Puncte Cardinale anul XV, nr. 10 (178), octombrie 2005

“Intreaga politică românească s-a făcut pornind de la pămînt, de la un om sau de la Dumnezeu, Adică de la materie sau de la sacru. 
Niciodată de la idei. De aici, o abordare a politicii care, atunci cînd nu a dus la realismul tandru al oamenilor întelivenți, s-a infundat in 


pragmatismul cinic al proştilor...” 


(Mircea Platon — în articolul “Comunism românesc”, pe care-l puteți citi în acest număr, la pagina 3) 


credinţă EI Ei PNL0 59.914 
iubire E m NR. 10/178 
speranţă 
si EREI alei 
CARD:INALEEE 


Octombrie 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVETIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


CE Se INTIMPLA CU 3912 


Apanția în numărul trecut al Punctelor cardinale (9/177, p. 3), sub rubrica „Puncte de vedere”, a 
articolului intitulat „Soarele românismului nu mai răsare la Bucureşti”, semnat de tînărul publicist clujean 
lonuț Ţene, a generat mai multe reacții indienate din partea unor cititori, exprimate fie telefonic, fie epistolar, 
fără ca vreuna să se învrednicească a lua forma unui drept la replică punctual şi bine articulat, pe care l-am fi 
publicat negreşit, căci problema în sine ar merita o dezbatere lucidă şi responsabilă. Din păcate, protestele 
imbufnate sosite la Redacţie au ca numitor comun 0 visceralitate pripită, care nu poate fi de folos nimănui şi 
căreia îi scapă tocmai esența problemei, care nu stă într-un om sau într-un articol, ci într-o complexă stare de 
fapt. Deşi bine scris şi nu hpsit de oarecare adevăr, chiar textul de pe pagina următoare al d-lui Mitică Aioanei 
(pe care l-am inclus aici nu ca „replică” propriu-zisă, la obiect, ci ca pe un alt „punct de vedere”, şi el 
simptomatic în felul lui) are cusurul de a eluda realitatea in numele unui principiu' şi de a introduce abrupt 
„masoneria” şi „Antihristul” într-o discuție care ține strici de economia internă a conştiinţei şi vredniciei 























româneşti 
Nu ne ascundem amărăciunca că, după ce ne-am hirşit atita ani impreună, mai pot exista suspiciuni 


nu numai asupra unui autor sau altuia, “dar, şi asupra bunei credințe a Redăcţiei. Și este iarăși întristător de 


curios să constaţi că, în pofida tuturor experiențelor acumulate Şi a complexității lumii în care trăim, mai 
există încă în unele medii de dreapla de la not nostalgia după convenționalismul propagandistic al gazetelor de 
perete, teama de problematizare și de pluralismul de opinie. Pe lingă incriminarea plină de suficienţă a d-lui 
Ţene (pe nedrept asociat cu numele lui Sabin Gherman sau cu proiectele separatiste antiromâneşti ale unor 
cercuri intelectuale maghiare sau maghiarofile), un leat-motiv al protestelor menționate a fost întrebarea insinuant- 
acuzatoare: „De ce aţi publicat aşa ceva?!” (cu varianta: „Cum ați putut publica așa ceva?!”). Nu putem 
răspunde decit că o publicaţie vie şi responsabilă este chemată și chiar datoare să ra pulsul lumii în care trăim, 
să semnaleze toate simptomele ei majore (oricît de neplăcute sau de incomode ar fi), pentru o cît mai bună 
conștientizare a situației de fapt și a provocănilor ei implicite. Dincolo de amănunte şi de anumite nuanţări 
personale (discutabile, desigur, ca orice formă de subiectivism), d-l Ţene sesizează (char dacă poate nu în 
cea mai fericită lormulare) un fapt indiscutabil şi extrem de primejdios, o rană pe care, în superficialitatea 
noastră iresponsabilă, în loc să căutăm a o vindeca, nu facem decit să o adincim de 15 ani încoace, în 
prelungirea hiatusului comunist: „Noi, românii, sîntem astăzi prea puţin atenţi la graniţele interioare ale naţiunii 
care, în loc să ne unească, ne despart”. 
(continuare în pag. 2) 


După o îndelungată şi grea suferință, s-a 
mutat la Domnul, pe 15 septembrie a. c., Maica 
Stavroforă Veronica Gurău (n. 26.08.1920), stareța 
Mănăstirii Vladimireşti (din Episcopia Dunării de Jos, 
între Tecuci şi Galaţi) — prin numărul de vieţuitoare 
(peste 200), a treia obşte de călugărițe din țară 
(după Agapia şi Văratec), în care s-au nevoit, printre 
altele, Maica Mihaela lordache (sora bădiei lordache 
Nicoară, moartă muceniceşte în temnița comunistă 
de la Ciuc) şi Maica Teodosia (Zorica Laţcu, celebră 
poetă religioasă şi remarcabilă clasicistă). 


-— - 


Viața Maicii Veronica, ca şi istoria mănăstirii de 
fecioare pe care a întemelat-o în 1938 şi a 
reintemelat-o în 1990, a fost plină de dramatism şi 
nu lipsită de controverse. În 1937, Vasilica Barbu 
Gurău, copilă simplă din comuna Tudor 
Vladimirescu, povesteşte că a avut o vedenie 
(urmată mal tirziu şi de altele) şi a primit poruncă 
de sus să ridice în locul acela o mănăstire numai 






- pă $, Pa ; PI ad hu c ra Xa i pă Sl Li | 
În tr-un paie din Bucureşti: Ls Vica made in Romania | (continuare în pag. 2) 
e: = ăi SM: i? FA mâniei [n afla Ti = 











PAG. 2 Nr. 10/178 Octombrie 2005 


(urmare din pag. 1) 


Sintem de acord că soluția, aşa cum o schiţează autorul (strămutarea capitalei în Ardeal, „ardelenizarea” 
urgentă a țării, constituirea unw partid ardelenesc ca deus ex machina al integrării europene etc.), este una 
utopică, în care nici el nu crede pînă la capăt, dar pe care a lansat-o ca pe o provocare teribil(ist)ă, pe fondul 
unei crize reale, pe care n-avem dreptul să o eludăm. Aşa cum sîntem iarăşi de acord că, în ciuda unor 
diferenţe încă lesne sesizabile de mentalitate şi comportament civic, nici Ardealul nu mai este ce-a fost, făcind 
mai degrabă figură de „chior în ţara orbilor”. Criticînd paradigma „dimboviţeană””, nu trebuie s-o idealizăn pe 
cea „transilvană”, ci să recunoaştem mai degrabă că lumea românească postcomunistă are o problemă gravă 
în ansamblul ci, pentru care răspunderea ne revine tuturora, chiar dacă în grade diferite. Citit în spiritul, iar nu 
in htera lui, articolul d-lui Ţene este expresia particulară a unei generale disperăn de sine însuşi a „românismului”, 
care se face simțită mai ales la nivelul noilor generații În faţa acestei stări de lucruri, nu vedem decit o singură 
intrebare legitimă, pe care ar trebui să ne-o punem cu toții, dincolo de orice ispită automistificatoare: Ce se 
intimplă cu noi? Cum de am ajuns aici şi de unde ar putea începe o posibilă redresare națională? Dacă nu ne 
vom răspunde prompt şi corect la această întrebare, punindu-ne căciula dinainte și judecîndu-ne singuri, cum 
zice vechea vorbă românească, atunci riscăm să dispărem din istorie ca entitate națională, supraviețuind doar 
ca simplă masă biologică, în coasta unei Europe crepusculare, care nu ne poate oferi nimic din ceea ce 
retuzăm să ne oferim noi înşine 


Răzvan CODRESCU 


P.S. Şi încă o precizare: deşi extras din țesătura intimă a articolului d-lui Ţene, titlul „Soarele 
românismului nu mai răsare la Bucureşti” este unul redacțional şi se întemeiază pe o realitate care are nota ei 
tragică, dincolo de orice speculație auctonială: Bucureştiul, din nenumărate motive convergente (politicianismul 
patibular, dezertarea morală şi națională a ehtelor intelectuale, „țigănizarea” galopantă a vieții publice, prostul 
mimețism americanizant, metastaza „şmechenei” de tip balcanic pe fondul unei „tranziţii” interminabile etc.), 
a incetat să mai reprezinte centrul real sau măcar simbolic al unităţii româneşti, luînd mai degrabă chipul de 
„Vavilon” al vremurilor de pe urmă, pierzindu-şi atit creditul, cît şi forța creatoare şi coagulantă, pe care se 
străduiseră să i le confere generațiile anterioare. Astăzi, Bucureştiul riscă să devină mai degrabă locul în care 
apune soarele românismului (şi al oricărei nobile valori supraordonatoare), centrul pestriț al disoluției naționale, 
pe care mulți au ajuns să creadă că numai o minune dumnezeiască ar mai putea-o stăvili 


NOTE 


Este acel idealism nobil, dar păgubos, care-l sacrifică din capul locului pe este lui ar trebui să fie. Or, calea spre ceea 
ce ar trebui să fie trece mai întîi prin confruntarea dură cu ceea ce este. Dacă vreau să modelez şi îmbunătăţesc o 
realitate, nu pornesc de la ideea mea despre acea realitate, ci de la realitatea însăşi, adică de la datele concrete şi 
imediate, care reclamă mijloace şi strategii adecvate. “Realtăţile dictează”, repeta mereu Nae Ionescu, pe urmele lui 
Eminescu, E ca în medicină: nu există boli, ci bolnavi, ce trebuie tratați în specificitatea lor concretă; iar succesul 
terapeutic depinde decisiv de justețea şi exactitatea diagnosticului. Altminteri mişti să aluneci “deştept” pe deasupra 
reahtății şi să-ți moară bolnavul, crezindu-se sănătos tun! 


E o tendinţă ma! veche la noi de a ne deculpabiliza apnonc, invinuindu-i mereu pe alţii de propriile noastre neimplu 
și ajungind pină la un lel de psihoză conspiraţionistă. De toate ratănle noastre 1storice, de toate lurpitudimile noastre 
curente, sînt vinovați, după un context sau altul, “pdann, “masonn”, “bozgoru”, “bolşevicii”, prea multele “ciori 
(țiganii), “manle puteri” — oricine în afară de noi înşine, clar şi Dumnezeu, la o adică! E ca la păcatul strămoşesc 


Adam zice: “Nu eu, ci femeia pe care mi-ai dat-o Tul”, iar Eva: “Nu eu, ci şarpele pe care ni l-ai lăsat în preajmă!” 

Ceea ce nu-i nicidecum ceva fără precedent în “discursul” ardelenesc, fiind constant prezentă şi în România de 
dinainte de comunism, de la cunoscuta aserțiune epistolară a “peregrinului transilvan” lon Codru-Drăguşanu, din 
secolul XIX (“... în ţara aceasta [in Muntenia] meritul n-are preţ şi porc de cînele înaintează...) şi pină la şargele lince 
ale unui Aron Cotruş, din plin secol XX (“Fanarul s-a mutat la Bucureşti!/ Noi, cruzi Tudor Vladimireşti/ îți trebuie 
he,/Românie...) 


ALT PUNCT DE VEDERE 


Citind articolul domnului lonuț Ţene, m-am indignat, apoi am râs şi în final m-a apucat tristeţea, 
atunci când am realizat zbuciumul sufletesc al autorului faţă de situaţia actuală a neamului românesc. Acestă 
suferinţă este dureros accentuată atunci când ai conştiinţa ghermănească a superiorității tale față de frați tăi, 
pentru că, vrei, nu vrei, neamul nu poate fi iubit pe bucăţi! Iubirea nu se împarte, ea cuprinde tot adamul, 
darămite ncamul! 

lată, însă, că Bunul Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a tranşat mărul discordiei, al scârbirii de 
frate, şi ne-a luat țara: Țara nu mai e a noastră, domnule Ţene! Ne-au luat-o! Să fie sănătoși! Să nu fim însă 
atât de proști încât să ne pierdem sufletele; aminuiţi-vă vorbele Brâncoveanului înaintea martiriului: „Fiii mei, 
iață, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele!". Să facem voia Domnului şi 
E] ne va da nouă „toate celelalte”, chiar şi țara furată cu concursul „miticilor”! 

Principala problemă a clasei noastre politice nu este apartenența regională, ci apartenența masonică 
lar masoneria se știe că are interese supranaţionale, care pot să coincidă sau nu, la un moment dat, cu cele 
naționale 

Credeţi, domnule Ţene, că imediat după 1989 procesul satanizării noastre (şi a lumii) a încetat? Eu 
cred că, dimpotrivă, s-a accentuat. lar această Europă spre care aspiraţi este însăşi Casa Diavolului. Priviţi 
constituţia ei, priviţi protestele înăbușite, nediluzate de presă, ale mișcărilor antiunioniste din Anglia, Germania, 
Franța... Avem noi şanse de a ne opune acestei Europe? 

Da, avem şansa credinţei nelimitate în Dumnezeu! Biruinţa de care vorbea „miticul” Codreanu cra de 
ordin spiritual 

Vorbiţi de „perfidia unei istorii manipulate abject de marile puteri”, dar doriţi să înjugaţi biata Transilvanie 
să ne ducă în Europa, ca și cum altele ar fi marile puteri de astăzi! Scopul principal al mai marilor puterilor este 
acela de a pregăti omenirea să-l întâmpine cu bucurie pe Antihrist, Să ne opunem deci satanizării noastre şi să 
nu ne risipim energia supralicitând merite regionale 

Prioritatea într-un ncam — ca şi într-o familie — este dragostea, nu performanţa. Și dacă-mi permiteți 
atunci când vorbesc despre Transilvania sau ascultă muzică ardelenească, „miticii” au lacrimi în ochi, pe 
când mulţi ardelemi îi privesc rece, cu un zâmbet cel mult condescendent. Este vorba de acel duh al superiorității 
ardeleneşti care a instituit, la admiterea în selecta Junime ieșeană a secolului XVIII [sic!], celebrul jurământ 
„Mă lepăd de satana pedantismulu” (de 3 on) 

Sâtul de Europa şi îndrăgostit de Transilvania, 


Mitică ALOANEI 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din pag. 1) 

de fecioare. Umblă peste tot să adune fondurile 
necesare (ajungând, printr-o întâmplare minunată, 
în vecinătatea Peleşului, chiar şi la Regele Mihai, 
care a dăruit-o generos, dar pe care nu l-a 
recunoscut atunci, crezându-l doar un domnişor 
cumsecade!) şi în 1938 mănăstirea Ia ființă, 
coagulând evlavia locală şi atrăgând numeroşi 
pelerini. O relație deosebită a existat în epocă 
între mănăstire şi mediile legionare. Duhovnici- 
a fost, până la desființarea ei abuzivă de către 
comunişti, Părintele loan lovan (actualmente la 
Recea). 

__ În 1955, Securitatea a arestat-o în plină 
noapte pe Maica Stareţă Veronica (Vasilica) 
Gurău şi pe fruntaşele mănăstirii, târându-le în 
închisoare (Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Miercurea 
Ciuc, Mislea), iar în 1956 întreaga obşte a fost 
risipită şi prigonită. Rămâne o curiozitate că în 
procesul Vladimireştilor s-a implicat ca avocat 
un stângist ca Petre Pandrea (ulterior arestat şi 
el). După eliberare (1964), fosta stareță este 
obligată să contracteze o căsătorie formală (cu 
un anume George Văsii, personaj straniu, 
decedat acum vreo 10 ani) şi să trăiască în lume 
(unde se pare că s-a lăsat ademenită spre unele 
rătăciri de la dreapta credinţă, de care mai târziu 
s-a pocăit, primind iertare şi dezlegare 
arhierească). 

În 1990, cu aproximativ 160 de 
supraviețuitoare ale vechii oşti (ce la desființare 
numărase peste 300 de monahii), profitând de 
context, a reconstruit — cu averile donate de maici 
şi surori, dar şi cu donaţii din afară — lăcaşul 
detumat (care pe vremea comuniştilor fusese 
prefăcut în şcoală de handicapaţi şi apoi în depozit 
lăsat în paragină), primenind obştea cu multe 
surori tinere, a căror hămicie a ajuns proverbială. 
(Rămâne în continuare obscură legătura cu 
Vladimireştiul a acelor femei itinerante ce tulbură 
slujbele pe alocuri şi strigă isteric împotriva 
Patriarhului Teoctist, prevalându-se de numele 
mănăstirii, din a cărei obşte însă nu fac parte şi 
al cărei gir nu l-au primit niciodată.) În câțiva ani, 
Vladimireştiul a devenit una dintre cele mai 
înfloritoare vetre monahale din România, chiar 
dacă unele controverse legate de trecutul lui 
sinuos nu s-au stins nici până în ziua de astăzi. 
Dumnezeu s-o odihnească în pace pe Maica 
Veronica, iar obştii rămase orfane de ea să-i 
dăruiască puterea şi vrednicia de a creşte şi a 
respira în cel mai autentic duh ortodox, vegheate 
din cer de ostenitoarele mutate la Domnul, a căror 
odisee face parte din răscumpărătoarea cruciadă 
românească a secolului XX, ignorată poate de 
lumea largă, dar ştiută de Dumnezeu şi înscrisă 


pe răbojul eternității. Vasile A. Marian 


— >" 








PUNCTE CARDINALE 









> 5 03=Z 
-_> rr 


Z 


Luni, S iunie 1989, în Polonia s-au aflat 
rezultatele alegerilor parlamentare desfăşurate cu o zi 
înainte: “Până după-amiază liderii Solidarităţii aflară 
că făcuseră ravagii, câştigând din prima rundă aproape 
toate locurile pentru care candidaseră. Se petrecură 
dintr-o dată trei lucruri: comuniştii au pierdut alegerile; 
Sohdaritatea le-a câștigat; comuniştii au recunoscut 
că a câștigat Solidaritatea” (nota Timothy-Garton Ash 
— în Lanterna magică). Comuniştii pierduseră, 
deocamdată, doar alegerile, nu şi puterea: “Deţineau 
încă armata, poliția, aparatul de partid 
nomenclatura”. Republica Populară Polonă avea să 
devină Republica Polonă trei luni mai târziu 

Luni, 25 noiembne 1996, în România s-au 


atlat rezultatele alegeril lamentare desfășurateea. 


ŞI 


0 zi înainte: încă din primele ore ale dimineții. liderii | 


CDR aflară că nu au făcut ravagii, dar câştigaseră 
posibilitatea de a forma guvernul. S-au petrecut dintr- 
O dată trei lucruri: comuniştii (PDSR-ul şi ahații săr) 
au pierdut alegerile; opoziţia le-a câștigat; comuniștii 
au recunoscut că a câștigat Opoziția. Dar comuniştii/ 
securiştii pierduseră, deocamdată, doar alegerile, nu 
Şi puterea: dețineau încă poliția, serviciile secrete, 
birocrația ministerelor şi prefecturilor, marile regii de 
stat. Și aveau să se folosească din plin de aceste pârghii, 
în anii ce vor urma, pentru a împiedica reala 
democratizare a țării. Republica Socialistă România 
devenise România cu şapte ani înainte, 

Așadar, în Polonia, transferul de autoritate 
legală de la Putere la Opoziţie s-a făcut, prin alegeri 
bere, înainte de decesul oficial al comunismului. 

În România, acest virament politic — care 
presupune ca opoziția să câștige alegerile, dar și ca 
acei aflați la putere “să recunoască” acest lucru — s-a 
petreci la şapte ani după ce fusese anunțat decesul 

“republicii socialiste” 

Dacă mai amintesc și că Vaclav Havel a fost 
ales, la 29 decembne 1989, preşedinte al “Republicii 
Socialiste Cehoslovace”, ne apare şi mai clară diferența 
dintre democratizarea de facto şi cea de jure, care 
constă în abolirea anumitor titulaturi şi în proclamarea 


Domnul Emilian Nelega, stabilit 
demult în Canada, un fidel al 
Punetelor cardinale şi unul dintre 


primii care au răspuns cu discreţie, îi incă de la începutul acestui an, apelului 
pentru ediția Dante, ne trimisese prin poștă, la sfârșitul lunii august, un 
mic necrolog pentru apropiatul său Aurel Vlaicu (“Taica Aurel”), decedat 
anul trecut şi care pe 2 septembrie a, e. ar fi implinit 88 de ani (din păcate, 
scrisoarea recomandată a ajuns după ce numărul pe septembrie se tipărise), 
A fost ultimul semn pe care l-am avut de la distinsul nostru cititor, Si lată 
că zilele trecute, prin poşta electronică, fica sa, Paulina Nelega, ne-a 
transmis, în limba engleză, vestea tristă că Emilian Nelega nu mai e printre 


„cind şi cită a existat 


altora. Intre România și restul țărilor din Europa de Est 
se observă, în plan politic, distanța care există în 
Hlosofia scolastică între nominalism și realism. Dacă 
în cazul statelor mai sus menționate s-a mers dinspre 
realitate (fond) spre nume (formă), în România s-a 
procedat invers. Procesul însă nu are nimic condamnabil 
pentru că nu are nimic aleatoriu, ci un caracter OIBANIC, 
de necesitate intrinsecă, salturile şi clarificările simbolice 
constituind, în condiţiile unei înapoieri în plan concret, 
Singura posibilitate a României de a prinde trenul istonei 

Și spun aceasta deoarece, dacă în România a 
fost necesară o “revoluție” sângeroasă pentru a răsturna 
dictatura, în toate țările Europei Centrale s-a mers pe 
calea “refoluţiei”, după cum o numea acelaşi Timothy- 
Garton Ash: “Chiar şi în Polonia sau Ungaria, însă, ceea 
ce se petrecea nu prea putea fi numit revoluţie. Fra, de 
fapt, un amestec de reformă şi revoluție. La vremea 
respectivă i-am spus «refoluțe». Era vizibil elementul 
puternic şi esențial de schimbare venită «de sus», sub 
conducerea unei minorități luminate din sânul partidelor 
comuniste aflate la putere. Dar exista ŞI componenta 
vitală a presiunii «de jos», a maselor. În Ungaria era 
mai! degrabă vorba de prima componentă, în Polonia 
de cea de a doua, în ambele țări ceea ce se petrecea 
ținea de interacțiunea acestora. lar interacțiunea era, în 
orice caz, în mare măsură mediată de negocierile dintre 
elitele puterii şi ale opoziției”. 

