoria naţională, pentru eroii ei - capul lui 
Mihai Viteazul se află acolo —, precum şi pentru Biserica 


Ortodoxă Română. Mai târziu, el avea să declare: „De altfel, 
educaţia militară de la Mănăstire mă va urinări toată viaţa. 
Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în 
sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, 
vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi 
viitoare. 'Tot aici am fost învăţat să vorbesc puţin, fapt care 
mai târziu va duce la ura contra vorbăriei şi a spiritului 
retoric. Aici am învăţat să-mi placă tranşeea şi să 
dispreţuiesc salonul. Noţiunile de ştiinţă militară căpătate 
acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma 
acestei ştiinţe”456, în momentul în care organiza la Iaşi un 
grup de rezistenţă, care poate fi tratat astăzi cu un zâmbet 
înţelegător, Corneliu Zelea Codreanu mai trecuse printr-un 
episod interesant al vieţii sale. În 1916, la vârstâ de 17 ania 
plecat singur de acasă, trecând munţii în Transilvania, unde 
şi-a găsit tatăl înrolat în Regimentul 25 Infanterie. 
Comandantul regimentului a refuzat să-l primească 
voluntar, din cauza vârstei, dar Corneliu Z. Codreanu a 
rămas alături de tatăl său pe front, participând la lupta de 
pe muntele Ceres-Domu, deasupra Sovatei, unde părintele 
îşi va conduce compania chiar şi după ce va fi grav rănit. 
Deşi pierduse foarte mult sânge, ofiţerul Ion Z. Codreanu a 
refuzat internarea într-un spital, fiind îngrijit pe linia 
frontului de fiul său. Despre familia sa, Cornelia Z. 
Codreanu va spune: „latăl meu, profesor de liceu, a fost o 
viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost 
pădurar, străbunicul tot pădurar”. 

Este evident că teza unui Corneliu Zelea Codreanu creaţie 
a fascismului sau nazismului se dovedeşte complet falsă. 
Corneliu Zelea Codreanu a fost un produs autentic al 
naţionalismului românesc de extracţie eminesciană, din 
sursa originară a acestui curent, şi nu o creaţie a vreunei 
doctrine politice. Fundamentală în începuturile activităţii 
sale naţionaliste a fost componenta sa creativă, nu 
aspectele negaţioniste de mai târziu. Mai mult, începuturile 
activităţii lui Corneliu Zelea Codreanu nu au avut nici o 


legătură cu antisemitismul, în 1934, când Hitler se afla la 
putere în Germania, Codreanu avea să declare despre 
perioada lui de debut: „Nu auzisem pe vremea aceea de 
Adolf Hitler şi de Naţional-So-cialismul german”. Corneliu 
Zelea Codreanu nu s-a născut ca lider antisemit, ci ca lider 
anticomunist. Primele acţiuni care l-au remarcat în viaţa 
publică a laşiului sunt legate de calitatea sa de student la 
Facultatea de Drept de la Universitate, unde, cu excepţia a 
trei profesori, din care unul era A. C. Cuza, întregul corp 
profesoral era influenţat de ideile de stânga. Şi majoritatea 
studenţilor înclina spre aceeaşi doctrină marxistă, în forme 
mai mult sau mai puţin categorice. Studenţii naţionalişti, 
aşa cum avea să-şi amintească mai târziu, erau batjocoriţi 
de studenţii comunişti, marginalizaţi şi consideraţi 
înapoiaţi, medievali, anacronici. Colegii lor comunişti, între 
care şi evrei, îşi făcuseră obiceiul să scuipe în urma lor, pe 
unde treceau. 

În oraşul laşi, mişcarea sindicală era dominată de agenţi 
bolşevici, iar intelectualitea universitară de stânga pleda în 
favoarea grevelor, deşi acestea aveau un pronunţat 
caracter politic, fiind atacată monarhia, guvernul, Armata în 
termeni violenţi. Pe străzile oraşului se manifesta cu 
drapele roşii, cu tablourile lui Marx, Trotski şi Christian 
Racovski, încă o dată pregătit să preia conducerea 
comuniştilor din România în numele sovietelor de la 
Petrograd. 'Toate aceste acţiuni bolşevice pe teritoriul 
Moldovei trebuie înţelese ca fiind provocate, conduse şi 
finanţate de guvernul Racovski de la Odessa, care, ca o 
particularitate a revoluţiei bolşevice, folosea, aşa cum am 
arătat, pe scară largă evrei comunişti. Tema este extrem de 
sensibilă, deoarece orice analiză în termeni generali 
produce semne de întrebare şi reacţii fireşti. Procesul pe 
care îl analizăm aici a avut în realitate un caracter limitat, 
extins doar în zona Moldovei iradiată de Iaşi, dar dezvoltată 
curând în provinciile estice revenite la Patria Mamă. Dacă 
ne gândim puţin la observaţiile anterioare despre situaţia 


din Ucraina, vom observa că poporul român din Basarabia 
şi Nordul Bucovinei suferise opresiunea ocupantului 
austriac sau rus şi cunoscuse complicitatea administrativă a 
evreilor cu acesta. Când a venit Marea Unire, românul şi-a 
regăsit statutul său de stăpân al propriei ţări. Situaţia 
autorităţii se răstoarnă dramatic. Foştii oprimaţi sunt acum 
popor dominant, parte a unei ţări unite. Mulţi evrei devin 
sau rămân agenţii fostului opresor. Fenomenul compunerii 
doctrinei incipiente a mişcării naţionaliste studenţeşti din 
Iaşi pe baze anticomuniste împletite cu antisemitism, adică 
pe identificarea bolşevicilor cu evreii, s-a sprijinit 
fundamental pe o realitate. Ea era vizibilă. Nimeni din laşi 
n-o putea nega. Faptul că studenţimea evreiască din 
universităţile româneşti a devenit la un moment dat la fel de 
vizibil stângistă, cu excesele bolşevice cunoscute, a 
amplificat imaginea de pericol. El a dat senzaţia că se 
răspândeşte şi că reprezintă, împreună cu presa marxistă, 
anvangarda tentativei de a comuniza România. Cum exista 
exemplul recent al Ungariei, apoi au fost bine cunoscute 
tentativele din Bulgaria şi Polonia, o reacţie a românilor la 
agresiunea bolşevică pigmentată cu acţiuni teroriste, nu 
poate fi tratată decât ca firească, naturală, obligatorie. 

În faţa acestei ofensive comuniste, la care autorităţile 
statului reacţionau debil, preşedintele sindicatului 
metalurgiştilor, un anume Constantin Pancu, a încercat să 
formeze o Gardă a Conştiinţei Naţionale, menită să scoată 
muncitorii ieşeni de sub influenţa bolşevică. Convocând o 
întrunire într-o încăpere din strada Alecsandri nr. 3, 
Constantin Pancu s-a trezit în faţă cu un singur participant: 
Corneliu Zelea Codreanu. Mai târziu, s-au mai adunat vreo 
20 de persoane, în februarie 1920, s-a declarat o grevă 
generală, care a ieşit repede din cadrul legal prin violenţe 
de stradă şi distrugeri. Pe clădirile Regiei Monopolurilor 
Statului şi ale Atelierelor Nicolina a fost arborat drapelul 
roşu, iar comitetele comuniste au declarat laşiul „oraş al 
revoluţiei bolşevice”. Mare parte a comunităţii evreieşti din 


oraş s-a solidarizat acestei mişcări, în timp ce întregul oraş 
era paralizat de grevă, micul grup al lui Corneliu Zelea 
Codreanu a încercat să pătrundă în mulţimea de muncitori 
pentru a le vorbi. Au fost bătuţi, câţiva răniţi, iar unul dintre 
tinerii muncitori naţionalişti a fost înjunghiat, în faţa acestei 
agresiuni, Codreanu încolonează studenţii şi muncitorii 
naţionalişti şi, cu drapelul tricolor înainte, cântând 
„Deşteaptă-te române”, pătrund în curtea Regiei 
Monopolurilor de Stat. Corneliu Z. Codreanu se urcă pe 
acoperiş, dă jos steagul roşu şi înfige drapelul tricolor. Va 
vorbi muncitorilor de acolo. Sunt greu de explicat astăzi 
anumite evenimente, din cauza precarităţii şi subiectivităţii 
surselor, dar adevărul este că Armata a intervenit imediat 
după această acţiune, postind o gardă militară care a păzit 
în următoartele zile drapelul tricolor înfipt de Codreanu pe 
clădire, în continuare, Garda Congştiinţei Naţionale a 
acţionat ca spărgătoare de grevă, reuşind să repună în 
funcţiune fabricile Regiei. Peste numai o luna însă, la 
Atelierele Nicolina se produce o nouă incitare bolşevică şi 
este din nou arborat steagul roşu. Codreanu va proceda la 
fel: îşi încolonează tinerii din Gardă şi porneşte spre 
ateliere. Numai că de această dată Codreanu va fi urmat de 
o mulţime de cetăţeni ai laşiului, care se ataşau pe drum 
marşului său. Şi în acest loc, Codreanu va da jos steagul 
bolşevic şi-l va înlocui cu cel tricolor, în faţa acestei 
manifestații de amploare, care a antrenat populaţia 
oraşului, Averescu ordonă trupelor din oraş să intervină în 
forţă împotriva muncitorilor bolşevizaţi şi pseudogreva este 
zdrobită. 

