Puncte Cardinale anul XV, nr. 1 (169), ianuarie 2005

Cu un P.5.D. intrat în derută şi cu reînvierea sperantei 
Agreat sau mai puțin agreat, „fenomenul Băsescu” 


paupere ale Dâmboviței. 





că se poate și a/4fel, s-ar zice că „semne bune anul are 
merită urmărit și analizat cu toată atenţia, atât ca 


.. 


şi pe malurile 


performanță personală, cât şi ca simptom al lumii româneşti. Păcat că românul pare să sufere în continuare de o mai veche meteahnă: 
neputința de a judeca un om (sau o situație) nuanțat şi „la rece”. La noi, de regulă, se practică, după umori sau conjuncturi, fie 


demonizarea, fie idolatrizarea fără rest a personajului public, în asemenea măsură încât, de multe ori, nu mai vedem pădurea din 
pricina copacilor. Astfel, când am scris favorabil despre Băsescu, au fost cititori care ne-au somat să răspundem „ce fel de creştini 


233 


suntem; iar când am scris și critic despre el, s-au găsit alţii care să ne întrebe „ce fel de patrioți” suntem... În numărul de față 
încercăm să prezentăm „fenomenul Băsescu” din mai multe perspective, oarecum „în oglinzi paralele”, conștienți că nu vom putea 
mulțumi pe toată lumea, dar cu speranța că măcar nu vom mai fi acuzaţi de lipsă de onestitate... 


credinţă 
iubire 
speranţa 


PU NC 
CA3D:NALE 


ll ANULXV 


n ha 


NR. 1/169 


Ianuarie 2005 


16 PAG.- 20000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


POPEYE MARINARUL 


“minunea”: la 12 
ă “perioadă 


În sfârşit, s-a săvârşit 
decembrie, era dinozaurilor, parşiv numită 
de tranziţie”, pare să fi luat sfârşit, 

A fost o vreme când în România toate 
momentele erau “istorice” şi toate produsele 
“superioare”. Cum eu nu vreau să întrebuințez vorbe 
mari (care, în acest caz, ar putea fi interpretate ca o 
luare în derâdere a evenimentului), nu voi spune, 
precum alții, că 12 decembrie 2004 este un “moment 
istoric”, ci voi continua să-l consider deocamdată, 
aşa cum am făcut-o deja în alt context, doar “chezăşie 
a unui nou început”. Că acest “nou început”, prin 
consecinţele pe care le-ar putea avea asupra societăţii 
româneşti, ar putea deveni, realmente, un “moment 
istoric”, aceasta este adevărat, dar va depinde, în 
primul rând, de poporul român şi, apoi, de prestațiile 
viitoare ale d-lui Traian Băsescu, protagonistul 
principal al momentului respectiv. În ceea ce-l 
priveşte pe acesta, sunt semne că ar fi pe drumul cel 
bun şi că ar fi pus pe treabă. Pourvu que ga dure! În 
orice caz, ceva se va schimba în țară. Vorba unui 
prieten: “Nu ne va mai durea capul, ne vor durea, 
probabil, picioarele, căci acest Popeye marinarul pare 
a avea de gând să ne ajute să ne ridicăm la verticală”. 

În acelaşi context amintit mai sus, mai 
spuneam că dacă bătăiosul Băsescu va şti să-şi 
tempereze, cînd este cazul, discursul şi, cînd situația 
o va impune, să facă puţin și pe “domnul”, atunci pe 
mulți dintre cei cu “ifose” îi va câştiga de partea sa. 
Și aşa s-a şi întâmplat. Prestaţiile lui de dinainte de 
cel de-al doilea tur de scrutin (Şi, îndeosebi, cele de 
după câștigarea prezidenţialelor şi învestirea lui ca 
preşedinte al României) i-au făcut pe mulți dintre cei 
care aveau rezerve, în legătură cu calitățile sale de 
om şi de politician, să-şi schimbe părerea şi să-i 
descopere, mai din oportunism, mai din admiraţie 
dezinteresată, şi “reale calităţi de om politic”. Pentru 
a ilustra acest lucru, dau la întâmplare două exemple. 

În primul rând este vorba de d-l Emil 
Hurezeanu (considerat unul dintre cei mai lucizi analiști 
politici), care, după ce l-a servit cu talent şi, probabil, 
şi cu devotament, în calitate de consilier, pe premierul 
PSD, Adnan Năstase, îi descoperă dintr-o dată, după 
cel de-al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor, d-lui 
Traian Băsescu (pe care, în timpul campaniei 
electorale, îl cam budase) incontestabile calităţi de 
politician. Şi toate aceste aprecieri le făcea pe un 
post de televiziune de unde, doar cu câteva zile mai 
înainte, adresându-se acelorași telespectatori, spunea 
cu totul altceva despre candidatul Alianţei. 

În al doilea rând este vorba de d-l Cristian 
Tudor Popescu, pe care eu nu am motive să-l 


suspectez de oportunism, deşi unii spun că “în ultima 
vreme s-ar fi înfruptat şi el din tainul pesedist”. Nu 
ştiu dacă este chiar aşa, dar faptul că, între cele două 
tururi de scrutin, a dus o nedisimulată campanie anti- 
Băsescu îndritueşte pe mulți să-l suspecteze de aşa 
ceva, mai cu seamă că, după câştigarea prezidențialelor 
de către candidatul Ahantei, dumnealui a dat-o la întors, 
descoperind un alt Băsescu decât cel pe care îl insultase 
“marinăreşte” în fața întregii țări, făcându-l de-a dreptul 
mincinos. Căci iată ce scrie d-l C. T. Popescu în 
editorialul său din Adevărul! din 20 decembrie, adică 
chiar în ziua când noul preşedinte depunea jurământul: 
“Traian Băsescu a avut, după părerea mea, o evoluție 
electorală împănată cu greşeli, hazard, aiureli şi teatru 
ieftin. Sâmbătă, în schimb, la reuniunea Alanţei [e 
vorba de reuniunea Alianţei de sâmbătă 18 decembrie, 
când d-l Băsescu şi-a dat demisia din fruntea Partidului 
Democrat şi a rostit un discurs de adio în fața 
membrilor marcanţi ai D, A. — n, n.], ela părut pentru 
prima dată serios, sincer şi pus pe treabă. Avertismentele 
adresate pediştilor, să nu primească timp de 6 luni nici 
un membru nou în partid, pentru a bloca traseiştii, şi 
să nu transforme structurile administrative în celule 
de partid, mi se par salutare. Ca şi solicitarea 
preşedintelui ca noul premier să respecte promisiunile 
din campanie privind pensiile şi fiscalitatea”. După care 
d-l C. T. Popescu concluzionează; “Băsescu ar putea 
fi mult mai bun președinte decât candidat la 
preşedinţie”. 

M-am oprit doar asupra acestor două cazuri, 
care mi s-au părut mai relevante, dar astfel de exemple 
abundă, căci în ultimul an, şi îndeosebi în perioada 
campaniei electorale, mass-media din România au fost, 
din nefericire, slujnice fidele ale mai marilor zilei. Dacă 
în presa scrisă — pe ici. pe colo — s-au mai auzit şi voci 
care distonau cu corul “înălțătorilor de osanale” contra 
cost, audiovizualul a excelat în slupărnicie. Vorba lui 
Robert Turcescu: “În hora nebună a laudelor deşănțate 
pentru conducătorul Năstase cel Iubit [subl. n.),unii, 
precum celebrul preşedinţe al Radioului public, Dragoş 
Șeuleanu, au jucat până li s-au rupt pingelele”. Apropo 
de Radioul public: eu nu am cunoştinţă ca vocea contra- 
candidatului d-lui Năstase la prezidenţiale, sau a 
vreunuia din sta/f-ul său electoral, să se fi auzit, în 
timpul campaniei electorale, pe vreun post al Radioului 
public... 

La fel de slugarnic s-au comportat şi telc- 
viziunile. Și nu mă refer aici doar la televiziunile private, 
ai căror “simbriaşi”, oricât de buni profesionişti ar fi, 
se văd “nevoiţi” să aplice politica editorială dictată de 
patron (mai ales când patronul era şi... preşedinte de 
partid), ci şi la televiziunea publică “naţională”, care 











s-ar fi cuvenit, conform şi normelor deontologice, şi 
celor de bun-simț, să fie cât de cât echidistantă. Este 
suficient să ne amintim doar cât de indignați erau toți 
cei care au apărut pe micul ecran după primul tur al 
alegerilor, de la prezentatorii de ştiri până la moderatori 
şi analişti politici, de “nemaipomenita îndrăzneală” a 
lui Traian Băsescu de a contesta valabilitatea alegerilor 
pe motiv că acestea ar fi fost fraudate. Toţi mimau 
îngrijorare şi clamau la unison că Traian Băsescu, 
prin declarațiile sale iresponsabile, distruge imaginea 
României în ochii democraţiilor europene avansate, 

că-i periclitează integrarea în UE, că riscă s-o 

“ucrâinizeze” etc. lar d-l C. T. Popescu a fost şi încă 
mai dramatic. Căci iată ce scria dumnealui în editorialul 
său din Adevărul din 1 decembrie: “Dintr-un foc, tras 
de căpitanul Băsescu, toată agoniseala noastră, 
muncită atâţia ani, în materie de imagine a civilizaţiei 
politice din Romiînia, s-a dus dracului”. Nu a fost însă 
deloc aşa. Deşi, între timp, au avut loc destule 
evenimente importante, şi la noi, şi în lumea largă, 
nici una dintre previziunile sumbre ale acestor “analişti 
de campanie” nu s-a împlinit. Dimpotrivă, se pare că 
toate s-au întâmplat tocmai pe dos decât au cobit ei. 
Între timp, Traian Băsescu a fost ales preşedinte fără 

ca țara să fie “ucrainizată”; la 17 decembrie, la 
summit-ul de la Bruxelles, hderi europeni “au bătut în 
cuie aderarea noastră la UE”, iar imaginea de țară a 
României se pare că s-a îmbunătățit substanţial tocmai 


(continuare în pag. 6) 
Demostene ANDRONESCU 


pa) 















PAG. 2 NR. 1/169 Ianuarie 2005 





Cu siguranță, anul 2004 va rămâne în istoria postdecembristă ca unul al 
evenimentelor politice menite să aducă un suflu nou în es oluția societății româneşti. Cele 
trei momente electorale - 6 iunie, 28 noiembrie, 12 decembrie — au răstumat cu brutalitate 
(îndeosebi ultimul) planurile partidului-stat, ce-şi inchipuise că se va perpetua la putere pe 
termen nedefinit. 

Rămas credibil numai „în mediile sărace şi neinformate” (eufemism menit a 
ocoli adevărul despre puţinătatea de înțelegere, inconsistența sau labihtatea morală a 
aderenților), PSD este moştenitorul puterii şi metehnelor fostului PCR. Propagandiştii 
demagogi și cinici continuă să fie (parțial) credibili şi temuți în lumea satelor, săracă şi 
îmbătrânită, lipsită de orizont şi speranţă, aflată tot la cheremul structurilor de putere locală 
dominate de micii satrapi rurali cu rădăcini şi continuitate în cercurile de profitoni ai agriculturu 
socialiste/ceapiste. Aceiași “frânari” interesați ai neaplicării legilor — oricum nedrepte — ale 
refacerii şi restituirii proprietăților agricole şi forestiere rămân încă, în multe locuri de pe 
întreg cuprinsul țării, stăpânii de facto ai satelor. 

Aparenta credibilitate acordată PSD se mai manifestă în cercurile în care 

| aducătoare de avere şi bunăstare rămâne nemunca şi/sau fărădelegea, înșelătoria şi 
demagogia deşănțată. Se mai poate crede __ 
în minciunile şi propaganda de sorginte 
comunistă doar în mediile incapabile să vadă 
şi să înțeleagă conținutul unui adevăr pe cât 
de simplu, pe atât de evident: izvorul puteni 
politice şi al uriaşelor averi acumulate de 
către demagogii, impostori, hoţii şi escrocii 
perioadei postdecembriste, aflați mai toți sub 
umbrela protectoare a PSD, se află în sărăcia 
ŞI naivitatea/dezinformarea mulțimilor 
manevrate şi înşelate programatic. 
Rezultat în urma metamorfozelor 
succesive din ultimii 15 ani ale partidului 
unic - PCR; FSN; FDSN; PDSR - PSD-ul, 
partidul-stat al originalei pseudo-democrații 
româneşti, rezistă cu greu unei analize cât 
de cât exigente a calității sale de “partid” în 
accepțiunea clasică a termenului. PSD nu 
are o doctrină social-democrată autentică, 
pd sv gae  ci ae  Diicatt 
: K : 1 Al€.0 COMpOlCnA SOCIAL 1: 


> ci 9 ai ă 7 

ă speciiic: 

Pecica 

F Ea ee PE Ia Pepe ga cau de 
DartiNIC: . S , [3 4 i 








DCI, 
i 


i sicâtul 






mase ȘI nu are repere istorico-doctrinare 
altele decât cele ale „genitorelui” său 
comunist. 

În întreaga perioadă de după 1989, 
frontul neocomunist a dovedit cu prisosinţă, şi cu atât mai vârtos în ultimii 4 ani, că a fost, 
este și rămâne o încrengătură mafiotă ale cărei scopuri esențiale sunt căpătuiala pe orice 
căi şi răfuiala cu adversarii politici din opoziție. Edificatoare în acest sens rămân celebrele 
stenograme ale şedinţelor conducerii centrale pesediste, “monumente” ale strategiei şi 
tacticii de luptă menită să anihileze adversarii. La o analiză chiar şi superficială se observă 
cu ușurință că PSD este un conglomerat — nicidecum un monolit! — de bande de profitori ŞI 
jefuitori ai patrimoniului naţional (şi nu doar ai celui economic), cu adânci rădăcini în 
structurile conducerii de vârf ale vechiului PCR și ale Securităţii. Îndemnul din decembrie 
1989 al lui lon Iliescu - “Păstrați structurile!” — a fost respectat şi urmat cu străşnicie, 
marcând intreaga perioadă a ultimilor 15 ani, în care România nu a încetat să fie guvernată, 
de fapt, tot de către PCR. 

Chiar și după un deceniu și jumătate de la aparenta năpârlire, PCR a rămas tot 
ceea ce a fost. S-a conservat prin lon Iliescu și prin toți acoliţii lui, care și-au lepădat doar 
blănurile, în funcție de circumstanţe și interese, nu și năravurile dobândite prin îndelungată 

“ucenicie și practică revoluţionară”, pe liniile de filiație ideologică PC(b)US-PCR, 
KOMSOMOL-UTM/UTC; KGB-SECURITATRE. PCR trăiește prin Adrian Năstase, mostră 
de aroganță, cinism și demagogie păunoasă, a cărui legătură de familie cu fostul ministru al 
agriculturii socialiste a fost utilizată din plin, cu urmările cele mai profitabile. PCR rămâne 
viu prin Nicolae Văcăroiu, fost secretar BOB de la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), 
devenit nu doar al doilea om în stat, prin deținerea preşedinţiei Senatului României, dar 
remarcat și ca “eminent” specialist în devalizări bancare și inginerii financiare în folosul 
propriei bunăstări și al tovarășilor de afaceri prospere și murdare. Sinistre figuri ale scenei 
politice actuale din România, provenind din aceleași structuri de putere ale statului totalitar 
comunist, rămân şi |. Talpeş, |. M. Paşcu, D. 1. Popescu, Ș. Mihăilescu, A. Iorgovan, Rodica 
Stănoiu, O, Cozmâncă, V. Hrebenciuc etc., ete. — specimene cameleonice cu busola orientată 
circumstanțial și profitabil fie spre Răsărit, fie spre Apus. Aflaţi în permanenţă în preajma lui 
Ion Iliescu, purtător a] măștii de comunist “sărac şi cinstit”, indivizii nu şi-au depășit niciodată 
condiția. Au rămas, în totalitate, profitori hrăpăreți, întruchipare a slugărniciei și imoralității, 
preocupaţi de câştigul personal maxim, Experţi în diversiuni și manipulări, oamenii regimului 
Iliescu-Năstase au ştiut să facă uz de discursul găunos-demagogic și patriotard menit să 
înșele un electorat, în mare parte, sărac, naiv și uşor manipulabil. Şi trebuie recunoscut că, 
în bună parte, le-a reușit și cu prilejul ultimelor alegeri. Din păcate, toate aceste nume 
odioase se regăsesc pe listele noilor/vechi membri ai Parlamentului României, în frunte cu 
cei doi președinți ai Camerelor forului legislativ suprem. Așa că guvernarea pesedisto- 


PUNCTE CARDINALE 


“GEOGRAFII ELECTORALE 















iliesciană nu s-a încheiat cu adevărat, chiar dacă rezultatele scrutinului prezidenţial rămân 
dătătoare de speranțe. 

Merită, însă, chiar și numai O simplă observare a hărții cu rezultatele alegerilor 
din 12 decembrie 2004, în măsură a duce la câteva concluzii edificatoare (nici hărțile cu 
rezultateler urnelor din 28 noiembrie nu diferă esențial): 

În primul rând, se constată că electoratul PSD se recrutează din mediul rural, 
aparține preponderent vârstelor înaintate, este insuficient instruit şi/sau neinformat și trăieşte 
într-o stare materială precară. Toate aceste condiționări creează terenul propice unor practici 
cu efect pervers imediat: pomana electorală şi manipularea informațională, adică inşelătona 
în masă, cu profit politic imediat. 

În al doilea rând, s-a pus în evidență faptul că, în cea mai mare parte, mediul 
urban nu mai crede în promisiuni deşarte, chiar dacă din această lume se recrutează 
majoritatea pensionarilor și un important contingent amenințat cu spectrul şomajului. Nivelul 
de instruire şi accesul la informație şi-au spus până la urmă cuvântul. Este edificator în 
acest sens că în scrutinul parlamentar/prezidențial din 28 noiembrie Alianţa D.A. a pierdut 
în doar patru reşedințe de județ din întreaga țară. Electoratul informat a votat schimbarea, 
iar propaganda pesedistă a fost receptată 
corect ca venind din partea unor structuri 
întemeiate pe impostură şi imoralitate, 
demagogie şi clientelă mafiotă, care nu vor 
decât să-şi conserve puterea şi pnvilegiile, 
apelând la arsenalele manipulatoni de toate 
tipurile. Monopolul puterii pesediste s-a 
clătinat senos încă de la alegerile locale 
din 6 iunie 2004. Aparenta victorie a 
Opoziţiei a fost însă grabnic contracaractă 
printr-o furibundă contraofensivă desfășura- 
tă pe toate planurile. Înlăturarea adversarilor 
ȘI a incomozilor s-a înfăptuit concomitent 
cu campania de subordonare a mass-media 
șI de practică a pomenilor intens mediati- 
zate. Surprinzător, însă, cu toată imensa 
desfăşurare de forțe materiale şi umane, 
rezultatele au rămas sub aşteptări. 

Fără a putea fi declarate deocamdată 
„| cavictonii decisive asupra regimului pseudo- 






















Traian Băsescu 


Ihescu-Năstase şi al acohților lui, momen- 
tele electorale ale anului 2004 se pot 
constitui în cele dintâi trepte rezistente ale 
unui anevoios parcurs în urcuşul spre 
normalitate, atât cât poate fi ea concepută şi clădită în această lume românească atât de 
gray afectată în esențele ei. Șocul rezultatelor alegerilor a fost cu atât mai mare ŞI mai 
neaşteptat cu cât toate pârghiile şi mijloacele comunicării erau controlate de Putere. 

Dacă racolarea fripturiştilor şi a oportuniştilor din toate sferele ŞI de la toate 
nivelurile de autoritate centrale şi locale nu s-a dovedit a fi o problemă fără soluție, aşa după 
cum nu au rămas obstacole de netrecut nici imparțialitatea şi echidistanța consfințite prin 
lege ale unor instituții ale statului, de la Consiliul Naţional al Audiovizualului la Biroul 
Electoral Central, PSD s-a poticnit de piatra numită Traian Băsescu. 

Învins în primul tur cu ajutorul “neprecupețit” al televiziunilor, al autorităților 
centrale (“BEC-Gherguţ”!) şi locale, cu aproximativ 4.000 de procese verbale (20% din 
total) constatatoare ale rezultatelor alegerilor “refăcute” cum trebuia ȘI cu contribuția 
“entuziastă” a circa 1.300.000 de voturi “turistice”, Traian Băsescu a devenit preşedintelui 
României după proba urnelor din 12 decembrie 2004. Nu s-a mai putut “opera” ca în primul 
tur, atât ca urmare a intervenției societății civile, cât şi a semnalelor străinătățui. 

Axa forțelor schimbării s-a conturat și orientat pe direcția V, NV-S, SE. Decisive 
s-au devodeit a fi rezultatele din judeţele situate în Ardeal, Banat, Crişana şi Dobrogea, cu 
centrul de greutate sprijinit pe Capitală (Sibiu 66,99%, Bucureşti 63,12% pentru Traian 
Băsescu), Candidatul Alianţei D.A. s-a dovedit a fi alternativa credibilă capabilă să răzbească 
(a mai făcut-o 4 ani, ca primar general al Capitalei) şi să înfrunte cu tenacitate ostilitatea 
agresivă a regimului “continuității în stagnare”, al “baronilor” corupției generalizate. 

La 12 decembrie 2004 nici măcar Moldova nu a mai rămas întreagă la discreția 
PSD, cu toate că aici îşi au fiefurile “corifeii” partidului (Oprişan, Sechelariu, Hrebenciuc, 
Jacubov, Cozmâncă, Făniţă, Tărâţă etc.). Suceava a ieşit din front, aşa cum au făcut şi 
Argeșul, Gorjul și Prahova în sudul dominat de B, Ivanovici, D, |. Tărăcilă, N. Mischie ori 
alţi acoliți ai tandemului Iliescu-Năstase, 

Dacă rezultatele ultimelor alegeri nu sunt nici pe departe €Xpresia unui succes 
decisiv în lupta cu moștenirea comunistă, victoria, atâta câtă este, rămâne una a speranțelor 
renăscute. Multă lume naivă, care nu a perceput în întregime conținutul şi natura regimului 
ilescian, a avut prilejul să se lumineze cu privire la aceasta prin gestul lui lon Iliescu însuși 
la momentul ieșirii din scenă. Recunoștința pentru “ortacul-şef” Miron Cozma şi serviciile 
lui a fost gestul menit să-l lumineze și pe ultimul credul asupra identității bolşevicului 
kaghebist și a esenței regimului pe care I-a patronat. Poate că acesta este adevăratul 
început al sfârşitului regimului comunist în România. 


Nicolae POP 





—_. 


rupt Şi imoral al tandemului | 


i SR 








PUNCTE CARDINALE 


„ Mctoria lui Băse 
promptă (pe ip an, 
PSD), un finish dei 


ue] 


e a-şi recunoaşte. L 
lat de talentul unui actor conectat per? 21 
at) transmisă “echipa iului” o dată cu încre, 

n alt politician în cei | 
fi cabinet, o A E se 


Led 1 


Moscova pusă cu botul pe labe 
Venirea la putere a lui Traian: Băsescu pe calea 
paşnică a alegerilor democratice a fost însă posibilă numai 
după ce SUA au dat un avertisment foarte serios PSD-ului 
ca urmare a fraudării primului tur de scrutin (în timp ce 
OSCE a tăcut mâlc, iar UE a' recunoscut legalitatea 
alegenilor!). După ce preşedintele Asociației Pro Democrația 
a anunţat că asociația nu va mau participa cu observatori la 


reglementează alegerile este prea permisi 


nt e audi de savuroa 

tiția electorală (co! 

citate uimitoare de a 
i 3! pă ni pe Pivura ă SE TIR A a RR E Pip VIE E. -. 

ise (ceea ce denotă şi caracter), un talent de orator care îl face să se disp | 
i m 4 DOL A up e 39% pt pp E . £ CA - al 

1 care Ştie să se joăce de-a “râsul-plânsul”), o căldură s 


om 
4 la pulsul publicului (c 
. A Fi R Mea x dt, - pă So phre e 
ea în autoritatea comandantului. Aceste trăsături 


cel de-al doilea tur de; scrutin, deoarece gis aţiă care 


ambasada-- s-ar putea să bată chiar la porțile Moscovei. În aceste condiții, 


mame = Vaagr e 


nalității sale excepționale şi calităţilor care decurg de 


),.0 | 


a Mat 


+ 


Lă 


, Dă î PU . A Ă Li fo: e... o TR Dea şei Pieui ă - d iba e e uda 
5 ani de “tranziţie”, definesc geniul său politic, care sfidează normele laboratoarelor elect 
ya . tt i i i 2 A, 74 a E | AR 
E e în ft 


7. 