În România această ă “tranziție politică mediată” 
nu a avut deloc sorți de izbîndă pentru că, în ciuda 
presiunii “de jos” — mişcările minereşti din 1977, 
predicile Părintelui Calciu, revoltele din laşi şi Braşov 
(1987) etc. —, “de sus” nu venea nici un sunet articulat: 
doar grohăituri de activişti ghiftuiți, lătrături de secunşti 
cu maxilare puternice, lovituri de bastoane, gloanțe şi 
tunuri cu apă. Vreme de 45 ani, opoziția din România 
— afost pusă in situaţia de a 
“negocia” cu nişte primate, cu formaţiuni pluricelulare 
extrem de rudimentare, a căror denumire Ştiinţifică, 
particularizîndu-le în vastul repertoriu zoologic al 
naturii, cuprindea invariabil cuvîntul “tovarăş”. România 
nu a avut “minorităţi luminate în sînul partidului 
comunist aflat la putere”. Neavind un Nagy sau un 
Dubcek, nu am putut beneficia nici de un Havel. 
“Havel”-u noştri au fost rapid lhchidaţi de indivizi de 
teapa lui Bobu, Postelnicu, Drăghici, Verdeț. Aceştia 
au fost, sînt şi vor rămine reprezentativi pentru istona 
comunismului în Româna 

România nu a avut o “elită” în rîndul comu- 
niştilor aflați la putere, pentru că nu a avut o “elită” nici 
în rîndul comuniştilor aflați în ilegalitate. Prea puțini 
dintre comunişti români aveau gradul de cultură care 
să-i predispună la naivitate. La 15 mai 1943, data la 
care presa sovietică anunţase desființarea 
Cominternului, prezidiul Comitetului Executiv al acestuia 
era alcătuit din: bulparul Gh. Dimitrov (secretar 
general), italianul Palmiro Toghatii, germanii W. Pieck 
şi W. Florin, cehul K. Gottwald, bulgarul V. Kolakov, 
austriacul ]. Kopplenig, finlandezul O. Kuusinen, 
ucraineanul D. Manuilski, francezii A. Marty şi Ivanov 
(Thorez). Nici măcar un singur “român” nu reuşise să 
intre în această “aristocrație” comunistă. Ana și Marcel 
Pauker ori Valter Roman erau, în anturajul lui Stalin şi 


x» 


* EMILIAN NELEGA 


Paulina”. 


noi! “My father requested cremation without services, and his ashes will he 











Octombrie 2005 NR. 10/178 PAG. 3 





uri de mina 


a Ill-a 


in rețelele serviciilor secrete sovietice. fie 
a doua 
(1919-1943), nu reuşeşti să identifici pe nici una dintre 


Cercetind istoria “Internaționalei 
lpurile importante ale acestei rețele internaționale de 
terorism Și afaceri politice clandestine ca fiind român 
(în schimb, un contingent important l-au dat evreii 
polonezi = Radek, Kriviţky 

ungurească condusă de Gibarti) 
Se vede treaba că bolşevicii din România erau 


ȘI aşa-numita mafie 


cam tolomaci. În plus, veneau dintr-o ţară în care 
comunismul nu “prindea”. Un partid minuscul, ocolit 
de intelectuali și populat doar cu cizmari şi zețan 
Unguri şi evrei, nu putea oferi o bază serioasă de 
recrutare. Neadeziunea românilor la comunism, 
lăudabilă în absolut și avantajoasă atita vreme cit în 
România nu se instaurase dictatura Sovietelor, s-a 
dovedit pe termen mediu un lucru 
contraproductiv. Neavind sprijinul intelectualilor şi 
tehnicienilor politici care au intrat în Rezistență şi au 
umplut pușcăriile, alcătuit numai din perifenci şi 
semianalfabeţi, P.C.R. nu a putut să îşi creeze o elită 
“marxistă”, nu a reuşit să promoveze la rangul de 
“partid politic”, răminind la cel de “bandă de hoți” 
De fapt, această neputinţă nu a făcut decit 
să confirme că românii, în general, sînt alergici la 
ideologii. La noi s-a preferat întotdeauna o politică de 
tip organic, bazată pe interese concrete. Partidul 
Naţional Liberal a fost o instituție de familie, conducînd 
— în totală contradicţie cu liberalismul — autoritar țara 
vreme de cîteva decenii; P.N.Ţ. a fost un partid creat 
în jurul unui singur om, un partid ai cărui ideologi au 
migrat unii spre dreapta (Nae Ionescu), alții spre stinga 
(Mihai Ralea, Petre Andrei), iar Mişcarea Legionară a 
fost, orice ar spune istoricii pozitivişti, mai mult un 
fapt mistic decit o realitate ideologică 
Întreaga politică românească s-a făcut pornind de la 
pămînt, un om sau Dumnezeu. De la materie sau de 
la sacru. Niciodată de la idei. De aici, o abordare a 
politicii care, atunci cînd nu a dus la realismul tandru 


al oamenilor inteligenți, s-a în fundat în pragmatismul 
cinic al proştilor. 


o Atât timp cît a fost doar o doctrină pohtică, 
în România comunismul nu a avut ecou. Impus însă 
cu forţa de către armatele sovietice, comunismul a 
devenit repede uşor cuantificabil în slujbe, casc, 
privilegii. S-a adaptat metabolismului politic românesc. 
Ba chiar s-a adaptat atit de bine încît a sfîrşit prin a 
deveni tot o afacere de familie. Numai că, spre 
ghinionul nostru, nu cra vorba de vreuna dintre “marile 
familii”. Ci de nişte borfaşi. Care nu vedeau “sistemul” 
ca pe o construcție ideologică, ci ca pe un mijloc de 
subzistență. Care nu puteau fi convinşi, la masa 
tratativelor, de “erorile sistemului”, pentru că nu 
pricepuseră şi nu crezuseră de la bun inceput nimic. 
Nu se putea obține nimic răminind pe tărimul 

ideilor, De aceea a fost nevoie de arme şi de sînge 
Pentru că e așa cum scria Nicolae Stroescu-Stâmşoară 
mai demult: “Partidul Comunist [Român]: cel mai 
egocentric dintre organismele politice cunoscute 
vreodată, Toate acțiunile partidului au un singur scop 
perpetuarea partidului. Pervertire monstruoasă a unui 
instinct de conservare intoxicat de propriile-i miloane 

de victime” 

(din Ortodoxia pe litere. Îndreptar de 
fundamentalism literar, 
vol. în curs de apariție la Editura Christiana 
din Bucureşti) 


buried at a later date in the Sohodol 
Cemetery in Jud. Alba, by Father 
Lugen Goia. Ile abvays intended to 


return to his homeland — în his heart, he never left Romania. Ie will be 
missed und remembered abwvays by his wife Joyce, son Peter and daughter 


Născut la Deva, pe 16 iulie 1931, Emilian Nelega a închis ochii în 
ziua de 29 septembrie 2005, la Ilope BC, Canada, arzând până la capăt în 
duh românesc, Dumnezeu să-l odihnească și să aibă în pază familia 
indurerată, de care suntem alături cu gândul şi cu inima, încredinţând-o 
că vom păstra vie în suflete amintirea celui dus dintre noi, 


(R. C.) 











PAG. 4 Nr. 10/178 Octombrie 2005 


PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC: 
10M GALLAGHER, FURTUL UNEI NAȚIUNI 


Dacă alegerile parlamentare din 26 noiembrie 
2000 au dat câștig de cauză Partidului Democraţiei 
Sociale din România, condus de lon Iliescu, pe locul 
al doilea situându-se Partidul România Mare, partidul 
lui Corneliu Vadim Tudor, alegerile prezidențiale 
desfăşurate o dată cu cele parlamentare au fost 
nedecise. Nici unul dintre candidații la preşedinţia 
România nu a reuşit să se impună decisiv, rezultatele 
obținute fiind următoarele: lon Iliescu (PDSR) 
36,35%, Corneliu Vadim Tudor (PRM) 28,34%, 
Teodor Stolojan (PNL) 11,78%, Mugur Isărescu 
(independent) 9,54%, Gyorgy Frunda (UDMR) 
6,22%, Petre Roman (PD) 2,99%, Teodor Meleşcanu 
(ApR) 1,91%. “Rezultatul a fost şocant — scrie Tom 
Gallagher în Furtul unei naţiuni -, chiar dacă cei care 
au avut un rol-cheie în consolidarea PRM au fost 
alegători din oraşele mici şi din zonele rurale ce formau 
circumsenipția Timişoarei”. Consecința acestei situaţii 
a fost necesitatea organizării unui al doilea tur de 
scrutin, pe 10 decembrie. Aşadar, pentru a conduce 
România spre democraţie, după zece ani de la o 
“Revoluţie” care s-a voit a fi “anticomunistă”, se 
înfruntau doi comunişti cu ştate rele de serviciu în 
slujba PCR: Iliescu şi Vadim! 

“Relaţiile lui Vadim cu Iliescu — ne lămureşte 
Tom Gallagher — ilustrează perfect modalitatea în care 
primul a fost capabil să manipuleze conducerea 
postcomunistă a României. Silviu Brucan, aliat apropiat 
al lui Iliescu în momentul formării Frontului Salvării 
Naţionale la sfârşitul lui 1989, scria ulterior: «Vadim 
| Tudor... este creaţia preşedintelui Iliescu, care l-a adus 
 prcă lumina reflectoarelor, ia, Eug] să u 

i IAS 


PIE 
„Pomana mare are, ! 
leviziune şi i-a permis să scape de condamnare în 


procesul Robu». La inceputul anilor 1990, calitățile 
die culumniator ale lui Vadim s-au dovedit folositoare 


in momentul când Ilhescu a avut nevoie să slăbească 
opoziția democratică, dar şi formațiunea lui Petre 
Roman, care se scindase de FSN, ambele reprezentând 
contracandidați serioşi la putere, În 1993, când 
guvernul lui Nicolae Văcăroiu se afla sub tirul 
atacurilor pentru intenția sa de a vinde o mare parte 
din flota comercială a României unor companii greceşti 
la un preţ considerat de toată lumea ca fiind sub 
valoarea pieței în acest domeniu. Vadim a sărit în 
ajutorul lui, lansând o diversiune sub forma unor atacuri 
furibunde îndreptate împotriva lui Petre Roman şi a 
miniştrilor din guvernul său din perioada 1990-1991, 
| pentru legislaţia economică radicală pe care o 
elaboraseră (dar care nu fusese niciodată pusă în 
aplicare). Dar Vadim a mers prea departe, descriind 
Partidul Democrat ca «primul partid evreiesc din 
România contemporană» și pe liderul său, Petre 
Roman, drept un pion în mâinile rabinului-şef Moses 
Rosen”, 

În fapt, cei doi candidați rămaşi în turul al doilea 
al alegerilor prezidenţiale din decembrie 2000 
reprezentau cele două tendinţe prin care comunismul 
incerca să supraviețuiască după prăbuşirea Uniunii 
Sovietice, Pe de o parte, comunismul reformist de 
coloratură gorbaciovistă, reprezentat de lon Ihescu, 
care prin perestroika şi glasnost încerca să salveze. 
temeiul doctrinei marxiste, De ccalaltă parte, naţional- 
comunismul reprezentat la noi de Nicolae Ceauşescu, 
pe care, asezonat cu un antisemitism agresiv și cu un 
antimaghiarism pe măsură, l-a preluat Corneliu Vadim 
Tudor, înfăţişându-se naţiunii ca “un Mesia pentru 
România”, 

“Vadim — disecă fenomenul Tom Gallagher — 
nu a avut nevoie să deschidă calea unui discurs nou 
și radical naționalist, deoarece regimul de dinainte de 
1989, pe care l-a servit, făcuse deja acest lucru, 
Comunismul românesc s-a prezentat pe sine ca o 
mişcare de eliberare națională, ale cărei eforturi 
îndrăzneţe de creare a unui stat industrializat 
autodeterminat ar fi încununat luptele seculare pentru 






lice. 







lbertate, Presa, sistemul educațional, prezenţa partidului 
la locurile de muncă şi în unităţile militare au fost folosite 
pentru a-i socializa pe români în sensul naționalist. PRM 
nu a incetat niciodată să recunoască ce-i datora lui 
Nicolae Ceauşescu. Vadim a declarat frecvent că acesta 
a fost victima unui complot internaţional în decembrie 
1989, pus la cale de serviciile secrete din URSS şi SUA, 
precum şi din Ungaria. La primul congres al PRM din 
martie 1993, el s-a simțit în stare să-l laude pe Ceauşescu 
pentru o listă lungă de realizăn polhtice, care includeau 
crearea unei forțe de muncă pricepute, abolirea 
analfabetismului şi un vast program de modernizare 
economică (...) În octombrie 2000, Florin Preda le-a 
cerut colegilor săi senatori să aprobe o moțiune care să 
reevalueze activitățile fostului dictator, pe care l-a lăudat 
ca fund un patnot şi un bun diplomat, ce devenise «unul 
dintre cei mai mari oameni de stat ai lumii». Acesta 
fusese executat în 1989 ca să-i fie zădărnicite efortunile 
depuse pentru «consolidarea independenţei României». 
Faptul că xenofobia tradițională a vieții publice româneşti 
s-a întins dincolo de regimul comunist a fost în avantajul 
lui: Vadim, oferindu-i ocazia să-şi descne activismul drept 
un apogeu al eforturilor depuse de poeţi ca Eminescu, 
de filozofi ca Ehade, de parlamentari ca A. C. Cuza, de 
conducători militari ca Antonescu, pentru alimentarea 
războiului purtat contra duşmanilor naționali a: României. 
Contnbuţia lui originală la naționalismul românesc a fost, 
poate, aceea de a face să dispară once inhibiţii din 
discursul şovin, dus dincolo de nişte limite despre care 
nici măcar nu se pomenise în perioada comunistă sau 
> 14518 


înaintea ea di ujj | 
ai melci e. zortati- zi md la porțile cetăţii, 









românească cra 
Tudor ar putea deveni preşedintele României. Cum însă 
nici lon Ihescu nu era soluția pe care mulți români o 
dorcau, nu rămânca decât [ie să se țină departe de bătălie, 
“ambele oferte fiind la fel de nocive”, fie să aleagă din 
două rele pe cel mai puțin rău. Ihescu, politician versat, 
a mizat pe cea de-a doua alternativă, declarând: “Nu 
este vorba de mine. Este un moment deosebit de 
important în care societatea românească trebuie să 
decidă dacă doreşte să fie continuat procesul de 
democratizare început în 1989, dacă doreşte să meargă 
înainte pe calea progresului sau nu”. În replică, 
comunistul Vadim a mizat pe cartea anticomunistă, 
îndreptându-şi apelul către alegători anticomuniști care 
îl sprijiniseră pe Isărescu şi Stolojan, “Pe 6 decembrie 
— ne reaminteşte Tom Gallagher cum au decurs 
ostilitățile în înfruntarea celor doi candidaţi =, într-o 
emisiune electorală de o oră, recunoscută până şi de 
criticii săi ca un tur de forță, Vadim a intrat cu toată 
puterea în Iliescu, înfierându-l drept o marionetă a 
Moscovei, care îşi trădase țara, Iliescu a avut 
înțelepciunea de a refuza să se angajeze într-o dezbatere 
cu Vadim. În schimb, el a reiterat mesajul că era singurul 
personaj în stare să garanteze stabilitatea şi refacerea, 
catalogându-l pe Vadim drept «un pericol la adresa 
democraţiei și sorții României». 

“La acţiunea de blocare a lui C. V. Tudor, 
sprijinitorilor lui lon Iliescu li s-a asociat (veche racilă a 
Bisericii Ortodoxe Române) şi o serie de ierarhi: 
“Episcopul Daniel, Mitropolitul Moldovei — consemnează 
“Tom Gallagher —, a adresat credincioşilor o chemare 
deschisă să-l sprijine pe Iliescu. După un 7e Deum la 
principala catedrală din Bucureşti, Patriarhul Teoctist a 
indemnat ca «toți oamenii poporului nostru, indiferent 
de credință, să se asigure că țara va fi condusă de cei 
ce au dovedit echilibru, nu de extremişti»“, Astfel, cu 
sprijinul BOR, al celor panicaţi de o posibilă victorie 
a lui C, V. Tudor, dar şi al multor alegători români pe 
care publicația Nine o'clock din 4 mai 2000 îi 
caracterizează ca fiind „alegătorii cei mai înapoiaţi din 
Europa În ceea ce priveşte cultura politică”, “bătrânul 
comunist” Ion Iliescu era ales pentru a treia oară 
preşedintele României, obținând 66,83% din voturile 


tor g- 
FEB d Vi 





exprimate. Să mai notăm, în contextul acestui 
eveniment, în care se pecetluia viitorul țăni pentru un 
răstimp de încă patru ani, că prezenţa la vot a fost 
doar de 57% din totalul corpului electoral. Interpretând 
dintr-o perspectivă optimistă nivelul ridicat al 
absenteismului, am putea spune că aproape jumătate 
din românii cu drept de vot au refuzat să-şi exercite 
dreptul de a alege, considerând că nici unul din cei 
doi candidați nu este îndreptățit să aspire la funcția 
supremă î în Stat. Din păcate, se pare că mai aproape 
de adevăr î în explicarea absenteismului este * “înapoierea 


rea din societatea ŞI lipsa de le cu cultură politică a românilor”, menţionată. 
dreptu panicată la sua căC V mai sus 


Intitulându-şi capitolul în care analizează 
revenirea social-democraților „Prădători Statului cu 
voie de la Bruxelles”, Tom Gallagher face din capul 
locului următoarea precizare: “Revenit la putere pe 
baza unui vot negativ, PSD (PDSR şi-a schimbat 
numele în PSD, în iulie 2001) se află într-o poziție 
mai puternică pentru a contura direcțiile României 
decât orice altă forță politică de după 1989. El se 
bucură de controlul Parlamentului, în ciuda faptului 
că deţinea doar 42% din locuri. Legislaţia a avut parte 
de puţine întârzieri faţă de cele care au obstrucționat 
eforturile de reformă ale fostei coaliții formate din 
patru partide (...) Un val de treceri de la alte partide la 
PSD a avut loc pe măsură ce creșteau perspectivele 
de a rămâne la putere pentru a perioadă mai lungă. 
Numărul primarilor afiliați la PSD a sporit de la 35,51% 
în 2001 la 64,4% în 2003”. 

Cu toate că guvernarea PSD, cu lon Iliescu 
preşedinte şi Adrian Năstase prim-ministru, este bine 
cunoscută românilor datorită agresiunii brutale cu care 
s-a încercat să se identifice Partidul cu Statul, câteva 
dintre evenimentele perioadei 2001-2003 merită a fi 
amintite, ele demonstrând măsura în care actuala clasă 
politică românească este tributară mentalității 
comuniste în care a fost formată, precum şi năravurile 
inerente acestei mentalități, de care politicienii români 
nu sc pot dezbăra. Suspiciunea de a nu fi lovit pe la 
spate de propriii tovarăşi de partid, pentru a-ţi lua locul 
și lupta pentru cât mai multă putere, sunt fenomene 
specifice partidelor comuniste, pe care Tom Gallagher 
le regăsește şi în PSD, menţionându-le pentru ca 
rădăcinile acestui partid să nu fie uitate. 