Fără îndoială că acţiunile curajoase ale tinerilor 
naţionalişti au lăsat un ecou în rândul cetăţenilor. Aspectul 
cel mai interesant al activităţii Gărzii Conştiinţei Naţionale 
este că acel Constantin Pancu căuta prin această 
organizaţie o soluţie pentru muncitorii români, departe de 
ceea ce el numea „Bestia roşie”. A compus împreună cu 
Corneliu Zelea Codreanu un program simplu, pe o jumătate 


de pagină, care începea cu următoarea formulă: „Nu 
admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul 
românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. 
Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i 
admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării”. 
Declarat în sprijinul muncitorilor români şi împotriva 
oligarhiei bancare şi politice, programul va inaugura 
doctrina Socialismului naţional-creştin. La acea dată, Benito 
Mussolini, vechi membru al Partidului Comunist Italian, 
director al ziarelor comuniste Avânţi şi Lupta de clasă, îşi 
constituia propria sa grupare Fasciile italiene de luptă, 
compusă din comunişti şi socialişti nemulţumiţi de 
conducerea PCI; la 24 februarie 1920 într-o hală a unei 
fabrici de bere, Adolf Hitler, şeful cu propaganda al 
Partidului Muncitorilor Germani, o minusculă formaţiune de 
origină marxistă, ţinea un discurs în faţa unui auditoriu de 
două mii de oameni, din care jumătate erau socialişti şi 
comunişti, iar cealaltă jumătate erau revizionişti. 
Orientarea grupării din care făcea parte Corneliu Zelea 
Codreanu era vag socialistă, dar anticomunistă, iar doctrina 
conţinea elementele principale ale naţionalismului de 
Dreapta: Patria, Dumnezeu, Biserica şi Armata. Acest 
amalgam de elemente doctrinare şi orientări contradictorii 
nu avea cum să se impună, în primul rând pentru că tindea 
să capete un caracter de clasă, iar în al doilea rând pentru 
că autoritatea guvernamentală de sub conducerea lui 
Averescu punea deja ordine în ţară. Aşadar, soluţia unei 
salvări a muncitorimii române printr-un acord între 
revendicările socialiste, ideile conservatoare tradiţionale 
româneşti şi nevoia de ordine, se lovea fundamental de 
contradicții insurmontabile şi de realităţi imediate foarte 
citadine. Este interesant de semnalat că, în urmă cu câţiva 
ani, Partidul Revoluționar Ucrainean (RUP) se spărsese în 
trei fracțiuni, dintre care una încercase să îmbine 
naționalismul cu socialismul. Membri ei nu doreau să 
renunţe la principiile naţionaliste, dar credeau că soluţia 


viitorului este socialistă. Este evident astăzi că aceste 
căutări nu aveau sorţi de izbândă, marxismul fiind 
fundamental internaţionalist şi opus total ideologiei de 
Dreapta. Din acelaşi motiv, formula de naționalism comunist 
este o aberaţie, dacă nu cumva o nouă diversiune. 

Subliniem încă o dată că în această perioadă 
antisemitismul mişcării naţionaliste din Iaşi şi din alte 
centre universitare era doar o particularitate a 
anticomunismului, studenţii evrei şi agenţii bolşevici evrei 
din rândurile muncitorimii fiind identificaţi atât prin 
activitatea lor politică antistatală, cât şi prin originea lor 
etnică, prin faptul că dominau numeric comitetele 
bolşevice. 

Corneliu Zelea Codreanu se va întoarce spre mişcarea 
studenţească, unde s-a remarcat din nou prin protestul la 
decizia Senatului Universităţii din laşi de a interzice 
inaugurarea anului universitar cu o slujbă ţinută de 
mitropolit, declarând instituţia atee. Şi de această dată, 
acţiunea lui, sprijinită de profesorul A. C. Cuza, va avea 
succes: sesiunea se va deschide cu un serviciu religios. La 
20 mai 1922, Codreanu va înfiinţa Asociaţia Studenţilor 
Creştini, în iunie obţine licenţa în Drept la Iaşi, apoi pleacă 
în Occident pentru a-şi lua doctoratul în studii economice. 
Este important de semnalat, pentru această etapă, că 
activităţile publice ale lui Corneliu Zelea Codreanu sunt 
preponderent anticomuniste, fără accente antisemite, şi 
orientate cumva spre situaţia muncitorimii, ceea ce l-a 
apropiat de ideea unui socialism naţional. Sunt de observat 
căutările naive ale acestei perioade, în care nu putem vedea 
O linie doctrinară clară şi în nici un caz o ideologie clasică 
de Dreapta. De altfel, şi vremurile favorizau astfel de 
experienţe doctrinare. Oricât ar părea de surprinzător, în 
comparaţie cu ceea ce ne-a spus propaganda comunistă 
despre Mişcarea legionară, puseul antisemit al mişcării 
studenţeşti nu s-a produs la Iaşi, ci la Cluj, într-un moment 
când Corneliu Zelea Codreanu nici nu se afla în ţară. 


În ziua de 10 decembrie 1922, din sala de disecţie a 
Facultăţii de Medicină de la Cluj au dispărut 5 cadrave puse 
la dispoziţia studenţilor. Ancheta a constatat că unii 
studenţi evrei şi angajaţi ai Facultăţii organizaseră 
împreună un sistem de selecţie a cadavrelor, astfel încât 
cele aparţinând unor evrei decedați şi identificaţi prin 
preputio-prive să nu ajungă pe masa de disecţie a 
studenţilor români, în acea zi s-a întâmplat ca 25 de 
studenţi români să nu aibă pe ce să-şi facă practica, în 
momentul în care conducerea Facultăţii a constatat 
realitatea, studentul Ion I. Moţa de 21 de ani a „venit în sala 
în sala de disecţie şi prin propria hotârâre a scos 25 de 
studenţi evrei de la disecarea cadavrelor româneşti şi a 
instalat în locul lor pe cei 25 studenţi români de la 
cadavrele evreieşti sustrase de coreligionari”459. Gestul a 
produs solidarizarea imediată a studenţilor medicinisti din 
celelalte centre universitare, apoi şi a studenţilor de la alte 
facultăţi, declanşându-se o campanie de proteste, marşuri 
greve, care, printre alte revendicări, au pus şi problema 
stabilirii unei cifre de şcolarizări care să corespundă 
configurației etnice (numerus clausus), dar care avea în 
substrat limitarea accesului studenţilor evrei cu vederi 
politice de stânga în universităţi. Din păcate, fenomenul 
preponderenţei studenţimii evreieşti de stânga era destul 
de însemnat şi el reprezenta şi un focar de iradiere destul 
de periculos în societatea românească. Mişcarea a fost 
interpretată ca explicit antisemită, deşi sursele ei reale 
erau politice, în timp ce studenţii s-au declarat în grevă 
generală, guvernul a închis toate universităţile din România 
pe întreg anul 1923 şi a interzis activitatea legală a 
organizaţiilor studenţeşti. Fără îndoială că guvernul Ionel |. 
C. Brătianu făcea aici un joc dublu, arătând că înţelege să ia 
măsuri energice împotriva nuanţei antisemite a mişcărilor 
studenţeşti, dar acordându-şi şi un răgaz pentru a putea 
reglementa situaţia intolerabilă din universităţi. Pe de altă 
parte, anul 1923 este cel al promulgării noii Constituţii, 