AA sar. -. 


SL 225 


4 


păcătosului adevăr grăieşte! În prezent, SUA sunt într-adevăr 
interesate de măturarea de la putere a “cucuvelelor” din estul 
Europei şi din spațiul ex-sovietic (în care “s-a mutat”, de la o 
vreme, manifestația maraton din Piața Universității: Georgia, 
Letonia, Ucraina, Republica Moldova). In aceste condiții, pe 
lista lui lanukovici poate fi adăugată şi Republica Moldova, 
unde opoziția unionistă a îmbrăcat de curând uniforma 
portocale. Lista rămâne deschisă, dacă luăm în considerare 
avertismentul luliei Timoşenko (posibilul premier portocaliu 


ucrainian), conform căruia în curând “revoluția portocalie” 


p ulere uimitoare. de rezistență (care l-a ajutat să facă. Ior DUU 

cu cel al Gabrielei Szabo, în spori), un “joc la fileu” ofensiv, imp 

7) TA . ..u . . 4 Mi DM > m ] j i îi ie ADE i 3) | 

a lua rapid decizii de o importanță cupitală (în virtulea unui insfih ca poli (ic. 
[ 


d „3-5 2047 PDA "DALI a) 
ale lui Traian Băsesc 4, nemai? 


Statelor Unite la București a îndemnat organizaţiile, ambițiile: imperiale ale Rusiei (restrânsă în prezent la . 
nonguyernamentale, care au hotărâseră “să se retragă din colaborarea “frățească” doar cu Kazahstanul şi Belarusul) 


|eipate observator în cel de-al doilea tur al scrutinului. încep să se năruie. În urma ieșirii Ucrainei de pe orbita 
prezidențial” ca, urmare a “ingryorărilor Jjusuficate [.] 
privind numeroasele nereguli din timpul votului”, “să 
"furnizeze o prezență robustă a societății civile în procesul 
„de monitorizare din 12 decembrie”. La somaţia SUA, PSD 
a fost nevoit să renunțe în turul al doilea de scrutin al 
"alegerilor prezidențiale la tentativa sa de a mai transfera cu 
ajutorul calculatorului voturile nule în contul lui Adrian 
“Năstase şi să limiteze acțiunea “Autobuzul” la nivelul 
câtorva județe “fruntaşe” în privința mobilizării la urne. Nu 
este exclus câ, între intempestiva sa ieșire la rampă (când a 
cerut anularea şi repetarea alegerilor ca urmare a “fraudei 
imense care a avut loc”, destituirea Biroului Electoral 
Central, arestarea directorului firmei care a pregătit soft-ul 
de numărare a voturilor, supravegherea imediată a Direcției 
de Statistică și sigilarea calculatoarelor ei, verificarea soft- 
urilor de calculare a numărului de voturi de către specialişti 
neutri) şi ulterioara sa apariție televizată mult mai “nuanțată” 
(prin care solicita electoratului DA să stea acasă, cuminte și 
încrezător în “instituţiile statului care pot rezolva frauda 
electorală”, de parcă aceste instituții n-ar fi fost controlate 
de PSD!), Traian Băsescu să fi luat legătura cu 
Washingtonul. Cu această ocazie, probabil că liderul DA a 
primit din partea “Înaltei Porţi” aşigurările necesare 
desfășurării oneste a celui de-al doilea tur de scrutin. Numai 
o astfel de garanţie l-ar fi putut determina pe impetuosul 
Băsescu să nu scoată lumea în stradă după modelul 
“revoluției portocalii” din Ucraina. În favoarea acestei 
ipoteze pledează: 1) cordialitatea discuţiei telefonice în cadrul 
căreia George W. Bush l-a felicitat pe noul președinte al 
României (care, cu această ocazie, i-a reproșat amical 
președintelui american întârzierea venirii americanilor, 
invitându-l ca, de dată aceasta, să instaleze baze militare în 
România) și 2) mârâiehle pesediste post-electorale care au 
acuzat imixtiunea unor forțe străine în alegerile din Româma 
— în consens cu declarațiile candidatului pro-rus Victor 
lanukovici, perdantul alegerilor prezidențiale din Ucraina, 
care a reclamat și el că victoria “revoluției portocalii” ține 
de un mecanism de preluare a puterii de către Opoziţie care 
a fost deja testat în Iugoslavia, Georgia şi România, Gura 


„Moscovei, Republica Moldova. își pierde statutul de stat- 


tampon între comunitatea NATO-UE şi CSL. În noul context, 
dacă “revoluția portocalie” va învinge și la Moldova, se 
creează premizele unificării acestei provincii româneşti cu 
patria-mamă, într-un spațiu portocaliu dekaghebizat. 


Desovietizarea serviciilor secrete 


Cu ocazia alegerilor din decembrie, România a trecut 
pe lângă “înc-o revoluţie”, în sensul insurecțional. Revoluţia 
instituțională, însă, abia acum începe. Prioritară este lupta 
împotriva corupției. Există însă riscul ca acei judecători şi 
procuron proptiți în funcții pe criterii pesediste să pronunțe, la 


"adăpostul inamovibiltății, sentințe și NUP-uri (neînceperea 


urmăririi penale) care să zădărnicească realizarea acestui 
scop — ceea ce l-ar putea pune pe actualul preşedinte în situația 
de a recunoaşte, ca și Emil Constantinescu, că Securitatea 
(inamovibilă!) l-a învins. Cum să-i schimbi din funcție pe 
magistrații PSD-ului, dacă aceştia sunt inamovibili? Și dacă 
nu poți să-i schimbi, cum să-i determini să pronunțe sentințe 
penale împotriva baronilor PSD? Aici intervine rolul 
“persuasiv” al serviciilor secrete, care țin de “metafizica” 
politicii. A demara anchete soldate cu arestări spectaculoase, 
înaintea rezolvării chestiunii “metafizice”, înseamnă a pune 
carul înaintea boilor. În esenţă, reforma serviciilor secrete (în 
absența căreia lupta împotriva marii corupții devine utopică) 
are două priorități: 1) Desovietizarea (dekaghebizarea) 
acestora, proclamată solemn încă din 1997 de Victor Ciorbea 
in faţa tuturor miniștrilor de Externe ai țărilor NATO convocați 
la Bruxelles, (În urma acestei declaraţii, toată presa, cu 
excepția României libere, şi toată clasa politică a tăbărât pe 
el.) 2) Realizarea, după model american, a comunității de 
informaţii care, prin structura sa unitară, împiedică redactarea 
diversionistă de rapoarte contradictorii şi “autonome”. 

De realizarea acestor obiective depinde și coeziunea 
coaliţiei guvernamentale. În noul context politic național şi 
internațional, atingerea acestor obiective este posibilă pentru 
că, de data aceasta, ne situăm într-un nou anotimp politic, 
care ne îndreptățește să sperăm că “iarna nu-i ca vara” 





Ianuarie 2005 NR. 1/169 PAG. 3 


Ci e 
n LNERE 
ai 


fată celor 00 de proces 


<> X pe 7 CC TIEREZI CE CICA 72 
A Aa N 


. 


p 


2 
II 


2 $ 


pe 
LOL 4 A 


orale și taie nodul go 
dr, Z ia A ab că 25 
; 4 fă Ş' sg d 


Şansa unui nou început 


În numărul din aprilie, constatam că “greii” dreptei 
americane au primit undă verde să iasă la bătaie, cu acuzații 
dure la adresa politicii externe a Rusiei față de vecinii ei 
Georgia, Moldova, Ucraina şi Cecenia, a căror suveranitate 
a fost recunoscută de SUA ; la adresa tentativei Rusiei de 
a-şi mări influenţa în Ucraina, în Balcani, în Cehia, România, 
Bulgaria, Georgia; și chiar la adresa președintelui Putin, 


care concentrează prea multă putere în mâinile sale. Cu 


această ocazie avertizam că “tot ce inai lipsește deocamdată 
din acest concert al războiului rece este doar vocea 
acuzatoare a preşedintelui SUA”. Vocea critică a 
preşedintelui american nu a întârziat să se facă auzită, dar 
Vladimir Putin nu a ținut cont de-acest avertisment grav, pe 
care l-a atribuit campaniei electorale a lui George W. Bush, 


mentale de 


_. ee ate Ci it pasii pa de Pg . 
ci: churismă napoleoniană, o replică 





până când... în ograda lui Putin şi “în grădina lui lon” (legată, 


“ombilical” de aceasta) au început să răsară portocale. 
Această “recoltă” neaşteptată, în plină expansiune, l-a 
determinat pe preşedintele rus să solicite un /ime-our pentru 


luna. februanie, când îl va întâlni pe preşedintele Bush în 


scopul rediscutării sferelor de influență şi al raportului 
corespunzător dintre portocale şi cucuvele. În acest context, 
portocalul a rodit şi la Cotroceni, unde Băsescu s-a instalat 
cu un discurs electoral pro-american (insistând asupra 
necesității “axei” Londra-Washington-Bucureşti) şi anti- 
curopean (provocat de implicarea UE în susținerea lui 
Năstase & comp. în recentele alegen). 

Dacă George W. Bush n-ar fi câştigat alegerile, 
miracolul Băsescu n-ar mai fi avut loc şi România s-ar fi 
scufundat în “mlaştina disperării” cu toate formularele 
“economiei de piață funcționale” completate de UE. În com- 
parație cu Europa neo-marxistă (care se revendică numai 
de la valorile raționalismului grec și ale revoluției comunis- 
toade de la 1789), autodefinindu-se drept o Sodomă supra- 
națională (pin excluderea din Constituţie a oricăror mențiuni 
cu privire la rădăcinile ei creştine şi, în consecinţă, prin 
excluderea din Comisia Europeană a comisarului pentru 
Justiție, Securitate și Libertăţi, Rocco Buttighone, pentru că 
acest creştin a îndrăznit să afirme că “homosexualitatea e 
un păcat”), America profundă votând o dreaptă conserva- 
toare, și creştină (care s-a pronunţat categoric împotriva 
lepiferări avorturilor şi a căsătonilor homosexuale!) oferă 
speranța că Dumnezeu nu s-a retras încă din politica globală 
a acestui veac care “va fi unul religios sau nu va Îi deloc”, 
Binecuvântând America la alegerile din 2004, Dumnezeu a 
oferit şi României şansa unui nou început. O vom fructifica 
sau o vom rata ca în '89 și în '96? Răspunsul depinde nu 
doar de prestația politicienilor, ci şi de rugăciunile creștinilor 
din această țară 


Traian Călin UBA 











„| se vrea profilactică, rezervată “extremiş- | 








PAG. 4 NR. 1/169 Ianuarie 2005 





PUNCTE CARDINALE 


SOMNUL DREPTEI NAȘTE MONȘTRI 


PNG-ul lui Gigi Becali şi Noua Dreaptă au bătut palma pentru o mez 
conducere în partidul lui (căci, indiscutabil, este al lui, ca orice 
atractiv pentru electorat, în perspectiva alegerilor anticipate. Ar fi 
Noua Generaţie — în care tinerii sînt reprezentaţi de oameni de 50 
planurile, care-i pot părea istețe lui Becali, miros a înmormintare 


“Fascistul” Becali 


PNG-ND e o alianţă care va fi percepută 
negativ de media și de o bună parte din opinia 
publică. Și fără să beneficieze măcar de ingăduința 
presei, dacă nu de simpatia ei, nici un partid nu 
reuşeşte azi. 

Presa strimbă din nas, pentru că ND 
trece drept grupare extremistă, care şi-a 
asumat public doctrina legionară a lui Horia 
Sima. PNG era şi el bănuit de filiație 
legionară, din pricina discursului becalian, 
împănat cu zicerile unor fruntași legionan 
din interbelic. Chiar dacă acest discurs 
epigonic n-a fost decit o caricatură tristă ȘI 
vulgară. 

Prin urmare, asocierea PNG cu ND 
face ca, în locul bănuielii de legionarism a 
noii grupări, să se instaleze certitudinea 
Ceea ce S-ar putea să-i convină întrucitva 
fostului cioban, care îşi lustruiește astfel 
mărunta furmă prăfuită cu faima unei mişcări 
care, orice s-ar spune, a avut și momente de 
glorie. 

Pe de altă parte, pofta de a se vedea 
slăvit ca un nou “Căpitan” s-ar putea să-i 
1asă pe nas lui nea Gigi. De-acum, va fi tratat 
cu circumspecția şi uneori cu nedreptata, ce 


tilor”. Toate încercările sale de a se arăta un 
creștin-democrat, năzuind către Partidul 
Popular European, vor fi trecute în contul 
ipocrizie. Și să nu se mire Becali dacă presa nu-l va mai scoate din “fascist”. De altminteri, 
patronul Stelei pare să fi simțit acest risc, pentru că, într-o emisiune televizată, întrebat de 
doctrina şi de ideologia Noii Drepte, a dat din colț în colț. “Nu ştiu, dom'le, ce vrea Noua 
Dreaptă. N-am timp să citesc doctrine și alte de-astea. E treaba băieților de-acolo ce vor să 
facă cu organizația lor”, s-a oțărit Becali la televizor. Drept e că nu-l bănuim pe Becali 
pasionat de lectură. Dar nu credem că nu ştie cu cine are de-a face. Mai ales că “băieții” de 
la ND i-au fost băgați în birou de profesorul Ion Coja, “talibanul nostru”, cum l-a numit presa 
într-o vreme. 


Yesmeni pe post de elită 


PNG nu are o elită conducătoare, în adevăratul sens al cuvîntului, care să gindească 
etapele unei acțiuni politice de succes, Calitatea conducerii PNG o dă Dumitru Sechelariu, 
preşedinte executiv al partidului și unul dintre simbolurile corupției din guvernarea PSD. În 
rest, tăcere, întreruptă uneori de un “Da, şefu'!”, Eventualele “cadre” venite dinspre ND nu 
promit nici ele vreo ispravă. De pildă, lon Coja, mentorul ND, are un traseu politic grăitor 
asupra statorniciei și a intuiției sale politice. La începutul anilor '90, lon Coja a fost membru 
PDAR şi senator al României ales pe listele acestui partid, Mai tîrziu a devenit președintele 
Fialei Bucureşti a “Vetrei Româneşti” — organizație de extracție comunisto-securistă, 
aripa care se voia civică a PUNR. A trecut, într-un timp, pe la conducerea Fundației “Buna 
Vestire”, a veteranilor legionari, și a cochetat intens cu Partidul “Pentru Patrie” al aceloraşi 
supraviețuitori ai mișcării legionare. În primăvara lui 2004, profesorul Coja a candidat la 
Primăria Generală a Bucureştiului pe listele Partidului Naţional Democrat Creştin (de care 
chiar n-a auzit nimeni), lar înainte de alegerile generale, s-a înrolat în PNG și a candidat la 
Constanţa pentru un scaun de senator. De scris, preferă să scrie la România Mare... 


Mult fotbal, ioc politică 


Structura și modul de funcționare ale acestui partid țin exclusiv de toanele și interesele 
unei persoane, care, în afară de o avere considerabilă, nu are nici o calitate. Becali nu poate 
fi bănuit nici de carismă, nici de o gindire profundă, nici de vizionarism, nici de forță 
organizatorică, nici de darul oratoriei care înflăcărează. El nu și-a depășit statutul de mic 
bişnițar viclean. Or, ce fel de oameni pot fi atrași de un astfel de ins? S-a văzut: vulgul 
ignorant și obidit, şmecherii cărora le lucesc ochii după banii lui, cîteva cozi de topor care se 
vor remarcate în politică și n-au altă șansă decit să stea în umbra ciobanului. Cei cițiva 
intelectuali naivi, care chiar au crezut că-l pot direcţiona pe Becali pe calea dreaptă, l-au 
abandonat deja. 

Este de notorietate că atit PNG cit și ND și-au recrutat grosul membrilor din galeriile 
de fotbal. În plus, Gigi Becali este patronul clubului de fotbal Steaua. Nici că se putea ca 
două organizații politice să fie legate mai strins de aceeași pasiune! Mai mult, devine clar 





zalianță, speră ei, profitabilă Becali a acceptat să le dea liderilor ND funcții de 
altă proprietate). Junii din ND au promis, în schimb, să dinamizeze partidul SRL şi să-l facă mai 
culmea să aibă succes o făcătură bazată pe două grupări cu denumiri mincinoase: Partidul 
de ani — şi Noua Dreaptă — ale cărei concepții sînt de inspirație naţional-comunistă. Deocamdată, 
colectivă. Cred că PNG şi ND vor muri ţinîndu-se de git din pricina metehnelor de care suferă 


că, dacă se pricep la fotbal, den PNG şi ai ND 
trebuie că se pricep şi la politică. C-aşa- 
1 românul verde. 


Tovărăşie pe bani 


PNG nu are credibilitate. A avut şansa 
de a şi-o cîştiga. O şansă irosită de însuși 
“comandantul de comandanți”, cum s-a 
autoproclamat nea Gigi. S-a declarat om 
de dreapta, dar cînd a fost întrebat pe cine 
ar susține la guvernare — în cazul în care 
PNG ar accede în Parlament —, Becali a 
spus limpede: “Pe PSD”. Mai mult, în turul 
doi al alegerilor prezidențiale, Becali l-a 
susținut pe Adrian Năstase. Și-atunci au 
văzut şi orbii că PNG este jucat pe sfori de- 
alde Hrebenciuc şi gaşca. De bună seamă 
că și asta a contat în obținerea unui rezultat 
denzoniu în alegeri. Pe fondul campaniei 
de lunatic a lui Becali, care apărea ca un 
nou “Mihai Viteazul” de un kitsch 
desăvirșit. Scena în care Becali jura că va 
face “0 țară ca soarele sfint de pe cer” era 
precedată de aceea în care Mihai Viteazul, 
Jucat de Amza Pellea, în filmul omonim, se 
încorona; și era urmată de aceea în care 
voievodul spunea apăsat: “Asta-i pohta ce- 
am pobhtit-o!”. SP EI i o a cant 

Pe de altă parte, Noua Dreaptă nu-i 
va aduce PNG-ului un plus de credibilitate 
in electoratul naționalist. Pentru că şi ND 

are o problemă de credibilitate 

Lidenii ND au intrat în structurile de conducere ale PNDC, o dată cu profesorul lon 
Coja, în primăvara anului trecut. Ei au cerut insistent tuturor grupănilor naționaliste să 
sprijinie PNDC, pe care îl numeau singura speranță a renașterii naţionalismului creştin 
românesc. Şeful ND, Tudor Ionescu şi alți cîțiva tovarăși de-ai săi au candidat, la rindu-le, 
pe listele PNDC în alegerile locale. Fără şanse. Numărul jalinic de voturi căpătat de PNDC 
i-a făcut pe băieții de la ND să abandoneze şi să încerce să uite partidul. De pe site-ul Noii 
Drepte au fost eliminate, fără explicații, comunicatele şi informațiile care se refereau la 
PNDC, precum şi legătura către site-ul partidului. 

Acum, lidenii ND au pus la cale “infiltrarea” altui partid, pe care, probabil, îşi 
imaginează că îl vor controla și că îl vor face cîştigător în proximele alegeri. Presupun ca 
ND va lansa iarăși mesaje către toate “forțele naționaliste responsabile” din țară, ca să i se 
alăture în PNG. 

Rămîne de văzut către ce altă formaţiune politică se vor îndrepta “noii dreptaci” după 
ce vor eşua și cu PNG, Este de așteptat să fie unul condus de un bogătaş. Fiindcă mai merită 
reținut un aspect: şi PNDC, şi PNG sint conduse de oameni plini de bani. Vicepreședinte și 
sponsor al PNDC este un om de afaceri româno-olandez și fiu al preşedintelui partidului. lar 
pe Becali îl ştie toată lumea cît e de avut. 

Șefii ND se vor fi gîndit că un partid care dispune de fonduri importante are mai multe 
șanse să intre în “Divizia A” a politicii româneşti decit altele, mai onorabile, dar lipsite de o 
finanțare cum se cade. Și n-au greșit. Numai că penuria de idei, lipsa de programe viabile 
ŞI de oameni competenți, care să le pună în practică, nu sînt suplinite, în unele cazuri, nici 
măcar de bani (fie ei cit de mulți). 


Slăbiciunea Dreptei 


În fine, n-am scris toate acestea pentru că PNG sau ND ar merita vreo atenție specială. 
Nici ca să prohodim un nou-născut mort din faşă. Ci pentru a atrage atenţia încă o dată 
asupra slăbiciunii Dreptei româneşti (mă refer aici la oamenii de Dreapta, nu la vreo 
formațiune politică), de care încearcă să profite tot soiul de neaveniți 

Avem nevoie de o Dreaptă adevărată, conservatoare, solidă şi eficientă. Nădăjduim 
că 0 astfel de forță va apărea într-un viitor cît mai apropiat şi va echilibra salvator spectrul 
politic românesc, Atunci, pitecantropi politici de tipul lui Becali, Vadim & Co nu vor mai 
avea tupeul să vorbească în numele Dreptei, cocoțaţi pe grupări fundamental stingiste 
Sigur, jocul de Dreapta al acestor bufoni a convenit de minune pină acum stingismului aflat 
la putere, Numai că și Stinga are motive să se teamă de un nou moment ca acela al 
alegerilor din 2000, cînd extremistul de serviciu, PRM, amenința să pună mina pe putere 

lată de ce, în semn de maturitate politică, pînă şi stinga ar trebui să dorească creşterea 
unui mare partid de dreapta la noi. 


Claudiu TÂRZIU 






. 


i pt) 








PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie 2005 NR. 1/169 PAG. 5 





O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMANESC 
TOM GALLAGHER; FURTUL UNEI NA TIUNI.. | 


"Cartea aceasta încearcă să demonstreze, că 
regimul condus de PDSR este ultimul dintr-un lung şir al 
cărui obiectiv principal a fost acela de a întări relaţiile 
Verticale de dominație şi dependenţă personală, precum Şi 
de a descuraja solidaritatea socială. Faptul că un astfel de 
proces merge mână-n mână cu încercarea de a crea instituții 
pluraliste sugerează că în multe privinţe experimentul 
democratizării este lipsit de substanţă. În capitolele 
următoare, căutăm să explicăm de ce cinismul şi 
instrăinarea au fost atitudinile preferate ale românilor faţă 
de politicile care n-au ţinut seama de sistemele politice pe 
care țara le-a cunoscut în cei 150 de ani de existență 
independentă. Vedem cum lipsa de angajament civic şi 

"relațiile verticale de dependenţă au făcut ca proasta 
guvernare să fie norma şi nu excepția, şi constatăm că, 
fiind înainte de 1989 cea mai înregimentată dintre statele 
blocului sovietic, România este pe cale de a deveni unul 

” din cele mai inegale state din Europa. S-a dezvoltat o nouă 

” oligarhie, care — în mod ironic — îşi are rădăcinile în perioada 

„ comunistă, are foarte puţine obligaţii sociale sau e prea 
„ puţin angajată în realizarea binelui comun într-un sens mai 
larg, Ea deţine importante pârghii politice dobândite graţie 

” apropierii de partidul care a controlat evoluția postcomunistă 

"a României pe toată perioada, cu excepția intervalului 1996- 

„2000; ea a beneficiat de asemenea de supraviețuirea unor 

” instituții cum ar fi diversele organisme de informaţii şi alte 

"rețele ale puterii, care au fost doar parțial reformate. din 

"1989 încoace. Grupuni mici, bine plasate în aparatul de 

„securitate şi în sectorul comerțului exterior, au fost capabile 

"să dobândească averi considerabile chiar şi în timpul 
dictatunii comuniste egalizatoare a lui Ceauşescu şi şi-au 
întărit puterea în cârdăşie cu politicienii şi cu alți 
întreprinzători, prin deturnarea avuţiei publice spre folos 
privat. Forțe interne angajate în construirea unei democraţii, 
puternice şi transparente, în: care asemenea abuzuri. de 
putere să nu-și aibă locul, există, dar ele sunt slabe şi nu 
avem nici un semn că îşi vor-spor puterea şi încrederea în 
sine în următorii ani; Angajamentele internaționale cu 
România în vederea creării unor instituții care să servească 
binele public, permițând țării să ia parte la procesul de 
integrare euro-atlantică, au avut un impact limitat asupra 
„calității conduceni”. hr 

) Citatul de n mai sus este extras din partea finală a 

! “Introducerii” la studiul intitulat Furtul unei națiuni. România 

" de la comunism încoace, datorat lui Tom Gallagher, profesor 

' la Universitatea din Bradford (Anglia), şi publicat de Editura 
Humanitas în traducerea unei echipe alcătuite din Mihai 
Elin, Deha Răzdolescu și Horia Barna. La terminarea 
lecturii celor 430 de pagini ale cărții, cititorul onest are 
posibilitatea să afle, ca expresie a unei remarcabile 


obiectivităţi, ce s-a petrecut în “România de la comunism; 


incoace” şi de ce ceea ce s-a petrecut în acest răstimp 
poate fi calificat ca “Furtul unei națiuni”. 