Lupta pentru putere s-a derulat, în spatele uşilor 
închise, între Iliescu, Năstase şi susținătorii lor, Ea s- 
a declanşat ca urmare a hotărârii lui Năstase de a-şi 
forma o bază de putere personală şi a hotărârii lui 
Nliescu de a nu opta pentru pensionare. Amândoi ŞI- 
au plasat protejaţii în poziţii oficiale importante. 
Năstase l-a scos din anonimat pe Victor Ponta, un 


Cai 
Gabriel CONSTANTINESCU 








PUNCTE CARDINALE oo 2005 a osii 





dulău poluc care a fost paraşutat în funcția de şef al “Legăturile personale de dinainte de 1989 au influenţat efectelor negative ale aderării la UE (...) Insă UE a 
tuineretului partidului, iar apoi nunut pe o poziție mult numirile importante În ianuarie 2001, prima numire continuat să încurajeze tot mai mult România, în ciuda 
mai importantă, cea de şef al Corpului de Control, majoră făcută de noul ministru al Justiţiei, Rodica  admonestărilor publice despre încetineala procesului 
un organism de bază, care trebuia să supravegheze Stănoiu, a fost cea a fostului ofițer superior de de reformă. Un puternic consorțiu de state comunitare 
cheltuirea corectă a fondurilor guvernamentale. Dar Securitate, generalul Marian Ureche, ca şef al serviciului doreşte acum ca România să se integreze în UE în 
Ihescu a păstrat inițiativa: este larg acceptată ideca de informaţii al ministerului. A ieşit ulterior la iveală că 2007, chiar dacă termenii în care se va realiza aderarea 
că el l-ar forma pentru un rol mai important (poate legăturile ministrului cu Ureche datau din perioada când vor trebui flexibilizați. Româna va fi tot ma: mult 
chiar pentru acela de succesor al său ca preşedinte) Rodica Stănoiu lucrase la Institutul pentru Ştiinţe evaluată nu în conformitate cu propria capacitate de 
pe Mircea Geoană, ministrul de Externe, care Juridice al Academiei Române, pe care Ureche îl a îndeplini condiţiile de integrare, sau de a putea 
devenise membru PSD abia în 2000”, (Tom Gallagher supraveghea operativ pentru Securitate. Ea s-a luptat concura efectiv cu alți membri UE, ci după alt set de 
nu ştia, la data când scria Furtul unei națiuni, că să îl menţină în funcţie până când dimensiunile ample criterii. Nu este deloc o coincidență faptul că cei mai 
“prostănacul” Geoană nu era dispus să aştepte până ale implicării sale în activitatea controversată de  insistenţi susținători — Marea Bnitanie, Italia şi Spania 
când Ihescu se va hotări să-l lase în locul său. În informaţii, înainte şi după 1989, au dus la destituirea sunt totodată statele UE care au acordat cel mai 
urma unei cabale politice bine regizate, la ultimul lui în noiembrie 2003. Până la terminarea anului 2001, mare sprijin țelurilor militare urmărite de președintele 
Congres al PSD, şi-a înlăturat fără menajamente Stănoiu i-a destituit pe toţi procurorii implicaţi în Bush în Orientul Mijlociu”. Aşadar, un “consorțiu de 
protectorul de la funcția pe care acesta credea cu procesele de corupție şi în procesele cu funcţionarii de state” sprijină aderarea României la UE, nu pentru că 
tăne că nu-i putea fi contestată niciodată de nimeni, stat acuzaţi de acte de represiune în sângeroasele acţiuni țara noastră ar fi reuşit să se rupă definitiv de 
ŞI a devenit preşedintele partidului, funcție pe care o petrecute la răsturnarea regimului comunist din 1989. comunism şi de toate consecinţele lui, nu pentru că 
deține şi în prezent.) În iulie 2001, preşedintele Iliescu l-a numit pe soțul ar fi înfăptuit reformele politice, economice, sociale, 
O altă trăsătură caracteristică guvernării PSD, Rodicăi Stănoiu la Curtea Constituţională, generând şi nu în ultimul rând morale, care să o indreptățească 
pe care Iom Gallagher o scoate în evidenţă, este temeri de nepotism. Justiția reprezenta unul dintre să se alinieze celorlalte state din UE, ci pentru că 
instituționalizarea corupției. “La scurt timp după ministerele cel mai puţin orientate spre reformă şi a poate fi utilă într-o anumită conjunctură înternațională. 
revenirea sa la putere, în PSD a apărut un pol de arătat prea puţin elan în direcţia sprijinirii procurorilor, O dovadă de revoltător cinism politic, pe care Tom 
putere nou şi perturbator. Acesta era constituit dintr- în special când aceştia au încercat să ancheteze corupția Gallagher îl amendează cu blândeţe, mulțumindu-se 
un grup de politicieni locali puternici, cunoscuţi sub în rândurile Partidului Social Democrat aflat la putere. să-i semnaleze doar consecinţele: “Vor trece ani, poate 
numele de «baroni». Aceştia şi-au dobândit numele Unul dintre ei, Cristian Panait, s-a sinucis pe 10 aprilie chiar decenii, înainte ca UE să își revină din indigestia 
ca urmare a tot mai multor dovezi că ajunseseră să 2002, pentru că se credea că refuzase să îşi acuze un acută care va apărea pe măsura înghițirii de noi membri 
exercite un control aproape total în zonele pe care le coleg de încredere, care dăduse de bucluc pentru că îl cu dificultăți grave. Abia atunci va fi posibilă revenirea 
conduceau. Acestea se numărau printre cele mai arestase pe fiul fostului prefect de Bihor. Năstase a la țelurile federaliste ale părinților fondatori ai UE”. 
sărace părți ale țării, acolo unde partidul nu fusese participat la funeraliile acestuia, dar după numai câteva Ultimul capitol al cărții lui Tom Gallagher, din 
niciodată contracarat serios şi unde tribunalele, poliția săptămâni ministerul a insistat că Panait îşi luase viața care reproducem partea finală, este intitulat 
ŞI aproape întreaga putere economică, precum şi pentru că era «schizofrenic», nu ca urmare a presiunilor “Concluzie”. O sinteză a aprofundatului studiu asupra 
majoritatea organismelor alese se aflau în mâinile lor exercitate asupra lui ca să închidă cazul”. (Excluderea României de la comunism încoace, menit să le explice 
(...) Toţi aceşti indivizi se aflau sistematic în topul din PSD pe 12 octombrie 2002 a patru parlamentari celor care vor să afle cum se înfăptuieşte Furtul unei 
ştirilor de presă din cauza felului în care îşi care atrăseseră atenția asupra unor posibile acte de națiuni! 
dobândiseră şi menținuseră puterea şi averea, ca şi corupție comise de nişte colegi de partid, avertizând “Marxism-leninismul, aşa cum a fost practical 
atitudinii lor agresive față de mijloacele de informare cu privire la o soartă similară și pentru alţii care au de Ceauşescu, și dorința de îmbogățire a succesonlor 
in masă care încercaseră să le dea în vileag faptele. fluierat în biserică, descrie probabil cel mai bine postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în 
Cu toate acestea, conducerea centrală a PSD avea atitudinea lui Năstase față de corupție.) România. Țara a devenit o junglă politică şi economică, 
nevoie de ei datorită abilității lor de a pune în aphcare Acţiunea brutală a PSD de a subordona şi controla în care cel mai puternic supravieţuieşte. O mulțime 
jeciziile în teritoriu: (...) Abilitate baromlor loca ide. toate domeniile vieții publice = şi pe alocuri chiar şi ale. de tehnici au fost create pentru a submina democraţia 
"| a-și conduce e răşele și, în unele cazuri, vieții private — au fost avorizate şi de inexistența unei în mod subtil şi pentru a lăsa averea statului în câteva 
“județele ca pe nişte fiefuri particulare demonstrează opoziții eficiente. “Slăbiciunea crescândă a opoziției mâini. Simţul datonei sociale față de cel mai slab din 
dimensiunile ample ale autorității deținute de ei în democratice din România — lămureşte Tom Gallagher societate se diminuează rapid. Foarte puțini 
PSD. Năstase a încurajat această tendință și uneori şi acest aspect al guvernării patronate de Ion Iliescu şi reprezentanți ai opoziţiei democrate şi chiar ai societății 
chiar a apărat comportamentul baronilor, deoarece i- controlate până la ultimul detaliu de Adrian Năstase — civile sunt capabili să dea formă unei idei care să 
a considerat ca pe nişte aliați în lupta pe care o purta înseamnă că există o monitorizare foarte redusă a descrie un viitor economic stabil pentru întreaga 
împotriva lui Iliescu”. acțiunilor guvernului. Vârful de lance al fostei coaliţii, societate. În schimb. aşa cum nişte pasageri 
ȘI Tom Gallagher nu obosește dezvăluind PNȚCD, s-a destrămat efectiv în 2001. După ce în descurajați aşteaptă să fie salvaţi de pe o navă care se 
abuzunle şi arbitrarul care a caracterizat guvernarea 2000 a ratat intrarea în Parlament, el l-a desemnat pe scufundă încet, ei aşteaptă bunăvoința corpului de 
PSD pe tot întinsul ei, în toate domeniile vieţii publice: Andrei Marga, rectorul Universităţii din Cluj, cu salvare al UE, care nu percepe urmănile dăunătoare 
"Ziarele care publicau articole despre abuzuri de putere mandatul de a relansa partidul, însă acesta şi-a păstrat pe care unele dintre exigenţele sale cheie le poate avea 
se puteau aștepta la vizite repetate ale Gărzii rectoratul universitar şi nu a reuşit să consacre destulă asupra României. 
Financiare și ale inspectorilor fiscali (...) Presiunile energie sarcinii primite. Pe 6 iulie el şi-a transmis demisia Incapacitatea încheierii procesului anevoios de 
au fost îndreptate și în zona publicității, sugerându- prin fax, plângându-se că eforturile sale de revitalizare ieşire a României din comunism pune probleme reale 
se refuzul de a se încheia astfel de contracte cu ziarele a partidului îi fuseseră blocate de rivali (...) Umilitorul în ceea ce priveşte stabihtatea Europei, iar ea nu mai 
considerate anti-PSD. Punctul de vedere al Freedo sfârșit al eforturilor lui Marga de a relansa PNȚCD a reprezintă doar o preocupare internă şi nici măcar 
House, ONG internațional cu sediul în SUA, în cadrul fost de natură să submineze ulterior credibilitatea una balcanică, Va fi o ironie a sorții dacă rezultatul 
raportului său Libertatea presei 2003, nu a fost deloc intelectualilor care au dorit să joace un rol progresiv în esenţial al angajamentului UE față de România se va 
binevoitor, evidențiind România drept singura țară politică. Există foarte puţini gânditori marcanţi, cu dovedi până la urmă acela de a consolida de fapt 
candidată la UE în care mass-media nu era deplin prezenţe semnificative în periodice și în presa cotidiană, puterea elitei conducătoare, care s-a regrupat după 
liberă”, care să poată fi amplu citați în anii care vor urma. Prea căderea comunismului, în 1989. Dacă se va întâmpla 
Însă domeniul în care PSD nu a făcut nici un puține figuri proeminente ale societăţii civile sunt acest lucru, UE va consolida tradiţiile istorice ŞI 
efort de a tăia cordonul ombilical care-l lega organic dornice să lanseze dezbateri asupra unor chestiuni cum metodele care au făcut România sinonimă cu proasta 
de regimul comunist, îndeosebi de aparatul de ar fi modul de îmbunătățire a sistemului educațional şi guvernare de-a lungul celei mai mari părți din istoria 
represiune al acestuia, Securitatea, a fost Justiția. modalitatea de protejare a românilor vulnerabili în fața sa”. 









Născut la 22 ianuarie 1922 

dp Dr, (9). TOLAN în com. Veştem, jud. Sibiu, a urmat 

Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu, 

absolvit în 1940, după care s-a 

inscris la Şcoala de Ofițeri de Aviaţie, devenind pilot de vânătoare şi participând cu abnegaţie la războiul 
antibolşevic. Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Virtutea Aeronautică. La sfârşitul războiului, 
părăseşte cadrele armatei şi urmează Facultatea de Medicină la Cluj (unde a funcționat apoi ca medic la 
clinica universitară). Încă din studenție s-a căsătorit cu o colegă de studii, Lulu Iliescu, cu care a avut un 


bâiat, Dan, care a îmbrățişat la rândul lui cariera medicală, 

In 1979 s-a exilat în Germania, unde a continuat să funcționeze ca medic, până la pensionare. A reuşit 
pretutindeni să se facă apreciat şi respectat, a păstrat până la capăt o linie de înaltă rectitudine şi i-a fost dat 
să moară anul acesta în Spania (la Calpe, unde de la o vreme obişnuia să locuiască o bună parte din an) 
chiar în ziua în care, cu 59 de ani în urmă, primise Sfânta Taina a Cununiei: pe 1 septembrie. A fost înmormântat 
pe 15 septembrie, la ora 12.30, în cimitirul Bockenheimer din Frankfurt am Main, fiind petrecut pe ultimul 
drum de rude şi prieteni din Germania şi din România. Dumnezeu să-l odihnească în pace, 








(G. Cc.) 


c— 








PAG. 6 Nr. 10/178 Octombrie 2005 








PUNCTE CARDINALE 


Cum se inventează o minoritate 





ATTILA — NAȘUL. MOLDOVENILOR! 


În revista National Geographic ceangăii sunt prezentaţi 


drept descendenți direcți ai lui Attila, „Biciul lui Dumnezeu 


“De câțiva zeci de ani, ceangăii, locuitori catolici ai părții vestice a 
Moldovei, fac obiectul controversei între unguri şi români, în ceea ce priveşte 
originea lor. dialectul pe care îl vorbesc, cultura şi tradiţiile, apartenenţa etnică 
Cu toate acestea, originea ceangăilor rămâne încă o enigmă”, susține istoricului 
/rancez Jean Nouzille. Într-un stil mai mult jurnalistic decât academic, 
prestigioasa publicație National Geographic i-a descris luna trecută pe ceangăi 
drept urmaşii lui Attila, într-un amplu articol Timp de mai multe secole, 
geografia şi politica au izolat populaţia de ceangăi din România — pretinşi 
moştenitori ai lui Attila. [...] După spusele lor, sunt descendenţi direcți ai Hanului 
Attila — o legătură cu obârşia nomadă a majorității rezidenţilor din Europa, O 
fereastră către originile asiatice a ceea ce noi considerăm azi civilizația 
occidentală”, scrie National Geographic în articolul “In the shadow of Attila” 


3 





d za ' Pe A ÎI pe 
NAT Aa ile — AA 4 
A i 
Atalil! RE AZI BIS ce Pi 


Românii catolici din Moldova 


Populația catolică din Moldova cunoscută sub numele de ceangăi nu este 
omogenă. Ea este dispersată în masa populației moldoveneşti. Sociologii şi istoricii 
afirmă că cea mai mare parte a ceangailor este concentrată în regiunea oraşelor 
Roman (grupul de nord) și Bacău (grupul de sud). Ei poartă costumul național 
românesc și cea mai mare parte a lor vorbeşte o limbă română specifică 
Transilvaniei. 

Ținând cont de limbă, tradiţiile şi moştenirea etnografică, este vorba de o 
populaţie provenită din românii din Transilvania. Chiar și unii istorici unguri, precum 
Laszlo Mikecs, sunt de acord că ceangăii nu sunt secui. Pe valea Trotuşului şi a 
afluentului său Tazlău — plus o mică comunitate pe valea Siretului — există un alt 
grup de ceangăi, a căror limbă este foarte apropiată de cea a secuilor, ceea ce 
îndrumă către o origine secuiască a acestora. Limba le este însă amestecată cu 
cuvinte româneşti. Au aceleaşi costume și un mod de viață asemănător cu cel al 
secuilor. În prezent, sunt bilingvi, vorbind şi dialectul lor, şi limba română, Trăiesc 
în aproximativ 30 sate, amestecați cu românii. 


Probe de sânge din 1944 


Ceangânii nu sunt disputați doar de români sau maghiari, existând mai 
multe vanante privind originea lor. S-a vorbit chiar despre descendența ceanpăilor 
din pecenegi. Nicolac Iorga, deși această ipoteză nu este confirmată de cercetări, 
spunea că erau urmașii unor vechi populaţii turcice stabilite în Moldova înainte de 
sosirea ungurilor, Alți cercetători au considerat că, asemenea secuilor, și ceangăii 
puteau fi urmașii hunilor, Sau că erau maghiari veniţi din regiunea celor cinci 
fluvii (£relkdz), dintre care trei au fost identificate în mod sigur (Nistru, Siret, 
Prut), celelalte putând fi Nipru și Bug. În loc să urmeze drumul principal al migraţiei 
maghiare câtre Pannonia, au preferat să se instaleze pe văile Moldovei. În fine, nu 
a lipsit nici ipoteza originii dace a ceanghilor! 

Biologul român Petru Râmneanţu a prelevat probe de sânge de la ceangii 
și, în 1944, a tras concluzia că aveau aceeași origine biologică cu românii A frmaţii 
care i-au atras puternice presiuni, în special din partea ministrului Reich-ului la 
București, baronul Manfred von Killinger, care a obținut retragerea din circulație 
a lucrării sale. 

Mai ales după primul război mondial, anumiţi cercetători şi publicişti unguri 
au încercat să acrediteze ideea că ceangăi: sunt maghiari. Un anume Andrei Veress 
a susținut că ceangân sunt cumani maghiarizați, iar Gyorffy Istvan a susținut că 





EZĂ 


ei sunt rămăşiţe ale ungurilor veniţi din Atelkuz. Cei mai mulţi, însă, nu s-au 
încurcat şi i-au declarat pe ceangăi de-a dreptul unguri 


Români secuizați 


“Angajaţi într-o adevărată cursă a erorilor, istorici și etnolingvişti unguri 
au susţinut şi mai susțin şi acum că ceangăii sunt maghiari românizați. Nimic mai 
adevărat. Dacă ar fi să acceptăm prin absurd o asemenea teză, ar însemna să 
admitem că ceangăii au fost românizați într-o zonă secuiască. Or, acest lucru a 
fost imposibil, căci, din câte se ştie, aici nu a existat nicicând un asemenea proces; 
dimpotrivă, români au fost secuizați. Dacă ceangăi! ar fi învățat limba română de 
la moldoveni, cum pretind etnolingviştii unguri, atunci ar fi trebuit ca ei să vorbească 
o limbă română cu particulantățile zonei unde s-au aşezat. De bună seamă că nici 
vorbă de aşa ceva, limba pe care o vorbesc ei este limba română din locunle lor 
de baştină, de dincolo de munți, din Transilvania, mai precis din aşa-zisa zonă a 
scaunelor secuieşti, pe care, așa cum era şi firesc, s-au grefat şi unele influenţe 
moldovenești. S-ar putea obiecta, desigur, că o parte a ceangăilor vorbesc şi 
limba maghiară. Numai că acest lucru se explică prin cunoscuta şi recunoscuta 
disponibilitate a românilor de a învăţa şi vorbi cu uşurinţă limbi străine, chiar fără 
accent, ceea ce nu s-ar putea afirma în cazul ungurilor”, susțin cercetătoni Cosmin 
Lucaciu şi Aurelian Teodorescu. 


Ce înseamnă cuvântul ceangău? 


Cercetătoni Cosmin Lucaciu şi Aurelian Teodorescu susțin, în lucrarea 
Despre ceangăii din Moldova şi originea lor, că acest etnicon a apărut târziu, în 
jurul anului 1780, fiind folosit de Petru Zold, un secui din părțile Harghitei şi fost 
misionar în Moldova. Doi cercetători maghiari, Bernat Munkacsi şi Aladar Ballagi, 
sunt de părere că denumirea de ceangău derivă de la verbul csangani — “a se 
corci”. De aici şi cuvântul csango — “corcit”. De aici, profesorul universitar Sabin 
Opreanu a tras concluzia, în 1932. că “românii noştri secuizați, de pe marginea 
Ciucului şi Trei Scaune, sunt numiţi până astăzi ceangăi, nu secui, arătându-se 
prin acest nume că sunt de neam străin”, “Acest cuvânt — ceangău — are un sens 
peiorativ, vulgarizator, este limpede pentru oricine. Ce nu s-a observat — sau. mai 
bine zis, nu s-a vrut să se observe — este că rostul lui adevărat era acela de a 
disocia, de a delimita pe românii secuizați de secuii propriu-zişi. Şi încă ceva: ar fi 
greu de crezut că ceangăii însişi şi-au spus ceangăi, adică corcituri, de vreme ce 
ci se consideră, în marea lor majoritate, români de regie catolică”, scriu Cosmin 
Lucaciu şi Aurelian Teodorescu. 


Ocară sau mândrie? 


Demn de menționat este că, dacă îi spui unui moldovean ceangău, rişti să 
rămâi fără dinți, acest cuvânt fiind perceput ca o jgnire, ei declarându-se români 


Pe de altă parte, o foarte mică minoritate de ceangăi care se consideră maghiari 
sunt mândri de acest nume. 


Florian BICHIR 











De altfel maghiarii au o altă teorie, susținând că acest cuvânt provine din 
elcsangal şi înseamnă “a hoinări”, a se desprinde de ceilalți. Teoria maghiară susţine 
că maghiarii din Transilvania foloseau cuvântul csango pentru denumirea ungurilor 
care s-au desprins din maghiarime şi trăiesc departe de ca 

Într-o scrisoare din 1766, Peter ZOld spunea că acest termen a fost adoptat 
de către savanții unguri pentru a desemna limbajul iibrid (chango-beszed) al celor 
care vor îi numiţi de către unguri, după dialectul lor, ceangăi (csangok). EL adaugă 
că ceangăi sunt bilingvi, dar că poartă un costum românesc. Din cauza apartenenţei 
lor la religia catolică, erau numiţi “unguri” de către populaţia Moldovei. La rândul 
său, Dumitru Martinaş spunea că “toți catolicii din Moldova percep termenul de 
ceangău ca pe un supranume, care le-a fost dat de câtre străini. Cuvântul csango 
nu este de origine română, ci ungară, În consecință, ei [ceangăii] îi percep pe 
ungun ca pe nişte străini” 

O legendă atât de iubită de maghiari susține că acest cuvânt ar proveni de 
la tălângi (csengo), iar ceangăi: erau denumiți „oamenii cu clopote” (csengos). O 
legendă de toată minunea, care „demonstrează” că românii din Moldova nu aveau, 
chpunle, mici animale, nici tălăngi, fiind la fel de uimiţi la apariţia acestora precum 
băşuinaşii din America la vederea cailor lui Columb! 