care acorda drepturi cetăţeneşti tuturor evreilor. La 4 
martie 1923, se înfiinţează Liga Apărării Naţional Creştine, 
care îl va avea drept lider pe A. C. Cuza. Apariţia acestei 
formaţiuni nu poate fi explicată decât prin nevoia lui A. C. 
Cuza de a avea în spatele său un partid politic propriu, 
platformă pentru cariera sa parlamentară, la care Corneliu 
Zelea Codreanu s-a asociat pentru a încerca să dea un 
cadru organizat şi dezvoltat teritorial mişcării studenţeşti şi 
în general tinerimii angajate. Dacă A. C. Cuza se dovedea 
un mare orator parlamentar, deşi unele atitudini ale sale, 
precum şi obsesia antisemită dusă până la scandalos, îl 
creditează mai mult ca un individ ce nu era în toate minţile, 
prezenţa lui Codreanu pare mai degrabă o primă tentativă 
de a intra în politică. Este de bănuit că tânărul avocat avea 
o doză de respect faţă de profesorul său, care îi devenise şi 
naş, şi mai trebuie să acceptăm că la 24 de ani încă nu avea 
o viziune clară asupra drumului pe care putea conduce 
mişcarea naționalistă a tineretului, în plus, din societatea 
civilă, în ciuda tuturor eforturilor de afirmare publică şi a 
exemplului personal, şansele unui succes care să atingă un 
număr mare de oameni erau foarte limitate; românii se 
obişnuiseră cu partidele politice, liberalii erau marii 
învingători ai războiului, iar încrederea într-un tânăr abia 
ieşit de pe băncile facultăţii, extrem de mică. De aceea, 
antisemitismul lui A. C. Cuza, care avea un plan negaţionist 
primitiv, părea o bază mai solidă decât afirmarea unor 
principii generoase ale Dreptei naţionaliste. Rolul lui A. C. 
Cuza în toată această turbulenţă a fost acela că a reuşit, în 
mod nefast, să extindă „chestiunea evreiască” de la spaţiul 
restrâns al universităţilor la întreaga problematică 
evreiască din ţară. Cum problema zăcea undeva latent şi 
era catastrofal redeşteptată de presiunile externe, cuzismul 
s-a aşezat cu precizie exact pe rana ca reîncepea să 
supureze. Şi cu toate acestea, L. A. N. C., condus de fostul 
socialist A. C. Cuza, a rămas cu totul marginal în intenţia de 
vot a cetăţenilor. Cunoscând abilităţile şi fluctuațiile lui în 


timp, putem afirma că profesorul Cuza căuta să facă din 
tineretul naţionalist o armată politică în beneficiul său. 
Codreanu va înţelege acest lucru şi va căuta o formulă 
proprie care să marcheze o diferenţă clară faţă de 
organizarea partidelor politice, înființând la 24 iunie 1927 
Legiunea Arhanghelului Mihail, pornind de la afirmarea 
unor principii naţionaliste româneşti. 

Rămâne de discutat, pentru această primă perioadă, 
fenomenul antisemit. Aici avem cele mai mari probleme de 
mentalitate, dar şi de istoriografie. Aşa cum a arătat 
istoricul Gheorghe Buzatu, imaginea noastră despre 
Mişcarea legionară este în continuare puternic deformată 
de propaganda comunistă460. Primează în atitudinea 
istoricilor comunişti acuzaţia de fascism şi de cârdâşie cu 
Hitler. Mişcarea legionară a fost prezentată cu titlu 
generalizator ca exponent al Dreptei reacționare. Aşa cum 
am mai arătat, în momentul în care explici poziţia de 
Dreapta a Mişcării legionare pentru ca era antisemita, te 
pui în situaţia de a afirma implicit că evreii erau de Stingă, 
legionarii producând o reacţie antisemită de Dreapta la o 
mişcare politică antinaţională de Stânga a evreilor. Şi 
această problemă are povestea ei. Formându-se în mediul 
universitar, unde studenţii şi intelectualitatea evreiască 
vehiculau fâră să se ferească ideile marxismului şi cultul 
Uniunii Sovietice, mişcării studenţeşti naţionaliste i-a fost 
uşor să identifice lupta sa anticomunista ca pe o luptă 
împotriva evreilor şi, prin extensie, pe evrei cu comuniştii. 
Acţiunile teroriste şi destabilizatoare conduse din Ucraina 
bolşevică pe teritoriul României, în care erau uşor de găsit 
evreii, nu veneau decât să întărească această credinţă. 

Presa comunistă a reprezentat cel mai grav atentat la 
liniştea relaţiilor româno-evreieşti. Ziarele Adevărul, 
Dimineaţa şi Opinia au introdus ura, disprețul şi bătaia de 
joc la adresa românilor şi a sensibilităţilor româneşti. 
Folosind largile libertăţi democratice oferite de vechea 
Constituţie, aceste publicaţii au incitat în permanenţă 


conflictul etnic şi social, au destabilizat relaţiile sociale, 
provocând muncitorii şi ţăranii la revoltă împotriva 
conducătorilor politici şi împotriva statului naţional unitar, 
căutând să inducă un sentiment de inferioritate poporului 
român, ca naţiune înapoiată, când „lumea” se îndreaptă 
avântat spre orizonturile comuniste „luminoase” etc. 
Corneliu Zelea Codreanu avea să mărturisească în 1936: 
„Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea 
cumpănă românească, toată ura şi vicleana uneltire a unei 
naţii vrăjmaşe, aşezată şi tolerată aici din mila şi numai din 
mila românilor. Lipsă de respect pentru gloria Armatei 
române şi pentru sutele de mii de morţi în uniforma ei 
sfinţită; lipsă de respect pentru credinţa creştină a unui 
popor întreg. Nu era zi să nu arunce pe fiecare pagină 
venin în inimile noastre. Din lectura acelor ziare care mi-au 
crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale 
acestor venetici pe care şi le-au dezvăluit, fără nici un fel de 
reţinere, în momente în care ne-au crezut doborâţi la 
pâmânt. Într-un an de zile am învăţat atâta antisemitism ca 
să-mi ajungă pe trei vieţi de om. Căci nu poţi să izbeşti în 
credinţele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte 
şi respectă fără ca să nu răneşti în adâncuri şi fără că din 
rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci şi 
rana sângerează mereu”461. Importanţa agenturii 
bolşevice din redacţiile ziarelor menţionate este 
covârşitoare pentru conflictele care au urmat. Evreii 
bolşevici plasați în presa română sunt primii responsabili 
pentru instalarea urii între români şi evrei. Decenii la 
rândul se vor prevala de drepturile statului de drept, 
arâtându-se drept promotori ai unor idei politice, ăi 
libertăţii de expresie şi de conştiinţă, ani la rândul vor 
spune că acţiunea lor n-are nici o legătură cu rasa, şi când 
adversarii lor politici au început să-i caute echipați în 
cămăşi verzi, cu diagonala petrecută peste piept şi 
terminată într-un revolver Mauser, aceiaşi „democraţi” n-au 
ştiut prin ce gaură de şarpe să se mai ascundă, au început 


sa ţipe că sunt evrei şi că răsplata pentru activităţile lor 
antinaţionale nu este anticomunismul, ci antisemitismul. 
Dintr-o dată, adepţii luptei de clasă, care le spuneau 
rabinilor că sunt „epave”, „antichităţi”, „puturoşii 
societăţii”, au redevenit peste noapte evrei. Mulţi au fugit în 
Uniunea Sovietică, pentru a se întoarce apoi pe tancurile 
acesteia ca învingători. Nimeni nu putea să facă un rău mai 
mare comunităţii evreieşti din România, în realitate - cu 
privilegiul timpului trecut pe care îl avem la dispoziţie —, 
vom constata că minoritarii evrei din România, evreii de 
rând, se ţineau în acea perioadă de rabinii lor, de tradiţiile 
şi obiceiurile ce nu trebuiau să se piardă, îşi urmau liderii 
din Partidul Evreiesc la vot şi îi trimiteau în Parlament, se 
ocupau cu problema „coşului zilnic”, la fel ca românii săraci, 
sau cu afacerile lor capitaliste, foarte depărtate de ceea ce 
oferea comunismul. Liderii comunităţilor evreieşti 
colaborau din plin cu liderii politici români pentru 
împiedicarea sau aplanarea oricărui conflict. 