Dar în pofida adevărurilor pe care cititorul onest 
le află din lectura acestei cărți, rămâne totuși deschisă o 


întrebare; De ce a trebuit să vină un profesor tocmai de la o. 


universitate din Anglia să le explice românilor ce s-a 
petrecut în țara lor-“de la comunism încoace”, deslușindu- 
le astfel cauzele mizeriei morale și matenale' în care se 
zbat de cincisprezece ani? Normal și de dorit ar fi fost ca 
istoricii autohtoni să fi dat buzna încă din primele zile ce au 
urmat evenimentelor din decembrie '89, dezvăluind 
românilor însetați de adevăr și schimbare lanţul nesfârșit 
de orori şi crime săvârșite de regimul comunist, fărădelegi 
care amenințau existența noastră ca națiune, 

Istoricii români însă au tăcut și tac în continuare. 
Cu puţine excepții, care întăresc regula, tagma istoricilor 
noştri a constituit “vârful de lance” al aparatului agitprop al 
PCR în acțiunea de îndoctrinare marxist-leninistă a 
românilor, cu accentul pus pe educarea în acest spirit a 
elevilor și studenților, ca şi în combaterea “obiectivismului 
burghez” în domeniul istoriei, “Obiectivismul burghez — 
conform istoricilor marxişti — este atitudinea de falsă 
obiectivitate, de pretinsă nepărtinire și de negare a 
caracterului de clasă şi partinic al ştiinţelor, ideilor și teoriilor 
sociale (...) Marxism- -leninismul opune obiectivismului 


parținitatea, care cere aprecierea şi cercetarea evenimentelor 
istorice de pe pozițiile clasei muncitoare, purtătoare a 
progresului istoric...” 

In disputa dintre istoricii formați în spiritul dogmelor 
materialismului istoric, care nu reuşesc să ne convingă că azi 
nu ar mai fi ceea ce au fost ieri, şi “obiectivismul” lui Tom 
Galtagher, îl preferăm fără ezitare pe acesta din urmă. În 
timp ce pentru istorici ca Dinu Giurescu sau loan Scurtu (am 
ales la întâmplare două nume din numerosul detaşament de 
istorici moştenit de la regimul comunist) există (abu-un, pe 
care le evită cu grijă, pentru istoricul de la Bradford, “istoria 
recentă” este privită cu aceeaşi detaşare ca și istona Egiptului 
Antic de acum 4000 de ani. El nu are nici afirmații făcute în 
trecut, pe care ar trebui să le renege acum, și nici obligații 
partizane faţă de personalități provenite din regimul comunist, 
dar cu greutate pe actuala scenă politică a României. 

Tom Gallagher începe anchetarea „furtului unei 
naţiuni” prin investigarea cauzei care a făcut posibilă această 
infracțiune la scară istorică, în capitolul “Înapoierea — un 
obstacol în calea democrației”, În timp ce la sfârșitul veacului 
al XVIII-lea Europa lăsase în urmă Renaşterea şi Secolul 
Luminilor, țările române agonizau sub stăpânire otomană, 
guvernate de zapcii fanarioți. A urmat apoi “Drumul către 
independență”, încununat cu “Un început promițător; monarhia 
constituțională”; după care, cu toate convulsiile fireşti ale 
unui proces de creştere forțată, se ajunge la “Primul război 
mondial şi înfăptuirea României Mari”. Se părea că românii 
îşi împliniseră idealul, afirmându-se ca o națiune europeană, 
când a început prăbuşirea: “Vechile obiceiuri subminează 
noua Românie”. Este vorba de anii “Restaurației”; revenirea 
pe tronul țării a prințului Carol, care “a început să acționeze 
ca un fanariot interesat să transfere bogăția și prestigiul din 
domeniul public în propriile sale mâini, iar puterea reală 
aparținea camarilei alcătuite din pnetenn să”, 

„u Bineinţeles că nu-i putem cere unversitarului englez 
să-şi identifice tiparele mentale cu cele ale noastre, dar trebuie 
să recunoaştem sincerele sale strădanii de a ne înțelege. i ina 
acest sens, este remarcabilă obiectivitatea cu care priveşte. 
“Ascensiunea Gărzii de Fier” şi “Drumul către dictatură şi 
război”, dar mai ales actul de la 23 august 1944. “România a 
jucat un rol mult mai mare în al doilea război mondial decât în 


- primul, contribuind la victona alianţei occidentale. Dar pe 


când teritoriul ei s-a extins masiv în 1919, soarta ei după 1945 
a fost aceea de a-şi pierde independența şi de a i se impune 
cu forța un regim social străin”. Și astfel România ajunge la 
“Întoarcerea la subdezvoltare. Impunerea și consecințele 
stăpânirii comuniste”, jumătatea de veac în care s-a înfăptuit 
furtul, care a-pus în chestiune însăşi existența noastră ca- 
națiune, | 
Din punctul nostru de vedere, al victimelor, 
comunismul nu a însemnat doar furtul une: națiuni. 
Comunismul a fost o tentațivă de asasinare a națiunii, pusă în 


„practică după un proiect criminal, de o “sectă” care, la 


adăpostul ocupației sovietice, se va transforma în “forță 
conducătoare”, Toate momentele importante ale tragediei 
trăite de români, chiar dacă nu sunt înfierate cu asprimea pe 
care noi, victimele, am dori-o, sunt semnalate cu obiectivitate 
şi consemnate ca atare: “În cursul primului deceniu al 
stăpânirii comuniste a fost lansat un atac feroce împotriva 
tuturor instituțulor şi indivizilor despre care se considera că ar 
fi reprezentat o amenințare la adresa noii ordini (...) Se 
estimează că 180.000 de persoane fuseseră aruncate în lagăre 
de muncă forțată (...) Circa 80.000 de țărani au fost închişi 
pentru că s-au opus colectivizării. Rezistenţa armată din munţi 
a continuat sporadic de-a lungul anilor '50, necunoscută lumii 
din afară”, 

Remarcabil pentru un occidental, care nu este capabil 
să facă distincția între “antisemitism” şi “problema evreiască”, 
cu care s-au confruntat unele națiuni, Tom Gallagher nu 
ocoleşte recunoașterea că “secta” care a adus comunismul 
în România era alcătuită preponderent din evrei. “În timpul 
când Ana Pauker a condus PCR, membrii evrei au ocupat 
într-o măsură disproporționată posturile din aparatul ideologic 
al partidului și din sectoarele lui culturale, propagandistice și 
de presă”. Se pare însă că în problema contribuției evreilor la 
edificarea comunismului în România, informaţiile de care 


A 


PAR! 


a 


IS) ied, 07 A ret), 


9 205 At 


ZA <A pa > a: 


do...» 



















E ă 

şi, A 8 de ii 

p- %a ip Ţ; i A) ai € je j a a A Ty oa 
Xprat: A A 4 A ra ERA a; Wa 


ja bţ] 


dispune autorul Furtului unei națiuni sunt destul de lacunare. 
Mult mai generos în această privință este istoricul Teşu 
Solomovici în cele două lucrăni ale sale, Securitatea şi evreii 
şi România iudaică. În “demonologia figurilor timpului”, Tom 
Gallagher nu menționează alături de Ana Pauker decât pe 
Mihai Roller (“care a încercat să elimine ideea națională 
din prezentarea istoriei, înlocuind-o cu punctul de vedere 
internaționalist”) şi pe Alexandru Nikolski („răspunzător de 
torturarea, uciderea şi maltratarea sistematică a unui foarte 
mare număr de deținuți politici”). 

Lupta pentru putere, fenomen specific regimunlor 
comuniste de pretutindeni, nu a ocolit România. În înfruntarea 
dintre pretendenții la conducerea PCR, Gh. Gheorghiu Dej 
s-a dovedit a fi maestru. “In 1945 a aranjat asasinarea 
predecesorului său, Ștefan Fonş (.. ) Ascendentul său a fost 
total, o dată cu îndepărtarea Anei Pauker şi a complicilor ei |. 
din Biroul Politic, în primăvara lui 1952 (...) După 1952,a | 
avut un Birou Politic obedient; în 1954, sentința capitală |. 
privitoare la Pătrășcanu a fost decisă prin vot unanim”; 
Terminând reglarea de conturi cu potențialu săi competitori, 
Dej a instaurat un regim de cea mai pură esenţă stalinistă, 
pe, care l-a menținut chiar și după ce comunismul 
internațional a luat act de dezvăluirile lui Hrusciov la 
Congresul al XX-lea al PCUS. În continuare, Tom Gallagher 
semnalează contribuția lui Dej la “Apariția unui tip de 
comunism românesc” şi la “Deschiderile prudente spre 
Occident”. 

Pe 19 martie 1965, Dej moare răpus de un cancer 
la plămâni, bănuindu-se că fusese iradiat de agenţi sovietici, 
din cauza atitudinii sale de indepedenţă. l-a urmat la 
conducerea partidului şi țării Nicolae Ceauşescu. “Triumful 
celei mai man Nulităţi!” — consemnează Tom Gallagher 


„evenimentul, preluând remarca lu: Gheorghe Apostol, un alt 


comunist din vechea gardă, care se considera mai indreptățit 
decât Ceauşescu să aspire la funcția supremă în partid şi 
stat, 

Cu toate că fostul dictator comunist a condus 
destinele României timp de un sferț de veac, o perioadă 
nefastă ale cărei urmări se resimt din plin până în zilele 
noastre, atât prin instituţiile create în “anii lumină”, dar mai 
ales prin oamenu modelați în spiritul ideologiei “epocii de 
aur”, asupra “cazului” Ceauşescu istoricii autohtoni evită 
să se aplece; O lipsă pe care autorul Furtului unei națiuni 
încearcă, cel puţin parțial, să o suplinească. 

“Ceaușescu era bâlbâit, nu avea pic de simţ al umorului 
și nu-și putea ascunde lipsa de carte. Dar poseda o voinţă şi 
un zel politic excepționale, iar dacă se întâmpla să-i hpsească 
vreo ambiție, aceasta era recuperată de soţia sa, Elena 
Ceauşescu. Era de asemehea un năționalist [subl. n.) de 
neclintit şi neîncrezător în sovietici...” Un portret sumar, cu 
care însă nu suntem de acord decât parțial. Suntem convinşi 
că Ceauşescu nu a citit Capitalul lui Mars şi nici Materialism 
şi empiriocriticism al lui Lenin, dar Suntem siguri că a citit și 


(continuare în pag. 6) 


Gabriel CONSTANTINESCU 











1 B nn. mir TU britar Cc “Tehnolc IEI, cria după ce l-a 





PAG. 6 NR. 1/169 Ianuarie 2005 





PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC 


(urmare din pag. 5) 


răscitit Manifestul Partidului Comunist, din care cuvintele de 
incheiere — “Să tremure clasele stăpânitoare în faţa 
revoluției” — i-au intrat nu numai în cap, ci și în sânge. Cât 
priveşte aprofundarea ideologiei marxist-leniniste, se pare 
că cele 40 de pagini ale broşuri lui Stalin Despre materialismul 
dialectic şi materialismul istoric i-au fost suficiente pentru a- 
ŞI însuşi tezele fundamentale ale doctrinei, care i-a devenit 
religie. Dar aserțiunea că “Ceauşescu era un naționalist de 
neclintit”, care completează portretul dictatorului roşu de la 
București, constituie o gravă eroare. Priviţi pnn aceeaşi optică, 
atât Enver Hodja, conducătorul Albaniei comuniste, cât şi 
Mao Tsedun, ctitorul Chinei comuniste, au fost „naționalişti” 
pentru că s-au distanțat de Kremlin și au respins autoritatea 
Cominformului, moștenitorul Cominternului. De altfel, chiar 
Tom Gallagher se contrazice în această privinţă, scriind: “În 
1968 imaginea lui Ceauşescu ca marxist cu idei reformiste a 
primut un sprijin formidabil atunci când a refuzat să se alăture 
Uniunii Sovietice şi celorlalte țări ale Tratatului de la Varşovia 
în trimiterea de trupe pentru a zdrobi tentativa Cehoslovaciei 
de a instaura un comunism liberal. Totuși, ceea ce a fost 
prea puțin remarcat a fost faptul că Ceaușescu nu a aprobat 
niciodată «Primăvara de la Praga» și nu a declarat vreodată 
că ar fi meritat să fie aplicată şi în ţara lui (...). Oncât de 
intați au fost de acrobațiile României, sovieticii ştiau că 
Ceaușescu era un comunist ortodox, care nu era deloc 
înclinat să renunțe la marxism-leninism”. 
Cele care s-au înșelat însă în privința lui Ceaușescu au fost 
democrațiile occidentale, a căror atitudine față de suferințele 
românilor a fost un condamnabil amestec de naivitate, 
interese meschine şi mult, revoltător de mult cinism. 
“Occidentul începea - scne Tom Gallagher — să considere 
România un stat comunist rebel, care merita să fie cultivat, 
deoarece fixa anumite limite puterii sovietice. În 1968, Tony 


c, ii î> 
„ră E SA pr 5 2 
_Causescu |] 4 nodes “i 


foarte pătrunzător în abilitatea sa şi de aceea mi-a plăcut de 
cl». În acelaşi an, președintele De Gaulle personal i-a conferit 
Legiunea de Onoare lu: Ceaușescu, făcându-l să ințeleagă 
clar cu acel prilej că nu era intimidat de natura regimului 
său” «Un regim ca al dumneavoastră e bun şi folositor, dar 
unul asemănător ar fi imposibil în Franţa sau în Marea 
Britanie». O asemenea remarcă din partea unui lider 
occidental influent cu greu l-ar fi incurajat pe Ceaușescu să- 
şi liberalizeze sistemul — dimpotrivă. Din ce în ce mai convins 
că veriga slabă în lanțul puterii sovietice fusese găsită, 
Occidentul a invitat România la instituții care erau închise 
altor state comuniste. În 1972 ea s-a alăturat Băncii Mondiale 
'şi Fondului Mondial Internațional, în 1973 a obținut statut 
comercial preferențial din partea Comunității Economice 


Europene, iar în 1975 i s-a acordat clauza Națiunii Celei Mai 
Favonzate de către Statele Unite, fiind singurul stat din blocul 
sovietic cu un astfel de privilegiu”. Dar deşi ar fi putut să o 
facă, “hderii occidentali ca De Gaulle şi Richard Nixon, care 
au întreținut relații personale bune cu Ceauşescu, par a nu fi 
încercat niciodată să obțină o relaxare a represiuni” 

O explicație profund jignitoare pentru noi, românii, a 
indiferenței impinse până la cinism manifestate de Occident 
față de tragedia unei națiuni amenințate să fie înghițită de 
molohul bolşevic, ne este oferită de Tom Gallagher, având ca 
sursă considerațiile asupra modului de a gândi al diplomaților 
bntanici, făcute de Tony Benn în cartea sa Office without 
Power. “Discutând cu Tony Benn despre vizita lui din 1968 în 
România, unii diplomați britanici au dat de înțeles că nimeni 
nu trebuie să se culce pe-o ureche în legătură cu natura 
sistemului politic românesc: ei «şi-au exprimat punctul de 
vedere că românii nu se bucuraseră niciodată de libertăți 
politice în nici o perioadă a istoriei lor... şi că nu pierduseră 
mare lucru având un regim comunist». Atitudinea aceasta 
privind România comunistă în special și Balcanii în general 
era larg răspândită printre diplomații din principalele state 
occidentale”. Așadar, să nu ne facem probleme cu înrobirea 
românilor de către Uniunea Sovietică. De-a lungul întregii lor 
Istoni ei au fost robi şi noua formă de înrobire, comunismul, 
nu intră în conflict cu formele tradiționale de viață ale poporului 
român! 

Este adevărat că românii nu au avut o Magna Carta 
Libertatum datând din anul 1215, aşa cum a avut poporul 
englez, dar tot atât de adevărată este şi declarația făcută de 
lon C. Brătianu în 1879, pe care o citează Tom Gallagher: 
“Din veacul al treisprezecelea şi până acum, noi am fost 
avangarda Europei, zidul ei de apărare împotriva năvălitorilor 
din Asia. Statele europene au putut să se dezvolte în această 
epocă datorită sacrificiului altora”. Şi tot autorul Furtului unei 
națiuni recunoaşte cât de greu i-a fost regimului comunist să 


pia E 


înfrângă rezistența românilor față de o ideologie care-i 


na at: Yi € i g 
 nesocotea | taţile tundameni 


voința, comunismul din România a trebuit să exercite teroarea 
la scară uriașă. Au fost mobilizate unele elemente ale cultuni 
politice pentru a strânge și mai tare societatea în menghina 
comunistă; dorința Bisericii Ortodoxe şi a multor intelectuali 
de a fi ingăduitori cu un stat care își proteja sau își promova 
interesele este, desigur, un factor important. Dar rezistența 
armată față de comunism a continuat o vreme mai îndelungată 
decât în țările vecine cu Româna — un indiciu că România nu 
era coaptă pentru un asemenea regim”. 

Și din nou nu subscriem la punctul de vedere al 
universitarului englez. Încercăm să aflăm ce înțelege dânsul 
prin “a fi copt pentru regimul comunist”. Cunoaştem părerea 
clasicilor marxismului, care socoteau posibilă revoluția 
comunistă numai în țările cu un proletariat numeros şi cu 








conştiinţă de clasă, adică în țănle putemnic industrializate 
O teorie contrazisă parțial de Lenin, care prevedea ruperea 
lanțului de state imperialiste în “veriga cea mai slabă”, 
aceasta fiind Rusia țaristă. Or, a încerca să judeci rezistența 
armată a românilor la comunism prin prisma tiparelor 
ideologiei marxist-leniniste este fundamental greșit, după 
cum fundamental greşită, în totalitatea ei, este această 
ideologie. Românii s-au opus cu arma în mână 
comunismului, nu pentru că nu erau “copți” pentru un astfel 
de regim, ci pentru că prețuiau libertatea la fel de intens ca 
toate popoarele europene şi, într-un sens mai larg, ca toate 
popoarele lumii. De-a lungul întregii istorii a omenirii au 
existat doar popoare libere și popoare înrobite. Nu au existat 
şi nu există popoare de robi 

Domnia lu: Nicolae Ceauşescu a degenerat într-un regim 
de dictatură personală cu “Puterea în familie şi greşeli 
politice catastrofale”. Tom Gallagher crede că “un moment 
de răscruce pentru regim l-a constituit vizita din 1971 a lui 
Ceauşescu în Coreea de Nord, unde a găsit un soi de 
comunism care se potrivea caracterului său și s-a hotărât 
să modeleze România după aspectele principale ale natunii 
fanatice şi înregimentate ale regimului lui Kim Ir Sen”. Au 
urmat greșeli după greşeli în conducerea economiei, 
agravate de înlăturarea unor economişti cât de cât pricepuți, 
aşa cum a fost Alexandru Bârlădeanu. 
Dar cel mai mare rău petrecut în “anii lumină”, care au 
întunecat chipul României, a fost ascensiunea meteorică a 
soției dictatorului, Elena: “Spre sfârşitul anilor '70, Româma 
s-a trezit în situația nemaiauzită în care soția dictatorului 
avea mai multă influență în privința politicii decât once 
demnitar civil sau militar. Consoarta lui Nicolae Ceaușescu 
avea doar câteva clase primare, dar acest lucru nu a 
împiedicat-o să-și inventeze o carieră de om de știință, 
procurându-şi un doctorat în chimia industrială, precum și 
diferite titluri onorifice cu ocazia călătonilor în străinătate 
[din nou complicitatea Occidentului! — n. n.]. În 1979 ea 
conducea secția de cadre de partid și de stat din cadrul 
Comitetului Central, ceea ce însemna că de fapt controla 
orice numire în funcţiile de partid şi de stat. În legătură cu 


“Elena, Alexandru Bârlădeanu scria: «Rareori am întâlnit pe 


cineva care să fi avut atâtea însuşiri negative ca ea: 
sentimentul urii şi al răzbunăni, stupiditatea, caracterul 
scârbos, nesumțirea și impertinenţa erau cele mai evidente 
Nu ştiu cum s-au întâlnit sau cum a durat căsnicia aceasta” 
In decembrie '89, regimul comunist condus de Nicolae 
Ceauşescu s-a prăbuşit. Prăbușirea nu s-a datorat insă 
caracterului odios al acestui regim. Chiar dacă la noi 
prăbușirea s-a petrecut dramatic, cu victime, cu morți şi 
răniți, ea a făcut parte din amplul proces al ieşirii din scena 
politică a tuturor regimurilor comuniste din Europa. Parcă 
venise de undeva, dintr-o galaxie unde se hotărăşte destinul 
neamurilor, porunca: “Comunismul şi-a făcut datoria, 
comunismul poate să plece!” Nu însă şi comuniştii. 
(va urma) 


"POPEYE MARINARUL 


(urmare din pag. 1) 


datorită prestațiilor “destabilizatorului” Traian Băsescu şi impresiei pe care acesta 
a făcut-o liderilor europeni. Căci iată ce stă scris în acelaşi ziar Adevărul, din 30 
decembrie: “În aceste ultime zile, spunea Ștefan Stănciugelu, directorul 1.S.C. 
(Institutul pentru Studiul Comunicării — n. n.], presa străină vede în Traian Băsescu 
un erou salvator, un erou justițiar. Profilul său se construieşte în termeni cu care, 
de obicei, presa este zgârcită: uman, direct, popular, bun negociator, lider cu 
carismă, onest, cu un discurs ce electrizează mulțimele, un luptător ce a rezistat 
asaltului permanent al mașinănei de partid a PSD etc”. Oricum, “este totuşi clar 
— concluzionează directorul [.S.C. — că presa internațională oferă României, după 
multă vreme, șansa unei imagini pozitive”. lar Ziua din 6 ianuarie 2005, reluând 
același comunicat al Institutului pentru Studiul Comunicării, completează: *... Traian 
Băsescu este construit ca «Eroul Salvator» care va reuși să finalizeze o revoluție lentă 
«la foc mic» și să producă ruptura reală cu «vechiul regim»”. 