Sondaj: doar 0,5% ceangăi E ie 


| Contorm recensământului din 7 ianuarie 1992, în cele opt judeţe ale 
| Moldovei, din cei 276.650 de locuitori care s-au declarat catolici, 267.739 se 
„consideră de naționalitate română, 6.747 maghiari, iar 2.165 ceangăi, De altfel, 
numărul celor care se declară ceangăi este în scădere: 23.000 în 1930, 4.258 

în 1977 şi 2.265 în 1992. În acelaşi timp, numărul catolicilor din Moldova a 


ps de la 109.953 în 1930 la 267.731 în 1999. “Conform rencensământului,. . 


din 2002, în judeţul Bacău s-au declarat 947 de ceangăi şi 4,523 de maghiar, 






0 „64%, ne-a declarat d-] Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Statului, 4. 
fe A Pee a _- Conform "unui sondaj realizat de Universitatea Bucureşti şi Centrul de. 
CE oz stă şi Re Regională, (CURS), î în perioada, 24 martie — 3 aprilie 2002 
| doar 0,5% din 1 intervievaţi e e declară “ceangăi”, Sondajul a fost realizat pe 

pi eră art sl 5 

omune din județele Bacău. Neamţ, lasi şi Vrancea. La recensamantul 

din 1992 au fost înregistraţi 245.137 de credincioşi de religie romano-catolică 

| în Moldova, dintre care 233.632 s-au declarat de origine română. Potrivit 
sondajului, 93 % dintre cei intervievaţi s-au declarat ca fiind români 5,5 % 
maghiari și doar 1,5 % de altă naționalitate, din care 0,5% “ceangăi”. Din 
eşantionul' studiat, 80 % se consideră români de religie catolică şi doar 8 % 
maghiari de Origine catolică, ia 49 % dintre cei care se declară români 
No; mba angăilor”, in e. 0 vorbesc loa 1.D OECD de 27,4% 

i LA a. Dintre ce Ic SIE mas ari, 33 VW inose im ba. 

) “cea ingăilor”, V Voi ind-o i Tari tr: ic de 12% Sondajul arată că 97 

dintre cei ch ionaţi i doresc E.pIOCEgtl e învățământ să se desfăşoare i în 

! limba Tot, 







LI] 























Cum se inventează o minoritate 


Dacă lucrunle erau liniștite, după 1990, după cum acuză reprezentanții 
“ceangăilor” români a începuit o luptă violentă. În paralel cu căutarea furibundă a 
originii presupusei minorități a “ceangăilor”, s-a recurs la magharizarea directă a 
acestei populaţii. “Invocându-se legislația referitoare la protecția minontăților, s-a 
declanşat o nouă campanie de revendicare a comunităţii catolice din Moldova ca 
fiind «componenta cea mai estică și de sorginte arhaică a națiunii maghiare». A 
venit acum rândul unei noi generaţii de «apostoli ai maghiarimiu» să-și încerce 
forţele şi metodele pe spatele comunităţii noastre. Au luat naştere astfel de asociații 
pro-maghiare, egale ca număr cu suma membrilor lor, care în pofida faptului că 
nu au obținut nicicând delegarea comunității catolice din Moldova, au început să 
vorbească în numele ei în fața instituțiilor românești, a forurilor europene şi a 
Bisericii Catolice”, spune Gheorghe Bejan, preşedintele Asociaţiei Romano- 
Catolicilor “Dimitrie Mărtinaş”. 

După 1990, tinerii ceangăi — între 100 şi 200 de persoane — încep să fie, 
organizat, educați în şcoli maghiare din secuime şi din Ungaria. Cu ajutorul UDMR- 
ului, se înființează “Cercul Limbii Maghiare” urmat, rapid, de “Asociaţia Maghiarilor 
Ceangăi din Moldova” — asociaţie de “apărare a intereselor politice ale ceangăilor 
moldoveni”. Apar, tot acum, primele tentative de înființare a unui sistem paralel de 
învățământ în limba maghiară. Tot în 1990 debutează, la Sf. Gheorghe, publicaţia 
Moldvai Magyarsag, Nancată de revista Mi magunkrol, cu aproximaliv aceeaşi 
tematică, Festivalurile “ceangăiești” patronate de UDMR, devin o constantă în 
peisaj, iar o asociație culturală italiană = "Amicii ceangăilor” — a inventat chiar un 
drapel “ceangâiesc” inspirat de cel unguresc: pe fondul acestuia apare un cerc 
galben și sub el un vultur cu aripile desfăcute! 


Scandal la Răcăciuni 


Cu toate semnalele trase atât de Episcopia Romano-Catolică de la laşi, cât 
şi de Asociaţia “Dumitru Martinaș” sau de Academia Română, s-a intensificat în 
zona romano-catolicilor din Moldova ofensiva de maghiarizare a acestora. Burse 
acordate copiilor care vor să înveţe în maghiară, ajutor alimentar pentru familile 
sărace care contra acestuia se declară maghiari, excursii în Ungaria, toate acestea 
pentru “a Cumpăra identitatea a cât mai multor români din zonă”, Reprezentanţii 
românilor “ceangăi” din zonă acuză politica de maghiarizare forțată, care nu de 
puţine ori duce la apariţia unor conflicte deschise, Astfel, pe 23 mai 2005 autorităţile 
maghiare au inaugurat o şcoală maghiară în comuna băcâună Răcăciuni, manifestare 
ce a dat ocazia unor reale conflicte între români şi ... români, Evenimentul, la care 





PUNCTE CARDINALE 


| "iar în municipiul Bacu 108 ceangăi şi 198 de maghiari, ceea ce, înseamnă rca g 


6 persoane, în 33 de sate din Moldova, grupate 





ti 
poz ce 2% se pronunță pentru limba maghiară. gi d 


Octombrie 2005 NR. 10/1785 PAG 


au participat soţia preşedintelui maghiar Madi Dalma, ambasadorul Unganei la 
Bucureşti, Janos Tereny, şi preşedintele executiv al UDMR, Csaba [akacs, a constat 
in punerea pietrei de temelie a şcolii cu predare în limba m: iphiară din Răcăciuni, o 
iniţiativă a Asociaţiei Ceangăilor din România, care de altfel a ales şi sediul pentru 
instituția de învățămant: unul situat în câmp, in mijlocul unui lan de grâu, fiind 
cumpărat contra sumei de 87.000 de curo, La ceremonie au mai vrut, însă, să 
participe un grup de tineri români (cu un steag al României şi un banner pe care 
era inscripționat: “Noi suntem români), cărora li s-a interzis însă accesul. “Noi! 


Am considerat că o asemenca şco: ilă NU-ŞI 


am pornit de la nişte principii serioase 
. Ne-d 


are locul într-o comună unde populaţia majoritară este alcătuită din români” 
spus acest grup de tineri catolici, angagați ai F undaţiei “Sfântul loan Calabria” din 
acecaşi comună. Ionuț Cici şi Sebastian Unguru au adăugat, totodată, că nu aveau 


vreo intenţie să se manifeste în vreun chip, ci au vrul doar să lie prezenţi acolo CU 


tricolorul românesc şi cu banner-ul “intr-o mare de culori verde, alb şi roşu” 


“Fabrică de maghiari” 


Asociaţiile româneşti sunt deranjate fiindcă Asociaţia C ceangăilor Maghiari 
din Moldova (ACMM) a pus în practică un alt proiect, “Fii nașul unui copil ceangău'”, 
care, susțin ei, nu reprezintă decât o altă născocire în procesul violent de maghiarizare 
a ceangăilor. “Contra sumei de 30.000 de forinți pe an, orice maghiar poate deveni 
naşul unui copil ceangău. Naşii ar trebui să le asigure finilor ce studiază limba 
maghiară în Moldova 30.000 de forinți pe un an de învățământ, adică 4,5 milioane 
de lei pentru fiecare copil. Cheltuielile pentru un elev ceangău ce studiază intr-un 
liceu de pe Pământul Secuiesc au fost estimate la 18 milioane de lei pe an, adică 
120.000 de forinți”, scria cotidianul Udvarhelyi hirado din Odorheiul Secuiesc 
Liderii ACMM susţin că învățământul în limba maghiară “împiedică dispanția ramuci 
estice a națiunii maghiare”, iar acest învățământ este sprijinit de Ministerul 
Patrimonial Cultural Naţional Maghiar, care a alocat 18 milioane de fonnți, iar 
Ministerul ungar al Învățământului — 14 milioane de forinţi, anume pentru sprijinirea 
“învățământului în maghiară al ceangăilor”. Asociațiile românești consideră că prin 
ademenirea copiilor unor familii sărace de ceangăi cu oferirea de burse are loc o 
adevărată maghiarizare, iar procesul este asemănat cu... „o fabrică de ungun! 


| 


iş 
= 
ă 
4" 
= 

13 


N 4] 
N 


pe 


a 
3 


[i 
TA 


[i 
4 


i 





„Nu forțăm pe nimeni” 


Silvia Roca, președinta Asociaţiei Ceangăilor Maghiari din Moldova 
(ACMM) susuţine că în Moldova trăiesc circa 60.000 de ceangăi, adică maghiari. 
“Nu toți s-au decalrat ceangăi, dar iată la alegerile locale la nivelul Bacăului 
UDMR-ul a avut 6.000 de voturi, care nu se regăsesc în rencensământul 
populaţiei, E într-adevăr un semn de întrebare de ce nu se declară, dar să nu 
uităm că ani de zile nu au avut nici hturghie și nici şcoală în limba maternă, iar 
la nujloc este vorba de un proces de asimilare de secole, Eu cred că ceanpăii 
sunt maghiari, Să spui că s-au maghiarizat în Moldova e absurd, iar dacă au 
fost persecutați în Ardeal, de ce să vină aici şi să-şi ia o altă identuitate?!”, 
susţine Silvia Roca, care a ținut să ne spună că numele său provine din maghiară 

răi, inseamnă “vulpe”, neavând nici o legătură cu termenul de rocă (piatră). 

[ă Vii i ACMM, care are 1060 de membri i ÎNSCriŞI, susține că nu duce o politică 
„de maghiarizare, "Noi nu torțăm pe nimeni. Cine vrea să se declare maghiar o 
Tace, cine nu, nu, Cine îşi asumă idențitatea, foarte bine; cine nu să fie sânâtos!”, 

“Eu nu înţeleg de ce naționaliștii români sau forțele de dreapta, să le spun aşa, 
„doresc drepturi pentru aromâni, pentru românii din Basarabia, de fapt pentru 
"toţi românii minoritari, dar când vine vorba de noi, nici nu vor să audă! Adică 

| "judecă cu două măsuri, Nu se observă cât de mult seamănă situația noastră cu 

[ cea a aromânilor, iar Ministerul Învățământului dim România oferă burse 

"acestora, De aceea, noi nu colaborăm nici cu forțele de dreapta din Ungaria, 
Trebuie să se înţeleagă că limba ceangălască este un dialect al limbii maghiare, 
aşa cum există graiul aromân, cel bănățean, cel istro-român, meglemoromân 
le, Noi vrem ca în secolul XXI să avem dreptul la identitate, să lacem ceva 


i 
| pentru ceangăi, psaiui supraviețuirea dialectului nostru” „Ne-a mai spus Silvia 


Roca. 


3 4 











| 






PAG. 8 Nr, 10/178 Octombrie 2005 PU NCIc CARDINALE 


„La Aiud, loc de întemnițare şi fost destul de incăpători pentru a 


exterminare, comuniştii au îngropat, în cimitirul A cuprinde toate plăcile cu nume (au fost 
denumit de localnici «Râpa Robilor», elita AlLUD: RAPA 1210):318.0):4 mii de morți!), drept-care o parte au 
rezistenței româneşti. Înmormântarea deținuților $ fost montate în osuarul alăturat. Listele 
sunt însă incomplete. Instituțiile 
abilitate” ale statului nu au catadicsit 
nici până azi să desferece arhivele şi 


se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună 
cruce la căpătâi. Aici, unde morții sunt 
neidentificaţi, de multe ori azvârliţi în gropi 
comune, numai crucile acestui monument le vor 
veghea somnul”, suna anunțul sobru al 
regretatului Gheorghe Brahonschi, în 1992, când 
S-au început, fără nici un sprijin oficial, lucrările 
la cel mai de seamă monument închinat victimelor 
rezistenței anticomumiste din România 


să aducă la cunoştinţa națiunii române 
numele tuturor celor morți sub 
prigoana comunistă, ba chiar au 
obstrucționat repetatele tentative în 
acest sens ale supraviețuitorilor, 
dovedind mai degrabă o complicitate 
pasivă cu foștii opresori. Această tristă 
și gravă „conspirație a tăcerii” se 
vădește şi în aceea că, aşa cum am 
putut constata la fața locului, statul a 
găsit bani să renoveze pușcăria, dar nu 
şi să sprijine sau mediatizeze 
monumentul victimelor, iar aiudenii 
înşişi n-au habar de semnificația 
memorialului apărut în coasta urbei, ba 
mulți dintre ei îi şi ignoră existenţa... 


ȘI în acest an, ca în fiecare toamnă, de 
ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), s-au 
adunat la Aiud camarazi şi urmaşi ai celor căzuţi 
în prigoane. Impresia a fost mai puternică decât 
înalți ani, căci biserica interioară a fost împodobită 
după rânduială, iar în jurul monumentului prinde 
contur un întreg ansamblu memorial şi 
monahicesc, atât prin strădamia câtorva filiale ale 
A.FD PR, căl şi prin binecuvântata implicare a 
Mănăstirii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” 
de la Petru-Vodă, în speţă a neobositului stareț şi 
duhovnic lustin Pârvu Vlemorial si biserică 

Pentru cei ce nu s-au putut deplasa la | 
locul de comemorare, dar au inima alături de 
fraţii de luptă şi de credinţă, prezentăm în cele ce 
urmează un scur! remember al ridicării monumen- 
tului şi ansamblului comemorativ de la Râpa 
Robilor, ilustrat cu fotografiile cele mai recente. 


De praznicul Înălţării Sfintei 
Cruci, la 14 septembre 2000, a avut 
loc slujba de sfințire a mausoleului de 
la Aiud, săvârşită de Î. P. S. Bartolomeu 
Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, 
Feleacului şi Clujului, împreună cu un 
Crucea suferinței romaneşti sobor de preoți ortodocşi şi greco-catolici, toți trecuți pe la Aiud şi prin alte temnițe comuniste. 
Asistenţa a fost numeroasă (supraviețuitori ai temniţelor, urmaşi ai celor căzuți, fețe bisenceşti, 
Dominând „Râpa Robilor”, în a cărei poală, pe gropile celor ucişi în temnițe, oameni de presă şi de cultură etc.), dar din nefericire n-au putut fi de față şi cei ce şi-au pus 
comunismul amenajase... cocini de porci, masivul edificiu memonal ridicat între 1992-1999 tot sufletul la temelia impunătorului memorial: inițiatorul proiectului, deținut politic timp de 17 
(Şi încă nefinisat î în întregime) i te face să te cutremuri dinaintea. profundei lui semnificații, ani, inginerul Gheorghe Brahonschi (m. 1997), şi autorul proiectului, arhitectul Anghel Marcu 
deopotrivă creșline ŞI afionale: două rânduri de Cruci mai Mici, îngemânatc, poartă pe brațele “(m 1998) După dispariția celor fel cea care a vegheat finalizarea lucrărilor, cu sprijinul 


JOr intenoare o cruce unașă, crucea suferinţei romaneşti În interior pe pereții incintei-capelă, fihalelor din Sibiu şi Alba ale Asociaţiei Foşuilor Deținuți Politici din România, a fost d-na 
de-a lungul treptelor care coboară spre Sfânta Masă a Altarului, străjuiesc plăcile de marmură Mana Brahonschi, văduva lui Gh. Brahonschi, la rândul său trecută prin închisorile politice de 


albă pe care sunt înscrise numele deținuților politici morți în închisoare. Pereții capelei n-au femei 


Osuarul 


[O Ai 
AA 4 


“i > 
sait 


| Esi ala sie 


DR] MUN 


he 


etice 


—cagă 
da 














PUNCTE CARDINALE Octombrie 2005 NR. 10/175 PAG. 9 


Saal A ae | Dl] e î sd E 
„din monumentul - biserică. Mk sa E | 


Pocaa -..". 






| (Gili i Aaaa 
rată 4 aa Vi 


E Ass eas 





n ÎS APS tai 
= xml pă 


În cuvântul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Bartolomeu a spus, între altele: „lată, am venit 
să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociației Foștilor Deținuți Politici din 
Sibiu. [...] Și am făcut sfințirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să 
nu fie doar un simbol, un Jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puțin din când 
în când, să se săvârşească pe ca și Sfânta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfințire 
specială, În „piciorul S Sine, Nest a am aşezat pilule Moa le ale unui martir — în acest loc al 

pecete, atât cât va dura acest Se tfelaie şi cât va pir Tes monument. [..] În numele lui 
Dumnezeu Și în numele morților noştri, vă mulțumesc tuturor celor ce ați jertfit şi ați ndicat 
acest monument memorial, celor ce ați zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvârşit, pentru 
întâia oară, Sfânta Liturghie a Sfântului loan Gură de Aur”, 


De veohe la Râpa Robilor 


Aşadar, monumentul de la Râpa Robilor nu este doar „mormânt al celor fără de 
morminte” şi simbol al rezistenței jertfelnice impotnva comunismului, ci o adevărată bisencă 
a „celor prigoniți pentru dreptate”, așa cum stă scris pe frontispiciu, „Că a lor este împărăția 
cerunlor”, Dar pentni ca în acest sfânt locaș Liturghia să nu fie oficiată numai „din când în 
când”, o altă figură luminoasă a Bisericii strămoşeşti, Protosinghelul Iustin Pârvu de la Petru- 
Vodă (fost deținut politic, ca şi ierarhul de la Cluj), a luat inițiativa construirii, alături de 
maosoleu, a unei clădin-anexă, cu menire de „arhondaric”, în care, după spusa cuviosului 
stareț, „vor locui zi de zi, cu binecuvântarea noastră, după rânduiala călugărească, câțiva 
„tineri ri călugări ai sfintei noastre mănăstiri, ce se vor îngriji de mausoleu şi de mormintele de la 
“Râpa Robilor, slujind zilnic slujbele și rugăciunile de pomenire a celor ce și-au jertfit viața 
pentru Hristos şi pentru neamul românesc”, Clădirea-anexă a fost terminată de curând, iar 
veghetoare permanente au ajuns să fie in cele din urmă un grup de măicuţe tinere, care şi-au 
luat cu dăruire sarcina în primire. 
Cu toate că autorităţile au pus mai 
degrabă bețe în roate, iar 
protopopul locului este îngrijorat 
că permanentizarea unui astfel de 
așezământ mănăstiresc ar putea 
face concurență parohiilor locale, 
lucrănle au fost duse la bun sfârșit, 
jar viitorul pare plin de făgăduinţe, 
D-l Tudor Stănescu (fost deținut 
politic, trecut pe la Pitești și Aiud, 
O vreme supraveghetor al 
ansamblului memorial) nu mai 
prididește să explice, printre mulți 
alții, că soluția propusă de 
Pânntele lustin este singura care 
poate asigura buna pază și 
întreținere a monumentului, 


Năriurisilorii cel 
alesi ai lui Hristos, 
podoaba Bisericii noastre, 


De cei ce în temniţă 


răbdat, pe ostașii cei 
adevărați ai Domnului, 
care cu puterea Slintei 
Cruci ruşinare 
slujitorilor satanci au 
adus și în ceruri se roacă 
pentru noi, pe aceștia cu 
dorire multă să-i lăudăm, 
zicând: 
Bucuraţi-vă, 
S/inților Mărturisitori, 
cure în temnițe Golgota 
neamului românesc 
ari Stil!” 
(Acatistul sfinţilor 
români din închisori — 
Condac 1) 


icare rămâne aici, sub dă i. i arta Dak Sere DONE 4 


Casa parohială diu-vecinătatea monumentul iii 








Oseminte 


chinuri și batjocuri au | | de martiri 


< CPE EI PORCII: | d 243 


PI șv 


precum şi cinstirea cuviincioasă a martinlor, altminteri totul nscând să rămână de izbelişte o 
dată cu trecerea vremii. Se așteaptă numai ca ierarhul locului, |. P. S. Andrei Andreicuţ, care 


în ultma vreme a studiat îndeaproape martirajul creştin din închisonle politice româneşti, să 


dea binecuvântarea oficială noului schit 


| = sosi |; 


D-l Gabriel Constantinescu, directorul Puncte cardinalor, a pus mai demult in 
lumină semnificația complexă a măusoleului, printr-o interesantă comparație cu cel de la 
Mărăşeşu, dar şi-a exprimat în repetate rândun o anume amărăciune, pe care o resimt din ce 
în ce mai mult toți supraviețuitorii luptei anticomuniste, atâți câți au mai rămas: „Concepția 
arhitecturală a Mausoleului de la Aiud este comparabilă cu cea care i-a insuflețit pe autorii 
Mausoleului de la Mărăşeşti, înălțat în memoria celor ce au căzut pentru înfăptuirea României 
Man. Dar spre deosebire de Mausoleul de la Mărășești, care glorifică victoria şi pe cei ce au 
dobândit-o cu sacnficiul vieţii lor, Memorialul de la Aiud este închinat suferinței. Un templu 
al durerii, în care cele şapte perechi de cruci ingemănate simbolizează martiriul fratilor de 
luptă — frați prin moarte, nu prin naştere. Deasupra lor se întinde crucea grea a destinului unui 
neam care a îndurat timp de o jumătate de secol umilințele și suferințele celei mai cumplite 
tragedii istorice a secolului 20; teroarea comunistă. Ca şi la Mărăşeşti, Mausoleul de la Aiud 
a fost conceput atât ca locaş de închinăciune și de reculegere, cât și ca necropolă pentru 
osemintele celor căzuţi. Dar, în timp ce pentru a ajunge la osuarul de la Mărăşeşti, trebuie să 
urci, urcuş care simbolizează drumul spre victorie, la Aiud trebuie să cobori treptele suferinței 
În osuarul de la Mărăşeşti se odihnesc rămășițele pământeşti ale multor ostași români. 
România Mare a ştiut să-şi cinstească eroii! Osuarul de la Aiud găzduiește încă puține 
oseminte. Nici România lui lon Iliescu, nici cea a lui Emil Constantinescu, nici cea a lui 
Traian Băsescu nu s-au învrednicit să identifice locurile unde au fost azvârliţi fără cruce cei 
morți în temnițele şi în lagărele de muncă 
ale celui mai cnminal regim politie din 
istone” 

Toate câte s-au temeluit și s-au 
rânduit până astăzi, chiar pe acest fond 
de indiferenţă (iar uncon şi de subsecventă 
ostilitate), ne îngăduie însă speranța că 
memoria Jertfelor va rămâne vie şi că 
adevărul va ieşi la iveală până la capăt, 
cu toate urmările de cuviință, Această 
odisce a Crucii transfigurează epopeea 
istorică a ncamului românesc și pune mai 
presus şi inainte de toate credința în Hnstos 
— zălogul oricărei biruințe și oricărei 
împliniri. De cine ne vom teme câtă vreme 
“cu noi este Dumnezeu”? 