Între liderii politici români şi liderii comunităţii evreieşti 
existau înţelegeri profunde îndreptate spre protejarea 
statului român şi pentru bunăstarea întregii naţiuni. Prin 
relaţiile internaţionale pe care le aveau, liderii evreilor 
stabileau contacte, facilitau rezolvarea unor probleme 
comerciale sau diplomatice, mijloceau investiţii şi finanţări 
importante, contribuiau la înzestrarea Armatei. Lucrurile 
astea, făcute discret împreună cu liderii politici români, nu 
erau cunoscute; erau însă dezvăluite şi condamnate de 
presa comunistă, în lumea satelor, creşterea nivelului de 
trai, mai ales după marea împroprietărire de după război, şi 
diminuarea rolului arendaşilor evrei, a trecut problema 
antisemită pe un plan cu totul marginal. Pe de altă parte, 
elementele fundamentale ale doctrinei de Dreapta - cultul 
României Mari, al eroilor militari din război, al Armatei, al 
Bisericii, al culturii naţionale, al tradiţiei folclorice - 
ajungeau la cetăţeanul român pe cale oficială, prin actele 
guvernelor politice. Să nu uităm că, începând din 1920, 


intrăm în perioada interbelică în care temele identităţii şi 
unităţii naţionale circulau în toate straturile societăţii. 

Un alt element esenţial al curentului naţionalist de 
Dreapta din România - cultul lui Eminescu - se dezvolta 
amplu în sfera sa literara, în timp ce opera politică era 
necunoscută la oamenii de jos. Toate aceste realităţi au 
făcut ca antisemitismul studenţilor să poată fi aprobat din 
cap, dar nu şi transformat într-un gest. Cu totul alte 
procese, dezvoltate mai târziu, vor aduce la criză acută 
„chestiunea evreiască”. Este însă important să subliniem că 
şi atitudinea antisemită a avut evoluţia ei, de la mişcările 
studenţeşti cu substrat politic, la antisemitismul direcţional 
împotriva oligarhiei bancare şi financiare evreieşti, pentru 
ca la un moment dat să atingă fibra sensibilă a unui număr 
mare de români prin prezentarea evreilor ca mari 
conspiratori internaţionali împotriva păcii şi independenţei 
popoarelor, ca autori ai comunismului, ai Uniunii Sovietice, 
ca Satana. Fenomenul se va reproduce aproape identic în 
Statele Unite ale Americii după al doilea război mondial, în 
perioada macarthistă, când propaganda anticomunistă şi 
antisovietică va folosi formula „conspirației internaţionale”, 
iar principalii urmăriţi şi cercetaţi pentru activităţi 
comuniste vor fi evreii, întreaga propagandă anticomunistă 
din Statele Unite se va concentra în interior pe nocivitatea 
presei, care specula libertăţile democratice pentru a 
inocula ideile comuniste, în toată această nebunie care a 
cuprins mai întâi Europa, evreul de rând din România a fost 
mereu strivit între marile jocuri de interese, între Mari 
Puteri beligerante, între doctrine şi legi restrictive, în 
interiorul unei naţiuni bântuite de idealul său naţional. De 
aceea, la această degringoladă pe care a trăit-o România, 
trebuie să adăugăm şi „ciudăţeniile” doctrinare ale Mişcării 
legionare. 

Aşa cum am văzut şi cum se va dovedi în evoluţia 
curentului numit generic Mişcarea legionară, aceasta a 
pornit ca o formă de socialism anticomunist, religios şi 


specific românesc. După un parcurs destul de oscilant prin 
zona politicului partinic, Mişcarea legionară îşi va înfiinţa 
propriul Corp Muncitoresc Legionar, care va lua un 
caracter explicit comunist şi revoluţionar, înţelegerea unui 
anumit succes al Legiunii Arhanghelului Mihail şi personal 
al lui Corneliu Zelea Codreanu trebuie să vină din acţiunile 
ieşite din comun pe care le desfăşurau în perioada pe care 
o studiem, adică până la 1930. Care au fost aceste lucruri 
deosebite care au atras atenţia românilor asupra Legiunii? 

În primul rând, cultul muncii. Codreanu i-a convins pe 
legionarii săi că ideea eminesciană a muncii românilor 
pentru ridicarea ţării lor trebuie pusă în practică. 
Legionarii au început să deschidă şantiere în diferite sate, 
construind drumuri, diguri, fabrici de cărămizi, poduri, 
biserici. Nu cereau nici un ban, desfăşurând o muncă fizică 
pe care astăzi o definim „în folosul comunităţii”. Sigur că 
acţiunile acestea aveau impact la ţărani, deşi ne putem 
închipui imaginea clasică, pe care o întâlnim şi astăzi, a 
ţăranilor care stau pe margine şi privesc cum muncesc alţii 
pentru ei şi ne putem întreba ce îi împiedica să-şi facă nişte 
cărămizi, de exemplu. Atitudinea legionarilor însă rămâne 
exemplară, lăudabilă, a fost pornită dintr-o intenţie curată 
şi nu trebuie tratată cu supertficilitate. Impactul său a fost 
amplificat de mentalitatea deja instalată a cetăţeanului de 
rând, a ţăranului, că deasupra sa se află un stat agresor, 
care îi percepe taxe, care dă legi împotriva lui, care îl 
sărăceşte, care îi trimite jandarmii la poartă dacă 
protestează, care are o conducere undeva la Bucureşti 
sufocată de corupţie şi preocupări mondene - un stat care 
există pentru a-i da, a-l ajuta şi nu o face. La un moment dat 
munca nici nu a mai rentat. Şi aici, legionarii, care veneau 
în sat să facă ceea ce ţăranii nu mai erau motivaţi să facă 
sau aşteptau să le facă statul, deveneau adevăraţi eroi. 
Scena ţăranilor care stau pe margine şi privesc cum 
muncesc alţii stă la baza edificiului legionar din anii 
următori. 


În al doilea rând, a fost exemplul personal. Legionarii co- 
drenişti încercau să prezinte profilul moral al unui român 
educat, credincios şi cinstit. Educaţia din familiile lor era 
sobra, naționalistă în sens patriotic, plină de civilizaţie şi 
respect pentru comunitatea familială. Nu erau petrecăreţi 
şi zurbagii. Vorbeau puţin şi într-un limbaj aparte, pe 
alocuri mistic. Sigur că ne putem întreba cât de mult mai 
semănau cu românul, aşa cum îl ştim noi, dar atitudinea lor 
impunea respect, în ciuda acuzațiilor propagandei 
comuniste, legionarii erau săraci. Banii puţini pe care îi 
aveau sau îi strângeau se cheltuiau pentru acţiuni obşteşti 
sau pentru nevoile organizaţiei. Nu se fura între legionarii 
lui Codreanu. Ca un fapt exponențial, se poate cita 
incidentul de la laşi din 1940, care a stat la originea 
pogromului din 1941. 

După instalarea aşa numitului stat naţional-legionar din 14 
septembrie 1940, conducerea laşiului a fost încredinţată 
comandantului legionar Sturza. Acesta a ordonat o 
verificare a licenţelor de funcţionare a magazinelor 
evreieşti din oraş. Preşedintele comunităţii evreieşti i-a 
semnalat că unul dintre legionarii trimişi în control a 
pretins mită de la un proprietar evreu. Sturza s-a deplasat 
la faţa locului şi a produs o confruntare între evreu şi 
legionar. Actul de corupţie a fost dovedit. Evreului i s-au dat 
banii înapoi, iar legionarul a fost judecat de tribunalul local 
al Legiunii, fiind găsit vinovat de necinste. O dată cu 
sentinţa, i s-a oferit şi pistolul. Legionarul corupt şi-a tras 
un glonţ în cap. (Conform unei versiuni locale, acest act s-a 
petrecut în piaţa publică). Populaţia românească a laşiului a 
rămas impresionată de acest gest şi, fără să aibă datele 
exacte ale cazului, l-a compătimit pe legionar, rezervându-şi 
aversiunea faţă de comunitatea evreiască, în timpul 
pogromului de la Iaşi, provocat de autoritatea germană, în 
complicitate cu legionari locali şi cu elemente progermane 
din SSI, lucrul ăsta a contat. 