Desigur, vorbe mari, bombastice poate, dar asta nu e suficient. Numai 
imaginea pozitivă a “fascinantei şi eterne: Românii” nu poate rezolva problemele 
extrem de complexe ale țării. Rămâne de văzut dacă noul președinte va reuși în 
tentativa sa temerară de a stârpi corupția, făcând instituţiile statului cu adevărat 
funcționale, și de a ridica cât de cât mvelul de trai al “amărăştenilor”. Mulţi sunt 
sceptici. Alţii sunt optimişti. Argumente au și unii, și alții. Scepticii îl consideră 
prea impetuos în acțiuni şi prea abrupt în decizii pentru a nu face, mai curând ori 
mai târziu, greșeli impardonabile, de care vor profita dușmanii lui, care sunt încă 
destul de putemici și îl pândesc la cotitură, pentru a-i pune bețe în roate. Apoi, 
cred ei (scepticii), echipa guvernamentală cu care el trebuie să colaboreze și să 
pună în practică “programul” pe care împreună l-au elaborat nu este nici destul de 
omogenă şi nici destul de pregătită pentru a susține și implementa un program atât 
de ambițios, mai ales acum când, pentru a putea primi votul de investitură, a fost 


nevoită să facă şi compromisuri riscante, aliindu-se cu UDMR şi mai cu seamă cu 
PUR. 

Optimiştii, dimpotrivă, mizează pe tenacitatea și abilitatea lui și speră ca, 
ajutat şi de conjunctură, să-şi onoreze promisiunile făcute în campania electorală 
şi să scoată țara din criza care durează de 15 ani şi care eufemistic se cheamă 
“tranziție”. Ahanţele “deochiate”, argumentează ei, sunt alianțe de conjunctură, de 
care se va debarasa la prima ocazie. Şi, într-adevăr, așa este. Alianţa D.A. a făcut 
aceste compromisuri pentru că nu avea altă alternativă decât cea a alegerilor 
anticipate. Or, dacă ar fi recurs acum la soluția “alegerilor anticipate”, nu rezolva 
mare lucru, pentru că scorurile acestora nu ar fi fost cu mult diferite de cele din 
28 noiembrie. Din aceste motive, “strategii” Alianţei (în înţelegere cu preşedintele 
Băsescu, bineînțeles) au ales varianta provizorie a acestor compromisuri, deja 
dezavuate. De altfel, Traian Băsescu o spune clar în interviul pe care l-a acordat 
ziarului Adevărul din 6 ianuarie 2005: “Personal, sunt un adept al unor anticipate 
imediate, pentru a scăpa de o soluție imorală care se numeşte PUR. Este o soluție 
politică pe care cu am negociat-o din nevoia instalării unui guvern, dar mi se pare 
lipsită de moralitate. Afunci am pus înainte interesul de a avea un guvern, de a lua 
primele măsuri-semnal, care să producă efecte în 2005. Era o prioritate care a 
fost realizată şi, dacă dl Tăriceanu va fi un adept al soluţiei anticipatelor, la 
mine va avea tot sprijinul” (subl, n.). 

Joacă tare Popeye Marinarul, joacă tare! De fapt, cu această declarație de 
ultimă oră, el nu urmăreşte declanşarea anticipatelor acum, ci nu face decât să 
arunce o "petardă" în curtea PUR, pentru a-i determina pe aceştia să voteze, într- 
o procedură pe care o va declanșa ulterior, schimbarea celor doi președinți ai 
Camerelor. Ceea ce nici nu ascunde în interviul amintit: “Cum poți să pui un 
prefect de la un partid care a susținut desemnarea lui Nicolae Văcăroiu şi a lui 
Adnan Năstase ca președinți ai Camerelor? PUR în primul rând trebuie să corecteze 
această eroare ca să devină credibil, Să declanşăm proceduri parlamentare pentru 
schimbarea celor doi președinți ai Camerelor, dacă PUR vrea să fie un aliat loial al 
Alianţei”. Alte comentarii sunt, cred, de prisos. Cel puţin deocamdată. 








-- 


e 





Yi E ODOR :M. POPESC U» 


A PA 


PROPAGANDA 


(urmare din numărul trecut) 


Mijloacele şi materialul de propagandă atee 
în popor sînt uimitoare. Propagandiştii atei cutreieră 
Rusia, în echipe de “conferențiari roşii”! sau 
individual, pentru a alunga de pretutindeni ideea de 
Dumnezeu. Succesul lor nu este întotdeauna asigurat. 
Ştiinţa atee este adesea surprinsă de auditori cu 
întrebări la care propagandiştii nu pot răspunde, şi 
nu 0 dată s-au compromis şi au plecat ruşinați. 
Uniunea Ateilor Militanți şi autoritatea de stat dau însă 
cu atit mai multă atenție acțiunii propagandiştilor 
conferenţiari, amelorînd pregătirea lor, obligîndu-i 
să treacă examene? şi controlîndu-i. În serviciul lor, 
şi al acțiunii antireligioase în general, stă totodată un 
imens material scris, revărsat asupra Rusiei ca un 
potop: ziare, reviste, cărți de literatură şi de pseudo- 
ştunță, pline de blasfeme la adresa lui Dumnezeu şi a 
religiei, formează pîinea cea de toate zilele a 
cetățeanului sovietic”, Ele se tipăresc şi se răspîndesc 
cu avionul şi camionul, în zeci şi sute de mii, în 
milioane de exemplare“, fiind scrise pentru toate 
profesiile şi pentru toate virstele, chiar pentru copiis. 
Literatura atee vrea să strice tot ce ar mai putea să 
rămînă ca idee rehgioasă în statul comunist. Locul 
de frunte îl ocupă în această literatură Manualul ateu, 
cartea de temei a comunismului, iar o așa-numită 
“Bible antireligioasă” în 13 limbi este desigur menită 
să fie pentru atei ceea ce este Biblia pentru credincioși. 

În acelaşi timp, comunismul a luat toate 
măsurile ca literatura religioasă să dispară complet 
sau să fie boicotată”. Tipografiile au ordin să nu 
tipărească nici o carte religioasă”, iar dinafara 
granițelor Uniunii Sovietelor nu se poate aduce nici 
una, Nici Sfinta Scriptură, nici cărțile de slujbă 
bisericească nu se pot tipări sau importa, și se 
urmăreşte chiar distrugerea, celor existente”. Este una 
dintre cele mai grele măsuri comuniste împotriva 


| Bisericii şi a credinţei. Pe lingă aceasta, “Citirea în 


public a Sfintei Scripturi şi a cărților religioase, atit 
cît se mai găsesc, este interzisă şi pedepsită'. 
Cercurile de lectură religioasă, cercuri biblice, cercuri 
catehetice — ca şi comitetele de ajutor — sînt şi ele 
interzise!?. 

Creş-tinii simțeau ca foarte gravă măsura lui 
lulian Apostatul de a le interzice cartea păgînă ŞI 
cultura clasică, trimițindu-i iromc la Matei și la Luca 
ai lor. Comuniștii le iau creştinilor și dreptul firesc de 
a-şi citi cartea sfintă! Din biblioteci se înlătură, de 
asemenea, tot ce cuprinde idei religioase, sau nu se 
dă pentru citit. S-au format chiar biblioteci întregi 


'“Chronique. Orthodoxie”, în /remăon, V, | (ianuane 1928), p. 38. 
:D.C.L,,'“Chromque de |'Orthodoxie nusse— 63”, în /renikon, VII, 3 (mai- 
iune 1930), p. 320. 

Același, ““Chronique de |'Orthodoxie nusse”, în./remulon, VI,4(seplembrie- 
octombrie 1930), p. 539 (rolul presei în acțiunea ateismului). În fruntea presei 
atee stau publicațiile Uniunii Ateilor Militanţi Antireligiozmiă şi Bezbojnik 
(fDC L,“Chronique religieuse. L/anureligion en U. R. S, S,”, în /renikon, 
XIII, 3, mai-iunie 1936, pp. 310-311). 
1“Chronique religieuse. Actualites”, în /renikon, XVI, 5 (septembne- 
octombne 1939), pp. 452-453 şi 466 (n. ]), D.C. L., “Chronique de 
l'Orthodoxie russe — 54", în /remikon, VI, 3 (runie-august 1929), p.417. 
*“Chronique. Russie”, în /remkon, V, 10-12 (octombnie-decembne 1928), 
p. 526; “Chronaque religieuse. Orthodoxie russe”, în /renikon, XIV, 4-5 (rulie- 
octombne 1937), p. 428. 

*“Chromique religeuse. U. R.S. S.", în /renikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), 
p. 254. S-a editat, de asemenea, un Muma pentru muncitorii din cercurile 
antireligioase (v. Charles Peger, “L Impicte ruse”, în /renikon, X, | 
(ianuanie-februane 1933), p.37 

'“Chronique religeuse. Actualits. U. R. S. S.”, în /renikon, XV, | (ianuane- 
februane 1938), p. 57. 

*D.C.L.,“Chronique de |'Orthodoxie russe - 57", în /renikon, VI, 3 (nunie- 
august 1929), p.422. 


” /bidemn, pp. 421-422. 
*“Chronique religieuse. Actualites, U. R. S. $.", în /renikon, XVI, | 


(ianuarie-februane 1939), p. 41 “des autodaf€ de Bibles ont eu lieu Omsk” 
"1 /bidem, p. 40, 

2“Chronique religicuse. Actualites. U, R.S. $,”, în /renikon, XV, 5 
(septembrie-octombrie 1938), p.461. 








DE LANE) 


PUNCTE CARDINALE nic 200 coc 


O LA STALIN. 





ANTICREȘTINISMUL COMUNIST 


cu cărți atee!'. Se fac pină şi excursii de propagandă 
anticlericală'*, adevărate turnecuni de ateism, și totodată 
inspecții antireligioase. 

Arta serveşte aceluiaşi scop antirehgios: teatrul, 
cinematograful, literatura, muzica, artele plastice, toate 
sint puse la contribuție în lupta împotriva lui Dumne- 
zeu, în toate este batjocorită credința'?. Nu se admite 
nici refacerea picturii bisericilor, şi numai Cu greutate 
s-a reuşit a se da aprobare unor pictori ca să restaureze 
monumente de artă religioasă. În schimb, muzeele 
antireligioase sînt numeroase, ele găsindu-se în toate 
oraşele mai mari, şi sînt pline de impictăți grafice şi 
plastice şi de obiecte fabricate în atelirele speciale. Se 
organizează, de asemenea, expoziții antirelhgioase care 
batjocoresc ideea de Dumnezeu, Biserica şi clerul'*. 

“Ştiinţa” şi tehnica sînt unul dintre mijloacele 
preferate de propaganda antireligioasă. Radioul, 
telegrafia fără fir'”, televiziunea'* sînt folosite pentru a 
răspîndi ideea comunistă atee pină la mari distanţe, în 
toată Unmiunea Sovietică şi dincolo de hotarele ei. Stații 
puternice de radiodifuziune!” trimbiţează în mai multe 
limbi, în lumea întreagă, antireligia comunistă. Un 
observator ambulant duce poporului de pe tot întinsul 
“patriei sovietice” rus-lumina ştiinţei atee*, 

Socotindu-se, în orgolul lor inconştient, apologeții 
şi campionii ştiinţei, în numele căreia Stalin însuşi, 
marele “savant” al veacului nostru, declară că luptă 
împotriva religiei, comuniştii văd în tehnică remediul 
tuturor relelor de care suferă omenirea”. “Sint contra 
religiei — zice ţarul roşu — pentru că sînt pentru ştiinţă” 
“Sîntem mîndri de a curăța frumoasa noastră patrie 
sovietică de putregaiul superstițiilor ignoranței, al 
intoxicănii cu «rachiul» spiritual care este religia. Sintem 
siguri că vom scăpa tot pămîntul de aceste murdării”?. 
Comu-niştii îşi fac astfel o datorie şi o onoare din a 
opune “ştiinţei popilor:** adevărata ştiinţă, care este a 
lor, iar oamenii de știință din restul lumii n-au protestat, 
măguliți poate de atita cinste făcută științei! 

în numele științei, bolşevicii insultă pe 
Dumnezeu şi religia în congrese atee monstre:*, la care 
invită delegaţi străini, şi-i trimit pe-ai lor la congrese 
atee străine, cum a fost cel de la Londra. În numele 
ştiinţei, combat religia pe toate căile, şi nu se mulțumesc 
doar să-şi predice ateismul, ci şi practică blasfemele 
lor. Scot din biserici şi din mănăstiri moaște venerate 


» În anul 1927 erau numai în Rusia centrală 30000 de asemenea biblioteci (v. 

“Chronique. Russie”, în /renikon, V, |, ianuane 1928,p 38, fşiD C.L, 
de l'Orthodoxie nusse — 18", în /remkon, VII, | (ianuane-februane 

1930), pp. 89-90 (ideea distrugeni cărților religioase a fost dată de văduva lui 

Lenin, Krupskaia). 

1“Chronique. Orthodoxie. Russie”, în /renikon, V, 10-12 (octombnie- 

decembne 1928), p. 533. 

Cf D.C. L, '“Chronique de l'Orthodoxie russe — 63", în Irenikon, VII, 3 

(mau-iunie 1930), p. 320. Același, “Chronique de |'Orthodoxie russe — 88”, în 

Irenikon, VI, 4 (septembne-octombne 1929), p. 593. 

D CL. “Chronique de |'Orthodoxie russe — 72", în /renikon, VII, 3 (mai- 

iunie 1930), pp. 338-339. D.C. L,'“Chronique religieuse. L'antireligion en U. 

R. S.S, în /renikon, XLUII, 3 (mai-iunie 1936), p. 325. 

" Cuore atee speciale pentru copii (v, “Chronique religieuse. Actualites. U. R. 

S.S, în /renăon, XV, 2, marte-apnlie 1938, p. 171). Cf (pentru campania 

antipascală) “A ctualites religieuses”, în /r&nikon, XIII, 2 (martie-apnlie 1938), 

p. 211: 62 de postun de emisie, cu un total de 2000 de ore, în 19 limbi, 

*"Chronique religueuse. U, R. S.S”, în /renikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), 

p.254. 

»“ Actualites religieuses. Orthodoxie nusse”, în /renikon, XIII, 4 (iulie-august 

1936), p.457. 

> “Chronique religieuse. Actualites. U, R. S. S”, în /renikon, XV,4 (sulie- 

august 1938), p. 369, 

21 A se vedea declarația lui laroslavski la congresul ateilor ținut la Moscova, 

10-15 lunie 1929, la D.C. L., “Chronique de l'Onthodoxie russe - 90", în 

Irenikon, VI,4 (septembne-octombne 1929), p. 596. 

= Citat de Dom C. Lialine, “Chronique religieuse. L'antireligion en U. R. S. 

S., în /renikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 316, 

2 /bidem 

4 Cf D.C. L,"“Chronique de l'Orthodoxie nusse - 89", în /renikon, VI,4 

(septembne-octombne 1929), p. 595: aproape o mie de delegaţi la congresul 

de la Moscova (10-15 lunie 1929). 


de credincioşi şi le prezintă vulgului** în muzee sau 
în expoziții, ca pe corpuri descompusc, pentru a le 
ascunde apoi, atunci cînd văd că vizitatorii vin să le 
cinstească tot ca pe sfinte moaşte. În numele ştiinţei 
s-au ridicat crematorii?*, dintre care unele stau încă 
goale; în numele ştiinţei se bat-jocoresc înmormintă- 
rile făcute de credincioşi”, aşa cum se batjocoresc 
toate actele şi obiectele de cult: icoane, cruci, vase, 
veşminte bisericeşti şi celelalte. 

Oricît şi-ar pune însă comunismul masca 
falsă a ştiinţei şi a liberei-cugetări, el apare așa cum 
este; vulgar, grosolan, pervers, neruşinat. Mijloacele 
lui de propagandă sînt adaptate scopului lui 
distrugător, negator. Ele se acordă toate în “critica” 
gen bolşevic, care profanează prin batjocură, satiră, 
ridiculizare, culminînd în caricatura antireligioasă, 
expresie a geniului propagandei antireligioase. Bolşe- 
vismul nu se mulţumeşte să “convingă” popoarele 
Uniunii Sovietice pe calea instrucției şi educației atec, 
impuse tuturor instituțiilor şi profesiunilor;, nereuşind 
să convingă uşor, el caută cu atit mai mult să distrugă 
credința prin batjocură, s-o ucidă prin ndiculizare. 
Niciodată nu s-a mai revărsat asupra religiei atita 
“critică” satirică şi niciodată, poate, efectele sarcas- 
mulu: şi pamfletului n-au fost mai bine calculate şi 
mai mult urmărite decit în acțiunea antireligioasă a 
comunismului. 

Este mai ales un punct în programul 
propagandei atee a Sovietelor, în care se concentrează 
tot ce poate comunismul ca artă şi ştiinţă antireligioa- 
să, ca “inteligență” şi neseriozitate profanatoare de 
lucruri sfinte, Cel mai apreciat mijloc de a lovi şi a 
jigni credința şi pietatea în Rusia sovietică sînt 
campaniile duse împotriva marilor sărbăton creştine, 
Naşterea Domnului şi Sfintele Paşti:*. Îndeosebi 
campaniile antipascale sint “arma clasică” a impietății 
comuniste împotriva bisericilor ce au mai rămas, pline 
încă de credincioși, ceea ce sporeşte furia atee. Este 
de neînchipuit la ce şcandaluri şi parodii antireligioase 
se dedau comuniştii cu prilejul sărbătorilor creştine, 
organizînd zeci de mii de conferințe atee, spectacole 
profane, razii şi atacuri în biserici, orgii şi demonstrații 
vulgare”, pentru a tulbura slujba religioasă, a-i scoate 
pe credincioşi din biserici sau a-i împiedica să meargă 
acolo; Este pur şi simplu ridicolă, în fanatismul ei, 
sforțarea de a-i abate pe creştini de la biserică în zilele 
sfintelor lor amintiri. Pe lingă cortegii carnavaleşti de 
stradă, se organizează cursuri, ore de lucru suplimen- 
tare, spectacole teatrale, cinematografice sau 
muzicale, la care sînt chemaţi cetăţenii, pentru a nu 
merge la biserică, unde-i atrage chiar pe unii necredin- 
cioşi o irezistibilă nostalgie a unei mari bucurii 
pierdute. In grija pe care o au bolşevicii de a-i sustrage 
pe credincioşi bisericilor la aceste zile mari, au mers 
pină la a trimite doici mamelor cu copii la sîn, pentru 
ca acestea să poată merge la spectacolele sau la 
conferințele antireligioase organizate de ci cu aceste 
prilejun! 


(Va urma) 


* Clarence Augustus Manning, “La Religion et les Soviets”, în /remikon, VL, 

| (ianuane-flebruane 1929), p. 53 (trad. din rev. Americani Cuaoh Monthly, 

XXIV, noiembne 1923), 

% “Chronique. l'Orthodoxie. Russie = 89", în Jrenikon, V, | (sanuane 1928), 

p. 39. 

"DCL, “Chronique de 'Orthodoxie russe-— 74", în /renikon, VII, 3 (mai- 

iunie 1930), p. 342 (după Vozrojdenie, 19 mai 1930), 

> Cf" Actualites religieuses. Orthodoxie nusse”, în /remkon, XIII, 2 (martie 

aprilie 1936), p.211;"“Chronique religieuse. Actualites”, în /nemiăon, XV, | 

(tanuane-februane 1935), p. 58, 'Chronxque. Ortbhodoxie. Rusie”, în /număon, 

V, 5-6 (mai-tunie 1928), p 271, D.C. L., “Chronique de l'Orthodoxie nusse 
68", în /renikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), pp. 330-333 

> [dee despre un “Crăciuii ateu”, organizat de uneretul comunist în 1927, ne 

dă rev, Inemikon, V, 2 (februane 192$), p. 102 (v. “Chronique. Orthodoxie 

Rusie”). 

















PAG. S NR. 1/169 lanuarie 2005 


PUNCTE CARDINALE 





Divina Comedie a lui Dante Alighieri 


iai tă d 
y N % 

Si Ar tar a 

i 4 U Ar sn Fă 4 

m, 3 F- SCI ip 

_ < d fi ud) E. 





Cei doi poeți ajung în cel mai adînc punct 
al lumii infernale, unde sălășluieşte Lucifer însuși 
(numit aici şi Dis, stăpinul Cetăţii Dite, 
menționate încă din cîntul VIII), asupra căruia 
Vergiliu îi atrage atenția lui Dante prin citarea 
unui vers latinesc dintr-un imn religios atribuit 


lui Venanzio Fortunato: Vexilla regis prodeunt 
inferni (“Steagurile regelui infernului [spre noi] 
înaintează”). Cele 6 aripi fără pene (“ca de liliac”) 
ale lui Lucifer sunt asemănate pe rînd cu niște 
steaguri de luptă, cu paletele unei mori de vint 
sau cu niște pînze de corabie; ele produc cele trei 
vînturi reci care bat peste fundul înghețat al 
Infernului. Înfipt în gheață pînă la piept, Lucifer 
îi mestecă în cele 3 guri ale sale pe cei socotiți de 
Dante cei mai mari trădători din toate timpurile: 
Iuda Iscarioteanul şi ucigașii lui Cezar (Brutus și 
Cassius), Cei doi, cățărați pe trupul păros al lui 
Lucifer, ies din infern pe cealaltă emisferă a 
Pămîntului (cea sudică sau australă, nelocuită și 
acoperită de ape, după credinţa vremii), unde se 
înalță solitar Muntele Purgatoriului (pe a cărui 
culme este localizat mai departe Paradisul 
terestru). Trecînd prin punctul ce constituie 
centrul gravitațional al Pămîntului, are loc 
“marea inversiune” pe care Vergiliu i-o explică 
pe larg lui Dante (vv. 106-126). Apoi, străbătînd 
0 lungă galerie subterană, pe unde se înțelege 
că-și are cursul și riul Lete (vv, 130-132), cei doi 
poeți ies în cele din urmă, printr-o spărtură, la 
suprafaţa pămîntului: a riveder le stelle (“spre 
zariște de stele”). Cuvintul stele încheie toate cele 
3 părți ale Divinei Comedii, 

În curînd, îl vom urma pe Dante prin 
Purgatoriu. Între timp, sperăm ca această nouă 
versiune românească a Infernului să apară în 
volum (a se vedea și Apelul de pe pag. 9). 


„într-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 


Inchin cu smerenie această tălmăcire memorie! 
ilustrului romanist şi dantolog Marian Papahagi 


III III CÎNTUL XXXV 


| 


+ 


16 LIS 


3l 


“Vexilla regis prodeunt inferni 


spre noi, de vrei să-l vezi, pnveşte-n faţă”, 


grăi Virgil, “prin viscolirea iei” 

Precum, cînd toate-s cufundate-n ceață 
sau cade noaptea, s-ar 1vi în zare 
vreo moară-n vînt roundu-se semeaţă, 

aidoma văzul o arătare; 
şi-n lipsă de-adăpost, de vînt cătai 
în spatele maestrului scăpare. 

Eram de-acum, ŞI-O spun cu teamă-n grai, 
pe unde ca prin sticlă se străvede 
sub gheaţă-ntregul umbrelor alai: 

întinsă-i una, alta dreaptă şede, 
cu capul ori cu tălpile în jos, 
sau arcuită, gleznele de-și vede. 

Când noi de cel cîndva la chip frumos 
aproape-am fost, cît domnul meu să poată 
să mu-l arate cu deplin folos, 

feri din faţa mea şi-mi zise-ndată; 

“Jată-l pe Dis şi iată locul unde 
cu mult curaj a te încinge cată!”. 

Cum amuții şi prinse-a mă pătrunde 
de aprig gerul, nu-ntrebați, căci nu-i 
vreun chip s-o spună vorbele rotunde. 

Nici mort, nici viu rămas în fața lui, 
cu mintea voastră, dacă-i iscusită, 
vă-nchipuiți ce simțămint avui. 

Stăpînul peste lumea-n veci cumplită 
sta de la piept în sus din gheață-afară, 
şi-ar fi măsura mea mai potrivită 

CU cei unaşi, ca ei cu brațu-i doară: 
socoate, deci, întreg cât e de mare, 
de numa-n parte-atit de mult măsoară! 