Răzvan CODRESCU 














PAG, IO Nr. 107178 Octombrie2005 PUNCTE CARDINALE 


_“TOAMNA”__MUCENICILOR 


În 1940, înainte de ocuparea Ardealului de Nord 
de către trupele horthiste, au fost în mare grabă deshumaţi 
cei 44 de legionari asasinați mişeleşte în noaptea de 21 
spre 22 septembrie 1939 și azvârliţi într-o groapă comună. 
Ei au fost reinhumaţi la cimitirul din Predeal, unde tot 
atunci au fost reînhurmate şi cadavrele celor 32 de legionan 
UCIȘI, în aceeaşi noapte românească „a cuțitelor lungi”, 
în lagărul de la Vaslui, După 1989, în acest cimutir, pe 
locul unde au fost idenuficate 

YI mormintele respective, s-a ridicat o 
„impunătoare troiță neagră, unde în 
, fiecare toamnă vin să se roage şi Să 
cinstescă memoria celor ucişi urmaşii 

! lor de sânge sau de crez românesc. 
Parastasul din acest an s-a săvârşit în 
a doua jumătate a lunii septembrie, 
cu aceeași asistență statornică şi 








Încă din 1991, la Miercurea 
Ciuc, inchisoare unde sute de femei 
(majoritatea tinere, luate de pe 
băncile liceelor sau din amfiteatrele 
facultăţilor) au indurat ani de-a 
rândul chinuri şi umilinţe inimagi- 
nabile, supraviețuitoarele au înălțat 
o frumoasă şi impunătoare cruce de 
marmură, pentru cinstirea celor 
ucise în pngoană. ȘI în pragul acestei 
toamne, pe 6 august (în lumea 
tradițională, după zonă, toamna se socotea că începe fie 
după Schimbarea la Faţă — 6 august, fie după Sf. Maria 














Pe lângă pelerinajul şi slujba de 
pomenire de la monumentalul Mare 15 august), ca în fiecare an de la sfințirea monumen- 
memorial ridicat în vecinătatea tului, foste „pensionare” rămase încă în viață ale sinistrei 








puşcării au venit aici în pelerinaj, rugându-se, alătun de 


închisorii de la Aiud, au avut loc în numeroşi localnici (şi chiar de o parte din notabilhtățile 







discretă. această toamnă și alte întâlniri și oraşului), la parastasul oficiat de un sobor de preoți din 
comemorări ale foşilor deținuți politici, partea locului. Păcat că Ciucul nu se bucură însă de pelerini 


la fel de numeroși ca Mislea, aşa cum s-ar cuveni. 


RIMNICU-SARAT | 


i că Tot în n această 1 toamnă au fost pomeniţi şi cinstiţi 
după cuviință și. camarazii de luptă şi suferință ai celor din 
lagărele: carliste de. la "Miercurea Ciuc şi Vaslui: cei 19 
mucenici al Crucii ȘI “Neamului schingiuiţi Și ucişi, toti în 
„noaptea. de 21-22 septembrie. 1939, dar la Rm. Sărat, unde. 
şi mormintele lor sunt străjuite astăzi de o troiță ridicată 
după, 1989, de supraviețuitori ai vechii Mişcări Legionare, 
„dar ŞI de e eale) de eat crez, în Are ostilității 
„ce nformată 


N e 22ă 





devenite deja tradiție: la Miercurea 
Ciuc, Mislea, Târgşor, Predeal, Rm. 
Sărat, dar şi dincolo de hotarele țării, 
unde încă mai rade flacăra vechiului 
exil anticomunist. Să facem câte un 
scurt popas în fiecare dintre aceste 
locuri de înfiorată cinstire, plecându-ne 
în duh dinaintea mucenicilor români ai 
secolului XX — lamura neamului nostru 
din ceruri. 








În ziua de 5 octombrie a. c., a avut loc, într-o sală 
de festivități din Ploieşti, întâlnirea anuală a foşulor elevi 
care şi-au petrecut o mare parte din tinereţe în închisoarea 
comunistă de la Târgșor, supranumită „Închisoarea 
Inocenților” (Constantin Iorgulescu). După ce şi-au 
depănat amintinle comune, participanții s-au deplasat 
chiar la Târgşor, unde au depus flori și au aprins lumânări 
la troița ridicată la fața locului, tot prin comuna lor 
strădanie. Cu toții s-au rugat pentru sufletele „celor care 
nu ma! sunt” și s-au cuminecat în nădejdea că noile 
generații românești vor şti să prețuiască și să ducă mai 
departe lupta generației lor mucenicite. Căci vai de 
neamul ai cărui tineri nu mai ştiu să lupte şi să năzuiască! 


MILSL LAN 


La Mislea, în jud. Prahova. prin strădania fostelor 
deținute politic din această cumplită închisoare de femei, 
funcționează astăzi un azil de bătrâni inzestrat cu un 
frumos paraclis închinat Naşterii Maicii Domnului (Sf. 
Maria Mică — 8 septembrie), amenajat chiar în fosta sală 
de ședințe a gardienilor de odinioară, Şi anul acesta au 
„fost prezente, la hram și la parastasul intru pomenirea 

celor ce s-au jertfit aici, foste deținute şi foşti deținuți 
politici, dar şi tineri din împrejunmi şi din întreaga țară, 
întărind nădejdea că jertfele nu vor fi niciodată uitate și 
că poporul român mai știe încă să-şi cinstească mucenicii 
"şi muceniţele. Menţionăm că pe 8 septembrie a, c. s-au 
implinit şi 8 ani de la fulgerătorul sfârşit al părintelui 
" Constantin Voicescu (și el fost deţinut politic), lovit de o 
maşină pe şoseaua București-Ploieşti, chiar când se 
întorcea de la slujba ținută la Mislea, Veșnic vie să-i fie 
pomenirea! 


d Pe 4 august 2005 s-a stins din viața aceasta, cu aceeași 

“P MIHAI FAGET SEA pe care a trăit, poetul ai Făget, dârz ia. li CONSTANTIN Il. VELESCU 
anticomunist, deținut politic între 1953 şi 1964 
Născut la 12 octombrie 1931 în com, Vladimiri, jud. Gorj, a urmat Școala Normală 
din Tg, Jiu, după care politrucii regimului comunist, abia instaurat cu sprijinul Armatei Roşii, |- 
au considerat un element de perspectivă, atât pentru că nu avea “antecedente politice”, cât și 
pentru că avea “origine sănătoasă”, Un singur lucru au omis cei care au văzut în Mihai Făget 
un posibil pion activ în procesul de edificare a noii orânduiri: faptul că oamenii nu au numai 
origine socială”, ci şi conştiinţă. Trimis să urmeze cursunle unei școli de ofițen, spre a 
deveni cadru al noii “Armate a poporului”, îndoctrinată marxist-leninist și subordonată partidului 
muncitoresc, tânărul Mihai Făget n-a ezitat să-și exprime deschis dezacordul cu ţelurile 
antinaţionale pe care ar fi trebuit să le servească, În anul 1953 a fost arestat, anchetat de 
Securitate și supus unui simulacru de proces, prin care a fost condamnat la 12 ani de muncă 
silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”, A trecut prin închisorile de la Braşov, 
Sibiu, Jilava, Cavnic, Gherla etc., fiind pus în libertate în urma decretului general de grațiere din 1964. După eliberare, s- 
a recalificat ca muncitor constructor, s-a recăsătorit și a avut o fiică (azi doctoriță în Craiova). Talentul poetic remarcabil 
al lui Mihai Făget (antologat de mai multe ori și în paginile Puncrelor cardinale) s-a concretizat în trei volume (ce cuprind 
și pagini de proză memorialistică) apărute după 1989: Lanţul asasinilor (Craiova, 2000), /a-ţi crucea ta şi umblă (Craiova, 
2003 — cel mai bine ingrijit editorial, spre cinstea Editurii Agora) și Al. O Teodoreanu - Păstorel — în "penumbră" (co- 
autor: Florin Grigoriu, București, 2005) — diltimul sub egida Societăţii Scriitorilor Români 

A murit În urma unei afecţiuni hepatice și a fost înmormântat, pe 6 august a. c,, în cimitirul craiovean Craiovița 
Nord, Dumnezeu să-l odihnească în lumina neinserată a Cuvântului, (G. C.) 




















































[| HONEX- GENEVA 
O adunare comemorativă, de cinstire a 
victimelor comunismului din România, a avut loc 
ȘI în Elveția, la Thonex (Geneva), unde în urmă 
cu un an, pe 5 septembrie, prin strădania fihalei 
A.F.D.P.R. de acolo, s-a sfințit, lângă biserica 
maramureşeană de lemn, un momument cu harta 
celor peste 200 de inchisori din România 
bolşevizată, în care au pătimit sute de mii de 
români anticomuniști, tar zeci de mii au fost ucişi, 
din 1948 şi pină în 1964. Executat în ţară, 
monumentul de lemn, cu elemente brâncuşiene, 
se adaugă altor câtorva monumente ridicate de-a 
lungul anilor de exilul românesc, atât în Europa, 
cât şi dincolo de ocean, ca mărturii ale 
anticomunismului nostru esențial, triumfător, în 
cele din urmă, peste toate vitreguile istoriei 






























































ET i 
























































































În ziua de 3 octombrie 2005, a trecut la 
cele veşnice camaradul Constantin loan Velescu 
Născut la 9 iunie 1920, în com. Traian, jud. Bacău, 
a urmat Liceul Comercial din Bacău, iar din 1939 
s-a încadrat activ în marea luptă legionară, ca şi 
fraţii lui, Virgil şi Petru. În timpul prigoanei 
antonesciene, conducea unitatea C din Grupul 
F.D.C. „Ştefan Vodă” — Bacău. Incorporat î în 1942 
la Școala de Ofiţeri din Bacău, va fi trimis pe front, 
iar ulterior decorat pentru eroismul său în lupta 
antibolşevică, După 23 august 1944, toți cei ce 
participaseră la tabăra legionară din com. Traian ŞI 
au putut [i identificaţi de comunişti au fost vânați 
ŞI întemnițați. Printre ci s-a numărat ŞI Constantin 
Velescu, care a rămas însă neclintit în credința sa. 
S-a stins strop cu strop, după o lungă suferință. 
Dumnezeu să-l odihnească şi să-l binecuvânteze 
cu dreaptă pomenire. (Petre C. Baciu) 























PUNCTE CARDINALE 
POVESTE „ELECTORALĂ” CU TALC 


Mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii mei au fost surprinşi atunci când, în 
timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, cu l-am 
Susținut, „în felul meu”, pe Traian Băsescu. L-am susținut atunci, mi- 
„am manifestat satisfacția după ce a câştigat şi a ajuns la Cotroceni şi, 

| mărturisesc, încă mai am încredere în el, cu toate derapajele şi 
„boacănele” pe care le-a făcut şi continuă să le facă. | 

„Nu voi mai înşira acum toate argumentele aduse în sprijinul opțiunii. 
„mele, ci mă v im 
„Tespectiv, încă unul — care, recunosc, este subiectiv, chiar foarte subiectiv. 
în momenal, 1 care d-l Băsescu a pătruns oarecum abrupt şi „nepofiit” 


tan PTSTA De iu tz mi Piri ai P SĂ i 
„în care şi-a anunţat candidatura pentru preşedinţie), mi-a venit în minte. 
i un personaj pe care, acum mulţi ani, eu l-am susținut pe când se ala P 
„într-o situaţie asemănătoare, mutatis mutandis, cu cea a domnului 
„Băsescu (şi fiind, ca şi acesta, un personaj foarte controversat) pe n 
' > opie - za SARA A dear a 7 2 RI Er A 





RA e m cei... 


Eram în Jilava anului 1953. Mizerie cumplită. A fost, cred, cea mai neagră 
perioadă din întreaga istorie a acestei cumphte temnițe. Mizeria de pe urma 
tratamentului inuman impus de regulamentele criminale ale regimului penitenciar 
din epocă, precum şi de bestalitatea temnicerilor, era spontă acum de aglomerarea 
peste lhmita suportabilului a spațiilor de încarcerare. Nu ştiu care cra capacitatea 
optimă a Fortului 13, dar, după estimănle noastre, el „găzduia”, la vremea aceia, 
de trei ori mai mulți deținuți decât capacitatea lui maximă. Camera în care eram 
„cazat” eu, de exemplu, ar fi fi putut „găzdui”, în condiţii normale, cu multă 
bunăvoință, circa 40 de persoane; pe atunci erau însă îngrămădite acolo peste 
120! Această aglomeraţie se datora atât arestărilor masive care se făceau în acea 
perioadă, cât, mai cu seamă, sistănii lucrărilor la canalul de tristă amintire Dunăre- 
Marea Neagră. Fiind inchisoare de tranzit, în Jilava poposeau, pentru perioade 
mai lungi sau mai scurte, foarte mulți dintre zecile de mi de deținuți dislocați din 


"| lagărele de muncă de la canal. Aici ei erau triați şi pregătiți pentru a fi trimişi spre 


închisonle de execuţie ori spre alte lagăre de muncă forțată (mine, mani şantiere 
de construcții etc.). 

În aceste cumplite condiții, pentru a putea supraviețui (şi convieţui), era 
nevoie de o organizare strictă a activităților zilnice şi a vieții în general. Erau 
îngrămădiţi în hrubele acelea oameni de toată mâna, de la „şuți” de buzunare până 
la profesori ur Zi SI ari Erau m ărani, muncito i, mi sd en e af A 

rangurile, preoț . inalți p tc De ai i a pleci pei Ji mu Is ă d ul Isen 
Vladimir Ghika şi tot de aici au fost scoşi şi duşi în celula condamnaților la 
moarte doi ofițeri superiori. În această societate pestnță, indivizii se grupau după 
anumite criterii: afinitate sufletească, origine socială, preocupări, vecinătate etc. 
Interesele tuturor acestor grupuri, precum şi interesele fiecărui individ în parte, 
trebuiau „armonizate” şi judicios gestionate. De aceea, fiecare celulă avea legile ei 
nescrise şi anumite cutume care trebuiau respectate cu strictețe. Era, de exemplu, 
riguros reglementată întrebuințarea tinetelor în care deținuții îşi făceau necesitățile 
fiziologice. Acestea nu puteau fi întrebuințate decât la anumite ore şi numai după 
un program bine pus la punct. Doar în cazuri extreme ți se permitea să întrebuințezi 
tinta în afara programului. De asemenea, era reglementată şi supravegheată, cu 
grijă, împărțirea echitabilă a hranei, precum şi a apei de băut sau de spălat. Mai 
cu seamă în privința apei, reglementările erau foarte stricte: nimeni nu avea voie 
să facă risipă, nineni nu avea voie să consume mai mult decât i se cuvenea. Și 
aceasta mai ales vara, când nevoia de apă era mai mare. 

Aceasta fiind situaţia, un rol important în viața comunității respective îl 
avea „şeful de cameră”. ln penitenciarul Jilava din acea perioadă, „şefia de 
cameră” era o adevărată instituţie. Similară, aş putea spune, cu instituția prezidențială 
din lumea liberă. În primul rând, „șeful de cameră” era cel care făcea legătură 
între lumea noastră, a celor întemnițați, şi administraţia închisorii. El răspundea, 
în fața administraţiei, de respectatrea regulamentelor de ordine interioară, iar în 
treburile dinlăuntru, de menţinerea ordinii şi de respectarea legilor şi cutumelor 
comunităţii. Tot el trebuia să medieze și să aplaneze diferitele neînțelegeri și conflicte 
dintre „locatari”, inevitabile în asemenea situaţii. Această din urmă sarcină îi era 
ușurată de faptul că printre deţinuţii politici nu prea se iscau conflicte majore sau 
scandaluri care să necesite intervenţia administraţiei. Calitatea de deţinut politic 
impunea o anume conduită, pe care până şi cele mai impulsive caractere sfârşeau 
prin a o adopta. Toţi se străduiau (şi majoritatea reușeau) să-şi strunească și să- 
şi domine instinctele primare (care constituiau sursa principală a scandalunlor 
din coloniile penitenciare de drept comun). Foamea, îndeosebi, provoca un soi de 
nervozitate foarte greu de stăpânit. Îţ trebuiau multă voință şi exerciții îndelungate 
de adevărată asceză pentru a putea domina acest instinct. S-a ajuns, totuşi, din 
acest punct de vedere, la adevărate performanțe. Unii dintre noi, dobândind un fel 
de imunitate la foame, practicau, în felul acesta, un soi de ascetism sui generis. 
Desigur, conflicte se iscau, totuși, și între noi, dar acestea crau minore și ușor de 
aplanat, deoaece majoritatea erau „conflicte de idei”, provocate de păreri diferite 
în legătură cu anumite teme sau opțiuni puse în discuţie, Îmi amintesc că o 
problemă care a iscat mari controverse și a ținut multă vreme „capul de afiş” al 
disputelor din camera respectivă a fost... problema cruciadelor: cronologia 
acestora, numărul lor, la care dintre ele a luat parte Richard Inimă-de-Leu, finalitatea 
şi consecinţele lor istorice etc. De o dispută specială s-a bucurat, cu această 
ocazie, aşa-zisa „Cruciadă a copiilor”. A avut loc o astfel de cruciadă? Unii 










i 1, Aici 
A p% ca 











Octombrie 2005 NR. 10/1783 PAG. II 


Demostene ANDRONESCU 


susțineau cu vehemenţă că da, alții că nu-i decât o legendă ori o scornire literară, 
ca piesa Cruciada copiilor a lui Lucian Blaga. Cum s-a stins această dispută nu- 
mi mai amintesc. Probabil că de la sine, în locul ci iscându-se altele tot atât de 
aprige şi de „importante”. 