În al treilea rând, a fost ierarhia precisă şi unitară. 
Corneliu Z. Codreanu nu era un democrat. De altfel, un om 
de Dreapta autentic poate fi liberal sau conservator într-un 
regim al conducerii prin elite, care este opusul democraţiei. 
Să nu uităm că în acea perioadă democraţia începuse să fie 
prezentată ca o invenţie evreiască, care produce 
demagogie şi libertinaj, în interiorul organizaţiei sale, 
Codreanu a construit o ierarhie pornind de la el în jos, prin 
selecţia pe baza faptelor şi profilului moral. S-a pus 
întrebarea de ce s-a numit singur şef. Răspunsul este 
interesant prin detaliul său. Corneliu Zelea Codreanu a 
înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail cu următoarea 
chemare: „Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. lon Botezătorul), 
ora zece seara, se înfiinţează LEGIUNEA 
ARHANGHELULUI MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină 
în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să râmână în afară 
cel ce are îndoieli. Fixez ca şef aş gărzii de la Icoană pe 
Radu Mironovici”. Aşadar, o chemare la oră fixă şi cu şeful 
deja numit. Nimeni nu era obligat să vină. La început au 
venit doar patru. Şi cu toate astea, când idealismul lor a 
început să impresioneze, au venit cu miile. Codreanu va 
declara în memoriile sale: „Eu am condus mereu” şi 
„Niciodată n-am avut comitete şi n-am pus la vot 
propuneri”. Legionarii dinţii îl urmau ca pe o personalitate 
recunoscută, în ierarhia originală a Legiunii nu se ducea o 
luptă pentru posturi. Era ciudat, era neobişnuit, dar tocmai 
de aceea într-un mare contrast cu ceea ce se întâmpla în 
fiecare zi în partide şi în administraţia statului birocratic şi 
bugetar. Apoi, a pune o gardă pentru a păzi o icoană 
atrăgea atenţia asupra pericolului ateismului şi al maculării 
simbolurilor creştine. 

În al patrulea rând, a fost respectul pentru Biserică. Cultul 
pentru ortodoxie a reprezentat o formă de luptă împotriva 
ateismului promovat de bolşevism, într-un moment când 
Biserica se clătina. Se dezvolta atunci propaganda pentru 
credinţa ca o afacere personala, arătându-se spre biserici 


ca spre nişte clădiri ale unei instituţii a statului. Propaganda 
comunistă încerca să dena tureze conţinutul fundamental al 
Bisericii, care este în realitate comunitatea credincioşilor 
săi, şi nu un număr de clădiri. Pe de altă parte, legionarii lui 
Codreanu se conduceau după principiile spaţiului 
românesc, compus din cer şi pământ. Ei voiau „să ocupe 
pământul cu biserici şi să populeze cerul cu sfinţi şi eroi”, să 
aducă în conştiinţa românilor de rând „mitul folcloric şi 
misterul religios”. Aderenţa preoţilor simpli la Legiune va 
reprezenta un alt element favorizant pentru ascensiunea 
naţionalismului militant. 

În al cincilea rând, strâns legat de celelalte principii, 
legionarii au promovat cultul jertfei. Considerată ca o formă 
de fanatism, ideea jertfei legionarilor pentru a trezi 
conştiinţa românilor a reprezentat o piatră grea de 
încercare pentru societatea românească. Ea înfăţişa 
sacrificiul pentru un ideal - mort la românul politizat 
excesiv - şi un dispreţ al morţii în numele unui principiu. 
Uşurinţa cu care se jertfeau în disprețul morţii a şocat, dar 
pe de altă parte a şi speriat, atunci când pedeapsa pentru 
trădare a luat forme crude. Dacă repetatele trimiteri la 
puşcărie a liderilor au creat la un moment dat simpatie, 
uşurinţa cu care îşi eliminau trădătorii proprii sau pe cei 
numiţi „trădători de neam”, dar, mai ales, cruzimea cu care 
au operat în unele cazuri au născut şi repulsia. Natura 
mistică a felului în care intrau în rândul martirilor era 
destul de alterată, daca ne gândim că sfinţii şi martirii se 
beatificau pentru fapte creştine de mare luminozitate. Ca 
metoda demonstrativă, jertfa legionară putea să nască un 
cutremur moral dacă Mişcarea legionară râmânea la 
formele ei civice şi nu se implica în lupta politică. Astfel, 
jertfele lor au părut până la urmă demonstraţii politice. 

Într-adevăr, Legiunea Arhanghelului Mihail a adus pe 
scena vieţii publice româneşti un scurt episod despre ceea 
ce ar fi putut fi, cu amendamente, o societate românească 
mai morală, mai apropiată de spiritualitatea sa veche, mai 


puternică şi mai rezistenta prin refacerea în sistem a 
culturii sale naţionale. Ca naţiune întărită pe principii 
clasice, românii ar fi avut tăria să tolereze fără spaime - 
paradoxal, dar numai aparent - o comunitate evreiască de 
cinci sau şapte sute de mii de indivizi într-un stat naţional 
unitar de 19 milioane. Națiunea ar fi putut trece prin 
propria sa înţelegere de la cultura naţională la civilizaţia 
modernă şi contemporană, la revoluţia tehnologică şi ar fi 
putut străbate marile crize continentale cu alt rezultat 
decât cel pe care îl ştim. Din păcate, societatea română era 
prea pervertită de tribulaţiile statului său. Oricum, faptul că 
între mişcarea naționalistă modernă română şi fascism nu a 
existat nici o legătură este dovedit şi de eşecul înfiinţării la 
Bucureşti a Fasciei Naţionale Române şi a. Acţiunii 
Româneşti, de inspiraţie fascistă (adică socialist italiană), la 
Cluj. Existenţa lor efemeră şi ridicolul doctrinei lor au 
arătat că naționalismul românesc avea cu totul alte surse. 
Antisemitismul lor exagerat a părut ca un abuz chiar şi 
pentru omul de rând, apoi, ca un import prea străin şi prea 
strident. Aici. Corneliu Zelea Codreanu a avut probabil rolul 
său decisiv. Ştim că a călătorit în Occident şi că s-a 
documentat asupra mişcărilor naţional-socialiste. Conform 
unui raport al Serviciului special al Siguranţei din laşi, 
datat 17 noiembrie 1922, şi preluat de scriitorul Paul 
Ştefănescu, Corneliu Zelea Codreanu urmărea şi studia în 
detaliu mişcarea naționalistă din Germania, întreţinând 
corespondenţă cu diferitele fracțiuni şi grupări naţionaliste 
de acolo462. Fie că a încercat mai întâi popularitatea 
naţionalismului românesc, fie că a aşteptat cu răbdare 
ridicarea naţional-socialismului occidental la putere, 
Codreanu, în ciuda vârstei sale, pare omul politic român cel 
mai bine calculat şi lucid din această perioadă. Ela dat 
impresia că ştie ce urmează. lar când a urmat ce a urmat, 
poziţia lui s-a întărit accelerat, atingând pragul autorităţii. 
Exact în acest moment a fost suprimat de Carol al II-lea. 


Legiunea a cunoscut umbre încă de la debutul său. Să 
analizăm câteva. 