De-a fost frumos pe cît de hid apare 
Şi l-a-nfruntat pe cel ce l-a zidit, 

e drept din el tot răul să coboare. 

O, cît am fost atunci de uluit 
văzind că poartă capul lui trei feţe! 
Chipul din mijloc pare-n foc roșit, 

iar celelalte se unesc semețe 
cu el din umeri, ca în creştet toate 
să îşi adune marea lor hideţe: 

cel drept ar fi de-un alb ce-n galben bate, 
pe cînd cel sting aidoma-i cu cei 
sosiți de pe-ale Nilului olate. 

Sub fiecare chip din cele trei 
avea un rînd de âripi pe măsură, 
cum pinze-n vint n-aflară ochii mel. 


49 


55 


6 


67 


9] 


ge apa e 





Ca de liliac unaș, aşa-mi părură, 
căci n-aveau pene; şi-una cîte una 
iscau trei vîntun reci încît putură 
jur-împrejur să-ngheţe văgăuna; 
plingînd cu şase ochi, pe trei bărbu 
ȘI plins, şi bale-i şiroiau intruna. 
Cu fiecare gură-a lui fîşi 
făcea un păcătos, iar melițatul 
acela-n veci pe toți 1-0 canon. 
Celui din față îi părea mușcatul 
nimica toată, cînd spinarea-n gheare 
1-0 jupuia întreagă necuratul. 
“Duhul ce-acolo sus mai greu chin are”, 
grăi maestrul, “Iuda însuşi este, 
ce, ros de cap, se zbate din picioare. 
Din ceilalți doi, cu atîmînde țeste, 
cel spinzurind din gura neagră-i Brut 
cum vezi, se zbate, dar nu dă de veste; 
iar Cassiu-i cel mai din topor făcut. 
Dar se-nnoptează şi cam vremea-ar fi 
s-o luăm din loc, căci toate le-am văzut”. 
De git l-am prins, simțind c-așa-ar voi; 
lar el, în loc şi clipă pnincioase, 
cînd ânpile-au prins a se lărgi, 
se agăță de coastele păroase: 
din smoc în smoc, pornit-a el în jos 
printre ghețar şi blană să se lase. 
lar de-am ajuns pe unde-al coapsei os 
se-mbucă-n şold, stăpînul deodată, 
se răsuci, căznindu-se vîrtos, 
cu capul către tălpi, şi ca să poată 
urca mai lesne,-n păr se opintea, 
de-am zis că-n iad ne-om reîntoarce-ndată. 
"Nu te lăsa, c-această scară-i cea”, 
imi zise el cu sufletul la gură, 
“pe care vom ieşi din lumea rea”. 
ȘI dibuind în stîncă o spărtură, 
mă-mpinse-n sus, urcând și el apoi 
pe buza gropii, dintr-o săritură. 
Credeam, zvirlindu-mi ochii înapoi, 
pe Lucifer să-l văd ca mai nainte, 
dar îl văzui cu tălpile spre noi; 
ŞI de-am rămas atunci uimit, aminte 
Să 1a, prin care punct am fost trecut, 
cel mai puţin descătușaţi la minte. 
“Ridică-te-n picioare”, mi-a cerut 
maestrul, “că e drumul lung şi greu, 
lar soarele-i de-o Suliță-apărut”, 











PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie 2005 NR. 1/169PAG.9 





Aaquc PANE TNozEET ETPTIrrrET 7 
uta (Gă de tal noltă tafebstua 


TU Ancr ete mele tură bila 

ÎI A uamtaale Au dupa SI jena, 

* m(fămidhne uz (orteze 

dee rentto hal pila a fii? legrumte maer 

Su chin cas o(ecto 

aud de țente al nctp cette e bu t0 

ned tome fi fimeea n0 fn moto - 
Selalht es flo 4 mpa (Î menit 
ma lant nituire 4 oz8 msi 
€ agate SS îi 


„430 Die. 11619.” 
£. tn (ta 3 zane url ere GetĂ 
tafem anni bafaan id! scartai: 

e du amet pisat Aneeii 
» aelfer oil ierti Du pei 
Aluei tziuerno reg cit zi ite faq 

Dula fot cotmiita căi no stef 
AMAND m nâfi. tu înATaN 

bu Sfen. atamal (tron 0 SNA 0rte-eptii 

+ (e ve (ete Leamii VEU9 gi 

exe dițulto cir. VARU Tecta fai 

cezibtebua «4 cetet. cui ceiitio cert i20 

i zu ţ 















n aut ad Fă XI „A 
 î 






























“cu, et: 
Y tu. 







ATA af Lita 







| li , 
Ci Sept ei 








m E AR DI + Da 
- 4 "0 fa su 
Vg “ o 
A ÎL. ta .. 
î, “ „SE: 
- A AS - A [00 aă 


Infernul, Cîntul XXXIV (miniatură dintr-un manuscris de la Biblioteca Bodleiană din Oxford) 


15.) 


97 N-aveam a merge eu şi domnul meu 133 Urmarăm, dar, umbroasa-n sus cărare 
pe-alei ca de palat, ci prin hirtoape, către senina lume înapoi; 
de-a lungul unui sumbru defileu. nedind răgaz truditelor picioare, 
100 “Maestre-al meu”, zisei pe cînd aproape 136 ajuns-am sus — el primul, eu apoi — 


mă ndicasem, “pin” să 1es din hău, ŞI cerul îşi vădi privi mele 


de-o îndoială vorba-ți să mă scape podoaba, prin ogcacul pe-unde noi 
IW Unde e gheaţa? Și cum stă cel rău 139 


infipt cu capu-n jos? Și spre lumină 


Ieşirăm iar spre zarişte de stele. 
(Sfirşitul Jnfernului) 
soarele cum zori în drumul său?”. 
10 lar dinsul: “Mintea ta să creadă-nclină 
că-i dincolo de unde eu cu spor 
m-am prins de-al lumii vierme greu de vină. 
109 Dincolo-ai fost cît fu să mă scobor, 
ci-odată-ntors, trecut-ai punctul care 
atrage tot ce-i trup atimător. 
112 te afli-acum sub bolta care-și are 
opusu-n cea cuprinsă de uscat, 
sub culmea cărei fost-au să-l omoare 
115 pe cel născut și mort fără păcat; 
ar palma de pământ care te ține 
îşi are polu-n Giudecca-mplintat. 
118 E-n zori aici cînd noaptea-acolo vine; 
cît despre cel ce ne sluji drept scară 
cu perii lui, e] neschimbat se-aține. 
121 Pe-aici căzu, din cer cînd l-alungară, 
iar cât uscat jur-împrejur se-aflase, 
de frica lui se scufundă-ntr-o doară 
124 şi-n partea noastră de atunci se trase, 
Şi poate culmea care-aici se-arată, 
fugind de el, fu-n Jos un gol să lase” 
127 Cam cît de lungă-i hruba şi de lată, 
un loc e hăt, de Belzebut departe, 
ce nu prin văz, ci prin auz te-mbată 
13) cu-n zvon de rîu ce undele-și imparte 
prin jgheabunle stincui peste care 


DS SE Sag Si Y 


Y (GI ] 
d T 


a A 


săbii 
a... 


FO 
=> Cca 


Do 


în cursu-i lin ajunge să se poarte 


«, ieşirăm iar spre zarişte de stele” (gravură de Mac Căuiscițiai escu) 









APEL APEL APEL APEL 


Dumnezeu m-a ajutat să inchei, după 12 
ani, noua versiune românească a Infernului. Am 
năzuit de la început s-o pot tipări în ediţie Pi/ingvă 
(ceea ce ar fi o premieră în cultura românească, 
în ce-l priveşte pe Dante) și //ustrată (cum au 
apărut atâtea ediţii în Occident, mai cu seamă 
cu gravurile lui Gustave Dore, sau, în perioada 
interbelică, traducerea românească în proză a 
lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui Mac 
Constantinescu). O asemenea ediţie implică, 
desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 
renunțind la legarea şi supracopertarea volumelor, 
ca şi la policromie, cu excepţia copertei): 
remunerarea — fie şi modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediția va avea cel puţin 34 de ilustrații 
interioare — cîte una pentru fiecare cînt, redind 
scenele cele mai semnificative), o hirtie de 
calitate superioară, un format atipic (peste 
dimensiunile obişnuite) etc. În aceste condiții (şi 
avind în vedere că toate cele 34 de cînturi au 
fost publicate de-a lungul vremii chiar în paginile 
Punctelor cardinale, cu care am “compătuimit” 
toți laolaltă nu mai puţin de 14 an:), îndrăznesc 
acum, ca niciodată, în nume propriu, să fac 
un apel către abonaţii şi cititorii revistei, 
din țară şi din străinătate, să contribuie, în 
măsura posibilităților, la apariţia acestei 
cărți, care sper să fie una de excepție. Ediţia 
va cuprinde o listă de onoare a principalilor ei 
“ctitori”, iar fiecare dintre cei care o vor sprijini 
cu echivalentul a cel puţin 100 de dolari U.S.A. 
vor primi un volum gratuit, cu o dedicație 
specială. Năzuința mea ar fi ca ediția să apară, 
într-un tiraj de minimum 1000 de ex. şi la un preţ 
totuşi accesibil, pînă în pragul toamnei viitoare şi 
să vădească, în răspărul crizei pe care o 
străbatem, o solidaritate de conştiinţă şi de suflet 
deopotrivă creştină, românească şi europeană. 


Răzvan Codrescu, 
(cu iertarea Dvs.) 
tălmaci şi cerşetor 


P. $. Desigur, avînd în vedere birocrația şi comisioanele 
exagerate din România, ar fi preferabil ca eventualele 
ajutoare să fie aduse personal sau prin bunăvoința unor 
intermedian particulan (pentru Bucureşti: tel. 021/3211076 
sau 4402501; pentru Sibiu: tel, 0269/422536), sau livrate 
numa în următoarele contun ING Bank N. V. Amsterdam, 
Sucursala Bucureşti (Şos. Kiseleff 11-13, sector 1): 
INGBROBU - RO89INGB0000999900050234 (USD - 
bancă corespondentă: JP Morgan Chase Bank) sau 
INGBROBU - RO35INGB0000999900050236 (EUR — 
bancă corespondență: ING Bank N. V. Amsterdam) 
Pentru sumele în lei: ING Bucureşti, Cont'ROL 
R0521INGB0000999900050221. Titularul conturilor: 
Adolf-Marian Vasile (Aleea Bucşeneşti 5, bl. ES, et. 4, 
ap, 21, sector 6, Bucureşti, cod poştal 061573; e-mail: 
razvancodrescu a yahoo.com) 


















PAG. IONR. 1/169 Ianuarie 2005 


pif d 4] 
- â -.. 





+ 
ppt ded 


— 


“partea 
CAPITOLUL IV 


4) PANSLAVISMUL — DOCTRINA OFICIALĂ 
A IMPERIULUI ȚARIST (urmare) 


Mesianismul rus uneşte panslavismul cu 
narodnicismul. Credinţa slavofililor era că rezervorul 
forțelor de regenerare a întregii lumi slave îl constituie 
poporul rus unde, aşa cum am văzut, slavitatea atingea 
forma sa pură. Rusiei i se oferise coroana tuturor 
slavilor; ea era moștenitoarea ortodoxiei şi a teocraţiei 
bizantine. În misiunea sa universală, poporul rus nu 
uita pe frații săi slavi. Constantinopolul trebuia să apar- 
țină slavilor, încununându-se astfel idealul de veacuri 
al acestora (35). Era însă normal ca Rusia, ca poporul 
slav cel mai puternic, să-şi asume această misiune 
salvatoare pentru lumea slavă amorfă, dar şi pentru 
întreaga Europă. Chestiunea orientală nu a fost decât 
un pretext pentru Rusia de a-şi impune ideea 
imperialistă. Dar ideea rusă era ea însăşi o idee slavă? 

Aici trebuie să precizăm că numai în cadrul 
culturii ruse lumea balcanică a cunoscut ideea 
călăuzitoare. Nu putem vorbi de un panslavism decât 
la ruşi. Slavii priveau la Rusia ca spre puterea armată 
care le putea salva ființa națională, elhberându-i de 
“sub jugul otoman. Fiinţa națională conta mai mult 
| decât ideea slavă în sine. Panslavismul a eșuat tocmai 
"pentru că nu a existat o unitate de idei în lumea slavă. 
„Cu toate acestea, ruşii au crezut uneori chiar 





„cu fanatism în ideea slavă. Vocea întregii Rusii 
"m Aa eat A ologice este dor Mihailovici. 


Dostoievski. lată cum se exprimă gânditorul rus în 
acest sens! ideea slavă, în sensul ei cel mai înalt, a 
incetat să mai fie doar u slavojililor, ci a trecut brusc, 
sub presiunea evenimentelor, în chiar inima poporului 
Dar să vedem ce este această idee slavă în sensul ei 
cel mai înalt. Cred că le este tuturor clar ce înseamnă: 
inainte de toate, adică inainte de orice interpretare 
"istorică, politică sau de altă natură, ea înseamnă 
sacrificiu, chiar sete de sacrificiu pentru fratele aflat 
la nevoie şi sentimentul datoriei benevole al celui 
mai puternic dintre neamurile slave de a sări în 
ajutorul celui mai slab, cu scopul ca, punându-l pe 
picior de egalitate cu sine pe planul libertăţii şi al 
independenţei politice, să purceadă împreună la 
fundamentarea pe viitor a unirii tuturor slavilor în 
numele adevărului lui Hristos (36). Dostoievski se 
exprimă astfel în cu totul alți termeni decât slavofilii. 
El îmbină utopia celei de-a Treia Rome cu idealul 
creştin al iubirii aproapelui, toate realizabile datorită 
situației politice concrete. Panslavismul devine un crez 
național de care depindea atât soarta slavității, a Rusiei, 
cât şi a Europei. Pentru elitele ruse, panslavismul 
trebuia să constituie mai mult decât o idee națională 
— ea urma să devină un ideal creştin, ce transcendea 
o simplă naţiune, împlinindu-se în numele cauzei 
ortodoxe. Panslavismul unea astfel slavitatea cu 
poporul — idealul narodnik cu cauza ortodoxă, deci 
cu idealul creștin şi cu cel politic, reprezentat de mitul 
celei de-a Treia Rome în forma impenalistă. 

Aşa cum afirma şi Dostoievski, toate manle 
națiuni — iar poporul rus trebuia să devină şi el o 
națiune — au primit drept moştenire o idec căruia i-au 
slujit. Astfel Franța a primit ideea catolică a Romei, 
ce a făcut din ea o mare forță europeană; la fel şi 
Germania care, împotriva ideii și autorității catolice 
universale, a ridicat drapelul protestantismului (37). 
Ideea slavă este cea de-a treia idee universală, care 
reprezintă festamentul unirii general-umane, dar nu 
în spiritul egoismului personal, ci (..) unirii într-un 
spirit de adevărată şi largă iubire, fără minciună şi 
materialism, pe baza exemplului personal de 
generozitate pe care poporul rus, aflat în fruntea 
"uniunii libere a tuturor slavilor, este predestinat să-l 
dea Europei (38). 


“unitat 


PUNCTE CARDINALE 
RUSIA ŞI (SPITA NES 












Ya) 


Unii oameni de cultură ruşi au apreciat pozitiv 
ideea slavă a lui Dostoievski. Alții, printre care şi 
cunoscutul teoretician al culturii Konstantin Leontiev, 
au criticat-o, deoarece simțeau pericolul naționalismului 
rus care tocmai se năştea. Pentru Leontiev, lumea slavă 
are o importanță secundară, căci nu există în această 
lume, oricât am căuta, o idee unificatoare care să 
poarte numele de slavism. Rolul lumii slave este în 
realitate subordonat în întregime destinului istoric al 
Rusiei, independent de formele politice pe care acest 
destin şi le va asuma. Cu alte cuvinte, nu putea să 
existe o lume slavă fără Rusia. Solipsismul leontivian 
este evident: panslavismul nu este decât un fi/orusism, 
este dragostea pentru idee şi nu pentru neam. Noi 
credem însă că nu atât ideea în sine era negativă, cât 
consecinţele pe care le putea avea aceasta pentru lumea 
balcanică şi, în speţă, pentru întreaga Europă. Ideea 
imperialistă în care credea Dostoievski — cucerirea 
Constantinopolului — putea fi o manifestare a forței 
vitale a culturii ruse, dar nu-şi putea găsi corespondent 
în realitatea politică, fiind o utopie poate la fel de mare 
ca şi dominația mondială a arienilor în care credeau 
naziştii. Şi în al doilea rând, cine putea să accepte o 
Rusie care să fie atât de puternică în Balcani, când 
aici se confruntau interesele tuturor Manlor Puteri 
europene. Nici măcar slavii nu credeau în Rusia 
imperialistă, ci cel mult acceptau protecția temporară 
ca pe o baneră în calea Islamului. Cât de dispuşi erau 
slavii să înlocuiască o dominație politică cu alta, reiese 
clar din mentalitatea vremii. Popoarele slave şi-au 
obținut independența în mare parte prin forțele proprii, 
nerăspunzând la chemarea Rusiei creştin-ortodoxe la 


iubirii creştine (sic). Ideea slavă rămânea în planul 
politicii un delir rusist, aşa cum o numea Besancon 
(39). Uniwversahsmului ideii slave 1 se opuneau astfel 
naționalismele individuale ale popoarelor slave, care 
tânjeau după independenţă. Idealul politic al 
panslavismului se lovea de numeroase obstacole pe 
plan extern — inexistența unei lumi slave unite, 
izolaționismul mesianismului rus, ciocnirea de interese 
în Balcani dintre Marile Puteri etc. De aceea poate, 
idealul panslavist, spre deosebire de cel narodniă, nu 
a avut consecinţe în plan politic. El va rămâne o simplă 
idee rusă în spiritul mesianismului rusesc puţin aplicabil 
realității materiale. Panslavismul îşi ia această față 
luminoasă pe planul spiritual, în cadrul valorilor 
culturale universale. În acest plan, panslavismul va 
propulsa cultura rusă în cadrul culturilor majore. 


5) IMPERIALISMUL. DE LA SOCIALISM 
LA BOLȘEVISM 


Orice idee mesianică imprimă direct sau 
camuflat o pornire spre pulere, aşa încât nu există 
mesianism fără implicaţii politice (40). Imperialismul 
rus este astfel o consecință firească a mesianismului 
în forma celei de-a Treia Rome. 

Imperialismul rus a cunoscut trei forme de 
dezvoltare: țaratul moscovit, imperiul lui Petru cel Mare 
şi bolșevismul. Toate cele trei forme sunt unificate 
printr-o idee, care a asigurat voința de putere, de 
stăpânire a noi spații — este vorba de ideea celei de-a 
Treia Rome. Imperiul rus este moştenitorul Imperiului 
creştin-ortodox, prin primirea tuturor simbolurilor 
puterii bizantine de către țar, inclusiv a titlului de 
împărat creştin cu titlul oficial de rege credincios în 
Hristos-Dumnezeu. Justificarea imperiului moscovit şi 
țarist vine şi din acceptarea teocraţiei imperiale aşa 
cum reiese din novela a Vl-a a lui Justinian, datând 
din 16 martie 535: Ce/e mai mari daruri pe care Dumne- 
zeu le-a făcul oamenilor sunt Preoţia şi Imperiul, 
Preoția pentru slujirea lucrurilor dumnezeieşti, Impe- 
riul pentru ordinea lucrurilor omeneşti (41). Aşa cum 
aprecia şi părintele Meyendorit, nu exista în doctrina 
creştină un temei care să justifice, chiar şi indireci, 
puterea religioasă a impăratului (42). Totuşi, în măsu- 
ra în care împăratul şi implicit, țarul domnea peste un 









relisie şi ideologie (11 


a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


imperiu creştin, în măsura în care Biserica îi accepta 
sprijinul şi protecția, el era considerat ca ales a lui 
Dumnezeu, reflectare terestră a puterii cereşti a lui 
Hristos şi i se aplicau titlurile biblice ale regilor din 
Vechiul Testament. Țarul se va considera întotdeauna 
un supus al lui Hristos, iar ţaratul era feocrația 
bizantină în forma sa cea mai pură. În Imperiul 
creştin-ortodox, suveranitatea era întruchipată de 
monarh, iar autoritatea se exercita de sus în jos prin 
intermediul unei structuri social ierarhizate. De 
asemenea, ţarul purta titlul de imperator şi imperiul 
său era considerat ca varianta terestră a Împărăției 
lui Dumnezeu. Până la venirea lui Hristos, Imperiul 
pregătea terenul eshatonului; el trebuia să-şi asigure 
perfecțiunea pământeană. In această formă se va 
păstra ideea imperialistă şi aşa o vor prelua bolşevicii. 
Bolşevismul va reprezenta al treilea Imperiu, cel 
sovietic, care se dorea a fi împărăția perfectă, 
instaurată însă numai pe voința populară, nu și pe 
harul divin. Împărăția perfectă era o autocrație 
etatistă, în care şeful statului avea putere absolută. 
Comunismul a reuşit în Rusia pentru că a găsit aici o 
idee imperialistă care putea servi în instaurarea 
Împărăției proletariatului. 

Ideea celei de-a Treia Rome, care a stat la 
baza imperialismului țarist, a făcut ca expansiunea 
teritorială să se facă în numele unui ideal. Atingerea 
acestui ideal reprezenta împlinirea mesianismului rus 
imperialist. Acest deal se identifica cu cucerirea 
Constantinopolelui din mâna Impenului otoman. 
Constantinopolul urma să devină capitala marelui 
imperiu ortodox sub numele de Țarigrad. Încă Ivan 


în numele al III-lea şi-a luat ca blazon pajura cu două capete a | - 


Țarigradului, blazon pe care l-a socotit mai presus 
de vechea stemă a Rusiei Dreptul asupra vechiului 
Țarigrad le apărea țarilor ruşi ca ceva firesc, ca o 
încununare a forței politice şi spirituale a Rusiei. Pan- 
slavismul şi narodnicismul vor fi idei născute pe 
tărâmul Rusiei, în conştiinţa intelighenției, dar nu 
independent de imperialismul în esența sa. Se credea 
chiar că întreaga slavitate avea de câştigat de pe urma 
ocupăni Constantinopolului de către ruşi — se preconi- 
za chiar o uniune federativă a slavilor cu Rusia în 
frunte şi cu capitala la Constantinopol. Panslavismul 
îşi dădea mâna cu imperialismul născut din mitul celei 
de-a Treia Rome. 

Impenalismul țarist era menit să încununeze 
şi narodnicismul, căci poporul rus îşi împlinea 
menirea odată cu victoria imperiului țarist. Constan- 
tinopolul era centrul unde se întilneau toate mesianis- 
mele rusești. Din păcate pentru mesianismul rusesc, 
Constantinopolul nu a ajuns în stăpânirea ruşilor. 
Efortunle Ecatennei a II-a şi a lui Petru cel Mare nu 
s-au soldat cu succes. Imperialismul va renaşte însă 
sub o altă formă, cu mult mai universal! decât cel 
țarist. Imperialismul bolşevic încununa idealul social 
al narodnicilor şi cel național al panslaviştilor. Ruşilor 
le era oferită o formă statală întru totul asemănătoare 
idealului mesianic al imperialismului. Această formă 
statală îi putea ajuta pe ruşi să-şi îndeplinească 
destinul mesianic. Bolșevismul va apărea mai puțin 
himeric şi mai realist, mai potrivit situaţiei Rusiei în 
1917, în fine, mai fidel tradiției şi căutării adevărului 
social şi universal. Bolşevismul va fi astfel destinul 
inevitabil al Rusiei. Cărui mesianism se va supune 
însă acesta ? 


(Va urma) 
NOTE: 


31, Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Ed. Polirom 
lași, 1997,p. 102. 
32. Ibidem, vol. |, Ed. Polirom, laşi, 1997, p.78 

33. Ibidem, ed. cit, vol. 1, p. 328. 

34, In Filosofia lui Dostoievski, Institutul European 
lași, 1992,p.21. 