Uneori aceste confhete luau amploare și degenerau în adevătate certun, 
care, pentru a putea fi aplanate, necesitau intervenția fie a autorității „şefului”, fie 
a vreunei autorități morale sau intelectuale din cameră, pentru că, așa cum am 
pomenit deja, societatea de aici era foarte eterogenă. Majoritatea (mai mult de 


mă voi mărgini doar să adaug, la cele deja enumerate la timpul î jumătate) era formată însă din intelectuali şi aceştia aveau o ascendență — și morală, 


și culturală — asupra celorlalți, Mai ales că foarte mulți dintre ci crau unen legionari 
trecuţi prin şcoala aspră a „Frăţiilor de Cruce”, unde primiseră o educație austeră 


în sferele înalte ale clasei politice româneşti (şi, cu sed, în momentul (care, în situaţia respectivă, își arăta din plin eficienţa) 


În această comunitate exista şi o veritabilă „elită intelectuală”, formată 
din câțiva tineri deosebit de valoroşi, al căror lider de necontestat era Ovidiu 
(Puiu) Cotruş (nepotul poetului Aron Cotruș), care, la cei nici 25 de ani ai săi, 
avea o vastă cultură filosofică şi literară. Spint enciclopedic, fusese studentul 
prefera! al lui Blaga, iar după absolvire preparator la catedra de estetică a acestuia, 
de la Facultatea de Filosofie din Cluj. Din această „elită” mai făceau parte Radu 
Encica, medic de profesie, dar care avea şi o solidă cultură umanistă, [und și 
absolvent al Facultăţii de Filosofie, apoi frații Matei și lon Boilă, „anahştu politici” 
ai grupului, precum şi alți câțiva, ale căror nume nu mi le mai amintesc 

Printre altele, Puiu Cotruş era un mare iubitor de poezie şi avea o memone 
de-a dreptul fenomenală. Știa pe dinafară zeci, dacă nu sute de poezii din marii 
poeți ai lhteratuni române şi universale, pe care le-a pus generos în circulație în 
lumea închisorilor. Trebuie să amintesc faptul că în închisonle comuniste din 
România erau cu desăvârşire interzise atât cărțile, cât şi instrumentele de scris 
Deţinerea în celulă a unui capăt de creion sau a unui petec de hârtie era considerată 
un adevărat atentat la „securitatea statului”. Ce: asupra cărora se descopereau 
asemenea „bombe” erau cercetaţi de anchetatori special veniți de la Ministerul de 
Interne, apoi aspru pedepsiți. În lipsa cărților, în închisori a circulat, din 1948 
până în 1964, o adevărată antologie orală a poeziei interbelhce româneşti (mai 
ales, dar nu numai): Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Aron Cotruş, Voiculescu şi 
mulți alții au fost, alături de „producția internă” de poezie (care, pe măsură ce anii 
treceau, devenea tot mai bogată), preferaţi puşcănaşilor politici. Precizez, cu 
această ocazie, că poezia, alătun de rugăciune, a fost, pentru cei condamnați la 
„încremenire sufletească”, principala hrană spirituală. Nu exagerez dacă fac 
afirmația că majontatea celor întemnițați îŞI petreceau cea mai mare parte a timpului 


ctuali de toate “(vidat cu grijă, prin regulamente şi temniceri, de orice ocupaţie) în rugăciune ori 
m Monseniorul învățând şi recitând sorrovoce versun primite şi transmise mai departe, de obicei 
prin morse. Precizez, de asemenea, că mai mult de jumătate din conținutul acestei 


antologii i se datora lu: Puiu Cotruş. 


Dar relativa linişte şi armonie a „comunității” noastre a fost tulburată, în 
vara acelui an (1953), de aducerea la noi în cameră a unui grup de deținuți de 
drept comun, format din vreo 6-7 persoane. De obicei, în regimul penitenciar din 
România acelei perioade, deținuții politici, fiind supuşi unui regim de exterminare, 
erau cu stricteţe separați de cei de drept comun, care se bucurau de un regim 
ceva mai umân. Aceştia din urmă aveau legătură cu famiha, cu care puteau 
coresponda şi de la care puteau primi pachete şi, în general, aveau mai multă 
lbertate de mişcare şi de comunicare. Grupul celor aduși printre noi erau „asimilați 
politic”, deoarece, după „moda” timpului, puseseră şi ei, în colonia de muncă în 
care lucrau, de o „organizație contrarevoluționară”, pe care o numiseră, cu un 
nume hazliu, „Pajura gălbuie”. Cum Securitatea nu dormea, au fost repede 
descoperiți, luați la anchetă şi trimşi, în aşteptarea procesului, ca deținuți de data 
aceasta „poltici”, în depozitul de la Jilava. Bieţii oameni, când şi-au dat seama 
unde au ajuns, nu le venea să creadă că se poate trăi într-un astfel „infern”. Le- 
a trebuit câteva zile să se dezmeticească şi să înțeleagă unde sunt. De adaptat la 
noul „stil de viaţă” le-a fost imposibil să se adapteze, şi din acest motiv erau 
veșnic nemulțumiți şi puşi pe scandal. Oameni simpli, neavând nici un fel de 
preocupare, nici intelectuală, nici de altă natură, trăiau la nivelul instinctelor şi din 
această cauză sufereau enorm. Mai ales de foame. Singura lor defulare erau 
scandalurile pe care le provocau periodic, fie între ei, fie cu vreunul dintre noi, 
care se întâmpla să cadă în plasa provocănilor lor. De multe on scandalul degenera 
în bătaie, şi atunci era nevoie de intervenția „autorităţii” sau chiar a „pumnului” 
şefului de cameră, care, la vremea respectivă, era un lost ofițer de Securitate 
ajuns printre noi pentru că favorizase, spunea el, un „duşman al poporului”. 

Dintre noii veniţi, merită pomeniți câțiva care erau figuri definitorii ale 
pușcăriaşilor de drept comun. Era, în primul rând, vestitul Murătură (chiar aşa îl 
chema pe numele său de familie), hoţ de buzunare din mahalaua Colentinei, de 
departe cel mai reprezentativ membru al grupului. Figură interesantă şi extrem de 
pitorească, avea, fără să fie prea vulgar, un vocabular foarte colorat şi amuzant de 
cele mai multe ori. Era veșnic flămând şi, din această cauză, veşnic pus pe harţă. 
Când nu avea un motiv întemeiat de ceartă, şi-l procura foarte repede, Se oprea, 
de exemplu, în mijlocul camerei şi striga tare, pentru a fi auzit de cât mai multă 
lume: „Politicanii lu” Dumnezeu [aceasta era expresia cu care îi gratula el, în 
derâdere, pe deţinuţii politici, pentru care nutrea un dispreţ suveran], vă iau gâtul 
la toţi şi vă comasez la dosar!”, Şi dacă nu se găsea nimeni care să răspundă 
provocâni, pleca mai departe și, până la urmă, tot păsea el un prilej de scandal, 


(continuare în pag, 12) 





-- 


Da Ia 


a 
“4 






PAG. 12 Nr. 10/178 Octombrie 2005 





POVESTE „ELECTORALA” CU TÂLC 


(urmare din pag. 11) 


Dintre cei care mai făceau parte din acest grup merită amintiţi şi Rogoz 
„Mână Scurtă” (alt interlop bucureştean, mai şters însă decât Murătură) şi 
Ben „Prostănacul” (poreclele şi le dăduseră ei între cl), un ungur de prin 
secuime, mai „blând” ŞI mai puțin turbulent decât ceilalți. El avea, de altfel, 
o altă preocupare: controla „bursa neagră” care, de necrezut, era înfloritoare 
în această aglomerare pestriță de oameni ȘI mai era, bineînţeles, personajul 
de care aminteam la începutul aceste relatări: este vorba de şeful şi mentorul 
discret al acestui grup, pe numele lui Anculescu. Acesta era un ins de cu 
totul altă factură decât „ciracii” săi, de care, de altfel, din motive de Imagine, 
s-a separat încă de la venirea lor în cameră. În primul rând avea un alt 
Statut social decât ceilalți. Era, după afirmațiile lui, absolvent a şase clase 
de liceu şi fusese învățător suplinitor într-un sat din Dobrogea. Se considera, 
deci, intelectual. Deşi extrem de orgolios (sau poate tocmai de aceea), 
suferea totuși, ca orice semidoct, de un pronunțat complex de inferioritate. 
Invăţat să fie întotdeauna „fruntea” (în satul său fusese domn” înv ăţător”, 
în întreprinderile în care mai lucrase fusese fie „Şef, fie „băgător de seamă”, 
iar în colonia de muncă de la canal fusese, bineînțeles, „brigader”), şi 
dându-și seama că aici nu va avea cum să se impună, s-a retras în sine, 
1gnorându-i pe toți şi nutrind o ură mocnită împotnva tuturor. Doar cu 
câte unul dintre „ciracii” săi mai tăinuia câteodată, dar o făcea cu foarte 
multă discrețe, jenându-se parcă să fie văzul într-o asemenea companie. 
Și astfel timpul nostru trecea „nctrăit”, cenuşiu şi uniform, fără să se 
întâmple nimic esenţial. 


Într-una din zile am rămas însă fără „şef”. Fostul ofițer de 
Secuntate, care se achita relativ mulțumitor de îndatoririle sale, a fost luat 
din cameră cu bagaj cu tot şi dus cine ştie pe unde. Imediat s-a pus problema 
alegerii unui nou „şef”. Urgenţa era reclamată nu atât de treburile interne, 
care mai sufereau totuşi o mică amânare, cât de „reprezentarea externă”. 
Administrația trebuia să aibă un interlocutor cu care să comunice ŞI pe 
care eventual să-l tragă la răspundere în caz de încălcări grave ale 
regulamentelor. Din aceste motive, de îndată ce s-a închis uşa în urma 
celui plecat, au început discuţiile pe tema „alegerilor”. S-a discutat 
deocamdată dezorganizat şi pentru moment nu s-a putut stabili decât data 
acestora: în următoarea sâmbătă, adică peste vreo trei zile. Au început 
pol aranjamentele de culise 


privință (desemnarea candidaţilor) îl avea, printr-o înțelegere tacită, 
intelighenția camerei. Aceasta, după lungi „dehberări” şi tratative”, a reuşit 
să găsească omul potrivit care să accepte „candidatura”, în persoana unui 
fost ofiţer de aviație, Nelu Cioroiu, care avea toate calitățile necesare pentru 
ocuparea unui asemenea post: era energic, autoritar ca orişice militar şi, 
ma! presus de toate, părea un om onest şi cu mult tact. La una dintre 
aceste „discuţii” (care se purtau cu oarecare discreție), mi-a venit, așa 
dintr-o dată, ideea că cel mai nimerit pentru acest post ar fi... Anculescu, 
Cum, la început, această idee mi s-a părut şi mie năstruşnică, nu am 
impărtășit-o celor care deliberau. Am început, însă, foarte discret, să fac 
un sondaj printre virtuali alegători, pentru a-mi da seama ce sorţi de izbândă 
ar avea o asemenea propunere. M-am adresat, în primul rând, celor din 
lotul din care făceam eu parte (vreo 30 de persoane, majoritatea studenți), 
care, spre surprinderea mea, mi-au împărtăşit ideea. Unii chiar cu entuziasm. 
Aceștia, la sugestia mea, au început să ducă un fel de muncă de lămurire, 
mai ales printre țărani (care constituiau un grup destul de important din 
componența camerei și asupra cărora noi, studenţii, aveam oarecare 
asdendent). 

În sfârşit, a venit şi ziua alegerilor. În sâmbăta respectivă, seara, 
imediat după închidere, s-a format un fel de „prezidiu”, sub conducerea 
lui Matei Boilă, viitorul senator țărănist, și au început dezbaterile. După o 
scurță expunere de motive, Matei Boilă a invitat să se facă propuneri pentru 
alegerea unui nou „șef de cameră”. A luat cuvântul unul din anturajul lui şi 
I-a propus, bineînțeles, pe Nelu Cioroiu. S-au mai făcut, aşa, de formă, 
vreo alte două propuneri și, înainte de a se trece la vot, foarte firesc, l-am 
propus și cu pe Anculescu. Cei care „manipulau” aceste alegeri au fost şi 
nu au prea fost surprinşi, crezând că este o propunere făcută de formă, ca 
şi celelalte două. Mai surprins decât ei a fost Anculescu însuşi, care s-a 
simţit foarte onorat de această atenţie. Dar surprinderea mare a tuturor s- 
a produs atunci când, după exprimarea votului, a ieșit învingător, cu o 
mică majoritate, tocmai Anculescu! 

După consumarea evenimentului, mi s-au făcut de câtre cei care 
îl regizaseră, și cărora nu ieșise pasenţa, fel de fel de reproșuri, Am fost 
acuza că m-am aliat cu pegra societăţii, că sunt un trădător, unii au insinuat 
chiar că am făcut jocul celor din administrația închisorii — și aşa mai departe. 
Nu peste mult timp, însă, aceiași oameni m-au felicitat pentru intuiţia pe 
care am avut-o, deoarece Anculescu s-a dovedit a fi unul dintre cei mai 
buni „șefi de cameră” pe care i-a avut Jilava, La nici trei zile de la 
„investitură”, el i-a tras o mamă de bătaie lui Murătură, care, crezându-se 
protejat, a provocat un scandal de pomină. Apoi, timp de cîteva luni cât 
am mai stat împreună, în camera noastră a domnit ordinea şi disciplina 

Pie ca d-l Băsescu să obțină, ca preşedinte al țării, aceleaşi succese 
pe care le-a obținut Anculescu ca șef al camerei 9 din „reduit”-ul Jilavei! 


PUNCTE CARDINALE 








pentru desemnarșa candidaților, după, care a, | eg BE 


i SO paie Las AA LIN > si fa 0958: HU i 4955 ea Leii 22004 
irat campania electorală” propriu-zisă Un cuvânt hotărâtor în această 











În precedentul număr al revistei noastre (septembrie 2005) a 
fost omagiat, sub semnătura d-lui Ilie Berghezan, profesorul Vasile 
Ilanu din Mediaş, veteran al închisorilor politice, cu prilejul împlinirii 
venerabilei vârste de 100 de ani. ŞI iată că acum avem iarăşi prilejul să 
aducem un pios omagiu altei figuri de legendă, care împlineşte, luna 
aceasta, aceeaşi venerabilă vârstă de 100 de ani. Este vorba de părintele 
Nicolae Grebenea (participant activ la toate frământările care au avut E 
loc în țara noastră în perioada interbelică şi apoi, după cel de-al doilea 
război mondial, la lupta anticomunistă), despre care părintele 
protosinghel Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli” de 
la Petru Vodă, spune că a fost „un stilp de rezistență şi un exemplu de 
urmat” pentru toți cei care l-au cunoscul şi i-au fost tovarăşi de suferință 
prin temnițeleşi lagărele de muncăprin căreamecut, i 

Părintele Nicolae Grebenea s-a născut la 25 octombrie 1905, în Răşinarii Sibiului, fiind al 
optulea copil al unei familii de origine macedoneană.. Strămoșii săi emigraseră din oraşul Grebena din 
Macedonia, în veacul al XVII-lea, din cauza asupririi turceşti, şi se stabiliseră în această parte a țării, 
unde s-au ocupat, ca şi în patria de origine, cu creşterea şi negoțul de vite. ea | 

Rămas de mic orfan de mamă, a fost crescut de tatăl său, un Om sever, care i-a dat o educaţie 
spartană. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar în 1919, după Marea Unire, s-a înscris (împotriva 
dorinței tatălui său, care voia să-i continuie meseria de negustor de vite) la Şcoala Normală din Sibiu, 
pe care a absolvit-o în 1925. Un an a funcţionat ca învățător într-un sat din județul Roman, iar în 1926 
s-a înscris la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu. În 1930, după terminarea Studiilor teologice, 
a fost numit profesor de religie, mai întâi la gimnaziul din Lupeni, apoi la liceul din Petroşani. Înl 936 
a fost delegat de Mitropolia Sibiului să organizeze o parohie ortodoxă în Bicazul ardelean, judeţul 
Ciuc, sarcină de care s-a achitat cu râvnă şi pricepere. | 29) 
| Un moment de răscruce, care i-a schimbat complet viața şi i-a petcetluit viitorul, l-a constituit 
întâlnirea Sa, în acelaşi an (1936), cu Mişcarea Legionară, faţă de care, la început, a avut unele rezerve, 








ŞI 


y 

la 
Sau 
A. [4 
șî) „Aida 2 


spirituală”, j 
Ap | 


fost arestat şi . 


a ata? 
agăr, în primi 


aţi în acelaşi l 


Di 


7SOQCre Tre au avu! lo ( 70 ACeIÎNIOSI 
După abdicarea regelui Carol al Il-lea, în timpul. regimului legionaro-antonescian, a fost 
primar în Slănic-Moldova, iar după evenimentele din ianuarie 1941 şi instaurarea dictaturii lui 
Antonescu, în februarie 1942, a fost arestat, judecat şi condamna! la 25 de ani muncă silnică, începând 
astfel calvarul închisorilor, care a durat aproape 23 de ani, deoarece părintele, ca şi alți mulți legionari, 
nu S-a bucurat de decretul de grațiere din 1945. Cea mai mare parte din această lungă detenţie (18 ani) 
a executat-o în cumplita temniţă a Aiudului. Doar patru ani, între 1950 şi 1954, a lucrat în minele de 
plumb de la Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic, iar de câteva ori, pentru perioade scurte de timp, a 
mai fost dus la laşi, Ploieşti ori Jilava, pentru supliment de anchetă. S-a eliberat o dată cu toată suflarea 
Aiudului, în urma decretului de grațiere a deţinuţilor politici, din 1964, ia ah | 
„ Darcalvarul părintelui Grebenea, ca şi al tuturor celor care au fost amnistiaţi atunci, nu s-a 
terminat o dată cu „Slobozirea” din temniţă, ci a continuat şi în aşa-zisa libertate din „marea închisoare ” 
care era, de fapt, întreaga țară. Pe lângă mizeriile şi hărțuielile continue la care erau supuşi de către 


autorităţile comuniste, şi în special de către Securitate, cei ieşiţi din temnițe mai aveau de făcut faţă şi 
unor complexe de adaptare la noile realităţi, cu care, o dată ieşiţi afară, se confruntau în mod inevitabil. 
Să nu uităm că părintele Grebenea se întorcea în „viaţă” după aproape un sfert de secol de absenţă şi 
multe dintre realităţile cu care s-a confruntat la ieşire erau cu totul altfel decât le visase el în temniţă. La 
început, pentru a se reface fizic şi pentru a-şi tămădui rănile sufleteşti provocate de impactul cu crudele 
realități cu care s-a confruntat la ieşirea din temniță, s-a retras un timp în Răşinarii copilăriei şi tinereții 
lui, unde nu a putut însă rămâne prea mult timp, deoarece a trebuit să plece pentru a-şi câştiga 
existența. Un timp a prestat diferite munci necalificate, iar până la sfârşit, după cea bătut pe la multe 
uşi, a reuşit să obțină o parohie într-un sat uitat de Dumnezeu şi de lume, de prin ţinutul Neamţului, 
A slujit în această parohie câțiva ani, dar cum devenise foarte iubit şi apreciat de enoriaşi şi de toți 
oamenii locului, Securitatea d impus autorităților bisericeşti să-l pensioneze la o vârstă când încă mai 
putea fi util comunității de cure se legase sufletește. Cum însă era un foarte apreciat predicator, era 
foarte adesea solicitat să predice şi să slujească împreună cu alți preoți la bisericile din Săvineşti sau 
prinparohiiledinjur, | a AV 
„ După evenimentele din 1989, s-a stabilit la Piatra Neamţ, unde şi-a continuat munca de apostolat, 
devenind un duhovnic iubit ţi respectat de credincioşii din regiune. lată cum îl caracteriza acum câțiva 
ani părintele Justin Pârvu, în prefața unei cărți: „Din felul în care a trăit şi a acționar sub toate 
regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele Grebenea întruchipează una dintre cele 
mai frumoase vieţi de trăire şi de luptă creştină, Avem foarte multe de învățat de la dânsul. Întâi de loate, 
perseverență în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă con vingere 
religioasă: îi atitea solie Tati 0 Sat | "A A. 
Se spune că în România de astăzi, transformată de „vicisitudinile istoriei” şi de nevrednicia 
noastră într-o adevărată junglă, în care indivizi dezumanizaţi se sfăşie între ei, unii pentru măriri şi 
inavuţire, iar alții pentru supravieţuire, are nevoie acută de modele, de oameni care să constituie pentru 
ceilalți, în special pentru tineri, exemple demne de urmat. Oameni ca părintele Grebenea, ca profesorul 
Vasile Manu şi ca alţii asemenea lor, care descind parcă din altă lume, „cu alte ceruri şi alți zei”, ar 
putea constitui astfel de modele restauratoare. Ami d i] 
LA MULȚI ANI, părinte Nicolae, şi fie ca generaţiile noi să fie la înălțimea încrederii şi dragostei 
pe care le întruchipaţi! Săitrle AR t ai Să 
! Î | Demostene ANDRONESCU. 


| 
| 











REGE... 20) 


4 de Gabriel CONSTANTINESCU 


Odiosul asasinat săvârșit în noaptea de Sf. Andrei a anului 1938, la porunca unui 
rege bezmetic, este comentat de istorici după cum le impune orientarea curentului de 
gândire pe care-l slujesc, astfel că faptele apar etichetate di ferit, conform poziţiei ideologice 
a fiecăruia. Cu convingerea că nu greşim, în comentarea asasinării lui Corneliu Zelea 
| Codreanu am ales pentru început punctul de vedere al “cărturarului şi cruditului teolog” 

Gheorghe Racoveanu, din eseul intitulat: Pe cine au omorât”, scris la două decenii de la 
"consumarea tragicului eveniment. Un răstimp care a îngăduit gândurilor să se așeze şi 
"adevărului să se scuture de balastul sub care a fost ascuns. 