Există un episod pe care lucrările de repunere în discuţie 
a Mişcării legionare îl ocolesc, în primăvara anului 1923, 
după apariţia Ligii Apărării Naţional Creştine şi după 
votarea Constituţiei democratice, un grup al studenţimii 
române a imaginat o conspirație menită să răzbune 
„trădarea” partidelor politice care acceptaseră 
încetăţenirea evreilor. S-a constituit un comitet de acţiune - 
o infirmare a principiilor lui Codreanu expuse mai sus — 
compus din Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă *! 
Corneliu Zelea Codreanu, care avea misiunea să 
pregătească un Congres al L. A. N. C. Se hotăreşte „lupta 
împotriva partidelor politice, considerate ca înstrăinate de 
neam”. Acţiunea avea rolul de a potenţa politic Liga lui A. C. 
Cuza, prin exagerarea pericolului evreiesc, deşi Constituţia 
din 1923 nu făcea decât să confirme o stare de fapt. Ei au 
fost încurajați şi de atitudinea Partidului Naţional Român al 
lui luliu Maniu, în care vedeau de timpuriu un aliat, şi care 
denunţase Constituţia, dar din cu totul alte motive. Lovită 
politic de guvern, L. A. N. C. Îşi va dovedi neputinţa şi 
fragilitatea, în aceste condiţii se produce Complotul din 
Dealul Spirii - o întrunire în casele lui Nicolae Dragoş din 
strada 13 septembrie nr. 41, unde conducătorii mişcării 
studenţeşti, între care şi Corneliu Z. Codreanu, întocmesc o 
listă neagră şi unde „se hotărăşte împuşcarea politicienilor 
trădători şi a plutocraţilor evrei”463. Liderii complotului 
vor fi arestaţi şi depuşi la închisoarea Văcăreşti. Aici, 
Corneliu Z. Codreanu va înfiinţa Frăţiile de Cruce, ca „un 
corp de elită al tinerimii”, pornind de la principiul că 
prezenţă lor în închisoare este o formă de jertfă pentru 
ideeâ redeşteptării neamului. 'Iot aici, lon I. Moţa îl împuşcă 
pe studentul Vernichescu, demascat drept trădător al 
Conspiraţiei din Dealul Spirii. Oamenii politici - între care 
Nicolae lorga a fost un promotor - au minimalizat şi chiar 
privit cu îngăduinţă aceste fapte, considerându-le acte ale 


unor minţi tinereşti înfierbântate. Într-o ţară unde ofiţerii 
îşi făceau dreptate în faţa vecinilor de cartier cu pistolul şi 
unde, aduşi în faţa Tribunalului, se descoperea că erau 
decoraţi până peste frunte, eroi ai războiului, sprijiniți de 
înalte protecţii şi achitaţi pentru aceste considerente, 
achitarea tinerilor conspiratori nu a reprezentat o prea 
mare surpriză. 

Momentul este important pentru istoria Mişcării legionare. 
Programul politic al grupării studenţeşti naţionaliste poate 
fi oricând discutat, dacă încercăm să privim lucrurile din 
unghiurile argumentului şi contraargumentului. Să studiem 
cele şase puncte ale programului, care nu prezentau ce vor 
să facă naţionaliştii, ci anume care sunt intenţiile evreilor la 
care trebuie reacţionat: 

1. Vor căuta să rupă legăturile sufleteşti ale neamului cu 
cerul şi pământul; (era o referire la ateism şi la campania 
împotriva naţionalismului românesc, acţiuni confirmate de 
realitatea mediatică). 

2. Pentru ca aceasta să reuşească, vor căuta să pună mâna 
pe presă; (lucrurile sunt deja clare şi corespondeau 
adevărului). 

3. Vor întrebuința orice prilej pentru ca în tabăra 
poporului român să fie dezbinare, neînţelegeri, ceartă, şi 
dacă e posibil, chiar îl vor împărţi în mai multe tabere, care 
să se lupte între ele; (fenomenul dezbinării nu era produs 
de evrei, dar el putea fi accentuat printr-o serie de 
diversiuni). 

4. Vor căuta să acapareze cât mai mult mijloacele de 
existenţă ale românilor; (era o aluzie la dominaţia din 
economie, dar fenomenul se izola tot mai mult la nivel 
comercial, iar guvernarea naționalistă liberală va tăia 
curând în carnea vie a intereselor străine). 

5. Îi vor îndemna sistematic (pe români, n.a.) pe calea 
desfrâului, nimicindu-le familia şi puterea morală; (greu de 
precizat cum se putea produce acest fapt, care, de altfel, 


prezentat aşa, dădea impresia că familia româneasca este 
compusă din inocenți şi puritani). 

6. Îi vor otrăvi şi ameţi cu tot felul de băuturi şi otrăvuri; 
(era un reflex târziu al problemei rachiului falsificat, pe 
care cârciu-mari evrei îl vânduseră cu ani în urmă în satele 
din Moldova). 

Valoarea acestui text este dată de identificarea precisă a 
tipurilor de activităţi conduse de terorismul bolşevic pe 
teritoriul României. Ele nu pot fi însă generalizate la adresa 
întregii comunităţi evreieşti şi nu corespundeau decât 
intenţiilor evreilor comunişti. Nu ştim - pentru că nu avem 
un text de gen - în ce măsură Corneliu Zelea Codreanu 
înţelegea prin jidani, pe aceia care purtau acest nume cu 
mândrie: evreii comunişti din Ucraina. Cert este însă că în 
faptul Conspiraţiei din Dealul Spirii, lucrurile se mai 
lămuresc. Programul de asasinate prevăzut de gruparea 
studenţească a lui Codreanu conţinea patru categorii de 
„trădători”: şase miniştrii români în frunte cu George 
Mârzescu, rabinii din Bucureşti, bancherii Aristide şi 
Mauriciu Blank, liderii evrei din presă. A afirma că miniştrii 
Cabinetului român, rabinii şi bancherii erau vânduți 
bolşevismului reprezintă deja o serioasă alterare, dacă nu o 
compromitere a mesajului anticomunist cu care se născuse 
mişcarea, în plus, nu le-a trecut prin cap - din naivitate sau 
din ignoranță - că legile împotriva terorismului date de 
guvern îi vizau în primul rând pe comunişti, nu pe tinerii 
naţionalişti, ale căror procese pentru infracţiuni evidente se 
cam terminau în coadă de peşte şi a căror imagine publică 
era mereu protejată de mari personalităţi politice şi 
culturale, în al doilea rând, afirmaţia că „în dosul fiecărui 
om politic cumpărat există un cap de rabin care a studiat şi 
a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv să 
plătească”, nu poate fi serioasă. Influențele nefaste de acest 
gen veneau, o dată cu capitalul dirijat din exterior, dintr-o 
zonă aflată într-un conflict latent cu rabinii din România. 
Aceştia încercau cu disperare să limiteze intervenţiile 


străine în înțelegerile făcute cu liderii politici români, astfel 
încât să nu pericliteze supraviețuirea cât mai liniştită a 
comunităţii în ţara noastră. Apoi, asasinarea celor doi 
bancheri Blank ar fi fost o mare gafa, pentru că ei finanţau 
partidul lui luliu Maniu, aliatul de Stânga împotriva 
Constituţiei democratice, nu pe liberali. Sigur, pe ultimul loc 
veneau şi adevărații inamici - comuniştii din presă. 
Conspirația din Dealul Spirii marchează istoriceşte primul 
pas important spre pierderea premizelor înalte cu care 
pornise mişcarea naționalistă a tineretului în 1919. Ea a dat 
primul semnal că politizarea mişcării, prin ataşarea la 
diversiunea politicianistă L. A. N. C. a lui A. C. Cuza, a rănit 
ideea încă din faşă. Vor rămâne multe fapte şi gesturi 
dincolo de perioada eroică şi curată 1919 - 1923, dar 
istoricului îi va fi greu să le califice altfel decât ca atitudini 
politice. Căderea mişcării studenţeşti şi apoi a Legiunii în 
excese a fost, de fapt, o expresie a slăbiciunii. Se pare că o 
anumită realitate crudă a generat nevoia de excese: 
poporul nu reacţiona la stimulul naţionalist. Abia târziu, 
situaţia politică dezastruoasă din ţară, contextul 
internaţional, crimele făcute de evreii comunişti în 
Basarabia, participarea amplă a preoţimii de jos la 
Mişcarea legionară, numeroasele agresiuni şi crime la 
adresa legionarilor, care le-au confirmat jertfa, vor trezi 
interesul românului. 

La 25 octombrie 1924, agasat, provocat şi bruscat în timp 
ce pleda într-un proces, Corneliu Z. Codreanu îl împuşcă pe 
un anume Manciu, şeful poliţiei din Iaşi. Cazul pare şocant, 
dar el avea o întreagă istorie în spate. La sfârşitul lunii mai 
1924, Codreanu şi 50 de aderenţi fuseseră arestaţi abuziv 
de Manciu, în timp ce lucrau la o grădină de zarzavaturi în 
slujba comunităţii. După arestare, Manciu i-a supus 
torturilor, în faţa acestui abuz, la care Codreanu a răspuns 
iniţial cu seninătate şi fără nici o reacţie, în Iaşi s-au 
declanşat acţiuni de protest şi Manciu a fost destituit. 
Ameninţat cu pistolul în clădirea Tribunalului, Codreanu va 


trage primul. Incidentul îl va urmări pentru restul vieţii, 
fiind asociat mereu şi cu crimele făcute de legionari mai 
târziu. La 26 mai 1925, Tribunalul din Turnu Severin îl va 
achita şi steaua lui va urca spre o popularitate naţională. A. 
C. Cuza se va dovedi complet depăşit de noua situaţie din L.. 
A. N. C. şi, credincios liniei parlamentare, se va opune căii 
deschise de acţiunile dure ale tineretului organizaţiei sale. 
Înţelegând că poate să-şi exploateze popularitatea, Corneliu 
Z. Codreanu va candida la alegerile pentru Camera 
Deputaţilor în judeţul Putna, pe care le va pierde penibil. 