Trebuie să amintim încă de la început că panslavismul a fost şi rămâne 
“firul roşu” al politicii ruseşti. Ca un implacabil destin, istoria României din ultimile 
patru secole este indisolubil legată de Rusia. Protectoare a creștinilor ortodocşi 
oprimaţi, dar de cele mai multe ori expansionistă, Rusia (sub diversele ei forme de 
guvemământ — țanstă, comunistă sau democrată) a privit spațiul carpato-danubiano- 
pontic ca pe o viitoare gubernie sau o ca pe simplă haltă în drumul spre 
Constantinopolul, Legaţi fatalmente prin religie de “marele frate de la Răsărit”, pe 
care celebrul om politic Take Ionescu îl numea “duşmanul nostru natural”, românii 
au avut de suferit nu mai puțin de13 invazii ruseşti (dacă punem la socoteală şi 
„evenumentele din decembrie 1989), "Începând cu Petru cel Mare — afirmă istoricul 
Stan Apostol —, Rusia deschidea o politică externă de expansiune nu numai spre 
Marea Baltică şi Marea Neagră, ci şi spre spaţiul românesc aflat sub suveranitate 
olomană "(12 invazii ruseşti în România, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1996,p.9). 





Dimitrie Cantemir — o calamitate politică 


Deşi legăturile cu ruşii sunt mai vechi, prima legătură diplomatico-militară 
poate fi considerată cea de la 1711, când domnitorul Moldovei, Dimitne Cantemir, 
încheie tratatul politico-mihtar cu ţarul Petru cel Mare. Conform tratatului, granița 
perpetuă între cele două state era linia Nistrului. Domnia lui Cantemir devenea 
ereditară, iar țarul îşi plătea oastea. Tratatul încheiat cuprindea un alineat care 
demonstra clar intenția Rusiei față de “populația creştină oprimată”. Astfel, “Rusia 
putea interveni, atunci când unul dintre domnii Moldovei s-ar îndepărta de Rusia 
şi de ortodoxie”. Este foarte clar că nu putea fi vorba de o independenţă a țărilor 
române, după cum țarul promisese în contrapartidă, ci de un protectorat, care ar 
fi dus în mod cert la transformarea ulterioară în gubernie. 

Tratatul secret (la care aderase și domnul Ţării Româneşti, Constantin 
Brâncoveanu) nu urmărea în intențiile moscovite o dezrobire, ci o expansiune 
tentorială sub semnul panslavismului. Deviza călugărului Filotei, “Două Rome 
au căzut, a treia este Moscova şi ea nu va cădea niciodată”, preluată ca simbol de 
panslavişti, va începe să funcționeze încă din timpul lui Petru cel Mare. Toate 
acțiunile sale de-a lungul vieţii au demonstrat că în politica externă nu a ținut 
cont de “oprimarea fraților creştini”, ci numai de “mărirea gloriei Rusiei” prin 
orice mijloace. Campaniile sale militare, cât şi testamentul său demonstrează 
acest lucru. În pofida faptului că acest testament este considerat apocrif, istoria 
a demonstrat cu vârf şi îndesat că acesta este firul roşu al politicii externe 
moscovite. Indiferent de regimul politic sau de masca sub care s-au ascuns 
intervențiile politico-militare. (dezrobirea creştinilor, înlăturarea burgheziei, 
ajutorarea proletariatului sau instaurarea perestroikăi), intențiile Rusiei au fost 
aceleași: să-şi taie drum pe uscat spre vechiul Constantinopol şi să ocupe 
strâmtorile Bosfor şi Dardanale, la răscrucea dintre Europa şi Asia. Numai că, 
din păcate, toate drumurile spre acest deal rusesc trec prin România. Istonografia 
noastră aureolează personalitatea lui Dimitrie Cantemir, datorită enormului rol 
cultural pe care l-a avut pentru neamul românesc, dar şi în virtutea automatismelor 
rămase din istoriografia de tip Roller, care i-a înălțat ode pentru bunele sale relații 
cu Rusia. Or, indiferent cât de crud este adevărul, el trebuie spus răspicat: Dimitrie 
Cantemir a fost o calamitate politică pentru români. Pe cât de strălucit a fost în 
cultură, pe atât de dăunător a fost în politica externă. De altfel, se cunoaşte că 

oştile moldovene şi ruseşti au suferit pe Prut, la Stănilești, o rușinoasă înfrângere, 
iar țarul şi Cantemir s-au retras în Rusia de-abia după ce au primit pasalele otomane. 
Rămăşițele pământești ale domnului Moldovei, dimpreună cu sceptrul său și cu 
alte valori inestimabile, se află şi acum în Rusia, aceasta nebinevoind a ni le 
returna sub nici un regim politic. Nu mai puțin adevărat este că Dimitrie Cantemir 
a trăit până la sfârşitul vieții ca un prinț rus, el intergându-se perfect în viața 
Rusiei pravoslavnice. Inaintea tragicei bătălii de la Stănileşti, pentru a evoca statutul 
de protectorat pe care ni-l pregătea Moscova, trebuie spus că, la intrarea în Iaşi, 
“hospodarul” Dimitrie Cantemir “i-a sărutat mâna farului, țarul l-a sărutat pe 
frunte şi, ca să-și arate puterea, l-a ridicat în aer numai cu o mână" (cf. Nicolae 
lorga, Histoire des relations russo-roumaines, Ed. “Neamul Românesc”, lași, 1917) 


“Te-ai cam grăbit Măria Ta cu chiematul Moscalilor” 


Un alt fapt, dramatic și nu fără o notă tragicomică, a fost soarta boierului 
Iordache Rosetti. Împotriva tendinţelor autoritare ale lui Cantemir se ridicaseră 
câțiva boieri, printre care cel mai îndârjit se arătase bătrânul Iordache Rosetti 
Acesta i-a strigat domnului, fără teamă, în plin Divan: “Te-ai cam grăbit Măria 
Ta cu chiematul Moscalilor”. EI a fost arestat de ruşi şi dus la Kiev, unde a rămas 
vreme îndelungată, fiind considerat trădător al domnului. O remarcă este mai 
mult decât necesară; bătrânul boier Rosetti nu a fost arestat de către domnitorul 
Cantemir, ci de generalul rus Golovkin, de faţă fund domnul Moldovei. Și fiindcă 
tot vorbim de agresiunile rusești, trebuie spus că ceva asemănător s-a petrecut şi 
două secole mai târziu, când în Palatul regal, de față cu regele Mihai, mareșalul 
Antonescu este arestat de omul Moscovei, Bodnăraş, şi transportat la Lubianka 

De la momentul Dimitrie Cantemir (1711), cel care i-a adus pe ruşi, prin 
obtuzitatea şi inconştienţa sa politică, pe malurile Nistrului, şi până la urcarea pe tron 
a domnitorului Alexandru loan Cuza (1859), spațiul românesc a mai avut de îndurat 
opt invazii rusești, toate sub pretextul apărâni drepturilor creștinilor oprimați de turci 


PUNCTE CARDINALE 
ROMANII ȘI BLESTEMUL RUSESC 


DE LA DIMITRIE CANTEMIR LA ALEXANDRU IOAN CUZA 


Ianuarie 2005 NR. 1/169 PAG. II 





















Ca un amănunt important privind “eliberarea rusească”, care nu urmărea 
altceva decât transformarea ţărilor române într-un protectorat, iar apoi într-o 
gubernie, trebuie spus că în toată istonografia rusească, fie ea țaristă sau sovietică, 
se vorbeşte de “eliberarea popoarelor slave aflate sub jugul otoman”. O teză 
îmbrățişată mai târziu şi de istorigrafia comunistă de la noi, care a şi încercat la 
un moment dat să demonstreze că poporul român ar fi... slav. Chiar şi nişte înfo- 
caţi ţarişti, refugiaţi în Occident după revoluția bolşevică, ce au publicat la Panis 
în 1932 o monumentală istone a Rusiei, în trei volume, sub coordonarea lui Paul 
Milioukov, nu recunosc latinitatea poporului român, vorbind tot de “frații slavi”, 


Alegerea lui Al. |. Cuza şi primele agresiuni ruseşti 


Urmările celor opt agresiuni ruseşti împotriva țărilor române, până la Alexandru 
loan Cuza, au fost extrem de dureroase. Jafunile ruşilor şi barbaria acestora au 
demonstrat românilor — dacă mai era nevoie — că sub “păgânii turci” au putut-o 
duce mult mai omenește decât sub “frații” muscali. Mărturiile şi documentele 
sunt nenumărate, însă pentru exemplificare vom oferi un fragment din “Însemnări 
despre român!” ale lu: Karl Marx (un autor mai mult decât echidistant în problema 
țărilor române): “În timpul ultimei ocupaţii în Principate, ruşii s-au arătat aşa 
cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, 
rusul este complicele fanarioților, «moartea bragagiilor», murmură țăranul, în 
fundul bordeiului său, tot aşa strigă poporul în piaţa publică din Bucureşti... 
Țăranul, care suferise cel mai mult de pe urma ocupației, n-avea pentru muscal 
(moscovit) decât cuvinte de ură”. | 

Unirea Țănlor Române sub domnia lui Alexandru loan Cuza, un prim pas 
spre unirea tuturor românilor, s-a făcut extrem de greu. Nici chiar unioniştii nu 
erau uniți în vederea desemnăni candidatului pe tronul Moldovei. Mentă să amintim 
modul în care Alexandru loan Cuza a fost desemnat candidat din partea partidei 
naționale, lucru menţionat lăturalnic în istoriografia noastră, şi doar de A. D. 
Xenopol şi Pamfil Şeicaru. “Deputaţii s-au adunat în seara de 3 ianuarie în casa 
lui Constantin Rolla. Discuţiile au fost furtunoase, Nici partizanii țăranilor şi 
nici ai proprietarilor nu cedau. Mihail Kogălniceanu a încercat să obţină o 
soluţie tranzacţională (...), sforțările sale au fost zadarnice. Furios, Kogălniceanu 
a părăsit reuniunea, care a determinat şi pe alții să plece. În acel moment s-a 
produs un gest patetic: deputatul Nicolae Pisoski s-a aşezat în faţa uşii, a scos 
un pistol şi-a declarat, cu o hotărâre în glas care nu îngăduia nici o îndoială, că 
se va sinucide dacă deputaţii unionişti pleacă fără să fi desemnat candidatul 
pentru tron. Cel care rostea această ameninţare, mărturisirea unei fanatice credinţe 
în necesitatea imperioasă a Unirii, era un om de 47 de ani. A urmat un momen! 
de intensă emoție, determinată de o unanimă reculegere, fiecare dându-și seama 
că vrajba dintre ei zădărnicea Unirea. Pisoski se aşezase pe un jilț în fața sobei; 
pe fața lui era zugrăvită o nesfărşită tristeţe; privea flăcările jucăuşe care mistuiau 
lemnele din sobă, în mâna dreaptă ținea pistolul, părând că aşteaptă sentința. În 
salon domnea o tăcere grea. Nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Deodată, 
Pisoski rosti numele lui Alexandru loan Cuza” (N. S. Govora, Relaţiile româno- 
ruse, Ed. “Carpaţii”, Madrid, 1979, p.70). 

Aşa a fost ales candidat al partidei unioniștilor Alexandru loan Cuza. Am 
putea afirma că acel Pisoski era sau nu agent de influență al țarului şi că Rusia ÎŞI 
pregătise o altemativă la varianta “prinţ străin”? Cert este că Unirea a întâmpinat 
greutăți nu numai de ordin intern, ci mai ales extern. Totuşi, printr-o abilă 
diplomație şi printr-un noroc de care românii n-au avut parte prea des în istone, 
acest act a fost posibil. Trebuie menționat că, internațional, Principatele au avut 
parte de o conjunctură benefică. Napoleon al III-lea dorea să constituie un stat- 
tampon între cele trei imperii, Pentru a-şi realiza misiunea, acest stat trebuia să 
he destul de puternic şi nu putea rezulta decât din Unirea Principatelor Române. 
Anglia, la rândul ei, dorea să facă din Statul român un obstacol în calea Rusiei 
spre Constantinopol. Consecventă, Austria, care stăpânea asupra unei populații 
majoritare în Transilvania, nu dorea Unirea, nedorind o emancipare națională a 
românilor, nici făurirea unui puternic stat românesc în coastele propriului imperiu. 


(va urma) 


Florian BICHIR 


să la Faculta e: „208 




















PAG 12 NR. 1/169 lanuarie 2005 


ȘAH 
LA 
REGE... (2) 


—. 
„” <idti 


| de Gabriel CONSTANTINESCU 


» Efortunile propagandistice ale apropiaților lui Carol al II-lea, coordonate şi susținute 
financiar de camarila condusă de Elena Lupescu, de a-i construi suveranului 0 imagine 
favorabilă, nu au condus la rezultatele scontate. Românii, cu precădere tineretul studios, se 
confruntau cu un adevărat paradox politic: pe de o parte atașamentul tradițional față de 
instituția monarhiei, pe de altă parte prezența pe tronul țănii a unui personaj profund detestat, 
din pricina imoralității în care se bălăcărea atât el, cât şi anturajul pe care-l cultiva. Reacția 
“societăţii civile” din România interbelică față de încălcarea flagrantă a normelor de morală 
de către capul statului este ilustrată de un manifest pus în circulație în noiembrie 1935, din 
al cărui conținut cităm: 

"Ne-am fi așteptat ca cel puțin după suirea pe tron şi după ce a jurat pe Constituţie, 
regele Carol II să aibă o atitudine de demnitate şi conformă acelui jurământ. Dar realitatea 
a fost alta: regele Carol II a dovedit şi de astă dată că nici vârsta, nici rolul de rege nu l-a 
schimbat; el a rămas același om, cum a fost prințul Carol; legile țănii pentru el n-au valoare; 
interesele țării sunt subordonate intereselor şi ambițiilor sale personale; morala și etica sunt 
fleacuri bune pentru alții; jurământ, cuvânt de onoare, adevăr, ruşine, preţuiesc pentru 
regele Carol tot atât cât istoria documentată ne spune că prețuiau pentru prințul Carol al 
României. El nu numai că nu s-a gândit să strângă şi să consolideze partidele politice, 
pentru a le utiliza în folosul țării, ci din contră, este autorul destrămării şi fragmentării 
acestor partide în 16 grupuleţe, pentru ca acum, în deriziune, să apeleze la unirea lor. Cel 
mai just răspuns, pe care poporul român trebuie să-l dea, ar fi proclamarea Republicii (...) 
Republica, într-un stat democrat, este starea superioară a dezvoltării politice, este negațiunea 
"| monarhismului şi a absolutismului”. | i 
i „su Din Însemnările politice ale lui Armand Călinescu aflăm că autorul acestui manifest 

narhi imitrie Gerota, membru al Academiei Române și profesor univers 

Vicdicină din bucureșu, Articolul d-ruiui uerota — scne in 

același memorialist -, pe care trebuia să-l publice Universul şi care a fost cenzurat, 
titlul «Monarhie cu camanilă sau republică?», Este de o vehemență extraordinară şi cuprinde 
acuzațiunea directă şi foarte gravă la adresa regelui. Arestarea lui Gerota dă naştere la o 
vie agitație a studențimii. Unele manifeste răspândite de poliție și atribuite studențimii sunt 
de îndată demascate de conducătorii adevărați ai studenților şi declarate ca aparținând 
«poliției Lupeascăi» (...) Agitația în chestia arestării dr. Gerota continuă, Membrii «Cultului 
Patriei», în cap cu prof. M. Ştefănescu, general Dragu, general Rădescu, dr. Butoianu etc, 
se adună împreună cu studenții la Facultatea de Medicină în două rândun şi țin discursuri 
înflăcărate contra camarilei şi a «jidoavcei»“, Şi, la patru zile de la arestare, încheie sec 
relatarea acestui caz, notând: “Dr. Gerota este eliberat”. 

Problema influenței nefaste a camarilei în guvernarea țării a constituit subiect de 
preocupare și îngrijorări pentru oamenii politici. Acelaşi Armand Călinescu notează la 25 
ianuarie 1936: “Un amic care a vorbit cu Vaida îmi transmite aceste declarații ale sale: «Eu 
m-am fixat! De neamțul din el. Vrea să schimbe politica până la momentul oportun, că apoi 
îl va combina cu Goga. Noi ne pierdem vremea cu șefii de organizaţii şi şefii de sector, iar 
(între timp) mi se joacă destinele țării, ale acestei țăn pe care nu a făcut-o el. M-am convins 
că politica e condusă de d-na L(upescu), care face şi desface ministerele. La timp, ca va 
şti să fie şi rasistă. Regele e bolnav de insuficiență cerebrală cronică, acesta e diagnosticul 
meu de medic»”. st | 
| Din păcate, însă, spiritul critic şi verticalitatea oamenilor politici de la noi sunt 
grav afectate de o condamnabilă inconsecvenţă. De îndată ce li se oferă posibilitatea să se 
înfrupte din bucatele puterii, işi îndoaie, fără ruşine, spinarea, conformându-se preceptului 
care-l definește pe “omul politic perfect” în versiune dâmbovițeană — numai boul este 
consecvent; trage toată viața în jug —, formulat cu cinism de unul din oamenii politici “cu 
nume” din anii interbelici. De altfel, atât Alexandru Vaida- Voevod, cât mai ales Armand 
Călinescu au ilustrat valabilitatea și viabilitatea preceptului de mai sus în evoluția ulterioară 
a paie za lor politice, punându-se, cu un servilism dezgustător, în slujba lui Carol şi a 
Camarilei,. “Fa i. pr | 
Evenimentele internaționale din anul 1936 au influențat decisiv modul românilor 
de a privi viitorul. “De la dictat la dictatură”, aşa pot fi caracterizate consecințele “Păcii” 
impuse lumii de invingătonii din primul război mondial, Apanţia regimurilor de dictatură cu 
ideologii agresive (în Rusia bolșevică, Italia fascistă şi Germania național-socialistă) au 
fost răspunsul popoarelor nemulțumite de hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris. Cât 
priveşte Liga Naţiunilor — himera născută din cele 14 puncte wilsoniene —, ea s-a dovedit 
țotal incapabilă să îndeplinească cele două sarcini majore care-i justificau existența: 1) 
garantarea frontierelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris şi 2) rezolvarea litigiilor 
dintre state pe calea tratativelor, cu arbitrajul Ligii. În martie, Germania denunță Tratatul de 
la Locarno și trupele lui Hitler intră în Renania demilitarizată, în aprilie, armata italiană 
încheie victorioasă campania de cucerire a Etiopiei; în octombrie, Hitler și Mussolini pun 
bazele alianței denumite “Axa Roma-Berlin”; în fine, în noiembrie, Germania şi Japonia 
şemnează “Pactul anti-Comintern”. 

„ Avalanşa de evenimente amenințătoare pentru fragila pace europeană a găsit 
România prinsă în cleştele unei întreite amenințări. În vest, politica “revizionistă” (contestarea 
Tratatului de la Trianon, care consfințea Marea Unire de la | Decembrie 1918), promovată 
de guvernul de la Budapesta, a apropiat Ungaria de “Axa Roma-Berlin”. În sud, Bulgaria 
revendica județele dobrogene, Durostor și Caliacra (Cadrilaterul), anexate în 1913 de 
România, la sfârșitul războiului balcanic, prin Pacea de la București. Dar marea amenințare, 
















OLIINOT). NIC es 
i rrirfcaez md 





ad > 
Ă C 


16 CUCINA QGIȚ 3) CUT! 






PUNCTE CARDINALE 


. 
itar 

par 

Dar 


poartă 


“monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 


cea care punea în chestiune atât integritatea teritorială, cât și existența noastră ca Stat şi 
Națiune, venea de la Răsărit. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei 
cu România, iar ceea ce este mai grav, “Statele Unite — scne Florin Constantiniu în O 
istorie sinceră a poporului român — a întârziat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România 
până în 1933, şi atunci au făcut-o pe cale ocolită”. 

De-a lungul întregii perioade interbelice, Rusia bolşevică a purtat un “război 
rece” împotriva României. Toate mijloacele care alcătuiesc arsenalul acestui tip su generis 
de război, pe care omenirea le va cunoaşte abia după terminarea celui de-al doilea război 
mondial, au fost folosite de Uniunea Sovietică pentru a destabiliza şi, în final, a desființa 
Statul român. Încă din toamna anului 1917, bandele de soldați ruși bolşevizaţi din Moldova, 
instigați de agenți comunişti, au încercat să semene sămânța otrăvită a nesupunerii și a 
răzvrătirii în rândurile oştirii române. Cuminţenia țăranului-ostaş şi hotărârea cadrelor 
ofițereşti au făcut însă un zid de netrecut în jurul tronului şi guvernului, zădărnicind tentativa 
tiocăloasă, condusă de “socialişti” Rakovsky, Bujor, Zadik, Ştoici şi alți “revoluționari” de 
profesie. După eşecul suferit la lași, de teamă să nu fie încarcerați pentru activitatea 
desfăşurată, agitatorii comunişti s-au refugiat la Odessa, unde au format “Comitetul 
Revoluționar Român” şi apoi “Grupul român al Partidului Comunist”. Formarea Comitetului 
în martie 1919 a condus la exercitarea unei presiuni maxime asupra adepților marxismului 
de a se angaja în acțiuni subversive antistatale, O imagine a dimensiunilor subversiunii 
comuniste în primii ani de existență a României Mari ne este oferită de Constantin Argetoianu 
în Memorii (Şi relatările sale sunt cu atât mai convingătoare cu cât, în perioada despre care 
relatează, memorialistul deținea funcția de ministru de Interne în guvernul condus de 
generalul Averescu): “În primele trei luni ale guvernării noastre [martie 1920 — decembne 
1921 —n. n.], agenţii Moscovei încercaseră să saboteze întreprindenle Statului şi să creeze 

apti Pia _ Aloe bai d j 





pie esa PAO)pSalori A zorminuerulu aflaţi n ară gub, 

„ bulgar originar din Cadnlater, au pus a cale provocarea 
unei greve generale. “Prima încercare de grevă dăduse greş — notează C. Argetoianu — şi 
propaganda comunistă pierduse prima bătălie pe care o îndrăzniseră pe faţă (...) Ca să-şi 
întărească celulele, conducători comunişti au hotărât să grăbească afilierea la Internaționala 
a Ill-a şi să dea drumul teronştilor la câteva atacuri” 

La 8 decembne, proiectul unor atacuri teroriste pentru destabilizarea autontății 
Statului a fost pus în practică. Evreul comunist Max Goldstein, “un ciung care-şi pierduse 
o mână probabil în timpul manipulăni explozivelor, cunoscut ca «omul cu cârlig» fiindcă în 
locul mâinii care-i hpsea adaptase un cârlig de fier, de care se servea cu o dibăcie 
nemaipomenită (...) La Cameră şi la Senat se făcea o inspecție înainte de şedinţe şi posturi 
de pază erau aşezate la toate intrările. Cu toate acestea «omul cu cârlig» a izbutit să se 
introducă în sala Senatului și să ascundă o bombă în dosul fotoliului prezidențial, într-o 
fereastră astupată și acoperită printr-un covor... Atentatul de la Senat a făcut trei victime: 
episcopul Radu al Oradiei (unit), ministrul Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirescu (...) 
Câteva zile după atentatul de la Senat, Siguranța a putut în fine identifica pe «omul cu 
cârlig» în persoana ovreiului Goldstein, unul din cei mai periculoși agenți comuniști ai 
Moscovei”. 