Gheorghe Racoveanu — de la executarea nebunei 





"Au trecut 20 de ani — scrie 


| porunci. În aceşti 20 de ani am putut auzi şi am putut vedea ce spun despre Corneliu 
| Codreanu şi despre opera lui ucigașii, hoţii, neînțelegătorii şi ucenicii lui. Ticăloşia celor 
| care, într-un fel sau altul, au fost părtași la crimă, a fost dată în vileag prin uluitoarele 
> mărturisiri făcute de cei care au executat porunca. Exagerările ucenicilor — câte vor fi fiind 

îşi află explicaţia în marca lor evlavie față de dreptul omorât hoțeşte. Neînţelegătonu, de 
ut ut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de 


revoluția lu: Adolf Hitler, ori a lui Benito Mussolini... La 20 de ani de la 











| acestui 
„Pentru Gh. Racoveanu, uciderea lui Corneliu Codreanu nu a fost doar un “asasinat 
politic” ca multe altele practicate de-a lungul istoriei de către deținători ai puterii care 
găseau în această practică modalitatea cea mai eficientă de a-și înlătura definitiv 
contestatarii. În înțelegerea sa, această crimă odioasă se aseamănă cu un sacrificiu ritual, 
Cvasireligi0s, prin care s-a urmărit înainte de orice anihilare 
metaistorică pentru p oporul ît mijlocul căruia a ost rostit. O anterp etare : 






eveniment tragic, a cărui semnificaţie transcend dăcini, cât mai ales prin. 
"Teousecinje, momentul istoric respectiv, int reşte prin 

N papal dialtip pro populo (Caiafa arhicreul) — pe care îl aşază în 

fruntea escului său, din cuprinsul căruia cităm în continuare, si 


“În ziua de Paşti a anului 1938, în prezența a şaizeci de preoți veniţi să-i spună 
«Hristos a inviab», marele arhiereu al Bisericii ortodoxe româneşti din acea vreme a rostit 
sentința: mai bine să moară unul pentru popor, decât să se prăpădească poporul din cauza 
acestuia. Cine era, de data aceasta, cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte 
“pentru popor”? Era vreun duşman al așezărilor creștine ale poporului român? Era vreun 
predicator de învățătură potrivnică adevărului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tânăr, 
plin de râvnă și de puterea de a face din țara românească o ţară “temătoare de Dumnezeu” 
şi din neamul românesc un neam încrezător în învierea fădăguită de Hristos neamurilor 
care se vor dovedi vredmice de ea. Numele lui - Corneliu Codreanu, Acesta cra unum 
hominem pe care «arhiereul anului aceluia» il osândea la moarte, sell 
Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa acestui om constituia o primejdie 
de moarte? Era, oare, poporul român care, în cântecele speranţei lui, îl imbrăcase pe 
tânărul «căpitan» în «suman de viorea»? Erau, oare, țăranii români care în Februarie 1937, 
îmbrăcaţi în haine de Pașu și in mâini purtând făclii, alergaseră să ingenunche în fața 
sicrielor cu trupurile lui lon Moța și Vasile Marin, căzuţi luptând pentru Hristos ȘI Legiune? 
Era, oare, poporul care, trecând peste toate ademenirile, peste toate amenințările, peste 
toată țeroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile judecătorilor nedrepți, ridicase pe scut 
pe acest tânăr lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul 
universităților, ori elevii școlilor din cuprinsul țării româneşti? Ori erau călugării mânăstirilor, 
ori preoții Bisericii? Nu, «Poporul» care se simțea ameninţat şi în numele căruia vorbea, în 
ziua de Paşti a anului 1938, marele preot al Biscricii Ortodoxe româneşti, era altul. «Poporul 
pentru salvarea căruia trebuia să moară «unul» putea fi aflat în tagma arhiercilor 
necredincioși, arghirofili, trândavi, păcătoşi, cu dosare compromițătoare în «casa de ficp 
a partidelor politice; putea fi aflat în lumea păpuşarilor politici care ruinascră țara întregită; 
putea fi aflat în lumea profitorilor de toate nuanțele; «poporul» arhiereului din acel an de 
blestem putea fi identificat în venitura galiţiană şi greco-armencască. Patronul acestui 
«popor» se întâmpla să fie însuşi regele țării — rege imoral, deşuchiat, prădător al avutului 
public, apărător al intereselor evreieşti în țara de la gurile Dunării, Acesta cra «poporul» 
pentru care trebuia să moară Corneliu Codreanu! | 
Un an de zile inainte de rostirea sentinţei de câtre arhiereu, cărturarul Nicolae lorga 
arătase şi chipul în care trebuia săvârşit omorul, În Februarie 1937, intr-una din secțiunile 
Senatului, inconjurat fiind de miniștri și de senatori guvernamentali, cărturarul recomandase 
metoda aflată de el de la un vânător canadian,colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti 
din Odesa revoluției bolșevice. Sfatul nevinovatului om de carte era așa: să ținteşti între 
ochi pe cel care conduce. Și totul ia sfârșit... | 

Mişelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demenţa s-au sărutat, Au uneltit sfat și 
au hotărât, L-au Închis. L-au osândit hoţeşte, Apoi l-au omorât. Noaptea, tâlhăreşte, Relatarea 
oficială vorbea de... incercarea ucenicilor de a-l fura,., 


PUNCTE CARDINALE 







loc de elonțul în cea 











d 


Octombrie 2005 NR. 10/175 PAG. I. 


NR ZE ea ERIE ST 7 ne aaa a XS 
. b o y.: 71. 1 t., 4€ B 


«monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 


g Y 

. Pa + 

ăi 
. i i î 


> 


7 






Vestea omorârii «omului» a înmărmurit pe Români. Poporul de plugani I-a plâns, în 
cuviință și tăcere, pe Corneliu Codreanu, nădejdea lui. În localurile de petrecere, lăutarii și- 
au atârnat vionle în cui şi au plecat. Universitățile, în care el readusese pe Hristos, s-au 
îmbrăcat în doliu, Monstruozitatea era atât de mare incât multă lume nu i-a dat crezare — se 
legănau cu speranţe că e vorba numai de o «minciună de stab», 

Dar ma! cra o «lume» care ştia bine că «omul» era mort. «Poporul» arhiereului 
Miron Cristea era mulțumit — înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta — 
numai el — a sărbătont, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. Marele preot a dat a doua zi 
dispoziții să se facă rugăciuni polihronice pentru regele asasin, Cărturarul a tipănt, drept 
adevăr, într-unul din volumele lui, relatarea ucipaşilor (povestea cu fuga de sub esconă) 
Pentru istorie. Căci o mână mânjeşte pe alta şi amândouă faţa...” 

Aceeaşi idee — interpretarea asasinării lu: Corneliu Codreanu ca un sacrificiu ritual 
— este reluată de Mihail Sturdza in lucrarea sa România şi sfârșitul Europei. Amintiri din 
țara pierdută (Editura Dacia, Madrid, 1966). Aşadar, reflecții asupra unui eveniment petrecut 
cu aproape trei decenii în urmă, ceea ce presupune detașarea de inerenta stare subiectivă 
de indignare şi revoltă, provocată de vestea săvârşirii abominabilului asasinat. Astfel, 
memorialistul are posibilitatea să privească faptele sine ira et studio, pătrunzând cu luciditate 
în lumea cauzelor care, în multe privinţe, ne ajută să înțelegem nu numai ce s-a petrecut 
atunci, C1 ȘI ce se petrece astăzi în oropsita noastră țară. 

“Uitând pentru o clipă greața și mâma — scne Mihail Sturdza în capitolul “Carol: 
regele ucigaş” — ce vor zbuciuma sufletul oricărui adevărat român, pentru generații întregi, 
de câte ori va fi pomenit măcelul din pădurea Tâncăbești, să ne întrebăm de ce a fost ales 
sugrumatul, atât de greu de săvârşit în imprejurările acelui măcel, ca mod de execuţie, în 
fă, atât de obişnuit şi de uşor, cu atât mai mult cu cât, un ceas după 
a evaziunea, trupurile lor fără viață au fost ciuruite de ploanțe? 
du l-am găsit; dar iată ceea ce oricare dintre noi poate citi în Tu/mudul 
VII, fol..52b, 53a, trad. germană de Lazarus Goldschmidt. p. 225): «De 
câte ori se vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege sugrumarea... Aceasta nu fiindcă este mai 
uşoară, dar fiindcă atunci când Legea zice ucidere, fără altă desluşire, se poruncește 
sugrumarea)»”. 

Modul în care a reacționat Carol când i s-a adus la cunoştinţă executarea ordinului 
de asasinare a conducătorului Mișcării Legionare şi a celor 13 camarazi ai sâi nu-l cunoaștem 
din sursă directă. Din memoriile sale, Însemnări zilnice, “hpsesc filele capitolului 7, 
corespunzând intervalului $ septembrie 1938 — 2 martie 1939”. În compensație la această 
lpsă, Mihail Sturdza ne furnizează o presupunere veridică, având la bază starea de spint a 
autorilor morali ai asasinatului: “Ne putem închipui pe Carol și pe țiitoarea lui — educatorii 
bietului Mihai — așteptând încordați în noaptea Sfântului Andrei vestea sugrumări Căpitanului 
ŞI a camarazilor săi, veste pe care Călinescu sau Gavrilă Marinescu nu au hpsit desigur să 
0 aducă personal la Palat” 

Cu o “omisiune” similară ne confruntăm parcurgând memoriile lui Armand 
Călinescu, /nsemnări politice. Ministrul de Interne al lui Carol (şi, în mod cert, organizatorul 
până la ultimul detaliu al asasinatului din noaptea Sfântului Andrei) sare de la nota datată 13 
noiembrie 1938 la nota cu data de 24 decembrie. Despre 30 noiembrie, tăcere! În schimb. 
editorul /nsemnărilor politice, Dr. AL. Gh. Savu, se simte dator să umple acest gol. Într-o 
notă Ja subsolul paginii fabulează o explicație în nume propriu a motivelor care l-ar fi 
determinat pe Carol, după vizita la Hitler, să ordone asasinarea lui Corneliu Codreanu. 
“După vizita efectuată la Londra, în noiembrie, Carol al II-lea se oprise, pentru scurt timp, 
la Paris, Bruxelles şi, în sfârşit, în Germania, unde purtase tratative neoficiale cu Hitler 
Presiunilor făcute de Hitler pentru a aduce Garda de Fier la putere şi a orienta politica 
externă a României spre Reich, regele le-a ripostat prin ordonarea — încă din trenul cu care 
revenea în țară — exterminănii lui Codreanu și a altor fruntaşi legionari”. lată o mostră de 
felul în care puţin adevăr și multă minciună pot deveni istorie! Cine însă ÎŞI ia osteneala să 
citească documentatul studiu al lui Andreas Hillgruber, Hirler Regele Carol şi Mareşalul 
Antonescu. Relaţiile germano-române, 1938-1944. află că tensiunile dintre România ŞI 
Germania nu au izbucnit în timpul tratativelor de la Berghof, unde Hitler ŞI Carol au discutat 
probleme de interes comun, ultimul împărțind în dreapta și stânga decoraţii românești. 
Indignarea lui Hitler s-a produs abia după aflarea comiterii asasinatului ŞI ca s-a limitat la 
gestul simbolic al restituirii decorațiilor primite de demnitarii germani de la regele criminal. 
Interesele economice ale Germaniei depășeau simpatiile naționaliștilor germani față de 
naționaliștii români, aşa cum s-a văzut cu prilejul conflictului dintre Mareșalul Antonescu și 
Mişcarea Legionară. 

În țară, în atmosfera de consternare generală provocată de Comunicatul oficial al 
autorităților Statului cu privire la asasinarea lui Corneliu Codreanu și a celorlalţi 13 camarazi 
at Săi, singurul om politic care nu s-a sfiit să denunțe actul criminal a fost Iuliu Maniu. 
"Imediat ce a aflat această veste = scrie loan Scurtu în Istoria Partidului Naţional Țărănesc 







3 





E Se 
ip Ca 






Balbi (Sanhedrin 





(continuare în pag. 14) 














> 


PAG. 14 Nr. 10/178 Octombrie 2005 


ȘAH LA REGE... 


(urmare din pag. 13) 


— luliu Maniu a adresat regelui un memoriu prin care cerea «pedepsirea guvernului asasin» 
ŞI deplângea modul în care au fost omorâți «căpitanul» şi ceilalți legionari”. 

In acelaşi context, Paul D. Quinlan relatează, în Regele playboy, crima ordonată de 
rege, dovedind că nu a priceput prea mult din sensul tragic al evenimentului. “În următoarele 
zile încordarea a crescut; guvernul, neștiind la ce represalii va recurge Legiunea, cra 
pregătit pentru ce € mai rău. Unităţi de soldați şi jandarmi, înarmate până în dinţi, patrulau 
pe străzile marilor orașe, mai ales la Bucureşti”. După această constatare, care corespunde 
situației din țară, biograful “regelui playboy” are însă o remarcă deplasată, pe care şi-o 
insuşeşte dintr-o sursă îndoielnică (Bela Vago, The Shadow 0f the Swastika. The Rise o/ 
Fascism and Anti-Semitism in the Danube Basin). “Dar şocul iniţial al asasinatului a fost 
curând urmat de un sentiment de uşurare în fața faptului împlinit, Fără îndoială că mulți 
impărtășeau starea de spirit a patriarhului Cristea, care i-a spus lui Bahman: «Desigur, este 
regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit 
erau asasini şi criminali (...) care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi 
care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanță, dacă ținem seama de 
liniştea întregii țări”. Se pare că istoricul american a ținut să-l confirme pe Gh. Racoveanu! 

Reacțiunea străinătății la asasinarea lui Corneliu Codreanu a fost expresia intereselor 
politice şi economice pe care țările respective le aveau în relația cu România. În timp ce în 
Germania, după cum relatează Andreas Hillgruber, “Șeful protocolului, baronul Alexander 
von Dornberg primea însărcinarea să strângă distincțiile româneşti şi să le predea ministrului 
plenipotențiar român la Berlin”, presa şi cancelariile democraţiilor occidentale jubilau, ca 
şi cum ar fi obținut o victorie de substanță și prestigiu în lupta împotriva fascismului. 

“O explozie de bucurie — scrie Mihail Sturdza, diplomat român în funcţie la data 
când a avut loc execuția lui Corneliu Codreanu — a scuturat presa internaţională la vestea 
uciderii Căpitanului. Times din Londra şi Times din New York strigau: «Bine aţi făcut!». 
Ward Price, cunoscutul publicist englez, care a vizitat pe Carol câteva zile după asasinare, 
declară: «Am fost impresionat de atitudinea sigură şi energică a Regelui, pe care ne 
obișnuisem în Anglia să-l considerăm om de caracter puţin serios». Ministrul Marii Britanii 
la Praga s-a crezut obligat să facă o vizită de felicitare ministrului nostru Radu Crutzescu. 
«A fost un mare act de curaj», i-a zis el. Până în zilele noastre [în anul 1966 —n. n.] acest act 
mişelesc este povestit în diferite cărți și publicațiuni franceze, britanice şi germane — sub 
inspirația unor români ce nu au priceput că păcatul cade astăzi şi asupra lor — cu amănunte 
mincinoase sau cu uitări socotite, pentru a micşora sau chiar a ignora vina lui Carol” 
(referire la gravele disensiuni care au măcinat unitatea diasporei româneşti în anii regimului 
comunist). - i.e “Albota „ul PRI Ri Fa e ue Da. : 
nu va dezlânțur o reacțiune violentă din partea adepților celui ucis, regele Carol, la sugestia 
primului său sfetnic, Armand Călinescu, ia hotărârea să-și constituie propriul său partid 
politic — Frontul Renaşterii Naţionale. Faptul este consemnat de biograful său, Paul D 
Quinlan, care face totodată o caracterizare obiectivă a regimului de dictatură personală a 
regelui: 

“La 16 decembrie, Carol s-a simțit suficient de sigur pe sine ca să anunţe crearea 

Frontului Renașterii Naţionale, un singur partid politic dirijat de Rege, înlocuind partidele 
politice care fuseseră desființate [...] Dar Carol nu era Hitler, iar România era 0 țară 
balcanică, nu Germania. Într-un studiu referitor la Legiune, istoricul Armin Heinen a arătat 
că «dictatura regală românească n-a fost nici o tiranie, nici o dictatură totalitară». Pe hârtie, 
Carol deținea puterea supremă. Adoptase chiar numeroase însemne fasciste pentru Frontul 
Renaşterii Naţionale — uniforme speciale, ceremonii, lozinci, până şi salutul roman. Dar 
toate acestea erau mai degrabă o fațadă; puțini îl luau în serios. Aşa cum se întâmplă de 
obicei in România, litera legii și faptele reale de cele mai multe ori nu coincideau. In esență, 
tactica teroristă a guvernului era îndreptată doar împotriva Legiunii, nu şi a celorlalte 
partide politice. Deși ilegale, partidele politice continuau să existe, iar Carol chiar se consulta 
cu lideri lor. Cabinetul, armata, diferitele agenţii guvernamentale rămâneau centre de 
pulere și influență. Până și cenzura presei era aplicată fără prea mare convingere, Şi cu 
toate că dictatura regală a marcat sfârşitul restului de democrație care mai subzista în 
România, ea s-a putut lăuda și cu câteva realizări”. $ 
Aşadar, o dictatură care “l-a silit pe Călinescu — așa cum afirmă în Prefaţa la Insemnări 
politice autorul ei, dr. Al. Gh, Savu — să aplice punctul de maximă duritate din planul său 
vizând zdrobirea agenturilor naziste: decapitarea mişcării legionare; Corneliu Zelea 
Codreanu și alți şefi gardiști, precum și asasinii lui |. G. Duca, au fost lichidaţi”. Stilul şi 
tonul folosit în studiul introductiv la un document memorialistic publicat de Editura Humanitas 
este ușor de identificat, după cum la fel de uşor de identificat este şi incapacitatea funciară 
a autorului acestui studiu de a se desprinde de tiparele de gândire şi expresie ale şcolii 
comuniste de istorie, câreia îi rămâne fidel şi tributar. 

Dacă Mișcarea Legionară a fost redusă la tăcere prin regimul de teroare polițienească 
la care a fost supusă, nu tot același lucru s-a întâmplat cu conducătorii principalelor partide 
politice, PNȚ și PNL, care au refuzat să se prostitueze îmbrăcând uniforma Frontului 
Renașterii Naţionale. “Iuliu Maniu și C. |. C, Brătianu — seric |. Scurtu în lucrarea menţionată 
mai sus — au adresat regelui un memoriu în care se arăta că, sub regimul dictatorial, glasul 
opiniei publice era înăbușit, că nimeni «nu mai poate arâta greșelile ce se fac și a lua 
cuvântul pentru a cere îndreptarea lor, De aceea o adâncă nemulțumire se răspândește în 
toate straturile poporului». Cei doi lideri politici cereau revenirea la «vechile principii 
constituționale pentru mântuirea țării”, 

Memoriul celor doi oameni politici a rămas fără urmări. Ceea ce s-a impus în viața 
politică a țării a fost prevederea din decretul de înființare a Frontului Renașterii Naţionale, 
care considera această formaţiune artificială “unica organizaţie politică în stat”, orice altă 
activitate politică în afara acesteia fiind considerată clandestină. 

La 6 martie 1939, Patriarhul Miron Cristea, prim-ministrul României, moare în 
Franța, la Cannes, unde se găsea pentru tratament medical. A doua zi, Carol îl investeşte în 


83 „iile, 


„După ce a dobândit certitudinea că asasinarea conducătorului Mişcării” Legionare 


det 








PUNCTE CARDINALE 





demnitatea de prim-ministru pe Armand Călinescu, care în noul guvern pe care-l conduce 
va fi atât ministru de Interne, cât și ministru ad-interim la Apărarea Naţională. Să mai 
notăm că în noul guvern, condus de omul despre Carol afirma în /nsemnări zilnice:"*Văd că 
Călinescu judecă ca mine”, funcția de subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, însărcinat 
cu “Ordinea Publică”, a fost încredințată generalului Gavrilă Marinescu, omul de casă al 
Elenei Lupescu și “călău de profesie”, cum îl caracterizează Mihail Sturdza. Aşa cum se 
vede, regele-dictator a avut grijă să pună în fruntea aparatului de represiune oameni capabili 
de orice josnicie. Un regim de securitate, care pe lângă rege o avea în vedere pe țiitoarea 
lui, a cărei poftă de putere și înavuţire nu mai întâmpina acum nici o restricție, “Desigur — 
scrie Paul D. Quinlan -, Lupescu rămânea puterea din spatele tronului, mai ales atunci 
când se aflau în joc interesele ei personale. Pe lângă casa de la Bucureşti, avea acum două 
vile la Sinaia şi o splendidă vilă recent construită în apropierea capitalei, lângă stația de 
radio, pe drumul spre Ploieşti În ciuda bogăției sale, continua să fie la fel de lacomă şi 
ambițioasă ca intotdeauna. Bahman spunea că Elena Lupescu «n-ar fi dat nici măcar un 
ban unui sărac». Transmitea Palatului cerenle de donaţii în scopuri caritabile, urmând ca 
acestea să fie plătite din fondurile regale destinate celor nevoiaşi”. 


i 


Miniştri carlişti în uniforma ER.N 


p 


Biz | 15 


ten “Pentru a conferi regimului său de dictatură personală, dar şi formaţiunii politice pe 


care-6 patrona. o spoială de legitimitate, la 1 iunie 1939 s-au desfășurat alegeri pentru 


Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Ele au fost câştigate de Frontul Renaşterii Naţionale 
singura organizație care a avut dreptul să depună liste de candidați. Faptul în sine nu 
surprinde, Toate regimurile totalitare cu viața politică organizată in jurul “partidului unic 
au procedat la fel, pentru a se ascunde abuzul și arbitrarul printr-un simulacru de consultare 


“politică a populației. Grav este însă faptul că printre numele aflate pe listele de candidaţi ai 


Frontului Renașterii Naţionale s-au găsit oameni politici care până la instaurarea dictaturii 
regale militaseră activ, cu pretenția de doctrinari ai democraţiei, în rândurile principalelor 
partide politice ale României Mari, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. 