A fost încă un pas major spre eroare, prima încălcare 
evidentă a principiilor pe care le promova şi prima pată pe 
imaginea sa istorică. Vor urma alte tentative politice de 
acest gen, simptom al pierderii de timpuriu a substanţei 
doctrinare curate de la care pornise. 

Concluzii. 

Este important să reținem ca ceea ce numim de regulă 
Mişcarea legionară a fost în realitate un complex de 
fenomene ideologice, doctrinare, politice şi de sorginte 
civică militantă care naşte nevoia unor periodizări şi 
clasificări. Termenul general de Mişcare legionară nu 
acoperă corect întreaga fenomenologie. Astăzi, 
supraviețuitorii acestui fenomen se împart, de exemplu, în 
două aripi distincte: codrenişti, ataşaţi Legiunii 
Arhanghelului Mihail, şi gardişti asociaţi lui Horia Sima. 
Mişcarea legionară a cunoscut diferite etape istorice, din 
care noi am prezentat aici doar primii ani (1919 - 1930), 
când s-au petrecut, cum am văzut, destul de multe 
evenimente în interiorul mişcării, începutul a fost exemplar, 
plin de fapte remarcabile. Mişcarea legionară s-a născut 
exclusiv ca o forţă anticomunistă, la timpul potrivit şi cu o 
doctrină naționalistă întoarsă la originile sale 
conservatoare. Simtomele sale antisemite au fost o reacţie 
la predominaţia comunistă a studenţior evrei din mediul 
universitar, la agresiunile încărcate de ură ale presei 
comuniste şi mai târziu a fost extinsă nedrept asupra 


întregii comunităţi, încadrarea în gruparea politică a lui A. 
C. Cuza a accentuat caracterul antisemit al mişcării, 
profund negaţionist, dar mişcarea a avut şi propria sa linie 
constructivă, pornind de la principiile naţionaliste 
cunoscute. Dedicată clasei muncitoreşti, pervertite de 
sindicalismul infestat cu bolşevism, mişcarea va lua un 
caracter declarat socialist, dar într-o combinaţie fără 
succes. Succesul a venit mai târziu şi s-a datorat 
conjuncturii. 

Cum naţional-socialismul se declara peste tot când 
contrarevoluţionar, în sensul luptei împotriva bolşevismului, 
când revoluţionar în sensul schimbării sistemului 
democratic, confuzia doctrinară a afectat şi Mişcarea 
legionară. De altfel, în afara doctrinei naţionaliste de tip 
nou, mai mistice, mai dinamice, mai militante, programul 
economic la Mişcării legionare se reducea doar la nişte vagi 
proiecte cooperatiste importate de la Virgil Madgearu şi de 
prin reforma agrară a lui Mussolini. În continuare, 
Legiunea Arhanghelului Mihail va evolua spre compromisul 
politic, pe de o parte, şi spre efortul de a-şi conserva aura 
de altceva pe scena publică românească, de exemplu moral 
necesar reformării societăţii româneşti şi de fermitate, pe 
de altă parte. Paradoxul ei este că putea supravieţui şi, 
poate, chiar să învingă şi fără antisemitism. Dovada o 
constituie felul în care spiritul Legiunii a supravieţuit în 
comunism, transportat de legionari deveniți comunişti şi, 
mai ales, de personalităţi culturale care mimau Stânga, dar 
au rămas până la capăt oameni de Dreapta, de extracţie 
naționalistă codrenistă. Unii dintre ei l-au influenţat pe 
Nicolae Ceauşescu - acesta avusese un scurt episod 
legionar în biografia sa —, amintindu-i realităţi nedeformate 
de propaganda sovietică. Deşi se vorbeşte cu uşurinţă 
despre „naționalismul comunist” din perioada ceauşistă, el 
a fost în realitate o continuare subterană şi bine protejată 
cultural a Dreptei naţionaliste. Personalitatea exponențială 
a continuității filonului naţionalist autentic - acuzat şi astăzi 


prosteşte de comunism - este poetul Adrian Păunescu. 
Poezia lui este varianta criptată a celor mai vechi mesaje ale 
Dreptei tradiţionale româneşti. 

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creaţie 
românească, cu origini mult înaintea fascismului şi 
nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic 
român, care a fost întotdeauna de Dreapta, şi s-a constituit 
într-un strigăt al conştientizării degradării fiinţei naţionale. 
Ea a fost reacţia la prea lungul conflict organic dintre 
societatea românescă şi suprastatul său artificial. Legiunea 
Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos 
societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, 
tinerii, readucând-o la principii morale, la credinţă 
autentică şi în jurul instituţiilor sale tradiţionale. Din acest 
loc vine explicaţia pentru adeziunea la Legiune a 
personalităţilor de Dreapta din perioada interbelică: 
regizorul Haig Acterian, filosoful Ernest Bernea, sociologul 
Traian Brâileanu, inginerul Gheorghe Clime, poetul Aron 
Cotruş, scriitorul Constantin Gane, poetul Radu Gyr, 
profesorul specialist în fizica nucleară Gheorghe Mânu, 
marele istoric Petre P Panaitescu, marele istoric Mihail 
Polichroniade (ambii interzişi în ultimii 55 de ani şi de aceea 
necunoscuţi) - toţi aceştia membrii ai Legiunii, şi 
simpatizanţii activi: poetul Ion Barbu, poetul şi filosoful 
Lucian Blaga, poetul Dan Botta, generalul Platon 
Chirnoagă, filosoful Emil Cioran, poetul Nichifor Crainic, 
marele filosof şi scriitor Mircea Eliade, scriitorul Horia 
Vintilă, filosoful Nae lonescu, savantul în domeniul chimiei 
Gheorghe G. Longinescu, marele economist Mihail 
Manoilescu, marele geograf Simion Mehedinţi, filosoful 
Constantin Noica, marele fiziolog Nicolae C. Paulescu, 
descoperitoril insulinei, marele filolog Sextil Puşcariu, 
filosoful Petre "Ţuţea, marele poet şi filosof Mircea 
Vulcănescu. 

Oamenii aceştia n-au fost nebuni! 


Ceva profund a apropiat elita intelectuală de curentul 
militant condus de Corneliu Zelea Codreanu, cu toate că s- 
au amestecat şi apoi s-au despărţit cu tot felul de ambuscaţi 
de tip Gârneaţă, Trifa, Papanace şi alţii ca ei. Legiunea a 
fost un ultim puseu de demnitate şi inspiraţie a vechiului 
filon conservator al românului simplu, compromis însă de o 
societate care începuse deja să urmeze previziunile sumbre 
ale lui Caragiale, copiind un stat impropriu, în loc să 
transforme ea statul după principiile sale generatoare. Să 
ne gândini puţin, din perspectiva tuturor informaţiilor 
prezentate în acest volum: în ce mediu a evoluat Mişcarea 
legionară? Partidul Naţional Liberal - decapitat; Partidul 
Naţional Ţărănesc - populişt, stângist, compromis repede în 
afaceri şi speculaţii bancare; regele detronat şi aventurierul 
deviant sexual Carol Caraiman urcat pe Tron; partidele 
aduse în stare de figuraţie; economia pusă la dispoziţia 
capitalului străin; românii condiţionaţi din exterior de 
interesul asupra Dunării, petrolului şi „chestiunii evreieşti”. 
Era în întregime un aspect de criză profundă a societăţii 
româneşti. Prea tânără şi prea grăbită, Mişcării legionare i 
s-a arătat vinovatul în conspirația evreiască mondială, 
asociindu-se astfel schizofreniei ideologice care a 
însângerat lumea înainte de jumătatea veacului trecut. Dar, 
pe fond, ea a reprezentat o dovadă de vitalitate a poporului 
român. 