Primejdiei reprezentate de provocările agenților comunişti, aflați în slujba 
Moscovei, 1 s-a acordat atenția cuvenită abia în anul 1924 de guvernul liberal condus de lon 
|. C. Brătianu (ianuarie 1922 — martie 1926). Pin legea Mârzescu din februarie 1924, 
Partidul Comunist Român a fost trecut în ilegalitate, dar agenții săi au continuat să activeze 
în subversivitate. “În vara lui 1924 - relatează Ghiţă Ionescu în amplul său studiu 
Comunismul în România, publicat în 1968 de Oxford University Press şi tradus în 1994 din 
limba engleză de Ion Stanciu — a fost proclamată dincolo de Nistru “Republica 
Moldovenească”, În septembrie, în satele locuite de populația rusească din Basarabia, au 
fost provocate de către comunişti agitaţii iredentiste, iar Ministerul Român de Interne, cu 
G. Tătărescu subsecretar, s-a decis să folosească trupele, ceea ce a avut urmări tragice în 
satul Tatar-Bunar. Revolta de la Tatar-Bunar, care apoi s-a întins şi în alte sate ale Basarabiei, 
implicând vreo 4.000 de persoane, a fost prezentată mai târziu de Partidul Comunist ca o 
nouă revoluție țărănească și ca momentul întemeierii unei Republici Moldoveneşti în 
Basarabia. In realitate, a fost un episod iredentist local, provocat de Uniunea Țăranilor 
Revoluţionari din Basarabia, care era noul nucleu al aripii Partidului Comunist Basarabean. 
Pe de altă parte, revolta i-a oferit lui Tătărescu ocazia de a provoca murdare incidente 
antisemite. In acelaşi timp, revolta a dat primul prilej comuniştilor români pentru a acționa 
în mod concertat în străinătate. Acţiunea a fost condusă de Dobrogeanu-Gherea. “Procesul 
țăranilor” a fost pe larg relatat în paginile presei comuniste mondiale, iar scriitorul francez 
Barbusse a luat parte la lucrările acestui proces”. 

O remarcabilă sinteză a acțiunii sistematice de destrămare a României Man, 
desfăşurate de Rusia bolşevică prin agenții Cominternului, este realizată de istoricul Flonn 
Constantiniu în O istorie sinceră a poporului român: “Orientările ŞI directivele venite de la 
Moscova s-au aflat în conflict cu interesele naționale româneşti. Pentru regimul sovietic, 
România cra un segment din «cordonul sanitan» instituit de «statele burgheze», segment ce 
trebuia sfărâmat. De aici teza lansată de Comintern despre «caracterul multinațional» al 
statului român şi cea a autodeterminănii până la despărțirea de stat a «popoarelon» din 
România! «moldovenii» din Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Dobrogea 





La 





am pi fr 


La 









—- 


PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie 2005 NR. 1/169 PAG. 13 





ŞAH LA REGE... 


Uniunea Sovietică şi Cominternul urmăreau dezagregarea României, acțiunile lor îmbrăcând 
forme vanate, de la propagandă până la posibila intervenție armată (ultimul plan de intervenţie 
militară datează din 1924), 

Cât priveşte structura grupurilor de agenți sovietici şi identitatea lor, acelaşi istoric 
ne lămureşte: “Activitatea sub lozincile antromâneşti ale Cominternului condamna PCR să 
rămână un minigrup politic, o sectă de credincioşi ai lui Lenin şi Stalin, fără aderență de 
masă, deschis cu precădere minorităților etnice. Spionul sovietic Boris Lago, întemnițat la 
Doftana, în anii 1925-1929, scrie în memoriile sale că a întâlnit acolo comunişti ruşi, ucraineni, 
bulgari, maghiari, evrei, dar aproape deloc români. Pe măsură ce controlul Cominternului s- 
a consolidat asupra PCR, el a devenit un partid al «popoarelor respinse» (rejected peoples), 
pentru a relua formula lu: R. V. Burks, adică fără o bază tentorială, cum erau evreii, care 
vedeau în marxism «ideologia universală» în măsură să le asigure «o nouă identitate, ce 
depășea atât etnicul, cât şi naționalul», şi maghiarii, trecuți din situația de dominatori politici 
în aceea de populație minoritară și privind cu ostilitate la statul care îi privase de vechiul 
statut. In curând, Cominternul a trimis în fruntea PCR — ca secretari generali — activişti 
minoritari (Elek Koblos) sau străini 
(polonezul Aleksander Stefanski-Gom)”. 

In deceniul domniei lui Carol al Il- 
lea, strategia Uniunii Sovietice în “războiul 
rece” împotnva României a suferit modificări 
radicale, Folosirea violenței ca argument 
politic (răzvrătiri, atacuri teroriste etc.) nu 
numa! că nu a avut efectul scontat, dar s-a 
dovedit contraproductivă, opinia publică fiind 
oripilată de acțiunile brutale prin care Partidul 
Comunist căuta să se impună. Confruntaţi 
cu această stare de spirit cvasigenerală, 
comuniştii români s-au aliniat directivelor 
pnmite de la Comintern. Dacă inițial țelul 
urmărit de Internaționala comunistă a fost 
“Revoluția mondială, urmată de instaurarea 
dictaturii proletariatului şi a puterii 
sovietelor”, după victoria naţional- 
socialismului în Germania, obiectivul trasat 
partidelor comuniste a fost promovarea 
“Mişcării antifasciste” şi constituirea 
“Fronturilor populare” ca organizații de luptă 
politică. În felul acesta, comunismul, “stafia” 
impotriva căreia “s-au unit într-o sfântă 
hăituială toate putenile bătrânei Europe”, aşa cum denumea Marx, in 1848, pseudo-religia 
ce urma să fie impusă omenirii prin “doborârea violentă a întregii alcătuin sociale”, era 
drapată într-un strai feciorelmc pentru a-i înșela pe naivii şi credulii care până deunăzi se 
temeau să nu ajungă sub călcâiul bolşevic. 

Ideea închegări unu: Front Popular Antifascist a fost intens mediatizată de 
publicaţiile trustului de presă iudeo-marxist din Sărindar (strada din Capitală unde îşi avea 
sediul), a cărui activitate ilustra noua linie impusă de Comintemn în bătălia ideologică dusă 
împotriva curentului național-creştin, îndeosebi impotriva Mişcării Legionare, care se străduia 
să dezvăluie românilor adevăratul chip și adevăratele țeluri ale comunismului. Zi de zi, 
rotativele publicațiilor Dimineaţa, Adevărul, Lupta, Presa, Zorile, Tempo, Facla, Ziua şi 
Cuvântul liber, neimpiedecate câtuşi de puțin de cenzură (extrem de drastică, altminteri, cu 
presa de dreapta), revărsau otrava propagandei comuniste, instigând totodată, cu o ură de- 
a dreptul isterică, autoritățile să ia măsuri împotriva “fasciştilor”. Concomitent cu “presa din 
Sărindar”, piața publicaţiilor ideologice era inundată de apariții cu nedisimulată tentă 
bolşevică: Studentul roşu, Țăranul leninist, Ajutorul roşu, Studentul român, Țăranul evreu 
etc., fără să mai vorbim de broşunle comuniste incendiare, care se distribuiau “gratuit” în 
incintele facultăților. y 

Aşadar, obiectivul prioritar avut în vedere de Comintern în România a fost 
inființarea Frontului Popular Antifascist. Pentru realizarea lui au fost mobilizați toți agenții 
marxiști care lucrau “sub acoperire” în redacțiile ziarelor din Sărindar, patronate de bonzii 
acestui centru de subversiune: Albert Honigman (Emil Fagure), Kalman Blumenfeld 
(Scrutator) şi S. Pauker (G. Panu). Dar prezenţa iudaică în presa românească interbelică nu 
s-a limitat la publicaţiile care gravitau în jurul cotidienelor Adevărul şi Dimineaja In România 
iudaică, Teşu Solomovici face următoarea afirmație demnă de reținut: “Românul s-a născut 
poet şi evreul — gazetar”, iar catagrafia ziariştilor evrei din presa democrată a Românie! 
Mari, întocmită cu minuțiozitate în capitolul “Presa evreiască. Gazetari evrei”, confirmă 
aserţiunea de mai sus. O stare de fapt care nu numai că se continuă în anii comunismului, 
dar atinge un astfel de nivel încât putem afirma, fără să greşim, ca în acea perioadă tragică 
pentru români, atât presa scrisă, cât şi radioul şi televiziunea au fost “o afacere exclusiv 
evreiască”. Nu punem mâna în foc că Protocoalele Ințelepţilor Sionului sunt un document 
autentic, dar ne surprinde coincidența dintre fapte şi finalul capitolului II al documentului, în 
care se spune textual. “Presa încarnează libertatea cuvântului. Dar statele n-au ştiut să 
întrebuințeze această putere, şi ca a căzut în mâinile noastre. Prin ea am obținut influență, 
rămânând noi în umbră...” , a 

Și în timp ce agenții Cominternului “rămâneau în umbră”, la vedere au fost scoși 
membri marcanți ai Partidului Naţional- Țărănesc Era speculată, cu viclenie, înclinația lor 

doctrinară spre stânga politică, combinată cu dorința de a-i înlătura cu orice preț pe liberali 
de la guvernare, spre a le lua locul, chiar dacă mijloacele folosite subminau temeiurile 
Statului şi Națiunii. “Unii național-țărăniști — scrie istoricul loan Scurtu în /sforia Partidului 
Naţional Țărănesc — s-au declarat pentru Frontul Popular Antifascist. Astfel, Petre Pandrea 
- care făcea parte din redacția ziarelor Adevărul şi Dimineaţa — a publicat, la 20 august 
1935, articolul «Frontul Popular», care s-a bucurat de un mare răsunet, In acest articol, 
fruntașul național-țărănist aprecia: «Incheierea unui Front Popular este posibilă pe baza 
unei platforme comune și a unui program de revendicări minimale: desființarea cenzurii şi 
a stării de asediu (...), o largă amnistie pentru deținuții politici antifascişti, lupta contra 
pericolului fascismului și războiului». Petre Pandrea susținea că Frontul Popular avea două 
axiome simple: Duşmanul este la dreapta şi Nu există adversari la stânga” 





Apropiat de comunism prin convingeri şi fonmaţie, loan Scurtu, prin textul Istoriei. 
sale (redactate de fapt inainte de decembrie '89 şi doar cosmetizate sumar în “ediţia a II- 
a, revăzută şi adăugită” din1994, jigneşte și indignează cititorii de bună-credință, care 
cunosc istoria recentă a României fie pentru că au trăit în mijlocul ei și i-au suportat rigorile, 
fie pentru că s-au informat din surse obiective. O mostră de propagandă comunistă remanentă, 
introdusă de ușa din dos, sub pretextul condamnării naționalismului, ne este oferită de 
următorul citat: “Partidul Naţional Ţărănesc a condamnat metodele și practicile Mişcării 
Legionare, îndeosebi introducerea terorismului în viața politică, a subliniat lipsa de pregătire 
intelectuală a unora dintre fruntașii Gărzii de Fier. Mihai Ralea a dat o imagine de mare 
virulență şi expresivitate a celor ce susțineau fascismul şi hitlerismul în România; «Fiare 
sadice, decăzuţi ticăloşi care-şi câştigă niţel confort sau o mizeră gloriolă de o clipă pe 
ruinele altora, vânduți abjecţi, simpli prostănaci, cretini iluminaţi, dar mai ales samsari de 
ură omenească, care găsesc oricând s-o vândă și s-o cumpere avantajos pentru ei, toți la un 
loc întreţin fără cel mai mic cutremur de conştiinţă sabatul jafului, al incendiului şi al 
asasinatului”. a | 

Deşi profund partizană, Istoria... lui loan Scurtu constituie un document interesant, 
ca dezvăluind identitatea şi nivelul de inconştiență al multor oameni politici, cât mai ales a 
numeroși “intelectuali subțiri”, cu vederi de stânga, care nu realizau ce pojar cumplit 
amenința să se reverse, de dincolo de Nistru, asupra României. Cei mai mulți dintre ei, după 
23 august 1944, îşi vor legaliza statutul 
politic devenind membri ai Partidului 
Comunist. Alţii, nu prea al vor afla, în 
sfârşit, ce este comunismul. In acest sens, 
următorul caz este ilustrativ. După ce înşiră 
numele “personalităților” care “au participat 
activ la lupta pentru apărarea deținuților 
politici [agenţi ai Moscovei — n. n.] contra 
proceselor intentate unor cunoscuți militanți 
democrați, antifascişti, lon Hudiţă [fruntaș 
național-țărănist — n. n.) protestează de la 
tribuna Adunării Deputaților impotriva 
arestăni lui P. Constantinescu-lași [comunist 
de factură stalinistă — n. n.], profesor 
universitar, un intelectual de mare valoare, 
cu reputație științifică (...), cerând 
«eliberarea lui imediată». Printre cei care 
au cerut reintegrarea lui Constantinescu-laşi 
la catedră şi scoaterea sa de sub urmănre 
judiciară s-au numărat Dem. |. Dobrescu, 
Mihai Ralea, Demostene Botez, Ion Hudiţă, 
Octav Livezeanu, Petre Pandrea. Intr-o 
depoziție scrisă, prezentată în Şedinţa 
Adunări Deputaților din 24 martie 1936, 
preşedintele organizației Partidului Naţional-Ţărănesc din Sighet, deputatul Ilie Lazăr, 
afirmă că procesul intentat lui P. Constantinescu-laşi constituie o înscenare...” 

Acest tragi-comic show umanitanisto-democratic are insă un epilog şi o morală, 
care merită să fie reținute. După ocuparea țăni de tancurile sovietice, în primul guvern 
comunist — guvernul Petru Groza —, format la 6 martie 1945, la ordinul şi în urma presiunilor 
exercitate de Vişinski, “intelectualul de mare valoare” P. Constantinescu-laşi devine ministrul 
Propagandei, adică șeful “aparatului agitprop”, cel care va duce munca murdară de 
bolşevizare a conştiințelor românilor. Regimul comunist, pentru care a binemeritat, îl va 
distinge cu titlul de “Om de ştiinţă emerit”, îl va face “Academician”, îi va acorda “Premiul 
de Stat” şi îi va confen titlul de “Erou al Muncii Socialiste”. 

Filozoful Miha: Ralea, democrat de linia întâi şi acerb critic al Mişcării Legionare, 
va părăsi Partidul Naţional-Ţărănesc, care l-a consacrat ca om politic, şi se va alătura 
regimului de dictatură personală a lui Carol al II-lea. Prețul trădări a fost portofoliul de 
ministru al Muncii, pe care-l va deţine până la izgonirea patronului său din țară. După 23 
august 1944, va trece cu arme și bagaje în Partidul Comunist, devenind ministrul Artelor în 
guvernul Petru Groza. Îşi va sfârşi existența ternă, otrăvind de la catedră sufletele studenților 
cu preceptele “învățăturii marxist-leniniste”, în versiunea îmbunătățită de Stalin. 

Vehemenții susținători ai “bolşevicului” P. Constantinescu-laşi, lon Hudiţă şi Ilie 
Lazăr, vor rămâne alături de Maniu. Atât la pregătirea actului trădător de la 23 august 1944, 
cât și după adoptarea atitudinii de rezistență față de procesul de sovietizare a României. Ca 
şi mentorul lor, vor cunoaşte rigorile regimului de exterminare din temnițele comuniste. 

Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre cazul comunistului ateu Petre Pandrea. 
Arestat prima dată pentru criticarea slugărniciei manifestate de comuniştii români față de 
tovarăşii sovietici, va fi arestat din nou și condamnat la ani grei de temniță pentru vina de a 
fi apărat în justiție Mânăstirea Vladimireşti. “În 1954 - scrie Părintele Nicolae Grebenea în 
Amintiri din întuneric — i s-a făcut un proces Mânăstirii Vladimireşti. Un proces politic, în 
care acuza era că a adăpostit doi legionari. El a apărat în proces. A fost incriminată conducerea 
mânăstirii: stareța, duhovnicul, secretara și alte câteva maici. Toate s-au apărat frumos. 
Pledoaria lui n-a avut valoare, sentința era pregătită dinaintea condamnării”. Şi zelul de 
apărător creştin al lui Petre Pandrea nu se oprește aici: “Am apărat călugări şi călugărițe 
care, fiind scoși din mânăstiri, cereau amânarea hotărârii până îşi vor găsi un rost, o aşezare. 
Dar unii episcopi îi goneau de frică, mai ales Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu şi 
episcopul Buzăului. Avocaţi se fereau să primească și să apere aceste procese. Atunci le- 
am luat eu”. Neînţelese sunt căile Domnului! 

La sfârşitul acestui excurs în lumea frământărilor politice din anii “Restauraţiei”, 
revenim în anul 1936, când “starea națiunii” era mai mult decât îngrijorătoare. Un monarh 
ahtiat de putere, capabil de orice josnicie pentru a-şi satisface poftele. O camarilă condusă 
de “evreica” Elena Lupescu, țiitoarea regelui. Un guvern condus de un premier, lipsit de 
personalitate, incapabil să spună “Aiasta nu se poate, majestate!”, oricât de aberante erau 
pretenţiile suveranului sau ale amantei sale. Pe scena politică, la stânga, Partidul Naţional- 
Țărănesc, în spatele și chiar în interiorul căruia subversiunea comunistă se desfăşura 
nestingherită, La dreapta, Mişcarea Legionară, singura formație politică lucidă şi conştientă 
de primejdia comunistă, dar incomodă pin măsurile preconizate pentru salvgardarea națiunii. 
lată situația României în pragul celui de-al doilea război mondial! 


. 


“> LI — aci 
5 


(va urma) 




















PAG. I4ANR. 1/1609 lanuarie 2004 PUNCTE CARDINALE 


Pr A za St 
-: XX 
NE Pa 


| | | IAS OMILII 
* Sâmbătă 8 ianuarie 2005. la Sa, d se CE E: gp nad 
/Groapă”, cu hramul Bunei Vestiri, si ua : | y CUVÂNTĂRI 


parte la slujba i 13 pomenire a mai | 
5 Ion. Moţa şi Vasile Marin, căz uţi. n cu 
Să * de ani pe frontul de la Majadaondă. n depart | 
de Madrid, luptând alături de dee nchiste 


AI i Dă e 34 pie N 
Apa: pp. SE v 
m i VA ri: ho e A e 


pi 


PSI ATi e a că 


- 
up 


ET=rI 
ză 


oi, tă şi de o presă atei sau pur sii E, 

DE simplu aruncat în uitare, asemenea multora as 
ra i dintre figurile şi evenimentele istoriei noastre - EP . El ucaciuni E 
interbelice. Dacă însă “România profundă” mai e E e minduieli daf 
nădăjduieşte, fie cât de obscur, la o renaștere - A pt: N | e | 5 
A națională şi moral-spirituală, atunci Mota şi Îi si ia ză ea iai, Ye 
"Marin nu vor putea lipsi dintre reperele ci + a «biserica de acasă» 
“majore — nu neapărat ca exponenți ai unubtăez . 4 miră | 
„> politic, ei ca mucenici ai Crucii într-un secol al 1 dă 
î5 tuturor apostaziilor. Esenţa eternă a aces E să 
|» „> lecții de înaltă creştimhtate a surprins-o Şi 0 
5 Tormulat-o memorăbi un Mircea Eliade: * i Eee 
is Destinul i-a ales peei. ca să mărturisească, âe n?a ti 
ȘI ăi rate celorlalți e PE cale A nă ee dei | 
. Setedința, : gazul: reşti „i petre îl capătă editura christianz 










Aa i 
n i . 
dai Ne dm Să 
A: Y a 
ea 3 
La ti i 
LL 


za. 



































MAL BADESUL 


Idei politice 
romanesti 


? EUGEN COSTANDACHE iunie (Docirine su teorii 


Anul trecut s-a stins din viaţă, la Stolberg (Germania), 
camaradul Eugen Costandache, figură marcantă a exilului românesc 
(emoţionant evocată, la înmormântare, de d-l Valeriu Dobrescu). 
Născut în 1923, a făcut parte din generaţia sacrificată, trecând prin 
închisorile antonesciene şi prin cele comuniste, ca deținut politic, în 
perioada 1941-1953, cu o întrerupere între 1946-1948, în care a reuşit 
să-şi ia bacalaureatul şi să fie admis la Facultatea de Medicină. După 
eliberare, se căsătoreşte (1954) şi se reprofilează profesional, 
absolvind Institutul de Construcţii (1962). În 1982 reuşeşte să scape 
de prigoana permanentă a Securităţii, prin emigrare în Germania (soția 
sa fiind nemțoaică de origine). A participat din plin la activitățile 
anticomuniste din exil, iar după 1989 a contribuit substanţial la 
ridicarea unor memoriale ale luptei anticomuniste din ţară şi la 
ajutorarea unor mănăstiri ortodoxe în plină refacere (Vladimireşti, 
Pasărea etc.). 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 


CR Moga he Dre. 





Îi înștiințăm pe cititorii și abonaţii noștri din țară că, 
incepând cu luna ianuarie 2005, prețul revistei se ridică la 
20000 lei, iar cel al unui abonament — la 300000 lei anual. 
Pentru străinătate prețul abonamentului (incluzând și taxele 
de expediţie) este de 50 de curo sau 70 de dolari U.S.A. 

Îi rugăm insistent pe restanţieri să-și achite datoriile până 
la 1 februarie 2005. Mulţumim tuturor pentru înțelegere și 
fidelitate. 








— 


— î 
m e e 


Părintele Dumitru Emanoil Popa s-a născut la 
13 rule 1913 la Aldeni, în județul Buzău, ca fiu de 
dascăl şi nepot de preot al satului, şi a încetat din 
viață anul trecut, a treia zi de Paşti, marți 13 aprilie 
2004, înainte de a împlini 91 de ani, după ce în noaptea 
de Înviere, căzând în altar, îşi fracturase colul femural. 

Şi-a început studiile liceale cu o bursă la Colegiul 

Naţional Sf. Sava din București, terminându-le însă 
la Buzău, după care a urmat cursurile Politehnicii din 
Bucureşti, până aproape de licenţă. Pentru că era 
cunoscut ca făcând parte din cei ce asigurau 
aprovizionarea Cantinei Legionare, în ianuarie 1941 
e obligat să se ascundă şi să se refugieze în Germania. 
Aici, iniţial, pănintele a locuit la Rostock, cu regim de 
oaspete al Reich-ului, având drept de locuinţă şi loc 
de muncă la liberă alegere, cu obligația, normală 
pentru străini în timp de război, de a anunța la poliție 
dacă ar fi avut chef se părăsească pentru o perioadă 
anume oraşul de reşedinţă. Aici edita, în 1942, revista 
Bomba, poate că prima revistă a exilului românesc, 
cu un pronunţat caracter umoristic şi mai mult în 
Versuri. 

După ce Horia Sima pleacă la Roma clandestin, 
cu intenţia de a negocia pe cont propriu cu Mussolini 
(pe care, bineînţeles, nici n-a reuşit să-l vadă), 
părintele Popa, împreună cu sutele de legionari din 
Germania, este internat în lagărul de concentrare de 
la Buchenwald. După bombar-damentul aliaţilor din 
ziua de 24 august 1944 şi moartea consecutivă a mai 
multor mii de internaţi, între care Ernst Thălmann, 
prințesa Mafalda a Italiei, dar şi câțiva camarazi 
(Zaharia Duhu, Voinea, Graur, Gh. Papanace, Călin 
etc.), ruşii ocupă lagărul şi iau, ca de peste tot, şi 
arhivele (pe care încă le țin secrete, spre a împiedica 
aflarea circumstanțelor exacte în care au murit, în 
total, milioane de internaţi, victime inutile ale aliaților). 
În august 1952, după 8 ani de la episodul Buchen- 
wald, în revista Vatra, părintele Popa evoca pe două 
pagini „Ultimele zile la Buchenwald”, unde fuseseră 
internați și vreo 400 de români, Îmi amintesc că 
părintele îmi povestea, printre altele, un episod 
nerelevat în Vatra. Un camarad înspăimântat, după 
ce-au început să cadă primele bombe, s-a repezit la 
părintele Graţian și l-a implorat să-l ia sub patrafir, 
ca să-l apere Dumnezeu şi pe el, La care părintele 
Graţian i-a replicat: „Pleacă de-aici, păcătosule;, cade 
bomba pe tine și mă omoară și pe mine!” 