“Conform decretului din 5 iunie 1938 — ne informează |. Scurtu în lucrarea citată — 
„toți deputații şi senatorii au fost obligați să depună jurământ de credință față de rege şi să 
poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, Unii au refuzat — între care Iuliu Maniu. lon 
Mihalache, dr. N. Lupu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu, N. Georgescu-Tulcea — care, 
conform legii electorale, erau senatori de drept — fiind socotiți demisionați. În fond, ei n-au 
acceptat să-şi exercite mandatul în condițiile cerute, «spre a nu colabora nici măcar în 
calitate de opoziţie cu un regim care pentru noi — scria luliu Maniu — era absolut evident că 
va duce țara la un dezastru extern și intern sigup»”, 

Regele Carol nu a înțeles niciodată sufletul românilor, sufletul poporului în fruntea 
căruia s-a zbătut să ajungă, nu pentru a-i ajuta propăşirea, ci pentru a se bucura de toate 
avantajele pe care le conferă deținerea demnității supreme în Stat. Cât de mult a greşit 
acest aventurier în relaţia “Domnului” cu supușii săi ne spune Pamfil Șeicaru în capitolul 
intitulat “Dictator şi rege” din lucrarea menționată anterior: “Apele adânci sunt în curgerea 
lor liniștite; Ia fel și poporul român: înşeală prin aparența de linişte cu care acceptă resemnat 
vitregia împrejurănlor. Regele Carol a fost convins că într-un an dictatura lui a fost admisă 
de aproape unanimitatea țării”. 

Făcându-se ecoul patronului său, Armand Călinescu îi declara, la 23 februarie 
1939, ziaristului Leon Herman, trimisul special al cotidianului Paris-Soir, că stabilitatea 
regimului instaurat de rege cu un an în urmă este consecința firească a încrederii pe care 
o au românii în Frontul Renașterii Naţionale, dar şi a totalei anihilări a Gărzii de Fier 
“Frontul Renașterii Naţionale — spunea mâna dreaptă a regelui — este o formulă şi un sens 
absolut românesc, Persoanele care pretind că găsesc în el asemănări şi analogii cu unele 
organizaţii din străinătate fac o greşeală. Fondul mişcării noastre și spiritul ei sunt ieşite din 
pământul nostru, din chiar condițiile noastre de viaţă, din necesităţile noastre şi mai ales din 
aspiraţiile noastre naționale”, | 

Cât priveşte Mişcarea Legionară, conducătorul aparatului de represiune al cuplului 
Carol-Lupescu este la fel de categoric: “Garda de Fier? Este deja o poveste veche. Garda 
de Fier nu mai există, Nu mai este prin urmare necesar să vorbim de ea. Chiar numele nu- 
şi mai are locul să fie menţionat. Este poate o pagubă pentru dv. şi pentru confrații dv. 
ziariştii, deoarece aveaţi un excelent subiect de reportaj senzaţional, dispărut acum pentru 
totdeauna. Vă cer scuze de a vă fi răpit asttel, oarecum, pâinea de la gură”, spuse surăzând 
Călinescu. 

Comentând aceste declaraţii, Pamfil Șeicaru scrie: “Armand Călinescu nu arăta în 
acele declaraţii un optimism publicitar, era expresia unei convingeri. Șapte luni mai târziu, 
s-a verificat, în condiţii tragice, cât erau de amăgitoare aparențele”. (Va urma) 





Octombrie 2005 NR. 10/1783 PAG. 15 










Adrian Alui Ghe orghe 


„ PARINTELEMIUSTIN PÂRVU 
Y ȘI M C i i ALA 
„ UNEIVIEŢIICĂȘTIGATE 


= 


[i 





editura 
cure al christiana 


i] A A) | 
> + p; 
. A 


SETI 


Liturghii 
i după Liturghii 


IUBIND mana master 
CA DUMNEZEU 


REDINTEI 


MAGAZIN MUTI 


matiz peur 
în Di Pot împr „e Poet Poti) și Gear Cirra! 
De bn de la dargl Ilas Vioara sa ave sori 
de peria reni artă sr af Moab adr 
ţ Pi 2) 





ia bevat ai 


a in Pe 


noa i e moi PR 9 m 0 ui o i, so. apa 






INFORMAŢII ŞI IMAGINI DE LA TÂRGUL NAȚIONAL DE CARTE ŞI REVISTĂ RELIGIOASĂ 

DESFĂŞURAT LA SIBIU ÎN PERIOADA 13-16 OCTOMBRIE 2005, VĂ VOM OFERI ÎN NUMĂRUL 
NOSTRU VIITOR, ÎMPREUNĂ CU RECENZIA CĂRȚII ANTIFONAR EPISTOLAR 

DE ION PISO ȘI DORU POPOVICI 















APEL 





după 12 ani, noua versiune româneasca d | 


Infernului. Am năzuit de la inceput s-o pol upări 
în ediţie bilingvă (ceea ce ar li o premieră in 
cultura românească, în ce-l priveşte pe Dante) și 
ilustrată (cum au apărut atâtea ediţii in Occident, 
mai cu seamă cu pravurile lui Gustave Dorc, sau, 
în perioada interbelică, traducerea românească 
in proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui 
Mac Constantinescu). O asemenea ediție implică, 
desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 
renunțînd la legarea şi supracopertarea volumelor, 
ca şi la policromie, cu excepția copertei); 
remunerarea — fie și modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediţia va avea cel puţin 34 de ilustrații 
interioare — cite una pentru fiecare cînt, redind 
scenele cele mai semnificative), o hirtie de 
calitate superioară, un format atipic (peste 
dimensiunile obişnuite) etc. În aceste condiţii (Şi 
avînd în vedere că toate cele 34 de cînturi au 
fost publicate de-a lungul vremii chiar in paginile 
Punctelor cardinale, cu care am “compătimit” 
toţi laolaltă nu mai puţin de 14 ani), îndrăznesc 
acum, ca niciodată, în nume propriu, să fac 
un apel către abonatii şi cititorii revistei, din 
țară şi din străinătate, să contribuie, în 
măsura posibilităților, la aparitia acestei cărți, 
care sper să fie una de excepție. Ediția va 
cuprinde o listă de onoare a principalilor ei 
“ctitori”, tar fiecare dintre cei care 0 vor sprijini 


cu echivalentul a «el puțiti LUU.de dolari U.S.A, 
vor primu un volum gratuit, cu o dedicație specială. 


Năzuinţa mea ar fi ca ediția să apară, într-un 
tira) de minimum 1000 de ex. și la un preţ totuşi 
accesibil, pină în pragul toamnei viitoare și să 
vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, 
O solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă 
creştină, românească şi europeană. 


Răzvan Codrescu, 
(cu iertarea Dvs.) 
tălmaci Şi cerşetor 


PS. Desigur, avind în vedere birocrația și comisioanele 
exagerate din România, ar fi preferabil ca eventualele 
ajutoare să fie aduse personal sau prin bunăvoința unor 
intermediani particulan (pentru Bucureşti: tel. 021/3211076 
sau 4402501; pentru Sibiu: tel. 0269/422536), sau livrate 
numai în unnătoarele conturi ING Bank N. V. Amsterdam, 
Sucursala Bucureşti (Şos. Kiseleff 11-13, sector 1): 
INGBROBU - RO89INGB0000999900050234 (USD - 


bancă corespondentă; JP. Morgan Chase Bank) sau 
INGBROBU - RO35INGB0000999900050236 (EUR - 


bancă corespondentă: ING Bank N. V. Amsterdam). 
Pentru sumele în lei: ING Bucureşti, ContROL 
RO521INGB0000999900050221 Titularul conturilor 
Adolf-Marian Vasile (Aleea Bucşeneşti 5, bl. E8, et 4, 
ap. 21, sector 6, Bucureşti, cod poştal 061573; e-mail: 
razyancodrescu/a yahoo.com). 


Le mulțumesc celor care au răspuns 
acestui apel, ce apare aici pentru ultima 
oară, şi sper să ne bucurăm cu toții, până 
la Sfintele Paşti 2006, de apariția ediţiei 
aflate în lucru, pentru care s-a adunat 
aproximativ trei sferturi din suma 
necesară tipăririi. 








Dumnezeu m-a ajutat să închei, | 


























PAG. 10 Nr. 10/178 Octombrie 2005 PUNCTE CARDINALE 





Fără să fie foarte întinsă, opera rămasă de la dr 
Alexandros Kalomiros reprezintă una dintre cele mai 
interesante contribuții laice la teologia neopatristică a 
secolului trecut. Ortodox refractar oricărui compromis cu 
vremunle şi critic necruţător al deviaţiilor apusene, el rămâne 
unul dintre adversarii cei mai radicali ai tendințelor de 
ideologizare a religie! (în continuitatea nefastă -a 
raționalismului scolastic). De pe această poziție s-a pronunțat 
ferm și impotriva „falsei uniri bisenceşti”, a ecumenismului 
prost înţeles (grea moştenire lăsată secolului XXI de 
turmentatul secol XX) 

Apărută în Grecia în 1964 (Astur, cu un prolog de 
Photios Kontoglou), iar în engleză pentru prima oară în 1967 
(Boston, Holy Transfiguraton Monastery, trad. George 
Gabriel"), Against False Union este probabil cea mai 
controversată dintre cărțile doctorului Alexandros Kalomiros 
(m. august 1990), teolog laic grec incă puţin cunoscut 
publicului larg din România”. 

Prin circumstanțele pline de consecințe ale istonei, 
Ortodoxia are în lumea grecească o sensibilitate aparte faţă 
de creștinismul occidental, şi mai ales faţă de papalitate, cu 
care a intrat în confhct deschis mai ales după Marea Schismă 
de la 1054. Conflictul s-a radicalizat în contextul politic al 
cruciadei a patra (1204), când cavalerii latini au ocupat şi 
prădat Constantinopolul (rămas sub o dramatică dominație 
latină până în 1261), apoi pe fondul mari controverse isihaste 
din secolul al XIV-lea (în centrul căreia a stat polemica 
mistico-teologică dintre Sf. Grigone Palama şi apuseanul 
Varlaam“), pentru ca la 1453, când Bizanțul a căzut sub 
turci, Apusul să-şi atragă din nou antipatia grecilor, atât prin 
tentativele de unire bisericească ce au precedat tragicul 
eveniment (prin exploatarea interesată a situației aproape 
disperate în care ajunsese Impenul răsăritean”), cât și prin 


| După aceeași versiune engleză — dar urmând ediția din 
1990 (St. Nectanos Orthodox Press, Seattle, WA) — s-a 
realizat şi recent apăruta transpunere în limba română: 


Dr. Alexandros Kalomiros, Impotriva falsei uniri 


Eisericei. Ehtura Christiana, București, 2005 (rad, Dora 


După studii az za Grecia şi Elveția, dr Alexandros 
Kalomiros a funcţionat ca chirurg ortoped în Thessalonik 
Ca şi dr. Nicolae C. Paulescu la noi (c/, de pildă, vol 
IL “crorul  Nicolac Faulescu sau  Stiința 
mMăârlurisit“are, crestomație, note şi tablou bio- 
bibhograhc de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, 
Bucureşti, 2002). dar cu mai mult instrumentar teologic 
și cu mai multă puritate ortodoxă, dr. Alexandros 
Kalomiros e un anridarwinist. Viziunea sa creaționistă 
nu exclude însă aprioric orice formă de evoluție, el 
deschizând o interesantă şi convingătoare cale de mijloc 
intre creați“nism şi evoluţionism, întemeiat nu pe 
dezvoltări filozofico-raționaliste r /a Teilhard de Chardin, 
ci chiar pe autoritățile patristice ale Răsăritului (în frunte 
cu Sf. Vasile cel Mare, Sf Gngone de Nyssa și SI. loan Gură de Aur- 
exegeți atenți și subuli ai Phexaemar m-ului biblic). 

' Exustă în româneşte, într-o bună ediție, micul volum 
Sfinţii Fărinţi despre “riginile şi destinul omului şi 
cosmosului, traducere și postfață de diac. loan |. Ică Jr, 
Editura Deisis, Sibiu, 1993. La Editura Revistei „Lumea 
Credinței” este în curs de apariție o altă ediţie (trad. de pr. 
Jon Constantin), mai completă, cu titlul Le /a Facere la 
Apocalipsă (cuprinzând următoarele texte: Cele şase 
dimineţi, Sfatul cel Veşnic, Râul de fc, Slava materiei, 
precedate de o introducere editorială). 
* 07. intre altele, cartea Pânintelui Stâmloae Viața şi 
invățătura Sfântului _rigrrie Falama, cu trei Iratate 
fraduse (Sibiu, 193%; reed Editura Scripta, București, 
1993), dar și Filrcalia, vol. 7, EIBMBOR, București, 1977, 
pp. 205-525 (textele esențiale pentru studiul teologiei 
palamite și al misticii isihaste), 

* Din rațiuni mai mult politice decât religioase, împărații 
din urmă au fost dispuși la diferite grade de compromis 
cu Apusul schismatic, mergând până la perfectarea unei 
formale unin bisericeşti, căreia 1 s-a opus însă categoric 
atât majoritatea clerului ortodox (în frunte cu manle lavre), 
cât și grosul populaţiei (de unde formula rămasă celebră 
și definitorie pentru Irista prăpastie căscată între cele 
două arii ale creştinătăţii europene: "Mai bine turbanele 


turcilor pe străzile Constantinopolului, decât pâlârile 
cardinalilor!”) 







www,punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(4 punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B, R. D, Sibiu RO4SBRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 





A 


IMPOTRIVA 
FALSULUI 
ECUMENISM 


Marginalii la 
Against False Union 
de Dr. Alexandros kalomiros 


DR. ALEXANDROS 
HKALOMIROS 


/ 


iat 


SS 


falsei uniri 
bisericești 


cer 


refuzul Romei şi al marilor puteri occidentale ale timpului de 
a acorda un sprijin ferm și necondiționat impotriva păgânilor 
care asaltau cetatea cea mare a creştinătăţii”, 

Este adevărat că, după veacurile de cosmopolitism 
fanariot, pe fondul eclipsei politice și culturale a Răsăritului 
ortodox (şi a lumii greceşti în particular), mai ales intelectualii 
şi o bună parte a aristocrației, dar chiar şi reprezentanţii 
„luminați” ai ierarhiei bisencești şi ai unei anumite teologii 
„Oficiale”, şi-au reevaluat poziţia față de Occident şi au căzut, 
cu timpul, în cealaltă extremă: cea a adorăni şi promovării 
ideologice a valorilor cultuni şi civilizației occidentale, pe 
lima unei modernități dizolvante și uniformizatoare, adeseori 
total opace la aspectele pur religioase. Ca și la noi, 
politicianismul a jucat un rol important în secularizarea şi 
înstrăinarea de sine a lumii ortodoxe grecești, iar bastioanele 





* Pentru un succint expozeu al evenimentelor istorice şi 
bisericești dintre 1054 şi 1453, cf, chiar în paginile 
Functelor cardinale," 1453-2003: 550 de ani de la căderea 
Constantinopolului. Un memonal paideic al istonei 
bizantine (330-1453)” (anul XIII, nr. 5/149, mai 2003, pp. 7- 
10) 

' Am încerca! să arât altădată importanţa disuncției dintre 
unire Şi unitate (pe care dr. Kalomiros n-o formulează ca 
atare, dar nici n-o eludează, nici n-o contrazice): dacă 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh, CALCIU (corespondent SUA), 


(Claudio MUT II (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel/fax 0269/422536 


dreptei credințe și ale tradiției au rămas în poporul simplu și 
in mânăsuri (cu marele pivot duhovnicesc al Athosulu 
jurul căruia s-au țesut zadarnic de-a lungul timpului 
nenumărate planuri de distrugere, perpetuate până în 
momentul de față) 

Grecia secolului XX, ajunsă, prin structurile ei 
oficiale, la un inaintat grad de laicism și stângism, este 
rezultatul degringoladei spirituale și identitare a secolelor 
XVIII-XIX. Şi e trist și paradoxal că, deşi Dumnezeu a 
cruțat-o de experiența-limită a comunismului, pe care au 
impărtăşit-o decenii de-a rândul celelalte țăn creștin-ortodoxe 
din Est, Grecia este și ea puternic marcată de secularism și 
de ticurile gândirii de tip marxist, accentuate — cel puțin la 
nivel public și oficial - o dată cu intrarea în Uniunea 
Europeană. Ca for instituțional, Biserica Greacă a fost şi ca 
atinsă de febra „integrării europene” şi a ccumenismului 
ideologizat, dar trebuie spus că au existat şi reacții pe măsură, 
ar ele au șanse apreciabile să se coaguleze în viitor, atât în 
mediul monahal, cât şi in anumite cercuri responsabile ale 
laicatului ortodox, ce par a avea tot mai mare pnză la tinerele 
generații de credincioşi. 

Against False Union, cartea doctorului Kalomiros 
devenită astăzi un reper aproape clasic în discuţiile pe tema 
ecumenismului, este tocmai una dintre expresule acestei 
reacții tradițional-ortodoxe din sânul lumii greceşti, aparent 
poate prea radicale, dar de fapt întru totul fidele „panului” ci 
generator: demistificarea unui lung şi complex proces de 
ideologizare a religiei, răspunzător de o întreagă mentalitate 
perversă, obişnuită să eludeze bazele teologice şi 
duhovniceşti ale problemei, care au toată îndreptățirea să 
fie prioritare, căci nu-L putem subordona pe Hristos 
intereselor şi capriculor noastre lumeşti. Mult trâmbiţatei 
political corectness se cade să i se răspundă cu o 
necomplezentă religious corectness, pe linia unei tradiții de 
două ori milenare, ale cărei temeiun nu sunt nici negociabile, 
nici perisabile, căci „Hristos este Același, ieri, azi şi în veci” 
În fond, asumându-și crucea deplinei sincentăți, cu un patos 
aproape profetic, autorul nu este impotriva unor posibili paşi 
concreți pe calea unei (re)unificări a lumii creştine”, ci 
împotriva unei pseudo-uniri din rațiuni ideolopice sau 
sentimentale, indiferente la temerunile eterne ale adevăr 
revelat (date prin Scriptură și prin Tradiţie) şi ale vie! 
creştine autentice (cu dimensruncă ci celezială sau liturgică) 
Sigur că, in ansamblul discursului (altminteri foarte 
concentrat), apar şi unele detalii discutabile, ba chiar 
„scandaloase” sub lupa simplificatoare a mecanismelor 
curente de gândire (de pildă, afirmația că Mesia evreilor va 
veni negreşit şi că se va identifica in mod fatal cu 
Anthristul), dar nu ele dau consistență și coherență poziției 
exprimate de autor, care rămâne legitimă în esenţa ei, bine 
articulată teologic şi moral, izr mai presus de toate de un 
realism spiritual pe cât de ascuțit, pe atât de incomod — cum 
incomod este, în speță, orice mare adevăr care conformează 
şi obligă, eclipsând pseudo-adevărurile mărunte și 
conjuncturale cu care ne lăsăm adeseori ispitiți să ne 
Organizăm şi să ne măsurăm existenţa 

Chiar de se va fi înşelat într-un amănunt sau altul 
dr. Alexandros Kalomiros rămâne un mare mărturisitor al 
principiilor fondatoare ale Ortodoxiei, iar cartea pe care o 
recomand aici călduros se constituie intr-o provocare 
perpetuă la reconsiderarea purității ortodoxe a modului nostru 
de a gândi şi de a trăi, în perspectiva eshatologică a Împărăției 
„Răsăritului de Sus” — a Răsăntului fără de apus 


Răzvan CODRESCI 





unirea propriu-zisă poate trece drept o utopie, mnirarea 
(de acțiune şi re-acțiune împotriva adversarilor generici 
ai Crucii) ar fi o urgenţă a lumii creştine în acest prag de 
secol şi mileniu (c/. R. Codrescu, “Pentru o cruciadă 
spirituală”, în vol, Spiritul dreptei. Între twadiţie şi 
actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 94- 
99, sau “Sensul unității creştine. Lumea creştină la 
răscruce de milenii”, în vol. Exerciţii de “reacționarism ” 
Intre zoon politikon şi homo religicus, Editura Dacia, 
Cluj-Napoca, 1999, pp. 121-126) 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Maat S.R.L