Adevăratele cauze ale ascensiunii Mişcării legionare au 
fost slăbirea până la figuraţie a mecanismelor statului 
birocratic şi bugetar, ruperea pactului cu societatea prin 
lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, guvernarea 
scandaloasă a lui Carol al Îl-lea, toate aducând gruparea 
naționalistă militantă a lui Corneliu Zelea Codreanu în 
condiţia de ultimă rezervă politică a țarii şi forțând apoi 
statul să apeleze şi la ultima soluţie de guvernare cunoscută 
de istorie: Armata. 

Mai rămâne în discuţie imaginea acestei organizaţii. Ea 
este prezentată ca formaţiune extremistă de Dreapta. 


Analiza atentă a doctrinei sale şi a evoluţiei pe scena 
politică românească o prezintă mai de grabă ca o mişcare 
de tipul socialismului fascist sau nazist incipient, adică de 
Stânga. Destinul Mişcării legionare, aşa cum vom vedea în 
volumul următor, a fost şi el diferit de cel al fascismului şi 
nazismului, în timp ce nazismul, de exemplu, a evoluat spre 
o Dreaptă militaristă şi agresivă internaţional, 
expansionistă, Mişcarea legionară a involuat spre Stânga, 
inclusiv spre forme revoluţionare marxiste, topindu-se apoi 
în comunism. Să analizăm pe scurt acele considerente care 
au conturat imaginea de Dreapta a Mişcării legionare: 

1. A rămas ca mentalitate (greşită) că atitudinea 
antisemită este un indiciu al Dreptei. Aşa cum am arătat, 
această proiecţie propagandistică este falsă. Stânga şi 
regimurile comuniste de după 1950 au fost la fel de 
antisemite, ca să nu mai punem la socoteală atitudinea 
constantă a Bisericilor creştine. 

2. Atitudinea violentă, categorică împotriva democraţiei. 

Legionarii aveau într-adevăr această atitudine, dar prin 
„democraţie” trebuie să înţelegem sistemul politic bolnav al 
ţării, politicianismul, corupţia, clientelismul, 
cosmopolitismul caracteristic statului birocratic şi bugetar. 
Totodată, şi comunismul era adversar al democraţiei. 

3. Opţiunea pentru pedeapsa cu moartea. Dreapta este de 
regulă adepta aplicării pedepsei cu moartea, dar în cadrul 
unui sistem politic de autoritate, bazat pe ordine publică. O 
Dreaptă autentică foloseşte pedeapsa cu moartea numai 
împotriva actelor grave îndreptate împotriva persoanei şi a 
naţiunii, nu pentru eliminarea adversarilor politici. 

4. Atitudinea anticomunista. Fără îndoială că această 
valoare a Mişcării legionare definea nuanţa sa de Dreapta şi 
realimenta imaginea respectivă, dar trebuie spus că 
organizaţia va aluneca treptat spre Stingă revoluţionară, 
dorind să distrugă tot şi pe oricine i se opune pentru a 
transforma statul, în ce anume, nu vom şti niciodată. 


5. Naționalismul. Această valoare este autentică numai 
slujită de o ideologie curată de Dreapta. Raportarea la 
tradiţie şi la realism politic, social şi economic defineşte şi 
astăzi Partidul Conservator din Marea Britanie şi Partidul 
Republican din SUA. Credinţa - indiferent care - joacă un 
rol în orice guvernare a partidelor de Dreaptă din Occident. 
Mişcarea legionară practica doctrinar cultul tradiţiei, dar se 
dovedea complet lipsită de realism. Influenţată de 
socialismul german şi italian, ea va ajunge să lupte pentru a 
prelua puterea şi a se alia cu Germania şi Italia, folosind 
speculativ bazele sale naţionaliste, fără a putea prezenta un 
program social, economic şi politic viabil. Actele 
exponenţiale ale degradării sub stanţei sale naţionaliste au 
fost: desconsiderarea legilor ţârii, încercarea de a se 
substitui Poliţiei, conflictul violent cu Armata. Or, se 
cunoaşte că orice formaţiune politică sau civică autentică 
de Dreaptă se constituie doctrinar pe principiul ordinii, prin 
respectul legii, prin sprijin acordat Poliţiei şi Armatei. 
Neavând masele de partea ei, Dreapta nu poate învinge 
decât prin exemplul de moralitate, fermitate, intransigenţă, 
clarviziune asupra problematicii naţionale. 

Privind toate aceste deviații de fond ale activităţii Mişcării 
legionare nu trebuie să ne mai surprindă eşuarea sa în 
violenţă şi stângism revoluţionar, mai accentuat după 
asasinarea Căpitanului. Slăbiciunile sae doctrinare şi lipsa 
de consistenţă a programului său social şi economic au 
făcut-o extrem de vulnerabilă la infiltraţii şi manipulare. 
Mişcarea legionară va ajunge după 1930 un instrument de 
manevră pe scena politică românească, fie din partea lui 
Carol al II-lea, a PNȚ sau a SSl-ului, fie din partea lui Hitler 
sau a lui Stalin. Supraviețuitorii Mişcării legionare de atunci 
se prezintă astăzi, cu foarte mici excepţii, ca cei mai puţin 
informaţi asupra dedesubturilor organizaţiei din care au 
făcut parte. Unii dintre ei, de exemplu, habar nu aveau că 
organizaţia poseda un steag verde, care era ţinut numai în 
locuri special amenajate ale Caselor Verzi, şi au reacţionat 


cu vehemenţă când s-a vorbit despre el în anii 90. Ei sunt în 
continuare prizonierii pasiunii, curăţeniei sufleteşti şi 
credinţei cu care s-au angajat în mişcarea naționalistă - unii 
încă oiai judecă destinul organizaţiei din perspectivă 
antisemită —, fără să măi poată înţelege lucid cât de uşor 
au fost manipulaţi şi câte interese străine au slujit 
inconştient. 

În perspectiva timpului, trecerea Mişcării legionare de la 
iniţiativele sale curate la violenţă politică şi antisemitism 
pronunţat a fost o extrapolare de la lupta cu o mână de 
comunişti evrei dezaxaţi, aflaţi în ţară, la alianţa cu o Mare 
Putere antisemită, care lupta cu evreii din toată lumea. 
Forţele între care s-a băgat Mişcarea legionară erau 
complet disproporţionate. De aceea, imaginea Mişcării 
legionare plăteşte şi azi preţul naivităţii. Un sistem 
democratic sănătos, condus de lideri rutinaţi - cum am avut 
—, în stare să se bată cu armele democraţiei pe plan 
european, să le pună probleme Marilor Puteri - cum le-au 
pus în 1878 şi 1919 —, să negocieze la sânge atuurile 
României, să se sacrifice la momentul oportun în folosul 
naţiunii, ar fi avut un succes mult mai vizibil azi. 

Conservarea democraţiei parlamentare şi a luptei politice 
deschise şi corecte între PNL şi PNȚ, ar fi produs şi o 
salvare a vieţii democratice româneşti, a şanselor de 
modernizare şi îmbunătăţire a vieţii cetăţenilor. Curentul 
politic de Dreapta ar fi constituit în continuare marea 
rezervă a statului, şi împotriva nazismului şi împotriva 
bolşevismului, împingând încet România spre modelul 
britanic, unde se află cea mai apropiată soluţie de spriritul 
conservator românesc, dedicat fundamental tradiţiei şi 
realismului. Calitatea de entitate latină insulară a României 
o apropia şi mai mult de acel model britanic. Chiar zdrobită 
la nivelul elitelor, Dreapta ar fi supravieţuit, cum s-a 
întâmplat în alte ţări, până în 1990, când s-ar fi ridicat din 
propria sa cenuşă. Pe când aşa, politica românească s-a 
reconstruit numai pe moştenirea dictaturii comuniste, 


prelungită în trecut cu alte două dictaturi: carlistă şi 
antonesciana. De aceea, actul din 7-13 iunie 1930, când 
regimul parlamentar a fost batjocorit şi sfâşiat printr-o 
lovitură de stat dată împotriva Constituţiei democratice, a 
Monarhiei, a economiei naţionale şi, în ultimă consecinţă, 
împotriva sistemului democratic, râmâne cea mai gravă 
faptă antinaţională din secolul al XX-lea. 


SFÂRŞIT