Un alt aspect din ultima parte a războiului, 
formarea şi acțiunile Armatei Naţionale Române (de 


_PUNCTE CARDINALE 


fapt — numai două regimente), extrem de puțin 
cunoscut istoricilor români, beneficiază de numeroase 
pagini din Varra, în 1953, nr. 26-35 (februarie — 
noiembrie), sub formă de amintiri proaspete de pe front 
(rescrise după jurnalul părintelui). La 14 februane 1945, 
în lagărul de instrucție de la Kaufholz a sosit ordinul 
de plecare pe front. Comandantul companiei în care 
cra integrat ca sublocotenent părintele era 
sublocotenentul Dancău, oltean, invalid de război. 
Colonelul german Ludwig Adalbert le-a spus: “Cruţaţi 
tinerii!”, ceea ce, decodificat, însemna: “Oricum, 
războiul e pierdut”. 

Părintele Popa, datorită modestiei lui exagerate, 
nu povestea împrejurările în care obținuse Crucea de 
Fier, dar relata circumstanțele decorării altor 
compatnoți, ca, de pildă, Alexandru Tănase (că), din 
Băbeni Vâlcei, pentru cucerirea insulei din fața 
Schwedt-ului. După 6 ani la Aiud, începuți sub Carol 
al II-lea, alţi ani în prima linie în batalioanele de la Sărata 
şi stepa calmucă, Ică a fost executat la Jilava, după ce 
venise, sub comuniști, să continue lupta în țară... 

După ce este o vreme prizonier de război într-un 
lagăr de lângă Hanovra, părintele Popa îşi câştigă pâinea 
ca muncitor agricol în Germania, iar în martie 1948 
ajunge la Paris. Aici se angajează în activitatea de 
organizare a unei părți a exilului, pe o linie potrivnică 
lui Hona Sima, pe care părintele nu s-a sfiit să-l atace 
şi în presă. Vatra a publicat, încă în 1952, un schimb 
de scrisori între părintele Popa şi Ilie Gârneaţă, căruia 
părintele îi cere să acționeze mai energic pentru 
îndepărtarea lui Sima din Mişcare 

Părintele Popa a rămas aproape 20 de ani la Paris, 
chiar dacă anii de agitație politică au fost mai ales cei 
de la-nceput. Glumea des, ştia să povestească cu haz, 
deşi vorbea încet şi era foarte serios. Aşa, de pildă, în 
legătură cu celebrul Georgel Demetrescu, prieten bun 
cu Petre Ţuţea, despre care i-am cerut amănunte, mi- 
a povestit următoarele trei întâmplări din acea vreme, 
la care fusese el însuşi de față: |. Arhimandritul 
Martinian Ivanovici l-a pomenit pe Carol al II-lea în 
biserică, după ce-l căsătorise la Lisabona cu Lupeasca. 
Pentru aceste fapte, a fost dat afară de credincioşi, 
majoritatea legionari. Georgel s-a pronunțat pentru 
“lniştire”. Un alt legionar, mai temperamental, l-a 
pocnit. “Nea Georgel, o luaşi pe coajă”, băgă de seamă 
un fost frate de cruce. “Ce să-i faci, aşa-i la rivuluţie!”, 
îi explică Georgel, fără ranchiună. 2. Horia Sima 
informa legionarii, la o şedinţă, că o nouă lege franceză 
scutea de impozite timp de 9 ani pe oricine s-ar fi dus 
în Corsica, pentru a prelua una dintre fermele rămase 
fără stăpân după război, şi-şi invita ascultătorii să se 
pună pe picioare economic în insulă. La care Georgel 
Demetrescu replică mai din fundul sălii: “Comandirule, 
oamenii mari vin din Corsica, nu se duc acolo!”. 3. 
După o conferință a lui Gafencu, în Sala George V, la 
ieşire, în hol, un ovrei care nu-l mai văzuse demult pe 
Georgel, deşi erau buni prieteni, de bucuria revederi, 
expansiv, îl îmbrățişă și-l sărută. Georgel, privind în 
jur cu subințeles, rosti cu voce tare: “Acum, să mai 
spună cineva că nu m-am denazificat!”. 

În 1953, se căsătoreşte cu Aurica Cutrula din Veria, 
din căsnicia lor rezultând fiica Veria Rodica, absolventă 
a Facultății de Filologie din Strasbourg. Zece ani mai 
târziu, părintele era bine aşezat la rostunle lui, în Paris. 
În cei peste 20 de ani de când luaseră calea pribegiei, 
majoritatea preoților legionari muriseră. Cei rămaşi în 
viață erau răsfirați în toată lumea. La vârsta de 50 de 
ani, deci, se văzu în situația de a fi obligat de către 
refugiații români din Germania să devină preot. 
Hirotonirea o oficiază însuşi Athenagoras, patriarhul 
ecumenic al Constantinopolului, aflat în vizită la Paris. 

Eu îl consider pe părintele Popa cel mai cinstit 
om pe care l-am cunoscut. Și continui să mă gândesc 
cu admiraţie şi cu dragoste la el, încercând să utilizez 
această admiraţie ca un instrument de purificare morală 


Ianuarie 2004 NR. 1/169 PAG. 15 


a mea. E bine ca fiecare dintre noi să aibă un mode! 
moral care să-l ajute, prin simplul fapt al existenței 
lui, pe drumul autodepăşirii, spre desăvârşire. Nimeni 
nu poate deveni mai bun, sau mai cinstit, spunându- 
și: “Sunt mai bun decât X, sau mai cinstit decât Y”. 
În acest fel, batem pasul pe loc sau decădem. Când 
îți spui: “Părintele era mai bun decât mine, mai cinstit 
decât mine”, chiar dacă părintele a murit şi chiar dacă 
nu-ți dai tot timpul conştient silința, o parte din harul 
părintelui lucrează, fără ca tu să-ți dai seama, în tine... 

După hirotonire, părintele Popa s-a stabilit la 
Freiburg, unul dintre cele mai puternice centre ale 
exilului românesc, slujind însă şi la Dusseldorf, Kăln 
şi în alte oraşe germane, ba chiar în Elveţia. Activitatea 
de preot nu s-a rezumat însă doar la oficierea Sfintei 
Liturghii, botezuri, nunți şi înmormântări. Părintele a 
continuat o susținută muncă de spnjinire a românilor 
din diasporă, de pildă, prin editarea timp de şase ani a 
buletinului parohial Zori de zi, cu D. C. Amzăr ca 
redactor responsabil. De asemenea, a înființat o şcoală 
românească, după modelul celei de la Paris, unde era 
profesor Petre Vălimăreanu, printre elevi numărându- 
se şi copiii profesorului Paul Miron. Nu mai insist 
asupra aportului întregii familii a părintelui la 
funcționarea tipografiei Coresi a lui Niki Constanti- 
nescu, unde s-au tipărit multe zeci de cărți bune, 
întreprinderea fiind numai din punct de vedere 
financiar falimentară. 

Inițial, serviciul religios ortodox s-a desfăşurat 
pentru românii din Freiburg în capela Universităţii. 
Acolo a oficiat părintele, de pildă, în 1969, căsătoria 
lui Petre Vălhmăreanu, parastasele cuvenite martirilor 
ŞI eroilor neamului, precum şi refugiaților din Freiburg 
decedați departe de țara natală. Începând de la 18 
octombrie 1980, slujbele religioase s-au ținut în 
biserica Maria Schutz, devenită, prin mărinimia 
autorităților germane, Catedrala Eparhiei Române 
Ortodoxe Libere din Europa Centrală. Între timp Şi 
părintele Popa fusese înălțat în rangul de protopop. 
Atunci au oficiat Sfânta Liturghie mitropolitul 
Augustinos, părintele Popa, părintele Mehedinţu, un 
preot rus şi unul grec. Episcopul catolic de Freiburg, 
Karl Gnădinger, a fost şi el de față. 

Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, părintele 
Popa a fost sărbătont, alături de monseniorul Bârlea 
(născut la 5 mai 1913) în Vatra, sub semnătura lui 
Radu Cornăţeanu, dar și singur, în cadrul parohiei 
din Freiburg, duminică 17 iulie 1983, când, după 
slujbă, maiorul Păunescu a prezentat activitatea 
părintelui într-un discurs omagial. După ieşirea din 
biserică, la un restaurant câmpenesc, au ținut 
discursuri: preotul evanghelic Schirmer, consilierul 
Păcurariu, profesorul First (decanul Facultăţii de 
Teologie), Cicerone loniţoiu, avocatul Radu 
Budişteanu şi Petre Vălimăreanu. Răspunzând, 
părintele i-a invitat pe toți, tot acolo, în anul 2000. 

În ultimii 20 de ani ai vieții, în fiecare an, de 
Înălțare, în fruntea unui sobor de preoți, părintele 
Popa oficia parastasul la cimitirul prizonierilor de 
război români de la Soultzmatt, ținând iniţial şi 
cuvântări. 

In legătură cu sfârşitul părintelui, după o suferință 
scurtă, suportată mai bărbăteşte decât puteau stoicii 
precreştini, părintele ne-a părăsit, cred, mai îndurerat 
de grija noastră, a celor rămaşi fără acela ale cărui 
dezlegări puteau să aline şi să îndrepte. La slujba din 
biserică ținută vineri 23 aprilie 2004, l-au prohodit pe 
părintele Popa preoţii: Viorel Mehedinţu, Miron Radu 
Constantin, Vasile Molnar, urmaşul său în parohie 
Sorin Petcu, un preot rus şi doi preoți greci. În odăjdii 
evanghelice, din proxima vecinătate, dădea onorul 
părintelui, din proprie inițiativă, pentru mântuirea sa 
şi ca dovadă de respect pentru el însuşi, preotul 
evanghelic Schirmer... 

Am aflat mai târziu că la Aldeni, unde a fost 
îngropat împreună cu preoteasa lui, Aurica Popa, 
decedată cu câțiva ani mai înainte, părintele a fost 
prohodit de mai mulți preoți în frunte cu episcopul 
de Buzău şi episcopul Dunării de Jos, P. S. Casian 
Crăciun, care şi-a făcut doctoratul în parohia părintelui 
Dumitru. 


Mihai Neagu BASARAB 















ALEGERILE 
DE ALTĂDATĂ (IV) 


Lupă Marea Unire din 1918, noul 
regim electoral prevedea introducerea 
votului universal, în locul celui practicat 
pină atunci, cel cenzitar. Prin Lecretul- 
lege din 16 noiemtkrie 1918 se statkilea. 
"Toţi cetățenii români majori vor alege 
prin vot otştesc obligatoriu, egal, direct 
şi secret, şi pe Faza reprezentării 
proporționale, un număr de deputaţi 
proporțional cu populaţia". Aveau drept 
de vot tărbaţii de la 21 de ani în sus, 
pentru Cameră, şi cei peste 40 de ani, 
pentru Senat. Nu aveau drept de vot 
femeile, militarii şi magistraţii. 

Legiferarea votului universal a 
modificat substanţial modul de 
desfăşurare a vieţii politice. Înainte de 
răztoi, votul avea loc pe colegii, iar 
campaniile electorale se desfăşurau 
exclusiv în oraşe, țărănimea votind în 
colegiul al III-lea, nu direct, ci prin 
delegaţi. Un candidat îşi putea vizita 
efectiv taţi alegătorii din circumscripția 
sa, care se ridicau la citeva sute. 
Rezultatul votului era dinainte ştiut, 
deoarece, de fiecare dată, guvernul care 
“făcea alegerile” ieşea cîştigător După 
acordarea votului universal, numărul 
alegătorilor a ajuns la citeva milicane, 
un candidat fiind ales de 50.000 de 
cetăţeni, în majoritate țărani (care 
alcătuiau 80% din populaţie). Lupta 
electorală din periada intertelică s-a 
mutat de la „raş. la sate, candidaţii fiind 
nevoiți să facă lungi turnee electorale, 
să țină zilnic cite 10-15 discursuri şi să 
vizileze cite 3-4 sale în aceeaşi zi În 
aceste condiţii partidul aflat la putere 
nu se mai Fizuia doar pe aparatul de stat, 
ci tretuia să desfăşoare 2 campanie 
electorală intensă şi plină de promisiuni, 
ca şi partidele din “pziţie 

În Faza legii electorale din 1926, 

ciştigător al scrutinului electoral era 
proclamat acel partid care întrunise 40 
la sută din voturile exprimate. Legea 
acorda acestuia şi procentul suplimentar 
de 10 la sută, pentru formarea majorităţii 
parlamentare atsclute. Conform lui Ioan 
Lăcustă, autor al cărții Zece alegeri în 
România interbelică, la deschiderea 
Farlamen-tului deputații validau 
alegerile din Capitală şi din județe. Frilej 
pentru opoziție de a semnala diferitele 
abuzuri, reale sau imaginare, săvirşite 
de către cei de la putere Lupă aceste 
dezbateri, Farlamentul avea un temei 
legal de funcționare şi urma alegerea 
preşedinţilor. Cei ai Camerei şi ai 
Senatului, Nici în acest punct nu era 
finalizat procesul. Se făcea prezentarea 
Mesajului Tronului către Corpurile 
Legiuitoare, care marca deschiderea 
oficială a lucrărilor. AtFia atunci puteam 
spune că aveam Putere şi poziţie. 

Alegerile din 1937 au reprezentat 
cintecul de letrădă al democraţiei 
româneşti interkelice. Cu prezentarea lor 
incheiem scurtul nostru istoric. 

(FI. B.) 





www,punctecardinale.ro 
e-mail: redactia( punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 


cont: B. R. D. Sibiu $V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PAG. IO NR. 1/169 Ianuarie 2005 





Cenzură şi stare de asediu 


Cert este că mai toate alegerile din perioada României Mari au 
avut loc sub presiuni guvernamentale extraordinare, soldându-se unconi 
cu sute de răniți sau chiar cu zeci de morţi. In anii interbelici, starea de 
asediu a fost impusă în 1919, 1920, 1921, 1924, 1925, 1927, 1938, 
1929, 1930, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938. “Deşi uneori ea nu a fost 
aplicată de-a lungul unui an întreg — precizează istoricul Sorin Radu, 
autorul volumului Electoratul din România în anii democraţiei 
parlamentare (1919-1937) —, este evident că mai mult de jumătate din 
perioada la care ne referim a evoluat sub regimul stării de asediu. Mai 
grav este că această măsura a fost aplicată de guvern și în timpul 
campaniilor electorale, de regulă guvernul decretând ndicarea acestei 
măsuri, ceea ce se întâmpla în realitate doar pe hârtie, autoritățile 
procedând ca şi cum această măsură ar fi fost încă în vigoare” 

Atmosfera tensionată în care s-au desfăşurat alegerile din 1937 
este evocată de un martor al acelor ani, ziaristul şi scnitorul Virgil 
Gheorghiu: “La Bucureşti partidele politice s-au constituit în haite, E 
un semn că se apropie catastrofa. Fiindcă partidele politice sunt mai 
rele decât lupii. Ele se sfâşie şi se devoreaza între ele. In timpul 
campaniilor electorale se înfruntă cu lovitun de cuțit și cu gloanțe. 
Campanule electorale se soldează cu morți, mutilați, văduve și orfani. 
E o calamitate publică” (cf. Virgil Gheorghiu, Memorii. Martorul Orei 
25, Bucureşti, 2003). 

In 1937 cenzura a funcționat cu intensitate deosebită. “Suntem — 
scria Vremea din $ decembrie — un popor de oameni deştepţi. Suntem 
chiar foarte deştepti. A ajuns faima asta aşa de departe încât ni se trec 
sub tăcere celelalte calități pe care le avem. Avem o cenzură care ne 
reglementează vioiciunea, în sensul că ne îngăduie să fim deştepţi 
atunci când nu vătămăm forma aceasta pură. Putem dezlega jocun de 
cuvinte încrucișate, putem a demonstra că albul e negru și invers, 
putem dovedi că adversarul e un prost, dar nu putem arăta câtă ticăloşie 
e în faptele şi acțiunea noastră, cât de nemernică e isprava politicienilor 
şi cât de primejduite sunt interesele poporului”. 


Oculta contra democraţiei 


Anul 1937 a fost dominat de o luptă oarbă dusă de camanla din 
jurul Palatului, condusă de Elena Lupescu, împotriva Mişcării 
Legionare. La sfârșitul lunii februarie 1937 (27 sau 28 februanc), a 
avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Codreanu în 
a taptului că în acea penoadă Carol intrase în panică din pricina 
manifestărilor publice legate de aducerea în țară a osemintelor lui 
Moţa şi Marin, cei doi lepionari care muriseră în Spania. Chiar 
Argetoianu, în memoriile sale, susține că nu se aştepta nimeni ca 
atâtea sute de mii de oameni (a fost o manifestaţie uriaşă, fără 
precedent) să iasă în stradă la Chişinău şi apoi să plece până la Bucureşti 
Nimeni nu se aştepta ca la înmormântare să participe șapte mitropoliți, 
în frunte cu I.PS. Nicolae Bălan, iar Bucureştiul să iasă mai tot în 
stradă. Și în acest puhoi de lume să apară legionari în detașamente 
perfect aliniate, dând imaginea unei ordini perfecte, Cercetătorul Alex 
Mihai Stoenescu susține că “asta l-a speriat pe Carol şi a determinat o 
întâlnire secretă cu Codreanu. La întâlnire i-a cerut acestuia să-l 
numească pe el şef al Mişcării Legionare, iar Căpitanul să devină 
prim-ministru, să pună mișcarea în slujba lui. Codreanu a refuzat și 
Carol l-a ameninţat că-l va omori”. 

După ingroparea lui Moța şi Marin, membri camarilei şi ai 
guvernului liberal, spenaţi de adeziunea mulțimilor româneşti la această 
pioasă ceremonie și de ordinea perfectă care domnise în țară, incep să 
provoace sub once formă Mişcarea Legionară, ca în urma unor reacții 
să o poată distruge legal. Ințelept, Codreanu îi îndeamnă pe legionari 
să suporte orice și să nu riposteze. În mai 1937, guvernul liberal 
Tătărescu emite un decret-lege prin care interzice munca legionanlor 
în tabere, sub motiv că sunt subversive, iar pe 25 iulie 1937 Ministrul 
de Justiţie, Alexandru Bentoiu, ordonă preşedinţilor de tribunale 
închiderea definitivă a dosarelor cu procese intentate de legionari în 
contra abuzurilor de putere ale autorităților în perioada 1933-1934, 


Pactul de neagresiune şi victoria legionară 


În pragul alegerilor, Codreanu intră în legătură cu Iuliu Maniu, în 
opoziție în acel moment. Alex Mihai Stoenescu citează chiar dialogul 
stenografiat dintre Boilă şi Codreanu, care descrie cum l-a amenințat 
Carol că-l va omori, şi în care cerea o înțelegere cu Maniu, Această 
înțelegere s-a perfectat în 25 noiembrie 1937, când s-a semnat aşa- 
zisul “pact de neagresiune” între PNȚ şi Mișcarea Legionară. Au mai 
fost şi alte formațiuni care au făcut parte din acest cartel electoral din 
1937, precum formațiunile conduse de Gh, I. Brătianu şi Constantin 
Argetoianu, dar și... Partidul Evreiesc! O menţinune care este voit 
uitată atunci când se vorbeşte de “antisemitismul” Mișcăni Legionare. 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 





La alegerile din 1937 Mişcarea Legionară a candidat pe listele 
partidului “Totul Pentru Țară” (expresia politică a Legiunii), care 
depusese liste în 72 de județe, printre candidați numărându-se și Mircea 
Eliade. În mesajul electoral al Mişcăni Legionare se scria: “Legionanii 
din Partidul Totul pentru Țară îşi amintesc că țara aceasta, închegată 
în hotarele ei străvechi prin jertfa a sute de mii de morți, suferă de 
robia netrebnicilor, care au condus-o şi o conduc mișeleşte”. Modul 
în care guvernul liberal condus de Gh. Tătărescu şi-a tratat adversarii 
politici, în campania electorală și în timpul scrutinului din 1937, a fost 
unul total anti-democratic. La 12 decembne 1937, cabinetul Tătărescu 
instituie starea de asediu şi cenzura în timpul campaniei electorale. 
Din acel mo-ment, întrunirile în aer liber au fost interzise. 

La 20 decembrie 1937 se fac alegen generale pentru Parlament, 
sub guvernul liberal al lui Gh. Tătărescu, de fapt un “guvern personal” 
al Regelui Carol al II-lea sau, oricum, un instrument al ambițiilor 
nemăsurate ale monarhului. La urne s-au prezentat 3.071.695, din 
cei 4.649.163 alegăton înscrişi pe listele electorale. Rezultatele oficiale 
ne arată că Partidul Liberal, în cartel cu vaidiştii şi iorghiştii, a întrunit 
1.103.353 votun. S-a ajuns însă la acest rezultat fictiv pin teroarea 
dezlănțuită de jandarmerie, prin furtul unelor şi chiar prin falsificarea 
cifrelor. Partidul Ţărănesc întrunește 626.612 voturi. Partidul “Totul 
pentru Țară” — 478.378 voturi. Reiese deci că guvernul n-a obținut 


„casa lui Malaxa, din Bucureşti, Această întâlnire s-a produs ca urmare 40% de voturi, ci numai 35,92%. După repartizarea oficială, Partidul 


“Totul pentru Țară” trebuia să obțină 66 mandate în Parlament În 
Bucureşti, cartelul guvernamental obține 24.313 votun, iar Partidul 
“Totul pentru Ţară” —14 401, ocupând locul al doilea 


Instaurarea dictaturii 


Cu toate că sfârşitul anului 1937 adusese Mişcăni Legionare cel 
ma! important succes electoral de când participa la alegen (dacă în 
1932, sub denumirea de “Gruparea Cornelhu Zelea Codreanu”, 
Mișcarea Legionară obținuse 2,37% din votuni, în 1937 avea aproape 
16%, devenind a treia forță pe scena politică), auspiciile noului an nu 
erau deloc favorabile, atâta timp cât Carol al Il-lea numeşte la 28 
decembrie în fruntea guvernului pe preşedintele unui partid care 
obținuse numai 9,15% din sufragii (locul 4)! În ajunul anului nou, 
guvernul Goga dizolvă corpunle legiuitoare, chiar înainte de a se fi 
constituit. Pe 8 ianuane 1938, Istrate Micescu, noul ministru de Justiţie, 
cere anularea listelor electorale legionare din 16 județe. În ianuarie 
1938, N, Tătărescu, fratele fostului ministru, lansează pe piață lozinca: 
“Omul şi Pogonul”, ca venind din partea Legiunii. Codreanu denunță 
minciuna și îl somează pe Tătărescu să facă dovada afirmațiilor 
respective. 

Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune, iar pe 10 februane 
1938 guvernul Cuza-Goga este concediat de rege, pentru ca pe data 
de 12 februarie 1938 Carol să anuleze Constituţia, dizolvând partidele 
(inta principală era Mişcarea Legionară) şi numindu-l preşedinte al 
noului guvern pe Patnarhul Miron Cristea. La Interne rămâne Armand 
Călinescu (“Chiorul”), iar Justiția o ia Victor lamandi. Este ceea ce s- 
a numit “lovitura de Stat a Regelui Carol al II-lea”, Vechea Constituție 
e abolită şi regele proclamă o nouă Constituție, aprobată cu 99%, 
printr-un plebiscit ținut sub teroare și cu votul pe față. 

Trebuie spus că, prin Constituţia din 1938, separarea puterilor în 
stat, fundamentul democrației, devine practic inexistentă. Justiția este 
subordonată direct capului statului, nici o lege sau reglementare nu 
mai pot intra în vigoare decât în măsura în care sunt decretate de către 
rege, nemaivorbind de cenzură şi de starea de necesitate care era în 
vigoare în acea perioadă 

ncepea lunga noapte a dictaturii... 


Florian BICHIR 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacției:; 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Tipar: Pai S.R.L